CURS XIII si IV

1PROPRIETĂȚILE DE AERAȚIE
ȘI TERMICE ALE SOLULUI

I. PROPRIETĂȚILE DE AERAȚIE ALE SOLULUI. AERUL DIN SOL

1. Compoziţia aerului din sol

2. Importanţa aerului din sol

II. PROPRIETĂȚILE TERMICE ALE SOLULUI. TEMPERATURA SOLULUI

1. Sursele de încălzire şi căile de pierdere a energiei calorice

2. Proprietăţile termice ale solului

3. Importanţa temperaturii solului

 1. Compoziţia aerului din sol
Aerul din sol provine din cel atmosferic, însă prezintă față de acesta unele
diferențe în ce privește proporția componenților săi. Astfel, aerul din orizonturile
superioare ale solului poate conține 10-20% O (21%); 78,5-80% N (78%) și
0,2-3,5% CO2 (0,03%). De asemenea, aerului din sol, este mai bogat în vapori
de apă și amoniac, uneori putând să conțină și unele gaze.
Compoziţia aerului în % din volum
 
Componente
  din atmosferă din sol

Azot 79,09 76-79

Oxigen 20,95 18-20
DioxidCompoziţia
de carbon aerului diferă de0,03
la
un sol la altul în funcţie de natura
solului,
0,15-0,63
activitatea microorganismelor, iar la acelaşi sol variază în funcţie de covorul
vegetal, anotimp şi cantitatea de humus. Solurile bogate în humus şi solurile
cultivate sunt mai bogate în CO2 decât cele sărace în humus şi cele
necultivate, din cauza transformări oxigenului în CO2 de către microorganisme
şi rădăcini. Cantitatea de CO2 eliminată de rădăcini prin procesul de respiraţie
este foarte mare.
Anotimpul influenţează, de asemenea, cantitatea de CO2 din sol. Ea este
maximă vara când activitatea biologică este intensă şi scade toamna şi iarna.
 Variaţia compoziţiei aerului din sol este determinată şi de
intensitatea activităţii microorganismelor. Variaţiile cele mai
mari se întâlnesc la dioxidul de carbon, care poate să crească
de 5-200 de ori faţă de cel din aerul atmosferic. Cantitatea de
dioxid de carbon este mai mare în solurile compacte şi ea
creşte odată cu adâncimea, umiditatea şi temperatura solului.
La o concentraţie mai mare de 1-2% CO2, mediul este, în
general, puţin favorabil dezvoltării plantelor, iar concentraţia de
5% CO2 reprezintă limita superioară, şi 10% O limită inferioară
la care se produce o scădere a creşterii plantelor.

Scăderea sub anumite limite a procentului de oxigen din

aerul solului, care este însoţită de creşterea cantităţii de CO2,
influenţează negativ germinaţia seminţelor, creşterea
rădăcinilor, pătrunderea apei şi substanţelor nutritive în plantă
etc.
Figura 1. Schema respiraţiei solului
 2. CAPACITATEA ŞI PERMEABILITATEA SOLULUI PENTRU AER

Capacitatea şi permeabilitatea solului pentru aer sunt funcţii ale porozităţii

necapilare. Solurile care au porozitatea necapilară mai mare de 10–15% din
volum prezintă o capacitate şi o permeabilitate optimă pentru aer, chiar şi
atunci când sunt umezite până la capacitatea capilară. Pentru realizarea unor
condiţii optime de dezvoltare a plantelor de cultură, solul trebuie să aibă o
capacitate pentru aer de 10–20% din volumul lui.
Conţinutul în aer al solului este influenţat, mai ales, de textură, structură şi
gradul de afânare. Textura fină micşorează capacitatea solului pentru aer faţă
de cea grosieră, iar prezenţa unei structuri de agregate stabile măreşte
conţinutul solului în aer faţă de solurile nestructurate. Cele mai reduse cantităţi
de aer se găsesc în solurile bogate în argilă şi cu aşezare îndesată, precum şi
în cele cu exces de umiditate.
Pentru a caracteriza solul sub raportul cantităţii de aer, s-a ales gradul de
umiditate corespunzător capacităţii de câmp pentru apă ca element de
referinţă. Volumul de aer aflat în solul umezit la capacitatea de câmp reprezintă
capacitatea de aeraţie a solului, iar volumul porilor, porozitatea de aeraţie. În
medie, capacitatea de aeraţie este 30–40% pentru solurile nisipoase, 10–25%
pentru cele lutoase şi 5–15% pentru cele argiloase.
 Permeabilitatea solului pentru aer este proprietatea lui de a
permite circulaţia aerului şi de a realiza schimbul de gaze dintre
aerul din sol şi cel atmosferic. Aşa cum s-a arătat anterior,
datorită activităţii microorganismelor, a humificării, respiraţiei
rădăcinilor etc., aerul solului sărăceşte în oxigen şi se
îmbogăţeşte în CO2. Normalizarea compoziţiei aerului din sol se
face prin înlocuirea continuă a acestuia cu aer din atmosferă.

Factorii care contribuie la primenirea aerului în sol sunt:

difuziunea gazelor; temperatura; umiditatea; presiunea
atmosferică şi curenţii de aer (vânturile).
 Difuziunea gazelor. Aceasta joacă rolul cel mai important în primenirea
aerului în sol. Astfel, dioxidul de carbon fiind în concentraţie mai mare în aerul
din sol, prin difuziune va trece în atmosferă, iar oxigenul din aerul atmosferic va
trece în sol . Schimbul de gaze prin difuziune tinde să menţină în permanenţă
un echilibru între compoziţia şi concentraţia aerului din sol şi din atmosferă.
Temperatura. La temperaturi ridicate aerul din sol îşi măreşte volumul şi
o parte din el trece în atmosferă, iar la temperaturi scăzute fenomenul se
petrece invers, producând primenirea aerului.
Umiditatea. În timpul ploii sau al irigării apa pătrunde în sol în spaţiile
lacunare şi scoate de acolo aerul. Pe măsură ce apa se pierde prin scurgere
gravitaţională sau prin evapotranspiraţie, locul ei în spaţiile lacunare este luat
de aer.
Presiunea atmosferică. Scăderea presiunii atmosferice determină
trecerea aerului din sol în atmosferă, iar creşterea presiunii atmosferice
determină un proces invers.
Curenţii de aer de la suprafaţa solului contribuie, de asemenea, la
primenirea aerului în sol. Vânturile intensifică evaporarea apei din sol şi
modifică presiunea atmosferică la suprafaţa solului, uşurând pătrunderea sau
ieşirea aerului din sol.
 Schimbul de gaze între sol şi atmosferă este foarte important
pentru asigurarea de biomasă vegetativă. Astfel, prin îmbogăţirea
aerului din sol în oxigen se creează condiţii bune pentru creşterea
rădăcinilor plantelor şi pentru activitatea microorganismelor aerobe, iar
dioxidul de carbon, trecut din sol în aerul atmosferic, intensifică procesul
de asimilaţie clorofiliană la plante.
Intensitatea primenirii aerului în sol depinde de proprietăţile
acestuia, îndeosebi de porozitate, care, la rândul ei, este determinată de
textură, structură şi gradul de tasare. Solurile cu textură uşoară sau
mijlocie, cu structură glomerulară şi afânate au o aeraţie foarte bună, în
timp ce solurile argiloase, nestructurate şi compacte au o aeraţie
defectuoasă.
Se consideră că, într-un sol cu proprietăţi bune, pe adâncimea de
20 cm, aerul poate fi primenit în decurs de 24 ore, iar după calculele lui
Rommel se asigură condiţii bune pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor, dacă aerul se primeneşte în timp de cca 8 zile, pe aceeaşi
adâncime.
Omul, prin activitatea lui productivă, poate influenţa intensitatea
schimbului de aer dintre sol şi atmosferă, contribuind la îmbunătăţirea
regimului aerohidric al solului.
 3. REGIMUL AERULUI DIN SOL

Totalitatea proceselor de pătrundere, mişcare şi ieşire a aerului din sol

alcătuiesc regimul aerului din sol. Întrucât între aerul şi apa din sol există relaţii
de strictă interdependenţă, se foloseşte noţiunea de regim aero-hidric al solului,
care reprezintă totalitatea proceselor de pătrundere, mişcare şi ieşire a aerului
şi apei din sol.
Un bun regim al aerului înseamnă şi un bun regim al apei în sol. Când
regimul aerului este excedentar, regimul apei este deficitar, şi invers.
Regimul aero–hidric are o deosebită importanţă în formarea şi fertilitatea
solului. Astfel, în condiţii bune de regim aero-hidric microflora solului este
bogată şi activă, are loc procesul de humificare al resturilor organice, prin
mineralizarea unei părţi din humus se pun în libertate suficiente cantităţi de
substanţe nutritive, are loc fixarea de azot din atmosferă de către
microorganisme, germinaţia seminţelor este bună, sistemul radicular se
dezvoltă în bune condiţii, procesele de reţinere şi schimb cationic sunt
echilibrate etc.
Un regim de aer excedentar (aeraţie excesivă) atrage după sine lipsa
umidităţi şi, ca atare, o activitate microbiologică redusă, o mineralizare rapidă a
resturilor organice cu acumulare redusă de humus, o aprovizionare deficitară
cu elemente nutritive, o stânjenire în creşterea sistemului radicular şi ca atare o
dezvoltare redusă a plantelor etc.
 Un regim de aer deficitar (umiditate excesivă) creează
condiţii de anaerobioză, care determină acumularea în sol a
compuşilor reduşi (care sunt toxici), resturile organice se
acumulează în cea mai mare parte în stare nedescompusă
(humus brut); activitatea microbiologică şi mineralizarea fiind
reduse, se eliberează cantităţi mici de elemente nutritive, au loc
procese intense de gleizare şi stagnogleizare, toate acestea
determinând condiţii improprii dezvoltării plantelor.

Un regim aero-hidric favorabil pentru dezvoltarea plantelor

se realizează în solurile cu textură mijlocie, bine structurate, cu
agregate stabile, care prezintă un raport optim între porozitatea
capilară (ce conţine apă) şi porozitatea necapilară (ce conţine
aer).
 Distrugerea structurii solului şi ca atare, înrăutăţirea
porozităţii prin defrişări de păduri, irigaţii excesive prin
aspersiune, lucrări agrotehnice în condiţii necorespunzătoare
etc., determină înrăutăţirea regimului aero-hidric al solului.
Crearea şi menţinerea unui regim de aer şi apă favorabile se
poate realiza prin îmbunătăţirea structurii solului, prin
executarea de lucrări agrotehnice de bună calitate şi prin măsuri
hidroameliorative speciale (desecări, drenaje, irigaţii).

Plantele se dezvoltă în condiţii foarte bune când cca 50%

din volumul solului este ocupat de spaţiul lacunar (porozitatea
totală), iar din acesta 15-20% este ocupat de porii necapilari.
 4. Importanţa aerului din sol
Alături de apă şi săruri nutritive, aerul din sol prezintă o importanţă deosebită
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Aerul favorizează dezvoltarea porilor
absorbanţi ai rădăcinilor, îmbunătăţind aprovizionarea cu apă şi săruri minerale.
Prezenţa aerului influenţează regimul termic al solului; partea de la suprafaţă, afânată
prin lucrările agricole se răceşte şi se încălzeşte mai uşor, constituind un strat izolator
pentru orizonturile din adâncime. Reglarea regimului termic contribuie, în mare
măsură, la asigurarea apei necesară plantelor. Prezenţa aerului în sol duce la
întreruperea capilarităţii şi menţinerea vaporilor de apă.
Dintre gazele care compun aerul, O, N şi dioxidul de carbon (CO2) au cea mai mare
importanţă atât pentru plantele superioare cât şi pentru microorganismele din sol.
Oxigenul din sol este necesar pentru încolţirea seminţelor; în lipsa oxigenului din
aer, seminţele nu încolţesc. Rădăcinile plantelor au nevoie de oxigen pentru respiraţie.
Activitatea microorganismelor aerobe şi mai ales, a bacteriilor nitrificatoare şi a
celor simbiotice este intensă în prezența O în sol. În lipsa acestuia, se dezvoltă
bacteriile anaerobe, care determină procesele de reducere, ce duc la formarea
combinaţiilor chimice incomplet oxidate, care au acţiune toxică pentru plante.
Azotul. Prezintă o importanţă mare pentru dezvoltarea plantelor. Deşi plantele nu
folosesc azotul molecular, el constituie sursa de acumulare a azotului nitric şi
amoniacal din sol, în urma activităţii bacteriilor nitrificatoare şi simbiotice.
Dioxidul de carbon constituie sursa de aprovizionare a aerului atmosferic, de
unde se consumă în procesul de asimilaţie clorofiliană. Prezenţa lui în aerul atmosferic
duce la creşterea asimilaţiei clorofiliene şi la grăbirea înfloririi şi maturării plantelor.
Astfel, prin creşterea dioxidului de carbon din aerul din sere, s-au obţinut la castraveţi
şi tomate sporuri de recoltă de 20-100%.
 II. PROPRIETĂȚILE TERMICE ALE SOLULUI.
TEMPERATURA SOLULUI
1. SURSELE DE ÎNCĂLZIRE ŞI CĂILE DE PIERDERE
A ENERGIEI CALORICE

Sursa principală de căldură o constituie energia solară, care

se apreciază prin constanta solară. Aceasta reprezintă cantitatea
medie de energie solară ce cade în decurs de un minut pe fiecare cm2
de suprafaţă a Pământului şi este egală cu 1,946 calorii.
Cantitatea de energie solară ajunsă la suprafața solului este mult
mai mică decât cea provenită de la soare. Astfel, se apreciază că
circa 40% din energia solară rămâne în spaţiul cosmic, circa 17%
este absorbită de atmosferă, circa 10% se reflectă de la suprafaţa
solului în atmosferă şi numai 33% contribuie la încălzirea solului.
Alături de soare, ca surse secundare de încălzire a solului pot fi:
procesele biochimice din sol, condensarea vaporilor de apă,
pătrunderea apei din precipitaţii sau cea de irigare,
descompunerea materiei organice, căldura telurică degajată
din interiorul Pământului şi cea radioactivă rezultată în urma
dezintegrării pe cale naturală a substanţelor radioactive din masa
solului.
 Apa din precipitații sau cea de irigații poate contribui la
încălzirea solului, doar dacă temperatura ei este mai ridicată decât
cea a solului.

Căldura degajată din interiorul Pământului (căldura telurică)

contribuie, în mai mică măsură, la încălzirea solurilor. Astfel, cu
fiecare 30 m adâncime, temperatura Pământului creşte cu
aproximativ 1°C.

Pierderea energiei calorice din sol se realizează prin:

- difuzarea radiaţiilor calorice în atmosferă,
- evapotranspiraţie,
- topirea gheţii ,
- propagarea energiei calorice de la suprafaţă spre
adâncimea solului.
 2. PROPRIETĂŢILE TERMICE ALE SOLULUI
Temperatura solului depinde și variază în funcție de sol, datorită proprietăţilor
termice, dintre care mai importante sunt următoarele:
1. Capacitatea de absorbţie a căldurii - reprezintă proprietatea solului de a
înmagazina şi păstra căldura în masa sa.
Factorii care influenţează încălzirea solului sunt:
- culoarea solului – solurile de culoare închisă au capacitatea de absorbţie de 85
– 90% mai mare față de solurile de culoare deschisă (65 – 75%);
- natura solului – solurile nisipoase se încălzesc şi se răcesc mai uşor decât cele
argiloase, iar solurile bogate în humus au o capacitate mai mare de înmagazinare a
căldurii;
- gradul de afânare a solului – solurile afânate se încălzesc mai repede şi
înmagazinează mai multă căldură decât cele tasate;
- gradul de acoperire cu vegetaţie – solurile acoperite cu vegetaţie se încălzesc
şi se răcesc mai încet în comparaţie cu cele descoperite;
- gradul de acoperire cu zăpadă – contribuie la menţinerea căldurii în sol şi la
protejarea împotriva îngheţului;
- expoziţia solului – solurile de pe versanţii sudici (în emisfera nordică) primesc o
cantitate mai mare de căldură; urmează expoziţia estică, vestică şi nordică;
- panta terenului – cu cât razele solare formează cu linia terenului un unghi mai
apropiat de 900, cu atât cantitatea de căldură primită de sol este mai mare;
- temperatura aerului şi precipitaţiile, solurile situate în zone calde şi secetoase
primesc mai multă căldură decât cele situate în zonele mai reci şi mai umede.
Încălzirea solurilor mai depinde de latitudine, altitudine, nebulozitate, curenţi de
aer, zi – noapte, anotimpuri etc.
 2. Căldura specifică a solului - reprezintă cantitatea de căldură
necesară pentru a ridica temperatura cu 1oC a unui cm3 de sol în aşezare
naturală, sau a unui gram de sol. Căldura specifică a solului depinde de
căldura specifică a componentelor sale.
3. Conductivitatea termică a solului - reprezintă însuşirea solului
de a transmite căldura şi se apreciază prin coeficientul de conductivitate
termică K, care este dat de cantitatea de căldură ce străbate în timp de
o secundă 1 cm3 de sol, când între feţele acestuia există o diferenţă de
temperatură de 1°C.
Conductivitatea termică a solului depinde de conductivitate fiecărui
component al acestuia şi se exprimă în cal/cm3/s.
4. Capacitatea exotermică și endotermică - este o expresie a
proceselor exotermice și endotermice din sol.
Descompunerea resturilor organice, humificarea, hidratarea coloizilor,
condensarea vaporilor de apă, sunt procese în care se degajă căldură
(procese exotermice) ce contribuie la încălzirea solului, iar evaporarea
apei, topirea gheții, consumă căldură (procese endotermice) ce duc la
 3. REGIMUL TERMIC AL SOLULUI

Prin regim termic al solului se înţelege totalitatea fenomenelor de pătrundere,

înmagazinare şi pierdere a căldurii din sol sub acţiunea diferiţilor factori.
Se exprimă cantitativ prin bilanţul termic al solului, cu relaţia:
Q = (S + D) – R – Eef  P  LE  V
în care: Q – este cantitatea de căldură primită sau pierdută de către sol în
unitatea de timp;
S' + D – fluxul de radiaţie solară directă şi difuză ajunsă la
suprafaţa solului;
R – radiaţia reflectată de sol;
Eef – radiaţia efectivă a solului;
P – căldura migrată în profunzimea solului ziua sau spre suprafaţa
solului noaptea;
LE – consumul de căldură pentru evaporarea apei din sol (L) şi
căldura de condensare a vaporilor de apă din sol (E);
V – schimbul de căldură dintre sol şi atmosferă;
Semnul ,,“ indică posibilitatea pătrunderii căldurii din sol în
condiţii de zi şi noapte.
Bilanţul termic poate fi pozitiv, situaţie în care Q creşte şi solul se
încălzeşte, sau negativ, când Q scade iar solul se răceşte.
 În funcţie de dinamica în timp, la soluri se poate întâlni un
regim termic diurn, lunar, sezonier, anual, multianual, iar după
caracteristicile lui poate fi: echilibrat, blând, exagerat de rece,
exagerat de cald etc.

Datorită compoziţiei heterogene a solurilor, relaţiile lor cu

căldura sunt foarte variate. Astfel, solurile afânate, nisipoase, care
au o căldură specifică mai mică şi o conductivitate termică redusă
se încălzesc ziua puternic la suprafaţă, deoarece nu transmit
decât puţină căldură în profunzime. În cursul nopţii ele se răcesc,
însă mult mai repede, deoarece pierd uşor căldura de la
suprafaţă, iar în straturile inferioare au o rezervă mai mică de
căldură. Solurile umede şi tasate, având o căldură specifică şi o
conductivitate termică mai mari, se încălzesc mai puţin ziua la
suprafaţă, deoarece o parte din căldură o transmit straturilor
inferioare. În timpul nopţii însă, ele se răcesc mai încet, fiindcă
dispun de o rezervă mai mare de căldură în adâncime.
 Între dinamica încălzirii solului şi a aerului există un decalaj. Astfel, solul
se încălzeşte şi se răceşte mai greu decât aerul; de aceea, el este mai rece
seara şi mai cald dimineaţa. În timpul unei zile, solul înregistrează temperatura
maximă la ora 15, după care începe să se răcească, realizând cea mai mică
temperatură la răsăritul soarelui. În timpul unui an solul începe să se
încălzească în martie, atingând maximul în iulie (în emisfera nordică). Pe
adâncimea solului variaţiile zilnice de temperatură se transmit până la 1 m, iar
variaţiile anuale până la 10 m.
Regimul termic al unui sol se poate ameliora prin lucrări agrotehnice, de
desecare, de irigare etc., care creează în stratul arabil un regim aero – hidric
normal. Între regimul aero – hidric şi regimul termic al solului există relaţii
strânse de interdependenţă.
La rândul lui, regimul termic al solului exercită o influenţă importantă
asupra climatului înconjurător. Astfel, solurile umede şi reci determină scăderea
temperaturii aerului înconjurător, în timp ce solurile uscate şi afânate (nisipurile)
duc la creşterea temperaturii aerului. Cele mai ridicate temperaturi ale aerului
se înregistrează la suprafaţa nisipurilor. Astfel, în luna iulie 1956, la suprafaţa
nisipurilor de la Tâmbureşti s-au înregistrat temperaturi de peste 60ºC.
În ultimul timp se foloseşte mult noţiunea de ,,microclimatul solului”, care
exprimă condiţii specifice de climă de pe o suprafaţă restrânsă de teren şi care
au o mare influenţă asupra dezvoltării plantelor.
 4. IMPORTANŢA TEMPERATURII SOLULUI

Regimul termic al solului are o deosebită importanţă pentru dezvoltarea plantelor şi

pentru practica agricolă. Astfel, germinaţia seminţelor, creşterea rădăcinilor,
dezvoltarea generală a plantelor sunt strâns legate de anumite temperaturi în sol.
Temperaturile minime la care seminţele pot germina şi plantele de cultură se pot
dezvolta sunt cuprinse între 1-15°C; t. optime sunt cuprinse între 20-30° C, iar t.
maxime ajung până la 40-50°C.
Stabilirea epocilor de semănat se face ţinând cont de regimul termic al solului. Pe
solurile care se încălzesc mai repede (nisipoase) semănatul poate să înceapă primăvara
cu mult mai devreme decât pe solurile reci (argiloase).
În funcţie de regimul termic al solului se recomandă speciile, soiurile şi hibrizii care
se pot cultiva într-o anumită zonă (zonarea culturilor).
Activitatea microorganismelor din sol este strâns corelată cu regimul termic. În
solurile reci activitatea microbiologică este scăzută şi din această cauză humificarea
este redusă, resturile organice acumulându-se la suprafaţa solului în stare puţin
transformată.
Intensitatea proceselor de solubilizare a sărurilor din sol şi gradul de absorbţie a
apei şi elementelor nutritive de către rădăcinile plantelor sunt corelate cu temperatura
solului, desfăşurându-se în condiţii optime la temperaturi medii ale acestuia.
 O deosebită importanţă practică o prezintă fenomenul de îngheţ şi dezgheţ
al solului. Apa din sol nu îngheaţă la 0°C ci la temperaturi mult mai scăzute
(apa din porii fini îngheaţă la –18°C). Îngheţul solului poate determina
degenerarea şi pierderea culturilor, iar îngheţul determină "descălţarea"
plantelor. Evitarea acestor fenomene nedorite se poate realiza prin prezenţa
unui strat de zăpadă, care are rol izolator la suprafaţa solului; el diminuează
efectul temperaturilor scăzute din timpul iernii, iar primăvara dezgheţul solurilor
acoperite cu zăpadă începe mai devreme şi se produce treptat.

Regimul termic al solului poate fi influenţat: prin lucrări de afânare, care

permit pătrunderea aerului cald în sol; prin încorporarea resturilor organice,
care prin descompunere degajă căldură; prin acoperirea solului cu diferite
materiale (mulcirea); prin reţinerea zăpezii la suprafaţa solului; prin eliminarea
excesului de umiditate prin desecare sau drenaj; prin irigarea solurilor cu apă
mai caldă pentru solurile reci (apa se ţine în bazine în bătaia soarelui) sau
irigarea cu ape mai reci pentru combaterea arşiţei etc.

Realizarea în sol a unui regim termic optim, în corelare cu satisfacerea şi a

celorlalţi factori de fertilitate, asigură obţinerea unor producţii ridicate şi de
bună calitate.