Gabor Rusalim-Sergiu

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ A BANATULUI
„REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI” DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE MANAGEMENT ȘI TURISM

RURAL

SPECIALIZAREA: INGINERIE ȘI MANAGEMENT ÎN

ALIMENTAȚIA PUBLICĂ ȘI AGROTURISM
AN I-I.F.R.
Sem II

PRATOLOGIE

Cadrul didactic :
Prof.univ.dr.ing.
LUMINIŢA COJOCARIU
Student:
GABOR RUSALIM-SERGIU

TIMIŞOARA
2022

1
 Gabor Rusalim-Sergiu

CUPRINS:

I. Pajiştea. Pratologia.......................................................................3

1. Pajistea...........................................................................................3
2.Pratologia.......................................................................................3
3. Pajiştea – importantă sursă de furaje .............................................4

II. Biodiversitatea
Pajistilor...................................................................5

Bibliografie............................................................................................13

2
 Gabor Rusalim-Sergiu

I. PAJISTEA. PRATOLOGIA

1. Pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu vegetaţie ierboasă.

În ele se întâlneşte un complex mare de specii de plante,apar ţinând la diferite
familii; dintre acestea, gramineele perene suntdominante. Diferită este de asemenea
şi valoarea furajer ă a acestor speciide plante.

Speciile care se dezvoltă într-o pajişte se deosebesc şi prin cerinţele lor faţă de
condiţiile naturale şi prin modul de exploatare. Dacă la vegetaţia constituită din
populaţiile speciilor de plante superioare se adaugă plantele inferioare,
microorganismele şi fauna, atunci se poate face o imagine despre formaţiunea
complexă de viaţă, reprezentată de o pajişte.

În viziunea agricolă actuală, producţia de furaje obţinută de pe pajiştile

permanente, este parte integrantă a gestiunii teritoriului agricol şi presupune:
gestionarea durabilă, respectiv durabilitatea sistemelor componente, viabilitatea
economică şi socială a activităţii agricole şi contribuie la dezvoltarea durabilă a
spaţiului rural, într-o lume tot mai urbanizată.

Având în vedere importanţa deosebită a producţiei de furaje,implicit a

modernizării exploatării pajiştilor, subiect ce a preocupat în mod deosebit cercetătorii
din domeniu, s-au structurat câteva ramuri ale ştiinţei agricole, care au ca obiect de
studiu pajiştileşi anume:

2.Pratologia, studiază multifuncţionalitatea pajiştilor şi evidenţiază importanţa şi

locul acestora în rezolvarea unor probleme actuale şi de perspectivă din domeniul
economic, ecologic şi social.

În dicţionarul explicativ al limbii române termenul de pratologie se traduce

prin:ştiinţa care se ocupă cu studiul pajiştilor. (< it. pratologia).

Cuvântul pratologie este compus prin unirea cuvintelor „ pratum”(de origine

latină-pajişte)şi „logos ”(din limba greacă care înseamnă ştiinţă).
Ecopratologia, are ca obiect de studiu ecosistemele din pajişti.
Pratotehnica, se ocupă de partea aplicativă a pratologiei,elaborează măsurile
de îmbunătăţire a pajiştilor, metodele şi tehnologiile de cultivare ale acestora şi ale
plantelor furajere în general, respectiv folosirea ştiinţifică a pajiştilor.

Pajiştea are un caracter multifuncţional, iar funcţia cea mai importantă este
producerea furajelor suculenteşi fibroase.
Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este deosebită.
Suprafeţele mari ocupate de pajişti sunt intim legate de viaţa cotidiană şi de
conservarea mediului înconjurător

3
 Gabor Rusalim-Sergiu

3.Pajiştea – importantă sursă de furaje

În balanţa furajeră, păşunileşi fâneţele constituie o bogăţie naturală de mare

importanţă, mai ales în judeţele de deal şi de munte, unde pajiştile formează o zonă
economică predominantă. Prin păşunatul excesiv, vegetaţia pajiştilor s-a degradat
mereu, prin reducerea şi dispariţia speciilor valoroase pentru hrana animalelor, iar
productivitatea lor în prezent este cu mult inferioar ă faţă de potenţialul productiv
natural al acestora.Spre deosebire de orice altă cultur ă agricolă, care asigur ă o
singură recoltă pe an, pajiştile fie ele permanente sau temporare, datorită
caracteristicilor plantelor din covorul vegetal, pot asigura mai multe recolte pe an.
Rezultatele de producţie arată că, în comparaţie cu alte culturi,pajiştile
permanente înregistrează cel mai mare spor de producţie, la unitatea de substanţă
activă aplicată.
Cercetările efectuate arată că pajiştile semănate sunt capabile să dea
producţii superioare faţă de pajiştile permanente, iar pe lângă producţiile mari pe
care le dau, pajiştile semănate mai prezintă şi alte avantaje ca: repartizarea mai
uniformă a producţiei în perioada de vegetaţieşi posibilităţile multiple de folosire.
Pe pajiştile semănate toate lucrările se pot face mecanizat şi se creează
posibilitatea de alegere a speciilor în concordanţă cu agrotehnica stabilă, precumşi
cu modul de exploatare ( păşunat, cosit, mixt ).
Pajiştile semănate reprezintă o sursă importantă de furaje şi nu exclud
măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor permanente, ci se completează reciproc în
funcţie de condiţiile concrete existente,alegându-se metoda cea mai eficientă din
punct de vedere economic.
Studiul pajiştilor permanente prezintă un interes ştiinţific deoarece în acest fel
se pot clarifica unele aspecte fundamentale ale ecologiei cum sunt: relaţia dintre
stabilitatea şi maturitatea ecosistemelor, echilibrul biologic în ecosistemele naturale
şi în cele influenţate de activitatea omului, aspecte discutate, de altfel, la primul
congres internaţional de la Haga din 1974.

4
 Gabor Rusalim-Sergiu

I. BIODIVERSITATEA PAJIŞTILOR

Multe studii sugerează o scădere a biodiversităţii pajiştilor din lume, în unele

zone chiar la cote alarmante, ca rezultat al influenţei umane. Această concluzie este
însă limitată, deoarece la proasta gestionare a pajiştilor se adaugă mai recent şi
schimbările climatice.
Cercetările în domeniu, estimează că schimbările climatice vor fi driverul principal
de activitate al pierderii biodiversităţii pajiştilor.
Studiile efectuate în Platoul Qinghai-Tibet - un teritoriu foarte sensibil la
schimbările climatice - au arătat o tendinţă de încălzire şi de uscare, ceea ce a
condus la înlocuirea unor specii adaptate la mediul alpin cu valoare furajeră ridicată
cu specii mai puţin productive de stepă, cum este Stipa.
Pierderea biodiversităţii păşunilor este direct afectată de păşunatul excesiv cu
animalele. Acestea stând în continuu pe păşune, plantele nu mai beneficiază de
perioada de repaus iar în timp se epuizează şi mor.
Degradarea terenurilor determină schimbări în compoziţia speciilor şi în interiorul
speciei (concurenţa interspecifică şi intraspecifică).
Arderea pajiştilor şi a arbuştilor din pajişti (preerie, pampas, stepă) are ca efect
pierderea materiei organice din sol, precum şi alte efecte negative cum ar fi uscarea
solului ce duce la moartea microorganismelor dar şi a unor plante ce nu se pot
adapta noilor condiţii de viaţă. În timp ce focul poate fi atractiv pentru îndepărtarea
plantelor uscate şi stimularea creşterii biomasei, acesta duce la poluarea
atmosferică, pierderea de substanţe nutritive, care ar putea fi reciclate în procesul de
păşunat.
Trebuie găsite alte alternative la arderea pajiştilor. De altfel la noi în ţară arderea
vegetaţiei din pajişti este interzisă.

Toate acestea conduc la declinul speciilor din pajişti şi pierderea de specii de

plante mai puţin rezistente care oferă şi funcţii de sprijin, cum ar fi polenizarea.
Pierderea biodiversităţii păşunilor are implicaţii semnificative în ceea ce priveşte
vulnerabilitatea la condiţiile climatice şi securitatea alimentară a celor direct
dependenţi de păşune, indirect şi omul prin intermediul animalelor care se hrănesc
cu iarba pajiştilor.

1. Biodiversitatea şi dezvoltarea economică şi socială

Restricţiile cheie care rezultă din lipsa de posesiune, de promovare a

privatizării, de educaţie şi servicii de securitate trebuie soluţionate pentru a asigura o
relaţie de sinergie între mijloacele de existenţă pe bază de animale şi mediu.

Crizele de mediu sunt vizibile. Schimbările climatice, pierderea biodiversităţii,

seceta şi deşertificarea sunt inter-legate de simptomele de teren nesustenabil şi de
un management defectuos.

Reducerea biodiversităţii implică dezvoltarea de strategii pentru a sprijini

păstoritul şi mecanisme privind reducerea impactului secetei şi a schimbărilor
climatice.
Îmbunătăţirea sistemelor pastorale pentru a face faţă degradării terenurilor şi
a secetei, şi promovarea gestionării durabile şi integrată a păşunilor si a apei,

5
 Gabor Rusalim-Sergiu

necesită o combinaţie de măsuri de management adaptativ, noi abordări de

organizare socială şi dezvoltarea de regulamente adaptate local pentru regimul
de resurse, întrucât resursele oferite de pajişti reprezintă mijloacele de existenţă a
milioane de oameni.

Între biodiversitate şi demografie există o strânsă legătură. Astfel în timp ce în

zonele intens populate biodiversitatea este redusă, în zonele puţin populate
biodiversitatea este bogată.
Pe de altă parte diversitatea biologică este bogată în regiunile subtropicale şi
mult mai săracă în regiunile temperate şi polare.
Creşterea rapidă a populaţiei ridică serioase probleme referitoare la cerinţele
de noi terenuri agricole, care în frecvente cazuri se realizează pe seama defrişării
pădurilor şi în cazul nostru particular-al pajiştilor.
De asemenea, se constată creşterea populaţiei urbane, care trebuie asigurată
cu alimente.
Un rol important îl au proteinele de origine animală, obţinute de la animale a
căror principală sursă de furaje îl reprezintă iarba pajiştilor. Preponderenţa
preocupărilor de ordin economic şi demografic face ca cerinţele de protecţie a
biodiversităţii pajiştilor să fie preluate de puterea de decizie politică a fiecărei ţări în
parte.
Restrângerea biodiversităţii se datorează în majoritatea cazurilor atât
insuficientei dezvoltări a capacităţilor ştiinţifice, tehnice şi instituţionale, cât şi lipsei
cunoştinţelor şi informării publicului larg, despre diversitatea biologică şi importanţa
ei pentru umanitate.

2.Definiţii ale biodiversităţii

Cuvântul biodiversitate este compus prin unirea cuvintelor „bios”

(de origine elen-viaţă, biografie, subsistenţă) şi „ diversitas ”(de origine
latin- diversitate, varietate).
În dicţionarul limbii române diversitatea se identifică prin „deosebire”,
„ felurime”.
Termenul de biodiversitate este conceput diferenţiat în cadrul grupurilor
profesionale, respectiv de către specialişti în taxonomie, economişti, agronomi sau
sociologi.
De asemenea, biologii au tendinţa de a defini biodiversitatea ca fiind
diversitatea tuturor fiinţelor vii.
Fermierii sunt interesaţi de exploatarea potenţialului ce derivă din diversitatea
solurilor, regiunilor etc. Industria vede în biodiversitate un rezervor de gene util
pentru biotehnologii sau resurse exploatabile precum cherestea, peşte etc.
Pentru publicul larg biodiversitatea se referă în primul rând la peisaje
deosebite sau specii ameninţate cu extincţia.
Chiar dacă punctele de vedere prezentate anterior sunt diferite, în esenţă sunt
dependente unele de altele şi împreună conduc la acelaşi obiectiv general, respectiv
conservarea mediului natural şi a speciilor conţinute de acesta .
Există părerea că numai atunci un mesaj poate fi receptat ca valoros când el
este validat ştiinţific.
Valorile biodiversităţii cele mai des evocate sunt privite din mai multe puncte
de vedere: valoarea alimentară, valoarea medicinală, valoarea estetică şi etică,
valoarea de mediu, valoarea monetară, valoarea genetică etc.

6
 Gabor Rusalim-Sergiu

Termenul de „biodiversitate” înlocuieşte exprimarea sinonimă de „diversitate

biologică”, termen ce se referă la caracteristicile biologice , diferite care se
manifestă la toate nivelele de organizare a materiei vii.

Conceptul de biodiversitate prinde contur în jurul anului 1980.Primele lucrări

cu privire la conceptul de biodiversitate au fost cele ale lui Lovejoy, Norse şi
McManus. W.G. Rosen introduce în 1985 termenul de biodiversitate.
Prima definiţie a biodiversităţii a fost formulată la Convenţia asupra Diversităţii
Biologice din cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare- United
Nations Conference on Environment and Developemnt (UNCED) din iunie1992,
organizată la Rio de Janeiro, Brazilia. Potrivit articolului al doilea al Conferinţei
asupra Diversităţii Biologice:
„diversitatea biologică reprezintă variabilitatea organismelor din toate
mediile de viaţă, incluzând cele terestre, marine şi alte medii acvatice şi
complexele ecologice cărora le aparţin, cuprinzând diversitatea în cadrul
speciilor, între specii şi ecosisteme”.

World Widlife (1989) a definit diversitatea biologică prin abundenţa de

entităţi vii pe pământ, reprezentată de milioane de plante, animale şi
microorganisme, genele pe care acestea le conţin, complexitatea
ecosistemelor pe care le formează în mediul biologic.

Richard B Primack si colaboratorii (2002) consideră că biodiversitatea este

caracteristică pe trei niveluri: - la nivel de specie, diversitatea biologică include tot
spectrul organismelor de pe Terra, de la bacterii şi protozoare până la fungi, plante şi
animale;

- diversitatea genetică, la un nivel mai restrâns include variaţia genetică a

speciilor, a populaţiilor, separate geografic şi a indivizilor în raport cu populaţia din
care provin;

- diversitatea ecosistemică include variaţiile din comunităţile biologice în

care speciile trăiesc, ecosistemele în care se dezvoltă şi interacţiunile dintre aceste
nivele.

Bonard A., şi colab.(1996), (Harrison şi colab.,2004), propun patru nivele ale

biodiversităţii:

-biodiversitate intraspecifică ( genetică )

-biodiversitate speciilor ( floristică )

-biodiversitate ecologică (a ecosistemelor)

-biodiversitatea spaţială (a peisajului )

Orth Dominique şi Girard M. Colette (1996), Hunter (2002) şi Harrison şi colaboratorii

(2004) propun următoarele tipuri de biodiversitate:

7
 Gabor Rusalim-Sergiu

-biodiversitatea α (diversitate locală) ce reprezintă numărul de specii prezente pe

unitatea de suprafaţă dintr-o comunitate dată.

-biodiversitatea β care reprezintă unităţi omogene ce pot fi întâlnite pe o suprafaţă

dată.

-biodiversitatea δ termen ce se referă la totalitatea speciilor dintr-o zonă dată.

Puia I. şi colaboratorii (2001) au definit biodiversitatea astfel: biodiversitatea

constituie maniera prin care se diferenţiază între ele feluritele sisteme vii sau
biosisteme.
Primack şi colaboratorii (2002 )consideră că diversitatea determină existenţa
resurselor primare şi alternative pentru oameni; de asemenea afirmă că este
necesar să existe un echilibru la toate nivelurile diversităţii biologice pentru a
continua supravieţuirea speciilor şi a comunităţilor naturale sau antropice.
Deşi termenul de biodiversitate este de mult cunoscut, sensul şi implicaţiile
sale au devenit mai bine conturate şi înţelese odată cu apariţia unor semnale mai
evidente ale degradării mediului natural, în care biodiversitatea reprezintă
componenta esenţială

BIODIVERSITATEA INTRASPECIFICĂ (GENETICĂ )

Expresia “ diversitate genetică “ desemnează diversitatea genelor şi

genotipurilor între specii şi în sânul fiecărei specii.
Diversitatea permite adaptare la schimbările de mediu, de climat, de metode
culturale sau de prezenţa noilor dăunători sau boli.
Diversitatea genetică este adesea afectată de comportamentul reproductiv al
indivizilor în raport cu populaţia. O populaţie numără de la câţiva indivizi până la
milioane de indivizi. Indivizii dintr-o populaţie sunt genetic diferiţi unul de altul.

Variaţia genetică este ridicată deoarece aceştia au multe gene diferite.

Formele aceleiaşi gene sunt cunoscute sub numele de alele, iar genele care
determină diferenţieri fenotopice se grupează într-o serie polialelă. Variaţia alelică
induce diferenţierea fiziologică a fiecărui organism.

Totalitatea genelor şi probabilităţilor de recombinare dintr-o populaţie se

numeşte fond de gene (sau gene pool), pe când combinaţiile alelelor unui individ se
referă la genotip. Fenotipul unui individ reprezintă caracteristicile morfologice,
fiziologice şi biochimice unice care rezultă în urma exprimării genotipului în mediu.

Sunt însă situaţii când două genofonduri diferite, în condiţii identice de mediu,
pot da naştere la urmaşi cu fenotipuri identice. Sau pot exista situaţii când acelaşi
genofond, în condiţii de mediu diferite dau naştere la două fenotipuri diferite.

Transmiterea informaţiei genetice către fenotip, cu alte cuvinte realizarea ei în

fenotip, este un proces esenţial, atât pentru existenţa individului, a populaţiei şi a
biocenozei.
Procesul de transmitere constă în dezvoltarea trăsăturilor fenotipice în cursul
ontogenezei sub influenţa genotipului, în anumite condiţii concrete ale mediului.

8
 Gabor Rusalim-Sergiu

BIODIVERSITATEA SPECIILOR ( FLORISTICĂ )

Diversitatea specifică se referă la numărul de specii ce populează biotopul

respectiv.
Cu cât numărul speciilor este mai mare cu atât diversitatea lor creşte.
Specia se defineşte ca fiind: „o comunitate reproductivă de populaţii care este izolată
reproductiv de alte comunităţi şi care ocupă o nişă specifică în natură” .

Primak (2002) prezintă două definiţii ale speciei şi anume: prima definiţie
numeşte specia ca un grup de indivizi care sunt morfologic fiziologic şi biochimic
distincţi faţă de alte grupuri prin câteva caracteristici (definiţia morfologică a speciei);
în al doilea mod speciile pot fi definite ca grupuri de indivizi care se pot împerechea
între ei dând naştere la organisme viabile, dar nu se pot împerechea cu alte grupuri
(definiţia biologică a speciei).

Ca sistem biologic supraindividual, specia are o anumită organizare deci o

anumită structură şi îndeplineşte anumite funcţii în biocenoză. Fiecare specie este
compusă din populaţii locale, care se diferenţiază între ele, încât nici o populaţie nu
se aseamănă cu alta.
Arsene (2002) susţine că în definirea noţiunii de populaţie sunt esenţiale, cel
puţin patru trăsături:
- populaţia este caracterizată prin efectiv (numărul de indivizi ce o compun);
- populaţia este formată din indivizi cu o constituţie genetică asemănătoare;
- indivizi dintr-o populaţie ocupă un spaţiu comun (habitat) pe cuprinsul căruia
interacţionează cel puţin pentru reproducere, întrajutorare şi/sau în concurenţă;
- populaţiile sunt entităţi mai stabile în timp decât indivizi ce le compun şi de cele mai
multe ori vag delimitate (stabilitate mai mare integralitate mai redusă ).

Sistematica este un domeniu al biologiei care se ocupă de studiul populaţiilor,

raselor, subspeciilor, precum şi al taxonilor superiori, încercând să le caracterizeze,
să stabilească asemănările, deosebirile, legăturile între ele şi gradul lor de
diversificare.
Pe baza asemănărilor morfologice, anatomice, biochimice şi embriologice
între plante şi animale au fost stabilite unităţi sistematice de clasificare, care cuprind
unităţi inferioare speciei: subspecia, varietatea, forma şi unităţi superioare speciei:
Genul. Familia, Ordinul, Clasa, Încrengătura, Subregnul.
De exemplu: Familia Poaceae (Graminee) – din care fac parte şi numeroase
specii de plante furajere (perene şi anuale), cuprinde peste 600 de genuri şi aproape
5000 de specii82 dar importanţă furajeră prezintă un număr mic de specii şi anume
în mod special, acelea care asigură producţii ridicate de furaj, de cea mai bună
calitate.
Una dintre cele mai valoroase graminee furajere, întâlnită în pajiştile din
România, este Lolium perenne cunoscut sub denumirea populară de zâzanie,
raigras englezesc, raigras peren., etc. Sistematica speciei Lolium perenne, se
prezintă în modul următor: Subregnul Cormobionta; Încrengătura
Angiospermatophyta (Magnoliophyta); Clasa Monocotyledonopsida
(Monocotyledonatae);Ordinul Poales (Graminales, Glumiflorales); Familia Poaceae
(Gramineae); Tribul: Poeae; Genul: Lolium; Specia: Lolium perenne.

9
 Gabor Rusalim-Sergiu

Identificarea tuturor speciilor unei regiuni, permite întocmirea

inventarului floristic, mai precis a compoziţiei floristice a unei pajişti. Numărul
de pajişti bogate în specii caracteristice pentru diferite habitate a scăzut dramatic în
ultimii ani.
Se estimează că în pajiştile de pe glob sunt prezente 248. 428 specii
cunoscute în prezent, gramineele reprezentând 20%
Pajiştile montane din România se caracterizează printr-o diversitate floristică
deosebit de ridicată.
Studiul diversităţii specifice al pajiştilor, nu trebuie limitat doar la întocmirea
inventarului floristic, ci este necesar a se determina şi spectrul bioformelor, al
fitogeoelementelor precum şi spectrul categoriilor ecologice ( U. T. R. ).

Studiul bioformelor dă posibilitatea obţinerii informaţiilor asupra

paleoecologiei diverselor specii, asupra echilibrului dintre specii şi factorii de mediu,
asupra presiunii antropice executate asupra florei permiţând descifrarea direcţiilor de
evoluţie ulterioară.

Analiza fitogeoelementelor mijloceşte cunoaşterea parametrilor

macroclimatului şi topoclimatului, furnizează informaţii asupra interferenţelor
fitogeografice determinate de migraţia în timp a diverselor specii, sau asupra
posibilelor căi de migrare ulterioară.

Studiul indicilor autoecologici (umiditate, temperatură, pH-ul) ai regiunii

analizate contribuie la descifrarea condiţiilor staţionale concrete şi a posibilităţii
evoluţiei, dar şi la stabilirea grupelor ecologice , ce ilustrează adaptările şi cerinţele
diverselor specii faţă de principalii factori ecologici88.

Biodiversitatea comunităţilor şi a ecosistemelor

O comunitate biologică este definită prin speciile care ocupă un anumit areal
şi interacţiunile dintre ele. Mediul fizic împreună cu comunităţile biologice poartă
numele de ecosistem. Biodiversitatea ecosistemelor se referă la complexitatea
elementelor structurale (specii), şi a elementelor funcţionale, ce caracterizează pe
unitatea de spaţiu şi timp un ecosistem.
Valoarea numărului de specii dintr-un ecosistem, constituie un indiciu
important al biodiversităţii. Dar a judeca valoarea biodiversităţii numai prin acest
element, înseamnă a o ştirbi de partea sa esenţială: interacţiunile între speciile
componente ale ecosistemului şi între acestea şi mediul lor fizic şi chimic.
Relaţiile care se dezvoltă între speciile ecosistemului şi între acestea şi
mediul abiotic, sunt atât de complexe şi de importante, încât oferă biodiversităţii
dinamism, iar omenirii supravieţuirea.
Într-o comunitate biologică fiecare specie utilizează un anumit set unic de
resurse, care constituie nişa ecologică. Fiecare component poate deveni factor
limitativ şi poate restricţiona mărimea populaţiei. Nişa include adesea stadiul
succesiunii în care se găsesc speciile.
Succesiunea este un proces gradual de schimbare a compoziţiei în specii, a
structurii comunităţilor şi caracteristicilor fizice care apar în urma voluţie naturale sau
sub influenţa activităţilor antropice.
Speciile cu valenţa ecologică mare (eurioice ) au posibilitatea de a ocupa un
număr mare de biotopuri, relativ diverse din punct de vedere al concentrării factorilor

10
 Gabor Rusalim-Sergiu

ecologici, pe când speciile cu valenţa ecologică scăzută (stenoice) ocupă un număr

restrâns de biotopuri, al căror complex de factori ecologici este compatibil cu
supravieţuirea. Structura comunităţilor este foarte des afectată de competiţie şi
prădătorism.
Numărul de indivizi ai speciilor care împart resursele ecosistemuluin şi care
poate fi suportat de mediu poartă numele de capacitate de suport. Acest număr este
bine dimensionat în raport cu sistemul pradă prădător.
Structura comunităţii poate fi afectată şi de relaţiile mutualiste, care de obicei
beneficiază una de pe urma celeilalte. Speciile mutualiste au o densitate mai mare
atunci când apar împreună decât atunci când apar separat, în ecosisteme diferite.
Având în vedere că în fiecare ecosistem de pajişte (natural sau artificial ) există o
mare diversitate de forme vegetale şi animale şi că între aceste ecosisteme există
diferenţe şi mai mari, trebuie să acceptăm că diversitatea ecosistemelor de pajişti
reprezintă o structură foarte importantă a biodiversităţii.

MĂSURAREA BIODIVERSITĂŢII

Metodele de cuantificare ale biodiversităţii, din punct de vedere spaţial se

referă la:
Numărul de specii dintr-o singură comunitate biologică este exprimat prin
bogăţia în specii sau alfa diversitatea. Aceasta poate fi utilizată pentru
compararea numărului de specii din arii geografice sau comunităţi biologice diferite.
Beta diversitatea se referă la gradientul cu care se schimbă compoziţia în
specii funcţie de un element geografic.
Gama diversitatea este aplicabilă arealelor mari şi se referă la numărul de
specii dintr-o regiune sau zonă geografică Primack şi colaboratorii (2002)
ilustrează aceste tipuri de diversitate biologică printr-un model teoretic a trei regiuni
montane.
Regiunea 1 are o alfa diversitate mai mare, cu un număr mediu de specii per
munte mai ridicat (6 specii) decât în celelalte două regiuni.
Regiunea 3 are o beta diversitate mai mare (3,0) decât regiunea 2 (2,5) sau
regiunea 1 (1,2).

Biodiversitatea peisajului

Noţiunile de landşaft şi peisaj, sunt aproape sinonime (diferenţele dintre ele

ţin mai mult de nuanţe) au fost împrumutate de oameni de ştiinţă ( geografi,
pedologi, pratologi, ecologi şi ingineri peisagişti) din aria culturii artistice a artelor
plastice şi a descrierilor literare ale naturii
În domeniul ştiinţific, primul care a introdus termenul de „peisaj”a fost un
geobotanist Alexander von Humbold la începutul secolului al XIXlea, însemnând
„caracteristicile unei suprafeţe de teren”.
Ecologia peisajului este considerată o zonă de cunoştinţe emergente încă în
căutarea de cadre teoretice şi conceptuale, reflectând o disciplină care mai încearcă
să se definească şi să depăşească impactul dintre cele doua puncte de vedere a
cercetătorilor care s-au ocupat de acest studiu.
Prima apariţie a noţiunii de „ecologia peisajului”a fost elaborată de
biogeograful german Carl Troll (1939) alături de alţi geografi din Germania şi Europa
de Est. Această abordare a avut o influenţă puternică de geografie şi arhitectură cu
planificarea regională.

11
 Gabor Rusalim-Sergiu

Ecologia peisajului,în acest mod este mai puţin axată pe studii de bio-
ecologie, respectiv interrelaţia plantă-animal-mediu abiotic.
A doua abordare a „ ecologiei peisajului” a apărut mai recent, în anii 1980 în
America. De această dată studiile au fost elaborate în special de ecologişti iar
abordarea a fost iniţial influenţată de ecologia ecosistemelor prin modelare şi analiză
spaţială. Atfel s-a beneficiat de imaginile satelitare, iar prelucrarea lor s-a făcut cu
soft-uri specializate.

Definirea conceptului de peisaj (landşaft)

Landşaftul este format din petice (de teren ), o reţea de caracteristici liniare şi
o matrice de bază Un peisaj este denumit de Forman şi Gordon ca fiind o zonă unde
clusterele sau ecosistemele aflate în interacţiune se repetă într-o formă similară.
O altă definiţie mult mai cuprinzătoare a fost elaborată la sfârşitul secolului
trecut, de Allaby şi colaboratorii103, care definea landşaftul ca un biosistem
supraindividual ce cuprinde în sine procese geomorfologice, structurale dinamice
(populaţionale) şi ecologice care se desfăşoară întrun complex de fragmente ( bucăţi
sau petice de teren ); el este alcătuit din variate ecosisteme aparţinând unor biomuri
legate între ele printr-o caracteristică principală şi alte câteva secundare.
Probabil că cea mai mare provocare a ecologiei peisajului este de a stabili o
teorie a mozaicurilor; o încercare de a înţelege modul în care diferite modele de
organizare spaţială, influenţează funcţionarea componentelor unităţilor de peisaj.

Ecologia peisajelor este importantă pentru protejarea diversităţii

biologice deoarece multe specii nu sunt limitate la un singur habitat, ci se
deplasează între habitate sau locuiesc la graniţa dintre două habitate. Prezenţa şi
mărimea multora dintre specii pot fi afectate de mărimea fragmentelor de habitat şi
de gradul lor de interconectare. Consecinţa ecologică a creării landşafturilor
agricole a fost reducerea în timp a biodiversităţii. Folosirea intensivă a pajiştilor
( folosirea necontrolată îngrăşămintelor chimice, păşunatul excesiv etc. ) duce la
reducerea numărului de specii.
Un punct de vedere alternativ a fost acela al eticii conservării resurselor,
dezvoltat de Gifford Pinchot. Potrivit lui Pinchot, lumea este constituită din două
componente esenţiale: dorinţele oamenilor şi resursele naturale. El subliniază că ar
trebui să existe o distribuţie a resurselor şi un preţ care să ţină seama de
consumatorii din prezent şi viitor, o afirmaţie care precede definiţia dezvoltării
durabile dată de Comisia Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (1987):
dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare care ţine cont de nevoile prezente fără a
compromite resursele generaţiilor viitoare. Leopold Aldo citat de Primack R. şi
colab., 2002 a fost unul dintre cei care au considerat natura ca un peisaj organizat
într-un sistem de procese relaţionale. Noua abordare a fost numită etica
evoluţionistecologică.

Mişcarea conservaţionistă americană a avut o serie de personalităţi ce au

lansat avertismente în legătură cu distrugerea biodiversităţii biologice şi a mediului
natural. Aceştia au găsit o audienţă mare, milioane de cetăţeni devenind activi în
protejarea păsărilor sau a altor animale, în protejarea munţilor a ţărmurilor, zonelor
umede sau în stoparea poluării mediului.

12
 Gabor Rusalim-Sergiu

BIBLIOGRAFIE:

1. Luminita Cojocariu, Pratologie - Notite de curs , IMAPA, IFR. 2022

2. Nicusor Flavius Sima și Răzvan Popa, MANAGEMENTUL
EXTENSIV AL PAJIŞTILOR • Suport de curs pentru facilitatorii
comunitari, mai 2014
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/P%C4%83%C8%99une

13