CUPRINS

1.1 NOȚIUNEA DE DREPT

1.2 IMORTANȚA DREPTULUI ÎN VIAȚA SOCIALĂ
1.3 REFORME AGRARE DIN ROMÂNIA
1.3.1 REFORMA AGRARĂ DIN 1864
1.3.2 REFORMA AGRARĂ DIN 1921
1.3.3 REFORMA AGRARĂ DIN 1945
1.3.4 REFORMA AGRARĂ DIN 1991
1.4 CONCLUZII
 1.1. NOŢIUNEA DE DREPT

Termenul general de drept este considerat ca fiind o noţiune complexă ce poate fi definită
din mai multe puncte de vedere :

 ca normă sau ansamblu de norme de conduită, generale şi obligatorii, pe baza cărora se

desfăşoară activitatea umană în societate;
 ca prerogativă sau facultate a individului de a putea pretinde din partea terţilor, persoane
fizice sau persoane juridice o anumită prestaţie de tipul „a da“ „a face“ sau „a nu face
ceva“;
 ca ştiinţă, având domeniu de studiu şi cercetare, dreptul obiectiv şi drepturile subiective.

Totalitatea normelor de drept care se aplică pe teritoriul unui stat constituie dreptul
obiectiv al acelui stat.
Dreptul obiectiv, în funcţie de timp, poate fi clasificat în drept obiectiv pozitiv (cel care este în
vigoare la un moment dat) şi drept obiectiv istoric(cel care cuprinde totalitatea normelor de drept
edictate pe teritoriul statului respectiv).
Dreptul obiectiv pozitiv se subdivide în drept public (cel care apără interesul public) şi
drept pozitiv privat (cel care apără interesele particulare).
Dreptul subiectiv este definit ca fiind acea prerogativă, recunoscută de dreptul obiectiv pe
care o au persoanele fizice sau colectivităţile de indivizi şi de care aceştia se pot preleva în
raporturile lor cu alte subiecte de drept. Aşa ar fi drepturile civile, politice, social-economice etc.
Între dreptul obiectiv şi drepturile subiective există o conexiune directă, în sensul că
norma juridică constituie fundamentul drepturilor subiective, asta însemnând că nu pot exista
drepturi subiective în afara dreptului obiectiv.
Dreptul ca ştiinţă, cea de a treia accepţiune a termenului de drept, are în vedere activitatea
ştiinţifică a oamenilor în legătură strânsă cu noţiunile de drept obiectiv şi de drept subiectiv.

1.2 IMPORTANŢA DREPTULUI I ÎN VIAŢA SOCIALĂ

Importanţa deosebită a dreptului în viaţa socială este incontestabilă şi poate fi pusă în

evidenţă prin câteva trăsături caracteristice fundamentale :
 dreptul ca fenomen istoric a apărut din cele mai vechi timpuri, existând dovezi dăinuind
de mii de ani;
 dreptul este inseparabil de societate, majoritatea relaţiilor sociale fiind reglementate
juridic prin intermediul unor instituţii juridice de mare importanţă practică (organizarea
statală, familia, viaţa economică, proprietatea, diverse structuri organizatorice şi modul
lor de funcţionare etc.);
 dreptul reprezintă un mijloc fundamental de autoapărare a societăţii, atât împotriva unor
catastrofe naturale, dar mai ales împotriva unor fapte antisociale (crime, tâlhării, hoţii,
fenomene de corupţie etc.);
  ca fundament social, dreptul reglementează juridic cele mai importante relaţii sociale
(relaţiile de familie, comunitare, economice, politico-sociale, interstatale etc.);
 dreptul constituie şi un mijloc eficient de deschidere spre viitor, care permite şi asigură
dezvoltarea societăţii în direcţii favorabile;
 dreptul ca valoare universală, presupune o armonizare permanentă a legislaţiilor pe plan
mondial, cât şi perfecţionarea cadrului juridic propriu, specific relaţiilor sociale cu
caracter internaţional.

În concluzionând, orice sistem de drept trebuie să satisfacă, cât mai bine, nevoile de
siguranţă şi de justiţie ale omului

1.3 REFORME AGRARE DIN ROMÂNIA

Reformă agrară reprezintă reformă a relațiilor de proprietate asupra pământului, reformă

prin care marile latifundii sunt expropriate.
În România, proprietatea asupra pământului şi exploatarea acestuia au o istorie
zbuciumată. Până în secolul al XIX-lea, toate terenurile din Principatele Româneşti – Moldova şi
Valahia – se aflau sub jurisdicţia domnească, fiind atribuite boierilor împreună cu satele
aparţinătoare. O altă parte din terenuri aparţinea ţăranilor liberi.
Istoria poporului nostru atestă cu puterea de convingere a faptelor ca agricultura a
reprezentat pe parcursul a lungi perioade istorice ocupaţia de bază a locuitorilor meleagurilor
noastre şi de asemenea că ţăranul român a avut un rol important în dezvoltarea economico-
socială şi politică a ţării; ţărănimea a avut din cele mai vechi timpuri şi pe parcursul unor întregi
şi întinse epoci istorice, o misiune grea şi complexă, a fost mereu categoria socială cea mai
defavorizată, cea mai supusă la sarificii şi jertfe. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
începutul secolului XX, alături de problema desăvârşirii unităţii naţionale, se pune în discuţie şi
existenţa unei probleme agrare în teritoriul românesc.

1.3.1 Reforma agrară din 1864

Reforma agrară din 1864 a fost o măsură luată de guvernul Mihail Kogălniceanu sub
domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prin care ţăranii clăcaşi erau eliberaţi de obligaţiile faţă de
boieri şi erau împroprietăriţi cu pământ. A fost primul pas către începerea procesului de
modernizare a statului român şi, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu
economia şi societatea de tip feudal.
În aprilie 1864, guvernul Kogălniceanu a depus la biroul Adunării proiectul de lege
rurală, care prevedea împroprietărirea ţăranilor, dar a fost respins de majoritatea reacţionară. Al.
I. Cuza a recurs la lovitura de stat din 2 mai 1864, fiind hotărât să dea cele două legi
fundamentale: legea electorală şi legea agrară.
 Cu sprijinul lui Kogălniceanu a dizolvat Adunarea şi a supus ratificării poporului un
statut al Convenţiei, acceptat de puterile garante. Noua lege reprezenta un mare progres faţă de
trecut, când mii de alegători dispuneau de viaţa politică a ţării.
Legea rurală a fost sancţionată şi promulgată la 14/25 august 1864. Atunci Domnitorul
proclama ţărănimii: „Claca este desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sunteţi
proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre”. Legea a intrat în vigoare la 23 aprilie/5 mai
1865.
Ea elibera pe ţărani de sarcinile feudale precum claca, dijma sau podvezile, desfiinţa
monopolurile feudale din interiorul satelor. Loturile erau distribuite în funcţie de numărul de vite
deţinute. Ţăranii urmau totuşi să răscumpere terenurile şi să achite anual o anumită sumă, timp
de 15 ani. Pe de altă parte, legea stabilea plata unor despăgubiri către proprietari, la preţul
pământului de atunci. Terenurile expropriate nu depăşau 2/3 din moşie şi nu puteau fi vândute
timp de 30 de ani decât către comună sau către vreun alt sătean.
În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare. O bună parte din
loturile necesare proveneau din moşiile obţinute prin secularizarea averilor mănăstireşti. După
reformă ţăranii au ajuns să deţină 30% din teritoriul ţării, restul de 70% fiind deţinut de
moşierime sau de stat.
Această măsură a fost prima dintre măsurile care vor începe procesul de modernizare în
Principatele Române.
Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată a fost aceea
că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar,
veniturile la bugetul statului creşteau considerabil. Treptat, ţăranii au descoperit inconfortul de a
fi contribuabili la bugetul statului. Dacă până la reformă, ţăranii negociau cu boierii dările pe
care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau intransigibili, iar metoda negocierii nu a
mai putut fi aplicată.
Reforma agrară de la 1864 a avut şi numeroase neajunsuri, care au culminat cu răscoalele
ţărăneşti de mai târziu. Pământurile acordate au fost insuficiente necesităţilor reale ale familiilor
rurale. Mai mult, ţăranii împroprietăriţi nu au fost susţinuţi pentru a deveni fermieri moderni,
motiv pentru care agricultura a rămas pentru mult timp la un nivel înapoiat. Datorită
despăgubirilor pe care trebuiau să le plătească, ţăranii au trebuit să facă faţă unei poveri fiscale
excesive (nivelul dările era oricum ridicat, iar împreună cu despăgubirile se ridicau la circa 32%
din veniturile anuale).
Mulţi ţărani au fost nevoiţi să fugă la sud de Dunăre din cauza poverii fiscale excesive. În
fine, aplicarea legii s-a făcut cu numeroase abuzuri, care au creat numeroase frământări sociale.
Cu toate acestea numele lui Cuza a rămas în mentalul colectiv al ţărănimii legat de eliberarea şi
împroprietărirea ţăranilor.
Cu toate scăderile şi limitele ei, reforma agrară din 1864 reprezintă unul din evenimentele
cele mai importante ala istoriei moderne a României. Această reformă agrară a avut ca urmări
principale sporirea producţiei agricole, o accentuare a evoluţiei capitaliste la sate şi o creştere a
conştiinţei ţărănimii.
 1.3.2 Reforma din 1921

Primul razboi mondial si ocupatia germana au provocat Romaniei imense pagube umane
si materiale. tara a pierdut aproximativ 1 milion de oameni, cazuti victime actiunilor militare si
bolilor, aceste pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populatia activa a tarii. Activitatile
economiei erau in stare de ruina si dezorganizare. In agricultura, de exemplu, stocul de cereale
era epuizat la incheierea primului razboi. Romania nu mai exporta nici un produs, ci doar a
importat cereale si alte produse alimentare necesare hranei populatiei. Industria era si ea intr-o
situatie destul de dificila. Ea avusese de suferit de pe urma distrugerilor provocate de razboi.
Expropierea, inceputa pe baza decretelor-legi din 1918-1919 si definitivata prin legile de
reforma agrara adoptate in iulie 1921, a insumat 6.008.098 ha, adica 66% din propietatea
mosiereasca, destinate impropietaririi taranilor. Astfel, procesul de legiferare a reformei agrare se
incheie dupa patru ani, prin adoptarea in forma definitiva a Legii pentru reforma agrara din
Vechiul Regat, la 17 iulie 1921, a Legii pentru reforma agrara din Transilvania, la 30 iulie 1921
si a Legii pentru reforma agrara din Bucovina, la 30 iulie 1921. Anterior, la 6 martie 1920, fusese
adoptata Legea pentru reforma agrara din Basarabia. Desi au fost adoptate legi distincte pentru
Vechiul Regat si pentru fiecare provincie istorica romaneasca luandu-se in considerare o serie de
particularitati ce decurgeau din specificul fiecareia, legile respective aveau, in esenta, un caracter
unitar, asigurand redistribuirea unei mari parti a marii proprietati funciare in favoarea celor care
nu aveau sau aveau pamant sufficient pentru munca si intretinerea familiilor lor.
Criteriile de impropietarire au fost participarea la razboisi suprafata de pamant avuta de
tarani inainte de acesta. Astfel, legiuitorul dispune urmatoarea ordine de precadere a
impropietaririi :
 mobilizatii din razboiul 1916-1918;
 mobilizatii din campania din 1913;
 vaduvele de razboi care aveau copii;
 agricultorii lipsiti de pamant;
 agricultorii cu proprietati mai mici de 5 hectare;
 orfanii de razboi;
Este facuta, totodata, precizarea expresa ca dezertorii si toti cei care de bunavoie s-au pus
in serviciul dusmanului spre dauna concetatenilor vor fi exclusi de la impropietarire. Avandu-se
in vedere raportul dintre indreptatiti la impropietarire si disponibilul de pamant cultivabil,
impropietarirea s-a facut cu suprafete de 6 hectoare in Basarabia, 5 hectare in Romania Veche, 4
hectare in Transilvania si 2,5 hectare in Bucovina. Pentru zonele cu populatie foarte rara si cu
mari suprafete nevalorificate agricol, ca Dobrogea, Cadrilaterul si Sudul Basarabiei (Bencer),
erau prevazute loturi de colonizare, de pana la 50 de hectare , de care puteau beneficia cei acre
doreau sa se stabileasca definitiv cu gospodaria in aceste locuri. De asemenea, legiutorul preciza
ca loturile de impropietarire nu puteau fi vandure,ipotecate sau amanetate sub nici o forma pana
la stingera datoriei rezultate din rascumpararea lor, ca loturile erau indivizibile si ca, la interval
de 30 de ani, era prevazuta posibiliatea comasarii micilor proprietati.
 Era prevazut, de asemenea, dreptul de preemtiune al statului in cazul in care cei
impropietariti erau nevoiti totusi, din diferite motive, sa-si instraineze lotul. Legea stabilea ca
marelui proprietar funciar i se lasa o cota neexopropriabila de 100 de hectare in regiunile de
munte si de deal si de 150 de hectare in cele din campie. Aceasta suprafat putand fii extinsa pana
la 500 de hectare daca proprietarul avea dovada ca a facut investitii in plantatii, instalatii,
crescatorii, cladiri. Inventarul si investitiile de pe mosiile expropriate earu exceptate. De
asemenea, padurile nu au intrat in prevederile legii, cu exceptii de mici proportii in Transilvania.
Pretul de rascumparare se stabile la nivelul pretului regional de aernda inmultit cu un coeficient
de 40 pentru Vechiul Regat si de 20 pentru restul tarii. Din punct de vedere oficial, reforma s-a
incheiat in 1926, dar, in fapt, in 1930 inca se mai proceda la punerea in posesie cu loturi sau se
mai judecau contestatii ale celor indreptatiti la impropietarire
În comparaţie cu reformele agrare de la mijlocul secolului 19, cea din anul 1921 a
reprezentat o acţiune de vânzare în masă a majorităţii pământului marii proprietăţi, ţăranilor fără
pământ sau cu pământ puţin. Ea a diminuat substanţial marea proprietate funciară de peste 100
de ha, reducând-o la 15-17% în suprafaţa arabilă a ţării, şi la 27-28% în suprafaţa agricolă,
moşierilor rămânându-le însă importante masive păduroase. Ţărănimea, mica proprietate şi
producţia ei agricolă au devenit predominante în suprafaţa şi agricultura ţării.
Pozitiv şi inedit pentru reforma din 1921 este formarea izlazurilor comunale, din lipsa
cărora ţărănimea şi-a adâncit dependenţa de marii proprietari şi arendaşi jumătate de secol.
Totodată, statul şi-a mărit rezerva sa cu peste 1,5 milioane de ha, majoritatea păduri. Prefacerea
marii proprietăţi funciare în mica proprietate ţărănească, pe lângă efectele sociale de
împroprietărire a celei mai mari părţi a ţărănimii, în plan economic, a redus marea exploataţie cu
avantajele sale, la una mică cu inventar rudimentar şi randamente scăzute.
În 1927, când operaţiunile de împroprietărire erau spre final, datele confirmă deplasarea
fundamentală petrecută: 64% din suprafaţa arabilă revenea categoriilor ţărănimii cu loturi până la
10 ha; urma apoi, ca pondere, categoria mijlocie de 10-50 ha cu 16,6%; 10,4% aparţinea
proprietarilor cu pământ între 50-250 ha; aici se cuprinde, desigur, şi o parte din marea
proprietate în măsura în care aceasta se clasează de la 100 de ha în sus. Moşiilor de peste 250 ha
le reveneau doar 9,1%.
Astfel, mica proprietate devenea dominantă, cea mijlocie dobândea importanţă mai mare,
iar proprietatea mare apărea redusă substanţial, la 10-15%.
Dintr-o ţară a cărei agricultură era dominată la începutul secolului de mari latifundii,
România s-a transformat, în urma redistribuirilor masive a moşiilor, într-un stat cu economie
agrară predominant ţărănească, fără a dispune, însă, de un sector avansat de proprietate şi
gospodărie mijlocie modernă.
Ca urmare a reformei agrare din 1921 a devenit perdominanta proprietatea funciara mica si
mijlocie, dar s-a mentionat un sector apreciabil de exploatatii mosieresti, si, in acelasi timp, un
segment de lucratori agricoli, de circa 700.000. Reforma a contribuit la schimbarea cursului
dezvolatrii economiei romanesti in general si la agiculturii in special, ca uramre a modificarii
structurii proprietatii asupra pamantului. Inainte de reforma agrara, proprietatile sub 100 ha
detineau 59,77% din suprafata agricola, adica 12.025.814 ha, iar proprietatile de peste 100 ha
detineau 40.43% din suptafata agricola, adica 8.108.847 ha.
 Dupa reforma, proprietatile sub 100 ha detineau 89.56% din suprafat agricola, adica
18.033.911 ha, iar proprietatile de peste 100 ha din suprafata agricola detineau 10.44%, adica
2.100.750 ha. Conform legii, au fost impropietariti in primul rand participantii la razboi la doilea
razboi balcanic si primul razboi mondial, vaduvele de razboi, orfanii, taranii fara pamant si cei cu
pamant insuficient. In intentia legiuitorului, se rezolvau concomitemt aceasta problema sociala
din mediul rural, iar din punct de vedere economic se consolida proprietatea taraneasca mijlocie.
Reducandu-se marea proprietate se atenua tendinta acesteia de atragere a mainii de lucru
taranesti. In spiritul legii, au existat loturi de constituire a gospodariilor si loturi de completare a
proprietatii taranesti. Loturile de 5 ha au primit cei fara pamant si loturi de completare pana la 5
ha cei cu pamant putin in Regat; loturi de 7 iugare si de completare a acestei suprafete au fost
acordate taranilor din Transilvania. Pentru a reduce presiunea asupra fondului funciar in zonele
dens populate, concomitent urmarindu-se intarirea elementului romanesc, mai ales in zona de
granita, statul a adoptat formula loturilor de colonizare.

1.3.3 Reforma din 1945

Legea nr. 187/1945 a fost adoptată în condiţii politice deosebite deoarece cel de-al doilea
război mondial nu se încheiase iar în România tocmai se instaurase în 6 martie 1945 primul
Guvern considerat democratic condus de Dr. Petru Groza, lege ce a fost publicată în Monitorul
Oficial.
Scopul declarat al acestei reforme, conform art.2 din lege era:
 mărirea suprafeţelor gospodăriilor ţărăneşti existente care au mai puţin de 5 ha pământ;
 înfiinţarea în apropierea oraşelor şi localităţilor industriale a unor grădini de zarzavaturi
pentru aprovizionarea muncitorilor, funcţionarilor şi meseriaşilor; rezervarea de terenuri
pentru şcolile agricole şi fermele experimentale în vederea ridicării nivelului culturilor
agricole producţiei de seminţe şi dezvoltării industriei agricole, terenuri care vor fi sub
administrarea statului;
 crearea de noi gospodării ţărăneşti individuale pentru muncitorii agricoli de pământ;

Reforma agrară din 1945 reprezintă temeiul juridic al formării proprietăţii de stat în
România; pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel, aparţinând cetăţenilor germani şi
cetăţenilor români, persoane fizice sau juridice de naţionalitate (origine etnică) germană care au
colaborat cu Germania hitleristă; pământurile şi alte proprietăţi agricole ale criminalilor de război
şi a celor vinovaţi de dezastrul ţării; pământurile celor care s-au refugiat în ţările cu care
România este în stare de război ori s-au refugiat în străinătate după data de 23 august 1944;
terenurile şi toate bunurile agricole ale absenteiştilor; terenurile celor care în ultimii 7 ani
consecutiv nu şi-au cultivat pământurile în regie proprie, cu excepţia loturilor până la 10 ha;
bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta
împotriva Naţiunilor Unite; bunurile de mână moartă; prisosul terenurilor agricole constituind
proprietăţi ale persoanelor fizice care depăşesc suprafaţa de 50 ha, şi anume: pământul arabil,
livezile, fâneţele, bălţile şi iazurile artificiale.
 Pe lângă bunurile sau terenurile menţionate mai sus, au mai trecut în proprietatea
Statului, tractoarele, batozele, secerătorile şi combinele precum şi celelalte unelte agricole şi
animale de tracţiune, proporţional cu suprafaţa de teren agricol expropriat şi care urmau a fi date
ţăranilor împroprietăriţi. Pe lângă aceasta, Statul îşi lua angajamentul să creeze centre judeţene
de închiriat maşini agricole aflate la dispoziţia agricultorilor.
Potrivit art. 8 din aceeaşi lege, au fost exceptate de la expropriere şi lăsate în proprietatea
actualilor titulari în general toate bunurile făcând parte din patrimoniul Statului, cum ar fi:
bunurile agricole aparţinând mănăstirilor, mitropoliilor, episcopiilor, bisericilor, parohiilor şi
aşezămintelor bisericeşti, bunurile Domeniilor Coroanei precum şi cele ale Academiei Române.
Cota de 50 de ha ca limită maximă a proprietăţii funciare s-a considerat a fi o singură proprietate
care cuprindea terenurile agricole ale aceluiaşi proprietar, aflate în diferite zone ale ţării.
O altă parte importantă a Legii 187/1945 se referă la procedura exproprierii şi
împroprietăririi, ordinea de înscriere pe tabelele de împroprietărire fiind următoarea: ostaşii
concentraţi şi toţi cei care au luptat împotriva Germaniei hitleriste; orfanii, văduvele şi invalizii
din războiul antihitlerist;ţăranii fără pământ; ţăranii cu pământ sub 5 ha.

1.3.4 Reforma din 1991

În primăvara anului 1991 este promulgată Legea fondului funciar (Legea 18/1991) care
are mai multe funcţii: una de restituire a proprietăţii funciare, una de constituire a proprietăţii
(având caracter de reformă agrară) şi una de dizolvare a cooperativelor agricole de producţie.
Principala schimbare structurala care si-a pus amprenta asupra zonelor rurale din Romania la
inceputul tranzitiei a fost reforma pamantului. Intre 1989 si 1990 coperativele agricole de
productie au fost practic desfiintate prin actiunea spontanaa fostilor proprietari.
Legea din 1991,a reglementat si modul in care urma sa se faca improprietarirea:
- restituirea in natura in limita a 10 ha in echivalent arabil pentru o gospodarie
- posibilitatea ca fostii membri ai cooperativelor care nu avusesera pamant, functionarii publici
locali sau cei care doreau sa devina agricultori sa primeasca pamant.
Reforma fondului funciar a trecut cea mai mare parte a pamantului (doua treimi) in
proprietatea unor persoane in varsta , fosti proprietari obligati sa intre in cooperative intre 1949 si
1962, si in foarte mica masura persoanelor tinere din zonele rurale.
Cum majoritatea fostilor proprietari ( decedati intre timp) avusesera mai multi mostenitori care
si-au revendicat dreptul de proprietate la incheierea reformei structura proprietatii asupra
pamantului era si mai faramitata decat fusese la inceputul procesului de colectivizare in 1949
atingand cote fara precendent in Romania.
In 1992, peste 4 mil. de persoane care detineau in proprietate, in medie, 2 ha de pamant
impartite in cateva parcele luasera locul celor aproximativ 5000 de cooperative de productie.
Sectorul micilor producatori agricoli privati care administrau 8 mil. ha de teren agricol reprezinta
principalul sector din rural din punct de vedere al proprietatii funciare, ocuparii profesionale,
realizarii venitului si contributiei la formarea PIB-ului.
 Reforma a schimbat radical modul de organizare al agriculturii. Fostul sistem de
achizitionare a celor necesare productiei agricole, de desfacere a produselor agricole si de
creditare numai corespundea nevoilor unei clientele numeroase si dispersate.
Faramitarea terenilor au marit costurile de tranzactionare pe toate filierele pietei adica materii
prime, servicii si produse.
Noua clasa de producatori agricoli fara cunostiinte moderne de agricultura si puternic
dezavantajata sub aspectul costurilor de amploarea redusa a activitatii pe care o desfasurau, si-a
modificat structura de productie orientandu-se spre culturi/tehnologii traditionale in defavoarea
celor moderne, reducandu-si tranzactiile pe piata la minimum si optand pentru sistem de
productie autarhic.
Rezultatul a fost aparitia unui dualim in agricultura, in care fermele de stat si unele
asociatii private produceau pentru nevoie pietei, iar micul producator pentru consumul pietei.
 1.4 CONCLUZII

Evolutia spatiului rural al României este rezultanta complexa a unor factori de natura
istorica, politica, economica, sociala, conjuncturala si nu în ultimul rând a unor factori de natura
internationala.
În procesul dezvoltării societăţii româneşti, agricultura a constituit întotdeauna o ramură
de bază a producţiei materiale. Ea a avut ca obiect: cultura cerealelor, a plantelor tehnice, a
pomiculturii, a horticulturii, a viticulturii, creşterea păsărilor şi a animalelor, în vederea obţinerii
unor produse agro-alimentare şi a materiilor prime, pentru înfiinţarea şi dezvoltarea industriei de
prelucrare a acestora.
În agricultură, principalul mijloc de producţie a fost şi a rămas pământul, ceea ce face ca
rezultatele economice să depindă de modul de repartizare, de gospodărirea şi utilizarea eficientă
a acestuia.
Distribuirea pământului celor ce-1 muncesc de la sate,a constituit o preocupare
primordială a unor reformatori şi gânditori progresişti, pentru desfiinţarea servituţilor feudale şi a
iobăgimii.
Pentru a fundamenta stiintific ceea ce trebuie sa întreprindem pentru restructurarea
agriculturii noastre, pentru revigorarea spatiului rural românesc, pentru trezirea taranului nostru
este necesara o analiza a drumului parcurs de agricultura României pentru ca odata cu renasterea
taranului si satului românesc renaste natiunea româna.
Obiectivale etice ale unei reforme sunt anulate la noi de ineficiena ei economica.
Pentru iesirea din impas este necesara elaborarea unei strategii, a unei politici nationale pentru
modernizarea agriculturii, neutra fata de conjunctura politica si ale carei obiective sa se realizeze
cu consecvena de toate guvernele ce se vor succeda.
 BIBLIOGRAFIE

1. https://www.scribd.com/document/332587570/Legislatia-agrara
2. https://biblioteca.regielive.ro/referate/istoria-romanilor/legislatia-agrara-si-desfintarea-
iobagiei-65143.html
3. https://ro.scribd.com/document/138098139/Reformele-agrare-din-Romania-docx