Obiectivele ameliorării plantelor

Rolul ameliorării este acela de a obţine soiuri şi hibrizi noi.

Acestea trebuie să întrunească un număr cât mai mare de caractere
şi însuşiri valoroase. Totalitatea acestor caractere şi însuşiri
constituie obiective ale ameliorării plantelor.
Obiectivele ameliorării se stabilesc în funcţie de însuşirile
pe care dorim să le imprimăm noilor soiuri. Se urmăreşte în
principal asigurarea acelor însuşiri absolut necesare şi care pot fi
transferate de la genitori, deoarece este imposibil de realizat toate
obiectivele de la un soi nou.
Alegerea obiectivelor adecvate este o operaţie dificilă, de
care depinde succesul procesului de ameliorare. Obiectivele
urmărite diferă în funcţie de cerinţele şi particularităţiile fiecărei
specii. Aceste obiective se pot grupa în două mari categorii:
- obiective cu caracter general urmărite la toate speciile;
- obiective cu caracter special care sunt variabile în funcţie de
specie.
În general direcţia principală în ameliorarea plantelor este
crearea de soiuri şi hibrizi adaptaţi condiţiilor de climă şi sol
foarte variate de la noi din ţară. Din această cauză trebuie să existe
un sortiment bogat de soiuri şi hibrizi care să facă faţă marii
diversităţi a zonelor de cultură din ţara noastră. De regulă, soiurile
ameliorate sunt adaptate şi dau producţii corespunzătoare în zona
în care au fost create. Cultivate în alte zone nu dau rezultate
satisfăcătoare. Soiurile care au plasticitate ecologică mare, dau
rezultate bune şi în condiţii diferite de climă şi sol.
Principalele obiective urmărite în ameliorarea plantelor
sunt:
- ameliorarea capacităţii de producţie la noile cultivare;
- ameliorarea calităţii producţiei;
- ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători;
- ameliorarea plasticităţii ecologice;
- ameliorarea rezistenţei la cădere şi scuturare;
- ameliorarea epocii de maturare;
- ameliorarea rezistenţei la condiţii de stres.
14
Ameliorarea capacităţii de producţie (productivităţii)
Este cel mai important obiectiv de urmărit în ameliorarea
plantelor. Reprezintă o însuşire ereditară ce caracterizează fiecare
cultivar. Producţia acceptă cultivarele care dau cea mai mare
cantitate de produs util la unitatea de suprafaţă.
Capacitatea de producţie este un caracter determinat de
mai multe gene, fiind deci un caracter poligenic. La realizarea
producţiei concură un număr mare de elemente, dintre care un rol
important îl au factorii genetici şi factorii de mediu. De fapt
capacitatea de producţie reprezintă corolarul tuturor însuşirilor şi
caracterelor pe care un soi hibrid le posedă, fiind rezultatul
interacţiunii dintre genotipul plantei şi condiţiile de mediu.
Pentru exprimarea capacităţii de producţie concură o serie
de caractere cantitative, cunoscute sub denumirea de elemente de
producţie. Aceste elemente diferă de la o specie la alta, fiind
componentele fizice sau morfologice ale producţiei.
Pe lângă aceste elemente, producţia mai este influenţată şi
de alţi factori indirecţi cum ar fi: capacitatea de adaptare la
condiţiile specifice, rezistenţa la boli, dăunători, la temperaturi
ridicate etc.
Pentru creşterea capacităţii de producţie se acţionează de
fapt asupra principalelor procese fiziologice, care trebuie în final
ameliorate. Deci, pentru ameliorarea productivităţii este mai bine
să se spună ameliorarea biosintezei, care se rezumă la acumularea
metaboliţilor în plante.
Biosinteza este un caracter cantitativ controlat de mai
multe gene cu determinism poligenic. Prin ameliorarea biosintezei
se încearcă să se sporească producţia comestibilă a soiurilor noi,
prin modificări în baza lor ereditară.
Producţia realizată de un cultivar se poate exprima astfel:
- producţia genetică – este producţia maximă posibilă a unei
plante de cultură, în condiţii optime de cultivare;
- producţia calculată – este producţia care se determină pe
parcele experimentale;
- producţia reală – producţia înregistrată efectiv pe o anumită
suprafaţă de teren, în condiţii de producţie.
15
Pentru realizarea acestui obiectiv, la fiecare grupă de
plante se modifică anumite caractere morfologice fiziologice sau
biochimice. Astfel, pentru susţinerea unor producţii ridicate
trebuie ca la toate speciile, sistemul radicular să fie foarte
dezvoltat şi să aibă o capacitate mare de absorbţie a substanţelor
minerale din sol. Sistemul foliar trebuie să fie bogat şi cu o
productivitate ridicată a fotosintezei.
Concluzionând trebuie să subliniem faptul că ameliorarea
productivităţii este un obiectiv dificil de realizat, tocmai din cauza
necesităţii de ameliorare simultană a tuturor elementelor care
concură la realizarea ei. Genele implicate sunt numeroase, iar
acţiunile lor sunt deosebite şi în unele cazuri s-au evidenţiat
corelaţii negative între anumite elemente fizice ale producţiei.
Deşi cultivarele actuale au atins nivele de producţie
ridicate, obiectivul rămâne prioritar.
Ameliorarea calităţii producţiei
Reprezintă un obiectiv prioritar alături de productivitate.
Uneori acest element este determinant, pentru că se referă la
cantitatea de produs util. Ca şi productivitatea, calitatea este o
însuşire determinată poligenic şi este influenţată de mai multe
elemente, cu referire la partea biochimică a acestor produse, dar şi
la partea morfologică. Factorii genetici influenţează în măsură
ridicată calitatea, dar şi factori de mediu au influenţă în anumite
limite.
Însuşirile de calitate au o evoluţie mai lentă decât cele de
productivitate, deoarece sunt influenţate de un număr mai mare de
elemente genetice. Criteriile de apreciere a calităţii producţiei
diferă de la o specie la alta şi în funcţie de scopul pentru care se
cultivă. Calitatea este determinată de compoziţia chimică, de
însuşirile culinare şi tehnologice ale produsului.
De exemplu, la porumb se urmăreşte sporirea conţinutului
în proteine şi mai ales acestea să aibă conţinutul ridicat de
aminoacizi esenţiali - lizină, triptofan, metionină. Pentru
consumul uman se recomandă formele de bob sticlos.
16
La cartof, elementele calităţii sunt forma şi mărimea
tuberculilor, rezistenţa la fierbere, conţinutul în amidon, proteine
şi solanină.
La plantele furajere se urmăreşte sporirea conţinutului în
proteine digestibile, vitamine, săruri minerale şi scăderea
procentului de celuloză şi lignină.
La plantele horticole se urmăreşte îmbunătăţirea calităţii
fructelor şi legumelor prin creşterea conţinutului de glucide,
vitamine şi elemente minerale.
Pe lângă aceste elemente metabolice primare, mai prezintă
importanţă şi anumiţi metaboliţi secundari cum ar fi: uleiuri
eterice, compuşi fenolici, alcaloizi, etc.. Aceştia au rol diferit în
organism, unii rol de apărare împotriva unor boli sau dăunători,
alţii rol de catalizatori sau cei mai mulţi, dau aroma şi gustul
specific fiecărei plante.
Însuşirile biochimice sunt completate cu anumite însuşiri
morfofiziologice, cum ar fi: culoarea, mărimea, uniformitatea,
consistenţa, textura, luciul, etc., însuşiri care în unele cazuri au rol
foarte important.
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători
Toate plantele se confruntă cu atacul unor boli şi
dăunători. Acest aspect este caracteristic fiecărei plante, atât ca
număr de dăunători cât şi ca grad de atac. Pagubele produse de
boli şi dăunători sunt enorme. Numai la cereale diminuarea
producţiei este estimată anual la 140 mil. tone, ceea ce reprezintă
20 % din producţia mondială (Ceapoiu şi colab.1983).
În general, combaterea pe cale chimică a bolilor şi
dăunătorilor, impune cheltuieli mari, şi de aceea se urmăreşte
imprimarea unor rezistenţe genetice, astfel încât efectele bolilor şi
dăunătorilor să fie minime asupra producţiei. Aceasta se
realizează prin înglobarea în genotipul plantelor cultivate a unor
gene de rezistenţă la boli şi dăunători, provenite de la specii
rustice rezistente. Metoda cea mai folosită pentru transferul
acestor gene este backcross-ul sau încrucişarea regresivă.
Rezistenţa plantelor la boli poate fi:
17
- rezistenţă verticală – cea care presupune o rezistenţă totală la
anumite rase fiziologice ale unei boli. Această rezistenţă este
determinată de regulă de oligogene sau gene majore.
- rezistenţa orizontală – se caracterizează printr-o apărare
permanentă a plantei la atacul anumitor boli. De regulă, acest
tip de rezistenţă este determinată de un număr mare de gene
recesive - poligene şi a fost dobândită într-un interval mare de
timp de.a lungul evoluţiei.
Pe lângă această rezistenţă genetică, rezistenţa la boli şi
dăunători mai poate fi dobândită şi prin modificarea unor însuşiri
morfologice sau fiziologice, obţinându-se astfel o rezistenţă
mecanică sau fiziologică.
Ameliorarea plasticităţii ecologice
Pentru ca un soi sau hibrid nou să fie valoros el trebuie să
poată fi cultivat pe suprafeţe mari, deci trebuie să facă faţă unei
diversităţi ecologice pronunţate. Pentru toate plantele temperatura
este un factor limitativ în procesul răspândirii unui nou soi. De
aceea crearea de soiuri şi hibrizi cu rezistenţă sporită la
temperaturi scăzute poate fi obţinută prin acumularea hidraţilor de
carbon în sucul celular în cantităţi mai mari. Este o însuşire
determinată de mai multe gene.
De asemenea, temperaturile ridicate din timpul verii sunt
dăunătoare plantelor, deoarece citoplasma se poate coagula şi este
dereglat metabolismul plantei. De regulă, temperaturile ridicate
sunt asociate cu perioade de secetă, acestea provocând pagube
însemnate la toate plantele cultivate. De aceea, este necesar ca
soiurile să posede o rezistenţă de natură fiziologică la secetă şi
arşiţă. Aceasta constă într-un consum specific mic de apă şi să
posede capacitatea de a trece peste perioadele de secetă, fără a
avea pierderi mari.
De asemenea, rezistenţa la secetă poate fi dobândită prin
dezvoltarea unor însuşiri morfologice specifice, aşa numitele
însuşiri xeromorfe, cum ar fi: prezenţa unui strat ceros la suprafaţa
frunzelor şi tulpinii, prezenţa perişorilor pe frunze, capacitatea de
închidere şi deschidere a stomatelor, dezvoltarea sistemului
radicular etc.
18
Rezistenţa la secetă este determinată poligenic, iar pentru
îmbunătăţirea ei se foloseşte hibridarea cu forme sălbatice
rezistente la secetă.
Ameliorarea perioadei de vegetaţie
Formele cultivate se caracterizează prin perioade diferite
de vegetaţie. La speciile agricole se urmăreşte să se creeze
cultivare precoce, care prezintă avantajul că ciclul lor de viaţă nu
mai coincide cu cel al unor boli sau dăunători şi scapă de arşiţele
şi seceta din timpul verii. Totuşi există o corelaţie negativă între
lungimea perioadei de vegetaţie şi nivelul şi calitatea producţiei.
Epoca de maturare este o însuşire determinată poligenic.
La speciile horticole se urmăreşte obţinerea unei mari diversităţi
de forme, de la foarte precoce până la foarte târzii, pentru a
asigura un consum eşalonat de fructe şi legume proaspete pe o
perioadă cât mai lungă.
Aceste obiective au caracter general şi se urmăreşte la
toate plantele. În funcţie şi de particularităţile speciei se mai
urmăresc şi alte obiective cum ar fi: adaptarea la condiţiile de
irigare, ameliorarea rezistenţei la cădere şi scuturare, ridicarea
pretabilităţii pentru recoltarea mecanizată, prin obţinerea de soiuri
cu talie uniformă şi coacere simultană etc.
Realizând la maximum aceste obiective propuse se obţine
un soi intensiv, care reuneşte un complex de caractere şi însuşiri
valoroase.
Obiectivele de ameliorare sunt cuprinse în programe de
ameliorare pentru fiecare specie de plante. Aceasta presupune ca
amelioratorul să dispună de cât mai multe informaţii despre
genotipurile pe care le are şi să acumuleze în noul cultivar toate
însuşirile favorabile scopului propus. Prin aceasta se urmăreşte să
se obţină un cultivar ideal care se poate numi – ideotip. Acesta
este caracteristic fiecărei specii de plante, iar în cadrul speciei se
diferenţiază în funcţie de destinaţia producţiei.
Întotdeauna cultivarele nou create trebuie să aibă însuşiri
şi caractere superioare cultivarelor mai vechi.__