FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII MINERALE

A SOLURILOR

3.1. ORIGINEA PĂRŢII MINERALE A SOLULUI

Forma primară a litosferei, a avut inţial un aspect foarte dur, fiind
alcătuită din roci masive, compacte rezultate prin răcirea bruscă şi
consolidarea lavei vulcanice. Parte minerală a fost supusă în permanenţă
acţiunii de dezagregare şi alterare a factorilor de mediu, suferind importante
modificări structurale şi de conţinut. Rocile dure (vulcanice) au fost mărunţite,
partea superioară a litosferei fiind formată ulterior, predominat din roci
sedimentare şi roci mai puţin dure (metamorfice). Astfel, mărunţite şi afânate
acestea au acţionat în permanenţă asupra factorul biologic, determinând, pe
lângă o serie de transformări fizico-chimice şi transformări biochimice, astfel
încât învelişul de sol rezultat prin transformarea, a condus la formarea
solurilor.
 3.1.1. Compoziţia chimică a scoarţei terestre
• Litosfera, învelişul cel mai solid al Terrei, are o grosime de
cca. 80 km şi este alcătuită din numeroase minerale şi roci.
• Mineralele reprezintă corpurile naturale omogene din
punct de vedere fizico – chimic, formate în scoarţa terestră
prin combinarea chimică a elementelor.
• Rocile au rezultat prin asocierea pe cale naturală între
două sau mai multe minerale, în natură se pot întâlni atât
minerale pure (formate dintr-un singur element chimic), cât
şi roci monominerale, în scoarţa terestră se găsesc toate
elementele chimice cuprinse în tabelul lui Mendeleev, însă
în proporţii foarte diferite
• Zece elemente formează aproximativ 98,5 % din scoarţă,
iar celelalte elemente participă numai cu 1,5 % .
• Oxigenul, siliciul şi aluminiul, care sunt componentele
principale ale silicaţilor, formează aproximativ 83% din
scoarţa terestră; de aceea, silicaţii intră în proporţia cea
mai mare (75%) la alcătuirea solului.
 3.1.2. Compoziţia mineralogică şi petrografică a scoarţei terestre

Dintre elementele chimice care intră în alcătuirea litosferei se găsesc în

stare nativă (Au, Ag, Pb, S, C etc.); celelalte prezentându-se sub formă de
combinaţii chimice naturale, formând mineralele.
Din totalul de peste 3 000 minerale cunoscute în scoarţa terestră, mai
răspândite sunt circa 100. În funcţie de compoziţia lor chimică şi structura
cristalină, mineralele au fost grupate în patru clase: sulfuri, săruri haloide, oxizi
şi hidroxizi, săruri oxigenate.
• Clasa sulfurilor. În această clasă sunt cuprinse combinaţii ale sulfului cu
diferite metale sau metaloizi, reprezentând, împreună cu sulfaţii, 0,3-0,4% din
greutatea litosferei. Cele mai răspândite sunt: pirita (FeS2), blenda (ZnS),
galena (PbS).
• Clasa sărurilor haloide. Aproximativ 0,5% din greutatea litosferei, rezultată din
combinarea halogenilor cu diferite metale. Cele mai răspândite sunt: sarea gemă
(NaCl); fluorina (CaF); silvina (KCl).

• Clasa oxizilor şi hidroxizilor. Reprezintă circa 17% din greutatea litosferei,

rezultând din combinarea metalelor şi metaloizilor cu oxigenul sau cu gruparea OH-.
Cei mai răspândiţi sunt: oxizi de siliciu (SiO2); cuarţ, calcedonie, opal şi silex; oxizii
de fier: limonit (Fe2O3)-n(H2O); hematit (Fe2O3); magnetit (Fe3O4) , oxizii de
mangan : piroluzita (MnO) etc.
• Clasa sărurilor oxigenate. Cuprinde săruri naturale ale acizilor oxigenaţi, incluzând
două treimi din totalul mineralelor componente ale litosferei. În funcţie de radicalul
acidului, se grupează în :
– Nitraţii sunt săruri ale acidului azotic, cei mai răspândiţi fiind: salpestrul de Chile
(NaNO3) şi salpestrul de India (KNO3), folosiţi ca îngrăşăminte minerale.
– Carbonaţii sunt săruri ale acidului carbonic şi formează 7% din greutatea litosferei,
cei mai răspândiţi: calcitul şi aragonitul (CaCO3); magnezitul (MgCO3), dolomitul
CaMg(CO3)2.

– Sulfaţii sunt săruri ale acidului sulfuric, cei mai răspândiţi fiind : anhidritul (CaSO4)
şi gipsul (compact, fibros, lamelar, creastă de cocoş)(CaSO4-2H2O), se utilizează
pentru corectarea reacţiei solurilor alcaline întrucât cu ionii Na+ formează
Na2SO4, o sare solubilă care prin apa de precipitaţii sau irigare este îndepărtată
din sol, respectiv cationul de sodiu.
– Fosfaţii sunt săruri ale acidului fosforic; cei mai răspândiţi sunt: apatitul
Ca5(PO4)3(F, CI, OH) şi vivianitul Fe3(PO4)28H2O. Apatitele sunt folosite ca
materie primă pentru obţinerea îngrăşămintelor cu fosfor.
– Silicaţii sunt săruri ale acidului silicic. Ei cuprind cel mai mare număr de minerale
componente ale scoarţei terestre (circa 35% din numărul total al mineralelor
cunoscute), reprezentând aproximativ 75% din greutatea litosferei.
 PROCESELE DE FORMARE A PĂRŢII MINERALE A SOLULUI

• Materilul mineral, reprezentat de minerale şi roci, situate

în special la suprafaţa litosferei au fost supuse
permanent unor procese intense de transformare sub
acţiunea agenţilor atmosferei, hidrosferei şi biosferei,
rezultând o formaţiune nouă care poartă denumirea de
pedosferă. După această acţiune, materialul mineral a
devenit mai afânat şi permeabil pentru apă şi aer, iar
elementele chimice constituente au trecut într-o formă
mai simplă, de obicei mai accesibilă plantelor. Acest
lucru a fost posibil datorită a două procese esenţiale
formării părţii minerale a solului, dezagregare şi
alterare.
 Dezagregarea materiei minerale

Procesul fizico – mecanic de mărunţire (sfărâmare) a

mineralelor şi rocilor în fragmente mai mici, fără ca acesta să-
şi modifice proprietăţile chimice, se defineşte ca fiind
procesul de dezagregarea. Dezagregarea se desfăşoară
sub influenţa atmosferei, hidrosferei şi biosferei.

Factorii care determină dezagregare sunt:

• variaţiile diurne de temperatură (termodinamică);
• îngheţul şi dezgheţul (gelivaţia);
• acţiunea apei;
• acţiunea vântului;
• acţiunea forţei gravitaţionale;
• acţiunea biosferei (animalelor şi plantelor).
 Procesele de alterare
• Totalitatea, transformărilor chimice ale rocilor şi mineralelor ce intră în
alcătuirea scoarţei terestre duc la formarea de produşi noi, cu proprietăţi
specifice, diferite de cele ale vechiului material, aflate în strânsă corelaţie
cu dezagregare, care are loc în acelaşi timp, reprezintă procesul de
alterare.
• În natură se disting două procese de alterare:
– chimică, produsă de acţiunea unor elemente şi compuşi chimici
(apa, CO2, NH3, SO4, N2S, NO2, NO3 , etc.);
– biochimică sau biologică, realizată de către organismele din sol
Alterarea chimică.
Principal agent al alterării chimice este apa care conţine diferiţi
compuşi în stare dizolvată (preluaţi din aerul atmosferic). Pe măsură
ce acesta pătrunde în roca afânată se încarcă cu alţi compuşi chimici,
acizi minerali şi organici, intensificându-şi mai mult puterea de
alterare.
Fenomenul complex al alterării chimice se realizează prin
intermediul unor procese chimice simple dintre care importanţă mai
mare o prezintă următoarele: hidratarea, dizolvarea, hidroliza,
carbonatarea şi oxido-reducerea.
 PRODUSELE ALTERĂRII ŞI DEZAGREGĂRII
În urma proceselor de alterare şi dezagregare a materiei minerale rezultă produşi care se diferenţiază după gradul
de mărunţire şi compoziţia chimică. În urma, procesului de dezagregare se formează particule mai grosiere, iar
în urma proceslor de alterare se formează compuşi noi, foarte fini, care în contact cu apa pot da soluţii sau
suspensii coloidale. Produsele rezultate prin alterare şi dezagregare sunt reprezentate în principal de: săruri,
oxizi şi hidroxizi, silice coloidală, minerale argiloase, praf, nisip, pietriş, pietre şi bolovani.
• Sărurile sunt rezultatul dintre o bază şi diferiţii acizi ce se găsesc în soluţie. După gradul de solubilitate, se
împart în săruri: uşor solubile, mijlociu solubile, greu solubile şi foarte greu solubile.
• Oxizii şi hidroxizii sunt răspândiţi în masa solului iar cei mai importanţă sunt de fier, aluminiu, mangan şi
siliciu, care se formează în urma alterării silicaţilor
– Oxizii şi hidroxizii de fier - limonitul (2Fe2O3 • 3H2O), goethitul (Fe2O3 • H2O), hematitul (Fe2O3) etc.
– Oxizii si hidroxizii de aluminiu
– Oxizii şi hidroxizii de mangan,
• Silicea coloidală sau silicea hidratată (SiO2 • nH2O), rezultă în sol prin alterarea silicaţilor.
• Mineralele argiloase cuprind o serie de silicati secundari rezultaţi prin alterarea silicaţilor primari. Se numesc
minerale argiloase deoarece sunt componentele principale ale argilei
– Mineralele argiloase cu foiţe bistratificate sunt reprezentate prin caolinit şi halloysil. Foiţele bistratificate
sunt formate dintr-un strat de tetraedri de siliciu şi un strat de octaedri de aluminiu.
– Mineralele argiloase cu foiţe tristratificate
• grupa smectitului, care cuprinde: montmorillonitul, beidelitul şi
montronitul;
• grupa micelor hidratate, care cuprinde: illitul, vermiculitul şi
glauconitul.
• Praful sau pulberea. Este un produs al dezagregării, fiind alcătuit din particule cu diametrul cuprins între 0,02 şi
0,002 mm.
• Nisipul. În funcţie de diametrul particulelor, deosebim: nisip grosier (2-0,2 mm) şi nisip fin (0,2-0,02 mm).
• Pietrişul, pietrele şi bolovanişul Sunt produse de dezagregare formate din fragmente de minerale sau roci cu
diametrul de peste 2 mm (pietriş 2-20 mm, pietre 20-200 mm şi bolovăniş peste 200 mm). Aceste produse,
cunoscute şi sub numele de "scheletul solului", pot fi formate dintr-un mineral, sau pot avea o compoziţie
heterogenă.
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII
ORGANICE A SOLULUI

Procesele de dezagregare şi alterare au transformat rocile

compacte în depozite mărunţite, afânate, permeabile
pentru apă şi aer, ce conţin elemente chimice simple
(săruri, oxizi şi hidroxizi) şi compuşi (minerale argiloase).
Deşi elementele minerale simple sunt în cantitate redusă şi
incomplete, totuşi, împreună cu apa au creat condiţii
pentru instalarea primelor forme de vegetaţie. Vegetaţia,
odată instalată, transformă substanţa minerală în
substanţă organică prin fenomenul de fotosinteză. Astfel, la
suprafaţa şi în stratul afânat al litosferei apare o
componentă nouă "materia organică".
Provenienţa materiei organice din sol

Materia organică din sol, în cea mai mare parte de natură

vegetală, este formată mai ales din resturi ale platelor superioare cum
ar fi: rădăcini, rămurele, frunze, fragmente de tulpini, fructe, seminţe
etc.
Alături de acestea, dar în măsură mult mai mică, se găsesc resturi de
animale şi microorganisme.
Principalele tipuri Tundra Păduri Silvostepă Stepe Stepe Tufărişuri Savane Păduri Păduri
de vedetaţie arctică de cu moderat aride de aride subtropicale umede
/ molid stejar acide semideşert tropicale
Indici din
taiga

Biomasă totală 5,0 100-300 400 25 10 4,3 26,8 410 500

(t/ha)
Resturi organice 1,0 3,5-5,5 6,2 11,2 4,2 1,2 7,2 21 25
din masa aeriană
şi rădăcini (t/ha)
Formarea de 0,3 1,1-1,7 2,0 3,4 1,3 0,4 2,2 6,3 7,5
substanţe humice
din resturi
moarte (t/ha)
Resurse de 73 99 215 426 116 62 - 282 -
humus în stratul
0-100cm (t/ha)
 . Compoziţia chimică a resturilor organice din sol
• Din punct de vedere chimic resturile organice din sol sunt alcătuite din apă în proporţie de
75-90% şi din compuşi organici, formaţi din C, H, O, şi N ca elemente de bază, la care se
adaugă în cantităţi mai mici Ca, Mg, Fe, K ,P, S etc. Principalele grupe de substanţe
întâlnite în resturile organice sunt: hidraţii de carbon, substanţele proteice, substanţele
grase, substanţele tanante şi elemente minerale (cenuşă), care se găsesc în proporţii diferite
în funcţie de provenienţa resturilor organice

Procente din masa uscată

Provenienţă
Cenuşă Substanţe Hidraţi de carbon Lignin Lipide,
proteice ă substanţe
Celuloză Hemiceluloză
tanante

Bacterii 2-10 40-70 - - - 1-40

Alge 20-30 10-15 5-10 50-60 - 1-3
Licheni 2-6 3-5 5-10 60-80 8-10 1-3
Muşchi 3-10 5-10 15-25 30-60 - 5-10
Ferigi 6-7 4-5 20-30 20-30 20-30 2-10
Conifere, lemn 0,1-1 0,5-1 45-50 15-25 25-30 2-12
Conifere, frunze 2-5 3-8 15-25 15-20 20-30 5-15
Foioase, lemn 0,1-1 0,5-1 40-50 20-30 20-25 5-15
Foioase, frunze 3-8 4-10 15-25 10-20 20-30 5-15
Ierburi perene- graminae 5-10 5-12 25-40 20-35 15-20 2-10
Ierburi perene- leguminoase 5-10 10-20 25-30 15-25 15-20 2-10
 Descompunerea resturilor organice
• Procesele de descompunere a resturilor organice de către
microorganisme depind de natura resturilor organice, de condiţiile
de mediu şi de felul microorganismelor. Transformarea materiei
organice are loc în trei etape principale: hidroliza, reacţiile de oxido-
reducere şi mineralizarea totală.
– Hidroliza determină descompunerea substanţelor organice
complexe în produşi mai simpli, dar de natură organică.
– Oxido – reducerea supune în continuare produsele hidrolizei
unor procese intense de descompunere, rezultând compuşi
organici simpli sau chiar minerali.
– Mineralizarea reprezintă faza finală a descompunerii resturilor
organice şi are ca rezultat formarea de compuşi minerali. În
mediul aerob se obţin ca produşi finali, diferiţi acizi (HNO2,
HNO3, H2SO4, H3PO4 etc.), care se combină cu bazele din sol
(Ca, Mg, Na, K etc) şi rezultă sărurile corespunzătoare,
 Formarea humusului în sol
• Humificarea reprezintă ansamblul proceselor de transformare
biochimică a resturilor organice din sol în urma cărora rezultă
un component organic complex, specific solului numit humus.
Humificarea este un proces complex, care nu a fost pe deplin
elucidat, pe această direcţie lansându-se mai multe ipoteze:
– ipoteza alterării resturilor vegetale
– ipoteza polimerizării chimice,
– ipoteza sintezei microbiene
– ipoteza autolizei celulare,
Humusul reprezintă materia organică din sol, rezultată în
urma proceselor de descompunere a resturilor organice
de către microorganisme până la produşi intermediari şi
de resintetizare a acestora în compuşi noi, complecşi,
numiţi acizi humici, tot sub acţiunea microorganismelor.
 RESTURILE ORGANICE DIN SOL

mediu Descompunere rapidă mediu

CO2 , H 2O, NO 3 (mineralizare) CH4 , NH3 , H
aerob anaerob

Descompunere lentă cu formare

de produşi intermediari

Produşi de Produşi de Produşi de Produşi de

descompunere descompunere descompunere descompunere
din hidraţii de din proteine: din grăsimi: din substanţe
carbon: - polipeptide; - acizi graşi; tanante şi
- acizi organici; - aminoacizi; - glicerină. lignină:
- acizi uronici; - amoniac. - polifenoli;
- alcooli. - chinone.

Sinteza unor produşi

organici noi

Produşi intermediari
Produşi de sinteză în de descompunere
corpul Produşi de sinteză
(substanţe nehumice): (substanţe humice):
microorganismelor - hidraţi de carbon;
(substanţe nehumice): - acizi humici;
- substanţe proteice; - acizi fulvici;
- hidraţi de carbon; - grăsimi;
- proteine. - humină.
- lignină.

HUMUS DIN SOL

 Clasificarea humusului din punct de vedere al grupelor de acizi
• Materia organică moartă din sol este alcătuită din substanţe humice
specifice care au o pondere ridicată de cca. 85-90% şi substanţe organice
nespecifice cu o participare mai redusă de cca. 10-15% (resturi vegetale şi
animale şi produse ale acestora: răşini, ceruri, lignine, etc.).
• Substanţele humice specifice sunt reprezentate prin acizi humici care se
împart în 3 categorii şi anume:
– acizi huminici
– acizi fulvici
– Huminele
Acizii huminici sunt acei produşi ai humificării care rezultă din
descompunerea resturilor vegetaţiei ierboase bogate în substanţe
proteice în prezenţa elementelor bazice: Ca++, Mg++, K+ sub
acţiunea directă a unei flore bacteriene.
Acizii huminici sunt separaţi în 3 grupe:
– -acizi huminici cenuşii
– -acizi huminici brunii
– -acizi huminici hematomelanici
• Acizii fulvici se formează în procesul de humificare a resturilor
organice de natură lemnoasă cu un conţinut redus de substanţe
proteice şi elemente bazice, climat mai umed şi rece, unde mediul
este acid, în absenţa calciului liber acţionează preponderent
microflora de tipul ciupercilor.
– acizi crenici
– acizi apocrenici

• Huminele, reprezintă fracţiunea cea mai stabilă a humusului fiind

insolubile în soluţii alcaline, NaOH şi pirofosfat care este strâns
legată de partea minerală a solului mai ales de argilă. Ele sunt
alcătuite din substanţe organice – asemănătoare materiei organice
proaspete nedescompuse. Ele sunt prezente în sol în proporţie de
cca. 25% din totalul substanţelor humice.

În componenţa humusului intră în mod frecvent toate cele 3 grupe de

acizi humici, reprezentativi, însă ca indice de calitate a humusului
este raportul dintre acizi huminici şi acizi fulvici (H/F).
 TIPURI DE HUMUS
• La stabilirea diferitelor tipuri de humus se ţine cont, în principal, de doi
parametri: de stadiul de humificare al resturilor organice şi de gradul de
amestecare al humusului cu partea minerală, în funcţie de aceste
caracteristici se pot identifica următoarele tipuri de humus: mullul,
moderul, humusul brut şi turba.
• Humusul de tip mull, se caracterizează prin humificarea completă a
resturilor organice şi printr-o amestecare intimă cu partea minerală a
solului. Se formează în condiţii climatice favorabile humificării resturilor
organice, în funcţie de gradul de saturaţie în calciu acestea se împarte în
mull calcic şi mull forestier.
• Humusul de tip moder, se caracterizează printr-o humificare incompletă,
putându-se observa în masa lui resturi organice în curs de transformare
sau în stare brută (în care se pot recunoaşte resturile vegetaţiei supuse
humificării). Se formează în condiţii umede cu temperatură mai scăzută,
cu o activitate microbiologică slabă, din care cauză humificarea este mai
redusă. Este puternic acid iar raportul C/N are valori ridicate (15-25). In
funcţie de condiţiile de formare se poate clasifica în: moder forestier,
moder de pajişte, moder calcic şi moder hidromorf.
• Humusul brut (de tip mor), este format din resturi organice
brute sau slab humificate în zone montane, cu temperaturile
cele mai scăzute din ţara noastră, precipitaţii multe (peste 1000
mm) şi reacţia puternic acidă (pH-ul sub 4,5).
Descompunerea , şi aşa foarte redusă, este făcută exclusiv de
ciuperci, iar în compoziţia humusului predomină acizii fulvici,
care fiind solubili, se spală în adâncimea profilului sol.
Vegetaţia specifică acestui humus este cea de răşinoase.
• Humusul de tip turbă, se formează în zonele saturate cu apă,
datorită căreia resturile organice nu se pot humifica, ci se
acumulează în straturi groase, suferind slabe procese de
turbificare. Straturile de turbă pot să aibă grosimi de până la
câţiva metri şi se desprind foarte uşor de partea minerală.
După vegetaţie şi locul de formare, se deosebesc două feluri
de turbă: eutrofă şi oligotrofă.
 IMPORTANŢA HUMUSULUI ÎN SOL
• Humusul este unul din componenţii principali ai solului, ce
are importanţă atât în procesul de solificare cât şi în procesul
agroproductiv.
• În procesul agroproductiv humusul prezintă importanţă din punct de
vedere fizic, chimic şi biologic.
• Importanţa fizică a humusului, rezultă din faptul, că el contribuie la
îmbunătăţirea tuturor proprietăţilor fizice ale solului. Astfel, solurile
bogate în humus au o structură foarte bună, sunt permeabile pentru
apă şi aer, se lucrează mai uşor, sunt pătrunse de rădăcinile plantelor,
se încălzesc mai mult.
• Importanţa chimică este dată de capacitatea mare de adsorbţie şi
schimb cationic a humusului. Astfel, humusul acţionează ca o
"magazie" care înmagazinează elementele nutritive şi pe care le pune
treptat la dispoziţia plantelor. Cel mai important element chimic ce
se găseşte în humus este azotul.
• Importanţa biologică a humusului este determinată de faptul că ele
creează mediul foarte favorabil de dezvoltare a microorganismelor.
Cu cât solul este mai bogat în humus are o activitate microbiologică
mai intensă.