Text Floricultura 2

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚELE VIEȚII ”Regele Mihai I” din TIMIȘOARA
FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.
Prof.univ.dr. MARIA BĂLA

Asist. dr. CRISTINA ELENA TOȚA
Șef. lucr. dr. IOANA MIHAELA MĂLĂESCU
FLORICULTURĂ II
Suport autoinstruire pentru studenţii IFR
Editura Agroprint Timișoara

2022
1
Referenţi ştiinţifici:
Prof. dr. Maria Cantor

Prof. dr. Toma Florin
2
Cuprins
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA CULTURII LA
5
SPECIILE FLORICOLE CULTIVATE ÎN SOLUL SEREI
(Alstroemeria, Anthurium, Chrysantemum)
12
(Dianthus, Freesia, Gerbera, Gloriosa)
24
(Lisianthus, Rosa, Strelitzia, Zantedeschia)
CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ LA
34
PLANTELE DECORATIVE PRIN FLORI CULTIVATE ÎN GHIVECE
(Aphelandra, Begonia, Calceolaria, Camelia)
41
(Clivia, Columnea, Cyclamen, Fuchsia )
48
(Gardenia, Hydrangea, Hibiscus, Hippeastrum)
55
(Pachystachys, Pelargonium, Primula, Rhododendron)
64
(Saintpaulia, Senecio, Sinningia, Streptocarpus)
72
PLANTELE DECORATIVE PRIN FRUNZE CULTIVATE ÎN GHIVECE
(Araucaria, Asparagus, Aspidistra, Aucuba)
3
77
(Begonia, Codieum,Colocasia, Cordyline)
83
(Diffenbachia, Dracaena, Euohorbia)
89
(Ficus, Maranta, Monstera)
95
(Peperomia, Philodendron, Plectranthus, Sanchezia)
102
(Sansevieria,Schefflera, Scindapsus)
BIBLIOGRAFIE 107
4
CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA

CULTURII LA SPECIILE FLORICOLE CULTIVATE ÎN SOLUL SEREI
Cuvinte cheie: Alstroemeria, Anthurium, Chrysantemum
Rezumat Alstroemeria, genul cuprinde specii cu rizomi cărnoşi, din

care iau naştere rădăcini adventive puternic îngroşate.
Tulpinile drepte, simple, au frunze mici dispuse altern, sesile, întregi.
Florile pedicelate, grupate în umbele terminale, au 6 diviziuni petaloide din
care două mai mici.
Genul Anthurium cuprinde peste 600 specii cu originea în regiunile
tropicale ale Americii. Tulpini scurte sau alungite, drepte sau grimpante,
frunze simple.
Florile sunt mici sesile, pe tipul 4 dispuse într-un spadice de lungimi
diferite protejate de o spată. Cele circa 50 de specii cultivate pentru
frumuseţea frunzelor (A. crystallinum, A. cordifolium, A. lucidum) şi specii
cultivate pentru frumuseţea florilor.
Genul Chrysanthemum cuprinde specii anuale sau perene, glabre sau
păroase, cu florile în calatidii solitare sau dispuse în corimbe şi frunzele
întregi sau segmentate.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
ALSTROEMERIA L.
Fam. Amarylliadaceae
Română – Crin peruan; Franceză –
Alstroemères;
Engleză – Peruvian lily, lily of the incas
Etimologie Denumirea genului este dată de
Liune în cinstea prietenului său Claude
Alstroemer.
Specii, varietăţi, soiuri
Alstroemeria aurantiaca D. Dan (syn.
A. Aurea Hort). Originară din Chile, specia are
până la 1 m înălţime, frunzele sunt lanceolate.
Florile în număr de 10 până la 50 sunt dispuse
în umbele terminale.
Perigonul este galben oranj, verzui pe
partea exterioară a petalelor şi punctat cu brun
în interior .
Alstroemeria pulchela L. (syn. A. psittacina Lehm). Originară din
Chile, specia are frunze oblong spatulate, florile roşii la bază, pătate cu violet
pe fond verde în partea de sus.
Mai sunt cunoscute şi alte specii, cum sunt: A. haemanthus Ruiz et
Pov., A. pelegrina L., A. violacea L.
5
Aceste specii folosite în lucrările de ameliorare ca genitori au dat
naştere la o serie de hibrizi cultivaţi ca soiuri, cum sunt: „Canaria”  flori
galbene, pe tulpini de 180 - 200 cm înălţime; „Red Sunset”  roşu-oranj, 150
cm; „Regina”  roz, 160 - 200 cm; „Zebrina”  alb-crem, 170 - 200 cm.
Cerinţe ecologice
Temperatura optimă este iarna de 10 - 13C, în cazul culturii în câmp
poate suporta -2 - 5C în locuri adăpostite şi cu o uşoară protejare.
Pentru înflorire şi formarea de flori intens colorate, are nevoie de
lumină intensă. Fiind o plantă cu o masă vegetativă bogată necesită
umiditate constantă în sol. Preferă solurile uşoare nisipo-argiloase, bogate în
humus, cu pH-ul 6,0 - 6,5, afânat şi bine drenat.
Cultura
Alstroemeria se înmulţeşte prin diviziunea rizomilor. Deoarece o cultură
durează cel puţin 2 - 3 ani, pregătirea terenului este foarte importantă.
Este necesară afânarea solului în profunzime, 40 - 50 cm,
administrarea de îngrăşăminte organice, 100 - 200 t/ ha mraniţă şi 150 t/ha
turbă sau frunze semidescompuse.
Terenul se modelează în brazde, plantarea se face în gropi cu
adâncimea de 15 cm, distanţa între rânduri la 20 - 25 cm, iar dintre cuiburi pe
rând 15 - 17 cm.
Perioada optimă de înfiinţare a culturii este toamna din septembrie
până în octombrie.
Lucrările de îngrijire sunt: udat direct pe sol, cantitatea de apă este
în funcţie de stadiul de creştere al plantelor şi anotimp, fertilizări faziale
înainte de înflorire, instalarea spalierului din sârmă şi plasă din sfoară cu
ochiurile de 20/15 - 17 cm, pentru menţinerea plantelor pe verticală. Dacă se
constată creşteri vegetative luxuriante, se răresc până la 10 - 30% dintre
lăstarii vegetativi slab dezvoltaţi.
Alstroemeria este o plantă rezistentă la atacul bolilor şi dăunătorilor.
Totuşi dintre boli cele mai frecvente sunt: Botrytis cinerea (mucegaiul
cenuşiu) şi Rhizoctonia solani (putrezirea bazei lăstarilor) iar dintre dăunători
afidele.
Înflorirea are loc în martie-aprilie până în luna iulie.
În luna iulie plantele se lasă în repaus, prin diminuarea apei, apoi se
repun în vegetaţie în luna august.
Recoltatul se face când primele flori s-au deschis.
Utilizare
Alstroemeria se cultivă pentru flori tăiate. Este foarte apreciată în
buchete şi aranjamente, fie solitară sau în amestec. Se păstrează până la 14
- 16 zile în funcţie de temperatura camerei.
6
ANTHURIUM Schott
Fam. Araceae
Română – Pasărea flamingo; Franceză –
Anthurium;
Engleză – Anthurium
Anthurium andreanum Lind. Originară
din Columbia, această specie are o mare
pondere în cultura pentru flori tăiate. Are
tulpină scurtă, frunzele, dispuse sub formă de
tufă, sunt lung peţiolate, oblong cordiforme,
mari, verzi strălucitoare.
Florile sunt grupate într-un spadice
lung, până la 10 cm, galben sau alb-roz, tijă
floriferă cu lungimea de până la 80 cm.
Inflorescenţa este protejată de o spată roşie
strălucitoare, cu aspect cerat, lat cordiformă sau ovat ascuţită şi care este
principalul element decorativ.
Anthurium scherzerianum Schott. Originară din Costa Rica, planta
are 30 - 60 cm înălţime, cu frunze numeroase spatulate, de culoare verde
închis cu lăţimea de 5 - 6 cm şi lungimea de până la 35 cm. Florile au
culoarea roşie sau portocalie, dispuse într-un spadice, adesea spiralat, sunt
protejate de o spată de culoare roşie sau roz lucioasă.
Anthurium crystallinum Lind et Andre’. Specie care decorează prin
frunzele mari, cordiforme, de 30 - 35 cm lăţime şi 40 - 50 cm lungime, de
culoare verde-închis, catifelate, cu nervură lată, argintie pe partea
superioară şi verde palid pe cea inferioară, cu poziţie pendentă. Florile sunt
nesemnificative din punct de vedere decorativ.
Cerinţe ecologice
Plantă de seră caldă, necesită o temperatură constantă de 20 - 25C în
atmosferă şi în sol, o umiditate atmosferică de 80%, locuri semiumbrite.
Substratul trebuie să fie uşor, se recomandă pământ de frunze în amestec cu
turbă şi nisip, cu un pH acid (4,5 - 5,5).
Cultura
Anthurium se înmulţeşte sexuat şi vegetativ. Înmulţirea sexuată se
practică în lucrări de ameliorare sau pentru un coeficient de înmulţire mai mare.
Pentru obţinerea de seminţe se face polenizarea artificială. Seminţele se
seamănă imediat după recoltare într-un substrat uşor, la temperatura de 25 -
28C şi o umiditate atmosferică de 85 - 90%, germinează în 4 - 6 săptămâni.
În faza de 2 - 3 frunze se repică, plantarea la locul definitiv se face în
anul al doilea, când plantele au 6 - 7 frunze. Prin această metodă plantele
înfloresc după 3 - 4 ani de la semănat.
Înmulţirea vegetativă se realizează prin butaşi de lăstari, marcotaj sau
despărţirea tufelor. În mod curent se înmulţesc prin despărţirea tufelor, care
se realizează în perioada de repaus când din iulie până în septembrie, se
reduc udările. După despărţirea tufei, plantarea se face imediat, astfel încât
coletul să fie cu 2 - 3 cm deasupra solului. Se plantează în rânduri la distanţe
de 60 - 70 cm, iar pe rând la 30 - 40 cm.
7
Cultura durează 8 - 12 ani, dacă este bine întreţinută prin afânarea
solului, completarea din doi în doi ani a solului cu acelaşi amestec de
pământ, udarea solului şi a plantelor de câte ori este nevoie, cu apă la
temperatura de 14 - 18C.
Se fac fertilizări faziale în urma analizelor de laborator astfel încât
nivelul elementelor de bază să aibă următoarele valori: 10 - 30 mg\100 g sol 
azotul; 10 - 50 mg\100 g sol  fosfatul şi 20 - 80 mg\100 g sol  potasiul.
În timpul verii plantele se umbresc şi se pulverizează cu apă pe
frunze.
Plantele înfloresc tot timpul anului, dar cele mai multe flori se obţin
iarna şi primăvara.
Utilizare
Anthurium este una dintre florile cele mai apreciate pentru buchete,
aranjamente individuale sau în combinaţie cu alte specii exotice
CHRYSANTEMUM L.
Fam. Compositae
Română – Crizanteme; Franceză –
Chrysanthème; Engleză – Chrysanthemum
Chrysanthemum sinense Sab şi
Chrysanthemum indicum L. sunt două dintre
speciile ce au participat la obţinerea de hibrizi
pe care îi întâlnim în cultură şi care se
diferenţiază între ei prin forma, mărimea şi
coloritul ligulelor precum şi prin modul cum sunt
grupate acestea în inflorescenţe, care sunt de
tip calatidii.
Ligulele pot fi întinse sau tubulare,
drepte sau curbate, late sau înguste, cu vârful
obuz, ascuţit sau divizat. Coloritul lor este
foarte diferit, fie în nuanţe de alb, galben, roz,
roşu, violet sau combinaţii ale acestora.
Clasificarea acestor hibrizi s-a făcut ţinând cont de următoarele: forma
şi mărimea inflorescenţelor, precocitatea, pretabilitatea la diferite sisteme de
cultură etc.
După forma şi mărimea inflorescenţelor hibrizii se clasifică astfel:
A. Inflorescenţă simplă sau tipul „Margaretă”
Calatidiile sunt formate din flori tubuloase mici de culoare galben-
verzui, dispuse central, înconjurate de flori ligulate dispuse concentric pe 1 -
5 rânduri. Se cultivă soiurile: „Fatima”  ligule albe, „Yellow Ulrike”  ligule
galbene, „Amore”  ligule roz, „Dazzler”  ligule roşii.
B. Inflorescenţă semiinvoltă sau tipul „Anemone”
Calatidiile sunt formate din flori tubulare, dezvoltate , dispuse central,
înconjurate de flori ligulate dispuse pe două sau mai multe rânduri. Florile
tubulare şi cele ligulate au aceeaşi culoare sau culori foarte apropiate. Se
cunosc soiurile: „Eleonora”  ligulele caisii, iar florile tubulare de culoarea
bronzului, „Malaga”  ligule roz iar florile tubulare bronzate.
C. Inflorescenţe involte
8
Calatidiile formate numai din flori ligulate. Dacă ligulele sunt întinse este
tipul „Turner”, iar dacă ligulele sunt tubulare, este tipul „Spider”.
Ligulele tipului „Turner” pot fi: răsfirate în afară, „Bombi”  alb,
orientate spre interior şi compacte  „Languedac”  roşu strălucitor, aurii pe
partea inferioară, orientate spre interior strâns unite, „Mefo”  alb sau galben,
„Indianopolis”  alb sau galben, cele marginale orientate în jos  „Shoesmith”
 galben, „White Snowdon”  alb, „Drable”  alb.
Tipul „Spider” are ligulele tubulare sau semitubulare, drepte sau uşor
curbate. Se cultivă soiurile „White Spider”  ligule albe, „Yellow Spider” 
ligule galbene, „Golden Crystal”  ligule galbene aurii.
Din categoria soiurilor cu inflorescenţe involte face parte şi tipul
„Pompon”. Calatidiile sunt formate din ligule foarte strânse între ele şi
dispuse regulat. Dintre soiuri amintim: „Fandago”  de culoare roşie, „Polaris”
 galben, „Primrose”  roz-roşietic, „Nimba”  alb.
Clasificarea după precocitate ţine seama de perioada necesară de la
scurtarea zilei sub limita critică şi înflorit.
Această perioadă este de 8 - 10 săptămâni pentru soiurile timpurii şi
11 - 12 săptămâni pentru soiurile târzii.
Cerinţe ecologice
Crizantemele cultivate pentru flori tăiate sunt plante de zi scurtă.
Pentru a înflori au nevoie de o perioadă de 11 ore lumină şi 13 ore întuneric
în timpul unei zile.
Faţă de intensitatea luminii sunt plante ce pretind locuri luminoase, cu
soluri fertile, neutre sau slab acide (pH - 6,0 - 6,5), permeabile, adânc
lucrate, structurate, cu textura luto-nisipoasă şi bine drenate.
Faţă de apă cerinţele sunt mari, dar fără a se ajunge la stagnarea
apei. Umiditatea atmosferică se menţine la 60 - 75%.
Crizantemele cresc şi se dezvoltă bine la temperaturi cuprinse între 18 şi
25C. Pentru înflorire au nevoie în funcţie de soi de temperaturi diferite cuprinse
între 14 şi 16C cele termonegative şi 18 - 22C cele termopozitive.
Faţă de concentraţia de săruri, crizantemele manifestă rezistenţă
mare, astfel se pot aplica fertilizări în concentraţie de până la 0,5%.
Cultura
Materialul săditor folosit la înfiinţarea culturilor de crizanteme pentru
„flori tăiate” sau „de ghiveci” se produce pe cale vegetativă în special prin
butăşire.
Butaşii se recoltează de la plante mamă, alese la sfârşitul perioadei de
înflorire din culturi industriale. Peste iarnă aceste plante se păstrează în sere
reci, stratificate într-un amestec din pământ de frunze descompuse şi turbă
neagră. Cu 4 săptămâni înainte de momentul propus pentru recoltarea
butaşilor, plantele mamă se plantează într-un teren bine pregătit şi bogat în
substanţe organice, unde li se asigură o temperatură de 14 - 16C, apoi 18 -
22C şi umiditate în sol ridicată.
Butaşii la recoltare au dimensiunile de 8 - 12 cm, iar la fasonare se
îndepărtează frunzele de la bază pe 3 - 4 cm lungime. Plantele mamă de la
care se obţin butaşi în perioada iarnă-primăvară trebuie să fi beneficiat de cel
puţin 12 ore de lumină zilnic, ceea ce este posibil doar prin suplimentarea cu
lumină artificială începând cu ora 5 dimineaţa.
9
Înrădăcinarea are loc în 22 - 26 zile într-un amestec de turbă şi perlit
(1:1) la temperatura de 18 - 22C.
În condiţiile ţării noastre se practică cultura crizantemelor în „sistem
clasic” şi în „sistem continuu”.
Sistemul clasic ţine cont de condiţiile naturale privind durata luminii
fără a se interveni în mod artificial în schimbarea acestei durate.
Momentul optim de înfiinţare a acestor culturi sunt lunile mai-iunie, iar
înflorirea are loc începând cu sfârşitul lunii octombrie, începutul lunii
noiembrie. În condiţii naturale este posibil un singur ciclu de cultură.
Sistemul continuu de cultivare a crizantemelor se bazează pe dirijarea
factorului lumină, durata acestui factor fiind dimensionat în funcţie de
fenofază.
Pentru creşterea plantelor se asigură lumină, cel puţin 12 - 13 ore
zilnic. Acest lucru se face prin suplimentarea cu lumină artificială la începutul
sau sfârşitul zilei, în perioada zilelor scurte.
Pentru inducţie şi înflorire se asigură zi scurtă, 10 - 11 ore lumină şi 13
- 14 ore întuneric, prin acoperirea plantelor cu un material negru, fie textil sau
din folie de polietilenă, dar care realizează condiţii de întuneric total. Pe
perioada când în mod natural nu se realizează aceste condiţii se intervine
artificial în acest mod de la ora 1700 la 700 dimineaţa. Perioada de înfiinţare a
acestor culturi ţine cont doar parţial de condiţiile naturale, astfel că sunt
posibile 3 - 3,5 cicluri de culturi pe aceeaşi suprafaţă într-un an.
Adâncimea de plantare a butaşilor este cea de pe parapetul de
înrădăcinare, iar densitatea de plantare la m2 este de 35 - 45 plante.
Se plantează în benzi de 120 cm lăţime, într-un substrat pregătit după
tehnologia prezentată la partea generală.
Dintre lucrările de îngrijire amintim: udatul imediat după plantare şi
în continuare ori de câte ori este nevoie, afânarea de 2 - 3 ori la 2 - 3
săptămâni după plantare, completarea golurilor cu material din acelaşi soi,
din aceeaşi provenienţă şi aceeaşi vârstă. Pentru o creştere normală se
aplică fertilizări faziale de două ori pe lună, la început cu azot apoi cu fosfor
şi potasiu. Se combat bolile şi dăunătorii.
Dintre lucrările speciale se aplică: ciupitul, când plantele au 12 - 15 cm
înălţime, copilitul este obligatoriu şi se aplică când copilii au 4 - 6 cm. Soiurile
cu inflorescenţe mari, involte, se dirijează la o singură inflorescenţă pe tijă
prin bobocit, îndepărtând toţi bobocii secundari imediat ce apar. Soiurile cu
inflorescenţe simple sau mici se dirijează la 3 - 5 inflorescenţe pe tijă, prin
îndepărtarea bobocului principal imediat ce s-a format şi protejând pe
următorii 3 - 5 ce apar sub cel principal. La aceste lucrări se adaugă cele
privind dirijarea factorilor de mediu temperatură, aer, apă, lumină.
Pentru obţinerea de tije drepte se practică sistemul de susţinere de tip
spalier din sârmă galvanizată şi plasă din fir textil cu ochiurile de 15 - 17\20 -
25 cm. Etajele acestui spalier sunt în număr de 2 - 4.
Recoltarea se face prin tăierea tijelor, când inflorescenţa este
deschisă şi centru s-a colorat specific soiului.
Cultura în ghivece este asemănătoare cu celelalte culturi în ghivece.
Este bine însă să menţionăm că se aplică 1 - 2 ciupiri pentru a determina o
ramificare mai abundentă. Pentru acest sistem de cultură sunt soiuri
specializate.
10
Utilizare
Crizantemele au o comportare foarte bună în vază, fapt pentru care
sunt mult căutate. Diversitatea inflorescenţelor şi a culorilor au făcut să fie
considerate ca una dintre cele mai importante flori tăiate. Se foloseşte în
buchete, aranjamente, precum şi în coroane şi jerbe.
ÎNTREBĂRI REZOLVATE:
1. Din ce familie face parte Alstroemeria?
Fam. Amarylliadaceae
2. Enumerați câteva specii de Alstroemmeria.
Alstroemeria aurantiaca D. Dan, Alstroemeria pulchela L.
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE:
1. Care sunt cerințele ecologice ale Astroemmeriei?
2. Care sunt modalitățile de înmulțire ale Astroemeriei?
3. Penru ce se utilizeaza Astroemeria?
4. Din ce familie face parte Anthurium?
5. Enumerați câteva specii de Anthurium.
6. Care sunt cerințele ecologice ale Anthuriumului?
7. Care sunt modalitățile de înmulțire la Anthurium?
8. Penru ce se utilizeaza Anthurium?
9. Din ce familie face parte Chrysantemum?
10. Enumerați câteva specii de Chrysantemum.
11. Care sunt cerințele ecologice la genul Chrysantemum?
12. Care sunt modalitățile de înmulțire ale crizantemelor?
13. Penru ce se utilizeaza crizantemele?
11

Cuvinte cheie: Dianthus, Freesia, Gerbera, Gloriosa
Rezumat Garoafa cultivată în seră se situează pe unul din primele

două locuri, alături de trandafir, în ceea ce priveşte suprafaţa şi producţia
mondială de flori tăiate.
Specia Dianthus caryophyllus este originară din arealul mediteranean
al Asiei Mici (Grecia şi Iran).
Garoafa de seră aparţine speciei Dianthus caryophyllus var.
semperflorens. Primele soiuri ale acesteia au fost obţinute în Franţa prin anii
1840. America, a doua patrie a garoafelor, o cultivă din anul 1852. Adevărata
ascensiune a garoafei în sortimentul floricol începe după 1940, o dată cu
crearea noului tip de garoafă americană cunoscută sub numele de Sim.
Genul Freesia este originar din Africa de Sud şi cuprinde specii
perene, care au în sol tuberobulbi de formă sferică sau piriformi, protejaţi de
învelişuri pergamentoase.
Frunzele sunt înguste, liniare, lanceolate, aspre la pipăit, lungi de 40 -
60 cm, colorate verde deschis.
Inflorescenţa este o cimă monopodială. Tulpina florală este cilindrică,
flexibilă, cu 2 - 4 ramificaţii.
Inflorescenţa reuneşte 6 - 12 flori tubulare la bază şi desfăcute în 6 lobi
la partea superioară, foarte plăcut parfumate. Fructul este o capsulă,
trivalvulară cu 15 - 18 seminţe brun-roşcate, a căror vitalitate este de 3 - 4 ani.
Genul Gerbera cuprinde plante perene originare din America de Sud,
Africa de Sud şi Asia. Plantele sunt în formă de tufă. Frunzele pornesc din
rizomi scurţi, sunt întregi, sau mai mult sau mai puţin decupate, cu partea
inferioară catifelată sau tomentoasă. Florile sunt dispuse în calatidii
terminale, solitare.
Genul Gloriosa prezintă în sol tuberculi de formă cilindrică, tulpina
agăţătoare, ramifică spre vârf, are frunze sesile, aşezate rar, opuse. Florile
au peduncul lung, cu un perigon format din 6 sepale înguste de aceeaşi
mărime şi curbate în sus.
12
DIANTHUS L.
Fam. Caryophyllaceae
Română – Garofiţe; Franceză – Oeillet,
dianthus
Engleză – Carnation; dianthus
Etimologie
Numele de Dianthus dat plantei derivă din
limba greacă: „dios”  zeu, „anthos” floare.
Principalele tipuri de garoafe cultivate
sunt următoarele:
1). Garoafele de Nisa sau de Riviéra
caracterizate prin flori mari, cu caliciul foarte
sensibil la crăpare. Talia plantei este de 30 -
90 cm. Frunzele sunt late şi răsucite în
exterior. Astăzi se mai cultivă în sudul
Franţei, unde suprafeţele sunt totuşi în continuă scădere. Soiuri: „Legion d’
honneur”  roşu, „B.B.”  roz, „Candide”  alb etc.
2). Garoafele americane (Sim). Prima garoafă de acest tip a fost
creată de William Sim în 1938 - 1939.
La baza obţinerii soiului care îi poartă numele şi are culoare roşie, au
stat încrucişările făcute între garoafele de Riviera cu o serie de soiuri de
provenienţă englezească.
De la soiul William Sim au rezultat apoi mutante cu florile albe, roz,
galbene, portocalii, violete, unicolore sau striate, cultivate azi în toată lumea.
Planta are talie înaltă (80 - 100 cm), este viguroasă, cu lăstari rigizi.
Frunzele lungi, de 8 - 10 cm, sunt acoperite cu un strat de ceară albăstruie,
ca de altfel întreaga plantă. Florile au caliciul lung, cilindric, mai puţin expus
la crăpare.
Tulpinile florale se conduc cu o singură floare în vârf (standard).
3). Garoafele miniatur (multiflore, spray), cunoscute şi cu numele
de elegans, se caracterizează printr-o talie ceva mai redusă, dar cu mai
multe flori pe tija florală. În general, sunt mai rezistente la boli şi produc mai
multe flori. Ponderea în sortiment a acestui tip de garoafă este în creştere.
Actualmente ocupă 70% pe piaţa olandeză, 30% pe piaţa franceză şi 15% în
S.U.A.
4). Garoafele mediteraneene constituie creaţii relativ recente şi sunt
hibrizi între garoafele de Nisa şi garoafele americane. Ele au caliciul rezistent
la crăpare, exigenţe mai reduse la căldură decât garoafele americane şi sunt
mai tolerante la fuzarioză. Dintre grupele de soiuri şi hibrizi se disting:
„Chinera”  cu petale adânc crestate, flori foarte mari, rezistenţă deosebită a
tijelor florale şi „Candy”  cu rezistenţă sporită la fuzarioză, productivitate
foarte bună şi timpurietate.
Din totalitatea soiurilor aparţinând grupelor amintite, se remarcă printr-
o creştere şi înflorire bună în sezonul de iarnă, următoarele: „Tanga”  roşu
strălucitor, „Vanya”  violet, „Kaly”  alb pur etc.
Principalele ţări cultivatoare de garoafe sunt: Olanda  400 ha, Italia 
1.000 ha, Franţa  300 ha, Spania  500 ha, Israel  300 ha, Columbia 
1.000 ha, S.U.A. cărora li se adaugă Kenya, Africa de Sud şi altele.
13
La noi în ţară, garoafa de seră se cultiva până în 1989 pe circa 80 ha
în reţea de stat.
În prezent, se caută noi performanţe prin lucrările de ameliorare în
ceea ce priveşte: toleranţa la temperatură scăzută, rezistenţa la boli, în
special la fuzarioză care produce daune mari, rezistenţa florilor la manipulare
şi transport, durata de păstrare mare a florilor în vas, rezistenţa la crăpare a
caliciului etc.
Cerinţe ecologice
Garoafa de seră este plantă perenă cu vegetaţie şi înflorire continuă.
În cultura industrială, plantele se menţin 1 - 2 ani. O plantă de garoafă este
capabilă să producă până la 10 - 20 flori pe an, în funcţie de condiţiile de
mediu create şi tehnologia aplicată.
Garoafele au cerinţe moderate faţă de temperatură, 12 - 14C ziua şi
8 - 10C noaptea. Temperatura trebuie corelată cu intensitatea luminii.
Pretenţioase la lumină, garoafele cresc normal în condiţiile în care numărul
de ore de strălucire a soarelui este între 3.000 şi 4.000, iar intensitatea
luminii 13.000 - 15.000 lucşi. Insuficienţa luminii determină alungirea tijelor
florale, întârzierea formării bobocilor, florile sunt mici şi au puţine petale.
Umiditatea solului să fie 60 - 80% din capacitatea de câmp, iar
umiditatea atmosferică 70 - 80%.
Solul nisipo-lutos sau luto-nisipos este cel mai bun pentru cultura
garoafei, permeabil şi cu pH 6,5 - 7,5.
Cultura
Garoafa se înmulţeşte prin butaşi din lăstari laterali. Seminţele se
folosesc numai în lucrările de ameliorare.
În cultura industrială butaşii se obţin din culturi speciale de plante
mamă care se înfiinţează în sere înalte, pe parapeţi. Plantarea se face într-
un substrat, în grosime de cca 20 cm, format dintr-un amestec de turbă,
mraniţă şi perlit sau nisip, de obicei în martie-aprilie.
Lucrările de îngrijire constau în asigurarea unei temperaturi de 12 -
14C, până la 18C, udarea regulată, aplicarea la interval de două săptămâni
de îngrăşăminte complexe în raport NPK de 1:0,2:0,8.
Recoltarea butaşilor se face în momentul când lăstarii sunt erbacei, se
rup uşor cu mâna, deasupra unui nod, lăsând pe plante 2 - 3 perechi de
frunze. Butaşii recoltaţi se pun la înrădăcinat sau se pot păstra până la 3 - 4
luni, la temperatura de 2 - 3 C.
Înrădăcinarea butaşilor se face în sere înmulţitor, pe parapet încălzit,
într-un substrat de perlit sau turbă şi perlit, substrat a cărui grosime este de 5
- 6 cm. Înainte de plantare se aplică tratamente cu substanţe stimulatoare.
Înrădăcinarea rapidă în 19 - 20 zile are loc prin asigurarea unei umidităţi
ridicate în substrat şi atmosferă (75 - 85%), temperatura substratului de 20 -
22C şi a aerului în jur de 18C, umbrirea în perioadele cu insolaţie
puternică, aerisirea fără curenţi de aer. După înrădăcinare, butaşii sunt
dislocaţi, individualizaţi, ambalaţi câte 50 de bucăţi în pungi de plastic,
transportaţi la locul de plantare.
Plantarea la loc definitiv se face pe teren pregătit în prealabil. După
îndepărtarea completă a resturilor culturii premergătoare, se dezinfectează sera
şi se execută o mobilizare a solului la adâncimea de 30 - 40 cm. Se
administrează la un hectar: 100 - 150 tone gunoi de grajd semidescompus, 200
14
tone turbă, 300 kg sulfat de potasiu, 150 kg sulfat de magneziu şi 600 kg
superfosfat.
Epoca optimă de înfiinţare a unei culturi de garoafă este primăvara din
martie până în iunie.
Se plantează pe brazde cu lăţimea de 100 - 120 cm şi poteci de 40 -
60 cm.
Distanţele de plantare pot fi următoarele:
 25 x 17 cm (5 rânduri pe brazde cu lăţimea de 110 cm);
 bandă de 2 rânduri cu distanţe între plante de 25 x 12 cm (două
benzi distanţate la 40 cm pe o brazdă cu lăţimea de 110 cm);
 15 x 20 cm (7 rânduri pe o brazdă cu lăţimea de 100 cm);
 benzi perpendiculare pe lăţimea brazdei, distanţate la 25 cm,
distanţele între plante 15 x 15 cm.
Numărul de plante la m2 poate fi de la 24 la 50, în funcţie de schema
de plantare folosită.
Plantarea butaşilor înrădăcinaţi se face superficial, atât cât rădăcinile
să fie acoperite foarte puţin cu pământ. La o plantare adâncă sporeşte riscul
putrezirii bazei butaşului cauzată de Rhizoctonia solani. Pământul se udă
bine înaintea plantării şi se stropeşte cu un fungicid specific pentru
Rhizoctonia solani. După plantare se udă individual cu jetul de apă redus la
presiune joasă, administrându-se puţină apă. În prima săptămână de la
plantare se udă prin pulverizări frecvente (4 - 5 pe zi) şi de scurtă durată.
Alte lucrări de îngrijire constau în: afânarea substratului, mulcirea cu
un strat de turbă.
În timpul vegetaţiei culturile de garoafe se fertilizează la interval de 2 -
3 săptămâni, cu o soluţie a cărei concentraţie este între 0,3 şi 0,6%. Pentru
susţinerea plantelor, cultura se palisează, prima plasă se instalează la 15 cm
de sol, iar următoarele 3 - 4, la distanţe de 15 - 20 cm una de alta. O lucrare
importantă este copilirea bobocilor laterali, pentru a menţine o singură floare
pe tijă.
Împotriva bolilor şi dăunătorilor se fac tratamente preventive şi
curative. Bolile din cultura de garoafe sunt: Carnation mottle virus (pătarea
clorotică a garoafelor), Carnation ringspot virus (pătarea inelară a
garoafelor), Pseudomonas caryophylli (veştejirea bacteriană a garoafelor),
Erwinia chrysanthemi (veştejirea bacteriană, nanismul şi putregaiul
garoafelor), Uromyces caryophyllinus (rugina garoafelor), Alternaria dianthii
(pătarea neagră a garoafelor) şi cea mai importantă Fusarium oxysporum f.
sp. Dianthi (fuzarioza garoafelor). Dintre dăunători amintim: Tetranyehus
urticae (păianjenul roşu), Trialeurodes vaporariorum (musculiţa albă de seră)
etc.
Utilizare
Garoafele se folosesc ca flori tăiate şi în lucrări de legătorie. Se
recoltează aproape la înflorirea deplină.
15
FREESIA Klatt
Fam. Iridaceae
Română – Frezia; Franceză – Freesia;
Engleză – Freesia
Etimologie
Freesia poartă numele germanului Teodor
Freese care prin anii 1850 - 1860 a introdus-o
în Europa. Înscrierea freziei în rândul florilor
cultivate se datorează lui F. W. Klatt.
Suprafeţele cultivate sunt: Olanda 420 ha,
Franţa 15 ha, Anglia 20 ha, Italia 30 ha,
România 8 ha.
Freesia refracta Klatt. Se
caracterizează prin frunze înguste, liniare, de
15 - 20 cm lungime, tija florală de 20 - 25 cm
lungime, cu flori formate din 3 + 3 sepale de culoare albă, foarte parfumate.
Freesia hybrida Hort. Cuprinde numeroase soiuri aflate în cultură
obţinute prin hibridarea dintre speciile: F. refracta, F. leichtlinii Klatt (flori
galbene parfumate), F. armstrongii Wats (flori roşii), F. aurea (flori mari
galbene) şi F. odorata Klatt (flori galbene cu pete portocalii, parfumate).
În cultură se întâlnesc numeroase soiuri cu flori simple sau involte, de
culori foarte diferite: albe (Diana, Apollo, Balerina), galbene şi crem (Royal
Gold, Aurora, Fantasy), albastre şi mov (Saphir, Blue Ocean, Uchido), roşii
(Margaret, Red Diamond, Maria Sophia), cărămizie (Prominance).
Cerinţe ecologice
Freesiile se cultivă în sere luminoase cu posibilităţi de reglare a
temperaturii faţă de care au pretenţii diferite în funcţie de faza de vegetaţie.
Pentru germinare şi creşterea până în faza de 5 - 6 frunze este necesară o
temperatură de 20 - 22C, pentru inducţia florală şi înflorire 12 - 15C. Puţin
pretenţioasă faţă de umiditatea din sol şi atmosferă, creşte bine pe soluri
uşoare, permeabile, fertile, cu pH 6 - 7. Este necesară rotaţia culturilor,
freesia nu poate reveni pe aceeaşi suprafaţă decât după 2 - 3 ani.
Se poate combina în asolament cu tomate sau crizanteme.
Cultura
Freesile se înmulţesc prin seminţe sau prin tuberobulbi. Cultura prin
seminţe se practică pentru soiurile care au însuşirea de a se reproduce fidel
pe cale generativă. Din această grupă fac parte Super freesiile, care se
caracterizează prin vigoare şi productivitate, (de pe fiecare plantă se
recoltează 2 - 3 tije), tije florifere lungi, cu flori mari, în culori vii, dar slab
parfumate. Cultura prin seminţe are avantajul unor producţii mari şi a obţinerii
de tuberobulbi liberi de viroze, dar cheltuielile de producţie sunt mai mari,
durata culturii fiind de 9 - 12 luni.
Epoca de semănat este aprilie-mai. Înainte de semănat, seminţele se
umectează 24 ore în apă la temperatura de 20C, se trec apoi la întuneric, la
temperatura de 22C, unde se ţin 2 - 3 zile până încep să germineze.
Semănatul se poate face în solul serei, pe parapet, în lădiţe sau în ghivece.
Semănatul în solul serei se face pe brazde de 1 - 1,2 m, se deschid rigole
16
mici la distanţa de 10 - 12 cm, pe rând distanţa este de 3 - 4 cm, adâncimea
de semănat 1 cm. După răsărire la cca 6 săptămâni plantele se răresc.
În cazul semănatului la parapet sau în lădiţe, în faza a două frunze,
plantele se repică, plantarea la loc definitiv se face în iulie-august pe brazde.
Distanţa de plantare este 10/5 cm plasând plantele cu coletul la nivelul
solului.
Cultura prin tuberobulbi se practică pe scară largă datorită avantajelor
care le prezintă: cheltuieli de producţie mai mici, durata ciclului vegetativ 120
zile, obţinerea în paralel cu producţia de flori şi a tuberobulbilor, material de
plantare pentru o viitoare cultură.
Unul din dezavantaje este acela că prin tuberobulbi se pot transmite
virozele, cauza principală a degenerării soiurile de freesia.
Plantarea tuberobulbilor poate începe cu luna august-septembrie şi se
poate eşalona în funcţie de perioada când vrem să obţinem flori. Tuberobulbii
se pot planta netrataţi sau trataţi.
Tuberobulbii se păstrează în timpul verii în depozite la temperatura de
18 - 20C.
Plantarea tuberobulbilor se face pe brazde late de 1 - 1,2 m, la
distanţa de 10 - 15 cm între rânduri, iar între plante pe rând 6 - 8 cm.
Adâncimea de plantare este de 8 - 10 cm.
Lucrările de îngrijire la o cultură de freesia constau în: udat regulat cu
cantităţi moderate de apă, ventilaţie şi umbrire, în perioadele cu insolaţie
puternică pentru asigurarea constantă a unei temperaturi de circa 15C în
perioada înfloritului, administrarea fazială a îngrăşămintelor minerale în
concentraţie de 0,2 - 0,3%, în raport NPK 1:0,8:2,1, palisarea, plasa se
instalează când plantele au 15 - 20 cm înălţime, combaterea bolilor şi
dăunătorilor.
Principalele boli întâlnite în cultura de freesia sunt: Freesia mozaic
virus (virusul mozaicul freesiei), Bean Yellow mosaic virus în freesia
(mozaicul galben al fasolei la freesia), Pseudomonas marginata (bacterioza
freesiei), Fusarium oxysporum (fusarioza rădăcinilor), Tetramychus urticae
(păianjenul roşu). După îngălbenirea frunzelor, tuberobulbii nou formaţi se
scot din pământ, se curăţă de resturile frunzelor, se pun la zvântat 2 - 3 zile,
în locuri aerisite, apoi se introduc în depozite. În perioada dintre recoltarea
ultimelor flori şi scoaterea tuberobulbilor, care este în jur de 6 - 8 săptămâni,
perioada necesară pentru maturarea acestora, se mai aplică 2 - 3 îngrăşări
în primele săptămâni, în ultimele două săptămâni udatul se reduce complet.
În timpul păstrării tuberobulbilor în depozite se face şi sortarea lor pe
categorii de mărime: I (diametrul peste 2,5 cm), II (între 2,5 şi 1,5 cm), III
(sub 1,5 cm).
Utilizare
Freesia este una din cele mai apreciate flori tăiate, pentru eleganţa
florilor, diversitatea culorilor, parfumul suav şi durata relativ mare de păstrare
în apă. Momentul optim de recoltare este la deschiderea primelor două flori
din inflorescenţă. Recoltarea tijelor se face lăsând la baza plantei 2 - 3
frunze.
Valorificarea se face pe categorii de calitate în funcţie de lungimea
tijelor şi numărul de flori.
17
GERBERA Gron
Fam. Compositae
Română – Gerbera; Franceză – Gerbéra;
Engleză – Gerbera
Etimologie
Gerbera poartă numele botaniştilor germani
Franz şi Theodor Gerber.
În Europa a fost adusă din Transvaal (Africa de
Sud) în preajma anului 1900.
Cultura gerberei ia amploare abia după cel de-
al doilea război mondial, prin anii 1960 - 1970.
Suprafeţele de seră ocupate cu gerbera sunt:
300 ha în Olanda, 45 ha în Italia, 40 ha în
Franţa.
În România se cultivă pe o suprafaţă de circa 2
ha (Bucureşti-Berceni, Braşov, Dumbrăveni,
Cluj, Arad, Codlea etc.).
Gerbera jamesonii Hook. Originară din Africa, specia are frunzele
peţiolate, lanceolate, neregulat penatifide. Florile grupate în calatidii solitare,
cu diametrul de 10 - 12 cm, dispuse pe tije florale lungi de 50 - 70 cm.
Calatidiile au flori tubulare în centru, pe marginea discului au flori ligulate
mari de culoare oranj strălucitor.
Gerbera viridifolia Schtz. Are frunze eliptice sau oblongi, întregi sau
dinţate, calatidiile sunt mici, cu florile ligulate albe, gălbui la extremităţi.
Gerbera x hybrida Bol L. (G. jamesorii x G. viridifolia). Plantele au
un rizom scurt din care se formează numeroase frunze adânc crestate,
pubescente la început.
Sistemul radicular este puternic format din rădăcini lungi, numeroase.
Florile sunt grupate în calatidii mari, formate din flori tubulare în centrul
inflorescenţei, care poate avea diametrul de la 1 - 2 cm la 3 - 4 cm şi flori
ligulate, de lăţimi diferite, dispuse pe margine, pe unul sau mai multe rânduri,
de lungimi egale sau diferite. Culorile florilor sunt vii sau pastelate: roşu, roz,
violet, alb, galben, portocaliu etc..
Cerinţe ecologice
Gerbera este o specie perenă sensibilă la frig, se cultivă în sere mari,
bine luminate, cu posibilităţi de reglare a temperaturii şi luminii. Temperatura
din seră în perioada de iarnă nu trebuie să scadă sub 13 - 15C, iar vara
trebuie să se menţină prin aerisire puternică la 18 - 20C. Temperaturile prea
scăzute provoacă deformarea pedunculilor florali. Planta manifestă pretenţii
foarte mari faţă de căldură la nivelul radicular. Aceasta favorizează producţia
şi calitatea florilor şi totodată, îi măreşte rezistenţa la phytophtora. Din aceste
motive în serele destinate culturii de gerbera se instalează registre de
încălzire pe sub pământul de cultură.
Pretinde locuri cu multă lumină, suplimentarea luminii în intervalul
noiembrie-martie conduce la creşterea procentului de înflorire şi grăbeşte
înflorirea. Umiditatea atmosferică să fie de 75%, iar în substrat 60%. Nu
suportă excesul de umezeală în substratul de cultură care favorizează
18
îmbolnăvirea rădăcinilor. În perioada de repaus se reduce umiditatea până la
40 - 50%.
Solurile preferate sunt cele nisipoase, afânate, bogate în humus, cu
pH-ul cuprins între 5 şi 6,5.
Cultura
Înmulţirea se face sexuat sau vegetativ. Recent înmulţirea „in vitro” a
dat rezultate la gerbera, pornind de la explante de calatidii. Înmulţirea
sexuată este un procedeu uşor şi rapid de înmulţire.
Seminţele de gerbera îşi pierd repede facultatea, de aceea se
recomandă semănatul lor imediat după recoltare sau la câteva luni. Epoca de
semănat este stabilită în funcţie de perioada în care vrem să obţinem flori.
Pentru înflorirea de primăvară-vară se seamănă în iulie-august, iar pentru
cea de iarnă în februarie. Semănatul se face într-un substrat uşor format din
compost şi turbă. La temperatura de 20 - 22C seminţele germinează în 7 -
14 zile.
Substratul trebuie menţinut permanent umed, dar în primele zile după
răsărire se udă moderat pentru a evita stagnarea apei, care ar putea provoca
putrezirea plantelor. Când plantele au 3 - 4 frunze, după circa o lună, se
repică în lădiţe, la distanţa de 4\4 cm, iar după 6 - 8 săptămâni, se
efectuează al doilea repicat la ghivece cu diametrul de 6 - 8 cm.
Plantarea la solul serei ca şi la ghiveci trebuie făcută cu atenţie
întrucât mugurii vegetativi de la colet nu trebuie acoperiţi cu pământ,
putrezind cu uşurinţă.
Dezavantajele înmulţirii prin seminţe sunt: durata mare de obţinere a
materialului săditor, cel puţin 5 luni, neuniformitatea plantelor obţinute,
volumul mare de muncă.
Înmulţirea vegetativă a gerberei se practică prin divizarea tufei şi prin
butăşire.
Divizarea tufei  se practică spre sfârşitul verii. Pentru înmulţire se
folosesc plante de 2 ani, bine verificate sub aspectul însuşirilor decorative, al
sănătăţii şi producţiei de flori. Dintr-o plantă mamă se pot obţine în medie 5 -
6 fragmente care cuprind fiecare o porţiune de rizom cu 1 - 2 frunze şi câteva
rădăcini. După reducerea aparatului foliar şi scurtarea rădăcinilor, diviziunile
de plantă se pun pe parapete la distanţe mici într-un amestec de turbă şi
nisip. În condiţii de umbrire, umiditatea relativă este de 80% şi temperatura
de 18C, se formează rădăcini şi frunze noi, moment în care diviziunile de
plante pot servi la înfiinţarea culturilor noi.
O altă variantă de divizare a plantei este următoarea: secţionarea
plantei mamă se face pe loc, după ce se eliberează inima plantei de pământ,
iar apoi se trage pământul la loc. Fragmentele de plantă sunt scoase din sol
numai după cicatrizarea rănilor şi formarea rădăcinilor noi.
Dezavantajele acestei înmulţiri sunt procentul mic de plante obţinute şi
infecţiile mari care se produc.
Butăşirea  înlătură unele neajunsuri ale metodelor precedente de
înmulţire. Dintre avantaje menţionăm: păstrarea fidelă a caracterelor,
randamentul ridicat, economia de spaţiu, durata scurtă comparativ cu
înmulţirea prin seminţe.
Planta mamă este scoasă din pământ şi fasonată astfel: se elimină
frunzele prin smulgere, rădăcinile se scurtează la 20 cm lungime, mugurele
19
principal al fiecărui vârf de creştere se extirpă. În tot acest timp, planta se
fereşte de căldură şi soare.
Plantarea plantelor mamă astfel pregătite se face pe parapete într-un
amestec de turbă cu nisip sau perlit, avându-se grijă ca 1\3 din partea
superioară a rădăcinilor să rămână afară. Se udă apoi, abundent prin
pulverizare şi se menţin la umiditate relativă de 85 - 90% şi temperatura
mediului de 24 - 25C. de asemenea se impune dezinfecţia cu Euparen
0,15%, Ridomil 0,15% etc.
Primii butaşi se detaşează după 3 - 4 săptămâni. Butaşii trebuie să
aibă 2 frunze lungi de cca 6 cm, şi puţin ţesut din rizom.
Înrădăcinarea butaşilor se produce în păhărele din plastic (4 cm
diametru). Substratul de înrădăcinare se alcătuieşte din perlit sau nisip şi
turbă (10\1). Butaşii se tratează prin prăfuire cu Rizopon sau Radistim.
Condiţiile pentru înrădăcinare sunt temperatura 24 - 25C şi umiditatea
relativă de 90%, menţinute în mod constant. Umbrirea este obligatorie în
primele 10 - 12 zile. Frunzele trebuie să fie permanent umede pentru a nu se
ofili. Durata înrădăcinării este de 21 - 24 zile.
Plantarea se face într-un sol bogat, desfundat la 40 - 50 cm cu care
ocazie se încorporează circa 80 - 100 t\ha mraniţă, 100 - 150 t\ha turbă
fibroasă, 400 - 600 kg\ha superfosfat şi 300 - 400 kg\ha sulfat de potasiu.
Modelarea terenului se face în straturi obişnuite, în brazde înălţate sau
în biloane.
Brazda se înalţă circa 10 cm din solul serei, peste care se aşterne un
strat de 20 cm alcătuit din: pământ de frunze, pământ din ace de brad
mraniţă şi turbă neagră. Înălţimea totală a brazdei este de 25 - 30 cm,
lăţimea la bază 90 cm, iar la coronament de 70 - 80 cm şi poteca de circa 40
cm. Pe fiecare brazdă se pun 2 - 3 rânduri de plante, distanţate la 30 - 40
cm. Distanţele între plante pe rând sunt de 30 - 40 cm.
Biloanele se fac la 25 - 30 cm înălţime, iar plantele se pun pe treimea
superioară în două rânduri, de o parte şi de alta a bilonului.
Straturile obişnuite au lăţimea de 120 cm şi poteca de 40 cm.
Numărul de plante este de 7 - 8 la m2. Densitatea plantelor se
stabileşte în funcţie de durata culturii.
Înainte de plantare, plantele se îmbăiază într-un fungicid numai până la
colet. Se are grijă ca plantarea să nu se facă prea adânc. Inima plantei să fie
la nivelul pământului sau cu 2 - 3 cm deasupra pentru a se micşora riscul
apariţiei bolilor şi putrezirii mugurilor vegetativi. Imediat după plantare
temperatura trebuie să fie mai ridicată (20 - 25C) pentru a se favoriza
prinderea şi creşterea mugurilor. Udarea se face în jeturi mici de câteva ori pe
zi.
Epoca optimă de înfiinţare a culturii este din martie până în august.
Lucrările de îngrijire ale culturii de gerbera se aplică în funcţie de
fazele în care se găsesc plantele.
În perioadele de creştere intensă plantele se udă abundent şi la intervale
mai scurte. Iarna se udă rar, iar în perioadele de repaus cantitatea de apă se
reduce atât cât să nu provoace ofilirea plantelor. Metodele de irigare sunt prin
infiltraţie şi prin picurare. Vara se pulverizează plantele dar numai dimineaţa.
Umbrirea se face obligatoriu în zilele foarte însorite şi cu temperaturi
ridicate.
20
Irigarea se aplică periodic (2 - 3 ori pe lună), primăvara şi toamna,
când plantele se găsesc în vegetaţie intensă şi mai rar iarna.
Concentraţia soluţiei de îngrăşământ este de 0,15 - 0,2%. La 1 m2 se
dau 15 - 20 l soluţie. Se consideră un nivel optim de fertilizare atunci când la
1 l substrat se găsesc 90 - 250 mg N; 120 - 250 mg P2O5; 250 - 400 mg K,
iar în frunze 2,5 - 4% N; 0,25 - 0,4% P 2,2 - 3,5% K.
Se recomandă îngrăşăminte cu reacţie acidă, cum sunt sulfatul de
amoniu şi sulfatul de potasiu.
Tratamentele cu sulfat de cupru în cantitate de 3 - 4 g\m2 sporesc
productivitatea şi măresc rezistenţa la ofilire.
Potasiul în cantităţi mari când nu este echilibrat cu celelalte elemente,
produce uneori clorozarea plantelor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este de asemenea foarte
importantă. Dintre boli, la cultura de gerbera cele mai mari pagube le
provoacă ofilirea care este produsă de trei agenţi patogeni: Phytophtora
cryptogea, Verticillium sp. şi Fusarium oxysporum. Dintre dăunători, mai
frecvenţi sunt: Tetramychus urticae (păianjenul roşu) şi Trialeurodes
vaporariorum (musculiţa albă de seră).
Utilizare
Gerbera este una dintre cele mai apreciate şi cultivate specii pentru
flori tăiate, datorită frumuseţii florilor şi duratei mari, de circa 2 - 3 săptămâni,
de păstrare. Recoltarea florilor se face când începe să apară polenul prin
răsucire şi smulgerea pedunculului, de la o plantă obţinându-se 15 - 60 flori.
Se foloseşte în aranjamente florale singură sau în amestec cu alte specii şi în
lucrări de legătorie.
GLORIOSA L.
Fam. Liliaceae
Română – Gloriosa; Franceză – Gloriosa;
Engleză – Glimbing lily
Etimologie
Numele genului derivă de la cuvântul latin

Gloriosa rothscheldiana O’ Brien.
Specia are în sol tuberculi de formă cilindrică,
cu lungimea cuprinsă între 10 şi 15 cm. După
perioada de înflorire tuberculul vechi moare şi
rămân de obicei 2 tuberculi noi, aşezaţi în
poziţie verticală. Tulpina are frunze opuse,
lungi de 20 - 25 cm, late de 5 - 7 cm, care se
micşorează spre vârf, căpătând forme de
cârcel cu care planta se agaţă.
Pedunculul are circa 20 cm şi poartă o singură floare, cu 6 tepale lungi
de 10 cm şi late de 3 - 4 cm, roşii cu bordura galbenă. La desfacerea
bobocului, tepalele sunt netede şi întinse orizontal, cu un colorit galben-
verzui pe margine. După câteva zile se colorează în galben viu şi roşu
strălucitor, se recurbează în sus formând un glob, iar marginile se ondulează.
21
Gloriosa superba L. Specia înfloreşte vara, tepalele sunt foarte
ondulate, de 5 - 8 cm lungime, purtate pe un peduncul de 20 cm lungime,
rigid.
Cerinţe ecologice
Fiind o plantă tropicală, la noi se cultivă în sere calde, în care se
asigură 20֯C noaptea şi 30˚C ziua, iar temperatura solului 20˚C. Umiditatea
aerului 80 - 90%, lumina este de asemenea necesară pentru buna dezvoltare
a plantei. Substratul este format din pământ de ţelină, pământ din frunze de
fag şi mraniţă.
Cultura
Gloriosa se cultivă la sol sau în ghivece şi se înmulţeşte prin tuberculi.
Pentru plantare se recomandă tuberculi cu lungimea de peste 10 cm. După
recoltarea florilor planta are nevoie de un repaus de circa 2 luni în care se
suspendă udatul. Recoltarea tuberculilor se face cu foarte mare grijă pentru a
nu răni mugurele care este în vârf şi care odată distrus, tuberculul nu mai are
nici o valoare. Tuberculii recoltaţi trebuie păstraţi în încăperi uscate, aerisite,
tuberculii pornesc în vegetaţie şi încep să apară rădăcini. Plantarea se poate

face în februarie-martie, iar la 8 - 10 săptămâni de la plantare se obţin flori.
Plantarea se face pe rând, la adâncimea de 5 cm în poziţie orizontală, la o
distanţă între rânduri de 80 - 100 cm, pe rând distanţa este lungimea tuber-
culului plus 5 cm. Substratul este format din pământ de ţelină, la care pentru
fiecare m2 se adaugă 12 kg pământ de frunze de fag şi 12 kg mraniţă.
Lucrările de îngrijire aplicate culturii constau în afânarea permanentă a
solului, asigurarea unei umidităţi atmosferice de 75 - 90%, um-brirea serei
când temperatura din interior depăşeşte 30˚C, administrarea de două ori pe
săptămână a îngrăşămintelor organice, palisarea culturii deoarece plantele
pot atinge 2 - 3 m înălţime.
Utilizare
Gloriosa se cultivă pentru flori tăiate, care au o mare valoare
decorativă şi o durată destul de mare de păstrare pe plantă şi în apă.
1. Din ce familie face parte Dianthus?
Fam. Caryophyllaceae
2. Care sunt modalitățile de înmulțire ale garoafelor?
Garoafa se înmulţeşte prin butaşi din lăstari laterali. Seminţele se
folosesc numai în lucrările de ameliorare.
În cultura industrială butaşii se obţin din culturi speciale de plante mamă
care se înfiinţează în sere înalte, pe parapeţi. Plantarea se face într-un
substrat, în grosime de cca 20 cm, format dintr-un amestec de turbă, mraniţă
şi perlit sau nisip, de obicei în martie-aprilie.
1. Enumerați câteva specii de Dianthus.
2. Care sunt cerințele ecologice ale garoafelor?
3. Penru ce se utilizeaza Dianthus ?
4. Din ce familie face parte Freesia?
5. Enumerați câteva specii de Freesia.
22
6. Care sunt cerințele ecologice ale genului Freesia ?
7. Care sunt modalitățile de înmulțire la Freesia ?
8. Penru ce se utilizeaza Freesia?
9. Din ce familie face parte Gerbera?
10. Enumerați câteva specii de Gerbera.
11. Care sunt cerințele ecologice ale genului Gerbera ?
12. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Gerbera ?
13. Penru ce se utilizeaza Gerbera?
14. Din ce familie face parte Gloriosa?
15. Enumerați câteva specii de Gloriosa.
16. Care sunt cerințele ecologice ale genului Gloriosa?
17. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Gloriosa?
18. Penru ce se utilizeaza Gloriosa?
23

Cuvinte cheie: Lisianthus, Rosa, Strelitzia, Zantedeschia
Rezumat Genul Lisianthus este originar din America de Nord, Mexic.

În Texas i se mai spune „clopoţelul albastru” sau „genţiana de preerie”.
Japonia este cea mai mare producătoare de lisianthus deşi aici este
cunoscută abia în 1935.
În Europa a fost introdus pentru prima dată în 1835, dar interesul
pentru această cultură a început şi s-a dezvoltat abia din anii 1970.
Olanda este al doilea mare cunoscător şi producător de lisianthus,
urmată de Franţa.
În România, a fost adus mai întâi la Societatea Comercială sere
Codlea, iar primele culturi au fost iniţiate la Universitatea de Ştiinţe
Agronomice Bucureşti, începând cu anul 1989.
”. Patria trandafirilor este considerată regiunea estică a Mării
Mediterane şi regiunile subtropicale ale Asiei de Est.
Trandafirul este cultivat în primul rând pentru decorul spaţiilor verzi,
speciile sălbatice servesc la înfiinţarea plantaţiilor de consolidare a
terenurilor, în perdele de protecţie, la gardurile defensive etc.
Cultura în spaţii protejate este cunoscută de multă vreme, dar numai
la sfârşitul secolului al XVII-lea apar primele sere adevărate. La noi în ţară se
cultivă în seră de peste 60 de ani.
Suprafeţele ocupate astăzi cu această cultură sunt de aproximativ 800
ha în Olanda, 460 ha în Italia, 450 ha în Franţa, 200 ha în Maroc, 160 ha în
Israel, 300 ha în Columbia. În România, suprafaţa de seră cultivată cu
trandafir se estimează la circa 6 ha.
Genul Strelitzia, originar din Africa de Sud, cuprinde specii perene,
viguroase, în formă de tufă cu rădăcini puternice. Frunzele mari, lung
peţiolate, au lamina larg eliptică şi sunt pieloase. Florile grupate câte 3 - 6
într-o inflorescenţă sunt protejate de o teacă în formă de carenă.
Genul originar din Africa de Sud cuprinde specii perene, care în sol au
rizomi groşi. Frunzele sunt sagitate, mari, tijele florale groase suculente.
Florile grupate în spadice protejate de o spată albă sau galbenă.
24
LISIANTHUS Hook.
Fam. Gentianaceae
Română – Lisiantus; Franceză – Irlbachia,
lisianthus; Engleză – Texas blue bells
Etimologie
Numele genului face aluzie la frumuseţea
caliciului şi a corolei, la aspectul lucios, satinat al
florii şi la bordura ei foarte frumoasă („lisse”  în
franceză  neted, lucios).
Lisianthus exaltatum. Originar din
California şi Florida. Planta formează mai întâi o
rozetă de frunze şi apoi de la nivelul frunzelor
bazale pornesc tulpinile subţiri, flexibile, înalte de
circa 40 cm. Frunzele lanceolate, sesile au
culoarea verde-albăstruie şi dispoziţia opusă.
Florile cu sepale înguste şi lungi, au corola alcătuită din 5 petale lucioase,
satinate, asemănătoare unui clopoţel. Au 5 - 8 cm în diametru şi 6 - 9 cm
lungime. Culoarea este albastru purpuriu la specia tip. Acestei culori i se
adaugă albul şi rozul la hibrizii şi soiurile cultivate. Florile sunt lipsite de
parfum. Înflorirea normală este vara.
Japonezii deţin întâietatea în ce priveşte crearea de soiurilor şi
hibrizilor F1 de Lisianthus. Între acestea se disting tipurile: „Echo”, „Heidi”,
„Yosel”, „Picotee”.
În prezent lucrările de selecţie şi ameliorare au în vedere robusteţea
plantei (tije puternice, viguroase), înflorirea simultană a cât mai multor flori,
mărimea florilor, lărgimea paletei coloristice cu culori noi (galben, roşu, roz,
stacojiu).
Cerinţe ecologice
Lisianthus este o plantă care se cultivă ca anuală sau bianuală.
Înfloreşte după cca 5 - 7 luni de la semănat. Prima recoltă de flori la interval
de 2 luni. Temperatura optimă pentru germinarea seminţelor este de 20 -
25C iar pentru creştere şi înflorirea plantelor de 16 - 18C ziua şi 10 - 12C
noaptea, planta fiind foarte sensibilă la termoperiodismul diurn.
De asemenea, planta este foarte sensibilă la stresul termic cu
temperaturi peste 26C şi la frig. Reacţia ei constă în formarea rozetei de
frunze bazale, fenomen nedorit deoarece se frânează procesul de formare a
tijelor florale.
Intensitatea luminoasă naturală ridicată este factorul care susţine atât
germinarea seminţelor, cât şi creşterea plantei. Iluminatul artificial acţionează
pozitiv numai în stadiile tinere ale plantei (semănături şi răsaduri). În lunile
februarie-martie se poate face prelungirea zilei la 16 ore pentru producerea
răsadurilor. Înflorirea plantei de Lisianthus iarna este posibilă numai cu
iluminare artificială, dar de obicei nu se recurge la această metodă. Vara
serele se umbresc.
Plantele tinere sunt predispuse la putrezire dacă apa se dă în exces.
Spaţiile de cultură se aerisesc puternic.
25
Cultura
Lisianthus se înmulţeşte frecvent prin seminţe, dar se poate înmulţi şi
prin butaşi şi „in vitro”.
Semănatul se realizează în cutii, dintr-un gram de seminţe se pot
obţine circa 8.000 de plante. Seminţele sunt foarte mici şi nu se acoperă,
germinarea având loc la lumină. Temperatura necesară este de 21 - 23C în
prima săptămână şi apoi la 16 - 18C. Germinarea este mai bună sub
instalaţie de ceaţă artificială (mist-system).
În general se seamănă toamna sau în ianuarie-februarie.
Repicarea se face la circa 2 - 3 luni după semănat, când răsadurile au
1 cm lungime, 2 - 3 perechi de frunze şi rădăcinile sunt încă mici. Creşterea
plantelor tinere este lentă şi de lungă durată.
Dacă înmulţirea se realizează prin butaşi, atunci confecţionarea
acestora are loc la lungimea de 10 - 15 cm şi se pun pe substrat de turbă şi
perlit, nisip sau perlit simplu. Înrădăcinarea are loc în 40 - 50 de zile. Ceaţa
artificială este benefică. De asemenea, tratamentele cu substanţe rizogene
(A.I.B.) grăbesc procesul de înrădăcinare.
Dezavantajul metodei este procentul slab de lăstărire al plantei-mamă.
Cultura se poate face direct în sol pe brazde, pe blocuri înălţate şi în
vase.
La îngrăşarea de bază se folosesc 4 - 5 kg\m2 turbă, 2 - 3 kg\m2
mraniţă, 80 g\m2 superfosfat şi 50 g\m2 sulfat de magneziu.
Numărul de plante la m2 este de 40 - 60, folosindu-se distanţele de 13
- 15 cm între rânduri şi între plante pe rând.
Epoca de plantare diferă în funcţie de data semănatului. În mod
obişnuit se seamănă toamna-iarna, pentru a obţine plante înflorite la sfârşitul
primăverii şi vara.
Lucrări de îngrijire
Din momentul plantării până la prinderea plantelor se udă prin
aspersie. În continuare irigarea se face direct pe substrat, cea mai bună
metodă fiind udarea cu picătura. Umiditatea substratului trebuie să fie
constantă. Fertilizarea se face săptămânal cu 100 - 200 ppm azot şi potasiu.
Calciul ameliorează calitatea plantelor. Carenţele de calciu duc la căderea
pedunculului şi încetarea dezvoltării bobocului.
Atenţia deosebită se acordă pH-ului care nu trebuie să scadă sub 5 -
5,5.
Palisarea se face pe sistemul plaselor cu ochiurile de 15 x 20 cm şi
12,5 x 12,5 cm.
Recoltarea florilor se face atunci când minimum 2 flori sunt deschise.
Tăietura la recoltare se aplică deasupra a două perechi de frunze, ceea ce
permite pornirea de noi lăstari pentru o nouă înflorire.
De la o plantă se pot recolta 1 - 4 flori. Durata de păstrare a florilor în
vase este de 8 - 14 zile.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin tratamente preventive
şi curative cu: Benlate 0,1%, Topsin 0,1%, Captadin 0,3% etc.
Bolile care pot să apară la Lisianthus sunt: Pythium şi Phytophtora, în
condiţiile umidităţii excesive şi temperaturi scăzute, apar pe rădăcini şi la
colet producând moartea plantelor. Rhizoctonia îşi face prezenţa la colet, mai
26
ales în cazul unei plantări prea adânci. Botritisul care apare pe plantele tinere
şi pe flori şi Fusarium ce duce la ofilirea plantei.
Dăunătorii întâlniţi pe Lisianthus sunt: Tripsul şi păduchii care produc
daune pe butonii florali şi lăstarii tineri. Se combat cu Sinoratox 0,1%, Decis
0,05%, Ultracid 0,1%.
Utilizare
Lisianthus este tot mai mult căutată pe piaţă pentru eleganţe florilor,
fiind folosită în buchete, aranjamente florale, având şi o durată bună de
păstrare în apă până la 14 zile.
ROSA L.
Fam. Rosaceae
Română – Trandafirul; Franceză – Rose prairie
gentian; Engleză – Rosa
Etimologie
Numele de Rosa provine de la celticul „Rhoodd”
sau „rhudd” care înseamnă roşu, iar cel de
trandafir are origine neogreacă „trandaphilos 
30 foiţe”.
Genul Rosa cuprinde circa 400 de specii,
din care peste 200 îşi au originea în emisfera
nordică.
Trandafirii folosiţi în culturile forţate sunt
în majoritate soiuri sau hibrizi, care au la origine
mai multe specii.Ei fac parte din grupele
trandafirilor cu creştere sub formă de tufă: Thea hybrida, Floribunda,
Miniatur. Numărul soiurilor catalogate până în prezent este de ordinul zecilor
de mii.
În lume, sunt cunoscute, ca mari producătoare şi creatoare de soiuri
firmele: Meilland şi Delbard în Franţa, Kordes în Germania, Jackson şi
Perkins în S.U.A., Bakker şi Verbeek în Olanda etc.
Soiuri mai importante pentru cultura forţată sunt: „Virgo”, „Sonia”,
„Baccara”, „Super Star”, „Montezuma”, „Diamant”, iar pentru cultura la
ghivece: „Eveline”, „Belinda”, „Bettina” etc.
Cerinţe ecologice
Pentru majoritatea soiurilor, temperatura optimă de creştere este de
15 - 16C. Noaptea poate să scadă până la 12 - 13C, iar ziua, în orele cu
strălucire a soarelui să ajungă la 21 - 24C. Dacă temperaturile sunt prea
scăzute se formează un număr excesiv de petale şi se păstrează greu. Dacă
temperaturile sunt prea ridicate, florile rămân mici, cu puţine petale şi scade
capacitatea de păstrare.
Trandafirul solicită multă lumină, mai ales ca intensitate. Producţia de
flori în cultura de seră este mai mică, iarna când lumina este redusă ca
intensitate şi durată.
Faţă de umiditate are pretenţii moderate, umiditatea relativă se
apreciază la 60 - 65%.
Solul trebuie să aibă o structură bună şi să fie bine drenat. Structura
solului să permită o bună aerisire la nivelul rădăcinilor. Trandafirul nu suportă
27
solurile pe care stagnează apa şi excesiv de calcaroase, pH-ul optim se
încadrează între 6,5 şi 7,5, iar conţinutul maxim de calcar activ este de 10%.
Cultura
Trandafirii pot fi înmulţiţi prin seminţe, butaşi, altoire pe puieţi sau pe
butaşi portaltoi.
Înmulţirea prin seminţe este utilizată de către amelioratori şi în cazul
obţinerii plantelor portaltoi.
Specia cea mai folosită pentru realizarea portaltoiului este Rosa
canina care se seamănă toamna în noiembrie sau primăvara în februarie-
martie. Semănatul se face în rânduri la 20 - 30 cm distanţă şi aproximativ 1
cm adâncime.
Butaşii se confecţionează din august până în decembrie, de pe ramuri
de un an, care au produs flori bine dezvoltate. Butaşii pot avea 2 - 3 sau 5 - 6
ochi vizibili.
După tratarea cu hormoni se pun la înrădăcinat într-un substrat de
turbă cu perlit sau nisip, aşezat în sere sau răsadniţe. În timpul înrădăcinării
se asigură umiditate în aer şi substrat şi temperatură de 18 - 21C.
Înrădăcinarea are loc în 5 - 6 săptămâni după care butaşii se plantează în
ghivece de 7 - 8 cm sau direct în solul serei.
Altoirea este metoda cea mai frecvent folosită la înmulţire. Metoda de
altoire folosită este în ochi crescând în mai-iunie şi în ochi dormind în august-
septembrie.
Portaltoii folosiţi sunt: Rosa canina, Rosa indica mayor, Rosa
multiflora, Rosa manetti.
Micropropagarea „in vitro” este metoda ce oferă perspective largi în
producerea materialului săditor pentru trandafirul cultivat în seră.
Pentru înfiinţarea unei culturi de trandafir în seră, materialul săditor se
procură de la firme specializate.
La înfiinţarea unei culturi de trandafir, solul se sapă adânc la 50 - 60
cm, după ce a fost administrată o cantitate masivă de îngrăşăminte: 50 - 100
t gunoi de grajd descompus, 800 - 1.000 kg/ha superfosfat, 800 kg/ ha sulfat
de potasiu şi 100 - 120 t/ha turbă.
Plantarea se face toamna, în rânduri, pe straturi sau în benzi, cu
distanţa de 70 cm între benzi, 40 cm între rânduri şi 20 cm între plante pe
rând. Plantarea se face în gropi la 30/30 cm, cu o adâncime de 30 - 40 cm,
din noiembrie până în martie, dar cel mai frecvent în ianuarie.
Temperatura se reglează treptat, astfel ca la începutul înmuguririi să
fie 5C, la dezvoltarea primelor frunze 12C, pe măsură ce plantele cresc se
ajunge la 18 - 22C, menţinându-se apoi constantă. În afară de reglarea
temperaturii, lucrările de îngrijire constau în aerisiri zilnice, irigări regulate,
umbrirea serelor în zilele cu insolaţie puternică. Îngrăşarea fazială se face
de 2 - 3 ori pe an, în perioada emiterii lăstarilor şi după recoltare, raportul
între NPK fiind de 1:0,8:1,5.
Una din cele mai importante lucrări este tăierea care se aplică diferenţiat
în funcţie de particularităţile soiurilor şi vigoarea plantelor. Imediat după plantare
se execută o tăiere scurtă la 3 - 4 muguri. Din lăstarii formaţi pentru înflorire se
opresc 5 - 6, iar restul se scurtează la 2 - 3 muguri. Recoltarea florilor se face
lăsând la baza lăstarului 2 - 3 perechi de frunze normale.
28
La sfârşitul lunii august se face o tăiere de curăţire, eliminând lăstarii
plasaţi în partea inferioară a tufei, ramurile uscate sau cele pornite din
portaltoi. Ramurile păstrate pe plantă se taie la nivelul primelor două frunze
cu cinci foliole şi atât plantele cât şi solul se stropesc cu o soluţie de
hipermanganat de potasiu sau sulfat de cupru. De asemenea, se face o
mulcire, cu un amestec de 50% turbă şi 50% mraniţă, în cantităţi de 60t/ha.
După tăierile din toamnă, producţia de flori urmează ritmic la intervale
de 45 - 90 zile. Prin dirijarea factorilor de vegetaţie producţia poate avea un
flux continuu exceptând o perioadă de 5 - 6 săptămâni în timpul verii.
O altă lucrare importantă este combaterea bolilor şi dăunătorilor, care se
face prin măsuri preventive şi curative. Principalele boli în cultura trandafirului
sunt: Sphaeroteca pannosa (făinarea), Phragmidium mucronatum (rugina),
Sphaceloma rosarum (antracnoza). Dintre dăunători: Tetranychus urticae
(păianjenul roşu), Aulocaspis rosae (păduchele ţestos) şi Heliothrips
haemoroidales (tripşii).
Cultura trandafirului fără sol. Se practică din ce în ce mai mult în ultimii
ani. Primele încercări datează din 1980 şi au fost efectuate în Israel şi Ţările
de Jos, iar începând din anul 1988 în Franţa.
Principalele substraturi ce pot fi utilizate sunt: nisipul, pietrişul,
vermiculitul şi vata minerală.
Materialul săditor folosit trebuie să fie de dimensiuni mici, obţinut prin
minibutăşire, prin culturi de meristeme „in vitro” sau prin minialtoiri.
Lucrările aplicate la instalarea unei plantaţii de trandafir sunt: dezinfecţia
structurilor serei, profilarea solului cu o pantă longitudinală de maximum 0,5%
pentru umectarea omogenă a suportului de vată minerală şi evacuarea
excesului de soluţie, acoperirea integrală a solului cu folie de polietilenă.
Suportul de vată minerală, numit saltea sau pantalon, are lungimea de
1 m, lăţimea de 20 cm, grosimea de 7,5 cm. El se îmbracă în folie de
polietilenă.
Încălzirea la nivelul rădăcinilor se asigură prin tuburi din plastic
încastrate în pliurile polietilenei ce acoperă solul, sau în plăci de polistiren
expandat, groase de 2 - 3 cm, ce se pun sub saltelele din vată minerală.
Astfel, plăcile din polistiren au avantajul că evită comunicarea apei drenate
între modulele din vată minerală.
Pentru fertilizare se instalează 1 - 2 picurătoare la fiecare plantă.
Suportul de vată minerală se impregnează cu soluţie nutritivă, 48 ore înainte
de plantare, condiţie esenţială pentru reuşita culturii.
Temperatura la baza plantei trebuie să fie de 20C.
Înfiinţarea plantaţiei se poate face în tot cursul anului, de preferinţă la
începutul lui martie.
Plantele înrădăcinate, puse pe culturi tot din vată minerală, cu latura
de 10 cm şi învelite lateral cu polietilenă, sunt plasate în dreptul găurilor
făcute în plasticul ce îmbracă salteaua. Aşezarea lor se face în chinconz (8
plante la o saltea). Planta are nevoie de circa 3 săptămâni pentru a se fixa
bine, timp în care nu se intervine asupra ei.
Se practică apoi o arcuire a lăstarilor pe sârma de susţinere pentru o
creştere uniformă a lăstarilor. Ramificarea este favorizată de 1 - 2 ciupiri.
29
În general, cultura trandafirului fără sol se face fără repaus vegetativ.
Recoltarea se execută în fiecare zi. Producţia zilnică de flori variază în
funcţie de sezoane.
Fertilizarea este o lucrare de îngrijire foarte importantă. Soluţia trebuie
să conţină toate elementele necesare pentru creşterea lăstarilor tineri, a celor
mai bătrâni şi a florilor, deoarece cultura fără sol este în producţie continuă.
Pe aceeaşi plantă de trandafir se găsesc lăstari în toate stadiile de creştere
şi dezvoltare pe tot parcursul anului.
Îngrăşămintele se pun în două bazine diferite, astfel încât nitraţii să nu
neutralizeze fosfaţii şi sulfaţii. Amestecarea lor cu apa de irigare se face cu o
pompă dozatoare. Această fertilizare va fi declanşată şi reglată printr-un
ordinator, care reglează şi factorii climatici din seră.
Ordinatorul realizează fertilizarea de mai multe ori pe zi şi în cantităţi
foarte mici.
PH-ul este controlat permanent prin ordinator, valoarea lui
menţinându-se la 5,2.
Salinitatea sau concentraţia elementelor minerale admisă este de 1,7 -
1,8 milisiemens. Dacă salinitatea este prea mare, se dezvoltă slab.
Cu privire la elementele nutritive, accidentele cele mai frecvente sunt
legate de lipsa azotului, carenţa fierului şi magneziului.
Frecvenţa administrării apei şi hranei este de 12 ori pe zi cu un aport
de 70 ml/ plantă.
Avantajele culturii pe vată minerală sunt:
 eficacitatea controlului sanitar;
 stăpânirea alimentaţiei cu apă şi săruri minerale;
 folosirea economică a căldurii prin ordinator;
 asigurarea căldurii la nivelul rădăcinilor.
Dintre inconveniente amintim:
 investiţii costisitoare;
 tasarea şi pierderea porozităţii saltelelor din vată minerală după mai
mulţi ani de folosire.
Utilizare
Soiurile de trandafiri cultivate în sere au o largă utilizare, pentru
buchete, aranjamente şi pentru lucrări de legătorie.
STRELITZIA Banks
Fam. Musaceae
Română – Pasărea paradisului; Franceză –
Oiseau de paradis; Engleză – Bird of paradise
Etimologie
Gen dedicat reginei Charlotte Sophie de
Macklambourg - Strelitz, soţia regelui George al
III-lea al Angliei, promotoare a botanicii.
Strelitzia reginae Banks. Plantele au
formă de tufă, cu peţiolul frunzelor de 1 m
lungime. Frunzele au forma oval oblongă cu
lamina de până la 70 cm lungime şi 20 cm
lăţime, de culoare verde albăstruie, coriacee.
30
Tija florală înaltă de 1 - 1,5 m este terminată printr-o spată mare care închide 8
- 10 flori (mai adesea 3 - 5) care se deschid succesiv. O floare este pe tipul 3,
perigonul petaloid este format din 3 sepale lanceolate inegale de culoare
portocalie şi 3 petale de culoare albastră, cele două laterale lungi, lineare,
sudate în interiorul cărora sunt staminele şi stilul, a treia petală este scurtă,
largă de formă rotunjită.
De la această specie s-au realizat mai multe varietăţi:
 parviflora  are frunze mai mici şi se utilizează numai ca plantă
decorativă;
 pumilla  are talie mică şi florile palide;
 ovata  planta este de talie mare;
 multiflora  înfloreşte abundent, majoritatea soiurilor cultivate aparţin
acestei varietăţi. Plantele au peţiolul ceva mai scurt, frunza lată cu nervura
principală roşiatică.
Dintre soiuri putem aminti: Triumph, Semnal, Simbol  toate sunt
creaţii româneşti.
Cerinţe ecologice
Strelitzia se dezvoltă bine pe substraturi mijlocii, permeabile, bogate în
humus, cu pH 6 - 7. Solul trebuie să fie adânc lucrat pentru că rădăcinile
pătrund până la 1 m adâncime şi bine drenat, planta nu suportă excesul de
umiditate. Este o plantă pretenţioasă la lumină, pentru a înflori iarna necesită
iluminare artificială.
Cultura
Se înmulţeşte prin seminţe şi vegetativ. În condiţii de seră produce
seminţe numai după polenizare artificială care se execută la 1 - 2 zile de la
deschiderea florilor. După fecundare seminţele se maturizează în 2 - 3 luni.
Seminţele mature au culoarea neagră şi sunt lucioase.
În vederea semănării, seminţele se introduc în apă caldă (28 - 30C)
timp de 12 ore. Semănatul se face în lădiţe într-un amestec de turbă şi
pământ de frunze, la distanţele de 2 - 3 cm. Germinaţia durează 40 - 50 zile
la temperatura de 20 - 22C. Răsărirea este în proporţie de 40 - 50%.
Răsadurile se repică direct la ghivece cu diametrul de 7 - 8 cm.
Plantele se transplantează de mai multe ori. La sfârşitul primului an de viaţă,
plantele pot fi puse în solul serei la distanţa de 25/20 cm, unde vor rămâne
doi ani. Plantarea la loc definitiv se face la sfârşitul celui de al treilea an la
distanţe de 0,8 - 1 m. Prin această metodă plantele înfloresc după 4 - 5 ani,
durata culturii este de 10 - 12 ani.
Vegetativ se înmulţeşte prin despărţirea tufelor, atunci când plantele
au 5 - 10 lăstari, se preferă plantarea primăvara pentru ca până vara plantele
să fie înrădăcinate. Plantarea se face cu coletul la nivelul solului, se udă din
abundenţă, se menţine o temperatură de 20C, sera se umbreşte. Prin
această metodă plantele înfloresc cu 1 - 2 ani mai devreme.
Lucrările de îngrijire constau în afânarea solului, udări regulate dar
moderate, administrarea de îngrăşăminte în care predomină azotul la plantele
tinere (raportul NPK 2:1:1 pentru ca plantele mature să crească dozele de K
şi P (raport NPK 1:1:1,5). Vara serele se umbresc şi se aerisesc, iarna se
suplimentează lumina. Plantele mature înfloresc din iulie până în aprilie.
31
Utilizare
Se foloseşte ca floare tăiată. Se recoltează când prima floare din
inflorescenţă s-a deschis. Are o durată lungă de păstrare (1 - 2 săptămâni) şi
este de mare efect singură sau în combinaţie cu alte specii exotice.
ZANTEDESCHIA Spreng. Fam.

Araceae
Română – Cala; Franceză –Calla
/Zantedeschia
Engleză – Arum lily, calla
Etimologie
Numele genului vine de la botanistul şi
fiziologul italian Francesco
Zanthedeschi (1773 - 1846).
Zantedeschia aethiopica Spreng.
(syn. Richardia africana). Este
specia cea mai cultivată a acestui gen.
Prezintă în pământ rizomi scurţi,
viguroşi din care pornesc frunzele
foarte mari, sagitate, colorate verde-
închis strălucitor, deosebit de decorative. Alături de frunze se formează florile
reunite într-un spadice însoţit de o spată albă, rulată în formă de cornet.
Tulpina florală este viguroasă şi lungă de 50 - 100 cm. Planta apare
sub forma unei tufe bogată în frunze şi înaltă de 60 - 100 cm.
Zantedeschia albomaculata Baill. Prezintă în pământ un tubercul.
Frunzele au forma lanceolată-sagitată cu vârful ascuţit şi numeroase pete albe
circulare dispersate pe întreaga suprafaţă a limbului. Floarea este albă, uşor
verzuie la bază şi de dimensiuni mai mici decât la specia precedentă.
Zantedeschia elliotiana Engl. Prezintă în pământ un tubercul.
Frunzele sunt oval cordiforme cu macule albe, iar florile au spata de culoare
galbenă.
Zantedeschia rehmanii Engl. Specia are frunze oblong lanceolate,
de culoare verde deschis cu macule albe. Spata are culoare roz liliachiu.
Cerinţe ecologice
Plante perene sensibile la frig, se cultivă în sere mari, luminoase,
aerisite. Sunt pretenţioase la umiditatea din sol şi atmosferă. Cer soluri grele,
lutoase dar bine drenate cu pH 5. Zantedeschia aethiopica se cultivă în sere
temperate, celelalte în sere calde. În perioada de repaus, care începe la
sfârşitul lunii mai se diminuează şi apoi se reduce udatul, astfel încât,
plantele să fie menţinute în semivegetaţie.
Cultura
Zantedeschia aerthiopica se înmulţeşte prin diviziunea rizomilor, care
se realizează în perioada de repaus. Rizomii se fragmentează în porţiuni cu 2 -
3 muguri şi se plantează direct în solul serei începând cu sfârşitul lunii august
până în septembrie. Solul se pregăteşte printr-o mobilizare profundă şi
administrarea de îngrăşăminte organice bine descompuse. Pentru culturile de
2 - 3 ani distanţa de plantare este de 40/30 cm, pentru cele de 7 - 8 ani,
distanţele sunt de 60/40 cm sau 80/60 cm. Imediat după plantare sera se
32
umbreşte, se udă puţin, pe măsură ce plantele cresc, se măreşte şi cantitatea
de apă.
Lucrările de îngrijire constau în administrarea de îngrăşăminte
lichide la un interval de două săptămâni. Când plantele sunt bine dezvoltate
se reduce numărul de frunze, pentru a micşora suprafaţa de evaporare şi a
asigura o aerisire şi hrănire mai bună a plantelor în vederea înfloritului. De la
o plantă se pot obţine 8 - 12 flori.
Începând cu luna aprilie plantele se pregătesc pentru trecerea în
repaus reducând frecvenţa udărilor.
Zantedeschia elliotiana şi rehmonii se pot înmulţi şi prin seminţe.
Utilizare
Cala este o floare mult apreciată pentru decor în ocazii festive, în
lucrările de legătorie. Zantedeschia albomaculata, elliotiana şi rehmanii se
folosesc şi ca plante la ghiveci.
1. Din ce familie face parte Lisianthus?
Fam. Gentianaceae
2. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Lisianthus?
Lisianthus se înmulţeşte frecvent prin seminţe, dar se poate înmulţi şi
prin butaşi şi „in vitro”.
1. Enumerați câteva specii de Lisianthus.
2. Care sunt cerințele ecologice ale genului Lisianthus?
3. Penru ce se utilizeaza Lisianthus?
4. Din ce familie face parte Rosa?
5. Enumerați câteva specii de Rosa.
6. Care sunt cerințele ecologice ale genului Rosa ?
7. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Rosa?
8. Penru ce se utilizeaza Rosa?
9. Din ce familie face parte Strelitzia?
10. Enumerați câteva specii de Strelitzia.
11. Care sunt cerințele ecologice ale genului Strelitzia?
12. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Strelitzia?
13. Penru ce se utilizeaza Strelitzia?
14. Din ce familie face parte Zantedeschia?
15. Enumerați câteva specii de Zantedeschia.
16. Care sunt cerințele ecologice ale genului Zantedeschia ?
17. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Zantedeschia?
18. Penru ce se utilizeaza Zantedeschia?
33
CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA DE

CULTURĂ LA PLANTELE DECORATIVE PRIN FLORI CULTIVATE ÎN
GHIVECE
Cuvinte cheie: Aphelandra, Begonia, Calceolaria, Camelia
Rezumat Originară din America Centrală şi Meridională, Aphelandra

este un mic arbust destul de vertical. Creşte şi înfloreşte uşor dacă îi sunt
asigurate căldura, umiditatea substratului, o atmosferă umedă, precum şi o
lumină bună în tot timpul anului.
Florile sunt grupate în inflorescenţă de tip spic piramidal lung de 5 - 10
cm, format din bractee dure, colorate în galben intens. Florile se ofilesc
destul de repede, dar bracteele persistă circa două luni.
Originar din zonele tropicale şi subtropicale ale Americii Meridionale,
Abutilon cuprinde peste 100 de specii arbustive, dacă se cultivă la ghiveci
cresc până la 1,5 m înălţime.
Prezintă multe ramuri subţiri şi frunze cu margini crestate adânc,
asemănătoare cu cele ale paltinului, care prezintă adesea vinişoare cu
nuanţe gălbui-aurii.
Înfloresc vara, iar florile sunt fine, colorate în nuanţe variind de la
galben la portocaliu sau roşu, suspendate ca şi nişte clopoţei.
În zonele cu climă caldă pot fi cultivate în loc deschis, în grădini.
Genul Begonia cuprinde specii care se cultivă în teren deschis, cum ar
fi Begonia semperflorens şi specii care se cultivă în seră şi care decorează
prin flori sau frunze.
Genul Calceolaria originar din regiunile temperate ale Americii de Sud,
cuprinde peste 100 specii, anuale sau perene, erbacee sau lemnoase.
Apreciate pentru forma decorativă a florii, cât şi pentru coloritul lor viu,
unicolor sau punctat.
Genul Camelia originar din China şi Japonia cuprinde cca 15 specii de
arbuşti sau arbori cu frunze persistente, alterne foarte lucioase. Florile au
peduncul scurt, sunt axilare, cu 5 - 7 sepale şi 5 - 9 petale.
APHELANDRA
Fam. Acanthaceae
Română – Afelandra; Franceză  Aphelandra;
Engleză – Aphelandra
Aphelandra aurantiaca  prezintă frunze
ovale, verzi cu nervuri cenuşii şi un spic splendid
cu bractee galbene portocalii şi flori stacojii cu
interiorul portocaliu.
Aphelandra chamissoniana  are frunze
subţiri şi ascuţite, cu nervuri argintii, spicul
prezintă bractee galbene cu vârful verde şi flori
34
galben deschis.
Aphelandra squarosa  are frunze verde închis, cu nervuri evidente şi
striuri albe, inflorescenţele sunt prezente din iunie până în septembrie şi sunt de
culoare galbenă.
În cadrul speciei întâlnim varietatea „Diana” care are frunze colorate
verde mai deschis cu nervuri albe, pronunţate.
Varietatea „Tonisae” ajunge până la 70 cm înălţime, are tulpini şi
rădăcini foarte cărnoase şi frunze lucioase, colorate într-un verde închis,
intens, bracteele sunt galbene cu pistrui roşii.
Cerinţe ecologice
Temperatura pretinsă pe timpul verii este de 21 - 27C, iar expunerea
trebuie să fie la lumină, dar niciodată direct la soare sau pe direcţia curenţilor
de aer. Pentru apariţia de frunze viguroase şi flori se aplică îngrăşăminte
odată cu apa de udat din două în două săptămâni. După ofilirea florilor
acestea trebuie tăiate. Toamna şi iarna se reduc udările. Plantele se aşează
în plină lumină şi se adaugă îngrăşăminte doar dacă temperatura depăşeşte
23C, se evită zonele în care sunt curenţi de aer, deoarece aceştia sunt fatali
pentru aphelandra.
Cultura
Aphelandra se reproduce prin butaşi în perioada de primăvară. Butaşii
se prelevează din lăstarii care nu au flori şi trebuie să aibă 9 - 10 cm lungime.
Se tratează cu stimulatori rizogeni după care se plantează într-un amestec
de nisip şi turbă în părţi egale. Butaşii se pot planta pentru înrădăcinare şi în
ghivece acoperite cu o pungă de plastic transparentă.
După înrădăcinare butaşii pot fi trecuţi în ghivece cu diametrul de 7 - 8
cm.
Aphelandrele se înmulţesc cu regularitate întrucât plantele adulte
îmbătrânesc repede.
Dintre dăunători cel mai periculos este păduchele verde, care poate
infesta frunzele şi bobocii florilor.
Plantele trebuie udate cu regularitate şi suficient altfel îşi pot pierde
frunzele, acelaşi lucru se poate întâmpla dacă temperatura este prea scăzută
sau prea ridicată.
Utilizare
Plantă de apartament foarte frumoasă, dar şi foarte pretenţioasă.
ABUTILON
Fam. Malvaceae
Română – Pristolnic, arţar de cameră; Franceză –
Abortopétalum; Engleză – Flowering Maple,
chinese bell flower
Abutilon megapotamicum  are flori cu
petale galbene şi stamine purpurii, care apar dintr-
un caliciu voluminos, roşu aprins.
Abutilon pictum  specie cu tulpina
dreaptă şi frunze care prezintă pete albe, florile
sunt portocalii - roz - galbene.
35
Cultura
În fiecare an, în martie-aprilie se transplantează într-un substrat format
din compost şi turbă, îmbogăţit cu îngrăşăminte. Primăvara şi vara necesită
stropiri frecvente astfel încât substratul să rămână permanent umed.
Temperatura ideală este de 10 - 15C. Preferă locurile luminate, dar ferite de
razele directe ale soarelui.
Aceste plante se ramifică rapid, de aceea primăvara se taie ramurile
laterale la jumătate din lungime şi se tutorează tulpinile.
La începutul toamnei se taie din nou ramificaţiile principale şi laterale,
stimulând ramificarea şi fortificarea plantei. Temperatura trebuie să fie de cel
puţin 10C.
Abutilon se înmulţeşte prin butaşi în lunile martie şi aprilie. Butaşii
trebuie să aibă 12 - 15 cm şi se plantează în nisip. La o temperatură de 20C
şi umiditate ridicată înrădăcinează în două săptămâni, după care se trec în
ghivece cu diametru de 7 cm.
Se poate înmulţi şi prin seminţe, care se seamănă în lunile martie-
aprilie într-un substrat uşor, la adâncimea de 6 cm. Germinează la o
temperatură de 15 - 20C.
Dăunătorii cei mai frecvenţi la abutilon sunt musculiţa albă de seră şi
păianjenul roşu.
Utilizare
Abutilon este un arbust care decorează prin flori, dar şi prin port şi
frunze. Îşi găseşte destul de uşor locul în apartamente, deficienţa lui este
sensibilitatea mare pentru musculiţa albă de seră.
BEGONIA L.
Fam. Begoniaceae
Română – Begonie, gheaţă Franceză – Bégonia;
Engleză – Begonia
Begonia x tuberhybrida Voss. Plantă
perenă în sol cu un tubercul rotund turtit, îşi
petrece perioada de iarnă în repaus, în spaţii
adăpostite.
Planta are 25 - 40 cm înălţime, ramificaţii
cărnoase, groase, frunzele asimetrice, cu limbul
alungit, colorate în verde deschis. Florile
unisexuate sunt simple sau involte, au pedunculi
roz sau roşii, cu diametrul florii până la 10 cm şi
peste, cu poziţie erectă sau pendentă şi colorit de
la alb imaculat la diferite nuanţe de roz, roşu,
portocaliu, galben.
Prezintă o serie de varietăţi: crispa  (cu petale dantelate pe margine);
picta (petale, cu pete sau puncte de altă culoare); fimbiata (cu flori involte şi
petale fin dantelate); marmorata petale adesea bicolore); gigantea (flori cu
diametrul peste 15 cm); cristata (petalele prezintă excrescenţe); erecta superba
(florile se detaşează mult de frunze); multiflora (plante pitice); pendula
(ramificaţii lungi, pendule).
Cerinţe ecologice
Plantă iubitoare de lumină nu suportă acţiunea directă a razelor
solare. Se cultivă atât în sere temperate sau calde, cât şi vara în grădini,
36
unde se plantează în locuri semiumbrite, ferite de curenţi de aer. Substratul
de cultură trebuie să fie uşor, permeabil, bogat în humus, cu pH 6 - 6,5. Deşi
solicită spaţii aerisite, nu suportă lipsa de umiditate din sol şi aer, care trebuie
să fie constantă, dar nu în exces.
Cultura
Begonia se înmulţeşte prin seminţe şi vegetativ prin divizarea
tuberculilor şi butaşi de lăstari.
Semănatul se face în ianuarie-aprilie, într-un substrat format din
pământ de frunze, compost şi nisip. Condiţiile optime pentru germinare sunt
temperatura de 20 - 22C şi umiditate constantă. După răsărire plantele au
nevoie de căldură, umiditate atmosferică, aerisire şi umbrire uşoară.
În faza de 1 - 2 frunze se repică în lădiţe, al doilea repicat se face la
ghivece mici, apoi urmează plantarea la ghivece mari sau direct în grădină.
Amestecul de pământ pentru repicare este format din pământ de frunze,
compost, mraniţă cu adaus de turbă şi nisip.
Înmulţirea vegetativă, prin butaşi de vârfuri de lăstari cu 2 - 3 noduri, se
poate aplica tot timpul anului. Primăvara înmulţirea se poate face cu lăstari care
au porţiuni de tubercul la bază, obţinuţi după o prealabilă forţare a tuberculilor la
temperatura de 8 - 20C. Substratul pentru înrădăcinarea butaşilor este alcătuit
din turbă fibroasă sau pământ de ericacee şi nisip. După înrădăcinare, care
durează 14 - 15 zile, butaşii se plantează în teren sau în ghivece.
Înmulţirea prin divizarea tuberculilor se face la sfârşitul iernii în
momentul ieşirii din repaus. Tuberculul se fragmentează în porţiuni care să
conţină cel puţin un mugure, diviziunile se plantează în lădiţe sau ghivece.
Plantarea în grădină se face în cursul lunii mai.
Lucrările de îngrijire aplicate sunt: menţinerea substratului
permanent umed, afânarea solului, administrarea de îngrăşăminte organice
sau minerale în 4 - 6 etape. Toamna plantele se mută în seră sau spaţii
răcoroase şi uscate, pentru intrarea plantelor în repaus. După uscarea
frunzelor, tuberculii se scot din pământ, se stratifică în nisip, până în
februarie-martie când se pun la forţat.
Utilizare
Begonia tuberhybrida este o foarte frumoasă plantă la ghiveci, pentru
decorul ferestrelor, balcoanelor, vaselor suspendate. De asemenea, în
grădini în vase mari decorative sau chiar la sol în locuri semiumbrite.
CALCEOLARIA L.
Fam. Scrophulariaceae
Română – Papucul doamnei, calceolaria; Franceză
– Calcéolaire;Engleză – Hipperwort
Etimologie
Numele genului provine de la cuvântul latin
„calceolus” care înseamnă papuc, cu aluzie la
forma florii.
Calceolaria hybrida Hort. Hibrid cultivat
în seră şi provenind din încrucişarea speciilor:
Calceolaria arahnoidea, Calceolaria corymbosa,
Calceolaria cranatiflora şi Calceolaria purpurea.
37
Frunzele bazale sunt în rozetă, mari, pubescente, peţiolate, cele
caulinare sesile. Tulpinile sunt drepte şi ramificate de 50 - 60 cm înălţime.
Florile, dispuse în panicule, sunt numeroase cu corola neregulată. O
floare are labiumul inferior mult dezvoltat formând un fel de pungă ovală, cel
superior mai mic, ambele pot fi unicolore (galbene, violete, roşii oranj, albe) sau
pestriţe (marmorate, striate, punctate) în diferite nuanţe. Soiurile sunt grupate în
Calceolaria hybrida grandiflora (inflorescenţe şi flori mari) şi Calceolaria hybrida
multiflora (inflorescenţe bogate cu flori mici şi mijlocii).
Cerinţe ecologice
Plantă sensibilă la ger, nu suportă însă nici temperaturi prea ridicate.
Necesită spaţii aerisite, luminoase şi bine adăpostite. Umiditatea în sol şi
atmosferă să fie moderată, iar solurile preferate sunt cele permeabile, uşoare
şi alcaline.
Cultura
Se înmulţeşte prin seminţe şi rareori vegetativ. În cultură este o plantă
anuală, mai rar bienală, care înfloreşte la 8 - 9 luni de la semănat, cultura
reînnoindu-se anual. Seminţele foarte mici se seamănă în august-septembrie la
suprafaţă într-un substrat format din pământ de frunze şi nisip, în lădiţe, care până
la răsărire se umbresc. La 15 - 18C seminţele răsar după 8 - 10 zile, se
menţine umiditate constantă, o bună aerisire şi se feresc de razele directe ale
soarelui.
La 5 - 6 săptămâni de la semănat, se repică, în acelaşi substrat în
care s-a făcut şi înrădăcinarea, la care se adaugă pământ de răsadniţă sau
mraniţă. Operaţia se mai repetă odată la sfârşitul lunii noiembrie.
Plantarea se face la ghivece cu diametrul de 12 cm într-un amestec
din 2 părţi pământ de grădină, 3 părţi pământ de frunze, 2 părţi turbă, 1 parte
pământ de răsadniţă şi 2 părţi nisip. Plantele transplantate se ţin în sere reci
sau răsadniţe, bine aerisite, se udă moderat, pe cât posibil la o temperatură
de 8C pentru a avea o înflorire bogată. Înfloresc obişnuit la sfârşitul lui
februarie-aprilie în funcţie de epoca de semănat.
După apariţia florilor, plantele se udă numai pe pământ. Pentru a
preîntâmpina clorozarea se udă pământul din ghivece cu o soluţie de sulfat
de fier 2%. Se administrează periodic îngrăşăminte care să menţină o reacţie
a solului alcalină sau neutră.
Utilizare
Se foloseşte ca plantă la ghiveci în decorarea apartamentelor.
CAMELIA L.
Fam. Theaceae
Română – Camelia; Franceză  Camélia; Engleză
– Camellia
Etimologie
Genul este dedicat iezuitului Joseph Camelli care a
vizitat China şi Japonia.
Camelia japonica L. În ţara de origine,
Japonia, este un arbust de 4 - 6 m înălţime cu
formă piramidală. Prin mutaţii şi hibridări s-au
obţinut numeroase soiuri, cu talie mică, folosite în
38
culturile de apartament. Frunzele sunt pieloase, acuminate, dinţate, foarte
lucioase.
La specia de bază florile sunt roşii, cu stamine galbene. S-au obţinut
mii de soiuri cu flori simple sau involte de culori foarte diferite: albe, roşii, roz,
roşii cu pete albe, nuanţe ale culorilor de bază, cu marginea petalelor
întreagă, ondulată sau fimbriată, cu mărimea florilor diferită.
Cerinţe ecologice
Camelia nu suportă oscilaţiile de temperatură şi este sensibilă la
mutarea de la un loc la altul (îşi pierde uşor bobocii). Vara trebuie udate din
abundenţă şi păstrată o umiditate atmosferică mare. Iarna, dacă nu se
urmăreşte obţinerea de flori, pot fi păstrate în încăperi neîncălzite la 1 - 5C.
Cultura
Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi şi altoire. Seminţele au facultatea
germinativă mică şi trebuie semănate cel târziu în primăvara următoare
obţinerii lor. Până la semănat seminţele se stratifică în nisip.
Butaşii, fragmente de lăstari de un an cu doi muguri, se fac toamna
(august-septembrie) sau iarna (ianuarie-februarie). Înrădăcinarea lor durează
6 - 8 săptămâni la 20 - 22C.
Pentru cultura Cameliei se foloseşte un substrat format din 2 părţi
turbă, o parte pământ de frunze, o parte pământ de ţelină şi ½ nisip.
Anual spre sfârşitul iernii se taie scurt. Pentru a înflori are nevoie de o
perioadă de repaus (iulie-august) când plantele se udă rar. Înflorirea are loc
în februarie-aprilie.
După înflorire se administrează îngrăşăminte pentru a favoriza
creşterea lăstarilor pentru anul următor.
Plantele mature se transvazează la 3 - 4 ani, în luna iunie, se asigură
un drenaj bun, iar în amestecul de pământ se recomandă să se adauge
bucăţi de cărbune vegetal, camelia fiind sensibilă la această operaţie.
Utilizare
Este o plantă de apartament foarte frumoasă şi foarte apreciată.
1. Din ce familie face parte Aphelandra?
Fam. Acanthaceae
2. Enumerați câteva specii de Aphelandra .
Aphelandra aurantiaca, Aphelandra chamissoniana, Aphelandra
squarosa
1. Care sunt cerințele ecologice ale genului Aphelandra?
2. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Aphelandra?
3. Penru ce se utilizeaza Aphelandra?
4. Din ce familie face parte Abutilon?
5. Enumerați câteva specii de Abutilon.
6. Care sunt cerințele ecologice ale genului Abutilon?
7. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Abutilon?
8. Penru ce se utilizeaza Abutilon?
9. Din ce familie face parte Begonia ?
10. Enumerați câteva specii de Begonia.
39
11. Care sunt cerințele ecologice ale genului Begonia?
12. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Begonia?
13. Penru ce se utilizeaza Begonia?
14. Din ce familie face parte Calceolaria?
15. Enumerați câteva specii de Calceolaria .
16. Care sunt cerințele ecologice ale genului Calceolaria ?
17. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Calceolaria?
18. Penru ce se utilizeaza Calceolaria?
19. Din ce familie face parte Camelia?
20. Enumerați câteva specii de Camelia .
21. Care sunt cerințele ecologice ale genului Camelia?
22. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Camelia?
23. Penru ce se utilizeaza Camelia ?
40

GHIVECE
Cuvinte cheie: Clivia, Columnea, Cyclamen, Fuchsia
Rezumat Genul Clivia este originar din Africa de Sud, cuprinde trei
specii. În sol plantele au un bulb aparent şi rădăcini voluminoase. Frunze
persistente, verde închis. Flori mari oranj dispuse în umbelă.
Genul Columnea originar din America Centrală şi de Sud, cuprinde
circa 130 specii perene grimpante sau pendente. Decorează prin frunze mici,
alterne, ovale, pubescente, de culoare verde închis şi flori roşii, solitare sau
grupate în inflorescenţe axilare, cu corola tubulară, cu cinci lobi la partea
superioară.
Genul Cyclamen cuprinde peste 20 de specii originare din zona mării
Mediterane. În sol au o tulpină tuberizată, cărnoasă şi aplatizată. Frunzele
sunt ovale sau cordiforme. Florile au corola cu tub scurt şi cinci diviziuni
răsfrânte de culori diferite.
Genul Fuchsia cuprinde peste 100 specii originare din America de Sud
şi Noua Zeelandă. Cuprinde arbuşti cu frunze opuse, verticilate sau alterne,
cu marginea întreagă. Florile de culori diferite au caliciul colorat, tubular sau
globular, corola din patru petale adesea de culori diferite, stamine neregulate,
colorate care depăşesc floarea.
CLIVIA Lindl.
Fam. Amaryllidaceae
Română – Crin de iarnă, crin roşu;
Franceză – Clivia; Engleză – Kafirlily
Clivia
Etimologie Genul a fost dedicat ducesei
de Northumberland, născută Clive.
Clivia minata Regel. Plantă
perenă cu rădăcini cărnoase mari.
Tulpini foarte scurte, cu frunze dispuse
strâns în formă de evantai.
Frunzele sunt lineare,
persistente, lungi de 60 cm, late de 5
cm. Tija florală puternică, puţin
aplatizată, are înălţimea de 40 cm şi
poartă 12 - 20 flori dispuse în umbelă. Florile au corola infundibuliformă, cu 6
diviziuni la partea superioară, au culoarea roşie, portocalie la bază galbene.
Filamentele staminelor lungi şi staminele proeminente. Florile apar la sfârşitul
iernii în martie-aprilie sau în iunie-iulie.
41
În cultură se întâlnesc şi numeroşi hibrizi rezultaţi din speciile: C.
miniata, C. nobilis şi C. cyrtanhiflora.
Cerinţe ecologice
Solicită un substrat uşor, temperaturi moderate, aerisire şi suficientă
lumină, suportă aerul uscat şi umbra.
Cultura
Se înmulţeşte prin seminţe şi prin despărţirea drajonilor. Înmulţită prin
seminţe înfloreşte la 3 - 5 ani de la semănat. Pentru obţinerea de seminţe se
face polenizarea artificială. Semănatul se face împreună cu fructul,
germinează la 20C în circa 6 săptămâni. Plantele obţinute se repică pe
parapet şi se plantează la ghiveci în al treilea an. Despărţirea tufelor se face
primăvara.
Este sensibilă la orice perturbare a sistemului radicular de aceea
transvazarea se face după înflorire la 3 - 4 ani odată. Se cultivă într-un substrat
format dintr-un amestec de pământ de grădină, nisip şi turbă în părţi egale.
Lucrările de întreţinere ale plantei sunt foarte simple; în timpul
vegetaţiei se udă din plin şi se pulverizează plantele cu apă. Trebuie
asigurată o perioadă de repaus în luna august, când timp de 4 - 6 săptămâni
se udă foarte puţin sau chiar se suprimă o perioadă udatul, numai în astfel de
condiţii va avea o înflorire bogată.
Începând cu luna decembrie, cantitatea de apă creşte progresiv şi se
administrează îngrăşăminte sub formă de soluţie. După înflorire tija florală se
secţionează de la bază.
Utilizare
Clivia se foloseşte ca plantă de apartament, poate decora şi locuri
semiumbrite, terase, balcoane. Decorează şi prin fructe care sunt de culoare
roşie-corai şi sunt de mărimea unei cireşe.
COLUMNEA L.
Fam. Gesneriaceae
Română – Columnea; Franceză – Columnéa;
Engleză – Columnea
Columnea gloriosa Spraque. Specie
originară din Costa Rica, înfloreşte iarna-
primăvara. Are lăstari lungi de 50 - 60 cm,
acoperiţi cu peri scurţi şi deşi de culoare
violacee. Frunzele au forma ovală, cu limb
gofrat, fin pubescente. Florile axilare, cu corola
de până la 8 cm lungime, de culoare roşu-
aprins.Columnea hirta. Originară din Costa Rica
are frunzişul şi tulpinile acoperite cu peri subţiri.
Lăstarii cresc în sus, dar cu timpul se apleacă sub
propria greutate. Toamna târziu apar florile roşii-
portocaliu.
Columnea microphylla Kl. Et Hamstein. Planta are lăstari subţiri de
culoare verde violacee, frunze mici, ovale, flori roşu-corai.
Cerinţe ecologice. Columnea este o plantă tipică de apartament,
pretinde spaţii umbrite, temperatura optimă este de 18 - 20C. Suportă aerul
42
uscat, dar creşte şi înfloreşte bogat într-o atmosferă bogată în vapori de apă.
Iarna poate fi trecută într-o perioadă de repaus, la 10 - 12C şi prin reducerea
udărilor.
Cultura
Toate speciile se înmulţesc prin butaşi de lăstari. Lungimea butaşului
trebuie să fie de 8 - 10 cm, înrădăcinează în nisip în 2 - 3 săptămâni. Butaşii
înrădăcinaţi, se plantează câte 2 - 3 în ghivece cu diametrul de 6 - 8 cm, apoi
se trec în ghivece mai mari cu diametrul de 10 - 12 cm.
Substratul folosit este format dintr-un amestec de pământ de frunze,
turbă, nisip în raport 3:1:1, la care se adaugă şi particule de cărbune. Se asigură
un drenaj corespunzător, deoarece specia nu suportă excesul de umiditate.
Plantele nu se udă pe frunze, ca de altfel toate speciile din familia
Gesneriaceae.
Utilizare
Este o plantă de apartament foarte apreciată pentru înflorirea bogată,
îndelungată şi pentru portul pendent.
CYCLAMEN L.
Fam. Primulaceae
Română – Ciclamen; Franceză – Cyclamen;
Engleză – Sowbread, persian violet, primrose
Etimologie. Numele genului provine din
cuvântul grec „kyclos” care înseamnă disc, cu
aluzie la forma tuberculului.
Cyclamen persicum Mill. Originară
din Asia Mică, Grecia, specia are în sol un
tubercul, care se formează după germinarea
seminţei prin îngroşarea axei hipocotile.
Frunzele cu peţiolul lung sunt invers cordate,
verzi, marmorate sau dungate. Florile axilare,
solitare, mai înalte decât frunzele sunt
alcătuite din cinci petale mari, cu vârful
rotunjit şi mult răsfrânt în jos, de culori diferite: roz, roşu, violet, alb, ciclamen.
Cyclamen persicum giganteum Hort. Provine din Cyclamen
persicum, în urma lucrărilor de hibridare şi selecţie s-a format o gamă foarte
mare de varietăţi ale căror flori au nenumărate nuanţe ale culorilor de bază,
de la alb la violet închis. Florile pot fi unicolore sau striate, pătate, marginea
petalelor poate fi întreagă, ondulată, fimbriată.
Dintre varietăţile cele mai cultivate amintim: grandiflorum (flori foarte
mari), fimbriatum (marginea petalelor franjurată), cistatum (excrescenţe pe
petale), odoratum (cu parfum asemănător celui de lămâiţă) şi flore pleno (5
petale + 5 stamine petaloide).
Cerinţe ecologice
Cyclamenul preferă locuri luminoase, bine aerisite, vara se umbreşte
uşor. Temperatura optimă pentru vegetaţie şi înflorire este de 14 - 15C,
pentru germinarea seminţelor 18 - 20C.
Umiditate moderată în substrat, dar umiditate atmosferică mare. Ca
substrat se folosesc amestecuri uşoare, cu o structură mai grosieră pentru a
asigura o bună aerisire a rădăcinilor fiind sensibile la apa stagnantă.
43
Cultura
Se înmulţeşte prin seminţe sau vegetativ. Seminţele se recoltează de
la plante mamă îngrijite special, autentice şi sănătoase şi se obţin prin
polenizarea artificială. Înainte de semănat pentru creşterea energiei
germinative se recomandă umectarea seminţelor timp de 24 de ore într-o
soluţie de sulfat de mangan 0,04 - 0,06%.
Semănatul se face în intervalul august-decembrie, pentru înflorirea
plantelor au nevoie de 10 - 14 luni de vegetaţie. Se seamănă în lădiţe într-un
substrat format din pământ de frunze, turbă, compost, nisip, în rânduri, la
distanţa de 2/1 cm. Se acoperă seminţele cu 1 cm substrat, pentru
menţinerea umidităţii şi temperaturi constante, lădiţele se acoperă cu hârtie
sau sticlă. Odată răsărite plantele, lădiţele se aşează în locuri luminoase şi
bine aerisite.
La 8 - 10 săptămâni de la semănat, se face primul repicat la distanţele
de 3/3 cm, cu multă atenţie ca tuberculul în formare să fie acoperit cu un strat
subţire de amestec, care va evita întărirea epidermei.
La 6 - 8 săptămâni de la primul repicat, se face al doilea repicat,
plantele se scot cu grijă cu un mic balot de pământ şi se plantează la distanţa
de 5 - 6 cm.
Plantele repicate se udă prin pulverizarea apei astfel ca substratul să
prezinte umiditate constantă, în corelaţie cu umiditatea atmosferică. Se
aerisesc astfel ca temperatura să se menţină la 15 - 16C.
Plantatul la ghivece se face când plantele au 4 - 5 frunze, la
aproximativ 10 - 14 săptămâni de la cel de-al doilea repicat. Lucrarea se
execută în ghivece cu diametrul de 8 - 10 cm, într-un substrat format din
pământ de frunze, mraniţă, compost sau ţelină, turbă şi nisip, în proporţie de
3:1:1:1. La 1 m3 amestec se adaugă 3 - 4 kg îngrăşământ complex.
La plantare se are în vedere să nu se rupă rădăcinile, iar tuberculul să
fie muşuroit cu pământ. Ghivecele se aşează în răsadniţe semicalde, se evită
temperaturile ridicate, iar prin umbrire, aerisire şi pulverizarea apei pe frunze,
se păstrează umiditatea constantă. După circa două luni, plantele se
schimbă la ghivece cu diametrul de 11 - 13 cm, în acelaşi substrat şi cu
aceleaşi precauţii şi se aşează în răsadniţe reci. În lunile septembrie-
octombrie plantele se mută în sere temperate, luminoase, aerisite, udatul se
face mai rar şi direct pe substrat. Dacă dorim întârzierea înfloritului plantele
se mută în sere reci la 8 - 10C, urmând a fi trecute eşalonat în sere
temperate.
Cyclamenul se poate cultiva şi ca plantă perenă, în acest caz, după
înflorire, plantele sunt dirijate în repaus, iar spre sfârşitul verii se repun în
vegetaţie. Aceste plante înfloresc abundent, dar cu flori mai mici.
Lucrările de îngrijire sunt cele amintite: menţinerea umidităţii
constante, în zilele călduroase pulverizarea plantelor de 3 - 4 ori pe zi,
umbrire, aerisire.
Bolile întâlnite în cultura de Cyclamen sunt: Tabacco mozaic virus +
Potato virus in Cyclamen (deformarea florilor), Erwinia sp. (putregaiul moale)
şi Botrytis cinerea (putregaiul cenuşiu). Dintre dăunători: Tarsonemus
pallidus (păianjenul) şi tripşii.
44
Utilizare. Este una dintre cele mai cultivate şi apreciate plante la
ghiveci care decorează prin flori. Se folosesc şi florile tăiate în buchete,
aranjamente, coşuleţe.
FUCHSIA L.
Fam. Oenotheraceae
Română – Cerceluş; Franceză – Fuchsia;
Engleză – Fuchsia
Etimologie Genul a fost denumit după numele
botanistului german L. Fuchs, care a trăit în
secolul al XVI-lea.
Fuchsia globosa Lindl (syn. F.
elegans). Este specia în care îşi au originea
multe cultivaruri. Planta poate depăşi 1 m.
Frunzele oval-alungite sunt verzi lucioase, cu
dispoziţie opusă sau în verticil. Florile au
poziţie pendentă, de unde asemănarea cu
cerceii. Floarea este compusă dintr-un caliciu
colorat alcătuit din 4 sepale, dintr-o corolă cu 4
petale, 8 stamine lungi ce înconjoară un stil şi mai lung, împreună depăşind
cu mult lungimea învelişurilor florale. În funcţie de cultivar, caliciul poate fi alb,
roz, lila sau roşu, trecând prin toate nuanţele intermediare. Corola este variat
colorată, adesea în contrast cu sepalele. În acelaşi timp ea poate deveni mai
mult sau mai puţin involtă ca urmare a transformării staminelor în petale.
Fuchsia fulgens Moc et. Sesse (F. speciosa Bailey). Planta
originară din Mexic are rădăcini tuberizate, flori mici cu sepale roşu corai care
formează tuburi lungi de 5 - 6 cm şi petalele colorate roşu închis
Fuchsia coccinea Ait. Are lăstarii de culoare roşie, frunzele ovale,
ascuţite, aşezate câte 3 în verticil şi flori mici roşii-corai.
Fuchsia hybrida Hort. A rezultat din încrucişarea F. globosa cu alte
specii. Ea cuprinde majoritatea cultivarurilor:
 cu flori simple: „Nymphe” (sepale albe, petale oranj), „Winston
Churchill” (sepale roz, petale violet), „Brutus” (sepale roşii, petale violet);
 cu flori semiduble: „Carmen Blue” (sepale roz, petale bleu-levand),
„Texas Longhorn” (sepale roşii, petale albe);
 cu flori duble: „Beaute” (sepale roşii, corolă roz pal), „Fascination”
(sepale roz, petale roz), „Alice Hoffman” (sepale roşii, petale albe), „Annabel”
(sepale şi petale albe), „Dolar Princess” (sepale roşii, petale mov), „Jack
Aclond”.
Cerinţe ecologice
Cerceluşul poate fi menţinut mai mulţi ani în vegetaţie continuă sau să
treacă iarna prin repaus în condiţii de spaţii răcoroase (6 - 10C), când îşi
pierde frunzele. În primăvară planta formează lăstari şi frunze noi. Florile iau
naştere pe lăstari tineri, motiv pentru care în fiecare primăvară se aplică tăieri
asupra plantei.
Înflorirea are loc din primăvară până în toamnă. Creşte şi înfloreşte bine
în condiţii de temperaturi moderate. Solicită multă lumină, dar nu suportă
soarele direct, motiv pentru care se amplasează în locuri uşor umbrite. Preferă
45
spaţiile bine ventilate, însă nu prea uscate. Pământul se menţine permanent
reavăn din primăvară până în toamnă, iar iarna se udă foarte puţin.
Răspunde bine substraturilor uşoare, permeabile, bogate în humus şi cu pH
neutru.
Cultura
Fuchsia se înmulţeşte prin butaşi erbacei din vârfuri de lăstari şi prin
seminţe în lucrări de ameliorare. Butaşii se recoltează în februarie-martie
pentru a înflori iarna sau în august-septembrie pentru a înflori în vara
următoare. Înrădăcinarea se face într-un substrat de nisip, cu turbă la
temperatura de 18 - 20C atât în substrat cât şi în atmosferă. După circa 3
săptămâni butaşii sunt înrădăcinaţi şi se plantează în ghivece cu diametrul
de 6 - 8 cm într-un substrat format din pământ de ţelină două părţi, pământ
de răsadniţă o parte, turbă o parte şi nisip o parte.
Pe măsură ce plantele cresc, se trec la ghivece mai mari, folosind un
amestec de pământ care conţine 2/3 pământ de răsadniţă şi 1/3 turbă,
compost şi nisip, făină de oase şi îngrăşăminte de păsări.
Pentru o ramificare bogată şi compactă se ciupesc de 1-2 ori vârfurile
lăstarilor.
Pentru sporirea calităţilor ornamentale se fac tratamente cu Cycocel în
concentraţie de 0,5 - 1% de 3 - 4 ori la interval de două săptămâni. Primul
tratament se face la 8 - 10 zile de la plantarea butaşilor în ghivece.
Schimbarea ghiveciului trebuie făcută pe măsura creşterii plantelor
tinere în momentul când rădăcinile nu mai au unde să crească.
Fertilizarea plantelor, indiferent de vârsta lor, are loc vara, în 4 - 6
reprize, cu îngrăşăminte complexe în concentraţie de 0,2 - 0,3%.
Pulverizarea plantelor cu apă în intervalul sezonului cald nu trebuie
omisă.
Transplantarea într-un pământ proaspăt sau cel puţin înlocuirea
stratului de la suprafaţă se face în fiecare primăvară, la plantele menţinute
mai mulţi ani.
Tăierea de scurtare a ramificaţiilor şi înlăturare a celor
necorespunzătoare, de asemenea, este o lucrare specifică exemplarelor
vârstnice, ce se execută primăvara.
Tutorarea şi palisarea sunt necesare pentru susţinerea tulpinii şi
lăstarilor.
Utilizare
Sunt plante mult îndrăgite pentru decorarea ferestrelor, balcoanelor,
teraselor. Se poate folosi şi în grădini în locuri semiumbrite.
1. Care sunt cerințele ecologice ale genului Clivia?
Clivia solicită un substrat uşor, temperaturi moderate, aerisire şi
suficientă lumină, suportă aerul uscat şi umbra.
2. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Clivia?
Clivia se înmulţeşte prin seminţe şi prin despărţirea drajonilor.
1. Din ce familie face parte Clivia?
46
2. Enumerați câteva specii de Clivia.
3. Penru ce se utilizeaza Clivia?
4. Din ce familie face parte Columnea?
5. Enumerați câteva specii de Columnea.
6. Care sunt cerințele ecologice ale genului Columnea?
7. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Columnea?
8. Penru ce se utilizeaza Columnea?
9. Din ce familie face parte Cyclamen?
10. Enumerați câteva specii de Cyclamen.
11. Care sunt cerințele ecologice ale genului Cyclamen?
12. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Cyclamen?
13. Penru ce se utilizeaza Cyclamen?
14. Din ce familie face parte Fuchsia ?
15. Enumerați câteva specii de Fuchsia.
16. Care sunt cerințele ecologice ale genului Fuchsia?
17. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Fuchsia?
18. Penru ce se utilizeaza Fuchsia?
47

GHIVECE
Cuvinte cheie: Gardenia, Hydrangea, Hibiscus, Hippeastrum
Rezumat Originar din Extremul Orient, genul Gardenia cuprinde

plante cu port arbustiv, cu frunziş persistent, strălucitor şi flori parfumate de
culoare alb-crem. În apartament atinge rareori un metru înălţime.
Originară din Extremul Orient, hortensia este o plantă frecvent întâlnită
în parcuri şi grădini, în locurile uşor umbrite unde înfloreşte vara. Ea poate fi
cultivată, însă şi în seră ca plantă în ghivece, cu înflorire în perioada de
primăvară. În multe ţări este considerată o floare tradiţională pentru Paşte şi
ziua Mamei. Franţa este primul producător mondial de hortensia cu peste 7
milioane de ghivece produse anual.
În România este cultivată mai mult în oraşele Cluj, Bucureşti, Târgu-
Mureş şi Timişoara.
Genul Hibiscus este originar din China, Japonia și India, cuprinde
peste 300 de specii, care pot avea aspect de copăcel, arbust sau erbaceu,
fiind plante anuale sau perene. În apartament se cultivă speciile perene şi
anuale tip arbust cu aspect de tufă. Prezintă frunze lucioase, verzi şi flori
simple sau involte într-o gamă largă de culori.
Hippeastrum este un gen format din circa 80 de specii bulboase,
originare din America centrală şi de Sud adesea confundate cu plante
asemănătoare genului Amaryllis (plante bulboase originare din Africa de
Sud). Horticultorii au creat numeroşi hibrizi care produc primăvara flori
enorme în formă de trompetă, colorate variabil de la alb la roz stacojiu, de la
roşu închis la portocaliu, adesea cu striaţii albe. Fiecare bulb produce unul
sau doi pedunculi florali concavi la capătul cărora sunt inserate florile, în
grupuri de 2 - 4, acestea persistă aproximativ o lună, după care se ofilesc, iar
pedunculul floral corespunzător se usucă. În schimb, frunzele continuă să
crească şi să producă elemente nutritive de rezervă pentru bulb, sunt în
formă de panglică, arcuite şi colorate verde intens.
GARDENIA
Fam. Rubiaceae
Română – Gardenia; Franceză – Gardenia;
Engleză – Gardenia
Etimologie Poartă numele medicului şi
naturalistului Alexander Garden (1730 - 1792).
Gardenia jasminoides Ellis (syn. G.
florida L.). Este specia cea mai cultivată ca plantă
decorativă de cameră. Gardenia este un arbust de
50 - 60 cm înălţime cu o bună ramificare. Frunzele
48
sunt lanceolate, ascuţite, glabre, relativ mici, de culoare verde închis,
strălucitor. Florile terminale sunt mari, albe, sesile, foarte parfumate. Corola
tubulară la bază, alcătuită din mai multe petale rotunjite cu marginea
ondulată, are deschidere foarte largă. Înrădăcinarea plantei este superficială,
iar rădăcinile sunt deosebit de sensibile la calităţile substratului de cultură.
Planta se remarcă prin albul imaculat şi parfumul deosebit al florilor,
prin frăgezimea şi strălucirea frunzişului.
Gardenia thunbergia este un arbust compact, originar din Africa de
Sud, are frunze verzi, ample, lungi de până la 15 cm, florile parfumate sunt
albe-crem şi apar toamna, fiind succedate de fructele ovale, cenuşii.
Cerinţe ecologice
Creşte intens din primăvară până în luna august. Formarea mugurilor
florali depinde de o anumită dimensiune a lăstarilor, şi anume să aibă 6 - 7
noduri şi de starea lor fiziologică. Maturizarea lor, manifestată prin mugurii
florali care apar, este favorizată de anumite temperaturi, de lungimea zilei şi
de bilanţul hormonal în care giberelinele joacă un rol important în evoluţia
bobocilor. Creşterea bobocilor este lentă şi durează 45 - 50 de zile de la
vizualizare şi până la înflorire. Butonul floral este sensibil la condiţiile
mediului ambiental. El se ofileşte şi cade la lumină slabă, exces de apă şi
schimbarea bruscă a temperaturii.
Vara când este cald (20 - 30C), creşterea lăstarilor este intensă şi
dezvoltarea bobocilor rapidă.
Lumina trebuie corelată cu temperatura. Procesele sale de creştere şi
dezvoltare sunt lente în condiţii naturale de zile scurte. Gardenia nu suportă
acţiunea directă a soarelui şi preferă locurile semiumbrite în sezonul de vară.
Solicită umiditate relativă ridicată şi nu suportă excesul de apă în
pământ. Aerul uscat şi cald determină căderea frunzelor şi favorizează atacul
cu acarieni.
Substratul de cultură trebuie să fie poros, cu capacitate bună de
reţinere a apei şi totodată să se dreneze bine. Turba fibroasă, bine aerată, cu
pH-ul uşor acid este componenta de bază.
Cultura
Gardenia se poate reproduce prin butăşire clasică şi „in vitro”. Butaşii
de vârfuri cu un mic călcâi de pe lăstarii formaţi în anul precedent dau cele
mai bune rezultate la butăşirea de primăvară. Vara se pot face butaşi simpli
din vârfurile trecute de faza erbacee. Tratarea butaşilor cu radistim
favorizează prinderea şi creşterea plantei în formare.
Înrădăcinarea se realizează pe substrat de turbă în amestec cu perlit,
în condiţii de ceaţă artificială şi temperatură de 22 - 24C în aer şi 24 - 26C
la baza butaşilor.
La plantarea butaşilor înrădăcinaţi în ghivece de 13 - 15 cm, se pun 3
plante obţinute prin metoda clasică de butăşire şi o plantă realizată „in vitro”.
Gardenia se amplasează întotdeauna în locuri luminoase dar fără
soare direct.
Vara se administrează apă din abundenţă şi se pulverizează frecvent
pe frunze, iar iarna se folosesc cantităţi moderate.
Fertilizarea cu soluţii slabe de îngrăşăminte 0,05 - 0,1%, într-un raport
NPK de 1:0,4:1,5, se aplică pe toată perioada de primăvarăvară. Dacă
49
există semne de cloroză, se administrează chelaţi de fier 2 g/l, câte 50 ml
soluţie la ghiveci.
Tăierea de corectare a formei plantei se face aproape în fiecare
primăvară sau eventual, după înflorirea maximă.
Utilizare
Gardenia este o plantă mult apreciată pentru decorul interioarelor.
HYDRANGEA L.
Fam. Saxifragaceae
Română – Hortensia; Franceză –Hortensia/
Hydrangea; Engleză – Hydrangea
Etimologie
Numele genului vine de la cuvintele greceşti
„hydro”  apă şi „angeion”  vas.
Hydrangea hortensis Sim (syn. H.
macrophylla D.C.; Lam. H. opulescens C.
Koch)
Subarbust originar din China şi
Japonia, cu tulpini puţin lignificate, cilindrice,
drepte care ating şi 2 m când se cultivă în
grădină şi 20 - 50 cm când se cultivă în seră.
Frunzele sunt opuse, oval acuminate, glabre,
dinţate pe margine. Florile dispuse în corimbe
mari terminale sunt de culoare alb, roşu sau bleu şi se formează pe lemnul
din anul precedent. Florile din exteriorul inflorescenţei sunt mari sterile,
formate din 4 sepale mari petaloide, florile fertile de mici dimensiuni sunt
puţin vizibile. În câmp, înfloreşte din iunie până în septembrie, în seră
înfloreşte în al doilea an, în lunile martie-mai.
Soiurile de hortensia mai răspândite în seră sunt: „Europa”, „Floralia”,
„Hamburg”, „Rose Supreme”, „Rosita”, „Bodensee” (roz), „Nymphe”, „Soeur
Therese” (alb), „Rotbart” (roşu).
Cerinţe ecologice
Planta are cerinţe mari faţă de umiditatea substratului, cerinţe
moderate faţă de lumină, nu suportă însă acţiunea directă a razelor solare.
Temperatura optimă de creştere şi înflorire este de 15 - 17C, în
perioada de repaus 3 - 5C. Substratul de cultură trebuie să fie afânat, cu
structură grosieră şi pH acid (5 - 6). Valoarea pH-lui se stabileşte în funcţie
de culoarea florilor 5 pentru cele albe, 6 pentru cele roz şi roşii.
Cultura
Se înmulţeşte prin seminţe şi vegetati. Prin seminţe în lucrările de
ameliorare şi crearea de noi soiuri. Vegetativ se înmulţeşte prin butaşi
erbacei, drajoni şi uneori marcotaj.
Înmulţirea prin butaşi se realizează în ianuarie-februarie până în mai.
Butaşii se fac din vârful lăstarilor nu prea tineri sau a drajonilor, se fasonează
la lungimea de 6 - 10 cm, imediat sub nod. Plantarea pentru înrădăcinare se
face în lădiţe sau pe parapet, într-un substrat format din turbă şi nisip 1:1, sau
turbă 2 părţi şi nisip + perlit o parte, cu grosimea de 10 - 15 cm. Condiţiile unei
bune şi rapide înrădăcinări sunt: temperatura mediului 16 - 18C, a substratului
18 - 20C, şi pulverizarea apei. Butaşii înrădăcinaţi (după 10 - 22 zile) se
50
plantează în ghivece cu diametrul de 6 - 8 cm, într-un substrat format din:
turbă, pământ de frunze, compost şi mraniţă. Trecerea la ghivece de 10 cm se
face când rădăcinile au împânzit balotul de pământ. În luna mai se ciupeşte
vârful de creştere pentru ramificarea plantei.
Vara şi toamna hortensile se pot păstra în ghivece şi se trec în solul
răsadniţelor sau direct în câmp.În această perioadă se udă des solul şi se
pulverizează plantele cu apă, se umbresc, se aplică 2 - 4 îngrăşări faziale,
solul se menţine afânat.
În luna septembrie plantele se trec la ghivece cu diametrul de 16  18 cm,
se pun în răsadniţe până la venirea brumelor, când plantele intră în repaus şi îşi
pierd frunzele. În acest moment ghivecele se aşează oblic sau culcat, în
răsadniţe, se acoperă cu pământ şi se lasă până în decembrie. In această
perioadă poate începe forţatul pentru aceasta ghivecele se introduc în seră la
temperatura de 10 - 12C, apoi la 16 - 18C, după înflorire se scade temperatura
la 12 - 15C.
Lucrările de îngrijire: îndepărtarea copililor, fertilizarea săptămânală
cu concentraţii reduse (0,1 - 0,15%), udatul, combaterea bolilor şi a
dăunătorilor.
Dintre boli se întâlnesc: Hydrangea ringspot virus (pătarea inelară),
Pseudomonas viridiflava (arsura bacteriană a butonilor florali), Ascochyta
hydrangea (pătarea brună a frunzelor) şi Microsphaera polonica (făinarea).
Dintre dăunători: Macrosiphum kochleri (păduchele verde), tripşi şi
Tetranychus urticae (păianjenul roşu).
Schimbarea culorii la hortensii din roz, roşu în albastru, se face fie
folosind un substrat acid (pH 4 - 4,5) sau prin tratamente cu sulfat de fier sau
sulfat de aluminiu şi potasiu (3 - 5 g/l) în 4 - 6 reprize.
Utilizare
Hydrangea este o specie apreciată şi răspândită ca plantă decorativă
prin flori şi cultivată în ghivece. Se întâlneşte frecvent cultivată în spaţii verzi,
în locuri semiumbrite.
HIBISCUS L.
Fam. Malvaceae
Română – Trandafir chinezesc; Franceză –
Hibiscus; Engleză – Rosemallow
Hibiscus rosa-sinensis L. Este o
plantă perenă, tip arbust care provine din
China şi alte regiuni ale Asiei, depăşeşte un
metru înălţime şi are frunze verde-închis,
ovale, cu margini dinţate. Florile apar din iunie
până în septembrie, sunt colorate cărămiziu
închis şi au formă de pâlnie cu diametrul de 13
cm.
În cadrul speciei există o serie de
varietăţi: „Cooperi”  este o varietate cu frunze
colorate pestriţ în nuanţe de verde, alb şi roz şi
are flori mici stocojii; „Mist”  are flori
strălucitoare galbene-portocalii; „Alba” prezintă în schimb flori colorate alb
imaculat.
51
Hibiscus schizopetalus. Originar din Kenya şi din alte regiuni tropicale
africane, este un arbust cu tulpini subţiri şi frunze verzi lucioase, florile pendente
sunt roşii-portocalii, cu petale caracteristice, arcuite spre exterior şi adânc
franjurate, din mijlocul cărora pleacă un lung şir de stamine.
Hibiscus trionum este o specie anuală cu aspect de tufă, înaltă între
60 şi 90 cm, înfloreşte din august până în septembrie, producând flori galbene
sau albe-crem cu centrul maron, se presupune a fi originară din Africa.
Cerinţe ecologice
Înfloreşte abundent din primăvară până în toamnă şi sporadic pe
parcursul iernii. Floarea are o durată scurtă. Planta suportă bine tăierile prin
care se reglează talia şi lărgimea coroanei.
Creşte şi înfloreşte bine la 18 - 20C. Temperatura din cameră nu trebuie
să scadă sub 10C iarna. Lumina este factorul de care înflorirea depinde cel mai
mult. Hibiscus are nevoie de multă lumină pentru formarea bobocilor florali. În
caz contrar, planta creşte dar nu înfloreşte. Vara, se fereşte de insolaţia
puternică şi, totodată, de temperaturile foarte ridicate care o însoţesc.
Pretenţiile faţă de apă sunt moderate. Substratul trebuie să fie bogat
în humus şi destul de afânat. Poate fi alcătuit din pământ de grădină (o
parte), turbă fibroasă sau pământ de frunze (două părţi) şi nisip (o parte).
Cultura
Hibscus se înmulţeşte prin butaşi care se pot face în tot cursul anului,
de preferinţă toamna şi primăvara devreme. Se fac butaşi din vârfurile
ramificaţiilor trecute puţin de faza erbacee. Înrădăcinarea se realizează la 22
- 25C, sub ceaţă artificială, într-un substrat alcătuit din turbă fibroasă în
amestec cu nisip sau perlit.
Înmulţirea prin seminţe se practică numai în lucrările de ameliorare
pentru obţinerea de soiuri noi. Planta leagă uşor seminţe chiar în seră.
Semănatul se face în februarie-martie.
Plantele tinere se ciupesc deasupra a 2 - 4 frunze pentru a realiza o
bună ramificare la bază. Ciupirea se repetă la soiurile cu capacitate slabă de
ramificare.
Plantele mature se taie în fiecare an, primăvara, pentru corectarea
formei coroanei şi a taliei. Se elimină în primul rând ramificaţiile îmbătrânite şi
degarnisite de frunze. Toate celelalte se scurtează atât cât este nevoie
pentru armonizarea formei coroanei şi ajustarea înălţimii plantei.
Udarea se face frecvent, atât cât să se menţină pământul reavăn. Între
două udări se lasă să se usuce puţin stratul de la suprafaţă.
Fertilizarea se aplică de 3 - 4 ori pe vară, fie cu îngrăşăminte chimice
în concentraţie de 0,15 - 0,2%, fie cu must de bălegar sau gunoi de păsări
macerat şi diluat de 8 - 10 ori.
Transplantarea într-un vas mai mare este necesară la interval de 3 - 5
ani, când se înlătură o parte din rădăcini şi pământul prea tasat, acesta
înlocuindu-se cu altul proaspăt. Lucrarea se execută primăvara. În fiecare an
însă, este bine, ca tot primăvara să se înlocuiască stratul de pământ de la
suprafaţă cu altul proaspăt care să aibă în componenţă mraniţă foarte bine
descompusă.
52
Dintre boli cele mai întâlnite la Hibiscus sunt: rugina  care se
combate prin stropiri cu Zineb 0,2%, Maneb 0,3%, Dithane M45 - 0,2%;
mucegaiul cenuşiu care produce daune la boboci şi flori.
Combaterea mucegaiului se realizează prin stropiri cu Captan 0,2%,
Benlate 0,05%.
Dintre dăunători: păduchii, păianjenul roşu şi tripşii atacă frecvent. Se
combat prin stropiri cu Sinoratox 0,1%, Sintox 25 - 0,3%, Fernos 0,05%.
Utilizare
Este foarte mult apreciată ca plantă de apartament pentru portul arbustiv,
frunzele verzi lucioase şi florile exotice divers colorate.
HIPPEASTRUM Herb.
Fam. Amaryllidaceae
Română – Crin roşu, crin asiatic; Franceză –
Amaryllis; Engleză –Amaryllis/ Hyppeastrum
Etimologie
Numele genului derivă din cuvintele greceşti
„hippeus” şi „astron” stea.
Specii şi varietăţi horticole
Hippeastrum vittatum Herb. Specia
are în sol bulbi tunicaţi, mari din care pornesc
frunzele şi florile. Frunzele au lungimea de 40 -
60 cm şi culoarea verde închis. Florile au
forma unei trompete larg deschisă, sunt
dispuse câte 2 - 6 în vârful unei tije florale de
cca 50 cm, cilindrică şi viguroasă. O floare are
12 - 15 cm diametru, albă marcată la interior
de două benzi carmin închis pe fiecare din cele 6 diviziuni ale perigonului.
Hippeastrum hybridum Hort. (H. v. hybridum). Rezultat al lucrărilor
de ameliorare efectuate pe specia anterioară, cuprinde o mare varietate de
culori, înălţime a tijei florale, mărime a florilor. Înfloreşte în perioada de iarnă-
primăvară sau vară, în funcţie de metoda de cultură.
Cerinţe ecologice
Planta se cultivă în sere temperate sau calde, bine luminate unde se
asigură o temperatură de 16 - 20C. Pretinde umiditate redusă în sol şi
atmosferă. Substratul bogat în humus, cu pH neutru sau uşor acid.
Cultura
Plantă perenă cu bulbi, înmulţirea se face prin seminţe sau vegetativ.
Florile apar în al doilea sau al treilea an de cultură. Anual plantele mature au
nevoie de o perioadă de repaus de 2 - 3 luni, înflorirea se realizează la 2 - 4
luni de la forţarea plantelor.
La înmulţirea prin seminţe, semănatul se face în august-septembrie în
lădiţe, ghivece. Vegetativ se înmulţeşte prin separarea bulbilor sau chiar
divizarea lor. Operaţia se realizează în perioada de repaus, odată cu
transvazarea plantelor care se realizează la 2 - 4 ani, când sub jet de apă se
înlătură complet pământul uzat de pe rădăcini.
Bulbii divizaţi se pun la înrădăcinat, la temperaturi de 25C, în sera
înmulţitor. Vara plantele tinere se udă mult, se umbresc şi se administrează
săptămânal îngrăşăminte. În primii 2 - 3 ani ele trebuie să vegeteze continuu.
53
Substratul cel mai indicat este format din 1\3 pământ de grădină şi 1\3 nisip.
Plantarea bulbilor în ghiveci pentru forţare se face în octombrie, iar pământul
trebuie bine tasat în jurul bulbului. La început se udă mai puţin şi pe măsură ce
plantele pornesc în vegetaţie se udă din ce în ce mai mult, nevoia de apă în
momentul înfloririi fiind foarte mare. După ce a trecut ultima floare, tija se taie cât
mai aproape de bază. În continuare plantelor li se aplică de 2 - 3 ori pe lună
îngrăşăminte sub formă de soluţie. Către sfârşitul lui mai începutul lunii iunie se
reduce progresiv udatul şi plantele intră în repaus. În octombrie ciclul se reia.
Bolile mai frecvente sunt: Hippeastrum mozaic virus (mozaicul),
Stagonospora curtisii (arsura roşie), dintre dăunători: Tetranychus urticae
(păianjenul roşu).
Utilizare
Este o plantă foarte căutată şi îndrăgită pentru cultura la ghiveci. Se
poate folosi şi ca floare tăiată. Cultura de Hippeastum se poate face şi la
solul serei.
1. Care sunt cerințele ecologice ale genului Hydrangea?
Planta are cerinţe mari faţă de umiditatea substratului, cerinţe
moderate faţă de lumină, nu suportă însă acţiunea directă a razelor solare.
Temperatura optimă de creştere şi înflorire este de 15 - 17C, în
perioada de repaus 3 - 5C. Substratul de cultură trebuie să fie afânat, cu
structură grosieră şi pH acid (5 - 6). Valoarea pH-lui se stabileşte în funcţie
de culoarea florilor 5 pentru cele albe, 6 pentru cele roz şi roşii.
2. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Hydrangea?
Se înmulţeşte prin seminţe şi vegetati. Prin seminţe în lucrările de
ameliorare şi crearea de noi soiuri. Vegetativ se înmulţeşte prin butaşi
erbacei, drajoni şi uneori marcotaj.
1. Din ce familie face parte Gardenia?
2. Enumerați câteva specii de Gardenia .
3. Care sunt cerințele ecologice ale genului Gardenia?
4. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Gardenia?
5. Penru ce se utilizeaza Gardenia?
6. Din ce familie face parte Hydrangea?
7. Enumerați câteva specii de Hydrangea .
8. Penru ce se utilizeaza Hydrangea?
9. Din ce familie face parte Hibiscus?
10. Enumerați câteva specii de Hibiscus .
11. Care sunt cerințele ecologice ale genului Hibiscus?
12. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Hibiscus?
13. Penru ce se utilizeaza Hibiscus?
14. Din ce familie face parte Hippeastrum?
15. Enumerați câteva specii de Hippeastrum .
16. Care sunt cerințele ecologice ale genului Hippeastrum?
17. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Hippeastrum?
18. Penru ce se utilizeaza Hippeastrum?
54

GHIVECE
Cuvinte cheie: Pachystachys, Pelargonium, Primula, Rhododendron
Rezumat Genul Pachystachis este originar din America de Sud unde

atinge înălţimea unor arbori.
Genul Pelargonium originar din Africa de Sud cuprinde numeroase
specii care s-au răspândit în Europa începând cu secolul al XVIII-lea.
Se caracterizează prin tulpini de înălţimi diferite, ramificate, frunze
alterne persistente, adesea pubescente, de formă rotundă sau cordiformă,
florile dispuse în umbele, câte 5 până la 40, de colorit variat
Genul Primula, originar din Europa şi Asia, cuprinde numeroase
specii, unele dintre ele cultivate numai în sere, iar altele sunt plante perene
rustice care pot fi preluate în cultura forţată de seră.
Genul Rhododendron cuprinde peste 1.000 de specii originare din
China, Japonia, India, S.U.A. şi Europa.
În Europa, azaleea se cultivă de peste 200 de ani, primele culturi
înregistrându-se la Grădina Botanică Kew de lângă Londra, în anul 1808.
Se cultivă mult în Belgia, Olanda, Germania, Italia, Franţa.
La noi în ţară se întâlneşte Rh. kotschyi, pe versanţii munţilor Retezat
şi Bucegi. Iar în seră se cultiva cel mai mult la Staţiunea de Cercetări
Horticole Cluj.
PACHYSTACHYS Ness.
Fam. Acanthaceae
Română – Pachistachis; Franceză –
Pachystachys; Engleză – Pachystachys
Specii
Pachystachis lutea Ness. Este o
plantă cultivată la ghiveci, foarte decorativă.
Cultivată în seră sau în cameră înălţimea
plantei poate fi de la 20 - 30 cm la 60 - 80 cm.
Tulpina şi ramificaţiile ei se lemnifică uşor.
Frunzele sunt oval eliptice, colorate verde
luminos sau verde închis, cu nervaţiunea
proeminentă. Inflorescenţa este un spic de
formă piramidal-conică, lung de circa 10 cm,
în care florile tubulare, albe, sunt aşezate la
baza unor bractee mari, colorate galben
strălucitor.
Pachystachis coccinea (syn. P. cardinalis iacobinia). Este un
arbust înalt de 1 - 1,5 m, destul de viguros. Frunzele sunt ovale, colorate
verde strălucitor. Florile tubulare, roşii, sunt aşezate strâns în spice terminale.
55
Cerinţe ecologice
Pachystochis este o plantă perenă cu frunze persistente. Pe măsură
ce îmbătrânesc îşi pierd frunzele bazale şi se lemnifică. Planta poate fi
trecută iarna prin repaus când se păstrează într-un loc răcoros, circa 10C şi
se reduce mult udarea. Înflorirea se produce pe o perioadă lungă de timp, de
la sfârşitul primăverii până toamna, dacă planta este udată şi îngrăşată
regulat. Suportă bine tăierile care se fac primăvara.
Pentru a înflori are nevoie de cel puţin 14 - 16C, solicită multă lumină,
dar vara nu suportă soarele direct, de aceea în perioada respectivă este
necesară umbrirea. Are nevoie de multă apă, drept pentru care se udă
abundent din primăvară până în toamnă. Iarna se reduce mult udatul.
Pulverizarea plantelor cu apă este necesară în perioada de vară. Substratul
folosit trebuie să fie bogat în humus şi fertil.
Cultura
Se înmulţeşte prin seminţe şi butaşi. Înmulţirea prin seminţe, de la
semănat până la trecerea la ghivece, se desfăşoară pe parcursul a 10
săptămâni. În mod obişnuit, se înmulţeşte prin butaşi care se fac din vârfurile
lăstarilor primăvara şi pe tot parcursul verii.
O atenţie deosebită se acordă udării. Lipsa apei la nivelul sistemului
radicular şi în atmosferă duce la căderea frunzelor, a bobocilor şi la
lemnificarea plantelor.
Fertilizarea se aplică din primăvară până în toamnă, de două ori pe
lună, cu soluţii minerale în concentraţie de 0,1 - 0,2%.
Tăierile de corectare a formei şi mărimii plantei se fac primăvara.
Utilizare
Este o frumoasă plantă de apartament, dar rezistă numai în condiţiile
asigurării umidităţii în sol şi atmosferă.
PELARGONIUM L’Hérit
Fam. Geraniaceae
Română – Muşcată; Franceză – Géranium;
Engleză – Geranium
Etimologie Denumirea genului provine de la
cuvântul grec „pelargos” care înseamnă rod.
Pelargonium grandiflorum Willd (syn.
P. x domesticum). Plantele ating înălţimea de
60 cm, tulpina este puternic ramificată, iar lăstarii
au un grad mai mare de lemnificare la bază.
Frunzele au limbul uşor gofrat, rotund, cordiform,
pubescent şi aspru la pipăit, cu marginea
dinţată. Florile sunt mari până la 5 - 7 cm în
diametru, puţine în cadrul inflorescenţei. Petalele
sunt mari, catifelate, în nuanţe închise de la roşu
până la aproape negru la baza petalelor. Dintre cultivaruri putem aminti:
„Aztec” (roşu), „Cezanne” (alb cu roşu purpuriu), „Doris Frith” (alb cu irizaţii
mov), „Grand Slam” (alb cu roşu), „Jessie Jaret” (mov cu violet), „Pastel” (roz
viu), „Renoir” (oranj, roz), „Silvia” (roşu).
56
Pelargorium odoratissimum Ait. Tulpini
ascendente, scurte, groase, frunzele adânc
lobate (7 - 11 lobi) cu marginea dinţată. Limbul,
colorat verde-albăstrui, prezintă o pubescenţă
fină. Florile sunt mici, mai puţin decorative.
Întreaga plantă este puternic odorantă.
Pelargonium peltatum Ait (syn. P. x
hederaefolium). Lăstarii sunt lungi cu noduri
pronunţate şi poziţie pendentă. Frunzele peltate
au forma frunzei de iederă, uşor ondulate pe
margine, închise la culoare şi sensibil suculente,
sunt strălucitoare cu o zonă brunie la baza
frunzei. Inflorescenţele sunt susţinute de
pedunculi lungi cu o coroletă de foliole ovale la
baza pedicelilor florali. Florile cu diametrul
corolei de 4 - 5 cm pot fi simple sau involte,
unicolore sau bicolore. Ca şi cultivaruri putem
aminti: „Amethyst” (mov, flori involte), „El
Gaucho” (roşu carmin, flori bătute), „Imperial” (roşu), „Lachskonigin” (roz),
„Rouletta” (roşu cu alb), „King Eduard” (roz-violet, cu flori involte).
Pelargonium zonale Ait (syn. P. x hortorum). Planta are înălţimea
de 40 - 60 cm, tulpina şi ramificaţiile sunt groase şi au tendinţa de a se
lemnifica uşor la bază. Frunzele sunt lung peţiolate, rotund-reniforme, lobate
(5 - 7 lobi), marcate spre mijlocul limbului de o zonă maronie.
Întreaga plantă este tomentoasă. Pedunculii florali poartă în vârf 15 -
40 flori aşezate într-un racem umbeliform. Florile simple sau involte sunt
colorate roşu, roz, violet, alb.
Cultivaruri: „Festiva Maxima” (flori involte, violet închis), „Gazelle” (flori
mici, simple, roz), „Irene” (flori involte, roşii), „Ivalo” (flori roz intens), „Iane
Cambell” (flori mari, simple, roşu-oranj), „Renard bleu” (flori violet),
„Rhapsodie” (flori carmin), „Rubin” (flori roşii).
Cerinţe ecologice
Plantă perenă capabilă să vegeteze şi să înflorească tot timpul anului,
dacă dispune de condiţii favorabile. Iarna poate fi trecută printr-o perioadă de
repaus în condiţii de spaţii răcoroase şi udare redusă.
Prezintă pretenţii mari faţă de lumină şi temperatură, mai ales sub
aspectul inducţiei florale.
După unii autori (Post, Crowsley, 1972, citaţi de Elena Selaru, Plante
de apartament, 1998), temperatura optimă pentru inducerea florii se situează
în jur de 15C. La P. grandiflorum, diferenţele de căldură dintre zi şi noapte
trebuie să fie mai mari iar temperatura nocturnă mult mai scăzută (7 - 10C).
Temperatura medie optimă este de 18C. Lumina influenţează
procesul de înflorire, mai ales ca intensitate. În general, muşcatele necesită
spaţii luminoase, ele suportă bine şi soarele direct, mai puţin insolaţia din
timpul prânzului asociată cu aerul foarte uscat.
Udarea se face cu cantităţi moderate de apă deoarece muşcatele nu
suportă excesul de umiditate.
57
Substratul de cultură poate fi alcătuit din pământ de ţelină, mraniţă,
turbă fibroasă sau pământ de frunze şi nisip în proporţie de 2:1:1:1, pH-ul
trebuie să fie uşor acid (6 - 6,5).
Cultura
Muşcata este o plantă perenă cu vegetaţie continuă, dar de obicei se
reface anual prin butaşi. Butaşii se pot face în tot cursul anului, perioadele cele
mai indicate fiind începutul toamnei, pentru a obţine plante înflorite iarna, şi
în februarie-aprilie pentru a obţine plante înflorite vara. Butaşii se
confecţionează din vârf de lăstari sau porţiuni de lăstari cu 2 - 4 noduri.
Înrădăcinarea lor se face într-un substrat de nisip sau nisip + turbă, în
răsadniţe sau pe parapete în sere calde. Se plantează adânc, 3 - 4 cm, se
pulverizează cu apă frecvent, se umbresc, temperatura se menţine la 18 -
20C.
Înrădăcinează în 15 - 20 zile şi apoi se trec la ghivece cu diametrul de
8 cm într-un substrat format din: pământ de grădină sau ţelină, mraniţă,
turbă, nisip în proporţie de 2:1:1:1. Pe măsură ce plantele cresc se trec la
ghivece mai mari, se ciupesc de 1 - 2 ori, deasupra a 3 - 4 frunze, pentru a
stimula ramificarea. Se recomandă aplicarea a patru tratamente cu Cytocel,
la intervale de două săptămâni, în concentraţie de 0,5 - 1%, tratamente care
determină precocitatea înfloririi cu 1 - 2 săptămâni, o lăstărire mai bogată şi
un număr mai mare de flori.
Lucrările de îngrijire sunt: udat cu regularitate, afânarea solului,
aplicarea de îngrăşăminte în soluţie de 0,3 - 0,4% de două ori pe lună vara,
îndepărtarea florilor şi a frunzelor uscate. Plantele menţinute mai mulţi ani
necesită tăiere primăvara pentru corectarea formei plantei şi înlocuirea
pământului de la suprafaţă sau chiar transplantarea.
Dintre boli mai frecvent întâlnim la muşcate: Pelargonium leaf curt
virus (încreţirea frunzelor), Tomato ringspot virus in pelargonium (pătarea
inelară), Xanthomonas pelargonii (putrezirea butaşilor). Dintre dăunători,
Trialeurodes vaporariorum (musculiţa albă de seră).
Utilizare
Muşcatele sunt mult utilizate în decorul balcoanelor, ferestrelor,
scărilor. Vara pot fi plantate în grădini şi parcuri.
PRIMULA L.
Fam. Primulaceae
Română – Primula; Franceză – Primevère;
Engleză – Primrose
Etimologie În latină „primus”, primul, evocă speciile
care au înflorirea primăvara foarte devreme.
Primula obconica Hance (syn. P.
poculiformis Hook). Specia respectivă a fost adusă
în Europa în anul 1879, din China. Specia are
înălţimea de 30 - 40 cm, cu frunzele dispuse în
rozetă, cu peţiol lung, oblong cordiforme, ondulate şi
dinţate pe margine, acoperite cu perişori. Florile
susţinute de pedunculi lungi se detaşează din
mijlocul rozetei şi sunt dispuse în umbelă.
58
Se cunosc mai multe varietăţi ce se deosebesc prin numărul, mărimea
şi forma florilor:
 grandiflora (4 - 5 cm, diametrul florilor; gigantea (flori involte, foarte
mari); fimbriata (flori cu petale franjurate.
Dintre cultivaruri putem aminti: „Alba Schneebal” (flori albe), „Berliner” (flori
roşii), Carmen (flori roşii), „Mandarella” (flori roz-oranj), „Monarch Rose” (flori roz),
„Roter Achat” (flori roz intens cu bordură roz pal), „Samba” (flori albastre), „Sevre”
(flori albastre).
Primula malacoides Franch. Originară din
China, în Europa se cultivă din 1906. Planta este
mai mică decât specia precedentă, ajungând până la
25 - 30 cm. Frunzele sunt lung peţiolate de culoare
verde deschis, pubescente pe partea inferioară.
Marginea limbului are 6 - 8 perechi de lobi puternic
dinţaţi. Florile mici (1 - 1,5 cm în diametru), intens
parfumate, sunt aşezate în umbele etajate.
Dintre cultivaruri amintim: „Alba” (flori albe),
„Fire Cief” (flori roşii), „Primavera” (flori roz), „Ruby
Glaw” (flori roşii).
Primula acaulis (L.) Grufb. (syn. P. vulgaris
Huds). Este originară din sudul Europei şi se cultivă
normal în grădină, dar poate fi preluată în cultură forţată în seră. Are frunzele
aşezate în rozetă, peţioli scurţi, flori solitare grupate în mijlocul frunzişului.
Cerinţe ecologice
Pentru o dezvoltare corespunzătoare, solicită temperaturi moderate
sau reduse, în funcţie de specie şi de faza de dezvoltare. Principalele praguri
termice pe fenofaze sunt: la germinare 18 - 20C, pentru creşterea plantei 15
- 16C (P. obconica), 6 - 8C (P. malacoides) şi 8 - 10C (P. acaulis). Pentru
întârzierea înfloririi şi eşalonarea forţării, plantele se păstrează la 2 - 6C şi
aerisire bună.
Specia mai sensibilă la temperatură scăzută este P. obconica, la care
tulpinile florale rămân prea scurte. Oscilaţiile mari de temperatură duc la
pălirea frunzelor şi florilor.
Faţă de lumină pretenţiile sunt moderate. P. obconica tolerează umbra
şi nu suportă insolaţia, P. malocoides suportă bine soarele direct. În general,
primulele au nevoie de zile scurte şi temperaturi scăzute pentru iniţierea
bobocilor florali. Creşterea şi înflorirea sunt stopate în condiţii de zile lungi şi
temperaturi ridicate.
Necesită apă multă, în general, dar nu suportă excesul de umezeală,
care duce la îngălbenirea frunzelor.
Substratul trebuie să fie bogat în humus, cu pH 6,5 - 7.
Cultura
Primulele se înmulţesc prin seminţe. Seminţele sunt foarte mici (5.000
seminţe\1 g. la P. obconica şi P. malacoides; 1.000 seminţe\g. la P. acaulis).
Facultatea germinativă scade cu 50% în anul al 2-lea.
Epoca optimă de semănat este ianuarie-aprilie pentru P. obconica, iunie-
iulie pentru P. malacoides şi ianuarie-iulie pentru P. acaulis.
Se seamănă în lădiţe, într-un substrat neutru, 3 - 4 g\m2, prin
împrăştiere şi nu se acoperă cu pământ fiind fotosensibile. La temperatură de
59
20C, germinează în 10 - 12 zile. La prima frunză adevărată se repică în
lădiţe la distanţa de 2\2 cm.
Răsadurilor li se asigură o umiditate constantă, aerisire şi o uşoară
umbrire. Repicarea se poate repeta la distanţe ceva mai mari sau se pot
planta, în ghivece cu diametrul de 5 - 6 cm într-un substrat format din pământ
de frunze, pământ de grădină, turbă şi puţin nisip la care se adaugă 3 - 4
kg\m3 superfosfat şi făină de oase.
Plantele se trec la ghivece cu diametrul mai mare, pe măsură ce
cresc, iar în octombrie se trec la ghivece cu diametrul de 13 - 14 cm.
Lucrările de îngrijire aplicate sunt: umbrirea, udarea prin pulverizare
de 2 - 3 ori pe zi, fertilizarea la interval de 2 - 3 săptămâni cu soluţii minerale
în concentraţie de 0,2% şi într-un raport NPK de 1:0,3:1,8, îndepărtarea
frunzelor uscate, eliminarea primelor flori care apar. Toamna se trec în seră
la 10 - 12C, pentru înflorire se asigură 14 - 16C şi se udă numai pe
marginea ghiveciului.
Utilizare
Primulele sunt folosite ca plante în ghivece ornamentale prin flori, în
perioada de iarnă şi primăvară. Se folosesc mai puţin ca flori tăiate.
RHODODENDRON L.
Fam. Ericaceae
Română – Azalee, rododendron, trandafir de
munte; Franceză – Azaléa / Rhododendron;
Engleză – Rhododendron
Etimologie Numele genului provine de la
cuvântul grecesc „rhodon”  rosa (trandafir) şi
„dendron”  arbore.
Rhododendron simsii Planch (syn.
Azalea indica). Are creştere arbustivă şi poate
atinge înălţimea de 3 m în locurile de origine.
Frunzele, persistente, sunt mici, oval eliptice,
cu pubescenţă fină. Florile de culoare roşie au
diametrul de 4 - 5 cm şi sunt grupate câte 5 - 6
în buchet. O plantă de circa 50 cm înălţime
poate avea până la 300 flori deschise simultan. Planta este atrăgătoare atât
prin mărimea şi alcătuirea florilor, ce poate fi simplă sau involtă, cât şi prin
coloritul viu, în tonuri şi nuanţe de la roşu închis sau violet până la roz şi alb.
Marginea petalelor poate fi dreaptă, ondulată sau franjurată.
În cultură se formează plante fie sub formă de tufă bogat ramificată,
fie ca arbust cu trunchi de 15 - 20 cm. Este specia care în cultura de seră se
cultivă la ghivece. Înflorirea se produce în sezoanele răcoroase: toamna,
iarna, primăvara.
Rhododendron conccinum Hemsl. Această specie şi soiurile ei,
„Hexe”, „Curator”, sunt folosite ca portaltoi datorită sistemului radicular
viguros, toleranţei mari faţă de conţinutul solului în calciu şi afinităţii la altoire
cu numeroase soiuri.
Rhododendron japonicum Sur. Are frunze caduce.
60
Rhododendron ponticum L. Prezintă frunze caduce şi flori frumos
campanulate de culoare violecee sau purpurie cu puncte brunii.
Rhododendron kotschyi. Este utilizat ca portaltoi pentru soiurile cu
rădăcini firave şi sensibilitate mare la calciul din sol. Florile sunt plăcut
parfumate.
În cultură, se întâlnesc peste 2.000 de soiuri care se deosebesc prin
talia şi vigoarea plantei, forma coroanei, epoca de înflorire, caracterele
florilor.
După perioada de înflorire în cultura forţată se împart în:
 soiuri timpurii (înfloresc în octombrie-decembrie): „Pasc” (flori albe
semiinvolte), „Mme Petrick” (flori roz, simple);
 soiuri semitimpurii (înfloresc în ianuarie-februarie): „Hollandia” (flori
roşii, involte), „Eri Schome” (flori roz, bordate cu alb, involte), „Pink Pearl”
(roz, involte);
 soiuri târzii (înfloresc în martie-aprilie): „Mme J. Hoereus” (flori roşii
involte), „Hexe” (roşii, simple), „Niobe” (albe) etc.
Cerinţe ecologice
Azaleele sunt plante perene care se dezvoltă bine într-un climat blând
la temperatură moderată, dar fără oscilaţii. Temperatura convenabilă pentru
creştere este de 22 - 25C ziua şi 16 - 18C noaptea. Creşterea este mult
încetinită la temperaturi sub 13C.
Temperatura substratului şi a apei are aceeaşi importanţă cu cea a
aerului. Temperatura substratului trebuie să fie de 23C, iar cea a aerului de
20C. Udarea nu se face cu apă rece, care duce la apariţia de cloroze şi
încetinirea creşterii.
Intensitatea şi durata luminii influenţează creşterea azaleei. Efectul
intensităţii luminoase asupra plantei variază odată cu stadiile de dezvoltare.
Butaşii proaspăt transplantaţi nu se expun direct la lumină, numai plantele
mature, obişnuite cu condiţiile de mediu.
Azaleele se umbresc cu jaluzele când sunt afară, iar în seră se
umbresc folosind jaluzele sau prin stropirea geamurilor cu humă, lapte de var
etc. Limitele intensităţii luminoase sunt între 21.000 şi 42.000 lucşi.
Necesită multă apă, mai ales vara. Substratul nu trebuie să se usuce
niciodată, dar trebuie evitată şi udarea în exces, care duce la asfixierea
rădăcinilor şi putrezirea acestora. La azalee se recomandă udarea direct pe
substrat, iar apa ideală este apa de ploaie.
Umiditatea relativă optimă este recomandată la 60%.
Umezeala prea mare în aer favorizează bolile provocate de Botrytis şi
Cylindrocladium.
Substratul de cultură trebuie să aibă un conţinut ridicat în materie
organică şi capacitate mare de reţinere a apei. El este alcătuit din turbă,
scoarţă de copaci, cetină de brad, bălegar, cu pH foarte acid 3,5 - 5.
Cultura
Azaleele se înmulţesc prin butaşi şi prin altoire, în lucrări de
ameliorare se înmulţesc şi prin seminţe.
Înmulţirea prin butaşi se poate realiza în tot cursul anului, dar cel mai
indicat este să se facă în februarie-martie şi în august. Butaşii se recoltează
de la plante mamă reprezentative pentru soiul respectiv, odată cu tăierile. Se
aleg lăstari viguroşi, semilignificaţi, din care se fasonează butaşi de 6 - 8 cm
61
lungime, care se taie imediat sub nod şi se înlătură frunzele de la bază.
Butaşii se înrădăcinează pe parapete, într-un substrat format din turbă şi
perlit (1:1), cu grosimea de 10 - 12 cm. Se plantează la 1 - 2 cm adâncime,
se acoperă cu folie de material plastic, pentru a menţine umiditatea
atmosferică ridicată. În tot acest timp, se pulverizează cu apă de mai multe
ori pe zi. Înrădăcinarea durează 6 - 12 săptămâni, perioadă în care se
îngraşă la interval de 10 zile cu îngrăşăminte complexe 0,05 - 0,1%. Pe
măsură ce se formează rădăcinile se reduce umbrirea şi se intensifică
aerisirea.
Butaşii înrădăcinaţi se plantează la ghivece cu diametrul de 7 - 8 cm
într-un substrat din turbă roşie, pământ de frunze, rumeguş, gunoi de grajd
bine descompus. Se asigură un drenaj grosier. După ce pericolul brumelor a
trecut, ghivecele se scot sub umbrare sau în răsadniţe.
Lucrările de îngrijire acordate constau în: ciupirea vârfului de
creştere la începutul verii, înlăturarea lăstarilor lacomi pe măsură ce apar,
pulverizări frecvente cu apă, aplicarea în 2 - 3 etape a îngrăşămintelor
complexe în concentraţie de 0,1 - 0,2%.
Toamna târziu plantele se introduc în seră, unde se menţine o
temperatură de 6 - 8C, umiditate atmosferică ridicată, iar balotul de pământ
al plantei umed în permanenţă.
În primăvara anului al II-lea plantele se transplantează afară. Pe lângă
lucrările de îngrijire din anul precedent, se aplică în martie-iunie, tunderea de
2 - 3 ori a lăstarilor pentru intensificarea lăstăririi. Vara la ultima tăiere se
corectează forma coroanei înlăturându-se lăstarii lacomi, slab dezvoltaţi,
prost plasaţi.
Forţarea plantelor se poate face din iarna anului al II-lea, dar rezultate
mai bune se obţin în cazul forţării în anul al III-lea de la plantare.
Plantele care au fost introduse toamna în seră şi care se menţin la 7 -
8C pot fi puse la forţat în diferite etape pentru a avea flori din octombrie în
aprilie.
În vederea forţării plantele se aşează pe parapete mai rar şi se creşte
temperatura graduat la 10 - 12C, apoi la 18 - 20C. Din momentul înfloririi se
scade temperatura la 14 - 15C. În prima perioadă de forţare plantele se udă
prin pulverizare, iar după apariţia bobocilor, numai pe substratul din ghiveci.
Umiditatea atmosferică se păstrează la 65 - 70%. Se evită variaţiile bruşte de
temperatură şi uscarea substratului din ghivece.
Durata forţării este de 40 - 50 zile toamna şi iarna şi 20 - 30 zile
primăvara. După trecerea florilor, plantele se transvazează şi se fac tăieri în
luna mai sub florile trecute. Peste vară plantelor li se acordă îngrijirile
corespunzătoare, care vor pregăti planta pentru o nouă înflorire.
Altoirea ca metodă de înmulţire la azalee se foloseşte la soiurile cu
sistem radicular slab dezvoltat şi care dau rezultate inferioare la înmulţirea
prin butaşi.
Ca portaltoi se foloseşte Rhododendron concinnum, din care se fac
butaşi cu 6 - 12 luni înainte de altoire.
Metodele de altoire sunt în copulaţie simplă şi în despicătură. Altoiul şi
portaltoiul trebuie să aibă aceeaşi grosime şi acelaşi grad de lemnificare.
Portaltoiul se taie la circa 10 cm înălţime. Plantele altoite se pun pe
parapet în sera înmulţitor, unde se aşează unele lângă altele în poziţie uşor
62
înclinată pentru a nu stagna apa la punctul de altoire. În primele zile se
acoperă cu folie din plastic şi se pulverizează des pentru a preîntâmpina
ofilirea. Temperatura optimă în această perioadă este de 18 - 20C. Când
soarele străluceşte cu putere plantele se umbresc.
Epoca de altoire este de primăvara până în luna august. Prinderea
durează circa 40 de zile cu un procent de prindere de 85 - 90%. În continuare
plantele se îngrijesc 2 - 3 ani până la valorificare.
Utilizare
Azaleea este o plantă tipică de ghiveci sau chiar de vase mari, folosită
în decorul apartamentelor şi sălilor mari.
1. Enumerați câteva specii de Pelargonium.
Pelargonium grandiflorum Willd, Pelargorium odoratissimum Ait.
Pelargonium peltatum Ait, Pelargonium zonale Ait
2. Penru ce se utilizeaza Pelargonium?
Muşcatele sunt mult utilizate în decorul balcoanelor, ferestrelor,
scărilor. Vara pot fi plantate în grădini şi parcuri.
1. Din ce familie face parte Pachystachys?
2. Enumerați câteva specii de Pachystachys .
3. Care sunt cerințele ecologice ale genului Pachystachys?
4. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Pachystachys?
5. Penru ce se utilizeaza Pachystachys?
6. Din ce familie face parte Pelargonium?
7. Care sunt cerințele ecologice ale genului Pelargonium?
8. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Pelargonium ?
9. Din ce familie face parte Primula?
10. Enumerați câteva specii de Primula .
11. Care sunt cerințele ecologice ale genului Primula ?
12. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Primula ?
13. Penru ce se utilizeaza Primula ?
14. Din ce familie face parte Rhododendron ?
15. Enumerați câteva specii de Rhododendron.
16. Care sunt cerințele ecologice ale genului Rhododendron ?
17. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Rhododendron?
18. Penru ce se utilizeaza Rhododendron?
63

GHIVECE
Cuvinte cheie: Saintpaulia, Senecio, Sinningia, Streptocarpus
Rezumat Genul Saintpaulia este originar din Africa orientală unde

creşte la umbra pădurilor, pe solurile grosiere şi acide de la baza plantelor
muntoase într-un climat cu temperaturi de 24 - 28C şi precipitaţii de 1.000
mm\an.
Genul Senecio cuprinde plante anuale sau perene, cu aspect şi
cerinţe diferite, care se cultivă ca plante anuale (Senecio elegans), ca plante
perene în teren deschis (Senecio cineraria), ca plante pitice pentru stâncării
(Senecio aurens) sau ca plante de seră.
Genul Sinningia cuprinde peste 20 specii originare din America de
Sud, din regiunile calde şi umede.
Originar din Africa de Sud, genul Streptocarpus cuprinde plante
perene de talie mică, cu aspect exotic, cultivate pentru florile deosebite în
formă de trompetă, de culori diferite: violet, roz, alb, roşu, mov etc.
SAINTPAULIA Wendl.
Fam. Gesneriaceae
Română – Violetă de cameră, violetă africană;
Franceză – Violette d’Usambara; Engleză –
African violet
Etimologie Genul Saintpaulia poartă numele
baronului german Walter von Saint Paul,
guvernator al unei provincii în Africa de Est
către sfârşitul secolului al XIX-lea. Planta a fost
adusă în Germania în 1893, de unde s-a
răspândit în toată lumea.
Saintpaulia jonantha H. Wendl
Este specia cea mai cunoscută şi de la
care derivă aproape toţi hibrizii şi varietăţile
aflate în comerţ.
Planta are un sistem radicular fin, fibros şi este mică cu o înălţime de
8 - 10 cm. Tulpina este foarte scurtă şi nu se vede la plantele tinere, iar la
cele mature are aspectul unui trunchi mic.
Frunzele, aşezate sub formă de rozetă, sunt cărnoase, cordate, lungi
până la 8 cm, cu peţioli cărnoşi de 7 cm. Forma, marginea şi culoarea frunzei
diferă de la un soi la altul, astfel, frunzele pot avea forma ovală sau rotundă,
marginea întreagă, ondulată, rulată în sus, iar culoarea de la verde deschis la
verde închis, uneori cu nuanţă purpurie pe partea inferioară. Inflorescenţele
sunt cime laxe, alcătuite din flori mici, simple sau involte, colorate foarte variat.
64
Fructul este o capsulă alungită ce conţine seminţe foarte mici, 25.000
seminţe\1 gram, de formă ovală.
Florile apar întregul an, dar sunt mai numeroase între lunile iunie şi
octombrie.
Saintpaulia confusa (syn. Saintpaulia diplotricha). Are frunzele
pufoase, colorate verde deschis, de formă aproape rotundă şi cu margini
dinţate, lungi de 4 cm şi susţinute de peţioli de 8 cm. Tulpinile sunt lungi de
10 cm, putând purta chiar şi 4 flori fiecare.
Florile sunt colorate violet pal, cu marginile violet închis.
Saintpaulia grotei. Este o specie târâtoare adecvată pentru cultivarea
în coşuleţe suspendate. Frunzele susţinute de peţioli lungi sunt rotunde, cu
marginile zimţate, colorate verde strălucitor şi acoperite cu perişori scurţi,
catifelaţi.
Florile sunt mici, albastre cu margini violet, reunite în grupuri de 2 - 4.
Hibrizii aflaţi în cultură sunt împărţiţi în mai multe grupe, în funcţie de
formă şi mărime: „Ballet”  are frunze ovale, verde închis, care formează rozete
de 30 cm, florile au marginile încreţite; „Ballet Anna”  are flori simple, colorate
roz-gălbui sau roşu-violet, cu marginile încreţite; „Ballet Eva”  are flori
semiduble de culoare albastru violet; „Jet Trail”  are aspect căzător şi flori cu
petale duble, stelate, reunite în cime albastru-lavandă; ,,Rhapsodie’’  are
frunze rotunjite şi flori care variază de la roz la albastru şi purpuriu etc.
Cerinţe ecologice
Temperatura optimă pentru creştere şi înflorire este de 20 - 22C, nu
suportă temperaturi sub 15C şi peste 28C. Este importantă şi menţinerea
temperaturii constante la nivelul sistemului radicular de 17 - 25C. Faţă de
lumină reacţionează diferit în funcţie de culoare frunzelor, cele cu frunze de
culoare verde închis suportă o intensitate mai mare a luminii, pe când cele
cu frunze verde deschis, la lumină puternică încep să se îngălbenească.
Astfel, primele pot fi însorite dimineaţa sau seara, iar celelalte vor primi
numai lumină difuză.
Intensitatea luminoasă optimă este cuprinsă între 8.000 şi 10.000 de
lucşi. Apa este un factor foarte important în cultura acestei plante. Substratul
în care se cultivă violetele trebuie să fie permanent reavăn şi foarte afânat,
cu pH uşor acid 6 - 6,5. Componentele substratului pot fi: turba fibroasă,
pământul de frunze, pământul de ferigi, perlitul, nisipul.
Cultura
Violetele sunt plante perene cu vegetaţie şi înflorire continuă. Au totuşi
două perioade cu înflorire maximă: primăvara (martie-mai) şi toamna
(august-septembrie), după care se dirijează într-un repaus uşor, înlăturându-
se florile care apar. Se înmulţeşte foarte uşor prin divizarea plantelor şi butaşi
de frunze dar se folosesc în lucrările de ameliorare şi înmulţirea „in vitro” şi
semănatul.
Divizarea tufei se poate face în orice perioadă a anului, de preferat
înaintea perioadelor de înflorire maximă. Se aplică la exemplarele care
cuprind mai multe rozete, planta se scoate din ghiveci şi se separă fiecare
rozetă de frunze, care apoi se plantează individual în ghivece mai mici.
Pentru butăşire se folosesc frunze tinere al căror peţiol se scurtează la
2 cm. În vederea înrădăcinării, se plantează pe substrat de turbă + perlit sau
nisip, până la baza limbului. Condiţiile optime pentru înrădăcinare sunt de 22 -
65
25C, 90% umiditatea relativă şi 5.000 lucşi intensitatea luminoasă.
Înrădăcinarea are loc în 3 săptămâni, iar noile plante apar pe peţiol în decurs
de 5 - 6 săptămâni. Prinderea butaşilor este foarte bună şi în pahare cu apă.
Lucrările de îngrijire constau în reglarea factorilor de mediu la
nivelurile amintite, amplasarea corespunzătoare a plantelor în timpul iernii şi
verii, se evită pulverizarea plantelor cu apă. Fertilizarea este o lucrare
absolut necesară, îngrăşămintele se dau sub formă de soluţii în concentraţie
de 0,1 - 0,2%. Raportul NPK poate fi de 1:0,5:1,5. Fertilizarea se aplică de 2
- 3 ori pe lună, cca 100 ml soluţie\plantă.
Alte lucrări de îngrijire sunt: suprimarea primelor flori care apar pe plantele
tinere pentru a asigura o înflorire mai grupată, ciupirea mugurilor şi eliminarea a o
parte din frunze în vederea stimulării înfloririi, îndepărtarea florilor trecute şi a
frunzelor pătate sau prost plasate, combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Dintre boli cele mai întâlnite la violete sunt: Phythophtora parasitica
(putrezirea rădăcinii), Botrytis cinerea (putregaiul cenuşiu), Rhizoctonia solani
(pătarea neagră), Erwinia chysanthemi (boala bacteriană).
Aceste boli pot fi prevenite prin tratarea substratului înainte de
utilizarea acestuia sau prin tratamente cu substanţe chimice după apariţia
acestora, cum ar fi: Rovral 0,15%, Sumilex 0,1%, Captadin 0,2%.
Utilizare
Datorită înfloririi continue, violetele sunt foarte răspândite în decorul
apartamentelor, balcoanelor şi vitrinelor.
SENECIO
Fam. Compositae
Română – Cineraria; Franceză – Cinéraires;
Engleză – Senecio
Etimologie Numele vine de la cuvântul latin
„senex”  bătrân, cu aluzie la puful argintiu
de pe fructele speciei Senecio vulgaris.
Senecio cruentus D.C. (syn.
Cineraria hybrida Willd). Originară din
Insulele Canare este una din cele mai
răspândite specii întâlnite în culturile de seră.
Planta are tulpina rigidă, ramificată, cu
înălţimea cuprinsă între 30 şi 100 cm.
Frunzele dispuse altern sunt mari, rombice
sau uşor cordate, cu marginea dinţată şi
acoperită cu peri aspri. Florile ligulate şi tubulare dispuse în calatidii
numeroase sunt grupate în panicule corimbiforme. Florile tubulare sunt
galbene, cele ligulate au mărimi diferite şi culori diferite. Prezintă o mare
varietate, dar pot fi grupate în următoarele varietăţi:
 „grandiflora”: talie mică sau mijlocie (30 - 50 cm), flori puţine dar mari,
peste 6 cm diametru, înflorire timpurie;
 „multiflora”: talia plantelor 40 - 80 cm, ramificaţii bogate, flori multe şi mici;
 „nana”: talia plantelor 25 - 30 cm, flori mici dar numeroase;
 „flore pleno”:capitulul format numai din flori ligulate;
 „stelata”: ligulele sunt răsucite şi dispuse radiar.
66
În cadrul acestor varietăţi există o gamă întreagă de culori şi de
nuanţe, florile pot fi unicolore sau combinaţii de două sau trei culori, dispuse
adesea în zone concentrice.
Cerinţe ecologice
Cinerariile se cultivă în spaţii adăpostite. Este plantă de seră rece,
temperatura ridicată îi dăunează, tulpina se alungeşte, frunzele rămân mici,
iar florile se formează în număr restrâns şi mai puţin decorative. Temperatura
optimă pentru creşterea plantelor tinere este de 18C pentru o perioadă de 8
- 10 săptămâni. După aceea, temperatura se scade la 6 - 10C, timp de şase
săptămâni, pentru a se produce iniţierea florilor. În continuare mai sunt
necesare circa 8 săptămâni până la înflorire, timp în care temperatura se
menţine la 12 - 13C.
Deoarece planta conţine multă apă, este foarte sensibilă la secetă,
preferă multă apă şi umiditate atmosferică ridicată.
Preferă locurile luminoase şi bine aerisite.
Vara nu suportă insolaţia directă, de aceea plantele se umbresc uşor.
Substratul trebuie să fie uşor, bogat în humus, cu o bună capacitate
de reţinere a apei, cu pH-ul de 6,5 - 7,5.
Cultura
În mod obişnuit cineraria se înmulţeşte prin seminţe, numai soiurile
involte se înmulţesc prin butaşi recoltaţi după înflorire. Semănatul se face
din mai până în august în funcţie de perioada când trebuie să înflorească.
Se seamănă în lădiţe, într-un substrat format din: pământ de
răsadniţă, pământ de frunze şi nisip. Se acoperă cu un strat de pământ, se
umbresc şi se udă regulat.
După o lună de la semănat se face primul repicat în acelaşi substrat,
uneori se face şi al doilea repicat. În august-septembrie, răsadurile se
plantează la ghivece, cu diametrul de 6 - 8 cm, folosind acelaşi amestec ca şi
la repicat, la care se adaugă făină de oase. Se ţin în răsadniţe până la
venirea frigului, când se introduc în sere la temperatură de 4 - 10C şi la
lumină. În această perioadă ghivecele se schimbă de 1 - 2 ori, ultima
schimbare se realizează la introducerea în seră, când se folosesc ghivece cu
diametrul de 14 - 16 cm.
Lucrări de îngrijire: udarea cu regularitate, aerisirea, afânarea
substratului, fertilizarea la interval de 15 - 20 de zile cu soluţii minerale într-un
raport NPK de 1:0,5:1 şi concentraţie de 0,1 - 0,2%, combaterea bolilor şi
dăunătorilor.
Dintre boli cinerariile sunt sensibile la: Tomato spotted Wilt virus in
cineraria (virusul ofilirii pătate) şi Oidium cinerarie (făinarea).
Dăunătorii mai importanţi sunt: Myzus ornatus (păduchele cinerariilor),
Trialeuroides vaporariorum (musculiţa albă).
Utilizare
Cinerariile sunt mult solicitate ca plante în ghiveci, care decorează prin
flori. Se pot întrebuinţa şi ca flori tăiate în lucrările de legătorie.
67
SINNINGIA Ness.
Fam. Gesneriaceae
Română – Gloxinia; Franceză – Gloxinia;
Engleză – Sinningia
Sinningia speciosa Benth et Hook.
Este specia de la care au provenit numeroşi
hibrizi cunoscuţi sub numele de Sinningia
hybrida care se cultivă în seră. În sol plantele
au rădăcini tuberizate, sferice, uşor turtite,
negricioase. Frunzele sunt mari, oval
lanceolate, gofrate, cu nervuri proeminente şi
marginea limbului dinţată. Florile susţinute de
pedunculi cărnoşi, fragili au forma unei
trompete şi au petalele individualizate la
partea superioară. Petalele sunt groase,
catifelate, cu o gamă coloristică variată, unicolore sau cu pete, dungi de altă
culoare.
Sinningia pusilla. Este o specie de apartament destul de răspândită
şi care a dat naştere la hibrizi pitici, ajunge la o înălţime maximă de 5 cm şi
dacă se cultivă în grupuri, creează un aspect aparte de rozete minuscule cu
frunze colorate verde-cenuşiu şi flori mici tubulare roz-liliachii.
Sinningia regina. Este înaltă de circa 23 cm, are frunze colorate
verde metalic cu nervuri reliefate albe, florile atârnă sub formă de clopoţei şi
sunt violet-albe, cu faţa inferioară a petalelor violet purpuriu.
Cerinţe ecologice
Sinningia este o plantă de seră caldă. Se dezvoltă bine la 18 - 20C,
pentru germinaţie seminţele au nevoie de 22 - 25C, iar în perioada de repaus
de 12 - 15C. Planta iubitoare de lumină nu suportă acţiunea directă a razelor
solare, care determină răsucirea frunzelor. Preferă spaţii aerisite, cu
umiditate atmosferică potrivită, udarea plantelor se va face numai pe
substrat. Substratul trebuie să fie uşor, afânat, bogat în humus şi uşor acid.
Cultura
Se înmulţeşte prin seminţe şi vegetativ prin butaşi de frunze şi
divizarea tuberculului. Se înmulţeşte prin seminţe, obţinute în urma
polenizării artificiale, care se seamănă în ianuarie-martie sau vara. La
temperatura de 20 - 24C şi folosind un substrat uşor format din pământ de
frunze şi nisip, răsărirea începe după 10 - 14 zile. Răsadurile se repică la
apariţia primei frunze adevărate şi apoi când plantele au 2 - 3 frunze, folosind
acelaşi substrat ca şi la semănat la care se adaugă şi turbă.
Când plantele au 4 - 5 frunze se plantează în ghivece cu diametrul de
8 - 10 cm într-un substrat îmbogăţit cu mraniţă şi pământ de grădină.
Se schimbă la ghivece de 1 - 2 ori, ultima dată în ghivece cu diametrul
de 12 - 14 cm.
Înmulţirea prin butaşi se face cu frunze de la baza plantei care
înrădăcinează la 20 - 22C în două - trei săptămâni.
Înmulţirea prin divizarea tuberculilor se face la ieşirea din repaus,
astfel ca fiecare porţiune să conţină cel puţin un mugure, porţiunile rezultate
se plantează în ghivece.
68
Lucrările de îngrijire pentru această specie constau în: aplicarea de
îngrăşăminte în concentraţii mici de 0,1 - 0,2% atât la răsaduri, cât şi la plantele
mature, udarea se face cu multă atenţie, numai pe pământul din ghiveci.
Dintre boli se întâlnesc: Sclerotinia sp. (putregaiul tulpinii coletului şi la
tuberculi) şi Pythium de baryanum (putrezirea şi căderea plantelor), iar dintre
dăunători: Tetranychus urticae (păianjenul roşu) şi Heliothrips
haemorhoidalis (tripsul plantelor de seră).
Utilizare
Este folosită în decorul apartamentelor, dar pe scară restrânsă,
întrucât rezistă puţin în atmosfere uscate.
STREPTOCARPUS
Fam. Gesneriaceae
Română – Streptocarpus; Franceză –
Streptocarpus; Engleză – Cape primrose
EtimologieDenumirea vine de la cuvântul de
origine greacă „streptos” răsucit şi „karpos” 
fruct. Numele genului evocă fructul care este o
capsulă spiralată.
Streptocarpus hybridus Hort. S-a obţinut
prin încrucişări complexe efectuate între mai
multe specii originare din Africa de Sud. Planta,
cu o înălţime de 20 - 30 cm, formează o tufă mică
din frunze sesile alungite. Nervaţiunea este
profund adâncită pe faţa superioară şi
proeminentă pe revers.
Tulpinile florale ce se detaşează din rozeta de frunze poartă fiecare
câte 5 - 6 flori sub formă de clopoţei. Florile apar din mai până în octombrie.
Dintre varietăţi putem aminti: „Mexican White”  prezintă flori albe cu
centrul galben; „Diana”  are flori purpurii cu interiorul alb etc.
Streptocarpus rexii. Este specia care a dat naştere celor mai răspândiţi
hibrizi ca plante de interior. Planta atinge 25 - 30 cm înălţime, formează o rozetă
de frunze pufoase în formă de panglică, colorate verde intens.
Înfloreşte în lunile mai-iunie.
Streptocarpus dunnii  produce o frunză unică mare ce poate atinge
chiar lungimea de 90 cm. Înfloreşte vara, având flori delicate, suspendate pe
pedunculi lungi de 30 cm.
Cerinţe ecologice
Pentru creştere şi înflorire sunt necesare 18 - 24C. Noaptea sunt
suficiente 15C. Iarna când plantele intră în repaus temperatura poate să
scadă sub 13C.
Preferă locurile luminoase, dar fără soare direct, vara preferă
umbrirea. Udările trebuie să fie moderate. Se evită stropirea frunzelor cu apa
care duce la pătarea acestora. Preferă umiditatea atmosferică ridicată.
Substratul să fie uşor, bogat în humus şi cu pH acid (5,5).
Cultura
Streptocarpus se poate înmulţi prin butaşi de frunze, prin seminţe şi
prin divizarea exemplarelor mature.
69
Butaşii se fac primăvara din frunze tăiate transversal în 2 - 3 bucăţi
sau longitudinal prin nervura mediană. Baza butaşului se îngroapă la 1,5 cm
adâncime. Formarea rădăcinilor are loc în 3 - 4 săptămâni, dar apariţia şi
formarea plantelor poate dura 2 - 3 luni.
Seminţele se seamănă de obicei primăvara pe un substrat de turbă. Ele
germinează la lumină şi temperatură de 16 - 24C. Plantele obţinute din
seminţe cresc greu la început. Nu se repică decât după 2 - 3 luni de la semănat.
Înflorirea are loc după 6 - 7 luni.
Divizarea plantelor mari se face primăvara.
Streptocarpus se cultivă în general în ghivece mici. Udarea se face
moderat, atât iarna cât şi vara. Se fac fertilizări uşoare cu soluţii minerale în
concentraţie de 0,1% sau cu must de bălegar bine diluat ce se aplică vara în
4 - 5 etape.
Transplantarea este necesară în fiecare primăvară.
1. Care sunt cerințele ecologice ale genului Saintpaulia?
Temperatura optimă pentru creştere şi înflorire este de 20 - 22C, nu
suportă temperaturi sub 15C şi peste 28C. Este importantă şi menţinerea
temperaturii constante la nivelul sistemului radicular de 17 - 25C. Faţă de
lumină reacţionează diferit în funcţie de culoare frunzelor, cele cu frunze de
culoare verde închis suportă o intensitate mai mare a luminii, pe când cele
cu frunze verde deschis, la lumină puternică încep să se îngălbenească.
Astfel, primele pot fi însorite dimineaţa sau seara, iar celelalte vor primi
numai lumină difuză.
Intensitatea luminoasă optimă este cuprinsă între 8.000 şi 10.000 de
lucşi. Apa este un factor foarte important în cultura acestei plante. Substratul
în care se cultivă violetele trebuie să fie permanent reavăn şi foarte afânat,
cu pH uşor acid 6 - 6,5. Componentele substratului pot fi: turba fibroasă,
pământul de frunze, pământul de ferigi, perlitul, nisipul.
2. Penru ce se utilizeaza Saintpaulia?
Datorită înfloririi continue, violetele sunt foarte răspândite în decorul
apartamentelor, balcoanelor şi vitrinelor.
1. Din ce familie face parte Saintpaulia?
2. Enumerați câteva specii de Saintpaulia.
3. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Saintpaulia ?
4. Din ce familie face parte Senecio?
5. Enumerați câteva specii de Senecio.
6. Care sunt cerințele ecologice ale genului Senecio?
7. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Senecio ?
8. Penru ce se utilizeaza Senecio?
9. Din ce familie face parte Sinningia?
10. Enumerați câteva specii de Sinningia.
11. Care sunt cerințele ecologice ale genului Sinningia?
12. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Sinningia?
13. Penru ce se utilizeaza Sinningia?
70
14. Din ce familie face parte Streptocarpus?
15. Enumerați câteva specii de Streptocarpus.
16. Care sunt cerințele ecologice ale genului Streptocarpus?
17. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Streptocarpus ?
18. Penru ce se utilizeaza Streptocarpus?
71

CULTURĂ LA PLANTELE DECORATIVE PRIN FRUNZE CULTIVATE ÎN
GHIVECE
Cuvinte cheie: Araucaria, Asparagus, Aspidistra, Aucuba
Rezumat Genul Araucaria este originar din Chile, Noua Caledonie.

Genul Asparagus, originar din Africa de Sud şi India, cuprinde plante
cu port în formă de tufă, cu tulpini mai mult sau mai puţin pendente. Sunt
decorative atât prin port, cât şi prin numeroase cladodii care pot fi aciculare,
lanceolate, muchiate de culoare verde. Florile nu au însemnătate
ornamentală, sunt mici, albe, fructele sunt bace, de culoare roşie sau
violacee.
Genul Aspidistra, originar din Japonia şi China, cuprinde specii
rezistente, cu frunze lung peţiolate.
Genul Aucuba cuprinde specii cu port arbustiv, ramificat. Frunzele
persistente, peţiolate, dispuse opus, pot fi ovale sau eliptice, cu marginea
întreagă sau dinţată. Florile sunt mici, brune, neînsemnate din punct de
vedere decorativ.
ARAUCARIA
Fam. Pinaceae
Română – Araucaria, pinul de Norfolk, brad de
cameră; Franceză – Araucaria; Engleză –
Pehuén
„Aranko” – provincie din Chile.
Specii şi varietăţi
Araucaria excelsa (syn. A.
heterophylla)
În locul de origine este un arbore
permanent verde ce atinge 50 - 60 m înălţime.
Cultivată în recipiente ajunge la o talie mult mai
mică de 2 - 3 m. Are portul piramidal, ramurile
puternice sunt aşezate foarte regulat în etaje
suprapuse pe un trunchi vertical. Frunzişul,
alcătuit din ace fine, ţepoase, recurbate, de culoare verde deschis, este
foarte atrăgător.
Cerinţe ecologice
Araucaria are o creştere lentă, preferă spaţii răcoroase şi luminoase,
iarna necesită temperaturi de 8 - 10ºC. Tolerează semiumbra şi suportă mai
greu soarele direct.
72
Substratul în care se plantează trebuie să fie poros, cu pH-acid.
Amestecul cel mai potrivit este cu un conţinut ridicat de turbă fibroasă,
pământ de frunze şi ace de brad.
Cultura
Înmulţirea bradului de cameră este destul de greu de realizat. Se
folosesc seminţe aduse din locurile de origine. Vegetativ se înmulţeşte prin
butaşi de vârfuri, care sunt destul de reduşi la număr. Dacă butaşii se
confecţionează din lăstari laterali, atunci plantele obţinute îşi pierd
verticalitatea, având o creştere trasantă.
Utilizare
Araucaria este o plantă deosebită folosită în decorul camerelor, a
birourilor, neavând nevoie de temperaturi prea ridicate în timpul iernii.
ASPARAGUS L.
Fam. Liliaceae
Română – Umbra iepurelui, asparagus;
Franceză – Asparagus; Engleză – Asparagus
Asparagus falcatus L. Specie originară
din India, viguroasă, cu tulpini de 3 - 4 m
lungime, acoperite cu spini curbaţi, albi,
cladodiile liniare de 5 - 7 cm lungime şi 0,5 cm
lăţime, aşezate câte 3 în verticil şi de culoare
verde închis.
Asparagus plumosus Bak, kapland (syn.
A. setaceus). Originară din Africa de Sud, specia
are rădăcini fibroase, aspect de tufă, cu tulpini
subţiri de 2 - 3 m lungime, ramificate şi frumos
curbate. Sunt prevăzute cu numeroase cladodii
aciculare, foarte fine, de 5 mm lungime, de culoare verde deschis.
Varietăţi: compactus – tufa este deasă şi scundă; nanus – tufe pitice,
compacte; pyramidalis – port piramidal, stufos.
Florile sunt albe, iar fructele sunt de culoare violacee.
Asparagus sprengeri Regl. Specia originară din Netal este mai
robustă, cu sistem radicular puternic, cu ramificaţii tuberizate. Tulpini groase,
muchiate uşor spinoase, curbate. Cladodiile sunt liniare, lungi de 2 - 3 cm,
late de 1 - 2 mm, dispuse izolat sau în verticile câte 3 - 4. Fructele decorative
au culoarea roşie-portocalie.
Asparagus meyeri. Prezintă cladodii liniare ca şi la Asparagus
sprengeri, dar mai mici şi mai dens inserate pe ramificaţii. Cladodiile au până
la 6 mm lungime şi 1 mm lăţime.
Lăstarii sunt drepţi şi rigizi.
Asparagus asparagoides L. (syn. Medeola asparagoides L.).
Este o plantă viguroasă, cu tulpini foarte lungi, târâtoare sau
agăţătoare şi frunzuliţele de culoare verde strălucitor.
Cerinţe ecologice
Sunt plante acidofile, se cultivă pe un substrat fertil, argilos,
reacţionează foarte bine la îngrăşămintele organice. Iarna se păstrează în
locuri luminate, la temperaturi de 15ºC şi se udă moderat.
73
Cultura
Se cultivă în seră, la ghivece sau la solul
serei. Se înmulţeşte prin seminţe sau despărţirea
tufei. Se pot semăna în orice anotimp, de preferat în
februarie-aprilie.
Pentru stimularea germinaţiei, seminţele se
tratează timp de 24 ore în apă caldă. Se seamănă în
ghivece sau lădiţe, la 20ºC răsar în circa 40 de zile.
După două luni se repică, iar mai târziu se plantează
câte 3 - 4 la ghiveci, pentru a se forma tufe mai
bogate. Substratul este format pentru Asparagus
falcatus şi Asparagus sprengeri din ¼ pământ de
frunze şi ½ mraniţă. Pentru celelalte specii de
asparagus se foloseşte un substrat mai uşor.
Înmulţirea prin despărţirea tufelor se face
primăvara, odată cu transvazarea.
Lucrările de îngrijire constau în: transvazarea în fiecare primăvară,
administrarea de îngrăşăminte, în special cu azot, vara pulverizarea
frecventă a plantelor cu apă.
Utilizare
Speciile de asparagus se pot folosi în vase suspendate, în decorarea
apartamentelor, a teraselor şi în lucrări de legătorie.
ASPIDISTRA Ker.
Fam Liliaceae
Română – Aspidistra, pana cocoşului;
Franceză – Antherolophus; Engleză –
Aspidistra
Aspidistra elatior Hort. Planta are în sol
rizomi de pe care pornesc frunze lung peţiolate,
lanceolate, de 30 - 50 cm lungime, de culoare
verde închis, au culoare cărămizie şi sunt fără
însemnătate decorativă.
Varietăţi: „variegata” – frunzele au dungi
galbene; „aurea” prezintă pete aurii pe
frunze; „argentea” – pete albe pe frunze.
Cerinţe ecologice
Aspidistra este o plantă de apartament
foarte rezistentă. Se cultivă atât în locuri luminoase, cât şi umbrite, rezistă
atât la temperaturi ridicate cât şi scăzute.
Apa în exces provoacă putrezirea rizomilor.
Cultura
Se înmulţeşte prin divizarea tufei care se poate face în orice anotimp, de
preferat primăvara. Se secţionează astfel încât fiecare parte să aibă o porţiune
de rizom, 2 - 3 frunze şi câteva rădăcini. Se plantează direct în ghivece, într-un
substrat format din: pământ de ţelină, turbă, sau pământ de frunze.
Iarna se udă moderat, vara se udă intens şi se ţin la semiumbră. Se
administrează îngrăşăminte minerale, 1 - 2 g/l de apă. Plantele mature se
transvazează la 2 - 3 ani în ghivece cu diametrul de 16 cm sau în recipiente
74
mai mari. Se şterg frunzele de praf, chiar se spală cu apă călduţă, se
îndepărtează frunzele uscate.
Utilizare
Aspidistra este indicată pentru ornarea holurilor, scărilor, locuri unde
alte specii mai pretenţioase nu rezistă.
AUCUBA Thunb.
Fam. Cornaceae
Română – Aucuba; Franceză – Aucuba;
Engleză – Aucuba
Etimologie Denumirea genului derivă de la
denumirea populară a plantei în limba japoneză
„aokiba”.
Aucuba japonica Thumb. Specia
originară din Japonia, unde poate atinge 2 m,
are frunze oval eliptice lanceolate, lungi de 18 -
20 cm, cu marginea dinţată, de culoare verde
strălucitor. Florile mici, purpurii, apar la
jumătatea primăverii, dar nu prezintă interes
ornamental. Fructele sunt bace, colorate roşu-
viu.
Varietăţi: „crasifolia” – limbul gros verde; „crotonifolia” – ramificaţie
bogată, lăstari viguroşi, frunze mari, subţiri, pătate cu galben; „dentata” –
frunze subţiri, lungi, pronunţat dinţate pe jumătatea inferioară; „goldiana” –
frunzele sunt aproape în întregime galbene; „maculata” – frunze verzi cu
numeroase pete mici, galbene; „picturata” – frunze ovale alungite, verzi cu o
pată mare galbenă, înconjurată de puncte mici de aceeaşi culoare;
„variegata” – frunze cu dinţatură serată şi numeroase pete galbene.
Cerinţe ecologice
Suportă temperaturi scăzute de 4 - 6ºC. Iarna este bine să se menţină
în repaus fără ca să-şi piardă frunzele.
Vara este bine să fie ferită de soarele direct.
Dacă dispune de lumină normală, planta rămâne mai scundă şi
are frunzele mai intens colorate.
Udatul excesiv duce la apariţia petelor negre pe frunze, iar insuficienţa
apei determină brunificarea vârfului şi marginea frunzelor.
Preferă umiditatea relativă mai ridicată.
Solicită pământuri uşor argiloase şi bogate în humus, cum ar fi de
exemplu un amestec format din: două părţi ţelină, o parte pământ de frunze,
o parte mraniţă şi o parte nisip.
Cultura
Aucuba se înmulţeşte prin butaşi de vârf, primăvara sau în luna august,
care la o temperatură de 20 - 22ºC, se înrădăcinează în 2 - 3 săptămâni.
După înrădăcinare, plantele tinere se ciupesc pentru a ramifica. Se
transvazează la 2 - 3 ani şi se aplică tăieri repetate pentru a forma tufe bogate.
Cultivate într-o atmosferă caldă şi uscată este atacată de Aspidiotus
sp. şi Coccus sp. (păduchi ţestoşi).
75
Utilizare
Este o plantă de apartament mult apreciată, în special varietăţile cu
frunze punctate, maculate.
1. Care sunt cerințele ecologice ale genului Asparagus?
Sunt plante acidofile, se cultivă pe un substrat fertil, argilos,
reacţionează foarte bine la îngrăşămintele organice. Iarna se păstrează în
locuri luminate, la temperaturi de 15ºC şi se udă moderat.
2. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Asparagus?
Se înmulţeşte prin seminţe sau despărţirea tufei. Se pot semăna în
orice anotimp, de preferat în februarie-aprilie.
Înmulţirea prin despărţirea tufelor se face primăvara, odată cu
transvazarea
1. Din ce familie face parte Araucaria?
2. Enumerați câteva specii de Araucaria .
3. Care sunt cerințele ecologice ale genului Araucaria?
4. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Araucaria?
5. Penru ce se utilizeaza Araucaria?
6. Din ce familie face parte Asparagus?
7. Enumerați câteva specii de Asparagus.
8. Penru ce se utilizeaza Asparagus?
9. Din ce familie face parte Aspidistra?
10. Enumerați câteva specii de Aspidistra.
11. Care sunt cerințele ecologice ale genului Aspidistra?
12. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Aspidistra ?
13. Penru ce se utilizeaza Aspidistra?
14. Din ce familie face parte Aucuba?
15. Enumerați câteva specii de Aucuba.
16. Care sunt cerințele ecologice ale genului Aucuba?
17. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Aucuba?
18. Penru ce se utilizeaza Aucuba?
76

GHIVECE
Cuvinte cheie: Begonia, Codieum,Colocasia, Cordyline
Rezumat Plantele genului Begonia sunt originare din America

Centrală, America de Sud, India şi Indonezia.
Genul Codieum este originar din Indonezia şi Australia, cuprinde circa
14 specii, introduse la noi în ţară în ultimii ani. Crotonul este unul din cei mai
frumoşi arbuşti tropicali, cu frunzele întregi sau lobate, colorate în nuanţe de
roşu, verde, galben, cu luciu strălucitor.
Genul Colocasia este originar din India şi Japonia, unde se cultivă ca
plantă legumicolă, partea comestibilă fiind tulpina foarte cărnoasă, de
consistenţa tuberculilor. În stare proaspătă planta este otrăvitoare.
Genul Cordyline cuprinde specii cu tulpini înalte, adesea lemnoase, cu
frunze mari, dispuse sub formă de coroană, de lăţimi diferite, adesea cu un
colorit deosebit.
Genul Cordyline este originar Australia, Noua Zeelandă, Madagascar,
Brazilia.
BEGONIA
Fam. Begoniaceae
Română – Begonie, gheaţă Franceză –
Bégonia; Engleză – Begonia
Michel Begon (1638 - 1710), guvernator în
Santo Domingo şi protector al botaniştilor.
Plantele genului Begonia sunt originare din
America Centrală, America de Sud, India şi
Indonezia.
Begonia Rex Putz. Plantele sunt
originare din Asia meridională, India, Ceylon. Au
frunze mari, cordiforme, cu benzi verde metalic
la centru şi pe marginea limbului, separate de o
zonă concentrică argintie.
Din hibridarea acestei specii cu alte specii de begonia, dar şi prin
mutaţii au rezultat:
Begonia x Rex cultorum Bailey – care prezintă o varietate foarte
mare de forme şi mai ales de culori a frunzelor, fiind una din cele mai
răspândite begonii care decorează prin frunze.
Begonia x credneri Hort – este un hibrid între Begonia Schanffiana x
Begonia metalica, viguros cu frunze mari verde-roşietice. Florile sunt
pendente alb-roze.
77
Begonia x erytrophylla Neum (B. featsii
Bailey). Hibrid între Begonia hydrocotylifolia x
Begonia manicata este remarcabil prin frunzele
alungite verde-închis, lucioase, cu faţa inferioară
purpurie, frunzele au mărime mijlocie. Florile
numeroase, mici, dispuse în inflorescenţe.
Begonia foliosa H. B. et K. Tulpini
erbacee, flexibile, pendente, frunze foarte mici,
verzi. Florile sunt foarte mici, albe.
Begonia coralina. Are frunzele accentuat
asimetrice, mult mai lungi decât late, colorate
verde intens. Pe fondul verde strălucesc pete
argintii, de mărimi variabile şi dispersate
neregulat. Florile sunt roşii-corai. Tulpinile verzi,
subţiri şi lungi, necesită palisarea la exemplarele
mai mari.
Varietăţi: „lucerna” (syn. B. lucerna) prezintă frunze mari, lucioase, verzi arămii
cu pete argintii pe faţa superioară şi roşietice pe cea inferioară.
Florile mari, roşii, aşezate în ciorchini lungi, apar aproape tot anul.
Begonia dregei. Frunzele mici, asemănătoare cu cele de arţar, sunt
lobate, colorate verde deschis cu nervuri purpurii şi pete argintii pe faţa
superioară. Ele sunt roşietice pe faţa inferioară. Vara formează numeroase
flori simple, albe, aşezate în ciorchini pendenţi.
Begonia incana. Se distinge prin frunzele peltate cu limbul gros,
coriaceu, acoperit de o pubescenţă fină, albă.
Begonia masoniana. Are limbul frunzei puternic gofrat, verde
deschis, cu o pată purpurie-maronie pe linia nervurilor principale.
Begonia metalica G. Smith. Se distinge prin frunzele groase,
pieloase, de culoare verde arămiu cu luciu metalic pe faţa superioară şi roşie
pe cea inferioară. Florile sunt mici, albe sau roze, aşezate în pedunculi roşii.
Begonia metalica se cultivă mult datorită rezistenţei deosebite la condiţiile
oferite de spaţiile de locuit.
Begonia ricinifolia. Are tulpinile rizomatoase, târâtoare, pe care iau naştere
frunzele foarte mari, neregulat palmate, cu peţioli viguroşi, lungi de 30 - 100
cm. Culoarea limbului este verde închis, mat.
Frunzele sunt asemănătoare cu cele de ricin.
Tulpinile florale sunt lungi şi poartă numeroase flori albe sau roz-pal.
Cerinţe ecologice
Begoniile cresc bine la temperaturi de 16 - 18ºC, la temperaturi mai
scăzute îţi pierd frunzele. În timpul iernii, este bine să fie menţinute în stare de
semirepaus prin reducerea temperaturii la 14 - 15ºC şi udarea mai rar.
Primăvara şi vara îşi recapătă aspectul decorativ.
Preferă locuri luminoase, dar fără soare direct, cu umiditate relativ
ridicată 80 - 85%, bine aerisite. Substratul trebuie să fie bogat în humus, cu
un pH = 6 - 6,5.
Cultura
Begoniile decorative prin frunze se înmulţesc prin butaşi de frunze,
porţiuni de frunze sau lăstari.
78
În cazul fragmentelor de frunze, trebuie să cuprindă şi o parte din
nervura principală.
Înrădăcinarea se produce în nisip sau într-un amestec de nisip cu
turbă fibroasă, la temperaturi de 22 - 25ºC şi umiditate relativă de 85 - 90%.
După înrădăcinare se repică în ghivece cu diametrul de 7 - 8 cm, apoi,
pe măsura creşterii plantelor, se schimbă ghivecele la diametrul de 12 - 14
cm, chiar 16 - 18 cm.
Boli frecvente:
Făinarea (Oidium begoniae). Pe dosul frunzelor apare ca o pudră
albă. Pentru combatere se tratează cu produse pe bază de sulf şi de
asemenea se evită căldurile excesive şi uscăciunea aerului;
Mucegaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) afectează în special plantele
tinere. Se previne prin evitarea excesului de umezeală şi o bună aerisire;
Pătarea frunzelor (Xanthomonas begoniae) se manifestă sub forma
aşa-ziselor „pete de ulei” pe frunze. Plantele bolnave trebuie distruse.
Utilizare
Plante de apartament care formează un contrast frumos alături de alte
specii care decorează prin frunze.
CODIAEUM Jus.
Fam. Euporbiaceae
Română – Craton; Franceză – Croton; Engleză
– Croton
Codiaeum variegatum L. Plantă
arbustivă, înaltă de 40 - 70 cm. Frunzele
persistente, dispuse altern, variate ca formă şi
culoare. Ele pot fi eliptice, ovate, lanceolate, de
mărimi diferite, simetrice sau uşor asimetrice, cu
marginea mai mult sau mai puţin întreagă,
dreaptă sau ondulată. De consistenţă coriacee,
cu o policromie dată de roşu, roz, violet,
portocaliu, galben, verde, în diferite combinaţii
sub formă de puncte, pete, striuri.
Florile sunt albe, nesemnificative.
Codiaeum angustifolium. Se remarcă prin frunzele foarte lungi,
liniare, cu marginea ondulată, asemănătoare unor panglici. Ele sunt colorate
verde şi roşu-violet, cu pete mici în alte nuanţe.
Codiaeum corniculatus. Este asemănătoare cu Codiaeum
angustifolum, dar cu frunzele mult răsucite.
Varietăţi: „Aucubifolia” (frunzele sunt marcate de pete galbene
asemănătoare cu cele de la Aucuba); „Bravo” (frunzele verzi cu nervaţiunea
galbenă); „Florida” (frunze roşii, galbene, verzi, cu nervurile galbene);
„Golden King” (frunze înguste, verzi-gălbui); „Gold Moon” (galben intens de-a
lungul nervurilor); „Norma” (frunze verzi, cu nervuri galbene); „Tricolor”
(frunze largi cu pete mari galbene şi roşietice).
Cerinţe ecologice
Sunt plante iubitoare de căldură, vara necesită 25 - 28ºC, iarna 16 -
18ºC, sub 15ºC se defoliază. Sunt pretenţioase la lumină, deoarece numai în
79
aceste condiţii se accentuează policromia, la lumină difuză frunzele sunt de
culoare verde. Necesită udări frecvente şi umiditate atmosferică mare, mai
ales când temperatura este ridicată. Se dezvoltă bine într-un substrat fertil,
afânat, cu pH = 4,5.
Cultura
Se înmulţeşte uşor prin butaşi de vârf. Butaşii se fac la începutul
primăverii sau toamna în august-septembrie când plantele conţin mai puţin
latex. Butaşii au 6 - 7 cm lungime şi 4 - 5 frunze şi se pun la înrădăcinat
direct în ghivece, pentru că suportă greu transplantatul. Substratul de
înrădăcinare este format din nisip şi turbă în proporţii egale. În condiţiile
asigurării unei temperaturi de 28 - 30ºC şi umiditate atmosferică 85 - 90%,
înrădăcinează în circa o lună.
După înrădăcinare, se trec la ghivece mai mari de 7 - 9 cm diametru,
într-un substrat format din turbă, pământ de frunze, mraniţă, nisip în proporţie
de 2:1:1:1. Plantele mature se transvazează într-un amestec de 2/3 pământ
de frunze şi 1/3 mraniţă.
Reacţionează bine la aplicarea de îngrăşăminte sub formă de soluţii
minerale sau organice, de două ori pe lună.
Pulverizarea plantelor cu apă este obligatorie, chiar de mai multe ori
pe zi în timpul verii, şi iarna în cazul camerelor uscate.
Tăierile sunt necesare pentru corectarea formei plantei şi eliminarea
ramificaţiilor degarnisite de frunze, tăieri care se aplică primăvara.
Utilizare
Sunt printre cele mai frumoase plante de apartament care decorează
prin frunze.
COLOCASIA Schott
Fam. Araceae
Română – Colocasia; Franceză – Leucocasia,
Colocasia; Engleză – Colocasia
Colocasia esculenta Schott (C.
antiquorum Schott, var. esculenta). Originară din
insulele Oceanului Pacific, planta are în sol rizomi,
care pot avea între 500 g şi 2 kg.
Frunzele sunt mari, lung peţiolate.
Limbul cordiform de 75/65 cm are culoare
verde, mai mult sau mai puţin închis cu nervuri
proeminente.
Colocasia antiquorum Schoff. Specie
originară din Asia tropicală. Are frunze mari, oval
cordiforme, peltate, ondulate. Limbul, ondulat, de
culoare verde nuanţat cu verde albăstrui are dimensiunile 1/0,5 m.
Peţiolul frunzei puternic, larg caniculat la bază.
Colocasia indica Hassk (syn. Caladium giganteum). Are frunzele
mult mai mari (100/70 - 80 cm) şi rădăcini fasciculate numeroase.
Cerinţe ecologice
80
Colocasia este o plantă cu vegetaţie continuă. Totuşi, iarna, este
recomandat să fie trecută printr-o perioadă de repaus, când temperatura se
menţine la 12 - 13ºC şi se răreşte udarea.
Se dezvoltă bine în locuri calde şi luminoase, fără insolaţie directă.
Necesită multă apă, iar substratul de cultură să fie fertil, uşor, alcătuit din
pământ de ţelină, mraniţă şi nisip.
Cultura
Se înmulţeşte vegetativ prin butaşi de tulpină, care se secţionează
astfel încât fiecare porţiune să aibă un mugure dormind.
Butaşii se înrădăcinează pe parapet, în nisip, la adâncimea de 2 - 3
cm. La temperatura de 28 - 30ºC înrădăcinează în 30 - 40 de zile. Se
plantează la ghivece într-un amestec format din pământ de ţelină, pământ de
frunze, mraniţă şi nisip.
Se păstrează în încăperi calde, ferite de razele puternice ale soarelui,
vara în special se udă din abundenţă.
Utilizare
Colocasia este indicată pentru decorul încăperilor mari unde se
asigură lumină şi căldură.
CORDYLINE
Fam. Liliaceae
Română – Cordiline; Franceză – Cohnia; Engleză
– Cordyline
Etimologie În limba greacă „Kordyle” – măciucă.
Cordyline australis Hook. Plantă de seră
rece, originară din Noua Zeelandă, arborescentă în
ţara de origine, poate atinge 8 - 10 m. La noi se
cultivă ca plantă la ghiveci, are frunze sesile,
pieloase, lungi de 30 - 60 cm, late de 3,5 cm, cu o
culoare verde frumoasă. În cultură se întâlnesc şi
varietăţi cu frunze colorate: „Atropurpurea” (frunze
violacee la bază şi pe faţa interioară a nervurii
mediane); „Aureo-striată” (frunze cu striuri
longitudinale, galbene); „Veitchii” (baza frunzelor şi
faţa inferioară a nervurii mediane purpurie).
Cordyline stricta Endl. Specie originară din Australia, se cultivă în
seră rece. Frunzele sunt mai puţin compacte decât la specia precedentă,
acuminate, lungi de 30 - 60 cm.
Se cultivă mai ales: „Congesta” (mai scundă dar cu frunze mai late);
„Discolor” (frunzele violacee pe faţa inferioară).
Cordyline terminalis Kzh (syn. C. fruticosa). Originară din Asia
tropicală, se cultivă în seră caldă. Plantele ating în cultură la 75 cm înălţime.
Frunzele sunt peţiolate, inserate în spirală, eliptic lanceolate, îngustate la
cele două extremităţi. Sunt lungi de 30 - 70 cm, late de 5 - 10 cm, de culoare
verde închis
Cultivaruri: „Liberation” (frunzele roşii brunii, cu nervaţiunea roşie sau
crem); „Red Edge” (frunze cu bordura roz); „Firebrand” (frunze verzi arămii).
Cerinţe ecologice
Plantele de seră rece se păstrează iarna la 9 - 10ºC şi cer un sol mai
greu, argilos, fertil. Cele de seră caldă au nevoie de 18 - 20ºC şi un sol uşor,
81
afânat. Pentru colorarea frunzelor trebuie asigurată lumină la sfârşitul iernii.
În timpul verii nu suportă razele solare directe.
Cultura
Se înmulţeşte vegetativ prin separarea drajonilor, prin butaşi de
tulpină şi marcotaj aerian.
Butaşii se recoltează în decembrie-ianuarie, se înrădăcinează în nisip
la temperatura de 28 - 30ºC. După înrădăcinare se plantează la ghivece, în
iunie se pot scoate în răsadniţe, iar la începutul toamnei se schimbă
ghivecele şi se trec în seră.
Marcotajul aerian se aplică mai ales pentru reîntinerirea plantelor
degarnisite la bază.
Transplantarea se face într-un amestec de ¾ pământ de ferigi şi ¼
mraniţă, după care se asigură o temperatură ridicată. Iarna se udă moderat
iar vara din abundenţă.
La toate speciile de Cordyline, se îndepărtează frunzele uscate şi se
şterg de praf.
Utilizare
Sunt mult apreciate pentru apartamente, pentru terase, balcoane,
birouri, singure sau în combinaţie cu alte specii decorative prin frunze.
1. Care sunt cerințele ecologice ale genului Begonia?
Begoniile cresc bine la temperaturi de 16 - 18ºC, la temperaturi mai
scăzute îţi pierd frunzele. În timpul iernii, este bine să fie menţinute în stare de
semirepaus prin reducerea temperaturii la 14 - 15ºC şi udarea mai rar.
Primăvara şi vara îşi recapătă aspectul decorativ.
Preferă locuri luminoase, dar fără soare direct, cu umiditate relativ
ridicată 80 - 85%, bine aerisite. Substratul trebuie să fie bogat în humus, cu
un pH = 6 - 6,5.
2. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Begonia?
Begoniile decorative prin frunze se înmulţesc prin butaşi de frunze,
porţiuni de frunze sau lăstari.
1. Din ce familie face parte Begonia?
2. Enumerați câteva specii de Begonia.
3. Penru ce se utilizeaza Begonia?
4. Din ce familie face parte Codieum?
5. Enumerați câteva specii de Codieum.
6. Care sunt cerințele ecologice ale genului Codieum?
7. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Codieum?
8. Penru ce se utilizeaza Codieum?
9. Din ce familie face parte Colocasia?
10. Enumerați câteva specii de Colocasia.
11. Care sunt cerințele ecologice ale genului Colocasia?
12. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Colocasia?
13. Penru ce se utilizeaza Colocasia ?
14. Din ce familie face parte Cordyline ?
15. Enumerați câteva specii de Cordyline.
16. Care sunt cerințele ecologice ale genului Cordyline?
17. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Cordyline?
18. Penru ce se utilizeaza Cordyline?
82

GHIVECE
Cuvinte cheie: Diffenbachia, Dracaena, Euohorbia
Rezumat Genul Diffenbachia cuprinde circa 35 de specii originare din

America Centrală şi Africa de Sud.
Dracenele sunt specii asemănătoare cu cele de cordyline. Deosebirea
constă în faptul că rădăcinile dracenelor sunt uniforme, portocalii, iar la
cordyline sunt albe şi lipseşte tulpina rizomotoasă subterană.
Dracena are tulpina rugoasă, sub forma unui trunchi clar numit stip, ce-şi
păstrează în vârf un buchet de frunze, creând impresia unui palmier.
Originea genului Dracena este aceeaşi cu a genului Cordyline.
Originar din Madagascar, genul Euphorbia cuprinde specii, unele
dintre ele diferite în privinţa însuşirilor morfologice şi estetice, dar toate conţin
latex cu un anumit grad de toxicitate. Florile sunt mici, însoţite de bractee
colorate, care dau aspectul decorativ al plantei.
DIEFFENBACHIA Schott
Fam. Araceae
Română – Difenbochia; Franceză – Dieffenbachia
– Maquirea; Engleză – Dumb cane, galatea,
leopard lily
Etimologie Numele genului vine de la botanistul
german I. Dieffenbach.
Specii, varietăţi
Dieffenbachia picta Schott (syn. D.
maculata). Originară din Venezuela, este specia
cea mai răspândită în cultură. Are frunze mari,
lucioase, verzi, cu puncte şi desene verde ivoar,
poate produce inflorescenţe sub formă de spic.
Varietăţi: „Splendens” – are frunze mari, verde
pal, cu puncte alb-crem şi margini uşor ondulate;
„Exotica” varietatea cea mai răspândită, are frunzele
colorate aproape în întregime galben-crem, cu margini fine, verde pal.
Dieffenbochia amoena Hort. Se distinge prin aspectul compact ce-i
este conferit de prezenţa unei tulpini groase, creşte până la 60 - 90 cm şi are
frunze lungi de aproape 60 cm şi 25 cm lăţime, colorate intens în verde
închis, cu pete alb crem.
Varietăţi: „Tropic Snow” – are frunze aspre, cu dungi crem şi verzi pe
fond verde lucito; „Pia” – prezintă frunze vărgate în verde pal şi galben crem,
cu o dungă centrală verde închis.
83
Dieffenbochia bausei Hort (D. picta x D. weeri). Are frunze ovale cu
puncte gălbui-verzi, marginea verde închis şi pete albe pe întreaga lamină,
tulpina este lungă de circa 20 cm.
Dieffenbochia wallisii – este o specie foarte înaltă, depăşind 4 m
înălţime, are frunzele lanceolate, colorate verde arămiu, cu o zonă centrală gri-
crem.
Cerinţe ecologice
Diffenbochia pretinde o atmosferă caldă şi umedă.
Temperatura optimă este de 20 - 22ºC, iar iarna să nu coboare sub 13
- 15ºC. Necesită multă lumină dar fără soare direct.
Substratul trebuie să fie în permanenţă umed, iar umiditatea
atmosferică să fie peste 80%.
Substratul trebuie să fie uşor, bine drenat, bogat în substanţe nutritive.
Cultura
Se înmulţeşte în lunile de iarnă prin butaşi de vârf sau porţiuni de
tulpină, care trebuie să conţină câte un mugure. Înrădăcinarea se poate realiza
direct în ghivece într-un substrat format din turbă cu nisip sau turbă cu perlit.
Butaşii înrădăcinează în 3 - 4 săptămâni la o temperatură de 25 -
30ºC şi umiditate relativă de 90 - 95%.
Butaşii înrădăcinaţi se transferă în ghivece mai mari cu diametrul de
12 - 14 cm într-un substrat format din: pământ de frunze, turbă, mraniţă,
nisip, în proporţie de 2:1:1:1. Este sensibilă la transplantare, de aceea
lucrarea respectivă se face cu multă atenţie. Reacţionează foarte bine la
administrarea îngrăşămintelor organice.
Utilizare
Specie utilizată pentru apartamente, vitrine, birouri, acolo unde
umiditatea atmosferică este ridicată.
DRACAENA L.
Fam. Liliaceae
Română – Dracena; Franceză – Dracaéna;
Engleză – Dragon trees, shrubby dracaenas;
Etimologie În greacă „dracaina” înseamnă
zmeoaică.
Dracaena deremensis N.E.Br.
Originară din Africa tropicală, poate atinge
2 - 3 m înălţime. De pe tulpinile verticale şi
oarecum rigide se desprind frunze lanceolate,
verde închis cu o lamelă albă-verde în centru.
Această specie este la originea câtorva varietăţi:
„Bausei” – are o dungă centrală verde deschis;
„Souvenir de Augustus Schryer” – formează o
rozetă de frunze verzi strălucitoare, marginată de o
dungă colorată crem; „Warnekkei” – are frunze care prezintă două benzi
deschise la culoare şi a treia verde pal situată la mijloc.
Dracaena draco L. Originară din insulele Canare, în mediul său
natural este un arbore de până la 10 m înălţime, are frunze de culoare verde-
84
albastru închis, cu nuanţe de roşu de-a lungul marginilor groase şi cărnoase,
produce flori frumoase, uşor verzi.
Dracaena fragrans. Originară din Guineea,
prezintă o tulpină nudă, lemnoasă şi destul de
groasă, care poartă în vârful său un mănunchi de
frunze verde închis cu dungi galbene, atârnând
înspre bază, florile parfumate apar rar pe plantele din
ghiveci. Foarte răspândită este varietatea
„Massangeana” – frunzele colorate verde închis cu o
bandă mediană şi câteva striuri longitudinale de
culoare galbenă; „Lindenii” – frunzele au bordura
lată, galbenă; „Victoria” – frunzele cu striuri largi,
galbene.
Dracaena marginata Lam.
Originară din Madagascar, este una dintre
speciile cel mai uşor de cultivat, prezintă tulpini
subţiri şi elegante care poartă buchete de frunze
verzi, cu margini roşii, delicate şi arcuite.
Varietăţi: „Tricolor” – are frunze chiar mai colorate şi striaţii foarte
subţiri, roşii; „Colorama”– benzi late, roşii pe marginea frunzei.
Dracaena godseffiana Baker (syn. D. surculosa) – are frunze lungi
de 7 cm, mai degrabă ovale decât lungi şi înguste, reunite în grupuri de 2 - 3
şi purtate de tulpini subţiri şi flexibile, are aspect de tufă şi iubeşte umbra.
Varietăţi: „Florida Beauty” este pitică şi are frunze cu foarte multe pete
albe-galbene; „Kelleri” – frunzele au pete distincte de culoare gălbuie.
Dracaena sanderiana Hort – ajunge la o înălţime cuprinsă între 60 şi
120 cm, frunzele sunt dispuse sub formă de rozetă, sunt subţiri, alungite şi
puţin ondulate, verzi cu margini galbene.
Cerinţe ecologice
Cerinţele faţă de temperatură sunt în funcţie de originea fiecărei specii
astfel: D. marginata, D. sanderiana şi D. godseffiana necesită iarna locuri mai
călduroase. Temperatura minimă pentru toate speciile de dracena este de 10
- 12ºC, iar optima de 15 - 21ºC. Preferă locuri luminoase, dar protejate de
acţiunea directă a soarelui. D. marginata şi D. fragrans tolerează chiar şi
semiumbra.
Când temperatura este ridicată, planta necesită mai multă apă, se
stropesc zilnic frunzele cu apă, se menţine substratul umed, dar nu îmbibat.
Se administrează îngrăşământ lichid de două ori pe săptămână, mai puţin
toamna şi iarna.
Umiditatea relativă trebuie să fie cât mai ridicată pentru majoritatea
speciilor, cu excepţia D. godseffiana care suportă şi aerul uscat.
Substratul de cultură este alcătuit din pământ sau turbă, iar pe fundul
ghiveciului se aşează teracote sau pietre pentru asigurarea drenajului.
Cultura
Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi sau marcoraj. Prin seminţe se
înmulţesc speciile cu frunze verzi. Se înmulţesc uşor prin butaşi care se fac
din lăstarii situaţi fie în vârful tulpinii, fie la bază. De asemenea, se poate
butăşii trunchiul prin fragmentare în bucăţi de 8 - 10 cm lungime, butaşi care
85
se înrădăcinează în nisip, în sera înmulţitor. Marcotajul aerian se aplică la
plantele degarnisite la bază sau plantele foarte dezvoltate.
Pentru înrădăcinare este necesară o temperatură şi umiditate relativă
ridicată.
Utilizare
Dracaenele se cultivă în principal datorită frumuseţii şi valorii
decorative a frunzelor, care conferă plantei un aspect foarte elegant şi îşi
găsesc locul în orice spaţiu unde există căldură şi umiditate.
EUPHORBIA L.
Fam. Euphorbiaceae
Română – Laptele cucului; Franceză – Euphorbe;
Engleză – Spurge
Etimologie Denumirea genului vine de la medicul
roman Euphorbus, doctorul casei regale din
Mauritania, în anul 54 î.d. Hr. el a folosit latexul
acestei plante în scop medicinal.
Euphorbia pulcherima Wild (Poinseţia
sau Stea de Crăciun). Originară din Mexic unde
creşte spontan. Este o plantă arbustivă, cu frunze
mari, eliptice sau ovate, cu marginile întregi sau
uşor lobate, cu vârful acuminat. Florile sunt mici şi
galbene, grupate în inflorescenţe caracteristice
numite ciaţii şi sunt neînsemnate din punct de
vedere decorativ. La baza inflorescenţelor sunt
grupate bractee frumoase, roşii, stacojii, crem sau
roz, dispuse în stea frunzele verzi opace.
Euphorbia splendens Bojer (syn. E. milii)
– este cunoscută şi sub denumirea de „coroana cu
spini” – datorită spinilor duri ce se află pe toată
planta. Planta poate atinge 80 - 100 cm. Tulpina şi
ramificaţiile sunt groase şi suculente, dar cu un
anumit grad de lemnificare ce dau plantei aparenţa
unui arbust. Frunzele puţine la număr au formă
oblong-ovală cu vârful rotunjit, sunt mici,
persistente de culoare verde-luminos. Florile sunt
mici, înconjurate de bractee roşu-oranj, galbene
sau roz. În condiţii corespunzătoare poate înflori în
tot timpul anului
Euphorbia fulgens (syn. E.
jacquinaeflora) – este o specie mai puţin
cunoscută, tip arbust cu tulpini arcuite şi frunze înguste lanceolate. Creşte
până la 1 m înălţime, iarna prezintă flori cu bractee oranj sau alb.
Euphorbia tirucalii – este o specie suculentă, de origine africană,
care ajunge la 1 m înălţime.
Are tulpini rotunjite şi cărnoase, cu frunze minuscule, înfloreşte rar şi
pare subţire şi firavă.
86
Cerinţe ecologice
Temperatura optimă pentru E. pulcherina este de 20 - 22ºC ziua şi 16
- 18ºC noaptea. Plantă de zi scurtă este pretenţioasă la durata şi intensitatea
luminii şi necesită o bună aprovizionare cu apă. Se cultivă pe un substrat
mijlociu, bogat în substanţe nutritive, cu un pH = 6 - 6,4.
Euphorbia milii – poate înflori tot anul dacă este aşezată în locuri bine
luminate.
Euphorbia fulgens – trebuie păstrată într-un loc răcoros şi destul de
uscat, timp de o lună după înflorire.
Temperaturile cerute sunt de maximum 13ºC iarna. Vara când soarele
este prea puternic, se umbresc uşor. Se udă moderat din primăvară până
toamna. Iarna udarea este mult redusă.
Cultura
Euphorbia milii, fulgens şi tirucalii se înmulţesc prin butaşi făcuţi
primăvara. Deoarece plantele conţin latex după fasonare, se lasă să se usuce
latexul, după care se pun la înrădăcinat. Euphorbia pulcherima se înmulţeşte
tot prin butaşi, care se recoltează de la plante mamă alese în timpul înfloririi.
După trecerea florilor, plantele se pregătesc pentru perioada de
repaus anual, prin reducerea udărilor, iar la căderea ultimelor frunze se taie
la 20 cm de la sol. Se păstrează la 10 - 12ºC şi umiditate atmosferică 70 -
80%. Începând cu luna aprilie, plantele mamă se transvazează la ghivece,
sau pe parapet, la temperaturi de 18 - 20ºC, într-un substrat format din ţelină,
turbă, mraniţă şi nisip în părţi egale. În prima etapă se udă moderat, iar când
încep să crească lăstarii, mai intens. Butaşii se recoltează din mai până în
iulie, când lăstarii au lungimea de 12 - 15 cm. Se taie imediat sub un nod şi
se introduc cu baza, timp de 30 de minute în apă caldă la 30ºC.
Se tratează cu biostimulatori şi se pun la înrădăcinat în nisip sau perlit,
pe parapet sau în ghivece cu diametrul de 5 cm. La o temperatură de 20 -
25ºC, umiditate ridicată şi o uşoară umbrire, înrădăcinează în 30 de zile.
Butaşii înrădăcinaţi se trec în ghivece, care se amplasează în locuri cu
multă lumină.
Se schimbă de 1 - 2 ori ghiveciul, iar în iulie se ciupesc la 3 - 4 frunze
pentru stimularea ramificării. Dacă au fost păstrate în răsadniţe, la sfârşitul
lunii septembrie se introduc în seră.
Lucrările de îngrijire constau în udarea substratului din ghivece,
evitându-se apa rece şi cu duritate mare; administrarea fazială a
îngrăşămintelor NPK (1:1:1), în perioada de vegetaţie şi (1:2:1,5) la
diferenţierea mugurilor floriferi; tratarea cu retardanţi în faza de 6 - 7 frunze
pentru reducerea taliei plantelor (Cytocel 2% în 3 - 4 etape); suplimentarea
luminii în perioadele cu nebulozitate (Anton Doina).
Utilizare
Plante la ghiveci pentru decorul de iarnă, în special E. pulcherima în
perioada Crăciunului, iar de la E. fulgens se folosesc ramurile înflorite şi
tăiate puse în glastre, singure sau în combinaţii cu alte specii.
87
1. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Dracaena ?
Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi sau marcoraj. Prin seminţe se
înmulţesc speciile cu frunze verzi. Se înmulţesc uşor prin butaşi care se fac
din lăstarii situaţi fie în vârful tulpinii, fie la bază. De asemenea, se poate
butăşii trunchiul prin fragmentare în bucăţi de 8 - 10 cm lungime, butaşi care
se înrădăcinează în nisip, în sera înmulţitor. Marcotajul aerian se aplică la
plantele degarnisite la bază sau plantele foarte dezvoltate.
Pentru înrădăcinare este necesară o temperatură şi umiditate relativă
ridicată.
2. Penru ce se utilizeaza Dracaena?
Dracaenele se cultivă în principal datorită frumuseţii şi valorii
decorative a frunzelor, care conferă plantei un aspect foarte elegant şi îşi
găsesc locul în orice spaţiu unde există căldură şi umiditate.
1. Din ce familie face parte Diffenbachia?
2. Enumerați câteva specii de Diffenbachia.
3. Care sunt cerințele ecologice ale genului Diffenbachia?
4. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Diffenbachia?
5. Penru ce se utilizeaza Diffenbachia?
6. Din ce familie face parte Dracaena?
7. Enumerați câteva specii de Dracaena.
8. Care sunt cerințele ecologice ale genului Dracaena?
9. Din ce familie face parte Euohorbia?
10. Enumerați câteva specii de Euohorbia.
11. Care sunt cerințele ecologice ale genului Euohorbia?
12. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Euohorbia ?
13. Penru ce se utilizeaza Euohorbia?
88

GHIVECE
Cuvinte cheie: Ficus, Maranta, Monstera
Rezumat Genul Ficus cuprinde peste 800 de specii răspândite în

regiunile tropicale din Australia, India, Malaezia, Japonia, Africa, sub formă
de arbori, arbuşti, uneori grimpante. Frunzele sale sunt deosebit de apreciate
pentru forma, mărimea şi culoarea lor. Întreaga plantă conţine latex.
Genul Maranta, originar din Brazilia, Columbia, Guinea, Nicaraqua,
cuprinde specii care decorează prin policromia frunzelor, forma frunzelor,
asemănătoare cu ale genului Calathea, de care se deosebesc printr-o talie
mai mică (25 - 30 cm) şi creşterea uşor târâtoare a lăstarilor.
Genul Monstera cuprinde circa 30 de specii, permanent verzi, adesea
epifite, căţărătoare, originare din pădurile pluviale ale Americii Centrale şi de
Sud.
FICUS
Fam. Moraceae
Română – Ficus; Franceză – Fiquier; Engleză –
Ficus
Etimologie În latină „ficus” înseamnă smochin.
Ficus elastica Roxb sau arborele de
cauciuc este o specie tip arbore, originară din
India şi Birmania. Când este cultivat în ghiveci, are
un trunchi înalt care poate ajunge până la 2 m, cu
frunze mari, ovale, lucioase şi pergamentoase,
lungi de circa 30 cm.
Varietăţi: „Decora” – este varietatea cea mai
cunoscută şi mai viguroasă, cu frunze lucioase,
verde închis; „Rubra” – frunzele largi, roşietice;
„Tricolor” – frunzele cu marginea alb-crem şi uneori
cu pete brunii .
Ficus benjamina L. (ficusul plângător) – este un copăcel foarte
elegant, cu creştere rapidă, ramificaţii multe, flexibile, foarte frumos arcuite.
Scoarţa este deschisă la culoare. Frunzele sunt mici, dar numeroase, cu
vârful ascuţit, colorate intens.
Varietăţi: „Hawaii”, „Golden King”, „Gold Princess”, „Natasha” etc.,
toate au frunzele variegate, panasate cu alb crem sau cu nuanţe diferite de
verde .
Ficus lyrata Warb (syn. Ficus pandurata Hort). Are frunze mari,
lungi chiar de 40 cm, în formă de vioară verde închis, lucioase, cu nervuri şi
cute colorate galben-verde.
89
Originară din Africa tropicală şi China creşte în aceste zone până la 9
- 12 m. În ghiveci unica ei tulpină ajunge până la 1,5 m.
Planta adultă produce fructe mici, roşii, cenuşii cu pete albe.
Ficus australis Willd (syn. Ficus rubiginosa Vent). Provine din
Australia. Planta este puternic ramificată şi prezintă rădăcini adventive.
Frunzele sunt asemănătoare ca formă cu cele de Ficus elastica, doar
că sunt mai mici şi au o pubescenţă roşietică pe partea inferioară.
Ficus religiosa. Tulpina este ramificată şi prezintă rădăcini adventive.
Frunzele sunt relativ mari, lung peţiolate, cu vârful ascuţit, subţiri, cu
nervaţiunea aproape albă .
Ficus bengalensis L. Planta ramifică foarte puternic, iar pe ramificaţii
prezintă rădăcini adventive proptitoare. Frunzele sunt mai mici decât la Ficus
elastica, au formă oval-rotunjită, sunt groase şi cu nervaţiunea pronunţată.
Se remarcă prin culoarea maronie pe partea inferioară, datorită unor perişori
foarte denşi.
Ficus diversifolia Blume (syn. Ficus
deltoides, Ficus lutescens). . Este o specie rară tip
arbust, compactă, care creşte între 60 şi 80 cm. Are F
creştere foarte lentă, este puternic ramificată. Frunzele
sunt mici, obtuze, colorate verde intens, cu mici pete i
cenuşii pe partea superioară şi verde deschis pe cea
g
inferioară. Prezintă tot anul fructe mici, sferice, verzi-
gălbui, destul de atractive. .
Ficus pumila L. (syn. Ficus stipulata
Thumb., Ficus repens L.). Originară din China şi
Japonia, specia poate fi condusă ca agăţătoare sau
1
pendentă. Prezintă frunze mici, în formă de inimă,
colorate verde închis. Este folosită pentru a decora 3
coşuleţele suspendate sau pentru acoperirea
grădinilor interioare. 8
Varietăţi: „Minima”– plantă mică şi compactă,
.
cu frunzele de circa 1 cm, uşor de îngrijit; „Variegata”
– prezintă frunze mai mari, de circa 2,5 cm, cu aspect marmorat, colorate 2
verde şi crem.
Cerinţe ecologice .
Puţin pretenţios faţă de temperatură, ficusul se cultivă atât în încăperi
calde, cât şi reci. Temperatura optimă pentru menţinerea calităţii plantelor
este de 18 - 20ºC, iarna minim 12 - 13ºC. Ficusul este foarte sensibil la F
varietăţile de temperatură, care constituie cauza căderii frunzelor.
Faţă de lumină, exigenţele sunt diferite în funcţie de specie. i
În general, speciile cu aspect arboricol pretind mai multă lumină. La
s
lumină insuficientă, planta se alungeşte, frunzele apar la distanţe mai mari,
de aceea iarna sunt ţinute în camere luminoase, iar vara sunt ferite de razele c
puternice din timpul amiezii.
Speciile agăţătoare au nevoie de lumină mai slabă, insolaţia prelungită u
fiind fatală pentru acestea.
s
Ficusul consumă multă apă, dar nu se exagerează, fiind dăunător
pentru plante, producând chiar căderea frunzelor şi moartea plantei.
90
r
l
Speciile agăţătoare se udă mai des, deoarece necesită un mediu mai
umed, fiind indicată şi pulverizarea plantelor cu apă.
Celelalte specii se pulverizează cu apă doar în timpul verii.
Preferă spaţii aerisite, dar fără curenţi de aer.
Substratul de cultură să fie bogat în substanţe nutritive, cu pH = 5,5 -
6,5.
Cultura
Ficusul se înmulţeşte prin butaşi de vârf şi de tulpină, care se
efectuează iarna când plantele au mai puţin latex.
Înrădăcinarea are loc în nisip, la temperaturi de 25 - 30ºC şi umiditate
ridicată. Butaşii de vârf se pot înrădăcina şi în apă. Durata înrădăcinării este
de 3 - 4 săptămâni, după care butaşii se plantează în ghivece într-un substrat
format din: pământ de frunze, ţelină şi nisip în părţi egale.
Înmulţirea ficuşilor se poate realiza şi prin marcotaj aerian. Cea mai
bună perioadă de marcotare este luna mai. Marcotarea se aplică pe
ramificaţiile plantei mamă sau direct pe tulpina principală. În zona aleasă se
incizează ramura printr-o fantă, circular sau despicătură, apoi se tratează cu
hormoni de înrădăcinare.
Se înfăşoară cu un manşon din muşchi sau turbă fibroasă bine
umezite, după care se acoperă cu folie din plastic, care se leagă sus şi jos.
Rădăcinile apar după 30 - 40 de zile.
Lucrările de îngrijire constau în: udări regulate cu apă la temperatura
camerei, fertilizări cu must de bălegar sau îngrăşăminte minerale NPK
(3:1:1,5) în concentraţie de 0,1 - 0,2% primăvara şi vara de 1 - 2 ori pe lună,
corectarea înălţimii şi lărgimii plantei prin tăieri executate în luna martie,
ştergerea frunzelor de praf, transplantarea primăvara la intervale de 2 ani,
combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Bolile cele mai frecvente la ficus sunt:
Pătarea neagră (Mycosphaerella bolleana) sub formă de pete
neregulate, necrotice pe marginea frunzei. Se tratează prin stropiri cu
Captan, Mancozeb, Zineb 0,3%.
Antracnoza (Glomerella cingulata). Pe frunze şi pe scoarţa ramurilor
tinere apar pete mari neregulate. Culoarea petelor este iniţial galbenă apoi
devine brunie. Infecţia este favorizată de excesul de umiditate. Se combate
cu Captan sau Zineb în concentraţie de 0,3%.
Alternarioza (Alternaria sp.) se manifestă sub forma unor pete mari,
neregulate, de culoare albicioasă, pe suprafaţa limbului. Se tratează prin
stropiri cu zeamă cuprică.
Pătarea brună (Leptostronea ludoviciana) a frunzelor de ficus apare
pe ambele feţe ale frunzei. Petele sunt circulare sau neregulate, bine
delimitate, de 1 - 2 cm mărime.
Pentru combatere se folosesc aceleaşi substanţe amintite la bolile
precedente.
Dintre dăunători amintim:
Păduchele lânos. Adulţii sug seva frunzelor şi provoacă o ofilire
rapidă. Se combate cu soluţii de Sinoratox 0,15%.
Păduchele ţestos. Se fixează de-a lungul nervurilor pe frunze şi tulpini.
Căldura şi umezeala favorizează dezvoltarea acestei insecte. Se combate
91
prin tamponare cu soluţii toxice, prin ruperea şi arderea frunzelor puternic
atacate.
Păianjenul roşu. Înţepăturile dau frunzelor o nuanţă cenuşie şi
determină căderea lor. Se dezvoltă în spaţii cu aer cald şi uscat. Pentru
combatere se fac stropiri cu Sinoratox 25 - 0,2%, Tedin V. 18 - 0,15%.
Utilizare
Ficusul este folosit pentru decorul apartamentelor, a sălilor de
festivităţi, iar speciile grimpante, pentru decorul pereţilor, în ghivece
suspendate, sau în jurul acvariilor şi bazinelor.
MARANTA L.
Fam. Marantaceae
Română – Mananta; Franceză – Arrow-root,
herbe aux flèche; Engleză – Arrowroot,
obedience plant
Etimologie De la italianul Bartolomeo Maranta.
Maranta leuconeura Morr (syn. M.
bicolor Ker). Este specia cea mai mică de 15
cm înălţime.
Prezintă în pământ un rizom scurt, cu
rădăcini foarte fine, subţiri, fără tuberozităţi.
Frunzele sunt peţiolate, larg ovale, de 10 - 14
cm lungime şi 6 - 8 cm lăţime, cu un dinte
scurt în vârf. Faţa superioară a laminei foliare
este verde deschis, cu pete maronii sau verde
foarte închis, catifelate, plasate de o parte şi de alta a nervurii mediane, iar
reversul este purpuriu. Florile mici, albe, nu prezintă interes decorativ.
Varietăţi: „Kerchoveana” – prezintă frunze verde deschis, cu un desen
de culoare verde închis, care cu timpul devine aproape maron; „Tricolor” –
are pe frunzele verzi-oliv închis desene caracteristice formate de către
nervurile roşii-brune, marginile cenuşii-verzi şi de către o dungă verde
deschis (cu margini neregulate) care corespunde nervurii centrale;
„Messangeana” – prezintă frunze asemănătoare varietăţii Tricolor, dar sunt
puţin mai mici, colorate verde închis cu margini verde-deschis şi care
prezintă pete argintii de-a lungul nervurii centrale, micile nervuri, subţiri,
argintii formează o reţea densă.
Cerinţe ecologice
Maranta este plantă de seră caldă şi umedă. Temperatura optimă este
de 18 - 25ºC. Nu suportă variaţiile de temperatură. Iarna, temperatura
minimă să fie de 15 - 16ºC. Necesită umiditate relativă foarte ridicată. Preferă
semiumbra, protejând-o întotdeauna de acţiunea directă a razelor solare.
Substratul de cultură este format din turbă, pământ de frunze, ţelină şi
nisip.
Cultura
Înmulţirea la Maranta se realizează prin despărţirea tufei în lunile
februarie-martie.
92
Fiecare fragment trebuie să aibă după despărţire şi o porţiune de
rizom cu frunze şi rădăcini, care se plantează în ghivece, corespunzătoare cu
volumul de rădăcini.
Ghivecele cu noile plante se acoperă temporar cu folie de polietilenă
şi se ţin la căldură până ce plantele se restabilesc.
Lucrări de îngrijire: udarea corectă încât pământul să fie menţinut
permanent reavăn. Iarna se foloseşte apă călduţă, pulverizarea plantelor cu
apă se face zilnic în perioada de vară, fertilizarea cu soluţii slabe de
îngrăşăminte (0,05 - 0,1%) se aplică primăvara şi vara de două ori pe lună,
transplantarea se execută primăvara la interval de 2 - 3 ani, ştergerea
frunzelor de praf, suprimarea frunzelor uscate dacă este cazul.
Utilizare
Sunt folosite în decorarea apartamentelor, în vase mici, în combinaţie
cu Ficus, Phylodendron etc.
MONSTERA
Fam. Araceae
Română – Monstera, ananasul săracului;
Franceză – Monstera; Engleză – Monstera
Etimologie Numele genului provine probabil de la
cuvântul latin „monstrum” – monstru, cu aluzie la
frunzele foarte mari.
Monstera deliciosa Liemb (syn.
Philodendron pertusum). Este una dintre cele
mai populare plante de apartament. Tulpina este
foarte viguroasă, suculentă, grimpantă, cu rădăcini
adventive foarte puternice. Frunzele sunt de
dimensiuni uriaşe (80 - 100/60 - 80 cm) în formă de
inimă, decupate pe margine şi cu perforaţii inegale
în interior. Ele au culoarea verde strălucitor şi sunt
susţinute de peţioli lungi, viguroşi, care îmbracă tulpina în dreptul nodurilor.
Monstera înfloreşte destul de rar. Inflorescenţa este un spadice care la
maturitate dezvoltă fructe comestibile, asemănătoare unor boabe de porumb,
ce amintesc de forma şi parfumul ananasului
Varietăţi: „Borsigiana” – este mai mică faţă de specia tipică;
„Variegata” – are frunze cu dungi galbene sau albe-crem, dar care cu timpul
tind să devină în întregime verzi.
Monstera pertusa – este o plantă căţărătoare, cu aspect zvelt,
originară din Panama şi Guyana, are frunze moi, cu formă simetrică, colorate
verde închis.
Monstera pittieri – este o plantă căţărătoare, frumoasă, originară din
Costa Rica, are frunze moi şi subţiri, ascuţite la vârf şi colorate verde argintiu.
Cerinţe ecologice
Monstera este o plantă în stare de vegetaţie permanentă. Se
comportă bine în camere calde (18 - 22ºC). Nu-i place frigul şi căldura prea
uscată. Tolerează destul de bine oscilaţiile de temperatură. Preferă locuri
luminoase, fără soare direct. Necesită udare abundentă, în perioada
primăvară - vară, şi moderată în timpul iernii.
93
Substratul de cultură trebuie să cuprindă multă turbă şi pământ de
frunze.
Cultura
Se înmulţeşte primăvara, dar şi în tot timpul anului, prin butaşi de vârf
sau prin porţiuni de tulpină. Butaşii de vârf, cu 2 - 3 frunze şi câteva rădăcini
adventive, se plantează pe parapet în nisip, la temperatură ridicată şi
umiditate asigurată (25 - 30ºC în substrat, 20 - 25ºC în aer, umiditatea
relativă 90 - 95%).
Butaşii de tulpină, care au un nod şi peţiolul frunzei sau butaşii formaţi
din porţiuni de tulpină cu un singur nod, înrădăcinează în câteva luni.
La apariţia primei frunze adevărate (după circa 2 - 3 luni) se face
plantarea la ghiveci într-un substrat format din pământ de ţelină, turbă, nisip
şi cărbune pisat. În primii ani transvazarea se face în fiecare an, iar la
plantele mature la 3 - 4 ani.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu ale ficusului.
Utilizare
Decorul apartamentelor, holurilor, a sălilor de festivităţi.
1. Enumerați câteva specii de Monstera.
Monstera deliciosa Liemb, Monstera pertusa, Monstera pittieri
2. Care sunt cerințele ecologice ale genului Monstera?
Monstera este o plantă în stare de vegetaţie permanentă. Se
comportă bine în camere calde (18 - 22ºC). Nu-i place frigul şi căldura prea
uscată. Tolerează destul de bine oscilaţiile de temperatură. Preferă locuri
luminoase, fără soare direct. Necesită udare abundentă, în perioada
primăvară - vară, şi moderată în timpul iernii.
Substratul de cultură trebuie să cuprindă multă turbă şi pământ de
frunze.
ÎNTREBĂRI
1. Din ce familie face parte genul Ficus?
2. Enumerați câteva specii de Ficus .
3. Care sunt cerințele ecologice ale genului Ficus?
4. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Ficus ?
5. Penru ce se utilizeaza Ficus ?
6. Din ce familie face parte Maranta?
7. Enumerați câteva specii de Maranta.
8. Care sunt cerințele ecologice ale genului Maranta ?
9. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Maranta?
10. Penru ce se utilizeaza Maranta?
11. Din ce familie face parte Monstera ?
12. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Monstera?
13. Penru ce se utilizeaza Monstera?
94

GHIVECE
Cuvinte cheie: Peperomia, Philodendron, Plectranthus, Sanchezia
Rezumat Originar din America de Sud, genul Peperomia cuprinde

circa 1.500 de specii, cu creştere în formă de tuf, târâtoare sau sub formă de
mic arbust.Decorează prin frunze care au un aspect foarte diferit.
Originar din America Centrală, genul Philodendron cuprinde foarte
multe specii, circa 500, cu tulpini erbacee, cărnoase, de cele mai multe ori
prevăzute cu rădăcini adventive. Poziţia plantelor poate fi dreaptă sau
târâtoare. În mediul lor natural ating până la 2 m înălţime. Se cultivă în
apartamente, pentru frumuseţea şi valoarea decorativă a frunzelor, prin
forma, mărimea şi culoarea frunzelor.
Genul Plectranthus, originar din Africa, Asia şi Australia, cu-prinde
circa 250 de specii care pot avea un aspect fie târâtor şi de mică înăl-ţime, fie
de tufă ramificată, erbacee sau cu tulpini lemnoase, mai înalte de 1,5 m.
Plantele cultivate în apartament au în general aspect târâtor şi
creează efecte decorative plăcute dacă sunt aşezate în coşuleţe suspendate.
Genul Sanchezia originar din Brazilia, Columbia, Peru cuprinde specii
cu tulpini în patru muchii, frunze opuse, florile din inflorescenţă protejate de
bractee.
PEPEROMIA
Fam. Piperaceae
Română – Peperomia; Franceză – Peperomia;
Engleză – Radiator plant
Etimologie
În greacă „peperi” – piper şi „omos” – identic.
Peperomia argyrea E. Moor (syn. P.
sandersii). Planta are înălţimea de 20 - 25 cm.
Frunzele susţinute de peţioli roşii sunt peltate, de formă
uşor rotundă, cu vârful ascuţit, colorate verde închis,
cu benzi argintii între nervuri.
Peperomia caperata Yunker. Este specia
cea mai cunoscută. Tufa este mică, de 20 - 25 cm,
densă, alcătuită din frunze cu peţioli lungi, roşii sau
roz, cărnoşi. Frunzele sunt cordiforme, cu suprafaţa
adânc gofrată, colorate verde închis. În perioada aprilie-decembrie, apar
spice florale albe, lungi de 13 - 15 cm.
Peperomia griseoargentea (syn. P. hederifolia). Are frunzele cu
aspect „brodat”, gri-verzui, cu reflexe argintii. Vara pe tulpinile lungi de 20 - 25
cm, colorate roşcat, apar spice de flori albe-gri, susţinute de pedunculi.
95
Peperomia magnoliaefolia. Formează o tufă robustă şi creşte până
la 30 cm, după care capătă un aspect pendent. Frunzele sunt mari şi
cărnoase, plate şi subţiri, colorate verde lucios intens.
Prezintă varietatea „Variegata” – este o varietate foarte populară, cu
frunze crem la tinereţe şi cu centrul verde la maturitate. Chiar şi tulpinile îşi
schimbă culoarea, sunt roşii atunci când sunt tinere şi verzi cu dungi roşii la
maturitate.
Peperomia obtusifolia. Este o plantă foarte ramificată care creşte
până la 30 cm şi are frunzele ovale, mari, cărnoase şi uşor concave, colorate
verde-violaceu cu marginile violet şi faţa inferioară verde mai deschis.
Înfloreşte din iunie până în septembrie sub formă de spice albe, lungi
de 5 cm.
Peperomia scandens. Poate avea aspect fie căţărător, fie târâtor şi
ajunge la 1,2 - 1,5 m înălţime. Are frunzele în formă de inimă şi uşor ascuţite,
lungi de 5 cm, inserate pe tulpini roşcate. Specia tipică are frunzele verde
lucios, dar sunt foarte răspândite varietăţile cu frunze pestriţe.
Cerinţe ecologice
Sunt specii care decorează în tot timpul anului şi sunt pretenţioase la
lumină şi căldură. Iarna trebuie să i se asigure minimum 12 - 15ºC, iar în
restul anului se simte bine la temperaturi moderate. Preferă locurile
luminoase, dar tolerează şi semiumbra.
Pretinde atmosferă umedă şi un substrat aerat şi bine drenat, având
un sistem radicular slab dezvoltat.
Cultura
Înmulţirea plantelor se realizează primăvara sau la începutul verii prin
butaşi de frunze sau din vârfuri vegetative lungi de 5 - 8 cm.
Plantarea butaşilor se realizează într-un amestec de turbă şi nisip în
părţi egale.
La o temperatură de 18 - 21ºC, înrădăcinarea are loc în 4 - 6
săptămâni.
În lunile friguroase se evită udatul abundent, deoarece plantele se
defoliază iar rădăcinile putrezesc.
De asemenea, plantele nu vor fi ţinute prea mult timp la umbră,
deoarece se decorează, iar expuse direct la soare se ard.
Pe timpul verii, se pulverizează plantele cu apă, iar în lunile mai şi
septembrie se adaugă în apa de udat şi îngrăşământ.
Transplantarea plantelor are loc la 2 - 3 ani.
Utilizare
Fiind plante de talie mică, le putem întâlni în dormitoare, sufragerii,
bucătării singure sau în combinaţie cu alte specii decorative prin frunze de
talie mai mare.
96
PHILODENDRON
Fam. Araceae
Română – Filodendron; Franceză – Philodéndron;
Engleză – Phylodendron
Etimologie În limba greacă „,philos” – prieten şi
„dendron” – pom, arbore.
Philodendron scandens C. Koch
et Selloum (syn. P. oxicardium). Este specia
cea mai populară, poate atinge 1,8 m lungime şi
are tulpini subţiri şi lungi care pot fi susţinute cu
suporturi sau ţăruşi acoperiţi cu muşchi sau pot fi
lăsate să atârne din coşuleţe suspendate.
Frunzele în formă de inimă sunt lungi de
10 cm, late de 8 cm, subţiate şi ascuţite spre vârf,
cele tinere arămii şi aproape transparente pentru
ca la maturitate să devină verde închis.
Philodendron andreanum Devans (syn. P. melanochrysum). Este
originar din Columbia şi este o plantă căţărătoare foarte atractivă. Frunzele
sagitate sunt foarte mari, catifelate, colorate verde închis negricios, cu
nerva-ţiune verde-pal şi faţa inferioară violetă.
Philodendron erubescens C. Koch. Este o plantă viguroasă,
căţărătoare, care dacă este bine susţinută poate să crească până la 1,8 m.
Are frunze mari (25 - 30/10 - 15 cm), sagitate, purtate de peţioli violacei.
Limbul frunzei este lucios, de culoare verde închis cu reflexe violacee.
Varietatea „Burgundy” – are frunze care trec treptat de la roşu arămiu
în primele săptămâni la verde oliv ulterior, faţa inferioară este stropită cu roşu
închis.
Philodendron hastatum (syn. P. domesticum). Este o plantă
căţărătoare viguroasă care poate ajunge la peste 1,5 m înălţime, frunzele
colorate aprins sunt foarte lucioase şi dese, mai lungi de 40 cm, alungite şi în
formă de inimă. Peţiolii sunt laţi şi cărnoşi.
Philodendron bipinnatifidum Schott. Planta are aspect arbustiv.
Tulpina foarte viguroasă, cu internodii scurte, poate atinge înălţimea de 100 -
150 cm.
Frunzele sunt foarte mari, pieloase, verde închis, în cazul
exemplarelor tinere frunzele au formă de inimă cu marginile uşor incizate, în
timp ce la cele adulte inciziile sunt mai profunde, ajungând până la nervură,
formând astfel ma multe foliole.
Philodendron selloum. Provine din Brazilia şi este asemănător cu P.
bipinnatifidum.
Planta este înaltă până la 150 cm şi prezintă frunze mari (30 - 40/30
cm), profund decupate, colorate verde luminos, cu marginile încreţite şi
susţinute de peţioli lungi de peste 50 cm.
Philodendron wendlandii. Specie originară din Costa Rica, care nu este
căţărătoare. Formează o rozetă de frunze ovale, colorate verde lucios, lungi de
circa 30 cm, cu o nervură centrală groasă, susţinută de peţioli lungi de 15 cm.
97
Cerinţe ecologice
Philodendronul este plantă perenă cu frunzişul permanent verde şi cu
creştere continuă dacă dispune de condiţii optime.
Preferă spaţii calde sau temperate, temperatura optimă fiind de 18 -
22ºC, iarna aceasta nu trebuie să scadă sub 13ºC. Se aşează plantele în
locuri bine luminate, fără a fi expuse direct la soare.
Solicită apă multă atât în substrat cât şi în atmosferă, se evită totuşi
stagnarea apei în tăviţele de sub ghiveci.
Se adaugă un îngrăşământ lichid la fiecare două săptămâni.
Vara se stropesc plantele cu apă şi se aşează pe nisip umed.
Substratul de cultură trebuie să fie afânat, poros, bogat în substanţe
nutritive.
Cultura
Înmulţirea plantelor are loc prin butaşi sau marcotaj, în luna aprilie,
sfârşitul primăverii sau începutul verii. Se confecţionează butaşi de vârf sau
din tulpină cu 1 - 3 noduri care se pun la înrădăcinat în turbă cu nisip sau
perlit. La o temperatură de 24ºC şi umiditate ridicată, înrădăcinează în circa o
lună.
Se are în vedere ca în timpul verii substratul să nu se usuce deoarece
frunzele se veştejesc iar planta nu se mai reface, iar excesul de apă produce
decolorarea frunzelor şi putrezirea rădăcinilor.
Transplantarea plantelor mari are loc la intervale de 3 - 4 ani.
Tutorarea şi palisarea plantelor este necesară pentru susţinerea
plantelor.
Utilizare
Speciile de philodendron cu tulpini drepte pot decora sufragerii, holuri, săli
de festivităţi, iar speciile cu tulpini târâtoare se aşază în bucătării şi săli.
PLECTRANTHUS
Fam. Labiatae
Română – Iederă scandinavă; Franceză –
Asocarydion; Engleză – Spurflowers
Etimologie În greacă „plectron” – pinten şi „anthos”
– floare.
Plectrantus australis (syn. P. parviflorus).
Originară din Australia, planta are aspect de tufă,
care poate atinge 1 m înălţime, are frunzele
ceroase, groase, colorate verde închis, ovale şi
ascuţite.
Plectranthus behrii – plantă de apartament
foarte frumoasă, originară din Africa de Sud. Are
aspect vertical, creşte până la 1 m înălţime, frunzele
sunt ample şi încreţite, colorate verde bronz, cu
nervuri proeminente roşii, florile reunite în spice lungi au caracteristic un
pinten roz.
Plectranthus coleoides (syn. P. forsteri). Este originară din
Australia şi Noua Zeelandă şi are aspect vertical până la înălţimea de 30 cm,
de unde se continuă cu tulpini căzătoare.
98
Varietatea „Marginatus” – are frunze în formă de inimă, pufoase, lungi
de 5 - 7 cm, colorate verde-deschis cu margini alb-crem.
Florile sunt nesemnificative din punct de vedere decorativ şi este
recomandabil a fi îndepărtate imediat după apariţie, pentru a favoriza
dezvoltarea frunzelor.
Plectranthus oertendahlii th. Fries. Este specia cea mai cultivată,
originară din Africa de Sud, este frecvent denumită „iederă suedeză”
deoarece este foarte răspândită în Scandinavia.
Are aspect târâtor, cu tulpini colorate purpuriu şi frunze ornamentale,
semirotunde, cu diametrul de 2 - 5 cm, sunt verzi cu nervuri evidente albe-
argintii. Înfloreşte din iunie până în octombrie, având multe flori albe-roz,
tubulare, reunite în ciorchini apicali verticali.
Cerinţe ecologice
Planta este în permanentă stare de vegetaţie, dar iarna este mai bine
dacă se reduc udările şi se scade temperatura la 12 - 14ºC, intrând într-un
repaus uşor.
În celelalte sezoane se menţin plantele la 18 - 21ºC, într-un loc bine
luminat sau chiar la semiumbră. Din aprilie până în septembrie se udă zilnic
din abundenţă, în special dacă se află într-un loc foarte luminos sau este
cultivat în coşuleţe suspendate. O dată pe săptămână se adaugă în apa de
udat şi un îngrăşământ lichid.
Substratul de cultură este alcătuit din pământ de frunze sau turbă,
pământ de grădină şi nisip.
Cultura
Înmulţirea plantelor se realizează prin lăstari de butaşi, în orice
perioadă a anului, lungi de 8 - 10 cm şi plantaţi fie în lădiţe cu nisip, fie direct
în ghivece. La o temperatură de 16ºC şi umiditate ridicată, butaşii vor
înrădăcina repede, după care se trec câte 3 - 5 într-un ghiveci.
Transplantarea este necesară în fiecare primăvară dacă se păstrează
plantele mari dar în general se preferă reînnoirea plantei, anual din butaşi.
Tăierea este o lucrare care se aplică plantelor mature, pentru a
stimula pornirea de noi lăstari din partea bazală. Plantele tinere se ciupesc în
acelaşi scop.
Utilizare
Plante de apartament, dar care pot fi întâlnite şi pe holuri, balcoane,
terase dacă sunt aşezate în coşuri suspendate.
SANCHEZIA
Fam. Acanthaceae
Română – Sanchezia; Franceză – Sanchezia;
Engleză – Sanchezia
Etimologie Denumirea genului vine de la botanistul
spaniol I. Sanchez.
Specii, varietăţi
Sanchezia nobilis Hook (syn. S. speciosa).
Este o plantă cu creştere arbustivă, mai puţin
cunoscută la noi, deşi este foarte decorativă atât prin
frunze, cât şi prin flori .
Frunzele sunt mari (20 - 30 cm lungime) de
formă oblongă, colorate verde deschis lucios, cu
99
nervaţiunea galbenă. Florile tubulare, galbene, cu bractee roşii iau naştere pe
lăstari drepţi, situaţi deasupra masei frunzişului.
Cerinţe ecologice
Sanchezia este plantă perenă cu frunziş persistent şi înflorire în
perioada de vară-toamnă, mai rar iarna.
Pretinde spaţii călduroase, iarna să fie minimum 13ºC. La temperaturi
prea scăzute plantele îşi pierd frunzele. Preferă locuri luminoase, dar să nu
fie expuse direct la soare mai ales vara. Substratul de cultură se menţine
permanent reavăn cu excepţia perioadei de iarnă când se udă mai rar şi
cantităţi mici de apă. Vara se pulverizează plantele cu apă pe frunze.
Substratul trebuie să fie uşor şi bogat în substanţe nutritive.
Cultura
Se înmulţeşte prin butaşi de 8 - 10 cm lungime, care se înrădăcinează
în nisip sau apă.
Butaşii înrădăcinaţi se plantează într-un amestec de pământ de frunze
şi turbă.
Transvazarea se face primăvara când se aplică şi o tăiere a plantelor mai
înalte pentru a ramifica mai bogat. Pentru a avea exemplare frumoase se
recomandă administrarea de îngrăşăminte lichide şi formarea de noi plante
anual.
Utilizare
Plantă decorativă atât prin frunze cât şi prin flori îşi găseşte locul în
spaţiile călduroase şi cu multă lumină.
1. Care sunt cerințele ecologice ale genului Peperomia?
Sunt specii care decorează în tot timpul anului şi sunt pretenţioase la
lumină şi căldură. Iarna trebuie să i se asigure minimum 12 - 15ºC, iar în
restul anului se simte bine la temperaturi moderate. Preferă locurile
luminoase, dar tolerează şi semiumbra.
Pretinde atmosferă umedă şi un substrat aerat şi bine drenat, având
un sistem radicular slab dezvoltat.
2. Penru ce se utilizeaza Peperomia?
Fiind plante de talie mică, le putem întâlni în dormitoare, sufragerii,
bucătării singure sau în combinaţie cu alte specii decorative prin frunze de
talie mai mare.
ÎNTREBĂRI
1. Din ce familie face parte Peperomia?
2. Enumerați câteva specii de Peperomia.
3. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Peperomia ?
4. Din ce familie face parte Philodendron?
5. Enumerați câteva specii de Philodendron.
6. Care sunt cerințele ecologice ale genului Philodendron?
7. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Philodendron?
8. Penru ce se utilizeaza Philodendron?
9. Din ce familie face parte Plectranthus?
10. Enumerați câteva specii de Plectranthus.
100
11. Care sunt cerințele ecologice ale genului Plectranthus?
12. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Plectranthus?
13. Penru ce se utilizeaza Plectranthus?
14. Din ce familie face parte Sanchezia?
15. Enumerați câteva specii de Sanchezia.
16. Care sunt cerințele ecologice ale genului Sanchezia?
17. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Sanchezia?
18. Penru ce se utilizeaza Sanchezia?
101

GHIVECE
Cuvinte cheie: Sansevieria,Schefflera, Scindapsus
Rezumat Sanseviera este un gen care cuprinde circa 60 de specii

originare din Africa şi Asia, care se pot clasifica în două mari grupe: o grupă cu
plante înalte, având frunzele drepte şi lanceolate, iar altă grupă cu plante
joase în formă de rozetă.
Ambele grupe au frunze destul de dese, ce pleacă dintr-un rizom bine
dezvoltat.
Schefflera este un gen cuprinzând circa 900 de specii permanent
verzi, perene, tip arbust sau căţărătoare dintre care unele sunt cultivate în
apartamente pentru frunzişul frumos şi armonios. Sunt plante originare din
Polinezia şi Indonezia, unde ating înălţimi considerabile de 25 - 30 m, în casă
ajunge la 2 m înălţime dacă rădăcinile au spaţiu suficient pentru a se
dezvolta.
Genul Scindapsus, originar din pădurile tropicale ale Asiei, cuprinde
circa 25 de specii şi varietăţi de plante agăţătoare permanent verzi, dintre
care unele clasificate în trecut în genul Photos. Plantele pot atinge 1,5 m,
fiind susţinute de suport îmbrăcat în muşchi sau unele cresc bine şi în
coşuleţe suspendate din care tulpinile cad liber. Frunzele în formă de inimă,
lucioase, au culoarea verde închis, dar sunt frecvent împestriţate cu alb,
galben sau argintiu.
SANSEVIERIA
Fam. Liliaceae
Română – Limba soacrei, planta cu piele de
şarpe; Franceză – Sansevière; Engleză –
Sansevieria
Raimond de Sangro, prinţ de Sanseviera (1710 -
1771).
Specii şi cultivaruri
Sanseveria trifasciata Thumbg.
Planta are aspectul unei tufe alcătuită din
frunze lungi (60 - 70 cm), lanceolate, rigide, în
poziţie verticală, zebrate de gri-argintiu pe fondul
verde închis. Primăvara şi vara produce
inflorescenţe sub formă de spice, alcătuite din flori
mici, albe-verzui, lipicioase şi foarte parfumate.
Varietatea cea mai obişnuită este „Laurenţii” – care are frunze lungi
chiar de 1,2 m în mediul său natural şi de 30 - 40 cm în ghiveci, caracterizată
prin prezenţa a două fâşii galbene-aurii de-a lungul marginilor; varietatea
102
„Hahnii” – este mică şi compactă, cu rozete de frunze dispuse în spirală,
verde închis cu striaţii transversale verde deschis; „Golden Hahnii” – este o
varietate pitică şi are de-a lungul marginilor benzi galbene-aurii.
Sansevieria cylindrica. Specie rizomotoasă cu aspect vertical, are
frunze rigide, aproape cilindrice, groase de 2,5 cm şi lungi până la 1 m,
colorate verde închis şi străbătute de o fâşie îngustă centrală. Primăvara şi
vara produce flori roz.
Sansevieria grandis – este o specie epifită, având o rozetă extinsă
de frunze verzi, ovale, late de 10 - 15 cm şi lungi de 20 - 25 cm, cu striaţii
verde mai închis şi margini tivite cu roşu.
La baza rozetei principale se formează stoloni căzători cu rozete de
frunze ce fac această plantă foarte decorativă şi adecvată cultivării în
coşuleţe.
Cerinţe ecologice
Sansevieria este o plantă cu vegetaţie permanentă, puţin pretenţioasă
faţă de factorii climatici.
Astfel tolerează temperaturi foarte variabile, de la 5 - 10ºC până la
peste 20ºC, preferă locuri luminoase, dar ferite de razele directe ale soarelui,
care determină dispariţia striurilor.
Suportă destul de bine lipsa apei, dar excesul de apă este dăunător
ducând la putrezirea bazei frunzelor.
Substratul de cultură este alcătuit din pământ de grădină sau ţelină,
pământ de frunze şi nisip.
Cultura
Înmulţirea plantelor se realizează destul de uşor prin divizarea tufei. Totuşi
cea mai utilizată este înmulţirea prin butaşi de frunze. Se confecţionează butaşi
din fragmente de frunze de 7 - 10 cm, care se pun la înrădăcinat într-un substrat
de nisip sau turbă cu nisip, respectând polaritatea şi la o adâncime de 2 - 3
cm. La o temperatură de 25ºC înrădăcinarea decurge destul de rapid.
Lucrări de îngrijire: se udă şi se pulverizează plantele cu apă pe
timpul verii, iarna se reduce mult udarea. Fertilizarea se aplică primăvara şi
vara, o dată pe lună.
Transplantarea este necesară o dată la 3 - 4 ani.
Utilizare
Plantă de apartament mai puţin pretenţioasă faţă de factorii climatici.
Îşi găseşte locul în birouri, holuri, sufragerii.
SCHEFFLERA
Fam. Araliaceae
Română – Şeflera, arborele umbrelă; Franceză – D’arbre-
onbrelle; Engleză – Schefflera
Etimologie Numele genului provine de la botanistul I.K.
Scheffler, secolul al XVIII-lea.
Schefflera actinophylla Harms (syn. Brassaia
actinophylla) – este formată dintr-o singură tulpină, din
care se ramifică peţioli lungi chiar de 30 cm care susţin
frunze palmat compuse, formate din 5 - 10 foliole
lucioase, ovale, colorate verde oliv.
103
Schefflera arboricola (syn. Heptapleurum arboricola) – are o
tulpină principală neramificată, frunzele sunt divizate cel puţin în 7 foliole
groase şi dure.
Varietăţi: „Variegata” - are foliolele pictate cu galben; „Hayata" -
prezintă foliole verde pal cu vârfuri ascuţite; „Gheisha Girl” - are foliole verde
închis cu vârfurile rotunjite.
Cerinţe ecologice
Schefflera se înscrie printre puţinele specii care se menţin frumoase şi
în locuri mai întunecoase. Temperatura preferată este de 16 - 18°C, iar apa
în funcţie de anotimp. Din aprilie până în octombrie se administrează
îngrăşământ lichid la fiecare 2 - 3 săptămâni. Substratul trebuie să fie uşor şi
menţinut permanent reavăn.
Cultura
Metoda cea mai utilizată pentru înmulţire este butăşirea. Butaşii se
confecţionează la sfârşitul verii din porţiuni semilemnificate. Pentru că
înrădăcinează destul de greu, este indicată folosirea de substanţe rizogene şi
o temperatură a substratului de 20 - 22°C.
Plantele foarte înalte se pot reproduce şi prin marcotaj, în timpul
primăverii, sau înmulţirea prin seminţe, care sunt aduse din locurile de origine.
Lucrări de îngrijire: plantele tinere se ciupesc în vederea ramificării.
Primăvara se pot aplica tăieri pentru a corecta forma plantei sau pentru
limitarea creşterii, dar numai la specia S. arboricola.
Transplantarea plantelor este necesară la 2 - 3 ani.
Udarea plantelor se face abundent din primăvară până în toamnă, iar iarna
se reduce udarea, deoarece excesul de apă duce la îngălbenirea frunzelor.
Varietăţile cu frunze panasate au nevoie de lumină mai multă.
Utilizare
Speciile de schefflera sunt apreciate pentru frunzişul frumos şi
armonios. Având şi talie mare, fiind frumoase şi în locuri mai puţin luminate,
ele sunt recomandate pentru holuri, săli de festivităţi, birouri etc.
SCINDAPSUS - Fam. Araceae

Română – Photos; Franceză – Scindapsus; Engleză –
Photos, devil’s ivy, golden photos
Etimologie Nume de origine greacă.
Scindapsus aureus Engl. (syn. Photos
aureus, Epipremnum aureum) – este specia cea mai
cunoscută şi apreciată pentru creşterea târâtoare şi
pentru frunzişul său.
În zona de origine ajunge până la 6 m lungime
în timp ce în apartamente se menţine la 1,2 - 1,5 m.
Înfloreşte foarte rar, având flori foarte mici, grupate
sub formă de spadice înconjurat de bractee colorate.
Varietăţi: „Marble Queen” - este o varietate cu
frunzele intens marmorate în alb sau uneori complet
albe; „Tricolor” - prezintă frunze pestriţe, cu un fond
verde intens marmorat cu verde deschis, galben
deschis sau alb crem; ,,Wilcoxii” - are pete pestriţe galbene aurii.
104
Scindapsus pictus Hassk „Argyreus” (syn. Epipremnum pictus
„Argyreus”) - este o plantă agăţătoare foarte frumoasă, cu tulpini lungi de
1,8 - 2,4 m, verzi în perioada tinereţii şi roşcate brune la maturitate. Frunzele
ascuţite şi cordate sunt verde opac la tinereţe devenind ulterior presărate cu
albastru, au margini albe-argintii.
Scindapsus siamense - originară din Thailanda, este o specie relativ
rară caracterizată prin frunze subţiri, în formă de inimă, ascuţite, colorate verde
opac, cu aspect pestriţ, foarte frumos gri-argintiu şi verde mai deschis.
În apartament poate creşte până la 2 m înălţime, dar înfloreşte rareori.
Cerinţe ecologice
Plantă permanent verde, Scindapsus tinde să-şi piardă frunzele odată
cu îmbătrânirea sau în condiţii improprii. Ramifică foarte slab de aceea într-un
ghiveci se pun mai multe plante.
Pretinde căldură şi udare moderată. Are nevoie de semiumbră şi
umiditate atmosferică ridicată. Substratul de cultură este alcătuit din pământ
de ţelină, mraniţă, pământ de frunze şi nisip.
Cultura
Se înmulţeşte uşor prin butaşi, confecţionaţi din porţiuni de tulpină,
care se înrădăcinează destul de uşor în nisip, turbă sau apă. De asemenea
se poate înmulţi prin marcotaj şerpuitor.
Lucrări de îngrijire: plantele se udă moderat pe toată perioada
anului, mai puţin iarna.
Tutorarea şi palisarea sunt lucrări obligatorii datorită modului de
creştere a plantelor.
Transplantarea are loc primăvara numai dacă este necesar.
Primăvara se recomandă o scurtare a tulpinii, pentru a se forma noi
lăstari la baza plantei.
Utilizare
Fiind plante cu tulpini agăţătoare le întâlnim mai ales în bucătării şi
băi, iar, dacă sunt tutorate, pot decora şi birouri, sufragerii, holuri.
Care sunt cerințele ecologice ale genului Schefflera?
Schefflera se înscrie printre puţinele specii care se menţin frumoase şi
în locuri mai întunecoase. Temperatura preferată este de 16 - 18°C, iar apa
în funcţie de anotimp. Din aprilie până în octombrie se administrează
îngrăşământ lichid la fiecare 2 - 3 săptămâni. Substratul trebuie să fie uşor şi
menţinut permanent reavăn.
Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Schefflera ?
Metoda cea mai utilizată pentru înmulţire este butăşirea. Butaşii se
confecţionează la sfârşitul verii din porţiuni semilemnificate. Pentru că
înrădăcinează destul de greu, este indicată folosirea de substanţe rizogene şi
o temperatură a substratului de 20 - 22°C.
Plantele foarte înalte se pot reproduce şi prin marcotaj, în timpul
primăverii, sau înmulţirea prin seminţe, care sunt aduse din locurile de origine.
ÎNTREBĂRI
1. Din ce familie face parte Sansevieria?
2. Enumerați câteva specii de Sansevieria.
3. Care sunt cerințele ecologice ale genului Sansevieria?
4. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Sansevieria?
105
5. Penru ce se utilizeaza Sansevieria?
6. Din ce familie face parte Schefflera?
7. Enumerați câteva specii de Schefflera.
8. Penru ce se utilizeaza Schefflera?
9. Din ce familie face parte Scindapsus?
10. Enumerați câteva specii de Scindapsus.
11. Care sunt cerințele ecologice ale genului Scindapsus?
12. Care sunt modalitățile de înmulțire ale genului Scindapsus?
13. Penru ce se utilizeaza Scindapsus?
106
BIBLIOGRAFIE
1. Atanasiu, L. şi colab., Temperatura şi înflorirea plantelor, Ed. Ceres,

Bucureşti, 1985.
2. Anton Doina, Floricultură generală, Curs, Reprografia Univ. din
Craiova, 1992.
3. Anton Doina, Floricultură specială, Curs, Reprografia Univ. din
Craiova, 1992.
4. Anton Doina, Floricultură, Lucrări practice, Reprografia Univ. din
Craiova, 1992.
5. Anton Doina, Floricultură generală, Ed. Universitaria, Craiova, 2003.
6. Anton Doina, Micu Carmen, Manuela Mandă, Floricultură specială
vol. 2 Ed. Universitaria, Craiova, 2007.
7. Băla Maria, Jianu Olimpia, Posibilităţi curente de înmulţire la specia
Gerbera hybrida, Lucrare ştiinţifică U.S.A.M.V.B. Timişoara, 1996.
8. Băla Maria, Jianu Olimpia, Studiu privind tehnologia de producere a
materialului săditor la Begonia semperfloreus Link et Otto, Horticultura
Clujeană XX, Cluj-Napoca, 19-20 iun. 1997.
9. Băla Maria şi colab., Cercetări comparative ale unei colecţii de
narcise în condiţiile din zona oraşului Timişoara, Zilele Academice Timişene,
1997.
10. Băla Maria şi colab., Tehnologia de cultură a unui sortiment de
Cyclamen cultivat la Ferma nr. 6 a S.D. Timişoara, Zilele Academice
Timişene, 1997.
11. Băla Maria, Floricultură generală, Curs, Ed. Mirton, Timişoara,
1998.
12. Băla Maria, Iordănescu Olimpia, Influenţa îngrăşămintelor şi a
temperaturii de păstrare asupra cantităţi şi calităţii materialului de plantare la
Polyanthes tuberosa L., Lucrare ştiinţifică, Fac. de Agricultură, Timişoara,
1998.
13. Băla Maria, Iordănescu Olimpia, Efectul tratamentelor termice şi al
regimului de nutriţie asupra cantităţii şi calităţii florilor la Polyanthes tuberosa
L., Cercetări ştiinţifice, Seria a III-a, Timişoara, 1999.
14. Băla Maria, Iordănescu Olimpia, Cercetări privind tehnologia de
cultură a unui sortiment de crizanteme – Chrysanthemum indicum L. în
cadrul Fermei nr. 6 Timişoara, Simpozion Ştiinţific Anual, Iaşi, 2000.
cultură a freesiei prin tuberobulbi, Simpozion Horticultura Clujeană, Cluj-
Napoca, 2000.
cultură a freesiei prin tuberobulbi utilizate în decorul spaţiilor verzi, Ed.
Eurobit, Timişoara, 2004.
17. Bălţăreţu, A., Florile parfum şi culoare, Ed. Albatros, Bucureşti,
1980.
18. Bobîrnac, B. şi colab., Cactuşii, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
1984.
19. Bossard, R., Cultures florales, Ed. I. I. Hailliere Paris, citat de
Anton Doina, 1992.
107
20. Brun, R., Noutăţi în domeniul construcţiei serelor, Documentare
curentă nr. 2, 1984.
21. Burzo, I., amăriuţei alexandrina, Aspecte privind menţinerea
calităţii florilor tăiate de gladiole, în apă şi în soluţie conservantă, Revista de
Horticultură, Bucureşti, 1989.
22. Cantor Maria, Floricultură generală, Ed. Todesco, Cluj Napoca,
2009.
23. Cantor Maria, Ioana Pop, Floricultură – Baza de date, Ed.
Todesco, Cluj-Napoca, 2008.
24. Cantor Maria, Ioana Pop, Floricultură specială – Baza de date, Ed.
Academic Press, Cluj-Napoca, 2005.
25. Cantor Maria, Zamaria, D., Gerbera, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,
2000.
26. Cantor Maria, Floricultură generală şi specială, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca.
27. Copăcescu Sorin Victor, Monografie – cactuşi, Ed. Ceres,
Bucureşti, 2001.
28. Davidescu, D. şi colab., Agrochimie, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
29. Della Beffa Maria Teresa, Plante de apartament, Ed. All,
Bucureşti, 1999.
30. Drăghia lucia, Floricultură, Ed. Repnografia U.S.A.M.V., Iaşi, 2001.
31. Doru Gabriela, Călătorie în lumea florilor, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1969.
32. Heity Halina, Balkon und kübelphlanyen, Grafe und Unyer Grubh,
München, 1991.
33. Ioan, V., Cultura plantelor de apartament, Imprimeria de Vest,
Oradea, 1998.
34. Ionescu, A., Ecologia, ştiinţa ecosistemelor, Bacău, 1988.
35. Iordănescu Olimpia, Băla Maria, Studiu comparativ privind
înmulţirea generală şi vegetativă la un sortiment de cactuşi, Cercetări
ştiinţifice, Seria a III-a, Timişoara, 1999.
36. Iordănescu Olimpia, Băla Maria, Influenţa stimulatorilor de
înrădăcinare asupra butaşilor de crizantemă – Chrysanthemum indicum L.,
Cercetări Ştiinţifice, Seria a IV-a, Timişoara, 2000.
37. Kiselev, E. G., Floricultură, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1956.
38. Krüger Ursula, Plante decorative de interior, Ed. Aquila, 1993.
39. Manoliu, A. şi colab., Bolile şi dăunătorii plantelor ornamentale,
Ed. Ceres, Bucureşti, 1993.
40. Miliţiu Amelia, Sadofski, E., Plante de apartament şi decoraţiuni
florale, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1965.
41. Miliţiu AmAlia, Ailincăi Natalia, Floricultură, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1969.
42. Mureşan, P., Culoarea în viaţa noastră, Ed. Ceres, Bucureşti,
1988.
43. NIGEL COLBORN, Plant solutions for every garden, Ed. Timber
Press, U.S.A, 2006.
44. Opriş, T., Botanica descriptivă, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965.
108
45. Pavel Afrodita, Contribuţii la tehnologia culturii pentru bulbi a
tuberozelor, Revista de Horticultură, Bucureşti, 1972.
46. Pavel Afrodita, Influenţa tratamentelor cu Cycocel şi a tăierilor
asupra principalelor însuşiri decorative la Poinsettia, Analele Univ. din
Craiova, 1973.
47. Popa A. şi colab., Floricultură şi dendrologie, Ed. Agro-Silvică
Bucureşti, 1959.
48. Popescu, Gh., Fitopatologie, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1993.
49. Periere Anita, Fleurs et jardins, hachette Livre, 1995.
50. Preda, M., Floricultură, Ed. Ceres, Bucureşti, 1976.
51. Sonea, V., Floricultură generală, Curs Lito, Craiova, 1971.
52. Sonea, V. şi colab., Floricultură, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979.
53. Sonea V. şi colab., Mică Enciclopedie de Horticultură. Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
54. Şelaru Elena, Cultura florilor de grădină, Ed. Ceres, Bucureşti,
2008.
55. Şelaru Elena, Culturi de seră pentru flori tăiate, Ed. Ceres,
Bucureşti, 1995.
56. Şelaru Elena, Plante de apartament, Ed. Ceres, Bucureşti, 1995.
57. Şelaru Elena, Plante de apartament, Ed. Ceres, Bucureşti, 1998.
58. Şelaru Elena, Culturi pentru flori tăiate, Ed. Ceres, Bucureşti,
2002.
59. Todor, I., Botanica, vol. I, Morfologie, Bucureşti, 1958.
60.TOMA FLORIN, Floricultură şi artă floral, vol. 1. Floricultură
generală, Ed. Indel Multimedia, Bucureşti, 2009.
61.TOMA FLORIN, Floricultură şi artă floral, vol. 2. Specii utilizate
pentru producerea florilor tăiate, , Ed. Indel Multimedia, Bucureşti, 2009.
62. TOMA FLORIN, Floricultură şi artă floral, vol. 3. Specii utilizate ca
plante în ghivece pentru decorul interioarelor, Ed. Indel Multimedia,
Bucureşti, 2009.
63. TOMA FLORIN, Floricultură şi artă floral, vol. 4. Specii utilizate
pentru decorul parcurilor şi grădinilor, Ed. Indel Multimedia, Bucureşti, 2009.
64. Vermulen N., Enclicopedia of Hause Plants, Reba productions,
Lisse, 1995.
65. WILLERY DICLIER, Le quide creatif du jardin, Ed. Ulmer, Paris,
2009.
66. Zaharia, D., Curs Floricultură, tipo Agronomia Cluj-Napoca, 1994.
67. AIPH (International Association of Horticultural Producers)/Union
Fleurs (International Floricultural Trade Association
109

Text Floricultura 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Text Floricultura 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚELE VIEȚII ”Regele Mihai I” din TIMIȘOARA

FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Prof.univ.dr. MARIA BĂLA

Editura Agroprint Timișoara

Prof. dr. Maria Cantor

CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA

Cuvinte cheie: Alstroemeria, Anthurium, Chrysantemum

Rezumat Alstroemeria, genul cuprinde specii cu rizomi cărnoşi, din

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA

Cuvinte cheie: Dianthus, Freesia, Gerbera, Gloriosa

Rezumat Garoafa cultivată în seră se situează pe unul din primele

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Specii, varietăţi, soiuri

tuberculii pornesc în vegetaţie şi încep să apară rădăcini. Plantarea se poate

CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA

Cuvinte cheie: Lisianthus, Rosa, Strelitzia, Zantedeschia

Rezumat Genul Lisianthus este originar din America de Nord, Mexic.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

ZANTEDESCHIA Spreng. Fam.

CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA DE

Cuvinte cheie: Aphelandra, Begonia, Calceolaria, Camelia

Rezumat Originară din America Centrală şi Meridională, Aphelandra

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA DE

Cuvinte cheie: Clivia, Columnea, Cyclamen, Fuchsia

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA DE

Cuvinte cheie: Gardenia, Hydrangea, Hibiscus, Hippeastrum

Rezumat Originar din Extremul Orient, genul Gardenia cuprinde

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA DE

Cuvinte cheie: Pachystachys, Pelargonium, Primula, Rhododendron

Rezumat Genul Pachystachis este originar din America de Sud unde

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA DE

Cuvinte cheie: Saintpaulia, Senecio, Sinningia, Streptocarpus

Rezumat Genul Saintpaulia este originar din Africa orientală unde

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA DE

Cuvinte cheie: Araucaria, Asparagus, Aspidistra, Aucuba

Rezumat Genul Araucaria este originar din Chile, Noua Caledonie.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA DE

Cuvinte cheie: Begonia, Codieum,Colocasia, Cordyline

Rezumat Plantele genului Begonia sunt originare din America

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA DE

Cuvinte cheie: Diffenbachia, Dracaena, Euohorbia

Rezumat Genul Diffenbachia cuprinde circa 35 de specii originare din

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA DE

Cuvinte cheie: Ficus, Maranta, Monstera

Rezumat Genul Ficus cuprinde peste 800 de specii răspândite în

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA DE

Cuvinte cheie: Peperomia, Philodendron, Plectranthus, Sanchezia

Rezumat Originar din America de Sud, genul Peperomia cuprinde

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

CARACTERIZAREA MORFO-BIOLOGICĂ ŞI TEHNOLOGIA DE

Cuvinte cheie: Sansevieria,Schefflera, Scindapsus

Rezumat Sanseviera este un gen care cuprinde circa 60 de specii