CSI Pedologie Anul I Sem I Partial

Departamentul ID-IFR
Facultatea de Ştiinţe ale Naturii şi Ştiinţe Agricole
Pedologie I
Caiet de Studiu Individual
Specializarea Agricultură
Anul de studii - I
0
Cuprins
PEDOLOGIE
CUPRINS
Unitate Titlul Pagina
de
învăţare
INTRODUCERE 000
1 UI . 1 Obiectul pedologiei şi rolul pedologiei in dezvoltarea

producţiei agricole
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1
1.1 Definiţia şi obiectul pedologiei
1.2 Rolul Pedologiei în dezvoltarea producţiei agricole
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1
2 UI . 2 Factorii pedogenetici si rolul lor in formarea solului

2.1 Definiţii
2.2 Clima ca factor de solificare
2.3 Rolul organismelor în pedogeneză
2.4 Rolul rocii în pedogeneză
2.5 Rolul reliefului în formarea solului
2.6 Rolul apelor stagnante şi freatice
2.7 Timpul ca factor pedogenetic
2.8 Factorul antropic în procesele de solificare
3 UI . 3 Formarea şi alcătuirea parţii minerale a solului

3.1 Originea părţii minerale a solului
3.2 Procesele de formare a părţii minerale a solului : procesele de
dezagregare, procesele de alterare
4 UI . 4 Produşii rezultaţi în urma proceselor de dezagregare şi

de alterare
4.1 Principalii produşi rezultaţi în urma proceselor de dezagregare
şi de alterare
4.2 Transportul şi depunerea produselor de dezagregare şi de
alterare
5 UI . 5 Formarea şi alcatuirea partii organice a solului

1
Cuprins
5.1 Sursele de materie organică din sol

5.2 Transformarea resturilor organice şi formarea humusului
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 5
6 UI . 6 Clasificarea şi proprietăţile acizilor humici

6.1 Principalele tipuri de humus
6.2 Importanţa humusului din sol
Bibliografie Unitate de învăţare Nr.6
7 UI . 7 Formarea şi alcătuirea profilului de sol

7.1 Definiţii
7.2 Procese care determină formarea orizonturilor pedogenetice
8 UI . 8 Orizonturile pedogenetice şi caracterizarea lor

8.1 Orizonturile A
8.2 Orizonturile E şi B
8.3 Orizonturile C, R, O şi T
8.4 Orizonturile de asociere şi de tranziţie
9 UI . 9 Textura solului
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr.9
9.1 Caracteristici generale
9.2 Clase şi subclase texturale
10 UI . 10 Structura solului
10.1 principalelel tipuri de structură
10.2 Gradul de dezvoltare al agregatelor structurale
11 UI . 11 Proprietatile hidrofizice ale solului

11.1 Apa din sol
11.2 Indicii hidrofizici aisolurilor
11.3 Regimul hidric al solurilor
2
Cuprins
12 UI . 12 Proprietatile de aeratie si termice ale solului

12.1 Proprietatile de aeratie si termice ale solului
12.2 Regimul aerului din sol
13 UI . 13 Proprietatile chimice ale solului. Soluţia solului

13.1 Compoziţia chimică a soluţiei solului
13.2 Procesele de sorbţie din soluri
14 UI . 14 Aciditatea şi alcalinitatea solurilor

Obiectivele Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 14
14.1 Aciditatea solurilor
14.2 Alcalinitatea solurilor
14.3 Capacitatea de tamponare a solurilor
BIBLIOGRAFIE
3
Introducere
PEDOLOGIE
4
OBIECTUL PEDOLOGIEI ŞI ROLUL PEDOLOGIEI IN DEZVOLTAREA PRODUCŢIEI
AGRICOLE
Unitate de învăţare Nr. 1
OBIECTUL PEDOLOGIEI ŞI ROLUL PEDOLOGIEI IN

DEZVOLTAREA PRODUCŢIEI AGRICOLE
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1…………………………………………………….. 7

1.1 Definiţia şi obiectul pedologiei ....................................................... ................................... 7
1.2 Rolul Pedologiei în dezvoltarea producţiei agricole ...................………………………………… 11
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................. 13
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1…………………………………………………….. 13
5
AGRICOLE
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
 Identificarea obiectului de studiu al pedologiei si al rolului acestei

discipline în dezvoltarea producţiei agicole
 Descrierea istoricului pedologiei pe plan mondial şi în Romania
1.1 DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL PEDOLOGIEI
Definiţii Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu formarea, evoluţia,

proprietăţile, clasificarea, răspândirea şi folosirea raţională a solurilor.
Termenul de pedologie este de origine greacă, provenind din cuvintele
"pedon" (teren, sol, ogor) şi "logos" (vorbire, discuţie, cu sensul de studiu).
Pentru prima dată termenul de Pedologie a fost folosit de FRIEDRICH
ALBRECHT FALLOU (1862) în lucrarea sa "Pedologie sau ştiinţa generală şi
specială a solului".
Pedologia este o ştiinţă interdisciplinară, situată la graniţa dintre
ştiinţele fundamentale (fizică, chimie, biochimie) şi ştiinţele aplicative
(agrotehnică, agrochimie, silvicultură, îmbunătăţiri funciare etc). Ea are un
caracter complex, datorită locului important pe care îl ocupă solul în
ecosistemele din natură şi a multiplelor conexiuni pe care învelişul de sol le
realizează între celelalte geosfere. Obiectul de studiu al Pedologiei îl
constituie solul, care este un produs al mediului natural.
După N. Florea (1993), solul reprezintă: “produsul transformării
substanţelor minerale şi organice de la suprafaţa scoarţei terestre sub
influenţa factorilor de mediu în timp îndelungat, caracterizat printr-o
anumită organizare şi morfologie proprie; el constituie mediul de
dezvoltare a plantelor superioare şi baza de trai pentru animale şi
oameni”:
 corp natural, tridimensional, constituit din material relativ
afânat, situat la suprafaţa scoarţei terestre;
 alcătuit din componente minerale, organice şi organisme vii,
aflate în interacţiune;
 cu însuşiri fizice, chimice, biologice şi morfologice iferite
de cele ale materialelor parentale din care s-au format;
 au evoluat în timp prin procese specifice pedogenetice, sub
acţiunea climei şi vieţuitoarelor în diferite condiţii de relief;
 cu organizare proprie şi într-un schimb continuu de
substanţe şi energie cu mediul înconjurător;
 se autodezvoltă şi asigură condiţiile necesare creşterii plantelor,
proprietatea lui principală fiind fertilitatea.
Dezvoltarea
pedologiei ca
6
AGRICOLE
științei După 1800 au apărut o serie de curente sau direcţii referitoare la
formarea şi evoluţia solului, dintre care amintim:
1.Direcţiunea chimică, în cadrul căreia s-au format două teorii antagoniste:
teoria humusului şi teoria minerală.
Teoria humusului, reprezentată prin şcoala lui THAER, susţinea că
plantele se hrănesc cu humus; ca dovadă, cele mai bune recolte se obţin pe
solurile bogate în humus.
Teoria minerală, reprezentată prin şcoala lui LiEBiG (1848), susţinea
că plantele extrag din sol sărurile minerale. Afirmaţiile teoretice ale lui LIEBIG
au fost verificate de diferitele experienţe, care au dovedit că plantele nu se
hrănesc cu humus. Importanţa humusului constă în faptul că prin
descompunerea lui contribuie la îmbogăţirea solului în săruri nutritive. In
urma acestor teorii, în Europa, au luat un mare având studiile privind
fabricarea şi aplicarea îngrăşămintelor chimice în agricultură.
2. Direcţiunea fizică arata că rolul hotărâtor în dezvoltarea plantelor îl au
proprietăţile fizice ale solului, determinate de cei patru componenţi
principali, şi anume: nisip, argilă, humus şi calcar. Proprietăţile fizice
reglează relaţiile solului cu apa şi aerul şi determină, în acelaşi timp, condiţii
mai grele sau mai uşoare de lucrare a solului. Printre adepţii acestei
direcţiuni amintim pe ATTERBERG şi MITSCHERLICH.
3. Direcţiunea microbiologică a luat o mare dezvoltare după descoperirile
lui PASTEUR. Adepţii acestei concepţii au arătat rolul foarte mare pe care îl
au microorganismele (mai ales bacteriile) în transformările biochimice care
se petrec în masa solului. Ei apreciau, însă, acest rol izolat de complexul
condiţiilor de mediu în care se află solul respectiv.
4. Direcţiunea agrogeologică, având ca reprezentat pe FALLOU, consideră
solul ca o rocă afânată, rezultată prin transformarea unor roci masive; iar
pentru a ne da seama de proprietăţile solului, trebuie să cunoaştem numai
substratul geologic pe care s-a format. Adepţii acestei teorii neglijau
substanţele organice din sol şi considerau procesele de alterare şi
dezagregare ca având rolul hotărâtor pentru fertilitatea lui.
5. Direcţiunea naturalistă (sau genetică) a apărut în Rusia, în a doua
jumătate a secolului XIX şi a constituit şcoala care a pus bazele pedologiei
ca ştiinţă. Fondatorul pedologiei ca ştiinţă este considerat DOKUCEAEV, care,
în timpul când era profesor la Universitatea din Petersburg, a studiat solurile
de stepă din Rusia, cunoscute sub numele de cernoziomuri. Rezultatele
obţinute au fost publicate în lucrarea sa de bază "Cernoziomul rusesc"
(1881), susţinută în 1883 ca teză de doctorat. Concluziile ştiinţifice şi
practice la care a ajuns DOKUCEAEV şi şcoala lui, sunt valabile şi în
prezent, putând fi formulate astfel:
solul se formează conform unor legi naturale, sub influenţa unui
complex de factori naturali de solificare, şi anume: clima, vegetaţia şi
vieţuitoarele animale, roca şi timpul (vârsta);
fiecare tip de sol, format în condiţii naturale specifice, reprezintă o
individualitate aparte, caracterizat prin însuşiri fizice, chimice şi biologice
proprii;
sub influenţa factorilor de solificare se nasc soluri diferite, repartizate în
7
AGRICOLE
anumite zone caracteristice.
Istoricul
Pedologiei în In România, primele însemnări asupra solurilor ne-au rămas de la
România Dimitrie Cantemir, care în "Descriptio Moldaviae" (1716) arată că
"pământurile Moldovei sunt negre şi pline de silitră", redând astfel
caracteristici importante ale solurilor.
Primul învăţat, care, în descrierile lui, se ocupă şi de sol este
agronomul Ion Ionescu de la Brad. Astfel, în monografiile asupra judeţelor
Putna (1860), Dorohoi (1866) şi Mehedinţi (1868) prezintă şi descrie solurile,
arătând mijloacele de menţinere şi ridicare a rodniciei lor prin îngrăşământ
şi măsuri potrivite.
Fondatorul pedologiei ca ştiinţă în ţara noastră a fost GHEORGHE
MUNTEANU MURGOCI (1872-1925), profesor de geologie la Universitatea
din Bucureşti, din iniţiativa căruia, în 1906, s-a înfiinţat Secţia de
Agrogeologie de pe lângă Institutul Geologic al României. In numeroasele
sale călătorii pe care le-a făcut în Europa şi America a cunoscut diferitele
concepţii în legătură cu studiul solului. Legăturile pe care le-a avut cu
pedologii ruşi au influenţat mult concepţia lui MURGOCI în legătură cu
studiul solului.
Folosind în cercetarea solului concepţia naturalistă, MURGOCI,
împreună cu colaboratorii săi ENCULESCU şi PROTOPOPESCU-PACHE,
întocmeşte, între anii 1906-1909, prima hartă a solurilor din ţara noastră,
publicată la scara 1:2.500.000, însoţită de o schiţă climatologică. In 1911,
MURGOCI prezintă şi o caracterizare generală asupra zonelor de soluri ale
României. Prin lucrările sale a pus bazele pedologiei genetice, nomenclaturii
şi clasificării solurilor din ţara noastră.
MURGOCI a desfăşurat o activitate neobosită şi pe plan internaţional,

contribuind la afirmarea ştiinţei solurilor din România. Pentru meritele sale
deosebite, la Conferinţa de la Praga (1923) MURGOCI este ales preşedinte al
Comisiei de cartografierea solurilor, iar în 1924 este ales preşedinte al
comisiei pentru întocmirea hărţii solurilor din Europa.
Colaboratorii lui MURGOCI, amintiţi mai sus, la care se alătură SAIDEL

şi FLOROV, continuă cercetările în cadrul secţiei de pedologie şi publică, în
anul 1927, harta solurilor din ţara noastră la scara de 1:1.500.000 SAIDEL a
pus bazele Agrochimiei din ţara noastră. A elaborat pentru prima dată,
metoda potenţiometrică de determinare a pH-ului solului. Pe măsura
reorganizării şi dezvoltării cercetării ştiinţifice, ştiinţa solului a progresat
permanent.
In 1961 s-a înfiinţat Societatea Naţională Română pentru Ştiinţa
Solului, (SNRSS) în care sunt grupaţi toţi cei care lucrează în acest domeniu.
In prezent, cercetarea este coordonată la nivel central de Institutul
de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (ICPA), care funcţionează în
cadrul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS). La nivel de judeţe
funcţionează Oficiile Judeţene de Studii Pedologice şi Agrochimice (OJSPA).
Toate staţiunile de cercetări agricole au şi laboratoare specializate pentru
studiul solului. Pregătirea specialiştilor pentru studiul solului se face în
instituţiile de învăţământ superior cu profil agricol, prin disciplinele de
8
AGRICOLE
pedologie.
Pentru ţara noastră, Florea şi Buza (2009) au identificat şase perioade de

dezvoltare a clasificărilor şi reprezentării grafice a resurselor de sol:
I. iniţială, 1906-1948: Gh. Murgoci (1911, 1924) a introdus conceptul
clasificării naturaliste în cercetarea românească; Schiţa agrogeologică
(1911); Harta solurilor României, scara 1:1 500.000 (1927); Zonele
naturale de sol (1934);
II.de dezvoltare, 1948-1960: gruparea unităţilor de sol pe mari unităţi
de relief; Harta solurilor R. P. Române, scara 1: 1.500.000 (1960);
III. de sinteză, 1960-1973: clasificarea solurilor se baza pe
caracteristicile morfologice al profilului de sol; Lista sistematică a
solurilor (1962); Harta solurilor R.S. România, scara 1: 1.000.000 (1964,
1970); Geografia solurilor României (1968); Harta solurilor 1 : 500.000
(1971);
IV.de tranziţie, 1973-1980: SNRSS a propus un sistem de clasificare
bazat pe însuşiri morfologice uşor de identificat în teren; a început
cartarea teritoriului României şi întocmirea hărţii solurilor la scara
1:200.000 (50 de foi, în total); Harta solurilor 1:1.000.000 (1978),
Atlasul R.S.România; Harta solurilor R.S. România, scara 1 : 200.000 (25
de foi);
V.de finisare, 1980-2003: elaborarea Sistemului Român de Clasificare a
Solurilor (1980); Geografia României, vol.I (1983), Geografia fizică;
Harta solurilor R.S.România, scara 1 : 200.000 (25 de foi);
VI.de modernizare, 2003-prezent: a fost întocmit Sistemul Român de
Taxonomie a Solurilor (Florea, Munteanu, 2003), în concordanţă
cu cerinţele cuprinse în lucrarea „World Reference Base for Soil
Resources" elaborată de FAO, 1998; a fost realizat sistemul informatic
geografic al solurilor României prin transpunerea în format digital a
hărţilor de soluri la scara 1:200.000 (Sistemul Informatic Geografic al
Solurilor României la scara 1:200.000 "SIGSTAR-200" (Vintilă şi
colab., 2004, 2009); hărţile de soluri ale României la scara 1:3.000.000,
1:2.000.000 şi 1:1.000.000, în sistem SRTS, 2003, realizate de Florea şi
Munteanu, 2009.
Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.
Cine este fondatorul Pedologiei în România și care au fost principalele sale

realizări?
Răspunsul la test se găseşte la pag. 4 -5.
1.2 ROLUL PEDOLOGIEI ÎN DEZVOLTAREA PRODUCŢIEI AGRICOLE
9
AGRICOLE
Fertilitatea Proprietetaea solului de a pune la dispoziţia plantelor elementele
solului nutritive în cantităţi îndestulătoare, apa și aerul, în vederea creşterii şi
dezvoltării lor, poartă numele de fertilitate. Fertilitatea solului s-a format
de-a lungul timpului, prin acumulare progresivă în roca dezagregată şi
alterată, a elementelor necesare vieţii plantelor. Ea este o rezultantă a
stadiului de dezvoltare a solului, a alcătirii şi proprietăţilor lui, a proceselor
fizico-chimice şi biochimice ce se petrec în sol. În acelaşi timp fertilitatea
mai depinde şi de satisfacerea celorlalţi factori de vegetaţie, fiind deci o
funcție a sistemului unitar sol-planta-atmosferă.
In funcţie de modul cum s-a format, fertilitatea este de două feluri:
naturală şi culturală. Fertilitatea naturală s-a format în timpul procesului
de solificare şi depinde de condiţiile de mediu ale zonei respective. Astfel,
în zona de câmpie, cu temperaturi mai ridicate şi precipitaţii moderate, sub
o vegetaţie ierboasă, pe materiale parentale mărunţite şi bogate în elemente
bazice, cu o bogată activitate microbiologică determinată în principal de
bacterii, s-au format soluri cu o fertilitate naturală ridicată (kastanoziomurile,
cernoziomurile ş.a). În zona montană, cu un climat umed şi rece, sub o
vegetaţie acidofilă reprezentată de conifere, pe roci dure sărace în elemente
bazice şi cu o activitate microbiologică foarte redusă determinată de
ciuperci, s-au format soluri cu o fertilitate naturală foarte scăzută
(podzolurile ş.a).
Prin luarea solurilor în cultură, omul a urmărit să obţină producţii
vegetale din ce în ce mai mari şi de bună calitate, intervenind cu mecanizarea,
îngrăşăminte, irigaţii etc. Fertilitatea pe care o capătă solul în urma
intervenţiei omului poartă denumirea de fertilitate culturală sau artificială.
Fertilitatea culturală depinde de fertilitatea naturală a solurilor,
suprapunându-se peste aceasta. Intervenţia raţională a omului asupra solului
determină creşterea capacităţii productive a acestuia, însă sunt şi cazuri
când intervenţia necorespunzătoare duce la scăderea fertilităţii.
Mărimea recoltelor obţinute pe un anumit sol mai depinde de
capacitatea productivă a soiurilor cultivate şi de pretabilitatea solului pentru
diferite culturi şi moduri de folosinţă. Astfel, unele soluri au un potenţial
productiv mult mai ridicat decât altele, iar unele soluri se pretează bine
pentru cereale (cernoziomurile), altele pentru viţa de vie (rendzinele, psa-
mosolurile ş.a). Fertilitatea solului este deci o proprietate dinamică, care
depinde pe lângă însuşirile solului şi condiţiile de mediu şi de stadiul de
dezvoltare al ştiinţei şi tehnicii. Prin practicarea unei agriculturi ştiinţifice,
capacitatea productivă a solurilor creşte continuu, iar producţiile obţinute
vor fi din ce în ce mai mari şi de mai bună calitate.
Rolul Creşterea continuă a populaţiei, solicită obţinerea unor producţii

pedologiei in agricole tot mai mari şi de mai bună calitate. Pe lângă alte măsuri ce pot
dezvoltarea duce la sporirea producţiei agricole, deosebit de importante sunt cele care se
producţiei referă la introducerea în circuitul agricol a terenurilor neproductive şi
agricole creşterea producţiei la unitatea de suprafaţă. Rezolvarea acestor probleme se
bazează, în primul rând, pe cunoaşterea amănunţită a solului ca principal
mijloc de producţie agricolă. Solul, ca mijloc de producţie în agricultură,
prezintă anumite particularităţi, care îl deosebesc de alte mijloace de producţie,
dintre care amintim:
 este un mijloc de producţie natural, care se formează şi evoluează la
10
AGRICOLE
suprafaţa litosferei în timp, sub acţiunea factorilor naturali;
 este un mijloc de producţie limitat în spaţiu, care nu se poate
multiplica ca alte mijloace de producţie, deci creşterea producţiilor nu
se poate realiza decât printr-o folosire intensivă a solului;
 solul nu se uzează și nu se amortizează ca alte mijloace de producţie,
putând să dea producţii sigure în permanenţă, daca este folosit
corespunzător. Practica a demonstrat că, prin executarea unei
agriculturi ştiinţifice (mecanizare, chimizare, irigaţii, desecări, îndiguiri,
combaterea eroziunii etc), capacitatea productivă a solurilor creşte,
recoltele obţinute fiind din ce în ce mai mari.
În prezent, când pe glob se pune cu atâta stringenţă problema

economisirii fiecărei surse de materii prime, folosirea raţională a solului, ca
izvor de materii prime şi furnizor de hrană, capătă valenţe tot mai mari. În
ţara noastră, folosirea raţională a fondului funciar constituie o problemă
naţională de importanţă deosebită, fiind necesare ample acţiuni pentru
conservarea şi ameliorarea solurilor.
La rezolvarea problemelor complexe ridicate de agricultură, alături
de alte ştiinţe, pedologiei îi revine un rol foarte important. Bazându-se pe
cercetări de teren şi laborator, Pedologia grupează solurile după geneză şi
proprietăţile lor agroproductive, indicând organizării teritoriului modul cel
mai judicios de folosire, agrotehnicii elemente importante de aplicare
diferenţiată a lucrărilor solului, agrochimiei criterii de fertilizare, fitotehniei
indicaţii pentru stabilirea sortimentului de plante, iar pedologiei
ameliorative date necesare stabilirii măsurilor ameliorative în vederea
valorificării solurilor slab productive.

Care sunt particularităţile solurilor, ca mijloc de producţie în agricultură?
Răspunsul la test se găseşte la pagina .....
Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare
11
AGRICOLE
Răspuns 1.1
Fondatorul Pedologiei în România este Gheorghe Munteanu Murgoci. A
introdus conceptul clasificării naturaliste în cercetarea românească;
Schiţa agrogeologică (1911); Harta solurilor României, scara 1:1 500.000
(1927); Zonele naturale de sol (1934);
Răspuns 1.2
Solul, ca mijloc de producţie în agricultură, prezintă anumite particularităţi,
care îl deosebesc de alte mijloace de producţie, dintre care amintim:
 este un mijloc de producţie natural, care se formează şi evoluează la
suprafaţa litosferei în timp, sub acţiunea factorilor naturali;
 este un mijloc de producţie limitat în spaţiu, care nu se poate multiplica
ca alte mijloace de producţie, deci creşterea producţiilor nu se poate
realiza decât printr-o folosire intensivă a solului;
 solul nu se uzează și nu se amortizează ca alte mijloace de producţie,
putând să dea producţii sigure în permanenţă dacă este folosit raţional.
Practica a demonstrat că, prin executarea unei agriculturi ştiinţifice
(mecanizare, chimizare, irigaţii, desecări, îndiguiri, combaterea
eroziunii etc), capacitatea productivă a solurilor creşte, recoltele
obţinute fiind din ce în ce mai mari.
1. Blaga Gh., Filipov F., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 2005,
Pedologie, Ed. AcademicPres Cluj Napoca.
2. Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 1996, Pedologie, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
3. Puiu Şt., Teşu C., Şrop Gr., Dragan L., Miclauş V., 1983, Pedologie,
EDP, Bucureşti.
4. Udrescu S. şi colab., 1998, Pedologie. AMD.
12
FACTORII PEDOGENETICI SI ROLUL LOR IN FORMAREA SOLULUI
FACTORII PEDOGENETICI SI ROLUL LOR ÎN FORMAREA

SOLULUI
Cuprins Pagina

2.1 Definiţii ........................................................................................................................ 15
2.2 Clima ca factor de solificare …………………………………………………………... 16
2.3 Rolul organismelor în pedogeneză ...…………………………………………………. 17
2.4 Rolul rocii în pedogeneză ……………………………………………………………... 19
2.5 Rolul reliefului în formarea solului ..…………………………………………………. 20
2.6. Rolul apelor stagnante şi freatice în pedogeneză ....................................................... 21
2.7 Timpul ca factor pedogenetic ………………………………………………………… 22
2.8 Factorul antropic în procesele de solificare ………………………………………….. 23
13
 Identifcarea factorilor naturali cu rol în pedogeneză.

 Explicarea rolului factorilor de mediu în formarea solurilor
2.1 DEFINIŢII
Solul Solul a fost definit ca fiind stratul afânat de la suprafaţa scoarţei terestre
(litosfera), care a acumulat în timp elementele însuşirii sale specifice,
FERTILITATEA.
Factori de Această afânare a scoarţei terestre s-a produs prin acţiunea (în timp şi
simultană) a unui complex de factori naturali numiţi şi factori de formare a
solificare
solului, de solificare, sau factori pedogenetici. Diversitatea învelişului de sol
de la suprafaţa scoarţei pământului este determinată de diversitatea condiţiilor
naturale de solificare, adică de factorii de solificare. Principalii factori de
solificare sunt: clima, rocile, relieful, organismele vegetale şi animale, apa
freatică şi cea stagnantă, timpul şi omul (activitatea antropică).
Procese de În decursul timpului, prin acţiunea agenţilor atmosferei, hidrosferei şi,

solificare ulterior, a biosferei se produc o serie de fenomene de dezagregare (mărunţire) şi
alterare (schimbarea compoziţiei chimice). Ca urmare roca masivă, dură,
compactă, devine afânată, creându-se condiţii minime pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor, ceea ce înseamnă începutul procesului de solificare.
Acţiunea acestor factori de solificare duce la manifestarea mai accentuată a
fenomenelor de dezagregare şi alterare şi la apariţia de fenomene noi cum sunt:
bioacumularea (acumularea materiei organice), eluvierea (spălare, levigare sau
migrare în adâncime), iluvierea (depunerea produşilor spălaţi).
Profilul de sol În acestor procese se formează o succesiune de straturi orizontale,

deosebite între ele prin culoare, grosime, structură, textură etc, alcătuind
profilul de sol. Dezvoltarea profilului de sol este determinat de intensitatea
14
acţiunii factorilor de solificare.

Care sunt factorii pedogenetici?
Răspunsul la test se găseşte la pagina 19.
2.2 CLIMA CA FACTOR DE SOLIFICARE
Prin climat atmosferic se înţelege starea medie a atmosferei unui

teritoriu (ţări, regiuni etc), caracterizată prin parametri medii ai elementelor
meteorologice (temperatura, curenţii atmoserici, precipitaţiile, umiditatea
aerului etc). Pentru înţelegerea naturii procesului de solificare, de mare
importanţă sunt indicatorii climatici caracterizaţi prin condiţiile de temperatură
şi umiditate, deoarece de ei sunt strâns legaţi de regimul de apa şi termic al
solurilor, precum şi de procesele biologice din sol.
În ţara noastră, pentru exprimarea diferenţiată a climatului se folosește
indicele de ariditate anual De Martonne, notat cu Iar:
Iar = P / T + 10
unde:
P - reprezintă precipitaţiile medii anuale
T - temperaturile medii anuale.
Pe lângă climatul global, care determină principalele particularităţi ale

repartizării solurilor la suprafaţa Pământului, în procesele de pedogeneză un rol
deosebit îl joacă climatul local, denumit "microclimat" incluzând stratul de aer
de lângă sol până la înălţimea de 2 m, care este determinat, în principal, de
formele de relief, de expoziţia versanţilor şi caracterul învelişului vegetal.
Clima acționeaza în procesul de pedogeneza atât direct cât si indirect prin
intermediul vegetației a carei dezvoltare și distribuție sunt influențate de
temperatură si precipitații. Temperatura influențeaza intensitatea proceselor
care au loc în sol: alterarea, mineralizarea si humificarea resturilor vegetale,
procesele de adsorbie, evapotranspiraia etc. Descompunerea resturilor vegetale
în zona de stepa, de exemplu, se manifesta cu o intensitate mult mai mare
comparativ cu zonele mai reci, unde descompunerea este mult mai lentă,
resturile organice fiind nedescompuse sau parțial descompuse.
Rolul climei ca factor de solificare constă în următoarele aspecte:
climatul este factorul indispensabil dezvoltării proceselor biologice şi

biochimice;
climatul atmosferic exercită o influenţă foarte mare asupra regimului
aerohidric, termic şi oxido-reducător al solului;
15
de condiţiile climatice sunt strâns legate procesele de transformare a

compușilor minerali din sol (direcţia şi viteza de alterare a rocilor,
acumularea produşilor de pedogeneză etc.) cât şi a descompunerii
resturilor organice din sol;
climatul exercită o mare influenţă asupra proceselor de eroziune a
solurilor prin vânt şi apă.

Ce este indicele de ariditate?
Răspunsul la test se găseşte la pagina 20 .
2.3 ROLUL ORGANISMELOR ÎN PEDOGENEZĂ
Vegetaţia Solurile nu se pot forma în lipsa factorului biotic reprezentat de vegetație.

Acest factor nu poate fi, însă, considerat ca o variabilă independentă în
formarea solului deoarece este determinat, la rândul lui, de clima, relief și
condițiile locale reprezentate de natura rocii sau a materialului parental, de
adâcimea apei freatice etc.
Vegetația influențeaza formarea solului prin furnizarea de materie organica
solului, contribuind la acumularea humusului în sol atât în ceea ce priveste
cantitatea cât și calitatea acestuia. Vegetația acționeaza în procesul de
pedogeneză într-un timp îndelungat, schimbarea asociațiilor vegetale
producându-se mult mai rapid decât schimbarea învelisului de sol.
Climatul local, solul, plantele, animalele şi microorganismele care
locuiesc în sol, condiţiile de relief, rocile parentale, apa de suprafaţă şi freatică
ale fiecărui landşaft formează un sistem complex ecologic de interdependenţă.
Resturile vegetale, sub acţiunea organismelor vii ce populează solul, sunt
supuse proceselor de descompunere reprezentate de cele de mineralizare a
acestora până la unele combinaţii simple - dioxid de carbon, apă, gaze şi săruri
simple, sau de transformare a resturilor vegetale în urma proceselor de
humificare în noi combinaţii complexe (formarea humusul din sol).
Influența vegetaţiei ierboase sau lemnoase, de pădure, stepă sau fâneaţă,
în procesele de pedogeneză este diferit. Procesul de solificare sub păduri de
conifere, de exemplu, este orientat frecvent spre formare de podzoluri. Solurile
care se formează se caracterizează printr-o mare aciditate, nesaturatie în baze,
slabă humificare (formare de humus brut), conţinut scăzut în elemente
nutritive, îndeosebi azot, activitate biologică redusă şi nivel scăzut al fertilităţii.
De asemenea, circuitul biologic al elementelor chimice sub păduri de conifere
se deosebeşte de circuitul în pădurile de foioase sau amestec de conifere-
foioase.
Sub vegetaţia ierboasă de stepă sau fâneaţă sursa de bază a formării
humusului este masa de rădăcini care se acumulează anual şi într-o măsură mai
mică masa aeriană (care la vegetaţia lemnoasă are o pondere importantă).
Resturile vegetaţiei ierboase se caracterizează printr-o mai mică rezistenţă
mecanică, conţinut mai mare în săruri, bogăţie în azot şi baze, ducând la
formarea de humus saturat în calciu. Sub acest tip de vegetație se formează
soluri de tipul cernoziomurilor, cu mare rezervă de humus, cu o fertilitate
naturală foarte ridicată. Tipul asociaţiei vegetale determină viteza, volumul şi
chimismul circuitului biologic al elementelor.
16
Alături de vegetaţie, o mare influenţă exercită asupra pedogenezei

Fauna reprezentanţii numeroşi ai faunei din sol - nevertebrate şi vertebrate - care
populează diferitele orizonturi ale solului şi care trăiesc pe suprafaţa sa şi care,
după mărime, se grupează astfel. (BACHELIER, 1963):
 microfauna - organisme mai mici de 0,2 mm (protozoare, nema-tozi,
rizopode, echinococi);
 mezofauna - animale de mărime 0,2-4 mm (microartropode, unele insecte,
miriapode şi viermi specifici);
 macrofauna - animale de 4-80 mm (viermi de pământ, moluşte, insecte,
furnici, termite etc);
 megafauna - mărimea animalelor peste 80 mm (insecte mari, crabi,
scorpioni, cârtiţe, şerpi, broaşte, rozătoare, vulpi, bursuci şi altele).
Biomasa nevertebratelor din sol este de circa 1000 de ori mai mare decât
a vertebratelor. O acţiune excepţional de intensă asupra solului o au râmele,
prin activitatea cărora în sol se acumulează compuşi biochimici specifici, solul
este afânat și îmbogățit în calciu. Anual, trec prin intestinul lor la un hectar în
diferite zone pedoclimatice, de la 50 la 600 tone de pământ fin. Rol
asemănător îl au şi numeroase insecte, larvele lor, precum şi alte animale din
sol.
Micro- După terminarea ciclului de viaţă al plantelor și animalelor are loc

organismele descompunerea ţesuturilor şi revenirea în sol a substanţelor şi energiei
acumulate în corpul acestora. Microorganismele îndeplinesc o serie de funcţii
importante în transformarea substanţelor şi energiei în procesul de solificare,
printre care enumerăm: mineralizarea substanţelor organice, formarea diferitelor
combinaţii simple organice, participare la descompunerea şi neoformarea
mineralelor din sol şi migrarea şi acumularea produşilor de pedogeneză.
In timp ce plantele superioare apar ca principalul producător al masei
biologice, microorganismelor le revine rolul de bază în descompunerea
substanţelor organice. Particularitatea acțiunii microorganismelor din sol constă
în capacitatea lor de a descompune combinaţiile alcătuite din molecule mari
până la compuşi simpli finali: gaze (CO2, amoniac), apă şi combinaţii minerale
simple.
Numărul microorganismelor şi diversitatea lor reflectă însuşiri
importante ale solului: rezerva de substanţă organică cantitatea şi calitatea
17
humusului, conţinutul de elemente nutritive, reacţia solului, asigurarea cu apă,

gradul de aeraţie.

Care sunt grupele de organisme cu rol în pedogeneză?
Răspunsul la test se găseşte la pagina 22 .
2.4 ROLUL ROCII ÎN PEDOGENEZĂ
Roca parentală Deosebit de evidentă este dependența însuşirilor solurilor şi caracterul rocii
parentale (roca pe care s-a format solul), mai ales în stadiile incipiente ale
pedogenezei, solurile păstrează în cea mai mare parte proprietățile scoarţei de
alterare pe care s-au format. În procesul de pedogeneza roca influeneaza prin
proprietațile fizice, compoziția mineralogică, proprietățile chimice, care se
regasesc și în solului format deasupra acestor roci. Procesele pedogenetice se
desfasoara diferit în funcție de caracteristicile rocilor și a materialelor
parentale.
Roca parentală sau roca-mamă, prin compoziţia sa, exercită o mare influenţă
asupra alcătuirii granulometrice, chimice şi mineralogice a solurilor, inclusiv
asupra însuşirilor lor fizico-mecanice, a regimului de aer, de căldură şi hrană.
Compoziţia şi însuşirile rocii de solificare influenţează viteza proceselor de
pedogeneză şi direcţia acestora. Astfel, pe scoarţa de alterare alcătuită din roci
afânate (materiale parentale reprezentate de luturi, loessuri, argile sau pe depozite
aluviale) se formează soluri profunde, cu o bună dezvoltare a profilului, în care
plantele își pot dezvolta sistemul radicular în bune condiții.
Nivelul fertilităţii solului se corelează evident cu însuşirile şi compoziţia rocii
de solificare. De exemplu, pe seama rocilor magmatice acide (granite, granite,
gnaisuri) şi a nisipurilor se formează soluri de fertilitate naturală scăzută. In
acelaşi timp, pe seama produselor alterării rocilor intermediare (diorite,
andezite) şi bazice (gabrouri, bazalte) bogate în elemente nutritive şi în cationi
alcalino-pământoşi se formează soluri cu un nivel ridicat de fertilitate naturală,
saturate în baze, cu reacţie neutră sau slab acidă, cu un conţinut mai mare de
humus.
Formarea anumitor tipuri de soluri este strict legată de existenţa anumitor tipuri
de roci de solificare: rendzinele se formează pe calcare, vertosolurile pe argile
tristratificate gonflante etc.
Distribuția rocilor determină și uniformitatea învelisului de soluri, de aceea cu
cât acestea sunt mai uniform distribuite în teritoriu, cu atât solurile prezinta o
uniformitate mai ridicată în ceea ce privește răspăndirea lor.

Care sunt proprietățile solurilor care sunt influențate de caracteristicile rocilor
și materialelor parentale?

18
2.5. ROLUL RELIEFULUI ÎN FORMAREA SOLULUI

Relieful constituie unul din cei mai importanţi factori ai formării solurilor, care
exercită o influenţă deosebită asupra genezei acestora, a structurii învelişului de
soluri şi a neomogenităţii sale spaţiale.
Există o legătură strânsă între distribuția învelişului de sol şi condiţiile concrete
de landşaft (porțiune din învelișul geografic care posedă trăsături proprii
diferite de cele ale porțiunilor învecinate). În practica cercetării pedologice de
teren s-a stabilit următoarea sistematică a tipurilor de relief: macrorelief,
mezorelief, microrelief. Fiecare din tipurile enumerate de relief joacă un rol
determinant în procesul de pedogeneză prin altitudine, panta terenului și
expoziția terenului. Relieful apare ca principalul factor de redistribuire a
radiaţiilor solare şi precipitaţiilor în funcţie de expoziţie, înclinarea versantului
(pantei) şi exercită o influenţă deosebită asupra regimului hidric, termic,
nutritiv, oxidoreducător şi salin din sol.
Macrorelieful Cuprinde cele mai reprezentative forme de relief determinate de altitudine și

influențează aspectul general al unui teritoriu: munţi, podişuri şi câmpii.
Originea macroreliefului este legată mai ales de fenomenele tectonice care au
avut loc în scoarţa Pământului. Astfel, în munţi apare zonalitatea verticală a
vegetaţiei şi solurilor, ca o consecinţă a scăderii temperaturii aerului odată cu
înălţimea şi a variaţiei cantităţii de precipitaţii. Relieful foarte diferit din ţara
noastră (câmpii, dealuri, podişuri, piemonturi, munţi) determină climate foarte
diferite, care condiţionează existenţa unei vegetaţii specifice: de stepă, de
silvostepă, de pădure şi de pajişti alpine. Macrorelieful determină şi reflectă, în
concordanţă cu condiţiile bioclimatice, zonalitatea învelişului de soluri,
structura sa şi caracteristicile solurilor tipice pentru zona dată. De exemplu,
cernoziomurile sunt specifice zonelor de câmpie, luvosolurile – zonelor de
podiș, iar podzolurile – zonelor de munte.
Mezorelieful Se referă la forme de relief de dimensiuni medii: coline, vâlcele, văi, terase.
Apariţia mezoreliefului este legată, în principal, de procese geologice exogene
(procese de denudaţie, formarea depozitelor continentale asupra cărora
exercită o mare influenţă ridicările şi coborârile lente ale porţiunilor uscatului).
Mezorelieful determină structura învelişului de soluri în limitele concrete ale
landşaftului şi caracteristicile solurilor intrazonale sau a subtipurilor de sol.
Distribuirea inegală a temperaturii şi umidităţii, mai ales pe terenuri cu pantă şi
expoziţie diferite, determină dezvoltarea unei vegetaţii diferite, cu deosebiri
esenţiale în sinteza şi descompunerea substanţei organice din sol, transformarea
mineralelor din sol, toate acestea duc la formarea diferitelor soluri în condiţii
diferite de relief.
Microrelieful Este dat de forme mici de relief care ocupă suprafeţe neînsemnate (de la câţiva
decimetri pătraţi, până la câteva sute de metri pătraţi), cu oscilaţii relative a
înălţimii de circa 1 m: movilite, depresiuni, crovuri. Ele apar pe suprafeţe plane
de relief din cauza fenomenelor de tasare, deformaţiilor provocate de îngheţ sau
din alte cauze. Microrelieful influenţează asupra împestriţării şi complexităţii
învelişului de soluri şi determină caracterul microcombinărilor, respectiv a micro-
complexitaţii acestora.
Elementele de mezo- şi microrelief, mai ales pantele de diferite înclinări,
contribuie la redistribuirea apei din precipitaţii pe suprafaţa solului şi
19
influențează raportul între apa ce curge la suprafaţa solului (ce poate determina
eroziunea solului), apa care se infiltrează în sol (determină procese de levigare),
apa care se acumulează în depresiuni (duce la manifestarea proceselor de
stagnogleizare). Influenţate de distribuirea diferită a umidităţii în funcţie de
elementele reliefului, procesele de solificare pe pante sunt diferite fața de cele
care se petrec pe suprafețe plane, deoarece o parte din apa de precipitaţii se
scurge la suprafaţă, iar prin îndepărtarea de material solificat procesele de
formare a solului sunt menținute în stadii incipiente. Prin pierderea apei prin
scurgeri la suprafața versanților solificarea decurge în condiţii de umiditate
mai mică (levigare mai redusă pe profilul de sol, profile mai scurte, orizonturi
mai slab diferenţiate). Pe suprafeţe depresionare se acumulează o cantitate mai
mare de apă şi ca atare, se formează soluri corespunzătoare unei zone mai
umede decât cea respectivă. De exemplu, formarea stagnosolurilor în
depresiuni, în raport cu osolurile tipice formate pe terenuri plane în Câmpia
Vlăsiei din jurul Bucureştilor.

Cum influențează solificarea elementele diferite de mezo- și microrelief?
Răspunsul la test se găseşte la pagina 24-25.
2.6 ROLUL APELOR FREATICE ŞI STAGNANTE ÎN PEDOGENEZĂ
Cantitatea de precipitații dintr-un teritoriu influenţează procesele de solificare,

determinând intensitatea proceselor de bioacumulare, eluviere şi iluviere, etc.
În anumite situaţii solificarea are loc în condiţii de exces de apă, care poate fi
de natură stagnantă sau freatică.
Stagnogeizarea Apa provenită din precipitaţii și/sau prin scurgeri pe suprafaţa versanților se
acumulează în zone microdepresionare la suprafaţa solului, datorită
permeabilităţii reduse pentru apă a solului sau a materialului parental.
Permeabilitatea redusă este datorată conținutului ridicat de argilă al unui orizont
pedogenetic, în condiţiile unui drenaj extern slab (terenul este plan sau
microdepresionar), apa stagnând deasupra orizontului impermeabil. In prezenţa
excesului de apă solificarea capătă anumite particularităţi: datorită aeraţiei slabe au
loc predominant procese de reducere, formându-se compuşi reduşi de fier şi
mangan, solubili, care se accumulează în sol, au culori specifice pe care le
imprimă şi solului.
Procesele determinate de excesul de apă de suprafaţă (stagnant) se numesc
procese de stagnogleizare sau pseudogleizare iar orizonturile rezultate - orizonturi
stagnogleice sau pseudogleice.
Gleizarea Procesele datorate excesului de apă freatică (pânza de apă aflată la adâncimi
mici, uneori la suprafaţă sau aproape de suprafaţa solului), sunt denumite
procese de gleizare, iar orizonturile ce rezultă - orizonturi gleice de reducere
(când domină procesele de reducere și se acumuleează în sol formele reduse ale
20
fierului și manganului, ce imprimă solului culori cenușiu-albăstrui, respectiv

negre pentru compușii manganului) sau orizonturi gleice de oxido-reducere
(când domină procesele de oxidarere și se acumuleează în sol fierul în formă
oxidată, ce imprimă solului culori roșcate).
Când apele freatice situate aproape de suprafaţă conţin săruri solubile, au loc şi
procese de salinizare (acumulare de săruri solubile sub formă de cloruri şi
sulfaţi) şi procese de alcalizare (sodizare), când are loc îmbogăţirea
complexului coloidal al solului în sodiu.
Ca urmare a proceselor de gleizare-stagnogleizare sau de salinizare-alcalizare
se formează soluri specifice hidromorfe şi halomorfe.

Care sunt procesele ce se manifestă în solurile cu exces de umiditate?
2.7 TIMPUL CA FACTOR PEDOGENETIC
Solurile actuale sunt produsul istoriei îndelungate şi complexe proceselor pedo-

geologice de la a suprafața Pământului.
In ceea ce priveşte vârsta absolută a solurilor actuale, este necesar să se ia
Vârsta absolută în considerare vârsta geologică în diferite puncte ale suprafeţei terestre, care
a solurilor oscilează în limite largi, practic de la 0 (zero) până la milioane de ani. Pe scară
largă s-a folosit metoda determinării vârstei solului după raportul izotopilor
carbonului radioactiv 14C şi 12C în humusul din sol.
Vârsta nulă (zero) au suprafeţele uscatului care doar sunt eliberate de
apele ce le acoperă: de exemplu, teritorii riverane ale unor mări sau râuri ce sunt
rezultatul regresiei mării, sau terenuri uscate în delta unor fluvii (Delta Dunării)
sau pe coastele mărilor prin crearea polderelor (terenuri scoase artificial de sub
influența apelor marii). Vârstă nulă au şi suprafeţele create de lavele erupţiilor
vulcanice sau acoperite de cenuşa de la erupţii actuale, precum şi secţiunile
proaspete de roci create de om prin lucrări de construcţie, cariere şi exploatări
miniere şi terasamente (rambleuri). Solurile ce se formează în aceste zone sunt
soluri tinere. Începutul procesului de solificare se consideră că a început din
momentul acumularii în sol a primelor cantitati de materie organica și humus.
Vârsta cernoziomurilor Câmpiei Ruse este de circa 8-10 mii de ani, iar
vârsta podzolurilor Scandinaviei de 5-6 mii de ani. Aceste soluri sunt considerate
soluri mature. O asemenea vârstă are şi învelişul de soluri al câmpiei de denudare
a Australiei, a platoului Sud-estic al Asiei şi Sudul Americii, în timp ce vârsta
solurilor din văile râurilor este considerabil mai tânără, îndeosebi în deltele
acestora.
Metoda carbonului radioactiv s-a folosit şi pentru determinarea vârstei
carbonaţilor din sol. Astfel, s-a determinat vârsta carbonațior dintr-un sol calcaros
de pustiu, din statul New Mexico la circa 28 mii de ani. De asemenea, s-a calculat
vârsta crasnoziomurilor (soluri roşii tropicale) din Platoului Birmaniei după
acumularea relativă reziduală a K2CO3 a căror pedogeneză şi evoluţie a avut loc pe
calcare în urmă cu circa 2 milioane de ani.
Vârstă relativă În legătură cu formarea şi evoluţia solurilor, pe lângă vârsta absolută, deosebim la
21
a solurilor acestea şi o vârstă relativă, adică gradul de dezvoltare a învelişului de sol. Vârsta
relativă caracterizează viteza procesului de pedogeneză, rapiditatea schimbării unui
stadiu de dezvoltare a solului în altul fiind influenţată de intensitatea proceselor de
pedogeneză în timp.
Despre relativa tinereţe sau vechime a solurilor se pot face aprecieri după gradul
de dezvoltare a profilului lor. Astfel, putem identifica soluri după gradul lor de
sărăcire în unele sau alte combinaţii în raport cu rocile de formare, sau după
gradul de acumulare a unor componenţi sau altora. Putem identifica soluri mai
puternic humifere, mai alterate, mai diferenţiate textural pe profilul de sol, cazuri
în care se consideră că solurile sunt mature.
Solurile formate pe versanți sunt mai tinere din cauza proceselor de eroziune.
Orizonturile superioare în care procesul pedogenetic a fost mai intens au fost
îndepărtate prin eroziune, solurile au profilul mai scurt, deci solurile de pe versant
sunt mai tinere, cu toate ca roca pedogenetică este aceiași ca și a solurilor de pe
platou, de exemplu. Pe versanți procesul de solificare este încetinit, iar solurile
sunt menținute tinere, ele au varstă relativă mai mică, cu toate că au aceiasi varstă
absolută ca și cea a solurilor învecinate.
Dupa varsta lor, solurile pot fi clasificate în: soluri actuale, paleosoluri sau
soluri moștenite și soluri fosile.
Calsificarea Solurile actuale se formează sub influența actualelor conditii de mediu, sau sunt
solurilor după formate în conditii asemănătoare celor existente în prezent. În solurile mature
vârstă procesele pedogenetice și produsele rezultate în urma manifestării lor sunt în
echilibru cu condițiile mediului înconjurător actual, adică au ajuns cu evolutia lor
la stadiul climax. Exemple: cernoziomurile, luvosolurile, regosolurile etc.
Paleosolurile sau solurile moștenite sunt soluri foarte vechi, formate în alte
condiții bioclimatice, în altă era geologică, iar sub influența factorilor de mediu
din decursul timpului au suferit diverse transformări, păstrând însă unele din
vechile caracteristici până în prezent (caractere moștenite).
Solurile fosile s-au format în ere geologice îndepartate și care au fost acoperite de
materiale pedogenetice noi care au dus la formarea altor tipuri de soluri, sub
influența actualilor factori de mediu. Pot apărea mai multe astfel de suprapuneri
de profile de sol, cele din subsol fiind numite soluri îngropate sau soluri fosile.
Ce metode se pot folosi pentru determinarea vârstei absolute a solurilor?
2.8. FACTORUL ANTROPIC ÎN PROCESELE DE SOLIFICARE
Intervenţia Prin luarea solului în cultură, omul influenţează direct geneza şi evoluţia solului
omului asupra şi, pe măsura trecerii timpului - solul, corp natural - începe să capete caracterele
formării unui produs al activităţii omului ca de exemplu:
solurilor  formarea psamosolurilor prin fixarea nisipurilor mobile;
 modificarea aproape completă a profilului de sol sau amestecarea
orizonturilor, în cazul executării arăturilor adânci în vederea înfiinţării
unor plantaţii de pomi sau vie;
22
 formarea solurilor turboase prin desecarea - drenarea turbăriilor;

 numeroasele modificări survenite în procesul de solificare ca urmare a
luării solului în cultură prin defrişarea pădurilor şi a desţelenirii pajiştilor.
Intervenţia omului poate fi privită sub trei aspecte:

a) De cele mai multe ori, intervenţia omului are efect pozitiv, ducând la ridicarea
fertilităţii solului. Exemple:
 aratul sau alte lucrări ale solului determină amestecarea orizonturilor de la
suprafaţa cu resturile organice şi afânarea lor. In acest fel, se intensifică
activitatea biologică, se îmbunătăţeşte regimul aerohidric etc.
 prin aplicarea substanţelor fertilizante minerale şi organice se îmbunătăţeşte
regimul de nutriţie, punându-se la dispoziţia plantelor elementele nutritive
necesare;
 prin administrarea amendamentelor se corectează reacţia prea acidă sau
prea alcalină a solului, care sunt nefavorabile creşterii şi dezvoltării plantelor;
 prin irigare, în zonele aride se îmbunătăţeşte regimul hidric al solului şi se
asigură necesarul de elemente nutritive pentru plantele cultivate;
b) În unele cazuri însă, efectele pozitive ale intervenţiei omului sunt însoţite şi
de efecte negative. Exemple:
 prin irigare se asigură necesarul de apă pentru plante, dar uneori se
favorizează şi sărăturarea secundară a solului (prin irigarea cu apă
mineralizată sau în condiţiile unei adâncimi reduse a apei freatice);
 folosirea pesticidelor determină distrugerea buruienilor și dăunătorilor
animali şi vegetali, dar în acelaşi timp determină şi moartea altor
organisme, reducând activitatea biologică din sol şi ca urmare, produce
dezechilibre nutritive, fenomene de fitotoxicitate s.a.
c) Uneori însă intervenţia omului este total negativă, ducând la descresterea
fertilităţii solului. Exemple:
 Lucrări agrotehnice necorespunzătoare (arătură din deal în vale,
tasarea solului prin treceri succesive și la umidități
necorespunzătoare a utilajelor agricole s.a.),
 Desțeleniri neraţionale, respectiv pe terenuri cu pante prea mari,
 Despăduriri totale sau pe o suprafaţă prea mare.

Dați exemple de intervenţii antropice pozitive în formarea solurilor?

În loc de
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în
rezumat
această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
23
1. Blaga Gh., Filipov F., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 2005, Pedologie,
Ed. AcademicPres Cluj Napoca.
EDP, Bucureşti.
24
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII MINERALE A SOLULUI
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII MINERALE A

SOLULUI
Cuprins Pagina

3.1 Originea părţii minerale a solului …………………………………………………….. 27
3.2 Procesele de formare a părţii minerale a solului : procesele de dezagregare, procesele
de alterare ………………………………………………………………………………… 34
25
 Identificarea elementelor chimice, rocilor şi mineralelor ce intră in

alcătuirea scoarţei tereste
 Descrierea proceselor care duc la formarea părţii minerale a solurilor
3.1 ORIGINEA PARTII MINERALE A SOLULUI
În prima fază a formării ei, partea superioară a litosferei a avut un aspect dur,
fiind alcătuită din roci masive, rezultate prin răcirea şi consolidarea magmei
vulcanice. Aceste roci au fost supuse permanent acţiunii distructive a
factorilor de mediu, suferind modificări fizico-chimice profunde. Astfel,
rocile dure au fost măruntite şi afânate, partea superioară a litosferei fiind
formată, ulterior, predominat din roci sedimentare şi mai puţin din roci dure
(magmatice şi metamorfice). Asupra rocilor măruntite şi afânate a acţionat în
permanenţă factorul biologic, determinând, pe lângă transformările fizico-
chimice, şi transformări biochimice, care au dus la formarea solurilor.
Litosfera, prin compoziţia ei chimică, mineralogică şi petrografică,
influenţează direct formarea şi însuşirile solului.
Litosfera este învelişul solid (scoarţa terestră) cel mai exterior al globului
Compoziţia
pământesc, are o grosime variabilă (25 km sub Alpi, 50 km sub Carpaţi, 80
chimică a km în Caucaz), este alcătuită dintr-un număr mare de minerale şi roci. Ca
scoarţei urmare are o compoziţie chimică foarte complexă (tabel 3.1.).
terestre
Tabelul 3.1. Compoziţia chimică medie a litosferei până la adâncimea de 16 km*
Nr. Elementele (procente
CLARKE şi de greutate**)
FERSMAN VlNOGRADOV
crt. WASHINGTON (1933- 1939) (1949)
1. Oxigen 49,52 49,13 47,20
2. Siliciu 25,75 26,00 27,60
3. Aluminiu 7,51 7,45 8,80
4. Fier 4,70 4,20 5,10
5. Calciu 3,39 3,25 3,60
6. Natriu 2,64 2,40 2,64
7- Potasiu 2,40 2,35 2,60
8. Magneziu 1,94 2,35 2,10
9. Hidrogen 0.88 1,00 0,15
10. Titan 0,58 0,61 0,60
11. Clor 0,19 0.20 0,045
12. Fosfor 0,12 0,12 0,08
13. Carbon 0,087 0,35 0,10
14. Sulf 0,048 0,10 0,50
15. Mangan 0,030 0,10 0,090
16. Azot 0,030 0,040 0,010
* scoarţa terestră accesibilă observaţiilor noastre are această dimensiune;
** CLARKE, WASHINGTON şi FERSMAN au luat în considerare litosfera, hidrosfera şi
atmosfera, VlNOGRADOV numai litosfera.
În litosferă se găsesc toate elementele chimice, dar în proporţii foarte

26
diferite. Astfel:
O, Si şi Al (componentele principale ale silicaţilor) sunt cele mai
răspândite din scoarţa terestră (82,58%);
C, H, N, P, S, O- elementele fundamentale care intră în componenţa
organismelor în proporţie de circa 99% se găsesc în cantităţi reduse
în scoarța terestră (cu excepția oxigenului);
elementele secundare - Mg, Ca, K, Na, CI - se găsesc în cantităţi
relativ mari;
microelementele indispensabile pentru plante - Fe, Mn, Mo, Cu, Zn,
Co, I, Se, la care unii autori mai adaugă F, Ba, B şi Sr - cu excepţia
Fe, se găsesc de asemenea în cantităţi relativ mici.
Din cele prezentate rezultă că, în formarea solului, un rol deosebit
de important îl au siliciul, aluminiul şi fierul şi că azotul şi fosforul,
elemente foarte importante pentru nutriţia plantelor se găsesc în cantităţi
infime (0,03% N şi 0,12% P); în sol, proporţia acestora creşte ca urmare a
acumulării selective prin procese biochimice.
Mineralele sunt substanţe anorganice alcătuite dintr-un element sau mai
multe elemente, omogene din punct de vedere fizico-chimic, formate natural
Compoziţia în scoarţa terestră, în condiţii de geneză foarte diferite controlate de procese
mineralogică a geologice complexe, de regulă solide (cu excepţia mercurului).
scoarţei Din cele peste 3.000 minerale cunoscute, mai răspândite şi importante în
procesul de solificare sunt circa 100.
terestre
După compoziţia chimică şi structura cristalină, mineralele se grupează în
următoarele clase:
1. Clasa elementelor native;
2. Clasa sulfurilor;
3. Clasa sărurilor haloide - săruri ale acizilor halogenaţi;
4. Clasa oxizilor şi hidroxizilor - combinaţii ale oxigenului cu metale şi
metaloide;
5. Clasa compuşilor acizilor oxigenaţi:
 carbonic - carbonaţi;
 sulfuric - sulfaţi;
 fosforic - fosfaţi;
 silicic - silicaţi;
 azotic - azotati.
6. Clasa sărurilor acizilor organici - fără importanţă pedologică
Dintre grupele de minerale, predominante sunt următoarele:

60% - feldspaţii şi feldspatoizii - adică sărurile acizilor silicici cu Al şi
K sau uneori cu Na şi Ca;
17% amfiboli şi piroxeni - aşa zişii silicaţi feromagnezieni;
12% cuarţ - bioxid de siliciu;
4% mice - silicaţi cu Al şi K - mica albă;
silicaţi cu Fe şi Mg, Al şi K - mica neagră;
1 % minerale de titan.
Se observă deci marea răspândire a silicaţilor, 75% din masa litosferei
fiind alcătuită din silicaţi.
Roca este o asociere de două sau mai multe minerale ce iau parte la
27
Compoziţia alcătuirea litosferei. Sunt însă şi roci alcătuite dintr-un singur mineral
petrografică a (monominerale) ca de exemple gipsul, sarea, calcarul cristalin, cuarţitul ş.a.
litosferei După origine şi mod de formare rocile se clasifică astfel:
Roci magmatice (eruptive) sunt rocile ce s-au format prin consolidarea, în
interiorul scoarţei terestre sau la suprafaţa ei, a unei topituri naturale
formate din silicaţi şi oxizi saturaţi cu vapori de apă şi gaze, numită magmă.
Roci metamorfice sunt rocile ce iau naştere prin transformările suferite de
rocile preexistente (magmatice, sedimentare sau chiar metamorfice), datorită
schimbării condiţiilor de presiune, temperatură şi chimism din scoarţa terestră,
ca urmare a unor mişcări tectonice sau ascensiunii unei topituri magmatice.
Roci sedimentare (secundare) sunt rocile care provin din sedimentarea
materialului ce rezultă din dezagregarea şi alterarea unor roci preexistente şi
care în marea lor majoritate conţin în masa lor resturi de animale şi plante
numite fosile.
Volumul litosferei, până la adâncimea de 16 km, este alcătuit în proporţie de
95% din roci magmatice şi metamorfice şi 5% din roci sedimentare.
La suprafaţa globului pământesc însă, 75% sunt roci sedimentare şi 25%
roci magmatice şi metamorfice. În principal, solul, se formează pe roci
sedimentare.

Care sunt clasele în care sunt grupate mineralele?
Răspunsul la test se găseşte la pagina .
3.2 PROCESELE DE FORMARE A PARTII MINERALE A SOLULUI : PROCESELE

DE DEZAGREGARE, PROCESELE DE ALTERARE
28
Mineralele şi rocile de la suprafaţa litosferei au fost supuse permanent unor

procese intense de transformare sub acţiunea agenţilor atmosferei,
hidrosferei şi biosferei, rezultând o formaţiune noua care poartă denumirea
de pedosferă. In aceasta, rocile au devenit afânate, permeabile pentru apă şi
aer, iar elementele chimice componente au trecut în forme mai simple,
accesibile organismelor vegetale. Procesele care au determinat aceste
transformări sunt cele de dezagregare şi alterare.
Dezagregarea este un proces fizico-mecanic şi bio-mecanic de mărunţire a

Procesele de rocilor şi mineralelor în particule de diferite mărimi, fără ca materialul
dezagregare mărunţii să sufere transformări chimice. Dezagregarea se desfăşoară sub
influenţa atmosferei, hidrosferei şi biosferei.
Atmosfera acţionează în procesul de dezagregare prin variaţiile de temperatură
Dezagregarea
şi prin vânturi.
prin
intermediul a. Dezagregarea datorită variaţiilor de temperatură se mai numeşte şi
atmosferei dezagregare termodinamică. Rocile şi mineralele fiind, în general, rele
conducătoare de căldură, se încălzesc mai repede şi mai intens la suprafaţă
decât în interior. Datorită încălzirii mai puternice, straturile de la suprafaţă se
vor dilata mai mult, desprinzându-se de cele interioare. In acest caz iau
naştere fisuri paralele cu suprafaţa rocii. Când temperatura aerului scade,
straturile de la suprafaţă se răcesc mai repede şi se contractă mai puternic
decât cele din interior. Datorită contractării mai puternice a straturilor de la
suprafaţă se produc fisuri perpendiculare pe suprafaţa rocii. Procesul de
dilatare şi contractare se repetă permanent, ca urmare a variaţiei temperaturii,
ducând la mărunţirea rocilor şi mineralelor în particule din ce în ce mai mici.
Variaţiile de temperatură pot fi diurne şi sezoniere.
Intensitatea dezagregării termodinamice este influenţată de următorii factori:
• amplitudinea variaţiilor de temperatură - cu cât diferenţa
dintre temperaturile maxime şi minime este mai mare, cu atât
dezagregarea este mai puternică;
• frecvenţa variaţiilor de temperatură - cu cât variaţiile de
temperatură se succed mai des, cu atât dezagregarea este mai intensă;
• culoarea rocilor - rocile de culoare închisă absorb mai multă căldură,
deci se dilată mai puternic şi determină forţe antagoniste mai accetuate între
suprafaţă şi interior în comparaţie cu rocile de culoare deschisă;
• heterogenitatea rocilor - favorizează dezagregarea prin comportarea
diferită a mineralelor componente. Astfel, căldura specifică, condutivitatea
calorică şi coeficientul de dilatare diferă de la un mineral la altul.De exemplu,
căldura specifică a cuarţului este de 0,1667 cal/gr iar abiotitului de 0,2080;
conductivitatea calorică este la feldspaţi 0,058, iar lamică 0,024, coeficientul
de dilatare la cuarţ este de 0,000310, la ortoză 0,000170, iar la calcit 0,000200.
Cu cât sunt mai heterogene, rocile se vor încălzi şi răci neuniform şi deci se
vor dezagrega mai intens. Mărunţirea rocilor este cu atât mai accentuată cu
cât mineralele componente sunt alcătuite din cristale mai mari şi cu
caracteristici mai deosebite.
In strânsă legătură cu dezagregarea rocilor sub influenţa variaţiilor
de temperatură este şi acţiunea de îngheţ şi dezgheţ, care mai poartă denumirea
de gelivaţie. In fisurile şi porii rocilor pătrunde apa care, prin îngheţ, îşi
măreşte volumul şi presează asupra rocii, ducând la desfacerea ei în bucăţi.
Gelivaţia este foarte activă în iernile cu îngheţuri şi dezgheţuri repetate şi se
29
poate resimţi în sol până la adâncimea de circa 1 m, pe când dezagregarea

datorită variaţiilor de temperatură se manifestă până la circa 30 cm adâncime
în condiţiile ţării noastre.
Acţiunea de îngheţ şi dezgheţ este aceea care determină şi mărunţirea
brazdelor bolovănoase rămase după arăturile adânci de toamnă.
b. Dezagregarea prin acţiunea vântului. Se manifestă prin sfărâmarea

mecanică a rocilor datorită forţei cu care vântul le izbeşte în mişcarea lui
(300-400 kg/cm2). Acţiunea mecanică a vântului cuprinde trei procese
distincte: erodare (coroziunea eoliană), transport (deflaţia sau denudaţia
eoliană) şi sedimentare sau depunere a materialului transportat.
• Procesul de roadere (coroziune) produce modelarea sau şlefuirea
rocilor. Intensitatea eroziunii depinde de: frecvenţa vântului, viteza lui,
gradul de încărcare al vântului cu grăunţi de nisip şi heterogenitatea rocilor.
Astfel, cu cât vânturile sunt mai puternice, mai frecvente şi conţin particule
mai multe, au o putere mai mare de roadere. Rocile omogene sunt netezite la
suprafaţă, iar cele heterogene prezintă diferite excavaţiuni, căpătând forme
foarte diferite (de exemplu "Babele" din Bucegi) ( fig. 3.1)
• Procesul de transport constă în îndepărtarea particulelor rezultate prin

coroziune sau dezagregare termodinamică. Vântul transportă particulele în
toate direcţiile prin rostogolire sau aerian, deci şi în sens contrar gravitaţiei.
Distanţa la care pot fi transportate particulele depinde de: intensitatea vântului,
natura curenţilor (curenţii verticali transportă la distanţă mai mare), mărimea,
densitatea şi forma particulelor, uniformitatea şi gradul de acoperire al
terenului cu vegetaţie. Mărunţirea materialului sub acţiunea vântului are loc
în timpul transportului prin rostogolire la suprafaţa pământlui, prin lovire de
dife rite obstacole şi prin frecarea particulelor transportate între ele.
 Procesul de sedimentare începe atunci când puterea de transport a
vântului a scăzut, iar materialul depus dă naştere la depozite eoliene sub
forme de dune şi interdune (în zone nisipoase) sau alte forme.
Hidrosfera acţionează în procesul de dezagregare prin intermediul apei
Dezagregarea din fisuri şi pori, a apei de şiroire şi torenţilor, a apelor curgătoare, cât şi a
prin apei solide sub formă de zăpadă şi gheţuri.
30
intermediul Acţiunea apei din fisuri şi pori, se realizează prin presiuni mari pe
hidrosferei care aceasta le exercită. Astfel, în fisurile de 1 micron apa exercită o presiune
de aproximativ 1,5 kg/cm2, în timp ce în fisurile de 1 milimicron presiunea
poate ajunge până la 1500 kg/cm. Această forţă este capabilă să determine
mărunţirea celor mai dure roci. Apa din fisuri şi pori mai poate slăbi
coeziunea dintre particule şi prin acţiunea de dizolvare, uşurând, astfel
mărunţirea rocilor.
Acţiunea apelor de şiroire şi torenţi, este destul de puternică şi se
pune în evidenţă pe versanţi, în timpul ploilor torenţiale sau topirii bruşte a
zăpezii. Şiroaiele şi torenţii, datorită volumului mare de apă şi, mai ales, a
vitezei, dislocă prin eroziune cantităţi mari de material, care este în
continuu mărunţit prin izbire şi rostogolire.
Acţiunea apelor curgătoare, se manifestă de-a lungul cursurilor, de la
izvoare până la vărsare, prin roadere, transport şi depunere. În bazinul
superior al cursului, unde pantele sunt mai abrupte şi scurgerile mai rapide,
predomină procesul de desprindere a materialului şi de mărunţire prin izbire,
frecare şi rostogolire. în bazinul mijlociu predomină procesul de transport al
materialului erodat fie sub formă de suspensie (material fin), fie prin târâre
sau rostogolire (material grosier), când se continuă mărunţirea. In bazinul
inferior predomină procesul de depunere a materialului sub formă de
aluviuni.
Acţiunea zăpezilor şi gheţarilor. Zăpezile realizează desprinderea şi
mărunţirea rocilor şi mineralelor în timpul avalanşelor ce se produc în zona
montană. Puterea de antrenare a acestora este foarte mare, mărunţirea blocurilor
de rocă desprinse realizându-se prin izbire, frecare şi rostogolire.Gheţarii
acţionează în procesul de dezagregare prin eroziune, transport şi depunere ca
şi apele curgătoare. Datorită greutăţii masei de gheaţă, cantitatea de material
antrenat de gheţar este foarte mare, eroziunea se manifestă cu aceeaşi
intensitate în toate punctele de contact cu roca şi pe întregul curs al văii
glaciare. Viteza de deplasare a gheţarului este foarte mică, de la câţiva cm la
1-2 m în 24 ore. Materialul erodat, transportat şi depus de gheţari, poartă
denumirea de material morenic.
Biosfera produce dezagregarea rocilor şi mineralelor prin acţiunea
organismelor vegetale şi animale şi are o intensitate mult mai redusă în
Dezagregarea comparaţie cu atmosfera şi hidrosfera.
prin
intermediul Acţiunea organismelor vegetale se produce, mai ales, datorită rădăcinilor,
biosferei care pătrund în fisurile rocilor şi care, prin îngroşare, exercită presiuni laterale
mari (30-50 kg/cm2), provocând mărunţirea acestora. Rădăcinile au şi o acţiune
chimică de dizolvare, slăbind, astfel, coeziunea dintre particule.
Acţiunea organismelor animale se realizează prin galeriile, canalele sau
cuiburile pe care acestea le sapă pentru a-şi asigura existenţa. Astfel, râmele,
furnicile, hârciogii, cârtiţele etc. sapă galerii pentru procurarea şi depozitarea
hranei, producând mărunţirea pământului. In stepă, pe o suprafaţă de 1 ha, s-
au numărat până la 3.000 vizuini de popândăi şi până la 40.000 galerii de
şoareci; de asemenea, s-a stabilit că, în 50 de ani, râmele prelucrează
complet solul pe adâncimea de 25 cm, iar 95% din insecte îşi duc o parte
din viaţă în pământ.
În natură mărunţirea rocilor şi mineralelor se mai produce şi sub
31
acţiunea forţei gravitaţionale. Astfel, de pe marginea prăpăstiilor şi

abrupturilor se desprind blocuri de stâncă; acestea, în cădere, se lovesc de
alte stânci şi se mărunţesc. De asemenea, pe versanţii cu pantă mare, tot sub
acţiunea gravitaţiei, se deplasează fragmente sau blocuri, care prin izbire,
frecare şi rostogolire se mărunţesc.
Alterarea este procesul chimic de transformare a mineralelor şi
rocilor, rezultând produşi cu proprietăţi noi, deosebite de ale vechilor minerale.
Procesele de Deci, spre deosebire de dezagregare, care realizează o simplă mărunţire,
alterare alterarea realizează transformări profunde, chimice şi biochimice.
Alterarea se petrece concomitent cu dezagregarea, aceste procese
completându-se reciproc. Astfel, în măsura în care mărunţirea este mai
avansată, şi alterarea ia amploare mai mare, deoarece suprafaţa liberă care
poate fi atacată de agenţi chimici devine mereu mai mare. De exemplu, prin
mărunţirea unui cub cu latura de 1 cm în cuburi cu latura de 0,0000001 cm
rezultă 1021 cuburi cu suprafaţa totală de 60.000.000 cm2 (tab.3.2).
Alterarea, ca şi dezagregarea, se petrece sub acţiunea factorilor
atmosferei, hidrosferei şi biosferei (factorilor biotici).
Atmosfera acţionează în procesul de alterare prin componentele
aerului. Aerul atmosferic conţine aproximativ 79% azot, 21% oxigen şi
0,03% dioxid de carbon.
Acţiunea
Acţiunea cea mai intensă în alterarea mineralelor o are oxigenul şi
atmosferei în
dioxidul de carbon. Acţiunea de alterare a oxigenului se manifestă prin
procesul de
procesul de oxidare, iar a dioxidului de carbon prin procesul de carbonatare
alterare şi bicarbonatare.
Tabelul 3.2.
Creşterea suprafeţei totale în funcţie de gradul de mărunţire a materialului
Lungimea laturii unui cub Numărul Suprafaţa totală în
în cm cuburilor cm2
1 1 6
0,1 IO3 60
0,01 106 600
0,001 109 6000
21
Bbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbb, IO 60 000 000
0,000 000 1
Oxidarea este un proces de combinare a unei substanţe cu oxigenul:
(2S02+02=2S03), sau de pierdere de hidrogen, sau de trecere a unei
substanţe constituite din elemente cu valenţe inferioare pozitive la cele care
conţin elemente cu valenţa superioară pozitivă. In general, prin oxidare,
elementele trec de la o valenţă mai mică la alta mai mare.
Cele mai frecvente procese de oxidare în masa solului se întâlnesc la
compuşii fierului, manganului şi sulfului, care se găsesc în compoziţia
diverselor minerale. In reţeaua cristalină a silicaţilor, fierul şi manganul se
pot găsi sub formă redusă, ca ioni feroşi şi manganoşi sau ca oxizi feroşi şi
manganoşi. Prin oxidare trec sub formă de oxizi ferici şi manganici. Dacă
oxidarea fierului se petrece în mediul uscat se obţine hematitul, iar dacă se
petrece în mediul umed se formează limonitul, conform reacţiilor:
32
2 Fe O + O = Fe2 O3
4 Fe O + O2 +3 H2O = 2Fe203 • 3H20
In cazul când rocile sunt bogate în siderit, procesul de oxidare se petrece
astfel:
2 FeC03+ O = Fe203 + 2 C02
4 FeC03 + 02 + 6H20 = 4Fe(OH)3 +4C02
Sulfurile, prin oxidare, sunt transformate în sulfat feros:
FeS2+6O = FeS04+S02
FeS2+ 3O + H20 = FeS04 +SH2
Sulfatul feros, prin oxidare în prezenţa apei, dă limonitul şi acidul

sulfuric care, în contact cu carbonatul de calciu, formează sulfatul de calciu
hidratat:
4 FeS04 + 2O +7 H20 = 2 Fe203 • 3 H20 + 4 H2S04
H2S04 + CaC03 + 2 H20 = CaS04 • 2 H20 + H2C03

Oxidarea duce la atenuarea proprietăţilor bazice, respectiv la accentuarea
celor acide, iar mineralele devin mai stabile şi deci, se favorizează depunerea
lor în masa solului.
In sol au loc şi procese de oxidare a materiei organice care, în condiţii
puternic aerobe, este descompusă până la produşi finali: CO 2, H2O şi diverse
substanţe minerale, ce pot servi pentru nutriţia plantelor. De exemplu, azotul
amoniacal rezultat din descompunerea substanţelor organice este trecut prin
oxidare biochimică în acid azotos şi apoi în acid azotic care, prin combinare
cu diferite baze, dă naştere azotaţilor din sol.
Reducerea este fenomenul invers oxidării, prin reducere înţelegând
orice proces chimic în care se pierde oxigen, se câştigă hidrogen, sau orice
proces prin care un element trece de la o valenţă superioară pozitivă la o
valenţă inferioară pozitivă:
Fe203 + H2 = 2 FeO + H20
Reducerea poate avea loc alternativ cu procesul de oxidare, mediul
aerob favorizând oxidarea, iar mediul anaerob reducerea. Procesele de reducere
în sol sunt determinate fie de apa stagnantă de la suprafaţa solurilor
argiloase, fie de apa freatică la mică adâncime. Prin alternarea perioadelor
umede cu cele secetoase se pot realiza condiţii succesive anaerobe şi aerobe, în
acest caz compuşii sub formă redusă ai fierului, de culoare cenuşie sau
verzuie-vineţie, sunt "împestriţaţi" cu compuşi de fier oxidaţi de culoare
roşcată sau gălbuie. Alternarea succesivă a condiţiilor aerobe şi anaerobe
(sub influenţa excesului de umiditate freatică sau stagnantă) şi formare a
compuşilor de fier sub formă oxidată şi redusă se numeşte gleizare sau
stagnogleizare.
Reducerea determină accentuarea proprietăţilor bazice, compuşii
33
reduşi devin solubili şi pot migra pe profilul de sol.

Sub influenţa descărcărilor electrice azotul atmosferic poate fi
oxidat, dizolvat în apa de ploaie şi adus în sol. Aici el trece în nitraţi sau
poate fi redus până la amoniac.
Carbonatarea şi bicarbonatarea este determinată de dioxidul de
carbon. Apa acidulată cu CO2 acţionează asupra bazelor rezultate din
alterarea diferitelor minerale, dând naştere carbonaţilor şi bicarbonaţilor.
Astfel, în urma procesului de debazificare a silicaţilor, rezultă hidroxizi de
potasiu, de sodiu, de calciu, de magneziu etc. Aceste baze, în prezenţa apei şi
a dioxidului de carbon, trec în carbonaţi:
2 KOH + CO2 + H2O = K2CO3 + 2 H20
Ca(OH)2 + CO2 +H2O = CaC03 +2 H20
Carbonaţii de Na şi K sunt solubili şi se spală în profunzime.
Carbonaţii de Ca şi Mg sunt foarte greu solubili, din care cauză îi găsim la
diferite adâncimi în masa solului (în regiunile aride la semiumede).
Atunci când CO2 se găseşte în cantitate mai mare în sol, carbonaţii
trec în bicarbonaţi. Procesul este reversibil:
K2CO3 + CO2 + H2O = 2KHC03
CaC03 + C02 + H20 +Ca(HC03)2

Importanţa procesului de carbonatare este legată în special de
transformarea carbonaţilor de Ca şi Mg greu solubili în bicarbonaţi, care
sunt uşor solubili. Bicarbonatul de Ca este de 100 de ori mai solubil în apă
decât carbonatul de Ca. Ionii de Ca şi Mg se deplasează de la suprafaţă spre
adâncime sub formă de bicarbonaţi solubili şi se depun în masa solului prin
trecerea sub formă de carbonaţi greu solubili, ca urmare a pierderii de CO2.
Datorită depunerii carbonaţilor, se formează în adâncime un orizont
caracteristic notat cu Cca (orizont C carbonato-acumulativ).
In regiunile secetoase, unde sunt frecvenţi curenţii ascendenţi de apă,
mai ales în lunile de vară, bicarbonaţii pot urca din profunzime în
orizonturile superioare, uneori chiar la suprafaţa solului unde, prin pierderea
CO2, precipită sub formă de carbonaţi. Acest fenomen constituie
carbonatarea secundară, cunoscută şi sub denumirea de recarbonatare sau
regradare.
Alături de aerul atmosferic, apa joacă un rol important în procesul de
alterare a compuşilor minerali şi organici. Principalele procese de alterare
Acţiunea datorită apei sunt: hidratarea şi hidroliza.
hidrosferei în
procesul de 1. Hidratarea este procesul prin care apa este reţinută de mineralele
alterare din sol fie sub formă de molecule, fie sub formă de grupări OH -. Poate fi de
două feluri: hidratare fizică şi hidratare chimică.
Hidratarea fizică constă în atragerea apei la suprafaţa particulelor
minerale datorită, pe de o parte, energiei libere de la suprafaţa acestora,
rezultată în urma dezagregării minerale, iar pe de altă parte, datorită
34
caracterului de dipol al moleculei de apă (fig.3.2.)
Moleculele de apă reţinute la suprafaţa particulelor formează un strat

subţire ce poartă denumirea de peliculă de hidratare sau apă pelicuIară.
Gradul de hidratare depinde de mărunţirea materialului, de concentraţia
soluţiei, de temperatură, de valenţă şi raza ionului hidratat. Cu cât materialul
dezagregat este mai măruriţit, cantitatea de apă fixată este mai mare. O
concentraţie mai mare a ionilor în soluţie, determină o hidratare mai redusă
a acestora. Creşterea temperaturii soluţiei, stimulează mişcarea ionilor şi le
reduce gradul de hidratare. Gradul de hidratare al ionilor creşte o dată cu
creşterea valenţei şi cu scăderea "razei ionice". Prin urmare, dintre ionii de
aceeaşi valenţă se vor hidrata mai puternic cei care au raza ionică mai mică.
Deci, puterea de hidratare a principalilor cationi descreşte astfel: Li, Na, K,
Mg, Ca, Fe.
Hidratarea fizică nu determină modificări chimice substanţiale, dar

înlesneşte acţiunea altor procese de alterare.
Hidratarea chimică constă în pătrunderea apei în reţeaua cristalină a
mineralelor fie sub formă moleculară (apă de cristalizare), fie sub formă de
OH (apa de constituţie), determinând transformări mai profunde, ceea ce duce
la apariţia de noi minerale. De exemplu, anhidritul (CaSO4), prin hidratare
chimică, trece în gips (CaSO4*2 H2O), iar hematitul (Fe2O3) poate să treacă în
limonit (Fe2O3 *nH20) sau în hidroxid de fier (Fe(OH)3).
Mineralele pot să sufere şi procesul de deshidratare, adică de pierdere
de apă. Apa reţinută prin hidratare fizică se pierde mai uşor, chiar la
temperaturi obişnuite, în timp ce apa reţinută prin hidratare chimică se
pierde la temperaturi mult mai mari. Unele minerale se hidratează foarte
puternic, încât reţeaua cristalină se distruge, iar ionii componenţi trec în
soluţie, proces numit dizolvare. Trecerea ionilor în soluţie se datorează
acoperii cu o peliculă de apă foarte groasă.
2. Hidroliza este procesul de alterare a mineralelor şi constă în
combinarea chimică a elementelor de disociaţie ale mineralului supus
alterării, cu elemente de disociaţie ale apei, până la stabilirea unui echilibru
chimic care este condiţionat climatic.
Silicaţii, principalele minerale componente ale scoarţei terestre, sunt
săruri ale acidului silicic (acid slab) cu diferite baze puternice: NaOH, KOH,
Ca(OH)2 etc. Deci silicaţii vor hidroliza alcalin. Silicaţii sunt minerale
insolubile; de aceea, hidroliza lor se face pe etape. Principalele etape sunt:
35
debazificarea, desilicifierea şi argilizarea.

Debazificarea se petrece astfel: în urma proceselor de dezagregare, la
suprafaţa fragmentelor de minerale se găsesc diferiţi ioni (K +, Na+, MgT+,
Ca++ etc). Apa care vine în contact cu particulele dezagregate şi care conţine
dizolvat CO2, disociază în ioni de H+ şi OH" (H20 —> H+ + OH"), lonii de H,
având o energie de schimb foarte mare, pătrund cu uşurinţă în reţeaua
cristalină a silicaţilor, scoţând de la suprafaţa acestora ionii de K +, Na+, Mg++
sau Ca++. Aceşti ioni trec în soluţie şi formează, împreună cu grupările OH->
OH- diferite baze - KOH, NaOH, Mg(OH)2, Ca(OH)2, astfel:
Deci, ionul de hidrogen H+ a înlocuit din reţeaua silicatului ionul de

potasiu K+, iar acesta a intrat în reacţie cu gruparea OH- formând KOH, care
este o bază ce disociază puternic în K+ şi OH-. Prin disocierea bazelor formate
soluţia devine alcalină.
Bazele, rezultate în urma debazificării silicaţilor primari reacţionează cu apa
acidulată cu dioxid de carbon formând carbonaţi şi apă:
2 KOH + H20 + CO2 = K2CO3 + 2 H2O
Dacă în soluţia de alterare se găsesc şi alţi acizi în afară de acidul
carbonic (acid clorhidric, sulfuric etc), se formează sărurile respective
(cloruri, sulfaţi etc.)
Desilicifierea este faza în care, din reţeaua silicatului primar, se pune în
libertate o mare parte din dioxidul de siliciu (SiO2) sub formă de silice
secundară hidratată. Silicaţii primari, supuşi alterării, sunt constituiţi în mare
parte din SiO2, iar acesta, în prezenţa soluţiilor puternic alcaline este parţial
solubilizat. Alcalinizarea soluţiei se realizează în primă fază, prin eliberarea
bazelor, iar silicea secundară eliberată se depune sub forma unui praf de
culoare albicioasă.
Argilizarea. Nucleele alumino-silicice rămase după debazificare şi
desilicifiere suferă diferite procese de hidratare şi afânare rezultând silicaţi noi,
complecşi, numiţi silicaţi secundari. Aceştia sunt principalii constituenţi ai
argilei; de aceea faza de formare a silicaţilor secundari se numeşte argilizare.
Argilizarea sau formarea argilei din sol reprezintă, deci, transformarea
nucleelor alumino-silicice, prin diferite procese de hidratare şi afânare, într-o
serie de silicaţi secundari, cu o reţea cristalină nouă, deosebită de a silicaţilor
primari. Silicaţii secundari se mai numesc silicaţi pământoşi sau argiloşi.
Procesul de hidroliză se petrece cu intensităţi diferite de la o zonă la
alta şi este cu atât mai puternic, cu cât mineralele sunt mai mărunţite, silicaţii
primari sunt mai bogaţi în elemente bazice, iar concentraţia soluţiei în ioni de
hidrogen este mai ridicată.
O influenţă deosebită asupra procesului de hidroliză a silicaţilor
primari o au condiţiile climatice, mai ales umiditatea şi temperatura. Astfel, în
36
condiţii de umiditate mare, temperatură scăzută şi reacţie acidă, silicaţii

primari sunt supuşi unei debazificării intense, iar bazele rezultate trec în săruri
care sunt spălate în profunzime. Spălarea rapidă a bazelor determină o
desilicifiere slabă a silicaţilor, datorită lipsei reacţiei bazice. In aceste condiţii
se formează un silicat secundar sărac în cationi bazici, numit caolinit, iar
procesul se numeşte caolinizare. In cazul ortozei reacţia este:
2Si308AlK + 2 H20 + C02 = 2 Si02Al203 • 2 H20 + 4 Si02 + K2C03
Ortoză Caolinit
In condiţii de umiditate şi temperatură moderate, cu reacţia neutră sau
alcalină, debazificarea silicaţilor şi îndepărtarea sărurilor este mult mai lentă.
Se formează ca silicat secundar, în primă fază, sericitul, iar în continuare se
formează illitul, montmorillonitul, beidellitul etc, minerale argiloase bogate în
elemente bazice. Procesul se numeşte sericitizare şi se petrece astfel:
3 Si308AlK + H20 + C02 = (Si3Al)OI0 (OH)2Al2K + 6 Si02 + K2C03
Ortoză Sericit Muscovit
In condiţii de umiditate şi temperatură ridicate (la ecuator), hidroliza
este foarte intensă, silicaţii primari fiind desfăcuţi până la componentele de
bază. Se eliberează o mare cantitate de baze care, imprimând soluţiei o
reacţie puternică alcalină, determină o desilicifiere pronunţată. Silicea
coloidală şi sărurile formate sunt spălate în profunzime, la suprafaţa scoarţei
alterate se acumulează oxizii de fier şi aluminiu. Oxizii de fier capătă o
culoare asemănătoare ţiglei sau cărămizii, de aici denumirea procesului de
lateritizare (lat. later = ţiglă, cărămidă):
2 Si3O8AlK + 15 H20 + C02 = 6 Si (OH)4 2 Al (OH)3 + K2C03
Ortoză Sericit hidratat
Hidroliza are o importanţă foarte mare în procesul de alterare a
silicaţilor primari, deoarece contribuie la formarea componentului mineral
principal al solului "argila " şi, în acelaşi timp, pune în libertate diferite
săruri necesare nutriţiei plantelor şi diferiţi oxizi şi hidroxizi de fier,
aluminiu etc, care intră în compoziţia solurilor.
Alterarea biochimică este determinată de prezenţa în sol a
vieţuitoarelor şi se petrece asupra componenţilor minerali şi organici. Acest
Acţiunea proces de alterare este determinat, în cea mai mare măsură, de organismele
biosferei în vegetale, dar şi de organismele animale.
procesul de
alterare Organismele vegetale acţionează în mod direct asupra rocilor şi
mineralelor de unde îşi extrag elementele nutritive. De exemplu, diatomeele şi
radiolarii extrag din silicaţi siliciu; lichenii şi muşchii se stabilesc direct pe
rocă de unde îşi extrag elementele nutritive (lichenii extrag elementele
bazice, iar muşchii preferă mediul acid); unele microorganisme atacă
feldspaţii, apatitul etc, de unde solubilizează potasiul. In urma acestor
activitaţi, mineralele şi rocile se alterează.
O importanţă mult mai mare în procesul de alterare o are contribuţia
indirectă a organismelor vegetale. Astfel, prin acţiunea microorganismelor
asupra materiei minerale şi organice se eliberează dioxid de carbon şi diferiţi
acizi minerali (azotos, azotic, sulfuric etc.) şi acizi organici (acetic, tartric, citric
37
etc), care contribuie la procesul de alterare.

Plantele superioare acţionează în procesul de alterare prin intermediul
rădăcinilor, prin care secretă o serie de acizi organici, cu ajutorul cărora dizolvă
partea minerală din jur şi extrag elemente nutritive. O contribuţie imporantă în
procesul de alterare îl au acizii humici rezultaţi din humificarea resturilor
organice sub acţiunea microorganismelor.
Organismele animale au o contribuţie mai redusă în procesul de alterare, ele

acţionând prin secretarea diferitelor substanţe chimice, cu ajutorul cărora
descompun materia minerală şi organică, schimbându-i compoziţia chimică.
Astfel, materialul coprogen trecut prin corpul râmelor are o alta compoziţie
chimică în comparaţie cu materialul mineral sau organic anterior.

Definiţi procesele de dezagregare şi de alterare.

În loc de
rezumat
Răspuns 3.1
Răspuns 3.2
38
EDP, Bucureşti.
39
PRODUŞII REZULTAŢI ÎN URMA PROCESELOR DE DEZAGREGARE ŞI DE ALTERARE
PRODUŞII REZULTAŢI ÎN URMA PROCESELOR DE

DEZAGREGARE ŞI DE ALTERARE
Cuprins Pagina

4.1 Principalii produşi rezultaţi în urma proceselor de dezagregare şi de alterare ............ 42
4.2 Transportul şi depunerea produselor de dezagregare şi de alterare ..............................
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare………………….................................
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4……………………………………………………..
40
 Identifcarea şi caracterizarea produşilor care rezultă în urma porceselor

de dezagregare şi alterare.
 Descrierea tipurilor de depozite rezultate în urma depunerii produşilor care
rezultă în porcesele de dezagregare şi alterare
4.1 PRINCIPALII PRODUŞI REZULTAŢI ÎN URMA PROCESELOR DE

DEZAGREGARE ŞI DE ALTERARE
Produsele ce rezultă din dezagregarea şi alterarea mineralelor şi rocilor se
diferenţiază după gradul de mărunţire şi după compoziţia chimică. Produsele
de dezagregare sunt alcătuite din particule grosiere, iar cele de alterare sunt
compuşi noi, foarte fini, care în contact cu apa pot da soluţii sau suspensii
coloidale. Principalele produse rezultate prin alterare şi dezagregare sunt
reprezentate prin: săruri, oxizi şi hidroxizi, silice coloidală, minerale
argiloase, praf, nisip, pietricele, pietre şi bolovani.
Sărurile Rezultă prin reacţia dintre baze şi diferiţii acizi ce se găsesc în soluţie.
După gradul de solubilitate, se împart în săruri: uşor solubile, mijlociu solubile,
greu solubile şi foarte greu solubile.
Sărurile uşor solubile. Dintre cele mai frecvente, sunt: sărurile acidului
azotic (azotaţii de Na, K şi Ca); sărurile acidului clorhidric (clorurile de Na, K,
Mg şi Ca); unele săruri ale acidului sulfuric (sulfaţi de Na, K şi Mg); unele
săruri ale acidului fosforic (monocalcici şi dicalcici), fosfaţi feroşi; unele săruri
ale acidului carbonic (carbonatul de sodiu). Fiind solubile, aceste săruri sunt
uşor spălate pe profilul de sol.
Sărurile mijlociu solubile sunt reprezentate prin sulfatul de calciu (gips),
care la 18°C are o solubilitate în apă de 2,3 g/l. In regiunile umede el poate fi
spălat în adâncime până la apa freatică.
Sărurile greu solubile sunt reprezentate prin carbonaţi de calciu şi magneziu.
Cea mai mare importanţă o au carbonaţii de calciu, care influenţează favorabil
proprietăţile fizice şi chimice ale solului. Aceste săruri devin solubile în apa
încărcată cu dioxid de carbon, când trec în bicarbonaţi.
Sărurile foarte greu solubile sunt reprezentate prin fosfaţii de fier şi
aluminiu, care apar în solurile acide, prin combinarea acidului fosforic cu
fierul şi aluminiu. In solurile alcaline, bogate în calciu, se poate forma
fosfatul tricalcic - Ca3(PO4)2, de asemenea foarte greu solubil.
Oxizii şi Cei mai răspândiţi oxizi şi hidroxizi din masa solului sunt cei de fier,
hidroxizii aluminiu, mangan şi siliciu, care se formează în urma alterării silicaţilor.
Oxizii şi hidroxizii de fier provin în sol prin alterarea mineralelor care
conţin ioni de fier în reţeaua cristalină. Fierul este scos din reţea sub formă de
hidroxid de fier, de natură coloidală (Fe(OH)3), care în mare parte se depune
sub formă de geluri amorfe sau, prin deshidratare, trece în sescvioxizi, cei mai
răspândiţi fiind: limonitul (2Fe203*3H20), goethitul (Fe2O3*H20), hematitul
(Fe2O3) etc. Sescvioxizii mai puternic hidrataţi imprimă solurilor din regiunile
umede o culoare brună-gălbuie, iar cei slab hidrataţi, o culoare roşcată sau
ruginie aprinsă.
41
In mediul acid, compuşii coloidali ai fierului se deplasează de la

suprafaţa solului spre adâncime, depunându-se în orizontul B, la suprafaţa
agregatelor structurale.
O parte din hidroxizii de fier intră în reacţie cu acizii humusului
formând fero-humaţii.
Oxizii şi hidroxizii de aluminiu provin în masa solului prin alterarea
diferiţilor silicaţi care conţin acest element. Hidroxidul de aluminiu este un
gel amorf, incolor, şi translucid, care se menţine în această formă foarte scurt
timp. După câteva ore, se transformă în sescvioxizi de aluminiu
(Al2O3*nH20). Cei mai răspândiţi sunt: hidrargilitul (Al2O3*3H2O) şi diasporul
(Al2CO3* H2O). Gelul de hidroxid de aluminiu poate precipita cu silicea
coloidală, dând naştere la combinaţii complexe silico-aluminice hidratate,
care prin învechire trec în silicaţi secundari ai argilei. In solurile cu reacţie
acidă, hidroxizii de aluminiu migrează şi ei împreună cu cei de fier şi
mangan, depunându-se în orizontul B.
Oxizii şi hidroxizii de mangan se întâlnesc în sol în cantitate mult mai
mică decât cei de fier şi aluminiu. Ei se pun în evidenţă mai ales în solurile
umede unde apar sub formă de pete de culoare brună-închisă până la neagră,
sau de concreţiuni cunoscute sub numele de bobovine. Migrează în masa
solului în mod asemănător cu cei de fier şi aluminiu.
Silicea Silicea coloidală sau silicea hidratată (Si02*nH20), rezultă în sol prin
coloidală sau alterarea silicaţilor. Prin deshidratare ea se poate transforma în particule fine
silicea de cuart secundar. In sol, silicea coloidala se prezinta ca o pulbere fina, de
hidratată culoare albicioasa. O parte din silicea coloidala se acumuleaza in orizontul E,
iar o alta parte acopera agregatele structurale din orizontul de la suprafata,
imprimand solului o culoare cenusie-albicioasa.
Silicea coloidala, avand sarcina electronegativa precipita usor cu
hidroxizii electropozitivi de fier §i de aluminiu, dand nastere la complexe
silico-ferice si silico-aluminice, care stau la baza formarii mineralelor argiloase
din masa solului.
Mineralele Mineralele argiloase cuprind o serie de silicati secundari rezultati prin

argiloase alterarea silicatilor primari. Se numesc minerale argiloase deoarece sunt
componentele principale ale argilei.
Dupa structura interna, mineralele argiloase se impart in: minerale cu
foite bistratificate si minerale cu foite tristratificate.
Mineralele argiloase cu foite bistratificate sunt reprezentate prin

caolinit si halloysit. Foitele bistratificate sunt formate dintr-un strat de
tetraedri de siliciu sj un strat de octaedri de aluminiu (figura 3.4.).
Legatura intre doua foite invecinate se face pe cale electrica, prin

intermediul ionilor de OH- de la stratul de octaedri care se gasesc in acelasi
plan cu ionii de oxigen de la stratul de tetraedri (figura 3.4)
42
Strat de (tetraaedri)
Spatiul dintre }
doua foite
invecinate
Strat de (octaedri)
Aranjarea spatiala a planurilor de tetraedri si

octaedri la foifa bistratificata de caolinit
(dupa JASMUND) Figura 3.4
Din cauza legaturii electrice, intre cele doua foite invecinate se mentine un
spatiu foarte mic (2,7Å) si rigid, mineralele nu prezinta proprietatea de
gonflare, iar capacitatea de retinere a cationilor prin adsorbtie este mica (10-15
me la 100 g material argilos).
La aceste minerale adsorbţia cationilor şi a moleculelor de apă are loc în mod

obişnuit numai pe suprafeţele de ruptură.
Caolinitul are formula generală 2Si02-Al203-2H20, iar halloysitul 2Si02-
Al203-4H20.
Mineralele argiloase cu foiţe tristratificate sunt formate din două
straturi de tetraedri de siliciu legate printr-un strat de octaedri de aluminiu
(figura 3.6). La aceşti silicaţi, distanţa între foiţele elementare variază între 3,5
şi 14 Å, iar distanţa între planurile bazale a două foiţe învecinate poate să fie
de 20-30 Å (fig.3.7). Legătura între două foiţe învecinate se face prin diferiţi
cationi adsorbiţi. Silicaţii cu structură tristratificată au proprietatea de a reţine
şi molecule de apă, deci, prezintă adesea un accentuat proces de gonflare.
Caracteristic pentru mineralele argiloase cu foiţe tristratificate este procesul de
substituire izomorfă a ionilor din reţea. Astfel Si4 din tetraedri, poate fi înlocuit
parţial cu Al+3, iar Al+ din octaedri poate fi înlocuit parţial cu Mg2+ şi Fe2+.
Pentru că aceste înlocuiri nu se fac în moc echivalent, ci "ion pe ion", apar
diferenţe de sarcini pozitive, care sunt compensate prin adsorbţie de cationi
între foiţele elementare şi pe suprafaţa de ruptură,
Fig.3.6. Aranjarea spaţială a planurilor de tetraedri şi octaedri la o foiţă tristratificată

(după JASMUND)
Silicaţii cu foiţe tristratificate se împart în două grupe, şi anume:

-grupa smectitului, care cuprinde: montmorillonitul, beidelitul și
43
nontronitul;
- grupa micelor hidratate, care cuprinde: illitul, vermiculitul şi glauconitul.
• Montmonllonitul apare cel mai frecvent în solurile din ţara noastră şi
are formula generală 4Si02-Al203-nH20(Ca, Mg)0. Din cauza foiţelor mai
distanţate, montmorillonitul se hidratează şi gonflează puternic şi are o capacitate
mai mare de schimb cationic (100-200 me/100 g de material argilos).
Fig. 3.7. Prezentarea

schematică a foiţei
stristratificate de
montmorillonit
• Beidelitul este mai bogat în aluminiu decât montmorillonitul şi are

formula generală:
3 Si02-A1203- nH20(Ca, Mg)0.
•Nontronitul se întâlneşte uneori în soluri alături de montmorillonit, de
care se deosebeşte printr-o cantitate mai mare de fier. Are formula: 3
Si02Fe203* nH20(Ca,Mg)0.
•Micele hidratate sunt asemănătoare micelor şi au foiţe tristratificate
ca silicaţii argiloşi din grupa smectit. Compoziţia chimică a micelor hidratate
este foarte diferită, în funcţie de cationii care leagă foiţele elementare. La
aceste minerale este prezentă substituirea aluminiului din gruparea octaedrică
cu ionii de magneziu şi chiar cu cei de fier. Micele hidratate se formează în
cea mai mare parte prin alterarea micelor. Astfel, muscovitul trece prin alterare
în illit, iar biotitul în vermiculit.
Este un produs al dezagregării, fiind alcătuit din particule cu diametrul

cuprins între 0,02 şi 0,002 mm. Spre deosebire de argilă, praful prezintă în
cea mai mare parte aceeaşi compoziţie chimico-mineralogică cu a rocii sau
Praful sau
mineralului din care a provenit. Se întâlneşte în procent mai ridicat în unele
pulberea
roci sedimentare (loess, aluviuni etc), cât şi în solurile formate pe aceste roci.
La formarea lui participă şi alterarea.
Este reprezentat prin particule mai grosiere faţă de praf, rezultate prin
procesele de dezagregare a diferitelor minerale şi roci. în funcţie de
diametrul particulelor, deosebim: nisip grosier (2-0,2 mm) şi nisip fin (0,2-
Nisipul
0,02 mm).Compoziţia chimico-mineralogică a nisipului este determinată de a
mineralelor din care a provenit (cuarţ, feldspat, calcar etc). Nisipul format
din minerale nealterabile, cum ar fi cuarţul, se menţine ca atare sau se
transformă, prin dezagregare în praf. Prezenţa nisipului cuarţos în solurile
argiloase este favorabilă, contribuind la micşorarea compactităţii şi mărirea
permeabilităţii pentru apă şi aer. Solurile cu cantităţi prea mari de nisip, sunt
în general mai puţin fertile, din cauza capacităţii reduse de reţinere pentru
apă şi substanţe nutritive.
Sunt produse de dezagregare formate din fragmente de minerale sau roci cu
diametrul de peste 2 mm (pietricele 2-20 mm, pietre 20-200 mm şi bolovani
peste 200 mm). Aceste produse, cunoscute şi sub numele de "scheletul
44
Pietricele, solului", pot fi formate dintr-un mineral sau pot avea o compoziţie
pietrele şi heterogenă.
bolovanii

Care sunt principalele produse rezultate prin alterare şi dezagregare?
4.2 TRANSPORTUL ŞI DEPUNEREA PRODUSELOR DE DEZAGREGARE ŞI DE

ALTERARE
Produsele rezultate în urma proceselor de dezagregare şi alterare pot

rămâne pe locul de formare sau pot fi transportate sub formă de: soluţii
(sărurile), soluţii coloidale (hidroxizi de fier şi aluminiu, minerale argiloase),
suspensii (praful, nisip fin) sau pe cale mecanică (nisipul grosier, pietricele,
bolovani). în timpul transportului, mai ales la particulele grosiere, se produc
transformări fizice şi chimice. Produsele de dezagregare şi alterare depuse,
constituie rocile sedimentare pe care se formează cele mai multe soluri din ţara
noastră.
Dacă ne referim la sărurile solubile rezultate prin procesele de alterare,
acestea sunt spălate în adâncime de către apa de infiltraţie. Astfel, apa de ploaie
sau cea introdusă prin irigaţii se infiltrează, şi odată cu ea, sunt transportate în
adâncime şi sărurile în ordinea solubilităţii lor. Adâncimea de depunere a
sărurilor este determinată şi de cantitatea de apă. Cu cât cantitatea de apă care
se infiltrează este mai mare, cu atât cantitatea de săruri îndepărtată de la locul
de formare şi adâncimea de depunere a lor este mai mare. Astfel, solurile din
zonele cu climă umedă, precum şi cele irigate neraţional sunt sărăcite în săruri.
După spălarea sărurilor, apa de infiltraţie antrenează şi materialele sub formă
de suspensii sau soluţii coloidale, pe care le transportă şi le depune la diferite
adâncimi. O parte din aceste substanţe pot ajunge, odată cu apa de infiltraţie, în
apa freatică şi, de aici, în lacuri, mări şi oceane, unde se depun, formând depozite
de roci sedimentare.
O acţiune importantă în procesul de transport şi sedimentare o are
"apa de şiroire" şi cea a "torenţilor". Această apă poate transporta, pe lângă
fracţiunile grosiere şi cantităţi importante de săruri şi substanţe coloidale, pe
care le depune la baza versanţilor.
Apele curgătoare prezintă, de asemenea, o importanţă mare în acţiunea

de transport şi sedimentare, atât a produselor grosiere, cât şi a sărurilor şi
coloizilor. Deşi, conţinutul în săruri al apelor curgătoare este mic, ţinând cont de
volumul foarte mare de apă ce se scurge de pe uscat se apreciază că în mări şi
oceane se transportă anual cantităţi imense de săruri şi suspensii.
Transportul şi depunerea produselor de dezagregare şi alterare poate fi

făcută şi de vânt la distanţe foarte mari, rezultând depozite sedimentare eoliene.
Acţiunea de transport şi depunere, mai ales a produselor de dezagregare,
poate avea loc şi sub acţiunea forţei de gravitaţie ce se manifestă pe versanţi.
Ca urmare a transportului şi depunerii produselor de dezagregare şi
alterare se formează depozite naturale, care pot fi: acvatice şi continentale.
45
Depozitele acvatice. Se formează din materialul transportat de pe

uscat şi depus în lacuri (depozite lacustre) şi în mări (depozite marine).
Depozitele continentale sunt reprezentate, mai ales, prin roci
detritice, cunoscute sub următoarele denumiri: depozite eluviale, coluviale,
deluviale, proluviale, aluviale, glaciale şi eoliene (fig. 3.8).
Fig. 3.8. Depunerea produselor de dezagregare şi alterare
Depozitele eluviale sunt alcătuite din produsele dezagregării şi alterării

rămase pe locul de formare. Acestea se recunosc prin aceea, că în secţiunea
făcută printr-un astfel de depozit, se observă o trecere treptată de la
materialul puternic dezagregat şi alterat la roca dură.
Depozitele coluviale sunt reprezentate din materiale depuse la baza
versanţilor de către apele de şiroire sau sub influenţa gravitaţiei. Pe măsura
depunerii lor panta versanţilor se reduce.
Depozitele deluviale se întâlnesc pe versanţii slab înclinaţi şi sunt
reprezentate prin fragmente de diferite dimensiuni depuse peste depozitele
coluviale.
Depozitele proluviale sunt formate din material adus de torenţi sau
râuri cu regim torenţial şi depuse la baza pantei sub formă de conuri de
dejecţie.
Depozitele aluviale iau naştere prin acţiunea de transport şil
sedimentare a apelor curgătoare. Se întâlnesc în lunci, sunt stratificate şi au
o compoziţie chimică şi mineralogică variată.
Depozitele glaciale se datorează gheţarilor şi sunt formate din
materiale colţurate de diferite dimensiuni. Se mai cunosc sub denumirea de
depozite morenice.
Depozitele eoliene sunt reprezentate prin materiale transportate de
vânt. Ele sunt formate din particule fine şi nu se prezintă stratificate. Se
întâlnesc, mai ales, în zonele de câmpie. Tipice din acest punct de vedere
sunt depozitele nisipoase şi cele mai multe depozite loessoide din ţara noastră.
Enumeraţi tipurile de depozite continentale.
În loc de Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 4.

rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în
46
Răspuns 4.1
Principalele produse rezultate prin alterare şi dezagregare sunt reprezentate
prin: săruri, oxizi şi hidroxizi, silice coloidală, minerale argiloase, praf, nisip,
pietricele, pietre şi bolovani.
Răspuns 4.2
Depozitele continentale sunt: depozite eluviale, coluviale, deluviale,
proluviale, aluviale, glaciale şi eoliene.
EDP, Bucureşti.
47
FORMAREA ŞI ALCATUIREA PĂRŢII ORGANICE A SOLULUI
FORMAREA ŞI ALCATUIREA PĂRŢII ORGANICE A

SOLULUI
Cuprins Pagina

5.1 Sursele de materie organică din sol ............................................................................... 50
5.2 Transformarea resturilor organice şi formarea humusului …………..……………….. 51
48
 Identifcarea principalelor sure de mateie organică pentru formarea

solului.
 Explicarea procesului de humificare şi a principalelor carecteristici ale
tipurilor de humus
5.1 SURSELE DE MATERIE ORGANICA DIN SOL
Surse de materie Partea organică a solului este alcătuită dintr-un amestec complex de
organică substanţe organice, cu o structură chimică specifică şi de diferite
provenienţe.
Cantităţile de resturi organice din sol care sunt supuse în mod
permanent proceselor de descompunere variază foarte mult în funcţie de
cantitatea de materie organică ce se realizează anual în cadrul ecosistemelor
respective.
Sursa principală a materiei organice din masa solului o constituie
regnul vegetal reprezentat prin diferite resturi de plante (tulpini, frunze,
seminţe, fructe, rădăcini), la care se mai adaugă şi resturile de origine animală
care rămân după moartea acestora.
Cele două tipuri principale de vegetaţie naturală (ierboasă şi
forestieră) întâlnită în ţara noastră lasă în sol cantităţi diferite de resturi
organice şi la adâncimi variabile. Astfel, vegetaţia specifică pajiştilor de
stepă bine încheiate produce anual circa 10-20 t/ha de resturi vegetale
alcătuite din rădăcini, tulpini, frunze, etc. De remarcat este faptul că ponderea
mare o reprezintă rădăcinile care se acumulează în interiorul solului pe o
grosime relativ mare, de peste 100 cm, cu o concentrare mai accentuată în
primii 40-50 cm.
Vegetaţia forestieră, spre deosebire de cea de stepă, duce la
acumularea a circa 3-5 t/ha resturi organice, alcătuite din frunze, rămurele,
fragmente de scoarţă, fructe, seminţe etc, care realizează la suprafaţa
solului un strat continuu de materie organică aflată în diferite grade de
descompunere, cunoscut sub denumirea de litieră.
Grosimea litierei oscilează în funcţie de cantitatea de frunze depuse
anual şi intensitatea proceselor de descompunere a resturilor organice.
Plantele de cultură lasă în sol cantităţi variabile de resturi organice
în funcţie de biomasa acestora. Astfel, plantele anuale cultivate lasă în sol
3-4 t/ha resturi organice, formate din rădăcini şi resturi de tulpini, pe când o
lucernieră lasă în sol anual circa 9-12 t/ha.
La alcătuirea fondului de materie organică mai participă microflora
solului care, prin numărul uriaş de microorganisme, bacterii, ciuperci, actino-
micete, îşi aduce un aport evident la formarea părţii organice a solului.
O altă sursă de materie organică o constituie fauna şi microfauna
solului, care ajung în mod frecvent la circa 400-600 kg/ha/an.
Compoziţia Resturile organice din sol sunt constituite din apă, care reprezintă
materiei organice circa 75-90% din masa acestora şi diferiţi compuşi organici. Dintre elementele
chimice ponderea cea mai mare o reprezintă următoarele: C, H, O, N la care
49
se mai adaugă în cantităţi reduse de Ca, Mg, Fe, K, P, S etc.

Participarea diferitelor substanţe organice, cât şi cenuşa acestora (respectiv
conţinutul în elemente minerale: K, Na, Ca, Mg, Fe, Al, P, S, Si etc.) se
diferenţiază în funcţie de provenienţa resturilor organice.
Substanţele organice sunt alcătuite din compuşi organici reprezentaţi
prin următoarele grupe: hidraţi de carbon, substanţe proteice, lignine, lipide şi
substanţe tanante. Proporţia de participare a diferiţilor compuşi organici diferă
în funcţie de provenienţa resturilor vegetale: bacterii, muşchi, ferigi,
conifere, vegetaţie ierboasă.
În procesul de formare a componentei organice a solului prezintă
importanţă atât cantitatea cât şi compoziţia resturilor vegetale.
Vegetaţia ierboasă, în comparaţie cu cea lemnoasă, pe lângă faptul că
aduce în sol cantităţi mai mari de resturi organice, acestea sunt şi de o calitate
superioară, fiind mai bogate în substanţe proteice (5-20%) ăn comparație cu cea
lemnoasă. Totodată resturile vegetațieiierboase sunt mai bogate şi în elemente
minerale, având cel mai ridicat procent de cenuşă de 5-10%. Celelalte grupe
de substanţe organice (celuloza, hemiceluloză, lignina, lipidele şi substanţele
tanante) influenţează eliberarea de substanţe nutritive în sol şi formarea de
humus, adesea ele având un rol atenuator, de frânare a ritmului de
descompunere, cu cât procentul lor este mai ridicat.

Enumeraţi sursele de materie organică pentru formare solului.
5.2 TRANSFORMAREA RESTURILOR ORGANICE SI FORMAREA HUMUSULUI
Descompunerea Resturile organice moarte reprezentate prin ţesuturile vegetale şi animale,

resturilor microorganismele şi macroorganismele moarte sunt supuse înj permanenţă
organice din sol acţiunii agenţilor fizici, chimici şi biologici. Astfel materia organică din
sol se află într-o continuă transformare datorită unor procese de
descompunere, şi de sinteză a noi produşi, care în final se concretizează
prin formarea diferitelor tipuri de humus. Procesele de descompunere şi
sinteză se desfăşoară simultan, uneori predominând mineralizarea alteori
acumularea şi sinteza compuşilor humici.
Descompunerea resturilor organice din sol se realizează sub influenţa

directă a microorganismelor care utilizează acest material ca sursă de hrană
şi energie. După ALEXANDROVA (citată de Puiu şi colab., 1983) reiese că
descompunerea resturilor organice se desfăşoară în 3 etape distincte:
hidroliza, oxido-reducerea şi mineralizarea totală.
a) Hidroliza reprezintă faza iniţială în care are loc

descompunerea substanţelor organice complexe în compuşi organici mai
simpli, precum:
 peptide, aminoacizi alifatici şi aromatici, baze purinice şi pirimidinice;
acestea rezultă din transformarea substanţelor proteice;
 hexoze şi pentoze, aminozaharuri, acizi uronici şi celuloză; rezultate din
50
hidraţii de carbon;
 polifenoli rezultaţi din descompunerea ligninei;
 glicerina şi acizi graşi rezultaţi din hidroliza lipidelor şi a răşinilor.
b) Oxido-reducerea supune în continuare produsele hidrolizei unor

procese intense de descompunere, rezultând compuşi organici simpli sau
chiar minerali.
Oxido-reducerea produselor de hidroliza a substanţelor proteice
formează acizi organici, acizi alifatici, alcooli, amoniac, bioxid de carbon,
apă, metan, hidrogen sulfurat etc.
Produsele care rezultă din hidroliza hidraţilor de carbon prin
procesele de oxido-reducere se transformă în oxiacizi, acizi organici
volatili, aldehide, alcooli, bioxid de carbon, apă, metan etc. Produsele
rezultate din hidroliza ligninelor şi substanţelor tanante prin oxido-
reducere formează fenoli, chinone, dioxid de carbon, apă etc. Produsele
hidrolizei lipidelor şi răşinilor supuse proceselor de oxido-reducere se
transformă în acizi nesaturaţi, oxiacizi, acizi organici volatili, hidrocarburi,
dioxid de carbon, apă etc.
c) Mineralizarea totală reprezintă faza finală a descompunerii
resturilor organice din sol care determină apariţia produşilor finali și a
unor compuşi minerali simpli.
In condiţiile unui mediu aerob se formează acizi (H 2SO4, H3PO4) şi

sărurile lor corespunzătoare, prin reacţia acestora cu elementele bazice
(Ca++, Mg++, K+, Na+).
Intr-un mediu anaerob mineralizarea totală a resturilor organice duce la
apariţia unor compuşi specifici acestor condiţii, respectiv CH 4, H2, N2, H2S,
H3PO4 şi N3P. Atât în condiţii aerobiotice cât şi anaerobiotice rezultă şi alţi
compuşi finali (NH3, H20, CO2).
Procesele de descompunere şi sinteză a noi produşi în sol se produc cu
intensităţi diferite şi sunt condiţionate de următorii factori:
• compoziţia chimică a resturilor organice din sol;
• condiţiile mediului de descompunere şi sinteză (aeraţie, reacţie,
temperatură, textură, structură etc).
Astfel se poate afirma că descompunerea cea mai intensă are loc în
prezenţa resturilor organice bogate în substanţe proteice şi elemente bazice.
Materia organică bogată în lignine, substanţe tanante şi săracă în
elemente bazice, provenită dintr-o vegetaţie lemnoasă se descompune lent şi
rezultă compuşi humici de calitate inferioară.
Cele mai bune condiţii de descompunere a resturilor organice se găsesc
într-un mediu aerob, cu temperaturi ridicate, reacţie neutră şi textură
nisipoasă. În mediu anaerob, cu temperaturi scăzute şi reacţie acidă sau
puternic alcalină şi o textură argiloasă, descompunerea resturilor organice se
desfăşoară mai lent.
Humificarea Formarea humusului reprezintă un proces biochimic dominant al
materiei
organice solului şi se desfăşoară în două faze distincte:
în prima fază are loc descompunerea resturilor organice de către
microorganismele din sol în substanţe cu masă moleculară redusă, precum
fenolii şi aminoacizii, ca urmare a oxidării biochimice lente. In această fază
51
reacţiile de oxidare, care au loc în prezenţa oxigenului atmosferic, sunt

catalizate de componenţii minerali ai solului;
în faza a doua sunt predominante reacţiile de condensare şi poli-
merizare a produşilor macromoleculari rezultaţi din descompunerea
resturilor organice.
La formarea acizilor humici participă, în proporţie mare, compuşii
aromatici de tipul polifenolilor, rezultaţi din descompunerea ligninelor,
celulozei şi a substanţelor tanante şi aminoacizi formaţi prin hidroliza
substanţelor proteice.
O detaliere a procesului de humificare exemplifică degradarea
ligninelor, care sub influenţa actinomicetelor, într-un mediu neutru spre
slab alcalin sau a ciupercilor într-un mediu acid, se descompun lent formând
produşi de tipul polifenolilor. Prin acţiunea reciprocă dintre polifenoli şi
aminoacizi, în prezenţa oxidazelor, rezultă acizii humici.

Care sunt etapele descompunerii materiei organice?

În loc de rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

Răspuns 5.1
Sursa principală a materiei organice din masa solului o constituie
resturile de plante (tulpini, frunze, seminţe, fructe, rădăcini), la care se mai
adaugă şi resturile de origine animală care rămân sub formă reziduală după
moartea acestora, microflora şi microfauna din sol.
Răspuns 5.2
Descompunerea resturilor organice se desfăşoară în 3 etape distincte:
hidroliza, oxido-reducerea şi mineralizarea totală.

3. Puiu Şt., Teşu C., Şrop Gr., Dragan L., Miclauş V., 1983,
Pedologie, EDP, Bucureşti.
52
CLASIFICAREA ŞI PROPRIETĂŢILE ACIZILOR HUMICI
Cuprins Pagina

6.1 Principalele tipuri de humus ......................................................................................... 55
6.2 Importanţa humusului din sol ………………………………………………………... 59
53
 Identifcarea principalelor tipuri de humus.

 Decrierea importaţei humusului din sol
6.1 PRINCIPALELE TIPURI DE HUMUS
Alcătuirea Materia organică din sol este alcătuită din substanţe humice specifice
humusului din care au o pondere ridicată de circa 85-90% şi substanţe organice nespecifice
punct de vedere cu o participare mai redusă de circa 10-15% (resturi vegetale şi animale, şi
al fracţiunilor produse ale acestora, răşini, ceruri, lignine etc).
humice Substanţele humice specifice sunt reprezentate prin acizii humici care se
împart în 3 categorii şi anume: acizi huminici, acizi fulvici şi huminele.
Acizii huminici sunt produşi ai humificării ce rezultă din
descompunerea resturilor vegetaţiei ierboase bogate în substanţe proteice în
prezenţa elementelor bazice: Ca++, Mg++, K+ , sub acţiunea directă a unei
microflore bacteriene.
Climatul specific acestor zone este mai uscat şi cald, iar reacţia este
alcalină spre neutră, ca urmare a prezenţei calciului în sol. Acizii huminici
sunt separaţi în trei grupe: acizi huminici cenuşii, acizi huminici brunii şi
acizi huminici hematomelanici.
Acizii huminici cenuşii sunt cei mai puternic polimerizaţi şi ca
atare prezintă cea mai mare greutate moleculară până la 100.000. Ei au
culori brune închise, brune cenuşii sau negricioase şi un conţinut ridicat de
humus, bogat în molecule aromatice. Ei predomină în solurile de tipul
cernoziomurilor şi rendzinelor. Sunt strâns legaţi de argilă, având o
capacitate ridicată de schimb cationic T = 600 me/100 g sol.
Acizii huminici bruni rezultă din resturile vegetale de natură ierboasă.
Prezintă culori brune-gălbui şi au o capacitate mijlocie de polimerizare. Se
formează mai frecvent în solurile din zone de deal, având un conţinut
redus de azot de 3-5% N şi mai ridicat de carbon de circa 50-60% C.
Acizii huminici hematomelanici prezintă o culoare mai deschisă
spre brun-roşietic fiind mai frecvenţi în resturile organice în curs de humi-
ficare. Prezintă o importanţă mai redusă în procesul de solificare. Conţin
58-62% C.
Acizii fulvici se formează în procesul de humificare a resturilor
organice de natură lemnoasă cu un conţinut redus de substanţe proteice şi
elemente bazice, într-un climat mai umed şi rece, unde mediul este acid, în
absenţa calciului liber acţionează preponderent microflora de tipul
ciupercilor.
Acizii fulvici sunt de două feluri: - acizi crenici
- acizi apocrenici
Ei prezintă o greutate moleculară mică întrucât polimerizează slab
(2.000-9.000 mg) şi o capacitate redusă de schimb cationic T = 200-300
me/100 g sol.
Prin combinarea acestora cu cationi din solurile acide formează crenaţi
şi apocrenaţi, produşi uşor solubili care determină frecvent fenomene de
54
eluviere. Conţin 42-52% C.

Huminele reprezintă fracţiunea cea mai stabilă a humusului, este
strâns legată de partea minerală a solului mai ales de argilă. Ele sunt
alcătuite din substanţe organice asemănătoare materiei organice proaspete
nedescompuse. Ele sunt prezente în sol în proporţie de circa 25% din totalul
substanţelor humice.
In componenţa humusului intră în mod frecvent toate cele trei grupe
de acizi humici, reprezentativi, respectiv ca un indice de calitate fiind
raportul dintre acizii huminici şi acizii fulvici. Acest raport oscilează de la
o zonă climatică la alta. Astfel în zona mai caldă şi cu precipitaţii mai
reduse, zona de stepă aridă, raportul acizi huminici/acizi fulvici poate depăşi
valoarea 3-4 F.
Alcătuirea Acizii humici prezintă o compoziţie chimică elementară complexă, în

chimică a structura acestora fiind prezente toate elementele chimice ce intră în
acizilor humici alcătuirea micro- şi macroorganismelor pe seama cărora rezultă humusul.
Mai frecvent sunt următoarele: C, H, O, N, Si, Al, Fe, Ca, Mg, K,
Na, Mn, S, P etc.
Ponderea cea mai mare o prezintă carbonul (46-60%) urmat de
oxigen (3-48%), azot (2-8%) şi hidrogen (3-6%). Întrucât conţinutul de
carbon şi azot al materiei organice imprimă o serie de însuşiri produşilor
rezultaţi, raportul dintre aceste două elemente C/N este des utilizat ca un
indice sintetic foarte important în descrierea procesului de solificare. Astfel,
în cazul materiei organice proaspete valoarea C/N este foarte ridicată de 60-
90. Pe măsură ce se intensifică procesul de humificare valorile C/N scad
treptat stabilindu-se la anumite limite specifice diferitelor tipuri de soluri şi
climate. Cele mai bune valori ale raportului C/N se înregistrează în zonele
de stepă cu o vegetaţie ierboasă (C/N < 15), pe când în zonele umede şi
reci de coline raportul C/N = 16-25, reflectând o humificare mai slabă și o
aprovizionare slabă în azot mineral a solului.
Molecula de acid huminic este alcătuită din: nuclei aromatici heterocicli cu

Structura azot şi resturi de hidraţi de carbon. Acizilor humici au o structură moleculară
moleculară a complexă. In zona periferică a acizilor humici se află şi alte grupări cu
acizilor humici caracter funcţional: carboxilice, hidroxilfenolice, chinonice, carbonilice şi
metoxilice etc. Ca urmare a acestei compoziţii chimice, acizii huminici pot să
reactioneze cu partea minerală a solului, formând compuşi organo-
minerali.Azotul, ca principal element în nutriţia minerală a plantelor, se
află fie sub formă aminică în catenele laterale ale acizilor huminici de unde
este uşor eliberat în soluţia solului, fie se găseşte mai strâns legat în
componenţa unor heterocicli, de unde nu poate fi scos decât prin
mineralizarea totală a humusului.
Capacitatea de adsorbţie şi de schimb cationic. Acizii humici

Proprietăţile conţin la periferia moleculelor grupări funcţionale, rol mai important
acizilor humici avându-1 cele hidroxil fenolice -OH şi carboxilice - COOH. Cationii de
hidrogen H+ din aceste grupări sunt labili, fiind relativ uşor înlocuiţi cu alţi
cationi din sol, mai frecvent de către cationii bazici: Ca++, Mg++, K+, Na+.
În acest fel, acizii huminici ca orice acizi, se pot neutraliza sau satura cu
baze, trecând în prezenţa bazelor din sol sub formă de săruri numite
humaţi.
Proprietatea acizilor humici de a avea cationi adsorbiţi şi de a-i
55
schimba cu alţii din soluţia solului poartă denumirea de capacitatea de

schimb cationic sau capacitate de adsorbţie (T).
Această însuşire esenţială a acizilor humici, de altfel specifică şi
mineralelor argiloase, cu care humusul alcătuieşte complexul coloidal sau
argilo-humic sau sistemul absorbant al solului, constituie cea mai
importantă proprietate a solului. Datorită acestei însuşiri procesele de
levigare a unor cationi spre adâncime sunt mult atenuate, ca apoi prin
trecerea lor în soluţia solului să poată fi utilizaţi de către plante în procesul
nutriţiei minerale.
Capacitatea de schimb cationic T este mult mai ridicată în cazul
acizilor humici decât al mineralelor argiloase. Dacă la mineralele argiloase
în cazuri rare (tip montmorillonit-beidelit T = 80-150 me/100 g sol) valorile
ajung la 150 me, la acizii fulvici T = 300 me iar la acizii huminici chiar
dublu T = 600 me, ceea ce demonstrează calitatea superioară a acizilor
huminici.
Interacţiunea acizilor humici cu partea minerală a solului. Acizii
humici reacţionează cu partea minerală a solului formând combinaţii organo-
minerale de diferite tipuri:
■ Combinaţii ale acizilor humici cu cationii metalelor alcaline şi
alcalino-pamantoase. Aceste combinaţii se formează prin înlocuirea H+ cu
cationii alcalini Na+, K+, Ca++, Mg++, rezultând sărurile respective. Ele sunt
specifice solurilor bazice cu o eluviere slabă în care predomină ionii de Ca++,
Mg++, K+, Na+. Combinaţiile acizilor fulvici cu aceşti cationi sunt solubile
în apă pe când cele ale acizilor huminici cu aceşti cationi sunt insolubile.
■ Combinaţiile acizilor humici cu fierul şi aluminiul. Aceste
produse organo-minerale rezultă în urma înlocuirii cationului de H + cu
grupările Fe(OH)++, Fe (OH)2+, Al(OH)2+ cărora li se mai pot adăuga şi
cationii bazici K+, Na+, Ca++, Mg++. Aceste combinaţii sunt cunoscute sub
denumirea de fero-humaţi sau aluminohumaţi şi sunt specifice
solurilor bogate în oxizi de fier şi aluminiu.
■ Combinaţiile acizilor humici cu argila. Se presupune că acţiunea
reciprocă dintre acizii humici şi mineralele argiloase se produce prin
intermediul cationilor de Ca++, Mg++, K+, Na+, Fe+++, Al+++ interpuşi între
foiţele sau straturile silicaţilor.Aceste combinaţii sunt specifice tuturor
solurilor, alcătuind complexul adsorbtiv, argilohumic sau coloidal cu
rol esenţial în procesele de nutriţie minerală. Uneori se alătură şi
hidroxizi de fier realizându-se complexele argilo-feri-humice.
■ Combinaţiile acizilor humici cu materialele allofane. Aceste
combinaţii sunt întâlnite mai rar, doar în cazul solurilor din zona
montană, pe roci vulcanice. În condiţiile unui climat deosebit de umed
şi rece şi într-un mediu puternic acid, în procesul de alterare nu se mai
formează minerale argiloase. Ca urmare a proceselor de dezagregare şi
alterare rezultă produse necristalizate, amorfe de tipul allofanelor. In
aceste soluri acizii humici se adsorb prin intermediul cationilor de la
suprafaţa particulelor minerale ale căror valenţe sunt nesatisfăcute. In
acest mod se explică apariţia complexelor humico-allofanice.
Clasificarea corectă a humusului este una din condiţiile prealabile

Principalele care a contribuit la elaborarea teoriilor cu privire la apariţia şi evoluţia
tipuri de solurilor. Aşa cum taxonomia solurilor ia în considerare întreg ansamblul de
humus condiţii de solificare, tot aşa şi clasificările humusului ţin cont de condiţiile
procesului de humificare şi de caracteristicile morfologice, fizice, chimice
56
ale materiei organice şi ale orizonturilor humifere. S-au stabilit următoarele

tipuri de humus:
Mullul. Este reprezentat de către materia organică complet
humificată şi amestecată intim cu partea minerală a solului. Este
caracteristic solurilor aerate, cu o intensă activitate a microorganismelor
care realizează transformarea completă a resturilor organice în acizi humici.
Se disting două tipuri de mull: calcic şi forestier.
■ Mullul calcic este puternic saturat cu cationi bazici,
predominant cu calciu, fiind alcătuit din acizi huminici puternic
polimerizaţi. Raportul C/N este scăzut, aproximativ 10, culoarea
brună închisă la neagră şi reacţie neutră spre slab alcalină. El se
formează în condiţii prielnice humificării, pe substrate calcaroase
sau roci bogate în calciu, cu o intensă activitate biologică, mai ales
a bacteriilor. El este cel mai bun humus, datorită procentului ridicat
al acizilor huminici strâns legaţi de coloizii minerali, cât şi a
stabilităţii lui la acţiunea de mineralizare.
■ Mullul forestier se formează în solurile nu prea bogate în
calciu, acoperite de păduri de foioase, sub acţiunea ciupercilor. El
este alcătuit din acizi huminici slab sau moderat polimerizaţi,
respectiv acizi fulvici. Raportul C/N este mai mare (de 12-15), iar
culoarea mai deschisă. Are o reacţie slab spre moderat acidă (pH =
5,5-6,5) şi se observă tendinţa de migrare uşoară spre orizonturile
subiacente.
Moderul. Este alcătuit din materie organică mai slab humificată şi

parţial legată de partea minerală a solului. Moderul se formează în solurile
slab aerate, cu umiditate ridicată şi temperaturi mai mici, în prezenţa unei
microflore sărace şi cu o activitate redusă, într-un interval scurt de timp.
Aceste condiţii nu permit humificarea completă a resturilor organice în
decursul anului şi nici formarea de agregate hidrostabile între argilă şi
coloizii organici ai solului. In substanţele humice predomină acizi fulvici
indicele C/N este mai ridicat, cu valori cuprinse între 15-25, ceea ce
reflectă faptul că mineralizarea materiei organice este lentă şi incompletă.
Se întâlnesc mai multe subtipuri de moder, caracteristice unor condiţii
specifice de solificare:
 Moderul forestier oligotrofic, acid, este acumulat în solurile formate
sub păduri de răşinoase şi de amestec cu foioase;
 Moderul de pajişte alpină şi subalpină se formează sub o vegetaţie
de graminee şi se acumulează într-un orizont Au; este de culoare
neagră, relativ gros, cu o reacţie puternic acidă;
 Moderul calcic sau rendzinic se formează pe calcare, având un
conţinut ridicat de humaţi de calciu de culoare închisă şi reacţie slab
acidă spre neutră;
 Moderul hidromorf se întâlneşte în solurile cu exces prelungit de
apă stagnantă (stagnice), în condiţii de anaerobioză.
Morul (humusul brut). Este alcătuit din resturi organice slab

humificate, puţin mărunţite sau transformate biochimic. Este foarte slab
legat de partea minerală a solului, slab polimerizat, cu un procent ridicat
de acizi fulvici. El este caracteristic solurilor din zona montană, formate sub
păduri de conifere (molid, pin) sau sub pajişti alpine. Este puternic acid,
sărac în azot, raportul C/N oscilează între 30-40, sărac în elemente bazice şi
57
bogat în acizi solubili care exercită o acţiune puternică de alterare şi

migrare asupra părţii minerale a solului.
Turba. Se formează într-un mediu saturat cu apă, în depresiuni prin
acumularea de resturi organice ale unor plante hidrofile. Se diferenţiază două
tipuri de turbă: eutrofa (sau calcică) şi turba oligotrofă (sau acidă).
Turba eutrofă se formează pe terenurile joase, cu apă freatică cu ioni de
calciu, pe seama unei vegetaţii de rogozuri, stuf, papură etc, reacţia este
neutră spre slab alcalină (pH = 7,0-7,5), raportul C/N este sub 30, iar
cantitatea de cenuşă este foarte ridicată, de 14-15%; turba este bogată în
substanţe minerale, dar blocate în forme inaccesibile plantelor.
Turba oligotrofă se întâlneşte în regiunile montane, pe substraturi
acide, cu un climat rece şi umed. Ea se formează prin acumularea masivă a
resturilor organice ale vegetaţiei acidofile alcătuită din muşchi, predominant
din genul Sphagnum. Este foarte săracă în elemente nutritive, puternic acidă
(pH = 4,0-4,5) cu raportul C/N ridicat de până la 40.

Care sunt substanţele humice specifice?
Răspunsul la test se găseşte la pag. 57-58.
6.2 IMPORTANTA HUMUSULUI DIN SOL
Prin proprietăţile şi compoziţia chimică, humusul reprezintă componenta

esenţială a solului, care-i conferă însuşiri specifice, cât şi un anumit nivel de
fertilitate. Alături de humus, care este relativ durabil, un rol important îl
reprezintă şi materia organică, parţial humificată, care prin descompunere
eliberează în mod continuu substanţe nutritive uşor accesibile plantelor
(amoniac, azotaţi, fosfaţi, sulfaţi etc). Humusul şi materia organică din sol
reprezintă rezerva permanentă a solului în elemente nutritive, care-i determină
însăşi fertilitatea.
Humusul şi materia organică constituie un substrat prielnic pentru
activitatea şi dezvoltarea microorganismelor din sol. Ca urmare a activităţii
lor în sol se degajă cantităţi mari de CO2 care determină îmbogăţirea soluţiei
în cationi de hidrogen, intensificarea proceselor de alterare a mineralelor
primare şi modificarea reacţiei soluţiei solului.
Humusul împreună cu argila, prin proprietăţile de adsorbţie
cationică, reţin şi atenuează levigarea unor cationi ai solului.
Humusul contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solurilor,
având o influenţă puternică asupra acestora. Astfel, acizii huminici imprimă
solurilor culori închise, de la brun până la negru, mărind adsorbţia
radiaţiilor calorice şi gradul de încălzire.
Datorită însuşirii pe care o are împreună cu argila, de a agrega
particulele elementare, humusul influenţează favorabil formarea structurii
glomerulare şi grăunţoase. Indirect, el are un rol important asupra
porozitătii, permeabilităţii şi consistenţei solului. Având o capacitate mare
de reţinere a apei, humusul contribuie la mărirea şi conservarea acesteia și
a elementelor nutritive în sol, mai ales în forme accesibile plantelor.
58
Humusul „brut" poate să influenţeze negativ regimul hidric al unor

soluri care sunt reci, adsorb şi reţin multă apă, au o permeabilitate redusă
şi un regim aero-hidric deficitar.

Cum influențează humusul rețeinerea/levigarea elenetelor nutritive din
sol?

În loc de
rezumat
Răspuns 6.1
Substanţele humice specifice sunt reprezentate prin acizii humici care se împart
în 3 categorii şi anume: acizi huminici, acizi fulvici şi huminele.
Răspuns 6.2
Humusul împreună cu argila, prin proprietăţile de adsorbţie catio-nică, reţin
şi atenuează levigarea unor cationi ai solului
3. Puiu Şt., Teşu C., Şrop Gr., Dragan L., Miclauş V., 1983,
Pedologie, EDP, Bucureşti.
59
Bibliografie
PEDOLOGIE

CSI Pedologie Anul I Sem I Partial

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CSI Pedologie Anul I Sem I Partial

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Departamentul ID-IFR

Facultatea de Ştiinţe ale Naturii şi Ştiinţe Agricole

1 UI . 1 Obiectul pedologiei şi rolul pedologiei in dezvoltarea

2 UI . 2 Factorii pedogenetici si rolul lor in formarea solului

3 UI . 3 Formarea şi alcătuirea parţii minerale a solului

4 UI . 4 Produşii rezultaţi în urma proceselor de dezagregare şi

5 UI . 5 Formarea şi alcatuirea partii organice a solului

5.1 Sursele de materie organică din sol

6 UI . 6 Clasificarea şi proprietăţile acizilor humici

7 UI . 7 Formarea şi alcătuirea profilului de sol

8 UI . 8 Orizonturile pedogenetice şi caracterizarea lor

11 UI . 11 Proprietatile hidrofizice ale solului

12 UI . 12 Proprietatile de aeratie si termice ale solului

13 UI . 13 Proprietatile chimice ale solului. Soluţia solului

14 UI . 14 Aciditatea şi alcalinitatea solurilor

Unitate de învăţare Nr. 1

OBIECTUL PEDOLOGIEI ŞI ROLUL PEDOLOGIEI IN

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1…………………………………………………….. 7

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

 Identificarea obiectului de studiu al pedologiei si al rolului acestei

1.1 DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL PEDOLOGIEI

Definiţii Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu formarea, evoluţia,

MURGOCI a desfăşurat o activitate neobosită şi pe plan internaţional,

Colaboratorii lui MURGOCI, amintiţi mai sus, la care se alătură SAIDEL

Pentru ţara noastră, Florea şi Buza (2009) au identificat şase perioade de

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Cine este fondatorul Pedologiei în România și care au fost principalele sale

Răspunsul la test se găseşte la pag. 4 -5.

1.2 ROLUL PEDOLOGIEI ÎN DEZVOLTAREA PRODUCŢIEI AGRICOLE

Rolul Creşterea continuă a populaţiei, solicită obţinerea unor producţii

În prezent, când pe glob se pune cu atâta stringenţă problema

Test de autoevaluare 1.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina .....

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

Unitate de învăţare Nr. 2

FACTORII PEDOGENETICI SI ROLUL LOR ÎN FORMAREA

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2…………………………………………………….. 15

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 2

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 2 sunt:

 Identifcarea factorilor naturali cu rol în pedogeneză.

Procese de În decursul timpului, prin acţiunea agenţilor atmosferei, hidrosferei şi,

Profilul de sol În acestor procese se formează o succesiune de straturi orizontale,

acţiunii factorilor de solificare.

Test de autoevaluare 2.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 19.

2.2 CLIMA CA FACTOR DE SOLIFICARE

Prin climat atmosferic se înţelege starea medie a atmosferei unui

Pe lângă climatul global, care determină principalele particularităţi ale

Rolul climei ca factor de solificare constă în următoarele aspecte:

climatul este factorul indispensabil dezvoltării proceselor biologice şi

de condiţiile climatice sunt strâns legate procesele de transformare a

Test de autoevaluare 2.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 20 .

2.3 ROLUL ORGANISMELOR ÎN PEDOGENEZĂ

Vegetaţia Solurile nu se pot forma în lipsa factorului biotic reprezentat de vegetație.

Alături de vegetaţie, o mare influenţă exercită asupra pedogenezei

Micro- După terminarea ciclului de viaţă al plantelor și animalelor are loc

humusului, conţinutul de elemente nutritive, reacţia solului, asigurarea cu apă,

Test de autoevaluare 2.3 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.