Sunteți pe pagina 1din 26

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ ” ION IONESCU DE LA BRAD ” IAȘI

PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI CRYSANTHEMUM SPP. MĂSURILE DE PREVENIRE ȘI COMBATERE

Întocmit de : Bejenaru Elena Ștefana

2014

Master APUT , an II

INTRODUCERE

CUPRINS

Cap I . Importanța culturii la Crysanthemum spp.

Cap II . Principalii dăunători ai Crysanthemum spp.

Cap III. Combaterea integrată a dăunătorilor

3.1. Metode agrofitotehnice

3.2. Metode mecanice

3.3. Metode fizice

3.4. Metode biologice

3.5. Metode chimice

Concluzii

Bibliografie

2

INTRODUCERE

Acest proiect prezintă principalii daunători și măsurile de prevenire și combatere a acestora la specia Chrysanthemum, precum și principalele boli care afectează planta.

O atenție deosebită trebuie acordată protecției împotriva bolilor și dăunătorilor. Acestea sunt favorizate de umiditatea excesivă, aglomerarea plantelor și lipsa ventilației. În domeniul protecției plantelor, pentru a se putea lupta în cele mai bune condiții este necesar a se cunoaște cu precizie în primul rând dăunătorul. În funcție de dăunător se aplică diferite măsuri de combatere. Principalele boli care se manifestă cu frecvență ridicată la cultura de crizanteme sunt:

pătarea și uscarea frunzelor sau septorioza (Septoria chrysanthemella), făinarea (Oidium chrysanthemi), rugina albă (Puccinia horiana), pătarea bruna a florilor și frunzelor-(Alternaria chrysanthemi, putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea) și putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum). Printre principalii dăunători ai crizantemei se enumeră : Musculița albă de seră (Trialeurodes vaporariorum), Păianjenul roșu comun( Tetranychus urticae Koch), Nematodul crizantemelor (Aphelenchoides ritzemabosi ), Tripsul plantelor de seră ( Heliothrips haemorrhoidalis Bché ), Musca minieră a plantelor de seră (Liriomyza trifolii Burg.) .

3

Capitolul I IMPORTANȚA CULTURII LA CRYSANTHEMUM SPP.

Capitolul I IMPORTANȚA CULTURII LA CRYSANTHEMUM SPP. Fig. 1. Chrysanthemum sp. ( www.gradinamea.ro ) Speciile genului

Fig. 1. Chrysanthemum sp. ( www.gradinamea.ro )

Speciile genului Chrysanthemum în număr de 500 sunt apreciate pentru forma, coloritul florilor, al inflorescențelor precum și pentru mirosul discret pe care îl emană. Printre speciile perene cultivate în teren neprotejat se numără Chrysanthemum indicum si chinensis , cunoscute sub denumirea de crizanteme și tufanele .

Crizantemele cultivate pentru flori tăiate sunt plante de zi scurtă .

Față de lumină sunt plante care pretind locuri luminoase . Crizantemele preferă soluri fertile cu reacție neutră sau slab acidă cu un pH cuprins între 6,2-6,5 , potrivit de grele , permeabile și adânc lucrate .

Deși sunt plante care iubesc apa , totuși excesul de umezeala duce la putrezirea lor și le mărește sensibilitatea fața de boli . Orientativ se administreaza 10-15 l apa / mp .

Din punct de vedere al caracteristicilor sunt semnalate 5 tipuri de crizanteme :

Tip MARGARET – inflorescențe de 5-6 cm. în diametru , flori ligulate de culoare albă , galbenă , roz, roșu închis dispuse pe 2 randuri .

Tip ANEMONE – inflorescențe de 8-9 cm. în diametru , flori ligulate de culoare albă , galbenă , culoarea caiselor , roz , dispuse pe 2 randuri.

4

Tip TURNER – inflorescențe mari albe , galbene cu nuanțe de roz , roșiatice cu nuanțe cafenii , roșii stralucitoare , aurii pe partea inferioara sau roze cu aspect satinat .

Tip SPIDER – inflorescențe 15 -17 cm în diametru , ligulele sunt albe, galben aurii , cu vârfuri drepte sau recurbate . Se valorifică în buchet nefiind bobocite .

Tip POMPON – inflorescențe mici cu ligule galben - aurii , roșii , roșu – purpurii, sau galben - limonii cu vârful divizat. În timpul creșterii vegetative crizantemele pretind mai mult azot , iar aproape de înflorire pentru a grabi apariția florilor ele manifestă pretenții față de fertilizare cu îngrașăminte complexe în concentrație de 2- 2,5, în care se sporește cantitatea de potasiu în dorința de a se obține tije cât mai rigide .

Înmulțirea plantelor Crizantemele folosite ca flori tăiate sunt plante perene prin originea lor , pentru menținerea însușirilor decorative la valori optime se cultivă ca plante anuale , fiind înmulțite pe cale vegetativă și anume prin butași .

Se cunosc 2 tehnologii de cultură și anume - tehnologia clasică - plantatul se face primavara în teren neprotejat iar înflorirea are loc toamna în luna octombrie - noiembrie în adăposturi , sere , răsadnițe și mai rar în câmp.

Tehnologia modernă - cu înflorire în tot cursul anului " TerminKultur " sau "All Year Round " - plantarea se face în orice anotimp în seră , obținându-se plante înflorite într-un timp scurt. Indiferent de tehnologia aplicată aceasta prezintă - 2 verigi distincte : tehnologia producerii material săditor și tehnologia culturii pentru producerea de flori . În tehnologia clasică, toamna se aleg și se pregătesc plantele mamă , se aleg exemplarele tipice , cele mai viguroase și li se îndepărteaza tijele florifere , astfel din tulpina să rămână cam 10 cm deasupra coletului.

Aceste rădăcini ( plante mamă ) cu întreg bulgărele de pământ sunt plantate și păstrate în sere sau răsadnițe de 4-6 0 C fiind udate din când în când și aerisite . Înrădăcinarea butașilor se face într-un substrat format numai din nisip , fie din turba și nisip sau perlita și turbă în părti egale . Plantatul se executa pe brazde , în rânduri la distanțe de 35-40 cm . Cultura crizantemelor cu flori mari au o serie de lucrări specifice fără de care plantele pot fi compromise.

Ciupitul - se aplica înainte ca plantele sa fie scoase în camp . Lucrarea se execută prin îndepartarea vârfului deasupra celei de-a șasea frunză .

5

Copilitul - constă în îndepărtarea lăstarilor laterali sau se lasă 1-3 dupa numarul tijelor pe care vrem să le obținem. Operația trebuie repetată de câteva ori .

Bobocirea - constă în alegerea bobocului pentru înflorire , înlăturându-se bobocii de prisos. Se alege astfel bobocul cel mai valoros pentru a obține cea mai frumoasa floare.

CULTURA TUFĂNELELOR - tufănelele sunt crizanteme cu port scund cu ramificare foarte puternică și cu numeroase inflorescențe. Ele sunt rezistente la temperaturi scăzute , rezistând la – 4 0 C sau – 5 0 C fapt pentru care sunt folosite atât ca plante de ghiveci cât şi pentru parcuri şi grădini în sezonul de toamnă. Aceste crizanteme nu se ciupesc şi nu se bobocesc lăsându-se să înflorească toţi bobocii .

Crizantemele cu flori mari se folosesc în special ca flori tăiate pentru decorarea vaselor de apartament unde au o durată de păstrare de 10-20 zile . Recoltarea lor se face când a disparut culoarea verde din centrul inflorescenţei . Tufănelele sunt utilizate pentru decorarea în parcuri şi grădini . Pot fi folosite ca flori tăiate în diferite aranjamente florale ( buchete , jerbere . etc. ) .

6

Capitolul II

PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI CHRYSANTHEMUM

Apariția dăunătorilor reflectă, adesea, condițiile nu tocmai bune de care beneficiază plantele. Modul și viteza cu care acționăm sunt vitale pentru desființarea lor și pentru însănătoșirea plantei. Principalele boli și dăunătorii crizantemei sunt:

1. Musculița albă de seră ( Trialeurodes vaporariorum )

2. Păianjenul roșu comun ( Tetranychus urticae Koch )

3. Nematodul crizantemelor ( Aphelenchoides ritzemabosi )

4. Tripsul plantelor de seră ( Heliothrips haemorrhoidalis Bché )

5. Musca minieră a plantelor de seră (Liriomyza trifolii Burg. )

6. Septorioza ( Septoria chrysanthemella)

7. Făinarea (Oidium chrysanthemi)

8. Rugina albă (Puccinia horiana)

9. Pătarea bruna a florilor și frunzelor (Alternaria chrysanthemi )

10. Putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea)

11. Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum).

7

1.

MUSCULA ALBĂ DE SE- Trialeurodes vapororiorum

Familia: Aleurodidae

Ordinul: Homoptera

vapororiorum Familia: Aleurodidae Ordinul: Homoptera Fig. 2. Musculiţa albă de seră ( Trialeurodes

Fig. 2. Musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum Westw.):

a – adult; b – larvă (după Dobreanu Ecaterina și Manolache )

Specie polifaga, dăunând numeroase plante cultivate și spontane (atacă diferite specii de

plante aparținând la peste 20 de familii botanice). Exemple de plantele floricole: mușcate,

crizanteme, gerbera, Primula, Verbena, Begonia, Salvia, Ageratum etc. Insectele adulte și larvele

colonizează frunzele, uneori și lăstarii, unde înțeapă și sug sucul celular din țesuturi. Plantele

atacate se îngalbenesc, se ofilesc și se ususcă, fiind inundate și de rouă de miere.

Pagubele cauzate pot fi considerabile, culturile ajungând fie compromise, dacă nu se

iau măsuri corespunzătoare de combatere.

Adultul are corpul de 1,15 - 1,43 mm lungime la mascul și 1,46 -1,53 mm la femela,

alungit, de culoare generală albă - gălbuie, acoperit cu o secreție ceroasă pulverulentă, albă, cu

aspect făinos, care se întinde și pe aripi. Antenele sunt filiforrne, la femele mai lungi ca la

masculi.

Ochii cornpuși sunt divizați în două jumătăți vizibil separate, cea superioară prezintă

omatidii mai mici decât cea inferioară. Aripile sunt bine dezvoltate, aproape egale între ele și cu

nervurile reduse, albe, nepătate, cu aspect făinos. Ochii, tibiile, tarsele și vârful abdomenului sunt

brune.

Oul este oval alungit, de 0,22 - 0,24 mm lungime, prevăzut cu un pedicel scurt. Culoarea

este variabilă, albă-lbuie la depunere și neagră-violetă cu luciu metalic, înainte de ecloziune.

Larva neonată are corpul oval, de culoare albicioasă sau galbenă-palidă, cu ochii roșii.

8

Fig. 2.2. Trialeurodes vaporariorum În c o ndiții d e se r ă r nu

Fig. 2.2. Trialeurodes vaporariorum

În condiții de seră rnusculița se înmulțte făra întrerupere, putând evolua 3-4 generații pe an în seră și 1-2 în mp. Adulții stau pe dosul frunzelor unde se hrănesc, copulează și depun ouă, Ouăle sunt depuse pe fa inferioară a frunzelor tinere, înșirate în formă de semicerc, în grupe de câte 10-50. O femelă depune până la 500 ouă, obișnuit câte 20-30 ouă pe zi. Incubația durează 10-12 zile. La apariție larvele sunt imobile, dar după câteva ore devin mobile, se spândesc și se hrănesc aproximativ 3-4 zile, după care se fixeaza pe partea inferioara a frunzelor, în special pe cele tinere, cu ajutorul aparatului bucal. Aici ele devin apode si rămân până la transformarea lor în adulți. Dezvoltarea larvei durează 30-40 zile, după care se transformă în nim, stadiu imobil, cu o durată de 15-20 zile. Dezvoltarea unei generații în seră durează 55-75 zile, iar în câmp 7-8 ptămâni. ( Ion Oltean – 2010 - Entomologie specială, Editura AcademicPres )

9

2.

PĂIANJENUL ROȘU COMUN -Tetranychus urticae Koch. Familia: Tetranychidae Ordinul: Trombidiformes

ic ae Koch . Familia: Tetranychidae Ordinul: Trombidiformes Fig. 2.3. Păianjenul roșu comun Acar i a

Fig. 2.3. Păianjenul roșu comun

Acarianul este o specie polifagă. Atacă numeroase plante cultivate (atât în câmp cât și în culturile protejate) și spontane din familii foarte diferite: Vitaceae, Cucurbitaceae, Malvaceae, Leguminosae (Fabaceae), Caryophyllaceae, Rosaceae, Cannabinaceae etc., gIadioleIe, garoafele, hortensia, crizanteme. Adulții și larvele colonizează partea inferioara a frunzelor; în urma înțepăturii și sugerii sucului celular din acestea, celulele țesuturilor se dezagregă și se golesc de conținut, iar în interiorul lor pătrunde aer. Pe suprafața frunzelor se observă un păienjeniș fin și lax, ouă, larve și adulți și puncte excremențiale negre. Frunzele atacate prezintă pete caracteristice, inițial albicioase și apoi de culoare cenușie-lucitoare sau roșiatică și sunt ușor curbate. La atacuri puternice, acestea se usucă treptat și cad, iar plantele nu mai fructifica normal și dau recolte scăzute. Produce pagube mari și în sere, la culturile forțate de castraveți, tomate, ardei, vinete etc., în câmp deschis la hamei, bumbac, etc. Unele soiuri de garoafe ca Jury si Martin Grosso sunt rezitente la atacul acarianului.

10

Fig. 2.4. Tetranychus urticae Koch a – femelă; b – larvă Fe m e l

Fig. 2.4. Tetranychus urticae Koch a – femelă; b – larvă

Femela are corpul elipsoidal, aproape plan ventral și ușor convex dorsal, cu lungimea de 0,53 mm și lățimea de 0,46 mm. Culoarea este destul de variabilă, în funie de planta gazda și sezon, de la verde deschis sau galben-brun, până la carmin sau roșu închis, mai ales la generația hibernantă. Aparatul bucal este conformat pentru înțepat și supt. Picioarele (patru perechi), sunt formate din 6 articule. Primele două perechi sunt inserate pe propodosoma și au o orientare spre înainte, iar ultimele două perechi sunt inserate pe metapodosoma și sunt orientate spre înapoi. Masculul este mai mic, având lungimea de 0,35 mm și lățimea de 0,29 mm, cu corpul mai îngustat spre partea posterioară. Culoarea masculului este în general mai deschisă. Ou1 este sferic, cu corionul neted, fără peri. La depunere este alb-sticlos, În cursul dezvoltării embrionului culoarea sa devine galbenă-portocalie, înainte de ecloziune prin transparența corionului fiind vizibili ochii rosii ai viitoarei larve. Larva, la ecloziune are lungimea de 0,15 mm și lățimea de 0,11 mm, și este incoloră. Are numai trei perechi de picioare (hexapodă), dintre care primele două sunt îndreptate spre înainte și ultima spre înapoi. Aparatul bucal este conformat pentru înțepat și supt, iar picioarele sunt formate tot din 6 articule. Protonimfa este un prim stadiu de tranziție între larvă și adult, când apare cea de a patra pereche de picioare. Lungimea corpului este de 0,24 mm și lățimea de 0,13 mm, forma ovoidală este mult mai evidentă, iar culoarea mai închisă, verde-murdară. Nu se observă diferențieri morfologice între viitorii masculi și femele.

11

Prezintă 6 - 10 generații pe an. Iernează în stadiul de adult, mai ales ca femele (masculii fiind în general rari), sub scoarța uscată a butucilor și coardelor de viță de vie, pe sub frunzele sau buruienile uscate din câmp, etc. Femelele hibenante apar primăvara devreme, în unii ani începând din luna aprilie, odată cu pornirea vegetației. O femela depune până la 117 ouă, de obicei câte 10 - 12 ouă pe zi. Incubația variază între 4 și 18 zi1e, în funcție de condițiile climatice. Astfel, la o temperatură de 14 - 15°C ea durează 16 - 18 zi1e, iar la 24 – 28 0 C între 4 -5 zile. Evoluția unei generații are loc în 15 - 28 zi1e. În cazul culturilor protejate, poate ierna în toate stadiile de dezvoltare și realizează până la 10-12 generații pe an, în funcție de condițiile de temperatură și urniditate concrete.

3. NEMATODUL CRIZANTEMELOR - Aphelenchoides ritzema-bosi Achwartz

Familia : Tylenchoida Ordinul : Aphelenchoididae Nematodul se întâlneşte foarte frecvent în ţările din Europa, America de Nord, Asia. În ţara noastră a fost pus în evidenţă în judeţul Ilfov. Specie polifagă, infestând peste 160 specii de plante cultivate şi spontane, ierboase şi lemnoase, din cele mai diverse familii botanice. Sunt preferate însă plantele de crizanteme (Chrysanthemum spp.). Pe aceste plante gazdă nematodul se comportă ectoparazit sau endoparazit (numai în cazuri de umiditate excesivă) - pătrunzând prin stomate în spaţiile intercelulare din mezofil. În zona de atac celulele sunt distruse, ţesuturile capătă un aspect mozaicat, format din pete necrotice între nervuri. Într-o plantă se pot dezvolta din ouăle unei femele, până la 270 nematozi în timp de 19 zile, 724 exemplare după 31 zile şi 3500 după 38 zile.

la 270 nematozi în timp de 19 zile, 724 exemplare după 31 zile şi 3500 după

Fig.2.5. Nematod endoparazit

12

Ploile

favorizează

răspândirea

nematodului.

Frunzele

şi

tulpinile

uscate,

butaşii,

constituie principalele surse de infestare a solului şi plantelor.

principalele surse de infestare a solului şi plantelor. Fig 2.6. Nematod foliar Adultul are corpul filamentos,

Fig 2.6. Nematod foliar

Adultul are corpul filamentos, de 0.7 - 1.2 mm lungime. La această specie există un uşor dimorfism sexual, care se referă doar la aspecte dimensionale, în sensul că femela are dimensiuni mai mari decât masculul. Capul este separat de conturul general al corpului, fiind mai lat. Nodulii bazali ai stiletului sunt distincţi. Coada se îngustează treptat, iar în vârful acesteia se găsesc 3 - 4 spini. Larvele au deasemenea corpul viermiform. Specie polivoltină, putându-se succeda 4 - 5 generaţii pe an. Femelele din prima generaţie depun în medie cate 22 ouă. Incubaţia ouălor durează 4 - 5 zile, iar ciclul biologic 11 – 12 zile, la temperatura de 13 – 18 0 C. Nematodul poate supravieţui în frunzele uscate până la 6 luni, fiind foarte rezistent la secetă; el poate să rămană în diapauză 1 - 2 ani.

13

4.

TRIPSUL PLANTELOR DE SERĂ - Heliothrips haemorrhoidalis Bché

Familia: Thripidae

Ordinul: Thysanoptera

Specie cosmopolită, întâlnită la culturile din câmp în regiunile tropicale și mediteraneene, iar în zonele temperate mai reci, ca și în țara noastră, este frecventă numai în spații protejate.

țara noastră, este frecventă numai în spații protejate. Fig.2.8. Tripsul plantelor de seră Specie polifagă, atacă

Fig.2.8. Tripsul plantelor de seră

Specie polifagă, atacă în sere, solarii, răsadnițe și apartamente, diferite plante ornamentale (Cineraria, Begonia, Cyclamen, Chrysanthemum, Arolia, Euphorbia, Lilium, Citrus, Ficus, Phoenix, Fucsia, Viburnum etc.) și legumicole (tomate, ardei, castraveți). Adulții și larvele înțeapă frunzele, lăstarii și florile. În urma atacului apar pete caracteristice albe-argintii, cu aspect mozaicat. Țesuturile se necrozează, iar la atacuri puternice frunzele se brunifică și cad. Plantele stagnează în vegetație, se debilitează; bobocii florali nu se mai deschid, iar florile își pierd coloritul și mirosul caracteristic. În sere, pe diferite plante pot fi întâlnite și alte specii de tripși, cum sunt: tripsul garoafelor (Taeniothrips dianthi Pries.), tripsul dracenei (Parthenothrips dracaenae Heeg.) și tripsul tutunului (Thrips tabaci Lind.). Adultul are corpul zvelt, de 1,2-1,4 mm lungime, fin reticulat și de culoare brun-castanie. Aripile anterioare, picioarele și uromerele 8, 9 și 10, sunt gălbui. Protoracele lateral este ușor sinuat. Aripile sunt înguste și franjurate, cele anterioare prezentând o singură nervură mediană, bifurcată. Larva are corpul de 0,8-1,0 mm lungime, reticulat și de culoare galbenă, cu antenele și ultimele uromere cenușii.

14

Fig.2.9. a – adult; b – larvă; c – nimfă (după Russell) Specie polivoltină, prezentând

Fig.2.9. a – adult; b – larvă; c – nimfă (după Russell)

Specie polivoltină, prezentând în condiții de seră, până la 9-12 generații pe an. Înmulțirea este partenogenetică ovipară. Femela depune ouăle cu ajutorul terebrei, pe partea inferioară a frunzelor diferitelor plante. Incubația durează 5-8 zile, iar stadiul de larvă se eșalonează pe o perioadă de 14-16 zile. O generație durează în medie 20-24 zile.

5. MUSCA MINIERĂ A PLANTELOR DE SERĂ - Liriomyza trifolii Burg.

În România această specie o întâlnim atât în culturile legumicole cât şi în cele floricole din spaţiile protejate. Descriere. Adultul (fig. 109, a) are corpul în lungime de 1,3-2,3 mm. Toracele şi abdomenul sunt de culoare neagră-cenuşie. Femela este puţin mai mare decât masculul.Oul este oval, de 0,2/0,15 mm, uşor translucid, de culoare cenuşie. Larva, de 3 mm lungime, la început are corpul translucid, iar pe măsură ce ajunge la completa dezvoltare devine galbenă-închis. Pupa are corpul oval, de culoare galben-portocalie până la brun-aurie.

oval, de culoare galben-portocalie până la brun-aurie. a – adult; b – frunză atacată de larvă

a – adult; b – frunză atacată de larvă (din Bul. OEPP).

Fig.2.10. - Musca minieră a plantelor de seră (Liriomyza trifolii Burg.)

15

Specie polivoltină. În condiţii de seră poate avea până la 8 generaţii pe an. În scopul hrănirii femelele fac cu ovipozitorul incizii de formă circulară (de 0,15 – 0,30 mm în diametru) în epiderma superioară a frunzelor. Ouăle sunt depuse în orificiile de hrănire, în aproximativ 15 – 20% din totalul lor. Specie polifagă. Atacă numeroase plante legumicole (roşii, vinete, castraveţi, salată, ardei, pepeni galbeni etc.) şi floricole (crizanteme, garoafe, gerbera, primule etc.) de seră. Atacă şi în câmp, în apropierea serelor, multe alte plante (cartof, varză, ceapă, usturoi, ţelină, pătrunjel, fasole, mazăre, bob, sfecla etc.).

ţelină, pătrunjel, fasole, mazăre, bob, sfecla etc.). Fig.2.11. Frunze atacate de Musca minieră Adulţii şi

Fig.2.11. Frunze atacate de Musca minieră

Adulţii şi larvele atacă frunzele plantelor. Adulţii produc orificiile de hrănire, care constituie porţi de infecţie pentru diferiţi agenţi fitopatogeni. Larvele minează frunzele, rozând galerii în formă de serpentină în parenchim (fig. 109, b). Ca urmare a atacului frunzele puternic infestate se usucă.

6. Septorioza: pe frunze apar pete mici, de culoare brun roșcată sau brun închis, care ulterior se

unesc și capătă culoare negricioasa. Frunzele puternic atacate se îngălbenesc, se răsucesc, se usucă și cad.

7. Făinarea: pe ambele fețe ale frunzelor apar zone acoperite cu un puf albicios, cu aspect

pulverulent;

8. Rugina albă: pe frunze apar pete mici, rotunde, de culoare alb-verzuie, rugoase, distribuite

relativ uniform pe limb și pe nervuri;

9. Pătarea brună: petalele din partea bazala a florilor se brunifică, își pierd turgescența și devin

filiforme. Bobocii florali sunt atacați în momentul în care încep să se deschidă. Pe frunze apar pete mari, de culoare brună, zonate concentric.

16

10.

Putregaiul cenușiu: pe petalele florilor apar pete mici, umede, de culoare brună, care se

extind și se acoperă cu o masă de spori de culoare cenușie;

11. Putregaiul alb: boala se manifestă pe bobocii florali, tulpini și frunze. Zonele atacate au

aspect umed în special la contactul cu țesuturile sănătoase și culoare brun deschis. Prevenirea atacului se poate realiza prin cultivarea de soiuri tolerante la atac, folosirea la plantare a materialului biologic sanatos, irigarea prin picurare sau pe rigole, igiena culturala, fertilizare echilibrata, aerisirea periodica a serelor si solariilor, evitarea plantarilor prea dese, strangerea si distrugerea resturilor vegetale la sfarsitul ciclului de cultura.

17

Capitolul III COMBATEREA INTEGRATĂ A DĂUNĂTORILOR

3.1 Metode agrofitotehnice

Metode agrofitotehnice – folosite cu scopul principal de a asigura condiţii optime de dezvoltare a plantelor, dar dirijate corespunzător pot defavoriza dezvoltarea şi înmulţirea dăunătorilor şi pot contribui la creşterea acţiunii pozitive a duşmanilor naturali ai dăunătorilor. În general, măsurile agrofitotehnice sunt măsuri profilactice de mare importanţă. Printre măsurile culturale care au un rol important în combaterea dăunătorilor şi mai ales a insectelor dăunătoare se numără:

Asolamentrul Lucrările solului

Aplicarea îngrăşămintelor minerale şi a amendamentelor

Alegerea terenului

Stabilirea şi respectarea epocii optime de semănat şi plantat

Asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii seminţelor

Folosirea de material săditor sănătos Lucrările de întreţinere a culturilor

Recoltarea la timp a culturilor

Măsuri de igienă culturală

Practicarea unor culturi asociate

Cultivarea timpurie a unor plante în benzi capcană

Prevenire si combatere pentru Păianjenul roșu comun Se recomandă aratul și săpatul solului în toamnă pentru a se distruge un numar cât mai mare de adulți hibernanți. În cursul perioadei de vegetație terenul se prăște (mecanic sau manual) de mai multe ori cu scopul de a distruge buruieniIe pe care se înmulțește acest acarian. Crterea și raspândirea în culturile infestate a prădătorului acarifag Phytoseiulus persimile:

asigurarea unui raport între prădător și fitofag de 1:5 - 1:10.

.

18

Prevenire şi combatere pentru Nematodul crizantemelor Respectarea rotaţiei culturilor. Utilizarea unui material de plantare sănătos. Adunarea şi distrugerea, prin ardere a frunzelor şi tulpinilor uscate, după recoltare, acestea constituind surse de infestare. Prevenire și combatere pentru Musca minieră a plantelor de seră Un rol important în combaterea insectelor au metodele preventive. Acestea sunt următoarele: menţinerea spaţiilor protejate în perfectă stare de curăţenie; distrugerea buruienilor din jurul serelor şi solariilor, care constituie surse de reinfestare a spaţiilor protejate; împiedicarea introducerii în sere şi solarii a plantelor infestate cu diferite specii de insecte dăunătoare. La defrişarea culturilor toate plantele şi resturile lor vor fi scoase în afara spaţiilor protejate şi distruse prin ardere. Prevenire și combatere pentru Musculița albă de seră Acestea prezintă cea mai mare importanță pentru sere și constau în: menținerea serelor în perfectă stare de curățenie, distrugerea florei spontane din jurul serelor, care contribuie la perpetuarea focarelor diferitelor insecte (îndeosebi la Trialeurodes vaporariorum), împiedicarea introducerii în sere a plantelor infestate cu diferite specii dăunătoare (tisanoptere, coccide). După recoltare toate plantele sau resturile de plante vor fi scoase în afara serelor și distruse prin ardere.

3.2 Metode mecanice

Sunt metode relativ simple, nepoluante, care au ca scop adunarea insectelor dăunătoare prin diferite procedee şi distrugerea lor.

Adunarea insectelor pe cale manuală se practică mai ales în legumicultură, atât în câmp cât şi în spaţiile protejate, şi constă în strângerea de pe plante a diferitelor stadii de dezvoltare ale dăunătorilor şi distrugerea lor prin diferite procedee.

Adunarea insectelor cu ajutorul unor aparate purtate manual, hipotractate sau cu tracţiune mecanică.

Şanţurile capcană se folosesc cu scopul de a proteja culturile de atacul unor insecte care se deplasează pe sol (de ex., gărgăriţa sfeclei).

Brâie capcană se folosesc în pomicultură. Se confecţionează din carton ondulat, legături de paie, pânză de sac etc. şi se fixează ca un brâu în jurul trunchiurilor şi ramurilor mai groase. Aceste adăposturi artificiale servesc la capturarea insectelor (adulţi sau larve), care se retrag

19

pentru împupare sau hibernare. După retragerea insectelor brâiele se desfac şi se distrug prin ardere. Inele cu clei se fixează în jurul trunchiurilor sau ramurilor mai groase ale arborilor, cu scopul de a se captura diferite specii de insecte dăunătoare în pomicultură.

Tăierea ramurilor la pomii frunctiferi sau alţi arbori, pentru distrugerea larvelor de fluturi care iernează în coroana arborilor, în “cuiburi” confecţionate din frunze sau a pontelor unor defoliatori (de ex. , inelarul - Malacosoma neustria), care depun ouăle în spirală în jurul ramurilor subţiri. Ramurile adunate se distrug prin ardere.

Jetul de apă sub presiune (peste 600 atmosfere) a fost utilizat împotriva afidelor dăunătoare arborilor plantaţi pe marginea străzilor, în oraşe. Musculița albă este fotosensibilă, reacționează la stimuli precum lungimea de undă a luminii. Este atrasă în special de culoarile galben și portocaliu și se comercializează deja capcane colorate din hârtie lipicioasă. Se poate confecționa o astfel de capcană cu ajutorul unui carton, clei și vopsea galben-portocalie. Se decupează o bucată de carton de mărimea dorită. Într-un vas de tablă se fierbe un litru de ulei de floarea soarelui în care se adaugă, treptat, un kilogram de colofoniu. Se adaugă apoi vopsea astfel încât amestecul lipicios să capete culoarea dorită 3.3. Metode fizice Presupun utilizarea unor factori fizici – temperatură, lumină, umiditate, ultrasunete, radiaţii ionizante, pentru controlul populaţiilor unor organisme dăunătoare.

Metode termice:

- utilizarea temperaturilor scăzute sau ridicate pentru distrugerea dăunătorilor (acarieni, insecte) din depozite,

- utilizarea vaporilor de apă supraîncălziţi pentru distrugerea nematodelor din sol în sere şi răsadniţe,

- arderea cuiburilor de omizi din pomii fructiferi,

- arderea resturilor de plante din câmp (miriştea) sau din grădini de zarzavaturi. Utilizarea luminii emisă de lămpi cu acetilenă, becuri electrice etc. în capcane luminoase, pentru atragerea adulţilor unor lepidoptere sau coleoptere, urmată de distrugerea lor mecanică sau chimică.

20

Utilizarea de pulberi deshidratante (silicagel, magnezie calcinată) amestecate cu produse vegetale, în vederea distrugerii prin deshidratarea corpului a limacidelor şi unor insecte dăunătoare produselor depozitate.

Utilizarea ultrasunetelor se bazează pe înregistrarea sunetelor emise de unele insecte şi difuzarea lor amplificată în scop concentrării acestora în anumite locuri în vederea distrugerii lor.

Utilizarea

radiaţiilor

produselor depozitate.

ionizante

se

foloseşte

pentru

distrugerea

unor

dăunători

ai

3.4. Metode biologice Conform Organizaţiei Internaţionale de Luptă Biologică (OILB), controlul biologic reprezintă “utilizarea organismelor vii sau a produselor lor, pentru a preveni sau reduce pierderile sau daunele produse de organismele dăunătoare”. În funcţie de originea dăunătorilor împotriva cărora au fost orientate măsurile biologice de intervenţie pentru diminuarea pagubelor produse de aceştia, controlul biologic a avut două perioade:

- perioada „clasică”, în care atenţia era orientată împotriva dăunătorilor pătrunşi din alte zone (alohtoni);

- perioada „modernă”, în care se pune accentul pe controlul dăunătorilor din fauna locală (autohtoni). Contextul în care se desfăşura controlul biologic „clasic”:

- nu se utilizau pesticide în controlul populaţiilor dăunătorilor,

- intervenţia omului în culturi în scopul reducerii efectivelor dăunătorilor se făcea prin metode nepoluante (mecanice, fizice, agrofitotehnice);

- dăunătorii autohtoni nu creau mari probleme, fiind ţinuţi sub control de duşmanii lor naturali,

- produceau daune numai unele specii introduse din alte zone (dăunători alohtoni), care nu aveau duşmani naturali în noile zone de aclimatizare.

Față de metodele chimice, lupta biologică are următoarele avantaje: nu prezintă niciun pericol pentru om și animalele, protejează fauna folositoare, iar biopreparatele sunt compatibile cu unele insecticide și pot fi folosite concomitent sub formă de stropiri.

21

Metode biologice:

- Utilizarea insectelor parazitoide şi prădătoare (zoofagilor);

- Utilizarea insectelor fitofage în controlul populaţiilor unor plante spontane;

- Utilizarea patogenilor (virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare);

- Metoda hormonală;

- Metoda autocidă sau genetică;

- Selectarea şi utilizarea de soiuri şi hibrizi de plante cu rezistenţă la atacul dăunătorilor;

- Crearea şi introducerea în cultură a plantelor transgenice;

- Utilizarea insectelor în controlul dejecţiilor mamiferelor domestice;

- Protejarea în natură şi dirijarea dinamicii populaţiilor duşmanilor naturali.

Măsuri biologice. Se referă îndeosebi la musculița albă de seră (Trialeurodes vaporariorum), care datorită pagubelor mari pe care le produce a devenit unul din principalii dăunători ai culturilor foate. Împotriva acestei insecte, care a căpătat rezistență la multe insecticide, combaterea biologica prezintă o importanta deosebita. Pentru distrugerea larvelor se

utilizează cu succes parazitul Encarsia Formosa (Aphelinidae ~ Hymenoptera). Obisnuit prima lansare se face la două săptămâni după apariția adulților musculiței albe de seră, a doua lansare la semnalarea larvelor de vârsta a doua, iar celelalte se repeta, dacă este cazul, la 10-14 zile. Lansările se efectueazá în raport de 1:1O. Eficacitatea parazitului este bună în culturile de castraveți în perioada de primăvară-vară. Rezultate bune in combaterea larvelor musculiței albe de seră dau și preparatele fungice, care au la bază ciupercile Aschersonia aleyrodis și Verticillium lecanii.

3.5. Metode chimice

Metodele chimice în protecţia plantelor se bazează pe utilizarea unor substanţe naturale sau de sinteză, numite produse fitofarmaceutice sau pesticide. Metodele de control chimic reprezintă o componentă importantă în complexul măsurilor de control integrat al dăunătorilor datorită avantajelor mari pe care le prezintă:

- au acţiune imediată, rapidă, ducând pe moment la depresia populaţiilor organismelor dăunătoare şi la înlăturarea pierderilor de recoltă;

- distrugerea dăunătorului se poate face pe suprafeţe mari;

22

- eficacitatea tratamentelor chimice este foarte ridicată;

- unele produse fitofarmaceutice sunt compatibile (se pot amesteca între ele) şi se pot folosi în tratamente mixte pentru combaterea simultană a unor dăunători şi a unor paraziţi vegetali;

- sunt uşor de aplicat – există posibilitatea aplicării mecanizate a produselor fitofarmaceutice (cu aparatură terestră de mare capacitate, cu avioane şi helicoptere).

Metode chimice pentru combaterea nematozilor

Dezinfestarea cu soluţie de formalină în concentrație de 3% a pereţilor construcţiilor, uneltelor, etc. În combaterea pe cale chimică rezultate bune se obţin prin utilizarea produselor:

Tiofos (Metil-paration) în concentrație de 0,01 - 0,25 %.

Metode chimice pentru combaterea acarienilor

La semnalarea atacului de acarieni se aplica stropiri cu unul din urmatoarele produse:

Kelthane 20 CE, Mitac 20 CE, Sinoratox 25 CE - 0.2%. Dicofol 18 CE - 0.2%, Omite 30 PU - 0.1 %, Tedion V - 18 CE - 0.2%, Mitigan 18.5 CE - 0.2%, Pennstyl 600 F - 0.05%, Nissorun - 0,03 %, Rospin - 0,2%, Torque 50 WP - 0,06%, Demitan 200 SC -0,5-0,7 l/ha, Neoron 500 EC - 0,08% etc. Se pot folosi și insecticide - acaricide organofosforice ca: Zolone 35 CE - 0.2 %; Ekalux 24 CE - 0.1%, Sinoratox 35 CE-O.15 %, sau eu Talstar 10 EC - 0,2 l/ha etc. Tratamentele se execută mai ales pe partea inferioară a frunzelor, unde se localizeaza păianjenii, iar la atacuri

puternice se repetă după 6 -10 zi1e. La invazii mari se recomandă efectuarea de tratamente și în primăvară, înainte de desfacerea mugurilor, cu zeamă sulfocalcică, în concentrație de 20% sau polisulfura de bariu, în concentratie de 6%. După aparitia fenomenului de rezistentă a acarienilor la actiunea texica a pesticidelor de sinteza,mulți autori recomandă revenirea la utilizarea produselor pe bază de sulfura de calciu (zearnă sulfocalcică), care se preteaza la practicarea unui program de protecție integrata a plantațiilor.

Măsuri chimice pentru Musca miniera a plantelor de seră

La apariţia focarelor de insecte se recomandă efectuarea de stropiri cu diferite insecticide: Actellic 50 EC – 0,1%, Diazol 60 EC – 0,15%., Decis 2,5 EC – 0,05%, Fastac 10 CE RV – 0,02-0,04%, Karate 2,5 EC – 0,04%, Polytrin 200 EC – 0,015%, Mavric 2 F – 0,04 %, Talstar 10 EC – 0,05%, Sumicidin 20 EC – 0,05 % etc. Mospilan 20 SP – 0,025%, Confidor 200 SL – 0,075%, Confidor 70 WG – 0,02 %, Actara 25 WG – 0,02 % .

23

Combaterea chimica:

- septorioza: Topsin 500 SC (tiofanat metil 500 g/l) 0,14%, Dithane M 45

(Mancozeb 80, Winner M 80 - 0,2%, Merpan 80 WDG (captan 80%) 0,2%, Bravo500 SC (clorotalonil 500g/l) 0,2%;

- făinarea: Topas 100 EC (penconazol 100 g/l) 0,05%, Systhane Forte (miclobutanil 240 g/l) 0,02%, Bumper 250 EC (propiconazol 250 g/l) 0,02% , Kumulus DF (sulf 80%) 0,3%;

- rugina albă: Systhane Forte (miclobutanil 240 g/l) 0,02%, Bravo 500 SC (clorotalonil 500 g/l)

0,2%;

- pătarea brună: Dithane M 45 WP (Mancozeb 80, Winner M 80 - 0,2%);

- putregaiul cenușiu, putregaiul alb: Rovral 500 SC (iprodion 500 g/l) 0,1%, Teldor 500 SC

(fenhexamid 500 g/l) 0,08%, Switch 62,5 WG (fludioxonil 25% + ciprodinil 37,5%) 0,08-0,1%. Stadiul fenologic al culturii în momentul aplicarii tratamentelor: dezvoltarea aparatului vegetativ; apariția bobocului floral; dupa recoltarea florilor. Numărul de tratamente: 3-4, în funcție de presiunea de infecție. Combințtii de produse pentru combaterea simultana a agenților patogeni: Dithane M 45 0,2% + Rovral 500 SC 0,1% sau Teldor 500 SC 0,08% (pentru septorioza, pătarea brună, putregaiul cenușiu și putregaiul alb); Topsin 500 SC 0,14% + Systhane Forte 0,02% (pentru septorioza, făinare și rugina albă, putregaiul cenușiu, putregaiul alb); Aplicarea complexului de măsuri prezentat asigura: o stare fitosanitara optima a culturilor de crizanteme din spații protejate și câmp; reducerea gradului de atac a agenților patogeni menționați cu 65-70%; obținerea de material biologic de calitate și de flori tăiate corespunzătoare din punct de vedere calitativ.

24

CONCLUZII

Stăpână de necontestat a grădinilor în sezonul de toamnă, crizantema este o plantă perenă cultivată ca anuală.

Pentru crizanteme solul trebuie sa fie afânat, să aibă un drenaj bun și expunere la soare. Poate fi cultivată în ghivece și jardiniere. Pentru o creștere echilibrată se recomandă răsucirea periodică cu 90 de grade a ghiveciului. Se udă des pentru a menține pământul umed, dar excesul de umezeală duce la putrezirea plantei și îi mărește sensibilitatea față de boli.

Plantele afectate prezintă pete, necroze, decolororări la nivelul frunzelor. Plantele de interior au o rezistență scăzută comparativ cu cele cultivate în grădină, deoarece condițiile în care cresc nu sunt întotdeauna adaptate nevoilor lor. Astfel, temperatura ridicată din apartament precum și umiditatea permanentă a substratului devin condiții favorabile apariției și înmulțirii diverșilor paraziți ai plantelor.

Apariția dăunătorilor reflectă, adesea, condițiile nu tocmai bune de care beneficiază plantele. Modul și viteza cu care acționăm sunt vitale pentru desființarea lor și pentru însănătoșirea plantei. Dăunătorii crizantemei sunt: Musculița albă de seră ( Trialeurodes vaporariorum ), Păianjenul roșu comun ( Tetranychus urticae Koch ), Nematodul crizantemelor ( Aphelenchoides ritzemabosi ), Tripsul plantelor de seră ( Heliothrips haemorrhoidalis Bché ) , Musca minieră a plantelor de seră (Liriomyza trifolii Burg. ) .

25

BIBLIOGRAFIE

1.

Al. Lazăr, M. Hatman, I. Bobeș, 1980 - Protecția plantelor.Editura Didactică și pedagogică,

București

2.

Elena Șelaru, 2007 – Cultura florilor de grădină. Editura Ceres, București

3.

Finica Ivanov, 2013 –Suport de curs - Entomologie și combatere integrată

4.

Ion Oltean, Monica Porca, Iustin Ghizdavu, 2004 – Entomologie generală. Editura Digital Data, Cluj-Napoca

5.

Marcel Costache, Gabriela Sovărel - Măsuri de prevenire și combatere a principalilor agenți patogeni la cultura de crizanteme , ICDLF Vidra

6.

Oltean Ion, 2010 - Entomologie specială , Horticultura,Editura AcademicPres, Cluj- Napoca

7.

Oltean Ion, 2005, "Entomologie specială - Dăunătorii pădurilor", Editura AcademicPres, Cluj-Napoca, 268 pagini.

*** www.discoverlife.org

*** www.e-gradinarit.ro

*** www.gradinamea.ro

*** www.horticultura-bucuresti.ro

*** www.horticultorul.ro

*** www.scribd.com

*** www.wikipedia.com

26