Sunteți pe pagina 1din 29

Cultura pajistilor

1.FURAJELE

Def. Prin furaje se inteleg toate produsele de origine vegetala , animala,


minerala si de sinteza, care, folosite in hrana animalelor determina
asigurarea functiilor vitale ale acestora si punerea in valoare a
potentialului lor productiv.
Clasificare:
Grupa I- fibroase: fanuri, brichete, granule, fanuri din plante verzi
deshidratate
Grupa II-suculente: nutret verde, siloz, semisiloz, radacinoase,
tuberculifere, bostanoase, borhot, resturi culinare
Grupa III-grosiere: paie de cereale, coceni de porumb, vreji, plevuri
Grupa IV-a: concentrate :poruimb, orz, ovaz, mazare, fainuri proteice,
sroturi
Grupa a V-a:energetice: grasimi vegetale sau animale, hidrati de carbon,
melasa
Grupa VI-a: substante minerale:macro-elemente, microelemente
Grupa VII-a:aditivi furajeri: vitamine, aminoacizi, antibiotice, coloranti,
enzime
Grupa VIII -a:preparate furajere: premixuri, substituienti
Structura suprafetelor furajere in tara noastra
In tara noastra suprafata pe care se intend pajistile permanente si cea
afectata pt cultura plantelor de nutret insumeaza peste 6 milioane de ha.
Din acestea, pajistile permanente ocupa 4,4 mil ha (3 mil ha pasuni si
1,4 mil ha fanete); culturilor furajere in ogor propriu le sunt afectate
anual suprafetele variabile intre 750 mii si 1,5 mil ha, iar culturilor
furajere successive intre 500-950 mii ha.
2.PAJISTILE: NOMENCLATURA SI CLASIFICARE
Pe marea majoritate a suprafeţelor de pajişti vegetaţia s-a instalat
spontan, fără să fie însămânţată de om. Astfel de pajişti poartă
denumirea de pajişti naturale.
Denumirea de pajişte naturală nu conturează o categorie omogenă de
pajişti. Unele dintre ele reprezintă vegetaţia ierboasă pionieră, instalată
direct pe roca-mamă, aflată în diverse stadii de evoluţie care s-au
desfăşurat paralel cu procesul de pedogeneză pajisti naturale primare.
Pajiştile naturale primare: sunt răspândite în diferite regiuni ale
globului unde factorii ecologici (de regulă, regimul hidric sau cel termic)
nu au permis formarea pădurilor. Reprezentanţii tipici ai acestor pajişti
sunt: stepa rusească, preeria cu ierburi înalte, marile câmpii americane
cu ierburi scunde, pampa argentiniană, terenurile joase australe, savana
africană, tundra nordică, tundra de altitudine.
Pajiştile naturale secundare: Sunt „naturale” numai în sensul că
vegetaţia s-a instalat spontan, fără să fie însămânţată de om. Dacă s-ar
exclude influenţa omului, ele ar reveni mai devreme sau mai tâziu, în
funcţie de stadiul lor de evoluţie, la pădure sau mărăcinişuri.
Productivitatea pajiştilor secundare este, de regulă, mai mare decât a
pajiştilor primare datorită climatului mai umed şi mai răcoros, favorabil
ierburilor.
Pajişti permanente: Cerinţele pratotehnicii impun introducerea unei noi
noţiuni pajiştea permanentă, care defineşte toate pajiştile, indiferent de
originea lor sau de stadiul evolutiv pe care vegetaţia s-a instalat în mod
spontan.Caracteristica principală, comună tuturor formaţiilor de pajişti
reunite în această categorie, este permanenţa vegetaţiei.
Pajişti semănate (temporare): Pajistea semanata constituie unele
suprafeţe de teren, de regulă arabile si sunt însămânţate pentru o durată
determinată de timp (2-5 ani) cu specii (sau amestecuri de specii)
ierboase, perene, în unele ţări sunt necunoscute, iar în altele constituie
principala sursă de iarbă consumată în stare proaspătă sau conservată
sub diverse forme. Pajiştile semănate mai sunt cunoscute şi sub
denumirile de pajişti artificiale , pajişti cultivate sau pajişti temporare.
Păşuni şi fâneţe: Plecându-se de la modul de utilizare, pajiştile sunt
împărţite în două categorii: păşuni şi fâneţe. Pajiştile se folosesc în mod
diferit: prin păşunat, prin cosit sau mixt – alternând păşunatul cu cositul.
In regiunile alpine şi în multe regiuni de munte, pajiştile se folosesc
exclusiv prin păşunat; în zona colinară, suprafeţe întinse sunt folosite
numai prin cosit.
Răspândirea, importanţa şi producţia pajiştilor Ĩn 2005 UE avea o
suprafaţă de teren arabil pe cap de locuitor (0,23 ha) cu puţin mai mare
decât media pe glob (0,22 ha) şi de două ori mai puţin teren arabil decât
Statele Unite. Faţă de Statele Unite, care au 0,58 ha teren arabil pe cap
de locuitor, EU-27 se află într-o situaţie de inferioritate, situaţia care se
agravează în comparaţie cu Australia, faţă de care, Europa celor 27 are o
suprafaţă arabilă pe cap de locuitor de 11 ori mai mică. USA are de trei
ori mai mult teren pe locuitor decât UE (1,37), valori similare având
Africa (1,2) şi America de Sud (1,51). Maximum se găseşte în Australia
cu 22 ha/loc.
La nivel planetar:-pajiştile naturale ocupă circa 23% din suprafaţa
uscatului;
-arabilul deţine o pondere de cca. 10%;
- motiv pentru desţelenirea pajiştilor, acţiune soldată cu
impact negativ asupra mediului.
Importanţa: Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente
este deosebită. Astfel, pajiştile reprezintă: Sursă de hrană pentru
animalele domestice, habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice,
mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii, mijloc de îmbunătăţire a
structurii şi fertiliăţii solului.
Producţia pajiştilor Producţiile care se obţin în prezent sunt destul de
variabile. Pajiştile temporare de la noi din ţară se disting prin producţii
ridicate. In pajiştile permanente, prin îmbunătăţirea regimului trofic şi
reglarea regimului hidric, prin aplicarea unor lucrări simple de
întreţinere şi, acolo unde situaţia concretă o impune, reînsămânţare, se
pot spori producţiile foarte mult. Exemplu: prin aplicarea unui kg de
azot se poate obţine un spor de producţie – în condiţiile unei
aprovizionări normale a solului cu fosfor şi potasiu – de circa 27
kg/ha/an SU. Prin aplicarea în medie a 100 kg/ha/an N ar putea conduce
la dublarea sau chiar triplarea producţiei de furaje pe pajiştile
permanente de la noi din ţară.
3. PAJISTEA- UN ECOSISTEM CARACTERISTIC
Biocenoza (comunitatea vie) reprezintă subsistemul biotic al
ecosistemului.
- cuprinde totalitatea populaţiilor de plante (fitocenoza), populaţiilor de
animale (zoocenoza) şi a populaţiilor de microorganisme
(microbocenoza), care trăiesc într-un anumit biotop.
Plantele verzi, singurele capabile să fixeze energia solară, să o
înmagazineze şi să asigure pe această cale, sursa de energie pentru
întregul ecosistem.
In lanturile trofice plantele verzi sunt denumite producatori. Animalele,
care se hrănesc cu plante sau alte animale sau consumă substanţe
organice, reprezintă consumatorii, iar micoorganismele, reprezentate,
mai ales, prin bacterii şi ciuperci, descompunătorii. Datorită
rolului pe care îl joacă în ecosistem, vegetaţia este cel mai sensibil
indicator al factorilor de mediu.
Rolul principal in ecosistem îl are vegetaţia (fitocenoza), căreia îi
revin trei funcţii fundamentale în ecosistem, după cum urmează:
1)fixarea de energie pentru întregul ecosistem;
2)introducerea în circuit a elementelor cum sunt: carbonul, hidrogenul,
oxigenul, azotul, calciul şi multe altele;
3)modificarea biotopului prin procesele de interacţiune dintre
fitocenoză, microbiocenoză şi substrat (sol şi rocă), procese influenţate
de factorii climatici şi care au drept consecinţe formarea şi evoluţia
solurilor şi dinamica întregului ecosistsem.
Fluxurile de energie, substanţă şi informaţie în ecosistemele de pajişti
Fluxul de energie care intră şi străbate ecosistemul, constituie un factor
integrator de prim rang, ce influenţează esenţial desfăşurarea proceselor
vitale. -
sursa energetică principală care le aprovizionează este energia solară
-de la plantele verzi la consumatori şi de la consumatori la
descompunători, energia circulă pe baza celui de-al doilea principiu al
termodinamicii : transferul de energie se face întotdeauna cu unele
pierderi de energie (sub formă de căldură) din sistemul dat (deşi energia
nu poate fi nici creată, nici distrusă, conform primului principiu al
termodinamicii).
Fluxul de substanţe din ecosisteme se realizează ciclic, dând naştere
aşa numitelor circuite biogeochimice ale elementelor
Fluxul de energie ----unidirecţional
Fluxul de substanţe ----ciclic.
Scurgerea energiei şi circuitul substanţelor în ecosisteme, pentru ca
funcţionalitatea lor să se realizeze, trebuie să se desfăşoare după un
„program” (în sens cibernetic) extrem de precis.
Programarea se face prin fluxul informaţional.
În structurarea şi funcţionarea ecosistemelor de pajişti (şi a celorlalte
ecosisteme), intră în joc încă un tip de informaţie, ştiinţifică şi tehnică,
introdusă în sistemele respective prin procesele de gospodărire.
Factori care influenţează producţia primară
Lumina şi CO2
Pot fi influenţate prin diverse căi:
-expoziţia culturilor faţă de radiaţia solară este probabil cea mai veche
practică.
-stabilirea densităţii optime a culturilor, astfel încât să se realizeze o
intercepţie optimă a radiaţiei solare pe frunzele plantelor.
Un indicator util pentru stabilirea densităţii optime specifică fiecărei
culturi îl reprezintă indicele de suprafaţă foliară, ISF, care se defineşte
ca raportul dintre suprafaţa foliară (m2) pe 1 m2 de teren.
Valoarea lui este diferită, de regulă cuprinsă între 3 (la majoritatea
culturilor prăşitoare) şi 10-12 în pajişti naturale.
Aprovizionarea cu apă
Căile tradiţionale de reglare a regimului hidric,sunt :
- aportul de apă prin irigaţie,
- îndepărtarea excesului de apă prin drenaje şi desecări.
Calea principală prin care se realizează schimbul de apă (transpiraţia
stomatică) şi absorbţia CO2 o reprezintă stomatele.
Mecanismele de închidere a stomatelor şi de deschidere sunt reglate atât
de lumină cât şi de aprovizionarea cu apă. Din acest punct de vedere
speciile şi soiurile ideale sunt cele care îşi menţin stomatele deschise un
timp cât mai îndelungat pe parcursul zilei, chiar în condiţii de
deshidratare accentuată şi de insolaţie puternică.
Azotul şi elementele minerale
Aprovizionarea adecvată cu elemente minerale reprezintă una din căile
cele mai importante de influenţare directă şi imediată a producţiei
primare nete, ele influenţează indirect, pe alte căi, cum ar fi:
-reglarea regimului hidric,
-desfăşurarea proceselor de repartiţie a produşilor primari ai fotosintezei,
-creşterea suprafaţei asimilatoare.
Tipul de creştere
Poate fi influenţat în primul rând de amelioratori prin selecţia de soiuri şi
hibrizi cu ritm înalt de creştere şi un indice ridicat de recoltă.
Răspunsul plantei la stresuri
Reprezintă tot o sarcină care revine în primul rând amelioratorilor şi
constă în selecţia de soiuri şi hibrizi în direcţia rezistenţei sporite la
temperaturi scăzute, la temperaturi ridicate, la lipsa de apă, la boli şi
dăunători.

4. INTERVENTIA OMULUI IN ECOSISTEMELE DE PAJISTI;


SCHIMBARI ANTROPOGENE (in carte, pagina 29)

5.BIODIVERSITATEA ECOSISTEMELOR PRERIALE DIN


TARA NOASTRA
• Criterii de stabilire a unitatilor tipologice Identificrea tipului de
pajişte se face după următoarele criterii: compoziţia floristică;
condiţii staţionale; productivitatea pajiştei; măsuri tehnologice;
evoluţia vegetaţiei.
• Principalele tipuri de pajisti din Romania (pag. 120)

6.VEGETATIA PAJISTILOR PERMANENTE


GRAMINEELE (Poaceele) Reprezinta principala grupa de plante care
intra in compozitia pajistilor naturale si care pot ajunge, in unele cazuri,
la o proportie de 80-90% din masa ierboasa a pasunilor si fanetelor
naturale. Pe glob, familia gramineelor cuprinde 350 genuri care au mai
mult de 3500 de specii. In Romania 75 de genuri cu 75 de specii.
Plantele furajere din familia gramineelor au o valoare nutritiva ridicata.
Gramineele pot fi utilizate atat ca fanete cat si ca pasuni, otavind atat
dupa coasa cat si dupa pascut.
LEGUMINOASELE Se gasesc intr-un procent mai redus fata de
graminee Valoarea furajului este ridicata datorita continutului lor in
proteine, saruri minerale si vitamine. Leguminoasele nu fac concurenta
gramineelor ci ajuta la dezvoltarea acestora in special prin faptul ca
imbogatesc solul cu azot, pe care gramineele il utilizeaza in mod
eficient. Sunt mai putin adaptate la conditiile de mediu si mai putin
raspandite fata de graminee. Tulpinile se formeaza pe asa numitul
“colet” si se grupeaza in diferite forme, dand nastere la tipuri specifice
de grupare a tulpinilor:
a.leguminoase crescute in tufe: coletul se afla la 2-3 cm in sol (ex:
Lotus corniculatus, Trifolium pratense, etc.)
b.leguminoase cu tulpini taratoare: coletul este superficial (ex:
Trifolium repens, etc)
c.leguminoase cu tulpini agatatoare: sunt cele care formeaza lastari si
au carcei (speciile de Vicia , de Lathyrus, etc.)
d.leguminoase fara tulpini (acaulinare sau atulpinale): sunt cele la care
frunzele pleaca din colet (unele specii de Astragalus).
ROGOZURI SI PIPIRIGURI
Rogozuri Cele mai multe specii sunt perene, cu aceleasi forme de
crestere ca la graminee. Ca acoperire domina in pajistile cu exces de
umiditate, in balti si mlastini, reprezentand uneori exclusiv vegetatia
acestora. Pornesc in vegetatia mai repede decat gramineele, iar prin
consumarea lor , in deosebi de oi, se produc intoxicatii grave, care se
atribuie unor ustilaginee ce paraziteaza rogozurile. In ceea ce priveste
compozitia chimica, rogozurile au un continut ridicat de celuloza si de
siliciu, din care cauza consumabilitatea acestora este redusa. Continutul
redus de calciu si fosfor determina boli de carenta la animale. Productiile
sunt uneori mari , insa de calitate inferioara. Se combat prin drenarea
excesului de umiditate.
Pipirigurile Nu sunt consumate de animale, din care cauza invadeaza
pajistile umede sub forma de vetre, innabusind vegetatia valoroasa si
producand denivelari ale terenului. Executarea lucrarilor de imbunatatiri
funciare reprezinta metoda cea mai eficace de combatere a acestora.
PLANTE DIN ALTE FAMILII BOTANICE (Generalitati)
Participarea acestor specii in pajisti este variata, in functie de conditiile
stationale, modul de folosire a pajistei precum si de intretinerea acesteia.
Procentul ridicat de participare al speciilor din alte familii botanice in
covorul ierbos indica o pajiste degradata floristica, intrucat majoritatea
speciilor din aceasta grupa economica sunt lipsita de valoare furajera.
Unele din aceste specii au valoare furajera ridicata. In privinta
continutului de proteina, unele specii egaleaza si chiar depasesc
gramineele.
Criteriul de clasificare al plantelor din alte familii botanice cel mai
utilizat are in vedere valoarea economica a speciilor. Conform acestui
criteriu, speciile din alte familii botanice se clasifica in:
Specii consumate de animale (Taraxacum officinale, Plantago
lanceolata, etc);
Specii indiferente sau de balast (Draba verna, Prunella vulgaris, etc. )
Specii daunatoare vegetatiei pajistilor (Carduus acanthoides,
Tenacetum vulgare, etc.)
Specii care depreciaza calitatea produselor animaliere (Lepidium
ruderale, Allium ursinum, etc.)
Specii toxice (Aconitum toxicum, Ciuta virosa, Datura stramonium,
etc.)

7.LUCRARI APLICATE COVORULUI VEGETAL


Importanta lucrarilor efectuate pe pajisti se impart in 2 categorii: -
lucrari de suprafata sau lucrari aplicate covorului vegetal si lucrari
radicale Lipsa unei gospodariri rationale duce la transformarea celor mai
valoroase pajisti in scurt timp in pajisti degradate, cu o vegetatie
nevaloroasa si cu o productivitate scazuta
Combaterea buruienilor -metode preventive
-metode curative
1. Metode preventive
2. Metode curative
8. IMBUNATATIREA REGIMULUI TROFIC, APLICAREA
INGRASAMINTELOR SI AMENDAMENTELOR
Efectul aplicării îngrăşămintelor pe pajişti
-ridicarea producţiei de biomasă
-schimbarea compoziţiei floristice a covorului vegetal (reducerea
numărului de specii prin dispariţia celor mai puţin pretenţioase şi mai
puţin valoroase)
-schimbarea compoziţiei chimice (datorită reacţiei diferite a plantelor
faţă de elementele fertilizante aplicate) şi a palatabilităţii.
Aplicarea îngrăşămintelor chimice cu azot N este elementul de bază a
proteinelor vegetale. Are cea mai mare importanta pt vegetatia pajistilor,
asigurand cresterea si formarea biomasei, infratirea gramineelor,
regenerarea rapida dupa cosit sau pasunat si cresterea continutului in
substante proteice pt. furaj
În pajişti, principalele surse de azot sunt:
-fixarea biologică (îndeosebi fixarea simbiotică, dar şi nesimbiotică)
-aplicarea fertilizanţilor cu azot
-depunerile de combinaţii anorganice prin precipitaţii (într-o mică
măsură).
Azotul fixat industrial ajunge în ecosistemele terestre în cantităţi de 60-
70.000.000 t N/ha
Poaceaele îşi procură azotul din rezerva existentă în sol pe când
fabaceaele, prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot (din genul
Rhizobium), cu care sunt în simbioză. Azotul favorizează poaceaele şi
defavorizează fabaceaele.
Azotul determină creşterea puternică a conţinutului de proteine din
plante. La dozele mari se depăşeşte capacitatea de metabolizare a
plantelor tinere, ceea ce duce la creşterea proporţiei fracţiunilor
neproteice, care ajung în organismul animal sub formă de azot nitric,
amoniacal, amidic. Acumularea în furaj a azotului neproteic (azotului
nitric), poate cauza perturbări ale metabolismului animal, scăderea
producţiei de lapte, de carne, avorturi, grade diferite de intoxicare. Cel
mai frecvent tip de îngrăşământ este azotatul de amoniu. La stabilirea
dozelor de azot, se va ţine cont de:
-gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive
-de tipul de pajişte
-de modul de folosire.
În general se aplică doze mai mari pe solurile sărace, pe pajiştile
degradate şi pe fâneţe, decât pe păşuni
Aplicarea îngrăşămintelor chimice cu fosfor
Prezenţa în sol în cantitate normală de 16 mg P2O5 la 100g sol (sau 27
ppm), favorizează activitatea microorganismelor, influenţând favorabil
schimbul de substanţe nutritive dintre sol şi plantă, precum şi
mobilizarea rezervelor de hrană din sol. Stimuleaza cresterea sistemului
radicular, infratirea la graminee si formarea organelor de reprdoducere si
mareste rezistenta plantelor la seceta. Pt animale, P alaturi de Ca si Mg
este el principal de constitutie al sistemului osos. Influenţează în mare
măsură producţia de lapte, pentru fiecare litru de lapte consumându-se
0,75-0,95 g. Carenta prelungita de P determina, la vaci, scaderea
productiei de lapte, uneori pana la nivelul la care nu se mai poate asigura
nici hrana viteilor. Efectul ingr. cu P este mult mai redus comparativ cu
ef. ingras cu N.
Aplicarea îngrăşămintelor chimice cu potasiu
Postasiul are un rol deosebit in folosirea economica a apei de catre
plante, mareste rezistenta plantelor la ger, imbunatateste calitatea
furajului si influenteaza pozitiv productia. În pajiştile păşunate, foarte
puţin potasiu este evacuat prin intermediul producţiei de lapte. În
pajiştile cosite, dimpotrivă, se prelevează cantităţi mari. Alături de azot
şi fosfor, şi potasiul are un rol important în viaţa plantelor, contribuind la
formarea şi vehicularea glucidelor, a proteinelor, participând la formarea
clorofilei.
Potasiul măreşte rezistenţa la secetă. La un continut mai mic de 1% K
din substanta uscata se manifesta carenta de K pt nutritia plantelor. Ingr.
cu K contribuie la cresterea sensibila a continutului de K in furaj, la
diminuarea sensibila a celui de Na si a continutului de Ca si Mg.
Aplicarea amendamentelor
Amendamentele sunt substanţe naturale sau preparate care se folosesc cu
scopul ameliorării însuşirilor fizico-chimice ale solului.
Amendarea solurilor acide se face cu substanţe calcaroase şi deşeuri
industriale care conţin calciu, cum sunt: carbonatul de calciu sau piatra
de var măcinată (CaCO3), varul nestins (CaO), varul stins (Ca(OH)2),
marna, tuful calcaros, spuma de defecaţie. Amendamentele pt solurile
acide au un efect redus asupra productiei pajistilor permanente,
deoarece, aplicate la suprafata solului sunt slab si incomplet incorporate
in sol. Efectul este cu atat mai redus cu cat stratul de telina este mai gros,
asa cum se intampla pe pajistile de Nardus stricta.Prin cresterea pH-ului
in urma amendarii, se mareste participarea gramineelor cu valoare
furajera buna si foarte buna iar la pH> 5,3 creste ponderea trifoiului alb
si rosu in vegetatia pajistilor. Prin amendare creste continutul de
proteina bruta si productia de proteina bruta la hectar a furajului. Ca
urmare a blocarii Al, plantele absorb cantitati mai mari de elemente
nutritive si creste continutul furajului in N, P, Ca, Mg, Cu, Zn.
Folosirea îngrăşămintelor organice
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ complet: printr-o doză medie de
20 t/ha, ajung în sol circa 100 kg N, 40 kg P2O5, 120 kg K2O, 80 kg Ca
şi o serie de microelemente. Eficienţa aplicării lui depinde foarte mult de
cantitatea de precipitaţii şi de umiditatea solului. Are eficienta mai
scazuta pe pajistile permanente decat pe cele temporare si la alte culturi
agricole, datorita pierderilor de N in atmosfera. Gunoiul de grajd
imbogateste solul in microelemente, microelemente si microorganisme,
precum si in materie organica , fapt ce influenteaza productia pajistilor
atat direct, cat si in mod indirect, prin modificari fizice, chimice si
biologice din sol. Pe langa actiunea directa asupra nutritiei plantelor din
pajisti, gunoiul de grajd imbunatateste regimul termic si de aeratie al
solului, sporeste capacitatea de retinere a apei, intensifica activitatea
microorganismelor din sol. Pe pajistile permanente, desi nu este
incorporat in sol, totusi contribuie la sporirea productiei si modificarea
fitocenozelor. Eficienta lui depinde de conditiile pedoclimatice, de
compozitia floristica si tipul de pajisti, fiind mai mare in regiunile
umede si pe pajistile cu specii dominante valoroase. Gunoiul de grajd
are o deosebita importanta in ameliorarea pajistilor de Nardus stricta si a
celor situate pe terenuri erodate. Datorita faptului ca nu se incorporeaza
in sol, se recomanda folosirea pe pajisti a gunoiului de grajd fermentat
sau semifermentat.
Îngrăşăminte organice semilichide (tulbureala de grajd sau gülle)
Îngrăşămintele organice semilichide provin din adăposturile de bovine
prevăzute cu un sistem de evacuare hidraulică a dejecţiilor sau prin
spălarea cu jet de apă a padocurilor de la taberele de vară.
Dacă se utilizează gunoiul de grajd şi, într-o anumită măsură gülle,
trebuie ca nu numai cantitatea/ha să rămână limitată, ci trebuie ca
repartiţia să fie omogenă. Cantitatea normală de gülle se consideră a fi
20.000 kg/ha.
Târlirea Este cel mai natural sistem de îngrăşare a pajiştilor, deoarece
dejecţiile animale sunt redate imediat, fără prelucrarea pajiştii. Constă în
folosirea dejecţiilor solide şi lichide rezultate în timpul odihnei de peste
zi, dar mai ales din timpul nopţii, animalele fiind închise în acest timp în
aşa-zisa strungă sau târlă.
Efectul târlirii se resimte mai pregnant în anul al doilea, când apar în
covorul vegetal graminee şi leguminoase valoroase ca: Poa pratensis,
Festuca pratensis, Phleum pratense, Trifolium repens, Lotus
corniculatus.
9.IMBUNATATIREA REGIMULUI HIDRIC (pag. 161)
10. PAJISTI SEMANATE
Alegerea si pregatirea terenului
Pajiştile semănate pot fi înfiinţate fie direct în arătura de desţelenire, fie
după o perioadă de 1-3 ani, în care terenul se cultivă cu culturi anuale.
Ca plante premergătoare se recomandă în primul rând prăşitoarele ca:
sfecla furajeră, cartoful şi bostănoasele sau alte plante furajere semănate
cu densitate mai mare: ovăzul, borceagul, porumbul furajer şi altele.
Pregatirea terenului presupune in mod obligatoriu folosirea plugului.
Odata cu efectuarea araturii se incorporeaza in sol si ingrasamintele pe
baza de P si K, gunoiul de grajd si amendamentele. Pt. realizarea unei
maruntiri mai bune a telinei dupa o aratura adanca (25-30 cm) se executa
o discuire la 8-10 cm pt distrugerea covorului ierbos existent.
Destelenirea prin aratura nu se recomanda pe terenurile inundabile,
erodate, excesiv de umede sau extrem de uscate. Nivelarea este
obligatorie, mai ales la folosire prin cosit, permitand executarea
mecanizata a lucrarilor de producere, recoltare, preparare si incarcare.
Fertilizarea de baza si amendarea
Spre deosebire de pajistile permanente, unele ingrasaminte se pot aplica
numai la suprafata solului, in cazul infiintari pajistilor semanate se
creeaza posibilitatea incorporarii in sol a ingrasamintelor si a
amendamentelor. Astfel, se justifica o fertilizare de aprovizionare cu
elemente nutritive. Aplicarea amendamentelor cu Ca pt sol. acide se
recomanda in doze de 2000-3000 kg/ha, inainte de distrugerea covorului
vegetal. Ingrasamintele organice pot fi aplicate cu rezultate bune, in
doze moderate pe majoritatea terenurilor. Aplicarea ingr. minerale se
face in mod diferentiat, tinandu-se cont, in primul rand, de
aprovizionarea solului cu el. nutritive si de materialul biologic care se
foloseste la semanat. Ingr. cu N nu se preteaza pt. fertilizarea de
aprovizionare, avand un grad mare de solubilizare, totusi doze mici
putand fi luate in considerare in functie de speciile ce vor fi cultivate.
Pajisti semanate pe baza de graminee (pag 246)
Pajisti semanate alcatuite din amestecuri de graminee si legum.
perene
Avantaje:
-productivitate ridicată;
-producţii mari de proteină datorită prezenţei fabaceelor şi sporirii
conţinutului de proteină al poaceelor în prezenţa fabaceelor;
-economie de îngrăşământ pe bază de azot în urma fixării azotului
atmosferic prin intermediul bacteriilor genului Rhizobium sp, localizate
în nodozităţile radiculare ale fabaceelor. obţinerea unui furaj echilibrat
în substanţe nutritive -
posibilităţi de însilozare
-palatabilitatea ridicată a furajului obţinut; rezistenţa mai bună la ger şi
secetă a plantelor crescute în amestec faţă de culturile pure; repartizarea
mai bună a spaţiului de nutriţie din sol; capacitate mai mare de refacere a
structurii solului, etc.
Selecţia a reuşit să creeze varietăţile cele mai competitive şi mai
agresive, în special la Lolium perenne.
Pentru însămânţarea pajiştilor se utilizează atât amestecuri de Lolium
perenne cât şi amestecuri de alte specii.
Într-o pajişte semănată folosită intensiv prin cosire o perioadă mai
scurtă de timp sau când se urmăreşte obţinerea furajelor bogate în
proteină, proporţia fabaceelor poate fi mai ridicată.
Norma de samanta si semanatul (pag. 266)
11. FOLOSIREA PAJISTILOR PRIN PASUNAT
a.Importanta furajului verde in hrana animalelor Prin suprafata mare
pe care o ocupa si cositul relativ redus al furajelor pe care le furnizeaza,
pasunile permanente si temporare reprezinta cea mai importanta si
ieftina sursa pt asigurarea hranei erbivorelor in timpul perioadei de
vegetatie. Folosirea pajistilor, prin pasunat, este o metoda care prezinta
multiple avantaje ce decurg din efectele favorabile atat asupra
animalelor cat si asupra pasunilor ca atare. In faza tanara de vegetatie in
care se consuma, plantele de pe pasuni au insusiri organoleptice (gust,
miros) care maresc apetitul animalelor si, ca urmare, creste coeficientul
de folosire a furajului si cantitatea ingerata.
b.Calitatea ierbii In functie de calitatea pasunii, 1 kg masa verde
contine 0,14- 0,25 unitate nutritiva, substanta uscata corespunzatoare
fiind echivalenta cu 0,4-1,0 u.n/kg. Iarba de pe pasuni reprezinta cel mai
complet si mai echilibrat furaj dpdv nutritiv. Are un continut ridicat in
saruri minerale si vitamine (E, B1, B2, A, D). Continutul in caroten
depaseste, de regula, de 5-6 ori pe cel de fan.
c. Pregatirea pasunilor
Lucrari ce se executa pe pasunea propriu-zisa: curatirea pasunilor de
maracinisuri si buruieni daunatoare vegetatiei pajistilor si sanatatii
animalelor, curatirea pasunilor inundabile de resturile aduse de ape,
evacuarea excesului de umiditate, apl. Ingrasamintelor si a unor lucrari
de imbunatatire a pajistilor.
Lucrari accesorii: repararea/amenajarea drumurilor de acces,a
podurilor,ingradirilor, adaposurilor si umbrarelor, stanelor,
revizuirea/redimensionarea adaposturilor, revizuirea adaposturilor pt.
ingrijitori
d.Momentul începerii şi terminării păşunatului
Dacă păşunatul începe primăvara prea devreme, solul este încă umed, se
distruge stratul de ţelină, se bătătoreşte solul şi se înrăutăţeşte regimul
lui de aeraţie, se formază gropi şi muşuroaie, iar pe terenurile în pantă se
declanşează fenomene grave de eroziune.
Păşunând devreme, înainte de completarea acestor rezerve, vitalitatea
plantelor scade, iar refacerea ierbii se face tot mai greu.
Păşunatul nu trebuie să înceapă nici prea târziu, deoarece creşte
conţinutul în celuloză, concomitent cu scăderea celui în proteină şi se
reduce gradul de consumabilitate şi digestibilitate. Este indicat ca
păşunatul să înceapă când ierburile se găsesc în plin proces de înfrăţire
şi când au atins înălţimea de 10-15 cm → pe păşunile cu ierburi de talie
joasă 18-22 cm → pe cele cu ierburi de talie mai îanltă, precum şi în
cazul pajiştilor semănate.
Cercetări mai recente stabilesc ca optimă pentru începerea păşunatului
cu bovinele înălţimea de 12 cm şi de 10 cm pentru ovine. Dacă plantele
sunt păşunate fără întrerupere până la venirea iernii, nu mai au
posibilitatea să-şi acumuleze rezerve suficiente de substanţe nutritive şi
vor intra slăbite în iarnă.
Data încetării păşunatului se fixează în aşa fel încât să rămână 25-30 zile
până la venirea îngheţului, asigurându-se astfel un răstimp suficient ca
plantele să-şi refacă masa vegetativă şi să acumuleze cantităţi
suficiente de substanţe de rezervă.
e.Durata pasunatului Animalele isi asigura necesarul de hrana, pe
pasuni, in aproximativ 8-9 ore de pasunat. In functie de conditiile
climatice, se recomanda ca vara, animalele sa ramana in permanenta pe
pasune, inclusiv noaptea. Animalele intretinute in acest mod, numai pe
pasune, se dezvolta f bine, sunt curate si linistite. Sistemul respectiv de
intretinere simplifica la maximum tehnologia. La pasune trebuie
asigurata la discretie apa si sarea. La inceputul si la sfarsitul perioadei de
pasunat, precum si in perioadele cu intemperii, se pasuneaza in 2-3
reprize a cate 3-4 ore fiecare, in restul timpului animalele raman in
adapost.
f.Inaltimea pasunatului Daca se pasuneaza la inaltime prea mare apare
consumul preferential, la care se adauga scaderea productiei efective a
pasunii, prin valorificarea numai partiala a potentialului real. In cazul
vacilor lactante, pasunatul moderat ontibuie la cresterea masei vii si la
realizarea celei mai ridicate prod zilnice de lapte la unitatea de suprafata.
Pe pajistile alpine si din zonele secetoase, dominate de plante de talie
joasa, la care majoritatea frunzelor sunt bazale, inaltimea optima pana la
care se pasuneaza este de 3-4 cm de la suprafata solului. Pe pajistile in
care domina plantele de talie mijlocie si inalta, cu ponderea cea mai
mare a frunzelor tulpinale, se pasuneaza pana la 4-5 cm de la suprafata
solului. La pajistile temporare se admite cresterea inaltimii de pasunat
chiar pana la 6 cm.
g.Frecventa pasunatului Aceasta depinde de puterea de regenerare a
plantelor si de tehnologia de imbunatatire aplicata pasunilor. Plantele de
talie joasa, cu % mare de frunze bazale si lastari asternuti pe sol suporta
mai bine pasunatul repetat decat plantele de talie inalta, fara a-si diminua
productia. Pe pasunile permanente din regiunile de munte se realizeaza
cel mult 3 cicluri de folosire, pe cele de deal imbunatatite 3-4 cicluri iar
pe cele temporare 4-6 cicluri.
h.Determinarea productiei pasunilor
Metoda directa (cosirilor repetate) –se bazeaza pe cosirea unor
suprafete de proba la fiecare ciclu de pasunat si cantarirea productiei
respective. (pag 154)
Metoda zootehnica –principiul metodei il constituie inregistrarea
tuturor produselor obtinute de la animale in perioada de pasunat si
transformarea lor in unitati nutritive . In acest scop se lucreaza cu loturi
omogene de animale, care se cantaresc obligatoriu la inceputul si la
sfarsitul perioadei de pasunat, pt determinarea sporului in greutate, Prin
aceasta metoda se determina numai productia efectiv consumata de
animale, nu se poate stabili coeficientul de folosire si dinamica exacta a
productiei pe perioada de pasunat. Insa evidenteaza f exact calitatea
furajului si gradul lui de convertire in produse zootehnice.
i. Capacitatea de păşunat
Capacitatea de păşunat reprezintă numărul de animale care pot fi hrănite
pe suprafaţa de 1 ha păşune în decursul unei perioade de păşunat
(perioada de vegetaţie). Raportul dintre producţia reală şi necesarul de
furaj pe 1 UVM pentru întreaga perioadă de păşunat în care se realizează
producţia respectivă (N). Cp = P/N (UVM/ha)
j.Sisteme de păşunat
1.Păşunatul continuu (liber sau nesistematic)
Animalele sunt lăsate să cutreiere toată păşunea fără vreo supraveghere
deosebită, începând din primăvară devreme şi până toamna târziu;
varianta tradiţională a acestei metode poartă denumirea de păşunat
continuu extensiv:
→lucrări minime de îngrijire aplicate pe păşuni
→lipsa de corelare între capacitatea de producţie a păşunii şi încărcătura
acesteia cu animale.
A.Păşunat continuu extensiv- frecvenţa şi intensitatea cu care sunt
consumate plantele cele mai bune din punct de vedere furajer este
exagerat de mare şi prin urmare, cu timpul acestea se epuizează şi dispar
din vegetaţie.
Plantele care rămân neconsumate se înmulţesc şi depreciază de la un an
la altul compoziţia floristică a pajiştii.conduce la degradarea rapidă a
covorului vegetal şi a stratului de ţelină, la declanşarea fenomenelor de
eroziune pe terenurile în pantă
B.Păşunatul continuu (liber) intensiv- Este un sistem intensiv
simplificat, parcelarea este redusă la 1-2 parcele.
Păşunea se menţine la un nivel productiv foarte ridicat prin fertilizare
periodică, la fiacare 3-4 săptămâni cu îngrăşăminte pe bază de N, în
doze de 60-80 kg/ha N. Se recomandă numai în zone cu precipitaţii
(situaţia climatului oceanic unde s-a elaborat metoda) sau în condiţii de
irigare. Înălţimea vegetaţiei ierboase se menţine între 7 şi 14 cm.
Avantajele păşunatului continuu: animalele sunt calme, cosirea
refuzurilor şi aplicarea fertilizanţilor se fac la 3-4 săptămâni, mai puţine
împrejmuiri şi adăpătoare de întreţinut, o iarbă cu compoziţie uniformă,
strat radicular dens, răspândirea turmei reduce tasarea gazonului în cazul
portanţei slabe a solului, mai puţine variaţii în producţia de lapte zilnică.
Inconvenientele păşunatului continuu: La păşunatul prin rotaţie există
posibilitatea de intercalare a cositului între trecerile animalului. Aceasta
creşte savoarea şi deci, ingestia ierbii. La păşunatul continuu, această
posibilitate este mai greu de pus în valoare.
Animalele sunt repartizate pe o suprafaţă mai mare, urmărirea şi
îngrijirea animalelor fiind mai dificilă.
La păşunatul continuu iarba este atât de scurtă la anumite perioade încât
aceasta exercită o influenţă negativă asupra ingestiei.
Pajiştile exploatate prin păşunat continuu, se dezvoltă, de regulă anumiţi
paraziţi care provoacă boli parazitare (helmitaze) favorizate de excesul
de umiditate.
Păşunatul prin rotaţie
Suprafaţa pajiştii disponibile este divizată într-un anumit număr de
parcele în aşa manieră încât tot a 2-a şi a 5-a zi, o parcelă cu iarbă tânără
să poată fi pusă la dispoziţia animalului după un timp de repaus variind
între 3 săptămâni primăvara şi până la 4-5 săptămâni vara şi toamna
târziu.
A.Păşunatul prin rotaţie extensiv Condiţii: asigurarea în optim a apei
din precipitaţii sau irigare şi fertilizare cu îngrăşăminte pe bază de fosfor
şi potasiu. Suprafaţa de păşune care rămâne constantă întregul sezon se
împarte într-un număr redus de tarlale, 2-4 în perioada de primăvară şi 4-
6 în perioada de vară. Durata de păşunat pe o tarla este de 7-14 zile
primăvara şi de 5-10 zile la sfârşitul sezonului de păşunat. Practicarea
acestui sistem a dat rezultate bune pe pajişti dominate de Dactylis
glomerata – Poa sp. sau Agrostis tenuis – Festuca rubra, în zone cu
precipitaţii suficiente.
B.Păşunatul prin rotaţie intensiv
1.Păşunatul pe tarlale (păşunatul clasic) păşunea se împarte într-un
număr de 8-10 (12) tarlale, păşunatul pe fiecare tarla având o durată de
4-6 zile.
Avantaje: asigură timp suficient pentru refacerea plantelor după
păşunat, crează posibilitatea păşunării tuturor tarlalelor în cadrul unui
ciclu de folosire, protejează solul şi stratul de ţelină de degradare,
previne contractarea parazitozelor, nu stresează animalele aşa cum se
întâmplă la duratele mai mici de păşunat pe o tarla şi la schimbări foarte
dese ale acestora dintr-o tarla dată.
2.Păşunatul dozat este o metodă mai intensivă, prin care animalelor li
se limitează cu ajutorul gardului electric, suprafeţele care să le asigure
hrana numai pentru o zi sau o jumătate de zi. Metoda se aplică pe păşuni
cu o capacitate mare de producţie, când necesarul zilnic de furaj pentru o
vită mare se obţine de pe aproximativ 75-100 m2 în primele două cicluri
de păşunat şi 150-250 m2 la ciclurile următoare.
3.Păşunatul „cu porţia sau în fâşii” este de fapt metoda cea mai
intensivă de păşunat, care simulează de fapt o iesle mobilă. Animalele
păşunează aliniate frontal, având în faţă o fâşie de păşune lată de 0,5 -1
m, astfel încât să nu calce şi să nu murdărească iarba proaspătă, pentru
fiecare animal calculându-se un front de furajare de circa 1 m. Pe măsură
ce iarba se consumă se delimitează o nouă fâşie ce va fi consumată în
acelaşi mod. Se organizează numai în cazul când la un ciclu de
producţie, cantitatea de masă verde depăşeşte 15 t/ha. Delimitarea fâşiei
care urmează să fie păşunată se realizează în cadrul parcelei cu gardul
electric, acesta mutându-se într-o zi de câte ori este nevoie.
12.FOLOSIREA PAJISTILOR PRIN COSIT
a.Compozitia chimica si importanta fanului
Fânul are conţinut scăzut în proteină, săruri minerale şi vitamine, dar are
conţinut ridicat în celuloză=> reduce consumabilitatea şi digestibilitatea
nutreţului.
Folosirea pajiştilor naturale (în acest scop mai sunt denumite şi fâneţe)
prin cosit se face cu scopul asigurării de furaje pentru perioada de
stabulaţie: fân, semifân, siloz.
b.Înălţimea de recoltarea a fâneţelor
Recoltatul prea sus:
-se obţine o producţie mai mică -
-fânul va fi şi de calitate mai slabă, deoarece în partea de jos, rămasă
nerecoltată, se află multe frunze bazale şi lăstarii tineri care au un
conţinut mare în proteină.
Recoltarea la o înălţime mică (cositul ras):
-măreşte recolta şi îmbunătăţeşte calitatea
-însă reduce substanţial capacitatea de regenerare a plantelor şi
producţiile vor fi mici la coasele următoare.
Observaţii şi experienţe au arătat că cea mai bună înălţime de recoltare
este de 4-5 cm de la suprafaţa solului. Se recomandă recoltarea la
înălţime mai mare (6-7 cm) numai la ultima coasă, dacă aceasta se
execută cu întârziere şi se apropie mai mult de perioada în care
stagnează creşterea.
c.Metode special de recoltare.
Strivirea plantelor este un procedeu prin care se preseaza tesuturile din
tulpini si se distruge epiderma, in scopul maririi suprafetei de evaporare
a apei din tulpini. In felul acesta tulpinile care contin aproximativ de
doua ori mai multa apa decat frunzele, se usuca mai rapid si in acelasi
ritm cu frunzele. Strivirea se executa concomitant cu reoltarea, cu
ajutorul vindroverelor echipate in mod corespunzator. Se recomanda cu
precadere pt fanetele bogate in leguminoase si numai in regiunile
secetoase si in anii cu precipitatii reduse in timpul recoltarii.
Tratarea cu solutii sicative se executa tot pt a scurta durata uscarii
plantelor si a micsora pierderile de substante nutritive, folosind solutii
alkaline. Tratamentul se efectueaza odata cu recoltarea, prin pulverizarea
fina a solutiei respective. Substantele sicative au actiune deshidratanta,
reduc procesul de respiratie celulara si reduc durata totala a uscarii cu
pana la 50%. Se recomanda pt prod fanului, semifanului si semisilozului.
Tratearea cu solutii de uree, prin administrarea solutiei de uree de
concentratie 37,5% inhiba dezvoltarea mucegaiurilor, constituind un bun
agent de conservare. Contribuie in acelasi timp la cresterea continutului
fanului in azot, a gradului de digestibilitate a subst organice si a
proteinei brute si la cresterea valorii nutritive cu aprox 18%.
d.Pregătirea fânului pe sol
Această metodă este cea mai simplă şi cea mai răspândită de uscare a
ierburilor. În acelaşi timp au loc cele mai mari pierderi de substanţe
nutritive, datorită duratei lungi de uscare şi manipulărilor solicitate
pentru pregătirea fânului, care determină importante pierderi mecanice.
Metoda dă rezultate satisfăcătoare în regiunile secetoase, unde de
obicei, după 4-6 ore de la recoltare când plantele s-au pălit, ceea ce
corespunde umidităţii de 55-60% apă, este necesară întoarcerea
brazdelor. În acest moment, plantele cosite au o umiditate de 55-50%.
După întoarcerea brazdelor fânul se lasă să se usuce până la umiditatea
de 20-30% la care începe să foşnească fără însă ca frunzele să se
scuture; apoi se strâng în căpiţe mari de 250-300 kg, unde fânul îşi
continuă uscarea până la umiditatea de conservare (15-16%).
Uscarea în suluri sau valuri reprezintă o variantă îmbunătăţită a uscării
plantelor pe sol. După ce fânul s-a pălit, se strânge în suluri sau valuri,
folosind greble mecanice sau cu tracţiune animală. În suluri uscarea se
produce mai lent, reducându-se astfel substanţial pierderea frunzelor de
leguminoase şi obţinându-se un fân cu un conţinut mai ridicat de
proteine şi vitamine. Din suluri fânul se adună în căpiţe.
e.Pregătirea fânului pe suporturi
Pregătirea fânului pe suporturi se face în regiuni bogate în precipitaţii. În
felul acesta, fânul chiar dacă este plouat îşi păstrează culoarea şi gustul,
iar pierderile de substanţe nutritive sunt mici. Suporturile folosite pentru
pregătirea fânului sunt de mai multe feluri şi anume: pari cu braţe, capre,
garduri. Parii cu braţe, prepelecii sau prepelegii, au înălţimea de
circa 2 m fiind prevăzuţi cu braţe de lemn lungi. Distanţa de la pământ
până la primul braţ trebuie să fie de circa 0,60 cm
Caprele au forma unor piramide formate din 2-3 pari uniţi prin 2-3
rânduri de şipci plasate orizontal la dstanţa de 0,60 m de la suprafaţa
solului.
Gardul suedez este alcătuit din stâlpi înalţi de 2 metri, aşezaţi la
distanţe de 1,8-2 m unul de altul. Lungimea gardului este variabilă. Pe
aceşti stâlpi se bat şipci sau se întinde sârmă galvanizată, lăsându-se o
distanţă de 0,60 m de sol până la prima şipcă sau rând de sârmă.
f.Pregătirea fânului în baloturi
Se reduc foarte mult pierderile provocate de uscarea prea puternică a
plantelor, fânul are un procent mare de frunze, miros aromat şi culoare
verde, se aplică în regiunile secetoase la fânurile provenite de pe pajiştile
semănate şi în special la culturile de lucernă, constă în întoarcerea
brazdelor o dată sau de două ori în ziua recoltării şi balotarea lui înainte
de uscarea completă, şi atunci când plantele încep să foşnească (conţin
30-35% apă). Baloturile se lasă în câmp în grupuri de câte 5-7, aşezate
cu partea îngustă spre sol, până la uscarea completă. După uscare
baloturile se depozitează în fânare sau şire, lăsându-se canale de aerisire
printre ele.
g.Pregătirea fânului cu ajutorul curenţilor de aer
Constă în dirijarea unor curenţi de aer, creaţi artificial prin materialul
recoltat şi insuficient uscat; În felul acesta, deshidratarea se produce
repede, iar datorită timpului de uscare se reduc pierderile de substanţe
nutritive. Fânul obţinut după această metodă are un miros plăcut, îşi
păstrează culoarea verde şi are un conţinut ridicat de proteine. este
recomandată în special pentru lucernă, trifoi, pentru pajiştile
temporare şi eventual pentru fâneţe naturale cu o vegetaţie deosebit de
valoroasă.
Ca principiu, metoda de uscare prin ventilare cu aer rece, se bazează pe
proprietatea lui de a se satura cu vapori de apă. În timpul ventilării se
produce o mişcare a umidităţii din straturile interioare spre cele
exterioare, iar de aici prin evaporare în mediul înconjurător.
Această mişcare a umidităţii spre straturile exterioare este cunoscută sub
denumirea de difuziune interioară, iar mişcarea sub formă de vapori de
apă, de pe suprafaţa plantelor în mediul înconjurător, difuziune
exterioară.

S-ar putea să vă placă și