RECOLTAREA PROBELOR DE SOL PENTRU ANALIZELE DE AGROTEHNICĂ

Luarea probelor de sol este necesară pentru analiza de laborator a solului în

vederea caracterizării lui fizico-chimice, biologice şi agroproductive.
Se pot lua probe de sol atât din punctele unde au fost făcute profiluri de sol cât şi
din puncte intermediare, distribuite pe suprafaţa de teren care se studiază. Atunci când se
cunoaşte profilul solului de analizat, pentru scopuri agrotehnice probele de sol se recoltează
cu nişte unelte denumite sonde.
Cercetarea solului se poate face pe probe de sol individuale sau pe probe medii.
Volumul de sol recoltat cu sonda reprezintă o probă individuală iar prin amestecarea
omogenă a mai multor probe de sol individuale rezultă o probă medie.
Pentru a obţine valori medii privind proprietăţile solului se iau probe mici dar în
mai multe puncte.
Pentru a obţine probe medii reprezentative, trebuie avut în vedere:
- Proba medie să reprezinte o suprafaţă omogenă;
- Trebuie alcătuită dintr-un număr necesar de probe individuale;
- Probele individuale se mărunţesc, se amestecă şi se omogenizează foarte bine
pe o prelată în câmp;
- Se evită la recoltare marginile drumurilor, locurile unde au fost îngrăşăminte,
ţarc pentru animale, şire de paie, clădiri, etc.
- Tehnica de recoltare a probelor de sol depinde de caracterul experimentării, de
natura şi uniformitatea solului, de relieful şi panta terenului, specia de plante cultivate, scopul
urmărit, etc.
Pentru a face anumite analize de sol într-un anumit loc este nevoie de un plan al
terenului (fermei, gospodăriei). Se parcurge apoi terenul şi se fac observaţii cu caracter
general. Deoarece în majoritatea cazurilor terenul nu este uniform pe toată întinderea lui se
împarte în suprafeţe mai mici, omogene, numite unităţi analitice. Unităţile analitice se
delimiteză pe planul de situaţie şi se numerotează, probele care se vor lua din aceste unităţi
vor primi acelaşi număr.
În interiorul unităţilor analitice se vor fixa punctele de unde se vor recolta probele
parţiale (Pp) din care se vor obţine probele medii (Pm).

1
 Suprafaţa unităţii analitice nu trbuie să fie mai mare de 25-50 ha şi de prferinţă să
fie cultivată cu aceeaşi plantă.
Pentru a obţine media situaţiei ternului punctele de recoltare a probelor se pot
distribui pe cele două diagonale la distanţe egale sau în zig-zag.
Numărul de probe se fixează după mărimea suprafeţilor de analizat, uniformitatea
terenului, starea culturilor şi natura analizelor de executat. Se recomandă ca de pe o unitate
analitică să se recolteze 50 de probe individuale.
Probele parţiale se pot recolta în structură naturală cu sonde speciale (Nekrasov),
iar fiecare probă parţială devine o probă analitică. De obicei se folosesc cilindrii cu diametrul
de 5 cm şi înălţimea de 10 cm care pot cuprinde circa 250 g de sol.
Pentru recoltarea probelor de sol în stare naturală se mai pot folosi cilindrii de oţel
cu o margine ascuţită şi care se introduc ăn sol cu ajutorul unui ciocan.
Cilindrii în care s-au recoltat probe de sol în structură naturală se acoperă cu
capace şi se transportă în lăzi speciale.
Aceste probe se folosesc la determinarea greutăţii volumetrice şi cercetarea
relaţiilor solului cu aerul.
Probele de sol în structură modificată se realizează uşor folosind cazmaua
obişnuită, cazmaua cilindrică, sonda tub.
Solul care provine din aceeaşi unitate analitică şi de la aceeaşi adâncime se
colectează într-o găleată curată, tavă metalică sau săculeţi, se răstoarnă pe o muşama şi se
uniformizează prin amestecare. Din acest amestec se îndepărtează resturile de rădăcini, paie,
frunze şi se reţine proba medie. Pietrele care se găsesc în proba medie se aleg şi se cântăresc
raportându-se la suprafaţă sau la cantitatea de sol.
Probele de sol se recoltează din stratul arabil până la adâncimea de 30 cm şi chiar
mai mult. Ele se pot recolta din 10 în 10 cm, astfel: 0-10; 10-20; 20-30 cm.
Probele pot fi luate şi de la adâncime mai mare, din stratul care aprovizioneză
plantele cu apă şi elemente nutritive, astfel: pentru culturile de câmp, adâncimea poate fi până
la 90 cm, pentru legume, adâncimea poate fi cuprinsă între 30-70 cm iar pentru plantaţiile
pomicole între 80 -120 cm.
Probele de sol se recoltează de câte ori avem nevoie de ele, cu condiţia ca solul să
nu fie prea umed să adere de unelte.
Pentru caracterizarea unor procese dinamice se iau probe din 10 în 10 zile sau o
dată pe lună, pe faze de vegetaţie, pe toată durata anului.pentru a se obţine rzultate
concludente este necesar să se facă aceste observaţii timp de 2-3 ani.
2
 Fiecare probă trebuie să aibă o etichetă care să cuprindă nunărul de ordine,
numărul unităţii analitice,adâncimea de recoltare, denumirea solului, cultura precedentă, locul
de unde s-au luat probele, data. Aceste date se trec în caietul de câmp dar şi în registrul de
probe de laborator, indicând şi analizele care trebuiesc efectuate.
În laborator probele se lucrează imediat, în stare proaspătă sau se usucă la aer, se
pun în cutii de carton sau borcane cu dop şi se păstrează în dulapul de probe al laboratorului.
După executarea analizelor de laborator se trece în registru, în dreptul probei
respective: numărul buletinelor de analiză, data executării şi cui au fost înaintate rezultatele.

DETERMINAREA ACCESIBILITĂŢII APEI PENTRU PLANTE

A. Dinamica umidităţii solurilor cultivate

Umiditatea solului, provizia momentană de apă sau umiditatea actuală este
conţinutul apei din sol în momentul analizei, exprimat în procente faţă de greutatea solului
uscat la 105˚C.
Cunoaşterea umidităţii solului prezintă următoarele avantaje:
- Toate analizele de laborator încep cu determinarea umidităţii solului deoarece
rezultatele obţinute sunt raportate la substanţa uscată;
- Pentru regiunile secetoase este important de ştiut rzeva de apă din sol la un
moment dat, rezervă ce poate fi pusă la dispoziţia plantelor;
- Pentru efectuarea lucrărilor în câmp cu utilajele agricole trebuie să se ştie când
se ajunge la umiditatea optimă pentru a se face lucrări de bună calitate;
- Semănatul în condiţii de secetă se face mai adânc comparativ cu adâncimea
normală pentru a intra într-un strat umed;
- Pentru a stabili momentul udărilor în zonele irigate;
Pentru determinarea umidităţii solului se folosesc metode directe şi indirecte,
metode de câmp şi de laborator.
Ca sistem de determinare se cunosc metode gravimetrice, volumetrice, chimice,
optice, metode care folosesc curentul electric, metode tensiometrice metode neutronice sau
gamascopice.
Metodele directe se bazează pe eliminerea apei din sol şi determinarea ei
cantitativă. Dintre acestea menţionăm:
- Determinarea umidităţii prin uscare la etuvă;
3
 - Uscarea cu becuri infraroşii;
- Metoda prin arderea cu alcool.
Metodele indirecte se bazează pe raportul care există între umiditate şi celelalte
însuşiri ale solului sau ale soluţiei din sol.Cele mai utilizate sunt:
- Metoda conductometrică cu blocuri de gips;
- Metoda tensiometrică;
- Metoda radiometrică (cu neutroni);
- Metoda cu raze gama (gamascopică).
Metoda de determinare a umidităţii solului cea mai cunoscută, simplă, economică
şi precisă este metoda prin uscare la etuvă. Pentru determinare, proba de sol de 20-30 g se
cântăreşte şi se usucă la etuvă la 105˚C timp de 8 ore. După acest interval de timp se scot
fiolele din etuvă, se acoperă cu capacele şi se introduc într-un exicator care are la fund o
substanţă avidă de apă ( CaCl2 sau H2SO4) unde se lasă circa o jumătate de oră pentru a se
răci. După răcire se cântăresc. Diferenţa de greutate reprezintă cantitatea de apă pierdută şi se
raportează la 100 g sol uscat, folosind formula:
Ua (% din greutate) = (b-c/c-a) x100
Su (% din greutate = 100 – Ua%
În care:
Ua = umiditatea actuală (% din greutate);
a = tara fiolei (g);
b = greutatea fiolei cu sol umed (g);
c = greutatea fiolei cu sol uscat;
100 = factor de raportare procentuală;
Su = substanţa uscată (% din greutate).
În cazuri speciale se pot calcula: umiditatea relativă (Ur%) din capacitatea de apă a
solului şi umiditatea din volumul porozităţii (Uvp cm3%), după formulele:
Ur% = (Ua/Ca) x 100
Uvp% = (Ua/P) x 100
În care:
Ca = capacitatea de apă a solului (%);
P = volumul porilor în % din volumul total al solului.
Umiditatea solului urmărită în timp, se poate reprezenta grafic sub formă de
cronoizoplete (foto 1).

4
 Foto 1
Cronoizoplete pe teren uscat si pe teren umed

Aprecierea umiditătii solului se poate face direct în câmp după metoda propusă de
Chirită si Blidaru, pentru un sol argilos.
Soluri uscate (circa 15% apă): nu se poate forma bulgăre în mână, se fărâmitează
la răsucire si este tare la pipăit.
Soluri putin umede (circa 18-25% apă): se pot forma în mână bulgări stabili, nu se
poate întinde si subtia, nu umezeste mâna dar lasă o senzatie de răceală.

5
 Soluri jilave (circa 25% apă): bulgărele este stabil, prin răsucire si întindere se
poate obtine un snur,umezeste mâna si hârtia de filtru, nu lasă să se vadă apa.
Soluri umede (circa 30% apă): bulgărele se modelează bine si are stabilitate, prin
întindere si răsucir se obtine un snur lung,umezeste bine mâna, hârtia de filtru si hârtia
obisnuită, lasă să se vadă apa.
Soluri ude (circa 30-50% apă): apa este vizibilă la suprafata particulelor, la
stângerea în mână apa picură sau se scurge.

B. Coeficientul de higroscopicitate
Coeficientul de higroscopicitate este continutul în apă al solului care se realizează
atunci când solul respectiv se mentine într-o atmosferă cu umiditatea relativă de 94,3% la
temperatura de 20˚C.
Solul are însusirea de a fi higroscopic. Pentru că, pentru acelasi tip de sol
cantitatea de apă fixată variază cu tensiunea vaporilor, pentru compensarea rezultatelor s-a
ales umiditatea relativă de 94,3% care se realizează într-un vas închis în care se găseste o
solutie apoasă de acid sulfuric în concentratie de 10%. Presiunea osmotică a solutiei de acid
sulfuric 10% este de circa 50 atm. Între presiunea osmotică a solutiei de acid sulfuric 10% si
tensiunea cu care ultimul strat de apă este retinut pe suprafata particulelor de sol se stabileste
un echilibru. Rezultă că ultimul strat de apă este retinut cu o fortă de 50 atm.
Cunoasterea coeficientului de higroscopicitate ajută la calcularea coeficientului de
ofilire, a echivalentului umiditătii (EU), a capacitătii pentru apă a solului si permite să se facă
aprecieri asupra texturii solului.
Coeficientul de higroscopicitate depinde de mai multi factori:
- mărimea particulelor de sol (cu cât solul are textura mai fină, suprafata de
absorbtie este mai mare iar cantitatea de apă retinută higroscopic este mai mare),
- natura particulelor de sol (argila si mai ales humusul au valori ridicate ale
coeficientului de higroscopicitate).
Cea mai utilizată metodă de determinare a coeficientului de higroscopicitate este
metoda MITSCHERLICH.
Principiul metodei constă în saturarea probei de sol cu vapori de apă în vacuum,
deasupra unei solutii de acid sulfuric în concentratie de 10%. Când solul capătă greutate
constantă, se determină umiditatea care corespunde coeficientului de higroscopicitate. Pentru
aceasta, se cântăreste un vas Petri cu capacul său. Proba de sol uscată la aer se cerne printr-o
sită care are diametrul orificiilor de 1 mm. Din acest sol se iau pentru analiză 10-20 g pentru
6
solurile sărace în humus sau 5-10 g pentru solurile bogate în humus. Această probă de sol se
pune în vasul Petri care se introduce descoperit în exicator, asezându-se pe trepiedul de sticlă.
Pe fundul exicatorului se toarnă usor, cu ajutorul unei pipete, 100 cm3 solutie de acid sulfuric
10%. Se fixează capacul exicatorului, uns în prealabil cu vaselină pentru a împiedica
pătrunderea aerului. Pentru a grăbi saturarea solului cu vapori de apă, se evacuează aerul din
exicator cu ajutorul unei pompe de vid. Apoi exicatorul se pune într-un dulap la întuneric, la
temperatură constantă iar solul absoarbe vaporii de apă din atmosfera înconjurătoare. După 3
zile, vasul Petri se scoate din exicator, se acoperă cu capacul lui si se cântăreste. Acidul
sulfuric din exicator se înlocuieste pentru că si-a schimbat concentratia prin absorbtia de
vapori si se pune vasul Petri la loc. Se repetă operatiunea până când greutatea solului din
vasul Petri rămâne constantă. În acest moment se determină continutul de apă din sol în
procente prin uscare la etuvă la 105˚C. Valoarea obtinută reprezintă coeficientul de
higroscopicitate.
Apa corespunzătoare coeficientului maxim de higroscopicitate se exprimă în
procente fată de solul uscat. Fiecare sol are o anumită valoare a coeficientului de
higroscopicitate, astfel:
CATEGORIA TEXTURALĂ COEFICIENTUL DE HIGROSCOPICITATE (%)
NISIP SUB 2,0
NISIP LUTOS 2,1 – 3,0
LUT NISIPOS 3,1 – 5,0
LUT 5,1 -8,0
LUT ARGILOS 8,1 – 11,0
ARGILĂ LUTOASĂ 11,1 -14,0
ARGILĂ SI ARGILĂ GREA PESTE 14,1

Coeficientul de higroscopicitate variază în cadrul aceluiasi tip de sol de la un

orizont genetic la altul.
C. Coeficientul de ofilire
Coeficientul de ofilire este continutul de apă din sol la care apar primele semne de
ofilire permanentă a plantelor. Ofilirea permanentă reprezintă stadiul în care, plantele o dată
ofilite nu-si mai revin. Plantele nu mai pot absorbi apa din sol pentru că presiunea osmotică
din rădăcini este mai mică decât presiunea cu care este retinută apa în sol si astfel plantele se
usucă.
Coeficientul de ofilire se notează CO si se exprimă în procente de apă fată de solul
uscat la 105˚C.
Cunoastere coeficientului de ofilire permite să cunoastem rezerva de apă accesibilă
pentru plante.
7
 Coeficientul de ofilire variază în functie de:
- Textura solului,
- Natura particulelor de sol,
- Continutul de săruri solubile,
- Cantitatea cationilor absorbiti,
- Gradul de hidrofilie a materiei solului,
- Caracterele biologice ale plantelor: specie, soi, vârstă.
Determinarea coeficientului de higroscopicitate se face prin :
1. Metode indirecte:
- Prin calcul cu ajutorul coeficientului de higroscopicitate CO = Hy x 1,47,
- Prin calcul cu ajutorul echivalentului umiditătii CO = EU/1,84,
- Prin determinarea capacitătii maxime moleculare pentru apă,
- Prin determinarea umiditătii solului la o presiune de 15 at, într-un aparat cu
membrană de presiune.
2. Metode directe (biologice):
- Determinarea umiditătii din sol în timpul vegetatiei plantelor în momentul
când apar primele semne de ofilire permanentă.
Determinarea coeficientului de ofilire pe cale vagetativă când plantele au două
frunze
Principiul metodei constă în crestere în vase cu sol a 3-4 plante până în stadiul de
două frunze după care se întrerupe aprovizionarea cu apă. Când plantele se ofilesc se
determină continutul în apă al solului.
Pentru această determinare se iau 60 – 80 g din solul cercetat si uscat la aer si se
introduc într-un vas cilindric, din metal, cu capacitatea de aproximativ 100 cm3 (6-8 cm
înăltime si 4-6 cm diametru). Solul se umectează usor, până la capacitatea totală pentru a
elimina aerul din sol. După umectare se seamănă în solul din vas 5 – 6 boabe de orz sau altă
plantă. Până în momentul răsăririi, vasul se acoperă cu un carton pentru a împiedica
evaporarea apei din sol. După ce răsar plantele, vasul se expune la lumină până când acestea
formează două frunze (în acest moment rădăcinile au stăbătut tot stratul de sol). Se lasă în vas
doar patru plante. Nu se mai udă solul iar suprafata acestuia se acoperă cu un amestec făcut
din 4 părti parafină si o parte vaselină tehnică (cînd se toarnă amestecul trebuie să fie aproape
rece pentru a nu vătăma tinerele plante). În acest stat se fac 2-3 găurele pentru a favoriza
schimbul de aer. Se fac observatii privind ofilirea plantelor, dimineata, la prânz si seara.
În perioada de ofilire se disting trei faze:
8
 1. Începutul ofilirii vârful frunzelor inferioare s-au ofilit si s-au lăsat în jos până la
jumătatea lungimii lor;
2. Ofilirea vădită când toate frunzele s-au ofilit si s-au lăsat în jos până la
jumătatea lungimii lor;
3. Ofilirea totală când toate frunzele s-au ofilit si s-au lăsat în jos pe toată
lungimea lor.
În faza de ofilire totală se determină umiditatea solului care corespunde
coeficientului de ofilire. Pentru aceasta se îndepărtează stratul de parafină, 1-2 cm de sol,
rădăcinile din sol si eventuale alte resturi vegetale. Solul rămas se pune în fiole cântărite în
prealabil, se cântăreste înpreună cu fiola apoi se introduce la etuvă, la 105˚C, pentru a se usca.
Acestă metodă are dezavantajul că determinarea se face când plantele sunt mici si
se foloseste un volum mic de sol, împiedicând dezvoltarea normală a rădăcinilor.
Valorile coeficientului de ofilire variază în functie de compozitia granulometrică a
solului, după cum urmează:
CATEGORIA TEXTURALĂ COEFICIENTUL DE OFILIRE (%)
NISIP 1-3
NISIP LUTOS 3-6
LUT NISIPOS 6-9
LUT 9-13
LUT ARGILOS 13-15
ARGILĂ LUTOASĂ 15-19
ARGILĂ SI ARGILĂ GREA 19-24
Se constată că valorile coeficientului de ofilire cresc de la solurile nisipoase la cele
argiloase.

D. Capacitatea pentru apă capilară a solului

Capacitatea pentru apă reprezintă cantitatea de apă pe care un sol o retine după ce
a fost umezit în exces. Principalele forme ale capacitătii pentru apă sunt:
- Capacitatea totală de apă estecantitatea de apă pe care solul o retine atunci
când toti porii solului sunt plini cu apă. Acest lucru se realizează când apa stagnează din cauza
unui strat impermeabil de sol, scurt timp în urma irigării, în urma unei ploi torentiale, sub
nivelul pânzei freatice în orizonturile cu apă temporar stagnată, etc.
- Capacitatea de apă capilară reprezintă cantitatea de apă pe care solul o poate
retine în spatiile capilare.
- Capacitatea de apă în câmp este acea cantitate de apă pe care solul o poate
retine în mod durabil, în conditii naturale, la câtva timp după o ploaie sau irigatie.
Capacitatea de apă capilară este influentată de :
9
 - Compozitia mecanică a solului,
- Continutul de săruri si de humus,
- Compactitatea solului,
- Structura solului,
- Măsuri agrotehnice (lucrarea solului, adâncimea stratului arabil, aplicarea
îngrăsămintelor organice, etc).
Solurile structurale care au pori capilari si necapilari sunt potrivit de permeabile si
au o mare capacitate pentru apă, permitind crearea unei rezerve stabile de apă în sol.
Cunoscând capacitatea de apă a solului si coeficientul de ofilire se poate stabili
posibilitatea solului de a aproviziona plantele cu apă. De asemenea, cunoasterea capacitătii de
apă are importantă în lucrările de irigatie si în lucrările de cercetare pentru a stabili relatiile
dintre sol, apă si plante.
Determinarea capacitătii pentru apă capilară se face de regulă la solul în structură
naturală. Pentru aceasta se recoltează probele de sol cu sonda Nekrasov si se pun sitele capac
originale. Cilindrul cu proba de sol se asează pentru saturare cu apă pe o hârtie de filtru
umedă, ale cărei capete sunt lăsate în apă într-o baie metalică. Cilindrii se acoperă la partea
superioară cu hârtie de filtru pentru a nu se pierde apa prin evaporare. Când tot solul s-a
umezit complet se determină prin cântărire greutatea cilindrului cu sol saturat cu apă.
Se introduce cilindrul în etuvă si după uscare la 105˚C, se cântăreste cilindrul din
nou. După cântărire se goleste cilindrul de sol si se face tara acestuia cu sita si tifonul
respectiv.
Calculul se reduce la aflarea umiditătii probelor de sol saturate capilar ca la
metoda uscării la etuvă la 105˚C.
Pe profilul solului capacitatea de apă scade în adâncime, pe măsură ce solul devine
mai îndesat, mai sărac în materie organică si mai bogat în săruri minerale.

E. Capacitatea de apă în câmp a solului

Capacitatea de apă în câmp (C) reprezintă capacitatea de apă retinută în mod
durabil de către sol în conditii naturale, exprimată în procente raportatată la greutatea solului
uscat la 105˚C. Acest lucru se realizează după ce solul a fost saturat cu apă si a pierdut prin
infiltrare apa gravitatională si o parte din apa capilară usor mobilă, în conditii de cânp.
Factorii care influentează capacitatea de apă în câmp sunt:
- Compozitia mecanică,
- Compactitatea solului,
10
 - Structura solului
- Textură,
- Constitutia profilului de sol,
- Plantele de cultură prin sistemul radicular.
Metodele de determinare a capacitătii de apă în câmp a solului:
- metoda celor două rame,
- metoda monolitilor.
Cea mai expeditivă este metoda monolitilor de sol (calupuri de sol de 1000 – 1500
cm2). Monolitii se asează pe o musama si se umectează cu o pisetă până umectarea ajunge la
¾ di înăltimea probei.
Pentru a evita evaporatia se acoperă monolitii cu musamaua si se asteaptă
scurgerea excesului de apă 8-10 ore, după care se iau probe de la mijlocul monolitului. Prin
determinarea umiditătii se stabileste capacitatea de apă a solului.
Cele mai mici valori ale capacitătii de apă în câmp le au solurile usoare, nisipoase
(19,5%), iar cele mai mari, solurile lutoase si argiloase (29,8%).

DETERMINĂRI PRIVIND MISCAREA APEI ÎN SOL

A. Permeabilitatea solului pentru apă

Permeabilitatea pentru apă a solului este însusirea acestuia de a lăsa să fie
străbătut de uncurent de apă.
Cunoastera acestei însusiri permite a se face aprecieri dacă solul respectiv lasă apa
să pătrundă sau aceasta bălteste sau se scurge la suprafată. Este foarte important ca solul să
aibă o permeabilitate bună si o capacitate de retinere ridicată.
Permeabilitatea depinde de:
- Textura solului si spatiul lacunar necapilar. De exemplu, solurile nisipoase au
mai multe spatii necapilare si deci permeabilitatea pentru apă este mai mare.
- Prezenta humusului pe solurile nisipoase provoacă aglutinarea particulelor si
micsorarea spatiilor necapilare, iar pe solurile grele favorizează formarea unei structuri în
agregate mai mari si micsorarea volumului spatiilor capilare.
- Temperatura dacă este mai ridicată face ca apa să aibă o vâscozitate mai mică
si să se infiltreze mai usor.

11
 Permeabilitatea solului pentru apă poate fi cercetată prin două categorii de
determinări: curba de infiltratie si conductibilitatea hidraulică. Cele mai cunoscute metode
pentru determinarea conductibilitătii hidraulice sunt: metoda de laborator si metoda orificiului
cu sondă. Pentru determinarea curbei de infiltratie sunt indicate: metoda ramelor si metoda
simulatorului de ploaie.
O metodă expeditivă pentru a aprecia permeabilitatea pentru apă a solului este
stabilirea timpului de infiltratie a unei coloane de 10 cm de apă. Se folosesc cilindrii metalici
cu diametrul de 12-15 cm si înăltimea de 25 cm. La unul din capete cilindrii au marginea
ascutită pentru a se înfige cu usurintă în pământ. Se îndepărtează stratul afânat de pământ si se
introduce cilindrul 5 cm în sol. Se toarnă apă până la înăltimea de 10 cm (măsurat de la
suprafata solului) si se măsoară timpul în care se infiltrează întreaga coloană de apă.
În functie de timpul de infiltrare a coloanei de apă se apreciază permeabilitatea
solurilor, astfel:
1. Soluri foarte permeabile la care timpul de scurgre este sub 1 min.
2. Soluri permeabile la care timpul de infiltrare este între 1 si 5 min.
3. Soluri moderat permeabile la care timpul de infiltrare este cuprins între 5 si 10
min.
4. Soluri greu permeabile cu timpul de infiltrare cuprins între 20 min si 6 ore.
5. Soluri practic impermeabile la care timpul de infiltrare este mai mare de 6 ore.

B. Ascensiunea capilară a apei în sol

Ascensiunea capilară este fenomenul de urcare a apei în sol prin spatiile
capilareale acestuia.
Cunoscând înăltimea si viteza de urcare a apei în sol se pot face aprecieri asupra
posibilitătilor de folosire de către plante a apei din pânza freatică, din irigatia subterană sau
din straturile mai profunde ale solului. De obicei ascensiunea capilară nu depăseste 2 m deci
dacă pânza de apă freatică este la adâncime mai mare de 2 m fată de ultimile terminatii ale
rădăcinilor, apa freatică nu poate fi folosită de plante.
Este important ca pe solurile cu ascensiune capilară mare să se intervină pentru a
avita evaporarea (lucrări cu grapa pentru a întrerupe capilarele, mulcire, etc.).
Factorii de care depinde ascensiunea capilară sunt:
- Textura solului. Viteza de urcare a apei este direct proportională cu diametrul
vasului capilar iar înăltimea de ascensiune este invers proportională cu acelasi diametru.

12
Rezultă că în nisip grosier umectarea capilară se face repede dar la înăltime mică iar pe sol
argilos umectarea se face încet dar la înăltime mai mare.
- Structura solului. În solul cu agregate turtite, asezate îndesat, apa urcă mai
repede si se pierde mai intens prin evaporatie la suprafata solului. Structura glomerulară
cauzează întreruperea spatiilor capilare si împiedică ascensiunea apei.
- Materia organică facilitează formarea de spatii capilare si înăltimea de ridicare
a apei.
- Tensiunea superficială a apei este mai mare la o temperatură mai scăzută si la o
concentratie mai mare de săruri.
- Concentratia în săruri influentează ascensiunea capilară astfel: înăltimea de
ridicare a apei scade prin mărirea concentratiei de săruri a solutiei până la valoarea de 0,5 g/l,
creste apoi cu cresterea concentratiei până la 2 g/l si scade din nou la concentratii mai mari de
5 g/l.
Măsurarea ascensiunii capilare se face în laborator cu dispozitivul Wahnschaffe si
se bazează pe stabilirea înăltimii si a vitezei de urcare a apei în probe de sol asezate în tuburi
de sticlă. Se folosesc probe de sol în structură modificată.
Dispozitivul Wahnschaffe este format dintr-un stativ în care se află 10 tuburi de
sticlă cu înăltimea de 100 cm si diametrul de 2 cm. Aproape de capetele inferioare tuburile au
o gâtuitură de care se poate lega o bucată de pânză pentru a astupa tubul si a împiedica
curgerea solului. Tuburile sunt gradate.
La baza stativului este o baie de apă în care se cufundă capetele inferioare ale
tuburilor. Tuburile de sticlă se leagă cu o bucată de tifon, apoi cu ajutorul unei pâlnii si toarnă
probele de sol. Tuburile cu probele de sol se asează pe o hârtie de filtru care are capetele
coborâte în baia de apă.
Datorită tensiunii superficiale apa va urca prin spatiile capilare ale solului. Se
înregistrează periodic înăltimea de urcare a apei si anume la intervale de 5, 10, 20, 30, 60 min,
24, 48, 72, 96 de ore, până încetează ascensiunea. Înregistrările folosesc pentru calcularea
vitezei de ridicare a apei, aplicând formula:
V = S/T
În care:
V = viteza (cm/oră),
S = înăltimea (cm),
T = timpul (ore).

13
 Datele se înregistrează într-un tabel apoi se poate alcătui curba de ridicare a apei
capilare, pe abscisă trecând timpul (ore) iar pe ordonată înăltimea de ridicare (cm).
Înăltimea maximă de ridicare a apei capilare pe diferite soluri este redată mai jos:

SOLUL SI SUBSOLUL ÎNĂLTIMEA MAXIMĂ (CM)

ARGILOS 400-200
LUTOS 300-150
LUTO-NISIPOS 150-100
NISIPOS 100-50
PODZOL 35-40
TURBĂ 120-150
SOLONET SI SOLONCEAC 12

Pe solurile nisipoase înăltimea ascensiunii capilare este mică. Cea mai mică
înăltime de ridicare a apei se înregisrează pe solurile sărăturoase iar cea mai ridicată pe
solurile argiloase.

C. Evaporarea apei din sol

Evaporarea este proprietatea pe care o are solul de a pierde apa sub formă de
vapori. Se exprimă prin grosimea în mm a stratului de apă evaporat, prin greutatea apei
evaporate la unitatea de suprafată sau în procente, raportată la evaporarea care are loc în
acelasi timp si aceleasi conditii la suprafata liberă a apei. Evaporarea poate fi caracterizată
prin:
- Capacitatea de evaporare este însusirea solului de a pierde apa sub formă de
vapori în conditii naturale determinate.
- Evaporarea potentială este cantitatea maximă de apă evaporată la suprafata
solului.
- Evaporarea actuală este apa care trece în atmosferă într-un moment determinat
si în conditii naturale.
- Viteza de evaporare este cantitatea de apă ce se evaporă pe unitatea de
suprafată în unitatea de timp.
Determinarea evaporării apei din sol facilietază calcularea bilantului apei,
stabilirea perioadelor cu evaporare maximă, calcularea rezervei de apă, stabilirea măsurilor
agrotehnice ce urmează a se aplica pentru a reduce evaporarea si a datei aplicării udărilor.
Evaporarea apei din sol este conditionată de următorii factori:
- Climatici: temperatura aerului solului, umiditatea relativă a aerului, vânturile;

14
 - Pedologici, cel mai important fiind umiditatea solului. Cu cât cantitatea de apă
existentă în sol este mai mare, cu atât pierderea prin evaporatie creste;
- Expozitia ternului;
- Textura solului;
- Structura solului;
- Concentratia solutiei solului;
- Culoarea solului.
Determinarea evaporării apei din sol se face prin mai multe metode:
- Calcularea evaporării în functie de variatia rezervalor de apă din sol;
- Determinarea directă a evaporării apei din sol cu ajutorul lizimetrelor,
evaporimetrelor sau a evaporimetrului-lizimetru Popov;
- Metoda psihrometrică.

Cea mai simplă si totusi eficientă determinare este calcularea evaporării în functie
de variatia rezervalor de apă din sol. Acesta constă în recoltarea probelor de sol concomitent
de la diferite adâncimi si se determină umiditatea actuală. Determinările se fac din 10 în 10
zile sau chiar mai des. Prin uscarea probelor de sol la etuvă si determinarea umiditătii solului
se constată schimbarea umiditătii cu înăltimea si se stabileste curentul total al umiditătii de jos
în sus, care este egal cu evaporarea la suprafata solului.

STRUCTURA SOLULUI SI DETERMINAREA STABILITĂTII EI

Structura reprezintă felul de grupare sau asezare a particulelor fazei solide a

solului, în agregate de diferite forme si dimensiuni.
Solurile care posedă însusirea de grupare a particulelor în agregate se numesc
soluri structurate.
În mod conventional, particulele cu diametrul mai mare de 0,25 mm se numesc
macroagregate si formează macrostructura solului.
Particulele al căror diametru este mai mic de 0,25 mm se numesc microagregate.
Totalitatea microagregatelor cu diametrul cuprins între 0,25 si 0,001 mm formează
microstructura grosieră sau structura prăfoasă iar cele cu diametrul mai mic de 0,001 mm
constituie microstructura fină.
15
 Însusirea cea mai importantă a a agregatelor este stabilitatea hidrică (nu se desfac
sub actiunea apei) si mecanică (rezistă la diferite actiuni mecanice).
Cunoscând structura solului se poate interveni prin diferite mijloace agrotehnice
pentru a îmbunătăti si reface structura solului, ridicând fertilitatea.
Formarea structurii solului si stabilitatea ei depinde de o serie de factori:
- Argila si praful, cantitatea si natura lor influentează în mare măsură modul cum
se formează agregatele stucturale.
- Humusul are rol în cimentarea microagregatelor.
- Umiditatea din momentul agregării.
- Cationiide Ca++ si Mg++, având ca sarcină pozitivă precipită dispersia de argilă,
contribuind la formarea de microagregate.
- Cationii de Na+, K+ si NH4+ nu precipită dispersia de argilă coloidală,
împiedicând formarea microagregatelor.
- Presiunea pe care o exercită rădăcinile contribuie la separarea masei solului în
fragmente mai mici sau mai mari care se consolidează ulterior ca agregate.
- Variatiile de volum produc crăpături în toate directiile si deci fragmentarea
masei solului.
- Microflora din sol, atât ciupercile cât si bacteriile produc humus în urma
activitătii lor.
- Animalele mici, protozoare, viermi, larve, favorizează formarea structurii
solului.
- Rotatia plantelor.
- Îngrăsămintele.
- Lucrările solului.
Determinatre structurii solului se face prin metode directe si indirecte.
Metodele directe se bazează fie pe aprecierea vizuală a structurii, fie pe
determinarea anumitor însusiri ale acesteia.
Metodele indirecte se bazează prin determinarea unor însusiri ale solului în functie
de care se fac aprecieri asupra stării structurale.
a). Cercetarea structurii solului în câmp
În câmp se fac simple observatii privind stabilitatea agregatelor structurale după
anumite lucrări aplicate solului, după ploi torentiale, după gerurile din timpul iernii, etc.
Structura solului poate fi:

16
 - Structură glomerulară, când o bucată de sol apăsată între degete se desface în
glomerule mai mici si care apăsate în continuare se desfac foarte greu. Glomerulele au un
contur neregulat si un aspect aparent poros.
- Structură glomerulară poliedrică,cînd glomerulele apăsate între degete se
desfac foarte greu ăn glomerule mici. Suprafata lor este netedă dar conturul este neregulat.
- Structură glomerulară prăfuită când solul se prezintă în formă glomerulară si
în formă prăfuită.
- Structură prăfuită cînd solul uscat este asemănător prafului sau când solul
apăsat se desface imediat în particule prăfoase.
- Structură poliedrică solul se desface în elemente cu suprafata si conturul
poliedric, de 1-2 mm, tari si rezistente la apăsare.
- Structură nuciformă când prin apăsare solul se desface în formatiuni mici,
nuciforme.
- Structură prizmatică când solul se desface în prizme compacte.
- Structură lamelară când solul se desface în lame orizontale subtiri.
- Structură îndesată agregatele sunt foarte îndesate încât nu se recunoaste nici o
structură si se desfac greu în bucăti mici.
- Fără structură când solul este alcătuit din particule izolate.
b). Cercetarea structurii solului în laborator
Metodele de laborator folosesc la determinarea stabilitătii hidrice a agregatelor sau
la detrminarea stabilitătii mecanice.
Cele mai multe metode de determinare a structurii solului se referă la aprecierea
stabilitătii hidrice a agregatelor de sol.
Distrugerea structurii solului prin actiunea apei are loc în două faze. În primă fază,
apa dizolvă ”cimentul” ce leagă particulele elementare în agregate iar în faza a doua, apa
pătrunde în interiorul agregatelor eliminând brusc aerul, producând mici explozii care distrug
agregatele.
Stabilitatea hidrică a solului se poate determina prin mai multe metode dar cea mai
rapidă, care se poate executa în orice conditii si fără aparatură specială este metoda Sekera.
Principiul metodei constă în desfacerea agregatelor în formatiuni mai mici prin
iesirea aerului si înbibarea cu apă a formatiunilor rezultate prin actiunea mecanică a apei.
Probele de sol se recoltează în stare naturală.Formatiunile mai mari de 1 mm
trebuie sfărâmate la umiditatea optimă. Analizele trebuie făcute la aceeasi temperatură a apei.

17
 Analiza constă în următoarele etape: din solul uscat la aer se iau 10 agregate de
mărime egală si se pun înr-un vas Petri, răspândite uniform, fără a se atinge. Cu o pipetă se
adaugă apă distilată, usor, fără a lovi direct agregatele, până ce depăseste cu putin nivelul
acestora. Vasul se lasă 10 minute în repaus, observând cum se desfac agregatele. Se roteste
apoi vasul de 3 ori, determinând distrugerea agregatelor nestabile.
După felul cum se desfac agregatele se apreciază stabilitatea structurală cu note de
la 1 la 6, astfel:
1. Agregatele nu se desfac de loc sau în putine părti.
2. Agregatele se desfac mai mult în părti mari si mai putin în părti mici.
3. Agregatele se desfac în egală măsură în părti mari si mici.
4. Agregatele se desfac în mai multe părti mici si mai putine părti mari.
5. Agregatele se desfac numi în părti mici.
6. Agrgatele se desfac complet.
Datele obtinute la analiza structurii solului prin diferite metode servasc la
aprecierea solului sub aspect structural.
În mod obisnuit pentru această apreciere se tine seama de cantitatea de agregate
stabile.
Gradul de stabilitate a structurii se poate exprima în procente de agregate stabile
fată de procentul total de agregate, în procente de agregate stabile fată de greutatea solului
uscat sau calitativ prin diagrame.
Indicele de agregare al solului este folosit pentru aprecierea procentului de
agregate stabile fată de procentul total de agregate.
Indicele de agregare = (C x S)/100
În care:
C = procentul total de agregate cu mărimea de 0,25- 10 mm,
S = procentul de agregate stabile.
De exemplu dacă prin cernere totalul de agregate este de 855, din care rezistente la
actiunea apei sunt numai 60%, indicele de agregare va fi de : (85 x 60)/100 = 51%.
Solurile cu cele mai bune însusiri structurale de porozitate si cimentare a
agregatelor sunt solurile în care predomină cat egoriile de agregate de 1-5 mm, celelalte
agregate fiind prezente în cantităti moderate.

DETERMINĂRI PRIVIND ÎNSUSIRILE TEHNOLOGICE ALE SOLULUI

18
 A. Aderenta solului. Momentul optim de lucrare a solului
Aderenta este însusirea solului umed de a se lipi de suprafata corpurilor străine (a
uneltelor de lucru). Această însusire are un rol negativ în executarea lucrărilor solului. Dacă
solul se lucrează la un continut ridicat de umiditate el se lipeste de suprafata uneltelor de lucru
si măreste rezistenta la tractiune. Brazdele rezultă sub formă de curele care prin uscare se
sfărâmă foarte greu, iar solul se prăfuieste.
În agricultură este foarte important să se cunoască limitele de umiditate la care
solul se lucrează în cele mai bune conditii. Acestă stare a solului se numeste maturitate fizică
sau intervalul optim de lucrare a solului.
Solurile mijlocii sau grele se pot lucra bine la un continut în umiditate cuprins între
15 – 20% din greutatea solului uscat iar cele nisipoase la 14 – 28%.
Adernta solului depinde de mai multi factori:
- Mărimea, forma si natura grăunciorilor de sol. Solurile cu textura fină au
aderenta mai mare. Aderenta creste cu cresterea continutului de argilă. Suprafata de contact,
deci aderenta creste pe măsură ce suprafata grăunciorilor de sol este mai mare.
- Continutul de apă al solului. Aderenta este minimă la continutul în apă
corespunzător coeficientului maxim de higroscopicitate si creste până la valoarea capacitătii
de câmp.
- Slefuirea sau asperitatea organelor active ale uneltelor de lucru. La
suprafetele lucioase, aderenta este mai mică.
- Structura glomerulară conferă o aderentă mai mică.
- Cationii absorbiti din complexul coloidal influentează aderenta. Solurile care
contin Na+, K+ au aderentă mai mare fată de acelea care contin Ca++.
Pentru determinarea momentului cînd solul se lucrează în cele mai bune conditii se
folosesc metode de câmp si metode de laborator.
Cele mai expeditive si fără a necesita aparatură specială sunt metodela de câmp.
Dintre acestea enumerăm:
1. Se face un bulgăre de pământ prin frământarea pământului în mână si i se dă
drumul să cadă de la circa 1 m. În czul în care se desface în agregate, solul este bun de lucrat
cu unelte agricole.
2. Se strânge în mână un bulgăre de pământ. Dacă lasă urme de umiditate printre
degete si se simte rece, înseamnă că solul este prea umed si deci nu este momentul de lucru.

19
Se consideră momentul optim de lucru când bulgărele de pământ nu lasă urme pe o hârtie
albă.
3. Pe terenul care trebuie lucrat se trage o brazdă cu plugul. Se apreciază dacă
este momentul optim de lucru după modul cum se răstoarnă brazda si după rezistenta la
tractiune.
Concomitent cu operatiile de mai sus se poate determina umiditatea solului.
Cunoscând umiditatea la care solul se lucrează cel mai bine, se poate stabili pentru
viitor momentul optim de lucrare a solului numai prin determinarea umiditătii.
În laborator se pot stabili informatii privind momentul optim de lucrare a solului
prin determinarea umiditătii solului în diferite momente apreciate prielnice pentru lucrul cu
agregatele sau prin determinarea adeziunii solului. Rezultatele obtinute prin aceste
determinări au o precizie mai mică decât cele efectuate în câmp.

B. Coeziunea si compactitatea solului

Coeziunea este considerată proprietatea particulelor de sol de a se atrage reciproc.
Coeziunea solului poate fi :
- Intergranulară este coeziunea între particulele elementare ale solului;
- Glomerulară este coeziunea între particulele elementare ale solului în cazul
solurilor cu structură;
- Globală cauzată simultan de coeziunea între particulele ce compun agregatele
si de coeziunea dintre agregate în ansamblul solului.
Coeziunea solului se manifestă sub forma rezistentei la diferite solicitări:
sfărâmare, îndesare, apăsare, despicare, tractiune, încovoiere, forfecare.
O formă mai complexă a coeziunii este rezistenta solului la penetrare.
Aceste forme se observă în timpul lucrărilor solului. Astfel, rezistenta la sfărâmare
se observă cu ocazia tăvălugitului, rezistenta la despicare se manifestă la săpat, rezistenta la
tractiune în timpul lucrării cu grapa, s.a.m.d. la arat se manifestă toate aceste forme, fierul
plugului întâmpinând rezistentă la despicare, iar cormana manifestă rezistentă în timpul
sfărâmării si întoarcerii brazdei.
Coeziunea solului se manifestă în următoarele situatii:
- Împreună cu frecarea internă, adeziunea, frecarea externă, însumează rezistenta
solului la lucrări, concretizată în consumul de carburanti, uzura pieselor active ale masinilor
agricole.

20
 - Împreună cu umiditatea solului influentează calitatea lucrărilor solului
determinând prezenta si mărimea bulgărilor.
- Crusta solului, manifestare a coeziunii, împiedică răsărirea plantelor. În solurile
cu coeziune mare (soluri compacte), rădăcinile plantelor pătrund mai greu.
- Coeziunea solului intervine si în protectia solului împotriva eroziunii.
Având în vedere importanta coeziunii, cunoasterea ei este importantă în diverse
scopuri:
- În lucrările de cercetare care urmăresc influenta diferitelor tratamente asupra
coeziunii solului.
- La proiectarea, constructia si încercarea competitivă a tractoarelor si a
masinilor agricole.
- La calcularea normelor de lucru , de combustibili, lubrefianti, etc.
- Deoarece se stie că umiditatea înfluentează coeziunea, se poate alege
momentul optim de efectuare a lucrărilor solului.
- În cazul solurilor expuse eroziunii se pot lua măsuri pentru conservarea solului.
- La amplasarea lucrărilor de constructii si la executarea lucrărilor de
îmbunătătiri funciare este necesară cunoastera coeziunii solului pentru a lua măsuri speciale.
Coeziunea solului depinde de următorii factori:
- Umiditatea pe măsură ce creste duce la micsorarea coeziunii;
- Textura cu cât este mai fină determină o coeziune mai mare. Solurile argiloase
au o coeziune mai mare decât solurile nisipoase
- Structura solului micsorează coeziunea globală desi în interiorul agregatelor
coeziunea este mai mare.
- Felul bazelor absorbite influentează diferit. Cationii monovalenti măresc
coeziunea iar cationii bivalenti micsorează coeziunea globală.
- Cantitatea de materie organică din sol si forma sub care se găseste. Materia
organică nedescompusă micsorează coeziunea iar humusul măreste coeziunea glomerulară.
- Gradul de îndesare si porozitatea solului cu cât este mai mare,cu atât creste
coeziunea.
Determinarea coeziunii solului se poate face în câmp si în laborator, în asezare
naturală sau modificată.
Determinarea coeziunii solului în câmp în asezare naturală se face prin
următoarele procedee:
- Determinarea rezistentei solului la săparea cu cazmaua;
21
 - Determinarea rezistentei la penetrare cu ajutorul compactometrelor;
- Determinarea rezistentei solului la arat.
Determinarea rezistentei solului la săparea cu cazmaua este usoară si nu necesită
utilaje sau aparatură complicată. Aprecierea coeziunii globale se face în functie de rezistenta
solului la săpare, clasificând solurile astfel:
- Soluri foarte afânate, se sapă si se ară usor. Călcat, lasă urme adânci.
- Soluri afânate, se sapă usor cu cazmaua si se ară usor, se separă în agregate
structurale, călcat, lasă urme adânci.
- Soluri moderat compacte, se sapă si se ară destul de usor. Solul se desface în
agregate rezistente.
- Soluri compacte, se sapă greu cu cazmaua, dar cu randament acceptabil,se sapă
mai usor cu târnăcopul, se ară greu.
- Soluri foarte compacte, se sapă greu, numai cu târnăcopul, nu se poate ara pe
timp uscat.

APRECIEREA CALITĂTII LUCRĂRILOR SOLULUI, A SEMĂNATULUI

SI ALUCRĂRILOR DE ÎNGRIJIRE A CULTURILOR

A. Aprecierea calitătii arăturii

O arătură de calitate trebuie să răspundă următoarelor cerinte:
- Afânarea solului să se facă pe o adâncime uniformă;
- Aducerea la suprafată a stratului din profunzime si îngroparea sub brazdă a
stratului de la suprafată;
- Măruntirea bună a brazdei;
- Îngroparea sub brazdă a miristii, a telinei, a altor resturi de plante, a
îngrăsămintelor;
- Înmagazinarea si retinerea apei în sol, reducerea scurgerii la suprafată.
Calitatea arăturii depinde de mai multi factori:
- Compozitia mecanică sau natura solului Solurile argiloase opun o rezistentă
mai mare la lucru si se pot lucra bine într-un interval mai scurt decât solurile nisipoase. Pe
solurile mijlocii, calitatea arăturii este bună sre foarte bună în functie de modul cum sunt
îmbinate si celelalte conditii.

22
 - Gradul de umiditate al solului Dacă solurile sunt lucrate în stare prea uscată
sau prea umedă, rezistenta la tractiune este mai mare si arătura este de proastă calitate, cu
bolovani în primul caz, sau curele în cel de-al doilea.
- Starea culturală cum ar fi gradul de tasare sau de îmburuienare influentează
rezistenta la lucru si calitatea arăturii.
- Adâncimea si lătimea brazdei. Când lătimea este prea mare, arătura iese
bolovănoasă iar dacă este prea mică întoarcerea brazdei se face necorespunzător.
Dacă solul este prea uscat se dă o lătime mai mică a brazdei pentru că în acest caz,
solul se mărunteste mai bine.
- Viteza de lucru influentează calitatea. Când viteza este prea mică, brazda se
răstoarnă incomplet iar dacă viteza este prea mare brazda este aruncată prea mult si rezultă o
arătură neregulată.
- Constructia plugului din material bun, cu grad mare de slefuire si cu forma
corespunzătoare.
Indicii calitativi ai arăturii sunt: epoca de executare a lucrării, adâncimea si
uniformitatea ei, gradul de afânare si de măruntire, uniformitatea suprafetei arăturii, gradul si
adâncimea de încorporare a miristii, a telinei, a buruienilor si a îngrăsămintelor, neastuparea
santului ultimei brazde, lipsa capetelor nearate si a gresurilor.
Pentru a îndeplini acesti indici calitativi trebuie ca plugul să fie reglat corect.
Metode de evaluare a indicilor calitativi
- Epoca de executare se apreciază comparând epoca actuală în care se doreste a
se ara cu epoca optimă care este când solul este reavăn, adică în stare optimă de umiditate.
- Adâncimea arăturii se determină cu brazdometrul sau cu o riglă gradată. Cea
mai simplă metodă este prin folosirea riglei gradate. Rigla se asează pe fundul brazdei în
pozitie verticală. Pe partea nelucrată a câmpului se pune orizontal o altă riglă si la intersectia
cu prima se citeste adâncimea arăturii.
După terminarea arăturii, adâncimea la care s-a lucrat se verifică pe diagonala
câmpului, astfel: se nivelează 2-3 coame învecinate, se îndepărtează stratul de sol afânat si se
măsoară adâncimea asa cum s-a arătat. Dacă măsurarea se face la scurt timp după arătură (7-
10 zile) si dacă nu au căzut ploi mari între timp, la adâncimea medie obtinută se face corectia
de afânare, adică se micsorează cu 20%. Dacă au căzut ploi, corectia se face scăzând numai
10-15 %.
Adâncimea arăturii variază în functie de microrelieful terenului, compactitatea
solului, etc. De aceea, se recomandă să se facă mai multe determinări pentru a obtine o medie
23
cât mai reală.Cînd suprafata nu depăseste 1 ha, trebuie făcute 10 măsurători, la 10 ha , 15
măsurători, iar peste 25 ha, 25 măsurători. Se admite ca adâncimea medie să difere +/- 1 cm
fată de cea stabilită conform regulilor agrotehnice.
Uniformitatea adâncimii arăturii se constată prin aceleasi măsurători. Ea este
caracterizată prin devierile măsurătorilor individuale de la medie sau de la adâncimea
stabilită. Dacă devierile adâncimii depăsesc 1 cm în sensul reducerii adâncimii stabilite,
arătura este considerată de slabă calitate. Devierile peste 1 cm în sensul măririi adâncimii
arăturii se admit dacă stratul cu humus este mai profund si nu s-a înrăutătit calitatea arăturii.
Neuniformitatea adâncimii arăturii are loc si atunci când trupitele plugului nu au
fost reglate la aceeasi adâncime. Acest lucru se observă imediat pentru că arătura este vălurită.
- Gradul de afânare se stabileste prin coeficientul de afânare:
Coeficientul de afânare = adâncimea medie a stratului arabil afânat/adâncimea arăturii
Pentru calcularea coeficientului de afânare se folosesc măsurătorile de adâncime ale arăturii
făcute în brazdă si pe terenul arat.
- Gradul de bolovănire se determină cu un cadru cu latura de 1 m, prevăzut cu o
plasă de sârmă cu ochiuri cu latura de 5 cm. În cadrul ramei se numără bolovanii (toate
formatiunile de sol cu un diametru mai mare de 5 cm. Numărul mediu de bolovani la m2
indică gradul de bolovănire.determinările se fac pa diagonala solei, până la 1 ha, 10
determinări, până la 10 ha, 15 determinări iar peste 10 ha, 25 de măsurători.
- Vălurirea arăturii este influentată de constructia plugului, de reglarea
trupitelor, de prezenta antetrupitei si de forma suprafetei cormanei. În cazul efectuării arăturii
cu acelasi plug, vălurirea este diferită în functie de coeziunea si umiditatea solului, adâncimea
arăturii, viteza de lucru si reglarea plugului. Vălurirea arăturii se determină cu profilometrul
sau mai la îndemână, cu o riglă gradată. Pentru a doua variantă ne folosim de o stinghie de
lemn cu diviziuni din 5 în 5 care se pune transversal pe coame, în pozitie orizontală. La
fiecare diviziune se măsoară cu rigla gradată distanta dintre stinghie si suprafata solului.
Profilul suprafetei arăturii se obtine desenându-l după măsurătorile făcute.
- Adâncimea de încorporare a telinei, a miristii si a buruienior se determină pe o
sectiune egală cu lătimea de lucru a plugului si adâncă până la fundul brazdei. Pentru aceasta
se taie arătura tranversal pe coame si se sapă pământul pe lătimea de lucru a plugului până la
fundul brazdei. În pozitie orizontală se asează pe suprafata arăturii o miră cu diviziuni la 4-5
cm. Mira se strijină pe două suporturi astfel încât să atingă coamele cele mai înalte. La fiecare
diviziune a mirei se măsoară cu rigla distanta de la miră la suprafata solului, până la brazdă si

24
până la limita superioară si inferioară a bucătilor de telină. Cu aceste măsurători se desenează
profilul arăturii pe care se trece asezarea telinei.
Îngroparea buruienilor se determină cu rama metrică, prin numărarea buruienilor
neacoperite.
Îngroparea miristii se determină vizual, prin parcurgerea terenului în diagonală,
calculând numărul de locuri cu miristea neîngropată.
- Neastuparea santului ultimei brazde se determină vizual.
- Lipsa gresurilor este o conditie esentială pentru o arătură de calitate. Se
determină prin parcurgerea solei si măsurarea celor care au mai mult de 100 m 2 iar cele mici
se apreciază vizual. Suprafetele tuturor gresurilor măsurate si a celor apreciate vizual se adună
iar rezultatul se raportează procentual la întreaga suprafată arată. Rezultatul reprezintă
proportia de gresuri.
Terenul cu capete nearate, cu santuri si creste nu se receptionează până când
deficientele nu se remediază.
B. Aprecierea calitătii dezmiristirii
Dezmiristirea este lucrarea superficială a solului care se face imediat după
recoltarea culturilor în vară. Lucrarea se execută cu grapa cu discuri la o adâncime de 8-12
cm.
Dezmiristirea trebuie să asigure:
- Distrugerea buruienilor anuale care încă nu au fructificat si îngroparea
semintelor de buruieni care s-au scuturat pe suprafata solului.
- Crearea unui strat superficial de sol afânat necesar pentru păstrarea în sol a
umiditătii si a apei din precipitatii.
- Distrugerea dăunătorilor si a plantelor infectate cu diferite boli.
- Fragmentarea rizomilor buruienilor, stimularea lăstăririi lor si tăierea
buruienilor cu înmultire prin drajoni.
Indicii calitativi de care trebuie să se tină cont la aprecierea arăturii sunt: epoca de
executare a lucării, adâncimea dezmiristirii si uniformitatea ei, gradul de tăiere a buruienilor
sau de fragmentare a rizomilor, gradul de afânare si nivelare a solului, lipsa gresurilor.
Metode de evaluare a indicilor calitativi:
Epoca de executare a dezmiristirii se apreciază în functie de perioada de timp
dintre recoltare si dezmiristire. Cea mai bună epocă este imediat după recoltare.
Adâncimea dezmiristirii se determină atât în timpul lucrării cât si la terminarea ei.
În timpul lucrării adâncimea se determină la ultima brazdă, măsurând cu o riglă gradată
25
adâncimea de la suprafata câmpului nelucrat până la fundul brazdei. În functie de suprafată se
fac 10-25 de măsurători pentru a obtine o adâncime medie reală. La câmpul dezmiristit,
adâncimea se măsoară astfel: se nivelează o suprafată de 0.5 x 0,5 m, se dă la o parte stratul
de sol afânat si se măsoară cu rigl adâncimea dezmiristirii. Adâncimea găsită este mai mare
decât cea reală datorită afânării solului. Pentru a face corectia de afânare se scade din
adâncimea medie 10-15% si rezultă adâncimea de lucru.
Devierile fată de adâncimea medie nu trebuie să depăsescă 1 cm.
Gradul de tăiere al buruienilor se determină cu rama metrică după ce buruienile
tăiate s-au ofilit. Se aseză rama metrică si se numără buruienile netăiate, din interiorul ei. Până
la 1 ha se fac 10 determinări, peste 10 ha se fac 25 determinări. La sfârsit se face o medie si se
detrmină numărul mediu de buruieni netăiate la m2.
Gradul de afânare se exprimă prin coeficientul de afânare care se calculează
după formula:
K = adâncimea medie a câmpului dezmiristit/adâncimea medie măsurată pe brazdă
Nivelarea suprafetei solului dezmiristit sau vălurirea se măsoară cu profilometrul.
Prezenta gresurilor se stabileste parcurgând terenul , măsurând suprafata
gresurilor si calculându-le în procernte fată de suprafata totală.

C. Aprecierea calitătii lucrării cu grapa cu discuri

Grapa cu discuri sfărâmă bolovanii, mărunteste, afânează si nivelează suprafata
solului. Se crează la suprafata solului un stat de mici agregate care favorizează pătrunderea în
sol a apei din precipitatii si împiedică evaporarea lor. Pregăteste patul germinativ, combate
buruienile în curs de germinare. Grapa cu discuri lucrează în agregat cu lama nivelatoare sau
grapa cu colti, sau poate lucra separat.
Lucrarea cu grapa cu discuri se apreciază după următorii indici calitativi: epoca
de executare a lucrării, lipsa bolovanilor, netezirea suprafetei solului, lipsa gresurilor.
Metode de apreciere a indicilor calitativi:
Epoca de executare a lucrării se apreciază comparând epoca reală cu cea stabilită
de regulile agrotehnice. Întârzierea lucrării face ca solul să se usuce si să se pulverizeze, iar
cînd solul este prea ud, se formează bolovani.
Gradul de bolovănire se apreciază cu rama metrică cu plasă a cărei orificii sunt de
5 cm, ca si în cazul arăturii. Pentru ca lucrarea să fie bine executată, numărul bolovanilor pe
m2 nu trebuie să depăsească 5.
Netezirea suprafetei se determină observând terenul pe diagonală.
26
 Gresurile se determină prin observarea terenului si se corectează imediat.

D. Aprecierea calitătii semănatului

Semănatul este lucrarea de introducere a semintelor în sol, la adâncimea stabilită în
functie de mărimea semintei si conditiile de umiditate a solului.
Semănatul în conditii bune trebuie să realizeze:
- Executarea la timp a lucrării,
- Distribuirea uniformă a semintelor de către fiecare brăzdar,
- Îngroparea semintelor la adâncimea stabilită si uniformitatea repartitiei lor în
adâncime.
- Respectarea distantei între rânduri si a directiei drepte a rândurilor,
- Lipsa gresurilor si a suprapunerilor.
Pentru ca lucrarea să se execute corespunzător normelor agrotehnice, trebuie ca
semănătoarea să fie într-o stare tehnică de functionare foarte bună.
Indicii calitativi ai semănatului sunt: respectarea epocii de semănat stabilită
pentru fiecare plantă, respectarea normei de sământă la hectar si alimentarea în mod uniform
cu seminte a fiecărui brăzdar, adâncimea de îngropare a semintelor si uniformitatea ei,
distanta dintre rânduri si directia dreaptă a rîndurilor, lipsa gresurilor si suprapunerilor.
Metode de apreciere a indicilor calitativi:
Respectarea epocii de semănat se verifică comparând epoca reală cu cea stabilită
de regulile agrotehnice.
Cantitatea reală de sământă se poate determina printr-o metodă foarte simplă care
constă în a introduce în semănătoare o anumită cantitate de sământă (cântărită) si a se începe
semănatul, marcând pe teren locul începerii si sfârsitului semănatului cu cantitatea din
semănătoare. Se află suprafata semănată înmltind lungimea semănată cu lătimea. Cantitatea
reală de sământă se află împărtind greutatea semintelor semănate la suprafata semănată.
Norma de semănat se verifică de mai multe ori în timpul semănatului.
Adâncimea la care se îngroapă semintele si uniformitatea ei se verifică cu ajutorul
unei rigle gradate. În acest scop se îndepărtează pământul până la seminte pe lungime de 1-2
m si cu ajutorul unei rigle gradate se măsoară adâncimea de îngropare a acestora.

27
 Distanta dintre rânduri si directia dreaptă a rândurilor se verifică în timpul
semănatului după modul cum sunt asezate brăzdarele si după pozitia marcatorului. Dacă în
agregat cu semănătoarea nu se foloseste grapa, se măsoară distanta între urmele lăsate de
brăzdare.
Gresurile trebuie îndreptate imediat după încheierea semănatului după parcurgerea
solei si vizualizarea acestora.

E. Aprecierea calitătii prăsitului

Prăsitul este lucrarea solului care se aplică în timpul vegetatiei plantelor semănate
la distante mari (plante prăsitoare).
Cerintele agrotehnice ale prăsitului:
- Distrugerea completă a buruienilor între rândurile de plante,
- Afânarea solului între rânduri.
Indicii calitativi după care se apreciază prăsitul sunt: executarea la timp a lucrării,
lipsa buruienilor netăiate între rânduri, adâncimea de afânare si uniformitatea ei, nivelarea
suprafetei solului, lipsa plantelor tăiate, vătămate sau acoperite cu pământ.
Metode de apreciere a indicilor calitativi:
Executarea la timp a lucrării se apreciază după starea de vegetatie a plantelor,
după prezenta buruienilor si mărimea lor. Prăsitul trebuie făcut după formarea crustei solului
sau când apar buruieni.
Adâncimea la care se face lucrarea se verifică măsurând stratul afânat cu rigla
gradată, în fiecare interval de lucru dintre rânduri.
Distrugerea buruienilor se constată vizual si numeric cu rama metrică.
Nivelarea suprafetei pe intervalul dintre rânduri se apreciază vizual.
Plantele vătămate, tăiate sau acoperite cu pământ se constată vizual si se pot
număra folosind rama metrică.
Pentru evitarea neajunsurilor trebuie ca la începutul lucrului să se regleze corect
cultivatorul si dacă la primul parcurs se constată aceste lipsuri se face din nou reglarea dar
mai atent. O conditie de bază este o bună ascutire a organelor active.

F. Aprecierea generală a calitătii lucrărilor solului

Pentru fiecare lucrare, indicii calitativi se apreciază cu unul dintre calificative:
1. Lucrare foarte bună când s-au respectat cerintele agrotehnice si lucrarea s-a
făcut în prima jumătate a epocii stabilite de regulile agrotehnice.
28
 2. Lucrare satisfăcătoare când s-au respectat în general regulile agrotehnice si
lucrarea s-a executat în epoca stabilită de regulile agrotehnice.
3. Lucrare nesatisfăcătoare când nu s-au respectat regulile agrotehnice si
lucrarea s-a efectuat cu întârziere. Acest gen de lucrare nu se receptionează.

29