Sunteți pe pagina 1din 69

BIOFIZICA.

OBIECTUL BIOFIZICII
Biofizica este ştiinţa care s-a dezvoltat la graniţa dintre fizică şi biologie în scopul cercetării şi
explicării însuşirilor fizice ale organismelor vii. Având ca obiect de studiu un domeniu interdisciplinar,
biofizica este o disciplină relativ nouă. Legătura dintre diferitele forme de mişcare ale materiei, ce derivă
din diversitatea formelor ei de existenţă, a făcut necesară apariţia uunor ştiinţe de graniţă, aşa cum este
biofizica sau biochimia. Metodele de cercetare proprii fizicii sau chimiei se aplică pentru studiul
sistemelor biologice. In lumea vie găsim o legătură foarte strânsă între fenomenele fizice şi chimice.
Viaţa însă nu poate fi redusă la aspectele fizico-chimice ale materiei vii, dar fără cunoaşterea acestor
aspecte nu este posibilă înţelegerea vieţii.
Termenul de biofizică a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea odată cu denumirile de biologie
fizico-chimică, biofizică chimică etc.
Cu toate dificultăţile de a cuprinde într-o definiţie suficient de cuprinzătoare obiectul unei ştiinţe,
dificultăţi care apar şi la ştiinţele tradiţionale, vom încerca să expunem câteva aspecte legate de definiţia
biofizicii. Profesorul Walter Beier în lucrarea “Introducere în biofizica teoretică” defineşte biofizica drept
o ştiinţă care se ocupă cu analiza fizică a structurilor funcţionale şi a comportării biologice. Pe de altă
parte profesorul ungur J. Ernst din Pecs, într-un volum intitulat “Introducere în biofizică” arată că
biofizica nu este o formă a fizicii aplicate ci o ştiinţă independentă, care lucrând cu metode fizice, tinde să
ridice biologia la nivelul ştiinţelor exacte.
Profesorul Vasile Vasilescu de la Universitatea de Medicină din Bucureşti subliniază că biofizica”
este ştiinţa care studiază fenomenele fizice din sistemele biologice, în lumina şi cu ajutorul teoriilor şi
tehnicilor fizice”.
Deci biofizica studiază fenomenele fizice care stau la baza funcţionării sistemelor biologice. De
aceea ea foloseşte tehnicile fizico-chimice precum şi aparatul matematic pentru cercetarea fenomenelor
fizice ale lumii vii.
Biofizica abordează următoarele probleme :
1) studiul fenomenelor fizice (mecanice, termice, electrice) prin care se realizează fenomenelor
biologice precum şi energetica proceselor vitale
2) cercetarea efectelor biologice ale factorilor fizici ambianţi cu scopul de a-i utiliza pe cei favorabili ca
factori terapeutici sau de a realiza prevenirea acţiunii lor nocive asupra organismului
3) folosirea tehnicilor fizice în abordarea problemelor biologice.
Biofizica utilizează, pentru explicarea fenomenelor biologice, multe capitole ale fizicii şi biologiei.
Astfel, de exemplu biomecanica se ocupă de aspectele mecanice începând de la locomoţia animală
până la proprietăţile moleculare ale fibrelor musculare.
Biotermodinamica se ocupă de generarea şi conversia energiei de către organism, de sistemele
termodinamice deschise. Fenomenele electrice au cea mai deplină aplicabilitate în studiul unor procese
biologice ce constituie punctul de plecare al unor investigaţii clinice. Procesele celulare îşi găsesc
explicaţia pe baza cunostinţelor de mecanică cuantică, fizica corpului solid şi mai ales fizica stării lichide,
starea lichidă ocupând un loc aparte în componenţa materiei vii.
Radiobiologia este capitolul din biofizică cae studiază interacţiunile dintre radiaţiile nucleare şi
organismele vii.
Legat de nivelul de organizare al sistemului biologic studiat, s-au dezvoltat diferite ramuri ale
biofizicii cum ar fi :
 biofizica moleculară care studiază proprietăţile moleculelor, ale materiei vii,
 biofizica celulară care se ocupă cu proprietăţile mecanice, electrice ale celulelor,
 biofizica sistemelor complexe, etc .
După cum se observă, domeniul de cercetare al biofizicii este foarte vast, începând cu nivelul
atomic continuând apoi cu moleculele, celulele şi terminând cu omul.
Scurt istoric al dezvoltării biofizicii
Deşi are un caracter interdisciplinar, şi după cum am arătat, este relativ nouă, primele cercetări în
domeniul care astăzi îl cuprinde biofizica, au fost făcute de aproximativ două secole în urmă.
Originile biofizicii le putem considera studiile de biomecanică ale lui Leonardo da Vinci, pictor
genial dar, în acelaşi timp, inginer şi anatomist care a studiat zborului păsărilor şi funcţionarea muşchilor.
Un moment foarte important pentru dezvoltarea ştiinţelor în general îl constituie inventarea microscopului
de către Anthony Leeuvenhoeck, un modest funcţionar la primăria unui oraş olandez dar pasionat
constructor de lentile. Cercetările privind bioelectricitatea efectuate de Luigi Galvani asupra efectului
electricităţii statice a muşchiului de broască şi Alexandru Volta pot fi considerate însă ca început al
cercetărilor de biofizică .
In secolul al XIX-lea mari fiziologi ai lumii au efectuat cercetări de biofizică. Amintim cercetările
lui Hermann Helmholtz privind contracţia musculară si transmiterea influxului nervos şi care apoi a
dezvoltat teoria lui Thomas Young asupra vederii colorate şi asupra percepţiei sunetelor muzicale. A
conceput si dezvoltat instrumente de analiză a sunetelor şi aparate pentru oftalmologie. Un aport deosebit
îl are medicul german Robert Mayer în aprofundarea principiului I al termodinamicii privind conversia
energiei dintr-o formă în alta.
O contribuţie însemnată la dezvoltarea termodinamicii aduce şi inginerul francez Nicolas Sadi-
Carnot care pune bazele construcţiei primului motor termic. Incepând din ultimele două decenii ale
secolului al XIX-lea, dezvoltarea biofizicii ia o mare amploare ca apoi la începutul secolului al XX-lea să
se contureze ştiinţele cu caracter interdisciplinar aşa cum este biobizica.
Descoperirea radiaţiei X în 1895 de către Wilhelm Konrad Röntgen, a deschis calea celor mai
spectaculoase aplicaţii în biologie şi medicină, dintre care cea mai importantă este radiologia.
Secolul de abia încheiat este marcat de descoperirile lui Albert Einstein prin introducerea Teoriei
Relativităţii, explicarea fenomenului fotoelectric, etc.; de fapt aproape nu este domeniu în care acest
fizician să nu-şi fi adus aportul. Ideile sale inovatoare au deschis o nouă eră în cercetarea structurii
microscopice a corpurilor. Erwin Schrödinger pune bazele mecanicii cuantice care vor contribui la
dezvoltarea chimiei cuantice şi la o nouă abordare a cunoştinţelor privind structura materiei.
Descoperirea radioactivităţii naturale către Becquerel şi soţii Pierre şi Marie Curie şi apoi a celei
artificiale, cât şi obţinerea ulterioară a izotopilor radioactivi care se folosesc în cele mai variate domenii,
fac uneori ca biofizica să se confunde cu radiobiologia (care este ştiinţa legată de aplicaţiile acestor
izotopi radioactivi). Cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea cuprinde remarcabile rezultate în
toate domeniile ştiinţifice, deci şi în biofizică.
Rezultatele cercetărilor de biofizica sunt numeroase şi dovada acestui fapt o reprezintă
numărul mare de premii Nobel acordate în cercetări cu caracter incontestabil de biofizica.

Domeniile de cercetare
După cum am arătat şi în scurtul istoric, radiobiologia este domeniul în care rezultatele ştiinţifice
adunate sunt impresionante şi în acelaşi timp domeniul este şi productiv. In prezent explorările funcţionale
folosesc frecvent terapia cu radioizotopi, iar pe de altă parte utilizarea acestora în mutaţii genetice poate
permite obţinerea unor mutanţi cu eficienţă economică mare.
Un alt domeniu al biofizicii în care se lucrează foarte mult este cel al fenomenelor electrice care
însoţesc activitatea celulelor şi a organelor excitabile ce permit aprofundarea cunoştinţelor despre funcţiile
acestora. Aceasta a iniţiat şi dezvoltat metode de investigaţii cum sunt electrocardiografia,
electroencefalografia, etc., fără de care în prezent în medicină nu se face nici o intervenţie chirurgicală.
Pornind de la rolul activ al membranelor biologice, studiul fenomenelor de membrană din sistemele
biologice a căpătat în ultimii ani o amploare deosebită, astfel că acestea şi-au găsit aplicaţii în cele mai
diverse domenii, pornind de la electrozii selectivi (membrane permeabile pentru anumiţi ioni ),
continuând cu rinichiul artificial (hemodializorul) şi până la instalaţii de desalinizare a apei de mare sau
de ultrafiltrare a rezidurilor industriale.
Pe lângă cele trei domenii mari prezentate mai sus în care biofizica a contribuit în mod esenţial,
există şi alte domenii conexe cum ar fi cel al cel al geneticii moleculare care are în prezent o dezvoltarea
spectaculoasă, al biopolimerilor, al biociberneticii etc.
Aceste cercetări însă necesită atât metodologie performantă cât şi un aparat matematic foarte
complex. Amintim aici că premiul Nobel în 1991 pentru medicină a fost acordat biofizicienilor germani
Neher şi Sakmann pentru tehnica “patch clamp” ce permite înregistrarea activităţii unui singur canal ionic
din membrana celulară (măsurători ale curenţilor ionici care sunt de ordinul picoamperilor!).
De asemenea subliniem că singurul român laureat al premiului Nobel, George Palade, este un
cercetător ce are ca obiect de studiu fenomene ce ţin de asemenea de biofizică.

Biofizica, ştiinţa viului


Deşi multe din procesele moleculare ale sistemelor vii sunt recunoscute, există încă multe
necunoscute, datorită diferenţei dintre lumea vie şi celelalte fenomene.
In ciuda progreselor stiintifice, fenomenul desemnat de formula “lumea vie” este greu de
definit şi încă şi mai greu de studiat.
Astfel este greu de stabilit dacă o mumie egipteană este vie sau nu; sau cum poate fi apreciată coada
tăiată de la o viperă care se mai mişcă şi după ce a fost tăiată. Explicarea fenomenelor fizice care stau la
baza structurilor biologice s-a datorat faptului că anumite conceptele fizice au pătruns tot mai mult în
studiul biologic. In acelaşi timp însă, cercetările biologice au pus la punct metode de cercetare care au
avut mare succes în cercetările de fizică. Totuşi cercetările din biofizică sunt limitate.
Niels Bohr a introdus în biologie un principiu de incertitudine asemănător relaţiilor de incertitudine
introduse de Werner Heisenberg în mecanica cuantică, dar la un nivel mai înalt, cunoscut sub denumirea
de principiul complementarităţii în biologie.
Dacă în mecanica clasică, mişcarea unei particule este complet determinată dacă, pe lîngă forţele
care actionează asupra ei, se cunoaşte poziţia şi impulsul la momentul iniţial, în cazul microparticulelor,
poziţia şi impusul nu se pot determina mai precis decît permite principiul de nedeterminare a lui
Heisenberg exprimat prin relaţia
 px x  h
In această relaţie  px este imprecizia în componenta după direcţia x a impulsului particulei, x
imprecizia în determinarea coordonatei sale, h este constanta lui Planck (h =6,6.10 –34J.s).
Conform acestui principiu niciodată nu se pot determina, la un moment dat, valorile coordonatei şi
impulsului cu orice exactitate, ci ele sunt legate prin constanta lui Planck. Aceste mărimi, coordonata şi
impulsul, au fost denumite mărimi complementare. Conform principiului complementarităţii, cunoştinţele
sunt limitate deoarece aparatele de măsură interacţionează cu obiectul de cercetat.
In cazul organismelor vii, conform acestui principiu al complementarităţii biologice, Bohr arată că
pentru a descrie un organism ar trebui făcute măsurători care ar interfera aşa de puternic cu procesele din
organism încât ar putea distruge chiar viaţa. O opinie similară are şi Heisenberg, fondatorul mecanicii
cuantice matriciale care arată în 1962 că: “ o descriere a unui organism nu poate fi completă din punct de
vedere fizic pentru că ar cere experimente care ar interfera prea puternic cu funcţiile biologice”. Evoluţia
de la forme relativ simple la o diversitate complexă, pare să contrazică anumite principii din fizică.
Toate sistemele biologice sunt sisteme deschise, viaţa nefiind posibilă fără un schimb continuu de
substanţă şi energie cu mediul ambiant. Sistemul biologic preia din mediul înconjurător energie pe care o
utilizează în mod specific pentru a se dezvolta în continuare prin reproducere.
In 1949 Max Delbruck ţine nişte lecţii în care descrie biologia din punct de vedere fizic. Legat de
evoluţia spre procese mai complicate şi de greutăţile studiilor sistemelor biologice el arată că un organism
de astăzi este determinat de un bilion de ani de evoluţie, deci de o multitudine de factori, spunînd că “nu
te poţi aştepta să explici aşa de bine, în câteva cuvinte, o pasăre bătrână”.
Fizicianul teoretician, Erwin Schrodinger, cel care a pus bazele mecanicii cuantice prin ecuaţia ce-i
poartă numele, a încercat să explice propietăţile specifice ale celulelor vii. El a ţinut lecţii la Dublin
despre aceste aspecte, lecţii care au apărut în cartea intitulată “What is life ?” .
Intrucît este greu de dat o definiţie a vieţii sau a sistemelor vii precum şi a domeniului de studiu al
biofizicii vom da în încheiere aprecierea profesorului. K.S. Cole, privind biofizica. “Biophysics includes
everything that is interesting and excludes everything that is not”, adică “Biofizica include tot ce este
interesant şi exclude tot ce nu este aşa.”
Acesta este motivul pentru care, în cele ce urmează, nu vom răspunde la întrebări de felul “Ce este
viaţa” sau care sunt proprietăţile viului, ci vom încerca să aflăm şi să explicăm, atat cât este posibil,
fenomenele care dau esenţa vieţii.

BIOFIZICA MOLECULARA

Fluidele (gazele şi lichidele) reprezintă un mediu continuu, infinit divizibil, care îşi modifică forma
foarte mult sub acţiunea unei forţe mici Ele au coeziune moleculară mică datorită căruia curg şi iau forma
vasului. Inţelegerea unor procese complexe cum ar fi circulaţia sevei brute, circulaţia sangvină, respiraţia
etc., necesită cunoaşterea legilor fizice care guvernează procesele din fluide. De aceea vom prezenta în
continuare cîteva fenomene specifice fluidelor, fenomene ce explică funcţionarea organismelor vii (plante,
organismul uman şi animal).

Caracteristicile fluidelor
Fluidul se caracterizează prin anumiţi parametri ce descriu starea lui în orice moment : densitate  ,
presiune p, viteza v, temperatura T, etc.
Densitatea  unui fluid neomogen într-un punct este:
dm
=
dV
m fiind masa fluidului, V volumul său iar “d “denotă diferenţiala acestor mărimi. Densitatea variază de la

punct la punct, precum şi de la un moment la altul, deci  =  ( r , t ).
Densitatea variază foarte puţin la lichide şi foarte mult la gaze, în cazul variaţiei presiunii şi
temperaturii.
In legătură cu acţiunea forţelor exterioare de suprafaţă trebuie precizat că, spre deosebire de solid
unde nu există nici o restricţie asupra direcţiei în care acţionează forţa, în cazul fluidului, forţa trebuie să
fie normală la suprafaţă. De aceea în cazul fluidelor acţiunea forţelor exterioare este descrisă prin
presiune:
dF N
p ( )
dS m 2

Dacă un fluid nu-şi modifică densitatea când este supus acţiunii unor forţe, el se numeşte
incompresibil.
Se consideră, de obicei, că lichidele sunt incompresibile iar gazele, compresibile. Se poate considera
că şi gazele sunt incompresibile dacă viteza lor de mişcare este mică în comparaţie cu viteza sunetului.
Pentru caracterizarea fluidelor din acest punct de vedere se introduce numărul lui Mach:
M = v/vs
unde v = viteza de deplasare a fluidului
vS = viteza sunetului

Pentru M < 0,3 fluidul este incompresibil (în cazul aerului M=0,3 pentru v=100 m/s)
Fenomene de suprafaţă. Tensiunea superficială
Existenţa tensiunii supereficiale explică multe fenomene din lumea vie. Două picături mai mici,
când se ating tind să se contopească. Picătura mai mare va avea o suprafaţă totală mai mică, deci o energie
superficială mai mică. Forma sferică a celulelor libere este, de asemenea, condiţionată de tensiunea
superficială. Deci fenomenele superficiale arată evoluţia unui sistem spre starea de echilibru care este
starea caracterizată printr-un minim energetic.
Să considerăm un lichid aflat într-un vas. O moleculă aflată în interiorul lichidului este atrasă de
celelalte molecule aflate în vecitătate cu forţe egale ca mărime astfel încât rezultanta acestor forţe este
nulă (Fig.1).

Fig.1 Tensiunea superficială


Dacă însă se consideră o moleculă din stratul superficial (stratul de grosime egală cu raza de acţiune
moleculară), atunci forţele de atracţie care se manifestă din partea gazului sunt mai mici decât cele din
partea lichidului şi rezultanta acestora va fi nenulă. Corespunzător acestei forţe rezultante, apare o
presiune care este exercitată de stratul superficial asupra lichidului, denumită presiune suplimentară.
Ca urmare lichidul tinde să reducă dimensiunile stratului superficial, se comportă ca o membrană
elastică.
Forţele care apar tangent la conturul suprafaţei libere a lichidului tinzând să-i micşoreze această
suprafaţă sunt forţele de tensiune superficială.
Deci forţa de tensiune superficială poate fi scrisă sub forma:

F  l
Coeficientul de proporţionalitate  se numeşte coeficient de tensiune superficială şi în SI se măsoară în
N/m.
Coeficientul de tensiune superficială poate fi definit şi în funcţie de energia consumată pentru a
menţine neschimbată suprafaţa liberă a lichidului. Lucrul mecanic consumat în acest scop va fi, după
definiţie:
d L  Fdl
Inlocuind se obţine:
d L  ldl  dS
Coeficientul de tensiune superficială reprezintă energia consumată pentru a mări cu o unitate
suprafaţa liberă a lichidului. In SI se măsoară în J/m 2.
Datorită tensiunii superficiale care tinde să micşoreze suprafaţa liberă a lichidului, acesta se
comportă ca o membrană elastică. Deoarece forma sferică este forma care, pentru un volum dat, are
suprafaţa minimă, din acest motiv picăturile de lichid sunt sferice. Forma celulelor libere şi a unor fiinţe
unicelulare este determinată de asemenea de tensiunea superficila, acestea căpătând forme ce corespund
unor suprafeţe minimale. Coeficientul de tensiune superficială este influenţat de o serie de factori:
temperatură, concentraţie de săruri etc.
Solviţii modifică tensiunea superficială a solventului. In cazul apei, solviţii minerali(acizi, baze, săruri
minerale) măresc uşor tensiunea superficială. Solviţii organici, însă, reduc tensiunea superficială.
Foarte importante sunt substanţele tensioactive care au proprietatea de a micşora tensiunea
superficială: alcooli, acizi organici, detergenţi.
Moleculele acestor substanţe au proprietatea de a micşora forţele de coeziune dintre moleculele
solventului.
Lichidele din organismele vii au, în majoritatea cazurilor, coeficienţi de tensiune superficială mai
mici decît ai apei.
Tensiunea superficială a serului sangvin este 67*10-3 N/m iar a urinei este 70*10-3N/m. In cazul
hepatitei sau în cazul unor leziuni hepatice tensiunea superficială se modifică, (=50*10-3) deoarece ajung
în urină săruri biliare tensioactive.
Anestezicele, care sunt substanţe tensioactive, determină micşorarea tensiunii superficiale a
sângelui pe când diureticele o măresc. Aceste modificări ale tensiunii superficiale servesc la detectarea
unor cazuri de astfel de maladii..
Substanţele tensioactive au un rol important şi în cazul procesului de dializă.
Tensiunea superficială mare a apei, proprietăţile asemănătoare unei membrane elastice favorizează
menţinerea şi deplasarea unor insecte marine pe suprafaţa apei (Hidrometa). Ele prezintă la extremităţile
membrelor ramificaţii fine unse cu grăsimi care face ca ele să nu se ude.
Larvele ţânţarului anofel se prind de suprafaţa apei. Stropind apa cu petrol se poate lupta împotriva
malariei pentru că petrolul scade tensiunea superficială a apei iar larvele cad la adâncime şi mor.
Observaţie. Mai multe detalii despre tensiunea superficială vor fi studiate la lucrările practice de
laborator.

Fenomene de contact.Capilaritatea.
La contactul dintre solid şi lichid apare o forţă de interacţiune, ca rezultantă a forţelor ce se
exercită între moleculele de lichid şi de solid.
a) Dacă forţa de coeziune dintre moleculele lichidului este mai mare decât forţa de adeziune (ce se
manifestă între moleculele de solid şi cele de lichid) se spune că lichidul nu udă vasul în care se
află. Astfel de lichide formează meniscuri convexe (Fig. 2).

Fig.2 Fenomene de contact


b) Dacă forţa de adeziune este mai mare decât cea de coeziune, lichidul udă vasul în care se află şi
formează un menisc concav.
In raport cu lichidele, o suprafaţă solidă poate fi:
 liofilă dacă este udată de un lichid
 indiferentă
 liofobă, dacă nu este udată de lichid.
Un solid poate fi liofil pentru un lichid şi liofob pentru alt lichid.
De exemplu sticla este liofilă pentru apă (hidrofilă) dar liofobă pentru mercur (mercurofobă).
Aceste fenomene de contact explică fenomenul de capilaritate care este fenomenul de urcare a
lichidelor în capilarele liofile şi coborare în cele liofobe, abătându-se de la principiul vaselor comunicante
(Fig.3)
Fig.3 Capilaritatea
Tuburile capilare sunt tuburi care au diametrele foarte mici (de ordinul milimetrilor sau mai mici).
Inălţimea la care urcă sau coboară lichidul este dată de legea lui Jurin:
2 cos
h
rg
unde  este densitatea lichidului, r este raza tubului, g este acceleraţia gravitaţională,  coeficientul de
tensiune superficială iar  este unghiul de racord (Fig.4)

Fig.4 Ilustrarea legii lui Jurin


O coloană de lichid, aflată într-un tub capilar dar care este fragmentată prin bule de gaz, opune o
mare rezistenţă la înaintare deoarece trebuie învinsă, în afară de forţa de adeziune şi forţa de tensiune
superficială ce apare la nivelul fiecărui menisc realizat de bulele gazoase.
Acest fenomen se produce în cazul emboliilor gazoase, când pătrunderea de gaze în sânge poate
bloca vasul capilar, fapt ce poate provoca moartea prin axfixie sau epuizarea inimii.
Capilaritatea joacă un rol fundamental şi pentru viaţa plantelor în special din două motive:
- capilaritatea asigură circulaţia sevei brute la plante,
- capilaritatea solului, ca factor pentru menţinerea apei folosită apoi de plante. Un sol cu capilare îşi
pierde apa foarte repede. De aceea trebuie aplicate măsuri agrotehnice prin care capilarele formate în sol
sunt distruse (prăşit).

I.5.4.Fenomene de transport. Vâscozitatea


Pentru a descrie mişcarea fluidelor reale trebuie să se ţină cont de interacţiunile dintre diferitele
elemente de fluid sau dintre fluid şi pereţii tuburilor prin care curge acesta. Aceste interacţiuni se
manifestă prin apariţia unor forţe de frecare internă dintre straturile de fluid sau între fluid şi pereţii
vecini. Fluidele la care se manifestă astfel de forţe de frecare se numesc fluide vîscoase iar fenomenul se
numeşte vîscozitate.
Să considerăm un fluid vîscos plasat între două suprafeţe plane A şi B dispuse paralel, suprafaţa A
fiind fixă iar suprafaţa B se află într-o mişcare de translaţie cu viteza v. (Fig.5)
Fig.5 Mişcarea particulelor de lichid vâscos
Diferitele straturi de fluid dintre cele două suprafeţe se pun în mişcare datorită forţelor de frecare, cu
viteze cuprinse între 0 şi v. Deci între diferitele straturi apare o variaţie de viteză (gradient de viteză), în
direcţie perpendiculară pe direcţia de mişcare. Dacă se notează cu S aria comună a celor două suprafeţe,
forţa de frecare internă (forţa de vâscozitate) este:
dv
F   S
dx
semnul “- “arătînd că forţa de frecare este de sens opus mişcării fluidului

Expresia anterioară reprezintă forma analitică a legii lui Newton


Factorul de proporţionalitate  este coeficientul de vâscozitate dinamică. Unitatea de măsură în sistemul
internaţional este decapoisul (daP) = 1 Kg/m.s
Lichidele care respectă legea lui Newton se numesc lichide newtoniene iar cele care nu respectă această
lege, lichide nenewtoniene.
In practică se foloseşte şi vâscozitatea cinematică, dată de relaţia:



 fiind densitatea fluidului. Unitatea de măsură în S.I pentru vâscozitatea cinematică este
decakilostokesul (dakSt) definit prin relaţia:
m2
=  1dakSt
s
Se defineşte şi vâscozitatea relativă

r 
s
 s fiind vâscozitatea dinamică a unui fluid de referinţă.
Mărimea
1


se numeşte fluiditate.
Facem observaţia că vâscozitatea dinamică este funcţie de temperatură. De exemplu pentru apă aceasta
scade după o lege de forma:
b
  Ae T
Pentru toate fluidele, coeficientul de vîscozitate dinamică depinde şi de natura fluidului respectiv.
Curgerea lichidelor prin tuburi subţiri. Legea Hagen- Poiseuille
Legea Hagen- Poiseuille se referă la curgerea laminară a unui fluid vâscos printr-un tub cilindric,
fluidul fiind incompresibil (  = constant) şi curgerea staţionară (viteza diferitelor straturi de fluid nu
depinde de timp ci numai de distanţa faţă de axa tubului (Fig.I.17).

Fig. I.17 Tub de fluid

Pentru a calcula debitul volumic de fluid prin conductă, se consideră un strat de fluid cuprins între
r şi r  dr . Debitul volumic elementar din acest strat este, după definiţie:
dV ldS
dQ    vdS (I.17)
dt dt
După un calcul mai lung, pentru debitul volumic se obţine expresia:
 p1  p 2 4
Q R (I.18)
8 l
unde: p1  p 2 este diferenţa de presiune ce produce curgerea
-l este lungimea tubului
-R este raza tubului cilindric
-  coeficientul de vâscozitate dinamică a lichidului.
Expresia (I.18) este legea Hagen-Poiseuille.
Legea Hagen-Poiseuille afirmă că debitul de fluid real ce curge printr-o conductă cilindrică este
p  p2
proporţional cu puterea a patra a razei acesteia şi cu gradientul de presiune 1 .
l
Ea are aplicaţii foarte importante în fiziologia sanguină.
Proporţionalitatea cu puterea a patra de raza capilarului a debitului sângelui are consecinţe
fiziologice în cazul circulaţiei sangvine. Distribuţia sângelui în diferitele părţi ale corpului este reglată
cu ajutorul musculaturii netede din pereţii arteriali. Prin contracţia acestor muşchi, declanşată pe cale
neurohormonală, vasul se micşorează, ceeace determină o reducere puternică a debitului, deci se poate
face o reglare eficace a debitului.

I.5.4.2. Mişcarea corpurilor în lichide vâscoase


Un alt aspect important legat de fluidele vâscoase o constituie determinarea forţei de frecare ce se
exercită asupra unui corp aflat în mişcare relativă faţă de fluid. Cazul cel mai simplu este cazul unui corp
sferic aflat într-un fluid care are o curgere laminară în regiunile îndepărtate de sferă. Distribuţia vitezelor
în funcţie de distanţa de la centrul sferei este dată în Fig.I.18 şi în Fig.I.19, atât pentru un fluid ideal (
  0 ) cât şi pentru unul vâscos.
Fig.I.18 Fig.I.19
Din Fig.I.18 si I.19 se observă că , pentru un fluid ideal, viteza este maximă în punctul C şi este
egală cu 3/2 v , ( v fiind viteza fluidului departe de sferă) iar pentru unul vâscos viteza este maximă în
punctul C’, care este departe de sferă şi este egală cu v ). Deci fluidele vâscoase aderă la sferă şi ca
urmare gradientul de viteză este maxim la suprafaţa sferei unde apar forţele de vâscozitate dintre fluid şi
sferă.
Măsurătorile experimentale şi studiile teoretice au condus la următoarea expresie a forţei de
vâscozitate:
F  6rv (I.19)
Formula (I.19) este cunoscută sub denumirea de legea lui Stokes.
Ea arată faptul că la deplasarea unei sfere printr-un fluid vâscos, forţa de frecare ce se exercită
asupra sferei este proporţională cu coeficientul de vâscozitate dinamică, cu raza sferei şi cu viteza cu care
sfera se deplasează prin fluid.
Pe baza legii lui Stokes se poate determina vâscozitatea dinamică a unui lichid vâscos.

I.5.4.3. Vâscozitatea lichidelor nenewtoniene


Lichidele care nu respectă legea lui Newton (I.13) se numesc lichide nenewtoniene.
Lichide nenewtoniene sunt soluţiile coloidale şi macromoleculare. Pentru aceste soluţii coeficientul
de vâscozitate dinamică nu mai este o mărime cnstantă, ca în legea lui Newton, ci depinde de concentraţia
particulelor dispersate, conform legii lui Einstein:
   o (1  KV ) (I.20)

unde 0 este coeficientul de vâscozitate al mediului de dispersie, V volumul fazei dispersate din unitatea
de volum a suspensiei iar K este o constantă care depinde de natura şi mărimea particulelor dispersate (K
= 4-10 pentru proteinele globulare).

I.5.8.Concluzii şi observaţii privind curgerea lichidelor în organism


Prin lucrările sale asupra curgerii lichidelor prin tuburi, Poiseuille a pus bazele reologiei, ştiinţa care
se ocupă cu studiul curgerii fluidelor vâscoase.
Aplicarea acestor legi creează complicaţii pentru că sângele, după cum am arătat, nu este un mediu
omogen, având proprietăţi anormale de vâscozitate. De asemenea vasele sanguine nu sunt tuburi rigide, ci
extensibile şi deci dimensiunile lor depind de presiunea intravasculară şi contracţia muşchilor netezi din
pereţii vasului. In plus, în majoritatea porţiunilor, curentul de lichid nu este constant, ci pulsatoriu.
Această situaţie complică fenomenul înţelegerii dinamicii circulaţiei. Totusi aceste legi pot explica destul
de bine unele aspecte din comportarea lichidelor biologice.
I.6. DIFUZIA
Organismele vii sunt sisteme deschise care realizează în mod continuu schimb de substanţă şi
energie cu mediul exterior.
Difuzia este fenomenul de pătrundere a moleculelor unei substanţe printre moleculele altei
substanţe sau a moleculelor proprii când distribuţia moleculelor în spaţiu este neomogenă.
Difuzia este un fenomen de transport, (ca şi vâscozitatea) fenomen în care se realizează un transport
de substanţă din zonele cu concentraţie mai ridicată, spre zonele de concentraţie mai mică, astfel încât
neuniformitatea să se reducă.
Fenomenul de difuzie este cel mai intens la gaze, unde viteza termică este foarte mare şi cel mai lent
la solide deoarece aici moleculele sau ionii au poziţii relativ fixe în spaţiu.
Să considerăm că delimităm un volum de lichid ca în Fig. I.24 în care concentraţia fluidului variază
după direcţia Ox.

Fig.I.24 Difuzia
Viteza de difuzie este proporţională cu gradientul de concentraţie şi suprafaţa de difuzie
dc
j  D (I.27)
dx

In (I.27) j este densitatea curentului de difuzie şi este egal cu numărul de particule ce traversează unitatea
de suprafaţă în unitatea de timp, adică:
N
j (I.28)
St
(N fiind numărul de particule, S suprafaţa şi t timpul), c este concentraţia substanţei,
N
c (I.29)
V
(V este volumul delimitat în fig. I.18), iar D este coeficientul de difuzie.
Expresia dată în (I.27) poartă numele de legea I-a a lui Fick.
Semnul minus din legea lui Fick apare deoarece fluxul de substanţă se realizează de la concentraţie
mai mare spre concentraţie mai mică. Transportul de substanţă prin difuzie conduce la modificarea
concentraţiei în fiecare punct al spaţiului astfel că în final, pentru t   , se ajunge la o egalizare a
concentraţiei substanţei.
Generalizarea ecuaţiei I-a alui Fick în cazul când concentraţia substanţei variază în toate direcţiile
este: 
j   D  c ( x. y.z.t )
Din combinarea legii I-a alui Fick cu legea conservării masei, se obţine legea a II-a a lui Fick.
Numărul de particule care trec în unitatea de timp prin suprafaţa S este:
j N
( j  j ) S  dj.S  dxS = (I.30)
x t
j fiind fluxul incident de particule pe suprafaţa S iar j  fluxul emergent pe o suprafaţă egală.
Dar după definiţia (I.29) pentru concentraţie avem:
N c
 Sdx (I.31)
t t
Din ultimele două relaţii se obţine:
j c
 (I.32)
x t
Derivând în raport cu coordonata prima lege a lui Fick, avem:
j  2c
 D 2
x x

şi folosind expresia (I.30), se obţine cea de a II-a lege a lui Fick


 2c c
D 2  (I.33)
x t
Legea a II-a alui Fick afirmă că, în orice punct al unui lichid, variaţia în timp a concentraţiei este
proporţională cu variaţia spaţială a gradientului de concentraţie.
Soluţiile acestei ecuaţii sunt tabelate.
In Fig.I.25 se prezintă variaţia concentraţiei iar în Fig. I.26, gradientul de concentraţie.

Fig.I.25 Fig. I.26

In cazul în care se consideră că difuzia are loc în planul xOy soluţia ecuaţiei I.33 este reprezentata în
Fig.I.27 şi este cunoscută sub numele de “clopotul lui Gauss”.
Fig.I.27 Curba (clopotul) lui Gauss

Coeficientul de difuzie se defineşte după relaţia (I.27), ca fiind cantitatea de substanţă ce străbate
unitatea de suprafaţă, în unitatea de timp, dacă gradientul de concentraţie este egal cu unitatea. Experienţa
arată că D variază direct proporţional cu temperatura, depinzând în acelaşi timp şi de forma particulelor.
Pentru particule coloidale de formă sferică coeficientul de difuzie este dat de formula lui Einstein:
kT
D (I.34)
6r
In (I.34) k este constanta lui Boltzmann, T este temperatura absolută, r este raza sferei iar  este
coeficientul de vâscozitate dinamică a lichidului. Deci viteza de difuzie este proporţională cu temperatura
absolută dar este invers proporţională cu vâscozitatea ceea ce explică de ce difuzia într-un gel este mult
mai înceată decât într-un fluid.
In sistemele biologice însă, nu se realizează difuzia liberă, ci difuzia prin membrane. Fenomenul de
difuzie are un rol esenţial pentru organismele vii. Fenomenul de difuzie intervine între organism şi mediu
sau între celule şi mediul său, precum şi între diferite compartimente celulare. Organele specializate
pentru schimbul prin difuzie sunt: branhiile şi plămânii la animale şi frunzele la vegetale. La animalele
inferioare chiar toată suprafaţa tegumentului este adaptată la schimbul prin difuzie.
In aceste situaţii nu este vorba de difuzie liberă, ci prin membrane.

I.7. OSMOZA
Membranele nu sunt la fel de permeabile pentru toate substanţele, ci sunt selectiv permeabile. O
membrană permeabilă pentru solvent dar impermeabilă pentru solvit se numeşte semipermeabilă.
Membranele biologice sunt permeabile nu numai pentru solvent ci şi pentru substanţe cu moleculă mică.
Fenomenul de osmoză este fenomenul de difuzie printr-o membrană semipermeabilă.
Fie două soluţii de concentraţii diferite despărţite printr-o membrană semipermeabilă, ca în Fig.I.25.
Fig.I.25 Osmometru
Dacă în vasul A se pune o soluţie concentrată iar în vasul B o soluţie mai puţin concentrată, atunci
moleculele solventului din vasul B vor trece prin membrana semipermeabilă, în vasul A.
Osmoza continuă pînă ce nivelul lichidului din vasul A produce la manometru denivelarea h cînd se
realizează echilibrul. Acest echilibru se realizează cînd presiunea hidrostatică a coloanei de lichid cu
înălţimea h egalează presiunea exercitată de fluxul osmotic, care este presiunea osmotică.

I.7.1 Presiunea osmotică


Explicarea presiunii osmotice se poate face pornind de la teoria cinetico-moleculară a gazelor,
considerînd că moleculele solventului ciocnesc membrana semipermeabilă.
Dacă se lucrează cu soluţii putin concentrate (deci moleculele sunt rare şi pot fi asimilate cu
moleculele unui gaz ideal) se poate aplica legea gazului ideal şi acestui fenomen molecular, adică:
m
pV  RT (I.35)
M
p fiind presiunea gazului, V – volumul ocupat de gaz, m- masa gazului, M masa moleculară, R constanta
gazului ideal iar T temperatura absolută a gazului.
Presiunea osmotică, notată cu , după (I.35), are expresia:
  C M RT (I.36)
In (I.36) C M este concentraţia masică.
Legile presiunii osmotice au fost stabilite de Van’t Hoff şi ele derivă din explicitarea expresiei
(I.36).
1) La temperatură constantă, presiunea osmotică este proporţională cu concentraţia masică sau
molară a soluţiei.
2) Presiunea osmotică a unei anumite soluţii de concentraţie constantă (C M=const., pentru M dat)
creşte cu temperatura absolută a soluţiei.
3) Pentru temperatură constantă şi concentraţie constantă (C M=const., T= const), presiunea
osmotică este invers proporţională cu masa molară a substanţei.
Legile lui Van’t Hoff permit determinarea masei moleculare a unor substanţe prin măsurători ale
presiunii osmotice. Din legea gazului ideal pentru masa moleculară se obţine expresia:
CRT
M  (I.37)

In anul 1925 Adair a determinat masa moleculară a hemoglobinei de cal. El a măsurat presiunea osmotică
a unei soluţii de hemoglobină ce conţinea 80 grame de hemoglobină la un litru de soluţie, la temperatura
de 40C şi a găsit o valoare de 0,026 atmosfere. Introducînd aceste valori în expresia (I.37) se găseşte:
M= 70.000 Kg/Kmol.
Soluţiile macromoleculare nu respectă legea Van’t Hoff. In acest caz presiunea osmotică este dată
de expresia:
C
= RT  BC 2 (I.38)
M
In (I.38) B este o constantă ce depinde de intensitatea forţelor de interacţiune dintre moleculele
solventului şi solvitului. Relaţia (I.38) se poate scrie şi sub forma:
 RT
  BC (I.39)
C M
Dacă se reprezintă grafic mărimea /C se obţine o dreaptă a cărei intersecţie are valoarea RT/M.
Această valoare permite aflarea masei moleculare a macromoleculei.
Dacă moleculele sunt disociate, presiunea osmotică devine:
  iCRT (I.40)
Aici i =  + 1 unde  este un indice de disociere şi este egal cu raportul dintre numărul de molecule
disociate şi cel al moleculelor dizolvate.
Soluţia ce conţine un număr de particule osmotic active egal cu numărul lui Avogadro, N A se
numeşte soluţie osmomolară.
Presiunea osmotică exercitată de o soluţie osmomolară este la temperatura de 273K de 22,4
atmosfere =22,6.105N/m2.
Această valoare se obţine după (I.37) astfel:
1mol J
 0  3 3 .8,31 273K  22,6.105 N / m 2
10 m mol.K
Două soluţii ideale, diferite, de molaritate egală, care au aceeaşi presiune osmotică, se numesc
izosmotice.

I.7.2. Echilibrul osmotic pentru organismele vii


Pentru organismele vii, pentru care membrana celulară este selectiv permeabilă, soluţia din sucul
celular va prezenta numai acea parte a presiunii osmotice datorată moleculelor pentru care membrana nu
este permeabilă. Această proprietate a celulelor vii se numeşte tonicitate.
In general, tonicitatea este mai mică decât presiunea osmotică, dar poate ajunge totuşi la 8 – 12
atmosfere la unele bacterii.
Celula poate rezista la astfel de presiuni deoarece ea este adaptată. Astfel plantele şi
microorganisme, pe lângă membrana plasmatică, mai prezintă o membrană rigidă. In cazul majorităţii
animalelor însă, celulele nu posedă un perete rigid şi de aceea acestea şi-au dezvoltat mecanisme de
reglare a tonicităţii prin eliminarea excesului apei şi a unor substanţe
Dacă soluţia de conservare a celulelor este hipotonică, apa pătrunde prin membrană producând
umflarea cu apă (turgescenţa) frunzelor. Tonicitatea înaltă a citoplasmei celulei vegetale este implicată,
alături de capilaritate, la ascensiunea sevei brute. Dacă procesul continuă, însă, se poate produce citoliza.
Atunci când sângele este introdus într-o soluţie mai diluată, apa pătrunde în eritrocit şi se produce
turgescenţa. Dacă membrana eritrocitară nu este suficient de rezistentă, aceasta se poate distruge şi iese
hemoglobina.
Dacă soluţia este hipertonică, apa intracelulară tinde să părăsească celula, ceeace duce la fenomenul
de plasmoliză. In cazul hematiilor, acest fenomen se numeşte ratatinare.
Din punct de vedere al adaptării la mediu organismele pot fi:
 Homeoosmotice (menţin aceeaşi presiunea osmotică)
 Poikilosmotice
La animalele marine nevertebrate, (poikilosmotice) echilibrul osmotic variază după condiţiile
exterioare. Pe măsura urcării pe scara animală, organismul capătă independenţă osmotică, presiunea
osmotică menţinîndu-se constantă cu ajutorul unor mecanisme de reglare.
Menţinerea în corpul organismelor vii a unor soluţii de diferite concentraţii şi a presiunii osmotice
este absolut necesară; cînd echilibrul osmotic se strică, se produc dezechilibre şi chiar moartea.Astfel,
peştii de mare, introduşi în apă dulce suferă un dezechilibru osmotic (uneori letal) la nivelul epiteliului
brahial. Dacă se scoate sânge unui animal şi se introduce apă distilată, se produc de asemenea tulburări
grave.
O soluţie izotonă pentru organismul uman este serul fiziologic, având concentraţia molară 0,154 M,
ceeace corespunde la o concentraţie de 9 0 /00 NaCl.

I.7.3. Electroosmoza
Electroosmoza reprezintă deplasarea apei printr-o membrană ce conţine sarcini electrice, în
absenţa unei diferenţe de presiune osmotică, atunci când este aplicată o diferenţă de potenţial electric.
Fenomenul a fost detectat în celulele unor alge.

I.7.4. Efectul vacuolelor contractile


In unele organisme primitive (protozoare, alge) există vacuole contractile ce pompează
intermitent, în afara citoplasmei, fluid mai puţin concentrat decât citoplasma.

I.7.5. Osmoza inversă.


Dacă asupra unei soluţii mai concentrate se exercită din exterior presiuni mari, atunci moleculele
de solvent traversează membrana, în mod forţat, de la soluţia mai concentrată, la soluţia mai puţin
concentrată. Fenomenul se numeşte osmoză inversă.
Osmoza inversă are aplicaţii în cazul desalinizării apei;
Această metodă este folosită de pescăruşi pentru a-şi procura apa potabilă din apa de mare foarte
sărată.

CAPITOLUL II. BIOFIZICA CELULARA

II.1. MEMBRANE BIOLOGICE

Lewis Thomas spune că Pământul este o celulă vie, de culoare albastră.


Pământul şi-a constituit propria sa membrană, cea mai mare membrană din lume, atmosfera, care să
protejeze viaţa pe Pământ. Membrana de ozon apără vieţuitoarele de radiaţiile ultraviolete şi face astfel
posibilă viaţa pe Pământ.
Prin celula însă înţelegem, de obicei, cea mai mică formaţiune unitară în care mai poate exista
viaţa.
Celulele apar într-o varietate foarte mare, de la celula nervoasă care are mai mult de 1 m pâna la
pneumococus care are 0,2 în diametru. In acelaşi timp, funcţiile lor sunt foarte diferite, de la organismele
unicelulare, la cele pluricelulare. Ele au însă în comun un aparat de mare precizie pentru stocarea energiei,
de sinteză, un centru de control al acestor reacţii şi căi de comunicare. In toate aceste cazuri, acelaşi tip de
molecule şi aceeaşi structură este asociată cu aceleaşi funcţii.
De exemplu sinteza proteinelor are loc în acelaşi mod, indiferent de originea biologică a celulelor.
Deci din punct de vedere biofizic şi biochimic, funcţiile celulare au loc la fel şi aceste funcţii sunt
fundamentale pentru viaţă.
Celulele, din punct de vedere morfologic se împart în două categorii (după E.C. Dougherty, 1957)
a) procariote care nu au un nucleu bine dezvoltat;
b) eucariote, în care nucleul este bine dezvoltat.
In prezent se consideră şi o a treia grupă de celule, diferită de celelalte. Acestea sunt
“archaebacteria” care aparent sunt foarte departe în evoluţie şi diferenţa cea mai mare între acestea şi
celelate tipuri tipuri este dată de structura şi compoziţia membranei.
II.1.2. Structura celulei
Celula conţine în interior citoplasma cu organitele celulare iar la exterior este delimitată de
membrana celulara. Principalele elemente constitutive ale celulei sunt prezentate în Fig.II.1

Fig.II.1 Structura celulei

1. Citoplasma sau hialoplasma (matrice citoplasmatică, citosol) care este o masă


transparentă formată din proteine dispuse în reţea, apă, lipide, glucide. Ea conţine
organitele citoplasmatice
2. Membrana celulară (plasmalema) delimitează celula în exterior
Organitele citoplasmatice sunt:
1. reticulul endoplasmatic, o reţea de canicule tubulare ce fac legătura între diferitele
compartimente celulare sau între celule.
2. condriozomii, cu rol energetic, care la rândul lor sunt:
 mitocondrii (sub forma de granule sferice sau ovale )
 condrioconte sub formă de bastonaşe
 condrionite sub formă de lanţuri de grăuncioare
Mitocondria are la exterior o membrana dublă. Foiţa externă este netedă iar cea internă este pliată în
interior perpendicular pe axul longitudinal al mitocondriei, formând crestele mitocondriale. Pe aceste
creste (criste) se află nişte granule numite oxizomi ce conţin enzime ale respiraţiei cu rol în ciclul
Krebs.
Mitocondriile conţin 50% din enzimele celulei. Ele mai conţin şi AND propriu ce constituie ereditatea
extranucleară.
3. ribozomii (granulele Palade) sunt sfere situate pe reticulul endoplasmatic, în apropierea
nucleului, condriozomilor, care conţin la exterior proteine histonice, ioni de Ca, Mg iar
în interior ARN şi enzimele ribonucleaza şi proteinaza cu rol în sinteza proteinelor.
4. lizozomii sunt particule microscopice cu aspect de granule sau vezicule ce conţin
enzime: hidrolaze, fosfataze, proteaze, ribonucleaza etc. Enzimele trec in hialoplasma
prin distrugerea membranelor plasmatice ale acestora (liza).
5. plastidele sunt prezente numai la plante. Ele prezintă de asemenea 2 membrane, cea din
exterior netedă iar cea interioara pliată spre interior însă paralel cu axul longitudinal,
formând pliuri numite tilacoide. Plastidele, la randul lor pot fi:
 cloroplaste, de culoare verde, cu pigmenţi clorofilieni, cu rol în fotosinteză
 cromoplaste de culoare galbenă, portocalie sau roşie, datorită pigmenţilor
xantofilă,  şi caroten şi licopen, şi sunt prezente în flori. Funcţia lor este
atragerea insectelor pentru polenizare şi răspândirea fructelor
 leucoplastele, sunt incolore şi se găsesc în ţesuturile embrionare, bulbi, în
petalele florilor, etc.
6. aparatul Golgi sau dictiozomii au formă lamelară (2-10 saculi cu aspect de discuri
suprapuse). Din aceştia se desprind vezicule care migrează în citoplasmă. La sfârşitul
diviziunii celulare aceste vezicule dau naştere membranei care separă cele două celule.
Sunt rezervoarele deşeurilor metabolice sub forma de uleiuri volatile, mucilagii.
7. vacuolele conţin o soluţie apoasă numită suc vacuolar care conţine 75% din rezerva de
apă a celulei. Sucul vacuolar conţine: ioni minerali (azotaţi, fosfaţi, sulfaţi), substanţe
organice: acizi organici(malic, citric), glucide solubile, alcooli, eteri, antociani.
8. nucleul este un corpuscul dens şi refringent (nucleus=sâmbure). Celulele conţin de
obicei un nucleu, rareori doi, de formă sferică sau ovală dar pot fi şi filiformi. Poziţia
nucleului este în centrul celulei la cele tinere iar la cele mature este periferică.
Conţinutul său seamănă cu citoplasma dar este mai consistent, conţinând proteine
histonice, AND şi ARN. Funcţia de bază a nucleului este depozitarea informaţiei
genetice codificată în AND. In timpul diviziunii celulare, informaţia genetică din AND
este preluată de ARN-ul nuclear. Acesta iese din nucleu şi circulă prin citoplasmă sub
formă de ARN mesager şi se fixează pe pereţii ribozomilor transmiţând în felul acesta
mesajul genetic de la AND.

Observaţie
Procariotele nu au organite specializate în diferite funcţii însă au membrane adaptate la o serie de
funcţii. Structura membranelor depinde de tipul de organism şi de condiţiile metabolice. Aspectul comun
sugerează o legătură cu structura mitocondriilor. De fapt membrana internă a mitocondriei are trăsături
commune cu membrana celulară a bacteriei.
Faptul că atât mitocondriile cât şi cloroplastele se divid (în unele cazuri odată cu diviziunea celulară,
în alte cazuri independent) a sugerat că organismele procariote şi organitele specializate în conversia
energiei au o origine comună.
Celulele eucariotelor de origine animală sunt diferite de cele vegetale. Atât celulele animale cât şi
cele vegetale au membrana citoplasmatică; cele vegetale au însă o structură rigidă formată din celuloză
sau din material asemănător celulozei, fapt ce le conferă o anumită rigiditate.

II.1.3. Membrana celulară: barieră şi punte


Membrana celulară reprezintă primul organit diferenţiat. Existenţa membranei a fost semalată încă
din secolul al XIX-lea. Denumirea de membrană vine de la latinescul ”membrana” care înseamnă înveliş,
coajă. Membrana, căreia i s-a acordat doar un rol pasiv, de izolare faţă de mediul exterior, are o structură
complexă şi îndeplineşte numeroase funcţii legate de procesele metabolice fundamentale.
Membranele vii au caracter de selectivitate, sunt semipermeabile

II.1.4. Structura membranei


In prezent este unanim acceptat că membranele celulare sunt alcătuite dintr-un strat dublu
fosfolipidic în care sunt împlântate proteinele. Moleculele fosfolipidice sunt dispuse într-un strat dublu,
părţile lor hidrofobe venind în contact iar cele polare rămân libere epre exteriorul, respectiv interiorul
celulei. Poziţia proteinelor este arbitrară, ele se află din loc în loc, unele traversând complet membrana, iar
altele nu.
Membrana hematiilor este una din din cele mai studiate membrane şi structura acesteia este dată în
Fig.II.2.
Schematic structura membranei este următoarea:
 Dublul strat fosfolipidic
 Proteinele care sunt:
 Integrale, care trec prin stratul bilipidic
 Periferice
Proteinele integrale, la rândul lor sunt:
 care traversează bistratul cu un singur segment (glicoforina)
 care formează canale şi servesc drept transportori (banda 3 care este un canal pentru
anioni)
Proteinele periferice, la rândul lor sunt:
 localizate pe suprafaţa externă sau internă a bistratului, multe fiind enzime (de exemplu
acetilcolina)
 care interacţionează cu partea citoplasmatică, este constituită dintr-o reţea de proteine şi formează
scheletul membranar (citoscheletul) format din:
 Spectrină
 Actină
 Banda 4.1
 Banda 4.9
 Aducina

Fig.II.2 Structura membranei eritrocitului

Fosfolipidele cuprind în principal:


 fosfatidilcolina (PC)
 sfingomielina (SPH) (care este localizată preferenţial în jumătatea exterioară a stratului lipidic)
 fosfatidilserina (PS)
 fosfatidiletanolamina (PE), care predomină în jumătatea interioară
Acest model de membrană a fost publicat în anul 1972 în revista Science de către S.J. Singer şi
G.L.Nicolson şi denumit modelul mozaicului fluid al structurii membranei celulare.
Modelul constă dintr-o “mare” ce constituie stratul dublu lipidic, pe care plutesc proteinele asemeni
unor aisberguri. Dublul strat fosfolipidic formează o matrice de circa 60-80 A0 grosime.
Membranele biologice iau naştere prin autoasamblare pe baza interacţiunii hidrofobe.
Lipidele formează spontan în soluţii apoase straturi bimoleculare pe care proteinele se adsorb
tinzând să-şi ascundă propriile lor porţiuni hidrofobe.
Faptul că această dispunere a lipidelor se realizează de la sine în virtutea tendinţei oricărui sistem
de a atinge stări cât mai stabile (minim de energie) a sugerat posibilitatea realizării de membrane
artificiale cu ajutorul cărora să se studieze funcţiile membranei. Ca urmare structura şi funcţionarea
membranei a putut fi studiată pe baza membranelor artificiale, a membranelor model.
Lipidele formează matricea membranei iar proteinele asigură toate funcţiile membranei.
Proteinele conferă membranelor permeabilitatea selectivă, asigură diferenţierea celulelor, asigură
comunicarea intercelulară şi contribuie la determinarea formei celulelor. Unele sunt receptori pentru
captarea informaţiei din mediu, altele sunt enzime cu o localizare precisă.
Membrana, din punct de vedere biofizic, este un fluid în care au loc mişcări laterale la care
participă proteinele şi lipidele, de rotaţie în jurul axei proprii şi mai rar mişcarea în direcţie
perpendiculară.
Membrana este un fluid structurat care îşi păstrează forma generală, dar ai cărui componenţi sunt în
continuă mişcare.
Membranele permit, graţie fluidităţii, modificări de formă ale celulelor, creşterea celulelor,
refacerea celulelor lezate. Fluiditatea membranei se modifică în cazuri patologice ca infecţia virală,
acţiunea unor factori externi, tumorile maligne.
Explicarea modificării fluidităţii se face prin procesul de obstrucţionare în funcţionarea normală a
proteinelor integrale.

II.1.5. Funcţiile membranei


Membranele reprezintă o structură comună celulelor, ele apar atât la celule pentru a le separa de
exterior, cât şi în formaţiunile din interiorul celulei. In interiorul membranei au loc foarte multe procese
biofizice şi biochimice. Membranele nu au numai un rol static, în delimitarea celulelor şi a organitelor
celulare, ci au un rol dinamic în diverse procese fizice.
Membrana care înconjoară celula, plasmalema, (care închide citoplasma) formează o barieră
selectivă ce menţine integritatea celulei datorită fenomenelor de transport, active şi pasive, care au loc
prin ea.
Funcţiile membranei se împart în trei mari categorii:
a) rol de frontieră fizică; ea păstrează şi menţine o compoziţie chimică diferită în interior faţă de
exterior, datorită difuziei selective.
b) reprezintă locul unde au loc reacţii chimice, locul unor funcţii de bază, din care o mare parte a
reacţiilor de conversie a energiei.
c) proteinele constituie receptori în cadrul comunicării intercelulare (de exemplu teaca de
mielină constituie un izolator electric în cazul celulelor nervoase).
Cea mai importantă funcţie a membranei celulare este de a menţine o compoziţie chimică puţin
diferită în interiorul celulei faţă de exteriorul său. Această funcţie se realizează prin fenomene de transport
ale substanţelor din interiorul celulei spre exterior şi invers. O mare parte din moleculele şi atomii ce intră
în compoziţia mediului intra şi extracelular se află în stare ionizată, deci sunt cationi şi anioni. Deşi între
lichidul intracelular şi extracelular există numeroase asemănări, totuşi există o deosebire esenţială şi
anume existenţa unei concentraţii ionice diferite. Dintre ionii ce se găsesc în mediul intra şi extracelular,
cei mai importanţi sunt ionii anorganici de Na, K, Cl şi Ca iar dintre cei organici, proteinele şi
polipeptidele. Pentru ionii organici membrana celulară este impermeabilă şi ei rămîn în general în
interiorul celulei în care au luat naştere.
Ionii de Na, K, Cl pot trece prin membrană în ambele sensuri, dar concentraţia lor nu este aceeaşi de
ambele părţi ale membranei.
Astfel concentraţia ionului de Na este de 10 ori mai mare în lichidul interstiţial decît în cel intracelular,
la Cl concentraţia ionului este de 14 ori mai mare în lichidul interstiţial decît în cel intracelular, în timp
ce pentru K concentraţia este mai mare în lichidul intracelular de 30 de ori decât în lichidul interstiţial.
Datorită diferenţei de concentraţie, ionii difuzează prin membrană tinzînd spre o egalizare a
concentraţiilor. Ionii de Na şi Cl tind să difuzeze în interiorul celulei, iar ionii de K şi cei organici, spre
exteriorul acesteia. Viteza de difuzie depinde atît de concentraţia ionilor cît şi de permeabilitatea
membranei pentru acesti ioni.
In stare de repaos membrana este impermeabilă pentru anionii organici, are permeabilitate mică
pentru ionii de Na şi prezintă permeabilitate mare pentru ionii de K şi Cl. Permeabilitatea mică a
membranei pentru ionii de Na se explică prin faptul că aceştia sunt puternic hidrataţi şi au diametrul mai
mare decît ionii de K.
Dacă o membrană semipermeabilă separă o soluţie coloidală ai cărei ioni nu pot difuza prin
membrană, are loc o repartiţie inegală a ionilor difuzibili pe cele două feţe ale membranei ce are ca efect
apariţia unei diferenţe de potenţial electric.
Acest fenomen a fost studiat de chimistul englez Fr. Donann care a arătat că aceşti coloizi electrolitici
realizează o stare de echilibru (care se numeşte echilibru Donann) ionii repartizîndu-se pe cele două
feţe ale membranei astfel încât produsele concentraţiilor ionilor sunt aceleaşi pe cele două feţe ale
membranei.
Echilibrul Donann va fi studiat în detaliu într-un capitol special.
Deci membrana citoplasmatică are funcţii importante în derularea funcţiilor celulelor. In acelaşi
timp însă, pentru a îndeplini aceste funcţii, există o mare varietate în compoziţia moleculară. Această
varietate îşi are originea în marea varietate de proteine şi lipide care constituie membrana.

II.2. TRANSPORTUL PRIN MEMBRANELE BIOLOGICE

II.2.1. Clasificarea proceselor de transport


Proceselor de transport prin membrană se clasifică după diferite criterii.
1. După mărimea particulelor ce străbat membrana, transportul poate fi:
 macrotransfer – pentru macromolecule şi particule
 microtransfer - pentru ioni şi molecule mici
Ionii şi moleculele mici trec mai ales prin proteinele intrinseci pe cînd macromoleculele trec efectiv odată
cu porţiuni din membrană, pentrucă sunt transportate în vezicule.
2. Din punct de vedere al mecanismului de transport, acesta poate fi:
 transport pasiv – care se face în sensul gradientului de concentraţie, pentru moleculele
neîncărcate şi în sensul gradientului electrochimic pentru cele încărcate
 transport activ – care se face împotriva gradientului de concentraţie cu
aport energetic din exterior (cu consum de ATP).
Transportul activ poate fi
- transport activ primar
- transport activ secundar
- translocaţie de grup
Microtransferul pasiv se poate face pe următoarele căi:
 difuzie simplă - prin dublu strat lipidic
 difuzie facilitată
 canale ionice
Macrotransferul se realizează prin:
 transport direct al macromoleculelor
 transport prin vezicule
Transportul prin vezicule, la rândul lui poate fi:
 endocitoză, transportul are loc spre interiorul celulei care este :
a)fagocitoză
b)pinocitoză-dependentă de receptori
-independentă de receptori
 exocitoză (transportul se realizează din citoplasmă spre exterior)
 transcitoză (veziculele străbat toată celula, dintr-o parte în alta)
Datorită faptului că se admite că transportul se realizează în cea mai mare parte prin proteine de
transport, transportul se mai poate clasifica şi după numărul speciilor de substanţe ce pot fi transportate.
3.După numărul speciilor de substanţe ce pot fi transportate:
 uniport-când este transportată prin membrană o singură substanţă
 cotransport-dacă transportul unei substanţe este cuplat cu al altei substanţe
Cotransportul poate fi de două feluri:
-simport-dacă trecerea ambelor substanţe se realizează în acelaşi sens
-antiport- dacă trecerea ambelor substanţe se realizează în sensuri opuse

II.2.2 Macrotransportul
Fagocitoza se realizează prin întinderea membranei care înconjoară particula şi o introduce în
interior. (Fig. II.4a)
Pinocitoza independentă de receptori se realizază prin pătrunderea fluidului din vecinătatea
celulei, membrana formând canale (Fig. II.4b)
Pinocitoza mediată se realizează astefel: o moleculă mare sau o particulă se leagă de un receptor
specific, formează un complex care este absorbit de citoplasmă (Fig.II.4c).
Exocitoza se realizează prin fuziunea unor vezicule din citoplasmă cu membrana şi conţinutul din
vezicule este eliminat în exterior.
Transcitoza realizează transportul macromoleculelor prin celulele endoteliului capilar.
G.E. Palade a observat la microscopul electronic în citoplasma celulelor endoteliale vezicule ce
traversează celulele, sugerând rolul veziculelor în transportul macromoleculelor din plasmă în afara
patului vascular.
Fig.II.4 Fagocitoza şi pinocitoza

II.2.3. Transportul pasiv

II.2.3.1.Difuzia simplă
In cazul membranelor biologice difuzia simplă se realizează pe două căi:
 prin dublul strat lipidic şi
 prin proteinele intrinseci.
Difuzia simplă prin stratul bilipidic a fost pusă în evidenţă de Overton care a arătat că viteza de
pătrundere a substanţelor în celulă este proporţională cu solubilitatea acestora în lipide.
Difuziunea simplă este guvernată de legea lui Fick (care a fost studiată în capitolul “Fenomene
moleculare în lichide”). Cantitatea de substanţă transportată variază liniar cu diferenţa de concentraţie.
La începutul anilor 1900, Albert Einstein a arătat că există o relaţie simplă între coeficientul de
difuzie D, al unei substanţe şi timpul t necesar pentru difuzia la o distanţă medie d, într-un mediu fluid:
d 2  2 Dt
Pentru a difuza prin celula intestinului, care este de circa 10m, glucoza are nevoie de 0,08 secunde.
Pentru celulele protozoarelor, care au lungime foarte mari, timpii de difuzie devin mari astfel încât,
datorită constrângerilor difuziei, se ajunge la o limitare a mărimii celulelor biologice
Pentru moleculele mici hidrofile şi pentru apă această explicaţie a suscitat numeroase controverse.
Difuziunea apei este mult mai intensă decît a oricărei substanţe. De aceea s-a admis că în acest caz
transportul se realizează prin difuziune simplă mediată de proteine.
De exemplu apa care traversează în cele două sensuri membrana hematiei în timp de o secundă are
volumul mai mare de 100 de ori decât volumul hematiei, dar fluxul net este nul şi volumul hematiei
rămâne constant.
In anumite condiţii poate apare o diferenţă de concentraţie transmembranară pentru apă şi atunci
există un flux hidric net ducînd la turgescenţa celulei. Transportul apei poate fi blocat prin adăugarea
substanţelor care conţin mercur. Adăugarea hormonilor antidiuretici în rinichii mamiferelor şi în pielea de
broască creşte puternic viteza de mişcare a apei în epitelii. In rinichii mamiferelor acest flux de apă este
esenţial pentru abilitatea rinichiului de a reţine apa în organism în perioade de dezhidratare (în special
pentru animalele care trăiesc în deşert).
Fenomenul de difuziune a apei prin membranele celulare este fenomenul de osmoză, pus în evidenţă
de Dutrochet în anul 1809, cu mult înainte de a se cunoaşte structura membranei celulare. In prezent sunt
în studiu şi alte fenomene legate de transportul apei, sub două aspecte:
a) precizarea stării apei, în special cea intracelulară, unde o parte din molecule sunt în stare liberă iar
altele legate, îndeosebi la nivelul proteinelor
b) punerea în evidenţă a structurilor de la nivelul membranei ce concură la transport
c) existenţa unor pori sau canale specifice apei
d) existenţa unor canale sau pori de transport pentru apă şi unii anioni
e) existenţa unor transpotori
Tehnicile de mare precizie a măsurătorilor vor da probabil răspuns la aceste întrebări.
Sau poate se va confirma observaţia lui Schrodinger după care materia vie nu eludează legile fizicii, ci
poate să implice “alte legi ale fizicii”, necunoscute încă.
Este deci posibil ca unele cercetări din biologie să antreneze noi cercetări în domeniul fizicii, aşa cum
unele fenomene din fizică au impus dezvoltarea unor noi formalisme matematice care să le poată
explica.

II.2.3.2. Difuziunea facilitată


Ca şi în cazul difuziunii simple, difuziunea facilitată conduce doar la un transport de solvit în sensul
gradientului de concentraţie.
Pentru anumite substanţe transportul prezintă trăsături incompatibile cu difuziunea simplă şi anume:
 difuzia are loc mult mai rapid decît în difuzia simplă (chiar de 100.000de ori)
 viteza de difuzie prezintă saturaţie cînd concentraţia externă a solvitului creşte
 transportul poate fi inhibat prin analogi structurali ai solvitului
Dacă se reprezintă grafic viteza de difuzie în funcţie de concentraţie se obţine graficul din Fig.II.5.

Fig.II.5 Transportul pasiv


In cazul difuziei facilitate se consideră că la transport participă un constituent al membranei, cel mai

adesea o proteină, care recunoaşte solventul, accelerând transportul.

Substanţele sunt transportate prin intermediul unor proteine specifice care se comportă ca nişte
enzime (se şi aseamănă cu cataliza enzimatică). Fiecare proteină transportoare prezintă un loc specific de
legare a substanţei transportate; cînd toate locurile de legare sunt ocupate, viteza de transport ajunge la o
valoare maximă, caracteristică fiecărui transportor, ceea ce explică saturaţia.
Extinderea şi detaliile cunoaşterii transportorilor de glucoză din celulele organismului animal au
permis să se formuleze unele ipoteze privind transportul facilitat.
Mecanismul difuziei facilitate comportă două etape:
a) substanţa transportată este recunoscută de transportator
b) transportul propriu-zis
O diagramă formală a unui model de transport facilitat este modelul “carrier”.
In acest caz proteinele care se comportă ca nişte transportatori mobili, (realizează transportul prin
mecanismul “carrier”= transportator), fac “naveta” prin membrană. (Fig.II.6)

Fig.II.6 Modelul carrier al difuziei facilitate


Modelul cel mai cunoscut este modelul ping-pong.
Etapele corespunzătoare pentru schimbările de conformaţie ale proteinelor au viteze diferite (de la
sute la milioane de schimbări pe secundă). In multe cazuri schimbările de conformaţie ale transportorului
încărcat sunt mai rapide decât pentru transportorul neîncărcat.

II.2.3.3. Ionoforii.Valinomicina, transportator artificial


Cel mai important argument pentru difuziunea facilitată o constituie ionoforii, antibiotice de origine
bacteriană care, adăugate unui strat bilipidic, cresc viteza de mişcare a ionilor prin membranele dopate.
Valinomicina este un transportator artificial care prezintă o afinitate mare pentru ionii de K Rb, Cs.
Ionul se fixează în partea centrală a moleculei antibioticului, cei şase atomi din centrul moleculei
formînd o “cuşcă” în jurul ionului. Deoarece partea externă a moleculei este hidrofobă (deci solubilă în
lipide), acest fapt îi permite trecerea prin stratul bilipidic, în interiorul celulei.
Ca urmare valinomicina lucrează printr-un mecanism de solubilitate-difuzie, diferit de modelul de
schimbare conformaţională folosit de proteine pentru a acţiona ca transportatori prin membrane.
De studiul valinomicinei s-a ocupat Peter Läuger care a făcut analize cinetice ale transportului K. S-
a pus în evidenţă faptul că valinomicina este un transportator specific pentru ionii de K preferând K cu
patru ordine de mărime mai mult decât Na.

II.2.3.4. Canale ionice


Dacă ionii ar trece prin membranele celulare doar prin difuzie-solubilitate, atunci viteza lor de
difuzie ar fi extrem de mică. Sodiul, potasiul, calciul, protonii, ionii bicarbonat sunt toţi foarte necesari
celulelor şi intră şi ies foarte rapid din celulă. S-a găsit că fluxurile rapide de ioni trec prin canale care sunt
molecule proteice.
Canalele ionice sunt proteine, sunt specifice pentru un anumit tip de ioni şi prezintă caracteristicile
enzimelor: energie redusă pentru transportul substanţelor şi pot fi blocate.
Difuziunea prin canalele ionice se deosebeşte de cea facilitată deşi şi aceasta este mediată tot de
proteine care ”facilitează” transportul. Viteza de transport este mult mai mare decît în cazul difuziei
facilitate şi, în plus, nu există saturaţie (după cum se observă din Fig.II.5). Transportorii de tipul
valinomocinei pot transporta circa 10 4 ioni/s în timp ce prin canale pot trece circa 10 7 ioni/s.
Studiul canalelor s-a făcut folosind un antibiotic care omoară bacteriile gram-pozitive, denumit
gramicidină. Ea acţionează ca un ionofor, care are afinitate pentru cationi. Viteza de mişcare a ionilor prin
stratul bilipidic este măsurată electric prin măsurători de conductanţă, care urmăresc intensitatea
curentului generat de ioni. Există o literatură bogată privind canalele ionice; din păcate însă există şi
numeroase aspecte care nu sunt încă elucidate. Cel mai simplu model de canal ionic este un “por”
cilindric de secţiune uniformă care se extinde prin membrana celulară, selectând ionii, în principal datorită
mărimii deschiderii porului. Apar însă aspecte neelucidate legate de permeabilitatea pentru ioni cu sarcini
diferite şi de selectivitatea faţă de ioni de aceeaşi sarcină. Schema unui canal ionic este dată în Fig. II.7

Fig.II.7 Canalul ionic


Nomenclatura canalelor se stabileşte în funcţie de tipul ionilor pentru care ele au permeabilitate
maximă în condiţii fiziologice normale.
Canalele ionice au o proprietate particulară: prezintă două stări moleculare alternative:
 permit (prin deschidere) trcerea ionilor
 opresc (prin închidere) trecerea ionilor
Trecerea canalelor dintr-o stare în alta este probabilistă.
Canalele ionice sunt bariere de selectivitate (datorită unei grupări electronegative F.S) şi bariere de
permeabilitate.
Deschiderea şi închiderea porului, proprietate care se numeşte “gating”, se manifestă prin
tranziţiile aleatoare între conformaţii conductoare şi neconductoare ale canalelor ionice.
Evolutiv canalele ionice au apărut drept rezultat al necesităţii celulelor de a fi capabile să
recepţioneze informaţii din mediul exterior şi de a le transmite ulterior. Din acest punct de vedere există
două tipuri de canale ionice:
 Canale ionice specializate în codarea informaţiei în potenţiale de acţiune şi medierea acestora
 Canale ionice specializate în detecţia diferiţilor stimuli cum ar fi lumina, temperatura, stimuli chimici
Canalele implicate în generarea potenţialelor de acţiune sunt la rândul lor:
1. Canale al căror gating este determinat de interacţiunea lor cu molecule specifice (acetilcolina,
histamine, etc.) şi se numesc LGIC=ligand gated ion channel)
2. Canale ar căror gating este determinat de interacţiunea cu un câmp electric transmembranar
(VGIC=voltage gated ion channels) canalele de Na, K şi Ca.
Poarta este comandată de un senzor, care este o grupare de particule încărcate, capabile să se

deplaseze în câmp electric. Această afirmaţie a fost verificată experimental în anul 1973, prin măsurarea

curentului de poartă.

Cu ajutorul tehnicii “patch-clamp” s-a reuşit efectuarea unor măsurători la nivelul unui singur
canal ionic.

II.2.3.5. Tehnica “patch-clamp” de studiu a curenţilor transmembranari


Tehnica “patch-clamp” sau “single channel recording” permite măsurarea curentului electric
transmembranar printr-un singur canal ionic.
Această metodă de măsură a fost dezvoltată de Erwin Neher şi Bert Sackman la mijlocul anilor
1970. Pentru metoda de cercetare “patch-clamp” aceşti cercetători au primit premiul Nobel pentru
medicină în anul 1991.
Prin această metodă se poate izola electric o parte infimă (patch=petic) din membrana celulară
aplicând pe suprafaţa externă a unei celule o micropipetă de sticlă (patch electrod) cu diametrul vârfului
de aproximativ 1m (pentru a avea o imagine a scalei trebuie să ne gândim că însăşi celula are un
diametru de 20-50m). Se lucrează la microscop cu un micromanipulator. Regiunea membranei de
această dimensiune conţine doar unul sau câteva canale ionice. Prin aplicarea unei depresiuni la gura
pipetei se poate trage o bucăţică din membrană şi se poate detaşa această bucată din membrana însăşi. Se
pot măsura variaţii de curent corespunzătoare deschiderii unui canal ionic, mai mici de 0,2 picoamperi.
Prezentăm în continuare foarte succint pricipalele rezultate ale metodei de cercetare, “patch-
clamp”:
 Tehnica “patch-clamp” dă informaţii despre structura canalelor ionice, funcţiile lor şi interacţiunea
acestora cu alte proteine.
 Acest tip de experimente dau informaţii asupra procesului de transport prin canalele ionice în scopul
elaborării unui model fizic adecvat pentru difuzia ionilor prin porul proteinei.
 Tehnica “patch-clamp” dă informaţii importante legate de probabilitatea de deschidere a unui canal în
anumite condiţii.
Pe baza unor programe de calcul se poate evalua timpul cât un canal ionic este deschis pentru
trecerea ionilor.
Raportul între probabilităţile ca proteina să fie în starea deschisă, Pd , şi în stare închisă, Pi respectă o
lege de distribuţie Boltzmann:
P
d  e G / kT
Pi
In această relaţie  G este variaţia entalpiei libere, k este constanta lui Boltzmann iar T este
temperatura absolută.
Dar cum probabilitatea totală trebuie să fie unitatea, adică:
Pd  Pi  1
relaţia anterioară devine:
1
P 
d 1  e G / kT
 Una din problemele fundamantale legată de structura şi funcţiile canalelor ionice se referă la estimarea
numărului de stări de tip închis şi deschis pe care le poate asigura un canal precum şi determinarea
vitezei de tranziţie între aceste stări.
Este imposibil de evaluat momentul în care un canal ionic realizează tranziţia moleculară între cele
două stări precum şi durata cât se menţine în această stare.
După cum am arătat mai înainte, ideea măsurătorilor este simplă însă aspectele tehnologice ridică
probleme destul de complicate, având în vedere faptul că se urmăreşte înregistrarea unor curenţi de
ordinul picoamperilor cu frecvenţe mari, care sunt pot fi foarte uşor alteraţi de zgomotele electrice
externe.
Observaţie
Potenţialele de acţiune vor fi analizate detaliat mai târziu.

II.2.4. Transportul activ prin membranele biologice


Pentru funcţionarea celulei vii este necesară asigurarea unei compoziţii ionice diferite a
citoplasmei faţă de interstiţiu şi acumularea selectivă în citoplasmă a unor precursori metabolici ca
aminoacizii şi monozaharidele în cantităţi mai mari decît ar permite echilibrul de difuzie. Aceste condiţii
se realizează prin intermediul transportului activ, ce se produce în sens contrar gradientului de
concentraţie, cu consum de energie.
Transportul activ are loc în sens contrar gradientului de concentraţie, necesită energie şi se
realizează cu ajutorul unor proteine.
Transportul activ necesită energie şi deci trebuie cuplat cu o reacţie exoenergetică. Din acest punct
de vedere transportul activ poate fi:
-transport activ primar-când cuplarea se realizeză direct
-transport activ secundar- când cuplarea se realizeză indirect

II.2.4.1.Transportul activ primar


Mecanismul transportului activ primar a fost studiat de J. Bernstein, R.B.Dean, care au arătat
necesitatea unui lucru mecanic metabolic şi au introdus noţiunea de “pompă de sodiu” şi de J. Rosenberg
care a definit transportul activ.
Un pas decisiv în cunoaşterea pompei de Na şi K a fost realizat de fiziologul danez Jens Skou care a
descoperit că activitatea optimă a unei enzime care hidrolizează ATP la ADP şi fosfat anorganic necesită
prezenţa ionilor de Na şi K. Această enzimă izolată la început la nervul de crab, a fost identificată ulterior
la aproape toate membranele plasmatice din celula animală.
Hans Schatzmann a arătat că enzima poate fi total sau parţial inhibată de medicamentul uabaină,
găsit în seminţele unei plante care este folosită pentru tratamentul inimii.
Enzima a fost denumită (Na+,K+)ATP-aza. Aşa cum s-a demonstrat ulterior, această enzimă
este o proteină membranară şi ea este însăşi pompa de sodiu şi potasiu.
Un mecanism al procesului de transport activ poate fi mecanismul “carrier” ce este ilustrat în Fig
II.8.
In acest caz carrrier-ul C este convertit de la o afinitate mare pentru substanţa A la o stare de joasă
afinitate şi vice-versa (C- C’). Această conversie este cuplată la o reacţie ce necesită energie.
Complexul AC ca şi configuraţia de joasă afinitate C’ pot difuza prin membrană. Conversia se face
fie de la C-C’ pe faţa II, fie de la C’-C pe faţa I.
Acest mecanism este justificat de saturaţia fluxului de substanţă prin membrană.
Transportul activ este cuplat direct la o reacţie exoenergetică constând de obicei în hidroliza ATP,
din care rezultă ADP şi P anorganic, cu o eliberare de energie liberă de circa 30MJ/Kmol. In cadrul
reacţiei, o ATP-ază serveşte ca intermediar, catalizînd cele două procese, hidroliza ATP şi transportul
ionilor.

Fig.II.8 Transportul activ

Transportorul C poate fi o ATP-ază iar conversia de la C la C’poate fi o schimbare în conformaţia


enzimei. Mecanismul carrier poate explica (Na+, K+)ATP-aza.
Bilanţul energetic pentru transportul activ exprimă faptul că reacţiile consumatoare de energie sunt
cuplate cu cele furnizoare de energie.
Fie următoarele reacţii:
 G1  G2
A  B+C B+C  D+E
unde G este entalpia liberă
Condiţia ca reacţia
G
A  D+E
să aibă loc este ca :
 G =  G1+  G2 0
Pentru ca o reacţie să aibă loc cu o creştere a entalpiei libere sunt necesare două condiţii:
a) existenţa unei alte reacţii care să se desfăşoare cu o variaţie negativă a energiei libere, dar mai
mare în valoare absolută
b) cele două reacţii să aibă intermediari comuni
Cuplarea se realizează când  G 0.
II.2.4.2. Pompa de Na şi K
Pompa de Na şi K reprezintă mecanismul de transport al ionilor de sodiu şi potasiu şi este o proteină
numită (Na+, K+)ATP-aza. Mecanismul molecular de funcţionare al (Na +, K+)ATP-azei nu este pe deplin
explicat existând diferite modele. Vom prezenta în cele ce urmează modelul descris de Skou pentru
(Na+,K+)ATP-aza sau pompa electrogenă de Na şi K. La nivel molecular, pompa de sodiu este un
ansamblu de proteine care hidrolizează ATP-ul şi utilizează energia pentru transferul antientropic al
ionilor de sodiu şi potasiu.
ATP-aza de transport a Na şi K este un ansamblu format din două lanţuri polipeptidice:
  (mai mari, cu masa moleculară de cica 112.000D), care traversează membrana, între care se
formează un canal de Na;
  (mai mici, cu masa moleculară de cica 34000D) care crează două canale de K (Fig. II.9).

Fig.II.9 Pompa de Na şi K
Subunităţile  prezintă 3 situsuri receptoare ale Na şi un situs care fixează ATP-ul. Pe subunităţile 
se găsesc 2 situsuri pentru K.
Funcţionarea pompei de Na şi K poate fi descrisă după cum urmează:
In citosol există un anumit număr de ioni de Na.
Datorită agitaţiei termice, ionii de Na din apropierea tetramerului (pe faţa internă) determină o
mişcare de vibraţie care produce deschiderea canalului spre citosol. Aceasta permite ionilor de Na să
ajungă la situsurile receptoare şi să fie fixaţi.
Concomitent se produce şi o hidroliză a ATP-ului cu eliminarea de ADP în citoplasmă şi menţinerea
pe subunităţile  a unui P anorganic. In urma hidrolizei ATP-ului rezultă energie ce asigură
funcţionarea pompei. In acest moment K din spaţiu extracelular ajunge în apropierea celulelor
existând posibilitatea ca doi ioni de K să se fixeze pe situsurile de K.
Se produce apoi o defosforilare a subunităţilor  , fosforul abordând ADP-ul şi resintetizând ATP-
ul. Defosforilizarea unităţilor  produce o nouă mişcare de vibraţie ce produce eliminarea ionilor de Na
spre exterior.
Stoechiometria pompei de sodiu poate fi redată prin ecuaţia:
3Nai  2 K e  ATPi  3Nae  2 K i  ADPi  Pi
Aici indicii i şi e se referă la compartimentul intern respectiv extern.
Pompa de sodiu şi potasiu intervine în nenumărate procese fiziologice din care amintim transportul
aminoacizilor şi al glucozei, în controlul eliberării neorotransmiţătorilor în creier, etc. Pe de altă parte,
există o serie de factori fiziologici care influenţează (Na+,K+)ATP-aza.
De exemplu viteza maximă de translocare depinde de numărul de unităţi transportoare care este
determinat ereditar.
De asemenea, activitatea pompei depinde de gradul de maturare al ţesutului.
Fluiditatea membranei afectează şi ea activitatea pompei.

II.3. FENOMENE BIOELECTRICE CELULARE

Bioelectrogeneza este fenomenul de producere de electricitate în organismele vii. Apariţia


fenomenelor electrice în ţesuturile vii reprezintă una din caracteristicile fundamentale ale vieţii celulelor.
Prezenţa în citoplasma oricărei celule cât şi în fluidele extracelulare a atomilor şi moleculelor
ionizate şi faptul că activitatea metabolică menţine diferenţa de concentraţie a acestor ioni, face ca
fenomenele electrice să fie proprii tuturor celulelor vegetale şi animale.
Bioelectrogeneza se manifestă prin existenţa unor fenomene electrice şi comportă două etape:
 Menţinerea unei diferenţe de potenţial la nivelul membranei
 Schimbarea stării electrice ca răspuns la mediul extern
Bioelectrogeneza se întâlneşte la toate nivelele de dezvoltare. De asemenea, toate celulele vii îşi
manifestă starea de activitate prin generarea unor fenomene electrice. Bacteriile şi organismele celulare
manifestă o evidentă activitate electrică ce depinde de condiţiile de mediu.
Tensiunile electrice ale unor peşti (Electrophorus electricus) pot ajunge până la 500-600V.
Pentru toate organismele vii, unităţile de bază ale electrogenezei sunt celulele.

II.3.1. Potentialul de repaos celular


O caracteristică importantă a oricărei celule vii este existenţa unei diferenţe de potenţial electric
între faţa externă şi cea internă a membranei celulare.
Deoarece atât citoplasma cât şi fluidele interstiţiale au conductivitate ridicată, în interiorul lor
potenţialul este constant, deci potenţialul de repaos celular (PR) este diferenţa de potenţial dintre interiorul
celulei şi mediul extern (spre deosebire de potenţialul activ din timpul activităţii celulelor excitabile).
Posibilitatea măsurării potenţialului care se formează pe membranele celulelor vii se datorează
cercetărilor iniţiate de biofizicianul american Keneth Cole şi a britanicilor Alan Hodkin şi Andrew
Huxley. Aceşti cercetători au inventat şi perfecţionat microelectrozii de sticlă, care sunt pipete
(micropipete cu vîrful de 0,5m) care nu produc leziuni membranei la străpungerea ei. Intre
microelectrodul de sticlă din citoplasmă şi un electrod de calomel de exemplu, plasat în soluţia externă,
apare o diferenţă de potenţial, interiorul celulei fiind întotdeauna negativ faţă de exterior.
Potenţialul de repaos are valori bine determinate pentru fiecare celulă, variind între -50V şi -100 mV
(Fig.II.12). Valoarea PR diferă de la specie la specie şi de la o celulă la alta. El este supus influenţei
mediului extern, precum şi a hormonilor, astfel că potenţialul de repaos este un bun indicator al
funcţionării celulei. După moartea celulei diferenţa de potenţial dintre cele două feţe ale membranei se
anulează.
Fig.II.12 Potentialul de repaos celular (PR)

Intre PR şi metabolismul general există o legătură evidentă.


De exemplu lipsa de oxigen sau scăderea temperaturii pot reduce PR pînă la valoarea 0. Această
legătură se realizează prin intemediul menţinerii (în cadrul metabolismului) a compoziţiei ionice diferite a
citoplasmei faţă de lichidul extracelular. PR este expresia electrică a acestei asimetrii.
Astfel, potasiul este de circa 30 de ori mai concentrat în interiorul celulei iar sodiul şi clorul de
peste 10 ori în exterior.
Prin definiţie s-a considerat că PR este potenţialul de echilibru electrochimic între interiorul şi
exteriorul celulei pentru ionul de K+ care, după legea lui Nernst este:
RT c Ke
VK  ln i
F cK (II.18)
unde V K este potenţialul de repaos, c Ke este concentraţia de potasiu în exteriorul celulei iar c Ki este
concentraţia de potasiu în interiorul celulei.
Deoarece, după cum am afirmat mai sus, concentraţia de potasiu este mai mare în interiorul
celulei, deoarece membrana celulară este permeabilă în special pentru potasiu, potenţialul de repaos este
negativ.
Na ramîne mult mai abundent în spaţiul extracelular decît în citoplasmă deşi gradientul de
concentraţie tinde să-l introducă în interior. Concentraţia sa rămîne constantă datorită unui proces de
scoatere în afară, care este rezultatul unui proces de transport activ. Pentru acest transport este necesară,
după cum am arătat, energie metabolică.
Deci prin membrana au loc în permanenţă fluxuri pasive de ioni, compensate de fluxuri de sens
contrar ce se desfăşoară cu consum de energie metabolică.
Potenţialul de repaos arată că celula nu este niciodată în repaos absolut. Starea de repaos este o
stare staţionară; prin membrană trec în permanenţă fluxuri ionice pasive şi active. Ionii vor avea aceeaşi
concentraţie de o parte şi de alta a membranei doar când celula moare.
Despre stări staţionare vom vorbi în detaliu în alt capitol.
Potenţialul electric transmembranar, curenţii electrici daţi de fluxurile ionice pot fi descrise cu
ajutorul circuitului electric echivalent al membranei.

In Fig.II.16 sunt prezentate un potenţial local şi un potenţial de actiune (PA).


Fig.II.16 Potenţialul de acţiune

II.3.3.1.Proprietăţile potenţialului de acţiune


Potenţialul de acţiune are următoarele proprietăţi:
1) Potenţialul de acţiune prezintă un maxim (spike) de amplitudine, a cărui valoare nu depinde de
amplitudinea stimulului. El are o valoare tipică de 130 mV şi apare cînd stimulul atinge o valoare mai
mare decît valoarea “de prag”.
2) Apariţia potenţialului de acţiune decurge după legea codului binar (on sau off, adică 1 sau 0).
3) Vârful potenţialului de acţiune are o polaritate opusă potenţialului de repaos, el este (-) în
exteriorul celulei şi (+) în interiorul ei.
4) Potenţialul de acţiune este scurt, de 1-3 ms
6) Există o perioadă de relaxare imediat după producerea maximului, de circa 1ms în care stimulul
nu dă un nou potenţial de acţiune astfel că frecvenţa de apariţie a maximelor este limitată, fiind mai mică
de 1000/s.
7) Potenţialul de acţiune este ireversibil
8) Potenţialul de acţiune produce noi maxime în regiunile adiacente ale membranei. Datorită
perioadei de relaxare, acest efect se propagă în ambele direcţii, din punctul stimulului, ca o undă de şoc.
Pentru potenţialul de acţiune nu există o atenuare a undei când acesta se deplasează de-a lungul
membranei.
9) Propagarea potenţialului de acţiune este regenerativă; în scurt timp după ce membrana transmite
un PA, aceasta se reface şi devine aptă pentru o nouă transmisie. Această caracteristică permite deplasarea
PA la distanţe mari, în felul acesta apărând influxul nervos.
10) Constituie unitatea de bază a transmiterii informaţiei pe fibra nervoasă.
CAPITOLUL IV
BIOFIZICA SISTEMELOR BIOLOGICE

IV.1. TERMODINAMICA BIOLOGICĂ

Unul din factorii abiotici cu profunde implicaţii pentru organisme este temperatura. Însăşi apariţia
vieţii a fost posibilă la o anumită temperatură. De acest factor depinde existenţa vieţii pe pământ şi tot ea
influenţează una dintre cele mai importante proprietăţi ale sistemelor vii, metabolismul.
Termodinamica biologică se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice ale sistemelor biologice din punct
de vedere al conversiei energiei şi al fenomenelor termice.

IV.1.1. Sisteme termodinamice


Sistemele biologice constau dintr-un număr mare de componente (atomi şi molecule) aflate în
interacţiune dar pot fi considerate macroscopice deoarece sunt mult mai mari decât dimensiunile
particulelor componente. Studiul sistemelor se face mai uşor la echilibru, adică în starea în care sistemul
nu mai suferă schimbări macroscopice observabile.
Din punct de vedere al interacţiunii cu mediul înconjurător, sistemele termodinamice se clasifică
astfel:
1) sisteme izolate sunt acele sisteme care nu schimbă nici energie nici substanţă cu mediul exterior
2) sisteme închise sunt acele sisteme care nu schimbă substanţă dar schimbă energie cu mediul
exterior
3) sisteme deschise sunt acele sisteme care schimbă atât energie cât şi substanţă cu mediul exterior.
Sistemele biologice sunt sisteme deschise.
Mărimile macroscopice care caracterizează un sistem termodinamic şi raportul acestuia cu mediul
înconjurător se numesc parametri macroscopici. Totalitatea parametrilor independenţi care determină
starea sistemului se numesc parametri de stare.
Parametrii care determină complet starea sistemului la momentul considerat şi nu depind de istoria
anterioară a sistemului se numesc funcţii de stare. Starea unui sistem termodinamic constituit dintr-un
fluid se determină complet cu ajutorul masei m, a volumului V şi a presiunii p, prin ecuaţia de stare.
Pentru gazele ideale această ecuaţie de stare este legea gazului ideal:
m
pV  RT (IV.1)
M
În (IV.1) M este masa moleculară a gazului iar T este temperatura sa absolută. Dacă şi în mecanică apar
noţiuni ca masa, presiunea (după cum am văzut în capitolul I), specifică pentru termodinamică este
temperatura.
Pentru ca două sisteme să se afle în echilibru termic este necesar şi suficient ca temperaturile lor să
fie egale.

IV.1.2. Principiile termodinamicii

IV.1.2.1. Principiul 0 al termodinamicii


Principiul 0 al termodinamicii este principiul tranzitivităţii şi afirmă că, dacă sistemul A este în
echilibru cu sistemul B iar B este în echilibru termic cu sistemul C, atunci sistemul A este în echilibru cu
sistemul C.
Principiul 0 al termodinamicii stă la baza măsurării temperaturii comparându-se temperatura
corpului a cărui temperatură vrem să o determinăm cu un etalon, care este termometrul. Pentru a măsura
temperatura se folosesc diferite fenomene, deci există diferite tipuri de termometre. La baza funcţionării
acestor termometre stau variaţia presiunii, volumului, rezistenţei unui conductor sau semiconductor cu
temperatura etc.
Exista două scări de temperatură folosite la noi în ţară: scara Celsius şi scara temperaturilor
absolute. Scara de temperatură este complet definită dacă se fixează un anumit punct ca reper. Acest punct
se alege punctul triplu al apei (adică temperatura la care coexistă cele trei faze: gazoasă, lichidă şi solidă),
care are valoarea Ttriplu=273,15K.

IV.1.2.2. Principiul I al termodinamicii


Principiul I al termodinamicii este principiul conversiei energiei şi constituie o extindere a legii
conservării energiei. A fost formulat datorită lucrărilor medicului Robert Mayer, care, mergând la tropice,
a făcut observaţii asupra sângelui, remarcând diferenţe faţă de zona mai rece din care venea. În zonele mai
calde consumul de oxigen este mai mic pentru că organismul are nevoie de mai puţină energie metabolică
pentru menţinerea temperaturii corpului.
Pentru a explicita acest principiu vom prezenta mai întâi câteva noţiuni fundamentale din
termodinamică.
Energia internă a unui sistem se compune din energia cinetică a moleculelor aflate într-o continuă
mişcare dezordonată. Într-un gaz ideal energia internă este suma energiilor de translaţie, de rotaţie şi de
vibraţie a moleculelor. Enegia internă este o funcţie de stare şi are expresia:
N
U   Eci (IV.2)
i 1
unde Eci este energia cinetică a particulei “i”.
Energiile de translaţie, de rotaţie şi de vibraţie a moleculelor depind de numărul de grade de
libertate (numărul variabilelor independente ce caracterizează starea sistemului). Astfel o moleculă
monoatomică are 3 grade de libertate, una biatomică are 5 grade de libertate (3 de translaţie şi 2 de rotaţie
deoarece mişcarea în jurul axei proprii nu schimbă configuraţia în spaţiu) iar moleculele triatomice şi
poliatomice au 6 grade de libertate.
În medie statistică, fiecărui grad de libertate a unei molecule îi corespunde o energie cinetică şi deci
o energie termică egală cu:
1
 kT (IV.3)
2
k fiind constanta lui Boltzmann.
Pentru o moleculă cu ”i“ grade de libertate, energia cinetică medie are valoarea:
i
Ec  kT
2
Energia internă a unui mol de gaz va fi atunci:
NA
i i i
U   kT  N A kT  RT (IV.4)
1 2 2 2
R fiind constanta gazului ideal (R=8310 J/K).
Din (IV.4) se observă că energia internă a gazului ideal nu depinde decât de temperatură şi nu şi de
volum.
Organismele vii sunt sisteme a căror energie internă poate creşte sau poate să scadă în funcţie de
diferite condiţii (vârstă, stare fiziologică, etc.)
Lucrul mecanic este o mărime ce depinde de procesul termodinamic (transformarea pe care o suferă
sistemul respectiv) şi nu o funcţie de stare aşa cum este energia internă.
Pentru a defini lucrul mecanic, să considerăm un gaz închis într-un cilindru cu ajutorul unui piston
mobil de arie S. Gazul exercită o presiune asupra pistonului şi îl împinge astfel că acesta se deplasează pe
distanţa infinitezimală dr .
Lucrul mecanic elementar este după definţie (Fig. IV.1):
L  Fdr (IV.5)

Fig.IV.1 Lucrul mecanic elementar efectuat de un gaz

Dar cum forţa care acţionează asupra pistonului este F  pS (p fiind presiunea exercitată de gaz) rezultă
că:
L  Fdr = pdV (IV.6)
Principiul I al termodinamicii a fost formulat prima dată de către medicul german R. Mayer şi acesta
afirmă că:
a) Dacă sistemul se consideră izolat adiabatic (adică nu se face schimb de căldură cu mediul
inconjurator), Q  0 şi:
L  dU (IV.7)
b) Dacă sistemul nu este izolat adiabatic, pentru procese infinitezimale principiul I al
termodinamicii se scrie:
Q  dU  L (IV.8)
Dacă se înlocuieşte expresia lucrului mecanic din formula (IV.6), atunci se obţine principiul I al
termodinamicii
Principiul I al termodinamicii are forma locală:
Q  dU  pdV (IV.9)
Sub forma globală principiul I al termodinamicii se poate scrie:
Q  U  L (IV.10)

Din expresia ( IV.8) sau (IV.9) pentru principiul I al termodinamicii rezultă o concluzie asupra
funcţionării maşinilor termice. Dacă într-o maşină termică substanţa de lucru efectuează un ciclu de
transformări după care revine în poziţia iniţială, deci
U  U f  U i  0
Q  L ,
şi ca urmare se poate obţine lucru mecanic numai pe baza schimbului de căldură cu exteriorul.
Este imposibilă construcţia unui perpetuum mobile de speţa I, adică a unei maşini care să
producă lucru mecanic fără a primi energie.
Aceasta este de fapt o altă formulare a principiului I al termodinamicii.

IV.1.2.4. Principiul al II-lea al termodinamicii


Conform primului principiu al termodinamicii nu este posibil un proces în care nu se conservă
energia. Există însă procese care respectă această lege şi totuşi nu se petrec în realitate.
De exemplu, căldura trece de la corpul mai cald la corpul mai rece, invers însă nu se relizează
niciodată de la sine (fără consum energetic din afară). Experienţa arată că procesele se produc într-un sens
bine determinat.
Principiul I al termodinamicii nu dă însă nici o explicaţie în acest sens.
Procesele care se petrec numai într-un anumit sens se numesc ireversibile. Dacă un sistem trece
dintr-o stare A în starea B şi la revenirea în starea iniţială, starea mediului înconjurător este diferită de cea
iniţială, procesul este ireversibil.
Procesele reale sunt ireversibile.
Un sistem care iniţial nu este în echilibru (are gradient de concentraţie, temperatură) evoluează
întotdeauna în sensul trecerii spre starea de echilibru.
Căldura nu trece de la sine de la corpul mai rece la corpul mai cald este formularea lui Clausius
pentru principiul al II-lea al termodinamicii.
Pentru definirea matematică a acestui principiu Clausius introduce o funcţie de stare (aşa cum este
energia internă pentru principiul I al termodinamicii) entropia, S.
Principiul al II-lea al termodinamicii afirmă că în timpul proceselor naturale entropia unui sistem izolat
creşte, atingând valoarea maximă la echilibru termodinamic.
Acest principiu se scrie sub forma:
S  0 (IV.12)
Semnul “” se referă la procesele ireversibile iar semnul de egalitate se referă la cele reversibile.
Principiul al II-lea al termodinamicii se mai numeşte principiul creşterii entropiei.
Clausius a definit entropia pentru procesele reversibile sub forma:
Q
dS  (IV.13)
T
iar pentru cele ireversibile
Q
dS  (IV.14)
T
Deci pentru procesele reversibile căldura schimbată într-un proces termodinamic este:
Q   TdS (IV.15)
Semnificaţia geometrică a căldurii ântr-un sistem de axe temperatură-entropie (T-S) este aceeaşi cu
a lucrului mecanic în diagrama P-V, adică ea este aria suprafeţei delimitată de curba transformării şi axa
OS. Diagrama interpretării geometrice a căldurii drept suprafaţa haşurată este dată în Fig.IV.2.
Atunci pentru procesele reversibile, din (IV.8 ) şi (IV.13) se obţine
TdS  dU  pdV (IV.16)
Expresia ( IV.16) este ecuaţia termodinamicii
Alte formulări ale principiului al II-lea al termodinamicii vor fi prezentate în continuare, pe baza
studiului celei mai importante aplicaţii a fenomenelor termice, motorul termic.

Fig.IV.2 Semnificaţia geometrică a căldurii

IV.1.2.5. Ciclul Carnot


Cea mai importantă aplicaţie a principiilor temodinamicii este motorul termic. Acesta a fost
construit de inginerul francez Sady Carnot şi funcţionează după un ciclu termodinamic închis, denumit
ciclul Carnot. Acesta este format din două transformări adiabatice şi două transformări izoterme, care
într-un sistem de axe T,S se reprezintă sub forma unui dreptunghi, ca în Fig.IV.3.

Fig.IV.3 Ciclul Carnot


Randamentul motorului termic ce funcţionează după un astfel de ciclu este:
L
 (IV.17)
Q
unde L este lucrul mecanic produs de motor iar Q căldura primită de motor.
Întrucât ciclul este închis, variaţia totală de energie internă este nulă şi, conform principiului I al
termodinamicii,
L  Q1  Q2 (IV.18)
Q1 fiind căldura primită de la izvorul cald iar Q2 căldura cedată izvorului rece.
Din (IV.17 ) şi (IV.18 ) se obţine:
Q1  Q2
 (IV.19)
Q1
Dar conform definiţiei (IV.15) se poate scrie:
Q1  T1 ( S 2  S1 ),
(IV.20)
Q2  T2 ( S1  S 2 )

Aici T1 şi T2 reprezintă temperatura izvorului cald, respectiv rece iar S1 şi S2 entropiile în stările
respective.
Pentru randamentul motorului termic se obţine atunci după (IV.19):
T
  1 2 (IV.21)
T1
Din expresia ( IV.21) se obţin următoarele concluzii:
 Randamentul unui motor termic nu depinde de substanţa de lucru ci numai de temperaturile sursei
calde şi a sursei reci.
 Randamentul unui motor termic este întotdeauna subunitar întrucât T1 nu poate fi  şi nici T2 nu
poate fi 0.
Kelvin a arătat că nu se poate efectua un proces în care să se transforme complet căldura în lucru
mecanic, ceea ce constituie o altă formulare pentru principiul al II-lea al termodinamicii.
 Un motor funcţionează cu două izvoare de căldură. Această concluzie conduce la o altă formulare a
principiului al II-lea al termodinamicii.
Este imposibilă construcţia unui perpetuum mobile de speţa II-a , o maşină care ar da energie
(lucru mecanic) pe seama răcirii unui singur rezervor termic.
De exemplu, nu se poate realiza un motor care să lucreze pe seama răcirii apei oceanelor. Deci deşi
pluteşte pe un “ocean de energie”, omenirea foloseşte tot benzină sau cărbuni.

IV.1.2.6. Organismul viu, un motor termic?


Să vedem ce se întâmplă în cazul organismului uman sau animal.
Considerând muşchiul care are un randament de 33%, dacă se consideră că lucrează la temperatura
normală a corpului de 370C (310K), dacă ar funcţiona ca un motor după un ciclu Carnot, atunci acesta ar
trebui să aibă o sursă caldă cu temperatura:
T2
T1 
1
de 463K (1900C), ceea ce nu se poate obţine în cazul unui organism viu.
Organismul aşadar nu funcţionează ca o maşină termică, ci este un sistem viu care are legi
specifice de funcţionare.

IV.1.2.8. Principiul al III-lea al termodinamicii


Principiul al II-lea al termodinamicii nu face nici o precizare cu privire la comportarea sistemelor în
vecinătatea temperaturii de zero absolut (00K) şi posibilitatea atingerii acestei temperaturi. Principiul al
III-lea al termodinamicii se referă la entropia unui sistem a cărui temperatură tinde la 00 K.
Principiul al III-lea al termodinamicii precizează că entropia oricărui sistem la temperatura de 0 0
K este nulă.
lim S  0
T 0

şi ca o consecinţă nici un sistem nu poate fi răcit la temperatura de 0K.

IV.1.2.9. Imposibilitatea atingerii temperaturii de zero absolut


Din analiza ciclului Carnot rezultă, că randamentul este egal cu unitatea când T10 sau T2  .
Mai mult, o maşină frigorifică trebuie să consume aceeaşi energie pentru a aduce un corp la temperatura T
= 0K ca şi în cazul în care ar trebui să aducă un corp la temperatura T  .
Dacă ar exista însă un corp cu temperatura de 0K, aceasta ar echivala cu posibilitatea construcţiei
unui motor monoterm (cu un singur izvor de căldură), adică ar exista posibilitatea construcţiei unui
perpetuum mobile de speţa a II-a, fapt interzis de principiul al II-lea al termodinamicii. Studiul unui ciclu
Carnot permite şi demonstrarea imposibilităţii atingerii temperaturii de zero absolut.
Această demonstraţie se face prin reducere la absurd. Să considerăm un ciclu Carnot care evoluează
ca în Fig. IV.4, adică temperatura izvorului rece este de T2 = 0K.
Fig.IV.4 Imposibilitatea atingerii temperaturii de 0K

Deoarece ciclul Carnot este reversibil şi entropia este o funcţie de stare, variaţia totală de entropie în
timpul unui ciclu este nulă, adică:
S  S12  S 23  S 34  S 41  0
Dar
Q1
S12 
T1
S 23  0 (transformarea 2-3 este adiabatică)
S 34  0 (conform principiului al IV-lea al termodinamicii)
S 41  0 (transformarea 4-1 este adiabatică)
Sumând variaţiile entropiilor, pentru ciclul întreg se obţine
S  0 ceea ce contrazice prima relaţie.
Rezultă că pe izoterma de zero absolut 3-4 nu se poate realiza o transformare termodinamică. Deci
temperatura de 0K nu este realizabilă.

V.1. FECTELE RADIAŢIILOR NEIONIZANTE ASUPRA ORGANISMELOR

Organismele vii sunt se află în interacţiune cu mediul în care trăiesc, depind în mare măsură de
acest mediu, astfel încât ele sunt supuse în permanenţă acţiunii de natură fizică, chimică şi biologică a
mediului exterior.
Acţiunea factorilor fizici se manifestă în mod diferenţiat la nivelul fiecărei trepte de organizare a
organismelor vii. Cercetările au arătat că, pe măsura creşterii complexităţii organismelor, sensibilitatea
faţă de acţiunea factorilor fizici creşte şi ea.
In cazul creşterii intensive a animalelor, în complexele industriale, când acestea sunt ţinute în
condiţii artificiale, când animalele sunt lipsite de mişcare, se modifică metabolismul acestora şi apar
schimbări ale proceselor biologice. Astfel scade pragul de excitabilitate şi capacitatea de apărare şi
sporeşte sensibilitatea faţă de factorii de mediu, apar tulburări nervoase şi infecţioase.
In aceste condiţii, schimbarea factorilor fizici ai microclimatului şi a altor factori fizici produce
stări de stress, apar cazuri de îmbolnăviri şi, ca urmare, calitatea şi cantitatea produselor se diminuează.
De aceea omul trebuie să acţioneze prin diferite mijloace de natură fizică, chimică sau biologică astfel
încât să asigure dezvoltarea normală a funcţiilor ce asigură dezvoltarea şi creşterea cât mai armonioasă a
animalelor.
V.1.1. Acţiunea undelor electromagnetice asupra organismelor
Numeroase tehnici privind tratamentul sau diagnosticul folosesc diferite tipuri de unde
electromagnetice; unele dintre cele reprezentative vor fi discutate în cele ce urmează. Din punct de vedere
al energiei pe care o transportă undele electromagnetice pot fi radiaţii neionizante şi ionizante.
Radiaţiile luminoase (cu lungimi de undă cuprinse între 400-760nm), deşi au domeniul lungimilor
de undă foarte mic în spectrul undelor electromagnetice au un rol primordial asupra vieţii. Diferitele
regiuni ale spectrului undelor electromagnetice au efecte fiziologice foarte diferite, funcţie de frecvenţa
sau lungimea lor de undă.
De exemplu, corpul omenesc este transparent faţă de undele radio, devine opac pentru radiaţiile
din domeniul vizibil şi devine din nou transparent pentru razele Röntgen (X). Faptul că radiaţiile
electromagnetice au diferite efecte se explică prin faptul că acestea posedă energii diferite în funcţie de
frecvenţă. Spectrul undelor electromagnetice este dat în Fig.

Fig. Spectrul undelor electromagnetice

V.1.2. Acţiunea radiaţiilor neionizante asupra organismului animal


Radiaţiile neionizante sunt acele radiaţii care nu produc ionizări. Acestea sunt:
 Microundele (MW),
 Radiaţiile infraroşii (IR),
 Radiaţiile vizibile (VIS)
 Radiaţiile ultraviolete (UV)
Efectele fiziologice produse de radiaţiile electromagnetice neionizante depind de modul cum sunt
absorbite radiaţiile electromagnetice. Condiţia ca radiaţiile să fie absorbite este ca în substanţa respectivă
să existe perechi de nivele energetice care să fie separate energetic tocmai de valoarea energiei
transportată de fotonii ce lovesc ţinta respectivă.
Dacă substanţa are multe perechi de stări energetice astfel încât diferenţa de energie între ele să
fie tocmai E  h ,  fiind frecvenţa radiaţiei incidente, atunci radiaţia va fi puternic absorbită. Dacă
astfel de perechi de nivele energetice nu există, atunci radiaţia nu va fi absorbită.
Microundele şi radiofrecvenţele sunt puţin absorbite deoarece energiile acestor fotoni sunt prea
mari pentru a produce mişcări de rotaţie sau de torsiune ale moleculelor, ci numai agitaţia termică a
moleculelor, de aceea aceste radiaţii trec aproape neatenuate.
Energiile cuantice asociate radiaţiilor infraroşii au valori care pot provoca vibraţii moleculare şi de
aceea aceste radiaţii sunt mai puternic absorbite decât microundele de către ţesuturi. Radiaţiile din
domeniul vizibil şi ultraviolet rezultă după cum am văzut, prin trecerea atomului în diferite stări
energetice deci ele au energii ce pot produce tranziţia electronilor pe orbite superioare. De aceea aceste
radiaţii sunt puternic absorbite şi în general ele nu pot străbate pielea.
V.1.3.Efectele microundelor şi radiofrecvenţelor asupra organismelor
Efectele terapeutice ale microundelor şi radiofrecvenţelor sunt bazate pe faptul că acestea penetrează
corpul şi ridică temperatura părţii din corp care este expusă radiaţiei.
De aceea aceste radiaţii servesc pentru ameliorarea durerilor musculare sau osoase precum şi în
alte cazuri în care încălzirea în adâncime a ţesuturilor este folositoare.
Deşi aceste radiaţii, după cum am arătat mai sus, nu produc modificări chimice în corp, totuşi ele
pot produce arsuri interne la o expunere excesivă sau arsuri superficiale dacă elementele de transmisie
sunt în contact cu pielea.

V.1.4. Efectul radiaţiilor infraroşii asupra organismelor.


Acţiunea radiaţiilor infraroşii este îndeosebi calorică.
Dacă acţiunea radiaţiilor infraroşii este de scurtă durată, acestea stimulează activitatea celulelor şi
ţesuturilor. Radiaţiile infraroşii sunt reţinute de piele şi astfel se produce încălzirea ei. De aceea ele sunt
folosite la lămpile cu radiaţii infraroşii utilizate în terapia pe bază de căldură. Prin încălzire activitatea
nervoasă a pielii este stimulată, contribuind la calmarea durerilor. Iradirea moderată activează şi glandele
sudoripare, accelerează formarea pigmenţilor şi regenerarea celulelor epidermice. Ele produc vasodilataţia
arterială şi creşterea debitului sangvin.
Radiaţiile infraroşii nu pătrund adânc în corpuri şi de aceea nu sunt utilizabile când este necesară
încălzirea ţesuturilor în adâncime. Ele se folosesc însă la fotografierea în infraroşu, necesară în scopuri de
dignostic. Astfel, ele se folosesc la fotografierea venelor şi a altor structuri aflate sub piele care sunt
invizibile pentru ochi. Fotografiile în infraroşu sunt utilizate şi pentru diagnostic în anumite boli ale
ochiului.
Acţiunea îndelungată a radiaţiilor infraroşii produce însă arsuri sau eriteme, la nivelul pielii iar în
cazul expunerii ochiului neprotejat poate duce la cataractă sau chiar la dezlipire de retină. Fizica
proceselor de emisie a radiaţiilor a arătat că orice corp aflat la o temperatură superioară lui 0 0K emite
radiaţii electromagnetice (legea lui Kirchoff), radiaţii care constituie radiaţia termică. Domeniul infraroşu
al spectrului undelor electromagnetice constituie radiaţia termică. Corpul omului, aflat la o temperatură
medie de 370C este şi el un emiţător de radiaţii care are maximul în domeniul infraroşu. De aceea se poate
obţine o imagine a corpului omenesc folosind detectori sensibili de radiaţii infraroşii. Această tehnică de
diagnostic este termografia în infraroşu.
Utilizarea termografelor permite detectarea cancerului întrucât temperatura tumorii este cu 1 - 2
0
C mai mare decât cea a ţesuturilor normale (au fost raportate chiar şi diferenţe de temperatură de 5 0C).
Termografele au fost utilizate şi pentru analiza vitalităţii diferitelor tipuri de grefe de piele, examinarea
degerăturilor, etc.
Datorită acestor efecte radiaţiile infraroşii au aplicabilitae şi în medicina veterinară pentru
încălzirea şi stimularea dezvoltării animalelor tinere (în special la purcei şi pui care sunt mai sensibili la
frig şi la umezeală).
Pentru aceasta se folosesc lămpi electrice ce emit radiaţii infraroşii astfel încât temperatura se
poate ridica în boxe cu 6-80C şi se reduce umiditatea relaivă cu 12-16%.

V.1.5. Efectul radiaţiilor luminoase asupra organismelor


Domeniul cel mai important al spectrului undelor electromagnetice, îl constituie domeniul vizibil.
După cum am aratat deja, în starea liberă atomii emit, în anumite condiţii, (tuburi de descărcare, flacără),
radiaţii luminoase formând spectre discontinue.
Sursa cea mai importantă de radiaţii luminoase o constituie Soarele.
Lumina are importanţă în realizarea unor procese vitale pentru existenţa omului, a plantelor şi
animalelor.
Radiaţiile luminoase au un rol esenţial în următoarele procese vitale:
 Vederea
 Fotosinteza
 Fotoperiodismul
 Fototropismul
Primele trei procese se realizează cu ajutorul a trei pigmenţi specifici: retinalul, clorofila şi
fitocromul.
Vederea. Radiaţiile luminoase servesc la transmiterea de informaţii şi ca semnalizator între
indivizi. Lumina, culoarea, sunt aspecte percepute cu ajutorul ochiului; ea condiţionează viaţa,
dezvoltarea şi perpetuarea organismelor animale.
Fotosinteza. Plantelele, după cum am arătat, în prezenţa luminii, realizează procesul de
fotosinteză, proces indispensabil vieţii acestora.
Fotoperiodismul reprezintă ansamblul fenomenelor care se produc în legătură cu alternanţa zi-
noapte (lumină-întuneric). Hibernarea, formarea bulbilor şi tuberculilor, înflorirea plantelor pun în
evidenţă fenomenul de fotoperiodism.
Inflorirea plantelor a permis numeroase studii privind fotoperiodismul. Din acest punst de vedere se
disting:
 Plante de zile lungi care nu înfloresc decât atunci când ziua depaşeste o anumită valoare: sfecla
roşie este obligatoriu hemeroperiodică pe când grâul de primăvară este o plantă
hemeroperiodică de preferinţă.
 Plante de zi scurtă (nictiperiodice) nu înfloresc decât atunci când perioada de întuneric are o
anumită valoare (sfecla de zahar este nictiperiodică obligatoriu, pe când crizantema este numai
de preferinţă).
 Plante foto-aperiodice, plante pentru care perioada de înflorire nu este influenţată de durata zilei
Exigenţa fotoperiodică poate varia cu vârsta, condiţiile de nutriţie, temperatură (este diminuată de
scăderea temperaturii), etc.
In fotoperiodism un rol important îl joacă lungimea de undă a radiaţiei prin intermediul
fitocromului. Acest pigment se găseşte în două forme: sub formă activă P735, dar instabilă, care prezintă
un maxim de absorbţie la 735 nm. Radiaţiile cu acesată lungime de undă distrug parţial această formă
activă, într-una inactiva, P660. Fenomenul este reversibil.
Reacţiile fotoperiodice ale plantelor sunt legate de echilibrul celor două forme ale fitocromului.
Latenţa seminţelor este legată de apariţia formei active (este cazul buruienilor). Forma activă a
fitocromului inhibă înflorirea plantelor de zile scurte şi o provoacă pe cea a celor de zile lungi. Ea
stimulează creşterea cotiledonatelor şi a frunzelor tinere ale dicotiledonatelor.
Fototropismul este fenomenulde orientare a organismelor vegetale sau animale înspre lumină. Se
cunoaşte că floarea soarelui îsi orientează floarea spre soare (este fototropism pozitiv). La intensităţi
luminoase egale, acţiunea este cu atât mai puternică cu cât lungimea de undă este mai scurtă (spre violet).
Există şi animale care se orientează către lumină (fluturi şi păianjeni), deci se manifestă un
fototropism pozitiv spre deosebire de fototropismul negativ care se manifestă la animale care fug de
lumină, aşa cum sunt păsările de noapte.
Pentru oameni şi animale, în afara procesului vederii, radiaţiile luminoase produc efecte
considerabile.
La unele animale, cum sunt unele specii de peşti şi cameleonul, lumina determină o schimbare a
culorii pielii prin deplasarea pigmentului de la suprafaţa pielii.
Lumina are efecte pozitive în ceeace priveşte procesele metabolice din organism. Lumina
produce creşterea numărului de eritrocite deci şi a hemoglobinei din sânge iar plasma îşi îmbogăţeşte
conţinutul în fosfor, calciu în detrimentul glucozei.
Lipsa luminii, chiar când animalele primesc o hrană corespunzătoare, face ca acestea să devină din
ce în ce mai debile şi apoi mor (excepţie fac cele cavernicole).
In cazul unei iluminări insuficiente, lipsa vitamininelor A şi D conduce la apariţia rahitismului.
Rahitismul se manifestă foarte grav la copii.
Acţiunea prelungită a luminii poate produce însă şi fenomene negative. Iradierea prelungită cu
lumină cu lungimi de undă de 400-500 nm produce asupra pielii eriteme, iar asupra ochilor, conjunctivite.
Lumina acţionează şi asupra sistemului nervos, producând la păsări, de exemplu, în condiţiile extirpării
ochilor, o modificare a ciclului lor sexual.

V.1.6. Efectul radiaţiilor ultraviolete (UV) asupra organismelor


Efectele acestor radiaţii sunt atât folositoare cât şi nocive.
La nivel celular, radiaţiile UV cu lungimi de undă mari acţionează asupra citoplasmei iar cele cu
lungimi de undă mici, asupra nucleului. La anumite doze şi lungimi de undă radiaţiile UV determină
modificarea structurii AND, prin desfacerea punţilor de hidrogen dintre bazele azotate. In acset fel se
produc anomalii cromozomiale cu efecte mutagene. In acelaşi timp, radiaţiile din UV apropiat se folosesc
pentru efectul lor de fotorestaurare (raparaţie a AND), la fel ca şi radiaţiile albastre. Sinteza vitaminelor
D2 şi D3 este stimulată de radiaţia UV. In consecinţă ea este folosită pentru prevenirea rahitismului, De
asemenea în prezenţa radiaţiilor UV are loc migrarea unor pigmenţi (melanina care produce bronzarea
pielii)
Iradirea cu radiaţii UV intensifică metabolismul, măreşte concentraţia de calciu şi fosfor din sânge,
scade nivelul glicemiei, este stimulată reacţia de apărare a organismului ceea ce permite folosirea lor în
tratarea anemiei şi a spasmofiliei.
Datorită acestor efecte, radiaţiile UV sunt folosite în Zootehnie şi Medicină Veterinară pentru
stimularea metabolismului, obţinerea unui spor de creştere, profilaxia unor boli.
In acelaşi timp însă, radiaţiile UV, în cazul unei expuneri intense, sunt nocive, producând cancerul
de piele. Ultravioletul îndepărtat are o puternică acţiune bactericidă, distrugând atât bacteriile cât şi
virusurile.
La baza acţiunii bactericide stă acţiunea acestor raze de a produce timina, care împiedică
replicarea AND. Radiaţiile UV întârzie dezvoltarea bacilului antraxului, distrug bacilul febrei tifoide,
streptococul şi stafilococul. De aceea lămpile cu vapori de mercur, sursele de radiaţii UV, sunt folosite în
medicină, zootehnie la sterilizarea diferitelor medii sau la tratamente.
Iradierea a fost folosită şi în cazul unor insecte dăunătoare, pentru sterilizarea masculilor. Astfel s-
a făcut ca aceste insecte, care depreciau pielea animalelor pe care depuneau ouăle, să fie distruse.
Radiaţiile UV, alături de existenţa apei, au concurat, se pare, la apariţia vieţii pe pamânt.

V.2. FECTELE RADIATIILOR IONIZANTE ASUPRA ORGANISMELOR


Radiaţiile ionizante sunt radiaţiile de mare energie care sunt capabile să producă ionizări; acestea
sunt:
 Radiaţiile X
 Radiaţiile 
 Radiaţiile  (electroni) şi  (pozitroni)
- +

 Radiaţiile 
 Neutroni
Observaţie
In ciuda faptului că particulele  sunt nuclee de heliu iar  sunt electroni şi pozitroni, denumirea
folosită în mod curent este cea de radiaţii din motive istorice.
V.2.2. Efectele radiaţ iilor X asupra organismelor
Puterea mare de penetrare şi absorbţia diferenţiată a radiaţiei X în interiorul ţesuturilor face ca
acestea să fie folosite în diagnosticul radiologic. Corpul este iradiat cu raze X şi se urmăreşte radiaţia
transmisă. Aceasta impresionează un ecran fluorescent, a cărui luminozitate este observată visual
(radioscopie) sau pe o peliculă fotosensibilă (radiografie).
Alte utilizări ale radiaţilor X, ce privesc metodele de cercetare în biofizică, vor fi discutate în
capitolul următor.

V.2.3. Dezintegrarea radioactivă


În anul 1896 H.Bequerel a observat că mineralele de uraniu şi compuşii care conţin uraniu, emană
radiaţii invizibile care :
- descarcă un electroscop ;
- străbat foiţe metalice subţiri ;
- impresionează placa fotografică ;
- provoacă fluorescenţa unor substanţe ;
- ionizează gazele din jur ;
- sunt deviate în câmpuri electrice sau magnetice ;
- provoacă reacţii nucleare ;
- produc efecte diferite de ionizare sistemelor biologice sau radiochimice.
În anul 1903 E.Rutherford şi Soddy au efectuat o experienţă prin care au demonstrat că
radioactivitatea este legată de transformarea prin dezintegrare a atomilor unui element în atomii altui
element.
În acest scop au utilizat ca substanţă radioactivă un preparat de radiu care se dezintegrează astfel:
226
88 Ra( s ) 24 He( g )  222
86 Rn( g )

Radiaţiile nucleare sunt acele radiaţii, denumite  ,  ,  care sunt emise de nucleele atomice.
Energia acestor radiaţii este mare, ele produc ionizări şi de aceea sunt clasificate, împreună cu radiaţiile X,
în categoria radiaţiilor ionizante.
Fenomenul de dezintegrare radioactivă a fost studiat de Becquerel şi de soţii Pierre şi Marie Curie.
Primul element radioactiv obţinut a fost denumit Poloniu în cinstea patriei Marie-ei Curie care era de
origine poloneză. Următorul element descoperit, radiul, cel mai activ a dat şi denumirea fenomenului
respectiv de radiaoactivitate.
Marie Sklodovska Curie (1867-1934), a primit premiul Nobel pentru cercetările în domeniul
radioactivităţii în anul 1903 împreună cu Becquerel şi cu soţul ei, apoi singură în anul 1911. Este singura
femeie care are în palmares două premii Nobel.

V.2.4. Tipuri de radiaţii nucleare


S-a constatat, imediat după descoperirea radioactivitãţii, că radiaţia  este de natură corpusculară
(o particulă  este identică cu nucleul de He) radiaţia , tot de naturã corpusculară, constă dintr-un flux de
electroni (e-10), pentru radiaţia - sau de pozitroni (e+10) pentru +, iar radiaþia  este de naturã
electromagneticã, având lungimi de undă cuprinse între 10-10 - 10-15m.
Radiaţiile  ( 24 He ) au un spectru monoenergetic, capacitate mare de ionizare a gazelor şi putere
de penetraţie foarte micã. Sarcina electrică a particolelor  a fost determinatã în 1908 de către Rutherford
şi a fost găsită de două ori mai mare şi de semn contrar faţă de cea a electronului.
Radiaţiile  se propagă cu viteze foarte mari şi au un spectru energetic continuu. Capacitatea de
ionizare este mai mică decât cea a radiaţiilor  iar puterea de penetrare mai mare. Sarcina electrică a
particolelor  a fost determinată de Bequerel şi de Kaufmann care au dedus că este egalã cu sarcina
electrică a electronului.
Radiaţiile  sunt de natură electromagnetică, cu lungimea de undă cea mai mică în spectrul
undelor electromagnetice şi cu putere de penetraţie foarte mare. Au proprietăţi asemănătoare cu lumina: se
reflectă, refractă, difractă şi interferă. Neavând sarcină electrică nu sunt deviate în câmp electric sau
magnetic.

V.2.5. Legile dezintegrării radiactive


Fenomenul de dezintegrare radioactivă (sau de radioactivitate) constă în transformarea unor nuclee
instabile în alte nuclee mai stabile, însoţită de emisie de particule radioactive. Prin dezintegrări
radioactive, nucleele îşi schimbă structura, după cum urmează:
Z X  Z  2Y  2 
A A 4 4

Z X  Z 1Y  1 e
A A 0

Z X  Z 1Y  1 e
A A 0
(V.1)

Radiaţiile  însoţesc radiaţiile  ş i  , dar pot apare şi singure; fotonii  având sarcină şi
masă de repaus nule, nu schimbă izotopul primar, dacă dezintegrarea  nu este însoţită de alte
dezintegrări radioactive.
Ulterior s-a descoperit o posibilitate de transformare nucleară, care are loc prin captarea de către
nucleu a unuia din electronii de pe stratul K, ducând la schimbarea structurii nucleului în mod asemănător
cu schema:
Z X  1 e Z 1Y
A 0 A
(V.2)
Relaţiile (IV.1) şi (V.2) sunt cunoscute sub denumirea de legile deplasării nucleelor, deoarece în
urma dezintegrărilor, elementele care le suportă se deplasează cu una, două căsuţe în sistemul periodic al
elementelor.
Dezintegrarea radioactivă este un fenomen statistic şi nu s-a descoperit pînă în prezent, vreo
posibilitate de influenţare a ritmului în care au loc.
Numărul de nuclee dN care se dezintegreazã într-un timp dt este proporţional cu numărul total N
de nuclee de tipul respectiv din preparat şi cu intervalul de timp dt:
dN   Ndt (V.3)
În relaţia (V.3)  este constanta de dezintegrare şi este o caracteristică a fiecărei specii nucleare.
Semnul „ –„ indică o scădere a numărului de nuclee care se dezintegrează pe măsură ce timpul creşte.
Dacă la momentul iniţial t0=0, preparatul conţinea N0 nuclee radioactive, numărul de nuclee
radioactive care se mai află în preparat după timpul t (adică numărul de nuclee rămase nedezintegrate) se
obţine din relaţia (V.3) prin integrare:
N  N 0 exp(  t ) (V.4)
Aceasta este legea dezintegrãrii radioactive.
Timpul T1/2 după care numărul de nuclee rămase nedezintegrate scade la jumătate se obţine
imediat din (V.4), dacă se ia N=N0/2. Se găseşte imediat că:
ln 2
T1  (V.5)
2 
Acesta este timpul de înjumătăţire şi, la fel ca şi constanta de dezintegrare  , este o caracteristică a
fiecărei specii nucleare.
Există izotopi radioactivi cu timpi de înjumătăţire foarte mici (de exemplu izotopul 214 84 Po are
144
T1/2=3.10-7s) sau din contră, foarte mari (se estimează că izotopul 60 Nd are T1/2=5.1015ani).
In tabelul V.1 prezentăm timpii de înjumătăţire şi radiaţia emisă pentru câţiva radionuclizi
Tabelul V.1
Element T1 / 2 Radiaţia emisă
Hidrogen 12 ani 
Carbon 5730 ani 
Fosfor 14 zile 
Potasiu 1,28*109 ani  şi 
Cobalt 5 ani  şi 
Stronţiu 28 ani 
Iod 8 zile  şi 
Cesiu 30 ani 
Radiu 1600 ani  şi 
Uraniu 7,1*108 ani  şi 
Plutoniu 24.400 ani  şi 

Relaţia (V.4) indică faptul că, în orice moment, oricât de îndepărtat de cel iniţial (al obţinerii
preparatului radioactiv) mai există nuclee nedezintegrate.
Numărul de nuclee dezintegrate în unitatea de timp
dN
 (V.6)
dt
se numeşte vitezã de dezintegrare sau activitate radioactivã.
Utilizînd relaţia (V.3), (V.6) devine
dN
  N (V.7)
dt
Viteza de dezintegrare scade exponenţial în timp.
Combinînd (V.7) cu (V.3), se obţine imediat
   0 exp(  t ) (V.8)
Viteza de dezintegrare se măsoară în dezintegrări pe secundã.
Unitatea de măsură pentru viteza de dezintegrare (activitatea radioactivă) în Sistemul Internaţional
de Unităţi (SI) este denumită Becquerel (Bq) şi ea reprezintă 1 dezintegrare pe secundă. Se tolereazã ca
unitate de măsură a activităţii radioactive, cea denumitã Curie, egală cu
1Ci=3,7.1010 dezintegrări pe secundã
1Ci este definit ca activitatea (în particule  ) a unui gram de 226Ra pur, proaspăt preparat. (1Ci =
3,7.1010 Bq). Curie-ul este o activitate foarte mare, periculoasă pentru om, chiar şi la un timp de expunere
scurt.
Adeseori nucleele obþinute prin dezintegrări radioactive sunt la rândul lor instabile şi suferă de
asemenea dezintegrări radioactive. Aceştia sunt nuclizi genetic legaţi. Un exemplu este dat de
dezintegrarea în lanţ:
72
30 Zn31
72
Ga 32
72
Ge

V.2.6. Sisteme şi unităţi de măsură pentru dozele de radiaţii


Pentru măsurarea efectelor biologice produse de radiaţiiile ionizante se folosesc două sisteme de
măsură:
1) sistemul röngenologic
2) sistemul radiobiologic
1) Sistemul röngenologic are la bază faptul că ionizarea produsă de radiaţiile ionizante într-o
anumită masă de aer este determinantă pentru acţiunea biologică a radiaţiilor X şi , indiferent de
frecvenţa lor (acest sistem se foloseşte numai pentru radiaţ iile X şi  până la o energie de 3 MeV)
Ca mărime de bază în sistemul röntgenologic este doza de ioni.
Doza de ioni se defineşte ca sarcina electrică totală a ionilor de un anumit semn, produşi de
radiaţia incidentă, într-un Kg de aer uscat la 0 0C şi presiune atmosferică normală.
dQ
I 
dm
Unitatea de măsură este coulomb/Kg.
O unitate tolerată folosită este Röntgen-ul.
1Röntgen este intensitatea radiaţiei care produce prin ionizare o sarcină electrică de 2,58.10 -4
Coulombi într-un Kilogram de aer.
Această unitate nu este însă aplicabilă, după cum am arătat, pentru radiaţiile  sau  .
2) Sistemul radiobiologic se bazează pe măsurarea energiei absorbită de ţesut şi este folosit
pentru evaluarea efectelor biologice produse de orice radiaţie ionizantă. Acest sistem introduce trei
mărimi:
a)-doza de energie
b)-efectivitatea biologică relativă
c)-doza biologică
Doza de energie (D) reprezintă energia transferată prin interacţiune unităţii de masă din mediul
iradiat.
Unitatea pentru doza de energie absorbită de corpuri este rad-ul (röntgen absorbed dose) şi
reprezintă doza care transferă o energie de 0,01 Jouli unui Kg de ţesut (această unitate este folosită de
obicei în aplicaţii clinice).
In SI unitatea pentru doza de energie este denumită Gray (Gy).
1Gy = 100 rad.
Efectivitatea biologică relativă  se referă la efectele diferitelor tipuri de radiaţii în raport cu
efectele produse de radiaţia standard care este radiaţia Röntgen de 200KW. De exemplu efectivatea
biologică relativă este:
 = 1 pentru radiaţii  şi 
 = 20 pentru radiaţii 
Doza biologică de radiaţii (B) este definită prin relaţia:
B =D
Pentru doza biologică de radiaţii se foloseşte unitatea denumită simbolic rem (röntgen-
equivalent-man)
Pentru radiaţii X şi  , care sunt cel mai mult utilizate în medicină, =1 şi deci rad-ul este
echivalent cu rem-ul.
Unitatea în SI pentru măsurarea dozelor biologice ale radiaţiilor este Sievert (Sv), care este doza de
energie măsurată în Gy amplificată cu efectivitatea biologică (1Sv = 100 rem).

V.2.7. Efectul radiaţiilor ionizante asupra funcţiilor celulare


Radiaţiile ionizante produc o modificare a permeabilităţii membranelor biologice. Există rezultate
care arată că, sub influenţa radiaţiilor ionizante, se schimbă echilibrul ionic (crescând permeabilitatea
pentru apă şi electroliţi) ceeace are ca rezultat modificarea raportului ionilor de K şi Na.
Testele au arătat că se produc modificări atât în transportul activ cât şi în cel pasiv, modificându-se
puternic potenţialul de repaos al membranelor celulare. De asemenea, în astfel de cazuri, substanţele cu
masă moleculară mare pot penetra, în mod anormal, membrana. Aceste procese influenţează starea
proteinelor intracelulare, activitatea enzimelor şi deci funcţia fiziologică a celulei. Se întâlnesc şi cazuri
când se produce o scădere a coeficientului de difuziune şi o creştere a celei de sedimentare.
Sub acţiunea radiaţiilor ionizante se produce o modificare a dimensiunilor celulare. Astfel, pentru
doze mici de radiaţii masa celulelor creşte la început datorită apariţiei unor celule uriaşe, după care scade
din nou.
Un alt efect este întârzirea mitozei la doze mici şi suprimarea ei la doze mari. Radiosensibilitatea
celulei variază în diferitele etape ale diviziunii celulare. In sfârşit, la doze mari de radiaţii, apare moartea
celulară imediată sau întârziată.
Dozele puternice de radiaţii produc la om şi la mamifere edeme tisulare care apar datorită
acumulării apei în spaţiul extracelular. De asemenea se produc leziuni capilare datorită scăderii
volumului plasmei ca urmare a creşterii permeabilităţii vaselor sangvine.

V.2.8. Efectul radiaţiilor ionizante asupra diferitelor organe


Inima şi vasele mari de sânge sunt rezistente la radiaţii, atât funcţional cât şi morfologic, pe când
capilarele sunt afectate, prezintând tulburări funcţionale la început, iar mai târziu modificări histologice.
La iradiere apar modificări electrocardiografice însoţite de hipertensiune, modificarea greutăţii
(rezultatele arată că se produce o scădere a cantităţii de AND).
Sistemul respirator este şi el relativ radiorezistent. La iradirea căilor superioare se produce o
hiposecreţie a mucoaselor, urmată de leziuni de tip inflamator, edeme.
La nivelul tubului digestiv, dozele slabe afectează secreţia de substanţe şi enzime necesare
procesului de digestie. Dozele mai ridicate produc ulceraţii ale mucoasei intestinale, dând posibilitatea
bacteriilor din intestin să treacă în sânge.
In ceeace priveşte sistemul osos, chiar de la începutul studiilor efectelor iradierii, au fost observate
modificări osoase la om şi animale, în special la tineri. Aceste modificări constau în oprirea procesului de
osificare şi creştere, iar la doze mai mari de 1000 remi, necroza osoasă.
Efectele radiaţiilor la nivelul pielii sunt şi ele în funcţie de doze şi de timpul de acţiune. La doze
mici apar eriteme, apoi apar pigmentaţii iar la doze mari apar radiotermitele ce se pot ulcera sau se pot
transforma în tumori maligne.

V.2.9.Efectul radiaţiilor ionizante asupra glandelor endocrine şi sistemului nervos central


Tiroida este radiorezistentă dar sensibilitatea creşte în hipertiroidie. Sistemul glandular hipofizo-
suprarenalian răspunde diferit la radiaţii în funcţie de doză. Hipofiza are o mare radiorezistenţă (doze de
circa 2000 R aplicate pe capul animalelor nu produc modificări histologice). Iradirea produce creşterea
sau micşorarea secreţiei hormonilor specifici iar oprirea totală a eliberării de hormoni se produce la doze
foarte mari. In schimb, glandele suprarenale sunt sensibile la acţiunea radiaţiilor ionizante.
O radiosensibilitate foarte mare o au gonadele, atât cele masculine cât şi cele feminine. La om
iradierea cu circa 600 R duce la încetarea activităţii endocrine şi sterilitate.
La animale la doze de 200-800 R după câteva zile dispar spermatozoizii. Ovarele animalelor
iradiate prezintă degenerescenţe celulare şi foliculare. Astfel iradirea cu circa 300-600 R duce la
expulzarea şi distrugerea după câteva zile a ovulelor. După iradire ovarele animalelor devin fibroase, cu
chisturi şi se produce sterilitate persistentă.
Iradierea capului sau a întregului organism produce modificări fiziologice şi chimice, deşi mult
timp a existat părerea că sistemul nervos este foarte rezistent (datorită faptului că nu se înregistrau decât
modificări morfologice). Doze mici de radiaţii produc tulburări în activitatea bioelectrică a cortexului
cerebral (deci se modifică electroencefalograma), iar la doze mari apar rupturi de axoni sau modificări în
teaca de mielină. Explicaţia acestor efecte este, conform ipotezei Loutit, că iradirea celulelor provoacă
dereglarea sau blocarea pompei de Na. Acest fapt poate determina o concentraţie mai mare de K în
celulelor nervoase, modificând-se raportul K/Na, ceeace cauzează dereglări funcţionale.
Reacţia organismului animal la iradire este apariţia unor simptome ca greaţa, voma, hiperactivitatea.
V.2.10. Efecte genetice ale radiaţiilor ionizante
Aberaţiile cromozomiale produse de radiaţii reprezintă unul dintre efectele cele mai grave din
punct de vedere al consecinţelor.
După Sax şi Lea aberaţiile cromozomiale se produc datorită ruperii cromozomilor care au fost
supuşi iradierii. Cromozomul poate reveni la structura originală (fenomen denumit restituţie) sau
fragmentele pot rămâne în mod permanent. In alte cazuri se pot produce rearanjamente care determină de
asemenea aberaţii ceromozomiale.
Aberaţiile cromozomiale nu periclitează viaţa celulei ci dau naştere la mutaţii cromozomiale
(indiferent dacă apar spontan sau sunt produse de substanţe mutagene).
Aberaţiile cromozomiale pot fi clasificate după cum urmează:
1) deleţiile, care sunt pierderi de segmente de la capetele sau din interiorul cromozomului
2) duplicaţiile, ce reprezintă dublarea unor segmente din cromozomi
3) inversiile, care sunt inversiuni de 1800 ale unor segmente
4) translocaţiile, care apar prin unirea unui fragment lateral al cromozomului, cu unul central.
In anul 1927 H.G. Muller pune în evidenţă, pentru prima dată, efectul mutagen al radiaţiilor
ionizante la Drosophila melanogaster. Mutaţiile sunt modificări ireversibile ale materialului genetic,
induse de diverşi factori fizici (dintre care radiaţiile ionizante ocupă un rol esenţial), chimici şi biologici.
Prin mutant se înţelege individul care se deosebeşte prin caracterele sale modificate, de indivizii din care a
făcut parte. Mutaţiile pot fi naturale (spontane) şi artificiale (induse). Efectele genetice ale radiaţiilor
ionizante sunt dependente de doză, de tipul radiaţiei ionizante, viteza diviziunii celulare, numărul şi
lungimea cromozomilor, reversibilitatea leziunilor cromozomiale etc. Cercetările în domeniul
radiogeneticii au ca scop atât descoperirea unor mecanisme ale radiomutagenezei cât şi obţinerea unor
mutanţi cu o valoare economică mare. Astfel japonezul Tazima a descoperit un mutant la viermele de
mătase care are un randament sporit în producerea mătăsii. Iradierea a fost folosită şi pentru combaterea
insectelor dăunătoare iradiind masculii cu doze mari pentru a-i steriliza.

V.2.11. Evaluarea efectele radiaţiilor ionizante în scara animală


Efectele radiaţiilor ionizante sunt foarte diferite în scara animală.
Dacă la om doza de 600 de R este letală, la şoarece este de 900 R iar pentru distrugerea unor
bacterii sunt necesare doze de mii sau chiar milioane de R. Efectele biologice ale radiaţiilor variază în
funcţie de condiţiile de iradire (internă sau externă, totală sau locală etc.)
Pentru aprecierea radiorezistenţei diferitelor specii, se utilizează doza semiletală care este doza ce
provoacă moartea a 50% din indivizii unei populaţii. Când efectul se urmăreşte în timp de n zile, doza
semiletală se exprimă în funcţie de numărul zilelor.
In tabelul V.2 se prezintă dozele semiletale D50/30 (Röntgen) pentru n=30zile, pentru diferite
specii.
Tabelul V.2
Specia Media D50/30
Amibă 100.000
Broască 700
Păsări 1000
Iepure 800
Sobolan 665
Liliac 15.000
Câine 315
Maimuţa 550
Om 400
Se observă din acest tabel că există o mare variaţie a dozelor semiletale în funcţie de specii. De
asemenea sensibilitatea la radiaţii nu creşte cu gradul de evoluţie a speciei, totuşi se observă că
organismele superioare au o radiorezistenţă mai mică.
Până în prezent nu s-au putut stabili cu precizie factorii care determină această sensibilitate, dar
esenţial în acest proces este AND-ul (ipoteză ce concordă cu datele referitoare la variaţia radiorezistenţei
în diferite stadii ale dezvoltării speciilor).
Aceasta este explicaţia pentru faptul că unele organe cum sunt timusul, măduva osoasă, glandele
sexuale, ganglionii limfatici, care au o radiosensibilitate mare, conţin şi o cantitate mai mare de AND.
După cum am arătat, pentru om, cele mai sensibile structuri din corp sunt cele care produc sânge,
cele sexuale precum şi ochii iar la nivelul celulelor cele mai sensibile sunt ţesuturile limfatice, epiteliale şi
din măduva osoasă. De asemenea, modificări în compoziţia sângelui cum ar fi reducerea numărului de
leucocite sunt procese care au efecte nefaste asupra vieţii omului. Din acest motiv, cele mai grave efecte
ale iradierii sunt următoarele:
1) afectarea organelor hematopoetice cu modificări esenţiale în hemogramă;
2) radiotermite precoce sau tardive;
3) sterilitatea feminină prin suprimarea menstruaţiei la femei şi prin azoospermie la bărbaţi;
4) afectarea cristalinului şi producerea cataractei;
5) malformaţii ale embrionului;
6) tumori maligne;
Agenţia pentru Protecţia Mediului a recomandat ca limită maximă pentru expunerea la radiaţii
(alta decât cea naturală sau de interes medical în diagnostic) valoarea de 0,17 rem/an pentru om şi de 5
mrem/an pentru plante.
Prezentăm în tabelul V.3 şi dozele de radiaţii ce produc principalele efecte nefaste asupra omului .
Aceste doze au fost preluate în această carte după Molly. M. Bloomfield ”Chemistry and Living
Organism”, (1992), John Wiley & Sons, Inc. New York, Chichester, Brisbane, Toronto, Singapore:
Tabelul V.3
Doza (rem) Efect
25 -50 Nu sunt efecte măsurabile
100 Slabe modificări în sâ nge
100 – 200 Modificări semnificative ale sângelui
450 Moarte la circa 50% din populaţia iradiată
800-1000 Moarte 100% a populaţiei iradiate

V.2.12. Diagnosticul şi terapia cu radioizotopi


Dezvoltarea unor detectori sensibili de radiaţii au permis utilizarea unor izotopi radioactivi ca
trasori pentru diagnostic. Pentru aceasta se sintetizează molecule marcate ce au în compoziţia lor unul sau
mai mulţi atomi radioactivi, care însă nu schimbă comportarea lor chimică.
Organismul viu tratează trasorul ca pe un constituent normal dar atomul radioactiv face posibilă
urmărirea compusului respectiv prin sistem.
Pentru prima dată trasorii au fost folosiţi în 1923 de Georg Hevesy. Această tehnică a permis
dezvoltarea unor metode de studiu cinetic ale circulaţiei, pentru măsurarea vitezelor şi debitelor
circulatorii. De asemenea utilizarea atomilor marcaţi a permis studiul cantitativ al metabolismului celor
mai multe elemente din corpul omenesc (circulaţia şi repartiţia cantitativă a Na, K, Ca, P etc, între diferite
organe ale corpului omenesc).
Cu ajutorul trasorilor radioactivi aplicaţi în domniul zootehniei şi medicinii veterinare s-au putut
studia procesele de metabolism intermediar, asimilaţia şi dezasimilaţia principiilor nutritive din furaje.
S-au realizat explorări medicale morfologice prin următoarele metode:
 autoradiografie, care se bazează pe acumularea substanţelor radioactive în ţesutul animal care
se analizează fotografic
 scintigrafie, care foloseşte o sondă de scintilaţie ce baleiază cu o anumită viteză deasupra
organului animalului înregistrând o imagine topografică în funcţie de concentrarea izotopului
în anumite zone ale organului cercetat
 autohistografie care este o autoradiografie la scară redusă pentru anumite secţiuni histologice
Facem observaţia că utilizarea radioizotopilor ca trasori pentru diagnostic este total diferită de cea
pentru tratament (doza expunerii la radiaţii pentru diagnostic este de un milion de ori mai mică decât în
cazul tratamentului; ea este de ordinul miliremilor pentru diagnostic dar poate atinge ordinul miilor de
remi în cazul procedelor terapeutice).
Atomii radioactivi sunt folosiţi în medicină nu numai pentru diagnostic, ci au şi aplicaţii
terapeutice legate de locul unde aceştia se fixează. Cercetarea biologică şi terapia medicală folosesc
efectele radiaţiilor ionizante în tratamentul tumorilor maligne, care are ca scop distrugerea selectivă şi
completă a populaţiilor de celule canceroase.
Metode interesante de diagnostic în medicina nucleară s-au dezvoltat în jurul anului 1980. In anul
1979 Allan Cormack şi Godfrey Hounsfield (laureaţi ai premiului Nobel pentru medicină) au descoperit
tumografia cu raze X denumită Computerized Axial Tomography Scaner, denumită în prezent CT
scaner. Imaginile date de computer au diferite culori şi reprezintă diferitele tipuri de ţesuturi. Cu ajutorul
acestei tehnici medicii pot identifica şi localiza, pe domenii de fracţiuni de milimetru, tumori canceroase,
hernii ale discului sau obstrucţii ale ductului biliar.
Această metodă a fost îmbunătăţită folosindu-se şi unele aspecte legate de metoda trasorilor
radioactivi, ajungându-se la tomografia cu emisie de pozitroni.
Unii radioizotopi cum sunt C11, N13, O15 se dezintegrează prin emisie de pozitroni. Când pozitronul
este direcţionat într-un lichid sau solid, el interacţionează repede cu un electron şi are loc reacţia de
anihilare a perechii electron-pozitron obţinându-se doi fotoni  după reacţia:
e   e   2
Cei doi fotoni  sunt emişi în direcţii opuse şi de aceea se folosesc doi detectori plasaţi la 180
grade unul de celălalt. Detecţia sincronizată impune o tehnică performantă pentru a se elimina sursele
parazite.
Tumografia cu emisie de pozitroni (PET) se foloseşte în special în studiile privind activitatea
creierului. Medicii utilizează metoda PET pentru analiza creierului în cazul bolilor Alzheimer sau
Parkinson sau în cazul afecţiunilor mentale. Deşi metodele expuse mai sus sunt mult utilizate în medicină,
ele au dezavantajul că expun corpul la radiaţii ionizante.
O altă metodă, dezvoltată după anul 1980, pentru a se obţine imagini ale corpului, este Magnetic
Resonance Imaging (MRI). MRI este folosită acolo unde celelalte metode nu sunt eficace, pentru
diagnosticul tumorilor din creier, pentru detectarea sclerozei multiple, precum şi a unor defecte din
naştere. (Despre această metodă vom vorbi dataliat în alt capitol).

V.2.13. Folosirea izotopilor radioactivi pentru stabilirea vârstei organismelor


Metoda datării cu izotopi de carbon a fost lansată de profesorul W. Libby în anul 1947 (premiul
Nobel în anul 1960). Stabilirea vârstei unor produse din natură se bazează pe faptul că raportul izotopilor
carbonului
14
C instabil
12
C stabil
este constant în timpul vieţii.
După moarte însă izotopul 14
C se dezintegrează având o perioadă de înjumătăţire de 5570 de ani.
V.2.14. Protecţia împotriva radiaţiilor ionizante
Protecţia împotriva efectelor nocive ale radiaţiilor ionizante se poate face în mai multe feluri:
a) protecţia fizică ce se realizează prin creşterea distanţei faţă de sursă, micşorarea timpului de
staţionare în apropierea sursei şi plasarea în faţa sursei a unor ecrane de protecţie. In ceeace priveşte
ecranarea, aceasta este foarte diferită în funcţie de tipul radiaţiei ionizante.
Dacă particulele  sunt oprite cu ajutorul mănuşilor de cauciuc, radiaţiile  sunt oprite de
materiale cu procent mare de H (bachelită, materiale plastice), radiaţiile X şi  sunt atenuate doar de
ecrane din metale grele, în special plumbul (se mai folosesc şi ecrane din beton).
b) protecţia chimică ce se realizează cu substanţe care măresc radiorezistenţa organismului;
c) protecţia biochimică se asigură prin preparate biologic active care diminuează efectul nociv al
radiaţiilor şi favorizează refacerea celulară;
d) protecţ ia biologică se face prin introducerea în organism a unor celule viabile care favorizează
refacerea funcţiei hematopoetice, care este foarte grav afectată de radiaţii.
Am arătat în cele prezentate mai sus că efectele moleculare asupra celulelor şi a diferitelor organe
ale radiaţiilor nucleare şi ale radiaţiilor X sunt bine cunoscute. De asemenea sunt înţelese şi efectele
biologice acute ale dozelor mari de radiaţii.

Concluzii
Putem spune că absorbţia radiaţiilor ionizante de către materia vie cuprinde următoarele faze:
 Ionizarea şi excitarea moleculeor urmate de formarea ionilor şi radicalilor liberi
 Reacţii chimice
 Modificarea funcţiilor şi structurii celulelor
Iată de ce efectele nocive nu apar imediat ci după o anumită perioadă. Efectul radiaţiilor ionizante
la mult timp după expunere ca şi faptul că aceste doze de radiaţii se cumulează în timp, sunt nişte
probleme încă în studiu.
In sfârşit întrebarea care se pune insistent este dacă există o doză de prag sub care nu se produce
nici un efect negativ; din păcate existenţa unui asemenea prag nu a fost dovedită.
O serie de evenimente cu un puternic impact asupra oamenilor, cum a fost accidentul nuclear de la
Cernobîl din 26 aprilie 1986, au zguduit opinia publică prin efectele sale care sunt puternice şi în
momentul de faţă şi au reintrodus în rândul preocupărilor individuale şi ale instituţiilor studiul efectele
radiaţiilor ionizante.
Incă nu se cunosc toate efectele pe termen lung ale puternicei iradieri produse şi la noi de explozia
reactorului nuclear de la Cernobîl, care a eliberat în atmosferă o masă de substanţă radioactivă cu o
energie de 10 ori mai mare decât cea eliberată în urma exploziei bombei nucleare de la Hiroshima.
In legatură cu  «  moştenirea » Cernobîl-ului, J.T.Smith şi colaboratorii, în lucrarea « Cernobil’s
legacy in food and water », Nature 2000, apreciază că efectele acestei catastrofe vor fi timp de 30 de ani
după accident în Anglia şi circa 50 de ani în ţările din fosta Uniune Sovietică.

CAPITOLUL VI
METODE FIZICE DE INVIESTIGATIE A STRUCTURILOR BIOLOGICE

Biofizica dispune în prezent de numeroase metode de studiu ale proprietăţilor fizice ale
constituienţilor sistemelor biologice. In cele ce urmează ne vom referi numai la unele dintre ele, dat fiind
că spaţiul nu ne permite decât abordarea celor mai uzuale.
VI.1.SEDIMENTAREA, DIFUZIUNEA, ULTRACENTRIFUGAREA
Masele unor particule sau macromolecule se determină uzual prin observarea mişcării lor sub
influenţa unor forţe exterioare.

VI.1.1. Sedimentarea
In cazul mişcării libere a unei particule, se presupune că asupra particulei de masă m acţioneză
următoarele forţe:
 greutatea G=mg,
 forţa arhimedică, F A=m og
 forţa de frecare, 6rv (forţa Stokes).
La echilibru acestor forţe se poate scrie:
6rv = (m - m0)g (VI.1)
Când echilibrul este atins, particula va sedimenta cu o vitezã constantă v (care este viteza de mişcare a
particulei în momentul atingerii echilibrului), egală cu:
0
m(1  )g
 (VI.2)
v
6r

Aici  este densitatea corpului care se emulsionează;  0 a lichidului iar g este acceleraţia
gravitaţionalã,.
Se admite că particulele coloidale au formă sferică şi că au raza r, deci volumul V este:
4 3
V  r (VI.3)
3
Condiţia de echilibru (VI.1) devine:
4 3
r (    0 ) g = 6rv (VI.4)
3
respectiv viteza de sedimentare v se obţine din relaţia:
2r 2 (    0 )
v (VI.5)
9
Din aceastã relaţie se poate determina raza particulei:
9 v v
r  0,06773 (VI.6)
2g   0   0
Echilibrul de sedimentare i-a permis lui J.Perrin să determine numărul lui Avogadro NA.
Atunci când un mol de gaz trece de la presiunea p0 la p, lucrul mecanic L executat de acesta
p0
L  RT ln
p
este egal cu variaţia energiei potenţiale a gazului,
U = mgh,
Aici h este diferenţa (de nivel) dintre nivelul iniţial (0) şi nivelul final la care este adus gazul.
Deoarece M = NAm, se obţine:
p0 N m
ln  A gh (VI.7)
p RT
Aplicând formula lui Clausius pentru gaze, ceea ce implică faptul că particulele sunt suficient de
mici faţă de distanţa dintre ele, se obţine:
p 0 n0
 , (VI.8)
p n
unde n0 şi n sunt numãrul de particule ce se găsesc într-un cm3 la diferite înãlţimi,
Din (VI.7) şi (VI.8 ) rezultã:
n N mgh
ln 0  A (VI.9)
n RT
J. Perrin a determinat cu ultramicroscopul că raportul n0/n este 100/12.
Inlocuind în relaţia (VI.9) valorile numerice ale constantelor, se obţine:
100 N A * 7,22.10 12 * 1,1.10 2
ln 
12 8,31.10 7 * 293
de unde se calculează:
N A  6,023 *10 23 molecule/mol

VI.1.2. Determinarea masei moleculare la difuziune


In capitolul I s-a analizat detaliat procesul de difuzie.
Acest fenomen serveşte la măsurarea unor mărimi caracteristice macromoleculelor biologice, după
cum vom vedea în cele ce urmează.
Fenomenul de difuzie face să apară o nouă forţă ce acţionează asupra particulelor, datorită variaţiei
de concentraţie. Presupunem acum că forţele ce acţionează asupra unei particule sunt forţa de difuzie şi
cea de frecare internă.
Forţa care deplasează o particulă într-un mediu unde concentraţia variază pe direcţia x este datã de
relaţia:
RT dc
f  (VI.10)
cN A dx
Forţa de frecare ce se opune mşcării particulei particulei într-un mediu vâscos este forţa Stokes.
RT dc
La echilibru, cînd forţa de difuziune anulează forţa Stokes, adică: 6rv  
cN A dx
(VI.11)
particula se mişcă fără acceleraţie.
Pentru o temperatură dată, se obţine:

RT dc
vc   (VI.12)
6rN A dx
Viteza (rata) de difuzie adică numărul de particule din substanţă transportată prin difuziune în unitatea de
timp prin secţiunea transversală egală cu unitatea este dată de legea I-a a lui E.Fick, sub forma:
dn dc
j  D
dt dx
Viteza de sedimentare (numărul de particule ce sedimentează în unitatea de timp şi unitatea de suprafaţă)
este egală cu produsul dintre viteza particulei şi concentraţie:
dn
 vc (VI.13)
dt
Dar la echilibru viteza de sedimentare trebuie să fie egală cu viteza de difuzie. Identificînd relaţiile
(VI.12) şi (VI.13) se obţine coeficientul de difuziune al substanţei D:
RT 1
D (VI.14)
N A 6r
care este tocmai relaţia lui Einstein
Relaţia lui Einstein poate fi utilizatã la determinarea masei moleculare a particulelor coloidale.
Notând cu Vs volumul specific, adică volumul unui gram de particule, în ipoteza cã particula este
sfericã şi are raza r, iar M este masa moleculară a particulelor coloidale, se poate scrie:
4 3
MVs  N A r (VI.15)
3
Scoţând pe r din valoarea lui D dată de relaţia (VI.14) şi înlocuind în relaţia (VI.15) se obţine:
3
1  RT  1
M    (VI.16)
162 2 N A  D  V s
2

sau
MD 3  K (VI.17)
unde K este o constantă la o temperaturã dată şi pentru aceleaşi particule coloidale.
Folosind o astfel de formulã s-a calculat masa molecularã a albuminei din ou obţinându-se masa
molecularã M = 62.000 (valoare mai mare decât cea determinată experimental prin alte metode).
In capitolul I la studiul presiunii osmotice am arătat că măsurarea acesteia serveşte la determinarea
masei molecularea a unor molecule.
In tabelul VI.1 sunt date masele moleculare ale unor substanţe determinate determinate prin diferite
metode.
Tabelul VI.1
Substanţa Presiunea Difuziune Sedimentare
osmoticã
Albumină umană 14000 17000
Gelatinã 30000
Hemoglobină 66800
OVIalbumină 34500
InVIertină 54000

VI.1.3. Ultracentrifugarea
Dezvoltarea tehnicilor de ultracentrifugare face această metodă utilizabilă pentru molecule cum ar fi
proteinele sau chiar molecule mici. In acest caz acceleraţia gravitaţională este înlocuită de acceleraţia
centripetă x unde  este viteza unghiulară a maşinii centrifuge iar x distanţa dintre particulă şi centrul de
rotaţie.
Se numeşte constantă de sedimentare mărimea
v
s 2 (VI.18)
 x
şi ea este caracteristică pentru o specie moleculară într-un solvent dat.
Ea se exprimă în unităţi Svedberg,
1 Svedberg = 10 –13secunde.
Din (VI.18) viteza particulei este:
v  s 2 x (VI.19)
Inlocuind (VI.19) în (VI.2) pentru masa particulei care se roteşte, se obţine:
6rs
m
 (VI.20)
(1  0 )

Din (VI.20) şi din faptul că
M  mN A
se găseşte pentru masa moleculară expresia:
sRT
M 
   (VI.21)
D1  0 
  
R fiind constanta gazului ideal.
VIiteza de sedimentare a moleculelor poate fi determinată rotind suspensia (soluţia) într-o centrifugă
şi observând mişcarea laterală.
Utilizând o metodă optică cunoscută sub denumirea de optică Schlieren se poate înregistra mişcarea
particulelor în funcţie de gradientul de concentraţie.
La echilibru viteza cu care particulele se mişcă de la axa de rotaţie spre exterior este egală cu viteza
cu care ele se mişcă în sens opus datorită gradientului de concentraţie. Inlocuind pe s din (VI.21) în
(VI.19) şi apoi în (VI.12), rata de sedimentare devine:
dn M 2 x   
 vc  c D1  0  (VI.22)
dt RT   

Identificînd legea I-a a lui Fick şi (VI.22) se obţine:


dc M 2   
 1  0  xdx (VI.23)
c RT   
Ecuaţia (VI.23) prin integrare de la x1 la x2 conduce la următoarea expresie pentru masa moleculară:
c
2 RT ln 2
c1
M (VI.24)
 0  2 2
1    x 2  x1 
2

  
Această expresie pentru masa moleculară este independentă de mărimea şi forma moleculelor
(particulelor).
Pentru determinarea maselor moleculare metoda nu necesită o determinare independentă a
coeficientului de difuzie, D.
Timpul necesar atingerii echilibrului este însă destul de lung astfel încât metoda nu este practică
pentru molecule având masa moleculară mai mare de 5000.

VI.2. ELECTROFOREZA
Electroforeza se bazează pe studiul mişcării macromoleculelor încărcate cu sarcină electrică într-un
fluid, ca urmare a aplicării unui câmp electric. Dacă macromolecula are sarcina electrică q şi se află într-
un câmp electric de intensitate E, asupra ei acţionează o forţă de natură electrică :
F  qE (VI.25)
Forţei electrice i se opune forţa de frecare Stokes, 6rv .
Forţa electrică imprimă particulei o acceleraţie până ce particula atinge viteza v, constantă care se obţine
la echilibrul acestor forţe:
qE = 6rv .
Se defineşte mobilitatea macromoleculei u, raportul între viteza particulei şi intensitatea câmpului electric:
v
u (VI.26)
E
Mobilitatea unei particule de sarcină q=ze (e fiind sarcina elementară) şi rază r va fi după (VI.25) şi
(VI.26):
ze
u (VI.27)
6r
Numeroase măsurători cantitative au arătat că mobilitatea este o funcţie liniară a logaritmului masei
moleculare, adică:
u  b  a log M (VI.28)
Aici M este masa moleculară iar a şi b sunt nişte constante care depind de concentraţia şi proprietăţile
substanţei. De fapt se poate face calibrarea instalaţiei ca să se citească direct masele moleculare.

VI.3.REZONANŢA ELECTRONICĂ DE SPIN (RES)


Tehnicile studiate mai înainte dau informaţii despre forma şi mărimea macromoleculeor biologice.
O descrire detaliată a structurii macromoleculeor implică tehnici diferite.

VI.3.1. Proprietăţile magnetice ale atomilor.


Configuraţia electronică a atomilor este de mare importanţă pentru stabilirea proprietăţilor
magnetice ale atomilor.
Atomii posedă momente cinetice şi magnetice care se datoresc mişcării electronilor în jurul
nucleului (mişcarea orbitală), cît şi în jurul axei proprii de rotaţie (mişcarea de spin). Aceste momente
sunt cuantificate (au valori discrete).
Astfel momentul cinetic orbital al atomului cu un singur electron este definit de relaţia
L  m0 vr
(VI.29)
m0 fiind masa particulei aflată în mişcare (electronul) cu viteza v la distanţa r faţă de centrul de rotaţie.
Mecanica

cuantică arată că momentul cinetic orbital al atomului cu un singur electron are expresia:
L  l (l  1)
(VI.30)

unde l este numărul cuantic orbital având valorile:


l = 0; 1; 2; ….n
Şi proiecţia momentului cinetic pe o axă privilegiată, fie axa Oz este cuantificată:
Lz  m (VI.31)
unde m este numărul cunatic magnetic, cuprins între  l şi  l .
Momentul cinetic orbital şi proiecţiile acestuia pe axa Oz corespunzătoare numărelor cuantice
orbitale l =1, l =2 l =3 sunt prezentate în Fig.VI 1

Fig.VI.1 Momentul cinetic orbital al electronului


Particulele încărcate cu sarcină electrică, aflate în mişcare, posedă şi un moment magnetic orbital,
care este de asemenea, cuantificat: 

Momentul cinetic orbital al electronului L este proporţional cu cel magnetic  prin relaţia
 e 
 L
2m0 . (VI.32)
Aici e este sarcina electronului.
Înseamnă că, alături de relaţia (VI.30), este valabilă şi expresia:

   B l (l  1)
(VI.33)
unde mărimea:
e
B  
2m0 (VI.34)
este unitatea cuantică de moment magnetic şi se numeşte "magnetonul Bohr - Procopiu".

Raportul dintre momentul magnetic orbital şi cel cinetic orbital



 e
   
L 2m0
(VI.35)

se numeşte"factor (sau raport) giromagnetic"


Existenţa unor fenomene fizice care nu puteau fi explicate considerând doar mişcarea orbitală a
electronului au condus la formularea ideii că electronul, pe lângă mişcarea orbitală, în jurul nucleului,
posedă şi o mişcare de rotaţie în jurul axei

proprii (analog mişcării Pământului). Acestei ultime mişcări îi
corespunde momentul cinetic de spin S .
Valoarea momentului cinetic corespunde regulii de cuantificare,
S   s ( s  1)
, (VI.36)
Aici s este numărul cuantic de spin cu valoarea
s  1/ 2 . (VI.37)
Proiecţia momentului cinetic de spin este:
S z  ms 
(VI.38)
In (VI.37), ms este numărul cuantic magnetic de spin.
Numărul cuantic magnetic de spin, ca şi în cazul mişcării orbitale, ia valori în intervalul
m s  ( s; s ) respectiv cele 2 valori egale cu
1
ms  . (VI.39)
2

Celor două valori ale proiecţiei momentului cinetic de spin pe axa z, S z=  2 , le corespund cele
două sensuri de rotaţie pe care le poate avea electronul în jurul axei proprii (sens orar şi antiorar).
Această ipoteză a fost făcută de Uhlenbeck şi Goudsmith.
Momentul cinetic de spin, după (VI.36) şi (VI.37) are atunci valoarea:
3
S
4. (VI.40)
 
Ca urmare electronul posedă un moment cinetic orbital L şi un moment cinetic propriu (de spin) S .
Aceştia se compun

dind momentul cinetic total J .
J LS (VI.41)

Componenta după axa z a momentului cinetic total este:


Jz= L z  (VI.42)
2
Pentru cazul când electronul se găseşte în starea fundamentală (n=1; l  0 ) momentul cinetic
orbital se anulează; momentul cinetic de spin însă este diferit de zero.
Momentul cinetic de spin nu poate fi zero niciodată, deci mişcarea de spin nu poate fi anulată.
Deci spre deosebire de momentul cinetic orbital care este legat de spaţialitate, momentul
cinetic de spin este o mărime intrinsecă, aşa cum sunt masa şi sarcina.
Corespunzător mişcării de spin, atomul cu un electron posedă şi un moment magnetic de spin
care are valoarea:
 e 
s   S
m0 (VI.43)

a cărei mărime este


e
s   s ( s  1)  2  B s ( s  1)
m0 (VI.44)
Proiecţia momentului magnetic de spin pe axa z se poate scrie:
e
 sz   m s  2ms  B   B
m0 (VI.45)

VI.3.2. Rezonanţa paramagnetică electronică sau rezonanţa electronică de spin. (RES)


Formarea moleculelor şi cristalelor este însoţită de o compensare a momentelor cinetice şi
magnetice orbitale şi de spin ale electronilor. Dacă însă se consideră un gaz de atomi de sodiu, o astfel de
anulare nu mai are loc şi substanţa este paramagnetică (dacă astfel de substanţe sunt introduse într-un
câmp magnetic, momentele magnetice ale atomilor interacţionează cu acesta şi se orientează după câmpul
exterior).
De asemenea un radical liber reprezintă o specie moleculară cu proprietăţi paramagnetice deoarece
conţine cel puţin un electron cu spin necompensat. De aceea radicalii liberi au momente magnetice
proprii.
Radicalii au un rol fundamental în reacţii de oxido-reducere, polimerizare ca şi în procese
metabolice cum sunt fosforilarea oxidativă sau fotofosforilarea. Pentru substanţe care nu au
paramagnetism intrinsec, Mc Connell a propus introducerea, în aceste sisteme, de radicali liberi stabili.
Dacă o asemenea substanţă este introdusă într-un câmp magnetic de inducţie B, momentul magnetic
de spin al electronilor celibatari se orientează astfel încât să fie cuantificabilă proiecţia acestuia pe direcţia
câmpului.
Dacă inducţia B este orientată după axa OZ, atunci momentul magnetic de spin  s se orientează
sub un unghi  astfel încât
 sz =   B (VI.46)
ca în Fig.VI.2.

Fig.VI.2 Mişcarea giroscopică a electronului

Unghiul dintre  şi B este dat de:


 sz  B 3
cos    
2 B s  s  1
adică   54o (VI.47)
s 3
Celor două valori ale unghiului, le corespund două orientări, una paralelă cu câmpul (  =+54o) căreia îi
corespunde enrgiade interacţiune:

W    s B    B B
(VI.48)
şi cealaltă antiparalelă

(  =-54o) căreia îi corespunde o energie mai mare:

W    s B   B B (VI.49)
Dacă asupra substanţei paramagnetice se aplică un câmp de microunde, o parte din sistemele ce se
găsesc pe nivelul de energie inferior vor trece pe cel superior, absorbind energie de la câmpul de
microunde.
Energia absorbită de la câmpul de microunde este
h  = W - W = 2  B B (VI.50)
iar frecvenţa cuantei absorbite
2 B eB
  (VI.51)
h 2m0
este egală cu frecvenţa cu care se face precesia (miscarea giroscopică) electronilor în câmp magnetic şi se
numeşte precesie Larmor.
În afara absorbţiei poate avea loc şi un fenomen de emisie stimulată. Dar numărul electronilor ce se
găsesc în starea de energie superioară este mai mic decât numărul de electroni din nivelul inferior şi
anume, după legea de distribuţie Boltzman:
W 2 B B
 
n2  n1e kT
 n1e kT

n1 reprezentând populaţia de pe nivelul inferior, n2 de pe cel superior.


De aceea se poate considera că predomină un fenomen de absorbţie a energiei de la câmpul de
microunde.
Atunci când frecvenţa oscilatorului de microunde este egală cu frecvenţa de precesie a electronului,
se obţine rezonanţa. Acest fenomen se numeste rezonanţă paramagnetică electronică sau rezonanţă
electronică de spin (RES).
Instalaţia cu care se realizează fenomenul RES este compusă din proba de substanţă paramagnetică
plasată într-un câmp magnetic creat de bobina B alimentată cu un curent de intensitate variabilă. În caelaşi
timp, proba se găseşte într-un câmp electromagnetic produs de un generator de microunde cu frecvenţa de
aproximativ 30GHz (Fig. VI.3).

Fig. VI.3 Schema simplificată a instalaţiei RES


Se variază intensitatea curentului prin bobină (deci câmpul magnetic creat) până se observă
rezonanţa la osciloscop.
In conformitate cu formula (VI.51) frecvenţa Larmor ar trebui să fie aceeaşi pentru toate substanţele
paramagnetice, B fiind inducţia câmpului magnetic exterior. În realitate însă, electronul se află într-un
câmp magnetic efectiv rezultat din suprapunerea câmpului exteror cu câmpul propriu ce depinde de
structura substanţei studiate. De aceea analiza RES permite studiul unor proprietăţi ale substanţelor
paramagnetice.
Intensitatea liniei de absorbţie dă informaţii despre numărul de electroni neîmperecheaţi din proba
studiată, iar lărgimea liniei depinde de mărimea şi forma interacţiunilor ce au loc în substanţa studiată.
Substanţele biologice pot fi studiate prin metoda RES doar atunci cînd conţin radicali liberi cu spin
necompensat.
Metoda RES folosită, numită metoda markerilor de spin este una din cele mai sensibile tehnici de
investigaţie ce permite obţinerea de informaţii privind structura şi dinamica macromoleculelor. Dintre
domeniile în care se aplică amintim studiul biopolimerilor care a permis elucidarea unor aspecte privind
activitatea catalitică a enzimelor, simetria moleculelor proteice, calculul distanţei dintre diferitele grupări
chimice etc.
Prin utilizarea markerilor de spin au putut fi elucidate aspecte legate de fluiditatea membranelor
naturale, de mobilitatea proteinelor şi lipidelor acesteia. In domeniu medical metoda se aplică pentru
studiul cantitativ al substanţelor chimice prezente în lichidele biologice.
Metoda RES a permis de asemenea studiul structurii hemoglobinei sau a clorofilei. De asemenea
prin metoda RES s-a stabilit că acizii nucleici au proprietăţi semiconductoare.

VI.4. REZONANTA MAGNETICA NUCLEARA

VI.4.1. Proprietăţi magnetice ale nucleului


Pentru a explica structura hiperfină a sodiului (dubletul sodiului), Pauli a emis ipoteza existenţei
spinului nuclear şi a momentului magnetic nuclear, asociat acestuia, la fel ca şi în cazul atomului.
Interacţiunea momentului magnetic al nucleului cu câmpul magnetic al electronilor produce o despicare
suplimentară a liniilor spectrale.
Spinul nuclear I reprezintă momentul cinetic total al nucleului, care provine din suma momentelor
cinetice orbitale şi de spin ale protonilor şi neutronilor (nucleonilor). Mărimea acestuia este cuantificată
cu numărul

cuantic de spin nuclear “i” prin relaţia
I   i (i  1) (VI.52)
unde i = 0,1/2,1,3/2,...
Valorile maxime ale numărului cuantic de spin, găsite experimental, sunt 7/2, pentru valorile
semiîntregi şi 9, pentru valorile întregi. Aceste limite sugerează aranjarea în pături a nucleonilor din
nucleu, până la completarea unor aranjamente stabile corespunzătoare unor minime ale energiei nucleului,
la fel ca şi în cazul completării păturilor electronice în atom.
Orientările momentelor cinetice nucleare sunt şi ele cuantificate, prin proiecţiile acestora pe o
direcţie privilegiata prin relaţia
I z  mi  (VI.53)
unde mi= -i, -i+1, -i+2,.. .i-2, i-1, i,
Momentelor cinetice ale nucleelor (care sunt sisteme cu sarcină electrică nenulă) le corespund
momente magnetice.
Magnetonul nuclear este definit printr-o relaţie asemănătoare cu cea a magnetonului Bohr:
e
N   5.10  27 Am 2
2m p
unde mp este masa protonului.
Factorul giromagnetic nuclear este dat de raprtul dintre momentul magnetic şi cel cinetic
 ge
  
I 2m N
În cazul protonului, pentru care i=1/2, proiecţia momentului magnetic de spin pe direcţia
privilegiată Oz este
 zp  ms g N  2,79  N
(VI.54)
Pentru neutron, deşi neutru electric, determinările experimentale indică
 zn  1,94  N (VI.55)

Să considerăm un nucleu care posedă un moment magnetic  şi un moment cinetic I . Cele două
mărimi suntparalele şi putem scrie

  I (VI.56 )

Într-un câmp magnetic exterior B 0 nucleul are o energie suplimentară
 
W=-  B 0=  I z B0
unde I z  mi 
mi fiind numărul cuantic magnetic de spin nuclear,
Energia căpătată de nucleu în câmpul magnetic exterior va fi:
W   mi B0 (VI.57)
Într-un câmp magnetic, un nucleu cu i=1/2 are două nivele de energie corespunzătoare, cu mi= 
1/2.
Nucleul poate trece dintr-o stare energetică în cealaltă schimbând cu exteriorul o cuantă
 0  W  B0
de unde se obţine imediat
 0  B0 (VI.58)
Aceasta este condiţia fundamentală pentru absorbţia de rezonanţă magnetică nucleară.
Dacă nucleul are i>1/2, relaţia (III.58) rămîne neschimbată deoarece, deşi în câmp magnetic apar
mai multe nivele energetice posibile, funcţionează regula de selecţie
mi  1 (VI.59)
Absorbţia rezonantă este o caracteristică a oscilatorilor amortizaţi.
În RMN spinii nucleari efectuează precesii în jurul câmpului magnetic; momentele magnetice în
mişcare de precesie dau o componentă constantă pe direcţia câmpului magnetic exterior şi componente

alternative pe direcţii perpendiculare. În experienţe de RMN peste cîmpul static B 0(0,0,B0) se aplică un

cîmp de radio frecvenţă perpendicular pe B 0 ca în figura VI.4 (în direcţia Oy).
G şi M din figura indică generatorul de radio frecvenţă şi circuitul pentru măsurarea absorbţiei de energie
de către probă.
O curbă tipică (de absorbţie rezonantă a protonilor din apă) pentru experimente de RMN este
indicată în figura VI.5
Fig.VI.4 Fig.VI.5

Valoarea frecvenţei de rezonanţă şi a semilărgimii de rezonanţă oferă indicaţii foarte precise asupra
factorului giromagnetic şi a câmpului local, ceeace permite estimări asupra structurii moleculelor organice
complexe.
În acest ultim caz spectrul de absorbţie RMN nu prezintă o singură linie, ci mai multe, cu
amplitudini şi semilărgimi diferite.
Semilărgimea unei linii depinde de distanţa pînă la vecinii cei mai apropiaţi şi indică lungimea
legăturii cu vecinii, iar poziţia liniei dă tăria interacţiunii. Aceste mărimi permit determinarea cu mare
exactitate a formulei structurale a substanţei analizate dacă formula brută (compoziţia procentuală este
cunoscută).
Dacă protonii unei anumite grupări dintr-o moleculă sunt înlocuiţi cu deuteroni, se pot studia prin
RMN comportările grupării respective (în acest fel se pot obţine acizi graşi complet deuteraţi).
Diferenţele între datele obţinute prin metoda RES şi RMN (în cazul acizilor graşi) arată că ataşarea
markerilor de spin reprezintă o perturbare mai mare a moleculei decît în cazul înlocuirii protonului cu
deuteriul, în cazul RMN-ului. Ca urmare, informaţiile obţinute prin metoda RMN sunt mult mai apropiate
de realitate decât cele date de RES.
Combinarea celor două metode, RES şi RMN a condus la apariţia tehnicii de dublă rezonanţă
electronică-nucleară (ENDOR-Electron Nuclear Double Resonance). Tehnica ENDOR permite obţinerea
unor informaţii suplimentare privind studiul radicalilor liberi organici.

VI.5.STUDIUL SUBSTANŢELOR SOLIDE CU METODA DE DIFRACŢIE CU RAZE X

VI.5.1. Reţele cristaline


Starea cristalină rezultă din aranjarea ordonată a unităţilor structurale (atomi, molecule, ioni) într-o
ordine bine stabilită în trei dimensiuni. Această ordonare se realizează în tot domeniul cristalin, spunându-
se despre cristal că are simetrie extinsă. Intr-un cristal unităţile structurale se grupează într-o celulă
poliedrică de bază, numită "celula elementarã".
Deci cel mai mic element de volum, care mai pãstreazã simetriile cristalului din care provine, este
celula elementară.
Cristalul se obţine prin repetarea în cele trei direcţii a celulei elementare. Muchiile celulei
elementare se numesc axe cristalografice.
Celula elementară este definită în mod unic prin laturile a, b, c şi unghiurile  ,  ,  care sunt constantele
reţelei (Fig. VI.7).

Fig.VI.7 Celula elementară a unui cristal


Celula elementară cu numărul cel mai mic de atomi care caracterizează substanţa chimică si care
sunt plasaţi în vârfurile sale se numeşte celulă primitivă (P). Prin adăugarea unor atomi complementari în
centrul bazelor sau feţelor, centraţi în volum, pe lîngă celula primitivă mai apar alte tipuri de celule
elementare: cu feţe centrate(F), cu volum centrat (I) şi celule elementare cu baze centrate(C ).
După forma figurii geometrice care constituie celula elementară, cristalele se împart în 7 sisteme
cristalografice denumite singonii.
Ansamblul tuturor elementelor de simetrie ale unei reţele cristaline reale formeazã un grup spaţial.
Sunt posibile 230 grupuri spaţiale, grupate în 32 grupuri punctuale, 14 tipuri de reţele diferite şi 7 singonii
cristaline (sau reţele Bravais).
Datorită anizotropiei cristalului, este necesar să se introducă un sistem de notaţii ale planelor dintr-
un cristal atunci cînd se fac studii cristalografice.
Fie un cristal a cărui celulă elementară este dată în figura VI.7. Trei puncte necoliniare de pe axele
cristalografice x0, y0, z0 determină un plan cristalografic. In analiza structurală, planele se definesc cu
ajutorul unor mărimi numite indici Miller ai planului respectiv. Aceştia se stabilesc în modul următor: se
face raportul a/ x0, b/ y0, c/ z0 şi se ia inversul acestor numere.
In figura VI.9 indicii Miller sunt (1,1,0).
Planele dintr-un cristal sunt notate prin simbolii Miller
( h, k , l ) .
Orice plan paralel cu planul considerat este caracterizat de aceeaşi indici Miller, deci indicii Miller
descriu o familie de plane.

Fig.VI.9 Indicii Miller


Distanţa dintre două plane alăturate în cazul singoniei cubice este:
a
d
h  k2  l2
2
(VI.60)

VI.5.2. Analiza de structură cu raze X


Structura cristalină a unui corp solid poate fi investigată cu ajutorul difracţiei unei unde. Unghiurile
sub care este difractată o undă de către un cristal depinde de structura cristalină şi de lungimea de undă a
undei utilizate. Imaginea de difracţie este bine observabilă atunci când lungimea de undă este comparabilă
cu distanţele interatomice, care sunt de ordinul 10 -10m. Astfel de unde sunt tocmai radiaţiile X deci o
descriere detaliată a structurii cristaline implică o analiză de structură cu raze X.
Difracţia razelor X pe cristale apare când lungimea de undă a radiaţiei X folosite este de acelaşi
ordin de mărime cu distanţa dintre atomi în cristal.
Facem observaţia că şi undele de Broglie asociate electronilor acceleraţi într-o diferenţã de potenţial
de 30 - 200 V (sau a neutronilor termici emişi de un reactor de fisiune) sunt caracterizaţi prin aceleaşi
valori ale lungimilor de undă şi sunt utilizabile în egală măsură la studiul substanţelor cristaline.
Metodele bazate pe difracţia neutronilor sunt deosebit de valoaroase în cercetarea structurii
cristalelor magnetice. Difracţia electronilor este utilă pentru straturi cristaline foarte subţiri şi pentru gaze,
deoarece electronii, fiind încărcaţi electric, pătrund în substanţe pe distanţe relativ scurte.
Radiaţia X incidentă pe un cristal este împrăştiată în toate direcţiile de atomii din nodurile reţelei.
Totul se petrece ca şi cum unda ar fi "reflectată" pe straturile atomice succesive. Se obţin maxime de
difracţie, dacă reflexiile pe straturi succesive interferă constructiv. Din Fig.VI.10 rezultă că diferenţa de
drum pentru undele difractate pe plane adiacente este:
  2d hkl sin  .
Se obţin maxime de difracţie dacă:
  2d hkl sin   n (VI.61)

Fig.VI.10 Difracţia razelor X

In relaţia (VI.61) d h,k,l este distanţa dintre planele cristalografice


Relaţia (VI.61) este cunoscută sub numele de "legea lui Bragg".
Legea lui Bragg cere ca  şi  să fie corelate. Undele cu o anumitã valoare a lungimii de undă,
care pătrund într-o structură cristalină sub un unghi  arbitrar nu sunt împrăştiate constructiv decât dacă
relaţia (VI.61) este îndeplinitã.
Pentru a obţine maxime de difracţie, este deci necesar să se varieze fie  fie , astfel încât să fie
îndeplinită legea lui Bragg.
Metoda de studiu a structurii cristaline prin difracţie cu raze X a fost descoperită de fizicianul Max
von Laue şi dezvoltată apoi de fizicienii William Bragg şi Lawrence Bragg (tată şi fiu). Din acest motiv
expresia (VI.61) poartă numele de legea lui Bragg.
Difracţia cu raze X se face pe următoarele căi:
a) Metoda cristalului fix. In acest caz se utilizează radiaţii X nemonocromatice (lungimea de undă
variază). Metoda de difracţie este cunoscută ca metoda Laue. Pentrucă lungimea de undă nu este
cunoscută, metoda este limitată.
b) Metoda cristalului rotitor foloseşte un fascicul de radiaţii X monocromatice şi un monocristal care
se roteşte, deci unghiul  din relaţia lui Bragg este variabil. Această tehnică este folosită pentru
măsurători structurale de precizie. Intensitatea spotului conţine informaţii importante despre structura
fină a cristalului.
c) Metoda pulberilor cristaline (Debye-Scherrer). In această metodă se folosesc radiaţii X
monocromatice (de exemplu se selectează linia K a Cu) care cad pe o probă sub formă de pulbere fină.
Proba se fixează pe axa unei camere cilindrice care este prevăzută în partea interioară cu un film
fotografic. Conurile de difracţie intersectează filmul într-o serie de cercuri concentrice care formează
debyegrama.
Metoda pulberilor cristaline dă informaţii despre distanţa dintre planele cristalografice.
Incepând din anul 1958 analiza de structură cu raze X a început să fie folosită şi în cazul
substanţelor necristaline, aşa cum sunt biopolimerii, după ce în prealabil au fost aduse, în unele cazuri, în
stare cristalină.
Metoda difracţiei cu raze X a permis studiul structurii unui număr mare de proteine. Astfel a fost
pusă în evidenţă structura hemoglobinei de către M.F. Perutz, a vitaminei B 12, de către D.Hodgkin, sau
descoperirea elicei duble a AND-ului de către F.H.Crick, J.D.Watson şi M.Wilkins, rezultat care a putut
explica mecanismele eredităţii.

VI.6. FENOMENUL LASER. GENERATORI CUANTICI DE RADIAŢIE


Există trei tipuri de generatori cuantici de radiaţie:
 LASER (Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation)
 MASER (Microwave Amplification by Stimulated Emission of Radiation)
 IRASER (Infrared Amplification by Stimulated Emission of Radiation)
Amplificatorii cuantici reprezintă surse de radiaţii luminoase monocromatice şi de mare putere.

VI.6.1. Emisia spontană şi emisia stimulată


Pentru ca un amplificator cuantic să funcţioneze trebuie să îndeplinească trei condiţii:
 Să existe un mediu activ, adică un sistem de atomi, gaz, lichid sau solid
 Să se realizeze inversiunea de populaţie,
 Trebuie să existe un mecanism de reacţie (feedback) în mediul activ.

VI.6.2. Mediul activ


Intr-un sistem cuantic izolat cu douã nivele energetice Wi şi Ws, pe care se găsesc ni, respectiv ns
atomi există tendinţa ca atomii aflaţi în stare energeticã superioară să treacă în cea inferioară, dacă aceasta
din urmă nu este complet ocupatã. Acset fenomen este emisia spontană.
Aceste tranziţii sunt însoţite, fiecare, de emisia unei cuante cu energia Ws-Wi.
Iradiind sistemul cu o radiaţie cu aceeaşi pulsaţie sunt posibile şi tranziţii inverse (de excitare).
Acesta este fenomenul emisiei stimulate.
Fenomenul emisiei stimulate este procesul de bază în funcţionarea acestor sisteme şi de aceea
apare şi în denumirea acestor instalaţii.
Spre deosebire de atomii care emit radiaţii prin tranziţii spontane, atomii care suferă emisia
stimulată radiază o cuantă de energie care este în fază cu radiaţia stimulatoare. Deci emisia se face de
această dată pe direcţia radiaţiei incidente spre deosebire de emisia spontană cand radiaţia este distribuită
izotrop. Ca urmare, cuanta emisă măreşte amplitudinea undei stimulatoare.
Radiaţia stimulatoare poate proveni din exterior sau din altã regiune a sistemului.

VI.6.3. Inversiunea de populaţie


Problema principalã care trebuie soluţionatã pentru a obţine emisia stimulată de radiaţie este cea a
realizării inversiei de populaţie, căci, în mod natural, numărul de atomi care se află într-o stare cu energie
Wi mai mare decât cea fundamentalã W0 este, la echilibru termodinamic mai mic decât numărul de atomi
din starea fundamentală, adică:
Wi W0

ni  n 0 e kT
 n0

Această emisie stimulată continuă până când populaţia stării superioare se micşoreazã suficient
pentru a deveni egală cu cea a stării inferioare.
Pentru a obţine inversia de populaţie, sistemul cuantic (mediul activ) trebuie sã fie excitat (sau
"pompat") la o distribuţie de neechilibru, prin folosirea unei surse externe de energie.
Intr-un sistem cuantic cu două nivele, inversia de populaţie se poate realiza numai prin alegerea şi
separarea constituenţilor aflaţi în starea excitatã de cei în stare neexcitatã, adică prin sortare. Sortarea se
poate efectua doar dacă particulele sistemului cuantic sunt independente (de exemplu, în stare gazoasã). In
acest mod se obţine inversia de populaţie în cazul maserului cu amoniac.
Sistemele cuantice cu mai multe nivele energetice (3 sau 4) permit obţinerea inversiunii de
populaţie prin pompaj optic.
Pentru apariţia efectului laser, mai este necesar ca timpul mediu de viaţă al stării de plecare a
tranziţiei laser să fie mare în comparaţie cu timpii de viaţă medie corespunzători celorlalte stări excitate.

VI.6.4. Amplificarea radiaţiei


Amplificarea radiaţiei stimulate se face în cazul laserilor folosind oglinzi, care prin reflexii
repetate, determină trecerea fasciculului de un număr de ori prin mediul activ, înainte şi înapoi. In acest
fel lungimea mediului activ devine de câteva ori mai mare decât lungimea reală. Oglinzile creează un
rezonator optic (cavitate optică rezonantă). Emisia stimulată de radiaţie poate să apară şi la o joncţiune p-
n, radiaţia provenind din procesul de combinare radiativă a electronilor cu golurile.
Există laseri care au ca mediu optic activ nu un cristal, ci un gaz sau un amestec de gaze (laseri cu
He-Ne, cu CO2 şi multe altele). Principiul de funcţionare este acelaşi cu cel al unui laser cu cristal. Ele pot
opera continuu sau în impulsuri şi acoperă o gamă largă de puteri luminoase emise, precum şi de
frecvenţe (practic, orice valoare de la infraroşu la ultraviolet şi chiar mai departe).
De asemenea există laseri cu semiconductori, la joncţiunea p-n, aceasta fiind emisã în planul
joncţiunii.

VI.6.5. Proprietăţile radiaţiei laser


Proprietăţile radiaţiei laser sunt:
 Monocromaticitatea-însuşirea radiaţiei de a avea o singură lungime de undă
 Directivitatea- proprietatea de a se propaga pe o singură direcţie
 Coerenţa care poate fi spaţială şi temporală (două radiaţii sunt coerente spaţial dacă pot
interfera provenind din două puncte diferite ale sursei de radiaţii; ele sunt coerente temporal
dacă provin din acelaşi punct dar sunt emise la timp diferiţi).
 Intensitatea –fluxul de energie radiantă emis în unitatea de unghi solid
Radiaţia laser este caracterizată de o coerenţã ridicată (lărgimea liniei spectrale laser este de
ordinul 102Hz faţă de cea a unei linii spectrale date de o sursă obişnuiăã, ce are ordinul 108Hz).

VI.6.6. Aplicaţiile radiaţiei laser


Datorită caracteristicilor radiaţiei, laserii au numeroase aplicaţii ştiinţifice şi tehnice.
Interferometrele cu laser permit măsurători extrem de precise (cu până la 10 cifre exacte) de
lungimi şi de variaţii de lungimi şi de intervale de timp. Fasciculele laser cu intensitate mare pot topi şi
vaporiza, în cantităţi mici, orice material iar energia transportată de fasciculele laser este suficientă pentru
iniţierea de reacţii nucleare.
Laserii au aplicaţii largi în controlul reacţiilor chimice, în analize spectrale, în telecomunicaţii , în
tehnica de calcul, holografie atc.
Cea mai importantă aplicaţie a laserilor este în domeniu medical, pentru investigaţii medicale şi în
chirurgie.
Aplicaţiile în medicină se bazează pe efectele radiaţiei laser asupra sistemelor vii care sunt
următoarel:
 Efecte termice (coagularea proteinelor, distrugerea ţesuturilor)
 Efecte de şoc (apare o undă de şoc care ce propagă cu o viteză mai mare decât a sunetului care este de
340m/s şi care produce efecte distrugătoare)
 Efecte electrice( campul electric al undei laser poate distruge legături atomice, producând mutaţii,
forme de cancer)
Aceste efecte permit folosirea laserilor atât în investigaţiile ştiinţifice din domeniul biofizicii şi
medicinei cât şi în clinici. Laserul se foloseşte în chirurgie pentru intervenţii nedureroase, pentru operaţii
la nivel ultramicroscopic, pentru cauterizări, se foloseşte în cazul dezlipirilor de retină etc.

BIBLIOGRAFIE

1. Baran. T., Biofizica medicală, Institutul de Medicină şi Farmacie Iaşi, Iaşi (1985)
2. Condurache D., Badescu Rodica, Grecu Irinel, Oancea Servilia, Fizica clasică în 15 lecţii,
Univ. Tehnică"Gh. Asachi" Iaşi, (1994)
3. Creanga D., Elemente de electrofiziologie celulară, Editura Cermi, Iasi, (2003)
4. Dimoftache C., Herman S., Biofizică medicală, Editura Cerma, Bucureşti, (1996)
5. Dragomirescu Elena, Rusu Fl., Contrea A., Bozac Rodica, Elemente de Biofizică, EDP,
Bucureşti, (1979)
6. Isac M., Filipescu C., Isac Rodica Maria, Biofizica, De la Big-Bang la Ecosisteme, Ed.
Tehnică, Bucureşti, (1996)
7. Johnn H., Phipps C., Gascoyne S., Hawkey C., Rampling M.W., A comparison of the
viscometric properties of the blood from a wide range of mammals, Clinical Hemorh. (1992),
Vol.12, 639
8. Luca, E. Zet, Gh., ş.a., Fizica generală, Editura Didactică şi Pedagogică,, Bucureşti, (1981)
9. Neacşu I, Cîmpeanu C. S, Elemente de biofizică şi biologie celulară, Editura Cerim, Iaşi
(2000)
10. Nicolaescu I., Fundamente de Biofizică, Universitatea de Medicină şI Farmacie Tg. Mureş,
11. Oancea, S., Condurache D., Badescu R., Grecu I., Fizica cuantica în 15 lecţii, Univ Tehnică
"Gh. Asachi" Iaşi, (1998)
12. Oancea S., Foca N., Condurache D., Băleanu A., Atomi. Molecule. Stări de agregare, Edit
DAN, Iaşi, (1999).
13. Oancea S., Râpă A., Oancea I., Introducere in Biofizica, Editura TEHNOPRESS, (2000)
14. Oancea S., Fizică elementară, Editura PIM, Iaşi, (2003)
15. Sybesma Ch., Biophysics An Introduction, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht, Boston,
London, (1989)