Sunteți pe pagina 1din 8

INFLUENTA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA CREŞTERII ȘI DEZVOLTĂRII

PLANTELOR

Relaţiile plantelor cu factorii de mediu

Plantele au nevoie de anumite condiții care reprezintă mediul lor de viață. Atunci când
mediul de viață asigură condițiile cerute de plantă, aceasta va crește și se va dezvolta cum
trebuie. La creşterea şi dezvoltarea plantelor concură factorii de mediu, aceştia reprezentând
acele elemente constitutive ale mediului natural, care intervin activ în viaţa plantelor.
Principalii factori de mediu care influențează creșterea si dezvoltarea plantelor sunt: lumina,
temperatura, apa, aerul (dioxidul de carbon și oxigenul), substanțele nutritive, PH-ul și
substanțele toxice.
În unele situaţii factorii de mediu pot deveni restrictivi pentru procesele de creştere şi
dezvoltare, prin aceea că devin nocivi dacă depăşesc anumite limite, valori sau nu pot
satisface în măsura necesară cerinţele plantelor. Toţi factorii de mediu sunt relativ egali în
procesul de creştere şi dezvoltare, insuficienţa unuia are repercursiuni negative asupra
plantelor.

INFLUENȚA TEMPERATURII ÎN CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA


PLANTELOR

Temperatura este unul dintre cei mai importanţi factori climatici care influenţează ritmul
de creștere și dezvoltare al plantelor. Ea condiţionează desfăşurarea proceselor fundamentale
care au loc în plante (creșterea, fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, absorbţia apei și a
sărurilor nutritive, etc.). Procesele vitale ale plantelor nu se pot desfăşura decât la anumite
temperaturi.
În funcție de temperatură, plantele au necesități diferite în creșterea și dezvoltarea lor.
Ele au nevoie de o temperatură minimă de creştere, astfel : lucerna, trifoiul şi mazărea se
dezvoltă la temperatura minimă de 1-2⁰C, inul, grâul, secara, orzul, ovăzul la 2-3⁰C, macul,
bobul, cânepa la 3-4⁰C, sfecla de zahăr la 4-5⁰C, floarea soarelui, vița de vie, rapiţa la 5-6⁰C,
cartoful la 7-8⁰C, porumbul, fasolea şi soia la 8-10⁰C, castraveţii, dovleceii, pepenii la 10-
12⁰C, tutunul la 12-14⁰C, tomatele, ardeii, vinetele la 10-15⁰C. Dintre speciile lemnoase,
salcia, plopul şi arinul prezintă valori ale minimului de creştere de 0-5ºC, în timp ce stejarul,
nucul şi salcâmul de 10ºC. Sub valorile minime de temperatură, plantele încetează creşterea,
dar nu mor. Unele plante, însă pot suporta temperaturi scăzute de aproximativ -60⁰C (ex:
lichenii).
Cea mai favorabilă temperatură pentru dezvoltarea plantelor este cea optimă. Ea
asigură creşterea organelor plantei cu o intensitate maximă şi este cuprinsă în general între
18º-37ºC, în funcţie de specie: 20⁰C la lucernă, 25⁰C la grâu şi in, 30⁰C la porumb, 28–30⁰C
la viţa de vie, 35⁰C la cânepă. La legume, temperatura optimă de creştere este de 13ºC la
varză şi ridichi, 16ºC la cartofii timpurii, salată, spanac, morcov, 19ºC la sfeclă, ceapă,
usturoi, 22ºC la ardei, tomate, fasole, dovlecei, 25ºC la castraveţi, pepeni.
Temperatura maximă de creştere este cuprinsă în general între 35-45ºC. Unele
plante, însă pot suporta și temperaturi de circa 70⁰C (ex: algele). Pragul maxim de
temperatură la care următoarele plante îşi opresc activitatea: grâu – 26⁰C, porumb – 38⁰C,
bumbac – 45⁰C, tomate – 30–35⁰C, arahide – 34⁰C și orez – 34⁰C.
Pornirea în vegetaţie a speciilor pomicole are loc primăvara numai după atingerea unui
anumit prag de temperatură numit „ prag biologic” sau „ zero biologic”. Valoarea pragului
biologic este variabilă de la o specie la alta, valoarea acestuia este de: 8⁰C la măr, 7,5-8⁰C la
păr, 6-6,5⁰C la cais, 6,5-7⁰C la piersic, 5⁰C la migdal, 8⁰C la vişin, 10⁰C la nuc, 1-2⁰C la
coacăz şi 5⁰C la căpşun.
Rezistenţa la ger a rădăcinilor este mai scăzută decât a părţilor aeriene, fapt explicabil
prin aceea că rădăcinile sunt adaptate la un mediu deosebit de cel aerian, caracterizat mai ales
prin temperaturi mai ridicate iarna şi mai scăzute vara. Astfel rădăcinile mărului rezistă până
la -7 - -12⁰C, la păr -18⁰C, la piersic -10⁰C, la vişin - 14⁰C, la coacăz -15,5⁰C, la agriş -18⁰C.
Creşterea şi dezvoltarea plantelor depind de temperatura din atmosferă. Principala sursă
de căldură a atmosferei este energia solară, pe care plantele absorb doar o parte din ea.
Cantitatea totala de caldură necesară plantelor variază de la o specie la alta, în funcție de zona
geografică din care provine. Fiecare specie de plante are exigenţe termice specifice ceea ce
face ca temperatura să aibă o acţiune limitativă asupra creșterii și dezvoltării acestora.
În funcţie de temperatură, plantele se clasifică în:
- plante megatermofile, plante cu cerințe foarte mari față de temperatură, adaptate la
temperaturi de peste 20°C (bananul, cocotierul, curmalul, palmierul)
- plante termofile, iubitoare de căldură, plante cu cerinţe mari, de exemplu piersicul,
caisul, migdalul, tomate, ardei, vinete, castraveţi.
- plante mezotermofile, plante cu cerinţe moderate față de temperatură, adaptate la
temperaturi cuprinse între 15°C-20°C: măslinul, portocalul, smochinul, cireşul, gutuiul,
nucul.
- plante microtermofile, care se dezvoltă între 0°C-15°C, sunt specii puţin
pretenţioase față de temperatură, de exemplu: mărul, prunul, vişinul, coacăzul, zmeurul
căpşunul şi coniferele;
- plante hechistotermofile, care preferă temperaturile scăzute, sub 5°C: afinul,
merişorul, lichenii, salcia pitică, etc.
Temperaturile scăzute, cât şi cele foarte ridicate de până la 30⁰C sau cele foarte
coborâte de -25⁰C, constituie factori limitativi în creșterea și dezvoltarea plantelor.
Căldura poate fi reglată numai pe suprafețe reduse în sere, răsadnițe, case de vegetație,
adăposturi. Pentru a asigura temperatura necesară creșterii și dezvoltării plantelor se poate
acoperi solul cu diferite materiale (mulcire) de culoare închisă (folii de material, plastic,
frunze sau gunoi de grajd); protejarea de îngheț se poate asigura cu ajutorul perdelelor de
fum, utilizând tehnologiile ecologice cu substanțe fumigene.

INFLUENȚA APEI ÎN CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA PLANTELOR

Apa este un factor climatic indispensabil vieţii plantelor. Ea exercită asupra creşterii
plantelor un efect morfogenetic, creşterea fiind dirijată de cantitatea de apă din mediu.
Creşterea şi morfologia rădăcinii depind de cantitatea de apă din sol, iar creşterea şi
morfologia organelor aeriene depind de cantitatea de apă din aerul atmosferic.
Apa are o importanță covârșitoare în dezvoltarea plantelor, ea fiind necesară pentru
declanşarea proceselor fiziologice precum: creșterea, absorbția substanțelor minerale,
fotosinteza, transpirația, etc. Din greutatea plantelor apa reprezintă aproximativ 90%. Sursa
de apă pentru plante poate fi diferită: ploaia, aversa de ploaie, ninsoarea, roua, bruma, poleiul,
chiciura, burniţa, lapoviţa, grindina, ceața. Precipitaţiile căzute pe o anumită suprafaţă de
teren se pot acumula în sol şi apoi consuma pe parcursul perioadei de vegetaţie în fotosinteză
şi evapo-transpiraţie. Când apa provenită de la precipitații nu mai este suficientă, intervine
omul și o asigură prin irigații.
În funcție de cantitatea de apă, plantele se clasifică în:
-plante foarte exigente de apă, de 700 mm de precipitaţii, de exemplu: arbuştii
fructiferi şi castanul comestibil;
-plante hidrofite, plante ce necesită un consum mare de apă, de 600-700 mm de
precipitații, de exemplu: orezul, cartoful, legumele (ardei, vinete, salată, varză), căpşuni,
arbuști fructiferi, gutuiul, mărul și prunul
-plante mezofite, plante cu consum moderat de apă, de cca. 600 mm de precipitații:
cerealele, floarea-soarelui, părul, nucul, vița-de-vie, cireșul, vișinul
-plante xerofite, sunt plantele cu consum redus de apă, sub 600 mm de precipitații:
rădăcinoasele, mazărea, fasolea, caisul, piersicul, migdalul, etc. Pentru a rezista în condiţii de
secetă prelungită, prezintă diferite adaptări: transformarea frunzelor în spini sau chiar
dispariţia frunzelor (cactuşi); acoperirea frunzelor cu un strat de ceară (lămâi şi portocali).
-plante higrofite, plante care trăiesc în văi umede, pe malul mlaștinilor, izvoarelor,
în păduri puternic umbrite.
-plante hemixerofite, plante care trăiesc pe locuri aride, dar au rădăcini foarte lungi
ce ajung până la apa subterană. Din această grupă fac parte unele plante din pustiuri.
-plante efemeroide, plante ce au o durată scurtă de viață: plante cu bulbi și rizomi
fiind adaptate la un regim cu precipitații scăzute (ghiocelul, vioreaua, lăcrămioara, irisul,
laleaua, zambila) sau plante suculente, adică înmagazinează o mare cantitate de apă, pe care
apoi o utilizează treptat.
Rădăcinile conţin între 60–85% apa, frunzele cca. 75%, iar fructele până la 90% apa.
Nevoia de apă se măreşte pe moment ce planta creşte şi fructifică. Planta consumă 200-1000
unităţi de apă din care cea mai mare parte este eliminată prin transpiraţie. Această cantitate de
apă, caracteristică între anumite limite pentru fiecare specie de plantă se numeşte consum
specific sau coeficient de transpiraţie. Cantitatea anuala de precipitatii are o mare importanta
pentru plante. Cerinţele diferitelor specii de plante pentru creştere şi dezvoltare sunt în medie
de 500 – 800 mm precipitaţii anuale. La grâu, de pildă, consumul specific este de 518 l/kg., la
porumb 368 l/kg, iar la sfecla de zahăr 397 l/ kg.
Contribuţia ploilor este puţin importantă pentru majoritatea plantelor, deoarece se
evaporează foarte repede la suprafaţa solului. Ploile care pătrund în sol 5 – 15 cm, dacă sunt
urmate de insolaţie puternică şi căldură, nu sunt utilizate eficace de rădăcinile plantei.
Precipitaţiile în exces pot influenţa creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Umiditatea atmosferei este deosebit de importantă în cultura legumelor, necesarul fiind
de 90-95% la castraveţi, 80-90% la salată, spanac şi varză, 70-80% la morcov şi mazăre, 60-
70% la ardei, vinete şi fasole, 50-60% la tomate şi 45-55 % la pepeni verzi, galbeni şi
dovlecei.
Umiditatea în exces al solului produce asfixierea parţială sau totală a plantelor.
Scăderea umidității atmosferice sub 40% duce la stânjenirea proceselor vitale ale plantelor,
favorizând înmulţirea unor dăunători (păduchi), iar când aceasta ajunge la valoarea de 20%,
procesul fiziologic al plantelor (asimilaţia) încetează.
Apa:
-întreține viața, participă la toate procesele vitale ale plantei
-reglează temperatura corpului plantei
-este mediul de dezvoltare a substanțelor nutritive
Planta nu este capabilă să se aprovizioneze cu apă în cantitatea pe care o doreşte. Lipsa
apei determină ofilirea plantei. Frunzele încep să se usuce, începînd de la margine. Deficitul
de apă a făcut ca unele plante să capete anumite adaptări datorită cărora pot rezista la secetă
un timp oarecare.

INFLUENȚA LUMINII ÎN CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA PLANTELOR

Lumina este factorul de mediu indispensabil pentru creșterea și dezvoltarea normală a


plantelor. În prezența luminii, plantele își pot pregăti hrana necesară prin procesul de
fotosinteză. Participând ca sursă de energie în fotosinteză, lumina constituie condiţia de bază
în creșterea si dezvoltarea plantelor. Fără lumină nu se poate forma în frunze și alte organe
ale plantelor clorofila, iar în lipsa clorofilei și a luminii nu pot avea loc fotosinteza.
Lumina manifestă asupra creşterii plantelor o acţiune directă şi o acţiune indirectă.
Acţiunea directă este manifestată prin intensitatea şi calitatea luminii. Acţiunea indirectă a
luminii asupra creşterii rezultă din participarea luminii ca sursă de energie în sinteza
substanţelor organice, în fotosinteză. Lumina influenţează procesele metabolice şi fiziologice
din plante, procese precum sinteza: pigmenţilor, glucidelor, proteinelor, vitaminelor,
enzimelor, respiraţia, transpiraţia.
Fiecare plantă pentru a se putea dezvolta normal are nevoie de o anumită intensitate
luminoasă optimă. În funcţie de intensitatea luminii, plantele se clasifică în:
- plante ombrofile sau sciafile, sunt plantele pretenţioase la lumină, iubitoare de
umbră, semiumbră, de exemplu: salată, vinete, fasole, zmeură, coacăze.
- plante puţin pretenţioase la lumină, de exemplu: spanac, morcov, pătrunjel, mărar,
măr, păr, prun, vişin, ridichi, ceapă, praz, iederă, ferigă.
- plante heliofile sau fotofile, sunt plantele nepretenţioase la lumină, iubitoare de
lumină, de exemplu: roșii, castraveți, ardei, pepeni, vița-de-vie, piersic, migdal, cais,
trandafir, mazăre, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, bumbac, porumb, nuc. Plantele heliofile
cresc pe câmpuri, în zonele alpine, în deşerturi, în tundre şi în stepe. Cactușii, plante mari
iubitoare de lumină, cresc și se dezvoltă natural numai sub soarele direct.
- plante care nu au nevoie de lumină pentru a produce organe vegetative comestibile,
de exemplu: andivele şi sparanghelul.
Neglijarea cerințelor față de durata de iluminare are repercusiuni negative asupra
creșterii și dezvoltării plantelor. Plantele care nu beneficiază de lumină suficientă sau sunt
lipsite de lumină, suferă procesul de etiolare (veștejire), provocând decolorarea plantelor și
căderea frunzelor, ele își pierd culoarea verde, rămân colorate în galben-pal și devin fragile,
firave; pe când cele care cresc în condiții de lumină suficientă sunt viguroase. La plantele
dicotiledonate, în lipsa luminii, tulpinile se alungesc, iar frunzele rămân mici, în timp ce la
plantele monocotiledonate tulpinile rămân scurte, iar frunzele se alungesc.
Lumina are o acțiune morfogenă asupra plantelor, cunoscută sub denumirea de
fotomorfogeneză. Procesul de fotomorfogeneză controlează creșterea, dezvoltarea sau
diferențierea plantelor având efecte asupra: creșterii frunzelor, orientării plantelor, formării
bulbilor și rizomilor, germinării semințelor.

Aerul face parte din componentele de viaţă a plantelor: oxigenul, care este folosit de
plante în procesul respirației, dioxidul de carbon utilizat în fotosinteză, azotul pe care plantele
îl folosesc în hrana lor. Toate cele trei componente joacă un rol important în viața plantelor.
Aerul condiţionează creşterea şi dezvoltarea plantelor, prin anumite procese ce se desfăşoară
numai în prezența oxigenului. Prezența acestuia în aer, cât şi în sol este indispensabilă,
întrucât plantele respiră atât prin părţile aeriene cât şi prin rădăcini. Prin respirație, plantele
consumă dioxid de carbon și elimină oxigen. O proporţie determinată, în special de oxigen şi
de dioxid de carbon, asigură creşterea şi dezvoltarea plantelor în condiţii normale.
Oxigenul este elementul care întreţine viaţa plantelor. Plantele au nevoie de oxigen în
toate fazele de creştere şi dezvoltare. Oxigenul exercită o influență evidentă asupra creșterii
organelor care se formează în sol: rădăcini și tulpini subterane. Compoziția oxigenului în
atmosferă este de 20,87%, iar în sol de 19,0% .
Dioxidul de carbon este un gaz toxic pentru plante. Plantele însă, pentru creşterea şi
dezvoltarea lor, îl folosesc în procesul de fotosinteză. Prin fotosinteză, dioxidul de carbon din
aer este luat de către plante, prin acele mici orificii numite stomate și este folosit în hrănirea
plantei. Compoziția dioxidului de carbon în atmosferă este de 0,03%, iar în sol între 0,3 –
1,0%. Dioxidul de carbon nu trebuie să depăşească limita de 1 %, el devenind în această
concentraţie toxic pentru plante.
În natură are loc un schimb continuu între aerul solului şi aerul atmosferic, deci o
primenire continuă a aerului din sol. Această primenire este necesară, altfel acumularea de
dioxid de carbon ar fi atât de mare încât ar împiedica viaţa plantelor.

Substanţele nutritive sunt necesare în faza de creştere şi de formare a organului


comestibil. Hrana este preluată din sol sub formă de substanțe nutritive. Nevoia de hrană
diferă de la plantă la plantă, iar rolul elementelor nutritive este diferit în funcţie de
metabolism. Deşi, plantele îşi prepară singure hrana cu ajutorul luminii solare, pentru a
începe acest proces au nevoie de diferite minerale.
Elementele principale, numite și macroelemente, de care plantele au nevoie în cantităţi
mari sunt sodiul, azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul, etc. Dar plantele au nevoie şi
de cantităţi mici din alte elemente, numite microelemente sau oligoelemente, dintre care fac
parte: fierul, cuprul, zincul, borul, clorul, iodul, etc. Un deficit de oligoelemente se manifestă
prin îngălbenirea nervurilor frunzelor sau a suprafeţei dintre nervuri, restul frunzei rămânând
verde.
Azotul ia parte mai ales în perioada de creştere intensă a plantelor. El este esenţial pentru
creşterea frunzelor, dând plantei vigoare şi o culoare de verde închis. Deficitul de azot se
manifestă prin culoarea gălbuie a frunzelor, nervuri roşcate şi ritm lent de creştere, iar
plantele tinere au o culoare mai deschisă decît cea normală. Excesul de azot produce o
creştere și o dezvoltare prea bogată, un verde intens al frunzelor. Pentru îmbunătățirea solului
cu azot se pot cultiva unele plante bogate în azot, precum: mazăre, soia, fasole, trifoi, lucernă.
Fosforul participă la sinteza substanţelor proteice, el influenţează formarea fructelor şi se
acumulează mai ales în organele de reproducere ale plantei, în fructe şi seminţe. Fosforul este
necesar pentru dezvoltarea sănătoasă a rădăcinilor. Deficitul de fosfor se manifestă prin
colorarea frunzelor în diverse nuanţe de roşu şi tind să se curbeze spre partea inferioară,
creşterea plantei este anemică, iar frunzele mai tinere pot deveni anormal de închise la
culoare.
Potasiul echilibrează armonia dintre azot şi fosfor atunci când acestea sunt administrate
în cantităţi prea mari în sol. El este esențial pentru rezistenţa generală şi pentru producerea
florilor şi fructelor; se acumulează mai mult în frunze şi tulpini și are un rol important în
procesul de fotosinteză, în transportul şi acumularea glucidelor. Deficitul de potasiu se
manifestă prin culoarea gălbuie a frunzelor şi prin uscarea lor începînd de la margini. Partea
uscată are tendinţa de a se curba spre partea superioară a frunzei.
Plante indicatoare de sãruri minerale conţinute în sol:
a) plante halofile - preferă solurile cu concentrații sporite de săruri (soluri sărăturoase,
salinizate) și bogate în sare (halomorfe). Rădăcinile acestora pot absorbi apă cu concentraţie
ridicatã de clorură de sodiu (5%). Tulpinile plantelor halofile sunt groase şi suculente.
b) plante nitratofile, întâlnite pe soluri bogate în nitraţi; frecvente în apropierea stânelor,
drumurilor, gropilor de gunoi, aşezãrilor umane, complexelor de creştere a animalelor, sunt
reprezentate de plante ruderale (buruieni); exemple: mãcrişul calului, spanac porcesc, urzică.
c) plante calcifile, întâlnite pe soluri bogate în carbonat de calciu (CACO3) sau pe stânci
calcaroase, exemple: vița de vie, morcovi, sfeclă, varză, vinete, cartofi, ridichi, roșii, floarea
de colţ, garofiţa Pietrei Craiului, salcia piticã etc.
d) plante care indicã o concentraţie ridicatã a altor substanţe minerale în sol: plante
zincofile, silicifile, magnezifile și plante indicatoare de beriliu.
Plantele cresc şi se dezvoltă folosind substanţele minerale existente în sol. Necesarul
plantelor pentru un anumit element mineral variază în funcție de specie. Fiecare substanţă
nutritivă este importantă şi lipsa uneia nu poate fi compensată de către alta. Cantitatea
elementelor nutritive din sol poate fi îmbunătățită prin aplicarea îngrășămintelor. Nutriţia
minerală a plantelor este un proces fiziologic de aprovizionare a plantelor cu substanţe
nutritive.

Influența pH-ului asupra plantelor se manifestă atât prin rolul pe care îl are asupra
creșterii rădăcinilor, cât și asupra solubilității (proprietății unor săruri de a se putea dizolva
într-un solvent) și solubilizării (transformării unei substanțe insolubile într-una solubilă)
sărurilor minerale.
Plante indicatoare de pH al solului:
a) plante acidofile sau oxifile, adaptate solurilor cu pH acid (5,8-6,5), se întâlnesc în
regiunile de tundră sau montane, precum şi în zonele mlăştinoase, exemple: cartoful, secara
b) plante neutrofile - sunt adaptate solurilor cu pH cuprins între 6,8-7,2 (grâul)
c) plante bazofile, preferă soluri alcaline, cu pH > 7,2, sunt bogate în carbonați și
specifice zonelor de stepă şi silvostepă, exemple: stejarul pufos, orzul, lucerna.

Alături de elementele esenţiale, frecvent plantele pot să absoarbă şi elemente toxice, cu


efecte dăunătoare. Poluarea aerului cu fum, praf și gaze toxice are influență negativă asupra
creșterii și dezvoltării plantelor.