Cursul ”Plante toxice” se adresează studenților farmaciști pentru a oferi noțiuni necesare

inițierii în acest nou domeniu de studiu și reprezintă – în această măsură – un instrument de

informare și de lucru în farmacii, cabinete medicale și în unitățile specializate în identificarea
plantelor toxice, prevenirea și tratamentul intoxicațiilor cu ele.
Din categoria plantelor toxice (otravitoare) fac parte acele plante care sintetizează și
acumulează substanțe toxice (alcaloizi, glicozide, saponide s.a.) pentru om si animale, produc
dereglarea activității organismului, în urma căreia apar intoxicații, uneori cu sfârșit letal.
Cuvantul toxic provine din greaca antică, de la toxikon care înseamnă otravă. După
Dioscoride, toxikon derivă de la toxon (arc, săgeată) și se referă la utilizarea săgeților otrăvite în
lupte sau la vânătoare. Dupa Plinius, termenul toxicus derivă de la taxus, o specie de conifere ale
carei pseudofructe erau folosite la otrăvirea sageților.
Cuvantul otravă este de origine slavă și provine de la verbul otraviți, care înseamnă a
mahni, a tulbura seninatatea sufleteasca. Deși cuvintele toxic si otravă sunt sinonime, toxic are
caracter general, în timp de otrava se referă la cazurile criminale sau sinucidere.

Scurt istoric
Încă din cele mai vechi timpuri, găsindu-se în contact direct cu natura, omul a ajuns să
cunoască empiric produsele minerale, vegetale și animale, diferențiindu-le pe cele toxice de cele
folositoare pentru alimentație sau de cele folosite în scop terapeutic. Plantele toxice erau utilizate
mai ales pentru otrăvirea săgeților folosite în lupte sau la vânătoare, dar și în scopuri criminale
sau suicidare.
Otrava a jucat un rol important în tradiția păgână. Grecii au zeificat nu numai virtuțile,
ci și crima, fiind cunoscute în mitologie otrăvitoarele Hecate, Circe și Medeea.
În Egiptul antic, prepararea si administrarea otrăvurilor era o adevarata artă, deținută
de sacerdoți. Aceștia erau obligați să păstreze în taină cunoștințele despre otrăvuri, altfel erau
pedepsiți cu “supliciul piersicii” . Papirusul egiptean al lui Ebers (descoperit de egiptologul
german Georg Ebers), care dateaza din secolul XVII î.H., este cel mai vechi document care
atestă faptul că erau cunoscute proprietățile toxice și curative ale produșilor naturali.
Și grecii se fereau să vorbeasca despre otrăvuri, pentru a se evita înmulțirea numărului
crimelor. Dioscorides (40-80 d.H.) în primul secol și apoi Galenus în secolul al II-lea (131-201)
au scris despre substanțele toxice cunoscute în acele timpuri, pe care le-au clasificat în functie de
originea lor. Iata câteva dintre acestea, cele mai des folosite:
1) substante toxice de natura animală: cantharidele (erau cunoscute de toți medicii din
antichitate pentru proprietatile lor afrodisiace), lipitorile, salamandrele, șerpii veninoși, broaștele,
alimentele alterate, sânge de taur putred;
2) substante toxice de natură vegetală: sucul de mac (opiul), rădăcină de aconite (una
dintre cele mai puternice otrăvuri, numită și “omoratoarea de pantere” ), rădăcina de elebor
(sub acest nume se confundă Veratrum album cu Heleborus niger , zdrobită în faină și macerate
cu lapte se folosea pentru omorârea șoarecilor; galii iși otrăveau sagețile înmuindu-le în sucul de
elebor), cucuta (Conium maculatum), ciupercile otrăvitoare (numite “fermentul rău al
pamantului “ );
3) substanțe toxice de natură minerală: arsenicul (sulfura de arsen), cinabrul (sulfura de
mercur), litarga (oxidul de plumb), ceruza (carbonatul basic de plumb) și varul stins (oxidul de
calciu).
Cucuta era frecvent folosită de greci pentru executarea condamnaților la moarte.
Astfel, Socrate ( 469-399 i.H.), condamnat la moarte deoarece credea în alți zei decât cetatea și
se făcea vinovat de coruperea tineretului, a fost executat prin otrăvire cu un extract de cucuta.
 Romanii, asemenea grecilor, au folosit și ei otrava în scop suicidar, de cei care cădeau
prizonieri sau în caz de dezonoare, fie în scop criminal în viața politică pentru eliminarea unor
persoane incomode, deoarece era imposibil de stabilit cauza morții în acele timpuri. Pe lângă
palat existau otrăvitori angajați, ca Locusta sau Canidia, despre care se presupune că utilizau în
special otrăvuri pe baza de arsen sau extracte vegetale. Locusta a fost cea care a preparat otrava
cu care Nero l-a otravit pe Britannicus.

Clasificarea toxicologică a plantelor

Există diverse clasificări ale plantelor toxice, bazate în principiu pe specificul
compoziţiei chimice sau acţiunea toxică a substanţelor biologic active.
Din toată diversitatea de plante toxice se evidenţiază:
 plante toxice propriu-zise, toxicitatea cărora apare in procesul dezvoltarii și este
caracteristica pentru toți reprezentantii speciei date;
 condiţionat toxice, toxicitatea cărora nu este specifică pentru specia respectiva. Doar în
condiţii de creştere determinate sau la conservarea greşită, acţiune fermentativă a
ciupercilor, microorganismelor (e.g. multe specii de coşaci (Astragalus) devin toxice
numai crescând pe soluri cu conţinut mărit de selen; glicalcaloidul toxic solanina se
acumulează numai în tuberculii de cartof înverziţi de soare sau în cei care iernează în
sol).
Plantele toxice propriu-zise se subîmpart în:
• otrăvitoare
• foarte otrăvitoare
• mortal otrăvitoare.

Tabelul 1. Plante toxice propriu-zise

Specia l.latină Specia l. română Familia
Plante otrăvitoate
Robinia pseudoacatia Salcâm alb Fabaceae
Ligustrum vulgare Lemn cânesc Oleaceae
Sambucus ebulus L. Boz Caprifoliaceae
Anemone nemorosa Floarea vântului Ranunculaceae
Wisteria sp. Glicină Fabaceae
Genista tinctoria Drobişor Fabaceae
Sarothamus Măturice Fabaceae
Lonicera sp. Caprifoi Caprifoliaceae
Convallaria majalis L. Lăcrămioară Liliaceae
Clematis sp. Viţă albă (Curpen) Ranunculaceae
Ranunculus sp. Ochiul broaştei Ranunculaceae
Hedera helix Iederă Araliaceae
Plante foarte otrăvitoare
Arum maculatum Rodul pământului Araceae
Euonymus europaea Salbă mare Celastraceae
Digitalis sp. Degeţel Scrophulariaceae
Nerium oleander Leandru Apocynaceae
Solanum dulcamаra Lăsnicior Solanaceae
Cytisus sp. Drob Fabaceae
Rododendron sp.
 Taxus baccata Tisă Taxaceae
Plante mortal otrăvitoare
Aconitum sp. Omag Ranunculaceae
Colchicum sp. Brănduşă Liliaceae
Hyoscyamus niger L. Măselăriță Solanaceae
Atropa belladonna L. Mătrăgună Solanaceae
Conium maculatum Cucută Apiaceae
Cicuta virosa Cucută de apă Apiaceae
Daphne mezereum Tulichină Thymelaceae
Datura stramonium Ciumăfaie Solanaceae
Juniperus sabina Cetină de negi Cupressaceae
Rhus coriaria Oțetar Anacardiaceae
Thuja sp. Arborele vieţii Cupressaceae
Ricinus communis Ricin Euphorbiaceae

Mecanismele apărării toxice ale plantelor

Apărarea toxică este principala din aşa numitele strategii de apărare a plantelor.
Această particularitate (apărare toxică) se lămureşte prin structura specifică a celulelor
organismelor vegetale: înarmarea (dotarea) cu spini, cuticula ceroasă puternică, creşterea
intensivă a lăstarilor.
Plantele, spre deosebire de animale nu au schelet specializat, de aceea structurile de
susţinere se compun din membrane celulare îngroşate, ce împiedică fagocitozei active. Neavând
posibilitate să se ascundă de inamicul care atacă sau de-l înghiţit prin fagocitoză, planta este
nevoită să acumuleze substanţe repelente.
De aceea în lumea vegetală se petrece producerea în masă a diverşilor compuşi de apărare
(antibiotice, fitoncide, alcaloizi, etc.). Gustul amar, mirosul neplăcut pătrunzător, conţinutul mare
de ulei volatil, heterozide, răşini, acizi, oxalaţi sau alte substanţe toxice, tanante – remedii
principale de autoconservare la plante.
Toxicitatea mărită a reprezentanţilor florei aride (soluri sărăciose, nefertile) se
lămureşte prin dificultatea vădită de regenerare a plantelor în condiţii extremale – de
supraîncălzire şi lipsă de umiditate.
De aceea paralel cu folosirea adaptării la secetă (conţinutul de suc, depuneri fine
cerate, pubescenţă, evaporare de ulei volatil care micşorează temperatura superficială) xerofitele
(plante adaptate la umeditate scăzută) deasemenea produc “arme” de apărare, care pot avea
caracter cum specializat aşa şi universal, în acelaşi timp apărând plantele de supraîncălzire şi
atacuri.
Dacă de comparat 2 familii suculente aride – Cactaceae şi Crassulaceae – atunci se
poate de subliniat comunitatea trăsăturilor structurale (miez suculent, cuticulă puternică) şi
diversa, caracteristică pentru fiecare familie, tactică de apărare.
 Cactaceae sunt “înarmate” cu ace, de aceea majoritatea din ele nu au fitotoxine, în
acelaşi timp Crassulaceae neavând spini conţin în cantităţi însemnate saponozide amare
şi iuţi. De aceea cactuşii pot fi mâncaţi de unele animale care rup spinii cu copitele; iar
Crassulaceae rămân de neatins pentru ele.
 A treia familie aridă Euphorbiaceae se caracterizează prin prezenţa atât a acelor bine
dezvoltate cât şi a sucului laticifer toxic, care conţine rezine de natură terpenoidică (uneori spinii
pot şi lipsi).
Multe plante din regiunile sudice, mai ales arbori şi arbuşti (oţetar, scumpie, mirt, stejar,
salcie) conţin o cantitate mare de substanțe tanante, care nu sunt otrăvuri directe, dar împiedică
măncarea acestor plante din cauza concentraţiei mărite a taninurilor.
Uneori plantele recurg la mecanismul de apărare chimică prin intermediul “rămăşiţilor”
metabolismului propriu. Este cunoscut acumularea vădită a sărurilor acidului oxalic (până la 1-
1,3% în sucul celular) de reprezentanţii genului Rumex; Oxalis şi Rheum care atrag la mâncare
prin frunzele lor frumoase. Dar animalele nici nu le ating, deoarece oxalaţii din ele duc la
dereglarea puternică a schimbului de substanţe în organismul animal.
Oxalatul de calciu monohidrat înlocuieşte în sânge Ca şi-l precipită sub formă de oxalat
de calciu insolubil, şi duce la micşorarea coagulării sângelui.

Particularitățile acțiunii toxice a otrăvurilor vegetale

Multe produse ale metabolismului secundar sunt otrăvuri pentru insecte, dar nu provoacă
otrăviri ale animalelor superioare. Aşa o specializare are loc deoarece insectele prezintă cea mai
numeroasă grupă de animale, care afectează (distrug) plantele, şi sunt capabile (spre deosebire de
ierbivore ş.a.) să distrugă complet populaţii vegetale. De aceea tot mecanismul apărării toxice a
plantelor a fost îndreptat la lupta în primul rând cu această grupă de animale. Exemplu de
insecticide specializate pot servi piretrinele.
Plantele toxice sunt cauza majorităţilor otrăviri ale oamenilor şi animalelor.
!!! Aici trebuie de accentuat otrăvirile la copii, care mănâncă fructe atrăgătoare la culoare,
rădăcini suculente, bulbi, tulpini.
Ca o formă aparte trebuie de accentuat şi de analizat aşa numitele otrăvuri medicinale la
folosirea necorectă şi supradozarea preparatelor obţinute din lăcrămioară, ruşcuţă de primăvară,
degeţel, mătrăgună, omag, strigoaie, odolean, lămâi chinezesc, ferigă, cornul secării ş.a.
Otrăvirile cu plante cel mai des se întâlnesc ca alimentare care poartă caracter rezorbtiv
general.
Mai rar acţiunea toxică este cauzată de aspiraţia eliminărilor toxice (otrăviri de la distanţă
cu soponel, conifere, rododendroni, Araceae). Afară de aceasta, pot apărea la contactare vătămări
ale pielii şi mucoaselor, care decurg după tipul reacţiilor alergice (urzica, crucea-pământului sau
talpa ursului, laptele cânelui, muştar, cucută, tulichină sau dalac, toxicodendron, rută, tuia ş.a).
Sunt de asemenea otrăviri de producere a oamenilor, care poartă caracter de contact
respirator la cultivarea, recoltarea şi prelucrarea produsului vegetal (tutun, mătrăgună, strigoaie,
Ranunculaceae, piper iute, rostopască ş.a.), la prelucrarea simplă sau chimică a lemnului
(conifere, stejar, fag, arin, castan, salcâm alb).
Uneori otrăviri cu produse vegetale sunt datorită utilizării în alimentare a mierii,
impurificată cu polen toxic de plante (soponel, rododendron, corcoduş, tulichină sau dalac,
măselăriţă, laur, mătrăgună, tutun, veninăriţă, anabazis, deasemenea cu lapte sau carne după
folosirea de animale a plantelor toxice (Ranunculaceae, cârcel, Papaveraceae, brânduşă –
otrăvirea laptelui; strigoaie, omag, tapoşnic – otrăvirea carnei).
Alterarea laptelui este provocată deasemenea de plante cu conţinut de substanţe amare,
răşini, oxalaţi – pelin, vetrice, piretrum, coada-soricelului, coada-calului, laptele cânelui etc.
Otrăviri pot apărea la folosirea în alimentație sau ca furaj a graminelor şi făinei;
impurificate cu cornul secării, neghină, nemţişori, măselăriţă etc.
Intoxicaţii respiratorii (la distanţă) pot apărea la aflarea îndelungată înconjurat de desişuri
sau în prezenţa diferitor buchete de plante cu miros puternic (magnolie, crin, rododendron, mac,
mălin etc.). Ele sunt însoţite de stare de asfexie, cefalee, ameţeală, strănut, tusea, lăcrimare,
guturai, indispoziţie generală (la contact îndelungat – pierderea cunoştinţei).