5.

STRUCTURA SOLULUI

Structura solului – reprezintă modul de aranjare (organizare) a particulelor de sol în agregate

secundare complexe, de forme şi dimensiuni diferite separate între ele prin goluri, fisuri sau interfețe de
contact cu legături slabe. Agregatele secundare formate se denumesc agregate sau elemente structurale.

Elementul structural – este unitatea complexă formată în procesul de pedogeneză, alcătuită din mai
multe particule primare şi/sau microagregate de sol alipite sub acţiunea unui agent de agregare sau rezultată
din fragmentarea solului.

Prin structura solului C. Chiriţă (1974), defineşte ,,modul de grupare a particulelor elementare în
agregate de diferite forme şi mărimi”.

Concepţia nouă despre structură, după P. Stengel (1990) se referă la două componente:
- modul de dispunere spaţială a particulelor elementare ale solului;
- natura şi intensitatea legăturilor care există între ele.

În pedologie se cunosc numeroase sisteme de clasificare a structurii, care iau în considerare, forma şi
mărimea elementelor structurale. În acest sistem starea structurală al unui sol este definită pe baza
următoarelor criterii:
- tipul de structură;
- mărimea elementelor structurale;
- gradul de dezvoltare a structurii.
 6. Principalele tipuri de structură

După forma şi aranjamentul elementelor structurale în masa solului se disting următoarele tipuri de
structură:
1. Structura glomerulară, se caracterizează prin dispunerea particulelor de sol în agregate aproximativ
sferice, poroase, de forma unor glomerule, uşor friabile, cu suprafeţe curbate, cu numeroase convexităţi şi
concavităţi, fiind caracteristică solurilor cu orizont Am, bine aprovizionat cu humus de tip mull calcic şi cu o
intensă activitate a mezofaunei (cernoziom tipic, cernoziom cambic etc.);
2. Structura grăunţoasă sau granulară, este asemănătoare structurii glomerulare însă are o aşezarea
mai îndesată a particulelor elementare, porozitate mai redusă şi apariţia de feţe plane, este caracteristică
solurilor cultivate intens, unde are loc o uşoară degradare a structurii glomerulare (cernoziom cambic,
preluvosol etc.);
3. Structura poliedrică angulară, prezintă agregate cu dimensiuni aproximativ egale pe cele 3 axe, cu
feţe neregulate plane, delimitate de muchii evidente, aşezate îndesat, ceea ce-i dă un aspect colţuros (angular).
Se întâlneşte în orizonturile Bt ale Preluvosolurilor.
4. Structura poliedrică subangulară, este similară cu cea poliedrică angulară însă elementele
structurale prezintă muchiile mai teşite, şterse şi suprafeţele neregulate. Se întâlneşte în orizonturile Bv al
eutricombosolurilor, districambosolurilor şi ale cernoziomurilor cambice.
5. Structura prismatică, prezintă agregate alungite, orientate vertical, cu feţe plane şi muchii ascuţite,
capetele prismelor nerotunjite, fiind caracteristică orizonturilor Bt al preluvosolurilor și luvosolurilor albice;
6. Structura columnară, este asemănătoare celei prismatice, însă feţele şi muchiile sunt rotunjite. Este
caracteristică orizontului Btna (soloneţurilor).
7. Structura şistoasă sau lamelară, este constituită din agregate sub formă de plăci sau ,,lamele”,
fragmentate şi orientate orizontal, specifică solurilor tasate, cu hardpan şi orizonturilor El (luvosolurilor).
Tipurile de structură se determină în teren, prin caracterizarea morfologică a profilului de sol.
 granulară prismatică columnară

poliedrică subangulară poliedrica angulară lamelară

Figura 2. Principalele tipuri de structură

 Tipuri morfologice de structură
(a) prismatică, (b) columnară, (c) poliedrică-angulară, (d) poliedrică subangulară,
(e) lamelară, (f) granulară

B. Mărimea elementelor structurale.

În funcţie de mărimea elementelor structurale s-au stabilit 5 clase de structură: foarte fină, fină,
mijlocie, grosieră şi foarte grosieră.

C. Gradul de dezvoltare a structurii.

Metodologia elaborării studiilor pedologice (ICPA, 1987) stabileşte 5 grade de dezvoltare a
elementelor structurale și anume: nestructurat; slab dezvoltat; moderat dezvoltat; bine dezvoltat și structură
distrusă prin cultivare.
 7. Formarea si degradarea structurii solului
Formarea structurii solului.
Structura solului exercita o influena directa asupra regimului aerohidric si termic al
solurilor, asigurând condiii optime pentru germinaia seminelor, rasaritul plantelor si dezvoltarea
sistemului radicular, precum si asupra unor însusiri mecanice care pot condiționa necesitatea si
eficiența viitoarelor lucrari tehnologice. Pentru asigurarea unei stari structurale favorabile
cresterii în optim a plantelor, sunt necesare anumite procese si factori care sa influeneze formarea
acesteia, o importanţă deosebită o are argila, materia organică, humusul, oxizi şi hidroxizii de
fier, natura ionilor din complexul adsorbtiv și microorganismele.
Argila are un rol determinant în formarea elementelor structurale. Particulele de argilă cu
dimensiuni mai mici de 0,1 microni sunt mai eficiente în agregarea solului decât cele cu
dimensiuni cuprinse între 0,2 şi 2 microni.
Materia organică este un factor esenţial în formarea elementelor structurale. Influenţa
benefică a materiei organice asupra structurii solului depinde de conţinutul şi calitatea acesteia
din sol. Încorporarea în sol a unor cantităţi mari de materie organică sub formă de gunoi de grajd
semifermentat sau fermentat, îngrăşăminte verzi, resturi organice compostate, determină
formarea unui număr mare de agregate structurale. Materialele organice care se descompun mai
lent (paiele de cereale, cocenii de porumb) provoacă coagularea particulelor într-o perioadă mai
mare de timp dar efectul agregării este de durată mai mare.
Humusul prin componentele sale (acizi humici) are un rol determinant în formarea
agregatelor structurale stabile ce contribuie la compensarea parţială a însuşirilor fizice deficitare
(capacitatea de reţinere a apei, aeraţia, permeabilitatea) ale solurilor cu texturi extreme (nisipoase
şi argiloase).
 Oxizii şi hidroxizii de fier, alături de humusul din sol, contribuie la cimentarea
şi agregarea particulelor elementare. Agregatele structurale formate au porozitatea
foarte mică.
Ionii de calciu favorizează formarea unei structuri stabile a solului prin saturarea
humusului şi formarea humatului de calciu, coagularea coloizilor şi mărirea coeziunii
agregatelor de structură.
Ionii de sodiu micşorează stabilitatea agregatelor structurale determinând
gonflarea puternică a argilei şi dispersia coloizilor organo-minerali în prezenţa apei.
Microorganismele din sol reprezentate de bacterii, ciuperci, alge etc., determină
formarea elementelor structurale stabile la acţiunea dispersantă a apei. Administrarea
în sol a resturilor organice uşor degradabile contribuie la creşterea rapidă a numărului
de bacterii şi la mărirea stabilităţii agregatelor. Elementele structurale formate se
menţin o perioadă mai mare de timp, chiar în condiţiile diminuării activităţii bacteriene.
Lucrările solului au unele efecte favorabile în refacerea stării fizice a solului
cum ar fi fragmentarea bulgărilor, încorporarea materiei organice, distrugerea
buruienilor, pregătirea patului germinativ.
Determinarea structurii solului se face la o umiditate potrivita, deoarece daca
solul este prea uscat sau prea umed este greu de desprins agregatele structurale din
masa solului, operație care se face fie strângând usor un bulgare de sol în mâna
(pentru agregate mici), fie lasând sa cada pe o suprafața plana, de la înalimea de 1-
1,5 m un volum apreciabil de material decupat din sol.
 Degradarea structurii solului

Degradarea structurii solului se poate produce atât din cauza modificării chimismului
solului, prin scăderea conţinutului de humus, creşterea conţinutului de sodiu, debazificarea şi
acidifierea solului etc., cât şi acţiunii directe de distrugere a elementelor structurale ca urmare a
lucrării excesive a solului la umiditate necorespunzătoare, compactării produse de traficul
exagerat, formării crustei, păşunatului neraţional, irigării defectuoase etc.

Acţiunea distructivă a picăturilor de ploaie asupra stabilităţii structurii este mai redusă la
soluri cu textură mai fină şi conţinut de humus mai ridicat.

Solurile cu textură mijlocie – grosieră, cu un conţinut ridicat de praf şi sărace în humus,

formează foarte uşor crustă dacă picăturile de ploaie cad pe solul recent lucrat, neprotejat de
vegetaţie. În aceste condiţii permeabilitatea stratului superficial al solului se reduce, apa se
scurge la suprafaţa terenului spre locuri depresionare antrenând şi particulele de sol dislocate. În
urma uscării stratul superficial de sol cu structură distrusă, acesta se întăreşte şi împiedică
răsărirea plantelor (plăntuţele pot străbate solul numai printre crăpăturile formate). În aceste
condiţii răsărirea plantelor este neuniformă (întârzie) şi apar multe goluri în lan, de multe ori
impunându-se reînsămânţarea.
Picatura de ploaie ce cade pe o suprafata umeda a solului