Sunteți pe pagina 1din 38

Solurile şi îngrăşămintele aplicate în cultura plantelor decorative

Necesităţile plantelor decorative faţă de soluri


Solul este mediul de nutriţie pentru viaţa plantelor. Nutriţia plantelor din sol
se petrece normal atunci, când solul este bine prelucrat şi îngrăşat. Pentru
cultivarea plantelor decorative e necesar un sol cu structură şi componenţă
optimală, specifică pentru diferite specii. În primul rând, solul trebuie să fie bogat
în substanţe nutritive, bine afânat şi cu pH-ul neutru.
Majoritatea plantelor decorative se dezvoltă bine în solurile de cernoziom
care conţin 8-12% humus. Calităţile solurilor depind de proprietăţile fizice şi
chimice ale solului, gradul de afânare, permeabilitate, aciditate sau alcalinitate.
Aceste proprietăţi sunt diverse la diferite soluri, de aceea trebuie cunoscute
cerinţele speciilor faţă de mediul edafic. După gradul de afânare a solului se
deosebesc specii de plante decorative care preferă soluri grele sau uşoare. De
obicei solurile grele sunt preferate de plantele cu sistemul radicular pivotant, iar
cele uşoare - de plantele cu sistemul radicular rămuros sau fasciculat. Majoritatea
plantelor decorative cresc şi se dezvoltă bine pe solurile intermediare. Pentru
cultura plantelor decorative foarte importantă este reacţia solului. Solurile cu pH-ul
3.5-6.5 corespund solurilor acide, acele cu pH-ul 6.5-7.5 corespund solurilor
neutre, iar cele cu pH-ul mai mare de 7.5 corespund solurilor alcaline. Majoritatea
speciilor floricole se dezvoltă bine în solurile neutre.
Unele plante decorative preferă soluri acide - Azalea, Rododendron,
Camellia, Fuchsia, Monstera, Calla etc., iar altele cresc bine în soluri uşor alcaline
- Matthiola, Rosa, Dianthus, Paeonia, Callistephus, Tulipa etc. Deseori plantele
decorative acidofile cultivate în soluri alcaline sau neutre sunt afectate de cloroză
din cauza că unele elemente din sol sunt inaccesibile pentru plante.
În floricultură se aplică o varietate mare de substraturi din care devine
posibil de a alege cele mai potrivite pentru satisfacerea cerinţelor plantelor
decorative faţă de pH.
Indicii optimi ai pH-ului pentru unele plante decorative (după V.Tulinţev).
Genul, specia pH-ul solului Genul, specia pH-ul solului
Ageratum 5.0-6.0 Asparagus 6.5-7.5
Anthurium 4.5-5.5 Begonia rex 6.3-7.0
Antirrhinum 6.0-7.0 Begonia semperflorens 6.3-7.0
Azalea 3.5-4.5 Bellis perennis 5.5-7.4
Araucaria 4.0-5.0 Bromeliaceae 4.0
Gerbera 5.0 Calceolaria hybrida 6.0-6.5
Gloxinia 5.0-6.5 Matthiola 5.5-7.5
Gladiolus 7.0 Lilium 5.0-7.5
Hyacinthus 6.5-7.5 Lathyrus odoratus 6.5-7.5
Hippeastrum 5.0-6.0 Nicotiana affinis 6.3-7.3
Hydrangea 4.0-4.5 Opuntia 5.0-6.0
Cineraria hybrida 6.0-7.5 Orchidaceae 4.5-5.0
Callistephus chinensis 6.5-7.5 Phoenix 5.0-6.0
Camellia 3.5-4.5 Pteris 4.5-5.5
Canna 6.0-7.0 Primula obconica 6.5-7.0
Chrysanthemum 6.5-7.5 Primula malacoides 6.2-7.3
Clivia 6.0 - 7.4 Rosa 6.5-7.5
Coleus hybridus 4.5-5.5 Saintpaulia 6.2-7.3
Convallaria majalis 4.0-4.5 Syringa 6.5-7.5
Cyclamen 6.0-6.5 Tradescantia 4.0-5.0
Calendula 6.5-7.5 Tulipa 6.5-7.5
Dianthus 7.0-8.0 Viola odorata 7.0-8.0
Freesia 6.0-7.0 Viola tricolor 6.3-7.3
Myosotis 6.5-7.5 Zinnia elegans 6.5-7.3

Substraturi de pământuri naturale.


Spre deosebire de plantele decorative, cultivate în teren deschis pe diverse
tipuri de soluri, plantele cultivate în teren protejat (sere, oranjerii, răsadniţe) în
dependenţă de origine şi de fenofază, au cerinţe diferite faţă de factorii edafici.
Substraturile folosite trebuie să asigure plantele cu o nutriţie echilibrată şi un
anumit grad de aciditate (pH).
Substraturile folosite în floricultură, inclusiv pentru plantele de teren
protejat, se clasifică în două grupuri: naturale şi artificiale. Substraturile naturale
sunt bogate în substanţe organice, au o floră şi faună microbiană destul de
numeroasă, o structură fizică şi mecanică stabilă:
Pământul de ţelină. Se obţine de pe terenurile înţelenite cu graminee şi
leguminoase. Brazda de iarbă în formă de plăci se taie cu lungimea de 30-35 cm,
lăţimea 25-30 cm şi grosimea de 5-6 cm. Ele se aşează cu partea ierboasă în jos pe
anumite platforme, în grămezi, cu înălţimea până la 1,5 m. Între brazde se
introduce câte un strat de băligar proaspăt. Odată în două luni platformele se
lopafează pentru aerisirea şi intensificarea procesului de putrezire.
Perioada optimală de pregătire a substratului de pământ de ţelină este
mijlocul verii, când masa vegetală e bine dezvoltată şi până iarna dovedeşte să
putrezească. Pământul de ţelină astfel pregătit are un aspect granulos, de culoare
neagră-cenuşie, bogat în humus şi cu pH-ul neutru. Materialul pregătit se trece prin
ciur şi se păstrează sub un adăpost pentru utilizare. Pământul de ţelină este un
material preţios pentru culturile la ghiveci, în căzi şi pentru prepararea diferitor
amestecuri de pământ. Se utilizează cu succes la înrădăcinarea butaşilor de
Pelargonium şi Tradescantia.
Pământul de frunziş se obţine din frunze de arbori, arbuşti, pomi fructiferi şi
culturi agricole. Cel mai bun substrat se obţine din frunzele de salcâm, fag, tei,
arţar, alun etc. La prepararea substratului de frunziş nu se recomandă de folosit
frunze de stejar, castan porcesc, nuc, deoarece ele sunt mai acide şi conţin multe
substanţe tanine. Ele se folosesc numai în amestecuri cu frunze de alte specii.
Frunzele aciculare ale coniferelor au un conţinut mai redus de elemente nutritive.
Toamna târziu frunzele, după amestecarea cu băligar, se adună pe platforme
în straturi. Ultimul strat este acoperit cu sol. Platformele se udă de 2-3 ori/an
pentru stimularea proceselor de putrefacţie. După 2-3 ani substratul este gata
pentru utilizare.
Pământul de frunziş este un component cu capacitate înaltă de reţinere a
apei, permeabil, relativ sărac în substanţe minerale nutritive. Se utilizează în
amestec cu alte pământuri la cultivarea plantelor la ghiveci şi ca substrat pentru
semănatul seminţelor.
Mraniţa se obţine prin fermentarea băligarului timp de 2-3 ani. Formează un
substrat uşor, bogat în humus şi NPK, pH-ul fiind neutru, de culoarea maro-
întunecat. Se foloseşte ca îngrăşământ sau component al unor amestecuri cu alte
pământuri pentru îmbogăţirea conţinutului cu substanţe nutritive.
Compostul se obţine din diferite resturi de natură vegetală şi animală din
gospodărie, fermentate timp de 2-3 ani. Descompunerea se obţine pe platforme
acoperite cu un strat de pământ. Pentru favorizarea putrezirii, compostul se
lopatează, iar pentru mărirea gradului de fertilitate platforma se udă cu reziduuri
lichide de grajd sau cu apă de 2-3 ori pe an. Este un component fertil, bine
structurat, cu reacţia diferită în funcţie de materialul din care provine (pH 6.0-7,5).
Se foloseşte pentru fertilizarea substraturilor. Elementele nutritive din composturi
sunt uşor accesibile de către plante.
Pământul de turbă în floricultură turba constituie unul din cei mai preţioşi
componenţi. Are o largă întrebuinţare pentru îmbunătăţirea calităţilor fizico-
chimice ale substraturilor, ca stimulator al proceselor de înrădăcinare şi creştere a
plantelor, ca îngrăşământ bogat în humus. După locul de formare şi compoziţia
floristică se deosebesc mai multe tipuri de turbă (neagră şi roşie). Turba neagră se
formează pe terenuri mlăştinoase în care se dezvoltă masa vegetală bogată în
macro- şi microelemente. PH-ul este neutru sau slab acid, aspectul afânat, de
culoare neagră. Se foloseşte la prepararea amestecurilor cu aciditate neutră sau
slabă.
Turba roşie se formează pe terenuri mlăştinoase mai înalte cu multe
precipitaţii şi temperaturi scăzute. Porozitatea ei constituie până la 80 % şi are
înaltă capacitate de reţinere a apei. E de culoare roşietică cu reacţie acidă (pH 2.5-
4.5). Fertilitatea e mai slabă în comparaţie cu turba neagră. Se foloseşte pentru
prepararea substraturilor acide, care în amestec cu nisip se aplică pentru
înrădăcinarea butaşilor. Plantele decorative cultivate pe substraturi de turbă, se
dezvoltă relativ mai bine decât în cele obişnuite. Aciditatea ridicată inhibă
dezvoltarea ciupercilor şi a unor grupe de microorganisme inclusiv agenţii unor
boli. Turba serveşte ca material preţios pentru cultivarea speciilor de ferigi,
orhidee, azalii, rododendroni, camelii şi altor plante decorative de teren protejat.
Pământul de răsadniţă se obţine din amestec de băligar care a fost folosit ca
biocombustibil pentru creşterea răsadului. Se depozitează pe platforme şi se
îmbogăţeşte cu aceleaşi elemente ca şi pământul de ţelină. După o perioadă de 1.0-
1.5 ani poate fi folosit ca substrat, deseori el poate înlocui mraniţa. Posedă reacţie
neutră, uşor alcalină (pH 7.0- 7.8).
Rumeguşul poate înlocui turba roşie. Este uşor, afânat, cu pH-ul 3.2-4.5.
Pământul format din scorburi putrede este mai bogat în substanţe nutritive şi are o
aciditate mai înaltă (pH 2.7-3.0). Se foloseşte pentru prepararea amestecurilor la
cultivarea plantelor acidofile la ghiveci.
Nisipul ce are o largă utilizare la înrădăcinarea butaşilor, stratificarea
seminţelor, păstrarea bulbilor, tuberobulbilor, rizomilor etc. Se foloseşte la
prepararea majorităţii amestecurilor de pământ în diferite proporţii, imprimându-le
permeabilitate. Se aplică mai frecvent nisipul de râu, cristalin, cu reacţie neutră.
Cărbunele vegetal obţinut din lemn moale prin arderea lui incompletă, se
foloseşte sub formă de praf la tamponarea rănilor efectuate cu ocazia diferitor
proceduri sau operaţii (butăşire, divizare). Particulele mai mari de cărbune vegetal,
introduse în apă stimulează păstrarea florilor în vaze, menţinând o reacţie
fitosanitară.
În calitate de componenţi suplimentari mai pot fi folosiţi pietrişul, cărămida
mărunţită, cioburile de ghivece, pentru obţinerea drenajului în căzi şi ghivece.
Substraturi artificiale
În floricultură, componentele artificiale obţinute din roci sau din deşeuri de
la fabricile de masă plastică de asemenea se bucură de succes, au o folosire
îndelungată şi sunt lipsite de substanţe nutritive:
Perlitul este de origine vulcanică şi există sub formă de lavă răcită. Fiind
supus unei temperaturi de circa 1800°С se spumează, producând un conglomerat
spongios cu capacitatea de a reţine o cantitate de apă de 3-4 ori mai ridicată faţă de
masa materialului însuşi. PH-ul este neutru şi e lipsit de elemente nutritive. Perlitul
în amestec cu turbă serveşte ca material preţios pentru înrădăcinarea butaşilor.
Vermiculitul reprezintă un silicat hidratat de magneziu, aluminiu şi fier, care
se obţine prin încălzirea rocilor de biotită la temperatura de 1000°C. În rezultatul
acestui tratament se obţine o structură poroasă uşoară, cu o capacitate mare de
absorbţie şi reţinere a apei. Vermiculitul are pH-ul variabil aproape neutru. Este
lipsit de agenţi patogeni. Are o utilizare largă la pregătirea substraturilor pentru
înrădăcinarea butaşilor şi în cultura hidroponică. În amestecuri cu turba se
foloseşte pentru cultivarea plantelor acidoflle (Orchidaceae, Bromeliaceae etc.).
Polistirolul reprezintă un material de mase plastice sub formă de fulgi, fire
etc., e uşor, cu o capacitate mai mică de reţinere a apei. Se foloseşte în structurarea
solurilor compacte sau în amestec cu turbă şi mraniţă.
Modul de pregătire a substraturilor de pământ
La plantele decorative care se cultivă la ghiveci sistemul radicular se
dezvoltă într-un spaţiu relativ mic, de aceea e necesar ca solul să fie cât mai bogat
în substanţe nutritive. La cultivarea plantelor în ghivece una din procedurile mai
importante este pregătirea amestecurilor de pământ. Pentru prepararea
amestecurilor de pământ e necesar să ne conducem de următoarele reguli:
amestecul de pământ trebuie să conţină substanţele nutritive necesare plantelor, de
cunoscut reacţia plantelor care le cultivăm faţă de anumite soluri, să nu folosim
surplusuri de apă în timpul irigării, solul să fie afânat pentru aerisirea sistemului
radicular al plantelor, amestecurile de pământ să fie dezinfectate etc. Dintre
substraturile descrise menţionate mai sus, numai unele pot fi folosite singure aparte
(turba, pământul de frunziş, mraniţa), restul numai în amestecuri de 2-3-4
componenţi. Prepararea amestecurilor se apreciază după componentele participante
şi proporţiile specifice fiecărei specii.
Rezultate mai bune se obţin dacă amestecurile sunt preparate cu 6-8
săptămâni înainte de întrebuinţarea lor. Tot la prepararea amestecurilor de pământ
se ia în consideraţie şi mediul, în care vor fi cultivate plantele. Pentru serele cu
temperaturi ridicate şi umiditatea relativ redusă, e raţional de aplicat amestecurile
care au o capacitate înaltă de reţinere a apei, cum ar fi turba. Componenţa
substraturilor poate fi modificată în conformitate cu vârsta plantelor. La cultivarea
plantelor tinere sunt necesare substraturi uşoare, pe când la transplantarea plantelor
mature sunt necesare amestecuri mai grele. Plantele care rar se transplantează
(Azalea, Camellia, Ficus, Monstera etc.) anual se administrează cu mraniţă,
cenuşă.
Amestecurile de pământ se clasifică în: grele, semigrele şi uşoare. La
pregătirea amestecurilor grele se foloseşte pământul înţelenit, pământul de frunziş
sau mraniţa şi nisipul, în proporţia de 3:1:1. Pentru amestecuri de soluri semigrele
se ia: pământ înţelenit, pământ de frunze, mraniţă sau turbă şi nisip, în proporţia de
2:2:1. Pentru amestecurile de pământuri uşoare se ia pământ înţelenit, pământ de
frunze, mraniţă sau turbă şi nisip, în proporţia de 1:3:1. Componentele pentru
prepararea diferitor amestecuri se păstrează sub acoperiş, în magazii speciale,
pentru a evita îngheţarea în timpul iernii, cu excepţia nisipului care poate fi păstrat
şi la aer liber.
Tabelul 1
Amestecurile de pământ, folosite în cultura unor plante floricole cultivate la
ghiveci
Genul, specia Componentele amestecului (în volume)
ţelină frunziş mraniţă nisip turbă compost
Agave americana 1 1 - 1 - -
Aloe arborescens 1 1 - 1 - -
Asparagus sp. 1 1 1 0.5 - -
Aspidistra 1 1 0.5 - -
Begonia rex 0.5 1 1 1 1 -
Cactaceae 1 1 1 - -
Calceolaria hybrida - 1 1 1 - 1
Cineraria hybrida - 1 1 1 - -
Clivia miniata 2 1 1 1 - -
Ficus sp. 1 1 1 - -
Fuchsia hybrida - 3 1 1 - -
Hippeastrum wittatum 1 1 1 1 - -
Hydrangea macrophylla - 2.5 1 1.5 0.5 -
Monstera deliciosa 1 - 1 0.5 0.5 -
Nerium oleander t - 1 1 - -
Pelargonium sp. 1 0.5 0.5 1 - 1
Phylodendron sp. - 2 - 1 1 2
Primula sp. - 1 - 1 1 1
Siningia hybrida 0.5 1 - 1 0.5 -
Tradescantia sp. 2 - 1 1 - -
Îngrăşăminte pentru plantele decorative
Îngrăşămintele sunt acele substanţe care se folosesc pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de creştere şi dezvoltare ale plantelor. După provenienţa lor,
îngrăşămintele se grupează în organice şi minerale. Îngrăşămintele organice sunt
de provenienţă animală şi vegetală, pe când acele minerale, de provenienţă
neorganică formate din substanţele minerale ale scoarţei terestre şi azotul din
atmosferă. Datorită îngrăşămintelor, solul se completează cu elemente necesare,
fapt ce contribuie la îmbogăţirea calităţilor decorative şi productive ale plantelor.
Îngrăşămintele influenţează diferit asupra plantelor în dependenţă de componenţa
lor, perioada introducerii, activitatea şi umiditatea solului, condiţiile climaterice
din localitate şi alţi factori.
Aplicarea raţională a îngrăşămintelor în floricultură joacă un rol important la
îmbunătăţirea calităţilor decorative ale plantelor şi, într-o anumită măsură, servesc
la dirijarea cromaticii florilor, abundenţei înfloririi şi calităţii florilor. Cultivarea
florilor pe unul şi acelaşi teren, pe parcursul anilor, are unele consecinţe negative
în ceea ce priveşte structura şi chimismul solului, care devine tot mai sărac şi
necesită îngrăşăminte organice şi minerale.
Îngrăşăminte organice
Ele asigură plantele pe parcursul perioadei de vegetaţie, contribuie la
întreţinerea unui mediu de creştere bine structurat, în care apa şi aerul circulă liber.
Stabilitatea structurală a solului este eficientă numai în cazul, când îngrăşămintele
organice sunt preventiv bine putrezite.
Gunoiul de grajd este unul din cele mai eficiente îngrăşăminte organice,
deoarece ele îmbogăţesc proprietăţile fizice ale solului şi îl îmbogăţesc cu
substanţe nutritive (N, P, К şi Ca).
Tabelul 2
Conţinutul de elemente nutritive în îngrăşămintele organice, %
Îngrăşăminte Azot Fosfor Potasiu Calciu
Gunoi de grajd putred 0.6-0.98 0.3-0.58 0.7-0.9 0.7-0.8
Excremente proaspete de 0.5-0.6 0.25-0.3 0.5-0.6 0.2-0.25
cal
Excremente de porci 0.5-0.6 0.3-0.4 0.2-0.3 0.09
Excremente proaspete de 0.4-0.5 0.2-0.25 0.5-0.6 0.4-0.45
VMC
Urină de vite cornute mari 0.55-0.6 - 0.45-0.55 0.01-0.02
Must de băligar 0.2-0.25 0.01-0.02 0.4-0.5 0.02-0.03
Excremente proaspete de 1.5-1.8 1.5-1.6 0.8-0.9 1.4-1.6
păsări
Excremente (fecale) 0.7-0.75 0.25-0.3 0.2-0.25 0.1-0.15
Turbă de pajişte 1.75-3.0 0.2-0.5 0.1-0.3 2.0-3.0
Frunze putrede 1.0-1.2 0.1-0.2 0.15-0.25 0.4-0.5
El contribuie la majorarea conţinutului de humus, îmbogăţeşte viaţa
microflorei ce duce la îmbunătăţirea structurii mineralogice şi granularea solului.
Gunoiul de grajd poate fi folosit primăvara înainte de semănat, pe când cel
proaspăt se foloseşte numai toamna, înainte de aratul terenului. Calitatea gunoiului
de grajd depinde mult de modul de păstrare şi tratare. Se recomandă să se păstreze
în grămezi mari. Durata fertilizării gunoiului de grajd e de 2-6 ani, în dependenţă
de norma introdusă în sol. Toamna se recomandă de introdus în sol până la 100
tone/ha. Foarte calitativ devine gunoiul de grajd, fiind amestecat cu faină fosfatată,
care măreşte conţinutul de fosfor în sol, micşorează pierderile de azot şi amplifică
procesul de fermentare a substanţelor organice. Când are loc compostarea
gunoiului de grajd, la 1 tonă de gunoi se adaugă 20-25 kg de făină fosfatată.
Gunoiul de grajd bine putrezit poate fi folosit la plantele decorative anuale (5-7
kg/m2 şi perene 8-10 kg/m2). În dependenţă de sol sau specie aceste norme variază.
Urina are calităţi nutritive înalte şi poate fi aplicată la plantele din sere şi la
acele din teren deschis ca îngrăşământ fazial. Se foloseşte cu succes la pregătirea
pământurilor de frunziş şi de ţelină prin irigarea repetată a platformelor de
depozitare. Primăvara, în teren deschis, înainte de cultivarea terenului, se poate de
introdus 1 litru de urină la 1 m2. În general urina se foloseşte pentru nutriţia
suplimentară.
Găinaţul de pasăre este bogat în elemente nutritive şi uşor se asimilează de
plante. Componenţa substanţelor nutritive ale acestor îngrăşăminte depinde de
calitatea hrănii pe care o primesc păsările. Se aplică sub formă solidă la pregătirea
amestecurilor de pământ şi sub formă lichidă ca îngrăşământ fazial. În stare lichidă
excrementele de pasăre se folosesc după o fermentare timp de 10-15 zile, apa se
diluează în raportul de 1:10-1:15 şi sunt aplicate pe terenuri umede pentru a
preîntâmpina arsurile pe plante. În stare uscată aceste îngrăşăminte se introduc în
sol câte 40-60 g/m2.
În floricultură, dintre îngrăşămintele organice se mai folosesc faina de
peşte, care conţine până la 15% fosfor, faină de oase, bogată în fosfor (20-25%),
făină de sânge, bogată în azot (12-15%), faină de coarne, bogată în azot (10-
13%). Toate aceste îngrăşăminte organice sunt greu solubile în apă. Se folosesc la
pregătirea amestecurilor de pământ ce contribuie la majorarea conţinutului de
humus în sol. La 1 kg de amestec se administrează 5-10 g de făină pregătită.
Îngrăşăminte minerale
Îngrăşămintele minerale, de rând cu acele organice, joacă un rol important la
mărirea fertilităţii solului. În dependenţă de conţinutul de substanţe nutritive (azot,
fosfor, potasiu) îngrăşămintele minerale se clasifică în azotice, fosfatice şi potasice.
Tabelul 3
Îngrăşămintele minerale folosite pentru cultivarea plantele decorative
Îngrăşăminte Culoarea Conţinutul Modificări Higrosco- Proprietatea
de privind picitatea de
substanţe condensarea diseminare
nutritive, % lor în timpul
păstrării
Îngrăşăminte azotice
Azotat de albă 34-35 de formă bună bună la
amoniu cristalină - forma
(NH4NO3) bună, formă cristalină,
granulată - suficientă la
slabă granulată
Azotat de sodiu albă sau 16 condensează bună bună în
(NaNO3) gălbuie în condiţii stare uscată
nefavorabile
de păstrare
Azotat de albă 15.5-17 nu se bună suficientă
calciu condensează
Ca(NO3)2 în ambalaj
ermetic
Sulfat de albă sau 20.2, 21.5 se slabă suficientă
amoniu sură condensează
(NH4SO4) neînsemnat
Clorura de albă sau 24-25 nu se slabă bună
amoniu galbenă condensează
(NH4Cl)
Ureea albă 46 nu se slabă bună
(NH2)2CO condensează
Îngrăşăminte fosfatice
Superfosfatul albă sau 19.5-21 neînsemnată slabă foarte bună
granulat sură
CaH4(PO4)2 •
H2O
Superfosfatul sură 40-50 neînsemnată slabă bună
dublu
Ca (H2PO4)2 •
H2O
Îngrăşăminte potasice
Clorura de albă sau 52-62 condensează slabă suficientă
potasiu în roz
formă de praf
(KCl)
Sare de potasiu sură 30-44 neînsemnată slabă suficientă
(K2O)
Sulfat de sură 45-52 neînsemnată foarte slabă bună
potasiu
Na2(SO4),
KHSO4
Clorură de roz 52-62 neînsemnată slabă bună
potasiu
cristalină
(KClPO4)
Îngrăşămintele azotice stimulează formarea masei vegetative a plantelor.
Ele sunt folosite în perioada de creştere a plantelor. În teren deschis îngrăşămintele
azotice se aplică, îndeosebi primăvara înainte de însămânţare sau plantare. În sere,
la culturile de ghiveci, îngrăşămintele se utilizează mai des sub formă lichidă
pentru intensificarea nutriţiei suplimentare pe parcursul perioadei de vegetaţie.
Insuficienţa compuşilor azotului din sol se manifestă prin reţinerea în creştere a
plantelor, deformarea lăstarilor, îngălbenirea timpurie a frunzelor si dezvoltarea
slabă a sistemului radicular. Dintre plantele decorative mai sensibile la deficitul de
îngrăşăminte azotice sunt speciile de Chrysanthemum, Dianthus, Gerbera, Dahlia,
Primula, Ficus etc.
Excesul îngrăşămintelor azotice pentru plantele decorative e tot atât de
dăunător, cât şi lipsa lor. Abundenţa de îngrăşăminte provoacă o creştere
vegetativă abundentă ce duce la întârzierea înfloririi, slăbirea tijelor florale şi
rezistenţei la diferite boli. Din îngrăşămintele azotice care se folosesc mai frecvent
în floricultură sunt:
Silitra amoniacală ce conţine până la 35% azot e uşor dizolvabilă în apă.
Poate fi folosită de 2-3 ori în aceeaşi perioadă de vegetaţie, câte 20-30 g/m2 în stare
solidă, iar periodic - 4-6 g/m2.
Sulfatul de amoniu se foloseşte pe toate solurile neutre şi conţine 14-20%
de azot. E o substanţă de culoare albă sau surie-albăstruie, care greu se dizolvă în
sol. În stare solidă se foloseşte câte 30-40 g/m2, iar periodic - 7-8 g/m2. Deseori se
introduce în sol în amestec cu var sau cretă, în proporţia de 1:1 pentru a nu mări
aciditatea solului.
Azotatul de amoniu este o sare albă, cristalină, foarte solubilă în apă, ce
conţine cca. 20-30 % azot. Se recomandă îndeosebi pentru solurile acide în
proporţie de 40-45 g/m2, iar periodic - 10-12 g/m2.
Îngrăşămintele fosfatice joacă un rol important la creşterea şi dezvoltarea
organelor reproductive, şi anume: creşterea bobocilor florali, abundenţa şi durata
înfloririi. Totodată ele contribuie la dezvoltarea unui sistem radicular viguros.
Deficitul îngrăşămintelor fosfatice în sol stagnează creşterea plantelor, căderea
bobocilor şi florilor, lemnificarea slabă a plantelor, întârzierea înfloritului şi
dezvoltarea florilor, slăbeşte rezistenţa la boli şi dăunători. Plante decorative
sensibile la lipsa îngrăşămintelor fosfatice în sol sunt: Begonia, Calceolaria,
Chrysanthemum, Gerbera etc. Excesul de îngrăşăminte fosfatice se manifestă prin
apariţia petelor pe plante.
Unul din cele mai răspândite îngrăşăminte fosfatice este superfosfatul, ce
reprezintă o pulbere de culoare cenuşie-albicioasă şi se dizolvă slab în apă.
Superfosfatul simplu conţine 14-18% fosfor, iar cel dublu până la 46-50%.
Superfosfatul este uşor asimilat de către plante. Se introduce în sol toamna în doze
de 30-45 g/m2.
Făina fosfatică conţine 16-20% de fosfor. Slab se dizolvă în apă.
Influenţează foarte lent şi se recomandă pentru solurile cu aciditate mare în doze de
35-50 g/m2.
Îngrăşămintele potasice contribuie la majorarea productivităţii semincere a
plantelor, intensifică cromatica florilor, favorizează acumularea substanţelor
nutritive de rezervă în bulbi, rizomi şi tuberculi, măreşte rezistenţa plantelor la
boli. Insuficienţa îngrăşămintelor potasice în sol stagnează creşterea plantelor,
provoacă ofilirea şi brunificarea frunzelor de la vârf spre bază, căderea tijelor
florale. Foarte sensibile la deficitul de potasiu în sol sunt speciile de: Gladiolus,
Pelargonium, Philodendron, Hyacinthus, Dianthus, Matthiola, Primula, Tulipa,
Rosa etc. Excesul de potasiu provoacă arsuri pe frunze ce influenţează negativ
asupra decorativităţii plantelor. Cele mai răspândite îngrăşăminte de potasiu sunt:
Clorura de potasiu conţine până la 60% de oxid de potasiu. Uşor se dizolvă
în apă. Se introduce în sol toamna, în doze de 10-15 g/m2, iar periodic se
suplimentează cu câte 2-4 g/m2.
Sarea potasică este de culoare albă-cenuşie sau roz. Conţine 30-40% de
potasiu. Este solubilă în apă. Pe solurile grele se introduce toamna, iar pe cele
uşoare primăvara în dozele de 20-30 g/m2, periodic 5-10 g/m2.
Sulfatul de potasiu conţine până la 48% oxid de potasiu, care poate fi
folosit pe solurile neutre. E uşor solubil în apă. Se introduce în sol în doze de 15-20
g/m2, iar periodic câte 5-6 g/m2.
Microelemente
Microelementele completează îngrăşămintele minerale (NPK) şi în rezultat
intensifică procesele biochimice de creştere şi dezvoltare a plantelor. Ele se conţin
în sol în doze foarte mici, dar sunt strict necesare pentru plante. Mai utilizate în
floricultură sunt: borul, manganul, zincul, molibdenul, cobaltul etc.
Borul. Este necesar pentru plante la toate fazele de dezvoltare, îndeosebi, la
formarea organelor generative. Joacă un rol important în procesele de fotosinteză.
S-a constatat, că acest element ridică rezistenţa plantelor faţă de factorii
nefavorabili şi boli (viroze, micoze).
Deficitul borului influenţează negativ asupra dezvoltării ţesuturilor
meristematice şi ale organelor reproductive. Nu se recomandă de majorat
concentraţia de bor deoarece el poate provoca arsuri şi necroze pe frunze. Sărurile
de bor se folosesc în cantităţi mici la introducerea în sol, fiind amestecate cu alte
îngrăşăminte minerale (0.5-0.6 g/m2), iar pentru pulverizare se aplică soluţia de
0.05% de apă. Pulverizarea plantelor se efectuează în faza de rozetă, îmbobocire şi
înflorire.
Reacţia plantelor decorative anuale la utilizarea microelementelor (x - pozitivă, xx
- foarte bună)
Specia Bor Mangan Zinc
Ageratum houstonianum x - xx
Antirrhinum majus - x xx
Arctotis stoechadifolia x x -
Calendula officinalis x x -
Callistephus chinensis - x xx
Clarkia elegans - xx -
Coreopsis tinctoria - xx -
Dianthus chinensis xx x -
Dimorphotheca pluvialis xx - -
Gaillardia pulchella x - x
Godetia grandiflora x - xx
Lathyrus odoratus - x xx
Lobularia maritima - xx -
Matthiola incana - xx x
Nicotiana affinis - xx x
Petunia hybrida - xx x
Phaseolus coccineus - xx x
Phlox drummondii X - xx
Scabiosa atropurpurea x - x
Tagetes pat и la - xx x
Tlthonia rotundifolia xx - X
Zinnia elegans - xx x
Manganul joacă un rol important în fotosinteza şi transpiraţia plantelor.
Măreşte rezistenţa plantelor faţă de temperaturile înalte. Simptomele care
determină deficitul manganului în plante e apariţia petelor clorotice pe frunze,
scade conţinutul de clorofilă în frunze şi creşterea plantelor. Se introduce în sol în
amestecuri cu alte îngrăşăminte minerale (0.6-0.8g/m2), iar pentru pulverizarea
plantelor se aplică soluţia de 0.01%.
Zincul în organele plantelor se întâlneşte în cantităţi reduse. Rolul fiziologic
al zincului în plante este variat. El participă activ la procesele de fermentaţie,
fotosinteză şi transpiraţie. Măreşte rezistenţa plantelor la temperaturi înalte şi faţă
de boli. Joacă un rol important la formarea organelor generative. Deficitul de zinc
duce la diminuarea clorofilei, frunzele devin mărunte, iar la unele plante se
dezvoltă numai în formă de rozetă. Se introduce în sol sub formă de melanjuri cu
îngrăşăminte minerale (0.3-0.4g/m2) şi prin pulverizarea plantelor, se aplică soluţia
de 0.005%.
Îngrăşăminte bacteriene
Îngrăşămintele bacteriene sunt introduse în sol şi au proprietatea de a se
înmulţi, majorând fertilitatea solului. Fertilitatea solului depinde mult de activitatea
microorganismelor din sol. Îngrăşămintele bacteriene se introduc în sol odată cu
îngrăşămintele organice şi minerale. În urma experimentelor de mai mulţi ani a fost
stabilit că, îngrăşămintele bacteriene stimulează creşterea organelor vegetative şi
generative, în rezultatul cărora se măreşte decorativitatea şi productivitatea
plantelor.
Influenţa îngrăşămintelor bacteriene asupra productivităţii de seminţe
g/plantă la unele specii de plante decorative anuale
Specia Martor Fosforbacterină Silicatobacterină Polibacterină
Callistephus 5.3 6.0 6.5 7.0
chinensis
Lobularia 5.3 6.2 6.1 6.9
maritima
Matthiola incana 2.2 3.0 2.2 3.7
Nicotiana alata 4.7 4.6 6.6 5.9
Petunia hybrida 3.1 3.6 4.9 4.9
Tagetes patula 17.0 23.0 22.2 29.0
Zinnia elegans 6.6 8.8 10.0 11.6
Dintre îngrăşămintele bacteriene mai răspândite sunt:
Nitragina contribuie la mărirea nodozităţilor de bacterii pe rădăcinile
plantelor leguminoase, îmbunătăţind solul şi plantele cu azot. Nitragina se
introduce în sol odată cu seminţele, sau prin înmuierea rădăcinilor plantelor în
soluţie lichidă de nitragina, norma fiind de 0.5kg/ha.
Azotobacterina este un preparat care conţine bacterii azoto-asimilatoare,
având capacitatea de a fixa azotul din aer. Se introduc în sol odată cu seminţele sau
prin tratarea rădăcinilor cu soluţie din acest preparat, norma fiind de 1-2 kg/ha.
Fosforbacterina este un preparat care participă la descompunerea fosfaţilor.
Se foloseşte în acelaşi mod ca şi azotobacterina. Fosfobacterina dă un efect
substanţial, fiind introdusă în sol odată cu îngrăşămintele organice. La 1 hectar se
utilizează 250 g de preparat.
Silicatobacterina are capacitatea de a transforma silicatul de aluminiu,
transferând potasiul şi alte elemente în forme accesibile pentru plante. Majorează
decorativitatea, productivitatea şi rezistenţa plantelor la diferite boli. Se aplică în
stare solidă şi lichidă prin tratarea seminţelor, răsadei, bulbilor, tuberobulbilor etc.
Norma este de 150-200 ml/ha. Silicatobacterina dă bune rezultate, fiind folosită în
amestec cu alte îngrăşăminte bacteriene.

Relaţiile plantelor decorative cu factorii mediului


Creşterea şi dezvoltarea plantelor decorative se desfăşoară într-un complex
de factori ecologici, cum sunt: temperatura, lumina, apa, solul etc. Introducerea
speciilor decorative în Moldova poate fi realizată numai în baza cunoaşterii bune a
ecologiei lor pentru o adaptare mai reuşită la noile condiţii. Factorii de mediu
întotdeauna acţionează în complex asupra plantelor în curs de dezvoltare dar nu
fiecare în parte. Majoritatea plantelor decorative de origine tropicală şi subtropicală
se cultivă în teren protejat unde dirijarea factorilor de mediu este deosebit de
importantă.
Regimul de temperatură
Temperatura aerului şi a solului este unul din factorii principali care
determină ritmul de creştere şi dezvoltare a plantelor decorative. Temperatura
optimală contribuie la un şir de procese fiziologice ale plantelor: germinaţia
seminţelor, circuitul substanţelor nutritive, transpiraţia, respiraţia etc.
Necesitatea faţă de temperatură este foarte variată de la specie la specie şi în
dependenţă de vârsta plantelor. La plantele decorative originare din regiunile
tropicale şi subtropicale (Orchidaceae, Cactaceae, Bromeliaceae etc.) ciclul de
dezvoltare decurge normal la temperatura de 24-26°C, pe când plantele din zona
temperată se dezvoltă mai bine la temperatura de 15-18°С (Delphinium, Paeonia,
Chrysanthemum, Primula, Convallaria, Viola etc.). Deosebirile dintre aceste
grupuri de plante se evidenţiază chiar de la germinarea seminţelor. Seminţele
speciilor tropicale şi subtropicale germinează mai bine la temperatura de 25-30°C,
pe când seminţele speciilor originare din regiunile temperate germinează la
temperatura de 10-15°C.
Temperatura relativ ridicată este necesară în anumite faze de dezvoltare a
plantelor floricole, şi anume la germinarea seminţelor, înrădăcinarea butaşilor,
îmbobocirea plantelor şi maturizarea seminţelor. În faza de răsad temperatura
trebuie să fie mai scăzută deoarece la o temperatură ridicată plantulele cresc
repede, devin subţiri, firave şi plantele produc flori mărunte de calitate joasă.
De acest moment specific se ţine cont la pregătirea răsadului de petunie,
mixandră, gura-leului etc. Varietatea temperaturii este foarte important pentru
reglarea corectă a ritmului de creştere în anumite faze de dezvoltare. De exemplu
pentru Cyclamen temperatura optimală necesară la germinarea seminţelor este de
20-25°C, în faza de răsad - 18-20°C, de la plantare în ghivece până la înflorire 14-
16°C, iar pentru prelungirea perioadei de înflorire timp mai îndelungat sub 10°C.
O mare importanţă are reglarea artificială a temperaturii conform
anotimpurilor. De exemplu iarna, când lumina e mai slabă şi transpiraţia este
redusă necesitatea faţă de căldură e mai mică. Astfel, plantele de origine tropicală
în sere sau apartamente pot ierna la temperatura de 16-18°C, iar cele subtropicale
la 8-10°C.
Plantele decorative originare din zonele temperate şi subtropicale se
dezvoltă bine în teren deschis în condiţiile Moldovei. Ele pot fi repartizate în două
grupuri:
1. Rezistente la temperaturile joase - Delphinium, Paeonia, Aquilegia, Aster,
Antirrhinum, Phlox, Gazania, Chrysanthemum, Yucca, Gaillardia etc. Speciile
acestor genuri în perioada de vegetaţie rezistă până la temperatura de 0-1°C.
2. Plante decorative termofile - Tropaeolum, Celosia, Zinnia, Dahlia,
Tagetes, Canna, Mirabilis, Ipomea, Salvia splendens etc.
Plantele decorative după rezistenţa la temperaturile scăzute din timpul iernii
pot fi repartizate în trei grupuri:
1. Plante care se dezvoltă normal în sere relativ reci, cu temperatura +3-7°C.
În aşa sere se dezvoltă bine Rhododendron, Fuchsia, Pelargonium etc.
2. Plante care se dezvoltă normal în sere la temperatura de +8-15°C. În aşa
sere se pot cultiva palmieri, unele specii de Cactaceae, Amaryllidaceae,
Amaranthaceae etc.
3. Plante, care se cultivă în sere calde cu temperatura de +15-20°С -
Codiaeum, Ferigi, Orchidaceae, Begonia etc. Există şi specii care concomitent se
dezvoltă în sere calde şi în cele reci (Aloe, Ficus, Aspidistra, Clivia, Dracaena,
Epyphillum etc.).
În cursul verii când temperaturile sunt înalte, pentru evitarea supraîncălzirii
în sere sunt necesare următoarele acţiuni:
- ventilarea permanentă a serelor pentru menţinerea temperaturii şi umidităţii
optimale a aerului.
- umbrirea geamurilor cu jaluze.
- pentru scăderea temperaturii frecvent se stropesc cărările din seră.
În cursul verii când temperaturile sunt ridicate o parte din plante crescute la
ghiveci şi în căzi pot fi scoase afară sub umbrare speciale.
Temperatura maximă, la care plantele decorative pot supravieţui este circa
40°C, iar la 45°-50°C şi mai sus ele se ofilesc şi pier. O rezistenţă mai mare la
temperaturile ridicate este specifică pentru plantele suculente (Aloe, Agave,
Crassula, Cactus, unele specii de plante cu flori persistente - Limonium şi
originare din regiunile de stepă. Majoritatea plantelor din teren protejat (oranjerii,
sere) sunt foarte sensibile la schimbările regimului termic.
Tabelul 1
Temperatura optimă a aerului caracteristică speciilor floricole cultivate în sere, t°C
Cultura Perioadele de dezvoltare
latentă vegetativă formare a organelor
reproductive
iarna primăvara- iarna primăvara-
vara vara
Culturi pentru flori tăiate
Alstroemeria 9-10 9-10 15-18 12 15-18
Dianthus - 6-8 12-18 8-12 18-20
Gerbera 13-14 16-18 - 16-18 22-24
Hippeastrum 13-17 20-22 20-22 20-22 20-22
Calla 20-25 - - 16-18 18-20
Rosa 2-5 10-12 15-18 18 18-20
Freesia - 8-10 - 13-15 15-20
Chrysanthemum 4-8 12-14 16-18 12-16 16-20
Culturi la ghiveci
Gloxinia 8-10 20 22 20-22 22-25
Hydrangea 5-8 10-12 16-18 12-16 16-20
Cyclamen - 8-10 12-20 12 15-20

Oscilaţiile bruşce ale regimului termic, îndeosebi în cursul iernii, negativ


influenţează asupra plantelor. În perioada de toamnă-iarnă plantele tropicale se
menţin la nivelul de +16-18°C, iar acele subtropicale la +8-10°C.
În apartamente temperatura optimă în cursul iernii trebuie să fie de 15°-18°C
fără oscilaţii mari (curenţii reci de aer necesită să fie mult reduşi).
Multe din plantele decorative, a căror seminţe conţin sub 12-14% de apă,
rezistă iarna în câmp şi primăvara timpuriu dau răsad viguros. Aici se referă
Calendula, Centaurea, Eschscholzia, Petunia etc.
Pentru protejarea plantelor decorative perene crescute în teren deschis, slab
rezistente la temperaturile joase din cursul iernii (Hyacinthus etc.) toamna târziu
ele se acoperă cu un strat de frunze. La cultivarea în teren deschis a speciilor
termofile se ţine cont ca ele să fie plantate pe terenuri cu expoziţie sudică.
Pentru dezvoltarea normală a plantelor o mare importanţă are şi temperatura
solului. Regimul termic al solului în teren deschis se poate păstra prin diferite
metode agrotehnice, şi anume mulcirea solului cu turbă, rumeguş, frunziş, paie
tocate, introducerea gunoiului de grajd bine putrezit, afânarea solului etc.
Regimul de lumină
Procesul de fotosinteză este posibil numai în prezenţa luminii. Plantele au
necesitate de lumină îndată după germinare, când încep să se autonutrească. Toate
procesele fiziologice, care determină creşterea şi dezvoltarea plantelor depind, în
primul rând, de energia solară. Obţinerea unor plante bine dezvoltate şi cu o
înflorire abundentă se datorează, în primul rând, insolaţiei intense, temperaturilor şi
umidităţii optime, care majorează capacitatea de asimilare, procesul de absorbţie,
necesitatea de apă şi substanţe nutritive.
Necesitatea plantelor floricole faţă de lumină sunt diferite în dependenţă de
provenienţa lor fitogeografică, de condiţiile de iluminare solară, în care s-au format
şi s-au adaptat în perioada evoluţiei lor. Plantele decorative au necesitate de mai
multă lumină în faza de răsad, la formarea bobocilor şi la înflorire.
Pentru o creştere şi dezvoltare normală plantele au necesitate de diverse
cantităţi de lumină, exprimată în lucşi şi anume: Anthurium - 13000-15000 lx,
Kalanchoe - 50000 lx, Ferigi, Peperomia, Dracaena, Orchidaeae - 20000 lx,
Cyclamen şi palmieri - 40000 lx, Sansevieria - 30000 lx.
După necesitatea faţă de intensitatea luminii, plantele decorative se clasifică
în mai multe grupuri:
 Plante iubitoare de lumină (luminofile). Aici se referă majoritatea
plantelor decorative, care se cultivă în teren deschis cu expoziţie solară: Ageratum,
Amaranthus, Callistephus, Phlox, Dianthus, Gaillardia, Gypsophila, Petunia,
Salvia, Verbena etc.
 Plante decorative ce se dezvoltă bine în semiumbră. O bună parte din
plantele decorative prin frunze cultivate în sere (Ficus, Hedera, Monstera,
Peperomia, Phylodendron, Sansevieria etc.) se dezvoltă mai bine la o lumină mai
difuză, în teren deschis în semiumbră cresc bine şi înfloresc abundent: Aquilegia,
Myosotis, Scilla, Cynoglossum, Erysimum, Impatiens, Nicotiana, Tropaeolum etc.
 Plante decorative iubitoare de umbră. Acestea sunt speciile care
preferă habitatele, în care pătrunde de la 5-10% până la 50% din lumina solară a
zilei. Din acest grup fac parte: Aspidistra, Primula, Dracaena, Begonia etc.
Plantele decorative sunt pretenţioase nu numai faţă de intensitatea luminii,
dar şi faţă de durata zilei. După necesitatea faţă de durata de iluminare ele se
disting în trei grupuri: plante de zi lungă, plante de zi scurtă şi plante intermediare
sau indiferente faţă de durata zilei iluminate.
Tabelul 2.
Clasificarea plantelor decorative conform duratei de iluminare zilnică (după
G. Kiselev).
Plante longidiurne Plante brevidiurne Plante intermediare
Adonis Alyssum Abutilon
Ageratum Amaranthus Anemone
Azalea Bougainviilea Aquilegia
Antirrhinum Canna Dianthus (soiuri)
Begonia Chrysanthemum Hyacinthus (soiuri)
Callistephus Cosmos Iris (soiuri)
Camellia Crassuia coccinea Calla
Cyclamen Euphorbia Lilium (soiuri)
Gladiolus Freesia Lupinus
Hyacinthus Perilla Digitalis
Lathyrus Kaianchoe Antirrhinum (soiuri)
Matthiola Phlox paniculata Calendula (soiuri)
Delphinium Zinnia Tulipa (soiuri)
Paeonia Tradescantcia Celosia
Narcissus Tagetes erecta Senecio
Tulipa

Plantele longidiurne (de zi lungă) cer iluminare în decurs de 14-15 ore pe


zi. Majoritatea plantelor din această grupă îşi iau originea din zona temperată.
Unele din ele pot să se dezvolte şi să înflorească chiar în condiţii de iluminare
neîntreruptă. Plantele longidiurne, fiind cultivate în condiţii de zi scurtă înfloresc
mai slab, au perioada înfloririi întârziată sau nu înfloresc deloc.
Plantele decorative brevidiurne au necesitate pentru înflorire de iluminare
în decurs de 10-12 ore. Majoritatea plantelor din acest grup înfloresc vara târziu
sau toamna. De regulă, aceste plante sunt de origine tropicală sau subtropicală, în
Africa ecuatorială ziua şi noaptea au aceeaşi durată, pe când în ţara noastră durata
maximă a zilei e 15-16 ore şi cea minimă de 8-10 ore. Aşa discordanţă în durata
zilei influenţează negativ asupra dezvoltării plantelor de zi scurtă, deseori cauzând
modificarea creşterii şi lipsa înfloririi şi fructificării.
Plantele decorative intermediare sau indiferente sunt acelea, care se dezvoltă
normal indiferent de durata zilei. Acestea se referă la aşa specii ca: Anemone,
Aquilegia, Calla, Lupinus, Digitalis, Celosia etc. Unele specii de plante decorative
longidiurne cu scăderea temperaturii îşi pierd sensibilitatea faţă de ziua lungă şi au
o comportare ca plante intermediare. Reacţia plantelor la zi lungă se schimbă în
dependenţă de temperatură, deci dezvoltarea lor nu depinde numai de unul sau alt
factor, ci de un complex de factori necesari pentru existenţa lor.
Cunoaşterea cerinţelor plantelor faţă de durata zilei are o mare importanţă
practică în floricultură. Dirijând durata de iluminare (sau fotoperiodismul), în sere,
se poate grăbi sau reduce perioada de vegetaţie şi termenii de înflorire a plantelor.
La culturile din seră se poate regula uşor administrarea luminii, folosind lumina
artificială sau reducând-o prin umbrirea plantelor. Aplicând lumina artificială în
sere devine posibilă stimularea procentului de înrădăcinare a butaşilor îndeosebi de
crizanteme, stimulează cantitatea şi calitatea bulbilor de lalele, majorează
rezistenţa plantelor decorative faţă de boli şi dăunători. Lumina artificială este
foarte favorabilă în perioada de iarnă pentru plantele tinere, în perioada iluminării
artificiale temperatura trebuie să fie optimă pentru specia respectivă.
Pentru iluminarea artificială în sere pot fi aplicate lămpi luminescente.
În afară de folosirea luminii artificiale în sere se mai recomandă de a vopsi
interiorul în alb, spălarea periodică a geamurilor şi aşezarea mai distanţată a
ghivecelor pe stelaje.
În cursul verii pentru micşorarea cantităţii de lumină se recomandă de folosit
jaluzele, vopsirea geamurilor, pelicule colorate sau umbrare speciale. În teren
deschis pentru o asimilare mai favorabilă a energiei solare este important modul de
plantare a plantelor pe teren. Plantele decorative, care cresc şi se dezvoltă pe
terenuri cu expoziţie sudică, primesc o cantitate mai mare de energie solară faţă de
cele ce cresc pe terenurile cu expoziţie nordică. Repartizarea şi plantarea raţională
a plantelor pe teren îmbunătăţeşte aprovizionarea cu lumină, ridică gradul de
asimilare a substanţelor nutritive din substrat. A fost stabilit că plantele spontane
pentru fotosinteză utilizează în medie 1% din energia solară care cade pe suprafaţa
frunzelor, pe câmpurile ameliorate 2-3%, iar pe terenurile unde se obţin recolte
înalte, până la 5%. Plantele decorative trebuie să fie repartizate pe teren în aşa
mod, încât fiecare plantă să asimileze maximul de energie solară.
În timpul semănatului sau plantării o mare importanţă are orientarea
rândurilor sau a parcelelor pe teren. Dacă ele sunt dispuse de la Nord spre Sud,
razele solare dimineaţa şi în a doua jumătate a zilei cad de-a curmezişul rândurilor
şi iluminează satisfăcător plantele. La amiază, când soarele se ridică mai sus, razele
solare cad de-a lungul rândurilor şi plantele se umbresc una pe alta, ceea ce are
importanţă pentru evitarea supraîncălzirii plantelor.
Regimul de apă
Cantitatea de apă necesară plantelor decorative este determinată de mai
mulţi factori ai mediului înconjurător, cum sunt: temperatura, intensitatea luminii,
umiditatea aerului şi a solului, gradul de dezvoltare a sistemului radicular etc. Cu
participarea apei în plantă decurg toate procesele biochimice şi sintezele de bază.
Substanţele nutritive din sol pot fi valorificate de plante, numai fiind dizolvate în
apă. Pentru formarea unei părţi de substanţă organică uscată planta consumă de la
200 la 500 părţi de apă. Transpiraţia prin frunze asigură o circulaţie continuă de
apă cu substanţe nutritive din sol prin sistemul radicular spre frunze. Datorită
transpiraţiei plantele sunt protejate de supraîncălzire şi nu se ofilesc.
După regimul hidric plantele decorative pot fi clasificate în mai multe
grupuri:
Hidrofite. Plantele din acest grup, de regulă, se dezvoltă în soluri
înmlăştinite sau în apă (Cyperus papyrus, Victoria regia, Nymphaea alba,
Nymphoides peltata etc.).
Mezoflte. Plante care se dezvoltă pe soluri cu umiditate moderată
(Anthurium, Aspidistra, Calla, unele specii de Ficus etc.)
Xerofite. Plante care întrebuinţează o cantitate redusă de apă. Această grupă
cuprinde speciile care cresc şi se dezvoltă pe locuri uscate, deşerturi, semideşerturi,
stepe etc. Cactaceae, Agave, Aloe, Kalanchoe, Crassula etc. Necesitatea de apă
variază în dependenţă de vârsta plantelor şi modul de cultivare. Plantele decorative
cultivate în sere la ghiveci consumă o cantitate mai mare de apă, decât cele
cultivate direct în sol. Ele consumă o cantitate mai mică de apă în faza de
maturizare a seminţelor şi în perioada latentă.
Un rol important în cultivarea plantelor floricole îl are umiditatea aerului.
Plantele de origine tropicală din fam. Araceae, Bromeliaceae, Orchidaceae etc. au
necesitatea de umiditate atmosferică de 80-85%, iar cele subtropicale - 60-70%.
Umiditatea optimală a aerului pentru majoritatea plantelor floricole e de 70-75%.
Lipsa umidităţii în sol şi a aerului provoacă ofilirea plantelor ce influenţează
negativ asupra calităţii florilor şi duratei lor de păstrare.
Este foarte importantă administrarea apei în sol conform cerinţelor plantelor,
deoarece excesul de apă este tot atât de dăunător ca şi deficitul ei.
În decursul verii când irigarea plantelor decorative se efectuează mai des din
cauza temperaturilor ridicate se recomandă ca irigarea să se facă dimineaţa până la
orele 9-10 şi seara după orele 16-17. Nu se recomandă de udat plantele în orele de
arşiţă, îndeosebi cu apă rece, deoarece influenţează negativ asupra ritmului de
creştere şi dezvoltare. O importanţă deosebită o are calitatea apei cu care irigăm
plantele decorative, în ceea ce priveşte conţinutul de săruri minerale.
Cu cât e mai scăzut conţinutul de săruri, cu atât e mai bună apa pentru
irigare. Plantele decorative nu suportă apele dure cu conţinut mare de săruri,
îndeosebi cele bogate în calciu. Foarte mult suferă de la apele dure plantele
acidofile, cum sunt Camellia, Azalea, ferigile, orhideele etc.
Apa folosită la irigarea plantelor decorative nu trebuie să fie rece, deoarece
ea provoacă putrezirea sistemului radicular, iar la unele specii, cum sunt Fuchsia,
Gloxinia cad bobocii florali sau chiar şi florile. Irigarea cu apă caldă se practică
numai la plantele destinate pentru forţare, cum sunt Syringa şi Forsythia. Pentru a
avea apă cu temperatura potrivită pentru irigare se recomandă să se acumuleze în
rezervoare sau bazine, unde ea se încălzeşte timp de 24-48 de ore.
Necesitatea plantelor decorative în apă se determină după particularităţile lor
specifice: masa vegetativă, sistemul radicular şi modul de creştere şi dezvoltare a
plantei. Plantele cu frunze cărnoase (Aloe, Agave, Crassula etc.) au necesitatea mai
redusă de apă, comparativ cu plantele cu frunze mari şi un număr mare de stomate
care măresc transpiraţia plantelor. Plantele cu sistemul radicular fasciculat
(Callistephus, Phlox, Salvia, Tagetes etc.) necesită irigarea mai frecventă în
comparaţie cu plantele cu sistemul radicular pivotant (Lupinus, Papaver, Paeonia,
etc.).

Tema: Înmulţirea plantelor decorative


Planul lecţiei:
1. Înmulţirea plantelor decorative prin seminţe.
2. Caracteristicile tehnice şi biologice ale seminţelor de plante decorative,
pregătirea seminţelor de semănat.
3. Epoci de semănat, metode de semănat, lucrări de îngrijire aplicate
semănăturilor.
4. Înmulţirea vegetativă la plantele decorative.
5. Înmulţirea prin butaşi, divizarea plantelor, stoloni, drajoni, marcotaj.
6. Înmulţirea prin rădăcini tuberizate şi tulpini subterane la plantele floricole.
7. Înmulţirea prin altoire.
În floricultură, înmulţirea prin seminţe se practică la majoritatea plantelor
decorative anuale, bienale şi la unele specii perene. La cele perene (Paeonia, Iris,
Gladiolus, Canna, Dahlia etc.) înmulţirea prin seminţe se face numai în scopuri de
ameliorare în obţinerea soiurilor noi. Seminţele trebuie colectate de la plantele bine
dezvoltate, sănătoase şi cu decorativitate sporită.
Majoritatea seminţelor se recoltează la maturizare completă. Dar sunt
specii floricole la care fructele se recoltează în pârg (Viola tricolor, Impatiens
balsamina), deoarece la ele seminţele la maturizare se împrăştie. La unele specii
decorative seminţele sunt recoltate pe măsura maturizării (Petunia, Portulaca,
Salvia, Verbena etc.). Seminţele recoltate şi curăţite, cu conţinutul de apă de 12-
13% sunt ambalate în pachete de hârtie, etichetate şi păstrate în depozite aerisite, la
temperatura de 6-8°C şi umiditatea de 50-65%. Seminţele păstrate în locuri uscate
îşi menţin facultatea germinativă timp îndelungat faţă de cele păstrate în încăperi
umede. Primăvara înainte de semănat, se face un control asupra purităţii, calităţilor,
capacităţii şi energiei germinative.
Puritatea seminţelor are o mare importanţă pentru speciile cu seminţe
foarte mărunte (Begonia, Calceolaria, Kalanchoe etc.), care deseori putrezesc după
semănare într-un conţinut de resturi vegetale. Facultatea germinativă este un
factor biologic foarte important, reprezentând procentul de seminţe care sunt
capabile să încolţească normal. Pentru însămânţare sunt valabile seminţele cu
facultate germinativă de 60-100%. Durata facultăţii germinative a seminţelor la
majoritatea speciilor de plante decorative este cuprinsă între 2-5 ani. La specia
Datura stramonium, facultatea germinativă se păstrează până la 12 ani, iar la
Canna indica până la 20 ani. La unele specii facultatea germinativă e de scurtă
durată, din care cauză seminţele necesită însămânţare imediat după recoltare
(Asparagus, Gerbera, Primula, Viola etc.).
Pentru germinarea seminţelor un rol înseninat îl joacă factorii de mediu -
temperatura, lumina, apa. Plantele din regiunile temperate au necesitatea de o
temperatură relativ mai scăzută faţă de cele tropicale, seminţele germinează la
+10 +12°C, pe când cele de origine tropicală de +22 +25°C. Există şi specii la care
seminţele germinează bine şi la temperatură oscilantă, îndeosebi la acele de origine
temperată. Germinează mai bine dacă la început sunt expuse la temperaturi joase
de 1-5°C timp de 2-3 zile şi apoi se reîntorc în sere - Aconitum, Campanula,
Delphinium, Iris, Phlox, Viola etc.
Lumina ca factor de mediu influenţează în mod diferit asupra germinării
seminţelor. După modul de influenţă a luminii, plantele decorative se împart în trei
grupuri:
1. Plante, seminţele cărora germinează în prezenţa luminii: Aquilegia,
Begonia, Bellis, Campanula medium, Dianthus, Digitalis, Myosotis alpestris,
Nicotiana, Papaver, Primula, Salvia, Viola odorata etc.
2. Plante, ale căror seminţe germinează la întuneric: Aconitum, Althaea,
Asparagus, Calceolaria, Cyclamen, Delphinium, Freesia, Gladiolus, Lilium,
Matthiola incana, Nigella, Tropaeolum-Condurași, Tulipa etc.
3. Specii floricole, la care germinarea seminţelor are loc atât la lumină cât şi
la întuneric: Antirrhinum majus, Asparagus plumosus, Calendula, Callistephus,
Tagetes erecta, Zinnia elegans.
Pregătirea seminţelor pentru semănat
Pentru asigurarea germinării seminţelor se aplică diferite metode de
stimulare.
Stratificarea seminţele, fiind amestecate în nisip şi păstrate la o temperatură
de +2 +6°C. De obicei toamna, seminţele se amestecă cu nisip umed, în proporţie
de 1:3, se repartizează în cutii şi se păstrează în perioada de iarnă în subsol sau se
îngroapă în pământ la adâncimea de 20-30 cm. Primăvara, seminţele stratificate se
seamănă în câmp. Această metodă este frecvent aplicată la Rosa canina, în cadrul
pregătirii portaltoiurilor.
Iarovizarea (vernalizarea) este o metodă de stimulare a germinaţiei şi
sporire a rezistenţei plantelor. Seminţele se umezesc şi se ţin la o temperatură de
12-20°C, până ce germinează, apoi seminţele, timp de 10-12 zile, sunt transferate
la o temperatură de 2-5°C, apoi sunt trecute din nou la temperatura normală de
germinare. S-a constatat că seminţele de Celosia, Petunia, Matthiola, Tagetes etc.,
care au trecut perioada de iarovizare, plantele înfloresc cu 20-25 zile mai devreme.
Umectarea seminţele cu tegumentul tare, germinează mai uşor, dacă sunt
înmuiate în apă caldă. Seminţele de palmier se înmoaie în apă cu temperatura de
50°C, pe când seminţele de Clivia, Cyclamen, Lathyrus odoratus, Phaseolus
coccineus, Tropaeolum majus înainte de semănat, se ţin în apă la temperatura de
25-30°С timp de 24 ore. Seminţele cu tegumentul tare (Canna, Musa) sunt tratate
cu apă clocotindă. Această operaţie se repetă de 2-3 ori, în rezultat tegumentul
crapă şi facilitează germinarea.
Distrugerea mecanică a tegumentului se aplică pentru seminţele cu
tegumentul tare (Canna, Musa etc.), folosindu-se nisip grosier sau pietriş pentru
frecarea lor. Distrugerea tegumentului se mai poate efectua şi prin pilire sau
crestarea cu cuţitul.
Tratarea seminţelor cu substanţe chimice se face la seminţele cu
tegumentul tare, folosind soluţii de acid clorhidric (2-3%), acid sulfuric sau sulfat
de amoniu (2%).
Tratarea seminţelor cu hormoni şi biostimulatori (auxine, heteroauxine,
gibereline etc.) care stimulează creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Tratarea fitosanitară a seminţelor se face cu diferite substanţe toxice sau
prin gazare pentru protejarea răsadului de diferite boli bacteriene şi virotice. Se
prelucrează în soluţie de formalină (40%), timp de 20-40 minute. Se aplică şi
soluţia de permanganat de potasiu în concentraţia de 0,2% timp de 15 minute.
Seminţele tratate se spală şi se usucă timp de 2-3 zile, apoi se seamănă. Tratarea
fitosanitară mai poate fi efectuată şi prin prelucrarea seminţelor cu apă caldă în mai
multe etape şi anume: timp de 4-5 ore la temperatura de 25-30°C, pe urmă timp de
10 min. la temperatura de 50°C şi după aceea menţinute într-un vas cu apă rece.
Mai pot fi folosite:
1. Prelucrarea cu ultrasunet
2. Tratarea cu antibiotice în concentraţie de 0,1-0,5%,
3. Tratarea cu suc de aloe care stimulează germinarea etc.
Semănatul plantelor decorative
Seminţele se seamănă direct în teren deschis, răsadniţe, sere, lăzi, ghivece,
pe rafturile din sere etc. În condiţiile pedoclimatice ale Moldovei majoritatea
plantelor decorative, reproduse prin seminţe, se seamănă direct în câmp, în diferite
etape, în dependenţă de particularităţile lor biologice. În teren deschis se seamănă
speciile care au un ritm rapid de dezvoltare, fiind rezistente la temperaturile joase
şi care nu suportă transplantarea (Eschscholzia, Papaver, Matthiola, Lupinus,
Delphinium, etc.).
Primăvara devreme sau toamna târziu se seamănă speciile rezistente la
temperaturile joase (Callistephus, Calendula, Phlox, Eschscholzia, Petunia,
Verbena etc.). În a doua jumătate a lunii aprilie în câmp se seamănă speciile
floricole mai puţin rezistente la temperaturile joase ca: Portulaca, Ipomoea,
Impatiens, Tropaeolum-Condurasi, Celosia, Salvia, Tagetes, Zinnia etc. Tot în
această perioadă pot fi semănate plantele decorative bienale - Campanula medium,
Dianthus barbatus, Bellis perennis, Digitalis purpurea, Viola tricolor etc.
Majoritatea plantelor decorative perene care se cultivă în teren deschis (Aquilegia,
Dianthus plumarius, Helianthemum hybridum, Papaver orientale, Phlox,
Pyrethrum etc.) se seamănă toamna târziu.
Metode de însămânţare.
Semănatul în rânduri, în cuiburi (manual sau mecanizat) seminţele mari de
Lupinus, Phaseolus, Lathyrus, Ipomoea, Tropaeolum, unde se pun câte 2-3 seminţe
în cuib. La semănatul prin împrăştiere e necesar ca seminţele să fie repartizate
uniform pe un teren bine nivelat. Majoritatea plantelor se seamănă la adâncimea de
0.5-2.0 cm. Seminţele mai măşcate se seamănă la adâncimea de 2-4 cm, iar cele
foarte mărunte (Petunia, Papver, Nicotiana, Ageratum, Antirrhinum-Gura leului
etc.) sunt numai tasate uşor cu o scândură. Pe solurile uşoare seminţele se seamănă
puţin mai adânc faţă de solurile mai grele.
Semănatul în răsadniţe
Se practică mai des la speciile cu o perioadă mai lungă de vegetaţie şi care
nu suportă temperaturile joase. Când plantulele au 2-3 frunze în orele cu insolaţie
mărită răsadniţele se aerisesc cât mai frecvent pentru a mări rezistenţa răsadului
faţă de factorii mediului. Noaptea, după necesitate, răsadniţele se acoperă cu
rogojini. Când razele solare sunt abundente răsadniţele se umbresc.
Răsadul pregătit, înainte de a fi plantat în câmp necesită să fie călit timp de
10-15 zile prin majorarea duratei de insolaţie şi prin aerisire.
Înmulţirea pe cale vegetativă (asexuată)
Organele plantelor care au capacitatea de a forma rădăcini: bulbii,
tuberobulbii, tuberculii, rizomii, lăstarii, mugurii, drajonii, frunzele. Plantele
înmulţite pe cale vegetativă păstrează întocmai caracterele decorative ale plantelor-
mamă. La plantele decorative înmulţirea vegetativă se aplică în următoarele cazuri:
1. Când plantele decorative, înmulţite prin seminţe, nu păstrează caracterele
plantelor mamă (Iris, Gladiolus, Tulipa, Phlox, Dahlia, Rosa, Syringa etc.).
2. Plantele care biologic s-au adaptat la înmulţirea vegetativă (Hyacinthus,
Gladiolus, Narcissus, Tulipa etc.).
3. Plantele, care nu produc seminţe calitative (Pelargonium, Anemone etc.).
4. Plantele la care înmulţirea vegetativă este mai convenabilă (Paeonia, Iris,
Lilium, Tulipa, Narcissus etc.).
Înmulţirea vegetativă poate fi naturală şi artificială.
Înmulţirea vegetativă naturală are loc prin următoarele organe vegetative:
Rizomi (Iris, Paeonia, Canna etc.).
Rădăcini (Crysanthemum, Syringa, Aster etc.)
Bulbi (Lilium, Narcissus, Tulipa, Allium, Hyacinthus, Fritillaria etc.).
Tuberculi (Dahlia, Begonia rex etc.).
Tuberobulbi (Gladiolus, Freesia etc.).
Metodele de înmulţire vegetativă artificială sunt:
Divizarea tufelor (Aster, Hemerocallis-Crin obişnuit, Phlox, Stachys,
Veronica, Vinca etc.).
Butăşirea (Chrysanthemum, Dahlia, Rosa, Pelargonium, Ficus, Fuchsia).
Marcotajul (Rosa, Syringa, Ficus, Philadelphus, Hydrangea-Hortenzia etc.).
Înmulţirea prin altoire (Rosa, Syringa etc.).
Înmulţirea prin divizarea tufelor
Se aplică la specii floricole cultivate în teren deschis şi protejat. Aceste
specii au o capacitate mare de a forma lăstari, ce pornesc de la rădăcini, având
aspectul de tufa. Divizarea constă în divizarea tufelor în mai multe fragmente. În
condiţiile Moldovei divizarea tufelor se poate face toamna (septembrie-octombrie)
şi primăvara (aprilie). La plantele decorative, care înfloresc primăvara (Paeonia,
Iris, Phlox, Aquilegia, Primula, Delphinium, Hemerocallis etc.) divizarea tufelor se
poate efectua toamna, iar la cele, care înfloresc toamna (Chrysanthemum, Aster
etc.) e mai bine de divizat primăvara.
Înmulţirea prin butaşi
Se practică butaşi de tulpină, lăstari, rădăcină sau frunze, care în anumite
condiţii de umiditate şi temperatură formează rădăcini şi devin plante de sine-
stătătoare.
Plantarea butaşilor pentru înrădăcinare se face în câmp, răsadniţă sau seră.
În teren deschis se plantează butaşii plantelor lemnoase, în locuri ferite de vânt şi
razele solare directe. În răsadniţe se plantează mai des butaşii plantelor erbacee,
care se înmulţesc primăvara devreme. Se plantează în lăzi şi ghivece. Ca substrat
de înrădăcinare servesc amestecurile de pământ formate din turbă, nisip, perlit,
pământul de ţelină etc. La unele specii butaşii se înrădăcinează bine în nisip curat.
La o parte de specii (Ficus, Nerium, Cyperus) butaşii se înrădăcinează bine în apă
curată, care este schimbată des.
Pentru butaşi se aleg acele părţi ale plantei, care au un conţinut mai mare de
substanţe de rezervă şi de un anumit grad de lemnificare. Butaşii prea lemnificaţi
greu se înrădăcinează.
Butăşirea prin lăstari se aplică pe larg la Chrysanthemum, Dianthus,
Paeonia, Hydrangea-Hortenzia, Pelargonium, Rosa etc. Se folosesc vârfurile
lăstarilor. Butaşii pregătiţi primăvara devreme se înrădăcinează în sere. Pentru a
pregăti butaşi de primăvară timpuriu plantele mamă sunt scoase din teren deschis
toamna şi păstrate în sere reci. În ianuarie-februarie sunt mutate în sere calde. Aici
lăstarii încep să crească şi din ei se pregătesc butaşii.
La unele plante perene (Aster, Sedum, Phlox etc.) butăşirea poate fi efectuată
direct în teren, în iunie-iulie, într-un loc ferit de razele directe solare şi de vânt. Se
sădesc butaşii, înclinat, la adâncimea de 1-2 cm, fiind bine udaţi.
Pentru a obţine o înrădăcinare mai eficientă la Gerbera, Begonia
tuberhybrida, Dahlia etc. butaşii se selectează cu o mică porţiune de tijă sau
tubercul. La Dianthus frunzele bazale se înlătură, pe când la Ficus sau Croton
frunzele nu se taie ci se răsucesc. La butaşii de Chrysanthemum se reduce jumătate
din frunză pentru a limita procesul de transpiraţie. La plantele floricole ce conţin
latex (Ficus, Euphorbia etc.) la început latexul este îndepărtat cu apă caldă din
ţesuturile de la baza butaşilor. La cactuşi butaşii pregătiţi se lasă o perioadă după
recoltare pentru a pierde o parte din sevă, pe urmă sunt puşi la înrădăcinare.
Înmulţirea prin butaşi de rădăcini constă în folosirea porţiunilor de
rădăcini, cu lungimea de 5-10 cm, care se plantează vertical sau orizontal pe
substrat - la Clematis, Phlox etc.
Înmulţirea cu porţiuni de tulpină constă în secţionarea tulpinii în
fragmente, cu câte 2-3 muguri - Dieffenbachia, Dracaena, Philodendron etc.
Înmulţirea prin butaşi de frunze plantele pot fi reproduse pe tot parcursul
anului. Ea se practică la Begonia rex, В. imperialis, Peperomia, Lilium, Gloxinia,
Sansevieria, Saintpaulia etc. De pe o plantă mamă se recoltează frunze cu peţiol,
care se sădesc în substrat. Excepţie fac frunzele de Begonia rex, care se aştern pe
substrat cu partea inferioară în jos. Frunzele de Sansevieria se taie în fragmente cu
lungimea de 5-8 cm şi se plantează într-un substrat de nisip umed.
Butaşii de Begonia, Ficus se înrădăcinează bine la temperatura de
+25+30°C, pe când acei de Chrisanthemum, Sedum se înrădăcinează bine la
+14+16°C. În perioada de înrădăcinare temperatura trebuie să fie constantă,
deoarece oscilaţiile mari de temperatură duc la putrezirea butaşilor.
Umiditatea aerului în serele unde are loc înrădăcinarea butaşilor, trebuie să
fie relativ înaltă şi stabilă, datorită stropirii sistematice cu un pulverizator. Pentru o
înrădăcinare optimală butaşii au necesitate de o iluminare slabă. Butaşii se
înrădăcinează bine în turbă, nisip, în amestecuri cu turbă, perlit, vermiculit etc.
Auxinele se aplică în concentraţii foarte mici 1:5000 - 1:10000.
Înmulţirea prin bulbi - sunt tulpini metamorfozate. La unele specii
floricole bulbii sunt tunicaţi (Tulipa, Narcissus, Hyacinthus), iar la altele - solzoşi
(Allium, Lilium). Bulbii lăsaţi în pământ timp de mai mulţi ani au proprietatea de a
se adânci ceea ce duce la o înflorire salbă. La aşa specii, cum sunt lalelele, bulbii se
recomandă să fie scoşi în fiecare an.
Înmulţirea prin tuberobulbi - sunt tulpini metamorfozate de diferită formă
şi mărime. Se înmulţesc speciile de Gladiolus, Crocus, Colchicum, Freesia etc.
Tuberobulbii se formează odată cu dezvoltarea frunzelor.
Înmulţirea prin tuberculi: Cyclamen, Begonia tuberhybrida, Dahlia,
Anemone coronaria, Ranunculus etc. Tuberculii de Dahlia se scot din depozit în
luna martie şi se dispun în seră la temperatura de 18-20°C, fiind udaţi frecvent.
Când mugurii încep să crească, cu ajutorul cuţitului ascuţit ei se divizează în
aşa fel, ca pe fiecare fragment cu o porţiune de colet să includă 1-3 muguri.
Locurile tăieturilor trebuie presărate cu praf de cărbune vegetal. Pe urmă tuberculii
fragmentaţi se sădesc la locul definitiv.
Înmulţirea prin rizomi: Canna, Paeonia, Eremurus, Iris, Calla etc. Pentru
înmulţire rizomii se secţionează în porţiuni prevăzute cu muguri şi rădăcini.
Această operaţie se efectuează la sfârşitul perioadei de vegetaţie cu excepţia
soiurilor de Canna, care se divizează în martie în seră, iar la începutul lunii mai
sunt trecute în teren deschis.
Înmulţirea prin marcotaj - poate fi terestru sau aerian. Marcotajul terestru
se aplică la plantele care ramurile pot fi aplecate la pământ (trandafirii urcători). Se
face de obicei primăvara devreme. Ramurile sunt curăţite şi cu un cuţit se fac nişte
inele unde se înlătură scoarţa pentru a stimula formarea rădăcinilor. Sunt îngropate
la adâncimea de 10-15 cm, lăsând vârfurile ramurilor cu lungimea de 20-25 cm
neîngropate. În cursul verii se udă. Toamna ramurile înrădăcinate sunt înlăturate de
la planta mamă.
Marcotajul aerian se aplică mai des la Dracaena, Ficus, Philodendron etc.,
tulpinile şi ramurile cărora nu pot fi aplecate spre. La distanţa de 20-30 cm de la
vârful ramurii se face un inel, unde se scoate scoarţa. Acest loc se înveleşte cu
muşchi sau turbă umezită peste care se pune o peliculă şi se leagă. Ramurile
înrădăcinate se sădesc în ghivece.
Înmulţirea prin stoloni
Rozeta cu 3-5 frunze se poate separa de planta mamă şi se cultivă la locul
definitiv. Stolonii aerieni sunt la Chlorophytum comosum.
Înmulţirea prin drajoni
Având rădăcini suficiente, drajonii pot fi separaţi de la planta mamă,
formând plante independente la Agave, Aloe, Chrysanthemum, Aster, Platycerum,
Sansevieria, Yucca, Hydrangea etc.
Înmulţirea prin muguri adventivi
Mugurii, Bryophyllum proliferum, atingând un anumit grad de dezvoltare se
desprind de planta mamă şi cad pe substrat. Mugurii căzuţi în condiţii optime se
dezvoltă, emit rădăcini, devenind plante individuale.
Înmulţirea prin altoire
Altoire se numeşte unirea a două părţi a diferitor plante în rezultatul căreia
ele se concresc şi continuă să crească ca un organism unic. Ea constă în
transplantarea mugurului sau a butaşului - altoi - al unei plante pe altă plantă,
numită portaltoi: Azalea, Camellia, Cactaceae, Clematis, Paeonia arborescens,
Rhododendron, Rosa, Syringa etc. Altoirea este mai reuşită în cazul când
portaltoiul şi altoiul fac parte din acelaşi gen botanic. În floricultură se aplică mai
multe metode de altoire.
Altoirea în ochi. Este cea mai răspândită metodă. Se face în mai-iunie în
ochi crescând şi în august-septembrie în ochi dormind, unde mugurii, ca regulă,
vegetează în primăvara următoare. De pe ramura portaltoiului se îndepărtează
frunzele în locul unde trebuie de altoit. Pe scoarţa acestei ramuri se face o tăietură
în formă de „T” şi cu spatula briceagului scoarţa se ridică uşor la stânga şi la
dreapta. După aceasta se pregăteşte ochiul de altoi. Altoiul se introduce fără forţare
în tăietura pregătită, pe urmă se acoperă cu cele două margini ale scoarţei tăiate,
apoi se bandajează cu o panglică de polietilenă sau alt material neutru. La
trandafiri altoirea se localizează sub colet, pe când la liliac altoiul se plasează la
10-15 cm deasupra coletului. După altoire plantele se muşuroiesc pentru a proteja
altoiul de uscare. Eficienţa altoirii se apreciază după 10-12 zile. Altoirea este
reuşită dacă peţiolul de pe altoi s-a înnegrit sau a căzut şi ochiul a rămas de culoare
verde. E necesar să respectăm următoarele modalităţi:
portaltoiul să fie în sevă şi de grosimea unui creion;
ochiul bine dezvoltat să fie luat din partea de mijloc a ramurii;
altoirea trebuie efectuată în condiţii de sterilitate relativă.
Altoirea în despicătură constă în tăierea ramurii portaltoiului în formă
transversală, după care ea se despică pentru a introduce altoiul cu lungimea de 5-10
cm cu 2-3 muguri care se fasonează în formă de pană, apoi se bandajează şi se
unge cu ceară de altoit. Această metodă se practică la Fuchsia, Clematis, Paeonia
arborea, Azalea etc.
Înmulţirea prin ţesuturi meristematice
Această metodă perfectă se practică intens în Anglia, Danemarca, Olanda,
Germania, Franţa, SUA şi alte ţări cu o floricultură bine dezvoltată. Ea se bazează
pe proprietatea celulelor somatice de a regenera întregul organism al plantei.

Folosirea plantelor decorative pentru amenajarea spaţiilor verzi


Formarea şi îngrijirea peluzelor
Importanţa peluzelor
Peluzele erau cunoscute încă din antichitate. Din Persia, prin intermediul
grecilor şi romanilor, ele au fost răspândite pe insulele Britanice, unde condiţiile
climatice erau favorabile pentru aceste elemente decorative.
Pentru amenajarea spaţiilor verzi din localităţile urbane peluzele reprezintă
unul din principalii componenţi de importanţă sanitaro-igienică şi decorativă.
Cercetările au confirmat că culoarea verde a peluzelor influenţează binefăcător
asupra sistemului nervos, restabileşte capacitatea de muncă. S-a constatat că de pe
1m2 de suprafaţă ierboasă a peluzei se evaporă 200 g apă pe oră, fapt ce majorează
umiditatea aerului de pe suprafaţa stratului de sol şi coboară temperatura în
perioada de vară cu 5-6°C, creând condiţii microclimatice favorabile pentru om.
Peluzele reduc formarea prafului şi contribuie la aspirarea lui. Stratul de sol
înţelenit de plante erbacee favorizează mineralizarea rapidă a substanţelor
organice, intensifică activitatea proceselor microbiologice şi formarea humusului
în sol.
Peluzele au o acţiune fitoncidă, curăţă solul şi aerul de microorganismele
dăunătoare. Posedă proprietatea de a reţine zgomotul şi de a absorbi gazele de
eşapament şi industriale.
În componenţa spaţiilor verzi peluzele servesc drept fundal pentru
compoziţiile de arbori, arbuşti şi plante decorative.
Clasificarea peluzelor
Peluzele se clasifică în decorative, protectoare, sportive şi cu destinaţie
specială. Peluzele decorative sunt menite pentru înverzirea şi ornamentarea
parcurilor, scuarelor, bulevardelor, străzilor etc. Astfel, peluzele pot fi: de parter,
obişnuite, pajişte, mauritane şi peluze pentru protecţia solului.
Peluzele de parter necesită o nivelare perfectă a terenului şi folosirea
ierburilor de calitate pentru crearea unui covor uniform de ierburi joase.
În zonele recreaţionale, parcuri şi în pădurile-parc predomină peluzele de
pajişte, care după componenţa ierburilor, agrotehnica de cultivare şi întreţinere, se
aseamănă cu pajiştile naturale.
Pe terenuri nu prea mari, în parcuri, se formează peluze mauritane, care se
fondează prin însămânţarea ierburilor în amestec cu specii de plante floricole
anuale. Acestea sunt: Anagalis grandiflora-Scânteiuţa, Anchusa italica-Miruţă,
Anthemis tinctoria-Romaniţă, Centaurea cyanus-Albăstrele, Consolida regalis-
Nemtişori, Crepis rubra-Gălbenuş, Eschscholzia californica-Mac californian,
Gypsophila elegans-Floarea miresei, Helipterum roseum-Rocardia, Lunaria
bipartita-Pana zburătorului, Nigella damascena-Negruşcă, Silene armeria-Guşa
porumbelului etc. Pe peluzele mauritane bine se privesc părăluţele (Bellis
perennis). Spre deosebire de alte tipuri de peluze, acele mauritane nu se cosesc.
Peluzele sportive - format din de plante graminee, cu rizomi lungi,
rezistente la tasare, pentru diferite competiţii sportive.
Peluzele cu destinaţie specială se formează pe aerodromuri, pe pantele
căilor ferate şi magistralelor auto. Se creează din graminee perene, care formează
un strat înţelenit.
Pe terenurile umbrite pot fi formate peluze foarte estetice din plante
umbrofile.
Pregătirea solului şi însămânţarea peluzelor
Pregătirea terenului pentru peluze se începe cu planificarea lui, ţinându-se
cont de amplasarea clădirilor din vecinătate, reţelele de drumuri, arbori şi arbuşti.
Nivelarea terenului se efectuează manual, iar pe suprafeţe mari se face
mecanizat. Pe terenul pregătit, uniform cu grosimea de 15-20 cm se aşterne un strat
de pământ cu adaus de îngrăşăminte organice şi minerale. Pe solurile lutoase grele
se adaugă nisip. E bine, ca în solul pentru însămânţarea peluzelor să fie introdus
pământ de ţelină, compost sau mraniţă. În afară de aceasta, e necesar să se
administreze îngrăşăminte de fosfor şi potasiu nu mai puţin de 50-60 kg/ha, apoi se
efectuează aratul, cultivatul şi nivelatul terenului. Peste 1-1,5 luni, după ce solul s-
a aşezat se face însămânţarea.
Seminţele ierburilor de peluze sunt relativ mărunte. Perioada optimă pentru
însămânţarea peluzelor este primăvara (aprilie) şi toamna (începutul lunii
septembrie). Însămânţarea de toamnă se efectuează în aşa mod, încât plantele să
reuşească să se înrădăcineze până la căderea temperaturilor joase. Însămânţarea de
vară a peluzelor, însoţită chiar de udare suficientă, nu este efectivă deoarece
plantele sunt atacate abundent de buruiene şi nu au aspect decorativ.
Însămânţarea uniformă se asigură cu ajutorul semănătoarelor sau manuală.
Peluzele dintr-o singură specie se seamănă odată, iar pentru peluzele din
diferite specii însămânţarea se efectuează separat. În primul rând se seamănă
seminţele mai mari şi se acoperă cu pământ, pe urmă seminţele mai mici.
După semănat solul se acoperă cu un strat subţire (1-2 cm) de sol şi se
tăvălugeşte.
Udatul peluzelor însămânţate se face peste o zi.
Elemente de amenajări floricole în teren deschis
Amenajarea parcurilor, grădinilor, scuarelor, bulevardelor, cartierelor de
locuit, aşezămintelor de cultură, sportive, administrative etc. este o problemă
importantă pentru localităţi. Pentru amenajarea expoziţiilor floricole se iau în
consideraţie următoarele:
1. Nu de supraîncărcat expoziţiile floricole cu un număr prea mare de specii
de plante;
2. Expoziţiile floricole să corespundă mărimii teritoriului şi să intre în
ansamblul peisajului localităţii date;
3. Plantele să fie plantate în dependenţă cu atitudinea lor faţă de condiţiile
mediului (lumină, semiumbră, umbră);
4. Expoziţiile floricole din parcuri să fie amenajate în locurile mai des
frecventate de populaţie;
5. Expoziţiile floricole să fie permanent îngrijite.
În practica amenajării spaţiilor verzi cu plante decorative se folosesc
următoarele elemente peisagere vegetal-decorative:
Ronde. Se creează în parcuri, bulevarde, la intersecţia străzilor, în faţa
aşezămintelor administrative şi culturale. Rondele pot avea forma rotundă, ovală,
pătrată sau triunghiulară. După destinaţia lor pot fi de 1 an (plantate cu plante
anuale) şi de mai mulţi ani (cultivate cu plante perene). Rondele pot fi formate din
mai multe specii sau dintr-o singură specie cu mai multe soiuri. Suprafaţa rondelor
variază între 4-30 m2. Rondele mici, de regulă, sunt plate, iar acele cu suprafaţa
mare - în centru sunt uşor ridicate. De obicei în centrul rondelor se plantează,
temporar, aşa plante, cum sunt: Agave, Yucca, Dracaena, Cordyline, Phoenix,
Cycas etc. Plantele pe ronde sunt aranjate după talie: în centru - cu talia înaltă, apoi
urmează cu talia medie şi la margini se formează borduri din plante floricole cu
talia joasă şi viu colorate (Viola-Toporaşi, Ageratum-Pufuleţi, Tagetes patula-
Vâzdoage etc.).
Rabate. Sunt fâşii înguste de-a lungul aleilor în parcuri, clădirilor,
havuzurilor sau monumentelor. Au lăţimea de 1-3 m, unde se plantează până la 5
rânduri de plante floricole. Se deosebesc rabate unilaterale, bilaterale şi figurate.
Rabatele unilaterale se privesc numai dintr-o parte, iar acele bilaterale din ambele
părţi. În centru se sădesc plante cu talia înaltă, apoi cu înălţimea medie şi pe
margini se plantează specii cu talia joasă sau pitică. Lungimea raţională a rabatelor
poate fi până la 20-25 m. Pot fi numai dintr-o singură specie sau din mai multe
specii.
Borduri. Reprezintă fâşii înguste de plante decorative cu talia joasă care
reliefează hotarele unei expoziţii floricole. Acestea se numesc plante de bordură.
Lăţimea unei borduri poate fi de 40-70 cm. Bordurile se folosesc pe larg la
formarea rabatelor, de-a lungul aleilor, havuzurilor, clădirilor, monumentelor etc.
Se folosesc: Viola-Toporaşi, Bellis-Părăluţe, Sedum- Iarbă grasă, inclusiv soiurile
pitice de Callistephus chinensis- Ruje de toamnă şi Tagetes patula- Vâzdoage,
Tulipa-Lalele, Narcissus-Narcise, Hyacinthus-Zambile, Crocus-Şofrănel, Coleus
etc.
Borduri mixte. Răspândit de-a lungul aleielor şi locurilor des frecventate de
populaţie. Caracteristic este selectarea sortmentului floricol care înfloresc timp
îndelungat. Speciile cu talie înaltă trebuie să fie plantate pe ultimul plan. Plantele
decorative cu talie medie (Iris, Paeonia-Bujor, Gaillardia-Fluturei, Hemerocallis-
Crin galben etc.) sunt cultivate în centru, cu talie joasă (Viola-Toporaşi, Phlox
subulata-Brumărele, Stachys-Jaleș, Petunia-Petunie, Alyssum-Ciucuşoară etc.) pe
prim-plan. La selectarea speciilor neapărat se ia în vedere cromatica şi perioada de
înflorire a plantelor. În locul lalelelor, zambilelor, narciselor, după înflorire se
plantează răsadul de plante anuale (Ruje de toamnă, Vâzdoage, Cârciumărese,
Urzicuţa, Petunia etc.).
Arabesca. Reprezintă ornament vegetal care constă din diverse figuri
împletite simetric. Primăvara arabescurile pot fi create din Toporaşi, Lalele, Nu mă
uita etc., iar în cursul verii pot fi completate cu Lobelie, Ciucuşoară, Vâzdoage,
Petunie, Mac californian, Urzicuţa etc.
Parterul este o construcţie vegetală de diferit aspect geometric format din
peluze, plante decorative şi diferite forme arhitecturale care formează un tot întreg.
De regulă, ele sunt formate la intrarea sau în centrul parcului. Pe suprafaţa
parterelor pot fi formate ronde, rabate, borduri, arabescuri, grupuri etc. Pentru
amenajarea elementelor floricole se folosesc plante decorative anuale, bienale,
perene, inclusiv plante de seră pentru sezonul de vară.
Grupuri. Se deosebesc grupuri solitare formate numai dintr-o specie şi
grupuri mixte formate din mai multe specii. Grupurile solitare trebuie să fie
formate din plante decorative atât prin flori, cât şi prin frunze. La selectarea
speciilor e necesar de avut în vedere înălţimea, cromatica florilor şi durata
înfloririi. Sunt foarte decorative grupurile solitare de: Iris, Bujor, Phlox, Ochiul
boului, Albăstrele, Nemţişori, Mentă decorativă, Rudbeckia. Floarea vântului,
Ricinus etc.
Grupurile mixte pot fi formate din 3-5 specii. Foarte decorative sunt
grupurile de: Canna-Cana, Iris, Paeonia de diverse culori.
Masivele sunt grupuri mari pe suprafaţa peluzelor formate din plante
decorative cu talia înaltă sau medie. Ele au diferite configuraţii neregulate ce redau
un aspect natural.
De o înaltă decorativitate sunt masivele create din specii decorative ce
formează covoare florale din: Paeonia-Bujor, Iris, Rudbeckia-Ruji galbene,
Gaillardia-Fluturei etc.
Rocarii sau grădini cu pietre pot fi situate pe terenuri inutile (povârnişuri,
pante, terase, scări etc.). Uneori rocariul poate fi amplasat pe ruinele unei
construcţii vechi. Rocariile dau posibilitate ca pe o suprafaţă mică să fie
demonstrat un sortiment mare de plante floricole. Frumoase rocarii pot fi construite
pe malurile lacurilor sau râuleţelor.
Pietrele mari fiind aranjate pe teren trebuie să fie dispuse în lipsă de orice
simetrie. Ele trebuie aşezate în aşa mod cum se întâlnesc în natură, fiind îngropate
aproape pe jumătate în pământ.
În rocarii printre pietre se cultivă mai mult specii cu talie joasă, polignite cu
tulpini repente. Dintre plantele decorative anuale putem folosi: Lobularia
maritima-Ciucuşoară, Eschscholzia californica-Mac californian, Portulaca
grandiflora- Floarea de piatră, Petunie etc. Dintre plantele decorative perene :
Alyssum saxatile-Ciucuşoară, Arabis caucasica-Gâscăriţă, Phlox, Scrântitoare,
Jaleș, Veronica armena etc. În rocarii cu arie mare se recomandă de sădit arbuşti
decorativi.
Înverzirea verticală se foloseşte cu succes la înverzirea faţadelor blocurilor
de locuit, balcoanelor, coloanelor, piramidelor etc. Datorită creşterii rapide a
lianelor într-un timp scurt pot acoperi diferite garduri şi pereţi. Lianele folosite
pentru înverzirea verticală trebuie să fie rezistente la oscilaţiile de temperaturi,
îndeosebi la cele joase. La înverzirea verticală pot fi folosite specii: Clematis-Viţa
albă, Rosa etc. Dintre plantele volubile anuale în amenajarea verticală sunt folosite
speciile de: Humulus-Hamei, Pharbitis-Zorile, Lathyrus-Sângele voinicului,
Phaseolus etc.

Plante decorative anuale


Particularităţile biologice şi ecologice, modurile de cultivare a plantelor
decorative anuale
Plante decorative anuale sunt acelea la care ciclul de dezvoltare de la
sămânţă până la sămânţă decurge într-o singură perioadă de vegetaţie. Sunt şi
plante decorative care după particularităţile lor biologice sunt perene, dar
înfloresc şi produc seminţe în primul an de vegetaţie şi se cultivă ca plante anuale
(Ageratum houstonianum-Pufuleţi, Antirrhinum majus-Gura leului, Gazania
splendens, Dianthus chinensis-Garofiţa de grădină, Lobelia erinus-Lobelie,
Mirabilis jalapa-Frumoasa nopţii, Verbena canadensis-Urzicuţa, Verbena rigida
etc.). În majoritatea cazurilor aceste specii sunt termofile şi pe parcursul iernii,
fiind lăsate pe teren deschis, pier.
Multe specii de plante decorative anuale pot fi cultivate cu succes pentru
flori tăiate (Centaurea moschata Albăstrele de grădină, Antirrhinum majus-Gura
leului, Callistephus chinensis-Ruje de toamnă - Astre, Gazania hybrida, Dianthus
caryophyllus-Garofiţa de grădină, Matthiola incana-Mixandre, Zinnia elegans-
Cârciumărese etc.).
Speciile floricole anuale variază după înălţime: unele specii au înălţimea
peste 2 m (Richinus communis-Ricin) altele au talia pitică (Portulaca grandiflora-
Floarea de piatră ). Unele sunt polignite (Tropaeolum majus-Conduraşi, Petunia
hybrida-Petunie, Verbena hybrida-Urzicuţa etc.), altele - volubile (Ipomoea
purpurea-Zorile etc.). Unele specii au o aromă foarte plăcută (Dianthus
caryophyllus-Garofiţa de grădină, Nicotiana alata-Regina nopţii, Lathyrus
odoratus-Sângele voinicului, Ocimum basilicum-Busuioc, Rezeda odorata,
Tagetes erecta-Vâzdoage etc.). Florile la unele specii se deschid numai dimineaţa
(Zorile), la altele numai la soare (Portulaca grandiflora-Floarea de piatră,
Eschscholzia californica-Mac californian), iar la unele specii numai seara sau
noaptea (Matthiola bicornis-Mixandre etc.).
Dintre factorii ecologici care influenţează asupra ritmurilor de creştere şi
dezvoltare sunt: temperatura, lumina, apa, solul etc. Cât priveşte factorul termic
speciile floricole anuale se împart în două grupuri: plante termofile, care nu
suportă temperaturile scăzute (Celosia arentea-Creasta cocoşului, Salvia
splendens-Salvie, Tagetes erecta-Vâzdoage, Tropaeolum majus-Conduraşi etc.) şi
plante rezistente la temperaturile joase (Callistephus chinensis-Ruje de toamnă,
Eschscholzia californica-Mac californian, Matthiola incana-Mixandre etc.). Sunt
specii la care temperaturile ridicate influenţează negativ asupra decorativităţii
plantelor, duratei de înflorire (Lathyrus odoratus-Sângele voinicului, Callistephus
chinensis-Ruje de toamnă).
Conform regimului hidric se clasifică: specii iubitoare de umezeală
(Callistephus chinensis-Ruje de toamnă, Matthiola incana-Mixandre, Dahlia
coccinea-Gheorghine etc.), specii cu necesitatea de irigare moderată (Antirrhinum
majus-Gura leului, Petunia hybrida-Petunie, Phlox drummondii-Brumărele etc.)
şi specii tolerante la secetă (Gazania hybrida, Portulaca grandiflora-Floarea de
piatră, Verbena hybrida-Urzicuţa, Nicotiana alata-Regina nopţii, Zinnia elegans-
Cârciumărese etc.).
Majoritatea plantelor anuale se dezvoltă bine pe terenurile cu expoziţie bine
însorită Ageratum-Pufuleţi, Antirrhinum-Gura leului, Callistephus-Ruje de
toamnă, Centaurea-Albăstrele, Dianthus-Garofiţa de grădină, Eschscholzia-Mac
californian, Helianthus-Floarea soarelui, Papaver-Mac, Petunia-Petunie, Salvia-
Salvie, Tagetes-Vâzdoage, Zinnia-Cârciumărese etc. În semiumbră se cultivă
Impatiens-Balzamin, Nicotiana-Regina nopţii, Tropaeolum-Conduraşi, Scabiosa-
Sipică.
Majoritatea speciilor anuale se dezvoltă bine pe solurile fertile care conţin
10-12% humus. Din îngrăşămintele organice pot fi folosite gunoiul de grajd,
compostul, turba, urina etc.
Speciile floricole anuale, rezistente la temperaturi joase, pot fi semănate în
teren deschis primăvara timpuriu şi toamna târziu (noiembrie). Fiind semănate
toamna târziu (Antirrhinum majus-Gura leului, Calendula ojicinalis, Callistephus
chinensis-Ruje de toamnă, Dianthus chinensis-Garofiţa de grădină, Eschscholzia
californica-Mac californian, Petunia hybrida-Petunie, Phlox drummondii-
Brumărele, Verbena hybrida-Urzicuţa etc.) înfloresc mai devreme şi mai
abundent.
Nu se recomandă de semănat din toamnă speciile iubitoare de căldură
(Ageratum houstonianum-Pufuleţi, Celosia argentea-Creasta cocoşului, Ipomea
purpurea-Zorile, Salvia splendens-Salvie, Tagetes patula-Vâzdoage, Tropaeolum
majus-Conduraşi, Zinnia elegans-Cârciumărese etc.). În condiţiile noastre ele se
seamănă în decada a treia a lunii aprilie. Din cauza duratei scurte de înflorire
unele specii floricole (Gypsophila elegans-Floarea miresei, Papaver somniferum-
Mac etc.) se seamănă eşalonat pentru a prelungi durata de înflorire.
Pentru înverzirea parcurilor, scuarelor se foloseşte răsadul de flori. Speciile
cu durata de germinare a seminţelor foarte lungă (Salvia splendens-Salvie,
Verbena hybrida-Urzicuţa), sau cu seminţe foarte mărunte (Ageratum
houstonianum-Pufuleţi, Petunia hybrida-Petunie, Portulaca grandiflora-Floarea
de piatră etc.), se înmulţesc mai bine prin răsad. Răsadul se pregăteşte în sere, în
răsadniţe. Pentru seminţele mici se foloseşte un substrat din mraniţă, pământ din
frunziş şi nisip în proporţia de 1:1: 1. Seminţele se seamănă împrăştiat, fiind
acoperite cu un strat de sol uşor sau nisip cu grosimea de 0.2-0.5 cm, iar cele
foarte mărunte sunt numai tasate pentru a intra în contact cu solul. Când răsadul
are 2-3 frunze se face repicatul.
Plantele anuale se mai împart în:
Plante decorative anuale, cultivate pentru parcuri, grădini, şi flori tăiate.
Plante decorative anuale, cultivate pentru forma sau coloritul frunzelor.
Plante decorative anuale, volubile.
Plante decorative anuale cu inflorescenţe persistente.
Ierburi decorative anuale din fam. Poaceae.
Tagetes L. - Vâzdoage, crăiţe. Fam. Asteraceae.
Gen originar din America Centrală, cuprinde 26 specii erbacee, anuale.
Plante cu tulpina ramificată, cu aromă specifică pe care o emană întreaga plantă.
În floricultură sunt răspândite trei specii (Tagetes erecta, T. patula, T. tenuifolia)
care au fost aduse în Europa din Mexic. Prin ameliorare au fost obţinute
numeroase soiuri care se deosebesc după înălţime, ramificare, mărimea frunzelor,
forma şi culoarea inflorescenţelor etc.
Tagetes erecta L. Plante cu tulpina răsfirată cu înălţimea de 25-100 cm,
ramificate în partea superioară. Florile în calatidii simple sau involte (bătute), de
o singură tonalitate uniformă de la galbenă-deschis până la oranj-închis. Soiurile
acestei specii în condiţiile Moldovei înfloresc din luna iulie până toamna târziu,
timp de 100-120 zile.
T. patula L. Tulpina compactă sau ramificată, cu înălţimea de 20-60 cm.
Inflorescenţa simplă sau involtă, cu diametrul de 4-6 cm, unicolore sau bicolore,
predomină culorile galbenă, oranj, roşie, cafenie. Soiurile acestei specii înfloresc
din decada a treia a lunii iunie, până toamna târziu, timp de 100-120 zile.
T. tenuifolia Cav. Plante foarte ramificate atinge înălţimea de 25-60 cm.
Inflorescenţa simplă formată din flori ligulate, 5 la număr, de culorile galbenă,
oranj sau roşie, cu o pată închisă la bază, iar florile tubuloase - galbene sau oranj.
Înfloresc din decada a treia a lunii iunie până toamna târziu, timp de 100-110 zile.
Vâzdoagele sunt plante helio- şi termofile, rezistente la secetă, cresc şi
înfloresc abundent pe sol fertil, bine irigat în prima jumătate a verii. Sunt foarte
sensibile la temperaturile joase. Se seamănă direct în câmp în decada a treia a
lunii aprilie. Seminţele germinează după 6-7 zile. Seminţele se recoltează eşalonat
pe măsura maturizării lor.
Vâzdoagele au o întrebuinţare largă în amenajarea spaţiilor verzi datorită
înfloririi abundente şi de lungă durată. Soiurile cu talie joasă sunt utilizate la
crearea rabate, ronde, borduri, inclusiv pentru cultivarea la ghiveci. Soiurile de
talie înaltă se folosesc la formarea diferitor grupuri pe peluze în parcuri şi scuare
şi ca flori tăiate.
Zinnia L. - Cârciumărese. Fam. Asteraceae.
Gen originar din America Centrală. Cuprinde 16 specii erbacee sau
semilemnoase, anuale şi perene, acoperite cu perişori aspri. În cultură se folosesc
mai frecvent două specii:
Zinnia angustifolia Originea - Mexic. Plante cu tulpina ramificată,
pubescentă, de 30-35 cm înălţime. Frunzele lanceolate, opuse, aspru pubescente.
Antodiile, cu diametrul de 4.5-5.0 cm, sunt parţial sau complet involte. Florile
sunt roşii sau galbene.
Z. elegans Jacq. Specie originară din Mexic. Plante anuale cu tulpina erectă,
bifurcată, pubescentă, cu înălţimea de 30-100 cm. Ramurile rotunde, verzi sau
purpurii, sunt acoperite cu perişori aspri. Inflorescenţele involte sau semiinvolte
de diverse culori (roşie, albă, roz, violetă, galbenă, oranj, liliachie), cu diametrul
de 4-15 cm.
Speciile de cârciumărese sunt iubitoare de lumină şi căldură. Se dezvoltă
bine pe solurile fertile. În perioada secetoasă au nevoie de o irigare abundentă.
Sunt sensibile la temperaturile joase. Se înmulţesc prin seminţe în decada a treia a
lunii aprilie, fiind semănate în teren deschis. Seminţele răsar după 6-8 zile.
Distanţa dintre plante constituie 30-35 cm.
Cârciumăresele se utilizează pentru flori tăiate, amenajarea rabatelor,
bordurilor şi diferitor grupuri pe suprafaţa peluzelor.

Plante decorative bienale


Particularităţile biologice şi ecologice ale plantelor decorative bienale
Ciclul de dezvoltare al plantelor decorative bienale decurge timp de doi ani.
În primul an se formează o rozetă din frunze care iernează în teren deschis şi
numai în anul al doilea, primăvara sau vara, plantele înfloresc. Specii tipice
bienale - Campanula medium-Clopoţei, Digitalis purpurea-Degeţel, Lunaria
annua-Pana zburătorului. Multe specii ce aparţin acestui grup sunt plante
perene (Althaea roşea-Nalbă de grădină, Bellis perennis-Părăluţe, Dianthus
barbatus-Garofiţa de grădină, Myosotis alpestris, Viola tricolor-Toporaşi etc.)
care după al doilea an de vegetaţie nu pier, în schimb îşi pierd decorativitatea.
În floricultură acest grup de plante este larg practicat deoarece multe din
ele înfloresc primăvara devreme sau vara timpuriu.
După perioada de înflorire se împart în specii de primăvară (Myosotis
alpestris, Bellis perennis-Părăluţe, Viola tricolor etc.) şi de vară (Althaea roşea-
Nalbă de grădină, Digitalis purpurea-Degeţel, Campanula medium-Clopoţei,
Dianthus barbatus-Garofiţa de grădină). Plantele bienale se înmulţesc prin
seminţe şi pe cale vegetativă, prin divizarea tufelor şi prin butaşi. Semănatul
seminţelor se efectuează în răsadniţe reci, în mai-iunie, într-un sol fertil, umed,
uşor umbrit. Răsadul se repichează. În lunile septembrie-octombrie răsadul se
plantează în teren deschis.
Înmulţirea prin divizarea tufelor se face după perioada de înflorire sau
toamna mai ales la soiurile cu flori involte care slab leagă seminţe.
Plantele bienale sunt importante pentru amenajarea spaţiilor verzi,
îndeosebi primăvara devreme şi ca flori tăiate.
Althaea L. - Nalbă de grădină. Fam. Malvaceae.
Genul include circa 25 specii originare din Europa şi Asia. Plante erbacee,
perene şi bienale acoperite cu perişori aspri, cu flori simple sau involte. Ca
plantă decorativă bienală, în cultură e răspândită specia: Althaea rosea Cav. îşi
ia originea din Siria. Plante cu tulpina erectă, puţin ramificată, cu înălţimea de
2-3 m. Florile simple, semiinvolte sau involte (bătute), dispuse în raceme
spiciforme lungi, terminale, de diverse culori (roz, albă, galbenă, violetă, roşie-
închis sau deschis, purpurie). Specia A. rosea în floricultură este reprezentată
prin mai multe varietăţi, dintre care mai decorative sunt: Althaea rosea var.
fimbriata - cu petale franjurate şi A. rosea var. nigra - cu flori roşii-întunecate.
Aceste varietăţi sunt apreciate după decorativitatea şi producerea coloranţilor
care au aplicare în industria alimentară.
Nalba de grădină preferă soluri fertile, permeabile, cu expoziţie însorită şi
adăpostite de vânturi. Vara necesită irigare abundentă. Se înmulţeşte mai
frecvent prin seminţe, semănate direct în teren deschis sau răsadniţe, în luna
mai. Se mai poate înmulţi şi pe cale vegetativă prin divizarea tufelor, toamna
sau primăvara. Soiurile mai valoroase pot fi înmulţite şi prin butaşi de la baza
plantelor.
Nalba de grădină se foloseşte cu succes la decorarea grădinilor şi
parcurilor. Fiind o plantă cu talie înaltă, se sădeşte în grupuri pe suprafaţa
peluzelor în parcuri, printre arbuştii decorativi. Florile tăiate au o durată lungă
de păstrare în apă.
Dianthus L. - Garoafe. Fam. Caryophyllaceae.
Dintre speciile de garoafe bienale se cultivă - Dianthus barbatus L
(Garofiţe de grădină). Specie originară din Europa de Sud. Plante cu tulpini
erecte, multiple, cu înălţimea de 45-47 cm. Florile sunt simple sau duble, de
culoare roşie, crem, purpurie, punctată, cu pete circulare, adunate în corimb. În
primul an de vegetaţie formează numai o rozetă din frunze, înfloreşte în al
doilea an după semănare, în mai-iunie. Leagă bine seminţe care îşi păstrează
facultatea germinativă timp de 4-5 ani. Se cultivă pe terenuri deschise cu soluri
fertile. Se înmulţeşte uşor prin seminţe care se seamănă în răsadniţe reci, în
mai-iunie. Răsadul obţinut se transplantează la locul definitiv în luna
septembrie-octombrie, care se sădeşte la distanţa de 20-25 cm. Răsadul
înrădăcinat iernează bine fără a fi acoperit. Se recomandă pentru flori tăiate,
rabate şi decorarea balcoanelor.
Plante decorative perene cultivate în teren deschis
Particularităţile biologice şi ecologice ale plantelor decorative perene
Plantele decorative perene sunt acele plante, al căror ciclu de dezvoltare
decurge timp de mai mulţi ani pe unul şi acelaşi loc. La unele plante (Tulipa-
Lalele, Narcissus-Narcise, Lilium-Crin, Eremurus-Lumânare vegetală,
Fritillaria-lalea pestriţă etc.) după terminarea perioadei de vegetaţie, masa
vegetativă piere, iar în al doilea an plantele se dezvoltă din nou din bulbi,
tuberculi, tuberobulbi, rizomi, care se păstrează în sol. La altă grupă de plante
(Phlox subulata-Brumărele, Sedum acre-Iarbă grasă etc.) tufele, în cursul
iernii, se află în repaus, iar primăvara, se dezvoltă lăstari noi, care formează
flori şi fructifică.
Plantele decorative perene au o durată mare de înflorire, începând cu
primăvara timpurie (Crocus vernus-Şofrănel) şi terminând cu toamna târzie
(Chrysanthemum indicum-Crizanteme). Primăvara înfloresc abundent plantele
bulbifere (Tulipa-Lalele, Narcissus-Narcise, Hyacinthus-Zambile, Fritillaria-
Lalea pestriţă, Galanthus-Ghiocel, Muscari-Ceapa ciorii, Scilla-Viorele etc.).
Vara înfloresc (Anemone-Floarea vântului, Gaillardia-Fluturei, Delphinium-
Nemţişori, Hemerocallis-Crin galben, Rudbeckia-Ruji galbene, Phlox-
Brumărele, Yucca etc.). Toamna foarte decorative sunt soiurile de Dahlia
variabilis-Gheorghine, Chrysanzhemum indicum, Aster dumosus-Steluţă,
Ochiul boului etc.
Asortimentul de plante decorative perene este enorm si după varietate de
soiuri (Rosa - 25000, Dahlia - 15000, Gladiolus - 20000, Tulipa - 10000, Iris -
30000, Paeonia - 2000 etc.).
Plantele decorative perene după particularităţile lor faţă de lumină pot fi
clasificate:
1. Plante perene heliofile (Phlox-Brumărele, Gaillardia-Fluturei,
Delphinium-Nemţişori, Papaver-Mac, Aster-Steluţă, Ochiul boului,
Hemerocallis-Crin galben, Leucanthemum-Margaretă etc.).
2. Plante perene care se dezvoltă bine la semiumbră (Aquilegia-Căldăruşe,
Primula-Ciubotica cucului, Convalaria-Lăcrimioare, Campanula-Clopoţei,
Anemone-Floarea vântului, Viola-Toporaşi etc.).
3. Plante perene iubitoare de umbră (Vinca-Merişor, Hosta-Hostă etc.).
Conform cerinţelor faţă de soluri se clasifică în următoarele grupuri:
1. Plante care se dezvoltă suficient pe soluri sărace în substanţe nutritive
(Sedum-Iarbă grasă, Papaver-Mac, Achillea-Coada soarecelui, Echinops-
Măciuca ciobanului etc.).
2. Plante care se dezvoltă pe soluri cu un conţinut mediu de substanţe
minerale (Aster-Steluţă, Ochiul boului, Gypsophila-Floarea miresei, Iris,
Aquilegia-Căldăruşe, Delphinium-Nemţişori, Gaillardia-Fluturei, Lupinus
etc.).
3. Plante care se dezvoltă bine numai pe soluri fertile (Lilium-Crin, Tulipa-
Lalele, Hyacinthus-Zambile, Phlox-Brumărele, Paeonia-Bujor,
Chrysanthemum-Crizanteme, Convallaria-Lăcrimioare, Dahlia-Gheorghine
etc.).
După cerinţele faţă de factorul termic: 1. Plante rezistente la temperaturi
joase care iernează (Paeonia-Bujor, Iris, Eremurus-Lumânare vegetală,
Delphinium-Nemţişori, Hemerocallis-Crin galben, Rudbeckia-Ruji galbene
etc.).
2. Plante la care tuberculii, tuberobulbii şi rizomii iarna se păstrează în
depozite speciale (Gladiolus, Dahlia-Gheorghine, Canna-Cana etc.).
Plantele decorative după înălţime pot fi:
1. Plante cu talie înaltă (1.5-2.0 m) (Delphinium-Nemţişori, Solidago-
Splinuţă, Aster-Steluţă, Ochiul boului, Eremurus-Lumânare vegetală etc.).
2. Plante cu talie medie (0.5-1.0 m) (Paeonia-Bujor, Gypsophila-Floarea
miresei, Phlox paniculata-Brumărele, Iris, Centaurea-Albăstrele etc.).
3. Plante cu talie joasă (0.25-0.5 m) (Helianthemum-Iarba osului,
Narcissus-Narcise, Anemone-Floarea vântului, Dianthus-Garofiţa de grădină,
Tulipa-Lalele etc.).
4. Plante cu talie pitică (10-20 cm) (Sedum-Iarbă grasă, Stachys-Jaleș,
Thymus-Cimbru, Veronica armena, Vinca-Merişor etc.).
Plantele decorative perene au mai multe moduri de înmulţire: prin seminţe,
divizarea tufelor, bulbi, tuberobulbi, tuberculi, butaşi, altoire, stoloni, marcotaj
etc.
Se înmulţesc bine prin seminţe: Rudbeckia hybrida-Ruji galbene, Papaver
orientale-Mac, Gaillardia aristata-Fluturei, Alyssum saxatile-Ciucuşoară,
Delphinium hybrida-Nemţişori, Lupinus polyphyllus, Leucanthemum maximum-
Margaretă, Gypsophila paniculata-Floarea miresei etc.
Înmulţirea pe cale vegetativă este cea mai răspândită la plantele decorative
perene. Prin divizarea tufelor se multiplică bine Ajuga reptans-Vineţică,
Stachys lanata-Jaleș, Centaurea montana-Albăstrele etc. Se practică primăvara
în luna aprilie sau toamna în septembrie-octombrie.
Dintre plantele decorative perene prin bulbi se înmulţesc: Tulipa-Lalele,
Lilium-Crin, Narcissus-Narcise etc., prin tuberobulbi - Gladiolus, Freesia,
Crocus-Şofrănel prin rizotubercului: Dahlia-Gheorghine, iar prin altoire - Rosa,
Syringa etc.
Narcissus L. - Narcise. Fam. Amaryllidaceae.
Circa 60 de specii îşi au originea din regiunea mediteraneană. Plante
erbacee, perene, bulbifere. Florile, în funcţie de specie ori soi, sunt coronate sau
tubuloase, cu tulpina uni- sau plurifloră. Sunt cunoscute peste 12 000 mii soiuri
de narcise care se clasifică în 11 grupe. Majoritatea soiurilor sunt grupate sub o
denumire generală de Narcissus hybridus hort. care au fost obţinute în
rezultatul hibridării diferitor specii.
Narcisele se dezvoltă bine pe terenuri deschise şi în semiumbră. Nu sunt
pretenţioase faţă de soluri, dar se dezvoltă mai bine pe soluri argilo-nisipoase,
bogate în substanţe nutritive. Preferă umezeala. Pe unul şi acelaşi teren cresc
până la 4-5 ani.
Înmulţirea narciselor. Se înmulţesc prin seminţe (pentru obţinerea
soiurilor noi) şi pe cale vegetativă. Plantele înmulţite prin seminţe înfloresc
după 5-6 ani.
Înmulţirea vegetativă se efectuează prin bulbi şi bulbili. Plantarea bulbilor
se efectuează la sfârşitul lunii septembrie - începutul lunii octombrie, la
adâncimea de 10-12 cm, distanţa între bulbi fiind de 12-15 cm, iar între rânduri
de 25-30 cm.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie se efectuează afânarea solului, irigarea
şi îngrăşarea suplimentară.
Vara în luna iunie după ce frunzele se îngălbenesc, bulbii se recoltează,
usucă, curăţă, sortează şi se depozitează pentru păstrare până în toamnă,
menţinându-se la temperatura de 10-12°C.
Cultura forţată se aleg bulbi sănătoşi cu diametrul de 4-5 cm.
Pentru înflorirea în lunile februarie-martie bulbii recoltaţi se păstrează până
în luna septembrie la temperatura de 17°C. Pe urmă toată luna septembrie se
menţin la temp. de 10-12°C. La începutul lunii octombrie bulbii se plantează.
Pentru plantare se pregăteşte substratul, alcătuit din pământ de ţelină, turbă şi
nisip, în proporţia 1:1:1, pH-ul 6.5-7.0. Plantarea bulbilor se face în lăzi sau
ghivece astfel, încât vârful bulbilor să rămână liber cu 1-2 cm. Depărtarea dintre
bulbi 1.2-2.0 cm. Înrădăcinarea bulbilor are loc timp de 16-18 săptămâni la
temperatura de 5-7°C. Când frunzele apărute ating înălţimea de 5-7 cm plantele
se transferă într-o încăpere luminoasă cu umiditatea aerului de 90% şi
temperatura de 13-15°C. Substratul se udă regulat şi temperatura se ridică
treptat până la 18°C. După două săptămâni de la începutul forţării plantele
încep să înflorească şi din acest moment temperatura se scade până la 10-12°C.
Recoltarea florilor se efectuează la faza de boboc colorat. După îngălbenirea
frunzelor bulbii se recoltează şi se păstrează în încăperi bine aerisite şi uscate,
iar toamna se plantează în teren deschis.
Tulipa L. - Lalea. Fam. Liliaceae.
Genul Tulipa include circa 140 de specii originare din Asia, Europa şi
Africa de Nord. În Europa Occidentală lalelele de grădină au fost introduse din
Turcia în Austria, mai târziu în Olanda (a. 1554). Datorită ameliorării seculare
s-au obţinut mii de soiuri de lalele care se întrebuinţează ca flori tăiate şi la
amenajarea spaţiilor verzi.
Laleaua este o plantă erbacee, bulbiferă. Tija florală este erectă, de formă
cilindrică care poartă la vârf o floare solitară, iar la unele specii - o inflorescenţă
formată din 2-4 flori. Florile sunt simple sau involte, în formă de cupă, pâlnie,
stelată etc., de diferite culori şi nuanţe (de la albă până la aproape neagră).
Lalelele se clasifică în 15 clase, unite în 4 grupuri.
Înmulţirea vegetativă a lalelelor se înmulţesc prin bulbi şi seminţe.
Înmulţirea prin bulbi şi bulbili constituie metoda de bază pentru înmulţire.
Înmulţirea prin seminţe se foloseşte numai pentru crearea noilor soiuri.
Seminţele se seamănă în lunile octombrie-noiembrie direct în teren deschis, la
adâncimea de 1-2 cm. Lalelele înmulţite prin seminţe înfloresc după 4-5 ani.
Lalelele se cultivă pentru obţinerea bulbilor şi florilor tăiate. Când lalelele
se cultivă pentru bulbi florile se înlătură, păstrându-li-se tija florală, iar dacă se
cultivă pentru flori tăiate, atunci florile se recoltează, lăsând la bază câteva
frunze pentru a asigura nutriţia bulbilor.
Se recomandă recoltarea bulbilor de lalele în fiecare an în luna iunie, când
organele vegetale ale plantelor sunt uscate. Bulbii se aşează în lăzi în straturi
subţiri, se păstrează în depozit întunecos, bine aerisit, pe stelaje, la temperatura
de 10-20°C şi umiditatea aerului de 70-75% până la prima decadă a lunii
octombrie, apoi se plantează în teren deschis.
Cultura forţată.
Procedeul de forţare constă în următoarele: bulbii se păstrează la
temperatura de 17-18°C până în luna august, apoi la temperatura de 9°C până în
luna octombrie, iar după aceasta se plantează. Bulbii se plantează în lăzi sau
ghivece în sol fertil şi nisipos. După udarea abundentă lăzile sau ghivecele se
păstrează în sere sau răsadniţe reci, îngropate în pământ. Când bulbii s-au
înrădăcinat şi frunzele ating lungimea de 4-5 cm, lăzile se transferă în încăperi
cu temperatura de 18-20°C. Pentru a favoriza păstrarea mai îndelungată a
florilor, când bobocii încep să se coloreze, temperatura din încăpere se coboară
până la 14-15°C. Forţarea lalelelor pe suprafeţe mari se efectuează în sere
speciale.
Lalelele se folosesc la formarea rabatelor, bordurelor, rondelor, în grupuri
pe peluze. Se combină în ansamblu cu panselele, nu-mă-uita, părăluţele ce
înfloresc primăvara.
Dahlia Cav. - Gherghine, dalii. Fam. Asteraceae.
Genul Dahlia include circa 27 specii originare din Mexic şi Guatemala.
Plante erbacee sau semilemnoase, anuale sau perene, cu rădăcini tuberizate,
suculente. Tulpina ramificată, fistuloasă, glabră sau pubescentă. Inflorescenţele
simple, duble sau involte, de diverse culori.
Numărul soiurilor cultivate peste 15 000. Această varietate mare de soiuri,
conform clasificării internaţionale se grupează în 10 clase.
Dalia este o cultură care se dezvoltă bine pe terenuri luminoase şi protejate
de vânturi. Preferă soluri argilo-nisipoase, fertile, suficient de umede, cu pH-ul
7.
Înmulţirea. Dalia se înmulţeşte vegetativ prin butaşi, diviziunea
rădăcinilor tuberizate, altoire şi prin seminţe.
Înmulţirea prin butaşi se practică mai frecvent la întreprinderile floricole
specializate. În luna martie lăzile cu tuberculi se transferă din depozite în sere,
tuberculii se curăţă şi se sădesc pe un substrat din amestec de nisip şi turbă sau
mraniţă, lăsându-i coletul descoperit. În timp de 2-3 săptămâni mugurii latenţi
se dezvoltă în număr mare, care vor fi folosiţi ca butaşi. Când lăstarii ating
lungimea de 5-8 cm aceştia se detaşează cu briceagul bine ascuţit, tăind în aşa
fel, ca să se păstreze un fragment de tubercul care va servi ca rezervă nutritivă.
Lăstarii detaşaţi se cultivă în lăzi pe un substrat fertil, pe care timp de 3-4
săptămâni se înrădăcinează. La sfârşitul lunii aprilie butaşii se adaptează treptat
la mediul de teren deschis şi pe urmă se plantează pe teren în prealabil pregătit.
Înmulţirea prin diviziunea rădăcinilor tuberizate. Rădăcina tuberizată
înainte de plantare, când mugurii de la colet au început să vegeteze, este
divizată în mai multe fragmente. Fiecare porţiune trebuie să aibă un fragment
din tulpina veche, la baza căreia se găseşte coletul cu 1-3 muguri şi 1-2 rădăcini
tuberizate. Fragmentele de rădăcini pregătite se plantează direct în teren deschis
la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai.
Înmulţirea prin seminţe se aplică mai frecvent la speciile anuale (D.
coccinea, D. merckii, D. pinnata) cu flori simple, de asemenea şi în lucrările de
ameliorare pentru obţinerea noilor soiuri. Seminţele se seamănă în lăzi sau
răsadniţe în martie-aprilie, pe un substrat format din pământ de ţelină, mraniţă
şi nisip. Răsadul se repichează în faza de 2-3 frunze. În prima decadă a lunii
mai răsadul se plantează în teren deschis.
Plantarea se efectuează în aşa fel, încât coletul să se găsească la 2-3 cm sub
nivelul solului.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie daliile necesită afânarea frecventă a
solului după fiecare ploaie sau irigare, copilitul lăstarilor de la subsuoara
frunzelor, administrarea îngrăşăminte minerale şi organice, mulcirea plantelor,
bobocitul pentru obţinerea florilor de înaltă decorativitate, combaterea
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Toamna, după căderea primelor brume, rădăcinile tuberizate se recoltează
din pământ. Înainte de recoltarea tuberculilor, tulpinile plantelor se taie la
înălţimea de 10-15 cm deasupra coletului şi se lasă câteva zile în sol. Pe urmă
rădăcinile tuberizate se recoltează din sol şi se depozitează în subsoluri pentru
păstrarea lor, fiind acoperite cu un strat de nisip.
Soiurile de dalie cu talie înaltă se folosesc pentru flori tăiate în buchete,
compoziţii şi coşuleţe cu flori. Daliile se folosesc la formarea grupurilor izolate
pe suprafaţa peluzelor. Soiurile de talie joasă sau pitică servesc ca material
preţios pentru formarea bordurilor şi rabatelor de-a lungul aleilor şi în masive.