3.1. Locul de origine al plantelor cultivate.

Conceptul de
centru de origine
Cercetările efectuate au arătat că plantele cultivate s-au
format în anumite zone geografice de pe glob, zone numite centre
genice sau centre de origine. Pe baza unui număr mare de mostre
de plante adunate din diverse regiuni ale globului, cercetătorul rus
Nikolai I. Vavilov, stabileşte principalele centre de origine a
plantelor în lucrarea ,,Centrele de origine ale plantelor cultivate”,
elaborată în anul 1926.
Vavilov a determinat opt centre de diversitate, iar ulterior
P. M. Jukovski a mai adăugat patru centre, stabilindu-se în final
doisprezece centre principale. În viziunea lui Vavilov, locul de
origine al unei plante cultivate, se găseşte în arealul care conţine
cea mai mare variabilitate genetică a speciei respective.
După Vavilov, centrele de diversitate sunt în acelaşi timp
şi centre de origine a plantelor cultivate. Totuşi centrul de
diversitate nu trebuie să se confunde cu centrul de origine, pentru
că nu întodeauna acolo unde există cea mai mare diversitate a unei
plante, obligatoriu trebuie să fie şi locul unde s-a format din punct
de vedere istoric planta respectivă.
De exemplu, centrul etiopian unde grâul, orzul, mazărea şi
lintea se găsesc într-o diversitate mare de forme, deşi acesta nu
este centrul lor de origine. Susanul are originea în America, dar cu
centrul de diversitate foarte mare în India şi Asia Centrală.
Vavilov a definit două categorii de centre genice astfel:
31
- centre primare – sunt centrele în care s-au format plantele
cultivate. Sunt acele locuri unde plantele au fost domesticite.
- centre secundare – sunt acele locuri unde se sesizează
începuturile diversificării lor genetice.