Sunteți pe pagina 1din 5

Îndrumar de laborator – BIOFIZICĂ – FIZICĂ GENERALĂ – 43

_______________________________________________________________________________________________

Determinarea coeficientului de tensiune superficiala

Noţiuni teoretice
La suprafaţa de separaţie lichid-gaz, echilibrul moleculelor
prezintă unele particularităţi. Astfel, o moleculă aflată în interiorul
lichidului interacţionează cu toate moleculele din jurul său ,
rezultanta forţelor de interacţiune fiind nulă şi molecula se află în
echilibru indiferent. Moleculele aflate la suprafaţa de separare lichid-
gaz vor interacţiona mai puternic cu moleculele din faza lichidă
deoarece moleculele în faza gazoasă sunt mai puţin numeroase.
Aceste molecule se vor afla sub acţiunea unor forţe rezultante
îndreptate spre interiorul lichidului ce dau naştere unor presiuni
interioare. Stratul superficial se caracterizează deci printr-o energie
potenţială proporţională cu suprafaţa şi se comportă ca o membrană
elastică întinsă. La echilibru, energia potenţială a stratului superficial
va avea valoare minimă iar suprafaţa liberă a lichidului va tinde spre
forma ce corespunde (în câmpul de forţe dat) unei arii minime.
Prin pătrunderea unei molecule din interiorul lichidului în
stratul superficial se consumă energie necesară măririi suprafeţei
libere. Dacă suprafaţa liberă se măreste cu dS, lucrul mecanic
cheltuit pentru aceasta este dL:
dL =  dS (1)
unde  reprezintă coeficientul de tensiune superficială.
Coeficientul de tensiune superficială reprezintă lucrul mecanic
necesar pentru mărirea suprafeţei libere a unui lichid cu unitatea de
suprafaţă:
dL
σ (2)
dS
Dacă mărirea suprafeţei se realizează cu ajutorul unei laturi
mobile a unui cadru ce se deplasează pe distanţa dx, astfel că avem
dS = ldx, l fiind lungimea laturii mobile, atunci din relaţia (2) rezultă:
dL F  dx F
σ   (3)
l  dx l  dx l
unde F reprezintă forţa de tensiune superficială, egală cu forţa cu
care se acţionează asupra cadrului pentru a-l deplasa pe distanţa
dx.
Dintre lichide, mercurul şi apa au tensiunile superficiale cele
mai mari.
Există mai multe metode de determinare a coeficientului de
tensiune superficială: metoda stalagmometrică, metoda scurgerii
prin tuburi capilare, metoda desprinderii inelului, metoda presiunii
maxime în bulă, metoda ascensiunii capilare, etc.
44 Îndrumar de laborator – BIOFIZICĂ – FIZICĂ GENERALĂ –
_______________________________________________________________________________________________

a) Determinarea coeficientului de tensiune superficială cu


ajutorul stalagmometrului Traube

Această metodă se bazează pe desprinderea picăturilor de


lichid la curgerea printr-un tub capilar.
Desprinderea picăturilor are loc atunci când greutatea picăturii
este egală cu forţa de tensiune superficială care se exercită pe
conturul capilarului conform ecuaţiei:
mg=2r (4)
unde m este masa picăturii de lichid care se desprinde, r este raza
capilarului şi  este coeficientul de tensiune superficială.
Masa unei picături se stabileşte prin numărarea picăturilor ce
se formează dintr-un volum măsurat V de lichid şi cunoscând
densitatea  a lichidului:
V ρ
m (5)
n
Pentru a elimina operaţia de calibrare a capilarului care este
dificilă, se folosesc de obicei lichide de referinţă a căror tensiune
superficială 0 se cunoaşte. Pentru un astfel de lichid de referinţă
volumul V va conţine n0 picături şi masa unei picături a lichidului de
referinţă va fi:
Vρ 0
m0  (6)
n0

0 fiind densitatea acestui lichid.


Condiţiile pentru desprinderea picăturilor lichidului studiat şi a
lichidului de referinţă se vor scrie:

g  2πrσ
n
(7)
Vρ 0
g  2πrσ 0
n0
De unde se obţine:
ρ n0 σ

ρ0 n σ0

adică:

n ρ
σ  σ0 0  (8)
n ρ0
Îndrumar de laborator – BIOFIZICĂ – FIZICĂ GENERALĂ – 45
_______________________________________________________________________________________________

de obicei drept lichid de referinţă se foloseşte apa distilată pentru


care se cunoaşte
0 =7210- 3N/m.

Aparate si materiale
Instalaţia este reprezentată de stalagmometrul Traube fixat pe
un suport. Stalagmometrul Traube este format dintr-un tub de sticlă
gradat prevăzut cu linii de reper, ce se continuă cu un rezervor de
volum V. În partea inferioară, rezervorul se continuă printr-un tub
gradat şi un capilar ce se termină cu un orificiu capilar într-o
0 suprafaţă circulară netedă care reprezintă locul
de desprindere a picăturii. La partea superioară,
20 tubul stalagmometrului este prevăzut cu un tub
de cauciuc cu pară cu care se aspiră lichidul
sau cu care se schimbă viteza de curgere a
lichidului.
0
20
Modul de lucru

În cadrul lucrării se va urmări:


-determinarea echivalentului stalagmometric.
-numărul de picături n0 desprinse la curgerea unui volum V de
apă distilată.
-numărul de picături n desprinse la curgerea unui volum V de
soluţie apă-alcool de diferite concentraţii.

Determinarea echivalentului stalagmometric


Se scufundă stalagmometrul într-un vas ce conţine lichidul de
referinţă (apă distilată) şi se pompează lichid până deasupra
diviziunilor superioare. Se lasă să curgă liber lichidul până când
nivelul acestuia ajunge în scara de diviziuni. Se citeşte şi se notează
diviziunile în dreptul cărora se află meniscul la desprinderea
succesivă a două picături. Numărul de diviziuni dintre cele două
desprinderi reprezintă echivalentul stalagmometric. Operaţia se
repetă de 3-4 ori.
Echivalentul stalagmometric permite aflarea fracţiunii pe care
1
o reprezintă o diviziune din volumul picăturii e 
n
46 Îndrumar de laborator – BIOFIZICĂ – FIZICĂ GENERALĂ –
_______________________________________________________________________________________________

Tehnica de lucru
1
1. Se determină echivalentul stalagmometric e n pentru
lichidul de referinţă (apă distilată)
2. Se determină numărul de picături n0 cuprinse în volumul V din
lichidul de referinţă (apă distilată) efectuând corecţiile
corespunzătoare diviziunilor n 01 si n 02. Valorile se trec în
tabel.
1
3. Se determină echivalentul stalagmometric e ,  n pentru
lichidul studiat.
4. Se determină numărul de picături n cuprinse în volumul V din
lichidul studiat, efectuând corecţiile corespunzătoare
diviziunilor n1 si n 2. Valorile se trec în tabel.
4. Se calculează valorile  cu relaţia (8) şi se trec în tabel.
5. Se reprezintă grafic  =  (c %)
6. Se determina concentratia necunoscuta.
Se cunoaşte 0 apă distilată = 72 10- 3 Nm-1 ; 0 apa şi valorile 
pentru diferite concentraţii se scot din tabele sau se
calculează cu ajutorul fracţiior molare.

Determinarea numărului de picături cuprins între reperele


stalagmometrului

Se aspiră lichidul de referinţă (apa distilată) în stalagmometru


până deasupra diviziunilor superioare şi se lasă apoi sa curgă liber
până când nivelul acestuia intră în scara de diviziuni. Se notează n01
diviziunea în dreptul căreia se găseşte meniscul în acest moment.
Se numără picăturile până când meniscul ajunge la diviziunile
inferioare şi se notează diviziunea n 02 în dreptul căreia se găseşte
meniscul în momentul în care se desprinde ultima picătură
numărată. La numărul de picături n 0’ se scad, respectiv se adună
numărul de picături care se găsesc în diviziunile care sunt în plus
respectiv în minus faţă de volumul (volum cuprins între diviziunile 0-
20) determinat. De exemplu dacă n 01 = 15, la nivelul superior avem
5 diviziuni în plus şi dacă n 02 = 18, la nivelul inferior vom avea două
diviziuni în minus faţă de volumul determinat, deci în total vom avea
5 -2 = 3 diviziuni în plus. Acest număr de diviziuni se înmulţeşte cu
1
echivalentul stalagmometric e al lichidului şi se obţine
n0
numărul picăturilor ce depăşesc volumul determinat V, şi deci se
Îndrumar de laborator – BIOFIZICĂ – FIZICĂ GENERALĂ – 47
_______________________________________________________________________________________________

scad din n 0’. Se obţine astfel numărul de picături ce corespunde


lichidului etalon n 0.
Se determină prin aceleaşi procedee echivalentul
1
stalagmometrului e'  şi numărul de picături n cuprins în
 n'
acelaşi volum pentru lichidul studiat şi se obţin valorile n1 , n2 , n 1, ,
n ,2 .
Tabel cu date experimentale

Nr.  
Lichid n01 n02 e n0 <n0> n <n>
crt. (kg/m3) (N/m)

Aplicând această metodă s-au găsit pentru lichidele biologice


următoarele valori ale coeficientului de tensiune superficială:
plasma oxalată 75,2  10- 3 N m- 1
ser sanquin 64,2  68  10- 3 N m- 1
saliva 70,0  10- 3 N m- 1
urina 58,3  72,6  10- 3 N m- 1