PARTEA A I-A

BIOFIZICA

INTRODUCERE

Obiectul Biofizicii
Biofizica este ştiinţa care s-a dezvoltat la graniţa dintre fizică şi biologie în scopul cercetării şi
explicării însuşirilor fizice ale organismelor vii. Având ca obiect de studiu un domeniu interdisciplinar,
biofizica este o disciplină relativ nouă.
In lumea vie găsim o legătură foarte strânsă între fenomenele fizice şi chimice, pe de altă parte.
Viaţa însă nu poate fi redusă la aspectele fizico-chimice ale materiei vii, dar fără cunoaşterea acestor
aspecte nu este posibilă înţelegerea vieţii.
Termenul de biofizică a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea odată cu denumirile de biologie
fizico-chimică, biofizică chimică etc.
Biofizica studiază fenomenele fizice care stau la baza funcţionării sistemelor biologice. De aceea
ea foloseşte tehnicile fizico-chimice precum şi aparatul matematic pentru cercetarea fenomenelor fizice
ale lumii vii.
Biofizica , abordează următoarele probleme :
1) studiul fenomenelor fizice (mecanice, termice, electrice) prin care se realizează fenomenelor
biologice precum şi energetica proceselor vitale
2) cercetarea efectelor biologice ale factorilor fizici ambianţi cu scopul de a-I utiliza pe cei
favorabili ca factori terapeutici sau de a realiza prevenirea acţiunii lor nocive asupra organismului
3) folosirea tehnicilor fizice în abordarea problemelor biologice.
Biofizica utilizează, pentru explicarea fenomenelor biologice, multe capitole ale fizicii şi
biologiei.
Legat de nivelul de organizare al sistemului biologic studiat, s-au dezvoltat diferite ramuri ale
biofizicii cum ar fi :
1 • biofizica moleculară care studiază proprietăţile moleculelor, ale materiei vii,
2 • biofizica celulară care se ocupă cu proprietăţile mecanice, electrice ale celulelor ,
3 • biofizica sistemelor complexe , etc .

După cum se observă, domeniul de cercetare al biofizicii este foarte vast, începând cu nivelul
atomic continuând apoi cu moleculele, celulele şi terminând cu omul.

Scurt istoric al dezvoltării biofizicii

Deşi are un caracter interdisciplinar, şi după cum am arătat , este relativ nouă, primele cercetări
în domeniul care astăzi îl cuprinde biofizica , au fost făcute de aproximativ două secole în urmă.
Originile biofizicii le putem considera studiile de biomecanică ale lui Leonardo da Vinci, pictor genial
dar, în acelaşi timp, inginer şi anatomist care a studiat zborului păsărilor şi funcţionarea muşchilor.
Un moment foarte important pentru dezvoltarea ştiinţelor în general îl constituie inventarea
microscopului de către Anthony Leeuvenhoeck, un modest funcţionar la primăria unui oraş olandez dar
pasionat constructor de lentile.

1
 Cercetările privind bioelectricitatea efectuate de Luigi Galvani asupra efectului electricităţii statice a
muşchiului de broască şi Alexandru Volta pot fi considerate însă ca început al cercetărilor de biofizică .~n
secolul al XIX-lea mari fiziologi ai lumii au efectuat cercetări de biofizica. Amintim cercetările lui Hermann
Helmholtz privind contracţia musculară si transmiterea influxului nervos şi care apoi a dezvoltat teoria lui
Thomas Young asupra vederii colorate şi asupra percepţiei sunetelor muzicale. A conceput si dezvoltat
instrumente de analiză a sunetelor şi aparate pentru oftalmologie. Un aport deosebit îl are medicul german
Robert Mayer în aprofundarea principiului I al termodinamicii privind conversia energiei dintr-o formă în
alta. O contribuţie însemnată la dezvoltarea termodinamicii aduce şi inginerul francez Nicolas Sadi-Carnot
care pune bazele construcţiei primului motor termic. Incepând din ultimele două decenii ale secolului al
XIX-lea, dezvoltarea biofizicii ia o mare amploare ca apoi la începutul secolului al XX-lea să se contureze
ştiinţele cu caracter interdisciplinar aşa cum este biobizica.Descoperirea radiaţiei X în 1895 de către
Wilhelm Konrad Röntgen , a deschis calea celor mai spectaculoase aplicaţii în biologie şi medicină , dintre
care cea mai importantă este radiologia. Secolul de abia încheiat este marcat de descoperirile lui Albert
Einstein prin introducerea Teoriei Relativităţii, explicarea fenomenului fotoelectric, etc.; de fapt aproape nu
este domeniu în care acest fizician să nu-şi fi adus aportul. Ideile sale inovatoare au deschis o nouă eră în
cercetarea structurii microscopice a corpurilor. Erwin Schrödinger pune bazele mecanicii cuantice care vor
contribui la dezvoltarea chimiei cuantice şi la o nouă abordare a cunoştinţelor privind structura materiei.
Descoperirea radioactivităţii naturale către soţii Pierre şi Marie Curie şi apoi a celei artificiale, cât şi
obţinerea ulterioară a izotopilor radioactivi care se folosesc în cele mai variate domenii, fac uneori ca
biofizica să se confunde cu radiobiologia (care este ştiinţa legată de aplicaţiile acestor izotopi radioactivi).
Cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea cuprinde remarcabile rezultate în toate domeniile ştiinţifice
deci şi în biofizică. Rezultatele cercetărilor de biofizica sunt numeroase şi dovada acestui fapt o reprezintă
numărul mare de premii Nobel acordate în cercetări cu caracter incontestabil de biofizica.

Domeniile de cercetare
Cele mai importante domenii de cercetare sunt:
1 ♦ radiobiologia este domeniul în care rezultatele ştiinţifice adunate sunt impresionante şi în acelaşi
timp domeniul este şi productiv. In prezent explorările funcţionale folosesc frecvent terapia cu
radioizotopi, iar pe de altă parte utilizarea acestora în mutaţii genetice poate permite obţinerea unor
mutanţi cu eficienţă economică mare.
2 ♦ fenomenele electrice care însoţesc activitatea celulelor şi a organelor excitabile ce permit
aprofundarea cunoştinţelor despre funcţiile acestora. Aceasta a iniţiat şi dezvoltat metode de
investigaţii cum sunt electrocardiografia, electroencefalografia, etc, fără de care în prezent în
medicină nu se face nici o intervenţie chirurgicală, de exemplu.
3 ♦ studiul fenomenelor de membrană din sistemele biologice a căpătat în ultimii ani o amploare
deosebită, astfel că acestea şi-au găsit explicaţii în cele mai diverse domenii, pornind de la
electrozii selectivi (membrane permeabile pentru anumiţi ioni ), continuând cu rinichiul artificial
(hemodializorul) şi până la instalaţii de desalinizare a apei de mare sau de ultrafiltrare a rezidurilor
industriale.
4 ♦ genetica moleculară care are în prezent o dezvoltarea spectaculoasă,
5 ♦ biopolimeri
6 ♦ biocibernetică etc.

Aceste cercetări însă necesită atât metodologie performantă cât şi un aparat matematic foarte complex.
Amintim aici că premiul Nobel în 1991 pentru medicină a fost acordat biofizicienilor germani Neher şi
Sakmann pentru tehnica “patch clamp” ce permite înregistrarea activităţii unui singur canal ionic din
membrana celulară (măsurători ale curenţilor ionici care sunt de ordinul picoamperilor !).
De asemenea subliniem că singurul român laureat al premiului Nobel, George Palade, este un
cercetător ce are ca obiect de studiu fenomene ce ţin de asemenea de biofizică.
Biofizica, ştiinţa viului
Deşi multe din procesele moleculare ale sistemelor vii sunt recunoscute , există încă multe
necunoscute, datorită diferenţei dintre lumea vie şi celelalte fenomene.

2
 In ciuda progreselor stiintifice, fenomenul desemnat de formula “lumea vie” este greu de definit şi
încă şi mai greu de studiat.
Explicarea fenomenelor fizice care stau la baza structurilor biologice s-a datorat faptului că anumite
conceptele fizice au pătruns tot mai mult în studiul biologic In acelaşi timp însă, cercetările biologice au pus
la punct metode de cercetare care au avut mare succes în cercetările de fizică.
Intrucît este greu de dat o definiţie a vieţii sau a sistemelor vii precum şi a domeniului de studiu al
biofizicii vom da în încheiere aprecierea profesorului. K.S. Cole, privind biofizica. “Biophysics includes
everythings that is interesting and excludes everythings that is not.”, adică “Biofizica include tot ce este
interesant şi exclude tot ce nu este aşa.”
Acesta este motivul pentru care, în cele ce urmează, nu vom răspunde la întrebări de felul “Ce este
viaţa ?” sau “Care sunt proprietăţile viului? “, ci vom încerca să aflăm şi să explicăm, atat cât este posibil,
fenomenele care dau esenţa vieţii.

I.1. Fenomene moleculare in lichide biologice

Fluidele (gazele şi lichidele) reprezintă un mediu continuu, care îşi modifică forma foarte mult sub
acţiunea unei forţe mici Ele au coeziune moleculară mică datorită căruia curg şi iau forma vasului. Dintre
fluide, cel mai important este apa, care acoperă 70% din suprafaţa planetei.
Apa a fost considerată de către Albert Szent Györgyi matricea vieţii datorită faptului că(se pare) viaţa
a apărut în apă, iar pe de altă parte, apa este indispensabilă vieţii.
Rolul apei în organismele vii poate fi concretizat în următorele aspecte:
1 􀂉Astfel apa este solventul universal atît în mediul interstiţial în care se află celulele cît şi în mediul
intracelular în care au loc toate reacţiile chimice.
2 􀂉Apa este mediul de transport al ionilor, macromoleculelor şI al celulelor de la un organ la altul
3 􀂉Apa este agentul de eliminare a produşilor de dezasimilaţie în afara organismului(prin urină şi
transpiraţie).
4 􀂉In cazul plantelor, apa, alături de dioxidul de carbon, stă la baza procesului de fotosinteză.
5 􀂉Avînd conductibilitate termică şi căldură specifică mare, apa constituie un factor de ameliorare a
variaţiilor de terperatură a organismelor iar la homeoterme evaporarea apei constituie principala formă
sub care se degajă căldura rezultată din catabolism.
6 􀂉In afara acestor funcţii, apa este un protector mecanic a unor sisteme(sistemul nervos central), este
mediul de suspensie al unor celule libere (elementele figurate ale sîngelui)

Vom prezenta în continuare cîteva fenomene specifice fluidelor, fenomene ce explică funcţionarea
organismului uman şi animal.

I.1.1. Fenomene de suprafaţă. Tensiunea superficiala

Existenţa tensiunii supereficiale explică multe fenomene din lumea vie. Două picături mai mici, când
se ating tind să se contopească. Picătura mai mare va avea o suprafaţă totală mai mică, deci o energie
superficială mai mică. Forma sferică a celulelor libere este, de asemenea, condiţionată de tensiunea
superficială. Deci fenomenele superficiale arată evoluţia unui sistem spre starea de echilibru care este starea
caracterizată printr-un minim energetic.
Să considerăm un lichid aflat într-un vas. O moleculă aflată în interiorul lichidului este atrasă de
celelalte molecule aflate în vecitătate cu forţe egale ca mărime astfel încât rezultanta acestor forţe este nulă
(Fig.I.12).

3
 Fig.I.1 Tensiunea superficială
Dacă însă se consideră o moleculă din stratul superficial (stratul de grosime egală cu raza de acţiune
moleculară), atunci forţele de atracţie care se manifestă din partea gazului sunt mai mici decât cele din
partea lichidului şi rezultanta acestora va fi nenulă. Corespunzător acestei forţe rezultante, apare o presiune
care este exercitată de stratul superficial asupra lichidului, denumită presiune suplimentară.
Ca urmare lichidul tinde să reducă dimensiunile stratului superficial, se comportă ca o membrană
elastică.
Forţele care apar tangent la conturul suprafaţei libere a lichidului tinzând să-i micşoreze această
suprafaţă sunt forţele de tensiune superficială.
Deci forţa de tensiune superficială poate fi scrisă sub forma:
F  l (I.1)
Coeficientul de proporţionalitate  se numeşte coeficient de tensiune superficială şi în SI se măsoară în
N/m.
Coeficientul de tensiune superficială poate fi definit şi în funcţie de energia consumată pentru a
menţine neschimbată suprafaţa liberă a lichidului. Lucrul mecanic consumat în acest scop va fi, după
definiţie:
d L  Fdl (I.2)
Inlocuind (I.1) în (I.2) se obţine:
d L  ldl  dS (I.3)
Coeficientul de tensiune superficială reprezintă energia consumată pentru a mări cu o unitate suprafaţa
liberă a lichidului. In SI se măsoară în J/m 2.
Datorită tensiunii superficiale care tinde să micşoreze suprafaţa liberă a lichidului, acesta se comportă
ca o membrană elastică. Deoarece forma sferică este forma care, pentru un volum dat, are suprafaţa minimă,
din acest motiv picăturile de lichid sunt sferice. Forma celulelor libere şi a unor fiinţe unicelulare este
determinată de asemenea de tensiunea superficila, acestea căpătând forme ce corespund unor suprafeţe
minimale. Coeficientul de tensiune superficială este influenţat de o serie de factori: temperatură,
concentraţie de săruri etc.
Solviţii modifică tensiunea superficială a solventului. In cazul apei, solviţii minerali(acizi, baze, săruri
minerale) măresc uşor tensiunea superficială. Solviţii organici, însă, reduc tensiunea superficială.
Foarte importante sunt substanţele tensioactive care au proprietatea de a micşora tensiunea
superficială: alcooli, acizi organici, detergenţi.
Moleculele acestor substanţe au proprietatea de a micşora forţele de coeziune dintre moleculele
solventului. Lichidele din organismele vii au, în majoritatea cazurilor, coeficienţi de tensiune superficială
mai mici decît ai apei.
Tensiunea superficială mare a apei, proprietăţile asemănătoare unei membrane elastice favorizează
menţinerea şi deplasarea unor insecte marine pe suprafaţa apei (Hidrometa). Ele prezintă la extremităţile
membrelor ramificaţii fine unse cu grăsimi care face ca ele să nu se ude.
Larvele ţânţarului anofel se prind de suprafaţa apei. Stropind apa cu petrol se poate lupta împotriva
malariei pentru că petrolul scade tensiunea superficială a apei iar larvele cad la adâncime şi mor.
Observaţie. Mai multe detalii despre tensiunea superficială vor fi studiate la lucrările practice de
laborator.

4
 I.1.2. Fenomene de contact.Capilaritatea.
La contactul dintre solid şi lichid apare o forţă de interacţiune, ca rezultantă a forţelor ce se exercită
între moleculele de lichid şi de solid.
a) Dacă forţa de coeziune dintre moleculele lichidului este mai mare decât forţa de adeziune (ce se
manifestă între moleculele de solid şi cele de lichid) se spune că lichidul nu udă vasul în care se
află. Astfel de lichide formează meniscuri convexe (Fig. I.13).

Fig.I.2 Fenomene de contact

b) Dacă forţa de adeziune este mai mare decât cea de coeziune, lichidul udă vasul în care se află şi
formează un menisc concav.
In raport cu lichidele, o suprafaţă solidă poate fi:
 liofilă dacă este udată de un lichid
 indiferentă
 liofobă, dacă nu este udată de lichid.
Un solid poate fi liofil pentru un lichid şi liofob pentru alt lichid.
De exemplu sticla este liofilă pentru apă (hidrofilă) dar liofobă pentru mercur (mercurofobă).
Aceste fenomene de contact explică fenomenul de capilaritate care este fenomenul de urcare a
lichidelor în capilarele liofile şi coborare în cele liofobe, abătându-se de la principiul vaselor comunicante
(Fig.I.3)

Fig.I.3 Capilaritatea
Tuburile capilare sunt tuburi care au diametrele foarte mici (de ordinul milimetrilor sau mai mici).
Inălţimea la care urcă sau coboară lichidul este dată de legea lui Jurin:
2 cos
h (I.4)
rg
unde  este densitatea lichidului, r este raza tubului, g este acceleraţia gravitaţională,  coeficientul de
tensiune superficială iar  este unghiul de racord (Fig.I.4)

5
 Fig.I.4 Ilustrarea legii lui Jurin
O coloană de lichid, aflată într-un tub capilar dar care este fragmentată prin bule de gaz, opune o mare
rezistenţă la înaintare deoarece trebuie învinsă, în afară de forţa de adeziune şi forţa de tensiune superficială
ce apare la nivelul fiecărui menisc realizat de bulele gazoase.
Capilaritatea joacă un rol fundamental şi pentru viaţa plantelor în special din două motive:
- capilaritatea asigură circulaţia sevei brute la plante,
- capilaritatea solului, ca factor pentru menţinerea apei folosită apoi de plante. Un sol cu capilare îşi
pierde apa foarte repede. De aceea trebuie aplicate măsuri agrotehnice prin care capilarele formate în sol
sunt distruse (prăşit).

I.1.3.Fenomene de transport. Vâscozitatea

Pentru a descrie mişcarea fluidelor reale trebuie să se ţină cont de interacţiunile dintre diferitele
elemente de fluid sau dintre fluid şi pereţii tuburilor prin care curge acesta. Aceste interacţiuni se manifestă
prin apariţia unor forţe de frecare internă dintre straturile de fluid sau între fluid şi pereţii vecini. Fluidele la
care se manifestă astfel de forţe de frecare se numesc fluide vîscoase iar fenomenul se numeşte vîscozitate.
Să considerăm un fluid vîscos plasat între două suprafeţe plane A şi B dispuse paralel, suprafaţa A
fiind fixă iar suprafaţa B se află într-o mişcare de translaţie cu viteza v. (Fig. I.5)

Fig.I.5 Mişcarea particulelor de lichid vâscos

Diferitele straturi de fluid dintre cele două suprafeţe se pun în mişcare datorită forţelor de frecare, cu
viteze cuprinse între 0 şi v. Deci între diferitele straturi apare o variaţie de viteză (gradient de viteză), în
direcţie perpendiculară pe direcţia de mişcare. Dacă se notează cu S aria comună a celor două suprafeţe,
forţa de frecare internă (forţa de vâscozitate) este:
dv
F   S (I.5)
dx
semnul “- “arătînd că forţa de frecare este de sens opus mişcării fluidului

Expresia (I.5) reprezintă forma analitică a legii lui Newton

Factorul de proporţionalitate  este coeficientul de vâscozitate dinamică. Unitatea de măsură în sistemul
internaţional este decapoisul (daP) = 1 Kg/m.s
Lichidele care respectă legea lui Newton se numesc lichide newtoniene iar cele care nu respectă această
lege, lichide nenewtoniene.
In practică se foloseşte şi vâscozitatea cinematică, dată de relaţia:

 (I.6)

 fiind densitatea fluidului. Unitatea de măsură în S.I pentru vâscozitatea cinematică este decakilostokesul
(dakSt) definit prin relaţia:

6
 m2
=  1dakSt
s
Se defineşte şi vâscozitatea relativă

r  (I.7)
s
 s fiind vâscozitatea dinamică a unui fluid de referinţă.
Mărimea
1
 (I.8)

se numeşte fluiditate.
Facem observaţia că vâscozitatea dinamică este funcţie de temperatură. De exemplu pentru apă aceasta
scade după o lege de forma:
b
  Ae T
Pentru toate fluidele, coeficientul de vîscozitate dinamică depinde şi de natura fluidului respectiv.

I.1.3.1. Curgerea lichidelor prin tuburi subţiri. Legea Hagen- Poiseuille

Legea Hagen- Poiseuille se referă la curgerea laminară a unui fluid vâscos printr-un tub cilindric,
fluidul fiind incompresibil (  = constant) şi curgerea staţionară (viteza diferitelor straturi de fluid nu
depinde de timp ci numai de distanţa faţă de axa tubului (Fig.I.6).

Fig. I.6 Tub de fluid

Pentru a calcula debitul volumic de fluid prin conductă, se consideră un strat de fluid cuprins între r
şi r  dr . Debitul volumic elementar din acest strat este, după definiţie:
dV ldS
dQ    vdS (I.9)
dt dt
După un calcul mai lung, pentru debitul volumic se obţine expresia:
 p1  p 2 4
Q R (I.10)
8 l
unde: p1  p 2 este diferenţa de presiune ce produce curgerea
-l este lungimea tubului
-R este raza tubului cilindric
-  coeficientul de vâscozitate dinamică a lichidului.
Expresia (I.10) este legea Hagen-Poiseuille.
Legea Hagen-Poiseuille afirmă că debitul de fluid real ce curge printr-o conductă cilindrică este
p  p2
proporţional cu puterea a patra a razei acesteia şi cu gradientul de presiune 1 .
l
Ea are aplicaţii foarte importante in practica la măsurarea vâscozităţii

7
 I.1.3.2. Mişcarea corpurilor în lichide vâscoase
Un alt aspect important legat de fluidele vâscoase o constituie determinarea forţei de frecare ce se
exercită asupra unui corp aflat în mişcare relativă faţă de fluid. Cazul cel mai simplu este cazul unui corp
sferic aflat într-un fluid care are o curgere laminară în regiunile îndepărtate de sferă.
Măsurătorile experimentale şi studiile teoretice au condus la următoarea expresie a forţei de
vâscozitate:
F  6rv (I.11)
Formula (I.19) este cunoscută sub denumirea de legea lui Stokes.
Ea arată faptul că la deplasarea unei sfere printr-un fluid vâscos, forţa de frecare ce se exercită asupra
sferei este proporţională cu coeficientul de vâscozitate dinamică, cu raza sferei şi cu viteza cu care sfera se
deplasează prin fluid.
Pe baza legii lui Stokes se poate determina vâscozitatea dinamică a unui lichid vâscos(uleiurile pentru
masini).

I.2.1. Difuzia
Organismele vii sunt sisteme deschise care realizează în mod continuu schimb de substanţă şi energie
cu mediul exterior.
Difuzia este fenomenul de pătrundere a moleculelor unei substanţe printre moleculele altei substanţe
sau a moleculelor proprii când distribuţia moleculelor în spaţiu este neomogenă.
Difuzia este un fenomen de transport, (ca şi vâscozitatea) fenomen în care se realizează un transport de
substanţă din zonele cu concentraţie mai ridicată, spre zonele de concentraţie mai mică, astfel încât
neuniformitatea să se reducă.
Fenomenul de difuzie este cel mai intens la gaze, unde viteza termică este foarte mare şi cel mai lent la
solide deoarece aici moleculele sau ionii au poziţii relativ fixe în spaţiu.
Să considerăm că delimităm un volum de lichid ca în Fig. I.24 în care concentraţia fluidului variază
după direcţia Ox.

Fig.I.24 Difuzia
Viteza de difuzie este proporţională cu gradientul de concentraţie şi suprafaţa de difuzie
dc
j  D (I.27)
dx

In (I.27) j este densitatea curentului de difuzie şi este egal cu numărul de particule ce traversează unitatea de
suprafaţă în unitatea de timp, adică:
N
j (I.28)
St
(N fiind numărul de particule, S suprafaţa şi t timpul), c este concentraţia substanţei,
N
c (I.29)
V
(V este volumul delimitat în fig. I.18), iar D este coeficientul de difuzie.
Expresia dată în (I.27) poartă numele de legea I-a a lui Fick.

8
 Semnul minus din legea lui Fick apare deoarece fluxul de substanţă se realizează de la concentraţie
mai mare spre concentraţie mai mică. Transportul de substanţă prin difuzie conduce la modificarea
concentraţiei în fiecare punct al spaţiului astfel că în final, pentru t   , se ajunge la o egalizare a
concentraţiei substanţei.

Legea a II-a alui Fick afirmă că, în orice punct al unui lichid, variaţia în timp a concentraţiei este
proporţională cu variaţia spaţială a gradientului de concentraţie.
Soluţiile acestei ecuaţii sunt tabelate.
In Fig.I.25 se prezintă variaţia concentraţiei iar în Fig. I.26, gradientul de concentraţie.

Fig.I.25 Fig. I.26

In cazul în care se consideră că difuzia are loc în planul xOy soluţia ecuaţiei I.33 este reprezentata în
Fig.I.27 şi este cunoscută sub numele de “clopotul lui Gauss”.

Fig.I.27 Curba (clopotul) lui Gauss

Coeficientul de difuzie se defineşte după relaţia (I.27), ca fiind cantitatea de substanţă ce străbate
unitatea de suprafaţă, în unitatea de timp, dacă gradientul de concentraţie este egal cu unitatea. Experienţa
arată că D variază direct proporţional cu temperatura, depinzând în acelaşi timp şi de forma particulelor.
Pentru particule coloidale de formă sferică coeficientul de difuzie este dat de formula lui Einstein:

9
 kT
D (I.34)
6r
In (I.34) k este constanta lui Boltzmann, T este temperatura absolută, r este raza sferei iar  este
coeficientul de vâscozitate dinamică a lichidului. Deci viteza de difuzie este proporţională cu temperatura
absolută dar este invers proporţională cu vâscozitatea ceea ce explică de ce difuzia într-un gel este mult mai
înceată decât într-un fluid.
In sistemele biologice însă, nu se realizează difuzia liberă, ci difuzia prin membrane. Fenomenul de
difuzie are un rol esenţial pentru organismele vii. Fenomenul de difuzie intervine între organism şi mediu
sau între celule şi mediul său, precum şi între diferite compartimente celulare. Organele specializate pentru
schimbul prin difuzie sunt: branhiile şi plămânii la animale şi frunzele la vegetale. La animalele inferioare
chiar toată suprafaţa tegumentului este adaptată la schimbul prin difuzie.
In aceste situaţii nu este vorba de difuzie liberă, ci prin membrane.

I.2.2. Osmoza
Membranele nu sunt la fel de permeabile pentru toate substanţele, ci sunt selectiv permeabile. O
membrană permeabilă pentru solvent dar impermeabilă pentru solvit se numeşte semipermeabilă.
Membranele biologice sunt permeabile nu numai pentru solvent ci şi pentru substanţe cu moleculă mică.
Fenomenul de osmoză este fenomenul de difuzie printr-o membrană semipermeabilă.
Fie două soluţii de concentraţii diferite despărţite printr-o membrană semipermeabilă, ca în Fig.I.25.

Fig.I.25 Osmometru
Dacă în vasul A se pune o soluţie concentrată iar în vasul B o soluţie mai puţin concentrată, atunci
moleculele solventului din vasul B vor trece prin membrana semipermeabilă, în vasul A.
Osmoza continuă pînă ce nivelul lichidului din vasul A produce la manometru denivelarea h cînd se
realizează echilibrul. Acest echilibru se realizează cînd presiunea hidrostatică a coloanei de lichid cu
înălţimea h egalează presiunea exercitată de fluxul osmotic, care este presiunea osmotică.

I.2.3. Presiunea osmotică

Explicarea presiunii osmotice se poate face pornind de la teoria cinetico-moleculară a gazelor,
considerînd că moleculele solventului ciocnesc membrana semipermeabilă.
Dacă se lucrează cu soluţii putin concentrate (deci moleculele sunt rare şi pot fi asimilate cu
moleculele unui gaz ideal) se poate aplica legea gazului ideal şi acestui fenomen molecular, adică:
m
pV  RT (I.35)
M
p fiind presiunea gazului, V – volumul ocupat de gaz, m- masa gazului, M masa moleculară, R constanta
gazului ideal iar T temperatura absolută a gazului.
Presiunea osmotică, notată cu , după (I.35), are expresia:
  C M RT (I.36)
In (I.36) C M este concentraţia masică.
Legile presiunii osmotice au fost stabilite de Van’t Hoff şi ele derivă din explicitarea expresiei (I.36).

10
 1) La temperatură constantă, presiunea osmotică este proporţională cu concentraţia masică sau
molară a soluţiei.
2) Presiunea osmotică a unei anumite soluţii de concentraţie constantă (C M=const., pentru M dat)
creşte cu temperatura absolută a soluţiei.
3) Pentru temperatură constantă şi concentraţie constantă (C M=const., T= const), presiunea
osmotică este invers proporţională cu masa molară a substanţei.
Legile lui Van’t Hoff permit determinarea masei moleculare a unor substanţe prin măsurători ale
presiunii osmotice. Din legea gazului ideal pentru masa moleculară se obţine expresia:
CRT
M  (I.37)

In anul 1925 Adair a determinat masa moleculară a hemoglobinei de cal. El a măsurat presiunea osmotică a
unei soluţii de hemoglobină ce conţinea 80 grame de hemoglobină la un litru de soluţie, la temperatura de
40C şi a găsit o valoare de 0,026 atmosfere. Introducînd aceste valori în expresia (I.37) se găseşte:
M= 70.000 Kg/Kmol.
Soluţiile macromoleculare nu respectă legea Van’t Hoff. In acest caz presiunea osmotică este dată de
expresia:
C
= RT  BC 2 (I.38)
M
In (I.38) B este o constantă ce depinde de intensitatea forţelor de interacţiune dintre moleculele solventului
şi solvitului. Relaţia (I.38) se poate scrie şi sub forma:
 RT
  BC (I.39)
C M
Dacă se reprezintă grafic mărimea /C se obţine o dreaptă a cărei intersecţie are valoarea RT/M.
Această valoare permite aflarea masei moleculare a macromoleculei.
Dacă moleculele sunt disociate, presiunea osmotică devine:
  iCRT (I.40)
Aici i =  + 1 unde  este un indice de disociere şi este egal cu raportul dintre numărul de molecule
disociate şi cel al moleculelor dizolvate.
Soluţia ce conţine un număr de particule osmotic active egal cu numărul lui Avogadro, N A se numeşte
soluţie osmomolară.
Presiunea osmotică exercitată de o soluţie osmomolară este la temperatura de 273K de 22,4 atmosfere
=22,6.105N/m2.
Această valoare se obţine după (I.37) astfel:
1mol J
 0  3 3 .8,31 273K  22,6.10 5 N / m 2
10 m mol.K
Două soluţii ideale, diferite, de molaritate egală, care au aceeaşi presiune osmotică, se numesc
izosmotice.

I.2.4. Echilibrul osmotic pentru organismele vii

Pentru organismele vii, pentru care membrana celulară este selectiv permeabilă, soluţia din sucul
celular va prezenta numai acea parte a presiunii osmotice datorată moleculelor pentru care membrana nu
este permeabilă. Această proprietate a celulelor vii se numeşte tonicitate.
In general, tonicitatea este mai mică decât presiunea osmotică, dar poate ajunge totuşi la 8 – 12
atmosfere la unele bacterii.
Celula poate rezista la astfel de presiuni deoarece ea este adaptată. Astfel plantele şi microorganisme,
pe lângă membrana plasmatică, mai prezintă o membrană rigidă. In cazul majorităţii animalelor însă,
celulele nu posedă un perete rigid şi de aceea acestea şi-au dezvoltat mecanisme de reglare a tonicităţii prin
eliminarea excesului apei şi a unor substanţe
Dacă soluţia de conservare a celulelor este hipotonică, apa pătrunde prin membrană producând
umflarea cu apă (turgescenţa) frunzelor. Tonicitatea înaltă a citoplasmei celulei vegetale este implicată,
alături de capilaritate, la ascensiunea sevei brute. Dacă procesul continuă, însă, se poate produce citoliza.
Atunci când sângele este introdus într-o soluţie mai diluată, apa pătrunde în eritrocit şi se produce
11
turgescenţa. Dacă membrana eritrocitară nu este suficient de rezistentă, aceasta se poate distruge şi iese
hemoglobina.
Dacă soluţia este hipertonică, apa intracelulară tinde să părăsească celula, ceeace duce la fenomenul de
plasmoliză. In cazul hematiilor, acest fenomen se numeşte ratatinare.
Menţinerea în corpul organismelor vii a unor soluţii de diferite concentraţii şi a presiunii osmotice este
absolut necesară; cînd echilibrul osmotic se strică, se produc dezechilibre şi chiar moartea.
Astfel, peştii de mare, introduşi în apă dulce suferă un dezechilibru osmotic (uneori letal) la nivelul
epiteliului brahial. Dacă se scoate sânge unui animal şi se introduce apă distilată, se produc de asemenea
tulburări grave.
O soluţie izotonă pentru organismul uman este serul fiziologic, având concentraţia molară 0,154 M,
ceeace corespunde la o concentraţie de 9 0 /00 NaCl.

I.2.5. Electroosmoza
Electroosmoza reprezintă deplasarea apei printr-o membrană ce conţine sarcini electrice, în absenţa
unei diferenţe de presiune osmotică, atunci când este aplicată o diferenţă de potenţial electric. Fenomenul a
fost detectat în celulele unor alge.

I.2.6. Efectul vacuolelor contractile

In unele organisme primitive (protozoare, alge) există vacuole contractile ce pompează intermitent,
în afara citoplasmei, fluid mai puţin concentrat decât citoplasma.

I.2.7. Osmoza inversă.

Dacă asupra unei soluţii mai concentrate se exercită din exterior presiuni mari, atunci moleculele de
solvent traversează membrana, în mod forţat, de la soluţia mai concentrată, la soluţia mai puţin concentrată.
Fenomenul se numeşte osmoză inversă.
Osmoza inversă are aplicaţii în cazul desalinizării apei;
Această metodă este folosită de pescăruşi pentru a-şi procura apa potabilă din apa de mare foarte
sărată.

II. MEMBRANE BIOLOGICE

II.1.1. Celula
Lewis Thomas spune că Pământul este o celulă vie, de culoare albastră.
Pământul şi-a constituit propria sa membrană, cea mai mare membrană din lume, atmosfera, care să
protejeze viaţa pe Pământ. Membrana de ozon apără vieţuitoarele de radiaţiile ultraviolete şi face astfel
posibilă viaţa pe Pământ.
Prin celula însă înţelegem, de obicei, cea mai mică formaţiune unitară în care mai poate exista
viaţa.
Membrana celulară reprezintă primul organit diferenţiat. Existenţa membranei a fost semalată încă din
secolul al XIX-lea. Denumirea de membrană vine de la latinescul ”membrana” care înseamnă înveliş, coajă.
Membrana, căreia i s-a acordat doar un rol pasiv, de izolare faţă de mediul exterior, are o structură complexă
şi îndeplineşte numeroase funcţii legate de procesele metabolice fundamentale.
Membranele vii au caracter de selectivitate, sunt semipermeabile

12
 II.1.2. Structura membranei
In prezent este unanim acceptat că membranele celulare sunt alcătuite dintr-un strat dublu fosfolipidic
în care sunt împlântate proteinele. Moleculele fosfolipidice sunt dispuse într-un strat dublu, părţile lor
hidrofobe venind în contact iar cele polare rămân libere epre exteriorul, respectiv interiorul celulei. Poziţia
proteinelor este arbitrară, ele se află din loc în loc, unele traversând complet membrana, iar altele nu.
Membrana hematiilor este una din din cele mai studiate membrane şi structura acesteia este dată în
Fig.II.2.
Schematic structura membranei este următoarea:
 Dublul strat fosfolipidic
 Proteinele care sunt:
 Integrale, care trec prin stratul bilipidic
 Periferice
Proteinele integrale, la rândul lor sunt:
 care traversează bistratul cu un singur segment (glicoforina)
 care formează canale şi servesc drept transportori (banda 3 care este un canal pentru anioni)
Proteinele periferice, la rândul lor sunt:
 localizate pe suprafaţa externă sau internă a bistratului, multe fiind enzime (de exemplu acetilcolina)
 care interacţionează cu partea citoplasmatică, este constituită dintr-o reţea de proteine şi formează
scheletul membranar (citoscheletul) format din:
 Spectrină
 Actină
 Banda 4.1
 Banda 4.9
 Aducina

Fig.II.2 Structura membranei eritrocitului

Acest model de membrană a fost publicat în anul 1972 în revista Science de către S.J. Singer şi
G.L.Nicolson şi denumit modelul mozaicului fluid al structurii membranei celulare.
Modelul constă dintr-o “mare” ce constituie stratul dublu lipidic, pe care plutesc proteinele asemeni
unor aisberguri. Dublul strat fosfolipidic formează o matrice de circa 60-80 A0 grosime.
Membranele biologice iau naştere prin autoasamblare pe baza interacţiunii hidrofobe.
Lipidele formează spontan în soluţii apoase straturi bimoleculare pe care proteinele se adsorb tinzând
să-şi ascundă propriile lor porţiuni hidrofobe.
Faptul că această dispunere a lipidelor se realizează de la sine în virtutea tendinţei oricărui sistem de a
atinge stări cât mai stabile (minim de energie) a sugerat posibilitatea realizării de membrane artificiale cu
13
ajutorul cărora să se studieze funcţiile membranei. Ca urmare structura şi funcţionarea membranei a putut fi
studiată pe baza membranelor artificiale, a membranelor model.
Lipidele formează matricea membranei iar proteinele asigură toate funcţiile membranei.
Proteinele conferă membranelor permeabilitatea selectivă, asigură diferenţierea celulelor, asigură
comunicarea intercelulară şi contribuie la determinarea formei celulelor. Unele sunt receptori pentru
captarea informaţiei din mediu, altele sunt enzime cu o localizare precisă.
Membrana, din punct de vedere biofizic, este un fluid în care au loc mişcări laterale la care participă
proteinele şi lipidele, de rotaţie în jurul axei proprii şi mai rar mişcarea în direcţie perpendiculară.
Membrana este un fluid structurat care îşi păstrează forma generală, dar ai cărui componenţi sunt în

continuă mişcare.

Membranele permit, graţie fluidităţii, modificări de formă ale celulelor, creşterea celulelor, refacerea
celulelor lezate.
Fluiditatea membranei se modifică în cazuri patologice ca infecţia virală, acţiunea unor factori externi,
tumorile maligne.
Explicarea modificării fluidităţii se face prin procesul de obstrucţionare în funcţionarea normală a
proteinelor integrale.
Biomembranele reprezintă circa 10-20% din masa celulară dar proporţia de lipide şi proteine este
diferit.

II.1.3. Funcţiile membranei

Membranele reprezintă o structură comună celulelor, ele apar atât la celule pentru a le separa de
exterior, cât şi în formaţiunile din interiorul celulei. In interiorul membranei au loc foarte multe procese
biofizice şi biochimice. Membranele nu au numai un rol static, în delimitarea celulelor şi a organitelor
celulare, ci au un rol dinamic în diverse procese fizice.
Membrana care înconjoară celula, plasmalema, (care închide citoplasma) formează o barieră selectivă
ce menţine integritatea celulei datorită fenomenelor de transport, active şi pasive, care au loc prin ea.
Funcţiile membranei se împart în trei mari categorii:
a) rol de frontieră fizică; ea păstrează şi menţine o compoziţie chimică diferită în interior faţă de
exterior, datorită difuziei selective.
b) reprezintă locul unde au loc reacţii chimice, locul unor funcţii de bază, din care o mare parte a
reacţiilor de conversie a energiei.
c) proteinele constituie receptori în cadrul comunicării intercelulare
Deşi între lichidul intracelular şi extracelular există numeroase asemănări, totuşi există o deosebire
esenţială şi anume existenţa unei concentraţii ionice diferite.
Dintre ionii ce se găsesc în mediul intra şi extracelular, cei mai importanţi sunt ionii anorganici de Na, K,
Cl şi Ca iar dintre cei organici, proteinele şi polipeptidele. Pentru ionii organici membrana celulară este
impermeabilă şi ei rămîn în general în interiorul celulei în care au luat naştere.
Ionii de Na, K, Cl pot trece prin membrană în ambele sensuri, dar concentraţia lor nu este aceeaşi de
ambele părţi ale membranei.
Astfel concentraţia ionului de Na este de 10 ori mai mare în lichidul interstiţial decît în cel intracelular, la
Cl concentraţia ionului este de 14 ori mai mare în lichidul interstiţial decît în cel intracelular, în timp ce
pentru K concentraţia este mai mare în lichidul intracelular de 30 de ori decât în lichidul interstiţial.
Datorită diferenţei de concentraţie, ionii difuzează prin membrană tinzînd spre o egalizare a
concentraţiilor. Ionii de Na şi Cl tind să difuzeze în interiorul celulei, iar ionii de K şi cei organici, spre
exteriorul acesteia. Viteza de difuzie depinde atît de concentraţia ionilor cît şi de permeabilitatea membranei
pentru acesti ioni.
In stare de repaos membrana este impermeabilă pentru anionii organici, are permeabilitate mică pentru
ionii de Na şi prezintă permeabilitate mare pentru ionii de K şi Cl. Permeabilitatea mică a membranei pentru
ionii de Na se explică prin faptul că aceştia sunt puternic hidrataţi şi au diametrul mai mare decît ionii de K.

14
 II.2. TRANSPORTUL PRIN MEMBRANELE BIOLOGICE

II.2.1. Clasificarea proceselor de transport

Proceselor de transport prin membrană se clasifică după diferite criterii.
1. După mărimea particulelor ce străbat membrana, transportul poate fi:
 macrotransfer – pentru macromolecule şi particule
 microtransfer - pentru ioni şi molecule mici
Ionii şi moleculele mici trec mai ales prin proteinele intrinseci pe cînd macromoleculele trec efectiv odată cu
porţiuni din membrană, pentrucă sunt transportate în vezicule.
2. Din punct de vedere al mecanismului de transport, acesta poate fi:
 transport pasiv – care se face în sensul gradientului de concentraţie, pentru moleculele
neîncărcate şi în sensul gradientului electrochimic pentru cele încărcate
 transport activ – care se face împotriva gradientului de concentraţie cu
aport energetic din exterior (cu consum de ATP).
Transportul activ poate fi
- transport activ primar
- transport activ secundar
- translocaţie de grup
Microtransferul pasiv se poate face pe următoarele căi:
 difuzie simplă - prin dublu strat lipidic
 difuzie facilitată
 canale ionice
Macrotransferul se realizează prin:
 transport direct al macromoleculelor
 transport prin vezicule
Transportul prin vezicule, la rândul lui poate fi:
 endocitoză, transportul are loc spre interiorul celulei care este :
a)fagocitoză
b)pinocitoză-dependentă de receptori
-independentă de receptori
 exocitoză (transportul se realizează din citoplasmă spre exterior)
 transcitoză (veziculele străbat toată celula, dintr-o parte în alta)
Datorită faptului că se admite că transportul se realizează în cea mai mare parte prin proteine de
transport, transportul se mai poate clasifica şi după numărul speciilor de substanţe ce pot fi transportate.
3.După numărul speciilor de substanţe ce pot fi transportate:
 uniport-când este transportată prin membrană o singură substanţă
 cotransport-dacă transportul unei substanţe este cuplat cu al altei substanţe
Cotransportul poate fi de două feluri:
-simport-dacă trecerea ambelor substanţe se realizează în acelaşi sens
-antiport- dacă trecerea ambelor substanţe se realizează în sensuri opuse

II.2.2 Macrotransportul
Fagocitoza se realizează prin întinderea membranei care înconjoară particula şi o introduce în
interior.
Pinocitoza independentă de receptori se realizază prin pătrunderea fluidului din vecinătatea
celulei, membrana formând canale
Pinocitoza mediată se realizează astefel: o moleculă mare sau o particulă se leagă de un receptor
specific, formează un complex care este absorbit de citoplasmă
Exocitoza se realizează prin fuziunea unor vezicule din citoplasmă cu membrana şi conţinutul din
vezicule este eliminat în exterior.
Transcitoza realizează transportul macromoleculelor prin celulele endoteliului capilar.

15
 G.E. Palade a observat la microscopul electronic în citoplasma celulelor endoteliale vezicule ce
traversează celulele, sugerând rolul veziculelor în transportul macromoleculelor din plasmă în afara patului
vascular.

II.2.3. Transportul pasiv

II.2.3.1.Difuzia simplă
In cazul membranelor biologice difuzia simplă se realizează pe două căi:
 prin dublul strat lipidic şi
 prin proteinele intrinseci.
Difuzia simplă prin stratul bilipidic a fost pusă în evidenţă de Overton care a arătat că viteza de
pătrundere a substanţelor în celulă este proporţională cu solubilitatea acestora în lipide.
Difuziunea simplă este guvernată de legea lui Fick (care a fost studiată în capitolul “Fenomene
moleculare în lichide”). Cantitatea de substanţă transportată variază liniar cu diferenţa de concentraţie.
La începutul anilor 1900, Albert Einstein a arătat că există o relaţie simplă între coeficientul de difuzie
D, al unei substanţe şi timpul t necesar pentru difuzia la o distanţă medie d, într-un mediu fluid:
d 2  2 Dt
Pentru a difuza prin celula intestinului, care este de circa 10m, glucoza are nevoie de 0,08 secunde.
Pentru celulele protozoarelor, care au lungime foarte mari, timpii de difuzie devin mari astfel încât,
datorită constrângerilor difuziei, se ajunge la o limitare a mărimii celulelor biologice
Pentru moleculele mici hidrofile şi pentru apă această explicaţie a suscitat numeroase controverse.
Difuziunea apei este mult mai intensă decît a oricărei substanţe. De aceea s-a admis că în acest caz
transportul se realizează prin difuziune simplă mediată de proteine.
De exemplu apa care traversează în cele două sensuri membrana hematiei în timp de o secundă are
volumul mai mare de 100 de ori decât volumul hematiei, dar fluxul net este nul şi volumul hematiei rămâne
constant.
In anumite condiţii poate apare o diferenţă de concentraţie transmembranară pentru apă şi atunci există
un flux hidric net ducînd la turgescenţa celulei. Transportul apei poate fi blocat prin adăugarea substanţelor
care conţin mercur. Adăugarea hormonilor antidiuretici în rinichii mamiferelor şi în pielea de broască creşte
puternic viteza de mişcare a apei în epitelii. In rinichii mamiferelor acest flux de apă este esenţial pentru
abilitatea rinichiului de a reţine apa în organism în perioade de dezhidratare (în special pentru animalele care
trăiesc în deşert).
Fenomenul de difuziune a apei prin membranele celulare este fenomenul de osmoză, pus în evidenţă
de Dutrochet în anul 1809, cu mult înainte de a se cunoaşte structura membranei celulare. In prezent sunt în
studiu şi alte fenomene legate de transportul apei, sub două aspecte:
a) precizarea stării apei, în special cea intracelulară, unde o parte din molecule sunt în stare liberă iar
altele legate, îndeosebi la nivelul proteinelor
b) punerea în evidenţă a structurilor de la nivelul membranei ce concură la transport
c) existenţa unor pori sau canale specifice apei
d) existenţa unor canale sau pori de transport pentru apă şi unii anioni
e) existenţa unor transpotori
Tehnicile de mare precizie a măsurătorilor vor da probabil răspuns la aceste întrebări.
Sau poate se va confirma observaţia lui Schrodinger după care materia vie nu eludează legile fizicii, ci
poate să implice “alte legi ale fizicii”, necunoscute încă.
Este deci posibil ca unele cercetări din biologie să antreneze noi cercetări în domeniul fizicii, aşa cum unele
fenomene din fizică au impus dezvoltarea unor noi formalisme matematice care să le poată explica.

II.2.3.2. Difuziunea facilitată

Ca şi în cazul difuziunii simple, difuziunea facilitată conduce doar la un transport de solvit în sensul
gradientului de concentraţie.
Pentru anumite substanţe transportul prezintă trăsături incompatibile cu difuziunea simplă şi anume:
16
  difuzia are loc mult mai rapid decît în difuzia simplă (chiar de 100.000de ori)
 viteza de difuzie prezintă saturaţie cînd concentraţia externă a solvitului creşte
 transportul poate fi inhibat prin analogi structurali ai solvitului
Dacă se reprezintă grafic viteza de difuzie în funcţie de concentraţie se obţine graficul din Fig.II.5.

Fig.II.5 Transportul pasiv

In cazul difuziei facilitate se consideră că la transport participă un constituent al membranei, cel mai
adesea o proteină, care recunoaşte solventul, accelerând transportul.
Substanţele sunt transportate prin intermediul unor proteine specifice care se comportă ca nişte enzime
(se şi aseamănă cu cataliza enzimatică). Fiecare proteină transportoare prezintă un loc specific de legare a
substanţei transportate; cînd toate locurile de legare sunt ocupate, viteza de transport ajunge la o valoare
maximă, caracteristică fiecărui transportor, ceea ce explică saturaţia.
Extinderea şi detaliile cunoaşterii transportorilor de glucoză din celulele organismului animal au
permis să se formuleze unele ipoteze privind transportul facilitat.
Mecanismul difuziei facilitate comportă două etape:
a) substanţa transportată este recunoscută de transportator
b) transportul propriu-zis
O diagramă formală a unui model de transport facilitat este modelul “carrier”.
In acest caz proteinele care se comportă ca nişte transportatori mobili, (realizează transportul prin
mecanismul “carrier”= transportator), fac “naveta” prin membrană. (Fig.II.6)

Fig.II.6 Modelul carrier al difuziei facilitate

Modelul cel mai cunoscut este modelul ping-pong.
Etapele corespunzătoare pentru schimbările de conformaţie ale proteinelor au viteze diferite (de la sute
la milioane de schimbări pe secundă). In multe cazuri schimbările de conformaţie ale transportorului
încărcat sunt mai rapide decât pentru transportorul neîncărcat.
17
 II.2.3.4. Canale ionice
Dacă ionii ar trece prin membranele celulare doar prin difuzie-solubilitate, atunci viteza lor de difuzie
ar fi extrem de mică. Sodiul, potasiul, calciul, protonii, ionii bicarbonat sunt toţi foarte necesari celulelor şi
intră şi ies foarte rapid din celulă. S-a găsit că fluxurile rapide de ioni trec prin canale care sunt molecule
proteice.
Canalele ionice sunt proteine, sunt specifice pentru un anumit tip de ioni şi prezintă caracteristicile
enzimelor: energie redusă pentru transportul substanţelor şi pot fi blocate.
Difuziunea prin canalele ionice se deosebeşte de cea facilitată deşi şi aceasta este mediată tot de
proteine care ”facilitează” transportul. Viteza de transport este mult mai mare decît în cazul difuziei
facilitate şi, în plus, nu există saturaţie (după cum se observă din Fig.II.5). Transportorii de tipul
valinomocinei pot transporta circa 10 4 ioni/s în timp ce prin canale pot trece circa 10 7 ioni/s.
Studiul canalelor s-a făcut folosind un antibiotic care omoară bacteriile gram-pozitive, denumit
gramicidină. Ea acţionează ca un ionofor, care are afinitate pentru cationi. Viteza de mişcare a ionilor prin
stratul bilipidic este măsurată electric prin măsurători de conductanţă, care urmăresc intensitatea curentului
generat de ioni. Există o literatură bogată privind canalele ionice; din păcate însă există şi numeroase aspecte
care nu sunt încă elucidate. Cel mai simplu model de canal ionic este un “por” cilindric de secţiune uniformă
care se extinde prin membrana celulară, selectând ionii, în principal datorită mărimii deschiderii porului.
Apar însă aspecte neelucidate legate de permeabilitatea pentru ioni cu sarcini diferite şi de selectivitatea faţă
de ioni de aceeaşi sarcină. Schema unui canal ionic este dată în Fig. II.7

Fig.II.7 Canalul ionic

Nomenclatura canalelor se stabileşte în funcţie de tipul ionilor pentru care ele au permeabilitate
maximă în condiţii fiziologice normale.
Canalele ionice au o proprietate particulară: prezintă două stări moleculare alternative:
 permit (prin deschidere) trcerea ionilor
 opresc (prin închidere) trecerea ionilor
Trecerea canalelor dintr-o stare în alta este probabilistă.
Canalele ionice sunt bariere de selectivitate (datorită unei grupări electronegative F.S) şi bariere de
permeabilitate.
Deschiderea şi închiderea porului, proprietate care se numeşte “gating”, se manifestă prin tranziţiile
aleatoare între conformaţii conductoare şi neconductoare ale canalelor ionice.
Evolutiv canalele ionice au apărut drept rezultat al necesităţii celulelor de a fi capabile să
recepţioneze informaţii din mediul exterior şi de a le transmite ulterior. Din acest punct de vedere există
două tipuri de canale ionice:
 Canale ionice specializate în codarea informaţiei în potenţiale de acţiune şi medierea acestora
 Canale ionice specializate în detecţia diferiţilor stimuli cum ar fi lumina, temperatura, stimuli chimici
18
 Canalele implicate în generarea potenţialelor de acţiune sunt la rândul lor:
1. Canale al căror gating este determinat de interacţiunea lor cu molecule specifice (acetilcolina,
histamine, etc.) şi se numesc LGIC=ligand gated ion channel)
2. Canale ar căror gating este determinat de interacţiunea cu un câmp electric transmembranar
(VGIC=voltage gated ion channels) canalele de Na, K şi Ca.
Poarta este comandată de un senzor, care este o grupare de particule încărcate, capabile să se
deplaseze în câmp electric. Această afirmaţie a fost verificată experimental în anul 1973, prin măsurarea
curentului de poartă.
Cu ajutorul tehnicii “patch-clamp” s-a reuşit efectuarea unor măsurători la nivelul unui singur canal
ionic.

II.2.3.5. Tehnica “patch-clamp” de studiu a curenţilor transmembranari

Tehnica “patch-clamp” sau “single channel recording” permite măsurarea curentului electric
transmembranar printr-un singur canal ionic.
Această metodă de măsură a fost dezvoltată de Erwin Neher şi Bert Sackman la mijlocul anilor 1970.
Pentru metoda de cercetare “patch-clamp” aceşti cercetători au primit premiul Nobel pentru medicină în anul
1991.
Prin această metodă se poate izola electric o parte infimă (patch=petic) din membrana celulară
aplicând pe suprafaţa externă a unei celule o micropipetă de sticlă (patch electrod) cu diametrul vârfului de
aproximativ 1m (pentru a avea o imagine a scalei trebuie să ne gândim că însăşi celula are un diametru de
20-50m). Se lucrează la microscop cu un micromanipulator. Regiunea membranei de această dimensiune
conţine doar unul sau câteva canale ionice. Prin aplicarea unei depresiuni la gura pipetei se poate trage o
bucăţică din membrană şi se poate detaşa această bucată din membrana însăşi. Se pot măsura variaţii de
curent corespunzătoare deschiderii unui canal ionic, mai mici de 0,2 picoamperi.
Prezentăm în continuare foarte succint pricipalele rezultate ale metodei de cercetare, “patch-clamp”:
 Tehnica “patch-clamp” dă informaţii despre structura canalelor ionice, funcţiile lor şi interacţiunea
acestora cu alte proteine.
 Acest tip de experimente dau informaţii asupra procesului de transport prin canalele ionice în scopul
elaborării unui model fizic adecvat pentru difuzia ionilor prin porul proteinei.
 Tehnica “patch-clamp” dă informaţii importante legate de probabilitatea de deschidere a unui canal în
anumite condiţii.
Pe baza unor programe de calcul se poate evalua timpul cât un canal ionic este deschis pentru trecerea
ionilor.
Una din problemele fundamantale legată de structura şi funcţiile canalelor ionice se referă la estimarea
numărului de stări de tip închis şi deschis pe care le poate asigura un canal precum şi determinarea vitezei de
tranziţie între aceste stări.
Este imposibil de evaluat momentul în care un canal ionic realizează tranziţia moleculară între cele
două stări precum şi durata cât se menţine în această stare.
După cum am arătat mai înainte, ideea măsurătorilor este simplă însă aspectele tehnologice ridică
probleme destul de complicate, având în vedere faptul că se urmăreşte înregistrarea unor curenţi de ordinul
picoamperilor cu frecvenţe mari, care sunt pot fi foarte uşor alteraţi de zgomotele electrice externe.

II.3. Fenomene bioelectrice celulare

Bioelectrogeneza este fenomenul de producere de electricitate în organismele vii. Apariţia
fenomenelor electrice în ţesuturile vii reprezintă una din caracteristicile fundamentale ale vieţii celulelor.
Prezenţa în citoplasma oricărei celule cât şi în fluidele extracelulare a atomilor şi moleculelor ionizate
şi faptul că activitatea metabolică menţine diferenţa de concentraţie a acestor ioni, face ca fenomenele
electrice să fie proprii tuturor celulelor vegetale şi animale.
Bioelectrogeneza se manifestă prin existenţa unor fenomene electrice şi comportă două etape:
 Menţinerea unei diferenţe de potenţial la nivelul membranei
 Schimbarea stării electrice ca răspuns la mediul extern

19
 Bioelectrogeneza se întâlneşte la toate nivelele de dezvoltare. De asemenea, toate celulele vii îşi
manifestă starea de activitate prin generarea unor fenomene electrice. Bacteriile şi organismele celulare
manifestă o evidentă activitate electrică ce depinde de condiţiile de mediu.
Tensiunile electrice ale unor peşti (Electrophorus electricus) pot ajunge până la 500-600V.
Pentru toate organismele vii, unităţile de bază ale electrogenezei sunt celulele.

II.3.1. Potentialul de repaos celular

O caracteristică importantă a oricărei celule vii este existenţa unei diferenţe de potenţial electric între
faţa externă şi cea internă a membranei celulare.
Deoarece atât citoplasma cât şi fluidele interstiţiale au conductivitate ridicată, în interiorul lor
potenţialul este constant, deci potenţialul de repaos celular (PR) este diferenţa de potenţial dintre interiorul
celulei şi mediul extern (spre deosebire de potenţialul activ din timpul activităţii celulelor excitabile).
Posibilitatea măsurării potenţialului care se formează pe membranele celulelor vii se datorează
cercetărilor iniţiate de biofizicianul american Keneth Cole şi a britanicilor Alan Hodkin şi Andrew Huxley.
Aceşti cercetători au inventat şi perfecţionat microelectrozii de sticlă, care sunt pipete (micropipete cu vîrful
de 0,5m) care nu produc leziuni membranei la străpungerea ei. Intre microelectrodul de sticlă din
citoplasmă şi un electrod de calomel de exemplu, plasat în soluţia externă, apare o diferenţă de potenţial,
interiorul celulei fiind întotdeauna negativ faţă de exterior.
Potenţialul de repaos are valori bine determinate pentru fiecare celulă, variind între -50V şi -100 mV
(Fig.II.12). Valoarea PR diferă de la specie la specie şi de la o celulă la alta. El este supus influenţei
mediului extern, precum şi a hormonilor, astfel că potenţialul de repaos este un bun indicator al funcţionării
celulei. După moartea celulei diferenţa de potenţial dintre cele două feţe ale membranei se anulează.

Fig.II.12 Potentialul de repaos celular (PR)

Prin definiţie s-a considerat că PR este potenţialul de echilibru electrochimic între interiorul şi
exteriorul celulei pentru ionul de K+ care, după legea lui Nernst este:
RT c Ke
VK  ln i
F cK (II.18)
unde V K este potenţialul de repaos, c Ke este concentraţia de potasiu în exteriorul celulei iar c Ki este
concentraţia de potasiu în interiorul celulei.
Deoarece concentraţia de potasiu este mai mare în interiorul celulei, deoarece membrana celulară
este permeabilă în special pentru potasiu, potenţialul de repaos este negativ.
Na ramîne mult mai abundent în spaţiul extracelular decît în citoplasmă deşi gradientul de concentraţie
tinde să-l introducă în interior. Concentraţia sa rămîne constantă datorită unui proces de scoatere în afară,
20
care este rezultatul unui proces de transport activ. Pentru acest transport este necesară, după cum am arătat,
energie metabolică.
Deci prin membrana au loc în permanenţă fluxuri pasive de ioni, compensate de fluxuri de sens contrar
ce se desfăşoară cu consum de energie metabolică.
Potenţialul de repaos arată că celula nu este niciodată în repaos absolut. Starea de repaos este o
stare staţionară; prin membrană trec în permanenţă fluxuri ionice pasive şi active. Ionii vor avea aceeaşi
concentraţie de o parte şi de alta a membranei doar când celula moare.

II.3.2. Schema electrică echivalentă a membranei celulare

Schema electrică echivalentă a membranei celulare neexcitabile este dată în Fig.II.13.
In Fig.II.13 CM este capacitatea electrică a membranei, iar E K, ENa, ECl, sunt potenţialele de echilibru
electrochimic ale fiecăruia dintre ioni. Din punct de vedere electric, membrana este un condensator cu
capacitatea electrică de 1F/cm2.

Fig.II.13 Schema electrică echivalentă a membranei

Aplicând legea lui Ohm, obţinem:

V  IRt (II.19)
unde rezistenţa totală a circuitului este dată de :
1 1 1 1
  
Rt R K R Na RCl (II.20)

rezistenţele fiind legate în paralel, iar intensitatea curentului total debitat de baterie este:

E K E Na ECl
I   (II.21)
RK R Na RCl

Dacă se folosesc conductanţele,

1
gi  (II.22)
Ri
împreună cu relaţia (II.20), expresia (II.19) devine:

g K E K  g Na E Na  g Cl ECl
V 
g K  g Na  g Cl (II.23)
Formula (II.23) dă mai bine decât relaţia lui Nernst, valorile potenţialului celular de repaos.
Potenţialul dat de (II.23) tinde la potenţialul de echilibru electrochimic E i al acelui ion, cînd conductanţa
membranei pentru acel ion este mult mai mare decît pentru ceilalţi.
21
 III. TERMODINAMICA BIOLOGICĂ

Unul din factorii abiotici cu profunde implicaţii pentru organisme este temperatura. Însăşi apariţia
vieţii a fost posibilă la o anumită temperatură. De acest factor depinde existenţa vieţii pe pământ şi tot ea
influenţează una dintre cele mai importante proprietăţi ale sistemelor vii, metabolismul.
Termodinamica biologică se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice ale sistemelor biologice din punct de
vedere al conversiei energiei şi al fenomenelor termice.

III.1.1. Sisteme termodinamice

Sistemele biologice constau dintr-un număr mare de componente (atomi şi molecule) aflate în
interacţiune dar pot fi considerate macroscopice deoarece sunt mult mai mari decât dimensiunile particulelor
componente. Studiul sistemelor se face mai uşor la echilibru, adică în starea în care sistemul nu mai suferă
schimbări macroscopice observabile.
Din punct de vedere al interacţiunii cu mediul înconjurător, sistemele termodinamice se clasifică
astfel:
1) sisteme izolate sunt acele sisteme care nu schimbă nici energie nici substanţă cu mediul exterior
2) sisteme închise sunt acele sisteme care nu schimbă substanţă dar schimbă energie cu mediul
exterior
3) sisteme deschise sunt acele sisteme care schimbă atât energie cât şi substanţă cu mediul exterior.
Sistemele biologice sunt sisteme deschise.
Mărimile macroscopice care caracterizează un sistem termodinamic şi raportul acestuia cu mediul
înconjurător se numesc parametri macroscopici. Totalitatea parametrilor independenţi care determină starea
sistemului se numesc parametri de stare.
Parametrii care determină complet starea sistemului la momentul considerat şi nu depind de istoria
anterioară a sistemului se numesc funcţii de stare. Starea unui sistem termodinamic constituit dintr-un fluid
se determină complet cu ajutorul masei m, a volumului V şi a presiunii p, prin ecuaţia de stare. Pentru gazele
ideale această ecuaţie de stare este legea gazului ideal:
m
pV  RT (III.1)
M
În (III.1) M este masa moleculară a gazului iar T este temperatura sa absolută. Dacă şi în mecanică apar
noţiuni ca masa, presiunea (după cum am văzut în capitolul I), specifică pentru termodinamică este
temperatura.
Pentru ca două sisteme să se afle în echilibru termic este necesar şi suficient ca temperaturile lor să fie
egale.

III.1.2. Principiile termodinamicii

III.1.2.1. Principiul 0 al termodinamicii

Principiul 0 al termodinamicii este principiul tranzitIIIităţii şi afirmă că, dacă sistemul A este în
echilibru cu sistemul B iar B este în echilibru termic cu sistemul C, atunci sistemul A este în echilibru cu
sistemul C.
Principiul 0 al termodinamicii stă la baza măsurării temperaturii comparându-se temperatura corpului
a cărui temperatură vrem să o determinăm cu un etalon, care este termometrul. Pentru a măsura temperatura
se folosesc diferite fenomene, deci există diferite tipuri de termometre. La baza funcţionării acestor
termometre stau variaţia presiunii, volumului, rezistenţei unui conductor sau semiconductor cu temperatura
etc.
22
 Exista două scări de temperatură folosite la noi în ţară: scara Celsius şi scara temperaturilor absolute.
Scara de temperatură este complet definită dacă se fixează un anumit punct ca reper. Acest punct se alege
punctul triplu al apei (adică temperatura la care coexistă cele trei faze: gazoasă, lichidă şi solidă), care are
valoarea Ttriplu=273,15K.

III.1.2.2. Principiul I al termodinamicii

Principiul I al termodinamicii este principiul conversiei energiei şi constituie o extindere a legii
conservării energiei. A fost formulat datorită lucrărilor medicului Robert Mayer, care, mergând la tropice, a
făcut observaţii asupra sângelui, remarcând diferenţe faţă de zona mai rece din care venea. În zonele mai
calde consumul de oxigen este mai mic pentru că organismul are nevoie de mai puţină energie metabolică
pentru menţinerea temperaturii corpului.
Pentru a explicita acest principiu vom prezenta mai întâi câteva noţiuni fundamentale din
termodinamică.
Energia internă a unui sistem se compune din energia cinetică a moleculelor aflate într-o continuă
mişcare dezordonată. Într-un gaz ideal energia internă este suma energiilor de translaţie, de rotaţie şi de
vibraţie a moleculelor. Enegia internă este o funcţie de stare şi are expresia:
N
U   Eci (III.2)
i 1
unde Eci este energia cinetică a particulei “i”.
Energiile de translaţie, de rotaţie şi de vibraţie a moleculelor depind de numărul de grade de libertate
(numărul variabilelor independente ce caracterizează starea sistemului). Astfel o moleculă monoatomică are
3 grade de libertate, una biatomică are 5 grade de libertate (3 de translaţie şi 2 de rotaţie deoarece mişcarea
în jurul axei proprii nu schimbă configuraţia în spaţiu) iar moleculele triatomice şi poliatomice au 6 grade de
libertate.
În medie statistică, fiecărui grad de libertate a unei molecule îi corespunde o energie cinetică şi deci o
energie termică egală cu:
1
 kT (III.3)
2
k fiind constanta lui Boltzmann.
Pentru o moleculă cu ”i“ grade de libertate, energia cinetică medie are valoarea:
i
Ec  kT
2
Energia internă a unui mol de gaz va fi atunci:
NA
i i i
U   kT  N A kT  RT (III.4)
1 2 2 2
R fiind constanta gazului ideal (R=8310 J/K).
Din (III.4) se observă că energia internă a gazului ideal nu depinde decât de temperatură şi nu şi de
volum.
Organismele vii sunt sisteme a căror energie internă poate creşte sau poate să scadă în funcţie de
diferite condiţii (vârstă, stare fiziologică, etc.)
Lucrul mecanic este o mărime ce depinde de procesul termodinamic (transformarea pe care o suferă
sistemul respectIII) şi nu o funcţie de stare aşa cum este energia internă.
Pentru a defini lucrul mecanic, să considerăm un gaz închis într-un cilindru cu ajutorul unui piston
mobil de arie S. Gazul exercită o presiune asupra pistonului şi îl împinge astfel că acesta se deplasează pe
distanţa infinitezimală dr .
Lucrul mecanic elementar este după definţie (Fig. III.1):
L  Fdr (III.5)

23
 Fig.III.1 Lucrul mecanic elementar efectuat de un gaz

Dar cum forţa care acţionează asupra pistonului este F  pS (p fiind presiunea exercitată de gaz) rezultă că:
L  Fdr = pdV (III.6)
Principiul I al termodinamicii a fost formulat prima dată de către medicul german R. Mayer şi acesta afirmă
că:
a) Dacă sistemul se consideră izolat adiabatic (adică nu se face schimb de căldură cu mediul
inconjurator), Q  0 şi:
L  dU (III.7)
b) Dacă sistemul nu este izolat adiabatic, pentru procese infinitezimale principiul I al termodinamicii
se scrie:
Q  dU  L (III.8)
Dacă se înlocuieşte expresia lucrului mecanic din formula (III.6), atunci se obţine principiul I al
termodinamicii
Principiul I al termodinamicii are forma locală:
Q  dU  pdV (III.9)
Sub forma globală principiul I al termodinamicii se poate scrie:
Q  U  L (III.10)

Din expresia ( III.8) sau (III.9) pentru principiul I al termodinamicii rezultă o concluzie asupra
funcţionării maşinilor termice. Dacă într-o maşină termică substanţa de lucru efectuează un ciclu de
transformări după care revine în poziţia iniţială, deci
U  U f  U i  0
Q  L ,
şi ca urmare se poate obţine lucru mecanic numai pe baza schimbului de căldură cu exteriorul.
Este imposibilă construcţia unui perpetuum mobile de speţa I, adică a unei maşini care să producă
lucru mecanic fără a primi energie.
Aceasta este de fapt o altă formulare a principiului I al termodinamicii.

III.1.2.4. Principiul al II-lea al termodinamicii

Conform primului principiu al termodinamicii nu este posibil un proces în care nu se conservă energia.
Există însă procese care respectă această lege şi totuşi nu se petrec în realitate.
De exemplu, căldura trece de la corpul mai cald la corpul mai rece, invers însă nu se relizează
niciodată de la sine (fără consum energetic din afară). Experienţa arată că procesele se produc într-un sens
bine determinat.
Principiul I al termodinamicii nu dă însă nici o explicaţie în acest sens.
Procesele care se petrec numai într-un anumit sens se numesc ireversibile. Dacă un sistem trece dintr-o
stare A în starea B şi la revenirea în starea iniţială, starea mediului înconjurător este diferită de cea iniţială,
procesul este ireversibil.
Procesele reale sunt ireversibile.
Un sistem care iniţial nu este în echilibru (are gradient de concentraţie, temperatură) evoluează
întotdeauna în sensul trecerii spre starea de echilibru.
Căldura nu trece de la sine de la corpul mai rece la corpul mai cald este formularea lui Clausius
pentru principiul al II-lea al termodinamicii.
Pentru definirea matematică a acestui principiu Clausius introduce o funcţie de stare (aşa cum este
energia internă pentru principiul I al termodinamicii) entropia, S.

24
Principiul al II-lea al termodinamicii afirmă că în timpul proceselor naturale entropia unui sistem izolat
creşte, atingând valoarea maximă la echilibru termodinamic.
Acest principiu se scrie sub forma:
S  0 (III.12)
Semnul “” se referă la procesele ireversibile iar semnul de egalitate se referă la cele reversibile.
Principiul al II-lea al termodinamicii se mai numeşte principiul creşterii entropiei.
Clausius a definit entropia pentru procesele reversibile sub forma:
Q
dS  (III.13)
T
iar pentru cele ireversibile
Q
dS  (III.14)
T
Deci pentru procesele reversibile căldura schimbată într-un proces termodinamic este:
Q   TdS (III.15)
Semnificaţia geometrică a căldurii ântr-un sistem de axe temperatură-entropie (T-S) este aceeaşi cu a
lucrului mecanic în diagrama P-V, adică ea este aria suprafeţei delimitată de curba transformării şi axa OS.
Diagrama interpretării geometrice a căldurii drept suprafaţa haşurată este dată în Fig.III.2.
Atunci pentru procesele reversibile, din (III.8 ) şi (III.13) se obţine
TdS  dU  pdV (III.16)
Expresia ( III.16) este ecuaţia termodinamicii
Alte formulări ale principiului al II-lea al termodinamicii vor fi prezentate în continuare, pe baza
studiului celei mai importante aplicaţii a fenomenelor termice, motorul termic.

Fig.III.2 Semnificaţia geometrică a căldurii

III.1.2.5. Ciclul Carnot

Cea mai importantă aplicaţie a principiilor temodinamicii este motorul termic. Acesta a fost construit
de inginerul francez Sady Carnot şi funcţionează după un ciclu termodinamic închis, denumit ciclul Carnot.
Acesta este format din două transformări adiabatice şi două transformări izoterme, care într-un sistem de
axe T,S se reprezintă sub forma unui dreptunghi, ca în Fig.III.3.

25
 Fig.III.3 Ciclul Carnot
Randamentul motorului termic ce funcţionează după un astfel de ciclu este:
L
 (III.17)
Q
unde L este lucrul mecanic produs de motor iar Q căldura primită de motor.
Întrucât ciclul este închis, variaţia totală de energie internă este nulă şi, conform principiului I al
termodinamicii,
L  Q1  Q2 (III.18)
Q1 fiind căldura primită de la izvorul cald iar Q2 căldura cedată izvorului rece.
Din (III.17 ) şi (III.18 ) se obţine:
Q1  Q2
 (III.19)
Q1
Dar conform definiţiei (III.15) se poate scrie:
Q1  T1 ( S 2  S1 ),
(III.20)
Q2  T2 ( S1  S 2 )

Aici T1 şi T2 reprezintă temperatura izvorului cald, respectIII rece iar S1 şi S2 entropiile în stările respectIIIe.
Pentru randamentul motorului termic se obţine atunci după (III.19):
T
  1 2 (III.21)
T1
Din expresia ( III.21) se obţin următoarele concluzii:
 Randamentul unui motor termic nu depinde de substanţa de lucru ci numai de temperaturile sursei calde
şi a sursei reci.
 Randamentul unui motor termic este întotdeauna subunitar întrucât T1 nu poate fi  şi nici T2 nu poate
fi 0.
Kelvin a arătat că nu se poate efectua un proces în care să se transforme complet căldura în lucru
mecanic, ceea ce constituie o altă formulare pentru principiul al II-lea al termodinamicii.
 Un motor funcţionează cu două izvoare de căldură. Această concluzie conduce la o altă formulare a
principiului al II-lea al termodinamicii.
Este imposibilă construcţia unui perpetuum mobile de speţa II-a , o maşină care ar da energie (lucru
mecanic) pe seama răcirii unui singur rezervor termic.
De exemplu, nu se poate realiza un motor care să lucreze pe seama răcirii apei oceanelor. Deci deşi
pluteşte pe un “ocean de energie”, omenirea foloseşte tot benzină sau cărbuni.

26
 III.1.2.7. Principiul al III-lea al termodinamicii
Principiul al II-lea al termodinamicii nu face nici o precizare cu prIIIire la comportarea sistemelor în
vecinătatea temperaturii de zero absolut (00K) şi posibilitatea atingerii acestei temperaturi. Principiul al III-
lea al termodinamicii se referă la entropia unui sistem a cărui temperatură tinde la 00 K.
Principiul al III-lea al termodinamicii precizează că entropia oricărui sistem la temperatura de 0 0 K
este nulă.
lim S  0
T 0

şi ca o consecinţă nici un sistem nu poate fi răcit la temperatura de 0K.

III.1.2.8. Imposibilitatea atingerii temperaturii de zero absolut

Din analiza ciclului Carnot rezultă, că randamentul este egal cu unitatea când T10 sau T2  . Mai
mult, o maşină frigorifică trebuie să consume aceeaşi energie pentru a aduce un corp la temperatura T = 0K
ca şi în cazul în care ar trebui să aducă un corp la temperatura T  .
Dacă ar exista însă un corp cu temperatura de 0K, aceasta ar echIIIala cu posibilitatea construcţiei unui
motor monoterm (cu un singur izvor de căldură), adică ar exista posibilitatea construcţiei unui perpetuum
mobile de speţa a II-a, fapt interzis de principiul al II-lea al termodinamicii. Studiul unui ciclu Carnot
permite şi demonstrarea imposibilităţii atingerii temperaturii de zero absolut.
Această demonstraţie se face prin reducere la absurd. Să considerăm un ciclu Carnot care evoluează ca
în Fig. III.4, adică temperatura izvorului rece este de T2 = 0K.

Fig.III.4 Imposibilitatea atingerii temperaturii de 0K

Deoarece ciclul Carnot este reversibil şi entropia este o funcţie de stare, variaţia totală de entropie în
timpul unui ciclu este nulă, adică:
S  S12  S 23  S 34  S 41  0
Dar
Q1
S12 
T1
S 23  0 (transformarea 2-3 este adiabatică)
S 34  0 (conform principiului al III-lea al termodinamicii)
S 41  0 (transformarea 4-1 este adiabatică)
Sumând variaţiile entropiilor, pentru ciclul întreg se obţine
S  0 ceea ce contrazice prima relaţie.
Rezultă că pe izoterma de zero absolut 3-4 nu se poate realiza o transformare termodinamică. Deci
temperatura de 0K nu este realizabilă.

IV.1.1. Acţiunea undelor electromagnetice asupra plantelor

Din punct de vedere al energiei pe care o transportă undele electromagnetice pot fi radiaţii
neionizante şi ionizante.
27
 Radiaţiile luminoase (cu lungimi de undă cuprinse între 400-760nm), deşi au domeniul lungimilor
de undă foarte mic în spectrul undelor electromagnetice au un rol primordial asupra vieţii. Intr-un capitol
anterior am prezentat rolul radiaţiilor luminoase în fotosinteză. In cele ce urmează vom prezenta câteva
efecte ale altor radiaţii asupra plantelor şi animalelor.
Diferitele regiuni ale spectrului undelor electromagnetice au efecte fiziologice foarte diferite, funcţie
de frecvenţa sau lungimea lor de undă. Faptul că radiaţiile electromagnetice au diferite efecte se explică prin
faptul că acestea posedă energii diferite în funcţie de frecvenţă. Explicaţia acestor efecte se poate face doar
în cadrul teoriilor cuantice (lumina, ca de altfel undele electromagnetice în general, are atât caracter
ondulatoriu cât şi corpuscular).

IV.1.2. Acţiunea radiaţiilor neionizante asupra organismelor vii

Radiaţiile neionizante sunt acele radiaţii care nu produc ionizări. Acestea sunt:
 Microundele (MW),
 Radiaţiile infraroşii (IR),
 Radiaţiile vizibile (VIS)
 Radiaţiile ultraviolete (UV)
Efectele fiziologice produse de radiaţiile electromagnetice neionizante depind de modul cum sunt
absorbite radiaţiile electromagnetice.
Microundele şi radiofrecvenţele sunt puţin absorbite deoarece energiile acestor fotoni sunt prea mari
pentru a produce mişcări de rotaţie sau de torsiune ale moleculelor, ci numai agitaţia termică a moleculelor,
de aceea aceste radiaţii trec aproape neatenuate.

IV.1.3. Efectul radiaţiilor infraroşii asupra organismelor.

Fizica proceselor de emisie a radiaţiilor a arătat că orice corp aflat la o temperatură superioară lui
0
0 K emite radiaţii electromagnetice (legea lui Kirchoff), radiaţii care constituie radiaţia termică. Domeniul
infraroşu al spectrului undelor electromagnetice constituie radiaţia termică.
Acţiunea radiaţiilor infraroşii este îndeosebi calorică.
Dacă acţiunea radiaţiilor infraroşii este de scurtă durată, acestea stimulează activitatea celulelor şi
ţesuturilor. Pentru aceasta se folosesc lămpi electrice ce emit radiaţii infraroşii astfel încât temperatura se
poate ridica în boxe cu 6-80C şi se reduce umiditatea relativă cu 12-16%.

IV.1.4. Efectul radiaţiilor luminoase asupra organismelor

Lumina are importanţă în realizarea unor procese vitale pentru existenţa plantelor şi animalelor. Sub
influenţa luminii au loc următoarele procese:
 Fotosinteza
 Fotoperiodismul (alternanta zi-noapte)
 Fototropismul:pozitiv(floarea soarelui) si negativ (regina noptii)
 Fotomorfogeneze (aparitia unor fenofaze la o anumită iluminare
Lumina afecteaza plantele atat prin intensitate, durata si lungime de undă.

IV.1.5. Efectul radiaţiilor ultraviolete (UV) asupra organismelor

Efectele acestor radiaţii sunt atât folositoare cât şi nocIIIe.
La nivel celular, radiaţiile UV cu lungimi de undă mari acţionează asupra citoplasmei iar cele cu
lungimi de undă mici, asupra nucleului.
La anumite doze şi lungimi de undă radiaţiile UV determină modificarea structurii AND, prin
desfacerea punţilor de hidrogen dintre bazele azotate. In acest fel se produc anomalii cromozomiale cu
efecte mutagene. In acelaşi timp, radiaţiile din UV apropiat se folosesc pentru efectul lor de fotorestaurare
(raparaţie a AND), la fel ca şi radiaţiile albastre.
28
 Ultravioletul îndepărtat are o puternică acţiune bactericidă, distrugând atât bacteriile cât şi
virusurile.
La baza acţiunii bactericide stă acţiunea acestor raze de a produce timina, care împiedică replicarea
AND.
Iradierea a fost folosită în cazul unor insecte dăunătoare, pentru sterilizarea masculilor. Astfel s-a
făcut ca aceste insecte, care depreciau pielea animalelor pe care depuneau ouăle, să fie distruse
Radiaţiile UV, alături de existenţa apei, au concurat, se pare, la apariţia vieţii pe pamânt.

IV.2. Efectele radiatiilor ionizante asupra organismelor

Radiaţiile ionizante sunt radiaţiile de mare energie care sunt capabile să producă ionizări; acestea
sunt:

Radiaţiile X

Radiaţiile 

Radiaţiile - (electroni) şi + (pozitroni)

Radiaţiile 

Neutroni
Observaţie
In ciuda faptului că particulele  sunt nuclee de heliu iar  sunt electroni şi pozitroni, denumirea
folosită în mod curent este cea de radiaţii din motive istorice.

IV.2.1. Efectele radiaţ iilor X asupra organismelor

Puterea mare de penetrare şi absorbţia diferenţiată a radiaţiei X în interiorul ţesuturilor face ca
acestea să fie folosite în examenul radiologic. Tesutul este iradiat cu raze X şi se urmăreşte radiaţia
transmisă. Aceasta impresionează un ecran fluorescent, a cărui luminozitate este observată vizual
(radioscopie) sau pe o peliculă fotosensibilă (radiografie).

IV.2.2. Dezintegrarea radioactivă

Savantul francez H.Bequerel a observat că mineralele de uraniu şi compuşii care conţin uraniu,
emană radiaţii invizibile cu proprietati speciale. E.Rutherford şi Soddy au efectuat o experienţă prin care au
demonstrat că radioactivitatea este legată de transformarea prin dezintegrare a atomilor unui element în
atomii altui element.
Radiaţiile nucleare sunt acele radiaţii, denumite  ,  ,  care sunt emise de nucleele atomice.
Energia acestor radiaţii este mare, ele produc ionizări şi de aceea sunt clasificate, împreună cu radiaţiile X,
în categoria radiaţiilor ionizante.
Fenomenul de dezintegrare radioactivă a fost studiat de Becquerel şi de soţii Pierre şi Marie Curie.
Primul element radioactiv obţinut a fost denumit Poloniu în cinstea patriei Marie-ei Curie care era de origine
poloneză. Următorul element descoperit, radiul, cel mai activ a dat şi denumirea fenomenului respectiv de
radiaoactivitate.
Marie Sklodovska Curie (1867-1934), a primit premiul Nobel pentru cercetările în domeniul
radioactIIIităţii în anul 1903 împreună cu Becquerel şi cu soţul ei, apoi singură în anul 1911. Este singura
femeie care are în palmares două premii Nobel.

IV.2.3. Tipuri de radiaţii nucleare

S-a constatat, imediat după descoperirea radioactivitãţii, că radiaţia  este de natură corpusculară (o
particulă  este identică cu nucleul de He) radiaţia , tot de naturã corpusculară, constă dintr-un flux de
electroni (e-10), pentru radiaţia - sau de pozitroni (e+10) pentru +, iar radiaþia  este de naturã
electromagneticã, având lungimi de undă cuprinse între 10-10 - 10-15m.

29
 IV.2.4. Legile dezintegrării radiactive
Fenomenul de dezintegrare radioactivă (sau de radioactivitate) constă în transformarea unor nuclee
instabile în alte nuclee mai stabile, însoţită de emisie de particule radioactive. Prin dezintegrări radioactive,
nucleele îşi schimbă structura, după cum urmează:
Z X  Z  2Y  2 
A A 4 4

Z X  Z 1Y  1 e
A A 0

Z X  Z 1Y  1 e
A A 0
(IV.1)

Radiaţiile  însoţesc radiaţiile  ş i  , dar pot apare şi singure; fotonii  având sarcină şi masă
de repaus nule, nu schimbă izotopul primar, dacă dezintegrarea  nu este însoţită de alte dezintegrări
radioactive.
Relaţiile (IV.1) sunt cunoscute sub denumirea de legile deplasării nucleelor, deoarece în urma
dezintegrărilor, elementele care le suportă se deplasează cu una, două căsuţe în sistemul periodic al
elementelor.
Dezintegrarea radioactivă este un fenomen statistic şi nu s-a descoperit pînă în prezent, vreo
posibilitate de influenţare a ritmului în care au loc.
Numărul de nuclee dN care se dezintegreazã într-un timp dt este proporţional cu numărul total N de
nuclee de tipul respectiv din preparat şi cu intervalul de timp dt:
dN   Ndt (IV.2)
În relaţia (IV.2)  este constanta de dezintegrare şi este o caracteristică a fiecărei specii nucleare.
Semnul „ –„ indică o scădere a numărului de nuclee care se dezintegrează pe măsură ce timpul creşte.
Dacă la momentul iniţial t0=0, preparatul conţinea N0 nuclee radioactive, numărul de nuclee
radioactive care se mai află în preparat după timpul t (adică numărul de nuclee rămase nedezintegrate) se
obţine din relaţia (IV.2) prin integrare:
N  N 0 exp(  t ) (IV.3)
Aceasta este legea dezintegrãrii radioactive.
Timpul T1/2 după care numărul de nuclee rămase nedezintegrate scade la jumătate se obţine imediat
din (IV.3), dacă se ia N=N0/2. Se găseşte imediat că:
ln 2
T1  (IV.4)
2 
Acesta este timpul de înjumătăţire şi, la fel ca şi constanta de dezintegrare  , este o caracteristică a fiecărei
specii nucleare.
Există izotopi radioactivi cu timpi de înjumătăţire foarte mici (de exemplu izotopul 214 84 Po are
144
T1/2=3.10-7s) sau din contră, foarte mari (se estimează că izotopul 60 Nd are T1/2=5.1015ani).

Relaţia (IV.3) indică faptul că, în orice moment, oricât de îndepărtat de cel iniţial (al obţinerii
preparatului radioactiv) mai există nuclee nedezintegrate.
Numărul de nuclee dezintegrate în unitatea de timp
dN
 (IV.5)
dt
se numeşte vitezã de dezintegrare sau activitate radioactivã.
Utilizînd relaţia (IV.2), (IV.5) devine
dN
  N (IV.6)
dt
Viteza de dezintegrare scade exponenţial în timp.
Combinînd (IV.6) cu (IV.2), se obţine imediat
   0 exp(  t ) (IV.7)
Viteza de dezintegrare se măsoară în dezintegrări pe secundã.
Unitatea de măsură pentru viteza de dezintegrare (activitatea radioactivă) în Sistemul Internaţional de
Unităţi (SI) este denumită Becquerel (Bq) şi ea reprezintă 1 dezintegrare pe secundă.
Se tolereazã ca unitate de măsură a activităţii radioactive, cea denumitã Curie, egală cu
30
 1Ci=3,7.1010 dezintegrări pe secundã
1Ci este definit ca activitatea (în particule  ) a unui gram de 226Ra pur, proaspăt preparat. (1Ci =
3,7.1010 Bq).
Curie-ul este o activitate foarte mare, periculoasă pentru om, chiar şi la un timp de expunere scurt.

IV.2.5. Sisteme şi unităţi de măsură pentru dozele de radiaţii

Pentru măsurarea efectelor biologice produse de radiaţiiile ionizante se folosesc două sisteme de
măsură:
1) sistemul röngenologic
2) sistemul radiobiologic
1) Sistemul röngenologic are la bază faptul că ionizarea produsă de radiaţiile ionizante într-o
anumită masă de aer este determinantă pentru acţiunea biologică a radiaţiilor X şi , indiferent de frecvenţa
lor (acest sistem se foloseşte numai pentru radiaţ iile X şi  până la o energie de 3 MeV)
Ca mărime de bază în sistemul röntgenologic este doza de ioni.
Doza de ioni se defineşte ca sarcina electrică totală a ionilor de un anumit semn, produşi de radiaţia
incidentă, într-un Kg de aer uscat la 0 0C şi presiune atmosferică normală.
dQ
I 
dm
Unitatea de măsură este coulomb/Kg. O unitate tolerată folosită este Röntgen-ul.
1Röntgen este intensitatea radiaţiei care produce prin ionizare o sarcină electrică de 2,58.10 -4
Coulombi într-un Kilogram de aer.
Această unitate nu este însă aplicabilă, după cum am arătat, pentru radiaţiile  sau  .
2) Sistemul radiobiologic se bazează pe măsurarea energiei absorbită de ţesut şi este folosit pentru
evaluarea efectelor biologice produse de orice radiaţie ionizantă. Acest sistem introduce trei mărimi:
a)-doza de energie
b)-efectivitatea biologică relativă
c)-doza biologică
Doza de energie (D) reprezintă energia transferată prin interacţiune unităţii de masă din mediul
iradiat. Unitatea pentru doza de energie absorbită de corpuri este rad-ul (röntgen absorbed dose)
In SI unitatea pentru doza de energie este denumită Gray (Gy). 1Gy = 100 rad.
Efectivitatea biologică relativă  se referă la efectele diferitelor tipuri de radiaţii în raport cu
efectele produse de radiaţia standard care este radiaţia Röntgen de 200KW. De exemplu efectivatea
biologică relativă este:
 = 1 pentru radiaţii  şi ;  = 20 pentru radiaţii 
Doza biologică de radiaţii (B) este definită prin relaţia: B =D
Pentru doza biologică de radiaţii se foloseşte unitatea denumită simbolic rem (röntgen-equivalent-
man)

IV.2.6. Efectul radiaţiilor ionizante asupra funcţiilor celulare

Radiaţiile ionizante produc o modificare a permeabilităţii membranelor biologice. Există rezultate
care arată că, sub influenţa radiaţiilor ionizante, se schimbă echilibrul ionic (crescând permeabilitatea pentru
apă şi electroliţi) ceeace are ca rezultat modificarea raportului ionilor de K şi Na. Testele au arătat că se
produc modificări atât în transportul activ cât şi în cel pasiv, modificându-se puternic potenţialul de repaos
al membranelor celulare. De asemenea, în astfel de cazuri, substanţele cu masă moleculară mare pot penetra,
în mod anormal, membrana. Aceste procese influenţează starea proteinelor intracelulare, activitatea
enzimelor şi deci funcţia fiziologică a celulei. Se întâlnesc şi cazuri când se produce o scădere a
coeficientului de difuziune.
Sub acţiunea radiaţiilor ionizante se produce o modificare a dimensiunilor celulare. Astfel, pentru
doze mici de radiaţii masa celulelor creşte la început datorită apariţiei unor celule uriaşe, după care scade din
nou.

31
 Un alt efect este întârzirea mitozei la doze mici şi suprimarea ei la doze mari. Radiosensibilitatea
celulei variază în diferitele etape ale diviziunii celulare. In sfârşit, la doze mari de radiaţii, apare moartea
celulară imediată sau întârziată.

IV.2.7 Efecte genetice ale radiaţiilor ionizante

Aberaţiile cromozomiale produse de radiaţii reprezintă unul dintre efectele cele mai grave din punct
de vedere al consecinţelor. După Sax şi Lea aberaţiile cromozomiale se produc datorită modificarii
cromozomilor care au fost supuşi iradierii. Cromozomul poate reveni la structura originală (fenomen
denumit restituţie) sau fragmentele pot rămâne în mod permanent. In alte cazuri se pot produce
rearanjamente care determină de asemenea aberaţii ceromozomiale.
Aberaţiile cromozomiale nu periclitează viaţa celulei ci dau naştere la mutaţii cromozomiale
(indiferent dacă apar spontan sau sunt produse de substanţe mutagene).
Aberaţiile cromozomiale pot fi clasificate după cum urmează:
1) deleţiile, care sunt pierderi de segmente de la capetele sau din interiorul cromozomului
2) duplicaţiile, ce reprezintă dublarea unor segmente din cromozomi
3) inversiile, care sunt inversiuni de 1800 ale unor segmente
4) translocaţiile, care apar prin unirea unui fragment lateral al cromozomului, cu unul central.
In anul 1927 H.G. Muller pune în evidenţă, pentru prima dată, efectul mutagen al radiaţiilor
ionizante la Drosophila melanogaster. Mutaţiile sunt modificări ireversibile ale materialului genetic, induse
de diverşi factori fizici (dintre care radiaţiile ionizante ocupă un rol esenţial), chimici şi biologici. Prin
mutant se înţelege individul care se deosebeşte prin caracterele sale modificate, de indivizii din care a făcut
parte. Mutaţiile pot fi naturale (spontane) şi artificiale (induse). Efectele genetice ale radiaţiilor ionizante
sunt dependente de doză, de tipul radiaţiei ionizante, viteza diviziunii celulare, numărul şi lungimea
cromozomilor, reversibilitatea leziunilor cromozomiale etc. Cercetările în domeniul radiogeneticii au ca
scop atât descoperirea unor mecanisme ale radiomutagenezei cât şi obţinerea unor mutanţi cu o valoare
economică mare. Astfel japonezul Tazima a descoperit un mutant la viermele de mătase care are un
randament sporit în producerea mătăsii. Iradierea a fost folosită şi pentru combaterea insectelor dăunătoare
iradiind masculii cu doze mari pentru a-i steriliza.
O serie de evenimente cu un puternic impact asupra oamenilor, cum a fost accidentul nuclear de la
Cernobîl din 26 aprilie 1986, au zguduit opinia publică prin efectele sale care sunt puternice şi în momentul
de faţă şi au reintrodus în rândul preocupărilor individuale şi ale instituţiilor studiul efectele radiaţiilor
ionizante. Incă nu se cunosc toate efectele pe termen lung ale puternicei iradieri produse şi la noi de explozia
reactorului nuclear de la Cernobîl, care a eliberat în atmosferă o masă de substanţă radioactIIIă cu o energie
de 10 ori mai mare decât cea eliberată în urma exploziei bombei nucleare de la Hiroshima.
In legatură cu  «  moştenirea » Cernobîl-ului, J.T.Smith şi colaboratorii, în lucrarea « Cernobil’s
legacy in food and water », Nature 2000, apreciază că efectele acestei catastrofe vor fi timp de 30 de ani
după accident în Anglia şi circa 50 de ani în ţările din fosta Uniune Sovietică.

PARTEA A II-A
AGROMETEOROLOGIA
V. ATMOSFERA
V.1. Pământul şi atmosfera terestră
Atmosfera este un inel de aer care înconjoară pământul.
Pe o cale sau alta, atmosfera influenţează tot ce vedem, ea este legată intim de viaţa noastră. Dacă
noi putem supravieţui fără hrană câteva săptămâni, sau fără apă câteva zile, fără aer nu putem trăi mai mult
de câteva minute.

32
 Pământul fără atmosferă nu ar avea lacuri şi oceane, nu ar avea sunete sau nori, imaginea cerului
albastru ar lipsi. Trăind pe suprafaţa pământului, suntem adaptaţi atât de complet cu existenţa sa încât uneori
uităm că aerul este substanţial pentru viaţa noastră. Si chiar dacă aerul nu poate fi pipăit, nu are miros şi este
invizibil, el protejează pământul de razele pustiitoare care vin de la soare şi permite astfel vieţii să
înflorească.
Deşi nu-l putem vedea, pipăi sau mirosi, este surprinzător că între ochii noştri şi paginile acestei cărţi
sunt trilioane de molecule de aer!

V.2. Compoziţia aerului atmosferic

Atmosfera, unde au loc fenomenele care determină vremea, este compusă dintr-un amestec de gaze
în care sunt suspendate particule fine solide şi lichide. Unele dintre aceste particule (picături de apă şi
cristale de gheaţă)sunt vizibile sub forma norilor. Atmosfera pământului are forma unei anvelope subţiri.
Porţiunea din atmosferă care conţine circa 99% din masa atmosferei are o grosime de numai 0,25% din
diametrul pământului.
In grosime, atmosfera pământului seamănă cu coaja unui măr!
Compoziţia aerului este destul de eterogenă, masa principală fiind dată de amestecul de gaze. Astfel
în 10 tone, care este aproximativ masa atmosferei până la distanţa de 1 m de sol şi la nivelul mării, sunt 9,98
tone de aer, 20 Kg de apă (echivalent cu 20 mm de apă din precipitaţii) şi circa 1 Kg de materii solide fin
divizate, din care, o mică parte, microorganisme.
Particulele solide sunt reprezentate de minerale sau microorganisme având dimensiunile de câţiva
nanometri. Ele sunt particule minerale duse de vânt de la sol spre înălţime sau din emanaţiile vulcanice care
ajung până în straturile superioare ale atmosferei, în timpul marilor erupţii. De asemenea ele pot fi particule
organice (în special polen) care pot fi transportate la sute de km de la locul de origine, sau particule cosmice,
de origine meteorică.
Compoziţia aerului este aceeaşi până la circa 80 Km înălţime, datorită curenţilor de aer care o
omogenizează.
Din punct de vedere al compoziţiei aerului, atmosfera se împarte în două părţi:
a)omosfera, partea inferioară, până la 80 de Km
b)eterosfera, partea superioară, unde gazele sunt stratificate.
Aerul a fost considerat multă vreme ca fiind un element chimic simplu. Această idee a fost infirmată
de Lavoisier care a identificat şi denumit principalele două gaze componente ale aerului atmosferic: azotul şi
oxigenul.
Ulterior s-au descoperit şi celelalte gaze.
Compoziţia aerului atmosferic uscat din omosferă este:
1)azot 78,08%
2)oxigen 20,95%
3)argon 0,93%
4)dioxid de carbon 0,033
5)neon 0,0018
6)heliu 0,00052
7)metan 0,00014

Unele gaze apar datorită unor reacţii fotochimice (ozon, oxid de azot), altele apar în urma unor
procese microbiologice (amoniac, metan), iar altele sunt emanaţii din sol (dioxid de carbon, dioxid de azot).
In jurul centrelor industriale şi în timpul erupţiilor vulcanice, cantităţile de dioxid de carbon cresc.
Aerul uscat poate fi considerat ca un gaz unic cu masa moleculară 28,97 Kg/Kmol şi comportându-se
ca un gaz perfect. El conţine apă (deci nu este uscat) sub cele trei forme de agregare ce formează
aproximativ 5% din volumul aerului. Aceasta se găseşte în straturile inferioare ale atmosferei unde formează
norii şi precipitaţiile.
Pentru viaţa plantelor cei mai importanţi constituenţi sunt azotul, oxigenul, dioxidul de carbon şi
vaporii de apă.

33
 In cazul eterosferei, compoziţia aerului se modifică, continuând să predomine azotul şi oxigenul.
între 100-110 Km înălţime, oxigenul se disociază sub influenţa radiaţiilor ultraviolete şi trece în stare
atomică. Masa moleculară a aerului scade la 24,35Kg/Kmol. La peste 400 Km şi azotul devine monoatomic,
iar la peste 1.000 Km se trece la gaze uşoare, apărând plasma.

V.3. Poluarea aerului

Aşa cum am arătat deja, aerul conţine impurităţi, lichide sau solide, aflate în suspensie. Aerul este
deci un mediu coloidal în care aerul reprezintă mediul de dispersie, iar particulele mediul dispersat. Aceste
particule formează aerosolul atmosferic. Componenţa solidă este formată din pulberi minerale şi vegetale,
nisipuri, pulberi vulcanice,microorganisme, polen.
Unele particule din aerul atmosferic sunt higroscopice şi constituie centri de condensare pentru
vaporii de apă. Altele nu sunt higroscopice, au dimensiuni mici, cad cu viteze foarte mici, determinând
reducerea vizibilităţii. Toate aceste suspensii, la care se adaugă produsele de ardere din centrele industriale şi
ale automobilelor, constituie factori de poluare ai aerului atmosferic. Activitatea umană produce numeroase
impurităţi care se degajă în atmosferă. De exemplu gazele de eşapament conţin mari cantităţi de dioxid de
azot, monoxid de carbon şi hidrocarburi. Dioxidul de azot dă atmosferei culoarea neclară. Unele
hidrocarburi sunt cunoscute ca fiind cancerigene. Ele reacţionează cu oxizii azotului şi, în prezenţa luminii,
produc poluanţi fotochimici, cel mai important rezultant fiind ozonul, care este nociv pentru bolnavii de
inimă. Prelucrarea carboniferă şi a petrolului produce o mare cantitate de dioxid de sulf care, în combinaţie
cu apa din atmosferă, poate da ploi acide.Alte efecte ale poluării atmosferei frecvent întâlnite în prezent sunt
alergiile, boli produse de pulberile organice din atmosferă. Smogul, cuvântul care derivă din smoke (a fuma)
şi fog (ceaţă) este cel mai important poluant al atmosferei şi este specific marilor oraşe. Mai mult,
măsurătorile au arătat că fumul şi funinginea produse în marile oraşe industriale, se resimt la o distanţă de
circa 50Km de oraş în direcţia în care bate vântul. Aerul poluat deci poate avea efecte serioase şi chiar fatale
uneori, asupra corpului uman. Agenţia pentru protecţia mediului trebuie să prezinte indicii de poluare ai
aerului precum şi indicii standard pentru fiecare poluant în parte. Din nefericire însă multe oraşe au calitatea
aerului complet deteriorată şi efectele acestei poluări se simt în sănătatea precară a locuitorilor săi.
Activităţile umane, producând în atmosferă gaze, aerosoli, pot schimba vremea şi clima. Cercetătorii au
dificultăţi în a se pronunţa relativ la aceste aspecte pentru că atmosfera pământului nu se schimbă repede.
In ciuda acestor dificultăţi, au fost identificate două gaze care ar putea schimba atmosfera destul de
mult încât să schimbe clima pământului. Unul dintre aceste gaze este dioxidul de carbon, care este un produs
industrial. Dioxidul de carbon absoarbe radiaţiile infraroşii care vin de la soare. Deci, crescând cantitatea de
dioxid de carbon, s-ar produce o creştere a temperaturii în atmosferă şi o scădere a temperaturii la suprafaţa
pământului. în acelaşi timp, radiaţiile infraroşii emise de suprafaţa terestră nu ar ieşi în spaţiul liber pentrucă
ar fi absorbite de atmosferă. Acest fenomen, numit "efect de seră ", soldat cu creşterea temperaturii în
atmosfera inferioară, ar avea efecte puternice asupra climei. Astfel, chiar o slabă creştere a temperaturii, ar
produce topirea gheţii în regiunile arctice şi ar produce inundarea regiunilor de coastă. Acesta ar avea ca
efect o răcire globală a suprafeţei pământului. Un alt produs care pătrunde în atmosferă este aşa-numitul
fluoro-cloro-carbonatul. Fluoro-cloro-carbonaţii sunt utilizaţi ca refrigerenţi (freon) sau în spray-uri.
Cercetătorii sunt preocupaţi de produsele pe care acestea, la rândul lor, le produc în atmosferă. Unul dintre
aceştia este oxidul de clor, care reacţionează cu ozonul, distrugându-l. Scăderea păturii de ozon ar afecta
puternic viaţa pe pământ datorită caracterului său de protector al pământului împotriva radiaţiilor
ultraviolete. In scopul cercetării cantităţii de ozon `n regiunile de la poli, o echipă de cercetători s-a deplasat
în Antarctica, la sfârşitul anului 1986 pentru a face cercetări câţiva ani. Rezultatele măsurătorilor au arătat că
la pol cantitatea de ozon a scăzut cu circa 50% faţă de anul 1960. Cercetătorii au menţionat că este, fie un
efect nou, fie legat de activitatea solară. O concluzie a cercetătorilor este că acest "ozone hole" este cauzat
şi de fluoro-cloro-carbonaţi. Această concluzie se bazează pe faptul că, în timp ce cantitatea de ozon a
scăzut, cantitatea de freon a crescut în aceeaşi proporţie.
Scopul acestor cercetări este de a arăta că trebuie luate măsuri pentru prevenirea schimbărilor
climei, datorită proceselor nenaturale de alterare a atmosferei, pentru a nu face pământul imposibil de a fi
locuit!

34
 V.4.Structura termică a atmosferei.
Atmosfera este un mediu neomogen.
Din punct de vedere al variaţiei temperaturii cu înălţimea, se cunosc 5 straturi:
1) troposfera,
2) stratosfera,
3) mezosfera,
4) termosfera şi
5) exosfera. (Fig.I.1)

Fig. I.1
Troposfera este stratul din imediata vecinătate a pământului.
Are forma unui elipsoid, mai turtit decât pământul. Grosimea sa este de circa 20 Km la ecuator şi de
8 Km la poli. Caracteristica troposferei este că temperatura descreşte cu înălţimea, variaţia fiind de 6,5 grade
pe Km. Troposfera conţine circa 3/4 din masa atmosferei şi aproape în totalitate, vaporii de apă din
atmosferă. Aici se formează norii şi precipitaţiile şi tot aici au loc majoritatea fenomenelor meteorologice.
Troposfera este cel mai important strat pentru că aici trăiesc toate vieţuitoarele.
Troposfera are trei părţi distincte:
a)stratul limită planetar (stratul de turbulenţă), care are aproximativ 1-2 Km şi care suferă influenţa
suprafeţei adiacente. în acest strat, după Geiger, primii doi metri de la sol formează o pătură specială de aer
în care condiţiile climatice sunt diferite. Această microclimă este denumită "clima plantelor"
b)stratul mijlociu (de convecţie), cuprins între 2-6 Km, în care se formează principalele tipuri de
nori.
c)stratul superior, care se întinde mai sus de 6 Km, în care se întâlnesc doar nori formaţi din cristale
de gheaţă.
35
 Trecerea din troposferă la stratul superior se face prin tropopauză sau substratosferă, cu o grosime de
1-2 Km.

Stratosfera se întinde până la peste 50 Km. Până la circa 20 Km temperatura este aproximativ
constantă (-56,6), după care începe să crească.
S-au găsit însă, în straturile superioare ale stratosferei şi temperaturi de 0 grade Celsius, ceea ce a
condus la considerarea existenţei unor "straturi calde" în părţile acestea superioare ale stratosferei.
Tranziţia de la stratosferă la stratul următor se face prin stratopauză sau submezosferă.
Mezosfera este stratul cuprins între 50 şi 80 de Km înălţime.
Aici temperatura suferă o inversiune de semn. La început temperatura creşte, atingând 60-70 grade,
apoi scade ajungând la -80 grade, sau chiar mai mici (-1100C). încălzirea se datorează radiaţiilor cu lungimi
de undă mici (ultraviolete) care sunt absorbite de straturile de ozon, care se formează la înălţimi de 40-50 de
Km.
Această absorbţie este extrem de importantă pentru noi deoarece, în prezenţa radiaţiilor ultraviolete,
viaţa nu ar fi posibilă. Pătura de ozon din atmosferă se numeşte ozonosferă.
Partea superioară a mezosferei se numeşte "mezosfera rece".
Termosfera urmează după mezopauză sau subtermosferă.
Termosfera se întinde până la circa 1.000 de Km. Temperatura creşte până la 2.000 de grade la 500
de Km, după care, se menţine constantă. Această temperatură nu este indicată de termometre, ci este
temperatura corespunzătoare energiei cinetice a moleculelor gazelor din aerul atmosferic.
Aici se găsesc straturi puternic ionizate care constituie ionosfera. Ionosfera este stratul pe care se
reflectă undele radio. Ionii se formează datorită radiaţiilor solare de mare energie care, intrând în atmosferă,
smulg electronii moleculelor de oxigen şi azot. Ionii reflectă semnalele radio care, prin reflexii repetate, pot
înconjura pământul.
Trecerea spre următorul strat este făcută printr-o zonă îngustă, numită termopauză
Exosfera este ultimul strat, care se întinde până la circa 3000 de Km, constituind limita superoară a
atmosferei.
Densitatea aerului aici este extrem de mică şi se apropie de cea a materiei interstelare. Gazele se
prezintă, în părţile inferioare, sub formă de atomi iar în părţile superioare, sub formă de plasmă (ioni şi
electroni).La înălţimi foarte mari, mergând până la 75.000Km, s-a descoperit existenţa, în jurul pământului,
a trei zone de radiaţii alcătuite din particule provenite din radiaţia cosmică şi cea corpusculară emisă de
soare. Primele două zone se numesc centurile de radiaţii Van Allen. Prima centură, centura interioară, este
formată din protoni şi electroni de mare energie, captaţi din radiaţia cosmică.
Cea de a doua centură, centura exterioară, este alcătuită din electroni şi neutroni captaţi din radiaţia
corpusculară emisă de soare.
Din această cauză ea este direct legată de activitatea solară.
Cea de a treia centură este constituită din electroni cu viteze mai mari decât ale celor din centurile
Van Allen.(Fig.I.2)
Fig. I.2
36
 V.5.Masa atmosferei
Masa atmosferei, spre deosebire de înălţime care este greu de precizat, este uşor de apreciat.
Deoarece presiunea atmosferică este dată de greutatea atmosferei, adică
mg
p (I.1)
S
atunci:
p.4R 2
m (I.2)
g

Dacă se consideră presiunea aproximativ constantă şi egală cu 10N/m 2, pământul o sferă cu raza de 6700K şi
acceleraţia gravitaţională aproximativ 10m/s2, atunci pentru masa atmosferei se găseşte:
m  5,63.1018 Kg
Masa atmosferei este foarte mică în raport cu masa pământului care poate fi calculată `n funcţie de
densitatea medie a pământului de 2,7.10 Kg/m
Deci:
4
M  V   R 3 (I.3)
3
Dacă densitatea medie a pământului este de 2,7.10 Kg/m3 atunci pentru masa păm`ntului se obţine:
M  3,34.10 24Kg
Calculând raportul celor două mase, se obţine:
m
 10-6 Kg
M
adică masa aerului este de un milion mai mică decât cea a pământului!
Masa atmosferei este neuniform distribuită.
Ea se găseşte în proporţie de 50% în primii 5 Km, de 75% în primii 10 Km şi de 95% în primii 20 de
Km.
Deci numai 5% din masa atmosferei se află la o înălţime mai mare de 20 de Km. Altfel spus
aproximativ 99% din masa atmosferei se găseşte în primii 30 de Km! Densitatea aerului, din aceste motive,
scade cu înălţimea.

V.6 Radiatia solara

V.6.1. Soarele, sursă de energie

Energia radiantă care vine de la soare este sursa tuturor fenomenelor care se petrec la suprafaţa
pământului şi în atmosferă. Dacă energia solară ar lipsi, temperatura suprafeţei terestre ar fi apropiată de
00C. Toate celelalte surse de energie(energia stelelor, a radiaţiei cosmice, sau căldura datorată nucleului
incandescent al pământului), sunt neglijabile.
Energia solară recepţionată de suprafaţa Pământului, doar într-o zi şi jumătate, este după unele
calcule, echivalentă cu energia produsă de toate centralele electrice ale lumii în timp de un an. In acelaşi
timp, energia radiantă este absorbită de atmosferă în cea mai mare parte. Dacă atmosfera nu ar exista, de
asemenea nu ar fi posibilă viaţa datorită temperaturii ridicate a soarelui.
Soarele este o sferă incandescentă cu raza Rs de circa 695.300 Km, adică:
Rs = 109 Rp,
unde Rp este raza terestră.

Conţinutul radiaţiei solare.

Radiaţia solară conţine două componente diferite:
 Radiaţia electromagnetică
 Componenta corpusculară.

37
 Radiaţia electromagnetică are un spectru continuu, de la radiaţiile  până la undele radio, cu
lungimi de undă foarte mari.(Fig.I.3)
Radiaţia corpusculară este compusă din electroni, neutroni, ioni, particule  ,  Această radiaţie nu
ajunge în întregime la noi, ea fiind deplasată de câmpul magnetic al Pământului, spre zonele polare, unde dă
naştere, aurorelor polare.
Din spaţiul cosmic mai vine radiaţia cosmică, ce cuprinde şi ea diferite particule şi antiparticulele lor,
cuante  etc., ce constituie radiaţia primară.
Această radiaţie, trecând prin atmosferă, se ciocneşte de nucleele atomilor moleculelor din aer
producând sfărâmarea acestora şi rezultând neutroni, mezoni, hiperoni, ce constituie radiaţia secundară.

Fig.I.3

V.6.2. Factorii ce determină radiaţia solară ce vine la limita superioară a atmosferei.

Radiaţia solară ce vine la limita superioară a atmosferei pe unitatea de suprafaţă orizontală diferă de
la o zi la alta şi de la un loc la altul. Această variaţie se datorează următorilor factori.
 durata inegală a zilelor şi nopţilor(deci durata inegală a insolaţiei care este proporţională cu
lungimea zilei).
 Incidenţa variabilă a razelor solare
 Depărtarea variabilă dintre Pământ şi Soare.
Toţi aceşti factori sunt legaţi de mişcările Pământului diurnă şi în jurul Soarelui.
a) Durata inegală a zilelor şi nopţilor se poate exemplifica astfel.
La ecuator ziua este tot timpul egală cu noaptea, în rest aceasta se întâmplă la 21 martie şi 22
septembrie. Mergând spre zonele polare zilele şi nopţile se măresc, trec de 24 de ore, şi ajung la două luni la
peste 70 grade şi la şase luni la cei doi poli.
b) Intensitatea radiaţiei depinde de incidenţa razelor solare (sau de unghiul de înălţime a soarelui
deasupra orizontului):
38
 I  I 0 cos   I 0 sinh (I.4)
unde:
- I0 este intensitatea radiaţiei ce cade pe o suprafaţă normală pe direcţia razelor,
-  este unghiul de incidenţă iar h este unghiul de înălţime al soarelui deasupra
orizontului(Fig.I.4)

Fig.I.4

Unghiul de incidenţă al razelor solare variază astfel:

 la ecuator este nul la echinocţiu, când soarele trece la zenit, iar în restul anului incidenţa este foarte
mică(este mai mică decât 23 27)
 dincolo de tropice, soarele nu mai trece la zenit în nici un moment al anului. Unghiul de incidenţă creşte
cu latitudinea(la 450 este 210 33’ la solstiţiul de vară şi creşte până la solstiţiul de iarnă când este maxim)
 la poli incidenţa este foarte mare. La solstiţiul de vară, când are valoarea cea mai mică, este de 660 33’.
c) Depărtarea de la Pământ la soare este dată de faptul că Pământul se mişcă pe o elipsă, în care
soarele ocupă unul din focare(Fig I.5)

Fig.I.5
Deci Pământul este mai aproape de soare iarna(pentru emisfera nordică) şi mai departe vara,
diferenţa între afeliu(4 iulie) şi periheliu(3 ianuarie) fiind de 5.103 Km.
Dar intensitatea radiaţiei ce ajunge pe Pământ variază invers proporţional cu pătratul distanţei dintre
corpul care radiază şi cel care primeşte radiaţia. Rezultă că la începutul lui ianuarie intesitatea radiaţiei este
cu 7% mai mare decât în iulie. Acest efect însă este compensat de efectul contrar al incidenţei razelor şi de
durata insolaţiei.
Facem aici observaţia că excentricitatea orbitei Pământului(mişcarea pe elipsă şi nu pe cerc) nu
explică anotimpurile. Anotimpurile sunt atribuite înclinaţiei de 23 0 27’’ a axei de rotaţie a Pământului faţă de
planul orbitei Pământului.(Fig.I.6).

39
 Fig.I.6
Această înclinaţie produce orientarea Pământului faţă de Soare, orientare care se schimbă în timpul
rotaţiei Pământului în jurul Soarelui. Astfel emisfera nordică se înclină în partea exterioară Soarelui în
timpul iernii şi se înclină către soare în timpul verii.
Pentru emisfera sudică, lucrurile se întâmplă exact invers.
Datorită acestei orientări a Pământului faţă de Soare, şi altitudinea solară şi lungimea zilei se
modifică, deci şi radiaţia solară primită.
Iarna, altitudinea solară este mică, zilele sunt mai scurte şi radiaţia solară este mai mică. In timpul
verii,altitudinea soarelui este mai mare, zilele sunt mai lungi şi insolaţia este mai mare.
Deci, dacă nu ar fi înclinaţia axei Pământului, axa de rotaţie ar fi perpendiculară pe orbita sa plană şi
Pământul ar avea întotdeauna aceeaşi orientare faţă de Soare, pe Pământ nu ar exista anotimpuri.

V.6.4. Difuzia radiaţiei solare

Fenomenul de difuzie produce culoarea luminii solare directe.
Radiaţia solară pierde componente din spectrul vizibil prin absorbţie şi prin difuzie, în cazul difuziei
fiind afectate radiaţiile albastre.
Din acest motiv culoarea obişnuită a luminii solare directe este gălbuie.
Fenomenul de difuzie se produce pe moleculele gazelor, pe particulele solide şi lichide aflate în
suspensie în aerul atmosferic. Difuzia este de două feluri:
 difuzie moleculară, care are loc pe particule de diametre inferioare lungimilor de undă ale radiaţiei
 difuzie pe particule, (particulele având dimensiuni mai mari decât lungimea de undă).
Difuzia moleculară a fost studiată de Rayleigh pentru a explica de ce culoarea cerului este albastră.
Rayleigh calculează coeficientul volumic monocromatic de extincţie de-a lungul unei direcţii, care
este raportul dintre fluxul de energie a radiaţiei difuzate de o unitate de volum ce traversează unitatea de
suprafaţă. normal_ la o direcţie ce face unghiul  cu direcţia radiaţiei incidente, suprafaţă ce se găseşte la
distanţa r de volumul dat, şi fluxul radiaţiei incidente.
Coeficientul volumic de extincţie are valoarea:
 2 ( n 2  1) 2
K  (1  cos 2  ) (I.5)
2
2r  L 4
unde :
-n este indicele de refracţie,
-L este numărul lui Loschmidt
-  este lungimea de undă.
Coeficientul K depinde de direcţie, această dependenţă fiind dată de termenul 1  cos 2 
Graficul dependenţei lui K în coordonate polare, se numeşte indicatricea de difuzie. In cazul
difuziei moleculare, indicatricea de difuzie este dată în Fig.I.7.

40
 Fig.I.7

Din figură se observă că difuzia cea mai intensă este pe direcţia de propagare a radiaţiei, în ambele
sensuri, şi cea mai redusă, pe direcţia perpendiculară pe direcţia de propagare.
Integrând expresia (I.5) se obţine coeficientul de extincţie corespunzător fluxului de energie difuzat
în toate direcţiile, care are valoarea:
32 3 (n 2  1) 2
K
d
 (I.6)
4 L
Această expresie se numeşte legea lui Rayleigh şi arată că K d este invers proporţional cu puterea a
patra a lungimii de undă.
Deci radiaţiile albastre şi violet vor fi mult mai difuzate pentru că au lungimi de undă mai mici. De
aceea bolta cerului este colorat_ în albastru.
Din acelaşi motiv discul solar, când este foarte aproape de orizont(la răsărit sau la apus) apare colorat
în roşu-portocaliu. In aceste momente, razele luminoase străbat un drum mai lung prin atmosferă şi radiaţiile
albastre şi violet sunt puternic difuzate. In consecinţă, la observator ajung numai radiaţiile roşu-orange.
In straturile superioare ale atmosferei, moleculele de aer sunt mai rare, difuzia este redusă şI bolta
cereascăeste întunecată.
Studiul difuziei pe particule mai mari a fost făcută de G.Mie. In acst caz, indicatricea de difuzie are
forma dată de Fig.I 8

Fig.I.8
In cazul difuziei pe particule, difuzia este mai intensă în sensul propagării razei incidente şi mai slabă
în sens opus.
Difuzia pe particule depinde de mărimea şi numărul acestora dar este aceeaşi pentru toate lungimile
de undă. Atunci când predomină difuzia pe particule, cerul apare de o culoare alb-lăptoasă.
Absorbţia şi difuzia determină slăbirea intensităţii radiaţiei cu cât pătura de aer străbătută este mai
mare.

V.6.5. Reflexia radiaţiei solare

41
 Radiaţia solară directă şi difuzată, este parţial absorbită şi parţial reflectată,de nori şi de suprafaţa
apelor şi a Pământului.
Toate radiaţiile din spectrul solar sunt reflectate la fel, indiferent de lungimea lor de undă.
Capacitatea de reflexie a unei suprafe_e se caracterizează printr-o mărime numită albedo.
Se numeşte albedo al unei suprafeţe, raportul între radiaţia reflectată în toate direcţiile şi cea incidentă.
R
A 100
Q
R fiind radiaţia reflectată iar Q radiaţia incidentă şi se exprimă în procente.
Albedo-ul suprafetei terestre depinde de natura, de gradul de rugozitate şi culoarea
corpurilor.Suprafeţele netede şi lucioase reflectă mai puternic radiaţia solară, decât cele cu asperităţi sau de
culoare închisă.
Suprafeţele umede au o capacitate de absorbţie mai mare, deci albedo mai mic decât cele uscate.
Din acest tabel se observă că cel mai mare albedo îl are zăpada pură şi uscată.
Diferitele tipuri de soluri au albedo diferitţi, în acelaşî timp, cele umede au un albedo mai scăzut de
cât cele uscate, aspecte ce au mare importanţă în agrotehnie.
Vegetaţia reflectă radiaţia verde şi infraroşie, fapt ce ar futea fi cauza culorii verzi a plantelor.
Reflexia acestor radiaţii constituie un mod de apărare împotriva încălziri excesive şi a ofilirii.
Albedo-ul suprafeţelor întinse de apă depinde de unghiul de incidenţă al radiaţiilor, de gradul de
transparenţă al apei şi de starea de agitaţie a acesteia.
Radiaţiile vizibile ale spectrului, mai ales cele albastre şi verzi, pătrund în stratul superficial al apei
unde se reflectă , fapt ce explică acea culoare verde-albăstruie a apelor.In acelaşi timp, apa tulbure reflectă
mai puternic radiaţia, decât cea limpede.
Norii au o capacitate de reflexie mare, aceasta depinzând de grosimea şi densitatea lor.

V.6.6. Radiaţia terestră

Absorbind o parte din energia solară, Pământul se încălzeşte şi emite, la rândul său, o radiaţie numită
radiaţie terestră. Radiaţiile emise de suprafaţa Pământului sunt radiaţii termice.
Pentrucă temperatura Pământului variază între 500C şi –600C , conform legilor radiaţiei termice,
Pământul emite numai în infraroşu(4  - 40  ). Considerând temperatura medie de 150C maximul de
energie, conform legii lui Wien va fi la 10  şi are valoarea de 0.57 ly/min.
Facem observaţia că nici suprafaţa terestră şi, cu atât mai mult atmosfera, nu pot fi considerate
corpuri absolut negre.
De aceea, legile radiaţiei nu pot fi aplicate dacă nu se fac anumite corecţii.
Măsurătorile au arătat că suprafaţa Pământului poate fi considerată, cu suficientă precizie, drept corp
cenuşiu.
Astfel legea Stefan-Boltzmann, pentru fluxul radiaţiei terestre se poate scrie,
R  T 4
unde  este puterea de radiaţie relativă a Pământului, care variază între 0,85 - 0,59, valoarea  = 0,99
având-o zăpada.
In urma procesului de radiaţie, suprafaţa Pământului se răceşte.
Răcirea se manifestă doar în timpul nopţii deoarece, în timpul zilei,pierderea este compensată de
radiaţia directă de la Soare.De aceea, ziua, şi temperatura aerului şi a solului cresc.
Energia termică radiată de Pământ se pierde în spaţiul cosmic sau este absorbită de atmosferă.
Absorbţia este realizată în special de vaporii de apă, de dioxidul de carbon şi de ozon.

V.6.7. Radiaţia atmosferică.

Absorbind atât radiaţia solară cât şi cea terestră, atmosfera se încălzeşte şi emite, la rândul său
radiaţia atmosferică. Această radiaţie este situată, ca şi cea terestră, în domeniul lungimilor de undă
mari(infraroşu). Absorbţia este cu atât mai puternică, cu cât cerul este mai acoperit cu nori.
Pe cer senin absorbţia este foarte redusă, radiaţia terestră este foarte puternică şi răcirea este
accentuată.
42
 Atmosfera, lăsând să treacă radiaţiile luminoase de la soare şi absorbind radiaţia termică
infraroşie, împiedică pierderea căldurii şi exercită un efect de seră.
Radiaţia atmosferică are o intesitate de 0,42 ly/min şi cum temperatura atmosferei variază între –
900C şi 500C, domeniul lungimilor de undă este cuprins între 3  - 100  . Această radiaţie se propagă în
toate direcţiile, deci şi spre Pământ.
Diferenţa dintre radiaţia terestră T şi radiaţia atmosferică Ea se numeşte radiaţie efectivă, E
E  T  E a =0,57 - 0,42=0,15 ly/min
Radiaţia efectivă este îndreptată dinspre Pământ spre atmosferă.
In timpul nopţii ea constituie radiaţia nocturnă.

V.6.8. Bilanţul radiativ la suprafaţa Pământului

Suprafaţa Pământului primeşte radiaţia solară directă S, radiaţia solară difuză D, şi radiaţia
atmosferică Ea.
Suma radiaţiilor solară directă şi difuză
G  DS
constituie radiaţia globală.
Bilanţul radiativ la suprafaţa Pământului este dat de expresia:
Q  ( S  D)  R  T  E a
sau
Q  G (1  A)  E a
In relaţia de mai sus Q este energia rezultantă, R este intensitatea radiaţiei reflectate iar A este
albedo-ul
Bilanţul radiatuv poate avea valori pozitive şi negative. Dacă energia radiantă primită de suprafaţa
Pământului este mai mare decât cea pierdută, deci bilanţul este pozitiv, suprafaţa se încălzeşte, şi invers,
când bilanţul este negativ, se produce răcirea suprafeţei terestre. In mod obişnuit, în cazul cerului senin,
bilanţul radiativ este pozitiv ziua şi negativ noaptea, este pozitiv în sezonul cald şi negativ în sezonul rece.
Bilanţul radiativ este extrem de important pentrucă el determină regimul termic al aerului şi solului,
dirijează procesul evaporaţiei, al îngheţului şi dezgheţului, geneza şi transformarea maselor de aer ,
determină în sfârşit toate celelalte elemente meteorologice şi, în ultimă instanţă, dezvoltarea plantelor şi a
vieţuitoarelor în general.
Pe timp noros , radiaţia directă, S = 0,deci
Q  D(1  A)  E a  T
iar în timpul nopţii, când şi radiaţia difuză este nulă,
Q  Ea  T
Cum T  Ea, rezultă un fluxde radiaţie îndreptat dinspre sol spre atmosferă, care este radiaţia
nocturnă. Deci, pe timp noros, pentru plante este extrem de importantă radiaţia difuză, ea având rolul
determinant în bilanţul radiativ.

V.6.9. Bilanţul termic

Bilanţul termic al suprafeţei terestre reflectă toate procesele ce determină schimbul de căldură
suprafeţei terestre într-un anumit interval de timp. Dacă se notează cu Q bilanţul radiativ, cu B fluxul de
căldură datorat schimbului de căldură cu straturile de sol subiacente, cu P schimbul de căldură cu atmosfera,
cu V căldura consumată pentru evaporarea apei (sau primită la condensare), cu p căldura din procesele
biochimice, ecuaţia bilanţului termic se scrie:
Q  B V  p
O ilustrare a bilanţului termic este dată în Fig.I.9
Q V p

43
 B
Fig.I.9
Calculul bilanţului termic este greu de realizat deoarece unele componente sunt greu de determinat
(cum ar fi căldura din timpul evaporării) iar altele lipsesc în totalitate(de exemplu căldura necesară topirii
zăpezii)

V.6.10. Variaţia diurnă şi annuală a elemntelor bilanţului radiativ

Incidenţa razelor solare diferă în timpul unei zile şi în cursul unui an ceea ce face ca radiaţia solară
şi bilanţul radiativ să aibă o variaţie zilnică şi una annuală.
Variaţia diurnă a radiaţiei solare directe este dată în Fig.I 10, pentru un coeficient de transparenţă al
aerului de 0,8 iar ce anuala in Fig. I.11

Fig.I.10

Fig.I.11

V.7. Temperatura aerului si solului

V.7.1. Energia radaiantă şi temperatura

Energia radiantă sosită de la soare este absorbită în proporţie de 80% de suprafaţa pământului şi
transformată în energie termică. Din această cauză, suprafaţa solului se încălzeşte şi, la rândul ei transmite
căldură straturilor de aer de deasupra sa cât şi straturilor de sol din adâncime. Transmisia căldurii în sol se
face în special prin conducţie, pe când cea spre atmosferă, prin convecţie şi radiaţie.Suprafaţa subiacentă
care primeşte şi transmite căldura se numeşte suprafaţă activă. Ea se încălzeşte când bilanţul radiativ este
pozitiv şi se răceşte când acesta este negativ. Temperatura aerului şi a solului constituie cel mai important
44
element meteorologic, el influenţând un număr mare de fenomene ce au loc în sol şi în stratul de aer din
imediata vecinătate a solului. Pe lângă faptul că influenţează celelalte elemente meteorologice, ea
influenţează îpământ mod direct dezvoltarea plantelor. Procesele biochimice de transformare a materiilor
organice, de dizolvare a diferitelor săruri minerale, absorbţia radiculară la plante, activitatea
microorganismelor, încolţirea seminţelor şi dezvoltarea ulterIoară a plantelor, depind de temperatura şi
regimul termic al solului şi aerului.

V.7.2. Proprietăţi calorice ale solului.

Principalele mărimi fizice de care depinde încăzirea şi răcirea solului sunt:căldura specifică,
capacitatea calorică, conductivitatea termică etc.
Căldura specifică gravimetrică reprezintă cantitatea de căldură necesară unui Kilogram dintr-un
corp pentru a-şi ridica temperatura cu un grad,
Q
c
mT
Se măsoară în J/Kg.K
Ca unitate tolerată se foloseşte şi cal/g.grd.
Căldura specifică volumetrică reprezintă căldura necesară unităţii de volum dintr-un corp pentru a-
şi ridica temperatura cu un grad,
Q
cV 
VT
Se măsoară în J/ m3 .K sau cal/cm3 .grd.
Dată fiind legătura dintre masa şi volumul corpului, se obţine că:
cV  c
unde  este densitatea solului. Căldura specifică a solului este de aproximativ 836J/Kg.K, deci mult mai
mică decât cea a apei care este de 4180J/Kg.K. De aceea suprafaţa continentală se încălzeşte şi se răceşte
mai uşor decât cea oceanică. De asemenea apa din sol măreşte căldura specifică deci solurile umede se
încălzesc şi se răcesc mai greu, variaţiile de temperatură sunt mai lente şi au amplitudine mai mică. In
spaţiile lacunare dintre granulele oricărui sol se găseşte, pe de altă parte, şi aer. Căldura specifică a aerului
este însă şi ea mică(c=1000J/Kg.K). De aici rezultă că prezenţa apei în sol măreşte căldura specifică, în timp
ce un sol cu mult aer are o căldură specifică mică.
Capacitatea calorică reprezintă cantitatea de căldură necesară unui corp pentru a-şi varia
temperatura cu un grad. Se măsoară în J/K şi are expresia:
Q
C
T
deci:
C  mc
Incălzirea şi răcirea solului depinde şi de capacitatea de transmisie a căldurii de la o particulă la alta,
de la strat la strat, de la straturile superioare mai încălzite, la cele inferioare mai reci.Acest fenomen este
tocmai fenomenul de conducţie termică.

V.7.3. Legile de variaţie a temperaturii cu adâncimea

Legea de variaţie a temperaturii cu adancimea, dată de formula (I.4.9), arată că temperatura se
propagă suferind o amortizareprecum şi o `ntarziere a momentului cand se produc aceste valori.
Această lege permite enunţarea următoarelor legi de variaţie a temperaturii cu adancimea:
1. Perioada oscilaţiilor termice, diurnă sau annuală nu depinde de adancime, ea ramane constantă.
2. Amplitudinea oscilaţiilor termicescade în progresie geometrică atunci cand adancimea creşte `n
progresie aritmetică.
De exemplu, pentru anumite soluri, la o adancime de 0,12m, amplitudinea zilnică a temperaturii se
reduce la jumătate, deci la 0,24m se reduce la o pătrime.
45
3. Intarzierea apariţiei maximului şi minimului de temperatură variază cu adancimea.
In cazul oscilaţiilor diurne, pentru anumite soluri, pentru o adancime de 0,12m intarzierea este a noua
parte din perioadă, adica 24/9=2h 40 min.
La 0,24m adancime, `ntârzierea va fi de 5h 20min.
4. Amplitudinea oscilaţiilor termice de perioade diferite se reduc `n acelaşi raport la adncimi
proporţionale cu rădăcina pătrată a perioadelor respective, adică:
z1 1

z2 2
Dacă de exemplu perioada amplitudinii zilnice se reduce la jumătate la o adancime z1= 0,12m,
amplitudinea oscilaţiei anuale se reduce tot la jumatate la o adancime:
365
z 2  0,12  2,92 m
1

Legile de variaţie a temperaturii cu adancimea au o importanţă practică deosebită deoarece ele permit
să se deducă regimul termic al solului la orice adancime si, `n mod special, la adancimile la care sunt
rădăcinile plantelor
De asemenea, aceste legi permit calculul adancimii la care pătrunde `ngheţul.
In regiunile latitudinilor mijlocii, cum este ţara noastră, viteza de propagare este de 1-2cm pe zi..
Această viteză se micşorează cu atat mai mult cu cat solul are deasupra o vegetaţie mai bogată.

V.7.4. Variaţia diurnă a temperaturii solului la suprafaţă şi adancime

Datorită variaţiei diurne şi anuale a intensităţii radiaţiei solare, temperatura solului va prezenta şi ea o
variaţie diurnă şi una annuală.
Variaţia diurnă pentru stratul de la suprafaţă prezintă un maxim `n jurul orei 13 la o oră după ce
Soarele atinge `nălţimea maximă deasupra orizontului, şi un minim `nainte de răsăritul Soarelui. Variaţiile
de temperatură se transmit spre adancime iar amplitudinea oscilaţiilor se micşorează(Fig.I.12).

Fig.I.12
Amplitudinea variaţiei zilnice de temperatură devine practic nulă la o adancime de circa 1m. Iarna,
stratul de zăpadă micşorează amplitudinea oscilaţiilor termice şi reduce adancimea la care acestea ajung. De
exemplu, la o grosime a stratului de zăpadă de 0,2m, amplitudinea oscilaţiilor de temperatură devine nulă la
numai 0,2m iar dacă grosimea stratului de zăpadă este de 0,5m atunci `n sol nu se mai resimte nici o variaţie
de temperatură `n sol, temperatura solului ramanand neschimbată la suprafaţă şi în adancime.

46
 V.7.5. Variaţia anuală
Amplitudinea annuală a temperaturii solului , conform legilor menţionate mai `nainte, scade pe
măsură ce adâncimea creşte iar momentul atingerii extremelor este cu atât mai `ntârziat cu cât adâncimea
creşte.
La latitudini mijlocii, `ncepând de la 20m şi mergând spre interiorul Pământului, temperatura
diferitelor straturi creşte, ea rămânând constantă `ntr-un strat numit strat invariabil.
Creşterea temperaturii pentru fiecare 100m `n adâncime, se numeşte gradient geotermoc iar
adâncimea pentru care temperatura creşte cu un grad se numeşte treaptă geotermică.Pentru primele straturi
invariabile treapta geotermică este `n medie de 33m, iar gradientul geotermic de 30C la circa 100m.

V.7.6. Temperatura aerului

Aerul absoarbe doar o mică parte a radiaţiilor solare. De aceea el se încălzeşte prin intermediul
suprafeţei subiacente care transmite aerului o parte din căldura acumulata de ea.
Transmiterea căldurii se face prin următoarele procese:
-conducţie termică, Datorită conductivităţii mici a aerului transmiterea căldurii prin acest proces
este slabă
-radiaţie. Pământul încălzit emite radiaţia terestră cu lungimi de undă mare care sunt absorbite de
aer, mai ales când este încărcat cu vapori de apă
-convecţia termică ce se realizează datorită curenţilor ascendenţi şi descendenţi care permite o
transmitere a căldurii la înălţime
-turbulenţa atmosferică, o mişcare haotică a diferitelor volume de aer, ce determină amestecarea
aerului, şi contribuie într-o mare măsură la schimbul între sol şi atmosferă.
-căldura latentă de vaporizare care favorizează încălzirea şi răcirea atmosferei. Căldura este
preluată de apa de la suprafaţa pământului când se transformă în vapori şi este restituită atmosferei atunci
când aceştia, ajungând la straturi mai reci, se condensează.
Căldura poate fi transmisă pe suprafaţa Pământului prin intermediul unor curenţi orizontali numiţi
curenţi de advecţie. Astfel, convecţia reprezintă transferul de căldură pe verticală iar advecţia, pe orizontală.
Măsurarea temperaturii aerului impune definirea noţiunii de " temperatură adevărată" a aerului.
Temperatura adevărată reprezintă temperatura măsurată în condiţii speciale: la umbră, în
adăpostul meteorologic perfect ventilat, astfel ca rezervorul termometrului să capete direct temperatura
aerului înconjurător. Temperatura determinată în asemenea condiţii , la circa 2m de la sol, este cea care se
foloseşte în meteorologie.
Evident că această temperatură nu corespunde strict condiţiilor în care se dezvoltă plantele , omul şi
animalele, acestea din urmă depinzând şi de alţi factori.
Acestea însă constituie probleme speciale ale agrometeorologiei.

V.7.7. Variaţia zilnică a temperaturii aerului

Variaţiile temperaturii aerului sunt asemănătoare celei ale solului.
Ele sunt mai mari în straturile de la suprafaţa solului şi scad cu înălţimea. Perioadele oscilaţiilor
rămân neschimbate la toate înălţimile şi momentele producerii minimelor şi maximelor întârzie cu creşterea
înălţimii.
Variaţia zilnică a temperaturii aerului prezintă un maxim simplu între orele 14- 15( cu 1-2 ore mai
târziu decât la suprafaţa solului) şi un minim înainte de răsăritul soarelui.
Variaţia diurnă a temperaturii aerului `n comparaţie cu cea a solului este prezentată în Fig.I.13.

47
 Fig. I.13
Diferenţa în grade dintre valoarea maximă şi cea minimă a temperaturii aerului se numeşte
amplitudinea termică diurnă
Ea depinde de latitudine, altitudine, anotimpuri, nebulozitate, vânt, relief.
Deasupra oceanelor amplitudinea diurnă a temperaturii este foarte mică în raport cu întinderile de
uscat.
Pe uscat, amplitudinea diurnă depinde şi de caracteristicile suprafeţei active.

V.7.8. Variaţia anuală a temperaturii aerului

Variaţia anuală a temperaturii aerului în cazul ţării noastre se caracterizează printr-un maxim, în luna
iulie şi un minim în luna ianuarie.
Curbele de variaţie anuală depind de latitudine şi prezintă o mare asemănare cu curbele de variaţie a
energiei solare, între ele existând un decalaj de o lună de zile deoarece aerul nu se încălzeşte direct de la
soare ci prin intermediul solului(Fig.I.14).

Variatia anuala a temperaturii(Iasi,1997)

25
20
15
temperatura

10
5
0
VI

VIII
VI
IV
V

XII
I
II
II

XI
IX
X

-5
-10
luna

Fig.I.14

C, pe când vara este mai caldă cu 5,40 C(în acest mod se explică predominarea climatului continental în
emisfera nordică şi cel oceanic în cea sudică).

48
 V.8. Umiditatea aerului

In atmosferă apa se află în cele trei stări de agregare sub forma de vapori de apă, cristale fine de
gheaţă şi picături de apă, vizibile în nori. Conţinutul în apă al atmosferei este foarte mic şi cea mai mare
parte a apei se află în partea de jos a troposferei (dacă toată apa din atmosferă ar cădea sub formă de ploaie,
grosimea stratului de apă rezultat ar fi de numai 2,5 cm). Apa realizează în atmosferă un ciclu închis: ea
ajunge în atmosferă sub formă de vapori prin evaporare şi apoi se întoarce pe Pământ sub formă de
precipitaţii. Timpul de existenţă al unei molecule în atmosferă este de circa 10 zile. Apa ajunge în atmosferă
prin evaporare, transpiraţie şi sublimare.

V.8.1. Fenomenul de evaporare

Fenomenul de evaporare, care contribuie în cel mai mare grad la conţinutul de vapori din atmosferă,
depinde de mai mulţi factori.
în condiţii de laborator, viteza de evaporare de pe suprafeţele active depinde de temperatura
suprafeţei de evaporare, de deficientul de saturaţie şi de presiunea atmosferică (legea lui Dalton).
AS ( E  e)t
Q
p
unde:
-Q este masa de apă evaporată,
-S este suprafaţa evaporantă,
-A este un factor ce depinde de viteza vântului,
-E-e este deficitul de saturaţie,
-t este timpul cât durează fenomenul,
-p este presiunea atmosferică ce se exercită asupra lichidului.
Evaporarea în condiţii naturale este un proces complex deoarece se desfăşoară într-un spaţiu
nelimitat. Astfel saturaţia se realizează numai într-un strat subţire de la suprafaţa apei. Evaporarea încetează
doar atunci când concentraţia vaporilor necesară saturaţiei se realizează într-un strat suficient de gros.
Evaporarea se produce atât la suprafaţa mărilor şi oceanelor cât şi la suprafaţa plantelor şi a solului.
Evaporarea directă a apei din oceane este sursa principală a vaporilor de apă din atmosferă (circa
85%).

V.8.2. Marimi ce definesc umiditatea aerului.

1.Tensiunea vaporilor de apă "e" reprezintă presiunea exercitată de vapori la un moment dat. Ea
poate să crească până la o valoare maximă când apare saturaţia. Această valoare notată "E" depinde de
temperatură.
2.Umiditatea absolută "a" reprezintă masa de vapori exprimată în grame, aflaţi într-un m3 de aer.
3. Umiditatea specifică, notată s reprezintă masa în grame a vaporilor de apă aflati într-un Kg de
aer umed.
4.Umiditatea relativă este raportul dintre tensiunea actuală şi tensiunea maximă corespunzătoare
temperaturii din acel moment.
e
u%  100
E
în funcţie de valoarea umidităţii relative, aerul se caracterizează din punct de vedere higrometric astfel:

u < 30 o/o - foarte uscat

u = 31 o/o - 50 o/o - uscat
u = 51 o/o - 80 o/o - normal
u = 81 o/o - 90 o/o - umed
u = 91 o/o - 99 o/o - foarte umed
u = 100 o/o- saturat.
e
5.Fracţia de saturaţie este mărimea:
E
6.Deficitul de saturaţie este diferenţa E-e
49
 7.Gradul de uscăciune este 100-u
8.Punctul de rouă este temperatura la care trebuie răcit aerul, la presiune constantă, pentru ca
vaporii să se satureze(adică e=E).

V.8.3. Variaţia diurnă a tensiunii vaporilor şi a umidităţii relative

Cantitatea de vapori de paă din atmosferă depinde de intensitatea evaporării şi de schimbul turbulent
de vapori de la suprafaţa Pămîntului. Variaţia diurnă a tensiunii vaporilor de apă este paralelă cu variaţia
diurnă a temperaturii aerului. La latitudini mijlocii amplitudinea variaţiilor nu este mare; în raport cu natura
suprafeţei terestre şi anotimp apar anumite particularităţi. Pe continent variaţia zilnică a tensiunii vaporilor
în cursul zilelor de vară se caracterizează printr-o dublă oscilaţie, cu două minime dimineaţa devreme şi în
jurul orei 15 şi două maxime în jurul orelor 9 şi 21. Iarna însă această variaţie prezintă un maxim şi un
minim corespunzător maximului şi minimului de temperatură. Umiditatea relativă manifestă o variaţie
diurnă importantă. în cazul climei temperate ea depăşeşte 90% la sfârşitul nopţii şi scade sub 40% la
începutul după-amiezii
Variaţia zilnică a umidităţii relative se prezintă invers celei a temperaturii, atît iarna cît şi
vara(Fig.I.15)

Fig. I.15

V.8.4. Variaţia anuală a umidităţii

Variaţia anuală a umidităţii absolute sau a tensiunii vaporilor prezintă un paralelism cu variaţia
temperaturii.

V.9. Precipitatiile

V.9.1. Procesele de condensare a vaporilor.

In meteorologie, în mod obişnuit prin procesul de condensare a vaporilor se înţelege atât condensarea
propriu-zisă cât şi fenomenul de desublimare, distincţia făcându-se atunci când este cazul.
Condensarea vaporilor se face când aerul este saturat cu vapori. Acest lucru se realizează fie prin
creşterea cantităţii de vapori din atmosferă, fie prin scăderea temperaturii până la punctul de rouă. Primul
lucru se realizează foarte greu, al doilea însă mai uşor. Dacă temperatura scade suficient de mult, aerul
devine suprasaturat şi excesul se condensează.
Totuşi, într-o atmosferă pură, suprasaturaţia poate fi împinsă destul de departe fără ca să înceapă
condensarea. Când însă în aer există particule fine de ordinul sutimilor şi miimilor de mm, care constituie
centre de condensare, fenomenul se declanşează şi condensarea se poate realiza relativ uşor.

50
 Când punctul de rouă este sub 0 0C, vaporii sublimează în jurul acelor fine de gheaţă sau mici cristale
de cuarţ. Deoarece tensiunea maximă la suprafaţa gheţii este mai mică decât deasupra apei, fenomenul de
desublimare pe cristalele de gheaţă apare la U<100.
Deci condiţiile necesare condensării sunt:
 scăderea temperaturii până la punctul de rouă;
 existenţa centrilor de condensare.
Scăderea temperaturii se produce din următoarele cauze:
 prin contact cu solul rece rezultă roua (t>00C) sau bruma (t<00C);
 prin radiaţie proprie–ceaţa de radiaţie, nori Stratus;
 prin amestecul a 2 mase cu temperaturi diferite şi rezultă “ceaţa de amestec”;
 prin advecţie la deplasarea aerului dintr-o regiune mai caldă într-una mai rece-ceaţa de advecţie;
 destindere adiabatică în urma mişcărilor ascendente puternice ale aerului. Rezultă diferite produse de
condensare: nori, ploaie, grindină şi alte produse numite hidrometeori.

V.9.2. Produsele de condensare primare: ceaţa şi norii

Produsele de condensare ce se formează şi se menţin un timp în atmosferă formează produsele
primare.
Produsele de condensare ale vaporilor ce cad pe Pământ formează precipitaţiile iar cele care se
formează direct pe sol constituie categoria depunerilor.
Din prima categorie fac parte ceaţa şi norii iar din celelalte categorii toţi hidrometeorii (ploaie,
zăpadă, rouă, brumă, etc).
Norul este o suspensie colodiala stabila.
Ceaţa este un proces de condensare din straturile inferioare ale troposferei, formându-se în
vecinătatea Pământului. Are aceeaşi structură cu norii. Se spune că ceaţa este un nor la suprafaţa Pmântului,
iar norul o ceaţă la altitudine. Diametrul picăturilor este de 0,005-0,01mm.
Norii sunt produse de condensare din atmosfera mai înaltă, fără să depăşească troposfera.
In constituţia norilor s-a observat următoarea structură(Fig.I.16):

Fig.I.16
a)nivelul de condensare este baza norului şi corespunde înălţimii la care temperatura scăzută atinge
punctul de rouă;
b)nivelul izotermiei de 00C este înălţimea la care picăturile, menţinându-se în stare lichidă, devin
suprarăcite;
c)nivelul de sublimare, temperatura este –120C şi vaporii desublimează;
d)nivelul de convecţie reprezintă partea superioară a norului şi corespunde înălţimii la care mişcarea
ascensională se opreşte.

51
 V.9.3. Clasificarea internaţională a norilor
Prima încercare de clasificare a norilor a fost făcută de biologul englez Luke Howard în jurul anilor
1800, schema sa fiind utilizată şi astăzi.
Norii au fost denumiţi cu nume latineşti şi sunt împărţiţi după formă şi după altitudinea la care se
formează
După formă norii se împart în următoarele categorii:
 Cumulus, apar sub formă rotunjită(grămezi sau puf)
 Stratus care au formă stratificată, sunt dispuşi în straturi sau rulouri
 Cirrus sunt fibroşi(nori în filamente), de culoare albă cu aspect mătăsos, izolaţi
Clasificarea internaţională a norilor se face în funcţie de înălţimea la care se formează, după structură
şi aspect. Clasificarea internaţională cuprinde 10 genuri care, la rândul lor, cuprind specii şi variatăţi. In
tabelul I.1este prezentată clasificarea internaţională a norilor.
Tabelul I.1.

FAMILIA GENUL

CIRRUS

NORI SUPERIORI
CIRROCUMULUS
CIRROSTRATUS
ALTOCUMULUS
NORI MIJLOCII ALTOSTRATUS

NIMBOSTRATUS
STRATOCUMULUS
STRATUS
NORI INFERIORI
CUMULUS
NORI DE DEZVOLTARE CUMULONIMBUS
VERTICALA

V.9.4. Nebulozitatea şi durata de strălucire a Soarelui

Prin nebulozitate se înţelege gradul de acoperire a cerului cu nori.

Aprecierea nebulozităţii se face cu o scară gradată de la 0 la 10, fiecărui grad corespunzându-i
fracţiunea din cer acoperită cu nori. Astfel valoarea 0 este atribuită cerului senin iar valoarea 10 cerului
acoperit în intregime cu nori.
în agrometeorologie este important să se cunoască frecvenţa zilelor cu diferite grade de nebulozitate.
în acest sens, se poate face următoarea clasificare:
 zile senine, zilele cu nebulozitatea cuprinsă între 0-3,5
 zile noroase, zilele cu nebulozitatea cuprinsă între 3,6-7,5
 zile acoperite, zilele cu nebulozitatea cuprinsă între 7,6-10
Durata de strălucire a Soarelui reprezintă timpul când Soarele străluceşte pe cer
In meteorologie durata de strălucie este durata cât radiaţia solară depăşeşte 120 W/m 2. In legătură cu
durata de strălucite se definesc două mărimi:
1. Durata geografică sau topografică este timpul cât soarele străluceşte pe cer, adică este deasupra
orizontului nefiind acoperit de munţi sau alte fenomene geografice permanente.
2. Durata teoretică sau astronomică este timpul cât soarele este deasupra orizontului astronomic,
adică timpul de când răsare până apune. In realitate aproximativ o jumătate de oră după răsărit şi o jumătate
52
de oră ce precede apusul, radiaţia este foarte slabă (<120W/m 2) şi nu poate impresiona heliograful. Deci
durata maximală a măsurătorii este mai mică cu aproximativ o oră celei maximale teoretice.
Durata de strălucire a Soarelui este o mărime legată de nebulozitate; când nebulozitatea creşte, durata
de strălucire scade.
Se numeşte fracţie de insolaţie F, raportul între durata efectivă de strălucire a acestuia d şi durata
d
posibilă (teoretică) de strălucire D în acelaşi loc: F
D
între nebulozitate şi fracţia de insolaţie există relaţia:
N  (1  F )10
care permite calculul uneia dintre mărimi când se cunoaşte cealaltă mărime.
Durata efectivă de strălucire a Soarelui se măsoară cu heliograful.
In Fig.I.17 este dată variaţia anuală a duratei efective a insolaţiei.

Variatia anuala a duratei efective a

insolatiei(Iasi, 1997)
350
durata efectiva(ore)

300
250
200
150
100
50
0
I III V II IX XI
lunaV
Fig.I.17

V.9.5. Variaţia diurnă anebulozităţii.

Variaţia diurnă anebulozităţii diferă foarte mult de la o regiune la alta şi de la vară la iarnă. în zonele
latitudinilor mijlocii în care se găseşte ţara noastră nebulozitatea prezintă în perioada rece a anului un maxim
în primele ore ale dimineţii şi un alt maxim secundar după amiaza.(Fig.I.18).

53
 Fig.I.18

Distribuţia nebulozităţii pe suprafaţă Pământului se studiază cu ajutorul hărţilor izonefe (izonefele

sunt linii ce unesc localităţi cu aceeaşi nebulozitate).
Studiul izonefelor arată că în jurul ecuatorului nebulozitatea este ridicată (6-7 grade), astfel că se
poate spune că un inel noros înconjoară Pământul de o parte şi de alta a ecuatorului termic pe o zonă de
câteva grade altitudine. Spe nord nebulozitatea scade până la 30 0 când ajunge la circa 3 grade. Aici este zona
deşerturilor. Nebulozitatea creşte din nou şi atinge valoarea maximă (7-8 grade) la 600 latitudine în
extremitatea nordică a Oceanului Pacific şi Atlantic. După 600 nebulozitatea scade din nou.
Nebulozitatea medie pe suprafaţa Pământului este aproximativ 5 deci în fiecare moment norii
acoperă jumătate din bolta cerească.

V.9.7. Geneza precipitaţiilor

Precipitaţiile atmosferice constituie produsele de condensare sau sublimare a vaporilor de apă în
atmosferă, care cad din nori şi ajung pe suprafaţa Pământului.
S-a observat că deşi se formează mulţi nori, precipitaţiile cad din foarte puţini dintre ei. Mişcările
ascensoriale ale aerului umed şi formarea norilor constituie doar prima etapă în formarea precipitaţiilor.
Dacă după formarea norilor răcirea continuă, picăturile de apă şi gheaţă se măresc şi cad pe pământ sub
forma de precipitaţii. La început diametrele picăturilor sunt foarte mici 10 -6mm, viteza lor de cădere este
mică încât cei mai slabi curenţi ascensionali le pot menţine sau chiar ridica odată cu ei.
Dacă însă dimensiunile picăturilor cresc de 10-100 ori, atunci ele, învingând acţiunea curenţilor
ascendenţi, ajung la Pamânt şi dau naştere la ploi mărunte şi burniţe. In cazul ploilor obişnuite picăturile au
diamerul de 0.5-2.5 mm iar în timpul averselor chiar unul de 6 mm. Dacă picăturile de apă nu ajung la aceste
dimensiuni, din nori nu cad precipitaţii.
Uneori pe parcurs, în timpul căderii, strabatând straturi cu temperaturi mai ridicate se pot evapora
complet dând naştere fenomenului numit virga.
Tor Bergeron consideră că, pentru ca un nor să dea precipitatii, trebuie să aibă o structuăa
mixtă:vapori de apă, picături suprarăcite şi cristale de gheaţă rezultate din desublimarea vaporilor şi nu
din îngheţarea apei.
Teoria Tor Bergeron de formare a precipitaţiilor se bazează pe ipoteza că tensiunea vaporilor în
contact cu gheaţa este mai mică decât cea a celor în contact cu apa. Din acest motiv aerul din jurul
picăturilor de apă poate fi nesaturat cu vapori, pe când cel din jurul cristalelor de gheaţă este suprasaturat.
Aceasta implică o temperatură de circa –10 0C. In aceste condiţii picăturile nu se pot menţine şi se evaporă.
Vaporii formaţi desublimează în jurul cristalelor de gheaţă.
Deci are loc un transfer de vapori, de pe picăturile de apă, pe cristalele de gheaţă. Cristalele se
măresc prin desublimarea vaporilor, ating o anumită greutate şi pornesc spre pămant.
54
 Dacă, în drum spre pamânt, temperatura este pozitivă, cristalele se topesc, formând picături de apă.
Acestea se pot mări prin coalescenţă şi picăturile ajung la sol sub formă de ploaie. Coalescenţa este
fenomenul de fuziune(unire) cauzat de coliziunea particulelor. Coliziunea şi coagularea pot avea loc din
următoarele cauze: cădere liberă gravitaţională, cu viteze diferite a particulelor mari şi mici(coagulare
gravitaţională), atracţie electrică, mişcare turbulentă, mişcare browniană etc.
Dacă însă temperatura este mai mică de 00C, cristalele se menţin şi vin pe pamânt sub formă de
zăpadă. Forma cristalelor depinde de viteza lor de creştere.: Dacă viteza este mică, se formează prisme
hexagonale iar dacă viteza este mare, se formează steluţe în 6 colţuri.
Aceste procese au fost confirmate de experimente prin realizarea ploilor artificiale.

V.9.8. Clasificarea precipitaţiilor.

Precipitaţiile sunt grupate în categorii distincte după criteriul care stă la baza clasificării lor.
1.După modul de formare
 a)Precipitaţii convective.
Se formează datorită curenţilor ascendenţi de mare intensitate, ca urmare a încălzirii puternice în
straturile lor inferioare. Acestea cad din nori Cumulonimbus, se produc de obicei în după amiezile de vară şi
au de obicei formă de aversă şi sunt însoţite de fenomene orajoase.
 b)Precipitaţii frontale.
Sunt precipitaţii de convecţie dinamică şi se diferenţiază în funcţie de frontul căruia îi sunt
caracteristice. Pot fi precipitaţii de front cald care au durate mari si cad din norii Nimbostratus şi precipitaţii
de front rece care cad din norii Cumulonimbus, au caracter de aversă, însoţite de descărcări electrice şi
vijelii. Există şi precipitaţii ale frontului mixt care sunt complexe deoarece norii din care provin iau naştere
din unirea sistemelor noroase ale frontului rece şi cald
 c)Precipitaţii orografice.
Acestea iau naştere datorită mişcării ascensionale a aerului pe pantele munţilor.
2. După starea de agregare
a)lichide:ploaia , aversă de ploaie, burniţa
b)solide: zăpada, măzărichea, grindina
c)mixte: lapoviţa
3. Dupa durată şi intensitate
 de lungă durată şi abundente: ploi “mocăneşti”
 de lungă durată şi puţin abundente: burniţele
 precipitaţii întrerupte de pauze mai mici de o oră
 de scurtă durată şi puţin abundente: “bure de ploaie”
 de scurtă durată şi abundente: aversele
Se numeşte intensitate a unei precipitaţii raportul între cantitatea căzută q şi durata t în care aceasta a
căzut:
q
I 
t
Ploile pot fi torenţiale cand intensitatea lor depăşeşte o anumită limită care variază de la ţară la ţară.

V.10. Presiunea atmosferica

V.10.1. Experimentul Torricelli

Experimentul lui Torricelli realizate în anul 1643 au arătat că aerul are o greutate şi deci straturile
superioare ale atmosferei apasă asupra celor inferioare.
In meteorologie presiunea atmosferică reprezintă greutatea coloanei de aer cu secţiunea de 1cm2 şi
cu înaălţimea măsurată de la nivelul respectiv pînă la limita superioară a atmosferei.
Presiunea atmosferică, în experimentul Torricelli era echilibrată de o coloană de mercur cu înălţimea
h = 760 mm, deci are valoarea:
G Shg
p0    gh
S S

55
Inlocuind densitatea mercurului   13,6.10 3 Kg/m3 şi acceleraţia gravitaţională g =9,8m/s2 se obţine
presiunea atmosferică normală:
p 0  1,013.10 5 N / m 2

In meteorologie se folosesc ca unităţi pentru presiune "mm Hg" sau "torr"

10 5
1torr  N / m2
760
şi milibarul (mb)
1mb  10 2 N / m 2
Presiunea atmosferică normală este :
p 0  760torr  1013mb
Intre cele două unităţi tolerate există relaţia:
3
1mb  torr
4

V.10.2. Variaţia presiunii cu înălţimea

Să considerăm c coloană de aer cu secţiunea unitară şi cu înălţimea dz.(Fig.I.22)
Dacă  este densitatea aerului din această coloană, variaţia presiunii va fi:
dp   gdz
Semnul "-" arată că presiunea scade cu înălţimea.
Dacă se integrează această relaţie de la nivelul zero al Pamîntului unde presiunea este p şi pînă la
înălţimea z unde presiunea se anulează, se obţine
p  gz

Fig.I.22
Dar din legea gazului ideal pentru densitatea unui gaz se găseşte:
pM

RT
M fiind masa moleculară, R constanta gazului ideal(R=8310J/KmolK) iar T temperatura absolută a gazului.
Din relaţiile de mai sus se găseşte pentru înălţimea atmosferei:
RT
z
Mg
Inlocuind aici mărimile standard, M=28,9Kg/Kmol, T=273K, se obţine:
Z=7991m.
Deci dacă s-ar considera atmosfera omogenă(cu densitate constantă), înălţimea ei ar fi de circa 8000
de metri.
Dacă însă se ţine seama de faptul că densitatea aerului nu este constantă, avem:

56
 pMg
dp  dz
RT
Integrînd această ecuaţie de la p0 la p se obţine:
 Mgz
p  po e RT

Tinînd cont şi de influenţa umidităţii, Laplace a propus formula:

g
h  18.400(log p  log p )(1  t m )(1  0,377 E ) 1
1 2 g
2
unde:
-h este diferenţa de înălţime exprimată în metri între cele două puncte aflate pe aceeaşi verticală,
avînd jos presiunea p1 şi cel de sus presiunea p2 ,
- coeficientul de dilatare a gazelor, tm temperatura medie a coloanei de aer cuprinsă între cele două
puncte,
-E este tensiunea maximă a vaporilor corespunzătoare lui tm
-g1 şi g2 acceleraţiile gravitaţionale în punctele de presiune p1 şi p2 .
Această formulă permite calculul oricărei mărimi :h, p1, p2 , dacă se cunosc celelate două.
Observaţie.
La mare altitudine omul şi plantele trăiesc la presiuni mai mici decît la câmpie. Acest fapt nu
dăunează atâta timp cât nu se depăşesc anumite valori.
De la circa 800 de metri în sus însă vegetaţia se resimte, pe cînd omul rezistă pînă la 4000-5000 de
metri(de exemplu în Tibet)
In general variaţiile periodice ale presiunii atmosferice nu sunt semnificative în procesele de
evoluţie ale vremii.
Din contra, variaţiile accidentale ale presiunii atmosferice determinate de procesele de încălzire şi
răcire ale aerului ca şi de mişcările turbulente, constituie un factor important pentru prevederea vremii.

V.10.3. Principalele forme barice

Ca şi în cazul celorlalte elemente meteorologice, şi în cazul presiunii atmosferice, aceasta se studiază
cu ajutorul hărţilor pe care se unesc prin linii punctele cu aceeaşi presiune. Liniile respective se numesc
izobare iar hărţile, hărţi barice.
Izobarele se trasează de obicei din 5 în 5 mb, din 4 în 4 mb sau chiar din 3 în 3 mb. Valorile
presiunilor ce se trec pe hărţi sunt reduse la nivelul mării cu ajutorul formulelor Laplace.
Trasarea izobarelor pune în evidenţă evoluţia presiunii pe suprafaţa Pămîntului, izobarele avînd
forme diferite, denumite forme barice
Formele barice cel mai des întîlnite pe suprafţa Pămîntului sunt:
1). Ciclonul, D,(depresiune, minim barometric) este o formă barică ce se caracterizează prin
izobare închise, presiunea scăzînd de la exterior spre centrul depresiunii(Fig.I.23)
2). Anticiclonul, M, (maxim barometric) este forma barică în care valoarea presiunii creşte spre
centrul anticiclonului (Fig.I.24)

57
 Fig.I.23 Fig.I.24

3). Talvegul depresionar (depresiune în formă de V) este o regiune în care izobarele, în formă de
V, au valori din ce în ce mai mici spre interior. Presiunea are valoarea cea mai mică de-a lungul liniei ce
uneşte vîrfurile izobarelor, numită linia de joasă presiune.(Fig.25a)
4). Dorsala (creasta) anticiclonică este o regiune în care izobarele au formă de U şi prezintă de
asemenea o simetrie de-a lungul căreia presiunea are valoarea cea mare(Fig.25b)

a b
Fig I.25
5). Seaua barometrică este regiunea cuprinsă între doi cicloni şi doi anticicloni aşezaţi în cruce iar
izobarele sunt hiperbole(FigI.26).

Fig.I.26
6). Izobarele rectilinii sunt izobare aproape rectilinii, paralele între ele, întîlnite la marginea unui
ciclon sau anticiclon de întinderi mari
Formele barice (cicloni sau anticicloni) care au o poziţie stabilă în tot cursul anului, se numesc centri
de acţiune ai atmosferei. Centrii de acţiune ai atmosferei influenţează circulaţia aerului din regiunea
respectivă şi imprimă anumite caractere climei.

58
 Formaţiuni barice permanente pe suprafaţa Pămîntului sunt:brîul de joasă presiune de la ecuator,
maximele din regiunile subtropicale, minimele din Islanda şi Aleutine. Acestea sunt legate de circulaţia
generală a atmosferei( de origine dinamică).
Formaţiunile barice cu persistenţa legată de anotimpuri(de origine termică) din emisfera nordică
sunt:
 anticiclonul siberian din timpul iernii,
 depresiunea asiatică din timpul verii,
 anticiclonul canadian din timpul iernii,
 zona depresionară din America din timpul verii.
Dintre acestea cele care influenţează clima Europei sunt două de origine dinamică şi două de origine
termică şi anume:
1) Anticiclonul azoric(din regiunea insulelor Azore) de origine dinamică, se menţine tot timpul
anului.
2) Ciclonul din Islanda, tot de origine dinamică, se menţine de asemenea tot timpul anului
3) Anticiclonul siberian, de origine termică, ia naştere iarna
4) Ciclonul din golful Persic, de origine termică, care apare vara.
Determinarea formelor barice atît pe hărţile sinoptice cît şi pe cele folosite în meteorologie, este
importantă pentrucă fiecărei forme barice îi corespunde o anumită stare a vremii.

V.10.4. Starea timpului în formaţiunile barice

In centrul unui ciclon, aerul este mai cald şi are densitate mai mică. Drept urmare, el începe o
mişcare ascendentă în urma căreia se destinde adiabatic(dilatare fără schimb de căldură) şi se răceşte.
Datorită răcirii, se ajunge la saturaţia vaporilor de apă din atmosferă, vaporii de apă se condensează, se
formează nori şi cad precipitaţii.(In centrul ciclonului vînturile sunt slabe sau nu bat deloc).
Starea timpului în timpul ciclonului este deci urâtă.
Intr-un anticiclon aerul are o mişcare descendentă pe verticală. Ca urmare aerul se comprimă şi se
încălzeşte. Deci nu se ajunge la saturaţie, nu se formează nori şi nu se produc precipitaţii. Starea timpului se
caracterizează prin cer senin şi lipsa precipitaţiilor.
Starea timpului într-un anticiclon este frumoasă.
Datorită cerului senin insolaţia din timpul zilei şi radiaţia din timpul nopţii sunt accentuate. Ca
urmare vara zilele sunt călduroase iar nopţile reci. Iarna însă anticiclonul produce ger dacă şi solul este
acoperit cu zăpadă. Răcirea din cursul nopţii poate determina producerea îngheţului sau a ceţii de advecţie.
Starea timpului într-un talveg depresionar este asemănătoare celei dintr-un ciclon dar confruntarea
maselor de aer dă naştere la vijelii însoţite de precipitaţii cu intensitate mare, de descărcări
electrice(fenomene orage).
Starea timpului în creasta anticiclonică este frumoasă ca în anticiclon, dar de scurtă durată.
Caracteristic pentru şeaua barometrică este schimbarea permanentă a direcţiei vântului.
Starea vremii legată de variaţia presiunii, circulaţia maselor de aer, de fronturile atmosferice va fi
subiectul unui alt capitol.

VII.8 Efectul variaţiilor de presiune asupra vieţuitoarelor

Presiunea atmosferică este un element meteorologic a cărui acţiune directă este puţin resimţită de
plante şi animale. Variaţiile obişnuite ale presiunii atmosferice, destul de mici pentru o anumită zonă, nu
influenţează direct dezvoltarea plantelor şi animalelor.
In cazul variaţiilor de presiune care se produc în cazul altitudinilor ţării noastre prin trecerea de la
câmpie la munte, dacă această trecere se face treptat, organismele se adaptează. Trecerea bruscă însă
poate produce tulburări de respiraţie şi circulaţie. Ducerea animalelor pe păşunile de la munte are un efect
favorabil deoarece numărul globulelor creşte, ca şi conţinutul lor în hemoglobină, datorită cantităţii scăzute
de oxigen din aerul de la altitudine. Acest efect se resimte şi după coborârea animalelor de la munte ceea
ce recomandă această practică pentru reproducători, vacile în lactaţie ca şi tineretului bovin şi ovin.
Observaţie
La mare altitudine omul şi plantele trăiesc la presiuni mai mici decît la câmpie. Acest fapt nu
dăunează atâta timp cât nu se depăşesc anumite valori.
59
 De la circa 800 de metri în sus însă vegetaţia se resimte, pe cînd omul rezistă pînă la presiuni
foarte mici, de circa 500mb. (de exemplu în Anzii bolivieni la 5130m sau în Tibet la 4980m)

VIII. VANTURILE
VIII.1 Geneza vînturilor
Atmosfera nu se află niciodată în repaos. Masele de aer se deplasează dintr-o regiune geografică
în alta imprimând un anumit aspect vremii. De aceea vremea depinde în cea mai mare măsură de circulaţia
maselor de aer, adică de vânturi. Cunoaşterea legilor după care se efectuează deplasările aerului prezintă
importanţă deoarece se pot anticipa caracteristicile viitoare ale vremii într-o anumită regiune.
Cauza vînturilor constă în diferenţa de presiune ce se crează între două puncte aflate la o anumită
distanţă pe suprafaţa Pămîntului. Gradientul baric orizontal este "forţa motoare" ce pune în mişcare aerul.
Cu cât valoarea acestuia este mai mare, cu atât intensitatea vîntului este şi ea mai mare.
Prin vânt se inţelege deplasarea maselor de aer pe orizontală dintr-o regiune în alta, această
deplasare se datorează repartiţiei inegale a presiunii atmosferice pe suprafaţa Pământului, cauzată de
factori termici sau dinamici.

VIII.2 Forţele ce acţionează asupra particulelor de aer

Mişcarea particulelor de aer (determinată de gradientul baric) de la izobara cu presiune mai ridicată
spre cea cu presiune mai scăzută este determinată de forţele care acţionează în atmosferă asupra lor.
Asupra particulelor acţionează în mod permanent o serie de forţe: forţe de masă sau exterioare (acţionează
din partea altor sisteme) şi forţe interioare (de suprafaţă). Din categoria forţelor exterioare fac parte:
 forţa de gravitaţie
 forţa centrifugă datorată rotaţiei Pămîntului
 forţa deviatoare Coriolis
Forţele interioare apar în urma interacţiunii particulelor cu elementele vecine şi sunt:
 forţele de presiune
 forţele de frecare

VIII.2.1 Forţa de gravitaţie

Forţa de gravitaţie are rolul cel mai important în determinarea repartiţiei verticale a presiunii şi a
masei atmosferice. Datorită acestei forţe atmosfera se menţine ca un manşon în jurul pământului.
Forţa de atracţie gravitaţională exercitată de pământ asupra unei particule de masă m are expresia
cunoscută:
mM
F k 2 G
r0
Aici k este constanta atracţiei universale, M este masa pământului, r0 raza pământului iar G
greutatea particulei.
Aşa cum am arătat şi în cazul calculului variaţiei presiunii cu înălţimea, acceleraţia gravitaţională
variază cu înălţimea, astfel că la înălţimea h de la suprafaţa pământului este:
g0
gh 
h
(1  ) 2
r0
Atunci când înălţimea h este mult mai mică decât raza pământului, numitorul relaţiei de mai sus se
poate dezvolta în serie şi se obţine:
2h
g h  g 0 (1  )
r0

VIII.2.2 Forţa centrifugă

Forţa centrifugă acţionează asupra particulelor de aer antrenându-le în mişcarea diurnă cu aceeaşi
viteză unghiulară ca şi pământul (viteza unghiulară este de 7,29*10-5s-1). Antrenarea atmosferei este

60
provocată de forţa de frecare moleculară şi a contactului direct cu suprafaţa pământului. Forţa centrifugă ce
acţionează asupra unei particule este:
Fcf  m 2 r
r fiind distanţa de la punctul în care se află particulă la axa de rotaţie (Fig.59).

Fig. 59 Forţa centrifugă

Dacă se consideră un corp la suprafaţa pământului la latitudinea , atunci rezultanta fortei de

greutate şi a forţei centrifuge va fi:
R  G  Fcf cos 
adică:
R  G  m 2 r0 cos 2 
Acceleraţia gravitaţională a corpului aflat la suprafaţa pământului şi latitudinea  va fi atunci:
g  g 0   2 r0 cos 2 
Ca urmare acceleraţia gravitaţională variază cu latitudinea şi altitudinea. Valoarea medie la nivelul
mării şi la latitudinea de 450 este de 9,8062m/s2.

VIII.2.3 Forţa deviatoare Coriolis

Forţa Coriolis apare în cazul unei particule care se deplasează cu viteza v pe suprafaţa unui corp
aflat, la rândul său, în mişcare de rotaţie cu viteza unghiulară .
Pentru a ilustra această forţă se consideră un plan tangent la polul nord al pământului şi din punctul
P o particulă porneşte cu viteza v (Fig.60).

Fig. 60 Forţa Coriolis

După un timp t ea ar trebui să ajungă în punctul M, dar datorită rotaţiei planului cu viteza unghiulară
, datorită mişcării pământului, particaula ajunge în punctul M’. Dar cum :
61
 PM=vt,
1 2
MM’= a c t
2
Pentru unghiuri mici diatanţa MM’ poate fi aproximată cu coarda MM’ care este;
MM’=PM*t
Din relaţiile anterioare se obţine :
1
a c t 2  vt 2
2
adică acceleraţia Coriolis are valoarea:
a c  2v
Dacă planul în care se face mişcarea nu este tangent în punctul P, acceleraţia Coriolis depinde şi
de latitudinea .
a c  2v sin 
Forţa

Coriolis, care produce această acceleraţie se scrie atunci:
 
Fc  2(  v ) m

Din această relaţie reiese că într-un plan tangent la ecuator forţa Coriolis este nulă. Dacă  este
îndreptată în lungul axei de rotaţie a pământului, în direcţia S-N, atunci forţa Criolis este îndreptată ca în
Fig.61, conform regulii burghiului drept.

Fig. 61 Forţa deviatoare Coriolis

VIII.2.4 Forţele de presiune

Intrucât presiunea suferă variaţii de la o regiune la alta, izobarele nu sunt paralele cu suprafaţa de
referinţă, care s-a luat la nivelul mării. Astfel, cu cât suprafeţele izobarice vor fi mai înclinate faţă de
suprafaţa de nivel, cu atât va fi o variaţie mai mare pe orizontală a presiunii atmosferice.
Dacă suprafeţele izobarice sunt paralele cu suprafaţa mării, variaţia orizontală a presiunii
atmosferice este nulă. Dacă o particulă se află sub acţiunea greutăţii G şi a unei forţe de presiune fie ea P,
ea se va afla în echilibru când cele două forţe sunt egale (Fig.62)

Fig. 62 Forţele de presiune

Dacă însă suparfeţele izobarice nu sunt paralele cu suprafaţa de referinţă, ci înclinate, atunci aerul
va intra în mişcare datorită componentei orizontale P0 (Fig.63) îndreptată de la presiune ridicată spore

62
presiune mai mică. Această componentă a forţei de presiune se numeşte gradient baric şi reprezintă cauza
mişcării orizontale a aerului.

Fig. 63 Gradientul baric

VIII.2.5 Forţa de frecare

Aerul aflat în mişcare întâmpină rezistenţă la înaintare atât datorită frecării ce apare între moleculele
cu viteze diferite cât şi datorită frecării turbulente cu suprafaţa terestră.
După modul cum se manifestă aceste forţe există următorele nivele:
 De la nivelul suprafetei terestre până la 50-100m înălţime se resimte cel mai puternic influenţa
forţei de frecare datorită asperităţii solului. De aceea acest strat se numeşte strat de lângă sol
 De la 500-1000m se află stratul limită în care se manifestă frecarea turbulentă şi cea datorată
suprafeţei pământului
 Straturile aflate la înălţime mai mare de 1000m constituie atmosfera liberă şi aici rolul forţelor de
frecare este mic.
Pentru viteze mici forţa de frecare este proporţională cu viteza v :
F f   kv
k fiind coeficientul de frecare.
Forţa de frecare în apropierea suprafeţei pământului nu se exercită direct în sens opus direcţiei de
mişcare, ci formează diferite unghiuri determinate de natura suprafeţei terestre.

VIII.3 Vântul geostrofic

Vântul geostrofic este un vânt orizontal ce apare ca acţiune a forţelor de presiune şi a forţelor
Coriolis, în atmosfera liberă, la înălţimi mai mari de 1000de metri,acolo unde forţele de frecare nu se
manifestă.
Când într-o anumită regiune apare un gradient de presiune vertical, la început particullele de aer
sunt accelerate perpendicular pe direcţia izobarelor de la presiune mai mare spre presiune mai mică.
Sub influenţa forţei Coriolos, particulele încep să se mişte spre dreapta direcţiei iniţiale, în emisfera
nordică.
Când cele două forţe se echilibrează, vântul bate cu o viteză de-a lungul izobarelor (Fig.64).
Acesta se numeşte vânt geostrofic deoarece forţa deviatoare Coriolis se mai numeşte forţă
geostrofică.
In această categorie intră mişcările de amploare ale aerului: circulaţia generală a atmosferei,
alizeele, musonii, ciclonii şi anticiclonii.
Observaţie
Circulaţia generală a atmosferei va fi subiectul unui alt capitol în cadrul meteorologiei sinoptice.

63
 Fig.64 Vântul geostrofic

VIII.4 Vântul de gradient

Vântul de gradient seamănă cu cel geostrofic în sensul că el este, de asemenea, paralel cu
izobarele. Diferenţa importantă este că, în cazul vântului geostrofic izobarele sunt drepte, pe când în cazul
vântului de gradient, acestea sunt curbe.
De aceea în acest caz apare şi forţa centrifugă astfel că aici interacţionează forţele de presiune,
centrifugă şi Coriolis.
Dacă un vânt de gradient se formează în jurul unui centru de minimă presiune, acest vânt este un
ciclon iar dacă se formează în jurul unui centru de maximă presiune, este un anticiclon.
In cazul unui anticiclon gradientul de presiune este îndreptat spre exterior, în timp ce forţa Coriolis
este spre centrul centrului de maximă presiune. Forţa Coriolis este puţin mai mare decât gradientul de
presiune, diferenţa dintre ele fiind tocmai forţa centrifugă.
In emisfera nordică anticiclonul bate paralel cu izobarele în sensul acelor de ceasornic, ca în
Fig.65.
In ciclon izobarele formează cercuri în jurul centrului de minimă presiune, gradientul de presiune
este îndreptat spre centrul ciclonului, forţa Coriolis spre exterior iar forţa centrifugă, (numită şi forţă
ciclostrofică) spre interior.
In emisfera nordică ciclonii bat paralel cu izobarele, în sens contrar acelor de ceasornic.

Fig.65 Vântul de gradient

Dacă se explicitează forţele ce acţionează în cazurile de mai sus, se obţine pentru ciclon:
1 dp v2
  2v sin  
 dx r
iar pentru anticiclon :
1 dp v2
 2v sin  
 dx r

64
VIII.5 Vânturile de suprafaţă
Vânturile de gradient şi cele geostrofice sunt vânturi care se produc în atmosfera liberă. La
suprafaţa pămâtului trebuie să se ţină cont şi de forţa de frecare şi atnci echilibrul forţelor va fi ca în Fig.66 :

Fig.66 Echilibrul forţelor ce acţionează asupra particulelor în mişcare

In această figură R este rezultanta forţei Coriolis şi a forţei de frecare (dacă izobarele sunt rectilinii).
Direcţia vântului este dată de expresia:
F 2 sin 
tg  C 
Ff k
Deci viteza vântului nu este orizontală.
Viteza ciclonului şi anticiclonului se poate calcula din relaţiile precedente. Se fac notaţiile:
l  2 sin  şi
1 p
vg
2 sin  n

p
Aici v g este viteza geostrofică iar este gradientul de viteză în raport cu normala la suprafaţă.
n
Relaţiile ce dau viteza ciclonului şi anticiclonului se scriu atunci:
v2
  lr  lv g  0
r
Din această relaţie pentru viteza anticiclonului se obţine:
rl  4v g 
va  1  1  
2  rl 
Valoarea maximă a vitezei anticiclonului se obţine pentru: rl  4v g , adică, ţinând cont de notaţiile făcute:
p 1
( ) max  rl 2 
n 4
Ca urmare, gradientul baric într-un anticiclon are o valoare maximă pentru o valoare maximă a
vitezei vântului.
Analog pentru un ciclon se găseşte:
rl  4v g 
vc   1  1  
2  rl 
Efectul frecării de la suprafaţa pământului este că anticiclonii bat în sensul acelor de ceasornic şi
către exterior iar ciclonii bat în sens contrar acelor de ceasornic şi spre interior (Fig. 67).

65
 Fig. 67 Anticiclonii şi ciclonii

VIII.7 Mărimi caracteristice vântului

Vântul este caracterizat prin următoarele mărimi principale : direcţie, viteză, tărie sau intensitate,
frecvenţă.
Direcţia vântului este direcţia din care vine vântul şi se apreciază în raport cu punctele cardinale.
Direcţia teoretică a vântului şi sensul direcţiei coincid cu direcţia şi sensul gradientului baric; în realitate
însă direcţia vântului este modificată datorită forţei Coriolis, forţei de frecare, etc. Direcţia vântului se
determină prin indicarea punctului cardinal dinspre care bate vântul. Pentru indicarea acestei direcţii se
foloseşte aşa-numita “roza vânturilor”, care este un cerc împărţit în 8 sau 16 sectoare ca în Fig. 69.

Figura 69. Roza vânturilor http://ro.wikipedia.org/wiki/Imagine:RozaVanturilor.png

Direcţia vântului mai poate fi indicată şi prin unghiul orizontal socotit de la 0 0 la 3600 în sensul
mişcării acelor de ceasornic (N = 3600 , E = 900 S = 1800 , V = 2700).
Viteza vântului este egală cu spaţiul parcurs de masa de aer în mişcarea lui orizontală în unitatea
de timp (s) şi se exprimă în m/s sau km/h (1 m/s = 3,6 km/h iar 1km/h = 0,278 m/s).
Intensitatea sau tăria vântului este apăsarea exercitată de vânt perpendicular pe suprafaţa pusă
în calea lui. Presiunea exercitată de vânt asupra obiectelor întâlnite în cale este proporţională cu pătratul
vitezei lui (P = 0,0625 v2). Intensitatea vântului se poate aprecia şi prin această viteză (deci în m/s, km/h) şi
prin aşa-numitele grade Beaufort, stabilite după efectele mecanice pe care le produce vântul asupra
corpurilor de pe Pământ. Scara Beaufort are 13 grade de tărie, notate de la 0 la 12.

VIII.11 Frecvenţa direcţiei vântului

Prin frecvenţa direcţiei vântului se înţelege raportul procentual dntre numărul de zile în care a bătut
vântul pe o anumită direcţie şi numărul de zile în care s-au făcut măsurătorile.

66
 Rezultatele sunt reflectate de “roza vânturilor” care se alcătuieşte pe luni, anotimpuri, an.
Diagramele pun în evidenţă frecvenţa pe direcţii şi direcţia dominantă a vantului, ca în Fig. 71
pentru Iaşi.

Fig.71 Graficul frecventei direcţiei vântului la Iaşi

. Exemple de nori

Nori Cirrus

http://www.sxc.hu/browse.phtml?f=download&id=857789

Nori Cirrocumulus http://www.windows.ucar.edu/tour/link=/earth/Atmosphere/clouds/cirrocumulus.html

67
 Nori Cirrostratus
http://www.top-wetter.de/lexikon/c/cirrostratus.htm

Nori Altocumulus
http://www.sxc.hu/browse.phtml?f=download&id=857789

Nori Altostratus
http://www.discoverscience.rutgers.edu/extras/weatherwise/clouds.html
68
 Nori Nimbostratus
http://www.notre-planete.info/geographie/climatologie_meteo/nuages.php

Nori Stratus
http://www.uwsp.edu/geo/faculty/ritter/geog101/textbook/atmospheric_moisture/clouds_3.h
tml

Nori Stratocumulus
http://www.uwsp.edu/geo/faculty/ritter/geog101/textbook/atmospheric_moisture/clouds_3.h
tml

69
 Nori Cumulus
http://www.sxc.hu/browse.phtml?f=download&id=857789

Nori Cumulonimbus
http://www.sxc.hu/browse.phtml?f=download&id=857789

70
 Diferite specii de nori Cumulonimbus
http://www.wolken-online.de/wolkenatlas/cumulonimbus/cumulonimbus.htm

71