SITUAŢIA PAJIŞTILOR ŞI

IMPORTANŢA LOR PENTRU

ASIGURAREA BAZEI FURAJERE

2.1. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA PAJIŞTILOR

A
gricultura a făcut de mai mult timp şi într-o mai mare
măsură să sporească numărul spicelor de grâu decât al
firelor de iarbă.
S-a încetăţenit chiar părerea că iarba este un
produs natural care creşte şi fără îngrijirea omului.
Capitolul 2

Părerea este numai în parte îndreptăţită, întrucât numai o parte din

pajiştile Terrei sunt pajişti naturale pe care iarba s-a instalat şi se
menţine fără intervenţia omului. Unele dintre aceste pajişti datează
din vremuri îndepărtate, de milioane de ani şi au asigurat hrana
animalelor sălbatice ierbivore înainte de apariţia omului şi de
începuturile agriculturii.
Dar, suprafeţe mari pe glob sunt de data mai recentă şi se
datoresc existenţei eforturilor făcute de om, de a obţine suficientă
hrană pentru animalele domestice. Aceste eforturi sunt răspândite
prin recoltele obţinute mai ales în condiţiile culturii intensive a
pajiştilor.
În ţările cu agricultură avansată, se realizează producţii mari şi
de calitate atât la cultura plantelor cât şi la creşterea animalelor.
Sporirea producţiei vegetale şi animale se bazează pe un
complex de măsuri, dintre care sunt de menţionat mai ales folosirea
soiurilor de plante şi a raselor de animale de mare productivitate, în
asociere cu măsuri adecvate de sporire a fertilităţii solului,
combaterea dăunătorilor, bolilor şi buruienilor, iar în zootehnie hrana
şi adăposturi corespunzătoare, armonizat cu nivelul ridicat de
producţie de lapte, carne, lână şi ouă îndeosebi.
Ca orice altă cultură intensivă, pajiştile necesită o dotare
tehnică corespunzătoare, posibilităţi de sporire a fertilităţii solului, de
mecanizare a lucrărilor şi în mod deosebit cadre de specialitate care
să valorifice în condiţii de producţie rezultatele cercetării ştiinţifice şi
de specialitate.
În relieful variat al ţării noastre, există şi pajişti în care
condiţiile naturale nu sunt favorabile culturii intensive şi deci cele
două moduri de cultură, extensiv şi intensiv vor coexista.
Va rămâne loc şi pentru pajiştile poliflore, atât de mult de
apreciate de agricultori. De altfel, prin prezenţa leguminoaselor, care
nu trebuie să lipsească din pajiştile intensive, se asigură nu numai o
bună bază furajeră, ci şi una meliferă – trifoiul alb, trifoiul roşu, fiind
specii foarte mult căutate de albine.
Factorii naturali ai mediului înconjurător, supuşi protecţiei în
condiţiile legii sunt: aerul, apa, solul, pădurile şi orice altă vegetaţie
terestră şi acvatică, fauna terestră şi acvatică, rezervaţiile şi
monumentele naturii.

20
 Situaţia pajiştilor şi importanţa lor pentru asigurarea bazei furajere

Este de menţionat faptul că în rezervaţiile naturale sunt

cuprinse şi rezervaţiile de pajişti ca: fâneţele seculare de la Bosanci
– judeţul Suceava, fîneţele din Valea lui David – judeţul Iaşi, fâneţele
de la Zăul de Câmpie – judeţul Mureş.
Aceste suprafeţe ca şi altele ce se vor delimita în viitor, vor
avea ca rol prioritar conservarea unor specii rare de plante şi uneori
de animale, care fără ocrotire ar dispare într-o perioadă nu prea
îndelungată.
Va fi în interesul agriculturii să se delimiteze şi să se
ocrotească mai ales fâneţele care conţin specii importante pentru
lucrările de ameliorare, prin deosebitele lor însuşiri în ceea ce
priveşte rezistenţa la boli, rezistenţa la iernări, etc.
Ocrotirea mediului nu înseamnă şi nu trebuie să însemne
conservarea unor spaţii în starea lor naturală, ci şi modificarea unor
spaţii în sensul înfrumuseţării peisajului prin plantaţii şi culturi
realizate de om.

2.2. PAJIŞTEA. PRATOLOGIA.

Pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu

vegetaţie ierboasă. În ele se întâlneşte un complex mare de specii de
plante, aparţinând la diferite familii; dintre acestea, gramineele
perene sunt dominante. Diferită este de asemenea şi valoarea
furajeră a acestor specii de plante. Speciile care se dezvoltă într-o
pajişte se deosebesc şi prin cerinţele lor faţă de condiţiile naturale şi
prin modul de exploatare. Dacă la vegetaţia constituită din populaţiile
speciilor de plante superioare se adaugă plantele inferioare,
microorganismele şi fauna, atunci se poate face o imagine despre
formaţiunea complexă de viaţă, reprezentată de o pajişte.
Între indivizii unor specii, între diferite specii, între regnul
vegetal şi cel animal se nasc o serie de acţiuni şi interacţiuni care fac
ca pajiştea să fie un ecosistem (MOISUC, 1991).
Un ecosistem este alcătuit din biotop reprezentat de
totalitatea condiţiilor abiotice şi biocenoză – reprezentată de
totalitatea organismelor vii. Ştiinţa care are drept obiect studiul
ecosistemelor de pajişti – poartă denumirea de pratologie.

21
Capitolul 2

Partea aplicativă a pratologiei, care tratează metodele şi

tehnologiile de cultură, folosirea ştiinţifică a pajiştilor poartă
denumirea de pratotehnică sau praticultură.

2.2.1. Clasificarea pajiştilor

1. Pajişti naturale. Pe marea majoritate a suprafeţelor de

pajişti, vegetaţia s-a instalat spontan, fără intervenţia omului. Astfel
de pajişti poartă denumirea de pajişti naturale.
În funcţie de modul de apariţie a acestora, pajiştile naturale
se pot clasifica în:
a) pajişti naturale primare şi
b) pajişti naturale secundare

a. Pajistea naturală primară este reprezentată de

vegetaţia ierboasă pionieră, instalată direct pe roca- mama aflată în
diverse stadii de evoluţie, care s-a desfăşurat paralel cu procesul de
pedogeneză (BĂRULESCU ,1971).
Aceste pajişti sunt răspândite în diferite regiuni ale globului
unde factorii ecologici (de regulă regimul hidric sau cel termic) nu au
permis formarea pădurilor; ele s-au dezvoltat într-o perioadă lungă
de timp, cca 20-28 milioane de ani în urmă. Reprezentanţi tipici ai
acestor pajişti sunt stepa eur-asiatică (de la Marea Neagră la Marea
Galbenă), preeria cu ierburi înalte sau marile câmpii americane cu
ierburi scunde, pampasul argentinian, savana africană, tundra din
nordul Asiei.
În ţara noastră, pajiştile naturale primare ocupă suprafeţe
mici, cca 100000 ha. Ele sunt răspândite în ochiurile de stepă din S-
E ţării şi pe suprafeţe mai mari în zona alpină .

b. Pajiştile naturale secundare – spre deosebire

de cele primare au o istorie mai recentă şi au luat naştere datorită
intervenţiei omului în pajişti (defrişări de păduri, sisteme de păşunat).
Ele sunt „naturale” în sensul că vegetaţia s-a instalat spontan, fără să
fie însămânţată de om. Dacă s-ar exclude, influenţa omului, ele ar
reveni mai devreme sau mai târziu în funcţie de stadiul lor de evoluţie
la vegetaţia ancestrală respectiv la păduri sau mărăcinişuri.
22
 Situaţia pajiştilor şi importanţa lor pentru asigurarea bazei furajere

Astfel de pajişti se întind azi pe suprafeţe mari şi sigur că,

productivitatea lor este mai mare decât a pajiştilor primare, datorită
climatului mai umed şi mai răcoros favorabil ierburilor.
În ţara noastră pajiştile naturale secundare se întind de la
nivelul mării şi până la etajul subalpin, ocupând o suprafaţă de peste
4 milioane hectare.
O dată cu dezvoltarea agriculturii, a creşterii numărului de
animale, intervenţia omului în ecosistemul de pajisti s-a accentuat
schimbând fizionomia formaţiunilor respective. Doar pe suprafeţe
restrânse sau în rezervaţii “ naturale “. De aceea toate suprafeţele
ierboase, pe care există vegetaţia ierboasă permanentă, indiferent
de originea ei au fost denumite ca pajişti permanente. Această
noţiune nu le exclude pe celelalte, ci le înglobează pe baza
principiului permanenţei vegetaţiei (MOISUC A., DUKIC D., 2002).

2. Pajişti semănate (pajişti artificiale, pajişti temporare).

Acestea sunt înfiinţate de om, pentru o perioadă determinată de timp
(1-10 ani) cu un amestec de ierburi perene.

Acestea pot fi înfiinţate în teren arabil şi de regulă întră în

rotaţie cu alte culturi furajere sau pot fi semănate în locul unor pajişti
permanente degradate.
În funcţie de condiţiile particulare ale fiecărei ţări, ponderea
lor în balanţa furajeră este foarte diferită; în unele ţări sunt
necunoscute, iar în altele constituie principala sursă de hrană,
consumată în stare proaspătă sau consumată sub diverse forme.
Plecând de la modul de folosire, pajiştile pot fi împărţite în
păşuni şi fâneţe.
Această clasificare se referă la modul de bază în care sunt
folosite pajiştile deoarece şi păşunile pot fi cosite şi fâneţele pot fi
păşunate sau chiar pot avea o folosinţă mixtă prin alternarea
păşunatului cu cositul.

2.3. RĂSPÂNDIREA, IMPORTANŢA ŞI PRODUCŢIA

PAJIŞTILOR

23
Capitolul 2

2.3.1. Răspândirea pajiştilor pe glob şi în ţara noastră

Pe glob pajiştile ocupă 23 % din suprafaţa uscată a Terrei.

Aceasta înseamnă în cifre absolute, cca 3 miliarde hectare (tabelul
2.1.).
O succintă trecere în revistă este cuprinsă în tabel 2.1.
Tabel 2.1.

Folosirea pământului în diferite continente sau ţări

(date FAO, 2002)
Din suprafaţa totală
Continentul Suprafaţa
sau ţara totală (mii ha) Păşuni şi fâneţe
Arabil
permanente
Africa 3,030,974 184,905 900,448
Rusia 2,228,462 202,054 360,091
America de
1,783,361 112,642 515,888
Sud
S.U.A 962,909 176,018 233,795

China 959,805 142,621 400,001

Oceania 856,440 50,388 412,993

Europa şi
505,595 123,763 79,990
Ţările Baltice
Total mondial 10327,546 849,77 2939,206

Din datele cuprinse în tabel se constată că în valoare

absolută suprafeţele cele mai mari ocupate de păşune sunt în Africa
(900,448 mii ha), urmează America de Sud (515,888 mii ha),
Oceania (412,993 mii ha) şi China (400,001 mii ha).
Datele privitoare la suprafaţa pajiştilor din publicaţiile FAO
diferă de la an la an, de aici şi unele diferenţe cu privire la raportul
dintre diferite continente. În general ordinea se păstrează şi
diferenţele nu sunt prea mari, oscilând între 1-2%.

24
 Situaţia pajiştilor şi importanţa lor pentru asigurarea bazei furajere

Repartiţia procentuală a păşunilor şi fâneţelor pe continente

conform datelor FAO 2002 sunt prezentate în tabelul 2.2.
Concret, Africa deţine 29,7% păşuni şi fâneţe din suprafaţa
totală, Oceania 48,2%, America de Sud 28,92%, Europa şi ţările
baltice 15,82%.
Europa deţine comparativ cu alte continente o suprafaţă
mică de pajişti, dar este de menţionat că, acest continent a contribuit
în cea mai mare măsură la promovarea culturii pajiştilor pe plan
mondial şi că, gramineele şi leguminoasele furajere folosite în cultura
pajiştilor intensive în zona temperată îşi au arealul natural în Europa.
Tabel 2.2.

Repartiţia procentuală a păşunilor şi fâneţelor în diferite

continente şi ţări

% P şi F din % P şi F faţă de
Continentul sau ţara
suprafaţa totală suprafaţa arabilului

Oceania 48,2 819,6

China 41,6 280,4
Africa 29,7 486,9
America de Sud 28,92 457,9
S.U.A 24,28 132,8
Rusia 16,15 17,86
Europa şi Ţările Baltice 15,82 64,63

Studiind repartizarea suprafeţelor cu pajişti în diferite ţări din

Europa se constată că în Austria, Grecia, Elveţia acestea depăşesc
suprafaţa arabilă (tabel 2.3.).
În ceea ce priveşte România, pajiştile permanente se întind
pe o suprafaţă de 4,9 mil. ha şi reprezintă 52,5 % din terenul agricol
şi 23% din suprafaţa totală a ţării (fig.2.1.).

25
Capitolul 2

10% 3%
Arabil
Păşuni
23% Fâneţe
64% Vii şi Livezi

Figura 2.1. Suprafaţa agricolă a României după modul de folosinţă, la

sfârşitul anului 2002 (Anuarul statistic al României -2003)

Tabel 2.3.

Suprafeţe ocupate de păşuni şi fâneţe faţă de suprafaţa totală

şi faţă de arabil în câteva ţări din Europa
(date FAO , 2002)

Din suprafaţa totală

Suprafaţa totală
Ţara Păşuni şi fâneţe
(mii ha) Arabil
permanente
Ucraina 60,370 32,544 7,939
Franţa 55,150 18,449 9,972
Germania 35,703 11,791 4,970
Polonia 31,269 13,922 4,119
Italia 30,134 8,287 4,379
Spania 50,599 13,738 11,480
România 23,839 9,398 4,938
Grecia 13,196 2,717 4,600
Portugalia 9,198 1,990 1,437
Austria 8,386 1,391 1,935
Elveţia 4,129 409 1,092

Ele sunt răspândite pe tot cuprinsul ţării în condiţii

ecopedologice foarte diferite de la câmpie până la piscurile cele mai
înalte ale munţilor, ceea ce a determinat o mare varietate de tipuri
de pajişti şi de tehnologii de îmbunătăţire, îngrijire şi exploatare (tabel
2.4.).

26
Situaţia pajiştilor şi importanţa lor pentru asigurarea bazei furajere

27
Capitolul 2

Suprafeţe întinse de pajişti se găsesc în zonele de deal şi

până la munte, ca atare, în judeţele în care predomină zone de relief
înalte cum sunt: Hunedoara, Maramureş, Caraş – Severin, Bihor, etc.
( judeţe în aria cărora intră suprafeţe montane însemnate ).
Răspândirea pajiştilor permanente pe tot cuprinsul ţării noastre,
în condiţii ecologice diferite, au condus la o mare varietate de tipuri
de pajişti.
Pajiştile naturale din ţara noastră prezintă următoarea
repartizare în funţie de altitudine şi forme de relief: ( M. IONIŢĂ şi
colab., 1968)
- pajişti cu exces de umiditate............................................ 2,5%
- pajişti de şes şi câmpie situate la 0 – 400m altitudine.... 26,9%
- pajişti de dealuri şi coline, situate la 400 – 800 m altitudine 42,8%
- pajişti de munte situate la 800 – 1600 m altitudine ..............18,9%
- pajişti alpine situate la peste 1600 m altitudine.................... ..8,9%
3% 27%
9% Cu exces de
umiditate
0-400 Pajisti de deal
si campie

400-800 Pajisti de
dealuri si coline
19%
800-1600 Pajisti de
munte

>1600 Pajisti alpine

42%

Figura 2.2. Repartizarea suprafeţelor de pajişti din ţara noastră

în funcţie de altitudine şi forme de relief.

Se poate constata faptul că o bună parte din pajiştile

naturale sunt repartizate în condiţii mai puţin favorabile, ca atare şi
producţia acestora scade odată cu altutidinea (fig. 2.2.).

28
 Situaţia pajiştilor şi importanţa lor pentru asigurarea bazei furajere

2.3.2. Importanţa pajiştilor

Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente

este deosebită: aceste uriaşe suprafeţe verzi sunt nebănuit de intim
legate de viaţa noastră, de conservarea mediului în care trăim.
Pornind de la imensele suprafeţe ocupate cu pajişti pe glob
şi de la potenţialul acestora de producţie, este clar că ele constituie o
rezervă enormă de hrană pentru omenirea viitoare. Când aceste
ecosisteme naturale, cu o productivitate apreciată undeva la 50
Gj/an/ha vor fi transformate în agroecosisteme cu o productivitate de
până la 1500 Gj/an/ha, este posibil ca problema hrănirii omenirii să
fie rezolvată şi în condiţiile în care populaţia globului va creşte
considerabil (MOISUC AL., DUKIC D., 2002).
Astfel pajiştile reprezintă:

Sursă de hrană pentru animalele domestice

O mare parte din furajele suculente şi fibroase necesare

pentru creşterea animalelor sunt obţinute din pajişti. Astfel în ţara
noastră peste 50% din furajele fibroase şi suculente sunt obţinute din
pajişti permanente, diferenţa fiind asigurată de culturi furajere în
ogor propriu şi prin culturi furajere succesive.
Pajiştea, însă trebuie să constituie principala sursă de furaj
pentru bovine, ovine, cabaline. Din cauză că iarba păşunată este cel
mai ieftin furaj, ea constituie baza raţiei furajere de primăvara până
toamna, de la sfârşitul lunii aprilie şi până la sfârşitul lunii octombrie.
În timp ce păşunează, vaca, recoltează, transportă, consumă şi
transformă ea însăşi furajul (CARLIER L. şi colab., 1998).
Dacă luăm exemplul României, pe cele aproape 5 milioane
ha, s-ar putea creşte 10 milioane UMV, mult peste ce există la ora
actuală. Pajiştea ar trebui, cu excepţia concentratelor, să asigure în
totalitate hrana bovinelor şi ovinelor(MOISUC AL., DUKIC D., 2002).

Habitat şi sursa de hrană pentru animalele sălbatice

Speciile de animale sălbatice, de la cele inferioare la cele

superioare direct sau prin poziţii pe care le ocupă în lanţurile trofice,
îşi au sursa primară de hrană în iarba pajiştilor. Pajiştea este deci
29
Capitolul 2

unul din puţinele ecosisteme care asigură supravieţuirea speciilor şi

principalul habitat al lor.
Strânsa legătură între pajişti şi animalele sălbatice este
ilustrată şi prin faptul că denumirea unor plante este legată de
animale. Astfel amintim iarba cerbilor (Cynosurus cristatus), iarba
bizonilor (Buchloe dactyloides), iarba elefanţilor (Pennisetum
purpureum) iarba cangurului (Themedo australis) ş.a.m.d.

Mijloc de combatere şi prevenire a eroziunii

Terenurile înierbate au o capacitate mai mare de reţinere a

apei. Ierburile în schimb au o capacitate foarte mare de absorbţie a
apei.
Este deja clasic exemplul dat de SEAMPLE (1970), care arată
că pe o pantă domoală, în cazul existenţei unei pajişti închegate cu
înălţimea plantelor de 20 cm, acestea reţin de 7 ori mai multă apă
decât în cazul terenului arabil şi de 4 ori mai mult decât în cazul în
care pajiştea este suprapăşunată (MOISUC AL., DUKIC D., 2002).
În zonele afectate de eroziune este foarte utilă prezenţa unor
pajişti bine închegate pentru prevenirea şi combaterea acestui
fenomen.

Mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii

solului

Este foarte cunoscut faptul că sub ţelina pajiştilor s-au format

cele mai fertile soluri, aceasta pe de o parte datorită rădăcinilor
fasciculate ale gramineelor, care leagă particulele de sol în agregat,
îmbogăţindu-le în substanţe organice iar pe de altă parte datorită
leguminoaselor care în simbioză cu bacteriile fixatoare de azot,
îmbogăţesc solul în azot, sporind astfel fertilitatea acestuia.
Se apreciază astfel că prezenţa leguminoaselor, în special a
speciei Trifolium repens, în compoziţia floristică a pajiştilor, aduce un
aport substanţial de azot fixat simbiotic.
Unii autori străini, consideră că acolo unde trifoiul alb are o
pondere însemnată, cantitatea de azot fixat este de 0,6-1,8 kg/ha/zi.

Din alt puct de vedere pajiştile îndeplinesc şi alte funcţii:

30
 Situaţia pajiştilor şi importanţa lor pentru asigurarea bazei furajere

- stoc de germoplasmă;
- suport al biodiversităţii;
- conservarea speciilor pe cale de dispariţie;
- rol esenţial în aspectul landşaftului (contribuţii la
înfrumuseţarea şi atractivitatea zonei geografice);
- medii de recreere.

2.3.3. Producţia şi potenţialul de producţie al pajiştilor

Producţiile pajiştilor permanente sunt foarte diferite. În general
recoltele sunt sub capacitatea de producţie a pajiştilor, datorită unor
cauze obiective cum ar fi:

 pajiştile permanente sunt amplasate pe terenuri în pantă, slab

productive, pe soluri acide, adesea erodate, insuficient
aprovizionate cu apă şi insuficient drenate, întrucât pe ele în
general nu s-au făcut nici un fel de lucrări de îmbunătăţiri
funciare;

 fiind mari suprafeţe situate în zone alpine sau la altitudini mari,

perioada de vegetaţie este scurtă (3-5 luni) şi de asemenea şi
temperatura medie din perioada de vegetaţie este scăzută;

 suprafeţe foarte mari de pajişti sunt folosite neraţional, fiind

suprapăşunate, ceea ce duce la degradarea lor sau subpăşunate
ceea ce duce la păşunatul selectiv, deci la invadarea pajiştilor de
către buruieni;

 nu se execută nici un fel de lucrări de întreţinere a pajiştilor sau

dacă se execută în cea mai mare parte ele se fac cu investiţii
minime.

Pajiştile temporare dau producţii mari, ele situându-se la

nivelul culturilor agricole productive.
Pe baza analizei suprafeţei fotosintetizatoare, a sumei
gradelor de temperatură, a precipitaţiilor, se constată că potenţialul
de producţie al pajiştilor este mai mare decât producţia pajiştilor.

31
Capitolul 2

La o recoltă de 10,5 tone S.U./ha cum sunt recoltele obţinute

în ultimii ani, ce ajung la 115 Gj energie metabolizabilă la hectar, iar
la o recoltă de 25 tone S.U./ha care este capacitatea de producţie a
unei pajişti în care vegetaţia durează 6 luni, corespund 215 Gj
energie metabolizabilă (MOISUC AL., 1991).
Cu toate condiţiile, uneori vitrege, de climă şi sol, cercetările
efectuate în ultimele decenii au relevat posibilităţi imense de sporire
a producţiei pajiştilor. Pe această bază se acceptă, în general, ideea
că în multe ţări, printre care şi ţara noastră, posibilităţile de ridicare a
producţiei pajiştilor sunt mai mari decât la alte categorii de culturi
agricole, deoarece se pleacă de la un nivel productiv actual destul de
scăzut.
În pajiştile permanente, prin îmbogăţirea regimului trofic şi
reglarea regimului hidric, prin aplicarea unor lucrări simple şi acolo
unde situaţia concretă o impune prin reînsămânţări şi supraînsămân-
ţări, se pot spori producţiile foarte mult.
Datoria noastră a tuturor este de a cunoaşte cât mai bine şi de
a folosi raţional şi de a ocroti acest inestimabil bun al ţării şi de al
transmite intact generaţiilor viitoare.

32