1.TEXTURA SOLULUI.

Gruparea particulelor texturale

În funcţie de mărimea particulelor elementare, în cadrul părţii minerale se separă o serie de

componente numite fracţiuni granulometrice. Acestea sunt reprezentate de partea fină, alcătuită
la rândul ei prin particulele cele mai mici de argilă, particule intermediare de praf şi particulele
cele mai mari de nisip precum şi scheletul solului sau partea grosieră.
În afară de aceste particule al căror diametru este mai mic de 2 mm şi care alcătuiesc
,,materialul fin” în unele soluri se pot întâlni şi fragmente mai mari de 2 mm care alcătuiesc
,,scheletul solului”.

Textura (alcătuirea granulometrică) – reprezintă conţinutul procentual al diferitelor

fracţiuni granulometrice (argilă, praf şi nisip) care intră în alcătuirea solului.
Pentru gruparea particulelor elementare se folosesc diferite scări, dintre care mai frecvente pe plan mondial sunt: scara
Atterberg, scara Kacinski şi scara Departamentului Agriculturii S.U.A.
În general, toate scările iau în considerare aceleaşi fracţiuni granulometrice: nisip, praf şi argilă, diferenţierile de la o
scară la alta fiind date doar de limitele de grupare a particulelor elementare.

Nisipul – este format din fragmente de rocă, care rezistă puternic la dezagregare (cuarţul, mica, magnetitul), este foarte
permeabil, nu prezintă aderenţă, plasticitate, coeziune, are o capacitate mică de reţinere pentru apă şi elementele nutritive.
Argila – reprezintă componenta cea mai importantă a solului, imprimă unele însuşiri fizice şi chimice, precum:
coeziune, plasticitate, aderenţă ridicată, capacitate mare de reţinere a apei şi a substanţelor nutritive, suprafaţă specifică
extrem de mare care favorizează o multitudine de procese fizico – chimice, biologice şi reglează însăşi fertilitatea solurilor.
Praful – este o componentă intermediară între nisip şi argilă, fiind format din fragmente de rocă aflate într-un grad
înaintat de dezagregare, prezintă proprietăți apropiate cu cele ale argilei.
Praful sau mâlul contribuie la plasticitatea şi coeziunea solului, măreşte capacitatea de reţinere a apei accesibile pentru
plante. O proporţie ridicată de praf nu este favorabilă, deoarece, imprimă solurilor unele însuşiri nefavorabile, precum: tasare
accentuată, structurare slabă, întrucât el nu coagulează şi nu poate forma singur microagregate structurale.
 2. Clasele de textură

Fiecare fracţiune granulometrică prezintă anumite însuşiri pe care le imprimă solurilor, mai mult sau
mai puţin în funcţie de proporţia acestora în masa solului. În mod obişnuit, solurile conţin toate cele 3
fracţiuni granulometrice, însă cantităţile procentuale cu care acestea participă la formarea unui sol diferă, ceea
ce determină însăşi textura. În funcţie de alcătuirea granulometrică fiecare tip de sol este cuprins într-o clasă
sau specie texturală (tabelul 1).
Tabelul 1.
Sistemul de clase texturale folosite în România

Denumirea Clasa texturală

Textura grosieră Nisipoasă
Textură grosieră mijlocie Nisipo-lutoasă
Luto-nisipoasă
Luto-nisipo-argiloasă
Textura mijlocie
Lutoasă
Luto-prăfoasă
Luto-argiloasă
Textura mijlocie-fină
Luto-argilo-prăfoasă
Argilo-lutoasă
Textura fină
Argiloasă
Criteriul de bază al încadrării solurilor într-o anumită clasă texturală îl constituie cantitatea de
argilă, praf şi nisip.
O altă modalitate pentru definirea texturii, mai frecvent utilizată în laboratoarele de fizica solului,
este cea a diagramei triunghiulare, care ţine cont de procentul de argilă, praf şi nisip.
 Diagrama - este alcătuită dintr-un triunghi echilateral, compartimentat în mai multe clase texturale, pe
baza conţinutului procentual de nisip, argilă şi praf.
Pe cele 3 laturi ale triunghiului sunt trecute procentele de argilă, praf şi nisip, obţinute în urma analizei
granulometrice. Din punctele care reprezintă conţinutul solului în argilă, praf şi nisip se duc paralele la baza
zero a fiecărei fracţiuni granulometrice, iar locul de întâlnire al acestora, indică clasa texturală în care se
încadrează solul luat în studiu.
A

În cazul în care
fracţiunile granulometrice
sunt reprezentate în
proporţii egale în masa
solului, clasa texturală
cuprinde denumirile tuturor
componentelor
(lut nisipo-argilos; lut
argilo-prăfos).

P
N Figura 5.3. Triunghiul texturii solului (procentul de argilă, praf, nisip)
 3. Variaţia texturii pe profilul solului
Textura solului este determinată atât de alcătuirea materialului parental cât şi de caracteristicile procesului de
solificare. În solurile formate pe materiale parentale uniforme, atunci când în procesele de solificare nu are loc migrarea
argilei sau argilizarea, pe toată adâncimea profilului se păstrează aceeaşi textură, respectiv solul este nedifierenţiat din punct
de vedere textural. Astfel se prezintă solurile cu conţinut de argilă egal în toate orizonturile şi apropiat ca valoare cu cea a
materialului parental (loessul) din care s-au format şi au evoluat în timp.
În zonele cu precipitaţii mai abundente, unde solificării îi sunt caracteristice procese intense de argilizare şi migrare a
argilei din orizonturile superioare spre cele din adâncime, se formează profile cu diferenţiere texturală.
Pentru exprimarea cantitativă a diferenţierii texturale se utilizează indicele de diferenţiere texturală, notat Idt.
Din punct de vedere valoric, Idt - reprezintă raportul dintre procentul de argilă din orizontul B şi orizontul A sau E.
În funcţie de mărimea indicelui de diferenţiere texturală, solurile se grupează astfel:

Categoria de sol Idt

Sol nediferenţiat textural <1

Sol slab diferenţiat textural 1,1 - 1,2

Sol moderat diferenţiat textural 1,2 - 1,4

Sol puternic diferenţiat textural 1,4 - 2

Sol foarte puternic diferenţiat textural >2

Repartiţia categoriilor de particule pe profilul de sol şi variaţia procentului de argilă coloidală, dau indicaţii asupra
genezei şi fertilităţii solului. Astfel, un raport echilibrat al celor trei componente pe profilul de sol îi asigură:
- un drenaj intern normal;
- capacitate ridicată de înmagazinare a apei;
- aerisire optimă;
- capacitate de adsorbţie şi schimb cationic ridicat, deci o fertilitate crescută.
Solurile în care predomină particule grosiere sunt excesiv permeabile iar cele prea fine, vor avea un drenaj intern mic.
Solurile slab diferenţiate textural pe profil vor avea un drenaj intern uniform pe tot profilul.
Solurile cu migrare activă de argilă pe profil înregistrează diferenţe importante de permeabilitate între orizonturi; se
creează astfel condiţii de stagnare temporară a apei în anumite orizonturi ale solului.
 4. Rolul texturii în procesul de solificare şi în practica agricolă
Textura este una dintre însuşirile cele mai importante şi stabile ale solului care depinde şi de evoluţia proceselor de
solificare.
Rolul texturii se evidenţiază prin următoarele aspecte: textura exercită o influenţă mare asupra solificării, adică o
textură grosieră permite o levigare intensă, o dezvoltare mai amplă a profilului însă o diferenţiere mai slabă a orizonturilor,
nu stimulează formarea humusului, favorizează declanşarea şi intensificarea eroziunii eoliene.
Textura fină este cea care se opune levigării accentuate, creează profile mai scurte, orizonturi bine diferenţiate,
stimulează acumularea de humus, creează condiţii de gleizare sau stagnogleizare în prezenţa excesului de apă.
Textura determină sau influenţează accentuat principalele proprietăţi ale solului și anume:
Textura grosieră, determină:
- permeabilitatea mare pentru apă şi aer;
- capacitatea mică de reţinere a apei;
- capacitate mare de încălzire a solurilor;
- conţinut mic de humus şi substanţe naturale;
- complex coloidal slab reprezentat şi capacitate mică de reţinere cationică.

Textura fină, determină:

- permeabilitate mică pentru apă şi aer;
- capacitate mare de reţinere a apei;
- compactitate mare;
- capacitate mică de încălzire a solului;
- conţinut mare de humus şi substanţe nutritive;
- complex coloidal bine reprezentat şi capacitate mare de reţinere cationică;
- potenţial ridicat de fertilitate.
Cea mai potrivită textură este cea mijlocie, care conferă cele mai bune condiţii tuturor proceselor din sol şi respectiv
plantelor de cultură.
Deoarece textura determină o gamă largă de proprietăți, ea constituie un criteriu esenţial în alegerea sortimentului de
culturi. Majoritatea plantelor de cultură se dezvoltă cel mai bine în cazul solurilor cu textură mijlocie. Există însă şi plante
care valorifică bine sau chiar preferă solurile nisipoase (cartoful, sfecla, viţa de vie), iar altele preferă solurile cu o textură
fină (grâul, orzul). Pentru unele culturi textura fină constituie un factor restrictiv, respectiv în cazul viţei de vie, unele specii
de pomi, cartoful în zonele secetoase.
 5. STRUCTURA SOLULUI

Structura solului – reprezintă modul de aranjare (organizare) a particulelor de sol în agregate

secundare complexe, de forme şi dimensiuni diferite separate între ele prin goluri, fisuri sau interfețe de
contact cu legături slabe. Agregatele secundare formate se denumesc agregate sau elemente structurale.

Elementul structural – este unitatea complexă formată în procesul de pedogeneză, alcătuită din mai
multe particule primare şi/sau microagregate de sol alipite sub acţiunea unui agent de agregare sau rezultată
din fragmentarea solului.

Prin structura solului C. Chiriţă (1974), defineşte ,,modul de grupare a particulelor elementare în
agregate de diferite forme şi mărimi”.

Concepţia nouă despre structură, după P. Stengel (1990) se referă la două componente:
- modul de dispunere spaţială a particulelor elementare ale solului;
- natura şi intensitatea legăturilor care există între ele.

În pedologie se cunosc numeroase sisteme de clasificare a structurii, care iau în considerare, forma şi
mărimea elementelor structurale. În acest sistem starea structurală al unui sol este definită pe baza
următoarelor criterii:
- tipul de structură;
- mărimea elementelor structurale;
- gradul de dezvoltare a structurii.
 6. Principalele tipuri de structură

După forma şi aranjamentul elementelor structurale în masa solului se disting următoarele tipuri de
structură:
1. Structura glomerulară, se caracterizează prin dispunerea particulelor de sol în agregate aproximativ
sferice, poroase, de forma unor glomerule, uşor friabile, cu suprafeţe curbate, cu numeroase convexităţi şi
concavităţi, fiind caracteristică solurilor cu orizont Am, bine aprovizionat cu humus de tip mull calcic şi cu o
intensă activitate a mezofaunei (cernoziom tipic, cernoziom cambic etc.);
2. Structura grăunţoasă sau granulară, este asemănătoare structurii glomerulare însă are o aşezarea
mai îndesată a particulelor elementare, porozitate mai redusă şi apariţia de feţe plane, este caracteristică
solurilor cultivate intens, unde are loc o uşoară degradare a structurii glomerulare (cernoziom cambic,
preluvosol etc.);
3. Structura poliedrică angulară, prezintă agregate cu dimensiuni aproximativ egale pe cele 3 axe, cu
feţe neregulate plane, delimitate de muchii evidente, aşezate îndesat, ceea ce-i dă un aspect colţuros (angular).
Se întâlneşte în orizonturile Bt ale Preluvosolurilor.
4. Structura poliedrică subangulară, este similară cu cea poliedrică angulară însă elementele
structurale prezintă muchiile mai teşite, şterse şi suprafeţele neregulate. Se întâlneşte în orizonturile Bv al
eutricombosolurilor, districambosolurilor şi ale cernoziomurilor cambice.
5. Structura prismatică, prezintă agregate alungite, orientate vertical, cu feţe plane şi muchii ascuţite,
capetele prismelor nerotunjite, fiind caracteristică orizonturilor Bt al preluvosolurilor și luvosolurilor albice;
6. Structura columnară, este asemănătoare celei prismatice, însă feţele şi muchiile sunt rotunjite. Este
caracteristică orizontului Btna (soloneţurilor).
7. Structura şistoasă sau lamelară, este constituită din agregate sub formă de plăci sau ,,lamele”,
fragmentate şi orientate orizontal, specifică solurilor tasate, cu hardpan şi orizonturilor El (luvosolurilor).
Tipurile de structură se determină în teren, prin caracterizarea morfologică a profilului de sol.
 granulară prismatică columnară

poliedrică subangulară poliedrica angulară lamelară

Figura 2. Principalele tipuri de structură

 Tipuri morfologice de structură
(a) prismatică, (b) columnară, (c) poliedrică-angulară, (d) poliedrică subangulară,
(e) lamelară, (f) granulară

B. Mărimea elementelor structurale.

În funcţie de mărimea elementelor structurale s-au stabilit 5 clase de structură: foarte fină, fină,
mijlocie, grosieră şi foarte grosieră.

C. Gradul de dezvoltare a structurii.

Metodologia elaborării studiilor pedologice (ICPA, 1987) stabileşte 5 grade de dezvoltare a
elementelor structurale și anume: nestructurat; slab dezvoltat; moderat dezvoltat; bine dezvoltat și structură
distrusă prin cultivare.
 7. Formarea si degradarea structurii solului
Formarea structurii solului.
Structura solului exercita o influena directa asupra regimului aerohidric si termic al
solurilor, asigurând condiii optime pentru germinaia seminelor, rasaritul plantelor si dezvoltarea
sistemului radicular, precum si asupra unor însusiri mecanice care pot condiționa necesitatea si
eficiența viitoarelor lucrari tehnologice. Pentru asigurarea unei stari structurale favorabile
cresterii în optim a plantelor, sunt necesare anumite procese si factori care sa influeneze formarea
acesteia, o importanţă deosebită o are argila, materia organică, humusul, oxizi şi hidroxizii de
fier, natura ionilor din complexul adsorbtiv și microorganismele.
Argila are un rol determinant în formarea elementelor structurale. Particulele de argilă cu
dimensiuni mai mici de 0,1 microni sunt mai eficiente în agregarea solului decât cele cu
dimensiuni cuprinse între 0,2 şi 2 microni.
Materia organică este un factor esenţial în formarea elementelor structurale. Influenţa
benefică a materiei organice asupra structurii solului depinde de conţinutul şi calitatea acesteia
din sol. Încorporarea în sol a unor cantităţi mari de materie organică sub formă de gunoi de grajd
semifermentat sau fermentat, îngrăşăminte verzi, resturi organice compostate, determină
formarea unui număr mare de agregate structurale. Materialele organice care se descompun mai
lent (paiele de cereale, cocenii de porumb) provoacă coagularea particulelor într-o perioadă mai
mare de timp dar efectul agregării este de durată mai mare.
Humusul prin componentele sale (acizi humici) are un rol determinant în formarea
agregatelor structurale stabile ce contribuie la compensarea parţială a însuşirilor fizice deficitare
(capacitatea de reţinere a apei, aeraţia, permeabilitatea) ale solurilor cu texturi extreme (nisipoase
şi argiloase).
 Oxizii şi hidroxizii de fier, alături de humusul din sol, contribuie la cimentarea
şi agregarea particulelor elementare. Agregatele structurale formate au porozitatea
foarte mică.
Ionii de calciu favorizează formarea unei structuri stabile a solului prin saturarea
humusului şi formarea humatului de calciu, coagularea coloizilor şi mărirea coeziunii
agregatelor de structură.
Ionii de sodiu micşorează stabilitatea agregatelor structurale determinând
gonflarea puternică a argilei şi dispersia coloizilor organo-minerali în prezenţa apei.
Microorganismele din sol reprezentate de bacterii, ciuperci, alge etc., determină
formarea elementelor structurale stabile la acţiunea dispersantă a apei. Administrarea
în sol a resturilor organice uşor degradabile contribuie la creşterea rapidă a numărului
de bacterii şi la mărirea stabilităţii agregatelor. Elementele structurale formate se
menţin o perioadă mai mare de timp, chiar în condiţiile diminuării activităţii bacteriene.
Lucrările solului au unele efecte favorabile în refacerea stării fizice a solului
cum ar fi fragmentarea bulgărilor, încorporarea materiei organice, distrugerea
buruienilor, pregătirea patului germinativ.
Determinarea structurii solului se face la o umiditate potrivita, deoarece daca
solul este prea uscat sau prea umed este greu de desprins agregatele structurale din
masa solului, operație care se face fie strângând usor un bulgare de sol în mâna
(pentru agregate mici), fie lasând sa cada pe o suprafața plana, de la înalimea de 1-
1,5 m un volum apreciabil de material decupat din sol.
 Degradarea structurii solului

Degradarea structurii solului se poate produce atât din cauza modificării chimismului
solului, prin scăderea conţinutului de humus, creşterea conţinutului de sodiu, debazificarea şi
acidifierea solului etc., cât şi acţiunii directe de distrugere a elementelor structurale ca urmare a
lucrării excesive a solului la umiditate necorespunzătoare, compactării produse de traficul
exagerat, formării crustei, păşunatului neraţional, irigării defectuoase etc.

Acţiunea distructivă a picăturilor de ploaie asupra stabilităţii structurii este mai redusă la
soluri cu textură mai fină şi conţinut de humus mai ridicat.

Solurile cu textură mijlocie – grosieră, cu un conţinut ridicat de praf şi sărace în humus,

formează foarte uşor crustă dacă picăturile de ploaie cad pe solul recent lucrat, neprotejat de
vegetaţie. În aceste condiţii permeabilitatea stratului superficial al solului se reduce, apa se
scurge la suprafaţa terenului spre locuri depresionare antrenând şi particulele de sol dislocate. În
urma uscării stratul superficial de sol cu structură distrusă, acesta se întăreşte şi împiedică
răsărirea plantelor (plăntuţele pot străbate solul numai printre crăpăturile formate). În aceste
condiţii răsărirea plantelor este neuniformă (întârzie) şi apar multe goluri în lan, de multe ori
impunându-se reînsămânţarea.
Picatura de ploaie ce cade pe o suprafata umeda a solului
 8. DENSITATEA SOLULUI
Densitatea solului - reprezintă masa (greutatea) unităţii de volum a solului, considerată fără
spaţiile sale lacunare. Se obţine făcând raportul între masa (greutatea) unei probe de sol complet
uscat şi volumul ocupat de acesta, conform relaţiei:
M
D =
V

unde: D - densitatea solului (g/cm3);

M - masa (greutatea) solului complet uscat (g);
V - volumul ocupat de particulele solide minerale şi organice ale solului (cm 3).

Densitatea solului este influenţată de constituenţii săi şi, mai ales, de proporţia cu care aceştia intră în
alcătuirea masei solului. Constituenţii minerali imprimă o densitate mai mare, pe când cei organici micşorează
valorile acesteia.

Principalii componenţi minerali ai solului, au densitatea cuprinsă între 2,5-5,3 g/cm 3, iar materia
organică prezintă valori mai mici, de 1,2-1,5 g/cm 3.

În funcţie de raportul dintre diferite componente ale solului, densitatea lui oscilează între 2,5-2,8 g/cm 3.
Ea are valori mai mari în orizonturile Bt, unde se găsesc acumulaţi compuşii fierului (2,7-2,8 g/ cm 3) şi valori
mai scăzute în orizonturile superioare Am, unde se găseşte şi un conţinut mai mare de humus (2,5-2,7 g/cm 3).

Valorile densităţii se utilizează la calcularea porozităţii şi la aprecierea compoziţiei solului, întrucât ele
reflectă proporţia dintre partea minerală şi cea organică a unui sol.
 9. DENSITATEA APARENTĂ A SOLULUI
Densitatea aparentă - reprezintă masa (greutatea) unităţii de volum a solului considerat cu spaţiile
sale lacunare. Este dată de raportul dintre masa (greutatea) unei probe de sol complet uscat în aşezare
naturală şi volumul ocupat de acesta, conform relaţiei:

M
DA 
Vt
unde: DA - densitatea aparentă (g\cm3);
M - masa (greutatea) solului complet uscat (g);
Vt - volumul total al solului (cm3).

Vt =Vs + Vp
unde: Vs = volumul fazei solide (cm3);
Vp = volumul porilor (cm3).

Valorile densităţii aparente sunt în strânsă corelaţie cu gradul de tasare al solului. Ele oscilează
frecvent între 1-2 g/cm3, fiind mai mici la solurile bogate în humus şi bine structurate.

Valorile mai scăzute ale densităţii aparente se înregistrează şi în orizonturile superioare, unde tasarea
este mai mică, excepţie făcând, suborizontul tasat cunoscut sub denumirea de hardpan.

Densitatea aparentă se utilizează la calcularea porozităţii totale a solului. Ea reflectă cel mai real
gradul de tasare a solului. Valorile acesteia servesc la calcularea unor componente importante ale solului:
rezerva de humus, cea de fosfor și potasiu etc.

Rezultatele obţinute în urma determinării densităţii aparente se interpretează în funcţie de natura

materialului solid din sol şi compoziţia sa granulometrică.
 10. POROZITATEA SOLULUI
Starea de aşezare a particulelor solide ale solului se poate exprima nu numai prin densitatea aparentă, ci şi
prin porozitatea totală.
Porozitatea solului – reprezintă totalitatea spaţiilor libere, capilare şi necapilare, din masa solului
respectiv. Mai este denumită şi porozitate totală.
Porii se împart după diametrul lor în capilari sau micropori şi necapilari sau macropori. Porii capilari au
diametre sub 0,25 mm, iar cei necapilari, numiţi şi spaţii lacunare (peste această valoare).
Porozitatea totală – este dată de volumul total al porilor din unitatea de volum, exprimat în procente.
Porozitatea de aeraţie – reprezintă proporţia porilor ocupată de aer (atunci când solul are umiditatea
corespunzătoare capacităţii de câmp pentru apă).
PA = PT - CC x DA
unde: PA - porozitatea de aeraţie (%) de volum; PT - porozitatea totală (%); DA - densitatea aparentă (g/cm 3);
CC - capacitatea de câmp pentru apă a solului (%) de greutate.
Porozitatea, influențează în mod direct fertilitatea solului și deci, relațiile dintre sol și organismele vii.
În general, o porozitate bună este considerată a fi aceea care permite circulația continuă a aerului și a apei în
sol. O astfel de porozitate apare în orizonturile de sol cu structură grăunțoasă/glomerulară, afânate, bogate în materie
organică, cu textură lutoasă și caracterizate printr-o intensă activitate biologică.

Importanța porozității solului

Porozitatea determină în primul rând, relațiile și schimburile de substanțe ale pedosferei cu atmosfera,
hidrosfera și biosfera. În acest sens, porozitatea, influențează:
- dinamica schimbului de gaze între sol și atmosferă;
- funcționalitatea cantitativă și calitativă a râurilor și pânzelor freatice.
- determină încărcarea pânzei freatice, regimul de scurgere al râurilor, influențând și compoziția chimică a
acestora
- declanșarea eroziunii superficiale;
- dezvoltarea plantelor.
Valorile porozităţii totale precum şi raportul dintre porozitatea capilară şi necapilară depind în mare măsură de
textura şi structura solului.