HISTOLOGIE - CURS

Pof. univ. dr. LAURENȚIU MOGOANTĂ

 INTRODUCERE
Histologia este o ramură a stiinţelor morfologice care
studiază aspectele structurale şi ultrastructurale, precum şi
funcţiile ţesuturilor, organelor şi sistemelor din organism.
Termenul "histologie" (gr. histos = ţesut; logos =
studiu) a fost utilizat pentru prima dată în 1819 de Ch. Mayer.
Apariţia şi dezvoltarea histologiei a fost legată de
apariţia şi perfecţionarea microscopului. Se poate considera
că actul de naştere al histologiei datează din secolul al XVII-
lea, din momentul în care Robert Hooke (1635-1703), folosind
un microscop rudimentar, a observat pe suprafaţa plutei
prezenţa unor cavităţi, invizibile cu ochiul liber, în formă de
fagure de miere, pe care le-a denumit celule (1665) (lat.
cellula - cămăruţă).
Microscopul lui
Robert
HOOKE
 Noţiunea de ţesut a fost utilizată pentru prima dată
de către anatomistul Francois Bichat la începutul secolului
al XIX-lea, pentru a defini diversele structuri (texturi) din
care erau alcătuite organele. Tot Bichat este cel care
încearcă să facă o primă clasificare a ţesuturilor (21 de
țesuturi).
Până la mijlocul secolului al XIX-lea, în facultăţiile
de medicină din Europa, noţiunile de histologie s-au predat
în cadrul disciplinei de anatomie. Histologia s-a desprins ca
disciplină independentă de studiu de anatomia descriptivă
la mijlocul secolului al XIX-lea, fiind numită iniţial
"anatomie microscopică", termen care s-a păstrat în unele
lucrări pînă în a II-a jumătate a secolului XX.
 În România prima catedră de "histologie şi tehnică
microscopică" a luat fiinţă în 1879 la Facultatea de Medicină
din Bucureşti, avându-l ca profesor pe dr. Mihail Petrini-Galatz;
în 1890 s-a înfiinţat la Iaşi, în cadrul Facultăţii de Medicină,
prima catedră de histologie, sub conducerea prof. dr. Emil
Puşcariu.
Începând cu a II-a jumătate a secolului al XIX-lea
histologia s-a dezvoltat vertiginos datorită perfecţionării
microscoapelor optice, precum şi a metodelor de prelevare, de
fixare şi de evidenţiere a structurilor biologice. Metodele de
microscopie optică au permis evidenţierea şi studierea
elementelor structurale ale ţesuturilor (s-au descris majoritatea
tipurilor de celule, fibrele conjunctive, organizarea lor în cadrul
ţesuturilor, etc) precum şi unele organite celulare (mitocondriile
sau "condriomul", aparatul reticular Golgi, corpusculii Nissl,
neurofibrilele)
 Dacă la început histologia a fost o disciplină morfologică cu
caracter descriptiv, o dată cu apariţia primelor culturi de ţesuturi
şi a noi tipuri de microscoape (microscopul cu contrast de fază, cu
fond întunecat sau cu lumină ultravioletă) în primele decenii ale
secolului XX s-a deschis calea studiului celulelor vii, a
interrelaţiilor dintre ele şi a caracterelor lor biologice. A devenit
astfel posibil studiul funcţiilor celulare şi s-au fundamentat
noţiunile de histofiziologie.
Perfecţionarea metodelor de studiu histologic a permis
localizarea şi caracterizarea unor constituenţi biochimici la nivel
tisular şi celular. Au apărut în felul acesta noţiuni de histochimie,
citochimie, histoenzimologie.
Apariţia microscopului electronic de transmisie şi
utilizarea lui în studiile de biologie şi medicină, la începutul anilor
1940, a însemnat o nouă revoluţie ştiinţifică în domeniu, aceste
metode permiţând descrierea ultrastructurilor tisulare şi celulare, şi
revizuirea noţiunilor clasice de citologie şi histologie.
 Prin folosirea conjugată a metodelor de microscopie
(fotonică, electronică, confocală), a tehnicilor moderne de
histochimie, histoenzimologie, imunohistochimie etc, histologia a
devenit o stiinţă din ce în ce mai complexă, care se apropie de
biologia celulară, genetică şi imunologie.
Actualmente, histologia, ca disciplină de studiu, este
formată din trei componente:
- citologia (devenită biologie celulară) care se ocupa de
studiul celulei;
- histologia generală sau tisologia, partea de histologie care
studiază ţesuturile;
- histologia specială sau organologia, care se ocupă de
studiul organelor şi a interrelaţiilor dintre ele în cadrul sistemelor
organismului.
Histologia, ca disciplină morfologică fundamentală, are
raporturi strânse cu anatomia, fiziologia, biologia celulară,
genetica, embriologia, biochimia, imunologia, morfopatologia etc.
 Procesele de cito- şi histodiferenţiere
Întregul organism uman, toate organele, cu varietăţile de
ţesuturi şi celulele, se dezvoltă din zigot sau celula ou. Această
celulă rezultă în urma procesului de fecundare prin unirea unui
spermatozoid cu un ovul.
Imediat după fecundare începe, fără nici o pauză, procesul
de segmentare prin diviziuni mitotice ale celulei ou. În urma
primei diviziuni celulare rezultă două celule, aproape egale ca
mărime, denumite blastomere. Din punct de vedere biologic cele
două blastomere nu sunt identice. Una din celule se numeşte
micromer, are ritm mitotic mai rapid şi va genera trofoblastul
embrionar. Al doilea blastomer, denumit macromer are un ritm
mitotic mai lent şi va genera discul embrionar. Se poate afirma că
procesul de diferenţiere celulară începe cu prima diviziune a
celulei ou. Acest proces de citodiferenţiere continuă toată perioada
embriogenezei şi chiar în primii ani după naştere.
 Procesul de histodiferenţiere începe din săptămâna
a II-a de viaţă intrauterină prin diferenţierea epiteliului
trofoblastic şi apariţia discului embrionar didermic. Acest
proces va continua pe toată perioada vieţii intrauterine,
astfel că la naştere, organismul nou-născutului prezintă
toate ţesuturile bine structurate, dar imature.
Procesele de cito- şi histodiferenţiere sunt procese
ireversibile, esenţiale pentru edificarea organismului şi
reflectă modul în care din zigot se formează numeroase
tipuri de celule. Sunt procese ce se desfăşoară etapizat, iar
celulele diferenţiate, mature, sunt stabile, păstrându-şi
caracterele toată viaţa.
Diferenţierea celulară este programată genetic. Ea
se desfăşoară cu un ritm extrem de mare în viaţa embrionară
şi este foarte redusă postnatal.
 În primele stadii ale diviziunii celulare, din punct de vedere al
capacităţii de diferenţiere, blastomerele sunt celule pluripotente.
Această proprietate a celulelor embrionare se păstreză şi în timpul
perioadei de gastrulaţie până la începutul neurulaţiei când cele trei
foiţe embrionare încep propria specializare devenind celule
determinate care vor evolua într-un sens precis, determinat. Aceste
ultime celule, sub influenţa unor factori inductori, vor da naştere unui
număr redus de fenotipuri celulare care se vor materializa prin apariţia
unor celule înalt diferenţiate (nervoase, hepatice, musculare etc).
Apariţia celulelor diferenţiate este un proces ireversibil, acestea
nefiind capabile să revină la stadiile de celule determinate sau
pluripotente. Această diferenţiere presupune modificări morfologice,
moleculare şi funcţionale semnificative.
Diferenţierea morfologică a celulelor şi apariţia ţesuturilor este
expresia modificărilor moleculare ce au loc în celule. Modificările
moleculare constau în primul rând în sinteza unor proteine specifice
(proteine structurale, enzime) pe baza unui determinism controlat
genetic. Sistemele de control genetic acţionează în strânsă corelaţie cu
factorii inductori locali, factorii hormonali şi de creştere, factorii
metabolici, factorii din mediul extern etc.
 Ţesuturile primare
În cursul procesului ontogenetic celulele se
multiplică, se conectează între ele formând grupări de celule
care prezintă acelaşi aspect morfologic, aceeaşi diferenţiere
structurală şi îndeplinesc aceleaşi funcţii. Aceste grupări
celulare formează ţesuturile.
În organismul uman se diferenţiază de timpuriu patru
tipuri de ţesuturi primare:
- ţesuturile epiteliale;
- ţesuturile conjunctive;
- ţesuturile musculare;
- ţesutul nervos.
Cu excepţia ţesutului nervos toate celelalte ţesuturi
prezintă mai multe varietăţi reprezentând o adaptare a
elementelor lor componente la anumite condiţii locale şi la
îndeplinirea unor funcţii specifice.
 Primele ţesuturi care apar în dezvoltarea
ontogenică (de la celula ou la organismul adult) sunt
ţesuturile epiteliale. Ele delimitează structurile
embrionului şi anexelor embrionare şi contribuie la
nutriţia embrionului. Apare apoi ţesutul conjunctiv tânăr
denumit mezenchim embrionar care stabileşte relaţii
funcţionale, de inducţie reciprocă cu ţesutul epitelial. În
urma unor asemenea relaţii, pe faţa dorsală a discului
embrionar, se formează, din ectoderm, canalul şi apoi
tubul neural, din care va lua naştere ţesutul nervos.
Ultimul ţesut care se formează în viaţa intrauterină este
ţesutul muscular.
 ŢESUTURILE EPITELIALE
CARACTERE GENERALE
1.1. Definiţie
Termenul de epiteliu are o etimologie greacă fiind
rezultatul fuziunii cuvintelor: epi = deasupra şi thele = mamelă,
papilă, ridicătură. Acest termen a fost utilizat iniţial pentru a
defini structura membranară care acoperea rosul buzelor, prin
transparenţa căreia se remarcau mici papile de ţesut conjunctiv
bogat vascularizate. Ulterior termenul s-a extins, prin ţesut
epitelial definindu-se un strat continuu de celule,
solidarizate între ele prin complexe joncţionale, aşezate pe o
membrană bazală.
Ţesuturile epiteliale realizează şi controlează
homeostazia mediului intern şi asigură autonomia
organismului faţă de mediul extern. In totalitatea diversităţii lor,
tesuturile epiteliele prezintă caractere morfologice particulare
care le deosebesc profund de celelalte ţesuturi ale organismului.
 1.2. Histogeneză.
Epiteliile sunt primele ţesuturi care apar atât în evoluţia
filogenetică cât şi în evoluţia ontogenetică a organismului.
Ele derivă din toate cele trei foiţe embrionare primitive,
în diferite etape ale dezvoltării organismului.
Astfel, din ectoblast se formează:
- epidermul şi derivatele sale (glandele sudoripare, foliculul
pilo-sebaceu, unghiile, parenchimul şi ductele glandelor
mamare),
- epiteliul mucoasei bucale şi al smalţului dentar,
- parenchimul şi ductele glandelor salivare,
- epiteliul mucoasei nazale,
- epiteliul senzorial al urechii interne,
- epiteliul corneei şi al cristalinului,
- adenohipofiza, medulosuprarenala, epifiza.
Din mezoblast derivă:
- endocardul, endoteliul vaselor sanguine şi limfatice,
- mezoteliile (epiteliile care căptuşesc pleura, pericardul şi
peritoneul),
- epiteliile rinichilor şi ale gonadelor,
- corticosuprarenala.

Din endoblast iau naştere:

- epiteliul mucoasei tubului digestiv cu excepţia
epiteliului bucal şi anal,
- parenchimul şi ductele ficatului şi pancreasului,
- epiteliul căilor biliare extrahepatice,
- epiteliul aparatului respirator cu excepţia mucoasei
nazale,
- epiteliul cavităţii timpanice şi al tubei auditive,
- tiroida şi glandele paratiroide.
 1.3. Elemente componente.
Ţesuturile epiteliale sunt alcătuite numai din celule, în
raporturi strânse de contiguitate, separate de spaţii intercelulare
fine, greu vizibile sau invizibile la microscopul optic. Ele
formează mase celulare continue cu aspect membraniform care
despart organismul de mediul extern, astfel încât nimic nu poate
pătrunde sau părăsi organismul fără a străbate barierele
epiteliale.
Pentru a-şi îndeplini funcţia de barieră şi în acelaşi timp
de sediu al schimburilor dintre mediul extern şi mediul intern,
celulele epiteliale, în decursul evoluţiei filogenetice şi-au
specializat suprafeţele şi structura inframicroscopică în domenii
de activitate, rezultând o polarizare celulară, astfel că fiecare
celulă prezintă un pol bazal sau intern, orientat spre mediul
intern şi un pol opus, apical sau extern, orientat spre mediul
extern.
Polaritatea celulelor epiteliale este marcată şi de o
distribuţie caracteristică a organitelor citoplasmatice, a
activităţilor enzimatice, a receptorilor membranari şi chiar de o
structură biochimică diferită a plasmalemei apicale şi bazale.
 Forma şi dimensiunile celulelor epiteliale sunt
foarte variate în raport cu funcţiile pe care le îndeplineşte
epiteliul în organism. În general, celulele epiteliale sunt de
dimensiuni medii, diametrul variind de la 10 la 25 de
microni (µm), iar forma lor este specifică pentru un
anumit tip de epiteliu.
Celulele epiteliale pot avea forme cubice,
cilindrice, poliedrice, piramidale, pavimentoase,
caliciforme etc. Pe preparatele histologice, în coloraţiile de
rutină (hematoxilină-eozină, tricromice), limitele celulare
sunt greu vizibile, ceea ce poate duce la confuzii privind
forma acestora. În aceste situaţii, observarea nucleului are
o mare importanţă, forma acestuia corespunzând, în
general, formei celulare, orientarea axului mare al
nucleului fiind întotdeauna similară cu axul mare al celulei.
 1.4. Solidarizarea celulelor epiteliale. Deşi există spaţii
intercelulare de aproximativ 300-350Å ocupate de matricea
intercelulară, celulele epiteliale sunt strâns ataşate unele de altele.
Acest ataşament al lor se realizează prin:
- procese de adezivitate simplă
- complexe joncţionale.
1.4.1. Adezivitatea simplă este un fenomen biologic
complex care intervine şi în diferenţierea şi organizarea
epiteliilor, în realizarea funcţiilor acestora şi în refacerea
ţesuturilor lezate. Această adezivitate se realizează prin
interacţiunea specifică dintre unele molecule complementare
aparţinând plasmalemelor celulelor adiacente sau între molecule
ale plasmalemelor şi ale matricei extracelulare. În acest ultim
proces un rol important îl au moleculele matriceale ca:
fibronectina, laminina şi colagenul pentru care suprafeţele
celulelor epiteliale prezintă receptori specifici.
1.4.2. Complexele joncţionale sunt dispozitive speciale de
legătură intercelulară care leagă celulele epiteliale strâns între ele
şi le fac să reziste acţiunii unor forţe mecanice puternice. Ele se
formează şi evoluează odată cu celulele epiteliale respective,
fiind mult mai numeroase la nivelul epiteliilor supuse la solicitări
mecanice.
După funcţia principală pe care o îndeplinesc, dispozitivele
joncţionale se clasifică în trei categorii:
- dispozitive joncţionale de adezivitate care asigură
aderarea mecanică a celulelor, fiind reprezentate de desmozomi;
- dispozitive joncţionale impermeabile care, pe lângă
funcţia de aderenţă mecanică, asigură şi etanşeitatea epiteliilor,
astfel încât nici o substanţă nu poate trece prin spaţiul
intercelular. Aceste dispozitive sunt reprezentate de zonula
occludens.
- dispozitive joncţionale de comunicaţie care facilitează
trecerea unor molecule mici de la o celulă la alta. Sunt
reprezentate de joncţiunile gap (nexus sau macula comunicans).
Celulele epiteliale pot prezenta unul sau mai multe
dispozitive de joncţiune. Aceste dispozitive, având dimensiuni
foarte mici, nu se pot evidenţia la microscopul fotonic ci numai la
microscopul electronic cu transmisie sau cu baleiaj.
 1.4.2.1. Desmozomii sunt dispozitivele joncţionale cele
mai răspândite. Sunt mai numeroşi la nivelul epiteliilor supuse
unor solicitări mecanice mari (epidermului, epiteliului mucoasei
bucale, epiteliului mucoasei vezicii urinare sau epiteliului colului
uterin). Ei au o mare importanţă în solidarizarea celulelor
epiteliale, făcând ca acestea să se comporte ca o unitate
funcţională prin repartiţia relativ uniformă a forţelor mecanice
asupra tuturor celulelor şi suprafeţelor celulare.
Datorită adezivităţii puternice pe care o prezintă şi
retracţiei locale a plasmalemelor celulare produse de unii fixatori,
desmozomii au fost observaţi cu ajutorul microscopului optic în
structura epiteliilor stratificate ca nişte punţi de legătură între
celule, fiind numiţi spini intercelulari.
Metodele de microscopie electronică şi de histochimie au
fost cele care au elucidat ultrastructura şi compoziţia biochimică
a acestora. S-au identificat astfel trei forme diferite de
desmozomi:
- desmozomi în centură (zonula adherens);
- desmozomi în spot (macula adherens);
- hemidesmozomi.
 Desmozomii în centură, fiind foarte denşi în jurul polului
apical al celulelor, realizează la acest nivel o bandă joncţională
continuă în jurul fiecărei celule, legând-o strâns de celulele
învecinate, desmozomii în spot sudează în anumite puncte
plasmalemele celulelor adiacente, iar hemidesmozomii
ancorează plasmalema polului bazal în structura membranei
bazale.
Indiferent de varietatea lor, desmozomii au o organizare
ultrastructurală asemănătoare. Astfel, la nivelul unei structuri
desmozomale, membranele celulelor adiacente, de regulă
flexuoase, devin rectilinii şi paralele, fiind separate de un spaţiu
de aproximativ 250-350Å. Acest spaţiu este ocupat de un
material filamentos, bogat în glicoproteine şi calciu, ce se
distruge sub acţiunea tripsinei. Pe frontul citoplasmatic al
plasmalemelor se condensează sub formă de plăci sau discuri
dense nişte proteine celulare specifice numite desmoplachine. Pe
acestea se inseră filamente de actină şi keratină aparţinând
citoscheletului. Atât discurile dense, cât şi plasmalemele celulare
sunt străbătute de microfilamente scurte, numite linkeri, care fac
legătura dintre tonofibrile şi materialul intercelular.
 1.4.2.2. Zonula occludens sau joncţiunea impermeabilă
reprezintă un dispozitiv joncţional strâns ce contribuie la
realizarea funcţiei de barieră a epiteliilor, reducând
permeabilitatea paracelulară. La nivelul acestor joncţiuni,
plasmalemele celulare sunt foarte apropiate astfel încât spaţiul
intercelular ajunge la 10-25 Å.
Ele sunt realizate prin şiraguri de proteine specifice
aparţinând lamelor externe ale plasmalemelor adiacente, ce se
interconectează ca "dinţii unui fermoar". Aceste proteine se
ancorează în hialoplasma celulară prin tonofilamente ale
citoscheletului.
Zonulele occludens contribuie la împărţirea suprafeţelor
celulare în "domenii de activitate", la independenţa
organismului de mediul extern, prin realizarea unor bariere
complexe între mediul extern şi cel intern şi la crearea în
organism a unor compartimente funcţionale, cu gradiente de
concentraţii diferite.
 1.4.2.3. Joncţiunile gap, nexus sau macula
communicans sunt căi de legătură intercelulară care permit
trecerea unor molecule mici, solubile în apă, din citoplasma unor
celule în citoplasma celulelor adiacente. Aceste joncţiuni sunt în
acelaşi timp zone de cuplaj metabolic şi electric al celulelor, la
acest nivel existând o rezistenţă electrică scăzută a plasmalemei
la trecerea undei de depolarizare.
Joncţiunile gap sunt formate din proteine comune celor
două plasmaleme adiacente care creează adevărate tunele
hidrofile, denumite conexoni, ce leagă interiorul celor două
celule. Aceste tunele pot fi străbătute de molecule cu greutatea
moleculară de până la 1500 daltoni.
Joncţiunile gap sunt structuri dinamice a căror
permeabilitate poate fi controlată de însăşi celulele cuplate.
Funcţia lor esenţială este aceea de a favoriza schimburi de
metaboliţi diverşi, ioni anorganici, factori de creştere si chiar de
material genetic, între celulele adiacente.
 1.5. Diferenţierile celulelor epiteliale sunt
structuri microscopice prezente la anumite celule
epiteliale ca adaptări funcţionale ale epiteliului din care
fac parte. Aceste diferenţieri pot fi intracitoplasmatice
sau pot fi dispuse la polul apical al celulelor.
1.5.1. Diferenţierile intracitoplasmatice sunt
reprezentate de tonofibrile sau filamentele
intermediare ce aparţin scheletului celular. Sunt
structuri fibrilare formate din citokeratine care
participă la realizarea funcţiei de rezistenţă mecanică a
epiteliului. Se găsesc în cantitate mai mare în celulele
epidermului, în epiteliul mucoasei bucale şi faringiene,
motiv pentru care au fost numite şi epiteliofibrile.
 1.5.2. Diferenţierile apicale sunt reprezentate de: microvili, cili şi cuticulă.
1.5.2.1. Microvilii sunt expansiuni în formă de "deget de mănuşă" ale plasmalemei şi
citoplasmei polului apical al unor celule specializate pentru funcţia de absorbţie şi
transport transepitelial. Rolul lor principal este de a mări suprafaţa de contact şi de a
facilita schimburile dintre mediul extern şi mediul intern.
Asemenea structuri, având o înălţime de 0,8-1 microni şi un diametru de aproximativ
0,1-0,2 microni, au fost remarcate prin metode de microscopie optică la polul apical al
enterocitelor (celulele epiteliului intestinal) şi nefrocitelor (celulele tubului contort
proximal al nefronului), fiind denumite celule cu "platou striat" şi, respectiv, celule cu
"margine în perie".
Microscopia electronică a fost metoda care a permis observarea organizării
ultrastructurii lor. Astfel, s-a constatat că polul apical al unui enterocit prezintă între
200 şi 3000 de expansiuni microvilozitare, omogene ca densitate, formă şi dimensiuni.
Axul microvililor este format din 20-30 de microfilamente de actină, aşezate ordonat în
axul lung al microvilului, paralele între ele. Acestea sunt solidarizate la vârf printr-o
structură densă la fluxul de electroni, denumită "placă densă", formată din alfa-1-
actină, care ancorează în plus filamentele de frontul intern al plasmalemei apicale a
enterocitului. În profunzime, filamentul axial depăşeşte baza microvilului cu 1/4-1/3
din lungimea sa, ancorându-se într-o reţea fibrilară plană ce aparţine citoscheletului
celular, alcătuită din miozină şi alte proteine similare, denumită "trama terminală".
În axul microvilului s-au mai identificat şi alte polipeptide ca fimbrina, calmodulina,
tropomiozina, care ancorează filamentele de actină între ele.
Plasmalema apicală acoperă aceste structuri şi prezintă adaptări structurale şi
histoenzimatice necesare funcţiei de absorbţie. Suprafaţa externă a microvililor este
acoperită de glicocalix (o substanţă mai densă la fluxul de electroni alcătuită din
proteine şi polizaharide).
 1.5.2.2. Cilii sunt expansiuni filiforme speciale, prezenţi la polul
apical al unor celule cu rol în transportul unor particule sau substanţe, pe
suprafaţa epiteliului.
Cilii pot fi mobili (kinocili) sau ficşi (stereocili).
Cilii mobili sau kinocilii sunt prezenţi în celulele epiteliilor căilor
respiratorii, epiteliul trompelor uterine şi al endometrului, epiteliul trompei lui
Eustachio şi al sacului lacrimal. Au o înălţime de 5-10 microni, un diametru
de 0,2 microni şi prezintă o organizare ultrastructurală similară cu a unui
centriol. Axial prezintă două structuri tubulare cu diametrul de aproximativ
250 Å, distanţate unul de altul la aproximativ 350 Å. Acest ax este înconjurat
de nouă perechi de microtubuli alcătuiţi din alfa- si beta-tubuline, care se
leagă prin structuri proteice specifice de microtubulii centrali.
Filamentul axial este implantat în citoplasma polului apical al celulei,
într-o structură microtubulară similară centriolilor, numită corpuscul bazal,
care asigură mişcarea cilului. Cilii mobili se mişcă în masă, coordonat, ca
''unduirea unui lan de grâu în bătaia vântului'' facilitând deplasarea mucusului
sau a fluidelor împreună cu particulele conţinute în ele la suprafaţa epiteliilor.
Cilii ficşi sau stereocilii au fost remarcaţi la microscopul optic la
polul apical al celulelor epiteliale din epididim şi canalul deferent. Sunt
structuri fibrilare lungi, inegale, aglutinate la vârf în ''flacără de lumânare''.
Microscopia electronică a arătat că aceştia sunt microvili foarte lungi, inegali,
lipsiţi de mobilitate, având funcţie de absorbţie.
 1.5.2.3. Cuticula reprezintă o îngroşare a
plasmalemei apicale a celulelor epiteliale care
tapetează căile urinare extrarenale (calicele mici,
calicele mari, bazinetul, ureterul, vezica urinară,
uretra prostatică) şi canalul excretor al glandei
sudoripare, având rolul de a împiedica trecerea
substanţelor din lumenul organului în ţesutul
conjunctiv subiacent şi de aici în mediul intern.
 1.6. Membrana bazală. Ţesuturile epiteliale sunt separate şi
în acelaşi timp solidarizate de ţesutul conjunctiv subiacent de o
structură lamelară, fină, numită membrană bazală. Această structură,
observată la microscopul optic prin metoda de colorare cu acidul
periodic Schiff (PAS) sau prin impregnaţia argentică Gömöri, apare ca
o bandă fină, neîntreruptă, cu o grosime variabilă de la 100 nanometri
la nivelul capilarelor din muşchi, la 350 de nanometri la capilarele
glomerulare şi până la câţiva microni, la nivelul epiteliului anterior al
corneei.
La microscopul electronic s-au remarcat în structura
membranei bazale trei straturi lamelare suprapuse:
- lamina rara, dispusă imediat sub polul bazal al celulelor
epiteliale, cu o grosime medie de aproximativ 10 nanometri, fomată
dintr-o matrice extracelulară amorfă şi din rare filamente proteice de
mici dimensiuni;
- lamina densa, cu o grosime de 50-80 nanometri, formată
dintr-o reţea abundentă de filamente proteice de 3-4 nanometri
grosime, incluse într-o matrice amorfă. Aici s-au identificat mai multe
tipuri de molecule organice, dar preponderent este colagenul tip IV.
- lamina fibroreticularis, cu o grosime de aproximativ 30
nanometri, este formată din elemente fibrilare rarefiate şi matrice
amorfă, care fac legătura cu ţesutul conjunctiv subiacent.
 Prin metode de determinare biochimice, în structura
membranei bazale s-au mai identificat (în afara colagenului tip IV),
glicoproteine necolagene responsabile de reacţia PAS pozitivă a
acesteia (fibronectina, laminina, amiloidul P), proteoglicanul
heparan sulfat, colagenul tip V etc.
La structuralizarea membranei bazale contribuie atât celulele
epiteliale cât şi celulele conjunctive, în special fibroblastele. Ea are
un aspect sinuos la epiteliile malpighiene deoarece ţesutul
conjunctiv subiacent trimite spre epiteliu ridicături numite papile,
mărind astfel suprafaţa de contact epitelio-conjunctivală, ceea ce
permite realizarea unor schimburi metabolice mai intense între cele
două componente. La celelalte tipuri de epitelii membrana bazală
are un aspect planiform.
Membrana bazală este o structură histologică de mare
importanţă pentru epitelii şi pentru organism în general, contribuind
la menţinerea homeostaziei. Pe lângă rolul de susţinere a celulelor
epiteliale, ea realizează şi o funcţie de barieră şi de filtru selectiv. De
asemenea, ea deţine un rol esenţial în morfogeneza epiteliilor şi în
procesele de reparare tisulară.
Membrana bazală a epiteliilor glandulare este numită
frecvent glandilemă. Ea are aceeaşi structură şi aceleaşi funcţii ca
membrana bazală a epiteliilor de acoperire.
 1.7. Nutriţia epiteliilor. Epiteliile nu sunt vascularizate,
ele hrănindu-se prin difuziunea lichidului interstiţial din ţesutul
conjunctiv subiacent. Acest ţesut conţine vase de sânge şi
limfatice ce pot ajunge până la nivelul membranei bazale.
Lichidul interstiţial, conţinând substanţe nutritive şi plastice,
organice şi anorganice, străbate membrana bazală şi se
dispersează în jurul polului bazal al epiteliilor unistratificate sau
printre celulele straturilor profunde ale epiteliilor
pluristratificate. Tot el preia produşii de catabolism ai epiteliilor
pe care îi transportă în sens invers.
Ţesutul conjunctiv de sub epiteliile de acoperire poartă
numele de corion, iar cel de sub epiteliile glandulare se numeşte
ţesut conjunctiv interstiţial sau stromă.
Epiteliile de acoperire, cu excepţia epidermului,
împreună cu corionul subiacent formează o mucoasă (mucoasa
respiratorie, gastrică, intestinală etc) sau o seroasă. Mucoasele
tapetează cavităţile organelor care comunică cu exteriorul în timp
ce seroasele tapetează cavităţile închise.
 1.8. Inervaţia epiteliilor. Ţesuturile epiteliale sunt
în general bine inervate senzitiv, la nivelul lor existând
numeroase terminaţii nervoase libere aparţinând sistemului
nervos somatic şi vegetativ.
Unele celule ale epiteliilor de acoperire devin celule
receptoare, capabile să recepţioneze o formă de energie din
mediul extern sau intern şi să o transforme în undă de
depolarizare pe care o transmit unei terminaţii nervoase
libere din jur, aşa cum se comportă celulele senzoriale din
organele de simţ.
Celulele epiteliilor glandulare pot fi inervate şi
motor, ele reprezentând de cele mai multe ori elementul
efector al unui act reflex vegetativ, mărindu-şi sau
reducându-şi activitatea secretorie sub influenţa sistemului
nervos.
 1.9. Reînnoirea, diferenţierea şi migrarea
celulelor epiteliale.
Ţesuturile epiteliale sunt structuri labile. Ele sunt
formate din celule tranzitorii supuse unor agresiuni diverse
ce determină uzura acestora şi de aici, necesitatea înlocuirii
lor pentru menţinerea armoniei arhitecturale şi funcţionale a
ţesuturilor. Celulele superficiale ale epiteliilor stratificate se
elimină la exterior (aşa cum se întâmplă la nivelul
epidermului) sau în lumenul organelor din care fac parte. În
stratul bazal se formează, prin mitoze, celule noi care
compensează pierderile superficiale.
În epiteliile simple sau unistratificate există zone
proliferative în care celulele componente se divid activ
compensând pierderile fiziologice sau patologice din restul
epiteliului.
 Folosirea metodelor de marcaj autoradiografic a permis
identificarea zonelor de proliferare epitelială, care variază de la
un epiteliu la altul. Astfel, în epiteliile unistratificate cu aspect
membranar ca epiteliul trompelor uterine, printre celulele
cilindrice există pe membrana bazală celule mici, rotunde sau
ovalare, cu nucleul mare şi hipocrom care nu vin în contact cu
lumenul organului şi care prin mitoze repetate generează celulele
cilindrice ale epiteliului de acoperire.
Epiteliile care se invaginează, prezentând cripte sau
glande în corion (de exemplu epiteliul gastric sau intestinal), au
zona proliferativă la nivelul gâtului criptelor sau glandelor.
Epiteliile pluristratificate au zona proliferativă în partea
lor profundă, în stratul bazal. În aceste zone proliferative s-au
identificat celule stem care prezintă o mare capacitate de
autoîntreţinere prin diviziune tot timpul vieţii, ele prezentând un
ritm mitotic diferit de restul celulelor. Prin diviziunea lor şi a
celulelor din compartimentul proliferativ se aigură homeostazia
epitelială şi repararea lor în caz de agresiuni.
 Din punct de vedere biologic în grosimea unui
epiteliu simplu sau stratificat există mai multe categorii de
celule: celule stem, celule proliferative şi celule mature
funcţional.
Celulele stem sunt foarte puţine la număr. De
exemplu, la nivelul epidermului acestea reprezintă numai
0,6% din celulele stratului bazal. Prin diviziunea mitotică a
acestora rezultă două celule: una va fi identică cu celula
mamă şi va asigura pool-ul celulelor stem, în timp ce
celălaltă celulă va intra în compartimentul proliferativ.
Celulele proliferative rezultate din diviziunea celulelor stem
au capacitatea de a se multiplica de câteva ori după care se
vor diferenţia în celule mature. Compartimentul proliferativ
cuprinde doar 1-5% din totalul celulelor epiteliale. Celulele
mature sau celulele compartimentului funcţional reprezintă
peste 90% din celulele epiteliale. Ele nu mai au capacitatea
de a se multiplica, dar sunt diferenţiate specific pentru
funcţiile epiteliului din care fac parte.
Evidenţierea şi urmărirea proceselor de reînnoire şi
diferenţiere epitelială s-au putut realiza prin utilizarea
unor metode de studiu bazate pe precursori radioactivi
şi în special a timidinei tritiate, prin folosirea
metodelor de microscopie optică şi electronică. S-a
precizat astfel că populaţia celulară a unui epiteliu se
poate caracteriza prin următoarele constante:
- timpul de reînnoire sau turnoverul celular -
reprezintă timpul scurs de la încorporarea timidinei
tritiate în celulă şi până la eliminarea celulei din
epiteliu;
- rata turnoverului - reprezintă procentul de
celule reînnoite în 24 de ore
- indicele mitotic - reprezintă raportul procentual
dintre numărul de celule aflate în mitoză la un moment
dat şi restul celulelor din epiteliu.
 Rata de reînnoire este variabilă de la un epiteliu la altul.
Astfel, epiteliul gastric şi intestinal îşi reînnoiesc celulele la 2-3
zile, epiteliul tubar la 35-40 de zile, pancreasul exocrin la 50 de
zile, iar endoteliul vascular la 60-90 de zile.
Din zonele proliferative celulele migrează. Astfel din
stratul bazal al epidermului keratinocitele migrează spre stratul
superficial (stratul cornos), unde ajung după 25-30 de zile, iar de
aici se elimină.
Şi la epiteliile unistratificate este prezent procesul de
migrare. La nivelul intestinului subţire celulele iau naştere la
nivelul gâtului glandelor Lieberkühn de unde migrează spre
vârful vilozităţii intestinului transformându-se în celule
caliciforme, celule cu platou striat cu funcţie absorbantă, sau spre
baza glandei, unde se diferenţiază în enterocite adulte, celule
caliciforme sau celule Paneth.
Proliferarea şi diferenţierea celulelor epiteliale este
controlată de numeroşi factori: genetici, interni (factori de
creştere, hormoni trofici, vitamine, proteine, neurotransmiţători
etc) şi externi, unii încă insuficient cunoscuţi.
 1.10. Clasificarea epiteliilor se face după
funcţia lor dominantă în:
- epitelii de acoperire;
- epitelii glandulare;
- epitelii senzoriale;

Această împărţire este didactică şi uneori

arbitrară deoarece acelaşi epiteliu poate avea mai multe
funcţii, fiind greu de stabilit funcţia dominantă. De
exemplu epiteliul gastric este considerat un epiteliu de
acoperire, dar este în egală măsură şi epiteliu secretor,
toate celulele componente producând mucus.
Epidermul acoperă organismul, fiind deci un epiteliu de
acoperire, dar în acelaşi timp este şi organ de simţ.
 ŢESUTURILE EPITELIALE

EPITELIILE DE ACOPERIRE

Sunt acele epitelii care acoperă suprafaţa corpului sau căptuşesc

cavităţile şi lumenul organelor interne ce comunică sau nu cu exteriorul.
Principalul lor rol este acela de protecţie.
După numărul straturilor celulare din grosimea lor, acestea se
clasifică în:
- epitelii simple sau nestratificate;
- epitelii stratificate sau pluristratificate;
- epitelii pseudostratificate.
 1. Epiteliile unistratificate (simple) sunt formate
dintr-un singur rând de celule cu aceeaşi morfologie
aşezate pe o membrană bazală continuă. După forma
celulelor componente se disting:
- epitelii pavimentoase simple;
- epitelii cubice simple;
- epitelii cilindrice simple.
 1.1. Epiteliile pavimentoase simple conţin celule aplatizate,
joncţionate între ele prin desmozomi. Limitele intercelulare sunt greu de
evidenţiat în microscopia optică, în coloraţiile de rutină. După tratarea
preparatelor histologice proaspete cu azotat de argint, conturul celular
apare de culoare neagră, cu aspect poligonal sau uşor ondulat, ceea ce
permite o mai bună analiză a aspectului lor morfologic. Celulele sunt
turtite, cu citoplasmă puţină, slab acidofilă, cu nucleul aplatizat, situat
central şi hipercrom. În secţiune transversală sunt mai bine vizibile în
zona centrală, acolo unde nucleul bombează spre suprafaţa epiteliului.
Acest tip de epiteliu se găseşte la nivelul mezoteliilor (pleură,
pericard, peritoneu), la nivelul endoteliilor vaselor de sânge şi limfatice,
endocardului, alveolelor pulmonare, foiţei externe a capsulei Bowmann,
ramurii descendente a ansei Henle, la nivelul epiteliului feţei interne a
timpanului, etc.
Pe lângă funcţia de protecţie, aceste epitelii favorizează mişcarea
unor organe (cord, pulmon) sau transportul unor substanţe (endoteliul
vascular, epiteliul alveolar).
 1.2. Epiteliile cubice simple sau prismatice joase sunt
structurate dintr-un singur rând de celule izomorfe şi
izodiametrice. În secţiune, celulele sunt de aspect pătrat cu
nucleul rotund, normocrom, echidistant, situat central.
Asemenea epitelii se găsesc la nivelul plexurilor coroide,
canaliculelor biliare din spaţiul porto-biliar, canalelor salivare
intralobulare, ramurii ascendente a ansei Henle, tubului contort
distal de la nivelul nefronului, tubilor colectori și canalelor
papilare de la nivelul piramidelor renale Malpighi, etc. Aceste
epitelii tapetează unele organe (ovarul) sau structurile
canaliculare ale unor organe (ficat, rinichi, glande salivare),
având rol de protecţie, dar ele pot avea în acelaşi timp şi alte
funcţii: de secreţie (epiteliul plexurilor coroide), de absorbţie şi
excreţie (epiteliul ramurii ascendente a ansei Henle, epiteliul
tubului contort distal sau al tubilor colectori din rinichi) etc.
 1.3. Epiteliile cilindrice simple sau prismatice înalte sunt
alcătuite dintr-un singur rând de celule înalte, de aspect columnar, cu
nucleul ovalar dispus cu axul mare în axul lung al celulei, la polul
bazal, central sau la polul apical al celulei. Celulele pot prezenta la
polul apical cili sau microvili.
Asemenea tip de epiteliu se găseşte la nivelul tubului digestiv
subdiafragmatic (stomac, intestin subţire, intestin gros), la nivelul căilor
biliare extrahepatice (canalul hepatic comun, coledoc, canalul cistic,
veziculă biliară), la nivelul trompelor uterine şi endometrului etc.
Pe lângă funcţia de acoperire aceste epitelii pot avea şi rol
secretor (celulele epiteliului gastric, în totalitatea lor, secretă un mucus
cu proprietăţi fizico-chimice particulare, cu rol de protecţie a mucoasei
gastrice în faţa agresiuni clorhidropeptice a sucului gastric), rol de
absorbţie (epiteliul intestinal, epiteliul veziculei biliare) sau rol de
transport (epiteliul mucoasei tubare prezintă kinocili care au o mişcare
coordonată, "în valuri" dinspre capătul ovarian al trompei spre capătul
uterin, participând la conducerea gametului feminin sau a celulei ou
spre cavitatea uterină).
 2. Epiteliile pseudostratificate. Sunt epitelii mai rar întâlnite în
organism şi prin aspectul lor morfologic au fost considerate ca epitelii de
legătură între epiteliile simple şi cele stratificate. Sunt epitelii înalte
asemănătoare epiteliilor simple cilindrice, dar celulele componente dispuse într-
un singur rând, au înălţimi diferite. Astfel, unele celule sunt înalte, cilindrice,
ocupând toată grosimea epiteliului, prezentând la polul apical kinocili, în timp
ce altele, cu înălţimi mai mici, sunt acoperite de primele. Indiferent de
înălţimea lor, toate celulele vin în contact prin polul bazal cu membrana bazală
a epiteliului. Datorită faptului că limitele celulare sunt greu vizibile, iar nucleii
celulelor sunt dispuşi la înălţimi diferite, în microscopia optică, apare un aspect
de falsă stratificare.
Acest tip de epiteliu se găseşte în căile respiratorii (fosele nazale,
laringe, trahee, bronhiile principale, lobare şi segmentare) motiv pentru care se
mai numeşte şi epiteliu respirator. Îl mai întâlnim în sacul lacrimal, trompa lui
Eustachio, epididim. (Epiteliul epididimului prezintă la polul apical stereocili).
Epiteliul căilor respiratorii prezintă în grosimea sa, printre celulele
cilindrice, celule caliciforme producătoare de mucus. Între celulele caliciforme
şi celulele ciliate există în mod fiziologic un raport de 1/5-1/6. În infecţii ale
căilor respiratorii şi la fumători, raportul celule caliciforme/celule ciliate este de
1/3-1/4. Principala funcţie a acestor epitelii este de acoperire.
 3. Epiteliile stratificate sunt alcătuite din mai multe
straturi de celule suprapuse, în fiecare strat putând exista
unul sau mai multe rânduri de celule. Celulele dintr-un strat
sunt asemănătoare între ele (izomorfe), dar diferă ca aspect
morfologic de celulele stratului următor (anizomorfe), astfel
că pe ansamblu epiteliile stratificate au un aspect polimorf.
Aceste epitelii, după forma celulelor din stratul superficial,
se clasifică în:
- epitelii stratificate pavimentoase;
- epitelii stratificate cubice;
- epitelii stratificate cilindrice;
- epitelii paramalpighiene sau de tranziţie.
 3.1. Epiteliile stratificate pavimentoase, descrise
pentru pentru prima dată de Malpighi, sunt cunoscute şi sub
numele de epitelii malpighiene. Sunt epitelii groase, formate
din trei sau mai multe straturi de celule suprapuse, aşezate pe o
membrană bazală sinuoasă (una din caracteristicile esenţiale
ale acestor epitelii).
După capacitatea lor de a sintetiza sau nu keratina (o
scleroproteină specifică), aceste tipuri de epitelii se clasifică
în:
- epitelii stratificate pavimentoase fără keratinizare;
- epitelii stratificate pavimentoase cu keratinizare.
 3.1.1. Epiteliile stratificate pavimentoase fără keratinizare se găsesc la
nivelul mucoasei orale, faringiene, esofagiene, vaginale şi canalului anal. Aceste
epitelii sunt structurate din trei straturi de celule suprapuse:
- stratul bazal;
- stratul intermediar;
- stratul superficial.
Stratul bazal este format dintr-un singur rând de celule cubico-cilindrice cu
nucleii mari, hipocromi, nucleolaţi şi citoplasmă bazofilă, aşezate pe membrana
bazală.
Stratul intermediar este alcătuit din mai multe rânduri de celule poliedrice
(5-15) suprapuse, cu nucleii sferici situaţi central, cu citoplasmă abundentă, puţin
bazofilă sau chiar acidofilă. În grosimea epiteliului celulele sunt solidarizate între ele
mai ales prin desmozomi (spini intercelulari), bine evidenţiaţi, motiv pentru care acest
strat se mai numeşte şi strat spinos.
Stratul superficial este structurat din câteva rânduri de celule (3-4) ce se
turtesc progresiv spre suprafaţa epiteliului. Celulele superficiale au un aspect
aplatizat, cu citoplasmă puţină, acidofilă, cu nucleii turtiţi, tahicromi, prezenţi până în
ultimul rând de celule.
Aceste epitelii, numite şi epitelii malpighiene de tip mucos, în contact cu
aerul sau în condiţii traumatice locale se pot metaplazia în epitelii pavimentoase cu
keratinizare, aşa cum se întâmplă cu epiteliul vaginal în prolapsul uterin avansat sau
cu epiteliul lingual în acromegalie.
 3.1.2. Epiteliul pavimentos stratificat cu keratinizare
se găseşte la nivelul pielii, formând epidermul. Celulele
epidermului, pentru că sintetizează keratină, se mai numesc şi
keratinocite.
În structura acestuia se găsesc cinci straturi de celule:
- stratul bazal;
- stratul spinos;
- stratul granulos;
- stratul lucios;
- stratul cornos.
 Stratul bazal conţine un singur rând de celule cilindrice care se
ancorează în structura membranei bazale prin hemidesmozomii polului
bazal. Citoplasma acestor celule este uşor bazofilă datorită abundenţei
de organite citoplasmatice, în special ribozomi şi reticul endoplasmic.
Nucleul keratinocitelor, de formă ovalară, este situat spre polul apical
al celulei, deasupra lui găsindu-se numeroase granule de pigment
melanic, având rol protector pentru materialul genetic nuclear.
Stratul spinos, numit şi stratul celulelor poliedrice, este
format din 3-15 rânduri de celule suprapuse, în funcţie de regiunea
topografică a epidermului, fiind mai gros la nivelul palmelor şi
plantelor. Celulele componente sunt voluminoase, de formă
poligonală, cu citoplasma abundentă, acidofilă, cu nucleul rotund,
hipocrom şi nucleolat. În citoplasmă se găsesc dispersate numeroase
granule de melanină şi tonofibrile. Spaţiile intercelulare, mai largi
decât în stratul bazal, sunt traversate de numeroşi desmozomi sau spini
intercelulari, motiv pentru care acest strat se numeşte strat spinos. În
zonele în care epidermul este supus unor acţiuni mecanice intense,
numărul de desmozomi variază de la 1500 la 3000 pe celulă.
 Stratul granulos este alcătuit din 2-4 rânduri de celule
romboidale aşezate cu axul mare paralel cu suprafaţa pielii. Citoplasma,
redusă cantitativ faţă de celulele din straturile anterioare, conţine
numeroase granule de keratohialină, de formă şi dimensiuni diferite,
răspândite în toată citoplasma, intens bazofile, contrastând cu acidofilia
stratului subiacent. Nucleul acestor celule este lenticular, situat central,
intens cromatic, de dimeniuni reduse, fiind mascat de cele mai multe ori
de abundenţa granulelor de keratohialină.
Stratul lucios, evident numai în zonele cu epiderm gros (palme,
plante), este structurat din câteva rânduri de celule pavimentoase,
separate prin spaţii intercelulare reduse, aproape invizibile la
microscopul optic. Citoplasma, săracă în organite celulare, conţine o
substanţă intens acidofilă numită eleidină, de natură lipoproteică ce se
colorează în roşu-portocaliu în coloraţiile histologice uzuale.
Nucleul este absent, dar uneori se pot remarca în citoplasmă
resturi bazofile de cromatină pulverulentă, rezultatul unui proces
fiziologic de carioliză.
 Stratul cornos conţine celule turtite complet involuate, anucleate,
cu organite intracitoplasmatice absente, strâns unite între ele prin
desmozomi îngroşaţi. Ele conţin în schimb cantităţi crescute de keratină,
o substanţă proteică anionică, insolubilă, care reprezintă principala
barieră de protecţie a epidermului. Celulele stratului cornos se
descuamează în mod fiziologic celulă cu celulă sau în lambouri ceea ce a
făcut pe unii autori să denumească partea superficială a stratului cornos,
strat descuamant.

Celulele din partea profundă a epidermului prezintă un

metabolism oxidativ, motiv pentru care straturile bazal, spinos şi
granulos formează zona oxibiotică (numită de unii autori zona mucoasă
sau corpul mucos), în timp ce celulele din straturile superficiale prezintă
un metabolism fermentativ, formând zona anoxibiotocă (sau zona
cornoasă).
 Printre keratinocite se găsesc şi alte celule nekeratinocitare
numite celule dendritice, datorită numeroaselor prelungiri pe care le
prezintă. Aceste celule, mai numeroase în stratul bazal şi spinos, sunt
reprezentate de: melanocite, celulele Langerhans şi celulele Merkel.
Melanocitele sunt celule derivate din crestele neurale cu rol
vital în fotoprotecţie. Sunt celule de formă neregulată, intercalate
printre keratinocitele stratului bazal, cu multiple prelungiri, lungi, ce
pot ajunge până în stratul granulos.
Ele au capacitatea de a sintetiza pigment melanic pornind de la
aminoacizii tirozină sau fenilalanină, pe care-l împachetează sub formă
de granule numite melanozomi. Aceşti melanozomi sunt transferaţi
keratinocitelor din jur, în special keratinocitelor din stratul bazal şi
celor din stratul spinos, printr-un proces de donaţie. Melanozomii se
dispun deasupra nucleului keratinocitelor formând o cupolă protectoare
împotriva radiaţiilor ultraviolete capabile să determine leziuni diverse
ale materialului genetic.
 Celulele Langerhans se găsesc printre celulele
straturilor bazal şi spinos, având rol esenţial în procesele
imunoalergice de contact. Sunt celule ce aparţin sistemului
macrofagic fiind de fapt macrofage care au trecut din derm
în epiderm. Ele sunt capabile să capteze antigenele ce au
pătruns în structura epidermului pe care le prezintă apoi
celulelor imunocompetente din dermul subiacent.
Celulele Merkel au originea tot în crestele neurale şi
fac parte din categoria mecanoreceptorilor, fiind capabile, în
urma contactului epidermului cu diverşi stimuli mecanici,
să genereze potenţiale de acţiune şi să le transmită
terminaţiilor nervoase libere din epiderm.
 3.2. Epiteliile stratificate cubice sunt mai puţin răspândite în
organism fiind întâlnite la canalul excretor al glandelor sudoripare, la
canalul excretor extralobular al glandelor salivare şi la nivelul
placentei în primul trimestru de sarcină. Aceste epitelii conţin în
structura lor numai două straturi de celule şi anume: un strat bazal
format dintr-un singur rând de celule cubico-cilindrice şi un strat
superficial format dintr-un rând de celule cubice.
3.3. Epiteliile stratificate cilindrice prezintă:
- un strat bazal cu celule cubice;
- un strat intermdiar cu celule poliedrice;
- un strat superficial cu celule cilindrice.
Ca şi epiteliile stratificate cubice, aceste epitelii au o grosime
foarte redusă, cele trei straturi fiind alcătuite din câte 1-2 rânduri de
celule cu morfologie apropiată. Se întâlnesc la nivelul conjunctivei
palpebrale, în partea spongioasă a uretrei masculine şi în porţiunea
terminală a uretrei feminine.
 3.4. Epiteliul paramalpighian sau de tranziţie. Se găseşte în
mucoasa căilor urinare extrarenale (calice, bazinet, ureter, vezică
urinară, porţiunea iniţială a uretrei).
În structura sa se identifică trei straturi:
- stratul bazal în contact cu membrana bazală, alcătuit dintr-
un singur rând de celule cubice sau cubico-cilindrice;
- stratul intermediar, variabil ca grosime în funcţie de starea
de tensiune a mucoasei, e format din câteva rânduri de celule
polimorfe (rotunde, alungite, poliedrice, cubice, în rachetă de tenis
etc.)
- stratul superficial este format dintr-un singur rând de celule
voluminoase, lăţite, cu unul sau doi nuclei hipocromi, cu citoplasmă
spumoasă, ce acoperă două sau trei celule din stratul subiacent, motiv
pentru care se numesc celule umbeliforme. Polul apical prezintă o
îngroşare plasmalemală numită cuticulă, cu rol de barieră, opunându-
se substanţelor toxice din lumenul vezicii să treacă în ţesutul
conjunctiv subiacent. Unii autori îl consideră un epiteliu
pseudostratificat, deoarece multe celule din stratul intermediar iau
contact prin polul bazal cu membrana bazală.
 4. Sistemele de apărare ale epiteliilor de acoperire
Majoritatea epiteliilor de acoperire vin în contact, direct sau indirect,
cu mediul extern care conţine structuri antigenice variate. În lipsa unor
mecanisme de apărare adecvate, aceste antigene pot străbate barierele
epiteliale şi pot induce stări patologice, prin perturbarea homeostaziei locale şi
generale. De aceea organismele, în cursul evoluţiei filogenetice, şi-au
dezvoltat sisteme proprii de apărare. Iată câteva exemple:
- epiteliul traheobronşic prezintă la suprafaţa sa un strat fin de mucus
în care sunt reţinute diverse particule inerte şi substanţe antigenice (bacterii,
particule virale, fungi, toxine microbiene etc). Aceste structuri străine
organismului sunt apoi transportate de către cilii epiteliului respirator care
prezintă mişcări în masă, coordonate, dinspre profunzimea arborelui bronşic
spre căile respiratorii superioar de unde sunt eliminate. Aceste mişcări ale
kinocililor sunt perturbate de scăderea temperaturii şi de substanţele
anestezice.
- polul anterior al globului ocular vine în contact aproape permanent
cu structuri antigenice sau cu particule inerte, dar secreţia glandei lacrimale le
îndepărtează continuu, prevenind aderarea şi colonizarea microorganismelor.
- epidermul, prin stratul său cornos, împiedică pătrunderea în piele a
diverselor antigene, prin pigmentul melanic este protejat împotiva radiaţiilor
ultraviolete, iar prin celulele Langerhans informează sistemul imunitar al
organismului de eventualele antigene pătrunse la nivelul organului cutanat.
 Epiteliile de acoperire care tapetează cavităţile organelor interne
sunt scăldate de secreţii ce conţin o cantitate considerabilă de
imunoglobuline (anticorpi). Astfel, saliva, sudoarea, secreţiile lacrimală,
nazală, traheobronşică şi utero-vaginală, sucul intestinal, bila, laptele
matern, conţin cantităţi variabile de IgA, IgG, IgM şi IgE. În aceste
secreţii cantitate de IgA este de 5-10 ori mai mare decât în plasma
sanguină.
IgA sunt secretate de către plasmocitele din corionul mucoaselor
sub forma unui dimer. Acest dimer este transportat prin epiteliul de
acoperire şi eliberat în secreţiile de la suprafaţa sa. În timpul
transportului, transepitelial, acest dimer primeşte în structura sa o
glicoproteină, denumită componenta secretorie, sintetizată chiar de
celulele epiteliale, rezultând IgA-secretorie. Componenta secretorie a
IgA este absolut necesară transportului transepitelial al IgA.
IgA-secretorie asigură apărarea locală primară a epiteliilor şi
mucoaselor împotriva microorganismelor prin distrugerea acestora,
împiedicarea accesului lor în mediul intern şi blocarea multiplicării lor.
 EPITELIILE GLANDULARE
Epiteliile glandulare sunt formate din celule izolate sau grupări de
celule, al căror metabolism, în decursul evoluţiei filogenetice s-a specializat în
direcţia sintezei unui anumit produs numit secreţie sau produs de secreţie.
Histogeneză. Epiteliile glandulare iau naştere în cursul evoluţiei
ontogenetice dintr-un epiteliu de acoperire embrionar, prin proliferarea mai
intensă a acestuia în anumite zone determinate genetic. Într-o primă etapă se
formează un mugure epitelial care se înfundă în mezenchimul subiacent (ţesutul
conjunctiv embrionar). Pe măsură ce se dezvoltă, mugurele epitelial devine
cordon celular şi stabileşte legături morfofuncţionale cu ţesutul conjunctiv tânăr
subiacent participând la formarea membranei bazale (glandilemei).
Consecutiv acestei coalescenţe şi integrării neurovasculare, mugurele
epitelial va genera parenchimul glandei, iar din ţesutul conjunctiv se va forma
stroma sau ţesutul conjunctiv interstiţial al glandei.
Evoluţia ulterioară a mugurelui epitelial va fi diferită pentru epiteliile
care generează glande cu secreţie internă, faţă de cele care vor forma glandele cu
secreţie externă. Astfel, în cazul unei glande exocrine, partea distală a mugurelui
epitelial se va dezvolta mai accelerat, se va lumeniza şi va forma adenomerul, în
timp ce partea proximală se va tubuliza şi va forma canalul excretor. În cazul
unei glande endocrine, porţiunea distală va forma parenchimul glandular, în
timp ce porţiunea proximală, de legătură cu epiteliul de origine, se resoarbe.
 Caractere generale
Celulele gladulare mature prezinta organite numeroase care participă la
sintezele celulare, în special ribozomi, reticul endoplasmic rugos (RER), aparat
reticular Golgi (ARG), mitocondrii şi numeroase sisteme enzimatice.
Citoplasma este abundentă, conţinând pe lîngă morfoplasmă, numeroase
granule de secreţie, produşi intermediari sau precursori ai acestora sub formă de
picături sau vacuole. Nucleul celular este mare, hipocrom şi nucleolat.
Din punct de vedere chimic, granulele de secreţie pot conţine
macromolecule proteice (celulele pancreasului exocrin), structuri lipidice
(glandele sebacee) sau complexe lipoproteice.
Celulele glandulare preiau din mediul intern (sânge sau lichid
interstiţial) anumite substanţe pe care le transformă în produşi de secreţie.
Această activitate se desfăşoară în mai multe etape şi anume:
- importul de materiale necesare;
- sinteza produsului de secreţie;
- stocarea produsului de secreţie;
- eliberarea produsului din celulă.
Celulele glandulare se pot grupa în mase voluminoase formând glande
(organe anatomice) sau pot fi răspândite difuz în structura diverselor organe.
 Clasificare
După mediul în care-şi trimit produsul de sinteză există:
- glande cu secreţie externă sau exocrine - sunt glandele care îşi
trimit produsul de sinteză la suprafaţa organismului (glandele sudoripare)
sau într-o cavitate ce comunică cu exteriorul (glandele salivare,
pancreasul exocrin, glandele gastrice etc.);
- glande cu secreţie internă sau endocrine - sunt glande lipsite
de canal excretor, trimiţându-şi produsul de sinteză numit hormon în
mediul intern (ex. hipofiza, tiroida, suprarenalele);
- glande cu secreţie mixtă - sunt glandele care au în structura lor
celule care secretă exocrin şi celule care secretă endocrin (ex. pancreasul,
testiculul, ovarul);
Un aspect particular îl reprezintă ficatul care este o glandă
amficrină. Celulele ficatului (hepatocitele) secretă prin polul vascular în
mediul intern (sânge) diverse molecule (albumine, globuline, aminoacizi,
glucoză), iar prin polul biliar trimit în mediul extern, bila.
 EPITELIILE GLANDULARE EXOCRINE
După localizare celulelor cu secreţie externă exită două tipuri de
glande exocrine:
- glande endoepiteliale;
- glande exoepiteliale.
Glandele endoepiteliale sunt localizate în structura unui epiteliu de
acoperire. Ele pot fi:
- glande unicelulare reprezentate de celula caliciformă, localizată
printre celulele ciliate ale epiteliului respirator sau printre enterocitele
epiteliului intestinal;
- glande pluricelulare formate din insule de celule cu caracter
secretor incluse în epiteliul unor mucoase (nazale, faringiene, uretrei
prostatice).
- membrane secretante reprezentate de celulele unui epiteliu de
acoperire care au şi caracter de celule secretoare (epiteliul gastric, epiteliul
plexurilor coroide).
Epiteliu simplu cilindric – endocol
 Glandele exoepiteliale sunt cele mai numeroase şi
constituie adevăratele glande exocrine. Aceste glande sunt
formate dintr-o porţiune secretorie numită adenomer
(celulele adenomerului sintetizează produsul de secreţie) şi
unul sau mai multe canale excretorii care transportă
secreţia elaborată de glandă la suprafaţa organismului
(glandele sudoripare) sau într-o cavitate ce comunică cu
exteriorul (glandele salivare, gastrice, pancreasul exocrin,
etc.)
Glandele exocrine se clasifică după mai multe criterii.
I. După morfologia adenomerului sunt:
- glande tubulare;
- glande acinoase;
- glande alveolare;
- glande tubulo-acinoase;
- glande tubulo-alveolare.
II. După morfologia canalului de excreţie sunt:
- glande simple;
- glande compuse;
- glande agminate.
III. După modalitatea de eliminare a produsului de sinteză se
deosebesc:
- glande merocrine:
- glande holocrine;
- glande apocrine sau holomerocrine.
 3.1. Glandele tubulare au un adenomer alungit în deget
de mânuşă, ce se înfundă în ţesutul conjunctiv subiacent.
Adenomerul poate fi:
- drept (glande tubulare drepte), cum sunt glandele
Lieberkühn de la nivelul mucoasei intestinului subţire şi
colonului, glandele endometrului în faza foliculinică.
- sinuos (glande tubulare sinuoase), aşa cum sunt
glandele endometriale în faza progesteronică, glandele fundice
din mucoasa gastrică.
- ramificat (glande tubulare ramificate), cum sunt
glandele pilorice, glandele cardiale, glandele esofagiene;
- glomerulat (glande tubulare glomerulate), cum sunt
glandele sudoripare.
Glande tubulare dreapte – glandele
Lieberkuhn – intestin subtire
 3.2. Glandele acinoase sunt formate din adenomeri
numeroşi, de formă sferică sau ovalară, asemănători
boabelor de strugure, numiţi acini, dispuşi la capătul
terminal al unui canal excretor. După aspectul histologic al
acinului şi după compoziţia biochimică a produsului de
secreţie, acinii se clasifică în:
- acini seroşi;
- acini mucoşi;
- acini micşti.
 3.2.1. Acinul seros secretă produse proteice pure. Examinat la microscopul
fotonic acinul are o formă sferică sau ovalară, fiind format din celule de formă
piramidală aşezate într-un singur rând, cu polul bazal pe glandilemă. Celulele se
conectează între ele prin complexe joncţionale şi delimitează la polul apical un lumen
foarte mic, de formă stelată, cu prelungiri intercelulare, în care îşi trimit produsul de
sinteză.
Citoplasma celulelor are un aspect întunecat, fiind intens bazofilă spre polul
bazal datorită unei morfoplasme abundente în această parte a celulei (ribozomi liberi şi
ataşaţi, reticul endoplasmatic neted şi rugos, mitocondrii, complex Golgi). Nucleul este
rotund, dispus în 1/3 inferioară a celulei, normocrom, cu nucleoli evidenţi. La polul
apical al celulei bazofilia citoplasmei se reduce sau chiar devine acidofilă datorită
prezenţei granulelor de secreţie, numite granule de zimogen, împachetate în membrane
golgiene sau saci aparţinând reticulului endoplasmic.
Între polul bazal al celulelor acinoase şi glandilemă se găsesc nişte celule
aplatizate, ramificate, cu nucleul turtit şi tahicrom, ce conţin în citoplasmă filamente de
proteine contractile: actină şi miozină. Aceste celule, numite celule mioepiteliale, se
joncţionează între ele la nivelul prelungirilor prin desmozomi. Ele au capacitatea de a se
contracta sub influenţa unor stimuli neuroendocrini, ducând la creşterea presiunii în
interiorul celulelor acinoase şi eliberarea granulelor de zimogen în lumenul acinului, iar
de aici în canalele de excreţie. Acinii seroşi puri se găsesc în pancreasul exocrin,
parotidă, glandele Ebner (prezente în mucosa linguală).
 3.2.2. Acinul mucos elaborează o secreţie bogată în
glicozaminoglicani, compuşi chimici cunoscuţi până de curând sub
numele de mucopolizaharide.
În microscopia fotonică, în coloraţiile uzuale, acinul mucos apare
de formă ovalară, cu un volum mai mare decât acinul seros, format din
celule de formă trapezoidală, cu citoplasma clară, vacuolară sau
spumoasă. Vacuolele citoplasmatice, delimitate de membrane ce aparţin
aparatului reticular Golgi, conţin mucus care se evidenţiază specific prin
reacţia PAS (Acidul Periodic Schiff), prin coloraţia cu mucicarmin sau
albastru Alcian. Nucleul celulelor este aplatizat, mic, tahicrom şi dispus
spre polul bazal al celulei. Lumenul acinului este şi el mult mai larg
decât lumenul acinului seros.
Între celulele secretoare şi glandilemă se găsesc celule
mioepiteliale cu aceleaşi caracteristici morfofuncţionale ca cele ale
acinului seros
Acini mucoşi puri se găsesc în glandele palatine, glandele
Weber (prezente în mucoasa orală).
Acini mucosi – col. mucicarmin
 3.2.3. Acinii micşti sunt alcătuiţi atât din celule mucoase cât
şi din celule seroase. Aceştia se numesc acini mucoseroşi când în
structura acinului domină celulele mucoase şi seromucoşi când
celulele seroase sunt mai numeroase. Cei mai numeroşi acini micşti
sunt de tip mucoseros. Secreţia lor conţine atât compuşi proteici cât
şi mucopolizaharidici.
Acinii micşti sunt cei mai mari acini. Au o formă alungită
sau ovalară, fiind formaţi preponderent din celule mucoase.
Celulele seroase se grupează la un pol al acinului sub formă de
semilună (semiluna lui Giannuzzi). Celulele seroase participă
foarte rar la delimitarea lumenului acinar, ele trimiţându-şi de
regulă produsul de sinteză în lumenul acinului printr-un traiect
excretor situat printre celulele mucoase.
Acinii micşti se găsesc din abundenţă în glandele salivare
mari şi mici, cu excepţia glandei parotide.
Acini mixti
Acini mixti
 3.3. Glandele alveolare au un aspect sacular prin dezvoltarea deosebit
de mare a adenomerului.
Se cunosc două tipuri de glande alveolare:
- glande alveolare pline reprezentate de glandele sebacee care au
adenomerul ocupat de celule ce se încarcă cu produsul de sinteză numit sebum.
Sunt alcătuite dintr-un strat bazal de celule, de formă cubică, cu citoplasmă
întunecată, cu activitate de sinteză şi proliferativă mare. Prin mitoze repetate
aceste celule dau naştere la două celule progene care evoluează diferit: una
rămâne pe glandilemă formând "pool-ul" de celule cu funcţie proliferativă, iar
cealaltă evoluează spre lumenul glandei unde, fie se încarcă cu sebum, fie
sintetizeaza keratină.
Celulele care se încarcă cu sebum iau formă poliedrică, devin
voluminoase au citoplasmă mai clară şi vacuolară în coloraţiile histologice
uzuale, datorită conţinutului ridicat în substanţe lipidice. Nucleul acestor
celule devine din ce în ce mai tahicrom şi picnotic, iar în final suferă un proces
de carioliză. Pe măsura acumulării sebumului, în citoplasmă organitele celulare
se reduc cantitativ, astfel că în final întreaga celulă se transformă într-o veziculă
plină cu sebum.
Glanda sebacee nu are canal excretor, sebumul fiind eliminat la nivelul
rădăcinii firului de păr.
Glandă sebacee
IHC - PCNA
 - glande alveolare goale - glanda prostată. Prostata este o glandă
exocrină mare (cu diametrele de 4 / 3,5 / 2 cm) dispusă în jurul uretrei
proximale. Este formată din 30 şi 50 de adenomeri voluminoşi, delimitaţi
de un singur rând de celule cilindrice situate pe membrana bazală.
Celulele au nucleul ovalar dispus spre polul bazal, citoplasma uşor
acidofilă, morfoplasma bine dezvoltată, iar la polul apical prezintă
granule de secreţie. Secreţia prostatică este un lichid alb-lăptos uşor
alcalin, bogat în mucus. În tehnicile histologice curente mucusul este
dizolvat de reactivii utilizaţi, astfel că adenomerii par lipsiţi de conţinut,
motiv pentru care prostata este numită glandă alveolară goală.
Glandele tubulo-acinoase sunt glande cu adenomerul sub forma
unei combinaţii între tub şi acin. Sunt reprezentate de glanda mamară în
repaus.
Glande tubulo-alveolare au adenomerul mai dezvoltat, delimitat
de un epiteliu simplu cubico-cilindric cu caracter secretor. Sunt
reprezentate de glanda mamară în lactaţie.
 4. După aspectul canalului excretor glandele exocrine se
clasifică în:
- glande simple, care au câte un canal de excreţie pentru
ficare adenomer (ex. glandele sudoripare, glandele fundice,
glandele Lieberkühn);
- glande compuse, care au un canal excretor ramificat
arborescent, fiecare ramificaţie având la capătul terninal un
adenomer (ex. glandele salivare, pancreasul exocrin);
- glande agminate sunt formate din mai multe glande
compuse, alăturate, separate între ele prin septuri conjunctive
stromale fine (ex. glandele mamare, prostata). Fiecare glandă
compusă are canalul său propriu de excreţie, dar toate canalele
excretorii se alătură şi se deschid la suprafaţa pielii şi respectiv în
uretra prostatică într-o suprafaţă foarte mică.
 5. După modalitatea de eliminare a produsului de sinteză
există:
- glande merocrine sunt glandele la care eliminarea produsului
de secreţie se face prin exocitoză, celulele secretorii păstrându-şi
integritatea structurală de-a lungul întregului ciclu secretor (ex.
pancreasul exocrin, glandele gastrice, glandele salivare).
- glande holocrine sunt glandele în care celulele involuează pe
măsura ce-şi elaborează produsul de secreţie (ex. glanda sebacee).
- glande apocrine, numite şi holomerocrine, sunt glandele care-
şi acumulează produsul de secreţie la polul apical al celulei, iar când
acesta a ajuns la o anumită cantitate şi creează o presiune crescută
asupra plasmalemei, se elimină în lumenul glandei împreună cu polul
apical al celulei. Secreţia apocrină conţine, pe lângă produsul de sinteză
şi o parte din morfoplasma şi sistemele enzimatice ale celulei.
Asemenea tip de secreţie se întâlneşte la glandele mamare.
 EPITELIILE GLANDULARE ENDOCRINE
Glandele endocrine sunt constituite din mase
parenchimatoase mari, grupări de celule sau celule izolate, capabile
să sintetizeze anumiţi produşi. Ele sunt lipsite de canal excretor, dar
sunt înconjurate de ţesut conjunctiv bogat vascularizat.
Produsul lor de sinteză, numit hormon, este eliberat direct în
mediul intern (sânge, lichid interstiţial). Ajunşi în vasele de sânge,
hormonii sunt transportaţi la distanţe mari de celulele secretoare. În
sânge hormonii se găsesc în cantităţi foarte mici, de ordinul nano-
sau picogramelor. Ei acţionează numai asupra unor celule "ţintă",
care prezintă la nivelul plasmalemei receptori adecvaţi, activându-
le sau inhibându-le metabolismul.
Celulele epiteliilor endocrine sunt înzestrate cu o
morfoplasmă bogată în organite de sinteză şi numeroase sisteme
enzimatice.
 Epiteliile glandulare pot forma organe anatomice (tiroida,
paratiroidele, hipofiza, suprarenala), grupări de celule cu funcţie
endocrină în interiorul unor organe anatomice (insulele Langherhans)
sau sunt răspăndite difuz în stroma şi parenchimul altor organe, formând
aşa-zisul sistem endocrin difuz.
Epiteliile glandulare pot fi clasificate după mai multe criterii şi
anume:
- criteriul originii embriologice;
- natura produsului secretat:
- aspectul morfologic al parenchimului glandular.
Cel mai folosit, este criteriul morfologic, după care epiteliile
glandulare se clasifică în:
- glande veziculoase;
- glande coordonale;
- glande difuze.
 6.1. Glandele veziculoase. Au parenchimul format din
vezicule uşor neregulate, sferice sau poliedrice, delimitate de
un epiteliu simplu cubic aşezat pe o membrană bazală
continuă. Acest epiteliu delimitează o cavitate ocupată de
produsul de secreţie numit coloid. Între vezicule există puţin
ţesut conjunctiv şi un număr crescut de vase de sânge care
preiau hormonii elaboraţi. În această categorie sunt incluse
glanda tiroidă şi hipofiza intermediară.
 6.2. Glandele cordonale. Sunt formate din celule de
formă poliedrică aranjate sub formă de cordoane, separate
prin spaţii conjunctive (mai bine sau mai puţin dezvoltate) în
care există vase de sânge şi limfatice. După aspectul lor
microscopic, cordoanele pot să fie compacte, aşezate
paralel, arciforme, glomerulate sau reticulate. Din această
categorie fac parte adenohipofiza, glandele paratiroide,
medulosuprarenala, corticosuprarenala şi pancreasul
endocrin.
 6.3. Glandele difuze sau interstiţiale. Sunt formate din
celule izolate sau grupate în număr mic, răspândite neuniform
în ţesutul conjunctiv al unui organ (glanda interstiţială a
testiculului şi glanda interstiţială a ovarului). În această
categorie intră şi celulele sistemului neuro-endocrin difuz.
Depistate iniţial la nivelul tubului digestiv prin tehnici
citochimice şi imunohistochimice, aceste celule au fost
denumite celule APUD (Amine Precuror Uptake and
Decarboxylation) deoarece conţin în citoplasmă cantităţi mari
de precursori polipeptidici ai unor amine biogene şi chiar
unele amine ca: serotonina (5- hidroxitriptamina), adrenalina,
noradrenalina. Citoplasma acestor celule conţine cantităţi mari
de aminoacid-decarboxilază. Puse în evidenţă prin metode de
colorare cu nitrat de argint, aceste celule s-au numit, mai
târziu, argentafine sau argirofile.
Cea mai mare parte a celulelor sistemului endocrin difuz
au origine în crestele neurale.
 La ora actuală sistemul neuroendocrin difuz include
peste 35 tipuri de celule prezente în tractul gastrointestinal, la
nivelul aparatului respirator, aparatului urinar, tiroidei şi chiar
al hipofizei şi includ, pe lângă celulele sistemului APUD şi
alte tipuri de celule.
Mulţi dintre hormonii polipeptidici şi aminele produse
de celulele acestui sistem sunt şi mediatori chimici ai
sistemului cardio-vascular şi sistemului nervos.
Cele mai cunoscute celule sunt celulele secretoare de
gastrină de la nivelul mucoasei gastrice, celulele secretoare de
colecistokinină de la nivelul mucosei duodenale şi jejunale,
celulele secretoare de motilină din mucoasa intestinului
subţire, celulele C din tiroidă secretoare de calcitonină etc.
 7. HISTOFIZIOLOGIA EPITELIILOR GLANDULARE.
Activitatea epiteliilor glandulare este extrem de complexă,
celulele acestor epitelii prezentând faze de activitate şi de repaus ce
alternează ritmic şi constituie un ciclu secretor.
În perioada de repaus celular, celulele secretorii au de regulă
o talie mai mică, un nucleu mic, dens, hipercrom, citoplasmă
redusă, organite citoplasmatice puţine, iar hialoplasma conţine
puţine granule şi vacuole.
În activitate, volumul celular creşte, nucleul devine mare şi
hipocrom, cu nucleoli evidenţi. Se dezvoltă în mod deosebit
reticulul endoplasmic, aparatul reticular Golgi, creşte cantitatea de
mitocondrii şi de ribozomi. În citoplasmă se găsesc atât precursori,
cât şi granule de secreţie în cantitate mare.
 La un epiteliu glandular în activitate se descriu următoarele faze
ale ciclului secretor:
- faza de aprovizionare se caracterizează prin preluarea selectivă
din mediul intern de către celulele secretorii a substanţelor necesare
activităţii glandulare.
În această fază apare o creştere a permeabilităţii polului bazal al
celulei şi chiar apariţia de prelungiri pseudopodice ale plasmalemei
bazale. În stroma conjunctivă se remarcă o dezvoltare accentuată a reţelei
de capilare, mai ales în jurul celulelor glandulare şi creşterea diametrului
vaselor sanguine. Toate aceste modificări au rolul de a crește schimburile
dintre mediul intern şi celulă.
În celula secretorie pătrund numeroşi metaboliţi, apă, ioni,
vitamine, etc, prin difuziune, osmoză, pinocitoză, endocitoză.
Durata fazei de aprovizionare este variabilă de la un epiteliu
secretor la altul, de la câteva secunde la câteva minute.
 - faza de sinteză începe cu modificări nucleare; nucleul devine mai
voluminos, hipocrom, cu nucleoli evidenţi, iar uneori îşi schimbă poziţia în
celulă.
Sinteza produşilor specifici are loc datorită informaţiilor nucleare.
Acestea sunt transmise de la nucleu prin ARN-ul mesager în citoplasmă, unde are
loc elaborarea propriu-zisă a produsului de sinteză.
Modificările citoplasmatice constau în creşterea cantitativă a organitelor
citoplasmatice, intensificarea bazofiliei prin sporirea cantităţii de reticul
endoplasmic rugos şi ribozomi liberi, creşterea numărului de mitocondrii şi a
aparatului reticular Golgi.
Activitatea de sinteză variază de la un epiteliu glandular la altul, în
funcţie de produsul final elaborat. Celulele care sintetizează structuri proteice sau
glicoproteice, indiferent că sunt cu secreţie internă sau externă, au în citoplasmă
numeroşi poliribozomi şi reţele de reticul endoplamic rugos cu ajutorul cărora
sintetizează lanţurile polipeptidice. Aceste lanţuri polipeptidice sunt introduse în
canalele reticulului endoplasmic unde, în prezenţa unor sisteme enzimatice, suferă
diverse transformări, apoi sunt încorporate în veziculele golgiene. Împachetate
sub formă de granule de zimogen, acestea sunt stocate pentru un anumit timp la
polul apical al celulei.
Pentru celulele care sintetizează glicoproteine, la nivelul aparatului Golgi
se ataşează "restul oligoglucidic" la lanţurile proteice, datorită prezenţei la nivel a
unor enzime specifice. Acest tip de sinteză este întâlnit la adenohipofiză,
pancreasul exocrin, parotidă, epiteliul gastric.
Faza de sinteză durează câteva zeci de minute.
 - faza de excreţie are loc sub influenţa unor factori multipli, locali şi
generali.
În această fază polul bazal al celulei secretoare devine din nou
permeabil pentru apă. Pătrunderea unor cantităţi crescute de apă va
determina formarea unor curenţi intracitoplasmatici care vor antrena
produşii de secreţie spre polul apical al celulei. Creşterea presiunii
intracelulare va determina eliminarea granulelor de secreţie prin pinocitoză
inversă.
Produsele de secreţie care nu au fost împachetate în granule vor fi
eliminate prin difuziune.
Unele epitelii glandulare prezintă între plasmalema polului bazal al
celulei secretoare şi glandilemă celule mioepiteliale a căror contracţie
determină creşterea presiunii intracelulare, facilitând excreţia.
Pentru fiecare tip de glandă ciclul secretor prezintă particularităţi în
toate fazele sale.
Odată cu eliberarea produşilor de sinteză celula secretorie intră într-
o fază de repaus relativ, după care ciclul secretor se reia.
Trebuie arătat că celulele unei glande se pot afla, la un moment dat, în
diferite faze ale ciclului celular.
 ŢESUTURILE CONJUNCTIVE
ELEMENTE COMPONENTE
Ţesuturile conjunctive sunt cele mai bine reprezentate ţesuturi
din organism, principala lor funcţie fiind aceea de a lega diferite ţesuturi
sau organe, de unde şi denumirea de conjunctive (lat. conjugo = a uni, a
lega). Au o structură heterogenă şi pot îndeplini şi alte funcţii: de
susţinere, trofică, metabolică etc.
Ţesuturile conjunctive se dezvoltă în totalitatea lor din
mezoderm; din aceasta se formează celulele mezenchimale, celule
nediferenţiate, care vor genera un ţesut conjunctiv tânăr, numit
mezenchim embrionar. Sub influenţa unor factori genetici şi metabolici,
generali sau locali, din acest ţesut se diferenţiază o multitudine de
varietăţi de ţesuturi conjunctive.
Elementele componente ale ţesuturilor conjunctive sunt
reprezentate de:
- celulele conjunctive;
- matricea intercelulară alcătuită la rândul său din:
- substanţă fundamentală;
- fibre conjunctive.
 1. Celulele ţesutului conjunctiv
Celulele conjunctive sunt elementele structurale esenţiale,
deoarece ele participă activ la procesele metabolice care au loc în
diversele organe.
Ele se clasifica în:
a) celule proprii sau autohtone care se formează, se
maturizează şi îşi îndeplinesc funcţiile în ţesutul conjunctiv. Numite şi
celule fixe, acestea se clasifica la rândul lor în:
- celule conjunctive tinere sau nediferenţiate:
- mezenchimală şi
- celula reticulară;
- celule conjunctive mature care iau naştere din celulele tinere
prin procese de multiplicare şi diferenţiere, fiind reprezentate de:
- fibroblaste (fibrocite);
- adipocite;
- mastocite;
- celula pigmentară.
b) celule migrate sau mobile provin din sânge. Sunt
reprezentate de macrofage, plasmocite, limfocite şi granulocite.
 1.1. Celula mezenchimală se găseşte din abundenţă
în ţesutul conjunctiv tânăr din primul trimestru de viaţă al
embrionului. Numărul lor scade treptat în trimestrul al II-lea
şi al III-lea de evolutie intrauterina datorită proceselor de
citodiferenţiere şi apariţiei celulelor de tip matur, astfel că
după naştere se găsesc izolate sau sub formă de insule
celulare mici, perivascular. Este singura celulă a
mezenchimului embrionar care prin multiplicări active
urmate de procese de diferenţiere multidirecţionale
generează celelalte tipuri de celule conjunctive, dar şi alte
celule cum sunt celulele hematopoietice, celulele ţesutului
muscular neted şi miocardic, condroblastele, osteoblastele
etc.
 Celula mezenchimală este o celulă mare, cu diametrul de
30-40 µm, de formă stelată, cu multiple prelungiri ramificate,
prin intermediul cărora se joncţionează cu celulele vecine
formând o reţea tridimensională, în ochiurile căreia se găseşte
matrice extracelulară. Citoplasma este abundentă, uşor bazofilă,
conţinând toate organitele celulare, dar în cantităţi crescute se
găsesc ribozomi, mitocondrii şi reticul endoplasmic rugos.
Nucleul este mare, rotund, bogat în eucromatină, cu 2-4 nucleoli
vizibili la microsopul optic.
La nivelul prelungirilor celulare, la microscopul
electronic, s-au evidenţiat joncţiuni comunicante de tip gap
(nexus) care permit trecerea unor molecule informaţionale de la
o celulă la alta. Acest schimb intercelular are un rol foarte
important în procesele de diferenţiere celulară. Pe lângă funcţia
de citogeneză, celula mezenchimală sintetizează şi matricea
extracelulară a ţesutului conjunctiv embrionar.
 1.2. Celula reticulară reprezintă un stadiu mai evoluat
ontogenetic, care se interpune între celula mezenchimală şi celulele
conjunctive diferenţiate. Se găsesc în număr mare la embrion şi făt, dar
începând din trimestrul al III-lea de viaţă intrauterină şi apoi postnatal
numărul lor se reduce treptat.
Este o celulă de talie mai mică, având un diametru de 12-15 µm.
Citoplasma este bazofilă şi mai puţin abundentă decât la celula
mezenchimală. În citoplasmă se găsesc toate organitele celulare dar
conţine cantităţi mai mari de mitocondrii, ribozomi şi ergastoplasmă
(RER). Nucleul este rotund, normocrom, situat central, cu nucleoli
vizibili.
Celulele reticulare emit prelungiri care se joncţionează cu
prelungirile celulelor vecine prin desmozomi, formând un citoreticul.
În organismul adult, celulele reticulare se găsesc din abundenţă în
organele hemo- şi limfopoietice (măduvă osoasă roşie, limfoganglioni,
splină etc.), unde se asociază cu fibrele de reticulină formând stroma
specifică, citofibrilară a acestor organe, cu rol de susţinere pentru
parenchimul mieloid şi limfoid.
 1.3. Fibroblastul este cea mai răspândită celulă
conjunctivă şi, datorită faptului că ea este principala celulă
care produce fibrele conjunctive şi substanţă fundamentală,
a fost numită de mulţi autori ca "celula stăpână a ţesutului
conjunctiv".
Fibroblastul se formează în perioada embrionară din
celula mezenchimală, iar după naştere din fibroblastele
preexistente. În organismul adult celula se prezintă sub
două forme cu particularităţi morfofuncţionale distincte:
- fibroblastul activ, celulă tânără capabilă de
multiplicări rapide şi de sinteze metabolice specifice;
- fibroblastul în repaus funcţional, denumit fibrocit.
 Fibroblastul este o celulă relativ mare, cu diametrul de 20-
30 µm, alungită sau stelată, cu prelungiri efilate, bi- sau trifurcate,
care se pot joncţiona cu prelungirile altor celule similare. În
microscopia optică conturul celular este greu de evidenţiat din
cauza unei plasmaleme foarte subţiri şi a prelungirilor foarte fine
care se pierd în substanţa fundamentală din jur. Citoplasma
celulei este abundentă, slab bazofilă, cu un conţinut bogat în
organite, în special RER, ribozomi şi poliribozomi, mitocondrii,
complex Golgi şi lizozomi.
Unele fibroblaste, numite miofibroblaste, au caractere
morfologice intermediare între fibroblast şi fibra musculară
netedă, prezintă în citoplasmă proteine contractile în cantităţi
crescute (actină şi miozină), organizate în microfilamente care le
permit retracţia prelungirilor şi o oarecare mobilitate. Ele se
diferenţiază din celulele mezenchimale sau din fibroblastele
preexistente în cursul procesului de vindecare al plăgilor.
Miofibroblaste
IHC alfa actină
 Cantitatea şi poziţia organitelor citoplasmatice sunt variabile în
funcţie de activitatea metabolică a celulei. Astfel, fibroblastele cu
activitate predominant fibrilogenetică, au în citoplasmă numeroşi
ribozomi şi poliribozomi izolaţi sau grupaţi în jurul reticulului
endoplasmic (ce conferă o bazofilie accentuată acesteia) şi mitocondrii
sub formă de bastonaşe concentrate perinuclear, în timp ce fibroblastele
care elaborează substanţa fundamentală prezintă o citoplasmă cu un
aspect uşor vacuolar şi bazofilie scăzută, datorită prezenţei unor cisterne
largi ale reticulului endoplasmatic rugos şi aparatului reticular Golgi ce
conţin glicozaminoglicani şi glicoproteinele structurale nou sintetizate.
În citoplasma fibroblastelor se mai pot găsi incluziuni de tip
lipidic, granule de pigment, granule PAS-pozitive, resturi celulare, etc.
Fibroblastele prezintă numeroase echipamente enzimatice:
enzimele ciclului Krebs, enzime ale gicolizei anaerobe, ATP-aze,
leucinaminopeptidaze etc.
Nucleul celulei este voluminos, ovalar, hipocrom, dispus central
şi cu nucleoli evidenţi.
Fibroblastul este o celulă capabilă să se diferenţieze în alte celule
ca: adipocite, condroblaste, osteoblaste, tenocite (celulele conjunctive din
tendoane) şi chiar miocite.
 Funcţiile fibroblastelor
Funcţia de sinteză: sintetizează şi secretă principalele proteine
fibrilare ale matricei extracelulare (colagen, elastina, reticulina),
precum şi complexele glicoproteice de tipul glicozaminoglicanilor,
proteoglicanilor şi glicoproteinelor structurale ce intră în alcătuirea
substanţei fundamentale. De asemenea, fibroblastele secretă interferon
tip I, o glicoproteină cu greutatea moleculară de 16 000 - 20 000 de
daltoni, cu acţiune antivirală şi antitumorală, asemănătoare
interferonului secretat de leucocite.
Activitatea secretorie a fibroblastelor este influenţată de
numeroşi factori. Dintre aceştia, factorii hormonali au o influenţă
deosebită, fibroblastul fiind considerat o celulă hormonosensibilă. De
exemplu, hidrocortizonul şi ACTH-ul inhibă sinteza de precursori ai
proteinelor fibrilare, în timp ce STH-ul şi hormonii sexuali stimulează
proliferarea fibroblastelor şi sinteza de matrice extracelulară.
Funcţia de microfagocitoză şi pinocitoză. Fibroblastele au
capacitatea de a îngloba prin pinocitoză unele molecule provenite din
mediul extracelular, în special lipoproteine cu densitate mică,
aminoacizi, oligopeptide, etc. care sunt utilizate în activităţile sale
metabolice.
 Deşi este considerată o celulă fixă, fibroblastul îşi poate
modifica aspectul morfologic prin retracţia prelungirilor, proces
cunoscut sub numele de modulaţie. De asemenea, se poate
mobiliza, deplasându-se foarte încet în ţesutul conjunctiv şi în
mediul de cultură, sub influenţa unor factori chemotactici din
matricea extracelulară ca: fibronectina, laminina, peptidele
derivate din elastină.
Un fenomen esenţial observat la fibroblaste este cel de
non-echivalenţă, prin care celulele, deşi sunt identice morfologic
şi au aceeaşi origine, pot conţine informaţii poziţionale diferite.
S-a demonstrat că fibroblastele dermice din diferite regiuni ale
pielii induc formarea unor zone de epiderm diferite morfologic şi
funcţional. Transplantarea unor porţiuni de derm din patul
ungheal sau dintr-o regiune cu păr abundent într-o regiune glabră
este urmată de apariţia unor producţiuni cornoase (unghii, păr) la
nivelul epidermului zonei respective.
 Fibrocitul are dimensiuni mult mai reduse,
citoplasma acidofilă, organite intracitoplasmatice puţine,
nucleul mic şi tahicrom. În condiţii de stimulare, când
este necesară sinteza de matrice conjunctivă sau fibre de
colagen, fibrocitul se transformă în fibroblast, luând
toate particularităţile morfofuncţionale ale acestuia.
 1.4. Adipocitul intră în constituţia ţesutului adipos (unul
din depozitele energetice ale organismului). Etimologie
latina: adeps = grăsime)
Celulele adipoase iau naştere din celulele mezenchimale
începând din săptămânile 26-30 de viaţă intrauterină. Primele
celule care se formează, numite lipoblaste, sunt asemănătoare
fibroblastelor, dar conţin vacuole mici cu lipide dispersate în
toată citoplasma. În stadiul următor de dezvoltare, celulele devin
rotunde şi conţin vacuole mai mari de grăsime ce dispersează
organitele celulare, nucleul rămânând situat central. Este stadiul
de preadipocit. Ulterior, prin confluarea tuturor vacuolelor de
grăsime, se formează o vacuolă unică care ocupă partea centrală
a celulei, împingând la periferie nucleul şi citoplasma cu
organitele celulare, realizând un aspect caracteristic de "inel cu
pecete". Acesta este stadiul de adipocit matur.
În viaţa postnatală adipocitele se formează şi din
fibroblaste trecând prin aceleaşi stadii de evoluţie.
 Atât la nou-născut cât şi la organismele adulte există două tipuri
de adipocite:
- adipocite uniloculare sau galbene .... albe?????;
- adipocite multiloculare sau brune.
Adipocitele uniloculare sunt cele mai numeroase. Sunt celule
voluminoase, având diametrul de 50-150 µm, de formă sferică sau
poligonală (datorită compresiunii reciproce), conţinând o picătură mare
de grăsime semilichidă în centru, în timp ce citoplasma şi nucleul sunt
dislocate şi reduse la un inel periferic subplasmalemal. Lipidele din
citoplasmă, indiferent de mărimea lor, nu sunt delimitate de membrane
proprii. Nucleul este turtit, hipocrom şi nucleolat.
În citoplasmă se găsesc toate organitele celulare relativ bine
dezvoltate şi unele sisteme enzimatice implicate în procesele de
lipogeneză şi lipoliză (lipaze, diaforaze, enzime ale ciclului Krebs,
fosfataze).
Plasmalema prezintă numeroase vezicule de pinocitoză,
demonstrând o activitate metabolică intensă şi o implicare a acesteia în
metabolismul lipidic.
 Pe preparatele histologice prelucrate în tehnica histologică clasică
a includerii la parafină, adipocitele apar ca nişte vacuole mari, lipsite de
conţinut, delimitate de o fină peliculă citoplasmatică, datorită dizolvării
lipidelor de către solvenţii organici utilizaţi (alcool, benzen, toluen,
xilol).
Evidenţierea grăsimilor adipocitare se poate realiza fie pe
preparatele proaspete congelate, fie pe preparatele fixate în formol,
congelate şi secţionate la microtomul cu gheaţă sau criotom. Colorarea se
face cu coloranţi specifici: Sudan III, Sudan IV, Scharlach Roth,
sulfatul albastru de Nill sau acidul osmic.
Principala funcţie a adipocitelor este aceea de a depozita şi a
metaboliza trigliceridele. Acizii graşi liberi reprezintă principala sursă de
energie a organismului. Ei provin fie din alimentaţie, fie din trigliceridele
sau complexele lipoproteice sintetizate în ficat. Adipocitele extrag acizii
graşi din sânge şi îi combină cu glicerolul resintetizând trigliceride,
forma principală de depozitare a lipidelor.
 De asemenea, adipocitele au capacitatea de a sintetiza
lipide pornind de la glucoză, datorită sistemelor enzimatice de
care dispun.
Lipogeneza este controlată neuro-endocrin, în special
prin insulină, membrana adipocitelor conţinând aproximativ
160 000 de receptori pentru acest hormon, care favorizează
pătrunderea glucozei în celulă şi sinteza de glicerol necesar
resintezei trigliceridelor adipocitare.
Eliberarea acizilor graşi din adipocite (lipoliza) are loc
sub acţiunea unei lipaze adipocitare, enzimă hormonosensibilă.
Astfel, s-a constatat că această enzimă este stimulată de
catecolamine, glucagon, STH, ACTH, TSH şi glucocorticoizi.
Activitatea metabolică complexă a adipocitelor este
posibilă datorită bogăţiei de capilare sanguine ce se găsesc în
ţesutul gras.
 Adipocitele multiloculare au formă ovalară sau
poligonală şi sunt mai mici decât adipocitele uniloculare.
Citoplasma este abundentă şi conţine numeroase vacuole de
lipide de dimensiuni variabile. Nucleul este rotund, normocrom,
situat central.
În citoplasmă se găsesc toate organitele intracelulare, dar
abundă mitocondriile. Acestea sunt voluminoase, cu lungimea
de până la 6 microni şi conţin cantităţi crescute de citocromi
care dau culoarea maro-brun acestor celule. Ultrastructura
mitocondriilor este complexă, ele prezentând numeroase criste
paralele care traversează organitul în totalitate. La nivelul
acestora există numeroase sisteme enzimatice, în special enzime
oxidoreducătoare.
Aceste adipocite au capacitatea de a metaboliza lipidele
conţinute şi de a transforma energia chimică a acestora în
căldură.
 1.5. Mastocitul este o celulă proprie ţesutului conjunctiv fiind
localizată în special în jurul vaselor sanguine. Se găseşte în orice tip
de ţesut conjunctiv, dar mai ales în derm şi în corionul mucoaselor
respiratorii şi digestive, fiind considerate "adevărate santinele la
principalele porţi de intrare a antigenelor în organism".
Originea mastocitului a fost mult timp discutabilă. Datorită
asemănărilor morfologice cu polimorfonuclearele bazofile din sânge
au fost considerate bazofile migrate prin diapedeză din patul vascular
în ţesuturile conjunctive. În sprijinul acestei ipoteze a venit şi
constatarea că cele două tipuri de celule au granule cu un conţinut
similar, iar mecanismul de eliberare al mediatorilor chimici din aceste
granule este identic. Deci celula suşă a mastocitului ar fi celula stem
pluripotentă a ţesutului mieloid.
O altă ipoteză considera că mastocitul îşi are originea în celula
mezenchimală embrionară, iar în organismul adult rezultă din
celulele mezenchimale cantonate în jurul vaselor sau prin self-
replicare. Această ipoteză are la bază observaţiile histologice care au
surprins mastocite în diviziune (în mitoză).
 Mastocitul este o celulă de formă ovalară, cu contur uşor
neregulat, având un diametru de 15-20 µm. Nucleul este sferic, bogat în
heterocromatină, situat central.
Citoplasma este abundentă, dar conţine cantităţi reduse de
organite celulare. În citoplasmă mastocitul prezintă numeroase sisteme
enzimatice care intervin în sintezele celulare: ATP-aze, enzime
respiratorii, enzime ale ciclului Krebs, fosfataze, hidrolaze lizozomale,
enzime ale glicolizei anaerobe.
Aspectul histologic caracteristic, definitoriu pentru mastocit, este
prezenţa în citoplasmă a numeroase granule de secreţie, intens bazofile,
cu diametrul de la 0,2 până la 2 µm, delimitate de o membrană proprie şi
dispersate relativ uniform. Granulele se evidenţiază specific în urma
colorării preparatelor histologice cu albastru de toluidină sau albastru de
metilen, când apar colorate metacromatic în roşu-purpuriu. Majoritatea
granulelor sunt metacromatice şi slab PAS-pozitive şi numai un număr
redus sunt ortocromatice (cu coloranţii enumeraţi mai sus se coloreză în
albastru-violet) şi intens PAS-pozitive. Fenomenul de metacromazie
apare datorită compoziţiei biochimice a granulelor şi în primul rând
prezenţei glicozaminoglicanilor în structura lor.
 Granulele mastocitelor conţin heparină, histamină, acid
hialuronic, serotonină (5-hidroxitriptamină), factorul chemotactic pentru
eozinofile, substanţa reactivă în şocul anafilactic (SRS-A). Unele
mastocite pot sintetiza şi dopamină şi leucotriene.
Heparina reprezintă aproximativ 4% din greutatea uscată a
granulelor, motiv pentru care mastocitul a fost denumit şi "heparinocit".
Heparina este un glicozaminoglican sulfatat cu acţiune anticoagulantă.
Histamina are efect vasodilatator şi de creştere a permeabilităţii
vaselor mici, facilitând, în infecţiile locale şi în reacţiile imuno-alergice,
trecerea în ţesutul conjunctiv a anticorpilor, a fracţiunilor
complementului seric şi a celulelor cu rol în fagocitoză.
Factorul chemotactic pentru eozinofile este un mediator chimic
care atrage eozinofilele în ţesutul conjunctiv.
Serotonina este o amină biogenă care acţionează asupra
musculaturii netede din peretele vaselor sanguine şi căilor respiratorii
producând vaso- şi bronhoconstricţie, iar substanţa reactivă a şocului
anafilactic, care este eliberată din granulele mastocitelor numai în
reacţiile anafilactice, produce o contracţie puternică a muşchiului neted
din căile aeriene (bronhoconstricţie) ducând la apariţia fenomenului de
asfixie.
Datorită capacităţii sale de sinteză a numeroşi mediatori chimici,
mastocitul este considerat o glandă unicelulară.
 Plasmalema conţine pe suprafaţa sa receptori specifici
pentru IgE. Complexele imune, formate din antigene şi
imunoglobulinele E, se cuplează cu receptorii membranari
ducând la ruperea plasmalemei, dispersia granulelor
citoplasmatice şi eliberarea mediatorilor chimici în mediul
extracelular, proces cunoscut sub numele de degranulare
mastocitară.
Eliberarea granulelor se poate face treptat, granulă cu
granulă sau brutal, când se eliberează rapid tot conţinutul
granular al citoplasmei.
Fenomenul de degranulare mastocitară mai poate fi
provocat şi de factori fizici (căldura), factori chimici (morfina,
penicilina, cofeina) sau chiar de stress. Degranularea mastocitară
poate fi redusă sau blocată de unele medicamente care acţionează
ca stabilizatori ai membranei celulare prin creşterea concentraţiei
de AMP-ciclic (teofilina, izoproterenolul) sau împiedică cuplarea
complexelor imune cu receptorii membranari.
 Mastocitul este o celulă hormonosensibilă, având pe suprafaţa
membranei receptori pentru unii hormoni. Astfel, STH-ul îi stimulează
activitatea secretorie, iar tiroxina şi estrogenii îi stimulează degranularea.
TSH-ul hipofizar reduce atât numărul cât şi activitatea de sinteză a
mastocitelor.
Până la ora actuală au fost identificate şi caracterizate biologic şi
biochimic două tipuri de mastocite:
- mastocitele ţesutului conjunctiv care conţin în granule
preponderent heparină;
- mastocitele mucoaselor care conţin preponderent condroitin-
sulfat.
Mastocitele intervin şi în metabolismul ţesutului conjunctiv local,
stabilind relaţii strânse cu alte celule. Astfel, cu adipocitele se
interconectează funcţional în procesele de lipogeneză şi de lipoliză, iar
cu fibroblastele se stimulează reciproc în sinteza matricei intercelulare.
Rolul esenţial al mastocitelor este de celulă imunocompetentă,
ea intervenind în declanşarea reacţiilor de hipersensibilitate imediată şi a
şocului anafilactic la anumite antigene.
Mastocite IHC - triptaza
 1.6. Celula pigmentară. În organismul uman există
mai multe ţesuturi care se diferenţiază în mod fiziologic de
cele din jur prin prezenţa unor culori particulare. Astfel,
nucleul roşu şi substanţa neagră din mezencefal, sângele,
muşchii, pielea, ţesutul gras, retina etc., prezintă culori
particulare datorită prezenţei în structura lor a unor celule
ce contin un pigment specific.
În ţesutul conjunctiv există două tipuri de celule
pigmentare:
- pigmentoblastele sau melanoblastele (gr. melanos
= negru) - celulele care au capacitatea de a sintetiza
melanina;
- pigmentoforele - celulele care pot capta prin
endocitoză pigmentul elaborat de melanoblaste.
 Melanoblastele au origine ectodermică ele luând naştere din
crestele neurale. În cursul evoluţiei ontogenetice, acestea migrează în tot
organismul, dar mai ales de-a lungul membranei bazale dintre derm şi
epiderm, devenind funcţionale din luna a IV- a de viaţă intrauterină. În
viaţa extrauterină numărul lor se menţine aproximativ constant prin self-
replicare.
Melanoblastele (melanocitele) sunt celule de formă neregulată
prezentând prelungiri numeroase, lungi şi ramificate. Nucleul este
rotund, normocrom, nucleolat, situat central. În coloraţiile uzuale,
citoplasma apare săracă, slab acidofilă, dar microscopia electronică a
evidenţiat faptul că citoplasma este abundentă şi bogată în organite, în
special în mitocondrii, aparat Golgi, ribozomi şi poliribozomi.
În citoplasmă se găsesc numeroase granule de pigment melanic,
numite melanozomi, ce pot acoperi şi nucleul. Aceştia sunt formaţiuni
ovoidale cu diametrul de 0,3-0,7 microni, delimitate de o membrană
proprie. Conţinutul melanozomilor este format din melanină şi proteine.
 Melanoblastul sintetizează melanina pornind de la
aminoacizii tirozină sub acţiunea tirozinazei sau de la
fenil-alanină prin acţiunea enzimei DOPA-oxidaza.
Prezenţa acestor enzime a permis diferenţiera specifică a
celulele pigmentoblaste care dau reacţii histochimice
DOPA şi tirozinazo-pozitive de celulele pigmentofore care
nu prezintă aceste reacţii.
Prin pigmentul pe care-l produc, melanoblastele
realizează un ecran protector împotriva razelor luminoase
şi în special a radiaţiilor ultraviolete care, în doze mari, pot
produce modificări importante ale materialului genetic
nuclear.
 Celulele pigmentofore (melanofore) sunt
reprezentate de macrofage, reticulocite, fibrocite sau
keratinocite, celule capabile de a endocita pigmentul
elaborat de melanoblaste în anumite condiţii fiziologice sau
patologice.
Celulele pigmentare prezintă o patologie proprie.
Astfel se cunoaşte boala cu determinism genetic numită
albinism caracterizată prin absenţa pigmentării
tegumentului, a firelor de păr şi a irisului, datorată absenţei
congenitale a procesului de melanogeneză.
Proliferarea tumorală a acestor celule determină apariţia
unor afecţiuni foarte grave, a melanoamelor maligne.
 1.7. Macrofagul sau histiocitul este o celulă
prezentă în toate ţesuturile conjunctive, găsindu-se din
abundenţă în corionul mucoaselor digestive, respiratorii,
genitale şi în organele hemolimfopoietice.
Aceste celule îşi au originea în celula stem
pluripotentă din măduva osoasă roşie din care, după mai
multe etape de multiplicare şi diferenţiere, se formează
monocitele. Acestea trec în sângele circulant unde rămân
aproximativ 72 de ore. De aici, prin diapedeză, părăsesc
vasele sanguine şi ajung în ţesutul conjunctiv, unde devin
funcţionale. În ţesutul conjunctiv macrofagele tisulare se
pot multiplica prin mitoză (dacă sunt stimulate).
Durata de viaţă a macrofagelor tisulare este de
câteva luni de zile.
 Macrofagele tisulare sunt celule relativ mari, având un
diametru cuprins între 15 şi 50 µm, în funcţie de starea lor de
activitate. Macrofagele mici sunt mai puţin active, în timp ce cele mari
au activitate intensă.
Forma lor este rotundă sau ovalară cu numeroase pseudopode
sau văluri citoplasmatice. Nucleul macrofagului este rotund, uneori
reniform, normocrom, aşezat central, cu 1-2 nucleoli mari. Citoplasma
este abundentă, cu o morfoplasmă bine dezvoltată, dominată de
lizozomi.
În citoplasmă se găsesc numeroase vacuole determinate de
prezenţa fagolizozomilor secundari, dându-i un aspect spumos. Tot în
citoplasmă se găsesc numeroase microfilamente de actină şi miozină
care intervin atât în procesul de deplasare a macrofagului, prin
formarea de pseudopode, dar şi în procesul de fagocitoză, precum şi
numeroase sisteme enzimatice: enzime oxidoreducătoare, fosfataze
acide şi alcaline, hidrolaze acide, esteraze, colagenaze, etc.
Citoplasma poate conţine şi numeroase incluzii sub formă de
vacuole, granule sau picături, reprezentând materiale supuse
procesului de fagocitoză sau materiale inerte.
Membrana celulară este subţire, lipoproteică, trilaminată şi
prezintă pe suprafaţa ei receptori pentru IgG, IgM şi pentru cel de-al
treilea component al complementului (C3).
 Macrofagele prezintă trei proprietăţi fundamentale:
- mobilitatea;
- capacitatea de fagocitoză;
- secreţia.
Macrofagul este o celulă mobilă, care se deplasează cu ajutorul
vălurilor şi expansiunilor citoplasmatice. Mobilitatea sa spontană este
accentuată de prezenţa în ţesutul conjunctiv a unor factori chemotactici
cum sunt bacteriile, toxinele microbiene, virusurile, proteinele
denaturate, diverse structuri antigenice etc.
Fagocitoza este proprietatea fundamentală a macrofagelor şi
constă în îndepărtarea din ţesuturi, cu ajutorul sistemelor enzimatice
proprii, a diferitelor antigene: microorganisme, complexe imune, resturi
celulare şi tisulare etc.
Fagocitoza poate fi: specifică sau nespecifică.
Fagocitoza specifică este mediată de receptorii pentru
fibronectină, laminină sau de receptorii pentru IgG, IgM, C3; cea
nespecifică nu este mediată de receptori şi prin această funcţie pot fi
înglobate în macrofage unele materiale inerte din punct de vedere
biochimic şi imunologic cum sunt particulele de cărbune, siliciu, asbest,
celuloză, poluanţi industriali.
 Procesul de fagocitoză începe prin recunoaşterea particulelor ce
urmează a fi fagocitate şi ataşarea lor pe suprafaţa membranei celulare, pe
receptori specifici sau prin interacţiuni nespecifice. După fixarea acestora pe
plasmalemă, celula emite pseudopode care înconjoară particula şi prin
unirea capetelor pseudopodelor se formează o veziculă numită fagozom.
Fagozomul este deplasat prin citoplasmă datorită unor mişcări de tip
mioid sau reoid produse de microfilamentele de proteine contractile. În
final, fagozomul fuzionează cu lizozomii citoplasmatici formând un
fagolizozom sau un fagozom secundar, în interiorul căruia particula
endocitată este degradată de enzimele hidrolitice.
Activitatea macrofagelor se intensifică în procesele inflamatorii
datorită unor factori sintetizaţi de limfocitele T numite limfochine, care
atrag macrofagele în focarul inflamator şi induc sporirea cantităţii de
organite citoplasmatice, mărirea volumului celular şi dezvoltarea
pseudopodelor. În plus, activitatea macrofagelor este stimulată şi de
prezenţa microorganismelor, a toxinelor bacteriene, precum şi de
hormonii estrogeni. Când stimularea este intensă, macrofagele cresc în
dimensiuni şi iau un aspect epiteloid sau fuzionează mai multe formând
celule gigante multinucleate (celule polikariote).
Factorii care inhibă activitatea macrofagelor sunt bolile neoplazice,
septicemiile, radiaţiile ionizante, senescenţa.
 Macrofagele sunt capabile să sintetizeze şi să secrete
anumite componente ale matricei extracelulare, participând la
formarea substanţei fundamentale din ţesuturile conjunctive. De
asemenea, ele pot să sintetizeze şi proteine specifice, cum ar fi
proteinele pirogene răspunzătoare de apariţia febrei, interferon
cu acţiune antivirală şi antineoplazică, enzime (lizozim,
elastază, colagenază).
Macrofagele prezintă şi proprietatea de coloidopexie prin
care înglobează coloizi electronegativi (albastru de tripan, tuş de
China, carmin litinat) sub formă de vacuole mari, bine vizibile
la microscopul optic. De asemenea sunt capabile de pinocitoză
şi micropinocitoză.
 1.8. Plasmocitul este o celulă conjunctivă care ia naştere prin
diferenţierea locală a limfocitului B.
În ţesutul conjunctiv normal, plasmocitele se găsesc în număr
redus, dar sunt abundente în organele limfopoietice (splină, ganglioni
limfatici, amigdale palatine, plăci Peyer etc.) şi la "porţile de intrare ale
antigenelor în organism" (corionul mucoaselor digestive, respiratorii şi
genitale).
În procesele inflamatorii cronice locale, specifice sau nespecifice,
numărul acestora creşte foarte mult, constituind împreună cu limfocitele
"infiltratul limfo-plasmocitar". În sângele periferic se găsesc în mod cu
totul excepţional.
Plasmocitul este o celulă de formă rotundă sau ovalară, cu
diametrul de 15-20 µm. Nucleul este rotund, nucleolat, aşezat excentric
la un pol, cu cromatina dispusă în bulgări heterocromatici aşezaţi "în
spiţă de roată" sau "cadran de ceasornic".
Citoplasma este abundentă şi intens bazofilă. Bazofilia
citoplasmei, determinată de abundenţa reticulului endoplasmic rugos şi a
poliribozomilor, este neomogenă. Ea se reduce progresiv de la periferia
celulei spre nucleu, unde se observă o zona clară sau uşor acidofilă, ca un
halou perinuclear.
 Morfoplasma este bine reprezentată. Pe lângă RER ce se dispune
concentric şi ocupă aproape toată citoplasma, se mai găsesc ribozomi liberi şi
ataşaţi, numeroase mitocondrii, aparat reticular Golgi dispus perinuclear,
lizozomi şi un centrozom juxtanuclear.
Pe alocuri, mai ales perinuclear, reticulul endoplasmic prezintă
cisterne mari, cu un diametru de 2-3 µm ce conţin produşi de secreţie sau
proteine denaturate. Acestea se colorează acidofil şi constituie corpii Russell.
(Celulele Mott sunt plasmocite prezente în procesele inflamatorii cronice în
care corpii Russell sunt foarte abundenţi şi dispuşi în toată citoplasma,
comprimând nucleul şi aparatul Golgi), Prezenţa abundentă a RER face ca
citoplasma să se coloreze puternic cu verde de metil-pironină, de unde şi
denumirea plasmocitului de "celula pironinofilă a ţesutului conjunctiv".
Funcţia principală a plasmocitului este de a sintetiza şi secreta toate
tipurile de anticorpi din organism. Anticorpii sunt globuline specifice
produse de aceste celule ca răspuns la pătrunderea unor antigene în organism.
Pentru fiecare antigen plasmocitele elaborează un anticorp specific care
neutralizează acţiunea antigenului.
Durata de viaţă a plasmocitelor este de 15-20 de zile.
 2. SUBSTANŢA FUNDAMENTALĂ
Numită şi substanţă interfibrilară sau intercelulară,
substanţa fundamentală a ţesuturilor conjunctive este mai abundentă
sau mai săracă, în funcţie de varietatea de ţesut conjunctiv. În funcţie
de cantitatea de apă pe care o conţine, poate fi mai vâscoasă sau mai
semilichidă. Impregnată cu săruri minerale, consistenţa acesteia creşte
devenind dură sau semidură.
Privită la microscopul optic aceasta apare, în general, amorfă,
astructurată, omogenă, transparentă şi optic vidă. În coloraţiile uzuale
este uşor acidofilă şi PAS pozitivă.
Analizată la microscopul electronic de transmisie, substanţa
fundamentală prezintă o structură complexă, fiind formată dintr-o
reţea plexiformă, neomogenă, tridimensională de macromolecule
filamentoase ramificate şi anastomozate, în ochiurile căreia se află
macromolecule globuloase.
 Aspectul histologic al substanţei fundamentale diferă de la o
varietate de ţesut conjunctiv la altul, deoarece în compoziţia
biochimică a acesteia se găsesc, pe lângă constituenţii produşi de
celulele proprii fiecărui ţesut conjunctiv (proteine colagene şi
necolagene, glicozaminoglicani, glicoproteine structurale), şi unii
produşi de provenienţă sanguină (apă, săruri minerale, ioni,
albumine şi globuline serice, metaboliţi, hormoni, enzime, vitamine,
factori de creştere etc.).
Consistenţa substanţei fundamentale reprezintă un criteriu
de clasificare a ţesuturilor conjunctive în:
- ţesuturi conjunctive cu substanţă fundamentală moale
(ţesuturile conjunctive propriu-zise);
- ţesuturi conjunctive cu substanţă fundamentală semidură
(ţesutul cartilaginos);
- ţesuturi conjunctive cu substanţă fundamentală dură
(ţesutul osos).
 2.1. Apa constituie componenta cea mai abundentă a
substanţei fundamentale din ţesuturile conjunctive moi, unde
poate să reprezinte până la 70-80% din greutatea acestora. Ea se
găseşte într-o continuă mişcare de înnoire şi schimb cu apa din
vasele sanguine şi limfatice favorizând circulaţia unor
componente biochimice din vase spre ţesutul conjunctiv şi invers,
fiind mediul de desfăşurare a metabolismului local.
În jurul celulelor şi fibrelor conjunctive există spaţii
ultrafine, numite spaţii de difuziune, prin care circulă lichidul
interstiţial. Aici, în condiţii patologice, se pot acumula cantităţi
mai mari de lichide constituind edemul tisular.
În ţesuturi, apa liberă se găseşte într-o proporţie foarte
mică, cea mai mare parte a acesteia fiind legată de structurile
glicoproteice ale ţesutului conjunctiv, realizând un gel mai mult
sau mai puţin vâscos. Din această cauză injectarea unor soluţii
apoase în ţesutul conjunctiv produce o bulă de edem.
 2.2. Glicozaminoglicanii, cunoscuţi de mai mult timp şi sub
denumirea de mucopolizaharide, reprezintă componente majore ale
substanţei fundamentale. Sunt complexe polizaharidice nesulfatate (acidul
hialuronic, condroitinul) sau sulfatate (condroitin-sulfaţii, keratan-sulfaţii,
heparan-sulfaţii), formate din unităţi repetitive de acid uronic (glucuronic
sau iduronic) şi hexozamine (glucozamina sau galactozamina).
Acidul hialuronic se găseşte în majoritatea ţesuturilor conjunctive
dar mai ales în cordonul ombilical, corpul vitros, derm, tendoane, ligamente,
lichidul sinovial, valvulele cardiace etc. Are rol lubrefiant la nivelul
articulaţiilor, tendoanelor şi ligamentelor datorită vâscozităţii sale crescute,
rol în retenţia apei şi în controlul mecanismelor de difuziune, rol inhibitor
sau reglator al activităţii unor enzime etc.
Condroitinul a fost pus în evidenţă numai în ţesutul propriu al
corneei.
Condroitin-sulfaţii (A,B,C) se găsesc în oase, tendoane, derm,
aortă, valvule cardiace etc, având rol important în procesul de cicatrizare.
Keratan-sulfaţii se găsesc în cornee, ţesutul cartilaginos, nucleul
pulpos al discului intervertebral.
Heparan-sulfaţii, având ca reprezentant principal heparina, sunt
substanţe cu acţiune anticoagulantă.
 2.3. Proteoglicanii sunt structuri complexe rezultate din legarea
covalentă a glicozaminoglicanilor (cu excepţia acidului hialuronic) cu
diverse molecule proteice. În structura acestora, molecula proteică,
reprezentată de un lanţ polipeptidic, formează un "miez" central, iar
glicozaminoglicanii, reprezentând 80-90% din greutatea moleculară, se
leagă covalent sub formă de lanţuri multiple laterale.
Împreună cu acidul hialuronic, proteoglicanii controlează
gradul de hidratare al matricei extracelulare şi îi conferă acesteia
plasticitate şi supleţe.
Datorită organizării sub formă de gel hidratat, ei facilitează
migrarea celulară şi intervin în procesele de adezivitate celulară.
Glicozaminoglicanii şi proteoglicanii sunt sintetizaţi de celulele
conjunctive, în special de fibroblaste, printr-un mecanism similar
sintezei glicoproteinelor. În matricea extracelulară, ei sunt degradaţi
după 4-10 zile de către macrofagele locale.
 2.4. Glicoproteinele structurale sunt formate din lanţuri de
oligopeptide liniare sau ramificate, legate covalent de lanţuri polipeptidice.
Cel mai adesea monozaharidul terminal este acidul sialic, motiv pentru care
sunt cunoscute şi sub numele de sialoproteine. Cele mai cunoscute
glicoproteine sunt: lamininele, fibronectinele şi condronectinele.
Lamininele sunt glicoproteine prezente în lamina rara a
membranelor bazale, ceea ce sugerează intervenţia lor în adezivitatea
acestora la membrana bazală. De asemenea, ele intervin în adezivitatea unor
proteoglicani la moleculele fibrilare (colagen IV) din structura membranelor
bazale.
Fibronectinele se găsesc în matricea extracelulară, pe suprafaţa
celulelor, în membranele bazale şi chiar în plasma sanguină. Principala
funcţie a fibronectinelor este aceea de a media adezivitatea celulelor la
fibrele de colagen sau la alte componente ale matricei extracelulare, dar
intervin şi în procesele de migrare celulară, în fagocitoză şi chiar în
hemostază.
Condronectina este o glicoproteină sintetizată de condrocite. Ea
mediază specific adezivitatea acestor celule la fibrele de colagen din
structura cartilajului.
 În substanţa fundamentală se găseşte în cantitate mică un lichid
tisular cu o compoziţie similară cu a plasmei sanguine. Acesta trece în
ţesutul conjunctiv din capilarul sanguin deoarece presiunea hidrostatică a
sângelui este mai mare decât presiunea coloid-osmotică a plasmei sanguine.
Prin circulaţia limfatică, apa împreună cu unii metaboliţi se întorc în
circulaţia sanguină.
Compoziţia biochimică a substanţei fundamentale diferă de la o
varietate de ţesut conjunctiv la altul şi chiar de la o zonă la alta a aceluiaşi
ţesut, în funcţie de vârstă, starea de nutriţie sau de hidratare, condiţiile
metabolice celulare şi hemodinamice locale etc. Cu toate acestea,
compoziţia biochimică a substanţei fundamentale rămâne relativ constantă
pentru un anumit ţesut sau organ, în menţinerea acestei homeostazii locale
intervenind unii hormoni (glucocorticoizii), factori de creştere, vitamine şi
chiar moleculele matriceale.
Substanţa fundamentală are funcţii multiple. În primul rând are rol
mecanic şi plastic, fiind un material de adezivitate intercelulară,
interfibrilară şi de susţinere a acestora, contribuind în acelaşi timp la
realizarea formei unor organe sau chiar a corpului uman. Are de asemenea
rol lubrefiant.
Permiţând circulaţia lichidului interstiţial spre toate celulele
conjunctive, constituie un adevărat “mediu intern” al ţesutului conjunctiv
propice realizării schimburilor metabolice locale. Substanţa fundamentală
intervine şi în procesele de apărare locală, pe de-o parte prin
imunoglobulinele pe care le conţine, iar pe de altă parte acţionează ca o
barieră ce limitează propagarea procesului inflamator.
 3. Fibrele conjunctive
Sunt înglobate în substanţa fundamentală fiind produsul de sinteză al
celulelor conjunctive locale.
Există trei varietăţi de fibre conjunctive:
- fibre de colagen;
- fibre de reticulină;
- fibre elastice.
3.1. Fibrele de colagen. Colagenul este cea mai abundentă proteină din
organism, reprezentând aproximativ 30% din greutatea uscată a corpului uman.
Studii ultrastructurale au evidenţiat faptul că există mai multe tipuri de
molecule de colagen, ce se diferenţiază în primul rând prin compoziţia
biochimică (cantitatea şi calitatea aminoacizilor constituenţi), dar şi prin funcţii,
caracteristici morfologice, distribuţie în organe şi ţesuturi, modificări patologice
etc. Până la ora actuală sunt mai bine cunoscute şi caracterizate biochimic 5
tipuri de colagen, dar se consideră că numărul acestora este mult mai mare.
Colagenul tip I intră în alcătuirea fibrelor groase de colagen din derm,
tendoane, ligamente, capsule articulare, oase, dentină, cornee, fascii.
Colagenul tip II formează fibre fine şi intră în structura cartilajului hialin
şi elastic, a discurilor intervertebrale, a corpului vitros al ochiului.
Colagenul tip III este asociat frecvent cu colagenul tip I şi intră în
structura fibrelor de reticulină, a stromei organelor limfoide, a vaselor şi a
organelor interne.
Colagenul tip IV nu formează fibre. Se găseşte din abundenţă în
structura membranelor bazale.
Colagenul tip V este prezent în structura membranelor bazale ale
celulelor musculare şi vaselor de sânge.
 Molecula de colagen, numită şi tropocolagen are
lungimea de aproximativ 280 nm şi grosimea de 1,5 nm. Ea este
formată din trei lanţuri polipeptidice, diferite din punct de vedere
al structurii chimice, denumite lanţuri alfa, răsucite helicoidal
unul în jurul celuilalt ca firele într-o frânghie. Fiecare lanţ
polipeptidic conţine aproximativ 1050 de aminoacizi în secvenţă
liniară. Dintre aceştia, glicina reprezintă 33%, prolina 12%, iar
hidroxiprolina 10%, astfel că formula moleculară a colagenului
este: (glicină-X-Y)333. În cantităţi mici se mai găsesc şi alţi
aminoacizi ca: tirozina, alanina, lizina, histidina, izoleucina.
Trebuie menţionat că molecula de colagen conţine doi
aminoacizi specifici, hidroxiprolina şi hidroxilizina, care nu se
găsesc decât excepţional în alte proteine. Lipsesc doi aminoacizi
importanţi: triptofanul şi cisteina.
 Sinteza moleculei de colagen este un proces specific ce
se desfăşoară în principal în fibroblaste, condroblaste,
osteoblaste, dar şi în fibrele musculare netede, celulele
reticulare, celulele Schwann, hepatocite, celulele endoteliale etc.
Sinteza lanţurilor de aminoacizi se desfăşoară după modelul
obişnuit al sintezelor proteice în lumenul reticulului
endoplasmic rugos. Tot aici cele trei lanţuri se asociază, iniţial
prin legături de hidrogen, apoi prin legături covalente
disulfidice, constituind un triplul helix caracteristic moleculei
de colagen. Astfel constituită, molecula de colagen este
exocitată în mediul extracelular. Aici, sub influenţa unor factori
locali (vitamina C, ioni de fier), are loc polimerizarea
moleculelor de tropocolagen şi realizarea microfibrilelor de
colagen. Acestea au un diametru de 10-200 nm, lungimi
variabile şi o alternanţă regulată de benzi clare şi întunecate
(striaţii transversale) care se succed la intervale de 64 nm.
 Microfibrilele se grupează formând fibrilele de colagen,
groase de 0,2-0,5 microni. Legarea microfibrilelor între ele se
realizează la început prin legături necovalente, dar după
realizarea definitivă a fibrilei apar legături covalente
transversale, puternice, ce stabilizează structura acesteia.
Fibrilele de colagen se asociază în număr diferit constituid
fibrele de colagen. Fibrilele, dispuse în mănunchiuri, sunt unite
prin lanţuri oligozaharidice bogate în hexoze, care dau reacţie
PAS-pozitivă fibrelor de colagen.
Fibrele de colagen sunt cele mai răspândite fibre, fiind
prezente în toate ţesuturile conjunctive. Denumite şi fibre
conjunctive propriu-zise, pe preparatele proaspete au o culoare
albă. Prin fierbere se transformă într-o substanţă gelatinoasă,
foarte adezivă, de unde derivă şi denumirea lor (gr. kolla=clei;
gennan=a naşte).
 Pe preparatele prelucrate histologic şi colorate cu hematoxilină-
eozină ele se colorează în roz. Pentru a le evidenţia electiv se utilizează
coloraţia tricromică Masson (albastru de anilină) care le colorează în
albastru, coloraţia tricromică Goldner-Szeckely (verde de lumină ) care
le colorează în verde, coloraţia tricromică van Gieson (picrofuxină)
care le colorează în roşu.
Examinate după colorare la microscopul fotonic fibrele de
colagen apar ca benzi lungi, sinuoase, cilindrice, acidofile, striate
longitudinal cu aspect de şuviţe de păr, datorită orientării aproximativ
paralele a fibrilelor. Datorită acestei organizări relativ regulate, fibrele de
colagen sunt birefringente în lumină polarizată. Ele au un diametrul de 1-
12 µm şi lungime variabilă.
Fibrele de colagen sunt inextensibile, flexibile, rezistente la
tracţiune, intrând în constituirea structurilor conjunctive care au funcţii
mecanice: aponevroze, tendoane, fascii, ligamente, capsule, oase,
cartilaje etc. Sunt rezistente la acţiunea tripsinei, dar sunt digerate de
pepsină şi colagenaze (clivează molecula de colagen în cele trei lanţuri
componente ceea ce permite ulterior studiul biochimic al fiecărui lanţ).
 În ţesutul conjunctiv fibrele de colagen sunt degradate şi
refăcute în mod continuu. Degradări intense ale colagenului apar în
procese inflamatorii locale, mai ales în urma infecţiilor bacteriene care
eliberează o cantitate mare de colagenaze (MMP).
Colagenazele sunt eliberate şi de fibroblaste, leucocite
polimorfonucleare, macrofage, celule sinoviale, celule epiteliale etc.
După degradare resturile moleculelor de colagen sunt captate şi
digerate de macrofagele locale. În acelaşi timp însă este stimulată şi
refacerea fibrelor de colagen de către fibroblaste, astfel că în condiţii
fiziologice există un raport optim între distrugerea şi refacerea
colagenului.
Colagenul este frecvent implicat în procesele patologice,
începând cu procesele inflamatorii locale nespecifice şi terminând cu
colagenozele majore (lupusul eritematos, sclerodermia, poliartrita
cronică evolutivă).
HE
Masson
Van Gieson
 3.2. Fibrele elastice sunt fibre conjunctive care au capacitatea de
a se alungi până la 100%, după care îşi revin la dimensiunile iniţiale.
Etimologia cuvântului este greacă (elastes = care se întinde).
Denumite şi fibre galbene datorită culorii şi refringenţei lor pe
preparatele proaspete, aceste fibre sunt mult mai subţiri decât cele
colagene, având diametrul de 0,5-1,5 µm. Sunt monofibrilare, fără striaţii
transversale, lungi şi ramificate; se pot anastomoza realizând în ţesutul
conjunctiv lax reţele cu ochiuri mari şi neregulate.
Pe preparatele histologice colorate cu hematoxilină-eozină sau în
coloraţiile tricromice sunt cromofobe, dar se evidenţiază specific cu
orceină în roşu-brun, cu rezorcin-fuxină (fuxilina Weigert) în roşu-
aprins, sau cu aldehid-fuxină (Gömöri) în negru.
Examinate la microscopul electronic, fibrele elastice au un aspect
heterogen, fiind formate dintr-un material amorf şi o componentă
microfibrilară cu diametrul de 10-12 nm. Componenta microfibrilară este
reprezentată de un lanţ polipeptidic numit elastină, o scleroproteină ce
conţine aproximativ aceiaşi aminoacizi ca molecula de colagen, dar se
găsesc în cantităţi mai mari aminoacizii: prolina, glicina, valina, alanina,
desmozina şi izodesmozina. În jurul acesteia se dispun microtubuli de
glicoproteine.
 Elastina este produsă de aceleaşi celule care sintetizează şi fibrele
de colagen: fibroblaste, fibre musculare netede, condroblaste. Aceste
celule sintetizează şi secretă un precursor denumit proelastină, cu
greutatea moleculară de 70 000 daltoni. În mediul extracelular aceşti
precursori polimerizează şi realizează fibrele elastice.
Moleculele de elastină sunt sinuoase, de forme diferite, fiind
legate între ele prin numeroase punţi necovalente slabe şi rare punţi
covalente, care permit fibrelor elastice să se întindă şi să revină fără
consum de energie. Conţinutul în aminoacizi şi glucide se modifică cu
înaintarea în vârstă, apărând în structura elastinei acizi graşi liberi care,
alături de sărurile de calciu, duc la degradarea funcţională a acesteia.
Elastina este insolubilă în apă, alcool sau eter. De asemenea este
rezistentă la fierbere, la extracţia cu acizi sau baze diluate. Este
hidrolizată de elastaza sucului pancreatic fiind rezistentă la acţiunea
celorlalte enzime digestive.
Deşi sunt răspândite în tot organismul, fibrele elastice se găsesc
în special în acele ţesuturi şi organe care suferă modificări dimensionale:
tunica medie a vaselor sanguine de la baza cordului, plămân, derm,
ţesutul conjunctiv lax, cartilajele elastice (epiglotă, pavilionul urechii).
 Fibrele oxitalanice sunt o varietate de fibre elastice mai
groase, mai rigide, mai neuniforme, mai elastice şi foarte
rezistente la hidroliza acidă. Aceste fibre sunt rezisente şi la
acţiunea elastazei. Ele se pot colora cu coloranţii specifici
fibrelor elastice (orceină, fuxină) numai după tratarea ţesuturilor
cu acid peracetic, acid permanganic sau performic.
Descrise pentru prima dată de Fullmer şi Lillie în 1958,
fibrele oxitalanice sunt considerate la ora actuală ca elemente
preelastice sau ca fibre intermediare de organizare
macromoleculară între fibrele de colagen şi elastice. Se găsesc
repartizate în anumite ţesuturi a căror elasticitate nu este prea
solicitată: ligamente dentare, gingii, tendoane, ţesuturi mucoide.
În procesele inflamatorii sau tumorale ale parodonţiului, ca şi în
procesele de regenerare, se constată o creştere locală a fibrelor
oxitalanice.
 3.3. Fibrele de reticulină. Denumirea de fibre de reticulină (de
etimologie latină: reticulum = reţea) este utilizată de histologi pentru a
defini structurile fibrilare prezente în majoritatea ţesuturilor
conjunctive, de aspect monofibrilar, cu multiple ramificaţii şi
anastomoze, organizate în reţea, evidenţiate electiv prin metode de
impregnare argentică.
În microscopia fotonică aceste fibre apar mai scurte decât
fibrele de colagen sau elastice şi mult mai subţiri, având un diametru
de 0,5 - 1 µm. Calibrul lor este variabil deoarece prezintă nodozităţi
de-a lungul fibrei, mai ales acolo unde ele se ramifică. Nu se
organizează în fascicule. Prin ramificaţii şi anastomoze realizează o
reţea tridimensională evidentă în stroma organelor hemolimfopoietice
(măduvă osoasă roşie, splină, ganglioni limfatici etc). Uneori se dispun
sub formă de lamele participând la structuralizarea membranelor
bazale ale epiteliilor de acoperire. Se găsesc de asemenea în cantitate
mare în stroma hepatică, a vilozităţilor intestinale, rinichiului, în jurul
adenomerelor glandulare, a capilarelor, a fibrelor musculare striate şi
netede, a filetelor nervoase şi a capilarelor.
 Studii de biochimie şi de microscopie electronică au evidenţiat
faptul că fibrele de reticulină au o structură apropiată de cea a
colagenului. Ele conţin fibrile de colagen tip III groase de 45 nm, cu
aceeaşi periodicitate de 64 nm ca şi fibra de colagen, dar au un procent
mai ridicat de hexoze (6-12%) faţă de fibrilele de colagen tip I. De
asemenea conţin şi alte tipuri de molecule de colagen, glicoproteine şi
proteoglicani. Caracterele lor structurale permit modificări de volum ale
organelor în timpul funcţionării lor.
Fibrele de reticulină fiind prezente în număr mare în
conjunctivul embrionar şi în ţesutul de granulaţie au fost considerate ca
un colagen imatur (de unde şi denumirea de fibre precolagene), dar la
ora actuală sunt considerate ca entităţi separate, cu structură şi funcţie
caracteristice. Sunt sintetizate de aceleaşi celule ca şi fibrele de colagen
şi elastice, dar în mod deosebit de către fibroblaste.
Fibrele de reticulină nu se pot evidenţia prin coloraţiile uzuale
(hematoxilină - eozină, tricromice), dar dau reacţie PAS-pozitivă
datorită conţinutului ridicat în glicoproteine. Se colorează în negru prin
metodele de impregnare argentică Gömöri, Bielschowsky (sunt
argirofile).
 VARIETĂŢI ALE ŢESUTULUI CONJUNCTIV
Prezente în toate organele, ţesuturile conjunctive se găsesc sub
diverse forme în funcţie de predominanţa unui component sau a altuia
(celule, fibre sau substanţă fundamentală). Aceste varietăţi reprezintă
adaptări morfofuncţionale ale ţesutului conjunctiv la activitatea
organului din structura căruia face parte ţesutul conjunctiv.
Ţesuturile conjunctive cu substanţă fundamentală moale,
denumite şi ţesuturi conjunctive propriu-zise, constituie un grup
foarte heterogen, motiv pentru care la ora actuală există mai multe
clasificări ale acestora. Cea mai utilizată clasificatre a ţesuturilor
conjunctive le împarte în:
- ţesuturi conjunctive tinere;
- ţesuturi conjunctive adulte.
 A. Ţesuturile conjunctive tinere
Sunt mai puţin evoluate, apar în primele stadii
ale evoluţiei ontogenetice sau în cadrul proceselor
reparatorii. Aceste sunt reprezentate de:
- ţesutul mezenchimatos;
- ţesutul gelatinos;
- ţesutul de granulaţie.
 A1. Ţesutul mezenchimatos, numit curent
mezenchim sau ţesut mezenchimal, este cel mai răspândit
ţesut la embrion şi în primele luni de viaţă ale fătului. El
separă şi, în acelaşi timp uneşte, primordiile organelor,
având rol de susţinere şi trofic pentru acestea.
Este format din celule mezenchimale, celule cu
aspect stelat, cu multiple prelungiri, care se anastomozează
şi realizează o reţea în ochiurile căreia se găseşte substanţă
fundamentală aproape lichidă. Fibrele conjunctive sunt
absente.
În cursul evoluţiei ontogenetice, în raport cu
solicitările locale, celulele mezenchimale încep să se
diferenţieze generând toate celulele ţesutului conjunctiv sau
alte celule şi începe procesul de fibrilogeneză. Astfel, prin
maturare, ţesutul mezenchimatos se transformă treptat în
ţesut conjunctiv lax.
 A2. Ţesutul gelatinos sau mucos se găseşte din
abundenţă la embrion şi făt. Este format dintr-un număr
redus de celule mezenchimale, reticulare şi fibroblaste care
elaborează o substanţă fundamentală abundentă cu aspect
de gel, PAS-pozitivă, bogată în glicozaminoglicani (în
special acid hialuronic). În substanţa fundamentală se
găseşte o tramă fină de fibre de colagen.
Această varietate de ţesut conjunctiv se găseşte în
cordonul ombilical (gelatina lui Warthon), în ligamentul
spiral din urechea internă şi în pulpa coronară a dintelui,
unde fibrele de colagen sunt bine reprezentate şi organizate
în fascicule şi în corpul vitros unde colagenul formează
fibrile rectilinii, neanastomozate. În condiţii patologice se
întâlneşte în structura papiloamelor sau mixoamelor.
 A3. Ţesutul de granulaţie este format din
ansamblul mugurilor conjunctivo - vasculari care apar în
stadile iniţiale ale procesului de cicatrizare a plăgilor. Este
un ţesut bogat în celule conjunctive tinere, în special celule
fibroblaste şi miofibroblaste, dar şi celule migrate din
circulaţia sanguină: macrofage, limfocite, plasmocite,
mastocite şi granulocite. Substanţa fundamentală este
abundentă şi aproape lichidă. Fibrele conjunctive sunt
reprezentate de fibre colagene cu dispunere dezordonată.
Ceea ce caracterizează acest ţesut este prezenţa a
numeroase capilare sanguine de neoformaţie, cu
endoteliul turgescent format din angioblaste, cu un indice
mitotic foarte ridicat. Prin maturare structurală şi
funcţională acest ţesut va evolua spre un ţesut conjunctiv
dens, bogat în fibre colagene (ţesut cicatricial).
Imunomarcaj cu atc. anti-alfa actină
specifică pentru fibrele musculare
netede X 100.
Miofibroblaste. Imunomarcaj cu atc. anti-alfa actină specifică pentru
fibrele musculare netede X 400.
Ţesut de granulaţie cu miofibroblate. Imunomarcaj cu atc. anti-alfa actină specifică
pentru fibrele musculare netede X 400.
 B. Ţesuturile conjunctive mature
Constituie un ansamblu de ţesuturi conjunctive care
se găsesc în organismul uman din viaţa extrauterină şi
reprezintă adaptări morfologice şi funcţionale ale aceloraşi
elemente structurale de bază (celule, fibre, substanţă
fundamentală) la funcţia organului din care fac parte.
Acestea se clasifică în:
- ţesut conjunctiv lax;
- ţesuturi conjunctive dense.
 B1. Ţesutul conjunctiv lax
Este cel mai răspândit dintre toate varietăţile de ţesuturi
conjunctive ocupând toate locurile libere dintre, şi din organe.
Este format din celule, fibre conjunctive, substanţă fundamentală,
vase sanguine şi limfatice.
Dintre celulele conjunctive domină fibrocitele, alături de
care se găsesc în număr redus macrofage, limfocite, plasmocite,
mastocite etc.
Dintre fibre, cele mai bine reprezentate sunt cele colagene
care au un diametru redus şi numai rareori formează fascicule.
Ele formează o împâslire fără o anumită orientare. Printre fibrele
de colagen se găsesc fibre elastice şi de reticulină.
Substanţa fundamentală este bogată, gelatinoasă sau
semilichidă. Vâscozitatea ei este dependentă de conţinutul în
glicozaminoglicani şi de gradul de polimerizare al acestora.
 Ţesutul conjunctiv lax intră în constituţia corionului
digestiv, respirator şi genital. Datorită prezenţei în număr
mare a celulelor sistemului imunitar (limfocite, plasmocite,
macrofage) corionul digestiv şi respirator sunt considerate
corioane de apărare, iar corionul endometrial se numeşte
corion citogen sau metabolic, datorită faptului că celulele
sale au capacitatea de a elabora şi acumula substanţe
embriotrofice.
Corionul vezicii urinare este bogat în fibre colagene
dispuse neordonat, motiv pentru care se mai numeşte şi
corion de rezistenţă.
 Ţesutul conjunctiv lax se mai găseşte în submucoasa
tubului digestiv, în structura dermului papilar şi a hipodermului,
în constituţia leptomeningelui şi a coroidei, formează ţesutul
conjunctiv interstiţial din glande şi din diverse organe, însoţeşte
nervii, vasele sanguine şi limfatice, în jurul cărora formează teci
fine, etc.
Ţesutul conjunctiv lax are funcţii numeroase:
•mecanică (susţine ţesuturi sau organe, amortizează
diverse şocuri mecanice, permite unele mişcări prin
glicozaminoglicanii conţinuţi),
•trofică (pentru epiteliile de acoperire sau glandulare
datorită vascularizaţiei abundente),
•de apărare (prin celulele sistemului imunitar),
•favorizează cicatrizarea plăgilor fiind sediul ţesutului de
granulaţie.
B2. Ţesuturile conjunctive dense
Se clasifică în:
•ţesuturi conjunctive bogate în celule:
- ţesutul adipos.
- corionul citogen,
- ţesutul veziculo-fibros.
•ţesuturi conjunctive bogate în fibre:
- în fibre colagene,
- în fibre elastice,
- în fibre de reticulină.
 B2.1. Ţesutul adipos (lat. adeps = grăsime) se caracterizează
prin prezenţa abundentă a celulelor adipoase, în timp ce matricea
intercelulară (reprezentată de substanţa fundamentală şi fibre
conjunctive) este foarte redusă.
Ţesutul adipos, deşi este răspândit în aproape toate organele,
este considerat un mare organ, deoarece la oamenii normoponderali
reprezintă 15-20% din greutate corpului, în timp ce la obezi reprezintă
între 20-25%. Mult timp a fost considerat un ţesut inert din punct de
vedere metabolic. La ora actuală este considerat cel mai mare rezervor
energetic al organismului, fiindcă poate stoca cantităţi crescute de
lipide a căror ardere eliberează 9,3 kcal/g.
ESTE O SURSĂ IMPORTANTĂ DE CELULE STEM
Ţesutul adipos fiind bine vascularizat, schimburile metabolice dintre
adipocite şi mediul intern realizându-se rapid.
Se cunosc două tipuri de ţesuturi adipoase cu localizare,
structură şi patologie diferită:
- ţesutul adipos unilocular sau galben;
- ţesutul adipos multilocular sau brun.
 Ţesutul adipos unilocular sau galben este varietatea cea
mai răspândită de ţesut adipos. Poartă numele de ţesut adipos
galben datorită culorii macroscopice pe care o prezintă grăsimea
proaspătă. Este format din celule sferice sau poligonale, cu
diametrul de 50-150 µm care conţin o singură picătură de lipide de
mari dimensiuni, dispusă central, iar nucleul şi citoplasma sunt
împinse la periferie. În jurul adipocitelor există fibre fine de
reticulină cu funcţie de membrană bazală. În spaţiul extracelular se
mai găsesc fibre colagene şi elastice fine, macrofage, fibrocite şi
mastocite.
Adipocitele se găsesc izolate, dar cel mai adesea se grupează
formând lobuli adipoşi, separaţi de travee de fibre conjunctive
colagene. În cadrul unui lobul, adipocitele se dispun de-a lungul
capilarelor sanguine, poziţie care le favorizează schimburile de
substanţe cu mediul intern. Traveele conjunctive reprezintă un fel
de stromă conjunctivo-vasculară, deoarece constituie calea prin
care pătrund şi se ramifică în ţesut vasele de sânge şi terminaţiile
nervoase. De asemenea, are rol de suport pentru lobulii adipoşi.
 Ţesutul adipos este bogat vascularizat şi inervat. Raportul
dintre volumul vaselor sanguine şi cel al adipocitelor este mai mare
decât raportul similar din muşchii striaţi, ceea ce demonstrează
importanţa acestui ţesut în metabolismul energetic al organismului.
Adipocitele uniloculare se dezvoltă din celulele
mezenchimale începând din săptămâna a XXX-a de viaţă
intrauterină. După naştere, adipocitele continuă să se formeze pe
seama celulelor mezenchimale nediferenţiate situate perivascular, dar
şi din fibroblaste. Dezvoltarea lor ţine de factori alimentari,
hormonali, sex, vârstă, factori genetici.
Ţesutul adipos unilocular se găseşte în hipodermul pielii unde
constituie paniculul adipos, în epiplon şi mezenter, în axilă, mediastin,
în spaţiile retroperitoneal şi inghinal precum şi în jurul unor organe:
rinichi, ochi, suprarenală, tiroidă, ganglioni limfatici etc.
În stări de inaniţie prelungită, prin eliberarea lipidelor în celulă
apare un material mucilaginos, adipocitele păstrându-şi
individualitatea, fără a se transforma în fibroblaste ca alte tipuri de
celule conjunctive. În obezitate se produce o acumulare excesivă de
lipide în adipocite (în obezitatea hipertrofică) sau o creştere a
numărului de adipocite (în obezitatea hiperplastică).
 Lipidele acumulate în celulele adipoase sunt reprezentate
în principal de trigliceride (esteri ai glicerolului cu acizii graşi).
Acestea au origine alimentară, absorbindu-se la nivelul
intestinului subţire sub formă de acizi graşi liberi şi glicerol, dar
pot fi sintetizate şi în ficat şi transportate în ţesutul adipos sub
formă de lipoproteine cu densitate foarte mică (VLDL).
La nivelul plasmalemei adipocitare, sub acţiunea
lipoprotein-lipazei sunt eliberaţi acizii graşi liberi care pătrund
în citoplasmă. Aici, acizii graşi se combină cu glicerol-fosfatul
(un produs intermediar al metabolismului glucidic) resintetizând
trigliceridele.
Lipidele stocate sunt eliberate la nevoie în sânge sub
formă de acizi graşi şi glicerol prin acţiunea unei lipaze
adipocitare, sub influenţa mecanisme neuroumorale.
Ţesutul adipos îndeplineşte urmatoarele funcţii: de
depozit al grăsimilor, protecţie mecanică, izolator termic.
 Ţesutul adipos multilocular sau brun. Este format
din celule adipoase de culoare brună, care conţin în citoplasmă mai
multe picături de lipide de diverse dimensiuni, delimitate de o
membrană proprie aparţinând reticulului endoplasmic. Picăturile de
lipide nu fuzionează niciodată într-o vacuolă unică. În mitocondrii
se găsesc lipocromi, substanţe care dau culoarea brună celulei.
În tehnica histologică a includeri la parafină, prin dizolvarea
lipidelor citoplasmatice celulele iau un aspect spongios.
Ţesutul adipos multilocular este mai puţin dezvoltat decât
cel unilocular. Se formează din celulele mezenchimale în viaţa
intrauterină, astfel că după naştere nu se mai formează noi celule.
La făt se găseşte dispus latero-cervical, retroperitoneal, intercostal,
perirenal. La adult se găseşte împreună cu ţesutul adipos
multilocular în grăsimea perirenală, perigenitală, în epiplon etc.
Funcţia principală a ţesutului adipos brun este aceea de
termogeneză, protejând organismul împotriva frigului. La
animalele care hibernează se găseste în cantităţi mari, motiv pentru
care se mai numeşte şi hibernum.
 B2.2. Corionul citogen. Corionul reprezintă ţesutul
conjunctiv situat sub un epiteliu de acoperire. El are în principal
funcţie trofică şi de susţinere pentru epiteliu. Epiteliul de
acoperire împreună cu corionul subiacent formează o mucoasă.
Corionul citogen este corionul mucoasei uterine. Acesta
se caracterizează prin prezenţa unui număr crescut de celule de tip
fibroblastic capabile de a acumula substanţe embriotrofice, în timp
ce substanţa fundamentală şi fibrele conjunctive sunt slab
reprezentate.
Aceste celule îşi schimbă aspectul în concordanţă cu ciclul
utero-ovarian. Astfel, în prima parte a acestui ciclu, imediat după
menstruaţie, sub influenţa hormonilor hipofizari şi ovarieni,
celulele conjunctive se multiplică activ contribuind la refacerea
integrităţii structurale a endometrului. În partea a doua a aceluiaşi
ciclu, celulele conjunctive îşi reduc ritmul mitotic şi sintetizează
substanţe embriotrofice. Pe măsură ce sintetizează substanţele
nutritive necesare viitorului embrion, celulele corionului devin mai
voluminoase şi globuloase prin retracţia prelungirilor, luând un
aspect epiteloid. Aceste celule sunt denumite celule deciduale.
 B2.3.Ţesutul conjunctiv veziculo-fibros este o
varietate de ţesut conjunctiv care face trecerea de la
ţesuturile conjunctive dense spre ţesuturile conjunctive
dure, de tipul ţesutului cartilaginos. Este alcătuit din
celule turgide cu citoplasma clară, de aspect gelatinos, cu
nucleul turtit împins la periferie. Între celule se găsesc
fibre conjunctive şi puţină substanţă fundamentală.
Acest ţesut are o funcţie dominant mecanică, fiind
întâlnit în zonele de alunecare a tendoanelor şi nervilor, la
nivelul oaselor sesamoide sau în coarda dorsală.
Ţesuturile conjunctive dense bogate în fibre
Sunt ţesuturi adaptate unor solicitări mecanice mari.
Ele sunt formate predominant din fibre conjunctive
printre care se identifică rare celule de tip fibroblastic,
care asigură turn-overul fibrilar şi substanţă
fundamentală.
Există mai multe varietăţi de ţesuturi conjunctive
dense bogate în fibre:
- bogate în fibre colagene;
- bogate în fibre elastice;
- bogate în fibre de reticulină.
 B2.4. Ţesuturile conjunctive dense bogate în fibre
colagene
Sunt reprezentate de:
- ţesutul conjunctiv dens neordonat;
- ţesutul conjunctiv dens ordonat.
Ţesutul conjunctiv dens neordonat este format
preponderent din fibre colagene groase, aranjate cel mai
frecvent în fascicule, fără o orientare preferenţială. Fibrele
alcătuiesc o reţea spaţială în ochiurile căreia se găsesc celule
conjunctive de tip fibrocitar şi substanţă fundamentală.
Fibrele elastice şi de reticulină sunt mai slab
reprezentate. Acest tip de ţesut prezintă flexibilitate şi rezistenţă
mecanică. Se găseşte în structura dermului, în structura unor
membrane şi în corionul mucoasei gingivale.
 Dermul sau corionul pielii prezintă două zone distincte
morfologic şi anume:
- dermul superficial sau papilar,
- dermul profund sau reticular (dermul propriu-zis).
În dermul superficial fibrele colagene sunt mai subţiri, orientate
plexiform şi dispuse într-o manieră mai laxă. Fibrele elastice sunt de
asemenea subţiri, orientate preponderent ascendent spre membrana
bazală, pe care se inseră arborescent. Ele se împletesc cu cele colagene
formând o structură foarte elastică.
Fibrele de reticulină sunt reduse cantitativ, prezenţa lor fiind
semnalată în apropierea membranei bazale sau în peretele vaselor de
sânge.
Substanţa fundamentală este abundentă, apropiind dermul papilar
de ţesutul conjunctiv lax. În substanţa fundamentală se găsesc numeroase
celule locale (fibrocite, mastocite, macrofage) şi celule migrate din
sânge.
 Dermul profund sau dermul propriu-zis este mult
mai dezvoltat reprezentând 4/5 din grosimea totală a
dermului. Acesta este format din fibre colagene groase,
dispuse în fascicule voluminoase care se împletesc strâns,
tinzând a se orienta paralel cu suprafaţa pielii. Din această
cauză dermul profund este considerat ca un ţesut
conjunctiv dens semiordonat sau semimodelat.
Fibrele elastice sunt mai groase decât în dermul
superficial şi au acelaşi mod de a se dispune ca şi fibrele
colagene. Printre fibre se află puţină substanţă
fundamentală şi rare celule conjunctive..
 Membranele conjunctive numite de unii autori
ţesuturi conjunctive sero-membranoase, formează
scheletul conjunctiv al seroaselor (pleură, pericard,
peritoneu). Acest ţesut este format din fibre colagene ce
tind a se dispune în planuri paralele. Printre acestea se
găseşte puţină substanţă fundamentală, puţine fibre
elastice şi fibrocite. Din el se desprind fibre sau fascicule
de fibre colagene ce se continuă cu ţesutul conjunctiv
interstiţial al cordului, pulmonului sau al organelor
abdominale. Spre lumenul cavităţii această structură
membranară este tapetată de un mezoteliu. Funcţia
principală a acestui ţesut este de a favoriza alunecarea şi
mişcarea organelor interne
 Ţesutul conjunctiv dens ordonat conţine fibre de
colagen abundente, asociate în fascicule sau lame,
orientate ordonat după un plan determinat de forţele
mecanice ce se exercită asupra organului din care fac
parte. Printre fibrele colagene există puţină substanţă
fundamentală şi celule conjunctive.Vascularizaţia acestui
ţesut este foarte săracă. Acest ţesut este adaptat la
solicitări mecanice puternice.
Ţesutul conjunctiv dens ordonat se găseşte în
structura tendoanelor, aponevrozelor, ligamentelor,
capsulelor unor organe, ţesutului propriu cornean,
scleroticii, durei-mater etc.
 Tendonul este o structură alungită, inextensibilă, cilindrică, de
culoare albă ce face legătura între capătul unui muşchi striat şi o piesă
osoasă. În structura sa fibrele de colagen sunt groase, voluminoase,
paralele, dispuse într-o singură direcţie, determinată de forţa mecanică.
Între fibre se găsesc tenocite (fibrocite metaplaziate) care asigură turn-
overul fibrelor de colagen şi sintetizează substanţa fundamentală.
Acestea sunt celule turtite, cu prelungiri de aspect membraniform,
aşezate în şiraguri printre fibrele colagene (care le presează şi
amprentează).
Între fascicule există o cantitate redusă de ţesut conjunctiv lax
numit peritenoniu intern, care conţine vase de sânge, filete nervoase şi
puţină substanţă fundamentală. Toate fibrele colagene dintr-un tendon
sunt învelite într-o atmosferă de ţesut conjunctiv lax cu numeroase fibre
elastice, vase de sânge şi limfatice, terminaţii nervoase libere şi
încapsulate ce formează peritenoniul extern.
Fibrele tendinoase se ancorează cu un capăt pe sarcolema fibrelor
musculare striate, iar cu capătul opus se ancorează în ţesutul osos prin
fibrele Scharpey. Ele se hrănesc prin difuziune şi au un metabolism
redus.
 Aponevroza este structura densă, membraniformă,
care înveleşte muşchiul scheletic la exterior. Ea este formată
din fibre colagene dispuse în planuri paralele, suprapuse, ca
filele unei cărţi. Într-un plan fibrele colagene sunt dispuse
ordonat, în acelaşi sens, dar diferit ca orientare faţă de
fibrele planului subiacent sau supraiacent. Între aceste
planuri există fibre colagene de sutură care leagă planurile
într-o structură densă, unică. Tot aici se găsesc rare fibrocite
şi puţină substanţă fundamentală.
Grosimea aponevrozei diferă de la un muşchi la altul.
 Ţesutul propriu cornean este format
din fibre colagene dispuse în 40-50 de
planuri. În interiorul unui plan fibrele sunt
aşezate paralel, dar cu direcţie diferită
faţă de planurile învecinate. Între planuri
se găsesc fibre de colagen ce joncţionează
planurile, fibrocite turtite şi substanţă
fundamentală bogată în keratansulfat.
 B2.5. Ţesutul conjunctiv dens bogat în fibre
elastice
Este format preponderent din fibre elastice.
Printre acestea se găsesc fibre de colagen sau reticulină
fine, celule conjunctive şi substanţă fundamentală în
cantitate redusă.
După aspectul morfologic se descriu două tipuri
de ţesut elastic:
- ţesut elastic neordonat,
- ţesut elastic lamelar.
 Ţesutul elastic neordonat se găseste în structura
stromei pulmonare, în corzile vocale inferioare, în ligamentele
intervertebrale, în ligamentul suspensor al penisului, în derm
etc. Este format din fibre elastice subţiri dispuse în diferite
direcţii, în funcţie de acţiunea factorilor mecanici ce
acţionează asupra ţesutului sau organului din care fac parte.
Ţesutul elastic lamelar se găseşte în tunica medie a
vaselor mari de la baza cordului şi în limitantele elastice din
peretele vaselor sanguine de tip muscular. Reprezintă
aproximativ 34% din greutatea uscată a peretelui aortic. În
aceste structuri, fibrele elastice se dispun în lamele
concentrice, ondulate, groase. De la o lamă la alta trec fibre
elastice de împrumut. Printre fibrele elastice se găsesc
numeroase fibre colagene subţiri, fibrocite, fibre musculare
netede şi puţină substanţă fundamentală.
 B2.6. Ţesutul conjunctiv dens bogat în fibre de
reticulină
Se prezintă sub două aspecte morfologice:
- ţesut reticular lamelar,
- ţesut reticular spongios.
Ţesutul reticular lamelar se găseşte în structura
membranelor bazale ale epiteliilor de acoperire, în glandilemă,
sarcolemă, nevrilemă etc. Este format din fibre fine de
reticulină care se împletesc şi se dispun într-un singur plan.
Ţesutul reticular spongios, denumit şi ţesut reticular
propriu-zis, este format din fibre de reticulină anastomozate,
dispuse în toate sensurile. Împreună cu celulele reticulare şi
fibroblastele formează o reţea tridimensională, constituind
stroma citofibrilară specifică a organelor hemolimfopoietice.
Printre fibrele de reticulină se află şi fibre colagene şi
substanţă fundamentală.
 ŢESUTUL CARTILAGINOS
Ţesutul cartilaginos este o formă particulară de ţesut conjunctiv
care, datorită consistenţei ferme a matricei extracelulare, poate suporta
acţiuni mecanice puternice şi permanente fiind considerat din acest
punct de vedere un ţesut de rezistenţă.
În evoluţia sa ontogenetică, ţesutul cartilaginos se dezvoltă de
timpuriu din mezenchimul embrionar. Astfel, la embrionul de 5-6
săptămâni, în anumite zone determinate genetic, celulele
mezenchimale îşi retractă prelungirile luând o formă rotundă sau
ovalară. Prin multiplicări rapide ele formează aglomerări celulare care
se vor diferenţia în condroblaste.
 Condroblastele sunt celule tinere cu citoplasma
abundentă, bazofilă, bogată în organite citoplasmatice
(ribozomi, poliribozomi, reticul endoplasmic rugos, aparat
Golgi) implicate în sintezele proteice. Nucleul lor este
voluminos, hipocrom şi nucleolat. Ele sintetizează
matricea conjunctivă specifică ţesutului cartilaginos,
formând insule celulare delimitate la periferie de o
diferenţiere a ţesutului conjunctiv, denumit pericondru,
care le asigură nutriţia.
Postnatal, dezvoltarea pieselor cartilaginoase se
face pe seama fibroblastelor de la nivelul pericondrului
care se transformă progresiv în condroblaste şi pe seama
condroblastelor preexistente care se multiplică prin
diviziuni mitotice.
 Condrocitele, celulele mature ale cartilajului,
prezintă rare diviziuni mitotice, dar în anumite
condiţii care solicită cartilajul, ele se transformă în
condroblaste participând la refacerea piesei
cartilaginoase.
Procesele de condrogeneză se reduc pe măsură
ce organismul îmbătrâneşte, astfel că la persoanele
în vârstă, fracturarea unei piese cartilaginoase este
urmată de procese reparatorii limitate, refacerea
cartilajului constând în apariţia unui ţesut conjunctiv
dens, fibros care reface soluţia de continuitate.
 În urma unor traumatisme mecanice repetate sau a
unor infecţii cronice, unele fibrocite din ţesutul conjunctiv
adult se pot metaplazia, transformându-se în
condroblaste. Se pot forma insule de cartilaj hialin la
nivelul amigdalelor palatine, la nivelul regiunii fesiere
(după unele tratamente parenterale), la nivelul membrelor.
Ţesutul cartilaginos este bine reprezentat la embrion
unde formează aproape în întregime scheletul acestuia, pe
când la adult se găseşte într-o proporţie mult mai mică în
structura scheletului (cartilajele articulare, cartilajele
costale, discurile intervertebrale, meniscuri articulare etc).
De asemenea, ţesutul cartilaginos formează piese
cartilaginoase în structura unor organe (nas, laringe,
trahee, bronhii, pavilionul urechii etc).
 Structura histologică a ţesutului cartilaginos
Ca orice ţesut conjunctiv, ţesutul cartilaginos este format din:
- celule cartilaginoase (condrocite, condroblaste);
- matrice intercelulară, formată la rândul ei din:
- fibre conjunctive;
- substanţă fundamentală.
Ca o consecinţă a diferenţierii funcţionale, în organismul
adult există trei varietăţi de ţesut cartilaginos, care diferă între ele
prin aspectul histologic, compoziţia biochimică a matricei
extracelulare şi rezistenţa mecanică.
Acestea sunt:
- cartilajul hialin;
- cartilajul elastic;
- cartilajul fibros sau fibrocartilajul.
 1. Cartilajul hialin
Este varietatea cea mai răspândită de ţesut cartilaginos. În viaţa
intrauterină formează temporar scheletul embrionului, fiind apoi
înlocuit treptat de ţesutul osos. La adult se găseşte în structura
articulaţiilor mobile, formând cartilajele articulare ce tapetează
capetele epifizelor osoase, a cartilajelor de creştere ale oaselor până la
vârsta de 20-25 ani, a cartilajelor costale, a cartilajelor aparatului
respirator (nazale, laringiene, traheale, bronşice), etc.
Pe preparatele proaspete este semitransparent şi are o culoare
albă sau albăstruie, strălucitoare.
Piesele cartilaginoase sunt compacte, dure şi elastice.
Din punct de vedere morfologic, cartilajul hialin este format din
celule cartilaginoase (condroblaste, condrocite), fibre conjunctive şi
substanţă fundamentală.
 1.1. Condroblastele şi condrocitele
Condroblastele sunt celulele cartilaginoase tinere, de dimensiuni
mai mici, care prezintă o citoplasmă uşor bazofilă, datorită faptului că au o
morfoplasmă abundentă. Prezenţa unor cantităţi importante de organite
celulare denotă o activitate metabolică de sinteză şi mitotică mare. Nucleul
celulelor este rotund, hipocrom, situat central, cu nucleoli evidenţi.
Condroblastele sunt capabile de diviziuni multiple într-un timp
relativ scurt.
Condrocitele, celulele cartilaginoase mature, au o activitate
metabolică mai mică. Activitatea mitotică este redusă, fiind considerate
celule cartilaginoase în repaus funcţional. Totuşi, în anumite condiţii se pot
transforma în condroblate, care se multiplică activ.
Condrocitele sunt celule de formă rotundă, ovalară sau eliptică în
funcţie de stadiul lor de diferenţiere. Ele au un diametru de 10-40 µm.
Condrocitele de la periferia pieselor cartilaginoase, din imediata apropiere a
pericondrului, au în general un volum mai mic şi o formă eliptică, fiind
dispuse cu axul lung paralel cu suprafaţa pericondrului. Uneori, datorită
deshidratării accentuate produsă de unii fixatori sau reactivi chimici utilizaţi
în tehnicile histologice, celulele cartilaginoase iau o formă stelată.
 Condrocitele sunt localizate în nişte cămăruţe sau lacune ale
substanţei fundamentale numite condroplaste. Fiecare condroplast
conţine o celulă sau un grup de celule cartilaginoase. Aceste grupări de
condrocite au forme şi dimensiuni variabile şi, datorită faptului că
rezultă din diviziunile repetate ale aceluiaşi condroblast, poartă
numele de grupe sau serii izogene.
Atunci când condroplastul conţine un singur condrocit, celula
are o formă rotundă sau ovalară. Când condroplastul conţine un grup
izogen, datorită presiunilor reciproce, condrocitele iau forme
poliedrice.
După aspectul histologic grupele izogene se clasifică în:
- grupe izogene axiale sau seriate, formate din 2-6 condrocite
aşezate liniar într-un condroplast alungit, ca monedele într-un fişic;
- grupe izogene coronare sau circulare, formate din
condrocite dispuse radiar sau în "cadran de ceasornic" într-un
condroplast sferic sau ovalar.
 Condrocitele au citoplasma clară sau uşor acidofilă.
Datorită conţinutului crescut în apă şi glicozaminoglicani,
care nu se colorează în tehnicile histologice uzuale, s-a
spus despre condrocit că are un aspect turgid. Coloraţiile
PAS sau PAS-hematoxilină evidenţiază caracterul PAS-
pozitiv al citoplasmei celulelor cartilaginoase, demonstrând
astfel prezenţa glicozaminoglicanilor în citoplasma lor.
Studii de microscopie electronică au arătat că
citoplasma condrocitelor conţine o morfoplasmă bogată.
Reticulul endoplasmic rugos şi complexul Golgi sunt foarte
bine dezvoltate, celula având o activitate de sinteză
crescută. În citoplasmă se mai găsesc numeroşi lizozomi,
ribozomi liberi, mitocondrii şi numeroase microfilamente.
 Tot în citoplasmă s-au mai evidenţiat prezenţa unor
incluziuni de glicogen şi lipide care constituie rezervele
energetice ale celulei în fazele de activitate intensă.
Între plasmalema condrocitelor şi peretele
condroplastului există un spaţiu ultrafin, evident doar la
microscopul electronic sau în microscopia fotonică după
retracţia produsă de unii fixatori asupra celulei
cartilaginoase, care permite schimburile de substanţe
nutritive dintre celulă şi matricea intercelulară.
Condrocitele sintetizează elementele biochimice ale
matricei extracelulare: glicozaminoglicani, proteoglicani,
colagen, condronectina.
 1.2. Fibrele conjunctive În cartilajul hialin se găsesc fibre de
colagen dispuse cel mai adesea în formă de evantai printre condrocite.
Orientarea generală a fibrelor de colagen depinde de forţele mecanice
care acţionează asupra cartilajului.
La suprafaţa cartilajului, atât în pericondru cât şi în zona imediat
subiacentă, fibrele sunt mai groase, organizate în fascicule, paralel cu
suprafaţa cartilajului, pe când în profunzimea cartilajului ele sunt mai
subţiri şi orientate în toate direcţiile. În jurul condrocitelor fibrele de
colagen sunt mai subţiri, formând o reţea ce înconjoară condroplastul.
Fibrele de colagen ajung să reprezinte, în unele piese
cartilaginoase, până la 50% din greutatea acestora. Ele se observă greu
în microscopia fotonică datorită diametrului redus şi a indicelui lor de
refracţie identic cu cel al substanţei fundamentale. Pot fi evidenţiate şi
studiate numai după digestia substanţei fundamentale cu tripsină sau
după tratarea cartilajului cu soluţii saline concentrate.
 Studii de cromatografie au demonstrat că la nivelul
cartilajului hialin există două tipuri distincte de colagen:
- colagen tip I format din trei lanţuri polipeptidice alfa1-I;
- colagen tip II ce conţine trei lanţuri polipeptidice alfa1-
II, bogate în hidroxilizină şi puternic glicolizate.
Colagenul tip II reprezintă până la 80-90% în timp ce
colagenul tip I se găseste numai la nivelul pericondrului.
Colagenul tip II se ancorează strâns în peretele condroplastului şi
influenţează atât diferenţierea condrogenică cât şi fenotipul
condrocitar.
În cartilajul articular au fost izolate şi aşa-numitele
colagene minore (colagenul X, G, H, J) al căror rol
morfofiziologic nu este încă precizat.
 1.3. Substanţa fundamentală
Substanţa fundamentală numită condrină este abundentă. Ea
înconjoară şi solidarizează celulele cartilaginoase şi fibrele de colagen.
Prezintă o compoziţie biochimică variabilă în funcţie de vârsta
individului şi de localizarea piesei cartilaginoae. Conţine apă până la 70-
80%, glicozaminoglicani, proteoglicani, electroliţi şi lipide.
Glicozaminoglicanii (GAG) sunt reprezentaţi de keratan-sulfat,
condroitin-4-sulfat, condroitin-6-sulfat şi acid hialuronic. Conţinutul
ridicat de sarcini negative al GAG permite legarea unor cantităţi crescute
de apă, ceea ce face ca acest ţesut să aibă o elasticitate crescută şi să
absoarbă o parte din energia mecanică la care este supus cartilajul
sistemului osteoarticular.
Concentraţia diverşilor constituenţi ai substanţei fundamentale
variază de la un cartilaj la altul şi chiar în aceeaşi piesă cartilaginoasă, în
funcţie de sex, vârsta individului, starea de nutriţie, solicitările mecanice
etc.
 Repartiţia proteoglicanilor şi glicozaminoglicanilor este
neuniformă în aceeaşi piesă cartilaginoasă. În jurul condroplastelor,
matricea extracelulară este mai abundentă, mai bogată în GAG,
conferind acestei zone o bazofilie accentuată şi o reacţie
metacromatică intensă. Această parte a substanţei fundamentale
împreună cu condrocitul sau condrocitele conţinute în condroplast
formează un globul condroic, un condron sau aria teritorială. Între
globulii condroici, cantitatea de GAG este mai redusă, matricea
extracelulară este mai bogată în fibre de colagen, are un aspect
acidofil şi formează aria interteritorială.
În afară de proteoglicani şi colagenul tip II, un important
component al matricei cartilaginoase este condronectina, o
glicoproteină macromoleculară care favorizează aderenţa dintre
condrocite şi celelalte componente ale matricei extracelulare.
 2. Cartilajul elastic. Este mai puţin răspândit în organism faţă
de cartilajul hialin. Se găseste în pavilionul urechii, epiglotă,
conductul auditiv extern, trompa lui Eustachio, aripioarele nazale,
unele cartilaje laringiene sau în cartilajele bronşiilor mici. Pe măsură
ce organismul îmbătrâneşte apare tendinţa de a fi înlocuit progresiv cu
cartilaj hialin, pierzându-şi astfel elasticitatea.
Structural se aseamănă cu cartilajul hialin dar prezintă un
număr mai mare de condrocite care nu formează serii izogene, fiecare
condroplast conţinând o singură celulă cartilaginoasă. În matricea
extracelulară, colagenul tip II este slab reprezentat dar sunt abundente
fibrele elastice cu dispunere plexiformă între condroplaste. Foarte rar
fibrele elastice formează lamele elastice.
Pentru evidenţierea electivă a cartilajului elastic se folosesc
coloraţiile histologice cu orceină, fuxilină Weigert, care permit
diferenţierea fibrelor elastice.
Cartilajul elastic este învelit la periferie de pericondru care are
o structură similară cu a pericondrului de la nivelul cartilajului hialin.
 4. Cartilajul fibros sau fibrocartilajul
Fibrocartilajul este o varietate de ţesut conjunctiv cu o structură
histologică intermediară între ţesutul conjunctiv dens bogat în fibre de
colagen şi cartilajul hialin. El se formează din ţesutul conjunctiv dens,
bogat în fibre de colagen, prin transformarea fibroblastelor în
condrocite.
În structura cartilajului fibros domină fibrele de colagen care
sunt grupate în fascicule grosiere, cu orientare diferită (paralelă, penat,
radiar sau perpendicular), în funcţie de forţele mecanice ce acţionează
asupra fibrocartilajului. Ele sunt constituite din colagen tip I. Printre
acestea apar insule mai mari sau mai mici de cartilaj hialin cu aspectul
histologic descris mai înainte. Uneori condrocitele se dispun în grupe
izogene axiale, paralele, despărţite de benzi de fibre colagene.
Substanţa fundamentală este în cantitate redusă.
Cartilajul fibros nu prezintă pericondru, hrănirea lui
făcându-se prin difuziunea lichidului interstiţial din ţesuturile
învecinate.
 Pe preparatele histologice, fibrocartilajul se
evidenţiază relativ bine cu coloraţia clasică cu
hematoxilină-eozină, dar coloraţiile tricromice Masson (cu
albastru de anilină), Goldner - Szekely (cu verde de
lumină) sau Van Gieson (cu picrofuxină) permit o
evidenţiere mult mai bună a fibrelor de colagen.
Această varietate de ţesut cartilaginos se găseşte în
structura discurilor intervertebrale, meniscurilor
articulare, simfizei pubiene, articulaţiei sterno-claviculare
sau la locul de inserţie a unor tendoane şi ligamente
(ligamentul rotund, tendonul lui Achile etc).
 Discul intervertebral, situat între două corpuri vertebrale,
prezintă o structură histologică particulară. El este alcătuit dintr-un
inel fibros periferic, format din ţesut conjunctiv fibros şi fibrocartilaj.
Fibrele de colagen sunt dispuse în toate sensurile, dar preponderent
cranio-caudal şi oblic. Ele se inseră pe marginile vertebrelor adiacente
şi închid nucleul pulpos, situat central, format din celule rotunde,
incluse într-o masă gelatinoasă bogată în acid hialuronic. Pe măsură
ce organismul înaintează în vârstă, nucleul pulpos se micşorează fiind
înlocuit parţial de fibrocartilaj.
În mod fiziologic, grosimea discului intervertebral creşte în
sens cranio-caudal, cele mai dezvoltate discuri intervertebrale fiind
cele lombare inferioare.
Discul intervertebral este afectat de diverse procese
patologice, cele mai frecvente fiind discopatiile de suprasolicitare,
caracterizate prin ruperea fibrelor de colagen ale inelului fibros şi
hernierea, în totalitate sau parţiala, a nucleului pulpos.
 Pericondrul este reprezentat de o foiţă de ţesut conjunctiv dens
ce înveleşte la periferie toate piesele cartiaginoase, cu excepţia
cartilajului articular şi fibrocartilajului.
Pericondrul este format din:
- pericondrul extern sau pătura superficială, care conţine
numeroase fibre de colagen organizate în fascicule dispuse paralel cu
suprafaţa piesei cartilaginoase, rare fibre elastice, numeroase vase de
sânge şi fibrocite. Are rol trofic pentru piesa cartilaginoasă, prin vasele
sanguine şi de ancorare a cartilajului la structurile tisulare din jur. Acesta
se continuă fără o limită precisă cu pericondrul intern.
- pericondrul intern sau pătura profundă este format din fibre de
colagen mai fine, rare vase sanguine şi rare fibrocite. Fibrocitele, pe
măsură ce se îndepărtează de pătura superficială, se transformă treptat în
condroblaste, motiv pentru care pericondrul intern este denumit şi pătură
condrogenă.
Pericondrul intern se continuă fără nici o delimitare cu ţesutul
cartilaginos.
 5. Condrogeneza
Creşterea cartilajului se realizeaza în doua moduri:
- creşterea apoziţională;
- creşterea interstiţială.
Creşterea apoziţională se realizează pe seama
pericondrului intern. Celulele conjunctive din această zonă,
având caracterul unor celule suşe, se multiplică şi se
diferenţiază în condroblaste. Condroblastele sintetizează
matricea cartilaginoasă (fibrele de colagen şi substanţa
fundamentală) transformându-se în condrocite. Se
formează astfel un nou strat de cartilaj dispus sub
pericondru, piesa cartilaginoasă crescând în grosime.
 Creşterea interstiţială se întâlneşte mai frecvent la cartilajele
tinere şi constă în diviziunea mitotică a condroblastelor. Acestea
secretă în jurul lor matrice intercelulară separându-se de celula mamă.
La cartilajele adulte diviziunea mitotică a condroblastelor determină
formarea seriilor izogene, celulele progene rămânând în interiorul
aceluiaşi condroplast, care se hipertrofiază. Dacă apar grupe izogene
axiale, cartilajul va creşte în lungime, iar dacă apar grupe izogene
coronare, cartilajul va creşte în volum.
Cartilajele articulare, care nu au pericondru, vor prezenta numai
creştere interstiţială.
Creşterea cartilajului este influenţată de unii factori hormonali
şi vitaminici. Astfel, hormonul somatotrop, hormonii androgeni şi
estrogeni stimulează atât sinteza de colagen cât şi sinteza de
glicozaminoglicani, în timp ce ACTH-ul, cortizolul şi hidrocortizonul
au efect inhibitor asupra condrogenezei. Dintre vitaminele cu efect
stimulant asupra creşterii cartilajului menţionăm: vitamina A,
vitaminele din grupul B, vitamina C.
 Biologia cartilajului
Ţesutul cartilaginos nu este nici inervat şi nici vascularizat. Nutriţia
lui se realizează prin difuziune de la vasele sanguine ale pericondrului.
Cartilajul articular primeşte substanţe nutritive din lichidul sinovial. Matricea
intercelulară permite trecerea cu uşurinţă a lichidelor nutritive către condrocite.
Viteza de difuziune a apei şi a diferitelor substanţe dizolvate este dependentă de
organizarea proteoglicanilor din matricea intercelulară şi de vârsta cartilajului.
Comprimarea şi decompresia la care este supus ţesutul cartilaginos determină
un efect de pompă intermitentă care favorizează difuziunea apei şi substanţelor
nutritive. Cartilajul este lipsit şi de vase limfatice.
Trebuie menţionat că ţesutul cartilaginos este un ţesut braditrofic,
metabolismul lui desfăsurându-se în condiţii de hipoxie. De aceea la baza
proceselor metabolice ce au loc în cartilaj stă procesul de glicoliză anaerobă.
Cu toate particularităţile sale structurale şi vasculare, cartilajul are o
activitate metabolică normală.
Capacitatea de regenerare a cartilajului la persoanele adulte este destul
de redusă şi depinde de integritatea pericondrului. La persoanele vârstnice,
capacitatea de sinteză a condrocitelor scade, ceea ce determină reducerea
componentelor matricei extracelulare şi, implicit, degenerarea ţesutului
cartilaginos. Tot la persoanele vârstnice se observă frecvente depuneri de săruri
de calciu în matricea intercelulară şi, uneori, chiar metaplazia cartilajului în
ţesut osos.
 ŢESUTUL OSOS
Ţesutul osos este o varietate de ţesut conjunctiv adaptat în cel mai
înalt grad funcţiei de rezistenţă mecanică. El conţine preponderent
substanţă fundamentală bogată în glicozaminoglicani şi proteoglicani
impregnată cu săruri minerale, în special fosfat tricalcic, în care sunt incluse
fascicule de fibre colagene.
Ţesutul osos este un ţesut de susţinere deoarece alcătuieşte cea mai
mare parte a scheletului organismului. Unele componente osoase formează
partea pasivă a aparatului locomotor, în timp ce altele (cutia craniană,
toracele, pelvisul) adăpostesc organe de importanţă vitală. În structura
oaselor se găseşte un alt organ de importanţă vitală: măduva hematogenă.
În afară de aceste roluri, trebuie menţionat că ţesutul osos este un
mare rezervor de calciu, fosfor, magneziu şi alţi ioni, care intervin în
păstrarea echilibrului hidro-electrolitic al organismului, fără de care procesele
metabolice nu ar fi posibile.
Similar ţesutului cartilaginos, ţesutul osos formează piese osoase
individualizate, învelite la exterior de o membrană conjunctivo-vasculară cu
rol de hrănire a osului şi osteogenic, numită periost.
 Structura ţesutului osos
Ţesutul osos, similar tuturor ţesuturilor conjunctive, este alcătuit
din:
- celule osoase;
- matrice intercelulară, formată din:
- fibre conjunctive;
- substanţă fundamentală.
1. Celulele osoase sunt reprezentate de:
- osteoblaste,
- osteocite,
- osteoclaste.
 1.1. Osteoblastele sunt celule osoase tinere rezultate din
diferenţierea celulelor mezenchimale sau a fibroblastelor. Sunt celule
de formă poliedrică, cu prelungiri mici, care pleacă din corpul celulei
în toate direcţiile. Prin aceste prelungiri celulele se joncţionează între
ele.
Citoplasma celulei este intens bazofilă datorită unui conţinut
bogat în ribozomi, reticul endoplasmic rugos, mitocondrii şi complex
Golgi. În citoplasmă se găsesc numeroase granule PAS-pozitive,
reprezentând glicozaminoglicanii sintetizaţi, destinaţi matricei
extracelulare.
Studii de microscopie electronică au demonstrat că organitele
citoplasmatice sunt foarte dezvoltate:
- RER (ergastoplasma) este format din numeroase cisterne
neregulate şi dilatate, pe suprafaţa cărora se dispun numeroşi ribozomi
şi poliribozomi;
- aparatul reticular Golgi este dispus perinuclear şi ocupă un
volum mai mare decât al nucleului. El conţine numeroase vacuole cu
material PAS-pozitiv;
- mitocondriile sunt numeroase şi răspândite în toată
citoplasma;
- lizozomii sunt prezenţi preponderent în ectoplasmă.
 In afara de organitele citoplasmatice comune, s-au identificat
numeroase filamente intermediare, mai abundente în citoplasma
periferică.
Nucleul este rotund, normocrom, situat central şi nucleolat.
Studii de histochimie au arătat că osteoblastele posedă un bogat
echipament enzimatic: fosfataze, dehidrogenaze, glicogen-sintetaze,
fosforilaze, esteraze, etc. Dintre acestea, fosfataza alcalină prezintă cea
mai intensă reacţie, ea intervenind în procesele de osificare.
Osteoblastele sunt celulele care sintetizează toate componentele
organice ale matricei extracelulare: colagen tip I, proteoglicanii şi
glicozaminoglicanii care alcătuiesc împreună substanţa preosoasă sau
oseina.
Datorită afinităţii oseinei pentru sărurile minerale şi în mod
deosebit pentru sărurile fosfocalcice, în matricea nou formată se vor
depune diverse săruri minerale sub formă de cristale de hidroxiapatită.
Aceste săruri minerale sunt reprezentate în principal de fosfat de calciu,
carbonat de calciu, fosfat de magneziu, clorură sodiu, citraţi, etc.
 Depunerile de matrice osoasă se realizează atât în jurul celulei,
cât şi în jurul prelungirilor celulare, dar între membrana celulară şi
matrice va rămâne un spaţiu ultrafin care va permite constituirea unor
canalicule şi a unor cavităţi în matricea osoasă.
Osteoblastele sunt celule polarizate. În embriogeneză ele se
dispun la suprafaţa lamelelor osoase într-un singur rând şi, prin polul
bazal îndreptat spre lamela osoasă, secretă matricea osoasă. În
momentul în care osteoblastul este înconjurat de matricea osoasă în
care se depun săruri minerale, celula se transformă în osteocit.
O parte din osteoblastele situate la periferia ţesutului osos, nu
se vor transforma în osteocite, deoarece acestea se retrag permanent,
iar la sfârşitul osteogenezei se vor transforma în celule
osteoprogenitoare, care vor rămâne localizate în periost şi endost.
Aceste celule au o activitate metabolică şi de sinteză mult mai redusă
decât osteoblastele, dar se vor reactiva din nou în caz de fracturi
osoase sau alte procese patologice.
 1.2. Osteocitele sunt celulele osoase mature. Ele se formează prin
diferenţierea osteoblastelor. În ţesutul osos matur osteocitele reprezintă
doar 1% din volumul acestuia. Numărul lor scade pe măsură ce
organismul înaintează în vârstă.
Osteocitele se găsesc dispuse în nişte lacune săpate în matricea
osoasă, numite osteoplaste. Spre deosebire de ţesutul cartilaginos, unde
un condroplast poate conţine mai multe condrocite, în ţesutul osos, un
osteoplast conţine întotdeauna numai un osteocit.
Numărul osteoplastelor pe mm3 de ţesut osos variază în funcţie
de sex, vârsta individului, efortul fizic, etc. La adult diafiza oaselor lungi
conţine aproximativ 26 000 de osteoplaste/mm3.
Osteoplastele sunt cavităţi de formă ovoidală cu diametrele de
20-40 µm/ 10-15 µm care comunică între ele prin canalicule fine ce
străbat matricea osoasă mineralizată. Această reţea de canalicule
comunică cu spaţiile conjunctivo-vasculare ale osului (canalul medular
central, periost, canalele Havers), permiţând circulaţia unui dializat
plasmatic cu rol nutritiv pentru osteocite. Între osteocite şi ţesutul osos
dur se interpune un strat de osteoid, mai puţin mineralizat.
 Osteocitele sunt celule de formă ovalară cu diametrele de circa
30/10 µm, lipsite de activitate mitotică. Nucleul osteocitelor este ovoid,
normocrom, situat central. Citoplasma este mai redusă cantitativ faţă de
cea a osteoblastelor, slab bazofilă sau chiar acidofilă. Organitele
citoplasmatice sunt mai puţine, celula având cantităţi mai mari de
mitocondrii, lizozomi şi aparat reticular Golgi.
Din corpul osteocitelor pornesc prelungiri citoplasmatice fine cu
diametrul de până la 2 µm, care pătrund în canaliculele matricei osoase.
Acestea sunt lipsite de organite celulare, dar se cuplează prin joncţiuni de
tip gap cu prelungirile osteocitelor adiacente. Studii de microscopie
electronică şi histochimie au demonstrat că pe această cale au loc
schimburi de molecule şi ioni între grupuri de până la 15 celule osoase.
Circulaţia ionilor între osteocitele vecine joacă un rol important în
menţinerea homeostaziei fosfocalcice.
Osteocitele desfăşoară o activitate de sinteză mai redusă. Ele sunt
capabile totuşi să sintetizeze toate componentele matricei intercelulare.
 1.3. Osteoclastele sunt celule policariote (celule gigante
multinucleate, formaţiuni citoplasmatice multinucleate) rezultate prin
fuziunea monocitelor sanguine care, depăşind peretele capilarului osos,
s-au transformat în macrofage. Astfel, se poate afirma că osteoclastele nu
aparţin liniei celulare osoase, ci se integrează în sistemul fagocitelor
mononucleare (sistemul macrofagic).
Osteoclastele se găsesc în nişte cavităţi denumite lacunele
Howship. Aceste celule prezintă forme şi dimensiuni variate. Cel mai
adesea ele au dimensiuni mari şi numeroase prelungiri neregulate.
Citoplasma celulei este variabilă de la slab bazofilă la acidofilă intens.
Osteoclastele cu citoplasmă bazofilă prezintă nuclei mari, hipocromi,
nucleolaţi şi se consideră a fi forme tinere, în timp ce osteoclastele cu
citoplasma acidofilă prezintă nuclei mai mici şi mai tahicromi. Acestea
din urmă se consideră a fi osteoclaste mature funcţional.
Numărul nucleilor într-un osteoclast variază de la 10 la 50.
Aceştia ocupă zona centrală a celulei.
În microscopia fotonică plasmalema celulei apare netedă, dar
studii de microscopie electronică au demonstrat că suprafaţa externă a
osteoclastului prezintă prelungiri microvilozitare.
 Repartiţia organitelor citoplasmatice indică o netă polaritate
funcţională a celulei. Astfel, celula prezintă un pol activ îndreptat spre
o zonă a ţesutului osos, unde plasmalema este foarte plicaturată, motiv
pentru care a primit numele de margine convolută sau plisată. În
continuare se găseşte o regiune citoplasmatică care nu conţine organite
ci numai microfilamente abundente, denumită zona clară, urmată de
regiunea veziculară, în care se găsesc vezicule de diferite mărimi.
Opus polului activ se găseşte regiunea bazală a osteoclastului care
conţine nucleii şi organitele citoplasmatice.
Studii de histoenzimologie şi microscopie electronică au
demonstrat că osteoclastele conţin cantităţi mari de organite
citoplasmatice. Astfel, s-a remarcat că mitocondriile sunt abundente,
alungite şi conţin numeroase particule de calciu. Aparatul reticular
Golgi se găseşte dispus în jurul membranei nucleare sub formă de saci
aplatizaţi. Reticulul endoplasmic este mai puţin reprezentat,
observându-se câteva formaţiuni poliribozomale diseminate neuniform
în citoplasmă. Citoplasma este bogată în lizozomi şi vacuole, de
mărimi variabile, care conţin cristale de apatită.
 Funcţia principală a osteoclastului este aceea de resorbţie şi
remodelare a ţesutului osos. Acţiunea ei este maximă în perioadele de
osteogeneză, când este nevoie de îndepărtarea surplusului de matrice
osoasă.
Îndepărtarea matricei osoase este un proces complex care
constă în decalcifierea locală a ţesutului osos prin acizii organici
excretaţi de osteoclaste prin marginea plisată, după care are loc
digestia enzimatică extracelulară a materialelor proteice sub acţiunea
hidrolazelor acide lizozomale, în special a fosfatazei acide şi
colagenazei.
 2. Matricea osoasă
Este alcătuită din substanţe organice şi substanţe anorganice.
2.1. Substanţele organice sunt reprezentate de: colagen, proteine necolagene
şi glicozaminoglicani.
Colagenul este componenta organică de bază a ţesutului osos, reprezentând în
osul matur aproximativ 95% din substanţa organică.
Ţesutul osos conţine colagen tip I, organizat preponderent în fibre, dar şi sub
formă de molecule libere în substanţa fundamentală. Fibrele de colagen sunt complet
mascate de celelalte componente ale substanţei fundamentale, astfel că, pe preparatele
de os şlefuit acestea nu se pot evidenţia la microscopul optic.
Studiul arhitecturii fibrelor de colagen se poate efectua pe preparate
histologice de os decalcifiat colorate adecvat (coloraţiile tricromice dau cele mai bune
rezultate). S-a putut astfel remarca faptul că fibrele de colagen au o aşezare ordonată,
fiind dispuse în lamele a căror orientare depinde de linile de forţă ce se exercită asupra
osului. În cadrul unei lamele fibrele de colagen sunt paralele între ele, dar diferă ca
orientare faţă de fibrele din lamelele învecinate.
Glicozaminoglicanii sunt reprezentaţi în special de condroitin-4-sulfaţi,
condroitin-6-sulfaţi şi keratan-sulfaţi.
Proteinele necolagene sunt reprezentate de sialoproteine şi osteocalcină.
Acestea conţin acid carboxil-glutamic care are o afinitate deosebită pentru sărurile de
calciu.
Ţesutul osos conţine în matricea extracelulară cantităţi mici de lipide
(colesterol, trigliceride, fosfolipide) şi glicogen.
 2.2. Substanţele anorganice sunt reprezentate de apă şi săruri
minerale.
Cantitatea de apă conţinută de ţesutul osos variază în funcţie de vârsta
osului, de la 15% până la 50%. Ea asigură mediul biochimic în care au loc în
principal procesele metabolice de osteogeneză.
Substanţele minerale sunt reprezentate în principal de: fosfatul
tricalcic, carbonatul de calciu, clorura de calciu şi fosfatul de magneziu,
dar în cantităţi mai mici în os se găseşte şi citrat de sodiu şi calciu, fluorură
de calciu, clorură de sodiu, etc. Ţesutul osos conţine în total aproximativ 1000
g de calciu şi 500 g de fosfor. Tehnici diverse histologice, fizico-chimice şi
morfologice, dar mai ales tehnica de difracţie a razelor X (Röntgen), au arătat
că cea mai mare parte a ionilor de calciu şi fosfor se dispun sub formă de
cristale de hidroxiapatită, a cărei formulă chimică este: Ca10 (PO4)6 (OH)2.
Cristalele de hidroxiapatită au formă de prismă hexagonală cu
lungimea de 40-50 nm, lăţimea de 20-40 nm şi grosimea de 2-5 nm. Fiecare
cristal constituie o unitate funcţională pentru schimburile ionice care au loc
între ţesutul osos şi mediul intern.
În jurul cristalelor de hidroxiapatită există un strat de apă şi ioni,
numit stratul de hidratare, care favorizează schimburile de ioni dintre
ţesutul osos şi fluidele organismului.
 Între componenta minerală şi cea organică a ţesutului osos se stabilesc
relaţii morfofuncţionale foarte strânse, care se edifică chiar din timpul
procesului de osteogeneză. Astfel, cristalele de hidroxiapatită se dispun printre
fibrele de colagen cu axul lung în lungul acestora, pe direcţia principală de
acţiune a forţelor mecanice ce se vor exercita asupra osului. Asocierea
cristalelor de hidroxiapatită la fibrele de colagen conferă densitate şi rezistenţă
ţesutului osos.
O patre din ionii de calciu şi fosfor nu vor forma cristale de hidroxiapatită ci
se vor dispune în substanţa fundamentală sub formă de fosfat de calciu amorf.
Fosfatul de calciu amorf se găseşte în cantitate mai mare la oasele tinere, în
cursul proceselor de osificare şi în cursul procesului de vindecare al fracturilor.
Ţesutul osos conţine şi alte substanţe minerale, care nu intră în
structura cristalelor de hidroxiapatită, dar au roluri esenţiale în fiziologia osului:
ionii de fluor care reduc solubilitatea componentei minerale, ionii de sodiu
care se mobilizează rapid în acidozele metabolice, ionii de magneziu care
activează sistemele enzimatice, etc.
Componenta minerală a osului este puternic influenţată de unii hormoni
(parathormonul, calcitonina, STH-ul, hormonii corticosuprarenalieni, hormonii
sexuali, etc). Înfluenţele concertate ale acestor hormoni permit reînnoirea
permanentă a componentei minerale şi menţinerea homeostaziei mediului
intern.
 3. VARIETĂŢI ALE ŢESUTULUI OSOS
Ţesutul osos prezintă aspecte histologice
diferite în funcţie de vârsta lui şi de forţele mecanice
la care este supus. Se pot descrie astfel două varietăţi
principale de ţesut osos, şi anume:
- ţesut osos primar;
- ţesut osos secundar.
 3.1. Ţesutul osos primar
Ţesutul osos primar este prima varietate de ţesut osos care apare în
ontogenie. Este un ţesut osos puţin diferenţiat funcţional, cu caractere de tranziţie
între ţesutul conjunctiv tânăr şi ţesutul osos.
Fibrele de colagen, uşor vizibile după decalcifiere, formează o reţea
plexiformă. Ele sunt inegale ca diametru şi lungime.
Substanţa fundamentală este abundentă, intens PAS-pozitivă şi
metacromatică la coloraţiile cu albastru de metilen sau albastru de toluidină, datorită
bogăţiei în glicozaminoglicani.
Osteocitele sunt mai numeroase, de dimensiuni mai mari şi fără nici o
legătură cu spaţiile conjunctivo-vasculare din jurul ţesutului osos, cu citoplasma mai
abundentă, bogată în organite de sinteză dispersate neuniform.
Datorită mineralizării mai reduse, acest tip de ţesut osos este mai uşor
penetrat de razele X.
Acest ţesut apare pentru prima dată la fetus sub forma unei lame de ţesut
osos compact dispus în lungul diafizei osoase. Ulterior, el apare în cursul procesului
de osificare ca un ţesut osos spongios imatur cu diverse localizări în structura
viitoarelor piese osoase. În viaţa extrauterină el este înlocuit progresiv de ţesutul osos
secundar. Deşi este o formă tranzitorie, acest ţesut poate apărea şi în organismul
adult, în focarele de fractură, în ţesutul osos ectopic şi în proliferările osoase
patologice (osteosarcoame).
 3.2. Ţesutul osos secundar
Apare din viaţa intrauterină, iar în organismul adult formează în totalitate
structura oaselor scheletului.
După aspectul morfologic prezintă următoarele varietăţi:
- ţesut osos fibros;
- ţesut osos lamelar.
3.2.1. Ţesutul osos fibros, denumit şi ţesut osos periostic, este format
dintr-o lamă de ţesut osos dispusă sub periost. În structura sa se găseşte puţină
substanţă fundamentală, rare osteocite de dimensiuni mici şi fibre de colagen
abundente.
Fibrele de colagen se dispun în toate sensurile, dar predomină fibrele cu
orientare paralelă cu axul lung al osului. Uneori, aceste fibre realizează fascicule
grosiere. Ele se continuă spre suprafaţa osului fără nici o delimitare cu fibrele
colagene ale periostului, iar în profunzimea osului se joncţionează cu fibrele
colagene ale lamelelor osoase. Printre aceste fibre există şi fibre colagene orientate
perpendicular pe axul osului. Acestea se numesc fibrele Sharpey şi reprezintă o
prelungire la nivelul osului a fibrelor colagene din structura ligamentelor,
tendoanelor, capsulelor articulare sau periostului.
Ţesutul osos fibros se găseşte la suprafaţa diafizelor osoase între periost şi
sistemul fundamental extern, la periferia oaselor scurte sau în tăblia externă şi
internă a oaselor late.
 Ţesutul osos lamelar este varietatea de ţesut osos ce predomină în
structura osoasă a scheletului. Este constituit din unităţi structurale numite
lamele osoase. Lamelele osoase au o grosime de 12-15 µm. Ele sunt formate
din osteocite, fibre de colagen şi substanţă fundamentală.
Osteocitele, cu caracterele histologice descrise mai sus, sunt adăpostite
în osteoplaste. Osteoplastele unei lamele osoase comunică atât între ele, cât şi
cu osteoplastele lamelelor adiacente printr-o vastă reţea de canalicule.
Substanţa fundamentală este abundentă şi pietroasă datorită impregnării
cu săruri de calciu şi fosfor. Ea maschează componenta fibrilară a lamelei.
Fibrele de colagen din structura unei lamele sunt aşezate ordonat într-
un singur sens, paralele între ele, dar diferă ca orientare de la o lamelă la alta.
Această dispoziţie a fibrelor de colagen este responsabilă de aspectul
caracteristic al osului lamelar în lumină polarizată. Astfel, la microscopul cu
lumină polarizată, osul lamelar apare format dintr-o alternanţă de benzi clare şi
benzi întunecate.
După modalitatea de aranjare a lamelelor osoase, ţesutul osos lamelar
se prezintă două aspecte:
- ţesutul osos compact;
- ţesutul osos spongios.
 Ţesutul osos compact.
Numit şi ţesut osos haversian, ţesutul osos compact este variatatea
cea mai răspândită din organism. Se găseşte în diafiza oaselor lungi şi în
corticala oaselor scurte. Este varietatea cea mai bine adaptată la acţiunea
forţelor mecanice. Dur şi casant, cu o elasticitate limitată, el este capabil să
reziste la presiuni de 10 kg/cm3.
Ţesutul osos compact este format din unităţi morfofuncţionale
numite osteoane sau sisteme haversiene.
Osteonul are o formă cilindrică fiind dispus cu axul lung paralel cu
axul osului. Diametrul osteoanelor variază de la zeci până la sute de
microni, iar lungimea este de ordinul milimetrilor.
Pe o secţiune transversală, fiecare osteon este alcătuit dintr-un canal
central, canalul Havers, cu diametrul de 20-100 µm. Canalul Havers
conţine un ţesut conjunctiv lax în care se identifică fibre de reticulină, fine
fibre colagene, rare celule conjunctive, capilare de sânge de tip fenestrat şi
terminaţii nervoase libere amielinice. În canalele Havers mai largi apar în
plus şi arteriole şi venule. (Încă nu s-a confirmat prezenţa unor vase
limfatice menţionate de unii autori).
 Osteoanele sunt delimitate la periferie de o "linie de cement
periosteonică" care, pe preparatele histologice de os decalcifiat, apare mai
intens colorată. La acest nivel fibrele de colagen sunt mai reduse cantitativ,
în timp ce substanţa fundamentală este mai bogată şi mai puternic
mineralizată.
În jurul fiecărui canal se dispun concentric 5-15 lamele osoase. În
grosimea lamelelor, dar şi între lamele, se găsesc numeroase cavităţi
osteoplastice care se anastomozează prin multiple canalicule orientate în
toate direcţiile, astfel că pe preparatele histologice apar fine striaţii
transversale, perpendiculare pe lamele.
Canaliculele conţin prelungirile osteocitelor şi formează o reţea
comunicantă ce traversează întregul osteon. Canaliculele osteoplastelor din
lamela internă comunică cu canalul Havers, în timp ce canaliculele
osteoplastelor din lamela externă nu traversează linia de cement ci se
încurbează şi se anastomozează cu canaliculele osteoplastelor din lamela
subiacentă. Se formează astfel un sistem canalicular prin care circulă
substanţele nutritive şi energetice necesare metabolismului osteocitelor, la
distanţă relativ mare de capilarul de sânge aflat în canalul Havers.
 În lumină polarizată, osteoanele apar formate din cercuri
concentrice, alternante de linii clare şi întunecate. Liniile întunecate sunt
determinate de fibrele de colagen secţionate transversal, deci dispuse paralel
cu canalul Havers, în timp ce liniile clare sunt date de fibrele de colagen
dispuse perpendicular sau oblic pe canalul osteonului. Peste această
imagine, datorită birefringenţei fibrelor de colagen apare, în lumină
polarizată, o imagine caracteristică osteonului de "cruce de Malta".
În secţiune longitudinală, lamelele osoase ale osteoanelor apar
dispuse paralel de-o parte şi de alta a canalului Havers.
Canalele Havers se joncţionează între ele prin canale de legătură
oblice numite canalele Volkmann care au aceeaşi structură histologică ca şi
canalele Havers.
Ansamblul format de această reţea canaliculară este conectat la
reţeaua vasculară a periostului şi comunică cu vasele cavităţii medulare
centrale.
Printre osteoane se găsesc fragmente de osteoane incomplete, mai
mari sau mai mici, formate din câteva lamele osoase arcuate, fără canal
Havers. Ele rezultă din remanierea unor osteoane mai vechi. Acestea
constituie sistemele intermediare sau interstiţiale, numite sisteme
interhaversiene. Ele conferă osului compact adult un plus de rezistenţă şi
flexibilitate.
 Tesutul osos spongios este mai puţin abundent comparativ cu
ţesutul osos compact. Se găseşte localizat în epifizele oaselor lungi, în
diploea oaselor late şi în zona centrală a oaselor scurte.
Ţesutul osos spongios este format tot din lamele osoase, cu
aceeaşi structură microscopică, dar acestea se asociază câte 3-5,
generând travee sau trabecule osoase de lungimi şi forme diferite,
anastomozate între ele. Lamelele osoase nu mai sunt centrate de un canal
haversian.
Traveele delimitează între ele spaţii largi, numite lacune sau
areole, tapetate de endost. Areolele nu sunt cavităţi închise, ci comunică
între ele prin deschideri largi. Ele conţin ţesut conjunctiv, vase de sânge,
măduvă osoasă roşie (hematogenă) sau galbenă.
În general, traveele osoase au dimensiuni variabile de la un os la
altul şi chiar în structura aceluiaşi os.
Orientarea generală a traveelor osoase este influenţată de forţele
mecanice ce acţionează asupra osului.
Ţesutul osos spongios are o rezistenţă mecanică mult mai mică
decât ţesutul osos compact. Pe măsură ce organismul înaintează în vârstă
rezistenţa mecanică scade deoarece traveele osoase se rarefiază, spaţiile
areolare cresc în dimensiuni, iar lamelele osoase se reduc numeric.
Aceste modificări histologice explică frecvenţa crescută a fracturilor la
persoanele de vârsta a treia.
 4. Periostul şi endostul
4.1. Periostul. Oasele, cu excepţia suprafeţelor articulare, sunt
învelite de o structură conjunctivă membranară, numită periost. După
aspectul microscopic, periostul prezintă două zone sau pături
suprapuse:
- periostul extern;
- periostul intern.
Cele două pături se continuă una cu alta fără nici o delimitare
netă.
Periostul extern este format din ţesut conjunctiv dens, bogat
în fibre colagene, vase de sânge şi celule conjunctive. Fibrele
colagene au o orientare longitudinală, paralelă cu axul lung al osului.
Printre fibrele de colagen se găsesc şi fibre elastice mai ales la oasele
tinere. Tot în periostul extern se găsesc şi filete nervoase senzitive şi
chiar corpusculi senzitivi.
 Periostul intern conţine un număr mai mare de celule
conjunctive denumite celule osteogene sau osteoprogenitoare. Aceste
celule se multiplică activ şi se transformă în osteoblaste în cursul
procesului de osificare. În osul adult aceste celule au dimensiuni mai
reduse şi o activitate osteogenică mică, fiind în repaus funcţional, dar în
caz de fracturi ele se reactivează şi se transformă rapid în osteoblaste,
participând astfel la procesele reparatorii locale. Din aceste motive
periostul intern este numit şi zonă osteogenă sau cambială.
Fibrele de colagen sunt mai groase şi mai uniform distribuite. Ele
prezintă aceeaşi orientare generală, dar se pot identifica şi fibre Sharpey
care pătrund perpendicular pe axul osului pentru a se insera în sistemul
fundamental extern.
Periostul îndeplineşte pentru os următoarele funcţii:
- de protecţie;
- de nutriţie;
- osteogenică;
- mecanică, de ancorare a osului la ţesuturile din jur.
 4.2 Endostul este o structură conjunctivă
membranoasă, subţire, ce căptuşeşte cavitatea medulară
a diafizei oaselor lungi şi cavităţile areolare ale osului
spongios epifizar. El apare mai evident în timpul
proceselor de osteogeneză.
În structura endostului se găsesc puţine fibre
colagene, celule şi substanţă fundamentală. La osul
adult celulele au o formă aplatizată şi se dispun într-un
singur rând. Ele sunt celule osteoprogenitoare în repaus
funcţional. Activitatea lor se intensifică în procese
patologice (fracturi, tumori, osteomielită).
 5. Nutriţia şi inervaţia osului
Nutriţia osului este asigurată de ramuri arteriale care provin din
ţesuturile înconjurătoare. Fiecare os primeşte separat vase sanguine
pentru diafiză şi epifize. Arterele străbat periostul şi dau capilare pentru
canalele Havers şi Volkmann. Canalul medular central primeşte separat o
arteră nutritivă care străbate osul şi se capilarizează în canalul medular
central.
Venele au un traiect similar arterelor.
Inervaţia osului este formată din fibre somatice şi vegetative.
Fibrele somatice sunt senzitive şi au origine în ganglionii spinali sau în
ganglionii nervilor senzitivi de pe traiectul unor nervi cranieni.
La nivelul periostului există numeroase fibre nervoase senzitive
amielinice care formează o reţea foarte densă. Unele fibre senzitive
pătrund chiar în canalele Havers şi Volkmann. Tot aici s-au remarcat
numeroase formaţiuni senzitive încapsulate cum sunt corpusculii Rufini,
Vater-Pacini sau Golgi-Mazzoni. Ei sunt receptori atât pentru
sensibilitatea exteroceptivă, cât şi pentru sensibilitatea proprioceptivă.
Fibrele nervoase vegetative sunt reprezentate de componenta
efectorie simpatică care are acţiune vasomotorie.
 6. Histoarhitectonia oaselor
6.1. Histoarhitectonia unui os lung
Un os lung este format dintr-o porţiune cilindrică, lungă,
denumită diafiză şi două capete osoase, mai proeminente, denumite
epifize. Diafiza conţine ţesut osos de tip haversian, iar epifizele conţin
ţesut osos spongios.
Diafiza unui os lung prezintă, de la exterior spre interior,
următoarele structuri histologice:
- periostul;
- ţesutul osos fibros sau periostic;
- sistemul fundamental extern;
- zona mijlocie;
- sistemul fundamental intern;
- endostul;
- canalul medular.
Periostul, ţesutul osos periostic şi endostul prezintă caracterele
histologice descrise anterior.
 Sistemul fundamental extern continuă în profunzimea diafizei,
fără nici o delimitare, ţesutul osos fibros. Ca şi acesta din urmă are o
grosime redusă. Spre deosebire de ţesutul osos periostic, sistemul
fundamental extern este alcătuit din câteva lamele osoase individualizate,
dispuse concentric în jurul diafizei osoase. Fibrele de colagen se dispun
ordonat, fiind paralele între ele în interiorul unei lamele, dar au o
dispoziţie aproape perpendiculară faţă de fibrele de colagen din lamelele
adiacente. În interiorul lamelelor şi între lamele se găsesc osteoplaste cu
osteocite şi oseină mineralizată ca în orice ţesut osos lamelar.
Sistemul fundamental extern este străbătut de canale conjunctivo-
vasculare prin care vasele periostice se continuă cu vasele sanguine din
canalele Havers, Volkmann şi cu cele din canalul medular central.
Zona mijlocie formează cea mai mare parte din grosimea diafizei
osoase, fiind principala structură de rezistenţă mecanică a osului. Este
formată din multiple sisteme haversiene şi interhaversiene.
Sistemul fundamental intern are aceeaşi structură histologică ca
şi sistemul fundamental extern. Este alcătuit din câteva lamele osoase
dispuse concentric faţă de canalul medular central. Pe faţa internă este
tapetat de endost.
 Canalul medular central este o cavitate de formă cilindrică ale
cărei dimensiuni cresc în raport cu vârsta. El conţine un bogat ţesut
conjunctivo-vascular şi măduvă osoasă. La nivelul epifizelor osoase el se
continuă cu areolele ţesutului osos spongios.
Măduva osoasă, în funcţie de vârstă, poate fi:
- măduvă osoasă roşie hematogenă sau hematopoietică, prezentă
la copii;
- măduvă galbenă, bogată în adipocite, prezentă la adulţi;
- măduvă cenuşie, fibroasă, prezentă în oasele bătrânilor;
- măduvă gelatinoasă, prezentă în cazuri patologice.
Pe măsură ce organismul înaintează în vârstă şi ţesutul osos
suferă procese de senescenţă. Astfel, diafiza osoasă se subţiază prin
reducerea zonei mijlocii şi creşterea diametrului canalului medular, ceea
ce predispune oasele lungi la fracturi.
 6.2. Histoarhitectonia oaselor scurte şi late
Oasele scurte, late şi epifizele oaselor lungi prezintă următoarea
structură histologică:
- periostul;
- zona compactă;
- zona spongioasă.
Periostul înveleşte toate suprafeţele osoase cu excepţia
suprafeţelor articulare. Structura histologică şi funcţiile lui au fost deja
expuse.
Zona compactă continuă în profunzime periostul. Ea este
constituită dintr-o bandă de ţesut osos fibros ce se continuă superficial cu
periostul, iar în profunzime cu ţesutul osos spongios.
Zona spongioasă formează partea cea mai voluminoasă a osului
şi ocupă partea centrală a piesei osoase. Este formată din ţesut osos
spongios.
 7. PROCESUL DE OSTEOGENEZĂ (OSIFICARE)
Procesul de oateogeneză este un proces complex, de lungă
durată, care debutează în săptămâna a VI-a de viaţă intrauterină. El se
continuă şi în viaţa extrauterină, osificarea completă a unor piese
osoase terminându-se abia la vârsta de 20-24 de ani.
Osteogeneza nu se desfăşoară în acelaşi timp şi cu aceeaşi
intensitate în toate piesele osoase. Prezenţa la naştere a unor puncte
de osificare primară reprezintă un indicator al gradului de dezvoltare
al nou-născutului.
În evoluţia ontogenetică a pieselor osoase se succed două
procese de osteogeneză, şi anume:
- osteogeneză primară;
- osteogeneză secundară.
 7.1. Osteogeneză primară este procesul prin care se edifică
primele structuri osoase, pornind de la ţesutul mezenchimatos sau ţesutul
cartilaginos. În urma acestui proces apare un ţesut osos nelamelar,
imatur, puţin adaptat funcţional. El va fi înlocuit rapid şi progresiv după
naştere de un ţesut osos adaptat funcţional (ţesut osos lamelar), format în
urma procesului de osificare secundară. Cele două procese de osificare
pot coexista mult timp împreună.
Procesul de osificare primară se desfăşoară în două modalităţi
complet diferite:
- osificarea conjunctivă, desmală (sau de membrană);
- osificarea cartilaginoasă sau encondrală.
Deosebirea dintre cele două tipuri de osificare primară este aceea
că osificarea desmală reprezină o metaplazie a ţesutului conjunctiv, care
se transformă direct în ţesut osos, fibroblastele transformându-se în
osteoblaste, în timp ce în procesul de osificare encondrală are loc o
înlocuire progresivă a ţesutului cartilaginos hialin din piesa
cartilaginoasă, care a edificat în evoluţia ontogenetică modelul viitorului
os, cu ţesut osos.
 Din punct de vedere biologic cele două modalităţi de
osificare sunt asemănătoare, deoarece ele presupun acţiunea
concertată a următorilor factori:
- prezenţa unei bogate vascularizaţii care să asigure un aport
deosebit de substanţe plastice, energetice şi minerale, necesare
osificării;
- prezenţa celulelor osteoprogenitoare care să se transforme
în osteoblaste;
- formarea de către osteoblaste a matricei preosoase;
- prezenţa fosfatazei alcaline în matricea pericelulară care
favorizează precipitarea sărurilor fosfo-calcice;
- prezenţa osteoclastelor pentru modelarea şi remodelarea
ţesutului osos nou format.
 7.1.1. Osificarea conjunctivă (desmală)
Acest tip de osificare apare la oasele feţei, claviculă şi
oasele cutiei craniene.
Procesul de osificare conjunctivă a oaselor craniului începe
în săptămâna a VII-a de viaţă intrauterină şi continuă şi după
naştere. În primordiile acestor oase apare un ţesut conjunctiv tânăr
bogat în celule care se organizează rapid sub forma unor membrane
fibro-celulare. Concomitent cu acest proces se produce la acest nivel
o vascularizaţie sanguină deosebită, constând în apariţia unui număr
crescut de arteriole si capilare sanguine de mare calibru care, printr-
un aport deosebit de material plastic şi energetic şi prin încetinirea
vitezei de circulaţie, favorizează procesele de sinteză şi diferenţiere
celulară.
 Procesul de osificare primară începe prin apariţia în aceste
membrane conjunctive a unor centre sau nuclee de osificare.
Procesul debutează prin densificarea şi gruparea fibrelor colagene,
care constituie adevărate travee de direcţie. În jurul lor se grupează celulele
mezenchimatoase şi fibroblastele care se vor transforma în osteoblaste sub
influenţa unor factori hormonali şi genetici. Aceste celule vor sintetiza şi
vor depune matrice preosoasă în centrul nucleului, care începe rapid să se
mineralizeze prin depunerea cristalelor de hidroxiapatită. Pe măsură ce
sintetizează matricea osoasă, osteoblastele se retrag spre periferie, astfel că
matricea osoasă se depune în straturi concentrice. Unele osteoblaste rămân
cantonate în interiorul nucleilor de osificare şi se transformă în osteocite.
Dezvoltarea din aproape în aproape a acestor structuri osoase şi
confluarea lor determină apariţia unor travee osoase primitive de formă
dantelată. Confluarea traveelor osoase primitive are ca rezultat formarea
unui os primitiv de aspect spongios, care se extinde radiar în întregul
primordiu osos.
 Peste primele travee osoase se vor depune noi lamele osoase produse
de către mezenchimul înconjurător, ale cărui celule, transformate în
osteoblaste, vor forma în final şi endostul şi periostul osului primitiv.
În spaţiile dintre traveele osoase vor pătrunde vase de sînge şi celule
mezenchimale care se vor diferenţia în celule hematopoietice.
Procesul de osificare primară este continuat de osificarea secundară.
Astfel, spre suprafaţa piesei osoase, depunerea de matrice osoasă pe traveele
preexistente şi apariţia unor noi travee duce treptat la diminuarea spaţiului
intertrabecular, care va transforma ţesutul osos primar de aspect spongios în
ţesut osos compact realizându-se astfel formarea tăbliilor interne şi externe
ale oaselor late. Partea centrală îşi va păstra aspectul spongios formând
diploea. Creşterea în grosime a oaselor se va realiza de acum înainte pe
seama periostului, în timp ce diploea va fi remaniată de către osteoclaste şi
reconstruită de către celulele osteoprogenitoare ale endostului.
Osificarea primară şi secundară continuă mult timp după naştere. La
naştere oasele craniului, de exemplu, nu sunt complet edificate, fiind unite
între ele prin ţesut conjunctiv încă neosificat, ce realizează în unele zone
fontanelele craniului. Fontanelele se închid definitiv la copilul eutrofic în
jurul vârstei de 1 an.
 7.1.2. Osificarea encondrală
Este un proces mult mai complex şi mult mai extins decât osificarea
desmală, prin acest tip de osificare formându-se majoritatea oaselor
scheletului. Este caracteristic oaselor lungi, dar se întâlneşte şi la oasele
scurte şi chiar la oasele late.
Osificarea encondrală este un proces morfologic de înlocuire
progresivă a cartilajului hialin din piesele cartilaginoase scheletice, cu ţesut
osos de tip lamelar.
Acest proces prezintă două etape morfologice interconectate şi
distincte:
- remanierea şi distrugerea cartilajului hialin;
- sinteza ţesutului osos primar.
Osificarea primară începe întotdeauna la nivelul diafizei. Ea
debuteaza în luna a II-a de viaţă intrauterină. La nivelul epifizelor, procesul
de osificare debutează mult mai tardiv. De exemplu, osificarea primară a
diafizei tibiale începe la 35-45 de zile de la fecundaţie, în timp ce osificarea
epifizei tibiale superioare începe la naştere, iar a epifizei inferioare la 18
luni dupa nastere. La naştere un nou-născut la termen are doar 3-4 nuclee de
osificare secundară la nivelul epifizelor.
 În primele luni de viaţă intrauterină, din mezenchimul embrionar
se formează piese de cartilaj hialin cu caractere embrionare, care iau
forma viitoarelor piese osoase. Pe măsură ce embrionul se dezvoltă,
aceste piese cartilaginoase cresc şi ele în acelaşi ritm cu dezvoltarea
întregului organism embriofetal prin creştere interstiţială (mitoze ale
condroblastelor) şi apoziţională (pe seama pericondrului).
Începând din luna a II-a, în paralel cu procesele menţionate mai
sus, începe formarea osului periostal în zona mijlocie a viitoarei diafize
osoase, care reprezintă stadiul incipient al osteogenezei encondrale.
În această zonă a diafizei se dezvoltă o reţea vasculară puternică
care aduce cantităţi crescute de oxigen şi material plastic.
Din pătura profundă a pericondrului se diferenţiază primele
osteoblaste care sintetizează matrice osoasă ce se mineralizează rapid.
Procesul se extinde progresiv şi centrifug. Se formează astfel, printr-un
proces de osificare desmală, un manşon de ţesut osos diafizar.
Pericondrul supraiacent va deveni periost, iar lamelele de os nou
formate vor constitui osul periostal.
 Osul periostal apare ca un inel osos diafizar central ce se extinde din
aproape în aproape spre epifize. Celulele cartilaginoase subiacente se
hipertrofiază şi apoi degenerează datorită faptului că lamelele osoase
supraiacente împiedică difuzarea substanţelor nutritive şi a oxigenului.
Condroblastele se resorb şi lasă cavităţile condroplastice goale, delimitate
de matrice cartilaginoasă. Pe această matrice se vor depune săruri de calciu
şi fosfor, formând cartilajul calcificat, în contact direct cu osul periostic
diafizar.
Din periost proliferează capilare sanguine care pătrund în cartilajul
degenerat şi calcificat. Odată cu mugurii vasculari pătrund şi celulele
mezenchimatoase nediferenţiate şi chiar osteoblaste din osul periostal. Se
formează astfel muguri conjunctivo-vasculari care pătrund în cartilajul
hipertrofiat şi calcificat, antrenând distrugerea şi remanierea sa, deoarece
unele celule mezenchimale, analog osteoclastelor, reabsorb ţesutul
cartilaginos calcificat.
Capilarele sanguine vor ocupa spaţiile lacunare rezultate din
distrugerea cartilajului hialin. La periferia lor, celulele osteoprogenitoare se
vor multiplica rapid, se vor diferenţia în osteoblaste şi vor începe sinteza şi
depunerea de matrice osoasă care se va calcifica rapid.
Procesele de construcţie osoasă se dezvoltă simultan cu cele de
distrugere a cartilajului hialin, astfel că, pe un preparat histologic colorat
uzual, trabeculele osoase nou formate apar mai roşii, iar cartilajul osificat,
albastru-violet.
 Procesul de distrugere şi remaniere a cartilajului hialin este mai
intens în centrul diafizei, unde va apărea canalul medular central. Acesta va fi
ocupat de un ţesut conjunctivo-vascular abundent din care se va diferenţia
ţesutul mieloid.
La sfârşitul lunii a II-a de viaţă intrauterină ţesutul osos primar
cuprinde toată grosimea diafizei osoase şi progresează spre zonele epifizare.
În acest timp diafiza continuă să crească prin creşterea interstiţială a
condroblastelor. Procesul de osteogeneză se extinde, astfel că la sfârşitul lunii
a III-a el ajunge la nivelul metafizelor.
O secţiune longitudinală printr-un os lung după luna a III-a de viaţă
intrauterină va evidenţia prezenţa unor zone histologice care, în ansamblul
lor, reproduc procesul de osificare encondrală care s-a desfăşurat până în acel
moment. Aceste zone, mergând de la epifiză spre porţiunea centrală a diafizei
sunt:
- zona de cartilaj hialin;
- zona de cartilaj seriat;
- zona de cartilaj hipertrofiat;
- zona de cartilaj calcificat;
- zona de eroziune şi vascularizaţie;
- zona osteoidă;
- zona osiformă;
- zona osificată.
 Zona de cartilaj hialin, denumită şi zona de repaus sau zona
de rezervă, este constituită din cartilaj hialin normal.
Condroblastele prezintă rare mitoze şi nu contribuie efectiv la
creşterea piesei osteo-cartilaginoase.
Zona de cartilaj seriat este zona de proliferare a cartilajului
în care condroblastele se multiplică activ, celulele progene,
aşezându-se ca monedele într-un fişic, determină formarea unor
serii izogene axiale, dispuse paralel cu axul lung al osului. Printre
cordoanele condroblastice se organizează matricea intercelulară.
Zona de cartilaj hipertrofiat este zona în care
condroblastele îşi încetează activitatea proliferativă şi se
hipertrofiază, crescând în volum prin acumularea de lipide,
glicogen, glicozaminoglicani şi apă. Hipertrofia condroblastelor
determină lărgirea cavităţilor condroplastice şi reducerea matricei
cartilaginoase la septuri înguste care, într-o etapă ulterioară, vor
servi drept travee de osificare.
 Zona de cartilaj calcificat se caracterizează prin depunerea de
săruri minerale insolubile pe septurile cartilaginoase dintre condroplaste.
Aceste săruri minerale reduc cantitatea de principii nutritive care trebuie
să ajungă de la pericondru la condroblaste ceea ce determină o hipoxie
locală urmată de distrugerea şi dispariţia condroblastelor. Din cartilajul
hialin rămân traveele de matrice intercelulară cu depozite de săruri
minerale pe suprafaţa lor, intens bazofile în coloraţiile uzuale şi cavităţile
condroplastice transformate în nişte tunele, paralele între ele, aşezate în
lungul diafizei osoase.
Studii de histochimie au demonstrat prezenţa în această zonă a
unei substanţe proteice puternic calcifină, cu greutatea moleculară de 70
000 numită condrocalcină, secretată chiar de condroblaste, care leagă
cristalele de hidroxiapatită.
Zona de eroziune şi vascularizaţie este zona în care din periost
pornesc muguri conjunctivo-vasculari care invadează lacunele zonei de
cartilaj calcificat. Capilarele sanguine au un calibru mare, endoteliul
discontinuu şi membrana bazală subţire. Prin adventicea lor pătrund
celule osteoprogenitoare care se transformă în osteoblaste.
 Zona osteoidă se caracterizează prin secreţia de matrice osoasă
de către osteoblaste, care iniţial se va depune peste septurile de matrice
cartilaginoasă. Matricea osoasă se mineralizează rapid transformând
unele osteoblaste în osteocite. Se formează astfel lamele osoase peste
care alte osteoblaste vor depune matrice osoasă între peretele capilarului
şi osul nou format.
Zona osiformă este zona în care are loc înlăturarea septurilor de
matrice cartilaginoasă care au servit drept travee de osificare, de către
osteoclaste şi apariţia lamelelor osoase cu dispunere concentrică în jurul
capilarelor de sânge. Matricea osoasă produsă de osteoblaste este încă
incomplet mineralizată.
Zona osificată este zona în care ţesutul cartilaginos a fost
complet înlocuit de ţesutul osos bine mineralizat. În această zonă apar
schiţate viitoarele osteoane.
 Osificarea primară a epifizelor
Osificarea primară a epifizelor este un proces care debutează mult mai
târziu decât osificarea diafizei, astfel că la naştere există epifize în care
osificarea încă nu a început.
În timpul vieţii fetale vasele sanguine din pericondru (arteriole, venule,
capilare) pătrund, alături de un manşon de ţesut conjunctiv lax, în viitoarele
epifize, dar procesul de osificare primară începe după luni sau chiar ani de zile
după constituirea acestor tuneluri.
Spre deoebire de osificarea diafizei unde procesul începe de la
suprafaţă, osificarea epifizelor începe din centrul acestora. La nivelul epifizelor,
condrocitele se multiplică şi se hipertrofiază, asigurând creşterea acestora
proporţional cu dezvoltarea generală a organismului şi a piesei osoase. Sub
influenţa unor factori genetici, metabolici şi locali, la o anumită vârstă a
individului, la nivelul epifizelor au loc aceleaşi procese de osteogeneză ca la
nivelul diafizei. Procesul de osificare se dezvoltă concentric spre suprafaţa
epifizelor. El va determina apariţia unor travee osoase cu spaţii areolare largi şi
neregulate, ocupate de ţesut mieloid.
Între diafiză şi epifize rămâne la nivelul metafizelor o zonă de câţiva
milimetri grosime formată din cartilaj hialin denumit cartilaj de creştere sau de
conjugare. El va asigura creşterea în lungime a diafizei.
 7.2. Osificarea secundară
Imediat după formarea ţesutului osos primar se declanşează procesul
de remodelare a acestuia, prin care, la nivelul diafizei, ţesutul osos periostic
va fi înlocuit cu ţesut osos de tip haversian, iar la nivelul epifizelor cu ţesut
osos spongios.
Remodelarea implică, printre alte mecanisme şi intervenţia
osteoclastelor care dizolvă şi resorb ţesutul osos primar, permiţând
osteoblastelor sinteza unor osteoane de tip adult. Osteoclastele formează în
peretele diafizei canale paralele cu axul lung al piesei osoase. Aceste canale
vor fi ocupate de vase de sânge ale căror celule periferice se vor transforma
în osteoblaste care vor sintetiza lame concentrice, succesive de ţesut osos.
Se formează astfel osteoane care vor fi şi ele remodelate în timp, pe măsură
ce osul se dezvoltă.
La nivelul epifizelor, procesul de osificare secundară este
asemănător, dar înlocuirea ţesutului osos primar va duce la apariţia unor
travee osoase a căror orientare şi grosime depinde de forţele mecanice ce se
exercită asupra epifizei respective (orientarea şi diametrul traveelor osoase
din epifiza superioară a humerusului diferă net de cele ale capului femural).
 8. Factorii care intervin în procesul de osteogeneză
Studii clinice şi experimentale au demonstrat că procesul de
osteogeneză este influenţat de mulţi factori, dar în mod deosebit de
factorii nutriţionali, vitaminici şi hormonali.
O alimentaţie săracă în proteine, glucide şi minerale sau
dezechilibrată, va conduce, în primii ani de viaţă, la apariţia bolii
distrofice care are repercursiuni şi asupra oaselor.
Dintre vitamine trebuie menţionate: vitaminele D, A şi C.
Vitamina D acţionează sinergic cu parathormonul la nivelul
intestinului subţire crescând cantitatea de calciu absorbită. În lipsa ei
apare boala numită rahitism, caracterizată printr-o creştere deficitară a
oaselor, deformaţii şi fracturi osoase la traumatisme mici, etc.
Vitamina A intensifică activitatea osteoblastelor în direcţia
producerii unei cantităţi sporite de matrice osoasă şi previne osificarea
prematură a cartilajelor de creştere.
Vitamina C este necesară osteoblastelor în procesul de
fibrilogeneză colagenă. Hipovitaminoza C determină scorbutul,
caracterizat prin formarea unor oase fragile, predispuse la fracturi.
 În afara vitaminelor enumerate mai sus trebuie să menţionăm şi
vitaminele complexului B care determină intensificarea proceselor anabolice
celulare.
Principalii hormoni implicaţi în metabolismul osos sunt
parathormonul şi calcitonina care reglează concentraţia plasmatică a calciului,
dar un rol important îl au şi hormonul somatotrop (STH-ul) şi hormonii sexuali.
Parathormonul este principalul hormon hipercalcemiant. El determină
creşterea calcemiei prin intensificarea absorbţiei ionilor de calciu la nivelul
intestinului subţire, prin reabsorbţia calciului din urina primară şi prin
stimularea funcţiei osteoclastelor de resorbţie a calciului din os. Secretat în
exces, acest hormon determină reducerea calciului în matricea osoasă şi apariţia
osteitei fibroase chistice.
Calcitonina secretată de celulele C ale tiroidei determină depunerea
sărurilor de calciu în matricea osoasă.
STH-ul secretat de adenohipofiză stimulează procesele anabolice
celulare. El acţionează asupra cartilajului de creştere stimulând proliferarea
condrocitelor şi intensificarea secreţiei de matrice cartilaginoasă.
Hormonii sexuali (androgeni şi estrogeni) au efect stimulator asupra
creşterii oaselor.
 9. Repararea fracturilor
Fractura este o soluţie de continuitate ce apare în structura unui os
ca urmare a acţiunii unor forţe mecanice puternice.
Într-un focar de fractură se produc multiple modificări morfologice
ce conduc în final la sudarea capetelor osoase prin formarea unui ţesut osos
nou numit calus. Pentru apariţia unui calus rapid şi de bună calitate,
capetele osului fracturat trebuie să fie apropiate prin manevre ortopedice sau
chirurgicale, axate şi imobilizate pentru o perioadă de timp suficientă.
Imediat după fractură apare o hemoragie locală datorită ruperii
vaselor de sânge din structura osului şi periostului, urmată de realizarea
unui coagul sanguin. În condiţii de hipoxie, fibroblastele din periostul intact,
vecin focarului de fractură, se multiplică activ antrenând şi proliferarea
celulelor endoteliale, formându-se la nivelul periostului un ţesut de
granulaţie tânăr care repară structura periostului distrus. Ţesutul de
granulaţie invadează cheagul de sânge dintre capetele osoase lezate şi, prin
macrofagele venite din sânge, îndepărtează resturile de celule şi matricea
osoasă distrusă. Se formează astfel un calus temporar care uneşte capetele
osoase.
 În acest timp, periostul şi endostul se hipertrofiază,
fibroblastele din stratul intern se transformă în osteoblaste şi începe
sinteza şi excreţia de matrice preosoasă. Depunerea de matrice
osoasă şi mineralizarea ei se va face de la periferia focarului de
fractură spre centrul acestuia. În centrul focarului de fractură,
datorită unei vascularizaţii reduse, celulele conjunctive tinere se
vor diferenţia în condroblaste. Acest cartilaj format temporar va fi
înlocuit treptat de ţesut osos.
Calusul osos definitiv format între capetele osului fracturat
are o structură microscopică de os spongios. El va fi remaniat şi
transformat în ţesut osos compact sau spongios de tip adult într-un
interval de 9-12 luni.
Dacă într-un focar de fractură nu se formează calus va apare
mai târziu o articulaţie anormală denumită pseudartroză.
Ţesutul osos spongios sau compact poate fi transplantat.
 10. ARTICULAŢIILE OSOASE
Articulaţiile reprezintă elementele anatomice de legătură dintre
două piese osoase. După gradul de mobilitate ele se clasifică în:
- diartroze sau articulaţii mobile;
- sinartroze sau articulaţii semimobile sau imobile.

10.1. Diartrozele prezintă din interior spre exterior următoarele

elemente structurale:
- capetele osoase articulare;
- cartilajul articular;
- meniscurile articulare;
- capsula articulară;
- ţesutul conjunctiv periarticular.
 Capetele osoase articulare sunt reprezentate de epifizele pieselor
osoase care participă la formarea articulaţiei. Ele sunt formate din ţesut
osos spongios şi conţin măduvă hematogenă. Pe măsură ce organismul
îmbătrâneşte, traveele osoase se subţiază, se rarefiază, iar măduva osoasă
roşie este înlocuită cu măduvă galbenă.
Cartilajul articular este format din cartilaj hialin, fără
pericondru, de grosimi variabile de la o articulaţie la alta. Este lipsit de
nervi şi se hrăneşte prin difuziune din lichidul sinovial.
Rezistenţa mecanică a cartilajului articular este o caracteristică
esenţială a acestuia. Componenta matriceală a cartilajului, bogată în
proteoglicani izolaţi sau aranjaţi în reţea, în glicozaminoglicani şi apă
funcţionează ca un resort biomecanic. Când se exercită o presiune
mecanică asupra cartilajului o cantitate de apă din structura acestuia este
forţată să treacă în lichidul sinovial, iar când presiunea mecanică se
reduce, apa este atrasă de matricea cartilaginoasă în structura lui. Această
circulaţie a apei asigură pe de-o parte atenuarea unor forţe mecanice, iar
pe de altă parte asigură schimburile nutritive ale cartilajului, deoarece
facilitează schimburile de O2, CO2 şi alte molecule dintre lichidul
sinovial şi cartilajul articular.
Meniscul articular este prezent numai în unele articulaţii. El este
format din ţesut cartilaginos fibros, avascular. Ca şi cartilajul articular se
hrăneşte prin difuziune din lichidul sinovial. Poate fi regenerat de
capsula articulară.
 Capsula articulară este formată dintr-un manşon de ţesut
conjunctiv fibros ce se inseră pe capetele pieselor osoase, continuându-se
cu unele din structurile acestuia. Ea delimitează o cavitate denumită
cavitatea articulară, tapetată de membrana sinovială, în care se găseşte
lichidul sinovial.
Lichidul sinovial este un dializat plasmatic incolor, transparent şi
vâscos, bogat în acid hialuronic produs de celulele sinoviale.
Capsula articulară este formată din două straturi:
- stratul extern alcătuit din ţesut conjunctiv dens, fibros,
inextensibil, în care fibrele de colagen se dispun plexiform, în toate
direcţiile. Totuşi, grosimea acestui strat nu este uniformă, fibrele de
colagen orientându-se preponderent pe liniile de forţă care acţionează
asupra articulaţiei. Unele fibre colagene se continuă cu fibrele colagene
din structura periostului, în timp ce altele pătrund perpendicular pe axul
osului în structura acestuia, formând fibrele Sharpey.
Printre fibrele de colagen se găseşte o substanţă fundamentală
abundentă, bogată în glicozaminoglicani, celule de tip fibroblastic, rare
adipocite, capilare sanguine şi limfatice, terminaţii nervoase libere. În
structura capsulei articulare, în afara ei sau chiar în cavitatea articulară se
pot găsi fascicule de fibre colagene care formează ligamentele
articulare, periarticulare şi, respectiv, intraarticulare.
 - stratul intern este format din membrana sinovială. Ea este
structurată dintr-un ţesut conjunctiv mai puţin dens, datorită prezenţei
fibrelor de colagen într-o cantitate mult mai mică decât la nivelul stratului
extern şi prezenţei unei substanţe fundamentale abundente. Printre fibrele de
colagen se găsesc cantităţi variabile de fibre elastice, fibroblaste şi
adipocite. Membrana sinovială poate trimite spre cavitatea articulară
prelungiri conjunctivo-vasculare, numite franjuri sau vili sinoviali.
Membrana sinovială este tapetată spre cavitatea articulară de un
epiteliu simplu cubico-turtit, epiteliul sinovial. Acest epiteliu are origine
mezenchimală. Studii de histoenzimologie şi microscopie electronică au
arătat că există două tipuri diferite de celule sinoviale (sinoviocite,
sinoblaste). Unele celule, denumite celulele A (sau celulele M după alţi
autori), sunt asemănătoare celulelor sistemului fagocitelor mononucleare,
având în citoplasmă numeroşi lizozomi şi un aparat reticular Golgi bine
dezvoltat, în timp ce reticulul endoplasmic rugos este mai puţin reprezentat.
Alte celule, denumite celulele B (sau celulele F) se aseamănă cu
fibroblastele având o citoplasmă mai întunecată, bogată în ribozomi,
poliribozomi şi reticul endoplasmic rugos. Ele sintetizează
glicozaminoglicanii (în principal acidul hialuronic) şi unele proteine
prezente în lichidul sinovial.
 Sub epiteliu (mezoteliu) se găseşte o membrană bazală continuă
care separă celulele sinoviale de ţesutul conjunctiv lax subiacent, bogat
în vase de sânge şi limfatice.
Membrana sinovială şi ţesutul conjunctiv lax subiacent se poate
infiltra printre fibrele de colagen ale stratului extern şi să constituie burse
seroase în jurul unor tendoane sau ligamente.
Membrana sinovială asigură schimburile metabolice dintre
plasma sanguină şi lichidul sinovial. Unele celule ale mezoteliului
sinovial asigură îndepărtarea din lichidul articular a detritusurilor
celulare (celulele A), în timp ce altele (celulele B) sintetizează anumiţi
compuşi biochimici prezenţi în lichidul sinovial.
Lichidul sinovial este în cea mai mare parte un dializat al
plasmei, la care se adaugă unele componente biochimice sintetizate de
celulele sinoviale. Este un lichid limpede, incolor, cu pH-ul de 7,76,
având o concentraţie ionică similară cu a plasmei sangiune. Conţine o
cantitate mai redusă de glucoză (66 mg %), dar are o cantitate foarte
mare de acid hialuronic puternic polimerizat, care-i asigură o vâscozitate
deosebită necesară lubrefierii structurilor articulare. În lichidul sinovial
se găseşte, în mod fiziologic, o cantitate redusă de celule: limfocite,
monocite, celule sinoviale descuamate.
Ţesutul conjunctiv periarticular este reprezentat de un strat mai
bine sau mai puţin dezvoltat de ţesut conjunctiv lax, bogat în adipocite,
bine vascularizat şi inervat, care înveleşte la exterior capsula articulară.
 10.2. Sinartrozele sunt articulaţii imobile sau cu mobilitate
extrem de redusă. Spre deosebire de diartroze, sinartrozele nu prezintă
suprafeţe articulare, cavitate articulară sau membrană sinovială. În
funcţie de structura histologică a ţesutului care se interpune între piesele
osoase, sinartrozele se clasifică în:
- sinostoze;
- sincondroze;
- sindesmoze.
Sinostozele sunt articulaţii fixe care prezintă între piesele osoase
ce se articulează un strat de ţesut osos. Se întâlnesc la oasele bolţii
craniului la adult.
Sincondrozele sunt articulaţii cu mobilitate redusă care prezintă
între capetele articulare un strat de cartilaj hialin (articulaţiile sterno-
costale) sau un fibrocartilaj (simfiza pubiană, discurile intervertebrale).
Sindesmozele prezintă între piesele osoase un ţesut conjunctiv
dens, membranos, bogat în fibre de colagen, care permite pieselor osoase
mişcări limitate. Se întâlnesc la oasele antebraţului (membrana radio-
ulnară), articulaţia tibio-peronieră inferioară etc.
 SÂNGELE ŞI
HEMATOPOIEZA
 I. Sângele
Sângele este o ”varietate de ţesut conjunctiv” cu substanţa
fundamentală lichidă, de origine mezenchimatoasă, adaptat funcţiei de
transport. Prin sânge sunt transportate gazele respiratorii (O2 de la
plămân la ţesuturi, iar CO2 de la ţesuturi spre pulmon), diverşi metaboliţi
(glucoză, aminoacizi, glicerol, acizi graşi, albumine, globuline,
lipoproteine), diverşi cataboliţi spre căile de eliminare (uree, acid uric,
creatinină etc.), hormoni, enzime, vitamine, ioni, factori de creştere etc.
Prin compoziţia sa sângele participă la menţinerea echilibrului hidro-
electrolitic şi acido-bazic al organismului.
Alături de limfă şi lichidul interstiţial formează mediul intern,
care asigură schimburile metabolice dintre celule şi ţesuturi.
Volumul sanguin la un om adult de aproximativ 70 kg, este de
circa 5 - 6 litri, cea ce reprezintă 1/13 - 1/14 din greutatea corporală.
Sângele este format din: plasma şi elementele figurate.
 1. Plasma sanguină este partea lichidă a sângelui care menţine în
suspensie elementele celulare sanguine. Din punct de vedere biochimic
este formată din apă (90%), substanţe organice (9%) şi substanţe
anorganice (1%).

Dintre substanţele organice trebuie notate proteinele (care

reprezintă 97% din volumul uscat al plasmei), hidraţii de carbon
(glucoza), glicerolul, acizii graşi, lipoproteinele etc.

Principalele tipuri de proteine din plasmă sunt reprezentate de

albumine, globuline (alfa 1, alfa 2, beta, gama), fibrinogen.

Substanţele anorganice sunt reprezentate de săruri de sodiu,

potasiu, bicarbonaţi, fosfaţi sau de diverşi ioni liberi.
 2. Elementele figurate

Sunt reprezentate de:

- hematii (eritrocite sau globulele roşii),

- leucocite (globulele albe) şi

- plachetele sanguine (trombocitele).

Aceste elemente iau naştere în ţesutul mieloid prezent în

măduva osoasă roşie şi în ţesutul limfoid prezent în organele
şi structurile limfopoietice.
 2.1. Hematiile
Eritrocitele sau globulele roşii sunt elementele figurate care dau
culoarea roşie sângelui datorită faptului că au în citoplasmă o
cromoproteină, hemoglobina.
Hematiile se formează în ţesutul mieloid din hemomedulă.
Numărul hematiilor în sângele circulant variază între 4,5-5,5
milioane/mm3 la persoanele adulte de sex masculin şi 4-5 milioane/mm3
la persoanele de sex feminin.
Creşterea numărului de hematii poartă numele de poliglobulie.
Poliglobulia apare în mod fiziologic la nou născut şi la persoanele de la
altitudine, la care numărul de hematii ajunge la 7 milioane/mm3.
Poliglobulia patologică apare în policitemia vera, afecţiune neoplazică a
ţesutului mieloid caracterizată prin creşterea numărului de hematii între 7
şi 12 milioane/mm3.
Scăderea numărului de hematii apare în anemii.
 Forma hematiilor este specifică. Privite din profil prezintă un
aspect de disc biconcav, formă care reprezintă o adaptare funcţională,
hematiile având astfel o suprafaţă mare pentru un volum cât mai mic,
necesare schimburilor rapide de gaze respiratorii în procesul de
hematoză. Privite din faţă pe frotiul colorat, prin tehnica May
Grünvald-Giemsa, hematiile au o formă rotundă, cu centrul mai clar
datorită faptului că aici sunt mai subţiri (grosimea fiind de circa 1 µm)
şi periferia mai întunecată (grosimea fiind de 2-2,5 µm).
În cazuri patologice, hematiile pot prezenta o formă sferică,
ovală, de halteră, măciucă, seceră, pălărie mexicană etc, fenomen
numit poikilocitoză.
Hematiile normale au diametrul de aproximativ 7-7,5 µm.
Hematiile cu diametrul mai mare de 8 µm sunt numite macrocite, iar
când diametrul acestora depăşeşte 10 µm sunt numite megalocite.
Când diametrul mediu al hematiilor scade sub 6 µm, acestea poartă
numele de microcite. Microcitele apar în sângele periferic în anemiile
carenţiale prin deficit de fier şi/sau proteine. Prezenţa în sânge a unor
hematii de dimensiuni variabile poartă numele de anizocitoză.
Modificările dimensiunilor hematiilor se însoţesc totdeauna de
modificări de colorabilitate ale acestora, stare numită anizocromie.
 Culoarea roşie a hematiilor este determinată de
prezenţa în citoplasma lor a unor mari cantităţi de
hemoglobină. În mod fiziologic, toate hematiile sunt
colorate uniform, stare numită izocromie. În stări
patologice pot apare hematii mai palide, mai puţin colorate,
numite hipocrome (în anemiile carenţiale), mai intens
colorate, numite hipercrome (în anemiile megaloblastice)
sau cu aspecte diferite de colorabilitate, stare numită
policromatofilie.
 Structura hematiei.
Hematiile adulte sunt celule anucleate, formate numai din
citoplasmă şi membrana celulară.
Din punct de vedere biochimic hematia adultă conţine 60% apă,
33-35% hemoglobină, 5-7% alte substanţe (proteine, lipide, glucoză,
oligoelemente, ATP)
Citoplasma eritrocitului numită frecvent şi stromă eritrocitară,
apare la microscopul optic omogenă, amorfă şi acidofilă. La
microscopul electronic s-a constatat că în citoplasmă se găseşte un
citoschelet bine reprezentat, format din microfilamente şi microtubuli
dispuşi în reţea, care se ancorează pe membrana celulară. În ochiurile
acestui citosol se află hemoglobina.
Hemoglobina este componenta majoră a hematiei. În sângele
unui adult, în mod normal, hemoglobina se găseşte în cantitate de 12-
14g/l la femei şi 13-15g/l la barbaţi.
Hemoglobina este o cromoproteină cu greutatea moleculară de
68 000 daltoni, alcătuită dintr-o parte proteică, globina şi o grupare
prostetică, hemul.
 Hemoglobina are rol în transportul gazelor respiratorii de la
plămân la ţesuturi şi invers. La nivelul plămânului oxigenul se leagă
reversibil de atomii de Fe2+ din structura hemului formând
oxihemoglobina, combinaţie labilă prin care se transportă 95-97% din
cantitatea totală de oxigen la ţesuturi. Un procent de 1% de oxigen este
transportat dizolvat fizic în plasma sanguină. Dioxidul de carbon (CO2)
este transportat parţial de către hemoglobină de la ţesuturi spre plămân
sub forma unei combinaţii labile, numită carbohemoglobină.
Sub acţiunea unor substanţe puternic oxidante, fierul feros
(bivalent) se transformă în fier feric (Fe3+), iar hemul în hemină. În
aceste condiţii se formează methemoglobina, o combinaţie stabilă cu
oxigenul care, în cantităţi mari, constituie un pericol pentru organism.
Unele substanţe chimice utilizate în terapie, industrie sau în agricultură,
au proprietăţi methemoglobinizante (nitriţii, nitraţii, nitroglicerina,
nitrobenzenul, fenacetina, anilina, sulfamidele etc).
Hemoglobina se combină stabil şi cu oxidul de carbon (CO),
generând carboxihemoglobina. Carboxihemoglobina este un produs
extrem de nociv care duce la decesul rapid al individului prin hipoxie.
 Membrana eritrocitului este o structură lipoproteică complexă,
rezultată din condensarea unor substanţe din ectoplasma hematiei. Este
polarizată electric şi are o permeabilitate selectivă deosebită, contribuind
la desfăşurarea în condiţii specifice a metabolismului celular bazat pe
schimburile permanente de apă, electroliţi şi metaboliţi dintre stroma
eritrocitară şi plasma sanguină.
Grupele sanguine. Pe suprafaţa eritrocitelor s-au identificat unele
substanţe antigenice care au permis clasificarea indivizilor în mai multe
grupe sanguine şi a permis efectuarea transfuziilor sanguine. Astfel, în
1901 Karl Landsteiner a descris, la indivizii umani, sistemul de grupe
sanguine A, B, O.
Antigenele (aglutinogenele) de grup A, B, au o greutate moleculară de
circa 200 000 daltoni şi sunt de natură mucopolizaharidică. Ele se găsesc
atât pe membrana cât şi în stroma eritrocitară, dar şi în alte ţesuturi şi
chiar în salivă.
 Din acest punct de vedere populaţia umană se împarte în 4 grupe
sanguine:
•grupa O (I) nu au pe hematii nici un antigen, dar au în plasmă
ambele aglutinine (alfa şi beta);
•grupa A (II) au pe hematii antigenul A, iar în plasmă aglutinina
beta;
•grupa B (III) au pe hematii antigenul B, iar în plasmă aglutinina
alfa;
•grupa AB (IV) au pe hematii ambele antigene (A,B), dar nu au
în plasmă nici o aglutinină.
Caracterele de grup sanguin se transmit ereditar prin intermediul a
trei gene alele, motiv pentru care determinarea grupei sanguine este o
practică a medicinei legale.
 Sistemul Rh (denumit astfel prin analogie cu cel găsit la
maimuţa Macacus Rhessus) a fost descris în 1940 de către Landsteiner
şi Wiener. 85% din populaţia albă sunt Rh-pozitive, iar 15% sunt Rh-
negative.
O problemă medicală deosebită o ridică persoanele de sex
feminin Rh-negative care pot avea un făt Rh-pozitiv. În timpul sarcinii
hematiile fetale Rh-pozitive pot trece accidental din circulaţia fetală în
sângele matern, care se va imuniza şi va produce anticorpi specifici
anti-Rh. O femeie cu un titru mare de anticorpi anti-Rh nu va mai putea
duce o nouă sarcină Rh-pozitivă decât după tratament cu gamaglobulină
anti-D (deci după reducerea totală a anticorpilor anti-Rh).
În sângele circulant hematiile trăiesc aproximativ 120 de zile.
Uzate fiziologic, hematiile îmbătrânite sunt recunoscute, captate şi
fagocitate de macrofagele splenice şi mai puţin de celulele Kupffer din
ficat sau macrofagele hemomedulei.
 2.2. Leucocitele

Leucocitele sau globulele albe (gr. leukos = alb), spre deosebire

de eritrocite sunt celule complete, având şi nucleu. Suspendate în plasmă,

leucocitele circulă prin vasele sanguine antrenate de funcţia de pompă a
inimii. În contact cu un substrat organic solid ele au capacitatea de a se
ataşa de acesta, iar în vasele de sânge circulă în apropierea peretelui
vascular, fenomen cunoscut sub numele de marginaţie leucocitară.

La nivelul capilarelor sanguine ele “se strecoară” printre celulele

endoteliale trecând în ţesutul conjunctiv, proces numit diapedeză.
 La individul adult, numărul leucocitelor variază între
4000 şi 8000/mm3. Creşterea numărului de leucocite peste
aceste valori poartă numele de leucocitoză. Aceasta apare în
unele situaţii fiziologice (post-prandial, după efort, în sarcină),
dar mai ales în condiţii patologice (infecţii acute sau cronice,
leucemii). Scăderea numărului de leucocite poartă numele de
leucopenie şi apare la bătrâni, în neoplasme, boli caşectizante,
după iradiere, etc.
Leucocitele reprezintă o populaţie celulară heterogenă,
atât morfologic cât şi funcţional. Astfel, după prezenţa sau
absenţa unor granulaţii specifice în citoplasmă, şi după
aspectul nucleului leucocitele se clasifică în:
- granulocite sau leucocite polimorfonucleare;
- agranulocite sau leucocite mononucleare.
 Granulocitele sau leucocitele polimorfonucleare posedă în
citoplasmă numeroase granulaţii specifice, iar nucleul este format din
mai mulţi lobi uniţi între ei prin punţi fine de cromatină.
După tinctorialitatea granulelor din citoplasmă se clasifica în:
- granulocite neutrofile;
- granulocite acidofile (eozinofile);
- granulocite bazofile.
Agranulocitele sau leucocitele mononucleare nu prezintă
granulaţii specifice în citoplasmă, ci numai câteva granulaţii azurofile.
Nucleul lor nu este lobulat, iar citoplasma este bazofilă.
Agranulocitele sunt de două tipuri:
- limfocite;
- monocite.
Proporţia diferitelor tipuri de leucocite în sângele circulant
realizează formula leucocitară care, la un adult normal se prezintă astfel:
- neutrofile ..................................................................... 60-70%;
- acidofile ...................................................................... 1-3%;
- bazofile ....................................................................... 0,5-1%;
- limfocite ...................................................................... 20-30%;
- monocite ..................................................................... 4-8%.
 1. Polimorfonuclearele neutrofile. Neutrofilele sunt cele mai
numeroase elemente ale seriei albe. Ele se găsesc în sângele periferic într-un
procent de 60-70%. Creşterea numărului de neutrofile poartă numele de
neutrofilie şi aceasta apare în mod fiziologic în timpul efortului fizic sau la
gravide în ultimele luni de sarcină şi în timpul travaliului, dar mai ales în stări
patologice. În infecţii acute bacteriene (pneumonie, apendicită, peritonită,
amigdalită, sinuzită etc) în sânge apare o leucocitoză importantă cu neutrofilie.
Scăderea numărului de neutrofile, numită neutropenie, apare după iradieri mari
cu radiaţii ionizante (raze X, gamma), stări caşectizante, unele boli de sânge.
Neutrofilul apare ca o celulă sferică, cu diametrul de 10-12 µm.
Nucleul neutrofilului este segmentat, prezentând de regulă 3-4 lobi (segmente)
legaţi între ei prin fine filamente de cromatină. Un procent de 3-5% din
neutrofilele sexului feminin prezintă anexat unui lob o prelungire, ca un
apendice. Această prelungire în formă de "băţ de tobă" (drumstick-like,
appendage) numită corpusculul sexual Barr, reprezintă un cromozom X rămas
condensat postmitotic.
Citoplasma neutrofilului este bine reprezentată şi uşor acidofilă. Ea
conţine cantităţi reduse de organite citoplasmatice, microfilamente şi
microtubuli care-i asigură deplasarea în ţesuturi, granulocitul neutrofil fiind o
celulă mobilă. Elementul structural caracteristic neutrofilului este prezenţa în
citoplasma acestuia a numeroase granule specifice numite granule epsilon. Se
prezintă sub diferite forme, au un diametru de 0,5-0,8 µm, apar colorate violet
în tehnica panoptică şi sunt răspândite omogen în citoplasmă. Granulele au rol
inhibitor asupra dezvoltării microorganismelor.
 Funcţiile neutrofilului
Neutrofilele sunt celule ce intervin în apărarea
organismului împotriva microorganismelor.
Principala funcţie este cea de fagocitoză, neutrofilul
fiind un microfag. Prin enzimele pe care le conţine în
granulele sale el fagocitează antigene de dimensiuni
mici (bacterii, virusuri) şi particule mici, inerte.
Neutrofilele au o viaţă foarte scurtă. În sânge,
neutrofilul stă 10-12 ore, timp în care se maturizează
funcţional, după care trece în ţesutul conjunctiv. Aici
trăieşte 4-5 zile. Neutrofilele îmbătrânite ale ţesutului
conjunctiv sunt captate şi fagocitate de macrofagele
locale.
 2. Polimorfonuclearele acidofile
Polimorfonuclearul acidofil, numit mai simplu granulocitul acidofil
sau eozinofilul, se găseşte în sângele periferic într-o proporţie de 1-3% din
numărul total de leucocite.
Creşterea numărului de eozinofile peste 3% poartă numele de
eozinofilie. Aceasta apare în bolile alergice (astm bronşic, urticarie, eczeme,
psoriazis, şoc anafilactic), în bolile parazitare (infestaţii cu giardia, ascarizi,
oxiuri, chist hidatic, trichinella spiralis), boli de sânge (leucemia granulocitară
cronică, leucemia cu eozinofile), colită ulceroasă, artrita reumatoidă etc.
Scăderea numărului de eozinofile se numeşte eozinopenie. Ea are o
importanţă clinică redusă.
Eozinofilul este o celulă sferică cu diametrul de aproximativ 12-15 µm.
Nucleul acidofilului este de regulă format din doi lobi (bilobat) de mărime şi
formă aproximativ egale, uniţi între ei printr-o punte fină de cromatină, având
un aspect de "desagă".
Citoplasma este abundentă şi intens acidofilă. În citoplasmă s-au
identificat toate organitele celulare. Caracteristica esenţială a eozinofilului este
prezenţa în citoplasma acestuia a numeroase granule specifice numite granule
alfa aproximativ egale, de formă rotundă sau ovalare, cu diametrul de 0,8-1
µm, colorate în roşu-portocaliu strălucitor (ca icrele de Manciuria) în coloraţia
May Grünwald-Giemsa, răspîndite relativ uniform în citoplasmă. Datorită
conţinutului în hidrolaze acide, granulele specifice ale eozinofilului au fost
considerate lizozomi.
 Funcţiile eozinofilului. Eozinofilul este un microfag
cu capacitate de fagocitoză redusă. El captează în special
complexele antigen-anticorp pe care le lizează cu ajutorul
enzimelor granulare. De asemenea, captează şi neutralizează
histamina şi serotonina din ţesuturile conjunctive, ceea ce
explică prezenţa lor în dermul superficial, corionul mucoasei
traheo-bronşice, în mucoasa intestinală sau genitală.
Granulocitele acidofile iau naştere în măduva osoasă
roşie. De aici intră în sânge unde rămân câteva zile, după care
trec prin diapedeză în ţesutul conjunctiv al mucoaselor, unde
îşi îndeplinesc funcţiile.
 3. Polimorfonuclearele bazofile
Granulocitele bazofile reprezintă mai puţin de 1% din numărul
total de leucocite din sângele periferic. Creşterea numărului de bazofile
peste 1% poartă numele de bazofilie si poate apare în mixedem, boala
Hodgkin, varicelă, anemii. Scăderea numărului de bazofile din sângele
periferic nu are o semnificaţie deosebită.
Polimorfonuclearele bazofile, asemănător celorlalte granulocite,
sunt celule de formă sferică, cu un diametru de 10-12 µm.
Nucleul celulei este ovalar, incomplet segmentat, având uneori
forma literei "S".
Citoplasma este slab acidofilă şi conţine toate organitele celulare
comune, dar în cantităţi reduse. În citoplasmă se găsesc numeroase
granule specifice, învelite de o membrană proprie, răspândite relativ
uniform, de dimensiuni şi forme diferite, cu un diametrul de 0,1-1 µm.
Aceste granule, numite granule beta, se colorează în albastru intens în
coloraţia May Grünwald-Giemsa, în timp ce, cu alţi coloranţi (albastru de
metilen, albastru de toluidină), dau reacţie metacromatică.
Funcţiile bazofilului sunt mai puţin cunoscute. Deşi are o
mobilitate foarte redusă el poate să străbată peretele capilarului sanguin
şi să treacă în ţesutul conjunctiv unde participă la procesele inflamatorii
locale.
 4. Limfocitele
Limfocitele fac parte din categoria agranulocitelor sau
mononuclearelor, deoarece nu prezintă granulaţii specifice în citoplasmă.
Ele intervin direct şi specific în reacţiile imune.
În sângele periferic se găsesc într-o proporţie de 20-30% din
totalul leucocitelor.
Creşterea numărului de limfocite poartă numele de limfocitoză şi
se întîlneşte în mod fiziologic la nou-născut şi în primii ani de viaţă.
Limfocitoza patologică apare în infecţii acute (tuse convulsivă,
mononucleoză), infecţii virale acute (rujeolă, parotidită epidemică), în
inflamaţii cronice, specifice (tuberculoză, sifilis), leucemia limfatică
cronică etc.
Scăderea numărului de limfocite sub 20% sau sub 1500
limfocite/mm3 se numeşte limfopenie. Această stare apare în uremia
cronică, mixedem, lupus eritematos diseminat, după tratamente cu
corticoizi sau după expunere la radiaţii ionizante.
 Limfocitul este o celulă sferică sau uşor ovală cu un
diametru de 6-9 µm. Foarte rar se observă în sângele periferic
şi limfocite mijlocii cu un diametru de 10-12 µm sau
limfocite mari cu diametrul de 13-18 µm.
Nucleul limfocitului este unic, ovalar, voluminos,
ocupând cea mai mare parte a celulei. În coloraţia panoptică,
nucleul apare intens bazofil, relativ omogen colorat, "ca o
pată de cerneală", datorită conţinutului mare de
heterocromatină. În nucleu se poate observa uneori prezenţa
unui nucleol.
Citoplasma este intens bazofilă, redusă cantitativ,
dispusă sub forma unui inel sau a unei semilune la periferia
nucleului. Membrana limfocitului este subţire şi are o
stuctură biochimică lipoproteică organizată în mozaic.
Durata de viaţă a limfocitelor este de la câteva zile la
câţiva ani.
 Clasificarea limfocitelor.
Deşi în microscopia optică diferă foarte puţin ca aspect
morfologic, limfocitele constituie o populaţie celulară foarte heterogenă
din punct de vedere funcţional sau ca durată de viaţă.
În decursul evoluţiei cunoştinţelor despre aceste celule a apărut o
primă clasificare morfologică care diferenţia limfocitele în funcţie de
diametrul lor în:
- limfocite mici, cu diametrul de 6-9 µm;
- limfocite mijlocii, cu diametrul de 10-12 µm;
- limfocite mari, cu diametrul de 13-18 µm.
Această clasificare, deşi este menţionată în toate lucrările de
histologie, este puţin folosită.
La ora actuală se utilizează o clasificare morfofuncţională care
împarte limfocitele în două clase majore:
- limfocitele B sau timoindependente;
- limfocitele T sau timodependente.
Limfocitele B sunt capabile să sintetizeze imunoglobuline (Ig G,
Ig M etc), deci sunt celule care asigură imunitatea umorală a
organismului.
Limfocitele T formează populaţia cea mai numeroasă a
limfocitelor din sângele periferic. Limfocitele T participă la declanşarea
şi activarea proceselor de imunitate celulară.
 Funcţiile limfocitelor
Limfocitele sunt celule dotate cu capacitatea de a recunoaşte
structurile proteice proprii organismului (self) de structurile proteice
străine organismului (non-self) sau antigene, împotriva cărora limfocitele
B secretă anticorpi (imunoglobuline), iar limfocitele T secretă limfokine.
Antigenele pătrunse în organism au capacitatea de a genera un
răspuns imun. La un prim contact cu antigenul, limfocitul B se
transformă în imunoblast. Imunoblastele se divid prin mitoze repetate şi
se diferenţiază în plasmocite, celule capabile să secrete anticorpi
specifici. Anticorpii secretaţi trec în ţesutul conjunctiv sau în sânge. Ei
pot determina aglutinarea, precipitarea, neutralizarea sau liza antigenelor.
O parte din imunoblaste trec în sânge şi se transformă în limfocite
cu memorie. La un al doilea contact cu acelaşi antigen, aceste limfocite îl
recunosc mult mai uşor şi declanşează un răspuns imun mai rapid şi mai
intens.
Limfocitele T secretă nişte factori solubili denumţi limfokine şi
interleukine prin care stimulează activitatea altor celule ale sistemului
imun.
O parte din limfocitele T se transformă în limfocite cu memorie.
 5. Monocitele
Ca şi limfocitele, monocitele fac parte din leucocitele
agranulocitare sau mononucleare, caracterizându-se prin prezenţa unui
nucleu nelobulat şi prin absenţa granulelor specifice în citoplasmă.
Sunt cele mai mari elemente figurate din sângele periferic. În sângele
periferic se găsesc într-o proporţie de 4-8% din numărul total de
leucocite.
Creşterea numărului de monocite poartă numele de
monocitoză. Această stare apare în condiţii patologice: boli
neoplazice, infecţii bacteriene (febră tifoidă, tuberculoză, bruceloză)
sau infestări cu protozoare.
Scăderea numărului de monocite se numeşte monocitopenie şi
apare în toate stările care determină insuficienţa măduvei hematogene.
Monocitele sunt celule de formă ovală, cu diametrul mediu de
20-30 µm.
 Nucleul monocitului este mare, ovalar sau reniform, plasat cel mai
frecvent excentric. Cromatina are o dispunere neomogenă. Nucleul
conţine 1-2 nucleoli ce pot fi evidenţiaţi atât de microscopia fotonică, dar
mai ales de microscopia electronică.
Citoplasma este abundentă, uşor bazofilă, colorată în tehnica
panoptică într-o nuanţă de albastru-cenuşiu "ca cerul înainte de furtună".
În citoplasmă se găsesc toate organitele celulare, relativ bine dezvoltate
(ribozomi, poliribozomi, mitocondrii, complex Golgi, reticul
endoplasmic, lizozomi). Determinările de histoenzimologie au evidenţiat
prezenţa a numeroase enzime. S-au identificat astfel activităţi enzimatice
pozitive pentru: fosfataza acidă şi alcalină, catepsină, beta-glucuronidază,
lipază, proteaze, arilsulfatază etc.
Membrana celulară este lipoproteică, organizată în mozaic, învelită la
exterior de un strat gros de glicoproteine. Ea conţine receptori pentru
IgG, IgM şi pentru unii factori ai complementului seric.
Monocitele iau naştere în măduva osoasă roşie şi, în număr mic, în
organele limfoide secundare. În sânge, monocitele formează o populaţie
de celule încă imature, în tranzit spre ţesuturile conjunctive în care se vor
maturiza şi-şi vor îndeplini funcţiile. În vasele de sânge ele stau între 12
şi 100 de ore. Ajunse în ţesuturi, monocitele se transformă în macrofage.
 Funcţiile monocitelor
În ţesutul conjunctiv, monocitele transformate în macrofage
fagocitează antigene de dimensiuni mari (bacterii, particule virale,
complexele imune antigen- anticorp), particule anorganice neimunogene
(praf, siliciu, cărbune, beriliu etc) şi chiar celule întregi (eritrocite,
granulocite, celule conjunctive uzate) macrofagul fiind considerat
"gunoierul ţesutului conjunctiv".
Factorii care influenţează fagocitoza sunt :
- vârsta: se produce o scădere progresivă a activităţii fagocitare
odată cu înaintarea în vârstă;
- hormonii estrogeni naturali şi sintetici stimulează puternic
fagocitoza ca urmare a creşterii activităţii metabolice a celulei şi a unei
rapide proliferări a macrofagelor;
- cortizonul şi cortizolul în doze mici stimulează activitatea
fagocitară, iar în doze mari o scad;
- mineralocorticoizii stimulează fagocitoza în orice doză;
- lipidele au capacitatea de a modifica fagocitoza; astfel, esterii
glicerolului şi ai acizilor graşi o stimulează, pe când cei ai colesterolului
o deprimă.
 O altă funcţie a macrofagelor este cea de sinteză şi
excreţie. Ele pot secreta în ţesuturi enzime, interferon, agenţi
reglatori ai creşterii fibroblastelor.
Durata de viaţă a macrofagelor în ţesuturi este de
câteva luni. După ce se uzează funcţional, ele sunt captate şi
fagocitate de alte macrofage. Ca şi limfocitele, macrofagele
pot pătrunde în vasele sanguine şi limfatice şi pot să prezinte
fenomenul de recirculaţie, dar acest fenomen este extrem de
redus.
 Trombocitele
Denumite şi plachete sanguine, trombocitele sunt cele mai mici
elemente figurate din sânge. Ele au diametrul de 3-5 µm şi reprezintă
fragmente din citoplasma megacariocitului trombocitogen prezent în
hemomedulă.
În sângele periferic numărul trombocitelor variază în mod
fiziologic de la un individ la altul între 200 000 şi 400 000/mm3.
Creşterea numărului de trombocite poartă numele de
trombocitoză, iar scăderea numărului de plachete sanguine se numeşte
trombocitopenie.
Plachetele sanguine sunt slab eozinofile şi au o formă elipsoidală
în vasele de sânge, dar pe frotiul fixat şi colorat în tehnica May
Grünwald-Giemsa acestea apar izolate sau grupate, de forme diferite
(sferice, ovalare, stelate, discoidale, fuziforme, poligonale, etc) datorită
retracţiei produse de fixatori sau deshidratării rapide a frotiului.
 Structura trombocitelor
Plachetele sanguine nu au nucleu sau resturi nucleare pentru că ele
nu au fost niciodată celule. Ele se formează în capilarele sinusoide ale
hemomedulei prin fragmentarea citoplasmei megacariocitului
trombocitogen.
Citoplasma trombocitelor este neomogenă prezentând două zone:
- o zonă periferică numită hialomer;
- o zonă centrală numită granulomer.
Hialomerul sau ectoplasma este o zonă hipocromă, cu un aspect
omogen şi slab acidofil.
Granulomerul reprezintă zona centrală, neomogenă, mai intens
colorată a plachetei. Aici se găsesc numeroase granule de forme şi mărimi
diferite. Studiile de microscopie electronică au evidenţiat prezenţa mai
multor tipuri de granule:
- granulele alfa ce conţin fibrinogen, proteine plachetare specifice şi
"factorul de creştere derivat din plachete".
- granulele delta care conţin serotonină, ioni de calciu, ATP, ADP,
pirofosfat.
- granulele lambda ce conţin enzime lizozomale: hidrolaze,
fosfatază acidă, catalază, peroxidază.
Citoplasma plachetară mai conţine mitocondrii, ribozomi liberi,
reticul endoplasmic, granule de glicogen, ioni de calciu, ATP, serotonină,
prostaglandine, factorii trombocitari ai coagulării, adrenalină etc.
 Membrana trombocitelor este o structură
lipoproteică. Ea conţine numeroşi receptori pentru agenţii
stimulatori sau inhibitori ai procesului de agregare
plachetară. Plasmalema este acoperită de un strat de
glicoproteine care mediază interacţiunea dintre plachete şi
peretele capilar.
În sângele periferic, durata medie de viaţă a
trombocitelor este de aproximativ 10 zile. În acest interval
de timp ele suferă o uzură fiziologică, apoi sunt captate de
sistemul macrofagic al organismului, în special de
macrofagele splenice şi distruse.
 Funcţiile trombocitelor.
Trombocitele participă la realizarea hemostazei, fiind elementul
esenţial al hemostazei primare. Astfel, după lezarea peretelui vascular,
trombocitele aderă la constituenţii acestuia (fibronectină, colagen, etc). După
aderarea la peretele vasului lezat are loc procesul de agregare plachetară, prin
care trombocitele aderă între ele realizând trombusul alb plachetar, care
opreşte iniţial sângerarea. Acest proces este facilitat de prezenţa moleculelor de
ADP şi a ionilor de calciu.
Fenomenul de agregare plachetară este urmat de metamorfoza
vâscoasă a trombocitelor. Acest proces constă în balonizarea plachetelor,
datorită acumularii de apă intracitoplasmatic, ruperea endomembranelor şi
dispariţia granulelor, urmată de ruperea membranei plachetare şi realizarea unei
mase vâscoase în peretele şi în afara peretelui vasului lezat.
După realizarea trombusului plachetar, trombocitele activează calea
intrinsecă a hemostazei care are ca rezultat final transformarea fibrinogenului
plasmatic într-o reţea de fibre fine de fibrină insolubilă, în ochiurile căreia se
vor prinde elementele figurate ale sângelui, realizând coagulul sanguin la
marginile vasului lezat. În finalul hemostazei, trombocitele activează procesul
de fibrinoliză şi stimulează refacerea endoteliului vascular.
HEMATOPOIEZA
 Elementele figurate ale sângelui, ca oricare alte celule vii, au o durată
de viaţă limitată, dar pe măsură ce unele se uzează şi se distrug, apar altele noi,
astfel încât numărul lor în sângele periferic rămâne relativ constant. Procesul de
formare a elementelor figurate ale sângelui se numeşte hematopoieză,
hemopoieză sau hemocitopoieză (gr. haima = sânge; poiesis = producere).
Procesul de hematopoieză începe din săptămâna a III-a de viaţă
intrauterină şi se continuă toată viaţa, reducându-se treptat pe măsură ce
organismul îmbătrâneşte. În viaţa extrauterină acest proces se desfăşoară în
ţesutul hematopoietic format din:
- ţesutul mieloid prezent în măduva osoasă roşie (hematogenă) din
diploea oaselor late (stern, coxal), epifizele oaselor lungi, corpurile vertebrale,
coaste, clavicule etc. În acest ţesut se formează hematiile, monocitele,
granulocitele (neutrofile, acidofile, bazofile), plachetele sanguine şi o parte din
limfocite.
- ţesutul limfoid prezent în organele şi structurile limfoide: timus,
splină, ganglioni limfatici, amigdale, plăcile Peyer, structurile limfoide ale
corionului respirator şi digestiv etc, unde se formează numai limfocite.
 1. Teorii privind formarea elementelor figurate
În decursul dezvoltării cunoştinţelor de hematologie au existat mai
multe teorii sau concepţii privind hematopoieza. Observaţii mai vechi, limitate
de unele dificultăţi metodologice, au permis emiterea teoriei pluraliste sau
polifiletice, care susţinea că fiecare celulă sanguină finită se dezvoltă dintr-o
celulă stem proprie. Ulterior a apărut teoria trialistă sau trifiletică a lui
Schilling care susţinea că în măduva osoasă roşie există trei tipuri diferite de
celule stem: una ar genera eritrocitele şi trombocitele, o a doua ar da naştere la
granulocite şi limfocite, iar o a treia ar forma monocitele. Apoi a fost emisă
teoria dualistă sau bifiletică a lui Naegeli, care susţine că procesul de
hematopoieză are la bază două celule suşe: una ar da naştere la eritrocite şi la
trombocite, iar a doua ar forma granulocitele şi agranulocitele.
La ora actuală este admisă unanim teoria unicistă sau unifiletică,
emisă de Maximov încă din 1927, care susţine că toate elementele figurate din
sângele periferic au la origine o singură celulă, numită celulă-stem
pluripotentă.
 Existenţa celulei stem pluripotente a fost dedusă din numeroase
observaţii experimentale "in vivo" şi "in vitro". Astfel, la animalele de
experienţă (şoareci) s-au aplicat doze mari de radiaţii ionizante care au
avut drept consecinţă distrugerea măduvei osoase roşii şi realizarea stării
de aplazie medulară. Transfuzându-se acestor animale o singură clonă
celulară marcată cromozomial, de la animale din aceeaşi specie,
neiradiate, s-a constatat o repopulare a măduvei cu celule hematopoietice
şi apariţia în splină a unor colonii de celule hematopoietice pe cale de
diferenţiere pe linia eritrocitară, granulocitară, limfocitară etc., motiv
pentru care aceste clone celulare au fost numite celule CFU (colony
forming unit). Aceste celule, denumite de histologia clasică
hemocitoblaste, sunt celulele stem pluripotente care, în anumite condiţii
experimentale, pot genera toate elementele figurate ale sângelui.
 1.1. Celula stem pluripotentă este prezentă în măduva osoasă
roşie, dar poate fi prezentă şi în sângele circulant. Este o celulă
mononucleară, de talie mică, cu diametrul de 8-10 µm, asemănătoare
limfocitelor mici mature de care nu poate fi diferenţiată în microscopia
fotonică ci numai prin studii de microscopie electronică sau prin studii de
imunohistochimie.
Primele celule stem apar în perioada embriofetală în mezenchimul
extraembrionar al sacului vitelin, apoi în ficat, în splină, în pulmon, iar
după naştere numai în măduva hematogenă. Prin mitoze repetate celulele
stem asigură pool-ul celular multipotenţial al măduvei osoase roşii, deşi
numărul lor este relativ mic (se apreciază că măduva hematogenă a
şoarecelui conţine doar 0,1-0,3% celule stem pluripotente). Celula stem
pluripotentă hematogenă este, din punct de vedere al potenţialului
genetic, similară cu alte celule multipotente din organism cum sunt, de
exemplu, celulele stem din stratul bazal al epidermului, celulele stem ale
epiteliilor mucoaselor respiratorii sau digestive etc.
 1.2. Celula stem unipotentă sau angajată este descendenta
programată a celulei stem pluripotente. Această celulă are o capacitate de
proliferare mai mare şi un metabolism mai activ decât celula stem
pluripotentă, dar poate să se diferenţieze numai pe o singură linie celulară.
Celulele suşe angajate sunt capabile de a genera "unităţi formatoare de
colonii" pe linie eritrocitară (CFU-E), pe linie granulocito-monocitară
(CFU-GM), pe linie trombocitară (CFU-T), pe linie limfocitară (CFU-L)...
Aceste celule au un aspect morfologic de celulă nediferenţiată
(blastică), având diametrul de 15-20 µm, citoplasmă puţină, omogenă şi
bazofilă. Nucleul este rotund, voluminos, bogat în heterocromatină, cu 1-4
nucleoli voluminoşi.
Din celulele stem angajate se vor diferenţia "celulele cap de serie".
Astfel va lua naştere proeritroblastul pentru seria eritrocitară,
megacarioblastul pentru seria trombocitară, mieloblastul pentru seria
granulocitară, limfoblastul pentru seria limfocitară şi monoblastul pentru
seria monocitară. Aceste celule prezintă caractere morfologice distincte ce
permit deosebirea lor prin studiul microscopic al frotiului de măduvă osoasă
în coloraţia May-Grünwald-Giemsa.
 2. Eritropoieza. Seria eritrocitară
Eritropoieza reprezintă procesul de formare a hematiilor.
Proeritroblastul (celula cap de serie) este o celulă slab
diferenţiată, rotundă, cu diametrul de 14-18 µm, nucleul sferic,
situat central, bogat în eucromatină, cu 1-2 nucleoli mari.
Citoplasma este săracă şi intens bazofilă, raportul nucleo-
citoplasmatic fiind pozitiv. În citoplasmă s-au pus în evidenţă
vezicule încărcate cu feritină, ceea ce atestă faptul că sinteza de
hemoglobină începe din acest stadiu de evoluţie a seriei
eritrocitare. Prin diviziuni mitotice rapide, proeritoblastul dă
naştere eritroblastului bazofil.
 Eritoblastul bazofil este o celulă de dimensiuni mai mici decât
celula din care s-a format, având diametrul de 12-16 µm. Nucleul este
mai puţin voluminos dar ocupă 2/3 până la 3/4 din volumul celular.
Citoplasma este bazofilă şi conţine numeroşi ribozomi şi
poliribozomi, numeroase mitocondrii, complex Golgi bine dezvoltat,
lizozomi puţini şi puţine microfilamente. Tot aici se evidenţiază grămezi
de feritină delimitate de o membrană proprie şi molecule de
hemoglobină.
Plasmalema prezintă pe suprafaţa ei unele antigene de
histocompatibilitate (A, B, Rh).
Prin diviziune ele dau naştere unor celule mai diferenţiate
denumite eritroblaste policromatofile.
 Eritroblastul policromatofil este o celulă rotundă cu diametrul de
10-14 µm. Nucleul este mai tahicrom prin condensarea cromatinei şi
ocupă 1/2 din volumul celular. I se spune policromatofil datorită faptului
că citoplasma conţine cantităţi mari de hemoglobină care apar ca zone
acidofile, în contrast cu zonele bazofile unde există cea mai mare parte a
reticulului endoplasmic rugos, poliribozomi şi ribozomi. Feritina se
acumulează în celulă sub formă de grămezi mari denumite siderozomi.
Eritroblastul policromatofil prin mitoze repetate va genera o celulă mai
diferenţiată, eritroblastul ortocromatic.
Eritroblastul ortocromatic sau oxifil are un diametru de 8-10
µm; nucleul este excentric, hipercrom, cu cromatina condensată.
Citoplasma este acidofilă datorită conţinutului bogat în hemoglobină, în
timp ce organitele celulare sunt rare şi de dimensiuni reduse. După trei
diviziuni mitotice procesul de diviziune celulară încetează, nucleul va fi
eliminat din celulă rezultand reticulocitul.
 Reticulocitul este o celulă anucleată cu diametrul de 8-9 µm, a
cărei citoplasmă mai conţine resturi nucleare şi cantităţi reduse de
organite celulare, care se pot evidenţia specific cu albastru de cresyl.
Reticulocitul se maturează în 24-48 de ore, timp în care îşi elimină toate
organitele din citoplasmă, după care trece în sângele circulant devenind
hematie matură. În sângele circulant se găsesc 1-3% reticulocite.
Numărul acestora creşte după hemoragii sau în cursul tratamentului
anemiilor.
În cursul desfăşurării procesului de eritropoieză au loc două
procese care se intrică şi se corelează reciproc:
- procesul de multiplicare celulară,
- procesul de diferenţiere celulară
Multiplicarea celulară are la bază procesul de diviziune mitotică.
Acest proces se observă de la proeritroblast până la eritroblastul oxifil, în
timp ce procesele de diferenţiere încep de la proeritroblast şi se continuă
până la stadiul de hematie adultă.
Procesele de diferenţiere constau în reducerea treptată până la
eliminarea completă a organitelor celulare, reducerea volumului nuclear
şi, în final, eliminarea acestuia, încărcarea treptată cu hemoglobină şi
schimbarea formei celulare de la aspectul sferic la cel discoidal.
 Reglarea eritropoiezei. Eritropoieza are rolul de a menţine
constant numărul de hematii în sângele periferic şi prin aceasta, de
asigurare a homeostaziei oxigenului. În reglarea eritropoiezei intervin
mai mulţi factori, dintre care eritropoietina este esenţială. Aceasta
este o glicoproteină cu greutatea moleculară de circa 45 000 daltoni,
sintetizată în principal de rinichi, dar şi de ficat, splină, hipotalamusul
posterior sau de alte ţesuturi. Eliberată în sânge, ea ajunge în ţesutul
mieloid unde stimulează diferenţierea celulelor CFU în CFU-E.
Eficienţa acestei stimulări este condiţionată de aportul de substanţe
necesare multiplicării şi sintezei de hemoglobină (vit. B12, fier, vit.
B6, acid folic, aminoacizi).
De asemenea, eritropoieza poate fi stimulată de unii hormoni
ca: ACTH-ul hipofizar, cortizonul, testosteronul, hormonii tiroidieni.
Inhibiţia eritropoiezei este realizată de chalona eritrocitului, o
substanţă produsă chiar de hematii, care opreşte temporar proliferarea
eritroblastelor.
 3. Granulocitopoieza. Seria granulocitară
Granulocitele (acidofile, neutrofile şi bazofile) şi monocitele iau
naştere dintr-o celulă angajată comună, CFU-GM care, prin diferenţiere,
va genera celula cap de serie, denumită mieloblast.
Mieloblastul este prima celulă din seria granulocitară ce poate fi
identificată morfologic pe frotiul de măduvă hematogenă. Este o celulă
relativ mică, cu diametrul de 12-15 µm, cu nucleul mare, hipocrom şi
nucleolat. Citoplasma este relativ redusă, bazofilă, bogată în organite.
Raportul nucleu/citoplasmă este de 5/1-6/1. Prin diviziuni mitotice,
mieloblastul dă naştere la promielocite.
Promielocitul este un element mult mai diferenţiat în seria
granulocitară decât mieloblastul. Are un diametru de 18-20 µm, nucleul
mare, uşor excentric, bogat în eucromatină, cu 1-3 nucleoli proeminenţi.
Citoplasma este puternic bazofilă datorită bogăţiei în ribozomi liberi,
reticul endoplasmic rugos şi mitocondrii. Raportul nucleu/citoplasmă
este de 4/1. Promielocitul se divide rapid dând naştere la două mielocite.
 Mielocitul are un diametru de 16-18 µm, nucleul ovoid sau
reniform dispus excentric, bogat în heterocromatină, fără nucleoli.
Citoplasma este abundentă, slab bazofilă, cu numeroase granulaţii
specifice. Raportul nucleu/citoplasmă este de 2/1.
După tinctorialitatea granulaţiilor specifice se deosebesc trei
tipuri de mielocite: neutrofile, bazofile şi acidofile. Prin diviziuni
mitotice urmate de procese de diferenţiere celulară rezultă
metamielocitele.
Metamielocitul este o celulă rotundă de dimensiunile unui
granulocit circulant. Prezintă un nucleu reniform sau semicircular, cu
cromatina condensată. Raportul nucleu/citoplasmă este de 1/5.
Citoplasma este slab bazofilă, abundentă, bogată în granulaţii specifice şi
nespecifice (azurofile). Metamielocitele nu se mai divid ci se diferenţiază
în granulocite.
Granulocitul nesegmentat (neutrofil, bazofil sau acidofil) rezultă
din procesul de diferenţiere a metamielocitului. Are nucleul în formă de
bastonaş sau potcoavă, fără nucleoli, prezentând adeseori un început de
segmentare. Citoplasma este slab acidofilă, bine reprezentată, bogată în
granulaţii specifice şi rare granulaţii nespecifice, azurofile. Granulocitul
nesegmentat continuă să se maturizeze evoluând spre stadiul de
granulocit segmentat.
 În măduva hematogenă se găsesc, pe lângă celulele tinere,
numeroase granulocite segmentate şi nesegmentate constituind
compartimentul granulocitar de rezervă, apreciat la aproximativ 13 x
109 celule/kg de greutate corporală, capabile să se mobilizeze rapid în
caz de infecţii masive.
Procesul de granulocitopoieză durează circa 11-12 zile, timp în
care, pornindu-se de la celula stem, prin mitoze repetate asociate cu
fenomene de diferenţiere celulară se formează granulocitele. Procesele
mitotice se desfăşoară până la stadiul de mielocit, în timp ce procesele de
diferenţiere celulară continuă până în stadiul de granulocit matur.
Reglarea granulocitopoiezei. Granulocitopoieza este stimulată de
toxinele microbiene, de resturi de leucocite distruse sau de proteine
străine organismului. Date experimentale au dus la concluzia că există un
factor umoral denumit granulopoietină cu acţiune stimulantă asupra
granulocitopoiezei dar acest factor nu a fost încă izolat şi caracterizat
biochimic.
Granulocitopoieza este inhibată ACTH şi de glucocorticoizi.
 4. Monocitopoieza. Seria monocitară
Celula cap de serie, monoblastul, se diferenţiază dintr-un precursor
comun cu seria granulocitară denumit celula CFU-GM. Monoblastul este o
celulă relativ mare, cu diametrul de 20-25 µm, cu nucleul rotund sau ovalar,
bogat în eucromatină, cu 1-2 nucleoli. Citoplasma este relativ abundentă, slab
bazofilă, cu fine granulaţii nespecifice azurofile. Prin diviziuni repetate, urmate
de procese de diferenţiere rezultă promonocitul.
Promonocitul este o celulă de talie mai mică cu diametrul de 15-20
µm. Prezintă un nucleu mare, cu cromatina laxă şi 1-2 nucleoli. Citoplasma este
slab bazofilă, bogată în organite. Promonocitul se divide de 3-4 ori pentru a
forma monocitul.
Monocitul este trecut în sângele circulant. După 2-3 zile de evoluţie în
vasele sanguine, străbate prin diapedeză peretele capilar trecând în ţesutul
conjunctiv unde devine macrofag. El generează toate celulele sistemului
macrofagic, denumit şi sistemul fagocitelor mononucleare (celulele Kupffer
din ficat, celulele Langerhans din epiderm, microglia din sistemul nervos
central, macrofagele peritoneale sau alveolare, macrofagele splenice etc).
Celulele sistemului macrofagic pot pătrunde din ţesuturile în care se găsesc în
sângele circulant, revenind la aspectul histologic de monocit, dar se consideră
că ele nu pot recircula decât foarte rar.
Monocitopoieza se desfăşoară în curs de 4-5 zile şi constă în procese de
multiplicare şi diferenţiere celulară.
 5. Limfocitopoieza. Seria limfocitară
Procesul de formare a limfocitelor se desfăşoară în organele
limfoide primare sau centrale şi în organele limfoide periferice sau
secundare. În măduva osoasă roşie, considerată organul limfoid central,
se formează după naştere limfocitele B, iar în timus iau naştere
limfocitele T. În organele limfoide secundare: splina, ganglionii
limfatici, amigdalele, plăcile Peyer, apendice, se formează atât limfocite
B cât şi limfocite T, dar în zone de parenchim separate denumite zone
bursodependente şi zone timodependente.
Celula suşă pluripotentă (CFU) şi celula suşă angajată pe linia
limfocitară (CFU-L), neidentificate până în prezent morfologic, se
consideră că sunt localizate la nivelul măduvei hematogene. Prin
proliferarea şi diferenţierea acestora rezultă limfoblastul care se găseşte
atât în organele limfoide centrale cât şi în cele periferice.
 Limfoblastul, celula cap de serie a seriei limfocitare, are un
diametru de 15-18 µm. Prezintă un nucleu mare ce ocupă aproape tot
`
volumul celular, bogat în eucromatină şi cu 1-2 nucleoli proeminenţi.
Citoplasma, redusă cantitativ (raportul nucleu/citoplasmă fiind de 6/1),
bazofilă, cu organite celulare puţine, conţine granulaţii nespecifice
azurofile.
Prolimfocitul se formează în urma proceselor de diviziune şi
diferenţiere a limfoblastului. Este o celulă de talie puţin mai mică decât
limfoblastul, având un diametru de 8-15 µm cu raportul
nucleu/citoplasmă de 4/1. Nucleul este mai condensat, cu un singur
nucleol mascat de heterocromatină. Citoplasma este intens bazofilă.
Prolimfocitul se va diferenţia, fără să se dividă, în limfocit circulant.
Limfocitul circulant nu este o celulă complet diferenţiată.
Trecând în ţesutul conjunctiv prin diapedeză îşi continuă diferenţierea
generând plasmocite sau diverse forme funcţionale de limfocite.
 6. Trombocitopoieza. Seria megacariocitară
Trombocitele se formează în capilarele sanguine sinusoide din
măduva osoasă roşie, ele reprezentând fragmente de citoplasmă ale
unor celule mature, numite megacariocite, prezente în ţesutul mieloid.
Megacarioblastul este celula cap de serie a seriei
megacariocitare fiind prima celulă diferenţiată din această serie care
poate fi identificată în măduva hematogenă prin metode de
microscopie fotonică. Este o celulă cu diametrul de 15-50 µm, cu
citoplasma bogată şi bazofilă, cu nucleul mare, de aspect lobulat,
tetraploid (4n). Pe membrana celulară prezintă antigene de suprafaţă
identice cu cele ale plachetelor sanguine.
Megacarioblastul creşte în dimensiuni prin sinteze
citoplasmatice, iar nucleul său ia un aspect boselat, monstruos,
devenind poliploid (8, 16, 32, 64 seturi de cromozomi) prin diviziuni
nucleare active. Diviziunile nucleare nu sunt urmate de separarea
nucleilor nou formaţi şi nu sunt însoţite şi de diviziunea citoplasmei,
proces denumit endoamitoză.
 Megacariocitul bazofil se formează din megacarioblast prin
procese de diferenţiere. Este o celulă de talie mare, cu diametrul de
50-100 µm, cu nucleul mare, poliploid şi parţial segmentat.
Citoplasma celulară este abundentă şi intens bazofilă datorită
conţinutului mare de ribozomi, poliribozomi, reticul endoplasmic
neted şi rugos, organite care demonstrează o activitate intensă de
sinteză. Megacariocitul bazofil nu se divide.
Megacariocitul oxifil sau granular reprezintă un nou stadiu
de diferenţiere al seriei megacariocitare. Este o celulă de talie mare,
cu nucleul poliploid, parţial lobulat şi boselat, cu citoplasma slab
acidofilă, neomogenă, fin granulară. Schimbarea tinctorialităţii
citoplasmatice se datorează sintezelor de proteine ce au loc în celulă,
precum şi scăderii cantităţii de ribozomi şi reticul endoplasmic rugos.
Membrana celulară devine anfractuoasă, cu multiple pseudopode,
celula luând o formă ameboidală.
 Megacariocitul trombogen rezultă prin maturarea
megacariocitului oxifil. Are dimensiuni de 50-200 µm. Nucleul este de
dimensiuni mari cu aspect diferit, (monstruos, lobulat, boselat), cu
cromatina densă, fără nucleoli, conţinând 8, 16, 32, 64 seturi de
cromozomi. Citoplasma este acidofilă, granulară, bogată în aparat
reticular Golgi. Celula emite numeroase pseudopode care, pătrunzând în
capilarele sinusoide din măduva osoasă roşie, se fragmentează generând
plachetele sanguine.
Şi în cursul megacariocitopoiezei au loc, în ţesutul mieloid,
procese de multiplicare şi diferenţiere celulară, dar aici nu se formează
noi megacariocite ci se multiplică numai seturile de cromozomi din
nucleu, proces numit diviziune auxinică.
Reglarea trombocitopoiezei se face de numeroşi factori. Date
experimentale au dovedit existenţa unui factor plasmatic, numit
trombocitopoietină, cu acţiune stimulantă asupra diferenţierii celulelor
megacariocitare.
 7. Măduva osoasă roşie (hemomedula)
Hemomedula este considerată un organ, deşi este răspândită în diverse
oase. Ea reprezintă, la individul adult, între 3,4 şi 5,9% din greutatea totală a
corpului, adică aproximativ 2 300-3 800 g.
Măduva osoasă, se prezintă sub trei aspecte:
- măduvă osoasă roşie sau hemomedula;
- măduva osoasă galbenă sau adipoasă;
- măduva osoasă cenuşie sau fibroasă.
De la naştere şi până la 6-7 ani toate oasele conţin măduvă osoasă
hematogenă. După această vârstă, printre elementele celulare stromale şi ale
parenchimului mieloid apar progresiv adipocite, din ce în ce mai numeroase,
măduva suferind o involuţie adipoasă, astfel că la adult numai jumătate din
măduvă este activă hematopoietic, cealaltă jumătate fiind ocupată de măduvă
grasă. Această transformare este reversibilă, în anumite stări de solicitare
hematopoietică, măduva osoasă galbenă poate redeveni măduvă hematogenă.
La organismele adulte ţesutul mieloid este localizat în stern, oasele
coxale, corpurile vertebrale, coaste, clavicule, epifizele oaselor lungi şi diploea
oaselor late.
Măduva fibroasă apare la organismele înaintate în vârstă prin fibrozarea
măduvei osoase galbene. Apare astfel un ţesut conjunctiv stromal extins, bogat
în fibre colagene, care reduce progresiv parenchimul mieloid şi ţesutul adipos.
Această transformare este ireversibilă.
 7.1. Structura hemomedulei. Ca structură, măduva osoasă roşie are
acelaşi plan general de organizare ca orice organ hematopoietic. Histologic,
se deosebesc trei componente majore în structura hemomedulei:
- componenta stromală;
- componenta vasculară;
- parenchimul mieloid.
7.1.1. Stroma hemomedulei este formată dinr-o stromă specifică,
citofibrilară şi o stromă nespecifică.
Stroma specifică este constituită din fibre de reticulină, aranjate
într-o reţea tridimensională, plexiformă, cu aspect spongios, în ochiurile
căreia se găsesc elementele parenchimului mieloid. Această reţea se inseră
pe traveele osului spongios, fibrele de reticulină continuându-se cu fibrele
colagene din membrana bazală a endostului, acesta îndeplinind aici funcţia
de capsulă.
Pe reţeaua reticulinică se găsesc ataşate celule reticulare
nediferenţiate, cu prelungiri multiple, joncţionate între ele prin desmozomi.
Acestea alcătuiesc împreună cu fibrele de reticulină un citofibroreticul
stromal cu rol de susţinere a parenchimului mieloid. Celulele reticulare îşi
pot retracta prelungirile devenind globuloase, se pot mobiliza şi pot fagocita
resturi celulare din parenchimul mieloid.
 Stroma nespecifică a hemomedulei este redusă cantitativ la
persoanele tinere. Ea este formată din elemente conjunctive ca: fibrocite,
macrofage, plasmocite, mastocite, adipocite (celule care sunt în repaus
mitotic) şi fine fibre de colagen. Celulele adipoase, pe măsură ce
organismul înaintează în vârstă, devin din ce în ce mai numeroase. Ele se
dispun nu numai în stroma medulară dar se intrică şi printre celulele
parenchimatoase, organizându-se uneori în insule de ţesut gras în plin
parenchim medular. Şi celelalte elemente ale stromei nespecifice cresc
cantitativ cu înaintarea în vârstă şi în aplaziile medulare.
Studii de microscopie electronică şi histochimie au evidenţiat în
stromă prezenţa moleculelor de colagen tip I şi III, a unor proteoglicani,
a fibronectinelor şi lamininei cu rol de mediatori ai interrelaţiilor dintre
diverse componente ale hemomedulei.
 7.1.2. Componenta vasculară este formată din arteriole, capilare
şi venule, care se desprind din reţeaua vasculară a osului. Capilarele
sanguine reprezintă componenta vasculară preponderentă. Ele se
anastomozează şi se ramifică realizând o vastă reţea circulatorie capabilă
pe de-o parte să furnizeze cantităţi importante de material plastic şi
energetic parenchimului mieloid, iar pe de altă parte, să preia un volum
crescut de elemente celulare din parenchimul mieloid.
Capilarele sunt de tip sinusoidal cu peretele discontinuu,
prezentând un lumen larg şi neregulat, cu diametrul de până la 40-50 µm.
Celulele endoteliale, joncţionate între ele prin desmozomi, au prelungiri
lungi şi ramificate. Ele sunt aşezate pe o tramă discontinuă de fibre de
reticulină subţiri, cu funcţie de membrană bazală. Prin discontinuităţile
peretelui capilar, celulele adventiceale, situate pe faţa externă a
capilarului, ca şi macrofagele parenchimului mieloid, trimit prelungiri în
lumenul capilarului captând de la acest nivel antigenele şi chiar celulele
uzate în stare de a fi fagocitate.
În măduva osoasă nu s-au identificat capilare limfatice.
 7.1.3. Parenchimul mieloid este format de totalitatea elementelor
celulare care prin multiplicare şi diferenţiere vor genera elementele
figurate ale sângelui. Aceste celule sunt reprezentate de celulele stem
pluripotente (CFU), celulele stem angajate (CFU-E, CFU-GM, CFU-L
etc.), celulele cap de serie şi celulele componente ale seriilor
hematopoietice:
- de la proeritroblast la hematia adultă;
- de la mieloblast la leucocitele granulocitare (neutrofile,
acidofile, bazofile);
- de la monoblast la monocit;
- de la limfoblast la limfocit;
- de la megacarioblast la megacariocitul plachetogen.
Pe lângă elementele celulare tinere pe cale de diferenţiere, în
hemomedulă se găsesc şi celule mature în număr crescut care formează
un compartiment celular de rezervă, capabil să menţină componenta
celulară a sângelui periferic în limite normale în cazul unor situaţii
patologice deosebite.
Se apreciază că în 24 de ore hemomedula produce circa 250
miliarde de hematii, 15 miliarde de granulocite şi 500 milioane de
plachete.
 8. Mielograma
Mielograma reprezintă o metodă de explorare calitativă şi
cantitativă a funcţiei măduvei osoase roşii. Ea exprimă raportul
procentual dintre diferite varietăţi celulare prezente în ţesutul mieloid.
Este indicată în toate cazurile în care procesele patologice sunt localizate
la acest nivel (leucemii, pancitopenii, mielom multiplu, purpură
trombocitopenică, anemie megaloblastică etc).
Mielograma este cea mai simplă şi cea mai rapidă metodă de
explorare a măduvei osoase. Ea se efectuează pe ţesut mieloid recoltat
prin puncţie-aspiraţie. La adulţi, puncţia se face, cel mai frecvent, la
nivelul regiunii mediosternale. După dezinfecţia regiunii cu alcool iodat
şi efectuarea anesteziei locale cu xilină 2% se introduce un ac de puncţie
în diploea sternală şi se aspiră 1,5-2 ml de ţesut mieloid. Din materialul
astfel recoltat se realizează frotiuri subţiri care se colorează prin tehnica
May Grünwald Giemsa.
Studiul microscopic a evidenţiat faptul că în măduva hematogenă
domină elementele celulare ale seriei granulocitare, urmată de seria
eritrocitară, limfocitară, monocitară şi, în final, seria megacariocitară.
 La un individ adult normal, mielograma are următoarele valori:
- seria granulocitară................................................. 50,4 - 70,5%
din care:
- seria neutrofilă.......................................... 49,2 - 65%
- seria eozinofilă........................................... 1,2 - 5,3%
- seria bazofilă.............................................. 0,1 - 0,3%
- seria eritrocitară..................................................... 18,4 - 33,8%
- seria limfocitară...................................................... 11,1 - 23,2%
- seria monocitară........................................................ 0,1 - 0,8%
- seria megacariocitară................................................ 0,1 - 0,4%.
Efectuarea indicelui mitotic va evidenţia faptul că 10-15% din celulele
seriei eritrocitare şi 6-7% din cele ale seriei granulocitare se află în mitoză.
Celularitatea măduvei osoase se modifică în raport cu vârsta, în sensul că,
pe măsură ce organismul îmbătrâneşte, celulele parenchimului mieloid se reduc
cantitativ sporind în schimb celulele adipoase şi fibroblastele.
De asemenea, în timpul sarcinii se constată o creştere a numărului de
celule la nivelul măduvei dar acestea se reduc progresiv în primele 6 săptămâni de
la naştere. În condiţii patologice apar modificări importante care pot afecta atât
procesul de multiplicare cât şi de diferenţiere celulară.
 9. Citodiabaza reprezintă procesul de trecere a elementelor figurate
ale sângelui din măduva osoasă roşie în vasele sanguine. Acest proces este
favorizat de unii factori generali şi de factori particulari.
Factorii generali sunt reprezentaţi de: discontinuitatea peretelui
capilarelor sinusoide din hemomedulă, creşterea presiunii în ţesutul mieloid
ca urmare a proceselor de multiplicare celulară şi presiunea relativ scăzută
din interiorul vaselor sanguine medulare.
Factorii particulari sunt specifici fiecărui element celular.
Astfel, în cazul hematiilor, pe lângă elasticitatea şi plasticitatea lor,
prin care îşi modifică forma şi dimensiunile, intervine şi un proces de liză
enzimatică a peretelui capilar.
Leucocitele pătrund în circulaţia sanguină printr-un proces similar
celui de diapedeză leucocitară din ţesuturile periferice şi anume, prin
emiterea iniţială a unor pseudopode printre discontinuităţile peretelui capilar
prin care, ulterior, îşi strecoară întreaga masă celulară.
Plachetele sanguine se formează chiar în interiorul vaselor de sânge
din hemomedulă. Megacariocitul plachetogen emite pseudopode printre
discontinuităţiile peretelui vascular care se fragmentează generând
plachetele sanguine.
 10. Perioadele hematopoiezei
Formarea elementelor figurate sanguine începe din
primele săptămâni de viaţă intrauterină şi se continuă toată
viaţa.
După locul unde se formează se deosebesc trei
perioade ale hematopoiezei:
- perioada extraembrionară sau prehepatică;
- perioada hepato-splenică;
- perioada medulo-ganglionară.
 10.1. Perioada extraembrionară apare în mezodermul din jurul sacului
vitelin la embrionul de 3 săptămâni. Aici se dezvoltă din mezenchimul
embrionar grămezi de celule numite insulele lui Wolff şi Pander care, prin
multiplicare, vor genera atât primele vase de sânge cât şi primele elemente
figurate. Celulele din centrul insulelor vor lua o formă rotundă, globuloasă, se
vor încărca cu hemoglobină nefuncţională tip Gower-I şi Gower-II, formând
eritroblaştii primitivi.
Eritroblaştii primitivi sunt celule nucleate, de mari dimensiuni şi cu o
durată de viaţă mai scurtă decât a eritrocitului adult. Ele mai sunt denumite şi
megaloblaste, iar perioada de hematopoieză extraembrionară se numeşte
perioadă megaloblastică.
Hematopoieza extraembrionară durează până în săptămâna a X-a a
vieţii embrionare, perioadă în care începe procesul de eritropoieză.
Deşi procesele de mielopoieză şi limfopoieză sunt absente, s-a
demonstrat clar că în insulele hematopoietice din mezenchimul extraembrionar
iau naştere celulele stem pluripotente (CFU), capabile să declanşeze procesul de
hematopoieză pe toate liniile celulare dacă sunt transplantate într-un organism
adult.
Pe măsură ce se diferenţiază eritroblaştii primitivi, celulele endoteliale
primitive se vor multiplica formând o reţea capilară extraembrionară. Aceste
vase vor pătrunde apoi în embrion şi vor permite migrarea celulelor CFU din
sacul vitelin în mugurii embrionari ai ficatului.
 10.2. Perioada hepato-splenică începe din săptămâna a VI-a de viaţă
intrauterină şi ajunge la maximum de dezvoltare între luna a III-a şi a V-a, după
care descreşte treptat până spre sfârşitul lunii a VIII-a. În această perioadă apare
un proces de hematopoieză de intensitate mai redusă şi la nivelul timusului,
pulmonului şi chiar la nivelul organului cutanat.
Hematopoieza hepatică produce eritrocite anucleate, de dimensiuni mai
mici decât eritroblaştii sacului vitelin, care conţin hemoglobină F, motiv pentru
care această perioadă se numeşte normoblastică. În ficat se mai produc
granulocite şi trombocite.
Splina devine organ hematopoietic începând cu săptămâna a IX-a, prin
inseminarea parenchimului său cu celule stem (CFU) migrate din ficat. Rolul
său hematopoietic este minor comparativ cu cel al ficatului. La început ea
produce elemente de tip mieloid (eritrocite, granulocite, trombocite) până în
lună a V-a. De la această dată apare procesul de limfopoieză care se intensifică
progresiv până la naştere. După naştere, splina rămâne organ limfoid toată viaţa
dar, în unele condiţii patologice, ea poate deveni sediul mielopoiezei.
Timusul devine organ limfopoietic din luna a III-a sau din luna a IV-a,
fiind inseminat cu celule stem din ficat, splină şi, în final, din măduva osoasă.
La început, şi numai pentru o perioadă scurtă de timp, la nivelul timusului se
produc şi elemente de tip mieloid. Din luna a V-a de viaţă intrauterină şi apoi
după naştere produce numai limfocite.
Pulmonul produce între lunile VI-VIII elemente de tip mieloid.
 10.3. Perioada medulo-ganglionară începe din luna a III-a - a
IV-a de viaţă intrauterină prin inseminarea cavităţii medulare osoase
primitive cu celule stem migrate din ficat. Ea se dezvoltă rapid deoarece,
prin multiplicarea şi maturarea funcţională a hepatocitelor, hematopoieza
hepatică se reduce progresiv.
În măduva osoasă se produc la început elemente de tip
granulocitar, apoi de tip eritrocitar şi plachetar. Din luna a VI-a se produc
şi cantităţi mici şi limfocite.
Ganglionii limfatici încep să producă limfocite din luna a V-a - a
VI-a fiind inseminaţi cu celule din timus şi măduva osoasă.
După naştere principalul organ hematopoietic devine măduva
osoasă. Ea conţine atât ţesut mieloid cât şi ţesut limfoid. Limfocitele se
formează şi în splină, timus, ganglionii limfatici, formaţiunile limfoide
din tubul digestiv etc.
Trebuie subliniat că perioadele hematopoiezei se desfăşoară în
sistem "ştafetă", adică o perioadă încă nu s-a încheiat, iar următoarea
este în desfăşurare, ceea ce-i conferă hematopoiezei continuitate de la 3
săptămîni până la sfârşitul vieţii individului.
 ŢESUTURILE MUSCULARE
Contracţia este proprietatea protoplasmei unor celule prin care
se realizează modificarea formei, diviziunea şi chiar deplasarea
celulelor. Ea este determinată de prezenţa, într-o cantitate mai mare sau
mai mică, a unor proteine specifice capabile de a efectua un lucru
mecanic, numite proteine contractile. La animalele pluricelulare,
proteinele contractile au o dezvoltare maximă în celulele musculare.
Celulele musculare în cursul evoluţiei ontogenetice au căpătat o
înaltă diferenţiere, proteinele contractile fiind organizate în
miofilamente, vizibile la microscopul electronic şi în miofibrile,
evidente la microscopul optic. Numite şi fibre musculare, datorită
formei lor alungite, aceste celule sunt capabile de a răspunde prin
contracţie la stimuli adecvaţi din mediul extern sau intern, prin
transformarea energiei chimice a constituenţilor celulari în energie
mecanică.
 După structura microscopică, originea embriologică şi localizarea
anatomică, există trei varietăţi de ţesuturi musculare:
I. ţesutul muscular striat scheletic, format din celule multinucleate
cu o striaţie transversală caracteristică; este prezent în musculatura
scheletică, musculatura limbii, a faringelui şi laringelui, intră în
structura sfincterelor anal şi vezical extern, etc. Prezintă contracţii
voluntare fiind inervat de sistemul nervos somatic;
II. ţesutul muscular striat cardiac, format din celule uninucleate
joncţionate între ele prin discuri intercalare. Prezintă o striaţie
transversală similară cu a fibrelor musculare striate scheletale şi
contracţii involuntare, fiind inervat de sistemul nervos vegetativ. În
structura sa se disting două varietăţi de fibre musculare:
- ţesutul muscular striat miocardic care asigură lucrul
mecanic al cordului;
- ţesutul muscular excito-conductor format din celule
musculare cardiace cu caracter embrionar care generează şi conduc
unda de depolarizare.
III ţesutul muscular neted sau visceral, format din celule
fuziforme, uninucleate, fără striaţie transversală, cu contracţie
involuntară, fiind inervat de sistemul nervos vegetativ.
 Toate aceste varietăţi au caractere comune, şi anume:
- elementele componente au o formă alungită, de
unde şi denumirea de fibre musculare;
- conţin în citoplasmă miofilamente;
- din punct de vedere biochimic, miofilamentele sunt
formate din proteine contractile şi proteine reglatoare;
- din punct de vedere funcţional toate sunt capabile de
a efectua un lucru mecanic.
 Histogeneză

Ţesuturile musculare se dezvoltă din mezoderm, cu

excepţia muşchilor irisului, corpului ciliar, muşchiului
erector al firului de păr şi celulelor mioepiteliale care se
dezvoltă din ectoderm.
Din ţesutul mezenchimatos, unele celule se alungesc şi
se diferenţiază în mioblaste. Acestea prezintă iniţial în
citoplasmă formaţiuni granulare care, prin fuzionare, vor
forma miofibrilele. Miofibrilele la început sunt izolate în
citoplasmă dar foarte repede se organizează în fascicule.
Primele mioblaste apar în săptămâna a V-a de viaţă
intrauterină în primordiul esofagului.
 Fibrele musculare striate scheletale apar puţin mai târziu, la
începutul lunii a III-a, după ce fibra nervoasă eferentă ia contact cu
mioblastele. Din acest moment în citoplasma mioblastelor apar
miofibrile izolate sau dipuse în fascicule cu o structură striată
transversal, formată din benzi clare şi întunecate dispuse alternant de-a
lungul miofibrilelor. Iniţial, miofibrilele sunt dispuse la periferia
mioblastului, iar nucleul se află central; din luna a V-a, prin înmulţirea
miofibrilelor, nucleul este împins spre periferie.
Din luna a VI-a mioblastele nu se mai divid, fibrele musculare
crescând în dimensiuni.
Fusurile neuromusculare se diferenţiază în luna a III-a, iar
plăcile motorii se diferenţiază din luna a IV-a de viaţă intrauterină.
Muşchiul cardiac derivă din mezenchimul care înconjoară
tubul cardiac primitiv, printr-un proces similar cu histogeneza fibrelor
scheletale. Apariţia discurilor intercalare este evidentă în ultima parte
a vieţii fatale.
 1. Ţesutul muscular striat scheletic
Este cea mai dezvoltată varietate de ţesut muscular. Intră
în alcătuirea tuturor muşchilor scheletici, formează musculatura
cavităţii bucale, a faringelui, a laringelui şi a jumătăţii
superioare a esofagului, a sfincterelor anal şi uretral extern,
precum şi muşchii extrinseci ai globilor oculari.
Muşchiul scheletic este format din două componente:
- fibrele musculare, componenta dominantă cantitativ şi
- ţesutul conjunctiv.
 Fibra musculară este unitatea structurală şi funcţională a
ţesutului muscular striat. În decursul evoluţiei filogenetice, ca o
adaptare morfofiziologică la efectuarea unui lucru mecanic
intens (poate efectua un lucru mecanic de peste 1000 de ori
greutatea sa), fibrele musculare scheletale şi-au pierdut
caracterul celular şi s-au transformat în formaţiuni
citoplasmatice multinucleate de tip sinciţial (rezultate din
fuziunea mioblastelor) şi nu de tip plasmodial.
Privite la microscopul optic, în secţiune longitudinală, aceste
fibre prezintă o striaţie transversală regulată, caracteristică,
alcătuită din benzi clare şi benzi întunecate.
 Fibra musculară striată scheletală are o formă cilindrică, cu capetele
rotunjite sau uşor ramificate, având lungimea variabilă de la câţiva
milimetri (în muşchii urechii medii) până la 30-35 centimetri (fibrele
musculare din muşchiul Sartorius). Lungimea fibrelor musculare poate fi
identică cu cea a muşchiului din care face parte dar, de regulă, fibrele
musculare au o lungime mai mică decât a muşchiului, ele inserându-se cu
un capăt pe septurile conjunctive din interiorul muşchiului.
Surprinse în secţiune transversală ele au un aspect rotund sau
poligonal, cu un diametru de 10-100 µm.
Dimensiunile fibrelor musculare variază de la un muşchi la altul şi de
la un organism la altul în funcţie de starea de nutriţie (sunt slab
dezvoltate la copiii distrofici), vârstă (sunt mai voluminoase la adulţii
tineri), sex (hormonii androgeni determină o dezvoltare accentuată a
musculaturii scheletice) şi de efortul fizic depus (efortul intens duce la
hipertrofie musculară caracterizată prin sporirea numerică a
miofibrilelor, pe când imobilizarea prelungită duce la atrofie).
1.1. Structura fibrei musculare striate scheletice

Studiate cu ajutorul microscopului optic pe prepatatele

histologice colorate uzual, fibrele musculare striate scheletice
prezintă:
- citoplasma sau sarcoplasma (gr. sarx = carne) abundentă,
cu numeroase miofibrile dispuse în lungul fibrei, alcătuite din
discuri clare şi întunecate;
- nucleii dispuşi sub sarcolemă;
- învelişul celular sau sarcolema la periferie.
 1.1.1. Sarcoplasma
Sarcoplasma fibrei musculare scheletice este similară altor
celule, fiind componenta cea mai abundentă. Este formată din
hialoplasmă, organite comune, organite specifice şi incluzii
celulare.
Trebuie arătat că organitele comune sunt reprezentate de
cantităţi mici de reticul endoplasmic rugos şi ribozomi dispuşi
perinuclear, ceea ce demonstrează lipsa sintezei proteinelor de
export, un aparat reticular Golgi redus şi lizozomi puţini,
dispuşi juxtanuclear.
 Mitocondriile sunt numeroase, dispuse în şiraguri
printre miofibrile sau subplasmalemal. Prezenţa lor în
cantitate mare se datorează consumului energetic al fibrei
musculare striate, mitocondriile fiind principalii furnizori
de ATP (adenozintrifosfat).
 Reticulul endoplasmic neted (sarcoplasmic) prezintă un aspect
particular ceea ce a făcut pe unii autori să-l considere ca organit
specific. La microscopul electronic acesta apare format din numeroşi
tubi cu diametrul de 30-60 nm, cu orientare în lungul miofibrilelor,
anastomozaţi între ei prin tuburi transversale, alcătuind "sistemul L".
La nivelul joncţiunii dintre discul clar şi discul întunecat reticulul
sarcoplasmic prezintă nişte dilataţii de 40-100 nm numite cisterne
terminale. Ele au rolul de a stoca ionii de calciu care urmează să fie
eliberaţi în sarcoplasmă pentru declanşarea contracţiei.
Acumularea ionilor de calciu în interiorul reticulului sarcoplasmic şi
în special în cisternele terminale se face împotriva unui gradient de
concentraţie de aproximativ 10 000-100 000, printr-un mecanism activ,
cu consum de energie, prin intermediul unei pompe Ca2+-ATP-ază.
Cisternele terminale vin în contact cu nişte invaginaţii ale
plasmalemei denumite tubi T. De regulă, cisternele terminale se dispun
câte una de-o parte şi de alta a tubilor T constituind o triadă. Triadele
au un rol esenţial în cuplarea excitaţiei cu contracţia.
 Miofibrilele sunt organitele specifice fibrelor musculare, ele
reprezentând substratul contractil. În fibrele musculare scheletice
numărul acestora este variabil în funcţie de grosimea fibrei, apreciindu-se
că o fibră musculară conţine de la câteva sute la câteva mii de miofibrile.
Miofibrilele ocupă cea mai mare parte din volumul sarcoplasmic
(aproximativ 80%) şi se dispun paralel cu axul lung al fibrei. Au o
grosime de 0,2-2 microni şi o lungime egală cu a fibrei musculare din
care fac parte.
În fibrele musculare mai groase repartiţia acestora în sarcoplasmă
este neuniformă, apărând la microscopul optic sub formă de fascicule cu
orientare longitudinală, cunoscute din histologia clasică sub numele de
colonetele Leydig. Pe secţiune transversală miofibrilele apar în
sarcoplasmă sub formă de puncte fine, grupate, separate de hialoplasmă,
formând câmpurile lui Cohnheim.
Studiile de microscopie optică şi electronică au evidenţiat faptul că
miofibrilele sunt alcătuite dintr-o succesiune alternantă de discuri clare şi
discuri întunecate, dispuse la acelaşi nivel la toate miofibrilele
componente ale fibrei musculare, atât în repaus cât şi în timpul
contracţiei, ceea ce conferă fibrei musculare un aspect particular, striat
transversal.
 Discurile întunecate apar mai intens colorate cu
eozină, au o lungime de aproximativ 1,5 µm la
muşchiul în repaus, sunt anizotrope în lumină
polarizată, motiv pentru care sunt numite şi discuri sau
benzi A. Se colorează în negru cu hematoxilină ferică.
Discul A este bisectat de o bandă mai clară numită
banda H (Hensen) la mijlocul căreia există o linie
întunecată numită stria sau linia M (germ. Mittellinie
= linie de mijloc).
 Discurile clare se colorează mai slab cu eozina, au o
lungime de aproximativ 0,8-1 µm, sunt izotrope în lumină
polarizată, motiv pentru care se mai numesc şi discuri sau
benzi I. Rămân necolorate cu hematoxilina ferică. Fiecare
disc clar este bisectat de o membrană întunecată numită
membrana sau stria Z (stria lui Amici), care trece de la o
miofibrilă la alta realizând o telofragmă ce se prinde pe
frontul citoplasmatic al plasmalemei.
Porţiunea de miofibrilă cuprinsă între două strii Z
succesive formează un sarcomer. O miofibrilă este formată
dintr-un şir mai mare sau mai mic de sarcomere aşezate cap
la cap.
 Sarcomerul, cunoscut şi sub denumirea de căsuţa contractilă a lui
Krause, este unitatea structurală şi funcţională a miofibrilei. Are o
lungime de aproximativ 2,5 microni şi este format dintr-o jumătate de
disc clar, un disc întunecat şi încă o jumătate de disc clar.
Studiile de microscopie electronică, coroborate cu metode de
difracţie a razelor X, au evidenţiat faptul că miofibrilele sunt alcătuite la
rândul lor din subunităţi numite miofilamente, aşezate ordonat şi paralel
cu axul lung al miofibrilei. Au fost astfel observate două tipuri de
miofilamente, care diferă ca lungime, grosime, compoziţie biochimică şi
dispunere în sarcomer:
- miofilamentele groase, formate din miozină, au diametrul de 15 nm
şi lungimea de 1,5 µm; sunt dispuse în mijlocul sarcomerului, formând
discul întunecat (banda A);
- miofilamentele subţiri, formate din actină, au diametrul de 8 nm şi
lungimea de 1 µm; sunt prezente atât în discul clar cât şi în discul
întunecat, cu excepţia benzii H. Cu alte cuvinte miofilamentele subţiri se
întind de-o parte şi de alta a striei Z, ocupă toată lungimea discului clar
(banda I) şi pătrund printre filamentele de miozină în discul întunecat
(banda A) până la banda H.
 Aspectul striat transversal al miofibrilelor observat la
microscopul optic, microscopul cu lumină polarizată sau la cel
cu contrast de fază, rezultă tocmai din această dispunere
caracteristică a celor două tipuri de filamente în sens
longitudinal.
Pe secţiunile transversale, la microscopul electronic, s-a
remarcat un înalt grad de ordonare în dispoziţia tridimensională
a miofilamentelor. La nivelul benzii A, unde există ambele
tipuri de miofilamente, fiecare filament gros de miozină este
înconjurat de 6 filamente subţiri de actină, cu dispunere
hexagonală, iar fiecare filament subţire de actină are în jurul său
3 filamente groase de miozină cu dispunere triunghiulară.
 La suprafaţa filamentelor groase de miozină apar pe imaginile
electronomicroscopice, nişte proeminenţe laterale, perpendiculare pe
axul filamentelor, ce se îndreaptă către filamentele subţiri de actină,
numite punţi transversale. Ele au diametrul de 5 nm şi lungimea de 6-
13 nm. Fiecare filament gros de miozină conţine aproximativ 200-220
punţi transversale dispuse helicoidal în jurul filamentului, la un
interval de 14,3 nm, decalate unele faţă de altele la un unghi de 1200.
Aceste punţi transversale sunt esenţiale în procesul contracţiei.
Componentele ultrastructurale ale sarcomerelor sunt alcătuite, din
punct de vedere biochimic, din agregate supramoleculare proteice care
pot fi clasificate în:
- proteine contractile, reprezentate de miozină şi actină;
- proteine reglatoare, reprezentate de troponină şi tropomiozină;
- alte proteine miofibrilare (alfa- şi beta-actina, conectina, proteina
C, etc.).
 Miozina este scleroproteina cea mai abundentă,
reprezentând 54% din totalul proteinelor musculare. Molecula de
miozină are aspectul unui bastonaş sau al unei crose de hochei,
fiind constituită din două lanţuri polipeptidice răsucite helicoidal.
Lungimea acesteia este de 150 nm, iar grosimea de 2 nm. La unul
din capetele sale prezintă o regiune globuloasă (cap) de 15-20/4-5
nm. La nivelul capului, la cele două lanţuri se adaugă încă 2-4
lanţuri polipeptidice de mici dimensiuni. Această ultimă porţiune
(capul) are puternice proprietăţi ATP-azice, fiind în acelaşi timp şi
zona de cuplare cu actina în timpul contracţiei musculare.
 Greutatea moleculară a miozinei este de 500 000 daltoni.
Porţiunea lungă a moleculei formează meromiozina uşoară
(LMM), pe când porţiunea globuloasă formează meromiozina
grea (HMM).
În structura unui filament gros intră câteva sute de molecule
de miozină. Acestea se aranjează în aşa fel încât porţiunile
liniare, respectiv L-meromiozinele, să formeze axul
filamentului gros, iar porţiunile globulare, respectiv H-
meromiozinele, să formeze punţile transversale, proiectându-se
în afara filamentului gros.
Moleculele de miozină din cele două jumătăţi ale discului A
(de-o parte şi de alta a membranei M) sunt dispuse în două
seturi antiparalele.
 Actina reprezintă aproximativ 25% din totalul proteinelor musculare.
Greutatea moleculară a actinei este de 43 000 daltoni. Până la ora actuală
au fost izolate şi caracterizate biochimic 6 tipuri de actină, mai răspândite
fiind tipurile alfa, beta si gamma. Actina alfa se găseşte în
miofilamentele subţiri, motiv pentru care se mai numeşte si actină
sarcomerică. Actinele beta şi gamma se găsesc în citoplasmă, printre
miofibrile.
Actina sarcomerică există sub două forme:
- actina globulară (actina G) care este o moleculă sferică cu
diametrul de aproximativ 5,5 nm, rezultată din înfăşurarea sub formă de
ghem a unui lanţ polipeptidic de 374 de aminoacizi. Fiecare monomer de
actină G prezintă un loc de cuplare cu miozina.
- actina fibrilară (actina F) formată din două lanţuri neramificate de
subunităţi de actină G, răsucite unul în jurul celuilalt. Aceste lanţuri
conţin 340 - 380 de monomeri de actină G. Un capăt al acestor lanţuri se
ancorează în stria Z, în timp ce celălalt capăt este liber printre filamentele
groase de miozină în banda A. Pentru formarea filamentelor subţiri,
actina se cuplează cu alte proteine fibrilare.
 Tropomiozina are forma unui bastonaş lung de 40 nm, fiind
formată din două lanţuri polipeptidice a câte 284 de aminoacizi.
Troponina este un complex proteic globular cu greutatea
moleculară de 80 000 de daltoni, ataşat tropomiozinei.
Cele două proteine reglatoare prezente în miofibrile formează
complexul tropomiozină-troponină, cu rol esenţial în controlul
interacţiunii dintre actină şi miozină. Astfel, în stare de repaus, la o
concentraţie foarte scăzută a ionilor de calciu intracelular,
tropomiozina blochează locurile de legare ale actinei cu miozina.
La apariţia undei de depolarizare, creşterea concentraţiei ionilor de
calciu intracelular determină legarea acestora de troponina, urmată
de o modificare conformaţională a complexului tropomiozină-
troponină ce are ca rezultat o deplasare cu 1 nm a moleculei de
tropomiozină. Această deplasare este suficientă pentru eliberarea
locurilor de legare ale actinei F cu punţile transversale ale miozinei
şi producerii contracţiei.
 Linia M, greu vizibilă la microscopul optic, reprezintă
centrul sarcomerului. Ea se găseşte la mijlocul discului
întunecat (banda A), acolo unde există numai filamente groase
de miozină şi unde acestea nu prezintă punţi transversale din
cauza dispoziţiei antiparalele a moleculelor de miozină. Studii
de microscopie electronică au evidenţiat la acest nivel prezenţa
unor punţi groase de 4 nm care ancorează filamentele de
miozină între ele în sens transversal. Linia M are rol stabilizator
al filamentelor de miozină.
 Stria Z este situată la mijlocul discului clar (banda I). Ea
este alcătuită dintr-o reţea de filamente de legătură care
solidarizează filamentele subţiri de actină din două sarcomere
adiacente, deoarece filamentele de actină nu trec de la un
sarcomer la altul. Rolul striei Z este în primul rând mecanic, de
a menţine filamentele subţiri în poziţia lor corectă, atât în
timpul contracţiei cât şi în repaus.
 În afara organitelor celulare, în sarcoplasma fibrei musculare
striate se mai găsesc şi incluzii citoplasmatice. Acestea sunt
reprezentate de:
- granulele de glicogen, constituind rezerva energetică
glucidică, localizate mai frecvent intermiofibrilar, dar şi
perinuclear. Se apreciază că glicogenul muscular ar reprezenta 0,5-
1% din greutatea fibrei musculare.
- vacuole de lipide cu diametrul de 0,25 microni, răspândite
difuz printre miofibrile.
- mioglobina - un rezervor temporar intracelular de oxigen.
Mioglobina este o proteină sarcoplasmică globulară cu greutatea
moleculară de 16 800 daltoni. Posedă un grup prostetic (hemul)
identic cu cel din hemoglobină, fiind capabilă de oxigenare şi
dezoxigenare reversibilă. Ea are o afinitate pentru oxigen mult mai
mare decât hemoglobina, putând să se combine cu acesta la
presiuni parţiale mult mai mici decât cele din capilarul pulmonar,
ceea ce îi permite să capteze relativ uşor oxigenul din sânge. Tot ea
este cea care dă culoarea roşie a muşchiului.
 1.1.2. Nucleii
Fibra musculară striată scheletală are aproximativ 30-40 de
nuclei/cm de lungime, situaţi la periferia fibrei sub sarcolemă,
cu dispoziţie alternantă. Nucleii au formă ovalară, sunt dispuşi
cu axul mare în lungimea fibrei, au o lungime de circa 8-10 µm
şi prezintă 1-2 nucleoli. Heterocromatina este condensată sub
membrana nucleară, ceea ce-i face bine vizibili în microscopia
optică.
La periferia fibrelor musculare s-au identificat, mai ales la
organismele tinere, numeroase celule satelite. Acestea sunt
celule mici, turtite, cu citoplasmă puţină şi nucleul mare,
adăpostite în nişte depresiuni ale sarcolemei, având rol în
regenerarea fibrelor musculare lezate.
 1.1.3. Sarcolema

Sarcolema sau învelişul celular are o structură

complexă. Studii de microscopie optică, folosind diverse
coloraţii, coroborate cu cele de microscopie electronică,
au descris la nivelul sarcolemei prezenţa a două structuri
suprapuse şi anume:
- plasmalema sau sarcolema propriu-zisă şi
- matricea pericelulară, cu funcţie de membrană
bazală.
 Sarcolema propriu-zisă reprezintă membrana celulară. Ea
este o structură membranară trilaminată, lipoproteică, cu
grosimea de circa 9 nm. În structura ei se găsesc proteine
integrale cu rol de canale ionice sau de pompe ionice şi un bogat
echipament enzimatic, în special ATP-aze.
Sarcolema trimite în interiorul fibrei musculare, printre
miofibrile, numeroase invaginaţii tubulare numite tubi T
(deoarece aceşti tubi sunt în porţiunea iniţială perpendiculari pe
axul fibrei). Ei se formează din sarcolemă exact la joncţiunea
dintre discul clar şi discul întunecat al miofibrilelor. În
profunzimea fibrei tubii T se anastomozează formând un sistem
tubular, sistemul T, care reprezintă o prelungire a plasmalemei în
interiorul sarcoplasmei. Lumenul tubilor comunică liber cu
mediul extracelular.
Rolul sistemului T este esenţial în declanşarea contracţiei prin
conducerea potenţialului de acţiune de la suprafaţa celulei în
interiorul ei, în apropierea cisternelor terminale ale reticulului
endoplasmic. Apariţia undei de depolarizare la acest nivel va
determina eliberarea ionilor de Ca2+ din reticulul endoplasmic,
necesari cuplării excitaţiei cu contracţia.
 Matricea extracelulară este reprezentată de fibre de
reticulină, elastice şi de colagen, care se dispun plexiform şi
înconjoară fiecare fibră musculară scheletală. Printre acestea se
găsesc din abundenţă glicozaminoglicani care conferă acesteia
reacţia PAS pozitivă. Matricea extracelulară, cu rol de
membrană bazală pentru fibra musculară, se continuă fără nici o
delimitare cu endomisium.
 1.2. Histofiziologia contracţiei musculare
În decursul timpului au existat numeroase ipoteze privind
mecanismele prin care fibrele musculare se contractă şi produc un
lucru mecanic. Dintre acestea trebuie reţinute două teorii:
- teoria scurtării filamentelor, bazată pe observaţiile de
microscopie optică, care au evidenţiat scurtarea sarcomerului la
muşchiul contractat;
- teoria glisării sau alunecării filamentelor în timpul contracţiei,
bazată pe observaţii de microscopie electronică.
Studii privind morfofiziologia contracţiei musculare, realizate
prin metoda difracţiei cu raze X, au adus dovezi clare care arată că
în timpul contracţiei musculare lungimea filamentelor de actină şi
miozină nu se modifică, contracţia musculară realizându-se prin
glisarea filamentelor subţiri de actină printre filamentele groase
de miozină. În timpul contracţiei discul clar (banda I) şi banda H se
scurtează până la dispariţie, membranele Z se apropie, în timp ce
discul întunecat (banda A) rămâne la aceleaşi dimensiuni.
 Influxul nervos transmis de-a lungul axonilor neuronilor motori alfa din
coarnele anterioare ale măduvei spinării sau ai nervilor cranieni, determină
depolarizarea plasmalemei fibrei musculare striate şi apariţia unui potenţial de
acţiune membranar care se propagă rapid pe suprafaţa plasmalemei în toate
sensurile şi pătrunde în profunzimea fibrei musculare prin intremediul tubilor
T. Sistemul T conduce potenţialul de acţiune de la nivelul sarcolemei până în
vecinătatea reticulului sarcoplasmic care înconjoară miofibrilele, determinând
eliberarea ionilor de calciu din cisternele terminale ale acestuia. Rezultă o
creştere locală de aproximativ 100 de ori a concentraţiei Ca2+ care se leagă de
troponină. În urma acestei interacţiuni se produce o modificare conformaţională
a complexului troponină-tropomiozină, având ca urmare o deplasare a
tropomiozinei cu aproximativ 1 nm şi eliberarea zonelor de interacţiune dintre
actină şi miozină. Între filamentele de actină şi miozină apar punţi transversale
care determină o mişcare de alunecare a filamentelor subţiri de actină spre
centrul sarcomerului cu aproximativ 5-10 nm.
După realizarea contracţiei, ionii Ca2+ din sarcoplasmă sunt reintroduşi în
reticulul sarcoplasmic prin intervenţia unei pompe de Ca2+ prezentă în
membrana reticulului sarcoplasmic, realizându-se astfel relaxarea musculară.
Energia necesară proceselor de contracţie şi relaxare rezultă din scindarea
enzimatică a ATP-ului. ATP-ul se sintetizează continuu prin procese enzimatice
complexe ce se desfăşoară la nivelul mitocondriilor.
 1.3. Clasificarea fibrelor musculare scheletice

În decursul timpului au fost elaborate mai multe clasificări

ale fibrelor musculare scheletale, autorii folosind criterii
diverse: aspectul macroscopic, cantitatea şi distribuţia
mitocondriilor, grosimea benzii Z, cantitatea de ATP-aze,
prezenţa enzimelor oxidative etc.
La ora actuală cei mai mulţi autori clasifică fibrele musculare
după aspectul lor în:
- fibre musculare roşii;
- fibre musculare albe;
- fibre musculare intermediare.
 Fibrele musculare roşii se găsesc preponderent în muşchii
posturali, care prezintă contracţii lente şi prelungite. În sarcoplasmă
au numeroase mitocondrii şi cantităţi crescute de mioglobină, dar
au mai puţine miofibrile. Sistemul T şi reticulul sarcoplasmic sunt
mai puţin dezvoltate. Ele sunt bogat vascularizate şi au un raport
suprafaţă/volum relativ mare, ceea ce le permite un schimb
metabolic mai intens cu matricea extracelulară. Principala sursă de
energie o reprezintă oxidarea mitocondrială a acizilor graşi, care
este mult mai eficientă decât glicoliza anaerobă. Culoarea roşie se
datorează, în principal, mioglobinei.
Mioglobina reprezintă un rezervor temporar intracelular de
oxigen. În timpul contracţiei musculare, din motive mecanice,
debitul sanguin scade, ceea ce duce la o ischemie locală. În aceste
condiţii, metabolismul celular se desfăşoară pe seama oxigenului
stocat în mioglobină.
 Fibrele musculare albe se găsesc în muschii cu contracţii
rapide şi de scurtă durată. În sarcoplasmă au numeroase
miofibrile cu o striaţie transversală mai evidentă, un sistem T şi
un reticul sarcoplasmic bine dezvoltat, cu un număr dublu de
cisterne terminale faţă de fibrele roşii, dar au mai puţine
mitocondrii şi mai puţină mioglobină. Sunt mai slab
vascularizate şi principala sursă de energeie o reprezintă
glicoliza. Din cauza glicolizei anaerobe, în fibre se acumulează
acid lactic pentru a cărui metabolizare este nevoie de oxigen. De
aceea, fibrele musculare albe obosesc repede şi pot efectua un
lucru mecanic numai pe o durată scurtă. Acest tip de fibre se
găseşte în muşchii membrelor.
 Fibrele musculare intermediare, numite şi fibre
"roz", prezintă caractere mixte şi, la om, formează
majoritatea fibrelor musculare. De fapt, muşchii scheletici
sunt alcătuiţi dintr-un amestec în proporţii variate de fibre
roşii, albe şi intermediare, la om neexistând muşchi pur
roşii sau pur albi.
 1.4. Regerarea fibrelor musculare scheletice

Ţesutul muscular striat are o capacitate de regenerare limitată

deoarece fibra musculară este o formaţiune citoplasmatică
multinucleată diferenţiată care nu se mai divide. După
traumatisme care interesează muşchiul, fibrele musculare se pot
reface în mică proporţie, pe seama celulelor satelite, prezente la
periferia fibrelor. Aceste celule sunt progenitori reziduali ai
fibrelor musculare scheletice, sunt promioblaşti embrionari. În
caz de distrugeri masive, ţesutul muscular scheletic este înlocuit
cu ţesut conjunctiv fibros.
1.5. Organizarea ţesutului muscular striat scheletic
Fibrele musculare striate din structura muşchiului sunt aranjate
paralel între ele, orientate pe direcţia mişcării. Ele sunt solidarizate
printr-o lamă de ţesut conjunctiv lax de grosimi variabile, bogat în
fibre de colagen, de reticulină şi elastice, care constituie
endomisium.
Fibrele musculare se grupează în fascicule primare, secundare
sau terţiare, delimitate de un ţesut conjunctiv mai bogat, bine
vascularizat şi inervat, constituind perimisium intern. Toate
fasciculele musculare sunt învelite la periferie de perimisium
extern sau epimisium, format din ţesut conjunctiv bogat în fibre
colagene, fapt ce-i conferă un aspect de ţesut conjunctiv dens
fibros.
 Ţesutul conjunctiv din structura muşchilor variază de la
un muşchi la altul, fiind mai dezvoltat la adulţi şi bătrâni. Pe
lângă funcţia mecanică de a solidariza fibrele musculare, acest
ţesut permite mişcarea individuală a fasciculelor şi chiar a
fibrelor musculare între ele. Prin fibrele elastice pe care le
conţine permite relaxarea fibrelor musculare fără consum de
energie. De asemenea este calea prin care vasele sanguine,
limfatice şi filetele nervoase abordează fibrele musculare. La
capătul muşchiului, acest ţesut se continuă cu elemente
conjunctive din structura tendoanelor, aponevrozelor sau
fasciilor, realizând în acest mod ancorarea fibrelor musculare la
piesele osoase ale aparatului locomotor.
 1.6. Legătura muşchiului cu tendonul
Forţa dezvoltată de ţesutul muscular este transmisă oaselor prin
intermediul tendonului. La contactul dintre muşchi şi tendon se
realizează relaţii de contiguitate şi continuitate între
componentele muşchiului şi tendonului. Astfel, extremitatea fibrei
musculare se subţiază progresiv spre tendon, iar sarcolema prezintă
un număr mare de invaginaţii care cresc suprafaţa de contact dintre
muşchi şi tendon. Miofibrilele se ancorează pe frontul
citoplasmatic al sarcolemei transmiţându-i acesteia lucrul mecanic
efectuat. Fibrele colagene ale tendonului se ancorează pe suprafaţa
externă a sarcolemei, iar endomisium şi perimisium intern se
continuă cu peritenoniu intern. Sarcoplasma şi miofibrilele nu au
decât relaţii de contiguitate cu structurile tendinoase, pe când
sarcolema, endomisium şi perimisium intern au relaţii de
continuitate cu structurile tendinoase.
 1.7. Vascularizaţia ţesutului muscular striat

Ţesutul muscular striat scheletal este în general bine

vascularizat, artere numeroase abordând muşchiul în diverse
puncte de pe suprafaţa sa, furnizându-i diverşi metaboliţi şi
oxigen. Ele se ramifică în muşchi în ţesutul conjunctiv
interfascicular. În endomisium, în jurul fibrelor musculare roşii,
există un număr mult mai mare de capilare decât în jurul fibrelor
musculare albe. Aceste capilare cu dispunere în lungul fibrei
musculare provin din ramificaţiile arteriolare ale vaselor
prezente în perimisium intern. În perimisium intern şi extern se
găsesc venule şi, respectiv, vene care au un traiect similar
arteriolelor, ele colectând sângele încărcat cu CO2 şi produşi de
catabolism. Tot aici se găsesc şi numeroase vase limfatice.
 1.8. Inervaţia fibrelor musculare scheletale

Muşchii scheletici prezintă o bogată inervaţie

somatică, senzitivă şi motorie. La nivelul muschiului s-
au evidenţiat şi fibre nervoase vegetative destinate în
primul rând vaselor de sânge.
 1.8.1. Inervaţia motorie este asigurată de axoni ai neuronilor
motori alfa situaţi în coarnele anterioare ale măduvei spinării sau
în nucleii motori ai nervilor cranieni. Un neuron poate inerva una
sau mai multe fibre musculare scheletale. De exemplu, un neuron
din nervii oculomotori se distribuie, prin butonii săi terminali, la
una sau la cel mult 4-5 fibre musculare, permiţând ochilor să
realizeze mişcări foarte fine, pe când un neuron din coarnele
anterioare ale măduvei se poate distribui la câteva sute sau chiar
mii de fibre musculare striate de la nivelul trunchiului sau
membrelor şi realizează mişcări mai grosolane.
Neuronul motor împreună cu fibrele musculare pe care le
inervează constituie o unitate motorie. Există deci, după numărul
de fibre musculare inervate de un neuron, unităţi motorii mici şi
unităţi motorii mari.
 Interdependenţa dintre sistemul nervos şi muşchi se stabileşte
din cursul evoluţiei ontogenetice şi este esenţială pentru muşchi,
secţionarea axonului ducând la atrofia fibrelor musculare
inervate de el.
Axonul neuronului motor, pe măsură ce se apropie de fibrele
musculare, trimite spre acestea ramificaţii care pierd teaca de
mielină, rămânâd acoperite doar de teaca Schwann. Ramificaţiile
axonale vor sfârşi prin formarea de butoni terminali care sunt
aşezaţi într-o depresiune a plasmalemei fibrei musculare
scheletice. La acest nivel se formează o sinapsă de tip special
numită placă motorie.
O placă motorie are în structura sa următoarele componente:
- componenta presinaptică;
- fanta sinaptică;
- componenta postsinaptică.
 Componenta presinaptică sau componenta nervoasă este
reprezentată de butonul terminal. Acesta conţine neuroplasmă,
numeroase mitocondri, fragmente de reticul endoplasmic,
neurofilamente şi câteva sute de mii de vezicule sinaptice. Acestea
din urmă au diametrul de 40-60 nm, sunt sferice, delimitate de o
membrană proprie şi conţin acetilcolină, mediatorul chimic al plăcii
motorii. O veziculă sinaptică reprezintă o cuantă de mediator
chimic şi conţine aproximativ 12 000 - 20 000 de molecule de
acetilcolină.
Membrana butonului terminal continuă axolema, ea având rolul
unui transductor electrochimic ce converteşte potenţialul de acţiune
într-un semnal chimic, rezultatul fiind eliberarea cuantelor de
acetilcolină în fanta sinaptică.
Fanta sinaptică sau spaţiul sinaptic se găseşte între membrana
componentei pre- şi postsinaptice. Are o lărgime de aproximativ 20
nm şi este ocupată de glicocalix.
 Componenta postsinaptică sau componenta musculară este
reprezentată de sarcolema fibrei musculare care prezintă la acest nivel o
serie de modificări structurale, ultrastructurale şi biochimice. Astfel,
sarcolema prezintă multiple adâncituri în care pătrund butonii terminali
şi multiple falduri pentru a creşte suprafaţa de contact dintre componenta
nervoasă şi cea musculară.
În structura plasmalemei există aproximativ 15.000-20.000 receptori
specifici/µm2 pentru acetilcolină.
Sarcoplasma este mai abundentă, conţine numeroşi nuclei veziculoşi,
rare miofibrile, ribozomi, numeroase mitocondrii şi reticul endoplasmic.
Membrana postsinaptică este un traductor chemo-electric care
transformă mesajul chimic al acetilcolinei în potenţial de acţiune.
Apariţia unui impuls nervos duce la descărcarea în fanta sinaptică a
circa 100 de cuante de acetilcolină care acţionează rapid asupra
membranei postsinaptice producând depolarizarea acesteia. Unda de
depolarizare se propagă rapid pe toată suprafaţa sarcolemei, iar prin
intermediul sistemului T ajunge în profunzimea fibrei.
Imediat după producerea depolarizării sarcolemei, mediatorul chimic
este inactivat de colinesterază.
 1.8.2. Inervaţia senzitivă a muşchiului este în
legătură cu sensibilitatea de tracţiune, presiune şi
kinestezică. Terminaţiile senzitive, reprezentând
prelungirile dendritice ale neuronilor pseudounipolari
din ganglionii spinali sau ale neuronilor omologi din
nervii cranieni formează la nivelul muşchilor scheletici,
fie terminaţii simple amielinice ce se dispun spiralat în
jurul fibrelor musculare scheletice, fie fusuri
neuromusculare.
 Fusul neuromuscular este o formaţiune ovoidală sau
alungită de 1-3 mm lungime şi 0,2 mm grosime, dispus de regulă
la joncţiunea muşchiului cu tendonul. Este delimitat la exterior
de o capsulă conjunctivă ce înveleşte câteva (5-20) fibre
musculare striate modificate, cu caracter embrionar, paralele
între ele, numite fibre intrafusale. Aceste fibre se caracterizează
prin faptul că în porţiunea lor centrală, numită zonă ecuatorială,
sunt lipsite de miofibrile, deci nu prezintă striaţia transversală
caracteristică dar conţin un număr mare de nuclei. Zonele
periferice ale fibrelor intrafusale, numite segmente polare, sunt
de grosimi mult mai reduse (ele subţiindu-se spre extremitatea
fusului), prezintă discuri clare şi întunecate, similar fibrelor
extrafusale şi au nuclei puţini.
 La fusul neuromuscular ajung terminaţii senzitive primare,
groase, cu originea în ganglionii spinali care se termină într-un
sistem complex de spirale şi inele în jurul regiunii ecuatoriale a
fibrelor intrafusale şi fibre senzitive secundare, mai subţiri, care au
aceeaşi origine şi care se distribuie segmentelor polare. Se
consideră că fibrele senzitive primare au rol în controlul reflexelor
medulare monosinaptice, în timp ce fibrele senzitive secundare sunt
implicate în realizarea reflexelor polisinaptice.
Fusul neuromuscular primeşte şi terminaţii nervoase motorii
reprezentate de axoni ai neuronilor gamma din coarnele anterioare
ale măduvei spinării. Ele se distribuie segmentelor polare şi
intervin în menţinerea tonusului fibrelor musculare intrafusale.
Fusurile neuromusculare au rol de receptori de întindere, fiind
aşezate paralel cu fibrele musculare extrafusale. Prin intermediul
lor se realizează un mecanism de control de tip feed-back al stării
de contracţie a muşchiului.
 ŢESUTUL MUSCULAR CARDIAC

Ţesutul muscular cardiac reprezintă o formă particulară de ţesut

muscular striat, fiind format din fibre musculare striate joncţionate între
ele prin discuri intercalare. Fibrele musculare cardiace, numite
miocardocite, sunt celule uninucleate de formă cilindrică.
După aspectul histologic şi funcţia pe care o îndeplinesc celulele
musculare cardiace se clasifică în:
- celule miocardice propriu-zise (celule lucrătoare) care intră în
structura muşchiului cardiac şi asigură funcţia de pompă a inimii;
- celule nodale (celule excito-conductoare) care formează ţesutul
nodal al cordului ce asigură geneza şi conducerea undei de depolarizare a
miocardului.
Celulele miocardice în ansamblul lor se caracterizează printr-un
metabolism preponderent oxidativ, fiind bogate în mioglobină şi
mitocondrii.
 I. Miocardocitele lucrătoare intră în structura miocardului
atrial şi ventricular, precum şi în structura muşchilor papilari.
În structura miocardului, fibrele miocardice se organizează în
fascicule sau reţele plexiforme a căror orientare generală este vizibilă
macroscopic. Ele se joncţionează prin intermediul discurilor
intercalare sau striilor scalariforme Eberth. Discul intercalar, prezent
numai în miocard, reprezintă un complex joncţional cu structură şi
funcţionalitate particulară, La microscopul optic, discurile intercalare
sunt mai puţin evidente, motiv pentru care miocardul a fost considerat
mult timp ca fiind alcătuit din formaţiuni sinciţiale. Coloraţiile
histologice cu hematoxilină ferică sau fosfotungstică evidenţiază mai
bine discurile intercalare, iar studiile de microscopie electronică au
descifrat ultrastructura acestor complexe joncţionale şi au demonstrat
că miocardul este format din celule uninucleate.
 Miocardocitele sunt celule cilindrice, cu extremităţile uneori
ramificate, având diametrul de 15-30 µm, iar lungimea de 50-130 µm.
Numărul lor a fost apreciat la 2 x 109.
În sarcoplasmă prezintă unul sau doi nuclei ovalari, situaţi
central, cu axul lung în axul celulei.
Miofibrilele sunt aşezate ordonat şi prezintă striaţii transversale
caracteristice fibrelor musculare striate. În jurul nucleului striaţiile
transversale sunt absente.
Între miocardocitele anastomozate se găseşte puţin ţesut
conjunctiv care conţine numeroase capilare sanguine și limfatice, celule
conjunctive şi filete nervoase.
Fibrele miocardice, similar fibrelor musculare scheletice,
prezintă: sarcolemă, sarcoplasmă, nucleu.
 Sarcolema, ca şi sarcolema fibrei musculare scheletice, prezintă
o structură complexă, fiind formată din trei componente: plasmalema,
lama bazală, lama reticulară.
1.Plasmalema este o structură trilaminată, lipoproteică, cu o
grosime de 7,5 - 9 nm. Ea are un aspect ondulat prezentând numeroase
invaginaţii, numite caveole, cu o morfologie variată, şi prelungiri adânci
ce formează sistemul de tuburi transversale, sistemul T.
Sistemul T este format din prelungiri ale plasmalemei care se
extind transversal în interiorul miocardocitului. În interiorul celulei ele se
ramifică dând prelungiri longitudinale (în lungul fibrei miocardice) cu
diametrul constant, ce leagă tuburile T între ele. Se formează astfel un
sistem canalar prin care spaţiul extracelular pătrunde în interiorul
miocardocitului. La suprafaţa plasmalemei sistemul de tuburi
transversale T prezintă un orificiu de deschidere foarte larg, de circa 10
ori mai mare decât la fibra musculară striată scheletică, ca o adaptare
funcţională a cordului la lucrul mecanic pe care-l efectuează.
Reprezentând o prelungire a plasmalemei, el deţine un rol esenţial în
conducerea rapidă a undei de depolarizare de la suprafaţa celulei la
structurile contractile ale acesteia.
 Plasmalema miocardocitelor conţine proteine integrale care au
funcţii diverse: unele participă la formarea conexonilor, altele
reprezintă canale ionice pentru Na+, K+ sau Ca2+, altele pompe ionice,
iar o altă categorie formează receptorii specifici pentru catecolamine
(adrenalină, noradrenalină), acetilcolină sau diverşi hormoni.
2. Lama bazală are o grosime de circa 30 nm şi un aspect
electronodens, fiind formată din glicoproteine şi colagen tip IV. Lama
bazală este separată de plasmalemă de un spaţiu mai clar cu grosimea
de 20 nm, denumit lamina lucida.
3. Lama reticulară este formată din fine fibre de colagen ce se
continuă cu spaţiul conjunctiv intercelular.
 Sarcoplasma este mai abundentă în celulele tinere.
Ea pare mai abundentă în jurul nucleului motiv pentru care
în această zonă striaţiile transversale sunt absente.
În sarcoplasmă se găsesc:
• organite celulare comune: mitocondrii, reticul
endoplasmic rugos, ribozomi, aparat Golgi, lizozomi,
peroxizomi;
• organite celulare specifice: miofibrile, reticulul
sarcoplasmic;
• mioglobină;
• incluzii: granule de glicogen, lipide
 Mitocondriile sunt organitele celulare cele mai numeroase. În
miocardocitele ventriculare ele ocupă aproximativ 35-40% din volumul
celular, motiv pentru care fibrele musculare ventriculare sunt considerate
cele mai bogate celule în mitocondrii din organismul uman.
Mitocondriile se dispun printre miofibrile, cu axul mare în axul
lung al celulei, dar şi perinuclear. Ele au diametrul de 0,5-1 µm şi
lungimea de 1,5-2 µm, dar în unele condiţii de efort prelungit (sportivi)
pot ajunge la lungimi de 6-8 µm.
Cantitatea mare de mitocondrii este o consecinţă a faptului că
metabolismul miocardocitelor este preponderent oxidativ. Ele folosesc o
gamă variată de materiale energetice (acizi graşi, glucoză, corpi cetonici,
acid piruvic, acid lactic etc) pe care le degradează pe calea ciclului
Krebs, până la CO2, H2O şi energie.
În stări de hipoxie sau ischemie, mitocondriile se balonizează.
Mitocondriile au şi proprietatea de a capta şi de a elibera Ca2+
atunci când sunt saturate celelalte mecanisme de stocare a acestora.
 Reticulul endoplasmic rugos şi ribozomii liberi sunt aproape
absenţi în miocardocitele adulte. Celulele tinere conţin cantităţi mici
de reticul endoplasmic rugos şi grămezi de ribozomi perinuclear.
Lizozomii, peroxizomii şi aparatul Golgi sunt în cantitate
redusă.
Miofibrilele sunt organitele intracelulare care ocupă circa 50%
din volumul sarcoplasmic. Ele au o ultrastructură identică cu a
miofibrilelor din muşchii scheletici, fiind formate din miofilamente
subţiri de actină şi miofilamente groase de miozină, dispuse în
sarcomere.
Proteinele contractile cardiace, deşi au aceleaşi proprietăţi şi
aceeaşi structură electronomicroscopică ca proteinele din muşchii
scheletici, din punct de vedere biochimic şi imunologic sunt totuşi
diferite de acestea.
Activitatea ATP-azică a miozinei cardiace este mult mai mare
decât a miozinei din fibrele musculare scheletice.
 Reticulul sarcoplasmic este constituit, ca şi la muşchiul
scheletic, dintr-o reţea tubulară anastomotică, cu diametrul foarte
subţire şi neregulat, ce înconjoară miofibrilele. La nivelul joncţiunii
dintre discul clar şi discul întunecat reţeaua tubulară a reticulului
sarcoplasmatic formează dilataţii sau cisterne terminale care vin în
contact cu sistemul T al plasmalemei, realizând complexe functionale
numite diade, cu rol important în procesul de "cuplare a excitaţiei cu
contracţia". La acest nivel unda de depolarizare a plasmalemei
determină eliberarea ionilor de Ca2+ din cisternele reticulului
sarcoplasmic în sarcoplasmă şi producerea contracţiei.
Incluziile din sarcoplasmă sunt mai abundente în jurul
nucleului. Ele sunt reprezentate de granule de glicogen, vacuole mici
de lipide şi vacuole cu lipofuscină sau "pigment de uzură" a căror
cantitate creşte odată cu înaintarea în vârstă.
 Nucleul miocardocitelor este unic, foarte rar
fiind întâlnite celule miocardice cu doi nuclei. Acesta
este de formă ovală, dispus central, cu axul mare în
axul lung al celulei, normocrom, cu cromatina
omogenă.
În jurul nucleului sarcoplasma este fin granulară,
cu un conţinut ridicat de glicoproteine, bogată în
organite comune (aparat Golgi, lizozomi, mitocondrii,
granule de lipofuscină), dar săracă în miofibrile.
 Discurile intercalare reprezintă joncţiuni intrecelulare
complexe, prezente între capetele miocardocitelor. Două discuri
intercalare adiacente delimitează o celulă miocardică. Ele sunt structuri
microscopice specifice, prezente numai la nivelul ţesutului striat
cardiac.
În microscopia fotonică, în coloraţii uzuale, secţiunile
longitudinale prin fibrele musculare cardiace evidenţiază discurile
intercalare ca nişte striaţii transversale groase, perpendiculare pe axul
mare al celulelor, slab acidofile, dispuse la intervale relativ regulate.
Datorită acestui aspect au fost numite şi striile scalariforme Eberth.
Evidenţierea lor se face electiv în coloraţia cu hematoxilină ferică.
Constituite prin ataşarea membranelor a două celule adiacente,
discurile intercalare au o arhitectură complexă. Ele constituie zone
joncţionale care asigură atât coeziunea miocardocitelor cât şi cuplarea
lor funcţională.
 Privite la microscopul electronic, discurile intercalare sunt
dispuse la nivelul unei strii Z terminale. Ele nu sunt complexe
joncţionale liniare ci au forma unei linii frânte sau "în zig-zag",
prezentând, în raport cu axul mare al miocardocitelor, porţiuni
transversale şi porţiuni longitudinale.
Segmentele transversale, dispuse perpendicular pe axul
celulelor miocardice, prezintă două tipuri de joncţiuni de adezivitate:
- fascia adherens (joncţiunea intermediară, zonula aderens);
- macula adherens (desmozomi).
Fascia aderens este porţiunea care ocupă cea mai mare parte din
suprafaţa joncţională a celulelor. Pe frontul sarcoplasmic prezintă un
material electronodens format din vinculină, proteină care facilitează
adezivitatea filamentelor de actină la plasmalemă. Spaţiul intercelular
cu o grosime de 20-25 nm, conţine numeroase proteine şi glicoproteine
filamentoase care asigură adezivitatea plasmalemelor. Rezistenţa
mecanică a unei astfel de structuri este impresionantă, ea rezistând la
forţe de tracţiune considerabile. În absenţa ionilor de calciu, asemenea
structuri se desfac uşor.
 Macula adherens (desmozomii) ocupă o suprafaţă mult mai
redusă decât fascia adherens. Ei prezintă o structură similară cu a
desmozomilor din alte structuri tisulare. Pe frontul sarcoplasmic al
miocardocitelor prezintă o placă densă pe care se inseră
tonofilamentele citoscheletului celular, fără legătură cu
miofilamentele contractile. În spaţiul intercelular a cărui grosime este
de circa 20-30 nm se remarcă o altă structură densă, formată din
glicoproteine, pe care se inseră structurile desmozomale din cele două
celule vecine. Absenţa ionilor de calciu favorizează dezorganizarea
structurilor desmozomale.
 Segmentele longitudinale conţin un singur tip de joncţiune, şi
anume joncţiuni comunicante (gap, nexus). Plasmalemele celulelor
adiacente, separate de un spaţiu foarte redus de numai 2 nm, sunt
străbătute de formaţiuni proteice tubulare denumite conexoni. Acestea
formează canale comunicante între celule, de aspect hexagonal, prin care
pot trece de la o celulă la alta aminoacizi, oligozaharide, nucleotide, ioni,
al căror diametru nu depăşeşte 1,5-2 nm. Joncţiunile gap reprezintă la
nivelul miocardocitelor auriculare circa 6%, iar la miocardocitele
ventriculare 10-13% din suprafaţa discului intercalar.
Joncţiunile gap sunt rezistente la acţiunea enzimelor proteolitice
şi la depleţia de calciu, dar se distrug prin tratare cu acetonă, datorită
dizolvării lipoproteinelor din structura lor.
Pe lângă faptul că permit un schimb important de material
sarcoplasmic, nexusurile reprezintă şi căi de transmitere a undei de
depolarizare de la o celulă la alta, deoarece rezistenţa electrică a acestor
joncţiuni este de aproximativ 2000 de ori mai mică decât în restul
sarcolemei.
 Heterogenitatea miocardocitelor lucrătoare
Deşi sunt asemănătoare între ele, moicardocitele lucrătoare nu sunt
identice. Ele prezintă aspecte morfologice variabile ca urmare a adaptării la
lucrul mecanic pe care-l efectuează.
Există două categorii de celule miocardice: ventriculare și atriale.
Miocardocitele ventriculare sunt mai voluminoase, având diametrul
de 15-25 µm. Sarcoplasma este săracă în reticul endoplasmatic rugos şi aparat
reticular Golgi, dar conţine cantităţi mari de mitocondrii voluminoase.
Miofibrile sunt numeroase, dense, paralele cu axul mare al celulei, iar sistemul
T este foarte dezvoltat. Striile intercalare Eberth sunt mai evidente.
Miocardocitele atriale au diametrul de 6-15 µm; sarcoplasma conţine
mai multe organite comune şi mai puţine miofibrile. Unele miocardocite atriale
prezintă un reticul endoplasmic rugos şi un aparat reticular Golgi foarte
dezvoltate. În sarcoplasma acestora s-au identificat granule de secreţie de
formă sferică, cu diametrul de circa 500 nm localizate preponderent perinuclear.
Aceste granule au fost semnalate pentru prima dată de către George Emil
Palade în 1961. Studii ulterioare au arătat că granulele din celulele miocardului
atrial conţin un factor de natură polipeptidică care produce diureză prin
natriureză şi kaliureză masivă. Acest factor a fost denumit auriculină,
atriopeptină sau factorul natriuretic atrial (FNA). Factorul natriuretic atrial
este cea mai puternică substanţă natriuretică endogenă cunoscută până în
prezent.
 II. Miocardocitele sistemului excito-conductor
În structura miocardului există celule capabile să se depolarizeze
ritmic şi să transmită miocardocitelor lucrătoare undele de depolarizare.
Aceste celule numite şi celule cardionectoare, formează sistemul excito-
conductor al cordului, care cuprinde următoarele structuri:
- nodulul sino-atrial (Keith-Flack) situat în peretele lateral al
atriului drept, în apropierea orificiului de vărsare al venei cave
superioare. El are o suprafaţă de 2 x 6 mm;
- nodulul atrio-ventricular (Aschoff-Tawara) situat în peretele
postero-inferior al atriului drept, imediat deasupra inserţiei valvulei
interne a tricuspidei. Acest nodul este mai voluminos şi are un contur
neregulat.
- fasciculul atrioventricular Hiss, singura legătură musculară
între cele două etaje ale cordului. Acesta porneşte din nodulul atrio-
ventricular sub forma unui fascicul voluminos de miocardocite, coboară
pe partea postero-laterală dreaptă a septului interventricular şi după circa
15 mm se împarte în două ramuri: ramura dreaptă şi ramură stângă;
 Ramura dreaptă coboară pe partea dreaptă a septului
interventricular, se ramifică arborescent şi se continuă cu celulele
Purkinje. Ramura stângă străbate septul interventricular şi, la nivelul
ventriculului stâng se ramifică în două braţe: braţul anterior şi braţul
posterior care merg pe peretele anterior şi, respectiv, posterior al
ventriculului stâng. Acestea se continuă cu reţeaua celulelor Purkinje din
peretele ventriculului stâng.
În unele afecţiuni cardiace, mai ales în cardiopatia ischemică, se
produce o distrugere a celulelor fasciculului Hiss (mai frecvent a
celulelor componente ale ramurilor) rezultând blocuri de ramură, cu
efecte negative considerabile asupra funcţiilor cordului.
- celulele Purkinje, o reţea celulară subendocardică care leagă
fasciculul Hiss de miocardocitele lucrătoare ventriculare.
Celulele sistemului excito-conductor au dimensiuni mai reduse şi
se dispun în grămezi fără nici o orientare la nivelul nodulilor sino-atrial
şi atrio-ventricular sau în fascicule la nivelul fasciculului Hiss şi
ramurilor sale. La periferia sa, sistemul excitoconductor este delimitat de
o teacă fină de ţesut conjunctiv.
 Studii de microscopie electronică şi histoenzimologie au arătat că
în structura sistemului excitoconductor există trei tipuri de celule diferite:
P, T şi celulele Purkinje.
Celule P au formă rotundă sau ovală, nucleul mare, hipocrom,
rotund, situat central şi sarcoplasmă abundentă. În sarcoplasmă se găsesc
puţine miofibrile dispuse fără nici o orientare, motiv pentru care se
consideră că aceste celule nu au funcţie contractilă. Reticulul sarcoplasmatic
este şi el puţin dezvoltat, iar mitocondriile sunt rarefiate, mici, cu puţine
criste pe membrana internă. Celulele P stabilesc între ele joncţiuni de tip gap
şi macula adherens. Se consideră că celulele P au funcţie de pace-maker.
Celulele T sunt alungite şi au o organizare ultrastructurală
intermediară între celulele P şi celulele miocardice propriu-zise. În
sarcoplasmă prezintă mai multe miofibrile şi o cantitate mai mare de
mitocondrii. Se consideră că aceste celule au funcţie de conducere a undei
de depolarizare.
Celulele Purkinje sunt celule mari cu o citoplasmă mai clară decât
miocardocitele lucrătoare. În sarcoplasmă se găsesc miofibrile dispuse la
periferia celulei cu orientare paralelă cu axul mare al celulei şi o cantitate
mare de granule de glicogen. Mitocondriile sunt numeroase, dispersate
neuniform în sarcoplasmă, în timp ce reticulul sarcoplasmic este slab
reprezentat.
 Organizarea ţesutului muscular cardiac
Fibrele musculare cardiace se organizează în fascicule cu orientare oblică,
specifică fiecărei cavităţi pe care o delimitează.
Între fibrele musculare cardiace există o cantitate mică de ţesut conjunctiv
lax care conţine vase de sânge, celule conjunctive, fibre de colagen, rare fibre
elastice şi substanţă fundamentală bogată în proteoglicani. Vasele sanguine provin
din ramificaţiile celor două artere coronare. Ele formează iniţial o reţea
subepicardică din care se desprind vasele intramurale.
Capilarele sanguine sunt foarte numeroase, miocardul fiind unul dintre
cele mai bine vascularizate ţesuturi datorită consumului mare de oxigen. Se
apreciază că numărul capilarelor variază de la 3500 la 5500/mm3. Capilarele
sanguine au un perete continuu.
În jurul nodulului sino-atrial şi atrio-ventricular, în ţesutul conjunctiv se
găsesc numeroase terminaţii libere de tip colinergic şi adrenergic care participă la
influenţarea activităţii cardiace.
Miocardocitele sunt celule înalt diferenţiate care şi-au pierdut capacitatea
de diviziune. De aceea, pentru efectuarea unui lucru mecanic intens şi susţinut,
miocardocitele se hipertrofiază. Acest proces constă în creşterea volumului celular,
creşterea masei proteinelor contractile şi a numărului de mitocondrii.
 ŢESUTUL MUSCULAR NETED
Este alcătuit din celule musculare uninucleate numite miocite care, spre
deosebire de cele striate, nu prezintă striaţii transversale. El intră în structura
organelor interne, motiv pentru care este numit şi ţesut muscular visceral,
având o contribuţie directă la reglarea unor procese fiziologice importante ca:
digestia, circulaţia sanguină, respiraţia etc.
Fibra musculară netedă sau miocitul este elementul structural de
bază al ţesutului muscular neted. În stare de relaxare, fibrele musculare netede
din pereţii organelor cavitare au aspect alungit, fuziform, cu partea centrală mai
îngroşată şi capetele efilate. În pereţii vaselor sanguine există însă şi miocite de
formă stelată, cu numeroase ramificaţii.
Dimensiunile fibrelor musculare netede variază considerabil în raport
cu localizarea şi cu starea lor funcţională. Dimensiunile medii sunt cuprinse
între 20-50 µm lungime şi 5-10 µm grosime în porţiunea centrală, dar la stomac
sau la uterul gravid s-au observat miocite cu lungimea de 500 µm - 1 mm şi
grosimi mai mari de 10-20 µm.
Miocitul este o celulă tipică uninucleată, formată din 3 componente:
- nucleu,
- sarcolemă,
- sarcoplasmă.
 Nucleul miocitelor în stare de relaxare este ovalar,
situat central, cu axul mare aşezat paralel cu axul lung al
celulei. Dimensiunile lui sunt de aproximativ 10/2 µm. În
fibra musculară în contracţie nucleul poate deveni rotund,
"în bastonaş" sau "în tirbuşon".
Ultrastructural, nucleul fibrei musculare netede este
alcătuit din aceleaşi componente ca nucleul oricărei
celule. La periferie este delimitat de o membrană nucleară
dublă, uşor sinuoasă, sub care se află blocuri mici de
heterocromatină. Cea mai mare parte din volumul nuclear
este ocupat de eucromatină. Frecvent prezintă unu sau doi
nucleoli, vizibili chiar şi la microscopul optic.
 Membrana celulară este alcătuită din două componente:
- plasmalema (sarcolema propriu-zisă), o membrană trilaminată,
lipoproteică cu grosimea de aproximativ 7-10 nm.
- lama bazală sau membrana bazală, groasă de aproximativ 5-25
nm, formată din fibre de reticulină, de colagen şi elastice,
glicozaminoglicani şi proteoglicani, ce se continuă cu ţesutul conjunctiv
interfibrilar. Aceste componente sunt sintetizate chiar de miocite.
Sarcolema fibrei musculare netede nu prezintă tubi T, dar la
nivelul ei s-a remarcat prezenţa a trei tipuri de zone de specializare
morfofuncţională: caveolele, ariile dense, joncţiunile intercelulare.
Caveolele sunt microinvaginaţii ale plasmalemei în formă de
"cuib de rândunică", de 70/120 nm, care comunică liber cu spaţiul
extracelular. Lamina bazală trece peste ele fără a pătrunde în interiorul
lor. Numărul caveolelor este de aproximativ 150 000 pentru fiecare fibră
musculară netedă, mărind suprafaţa sarcolemei cu peste 70%. Ele se
dispun în şiruri paralele în axul lung al celulei, între şiruri existând ariile
dense. Rolul lor este mai puţin cunoscut. Se pare că intervin în
homeostazia intracelulară a ionilor de calciu fiind, din punct de vedere
funcţional, echivalente tubilor T din fibra musculară striată.
 Ariile dense sunt formate din material electronodens dispus pe
frontul citoplasmatic al sarcolemei fibrei musculare netede. Acestea au
dimensiuni de 0,1- 0,4 µ şi o dispunere longitudinală printre şirurile de
caveole, ocupând 30-50% din circumferinţa celulei. Materialul
electronoopac este ataşat sarcolemei, studii de microscopie electronică
dovedind că nu este modificată structura sarcolemei la acest nivel. Din
punct de vedere biochimic ariile dense sunt formate din agregate proteice
cu greutatea moleculară cuprinsă între 135 000-250 000 daltoni, din care
s-au izolat vinculina, metavinculina, talina etc.
Rolul ariilor dense este acela de zone de ancorare a filamentelor
subţiri de actină pe membrana plasmatică, studii de microscopie
electronică evidenţiind pătrunderea filamentelor de actină în ariile dense
sub un unghi foarte ascuţit.
Joncţiunile intercelulare sunt reprezentate de:
- joncţiuni comunicante,
- joncţiuni intermediare şi
- apoziţii prin proiecţii digitiforme.
 Joncţiunile comunicante sunt de tip nexus (gap) şi ocupă în
medie circa 1% din suprafaţa plasmalemei. Din punct de vedere
biochimic şi ultrastructural nu diferă de joncţiunile gap din alte ţesuturi.
Ele reprezintă zone de cuplaj electric şi metabolic între miocite, deoarece
permit trecerea de la o celulă la alta a unor ioni şi chiar a unor molecule
mici (aminoacizi, nucleotide, monozaharide), iar rezistenţa electrică este
scăzută, facilitând trecerea undei de depolarizare. Aceste joncţiuni,
similar celor din alte ţesuturi, sunt structuri dinamice, desfăcându-se şi
refăcându-se permanent în diferite zone, în funcţie de stimulii care
acţionează la nivelul miocitului şi de starea sa funcţională.
Joncţiunile intermediare reprezintă zone mecanice de cuplaj
intercelular având o ultrastructură asemănătoare, dar nu identică, cu cea a
joncţiunilor de tip adherens, prezente în ţesuturile epiteliale. Datorită lor
contracţia fibrelor musculare netede individuale se exprimă ca o
contracţie a întregului muşchi.
Apoziţiile şi proiecţiile digitiforme sunt prelungiri cu forme şi
dimensiuni diferite pe care miocitele le trimit spre celulele învecinate,
realizând un cuplaj intercelular de tip "roată dinţată“.
 Sarcoplasma sau citoplasma miocitului prezintă o zonă centrală, cu
aspect fin granular în microscopia optică, în care se găseşte cea mai mare parte
a organitelor comune şi o zonă periferică, cu aspect fibrilar, în care domină
aparatul contractil.
În zona centrală, sarcoplasma este formată din hialoplasmă în care s-a
identificat, prin tehnicile de microscopie electronică, un bogat reticul
sarcoplasmic neted dispus mai ales perinuclear, mitocondrii, ribozomi liberi,
lizozomi, puţin RER şi un aparat Golgi redus.
Mitocondriile ocupă aproximativ 5% din volumul celular, au formă
alungită sau ovalară şi sunt răspândite neuniform în toată sarcoplasma.
Prin tehnici de histochimie, histoenzimologie şi microscopie
electronică, în sarcoplasmă s-au mai pus în evidenţă numeroase granule de
glicogen, izolate sau agregate "în plaje", puţine lipide (constituind rezervele
energetice ale celulei), mioglobină (pigmentul care dă culoarea roşie celulei) şi
pigment lipofuscinic.
Aparatul contractil este dispus în cea mai mare parte în zona periferică.
Cu toate că în fibrele musculare netede există aceleaşi tipuri de proteine
contractile ca în fibrele musculare striate, organizarea aparatului contractil este
diferită.
 Histologia clasică, pe baza imaginilor de microscopie optică, a descris
prezenţa miofibrilelor în structura miocitului, mai ales în zona periferică. Studii
de microscopie electronică au infirmat prezenţa miofibrilelor, arătând că
imaginile remarcate de histologia clasică erau artefacte rezultate din
precipitarea proteinelor în timpul fixării preparatelor.
Proteinele contractile, similar celor din fibra musculară striată, sunt
organizate în filamente subţiri de actină şi filamente groase de miozină, dar
acestea nu se organizează în sarcomere, neexistând striile Z şi nici benzile M.
Tot microscopia electronică a pus în evidenţă în sarcoplasmă niste structuri
dense la fluxul de electroni denumiţi corpi denşi sarcoplasmici.
Filamentele de miozină au o grosime medie de 15 nm şi o lungime de
2,2 µm, moleculele de miozină din componeneţa lor fiind asemănătoare, dar nu
identice, cu moleculele de miozină din fibrele musculare striate.
Filamentele subţiri de actină din fibrele musculare netede sunt
asemănătoare celor din fibrele musculare striate, având o grosime de 6-8 nm.
Raportul cantitativ dintre filamentele groase şi cele subţiri nu mai este
de 1/2 ca în fibra musculară striată, ci variază între 1/8 şi 1/15. Filamentele
subţiri de actină se dispun sub formă de rozete în jurul filamentelor de miozină.
Proteinele reglatoare sunt reprezentate de tropomiozină, caldesmonă şi
calmodulină, ultimele preluând acţiunea troponinei din fibrele musculare
scheletice.
 Corpii denşi sarcoplasmici sunt formaţiuni ultrastructurale
prezente numai în fibrele musculare netede. Aceştia prezintă o formă
ovalară, având lungimea de până la 1 µ şi grosimea de 30-300 nm. În
sarcoplasmă sunt distribuiţi relativ dezordonaţi printre miofilamente,
apreciindu-se că există aproximativ 10 corpi denşi/µ2 de secţiune. Din
punt de vedere structural ei apar formaţi dintr-o aglomerare de
filamente subţiri de actină dispuse într-o matrice amorfă, osmiofilă. Pe
ei se ancorează filamentele de actină, astfel că ei joacă rolul striilor Z
din fibra musculară striată. Filamentele subţiri se mai ancorează pe
ariile dense ale membranei celulare.
În sarcoplasmă s-au mai descris aşa-zisele filamente
intermediare, (datorită grosimei lor de circa 10 nm), care au rol de
citoschelet celular, inserându-se cu un capăt pe ariile dense iar cu
celălalt pe corpii denşi.
Mecanismul contracţiei fibrei musculare netede este mai puţin
cunoscut. Se consideră că la baza scurtării fibrei musculare stă tot un
mecanism de alunecare a filamentelor de actină printre filamentele de
miozină. Lipsa organizării în sarcomere a miofilamentelor explică atât
forţa de contracţie mică cât şi viteza de contracţie redusă a fibrelor
musculare netede.
 Organizarea şi localizarea ţesutului muscular neted.
Fibrele musculare netede se asociază între ele prin intermediul
ţesutului conjunctiv formând în structura organelor interne pături sau
tunici. Foarte rar se organizează în fascicule (în stroma prostatei,
miometru, muşchiul vezicii urinare).
În structura unei pături sau într-un fascicul, fibrele musculare
netede se aranjează astfel: partea îngroşată a unei fibre se dispune în
dreptul părţilor efilate a fibrelor supra- şi subiacente, încât ţesutul
muscular neted din peretele organelor cavitare pare a avea o grosime
uniformă.
Ţesutul muscular neted se găseşte în peretele tubului digestiv (din
1/3 mijlocie a esofagului până la anus), în pereţii arborelui traheobronşic,
în căile urinare extrarenale, în peretele tractului genital feminin şi
masculin, în tunica medie a vaselor, în peretele căilor biliare, în pereţii
canalelor mari ale glandelor cu secreţie externă, în stroma prostatei, în
iris şi corpul ciliar, în capsula splinei etc.
 Vascularizaţia ţesutului muscular neted.
Datorită faptului că lucrul mecanic efectuat de fibrele
musculare netede şi cheltuielile energetice sunt mici,
vascularizaţia sanguină şi limfatică a ţesutului muscular neted
este mult mai redusă decât a ţesutului muscular striat. Vasele
sanguine, arteriole, capilare şi venule, pătrund în păturile
musculare pe calea unor septuri conjunctive, din ţesuturile
învecinate. Miocitele din tunica medie a vaselor sanguine se
hrănesc prin difuziune.

Inervaţia ţesutului muscular neted este dependentă de

sistemul nervos vegetativ. Ţesutul muscular neted din structura
organelor interne are o inervaţie vegetativă dublă: simpatică şi
parasimpatică cu efecte antagonice.
 ŢESUTUL NERVOS
1. HISTOGENEZĂ
Ţesutul nervos se dezvoltă din ectoblastul dorsal al discului
embrionar. La sfârşitul săptămânii a III-a de viaţă intrauterină, sub
influenţa inductoare a notocordului primitiv, pe linia mediană, în
ectoblastul dorsal apare o proliferare celulară intensă ducând la apariţia
unui epiteliu primitiv pseudostratificat ce formează placa neurală.
Această zonă începe să se înfunde în mezenchimul subiacent, rezultând
şanţul neural care, prin apropierea şi fuzionarea marginilor sale se
transformă în tub neural. Lateral şi dorsal de tubul neural se formează
crestele neurale prin răsfrângerea unor mici zone ale marginilor
şanţului neural. Peste tubul şi crestele neurale se reface ectoblastul
dorsal primitiv, denumit epiblast.
De la sfârşitul săptămânii a IV-a ţesutul nervos se dezvoltă din
tubul şi crestele neurale sub influenţele inductoare ale mezenchimului
înconjurător. Celulele tubului neural şi crestelor neurale vor prolifera şi
se vor diferenţia, dând naştere la două tipuri de celule:
- neuroblaştii, celulele nervoase primitive;
- glioblaşti (spongioblaştii), celulele de susţinere.
 Neuroblaştii, precursorii neuronilor, sunt iniţial rotunzi sau
ovalari, apolari. Ei migrează la distanţă de locul în care s-au format
generând straturi sau grupări celulare, viitoarele formaţiuni de
substanţă nervoasă cenuşie. Prin procese de multiplicare, migrare,
diferenţiere şi maturare celulară, se vor forma toate structurile
sistemului nervos central şi periferic.
Pentru neuroni, multiplicarea celulară este practic terminată
la naştere !!!, dar ea continuă mult timp pentru celulele gliale, ceea ce
explică, în parte, creşterea în volum a sistemului nervos în perioada
postnatală.
Procesul de maturare celulară se desfăşoară concomitent atât în
neuroni cât şi în celulele gliale. El constă în creşterea volumului
corpului celular, apariţia şi dezvoltarea organitelor celulare specifice,
diferenţierea prelungirilor neuronale, sinteza proteinelor specifice, a
enzimelor şi a neurotransmiţătorilor. Procesul de maturare celulară nu
este încă încheiat la naştere, el continuându-se lent până la vârsta de 20
de ani.
Ţesutul nervos este alcătuit în totalitatea sa numai din două
elemente celulare înalt specializate: neuroni şi celule gliale (nevroglii).
 2. NEURONUL
Celula nervoasă sau neuronul (termen introdus de Waldeyer în
1891) este unitatea structurală şi funcţională a ţesutului nervos. Este o
celulă înalt specializată pentru recepţionarea unor stimuli (care
constituie variaţii ale unor forme de energie mecanică, termică,
chimică, luminoasă etc) din mediul intern sau extern, transformarea
lor în potenţiale de acţiune (influx nervos), conducerea şi analiza
acestor potenţiale şi elaborarea unor răspunsuri motorii şi secretorii
adecvate.
Numărul neuronilor este imens. Numeroase studii au
demonstrat că numai în scoarţa cerebrală există peste 10 miliarde de
neuroni sau 150 000 neuroni/ mm2 de suprafaţă corticală.
Neuronul este alcătuit dintr-un corp celular din care pornesc două
tipuri de prelungiri citoplasmatice: dendritele şi axonul. În general un
neuron are una sau mai multe dendrite şi un singur axon. Există totuşi
neuroni care nu au decât o singură prelungire: un axon (neuronii
unipolari) sau o singură dendrită (celulele amacrine din retină).
 2.1. Corpul celulei nervoase
Numit şi pericarion sau soma, corpul neuronului conţine nucleul şi cea mai
mare parte a citoplasmei, constituind centrul trofic şi funcţional al celulei. El este situat
totdeauna în substanţa cenuşie a sistemului nervos.
Forma şi dimensiunile pericarionilor. Neuronii se disting printr-o
extraordinară diversitate de forme şi printr-o mare varietate de dimensiuni, în funcţie de
regiunea din sistemul nervos în care sunt localizaţi şi de rolul pe care-l îndeplinesc. Cei
mai mulţi neuroni au o formă stelată (neuronii motori din coarnele anterioare ale
măduvei spinării, neuronii din scoarţa cerebrală sau cerebeloasă), piramidală (celulele
Betz din scoarţa cerebrală), rotund-ovalară (neuronii din ganglionii spinali şi ganglionii
vegetativi), fuziformă (neuronii senzitivi din retină, din mucoasa olfactivă, din
ganglionul lui Corti), piriformă (neuronii Purkinje din scoarţa cerebeloasă) etc.
Dimensiunile corpilor neuronali variază de la 4-6 µm (celulele granulare din
cortexul cerebelos) până la 100-120 µm (neuronii motori din coarnele anterioare ale
măduvei spinării, celulele piramidale Betz etc).
Dimensiunile şi volumul corpilor neuronali nu trebuie confundate cu
dimensiunile neuronului. S-a remarcat că unii neuroni senzitivi sau motori din
ganglionii spinali şi respectiv coarnele anterioare ale măduvei prezintă prelungiri
neuronale care depăşesc 1 şi chiar 1,5 m lungime, volumul sau suprafaţa prelungirilor
fiind de câteva zeci sau sute de ori mai mare decât al pericarionului.
Structura şi ultrastructura pericarionului. Ca orice celulă, neuronul prezintă
trei componente distincte: membrana, nucleul, citoplasma.
 2.1.1. Membrana celulară, numită şi neurilemă, are grosimea
de circa 7,5 nm şi delimitează pericarionul la periferie. Ea se continuă
la nivelul dendritelor cu dendrolema, iar la nivelul axonului cu
axolema. Din punct de vedere biochimic, membrana pericarionului are
o compoziţie lipoproteică similară cu membranele altor celule. La
nivelul ei există o puternică activitate ATP-azică pentru Na+ şi K+
care, alături de permeabilitatea selectivă a membranei, explică
menţinerea unei polarităţi membranare foarte puternice, fenomen ce stă
la baza potenţialelor de repaus şi de acţiune.
2.1.2. Nucleul neuronilor este mare, hipocrom, sferic, nucleolat,
situat central. Neuronii granulari din scoarţa cerebeloasă prezintă însă
un nucleu mic şi hipercrom. Indiferent de mărimea nucleului, cantitatea
de ADN conţinută în aceştia este identică.
Neuronii au de regulă un singur nucleu, dar în ganglionii
vegetativi pot fi găsiţi uneori şi neuroni binucleaţi. La persoanele de sex
feminin se poate observa frecvent o aglomerare de heterocromatină
anexată nucleului, denumită corpusculul Barr, care reprezintă un
cromozom X condensat.
 2.1.3. Citoplasma neuronului, numită şi neuroplasmă, este de cele
mai multe ori bine reprezentată. Ea este constituită din:
- organite comune: reticulul endoplasmic neted, mitocondrii, aparatul
reticular Golgi, lizozomi, ribozomi, peroxizomi;
- organite specifice: corpusculii Nissl, neurofibrile, neurotubuli;
- matrice neuronală;
- incluziuni.
Reticulul endoplasmic neted este mai puţin dezvoltat fiind prezent atât
în corpul celular cât şi în prelungirile dendritice. El participă la sinteza
proteinelor structurale ale neuronului şi a mediatorilor chimici.
Aparatul Golgi (observat pentru prima dată în 1898 de către Golgi
într-un neuron) este prezent numai la nivelul pericarionului, perinuclear. El
este structurat din multipli saci şi cisterne aplatizate, paralele, joncţionate între
ele, dispuse în jurul nucleului. Conţine vezicule de secreţie.
Mitocondriile sunt numeroase şi răspândite atât în citoplasma
pericarionului cât şi a prelungirilor, fiind totuşi mai abundente la nivelul
axonului. Ele au forme şi dimensiuni variabile. Unele sunt rotunde cu
diametrul de 0,5 µm, iar altele ajung până la o lungime de câţiva microni. Ele
conţin numeroase sisteme enzimatice: enzimele glicolizei anaerobe, enzimele
ciclului Krebs, enzimele şuntului pentozic, enzime oxidoreducătoare,
peptidaze, hidrolaze acide etc.
 Corpusculii Nissl, cunoscuţi şi sub numele de corpii tigroizi
sau substanţa cromafină, sunt formaţi din mase neregulate de
substanţă bazofilă, de dimensiuni diferite (de la dimensiuni
punctiforme până la blocuri mari, grunjoase cu diametrul de câţiva
microni), evidenţiaţi mai ales după fixarea materialului biologic în
alcool etilic şi colorarea cu albastru de toluidină, albastru de metilen,
violet de cresyl, galocianină, etc. Ei sunt prezenţi în citoplasma
pericarionului şi în dendrite, dar lipsesc în axon şi în conul lui de
emergenţă.
Studii de microscopie electronică au relevat faptul că aceste
organite specifice neuronului sunt formate din multiple cisterne şi
canalicule aparţinând reticulului endoplasmic rugos, la periferia cărora
se găsesc numeroşi ribozomi şi poliribozomi ataşaţi sistemului
canalicular sau liberi în citoplasma învecinată.
Abundenţa ribozomilor şi reticulului endoplasmic rugos în
celula nervoasă demonstrează importanţa şi intensitatea sintezelor
proteice neuronale. Aceste proteine sunt destinate refacerii şi reînnoirii
structurilor proteice din plasmalemă, membranelor organitelor
intracelulare, matricei neuronale şi a enzimelor proprii. Alte produse
sintetizate aici sunt destinate exportului: mediatorii chimici,
polipeptide hormonale, proteine cu rol trofic etc.
 Corpusculii Nissl sunt prezenţi în toate celulele nervoase dar
numărul, forma, mărimea şi aspectul lor histologic diferă de la un
neuron la altul şi chiar la acelaşi neuron în funcţie de activitatea sa. În
celulele epuizate funcţional sau în cele cărora li s-a secţionat axonul
se produce o reducere până la dispariţia totală a corpilor tigroizi,
proces denumit cromatoliză. Procesul de cromatoliză se însoţeşte şi
de alte modificări nucleare şi citoplasmatice (migrarea nucleului spre
periferia celulei, picnoză şi tahicromie nucleară, balonizarea
citoplasmei etc), ceea ce trădează o importantă interrelaţie între
corpusculii Nissl şi celula nervoasă în ansamblul ei.
Cei mai mari corpusculi Nissl sunt prezenţi în neuronii motori
din coarnele anterioare ale măduvei spinării, celulele piramidale din
scoarţa cerebrală, nucleii motori ai nervilor cranieni.
 Neurofibrilele sunt structuri fibrilare (evidenţiate de
microscopia optică prin metode de impregnaţie argentică) ce
traversează corpul neuronal de la o prelungire la alta. Ele sunt prezente
atât la nivelul corpului neuronal cât şi la nivelul prelungirilor neuronale.
Microscopia electronică a demonstrat că neurofibrilele sunt
grupări de neurofilamente (filamente intermediare) agregate de către
agenţii fixatori şi colorate cu argint amoniacal.
Neurofilamentele au fost identificate, prin studii de microscopie
electronică, în toate celule nervoase, ele intrând în alcătuirea
citoscheletului neuronal. Sunt formate din proteine fibrilare insolubile,
asociate în microfilamente cu diametrul de 7-10 nm şi lungime
variabilă.
Neurotubulii, prezenţi atât în pericarion cât şi în prelungirile
neuronale, sunt similari cu microtubulii din alte celule. Ei au un
diametru de 25-30 nm, lungimi diferite şi sunt formaţi din subunităţi de
alfa- şi beta-tubulină. Neurotubulii joacă un rol esenţial în menţinerea şi
extinderea prelungirilor neuronale şi în transportul diverselor substanţe
metabolice de la pericarion la prelungiri.
 Matricea neuronală este formată în cea mai mare parte din
fosfoproteine. Studii de biochimie au demonstrat că există un număr
foarte mare de fosfoproteine (peste 100), care diferă de la un neuron la
altul prin greutăţile moleculare, localizarea intracelulară şi funcţiile lor.
Pe lângă acestea, matricea neuronală cuprinde, în cantităţi foarte mici şi
alte tipuri de proteine solubile, foarte diverse din punct de vedere
structural, dar cu implicaţii funcţionale deosebite în procesele fiziologice
şi patologice ale sistemului nervos. Această mare heterogenitate
biochimică a neuronilor se explică prin funcţiile complexe pe care le
realizează aceştia.
Incluziunile prezente în celula nervoasă sunt reprezentate de:
glicogen, lipide, pigmenţi, granule de secreţie. Granulele de glicogen sunt
rare şi se pun în evidenţă numai prin tehnici speciale de microscopie
fotonică sau prin procedee de microscopie electronică. Lipidele apar sub
formă de vacuole în neuronii persoanelor vârstnice, fiind aproape absente
în neuronii de copil.
Unii neuroni pot conţine granule de pigment care conferă un
aspect macroscopic particular (brun-închis) unor nuclei. Astfel de neuroni
sunt prezenţi în nucleul motor dorsal al vagului, substanţa neagră, locus
coeruleus. Neuronii componenţi conţin în pericarion granule de pigment
melanic.
 Alţi neuroni, cum sunt cei din nucleul roşu, conţin granule de
pigment feric. Rolul funcţional al acestor granule de pigment este încă
necunoscut.
Cel mai frecvent pigment observat în pericarioni este
lipofuscina sau pigmentul gras. Este un pigment de culoare galben-
brun prezent mai ales în neuronii mari din măduva spinării, ganglionii
simpatici paravertebrali, scoarţa cerebrală, scoarţa cerebeloasă,
trunchiul cerebral etc. Prezent mai frecvent în jurul conului de
emergenţă al axonului, pigmentul lipofuscinic este pus în evidenţă
nespecific prin tehnicile histologice de colorare uzuale (hematoxilină-
eozină, tricromice) sau specific, prin coloraţile cu Sudan III şi IV,
Scharlach roth, acid osmic sau PAS.
Cantitatea de lipofuscină creşte odată cu vârsta, fiind considerat
un material rezidual, nedigerat de organitele citoplasmatice.
Unii neuroni (în special cei din hipotalamusul anterior) prezintă
la nivelul pericarionilor şi axonului granule de neurosecreţie.
 2.2. Prelungirile celulei nervoase

2.2.1. Dendritele Sunt prelungiri neuronale foarte ramificate

care conduc influxul nervos aferent, centripet, de la periferia
neuronului spre corpul neuronal. Numărul, lungimea şi modul de
distribuţie spaţială a ramificaţiilor dendritice sunt foarte diferite de la
un neuron la altul. Astfel, au fost identificaţi neuroni care nu posedă
nici o dendrită, alţii au o singură dendrită, în timp ce alţii, cei mai
numeroşi, prezintă două sau mai multe dendrite.
Dendritele se desprind din pericarion printr-o bază
voluminoasă care conţine aceleaşi organite celulare ca şi pericarionul.
Ele se ramifică arborescent emiţând ramificaţii primare, secundare şi
terţiare.
Membrana celulară, numită la acest nivel dendrolemă, nu este
netedă, ci prezintă pe toate ramificaţiile expansiuni fine, vizibile
numai la microscopul electronic, denumite spini dendritici care au
rolul de a mări suprafaţa celulei.
Dendroplasma, continuarea neuroplasmei, conţine:
 neurofilamente;
 neurotubuli;
 corpusculi Nissl, prezenţi la baza dendritei în aceeaşi cantitate ca
şi în pericarion. Ei se reduc ca număr şi volum pe măsură ce
diminuă calibrul dendritelor;
 mitocondrii alungite;
 aparat Golgi, prezent numai la baza de implantare a dendritelor.
Reprezentând de fapt adevărate expansiuni ale corpului
celular diferenţiate în vederea recepţionării influxului nervos,
dendritele măresc enorm suprafaţa celulară. Ramificaţiile dendritice
oferă astfel posibilitatea ca un singur neuron să primească şi să se
conecteze cu un număr impresionant de terminaţii axonale. În acest
sens se apreciază că dendrita unei singure celule Purkinje din scoarţa
cerebeloasă se conectează cu circa 200 000 de terminaţii axonale.
 2.2.2. Axonul sau neuritul
Este o prelungire citoplasmatică unică, care conduce influxul
nervos eferent sau centrifug, prezentă, cu rare excepţii (celulele amacrine
din retină), la toţi neuronii. Este o prelungire cilindrică a cărei lungime şi
grosime variază după tipul de neuron. El ia naştere din corpul neuronal
dintr-o regiune în formă de trunchi de con, denumită din acest motiv con
de emergenţă şi după un traiect mai lung sau mai scurt poate să emită
ramificaţii colaterale în unghi drept ce se termină, ca şi axul principal,
prin butoni terminali. Spre deosebire de dendrite, axonul are un
diametru aproximativ constant pe toată lungimea sa şi nu se ramifică
abundent.
Caracteristica morfologică esenţială a conului de emergenţă în
microscopia fotonică este absenţa corpusculilor Nissl. Microscopia
electronică a demonstrat faptul că reticulul endoplasmic rugos şi
ribozomii liberi se reduc treptat spre conul de emergenţă al axonului,
astfel încât la acest nivel nu pot exista decât rari ribozomi liberi.
După un anumit traiect în jurul axonului apare teaca de mielină.
Porţiunea de axon cuprinsă între conul de emergenţă şi locul unde
primeşte teaca de mielină poartă numele de segment iniţial şi reprezintă
locul unde se realizează sinapsele axo-axonale.
 Axonul este delimitat la periferie de membrana celulară numită
axolemă care continuă neurilema. Axolema formează o structură
tubulară al cărei conţinut poartă numele de axoplasmă şi reprezintă o
continuare a citoplasmei neuronale la acest nivel.
În axoplasmă, la microscopul electronic s-au identificat
următoarele elemente structurale:
- neurotubuli care sunt elementul ultrastructural dominant în
axonii neuronilor maturi. Au diametrul de aproximativ 25-30 nm,
lungime variabilă şi se dispun în lungul axonului;
- neurofilamente, mai evidente în neuronii maturi din sistemul
nervos central. Uneori ele se pot asocia în fascicule grosiere, vizibile în
microscopia optică prin impregnaţie argentică sub formă de
neurofibrile;
- mitocondrii, mai numeroase în neuronii tineri. Ele au o formă
ovalară şi dimensiuni reduse. Prezenţa lor este un indicator al activităţii
metabolice aerobe a neuritului respectiv;
- reticul endoplasmic neted care formează o reţea de tubi şi
cisterne distribuite relativ omogen în lungul axonului;
- corpi multiveziculari sau corpi denşi care apar sub forma unor
granule dense la fluxul de electroni, de formă variabilă şi cu funcţie încă
neprecizată.
 Capătul terminal al axonului sau al ramurilor colaterale ce se
desprind din el la nivelul ştrangulaţiilor Ranvier se ramifică, fiecare
ramificaţie terminându-se printr-o dilataţie numită buton terminal.
Butonul terminal constituie un element esenţial al sinapsei, şi
anume, elementul presinaptic. În axoplasmă sa s-au identificat, prin tehnici
de microscopie electronică, următoarele elemente:
- vezicule cu mediator chimic (vezicule sinaptice, sinaptozomi);
- mitocondrii;
- granule de glicogen;
- elemente tubulare ale reticulului endoplasmic neted;
- neurofilamente.
Veziculele sinaptice diferă între ele după mărime, formă şi conţinut.
Cele mai numeroase sunt veziculele sferice cu diametrul de 40 nm prezente
în neuronii motori şi în plăcile neuromotorii. Ele conţin acetilcholină.
Alte vezicule au o formă ovalară, cu diametrul mare de 70-100 nm.
Acestea conţin neurotransmiţători cu efect inhibitor de tipul glicină, acid
gama-aminobutiric etc.
Neuronii din sistemul nervos vegetativ prezintă în butonii terminali
granule cu diametrul de circa 50 nm, dense la fluxul de electroni, care
conţin adrenalină, noradrenalină, dopamină sau serotonină.
 Axonul are două funcţii principale, îndeplinite de cele două
componente esenţiale ale acestuia:
- funcţia de transport axonal realizată de axoplasmă;
- funcţia de conducere a undei de depolarizare realizată de
axolemă.
Prin axoplasmă se realizează transportul substanţelor proteice
de la pericarion spre butonii terminali (transport axonal ortograd) şi în
sens invers (transport axonal retrograd). Transportul axonal ortograd
poate fi rapid, când viteza de transport este de 300-400 mm pe zi, sau
lent când viteza este de 1-10 mm pe zi. Sunt transportate astfel unele
proteine structurale sau enzime, proteinele constituente ale
membranelor veziculelor sinaptice, enzimele care intervin în sinteza
locală a neurotransmiţătorilor, proteinele cu rol trofic etc. În sens
retrograd sunt transportate unele proteine membranare modificate de
procesele fiziologice sau patologice ce se desfăşoară la nivelul
terminaţiilor axonale, membranele care au constituit sinaptozomii etc.
 2.3. Clasificarea neuronilor
Neuronii se clasifică după mai multe criterii:
2.3.1. După criteriul morfologic neuronii se clasifică astfel:
- neuroni unipolari;
- neuroni pseudounipolari;
- neuroni bipolari;
- neuroni multipolari.
Neuronii unipolari sunt mai numeroşi în cursul procesului de
embriogeneză, dar la adult aceştia sunt foarte rari (neuronii din nucleul
mezencefalic al nervului trigemen). Prezintă un corp neuronal rotund din care se
desprinde o singură prelungire, axonul, dendritele fiind absente.
Neuronii pseudounipolari sunt neuroni senzitivi al căror pericarion se
găseşte în ganglionii de pe rădăcinile posterioare ale nervilor spinali sau ganglionii
unor nervi cranieni. Corpul celular este mare, rotund şi emite o singură prelungire
care, după un traiect sinuos, se împarte în două prelungiri care se îndreaptă în
direcţii opuse: una constituie dendrita şi întră în alcătuirea trunchiului şi ramurilor
nervului spinal, îndreptându-se spre periferie, iar cealaltă prelungire formează
axonul care pătrunde în sistemul nervos central. Acesti neuroni, numiţi şi neuroni
cu prelungirea în "T", apar iniţial în cursul procesului de embriogeneză ca neuroni
bipolari. În cursul procesului de diferenţiere şi maturare funcţională, cele două
prelungiri se apropie şi alătură pe o anumită porţiune. Impulsurile nervoase
generate de prelungirea dendritică, străbat pericarionul după care trec în axon.
 Neuronii bipolari prezintă un corp celular ovalar sau alungit
din care se desprind două prelungiri diametral opuse: un axon şi o
dendrită. Asemenea neuroni sunt reprezentaţi de unii neuroni de
asociaţie din nevrax, neuronii bipolari din structura retinei, neuronii
din ganglionul lui Scarpa, neuronii din ganglionul lui Corti, neuronii
din mucoasa olfactivă etc.
Neuronii multipolari sunt cei mai numeroşi, fiind prezenţi
atât în sistemul nervos central cât şi la nivelul sistemului nervos
periferic. Corpul celular, de formă sferică, poliedrică, piramidală,
piriformă, fuziformă, stelată, etc, emite un axon şi două sau mai multe
prelungiri dendritice situate în planuri diferite. Asemenea neuroni sunt
reprezentaţi de: neuronii motori din coarnele anterioare ale măduvei
spinării, celulele piramidale din scoarţa cerebrală, celulele granulare
şi celulele Purkinje din scoarţa cerebeloasă, neuronii multipolari din
ganglionii vegetativi, neuronii de asociaţie din trunchiul cerebral etc.
 2.3.2. După criteriul funcţional există:
- neuroni senzitivi;
- neuroni motori;
- neuroni de asociaţie;
- neuroni secretori.
Neuronii senzitivi conduc influxul nervos de la periferia organismului spre sistemul
nervos central. Terminaţiile lor dendritice constituie calea aferentă a unui analizator
fiind conectate cu celulele receptoare sau formând receptorul unui analizator (terminaţii
nervoase libere). Asemenea neuroni se găsesc în ganglionii spinali sau în ganglionii
senzitivi ai nervilor cranieni.
Neuronii motori conduc influxul nervos eferent, de la nivelul sistemului nervos central
spre periferie, spre organele efectoare. Ei se găsesc localizaţi la toate etajele sistemului
nervos central: scoarţa cerebrală, scoarţa cerebeloasă, trunchiul cerebral, măduva
spinării şi chiar în sistemul nervos periferic (în ganglionii vegetativi). Terminaţia lor
axonală este în contact cu un organ efector (fibre musculare striate, fibre musculare
netede, glande).
Neuronii de asociaţie se găsesc în sistemul nervos central şi, în mod deosebit, în
substanţa reticulată. Sunt neuroni de legătură dispuşi între neuronii senzitivi şi motori
facilitând realizarea unor reflexe polisinaptice sau între neuroni de acelaşi tip unde
acţionează ca relee care, în funcţie de intensitatea excitantului, pot deschide anumite
circuite neuronale.
Neuronii secretori reprezintă o categorie de neuroni al căror metabolism s-a specializat
în direcţia sintezei unui produs hormonal. Cel mai cunoscut exemplu sunt neuronii din
hipotalamusul anterior, din nucleii supraoptici şi paraventriculari care elaborează
hormonii retrohipofizari. La ora actuală sunt cunoscuţi foarte mulţi neuroni cu
proprietăţi neurosecretorii.
 2.3.3. După lungimea axonului, neuronii se clasifică în :
- neuroni cu axon lung tip Golgi I,
- neuroni cu axon scurt tip Golgi II.
Neuronii tip Golgi I prezintă cel mai adesea un corp celular
voluminos din care pleacă un axon gros care, după un traiect
variabil, primeşte teaca de mielină şi intrând în substanţa albă
constituie fasciculele ascendente sau descendente ale sistemului
nervos central sau formează nervii periferici. Axonul astfel izolat
permite o creştere considerabilă a vitezei de conducere a influxului
nervos.
Neuronii tip Golgi II au axonul scurt care nu depăşeşte
substanţa cenuşie a nevraxului. Imediat ce se desprinde din corpul
celular emite colaterale care se ramifică complex, stabilind
conexiuni cu alţi neuroni. Sunt neuroni de asociaţie.
 Sinapsele sunt structuri specializate de contact între neuroni sau între
neuroni şi organele efectoare, responsabile de transmiterea unidirecţională a
influxului nervos şi de polarizarea dinamică a neuronului (gr. synapsis =
legătură). Datorită polarizării dinamice a neuronului, influxul nervos se va
propaga întotdeauna de la dendrite spre corpul celular şi de aici, prin axon
spre butonii terminali.
Termenul de sinapsă a fost introdus în 1897 de Sherrington în sens mai
mult fiziologic decât morfologic, deoarece la acea dată şi în prima jumătate a
secolului al XX-lea au existat două concepţii privind transmiterea influxului
nervos şi anume:
- teoria "reticulară" a lui Golgi şi Gerlach care susţinea că neuronii nu sunt
unităţi independente morfologic ci constituie o veritabilă reţea continuă având
în comun membrana, citoplasma şi organitele celulare.
- teoria "neuronală" având ca autori pe Ramon y Cajal, Hiss, Forel care
considerau că neuronii sunt unităţi independente ce se conectează între ei prin
zone de contact prin care se transmite unda de depolarizare.
Disputa neurologilor şi morfologilor a fost tranşată definitiv în 1954-1956
când, cu ajutorul microscopiei electronice, s-au descris elementele
ultrastructurale ale sinapsei care au confirmat valabilitatea teoriei neuronale.
 3.1. Structura sinapsei
Sinapsa prezintă trei elemente ultrastructurale distincte:
- componenta presinaptică;
- fanta sinaptică;
- componenta postsinaptică.
Componenta presinaptică este reprezentată de butonul terminal al
axonului care conţine veziculele cu mediatorul chimic. Membrana
acestuia prezintă pe frontul citoplasmatic spre fanta sinaptică nişte
densificări proteice, dispuse într-o reţea hexagonală, realizând o structură
complexă numită "grilă presinaptică" prin care mediatorul chimic se
eliberează sub formă de cuante (vacuola cu vacuolă).
Fanta sinaptică sau spaţiul sinaptic are o lărgime de 20 - 25 nm.
Ea se dispune între componentele pre- şi postsinaptică şi este ocupată de
un material relativ dens la fluxul de electroni cu o compoziţie biochimică
asemănătoare glicocalixului.
Componenta postsinaptică este formată de membrana dendritei
sau a pericarionului care vine în contact cu butonul terminal al axonului
adiacent. La nivelul sinapsei, membrana postsinaptică prezintă îngroşări
neuniforme, iar în citoplasma adiacentă se găsesc numeroase
mitocondrii, fragmente de reticul endoplasmic rugos şi corpi
multiveziculari.
 3.2. Clasificarea sinapselor
Sinapsele pot fi clasificate după mai multe criterii.
3.2.1. După criteriul fiziologic sinapsele pot fi:
- sinapse cu transmitere electrică în care spaţiul sinaptic este
redus, iar între neuroni există joncţiuni de tip gap care permit trecerea
undei de depolarizare;
- sinapse chimice care permit trecerea undei de depolarizare de
la un neuron la altul numai prin intermediul unui mediator chimic.
Aceste sinapse se împart la rândul lor în sinapse excitatorii şi sinapse
inhibitorii. În sinapsele excitatorii eliberarea neuromediatorului în fanta
sinaptică este urmată de depolarizarea membranei postsinaptice şi
transmiterea influxului nervos neuronului adiacent, pe când în sinapsele
inhibitorii eliberarea neuromediatorului în spaţiul sinaptic determină o
hiperpolarizare a membranei postsinaptice care are ca efect blocarea
transmiterii influxului nervos. Marea majoritate a sinapselor sunt
chimice; sinapsele electrice sunt foarte rare.
 3.2.2. După criteriul morfologic există:
- sinapse axo-dendritice ce se realizează între butonul
terminal al unui axon şi dendrita axonului următor. Sunt cele mai
numeroase tipuri de sinapse, cel puţin la nivelul scoarţei cerebrale,
unde reprezintă 98% din totalitatea tipurilor de sinapse.
- sinapse axo-somatice care se realizează între butonul
terminal al unui axon şi o porţiune din membrana celulară a
pericarionului.
- sinapse axo-axonale care apar între butonul terminal al
unui axon şi segmentul iniţial, amielinic al unui alt axon.
- sinapse dendro-dendritice, dendro-somatice şi soma-
somatice care sunt extrem de rare (în talamus, bulbul olfactiv). Sunt
sinapse electrice şi nu prezintă decât un interes de curiozitate
stiinţifică.
 3.2.3. După criteriul biochimic, respectiv după mediatorul chimic eliberat în
spaţiul sinaptic, sinapsele chimice sunt:
- colinergice care au mediator chimic acetilcholina. Sunt cele mai numeroase
sinapse ce apar între neuronii motori şi organele efectoare (plăci neuromusculare);
- adrenergice şi noradrenergice, prezente în special în sistemul nervos
vegetativ;
- dopaminergice care utilizează dopamina ca neurotransmiţător;
- serotoninergice ce au drept mediator serotonina sau 5-hidroxitriptamina;
- gabaminergice utilizând ca mediator acidul gama-amino-butiric (GABA).
Până la ora actuală, se cunosc peste 35 de mediatori chimici cu structuri
chimice diferite. Dintre aceştia, cei mai menţionaţi sunt unii aminoacizi (glicina,
taurina, acidul aspartic, acidul glutamic), unele amine biogene (histamina) sau unele
oligopeptide.
Fiecare sinapsă are mediatorul său specific, în sensul că în fanta sinaptică nu se
eliberează decât un mediator chimic, acelaşi de la formarea şi până la distrugerea
sinapsei.
Neuronii mamiferelor prezintă o mare plasticitate, manifestată prin capacitatea
acestora de a-şi modifica numărul, natura şi nivelul de activitate al sinapselor, impusă
de adaptarea permanentă la condiţiile de mediu. Plasticitatea sinaptică se manifestă
printr-un adevărat turnover al sinapselor şi constă în capacitatea acestora de a-şi
modifica funcţiile, de a creşte sau descreşte numeric sau de a fi înlocuite cu altele.
Această proprietate se păstrează toată viaţa, dar variază în funcţie de vârsta individului,
intensitatea stimulilor şi regiunea sistemului nervos.
 3.3. Funcţionarea sinapselor
Apariţia unui potenţial de acţiune la nivelul membranei presinaptice
determină eliberarea mediatorului chimic în fanta sinaptică. Este un proces de
exocitoză care constă în ataşarea temporară a veziculelor cu mediator la
membrana presinaptică, urmată de încorporarea lor în structura membranei pre-
sinaptice, ruperea membranelor veziculelor şi evacuarea conţinutului în spaţiul
sinaptic. Acesta difuzează rapid şi acţionează asupra receptorilor din membrana
postsinaptică provocând o creştere locală a permeabilităţii membranare pentru
ionii de Na+ şi K+. Na+ pătrunde rapid şi în cantitate mare în neuron, datorită
gradientului de concentraţie, în timp ce K+ iese în cantitate limitată din celulă.
Rezultă o depolarizare membranară locală care, la o anumită diferenţă de
potenţial electric, se propagă în toate sensurile de-a lungul întregii membrane
neuronale. Procesul de depolarizare este urmat rapid de repolarizarea
membranară, fenomen indispensabil funcţionării normale a celulei. Repolarizarea
membranară este posibilă datorită inactivării imediate a neuromediatorului fie
prin degradarea sa enzimatică (acetil-colinesteraza pentru acetilcholină, catecol-
O-metil-transferaza şi mono-amin-oxidaza pentru noradrenalină), fie prin
recaptarea acestuia în terminaţiile nervoase care l-au eliberat.
Membranele rezultate după eliberarea mediatorului chimic vor fi
recuperate de componenta presinaptică prin endocitoză şi reciclate la nivelul
corpului celular, refăcând astfel stocul membranar.
La nivelul fiecărei sinapse influxul nervos întârzie 0,5 - 0,7 ms
 4. Fibrele nervoase
Sunt structuri nervoase alcătuite din prelungirile neuronale
înconjurate sau nu de teci nevroglice.
În sistemul nervos central există două structuri diferite care
conţin fibre:
- substanţa cenuşie care conţine prelungiri neuronale nude
(dendrite şi axoni fără teci nevroglice în jur). Aceste prelungiri formează
reţele plexiforme şi participă la formarea neuropilului;
- substanţa albă care conţine axoni înveliţi de o teacă de mielină
sintetizată de oligodendroglii. Aceştia sunt organizaţi în cea mai mare
parte în fascicule sau tracturi ascendente şi descendente.
În sistemul nervos periferic, fibrele nervoase, în funcţie de
prezenţa sau absenţa tecii de mielină, se prezintă sub două aspecte:
- fibre nervoase cu mielină sau mielinice;
- fibre nervoase fără mielină sau amielinice.
 4.1. Fibrele nervoase cu mielină.
În sistemul nervos periferic, fibrele nervoase cu mielină sunt
reprezentate de fibrele senzitive sau motorii din structura nervilor spinali şi
cranieni, fibrele motorii preganglionare simpatice şi parasimpatice, precum
şi de unele fibre postganglionare simpatice. Prezenţa tecii de mielină
conferă acestor structuri o culoare albă-sidefie.
O fibră nervoasă cu mielină este constituită dintr-o prelungire
neuronală (axon sau dendrită) în jurul căreia se dispun concentric trei teci:
- teaca de mielină;
- teaca Schwann;
- teaca reticulinică Henle-Key-Retzius.
Teaca de mielină se dispune ca un manşon în jurul unei singure
prelungiri neuronale de la pericarion până la 1-2 µm de extremitatea distală
a axonului. Grosimea tecii de mielină variază după diametrul axonului dar
se păstrează constantă pe toată lungimea prelungirii respective. Ea este
întreruptă din loc în loc de nişte ştrangulaţii concentrice numite nodurile
sau ştrangulaţiile Ranvier. Segmentul de fibră nervoasă cuprins între două
ştrangulaţii Ranvier succesive este numit segment internodal sau segment
interinelar. Lungimea segmentului internodal variază de la 0,08 mm până la
1 mm.
 În apropierea nodurilor Ranvier, la microscopul optic, prin
impregnaţii argentice, s-au pus în evidenţă prezenţa unor scizuri de
formă conică denumite scizurile Schmidt-Lanterman.
Studii de microscopie electronică pe un nerv fixat în acid osmic
au evidenţiat faptul că teaca de mielină este constituită dintr-o succesiune
alternantă, foarte regulată, de lamele concentrice mai clare şi mai dense.
Structura lamelară a mielinei explică mecanismul ei de formare.
Ea rezultă din înfăşurarea membranei celulei nevroglice Schwann sau a
oligodendrogliei în jurul prelungirii neuronale. În cursul ontogenezei,
axonul pătrunde într-un canal format în celula Schwann. Marginile
canalului se unesc şi formează un mezaxon care, prin rotaţia celulei
nevroglice, va forma teaca de mielină.
Din punct de vedere biochimic teaca de mielină are o structură
complexă lipoproteică cu o proporţie mult mai mare de lipide în structura
sa comparativ cu alte membrane celulare. Astfel, lipidele reprezintă 64%
(fiind reprezentate de colesterol, fosfolipide şi glicolipide), proteinele
30%, iar glucidele 6%. Galactocerebrozidul este un glicolipid prezent
numai în teaca de mielină şi reprezintă singur aproximativ 20% din
greutatea uscată a mielinei.
 Datorită conţinutului său crescut în lipide, apa şi electroliţii sunt
aproape excluşi din conţinutul său. De aceea mielina, pe lângă rolul
protector pentru axon, funcţionează ca un izolator electric.
Axonul poate fi depolarizat numai la nivelul regiunilor nodale
Ranvier, acolo unde lipseşte teaca de mielină, astfel că influxul nervos se
transmite din nod în nod, saltatoriu, ceea ce are ca efect creşterea
considerabilă a vitezei de conducere a influxului nervos.
Viteza de conducere a influxului nervos nu este identică pentru toate
fibrele nervoase cu mielină. Axonii mai mari, cu teacă de mielină mai
groasă au o viteză de conducere mai mare faţă de axonii mai mici.
Teaca Schwann este alcătuită din celule nevroglice, celulele
Schwann, dispuse "în serie" de la un cap la altul al fibrei nervoase,
acoperind la exterior teaca de mielină.
O celulă Schwann ocupă spaţiul unui segment interinelar,
dispunându-se ca un cilindru în lungul axonului de la o ştrangulaţie Ranvier
la următoarea ştrangulaţie. La nivelul ştrangulaţiei Ranvier ea ia contact
direct cu axolema, depăşind în lungime teaca de mielină. Celula nevroglică
Schwann prezintă un nucleu ovalar, normocrom cu axul lung în lungul fibrei
nervoase, situat cel mai adesa la mijlocul segmentului interinelar.
 Citoplasma nevrogliei Schwann, mai abundentă în regiunea
perinucleară, conţine numeroase mitocondrii, reticul endoplasmic rugos,
aparat Golgi, filamente, microtubuli, incluziuni de lipide. Lizozomii sunt
numeroşi şi se prezintă ca granule în formă de bastonaş cu activitate
fosfatazică foarte intensă, delimitate de o structură lamelară foarte fină.
Principalul rol al celulelor nevroglice Schwann este cel de
mielinogeneză, dar ele au şi rol trofic şi de apărare a prelungirii
neuronale, iar în caz de degenerescenţă a axonului intervin în fagocitarea
resturilor neuronale.
În sistemul nervos central nu se află celule Schwann, rolul lor
fiind preluat de oligodendroglii. Acestea, spre deosebire de celulele
Schwann, trimit mai multe prelungiri pentru a edifica teaca de mielină în
jurul a mai multor axoni.
Teaca de reticulină, cunoscută şi sub denumirea de teaca Henle
sau teaca Key-Retzius prezentă la nivelul nervilor periferici, delimitează
la periferie fiecare fibră nervoasă. Ea este constituită dintr-o reţea
plexiformă, fină, de fibre de reticulină ce se continuă fără nici o limită cu
endonervul.
 4.2. Fibrele nervoase amielinice
Fibrele amielinice din sistemul nervos periferic sunt reprezentate
de unele fibre somatice cu diametrul sub 1,5 µm şi de fibrele efectorii
postganglionare simpatice şi parasimpatice. Aceste fibre, cunoscute şi
sub denumirea de fibre Remak, sunt formate din axoni cu diametrul
variabil de la 0,5 la 3 µm adăpostiţi în nişte invaginaţii ale celulelor
nevroglice Schwann. Membrana celulei nevroglice formează în jurul
fiecărui axon câte un mezaxon, iar acolo unde numărul prelungirilor
neuronale este foarte mare, fiecare mezaxon principal se divide în mai
mulţi mezaxoni secundari. Între membrana celulei nevroglice şi axolemă
există un spaţiu constant de 15 nm.
În ansamblul lor, fibrele amielinice sunt polifibrilare fiind
formate dintr-o succesiune de celule Schwann care conţin în nişele
plasmalemei un număr variabil de axoni. Spre deosebire de fibrele
nervoase mielinizate, fibrele nervoase amielinice nu prezintă ştrangulaţii
Ranvier deoarece celulele Schwann se joncţionează între ele prin
prelungiri citoplasmatice.
În sistemul nervos central, fibrele amielinice se găsesc dispuse în
substanţa cenuşie. Acestea sunt nude, prelungirile neuronale fiind lipsite
complet de teci.
 5 CELUL.ELE GLIALE (NEVROGLIILE)
Celulele nevroglice reprezintă cel de-al doilea component celular al
ţesutului nervos. Numărul lor este mult mai mare decât al neuronilor,
raportul fiind de aproximativ 10/1 în favoarea nevrogliilor. Dacă numărul
neuronilor se reduce progresiv cu vârsta, numărul celulelor gliale creşte, ele
având posibilitatea de a se divide şi de a ocupa spaţiul rezultat din
distrugerea neuronilor.
Nevrogliile se formează, ca şi neuronii, atât din tubul neural cât şi
din crestele neurale. Spre deosebire de neuroni, celulele gliale nu participă
la elaborarea sau transmiterea influxului nervos, dar deţin roluri esenţiale în
funcţionarea ţesutului şi sistemului nervos, unele încă incomplet cunoscute.
Dintre acestea amintim următoarele funcţii:
- de susţinere pentru neuroni şi prelungirile neuronale;
- trofică pentru neuroni;
- de mielinogeneză;
- de protecţie;
- de fagocitoză a resturilor neuronilor şi prelungirilor neuronale.
Nevrogliile se clasifică după locul în care se află în :
- nevroglii centrale prezente în organele sistemului nervos central.
Ele se dezvoltă din tubul neural.
- nevroglii periferice prezente în sistemul nervos periferic. Se
dezvoltă din crestele neurale.
 5.1. Nevrogliile centrale sunt reprezentate de:
- nevroglia epitelială prezentă în pereţii cavităţilor organelor
sistemului nervos central;
- nevrogliile interstiţiale sau parenchimatoase prezente în ţesutul
nervos al sistemului nervos central. Acestea, după aspectul histologic şi
funcţiile îndeplinite, se clasifică în:
- macroglii;
- microglii;
- oligodendroglii.
Nevroglia epitelială, denumită şi nevroglia ependimară, tapetează
toate cavităţile sistemului nervos central (ventriculii laterali, ventriculii
III şi IV, apeductul lui Sylvius, canalul ependimar), formând epiteliul
ependimar. Înălţimea celulelor este variabilă de la o cavitate la alta,
realizând un epiteliu de aspect cilindric, cubic sau pavimentos.
Nevroglia epitelială prezintă un nucleu ovalar, situat central,
nucleolat. Citoplasma este abundentă şi conţine: mitocondrii, aparat
Golgi, reticul endoplasmic neted şi rugos, ribozomi, lizozomi,
microfilamente. Celulele se joncţionează între ele prin complexe
joncţionale, în special zonule adherens.
 În ventriculii laterali, epiteliul ependimar se continuă cu epiteliul
plexurilor coroide. Acestea sunt formate din stromă şi epiteliu. Stroma
este alcătuită din celule leptomeningee dispersate printre numeroase
capilare sanguine fenestrate şi fibre de colagen. Epiteliul plexurilor
coroide este alcătuit din celule de aspect cubic, cu numeroşi microvili la
polul apical, aşezate pe o membrană bazală continuă. Plasmalema polului
bazal prezintă numeroase plicaturări între care se dispune un număr mai
mare de mitocondrii.
Plexurile coroide reprezintă locul principal unde se produce
lichidul cefalo-rahidian (LCR). Lichidul cefalo-rahidian reprezintă o
adevărată secreţie a plexurilor coroide şi nu un filtrat plasmatic pasiv.
În canalul ependimar nevroglia epitelială are un aspect cilindric.
La polul apical, liber în LCR, prezintă circa 40 - 60 de cili vibratili şi
microvili. Polul bazal trimite o prelungire celulară ce traversează
membrana bazală şi se afundă în parenchimul nervos. Epiteliul
ependimar permite un larg schimb de substanţe între LCR şi spaţiul
extracelular al parenchimului nervos.
 Macrogliile sau astrocitele sunt cele mai mari celule nevroglice din
sistemul nervos central (gr. makros = mare). Prezente în special în substanţa
cenuşie, ele reprezintă circa 20% din nevrogliile sistemului nervos central.
Corpul celular este mare, cu numeroase prelungiri citoplasmatice ce conferă
celulei un aspect stelat (gr. astron = stea), al căror număr, aspect şi mărime
variază de la o celulă la alta.
Nucleul celulei este sferic, hipocrom, nucleolat, aşezat central.
Microscopia electronică a pus în evidenţă în citoplasma şi prelungirile
astrocitelor prezenţa organitelor celulare comune (reticul endoplasmic neted şi
rugos, mitocondrii, aparat Golgi, lizozomi), a gliofilamentelor (microfilamente
cu diametrul de 7 nm prezente atât la nivelul corpului celular cât şi în
prelungiri), a granulelor de glicogen, a vacuolelor lipidice şi a corpilor denşi
citoplasmatici.
Pentru evidenţierea prelungirilor celulare, în microscopia fotonică se
utilizează tehnici speciale de impregnaţie argentică. Aceste tehnici au permis să
se observe că unele prelungiri ale astrocitelor se îndreaptă spre capilarele
sanguine şi se ataşează pe peretele acestora. Aceste prelungiri, denumite
"picioruşe vasculare", prezintă extremitatea distală lăţită ca o "ventuză" ce se
ataşează membranei capilarelor sanguine din ţesutul nervos.
"Ventuzele" formează o teacă perivasculară continuă, joncţionându-se
între ele prin complexe impermeabile, izolând uneori complet ţesutul nervos de
vasele sanguine, participând astfel la constituirea "barierei hemato-encefalice".
 Există două tipuri de astrocite:
- astrocitele protoplasmatice;
- astrocitele fibroase.
Astrocitele protoplasmatice se găsesc localizate în substanţa cenuşie a
nevraxului, în jurul neuronilor, fiind numite din această cauză şi "celulele
satelite perineuronale" din sistemul nervos central.
Astrocitele fibroase sunt prezente mai ales în substanţa albă a
nevraxului. Prezintă prelungiri lungi, subţiri şi netede care se ramifică foarte
rar. În citoplasmă conţin abundente gliofilamente.
Astrocitele se joncţionează între ele prin joncţiuni de tip gap sau nexus
realizând o reţea tridimensională compusă din corpul şi prelungirile astrocitare
cu funcţie de suport pentru neuroni şi prelungirile neuronale. La suprafaţa
sistemului nervos central formează un strat continuu sub piamater (astrocite
marginale).
Astrocitele joacă un rol important în funcţionarea sistemului nervos
central. Ele influenţează creşterea, migrarea şi activitatea neuronilor prin
elaborarea unor substanţe numite encefaline.
 Principala funcţie a macrogliilor este însă funcţia trofică. Ele se implică
în realizarea barierei hemato-encefalice, în sensul că extrag din capilarul
sanguin anumite substanţe nutritive şi plastice pe care, după o prelucrare
adecvată, le cedează neuronului.
Microglia (gr. mikros=mic) (celula lui Del Rio Hortega) este cea mai
mică celulă nevroglică a sistemului nervos central, prezentă atât în substanţa
albă cât şi în substanţa cenuşie. Corpul celular este mic, alungit, cu puţină
citoplasmă, cu un nucleu alungit şi hipercrom, caracter esenţial pentru
identificarea ei în tehnicile uzuale de microscopie fotonică. Tehnicile specifice
de impregnare argentică au permis să se observe că din corpul celular pornesc
numeroase prelungiri fine, flexuoase, acoperite de mici expansiuni ce-i conferă
celulei un aspect spinos.
Având origine mezenchimatoasă, microglia este reprezentantul
sistemului fagocitelor mononucleare în ţesutul nervos. Ea se formează în
măduva osoasă roşie dintr-un precursor comun tuturor elementelor figurate ale
sângelui, se diferenţiază în monocit sanguin, după care trece în ţesutul nervos
unde-şi continuă maturarea funcţională ca microglie.
În cazul unor stimulări antigenice, microglia îşi retractă prelungirile
luând un aspect histologic similar macrofagului. În aceste cazuri ea secretă
numeroase citokine cu efect imunoreglator şi fagocitează resturile celulare
cauzate de diverse leziuni ale sistemului nervos. În unele infecţii virale (cu
HIV), microgiile fuzionează formând celule gigante multinucleate.
 Oligodendroglia sau oligodendrocitul (gr. oligo = puţin, dendron =
ramificaţie, prelungire) este o nevroglie prezentă atât în substanţa albă cât şi în
substanţa cenuşie. La microscopul fotonic, în coloraţiile uzuale, oligodendrogliile apar
ca celule mici, cu un nucleu mai mic şi mai hipercrom decât al astrocitelor, înconjurat
de un mic halou citoplasmatic, slab eozinofil. Tehnicile de impregnaţie argentică
specifice au evidenţiat faptul că oligodendrocitele au un corp celular de formă ovalară,
poligonală sau stelată din care pornesc câteva prelungiri fine.
În substanţa cenuşie prelungirile sunt mai greu de evidenţiat, ele fiind mascate de
structura neuropilului, pe când în substanţa albă prelungirile sunt mai groase şi mai
evidente. În substanţa cenuşie, oligodendrogliile se găsesc în imediata vecinătate a
corpilor neuronali ceea ce sugerează faptul că există o relaţie metabolică directă între
cele două celule. În substanţa albă a nevraxului ele pot fi identificate printre axoni, în
jurul cărora formează teaca de mielină. Acesta este considerat rolul fundamental al
oligodendrogliilor.
Faţă de sistemul nervos periferic, unde o celulă Schwann formează teaca de mielină în
jurul unui singur axon între două noduri Ranvier, în sistemul nervos central un
oligodendrocit formează teaca de mielină pe un anumit segment, în jurul a mai mulţi
axoni adiacenţi.
Şi în sistemul nervos central teaca de mielină este întreruptă din loc în loc de
ştrangulaţiile Ranvier. Numeroase studii au arătat că există o relaţie directă între
grosimea axonului, grosimea tecii de mielină, lungimea segmentului interinelar şi
dimensiunile oligodendrocitului.
 5.2. Nevrogliile periferice sunt reprezentate de:
- celula Schwann;
- nevrogliile satelite neuronale (celulele capsulare);
- celulele corpusculare.
Celula Schwann a fost descrisă mai înainte. Ea formează teaca de mielină în
jurul fibrelor senzitive sau motorii din nervii cranieni şi spinali.
Nevrogliile satelite neuronale sau celulele capsulare se găsesc în ganglionii
spinali şi în ganglionii vegetativi. Sunt celule aplatizate cu un nucleu alungit, tahicrom,
situat central. Citoplasma este redusă cantitativ şi posedă toate organitele citoplasmatice
comune. Ele se dispun într-un strat continuu în jurul fiecărui corp neuronal formând o
capsulă izolatoare. Faţa externă a celulelor capsulare se sprijină pe o tramă de fibre
conjunctive cu funcţie de membrană bazală, prin intermediul căreia vine în contact cu
vasele sanguine şi stroma conjunctivă a ganglionului.
Celulele capsulare sunt foarte apropiate structural de celulele Schwann. Ele iau
naştere, ca şi precedentele, tot din crestele neurale.
Celulele corpusculare sunt prezente în terminaţiile nervoase încapsulate
senzitive (corpusculii Meissner, Golgi, Vater-Pacini, etc). Ele prezintă unele
caracteristici morfologice ultrastructurale care le apropie de celulele nevroglice
Schwann. Se consideră că ele derivă, ca şi acestea din urmă, din crestele neurale.
Forma şi dimensiunile acestor celule diferă de la un corpuscul senzitiv la altul.
În general au o formă alungită sau aplatizată şi formează o capsulă continuă în jurul
prelungirii nervoase a corpusculului.