Sunteți pe pagina 1din 167

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ IAŞI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

FLORICULTURĂ

Conf. dr. Lucia DRAGHIA

2005

1

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Floricultura este ştiinţă şi ramură a horticulturii care studiază însuşirile ornamentale, particularităţile biologice şi cerinţele faţă de factorii de mediu, metodele de înmulţire şi particularităţile producerii materialului săditor, tehnologiile de cultivare, modalităţile de utilizare şi valorificare a speciilor floricole. Din categoria plantelor decorative cu denumirea curentă de flori, fac parte, în majoritate, plante ierbacee cultivate în câmp sau în spaţii protejate. La acestea se mai adaugă unele plante lemnoase arbustive, originare din zonele calde ale globului şi care în condiţiile ţării noastre se cultivă permanent sau temporar în spaţii protejate (ficus, leandru, azalee) şi unele specii dendrologice ornamentale care se pretează la cultura forţată (trandafir, liliac etc.) Însuşirea acestei discipline necesită cunoaşterea temeinică a unor noţiuni de botanică, fiziologie vegetală, ecologie şi agrochimie, cunoştinţe ce contribuie la elucidarea problemelor legate de cultivarea plantelor în alte condiţii sau în alte zone geografice decât cele în care s-au format şi unde cresc în mod natural. De asemenea, sunt necesare cunoştinţe de protecţia plantelor, de management şi marketing. Frumuseţea şi gingăşia florilor l-a îndemnat pe om să le îndrăgească şi să le cultive din cele mai vechi timpuri. Datorită frumuseţii unanim recunoscute, florile sunt nelipsite din viaţa omului, însoţindu-l la tot pasul, la toate manifestările şi evenimentele din viaţă, fiind adevărate bunuri de larg consum.

2

CAPITOLUL 2

CLASIFICAREA SPECIILOR FLORICOLE

În practica floricolă, devine absolut necesară folosirea diferitelor criterii de clasificare pe baza cărora se poate face o grupare a plantelor floricole existente în cultură, diferite ca aspect, cerinţe ecologice, tehnologie de cultură şi efect decorativ.

a). După durata ciclului de viaţă:

- plante anuale;

- plante bienale;

- plante perene: hemicriptofite, geofite: rustice şi semirustice.

b). După locul de cultură:

- plante cultivate în câmp;

- plante cultivate în spaţii protejate: în solul serei; la ghivece.

c). După caracterele morfologice şi însuşirile decorative, pot fi plante care decorează prin:

- flori;

- frunze;

- flori şi frunze;

- fructe;

- port (târâtor, urcător, erect).

d). După modul de folosire şi încadrare în ansamblul decorativ:

- plante pentru flori tăiate;

- plante folosite în realizarea decorurilor din spaţiile verzi, în diferite moduri: ronduri; rabate; platbande; mozaicuri şi arabescuri; pete de culoare; grupuri; vase decorative; decor pe verticală; amenajări speciale (grădini alpine,amenajări de ape);

- plante folosite în decorări interioare;

- plante folosite în decorarea balcoanelor, teraselor, jardinierelor.

3

CAPITOLUL 3

CERINŢELE PLANTELOR FLORICOLE FAŢĂ DE FACTORII DE MEDIU

Principalii factori ecologici care influenţează viaţa plantelor sunt. lumina, temperatura, umiditatea, aerul şi substratul de cultură. Cerinţele plantelor faţă de aceşti factori depinde de fenofază, de vârsta plantelor, de anotimp, de lucrările agrotehnice aplicate etc., dar de o importanţă majoră este locul de origine al plantelor. Datorită faptului că multe din plantele floricole cultivate la noi în ţară provin din zone geografice cu climat diferit, este esenţial să cunoaştem ecologia lor, fie pentru a reuşi adaptarea plantelor la noile condiţii, fie pentru crearea unor ambianţe corespunzătoare cerinţelor acestor plante.

3.1.CERINŢELE FAŢĂ DE LUMINĂ

Lumina condiţionează şi influenţează direct procesul de fotosinteză şi indirect celelate procese vitale ale plantelor. Pentru cultura plantelor floricole lumina, ca factor ecologic, interesează sub aspectul compoziţiei spectrale a radiaţiilor, a intensităţii fluxului luminos, al duratei de iluminare şi duratei de strălucire a soarelui.

a) Compoziţia spectrală a radiaţiilor. Radiaţiile care induc fotosinteza sunt cunoscute sub

denumirea de radiaţii active şi au lungimi de undă cuprinse între 400 şi 700nm. Din această categorie fac parte radiaţiile roşii, orange, galbene, verzi, albastre, indigo şi violet (ROGVAIV). Radiaţiile cu lungimi de undă mai mari de 700 nm sunt radiaţiile infraroşii, iar cele cu lungimi de undă mai mici de 400 nm sunt radiaţiile ultraviolete.

b) Intensitatea fluxului luminos. Variază în funcţie latitudine, altitudine, expoziţia terenului,

tipul vegetaţiei, anotimp etc. Cerinţele ce apar ca urmare a procesului de adaptare la condiţiile în care s-au format, împart plantele floricole în următoarele grupe:

-heliofile (heliofite), plante iubitoare de lumină, care necesită o intensitate a fluxului luminos de 30000-50000 lucşi şi au capacitatea să folosească întreg fluxul luminos de care beneficiază (Papaver, Petunia, Eschscholtzia, Pelargonium, Portulaca, Zinnia, Gladiolus etc.). -sciofile (sciofite, umbrofite). Aceste plante cresc şi înfloresc la lumină mai puţin intensă. Pot valorifica 3-15%din fluxul luminos existent şi este suficient să aibă lumină cu intensitatea de 5000- 15000 lucşi. Nu suportă insolaţia, de aceea devine obligatorie umbrirea lor naturală sau artificială (Anthurium, Convallaria, Galanthus, Hosta, Saintpaulia, unele ferigi ). -mezoheliofile. Sunt plante cu adaptabilitate mare, capabile să-şi desfăşoare normal procesele vitale atât în condiţii de lumină cât şi de semiumbră. Valorifică 25-30% din fluxul luminos şi necesită aproximativ 25000-30000 lucşi (Freesia, Dianthus, Calendula etc.). Cerinţele plantelor faţă de intensitatea luminii sunt diferenţiate şi în funcţie de vârsta şi fenofaza plantelor (de exemplu, cerinţele sunt mai mari în faza de răsad, la apariţia bobocilor floriferi şi la înflorire, sau mai reduse în timpul repausului), de lucrările agrotehnice aplicate (lumină mai puţin intensă după repicat, transplantat, butăşit etc.). În condiţii de lumină cu intensitate optimă, plantele au creştere viguroasă, culoare verde caracteristică, înflorire bogată. Lumina insuficientă determină, în special la plantele heliofile, stări de stres exprimate prin alungirea exagerată a tulpinilor, dezvoltarea insuficientă a ţesutului mecanic şi a frunzelor, conţinutul redus în clorofilă, stagnarea înfloririi sau prezenţa florilor mici şi decolorate. Şi lumina foarte intensă poate constitui un factor nefavorabil pentru plante, mai ales pentru cele umbrofile, manifestat prin îngălbenirea şi căderea frunzelor, avortarea bobocilor floriferi.

4

Modalităţi de reglare a intensităţii luminii

a) sporirea intensităţii luminii:

-în spaţii protejate: orientarea serelor pe direcţia est-vest; confecţionarea scheletului de

susţinere cu profile reduse; menţinerea curată a sticlei; folosirea instalaţiilor de iluminat artificial; -în câmp: amplasarea culturilor pe terenuri însorite, cu expoziţie sudică, reducerea densităţilor de cultură; distrugerea buruienilor.

b) reducerea intensităţii luminii:

-în spaţii protejate: umbrirea serelor pe timpul verii (cretizare, folosirea jaluzelelor din diferite materiale şi a peliculei de apă colorată, acoperirea serelor cu sticlă fotoselectivă). -în câmp: amplasarea culturilor pe terenuri cu expoziţie mai puţin însorită sau sub vegetaţie mai înaltă care să asigure umbrirea; instalarea de umbrare deasupra culturilor.

c) Durata de iluminare

Reacţia plantelor la durata zilei şi a nopţii sau la ciclul periodic cotidian de lumină şi întuneric

poartă denumirea de fotoperiodism. În funcţie de răspunsul la fotoperioadă, plantele floricole se împart în următoarele grupe:

-de zi scurtă (Chrysanthemum, Poinsetia, Viola, Kalanchoe, Freesia). Sunt plante care necesită

pentru inducţia florală fotoperioade scurte (6-12 ore/zi). Ele trebuie să treacă printr-o perioadă de zi lungă pentru a creşte vegetativ. În condiţiile României, aceste plante cresc vegetativ în timpul verii, şi înfloresc toamna sau iarna. Majoritatea provin din zone tropicale şi subtropicale, unde durata zilei este egală sau mai scurtă decât cea a nopţii. -de zi lungă (Cineraria, Hortensia, Petunia, Zinnia, Callistephus). Inducţia florală la acestea se desfăşoară în condiţii de zi lungă (cel puţin 13-14 ore/zi). Sunt plante originare din zonele temperate (unde zilele pot ajunge la 16-18 ore lumină) şi numai câteva din alte zone climatice. -neutre sau indiferente (Cyclamen, Dianthus, Pelargonium, Rosa), la care înflorirea este mai puţin condiţionată de fotoperioadă. Unele dintre ele (garoafele) au devenit indiferente prin adaptare, la origine fiind plante de zi lungă (astfel se explică înflorirea lor mai bună în timpul verii). Legătura dintre fotoreacţie şi înflorire este foarte importantă pentru practica floricolă, în stabilirea tehnologiilor de cultură şi dirijarea înfloririi. Se are în vedere faptul că plantele de zi lungă, cultivate în anotimpuri sau în zone cu zi scurtă, au înflorire slabă, întărziată sau nu înfloresc, în timp ce plantele de zi scurtă au înflorire întârziată în condiţii de zi lungă. Schimbarea fotoperioadei poate fi însă valorificată pentru culturile forţate şi culturile în flux continuu. De exemplu, crizantemele, care reacţionează pozitiv la fotoperioadă, se pot cultiva în spaţii protejate tot timpul anului, prin dirijarea fotoperioadei după fenofaza în care se află (suplimentarea artificială a luminii sau acoperirea plantelor cu materiale opace). Astfel, utilizarea factorului lumină, conform cerinţelor plantelor, se poate realiza fie prin dirijarea culturii în perioadele din an convenabile, fie prin aplicarea diferitelor procedee care să mărească sau să micşoreze intensitatea sau durata luminii.

d) Durata de strălucire a soarelui

Cantitatea de radiaţie luminoasă ajunsă la nivelul solului se exprimă prin durata de strălucire a soarelui. Prin poziţia sa geografică, teritoriul României poate oferi condiţii naturale de lumină satisfăcătoare pentru multe plante ornamentale. În cursul unui an, durata medie de strălucire a soarelui variază între 26,5% în lunile decembrie-ianuarie şi 72,7% în luna august.

3.2. CERINŢELE FAŢĂ DE APĂ

Pe lângă faptul că apa dizolvă substanţele minerale din pământ şi face posibilă nutriţia plantelor, prin procesul transpiraţiei se reglează temperatura plantelor şi se face posibilă absorbţia. Ca factor ecologic, apa se caracterizează prin distribuţie inegală în timp şi spaţiu, ceea ce determină adaptări ale plantelor la diversitatea condiţiilor create şi condiţionează repartiţia lor geografică. Ţinând seama de regimul de umiditate caracteristic locurilor de origine, plantele decorative se împart în următoarele grupe:

-hidrofile (acvatice), care se cultivă în bazine şi acvarii (nuferii); -higrofite, plante terestre care preferă o umiditate edafică şi atmosferică ridicată (Calla,Myosotis

5

palustris); -mezohigrofite, plante terestre cultivate în locuri cu umiditate moderată. Alcătuiesc predominant vegetaţia zonei temperate şi sunt reprezentate de majoritatea plantelor floricole cultivate în câmp; -xerofite, cultivate în locuri cu umiditate redusă şi adaptate deficitului de umiditate (cactuşii de deşert, alte suculente – Aloe, Agave, Crassula etc.). Cerinţele faţă de apă sunt diferenţiate şi în funcţie de alţi factori: fenofază (germinaţia seminţelor, creşterea răsadului, înrădăcinarea butaşilor, creşterea şi alungirea pedunculilor floriferi necesită mai multă umiditate decât faza de deschidere a florilor, de maturare a seminţelor sau de repaus); vârsta plantelor (nevoia mai mare de apă la plantele tinere); starea fitosanitară (plantele bolnave se udă mai puţin); nivelul celorlalţi factori ecologici (lumină, temperatură) etc.

Administrarea apei

a) cantitatea de apă şi frecvenţa udărilor depind de necesităţile speciei funcţie de locul de

origine, mărimea şi vigoarea plantelor, condiţiile de lumină şi căldură, anotimp, însuşirile substratului, gradul de dezvoltare al rădăcinilor şi a aparatului foliar etc.Nu există reguli stricte aşa încât, aprecierea

cantităţii de apă şi frecvenţa udărilor ţine şi de experienţa cultivatorului. Orientativ, la culturile din câmp, în timpul vegetaţiei, plantele mezohigrofite se udă la intervale de 2-3 zile, cele xerofite la 5-6

zile, iar cele higrofite zilnic sau chiar de 2-3-ori/zi, cu aprox.10-30-l apă/m 2 la fiecare udare. În cazul plantelor cultivate la ghivece, udările se fac mai des primăvara şi pe timpul verii (astfel ca pământul să nu se usuce niciodată complet), în timp ce iarna, apa se aplică rar şi numai atât cât să nu se usuce prea tare pământul.

b) calitatea apei de udare (conţinutul în săruri şi temperatura). Cea mai bună apă pentru udat

este apa de ploaie, deoarece nu conţine săruri minerale şi este aerisită. Apa provenită din puţuri şi din izvoare are un conţinut mai mare de săruri, iar apa potabilă de conductă conţine adesea mult clor şi alte substanţe dezinfectante care sunt dăunătoare plantelor. Nu se utilizează la udare apa murdară sau infectată. De asemenea, nu se recomandă folosirea apei cu conţinut mare de calciu (apa dură), mai ales la plantele acidofile. Se poate recurge însă la dedurizarea apei prin scufundarea în bazinele cu apă a sacilor cu turbă roşie sau prin administrarea de substanţe chimice (sulfat de fier, sulfat de aluminiu, acid ortofosforic). Temperatura apei este foarte importantă la udarea plantelor. Ea trebuie să fie aceeaşi cu

temperatura mediului în care se află plantele. Udatul cu apă rece provoacă putrezirea rădăcinilor, căderea bobocilor floriferi, îngălbenirea şi căderea frunzelor. Şi apa prea caldă este dăunătoare, în special pentru plantele aflate în repaus sau atunci când temperatura mediului este scăzută.

c) momentul udării. De preferinţă, plantele de seră se udă dimineaţa, iar plantele de câmp

dimineaţa şi seara. Dacă din diverse motive, se impune udatul şi în timpul zilei, se va evita stropirea plantelor.

d) modul de administrare a apei se adaptează cerinţelor speciei, fazei de vegetaţie a plantelor

şi modului de cultivare. În practica floricolă, pe lângă metodele tradiţionale de administrare a apei (cu stropitoarea, cu furtunul, prin infiltraţie sau prin brazde), se recurge şi la alte metode, care necesită existenţa instalaţiilor speciale:

Instalaţii de irigare:

-irigarea prin aspersiune fină se realizează cu jicloare care funcţionează la presiune mică. Rampele cu jicloare se amplasează deasupra culturilor, la înălţimea dorită. Metoda se foloseşte pentru udarea plantelor din spaţii protejate. -irigarea prin picurare presupune prezenţa unor instalaţii speciale cu programare, care dozează intermitent şi distribuie apa şi îngrăşămintele la fiecare plantă, printr-un sistem de furtune. -irigarea cu aspersoare de mare putere se pretează pentru udarea culturilor floricole din câmp. Aspersoarele rotative, montate pe rampe de udare mobile, au o rază de acţiune de aproximativ 20 m. Instalaţii de umidificare a atmosferei (destinate numai culturilor din sere):

-sistemul de ceaţă artificială (Myst-System) necesită echipamente costisitoare, complet automatizate, care produc o dispersare intermitentă de particule foarte fine de apă. Declanşarea sistemului este comandată de senzori, în funcţie de evaporarea peliculei de apă care acoperă frunzele. -umidificatoarele de atmosferă (Cooling-System) se deosebesc de sistemul de ceaţă artficială prin aceea că apa este pulverizată mecanic (antrenată de un ventilator şi dispersată în atmosferă). De obicei, culturile din câmp se udă cu furtunul, cu stropitoarea, prin brazde sau cu aspersoare

6

de mare putere. Culturile din solul serei şi din bacuri înălţate se udă cu furtunul, cu sau fără sită (garoafe, freesia, cala, alstromeria), prin infiltraţie (gerbera), prin picurare (trandafiri, crizanteme, gerbera), prin aspersie fină (garoafele până la apariţia mugurilor floriferi, cala până la înflorire), prin picurare şi aspersie fină (anturium, spatifilum), prin intermediul sistemelor de umidificare a atmosferei. Plantele la ghivece se udă fie de sus (prin turnarea apei în ghiveci), fie de jos (cu apa din vasul pe care este aşezat ghiveciul). Cele mai multe specii se udă de sus, deoarece apa pătrunde repede iar substanţele nutritive sunt mai bine repartizate. Udarea de jos (prin infiltraţie) este mult mai lentă, fiind preferată de plantele cu frunze pubescente sau în rozete (violetele africane, gloxiniile) şi de unii cactuşi; în timp însă, metoda provoacă depunerea sedimentelor de săruri minerale la suprafaţa substratului. Indiferent de metoda folosită, este important ca apa să nu rămână permanent în vasul de la baza ghiveciului, decât, eventual, la unele plante higrofile. Dacă plantele impun o umiditate permanentă la nivelul substratului sau în atmosferă, se recurge la o serie de metode specifice: aşezarea ghivecelor în vase umplute cu materiale menţinute permanent umede (turbă, pietriş); folosirea ghivecelor “mască”, fără orificii şi cu diametrul mai mare decât al ghiveciului cu planta, în spaţiul dintre cele două vase păstrându-se permanent apă (de ex. la Cyperus); îmbrăcarea tutorilor cu turbă sau cu muşchi umed (de ex.la:Hedera, Ficus pumila, Syngonium). Pentru economisirea apei se aplică mulcirea culturilor (cu frunze, paie muşchi, mraniţă, folie de polietilenă etc.), umbrirea serelor şi răsadniţelor, umezirea aerului prin stropiri şi pulverizări, afânarea solului sau substratului, combaterea buruienilor etc.

3.3. CERINŢELE FAŢĂ DE AER

În viaţa plantelor, aerul intervine prin compoziţia sa şi prin efectul mişcării. a) Compoziţia aerului atmosferic sau din sol, interesează sub aspectul conţinutului în oxigen şi dioxid de carbon. Oxigenul, ca sursă de energie în desfăşurarea proceselor vitale ale plantelor, trebuie să fie prezent atât în aer cât şi în sol. La un conţinut de 21% oxigen în aerul atmosferic, se consideră că respiraţia plantelor se desfăşoară normal. De asemenea, oxigenul din sol este necesar nu numai în respiraţia rădăcinilor, ci şi a microorganismelor. În funcţie de compoziţia şi structura solului, cantitatea de aer din sol poate varia între 10 şi 40 %. Plantele au nevoie de aprox.33%aer din volumul total al solului. De aceea, în condiţiile unei proaste aerisiri a solului, dezvoltarea rădăcinilor stagnează, hrănirea este defectuoasă, plantele îşi încetinesc creşterea, iar după un timp chiar pier. Solurile şi substraturile de cultură destinate culturilor floricole trebuie să aibă un grad mare de afânare şi permeabilitate, tocmai pentru a crea spaţii mari pentru aer. Mărirea cantităţii de oxigen din sol se realizează prin lucrări de afânare a solului, distrugerea crustei, curăţirea de muşchi a vaselor de cultură etc. Dioxidul de carbon este indispensabil în procesul de fotosinteză. În aer, o cantitate de 0,03%CO 2 este suficientă pentru procesul normal de asimilare. Intensitatea fotosintezei este dependentă de concentraţia în CO 2 atmosferic: scade sau chiar se opreşte dacă se atinge pragul critic de 0,01%, aşa cum poate creşte de 2-3 ori dacă sporeşte conţinutul în CO 2 până la 0,15%. Efectul favorabil al îmbogăţirii atmosferei în CO 2 , este folosit în practică pentru culturile din spaţii protejate. Alimentarea artificială a plantelor cu CO 2 (fertilizarea carbonică) se reflectă în creşterea randamentului, precocitatea înfloririi, îmbunătăţirea calităţii florilor (dimensiuni mai mari ale florilor sau inflorescenţelor, tije viguroase, intensificarea coloritului florilor etc.). Suplimentarea cu CO 2 se face însă numai în corelaţie şi cu ceilalţi factori: lumină, temperatură, umiditate, mărimea plantelor. Surse de CO 2 : arderea unor hidrocarburi (metan, butan, propan) şi combustibili lichizi (petrol), degajarea de CO 2 din butelii speciale, combustia alcoolului pur, fermentarea diferitelor materiale. Compoziţia aerului interesează şi sub aspectul gradului de poluare, respectiv a prezenţei altor gaze (fluor, clor, hidrogen sulfurat, gaze de eşapament) sau a unor impurităţi solide (praf, fum) care afectează creşterea şi dezvoltarea plantelor, în funcţie de rezistanţa manifestată de fiecare specie. Dintre gazele cu efect pozitiv asupra unor plante floricole fac parte acetilena şi eterul (care stimulează înflorirea la bromelii, respectiv la mărgăritar). b) Mişcarea aerului contribuie la transportul polenului şi seminţelor, la omogenizarea componentelor din atmosferă şi transportul căldurii prin convecţie, dar poate avea şi efecte negative

7

(îndoirea sau ruperea tulpinilor plantelor, distrugerea adăposturilor) atunci când intensitatea curenţilor de aer este mare. Lipsa curenţilor de aer din spaţiile destinate culturii florilor duce la blocarea fotosintezei odată cu consumarea CO 2 din stratul de aer apropiat frunzelor, de aceea devine obligatorie aerisirea acestor spaţii şi împrospătarea aerului prin deschiderea ferestrelor sau folosirea ventilatoarelor în sere, ridicarea ramelor de la răsadniţe, deschiderlie frontale şi laterale de la solarii. Protejarea plantelor de intensităţile mari de vânt se realizează prin amplasarea culturilor şi a construcţiilor pe terenuri adăpostite, folosirea adăposturilor naturale sau artificiale, orientarea rândurilor de plante pe direcţia vântului dominant.

3.4. CERINŢELE FAŢĂ DE TEMPERATURĂ

Principalele procese biochimice şi fiziologice din plante se desfăşoară în anumite condiţii de temperatură. Fiecare specie floricolă manifestă cerinţe proprii faţă de temperatură. Nivelul termic la care plantele cresc şi se dezvoltă normal reprezintă temperatura optimă. Nevoia de căldură a plantelor depinde de zona lor de origine, de faza de creştere şi dezvoltare în care se află, de succesiunea zilelor şi nopţilor sau a anotimpurilor, precum şi de nivelul celorlalţi factori ecologici. Condiţiile locului de origine imprimă plantelor anumite exigenţe termice, în funcţie de care pot

fi:

-termofile sau megaterme (unele specii de orhidee, ferigi şi palmieri, originare din zonele calde) necesită pentru optim de dezvoltare temperaturi mai mari de 20-24 0 C şi suportă greu variaţiile de temperatură; -mezoterme (unele orhidee, Anthurium, plante decorative prin frunze policrome) se adaptează la temperaturi de 15-25 0 C; -microterme, plante cu mare adaptabilitate la condiţiile de temperatură (0-18 0 C), provenite din zonele temperate. Se cultivă în câmp, dar se pretează şi la culturi forţate în sere. -hekistoterme, care se pot dezvolta şi la temperaturi sub 0 0 C. Provin din zonele polare şi alpine. Un alt factor care determină cerinţele plantelor floricole faţă de regimul termic este faza de creştere sau dezvoltare. Astfel, temperatura optimă pentru germinaţia seminţelor şi înrădăcinarea butaşilor se consideră a fi cu 3-5 0 C mai mare decât temperatura optimă de creştere şi dezvoltare a speciei, în timp ce, în faza de răsad şi după înrădăcinarea butaşilor, temperatura trebuie să fie cu 2-4 0 C mai coborâtă. De asemenea, în timpul creşterii plantelor, în sere se ridică temperatura pentru grăbirea înfloririi, urmând ca în timpul înfloritului să se scadă din nou, pentru a menţine plantele înflorite timp cât mai îndelungat. Plantele floricole aflate în vegetaţie necesită un regim de temperatură influenţat şi de succesiunea zilelor şi nopţilor sau a anotimpurilor. În general, noaptea şi pe timpul iernii, când funcţiile vitale ale plantelor sunt încetinite, temperatura se menţine la un nivel mai redus. Cunoscând cerinţele plantelor faţă de temperatură se pot lua măsuri adecvate pentru amplasarea corespunzătoare a culturilor, protejarea lor de temperaturile prea scăzute sau prea ridicate.

3.5. CERINŢELE FAŢĂ DE SUBSTRATUL DE CULTURĂ

Substratul de cultură reprezintă mediul în care se găsesc rădăcinile plantelor şi din care acestea extrag apa şi elementele nutritive.

La plantele cultivate în câmp, substratul de cultură este reprezentat de diferite tipuri de sol, în timp ce, la plantele cultivate în recipiente sau în spaţii protejate, substratul de cultură este constituit din componente de natură organică, minerală sau sintetică, singure sau în amestec, alese şi pregătite în aşa fel încât să răspundă cât mai bine cerinţelor plantelor. Pentru unele plante (de exemplu cele acvatice) sau la anumite tipuri de culturi (culturile hidroponice), substratul de cultură poate fi şi un mediu lichid (apă sau soluţii nutritive). Solurile de pe teritoriul României corespund exigenţelor majorităţii speciilor floricole originare din zonele temperate, cultura acestora făcându-se afară (în câmp sau în spaţii verzi), dar pe diferite tipuri de sol, în funcţie de particularităţile sistemului lor radicular:

-pentru soluri grele:nalba de grădină, crizantemele, irişii;

8

-pentru soluri mijlocii:ochiul boului, salvia; -pentru soluri uşoare:gladiolele, tuberozele.

Plantele floricole cultivate în spaţii protejate, în funcţie de origine şi de fenofază, au cerinţe diferite faţă de substrat. Pentru satisfacerea acestor cerinţe se impune folosirea unor substraturi care să asigure plantelor toate substanţele necesare unei nutriţii echilibrate, să aibă o structură şi un anumit grad de aciditate (pH), să permită pătrunderea şi circulaţia apei şi aerului. La pregătirea substraturilor de cultură se folosesc diferite componente (pământuri) care se deosebesc între ele prin însuşirile fizico-chimice. Substraturile de cultură pot fi formate din unul sau mai multe componente, clasificate după două criterii principale:

a) după provenienţă:

-pământuri horticole (preparate): mraniţă, pământ de ţelină, pământ de frunze etc.; -substraturi organice naturale (pământuri naturale): turbă, pământ de grădină, pământ de

frunze etc.; -substraturi organice de sinteză: styromull, polyuretani etc.; -substraturi minerale naturale: nisip, pietriş; -substraturi minerale tratate: perlit, vermiculit, vată minerală etc.;

b) după modul de utilizare în amestecuri:

-de bază: mraniţă; pământ de ţelină; pământ de răsadniţă; pământ de grădină; -speciale: turbă; pământ de frunze; pământ de pădure; pământ de ericacee; pământ de ferigi; pământ de lemn putred; pământ de scorbură; compost; rumeguş şi talaş;

-ajutătoare: nisip; pietriş; cărbune vegetal; cărămidă pisată; moloz; cioburi de ghivece şi ţiglă; muşchi; roci (perlit, vermiculit, vată minerală; argilă expandată); materiale sintetice (Styromull; Polyuretani; Hygromull; Biolaston; Terracottem). În tabelul 3.1. sunt prezentate tipurile de substraturi şi materiale ajutătoare cu principalele lor caracteristici, grupate după modul de obţinere (provenienţă).

Pregătirea amestecurilor de pământ Componentele prezentate în tabelul 3.1. se folosesc, de regulă, în amestecuri şi mai puţin singure, deoarece nu răspund în totalitate cerinţelor plantelor. Un substrat bun pentru cultura plantelor floricole se obţine din amestecul a două sau mai multe componente. La pregătirea amestecurilor de pământ se au în vedere însuşirile care trebuie să caracterizeze un substrat de cultură: grad de afânare mare şi permeabilitate corespunzătoare; structură stabilă, nealterabilă circa 1-2 ani; capacitate mare de reţinere a apei şi a aerului; pH-ul, în funcţie de specia floricolă cultivată; conţinut corespunzător în elemente nutritive. Etapele pregătirii amestecurilor de pământ:

1.-stabilirea componentelor şi a proporţiilor de participare a acestora, în funcţie de cerinţele speciei cultivate; 2.-pregătirea componentelor (îndepărtarea corpurilor străine şi a fragmentelor grosiere prin cernere pe site cu ochiuri de 1,5-2,5 cm diametru). Componentele se folosesc imediat sau se păstrează în locuri adăpostite, pentru o utilizare ulterioară. 3.-prepararea propriu-zisă, respectiv amestecarea omogenă a componentelor. Odată cu omogenizarea se pot adăuga, după caz, şi îngrăşăminte chimice sau organice. Ca şi plantele de grădină, cele cultivate în seră şi apartament cer amestecuri uşoare (ferigile, azaleele, violetele de cameră, begoniile etc.), mijlocii (camelii, hortensii, hibiscus) sau grele (muşcate, leandru, asparagus, sanseviera), în funcţie de particularităţile sistemului lor radicular. De exemplu, un amestec greu poate fi format din ţelină, mraniţă, pământ de frunze şi nisip în raport de 3:2:2:1;un amestec mijlociu din pământ de răsadniţă, pământ de ericacee, pământ de frunze şi nisip în raport de 2:1:1:1; unul uşor din turbă, pământ de frunze şi nisip în raport de 3:1:1. În ultima vreme, se folosesc tot mai mult în floricultură „substraturile standard” (substraturi universale, substraturi unitare), mai puţin costisitoare, uşor de realizat şi cu posibilitatea întrebuinţării la un număr mare de specii. Ele au rolul principal de a asigura plantelor un suport uşor, cu capacitate bună de tamponare şi de absorbţie a apei şi cu stabilitate chimică mult mai mare. Se utilizează pe scară largă în Anglia, Elveţia, Germania, Olanda, Franţa, S.U.A., reţetele fiind variate. De exemplu, în Anglia se folosesc amestecuri constituite din ţelină de gazon, turbă, nisip grosier, la care se adaugă răzătură de coarne, sulfat de potasiu, superfosfat, pulbere de cretă (sau sulf). În Elveţia, amestecurile standard sunt alcătuite din turbă neagră, turbă fibroasă şi nisip sau din turbă fibroasă şi perlit. La

9

acestea se adaugă pentru fertilizare făină de oase, răzătură de coarne şi îngrăşăminte chimice. În Franţa, reţetele de amestec includ mase plastice şi pământuri naturale, sau Polibutan-sulfon şi turbă (sau scoarţă de pin), sau Fenoplast şi turbă (sau scoarţă de pin). Pământurile universale pot fi preparate pentru plante tinere (cu doza de îngrăşăminte redusă la jumătate) sau pentru plante mature (cu doza de îngrăşăminte întreagă, la care se adaugă cantităţi suplimentare, prin fertilizări faziale). Tehnica de cultivare a florilor se poate baza şi pe folosirea aproape integrală a turbei ca substrat, cu condiţia adăugării îngrăşămintelor în mod corespunzător. Dintre însuşirile chimice ale substraturilor de cultură, interesează îndeosebi reacţia şi conţinutul în substanţe nutritive.

Reacţia substratului Reacţia solului (substratului) reprezintă însuşirea acestuia de a se comporta ca un acid sau ca o bază, respectiv ca un donor sau acceptor de ioni de hidrogen şi se măsoară printr-un indice numit pH, care exprimă conţinutul în ioni liberi de hidrogen într-o soluţie de sol. Valorile de pH admise de plantele floricole sunt cuprinse între 3,5 şi 8,5. Majoritatea se dezvoltă normal pe substraturi neutre (pH=6,9-7,2) sau uşor acide (pH=5,9-6-8). Altele, dimpotrivă, preferă o aciditate sau o alcalinitate mai accentuată. După preferinţele faţă de reacţia substratului, plantele pot fi:

-acidofile, care îşi găsesc condiţii optime de vegetaţie la un pH<5-5,5 (azalea, bromelii, camelia); -calcifile, care tolerează substraturi cu pH>7,5 (Gipsophylla, Digitalis, Alternanthera). Surse de aciditate din sol:apa din sol; apa încărcată cu CO 2 ; îngrăşămintele chimice (sulfat de amoniu, clorura de amoniu, azotatul de amoniu); ploile acide; formele reduse de Fe, Mn, S; humusul din sol etc. Când substratul se acidifică, la suprafaţa lui se formează un muşchi verde, iar pe suprafaţa vasului apar pete verzi-cenuşii. Surse de alcalinitate şi salinitate din sol: îngrăşămintele chimice (azotatul de calciu, amendamentele calcaroase, sulfatul de potasiu, sulfatul de magneziu); apa freatică încărcată cu săruri solubile; apa de udare bogată în calciu. Când substratul se modifică spre alcalin, la suprafaţă şi pe marginea vasului apar pete albicioase. Corectarea pH-ului în sensul pretenţiilor plantei se realizează prin alegerea corectă a îngrăşămintelor, a componentelor substratului de cultură sau prin utilizarea unor substanţe chimice:

-pentru scăderea pH-ului cu o unitate: administrarea de floare de sulf 45-60 g/m 2 (sau 350 g/m 3 ); udarea cu sulfat de aluminiu 5-6 g/l apă. Menţinerea unui pH acid se mai poate face prin adăugarea de turbă acidă în amestecurile de pământ, fertilizarea cu îngrăşăminte acide. -pentru ridicarea valorii pH: administrarea de var nestins (1,5-2 t/ha pe soluri nisipoase şi 3-4 t/ha pe solurile grele); adaosul de praf de cretă în amestecurile de pământ (1-3 kg/m 3 sau 150-200 g/m 2 ).

Îngrăşămintele şi fertilizarea Îngrăşămintele în floricultură constituie o problemă foarte importantă, dacă se au în vedere o serie de particularităţi ale tehnologiilor de cultivare la plantele floricole. Necesarul de îngrăşăminte se apreciază în funcţie de specie, vârsta plantelor şi faza de vegetaţie, ritmul de creştere, organele decorative, anotimp, calităţile fizico-chimice ale substratului, specia cultivată anterior etc. Plantele utilizează în proporţii diferite elementele minerale din sol. În cantităţi mari sunt absorbite azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul, sulful, cunoscute şi sub denumirea de macroelemente, iar în cantităţi mai mici fierul, zincul, manganul, borul, cuprul, molibdenul (microelemente). Insuficienţa sau excesul unui element în mediul nutritiv, precum şi raportul necorespunzător între două sau mai multe elemente afectează dezvoltarea şi chiar viaţa plantei. Simptomele se manifestă prin modificări în creştere, apariţia unor pete caracteristice şi necroze pe frunze, căderea bobocilor floriferi şi a florilor, deformarea şi decolorarea florilor sau inflorescenţelor, putrezirea rădăcinilor etc. La fertilizarea plantelor floricole se are în vedere:alegerea îngrăşămintelor, stabilirea dozelor şi a raportului dintre elemente, forma de aplicare a îngrăşămintelor. De asemenea, se impune respectarea câtorva reguli: se fertlizează numai plantele sănătoase; nu se fertilizează plantele aflate în

10

repaus, ţinute în condiţii de temperaturi scăzute, imediat după repicat, plantat sau transplantat şi după înflorire; îngrăşămintele radiculare se aplică numai pe sol umed. Tipuri de îngrăşăminte folosite în floricultură:

-organice

- naturale: gunoi de grajd, mraniţă, urină şi must de gunoi de grajd, gunoi de păsări şi must de gunoi de păsări, composturi, turbă, îngrăşăminte verzi;

- industriale (din reziduuri): făină de sânge, făină de oase, făină de carne, făină de peşte, făină de coarne şi copite ; -minerale - clasificate după:

- numărul de elemente nutritive esenţiale pe care le conţin: simple şi complexe;

- modul de condiţionare: solide (cristale, pulberi, granule, tablete, batoane), lichide şi sub formă de suspensii;

- modul de acţiune: radiculare, extraradiculare.

Fertilizarea plantelor floricole cultivate în câmp Înaintea fiecărui ciclu de producţie (de obicei toamna) se face fertilizarea de bază cu 20-80 t/ha gunoi de grajd sau 20-30 t/ha mraniţă. Dacă sunt asociate cu cele minerale, dozele se reduc cu 20- 40%. La plantele anuale se pot aplica 40-60 kg/ha P 2 O 5 şi 100-120 kg/ha K 2 O, iar la cele perene 60-80 kg/ha P 2 O 5 şi 120-150 kg/ha K 2 O. Îngrăşămintele cu azot se administrează 1/4 toamna, 1/2 primăvara şi restul în timpul vegetaţiei (în total 80-150 kg/ha). Fertilizarea fazială se face de mai multe ori într-o perioadă de vegetaţie, în funcţie de specie şi fenofază. Se recomandă fertilizarea la intervale de timp mai reduse şi cu cantităţi mai mici de îngrăşăminte. Îngrăşămintele solide se administrează prin împrăştiere pe suprafaţa solului sau în rigole deschise de-a lungul rândurilor de plante. Doze orientative (pentru 1m 2 ): 10-20 g azotat de amoniu, 10-15 g superfosfat,5-6 g sare potasică. La acestea se pot adăuga şi îngrăşăminte oranice (mraniţă, compost), 2-3-kg/m 2 . Soluţiile nutritive folosite la fertilizări faziale se dau în concentraţii de cca.0,2-0,3% (2 l soluţie/m liniar), iar dacă se aplică odată cu apa de irigare, 0,05-0,1%. Pentru fertilizările extraradiculare, concentraţiile optime sunt de 0,25%cu macroelemente şi 0,05%cu microelemente, iar cantităţile orientative de 300-1500 l/ha. Fertilizarea plantelor floricole cultivate în solul serei Culturile din solul serei sunt culturi intensive, care necesită cantităţi mai mari de îngrăşăminte, atât la înfiinţare cât şi pe parcursul vegetaţiei. Fertilizarea de bază se face la pregătirea solului, cu îngrăşăminte organice şi minerale. Orientativ, cantităţile de îngrăşăminte la 1 ha de seră pot fi: 80-100 tone mraniţă,100-150 tone gunoi semi-descompus, 100-200 tone turbă, 400-600 kg superfosfat, 250-300 kg sulfat de potasiu, 300-400 kg azotat de amoniu, 100-150 kg sulfat de magneziu. Dacă se face numai fertilizare minerală, se calculează aproximativ 5 kg îngrăşăminte complete (NPK)/m 3 pentru plantele rezistente la concentraţiile mai mari de săruri (crizanteme, garoafe) sau 2-3 kg/m 3 pentru plantele cu rezistenţă medie sau mică (fresia, gerbera, anturium). În timpul vegetaţiei, se aplică îngrăşăminte în stare solidă sau sub formă de soluţii. Îngrăşămintele solide se administrează în doze de 40-80-g NPK/m 2 , sau 5-10kg/m 2 îngrăşământ organic (mraniţă, gunoi semidescompus). Mult mai eficiente sunt fertilizările cu soluţii nutritive (0,2- 0,3% la plantele cu rezistenţă medie la conţinutul în săruri şi 0,3-0,5% la plantele mai rezistente). Rezultate deosebite se obţin la unele specii (cala, alstroemeria, anturium) dacă periodic se administrează must de bălegar sau de gunoi de păsări, în diluţii corespunzătoare (1:3 - 1:15) Fertilizarea plantelor floricole de apartament Deoarece plantele de apartament dispun de un volum limitat de substrat, este necesar ca la plantare şi transplantare să se folosească amestecuri suficient de bogate în elemente nutritive, iar pe parcursul creşterii şi înfloririi să se aplice periodic fertilizări suplimentare (mai ales în perioada martie- septembrie). La plantele de apartament, fertilizarea se face chenzinal sau lunar, cu soluţii de îngrăşăminte a căror concentraţie, suportată de majoritatea plantelor, este de 0,1-0,2% (1-2 grame îngrăşăminte la 1 litru apă). Dacă soluţiile se aplică extraradicular, se folsesc concentraţii foarte mici, după care se face spălarea frunzelor cu apă curată. Alte modalităţi de fertilizare minerală: încorporarea granulelor cu îngrăşăminte îmbrăcate în peliculă organică sau de plastic (de tipul Osmocote, Basacote, Hormonutral), care eliberează lent (3-9

11

luni) elementele minerale; introducerea batoanelor fertilizante în pământul de la marginea ghiveciului; folosirea soluţiilor concentrate, existente în comerţ sub formă de flacoane; fertilizarea după sistemul “flux-reflux” (ghivecele sunt ţinute într-o vană în care se vehiculează soluţia de îngrăşăminte, până când soluţia pătrunde în substratul din ghivece). Fertilizările organice, cu apă rezultată de la spălarea cărnii şi peştelui, sau cu must de gunoi de pasăre, sunt mai puţin recomandate pentru plantele cultivate în apartamente, datorită mirosului neplăcut pe care îl emană. Se pot aplica însă în timpul verii, când plantele sunt scoase afară (în grădini, pe terasae etc.). Doze orientative de îngrăşăminte solide: 20-40 g/m 2 sau 3-5 kg/m 3 de pământ. În cazul folosirii soluţiilor fertilizante, cantitatea de soluţie variază între 100-500 ml, în funcţie de mărimea ghiveciului.

12

Tabelul 3.1.

Substraturi de cultură şi materiale folosite în culturile floricole

Nr.

 

Substratul

     

crt.

Categoria

(materialul)

 

Mod de obţinere

Caracteristici

Mod de utilizare

1.

Pământuri

Mraniţa

-

fermentarea gunoiului de cal

-masa volumetrică: 0,4-0,7 t/m 3 ;

-pământ de bază în amestecuri; -îngrăşământ organic.

horticole

sau bovine, în platforme, timp de 2-3 ani.

-pH=6,5-7,5;

(preparate)

-humus=6,0-8,0%;

 

-aspect untos şi culoare închisă; -capacitate de reţinere a apei foarte bună.

 

Pământul de

-

brazdele înnierbate (trifoi,

-masă volumetrică: 0,9-1,1 t/m 3 ;

-pământ de bază în amestecuri mijlocii şi grele.

ţelină

lucernă, amestec de ierburi) desprinse până la adâncimea de 10-15 cm, se aşează în platformă (8-12 luni) şi se stropesc cu apă

sau must de bălegar.

-pH=6,5-7,5;

-humus=2,0-3,5%;

-structură granulară -culoare brun-cafenie; -capacitate de reţinere a apei bună.

 

Pământul de

-descompunerea frunzelor aşezate în grămezi, platforme sau gropi (2-3 ani), peste care se adaugă var (0,5kg/m 3 frunze) şi must de bălegar; -nu se folosesc frunzele speciilor care conţin taninuri (tei, nuc).

-masă volumetrică: 0,2-0,4 t/m 3 ; -pH=4,5-7 (mai acid la cel provenit din conifere); -conţine resturi de nervuri, frunze, -permeabil, uşor;

-humus=1-1,5%;

-pământ special în amestecuri; -substrat pentru semănături; -component al substraturilor de cultură pentru plantele la ghivece.

frunze

-capacitate de reţinere a apei foarte bună.

13

Tabelul 3.1. (continuare)

Nr.

 

Substratul

     

crt.

Categoria

(materialul)

Mod de obţinere

Caracteristici

Mod de utilizare

 

Pământuri

Pământul de

-amestec format din bălegarul folosit la încălzirea răsadniţelor, din pământul în care au crescut răsadurile şi din nisip.

-masa volumetrică: 0,7-0,9 t/m 3 ;

-pământ de bază în amestecuri; -poate înlocui mraniţa.

horticole

răsadniţă

-pH=6,5-7;

(preparate)

-humus=5-7%;

-capacitate de reţinere a apei bună.

 

Compostul

-descompunerea aerobă (2-3 ani) a resturilor menajere, a gunoaielor din gospodării.

-masa volumetrică: 0,5-0,8 t/m 3 ;

-pământ special în amestecuri fertile.

-pH=5,5-7;

-humus=3-5%;

 
 

-capacitate de reţinere a apei bună.

2.

Substraturi

Turba

-zăcământ natural; -descompunerea anaerobă a vegetaţiei acvatice şi a nămolului de pe terenurile mlăştinoase;

 

-pământ special în amestecuri; -mulcire; -fabricarea ghivecelor nutritive; -îmbunătăţirea calităţilor fizice ale solurilor din sere.

organice

naturale

(pământuri

naturale)

a) roşie (înaltă, albă, blondă)

-se formează la suprafaţa depozitului de turbă din descompunerea diferitelor specii de Sphagnum.

-masa volumetrică: 0,12-0,15 t/m 3 ;

-componentă în amestecuri de pământ; -suport pentru hidroculturi; -în amestec cu perlit (sau nisip), ca substrat pentru unele specii floricole sau pentru înrădăcinarea butaşilor.

-pH=3-5;

 

-structură fibroasă, culoare roşietică sau albicioasă; -porozitate mare, -capacitate mare de reţinere a apei (de 8-10 ori greutatea).

14

Tabelul 3.1. (continuare)

Nr.

 

Substratul

     

crt.

Categoria

(materialul)

Mod de obţinere

Caracteristici

Mod de utilizare

 

Substraturi

b) neagră (joasă)

-se formează în stratul bazal al turbărei aflat în stadiu avansat de descompunere.

-masa volumetrică: 0,2-0,4 t/m 3 ;

-în alcătuirea substraturilor de cultură neutre sau slab acide.

organice

-pH=6-7,2;

naturale

-structură compactă, prăfoasă (la uscare); -culoare foarte închisă; -capacitate mică de reţinere a apei, de 2-3 ori greutatea.

(pământuri

   

naturale)

Pământul de

-de la suprafaţa terenurilor cultivate cu legume, flori (îngrăşate şi fără buruieni)

-masa volumetrică: 0,8-1,2 t/m 3 ;

-pământ de bază în amestecuri; -poate înlocui pământul de ţelină.

grădină

-pH=6,5-7;

-humus=2,5-4%;

 

-capacitate de reţinere a apei bună.

Pământul de

-descompunerea naturală a speciilor de Erica, Vaccinium, Rhododendron etc; -se recoltează stratul superficial de sub aceste plante.

-masa volumetrică: 0,2-0,3 t/m 3 ;

-pământ special în amestecuri pentru specii acidofile (azalee, camelii, ferigi).

ericacee

-pH=3,4-4,5;

-humus=0,5-1,5%;

-capacitate de reţinere a apei foarte bună.

Pământul de

-descompunerea resturilor vegetale ale ferigilor (Polypodium, Aspidium, Osmunda etc.)

-masa volumetrică: 0,1-0,2 t/m 3 ;

-pământ special în amestecuri pentru specii acidofile (bromelii, ferigi, unele orhidee).

ferigi

-pH=5,5-6;

-humus=1-2,5%;

-aspect fibros; -capacitate de reţinere a apei foarte bună.

Rumeguşul şi

-subproduse ale industriei prelucrării lemnului; -se evită stejarul, carpenul.

-pH sub 6; -calitatea depinde de esenţa din care provin şi nivelul de descompunere; -capacitate bună de reţinere a apei şi porozitate mare.

-pământ special (numai după compostare timp de 1 an); -mulci.

talaşul

15

Tabelul 3.1. (continuare)

Nr.

 

Substratul

     

crt.

Categoria

(materialul)

Mod de obţinere

Caracteristici

Mod de utilizare

 

Substraturi

Scoarţa de

-subprodus al industriei prelucrării lemnului.

-masă volumetrică:

-pământ special (folosit numai în urma compostării); -mulci.

organice

copaci

-proaspătă=0,17-0,25 t/m 3 ; -compostată=0,20-0,35 t/m 3 ; -pH -proaspătă=5-6,5;

naturale

 

(pământuri

naturale)

-compostată=6-6,9;

 

-porozitate=85-90%.

Muşchiul

- se poate folosi proaspăt, uscat, tocat, măcinat.

-masa volumetrică: 0,2-0,3 t/m 3 ;

-pământ ajutător utilizat în amestecuri (bromelii, orhidee); -suport pentru marcotajul aerian; -îmbrăcarea suporţilor pentru liane; -la plantarea vaselor cu bulbi, rizomi, rădăcini tuberizate pentru forţare.

vegetal

-pH=5,5-6;

 

-humus=1,0-2,0;

-capacitate de reţinere a apei foarte bună.

Pământul de

-din stratul superior al litierei pădurilor.

-pH=6,5-7;

-pământ special utilizat în amestecuri

pădure

-mai bogat în substanţe nutritive decât pământul de frunze.

Pământul de

-se adună din scorburile copacilor şi se foloseşte ca atare în amestecuri.

-pH=2,7-3;

-pământ special, utilizat în amestecuri (la speciile acidofile); -poate înlocui pământul de frunze.

scorbură

-mai bogat în substanţe nutritive decât pământul de frunze.

Pământul de

-descompunerea rumeguşului de lemn de esenţă moale.

-pH=3,2-4,5;

-pământ special, utilizat în amestecuri pentru plante la ghivece.

lemn putred

-mai sărac în elemente nutritive decât pământul de scorbură.

16

Tabelul 3.1. (continuare)

Nr.

 

Substratul

     

crt.

Categoria

(materialul)

Mod de obţinere

Caracteristici

Mod de utilizare

3.

Substraturi

Styromullul

-polystyren expandat, sub formă de granule sau fulgi.

-masa volumetrică:0,02-0,04 t/m 3 ;

-material ajutător; -în amestec cu turba pentru înrădăcinarea butaşilor,amenajarea vaselor suspendate,substrat de cultură pentru plantele epiphyte.

organice de

-pH=7;

sinteză

 

-porozitate ridicată; -capacitate de reţinere a apei foarte mică.

Polyuretanii

-polimeri rezultaţi dintr-un di- isocyanat şi un glicol; -denumiri comerciale: OASIS, AGROFOAM.

-masă volumetrică: 0,12-0,15 t/m 3 ;

-material ajutător; -întră în componenţa amestecurilor de pământ pentru orhidee şi plante epiphyte; -suport în executarea aranjamentelor florale.

(spumă de

-pH=7;

polyuretani)

-capacitate de reţinera a apei mare.

Terracottemul

-polimeri hidroabsorbanţi îmbogăţiţi cu substanţe fertilizănte şi biostimulatori (aproximativ 20 substanţe).

-masă volumetrică: 1,15 t/m 3 ; --înainte de umectare este un amestec de pulberi şi granule; iar după umectare, capătă aspect gelatinos; -capacitate mare de reţinere a apei.

-component ajutător; -substrat pentru semănături; -în substratul de înrădăcinare a butaşilor; -în substratul de cultură al plantelor cultivate în spaţii protejate sau în câmp (pe terenuri aride).

17

Tabelul 3.1. (continuare)

Nr.

 

Substratul

     

crt.

Categoria

(materialul)

Mod de obţinere

Caracteristici

 

Mod de utilizare

 

Substraturi

Hygromullul (spuma de uree)

-amestecarea formaldehidei cu uree şi cu un produs spumant.

-masă volumetrică: 0,022 t/m 3 ; -pH= aprox.3; -porozitae mare; -capacitate de reţinere a apei ridicată; -se descompune lent, eliberând N, CO 2 şi H