Relațiile plantelor floricole cu

principalii factori de mediu:

Plantele se dezvoltă normal dacă fiecare factor
este asigurat la un anumit nivel cantitativ,
considerat ca valoare optimă şi care se află
între două praguri de toleranţă, minim şi
maxim, iar valorile în afara acestui interval
determină moartea plantelor.
Factorii ecologici care constituie cadrul de
viaţă al plantelor sunt: temperatura, lumina,
apa, aerul şi substratul de cultură.
 Factorii de mediu - acţionează în complex şi
într-o strânsă interdependenţă
- absenţa, reducerea, excesul
unuia din factori duce la dezechilibre
- plantele au cerinţe diferite în
funcţie de origine, gen (chiar soi) şi faza de
creştere şi dezvoltare
- dirijarea lor în spaţii protejate în
conformitate cu cerinţele plantelor.
 4.1. Lumina
•
• Lumina influenţează direct creşterea şi dezvoltarea
plantelor fiind izvorul de energie pentru procesul de
fotosinteză şi indirect acţionează asupra altor procese precum
absorbţia apei, a substanţelor nutritive, a schimbului de gaze.
• În cultura plantelor floricole, factorul lumină interesează
sub aspectul:
- intensităţii (care se măsoară în lucşi),
- durata de iluminare
- lungimea de undă.
Energia radiată este folosită

- 0,66% fotosinteză
- 48% transpiraţie
- 31% traversează frunza
- 19% reflectată

- lipsa produce - etiolarea, stagnarea vegetaţiei şi a

înfloririi
- excesul produce - clorozare (Saintpaulia), arsuri pe
frunze
 În funcţie de pretenţiile faţă de intensitatea luminoasă speciile
floricole se împart în:

 iubitoare de lumină (heliofile) care solicită între

30.000-50.000 lucşi şi care se dezvoltă foarte bine la
lumină solară directă (palmieri, Kalanchoe,
Gladiolus, Gazania, Phlox, Salvia, Verbena,
Petunia). Cultura acestora se dirijează astfel ca
înflorirea să aibă loc vara, când intensitatea
luminoasă atinge valori maxime. Dacă nu se asigură
lumină suficientă planta formează lăstari subţiri,
florile rămân mici, decolorate şi sensibile la boli şi
dăunători;
 iubitoare de semiumbră şi umbră
(schiofile). Acestea se dezvoltă şi înfloresc la o
intensitate luminoasă redusă (10.000-20.000
lucşi). Nu suportă acţiunea directă a soarelui şi
sunt puţine la număr (Fittonia, Saintpaulia,
Marantha, Aspidistra, ferigi, orhidee, crinul de
toamnă). Excesul de lumină la unele plante
poate duce la decolorarea frunzelor
(Saintpaulia, Begonia) sau la avortarea
bobocilor (Gloxinia).
 Durata de iluminare prezintă deosebită
importanţă în dezvoltarea plantelor floricole.
Această durată condiţionează şi alte procese
fiziologice cum sunt: repausul mugurilor,
căderea frunzelor, formarea bulbilor, mărimea
celulelor.
Reacţia plantelor faţă de durata zilelor şi
nopţilor se numeşte fotoperiodism.
 După criteriul reacţiei fotoperiodice plantele
floricole se pot grupa în trei categorii:
 plante de zi lungă care solicită o durată de iluminare de 13-
14 ore şi chiar mai mult pentru a înflori (Begonia
tuberhybrida, Cineraria hybrida, Sinningia hybrida);
 plante de zi scurtă, solicită o perioadă de iluminare de până
la 12 ore şi provin din zonele tropicale şi subtropicale
(Chrysanthemum, Kalanchoe, Poinsetia, Freesia) (tabelul 1)
 plante intermediare şi plante indiferente care au nevoie de
o perioadă de 8 ore de iluminare zilnică, după care înfloresc
indiferent de durata de iluminare. La această grupă aparţin
majoritatea plantelor anuale, bienale, perene şi unele specii
cultivate în seră (Cyclamen, Dianthus).
 4.2. Temperatura

Temperatura influenţează direct desfăşurarea

proceselor fiziologice (fotosinteză, transpiraţie,
respiraţie, absorbţia apei şi substanţelor
minerale) cât şi parcurgerea diferitelor fenofaze
(germinarea, creşterea vegetativă, înflorirea,
fructificarea). Sursa naturală de energie este
radiaţia solară.
Toate aceste procese au loc la anumite nivele
de temperatură, cuprinse între 0C şi 40C.
 Cerinţele plantelor floricole faţă de
temperatură diferă în funcţie de:
a) Specie. Locul de origine determină anumite cerinţe
faţă de temperatură, în funcţie de care plantele se
grupează astfel:
plante cu cerinţe mari faţă de temperatură, originare
din zonele tropicale şi subtropicale (Coleus,
Dieffenbachia, unele orhidee, ferigi, bromelii);
plante cu cerinţe medii, majoritatea plantelor din
climatul temperat (Callistephus, Hemerocallis);
plante cu cerinţe mici, care îşi au originea în zonele
alpine.
b) Variaţia diurnă şi gradul de nebulozitate.
Diferenţa temperaturii dintre zi şi noapte se
recomandă să fie de 2-5C, având în vedere că în
timpul zilei, datorită luminii, funcţiile plantei sunt
mai active, deci nevoia de temperatură mai mare.
Temperatura va fi mai mică cu 2-3C în zilele cu
cerul acoperit, faţă de zilele cu cer senin.
Diferenţele de temperatură diurnă reprezintă pentru
unele specii floricole condiţia esenţială a înfloririi.
Astfel, unele specii de cactuşi pentru a înflori, au
nevoie de diferenţe între zi şi noapte de 15-35C.
c) Anotimp. Iarna, datorită luminozităţii
reduse, nevoia de căldură este mică, de aceea
plantele tropicale de seră sau apartament pot
ierna la 16-18C, iar cele subtropicale la 8-
10C.
d) Fenofaza. Cerinţele plantelor floricole faţă
de temperatură diferă în funcţie şi de fenofază.
Pragul de toleranţă şi valoarea optimă diferă în
cadrul speciei de la fenofază la fenofază.
e) Temperatura solului are o mare importanţă
pentru reuşita unor culturi. Astfel, pentru
Anthurium, Codiaeum, Gerbera, temperatura
solului trebuie să fie de 20C, pentru Fuchsia
19C, pentru Primula obconica 18C, iar pentru
Primula malacoides 15C.
Mijloace de corectare a temperaturii.

Pentru micşorarea efectului temperaturilor

scăzute se poate interveni prin: protejarea cu
folie de polietilenă, fumigaţie, aspersiune,
protejarea cu frunze, paie.
 4.3. Apa

Apa este un factor indispensabil vieţii plantelor, atât pentru

absorbţia din sol şi transportul substanţelor nutritive, cât şi
pentru o serie de reacţii chimice complexe legate de
metabolism.
Conţinutul în apă al organelor vegetale este diferit, de la 8-
12% (în seminţe) la 85-95% (în fructe sau rădăcini).
Necesarul de apă pentru o bună desfăşurare a ciclului biologic,
plantele floricole şi-l asigură din sol sau atmosferă, unde
trebuie să fie un conţinut optim în funcţie de cerinţele fiecărei
plante.
Cantitatea de apă reţinută în sol diferă în funcţie de capacitatea
de câmp, care variază de la 20% pentru sol nisipos până la
1100% pentru turbă.
Cantitatea de apă necesară plantelor floricole
este determinată de o serie de factorii:
 Specia şi originea. Plante ca Monstera, Colocasia, Anthurium,
Zantedeschia, care trăiesc în stare naturală în regim cu
umiditate mare în sol şi atmosferă, solicită apă multă şi în
condiţiile de cultură de la noi. Aceste plante au frunzele mari,
cu limbul neted, lucios, coriaceu.
Speciile din zonele periodic secetoase sunt adaptate acestor
perioade prin organe subterane (bulbi, rizomi), iar cantităţile de
apă sunt diferite în funcţie de faza de creştere şi dezvoltare.
Speciile din zonele secetoase au pretenţii foarte reduse faţă de
cantitatea de apă, ele prezentând: frunze mici, puţine, cărnoase sau
pubescente sau chiar dispariţia frunzelor la unele dintre ele
(cactuşi).
 • Sistemul radicular şi aerian influenţează
cantitatea de apă necesară pentru o plantă, în sensul că
un sistem aerian voluminos este corelat cu un consum
mai mare de apă, care este mai bine asigurat de un
sistem radicular proporţional dezvoltat şi invers.
• Starea sănătăţii constituie condiţia necesară pentru
consumul specific al plantei faţă de apă, consum ce se
diminuează la plantele bolnave.
• Faza de creştere şi dezvoltare. Necesarul de apă
pentru o plantă este foarte diferit în funcţie de fenofază.
Astfel, pentru germinare apa necesară îmbibării
seminţelor variază de la 30% la peste 100%. Cerinţele
se menţin mari şi în faza de răsad şi plante tinere, ca să
scadă în timpul înfloritului.
 • Temperatura mediului şi intensitatea luminii.
Cu cât aceşti factorii au valori mai mari, cu atât
cantitatea de apă necesară plantelor este mai mare şi
invers. Acest lucru se explică prin intensificarea
tuturor proceselor fiziologice, în special transpiraţia.
În condiţii de lumină scăzută şi temperatură redusă
(iarna), apa se administrează în cantitate mică, pe
când vara, datorită proceselor intense de transpiraţie
se va mări cantitatea de apă.
• Tipul de sol. Solurile uşoare a căror
permeabilitate este mai mare, necesită udări mai
dese, decât pe solurile grele unde se udă mai rar şi cu
cantităţi mai mici.
 Administrarea raţională a apei în cultura plantelor
floricole presupune cunoaşterea şi respectarea unor
reguli şi anume:

• Stabilirea cantităţii optime de apă pentru fiecare plantă se face ţinând cont de toţi
factori de mediu. Se are în vedere că excesul şi deficitul de apă sunt la fel de dăunători.
• Frecvenţa administrării apei se face în funcţie de specie, stadiul de dezvoltare al
plantei, modul de cultură, anotimp, evoluţia condiţiilor de mediu.
• Calitatea apei de udat se exprimă prin conţinutul de săruri şi temperatură. Apa rece
întârzie creşterea, poate determina putrezirea rădăcinilor sau căderea florilor. Foarte
sensibile la udatul cu apă rece sunt Camelia, Gerbera, Gloxinia, Saintpaulia. Folosirea
apei prea calde este, de asemenea, dăunătoare, în special dacă se foloseşte în perioadele
reci. Udarea cu apă prea caldă provoacă o creştere rapidă a plantelor dar în defavoarea
înfloritului.
• Perioada de udare în cadrul unei zile: pentru culturile de seră udatul se recomandă a se
face înainte de masă, iar pentru cele din câmp dimineaţa şi seara.
• Modul de administrare se face în funcţie de locul de cultură, specie, faza de vegetaţie şi
se execută cu stropitoarea, furtunul, cu picătura, prin aspersiune.
 4.4. Aerul
Aerul atmosferic acţionează asupra plantelor prin gazele pe care le
conţine: 78% azot, 21% oxigen, 0,03% CO2 şi alte gaze în
concentraţie foarte mică.
Conţinutul normal în CO2 al aerului este de 0,03%. Atunci când
procentul scade, creşterea este încetinită sau chiar se opreşte dacă
atinge pragul de 0,01%. Dimpotrivă, intensitatea fotosintetică poate fi
mărită de 2 sau 3 ori când conţinutul de CO2 ajunge până la 0,15%.
În general, creşterea conţinutului în CO2 se reflectă la majoritatea
speciilor în: creşterea suprafeţei foliare, dezvoltarea substanţei uscate
a plantei, iar din punct de vedere practic, îmbogăţirea CO2 are drept
consecinţe: dezvoltarea randamentului; precocitatea înfloririi;
îmbunătăţirea calităţii.
 • Aerul prin componentele de bază este foarte
necesar şi la nivelul sistemului radicular al plantelor.
Prezenţa lui în sol este indispensabilă vieţii rădăcinilor
şi dezvoltării în ansamblu al plantelor şi este
determinată de porozitatea substratului, nisip, materii
organice. Într-un sol bine structurat, aerul care circulă
are o compoziţie asemănătoare celui din atmosferă,
pentru oxigen şi azot, dar este mai bogat în dioxid de
carbon rezultat din descompunerea substanţelor
organice. În substratul de cultură, aerul trebuie să
ocupe 32-34% din volumul acestuia, pentru a asigura
o bună dezvoltare a rădăcinilor şi o activitate
corespunzătoare a microorganismelor.
De aceea se recomandă, în cazul solurilor grele,
compacte, adăugarea de nisip, mraniţă sau
turbă pentru îmbunătăţirea structurii solului, iar
în cazul culturilor la ghivece, respectarea
proporţiei în care diferitele componente sunt
recomandate pentru fiecare specie în parte.
Alături de aceste măsuri, lucrări ca: afânarea
permanentă a solului şi substratului, curăţirea
ghivecelor de muşchi sau licheni, contribuie la
asigurarea unei oxigenări corespunzătoare, la
nivelul sistemului radicular.