Marius Skolka

COMBATEREA
INTEGRATĂ A BOLILOR
ŞI DĂUNĂTORILOR.
DĂUNĂTORI AGRICOLI

CUPRINS
Ovidius University Press
Constanţa 2002
1
CUPRINS

1. Dăunători ai culturilor de cereale

Haplopthrips tritici Kurdj. - tripsul grâului
Schizaphis graminum Rond – păduchele verde al cerealelor
Eurygaster integriceps Pat. – ploşniţa asiatică a cerealelor
Eurygaster maura L. – ploşniţa maură a cerealelor
Eurygaster austriaca Sch. – ploşniţa austriacă a cerealelor
Aelia acuminata L. – ploşniţa vărgată a cerealelor
Aelia rostrata Boh. – ploşniţa cerealelor
Zabrus tenebrioides Goeze – gândacul ghebos
Anisoplia austriaca Hbst. – cărăbuşelul cerealelor (al spicelor)
Anisoplia segetum Hbst. - cărăbuşelul cerealelor (al spicelor)
Anisoplia agricola Poda. - cărăbuşelul cerealelor
Anisoplia lata Er. - cărăbuşelul cerealelor
Rhizothrogus aequinoctialis Hbst. – cărăbuşelul de aprilie
Amphimallon solstitialis L. – cărăbuşelul de iunie
Melolontha melolontha L. – cărăbuşul comun de mai
Locusta migratoria L. – lăcusta migratoare
Calliptamus italicus L. – lăcusta migratoare italiană
Dociostaurus maroccanus Thunb. – lăcusta călătoare marocană
Oulema melanopa L. – gândacul ovăzului
Agriotes lineatus L. – gândac pocnitor
Agriotes sputator L. – gândac pocnitor
Agriotes obscurus L. – gândac pocnitor
Loxostege sticticalis L. - omida de stepă
Agrotis segetum Den. et Schiff. – buha semănăturilor
Mayetiola destructor Say – musca de Hessa
Contarinia tritici Kirby - musculiţa grâului
Chlorops pumilionis Bjerk. – musca galbenă a cerealelor
Oscinella frit L. - musca suedeză, musca neagră a cerealelor
Delia coarctata Fall. – musca cenuşie a cerealelor
Opomyza florum L. – opomiza cerealelor
Cephus pygmaeus L. – viespea paiului

2. Dăunători ai culturilor de porumb

Rhapalosiphon maydis Fitch. – păduchele verde al porumbului
Anoxia villosa F. – cărăbuşul de stepă
Tanymecus dilaticollis Gyll. - răţişoara porumbului
Ostrinia nubilalis Hbn. – sfredelitorul porumbului
Diabrotica virgifera DeConte – gândacul american al porumbului

3. Dăunători de depozit
Tribolium castaneum Herbst. – gândăcelul făinii
Tenebrio molitor L. – moleţul, viermele făinii
Calandra granaria L. – gărgăriţa grâului
Calandra oryzae L. – gărgăriţa orezului
Sitotroga cerealella Oliv. – molia cerealelor
Tinea granella L. – molia grâului
Ephestia kühniella Zell. – molia cenuşie a făinii

2
Plodia interpunctella Hbn. – molia fructelor uscate

4. Dăunători ai gramineelor furajere

Hypogymna morio L. – omida păşunilor

5. Dăunători ai culturilor de cartof şi tomate

Leptinotarsa decemlineata Say. – gândacul de Colorado
Helicoverpa armigera Hbn. – buha fructificaţiilor

6. Dăunători ai florii soarelui

Lethrus apterus L. – forfecarul
Opatrum sabulosum L. – gândacul pământului, gândacul pământiu.
Homoeosoma nebulella Hb. – molia florii soarelui

7. Principalii dăunători ai legumelor

Gryllotalpa gryllotalpa Latr. – coropişniţa
Eurydema ornata L. – ploşniţa roşie a verzei
Eurydema oleracea L. – ploşniţa cruciferelor
Brevicoryne brassicae L. – păduchele cenuşiu al verzei
Phyllotreta atra F. – puricele negru al verzei.
Phyllotreta nemorum L. – puricele vărgat al verzei.
Ceuthorrhynchus pleurostigma Marsh – gărgăriţa galicolă a verzei
Pieris brassicae L. – fluturele alb al verzei, albiliţa verzei
Pieris rapae L. – fluturele alb al rapiţei
Pieris napi L. – fluturele alb al napului
Plutella maculipennis Curt. – molia verzei
Mamestra brassicae L. – buha verzei
Xestia c-nigrum L. – buha grădinilor de legume
Delia brassicae Bche – musca verzei

8. Dăunători ai viţei de vie

Tetranychus urticae Koch. – acarianul roşu comun, păianjenul roşu al viţei.
Eriophyes vitis Nal. – acarianul galicol, cleştarul
Phylloxera vastatrix Planch. – filoxera
Oecanthus pellucens Scop. – greieraşul viţei de vie
Decticus verrucivorus L. – cosaşul pestriţ de păşune
Ephippiger ephippiger Fieb. – lăcusta gheboasă a viţei
Polyphylla fullo L. – cărăbuşul marmorat
Anomala solida Er. – cărăbuşelul verde al viţei
Anomala vitis F. – cărăbuşelul verde al viţei
Lobesia botrana Den. et Schiff. – molia strugurilor, eudemisul
Sparganotis pilleriana Den. et Schiff. – molia viţei de vie, pirala viţei de vie
Cochylis ambiguella Hbn. – cochilisul, molia strugurilor.

9. Dăunători ai pomilor fructiferi

Quadraspidiotus perniciosus Comst. – păduchele de San Jose
Eriosoma lanigerum Hausm. – păduchele lânos
Aphis pomi De Geer – păduchele verde al mărului
Psylla mali Schmied. – puricele melifer al mărului
Anthonomus pomorum L. – gărgăriţa florilor de măr

3
Cossus cossus L. – sfredelitorul tulpinilor
Zeuzera pyrina L. – sfredelitorul ramurilor
Yponomeuta malinella Zell. – molia frunzelor de măr
Erranis defoliaria Latr. – cotarul brun
Euproctis chrysorrhoea L. – fluturele cu abdomenul auriu, snopişorul
Lymantria dispar L. – omida păroasă a stejarului
Malacosoma neustria L. – inelarul
Hypanthria cunea Drury – omida păroasă a dudului
Aporia crataegi L. – nălbarul, albiliţa prunului
Laspeyresia pomonella L. – viermele merelor
Parthenolecanium corni Bouche – păduchele ţestos al prunului
Grapholitha funebrana Tr. – viermele prunelor
Myzus cerasi F. – păduchele negru al cireşului
Rhynchites bacchus L. – gărgăriţa fructelor
Rhagoletis cerasi L. – musca cireşelor
Myzodes persicae Sulz. – păduchele verde al piersicului
Sciaphobus squalidus Gyll. – gărgăriţa mugurilor

10. Dăunători ai culturilor de leguminoase – mazăre, fasole, soia

Acyrtosiphon pisum Harr. – păduchele verde al mazării
Bruchus pisorum L. – gărgăriţa mazării
Sitona lineata L. – gărgăriţa frunzelor de mazăre
Autographa gamma L. – buha grădinilor de legume, buha gamma
Acanthoscelides obsoletus Say – gărgăriţa fasolei
Etiella zinckenella Tr. – molia păstăilor de soia

11. Dăunători ai culturilor de sfeclă

Aphis fabae Scop. – păduchele negru al sfeclei
Cassida nebulosa L. – gândacul ţestos al sfeclei
Blitophaga undulata Mull. – gândacul negru al sfeclei
Tanymecus palliatus Fabr. – răţişoara sfeclei
Bothynoderes punctiventris Germ. – gărgăriţa cenuşie a sfeclei
Scrobipalpa ocellatella Byd. – molia sfeclei

12. Dăunători ai culturilor de lucernă

Phytodecta fornicata Brugg. – gândacul roşu al lucernei
Subcoccinella vigintiquatorpunctata L. – buburuza lucernei
Otiorrhynchus ligustici L. – gărgăriţa rădăcinilor de lucernă
Hypera variabilis Hbst. – gărgăriţa frunzelor de lucernă
Tychius flavus Becker – gărgăriţa seminţelor de lucernă

4
Introducere

Incă din antichitate omul s-a confruntat cu o problemă aparent greu de rezolvat –
distrugerea unei întregi cohorte de specii de nevertebrate “dăunătoare”, care produceau mari
pierderi în culturile agricole. Uneori, aceste pierderi erau atât de importante încât însăşi existenţa
diferitelor comunităţi umane era pusă sub semnul întrebării. Soluţia acestei probleme a părut a fi
descoperirea substanţelor chimice de tipul DDT-ului, care au permis omului să ţină la respect
populaţiile de dăunători. Ulterior însă, s-a observat un fapt interesant. Diferitele specii de
dăunători au devenit imune la primele tipuri de trtamente, iar cei implicaţi în combaterea chimică
au crescut concentraţiile sau au pus la punct tratamente bazate pe alte tipuri de substanţe, de obicei
mai virulente. La începutul secolului XXI adevărul este cât se poate de clar: speciile supuse
influenţei diferitelor tratamente chimice au capacitatea de a se adapta, dezvoltând rase fiziologice
din ce în ce mai rezistente. In plus, substanţele chimice s-au dovedit a fi responsabile de
distrugerea entomofaunei utile – în multe cazuri duşmanii naturali reuşind să ţină populaţiile de
dăunători sub control înainte de a se fi intervenit cu tratamente chimice – care este se pare mult
mai sensibilă la acţiunea acestor substanţe. In plus, aceste chimicale ajung să se concentreze în
lanţurile trofice, ajungând în corpul unor consumatori secundari sau terţiari care nu erau vizaţi
direct de insecticide, ierbicide sau fungigide. Mai mult, în unele cazuri, însuşi recolta ajunge să fie
improprie consumului datorită concentraţiei în substanţele chimice sus-amintite, astfel că s-a ajuns
la situaţia paradoxală ca o serie de state dezvoltate să nu permită desfacerea pe piaţă a unor
produse obţinute în zone unde s-au folosit intens tratamentele chimice.
Salvarea a părut a veni din partea tratamentelor cu substanţe obţinute cu ajutorul
extractelor din bacterii sau virusuri, în tratamentele cu hormoni şi feromoni ca şi în combaterea
directă cu ajutorul unor specii de viespi parazitoide crescute în captivitate tocmai în acest scop.
Insă, de cele mai multe ori, preţurile ridicate pe care le implică aceste metode au dus la aplicarea
lor doar în mod punctiform, astfel încât, în perioada actuală, în fapt continuăm să “producem” rase
din ce în ce mai rezistente de insecte. Termenul de “dăunător” ar trebui aplicat cu grijă. Din punct
de vedere ecologic, o astfel de noţiune nu există pentru animale şi plante. Aceste specii nu sunt
altceva decât concurenţi la hrană pentru populaţia umană, iar capacitatea noastră ca specie de a
cultiva pe scară largă în ecosistemele de tip agricol (agroecosisteme) anumite plante nu face decât
să le pună la dispoziţie hrană într-o cantitate şi de o calitate pe care nu o pot regăsi în ecosistemele
naturale. In aceste condiţii, populaţiile de “dăunători” fac ceea ce face orice populaţie naturală – se
înmulţesc în progresie geometrică. Esenţa problemelor combaterii acestor specii stă în însăşi
înţelegerea acestor fenomene expuse succint mai sus.
Cursul de faţă se adresează în primul rând studenţilor de la specializările Agricultură,
Horticultură, Biologie sau Ecologie şi Protecţia Mediului, ca şi tuturor celor interesaţi, urmărind să
le prezinte câteva din cele mai importante specii de dăunători ai cerealelor, legumelor, plantelor
tehnice, pomilor fructiferi, viţei de vie etc. Neavând pretenţia de a cuprinde întregul spectru al
dăunătorilor, se insistă pe caracterizarea morfologică a speciilor – ca adult şi larve, a ciclului de
dezvoltare, a modului de dăunare şi se dau unele indicii de combatere menţionându-se deasemenea
şi unele din speciile care se hrănesc pe seama acestora. S-a insistat mai puţin pe prezentarea
detaliată a metodelor de combatere deoarece acestea sunt în bună măsură depăşite, iar denumirile
substanţelor chimice de sinteză cunosc o accentuată dinamică în ultima vreme.
In spiritul celor expuse mai sus, orice observaţie sau comentariu va fi binevenit, în ideea
îmbunătăţirii unei viitoare ediţii.

Autorul

5
1. Dăunători ai culturilor de cereale

Culturile de cereale – în special cele de grâu – dar şi cele de secară, orz sau ovăz – au avut
totdeauna o mare importanţă pentru comunităţile umane. Insăşi apariţia primelor comunităţi
umane superior organizate a fost strâns legată de cultura cerealelor, acestea asigurând hrana
necesară unui mare număr de oameni, în opoziţie cu vânătoarea pescuitul sau chiar creşterea
animalelor. Omul cultivă cereale de circa 15 000 de ani, iar suprafeţele ocupate de aceste culturi
agricole s-au extins an de an pe tot parcursul istoriei până în epoca modernă. Cealaltă faţetă a
acestei activităţi conştiente care a urmărit selectarea unor soiuri din ce în ce mai productive de
cereale a fost apariţia unor specii concurente, care au început să schimbe plantele gazdă iniţiale –
graminee din flora spontană – cu soiurile cultivate, care erau mai uşor accesibile şi mai hrănitoare
şi pentru insecte sau rozătoare. Astfel, treptat, omul s-a confruntat cu o întreagă pleiadă de specii
de insecte mai ales care aveau un impact nedorit asupra culturilor de cereale, şi nu odată în
decursul istoriei au periclitat grav însăşi existenţa unor comunităţi umane care nu puteau cu
mijloacele timpului să lupte împotriva lor. Aceste specii sunt însă de cele mai multe ori
oportuniste: datorită oligofagiei se pot hrăni la fel de bine şi pe seama gramineelor spontane, astfel
că rezistă foarte bine şi în natură. De regulă aceşti dăunători sunt larg răspândiţi în zona
palearctică – inclusiv nordul Africii şi Orientul Mijlociu, unii dintre ei atingând şi America de
Nord, foarte puţine specii fiind localizate în Europa. Ca ecologie, aceste specii erau iniţial adaptate
să trăiască în zone de câmpie sau de deal acopterite cu vegetaţie ierboasă sau care aveau stadii
larvare care se dezvoltau pe graminee. Din acest motiv, dăunătorii s-au aclimatizat rapid în toate
zonele în care se pot cultiva cerealele, aceste zone încadrându-se perfect în optimul climatic al
dăunătorilor. Acesta este şi unul din principalele motive pentru care aceste specii au devenit atât de
importante în sens negativ: având la dispoziţie nu numai hrană din belşug ci şi condiţii favorabile
de mediu, au putut dezvolta rapid populaţii enorme, care au tins să acopere întreaga bază trofică
existentă, iar în acest mod au venit în directă competiţie cu populaţiile umane, care cultivaseră
cerealele pentru uzul lor propriu.
Dăunătorii culturilor de cereale, şi îndeosebi ai celor de grâu, sunt mulţi şi variaţi, începând
cu specii de nematode şi terminând cu unele mamifere rozătoare sau păsări granivore. Intre
aceştia, se remarcă o serie de “specializări” pe diferite organe vegetative ale plantelor. Astfel, pe
seama aparatul radicular se dezvoltă larve de coleoptere precum Agriotes lineatus, Melolontha
melolontha ca şi coropişniţa, Gryllotalpa gryllotalpa. Cu frunzele plantelor se hrănesc adulţii de la
cărăbuşeii cerealelor – Anisoplia austriaca, A. segetum, A. lata., Amphimalon solstitialis,
Rhizothrogus aequinoctialis, larve de Zabrus tenebrioides, Agrotis (Scotia) segetum, Mayetiola
destructor, Delia coarctata, Oscinella frit, Chlorops pumilionis, Opomyza florum, Phorbia securis,
la care se adaugă toate speciile de lăcuste care dezvoltă forme gregare, omida de stepă Loxostege
sticticalis. In interiorul paiului cerealelor se dezvoltă larvele himenopterului Cephus pygmaeus, iar
cu seva plantelor se hrănesc specii de tripşi – Haplothrips tritici, diferite specii de heteroptere –
Eurygaster maura, E. austriaca, E. integriceps, Aelia rostrata, A. acuminata, cicade ca
Psammotetix sp. şi Macrosteles sp., afide – Schizaphis graminum, Macrosiphon avenae sau
acarieni – Tarsonemus spirifex. Spicele sunt şi ele atacate de unele din speciile menţionate mai sus
– ploşniţe, tripsul grâului, adulţii de Zabrus tenebrioides, dar şi de nematode ca Anguina tritici,
diptere ca Contarinia tritici, păsări şi rozătoare.
In cele ce urmează vor fi prezentaţi câţiva dintre dăunătorii cei mai comuni la noi în ţară şi
în Dobrogea, insistându-se în special pe dăunătorii întâlniţi la grâu.

6
Haplopthrips tritici Kurdj. - tripsul grâului
Ordinul Thysanoptera, subordinul Tubulifera, familia Phleothripidae.

Tripsul grâului este unul din cei mai răspândiţi dăunători ai culturilor de grâu, dezvoltându-
se de asemenea pe numeroase graminee spontane. Se întâlneşte în Europa, Asia şi Africa.
Morfologie. Adultul are lungimea de 1,3 –1,5 mm, corpul fiind de culoare brun-neagră, cu
tibiile, tarsele şi cel de-al treilea articol antenar galbene. Aripile sunt înguste, cu o singură nervură
şi cu perii marginali de dimensiuni mai mici decât antenele. Capul prezintă în zona postoculară
peri lungi, ascuţiaţi, hialini, iar antenele sunt formate din opt articole. Articolul al treilea antenar
are două conuri senzoriale, iar cel de-al patrulea articol prezintă patru astfel de conuri.
Stadiile larvare sunt roşcat-cărămizii, cu excepţia capului, picioarelor şi ultimului segment
abdominal care sunt negre. In ultimul stadiu larvar, talia este aceeaşi cu a adultului.
Ouăle sunt oval-alungite, de 4 mm lungime. Culoarea lor este la început alb-gălbui, pentru
ca apoi să devină rozee.
Biologie şi ecologie. Haplothrips tritici are o singură generaţie anuală, iernând ca larvă.
Grupuri de 35-75 de larve se ascund pe sub resturile de paie rămase pe mirişte, adesea la suprafaţa
solului sau la adâncimea arăturii de toamnă, şi în acest fel petrec anotimpul rece. Primăvara,
larvele îşi reiau activitaea, iar în luna aprilie apare stadiul de prenimfă, iar mai apoi, în luna mai,
are loc apariţia stadiului de nimfă. Adulţii apar în perioada de înspicare a grâului de toamnă.
Zborul adulţilor are loc în lunile mai şi iunie, în zilele însorite şi calde. După apariţie, adulţii se
grupează la baza ultimelor două frunze ale plantelor, iar ulterior pătrund în spice. Oăle sunt depuse
între glumele spiculeţelor, la baza bobului, izolat sau în grupe de 2 – 6; o femelă poate depune
până la 100 de ouă, însă limitele normale de prolificitate sunt între 4 şi 27 de ouă. După 8 – 12 zile
eclozează larvele. Primul stadiu larvar se dezvoltă pe palei, iar următorul se deplasează în zona
bobului, putând fi găsite în şanţul ventral al acestuia. In momentul în care boabele ajung în faza de
coacere, larvele părăsesc spicele şi se instalează pe resturile vegetale de pe sol.
Dăunare. Larvele şi adulţii înţeapă plantele şi sug seva atât din frunze, cât şi din rahis şi
boabe. In urma acţiunii acestora, o parte a componentelor spicului devin sterile. Acest fenomen
este însoţit de simptomul “albeaţa spicului”. Spicele atacate sunt deformate, cu aristele îndoite şi
zbârcite. Boabele atacate sunt cele din faza de lapte; din faza de ceară nu mai sunt afectate. In
locurile înţepate apar pete brune, iar boabele nu se mai dezvoltă devenind şiştave. Pe boabele
atacate apar zone decolorate, tegumentul lor apare slab încreţit iar şanţul ventral devine mai adânc
şi mai larg.
Ca o consecinţă a atacului tripsului grâului, conţinutul în gluten se reduce şi se apreciază că
producţia potenţială se reduce cu 10%. Plantele care răsar din astfel boabe au o capacitate de
vegetaţie redusă.
Combatere. Cele mai eficiente măsuri de combatere a tripsului grâului sunt aplicarea
măsurilor agrotehnice – rotaţia culturilor la 3 – 4 ani, discuitul miriştei, eventual arderea acesteia,
arăturile adânci de toamnă şi utilizarea unor soiuri de grâu precoce, care sunt mai puţin afectate
datorită defazării faţă de ciclul de dezvoltare al dăunătorului. Pragul inferior de dăunare este de
circa 8 adulţi/spic. Tratamentele chimice recomandate sunt cele pe bază de dimetoat, ca şi a celor
folosite pentru combaterea ploşniţelor cerealelor şi a gândacului ovăzului.
Alături de Haplothrips tritici mai apar uneori pe cereale şi alte specii de thysanoptere, ca
Haplothrips aculeatus sau Limothrips denticornis.
Dintre dăunătorii naturali ai thysanopterelor se pot menţiona – Aelothrips fasciatus – thysanopter
prădător care atacă larvele, Coccinella septempunctata, Adalia bipunctata – coleoptere
coccinelide, Chrysopa carnea – neuropter, diferite diptere sirfide, sau heteroptere ca Nabis sau
Dolycoris baccarum.

7
Schizaphis graminum Rond (sin. Toxoptera graminum Rond.). – păduchele verde al cerealelor
Ordinul Homoptera, subordinul Sternorhyncha, familia Aphididae

Dăunător polifag, acest afid poate ataca şi culturi de orz sau sorg, fiind prezent peste tot
unde se cultivă cereale în Europa şi Asia. La noi în ţară poate dezvolta până la 14 generaţii pe an.
Morfologie. Femele virginipare nearipate sunt ovale, cu corpul de 1,4 – 2 mm, colorat în
verde-pal sau verde gălbui, prezentând dorsal o dungă verde-închis. Antenele, lungi – depăşesc
jumătatea corpului - şi subţiri, sunt galben-brune, cu articolele bazale mai dechise la culoare.
Subterminal, abdomenul prezintă două cornicule cilindrice mici, de culoare gălbui, cu vârful brun.
Femelele virginipare aripate au corpul de aceleaşi dimensiuni cu formele nearipate, uşor îngustat
faţă de acestea. Capul şi toracele sunt brune iar abdomenul este de culoare verde. Antenele
depăşesc ¾ din lungimea corpului. Corniculele abdominale sunt scurte, de culoare verzuie. Aripile
anterioare sunt caracterizate prin nervura mediană bifurcată larg.
Biologie şi ecologie. Iernarea are loc ca ou. Primăvara, la sfâr]itul lunii martie şi începutul
lunii aprilie apare femelele fundatrigene aptere, care după circa două săptămâni încep să depună
ouă din care apare prima generaţie de virginipare, aripate sau nearipate. Pe timpul sezonului cald
se succed mai multe generaţii de virginipare – durata de dezvoltare a unei generaţii este de 6 – 14
zile. Formele aripate au o dezvoltare mai lungă dar o fecunditate mai redusă comparativ cu
formele nearipate. Femelele sexupare apar spre toamnă şi pot fi de asemenea aripate sau nu, dând
naştere generaţiei sexuate – masculi şi femele.
Femelele fundatrigene depun 25 – 30 de ouă, femelele partenogenetice virginipare depun 30 – 70
ouă, sexuparele depun 4 –12 ouă iar femelele generaţiei sexuate 1 – 6 ouă de rezistenţă.
Dezvoltarea la Schizaphis graminum implică primăvara câteva generaţii pe grâu sau alte graminee
spontane şi de cultură, după care generaţiile virginipare aripate se răspândesc tot mai mult. La
apariţia sorgului,este atacată şi această plantă.
Dăunare. Afidele înţeapă diferitele părţi ale plantei, producând la locul de înţepare pete
decolorate care ulterior devin roşii. In cazul unor atacuri medii plantele devin firave, cu paniculele
mai mici. In caz de atacuri puternice – s-au înregistrat concentrări de până la 8000 de exemplare
pe o singură plantă de sorg – boabele nu mai germinează, iar uneori cerealele se pot usca cu totul.
De acest efect se face vinovată compoziţia salivei afidului, care conţine substanţe toxice care
distrug clorofila şi afectează structura celulelor vegetale. Pragul economic de dăunare al acestei
specii este de 20-30 afide pe plantă la grâu şi 100 afide/plantă la sorg, pentru plantele de până la
30 cm. Pentru plantele cu paniculul apărut, pragul economic de dăunare este de 300 afide/plantă.
Combatere. Dintre metodele agrotehnice se recomandă distrugerea samulastrei şi
semănatul la epoca optimă. De asemenea, se recomandă folosirea de soiuri rezistente, iar ca
tratamente chimice – Sinoratox 35 CE, Carbetox 37 CE.
Duşmani naturali. Dintre speciile care atacă acest afid menţionăm pe Coccinella
septempunctata (Coleoptera), larve de diptere sirfide sau himenoptere parazitoide ca Lysiphlebus
testaceiceps sau Lysiphlebus tritici.

Eurygaster integriceps Pat. – ploşniţa asiatică a cerealelor; Eurygaster maura L. – ploşniţa maură
a cerealelor; Eurygaster austriaca Sch. – ploşniţa austriacă a cerealelor
Ordinul Heteroptera, subordinul Geocorisae, familia Scutelleridae

Ploşniţele cerealelor sunt răspândite pe un areal vast în toată zona palearctică unde se
cultivă cereale – nordul Africii, Europa şi Asia. Cele trei specii menţionate sunt cele mai comune,
existând şi altele.

8
 Morfologie. Toate cele trei specii se caracterizează prin dezvoltarea mare a scutelumului
care acoperă dorsal ultimele două segmente toracice şi abdomenul în întregime. Coloritul este
asemănător la toate cele trei specii – cafeniu gălbui deschis până la brun închis sau chiar negru, cu
dungi brunii de diferite grosimi dispuse longitudinal. Totdeauna, la baza scutelumului există două
puncte de culoare deschisă. Dorsal, scutelumul prezintă o carenă. Cele trei specii de ploşniţe ale
cerealelor se deosebesc destul de greu între ele, singurele caractere clare de identificare fiind
marginile protoracelui şi unele caractere ale capului.
Eurygaster integriceps are 11,5 – 13 mm lungime. Părţile laterale ale protoracelui sunt
convexe. Capul este triunghiular, cu partea anterioară împărţită în trei lobi de două şanţuri scurte,
paralele, care delimitează clipeusul. Ventral, abdomenul prezintă două linii punctate negre.
Eurygaster maura are corpul de 9 – 11 mm lungime, iar marginile protoracelui sunt drepte.
Capul este mai ascuţit comparativ cu cel de la E. integriceps.
Eurygaster austriaca atinge 12 – 14 mm lungime, iar marginile protoracelui sunt concave.
Capul este triunghiular, de o formă aproximativ echilaterală, iar şanţurile care delimitează
clipeusul se unesc, formând un Y întors.
Ouăle la toate cele trei specii au aspect sferoidal, cu diametrul aproximativ 1 mm. La
început, culoarea oului este verde, ulterior începe să se închidă, devenind brună înainte de
eclozare.
Larvele năpârlesc de cinci ori. După eclozare sunt aproape sferice, şi au culoarea foarte
închisă – brună negricioasă. Pe măsură ce cresc, asemănarea cu adultul devine din ce în ce mai
mare.
Biologie şi ecologie. Toate cele trei specii au ecologia asemănătoare şi de multe ori se
întâlnesc toate în aceleaşi regiuni. In zona ţării noastre prezintă o singură generaţie. Ploşniţele
cerealelor iernează ca adult, în frunzarul pădurilor sau pe sub pietre în zona de silvostepă. In luna
aprilie, când temperatura medie depăşeşte 100 C, adulţii ies din hibernare şi în zilele puternic
însorite se deplasează în masă pe câmp. Migraţia poate avea loc pe distanţe de până la 100 de km,
dar în condiţiile ţării noastre migraţia nu depăşeşte de regulă 20 – 30 km. Ouăle sunt depuse
începând cu ultimele zile ale lunii aprilie şi durează până în luna iunie. Depunerea pontei are loc
pe frunze sau pe burduf, pe tulpini sau pe spice. O femelă poate depune până la 100 de ouă. După
7 – 10 zile începe eclozarea, care este eşalonată. Larvele se hrănesc în special pe boabele în fază
de lapte, iar adulţii noii generaţii apar în lunile iunie-iulie. După o perioadă de hrănire intensă care
se suprapune cu faza de coacere, adulţii migrează din nou în păduri pentru diapauză.
Dăunare. Toate speciile de Eurygaster se hrănesc pe specii de graminee spontane şi
cultivate. Hrănirea se face pe toate organele plantelor. La început, hrănirea are loc pe frunze şi
tulpini iar ulterior, după apariţia spicelor şi pe acestea. Insectele introduc în interiorul plantei
salivă, care conţine enzime ce transformă sucul celular în hrană gata digerată. In locul înţepăturii
se formează o protuberanţă în formă de con, denumită “con salivar”. După hrănire, aceste
protuberanţe lasă în urmă un punct negru înconjurat de o zonă alb-gălbuie sau brună. Ca urmare a
atacului acestor ploşniţe, frunzele şi tulpinile plantelor tinere se usucă deasupra locului înţepăturii.
După apariţia spicelor, dacă sunt înţepate ovarele înainte sau la scurt timp de la fecundare se
usucă, iar boabele nu se mai formează. In caz că sunt înţepate boabele în fază de coacere se poate
produce fie o uscare totală fie o şiştăvire a boabelor.
Combatere. Pentru combatere se recomandă de regulă tratamente chimice, deoarece
metodele agrotehnice nu dau rezultate din cauza capacităţii de migrare a adulţilor. Cu toate
acestea, recoltarea timpurie. Tratamentele chimice se aplică în urma controlului în pădurile de
foioase şi pe acele suprafeţe de teren unde se atinge pragul economic de dăunare – 7 exemplare
adulte pe metrul pătrat pentru culturile cu densitate normală şi 3-5 adulte exemplare pe metrul
pătrat pentru culturile cu densitate slabă. Pentru larve, PED-urile sunt de 5 larve/metrul pătrat
pentru culturile de grâu de consum şi 3 larve pe metrul pătrat pentru culturile destinate producerii

9
de sămânţă. Ca insecticide, sunt recomandate cele pe bază de triclorfon şi cele pe bază de
dimetoat.

Aelia acuminata L. – ploşniţa vărgată a cerealelor

Aelia rostrata Boh.
Ordinul Heteroptera, familia Pentatomidae

Cele două specii de ploşniţe vărgate sunt răspândite pe o mare suprafaţă a palearcticii –
nordul Africii, cea mai mare parte a Europei şi Asiei. In România sunt larg răspândite în zonele de
câmpie, însă au un impact asupra culturilor de cereale mai redus comparativ cu cele trei specii ale
genului Eurygaster.
Morfologie. Ca şi speciile genului mai sus-amintit, cele două specii de Aelia sunt
asemănătoare. Aelia acuminata are talia de 7 – 10 mm, prezentând capul de formă triunghiular-
ascuţită, cu marginile externe uşor bombate, acoperit cu puncte negricioase. Protoracele este
trapezoidal, cu colţurile posterioare rotunjite. Scutellumul este triunghiular, de dimensiuni medii,
acoperind partea centrală a toracelui şi abdomenului. Fondul corpului este gălbui, cu dungi
longitudinale cenuşii pe faţa dorsală, care imită nervurile frunzelor. Picioarele sunt galbene, cu
două pete negre pe femurele mezo şi metatoracice.
Aelia rostrata are talia puţin mai mare, atingând lungimea de 10 – 12 mm. Capul este mai ascuţit
comparativ cu specia precedentă, marginile externe fiind aproape drepte. Corpul are acelaşi
colorit, galben-maroniu, iar picioarele mezo şi metatoracice au doar o pată neagră pe femure.
Larvele au corpul mai bombat comparativ cu adulţii, fondul este deschis prevăzut cu dungi
brun-negre longitudinale dorsale – marginale şi centrale. Dezvoltarea larvară presupune cinci
stadii succesive. Ouăle sunt în formă de butoiaş, culoarea lor fiind alb-gălbui, iar lungimea de
circa 1 mm.
Biologie şi ecologie. Speciile de Aelia dezvoltă o singură generaţie anuală, iar ecologia lor
se aseamănă foarte mult cu cea a speciilor de Eurygaster. Ca şi în cazul acestora, adulţii iernează
în frunzarul de pădure iar primăvara se deplasează pe culturile agricole sau pe diferite graminee
spontane.
Dăunare şi combatere. Larvele şi adulţii produc pagube în acelaşi mod ca speciile de
Eurygaster, dar nu sunt la fel de numeroase. Combaterea se efectuează în acelaşi mod ca şi la
celelalte ploşniţe ale cerealelor.

Zabrus tenebrioides Goeze – gândacul ghebos

Ordinul Coleoptera, familia Carabidae

Această specie este răspândită în Europa, Orientul Apropiat şi Asia Centrală, la noi în ţară
fiind deosebit de frecvent în Câmpia Română.
Morfologie. Talia adultului este de 14 – 16 mm, corpul fiind alungit, convex, de culoare
neagră. Capul este ortognat, spre deosebire de situaţia de la alte carabite. Antenele, tibiile şi tarsele
picioarelor sunt roşcate, femurele fiind brune. Protoracele prezintă dorsal o serie de puncte foarte
evidente pe laturi şi în zona bazală, iar elitrele prezintă 7 – 8 striuri longitudinale. Pupa este liberă,
de culoare alb-cenuşie, atingând 18-20 mm lungime. Larvele, oligopode, ating 30-35 mm lungime,
sunt subterane; corpul lor este uşor turtit dorso-ventral, de culoare alb-cenuşie, cu excepţia
capului, care este cafeniu, ca şi cele două pete dorsale de pe fiecare segment. Pe ultimul segment
abdominal se găsesc două apofize acoperite cu peri – resturi ale unor cerci. Ouăle sunt ovoidale,
de 2 – 2,5 mm, de culoare alb-lăptoasă.

10
 Biologie şi ecologie. Zabrus tenebrionides dezvoltă o singură generaţie anuală. Iernarea se
face ca larvă. Primăvara, după topirea zăpezii, larvele devin active, hrănindu-se pe seama
frunzelor tinere ale plantulelor de grâu, pe care le trag în galerii săpate lângă acestea (larvele sunt
lucifuge). Acţiunea larvelor poate începe foarte devreme, încă din luna februarie, putând rezista la
temperaturi de 2 – 3oC. Transformarea în nimfă are loc în sol, la adâncime de 20 – 30 cm, într-o
cameră ovoidală cu pereţi netezi săpată de larvă înainte de împupare. Adulţii, hidrofili şi lucifugi
în cea mai mare parte a vieţii lor, apar după 12 – 30 de zile, de regulă în a doua decadă a lunii
iunie, când boabele de grâu sunt în faza de lapte sau ceară. Adulţii la început sunt nocturni şi se
hrănesc pe seama boabelor tinere. Ulterior devin diurn şi pot fi observaţi pe spice, în zilele
călduroase şi însorite. In această perioadă adulţii se răspândesc activ la distanţe mari dar nu se
hrănesc. După o a doua perioadă de hrănire, ulterior recoltării cerealelor, adulţi intră în diapauză
estivală, îngropându-se în sol la o adâncime de 30 cm. Estivaţia durează până la sfârşitul luinii
august sau începutul lunii septembrie, când adulţii apar din nou şi are loc şi împerecherea.
Femelele depun ponta în sol, la o adâncime de circa 18 cm. O femelă poate depune 80 – 100 de
ouă, eşalonat, din septembrie până în octombrie. Dezvoltarea oului durează 8-10 zile (9 zile la
26oC şi 14 la 18oC). Larvele care apar îşi sapă galerii în jurul gramineelor, hrănindu-se cu frunzele
acestora. In momentul în care se instalează frigul, larvele se îngroapă în sol la 20 – 30 cm
adâncime, unde hibernează.
Dăunare. Larvele se hrănesc doar cu frunzele plantelor tinere de cereale, în vreme ce
adulţii consumă boabele în lapte şi ceară din spice. Pagubele produse de larve sunt mult mai mari
comparativ cu cele produse de adult. Atacul se recunoaşte uşor după faptul că larvele nu consumă
nervurile frunzelor, care rămân la baza plantei ca nişte ghemotoace fibroase. Adesea larvele pot
distruge planta în întregime. Cerealele atacate de această specie sunt nu numai grâul ci şi secara şi
orzul.
Combatere. Cea mai importantă metodă de combatere este practicarea culturilor în
asolamente. Dintre tratamentele chimice se recomandă tratarea seminţelor cu FB 7 sau Tirametox
88. Ca duşmani naturali sunt citate larvele dipterului tachinid Vivania cinerea care pot parazita 30-
40% din larvele de Zabrus. De asemenea, în cazul unor ani cu precipitaţii abundente, larvele sunt
distruse pe cale naturală de ciuperca Beauveria bassiana.

Anisoplia austriaca Hbst. – cărăbuşelul cerealelor (al spicelor)

Anisoplia segetum Hbst. - cărăbuşelul cerealelor (al spicelor)
Anisoplia agricola Poda.
Anisoplia lata Er.
Rhizothrogus aequinoctialis Hbst. – cărăbuşelul de aprilie
Amphimallon solstitialis L. – cărăbuşelul de iunie
Ordinul Coleoptera, familia Scarabeidae

Cele şase specii menţionate anterior poartă denumirea generică de cărăbuşei ai cerealelor.
Toate speciile sunt răspândite mai ales în regiunile de câmpie ale ţării, atât larvele cât şi adulţii
fiind dăunători ai culturilor de cereale păioase, în special ai grâului.
Morfologie. Anisoplia austriaca are circa 10-12 mm lungime. Capul şi pronotul au culoare
neagră cu reflexe verzi metalizate, ca şi corpul. Elitrele sunt gălbui, acoperite cu o peliculă
pieloasă şi fiind prevăzute de asemenea cu o pubescenţă dorsală abundentă. Peri deşi se găsesc de
asemenea pe adomen. Anisoplia austriaca este asemănător cu specia precedentă, de care se
deosebeşte prin talia ceva mai mare –13-15 mm, prin pubescenţa redusă, şi prin pata neagră
caracteristică de formă trapezoidală de la baza fiecărei elitre. Deasemenea, pigidiul prezintă
terminal o tufă de peri albicioşi. In afara acestor două specii, din acelaşi gen mai fac parte şi
Anisoplia agricola Poda. şi Anisoplia lata Er. Prima se caracterizează printr-un corp convex, cu

11
elitre gălbui sau roşcate, care pot prezenta la bază o pată în formă de ancoră, iar a doua are corpul
aplatizat, de culoare cafeniu închis sau chiar negricioasă.
Oul diferitelor specii de Anisoplia este neted, elipsoidal, de 1,5 – 2 mm. Larvele – de tip
melolontoid au circa 25-35 mm lungime, cu corpul de culoare albă şi capul brun.
Rhizothrogus aequinoctialis se caracterizează prin culoarea castaniu rocşată a întregului corp, cu o
pubescenţă bogată pe cap şi protorace şi cu peri scurţi pe pigidiu. Baza protoracelui nu prezintă
bordură iar la tibia picioarelor protoracice există un pinten situat în faţa dintelui median. Lungimea
corpului este de 15 – 18 mm. Amphimallon solstitialis are corpul de culoare galben-cafeniu, cu
capul şi protoracele mai închis colorate. Protoracele nu prezintă bordură, iar la tibia picioarelor
protoracice pintenul este situat în faţa spaţiului dintre ultimul şi penultimul dinte. Elitrele sunt
lucioase, cu o pubescenţă fină, mai abundentă şi mai deasă la bază, prevăzute cu carene
longitudinale obtuze. Pigidiul este pubescent şi punctat, fiecare punct prezentând o granulă
centrală. Lungimea corpului este de 15-18 mm.
Biologie şi ecologie. Speciile de Anisoplia au o generaţie la doi ani, cu excepţia lui A.
austriaca ce are o generaţie pe an. Iernarea la această specie – ca şi la celelalte specii de cărăbuşi -
are loc în stadiul de larvă, acestea îngropându-se la o adâncime de 35-80 cm. Primăvara, când
temperatura solului depăşeşte 80C, larvele migrează spre sprafaţă, iar în a doua decadă a lunii mai
se împupează în camere săpate la 15-20 cm adâncime. Stadiul de nimfă durează 15-20 zile, adulţii
apărând la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie. Aceştia se hrănesc la început pe graminee
spontane, iar apoi se deplasează pe cereale de cultură unde se hrănesc pe spice. Sunt activi ziua,
preferând zilele însorite şi călduroase. Viaţa lor durează 20 – 30 de zile. Ouăle sunt depuse
începând în prima parte a lunii iunie, la 15 – 20 cm adâncime în sol, o femelă putând depune până
la 30 - 40 de ouă. Incubarea durează circa 20 de zile, larvele apărând în primele zile ale lunii iulie.
Larvele se hrănesc cu detritus vegetal sau cu rădăcini, fără a produce pagube. Durata stadiului
larvar este de circa 10 luni la Anisoplia segetum, în vreme ce la celelalte specii ale genului durează
22 de luni.
Rhizotrogus aequinoctialis şi Amphimallon solstitialis au un ciclu de dezvoltare asemănător.
Mod de dăunare. In cazul tuturor speciilor, larvele nu au importanţă economică. Dăunători
sunt adulţii care atacă cerealele pe toată durata primăverii, cel mai devreme apărând R.
aequinoctialis iar mai apoi celelalte specii. Adulţii consumă frunzele şi în special spicele. Se
apreciază că un adult de Anisoplia austriaca poate distruge până la 10 spice, rozând ovarele
florilor, boabele în lapte sau în fază de coacere.
Combatere. Toate speciile de cărăbuşei ai cerealelor se pot combate prin cultivare de soiuri
cu perioadă scurtă de vegetaţie care permite coacerea boabelor înainte de apariţia adulţilor
majorităţii speciilor. De asemenea, se recomandă efecuarea de arături adânci imediat după
recoltarea cerealelor pentru distrugerea ouălor şi larvelor din sol, ca şi rotaţia culturilor. In cazul în
care densitatea adulţilor în culturile de cereale depăşeşte 5 exemplare/m 2, se recomandă de
asemenea tratamentele chimice cu produse chimice organofosforice pe bază de triclorfon, timetoat
sau malation. Impotriva adulţilor sunt eficiente şi tratamentele efectuate împotriva larvelor de
Eurygaster.
Duşmani naturali. Larvele acestor specii sunt atacate de o serie de specii răpitoare – de la
cioara de semănătură Corvus frugilegus până la Scolia quadripunctata, Tiphia femorata, Tiphia
morio (Hymenoptera, Scolioidea); de asemenea, în anii ploioşi, adulţii şi larvele sunt infestaţi de
ciuperci ca Beauveria bassiana sau Metarrhizium anisopliae.

12
Melolontha melolontha L. – cărăbuşul comun de mai
Ordinul Coleoptera, familia Scarabeidae

Cărăbuşul de mai sau cărăbuşul comun este una din cele mai cunoscute insecte de
primăvară. Răspândit în aproape toate statele europene, această specie este de asemenea comună la
noi în ţară atât în zonele de câmpie cât şi în zonele de deal acoperite de păduri de stejar şi fag.
Morfologie. Adultul are circa 2 – 3 cm lungime, culoarea de fond fiind negru-lucios.
Elitrele sunt relativ slab chitinizate, de culoare cărămizie, şi prezintă patru carene longitudinale
proeminente. Capul şi protoracele sunt negre, ca şi partea ventrală a abdomenului. Lateral, pe
sternitele abdominale există câte o pată albă triunghiulară. Pigidiul are o formă caracteristică –
conic-alungită – formând un fel de “coadă” – aspect foarte rar la coleoptere. Ouăle sunt ovoidale,
de 1,5 – 2 mm lungime, alb-gălbui. Larva are talie mare – atinge 4 – 5 cm lungime, este alb-
gălbuie, cu ultimul segment abdominal cenuşiu cu nuanţe albăstrui. Pupa este liberă.
Biologie şi ecologie. Cărăbuşul de mai prezintă o generaţie la 3 sau patru ani, când de
obicei apar invazii. Iernarea se face ca larvă, sau ca adult, în sol. Hibernarea se încheie în
momentul în care temperatura solului la circa 25 cm adâncime depăşeşte 10 0C. Larvele îşi încheie
dezvoltarea la începutul lunii martie, şi după o perioadă de împupare care durează 4 – 8 săptămâni,
în funcţie de condiţiile de mediu – apar adulţii la începutul lunii mai. Zborul adulţilor are loc seara
şi noaptea, pe durata întergii luni mai, timp în care adulţii se hrănesc cu frunze, muguri şi flori pe
copaci sau pe arbori fructiferi. Pe timpul perioadei active, se pot distinge mai multe faze – zborul
prealimentar, zborul de hrănire, zborul de dispersie şi zborul de pontă. Depunerea ouălor are loc la
2 – 3 săptămâni de la eclozare, moment în care femelele se deplasează din păduri sau livezi în
terenuri cultivate. Ouăle sunt depuse în sol, la 10 – 25 cm adâncime, în grupe de 20-40. După
depunerea primei ponte, urmează o a doua perioadă de hrănire, după care urmează depunerea celei
de-a doua ponte, o femelă putând depune în total până la 90 – 120 de ouă. Larvele eclozează în
lunile iulie-august, începând să se hrănească cu părţile subterane ale plantelor. Timp de 2 – 3 ani, -
în funcţie de zone, larvele îşi continuă viaţa subterană. Pe timpul iernii se afundă în sol, putând fi
găsite până la 80 cm, în vreme ce primăvara se apropie de suprafaţa solului. In vara celui de-al
treilea sau al patrulea an de viaţă – în funcţie de temperaturile medii anuale ale solului – larvele de
ultimă vârstă îşi construiesc la 10 – 15 cm adâncime loja prepupală unde are loc transformarea în
pupă. Durata stadiului nimfal este de circa 4 – 5 săptămâni, adulţii rămânând să petreacă iarna în
sol, în lojele prepupale, apărând la suprafaţă abia în primăvara următoare.
Dăunare. Larvele sunt dăunătoare pentru că produc leziuni părţilor subterane ale plantelor.
Sunt astfel afectate de larvele de cărăbuş cerealele, plantele leguminoase, plantele rădăcinoase sau
producătoare de tuberculi. Adulţii sunt defoliatori periculoşi atât ai pomilor fructiferi şi viţei de vie
cât şi a arborilor din păduri.
Combatere. Larvele nu pot fi combătute decât prin metode agrotehnice combinate cu
tratarea solului cu produse organoclorurate sau organofosforice. Protejarea culturilor se poate face
şi prin tratarea seminţelor cu insecticide carbamice. Adulţii se combat prin stropiri cu aceleaşi
tipuri de substanţe în perioada în care se desfăşoară primele faze ale zborului.
Duşmanii naturali ai acestei specii sunt destul de numeroşi dat fiind efectivele mari pe care
cărăbuşii de mai le ating în anii de invazie. Astfel, cea mai mare parte a păsărilor şi mamiferelor
insectivore se hrănesc cu adulţi şi cu larve. Dintre ciupercile care atacă în special larvele
menţionăm genurile Beauveria, Spicaria, Metarrhizium; dintre bacterii – Pseudomonas septica,
Papillia japonica. Dintre protozoare, larvele pot fi parazitate de flagelate –Polymastix melolontha,
gregarine – Stictospora provincialis, Euspora foltax, dintre nematode de Neoaplectana
melolonthae sau de mermitide – Mermis sp. Deasemenea, larvele sunt atacate de himenoptere

13
scoliide – Tiphia femorata, diptere tachinide – Dexia rustica, Dexia vacua, Dexiosoma caninum,
Microphthalma desjuncta, Microphthalma europaea sau chiar muscine – Muscina stabulans.
Toate aceste specii contribuie la menţinerea unui echilibru natural.

Lăcustele migratoare
Ordinul Orthoptera, subordinul Acridoidea, Familia Acrididae
Din ordinul Orthoptera fac parte mai multe specii de lăcuste cu instinct gregar, dintre care
unele au importanţă economică negativă.

Locusta migratoria L. – lăcusta migratoare

Lăcusta migratoare este răspândită în toată zona holarctică. In România apare în sudul şi
sud-estul ţării, habitatul preferat fiind zonele nisipoase din Deltă şi sudul Moldovei, însă în prezent
nu se mai întrunesc condiţii pentru apariţia gregarismului.
Morfologie. Adulţii au între 36 şi 55 mm lungime, femelele fiind totdeauna mai mari decât
masculii. Culoarea fazei solitare este cenuşiu-verzuie cu puncte mai închise, iar cea a fazei gregare
mai închisă, cu desenele mai evidente. Pe protorace există o carenă mediană, de-o parte şi de alta
fiind prezente două dungi laterale. Aripile posterioare sunt transparente, cu baza galben-verzui.
Corpul este cenuşiu-verzui iar tibiile roşcate.

Calliptamus italicus L. – lăcusta migratoare italiană

Larg răspândită în zona palearctică, lăcusta migratoare italiană este prezentă în toată
România, lipsind doar în zona montană înaltă.
Morfologie. Talia acestei lăcuste este cuprinsă între 15 şi 40 mm lungime, femelele fiind
mai mari decât masculii. Protoracele prezintă o carenă mediană şi două laterale gălbui. Aripile
anterioare sunt brun-gălbui sau brun-cenuşii, cu pete închise şi dungi gălbui. Aripile posterioare au
jumătatea bazală roz, fiind transparente. Femurele picioarelor metatoracice prezintă trei pete
închise la culoare, tibiile sunt roz.

Dociostaurus maroccanus Thunb. – lăcusta călătoare marocană

De asemenea, este largă răspândită în toată zona palearctică iar în România este prezentă
peste tot cu excepţia zonelor montane.

14
 Morfologie. Talia este cuprinsă între 17-28 mm la masculi şi 23-40 mm la femele. Corpul
este de culoare brun cenuşie; protoracele este îngustat median şi prezintă două dungi gălbui
dispuse în X. Aripile anterioare sunt brunii, cu pete negre, iar aripile posterioare sunt transparente.
Femurele picioarelor metatoracice sunt prevăzute cu trei pete negre şi au tibiile roşcate.
Biologia şi ecologia lăcustelor migratoare. Dintre cele trei specii de orthoptere acridide
amintite, doar ultimele două – Calliptamus italicus şi Dociostaurus maroccanus – sunt periculoase
în condiţiile ţării noastre. Locusta migratoria este prezentă în fauna României, însă nu formează
populaţii gregare care să pericliteze vegetaţia. Iernarea lăcustelor migratoare se face în stadiul de
ou, acestea fiind depuse în sol, în ooteci caracteristice fiecărei specii. Astfel, ooteca de Locusta
migratoria are formă aproximativ cilindric-curbată, cu lungimea de circa 6 cm. Ouăle sunt depuse
pe patru rânduri, ooteca putând cuprinde 50-100 de ouă; capacul ootecii are lungimea de circa 2
cm. Lăcusta migratoare italiană are ooteca de 1,2 – 1,3 cm lungime, din care jumătate revine
capacului. Ouăle sunt în număr de circa 25 – 50, fiind dispuse în 3 sau patru rânduri. Dociostaurus
maroccanus are o ootecă de dimensiuni reduse – 1 – 1,2 cm, cu capacul foarte mic, şi conţine 20 -
40 de ouă. Dintre cele trei specii, Locusta migratoria depune ootecile în zonele cu sol nisipos, cu
vegetaţie puţină, uscate şi puternic insolate. Celelalte două specii depun ootecile în soluri
necultivate, aride. In zonele de sud, vest şi est ale ţării, unde solurile de stepă şi silvostepă se
pretează bine la necesităţile ecologice ale lăcustelor există condiţii favorabile pentru apariţia
populaţiilor gregare. In condiţiile în care se constată o încălzire generalizată a climei, este posibil
ca invaziile de lăcuste autohtone să devină destul de comune, mai ales datorită faptului că în
prezent nu mai există un sistem de avertizare şi control centralizat. Larvele eclozează la sfârşitul
lunii mai sau începutul lunii iulie, dar în sudul extrem sau în Dobrogea, apariţia larvelor poate fi
decalată cu circa o lună sau chiar mai mult, astfel încât la mijlocul lunii iunie apar deja adulţii.
Dezvoltarea larvară, care include 4 – 5 năpârliri succesive, durează 4 – 5 săptămâni, după care
apar adulţii. Intotdeauna, dezvoltarea lăcustelor este favorizată de temperaturile ridicate şi de
uscăciune, umiditatea şi temperaturile reduse fiind factori inhibitori ai dezvoltării (astfel, multe
ooteci pot fi distruse de umezeală). Gregarismul se declanşează doar în anumite condiţii. Astfel,
larvele începând cu cel de-al treilea stadiu de dezvoltare emit un aşa-numit feromon de agregare,
iar în cazul în care acesta are o anumită concentraţie în mediu, se declanşează instinctul de grup
sau gregar – larvele vor rămâne tot timpul grupate. Dacă concentraţia feromonului de agregare nu
atinge nivelul de prag, efectul de grup nu apare iar lăcustele rămân în fază solitară. In urma
studiilor pe teren, s-a constatat că declanşarea efectului de grup se realizează întotdeauna dacă
numărul de ooteci este de 250 pe metru pătrat (aproximativ 800 de ouă/m 2), iar eclozarea tuturor
ouălor are loc într-un interval de timp foarte scurt, determinat de temperaturi de peste 20 0C pe un
interval de 6-8 ore zilnic. Atunci când condiţiile devin nefavorabile se poate observa şi “stingerea”
efectului de grup, lăcustele trecând din nou în fază solitară.
In afară de comportament, lăcustele aflate în fază gregară prezintă şi o serie de diferenţe
morfologice comparativ cu cele solitare, concretizate de regulă în desenele mult mai aprinse şi
culorile mai vii – lucru normal dealtfel, deoarece o insectă aflată într-un grup mare nu mai trebuie
să se protejeze prin camuflaj de prădători.
Dăunare. Lăcustele migratoare sunt dăunătoare atât în fază de larvă cât şi în cea de adult.
Indeosebi larvele de vârsta a 4-a sau a 5-a sunt periculoase, deoerece sunt suficient de mari pentru
a produce defolieri semnificative. Adulţii de asemenea pot produce defolieri şi datorită faptului că
rămân tot timpul grupaţi de obicei distrug toată masa verde pe care o pot consuma după care se
deplasează în zbor în alte zone. Plantele afectate sunt din cele mai diverse, de la graminee de
păşune din genurile Bromus, Lolium sau Phleum, la cereale, legume sau chiar arbori fructiferi sau
viţă de vie ori chiar vegetaţia spontană din păduri. Gramineele pot fi distruse complet de lăcuste
iar arborii şi arbuştii rămân doar cu ramurile, aparatul foliar putând fi distrus în întregime.

15
 Combatere. Pentru combaterea eficientă a lăcustelor trebuie cunoscut cu precizie efectivul
potenţial şi suprafaţa acoperită de pontă. Această suprafaţă poate fi tratată prin metode agrotehnice
(arături adânci) înainte de eclozarea larvelor sau prin metode chimice în primele stadii larvare. De
regulă este contraindicată efectuarea de tratamente chimice după ce apar adulţii, deoerece aceştia
pot foarte uşor să se deplaseze. In această fază sunt indicate tratamentele cu insecticide răspândite
pe calea aerului. Dintre insecticide, se folosesc pe scară largă substanţe organofosforice pentru
combaterea lăcustelor.
Duşmanii naturali ai populaţiilor de lăcuste sunt numeroşi. Si aici pot fi menţionate o gamă
largă de păsări insectivore sau reptile, dar şi unele păsări de talie mare cum sunt berzele. Dintre
ciuperci, speciile genului Fusarium afectează adesea larvele. Larvele şi adulţii pot fi parazitaţi de
gordiacee, larvele de diptere ca Sarcophaga carnaria şi Tachina sp. Ootecile sunt parazitate de
alte specii de diptere, ca Anthrax fenestrata, sau de coleoptere ca Mylabris sau Trichodes.

Oulema melanopa L. – gândacul ovăzului (sin. Lema melanopus L.)

Ordinul Coleoptera, Familia Chrysomelidae

Această specie, răspândită larg în toată zona holarctică – din Asia Centrală şi de Est în
Europa, Nordul Africii şi America de Nord, este unul din principalii dăunători ai culturilor de orez.
Morfologie. Adulţii ating talia de 4,5 – 5,5 mm. Corpul este alungit; capul este de culoare
neagră, ca şi antenele serate şi tarsele picioarelor. Protoracele este portocaliu-roşcat, ca şi
picioarele iar elitrele şi abdomenul sunt albastru-verzui metalizat, cu 12 striuri longitudinale de
puncte fine pe elitre.
Oul, de culoare galben-portocaliu, este cilindric, cu extremităţile rotunjite.
Larva este masivă, cu abdomenul bombat superior. Capul este de culoare neagră, iar restul
corpului este alb-gălbui. Dorsal şi posterior, larvele poartă aşa-numitul sac stercoral format din
exuvii, mucilagii şi excremente. Acestă structură are rol de protecţie, larvele camuflându-se cu
ajutorul ei.
Nimfa este liberă, de culoare brună, de 4,5 – 4,8 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Iernarea găndacului ovăzului are loc ca adult, în frunzarul de pădure,
sub stratul de ierburi uscate de pe liziere sau de pe taluzuri, sau sub resturile vegetale de pe câmp.
In timpul lunii aprilie, când temperatura atinge 9 – 100C, adulţii îşi reiau viaţa activă, răspândindu-
se în zonele cultivate cu cereale. Sunt preferate culturile de ovăz, dar această specie poate fi
întâlnită şi pe alte cereale. Ulterior, adulţii se adună în aglomeraţii, gregarismul precedând
perioada de împerechere. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor, grupate câte 2 –12, pe
nervura principală. Depunerea pontei se face pe parcursul lunii mai, o femelă putând depune până
la 200 de ouă. Eclozarea are loc după o lună şi jumătate, larvele năpârlind de trei ori în timpul
stadiului larvar. Impuparea are loc în sol iar adulţii noii generaţii apar în luna iulie iar în august-
septembrie se retrag în frunzar pentru hibernare. Adulţii noii generaţii se hrănesc fie pe graminee
spontane fie în culturile de porumb. Insectele – atât ca larvă cât şi ca adult – sunt iubitoare de
uscăciune şi temperaturi ridicate, precipitaţi abundente în timpul lunilor mai şi iunie determinând
moartea în masă a larvelor.
Dăunare. Adulţii consumă parenchimul foliar al cerealelor, producând perforaţii
longitudinale caracteristice. Larvele consumă doar epiderma superioară şi parenchimul, producând
leziuni. Atacul produs de larve este mai important decât cel al adulţilor. Datorită faptului că insecta
are instinc gregar, plantele atacate se îngălbenesc şi se usucă, iar atacul poate fi observat de la
distanţă sub forma unor zone unde plantele sunt veştejite. In ultima perioadă a secolului XX,
datorită reducerii suprafeţelor ocupate cu culturi de ovăz, acest dăunător a trecut în mare parte pe

16
culturile de grâu. Adulţii celei de-a doua generaţii pot de asemenea produce pagube culturilor de
porumb, atacul fiind mai evident pe marginea solelor.
Combatere. Ca măsuri de combatere sunt recomandate folosirea soiurilor rezistente de grâu
şi ovăz. Ca tratamente chimice, pot fi utilizate cele cu Sinoratox 35 CE, Carbetox 37 CE, Onefon
30 VUR.
Dintre duşmanii naturali ai acestei specii amintim himenopterele Thersilochus moderator
L. (ichneumonid), Tetrastichus sp. (chalcidid), neuropterele chrysopide şi ploşniţa răpitoare Nabis
ferus L. care atacă larvele.

Agriotes lineatus L.
Agriotes sputator L.
Agriotes obscurus L.
gândaci pocnitori; viermii sârmă al cerealelor
Ordinul Coleoptera, suprafamilia Elateroidea, familia Elateridae

Cele trei specii de gândaci pocnitori sunt foarte răspândite în toată Europa, ajungând în
Asia Centrală ca şi în Nordul Africii, în toată zona de cultură a cerealelor. La noi în ţară este
răspândit în zonele de câmpie şi de deal, preferând solurile umede.
Morfologie. Toţi gândacii pocnitori au corpul alungit, de circa 12 mm lungime; capul este
protejat de un pronotum prevăzut lateral şi posterior cu doi spini scurţi caracteristici. Scutellumul
este mic. Ventral, între pronotum şi segmentul toracic doi se află aparatul pentru sărit, reprezentat
de un spin anterior ce pătrunde într-o cavitate a segmentului mezotoracic. Larvele sunt de 17 – 25
mm, subterane, având corpul cilindric uşor turtit dorso-ventral puternic chitinizat, de culoare
galben-portocaliu. Pe corp sunt prezenţi peri rari. Capul este brun, iar ultimul segment abdominal
este conic, mai lungcomparativ cu celelalte segmente.
Agriotes lineatus L. are corpul lung de 7 – 10 mm. Capul, prezentând antene scurt-serate de
lungime medie este protejat de un pronotum de culoare brun-neagră. Elitrele sunt de culoare brun-
roşcată, cu striuri fine longitudinale.
Agriotes obscurus L. are aceleaşi dimensiuni ca şi specia precedentă, având însă capul galben iar
elitrele negru-brune, acoperite cu o pubescenţă fină.
Agriotes sputator L. este cea mai mică din cele trei specii. Lungimea adultului nu depăşeşte 6 – 7
mm lungime. Principala diferenţă faţă de celelalte specii este coloraţia uniformă, brun-roşcată a
corpului. Protoracele este strălucitor iar elitrele prezintă o punctuaţie fină.

17
 Biologie şi ecologie. Adulţii apar în luna mai, fiind prezenţi pe gramineele spontane sau pe
inflorescenţele apiaceelor, fiind mai activi seara. Aici are lor hrănirea ca şi împerecherea. Femelele
depun ponta în soluri umede, în grupe de 5 până la 20 de ouă, o singură femelă putând depune
circa 200 de ouă. In condiţii de secetă sau de sol foarte uscat ouăle pier. Larvele ies din ouă după
circa o lună. Stadiul larvar durează trei sau patru ani, timp în care larvele suferă 6 năpârliri
succesive. Larvele sunt în primul an de viaţă aspect transparent şi nu depăşesc 1,5 – 2 mm
lungime. In primul an de dezvoltare larvele se hrănesc cu detritus organic şi cu rădăcini subţiri.
După cea de-a doua năpârlire, larvele devin puternic chitinizate şi se hrănesc doar cu rădăcini sau
tuberculi. Pentru a se feri de uscăciune excesivă, larvele execută adesea deplasări pe verticală în
sol. In ultimul stadiu, larvele ating circa 2 cm lungime. Pentru împupare larvele se îngroapă la 50
– 60 cm adâncime în sol, unde îşi construiesc loja pupală. De regulă împuparea are loc în decursul
verii. Stadiul de nimfă durează 30 – 35 de zile, adultul rămânând în sol până primăvara anului
următor, când odată cu creşterea temperaturii solului devine activ.
Dăunare. Pagubele pe care le produc adulţii sunt de regulă neglijabile, deoarece preferă în
mare măsură gramineele spontane, şi chiar dacă se hrănesc şi pe seama cerealelor de cultură – în
zonele agricole vegetaţia naturală fiind absentă de pe cea mai mare parte a suprafeţelor – aparatul
foliar al acestora nu este deteriorat decât într-o mică măsură. Larvele pe de altă parte, datorită
largii polifagii, pot produce pagube importante la un mare număr de culturi agricole prin
distrugerea părţilor subterane. Sunt afectate nu numai culturile de porumb sau floarea soarelui, dar
şi pepinierele pomicole şi silvice ca şi cele viticole.
Combatere. Larvele pot fi distruse prin arături adânci.
Duşmani naturali. Larvele sunt consumate de mamifere insectivore precum cârtiţa, de
carabide sau de unele păsări (fazani). Dintre ciuperci, pot fi parazitate de specii de
Entomophthora, Metarrhizium. Dintre himenoptere, proctotrupide ca Paracodrus apterogynus şi
Phaenoserphus fuscipes sunt menţionate ca parazitoizi.

Loxostege sticticalis L. - omida de stepă

Ordinul Lepidoptera suprafamilia Pyralidoidea, familia Pyralidae

Omida de stepă este un dăunător polifag, răspândit în toată zona palearctică, care atacă un
mare număr de plante de cultură (legume, plante tehnice sau furajere), printre care şi cerealele.
Datorită răspândirii sale în estul şi sud-estul ţării am inclus-o în lista dăunătorilor acestor tipuri de
culturi.

18
 Morfologie. Adulţii au 20 – 25 mm anvergură, cu aripile şi corpul de culoare brun-cenuşie.
Pe aripile anterioare ca şi pe cele posterioare, în zona submarginală şi în zona discală externă se
găesc desene difuze de culoare mai închisă care formează un colorit de dezagregare.
Larvele ating în ultimul stadiu 25 – 30 mm lungime, având culoarea verde-cenuşie, cu dungi
negricioase întrerupte laterale. Pe fiecare segment se găsesc grupe de tubercule dispuse în şiruri
longitudinale, fiecare tubercul fiind prevăzut cu un păr scurt.
Biologie şi ecologie. Loxostege sticticalis poate prezenta 2 – 3 generaţii anuale. Larvele, ca
şi adulţii, sunt gregari, iar din această cauză pagubele produse de larve sunt mai mari comparativ
cu cele produse de specii solitare. Adulţii primei generaţii apar primăvara, în a prima jumătate a
lunii mai, în mod eşalonat. Primii apar masculii şi apoi femelele (proterandrie). Zborul adulţilor se
desfăşoară în amurg şi noaptea, cu mai multă intensitate când temperatura medie depăşeşte 17 0C.
Ponta este depusă în grupe de 2 – 5, pe partea inferioară a frunzelor unor plante ierboase din flora
spontană, o femelă putând depune 200 – 400 de ouă. După 3 – 14 zile, în funcţie de condiţiile de
mediu, apar larvele; de regulă apariţia lor are loc la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie. A
doua generaţie de larve îşi face apariţia în iulie-august iar cele ale generaţiei a treia în septembrie.
Stadiul larvar durează circa 30 de zile. In primul stadiu larvele sunt higrofile, având nevoie de
umezeală; dacă în această perioadă a ciclului de dezvoltare se înregistrează temperaturi ridicate,
secetă şi vânturi puternice, larvele mor în masă, cu toate că ele se pot retrage în sol, intrând în
diapauză. La început larvele rod doar epiderma şi parenchimul frunzelor, ulterior consumă ţesutul
foliar în întregime, cu excepţia nervurilor. Pot ataca de asemenea scoarţa de pe ramurile tinere ale
arborilor sau arbuştilor. Deranjate, se lasă rapid pe sol în lungul unui fir de mătase. Tot într-un
cocon de fire de mătase petrec şi iarna, în loji tubulare impregnate cu particule de pământ săpate în
sol la mică adâncime. In aceste loji are loc şi împuparea, stadiul de crisalidă durând 10 - 30 zile.
Dăunare. Dăunătoare sunt larvele, care pot produce pagube prin distrugerea aparatului
foliar al cerealelor.
Combatere. Dintre metodele agrotehnice se recomandă arăturile adânci de vară şi de
toamnă pentru distrugerea larvelor şi nimfelor, semănatul timpuriu în terenuri bine fertilizate,
executarea la timp a lucrărilor de întreţinere. Dintre tratamentele chimice se pot folosi cele cu
Carbetox, Sinoratox, Zolone, la densităţi ce depăşesc 12 larve/m 2. De asemenea, se pot realiza
tratamente foarte eficiente cu preparate pe bază de Bacillus thuringiense.
Duşmani naturali. Dintre duşmanii naturali ai acestei specii pot fi menţionate în primul
rând ciuperca Beauveria bassiana şi Bacillus thuringiense care infestează larvele. Dintre prădători,
larvele de Chrysopa (Neuroptera), Pterostichus cupreus, Calosoma sycophanta, Calosoma
inquisitor, Carabus granulatus, consumă de asemenea larvele. Dintre parazitoizi – Lissonota
paralella, Itoplectis viduata (Hymenoptera, Ichneumonoidea), Habrobracon nigricans, Chelonus
annulipes, Microgaster subcompleta (Hymenoptera, Braconidae), Habrocytus crassinerris,
Arthrolytus dissimilis (Hymenoptera, Chalcidoidea), Exorista larvarum, Nemorila floralis
(Diptera, Tachinidae)

Agrotis segetum Den. et Schiff. – buha semănăturilor (sin. Euxoa segetum, Scotia segetum)
Ordinul Lepidoptera, Suprafamilia Noctuoidea, Familia Noctuidae

Buha semănăturilor este o specie larg răspândită în zona palearctică, fiind citată din Asia
Centrală până în centrul Europei şi nordul Africii. Dăunător extrem de polifag atacă un mare
număr de culturi agricole, de la cele de legume la cereale, ca şi în pepiniere.

19
 Morfologie. Adulţii au talie medie pentru noctuidele europene, atingând anvergura de 35 –
45 mm. Aripile anterioare sunt colorate brun-cenuşiu. In zona discală se găsesc trei pete
negricioase, două mai mici situate spre zona bazală şi o a treia reniformă, situată spre apex. In
treimea externă a aripii se găesc o serie de dungi şi pete mici, negru-brune, care formează un desen
de dezagregare. Aripile posterioare sunt alb-cenuşii, mai deschise la masculi comparativ cu
femelele. Capul prezintă antene de lungime medie, filiforme. Corpul este acoperit cu peri şi solzi
brun-cenuşii, de aceeaşi nuanţă cu cei de pe aripi.
Larvele ating în ultimul stadiu 45 – 50 mm lungime. Au corpul colorat alb-cenuşiu închis, capul
fiind brun. Pe fiecare segment al corpului, dorsal, sunt patru pete rotunde negre, fiecare prezentând
un păr senzitiv. Median şi dorsal se află o dungă lată cenuşie, care străbate tot corpul, pornind din
spatele capsulei cefalice.
Biologie şi ecologie. Adulţii sunt nocturni, apărând la sfârşitul lunii mai sau începutul lunii
iunie. Femelele depun ouăle izolat sau grupate pe faţa inferioară a frunzelor unor chenopodiacee
sau convolvulacee spontane. Uneori, ouăle pot fi depuse şi pe plante de cultură – sfeclă, porumb
etc. In total, o femelă poate depune între 500 şi 2000 de ouă, numărul ouălor variind în funcţie de
planta-gazdă a larvei din care a provenit femela. Stadiul de ou durează între 4 şi 8 zile, în funcţie
de temperatură (28 respectiv 200C), iar la sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie apar larvele.
Acestea se hrănesc la început cu frunze, ulterior, odată cu vârsta devenind din ce în ce mai
fotofobe şi retrăgându-se în sol, unde se hrănesc la nivelul coletului plantelor. Stadiul larvar
durează între 35 – 45 de zile, în funcţie de temperatură. Dacă anul este rece şi umed, larvele se
retrag în sol şi iernează, în vreme ce în anii călduroşi şi secetoşi apare o a doua generaţie, la
începutul lunii august. Larvele generaţiei a doua se dezvoltă în lunile septembrie şi octombrie;
după atingerea ultimului stadiu, larvele se retrag în sol pentru iernat, împuparea având loc abia în
primăvara anului următor. In ţara noastră, de cele mai multe ori buha semănăturilor are două
generaţii anuale.
Dăunare. Larvele sunt polifage, atacând culturi de cereale – grâu, orz, de porumb, de
sfeclă, de solanacee - cartof, tomate, vinete, chiar de viţă de vie. Larvele în stadiile tinere rod
boabele cerealelor, iar în stadiile mai avansate rod coletul putând adesea reteza plantele la nivelul
solului. In tuberculii de cartof sau în rădăcinile de sfeclă rod galerii care depreciază calitatea
produselor.
Combatere. Pentru combaterea larvelor hibernante se recomandă arăturile adânci de
toamnă. Distrugerea buruienilor din culturi – care sunt folosite ca plante-gazdă de către larve poate
reduce de asemenea populaţiile larvare. Dintre tratamentele chimice, se pot folosi insecticidele
carbamice, oragnofosforice pe bază de triclorfon, cu piretroizi de sinteză, timetoat sau malation.
Rezultate foarte bune dau tratamentele cu feromoni (AtraSEG) pentru adulţi sau a adulţilor de
Trichogramma pentru distrugerea ouălor..
Duşmani naturali. Agrotis segetum are o gamă destul de largă de specii care o parazitează.
Himenopterle ichneumonide – Amblyteles vadatorius, Banchus fulcatorius, Exetastes illusor,
braconide – Meteorus rubens, Macrocentrus collaris, Rhogas dimidiatus, chalcidide –
Trichogramma evanescens (specie care este folosită în combaterea biologică), dipterul tachinid
Exorista larvarum - sunt doar câteva specii care atacă larvele de Agrotis şi-i ţin efectivele sub
control.

Mayetiola destructor Say – musca de Hessa

Ordinul Diptera, subordinul Nematocera, familia Cecidomyidae (Itonididae)

Răspândită atât în Europa cât şi în Ameriva de Nord, musca de Hessa este unul din
principalii dăunători ai culturilor de cereale – în special de grâu – în zonele umede şi răcoroase. La

20
noi în ţară este prezentă mai ales în vestul şi centrul ţării şi mai rar în zonele secetoase din
Dobrogea şi sudul Moldovei.
Morfologie. Adulţii ating 2 – 4 mm lungime, prezentând un marcat dimorfism sexual în
privinţa taliei; astfel, masculii sunt de talie mai mică – 2 – 2,5 mm – în vreme ce femelele au talia
mai mare – 3 – 4 mm. Corpul adulţilor se aseamănă cu cel al ţânţarilor (de fapt, denumirea
populară de “muscă” este incorectă din punct de vedere ştiinţific, această specie făcând parte din
alt subordin – Nematocera - decât muştele tipice, caracterizate prin antene de tip aristat -
Brachicera). Corpul este colorat în negru pe partea dorsală, laturile abdomenului fiind roşcate.
Capul prezintă antene de lungime medie, formate din 16 – 18 articole şi prevăzute cu peri scurţi.
Aripile sunt ovale, de culoare alb-cenuşie, cu doar trei antene şi cu peri scurţi pe marginea
inferioară până în zona apexului.
Larvele au corpul oval-lăţit, de culoare verde-palid, cu o dungă neregulată mai închisă dorsal,
format din 13 segmente. Capul este bine dezvoltat, prezentând antene mici, conice.
Biologie şi ecologie. In condiţiile ţării noastre Mayetiola destructor are două sau trei
generaţii anuale. Adulţii sunt diurni, prima generaţie făcându-şi apariţia în aprilie-mai, când zboară
în roiuri compacte deasupra lanurilor de grâu. Femelele depun ouăle în lungul nervurilor frunzelor
plantelor de grâu. După 20 de zile apar larvele, care se deplasează spre tecile frunzelor, unde se
hrănesc. După ce năpârlesc ultima oară, pentru o perioadă rămân imobile. Ulterior, are loc
împuparea, desfăşurată într-un puparium de culoare brună. Dezvoltarea larvară are loc în două sau
trei săptămâni, în funcţie de condiţiile de mediu. O a doua generaţie apare în ultima decadă a lunii
iunie, ouăle fiind depuse în acest caz de femele fie pe spicele de grâu, fie pe graminee spontane
sau pe samulastră. Dacă există condiţii favorabile – în anii ploioşi – apare şi o a treia generaţie,
care se dezvoltă pe cerealele de toamnă. In cazul anilor secetoşi, generaţia a doua nu mai apare în
iunie, nimfele intrând în diapauză estivală până în toamnă când condiţiile devin din nou
favorabile, sau uneori chiar până primăvara următoare (în acest caz, musca de Hessa are doar o
singură generaţie anuală). Mayetiola destructor este favorizată de temperaturi scăzute şi umezeală,
în anii ploioşi putând afecta grav culturile de grâu. Seceta şi temperaturile ridicate, dimpotrivă,
limitează drastic dezvoltarea efectivelor acestei specii.
Dăunare. Dăunătoare sunt larvele, care se dezvoltă în zonele de creştere ale plantelor de
grâu.
Duşmani naturali. Larvele şi pupele de Mayetiola destructor sunt atacate de unele
himenoptere cum sunt proctotrupidul Platygaster minutus şi chalcididul Merisus destructor.
Aceste specii pot determina diminuarea drastică a efectivelor de Mayetiola, în unele cazuri acestea
fiind parazitate în proporţie de 30 - 40%, mai ales în cazul generaţiei de toamnă.

Contarinia tritici Kirby - musculiţa grâului

Ordinul Diptera, subordinul Nematocera, familia Cecidomyidae (Itonididae)

Răspândită pe tot teritoriul Europei Centrale şi de nord, Contarinia tritici este prezentă la
noi –în ţară doar în zonele deluroase şi în Transilvaniei.
Morfologie. Adulţii au corpul alungit, de culoare gălbuie, cu picioare lungi. Aripile sunt oval-
alungite, cu peri lungi pe marginea inferioară. Capul prezintă antene scurte, formate din 14
articole, din care primele două sunt globuloase. Masculii au antenele îngustate în zona centrală. Pe
segmentele abdominale sunt prezente şiruri transversale de peri. Femelele prezintă ovopozitor,
care devaginat este de două ori mai mare decât abdomenul.

21
 Biologie şi ecologie. Contarinia tritici are de regulă o singură generaţie anuală, doar
rareori, în condiţii favorabile putând apare o a doua. Adulţii de Contarinia tritici apar în luna
iunie, în perioada de înflorire a cerealelor, femelele depunându-şi ouăle în grupe de 10-20, mai
ales pe grâu şi mai puţin pe orz sau secară. După 3 – 4 zile de la depunerea ouălor apar larvele,
care se hrănesc cu organele florale. Durata dezvoltării larvare este de trei sau patru săptămâni,
după care larvele se retrag în sol unde intră în diapauză până în primăvara următoare. In luna mai,
larvele îşi reiau activitatea, transformându-se în nimfe. Stadiul nimfal durează 2 – 3 săptămâni. In
condiţii nefavorabile însă, larvele de ultimul stadiu pot rămâne n diapauză doi sau chiar trei ani.
In anii plopioşi poate apare şi o a doua generaţie.
Dăunare. Larvele se hrănesc cu organele florale ale plantelor de grâu, iar în urma atacului
spicele rămân mici, scurte şi subţiri, numărul boabelor fiind mult mai mic decât în mod normal,
datorită distrugerii unei părţi a spiculeţelor.
Duşmani naturali. Contarinia tritici are o serie de duşmani naturali care atacă larvele.
Menţionăm dintre acestea hymenopterele proctotrupide Isostasius inserens, Isostasius punctiger,
Leptacis tipulae, Platygaster scutellaris şi chalcidide – Tetrastichus brevicornis şi Tetrastichus
clavicornis.

Chlorops pumilionis Bjerk. – musca galbenă a cerealelor

Ordinul Diptera, subordinul Brachicera, familia Chloropidae

Musca galbenă a cerealelor este răspândită pe tot teritoriul Europei, în ţara noastră fiind de
asemenea prezentă în toate regiunile unde se cultivă cereale.
Morfologie. Corpul acestei specii are 3 – 5 mm lungime, culoarea fondului fiind galbenă.
Pe toarace se observă dorsal o dungă lată neagră care nu atinge marginea postarioară a
metatoracelui, încadrată de două perechi de dungi – primele două late şi celelalte două înguste.
Capul prezintă ochi verzi, iar superior, pe vertex există o pată triungiulară neagră. Pe abdomen se
găsesc de asemenea dungi negricioase situate dorsal pe tergite.
Larvele sunt alungite, uşor turtite dorso-ventral, de culoare alb-verzuie, atingând în ultimul stadiu
6 – 7 mm lungime; acefale, larvele au mandibule în formă de seceră. Pe ultimul segment
abdominal se observă terminal două proeminenţe care poartă cele două stigme respiratorii.
Biologie şi ecologie. Chlorops pumilionis are în condiţiile ţării noastre două generaţii
anuale. Iernarea se face ca larvă în ultimul stadiu. Primăvara devreme are loc împuparea, adulţii
eclozând în luna mai. Ouăle sunt depuse pe partea superioară a frunzelor, la nivelul burdufului, o
femelă putând depune circa 50 de ouă. La 5 – 10 zile de la depunerea ouălor, apar larvele. Acestea
pătrund în burduf şi mai apoi în rahis, localizându-se în final în zona nodurilor de creştere, unde se
hrănesc. Stadiul larvar durează 15 – 20 de zile, după care are loc împuparea. Acesta are o durată
similară stadiului larvar, după care apar adulţii celei de-a doua generaţii. Aceştia apar de regulă în
iunie – iulie, şi trăiesc până toamna când depun ouăle pe cerealele de toamnă. Larvele după o
perioadă de hrănire se retrag în zonele de creştere ale plantelor, unde iernează.
Dăunare. Larvele produc daune prin distrugerea zonelor de creştere.
Duşmani naturali. Musca galbenă a cerealelor are de asemenea duşmani naturali printre
himenopterele parazitoide care atacă larvele şi pupele. Dintre acestea amintim pe Eupelmella
vesicularis, Callitula bicolor (chalcidoide), Coelinius niger, Coelinius viduus (braconide).

Oscinella frit L. - musca suedeză, musca neagră a cerealelor

Ordinul Diptera, subordinul Brachicera, familia Chloropidae

22
 Oscinella frit este răspândită mai ales în nordul, vestul şi centrul Europei. La noi în ţară
este prezentă în toate regiunile unde se cultivă cereale.
Morfologie. Talia adulţilor este de 1,5 – 2 mm. Culoarea corpului este negru-lucios, doar
tergitul primului segment bdominal fiind roşcat. Aripile sunt relativ scurte, cu zona apicală
rotunjită larg, fumuriu-transparente şi cu reflexe metalizate.
Larvele au în ultimul stadiu 4 – 5 mm lungime, fiind de culoare albicioasă. Corpul larvelor este
cilindric, slab turtit dorso-ventral, cu capătul anterior ascuţit unde se află cele două cârlige
chitinoase care formează aparatul bucal (fostele mandibule). Pe ultimul segment anal se găesesc
două apendice scurte ce poartă stigmele respiratorii.
Biologie şi ecologie. Oscinella frit poate dezvolta la noi în ţară două generaţii pe an.
Adulţii apar la sfârşitul lunii aprilie, iar în zilele calde de mai au loc zborurile de împerechere,
perioade în care apar roiuri mari de musculiţe. După împerechere femela depune până la 2- - 30 de
ouă; acestea sunt depuse sub teaca frunzelor de cereale, fiind preferate plantele tinere. După 8 – 10
zile apar larvele, care ajung în josul frunzelor până la mugurele terminal al plantei pe care încep
să-l consume. Stadiul larvar are trei săptămâni, după care larvele se împupează în mijlocul
ţesuturilor atacate. Cea de-a doua generaţie apare în timpul verii, iar larvele care ies din ouăle
depuse de femele pot ataca cerealele de toamnă, însă atacul este mai puţin intens comparativ cu cel
de primăvară. Iernarea se face ca larvă în ultimul stadiu, mai rar ca pupă.
Dăunare. Datorită faptului că larvele consumă mugurele terminal, plantele atacate se
opresc din creştere, declanşându-se şi un proces de înfrăţire, însă noile tulpini (“fraţii”) nu produc
spice. In cazul în care larvele se dezvoltă în spice, acestea nu se mai dezvoltă şi se înălbesc,
producându-se aşa-numita albeaţă a spicelor.
Musca neagră a cerealelor poate produce daune importante în special la grâu, ovăz şi orz.
Dezvoltarea dăunătorului este favorizată de temperaturile ridicate şi de uscăciune, cele mai mari
pagube apărând în anii cu primăveri secetoase.
Duşmani naturali. Oscinella frit este atacată de o serie de himenoptere parazitoide ca
Pteromalus puparum (Pteromalidae), Merisus intermedius (ChalcididaeTriaspis caudatus,
Chasmodon apterus, Dacnusa tristis (Braconidae) – care îşi depun ouăle în larve sau pupele
dipterului

Delia coarctata Fall. – musca cenuşie a cerealelor

Ordinul Diptera, familia Anthomyidae

Este o specie răspândită în toate regiunile Europei, la noi fiind citată doar din Transilvania.
Morfologie. Adulţii au lungimea corpului de 6 – 7 mm, acesta fiind colorat în cenuşiu-
gălbui. Intregul corp este acoperit cu peri destul de lungi, albicioşi. Femelele au toracele mai
închis – de culoare negricioasă. Aripile sunt transparente, cu o tentă gălbuie, iar picioarele sunt
negricioase. Masculii au tibiile de culoare gălbuie iar femela are femurele picioarelor metatoracice
negricioase.
Larvele sunt apode şi acefale, cu corpul lung de 7 – 8 mm, cilindric, ascuţit anterior şi trunchiat
posterior. Culoarea corpului este alb-gălbui. Posterior, prezintă 12 prelungiri digitiforme care
încadrează stigmele respiratorii; cele două prelungiri ventrale sunt mai mari şi se termină bifurcat.

23
 Biologie şi ecologie. Delia coarctata poate dezvolta o singură generaţie anuală. Adulţii
încep să zboare din luna mai şi îşi continuă activitatea până în septembrie. Hrana adulţilor este
deosebită comparativ cu a altor tipuri de insecte dăunătoare; astfel, se hrănesc cu substanţe
proteice metabolizate din ciuperci inferioare din genurile Cladosporium, Penicillium, Erisiphe,
Septomyza. Ponta, constând în 30 – 60 de ouă, este depusă în stratul de la suprafaţa solului,
iernarea realizându-se în acest stadiu. Eclozarea larvelor are loc în februarie sau martie, acestea
pătrunzând în interiorul plantulelor şi localizându-se în regiunea mugurelui vegetativ. In a doua
jumătate a lunii aprilie, larvele ajnse la maturitate părăsesc plantele şi se împupează în sol, iar
după 6 – 7 săptămâni apar adulţii.
Dăunare. Larvele muştei cenuşii a cerealelor produc daune în culturile de grâu, orz, secară
de toamnă, precum şi în culturile de cereale furajere. In urma atacului este distrus mugurele
vegetativ, frunza centrală se usucă iar tulpina de asemenea.
Combatere. O primă măsură de protecţie este practicarea rotaţiei culturilor, ca şi utilizarea
unor soiuri rezistente care au o înspicare cât mai timpurie sau o bună fertilizare a solului care
conferă plantelor tinere toleranţă la atacul dăunătorului. De asemenea, seminţele pot fi tratate cu
Heptaclor sau FB-7, iar în zonele infestate se recomanda tratamente cu Furadan, Sinoratox,
Basudin. Atât însămânţarea tardivă de toamnă sau cea timpurie de primăvară, arderea miriştilor,
arătura adâncă, sunt măsuri agrotehnice care fac să scadă efectivele populaţiilor de diptere.

Opomyza florum L. – opomiza cerealelor

Ordinul Diptera, familia Opomyzidae

Specie larg răspândită în Europa, a fost citată la noi în ţară relativ recent (1961) în
Transilvania. In condiţiile ţării noastre, este un dăunător potenţial al cerealelor de toamnă.
Morfologie. Adulţii au corpul de 3 – 3,5 mm lungime, colorat în galben. Pe cap se observă
o proeminenţă şi 8 peri lungi. Toracele prezintă patru şiruri de câte patru peri lungi, două dispuse
dorsal şi două lateral. Aripile prezintă în zona apicală – margina şi submarginal – cinci pete
fumurii, alte două astfel de pete fiind dispuse în zona discală, pe traseul celor două nervuri
transversale. Pe abdomen se găseşte o pubescenţă fină.
Larvele, apode şi acefale, au la maturitate 6 – 8 mm lungime, sunt de culoare alb-gălbuie şi
prezintă două mici protuberanţe terminale care poartă stigmele respiratorii.
Biologie şi ecologie. Opomyza florum poate dezvolta o singură generaţie la noi în ţară.
Adulţii, diurni, îşi fac apariţia în luna iulie şi zboară până în noiembrie, putând fi observaţi pe
inflorescenţele de umbelifere, asteracee sau leguminoase spontane. Acuplarea are loc în octombrie
sau noiembrie, iar ponta este depusă pe sol, lângă plante. Hibernarea se face în stadiul de ou, în
resturile vegetale care rămân pe mirişti, iar larvele apar în martie sau aprilie. După eclozare,
larvele pătrund în interiorul plantelor, hrănindu-se cu ţesuturile din zona mugurelui de creştere,
unde are loc şi împuparea. Stadiul de nimfă durează două sau trei săptămâni, după care apar
adulţii.
Dăunare. Opomyza florum poate produce daune doar cerealelor de toamnă. In urma
atacului este distrus mugurele vegetativ, frunza centrală se usucă iar tulpina de asemenea.
Combatere. Pentru combaterea acestei specii se recomandă aceleaşi proceduri ca în cazul
speciei Delia coarctata.

Cephus pygmaeus L. – viespea paiului

Ordinul Hymenoptera, subordinul Symphyta, suprafamilia Cephoidea, familia Cehidae

24
 Viespea paiului face parte din dăunătorii cu arie largă de răspândire, putând fi întâlnit din
Asia Centrală până în Europa de Vest şi Africa de Nord.
Morfologie. Adulţii au talie mică pentru himenoptere, atingând 8 – 10 mm lungime. Corpul
este subţire, masculii fiind mai mici decât femelele şi având corpul mai îngust. Culoarea de fond a
corpului este negrul. Clipeusul, labrumul şi părţile laterale ale toracelui sunt galbene; deasemenea,
pe abdomen există inele galbene. Si în privinţa coloritului există un dimorfism sexual, femelele
având desenele galbene mai puţin extinse.
Larvele sunt eucefale, oligopode, cu corpul gros, de culoare alb-gălbuie. In ultimul stadiu ating 10
– 12 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Cephus pygmaeus are o singură generaţie anuală. Adulţii îşi fac
apariţia pe inflorescenţele umbeliferelor din flora spontană la sfârşitul lunii aprilie sau începutul
lunii mai. După o perioadă de hrănire, urmează depunerea pontei. Femelele pot depune până la 50
de ouă într-un mod particular. Astfel, femela perforează paiul de grâu cu ovopozitorul, depunând
de fiecare dată câte un singur ou. După 7 – 10 zile, în funcţie de temperatură, apar larvele care
încep să se hrănească cu ţesuturile din interiorul paiului, perforând nodurile. Larvele în ultimul
stadiu sunt localizate la baza paiului, unde îşi formează un dop de resturi alimentare, cu care
blochează lumenul. In acest adăpost iernează, pentru a se transforma în nimfă.
Dăunare. Larvele distrug nodurile cerealelor – sunt afectate mai ales cerealele de toamnă –
şi astfel paiele devin foarte fragile, putând fi clcate la pământ de vânturi sau ploi.
Combatere. Cu toate că larvele de Cephus sunt miniere şi răspund greu la insecticide, s-a
constatat că tratamentele pentru ploşnuţele cerealelor au efecte asupra adulţilor.
Duşmani naturali. Cephus pygmaeus are o serie de parazitoizi care depun ouă în larve sau
pupe. Menţionăm astfel pe Bracon abscisor, Bracon terebellae (Hymenoptera, Braconidae),
Collyria coxator, Scambus detritus, Hemiteles hemipterus (Hymenoptera, Ichneumonidae).

25
2. Dăunători ai culturilor de porumb
Cu toate că este o plantă introdusă în Europa de pe continentul american, porumbul a
devenit plantă-gazdă pentru un număr important de specii autohtone. Astfel, culturile
de porumb sunt afectate de acţiunea unei game destul de largi de dăunători, printre
care se numără o parte din cei menţionaţi pentru culturile de grâu. Astfel, printre
aceştia se pot menţiona lăcustele călătoare – Locusta migratoria, Calliptamus
italicus, Dociostaurus marrocanus, uneori cărăbuşii din genul Anisoplia, coropişniţa
– Gryllotalpa gryllotalpa, gândacii pocnitori din genul Agriotes, buha semănăturilor
Agrotis segetum etc. Pe lângă aceste specii, există o serie de dăunători specifici
porumbului, care afectează mai puţin alte tipuri de culturi. Pot fi menţionaţi dintre
aceştia Ostrinia nubilalis, lepidopter ale cărui larve rod galerii în interiorul tulpinilor
de porumb, afidul Rhopaloidosiphon maydis, cărăbuşul de stepă Anoxia villosa,
coleopterul curculionid Tanymecus dilatiocollis – răţişoara.

Rhapalosiphon maydis Fitch. – păduchele verde al porumbului

Ordinul Homoptera, subordinul Sternorrchyncha, Aphidinea

Morfologie. Femelele aripate au corpul, lung de 1,5 mm, cu capul şi toracele maronii şi
abdomenul verde. Femelele aptere sunt de culoare verde, cu ochii, picioarele, corniculii şi partea
terminală a abdomenului (“codiţa”) de culoare neagră. Corpul lor este îngust, alungit; capul
prezintă antene lungi de cât jumătatea corpului.
Biologie şi ecologie. Rhapalosiphon maydis dezvoltă în condiţiile ţării noastre 8 sau 9
generaţii anuale, ciclul lui de dezvoltare fiind asemănător altor afide. Se poate dezvolta atât pe
graminee spontane cât şi pe porumb, sorg sau grâu. Femelele fundatrix apar în luna aprilie, iar
populaţiile cele mai numeroase se dezvoltă în lunile mai şi iunie.
Dăunare. In urma înţepăturilor, plantele sunt debilitate şi apar şi tulburări de creştere.
Duşmani naturali. Adulţii şi formele larvare sunt consumate de prădători ca Chrysopa
carnea (Neuroptera), fiind parazitate de asemenea de unele himenoptere chalcidoide – Aphelinus
asychis, sau aphidiide – Lysiphlebus testaceipes, Aphidius avenae, Ephedrus plagiator.

Anoxia villosa F. – cărăbuşul de stepă

Ordinul Coleoptera, familia Scarabeidae

Anoxia villosa este o specie răspândită doar în unele regiuni din Europa; la noi în ţară este
prezent doar în zonele de câmpie din sudul şi estul ţării. Specie polifagă, produce pagube nu
numai în culturile de porumb ci şi în cele de sfeclă, cartof, floarea soarelui sau de cereale păioase.

26
 Morfologie. Cărăbuşul de stepă este o specie de talie mare, atingând 24 – 28 mm lungime.
Corpul este colorat castaniu-roşcat dorsal şi negricios ventral, acoperit cu o pubescenţă fină
albicioasă. Pe protorace se observă două pete oval-neregulate de culoare mai închisă despărţite de
o bandă îngustă centrală.
Larva se aseamănă cu cele de Melolontha melolontha, atingând în ultimul stadiu 5 cm lungime.
Biologie şi ecologie. Adulţii zboară la lăsarea serii, apărând în timpul lunii iunie. Ziua se
ascund în sol sau la baza vegetaţiei. După împerechere, femela depune ouăle – 14 – 30 - în sol, la
30 – 40 cm adâncime. Depunerea pontei are loc numai în soluri uşoare, argilo-nisipoase. După
circa 24 de zile, apar larvele al căror ciclu se desfăşoară pe durata a trei ani. Hibernarea se face în
stadiul de larvă, pentru aceasta larvele îngropându-se la o adâncime mai mare. Impuparea are loc
în sol, în timpul lunilor mai sau iunie, în funcţie de condiţiile de mediu, la o adâncime superficială,
de 5 – 6 cm, într-o cameră pe care o construiesc larvele în ultimul stadiu. După 10 – 14 zile
eclozează adulţii.
Dăunare. Ca şi în cazul celorlalte specii de cărăbuşi, dăunătoare sunt în primul rând
larvele, care se hrănesc cu părţile subterane ale plantelor de cultură. Pagubele produse de adulţi
sunt neglijabile.
Combatere. Larvele se combat prin măsuri agrotehnice, între care un rol important îl au
arăturile adânci de toamnă.
Duşmani naturali. Larvele de Anoxia villosa sunt consumate de himenoptere scolioidee –
Scolia sexmaculata, Scolia interrupta, ca şi de unele păsări (cioara de semănătură).

Tanymecus dilaticollis Gyll. - răţişoara porumbului

Ordinul Coleoptera, suprafamilia Curculionoidea, familia Curculionidae

Tanymecus dilaticollis este răspândită în unele zone din Europa şi Asia Mică. In România
este destul de frecventă în sud-est şi sud.
Morfologie. Adulţii au talie mică – 5 – 8 mm lungime – având corpul oval-alungit.
Culoarea fondului este cenuşie. Ca şi alte specii de curculionide, pe partea dorsală se găsesc solzi
şi peri dispuşi caracteristic, formând dungi longitudinale. Capul prezintă un rostru scurt şi lat,
caracteristic, de la care vine şi denumirea populară a speciei.
Larvele sunt eucefale şi apode, de culoare albicioasă, cu tuberculi şi peri pe segmentele toracelui şi
pe abdomen. La maturitate, larvele ating 8 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Iernarea acestei specii se face ca adult, în sol. Primăvara, la începutul
lunii aprilie, apar adulţii, care la început se hrănesc pe flora spontană. Ulterior, trec în lanurile de
porumb, în perioada în care plantulele de porumb au două sau trei frunze. Adulţii sunt activi ziua,
preferând zilele călduroase şi însorite. Ca regim alimentar preferă porumbul, dar se pot hrăni şi pe
alte plante de cultură sau spontane în lipsa acestuia. Ponta – circa 100 de ouă pentru o femelă -
este depusă în sol, la o adâncime de circa 10 cm. Larvele apar după două sau trei săptâmâni, şi
încep să se hrănească cu părţile subterane ale plantelor. Stadiul larvar durează circa 40 – 50 de
zile, la o temperatură medie de 23 – 24 0C, timp în care parcurg patru stadii de dezvoltare. La
începutul lunii iulie, larvele îşi construiesc loje în care are loc împuparea. După eclozare adulţii
rămân în loje, unde hibernează pentru a-şi relua activitatea primăvara viitoare.
Dăunare. Daunele sunt produse în special de adulţi, care pot reteza cu totul plantulele de
porumb abia răsărite; plantulelor care au două sau trei frunze le provoacă rosături pe margine în
prima fază a atacului, fază după care se poate recunoaşte dăunătorul. PED-ul pentru Tanymecus
dilaticollis este de 25 – 30 adulţi/m2, densitate la care cultura poate fi total distrusă.

27
 Combatere. Pentru combaterea acestei specii se recomandă rotaţia culturilor şi evitarea
cultivării după porumb a florii soarelui, sfeclei, sorg. Introducerea culturilor de mazăre după
culturile de porumb afectate reduce mult populaţiile de dăunător. De asemenea, distrugerea
buruienilor are acelaşi efect. Dintre tratamentele chimice, se recomandă cele făcute pentru
sămânţă, cu produse pe bază de carbofuran, cu Sinoratox, Decis etc.

Ostrinia nubilalis Hbn. – sfredelitorul porumbului (sin. Pyrausta nubilalis Hbn.)

Ordinul Lepidoptera, suprafamilia Pyraloidea, familia Pyralidae

Sfredelitorul porumbului este o specie cu răspândire holarctică – Asia, Europa, America de

Nord, nordul Africii – fiind una din principalele specii dăunătoare pentru culturile de porumb.
Morfologie. Adulţii au talia medie, anvergura atingând 25 – 30 mm, masculii fiind de talie
mai mică decât femelele. Culoarea aripilor este galben-auriu deschis, cu tentă maronie. Aripile
anterioare au în zona submarginală două striuri neregulate maronii, mai evidente la mascul şi
reduse şi fragmentate la femelă. Striuri subţiri, care nu depăşesc 1 mm lungime se găsesc în zona
celulei discale. Aripile posterioare sunt mai închise la culoare, având o bandă mai deschisă
submarginală, încadrată de două striuri subţiri cafenii.
Larvele ating 20 mm lungime şi sunt alb-gălbui sau roz, cu capul şi placa toracică mai închise la
culoare. Dorsal, pe segmentele toracice şi abdominale se găsesc câte şase plăci mai închise la
culoare, fiecare purtând câte un păr. Dintre acestea, patru plăci sunt plasate anterior şi două
posterior.
Biologie şi ecologie. Sfredelitorul porumbului are una sau două generaţii anuale. Adulţii de
Ostrinia nubilalis sunt nocturni sau crepusculari. Apar în a doua jumătate a lunii iunie, zborul
durând circa două săptămâni. Femelele depun ponta în grupe de 15 – 50, acoperite de o substanţă
care în contact cu aerul se întăreşte, pe partea inferioară a frunzelor de porumb. In total, o femelă
depune între 300 şi 600 de ouă. Larvele se hrănesc la început pe frunze, după care pătrund în
interiorul tulpinilor, unde rod măduva, construind galerii dispuse longitudinal. Intr-o tulpină de
porumb se pot dezvolta până la 10 larve. Larvele se pot dezvolta şi în măduva ştiuleţilor de
porumb sau pot afecta inflorescenţele. Toamna ajung în ultimul stadiu, iernând în interiorul
tulpinilor. Impuparea se face primăvara anului următor în cursul lunii mai iar adulţii apar după trei
săptămâni. Condiţiile de mediu influenţează puternic dezvoltarea larvelor. Precipitaţiile abundente,
temperaturile scăzute şi vântul produc mortalităţi în masă în cazul larvelor tinere care nu au
pătruns încă în interiorul tulpinilor.
Dăunare. Larvele depreciază grav plantele de porumb, care se pot rupe la vânturi sau
precipitaţii. De asemenea, ştiuleţii atacaţi sunt piperniciţi şi deformaţi, cu un număr redus de
boabe.
Combatere. Tratarea seminţelor cu unele substanţe chimice, ca 6 metoxi – 2 (3)
benzoxalinonă oferă plantelor rezistenţă la atacul acestui dăunător, acelaşi efect avându-l şi
factorul RFA.
Duşmani naturali. Ostrinia nubilalis prezintă o largă paletă de duşmani naturali. Dintre
ciuperci menţionăm pe Beauveria bassiana, dintre bacterii pe cele din genurile Pseudomonas,
Alcaligerus, Acleromobacter, dintre protozoare Perezia pyraustea iar dintre nematode pe
Diplogaster brevicauda. Dintre insecte, o serie de larve de crisopide (Neuroptera) şi sirfide
(Diptera), Orius sp (Heteroptera Anthocoridae), Chlaenius pictus (Coleoptera, Carabidae)
consumă larvele tinere ale acestui dăunător; alte specii parazitoide – Trichogramma evanescens,

28
Brachymeria intermedia (Hymenoptera, Chalcidoidea), Coccygomimus turionellae, Enytus
apostata, Sinophorus crassifemur (Hymenoptera, Ichneumonidae), Microgaster globatus,
Chelonus anullipes, Rhogas testaceus, Habrobracon hebetor (Hymenoptera, Braconidae), Lydella
senilis (Diptera, Tachinidae).

Diabrotica virgifera Le Conte (gândacul american al rădăcinilor de porumb)

Ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Această specie a fost introdusă în Europa recent, primele exemplare fiind semnalate în
1992 în zona aeroportului Belgrad, răspândindu-se apoi rapid în nordul Italiei, sudul Franţei,
Germaniei, Ungariei, România şi Bulgaria. Adulţii şi larvele se hrănesc pe porumb, dar pot să
consume şi alte graminee sau chiar asteracee, fabacee, cucurbitacee.
Morfologie. Adultul are lungimea de 5 – 6 mm lungime, cu elitrele de culoare galbenă, cu
o dungă centrală şi două laterale negre. In cazul masculilor, aceste dungi tind să se extindă,
acoperind aproape în întregime elitrele. Antenele sunt mai lungi decât jumătatea corpului.
Oulăe sunt sferice, de culoare albă. Larvele ating până la 13 mm lungime, sunt de culoare
albicioasă, cu capul brun. De asemenea, brună este şi o placă masivă situată dorsal pe ultimul
segment abdominal. Pupa, liberă, este de culoare albicioasă.
Biologie şi ecologie. Ciclul de dezvoltare prezintă o singură generaţie anuală. Diabrotica
virgifera iernează în stadiul de ou, la circa 15 cm adâncime în sol. Primăvara, odată cu încălzirea
solului, apar larvele – în decursul lunii mai sau chiar începutul lunii iunie şi încep să se hrănească
pe rădăcinile de porumb, săpând galerii în interiorul acestora şi în partea inferioară a tulpinii. La
început sunt atacate rădăcinile secundare, apoi cele principale, iar în stadiul final larvele putându-
se hrăni şi la baza coletului. După trei năpârliri succesive care punctează durata de circa o lună a
stadiului larvar, spre sfârşitul lunii iulie are loc împuparea, iar adulţii apar puţin mai târziu. Stadiul
nimfal durează foarte puţin, metamorfoza realizându-se în 1 – 2 zile. Adulţii se hrănesc atât pe
porumb cât şi pe alte tipuri de graminee, soia etc. Destul de slabi zburători, adulţii se pot răspândi
cu circa 25 – 40 km pe an datorită în primul rând curenţilor de aer şi diferitelor activităţi umane.
Ouăle sunt depuse în august şi începutul lunii septembrie, la o adâncime de până la 15 cm în sol.
Dăunare. Pagubele cele mai importante sunt produse de larve, care datorită canalelor
săpate în rădăcini şi baza tulpinii provoacă debilitarea plantelor şi căderea lor la pământ. Zonele
atacate de larve se brunifică Adulţii se hrănesc atât cu mătasea ştiuleţilor cât şi cu florile mascule
de pe spic şi în acest mod scad drastic capacitatea de fertilizare.
Combatere. La densităţi mari, se recomandă aplicarea unor insecticide în sol sau rotaţia
culturilor. Cea de-a doua metodă este mai eficientă, ţinând cont de faptul că adulţii sunt slabi
zburători. Pentru monitorizarea răspândirii acestei specii se recomandă următoarele etape:
1 – se investighează orice câmp plantat cu porumb care în anul următor va fi însămânţat cu aceeaşi
cultură, în fiecare săptămână, de la mijlocul lunii iulie până în septembrie;
2 – se numără exemplarele de Diabrotica virgifera de pe două grupe de câte 25 de exemplare de
porumb de pe fiecare parcelă. Se vor evita rândurile de pe margini iar plantele investigate trebuie
să fie situate la distanţe suficient de mari pentru ca adulţii deranjaţi să nu fie număraţi de două ori;
3 – Numărătoarea se va face cu atenţie şi cu grijă, pentru a nu deranja adulţii şi pentru a-i putea
număra pe toţi.

29
4 – se împarte numărul total de adulţi de pe parcelă cu 50, aflându-se astfel numărul de adulţi pe
plantă. Dacă numărul mediu de adulţi/plantă din orice săptămână depăşeşte valoarea de prag de
mai jos, trebuie aplicate măsuri de prevenire.

Număr mediu de plante pe acru Adulţi/planta Adulţ/plantă

Porumb în al doilea an Porumb în primul an
14,000 1.4 1.0
16,000 1.3 0.9
18,000 1.1 0.8
20,000 1.0 0.7
22,000 0.9 0.6
24,000 0.8 0.6
26,000 0.8 0.5
28,000 0.7 0.5

3. Dăunători de depozit
Dăunătorii de depozit reprezintă o categorie aparte, specializaţi de regulă în consumul de
seminţe. Fac parte în special din ordinele Coleoptera şi Lepidoptera, şi de regulă produc daune
însemnate dacă nu se iau din timp măsuri de precauţie. Multe dintre aceste specii au devenit
cosmopolite. Cele mai importante specii de dăunători sunt cele specializate pe boabe de cereale şi
pe făină, cum sunt Tribolium castaneum – gândăcelul făinii, Tenebrio molitor – moleţul, Calandra
granaria – gărgăriţa grâului, Calandra oryzae – gărgăriţa orezului, Sitotroga cerealella – molia
cerealelor, Tinea granella – molia grâului, Ephestia kühniella – molia cenuşie a făinii, dar şi specii
ale căror larve consumă alte produse, ca Plodia interpunctella – molia fructelor uscate
Combaterea acestor dăunători se face în bună măsură prin aceleaşi metode. Astfel, un rol
important îl are curăţarea periodică a depozitelor în exterior şi interior. Dintre metodele fizice
menţionăm realizarea unor temperaturi de peste 550 C pentru 3 – 4 ore sau iradierea acestora.
Dintre tratamentele chimice, se pot utiliza fumigaţii, stropiri sau gazări cu fosfură de aluminiu,
bromură de metil, sulfură de carbon etc, chiar folosirea unor preparate microbiene – pentru unele
lepidoptere.

Tribolium castaneum Herbst. – gândăcelul făinii

Ordinul Coleoptera, familia Tenebrionidae

Tribolium castaneum, alături de o specie strâns înrudită – Tribolium castaneum – este unul
din cei mai răspândiţi dăunători, fiind răspândit practic pe tot globul.
Morfologie. Adulţii ating maximum 3 – 4 mm lungime, având culoarea brun-roşcată.
Antenele sunt scurte, cu articolele din ce în ce mai late spre vârf, ceea ce le conferă un aspect
măciucat. Protoracele, de forma unui pătrat cu colţurile rotunjite prezintă o punctuaţie fină
neregulată. Elitrele sunt alungite prevăzute cu puncte fine care formează striuri longitudinale.
Larvele în ultimul stadiu au culoare alb-gălbuie, atingând 6 – 7 mm lungime, cu tuberculi
piliferi pe în zona laterală a abdomenului.
Biologie şi ecologie. In condiţiile ţării noastre, Tribolium castaneum poate dezvolta între 3
şi 5 generaţii anuale. Adulţii, care trăiesc circa doi ani, apar în cursul lunii aprilie, după ce părăsesc
locurile de iernare (depozite sau magazii). Ouăle (circa 500 – 800) sunt depuse de către femele pe
făină sau alte produse alimentare care au la bază cereale. După 6 – 12 zile apar larvele, stadiul
larvar întinzându-se pe o perioadă de la una la trei luni, în funcţie de condiţiile de mediu.

30
Impuparea se face direct pe locul de hrănire, iar stadiul nimfal durează puţin – circa 7 – 9 zile,
după care apar adulţii.
Dăunare. Larvele pot consuma nu numai făină – pe care o degradează ireversibil, aceasta
căpătând un gust neplăcut datorită excrementelor – ci şi boabe de cereale, legume şi fructe uscate,
tărâţe, ciocolată, cacao etc.
Duşmani naturali. Ouăle şi larvele acestei specii sunt atacate de protozoare din genul
Adelina, de acarieni – Acarophenax tribolii, Pediculoides ventricosus, heteroptere – Xylocoris
cursitans (care consumă larve), himenoptere – Rhabdepyris zeae, Sclerodermus immigrans,
Trichogramma evanescens, ba chiar şoarecele de casă Mus musculus.

Tenebrio molitor L. – moleţul, vieremle făinii

Ordinul Coleoptera, familia Tenebrionidae

Ca şi cele două specii ale genului Tribolium menţionate anterior, şi Tenebrio molitor este o
specie cosmopolită, răspândită pretutindeni unde există depozite de cereale sau de produse de
panificaţie.
Morfologie. Adulţii nu depăşesc 12 – 33 mm lungime, corpul fiind alungit, colorat brun-
negru, convex dorsal. Pe elitre se găsesc striuri longitudinale, iar antenele sunt scurte.
Larvele au 30 – 35 mm lungime, corpul cilindric fiind de culoare galben-brună.
Biologie şi ecologie. Tenebrio molitor are o singură generaţie anuală. Adulţii apar la
sfârşitul lunii aprilie şi trăiesc destul de mult, până în luna septembrie. După împerechere,
femelele depun ouăle – circa 300 – în făină. Ouăle sunt depuse în grupe mici sau izolate, iar după
circa două săptămâni apar larvele. Acestea trec prin mai multe năpârliri succesive, atingând
maturitatea toamna. Hibernarea se face ca larvă; primăvara, la începutul lunii aprilie larvele îşi
reiau activitatea şi se împupează, stadiul nimfal durând circa două săptămâni.
Dăunare. Larvele se hrănesc cu făină, iar excrementele lăsate dau acesteia un gust şi miros
neplăcut. Deasemenea, larvele se pot hrăni şi cu produse de panificaţie – biscuiţi etc – cu fructe
uscate, boabe de grâu sau orez, ciocolată, cacao.
Duşmani naturali. Larvele de Tenebrio molitor sunt atacate de acarieni – Tyroglyphus
macrophagus.

Calandra granaria L. (sin. Sitophilus granarius L.) – gărgăriţa grâului

Calandra oryzae L. (sin, Sitophilus oryzae L.) – gărgăriţa orezului
Ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Gărgăriţele cerealelor sunt răspândite pe tot globul în zonele temperate. Calandra granaria
este o specie eurasiatică, pe când Calandra oryzae este de origine sud-americană. Ciclurile lor de
dezvoltare se desfăşoară aproape identic. Specia sud-emricană însă este mult mai sensibilă la
temperaturi scăzute: adulţii mor în trei zile la temperaturi de – 90C, şi în 8 zile la temperaturi de –
10 până la – 40C.
Morfologie. Calandra granaria are corpul alungit, de 4 – 5 mm lungime, de culoare
castanie sau brun-închis. Capul prezintă un rostru mai scurt decât lungimea protoracelui. Acesta
din urmă are aspect trapezoidal-alungit, cu marginile convexe, prezentând dorsal punctuaţii
alungite. Elitrele, terminate rotunjit, prezintă striuri longitudinale punctate. Aripile posterioare
lipsesc.
Calandra oryzae are aceleaşi dimensiuni ca specia precedentă, deosebindu-se prin rostrul mai lăţit
terminal, prin punctuaţia protoracelui – punctuaţiile sunt rotunde – şi prin striurile elitrelor, mai

31
puţin evidente. Deasemenea, dimensiunile protoracelui sunt mai mari iar elitrele, ma scurte, se
termină mai alungit.
Larvele au 2 – 3 mm lungime şi sunt eucefale şi apode. Corpul lor este gros, de culoare alb-
gălbuie, capul fiind brun.
Biologie şi ecologie. Adulţii apar în depozite primăvara, când temperatura atinge 17 –
0
18 C. După împerechere, femelele depun ponta – până la 300 de ouă – în interiorul boabelor de
cereale. Pentru fiecare ou femela sapă câte un orificiu în bobul de grâu, depune oul, după care
orificiul este blocat prin secreţia unei glande anexe care se întăreşte rapid în contact cu aerul.
Depunerea pontei durează 5 – 6 luni, adulţii acestei specii fiind destul de longevivi. Eclozarea
larvelor are loc la două săptămâni de la depunerea ouălor, dezvoltarea lor care durează 15 – 20 de
zile având loc în interiorul boabelor, cărora le consumă conţinutul. Impuparea are loc de asemenea
în interiorul boabelor de cereale, adulţii apărând la 15 – 20 de zile de la crisalidare.
Dăunare. Dăunează atât adulţii cât şi larvele, care se hrănesc cu conţinutul boabelor din
care în final nu rămâne decât tegumentul, în interiorul căruia rămân exuvii şi excremente. In
boabele de grâu, orz sau secară sunt depuse ouă izolate în vreme ce în boabele de porumb sunt
depuse două.
Duşmani naturali. Dintre duşmanii naturali pot fi menţionate o serie de himenoptere
chalcidide – Lariophagus distinguendus, Aplastomorpha calandrae, Dibrachys cavus,
Chaetopsila elegans, ca şi acarianul prădător Pediculoides ventricosus, care atacă stadiile
preimaginale.

Sitotroga cerealella Oliv. – molia cerealelor

Ordinul Lepidoptera, familia Gelechiidae

Molia cerealelor este o specie răspândită pe tot globul, afectând mai ales porumbul, nu
numai prin acţiunea directă ci şi prin transportul sporilor unor ciuperci din genurile Fusarium şi
Nigrispora, care determină putrezirea boabelor.
Morfologie. Adulţii au 12 – 15 mm anvergură. Fondul aripilor este alb-gălbui, ca şi corpul.
Palpii labiali sunt orientaţi anterior, iar antenele, setiforme, au dimensiuni medii. Aripile sunt
alungite şi înguste, cele anterioare fiind rotunjite apical în vreme ce aripile posterioare sunt
ascuţite. Atât aripile anterioare cât şi cele posterioare prezintă pe marginea internă peri lungi care
cresc suprafaţa portantă. Pe aripile anterioare sunt prezente două pete punctiforme cenuşii.
Ouăle sunt oval-alungite, de culoare alb-opalescentă în prima zi şi roşu ulterior.
Larvele ating în ultimul stadiu 12 – 14 mm lungime, fiind de culoare alb-sidefie, cu capul şi
primul segment toracic maronii. Larvele masculilor au abdomenul pigmentat datorită prezenţei
primordiilor testiculelor. Larvele femelelor nu prezintă pigmentaţie abdominală.
Biologie şi ecologie. Molia cerealelor are 2 – 3 generaţii anuale. Adulţii, lucifugi, stau ziua
ascunşi între boabele cerealelor sau pe pereţii depozitelor, zburând în amurg şi noaptea. Zborul
este slab şi neregulat, caracteristic microlepidopterelor. Prima generaţie apare în aprilie-mai,
adulţii zburând 10 - 30 de zile. Femelele depun în total până la 80 de ouă, în grupe de 10-20, pe
boabele de cereale (porumb de regulă, dar şi pe boabe de grâu). După 4 – 12 zile apar larvele, care
pătrund în interiorul boabelor, unde sapă galerii tapisate cu fire de mătase. Perioada de hrănire a
lervelor durează până la 40 de zile. In ultima fază, larva perforează un orificiu în peretele
boabelor, după care are loc crisalidarea în interiorul unui cocon din fire de mătase. Stadiul nimfal
durează 7 – 10 zile după care apar adulţii generaţiei a doua. Aceştia pot părăsi depozitele, migrând
în natură unde îşi continuă dezvoltarea pe seama culturilor de graminee din câmp. Femelele depun
în acest caz ouăle în vârful ştiuleţilor de porumb, pe spice sau la intersecţia spiculeţelor de grâu.

32
Larvele se vor hrăni în interiorul boabelor, iar după recoltare ajung în depozite unde îşi continuă
dezvoltarea.
Dăunare. Larvele depreciază definitiv boabele atacate. Făina care rezultă din aceste boabe
are calităţi inferioare; de regulă astfel de depozite îşi pierd calitatea alimentară, boabele putând fi
folosite ca hrană pentru păsări sau animale domestice.
Duşmani naturali. Larvele de Sitotroga cerealella sunt parazitate de braconidul
Habrobracon hebetor (Hymenoptera).

Tinea granella L. (sin. Nemapogon granellus L.) – molia grâului

Ordinul Lepidoptera, suprafamilia Tineoidea, familia Tineidae

Această specie cosmopolită poate ataca un număr ridicat de produse agricole depozitate.
Inafară de grâu şi porumb, consumă şi boabe de secară (pe care o preferă), ca şi mazăre sau
seminţe de trifoi.
Morfologie. Adulţii au 12 – 15 mm anvergură. Aripile anterioare sunt alb-cenuşii argintii,
cu pete mici întunecate, iar aripile posterioare sunt albicioase. Atât aripile anterioare cât şi cele
posterioare prezintă peri pe marginea internă.
Larvele au până la 10 mm lungime, fiind de culoare gălbui sau rozee, cu 5 perechi de picioare
abdominale false.
Biologie şi ecologie. Adulţii sunt nocturni, putând fi întâlniţi tot timpul anului. Femelele
depun ponta, ce constă în 60 – 100 de ouă pe produsele din depozite. Larvele se caracterizează
prin faptul că împletesc structuri de mătase care cuprind boabele cu care se hrănesc. Toamna
larvele construiesc cuiburi din fire de mătase, în care are loc hibernarea. Dezvoltarea larvară
durează între 2 şi 4 luni, fluturele putând dezvolta 2 – 3 generaţii anuale.
Dăunare. Larvele depreciază boabele de cereale sau de mazăre; în plus, cuiburile de hrănire
sunt greu de îndepărtat.

Ephestia kühniella Zell. – molia cenuşie a făinii

Ordinul Lepidoptera, familia Phycitidae

Ephestia kühniella este o specie cosmopolită originară din zona Orientului Mijlociu. Se
dezvoltă nu numai pe făină ci şi pe fructe uscate sau pe plante medicinale conservate uscate.
Morfologie. Adulţii au 20 – 25 mm anvergură. Aripile anterioare sunt înguste, de culoare
cenuşie. Submarginal şi în zona discală, la limită cu zona submarginală şi bazală se găsesc dungi
ondulate mai închise la culoare. Aripile posterioare sunt albicioase, cu nervurile marcate cu solzi
cenuşii şi prezintă pe marginea internă şi în zona anală peri lungi. Antenele sunt setiforme, de
lungime medie.
Larvele sunt albicioase, de 15 – 20 mm lungime, iar pe segmentele toracice şi abdominale sunt
prezenţi peri subţiri.
Biologie şi ecologie. Adulţii sunt nocturni, ziua stând ascunşi. Zborul lor este neregulat, în
zig-zag. Iernarea se face ca larvă în ultimul stadiu. Prima generaţie din cele două sau trei anuale
apare în aprilie-mai. După două sa trei zile de la apariţie, femelele depun deja primele din cele 200
– 300 de ouă, în şiruri de 2 – 20 pe produsele alimentare. După 4 – 5 zile (la temperaturi de 25 –

33
260C) sau 35 – 37 (la 10 – 13 0C) apar larvele. Acestea consumă făina, dar şi plantele medicinale
uscate, fructele uscate chiar frunzele de tutun, construindu-şi galerii de fire de mătase. Crisalidarea
se face în interiorul unui cocon de fire de mătase (se poate însă realiza şi în absenţa acestuia).
Dăunare. Făina este transformată de acţiunea larvelor într-un produs depreciat, plin de
cocoloaşe de fire de mătase pline de excremente. Fructele uscate snt depreciate datorită rosăturilor
efectuate de larve şi datorită prezenţei pe suprafaţa lor a galeriilor de mătase pline cu excremente.
Duşmani naturali. Larvele de Ephestia sunt atacate de unii acarieni prădători ca
Pediculoides ventricosus, ca şi de himenoptere ca Habrobracon hebetor (Braconidae) şi
Devorgilla canescens (Ichneumonoidea).

Plodia interpunctella Hbn. – molia fructelor uscate

Ordinul Lepidoptera, familiaPhycitidae

Plodia interpunctella este o specie polifagă, ce poate consuma nu numai fructe uscate ci se
poate dezvolta ca larvă şi pe cereale, diferite paste făinoase, legume uscate,
Morfologie. Adultul are 15 – 20 mm anvergură. Aripile anterioare sunt împărţite în două
zone distincte – cea proximală, cuprinzând jumătate din aripă, de culoare cafeniu-gălbui şi cea
distală, colorată cafeniu închis cu pete negricioase. Aripile posterioare, care prezintă pe marginea
anală solzi lungi sunt de culoare cenuşiu-albicioasă.
Larvele în ultimul stadiu ating 9 – 21 mm, culoarea lor variind în funcţie de substratul pe care se
dezvoltă – roz pentru cele care consumă fructe uscate, gălbui pentru cele care consumă cereale sau
legume, totdeauna capul, protoracele şi ultimul segment abdominal brune.
Biologie şi ecologie. Molia fructelor uscate are două sau trei generaţii anuale. Adulţii sunt
nocturni şi-şi fac apariţia în luna aprilie, când temperatura depăşeşte 140C. Ponta, care poate fi
compusă din până la 600 de ouă, este depusă sub formă de ouă izolate sau grupe mici pe frucele
uscate sau pe făină, boabe de cereale etc, femela lipindu-le de substrat cu secreţia adezivă a unei
glande anexe a aparatului genital. După 2 – 10 zile apar larvele, care se hrănesc cu produse
depozitate, construindu-şi adăposturi din fire de mătase, pline cu resturi alimentare şi excremente.
După 30 – 60 de zile – timp afectat dezvoltării larvare, care în funcţie de condiţiile de mediu se
poate prelungi foarte mult, până la 300 de zile – are loc împuparea, într-un cocon de fire de
mătase. Stadiul nimfal durează 6 – 18 zile, după care eclozează adulţii. Aceştia apar în cursul lunii
iulie şi dau naştere celei de-a doua generaţii care se va dezvolta până în luna septembrie. Iernarea
se face ca nimfă.
Dăunare. Plodia interpunctella atacă o gamă largă de produse depozitate, fiind în prezent
mai periculoasă ca dăunător în depozitele de cereale, de făină sau de paste făinoase. Produsele sunt
depreciate datorită cuiburilor de fire de mătase şi datorită exuviilor şi excrementelor.
Duşmani naturali. Larvele acestei specii sunt atacate de himenoptere parazitoide din grupa
ihneumonidelor – Devorgilla canescens şi braconidelor – Habrobracon hebetor.

34
4. Dăunători ai gramineelor furajere
Gramineele furajere pot fi atacate în special de diferite orthoptere gregare, care au fost
menţionate anterior - Calliptamus italicus L., Dociostaurus maroccanus Thumb. şi Locusta
migratoria L. Cea mai importantă specie este prima, care poate dezvolta populaţii mari în toate
zonele ţării chiar dacă nu ajunge să formeze populaţii gregare. La acestea se mai pot adăuga şi alte
specii de orthoptere – Pholisarcus denticaudatus, Decticus verrucivorus, Oedipoda coerulans etc,
chiar şi greieri. Insă, în afara lăcustelor migratoare, celelalte specii nu produc decât pagube
neglijabile, care se înscriu în normalul lanţurilor trofice din orice ecosistem de păşune.

Hypogymna morio L. (Pentophera morio L.) – omida păşunilor

Ordinul Lepidoptera, familia Lymantriidae

Este o specie destul de răspândită la noi în ţară, fiind prezentă mai ales în zonele deluroase.
Morfologie. Adulţii prezintă un dimorfism sexual evident. Masculii au circa 26 – 29 mm
anvergură şi se recunosc uşor după aripile transparente, de culoare fumurie, lipsite de solzi.
Nervurile şi marginile aripilor sunt negre iar pe marginea externă şi internă se găsesc peri lungi
negri. Capul prezintă antene bipectinate la mascul şi setiforme la femelă iar corpul este acoperit cu
peri negri lungi şi deşi. Femelele, incapabile de zbor, au aripile reduse, de culoare cenuşiu-gălbui,
iar abdomenul este masiv şi gros; corpul femelelor atinge 20 – 35 mm lungime.
Larvele, galben-cenuşii la eclozare devin negre-catifelate la maturitate, atingând 20 – 35
mm lungime. Pe cap se observă o pată gălbuie triunghiulară iar pe segmente se găsesc câte 6
tuberculi caracteristici care poartă peri lungi alb-gălbui dispuşi radiar. Aceşti peri sunt toxici.
Nimfa, de 16 – 18 mm lungime, este brun-gălbuie, cu dungi longitudinale mai deschise, iar
pe partea dorsală prezintă peri albicioşi.
Oul este rotund, de 1 – 1,2 mm diametru, este la depunere alb-gălbui şi roz cenuşiu
ulterior.

35
 Biologie şi ecologie. Hypogymna morio dezvoltă o singură generaţie anuală în ţara noastră.
Adulţii îşi încep zborul în aprilie-mai. Masculii sunt nocturni, dar pot zbura şi pe timpul zilei, cu
un zbor nesigur. Femelele atrag masculii cu ajutorul feromonilor, iar după acuplare depun circa
150 – 200 de ouă în grupe. Pontele sunt depuse pe firele de iarbă, femela acoperindu-le cu perii de
pe faţa ventrală a abdomenului. După 14 – 18 zile apar larvele, care încep să se hrănească pe
seama gramineelor. In prima parte a vieţii, rămân grupate, localizându-se la baza gramineelor. In
perioada de vară estivează iar după o scurtă perioadă de hrănire toamna intră în hibernare.
Primăvara, la sfârşitul lunii martie, larvele îşi reiau activitatea. După o perioadă de hrănire intensă,
timp în care au loc trei sau patru năpârliri, la sfârşitul lunii aprilie are loc împuparea. Aceasta are
loc pe sol, larvele construindu-şi cononi din fire de mătase ataşaţi de firele de iarbă. După una sau
două săptămâni, în funcţie de condiţiile de mediu, apar adulţii. Ca şi alte specii de limantriide,
Hypogymna morio este o specie proterandrică, la început apărând masculii.
Dăunare. Daunele sunt produse de către larve, atacul manifestându-se prin roaderea
frunzelor începând dinspre vârf. La atacuri puternice, plantele pot fi distruse până la sol. Pe lângă
gramineele din pajişti, omida de păşune poate provoca daune primăvara în culturile de cereale.
Combatere. Pentru combaterea omizii de păşune se recomandă efectuarea de arături care să
distrugă vegetaţia ierboasă, ulterior urmând a fi însămânţate plante leguminoase, pe care larvele nu
le consumă. In cazul unor atacuri de primăvară se recomandă grăparea şi tăvălugirea solului iar
dintre tratamentele chimice se poate utiliza Carbetox.

5. Dăunător ai culturilor de cartof şi tomate

Aclimatizarea cartofului în Europa a avut o importanţă deosebită din punct de vedere
economic. Si în acest caz, ca şi în cazul porumbului, produsele sale au devenit rapid hrana de bază
a populaţiei din multe zone – mai ales din vestul şi centrul Europei. Datorită toxicităţii plantei,
speciile de insecte europene evită consumul părţilor aeriene. Dintre dăunătorii autohtoni cei mai
importanţi menţionăm coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa şi cărăbuşul de mai Melolontha
melolontha. Principalul dăunător al cartofului rămâne însă specia americană Leptinotarsa
decemlineata – gândacul de Colorado.
Plantaţiile de tomate au de asemenea o serie de dăunători amintiţi şi cu ocazia altor culturi,
aceste specii fiind de regulă polifage. Dintre cele mai importante ar putea fi menţionată din nou
coropişniţa, care poate distruge plantulele tinere în câmp, răsadniţe sau sere, ca şi larvele
lepidopterului noctuid Helicoverpa armigera – buha fructificaţiilor, care poate distruge fructele şi
seminţele.

Leptinotarsa decemlineata Say. – gândacul de Colorado

Ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Leptinotarsa decemlineata este originar din America de Nord, mai precis din zona
Munţilor Stâncoşi, unde se dezvoltă pe solanacee sălbatice. Adus în Europa – în 1876 a fost citat
pentru prima oară de pe actualul teritoriu al Geramniei - s-a aclimatizat rapid, dezvoltându-se pe
diferitele soiuri de cartof. Ulterior, aceste rase de gândac de Colorado s-au răspândit pe tot globul,
inclusiv în Statele Unite, unde în prezent se pot întâlni atât rase de Leptinotarsa decemlineata care
se hrănesc numai cu solanacee spontane, cât şi rase – care îşi au ascendenţa în exemplarele aduse
odinioară în Europa, şi care consumă numai soiuri de cartof de cultură. La noi în ţară este prezent

36
în toate zonele ţării, fiind abundent mai ales în zonele deluroase şi depresionare mai umede şi mai
reci, care se pretează pentru cultura pe scară largă a cartofului – zona subcarpatică din
Transilvania, Oltenia, Muntenia, Moldova, Banat, fiind mai rar în regiunile de câmpie.
Morfologie. Adulţii au circa 10 – 12 mm lungime, cu corpul convex, aproape emisferic.
Culoarea corpului este portocalie, cu pete negre pe protorace şi pe faţa ventrală a abdomenului.
Antenele, de lungime medie au articolele din ce în ce mai groase spre vârf. Elitrele sunt galbene,
cu cinci dungi negre dispuse longitudinal. Aripile posterioare sunt membranoase, de culoare roşu-
portocalie, cu apexul mai palid.
Larvele sunt de culoare galben-portocalie sau roşu-portocalie au la maturitate 8 – 10 mm. Corpul
lor este gros, convex, cu abdomenul mult mai masiv comparativ cu toracele. Capul este negru;
deasemenea, pete negre se găsesc pe abdomen, lateral.
Atât larva cât şi adultul sunt toxici, păsările şi mamiferele insectivore evitându-le.
Biologie şi ecologie. Leptinotarsa decemlineata poate dezvolta în condiţiile ţării noastre
până la trei generaţii anuale. Adulţii apar în aprilie-mai, iar în zilele călduroase, când temperaturile
ating 16 – 180C, au loc zborurile de răpândire şi de împerechere. Femelele depun până la 1000 de
ouă, în grupe de 20 – 80, pe partea inferioară a frunzelor de cartof. După 5 – 15 zile apar larvele.
Stadiul larvar durează 15 – 30 de zile, după care larvele se retrag în sol, unde are loc transformarea
în crisalidă. Stadiul nimfal durează 10 – 15 zile, adulţii noii generaţii făcându-şi apariţia în luna
iunie. O nouă generaţie apara ulterior în iulie-august. Hibernarea se face ca adult, aceştia
retrăgându-se la sfârşitul lunii septembrie în sol, la 30 – 90 m adâncime, unde îşi construiesc o
lojă.
Dăunare. Dăunători sunt atât adulţii cât şi larvele, care încep să se hrănească la început cu
frunzele tinere, pentru ca mai apoi să distrugă în întregime aparatul foliar al plantelor; pot fi
consumate chiar crengile tinere.
Combatere.
Duşmani naturali. Găndacul de Colorado, în ciuda faptului că este o insectă toxică, are şi o
serie de duşmani naturali dintre insectele răpitoare sau parazitoide. Astfel, ouăle şi larvele pot
fi consumate de diferite heteroptere răpitoare – Arma custos, Nabis rugosus, Perillus
bioculatus, Zicrona coerulea, Picromerus bidens, sau de coleoptere ca Carabus granulatus,
Carabus cancellatus, Calosoma sycophantha. Ca parazitoizi, diptere ca Meigenia mutabilis şi
Doryphorophaga doryphorae îşi depun ouăle în larvele de Leptinotarsa.

Helicoverpa armigera Hbn. (sin. Chloridea obsoleta Hbn., Heliothis armigera Hbn.) – molia
fructificaţiilor
Ordinul Lepidoptera, suprafamilia Noctuoidea, familia Noctuidae

Helicoverpa armigera este o specie larg răspândită pe glob. La noi în ţară apare peste tot,
îndeosebi în zonele de câmpie din Banat, Muntenia, Dobrogea şi Moldova. Larvele sunt larg
polifage, putând consuma peste 120 de specii diferite de plante spontane şi cultivate. Dintre
plantele cultivate atacate, cele mai mari pagube le produce la plante din familia solanaceelor –
cartof, tomate, vinete, ardei, tutun, la leguminoase – soia, mazăre, linte, fasole, ca şi la bumbac, in,
porumb etc.
Morfologie. Adulţii au anvergura de 30 – 40 mm, având aripile anterioare de culoare
variabilă, de la verde-gălbui la brun închis. In zonadiscală externă se observă o bandă mai închisă,
transversală. In zona discală centrală, lipită de marginea costală se găseşte o pată negricioasă
caracteristică. Există deasemenea un dimorfism sexual, masculii având cu precădere nuanţe de
verde-cenuşiu iar femelele fiind prun-portocalii. Aripile posterioare sunt cenuşii deschise, cu o
bandă lată marginală brunie.

37
Ouăle sunt emisferice, cu striuri longitudinale, având 0,4 – 0,5 mm lungime.
Larvele sunt la maturitate lungi de 3 – 4,5 cm, având culoare variabilă, de la verde-gălbui la brun
închis. Capul şi protoracele sunt de culoare brun-gălbui, iar dorsal şi lateral se află câte o dungă
longitudinală închisă, care uneori pot lipsi. Dorsal, pe segmentele corpului se află câte patru
protuberaţe care sunt dispuse în trapez, fiecare prezentând peri scurţi.
Nimfa este lungă de 15 – 18 mm, fiind de culoare brun-roşcată sau brun-închisă. Ultimul segment
bdominal al nimfei poartă doi spini de lungime medie terminaţi cu cârlige.
Biologie şi ecologie. Helicoverpa armigera dezvoltă la noi în ţară două sau trei generaţii
anuale. Iernarea se face în stadiul de nimfă, îngropată în sol la 7 – 25 cm adâncime. La sfârşitul
lunii aprilie apar adulţii. Aceştia se acuplează după o perioadă de hrănire, iar femelele încep
depunerea pontai. Cele circa 500 - 3000 de ouă sunt depuse eşalonat, în grupe sau izolat pe
lăstarii, frunzele sau pe florile diferitelor plante-gazdă. După 3 – 10 zile apar larvele, stadiul larvar
durând 2 – 3 săptămâni, timp în care năpârlesc de 5 ori. La maturitate, larvele se îngroapă la 3 -–8
cm în sol şi se împupează într-un cocon de mătase rar. Stadiul nimfal durează 12 – 20 de zile;
durata unei generaţii în sezonul cald este de 35 – 41 de zile.
Dăunare. Larvele tinere se hrănesc cu parenchimul foliar şi cu florile, iar larvele din
stadiile mature atacă seminţele şi unele fructe, ca şi frunzele. Larvele produc pagube importante în
culturile de tomate, ca şi la vinete sau ardei prin consumarea mezocarpului şi a seminţelor. In
galeriile larvelor se instalează adesea ciuperci care provoacă putrezirea fructelor. La soia, fasole şi
mazăre consumă boabele din păstăi, la tutun seminţele, la ricin şi năut florile şi seminţele, la
bumbac bobocii, florile şi capsulelele.
Combatere. Principala metodă de combatere este efectuarea arăturilor adânci de toamnă, ca
şi efectuarea praşilelor în momentul în care larvele se retrag în sol pentru împupare. Tratamentele
chimice – constând din aplicarea unor insecticide ca Sinoratox, Onevos, Carbetox – se recomandă
să fie făcute la apariţia larvelor tinere. Rezultate bune se pot obţine şi prin cultivarea unor plante-
capcană, semănate devreme, care atrag dăunătorul, şi care apoi se distrug cu tot cu larvele.
Duşmani naturali. Populaţiile acestei specii sunt parazitate de himenoptere braconide –
Habrobracon plotnikovi, Chelonus texanus sau chalcidide – Trichogramma praetiosum.

38
6. Dăunători ai florii soarelui
Culturile de floarea soarelui, extinse pe mari suprafeţe în zonele de câmpie au relativ puţini
dăunători strict specifici, fiind însă afectate de un mare număr de dăunători polifagi – larve de
Agrotis segetum, Gryllotalpa gryllotalpa, lăcustele migratoare etc. Dintre aceste specii fac parte şi
coleopterele Lethrus apterus, forfecarul, şi Opatrum sabulosum, gândacul pământului. Larvele de
Homoeosoma nebulella, molia florii soarelui, sunt dimpotrivă, un dăunător specific, care poate
produce pagube importante la seminţe.

Lethrus apterus L. – forfecarul

Ordinul Coleoptera, familia Scarabeidae

Forfecarul este o specie europeană prezentă mai ales în zonele de câmpie, care atacă în
special plantaţiile de viţă de vie şi plantaţiile de floarea soarelui.
Morfologie. Adulţii au corpul de 10 – 20 mm lungime, de culoare neagră mată. Capul şi
protoracele sunt bine dezvoltate, cu mandibulele masive. Elitrele sunt sudate între ele iar aripile
posterioare sunt reduse. Picioarele anterioare au tarsele lăţite, adaptate la săpat galerii.
Biologie şi ecologie. Adulţii iernează în sol, apărând primăvara devreme, şi sapă galerii în
sol, galerii care au la început traseu oblic şi apoi vertical. Galeriile ating adâncimi de 50 – 70 mm;
din galeria principală, femela sapă galerii laterale, în care depune ouă. In total sunt săpate circa 12
galerii laterale scurte, în fundul cărora este depus un singur ou, într-o lojă mică de 8 mm diametru.
Ulterior, femela acoperă oul cu un strat subţire de pământ, iar galeria este umplută cu fragmente de
frunze sau cu muguri de floarea soarelui sau viţă de vie, pe care le adună în cocoloaşe. După 8 –
10 zile apar larvele care se hrănesc cu aceste rezerve alimentare. Impuparea are loc în aceeaşi
cămăruţă, iar adulţii care eclozează vor petrece tot restul timpului până în primăvara următoare în
acelaşi loc. Pentru săparea galeriilor sunt preferate solurile dense din fâneţe sau de pe marginea
drumurilor.
Dăunare. Adulţii pot produce distrugerea frunzelor tinere de floarea soarelui sau a
mugurilor de viţă de vie.

39
Opatrum sabulosum L. – gândacul pământului, gândacul pământiu.
Ordinul Coleoptera, familia Tenebrionidae

Opatrum sabulosum este o specie larg răspândită în zona palearctică, la noi în ţară fiind
prezent în regiunile de câmpie şi de deal. In afară de floarea soarelui atacă şi alte tipuri de plante,
fiind o specie polifagă.
Morfologie. Adulţii ating 7 – 10 mm lungime şi sunt de culoare neagră mată, adesea corpul
fiind murdar de pământ datorită modului de viaţă. Antenele sunt scurte, iar protoracele are aspect
dreptunghiular, cu părţile laterale uşor rotunjite. Elitrele se termină rotunjit şi au pe suprafaţa lor
striuri fine între care se găsesc granule mai mari dispuse de asemenea liniar.
Larvele eucefale şi oligopode ating 15 – 17 mm lungime, având aspect cilindric, uşor turtit dorso-
ventral. Culoarea este gălbui închisă, destul de asemănătoare cu cea a larvelor de Agriotes, fără a
avea însă tegumentul chitinizat – popular li se mai spune şi “falşi viermi-sârmă”.
Biologie şi ecologie. Adulţii, care preferă solurile uşoare, nisipoase, îşi fac apariţia în luna
aprilie, începând să se hrănească pe vegetaţia spontană sau pe plante de cultură. După
împerechere, femelele depun în sol ponta – circa 100 – 150 de ouă. După eclozare, care are loc în
cursul lunii mai, larvele se hrănesc cu părţile subterane ale plantelor ierboase. Impuparea are loc în
luna iulie, stadiul nimfal durând până în septembrie când apar adulţii. Aceştia rămân în sol până
primăvara următoare când îşi reiau activitatea. Longevitatea acestei specii este destul de mare,
adulţii putând trăi circa 2 – 3 ani.
Dăunare. Daunele cele mai importante le fac adulţii, care pot distruge plantulele tinere
imediat după răsărire sau chiar în perioada de germinare. Pe lângă floarea soarelui, atacă
de asemenea culturile de porumb şi de sfeclă.
Combatere. Se recomandă îndepărtarea de pe câmp a resturilor vegetale, distrugerea
buruienilor şi lucrările solului înainte de însămânţare. Pentru Opatrum sabulosum se practică de
asemenea tratamente chimice preventive cu insecticide organoclorurate pulbere iar în culturile
infestate puternic tratamente cu Furadan sau Sinoratox (granulate) sau stropiri cu preparate
emulsionabile – Sinoratox, Carbetox, Decis.
Duşmani naturali. Opatrum sabulosum are puţini duşmani naturali cunoscuţi. Menţionăm
dintre aceştia dipterul tachinid Somatomya acuminata.

Homoeosoma nebulella Hb. – molia florii soarelui

Ordinul Lepidoptera, familia Phycitidae

Morfologie. Adulţii au anvergura aripilor de 22 – 27 mm. Aripile anterioare sunt înguste,

cu fondul galben-cenuşiu. In zonele submarginală şi discală se află câte două benzi negricioase cu
contur neregulat. Aripile posterioare au culoare albă cu execpţia zonei apicale unde există o pată
cenuşie.
Larvele ating la maturitate 14 mm lungime. Culoarea larvelor este galbenă, cu un desen de
dezagregare format din striuri longitudinale violacee sau portocalii.

40
 Biologie şi ecologie. Homoeosoma nebulella, specie cu două generaţii anuale, se poate
dezvolta nu numai pe floarea soarelui ci şi pe o întreagă gamă de asteracee din flora spontană din
genuri ca Cirsium, Artemisia, Tanacetum, Senecio etc. Adulţii, nocturni, apar în aprilie-mai. După
împerechere, spre sfârşitul lunii mai, femelele depun circa 250 de ouă, câte unul în inflorescenţele
asteraceelor din flora spontană. Larvele primei generaţii apar repede, dezvoltarea embrionară
durând doar 3 - 4 zile. Larvele încep să se hrănească cu seminţele şi cu florile sterile ale
inflorescenţei. După 2 – 3 săptămâni larvele se retrag în sol unde are loc crisalidarea. Stadiul
nimfal durează circa două săptămâni, adulţii făcându-şi apariţia în luna iulie. Femelele acestei
generaţii depun ouăle pe inflorescenţele de floarea soarelui – pe anterele florilor ce se deschid sau
pe pistil. Larvele se dezvoltă pe inflorescenţe, şi după ce năpârlesc de trei ori părăsesc
inflorescenţele şi se îngroapă în sol. Hibernarea are loc în stadiul de larvă sau crisalidă.
Dăunare. Periculoase sunt larvele celei de-a doua generaţii, care consumă organele
florale, apoi tegumentul seminţei de floarea soarelui şi conţinutul acesteia.
Pagubele sunt deosebite mai ales în anii ploioşi, care favorizează dezvoltarea
dăunătorului.
Combatere. Combaterea moliei florii soarelui se efectuează mai ales prin respectarea
metodelor agrotehnice – rotaţia culturilor, arăturile adânci, distrugerea asteraceelor spontane,
utilizarea de soiuri rezistente. Dintre tratamentele chimice, se pot folosi stropiri cu insecticide
emulsionabile la eclozarea larvelor.
Duşmani naturali. Larvele acestei specii sunt parazitate de himenoptere ihneumonide –
Cremastus ornatus, Exeristes roborator, Scambus brevicornis şi braconide – Chelonus submuticus,
Apanteles lacteus.

7. Principalii dăunători ai legumelor

Grup de plante deosebit de important pentru alimentaţie, diferitele tipuri de legume au o
gamă relativ largă de dăunători specifici sau polifagi. Se remarcă dintre aceştia Gryllotalpa
gryllotalpa, coropişniţa (care face parte dintre dăunătorii polifagi), Eurydema ornata – ploşniţa
roşie a verzei, Eurydema oleracea - ploşniţa cruciferelor (ambele specii se dezvoltă pe toate
speciile de brasicacee de cultură), afidul Brevicoryne brassicae – păduchele cenuşiu al verzei,
coleopterele Phyllotreta atra – puricele negru al verzei, Phyllotreta nemorum – puricele vărgat al
verzei, Ceuthorrhynchus pleurostigma Marsh – gărgăriţa galicolă a verzei, lepidopterele Pieris
brassicae – fluturele alb al verzei, Pieris rapae – fluturele alb al rapiţei, Pieris napi – fluturele alb
al napului, Plutella maculipennis – molia verzei, Mamestra brassicae – buha verzei, Xestia c-
nigrum – buha grădinilor de legume, dipterul Delia brassicae – musca verzei

Gryllotalpa gryllotalpa Latr. – coropişniţa

Ordinul Orthoptera, Grylloidea

Singura specie a grupului din Europa, coropişniţa este prezentă în toate zonele ţării, cu
precădere la câmpie şi în zonele deluroase.
Morfologie. Adulţii ating la maturitate 40 – 60 mm lungime, corpul fiind colorat cafeniu.
Picioarele anterioare sunt masive şi puternic chitinizate, adaptate la săpat galerii. Protoracele este
de asemenea puternic chitinizat. Antenele sunt setiforme, de lungime medie. Aripile anterioare au

41
formă ovală şi acoperă abdomenul doar pe jumătate. Aripile posterioare, lungi şi transparente sunt
mai lungi decât abdomenul pe care îl depăşesc cu 2 – 3 mm. Abdomenul, acoperit cu peri scurţi şi
deşi care au tuşeu mătăsos, se termină cu doi cerci lungi, păroşi.
Biologie şi ecologie. Gryllotalpa se găseşte în zonele de câmpie şi de deal, prezentând o
singură generaţie la doi ani. Adulţii, ca şi larvele, trăiesc în galerii pe care le sapă în sol. Părăsesc
galeriile doar noaptea, când se deplasează pe sol sau în zbor – adulţii zboară destul de bine – dintr-
o zonă în alta. Iernarea se face ca adult sau ca larvă în stadiul III, în sol, la 50 – 60 cm adâncime
sau chiar mai mult dacă solul o permite. Adulţii şi larvele hibernante devin active primăvara odată
cu încălzirea vremii şi se hrănesc cu părţile subterane ale plantelor. In lunile mai şi iunie are loc
zborul de împerechere după care femelele depun circa 300 – 400 de ouă într-o cameră subterană
de formă ovoidală lungă de circa 6 – 7 cm. După circa 15 – 20 de zile apar larvele, care îşi
construiesc propriile galerii. In primul an de dezvoltare năpârlesc de două ori. Toamna se îngroapă
în sol la aproape 1 m.
Dăunare. Adulţii, ca şi larvele pot distruge aproape complet părţile subterane ale plantelor.
Produc daune importante în sere şi solarii şi primăvara în grădinile de legume unde distrug
sistematic răsadurile. Adulţii pot consuma de asemenea parţial tuberculi de cartof sau rădăcini de
morcov, depreciindu-le grav. Poate ataca şi cerealele, ca şi varza, conopida, ceapa, tomatele etc.
Combatere. Combaterea este destul de dificilă datorită modului de viaţă. Se recomandă
arăturile adânci şi praşilele care aduc adulţii la suprafaţă. Adulţii şi larvele pot fi atrase să
hiberneze în gropi cu bălegar care se decopertează mai apoi iarna. Dintre metodele chimice de
combatere amintim momelile toxice introduse sub brazdă, iar la atacuri puternice se pot face
stropiri ale solului cu Dimetoat, Triclorfon. In sere se pot utiliza fumigaţiile sau termic.

Eurydema ornata L. – ploşniţa roşie a verzei

Ordinul Heteroptera, subordinul Geocorisae

Specie foarte comună la noi în ţară, Eurydema ornata este răspândită în toată zona
palearctică. Polifagă, se poate dezvolta pe toate speciile de brasicacee (crucifere) spontane şi de
cultură, producând daune deosebite culturilor de varză.
Morfologie. Adulţii nu au dimorfism sexual. Lungimea corpului este de 8 – 10 mm, iar
culoarea de fond este roşie cu pete negre caracteristice. Astfel, capul este negru, protoracele
prezintă 6 pete negre, scutelumul trei din care una are poziţie bazală şi este triunghiulară, iar
hemielitrele patru. Zona membranoasă a hemielitrelor este fumurie. Pete negre se găsesc de
asemenea pe segmentele abdominale, lateral, acestea fiind vizibile pe lângă hemielitre. Petele
negre pot însă să fuzioneze într-un grad mai mic sau mai mare, specia prezentând în acest sens o
variabilitate destul de accentuată. Larvele sunt mai mici ca talie, aptere, şi au de asemenea corpul
roşu (la eclozare culoarea este gălbuie) cu două pete negre pe protorace şi 16 pe abdomen, din care
patru dispuse într-un şir longitudinal dorsal iar celelalte 12 bordând abdomenul.
Biologie şi ecologie. Ploşniţa roşie a verzei dezvoltă la noi în ţară una sau două generaţii
anuale, prima în aprilie-mai, a doua în iunie-iulie. Adulţii iernează în resturi vegetale sau sub
frunzele uscate din păduri, ca alte specii de heteroptere din aceeaşi familie. Primăvara, apar odată
cu încălzirea şi cu apariţia vegetaţiei spontane. La început se hrănesc pe brasicacee spontane şi
abia apoi trec pe cele de cultură. Sunt insecte termofile, care sunt active mai ales în zilele
călduroase. După acuplare, femelele depun ponta formată din 80 – 120 de ouă în şiruri duble de 13
– 14 ouă pe faţa inferioară a frunzelor timp de 30 – 40 de zile. Larvele eclozează după una sau
două săptămâni, stadiul larvar durând patru sau cinci săptămâni, timp în care se succed cinci
năpârliri.
Dăunare. Larvele şi adulţii atacă nu numai varza ci şi alte tipuri de brasicacee cultivate.
Inţepăturile insectelor produc necrozarea ţesuturilor şi îngălbenirea zonelor din jurul acestora.

42
Frunzele se pot îngălbeni cu totul la atacuri puternice, metabolismul plantei fiind puternic afectat.
Combatere. Se recomandă respectarea măsurilor agrotehnice ca şi distrugerea brasicaceelor
spontane sau a resturilor vegetale de pe câmp. Deasemenea, se pot aplica tratamente chimice cu
diverse produse organofosforice. Duşmani naturali. Adulţii şi larvele fiind toxice nu au prădători.
Ouăle sunt însă parazitate de unele specii de himenoptere – Microphanurus eurydemae, Trissolcus
simoni (Proctotrupoidea), Misocoris comyzus, Misocoris ovivorum (Chalcidoidea).

Eurydema oleracea L. – ploşniţa cruciferelor

Ordinul Heteroptera, subordinul Geocorisae

Eurydema oleracea este răspândită în toată zona palearctică, la noi în ţară fiind frecventă
în toate regiunile.
Morfologie. Eurydema oleracea este de talie mai mică în comparaţie cu specia precedentă.
Are corpul lat, de 5 – 8 mm lungime, de culoare neagră-albăstruie metalizată, cu pete albicioase
caracteristice în zona scutelumului – trei pete, din care una exact pe vârful acestuia – una pe
protorace şi câte două pe hemielitre – una la bază, pe bordul costal, cealaltă mediană, la limita
zonei membranoase.
Biologie şi ecologie. Biologia şi ecologia, ca şi modul de dăunare acestei specii este
similară cu cea a speciei precedente, iar combaterea se realizează în acelaşi fel.
Duşmani naturali. Ouăle acestei specii sunt parazitate de himenoptere parazitoide ca
Misocoris oophagus (Chalcidoidea) şi diptere ca Clytiomia continua (Tachinidae)

Brevicoryne brassicae L. – păduchele cenuşiu al verzei

Ordinul Homoptera, subordinul Sternorrhyncha, Aphidinea

Brevicoryne brassicae este o specie holarctică, răspândită în toată emisfera nordică. La noi
în ţară este răspândit în regiunile ce câmpie şi de deal, dezvoltându-se pe o gamă largă de
brasicacee spontane şi de cultură.
Morfologie. Femelele aripate au corpul alungit, de 1,5 – 2,3 mm lungime. Capul şi toracele
sunt de culoare brun-închis iar abdomenul este galben-verzui, cu dungi mai închise pe laturi.
Corniculele sunt scurte, cu zona mediană uşor îngroşată. Proeminenţa codală are formă conică şi
este mai lungă decât corniculele. Femelele aptere au corpul mai globulos, de 1,6 – 2,5 mm, de
culoare verde-gălbui, acoperit cu o secreţie ceroasă cenuşie cu reflexe albăstrui. Capul, antenele,
picioarele şi corniculele sunt cenuşiu-închis. Proeminenţa codală este neagră, cu câte trei peri pe
fiecare parte.
Biologie şi ecologie. Brevicoryne brassicae poate dezvolta în timpul sezonului cald până la
18 generaţii, ciclul de dezvoltare remarcându-se prin scurtimea stadiului larvar. Iernarea se face ca
ou de rezistenţă, pe peţiolul cruciferelor. Eclozarea are loc în martie-aprilie, iar la începutul lunii
mai deja apar coloniile de fundatrigene, care se dezvoltă în grupe mari pe faţa ventrală a frunzelor.
Generaţia sexupară apare la sfârşitul lunii august iar în luna septembrie apare generaţia sexuată.
Femelele generaţiei sexuate depun 3 – 4 ouă de rezistenţă, la începutul lunii octombrie.
Dăunare. Afidele afectează grav metabolismul diferitelor brasicacee – muştar, rapiţă,
ridichi, gulii, varză, conopidă – zonele înţepate devenind gălbui sau roz. Plantele se opresc din
creştere, frunzele se usucă, florile avortează şi seminţele se şiştăvesc, pierderile putând atinge 30 –
40%.

43
 Combatere. Se recomandă efectuarea de arături adânci de toamnă, ca şi îndepărtarea
resturilor vegetale de pe sol. Tratamentele chimice se bazează pe o gamă largă de produse
organofosforice, care trebuie repetate în cazul atacurilor puternice.
Duşmani naturali. Brevicoryne brassicae are un întreg complex de prădători şi parazitoizi
care atacă adulţii, larvele şi ouăle. Dintre prădători amintim neuroptere (Chrysopa sp.), coleoptere
coccinelide (Coccinella septempunctata, Adalia bipunctata, Chilocoris bipustulatus, larve de
diptere sirfide, acarieni. Dintre parazitoizi menţionăm himenopterele afidiide Diaeretiella rapae şi
Lysiphlebus ambiguus.

Phyllotreta atra F. – puricele negru al verzei.

Ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Specie palearctică răspândită în toată Europa, Phyllotreta atra este prezent la noi în ţară cu
precădere în regiunile de câmpie şi de deal, dezvoltându-se pe brasicacee de cultură şi spontane.
Morfologie. Adulţii au 1,8 – 3 mm lungime, corpul fiind oval şi de culoare neagră cu
irizaţii verzi metalizate. Pe toată partea dorsală – cap, protorace şi elitre – sunt prezente punctuaţii
fine dese.
Larvele sunt de culoare alb-gălbuie, cu capsula cefalică şi tergitele toracice şi abdominale negre.
Ultimul segment abdominal poartă un spin puternic, curbat posterior. Oul este oval, de culoare
albicioasă.
Biologie şi ecologie. Phyllotreta atra prezintă o singură generaţie anuală la noi în ţară.
Hibernarea se realizează în stadiul de adult, în diferitele serturi vegetale de pe câmp sau în
vegetaţia spontană uscată ori frunzarul de pădure. Adulţii apar în luna aprilie, care după 2 –3
săptămâni se acuplează. Ponta este depusă în grupe mici sau ca ouă izolate în sol, lângă coletul
plantelor-gazdă. După două sau trei săptămâni apar larvele care încep să se hrănească în sol.
Stadiul larvar durează circa o lună după care larvele se împupează. Stadiul nimfal durează 1 – 2
săptămâni, adulţii noii generaţii apărând în iunie-iulie.
Dăunare. In cazul acestei specii, dăunători sunt adulţii, care provoacă leziuni circulare pe
frunzele brasicaceelor cultivate – în special pe varză – afectând epiderma superioară şi
parenchimul foliar. Adulţii pot ataca de asemenea mugurii, florile şi fructele, fiind deosebit de
activi în zilele călduroase şi însorite.
Combatere. Pentru combaterea acestei specii se recomandă înlăturarea resturilor vegetale
de pe sol şi efectuarea de arături adânci de toamnă, distrugerea brasicaceelor spontane din culturi,
plantarea mai timpurie a răsadurilor. Combaterea chimică se face prin tratamente cu produse
organofosforice.
Duşmani naturali. In literatura de specialitate este citat ca duşman natural nematodul
Howardiella benigna.

Phyllotreta nemorum L. – puricele vărgat al verzei

Ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

44
 Phyllotreta nemorum are aceeaşi răspândire geografică ca şi Phyllotreta atra.
Morfologie. Adulţii se deosebesc de specia precedentă prin corpul ceva mai lung – 2,5 –
3,5 mm - şi prin prezenţa pe elitre a două benzi late gălbui. Larvele au acelaşi aspect ca la
Phyllotreta atra.
Biologie şi ecologie. Ciclul de dezvoltare include o singură generaţie anuală, desfăşurându-
se ca la specia precedentă, singura deosebire constând în aceea că femelele depun ouăle izolat, pe
frunze, iar larvele sunt miniere.
Dăunare. Produc pagube şi adulţii – ca la Phyllotreta atra – şi larvele, care sapă
galerii drepte în peţiol şi sinuoase în limbul foliar. Ca şi în cazul speciei precedente,
frunzele atacate se usucă; în plus, adulţii se pot hrăni şi pe silicve, afectând şi
producţia de sămânţă.
Combaterea acestei specii se face în mod similar cu cea a puricelui negru al verzei.

Ceuthorrhynchus pleurostigma Marsh (sin. Ceuthorrhynchus sulcicollis Payk. – gărgăriţa galicolă

a verzei
Ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Specie palearctică, Ceuthorrhynchus pleurostigma este prezentă la noi în ţară mai ales în
Transilvania şi Moldova ca şi în Câmpia Română. Specia este oligofagă, producând daune
culturilor de varză şi conopidă.
Morfologie. Adulţii au corpul negru, acoperit cu solzi cenuşii. Rostrul este subţire, de
lungime medie, protoracele prezintă punctuaţii iar elitrele striuri dispuse longitudinal. Larvele
sunt apode eucefale, cu corpul albicios şi capsula cefalică brună, de 3 – 5 mm lungime. Oul este
albicios, elipsoidal.
Biologie şi ecologie. Ceuthorrhynchus pleurostigma prezintă la noi în ţară două cicluri de
dezvoltare, fiecare cu câte o singură generaţie – unul de primăvară pe muştar şi altul de vară pe
varză şi conopidă.
Ciclul de primăvară. Iernarea se realizează în stadiul de adult, care devin activi în aprilie, când se
hrănesc pe lăstari şi muguri. După acuplare, femelele rod găuri la baza coletului sau în zona
rădăcinilor plantelor, unde depun câte un ou. După 6 – 12 zile are loc eclozarea, larvele hrănindu-
se cu ţesuturile vegetale iar saliva lor, datorită enzimelor conţinute, determină formarea unor gale
care deformează coletul sau rădăcinile. După 18 – 22 de zile, larvele părăsesc galele şi pătrund în
sol, unde are loc împuparea, stadiul nimfal durând 8 – 12 zile. Adulţii apar în luna iunie. După o
perioadă de hrănire pe lăstari şi flori de brasicacee spontane se retrag în sol pentru hibernare.
Ciclul de vară. In acest caz, iernarea se face în stadiul larvar, în galele de pe rădăcinile de varză. In
luna aprilie, larvele pătrund din gale în sol, unde are loc împuparea. Adulţii apar în iunie şi pot fi
observaţi până în septembrie, când are loc depunerea pontei. Ouăle sunt depuse de femele izolat,
în adâncituri efectuate cu rostrul la baza coletului. După eclozare, larvele se hrănesc o perioadă de
timp, ulterior intrând în hibernare.
Dăunare. Adulţii produc daune lăstarilor, florilor şi frunzelor, iar larvele datorită galelor
produse. In acest din urmă caz, rădăcinile pot putrezi, afectate de enzimele digestive ale larvei.
Plantele se pot usca sau stagnează în creştere.
Combatere. Ca şi în cazul altor specii, se recomandă îndepărtarea resturilor vegetale de pe
câmp ca şi efectuarea de arături adânci de toamnă, ca şi rotaţia culturilor. La răsădire se
recomandă eliminarea acelor plantule care prezintă gale şi nodozităţi. Ca tratamente chimice,
menţionăm prăfuirea răsadurilor înainte de plantare cu Pinetox, acelaşi tratament putând fi aplicat
şi în câmp, la atacuri puternice.

45
Pieris brassicae L. – fluturele alb al verzei, albiliţa verzei
Pieris rapae L. – fluturele alb al rapiţei
Pieris napi L. – fluturele alb al napului
Ordinul Lepidoptera, suprafamilia Papilionoidea, familia Pieridae

Fluturii din genul Pieris sunt răspândiţi în toată zona palearctică iar larvele lor se pot
dezvolta pe o largă gamă de brasicacee spontane sau de cultură. Denumirile populare sunt relativ
improprii, deoarece toate trei se pot dezvolta la fel de bine pe varză. In ţara noastră sunt răspândiţi
în toată ţara, cele mai comune fiind Pieris rapae şi Pieris napi, Pieris brassicae fiind mai rară.
Morfologie. Pieris brassicae are o anvergură de 40 – 45 mm, prezentând dimorfism
sexual, ca toate speciile acestui gen. Culoarea aripilor este albă pe faţa dorsală; aripile anterioare
sunt albe şi pe faţa ventrală, în vreme ce aripile posterioare sunt gălbui, prăfuite cu solzi negri.
Dorsal, aripile anterioare prezintă o pată neagră caracteristică ce ocupă unghiul apical. Femelele
au la marginea externă a zonei discale două pete negre caracteristice, care lipsesc la mascul.
Aripile posterioare prezintă o pată triunghiular-alungită neagră în zona anteapicală, mai redusă la
mascul.
Pieris rapae se aseamănă mult cu specia precedentă, de care se deosebeşte prin talie, fluturii
atingând doar 23 – 25 mm anvergură. Aripile sunt albe, cu aceleaşi caracteristici ca la Pieris
brassicae, cu excepţia faptului că masculii prezintă o pată rotundă în zona nervurilor mediane 1 şi
2.
Pieris napi are de asemenea talie mai mică – 22 – 25 mm, având fondul alb şi desenele negre ca şi
Pieris rapae. Spre deosebire de această specie însă, traseul nervurilor este totdeauna marcat cu
solzi negri sau gri, mai abundenţi pe faţa ventrală şi pe aripile posterioare. Uneori, la masculii
acestei specii, pata neagră de pe aripile anterioare poate lipsi, mai ales la generaţia de primăvară.
Larva de Pieris brassicae atinge în ultimul stadiu 40 – 45 mm lungime, fiind de culaore verde-
gălbui, pe fiecare segment prezentând dorsal pete circulare negre. Longitudinal – dorsal şi lateral –
prezintă trei dungi galbene. Larvele de Pieris napi şi Pieris rapae au un aspecu similar însă au
talia mai mică.
Biologie şi ecologie. Pieris brassicae are două generaţii anuale în condiţiile ţării noastre,
celelalte două specii putând dezvolta patru sau chiar cinci generaţii în unele regiuni. Ciclul de
dezvoltare are asemănări la cele trei specii. Astfel, iernarea se face sub formă de crisalidă; adulţii
apar în mai în cazul lui Pieris brassicae şi în aprilie pentru celelalte două specii. Femelele depun
ouăle în grupe de 15 –20 pe diferite brasicacee, spontane sau de cultură, pe partea inferioară
afrunzelor. Femelele de P. brassicae pot depune până la 200 – 300 de ouă. După una sau două
săptămâni apar larvele, care la început manifestă instinct gregar. In primul satdiu de viaţă se
hrănesc cu epiderma inferioară şi cu parenchimul foliar, după care consumă frunzele în întregime,
lăsând doar nervurile. Incepând cu cel de-al treilea stadiu, larvele nu mai stau grupate. Dezvoltarea
larvară la fluturele alb al verzei are loc în 4 – 5 săptămâni, după care larvele părăsesc planta gazdă
pentru a-şi căuta un suport – trunchiuri de copac, ziduri, garduri – unde se împupează. Stadiul
nimfal durează 2 – 3 săptămâni, după care apar fluturii celei de-a doua generaţii, în luna iulie.
Pieris rapae şi Pieris napi au cicluri de dezvoltare similare, stadiul larvar şi nimfal durând însă
mai puţin.
Dăunare. Pagubele produse de larve se concretizează prin distrugerea aparatului foliar la
plantele tinere. In cazul verzelor cu căpăţâna deja formată, excrementele acumulate între foi
reprezintă un substrat ideal pentru dezvoltarea unor ciuperci şi bacterii care provoacă putrezirea.

46
 Combatere. Pentru combatere, se recomandă distrugerea frunzelor cu larve şi ponte,
plantarea timpurie a răsadurilor şi distrugerea buruienilor din culturile agricole. Dintre
tratamentele chimice se recomandă cele cu produse organofosforice, carbamice, piretroide.
Deasemenea, se pot face tratamente cu produse biologice, ca Thuringin, Virin, Dipel etc.
Duşmani naturali. Ouăle, larvele şi crisalidele de Pieris brassicae sunt parazitate de o serie
de himenoptere parazitoide, ca Trichogramma evanescens (oofag), Apanteles glomeratus,
Microgaster subcompleta (Braconidae), Ephialtes compunctor, Coccygomimus instigator
(Ichneumonidae), Pteromalus puparum (Pteromalidae).

Plutella maculipennis Curt. – molia verzei

Ordinul Lepidoptera, suprafamilia Tineoidea, familia Plutellidae

Morfologie. Adulţii au circa 11 – 16 mm anvergură. Aripile anterioare sunt înguste,

colorate brun-închis, cu o bandă lată, neregulată, de culoare alb-gălbui, în lungul marginii interne.
Aripile posterioare sunt alb-cenuşii, cu peri marginali lungi, peri prezenţi şi pe marginea externă şi
internă a aripilor anterioare. Capul este roşcat, având antene setiforme de lungime medie.

Oul este galben şi are formă eliptică, prezentând chorionul ondulat. Larvele, care ating la
maturitate 12 – 16 mm lungime, au culoare alb-verzui, cu peri rari pe segmentele toracice şi
abdominale.
Biologie şi ecologie. Fluturele are în ţara noastră două sau trei generaţii anuale, în funcţie
de condiţiile de mediu. Larvele se hrănesc nu numai pe varză ci şi pe brasicacee spontane. Adulţii,
crepusculari sau nocturni, apar primăvara, în cursul lunii aprilie sau mai. După împerechere,
femelele depun ouăle în grupe de 2 – 3 sau izolate, pe faţa inferioară a frunzelor, în lungul
nervurilor mari. După eclozre, larvele pătrund în parenchimul foliar, unde construiesc galerii de
formă caracteristică – de plăcuţe rotunjite – cu epiderma superioară ruptă, iar prin transparenţă se
poate observa interiorul. După un timp, larvele părăsesc aceste galerii şi se deplasează pe
marginile frunzelor pe care le îndoaie şi le leagă de limb cu fire de mătase. Inainte de împupare
larvele construiesc un cocon fusiform din fire de mătase alb-cenuşii, fixat fie de frunze fie de
inflorescenţe. Deranjate, larvele se lasă să cadă rapid pe sol cu ajutorul unui fir de mătase, sau îşi
curbează corpul, rămânând în stare de tanatoză. Stadiul nimfal al primei generaţii durează până în
luna iunie când apar adulţii. Cele mai bune condiţii termo-climatice ale moliei verzei se află în
acele regiuni unde temperatura se încadrează între 20 – 30 0C pe timpul verii; lipsa îndelungată a
precipitaţiilor şi iernile timpurii produc mortalităţi importante în rândul larvelor şi crisalidelor.
Dăunare. Larvele produc pierderi prin distrugerea aparatului foliar al verzei, iar în leziunile
produse se pot instala unele ciuperci sau bacterii.
Combatere. Pentru combatere, se recomandă distrugerea frunzelor cu larve şi ponte,
plantarea timpurie a răsadurilor şi distrugerea buruienilor din culturile agricole. Dintre
tratamentele chimice se recomandă cele cu produse organofosforice, carbamice, piretroide.
Deasemenea, se pot face tratamente cu produse biologice, ca Thuringin, Virin, Dipel etc.
Duşmani naturali. Larvele şi crisalidele de Plutella maculipennis sunt parazitate de
himenoptere ihneumonide – Diadegma fenestralis, Itoplectis maculator - şi braconide – Apanteles
plutellae, Apanteles congestus.

Mamestra brassicae L. – buha verzei

Ordinul Lepidoptera, suprafamilia Noctuoidea, familia Noctuidae

47
 Larg răspândită în zona palearctică, Mamestra brassicae este un dăunător de tip polifag,
care poate să se hrănească în stadiul larvar şi cu brasicacee spontane, cu sfeclă, mazăre sau chiar
cu tutun.
Morfologie. Adulţii ating 40 – 50 mm anvergură,cu aripile anterioare triunghiulare, de
culoare brun-cenuşie, cu un desen complicat de dezagregare format din pete şi dungi neregulate
mai închise sau mai deschise. Aripile postarioare sunt alb-cenuşii.
Oul este ovoidal, cu corionul străbătut de coaste longitudinale între care se găsesc şiruri
transversale dispuse regulat. Larva în ultimul stadiu atinge 40 – 45 mm, având culoare brună-
cenuşie sau verzuie, mai închisă dorsal. Lateral, la nivelul stigmelor se găseşte o linie închisă la
culoare.
Biologie şi ecologie. Mamestra brassicae are la noi în ţară două generaţii anuale. Adulţii
apar în mai – iunie, după împerechere femelele depunând ouăle (o femelă poate depune 600 –
1500 de ouă) grupate pe frunzele diferitelor brasicacee spontane sau de cultură. După 5 – 7 zile
apar larvele, a căror dezvoltare durează circa o patru - cinci săptămâni (27 – 36 de zile). In primul
stadiu, larvele manifestă tendinţe gregare; la început consumă rod doar epiderma inferioară a
frunzelor, apoi, crescând, perforează limbul foliar pentru ca larvele mature să facă galerii în
interiorul căpăţânilor de varză. In afara verzei, larvele se pot dezvolta pe conopidă, floarea
soarelui, in, vinete, tutun, mazăre, sfeclă, chiar pe unele plante ornamentale ca gladiolele. In dinal,
larvele părăsesc planta gazdă pentru a se îngropa în pământ, la o adâncime de câţiva centimetri,
unde îşi construiesc o lojă ovoidală în care are loc crisalidarea. Adulţii celei de-a doua generaţii
apar în iulie şi pot zbura până la mijlocul lunii octombrie. Iernarea se face în sol, la o adâncime
mai mare, sub formă de crisalidă.
Dăunare. Cele mai mari pierderi le provoacă larvele în stadii terminale care rod galerii, în
care se dezvoltă pe seama excrementelor larvei o serie de microorganisme ce determină putrezirea
căpăţânilor de varză.
Combatere. Se recomandă adunarea de pe sol a resturilor vegetale, distrugerea frunzelor cu
ponte şi larve, plantarea timpurie în soluri bine pregătite (se vor efectua arături adânci de toamnă),
rotaţia culturilor. Dintre tratamentele chimice se pot aplica cele cu produse organofosforice. De
asemenea, bune rezultate au tratamentele pe bază de feromoni de sinteză, ca şi tratamentele cu
produse biologice – Thuringin, Bactospeine, Dipel.
Duşmani naturali. Ouăle de Mamestra brassicae sunt parazitate de Trichogramma
evanescens (Hymenoptera, Chalcididae), în vreme ce larvele de braconide – Meteorus rubens,
Apanteles congestus şi ihneumonide – Coccygomimus instigator, Exetastes fornicator, Ephialtes
compunctor, Pterocormus sarcitorius.

Xestia c-nigrum L. – buha grădinilor de legume

Ordinul Lepidoptera, familia Noctuidae

Răspândită în toată emisfera nordică, Xestia c-nigrum este unul din cei mai importanţi
dăunători polifagi. Este prezentă peste tot la noi în ţară şi se poate dezvolta pe un număr foarte
mare de plante cultivete şi spontane. Dintre cele cultivate, menţionăm varza, ridichile, tomatele,
morcovii, ceapa, sfecla de zahăr, soia, mazărea, lucerna, trifoiul, porumbul (dar şi alte cereale),
inul, floarea soarelui, căpşunii, viţa de vie, pomii fructiferi etc.

48
 Morfologie. Adulţii au 36 – 48 mm anvergură. Aripile anterioare sunt colorate de la
cenuşiu până la cafeniu aprins, fluturele având o variabilitate destul de largă. Intotdeauna, în zona
discală, aproape de marginea costală se găseşte o pată caracteristică, albă, bordată inferior de o
pată groasă semilunară, de la care vine şi numele speciei. Aripile posterioare sunt albicioase.
Ouăle sunt sferice, gălbui sau cenuşii, cu 28 – 30 de creste dispuse radiar.
Larvele au la maturitate 28 – 45 mm, având culoare variabilă – de la galben-cenuşie până la brun-
purpurie. Dorsal există dungi brune oblice, care formează un desen de dezagregare, iar lateral,
există câte o dungă longitudinală bordată cu negru. Stigmele au de asemenea contur negru.
Nimfa este de culoare brună, având la capătul abdomenului patru spini şi doi tuberculi laterali;
dimensiunile acesteia sunt de 16 – 17 mm.
Biologie şi ecologie. In condiţiile ţării noastre Xestia c-nigrum dezvoltă două generaţii
anuale. Iernarea se face sub formă de larvă în ultimul stadiu, în adăposturi săpate la 20 – 30 cm
adâncime în sol. La sfârşitul lunii aprilie, larvele devin active, ies la suprafaţa solului, se hrănesc o
perioadă iar mai apoi se împupează într-o cameră de împupare aflată în stratul superficial al
solului, într-un cocon de mătase rar. După 12 – 30 de zile apar adulţii, care zboară din mai până în
iulie. Adulţii au activitate crepusculară. După acuplare, femelele încep să depună ponta, formată
800 din până la 1450 de ouă. Acestea sunt depuse izolat sau în grupe de 18 – 40, pe partea
inferioară a frunzelor sau pe sol. După circa 6 zile apar larvele, stadiul larvar durând circa o lună,
timp în care larvele suferă cinci năpârliri. Impuparea are loc în sol, adulţii generaţiei a doua
apărând în august-septembrie.
Dăunare. Cele mai mari pagube sunt produse de larvele care hibernează şi care pot produce
uneori defolieri masive. De regulă se hrănesc cu parenchimul frunzelor, rămânând doar nervurile
principale.
Combatere. Se recomandă plantarea timpurie în soluri bine pregătite (se vor efectua arături
adânci de toamnă), rotaţia culturilor. Dintre tratamentele chimice se pot aplica cele cu produse
organofosforice. Rezultate bune au şi tratamentele pe bază de feromoni de sinteză, ca şi
tratamentele cu produse biologice – Thuringin, Bactospeine, Dipel.

Delia brassicae Bche (sin. Hylemya brassicae Bche., Chortophila brassicae Bche.) – musca
verzei
Ordinul Diptera, subordinul Brachicera, familia Anthomyidae

Delia brassicae este o specie cu răspândire holarctică, la noi în ţară fiind prezentă în toate
regiunile, mai puţin în zona montană. Specie polifagă, se poate dezvolta atât pe brasicacee de
cultură cât şi pe cele spontane.
Morfologie. Adulţii au corpul de 5 – 7 mm lungime, de culoare cenuşie. Antenele şi
picioarele sunt negre. Specia prezintă dimorfism sexual. Masculii au talia mai mică, prezentând
peri scurţi pe corp. Dorsal, pe torace şi pe abdomen se află dungi închise la culoare - trei pe
protorace şi una pe abdomen. Ochii sunt fuzionaţi în zona anterioară a capului. Femelele au o
culoare mai deschisă, sunt mai mari ca talie şi are corpul slab pubescent. Ochii sunt despărţiţi de o
bandă lată de culoare roşcată.
Larvele sunt apode şi acefale, de 7 – 8 mm lungime, cu corpul fusiform, de culoare alb-gălbui, cu
extremitatea posterioară retazată oblic, cu şase perechi de excrescenţe digitiforme; dintre acestea,
cele două mediane au extremitatea bifurcată şi sunt mai mari.
Nimfele sunt castanii, de 6 – 7 mm lungime, cu 2 formaţiuni digitiforme în partea postarioară.

49
Ouăle sunt alb-lucioase, în formă de butoiaş, lungi de 0,8 – 1,1 mm.
Biologie şi ecologie. Delia brassicae poate dezvolta la noi în ţară două sau trei generaţii
anuale. Hibernarea se face în sol, în stadiul de nimfă, la adâncimi de 5 – 10 cm, sau în cotoarele de
varză sau conopidă rămase pe sol. La sfârşitul lunii aprilie apar adulţii, iar după 2 – 3 zile are loc
acuplarea şi depunerea pontei. Ponta poate cuprinde până la 120 – 300 de ouă, acestea fiind
depuse grupat, câte 2 –3 în zona coletului. După 7 – 10 zile apar larvele, care pătrund în interiorul
coletului sau rădăcinilor, unde forează galerii longitudinale. Impuparea are loc în luna iunie, în sol
sau în interiorul galeriilor. Noua generaţie apare după 1 – 3 săptămâni, în luna iunie. O a doua
generaţie se dezvoltă în iunie-august, iar a treia în august-octombrie, pupele acesteia dând naştere
adulţilor în primăvara anului următor.
Dăunare. Dăunează larvele, care prin activitatea lor produc stagnarea în creştere a plantelor
atacate şi mai târziu uscarea lor. Frunzele acestor plante atârnă pe sol şi u o culoare verde închis
caracteristică. De asemenea, larvele pot transmite bacterii ca Erwinia carotovora, care produc
putrezirea rădăcinilor.
Combatere. Se recomandă îndepărtarea resturilor vegetale de pe câmp ca şi efectuarea de
arături adânci de toamnă, ca şi rotaţia culturilor. La răsădire se recomandă eliminarea acelor
plantule cu urme de infestare. Ca tratamente chimice, menţionăm cele efectuate înainte de răsădire
– cu Lidatox sau Birlane, sau pe cele din câmp, cu diferite substanţe organofosforice.

50
8. Dăunători ai viţei de vie
Plantaiile de viţă de vie au avut de-a lungul timpului o mare importanţă economică, astfel
că este motivată atenţia deosebită pe care omul a acordat-o acestei plante. Viţa de vie posedă o
gamă de dăunători asociaţi, din care unii strict specializaţi pe anumite părţi vegetative, alături de
dăunători polifagi. Astfel de dăunători fac parte dintre acarieni - Tetranychus urticae – acarianul
roşu comun, Eriophyes vitis – acarianul galicol; afide - Phylloxera vastatrix – filoxera; orthoptere
- Oecanthus pellucens – greieraşul viţei de vie, ocazional Decticus verrucivorus L. – cosaşul
pestriţ de păşune, Ephippiger ephippiger – lăcusta gheboasă a viţei, coleoptere ca Polyphylla fullo
– cărăbuşul marmorat, Anomala solida şi Anomala vitis – cărăbuşii verzi ai viţei, Lethrus apterus,
forfecarul; lepidoptere ca Lobesia botrana – molia strugurilor, Sparganotis pilleriana – molia
viţei de vie, Cochylis ambiguella Hbn. – cochilisul.

Tetranychus urticae Koch. – acarianul roşu comun, păianjenul roşu al viţei.

Acarina, familia Tetracychiddae

Tetranychus urticae este o specie polifagă, cosmopolită, întâlnit în toată ţara, fiind mai
frecvent în sud, est şi sud-est. In afara viţei de vie, atacă roşiile, castraveţii, vinetele, ardeii, în
culturile forţate din sere.
Morfologie. Femelele, de 0,36 – 0,53 mm lungime, au corp alungit, elipsoidal, terminat
ascuţit, colorat de la galben închis până la roz închis. Masculii, mai mici – 0,22 – 0,35 mm
lungime, au corpul piriform, terminat rotunjit, totdeauna mai deschis colorat comparativ cu
femelele.
Ouăle, sferice, îşi schimbă culoarea: la depunere sunt gălbui iar ulterior sunt de culoare roz.
Larvele au corpul elipsoidal, colorat gălbui sau verzui, cu ochii roşii.
Biologie şi ecologie. Tetranychus urticae poete dezvolta în condiţiile ţării noastre 6 –10
generaţii anuale, înmulţindu-se fie sexuat fie partenogenetic. Primele exemplare apar primăvara în
luna aprilie, fiind de obicei femele. In prima fază se hrănesc pe plante spontane, trecând ulterior pe
viţa de vie. Ouăle sunt depuse într-o reţea de fire mătăsoase, pe faţa inferioară a frunzelor, în
lungul nervurilor. Ponta este formată de circa 117 ouă pe care femela le depune treptat – 10 – 12
pe zi. După 4 – 18 zile apar larvele, dezvoltarea larvară durând 15 – 28 zile. Adulţii şi larvele îşi
duc viaţa pe faţa inferioară a frunzelor. Hibernarea se face în stadiul de adult, sub scoarţa butucilor
de viţă sau a coardelor, ca şi în sol.
Dăunare. In urma înţepăturilor adulţilor şi larvelor pe frunze apar pete caracteristice,
cenuşii sau roşietice, cu suprafaţa uşor curbată. La atacuri puternice frunzele se usucă şi cad, iar
fructificarea nu se mai realizează normal. Pagube importante pot fi produse şi culturilor de ardei,
tomate, castraveţi, vinete, din sere.
Combatere. Săpatul sau aratul solului toamna poate distruge o parte din adulţii hibernanţi,
iar primăvara se recomandă prăşitul pentru îndepărtarea buruienilor pe care se poate hrăni
acarianul. Dintre substanţele chimice se pot efectua stropiri cu diverse acaricide sau cu produse
organofosforice. Stropirile, repetate la 6 – 10 zile, trebuie efectuate pe faţa inferioară a frunzelor.
In cazul unor invazii puternice, se recomandă şi tratamente de primăvară, înainte de desfacerea
mugurilor cu zeamă sulfocalcică sau polisulfură de bariu, pe butuci, coarde, spalieri ca şi pe
zonele cu vegetaţie spontană unde pot ierna acarienii. De asemenea, soiurile de viţă de vie cu
frunzele intens pubescente pe faţa ventrală sunt mai puţin sensibile la atacul acarienilor.

Eriophyes vitis Nal. (sin. Calepitrimerus vitis Nal.) – acarianul galicol, cleştarul

51
Acarina, familia Eriophyidae

Specie cosmopolită monofagă, atacând doar viţa de vie, Eriophyes vitis este răspândit în
toate zonele ţării.
Morfologie. Corpul acestei specii este alungit, de 0,13 – 0,18 mm lungime, vermiform, cu
o inelaţie caracteristică, deasă, a cuticulei Pe abdomen se găesc 80 de asemenea striuri inelare.
Sunt prezente doar două perechi de picioare, celelalte perechi fiind dispărute. Culoarea corpului
este alb-gălbuie sau roşcată. Larvele se asealănă cu adulţii.
Biologie şi ecologie. Eriophyes vitis dezvoltă la noi în ţară 3 sau 4 generaţii anuale. Adulţii
– care hibernează sub scoarţa butucilor sau coardelor, ca şi sub solzii mugurilor – apar în luna
aprilie şi se localizează pe faţa inferioară a frunzelor abia apărute. După acuplare, femelele depun
pe faţa inferioară a frunzelor 50 – 70 de ouă. Stadiul larvar durează 20 – 40 de zile. Uneori, la
atacuri puternice, acarienii se dezvoltă şi pe peţiol sau chiar pe ciorchinii de struguri.
Dăunare. In urma înţepăturilor de Eriophyes vitis, tegumentul inferior prezintă o
hipertrofiere a perilor însoţită de brunificare, ceea ce generează pete caracteristice cu aspect
pâslos. Pe faţa superioară, tegumentul frunzelor se umflă, formând gale cu dimensiuni de 4 – 8
mm (aşa-numita “băşicare” a frunzelor). Dacă sunt atacţi ciorchinii în faza de floare, o mare parte
din flori avortează.
Combatere. Se recomandă arderea frunzelor uscate toamna, pentru distrugerea adulţilor
care hibernează, ca şi stropiri timpurii cu polisulfură de bariu sau zeamă sulfocalcică, sau stropiri
târzii cu acaricide.

Phylloxera vastatrix Planch. – filoxera

Ordinul Homoptera, subordinul Sternorhyncha, Aphidinea, familia Phylloxeridae

Familia Phylloxeridae cuprinde pe continentul european o singură specie – Phylloxera

vastarix – de origine nord-americană, cere îşi defăşoară ciclul de dezvoltare pe viţa de vie. Adusă
în Europa odată cu butaşi de viţă americană în anul 1860, filoxera s-a răspândit rapid, distrugând
practic aproape în întregime plantaţiile de viţă de vie europene. Apărută pentru prima dată în
Franţa, s-a răspândit ulterior în toată Europa, în România fiind semnalată pentru prima dată în
1884 la Valea Călugărească, după ce în 1879 fusese semnalată în podgoriile de la Satu Mare.
Morfologie. Filoxera are mai multe generaţii, fiecare cu trăsăturile sale morfologice.
Femelele galicole aptere au 1,5 – 2 mm lungime cu corpul lat anterior, îngustat şi bombat dorsal în
zona abdominală.
Femelele fundatrigene au 1,6 – 1,8 mm lungime, trompa lungă şi corpul globulos de
culoare neagră pe partea dorsală.
Femelele radicicole au aceleaşi dimensiuni ca fundatrigenele, au corpul oval colorat gălbui
pe timpul verii şi brun-castaniu închis iarna; dorsal, prezintă o serie de tuberculi caracteristici: 12
pe cap, 28 pe torace şi 30 pe abdomen, 70 în total.
Femelele sexuapre au corpul lungit, de culoare galben-portocalie. Aripile sunt totdeauna
mai lungi decât corpul, în repaus formând un acoperiş..
Generaţia sexuată – atât femelele cât şi masculii – este apteră. Corpul acestei generaţii este alungit,
de culoare galbenă. Masculii au 0,3 mm lungime iar femelele 0,5 mm.
Biologie şi ecologie. Ciclul de dezvoltare al acestei specii este destul de complex,
prezentând două forme – galicole, care se dezvoltă pe părţile aeriene ale viţei de vie şi radicicole,
care se dezvoltă pe părţile subterane. Deasemenea, s-a constatat că ciclul de dezvoltare al filoxerei
în America de Nord diferă de cel din Europa, unde de regulă formele galicole nu se pot dezvolta.
Ciclul de dezvoltare al formelor americane începe primăvara cu larvele care ies din ouăle de
rezistenţă depuse de femele toamna pe scoarţă. Larvele se deplasează pe frunze, unde formează

52
gale caracteristice cu aspect circular. In aceste gale se dezvoltă prima generaţie, care după patru
năpârliri dă naştere femelelor fundatrigene. Aceste femele depun ouă nefecundate, din care se
dezvoltă o nouă generaţie de femele (virginipare). Aceste femele depun ouă partenogenetice, şi
astfel pe timpul sezonului cald se succed mai multe generaţii de femele. O parte din femelele
partenogenetice părăsesc la un moment dat aparatul foliar şi dezvoltarea lor continuă pe rădăcinile
viţei de vie, unde vor da naştere prin partenogeneză mai multor generaţii succesive denumite
radicicole. Spre sfârşitul verii, dintre formele radicicole apar forme cu primordii de aripi. Acestea
ies la suprafaţa solului şi îşi continuă dezvoltarea pe aparatul foliar, reprezentând generaţia
sexupară, formată tot din femele. Aceste femele depun ouă din care ies masculi şi femele. După
împerechere, femelele generaţiei sexuate depun ouă de rezistenţă, care vor da naştere în primăvara
următoare generaţiei fundatrigene.
Pe continentul european, ciclul de dezvoltare al filoxerei se rezumă de cele mai multe ori la
generaţiile radicicole, formele galicole lipsind aproape cu totul.
Dăunare. Formele radicicole determină formarea de gale pe rădăcini şi afectează întreaga
plantă. Efectele înţepăturilor de filoxera asupra viţei de vie europene sunt în final fatale pentru
plantă. Asupra speciilor americane de viţă de vie, atacul filoxerei nu are nici pe departe acelaşi
efect, deoarece aceste specii au sub scoarţă un strat gros protector – mult mai subţire la speciile
europene – care nu permite accesul aparatului înţepător al filoxerei. In plus, seva speciilor
americane are un pH mai acid, care inactivează o parte din enzimele aflate în secreţia glandelor
salivare ale filoxerei. Din acest motiv, în prezent se practică pe scară largă ca o măsură preventivă
cultivarea soiurilor europene pe port-altoi de origine americană.
Combatere. In ce priveşte combaterea, se recomandă folosirea de port-altoi american
pentru soiurile europene. Deasemenea, se poate realiza o combatere pe cale chimică, prin tratarea
solului cu sulfură de carbon, dicloretan, bromură de metil sau produse pe bază de hexaclor
butedienă. Inainte de tratare, butucii se ard, iar replantarea podgoriei nu se va face înainte de 6 – 8
ani dacă au fost utilizate primele trei produse; produsele pe bază de hexaclor butadienă au
avantajul de a nu fi fitotoxice. In acest caz, se face un tratament în două etape – una primăvara, la
dezgropare şi a doua în prima jumătate a lunii iunie.

Oecanthus pellucens Scop. – greieraşul viţei de vie

Ordinul Orthoptera, subordinul Gryllodea, familia Gryllidae

Specie polifagă palearctică, Oecanthus pellucens este răspândit mai ales în zonele de
câmpie şi de deal, consumând ca adult şi larvă frunze de viţă de vie, morcov, cânepă dar şi de
plante spontane – cicoare, mentă etc.
Morfologie. Adulţii ating 10 – 15 mm lungime. Corpul, uşor turtit dorso-ventral, este
colorat alb-verziu sau alb-cenuşiu verzui. Tegminele au zona apicală ascuţită la femele şi rotunjită
la masculi. Aripile posterioare membranoase nu depăşesc lungimea abdomenului. Cercii
abdominali sunt scurţi. Femelele au un ovopozitor lung de 6 – 7 mm, drept şi ascuţit la vârf.
Biologie şi ecologie. Oecanthus pellucens are o singură generaţie anuală. Larvele apar la
începutul lunii iunie, iar adulţii în august-septembrie. Dezvoltarea larvară are loc pe planta pe care
femelele au depus ponta. Adulţii îşi desfăşoară activitatea pe timpul nopţii, ziua stând ascunşi pe
faţa ventrală a a frunzelor. După împerechere femelele depun ponta în canale pe care le fac cu
ovopozitorul în lăstarii sau tulpinile de viţă de vie (sau ale altor plante). Ouăle sunt depuse în şiruri
longitudinale. Iernarea se face în stadiul de ou.
Dăunare. Atât adulţii cât şi larvele se hrănesc cu aparatul foliar al viţei de vie. In plus,
depunerea ouălor în lăstari sau tulpini produce leziuni şi părţilor lemnoase.

53
 Combatere. Pentru combatere se recomandă tăierea lăstarilor sau coardelor în care au fost
depuse ouă şi arderea acestora. Adulţii şi larvele, dacă ating densităţi mari, se pot combate pe cale
chimică.

Decticus verrucivorus L. – cosaşul pestriţ de păşune

Ordinul Orthoptera, subordinul Tettigonoidea, familia Tettigoniidae

Decticus verrucivorus este răspândit în Europa, nordul şi vestul Asiei. La noi în ţară este
răspândit de la câmpie până în zona monatnă, în păşuni. Uneori poate deveni dăunător în
plantaţiile de viţă de vie şi în culturile de cartof.
Morfologie. Adulţii ating 22 – 34 mm lungime. Corpul este colorat în verde-cenuşiu, verde
cafeniu sau verde-gălbui. Antenele sunt lungi, tegminele prezintă o serie de pete negre, dispuse
neregulat. Aripile posterioare sunt transparente. Femelele au un ovopozitor lung de circa 1 cm,
recurbat uşor superior terminal.
Biologie şi ecologie. Decticus verrucivorus are o singură generaţie anuală. Larvele apar în
luna aprilie, şi după 50 – 60 de zile, timp în care năpârlesc de cinci ori, se transformă în adulţi.
Aceştia îşi fac apariţia la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie sau mai târziu, în funcţie de
condiţiile de mediu (în zonele montane, adulţii apar abia în iulie). Femelele depun ouăle în sol –
câte 50 – 60 de ouă – preferând soluri nisipoase, însorite. Iernarea se face în stadiul de ou.
Dăunare. In plantaţiile de viţă de vie, sunt dăunători atât adulţii cât şi larvele, care consumă
frunzele şi uneori şi lăstari tineri.
Combatere. Se recomandă desţelenirea zonelor înierbate din interiorul podgoriilor, unde
cosaşii se pot dezvolta.

Ephippiger ephippiger Fieb. – lăcusta gheboasă a viţei

Ordinul Orthoptera, subordinul Tettigonoidea, familia Tettigoniidae

Specie iubitoare de căldură şi uscăciune, Ephippiger ephippiger este răspândită în Europa

de sud şi Centrală, la noi în ţară fiind comună în Banat şi Oltenia.
Morfologie. Adulţii au 20 – 30 mm lungime. Corpul este colorat verde-gălbui sau verde-
roşcat, aripile fiind foarte slab dezvoltate – elitrele sunt solziforme, de culoare roşcată sau gălbuie.
Capul prezintă antene setiforme, lungi cât 2/3 din corp. Pe cap există o pată brună în zona
occipitală. Femela are ovopozitor lung, curbat, terminat cu o zonă uşor lăţită şi prevăzută cu dinţi
viguroşi.
Biologie şi ecologie. Ephippiger ephippiger are o singură generaţie pe an. Larvele apar în
luna aprilie, stadiul larvar, care include cinci năpârliri, durând 60 – 90 de zile. Adulţii apar în luna
iulie, putând fi întâlniţi pe liziere, în păşuni ca şi în plantaţiile de viţă de vie. Ouăle – circa 50
pentru fiecare femelă – sunt depuse în soluri afânate şi însorite, iernarea efectuându-se în acest
stadiu.
Dăunare. Atât larvele cât şi adulţii se hrănesc cu aparatul foliar al viţei de vie, dar pot
consuma de asemenea lăstari tineri, chiar şi ciorchinii.
Combatere. Se recomandă desţelenirea zonelor înierbate din interiorul podgoriilor, unde
cosaşii se pot dezvolta.

54
Polyphylla fullo L. (sin. Melolontha fullo L.) – cărăbuşul marmorat
Ordinul Coleoptera, familia Scarabeidae

Specie răspândită în Europa, cărăbuşul marmorat este destul de frecvent în sudul şi estul
ţării. Specie polifagă, poate produce daune nu numai la viţa de vie, dar şi în livezi şi pepinierele
pomicole.
Morfologie. Adultul are talie mare – 40 mm lungime – având corpul colorat brun-închis cu
numeroase pete albe care formează un eficient desen de dezagregare. Antenele lameloase ale
masculilor sunt lungi comparativ cu alte specii de scarabeide, antena fiind formată din şapte
lamele. La femele, lamelele sunt în număr cinci de şi sunt mai scurte.
Larvele sunt scarabeiforme, mai mari ca talie comparativ cu cele ale cărăbuşului de mai.
Biologie şi ecologie. Cărăbuşul marmorat are o generaţie la trei ani, ca şi Melolontha
melolontha. Adulţii apar în prim jumătate a lunii iunie şi zboară seara şi mai puţin noaptea. Ziua
şi-o petrec ascunşi în diverse adăposturi. Zborul adulţilor durează până la 40 de zile; după
împerechere, femelele depun ponta – formată din 25 – 40 de ouă – în sol, la 20 – 30 cm adâncime.
Ponta este depusă în soluri uşoare, nisipoase. După circa două săptămâni apar larvele, care se
hrănesc cu rădăcinile plantelor ierboase. Primul stadiu larvar durează mult, prima năpârlire
realizându-se abia în luna iunie sau iulie a anului următor. Cea de-a doua năpârlire are loc după a
doua hibernare, iar larvele din ultimul stadiu se împupeză în luna mai al celui de-al treilea an al
ciclului larvar. Stadiul de nimfă surează trei sau patru săptămâni, în funcţie de condiţiile de mediu.
Dăunare. Dăunători sunt adulţii, care distrug o parte din aparatul foliar al viţei de vie. De
asemenea, adulţii pot produce defolieri în livezile de pomi fructiferi.
Combatere. Se recomandă aplicarea de măsuri agrotehnice – săpatul, aratul – care duc la
distrugerea larvelor. Dintre tratamentele chimice, se pot aplica cele cu produse cloroderivate sau
carbamice, pe întreaga suprafaţă sau la groapă.
Duşmani naturali. Dipterul Satanas gigas (Asilidae) poate ataca adulţii, cărora le suge
hemolimfa. Alte specii care se hrănesc pe seama larvelor de cărăbuş marmorat sunt
Microphthalma disjuncta, Hyperecteina polyphyllae (Diptera, Tachinidae), Scolia flavifrons,
Scolia maculata, Tiphia femorata (Hymenoptera, Scolioidea).

Anomala solida Er. – cărăbuşelul verde al viţei; Anomala vitis F. – cărăbuşelul verde al viţei
Ordinul Coleoptera, familia Scarabeidae

Ambele specii de cărăbuşei verzi sunt specii europene, răspândite şi în nordul Africii. Sunt
specii polifage, putând produce daune şi la pomii fructiferi, însă adulţii au o preferinţă accentuată
pentru viţa de vie.
Morfologie. Animala solida, specia mai comună, are 14 – 18 mm lungime, corpul fiind de
culoare verde metalizată, cu reflexe albastre sau arămii. Forma corpului este oviformă, acesta fiind
bombat dorsal. Pe elitre se observă punctuaţii fine care formează dungi longitudinale.
Anomala vitis are talia ceva mai mică – 15 mm lungime – având corpul colorat în verde metalizat
strălucitor. La baza pronotului se observă o dungă transversală slabă, iar ghiara externă de la
picioarele protoracice şi mezotoracice este bifidă.
Larvele, scarabeiforme, au culoarea albă, capul fiind negru. La maturitate ating 22 – 27 mm
lungime.
Biologie şi ecologie. Ambele specii de cărăbuşei verzi au o singură generaţie anuală.
Primăvara, larvele hibernate îşi reiau activitatea, apropiindu-se de suprafaţa solului - hibernarea se
face la adâncimi de până la 1 m – hrănindu-se cu diverse rădăcini. După 35 – 50 de zile, în ultima
perioadă a lunii mai are loc crisalidarea, iar după alte 15 – 20 de zile apar adulţii. Aceştia sunt

55
diurni, zborul desfăşurându-se în zilele călduroase şi însorite din iunie şi iulie. După împerechere,
femelele depun ponta – circa 50 de ouă – în sol, grupate la baza butucilor de viţă de vie. Pentru
depunerea pontei sunt preferate solurile nisipoase. După 10 – 15 zile apar larvele, care se afundă
în pământ şi se hrănesc cu rădăcinile plantei. Toamna, se retrag în sol pentru iernat.
Dăunare. Larvele produc daune neglijabile. Dăunători sunt adulţii, care se hrănesc cu
aparatul foliar al viţei de vie.
Combatere. Rezultate bune se obţin prin culegerea manuală sau mecanică a adulţilor ca şi
efectuarea de tratamente cu produse organofosforice în timpul perioadei de zbor.
Duşmani naturali. Larvele acestor două specii sunt atacate de himenoptere scolioidee –
Scolia quadripunctata, care le folosec pentru hrana larvelor.

Lobesia botrana Den. et Schiff. (sin. Polychrosis botrana D. et S.) – molia strugurilor, eudemisul
Ordinul Lepidoptera, suprafamilia Tortricoidea, familia Tortricidae

Răspândită în Europa, nordul Africii şi Orientul Apropiat şi Mijlociu, molia strugurilor este
unul din principalii dăunători ai viţei de vie, care afectează direct producţia. La noi în ţară este
destul de răspândit, fiind foarte frecvent în sudul ţării.
Morfologie. Adulţii au talie mică – 17 – 20 mm anvergură, au pe aripile anterioare un
desen de dezagregare constând din pete nergulate brune pe un fond cenuşiu-albăstrui. In zona
bazală a aripii există două pete triunghiular alungite care nu ating marginea anterioară a aripii şi o
bandă brunie îngustă. O a doua bandă brunie se găseşte în zona discală externă, având forma unui
V cu vârful îndreptat spre marginea externă. O a treia bandă brunie, neregulată, se găseşte în zona
mrginală externă. Aripile posterioare sunt cenuşii, prezentând solzi alungiţi pe margine.
Larvele ating la maturitate 8 – 12 mm lungime, sunt de culoare verde iar capul şi placa toracică
sunt negre. Nimfa, atinge 6 – 8 mm lungime şi este de culoare brună.
Biologie şi ecologie. In condiţiile ţării noastre Lobesia botrana poate dezvolta două sau
trei generaţii. Adulţii apar la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie, având zbor crepuscular şi
nocturn, iar ziua stând ascunşi pe faţa inferioară a frunzelor sau pe coardele de viţă de vie. Adulţii
trăiesc circa 10 – 12 zile, după zborul de împerechere femelele depunând ponta – 50 – 80 ouă –
direct pe bobocii florali de viţă de vie. Dezvoltarea embrionară este influenţată direct de
temperaturile ridicate şi umiditate scăzută, factori care determină distrugerea unui mare număr de
ouă. Larvele apar după 6 – 10 zile, şi încep să consume florile şi boabele abia formate pe ciorchini.
După 30 de zile, larvele ţes coconi de fire de mătase fie direct în ciorchini, fie sub scoarţa exfoliată
a coardelor sau trunchiurilor de viţă de vie. Adulţii generaţiei următoare apar în iulie şi depun
ouăle tot pe ciorchini, iar larvele se vor hrăni cu boabele scăpate de primul atac. O a treia generaţie
apare în septembrie şi octombrie, în acest caz larvele pătrunzând în interiorul boabelor coapte şi
consumând parţial pulpa acestora. După ce-şi încheie dezvoltarea, larvele se retrag sub scoarţa
butucilor de viţă de vie unde are loc transformarea în crisalidă. In acest stadiu este petrecut
anotimpul rece, la adăpostul coconului de mătase construit de larva în ultimul stadiu.
Dăunare. Lobesia botrana este unul din principalii dăunători care afectează direct
ciorchinii de viţă de vie. Pagubele cele mai însemnate sunt produse de larvele primei generaţii,
care pot în condiţii favorabile să distrugă până la 60% din florile viţei. Larvele generaţiei a treia
pot de asemenea să creeze condiţii favorabile pentru instalarea unor ciuperci care determină
putrezirea boabelor de strugure.
Combatere. Plantarea de podgorii aerisite crează condiţii improprii pentru dezvoltarea
acestei specii. De asemenea, se poate recurge la tratamente cu produse organofosforice, la
avertizare sau la apariţia larvelor. Primul tratament se aplică la 3 – 4 zile după maximul de zbor al

56
adulţilor generaţiei hibernante. In cazul unor invazii puternice se recomandă efectuarea unui al
doilea tratament, la 10 – 12 zile după primul.
Duşmani naturali. Larvele acestei specii sunt parazitate de o serie de himenopter
parazitoide – Ascogaster quadridentatus, Ascogaster rufidens (Braconidae), Diadegma fenestralis,
Agrypon flaveolatum, Coccygomimus turionellae, Itoplectis alternans, Scambus calobatus
(Ichneumonidae).

Sparganotis pilleriana Den. et Schiff. – molia viţei de vie, pirala viţei de vie
Ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Morfologie. Adulţii au anvergura de 20 – 24 mm. Fondul aripilor anterioare este galben-

auriu, cu trei dungi transversale brune – una marginală şi două în zona discală. Aripile posterioare
sunt albicioase. Larva atinge la maturitate 25 – 30 mm lungime, fiind cenuşiu-verzuie.
Biologie şi ecologie. Sparganotis pilleriana dezvoltă o singură generaţie anuală. Adulţii,
nocturni, apar la începutul lunii iulie. Zborul durează circa două săptămâni; după acuplare,
femelele depun ponta formată din grupe de 10 – 15 ouă pe partea inferioară a frunzelor. Eclozarea
are loc după circa două săptămâni, larvele hrănindu-se până toamna când intră în hibernare. Pentru
hibernare, larvele îşi construiesc un cocon din fire de mătase, fie sub frunzele uscate de pe sol fie
sub scoarţa butucilor de viţă de vie. Primăvara, larvele se deplasează din nou pe frunze, hrănindu-
se de asemenea cu flori, muguri sau chiar lăstari tineri. Organele atacate ale plantei sunt înfăşurate
de larve în fire de mătase. La sfârşitul lunii mai sau la începutul lunii iunie, larvele se crisalidează
sub scoarţa butucilor sau coardelor de viţă, în coconi de mătase. Stadiul nimfal durează două – trei
săptămâni.
Dăunare. Larvele produc pagube distrugând mugurii, frunzele şi lăstarii viţei de vie.
Combatere. Se recomandă arderea frunzelor uscate care rămân toamna pe sol. Pentru
distrugerea larvelor, se pot face stropiri cu produse organofosforice.
Duşmani naturali. Larvele şi nimfele de Sparganotis pilleriana sunt atacate de o serie de
himenoptere parazitoide – Agrypon flaveolatum, Coccygomimus turionellae, Itoplectis alternans
(Ichneumonidae), Meteorus colon, Apanteles carpatus, Apanteles ruficrus (Braconidae).

Cochylis ambiguella Hbn. (sin. Eupoecilia ambiguella, Clysia ambiguella) – cochilisul, molia
strugurilor.
Ordinul Lepidoptera, suprafamilia Tortricoidea, familia Cochylidae

Răspândit în zona palearctică, iar la noi în ţară mai ales în regiunile de deal, Cochylis
ambiguella este un dăunător al ciorchinilor.
Morfologie. Adulţii au anvergura de 12 – 15 mm, cu aripile anterioare colorate portocaliu,
cu o bandă brun-negricioasă în zona discală. Aripile posterioare sunt cenuşiu-argintii, cu marginea
externă prevăzută cu peri lungi.
Larvele au în ultimul stadiu 10 – 12 mm lungime şi sunt de culoare verde-măslinie sau brun-
roşcat, cu capul şi pronotul brun-închis. Pe segmentele corpului se găsesc peri rari. Crisalida este
brun-roşcată, cu câte o pereche de spini fini pe fiecare segment abdominal, pe partea dorsală şi cu
16 peri pe ultimul sgment.
Biologie şi ecologie. Cochilisul dezvoltă la noi în ţară două generaţii anuale. Adulţii apar
în a doua jumătate a lunii mai, fiind nocturni şi desfăşurându-şi zborul pe durata a două-trei
săptămâni. După acuplare, femelele depun ponta pe mugurii florali. Larvele apar după circa două

57
săptămâni, rozând galerii în butonii florali sau axul ciorchinilor, mai rar în frunze sau lăstari.
Larvele formează un cuib de fire de mătase în jurul organelor atacate, în aceste cuiburi retrăgându-
se pe vreme călduroasă. După 25 de zile de la eclozare, larvele se împupează. Stadiul nimfal
durează 10 – 14 zile, adulţii primei generaţii apărând în luna iulie. De data aceasta, femelele depun
ouăle pe boabele de strugure, iar larvele se hrănesc cu pulpa lor. Toamna, după ce-şi încheie
dezvoltarea, larvele se transformă în crisalidă şi intră în hibernare.
Dăunare. Larvele primei generaţii distrug o parte din flori, mai rar ciorchini întregi. Ca
urmare, doar o parte a boabelor ajunge la maturitate. Larvele celei de-a doua generaţii distrug atât
boabele în coacere cât şi pe cele coapte.
Combatere. Pentru combatere, se pot folosi tratamente cu produse organofosforice.
Duşmani naturali. Dintre microorganisme, specii ca Beauveria bassiana, Bacillus
thuringiensis, Spicaria sp. pot produce îmbolnăviri în populaţiile de larve, iar dintre insectele
parazitoide himenoptere ca Trichogramma evanescens, Dibrachys cavus (Chalcidoidea), Agrypon
flaveolatum, Itoplectis maculator, Coccygomimus turionellae (Ichneumonidae), Rhogas tristis
(Braconidae).

58
9. Dăunători ai pomilor fructiferi

Marea varietate de pomi fructiferi cultivaţi în emisfera nordică implică şi o mare varietate
de dăunători. Asociaţiile de dăunători ai pomilor fructiferi pot fi asemuite în ce priveşte
complexitatea cu cele ale culturilor de cereale.
Unii dintre aceşti dăunători se dezvoltă în interiorul ramurilor şi tulpinilor, cum este cazul
larvelor de lepidopere din genurile Cossus sau Zeuzera, ca şi cele din familia Aegeriidae. Alte
specii se hrănesc pe seama aparatului foliar, ca Yponomeuta malinella – molia frunzelor de măr,
Erranis defoliaria Latr. – cotarul brun, Euproctis chrysorrhoea, Lymantria dispar L. – omida
păroasă a stejarului (specie polifagă ce apare adesea în livezile din apropierea pădurilor),
Malacosoma neustria – inelarul, Hypanthria cunea – omida păroasă a dudului (specie nord-
americană, extrem de dăunătoare prin polifagia accentuată), Aporia crataegi – nălbarul; tot pe
seama aparatului foliar se hrănesc şi specii de afide Eriosoma lanigerum – păduchele lânos, Aphis
pomi – păduchele verde al mărului, Myzus cerasi – păduchele negru al cireşului, Myzodes
persicae – păduchele verde al piersicului, psiline Psylla mali – puricele melifer al mărului, Psylla
pyricola – puricele melifer al părului, coccine ca Quadraspidiotus perniciosus – păduchele de San
Jose sau ca Parthenolecanium corni – păduchele ţestos al prunului. Alte specii se dezvoltă pe
seama florilor şi fructelor: coleopterele Anthonomus pomorum – gărgăriţa florilor de măr,
Sciaphobus squalidus – gărgăriţa mugurilor, Rhynchites bacchus – gărgăriţa fructelor, larvele
lepidopterelor Laspeyresia pomonella – viermele merelor, Grapholitha funebrana – viermele
prunelor, dipterul Rhagoletis cerasi – musca cireşelor

Quadraspidiotus perniciosus Comst. – păduchele de San Jose

Ordinul Homopotera, subordinul Sternorrhyncha, Coccinea, familia Diaspididae

Quadraspidiotus perniciosus este o specie răspândită peste tot în regiunile temperate ale
emisferei nordice şi sudice unde se cultivă pomii fructiferi, atacând în special mărul. Specia este
originară din estul Chinei, de unde s-a răspândit în Japonia, vestul Statelor Unite, iar mai apoi în
Europa, Africa de Nord şi Australia. Păduchele de San Jose este larg polifag, putându-se dezvolta
pe circa 200 de specii de plante, de la cele ierboase la arbori şi arbuşti. Dintre speciile atacate
menţionăm căpşunii, zmeura, ulmul, salcâmul, salcia, ulmul, teiul, plopul, păducelul, lemnul
câinesc, gutuiul japonez ornamental, prunul, vişinul, caisul, cireşul, piersicul, părul şi mărul, care
este specia preferată dintre speciile cultivate.

59
 Morfologie. Ca toate coccinele, dimorfismul sexual este foarte marcant, femelele fiind
sedentare, cu aspect larviform şi masculii liberi, cu aripile posterioare mult reduse. Masculii au
corpul lung de 0,8 – 0,9 mm, galben-portocaliu. Antenele sunt de lungime medie, cu cele 10
articole prevăzute cu peri, iar picioarele sunt lungi. Aparatul bucal este atrofiat, masculul în scurta
sa viaţă nehrănindu-se. Scutul larvelor care vor da naştere la masculi au formă ovală şi sunt de
culoare brun – cenuşie,ca cele de la femele.
Femelele sunt protejate de un scut oval-circular de 1,6 – 2,2 mm diametru, de culoare brun-
cenuşie având exuvia larvară situată excentric. Corpul femelei este cordiform, galben portocaliu,
de 0,8 – 1,2 mm lungime. Antenele, ochii şi picioarele lipsesc, doar trompa sugătoare fiind bine
dezvoltată şi foarte lungă – de două ori mai lungă decât corpul – şi permiţând pătrunderea în
profunzime în sistemul de vase conducătoare ale plantei. Pigidiul are formă triunghiulară şi
prezintă două perechi de palete şi cinci perechi de peri pectinaţi. Dorsal se găsesc trei grupe de
glande tubulare care secretă substanţa din care este format scutul.
Larvele din primul stadiu (vârsta I) au apendicele bine dezvoltate şi corpul galben-portocaliu, oval,
de 0,2 – 0,26 mm; sunt mobile de la câteva ore la o zi. Larvele din al doilea stadiu
(de vârsta a doua), care sunt sedentare, au apendicele atrofiate şi capătă toate
caracteristicile femelei.
Biologie şi ecologie. Quadraspidiotus perniciosus dezvoltăla noi în ţară două sau trei
generaţii anuale. Hibernarea se face în stadiul de larvă primară. Acestea, adăpostite sub scut petrec
anotimpul rece pe scoarţa tulpinilor sau ramurilor. Primăvare, după ce îşi reiau activitatea, se
transformă în larve secundare – fază în care se pot deosebi larvele de femele de cele de masculi.
Larvele femele vor suferi două năpârliri iar cele de masculi patru. Adulţii apar la sfârşitul lunii
aprilie sau începutul lunii mai. Masculii care sunt activi, se deplasează în căutarea femelelor, iar
acuplarea are loc sub scut. După o perioadă, la sfârşitul lui mai sau începutul lui iunie, femelele
încep să depună larve timp de 6 – 7 săptămâni (circa 8 – 10 larve pe zi). In total, o femelă poate
depune până la 450 de larve care se deplasează pe ramuri în căutarea unui loc de fixare. După ce
acest loc a fost găsit, îşi introduc trompa sub scoarţă şi rămân în acel loc toată viaţa. După fixare,
larvele încep să-şi secrete scutul de protecţie, din fire de mătase şi ceară. In primele 15 – 20 de
zile, acest scut este puţin dens, larvele în această fază fiind sensibile la diferite substanţe chimice.
Ulterior, după întărire şi îngroşare, larvele sunt mult mai bine protejate. După o perioadă de
hrănire intensă, larvele din primul stadiu năpârlesc sub scut şi se transformă în larve din stadiul
doi. După alte 18 – 20 de zile, aceste larve îşi diferenţiază primordiile sexuale, din acest stadiu
fiind posibilă identificarea viitoarelor femele şi masculi. Masculii apar primii şi au viaţa limitată la
perioada acuplării. Ulterior, femelele încep să depună în ultima decadă a lunii iulie şi primele zile
din august larvele celei de-a doua generaţii, fenomen care durează până în luna septembrie sau
chiar până la începutul lunii octombrie. In anii foarte călduroşi poate apare o a treia generaţie.
Larvele din generaţiile de vară şi toamnă se pot fixa şi pe fructe.
Dăunare. Datorită infestărilor puternice – se poate întâmpla ca ramurile de măr să fie
acoperite în întregime de scuturile parazitului – ţesuturile plantelor necrozează şi se înroşesc în
jurul înţepăturii datorită unei toxine conţinute în saliva. Pomii atacaţi au frunze etiolate, vegetaţie
anemică şi dau recolte slabe, iar dacă atacul este puternic se pot usca în 2 – 3 ani. Fructele atacate
sunt deformate şi rămân mici.
Combatere. Se recomandă folosirea de material săditor rezistent şi neinfestat ca şi evitarea
plantării în apropierea livezilor a speciilor ornamentale sau spontane care pot fi atacate de
asemenea de Quadraspidiotus perniciosus. Dintre tratamentele chimice le menţionăm pe cele de
iarnă, cu Dibutox, Gebutox, zeamă sulfocalcică, pe cele din perioada de vegetaţie cu Sinoratox,
Wofatox, Carbetox etc şi pe cele de toamnă sau primăvară cu Carbetox.
Duşmani naturali. Larvele sunt consumate de neuroptere chrysopide, de Chilocorus
bipustulatus (Coleoptera Coccinellidae) şi parazitate de Prospaltela perniciosi, Aphitis proclia,
Aphitis aonidia (Hymenoptera Chalcidoidea)

60
Eriosoma lanigerum Hausm. – păduchele lânos
Ordinul Homoptera, subordinul Sternorrhyncha, Aphidinea

Specie nord-americană Eriosoma lanigerum a fost introdus în Europa odată cu material

săditor, fiind semnalat prima dată în 1989. Ulterior a devenit cosmopolit, putându-se dezvolta atât
pe măr cât şi pe păr. La noi în ţară este răspândit în toate zonele pomicole.
Morfologie. Femelele aripate au corpul oval-alungit, de 1,8 – 2 mm lungime, sunt brune iar
aripile sunt mai lungi decât corpul. Femelele aptere au corpul ovoidal, de 1,8 – 2,3 mm lungime,
colorat brun-închis. Dorsal şi latero-dorsal se găsesc patru şiruri longitudinale de glande cerifere
care produc o secreţie abundentă constând din fire lungi, albe, care depăşesc mult corpul.
Biologie şi ecologie. In America de Nord, Eriosoma lanigerum dezvoltă un ciclu complet,
cu gazda primară ulmul american şi gazdă secundară mărul. In Europa, se dezvoltă numai pe măr
în mod partenogenetic, larvele care apar din eventualele ouă de rezistenţă depuse de generaţia
sexuată toamna pierind primăvara după eclozare. In condiţiile ţării noastre, Eriosoma lanigerum
poate dezvolta 8 – 12 generaţii anuale. Femelele sunt foarte prolifice, ponta constând din până la
130 de ouă. In decursul verii, formele aripate se răspândesc pe scară largă. Toamna, unii indivizi
pătrund în sol, rezultând generaţii care se dezvoltă pe rădăcini (forme radicicole, ca la filoxeră).
Iernarea pe continentul european se face în stadiul larvar, la baza mugurilor, în crăpăturile scoarţei
sau ca forme radicicole.
Dăunare. Coloniile de afide produc pe ramurile şi rădăcinile mărului nodozităţi
caracteristice, iar în timp arborele se usucă.
Combatere. Se recomandă folosirea materialului săditor sănătos, cultivarea de soiuri
rezistente iar părţile atacate trebuie tăiate şi arse. In livezile atacate se pot face tratamente de iarnă
cu ulei cosmol, ulei spindel, oleo-ekalux, UC-1, UC-29 iar pe timpul sezonului cald se pot efectua
tratamente cu Sinoratox, Decis, Zolone etc.
Duşmani naturali. Cel mai important duşman natural al acestei specii este himenopterul
chalcidoid Aphelinus mali care poate parazita populaţiile de afid în proporţie de până la 80%.

Aphis pomi De Geer – păduchele verde al mărului

Ordinul Homoptera, subordinul Sternorrhyncha, Aphidinea

Aphis pomi este răspândit în zonele circummediteraneene ale Europei şi America de Nord.
Specie polifagă, atacă o serie de plante dintre care menţionăm în special speciile de arbori şi
arbuşti din familia rosaceelor: mărul şi părul, ca şi gutuiul, scoruşul etc.

61
 Morfologie. Femelele aripate ating 2 – 2,5 mm lungime. Capul, articolele antenare 1,2 5,6,
mezotoracele, metatoracele, tarsele picioarelor, baza tibiilor, a femurelor, corniculele şi segmentul
anal negre su fumurii, restul corpului fiind verde. De asemenea, articolele antenare 3 şi 4 sunt
galbene iar ochii de culoare roşie. Femelele nearipate au corpul piriform, lung de 1,5 – 2 mm,
verde sau gălbui, cu capul galben sau negru. Vârful femurelor, tarselor şi tibiilor sunt de culoare
neagră, ca şi vârful corniculelor. Partea bazală a corniculelor şi segmentul anal sunt de culoare
brună.
Biologie şi ecologie. Aphis mali este o specie nemigratoare care se dezvoltă tot timpul
anului pe aceeaşi plantă gazdă. Ciclul de dezvoltare se aseamănă cu ciclurile altor specii de afide,
pe parcursul unui an putându-se succeda până la 12 generaţii. Hibernarea se face ca ou de
rezistenţă, din care apar femelele fundatrix primăvara devreme. Acestea depun 35 – 40 de larve,
care după 10 – 15 zile se transformă în femele aptere sau aripate – fundatrigene. Acestea se
înmulţesc mai departe partenogenetic şi vivipar până în septembrie când apar formele sexupare şi
apoi cele sexuate.
Dăunare. Afidele se grupează în colonii pe faţa inferioară a frunzelor, care se răsucesc
transformându-se în pseudocecidii. Frunzele atacate se îngălbenes şi se usucă cu timpul.
Excrementele afidelor sunt dulci (sunt denumite popular “rouă de miere”) şi din această cauză
atrag şi alte insecte, dar permit şi dezvoltarea miceliilor de ciuperci inferioare din genul
Capnodium care produc înegrirea frunzelor (aşa-numita fumagină). Pot produce pagube
importante în special în plantaţii tinere de măr sau păr şi pepiniere pomicole.
Combatere. Dintre tratamentele de iarnă menţionăm pe cele cu polisulfură de bariu,
Carbetox, Dibutox, iar în timpul perioadei de vegetaţie, se pot face stropiri cu diferite produse
organofosforice.

Psylla mali Schmied. – puricele melifer al mărului

Ordinul Homoptera, subordinul Sternorrhyncha, Psyllinea

Psylla mali este răspândit în toată zona palearctică. In ţara noastră se găseşte în toate
regiunile, mai ales în zonele unde există plantaţii mari de pomi fructiferi.
Morfologie. Adulţii au corpul alungit, de 3 – 4 mm, colorat verde-gălbui la mascul, cu
capul şi toracele cafenii. Pe abdomen – dorsal, ventral şi lateral – se observă pete mai închise la
culoare care corespund tergitelor şi sternitelor. Antenele, setiforme, sunt scurte, verzi-gălbui,
având ultimele articole negricioase. Femelele sunt ce culoare brună, având marginile tergitelor
abdominale roşcate.
Biologie şi ecologie. Psylla mali dezvoltă la noi în ţară o singură generaţie anuală.
Hibernarea se face în stadiul de ou, care este fixat de substrat – scoarţa copacilor, baza sau solzii
mugurilor – printr-un peduncul lung şi conic, situat la extremitatea inferioară. Larvele apar la
începutul lunii aprilie, localizându-se ulterior pe mugurii florali şi foliari. După 30 – 60 de zile,
timp necesar pentru parcurgerea stadiului larvar, din a doua jumătate a lunii mai şi până în luna
iunie, apar adulţii. Aceştia se hrănesc la început pe măr, după care trec pe plante din flora spontană
pentru a se reântoarce pe măr abia la sfârşitul lunii august, când are loc acuplarea. Femelele depun
ouăle fie izolat, fie în grupe de 3 – 10, până în luna octombrie, când adulţii pier.
Dăunare. In urma atacului psilinelor, lăstarii se curbează iar frunzele şi florile se usucă şi
cad. Fructele acestor pomi atacţi rămân mici. Toate părţile atacate sunt acoperite cu excrementele
dulci ale psilinelor care atrag alte insecte şi favorizează dezvoltarea ciupercilor Capnodium.
Combatere. Pentru combatere se pot efectua stropiri cu Sinoratox, Carbetox, polisulfură de
bariu, Nogos, etc.
Duşmani naturali. Larvele psilidelor pot fi consumate de neuroptere chrysopide,
coccinelide sau heteroptere, dar şi de păsări insectivore – piţigoi (Parus major), ţoi (Sitta

62
europaea). Deasemenea, unele diptere tachinide şi himenoptere chalcidoide îşi depun ouăle în
larve.

Anthonomus pomorum L. – gărgăriţa florilor de măr

Ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Anthonomus pomorum este răspândită în Europa şi Africa de Nord, iar la noi în ţară apare
în toate regiunile.
Morfologie. Corpul adulţilor este lung de 4 – 6 mm lungime, de culoare brun-cenuşie.
Rostrul este de lungime medie. Scutelumul este de culoare albă, iar pe elitrele acoperite de solzi se
distinge o dungă albicioasă transversală încadrată de două dungi mai închise. Picioarele anterioare
au tibiile curbate şi femurele prevăzute cu un pinten masiv situat distal.
Larvele sunt eucefale, apode şi au corpul de 4 – 8 mm lungime alb-gălbui, doar capul fiind negru.
Oul este eliptic, albicios, de 0,7 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Gărgăriţa florilor de măr are o singură generaţie anuală în condiţiile
ţării noastre. Adulţii – care hibernează în resturile vegetale de pe sol sau în crăpăturile scoarţei –
apar primăvara în martie - aprilie, când temperatura aerului atinge 4 – 6 0C, cu circa 8 – 10 zile
înainte de apariţia mugurilor. Timp de 10 – 15 zile se hrănesc cu mugurii florali, cărora le
provoacă leziuni adânci cu rostrul. După acuplare, care are loc în această perioadă, femelele încep
depunerea pontei – circa 100 de ouă pentru o femelă. Femelele depun ouăle în mugurii florali (2
sau 3 într-un boboc), în nişte orificii care sunt mai apoi astupate cu o secreţie ceroasă. După 5 – 15
zile, în funcţie de temperatură, apar larvele, care se vor hrăni cu diferitele părţi ale florii.
Dăunare. Dăunători sunt atât adulţii cât şi larvele. Adulţii pot produce sterilitatea florilor.
Sub acţiunea larvelor florile sunt garv afectate, nu se mai deschid şi formează aşa-numitele
“cuişoare”, iar la atacuri grave mugurii florali pot fi afectaţi aproape în întregime, cauzându-se
pierderea aproape totală a recoltei.
Combatere. Se ercomandă toaletarea pomilor fructiferi prin tăierea ramurilor uscate,
răzuirea cojii de pe ramurile groase şi trunchiuri şi arderea resturilor vegetale de pe sol unde pot
ierna adulţii. Vara şi primăvara se pot aşeza pe trunchiuri brâie capcană pentru capturarea adulţilor
care se răspândesc prin mers (răspândirea are loc prin zbor numai dacă temperatura este mai mare
de 120C). Din tratamentele chimice pot fi amintite cele cu Lindatox pe sol, în jurul pomilor, sau în
coroană.
Duşmani naturali. Gărgăriţa florilor de măr este atacată la rândul ei de o serie de păsări
insectivore de talie mică, de heteroptere prădătoare, iar o gamă de himenoptere parazitoide îşi
depun ponta în larvele ei – Scambus pomorum, Scambus nucum, Bracon discoideus, Apanteles
lacteus, Apanteles albipennis etc.

Cossus cossus L. – sfredelitorul tulpinilor

Ordinul Lepidoptera, familia Cossidae

Cossus cossus este o specie răspândită la noi în ţară în regiunile de deal şi de câmpie. Este
o specie polifagă, ale cărei larve pot consuma lemnul verde al mai multor specii de copaci sau
pomi fructiferi.

63
 Morfologie. Adulţii au talia mare – 65 – 100 mm anvergură şi corpul gros, de 60 - 70 mm
lungime. Aripile, atât cele anterioare cât şi cele posterioare au fondul brun închis. Aripile
anterioare prezintă numeroase dungi subţiri şi pete negre, răspâdite pe toată aripa. In zona apical-
submarginală se observă trei dungi negricioase care coboară spre tornus fără să ajungă la marginea
inferioară a aripii, iar în zona discală externă există o bandă lată negricioasă. Dungi paralele scurte
şi negre se găsesc şi în zona discală bordând marginea anterioară spre zona bazală. Aripile
posterioare au zona submarginală mai închis colorată comparativ cu restl aripii. Corpul este de
asemenea acoperit cu solzi bruni, fiecare segment abdominal prezentând un şir de solzi negricioşi.
Larvele ating la maturitate 100 mm lungime. Corpul este gros, alb-gălbui ventral şi lateral, cu o
câte o placă roşcată, chitinizată, situată dorsal pe fiecare segment. Crisalida, de culoare brună,
prezintă spiculi pe segmentele abdominale.
Biologie şi ecologie. Cossus cossus este o specie cu ciclu de viaţă lung, existând o
generaţie la trei ani. Adulţii au zbor nocturn, ziua stând în repaus pe scoarţa copacilor. Apar în
iunie-iulie. După zborul de împerechere, femelele depun ouăle (circa 800) în crăpăturile scoarţei
de la baza copacilor sau pomilor fructiferi, în grupe de 20 – 30. După 15 – 18 zile apar larvele care
pătrund în interiorul trunchiurilor, rozându-şi galerii comune în care iernează. Larvele sunt foarte
rezistente la temperaturi scăzute, putând supravieţui până la –200C în galeriile pe care le sapă până
în centrul tulpinii arborilor. In primăvara anului următor, larvele îşi rod galerii individuale, dispuse
logitudinal, în adâncime. Din loc în loc larvele rod orificii de evacuare a rumeguşului şi materiilor
fecale. In primăvara celui de-al treilea an rod un orificiu în scoarţă – pe unde îşi va lua zborul
viitorul adult – şi apoi se împupuează într-un cocon rar de fire de mătase. Stadiul nimfal durează 3
– 6 săptămâni, după care apar adulţii.
Dăunare. Larvele produc daune însemnate în livezi, putând provoca uscarea întregului
arbore sau ruperea acestora la vânturi puternice.
Combatere. Se recomandă tăierea şi arderea pomilor atacaţi. De asemenea, se poate trata
coroana cu insecticide organofosforice în perioada de depunere a pontei de către femele.
Duşmani naturali. Larvele de Cossus cossus pot fi atacate de ciuperci ca Beauveria
bassiana şi Cordiceps militaris, sau parazitate de diptere tachinide – Lydella ambulans, Zenillia
fauna – sau himenoptere ihneumonide – Herpestomus xanthopus, Mesostenus gladiator.

Zeuzera pyrina L. – sfredelitorul ramurilor

Ordinul Lepidoptera, familia Cossidae

Zeuzera pyrina, sfredelitorul mic al ramurilor, are la noi în ţară o răspândire similară cu
cea a speciei precedente. Larvele sunt de asemenea polifage, putându-se dezvolta în ramurile
arborilor din flora spontană, ornamentali sau în cele ale pomilor fructiferi.
Morfologie. Adulţii au dimorfism sexual, masculii fiind mai mici decât femelele – au
anvergura de 40 – 50 mm faţă de 60 – 70 mm la femele. Femelele au antenele filiforme în vreme
ce masculii ai jumătatea bazală bipectinată. Fondul aripilor şi al corpului este alb strălucitor, cu
pete albastru-închis caracteristice, mai mari şi mai numeroase pe aripile anterioare. Pe torace se
găsesc şase puncte dispuse paralel iar pe abdomen se găsesc cinci dungi; deasemenea, capătul
abdomenului este albastru. Femela prezintă terminal un ovopozitor retractil.
Larvele ating la maturitate 50 - 60 mm lungime. Capul, tergitul primului segment toracic, placa
anală şi picioarele sunt negre iar restul corpului larvei este de culoare galbenă. Pe segmentele
corpului se găsesc puncte negre. Inainte de împupare, culoarea larvei este roz complet, punctele
negre dispărând. Ouăle au forma eliptică şi sunt de culoare galbenă.
Biologie şi ecologie. Zeuzera pyrina are o generaţie la doi ani. Adulţii, nocturni, apar în
luna iunie, zburând circa 2 – 3 săptămâni. Femelele depun circa 200 – 300 de ouă, pe scoarţa

64
ramurilor copacilor sau pe peţiol sau pe lujeri ori muguri. In funcţie de condiţiile de temperatură,
larvele apar după una până la patru săptămâni. In prima fază, larvele rămân grupate într-un cuib
din fire de mătase, pe care îl părăsesc după două sau trei zile. Ulterior se răspândesc pe ramurile
tinere şi pe lăstari, pătrunzând în interiorul acestora unde îşi sapă galerii. Toamna târziu, galeriile
sunt astupate de larve cu un dop de rumeguş şi în acest fel petrec iarna. Primăvaraanului următor
îşi reiau activitatea, galeriile săpate putând atinge 30 – 40 cm lungime. Crisalidarea are loc în luna
iunie sau iulie a anului următor, adulţii apărând după circa două săptămâni.
Dăunare. Larvele sfredelitorului ramurilor produc pierderi de recoltă datorită galeriilor care
distrug partea interioară a ramurilor de rod. Pomii atacaţi sunt debilitaţi. De asemenea, la vânturi
puternice ramurile se pot rupe foarte uşor.
Combatere. Ramurile infestate trebuie tăiate toamna şi arse, iar scoarţa trebuie curăţită de
muşchi şi licheni, ca şi tăierile de curăţire a coroanei. La atacuri superficiale se pot introduce în
galerii cristale de sulfură de carbon sau paradiclorbenzen, după care galeriile de astupă cu mastic.
De asemenea, se poate trata coroana cu insecticide organofosforice în perioada de depunere a
pontei.
Duşmani naturali. Larvele de Zeuzera pyrina sunt parazitate de o serie de himenoptere:
Ichneumon abeillei, Horogenes gigantea (Ichneumonoidae), Lithomastix truncatella
(Chalcidoidea), Microgaster globatus (Braconidae).

Yponomeuta malinella Zell. (sin. Hyponomeuta malinellus Zell.) – molia frunzelor de măr
Ordinul Lepidoptera, familia Yponomeutidae

Molia frunzelor de măr este unul din dăunătorii importanţi ai pomilor fructiferi, în special
a mărului.
Morfologie. Adulţii au talie mică – 18 – 20 mm anvergură – având aripile alb-sidefii. Pe
aripile anterioare se găsesc trei şiruri de câte 5 – 6 puncte negre dispuse longitudinal. Atât aripile
anterioare cât şi cele posterioare au marginea tivită cu solzi de lungime medie.
Larvele ating la maturitate 18 – 25 mm lungime, este de culoare verzuie, cu capul, pronotul şi
ultimul segment abdominal de culoare cafenie. Crisalida are capul, toracele şi ultimele segmente
abdominale brune, iar cremasterul prezintă trei perechi de peri uniţi la bază.
Biologie şi ecologie. Yponomeuta malinella dezvoltă o singură generaţie anuală. Adulţii
sunt nocturni, apărând în cursul lunii iunie. Ponta (circa 100 – 200 de ouă) este depusă de femele
în grupe de câte 20 – 30 pe scoarţa ramurilor de măr sau pe muguri şi le acoperă cu secreţia sub
formă de lac a unei glande anexe, secreţie care se usucă şi formează ooplăci. După două săptămâni
apar larvele, care rămân sub stratul protector de lac până în primăvara anului următor, când
pătrund în interiorul mugurilor apoi se localizează pe frunze, în parenchimul cărora sapă galerii
caracteristice. Larvele au instinct gregar pe toată durata dezvoltării lor. După năpârlire, larvele
părăsesc galeriile şi încep să se hrănească cu frunzele din vârful ramurilor sau lăstarilor, pe care le
înfăşoară în fire lungi de mătase. In aceste adevărate cuiburi de fire de mătase, larvele se retrag
peste noapte, pentru ca pe timpul zilei să se hrănească cu frunzele din vecinătate. Odată cu
creşterea larvelor şi cu consumarea frunzelor, cresc şi dimensiunile cuibului, care poate îngloba
ramuri întregi şi uneori întreaga coroană a arborelui. Crisalidarea se realizează coordonat, întergul
grup de omizi intrând în stadiul nimfal în aceeaşi perioadă. Crisalidele sunt dispuse grupat, fiecare
larvă construindu-şi câte un cocon din fire de mătase. După circa 10 – 19 zile apar adulţii.
Dăunare. Larvele din primul stadiu sapă galerii în interiorul parenchimului foliar; zona
afectată se umflă, se brunifică şi ulterior se usucă. Larvele în stadiul 2 şi 3 se hrănesc doar cu
parenchimul şi epiderma superioară a frunzelor, pentru ca larvele în stadiile 4 şi 5 să consume
întreaga suprafaţă foliară, cu excepţia nervurilor mai mari. La atacuri puternice, defoliarea poate

65
fi aproape totală, determinând pierderi mari de recoltă. Larvele sunt sensibile la temperaturi
scăzute şi la precipitaţiile abundente, care pot reduce drastic populaţiile.
Combatere. Pentru combatere, se pot aplica tratamente cu produse organofosforice.
Duşmani naturali. Datorită vieţii în aglomeraţii, larvele moliei frunzelor de măr pot fi
afectate de bacterii, ciuperci sau microsporidii care se răspândesc cu uşurinţă în cadrul grupului.
De asemenea, larvele sunt consumate de o serie de heteroptere prădătoare – Anthocoris nemorum,
Atractotomus mali, Deraeocoris oleraceus, de larve de diptere – Xanthandrus camtus (Syrphidae),
de coleoptere – Dermestes lardarius (Dermestidae), de Forficula auricularia (Dermaptera). Dintre
parazitoizi amintim himenopterul chalcidid oofag Encyrtus fuscicollis, ihneumonidul Angitia
armillata, braconidele Apanteles ater, Chelonus annulatus, dipterul tachinid Eurystaea scutellaris,
sau sarcofagidul Pseudosarcophaga mamillata (Diptera). Crisalidele de asemenea sunt parazitate
de ihneumonide ca Herpestommus brunicornis, Itoplectis maculator, Coccygomimus turionellae.

Erranis defoliaria Latr. (sin. Hybernia defoliaria Latr.) – cotarul brun

Ordinul Lepidoptera, suprafamilia Geometroidea, familia Geometridae

Erannis defoliaria alături de specia înrudită Erannis aurantiaria este un dăunător polifag,
care apare frecvent în livezi şi în păduri, producând defolieri la pomii fructiferi.
Morfologie. Adulţii au un dimorfism sexual evident, femelele având aripile reduse la nişte
cioturi. Masculii au 35 – 40 mm anvergură. Aripile anterioare de formă triunghiulară şi alungite
apical, sunt alb-cafenii roşcate, cu două dungi brune la marginea externă a zonei discale şi cun un
punct caracteristic în celula discală. Aripile posterioare sunt albicioase, de asemenea cu un punct
mai închis în zona discală.
Larvele ating la maturitate 30 – 35 mm lungime, având corpul brun, galben-roşcat sau negricios,
cu două dungi longitudinale dorsale mai deschise şi cu alte dungi laterale fine, brun-închise.
Biologie şi ecologie. Erannis defoliaria are o singură generaţie anuală. Adulţii, nocturni,
apar în octombrie, zborul durând până în nopţile cu temperatură mai ridicată din luna decembrie.
Ponta – circa 300 de ouă – este depusă izolat sau în grupe de câte două ouă pe ramuri, iernarea
având loc în stadiul de ou. Larvele apar primăvara, hrănindu-se cu aparatul foliar al pomilor
fructiferi sau arborilor. Hrănirea se face cu parenchimul foliar, larvele evitând nervurile, sau chiar
cu fructele verzi sau în faza de coacere. Larvele ajunse la maturitate părăsesc coroana copacilor,
îngropându-se în sol, la adâncime mică, unde are loc crisalidarea, fără construirea unui cocon de
mătase.
Dăunare. Larvele produc defolieri importante, afectând uneori grav aparatul foliar al
pomilor fructiferi. De asemenea, larvele se pot hrăni şi pe seama fructelor.
Combatere.
Duşmani naturali. Larvele cotarului brun sunt atacate de o serie de himenoptere parazitoide
dintre braconide – Apanteles ater, Apanteles hyberniae, Apanteles solitarius sau ihneumonide –
Agrypon flaveolatum, Platylabus pedctorius, Casinaria sp.

Euproctis chrysorrhoea L. – fluturele cu abdomenul auriu, snopişorul

Ordinul Lepidoptera, familia Lymantriidae

Specie polifagă, răspândită la noi în regiunile de deal şi de câmpie, produce defolieri în

livezi şi păduri de foioase.

66
 Morfologie. Adulţii de Euproctis chrysorrhoea au anvergura de 30 – 40 mm. Culoarea
aripilor şi a corpului este albă, uneori aripile anterioare prezentând pete mici negre în zona costală.
Abdomenul este acoperit în zona terminală cu solzi şi peri bruni, iar femela prezintă terminal şi
posterior un grup de peri aurii, care vor acoperi ponta. Antenele sunt scurte, pectinate, iar aparatul
bucal este regresat.
Larvele pot ajunge la maturitate la 35 – 40 mm lungime şi sunt de culoare maron-închis, cu două
dungi longitudinale roşii dorsale şi benzi înguste şi fragmentate albicioase pe părţile laterale. Pe
segmentele 9 şi 10 se găsesc excrescenţe portocalii, iar corpul esre acoperit în întregime cu peri
lungi, urticanţi, de culoare galbenă.
Biologie şi ecologie. Euproctis chrysorrhoea dezvoltă o singură generaţie anuală la noi în
ţară. Adulţii, crepusculari şi nocturni, îşi fac apariţia în iunie. Ponta este depusă pe ramuri, cele
circa 200 – 500 de ouă fiind acoperite de femelă cu perii aurii de pe abdomen. Larvele, care
manifestă instinct gregar, apar după două săptămâni şi se deplasează spre vârfurile ramurilorşi
lăstarilor unde se hrănesc cu frunzele tinere pe care le înfăşoară într-un cuib de fire de mătase.
Iernarea se face în aceste cuiburi, iar primăvara următoare larvele îşi reiau activitatea. Ajungând în
ultimele stadii de dezvoltare, larvele părăsesc cuiburile şi se împrăştie în coroanele pomilor
fructiferi. In primele zile ale lunii iunie, are loc crisalidarea, în cuiburi formate din frunze legate
între ele cu fire de mătase.
Dăunare. Larvele în stadiile terminale pot produce defolieri, datorită taliei mari şi
numărului ridicat de exemplare.
Combatere. Pentru combatere se recomandă îndepărtarea cuiburilor de omizi în timpul
toamnei sau primăvra devreme şi arderea acestora.
Duşmani naturali. Datorită gregarismului, ca şi în cazul altor specii, populaţiile de larve de
Euproctis chrysorrhoea sunt afectate de ciuperci sau bacterii (Beauveria). De asemenea, o serie de
himenoptere ihneumonide – Coccygomimus instigator, Ephialtes compunctor, Theronia atalantae,
braconide – Apanteles vitripennis, Apanteles fulvipes, Rhogas pallidiator, chalcidide –
Monodontomerus aereus şi proctotrupide – Telenomus phalenarum, ca şi dipterul tachinid Zenillia
libathrix parazitează larvele şi nimfele. Păsările insectivore pot consuma de asemenea larvele,
după ce îndepărtează perii urticanţi.

Lymantria dispar L. – omida păroasă a stejarului

Ordinul Lepidoptera, familia Lymantriidae

Larg răspândită în zona palearctică, această specie a fost transportată accidental în Statele
Unite, unde s-a aclimatizat la începutul secolului XX, devenind una din cele mai importante specii
defoliatoare. Dăunător polifag, Lymantria dispar este răspândit la noi în ţară în zonele de câmpie
şi de deal. Este considerat dăunător forestier, producând defolieri în pădurile de stejar, însă larvele
lui pot trece uşor pe o gamă extrem de largă de plante cultivate, cei mai afectaţi fiind pomii
fructiferi.
Morfologie. Adulţii au un pronunţat dimorfism sexual. Masculii au anvergura de 35 – 45
mm şi au aripile anterioare cafeniu-închis, cu numeroase benzi zigzagate negre dispuse
transversal, şi care formează un desen de dezagregare ce imită scoarţa copacilor. Aripile
posterioare sunt cafenii deschis, cu marginea mai închis colorată. Antenele sunt de lungime medie,
bipectinate. Femelele au talia mai mare – 55 – 60 mm anvergură – cu corpul gros şi masiv.
Culoarea aripilor şi a corpului este alb-gălbuie, aripile anterioare prezentând doar urme de desn
reprezentate de pete închise. Antenele femelelor sunt filiforme.
Larvele ating între 45 şi 75 mm lungime, cele ale viitoarelor femele fiind mai mari şi mai groase.
Culoarea de fond este cenuşie, cu dungi longitudinale late mai închise lateral. Fiecare segment

67
poartă dorsal câte o pereche de proeminenţe colorate în roşu aprins – primele cinci perechi şi
albastru aprins – următoarele şase perechi. Deasemenea, pe corp se găsesc un mare număr de peri
urticanţi brun-cenuşii, lungi şi rigizi.
Biologie şi ecologie. Lymantria dispar are o singură generaţie anuală. Adulţii apar în iulie
– august când masculii pot fi văzuţi la lumina zilei, având un zbor rapid, dezordonat. Femelele nu
zboară (datorită corpului masiv zborul femelelor este imposibil), rămânând ascunse la baza
arborilor, atrăgând masculii cu ajutorul feromonilor sexuali, ca multe alte limantriide şi noctuide.
După acuplare, femelele depun circa 200 – 300 de ouă, în ponte acoperite de perii de pe abdomen.
Acestea au aspect mătăsos caracteristic, fiind depuse pe partea sudică a trunchiului. In stadiul de
ou are loc iernarea, larvele apărând primăvara anului următor, în martie sau aprilie, funcţie de
temperatură. In primele stadii, larvele sunt gregare; se hrănesc cu frunze tinere şi muguri foliari,
putând defolia arborii aproape în întregime dacă atacul este puternic. In stadiile ulterioare, larvele
se împrăştie şi efectul lor asupra coroanei copacilor este mai redus. Stadiul larvar durează 45 – 80
de zile, omizile suferind cinci năpârliri succesive. Inainte de crisalidare, larvele îşi construiesc un
coon format din fire rare de mătase şi din perii de pe corp. Impuparea are loc la oarecare distanţă
de locul de hrănire – pr trunchiuri, pe ziduri sau în cuiburi formate din frunze legate de fire de
mătase. După circa 13 – 18 zile apar adulţii, al căror zbor durează trei sau patru săptămâni.
Dăunare. Larvele pot produce defolieri grave, care afectează uneori întreaga coroană a
pomilor fructiferi.
Combatere. Se recomandă culegerea şi arderea pontelor, ca şi îndepărtarea cuiburilor cu
larve în primele faze de dezvoltare. Dintre tratamentele chimice sunt folosite cele cu produse
organofosforice.
Duşmani naturali. Lymantria dispar are o întreagă pleiadă de duşmani naturali, între care
se remarcă virusuri şi ciuperci care afectează în special larvele în primele stadii şi o serie de
himenoptere – Apanteles liparidis, Apanteles solitarius, Meteorus versicolor (Braconidae),
Theronia atalantae, Coccygomimus instigator, Proichneumon disparidis (Ichneumonidae),
Anastatus disparis (Chalcidoidae), Telenomus phalaenarum (Proctotrupidae), sau diptere tachinide
ca Exorista larvarum. De asemenea o serie de păsări insectivore peo consuma larvele, ca şi
coleopterele carabide din genul Calosoma – C. sycophanta, C. inquisitor.

Malacosoma neustria L. – inelarul

Ordinul Lepidoptare, familia Lasiocampidae

Malacosoma neustria este o specie răspândită în regiunile de deal şi de câmpie,

defoliatoare în livezi.
Morfologie. Inelarul prezintă dimorfism sexual, masculii fiind mai mici (30 – 32 mm
anvergură) faţă de femele (30 – 40 mm). Deasemenea, masculii au antene dublu pectinate - în timp
ce femelele au antene filiforme - iar culorile sunt mai vii. Aripile anterioare sunt cafenii-gălbui cu
o dungă lată mai închisă în zona discală. Aripile posterioare sunt mai deschis colorate, având o
bandă discală slab marcată. Pe marginea externă a aripilor anterioare şi posterioare se găsesc solzi
albi care alternează în dreptul nervurilor cu solzi negricioşi.

68
 Larvele ating la maturitate 45 – 50 mm lungime. Capul este de culoare albastră cu două
pete negre iar corpul este cafeniu, cu o dungă longitudinală dorsală albă încadrată de dungi roşcate
şi albastre. Pe părţile laterale se află câte o dungă albăstruie încadrată de dungi galbene. Pe
segmentele corpului, dorsal, se găsesc peri moi de dimensiuni medii.
Biologie şi ecologie. Inelarul are o singură generaţia anuală. Adulţii, nocturni, îşi fac
apariţia în iunie – iulie. După acuplare, femelele depun ponta pe ramurile subţiri ale arborilor sub
forma unor inele care grupează 2 – 300 de ouă. In stadiul de ou are loc şi iernarea, larvele apărând
în primăvara anului următor, în aprilie sau mai, în momentul în care apar mugurii foliari şi primele
frunze. Larvele sunt nocturne, pe timpul zilei adăpostindu-se în cuiburi din fire de mătase. Se
hrănesc cu muguri şi frunze tinere, în zona de hrănire realizându-se o reţea de fire de mătase care
uşurează deplasarea larvelor. Uneori, larvele se pot deplasa în alte zone neafectate, dacă hran din
primul loc de hrănire a fost epuizată. Stadiul larvar durează circa 4 – 5 săptămâni, împuparea
având loc în primele zile ale lunii iunie, la adăpostul unui cocon de mătase situat între frunze
legate de asemenea cu fire de mătase.
Dăunare. Larvele produc defolieri în prima perioadă de vegetaţie, putând distruge o mare
parte a aparatului foliar, ceea ce afectează dezvoltarea ulterioară a arborilor.
Combatere. Dintre tratamentele chimice pot fi folosite cele care se bazează pe produse
organofosforice.
Duşmani naturali. Stadiile preimaginale ale inelarului sunt atacate de o serie de
himenoptere parazitoide: Telenomus phalenarum (Proctotrupoidea), Azotus celsus, Anastatus
bifasciatus, Brachymeria intermedia (Chalcidoidea), Apanteles solitarius, Apanteles rufipes,
Rhogas testaceus (Braconidae), Coccygomimus instigator, Theronia atalantae (Ichneumonidae).

Hypanthria cunea Drury – omida păroasă a dudului

Ordinul Lepidoptera, familia Arctiidae

Specie de origine nord-americană, Hypanthria cunea a fost semnalată pentru prima oară în
Europa în 1940, în apropierea Budapestei, ulterior răspândindu-se pe tot continentul. In prezent,
această specie polifagă are o largă răspândire în toată zona holarctică (ajuns la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial şi în Extremul Orient s-a răspândit de asemenea foarte rapid, spre vest de
data aceasta). Hypanthria cunea atacă un mare număr de plante spontane sau cultivate, fiind unul
din cei mai importanţi defoliatori din ţara noastră în ultima vreme.
Morfologie. Adulţii ating 28 – 38 mm anvergură şi sunt coloraţi cel mai adesea în alb
strălucitor complet. Pot apare însă şi exemplare care prezintă pe aripile anterioare o serie de pete
mici negre dispuse neregulat, formând trei benzi discontinue, în zona submarginală şi discală.
Hypanthria cunea prezintă un dimorfism sexual slab, masculii având antenele bipectinate în timp
ce femelele le au filiforme; deasemenea, la masculi abdomenul are culoarea gălbuie în vreme ce la
femele este verzui.

69
Larvele au la maturitate 22 – 30 mm, fiind colorate brun-cenuşiu dorsal şi galben-verzui lateral şi
ventral. Pe părţile laterale se găseşte o dungă întreruptă, galben-verzui. Corpul larvei este protejat
de peri lungi, urticanţi, cenuşii-albicioşi.
Biologie şi ecologie. Hypanthria cunea poate dezvolta la noi în ţară două generaţii. Adulţii,
nocturni, apar în mai-iunie, zborul lor durând circa două săptămâni. Ponta – formată din grupări de
400 – 900 de ouă – este depusă pe faţa inferioară a frunzelor arborilor de pe liziere. Femelele
acoperă ponta cu perii albi din partea terminală a abdomenului. După două sau trei săptămâni
eclozează larvele, care stau grupate, construindu-şi cuiburi din frunze legate între ele cu fire de
mătase. Pe măsură ce se hrănesc, larvele îşi extind din ce în ce mai mult adăpostul din fire de
mătase, acesta ajungând în cazuri extreme să cuprindă toată coroana copacului. Larvele mature se
răspândesc în coroană, pierzându-şi instinctul gregar. Stadiul larvar durează trei sau patru
săptămâni. Pentru împupare, larvele se retrag în crăpăturile scoarţei copacilor, pe ziduri, în case
etc, construindu-şi un cocon de mătase. Stadiul nimfal durează 7 – 12 zile, adulţii primei generaţii
făcându-şi apariţia în ultimele zile ale lunii iulie şi începutul lunii august. Generaţia a doua se
dezvoltă în septembrie şi octombrie, iernarea realizându-se în stadiul de crisalidă.
Dăunare. In primele stadii, larvele rod doar epiderma superioară şi parenchimul foliar,
epiderma inferioară transparentă dând frunzelor atacate un aspect catacteristic. Ulterior, rod frunza
în întregime, cu excepţia nervurilor. Larvele de Hypanthria cunea atacă un număr foarte mare –
peste 100 - de arbori, arbuşti sau plante ierboase, de la cei ornamentali (are predilecţie pentru
specii nord-americane) până la pomii fructiferi. Preferă dudul, arţarul american, viţa de vie, nucul,
dar şi mărul, vişinul, cireşul. Uneori, larvele pot consuma parţial şi fructe.
Combatere. Hypanthria cunea se dovedeşte deosebit de rezistent la combaterea chimică.
Se recomandă culegerea şi arderea cuiburilor larvelor. Dintre tratamentele chimice – în bună
măsură ineficiente - sunt folosite cele cu produse organofosforice. Rezultate bune dau şi unele
produse microbiene – Thuringin, Dipel, Bactospeine.
Duşmani naturali. Cu toată că a pătruns recent în fauna europeană, o serie de himenoptere
şi de diptere tachinide atacă ouăle, larvele şi crisalidele de Hypanthria cunea. Dintre himenoptere
menţionăm pe Trichogramma evanescens – ce parazitează ouăle, Apanteles difficilis, Meteorus
versicolor (Braconidae), Coccygomimus instigator, Theronia atalantae (Ichneumonidae),
Brachymeria intermedia, Psychophagus omnivorus (Chalcidoidea) şi pe Exorista larvarum dintre
tachinide. In primele stadii, o serie de virusuri ca şi Bacillus thuringiense pot reduce populaţiile
dăunătorului.

Aporia crataegi L. – nălbarul, albiliţa prunului

Ordinul Lepidoptera, suprafamilia Papilionoidea, familia Pieridae

Specie răspândită în toată zona palearctică, Aporia crataegi a fost multă vreme una din
principalele specii dăunătoare în livezile de pomi fructiferi. In trecut era atât de abundent încât
puteau apara grupări enorme, de sute de mii de exemplare ale acestei specii. Insă, ca urmare a unei
ample campanii de combatere chimică, Aporia crataegi a devenit extrem de rar în toată ţara. In
rezent nu mai constituie un pericol, iar includerea sa în lista de dăunători a fost făcută din
considerente de ordin teoretic.
Morfologie. Adulţii ating 50 – 70 mm anvergură, atât masculii cât şi femelele având
culoare albă mată atât pe faţa dorsală cât şi pe cea ventrală. Nervurile sunt marcate cu negru iar
marginea externă a aripilor este uşor transparentă.
Larvele ajung la maturitate la 50 mm lungime, având corpul de culoare brună cu dungi
longitudinale negre şi portocalii. Pe corp sunt prezenţie peri scuţi şi rari.

70
 Biologie şi ecologie. Aporia crataegi dezvoltă la noi în ţară o singură generaţie anuală.
Adulţii apar la începutul lunii iunie şi zboară până spre sfârşitul lunii iulie. Ponta – circa 200 – 500
de ouă) este depusă în grupe de 30 – 150 de ouă pe faţa inferioară a frunzelor. După 15 – 20 de
zile apar larvele, care în primele stadii au instinct gregar. La început se hrănesc doar cu epiderma
superioară a frunzelor şi cu parenchimul, iar mai apoi cu frunza întreagă. După năpârlire, larvele
îşi construiesc adăposturi din frunze răsucite şi legate cu fire de mătase, iar în aceste adăposturi
iernează. Intr-un astfel de cuib se pot găsi 15 – 20 de larve fiecare protejată suplimentar de un
cocon din fire de mătase. In primăvara anului următor, în luna aprilie, larvele îşi reiau activitatea,
hrănindu-se izolat, cu aparatul foliar al arborilor. In luna mai are loc împuparea, adulţii apărând
după două sau trei săptămâni.
Dăunare. Larvele pot produce defolieri masive.
Combatere. Se recomandă culegerea şi arderea cuiburilor larvelor, iar dintre tratamentele
chimice sunt folosite cele cu produse organofosforice. Rezultate bune dau şi unele produse
microbiene – Thuringin, Dipel, Bactospeine.
Duşmani naturali. Ouăle, larvele şi crisalidele de Aporia crataegi reprezintă ţinta unor
himenoptere parazitoide. Dintre acestea, amintim pe Apanteles glomeratus, Apanteles congestus
(Braconidae), Coccygomimus instigator, Ephialtes compunctor, Theronia atalantae
(Ichneumonidae), Brachymeria femorata, Brachymeria intermedia (Chalcidoidea).

Laspeyresia pomonella L. (sin. Carpocapsa pomonella L.) – viermele merelor

Ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Laspeyresia pomonella este o specie cosmopolită, de origine euro-siberiană, ale cărui larve
consumă pulpa fructelor aproape la toate speciile de pomi fructiferi – măr, păr, gutui, cais etc.
Morfologie. Adulţii ating15 – 22 mm anvergură. Aripile anterioare au culoare cenuşiu-
argintie, cu pete şi benzi transversale brune, care formează un desen de dezagregare. In zona
distală a aripilor anterioare se găseşte o pată semilunară cu marginile bronzate. Aripile posterioare
sunt brun-deschis, cu zona marginală aurie-metalizată.
Ouăle sunt lenticulare şi prin transparenţa chorionului se observă capul larvei care apare ca un inel
colorat. Larvele ating 18 – 20 mm lungime la maturitate. La eclozare, au culoare albicioasă, cu
capul negru. Ulterior, larvele capătă culoarea roz, cu capul şi pronotumul brune.
Biologie şi ecologie. Laspeyresia pomonella are două generaţii anuale. Adulţii sunt
nocturni, ziua stând ascunşi pe faţa inferioară a frunzelor sau pe trunchiuri şi ramuri. Apar în luna
mai, zborul lor durând circa o lună. Ouăle sunt depuse pe frunze, izolate sau în grupe de 2 – 3. O
femelă poate depune 100 – 150 ouă. După 10 – 15 zile apar larvele, care pătrund în interiorul
fructelor prin zona caliciului sau a pedunculului, iar orificiul de pătrundere este astupat cu fire de
mătase amestecate cu resturi de hrană sau excremente. Larvele pătrund până la seminţe,
consumându-le, după care se mută pe alte fructe. In timpul dezvoltării larvare, de circa 3 – 4
săptămâni o larvă poate ataca 4 – 5 fructe. Ajunse la maturitate, larvele se lasă să cadă pe sol fie cu
fructele afectate, fie pe fire de mătase. Ajunse pe sol, se ascund sub scoarţa exfoliată a pomilor
fructiferi, unde are loc crisalidarea în interiorul unor coconi in fire de mătase. Stadiul nimfal
durează 5 – 10 zile, după care apar adulţii, în cursul lunii iulie. Cea de-a doua generaţie se
dezvoltă în iulie-septembrie, iernarea realizându-se în stadiul de crisalidă.
Dăunare. Larvele se hrănesc cu pulpa fructelor, în interiorul căreia sapă galerii, care rămân
pline cu resturi de hrană şi excremente. De obicei fructele rămân mici, sunt deformate şi cad.

71
 Combatere. Combaterea se poate face prin tratamente de avertizare cu insecticide
carbaminice sau orgnofosforice, sau folosirea preparatelor biologice pe bază de Bacillus
thuringiensis sau Bacillus cereus, a feromonilor sexuali de sinteză (AtraPOM) ca şi a viespilor
Trichogramma. Tratamentele chimice se fac pentru ambele generaţii – 1 – 2 tratamente pentru
prima şi 2 – 3 pentru cea de-a doua.
Duşmani naturali. Larvele de Laspeyresia pomonella sunt afectate de ciuperci – Beauveria
bassiana, bacterii – Bacillus cereus Bacillus thuringiensis, protozoare – Nosema carpocapsae,
nematode – Neoaplectana carpocapsae. Dintre paraziţii oofagi amintim pe Trichogramma
evanescens, Trichogramma embryophagum (Hymenoptera, Chalcididae), dintre cei larvari pe
Ascogaster quadridentatus, Microdus rufipes, Macrocentrus marginator, Meteorus
chrysophthalmus (Hymenoptera, Braconidae), Pristomerus vulnerator, Centeterus opprimator
(Hymenoptera, Ichneumonidae), Lixophaga variabilis (Diptera, Tachinidae) iar dintre parazitoizii
crisalidelor ihneumonidele Hemiteles carpocapsae, Liotryphon caudatus, Liotryphon punctulatus,
Coccygomimus turionellae, Itoplectis alternans.

Parthenolecanium corni Bouche – păduchele ţestos al prunului

Ordinul Homoptera, subordinul Sternorrhyncha, Coccinea

Parthenolecanium corni este o specie cosmopolită, răspândită la noi în toată ţara, mai
comună în zona deluroasă unde se cultivă prunul pe scară largă. Poate fi întâlnit şi în regiunile de
stepă şi câmpie, deoarece manifestă o polifagie accentuată, atacând nu numai prunul, caisul,
piersicul ci şi dudul, salcâmul, trandafirul, cornul, alunul sau chiar viţa de vie, alături de alţi
arbuşti şi plante ierboase (circa 80 de specii în total).
Morfologie. Ca toate coccinele, dimorfismul sexual este foarte accentuat. Masculii sunt
aripaţi, lungi de 4 – 6 mm, cu corpul de culoare brun-închis, cu aripile albe hialine cu apexul
roşcat. Femelele sunt aptere, apode, cu corp globulos brun-lucitor, protejat de un scut caracteristic.
Larvele sunt ovoidale, cu corpul lung de 0,35 – 0,52 mm turtit dorso-ventral, lucios.
Biologie şi ecologie. Parthenolecanium corni poate dezvolta o singură generaţie pe an pe
pomi fructiferi din familia rosaceelor şi două generaţii pe dud sau salcâm. Hibernarea se face în
crăpături ale scoarţei, la baza copacilor, pe frunze uscate pe sol sau la baza mugurilor, în stadiu de
larvă. Larvele sunt protejate de un strat secretat de glandele cerifere de pe faţa ventrală a corpului,
care le fereşte de îngheţ. Primăvara, la căldura soarelui, ceara se dizolvă iar larvele îşi reiau
activitatea. Astfel, se deplasează pe ramuri şi îşi aleg un loc unde îşi fixează trompa, devenind
sedentari. Acolo are loc transformarea în adulţi, după mai multe năpârliri succesive. Femelele
adulte apar în luna mai iar larvele care vor da naştere masculilor mai năpârlesc de două ori. După
acuplare, femelele depun ponta pe loc, sub propriul corp, care începe să se întărească. După 15 –
26 de zile apar larvele care se deplasează pe frunze unde se vor hrăni până la căderea acestora.
Inainte de căderea frunzelor, larvele se întorc pe ramuri şi se deplasează la baza mugurilor sau la
baza tulpinilor, unde năpârlesc şi se transformă în larve secundare ce vor intra în hibernare.
Larvele care cad pe sol odată cu frunzele năpârlesc şi vor petrece iarna pe frunzele uscate.
Dăunare. Inţepăturile larvelor produc debilitarea fiziologică a plantelor. De asemenea,
excrementele dulci permit dezvoltarea unei ciuperci din genul Capnodium care provoacă înegrirea
ramurilor.
Duşmani naturali. Larvele şi femelele sunt atacate de parazitoizi ca Blastotrix sericea şi
Coccophagus scutellaris.

Grapholitha funebrana Tr. – viermele prunelor

72
Ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Grapholitha funebrana face parte dintre dăunătorii livezilor de prun răspândit în toată ţara,
mai ales în regiunea deluroasă.
Morfologie. Adulţii ating 13 – 15 mm anvergură. Aripile anterioare sunt cenuşii-brunii
închis sau cenuşii albăstrui în partea bazală şi cenuşiu aurii către apex, cu o serie de pete negre
dispuse pe toată aripa, dintre care se remarcă dungile înguste negre paralele care bordează toată
marginea costală. Aripile postarioare au culoarea uniformă, brun-cenuşie.
Larvele au la maturitate 10 – 12 mm lungime, fiind de culoare roz ventral şi roşu aprins dorsal, cu
capul brun închis, pronotul şi segmentul anal brun-deschis cu pete negre.
Biologie şi ecologie. Grapholitha funebrana poate dezvolta în funcţie de condiţiile de
mediu 2 sau trei generaţii anuale în ţara noastră. Adulţii, nocturni, îşi fac apariţia eşalonat, în luna
mai şi zboară timp de 25 – 30 de zile. Ponta – circa 30 – 80 de ouă - este depusă de către femele pe
partea inferioară a frunzelor, pe fructe sau pe pedunculul acestora. După 6 – 8 zile apar larvele,
care pătrund în fructe şi se hrănesc cu pulpa acestora. După ce ating maturitatea, larvele părăsesc
fructele şi migrează la baza pomilor unde se adăpostesc sub scoarţă. Aici îşi construiesc coconi de
mătase în care se împupează. Adulţii apar la începutul lunii iunie şi dau naştere unei a doua
generaţii care se dezvoltă în iulie-august, larvele hrănindu-se cu fructele în curs de coacere sau
coapte. In septembrie, larvele părăsesc fructele şi se retrag pentru iernat, construindu-şi un cocon
de mătase în care are loc împuparea în timpul primăverii următoare. Iernarea se face sub scoarţă,
sub frunzele căzute pe sol sau în diferite resturi vegetale. Dezvoltarea acestei specii este puternic
influenţată de temperatură şi umiditate, temperaturile scăzute şi precipitaţiile abundente
determinând mortalităţi accentuate.
Dăunare. Fructele atacate de larve rămân mici, au aspect deformat şi cad pe sol.
Prunele coapte atacate au pete violacee, iar pe suprafaţa lor apar substanţe cleioase
caracteristice.
Combatere. Această specie poate fi combătută pe cale chimică cu insecticide
organofosforice aplicate primul la 6 – 8 zile după primele 2 – 3 zile de pontă la prima generaţie şi
4 – 6 zile după primele 1 – 2 zile de pontă ale celei de-a doua generaţii iar al doilea la 10 – 12 zile
după primul. Rezultate foarte bune se obţin prin utilizarea feromonilor de sinteză (AtraFUN,
Funemone, Reamol), aplicaţi la 5 – 8 zile de la maximul curbei de zbor.
Duşmani naturali. Ouăle de Grapholitha funebrana sunt parazitate de Trichogramma
evanescens şi Trichogramma embryophagum (Hymenoptera, Chalcididae) iar larvele de Enytus
exareolatus, Hemiteles hemipterus, Lissonota artemisiae (Hymenoptera, Ichneumonidae),
Asogaster quadridentatus, Apanteles laspeyresiella (Hymenoptera, Braconidae)

Myzus cerasi F. – păduchele negru al cireşului

Ordinul Homoptera, subordinul Sternorhyncha, Aphidinea

Specie cosmopolită polifagă şi migratoare, atacând nu numai cireşul şi vişinul ci şi plante

din flora spontană (Gallium, Asperula), este relativ frecventă la noi în ţară.
Morfologie. Femelele aripate au corpul de 1,7 – 2 mm lungime. Corpul este colorat brun-
negru, cu excepţia tibiilor şi a bazei femurelor, care sunt galbene. Proeminenţa codală este scurtă,
iar corniculele de asemenea (lungimea corniculelor este aceeaşi cu a articolului antenar 4).
Femelele aptere diferă de cele aripate. Astfel, talia lor este ceva mai mare, corpul lor
atingând 1,8 – 2 mm. Corpul lor este globulos, lucios, în întregime de culoare negru-brun.
Antenele sunt mai scurte decât corpul, cu articolele trei şi patru de culoare galbenă. Posterior
prezintă o excrescenţă de culoare neagră, mai scurtă comparativ cu cei doi corniculi.

73
 Biologie şi ecologie. In condiţiile ţării noastre, Myzus cerasi poate dezvolta mai multe
generaţii anuale – peste 10. Iernarea se realizează în stadiul de ou pe scoarţă sau la baza mugurilor.
Eclozarea larvelor are loc primăvara, în luna aprilie, odată cu desfacerea mugurilor. Din larve iese
prima generaţie de femele partenogenetice, care dau naştere la 3 – 5 generaţii de femele
fundatrigene aptere care se dezvoltă pe frunzele de cireş. In luna mai apar forme aripate care
migrează pe plante din flora spontană, unde se succed mai multe generaţii aripate şi nearipate
partenogenetice. Toamna apare generaţia sexupară care se reîntoarce pe cireş sau vişin şi dă
naştere generaţiei sexuate care depune ouăle de rezistenţă.
Dăunare. In urma înţepăturilor de afide, frunzele se răsucesc şi se usucă iar lăstarii se
curbează. Ca rezultat scade puterea de fructificare, iar dacă atacul are loc în pepiniere materialul
săditor prezintă tulburări de creştere.
Combatere. Pentru combatere, se recomandă stropiri cu insecticide organofosforice,
carbamice sau piretroide. Ca duşmani naturali sunt citaţi Ephedrus persicae şi Trioxys angelicae.

Rhynchites bacchus L. – gărgăriţa fructelor

Ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Rhynchites bacchus este răspândită în Europa şi Asia, fiind răspândit în toată ţara, în
regiunile deluroase şi de câmpie. Poate produce daune la o gamă destul de largă de pomi fructiferi
– măr, cais, vişin, cireş – dezvoltându-se de asemenea pe plante spontane.
Morfologie. Adulţii au 4,5 - 6,5 mm lungime, cu corpul colorat arămiu-roşcat. Rostrul este
violet, prezentând o carenă neagră longitudinală. Pe elitre sunt prezenţă peri scurţi, negri, iar pe
abdomen peri scurţi albi. Pe elitre există şiruri de rugozităţi fine, iar antenele şi tarsele picioarelor
sunt violaceu-albăstrui.
Larvele sunt lungi de 6 – 6,5 mm lungime la maturitate, apode, eucefale, cu corpul curbat, de
culoare gălbuie. Pe abdomen sunt prezenţi peri rari.
Biologie şi ecologie. Rhynchites bacchus poate prezenta o generaţie pe an sau o generaţie
la doi ani. Adulţii apar în luna aprilie hrănindu-se la început cu muguri apoi cu frunze tinere şi
fructe. După acuplare, femela depune ouăle în interiorul fructelor – uneori până la 20 de ouă pe un
singur fruct, în mici adâncituri săpate cu rostrul şi acoperite ulterior cu o secreţie a unei glande
anexe. Ponta constă din circa 125 de ouă. Larvele eclozează după 6 – 10 zile, stadiul larvar putând
dura mai mult de un an. La sfârşitul verii, larvele părăsesc coroanele copacilor îngropându-se în
sol, unde are loc crisalidarea. Adulţii apar în septembrie, se hrănesc un timp cu frunze apoi se
ascund în crăpăturile scoarţei, în sol sau în resturi vegetale, unde iernează. O parte din larve nu se
împupează şi îşi continuă dezvoltarea anul următor, când apar şi adulţii.
Dăunare. Adulţii retează incomplet codiţele de vişine sau cireşe. Larvele se hrănesc cu
pulpa şi cu seminţele fructelor, care putrezesc sau se mumifică şi cad. Adesea fructele sunt
infestate de diverse ciuperci reprezentând surse de infestare secundară.

Rhagoletis cerasi L. – musca cireşelor

Ordinul Diptera, subordinul Brachicera, familia Trypetidae

Specie răspândită în centrul şi estul Europei, Rhagoletis cerasi este prezentă la noi în ţară
în toate regiunile, mai puţin în zona montană. Atacă în special livezile de cireş şi vişin, putându-se
dezvolta deasemenea în specii spontane înrudite.

74
 Morfologie. Adulţii au corpul lung de 4 – 6 mm. Corpul este cenuşiu-bruniu, cu capul mai
deschis şi cu o pată caracteristică în formă de scut, galbenă, situată dorsal, pe metatorace. Dorsal,
pe mezotorace se află trei dungi negre dispuse longitudinal. Pe aripi se găsesc trei benzi fumurii
transversale situate în zona bazală o bandă – şi în zona discală – două benzi. Pete fumurii care nu
ating marginea inferioară se găsesc de asemenea în zona apicală şi discală.
Larvele, acefale şi apode au la maturitate 5 mm lungime, şi sunt de culoare albă.
Biologie şi ecologie. Adulţii apar în mai – iunie, iar după acuplare, femelele depun circa 100
– 200 de ouă, izolate, sub cuticula fructelor în apropierea pedunculului. Larvele eclozează după
circa 10 zile. Depunerea pontei şi dezvoltarea larvară este favorizată de temperatura ridicată.
Fructele în care au fost depuse ouăle se recunosc după petele caracteristice care apar pe pericarp în
zona depunerii. Larvele se hrănesc cu pulpa fructelor pe tot timpul dezvoltării larvare, care
durează 18 – 30 de zile. Ajunse la maturitate, larvele părăsesc fructele şi deplasează pe sol unde se
îngroapă şi unde are loc împuparea.
Dăunare. Larvele produc pagube mai ales la soiurile de cireş şi vişin tardive.
Combatere. Se recomandă săparea solului sau tratarea lui cu Lindan pentru distrugerea
adulţilor. In perioada de zbor a adulţilor se pot efectua tratamente preventive cu produse cu
toxicitate redusă.
Duşmani naturali. Larvele de Rhagoletis cerasi sunt atacate de o serie de himenoptere
parazitoide, ca Opius testaceus (Braconidae), Polypeza forsteri (Chalcididae), Gelis bremeri,
Phygadeuon weismani(Ichneumonidae).

Myzodes persicae Sulz. – păduchele verde al piersicului

Ordinul Homoptera, subordinul Sternorhyncha, Aphidinea

Păduchele verde al piersicului este o specie cosmopolită, prezentă în toată ţara, cu

precădere în zonele de câmpie şi de deal.
Morfologie. Femelele aripate au corpul lung de 1,4 – 2,2 mm, cu capul şi toracele negre şi
abdomenul verde-gălbui sau roşcat. Dorsal, pe abdomen există o pată neagră situată în jumătatea
postarioară, două dungi transversale şi patru perechi de pete laterale. Picioarele sunt brun-gălbui,
cu femurele şi tarsele negre iar antenele de aceeaşi lungime cu corpul sunt negre. Corniculele sunt
brune, prezentând striuri apicale.
Femelele aptere au corpul globulos, de 2,4 – 3 mm lungime, colorat verde deschis sau
închis. Capul are antene de aceeaşi lungime cu corpul, de culoare neagră cu baza articolului
antenar trei galben-verzui. Picioarele sunt gălbui, cu tarsele negre. Corniculele sunt lungi, de
culoare galben-verzui iar zona terminală a abdomenului este galben-pal.
Biologie şi ecologie. Myzodes persicae poate dezvolta 10 – 15 generaţii pe an, numărul
acestora putând fi mai mare în sere. Se poate dezvolta nu numai pe piersic, ci şi pe o serie de
solanacee – tomate, cartof – sfeclă, bumbac, salată. Ciclul de dezvoltare debutează primăvara cu
apariţia larvelor din ouăle de rezistenţă depuse de femelele generaţiei sexuate la baza mugurilor.
Prima generaţie – fundatrixul – apare în luna aprilie, urmând mai multe generaţii de fundatrigene
partenogenetice, care formează colonii mari pe faţa inferioară a frunzelor.
Dăunare. Inţepăturile afidelor produc băşicarea şi răsucirea frunzelor de piersic, care se
transformă în pseudococcidii; ulterior se îngălbenesc, se usucă şi cad. Solanaceele atacate sau
pomii tineri din pepiniere se îngălbenesc şi se debilitează.
Combatere. Pentru combatere, se recomandă stropiri cu insecticide organofosforice,
carbamice sau piretroide.
Duşmani naturali. O serie de prădători reduc puternic populaţiile de afide – Coccinella
septempunctata, Adonia variegata, Adalia bipunctata (Coleoptera – Coccinelidae), Epistrophe
balteata (Diptera, Syrphidae), Chrysopa carnea (Neuroptera, Chrysopidae), la fel ca şi

75
himenopterele afidiide Aphidius matricariae – deosebit de eficient în reducerea populaţiilor de
afide din sere, Lysiphlebus fabarum, Ephedrus persicae, Praon volucre, Diaertiella rapae.

Sciaphobus squalidus Gyll. – gărgăriţa mugurilor

Ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Specie europeană, gărgăriţa mugurilor este răspândită la noi în ţară în zonele de câmpie şi
de deal. Polifagă, Sciaphobus squalidus atacă un număr mare de plante cultivate şi spontane,
printre care mărul, părul, prunul, caisul, nucul, viţa de vie, distrugând mugurii.
Morfologie. Adulţii au corpul lung de 5 – 7 mm şi sunt de culoare neagră, cu elitrele
acoperite de solzi brun-cenuşii. Pe elitre se găsesc deasemenea striuri longitudinale.
Larvele au la maturitate aceleaşi dimensiuni ca şi adulţii, sunt eucefale, apode, de culoare
albicioasă, cu capul de culoare brună. Pe segmentele toracice şi abdominale se găsesc peri şi spini.
Biologie şi ecologie. Sciaphobus squalidus poate dezvolta în condiţiile ţării noastre o
generaţie la doi ani. In luna aprilie apar adulţii care încep să se hrănească cu mugurii iar mai târziu
cu părţi ale florilor şi cu frunze. După acuplare, femelele depun câte 40 – 60 de ouă pe partea
superioară a frunzelor, protejate de marginea frunzei îndoită şi lipită de femelă cu o secreţie care
se întăreşte în contact cu aerul. Eclozarea are loc 2 sau 3 săptămâni mai târziu, larvele căzând pe
sol şi se îngroapă, hrănindu-se cu rădăcini ale plantelor ierboase. După ce iernează, în anul
următor îşi reiau activitatea. Vara se îngroapă la adâncimea de 40 – 60 cm în sol unde îşi
construiesc o încăpere unde are loc împuparea. Adulţii ies din nimfe toamna, în luna septembrie şi
hibernează în sol, reluându-şi activitatea primăvara următoare.
Dăunare. Daunele sunt produse de adulţi, care sunt capabili să distrugă o mare parte din
mugurii florali şi mai târziu din flori şi frunze tinere. Suferă îndeosebi pomii tineri sau cei din
pepiniere.

76
10. Dăunători ai culturilor de leguminoase
Plantele leguminoase reprezintă alături de cereale şi solanacee baza alimentară pentru
populaţia umană. Dăunătorii cei mai importanţi care afectează aceste culturi sunt cei specializaţi
pe consumul boabelor, sau care se pot dezvolta şi pe boabele depozitate. Dăunătorii care se
hrănesc cu aparatul foliar al leguminoaseloe de regulă nu produc pagube notabile.
In cele ce urmează ne-am axat pe câteva din culturile de bază – respectiv cele de mazăre,
de fasole şi de soia. Dintre cei mai cunoscuţi dăunători ai leguminoaselor prezentăm mai jos
lepidopterul noctuid Autographa gamma – buha grădinilor de legume (specie polifagă, care poate
afecta toate tipurile de leguminoase), afidul Acyrtosiphon pisum – păduchele verde al mazării,
coleopterele Bruchus pisorum – gărgăriţa mazării, Sitona lineata – gărgăriţa frunzelor de mazăre,
Acanthoscelides obsoletus – gărgăriţa fasolei, şi lepidopterul Etiella zinckenella – molia păstăilor
de soia.

Acyrtosiphon pisum Harr. (sin. Acyrosiphon onobrychis B.Fons.) – păduchele verde al mazării
Ordinul Homoptera, subordinul Sternorrhyncha, Aphidinea

Acyrtosiphon pisum este răspândit în toată emisfera nordică temperată, în zonele unde se
cultivă leguminoase. In ţara noastră este frecventă mai ales în sudul, estul şi centrul ţării,
dezvoltându-se şi pe flora spontană.
Morfologie. Femelele aripate au corpul lung de 2,5 – 3,5 mm, de culoare verde palid cu
excepţia mezo şi metatoracelui, a extremităţii tibiilor şi tarselor, care sunt de culoare neagră.
Antenele sunt mai lungi decât corpul iar corniculele sunt de lungime medie, subţiri.
Femelele aptere au talia ceva mai mică – 2,2 – 3 mm şi corpul colorat în verde – generaţiile de
primăvară – sau brun închis – generaţiile de vară. Antenele sunt mai lungi decât corpul iar
corniculele, de asemenea destul de lungi sunt verzi cu vârful mai închis la culoare.
Biologie şi ecologie. Acyrtosiphon pisum dezvoltă la noi în ţară şase sau şapte generaţii
anuale. Ciclul de dezvoltare este asemănător cu al altor afide. Iernarea se face sub formă de ouă de
rezistenţă pe leguminoase perene sau în samulastra de mazăre iar eclozarea are loc primăvara,
după generaţia fundatrix urmând 6 – 7 generaţii de fundatrigene – partenogenetice vivipare, dintre
care primele 3 – 4 aptere. Fundatrigenele aripate se deplasează pe alte culturi unde dau naştere
altor 6 – 7 generaţii de virginogene aptere. Spre toamnă apare generaţia sexupară iar mai apoi cea
sexuată. Femelele depun 1 – 3 ouă de rezistenţă pe tulpinile unor leguminoase perene.
Dăunare. Acyrtosiphon pisum se poate dezvolta pe o gamă largă de leguminoase. Cele mai
afectate dintre cele cultivate sunt mazărea şi lucerna. Afidele formează colonii pe toate părţile
aeriene ale plantei, producând stagnarea creşterii, uscarea florilor, avortarea păstăilor sau
deformarea lor. Pe organele atacate se pot dezvolta ciuperci din genul Capnodium datorită
excrementelor dulci ale afidelor, care produc înegrirea plantelor. Deasemenea, acest afid transmite
o serie de virusuri.
Combatere. Pentru combatere se recomandă strângerea samulastrei de pe sol, toamna,
cultivarea de soiuri rezistente şi precoce, rotaţia culturilor, amplasarea culturilor de mazăre la
distanţă de 1 – 2 km de alte culturi de leguminoase perene care pot fi rezervor de afide. Dintre
tratamentele chimice se recomandă efectuarea de stropiri cu produse organofosforice sistemice.

77
 Duşmani naturali. Acyrtosiphon pisum este atacat de larvele şi adulţii coleopterului
coccinelid Adalia bipunctata şi este parazitat de himenoptere ca Praon dorsale, Aphidius ervi
(Aphidiidae).

Bruchus pisorum L. – “gărgăriţa” mazării

Ordinul Coleoptera, suprafamilia Bruchoidea, familia Bruchidae

Bruchus pisorum face parte dintre speciile devenite cosmopolite, la noi în ţară fiind prezent
peste tot, mai puţin în zona montană, fiind deosebit de frecvent în Muntenia şi Dobrogea.
Morfologie. Adultul are o serie de asemănări cu curculionidele – gărgăriţele propriu-zise –
de care se deosebeşte totuşi relativ uşor prin absenţa rostrului. Adulţii au 4 – 5 mm lungime,
corpul fiind oval-alungit de culoare brun-cenuşie. Pe corp se poate observa o pubescenţă brun-
roşcată. Protoracele prezintă lateral câte un dinte. Pe torace şi elitre se observă pete mai deschise
ce formează un desen de camuflaj. Deasemenea, pe elitre se observă striaţii longitudinale. Ultimul
segment abdominal este colorat în alb pe partea dorsală.
Oul este de formă ovală, este alb-gălbui, de 1,5 mm lungime.
Larva poate atinge 5 – 6 mm lungime, fiind la început oligopodă iar în ultimul stadiu apodă.
Culoarea corpului este gălbuie, cu capsula cefalică brună.
Pupa, liberă, are 4 – 5 mm lungime şi este gălbuie.
Biologie şi ecologie. Specie monofagă, Bruchus pisorum are în condiţiile ţării noastre o
singură generaţie. Adulţii hibernează, în locurile de depozit, în boabe etc. Apariţia adulţilor are loc
în aprilie, iar în zilele călduroase migrează în câmp, putând străbate în zbor peste 3 km. Se hrănesc
activ mai ales în zilele calde şi însorite, cu polen sau cu petalele florilor de mazăre. După acuplare
are loc depunerea pontei, care coincide cu formarea păstăilor şi se desfăşoară pe durata a circa 30
de zile. Femelele pot depune până la 150 – 200 de ouă, în grupe de până la 30 – 50 pe o singură
păstaie. După 8 – 10 zile apar larvele care pătrund în interiorul păstăilor şi ulterior în interiorul
boabelor, în fiecare ou dezvoltându-se o singură larvă. După 30 – 45 de zile, perioadă în care larva
năpârleşte de trei ori, larva roade un căpăcel în tegumentul bobului şi ulterior se împupează. La
sfârşitul lunii iulie şi începutul lunii august apar adulţii. O parte a adulţilor părăsesc boabele şi
caută locuri de hibernare în depozite sau în adăposturi în câmp iar o altă parte hibernează în
interiorul boabelor.
Dăunare. Adulţii produc pagube neglijabile, principalii dăunători fiind larvele care pot
consuma până la 50% din masa boabelor de mazăre. In acest fel, puterea germinativă a recoltei
scade, iar boabele care conţin excremente, exuvii şi adulţi sunt improprii pentru consumul
alimentar.
Combatere. In combaterea acestui dăunător se recomandă recoltarea la timp a recoltei şi
depozitarea ei în spaţii închise, la 120C, sau cu plase fine la ferestre care să interzică accesul
adulţilor. De asemenea, se pot efectua stropiri cu emulsii de Carbotex, Nogos sau aerosoli termici
pe bază de diclorvos sau pirimifosetil.
Duşmani naturali. Ouăle de Bruchus pisorum sunt atacate de himenopterul chalcidid
Uscana senex, iar larvele de braconidul Triaspis thoracicus.

Sitona lineata L. – gărgăriţa frunzelor de mazăre

Ordinul Coleoptera, suprafamilia Curculionoidea, familia Curculionidae

Specie holarctică, Sitona lineata este larg răspândită în toată ţara.

78
 Morfologie. Adulţii au corpul alungit, de 4 – 5 mm lungime, colorat cenuşiu. Elitrele,
protoracele şi capul prezintă dungi longitudinale mai deschise – trei pe protorace, câte patru pe
fiecare elitră formate din alternaţa solzilor închişi la culoare cu cei deschişi. Rostrul este foarte
scurt şi puternic lăţit, caracteristic. Larva este apodă, de culoare albă, cu capul brun, atinge la
maturitate 5 – 6 mm lungime. Pe fiecare segment abdominal se găseşte dorsal un rând transversal
de peri deşi, iar ventral câtedoi peri mai lungi.
Biologie şi ecologie. Sitona lineata prezintă un ciclu de dezvoltare cu o singură generaţie
anuală în condiţiile ţării noastre. Adulţii hibernează îngropaţi în sol ori sub resturile vegetale
rămase după recoltare. Primăvara, în luna aprilie, adulţii devin activi şi încep să se hrănească cu
frunze ale leguminoaselor spontane sau cultivate (alături de mazăre poate ataca de asemenea
lucerna). Adulţii se deplasează pe sol în zilele răcoroase şi în zbor în cele călduroase şi însorite,
când se înregistrează şi maxime de activitate. Timpul de viaţă al adulţilor este de 2 sau 3 luni.
După acuplare, femelele depun ponta formată din până la 1400 de ouă (de regulă în lunile mai –
iunie) în grupemici, pe frunze şi tulpini. Larvele apar după 2 – 3 săptămâni, iar după eclozare se
îngroapă la baza plantelor, hrănindu-se la început cu nodozităţile bacteriene de pe rădăcinile
leguminoaselor. După ce ating 2 mm lungime pătrund în interiorul rădăcinilor, unde se dezvoltă în
continuare săpând galerii. Durata stadiului larvar este de 30 – 50 de zile. După ce ating
maturitatea, larvele părăsesc rădăcinile, se îngroapă în sol la 15 -–20 cm, unde are loc împuparea.
Stadiul nimfal durează în jur de două săptămâni, adulţii apărând în luna iulie. Aceştia se hrănesc
pe diferite leguminoase, cu frunze, până toamna, când se retrag pentru hibernare.
Dăunare. Sitona lineata se poate dezvolta pe o serie de plante de cultură ca mazărea,
măzărichea, lintea, bobul, trifoiul, lucerna. Adulţii produc leziuni marginale caracteristice
frunzelor, iar larvele – care produc daunele cele mai importante – distrug nodozităţile bacteriene şi
debilitează întreaga plantă prin săparea de galerii în interiorul rădăcinilor. Pierderile de recoltă
apărute în urma atacului larvelor de Sitona lineata pot atinge 30%.
Combatere. Pentru combaterea gărgăriţei frunzelor de mazăre se recomandă tratamentele
chimice cu produse organoclorurate selective asupra adulţilor hibernanţi, ca şi alternanţa culturilor
şi efectuarea corectă a lucrărilor agrotehnice. Duşmani naturali. Dintre speciile de himenoptere
parazitoide care atacă larvele de Sitona lineata în literatura de specialitate sunt citate braconidele
Pygostolus falcatus, Lyophrion lituratus, Perilitus rutilus, Perilitus labialis, ca şi ciuperca
Beauveria bassiana.

Autographa gamma L. (sin. Plusia gamma L.) – buha grădinilor de legume, buha gamma
Ordinul Lepidoptera, familia Noctuidae

Specie larg răspândită în zona palearctică (şi mai nou şi pe continentul nord-american),
Autographa gamma este una dintre cele mai comune specii de lepidoptere din ţara noastră, fiind
prezentă în toate zonele, de pe litoral până în zona montană înaltă. Larvele acestei specii sunt larg-
polifage, consumând o serie de plante spontane din familiile Leguminosae, Gramineae,
Brasicaceae, Chenopodiaceae, Solanaceae etc.
Morfologie. Adulţii au anvergura de 40 – 45 mm, cu aripile anterioare de culoare brun-
închisă, cu o serie de desene complicate formate din pete de nuanţe mai închise sau mai deschise
ca şi dinlinii fine albe. Caracteristică speciei este pata argintiu-aurie de forma literei greceşti
gamma, situată în mijlocul zonei discale a aripilor. Aripile posterioare sunt cafeniu-deschise, cu o
bordură marginală lată mai închisă la culoare. Pe torace există un grup de solzi cafenii lungi care
formează două proeminenţe caracteristice.
Ouăle sunt eliptice, alb-verzui, de 0,5 – 0,6 mm lungime.

79
Larvele au la maturitate 38 – 45 mm lungime, caracterizându-se prin faptul că nu are decât două
perechi de picioare abdominale false în zona centrală a abdomenului (cotar fals). Corpul larvei
este colorat în verde-deschis, cu 6 dungi longitudinale gălbui.
Biologie şi ecologie. Autographa gamma prezintă un ciclu de dezvoltare cu două generaţii
anuale în condiţiile ţării noastre. Iernarea se face în sol (ca şi în cazul altor lepidoptere noctuide)
fie ca larvă în ultimul stadiu fie ca nimfă. Prima generaţie apare în aprilie – iunie, iar a doua cel
mai târziu în octombrie-noiembrie. Adulţii apar devreme, având zborul nocturn. Ponta, constând
din circa 500 de ouă este depusă sub formă de grupe mici sau ouă izolate pe faţa inferioară a
frunzelor. După 10 – 12 zile apar larvele, stadiul larvar durând circa 20 – 30 de zile. Inainte de
împupare, larvele construiesc pe faţa inferioară a frunzelor un cocon rar de fire de mătasede
culoare albă, unde are loc crisalidarea. După 12 – 14 zile apar adulţii noii generaţii. Larvele acestei
generaţii hibernează, pentru a-şi relua activitatea primăvara următoare.
Dăunare. Larvele pot produce pagube mari diferitelor culturi de plante, cele de mazăre
fiind printre cele mai puternic afectate. Defoliera poate fi aproape totală, rămânând intacte doar
nervurile. Larvele mature pot de asemenea consuma şi bobocii florali.
Combatere. Ca măsuri agrotehnice se recomandă arături adânci de toamnă, ca şi
distrugerea buruienilor care pot funcţiona ca plante-gazdă intermediare. Dintre tratamentele
chimice, se pot obţine rezultate bune cu insecticide organofosforice sau piretroide; deasemenea,
rezultate foarte bune se obţin prin utilizarea capcanelor feromonale cu feromonul specific
Atragam.
Duşmani naturali. Ouăle de Autographa gamma sunt parazitate de Trichogramma
evanescens (Hymenoptera, Chalcidoidea), larvele de ciuperci ca Beauveria bassiana sau
himenoptere – Pimpla examinator, Opius nitidulator, Amblyteles vidatorius, Euplectes bicolor sau
diptere tachinide – Tachina larvarum, Bucentes cristata, ca şi de o serie de păsări insectivore.

Acanthoscelides obsoletus Say (Acanthoscelides obtectus Say – “gărgăriţa” fasolei

Ordinul Coleoptera, suprafamilia Bruchoidea, familia Bruchidae

Acanthoscelides obsoletus este de asemenea cosmopolită iar la noi în ţară este prezentă în
toate zonele, dăunând mai ales în depozite şi mai puţin în câmp.
Morfologie. Adulţii au corpul oval, lung de 2,5 – 4 mm, culoarea de fond fiind cenuşiu
roşcat, cu capul negru, striuri longitudinale pe elitre, care sunt prevăzute şi cu pete mici
negricioase. Protoracele este triunghiular, iar antenele au lungime medie. Pigidiul şi picioarele ca
şi articolele bazale ale antenelor sunt roşcate. Larvele sunt oligopode la eclozare şi apode în
ultimul stadiu.
Oul este alb, oval, de culoare, lung de 0,6 mm.
Larvele tinere au corpul alungit, alb. Corpul la maturitate este masiv, curbat, are 4 - 5 mm,
culoarea albă şi capul brun-deschis.
Pupa este liberă, alb-gălbuie, de 3,7 – 4 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Acanthoscelides obsoletus poate dezvolta la noi în ţară între două şi
patru generaţii anuale. Dintre aceste generaţii, prima se desfăşoară în câmp iar celelalte în
depozite. Adulţii hibernează în depozite, boabe de fasole etc, şi se deplasează în câmp la sfârşitul
lunii iunie. După împerechere, femelele rod pe linia de sutură a tecilor păstăilor un orificiu în care
depun ulterior ouăle. Ponta constă din circa 40 – 100 de ouă, într-o singură păstaie fiind depuse
până la 10 – 20. După 10 – 15 zile apar larvele care pătrund în boabe unde se hrănesc pe seama
cotiledoanelor. După 15 – 30 de zile ajung la maturitate şi rod un orificiu în tegumentul boabelor.
După 5 – 18 zile cât durează stadiul nimfal, apar adulţii. De regulă, la recoltare, în boabele de
fasole se află larve sau nimfe, adulţii apărând în depozite Aici se succed următoarele două

80
generaţii, femelele depunând ouăle pe boabe, dar şi pe ambalaje sau pe pereţi. De obicei, femelele
depun un număr mai mic de ouă – 40 – 80.
Dăunare. Acanthoscelides obsoletus se poate dezvolta nu numai pe fasole, dar şi pe năut,
soia sau alte leguminoase. Larvele sunt cele care dăunează, distrugând o parte din masa
cotiledoanelor. Boabele astfel atacate devin improprii consumului. Intr-un singur bob se pot
dezvolta până la 28 de larve, iar pierderile de recoltă sunt destul de mari şi în câmp şi în depozite.
Combatere. Acanthoscelides obsoletus poate fi combătut în mod similar cu Bruchus
pisorum - prin recoltarea la timp a recoltei şi depozitarea ei în spaţii închise, la 12 0C, sau cu plase
fine la ferestre care să interzică accesul adulţilor. Scăderea temperaturilor din depozit la 4 0C
determină mortalităţi în masă a larvelor şi adulţilor. De asemenea, se pot efectua stropiri cu
emulsii de Carbotex, Nogos sau aerosoli termici pe bază de diclorvos sau pirimifosetil.

Etiella zinckenella Tr. – molia păstăilor de soia

Ordinul Lepidoptera, familia Phycitidae

Specie de origine tropicală, Etiella zinckenella a devenit cosmopolită şi este prezentă în

numeroase regiuni ale globului. La noi în ţară este prezentă mai ales în Muntenia de est şi
Moldova. Larvele se pot dezvolta şi pe alte plante, cum sunt salcâmul sau Caragana arborescens.
Morfologie. Adulţii au 20 - 25 mm anvergură. Aripile anterioare au fondul brun-cenuşiu,
cu o bandă îngustă albicioasă pe marginea costală şi o dungă transversală portocalie în zona
bazală. Aripile posterioare au culoare cenuşie, cu traseul nervurilor marcat.
Larvele au 11 – 22 mm lungime, fiind de culoare variabilă – albicioasă, verzuie, gălbuie, roz,
verde-cenuşie sau roşcată, cu două dungi longitudinale dorsale roşcate. Stigmele sunt mari,
proeminente, de culoare neagră.
Biologie şi ecologie. La noi în ţară, Etiella zinckenella poate dezvolta două sau trei
generaţii anuale. Prima generaţie apare în aprilie-iulie, a doua în august iar a treia generaţie
toamna. Iernarea se face în faza de nimfă, în camerele de împupare din sol. Ponta – până la 300 de
ouă - este depusă sub formă de ouă izolate sau în grupe de 7 – 15 pe păstăile tinere de soia (sau de
alte legunimoase). După eclozare, larvele pătrund în păstăi şi rod boabele; stadiul larvar durează
circa 30 de zile. La maturitate, larvele se îngroapă în sol, unde îşi construiesc o cameră de
împupare şi un cocon în interiorul căruia are loc crisalidarea.
Dăunare. Larvele produc daune importante, putând distruge aproape toate boabele din
păstăile de soia, pe care le lasă pline cu exuvii şi excremente. După consumarea boabelor, larvele
se mută în păstăile vecine. De asemenea sunt atacate păstăile de mazăre, măzăriche, linte, lupin
sau salcâm.
Combatere. Se recomandă îndepărtarea leguminoaselor spontane, utilizarea unor soiuri
timpurii de soia, irigarea culturilor (deoarece umezeala împiedică împuparea larvelor), treierarea la
timp a recoltelor de soia, mazăre pentru distrugerea larvelor, arăturile adânci de toamnă. Dintre
tratamentele chimice se pot folosi produse organofosforice ca şi cele piretroide.
Duşmani naturali. Larvele de Etiella zinckenella sunt parazitate de o serie de himenoptere
ca Habrobracon hebetor, Bracon piger, Apanteles lacetus (Braconidae), Liotryphon subglabratus,
Pristomerus vulnerator, Scambus ventricosus (Ichneumonidae).

81
11. Dăunători ai culturilor de sfeclă
Dintre plantele tehnice sfecla de zahăr ocupă un rol important, motiv pentru care
prezentăm în continuare unii din cei mai comuni dăunători - Aphis fabae – păduchele negru al
sfeclei, Cassida nebulosa – gândacul ţestos al sfeclei, Blitophaga undulata – gândacul negru al
sfeclei, Tanymecus palliatus – răţişoara sfeclei, Bothynoderes punctiventris – gărgăriţa cenuşie a
sfeclei. Acestora li se adaugă şi alte specii, toate fiind deasemenea dăunătoare şi în culturile de
sfeclă furajeră: coleopterul Chaetocnema tibialis – puricele de pământ al sfeclei, omida de stepă
Loxostege sticticalis, musca cenuşie Pegomyia betae sau nematodul Heterodera schachtii.

Aphis fabae Scop. – păduchele negru al sfeclei de zahăr

Ordinul Homoptera, subordinul Sternorrhyncha, Aphidinea

Specie cosmopolită, Aphis fabae afectează mai ales culturile de sfeclă, dar şi cele de bob.
Este o specie polifagă, dezvoltându-se de asemenea pe specii spontane de chenopodiacee şi
polygonacee etc.
Morfologie. Femelele aripate au corpul lung de 1,4 – 2,2 mm, de culoare închisă – neagră
lucioasă, brun-negricioasă sau brun-verzui închis. Antenele şi picioarele sunt negre, iar corniculele
sunt scurte. Femelele aptere au corpul globulos, lung de 1,8 – 2,5 mm, de culoare neagră sau
neagră verzuie mată. Antenele sunt colorate negru la bază şi vârf şi verzui în zona mediană.
Picioarele au femurele de culoare brună, tibiile galbene, cu extremitatea distală fumurie şi tarsele
negre. Corniculele sunt scurte, negre, cilindrice, iar extremitatea codală, conică, este scurtă.
Masculii au corpul mai îngust, triunghiular.
Biologie şi ecologie. Ciclul de dezvoltare are similarităţi cu cel al altor afide, prezentând la
noi în ţară până la 12 generaţii. Specia este migratoare, dezvoltându-se la început pe Viburnum,
Phyladelphus, Evonymus iar mai apoi pe o serie de plante cultivate sau spontane – sfeclă, fasole,
bob, salată, floarea soarelui, pălămidă, lobodă. Femelele fundatrix apar în luna aprilie, iar ulterior
pe planta gazdă primară se dezvoltă mai multe generaţii de fundatrigene aptere, partenogenetice şi
vivipare. Din a doua generaţie de fundatrigene încep să apară generaţii de virginogene aripate care
migrează pe plante ierboase, unde se vor dezvolta circa 7 – 8 generaţii de virginogene aptere sau
aripate. După lignificarea lăstarilor plantelor lemnoase, afidele se mută pe plantele ierboase.
Toamna apare generaţia sexupară iar apoi generaţia sexuată. Femelele generaţiei sexuate depun în
crăpăturile scoarţei copacilor sau arbuştilor 3 – 4 ouă de rezistenţă din care vot ieşi primăvara
femelele fundatrix.
Dăunare. Afidele formează colonii compacte pe faţa inferioară a frunzelor, iar înţepăturile
determină răsuciri ale frunzelor (acestea formează pseudocecidii). In culturile semincere, în urma
atacului florile rămân sterile, iar datorită excrementelor dulci, pe frunzele de sfeclă apar ciuperci
din genul Capnodium care produc fumagină. De asemenea, prin înţepăturile afidelor sunt
vehiculate o serie de boli virale.

82
 Combatere. Combaterea păduchelui negru al sfeclei implică aplicarea asolamentelor de
lungă durată, practicarea arăturilor adânci de toamnă, distrugerea buruienilor din familiile
Polygonaceae şi Chenopodiaceae, ca a arbuştilor din genurile menţionate anterior. De asemenea,
este recomandată instalarea culturilor departe de păduri. Dintre tratamentele chimice, se
recomandă cele asupra plantelor gazdă primare, cu insecticide organofosforice de contact sau
sistemice, de tip piretroid. Duşmani naturali. Aphis fabae este atacat de o serie de specii prădătoare
– coleoptere coccinelide şi stafilinide, diptere sirfide, neuroptere chrysopide. De asemenea,
himenoptere parazitoide afidiide pot reduce efectivele de păduche negru; în urma acţiunii
duşmanilor naturali, până la 75% din populaţiile acestui dăunător pot fi distruse.

Blitophaga undulata Mull. (sin. Aclypea undulata Mull., Blitophaga reticulata F.) – gândacul
negru al sfeclei
Ordinul Coleoptera, familia Silphidae

Specie palearctică, Blitophaga undulata este răspândită larg în Europa, ca şi la noi în ţară,
fiind mai comună în Transilvania.
Morfologie. Adulţii au corpul lung de 10 – 15 mm, aproximativ dreptunghiular, de culoare
negru-mat. Pe partea dorsală a corpului există o pubescenţă deasă formată din peri scurţi gălbui
sau albicioşi. Antenele au capătul distal uşor îngroşat. Pe protorace există punctuaţii fine iar pe
elitre sunt prezente trei carene longitudinale din care cea externăprezintă terminal un tubercul
caracetristic. Oul este alb-gălbui, de formă ovală, lung de 1,5 mm. Larvele sunt de tip oligopod,
atingând la maturitate 10 – 14 mm. Au corpul oval, mai lat anterior, turtit dorso-ventral, colorat
negru-cenuşiu lucios. Penultimul segment abdominal prezintă doi cerci scurţi.
Biologie şi ecologie. In condiţiile ţării noastre, Blitophaga undulata dezvoltă o singură
generaţie anuală. Adulţii hibernează sub resturi vegetale, în crăpăturile scoarţei copacilor sau în
frunzarul de pădure. In aprilie adulţii îşi fac apariţia, hrănindu-se cu o serie de plante spontane din
familiile Chenopodiaceae, Brasicaceae, Solanaceae, Gramineae; apar în culturile de sfeclă în
cursul lunii mai, la sfârşitul acestei luni având loc şi împerecherea. Adulţii se hrănesc şi ziua şi
noaptea pe timp călduros, pe vreme rece şi ploioasă stând ascunşi în vegetaţie. Depunerea pontei –
care poate conţine 100 – 120 de ouă - are loc până în luna iulie, ouăle fiind depuse izolat, în sol, la
1 – 5 cm adâncime lângă coletul plantelor. După 5 – 7 zile apar larvele, care se hrănesc cu frunze.
După 20 – 25 zile, larvele ajung la maturitate şi se îngroapă în sol pentru împupare. Stadiul nimfal
durează până la 7 – 10 zile, adulţii apărând la suprafaţă pentru a se hrăni de asemenea cu frunze.
Toamna, adulţii se retrag pentru iernare.
Dăunare. Dăunează atât adulţii cât şi larvele, atacând limbul foliar care uneori poate fi
complet distrus.
Combatere. Pentru combaterea gândacului negru se recomandă aplicarea asolamentelor,
însămânţarea timpurie şi îndepărtarea buruienilor din culturi. Dintre tratamentele chimice se pot
utiliza prăfuiri cu Lindatox sau stropiri cu produse organofosforice, carbamice sau piretroide.

Cassida nebulosa L. – gândacul ţestos al sfeclei

Ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Cassida nebulosa este o specie holarctică, relativ comună la noi în ţară mai ales în zonele
de câmpie din sudul şi estul ţării.
Morfologie. Adulţii sunt uşor de recunoscut. Corpul este lung de 55 – 75 mm, de culoare
cafenie roşcată, cafenie verzuie sau cu luciu metalic verde, cu protoracele şi elitrele lăţite,
depăşind mult corpul; capul nu este vizibil dorsal, fiind protejat de scutul protoracic. Pe protorace

83
şi pe elitre sunt prezente pete neragulate închise. Ventral, corpul are culoare neagră. Larvele au
corpul oval alungit, uşor îngusta posterior, de culoare verde-pal. Capul este brun prezentând lateral
apofize membranoase cu peri scurţi, groşi şi ramificaţi. Ultimul segment abdominal prezintă un
picior abdominal fals, iar dorsal perzintă două apofize lungi. De aceste apofize se prinde sacul
stercoral, format din exuvii şi excremente. La maturitate larvele ating 7,3 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Cassida nebulosa poate dezvolta una sau două generaţii pe an –
ultimul caz înregistrându-se în anii secetoşi. Adulţii iernează sub frunzar, în sol sau sub resturile
vegetale de pe sol. La sfârşitul lunii aprilie adulţii ies din hibernare, începând să se hrănească cu
frunzele unor plante spontane sau cultivate din familia Chenopodiacee. Imperecherea are loc după
circa o săptămână de la apariţie, iar ulterior femelele încep să depună ouăle în grupe de 5 – 10 pe
faţa inferioară a frunzelor, ouăle fiind lipite între ele cu o substanţă care se întăreşte în aer. Ponta
poate conţine până la 1000 de ouă, o femelă putând depune până la 30 de ouă pe zi. După 10 – 12
zile apar larvele, care se hrănesc de asemenea pe plante spontane sau cultivate. Dezvoltarea
larvară durează 21 – 22 de zile, ulterior larvele fixându-se pe faţa inferioară a frunzelor unde se
împupează. Stadiul nimfal durează una sau două săptămâni. Adulţii noii generaţii apar în luna
iulie, care se hrănesc activ timp de 16 – 17 zile, iar mai apoi se retrag pentru hibernare. Inainte de
a se retrage pentru hibernare, culoarea lor se închide.
Dăunare. Produc daune larvele secundare care migrează pe culturile de sfeclă după o
perioadă de hrănire pe plantele spontane. Larvele şi adulţii consumă mezofilul foliar, la atacuri
puternice, poate fi distrus în întregime aparatul foliar, cu excepţia nervurilor principale.
Combatere. Se recomandă distrugerea buruienilor din familia Chenopodiacee din culturile
agricole, ca şi efectuarea de arături adânci de toamnă. La atacuri puternice se pot aplica tratamente
cu insecticide de sinteză – Carbetox, Sinoratox etc.
Duşmani naturali. Populaţiile de Cassida nebulosa sunt controlate de o serie de parazitoizi,
ca Closterocercus ovulorum, Trichogramma evanescens – pe ouă, Tetrastychus bruzonnis,
Tetractychus rhosaces, Brachimeria vitripennis, Brachysicha pungens – pe larve, Chalcis
punctulata, Pteromalus sp. – pe pupe.

Tanymecus palliatus Fabr. (sin. Tanymecus graminicola Ol., T. reveilieri Tourm. – răţişoara sfeclei
Ordinul Coleoptera, suprafamilia Curculionoidea, familia Curculionidae

Tanymecus palliatus are o răspândire generală la noi în ţară, apărând adesea împreună cu
Tanymecus dilaticollis şi Bothynoderes punctiventris, fiind mai frecventă în sudul ţării şi
Transilvania. Specie polifagă, putându-se dezvolta pe plante spontane – diferite graminee,
Convolvulus – sau cultivate – porumb, floarea soarelui, tutun, plante din familia Leguminosae –
produve cele mai mari daune la sfecla de zahăr şi sfecla furajeră.

84
Morfologie. Adulţii au corpul de 10 – 12 mm lungime, de culoare neagră. Pe toată suprafaţa
corpului se află solzi deşi de culoare gri-cafenie. Capul prezintă un rostru scurt şi lat, cu o carenă
mediană dispusă longitudinal. Pe elitre se observă unele zone cu solzi albicioşi, ceea ce determină
formarea unui desen de dezagregare. Ca formă, elitrele au baza lată şi vârful îngustat. Aripile
posterioare sunt reduse, adulţii fiind incapabili de zbor.
Ouăle sunt eliptice, lungi de 0,9 – 1,2 mm, galbene-pal la depunere şi mai apoi cafenii.
Larvele sunt eucefale, apode, alb, atingând la maturitate 12 –14 mm lungime. Capsula cefalică
este gălbui-cafenie. Corpul este subcilindric, curbat dorsal.
Biologie şi ecologie. Tanymecus palliatus prezintă în zona ţării noastre o generaţie la doi
ani. Adulţii iernează în sol (uneori iernarea poate fi efectuată şi de larve). In lunile aprilie şi mai,
adulţii îşi fac apariţia, la început pe vegetaţia spontană şi apoi pe plantele cultivate. In această
perioadă are loc acuplarea şi începe depunerea pontei – o femelă putând depune până la 300 - 700
de ouă – fenomen care durează până în luna iulie. Ouăle sunt depuse în grupe de 20 – 30 la 2 – 4
cm adâncime în sol, în apropierea plantelor-gazdă. Larvele apar după 18 – 25 de zile şi se hrănesc
cu rădăcinile plantelor, la adâncimi de 15 - 16 cm. Stadiul larvar durează 13 – 14 luni, în care este
intercalată o hibernare în stadiul larvar. Primăvara celui de-al doilea an larvele îşi reiau activitatea
şi se hrănesc până n iunie sau iulie, când se îngroapă în sol la adâncime mare – pâna la 1 m
adâncime, unde îşi sapă camere de împupare ovale. Stadiul nimfal durează 2 – 3 săptămâni, adulţii
apărând în ultimele zile ale lunii iulie; ei rămân în adăposturile de împupare până anul următor
când îşi încep activitatea.
Dăunare. Daunele cele mai importante sunt cele pe care le produc adulţii primăvara,
aceştia putând să distrugă complet aparatul foliar al tinerelor plantule de sfeclă, sau le pot reteza
coletul. In cazul unor atacuri puternice poate fi distrusă în întregime recolta. Pagubele produse de
larvele care se hrănesc pe seama aparatului radicular al plantelor mari sunt nesemnificative.
Combatere. Pentru evitarea pagubelor produse de Tanymecus palliatus se recomandă
practicarea asolamentelor, efectuarea de arături de toamnă adânci şi distrugerea buruienilor prin
praşile repetate. In ce priveşte combaterea chimică, se pot utiliza prăfuri cu Lindatox (sau săparea
de şanţuri cu acest insecticid în jurul culturilor la atacuri puternice), administrarea de insecticide
granulate la însămânţare.

Bothynoderes punctiventris Germ. (sin. Cleonus punctiventris Germ.) – gărgăriţa cenuşie a sfeclei
Ordinul Coleoptera, suprafamilia Curculionoidea, familia Curculionidae

85
 Bothynoderes punctiventris este larg răspândită în Europa Centrală, Orientală şi de sud-est,
la noi în ţară fiind prezentă mai ales în sudul şi sud-vestul ţării.
Morfologie. Adulţii au corpul de 10 – 13 mm lungime, de culoare cenuşie (datorită
solzilor) pe partea dorsală; pe partea ventrală apar pete de culoare neagră. Rostrul este relativ
scurt, cu trei carene longitudinale, cea mediană continuându-se cu o carenă similară pe protorace,
care este alungit. Elitrele au vârful rotunjit, prezentând striaţii longitudinale formate din 10 şiruri
de solzi mai închişi la culoare. In treimea posterioară se observă o bandă negricioasă oblică şi o
pată albă rotundă.
Larvele sunt eucefale apode, cu corpul gros, curbat dorsal, lung de 12 – 14 mm, de culoare alb-
gălbuie şi cu capsula cefalică brună.
Biologie şi ecologie. Ciclul de dezvoltare al acestei specii se desfăşoară cu o generaţie
anuală. Iernarea se face ca adult, în sol, la 20 – 25 cm adâncime, în interiorul camerelor de
împupare. In luna aprilie, adulţii apar la suprafaţa solului, hrănindu-se la început cu plante
spontane din familia Chenopodiacee – lobodă, ştir, ştevie, iar ulterior migrând pe vulturile de
sfeclă. Migrarea se face prin zbor în zilele calde şi însorite şi prin mers în cele răcoroase, adulţii
putând ajunge astfel la 30 – 40 km de locul de iernare. Acuplarea are loc tot în luna aprilie,
femelele începând să depună ulterior ponta. Aceasta, formată din 150 – 300 de ouă, este depusă pe
durata a 40 – 60 zile. Ouăle sunt depuse în sol, la mică adâncime, în apropierea plantelor gazdă.
După apariţie, larvele pătrund mai adânc în sol şi atacă rădăcinile, săpând cavităţi laterale sau
consumând vârful. După un stadiul larvar de 65 de zile, larvele îşi construiesc camerele de
împupare în sol. Aici, după 16 – 18 zile apar adulţii care rămân în sol până primăvara următoare.
Dăunare. Daunele sunt produse atât de adulţi – care pot reteza coletul plantulelor abia
răsărite sau pot distruge aparatul foliar al acestora – cât şi de larve, care rănesc rădăcinile, fapt ce
produce tulburări de creştere şi favorizează instalarea unor ciuperci care provoacă putrezirea.
Combatere. Dintre măsurile agrotehnice se recomandă efectuarea arăturilor adânci de
toamnă şi practicarea asolamentelor (cu toate că adulţii sunt capabili să străbată distanţe mari).
Dintre metodele chimice menţionăm folosirea de sămânţă drajată sau prăfuirea cu Lindatox; de
asemenea, sunt eficiente măsurile chimice de combatere a răţişoarei sfeclei – Tanymecus palliatus.
Duşmani naturali. Populaţile de Bothynoderes punctiventris sunt controlate de o serie de
duşmani naturali, începând cu ciuperci ca Beauveria bassiana, Metarrhyzium anisopliae,
Tarichnium cleoni, Sorosporella uvella, Fusarium sp. şi continuând cu coleoptere carabide –
Pterostichus melas, Ophonus griseus, histeride – Hister bipustulatus etc.

Scrobipalpa ocellatella Byd. – molia sfeclei

Ordinul Lepidoptera, familia Gelechiidae

Specie răspândită în zonele din jurul Mării Mediterane, Scrobipalpa ocellatella este
prezentă la noi în ţară cu precădere în sudul ţării – Banat, Muntenia şi Dobrogea.
Morfologie. Adulţii au 10 – 13 mm anvergură, cu aripile anterioare lanceolate, de culoare
brun-cenuşie, cu o pată caracteristică ocelară în centrul zonei discale. Aripile posterioare, alungite,
sunt cenuşii. Ambele aripi au pe marginea externă solzi nungi. Larva atinge la maturitate 10 – 14
mm lungime, având corpul de culoare roşu-cărămizie.
Biologie şi ecologie. Scrobipalpa ocellatella prezintă la noi în ţară de la 3 la 5 generaţii
anuale. Larvele mature sau crisalidele iernează sub resturile vegetale din câmp sau în depozite.
Adulţii apar în aprilie-mai, zburând pe timpul nopţii. Depunerea pontei – circa 35 – 350 de ouă în
total – are loc în grupe de 5 – 11 pe limbul frunzelor sau pe peţiol, timp de 19 – 31 zile. La această
specie s-a observat şi o reproducere de tip partenogenetic. Larvele apar după 4 – 14 zile şi încep să
se hrănească rozând galerii la început în grosimea limbului foliar iar mai apoi se mută pe colet sau

86
pe rădăcini. După 17 – 25 de zile, larvele se îngroapă în sol la baza plantelor unde are loc
împuparea într-un mic cocon din fire de mătase pe care se prind granule de sol sau resturi de
plante. Durata stadiului nimfal depinde direct de temperatură, poate fi de 9 – 18 zile.
Dăunare. Larvele din primul stadiu sapă galerii sinuoase în grosimea parenchimului foliar,
iar ulterior, odată cu creşterea minează peţiolul şi coletul (acesta se poate adesea rupe). Larvele
generaţiilor de vară se dezvoltă în special la nivelul coletului, sau atacă ramurile florale şi
seminţele. In urma acţiunii larvelor plantele sunt debilitate, florile avortează şi seminţele sunt
distruse. De asemenea, în galerii se pot instala ciuperci inferioare care determină putrezirea.
Combatere. Se recomandă strângerea resturilor vegetale de pe sol, practicarea
asolamentelor, arăturile adânci de toamnă şi semănatul de timpuriu primăvara ca şi distrugerea
buruienilor. Dintre tratamentele chimice, pot fi menţionate tratarea seminţelor cu Heptaclor,
combaterea în culturi cu produse organofosforice sau organoclorurate.
Duşmani naturali. Larvele de Scrobipalpa ocellatella sunt distruse de furnici – Formica
fusca, Lasius niger, larve de neuroptere chrysopide, heteroptere din genul Nabis şi sunt parazitate
de himenoptere braconide ca Chelonella contracta, Agathis sp.

12. Dăunători ai culturilor de lucernă

Alături de gramineele furajere, o deosebită importaţă pentru hrana animalelor domestice au
culturile de leguminoase – în special lucernă şi trifoi. Si aceste culturi sunt afectate la rândul lor de
o serie de dăunători, însă spre deosebire de alte cazuri, aceste specii nu produc niciodată
distrugerea în totalitate a recoltei. Câteva dintre aceste specii sunt coleopterele Phytodecta
fornicata – gândacul roşu al lucernei, Subcoccinella vigintiquatorpunctata – buburuza lucernei,
Otiorrhynchus ligustici – gărgăriţa rădăcinilor de lucernă, Hypera variabilis – gărgăriţa frunzelor
de lucernă – ultimele două putând ataca însă şi culturile de fasole sau mazăre, Tychius flavus –
gărgăriţa seminţelor de lucernă.

Phytodecta fornicata Brugg. – gândacul roşu al lucernei

Ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

87
 Specie europeană prezentă în toate zonele ţării, Phytodecta fornicata este unul din
principalii dăunători ai culturilor de lucernă.
Morfologie. Adulţii au corpul emisferic-alungit, de 5 – 7 mm lungime. Culoarea de fond
este roşie cărămizie; pe protorace există două pete negre dorsale care adesea pot fuziona. Pe elitre
se găsesc 5 pete negre caracteristice, scutelumul fiind de asemenea negru. Neagră este şi partea
ventrală a corpului.
Larva este lungă de 9 – 10 mm la maturitate, cu corpul colorat galben-cenuşiu, cu capul şi partea
dorsală a pronotului mai închise. Pe segmentele toracice şi abdominale sunt prezenţi tuberculi cu
peri scurţi.
Biologie şi ecologie. Phytodecta fornicata prezintă o singură generaţie anuală. Adulţii
iernează în sol, la 10 – 15 cm adâncime, reluându-şi activitatea în primele zile ale lunii aprilie. In
luna aprile are loc acuplarea, femela depunând ulterior ouăle pe frunzele de lucernă sau pe peţiol,
în grupe de 5 – 20. Ponta constă din până la 600 de ouă. Larvele apar la sfârşitul lunii aprilie şi
începutul lunii mai, stadiul larvar durând circa o lună. La maturitate, larvele se îngroapă în sol
unde are loc împuparea. Adulţii apar în luna iulie. Ei se hrănesc un timp activ, după care se retrag
di n nou în sol pentru estivare, care se continuă cu hibernarea.
Dăunare. Adulţii şi larvele, care produc defolieri în culturile de lucernă.
Combatere. Se recomandă practicarea asolementelor, grăparea culturilor infestate sau
tratamentele chimice cu produse organofosforice sau organoclorurate şi piretroide.
Duşmani naturali. Dintre speciile care limitează efectivele de Phytodecta fornicata
menţionăm dipterul tachinid Meigenia bisignata.

Subcoccinella vigintiquatorpunctata L. – buburuza lucernei

Ordinul Coleoptera, familia Coccinellidae

Cu toate că gândacii din familia Coccinellidae sunt de regulă prădători ca adult şi larvă,
unele specii, ca cea de mai sus sunt fitofage. Răspândită în toată Europa şi Asia, cu precădere în
zonele de stepă, Subcoccinella vigintiquatorpunctata este comună în zonele de câmpie ale ţării
noastre. Pe lângă lucernă sau trifoi, această specie se poate dezvolta la fel de bine pe leguminoase
spontane, ca şi pe chenopodiacee sau cariofilacee.
Morfologie. Adulţii sunt uşor de recunoscut. Au corpul emisferic, de culoare galben-citron,
având pe elitre 24 de puncte negre. Lungimea corpului nu depăşeşte 3 – 4 mm, buburuza lucernei
fiind în acest fel mai mică decât alte specii de coccinelide. Larvele sunt galben-roşcate, de 5 – 6
mm lungime, prezentând dorsal numeroşi peri şi spini ramificaţi şi lungi.
Biologie şi ecologie. La noi în ţară, Subcoccinella vigintiquatorpunctata poate dezvolta
două generaţii anuale, una primăvara, în aprilie-iunie şi a doua vara şi la începutul toamnei – în
iulie, august şi septembrie. Hibernarea se face ca adult, aceştia ascunzându-se la baza plantelor de
lucernă, în resturile vegetale uscate. La sfârşitul lunii aprilie, adulţi îşi fac apariţia pe frunzele de
lucernă sau trifoi. Ouăle sunt depuse de femele în grupe de 40 – 50 pe faţa inferioară a frunzelor
de lucernă. Depunerea pontei, care poate conţine până la 500 de ouă coincide de regulă cu
înfloritul lucernei. Stadiul larvar se întinde pe o perioadă de 14 – 15 zile, iar împuparea se fce pe
faţa inferioară a frunzelor. Stadiul nimfal durează circa o săptămână, după care apar adulţii. Cea
de-a doua generaţie se desfăşoară în decursul lunilor iulie şi august, ca şi în prima parte a lunii
septembrie. Ulterior, adulţii acestei de-a doua generaţii se retrag pentru hibernare.
Dăunare. Sunt dăunători atât adulţii cât şi larvele, în urma hrănirii, frunzele căpătând un
aspect reticulat datorită modului particular de hrănire: atât adulţii cât şi larvele rod ţesuturile
frunzelor din care extrag hrana prin presare, iar ţesuturile astfel presate rămân lipite de limbul
foliar ca nişte creste albicioase, paralele.

88
 Combatere. Si în acest caz, ca şi la specia precedentă se recomandă practicarea
asolementelor, grăparea culturilor infestate sau tratamentele chimice cu produse organofosforice
sau organoclorurate şi piretroide.

Otiorrhynchus ligustici L. – gărgăriţa rădăcinilor de lucernă

Ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Cu toate că preferă lucerna, Otiorrhynchus ligustici poate produce pagube importante şi în

alte culturi, cum sunt cele de sfeclă sau viţă de vie. Specie holarctică, la noi în ţară este
răspândităpeste tot, fiind mai frecvent în zonele deluroase.
Morfologie. Adulţii au 9 – 12 mm lungime, cu corpul bombat de culoare cenuşiu-brunie
datorită solzilor dispuşi astfel încât formează dungi longitudinale alterne, închise ţi deschise pe
elitrele sudate. Rostrul este scurt iar protoracele prezintă punctuaţii fine. Larvele au la maturitate
10 – 14 mm lungime, corpul fiind alb-gălbuie iar capsula cefalică brună.
Biologie şi ecologie. In ţara noastră, Otiorrhynchus ligustici are un ciclu de dezvoltare cu o
singură generaţie la doi sau trei ani. O particularitate interesantă a acestei specii este că se
reproduce mai ales pe cale partenogenetică, masculii fiind rari (fenomen extrem de rar la
coleopterele evoluate). Pot ierna atât larvele cât şi adulţii, care îşi fac apariţia în prima jumătate a
lunii aprilie. Ponta începe să fie depusă după circa o lună, o femelă depunând în mod normal 400 –
500 de ouă. Ouăle sunt depuse în sol, la mică adâncime, în apropierea plantelor. După 10 – 15 zile
apar larvele care se hrănesc cu aparatul radicular al plantelor-gazdă rozând galerii. In acest stadiu
iernează, reluându-şi activitatea primăvara următoare. In cursul lunii iunie a anului următor larvele
se împupează în sol, în camere de împupare unde adulţii vor petrece şi iarna.
Dăunare. Adulţii provoacă daune prin consumarea frunzelor unor plante leguminoase, dar
şi a celor de viţă de vie, sfeclă, hamei etc în primele faze de dezvoltare după răsărire şi de multe
ori provoacă uscarea plantulelor. Larvele rod galerii la suprafaţa rădăcinilor provocând debiliterea
(îngălbenirea) plantelor; pierderile de recoltă provocate de Otiorrhynchus ligustici pot atinge la
lucernă în unii ani 40 – 50% din masa verde.
Combatere. Se recomandă practicarea asolamentelor, împrejmuirea culturilor de lucernă cu
şanţuri-capcană (adulţii se deplasează pe sol) pe fundul cărora se aşează praf de Lindan sau benzi
prăfuite cu acelaşi insecticid pe marginea culturilor. Pentru invazii puternice se recomandă
tratamente cu insecticide organoclorurate sau organofosforice, aplicate primăvara devreme,
înaintea depunerii pontei.

Hypera variabilis Hbst. (sin. Polytonomus variabilis Herbst.) – gărgăriţa frunzelor de lucernă
Ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Specie răspândită în toată zona temperată a emisferei nordice Hypera variabilis apare la
noi în ţară cu precădere în zonele de câmpie din lunca Dunării, dar şi în restul ţării. Specie
polifagă, se poate dezvolta pe toate speciile de leguminoase cultivate, ca şi pe specii din flora
spontană.

89
 Morfologie. Adulţii au 4 – 6,5 mm lungime, cu corpul oval-alungit, de culoare brun-
cenuşie. Rostrul este scurt, iar antenele au articolele distale umflate. Pe protorace şi elitre se
observă două dungi longitudinale închise la culoare. Larvele sunt apode şi eucefale, de culoare
verde deschis, cu capsula cefalică brună, putând ajunge la 9 – 10 mm lungime.
Biologie şi ecologie. Ciclul de dezvoltare al acestei specii prezintă o singură generaţie
anuală la noi în ţară. Iernarea se face ca adult, în sol sau sub resturi vegetale. Adulţii îşi reiau
activitatea în cursul lunii aprilie, iar după o scurtă perioadă de hrănire – de 4 – 5 zile – are loc
acuplarea. Ponta – care poate cuprinde între 600 şi 1500 de ouă – este depusă de femele prin
introducerea ouălor în peţiolul frunzelor,în tulpini sau capitulul floral. După 10 – 12 zile apar
larvele care se hrănesc la început în interiorul ţesuturilor vegetale iar mai apoi, crescând, încep să
se hrănească pe frunze. După 2 sau 3 săptămâni, larvele ajunse la maturitate se împupează în
coconi de mătase care unesc frunze ale plantei-gazdă. Adulţii noii generaţii apar după o
săptămână. După o perioadă de hrănire, în luna iulie, adulţii intră în estivaţie, care se continuă cu
hibernarea.
Dăunare. Adulţii dăunează prin provocarea de leziuni neregulate pe lăstari şi tulpini.
Larvele provoacă pagubele cele mai mari. Galeriile săpate de larvele în primul stadiu pot provoca
uscarea plantelor. La o populaţie de 20 larve la metrul pătrat, cultura de lucernă poate fi complet
compromisă.
Combatere. Se recomandă utilizarea de soiuri rezistente, ca şi aplicarea de tratamente cu
produse organoclorurate sau organofosforice primăvara în perioada de apariţie a adulţilor
hibernanţi, sau chiar şi la apariţia larvelor, dacă atacurile sunt puternice.
Duşmani naturali. Pe seama larvelor de Hypera variabilis se dezvoltă o serie de specii de
himenoptere, care pot controla parţial efectivele gărgăriţei. Menţionăm dintre speciile citate în
literatura de specialitate braconidele Dinocampus coccinellae, Perilitus aethiops, ihneumonidele
Bathyplectus anurus, Bathyplectus corvinus, Bathyplectus curculionis, chalcididele Catolaccus
ater, Tetrastichus incertus, Dibrachoides dynastes.

Bibliografie

Cîndea E., 1984 – Dăunătorii legumelor şi combaterea lor, Ed. Ceres, Bucureşti.
Constantineanu M., 1965 – Hymenoptera Ichneumonidae (sf. Phaeogeninae, Alomyinae), în Fauna Rom.
Insecta IX, 5, Ed. Acad., Bucureşti.
Crişan Al., Stan Gh., 1995 – Reproducerea şi comportamentul feromonal la Ostrinia nubilalis Hbn.
(Lepidoptera: Pyralidae), în condiţii de laborator. Comportamentul de chemare a femelei. Bul. Inf.
Soc. Lep. Rom. 5, 3-4: 245-257, Cluj-Napoca.
Boguleanu Gh., 1994 – Fauna dăunătoare culturilor agricole şi forestiere din România, Vol. II, Insecta, Ed.
Tehnică Agricolă, Bucureşti.
Ghizdavu I., Paşol P., Pălăgeşiu I., Bobârnac B., Matei I., Georgescu T., Baicu T., Bărbulescu Al., 1997 –
Entomologie agricolă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Ionescu M.A. 1957 – Hymenoptera-Cynipinae, în Fauna Rom. Insecta, Vol. IX, 2, Ed. Acad., Bucureşti.

90
Ionescu M.A., 1973 – Biologia Galelor, Ed. Acad., Bucureşti.
Ionescu M.A., Weinberg Medeea, 1971 Diptera - Asilidae, Fauna Rom. Insecta, Vol. XI, fasc.11, Ed.
Acad., Bucuresti
Kis B., 1985 – Heteroptera, in Fauna Romaniei, Vol. VIII, 8, Ed. Academiei, Bucuresti.
Kis B., Nagler C., Mândru C., 1970 – Neuroptera, în Fauna Rom., Insecta, Vol. VIII, fasc. 6, Ed. Acad.,
Bucuresti
Knechtel W., 1951 – Thysanoptera, in Fauna Rom., Insecta, Vol. VIII, fasc.1, Ed. Acad., Bucureşti
Knechtel W., Popovici-Bâznoşanu A., 1950 – Orthoptera, in Fauna Rom. Insecta, Vol VIII, fasc. 4, Ed.
Acad., Bucureşti.
Lăcătuşu Matilda, Pisică C., 1980 – Biologia dăunătorilor animali, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Mohan Gh., 1993 – Bioterminologie ilustrată, Vol. I-II, Ed. Scaiul, Bucureşti.
Naum A., Schmidt Elisabeta, Dobrin Ionela, 1997 – Indrumător pentru lucrările practice de entomologie,
Univ. de St. Agronomice si Med. Veterinară Bucuresti, - litografiat.
Perju T., Lacatusu Matilda, Pisica C., Andriescu I., Mustata Gh., 1989 – Entomofagii si utilizarea lor in
protectia integrata a ecosistemelor horticole, Ed. Ceres, Bucuresti.
Perju T., Bobârnac B., Costescu C., Duvlea I., Filipescu C., Ghizdavu I., Paşol P., 1983 – Entomologie
agricolă, Ed. Did. si Ped., Bucureşti.
Perju T., 1995 – Entomologia agricolă, componentă a protecţiei integrate a ecosistemelor, Ed. Ceres,
Bucureşti.
Perju T., 1999 – Dăunătorii organelor de fructificare şi măsurile de combatere inegrată, Vol. I, Ed. Ceres,
Bucureşti.
Rakosy L., 1996 – Die Noctuiden Rumaniens, Ed. Staphia 46, Linz.
Ride W.D.L., Sabrosky C.W., Bernardi G., Melville R.V., Corliss J.O., Forest J., Key K.H.L., Wright C.W.,
1985 – International Code of Zoological Nomenclature 3d ed., adopted by General Assembly of the
International Union of Biological Sciences; International Trust for Zoological Nomenclature,
British Museum, Univ. of California Press, Berkeley and Los Angeles, 320 pp.
Scobiola-Palade Xenia, 1978 – Hymenoptera-Symphyta, in Fauna Rom., Insecta IX, 8, Ed. Acad.,
Bucureşti.
Scobiola-Palade Xenia, 1981 – Hymenoptera-Symphyta, in Fauna Rom., Insecta IX, 9, Ed. Acad,
Bucureşti.
Scutăreanu P., Perju T., 1988 – relatiile plantă-gazdă: dăunător şi rezistenţa plantelor la atacul insectelor
fitofage, Lucr. celei de-a IV-a Conf. Nat. de Entomologie, Cluj-Napoca, 41-54.
Stan Gh., 1991 – Biologia reproducerii, comportamentul de reproducere si feromonii sexuali la specii de
lepidoptere dăunătoare. Studiul comportamentului feromonal la în condiţii de laborator şi câmp la
Mamestra brassicae L. şi Xestia c-nigrum L. (Lepidoptara: Noctuidae), Bul. Inf. Soc. Lep. Rom.
Suppl. 1: 87-133, Cluj-Napoca.
Stan Gh. 1993 – Comportamentul de răspuns al masculilor unor specii de noctuide (Lepidoptera:
Noctuidae) la mediatori chimici, în condiţii de laborator. 1. Metode de testare, apreciere şi
importanţă relativă a calităţii răspunsului la feromonul sexual şi sintetic pentru Mamestra brassicae
L. şi Xestia c-nigrum L. (Lepidoptara: Noctuidae), Bul. Inf. Soc. Lep. Rom. 4,1: 31-45 Cluj-
Napoca.
Stan Gh., Coroiu I., Chiş Viorica, Pop M.L., 1994 – Studiul comportamentului şi dinamicii populaţiilor de
Mamestra brassicae L. (Lepidoptera: Noctuidae) în ecosisteme naturale şi agricole, prin cercetări
cu capcane luminoase şi capcane cu atractant. Bul. Inf. Soc. Lep. Rom 5,1: 49-77, Cluj-Napoca.
Stan Gh., Crişan Al., 1995 – Reproducerea şi comportamentul feromonal la Ostrinia nubilalis Hbn.
(Lepidoptera: Pyralidae) în condiţii de laborator. 2. Comportamentul de curtare; Bul. Inf. Soc. Lep.
Rom., 6, 1-2: 51-66.
Teodorescu Irina, 1999 – Insectele, Ed. Petrion, Bucureşti
Teodorescu Irina, Vădineanu A., 1999 – Controlul populaţiilor de insecte, Ed. Universităţii Bucureşti.
Tomescu N., Ghizdavu I., Stan Gh., Coroiu I., Oprean I., Hodoşan F., 1988 – Mediatorii chimici în relaţiile
intra şi interspecifice la insecte. Lucr. celei de-a IV Conf. Nationale de Entomologie, Cluj-Napoca,
29 – 40.
X X X , 1988 – Lucrările celei de-a IV Conferinţe Naţionale de Entomologie, 29 – 31 mai 1986, Cluj-
Napoca.
X X X, 1983 - Lucrările celei de-a III Conferinţe Naţionale de Entomologie, 20 – 22 mai 1983, Iasi.

91
92