PROPRIETĂŢILE FIZICE ŞI FIZICO-MECANICE ALE

SOLULUI
1.TEXTURA SOLULUI
Esenţa solului este reprezentată de partea minerală, care
reprezintă aproximativ 50% din volumul acestuia, fiind alcătuit
din fragmente şi particule de diferite diametre.
Partea minerală este reprezentată prin particule
elementare de diferite mărimi care îndeplinesc fiecare anumite
funcţii şi conferă însuşiri specifice solului.
În afară de aceste particule al căror diametru este mai
mic de 2 mm şi care alcătuiesc “materialul fin” în unele soluri se
pot întâlni şi fragmente mai mari de 2 mm care constituie
“scheletul solului”.
Marea majoritate a solurilor care se găsesc într-un
stadiu înaintat de evoluţie, sunt alcătuite din particule cu un
diametru mai mic de 2 mm, cunoscute sub denumirea de
fracţiuni granulometrice, care determină, de altfel, însăşi
textura.
Gradul de mărunţire a părţii minerale în componente
de diferite mărimi şi proporţia cu care acestea participă la
alcătuirea solului reprezintă acea însuşire fizică cunoscută
sub denumirea de textura solului.
 1.1.Gruparea particulelor texturale
• Aprecierea texturii solului, se realizează după ce în
prealabil, fracţiunile granulometrice au fost grupate după
diametrul lor, în scări texturale, în funcţie de diferitele
scări de clasificare existente pe plan mondial (scara
Atterberg, scara Kacinski şi scara departamentului
agriculturii S.U.A.).
• Toate scările iau în considerare aceleaşi fracţiuni
granulometrice: nisipul, praful şi argila, diferenţierile de la
o scară la alta fiind date doar de limitele de grupare a
particulelor elementare.
• Cea mai veche clasificare încă în uz este cea a lui
Atterberg (1912) adoptată de Societatea Internaţionaţă
pentru Ştiinţa Solului. Ea este încă în vigoare, cu unele
completări, menite să permită corelarea cu alte scări
granulometrice folosite în diferite ţări (I.C.P.A. 1987).
 Scări pentru stabilirea grupelor sau categoriilor de particule
(după Blaga şi colab.1996)

Scara Atterberg Scara Kacinski Scara Departamentului Scara Kacinski

Agriculturii din S.U.A. (simplificată)

Grupa de Diametrul Grupa de Diametrul Grupa de Diametrul Grupa de Diametrul

particule (mm) particule (mm) particule (mm) particule (mm)

Nisip Grosier Nisip 1-0.05 Nisip 2-0,05 Nisip fizic 1-0,01

2-0,2
Fin
0,2-0,02
Praf 0,02-0,002 Praf 0,05-0,001 Praf 0,05-0,002 Argilă <0,01
fizică
Argilă < 0,002 Argilă <0,001 argilă <0,002
Gruparea particulelor după diametrul lor a pornit de la considerentul că
proprietăţile fizice, mecanice, chimice şi biologice se diferenţiază evident în
funcţie de participarea unei fracţiuni granulometrice în proporţie mai mare.
• Nisipul este format din fragmente de rocă, care rezistă puternic la
dezagregare (cuarţ sau alte minerale ca piroxenii, mica albă, magnetitul,
etc.) este foarte permeabil, nu prezintă aderenţă, gonflare, contracţie,
plasticitate, coeziune, are o capacitate mică de reţinere pentru apă şi
elementele nutritive. Dimensiunile particulelor elementare sunt comparativ
mai mari, numărul de particule pe unitatea de volum a solului este mic, aria
superficială specifică mică.
• Argila este fracţiunea granulometrică cu rolul cel mai importantă în
determinarea însuşirilor fizice şi chimice ale solului. Ea are coeziune,
plasticitate şi aderenţă ridicată, capacitate sporită de reţinere a apei şi a
substanţelor nutritive, suprafaţă specifică extrem de mare care favorizează
o multitudine de procese fizico–chimice, biologice şi reglează însăşi
fertilitatea solurilor.
• Praful este o componentă intermediară între nisip şi argilă, format din
fragmente de rocă într-un grad înaintat de dezagregare, prezintă însuşiri
apropiate de ale argilei.
 1.2. Clasificarea solurilor după clasele texturale
• Particulele solide ce intră în alcătuirea solului au anumite
proprietăţi pe care le imprimă acestuia, în mod obişnuit
solurile conţin toate cele trei fracţiuni granulometrice (nisip,
praf şi argilă), dar în procente diferite determinând texturi
diferite.
• În ţara noastră se foloseşte în prezent sistemul de clasificare
redat în "Metodologia elaborării studiilor pedologice" elaborat
de I.C.P.A în 1987 . Acesta cupride 3 grupe de clase, 6 clase şi
23 de subclase.
 Clasificarea texturală a solurilor
(după I.C.P.A. Bucureşti, 1987)

Grupa de clase Clase textural Subclase texturale %

Argilă Praf Nisip

<0,002 mm 0,002-0,02 0,02-2
mm mm
Textură grosieră Nisip (N) <5 <32 <63
(G)
Nisip grosier (NG) <5 <32 <63

Nisip mijlociu (NM) <5 <32 <63

Nisip fin (NF) <5 <32 <63

Nisip lutos (U) 6-12 <32 56-94

Nisip lutosgrosier 6-12 <32 56-94

(UG)

Nisip lutos mijlociu 6-12 <32 56-94

(UM)
Nisip lutos fin (UF) 6-12 <32 56-94
 Clasificarea texturală a solurilor
(după I.C.P.A. Bucureşti, 1987)
Grupa de clase Clase textural Subclase texturale %
Argilă Praf Nisip
<0,002 mm 0,02-0,002 0,02-2
mm mm
Textură mijlocie Lut nisipos (S) 13-20 (<20) <32 48-87
(M) (>33) (<67)
Lut nisipos grosier 13-20 <32 48-87
(SG)
Lut nisipos mediu 13-20 <32 48-87
(SM)
Lut nisipos fin (SF) 13-20 <32 48-87
Lut nisipos prăfos <20 33-50 30-67
(SS)
Praf (SP) <20 >51 <49
Lut (L) 21-32 <79 <79
Lut nisipo argilos 21-32 <14 54-79
(LN)
Lut mediu (LL) 21-32 15-32 23-52
Lut prăfos (LP) 21-32 33-79 <46
 Clasificarea texturală a solurilor
(după I.C.P.A. Bucureşti, 1987)
Grupa de clase Clase textural Subclase texturale %
Argilă Praf Nisip
<0,002 mm 0,02-0,002 0,02-2
mm mm
Textură fină (F) Lut argilos (T) 33-45 <67 <79
Argilă nisipoasă 33-45 14 41-67
(TN)
Lut argilos mediu 33-45 15-32 23-52
(TT)
Lut argilo-prăfos 33-45 33-67 <34
(TP)
Argilă (A) >46 <54 <54
Argilă lutoasă (AL) 46-60 <32 8-32
Argilă prăfoasă (AP) 46-60 33-54 <21
Argilă medie (AA) 61-70 <39 <39
Argilă fină (AF) >71 <29 <29
 1.3. Variaţia texturii în profilul solului
• exprimarea cantitativă a diferenţierii texturale între orizonturi, se foloseşte
indicele de diferenţiere texturală (Idt) care reprezintă valoarea raportului
dintre procentul de argilă din orizontul B şi procentul de argilă din A (sau
E):

% argilă B
– Idt= ------------------------------
% argilă A sau E

• După mărimea indicelului Idt solurile se grupează astfel:

– - soluri nediferenţiate textural Idt = 1
– - soluri slab diferenţiate textural Idt = 1,1 – 1,2
– - soluri moderat diferenţiate textural Idt = 1,2 –1,4
– - soluri puternic direfenţiate textural Idt = 1,4 –2,0
– - soluri foarte puternic diferenţiate textural Idt > 2,0
 2. STRUCTURA SOLULUI

• Prin structura solului se defineşte modul

de grupare a particulelor elementare în
agregate de diferite forme şi mărimi.
• În acest sistem starea structurală a unui
sol, este definită pe baza următoarelor
criterii:
– - tipul de structură;
– - mărimea elementelor structurale;
– - gradul de dezvoltare a structurii.
 2.1. Principalele tipuri de structură
• Structura glomerulară. Se caracterizează
prin dispunerea particulelor de sol în
agregate aproximativsferice, poroase,
de forma unor glomerule friabile, cu
suprafeţe curbate, cu numeroase
convexităţi şi concavităţi.
Această structură este caracteristică
solurilor cu orizont Am, bine aprovizionat
cu humus de tip mull calcic şi cu o
intensă activitate biologică
(cernoziom, kastanoziom, preluvosol etc.)
• Structura grăunţoasă
(sau granulară).
Se deosebeşte de cea glomerulară prin
aşezarea mai "îndesată" a particulelor
elementare, cu o porozitate mai redusă
şi cu apariţia de feţe plane, datorită
unor zone de contact mai mari între
elementele apropiate.
Este caracteristică orizontului Ao,
întâlnit la solurile din zona de
dealuri şi podişuri.
Structura poliedrică angulară.
Se caracterizează prin agregate
cu dimensiuni aproximativ egale
pe cele 3 axe, cu feţe plane,
delimitate de muchii evidente,
aşezate îndesat, ceea ce dă un
aspect colţuros (angular).
Se întâlneşte îndeosebi în
orizonturile Bt la luvosolurilor.
Structura poliedrică subangulară.
Este similară cu cea poliedrică
angulară, însă elementele structurale
prezintă muchii mai teşite, şterse şi
suprafeţe neregulate. În acest tip de
structură se încadrează orizonturile
Bv ale solurilor din clasa cambisoluri.
• Structura prismatică. Este alcătuită din agregate alungite, orientate
vertical, cu feţe plane şi muchiile ascuţite, capetele prismelor nerontujite.
Prismele mai mari, destul de compacte, se pot desface relativ uşor în
poliedri mici. Ea este caracteristică orizonturilor Bt ale solurilor preluvosol
şi luvosol.
• Structura prismatică. Este alcătuită din agregate alungite, orientate
vertical, cu feţe plane şi muchiile ascuţite, capetele prismelor nerontujite.
Prismele mai mari, destul de compacte, se pot desface relativ uşor în
poliedri mici. Ea este caracteristică orizonturilor Bt ale solurilor preluvosol
şi luvosol.
• Structura columnară. Este asemănătoare celei prismatice, dar capetele
agregatelor structurale sunt rotunjite. Ea este caracteristică orizontului
Btna, orizont genetic al soloneţurilor.
• Structură şistoasă sau lamelară. Este constituită din agregate sub formă
de plăci sau "lamele", fragmente orientate orizontal. Ea este specifică atât
solurilor tasate, cu hardpan, cât şi orizonturilor El şi Ea, caracteristice
luvisolurilor.
 2.2. Mărimea şi gradul de dezvoltare a agregatelor
structurale
• După mărimea agregatelor la fiecare tip de stuctură se
deosebesc agregate foarte mici, mici, medii, mari şi
foarte mari.
• În funcţie de gradul de dezvoltare structura solului
poate fi:
– slab dezvoltată; elementele structurale se observă greu, cea
mai mare parte a solului fiind nestructurată;
– moderat dezvoltată; elementele structurate se observă uşor,
la sfărâmare apar multe agregate,
– bine dezvoltată; la sfărâmare întreaga masă de material se
desface în agregate.
 PROPRIETĂŢILE HIDROFIZICE ALE SOLULUI

• Apa joacă un rol foarte important în procesele de alterare şi dezagregare

ale mineralelor şi rocilor, ca şi în formarea profilului de sol. Transportul
diferitelor combinaţii chimice, minerale sau organice, pe adâncimea
profilului de sol şi formarea orizonturilor de eluvionare sau iluvionare se
realizează prin intermediul apei care circulă în masa solului, de existenţa şi
modul de manifestare al apei din sol depind procesele de geneză şi evoluţie
a solului.
• Apa are un rol important şi în realizarea fertilităţii solului, fiind unul din
componentele esenţiale ale acesteia. Ea determină solubilizarea, transportul
şi asimilarea substanţelor minerale de către plante; apa este componenta
solului care asigură în mod permanent schimbul de substanţe nutritive între
sol şi plantă. De asemenea, ea conferă şi alte însuşiri solului, legate de
modul de lucrare a lui.
 Forţele care acţionează, asupra apei din sol, importanţă mai mare o prezintă
forţa gravitaţională, forţa capilară, forţa de adsorbţie, forţa datorită
tensiunii vaporilor de apă din sol, forţa de sugere (sucţiune) a rădăcinilor
plantelor, forţa hidrostatică (de submersie).
1.3. Indicii hidrofizici ai solului sunt valori ale umidităţii din sol,
exprimate în procente sau valori pF, la care se petrec modificări
evidente în ce priveşte reţinerea, mobilitatea şi accesibilitatea apei
pentru plante.
- Principalii indici hidrofizici sunt: coeficientul de higroscopicitate;
coeficientul de ofilire; capacitatea pentru apă în câmp; echivalentul
umidităţii; capacitatea totală pentru apă a solului.
 Coeficientul de higroscopicitate sau coeficientul maxim de
higroscopicitate (CH)

• reprezintă cantitatea maximă de apă pe care o probă de sol,

uscată la aer, o poate reţine la suprafaţa particulelor atunci
când este aşezată într-o atmosferă saturată în vapori.
• valoarea coeficientului de higroscopicitate depinde de textură,
de conţinutul de humus, de conţinutul în diferite săruri şi de
natura cationilor din sol.
• valorile CH-ului (în procente de volum) sunt cuprinse între 1%
şi 14%, fiind de circa 1% la solurile nisipoase, de 8% la cele
lutoase şi 14% la cele argiloase.
• Este utilizat la aprecierea texturii şi se foloseşte la calcularea
coeficientului de ofilire (CO =CH • 1,5) şi echivalentului
umidităţii (EU - CU • 2,73),
 Coeficientul de ofilire. (CO).
• Reprezintă limita minimă de apă din sol la care plantele se ofilesc ireversibil
• se poate ajunge fie prin scăderea umidităţii solului datorită evapotranspiratiei (pierdere prin
evaporaţie şi consumul plantelor), fie prin umezirea solului uscat până la satisfacerea totală a apei de
la suprafaţa particulelor de sol.
• Valoarea CO depinde de aceeaşi factori ca şi CH şi este de aproximativ 2% la solurile nisipoase,
până la 12% la cele lutoase şi până la 24% Ia cele argiloase (în procente din volum).
• Coeficientul de ofilire se poate determina pe cale biologică, folosind o plantă test, sau prin calcul, în
funcţie de CH, cu relaţia: CO = CH x 1,5.
• indică cantitatea minimă de apă pe care trebuie să o aibă solul pentru ca plantele să nu piară şi în
acelaşi timp se foloseşte la calcularea capacităţii de apă utilă din sol, a normei de irigaţie, a normelor
de udare şi a plafonului minim, parametri indispensabili lucrărilor de irigaţie.

Capacitatea pentru apă în câmp (capacitatea de câmp - CC).

• Reprezintă cantitatea maximă de apă pe care solul (saturat cu apă) o poate reţine în spaţiile capilare o
perioadă mai lungă de timp şi care o poate pune în mod treptat la dispoziţia plantelor.
• Se determină numai în teren prin metoda ramelor metrice, umezind în exces o parcelă de 1/1 sau 2/2
m şi stabilind cantitatea de apă rămasă după ce s-a pierdut gravitaţional excesul (1-3 zile).
• la solurile nisipoase este de circa 6%, la solurile lutoase de până la 32%, iar la solurile argiloase de
până la 42% (procente din volum)
• are o mare importanţă, deoarece reprezintă limita superioară a apei utile pentru plante Solui aflat la
capacitatea de câmp se găseşte în condiţii optime de umiditate, plantele găsind cele mai bune
condiţii de dezvoltare.
• Împreună cu coeficientul de ofilire, capacitatea de câmp participă la calcularea normei de irigare, a
normei de udare, a plafonului minim şi a capacităţii de apă utilă a solului.
 Echivalentul umidităţii (EU).
• Reprezintă cantitatea maximă de apă pe care o probă de sol saturată cu apă o poate reţine
atunci când este supusă unei forţe de centrifugare de 1000 de ori forţa gravitaţională.
• Se determină în laborator prin metoda centrifugării, întrucât determinarea capacităţii de câmp
în teren este dificilă, cerând mult timp, în multe cazuri aceasta este înlocuită cu echivalentul
umidităţii, care se determină, mult mai repede, în laborator.
• Valoarea echivalentului umidităţii este aproximativ egală cu a capacităţii de câmp la solurile
lutoase, fiind mai mică la solurile nisipoase (deoarece acestea au o capacitate mai mică de
reţinere pentru apă) şi este mai mare ia solurile argiloase (care, având multă argilă reţin o
cantitate mai mare de apă).
Capacitatea pentru apă capilară (Ccap)
• Reprezintă cantitatea maximă de apă pe care o are solul atunci când toţi porii capilari sunt plini
cu apă.
• Se poate determina în laborator pe probe recoltate din teren în cilindrii metalici.
Capacitatea totală pentru apă (CT)
Reprezintă cantitatea maximă de apă pe care o conţine solul atunci când toţii pori (capilari +
necapilari) sunt plini cu apă şi se determină în laborator pe probe recoltate din teren, în
aşezare naturală, cu cilindri metalici.
Mărimea capacităţii totale depinde de porozitatea totală a solului, în funcţie de care se poate
calcula:
PT
• CT%=-----------------
DA
 Pierderea apei din sol
• Apa din sol se poate pierde prin: evaporaţie, transpiraţie şi prin drenaj.
• Evaporaţie (E). Reprezintă pierderea apei din sol, prin trecerea ei în stare de
vapori sub acţiunea temperaturii. La această pierdere plantele nu participă, de aceea
mai poartă denumirea şi de consum neproductiv. Pierderile de apa prin evaporaţie
afectează, mai ales, partea superioară a profilului de sol (30-50 cm), şi pot fi reduse
prin mobilizarea solului (când se întrerup spaţiile capilare) sau prin mulcire.
• Transpiraţia (T). Reprezintă pierderea apei datorită consumului plantelor prin
procesul fiziologic de transpiraţie. Din totalul apei adsorbită de către plantă, numai
0,2% este folosită pentru formarea substanţei organice, restul de 99,8% este
eliminată prin transpiraţie. Deoarece la aceste pierderi participă plantele,
transpiraţia este considerată un consum productiv.
• Întrucât este greu de făcut o delimitare între pierderile de apă prin
evaporaţie şi transpiraţie, ele se exprimă împreună prin procesul numit
evapotranspiraţie (ET);
• Evapotranspiraţia se exprimă în mm, ca şi precipitaţiile şi este diferită de la
o zonă la alta în funcţie de climă, sol, vegetaţie, umiditate etc.
• Pentru a putea compara datele între ele, Tornthwaite a introdus noţiunea de
evapotranspiraţie potenţială (EPT).
• Evapotranspiraţia potenţială reprezintă cantitatea de apă pierdută prin
evaporaţie şi transpiraţie de un sol permanent aprovizionat cu apă în optim
şi acoperit cu un covor vegetal încheiat.
• Drenajul. Reprezintă pierderea de apă din sol prin scurgeri şi poate
fi: drenaj extern = scurgerea apei la suprafaţa terenurilor înclinate;
drenaj intern -scurgerea apei prin sol în profunzime, acesta
depinzând de permeabilitatea solului şi drenaj global = totalul
pierderilor prin
 1.5. Regimul hidric al solului
-reprezintă ansamblul fenomenelor de pătrundere, mişcare, reţinere şi
pierdere a apei din sol
Apa poate să provine în sol din precipitaţii (P), aportul freatic (Af), scurgeri de
pe terenurile vecine la suprafaţă (Ss) şi în interiorul solului (Si), prin
condensarea vaporilor de apă (C) şi din irigaţii (I). Pierderile de apă din sol
se fac prin evaporaţie (E), transpiraţie (T), scurgeri în pânza freatică (Áf),
scurgeri spre alte terenuri la suprafaţă (S's) sau în interior (S'i).
• Rode exprimă bilanţul general al apei din sol, pentru o anumită
perioadă cu ecuaţia:
Rf-Ri = (P + Af + Ss + Si + C + I) - (T + E +A'f + S's + S'i),

( intrări ) ( ieşiri )
în care :
• Rf -este rezerva de apă din sol de la sfârşitul perioadei considerate;
• Ri- este rezerva de apă din sol de la începutul perioadei considerate.
• Toţi termenii bilanţului se exprimă în mm.
• Când intrările de apă în sol sunt mai mari decât ieşirile, bilanţul este pozitiv, iar
solul are un regim hidric excedentar, putând asigura apa necesară dezvoltării
plantelor iar când intrările sunt mai mici decât ieşirile, regimului hidric al solului
este deficitar şi plantele duc lipsă de umiditate în sol.
• regimul hidric al solurilor depinde de: climă, relief, proprietăţile solului,
adâncimea apei freatice, vegetaţie, activitatea omului.
• Clima influenţează regimul hidric al solului, în principal, prin precipitaţii şi
temperaturi. Cu cât precipitaţiile sunt mai ridicate şi temperaturile mai scăzute,
clima este mai rece şi solurile sunt mai umede;
• Relieful influenţează redistribuirea apei din precipitaţii la suprafaţa solului. Astfel,
pe terenurile plane toată apa din precipitaţii se infiltrează în sol, în timp ce pe
terenurile în pantă o mare parte din aceasta se scurge la baza versantului;
• Principala proprietate a solului care influenţează regimul hidric este
permeabilitatea, în solurile cu permeabilitate bună apa pătrunde şi se
înmagazinează pe o grosime mare (solurile cu textură lutoasă), în timp ce în
solurile cu permeabilitate scăzută (solurile argiloase) apa bălteşte la suprafaţă;
• Vegetaţia influenţează regimul hidric prin consumul productiv (T). Cu cât acesta
este mai ridicat, cu atât percolarea solului este mai redusă, în acelaşi timp, vegetaţia
protejează pătrunderea apei din precipitaţii în sol şi împiedică pierderea umidităţii
prin evaporaţie;
• Omul are o influenţă permanentă şi variată asupra regimului hidric al solului,
modificându-1 pozitiv sau negativ. Astfel, prin defrişarea pădurilor se ajunge la
stepizare în zonele secetoase, sau la înmlăştinarea solurilor în zonele umede.
• Regim hidric nepercolativ. Este caracteristic zonelor cu climat secetos
(stepă), unde Iar < 26, ETP>P, iar apa freatică se găseşte la adâncime mare,
în aceste condiţii umiditatea din precipitaţii nu percolează solul până la
umiditatea din pânza freatică, între ele rămânând în permanenţă un strat
uscat (orizontul mort al secetei). Solurile corespunzătoare acestui regim
sunt slab levigate (kastanoziomuri, cernoziomuri) cu deficit de umiditate,
care necesită prioritar irigarea.
• Regimul hidric periodic percolativ. Este caracteristic zonelor ceva mai
umede (silvostepă), cu Iar = 26-35 şi P = ETP. În aceste condiţii curentul
descendent de umiditate (provenit din precipitaţii) poate să întâlnească, în
anumite perioade mai umede, curentul ascendent de umiditate (provenit din
pânza freatică), adică, periodic, solul este percolat pe întreaga grosime,
până la pânza freatică. În acest caz solurile prezintă o levigare mai intensă
(faeoziomuri), au un deficit de umiditate mai puţin pronunţat şi necesită şi
acestea irigarea.
• Regim hidric percolativ. Este caracteristic solurilor din climate umede
(zona de pădure), cu Iar > 35 şi P>EPT. În aceste condiţii se creează un
curent descendent permanent de umiditate, care în frecare an percolează
startul de sol până la pânza freatică. Solurile specifice acestui regim sunt
puternic levigate, debazificate, acide, puternic difernţiate textural, cu
permeabilitate redusă şi adesea cu exces de umiditate în partea superioară
(luvosoluri, planosoluri, alosoluri etc.). Necesită lucrări de afânare
profundă şi de eliminare a apei stagnante.
• Regim hidric exsudativ. Se întâlneşte în zona de stepă şi de silvostepă,
acolo unde pânza freatică se găseşte la mică adâncime
(microdepresiuni) şi de unde apa se poate ridica prin ascensiune capilară
până la suprafaţa solului, după care se pierde prin evaporare (solul
exsudează). Prin evaporarea permanentă a apei se depun şi se acumulează
la suprafaţa solului săruri solubile, formându-se solonceacurile. Pentru
ameliorarea acestora, se recomandă lucrări speciale de coborâre a nivelului
freatic, irigări de spălare şi amendare cu fosfogips.
• Regim hidric freatic stagnant. Se întâlneşte pe terenurile cu pânza freatică la
mică adâncime, dar în zonele umede (de pădure), în aceste condiţii apa freatică
se ridică prin capilaritate până la suprafaţa solului, unde, datorită
evapotranspiraţiei reduse, nu se pierde ci stagnează, ducând la formarea
solurilor gleice. Acestea se ameliorează prin lucrări de desecare şi drenaj.
• Regim hidric stagnant. Se întâlneşte în zonele umede, pe terenurile plane sau
microdepresionare şi cu permeabilitate scăzută, în aceste condiţii apa din
precipitaţii nu se poate infiltra în profunzime, ci stagnează la suprafaţă sau în
prima parte a profilului de sol. În aceste condiţii se formează stagnosolurile,
care se ameliorează prin lucrări speciale de eliminare a excesului de apă de la
suprafaţă (drenaj, arături adânci, arături în coame etc.).
• Regim hidric de irigaţie. Este caracteristic zonelor irigate. Când irigarea se
face corect aceasta nu modifică regimul hidric natural al solurilor, ci contribuie
numai la completarea deficitului de umiditate pentru plante. Când, însă,
irigarea nu se face raţional, se poate trece la un regim hidric nedorit (exsudativ,
percolativ etc.). Astfel, dacă pe solurile cu apa freatică la adâncime nu prea
mare se aplică norme de udare mari, se poate ridica nivelul pânzei freatice la
adâncimea critică, favorizându-se înmlăştinirea şi sărăturarea secundară a
solurilor.
• În afară de aceste regimuri, în unele zone se mai pot întâlni şi alte tipuri de
regim hidric ca: regim hidric exsudativ în profunzime; regim hidric freatic
stagnant în profunzime şi regim hidric amfistagnant.