Material Final-Cultura Pajistilor

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
RESURSELE VEGETALE ALE GLOBULUI - PAJIŞTILE
Cuvinte cheie: pajiştea, furaj, utilizarea multifuncţională a pajiştilor,

producţii, răspândire
Rezumat.
Pajiştea prin toate elementele ei caracteristice, pe glob, reprezintă
o resursă vegetală de neegalat; ea are un caracter multifuncţional, dar
funcţia cea mai importantă este de producere a furajelor suculente şi
fibroase. Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor este deosebită.
Suprafeţele mari ocupate de pajişti sunt intim legate de viaţa cotidiană şi
de conservarea mediului înconjurător.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
S-a încetăţenit părerea că iarba este un produs natural care creşte

şi fără îngrijirea omului. Părerea este numai în parte îndreptăţită, întrucât
numai o parte din pajiştile de pe Glob sunt pajişti naturale pe care iarba s-
a instalat şi se menţine fără intervenţia omului. Unele dintre aceste pajişti
datează din vremuri îndepărtate, de milioane de ani şi au asigurat hrana
animalelor sălbatice ierbivore înainte de apariţia omului şi de începuturile
agriculturii.
Suprafeţe mari de pajişti temporare, pe glob, sunt de data mai
recentă şi se datoresc existenţei eforturilor făcute de om, de a obţine
suficientă hrană pentru animalele domestice. Aceste eforturi sunt
răsplătite prin recoltele obţinute mai ales în condiţiile culturii intensive a
pajiştilor.
Ca orice altă cultură intensivă, pajiştile necesită o dotare tehnică
corespunzătoare, posibilităţi de sporire a fertilităţii solului, de mecanizare a
lucrărilor şi în mod deosebit cadre de specialitate care să valorifice în
condiţii de producţie rezultatele cercetării ştiinţifice şi de specialitate.
În relieful variat al ţării noastre, exită şi pajişti în care condiţiile
naturale nu sunt favorabile culturii intensive şi deci cele două moduri de
cultură, extensiv şi intensiv vor coexista.
Va rămâne loc şi pentru pajiştile poliflore, atât de mult de apreciate
de agricultori. De altfel, prin prezenţa leguminoaselor, care nu trebuie să
lipsească din pajiştile intensive, se asigură nu numai o bună bază furajeră,
ci şi una meliferă – trifoiul alb, trifoiul roşu, fiind specii foarte mult căutate
de albine.
Este de menţionat faptul că în rezervaţiile naturale sunt cuprinse şi
imense suprafeţe de pajişti .Acestea vor avea ca rol prioritar conservarea
unor specii rare de plante şi uneori de animale, care fără ocrotire ar
dispărea într-o perioadă nu prea îndelungată.
Va fi în interesul agriculturii să se delimiteze şi să se ocrotească
mai ales pajiştile care conţin specii importante pentru lucrările de
5
ameliorare, prin deosebitele lor însuşiri în ce priveşte rezistenţa la
boli, rezistenţa la iernăre, etc.
Ocrotirea mediului nu înseamnă şi nu trebuie să însemne numai
conservarea unor spaţii în starea lor naturală, ci şi modificarea unor spaţii
în sensul înfrumuseţării peisajului cum ar fi gazoanele realizate de om.
1.1. Strategia de producţie şi de valorificare a pajiştilor
În balanţa furajeră, păşunile şi fâneţele constituie o bogăţie

naturală de mare importanţă, mai ales în judeţele de deal şi de munte,
unde pajiştile formează o zonă economică predominantă.
Prin păşunatul excesiv, vegetaţia pajiştilor s-a degradat mereu, prin
reducerea şi dispariţia speciilor valoroase pentru hrana animalelor, iar
productivitatea lor în prezent este cu mult inferioară faţă de potenţialul
productiv natural al acestora.
Spre deosebire de orice altă cultură agricolă, care asigură o singură
recoltă pe an, pajiştile fie ele permanente sau temporare, datorită
caracteristicilor plantelor din covorul vegetal, pot asigura mai multe recolte
pe an.
Rezultatele de producţie arată că, în comparaţie cu alte culturi,
pajiştile permanente înregistrează cel mai mare spor de producţie, la
unitatea de substanţă activă aplicată.
Cercetările efectuate arată că pajiştile semănate sunt capabile să
dea producţii superioare faţă de pajiştile permanente, iar pe lângă
producţiile mari pe care le dau, pajiştile semănate mai prezintă şi alte
avantaje ca: repartizarea mai uniformă a producţiei în perioada de
vegetaţie şi posibilităţile multiple de folosire.
Pe pajiştile semănate toate lucrările se pot face mecanizat şi se
creează posibilitatea de alegere a speciilor în concordanţă cu agrotehnica
stabilă, precum şi cu modul de exploatare ( păşunat, cosit, mixt ).
Pajiştile semănate reprezintă o sursă importantă de furaje şi nu
exclud măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor permanente, ci se
complectează reciproc în funcţie de condiţiile concrete existente,
alegându-se metoda cea mai eficientă din punct de vedere economic.
Studiul pajiştilor permanente prezintă un interes ştiinţific deoarece
în acest fel se pot clarifica unele aspecte fundamentale ale ecologiei cum
sunt: relaţia dintre stabilitatea şi maturitatea ecosistemelor, echilibrul
biologic în ecosistemele naturale şi în cele influenţate de activitatea
omului, aspecte discutate de altfel la primul Congres Internaţional de la
Haga din 1974.
1.2. Producţia şi potenţialul de producţie al pajiştilor
Producţiile pajiştilor permanente sunt foarte diferite. În general

recoltele sunt sub capacitatea de producţie a pajiştilor, datorită unor
cauze obiective cum ar fi:
• pajiştile permanente sunt amplasate pe terenuri în pantă, slab
productive, pe soluri acide, adesea erodate, insuficient aprovizionate cu
apă şi insuficient drenate, întrucât pe ele în general nu s-au făcut nici un
fel de lucrări de îmbunătăţiri funciare;
6
• fiind mari suprafeţe situate în zone alpine sau la altitudini mari,
perioada de vegetaţie este scurtă (3-5 luni) şi de asemenea şi temperatura
medie din perioada de vegetaţie este scăzută;
• suprafeţe foarte mari de pajişti sunt folosite neraţional, fiind
suprapăşunate, ceea ce duce la degradarea lor sau subpăşunate ceea ce
duce la păşunatul selectiv, deci la invadarea pajiştilor de către buruieni;
• nu se execută nici un fel de lucrări de întreţinere a pajiştilor sau
dacă se execută în cea mai mare parte ele se fac cu investiţii minime.
Pajiştile temporare dau producţii mari, ele situându-se la nivelul
culturilor agricole productive.
Pe baza analizei suprafeţei fotosintetizatoare, a sumei gradelor de
temperatură, a precipitaţiilor, se constată că potenţialul de producţie al
pajiştilor este mai mare decât producţia pajiştilor.
La o recoltă de 10,5 tone S.U./ha cum sunt recoltele obţinute în
ultimii ani, se ajung 115 Gj energie metabolizabilă la hectar, iar la o
recoltă de 25 tone S.U./ha care este capacitatea de producţie a unei pajişti
în care vegetaţia durează 6 luni, corespund 215 Gj energie
metabolizabilă1.
Cu toate condiţiile, uneori vitrege, de climă şi sol, cercetările
efectuate în ultimele decenii au relevat posibilităţi imense de sporire a
producţiei pajiştilor. Pe această bază se acceptă, în general, ideea că în
multe ţări, printre care şi ţara noastră, posibilităţile de ridicare a producţiei
pajiştilor sunt mai mari decât la alte categorii de culturi agricole, deoarece
se pleacă de la un nivel productiv actual destul de scăzut.
În pajiştile permanente, prin îmbogăţirea regimului trofic şi reglarea
regimului hidric, prin aplicarea unor lucrări simple şi acolo unde situaţia
concretă o impune prin reînsămânţări şi supraînsămânţări, se pot spori
producţiile foarte mult.
Datoria noastră a tuturor este de a cunoaşte cât mai bine şi de a
folosi raţional şi de a ocroti acest inestimabil bun al ţării şi de al transmite
intact generaţiilor viitoare.
1.3. Utilizarea multifuncţională a patrimoniului pastoral din

România şi integrarea în Uniunea Europeană
O componentă importantă a patrimoniului funciar al ţării noastre o

constituie suprafaţa de 4,9 milioane hectare de pajişti permanente,
considerate, pe bună dreptate, o avuţie naţională deoarece reprezintă
33% din suprafaţa totală a ţării şi 21% din suprafaţa agricolă. Această
suprafaţă în condiţiile aplicării unei tehnologi moderate de cultivare, ar
putea asigura hrana, anual, pentru cel puţin 10 miloane UVM (unităţi vită
mare). Din păcate, până în acest moment acest indicator economic de
apreciere a valorii de utilizare a pajiştilor nu s-a realizat, datorită
dezinteresului faţă de potenţialul agroecologic pe care îl oferă aceste
suprafeţe, fapt generat şi de necunoaşterea cadrului juridic specific de
folosire a acestor suprafeţe.
1
Moisuc A., 1991
7
Eficienţa biologică a fitomasei obţinută din pajişti şi culturi furajere
în procesul de gestionare a resurselor furajere şi de decizie tehnică,
trebuie corelat cu criteriul eficienţei economice.
În ultimul timp cercetarea ştiinţifică europeană a elaborat noi
concepte în domeniul producerii furajelor. În lumina acestor concepte,
sistemul de cultură al plantelor furajere nu mai reprezintă un sistem
independent, ci este parte componentă (subsistem) al unui sistem mai
cuprinzător şi anume sistemul furajer2,3,4.
Sistemul furajer este conceput ca un sistem de informare şi
decizie.
În prezent, atât în ştiinţă cât şi în practică, criteriile de performanţă
pentru sistemele culturilor furajere sunt reprezentate sub denumirea de
valoarea de utilizare şi multifuncţionalitate.
Indicatorul valoare de utilizare a fost elaborat şi generalizat de
cercetătorii francezi la începutul deceniului IX5,6. El înglobează de fapt un
ansamblu de însuşiri care se iau în considerare în aprecierea resurselor
de fitomasă din punctul de vedere al satisfacerii cerinţelor de nutriţie ale
animalelor.
Potrivit acestei concepţii, valoarea de utilizare ca furaj a unei
resurse de fitomasă se stabileşte pe baza randamentului util al culturii
respective, al calităţii alimentare şi al facilităţii de conservare. Colectivul de
cercetători Motcă G. şi Geamănu Lidia, (1993, 1994); Neacşu Marilena
(1998), prin cercetările lor au extins criteriile pentru definirea valorii de
utilizare, adăugând în prima etapă la cele de mai sus gradul de
conversie a furajului în produse animaliere utile pentru om. Acesta
este un criteriu de eficienţă biologică a fitomasei consumate de animale,
care în procesul de gestionare a resurselor furajere şi de decizie tehnică
trebuie corelat cu criteriul eficienţei economice şi mai nou, cu cel al
eficienţei ecologice.
În ultimi ani, în ţările cu tradiţie din Uniunea Europeană, valoarea
fondului pastoral este exprimată printr-un indicator de
multifuncţionalitate, circumscris conceptului de dezvoltare durabilă.
Această nouă concepţie de multifuncţionalitate a pajiştilor
permanente înglobează atât funcţia agronomică (de producţie) a
acestora, cât şi altele, tot atât de importante, cum sunt: folosirea şi
conservarea biodiversităţii florei şi faunei specifice, protecţia solului,
creşterea calităţii mediului (calitatea peisajului), dezvoltarea
agroturismului ecologic7,8.
Prin această nouă modalitate de folosire a resurselor oferite de
covorul vegetal al pajiştilor permanente, omul trebuie să respecte şi să-şi
armonizeze interesele respectând legile naturii, deoarece aplicarea
necontrolată a tehnologiilor şi exploatarea abuziv a resurselor duce la
dezechilibre ireversibile în relaţia sol – covorul vegetal al pajiştei – animal
2
Bărbulescu C., 1956
3
Luiseau P., 1990
4
Capillon A. şi colab., 1990
5
Jeanine B. Şi colab., 1990, 1991
6
Fluri P.şi colab., 1992,1994
7
Motcă, G.şi colab.,2003
8
Luminiţa Cojocariu 2003
8
– om. Aceasta presupune ca orice intervenţie tehnologică să fie
dimensionată ca volum, intensitate şi impact numai atât cât permite
capacitatea de rezilienţă a ecosistemului9 .
Informaţii privitoare la posibilitatea de previziune şi control a
valorii de utilizare a pajiştilor , definită în mod global prin cantitatea
de resurse furajere sau pastorale, care sunt în strânsă conexiune cu
compoziţia botanică şi structura covorului vegetal fac obiectul cercetărilor
de ultimă oră .
În condiţiile din ţara noastră, peste 70% dn suprafaţa de pajişti
permanente se regăsesc pe terenuri în pantă, supuse în permanenţă
proceselor de eroziune. Dacă vegetaţia ierboasă nu ar acoperi aceste
suprafeţe s-ar produce adevărate catastrofe ecologice, cu urmări de
natură economico – socială incalculabile.
Pajiştile permanente din România mai păstrează încă una din cele
mai complexe biodiversităţi floristice din Europa. În această structură
floristică intră numeroase specii de plante cu o valoare pastorală ridicată,
ce formează producţia de furaj a pajiştilor.
De asemenea, pajiştile româneşti pot fi considerate adevărate
bănci naturale de germoplasmă din care, prin diferite metode de
ameliorare, se creează genotipuri noi, formate din soiuri şi hibrizi
performanţi.
În covorul vegetal al pajiştilor permanente există peste 200 de
specii leguminoase anuale şi perene, care au un rol important în creşterea
calităţii furajului în substanţe proteice. Totodată, în condiţii din ţara
noastră, aceste leguminoase aprovizionează, prin procesul simbiotic de
fixare a azotului atmosferic, solurile cu cantităţi importante de azot
biologic, între 30 – 150 kg/ha/an.
O mare parte din flora covorului vegetal al pajiştilor permanente nu
este încă utilizată. Astfel, se impune realizarea unei cartări floristice privind
ponderea plantelor medicinale şi a celor melifere.
Spectrul culorilor şi arhitectua morfologică a speciilor din pajiştile
permanente îmbunătăţesc calitatea peisagistică a covorului vegetal, cu
consecinţe directe pozitive asupra dezvoltării turismului ecologic în ţara
noastră.
• În consecinţă, la baza folosirii sistemului multifuncţional al
pajiştilor stă aplicarea unei gestionări integrate a covorului vegetal, prin
care valoarea de utilizare a pajiştilor capătă o nouă dimensiune, racordată
sistemului de dezvoltare durabilă. Totodată, modul de utilizare
multifuncţională a patrimoniului pastoral poate constitui şi un etalon de
apreciere a gradului de integrare a agriculturii româneşti în structurile
europene 10.
Pratologia este un domeniu multidisciplinar dezvoltat ca răspuns la
crizele cu care se confruntă azi ecosistemul de pajişte.
1.4. Răspândirea pajiştilor pe glob şi în ţara noastră
Pe glob pajiştile ocupă 23 % din suprafaţa uscată a Terrei. Aceasta

înseamnă în cifre absolute, cca 3,3 miliarde hectare (tabelul 1.1).
9
Motcă G.,2006
10
Bârliba C., 2011
9
O succintă trecere în revistă este cuprinsă în tabelul 1.1.
Din datele cuprinse în tabel se constată că în valoare absolută
suprafeţele cele mai mari ocupate de păşune sunt în Africa (907.818 mii
ha), urmează America (Nord, Sud si Centrala) (806.576 mii ha) şi
Australia si Oceania (373.166 mii ha).
Tabelul 1.1.
Folosirea pământului în diferite continente sau ţări
(date FAO, 2010)
Suprafata Suprafata Suprafata
uscatului agricola pajisti
Nr. permanente
crt. Specificare
(mii ha) (mii ha) (mii ha)
1 Africa 2.964.678,60 1.161.062,10 907.818,40
America (Nord, Sud si
2 Centrala) 3.889.231,20 1.193.648,04 806.576,60
3 Asia 3.093.556,55 1.638.836,30 1.089.225,70
4 Europa 2.207.347 472.631,47 178.907,59
5 Australia si Oceania 848.654,70 422.870,30 373.166,00
Pe glob - Total 13.003.468,05 4.889.048,21 3.355.694,29
Datele privitoare la suprafaţa pajiştilor din publicaţiile FAO diferă de

la an la an, de aici şi unele diferenţe cu privire la raportul dintre diferite
continente. În general ordinea se păstrează şi diferenţele nu sunt prea
mari, oscilând între 1-2%.
Studiind repartizarea suprafeţelor cu pajişti în diferite ţări din
Europa se constată că în Austria, Grecia, Elveţia acestea depăşesc
suprafaţa arabilă (tabel 1.2.).
Tabelul 1.2.
Suprafeţe ocupate de păşuni şi fâneţe faţă de suprafaţa totală şi faţă
de arabil în câteva ţări din Europa (date FAO, 2010)
Suprafata Suprafata Suprafata
Nr. uscatului agricola pajisti
crt. Tara (Europa) permanente
(mii ha) (mii ha) (mii ha)
1 Albania 2740 1204,29 505,29
3 Austria 8243,5 3168 1731
4 Belarus 20282 8927 3263
5 Belgia 3028 1364 502
6 Bosnia si Herzegovina 5100 2128 1029
7 Bulgaria 10856 5030 1719
8 Croatia 5596 1300 343
9 Cehia 7725 4239 983
10 Danemarca 4243 2634 197
11 Estonia 4239 931 327
12 Finlanda 30390 2296 34
13 Franta 54766 29266 9870
14 Germania 34861 16886 4741
10
15 Grecia 12890 8199,2 4500
16 Ungaria 9053 5783 1004
17 Irlanda 6889 4189 3097
18 Italia 29414 13908 4423
19 Lituania 6267,5 2689 607,6
20 Olanda 3373 1917,4 827,2
21 Norvegia 30547 1014,38 174,8
22 Polonia 30420 16119 3180
23 Portugalia 9147 3684 1781
24 Moldova 3289 2472 354
25 Romania 23006 13523 4372
26 Federatia Rusa 1637687 215561 92020
27 Serbia 8746 5055 1459
28 Slovacia 4809 1930 524
29 Slovenia 2014 468 267
30 Spania 49880 27680 10464
31 Suedia 41034 3079 436
32 Elvetia 4000 1525,4 1095
33 Ucraina 57932 41276 7900
34 Regatul Unit 24193 17325 11233
În ceea ce priveşte România, pajiştile permanente se întind pe o

suprafaţă de 4,865 mil. ha şi reprezintă 52,5 % din terenul agricol şi 23%
din suprafaţa totală a ţării (figura 1.1.).
Vii şi pepiniere Livezi şi
viticole pepiniere
2% pomicole
Fâneţe 1%
10%
Păşuni
23%
Arabil
64%
Fig. 1.1. Suprafaţa agricolă a României după modul de folosinţă11
În România suprafaţa pajiştilor permanente este de 4,865 mil. ha

din care 3,333 mil. ha sunt păşuni şi 1,532 mil. ha sunt fâneţe (Anuarul
statistic 2009).
11
Anuarul statistic al României - 2009
11
Ele sunt răspândite pe tot cuprinsul ţării în condiţii ecopedologice foarte
diferite de la câmpie până la piscurile cele mai înalte ale munţilor, ceea ce
a determinat o mare varietate de tipuri de pajişti şi de tehnologii de
îmbunătăţire, îngrijire şi exploatare.
Suprafeţe întinse de pajişti se găsesc în zonele de deal şi urcă
până la munte, ca atare, în judeţele în care predomină zone de relief înalte
sunt: Hunedoara, Maramureş, Caraş – Severin, Bihor, etc. ( judeţe în aria
cărora intră suprafeţe montane însemnate ).
Suprafeţe întinse de pajişti se găsesc în zonele de deal şi urcă
până la munte, ca atare, în judeţele în care predomină zone de relief înalte
sunt: Hunedoara, Maramureş, Caraş – Severin, Bihor, etc. ( judeţe în aria
cărora intră suprafeţe montane însemnate ).
Răspândirea pajiştilor permanente pe tot cuprinsul ţării noastre, în
condiţii ecologice diferite, au condus la o mare varietate de tipuri de pajişti.
Pajiştile naturale din ţara noastră prezintă următoarea repartizare în
funţie de altitudine şi forme de relief (Ioniţă M. şi colab., 1968).
- pajişti cu exces de umiditate.....................................................2,5%
- pajişti de şes şi câmpie situate la 0 – 400m altitudine.............26,9%
- pajişti de dealuri şi coline, situate la 400 – 800 m altitudine....42,8%
- pajişti de munte situate la 800 – 1600 m altitudine .................18,9%
- pajişti alpine situate la peste 1600 m altitudine..........................8,9%
Cu exces de
umiditate
2,5
26,9 0-400 Pajisti de
8,9 deal si campie
400-800 Pajisti
de dealuri si
coline
18,9 800-1600
Pajisti de
munte
42,8 >1600 Pajisti

alpine
Fig. 1.2. Repartizarea suprafeţelor de pajişti din ţara noastră în

funcţie de altitudine şi forme de relief
Se poate constata faptul că o bună parte din pajiştile naturale sunt

repartizate în condiţii mai puţin favorabile, ca atare şi producţia acestora
scade odată cu altutidinea (figura 1.2.).
Concepte şi noţiuni de reţinut

• Importanţa economică (de a asigura furaje) şi ecologică a pajiştilor
permanente este deosebită: aceste uriaşe suprafeţe verzi sunt
nebănuit de intim legate de viaţa noastră, de conservarea mediului în
12
care trăim. Pajiştile oferă suport biodiversităţii şi serviciilor culturale, de
exemplu, prin contribuţia lor ca patrimoniu cultural şi valoare de
agrement.
• În viziunea agricolă actuală, producţia de furaje obţinută de pe pajiştile
permanente, este parte integrantă a gestiunii teritoriului agricol şi
presupune: gestionarea durabilă, respectiv durabilitatea sistemelor
componente, viabilitatea economică şi socială a activităţii agricole şi
contribuie la dezvoltarea durabilă a spaţiului rural , într-o lume tot mai
urbanizată.
• Pe glob pajiştile ocupă 23 % din suprafaţa uscată a Terrei. În ceea ce
priveşte România, pajiştile permanente se întind pe o suprafaţă de
4,865 mil. ha şi reprezintă 52,5 % din terenul agricol şi 23% din
suprafaţa totală a ţării.
• În balanţa furajeră, păşunile şi fâneţele constituie o bogăţie
naturală de mare importanţă, mai ales în judeţele de deal şi de
munte, unde pajiştile formează o zonă economică predominantă.
Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt cauzele obiective ale producţiilor scăzute ale

pajiştilor?
2. Prin ce se identifică caracterul multifuncţional al pajiştilor?
3. Unde sunt răspândite pajiştile şi în ce procent sunt
reprezentate pe glob şi în România?
13
PAJIŞTEA. IMPORTANŢĂ. CLASIFICARE.
Cuvinte cheie: pajiştea, pratologie, pratotehnică, importanţă,

clasificare.
Rezumat.
Pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu vegetaţie
ierboasă. În ele se întâlneşte un complex mare de specii de plante,
aparţinând la diferite familii; dintre acestea, gramineele perene sunt
dominante. Pratologia, studiază multifuncţionalitatea pajiştilor şi
evidenţiază importanţa şi locul acestora în rezolvarea unor probleme
actuale şi de perspectivă din domeniul economic,ecologic şi social.
Pratotehnica, se ocupă de partea aplicativă a pratologiei, elaborează
măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor, metodele şi tehnologiile de cultivare
ale acestora şi ale plantelor furajere în general, respectiv folosirea
ştiinţifică a pajiştilor.
Pajiştea are un caracter multifuncţional, iar funcţia cea mai
importantă este producerea furajelor suculente şi fibroase.
2.1. Pajiştea. Pratologia. Pratotehnica
Pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu vegetaţie

dominante. Diferită este de asemenea şi valoarea furajeră a acestor specii
de plante. Speciile care se dezvoltă într-o pajişte se deosebesc şi prin
cerinţele lor faţă de condiţiile naturale şi prin modul de exploatare. Dacă la
vegetaţia constituită din populaţiile speciilor de plante superioare se
adaugă plantele inferioare, microorganismele şi fauna, atunci se poate
face o imagine despre formaţiunea complexă de viaţă, reprezentată de o
pajişte.
În viziunea agricolă actuală, producţia de furaje obţinută de pe
pajiştile permanente, este parte integrantă a gestiunii teritoriului agricol şi
presupune: gestionarea durabilă, respectiv durabilitatea sistemelor
componente, viabilitatea economică şi socială a activităţii agricole şi
contribuie la dezvoltarea durabilă a spaţiului rural , într-o lume tot mai
urbanizată.
Având în vedere importanţa deosebită a producţiei de furaje,
implicit a modernizării exploatării pajiştilor, subiect ce a preocupat în
mod deosebit cercetătorii din domeniu, s-au structurat câteva ramuri ale
ştiinţei agricole, care au ca obiect de studiu pajiştile şi anume:
14
■ Pratologia, studiază multifuncţionalitatea pajiştilor şi evidenţiază
importanţa şi locul acestora în rezolvarea unor probleme actuale şi de
perspectivă din domeniul economic,ecologic şi social. În dicţionarul
explicativ al limbii române termenul de pratologie se traduce prin: ştiinţa
care se ocupă cu studiul pajiştilor. (< it. pratologia).
Cuvântul pratologie este compus prin unirea cuvintelor „pratum” (de
origine latină-pajişte) şi „ logos ”( din limba greacă care înseamnă ştiinţă ).
■ Ecopratologia, are ca obiect de studiu ecosistemele din pajişti.
■ Pratotehnica, se ocupă de partea aplicativă a pratologiei,
elaborează măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor, metodele şi tehnologiile
de cultivare ale acestora şi ale plantelor furajere în general, respectiv
folosirea ştiinţifică a pajiştilor.
Pajiştea are un caracter multifuncţional, iar funcţia cea mai
importantă este producerea furajelor suculente şi fibroase. Importanţa
economică şi ecologică a pajiştilor permanente este deosebită.
Suprafeţele mari ocupate de pajişti sunt intim legate de viaţa cotidiană şi
de conservarea mediului înconjurător.
În balanţa furajeră, păşunile şi fâneţele constituie o bogăţie
naturală de mare importanţă, mai ales în judeţele de deal şi de munte,
unde pajiştile formează o zonă economică predominantă.
Prin păşunatul excesiv, vegetaţia pajiştilor s-a degradat mereu, prin
reducerea şi dispariţia speciilor valoroase pentru hrana animalelor, iar
productivitatea lor în prezent este cu mult inferioară faţă de potenţialul
productiv natural al acestora.
Spre deosebire de orice altă cultură agricolă, care asigură o singură
recoltă pe an, pajiştile fie ele permanente sau temporare, datorită
caracteristicilor plantelor din covorul vegetal, pot asigura mai multe recolte
pe an.
Rezultatele de producţie arată că, în comparaţie cu alte culturi,
pajiştile permanente înregistrează cel mai mare spor de producţie, la
unitatea de substanţă activă aplicată.
Cercetările efectuate arată că pajiştile semănate sunt capabile să
dea producţii superioare faţă de pajiştile permanente, iar pe lângă
producţiile mari pe care le dau, pajiştile semănate mai prezintă şi alte
avantaje ca: repartizarea mai uniformă a producţiei în perioada de
vegetaţie şi posibilităţile multiple de folosire.
Pe pajiştile semănate toate lucrările se pot face mecanizat şi se
creează posibilitatea de alegere a speciilor în concordanţă cu agrotehnica
stabilă, precum şi cu modul de exploatare ( păşunat, cosit, mixt ).
Pajiştile semănate reprezintă o sursă importantă de furaje şi nu
exclud măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor permanente, ci se
complectează reciproc în funcţie de condiţiile concrete existente,
alegându-se metoda cea mai eficientă din punct de vedere economic.
Studiul pajiştilor permanente prezintă un interes ştiinţific deoarece
în acest fel se pot clarifica unele aspecte fundamentale ale ecologiei cum
sunt: relaţia dintre stabilitatea şi maturitatea ecosistemelor, echilibrul
biologic în ecosistemele naturale şi în cele influenţate de activitatea
omului, aspecte discutate de altfel la primul Congres Internaţional de la
Haga din 1974.
15
2.2. Importanţa pajiştilor
Importanţa economică (de a asigura furaje ) şi ecologică a

pajiştilor permanente este deosebită: aceste uriaşe suprafeţe verzi sunt
nebănuit de intim legate de viaţa noastră, de conservarea mediului în care
trăim. Pajiştile oferă suport biodiversităţii şi serviciilor culturale, de
exemplu, prin contribuţia lor ca patrimoniu cultural şi valoare de
agrement1,2 .
Astfel pajiştile reprezintă:
Sursă de hrană pentru animalele domestice
O mare parte din furajele suculente şi fibroase necesare pentru
creşterea animalelor sunt obţinute din pajişti. Astfel în ţara noastră peste
50% din furajele fibroase şi suculente sunt obţinute din pajişti permanente,
diferenţa fiind asigurată de culturi furajere în ogor propriu şi prin culturi
furajere succesive.
Pajiştea, însă trebuie să constituie principala sursă de furaj pentru
bovine, ovine, cabaline. Din cauză că iarba păşunată este cel mai ieftin
furaj, ea constituie baza raţiei furajere de primăvara până toamna, de la
sfârşitul lunii aprilie şi până la sfârşitul lunii octombrie. În timp ce
păşunează, vaca, recoltează, transportă, consumă şi transformă ea însăşi
furajul3.
Posibilităţile de utilizare ale pajiştilor sunt variate: cosit pentru fân
sau însilozare, păşunat după diferite tehnici. Sistemul de păşunat se
caraterizează prin prezenţa unui animal consumator de iarbă, ale cărui
caracteristici şi interacţiuni cu agrosistemul de pajişte pot fi foarte diferite
(bovine de diverse tipuri, ovine, caprine, cabaline şi chiar păsări cum sunt
gâştele)4 citat de5.
Habitat şi sursa de hrană pentru animalele sălbatice
Speciile de animale sălbatice, de la cele inferioare la cele
superioare direct sau prin poziţii pe care le ocupă în lanţurile trofice, îşi
asigură hrana din pajişti. Pajiştea este deci unul din puţinele ecosisteme
care asigură supravieţuirea speciilor şi constituie principalul habitat de
viaţă al lor6. Macrofauna şi microfauna reprezintă o importanţă deosebită
în dezvoltarea pajiştiilor7 ;
Mijloc de combatere şi prevenire a eroziunii
Terenurile înierbate au o capacitate mai mare de reţinere a apei.
Ierburile în schimb au o capacitate foarte mare de absorbţie a apei.
În zonele afectate de eroziune este foarte utilă prezenţa unor pajişti
bine închegate pentru prevenirea şi combaterea acestui fenomen.
Mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului
Este foarte cunoscut faptul că sub ţelina pajiştilor s-au format cele
mai fertile soluri, aceasta pe de o parte datorită rădăcinilor fasciculate ale
1
Hopkins şi Holz, 2005
2
Reid şi colab., 2005
3
Carlier L. şi colab., 1998
4
Simon et al., 1997
5
Samfira I. şi Moisuc A., 2007
6
Moisuc şi Đukič, 2002
7
Cluzeau et al., 1992
16
gramineelor, care leagă particulele de sol în agregat, îmbogăţindu-le în
substanţe organice iar pe de altă parte datorită leguminoaselor care în
simbioză cu bacteriile fixatoare de azot, îmbogăţesc solul în azot, sporind
astfel fertilitatea acestuia.
Din alt puct de vedere pajiştile îndeplinesc şi alte funcţii:
- stoc de germoplasmă; pajiştile româneşti pot fi considerate
adevărate bănci naturale de germoplasmă.
- suport al biodiversităţii; • pajiştile permanenete constitue pe de
o parte şi un patrimoniu genetic prin diversitatea speciilor prezente. O
mare parte din flora covorului vegetal al pajiştilor permanente nu este încă
utilizată cum ar fi: plantele medicinale şi cele melifere.
- conservarea speciilor pe cale de dispariţie;
-rol esenţial în aspectul landşaftului (contribuţii la
înfrumuseţarea şi atractivitatea zonei geografice); Spectrul culorilor şi
arhitectura morfologică a speciilor din pajiştile permanente îmbunătăţesc
calitatea peisagistică a covorului vegetal, cu consecinţe directe pozitive
asupra dezvoltării turismului ecologic în ţara noastră.
- medii de recreere.
- o altă direcţie în care pajiştilor permanente le revine un rol
deosebit este aceea a ocrotirii naturii. Dorst (1970), spunea că
„Ocrotirea naturii şi a resurselor sale este de fapt ocrotirea omului
împotriva unora din acţiunile sale”. În acest sens, în ţara noastră sunt
declarate rezervaţii naturale o serie de pajişti cum ar fi: fâneţele naturale
de la Bosanci (Suceava), Valea lui Daniel (Iaşi), Zăul de câmpie (Mureş),
Suatu (Cluj), etc.8.
Importanţa pajiştilor în echilibru ecologic şi turism

Iniţiativele de ocrotire a naturii au plecat de la necesitatea de a
salva unele specii de plante (rare) şi animale pe cale de dispariţie, idee
care s-a extins ulterior asupra unor zone de importanţă naţională declarate
parcuri sau rezervaţii.
Omul a intrat în istorie purtând povara de mituri şi superstiţii
convertite treptat în divinizarea naturii, ce i se părea nelimitată în spaţiu şi
timp, inepuizabilă în plante şi animale9 .
Decăderea economico-culturală a Egiptului antic, ca şi a altor
popoare are la origine printre altele şi epuizarea bogăţiilor naturale, prin
acţiuni nechibzuite.
Dispariţia unor civilizaţii, implicit a imperiului Maya, are drept cauză
principală deteriorarea mediului ambiant10. Imperiul persan a lăsat în urma
sa pustiuri nesfârşite, în care s-a prăvălit propria civilizaţie.
Romanii au divinizat şi ei natura, respectiv agricultura şi pădurea,
creşterea animalelor şi vânătoarea (conform scrierilor lui Aristotel), dar şi
aceştia au exploatat-o fără discernământ, iar repercusiunile nu au întârziat
să apară în viaţa de stat. Încă de atunci au existat unele voci care au
ridicat un semnal de alarmă, vis-a-vis de dezechilibrele din natura
înconjurătoare cauzate de activitatea omului.
8
Samfira I., 2007
9
Rezmeriţă I., 1983
10
J.Dorst, 1969
17
Cu toate acestea au existat şi anumite popoare care au înţeles
necesitatea protejării mediului.
Garailaso de la Vega (1609) aminteşte de cea mai veche lege de
ocrotire a naturii ca fiind cea a preincaşilor privitor la protecţia păsărilor,
prin care cel care deranja o pasăre de guano în timpul clocitului era ucis,
ca şi cel ce omora aceste păsări. De asemenea, un suveran asiatic,
marele domnitor mongol Kubilay, a promulgat prima lege care interzicea
vânatul mamiferelor şi păsărilor în perioada de reproducere11.
În Europa în perioada evului mediu, intră în grija unor conducători
(regi, domnitori) conservarea latifundiilor personale. Astfel, regele Angliei
Wilhelm T. (1066-1087) a dat legi spre la protejarea unor animale
sălbatice.
Primele documente de reglementare a vânatului, în Rusia, au fost
elaborate încă din sec. al XI-lea pe teritoriile ţarului şi al nobililor.
Grija pentru anumite teritorii şi fauna acestora se regăseşte şi în
spiritul poporului român şi în decursul istoriei avem suficient de multe
exemple. În Moldova, Ştefan cel Mare „rămâne o revelaţie, un fir
conducător pentru cunoaşterea, administrarea, valorificarea, apărarea şi
perpetuarea peisajului naţional”12citat de13. În acest context se încadrează
„braniştele”, cărora domnitorul le-a impus un regim conservativ dinamic,
prin reglementarea cositului, a păşunatului , etc.
Astfel au luat naştere primele măsuri de ocrotire şi protecţie a
mediului, care mai târziu, în secolul al XVIII-lea, se regăsesc într-o
concepţie umanitară de conservare a unor teritorii, ce erau puse la
dispoziţia publicului, pentru recreere şi turism.
Primele parcuri iau fiinţă din iniţiativă particulară, cum au fost cele
din Germania, Franţa, SUA, Elveţia, etc. Începutul îl fac germanii cu
Theresienhaim-ul de la Bamberg din Bavaria (1803), urmat de parcul Hot
Spring din Arkansas –SUA (1832).
Ideea de rezervaţii mari s-a născut în SUA (1864) din iniţiativa lui
J.Muir, care convinge oficialităţile de pe atunci de la Washington să
cedeze statului California valea râului Yosemite şi Mariposa Grave pentru
a se înfiinţa o rezervaţie naturală14 .
În anul 1872, preşedintele Statelor Unite ale Americii ,
Th.Roosevelt, a semnat prima lege prin care ia naştere primul parc din
lume ocrotit de lege şi anume Parcul naţional Yellowstone, înfiinţat la 1
martie 187215. Şi astfel, această idee de conservare a naturii a prins teren
pe întinsul continentelor, generând asociaţii societăţii, ba chiar şi ministere
(1970 în Anglia) care se ocupă de conservarea şi protecţia mediului
înconjurător.
Trecerea în revistă a principalelor teritorii ocrotite, în mod special a
celor în care pajiştea naturală ocupă un rol însemnat, pledează în acest
sens în favoarea pajiştii, în rolul ei în protecţia mediului, recreere şi
turism.
11
Resmeriţă, 1983
12
Ţopa E., 1972
13
Resmeriţă I., 1983
14
Resmeriţă I., 1983
15
Enck Gretel, 2010
18
2.3. Clasificarea pajiştilor
1. Pajişti naturale. Pe marea majoritate a suprafeţelor de pajişti,

vegetaţia s-a instalat spontan, fără intervenţia omului. Astfel de pajişti
poartă denumirea de pajişti naturale.
În funcţie de modul de apariţie a acestora pajiştile naturale se pot
clasifica în:
a) pajişti naturale primare;
b) pajişti naturale secundare.
a. Pajiştea naturală primară este reprezentată de vegetaţia

ierboasă pionieră, instalată direct pe roca-mamă, aflată în diverse stadii de
evoluţie care s-a desfăşurat paralel cu procesul de pedogeneza16.
Aceste pajişti sunt răspândite în diferite regiuni ale globului unde
factorii ecologici (de regulă regimul hidric sau cel termic) nu au permis
formarea pădurilor; ele s-au dezvoltat într-o perioadă lungă de timp, cca
20-28 milioane de ani în urmă. Reprezentanţii tipici ai acestor pajişti sunt
stepa euro-asiatică (de la Marea Neagră la Marea Galbenă), preeria cu
ierburi înalte sau marile câmpii americane cu ierburi scunde, pampasul
argentinian, savana africană, tundra din nordul Asiei.
În funcţie de criteriul climatic pajiştile naturale se împart în
următoarele diviziuni: pajişti tropicale numite şi savane, pajişti
subtropicale-pampasul , pajişti temperate respectiv preeria şi stepa şi
pajişti din regiunile subarctice- tundra17.
Un tip de pajişte temperată este preeria. Cele mai multe preerii
sunt în Statele Unite şi regiunea central-sudică a Canadei. Preeria s-a
dezvoltat în cadrul condiţiilor naturale din aceste zone, creând un echilibru
între vegetaţie şi nesfârşitele turme de erbivore. Vegetaţia se
caracterizează prin plante cu talie înaltă, specifice solurilor bogate în
substanţe nutritive. Din acest motiv, preeriile sunt cel mai des folosite
pentru agricultură. În preerie cresc puţini copaci aproape de izvoare sau
alte surse de apă (fig. 1.5).
Fig.1. 5. Preeria18
16
Bărbulescu,1971
17
„ The Grassland Biome”, 2005
18
sursa: http://biomea.wikispaces.com/Grassland
19
Stepa este un alt tip de pajişte temperată, ce se întinde din
Europa şi până în Asia. Stepele se găsesc în zonele mai puţin predispuse
la umezeala. Vegetaţia este specifică unui climat uscat, iar talia plantelor
este mai mică decât în preerie. Lipsa de umiditate pune stepele în
pericolul de a deveni deşerturi.
Pampasul reprezintă un alt ecosistem de pajişti, cu climă
subtropicală, întâlnit în America de Sud ( estul Argentinei şi mai puţin în
Uruguay ) menţinându-se în prezent pe suprafeţe restrânse şi modificate
printr-un păşunat intensiv.
Un alt tip de păşune este savana, ce se întinde în special în Africa
şi pe zone mai restrânse în America de Sud, Asia şi Australia. Savana
este o pajişte tropicală iar vegetaţia este specifică climatului uscat,
respectiv plante rezistente la secetă (în mod special graminee) şi arbori
izolaţi ( baobabul, acacia etc ). Suma anuală aprecipitaţiilor este de cca
1270 mm iar acestea sunt distribuite în 6-8 luni, restul perioadei fiind
caracterizat de secetă puternică. În savană au loc incendii frecvente din
cauza uscăciunii. Una dintre cele mai cunoscute astfel de pajişti este
savana africana ( fig. 1.6 ).
Fig 1.6. Savana africană19
În regiunile subarctice -se întâlneşte un alt tip de pajişte, încadrată

în cadrul pajiştilor primare, denumită tundră. Tundra se întinde în
extremitatea nordică a Europei, Asiei, Americii de Nord şi în unele insule
ale Oceanului Îngheţat. Tundra are rolul de a asigura furajul, în mod
special pentru reni.
In ţara noastră pajiştile naturale primare ocupă suprafeţe mici,
cca 100000 ha. Ele sunt răspândite în ochiurile de stepă din S-E ţării şi pe
suprafeţe mai mari în zona alpină. În zona alpină, ele prezintă o pondere
economică pastorală importantă reprezentând păşunatul de vară.
b. Pajiştile naturale secundare – spre deosebire de cele primare

au o istorie mai recentă şi au luat naştere datorită intervenţiei omului în
pajişti (defrişări de păduri, sisteme de păşunat). Ele sunt „naturale” în
19
sursa: http://biomea.wikispaces.com/Grassland
20
sensul că vegetaţia s-a instalat spontan, fără să fie însămânţată de om.
Dacă s-ar exclude, influenţa omului, ele ar reveni mai devreme sau mai
târziu în funcţie de stadiul lor de evoluţie la vegetaţia ancestrală respectiv
la păduri sau mărăcinişuri.
Astfel de pajişti se întind azi pe suprafeţe mari şi sigur că,
productivitatea lor este mai mare decât a pajiştilor primare, datorită
climatului mai umed şi mai răcoros favorabil ierburilor.
În ţara noastră pajiştile naturale secundare se întind de la nivelul
mării şi până la etajul subalpin, ocupând o suprafaţă de peste 4 milioane
hectare.
O data cu dezvoltarea agriculturii, a creşterii numărului de animale
,interventia omului in ecosistemul de pajisti s-a accentuat schimbând
fizionomia formaţiunilor respective .Doar pe suprafeţe restrânse sau în
“rezervaţii naturale “ se mai păstrează caracterul natural al pajiştilor. De
aceea toate suprafeţele ierboase, pe care există vegetaţie ierboasă
permanentă (nedeterminată ca timp), indiferent de originea lor au fost
denumite ca pajişti permanente. Această noţiune nu le exclude pe
celelalte ci le înglobează pe baza principiului permanenţei vegetaţiei20 .
2. Pajişti semănate (pajişti artificiale, pajişti temporare). Acestea

sunt înfiinţate de om, pentru o perioadă determinată de timp (1-10
ani) cu un amestec de ierburi perene.
Acestea pot fi înfiinţate în teren arabil şi de regulă intră în rotaţie cu
alte culturi furajere sau pot fi semănate în locul unor pajişti permanente
degradate.
În funcţie de condiţiile particulare ale fiecărei ţări, ponderea lor în
balanţa furajeră este foarte diferită; în unele ţări sunt necunoscute, iar în
altele constituie principala sursă de hrană, consumată în stare proaspătă
sau consumată sub diverse forme.
Plecând de la modul de folosire, pajiştile pot fi împărţite în păşuni
şi fâneţe.
Această clasificare se referă la modul de bază în care sunt folosite
pajiştile deoarece şi păşunile pot fi cosite şi fâneţele pot fi păşunate sau
chiar pot avea o folosinţă mixtă prin alternarea păşunatului cu cositul.

• Pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu vegetaţie
dominante. Diferită este de asemenea şi valoarea furajeră a acestor
specii de plante. Speciile care se dezvoltă într-o pajişte se deosebesc
şi prin cerinţele lor faţă de condiţiile naturale şi prin modul de
exploatare.
• Pratologia, studiază multifuncţionalitatea pajiştilor şi evidenţiază
importanţa şi locul acestora în rezolvarea unor probleme actuale şi de
perspectivă din domeniul economic,ecologic şi social.
20
Moisuc A., Dukic D., 2002
21
• Pratotehnica, se ocupă de partea aplicativă a pratologiei, elaborează
măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor, metodele şi tehnologiile de
cultivare ale acestora şi ale plantelor furajere în general, respectiv
folosirea ştiinţifică a pajiştilor.
• Importanţa pajiştilor rezidă din caracterul lor multifuncţional.
• Pajiştile permanente din România mai păstrează încă una din cele
mai complexe biodiversităţi floristice din Europa. În această structură
floristică intră numeroase specii de plante cu o valoare pastorală
ridicată, ce formează producţia de furaj a pajiştilor
• În relieful variat al ţării noastre, exită pajişti în care condiţiile naturale
nu sunt favorabile culturii intensive şi deci cele două moduri de
cultură, extensiv şi intensiv vor coexista.
• Pajişti naturale. Pe marea majoritate a suprafeţelor de pajişti,
vegetaţia s-a instalat spontan, fără intervenţia omului. Astfel de pajişti
poartă denumirea de pajişti naturale. În funcţie de criteriul climatic
pajiştile naturale se împart în următoarele diviziuni: pajişti tropicale
numite şi savane, pajişti subtropicale-pampasul , pajişti temperate
respectiv preeria şi stepa şi pajişti din regiunile subarctice- tundra.
• Pajiştile naturale secundare – spre deosebire de cele primare au o
istorie mai recentă şi au luat naştere datorită intervenţiei omului în
pajişti (defrişări de păduri, sisteme de păşunat).
• Pajişti semănate (pajişti artificiale, pajişti temporare). Acestea sunt
înfiinţate de om, pentru o perioadă determinată de timp (1-10 ani)
cu un amestec de ierburi perene.
• Acestea pot fi înfiinţate în teren arabil şi de regulă intră în rotaţie cu
alte culturi furajere sau pot fi semănate în locul unor pajişti
permanente degradate.
1. Cum poate fi definită pajiştea?

2. Care este obiectul de studiu al pratologiei ?
3. De ce sunt importante pajiştile?
4. Cum se clasifică pajiştile naturale în funcţie de modul lor de
apariţie?
22
PAJIŞTEA CA ECOSISTEM
Cuvinte cheie: ecosistemul de pajişte, biotop, biocenoză, fluxul de

energie, fluxul de substanţă, fluxul de informaţie, factorii ecologici,
fluctuaţii.
Rezumat.
Prin structura şi funcţiile ei pajiştea reprezintă un ecosistem.
Pajiştea constituie un echilibru ecologic în cadrul interacţiunilor dintre floră,
faună, sol şi climă, cu toate implicaţiile ce derivă între acestea. Stabilitatea
acestui ecosistem se bazează pe desfăşurarea a trei fluxuri fundamentale:
fluxul de energie, fluxul de substanţă şi fluxul de informaţie. Fluctuaţiile
care se petrec în pajişte se datorează factorilor abiotici, factorilor biotici
cât şi acţiunii omului.
3.1. Ecosistemul – unitate funcţională a biosferei
Acţiunea de modificare şi modelare a ecosistemelor terestre este

cea mai veche intervenţie asupra naturii în istoria omenirii; după
descoperirea focului, omul a incendiat pădurea pentru a mări suprafeţele
de păşunat pentru animalele ce reprezentau vînatul preferenţial, dar şi
pentru animalele pe care începuse să le domesticească.
Unele categorii de ecosisteme, printre care şi pajiştea, se află,
pretutindeni în lume, sub o presiune umană uriaşă ca urmare a creşterii
demografice a populaţiei umane, a nevoii tot mai mari de hrană pentru om
şi animalele sale. Pădurea dispare pentru a face loc păşunilor şi
infrastructurii care permite o exploatare mai eficientă, stepele,
pampasul şi preeria dispar în faţa expansiunii culturilor agricole, în
timp ce, în numeroase locuri din lume, deşertul câştigă, anual, kilometrii
întregi din terenuri folosite ca păşuni sau pentru culturile agricole.
Transformarea unui ecosistem natural în teren cultivat înseamnă,
întotdeauna, reducerea masivă a lanţurilor trofice, ceea ce va face
ecosistemul evident mai sensibil şi mai vulnerabil în faţa modificărilor mai
mult sau mai puţin bruşte ale condiţiilor de mediu.
Primele probleme de mediu au fost eroziunea şi modificarea
climatului, declanşate ca o consecinţă a distrugerii pădurii.
Asocierile de populaţii ale diferitelor specii de microorganisme,
plante şi animale dintr-o anumită pajişte nu sunt întâmplătoare. Ele
reprezintă o comunitate de aşa manieră alcătuită întrucât nu pot
supravieţui decât speciile adaptate condiţiilor concrete din pajiştea
respectivă. Acest complex de organisme adaptat unui anumit biotop
23
alcătuieşte o unitate funcţională de transformare a energiei şi substanţei ,
unitate ce a fost denumită ecosistem1.
Pajiştile constituie un echilibru ecologic în cadrul
interacţiunilor dintre floră, faună, sol şi climă. Ele reprezintă un factor
de geneză şi de apărare a solului contra eroziunii; sursă inepuizabilă de
producţie primară; rezervor de oxigen şi consumator de CO2; constituie
mediul de viaţă pentru numeroase mamifere, păsări, insecte etc. În acest
context se încadrează pajiştile primare (preeria, savana, stepa, pampasul
şi tundra ) în ecosisteme naturale.
Dar în dinamica pajiştilor a intervenit şi intervine omul, adesea cu
rezultate dintre cele mai negative, transformând aceste ecosisteme
naturale în agroecosisteme.
3.1.1. Părţile componente ale ecosistemului
Ecosistemul este o unitate funcţională cu dimensiuni variabile.

Astfel, un ecosistem poate fi o pajişte, o pădure, etc. Orice ecosistem este
alcătuit din două subansambluri:
- biotopul sau habitatul de vieţuire - format din elemente abiotice
(sol, climă);
- biocenoza sau comunitatea vie care cuprinde totalitatea
populaţiilor de plante, animale şi microorganisme dintr-un anumit biotop.
Biotopul – în accepţiunea lui WHITTAKER şi colab. (1973),
constituie mediul fizic şi chimic al unei comunităţi.
Biotopul este străbătut de un curent de energie, în special energia
radiaţiilor solare, care asigură comunităţii vii resursele necesare traiului.
Agrobiotopurile, categorisind în această grupă atât terenurile
cultivate cât şi pajiştile create sau apărute ca urmare a activităţii
omului, ocupă cele mai propice biotopuri, extinzându-se în prezent pe
aproximativ 30% din suprafaţa uscatului2 .
Elementele biotopului pot fi împărţite în trei categorii: substanţe
anorganice (CO2, H2O, etc.) care sunt implicate în circuitul elementelor în
ecosistem; substanţe organice (substanţe humice din sol, lipide, hidraţi de
carbon, etc.); regimul climatic (precipitaţii, lumină, temperatură) care
delimitează condiţiile de existenţă.
Caracteristicile specifice ale biotopului determină instalarea unei
biocenoze specifice, configurată vizibil de o vegetaţie constituită floristic
din anumite specii de plante.
Biocenoza – reprezintă subsistemul biologic al ecosistemului.
Acesta cuprinde totalitatea plantelor, animalelor şi microorganismelor
ataşate şi adaptate unui biotop.
În biocenoză există trei categorii de vieţuitoare: producătorii
(plantele verzi); consumatorii primari (iebivorele) şi secundari (carnivorele);
descompunătorii sau reducătorii. Aceste trei categorii pe baza energiei
solare, înmagazinate de plante (producătorii) asigură circuitul principalelor
elemente în natură (N, C, H, O), prin procesul de fotosinteză.
Agrobiocenozele (biocenozele agrosistemelor) se deosebesc în
câteva privinţe de biocenozele ecosistemelor naturale. În timp ce
1
Moisuc A, Duckic 2002
2
I.Puia şi colab., 1998
24
biocenoza unui ecosistem natural este constituită în majoritatea cazurilor
numai din specii autohtone (din specii proprii zonei respective
biogeografice), biocenoza unui agroecosistem, în special prin producătorul
primar dominant (planta cultivată, monocultura) este formată din una sau
mai multe specii alohtone (specie străină respectivei zonei biogeografice).
Reducerea diversităţii agrobiocenozei până la monocultură,
necesită menţinerea unor modificări în biotop şi are consecinţe asupra
relaţiilor interspecifice şi a circulaţiei substanţelor în agroecosistem3.
3.1.2.Tipuri principale de ecosisteme
Ecosistemele prezintă structuri şi funcţii foarte complexe, de aceea

există şi mai multe criterii de clasificare a lor.
În funcţie de substrat ecosistemele pot fi terestre (păduri, tufărişuri,
pajişti) şi ecosisteme acvatice.
O altă clasificare este cea care împarte ecosistemele în
ecosisteme majore şi minore. În prima categorie se realizează sinteza
de materie organică de către producători, iar în ecosistemele minore –
materia organică provine din alte ecosisteme.
În funcţie de originea lor ecosistemele pot fi de asemenea
clasificate în ecosisteme naturale, care apar în mod spontan prin relaţiile
organismelor între ele în interdependenţă cu factorii de mediu (fără
intervenţia omului) şi ecosisteme artificiale (antropogene), create de om,
în care factorii sunt dirijaţi de om (regim hidric, fertilizare, consumatori). Un
exemplu de ecosisteme artificiale sunt serele, dar şi pajiştea temporară
poate deveni în cazul în care toţi factorii sunt dirijaţi de om.
Întrucât energia care susţine ecosistemul constituie una din cele
mai importante caracteristici ale lui, clasificarea după criteriul energetic,
este cea mai elocventă şi anume: ecosisteme naturale în care unica sursă
de energie este energia solară; ecosisteme naturale în care pe lângă
energia solară este implicată o sursă naturală suplimentară de
energie;ecosisteme naturale în care pe lângă energia solară este implicată
şi o sursă suplimentară de energie adusă de om, ecosistemele urbane, în
care energia este asigurată de combustibilul fosil, din diferite surse de
energie neconvenţională.
Cultivarea plantelor şi domesticirea animalelor s-a soldat cu
formarea unor ecosisteme agricole dependente de om şi cu ieşirea lor de
sub acţiunea determinantă a ecosistemelor naturale4. Acestea sunt de fapt
agroecosistemele, în care omul aduce un surplus de energie – dată în
general de combustibilul fosil, de energia acumulată în îngrăşăminte.
Acestea au o mare productivitate care poate ajunge până la 1.500
Gj/ha/an.
3.2. Caracteristici generale ale ecosistemelor de pajişti
Principalele ecosisteme terestre sunt pădurea, tufărişul şi pajiştea,

fiecare cu propriile caracteristici. Pajiştea naturală primară s-a instalat
spontan pe roca mamă paralel cu procesul de pedogeneză. Pe aceste
3
4
25
pajişti, productivitatea este de cel mult 500 Gj/ha/an. Dacă pe aceste
pajişti omul intervine cu o serie de lucrări, productivitatea acestora poate
creşte până la 1.500 Gj/ha/an, şi ele nu mai pot fi considerate pajişti
naturale ci pajişti permanente 5.
În comparatie cu alte agroecosisteme, agroecosistemul pajişte este
cel cu cea mai mare complexitate, cu structura cea mai complexă şi în
acelaşi timp cel mai puţin controlat de om.
3.3. Fluxurile fundamentale din ecosistemul de pajişti
Menţinerea oricărui ecosistem se bazează pe desfăşurarea a trei

fluxuri fundamentale şi anume:
Fluxul de energie. Ecosistemele naturale şi agroecosistemele,
asemeni oricărui alt sistem material, iau fiinţă, îşi menţin structura şi
subzistă numai datorită scurgerii prin ele a unui flux de energie6. Sursa de
energie care întreţine viaţa ecosistemelor pajişti este energia solară
captată şi acumulată de plante. De aici ea este preluată prin lanţul trofic
de consumatorii primari (ierbivorele), apoi de consumatorii secundari (în
cazul nostru – omul), iar ceea ce rămâne este preluat de descompunători.
De subliniat faptul că în interiorul ecosistemului, transferul de
energie se face cu pierderi; cea mai mare pierdere de energie fiind la
nivelul producătorilor.
În ecosistemele de pajişte (şi în agroecosisteme în general) omul
intervine prin suplimentarea de energie – prin lucrări mecanice
(combustibilul fosil), prin lucrări manuale (energia metabolică umană), prin
lucrări cu ajutorul animalelor de tracţiune (energia metabolică animală).
Acest aport de energie duce la creşterea productivităţii şi a
intensităţii sistemului de cultură al pajiştilor.
Fluxul de substanţă. Curgerea discontinuă a curentului de energie
solară în ecosistemele naturale şi în cele construite de om antrenează
circulaţia unui număr însemnat de elemente chimice6.
Fluxul de substanţă se realizează ciclic prin trecerea materiei
de la un nivel trofic la altul, astfel:
- substanţele chimice sunt absorbite (din sol sau din aer) de către
plantele verzi şi înglobate în propria substanţă. Ele sunt preluate prin
consum de nivelurile trofice superioare, ajungând a fi retransformate în
substanţe minerale ca efect al activităţii descompunătorilor. În
ecosistemele pajişti exploatate neraţional o parte din aceste elemente se
exportă fără a fi înlocuite ceea ce în timp au drept consecinţă micşorarea
fluxului de substanţă. Omul poate interveni în această situaţie prin
aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale ce pot amplifica
principalele circuite de elemente din pajişti (C,N,P,K,Ca, etc.), care
inevitabil vor duce la sporirea producţiilor .
Fluxurile de substanţă şi de energie merg paralel, deoarece energia
este înmagazinată în substanţă şi vehiculată sub formă de energie
chimică prin compuşi organici complecşi.
Fluxul de informaţie. Fluxul de informaţie este de asemenea
prezent în ecosistemul pajişte. Ecosistemul natural se bazează pe un
5
Moisuc A, Duckic 2002
6
Puia I. şi colab, 1998
26
echilibru între consumatori şi producători pentru a-şi menţine stabilitatea.
Informaţia circulă de la producător la consumator şi invers, reglând
astfel cantitatea acesteia pe baza principiilor ciberneticii..
3.4. Structura trofică a ecosistemelor de pajişti
Studiul relaţiilor, lanţurilor, şi structurii trofice permit stabilirea

legăturilor dintre vieţuitoare şi a modului cum are loc circuitul energiei,
substanţei şi informaţiei în ecosistem. Puia şi colaboratorii (1998)
defineau lanţul trofic ca modalitate de transfer a energiei chimice
potenţiale incluse în substanţele organice sintetizate de plantele
verzi, grupelor de organisme heterotrofe prin consumatori succesivi.
Plantele verzi deschid oricare din lanţurile trofice ale unui
ecosistem, activitatea lor având ca rezultat stocarea de energie şi
eliberarea de oxigen. Celelalte grupe de vieţuitoare (consumatorii
primari şi secundari) sunt total dependente de energia stocată şi oxigenul
eliberat. Plantele verzi – într-o pajişte - reprezintă cca 90% din întreaga
biomasă. Substanţa organică produsă şi acumulată în plante serveşte ca
hrană atât insectelor fitofage, cât şi animalelor superioare domestice sau
sălbatice, iar o parte din ea ajunge direct la dispoziţia consumatorilor.
Deci, insectele fitofage şi animalele ierbivore constituie cel de-al
doilea nivel al lanţului trofic cunoscut sub denumirea de consumatori
primari. În cadrul ecosistemelor de pajişti, consumatorii secundari
sunt oamenii, ei alcătuind cea de-a treia treaptă a lanţului trofic, ultima
verigă fiind cea a descompunătorilor, care au la dispoziţie doar o cantitate
mică de substanţă din substanţa iniţială a producătorului.
3.5. Factorii care influenţează vegetaţia pajiştilor
Biocenozele din pajişti au luat naştere sub influenţa unor serii de

factori.
Totalitatea elementelor mediului fizic şi biotic care determină
constituirea şi evoluţia ecosistemelor din pajişti, poartă denumirea de
factori ecologici. În funcţie de originea lor factorii ecologici se clasifică în :
factori abiotici şi factori biotici.
La rândul lor factorii abiotici se pot clasifica în: factori climatici;
factori edafici; factori orografici.
Factorii biotici – sunt reprezentaţi de interacţiunile ce au loc între
populaţiile de plante, animale şi microorganisme.
Factorii ecologici acţionează asupra biocenozei în diverse moduri
provocând inhibarea sau stimularea dezvoltării unor populaţii. Desigur, nu
orice acţiune a factorilor ecologici determină modificări în ecosistem,
deoarece fiecare specie are anumite limite de toleranţă, între care nu se
produc modificări. Între aceste limite de toleranţă (minim şi maxim), se
află optimul ecologic.
În constituirea şi evoluţia ecosistemelor de pajişti, alături de factorii
ecologici acţionează şi factorii antropogeni. Aceştia se datorează
activităţii omului care prin intervenţia sa în pajişti, nu face decât să dozeze
unul sau altul dintre factorii ecologici.
27
3.5.1. Factorii abiotici
Factorii climatici – au un rol hotărâtor asupra vegetaţiei din pajişti.

Lumina – reprezintă sursa principală de energie pentru întregul
ecosistem. Cu cât timpul de iluminat şi cantitatea de lumină ce cade pe
unitatea de suprafaţă este mai mare, cu atât şi potenţialitatea de a
acumula o cantitate mai mare de substanţă organică este mai mare.
Temperatura – este implicată în toate procesele fundamentale ce
se petrec în organismele vii, fiecare proces fiziologic având un minim, un
optim şi un maxim între care se desfăşoară.
Aerul – este de mare însemnătate, ştiut fiind că plantele au nevoie
pentru procesul de fotosinteză şi respiraţie, de bioxid de carbon şi oxigen.
De asemenea mişcările aerului (vânturile) au o deosebită acţiune chiar
dacă nu direct, ci prin acţiunea celorlalţi factori.
Apa –are şi ea un rol deosebit de important, în funcţie de regimul
de precipitaţii, vegetaţia pajiştilor din ţara noastră este diversificată. Astfel,
în regiunile secetose , vegetaţia pajiştilor este formată din specii rezistente
la secetă (xerofite) şi în unele cazuri rezistente la sărăturarea solurilor
(halofite). Acestea au o valoare furajeră inferioară. În regiunile bogate în
precipitaţii, vegetaţia pajiştilor este alcătuită din specii iubitoare de
umezeală (mezofile sau higrofile), de asemenea cu valoare furajeră
scăzută.
Factorii edafici
Solul ca mediu de existenţă a vegetaţiei are un rol important
punând la dispoziţia plantelor elementele nutritive şi apa. Bogăţia solului în
elemente nutritive, determină o anumită compoziţie floristică. De
asemenea fiecare specie se dezvoltă doar în anumite limite ale pH-ului. O
modificare mică a pH-ului în afara limitelor de toleranţă a unei anumite
specii duce la dispariţia speciei în discuţie.
Factorii orografici. Aceştia contribuie în mare măsură la distribuţia
diferită pe suprafaţa solului a apei provenite din precipitaţii şi din scurgeri,
influenţând în acest timp şi gradul de evaporare.
Relieful, prin gradul de înclinare şi expoziţie la rândul lui,
influenţează graduarea celorlalţi factori staţionari şi provoacă modificări în
compoziţia floristică a pajiştilor.
În funcţie de aceşti factori există zone şi subzone de vegetaţie,
etaje şi subetaje de vegetaţie.
3.5.2. Factorii biotici
Populaţiile întâlnite într-o pajişte, alcătuiesc comunităţi biotice

ataşate unui anumit biotop. Aceste comunităţi nu se pot forma decât pe
baza unor serii de interacţiuni care se stabilesc între indivizii unei anumite
specii şi între indivizii diferitelor specii. Toate aceste interacţiuni între
indivizi sunt cunoscute sub denumirea de factori biotici.
Interacţiunile dintre indivizi poartă denumirea de coacţii, ele putând
fi între indivizii aparţinând aceleaşi specii şi atunci se numesc coacţii
homotipice şi între indivizi aparţinând speciilor diferite şi atunci poartă
denumirea de coacţii heterotipice.
28
Coacţiile homotipice. Principalele coacţii homotipice se referă la
efectul de grup, efectul de masă şi competiţia interspecifică.
Coacţii heterotipice – sunt foarte complexe, realizându-se între
indivizii speciilor diferite. Principalele coacţii heterotipice care apar în
structura fitocenozelor de pajişti sunt: neutralismul, simbioza,
protocooperarea, amensualismul şi competiţia interspecifică.
3.5.3. Principiile acţiunii factorilor ecologici
În cadrul interacţiunilor din interiorul oricărui ecosistem şi ca atare şi

în ecosistemul pajişte, factorii ecologici sunt factori si selecţiei naturale. Ei
provoacă variabilitatea, determină supravieţuirea, perpetuarea plus
variantelor şi eliminarea minus variantelor.
Felul acţiunii factorilor ecologici poate fi grupat în mai multe
categorii, clasificarea cea mai importantă referindu-se la modul lor de
acţiune, mod ce se poate grupa în trei principii.
a. Principiul factorilor limitativi. Fiecare factor ecologic de fapt
are un minim şi un maxim pentru acea specie, care se numeşte limită de
toleranţă; între aceste limite fiind situat un optim. Sub şi peste aceste
limite (indiferent dacă este vorba de precipitaţii, temperatură, elemente
nutritive, etc.), specia respectivă dispare din biocenoză.
b. Principiul interacţiunii factorilor se referă la faptul că factorii
ecologici nu acţionează independent. Dacă un factor este înlăturat, altul îi
ia locul. De asemenea modificarea unui factor atrage după sine şi
modificare unuia sau a mai multor alţi factori.
c. Principiul factorilor declanşatori este un principiu legat de
factorii limitativi, în sensul că introducerea unui factor declanşează o
reacţie în lanţ. Astfel, dacă pe o pajişte cu deficit de umiditate, se trece la
irigare (deci se înlătură factorul limitativ apă), atunci se declanşează o
serie de modificări în structura şi evoluţia ecosistemului în sensul că dispar
plantele xeromorfe şi se instalează o altă vegetaţie, mai productivă7.
3.6. Schimbări care au loc în vegetaţia pajiştilor
În interiorul ecosistemului - pajişti pot avea loc o serie de

acţiuni şi interacţiuni care dau naştere la dispariţia unor specii şi
înlocuirea lor cu alte specii, chiar la înlocuirea unor biocenoze cu
altele.
Capacitatea unui ecosistem de a suporta oscilaţii reversibile în jurul
unei stări staţionare se numeşte capacitata de rezilienţă. În cazul în care o
modificare care are loc în vegetaţia unei pajişti se petrece în limitele
capacităţii de rezilienţă avem de a face cu o fluctuaţie, iar în cazul în care
modificările depăşesc capacitatea de rezilienţă sunt ireversibile (fiind mai
profunde) se numesc succesiuni.
7
Moisuc A., Dukic D., 2002
29
3.6.1. Fluctuaţiile
Ecosistemele de pajişti sunt într-un echilibru dinamic, care îi

conferă o anumită stabilitate, mai ales când fitocenozele cuprind un strat
de ţelină bine constituit. Fluctuaţiile care se petrec în pajişte se datoresc
atât factorilor abiotici şi poartă denumirea de fluctuaţii alogene, cât şi
factorilor biotici – fluctuaţii autogene şi în sfârşit cele care se datoresc
acţiunii omului care poartă denumirea de fluctuaţii antropogene.
1. Fluctuaţiile alogene – sunt schimbări datorate unor factori
ecologici şi sunt cele mai cunoscute şi foarte uşor sesizabile. Astfel, sunt
cunoscute schimbările fenologice care au caracter sezonier ele fiind
complexe şi ciclice în sensul că se petrec anual în decursul fiecărei
perioade de vegetaţie.
2. Fluctuaţiile autogene – sunt cele care se referă la reglarea
cibernetică a densităţii consumatorilor în lanţul trofic al ecosistemelor
pajişti.
3. Fluctuaţiile antropogene – sunt numeroase şi se datoresc
intervenţiei omului cum ar fi de exemplu administrarea de îngrăşăminte.
3.6.2. Succesiunea fitocenozelor pe pajişti
Metabolismul ecologic, nivelul alelopatic, celelalte interacţiuni din

cadrul biocenozei ale factorilor abiotici, permit o permanentă „tensiune” şi
remaniere structurală a ecosistemelor8.
Succesiunile fitocenozelor sunt de două categorii esenţiale şi
anume: succesiuni primare şi secundare. Succesiunile primare sunt
acelea în care fitocenoza se instalează pe un teren iniţial abiotic. Astfel s-
au format pajiştile naturale primare. Succesiunile secundare sunt atunci
când o fitocenoză se instalează în locul altei fitocenoze dispărute sau
distruse.
3.7. Intervenţia omului în ecosistemele de pajişti
Omul intervine în orice ecosistem, cu un scop bine precizat. În

ecosistemul pajişti, omul intervine în scopul de a modifica radical
fitocenoza, dar şi pentru a-i modifica producţia. În acest sens gospodărirea
pajiştilor prin lucrările aplicate implică trei direcţii de intervenţie, cu
însemnate consecinţe ecologice.
1. Manipularea speciilor. Intervenţia omului în pajişti (prin lucrările
efectuate), duce la modificarea mai mult sau mai puţin pronunţată a
structurii vegetaţiei. Toate acestea au drept rezultat mărirea producţiei
pajiştilor, dar şi o diminuare a numărului speciilor din ecosistem şi deci o
simplificare a compoziţiei floristice. Speciile noi introduse (prin
însămânţare) au, de regulă, însuşiri culturale superioare, dar însuşiri
biologice adaptative mai reduse.
2. Modificarea structurii ecosistemelor praticole – în scopul
concentrării producţiei la un anumit nivel trofic (de regulă la nivelul
producătorilor primari – iarba pajiştilor); pe această cale se afectează
8
Stugren B., 1975
30
profund complexitatea, structura trofică şi spaţială şi mai ales
biodiversitatea. De exemplu prin combaterea buruienilor se îndepărtează
specii nedorite.
3. Schimbarea condiţiilor ecologice. Întregul complex de
tehnologii moderne aplicate în cultura pajiştilor conduc la o drastică
schimbate a acţiunii factorilor ecologici. Rezultatul imediat obţinut se
manifestă în creşterea producţiilor primară şi secundară.
Biosfera, în ansamblul ei şi în strînsă interdependenţă cu factorii
abiotici, este privită ca o comunitate de circa jumătate de secol, după ce
ecologii au trecut de perioada studiilor descriptive, prin etapa cercetărilor
de anvergură sintetică şi generatoare de teorii sau ipoteze, păşind în
etapa ecologiei aplicative, a verificării ideilor teoretice prin„exerciţii”
practice în cadrul programelor de reconstrucţie sau reabilitare ecologică.
3.8. Reconstrucţia ecologică a ecosistemului de pajişte
Reconstrucţia ecologică este ansamblul de măsuri de modelare

intenţionată, iniţiate şi derulate de câtre om, prin care se asigură
restabilirea structurii, funcţiilor naturale hidrologice, biogeochimice şi
ecologice, diversităţii şi dinamicii naturale în vederea refacerii unui
ecosistem degradat în urma intervenţiei umane.
Prin reconstrucţia ecologică a ecosistemului de pajişte se
urmăreşte reluarea funcţiilor naturale ale acestui ecosistem şi repunerea
acestuia în condiţii de evoluţie naturală, astfel încât să se regenereze
habitatele şi ansamblul biodiversităţii iniţiale. Regenerarea resurselor
naturale ale pajiştilor vor permite şi exploatarea durabilă a acestora, de
către comunitatea locală, astfel încât, programele de reconstrucţie
ecologică pot contribui, în egală măsură, atât la îmbunătăţirea calităţii
mediului, cât şi la creşterea calităţii vieţii populaţiei umane.
Din punct de vedere conceptual, reconstrucţia ecologică a pajiştilor
a devenit o temă de actualitate, în contextul preocupărilor pentru
conservarea biodiversităţii pajiştilor şi dezvoltării unor strategii de
mediu care urmăresc stoparea fenomenelor de dispariţie a speciilor şi
degradare continuă a comunităţilor biologice, precum şi îmbunătăţirea
calităţii mediului ambiant la nivel regional şi global.

• Asocierile de populaţii ale diferitelor specii de microorganisme, plante
şi animale dintr-o anumită pajişte în relaţie directă cu habitatul pe
care fiinţează fac ca pajiştea să fie un ecosistem.
• Ecosistemul este o unitate funcţională cu dimensiuni variabile. Astfel,
un ecosistem poate fi o pajişte, o pădure, etc. Orice ecosistem este
alcătuit din două subansambluri: biotopul sau habitatul de
vieţuire - format din elemente abiotice (sol, climă) şi biocenoza sau
comunitatea vie care cuprinde totalitatea populaţiilor de plante,
animale şi microorganisme dintr-un anumit biotop.
• În comparatie cu alte agroecosisteme, agroecosistemul pajişte este
cel cu cea mai mare complexitate, cu structura cea mai complexă şi
31
în acelaşi timp cel mai puţin controlat de om. Menţinerea oricărui
ecosistem se bazează pe desfăşurarea a trei fluxuri fundamentale şi
anume: fluxul de energie, fluxul de substanţă şi fluxul de
informaţie.
• Totalitatea elementelor mediului fizic şi biotic care determină
constituirea şi evoluţia ecosistemelor din pajişti, poartă denumirea de
factori ecologici. În funcţie de originea lor factorii ecologici se
clasifică în : factori abiotici şi factori biotici. La rândul lor factorii
abiotici se pot clasifica în: factori climatici; factori edafici şi factori
orografici. Factorii biotici – sunt reprezentaţi de interacţiunile ce au
loc între populaţiile de plante, animale şi microorganisme.
Interacţiunile dintre indivizi poartă denumirea de coacţii, ele putând fi
între indivizii aparţinând aceleaşi specii şi atunci se numesc coacţii
homotipice şi între indivizi aparţinând speciilor diferite şi atunci
poartă denumirea de coacţii heterotipice.
• Fluctuaţiile care se petrec în pajişte se datoresc atât factorilor
abiotici şi poartă denumirea de fluctuaţii alogene, cât şi
factorilor biotici – fluctuaţii autogene şi în sfârşit cele care se
datoresc acţiunii omului care poartă denumirea de fluctuaţii
antropogene.
• Omul intervine în orice ecosistem, cu un scop bine precizat. În
ecosistemul pajişti, omul intervine în scopul de a modifica radical
fitocenoza, dar şi pentru a-i modifica producţia. În acest sens
managementul pajiştilor prin lucrările aplicate implică trei direcţii de
intervenţie, cu însemnate consecinţe ecologice: manipularea
speciilor, modificarea structurii ecosistemelor praticole şi
schimbarea condiţiilor ecologice.
• Prin reconstrucţia ecologică a ecosistemului de pajişte se
urmăreşte reluarea funcţiilor naturale ale acestui ecosistem şi
repunerea acestuia în condiţii de evoluţie naturală, astfel încât să se
regenereze habitatele şi ansamblul biodiversităţii iniţiale.
Întrebări de autoevaluare:
1. Care sunt principalele elementele ale unui ecosistem?

2. Pe baza căror fluxuri se bazează stabilitatea ecosistemelor
de pajişti?
3. Biocenozele din pajişti au luat naştere sub influenţa unor
serii de factori. Care sunt aceşti factorii ?
4. La ce se referă fluctuaţiile antropogene?
32
CARACTERISTICILE PLANTELOR DIN FLORA PAJIŞTILOR.

GRAMINEELE
Cuvinte cheie: Graminee - sistem radicular, dezvoltarea şi

creşterea, înfrăţirea, cerinţe ecologice, valoarea economică
Rezumat.
Pajiştile din ţara noastră se caracterizează printr-o mare
biodiversitate. Gramineele formează cea mai însemnată grupă de plante
care participă la alcătuirea covorului ierbos al pajiştilor, acestea
prezentând cea mai mare importanţă economică.
În viaţa gramineelor se disting două cicluri şi anume vegetativ şi
generativ. În ciclul vegetativ planta germinează, înfloreşte, apar deci
mugurii de la baza frunzelor, lăstarii primară, care dau naştere la alţi lăstari
numiţi lăstari secundari. Procesul de formare de noi lăstari la graminee din
nodurile bazale ale tulpinii se numeşte înfrăţire.
Productivitatea gramineelor perene depinde de capacitatea de
înfrăţire, de otăvire şi de masa vegetativă produsă.
În pajişti vegetaţia este alcătuită în majoritate din plante perene,

plante care prezintă cea mai mare importanţă economică. Între aceste
plante s-au format asociaţii caracteristice cu anumite trăsături specifice,
sub influenţa factorilor biologici şi antropogeni.
Unele specii sunt productive şi au o compoziţie chimică valoroasă
fiind plante bune de nutreţ, ceea ce determină introducerea lor în cultură,
la alcătuirea amestecurilor pentru pajişti semănate.
Alte specii sunt nevaloroase din punct de vedere furajer din cauza
producţiilor scăzute, de slabă calitate ori prin aceea că sunt toxice sau
vătămătoare pentru animale sau dăunătoare vegetaţiei pajiştilor.
Capacitatea de producţie a unei pajişti şi calitatea nutreţului pot fi
influenţate şi dirijate de către om. Pentru aceasta este necesar să se
cunoască particularităţile biologice, ecologice şi valoarea economică a
principalelor specii, precum şi comportarea lor la păşunat şi cosit.
Pentru cunoaşterea fitocenozelor, speciile care intră în componenţa
acestora le prezentăm în următoarele 4 grupe: graminee, leguminoase,
rogozuri şi pipiriguri şi plantele din alte familii botanice (diverse).
Din grupa gramineelor fac parte speciile aparţinătoare familiei
Poaceae (Gramineae). Gramineele formează cea mai însemnată grupă de
plante care participă la alcătuirea covorului ierbos al pajiştilor, cu 30-90%
din recolta totală.
33
În pajiştile din ţara noastră se întâlnesc peste 260 de specii, dintre
care cca 70% sunt perene, acestea prezentând importanţă deosebită.
Gramineele anuale sunt mai puţin răspândite şi nu prezintă, în general
importanţă1. Pe lângă proporţia lor diferită în pajişti, gramineele au şi
valoare furajeră diferită, oscilând de la bună şi foarte bună consumate cu
plăcere de animale, la toxice.
Gramineele perene reacţionează bine la fertilizare şi la celelalte
măsuri de sporire a producţiei, au capacitatea mare de înfrăţire şi de
otăvire, acoperă bine terenul, formând o ţelină bine închegată.
4.1. Particularităţi agrobiologice
Sistemul radicular. Gramineele prezintă rădăcini fasciculate.

Adâncimea de înrădăcinare indică capacitatea gramineelor de a explora
substanţele nutritive din sol, precum şi rezistenţa la secetă. Speciile cu
talie înaltă ca Bromus inermis, Bromus erectus, Arrhenatherum elatius,
Dactylis glomerata, au rădăcini mai profunde, până la 1 m şi chiar mai
mult. Înrădăcinare mijlocie (60-80 cm) au Festuca pratensis, Lolium
perenne, Phleum pratense, Dactylis glomerata. Specii cu înrădăcinare
superficială (30-50 cm) sunt: Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis,
Poa pratensis, ş.a.
Rădăcinile gramineelor au funcţia de a acumula substanţe de
rezervă, deosebit de necesare pentru regenerarea plantelor după cosit
sau pentru pornirea în vegetaţie primăvara. Acumularea unor astfel de
substanţe are loc cu deosebire toamna conferind astfel acestor plante şi
rezistenţă la ger.
Durata de viaţă a rădăcinilor gramineelor perene este de un an la
Agrostis stolonifera, Agrostis tenuis, Alopecurus pratensis, Lolium
perenne, Poa trivialis, iar la Agropyron pectiniforme, Agropyron repens,
Dactylis glomerata, Nardus stricta, Poa pratensis , rădăcinile trăiesc mai
mulţi ani asigurând perenitatea plantelor, deci o durată mai lungă de viaţă.
În funcţie de activitatea rădăcinii există trei tipuri de graminee2,3 :
a) tipul Lolium perenne la care activitatea lor este întreruptă iarna şi
vara;
b) tipul Lolium multiflorum la care activitatea este întreruptă vara şi
foarte puţin timp iarna;
c) tipul Dactylis glomerata la care activitatea este întreruptă foarte
puţin timp în cursul iernii.
Creşterea rădăcinilor se realizează primăvara în timpul înfrăţitului şi
în mod deosebit toamna.
Dezvoltarea şi creşterea. În viaţa gramineelor se disting două
cicluri şi anume vegetativ şi generativ. În ciclul vegetativ planta
germinează, înfloreşte, apar deci mugurii de la baza frunzelor, lăstarii
primară, care dau naştere la alţi lăstari numiţi lăstari secundari şi aşa mai
departe. În cel de-al doilea ciclu, ciclul generativ, nu se mai formează
lăstari noi ci se alungesc cei existenţi care formează la vârf inflorescenţa şi
în final seminţele.
1
Rotar I., 1997
2
Tranghton, 1967
3
Moisuc Al., 1991
34
Înfrăţirea gramineelor. Procesul de formare de noi lăstari la
graminee din nodurile bazale ale tulpinii se numeşte înfrăţire, iar lăstarii
noi formaţi se numesc fraţi. La baza primei frunze formate în cursul
răsăririi, în interiorul şi la baza acesteia se află meristemul formativ al
tulpinii, din care se formează alte frunze, prin alungire telescopică.
Deşi, fiecare lăstar îşi formează rădăcina proprie şi este capabil de
a trăi independent, ei sunt legaţi de ceilalţi formând o tufă în interiorul
căreia se stabilesc relaţii de nutriţie. Acest lucru este evident când se
formează lăstari noi care, până când apar propriile rădăcini sunt hrăniţi de
planta mamă.
Procesul de înfrăţire decurge rapid. Înfrăţirea optimă se realizează
la temperaturi cuprinse între 10-200C, dar fraţii se formează şi la
temperaturi mai scăzute. Alungirea tulpinilor se produce mai târziu, după
acumularea temperaturilor specifice. În acest timp, meristemul apical se
modifică, formându-se primordiile inflorescenţei. Această formaţiune se
numeşte apex. La apariţia primordiilor organelor florale, tulpinile se
alungesc rapid, după care urmează faza de burduf, de înspicare, înflorire
şi formarea seminţelor.
Capacitatea de înfrăţire ca mijloc de înmulţire vegetativă, conferă
rezistenţă gramineelor şi un mare potenţial de concurenţă interspecifică,
ceea ce face ca ele să devină dominante în pajişte prin formarea unei
mase vegetative mai mari decât la celelalte plante a căror lăstari se
ramifică.
Înfrăţirea este determinată de o serie de factori de natură genetică
şi influenţată de vârstă, de faza de vegetaţie, de factorii climatici
(temperatura, apa), de elementele nutritive din sol (N;P;K) şi nu în ultimul
rând de modul de folosire al pajiştilor (păşunat-cosit).
Astfel, un păşunat abuziv determină o epuizare a plantelor şi ca
atare o slăbire a capacităţii lor de înfrăţire. Şi înălţimea la care se execută
recoltarea influenţează profund înfrăţirea. Astfel, dacă recoltarea se face
deasupra vârfului de creştere a tulpinii (apex) înfrăţirea este frânată, iar
dacă aceasta se îndepărtează, înfrăţirea este mult stimulată .
Gramineele au două feluri de lăstari: scurţi şi alungiţi. Lăstarii scurţi
au un număr mare de frunze (alcătuite din teacă şi limb) iar lăstarii alungiţi
pot să fie vegetativi (sau sterili) şi generativ(sau fertili), adică formează
inflorescenţe, aşa cum s-a prezentat anterior. Proporţia dintre aceste două
tipuri de lăstari, este o caracteristică a fiecărei specii, dar cu o puternică
influenţă din partea mediului de viaţă şi a modului de folosire.
În funcţie de momentul formării lăstarilor generativi există două
tipuri de graminee:
- la care lăstarii generativi se formează în primul an, fapt pentru care
au fost denumiţi de primăvară ( Lolium perenne, Lolium multiflorum,
Arrhenatherum elatius);
- la care lăstarii generativi se formează în al doilea an şi numai din
lăstari ce s-au format toamna şi au iernat şi care au fost denumiţi de
toamnă (Bromus inermis, Festuca rubra, Agropyron pectiniforme);
Lăstarii generativi după fructificare mor.
În funcţie de proporţia dintre lăstarii scurţi şi alungiţi, există mai
multe tipuri de graminee:
35
Graminee de talie joasă sau de etaj inferior, care se
caracterizează prin predominarea lăstarilor scurţi cu o mai mare parte a
frunzelor situate la baza tulpinilor. Aceste specii se pretează pentru
păşunat; ele se mai numesc şi „graminee de păşune”. Din această
categorie fac parte: Cynodon dactylon, Festuca pseudovina, Festuca
rupicola, Festuca valesiaca, Nardus stricta, Poa bulbosa, etc.
Graminee de talie mijlocie sau de etaj mediu, cuprind speciile la
care proporţia dintre lăstarii scurţi şi cei alungiţi este aproximativ egală.
Tulpinile au atât frunze situate pe nodurile superioare cât şi pe nodurile
bazale. Aceste specii se pot folosi atât prin cosit cât şi prin păşunat, adică
mixt. Din această categorie fac parte: Agrostis stolonifera, Agrostis tenuis,
Agropyron pectiniforme, Cynosurus cristatus, Festuca pratensis, etc.
Graminee cu talie înaltă sau de etaj superior, la care predomină
lăstarii alungiţi. La acestea, majoritatea frunzelor se află de-a lungul
tulpinilor, iar uneori lipsesc frunzele bazale. Aceste graminee se pretează
la recoltarea prin cosire, fiind cunoscute sub denumirea de „graminee de
fâneaţă”. Din această grupă fac parte: Arrhenatherum elatius, Agropyron
repens, Bromus inermis, Dactylis glomerata, Lolium multiflorum, Phleum
pratense, etc.
O caracteristică de bază a gramineelor este modul cum sunt
grupaţi lăstarii, ca rezultat al modului în care se realizează înfrăţirea. În
funcţie de această caracteristică, gramineele se împart în următoarele
grupe:
- graminee stolonifere, care au două categorii de lăstari, unii în sus
şi alţii (denumiţi stoloni) cresc în sol la adâncimea de 5-20 cm, mai mult
sau mai puţin orizontal. În unele cazuri stolonii cresc la suprafaţa solului
sub forma unor tulpini târâtoare (Cynodon dactylon Agrostis stolonifera).
Prin stoloni şi tulpini târâtoare aceste plante se înmulţesc vegetativ alături
de înmulţirea generativă4 .
Pajiştile dominate de graminee stolonifere se folosesc numai prin
cosit. În cazul păşunatului, solul se tasează. Aceste pajişti realizează
producţii satisfăcătoare prin fertilizare cu doze moderate de îngrăşăminte,
irigaţii,şi folosirea raţională. Din această grupă fac parte: Agropyron
repens, Agrostis stolonifera, Beckmannia eruciformis, Bromus inermis,
Cynodon dactylon, Thyphoides arundinacea şi altele.
Gramineele cu tufă rară. Nodurile de înfrăţire la aceste specii se
află la adâncimea de 3-5 cm în sol. Fraţii noi formaţi se distanţează de
lăstarul principal, dând tufei aspectul de vas, mai îngust la bază şi mai larg
la partea superioară. Gramineele cu tufă rară acoperă bine terenul, creând
un covor ierbos încheiat, înţelenind terenul. Aceste specii sunt productive
şi se pretează la întocmirea amestecurilor de însămânţat pentru pajiştile
temporare, fiind folosite prin cosit, păşunat sau mixt.
Din această grupă fac parte: Agropyron pectiniforme,
Arrhenatherum elatius, Bromus erectus, Dactylis glomerata, Festuca
pratensis, Lolium perenne, Phleum pratense, Trisetum flavescens, etc.
Gramineele cu tufă mixtă. La aceste specii din nodurile de
înfrăţire se formează atât lăstari aerieni, cât şi stoloni subterani mai scurţi.
Lăstarii aerieni formează tufe rare, unite între ele prin stoloni scurţi şi
4
Moisuc Al., 1991
36
subţiri. Această configuraţie a tufelor realizează un covor ierbos încheiat şi
o ţelină elastică rezistentă la păşunat şi călcatul cu animalele. Aceste
specii se pretează la păşunat.
Din această categorie fac parte: Alopecurus pratensis, Festuca
rubra, Poa pratensis, etc.
Gramineele cu tufă deasă. La aceste graminee nodul de înfrăţire
este situat foarte aproape de suprafaţa solului, sau chiar la suprafaţa
solului, iar fraţii sunt strânşi alăturaţi între ei, dând aspectul unor tufe
compacte. Acest mod de înfrăţire determină o mare rezistenţă în condiţii
de viaţă neprielnice altor graminee. Gramineele cu tufă deasă sunt
micorizante. Datorită acestor însuşiri, aceste specii se pot menţine în
pajişti timp îndelungat în condiţiile unor soluri compacte şi cu un strat gros
de ţelină. Gramineele cu tufă deasă sunt: Deschampsia caespitosa,
Festuca pseudovina, Festuca rupicola, Festuca supina, Festuca valesiaca,
Molinia coerulea, Nardus stricta, Poa violacea, Stipa sp., etc.
Înflorirea este un moment deosebit de important în viaţa
gramineelor. Formarea lăstarilor generativi se produce spre sfârşitul
primului ciclu de vegetaţie şi are ca efect oprirea înfrăţirii. Înfloritul se
produce în anumite condiţii favorabile de climă (temperatură, lumină) şi sol
(umiditate, substanţe nutritive).
Capacitatea de otăvire, este o însuşire specifică a gramineelor şi
se referă la posibilitatea acestora de regenerare după folosire (cosit sau
păşunat). Refacerea gramineelor are loc pe seama formării de noi lăstari
şi prin alungirea în continuare a tulpinilor şi a frunzelor la care nu a fost
afectat ţesutul meristematic. Pentru practică acest lucru are importanţă
deosebită în folosirea eşalonată a nutreţului verde. De asemenea, de
otăvire depinde, în mare parte şi productivitatea speciei. Otăvirea este
influenţată pozitiv de o bună aprovizionare a solului cu elemente nutritive,
în special cu azot, precum şi la un regim favorabil de umiditate. Păşunatul
abuziv, cu un număr mare de animale, precum şi cositul la o înălţime prea
mică de sol influenţează negativ otăvirea.
După capacitatea de otăvire gramineele se împart în următoarele
grupe:
- graminee cu capacitate mare de otăvire, de la care se obţin 2-3
coase pentru fân sau 4-5 cicluri de păşunat: Dactylis glomerata, Lolium
multiflorum, Lolium perenne;
- graminee cu capacitate mijlocie de otăvire, de la care se obţin
până la 2 coase pentru fân, respectiv 3-4 cicluri de păşunat: Festuca
pratensis, Phleum pratensis;
- graminee cu capacitate mică de otăvire, de la care se obţine o
singură recoltă pentru fân şi o otavă ce se poate păşuna, sau două cicluri
de păşunat: Agrostis stolonifera, Agrostis tenuis, Bromus inermis, Festuca
rubra.
Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea gramineelor
În general, se constată că gramineele care ajung mai repede la
maturitatea biologică (prin fructificare) trăiesc mai puţin şi invers. Din acest
punct de vedere se deosebesc:
- graminee cu ritm rapid de dezvoltare şi vivacitate scurtă, sunt
acelea care formează seminţe în primul an, dau producţii maxime
în al doilea an şi trăiesc relativ puţin, menţinându-se în cultură 2-3
37
ani. Astfel, Lolium multiflorum trăieşte 1-2 ani, Lolium perenne 2-4
ani, Arrhenaterum elatius 3-4 ani, etc.;
- graminee cu ritm mijlociu de dezvoltare şi vivacitate mijlocie, sunt
acelea care formează seminţe în cel de-al doilea an, dau producţii
maxime în al treilea an şi trăiesc 5-8 ani. De exemplu: Dactylis
glomerata, Festuca pratensis, Phleum ptratense;
- graminee cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare, sunt acelea
care formează seminţe în al doilea an, dau producţii maxime în
anii 3 şi 4 şi trăiesc 10 şi peste 10 ani. Asemenea graminee sunt:
Agrostis stolonifera, Bromus inermis, Festuca rubra, Festuca
arundinacea, Poa pratensis;
- graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent şi vivacitate foarte mare
sunt acelea care fructifică târziu după 3-8 ani (Festuca rupicola), 5
ani (Deschampsia caespitosa), până la 6-8 ani (Nardus stricta).
Ele trăiesc foarte mult de la 35 ani (Deschampsia caespitosa) la
40 ani (Festuca rupicola) şi până la 45 ani (Nardus stricta)5.
Cunoaşterea ritmului de dezvoltare şi a vivacităţii gramineelor
valoroase este necesară la alcătuirea amestecurilor pentru semănatul
pajiştilor semănate, în funcţie de folosinţă.
Cunoscând viteza de parcurgere a fazelor fenologice, respectiv
ritmul de dezvoltare al diferitelor plante din flora pajiştilor naturale, se
poate stabili în mod concret momentul de recoltare al fâneţelor sau de
folosire al păşunilor .
Odată cu pornirea în vegetaţie începe să crească şi să se dezvolte
părţile şi noile organe aeriene. Paralel se produce şi o sporire în volum şi
în greutate a masei vegetale, care constituie recolta de masă verde sau
fân. Dinamica creşterii masei vegetative la plantele ce alcătuiesc covorul
vegetal al pajiştilor, poate fi reprezentată printr-o curbă în directă legătură
cu parcurgerea fazelor de vegetaţie.
Precocitatea gramineelor
Precocitatea se referă la perioada de timp de la pornirea în
vegetaţie şi până la înspicare. Sub acest raport, gramineele se împart în
precoce, intermediare şi tardive.
Gramineele precoce înspică la cca 30 de zile de la pornirea în
vegetaţie. Acestea sunt: Arrhenatherum elatius, Anthoxanthum odoratum,
Poa bulbosa, Poa pratensis.
Gramineele intermediare înspică după cca 50 de zile de la pornirea
în vegetaţie, astfel amintim: Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium
perenne.
Gramineele tardive, cum sunt: Agropyron repens, Agrostis
stolonifera, Bromus inermis, Phleum pratense înspică doar după 60-70 de
zile de la pornirea în vegetaţie.
Prin procesul de ameliorare în cadrul speciilor s-au obţinut soiuri cu
diferite grade de precocitate. Pentru uşurarea exprimării precocităţii s-a
introdus un sistem de notare numit indice de precocitate care are
următoarele caracteristici: prima cifră indică luna înspicării; a doua cifră
indică decada din lună în care are loc înspicarea; litera a sau b indică
prima parte sau respectiv cea de-a doua parte a decadei.
5
Moisuc Al., 1991
38
Acumularea de substanţe de rezervă
Este de o deosebită importanţă din cel puţin două puncte de vedere
şi anume: refacerea plantei după fiecare recoltare şi reintrarea în vegetaţie
primăvara.
Cu ajutorul substanţelor de rezervă planta reuşeşte să
supravieţuiască atunci când fotosinteza fiind slabă sau întreruptă nu
reuşeşte să satisfacă nevoile de consum prin respiraţie ale plantei.
Substanţele de rezervă sunt depozitate în diferite locuri în funcţie
de specie. Astfel distingem: graminee la care substanţele de rezervă sunt
depozitate în stoloni sau rizomi (Agropyron repens), în internodiile scurte
de la baza lăstarilor; la baza frunzelor (Dactylis glomerata, Lolium
perenne), la baza lăstarilor (Arrhenatherum elatius, Phleum pratense).
Locul în care sunt acumulate substanţele de rezervă este foarte
important de ştiut pentru a putea determina înălţimea de recoltare.
În timpul iernii, activitatea fotosintetică fiind întreruptă sau foarte
redusă, părţile vii se menţin în stare latentă, consumând ce-a mai mare
parte a substanţelor de rezervă în procesul de respiraţie.
Formarea primilor lăstari şi a frunzelor din primăvară are loc tot pe
seama substanţelor de rezervă acumulate în anul precedent.
În timpul înfrăţirii, activitatea fotosintetică este atât de intensă încât
produsele elaborate depăşesc necesităţile fiziologice ale plantei şi ca
atare rezerva de materii nutritive creşte din nou. Are loc din nou o scădere
în timpul creşterii în general la gramineele cu numeroase tulpini generative
şi masă foliară bogată. Această scădere continuă până la înspicare, fază
în care la majoritatea gramineelor se înregistrează un conţinut minim de
substanţe de rezervă.
După înspicare, în perioada înfloririi şi fructificării, conţinutul în
substanţe începe să crească din nou, pentru ca odată cu uscarea lăstarilor
generativi şi intensificarea înfrăţirii de vară-toamnă, rezerva de hrană să
scadă din nou.
În concluzie acumularea şi depunerea substanţelor nutritive de
rezervă se produce în general în acea perioadă a activităţii fotosintetice în
care are loc o diminuare a intensităţii proceselor de creştere.
Acumularea şi dinamica substanţelor de rezervă, trebuie privite şi
din punctul de vedere al reacţiei plantelor la acţiunea cositului şi
păşunatului. Din acest punct de vedere, înălţimea de cosit sau păşunat,
numărul recoltelor şi durata de timp dintre ele, precum şi momentul
începerii păşunatului în primăvară şi încetarea acestuia în toamnă,
influenţează gradul de acumulare a substanţelor de rezervă.
4.2. Relaţiile gramineelor cu factorii de vegetaţie
Cerinţele faţă de temperatură. Majoritatea speciilor perene

suportă temperaturile scăzute în cursul iernii sau cele ridicate din cursul
verii. Gramineele perene sunt în schimb sensibile la oscilaţiile bruşte de
temperatură din primăvară.
În general, gramineele reintră în vegetaţie la temperaturi pozitive
scăzute de la 10C (Phleum pratense,Festuca pratensis), până la 60C
(Lolium perenne, Dactylis glomerata).
39
Temperatura optimă de dezvoltare a gramineelor este de 10-200C,
temperaturi care asigură creşterea maximă în condiţiile în care este
asigurată umiditatea necesară.
Cerinţele faţă de apă. Gramineele perene în general au cerinţe
foarte mari faţă de apă, mai mari decât gramineele cultivate (cerealele);
coeficientul lor de transpiraţie fiind de 500-100% mai mare ajungând până
la 1000. Până şi la gramineele rezistente la secetă cum este Agropyron
pectiniforme, coeficientul de transpiraţie este mare 573, rezistenţa la
secetă fiind dată de unele adaptări cum ar fi adâncimea mai mare a
sistemului radicular6.
În cursul perioadei de vegetaţie, consumul este diferit în funcţie de
modul de folosire, prin cosit sau păşunat.
Privind cerinţele faţă de apă există graminee:
xerofile adaptate la condiţii de uscăciune cum ar fi (Agropyron
pectiniforme, Poa bulbosa, Festuca valesiaca);
mezofile (Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perenne,
Poa pratensis), sunt gramineele perene cele mai valoroase cu
cerinţe moderate faţă de apă în perioada de vegetaţie;
mezohigrofile şi hidrofile care se întâlnesc pe pajişti naturale cu
umiditate în exces (Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis,
Beckmania eruciformis).
Cerinţele faţă de aerul din sol. Gramineele sunt plante puţin
pretenţioase faţă de regimul de aer din sol. Gramineele stolonifere au
cerinţe mai mari, datorită stolonilor şi a nodurilor de înfrăţire situat la o
adâncime mai mare în sol. Gramineele cu tufă rară şi cel cu tufă mixtă au
cerinţe moderate, iar gramineele cu tufă deasă, au cerinţele cele mai
reduse faţă de aer.
Cerinţele faţă de sol şi substanţele nutritive. În general,
gramineele perene sunt puţin pretenţioase faţă de sol.
Totuşi, între diferite specii sunt diferenţieri în ceea ce
priveştecerinţele faţă de textura solului. Astfel, gramineele stolonifere
preferă solurile mai uşoare, pe când gramineele ca Alopecurus pratensis,
Festuca pratensis, cresc pe soluri mai grele.
Dintre elementele nutritive, gramineele au cerinţe ridicate pentru
azot, reacţionând puternic prin sporuri de producţie, la fertilizarea cu
îngrăşăminte cu azot.
Gramineele cele mai valoroase sunt răspândite pe solurile slab
acide. La graminee este caracteristic faptul că există un prag fix privind
pH-ul solului. Depăşirea acestui prag duce la dispariţia din vegetaţia
pajiştilor a speciei respective. Acest lucru determină ca modificarea pH-
ului să ducă la modificarea compoziţiei floristice.
4.3. Valoarea economică a gramineelor
Valoarea economică este o noţiune foarte complexă şi trebuie

apreciată faţă de condiţiile concrete în care se găseşte pajiştea respectivă.
Cum fiecare specie de graminee are un areal de răspândire de la
toleranţa minimă la toleranţa maximă, faţă de anumite condiţii şi valoarea
6
Moisuc Al., 1991
40
ei este diferită, evident valoarea maximă fiind în condiţii optime. Astfel
Lolium perenne este o excelentă plantă de nutreţ în zonele cu umiditate
suficientă şi uniform repartizate şi cu o foarte slabă valoare furajeră în
zonele secetoase.
De asemenea o deosebită importanţă o prezintă şi modul de
folosire (păşunat, cosit) şi epoca de recoltare. Astfel, Festuca arundinacea
este o bună plantă de nutreţ când este folosită la timp şi slabă dacă se
întârzie recoltatul.
Productivitatea gramineelor perene depinde de capacitatea de
înfrăţire, de otăvire şi de masa vegetativă produsă.
Gramineele cu productivitate mare sunt: Arrhenatherum elatius,
Dactylis glomerata , Lolium multiflorum, Phleum pratense. Gramineele cu
productivitate mijlocie sunt: Alopecurus pratensis, Agrostis stolonifera,
Agrostis tenuis, Festuca rubra, Poa pratensis. Dintre speciile slab
productive fac parte Festuca pseudovina, Nardus stricta, Poa bulbosa, etc.
Valoarea furajeră depinde de compoziţia chimică, consumabilitate
şi digestibilitate.
Consumabilitatea gramineelor este determinată în funcţie de
specie, specia de animale care o consumă, faza fenologică a plantei, etc.
De exemplu Dactylis glomerata, cunoscută ca o foarte bună plantă
de nutreţ, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie are un consum scăzut de
proteină brută şi ridicat de celuloză, ceea ce duce la obţinerea unui furaj
inferior din punct de vedere calitativ.
Gramineele cu consumabilitatea ridicată sunt: Alopecurus
pratensis, Arrhenatherum elatius, Festuca pratensis, Lolium perenne,
Phleum pratense, Poa pratensis. Gramineele cu grad scăzut de
consumabilitatea sunt: Anthoxanthum odoratum, Deschampsia
caespitosa. Chrysopogon gryllus, speciile de Stipa, etc.
În ceea ce priveşte digestibilitatea gramineelor, aceasta este
diferită de la o specie la alta, iar la aceeaşi specie, în funcţie de vârstă şi
de proporţia dintre tulpini şi frunze.
La sfârşitul anilor 1970, au fost introduse noi sisteme bazate pe
conţinutul energetic (kcal) şi de digestibilitatea furajului7.
Astăzi însă vorbim despre energia netă pentru producerea de lapte
sau energie netă pentru producerea de carne, chiar dacă modul de
apreciere diferă în diverse ţări.
4.4. Răspândirea gramineelor
Gramineele au o capacitate mare de adaptare şi se întâlnesc în

condiţii pedologice diferite, după cum urmează:
În stepă şi silvostepă: Agropyron cristatus, A. repens, Botriochloa
ischaemum, Bromus erectus, B.inermis, Cynodon dactylon, Poa bulbosa,
P.pratensis.
În etajele forestiere: Agrostis tenuis, Arrhenatherum elatius,
Cynosurus cristatus, Dactylis glomerata, Deschampsia caespitosa,
Festuca pratensis, F.rubra, Holcus lanatus, Lolium perenne, Nardus
stricta, Phleum pratense, Trisetum flavescens;
7
41
În etajul subalpin: Agrostis rupestris, Deschampsia flexuosa, ,
Phleum alpinum, Poa alpina;
În lunci: Agropyron repens, Agrostis stolonifera, Alopecurus
pratensis, Festuca pratensis, Poa pratensis, etc.
Pe sărături: Beckmania eruciformis, Puccinellia distans, Festuca
pseudovina;
Pe nisipuri: Agropyron repens, Cynodon dactylon, Elymus
sabulosus, etc.
Pe turbă: Deschampsia caespitosa, Molinia coerulea.

• Gramineele formează cea mai însemnată grupă de plante care
participă la alcătuirea covorului ierbos al pajiştilor, cu 30-90% din
recolta totală. Pe lângă proporţia lor diferită în pajişti, gramineele au
şi valoare furajeră diferită, oscilând de la bună şi foarte bună
consumate cu plăcere de animale, la toxice.
• Procesul de formare de noi lăstari la graminee din nodurile bazale ale
tulpinii se numeşte înfrăţire, iar lăstarii noi formaţi se numesc fraţi.
• Capacitatea de otăvire, este o însuşire specifică a gramineelor şi se
referă la posibilitatea acestora de regenerare după folosire.
• Precocitatea se referă la perioada de timp de la pornirea în vegetaţie
şi până la înspicare.
• Valoarea economică a gramineelor este determinată de două
elemente esenţiale, pe de o parte producţia, iar pe de altă parte
valoarea furajera.
1. Care este proporţia de participare a gramineelor în pajişti şi

care este explicaţia?
2. Ce se înţelege prin fenomenul de înfrăţire la graminee?
Cum se clasifică gramineele după modul de grupare al
lăstarilor?
3. La ce se referă fenomenul de otăvire?
4. Care este valoarea economică a gramineelor?
42
CARACTERISTICILE PLANTELOR DIN FLORA PAJIŞTILOR.

LEGUMINOASE DIN PAJIŞTI. ROGOZURI ŞI PIPIRIGURI.
PLANTE DIN ALTE FAMILII BOTANICE
Cuvinte cheie: leguminoase, sistem radicular, lăstărire,

precocitate, valoare economică; rogozuri, pipiriguri, specii din alte familii
botanice
Rezumat.
Pajiştile din ţara noastră se caracterizează printr-o mare
biodiversitate. Leguminoasele, formează a doua grupă importantă de
specii din vegetaţia pajiştilor, prin valoarea furajeră deosebită determinată
de conţinutul ridicat de substanţe proteice şi săruri minerale. Speciile
aparţinând familiilor Cyperaceae şi Juncaceae, preferă staţiuni umede,
chiar cu apă stagnantă şi au valoare furajeră scăzută. Plantele din alte
familii botanice ocupă, de asemenea, o mare proporţie de participare în
pajişti, sunt mai puţin consumate de animale, unele putând fi chiar toxice.
5.1. Leguminoase din pajişti
Plantele care aparţin familiei Fabaceae, formează a doua grupă

importantă de specii din vegetaţia pajiştilor, prin valoarea furajeră
deosebită determinată de conţinutul ridicat de substanţe proteice şi săruri
minerale. De asemenea, leguminoasele îmbunătăţesc însuşirile fizico-
chimice ale solului. Sunt bine consumate de toate speciile de animale.
Leguminoasele sunt mai puţin răspândite în pajişti decât
gramineele, reprezentând doar 5-10% din masa vegetativă totală a
pajiştilor permanente şi numai în condiţii deosebit de favorabile (în
pajiştile din luncile râurilor sau în pajiştile sistematic fertilizate) pot ajunge
la o participare de 40-60% din vegetaţia pajiştilor.
Leguminoaselor au o vivacitate mai redusă decât gramineele şi
cele mai multe specii nu se pot înmulţi pe cale vegetativă. De asemenea,
sunt mai exigente faţă de condiţiile de creştere decât gramineele. La
pregătirea fânului se produc pierderi mari prin scuturarea frunzelor care
reprezintă partea cea mai valoroasă a plantelor.
În tehnologiile aplicate pe pajişti se urmăreşte realizarea unui
procent mai ridicat de leguminoase care să ajungă la cel puţin 20-30%,
contribuind astfel la obţinerea unui furaj bogat şi echilibrat în substanţe
nutritive.
5.1.1. Particularităţi agrobiologice
Sistemul radicular. Rădăcinile leguminoaselor sunt pivotante, la

unele specii cum ar fi Onobychis viciifolia, Medicago falcata, s.a.,
43
rădăcinile pot depăşi adâncimea de 10 m. În felul acesta leguminoasele
nu concurează gramineele în privinţa apei şi substanţelor nutritive.
Având un sistem radicular profund, leguminoasele sunt rezistente la
secetă. Unele specii cum sunt: Trifolium repens, Trifolium fragiferum, au
rădăcini mai puţin adânci, până la 1 m, fiind mai puţin rezistente la secetă.
Caracteristic leguminoaselor este faptul că pe rădăcini sunt
nodozităţi ca rezultat al simbiozei cu bacteriile din genul Rhizobium.
Lăstărirea. Prin lăstărire se înţelege formarea de noi lăstari din
mugurii aflaţi pe colet. Spre deosebire de graminee, la leguminoase
lăstarii sunt ramificaţi.
Lăstărirea poate fi influenţată prin asigurarea condiţiilor de
umiditate, hrană şi aer din sol şi modul de folosinţă. Ca şi la graminee şi la
leguminoase lăstarii sunt vegetativi (mai scurţi) şi generativi (mai lungi),
proporţia dintre aceştia determinând modul de folosire (păşunat sau cosit).
Există leguminoase la care predomină lăstarii scurţi, ei fiind de talie
joasă. Acestea folosesc la păşunat.
Cele mai importante astfel de specii sunt: Trifolium repens,
Medicago lupulina, Lotus corniculatus.
La o altă categorie domină lăstarii lungi. Acestea au talie mai înaltă,
nu rezistă la călcare şi de aceea se folosesc prin cosit.
Dintre acestea amintim: Trifolium pratense, Trifolium hybridum,
Vicia cracca, Onobrychis viciifolia, Lathyrus pratensis.
Formele de creştere. După forma de creştere, leguminoasele pot
avea tufe, tulpini târâtoare şi tulpini agăţătoare.
Leguminoasele cu tufă erectă – la aceste plante, lăstarii cresc
mai mult sau mai puţin vertical formând o tufă, mai compactă sau mai
laxă. Acestea pot fi folosite prin păşunat sau cosit.
După recoltare, din mugurii de pe colet, care se află la 2-3 cm în
sol, se formează alţi lăstari. La Medicago falcata se pot forma lăstari şi din
mugurii de pe rădăcini.
Din această grupă fac parte: Lotus corniculatus, Medicago sativa,
Trifolium pratensis, Onobrychis vicifolia, Trifolium hybridum.
Leguminoasele cu tulpini târâtoare. Lăstarii acestor plante
formaţi din mugurii de pe colet rămân culcaţi pe sol, iar la noduri se
formează tulpini adventive. Aceste leguminoase se înmulţesc şi vegetativ,
acoperind bine terenul. Sunt specifice modului de folosire prin păşunat.
Acestea sunt: Trifolium repens şi Trifolium fragiferum.
Leguminoasele cu tulpini agăţătoare, prezintă frunze paripenate
prevăzute cu cârcei cu care se prind de alte specii, care servesc drept
suport. Sunt specii care se pretează la folosirea prin cosit având
productivitate mare şi talie înaltă.
Din această categorie fac parte speciile din genurile Vicia şi
Lathyrus.
Otăvirea leguminoaselor. Leguminoasele se refac mai repede şi
produc un număr mai mare de coase decât gramineele.
Majoritatea speciilor otăvesc de 3-4 ori în cursul unei perioade de
vegetaţie: Medicago sativa, Trifolium hybridum, T.repens, T.pratense. Alte
specii, cum sunt: Onobrychis viciifolia, Trifolium montanum otăvesc mai
slab.
44
Otăvirea este în strânsă legătură cu lăstărirea şi este influenţată de
aceiaşi factori.
Ritmul de creştere şi vivacitatea. Leguminoasele au o vivacitate
mai mică decât gramineele, dar ritmul de dezvoltare este mai rapid.
Din acest punct de vedere leguminoasele se clasifică astfel:
- leguminoase cu ritm foarte rapid de dezvoltare şi vivacitate mică:
Medicago lupulina, Melilotus albus, Melilotus officinalis, Trifolium
pratense, care trăiesc 2-3 ani, dar se menţin în pajişti prin
autoînsămânţare.
- leguminoase cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie: sunt
specii care se dezvoltă mai lent şi care trăiesc 5-10 ani, ca de
exemplu: Lotus corniculatus, Medicago sativa, Onobrychis viciifolia;
- leguminoase cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare: Lathyrus
pratensis, Trifolium fragiferum, Vicia cracca, s.a., sunt plante care
trăiesc 10-15 ani.
În anumite condiţii speciale, vivacitatea poate fi mult modificată.
Astfel, Trifolium hybridum care în mod normal trăieşte 4-5 ani, pe
terenurile bine aprovizionate cu apă şi bine aerate, care permit
dezvoltarea unor rădăcini adventive, pot supravieţui până la 20 şi chiar 30
de ani1.
Precocitatea. Leguminoasele prezintă o mare variabilitate existând
mari diferenţe între specii, în sensul că unele înfloresc foarte timpuriu
(Trifolium pratense, Onobrychis viciifolia, Trifolium hybridum, Medicago
lupulina), iar altele abia la începutul verii (Medicago falcata, Vicia cracca,
Ttrifolium medium).
5.1.2. Relaţiile leguminoaselor cu factorii de vegetaţie
Cerinţele faţă de apă. Deşi consumă mari cantităţi de apă, ca şi

gramineele, leguminoasele din pajişti, având înrădăcinare profundă, sunt
mai rezistente la secetă.
De exemplu: Lotus corniculatus, Medicago sativa, Medicago
falcata, Onobrychis viciifolia. Leguminoasele care nu suportă secetă sunt:
Lathyrus pratensis, Trifolium hybridum, Trifolium pratense, Trifolium
repens. Leguminoasele sunt sensibile la excesul de apă din sol.
Sunt mai rezistente la excesul de umiditate: Lathyrus pratensis,
Trifolium hybridum şi Vicia cracca.
Cerinţe faţă de aerul din sol. Leguminoasele din pajişti au cerinţe
mari pentru aerul din sol, deoarece bacteriile fixatoare de azot sunt
aerobe. În timpul vegetaţiei, cerinţele maxime faţă de aerul din sol sunt în
perioada formării lăstarilor. De aceste caracteristici trebuie să se ţină cont
la lucrările de îngrijire ce se execută pe pajişti, în sensul de a se asigura
pătrunderea aerului până la colet.
Cerinţe faţă de temperatură. Leguminoasele au o comportare
diferită atât faţă de temperaturile scăzute din cursul iernii, cât şi faţă de
cele ridicate din timpul verii. Sunt specii care rezistă la temperaturi scăzute
din iarnă şi ridicate din vară (Medicago falcata, Onobrychis viciifolia, Lotus
1
Moisuc Al., 1991
45
corniculatus), cât şi specii sensibile la temperaturile excesive (Trifolium
pratense, Trifolium hybridum, Lathyrus pratensis.
În mai mare măsură decât gramineele, leguminoasele sunt
sensibile la oscilaţiile de temperatură din timpul verii. Temperatura optimă
de creştere a leguminoaselor este cuprinsă între 18-270C,
corespunzătoare temperaturilor optime de activare a bateriilor fixatoare de
azot2 .
Cerinţele faţă de reacţia solului şi substanţele nutritive. Unele
specii de leguminoase, cum sunt Trifolium repens şi Lotus corniculatus
sunt indiferente faţă de reacţia solului.
Pe soluri sărăturate se află Trifolium fragiferum iar pe soluri cu
aciditate mare se află Trifolium arvense. În general, leguminoasele cresc
pe soluri cu o amplitudine a pH-ului cuprinsă între 4,5-7,53.
O particularitate a leguminoaselor este posibilitatea de a folosi
azotul din aer prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot. De aceea,
pretenţiile lor faţă de azotul din sol sunt reduse.
În schimb au cerinţe mari faţă de fosfor, potasiu, calciu pe care le
pot folosi din substanţele greu solubile ale solului datorită puterii mari de
dizolvare prin intermediul secreţiilor radiculare.
De asemenea leguminoasele, au cerinţe ridicate pentru unele
microelemente cum ar fi sulful şi molibdenul, ambele implicate în
metabolizarea azotului.
5.1.3. Valoarea economică a leguminoaselor
Leguminoasele au o valoare economică mare datorită producţiilor

mari, a comestibilităţii şi digestibilităţii ridicate. Calitatea superioară a
nutreţului se datorează conţinutului ridicat de proteine.
Faţă de graminee, leguminoasele au un conţinut mai ridicat de
proteine şi mai scăzut de celuloză. De asemenea, au un conţinut ridicat de
fosfor, calciu, magneziu, precum şi vitamine, fiind bogate în caroten şi
vitamina C.
Luând în considerare aceste însuşiri, sunt valoroase economic
speciile: Medicago sativa, Trifolium pratense, T.repens, Onobrychis
viciifolia urmate de Lotus corniculatus şi Trifolium hybridum, care sunt
introduse în cultură pură sau în amestecuri cu graminee perene.
Unele specii sunt mai puţin consumate datorită cumarinei conţinute
în plantă, de exemplu la speciile genului Melilotus, iar altele pot provoca
intoxicaţiile la animale Coronilla varia.
5.1.4. Răspândirea leguminoaselor
În zonele de stepă şi silvostepă: Lotus corniculatus, Medicago

falcata, Medicago .lupulina, Onobrychis viciifolia, Trifolium campestre;
În etajele forestiere: Lathyrus pratensis, Lotus corniculatus,
Trifolium hybridum, Trifolium montanum,Trifolium pratense, Trifolium
repens;
2
Moisuc Al:, 1991
3
Rotar I:, 1997
46
În etajul subalpin: Lotus corniculatus, Onobrychis transilvanica,
Trifolium repens;
În lunci: Galega officinalis, Lathyrus pratensis, Medicago lupulina,
Trifolium repens, Vicia cracca;
Pe sărături: Melilotus albus, Melilotus .officinalis, Trifolium
fragiferum;
Pe nisipuri: Medicago minima, Onobrychis arenaria, Trifolium
arvense.
.
5.2. Rogozuri şi pipiriguri
În această grupă sunt reunite speciile aparţinând familiilor

Cyperaceae şi Juncaceae, caracterizate în general prin cerinţe
asemănătoare îndeosebi faţă de apă, multe specii preferând staţiuni
umede, chiar cu apă stagnantă. Ele au valoare furajeră scăzută.
Cele mai multe specii sunt perene, cu aceleaşi forme de creştere ca
la graminee. Rogozurile cu tufa deasă, cu timpul formează muşuroaie
greu de combătut.
În general rogozurile în faza tânără au o valoare mai mare, dar
atunci primăvara, excesul de umiditate împiedică ajungerea la ele.
Prin maturizare, valoarea furajeră a rogozurilor scade foarte mult,
astfel încât după apariţia inflorescenţelor şi când terenul s-a uscat şi poate
fi păşunat, valoarea furajeră a acestor plante este echivalentă cu valoarea
furajeră a paielor.
Rogozurile pornesc în vegetaţie înaintea gramineelor, iar prin
consumarea lor, îndeosebi de oi, se produc intoxicaţii grave, care se
atribuie unor ustilaginee care parazitează rogozurile. De aceea, pe
pajiştile invadate de rogozuri se va păşuna mai târziu, când gramineele s-
au dezvoltat, iar rogozurile în faza mai avansată de vegetaţie sunt ocolite
de animale.
În ceea ce priveşte compoziţia chimică, rogozurile au un conţinut
ridicat de celuloză şi de siliciu, din care cauză consumabilitatea acestora
este redusă. Conţinutul ridicat de siliciu din plante determină degradarea
substanţelor albuminoide din organismul animal, iar unele specii prevăzute
cu peri rigizi şi silicifiaţi, produc leziuni ale mucoaselor.
Conţinutul redus de calciu şi fosfor determină boli de carenţă la
animale. Sub raportul conţinutului de proteină (15-22% PB), unele specii
depăşesc gramineele, dar consumabilitatea plantelor este redusă4.
Rogozurile se combat prin drenarea excesului de umiditate.
Cyperaceae-le sunt larg răspândite în ţara noastră, unele dintre ele,
cum sunt cele aparţinând genului Carex având şi o bună valoare furajeră.
Juncaceae-le în schimb, reprezentate de fapt şi prin specii mai
puţine, au o valoare furajeră şi economică scăzută şi, în plus, există şi
specii dăunătoare în special asupra aparatul digestiv sau chiar toxice.
Din punct de vedere al înfrăţirii şi aceste plante sunt de mai multe
categorii:
- cu tufă rară (Carex vulpina şi Carex leporina);
4
Rotar I., 1997
47
- care formează stoloni (Carex praecox, Carex hirta, Scirpus
effusus);
- cu tufă deasă (Carex caespitosa, Juncus inflexus, Juncus
effusus).
Acestea din urmă ajung la dimensiuni foarte mari şi care, după
moartea plantelor, formează nişte muşuroaie greu de distrus.
Valoarea furajeră este în general redusă, fiind sărace în săruri de
fosfor şi calciu şi în substanţe hidrocarbonate solubile. În schimb unele
rogozuri au un conţinut de proteină superior gramineelor. Astfel Luzula
spadicea are 21,7 % proteină brută, Carex vulgaria 17,7 %, Luzula albida
16,2 %, Carex pilulifera cu 15,5 % ş.a.m.d., evident cu variaţii în timpul
perioadei de vegetaţie, plantele tinere având un conţinut mai ridicat. La
aceste specii conţinutul în celuloză brută este relativ scăzut (22-27 %)
ceea ce face să aibă o bună valoare furajeră. Ele sunt însă puţin
reprezentate în pajişte.
În general rogozurile în faza tânără au o valoare mai mare, dar
atunci, primăvara, excesul de umiditate împiedică ajungerea la ele.
Prin maturizare valoare furajeră a rogozurilor scade foarte mult
astfel încât după apariţia inflorescenţelor şi când terenul s-a uscat şi poate
fi păşunat, valoarea furajeră a acestor plante este echivalentă cu valoarea
furajeră a paielor. Rogozurile au un conţinut scăzut în calciu ceea ce
produce îmbolnăviri ale sistemului osos. Conţinutul ridicat în siliciu
determină scăderea consumabilităţii acestora. Acest lucru este amplificat
şi de faptul că multe specii sunt acoperite cu perişori tari impregnaţi cu
siliciu, care irită mucoasa bucală şi intestinală provocând animalelor grave
leziuni.
Răspândirea acestor plante este diferită în funcţie de staţiune fiind
întâlnite în toate zonele din ţară.În luncile râurilor şi etajelor forestiere pe
pajiştile cu exces de umiditate se întâlneşte Carex hirta, Carex leporina,
Scirpus sylvaticus, Juncus inflexus s.a.m.d.
În mlaştini rogozurile formează principala masă vegetativă. Astfel,
în mlaştini şi bălţi se întâlneşte: Carex riparia, C.acutiformis, C.gracilis,
C.vulpina, Schoenoplectus lacustris; în lunci umede: Carex hirta,
C.leparina, Scipus sylvatica, Cyperus fucus; în zona de pădure: Carex
sylvatica, C.digitata, C.caryphyllea;Carex vulpina, Carex vesicaria, Carex
riparia, Carex caespitosa, Scirpus lacustris, Scirpus mantinus specii cu
talie mare, ceea ce face ca producţia să fie de 20 t/ha dar care au tulpina
băţoasă şi frunze grosiere ceea ce face ca valoarea lor furajeră să fie
scăzută. În pajiştile subalpine este des întâlnită specia Carex curvula.
Specii mai puţin pretenţioase faţă de umezeală sunt Carex praecox
în pajiştile de câmpie, Carex caryphyllea în zona forestieră şi Carex
curvula în pajiştile subalpine.
Aceste specii au grad mai ridicat de consumabilitatea, fiind
consumate de animale fără pericol de intoxicaţie.
Pipirigurile. Nu sunt consumate de animale, din care cauză

invadează pajiştile umede sub formă de vetre, înăbuşind vegetaţia
valoroasă şi producând denivelări ale terenului.
Dacă nu se iau măsuri de combatere, întreaga suprafaţă este
invadată de pipiriguri, pajiştea devenind practic teren neproductiv.
48
Executarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare reprezintă metoda cea mai
eficace de combatere a acestora.
5.3. Plante din alte familii botanice
În compoziţia vegetaţiei pajiştilor intră pe lângă graminee,

leguminoase, Cyperaceae şi Juncaceae şi alte plante aparţinând speciilor
şi familiilor foarte diferite. Toate acestea sunt cunoscute sub numele
generic de plante din alte familii.
Uneori aceste plante, prin similitudine cu culturile agricole li se
spune buruieni din pajişti, deşi unele dintre ele au o bună valoare furajeră
ceea ce fac ca noţiunea de buruiană să fie improprie.
O serie de astfel de specii sunt bogate în substanţe nutritive şi au
un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate, având o compoziţie
chimică cel puţin egală cu a gramineelor. Ele sunt şi foarte bogate în
cenuşă, calciu, magneziu, fosfor ceea ce face ca prezenţa lor pe pajişti să
fie dorită.
Mai mult, există o serie de specii care au un foarte ridicat conţinut
în proteină. Dintre acestea amintim: Chamenerion angustifolius 30 %,
Hypericum perforatum 27 %, Plantago gentianoides 24 %, Senecio
subalpinus 24 %, Campanula abietina 20 % şi altele.
Există şi alte plante cu un conţinut ridicat în proteină, dar care
conţin şi o serie de substanţe vătămătoare sau care au un gust amar şi ca
atare plantele care le conţin au un grad redus de consumabilitate. Astfel
Genista sagitalis conţine 26 % proteină dar şi alcaloidul citezină, sau
Fragaria vesca (20 % proteină), şi Rumex acetosella (20 % proteină) care
conţine mult acid oxalic.
Plantele care fac parte din această grupă au o participare care
diferă foarte mult de la o pajişte la alta în funcţie de o serie de factori:
staţiune, modul de folosire şi intensitatea folosirii, modul de îngrijire a
pajiştii ş.a.m.d.
Folosirea neraţională a pajiştilor, supraîncărcarea acestora, lipsa
unor lucrări elementare de îngrijire, fac ca plantele din alte familii botanice
să devină dominante ocupând chiar 70-80 % din vegetaţie, rezultând de
fapt o pajişte degradată, un teren practic neproductiv.
5.3.1. Clasificarea plantelor din alte familii botanice
Criteriile de clasificare a acestui grup de plante sunt foarte variate şi

ele se bazează pe durata vieţii lor, pe modul de înmulţire, pe valoare
economică, etc.
O primă clasificare este cea care împarte plantele din alte familii în
două categorii: plante necondiţionate şi plante condiţionate.
- plantele necondiţionate sunt lipsite de valoare furajeră, indiferent
de condiţiile de creştere.
Din această categorie fac parte buruienile neconsumate de
animale, cele vătămătoare şi toxice, precum şi plantele dăunătoare
vegetaţiei pajiştilor permanente ca arbuştii, semiarbuştii, buruienile
semiparazite sau parazite.
49
Plantele condiţionate includ o serie de specii a căror valoare
furajeră se schimbă în funcţie de modul de folosinţă, momentul folosirii,
condiţiile de creştere, specia de animale care le foloseşte.
Unele specii sunt consumate când se găsesc în fân dar sunt ocolite
pe păşune (Alchemilla vulgaris) pe când altele sunt mai bine consumate
pe păşune (Tragopogon pratensis).
Alte plante cum ar fi coada şoricelului (Achilea sp.), chimenul
(Carum carvi) îşi modifică valoarea furajeră în funcţie de abundenţa lor pe
pajişte. Aceste plante, dacă sunt în cantităţi moderate în fân, contribuie la
îmbunătăţirea calităţilor gustative, măresc apetitul animalelor şi
digestibilitatea.
Dar, dacă sunt în proporţie mare în fân sau pe păşune, depreciază
calitatea nutreţului.
O serie de plante sunt consumate diferit de animale. Astfel caii
consumă păpădia înaintea altor specii, ovinele consumă unele specii pe
care taurinele le ocolesc.
Un alt mod de consumare diferenţiată se întâlneşte la urda vacii
(Cardaria draba) care la începutul perioadei de păşunat nu este
consumată de animale, dar mai târziu, în lipsa altor plante mai bune, este
consumată şi aceasta.
O altă clasificare este după perioada de vegetaţie. În acest sens
plantele pot fi anuale, bienale sau perene.
În vegetaţia pajiştilor permanente domină plantele perene.
Plantele anuale şi mai ales cele bienale participă într-o măsură mult
mai mică la alcătuirea vegetaţiei fiind mai răspândite pe pajiştile degradate
intens păşunate, situate în zone secetoase. Astfel:
- ca plante perene amintim Achillea millefolium, Plantago
media, Chrisanthemum leucanthemum, Potentilla argentea, Chelidonium
majus, Atropa beladona, Heleborus purpurascens;
- ca plante bienale Carum carvi, Carduus acanthoides,
Verbascium plomoides, Conium maculatum, Hiosciamus niger;
- plante anuale Sinapis arvensis, Matricaria chamomilla,
Xantium spinosus, Trapa nutans, Solanum nigrum, Bidens tripartita.
O altă clasificare foloseşte ca şi criteriu valoarea economică a
plantelor. Din acest punct de vedere distingem mai multe categorii.
Plante comestibile. Grupa cuprinde o serie de plante care sunt
bine consumate atât pe păşune cât şi în fân. Aceste plante au un conţinut
ridicat de proteine, consumabilitate şi digestibilitate ridicate. Aşa sunt
păpădia (Taraxacum officinale), troscotul (Polygonum aviculare), cinci
degete (Potentilla reptans), creţuşca (Alchemilla vulgaris), pătlagina
(Plantago lanceolata, Plantago media), barba caprei (Tragopogon
pratensis).
În general valoarea furajeră a acestor plante este mai ridicată când
plantele sunt tinere. Sunt şi excepţii, astfel Artemisia se consumă mai bine
toamna târziu, când gustul amar şi mirosul pătrunzător, neplăcut dispar.
Plante neconsumate (buruieni de balast) cuprind o serie de specii
care sunt ocolite de animale şi pe păşuni şi în fân.
În anumite situaţii însă, animalele le consumă fără ca prin aceasta
să influenţeze producţia, având în vedere valoarea lor nutritivă foarte
scăzută.
50
Astfel de plante sunt margareta (Chrysanthemum leucanthemum),
busuiocul de câmp (Prunella vulgaris), traista ciobanului (Capsella bursa
pastoris), urda vacii (Cardaria draba).
Plante care depreciază produsele obţinute de la animale.
Această grupă la rândul ei este subîmpărţită în trei şi anume:
- plante care strică gustul şi schimbă culoarea laptelui cum sunt:
leurda (Alium ursimum), peliniţa (Artemisia austriaca), usturoiţă (Aliaria
officinalis), măcrişul mărunt (Rumex acetosella), muşeţelul (Matricaria
chamomilla), muştarul (Sinapis arvensis) ş.a.;
- plante care depreciază calitatea cărnii: rostopasca (Chelidonium
majus), leurda (Alium ursinum), păducherniţa (Lepidium ruderale);
- plante care depreciază calitatea lânii: brustulan (Arctium lappa),
dentiţa (Bidens tripartita), scai (Carduus acanthoides), holera (Xantium
spinosum), scaietele popii (Xantium strumarium);
- plante dăunătoare sau vătămătoare cum ar fi: scaiul dracului
(Eryngium campestre), cornaci (Trapa nutans) întâlnită în zone
mlăştinoase.
În fine o ultimă categorie este a plantelor toxice. Dintre acestea
marea majoritate cresc în staţiunile umede sau în locuri umbrite şi numai
un număr restrâns de specii se reîntâlnesc pe soluri uscate ca de exemplu
laptele cucului (Euphorbia cyparisias), dediţelul galben (Adonis vernalis).
Toxicitatea se datorează prezenţei în plante a unor compuşi toxici
din grupa alcaloizilor, glicozizilor, uleiurilor eterice, acizilor graşi,
saponinelor. Marea majoritate a plantelor toxice conţin cantităţile maxime
de toxine în faza tânără, pe măsura îmbătrânirii cantitatea reducându-se.
Aceasta explică faptul că o serie de plante toxice pe păşune nu sunt toxice
în fân.
Toxicitatea unor specii depinde de condiţiile de mediu. Astfel
Veratrum album este foarte toxică în anumite zone şi anumite perioade,
pe când în alte zone poate fost consumată de animale fără să provoace
nici un neajuns. Această comportare este pusă pe seama absenţei sau
excesului unor microelemente.
De asemenea şi alţi factori cum ar fi cantitatea de lumină,
adâncimea apei freatice, condiţiile meteo, pot contribui la amplificarea
toxicităţii.
Scăderea toxicităţii pe măsura maturizării plantei trebuie pusă în
legătură şi cu procesul de migrare a unor principii toxici din organele
aeriene în cele subterane sau, în unele cazuri se depun în seminţe.
De aici şi concluzia că nu toate părţile plantei sunt la fel de toxice.
La unele plante ca stirigoaia (Veratrum album), cucuta de apă (Cicuta
virosa), omagul (Aconitum toxicum) deşi toată planta este relativ toxică,
cei mai toxici sunt rizomii.
La altele, ca brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale), cele mai
toxice sunt frunzele şi lăstarii tineri, iar la altele cum ar fi mătrăguna
(Atropa beladona), neghina (Agrostema githago) sunt toxice seminţele şi,
în fine, la alte plante principii toxici sunt mai ales în fructele necoapte ca la
zârnă (Solanum nigrum).
Unele plante sunt toxice numai în stare verde cum ar fi coroniştea
(Coronila varia), limbariţa (Alisma plantago aquatica), sărăţeaua (Stelaria
51
graminea), boglar (Ranunculus sceleratus) pe când altele sunt toxice atât
în stare verde cât şi uscată (fân).
Astfel de plante sunt degetarul (Sigitalis lanata), coada calului
(Equisetum palustre), veninariţa (Gratiela officinalis), cucuta (Conium
maculatum), fierea pământului (Cetaurinium umbelatum).
Dar toxicitatea plantelor depinde şi de specia de animale care le
consumă. Astfel de exemplu, două boabe de mătrăgună (Atropa
beladona) provoacă otrăvirea la om, în timp ce asupra iepurilor nu are nici
un efect.
Animalele rumegătoare sunt în general mai rezistente la acţiunea
toxică.
Pe pajiştile pe care nu se aplică măsuri de igienă culturală
îmburuienarea este rapidă şi ca atare şi ritmul de degradare a pajiştilor
este rapid. Măsurile ce se iau pentru combaterea buruienilor ţin de
cauzele care au dus la apariţia lor, de gradul de îmburuienare, de biologia
speciilor, de modul de folosire.

• Plantele care aparţin familiei Fabaceae, formează a doua grupă
importantă de specii din vegetaţia pajiştilor, prin valoarea furajeră
deosebită determinată de conţinutul ridicat de substanţe proteice şi
săruri minerale. Leguminoasele sunt bine consumate de toate
speciile de animale.
• Având un sistem radicular profund, leguminoasele sunt rezistente la
secetă.
• Leguminoasele au o valoare economică mare datorită producţiilor
mari, a consumabilităţii şi digestibilităţii ridicate. Calitatea
superioară a nutreţului se datorează şi conţinutului ridicat de
proteine. Faţă de graminee, leguminoasele au un conţinut mai
ridicat de proteine şi mai scăzut de celuloză. De asemenea, au un
conţinut ridicat de fosfor, calciu, magneziu, precum şi vitamine, fiind
bogate în caroten şi vitamina C.
• În grupa aparţinând familiilor Cyperaceae şi Juncaceae sunt reunite
speciile care sunt caracterizate în general prin cerinţe
asemănătoare îndeosebi faţă de apă, multe specii preferând
staţiuni umede, chiar cu apă stagnantă.
• În compoziţia vegetaţiei pajiştilor intră pe lângă graminee,
leguminoase, Cyperaceae şi Juncaceae şi alte plante aparţinând
speciilor şi familiilor diferite, acestea fiind cunoscute sub numele
generic de plante din alte familii botanice.
1. De ce sunt importante leguminoasele din pajişti?

2. Care este relaţia leguminoaselor cu factorii de vegetaţie?
3. În ce tipuri de pajişti sunt întâlnite rogozurile şi pipirigurile?
4. Daţi exemple de plante care depreciază produsele obţinute
de la animale.
52
TEHNOLOGIA DE AMELIORARE A PAJIŞTILOR.

REGLAREA REGIMULUI DE UMIDITATE. ÎMBUNĂTĂŢIREA
REGIMULUI ELEMENTELOR NUTRITIVE DIN SOL.
FERTILIZAREA ŞI SISTEMELE DE FERTILIZARE APLICATE
PE PAJIŞTI
Cuvinte cheie: pajişti, ameliorare, sol, regim de apă, regim

elemente nutritive, reacţie
Rezumat
Lucrările ce pot fi executate pe pajişti în scopul îngrijirii şi
îmbunătăţirii acestora pot fi grupate în două categorii: lucrări radicale şi
lucrări de suprafaţă. Lucrările radicale – presupun desţelenirea şi
înfiinţarea de pajişti temporare. Lucrările de suprafaţă – se execută în
sensul asigurării unor condiţii mai bune de viaţă pentru plantele valoroase
din pajişti, fără a distruge covorul vegetal. Aceste măsuri de suprafaţă se
referă la:reglarea regimului hidric; îmbunătăţirea regimului elementelor
nutritive din sol; corectarea reacţiei solului; lucrări tehnico-culturale;
combaterea buruienilor; auto şi supraînsămânţarea; prevenirea şi
combaterea eroziunii.
Majoritatea ideilor şi teoriilor care stau la baza practicii îmbunătăţirii

pajiştilor sunt legate de însăşi concepţia despre pajişti, fie că ele sunt
privite din punct de vedere teoretic ca unităţi de vegetaţie, fie din punct de
vedere practic, ca o categorie de terenuri agricole, destinate producerii de
nutreţ.
Care sunt cauzele degradării pajiştilor? Schimbarea productivităţii
pajiştilor este datorată schimbărilor condiţiilor de viaţă ale plantelor din
structura vegetaţiei.
Când aceste schimbări sunt însoţite de scăderea producţiei se
consideră că pajiştea se degradează, din punct de vedere economic.
Cauzele care generează degradarea pajiştilor, sunt legate de factorii
naturali, dar şi de factorii de ordin gospodăresc; de managementul
pajiştilor.
Dintre factorii naturali amintim în primul rând regimul de umiditate şi
hrană al plantelor care compun covorul vegetal. Sărăcia solurilor în
substanţe nutritive, constituie unul din aspectele generale ale degradării
pajiştilor.
6.1.Tehnologia ameliorării pajiştilor
Lucrările ce pot fi executate pe pajişti în scopul îngrijirii şi

îmbunătăţirii acestora pot fi grupate în două categorii: lucrări radicale şi
lucrări de suprafaţă.
53
Lucrările radicale – presupun desţelenirea şi înfiinţarea de pajişti
temporare.
Lucrările de suprafaţă – se execută în sensul asigurării unor
condiţii mai bune de viaţă pentru plantele valoroase din pajişti, fără a
distruge covorul vegetal.
Lucrările de suprafaţă
6.1.1. Reglarea regimului de apă
Dintre principalele cauze care duc la degradarea pajiştilor se

numără şi excesul sau deficitul de umiditate. Condiţiile extrem de variate
în care se găsesc pajiştile din ţara noastră, fac ca pe unele pajişti să
existe un exces de umiditate în anumite perioade şi un deficit în alte
perioade. În ambele cazuri dispar specii valoroase în favoarea celor
nevaloroase. În cazul umidităţii în exces, apar plante iubitoare de apă, cu
valoare furajeră mult mai redusă.
Îmbunătăţirea regimului apei din sol se impune atât prin lucrări de
eliminare a excesului de umiditate, cât şi de înlăturare a deficitului de apă.
Eliminarea excesului de umiditate se poate executa prin diverse
metode. Desecarea se poate face prin: prin canale deschise, prin drenuri
– sau canale închise, prin puţuri absorbante. Alte metode de desecare
sunt: colmatarea, îndiguirea şi desecarea pe cale biologică.
Irigarea, în vederea completării deficitului de apă în pajişti, se poate
face numai în cazul unei vegetaţii bine închegate; speciile componente să
fie valoroase plante de nutreţ, solurile să nu fie grele, pânza de apă
freatică să fie la suprafaţă. Irigarea în cazul pajiştilor se poate face: prin
revărsare, prin fâşii şi prin aspersiune. Alte metode de complectare a
deficitului de umiditate sunt: limanurile, brăzduirea, reţinerea zăpezii şi
perdelele de protecţie.
54
6.1.2. Îmbunătăţirea regimului elementelor nutritive din sol
Una din cele mai importante măsuri de îmbunătăţire a producţiilor

pajiştilor este aplicarea de îngrăşăminte chimice; organice şi mixte
(chimice şi organice).
În aplicarea îngrăşămintelor pe pajiştile permanente trebuie să se
ţină seama de unele particularităţi imprimate de perenitatea culturii şi
de complexitatea vegetaţiei, de numărul mai mare de recolte pe an,
de modul de folosire a pajiştilor (păşunat-cosit) şi nu în ultimul rând
de condiţiile foarte diferite de relief şi altitudine.
Ţinând cont de toate acestea, fertilizarea pajiştilor se realizează în
cadrul unui program bine organizat.
Utilizarea îngrăşămintelor chimice pe pajişti

Creşterea plantelor şi productivitatea pajiştilor sunt sensibil afectate
de biodisponibilitatea elementelor nutritive, azotul, fosforul şi potasiul
fiind în general limitanţii principali1. O slabă aprovizionare determină o
creştere lentă a plantelor şi reduce în acelaşi timp concentraţia acestor
elemente în biomasa produsă2. Într-o pajişte excesul fertilizării poate
provoca dezvoltarea unei flore nitrofile în detrimentul altor specii şi
diminuarea sau dispariţia leguminoaselor 3.
Fig.6.2. Efectele azotului, fosforului şi ale potasiului în vegetaţia

pajiştilor
Fertilizarea cu azot. Pentru a adapta producţia de iarbă la nevoile

animalelor, fertilizarea cu azot nu se justifică decât dacă prezenţa
leguminoaselor din pajişte este scăzută iar acestea nu pot fixa azotul
1
Parfitt et al., 2005
2
Aerts and Chapin, 2000
3
Loiseau et al., 2001 citat de Juravle V.,2011
55
necesar funcţiilor plantelor. Aportul îngrăşămintelor cu azot este aproape
fără efect asupra producţiei de biomasă atunci când procentul ponderal
anual de leguminoase depăşeşte 40 – 50%.
Deşi sporurile de producţie sunt mai mari când se dau îngrăşăminte
în complex, în general doza de azot nu trebuie să depăşească 200 kg/ha.
Doar pe solurile podzolite deosebit de sărace şi cu pajişti degradate şi
invadate de buruieni sunt indicate şi doze chiar mai mari de azot4.
Epoca optimă de aplicare a îngrăşămintelor cu azot este
primăvara, întrucât el este mai eficient folosit de către plantele din pajişti în
primele faze de vegetaţie, când consumul în azot este maxim.
Administrarea fracţionată a dozelor mari de azot este impusă de
necesitatea aprovizionării ritmice a plantelor cu elemente nutritive şi de
cerinţa folosirii cu eficienţă maximă a azotului din îngrăşământ, înlăturând
pe cât posibil pierderile prin levigare.
Forma îngrăşământului cu azot aplicat pajiştilor trebuie să fie în
funcţie de reacţia solului. Astfel, pe pajiştile de pe solurile acide sunt mai
indicate nitrocalcarul, ureea şi chiar azotatul de amoniu, în timp ce pe
sărături este indicat sulfatul de amoniu.
De asemenea, în regiunile cu regim pluviometric ridicat este mai
indicată ureea, iar în regiunile secetoase ureea este contraindicată fiind de
preferat azotatul de amoniu.
Fertilizarea cu fosfor. Dintre fertilizanţii care se aplică în mod
regulat pe pajişti, superfosfatul şi triplu-superfosfatul sunt adesea aplicaţi
ca şi fertilizanţi individuali, în timp ce fosfatul de amoniu este administrat în
complex împreună cu N şi/sau K.
Dozele de fosfor aplicate pe pajişti sunt în funcţie de cartarea
agrochimică, cert este că raportul N/P trebuie să fie de 2/0,5-1 cu excepţia
unor pajişti în care lipsesc leguminoasele şi unde raportul trebuie să fie
net în favoarea azotului (2/0,3-0,5). Epoca optimă de aplicare a
îngrăşămintelor cu fosfor este toamna, la sfârşitul perioadei de vegetaţie.
Când din anumite motive nu s-au administrat toamna, aceste îngrăşăminte
se pot aplica primăvara devreme pe sol îngheţat. Îngrăşămintele cu fosfor
se aplică în general toamna, iar efectul remanent este de 2-4 ani.
Fertilizarea cu potasiu. Aplicarea unilaterală a îngrăşămintelor cu
potasiu pe pajişti nu duce la sporuri de producţie cum nici asocierea cu
azotul nu sporeşte producţia. Pe solurile normal aprovizionate este
necesară aplicarea potasiului astfel ca raportul N/P/K să fie de 2/0,5-1/o,5
ceea ce înseamnă doze de 40-60 kg K2O aplicate la 2-3 ani. Pe pajiştile
foarte productive potasiul se va aplica anual, toamna.
Îngrăşăminte cu microelemente
La plante microelementele întră în alcătuirea unor vitamine,
pigmenţi, a enzimelor, influenţând sintezele specifice din organism.
Microelementele esenţiale pentru nutriţia plantelor sunt: Fe,
Cu, Zn, B, Mn, Mo, Co. La animale lipsa microelementelor pot provoca o
serie de boli .
4
Moisuc Al., 1991
56
Epoca de administrare este primăvara devreme odată cu
îngrăşămintele cu azot, dar pot fi aplicate şi extra – radicular, sub formă
de soluţie, în perioada de vegetaţie a plantelor.
Ciclul elementelor nutritive în relaţia sol-plantă-animal dintr-o
pajişte este foarte important. Astfel animalele se bazează în special pe
vegetaţia din pajişte ( masă verde, fân, siloz) pentru a-şi asigura
substanţele nutritive, iar pe de altă parte animalele lasă la rândul lor pe
pajişti o parte din elementele nutritive pe care ele le consumă. Datorită
acestei legături cu planta, animalele au nevoie ca fiecare element nutritiv
să fie prezent în cantităţi adecvate, şi de asemenea câteva combinaţii de
elemente să intre într-o balanţă cât de cât echilibrată5.
Elementele nutritive pot fi introduse în sistem prin atmosferă sau
prin fertilizare organică sau minerală şi pierdute în sistem prin spălare sau
volatilizare din sol6
Efectul îngrăşămintelor chimice asupra pajiştilor

Îngrăşămintele, independent de elementul nutritiv pe care îl aduc în
sol, se caracterizează prin aceea că au aceleaşi tipuri de efecte, mai
pregnante la unul sau altul din îngrăşăminte, sau la un complex de
îngrăşăminte. În cele mai multe din cazuri, efectul unui singur element
fertilizant este inferioară cazului în care se aplică mai multe elemente în
complex.
Aplicarea îngrăşămintelor sporesc producţia pajiştilor, asigură o
repartizare mai uniformă a producţie pe coase şi conduc la schimbări
uneori chiar radicale în compoziţia floristică a pajiştilor. De asemenea
pot influenţa gradul de consumabilitate şi digestibilitate a furajului.
Utilizarea îngrăşămintelor organice pe pajişti

Îngrăşămintele organice prin calitatea lor de îngrăşăminte
complexe, exercită un efect ameliorativ asupra însuşirilor fizice,
chimice şi biologice ale solului, utilizarea lor determinând sporuri
însemnate de producţie în pajişti.
Pe pajiştile permanente se folosesc toate tipurile de îngrăşăminte
organice, o pondere mai mare având-o gunoiul de grajd, îngrăşămintele
semilichide, mustul de grajd şi îngrăşarea prin târlire.
Gunoiul de grajd. Folosirea gunoiului de grajd pe păşuni
reprezintă una dintre cele mai importante măsuri de sporire a producţiei şi
îmbunătăţire a compoziţiei floristice. Gunoiul de grajd este un îngrăşământ
organic complet, care îmbogăţeşte solul în humus, în principalele
elemente nutritive, în unele microelemente cât şi în microorganisme şi
produse ale metabolismului lor.
Cantitatea administrată este în funcţie de compoziţia floristică a
pajiştilor, stadiul de degradare a acestora, de cantitatea de gunoi de grajd
disponibilă. Dozele recomandate variază între limite largi şi anume de la
20 la 40 şi chiar 60 t/ha.
Epoca optimă de aplicare este toamna la încheierea ciclului de
păşunat. În felul acesta pe lângă faptul că se obţin sporuri de producţii de
10 % faţă de fertilizarea din primăvară, mai există avantajul că timpul de
5
Underwood and Suttle, 1999 citat de Juravle V.,2011
6
Whitehead, 2000
57
transport este mai lung, deci lucrarea poate fi efectuată în condiţii mai
bune şi că precipitaţiile din iarnă antrenează mai bine elementele nutritive
în sol7.
Primăvara devreme se poate administra gunoi de grajd fâneţelor şi
eventual acelor tarlale de pe pajişte pe care se va intra târziu la păşunat.
Gunoiul de grajd este indicat a se administra bine fermentat, deci
după ce a stat un an în platformă. Acest lucru este necesar întrucât el se
aplică la suprafaţă. Se recomandă ca gunoiul de grajd să se repartizeze
cât mai uniform pe păşune. În felul acesta se evită îmburuienarea păşunii
prin înmulţirea plantelor nitrofile nevaloroase, acolo unde prin împrăştiere
neuniformă a căzut o cantitate mai mare de gunoi8.
Durata de remanenţă a gunoiului este de 4-5 ani în funcţie de doza
aplicată, calitatea îngrăşământului, compoziţia floristică a pajiştii. Sporurile
cele mai mari de recoltă se obţin în anul I, spor ce scade treptat de la un
an la altul.
Îngrăşăminte organice semilichide (tulbureala de grajd).
Îngrăşăminte organice semilichide provin din adăposturile de bovine
prevăzute cu un sistem de evacuare hidraulică a dejecţiilor sau prin
spălarea cu jet de apă a padocurilor de la taberele de vară. Aceste
îngrăşăminte sunt bogate în azot şi în potasiu; conţinutul în fosfor este
însă scăzut. Această fertilizare are un efect remanent de 2-3 ani.
Târlirea, reprezintă un mod de fertilizare a pajiştilor care se execută
direct cu animalele. Astfel animalele, care sunt ţinute închise în perioada
de odihnă peste zi dar mai ales în timpul nopţii, lasă pe sol însemnate
cantităţi de dejecţii lichide şi solide.
Astfel de terenuri se întâlnesc des în jurul saivanelor, a stânelor. Se
pune deci problema folosirii acestor dejecţii în scopul sporirii valorii
pajiştilor, a producţiilor, cu atât mai mult cu cât cantitatea acestor dejecţii
este considerabilă.
Pentru a se realiza fertilizarea prin târlire animalele sunt ţinute mai
multe nopţi pe acelaşi teren, în nişte locuri îngrădite, numite târle.
Suprafaţa strungii, târlei, se calculează în raport cu specia sau
numărul animalelor.
S=Nxs
unde: - s este suprafaţa rezervată unui animal; N- numărul de animale din turmă.
În nopţile în care se realizează târlirea se acumulează cantităţi

suficiente de elemente nutritive, care să determine sporirea procentului de
participare în covorul ierbos a unor specii cu valoare foarte mare cu sunt:
Lolium perenne, Phleum pratense, Trifolium repens, Trifolium pratense9..
Menţinerea animalelor pe târlă se realizează cu ajutorul unor
garduri mobile numite porţi de târlire (sau ţarcuri). Acestea au 3-4 m
lungime, 1,5 înălţime fiind prevăzute cu 4 bare orizontale şi şipci oblice
pentru asigurarea rezistenţei. Cum aceste porţi de târlire tradiţionale sunt
7
Samfira I., 2007
8
Moisuc şi Dukic, 2002
9
Luminiţa Cojocariu, 2005
58
greu de manevrat şi montat, ele se pot înlocui cu plase de sârmă şi ţevi
metalice care sunt mai uşoare, deci mai lesne de manevrat şi instalat10 .
Dacă porţile de târlire nu se mută în intervalul de timp stabilit apar
fenomene nedorite. Suprafertilizarea distruge covorul vegetal apărând
pericolul eroziunii solurilor pe terenurile în pantă. În anii următori târlirii
excesive se instalează buruieni nitrofile ca: Urtica dioica, Rumex sp.,
Chenopodium sp., Veratrum album.
Pentru realizarea unor sporuri mari şi menţinerea acestui spor cât
mai îndelungat, se recomandă să se execute scheme de târlire care să
cuprinsă întreaga suprafaţă ce poate fi fertilizată prin târlire în cicluri de
cinci ani.
Fertilizarea prin târlire este deosebit de importantă în primul rând pe
pajiştile de deal şi munte unde fertilizarea prin alte metode este dificilă şi
neeconomică. Din punct de vedere economic această fertilizare este
deosebit de ieftină unica cheltuială fiind legată de porţile de târlire.
6.1.3. Corectarea reacţiei solurilor
O mare parte din pajiştile permanente din ţara noastră află pe soluri
11
acide ; iar câteva zeci de mii de hectare pe soluri cu reacţie alcalină
(sărături). Înlăturarea acestor neajunsuri se realizează prin aplicarea
amendamentelor.
Amendarea solurilor acide se face cu substanţe calcaroase şi
deşeuri industriale care conţin calciu, cum sunt: carbonatul de calciu sau
piatra de var măcinată (CaCO3), varul nestins (CaO), varul stins (Ca(OH)2,
marna, tuful calcaros, spuma de defecaţie.Dozele folosite sunt în funcţie
de pH-ul solului în sensul că dacă este mic, dozele sunt de peste 10 t, iar
dacă valoarea lui nu este aşa scăzută dozele sunt sub 10 t. Epoca cea
mai bună de aplicare este toamna, la sfârşitul perioadei de vegetaţie sau
iarna. Efectul remanent este de 8-10 ani.
O altă categorie de pajişti care necesită amendamente sunt cele de
pe sărături. În acest caz se pune problema corectării pH-ului de la alcalin
spre neutru. Pe solurile bazice cresc un număr redus de plante furajere,
cu valoare economică redusă şi care nu sunt capabile de a forma o ţelină
bine închegată.
Pe aceste soluri este indicată aplicarea fosfogipsului în doze de 10
t/ha, toamna, bine mărunţit şi uniform împrăştiat. Pentru ca aceste
amendamente să fie eficiente este bine ca ele să fie însoţite de
administrarea a 20-30 t gunoi de grajd bine fermentat aplicat în aceiaşi
perioadă.
Concepte şi noţiuni de reţinut:

• Lucrările ce pot fi executate pe pajişti în scopul îngrijirii şi îmbunătăţirii
acestora pot fi grupate în două categorii: lucrări radicale şi lucrări de
suprafaţă.
10
11
Lăpuşan şi colab.,1980
59
• Lucrările de suprafaţă –se execută în sensul asigurării unor condiţii
mai bune de viaţă pentru plantele valoroase din pajişti, fără a distruge
covorul vegetal. Aceste măsuri de suprafaţă se referă la:
îmbunătăţirea regimului hidric;îmbunătăţirea regimului
elementelor nutritive din sol;corectarea reacţiei solului;lucrări
tehnico-culturale;combaterea buruienilor;prevenirea şi
combaterea eroziunii;auto şi supraînsămânţarea.
• Reglarea regimului apei din sol se impune atât prin lucrări de
eliminare a excesului de umiditate, cât şi de înlăturare a
deficitului (irigare).
• Efectul îngrăşămintelor chimice asupra pajiştilor. Îngrăşămintele,
independent de elementul nutritiv pe care îl aduc în sol, se
caracterizează prin aceea că au aceleaşi tipuri de efecte, mai
pregnante la unul sau altul din îngrăşăminte, sau la un complex de
îngrăşăminte
• În aplicarea îngrăşămintelor pe pajiştile permanente trebuie să se ţină
seama de unele particularităţi imprimate de perenitatea culturii şi de
complexitatea vegetaţiei, de numărul mai mare de recolte pe an, de
modul de folosire a pajiştilor (păşunat-cosit) şi nu în ultimul rând de
condiţiile foarte diferite de relief şi altitudine.
• În general fertilizanţii aplicaţi pe pajişti sunt azotul, fosforul şi
potasiul. Azotul este unul din elementele esenţiale ale materiei vii
alături de carbon de oxigen şi de apă. Aprovizionarea plantelor cu
azot se face din mai multe surse: activitatea bacteriilor fixatoare de
azot (independente sau simbiotice), rezervele de azot din sol,
descompunerea materiei organice, resturile (dejecţiile) animalelor.
Fosforul are o mare importanţă atât în metabolismul plantelor cât şi
în cel al animalelor. Fosforul este un constituent esenţial al plantelor,
el având numeroase funcţii biochimice Potasiul are un rol deosebit în
folosirea economică a apei de către plante; măreşte rezistenţa
plantelor la ger şi la boli criptogamice, îmbunătăţeşte calitatea furajului
şi influenţează pozitiv producţia.
• Microelementele esenţiale pentru nutriţia plantelor sunt: Fe, Cu,
Zn, B, Mn, Mo, Co. La animale lipsa microelementelor pot provoca o
serie de boli .
• Mare parte din pajiştile permanente din ţara noastră se află pe soluri
acide; iar câteva zeci de mii de hectare pe soluri cu reacţie alcalină
(sărături). Înlăturarea acestor neajunsuri se realizează prin aplicarea
amendamentelor.
1. Care sunt principalele cauze care generează degradarea

pajiştilor?
2. Care sunt lucrările de suprafaţă ce trebuie executate pe
pajişti în scopul îngrijirii şi îmbunătăţirii acestora?
3. Cum se poate elimina excesului de apă dintr-o pajişte?
4. Care sunt principalele îngrăşăminte minerale şi organice
recomandate pentru ameliorarea pajiştilor?
60
TEHNOLOGIA DE AMELIORARE A PAJIŞTILOR. LUCRĂRI

TEHNICO-CULTURALE APLICATE PE PAJIŞTI.
GESTIONAREA PAJIŞTILOR ÎN VEDEREA MENŢINERII
BIODIVERSITĂŢII
Cuvinte cheie: ameliorarea pajiştilor, lucrările tehnico - culturale,
bune practici
Rezumat
unor lucrări elementare de îngrijire, au condus la degradarea multor
suprafeţe de pajişti în ţara noastră. Lucrările tehnico – culturale se referă
la o serie de măsuri ce trebuie executate în pajişti în scopul îmbunătăţirii
acestora.
furaj şi de menţinere a biodiversităţii. .
7.1. Lucrările tehnico- culturale

Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase şi a cioatelor
Pajiştile din zonele forestiere, fiind pajişti naturale secundare, sunt
frecvent invadate de specii lemnoase, reprezentate în special de arbuşti şi
mai rar arbori.
Gradul de acoperire cu vegetaţie lemnoasă este în strânsă legătură
cu modul de folosire şi îngrijire a pajiştilor. Astfel pe pajiştile folosite
neraţional, sau pe care nu se execută lucrări de îngrijire, vegetaţia
lemnoasă pune treptat stăpânire pe tot terenul şi ajunge astfel la stadiul
iniţial de pădure1.
Abandonarea unor mari suprafeţe din zona montană şi coborârea
oilor la şes a făcut ca pe pajiştile abandonate să nu se mai facă nici un fel
de lucrări de întreţinere. În consecinţă la ora actuală sunt invadate, în
diferite grade, de tufărişuri şi arbuşti.
De asemenea vegetaţia lemnoasă, chiar şi sub formă de arbuşti,
reprezintă un loc de refugiu pentru animalele sălbatice, distrugerea ei
însemnând o mare greşeală ecologică. Mai mult, existenţa pădurilor
asigură un regim hidric corespunzător plantelor mezofile, care sunt foarte
valoroase din punct de vedere furajer.
Greşelile ce se pot face sunt exteriorizate prin dereglarea
echilibrului ecologic, care poate avea drept consecinţă cele mai nedorite
fenomene ca erodarea solului până la roca mamă. Şi acest fenomen este
1
61
întâlnit pe mari suprafeţe unde tăierea masivă a arborilor, fără replantare,
au consecinţe negative profunde2.
Problema defrişării unor păduri la ora actuală nu se pune. De
asemenea se interzice cu desăvârşire defrişarea unor specii ca Pinus
cembra, Pinus sylvestris, Larix decidua sau Pinus nigra, care au rol
esenţial în protecţia solului şi menţinerea echilibrului ecologic3.
Arborii care cresc pe păşuni se îndepărtează în cazuri cu totul
deosebite. Este bine ca aceştia să fie menţinuţi sub formă de pâlcuri şi să
li se taie ramurile inferioare, până la înălţimea de doi metri, în felul acesta
lumina ajunge la suprafaţa solului, fiind favorizate plantele bune de nutreţ.
Sub aceste pâlcuri animalele găsesc loc de adăpost pe arşiţă sau ploi.
Păşunile cu arbori în pâlcuri sunt cunoscute sub denumirea de „păşuni
împădurite” 4.
Distrugerea muşuroaielor şi nivelarea lor
Originea muşuroaielor este diferită, în sensul că pot avea la origine
activitatea unor animale (furnici, cârtiţe, popândăi) şi atunci sunt în mare
parte lipsite de vegetaţie sau, rezultate în urma acţiunii mistreţilor care
căutând bulbi distrug ţelina şi formează grămezi de pământ, care vor
deveni apoi muşuroaie5.
Muşuroaiele se formează pe pajiştile prost folosite şi neîngrijite.
Muşuroaiele sunt de diferite mărimi şi frecvenţe, uneori putând ocupa 80-
90 % din întreaga suprafaţă a pajiştilor, ceea ce înseamnă diminuarea cu
acest procent a producţiilor6. Alte muşuroaie sunt de origine vegetală, fiind
cauzate de acumularea materiei organice de la plantele neconsumate
(rogozuri) sau pe păşunile defrişate în locul cioatelor care putrezesc
treptat.
Animalele calcă printre tufe, datorită excesului de umiditate
existent aici, bătătoresc solul, îl dislocă în jurul tufelor şi formează astfel
muşuroaiele care pot ajunge la 50-150 cm în diametru şi 30-80 cm în
înălţime. Vegetaţia acestor muşuroaie este alcătuită din specii
nevaloroase din punct de vedere furajer, uneori licheni.
Muşuroaiele se combat în primul rând prin măsuri preventive care
trebuiesc aplicate anual, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie sau
primăvara devreme, folosindu-se grapele obişnuite sau târsitorile7.
Curăţirea pajiştilor, îndepărtarea pietrelor
Pe pajiştile din zona de deal şi munte există pietre la suprafaţă. De
asemenea pot exista cioate putrezite, resturi de vegetaţie aduse de ape
cât şi materiale rezultate în urma activităţii omului (aceasta în special pe
pajiştile de lângă aşezările umane).
Curăţirea singură nu este eficientă. Orice măsură de îmbunătăţire a
pajiştii trebuie să înceapă cu curăţirea, dar ea trebuie să fie urmată de alte
măsuri cum sunt: nivelarea, fertilizarea, toate urmate de obligativitatea
folosirii pajiştilor prin păşunat raţional8.
2
3
4
Samfira I. 2007
5
6
Samfira I., 2007
7
8
62
Combaterea buruienilor
Pajiştea, ca şi oricare cultură agricolă, în cazul neîngrijirii ei se
îmburuienează. Cauzele îmburuienării sunt multiple9. Principalele cauze
ale îmburuienării sunt:
¾ regim hidric necorespunzător;
¾ folosire neraţională;
¾ fertilizare neraţională.
Sunt considerate buruieni în pajişti, sau cel puţin vegetaţie
nedorită, speciile care nu sunt consumate de animale.
unor lucrări elementare de îngrijire, fac ca plantele din alte familii botanice
să devină dominante ocupând chiar 70-80 % din vegetaţie, rezultând de
fapt o pajişte degradată.10.
Pe pajiştile pe care nu se aplică măsuri de igienă culturală
îmburuienarea este rapidă şi ca atare şi ritmul de degradare a pajiştilor
este rapid. Măsurile ce se iau pentru combaterea buruienilor ţin de
cauzele care au dus la apariţia lor, de gradul de îmburuienare, de biologia
speciilor, de modul de folosire. Măsurile de combatere a buruienilor, se
referă la: măsuri preventive şi măsuri curative.
Măsurile preventive ţin de igiena culturală specifică. În primul
rând o folosire neraţională, prin sub sau suprapăşunat, duce la epuizarea
plantelor furajere valoroase şi proliferarea buruienilor14.
Ca atare o primă metodă preventivă este folosirea raţională a
pajiştilor, ce presupune asigurarea unei încărcături optime la unitatea de
suprafaţă. Tot de sistemul de păşunat ţin şi măsurile de întreţinere curentă
a pajiştilor şi anume:
¾ îndepărtarea plantelor neconsumate, după fiecare ciclu de
păşunat;
¾ împrăştierea dejecţiilor animalelor;
¾ asigurarea unei rotaţii corespunzătoare în folosirea pajiştilor.
Tot o măsură preventivă este şi asigurarea unui regim hidric
corespunzător, ceea ce duce la dispariţia plantelor hidrofile; Cyperaceae şi
Juncaceae în cazul unui exces de umiditate. Şi celelalte măsuri, care se
referă la aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor, de asemenea au
efect asupra îmbunătăţirii compoziţiei floristice, respectiv asupra reducerii
participării vegetaţiei nedorite (buruienile).
Măsurile curative sunt cele care se referă la distrugerea buruienilor.
Măsurile mecanice se referă la cosiri repetate care epuizează
buruienile. Aceste măsuri trebuie aplicate în tot timpul anului. De
asemenea sunt obligatorii lucrările din perioada de nepăşunat (iarna,
toamna, primăvara) când resturile buruienilor trebuiesc adunate şi
îndepărtate.
Autoînsămânţarea
Este o metodă obligatorie şi care trebuie aplicată pe toate pajiştile
la intervale corespunzătoare cu vivacitatea speciilor dominante din
9
10
63
pajişte11. Ea este necesară pentru a exista seminţe care prin încolţire să
poată înlocui plantele ce mor.
Autoînsămânţarea se realizează prin sistemul de rotaţie a pajiştilor,
care o dată la 4-6 ani (funcţie de vivacitatea plantelor) se cosesc după ce
speciile dominante au format seminţe.
Prin cosire se lovesc plantele şi astfel se scutură seminţele. De
asemenea prin uscarea lor pe sol se scutură seminţele existente,
asigurându-se astfel rezerva necesară de seminţe12.
Supraînsămânţarea
Supraînsămânţarea constă în semănatul, peste covorul vegetal
existent, a unei singure specii sau al unui amestec format din specii
valoroase corespunzătoare condiţiilor staţionale.
Supraînsămânţarea nu se poate executa decât în urma unei
mobilizări superficiale a solului cu ajutorul grapei cu colţi sau cea cu
discuri, funcţie de grosimea stratului de ţelină sau vegetaţie existenţă.
După semănat se trece din nou cu grapa cu colţi în sus. Această lucrare
se face primăvara devreme înainte de pornirea plantelor în vegetaţie.
7.2. Prevenirea şi combaterea eroziunii

Eroziunea de suprafaţă este cea mai răspândită, dar există şi pajişti
cu ogaşe şi ravene, cât şi zone afectate de alunecări de teren13.
Prevenirea eroziunii pe pajişte se face prin măsuri tehnico-
organizatorice care se referă la organizarea păşunatului raţional, evitarea
suprapăşunatului, nepăşunatul pe vreme ploioasă14. Măsurile de prevenire
a eroziunii solului pe pajişti sunt numeroase. Un covor vegetal bine
închegat împiedică declanşarea fenomenului de eroziune. Apoi toate
măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor (combaterea buruienilor, a vegetaţiei
lemnoase, nivelarea, supraînsămânţarea, fertilizarea, folosirea raţională)
sunt de fapt şi măsuri de prevenire a eroziunii.
7.3. Gestionarea pajiştilor în vederea menţinerii biodiversităţii

furaj şi de menţinere a biodiversităţii.
7.3.1. Forme de sprijin financiar, subvenţii, plăţi de agro-mediu

care pot contribui la menţinerea stării favorabile a pajiştilor
Plăţile de agro-mediu constituie ajutoare specifice, care se acordă
din Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA), fermierilor care îşi
asumă, în mod voluntar, angajamente de agro-mediu pentru o perioadă de
5 ani începând cu data semnării angajamentului.
11
12
Samfira I, 2007
13
Samfira I., 2007
14
64
Actul normativ comunitar care reglementează condiţiile de acordare
a ajutoarelor specifice, este REGULAMENTUL CE NR. 73/2009 AL
CONSILIULUI.15.
Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013 (PNDR)
prevede În cadrul Axei 2- măsuri cu finanţare FEADR şi buget
naţional, ce vizează acordarea de plăţi compensatorii pe suprafaţă
pentru utilizatorii de terenuri agricole.
O astfel de categorie este reprezentată de măsura 214 - plăţile
agro-mediu, urmărindu-se sprijinirea dezvoltării durabile a zonelor rurale,
prin atingerea obiectivelor specifice şi operaţionale propuse.
Obiective specifice: dezvoltarea durabilă a spaţiului rural, prin
încurajarea utilizatorilor de terenuri de a introduce sau continua metodele
de producţie agricolă, compatibile cu protecţia şi îmbunătăţirea mediului, a
biodiversităţii, apei, solului şi peisajului rural.
Obiective operaţionale:
- Menţinerea pajiştilor cu înaltă valoare naturală;
- Menţinerea biodiversităţii prin aplicarea practicilor agricole
tradiţionale;
- Managementul adecvat al pajiştilor importante pentru păsări;
Ajutorul specific se acordă sub forma plăţilor anuale suplimentare
pentru exploataţiile agricole vegetale sau zootehnice, înregistrate în
sistemul de agricultură ecologică, care se află în perioada de trecere de la
agricultură convenţională la cea ecologică, numită şi perioadă de
conversie.
În domeniul pajiştilor, fermierii pot accesa următoarele pachete16 :
pachetul nr. 1 - pajişti cu înaltă valoare naturală
pachetul nr. 2 - practici agricole tradiţionale pe pajiştile cu
înaltă valoare naturală Această opţiune se poate adăuga
pachetului de bază nr. 1.
pachetul nr. 3 - pajişti importante pentru păsări – cu varianta
3.1- Crex Crex şi varianta 3.2 – Lanius minor, Falco vespertinus
Bunele condiţii agricole şi de mediu (GAEC – good
agricultural and environmental conditions) sunt prevăzute de Ordinul
Comun al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerului
Mediului şi Pădurilor nr. 30/147/2010 şi trebuie respectate de către toţi
fermierii care solicită plăţi directe pe suprafaţă, plăţi de agromediu, sprijin
pentru zone defavorizate pe toate parcelele din cadrul exploataţiei, inclusiv
pe cele neeligibile şi pe cele care nu sunt folosite în scopul producţiei.
Standarde pentru menţinerea unui nivel minim de întreţinere a
terenurilor agricole necesar a fi respectate:
GAEC 7. Întreţinerea pajiştilor permanente prin asigurarea unui
nivel minim de păşunat sau prin cosirea lor cel puţin o dată pe an;
GAEC 8. Nu este permisă arderea vegetaţiei uscate a pajiştilor
permanente;
GAEC 9. Nu este permisă tăierea arborilor solitari şi/sau a
grupurilor de arbori de pe terenurile agricole;
GAEC 10. Evitarea instalării vegetaţiei nedorite pe terenurile
agricole, inclusiv pe terenurile care nu sunt folosite în scopul producţiei.
15
Regulamentul nr.73/2009
16
http://www.apia.org.ro/buget/Ghid_agricultura_ecologica.pdf)
65
Nerespectarea de către fermieri a bunelor condiţii agricole şi de
mediu determină reducerea plăţilor sau excluderea de la plată, în
conformitate cu prevederile art. 23 şi art. 24 din Regulamentul (CE) nr.
73/2009, cu excepţia cazurilor de forţă majoră şi circumstanţe
excepţionale17.
Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole
(pajişti) şi forestiere în condiţiile tranziţiei spre o economie de piaţă,
determină creşterea presiunii asupra resurselor naturale ale României.
Astfel, gestionarea durabilă a resurselor din pajişti a devenit o adevărată
provocare.
7.3.2. Bune practici ce trebuie executate pe pajişti
In situaţia în care un beneficiar şi-a asumat angajamentul de plată

de agro-mediu, acesta trebuie să respecte următoarele cerinţe:
¾ Utilizarea fertilizanţilor chimici este interzisa;
¾ Utilizarea tradiţionala a gunoiului de grajd este permisa până în
echivalentul a maxim 30 kg. N s.a./ha;
¾ Utilizarea pesticidelor este interzisă;
¾ Cositul poate începe doar după data de 1 iulie;
¾ Masa vegetală cosită trebuie adunată de pe suprafaţa pajiştii nu
mai târziu de două săptămâni de la efectuarea cositului;
¾ Păşunatul se efectuează cu maxim 1 UVM pe hectar;
¾ Păşunile inundate nu vor fi păşunate mai devreme de doua
săptămâni de la retragerea apelor;
¾ Este interzis aratul sau discuitul pajiştilor aflate sub angajament;
¾ Nu vor fi realizate însămânţări de suprafaţă sau
supraînsămânţări;
¾ Lucrările cu utilaje mecanizate nu sunt permise pe suprafaţa
pajiştilor aflate sub angajament cu excepţia celor operate cu forţă animală.
Respectarea acestor practici conduc la costuri mai mari pentru
fermieri. Lucrări cum ar fi cositul manual sau întorsul fânului necesită
muncă intensă şi sunt mai costisitoare decât practicile mecanizate
moderne.
Concepte şi noţiuni de reţinut:

• Lucrările tehnico- culturale –se execută în sensul asigurării unor
condiţii mai bune de viaţă pentru plantele valoroase din pajişti, fără a
distruge covorul vegetal. Aceste măsuri de suprafaţă se referă la:
îndepărtarea vegetaţiei lemnoase şi a cioatelor, distrugerea
muşuroaielor şi nivelarea lor, curăţirea pajiştilor, îndepărtarea
pietrelor, combaterea buruienilor, prevenirea şi combaterea eroziunii,
auto şi supraînsămânţarea.
• Plăţile de agro-mediu constituie ajutoare specifice, care se acordă
din Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA), fermierilor care
îşi asumă, în mod voluntar, angajamente de agro-mediu pentru o
perioadă de 5 ani începând cu data semnării angajamentului.
17
http://www.apia.org.ro/materiale%20promovare/ecologic_04_2011.pdf
66
• Bunele condiţii agricole şi de mediu (GAEC – good agricultural
and environmental conditions ) sunt prevăzute de Ordinul Comun al
Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerului Mediului şi
Pădurilor nr. 30/147/2010 şi trebuie respectate de către toţi fermierii
care solicită plăţi directe pe suprafaţă, plăţi de agro-mediu, sprijin
pentru zone defavorizate pe toate parcelele din cadrul exploataţiei,
inclusiv pe cele neeligibile şi pe cele care nu sunt folosite în scopul
producţiei.
1. Care sunt principalele lucrări tehnico-culturale menite să

ducă la ameliorarea pajiştilor?
2. Care sunt forme de sprijin financiar, subvenţii, plăţi de agro-
mediu care se acordă în sprijinul întreţinerii pajiştilor ?
67
PAJIŞTILE. PELUZELE ŞI GAZONUL

Cuvinte cheie: gazon, funcţii, tipuri de gazon,specii şi amestecuri
pentru gazon
Rezumat.
Gazonul este un covor verde format din ierburi perene, ce rezistă la
cosiri repetate şi are nevoie de îngrijire adecvată. Funcţiile zonelor verzi,
care contribuie în mod esenţial la calitatea mediului de viaţă în teritoriul
urban şi cel periurban, se referă la: funcţia de protecţie şi ameliorare a
mediului ambiant, funcţia socială şi funcţia estetică.
Diversele întrebuinţări fac să existe variate cerinţe faţă de iarbă şi
implicit mai multe tipuri de gazon: gazon ornamental, pentru spaţii verzi,
de agrement, de sport, gazonul de fixare sau de taluz şi gazoanele
speciale.
Amestecurile folosite pentru gazon sunt în funcţie de cel puţin trei
elemente: tipul de gazon; dorinţa proprietarului şi preţul seminţelor şi a
lucrărilor de înfiinţare. Folosirea unei singure specii în general nu este
uzitată, cel mai adesea folosindu-se amestecuri de specii, sau soiuri,
asociindu-se două sau mai multe graminee cu caracteristici
complementare.
8.1.Conservarea şi crearea spaţiilor verzi, parte integrantă a

protecţiei mediului înconjurător
Spaţiile verzi, indiferent cum le-am spune pajişti, peluze sau gazon
sunt intim legate de viaţa noastră şi sunt menţinute pentru valoarea lor
ornamentală şi de recreaţie.
O primă categorie de întinderi ocupate cu ierburi sunt pajiştile care
sunt de fapt strămoşii gazonului şi care se întreţin uşor, cu o coasă la
sfârşitul primăverii şi alta la începutul toamnei1.
Peluzele sunt o altă etapă în evoluţia gazonului. Ele constituie cele
mai frecvente asociaţii de graminee, reprezentate în general de plante
rustice, rezistente la călcat şi care nu sunt pretenţioase la expoziţie.
Gazonul este un covor verde format din ierburi perene, ce rezistă la
cosiri repetate şi are nevoie de îngrijire adecvată.
În ecosistemul – de gazon există o legătură strânsă între tipurile
de plante din gazon în asociaţie intimă cu mediul ambiant. Influenţa
mediului include:
- clima ( temperatura, umiditatea, lumina, vânturile)
- factorii edafici ( toate caracteristicile solului)
- factorii biotici ( animale, plante şi practici culturale)
1
Moisuc A, şi colab., 2001
68
Interacţiunea acestor factori determină calitatea, extinderea şi
întreţinerea gazonului.
Odată cu trecerea timpului, pretenţiile au crescut iar gazonul a
devenit un lux ieftin al vieţii moderne. De câteva decenii, suprafeţele
acoperite cu gazon au crescut considerabil, astfel că pajiştile care făceau
farmecul satelor noastre au tendinţa de a se redescoperi într-o formă mai
studiată, adaptată cerinţelor omului modern2.
Pajiştile, peluzele şi gazonul contribuie la îmbunătăţirea calităţii
vieţii omului şi prin funcţiile lor sociale, ele realizează cadrul şi mediul
favorabil pentru recreerea publică sau privată în aer liber, înfrumuseţează
localităţile, locul de viaţă şi de muncă, unele dintre ele având importanţă
culturală (grădini-muzeu, grădini-expoziţionale, grădini istorice) sau
ştiinţifică (grădini botanice, rozarii, rezervaţii, parcuri naţionale).
8.2. Funcţiile zonelor verzi
În prezent, în cele mai multe ţări, ajunse la un nivel de

industrializare, tehnicizare şi urbanizare fără precedent, conservarea şi
crearea zonelor verzi reprezintă un mijloc important de protecţie a omului
şi a mediului său de viaţă3.
Funcţiile de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant – în
contextul artificializării crescânde a mediului de viaţă al oamenilor, rolul
ecologic al zonelor verzi se situează pe prim-plan, decurgând din multiple
acţiuni ale acestora, foarte importante pentru habitatul uman, mai ales în
zonele care nu beneficiază de apropierea pădurilor extinse pe mari
suprafeţe.
Funcţiile zonelor verzi, care contribuie în mod esenţial la calitatea
mediului de viaţă în teritoriul urban şi cel periurban, sunt: de ameliorare al
microclimatului urban, de purificare a atmosferei şi de atenuare a poluării
fonice.
Funcţiile sociale ale spaţiilor verzi - spaţiile verzi sunt benefice
pentru sănătatea oamenilor, nu numai prin crearea unui microclimat
favorabil şi a unui mediu mai calm, cu aer mai curat şi mai bine oxigenat,
ci şi prin influenţa stenică asupra stării neuropsihice.
Pe pajişti, în parcuri şi grădini, în funcţie de starea psihică şi de
caracterul scenei observate, fiinţa umană este predispusă spre calm,
reverie, vivacitate, tonifiere, receptivitate şi bună dispoziţie.
Recreerea în natură este tot mai mult adoptată, reprezentând în
acelaşi timp o evadare din obişnuit şi o modalitate de a profita direct de
acţiunile binefăcătoare ale factorilor naturali3.
Funcţia estetică a spaţiilor verzi - crearea ambianţei naturale a
omului modern este o problemă deosebit de complexă, care nu se
dispersează de estetică.
Covoarele de iarbă deţin valenţe pictoriale: verdele lor pune în
valoare coloritul diferenţiat al vegetaţiei lemnoase în funcţie de sezon
(primăvara, vara, toamna) şi intensifică prin contrast cromatica veselă a
florilor.
2
Camelia Ghiuchici, 2004
3
Ana-Felicia Iliescu, 2003
69
Şi în afara localităţilor, intervenţiile în spaţiile verzi (pajişti, peluze,
gazon) urmărind diferite scopuri (ecologice, turistice, economice, etc.), se
fac nu numai cu grija protecţiei mediului ambiant, ci şi cu aceea a
ameliorării sau păstrării calităţii estetice a peisajelor transformate3. În
acest sens recomandăm ca refacerea spaţiului verde din jurul
agropensiunilor, să se facă în armonie cu „ peisajul” înconjurător; spaţiul
verde să fie o continuare a celui natural iar pavajele să imite piatra,
pământul etc.
Şi, nu în ultimul rând, încântă însăşi frumuseţea ierbii, fină şi
mătăsoasă sau viguroasă şi densă, tunsă scurt sau unduind în bătaia
vântului, simplă sau smălţată cu flori.
8.3. Principii de compoziţie în funcţie de tipul de gazon utilizat
Pentru majoritatea scopurilor există două opţiuni pe care trebuie să

le luăm în considerare atunci când ne hotărâm în legătură cu tipul de
gazon – un gazon pretenţios, ornamental, folosind iarba fină sau un gazon
util pe care se poate călca şi practica diverse jocuri sportive.
Diversele întrebuinţări fac să existe variate cerinţe faţă de iarbă şi
implicit variate specii şi soiuri cât şi o anumită tehnologie de înfiinţare şi
întreţinere a gazonului.
8.3.1. Tipuri de gazon
Gazon ornamental - când sunt bine îngrijite, gazoanele

ornamentale dau viaţă parcurilor şi grădinilor şi sunt admirate de toată
lumea. Calitatea esenţială a acestora este legată de aspectul dat de
densitatea covorului vegetal, al fineţii şi culorii foliajului4.
Ele sunt de o culoare verde luxuriantă şi au o textură mătăsoasă.
Din păcate îngrijirea lor este dificilă şi necesită cunoştinţele unui
specialist, care să le menţină într-o formă perfectă, astfel îşi vor pierde
foarte repede aspectul lucios.
Jane Coutier (2001), consideră gazonul ornamental ca ,,o plantă de
grădină’’. Valoarea sa, este ea însuşi o trăsătură şi chiar una care scoate
în evidenţă restul grădinii sau al parcului. Nu este un gazon funcţional; nu
suportă să fie călcat în picioare prea mult şi categoric nu poate fi locul de
joacă pentru copii.
Aceste gazoane ornamentale necesită o serie de lucrări speciale de
amenajare şi întreţinere: tăieri repetate, fertilizări faziale, drenaj şi irigaţie.
Un gazon ornamental trebuie tuns destul de des şi la dimensiuni
mici, care lasă să se vadă orice imperfecţiunea de nivel; astfel solul
trebuie pregătit cu foarte mare atenţie.
Speciile folosite în gazonul ornamental au frunze foarte subţiri,
creştere înceată şi de obicei se fixează greu, în timp.
Gazonul pentru spaţii verzi - se amenajează în general în spaţiul
public şi ca atare trebuie să suporte un trafic destul de intens. Acesta va
trebui tuns ceva mai sus pentru a masca imperfecţiunile minore, precum
zonele distruse.
4
Moisuc A şi colab., 2001
70
Gazon de agrement - este destinat grădinilor de amatori şi unor
parcuri publice mai puţin circulate. Pentru un astfel de gazon există mai
multe exigenţe legate nu numai de calitate - acesta rămânând oricum
elementul esenţial, dar nu întotdeauna determinant. Intervin şi alte
exigenţe cauzate în principal de dorinţa proprietarului.
În general acest gazon trebuie să se instaleze uşor, iar întreţinerea
să fie comodă pentru a nu constitui un inconvenient. Cum deseori un
astfel de gazon se cultivă pe lângă casă, este evident că el se seamănă
pe suprafeţe reduse, fără a se putea modifica esenţial mediul.
Speciile şi soiurile trebuie să corespundă tipului de sol (cu
specificarea că pe suprafeţe mici solul poate fi înlocuit) şi climatului
existent. Precipitaţiile nu joacă un rol esenţial întrucât drenajul şi irigarea
sunt uşor de executat5.
Traficul de pe aceste gazoane este destul de lejer (deseori
sporadic) iar metodele de întreţinere trebuie să fie la îndemâna tuturor.
Gazonul de sport - este destinat suprafeţelor pe care se
desfăşoară diferite activităţi sportive. Cum există foarte diferite sporturi
(tenis, fotbal, rugbi, hochei, curse hipice, golf), există evident şi o mare
varietate de gazoane.
Acestea trebuie să fie rezistente la trafic intens şi foarte intens, de
scurtă durată, urmat de perioadele de refacere, funcţie de ritmul de jocuri,
respectiv revenirea pe teren5.
Un tip special de astfel de gazon, care se consideră a fi şi cel mai
elevat, este „verdele de golf”. Acest gazon este de cea mai înaltă
calitate, şi, după cum îi spune şi numele este cel care acoperă terenurile
de golf5.
Ameliorarea a creat soiuri speciale din diverse specii pentru a
alcătui un amestec ideal, în funcţie de zona din teren, iar tehnologia a
găsit metode de prelucrare minuţioasă, grădinărească a terenului.
Un alt tip este gazonul de fixare sau de taluz. Deşi poartă numele
de gazon acestea sunt de fapt, înierbări. În alcătuirea amestecurilor intră
şi forme mai rustice şi uneori şi leguminoase. Astfel de amestecuri sunt
folosite pentru borduri, taluzul autostrăzilor sau uneori chiar pe pistele de
schi. Întreţinerea este limitată şi necesită ori o mecanizare costisitoare
(taluzul autostrăzilor), ori o întreţinere manuală şi mai costisitoare6.
Gazoanele speciale sunt tipuri de gazon ce nu intră în categoriile
amintite, datorită în special, condiţiilor staţionare specifice.
Astfel de gazoane sunt: gazonul pentru terenuri umbrite, gazonul
pentru terenuri sărăturate, gazonul pentru terenuri însorite, gazonul
ecologic, gazonul de protecţie împotriva eroziunii eoliene cât şi
amestecurile pentru spaţiile floristice ornamentale.
8.3.2. Specii şi amestecuri pentru gazon
Amestecurile folosite pentru gazon sunt în funcţie de cel puţin trei

elemente:
- tipul de gazon;
- dorinţa proprietarului;
5
6
71
- preţul seminţelor şi a lucrărilor de înfiinţare.
Folosirea unei singure specii în general nu este uzitată, cel mai
adesea folosindu-se amestecuri de specii, sau soiuri, asociindu-se două
sau mai multe graminee cu caracteristici complementare.
Dar, în general, trebuie să cultivăm amestecuri, după cum arată
Laure Gry (1993), deoarece fiecare specie şi varietate posedă însuşiri
bine precizate, evidente calităţi şi defecte. Cum caracteristicile de mediu
sunt variabile (climă, sol, trafic) fiecare specie găseşte condiţii favorabile
într-o microzonă, ceea ce face ca întreg covorul să formeze o ţelină relativ
uniformă. Mai mult, fiecare specie poate compensa altă specie deficitară.
Astfel dacă una din specii este sensibilă la călcare, în perioada unui trafic
mai intens, altă specie o poate compensa.
O anumită sensibilitate la boli, sau lipsa apei poate fi compensată
de o specie mai rezistentă la boli respectiv la secetă. Aceasta face ca
aspectul gazonului, în cazul amestecurilor, să rămână cel puţin acceptabil,
dacă nu frumos, în tot timpul anului.
Într-un amestec de gazon nu trebuie să avem prea multe specii
întrucât aceasta implică dificultăţi la instalare cât şi la exteriorizarea
caracterelor. De aceea se apreciază că un amestec trebuie să cuprindă 2-
5 specii (sau soiuri)6.
Atunci când se aleg speciile sau soiurile ce intră în componenţa
unui amestec trebuie să se facă în funcţie de obiectivele dorite (aspect
estetic, rezistenţa la trafic, uşurinţa de întreţinere).
Gramineea ideală pentru gazon, care să întrunească toate
cerinţele, nu există, şi atunci, în alcătuirea oricărui amestec trebuie
respectate trei principii fundamentale:
- alegerea corectă a gramineelor, care să întrunească cerinţele
dorite referitor la aspectul decorativ al covorului vegetal şi al rezistenţei la
trafic (călcare). Existenţa a mai multor specii fac ca defectele unor specii
(soiuri) să fie compensate de calităţile altor specii (soiuri);
- proporţia fiecărei specii, în amestec, trebuie să fie în funcţie de
talia plantei, capacitatea de concurenţă (inclusiv viteza de instalare) şi
agresivitatea faţă de alte specii;
- amestecurile trebuie să fie foarte diversificate funcţie de scop
(decor, sport, agrement), ca atare oferta de specii, de soiuri şi amestecuri
trebuie să fie corespunzătoare.
Cum amestecurile sunt deja realizate, trebuie să se studieze atent
avantajele şi dezavantajele fiecărui tip de amestec pentru gazon, pe baza
speciilor care compun amestecul.
La ora actuală oferta este vastă, foarte multe amestecuri de gazon
intrând pe piaţa românească.
În general firmele livrează sămânţa pentru un anumit tip de gazon,
proporţia dintre specii fiind deja stabilită. În această situaţie, se pune
problema alegerii corecte a amestecului pe baza cunoaşterii speciilor care
compun amestecul.
72
• Pajiştile, peluzele şi gazonul contribuie la îmbunătăţirea calităţii
vieţii omului şi prin funcţiile lor sociale, ele realizează cadrul şi mediul
favorabil pentru recreerea publică sau privată în aer liber,
înfrumuseţează localităţile, locul de viaţă şi de muncă, unele dintre
ele având importanţă culturală (grădini-muzeu, grădini-expoziţionale,
grădini istorice) sau ştiinţifică (grădini botanice, rozarii, rezervaţii,
parcuri naţionale).
• După rolul pe care îl îndeplinesc zonele verzi au următoarele funcţii:
Funcţiile de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant, Funcţii
sociale, Funcţii estetice.
• In funcţie de modul de utilizare există mai multe tipuri de gazoane:
Gazon ornamental, Gazon de agrement, Gazonul pentru spaţii verzi,
Gazonul de sport, Gazonul de fixare sau de taluz, Gazoane speciale.
1. Care sunt funcţiile zonelor verzi?

2. Ce tipuri de gazon cunoaşteţi ?
73
TEHNOLOGIA DE ÎNFIINŢARE A GAZONULUI
Cuvinte cheie: gazon, tehnologie, lucrări de instalare, lucrări de

întreţinere.
Rezumat.
Pentru instalarea unui gazon de bună calitate fiecare verigă
tehnologică îşi are rolul său, începând cu alegerea terenului, continuând
cu pregătirea lui, semănatul, fertilizarea, combaterea bolilor, buruienilor şi
a dăunătorilor, irigarea şi terminând cu o operaţie importantă, tunsul
gazonului.
Pentru instalarea unui gazon de bună calitate fiecare verigă

tehnologică îşi are rolul său, bine delimitat.
9.1. Stabilirea locului de amplasare a gazonului
Stabilirea locului de amplasare a gazonului este opţiunea

proprietarului, a edilului, a arhitectului. O problemă legată de amplasare
este şi cea privitoare la grosimea stratului de sol.
Deşi marea masă a rădăcinilor gramineelor se situează pe
adâncimea de 10-15 cm în sol, Chevallier şi colab. (1977) au demonstrat
că un gazon ce dispune de 30 cm substrat va avea un aspect mult mai
atractiv decât unul care are un substrat doar de 15 cm. Acest lucru este
legat şi de faptul că, cu cât stratul de sol este mai subţire cu atât cantitatea
74
de apă disponibilă plantelor este mai mică. În astfel de cazuri irigării îi
revine un rol esenţial.
9.2. Distrugerea vegetaţiei existente
Distrugerea vegetaţiei existente este o problemă ce uneori poate

deveni dificilă, şi aceasta depinzând de locul unde se amplasează
gazonul, respectiv de vegetaţia care a existat înainte (iarbă, buruieni,
pârloagă, tufăriş, etc.) (Moisuc A şi colab. 2001).
Dernoeden P. H. şi A. S. Nash (1982) sunt de părere că, înainte de
instalarea gazonului, este de dorit efectuarea unei erbicidări totale, cu
produse pe bază de glyphosat (Roundup sau Gramoxone 5-7 l/ha), care
elimină o posibilă infestare cu buruieni.
Erbicidarea preemergentă controlează eficient şi speciile de
dicotiledonate perene, deşi ele pot fi combătute cu erbicide selective şi
după instalarea gazonului.
Mccarty L.B. (1995) apreciază că, prin combaterea buruienilor, se
favorizeaza buna dezvoltarea a gazonului, făcându-l competitiv în lupta
pentru ocuparea spaţiului nutriţional.
9.3. Curăţirea terenului şi drenarea excesului de umiditate
Curăţirea terenului presupune îndepărtarea resturilor vegetale

(rădăcini, lăstari), lemnoase (cioate, beţe), a pietrelor sau a altor materiale
de construcţie (beton, fier, etc); majoritatea gazoanelor fiind înfiinţate după
ridicarea unor construcţii.
Drenarea excesului de umiditate nu se impune dacă terenul are o
pantă de scurgere de 2% sau dacă solul este permeabil.
În cazul solurilor grele, cu exces de umiditate, se vor monta drenuri
la adâncimea de 30-50cm pentru a elimina excesul de apă din anumite
perioade ale anului.
9.4. Fertilizarea de bază şi aplicarea amendamentelor
Cerinţele fată de elementele nutritive diferă în funcţie de speciile

care intră în compoziţia gazonului. Aplicarea lor trebuie să survină unei
analize complete a solului, pentru a se evita erorile de dozaj ce atrag dupa
ele costuri nerentabile şi poluarea solului1.
Hull R.J.(1995) este de părere că atunci când reacţia solului
depăşeşte limita de adaptabilitate a speciilor sunt recomandate
amendamentele calcaroase dacă solul este acid ( 5 – 6 kg/10 m2) şi
fosfogipsul în cantitate de 8 - 10 kg/ 10 m2, dacă solul este sărăturat.
Azotul este elementul esenţial în dezvoltarea plantelor din
gazon;.fiind responsabil şi de culoarea gazonului. Suplimentele constante
sunt esenţiale pentru culoarea verde intens a frunzelor, ceea ce denotă şi
o bună dezvoltare a plantelor.
Dacă solul este slab aprovizionat cu azot plantele din gazon suferă,
frunzele se îngălbenesc şi sunt vulnerabile la atacul de boli şi dăunători.
1
H. Prun, 1981
75
Pe de altă parte excesul de azot face ca plantele să aibă o creştere
luxuriantă, forţând scurtarea între două tăieri, ceea ce în final duce la
epuizarea plantelor din gazon.
Fosforul măreşte rezistenţa la călcare a gazonului. Acolo unde în
gazon se află şi trifoi aplicarea fosforului trebuie să fie limitată.
Semne ale carenţei: Frunzele devin de o culoare verde – închisă,
apoi purpurie (de la pigmenţii antociani roşii) pe timp rece. Frunzele au
tendinţa de a se spirala, iar gazonul este slăbit şi creşte încet.
Diferitele specii ierboase răspund uşor şi diferit la deficienţele de
fosfor.
Potasiul ajută în producerea energiei şi a componentelelor
structurale ale plantei şi creşte vigoarea şi rezistenţa la boli a plantelor.
Ajută la formarea lăstarilor şi reduce culcarea lor la pământ. Carenţa în
potasiu a fost asociată cu condiţiile grele ce le întâmpină gazonul în iarnă.
Are rol în rezistenţa la bolile patogene.
Pentru o creştere normală a gazonului, proporţia dintre potasiu –
azot trebuie să fie de 1 : 2.
Simptomele carenţei: Simptomele pot fi obsevate pe frunzele mai
bătrâne de pe marginile plantei. Aceste frunze pot să cadă. La iarbă,
uscarea începe de obicei de la vârful frunzei şi merge spre bază, lăsând
nervura principală verde.
Moisuc A şi colab. (2001) sugerează pentru fertilizarea terenurilor
gazonate situate pe suprafeţele mici din jurul locuinţei, aplicarea mraniţei
în cantitate de 4 - 5 kg/ m2, 3 kg/100 m2 superfosfat şi 2 - 4 kg/100 m2
sare potasică pentru a se asigura un suport nutriţional adecvat.
În cazul solurilor acide sau sărăturate se face corectarea reacţiei
solului, cu diverse produse în funcţie de necesităţi ( a se vedea Unitatea
de învăţare 6 şi 7 ).
9.5. Pregătirea terenului
Pregătirea terenului se efectuează pe o adâncime cuprinsă între

12-20 cm ceea ce facilitează şi încorporarea îngrăşămintelor şi a
amendamentelor2. În funcţie de suprafaţa ce trebuie prelucrată se pot
folosi motocultoare, freze rotative, sau unelte simple de grădinărit.
Dacă dorim să amenajăm un gazon ornamental pe lângă casă şi nu
dispunem de utilaje corespunzătoare (motofreze sau alte utilaje de
grădinărie) ar trebui să procedăm în felul următor:
- după curăţirea terenului şi nivelarea primară se împrăştie mraniţa,
calculându-se 4-5 kg/m2 şi de asemenea superfosfat 3 kg/100 m2 şi
sare potasică 2 kg/100m2 cu o împrăştiere cât mai uniformă12;
- se sapă (cu hârleţul) toamna, când umiditatea este optimă la 22-25
cm cât mai uniform şi cu o bună încorporare a îngrăşămintelor. Este
bine să se şi mărunţească bulgării pentru ca în primăvară să nu se
creeze denivelări;
- primăvara, imediat ce se poate intra pe teren se mai administrează 1
kg/m2 mraniţă şi / sau 2-3 kg/100 m2de azotat de amoniu.
2
E. Marrotte, 2002
76
Se greblează foarte atent pentru a se şi nivela perfect terenul,
(bulgării au fost distruşi în timpul iernii de îngheţurile şi dezgheţurile
repetate solul fiind practic foarte bine mărunţit).
După aceasta terenul se tasează prin tăvălugire.
În urma acestei operaţii terenul trebuie să fie perfect nivelat.
În caz că există denivelări aceste se îndreaptă cu grebla şi se
tasează din nou3.
9.6. Nivelarea
Se realizează astfel încât să nu rămână denivelări.

Pe suprafeţe mai mici nivelarea se poate realiza cu ajutorul unei
greble, iar pe suprafeţe mai mari şi pentru un gazon pretenţios trebuie
folosiţi ţăruşi de nivelare pentru a obţine o suprafaţă perfect netedă. Orice
denivelare a suprafeţei este mult mai greu de corectat odată ce gazonul s-
a fixat.
Pentru suprafeţe mari se pot folosi: scraperul cu cutie care poate
executa nivelări, umpleri sau afânări în cazul terenurile mai tari; graderul
nivelează pământul prin intermediul lamei hidraulice care poate fi
poziţionată în orice direcţie.
În condiţiile gazonării unui teren situat în jurul locuinţei şi care nu
depăşeşte câteva zeci de m2, se foloseşte grebla şi/sau un tăvălug uşor4.
9.7. Semănatul gazonului
Epoca optimă de semănat a gazonului, în condiţiile ţării noastre,

este primăvara(martie, aprilie, mai) şi sfârşitul verii începutul toamnei (
septembrie, octombrie) când umiditatea şi temperatura sunt favorabile
creşterii şi dezvoltării gramineelor din gazon.
Odată ce sămânţa a început să germineze, temperatura şi
umiditatea din sol trebuie să fie corespunzătoare, pentru o răsărire
uniformă. În aceste condiţii gazonul poate să răsară într-o săptămână (
amestecuri - în care domină raigrasul englezesc).
Turegon J. (1991) recomandă semănatul în primăvară deoarece
zilele sunt mai lungi şi insolaţia este mai mare, iar răsărirea se poate
încheia înainte de apariţia zilelor caniculare; însă dezavantajul
semănatului în această perioadă este dat de agresivitatea buruienilor care
intră în competiţie cu tinere plante şi riscă să compromită o instalare bună
a gazonului.
Ervin E. şi colab. (2000) sunt de părere că o peluză semănată în
toamnă are şansa de a se instala mai bine datorită faptului că: solul este
încă suficient de cald, majoritatea buruienilor sunt mai puţin agresive,
nopţile sunt mai reci şi umiditatea caracteristică acestui sezon facilitează o
germinare rapidă şi continuă. Singurul dezavantaj este însă acela că,
instalarea timpurie a îngheţurilor riscă să afecteze tinerele plantule,
insuficient înrădăcinate pentru a rezista la ger.
3
Moisuc A şi colab. 2001
4
Mikolajski A, 2001
77
Peluzele dintre spaţiile plantate cu arbori nu pot fi semănate
toamna din cauza căderii fiziologice a frunzelor, care împiedică o răsărire
normală a plantelor din gazon.5
Semănatul gazonului se poate face oricând şi în perioada de vară,
cu condiţia să existe umiditate suficientă. Acest sistem prezintă însă
dezavantajul că seminţele de buruieni din sol, concură în ceea ce priveşte
germinaţia şi pot distruge gazonul înainte de semănat.
Se poate opta pentru folosirea brazdelor de iarbă în amenajarea
unui gazon. Avantajul acestei metode este că se asigură un gazon rapid –
de obicei se plantează într-o singură zi. De asemenea poate fi călcat uşor,
aproape imediat.
Brazdele proaspăt aşezate sunt mult mai puţin vulnerabile la
dăunători, boli şi distrugeri, decât iarba încolţită şi de obicei, rădăcina lor
se fixează rapid în pământ6. În acest caz solul nu trebuie să fie foarte bine
prelucrat.
Calitatea gazonului va fi diferită în funcţie de tipul brazdelor.
Cele mai uşor de obţinut sunt brazdele de pajişti care pot fi luate
de la ferme. Acestea însă pot să conţină un număr mare de buruieni cu
frunze late.
Pentru un gazon de calitate, format din brazde de iarbă, se va opta
pentru brazde special semănate pentru gazon. Dezavantajul acestei
metode este însă costul foarte ridicat al brazdelor de iarbă, la care se mai
adaugă cheltuielile de depozitare, transport şi montare.
Cea mai bună perioadă pentru transplantarea brazdelor de iarbă
este primăvara şi toamna, dar se poate şi vara în condiţiile în care
dispunem de un sistem de irigaţie performant.
Cantitatea de sămânţă recomandată la înfiinţarea unui gazon este
diferită, diferită fiind şi masa a 1000 de boabe a speciilor utilizate.
Conform datelor de specialitate, cantităţile de seminţe pentru
înfiinţarea unui gazon, pot varia între 5 g şi 50 g la m 2.
O cantitate forte mică (4-5 g m2) se utilizează pentru terenurile de
golf semănate cu varietăţi ale speciei Agrostis stolonifera (pentru că are
un număr mare de seminţe într-un gram).
În general se optează pentru o acoperire densă, un semănat prea
rar ducând la întârzierea instalării peluzei sau poate favoriza
îmburuienarea.
Pentru suprafeţe mari de gazon (parcuri, terenuri de sport)
semănatul se face cu maşini de semănat.
Pe suprafeţe mici (grădini particulare, pensiuni, instituţii publice,
etc.) semănatul se execută manual.
Semănatul se efectuează într-o zi fără vânt, pentru a nu împrăştia
seminţele. Pentru semănat terenul se delimitează în benzi cu ajutorul unor
sfori şi se seamănă prin împrăştiere, odată în lungime şi apoi în lăţimea
parcelei.
Pe suprafeţe mici se împarte terenul în pătrate de 1 m2, semănând
fiecare porţiune în parte, asigurându-se astfel o distribuţie uniformă a
seminţelor. După semănat, se greblează uşor, se tăvălugeşte şi se udă.
5
E. A. Dudeck, C.H. Peacock, 1992
6
J. Courtier, 1993
78
Plantarea brazdelor de iarbă - Înainte de aducerea brazdelor,
terenul trebuie să fie deja prelucrat corespunzător, chiar umezit
Brazdele de iarbă au în general dimensiuni standard (30,5cm x
91,0cm). Ele se transportă rulate în sul (figura 9.1.)
Fig. 9.1. Gazon rulou (a si b)7
Înainte de plantat terenul se delimitează cu ţăruşi, după care se

înfăşoară o frânghie. Se aşează primul şir de brazde lângă o margine
dreaptă.
Atunci când se pune brazda, una pe lângă cealaltă, între ele trebuie
lăsat un mic spaţiu, pentru că brazda după călcare se lărgeşte.
Tasarea se face prin presare, stând pe o scândură aşezată pe
gazon. Imediat după plantat, gazonul se udă cu o cantitate ceva mai mare
de apă care să pătrundă în brazdă.
9.8. Lucrări de întreţinere
Gazonul are nevoie de o îngrijire specială în primele luni după

semănat. Umezeala suficientă este elementul esenţial în promovarea unei
bune creşteri a rădăcinilor şi previne uscarea brazdelor de iarbă.
După instalarea gazonului se execută următoarele lucrări:
- irigarea
- tăierea gazonului
- fertilizarea
- combaterea buruienilor
- controlul bolilor şi dăunătorilor
Irigarea gazonului - seminţele de iarbă au nevoie de una până la

trei săptămâni pentru a răsări, în funcţie de specie, anotimp, gradul de
umiditate a solului. Speciile de graminee perene, folosite pentru înfiinţarea
gazonului au cerinţe diferite pentru apă şi rezistenţă diferită faţă de
secetă.
Pentru a se menţine satisfăcătoare creşterea plantelor, solul trebuie
să fie umed în zona rădăcinilor tot timpul.
Dacă persistă uscăciunea solului, culoarea gazonului se schimbă
uşor în albăstrui şi apoi în condiţii de uscăciune devine maronie. Din acest
moment gazonul începe să sufere8.
7
www.progazon.ro www.okazii.ro
8
J.Vengris, W.A.Torello, 1982
79
La început plantele sunt superficial înrădăcinate şi au nevoie de
udări uşoare şi frecvente. Gazoanele stabilizate trebuie irigate mai puţin şi
cu apă suficientă pentru a ajunge în zona rădăcinilor pe o adâncime de
15-20 cm.
Gazonul trebuie udat atunci când acesta are nevoie, ora din zi fiind
diferită. Se recomandă ca irigare să se efectueze seara sau dimineaţa
devreme.
Se recomandă un sistem computerizat de irigare ( figura 9.2.), unde
poate fi stabilită ora şi durata de timp pentru o udare. În aceste condiţii
primăvara şi toamna recomandăm o singură udare pe zi, seara sau
dimineaţa 10-15 minute. În timpul verii, când temperatura este foarte
ridicată se recomandă două udări, seara şi dimineaţa iar durata de timp se
adaptează în funcţie de temperatură şi umiditatea solului.
Fig.9.2. Irigarea gazonului9
Tăierea gazonului - principalul obiectiv al cosirii este să se menţină

iarba egală şi atractivă. Un gazon proaspăt cosit este atractiv, chiar dacă e
tăiat lung sau scurt.
Uniformitatea este foarte importantă. Pe terenurile pentru atletism şi
gazonul pentru sport, principalul obiectiv al tăieri este să aibă înăţimea
adecvată pentru joc. Unele tipuri de gazon au tendinţa de a forma
denivelări. Acest aspect afectează uniformitatea gazonului ce trebuie
cosit. Un astfel de gazon este cel format din Cynodon dactylon10 .
Prima tăiere a gazonului se execută când plantele au 10 cm
înălţime şi este denumită şi coasa de uniformizare11. Resturile ce provin în
urma tăierii se vor îndepărta de pe teren. Este foarte important să nu se
îndepărteze mai mult de 30-40% din frunze la o tăiere.
O altă problemă este cea a frecvenţei de tăiere. Astfel tăierile
frecvente şi periodice sunt esenţiale pentru un gazon bun.
Cu cât un gazon este tăiat mai scurt, cu atât trebuie tăiat mai scurt
următoarea dată, pentru a evita arderea (îngălbenirea) lui12.
Frecvenţa de tăiere depinde de viteza de creştere a speciilor din
gazon, de condiţiile de mediu (temperatură, fertilizare, irigare), înălţimea
de tăiere şi modul de utilizare al gazonului13.
9
www.westgarden.ro
10
11
A.Tenaillon, 1997
12
13
C. Peacock, 1998
80
Fertilizarea gazonului - o primă fertilizare se aplică gazonului
imediat ce primele plante au răsărit (10 g azotat/m2), urmată de o irigare.
Având în vedere că frecvenţa cosirilor este mai mare în lunile de
primăvară se recomandă ca şi fertilizările să fie mai dese.
Substanţele fertilizante pentru gazon se găsesc sub formă de
granule sau praf. În ambele cazuri se va respecta dozele recomandate.
Controlul buruienilor - buruienile strică aspectul gazonului dacă

nu sunt controlate. O parte din acestea sunt distruse prin erbicidare odată
cu pregătirea terenului. O altă parte, apărute din rezerva de seminţe din
sol vor fi distruse prin plivit şi cosit. În cazul în care aceste măsuri nu sunt
suficiente se trece la combaterea chimică.
Erbicidele sunt adesea combinate cu fertilizatorii; substanţele
nutritive întărind plantele în lupta cu buruienile. Erbicidele pot fi aplicate la
începutul toamnei, dar şi în primăvară, însă în acest caz trebuie aplicate
singure.
Bolile în gazon pot fi prevenite prin respectarea următoarelor
măsuri:
- folosind varietăţi rezistente;
- printr-o fertilizare corespunzătoare;
- irigare corespunzătoare;
- respectarea înălţimii şi frecvenţei de recoltare;
- înlăturarea tuturor materialelor depuse pe gazon (paie, frunze);
- afânarea solului.
Dacă toate aceste verigi tehnologice au fost respectate vom avea
un gazon de calitate.

• Operaţiunile necesare înfiinţării unui gazon sunt: stabilirea locului
de amplasare a gazonului, distrugerea vegetaţiei existente, curăţirea
terenului, drenarea excesului de umiditate, fertilizarea de bază şi
eventual aplicarea amendamentelor, pregătirea terenului, nivelarea şi
semănatul.
• După instalarea gazonului se execută următoarele lucrări de
întreţinere: irigarea, tăierea gazonului, fertilizarea, combaterea
buruienilor şi controlul bolilor şi dăunătorilor
1. Care sunt operaţiunile necesare înfiinţării unui ?

2. Cum se execută tăierile la gazon ?
81
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A PAJIŞTILOR SEMĂNATE (I)

Cuvinte cheie: pajişti semănate, tehnologia de cultură,alegerea
terenului, aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor, materialul de
semănat
Rezumat.
Pentru ţara noastră, înfiinţarea pajiştilor temporare reprezintă una
dintre cele mai eficace măsuri de ridicare al nivelului producţiilor din punct
de vedere calitativ şi cantitativ.
Foarte important la înfiinţarea unei pajişti temporare este să se ţină
cont de condiţiile concrete din fiecare zonă, de înzestrarea materială,
corelând investiţiile cu eficienţa economică. În aceste condiţii pregătirea
terenului comportă o serie de lucrări diferenţiate în funcţie de condiţiile
concrete din zona respectivă, de pantă, de stratul de ţelină, de vegetaţia
existentă. În acest sens se disting mai multe tehnologii: cu mobilizarea
totală a stratului de sol; cu mobilizarea parţială a stratului de sol şi fără
mobilizarea solului.
Pajiştile permanente degradate, la care măsurile de îmbunătăţire

de suprafaţă nu dau rezultate, impun o schimbare totală a vegetaţiei şi
deci de înfiinţare în locul lor a unor pajişti temporare. În acelaşi timp
pajiştile temporare pot fi înfiinţate şi în teren arabil.
10.1. Necesitatea înfiinţării pajiştilor semănate
Pentru ţara noastră cu cca. 4,9mil. ha pajişti permanente, înfiinţarea

pajiştilor temporare reprezintă una dintre cele mai eficace măsuri de
ridicare al nivelului producţiilor din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
Faţă de pajiştile permanente, pajiştile temporare prezintă câteva
însuşiri care le fac superioare acestora.
Progrese considerabile în acest domeniu se realizează în ultimul
secol; numeroase publicaţii demonstrând avantajele culturilor
amestecurilor de ierburi perene. Rezultatele obţinute de cercetarea
ştiinţifică din acest domeniu sunt prezentate la Congresele Federaţiei
Europene a Pajiştilor care se ţin la anumite intervale de timp, în diverse
oraşe ale Europei. Din sinteza acestor rezultate se desprinde ideea
superiorităţii pajiştilor semănate faţă de cele permanente.
Productivitatea pajiştilor semănate este determinată de precipitaţii,
de altitudine şi de sistemul de gospodărie.
În zonele de câmpie, înfiinţate în teren arabil, pajiştile temporare
sunt cultivate în sistem intensiv şi reprezintă cea mai eficientă sursă de
furaj.
82
Aspectele prezentate dovedesc utilitatea pajiştilor temporare şi
necesitatea înfiinţării lor în scopul mării producţiei de furaj.
10.2. Tehnologia înfiinţării unor pajişti semănate (temporare) în

locul unor pajişti permanente degradate
Dacă în zonele de câmpie şi de deal pajiştile semănate dau

rezultate foarte bune nu acelaşi lucru se poate spune despre zona de
munte. Puia şi colab., (1984), referitor la oportunitatea şi eficienţa înfiinţării
de pajişti semănate în zona montană arată că productivitatea acestora, în
acelaşi sistem de fertilizare, ca şi pajiştea permanentă de Agrostis tenuis
şi Festuca rubra, nu este mult diferită şi recomandă ca în munţi, datorită
dificultăţilor de lucru, înfiinţarea de pajişti semănate să se facă numai pe
terenuri cu o vegetaţie naturală degradată.
Foarte important la înfiinţarea unei pajişti temporare este să se ţină
cont de condiţiile concrete din fiecare zonă, de înzestrarea materială,
corelând investiţiile cu eficienţa economică.
10.2.1. Alegerea şi pregătirea terenului
Alegerea terenului. Pajiştile temporare (semănate) se înfiinţează

în locul pajiştilor permanente degradate, pe care lucrările de suprafaţă nu
au dat rezultate. Îmbunătăţirea radicală a pajiştilor este o lucrare mai
costisitoare decât îmbunătăţirea de suprafaţă.
Pe lângă o serie de lucrări pregătitoare (defrişare, nivelare,
drenare) sunt necesare lucrările propriu-zise de înfiinţare (desţelenirea,
fertilizarea, procurarea seminţelor, semănatul, etc.). De aceea se impune
ca îmbunătăţirea radicală să se facă pe baza unui studiu întocmit în acest
sens, din care să rezulte justificarea lucrării printr-o eficienţă economică
cât mai ridicată.
Avându-se în vedere această lucrare, se recomandă desţelenirea
pajiştilor naturale degradate numai dacă se încadrează în următoarele
categorii:
83
- producţii mici din punct de vedere cantitativ şi calitativ;
- o ţelină îmbătrânită în care domină în mare măsură plante
neconsumate de animale;
- proporţie ridicată (25-30%) de muşuroaie şi vegetaţie lemnoasă;
- vegetaţie foarte rară care permite declanşarea procesului de
eroziune;
- terenuri pe care s-a dezvoltat, în masă, plante invazive nevaloroase
vegetaţie arbustiferă (pipirig, ferigă, etc.);
- terenuri relativ plane cu uşoare denivelări, care prin nivelare se
pretează la o exploatare intensivă.
În oricare din aceste condiţii solul trebuie să fie suficient de profund
iar panta să nu depăşească 150 .
De reţinut: nu se desfiinţează o pajişte permanentă decât atunci
când toate metodele de ameliorare au fost realizate şi se consideră că
rezultatele nu sunt mulţumitoare.
Pregătirea terenului - comportă o serie de lucrări diferenţiate în
funcţie de condiţiile concrete din zona respectivă, de pantă, de stratul de
ţelină, de vegetaţia existentă. În acest sens se disting mai multe
tehnologii:
a. cu mobilizarea totală a stratului de sol;
b. cu mobilizarea parţială a stratului de sol;
c. fără mobilizarea solului.
Tehnologii de pregătire a terenului cu mobilizarea totală a

stratului de sol. În acest caz pregătirea terenului presupune în primul
rând o erbicidare totală, pentru distrugerea stratului ierbos existent,
urmată de două discuiri perpendiculare. După discuire se efectuează o
arătură de 20-25 cm cu întoarcerea completă a brazdei.
Aplicarea îngrăşăminte minerale, organice, sau a amendamentelor
(dacă situaţia o impune) se face odată cu lucrările de bază.
După arătură se recomandă pregătirea patului germinativ cu
combinatorul.
Desţelenirea prin arătură nu se recomandă pe terenurile inundabile,
pe terenuri excesiv de umede sau uscate sau pe terenurile periclitate de
eroziune.
Tehnologia de pregătire a terenului cu mobilizarea parţială a

solului. Dacă panta depăşeşte 170, atunci se execută o mobilizare
parţială a solului primăvara devreme cu ajutorul grapei cu colţi reglabili,
precedată de asemenea de o erbicidare.
Tehnologia de pregătire fără mobilizarea solului. În anumite

situaţii în care orografia terenului nu permite nici un fel de lucrări de
mobilizare a terenului şi când vegetaţia este foarte rară se aplică
supraînsămânţarea, direct pe covorul vegetal, fără nici o lucrare
pregătitoare.
Cum majoritatea pajiştilor permanente se află pe terenuri în pantă,
supuse eroziunii, pe soluri grele, cu exces de umiditate, prelucrarea
terenului comportă câteva particularităţi legate de condiţiile concrete:
84
9 Pe terenurile erodate partea inferioară a versantului se lucrează
prin arături paralel cu curba de nivel, partea mijlocie a versantului
cu înclinaţie mai mare se discuieşte sau se lucrează cu freza,
toamna sau primăvara.
9 Versanţii lungi se lucrează pe sistemul benzilor alternative, iar
partea superioară de asemenea se lucrează primăvara timpuriu cu
freza.
9 Pe pajiştile umede, invadate de pipirig (Juncus sp.) se procedează,
în prealabil la evacuarea excesului de umiditate. Vara (de obicei
după al doilea ciclu de păşunat) se erbicidează cu un erbicid total
iar după câteva zile, când erbicidul şi-a făcut efectul se trece la
pregătirea terenului care constă în discuit, arat, nivelat şi un nou
discuit pentru uniformizare şi mărunţire.
Epoca optimă de desţelenire - trebuie să fie în funcţie de
condiţiile concrete din fiecare pajişte.
Recomandăm ca începerea lucrărilor, de desţelenire a pajiştii
degradate, să se facă la sfârşitul verii, după prima sau a doua coasă. În
acest mod se mai poate obţine una dau două recolte de furaj. Din alt punct
de vedere multe plante din covorul vegetal sunt deja epuizate iar plantele
anuale şi-au încheiat ciclul de vegetaţie; operaţia de desţelenire fiind mult
uşurată.
Dacă nu este posibil acest lucru, atunci desfiinţarea pajiştii
permanente şi înfiinţarea unei pajişti semănate, temporare se poate face
oricând, dar obligatoriu după una sau chiar două erbicidări totale.
Există două metode de înfiinţare a pajiştilor temporare. O primă
metodă presupune semănatul amestecului de ierburi imediat după
desţelenire.
Cea de-a doua metodă constă în înfiinţarea pajiştii temporare după
o perioadă de 1-3 ani de la desţelenire; perioadă în care terenul va fi
cultivat cu plante anuale, eventual încorporate în sol ca şi îngrăşământ
verde.
10.2.2. Aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor
Spre deosebire de pajiştile naturale unde îngrăşămintele se pot

aplica numai la suprafaţa solului, în cazul înfiinţării pajiştilor temporare se
creează posibilitatea încorporării în sol a îngrăşămintelor şi
amendamentelor.
Există câteva particularităţi în aplicarea îngrăşămintelor la pajiştile
temporare, în sensul că se pot folosi doze mari de îngrăşăminte (atât
organice cât şi minerale), care să fie încorporate în sol la arătură sau la
pregătirea patului germinativ.
Foarte indicate pentru pajişti sunt îngrăşămintele organice (gunoiul
de grajd) în doze de 20-40 t/ha (şi chiar mai mult) care se aplică sub
arătură. Efectul gunoiului de grajd este mai pregnant, la pajişti, în anul 2 şi
3, după care scade apoi în anul 4.
Îngrăşămintele minerale sunt de asemenea foarte bine folosite pe
pajiştile semănate. Fiind plante la care se foloseşte masa vegetativă cele
mai importante îngrăşăminte minerale sunt cele cu azot.
85
Cantitatea de azot depinde de compoziţia floristică. La pajiştile
temporare, formate numai din graminee perene se recomandă doze mai
mari de azot 150-200 kg/ha (aplicat fracţionat), iar în cazul amestecurilor
alcătuite din graminee şi leguminoase perene se aplică 50-100 kg/ha N
(de asemenea aplicat fracţionat).
Îngrăşămintele cu azot se administrează primăvara cu ocazia
lucrărilor de pregătire a patului germinativ (o parte), iar restul pe cicluri, în
cursul perioadei de vegetaţie, după o schemă stabilită anterior.
Pe pajiştile temporare aplicarea singură a azotului nu este indicată,
ci împreună cu fosforul şi potasiu, numai astfel sporurile de producţie fiind
foarte mari. Fosforul şi potasiul se administrează toamna, odată cu
amendamentele şi îngrăşămintele organice. La fertilizarea de bază, în ţara
noastră, dozele recomandate sunt cuprinse între 60-80 kg P2O5 şi 60-80
kg K2O, în funcţie de analizele de sol.
Fertilizarea complexă pe lângă sporurile mari de producţie face ca
să sporească perenitatea plantelor şi menţinerea pe întreaga durată de
exploatare a unui raport favorabil între graminee şi leguminoase (Moisuc
A., Dukic, 2002).
O problemă deosebit de importantă este aceea a corectării reacţiei
solului; majoritatea pajiştile permanente fiind pe soluri acide în zona de
deal şi sărăturate în zona de câmpie. Se consideră că trebuie aplicate
obligatoriu amendamente în cazul solurilor acide cu un pH sub 5,5 şi un
conţinut în aluminiu mobil de peste 10 mg/100 g sol. Dozele orientative
sunt de 6-8 t/ha CaCO3 sau 4-6 t/ha CaO. Efectul acestora se resimte 8-
12 ani.
În cazul în care se înfiinţează pajişti temporare pe soluri sărăturate
este obligatoriu încorporarea în sol a fosfogipsului (10-12 t/ha).
10.2.3. Materialul de semănat
Alegerea corespunzătoare a materialului de semănat este una din

cele mai importante acţiuni în reuşita pajiştilor temporare.
În alegerea materialului de semănat trebuie să se ţină seama de
foarte mulţi factori. Un prim factor este în funcţie de intensitatea de
cultură.
În acest sens pentru exploatare extensivă se recomandă
amestecuri complexe, pentru exploatare semiintensivă amestecuri simple
iar pentru exploatare intensivă culturi pure .
De foarte mare actualitate este şi varianta ecologică, în care se
utilizează un amestec alcătuit din mai multe specii, cu durată lungă de
folosire. În aceste pajişti temporare nu vom folosi îngrăşăminte minerale,
ci numai îngrăşăminte organice (gunoiul de grajd, biostimulatorii).
Producţiile pajiştilor semănate sunt diferite, în funcţie de sistemului
de cultură. În sisteme de cultură intensivă a pajiştilor semănate, prin
utilizarea unor amestecuri simple producţiile pot depăşi cu mult culturile
pure.
Din numărul foarte mare de graminee şi leguminoase aflate în flora
spontană, un număr mic de specii sunt recomandate pentru pajişti
temporare. În general gramineele au un spectru mai larg de adaptare pe
când leguminoasele au un spectru mai redus.
86
În funcţie de speciile care intră în amestec, există două categorii
principale de pajişti şi anume pajişti pe bază de graminee şi pajişti
alcătuite din amestecuri de graminee şi leguminoase.
Pajişti semănate - temporare pe bază de graminee

Existenţa unui variat sortiment de soiuri, a posibilităţii de a folosi
cantităţi mari de îngrăşăminte a stat la baza alcătuirii de pajişti numai din
graminee.
În cultură pură, în condiţiile folosirii de cantităţi masive de
îngrăşăminte (peste 200 kg/ha N) se pot obţine producţii foarte mari.
În unele ţări din Europa (Franţa, Anglia) sunt suprafeţe mari cu
astfel de pajişti, care se bazează pe cultivarea unor soiuri ameliorate,
foarte productive, în condiţii de irigare.
În condiţiile ţării noastre astfel de pajişti se pot justifica doar acolo
unde există cantităţile cerute de îngrăşăminte, unde este nevoie de o
ţelină elastică datorită încărcăturii mari de animale, unde trebuie să existe
o bună eşalonare a producţiei în decursul perioadei de vegetaţie. Astfel de
pajişti reclamă şi existenţa posibilităţilor de irigare.
Astfel se alcătuieşte aşa numitul „ conveier de pajişti” bazat pe mai
multe specii de graminee sau pe o singură specie cu soiuri diferite. Ideea
de bază este eşalonarea producţiilor, prin eşalonarea recoltării, efectuată
prin cosit sau păşunat, în faza optimă a speciei sau a soiului respectiv.
Posibilitatea acestei eşalonări este dată de precocitatea diferită a
soiurilor de graminee aflate în cultură.
De exemplu, se folosesc soiurile de golomăţ care au următoarele
grade de precocitate: de Banat 43 a; Gorom 43 b; Goliat 51 b; Poiana 52
a; Gomag 52 b; (unde prima cifră indică luna, a doua decada iar litera „a”
dacă este începutul decadei, „b” la sfârşitul ei.
Pentru diferite zone ale ţării noastre se recomandă folosirea
următoarelor specii de graminee:
pentru zonele umede şi mai răcoroase: Dactylis glomerata,
Festuca pratensis, Festuca rubra;
pentru zonele din sudul ţării: Dactylis glomerata, Festuca
pratensis, Festuca arundinacea şi Bromus inermis.
Pajişti semănate - temporare alcătuite din amestecuri de

graminee şi leguminoase
Amestecurile de graminee şi leguminoase perene sunt
recomandate pentru condiţiile ţării noastre, deoarece prezintă o serie de
avantaje, dintre care amintim doar cele mai însemnate: productivitatea
ridicată, conţinut sporit de proteină, nu necesită o cantitate atât de mare
de îngrăşăminte, dau un furaj echilibrat ca şi conţinut (glucide-proteine),
cu o mare palatabilitate şi care nu produce meteorizaţii, furajul se poate
însiloza, plantele cresc mai bine datorită protocooperării ce se stabileşte
între graminee şi leguminoase şi de asemenea reface mai bine decât
cultura pură structura solului1.
1
Marian F. 2009
87
Aceste pajişti faţă de cele numai din graminee, prezintă şi o
eficienţă economică sporită în primul rând determinată de faptul că nu se
foloseşte o cantitate aşa de mare de îngrăşăminte.
Din multiplele avantaje, specificate mai sus, subliniem şi faptul că
prezenţa leguminoaselor în aceste amestecuri (graminee-leguminoase),
permite o mai mare supleţe în exploatare, ele nedegradându-se atât de
repede ca şi gramineele.
Un lucru foarte important este şi faptul că speciile cultivate în
amestec sunt mult mai puţin atacate de boli şi dăunători decât speciile în
cultură pură.

• Pajiştile permanente degradate, la care măsurile de îmbunătăţire de
suprafaţă nu dau rezultate, impun o schimbare totală a vegetaţiei şi
de înfiinţare în locul lor a unor pajişti temporare.
• Pajiştile temporare prezintă câteva însuşiri care le fac superioare
pajiştilor permanente: producţia pajiştilor temporare este mult mai
mare şi de calitate mai bună, cunoscut fiind faptul că noul covor
vegetal este alcătuit din cele mai valoroase specii furajere;
producţia anuală este mai uniform repartizată în decursul
perioadei de vegetaţie; posibilitatea folosirii intensive ca o
consecinţă a răspunsului favorabil la irigare şi fertilizare;
ameliorarea mai pregnantă a însuşirilor solului.
• Înfiinţarea pajişti semănate (temporare) se poate face în locul unor
pajişti permanente degradate sau în teren arabil. În funcţie de locul
amplasării tehnologia de înfiinţare şi întreţinere a pajiştilor semănate
comportă anumite lucrări.
1. Care sunt avantajele cultivării pajiştilor temporare ?

2. Cum se pregăteşte terenul în cazul înfiinţării unei pajişti
temporare în locul unei pajişti permanente degradate?
88
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A PAJIŞTILOR SEMĂNATE (II)

Cuvinte cheie: pajişti semănate, tehnologia de cultură, alegerea
speciilor şi a soiurilor, sămânţa şi semănatul, întreţinerea pajiştilor
semănate, refacerea pajiştilor semănate.
Rezumat.
În alegerea speciilor şi soiurilor trebuie să se ţină cont de o serie de
elemente şi anume: particularităţile ecologice capacitatea de concurenţă,
talia, ritmul de dezvoltare, vivacitatea, capacitatea de otăvire, modul de
folosinţă, durate de folosinţă. Toate acestea sunt elemente determinante
şi în stabilirea proporţiei în amestec a speciilor.
Lucrările de întreţinere sunt esenţiale şi se execută în scopul creării
condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor din amestecul semănat. O
serie de lucrări sunt obligatorii atât în primul an de vegetaţie cât şi în anii
următorii.
Cel mai raţional mod de folosire a acestor pajişti este folosirea
mixtă, adică atât prin păşunat cât şi prin cosit.
11.1. Alegerea speciilor şi a soiurilor
În alegerea speciilor şi soiurilor trebuie să se ţină cont de o serie de

elemente şi anume: particularităţile ecologice (tabelul 11.1.), capacitatea
de concurenţă, talia, ritmul de dezvoltare, vivacitatea, capacitatea de
otăvire, modul de folosinţă, durate de folosinţă.
Toate acestea sunt elemente determinante şi în stabilirea proporţiei
în amestec a speciilor.
Numărul de specii din care se constituie amestecul depinde de
sistemul de cultură. Astfel pentru pajiştile intensive se recomandă 2-3
specii de graminee şi leguminoase ( exemplu raigras aristat şi trifoi de
alexandria), iar pentru cele extensive 3-5 specii de graminee şi 2-3 specii
de leguminoase. Există lucrări care recomandă introducerea în amestecuri
şi a unor specii aromate (chimion, cimbru).
Ritmul de creştere a speciilor favorizează anumite specii în
anumite perioade. Într-un amestec Trifolium repens (40%), Lolium
perenne (25%), Poa pratensis (17%), şi Festuca rubra (18%), după 3 ani,
proporţia a fost de 57% Lolium perenne, 2-3% Poa pratensis şi Festuca
rubra, 30-35% Trifolium repens şi de asemenea a apărut în pajişti şi
Agrostis tenuis care nu a fost semănat. După 8-9 ani Lolium perenne era
în proporţie de 5-10%, dominante devenind Poa pratensis şi Festuca rubra
fiecare cu o participare de 30-35%1.
1
Moisuc A., 1991
89
Tabelul 11.1.
Particularităţi ecologice ale unor specii furajere
Regiuni de cultură
Specia câmpie lunci dealuri munţi
uscate umede
Alopecurus pratensis - + - + -
Arrhenatherum elatius - + - + +
Bromus inermis + + + - -
Dactylis glomerata + + + + +
Festuca pratensis - + - + +
Festuca rubra - - - + +
Lolium multiflorum + + - + -
Lolium perenne - + - + -
Phleum pratense - + - + +
Poa pratensis + + + + -
Trisetum flavescens + + - + +
Lotus corniculatus + + + + +
Medicago sativa + + + + -
Onobrychis viciifolia + - + + -
Trifolium hybridum - + - + +
Trifolium pratense - + - + +
Trifolium repens - + - + +
Un alt criteriu în alegerea speciilor în vederea însămânţării

amestecurilor îl constituie capacitatea de competiţie. În cazul
amestecurilor de graminee şi leguminoase, un rol major în menţinerea
echilibrului dintre speciile participante revine competiţiei interspecifice.
Este deja clasic exemplul amestecului simplu lucernă-golomăţ. Dacă
acestea se pun în proporţie egală în primii doi ani va domina lucerna, iar
în anul 4-5 golomăţul ajunge să domine în proporţie de 70-80%.
La alcătuirea amestecurilor trebuie să se ţină cont şi de talia
plantelor, cele cu talia înaltă manifestă tendinţa de înăbuşire a celor cu
talie joasă.
Un alt criteriu de stabilire a numărului de specii şi a proporţiei dintre
ele este durata de folosire. În general amestecurile simple au o durată mai
scurtă de folosire şi anume 2-3 ani, pe când cele complexe 4-7 ani.
Modul de folosire are de asemenea importanţă, pe de o parte
folosirea prin păşunat sau cosit, iar pe de altă parte intensitatea folosirii
pajiştii (tabelul 11.2.).
Pajiştile folosite prin cosit sunt alcătuite din specii puţine cu talie
mare şi frunze tulpinale. Pentru obţinerea unui fân de calitate superioară
proporţia de leguminoase în aceste pajişti ajunge până la 70%. Dacă pe
aceste pajişti se folosesc doze mari de îngrăşăminte (ele fiind pajişti
intensive), proporţia de leguminoase trebuie să fie mai mică.
Pajiştile folosite prin păşunat sunt alcătuite din amestecuri
complexe şi au o durată mai mare de folosire. Ele cuprind plante cu talie
joasă, cu frunze bazale, rezistente la călcat, care au o bună capacitate de
regenerare şi sunt capabile să formeze o ţelină elastică. În astfel de pajişti
90
participarea leguminoaselor nu trebuie să depăşească 40%. În caz contrar
în urma bătătoririi ele dispar rămânând goluri în pajişti.
Pajiştile cu folosire mixtă sunt de asemenea alcătuite din
amestecuri complexe fiind de fapt cele mai recomandate, întrucât o
agricultură modernă presupune folosirea alternativă a pajiştilor prin
păşunat şi cosit. În alcătuirea lor intră atât plante cu talie mare cât şi cu
talie mijlocie şi mică.
Tabelul 11.2.
Structura amestecurilor de graminee şi leguminoase perene pentru
pajiştile semănate (% din norma de semănat)
Modul de Durata de Graminee Leguminoase
folosinţă folosinţă TOTAL Talie Talie TOTAL Talie Talie
(ani) înaltă joasă înaltă joasă
Fâneaţă 2-3 30 30 - 70 70 -
4-6 60 60 - 40 40 -
Păşune 7 şi peste 70 30 40 40 10 30
Mixt 4-6 60 50 10 40 30 10
7 şi peste 60 40 20 40 25 15
Leguminoasele nu trebuie să aibă o participare mai mare de 30-

40%. Importantă este şi intensitatea folosirii. Astfel pe o pajişte alcătuită
dintr-un amestec simplu de Lolium perenne (66%) şi Trifolium repens
(33%) dacă se păşunează intensiv primăvara, trifoiul ajunge la o
participare de 66%, iar dacă se păşunează extensiv la 13%2.
Într-un amestec complex din 10 specii în proporţie egală după 2
ani, dacă se fac cosiri puţine (3) domină Dactylis glomerata şi
Arrhenatherum elatius, iar dacă se fac cosiri dese dispare Arrhenatherum
elatius şi domină Trifolium repens. Dacă se practică un păşunat des,
domină Lolium perenne, Festuca pratensis şi Trifolium repens. La un
păşunat moderat domină Dactylis glomerata.
Cea mai apropiată compoziţie faţă de cea iniţială se menţine în
cazul folosirii mixte a pajiştii.
În unele cazuri compoziţia floristică a pajiştilor temporare înfiinţate
în locul unor pajişti permanente degradate suferă modificări datorită
rezervei de sămânţă din sol.
În concluzie, trebuie precizat faptul că, structura amestecurilor este
supusă influenţei a foarte mulţi factori. Pe lângă condiţiile staţionale,
capacitatea de concurenţă a speciilor, rezerva de seminţe din sol, etc.,
intervine acţiunea omului, manifestată printr-un anumit sistem de fertilizare
şi folosire a pajiştii.
11.2. Sămânţa şi semănatul
Sămânţa trebuie să corespundă prevederilor cuprinse în standarde.

Calcularea normei de semănat comportă două faze: calcularea normei de
sămânţă la hectar şi calcularea cantităţii de sămânţă pentru fiecare specie
din amestec.
Cantitatea de sămânţă (Q), în kg/ha, se calculează după formula:
2
Moisuc A., 1991
91
DxMMB
Q= x 100 (1)
PxG
unde: Q – cantitatea de sămânţă
D – densitatea (număr seminţe germinabile pe m2)
P – puritatea
G – germinaţia
În a doua etapă se calculează norma de sămânţă în amestec în
funcţie de participarea speciei sau soiului, conform formulei:
QxK
C= (2)
100
unde: C – cantitatea de sămânţă la hectar
K – coeficientul de participare
Densitatea exprimată prin numărul de boabe germinabile la m2
oscilează între limite destul de largi. Se recomandă valorile superioare
când durata de folosire va fi mai lungă sau când condiţiile fitotehnice şi
agrotehnice sunt mai puţin corespunzătoare (întârzierea semănatului,
etc.).
Semănatul - reprezintă una din cele mai importante lucrări în

înfiinţarea unei pajişti. Dacă se efectuează în bune condiţii răsărirea este
rapidă şi se obţine o pajişte închegată de bună calitate.
Există două sisteme de semănat: ogor propriu şi în cultură
ascunsă. Toate experienţele demonstrează că în cultură pură producţiile
sunt mai mari. De aceea nu se justifică semănatul în cultura ascunsă
decât în cazuri cu totul speciale în zonele foarte bogate în precipitaţii când
norma de semănat a plantei protectoare se reduce cu 50%.
Epoca de semănat optimă este primăvara cât mai devreme imediat
ce se poate ieşi în câmp. Întârzierea semănatului are efecte negative
asupra creşterii plantelor.
În zonele irigate şi acolo unde precipitaţiile sunt abundente şi bine
repartizate este indicată semănarea la sfârşitul verii, începutul toamnei,
astfel ca plantele să cumuleze 8000C până la venirea îngheţurilor. Acest
semănat are avantajul că se obţin producţii mari în primul an şi că
îmburuienarea este mai redusă.
Semănatul se face în rânduri dese, la 12,5 cm distanţă, cu ajutorul
maşinilor se semănat universale. În cazul folosirii plantei protectoare
aceasta se seamănă prima şi apoi, perpendicular pe rândurile plantei
protectoare, se seamănă amestecul.
Adâncimea de semănat este cuprinsă între 1 şi 3 cm, depinzând de
mărimea seminţelor, textura şi gradul de umiditate al solului. Dacă terenul
este afânat pentru realizarea unei adâncimi uniforme, se recomandă ca
înainte de semănat să se tăvălugească.
După semănat este obligatoriu să se execute tăvălugirea.
11.3. Întreţinerea pajiştilor semănate
Lucrările de întreţinere sunt esenţiale şi se execută în scopul creării

condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor din amestecul semănat. O
92
serie de lucrări sunt obligatorii atât în primul an de vegetaţie cât şi în anii
următorii.
Lucrările care se execută în anul I sunt: tăvălugitul; distrugerea
crustei (cu grapa cu mărăcini, cu grapa cu colţi îndreptaţi în sus sau cu
un tăvălugul de lemn pe care s-a înfăşurat sârmă ghimpată);
combaterea buruienilor, combaterea bolilor şi a dăunătorilor ( dacă este
necesar).
Combaterea buruienilor - este cea mai importantă lucrare de

întreţinere în anul însămânţării. În primele luni de vegetaţie, gramineele şi
leguminoasele perene sunt firave, cu un sistem radicular foarte redus
existând pericolul ca ele să fie înăbuşite de buruienile anuale ce apar într-
un număr mare.
Combaterea buruienilor se face prin două metode: mecanică şi
chimică.
Combaterea mecanică constă din cosiri repetate (cosiri de
curăţire). Cositul se execută înainte de înfloritul buruienilor. Materialul
vegetal rezultat, poate fi utilizat ca şi furaj.
În vederea combaterii chimice a buruienilor de pe pajiştile se
utilizează diverse erbicide; la alegerea cărora se va ţine cont de speciile
semănate.
Începând din anul al II-lea de însămânţare, principalele lucrări de
întreţinere sunt: completarea golurilor, care se recomandă să se efectueze
în al doilea an de vegetaţie, prin supraînsămânţarea aceluiaşi material
vegetal în teren mobilizat în prealabil prin grăpare; cosirea resturilor după
păşunat (după ciclurile 1 şi 2); lucrări de igienă culturală, etc.
O lucrare de mare importanţă este şi fertilizarea. Pentru ca

producţiile să se menţină la nivelul dorit anual pajiştea temporară trebuie
fertilizată.
Fertilizarea cu azot este diferenţiată în funcţie de compoziţia
floristică a pajiştilor şi modul de folosire.
Pe pajiştile formate numai din graminee şi care se păşunează, se
aplică anual cca 200 kg/ha azot, din care o parte primăvara şi o parte la
ciclurile următoare. Dacă pajiştea se exploatează prin cosit se aplică
primăvara devreme 100 – 150 kg/ha azot, iar după prima coasă încă 50 -
100 kg/ha. Pe pajiştile formate din amestecuri de graminee şi
leguminoase, dacă proporţia de leguminoase depăşeşte 40%, se aplică
anual primăvara N60. Dacă leguminoasele sunt în proporţie mai mică de
20%, se aplică primăvara N50-70 şi N50 după fiecare ciclu de folosinţă .
Fosforul şi potasiul trebuie administrate începând cu anul al III-lea
câte 50-60 kg/ha.
Irigarea - se recomandă în special în regiunile secetoase de

câmpie, unde reprezintă condiţia de bază pentru reuşita pajiştilor
semănate. De asemenea, se irigă şi în celelalte regiuni ale ţării unde
precipitaţiile anuale sunt neuniform repartizate, semnalându-se în mod
frecvent perioade de secetă.
În cazul pajiştilor irigate îngrăşămintele se aplică în doze mai mari,
acestea ducând la importante sporuri de producţie.
93
11.4. Modalităţi de utilizare a pajiştilor semănate- temporare
Pentru obţinerea unor producţii corespunzătoare şi menţinerea

acestora la nivelul dorit aceste pajişti trebuie folosite conform principiilor
folosirii raţionale care va face obiectul capitolului următor.
Toate celelalte lucrări de pe pajişti se dovedesc inutile dacă
acestea se folosesc abuziv sau neraţional.
Cel mai raţional mod de folosire a acestor pajişti este folosirea
mixtă, adică atât prin păşunat cât şi prin cosit.
În primul an (deci în anul însămânţării), este bine ca aceste pajişti
să fie folosite prin cosit. Dacă nu este posibil atunci în primul an nu se va
intra la păşunat decât după ce pajiştea a fost cel puţin odată cosită.
În anii următori se poate folosi atât prin cosit, pentru a se obţine fân
sau masă verde administrată la iesle, cât şi prin păşunat.
Dacă se transformă în fân cosirile sunt rare ( la înspicarea
gramineelor), dacă se administrează la iesle cosirile sunt mai dese (la
interval de 30 zile), iar dacă se foloseşte prin păşunat în funcţie de durata
de refacere a vegetaţiei, durată dependentă de condiţiile pedoclimatice.
11.5. Tehnologia înfiinţării unor pajişti semănate (temporare)

în teren arabil
Pajiştile temporare semănate în teren arabil se amplasează pe

terenurile din jurul marilor complexe zootehnice. Fiind în imediata
vecinătate a adăposturilor, acestea pot fi păşunate, pot fi cosite şi
administrate la iesle, pot fi transformate în fân, siloz, semisiloz, semifân, în
funcţie de necesităţile din fermă.
În sistem irigat, producţia acestora este deosebit de ridicată
(peste100 t masă verde/ha) corespunzător eşalonate şi cu o calitate
corespunzătoare, fapt ce le face de neînlocuit. În general aceste pajişti au
o folosire mai scurtă şi intră în asolamente de 2-4 ani.
Pentru ca pajiştea temporară să fie de la început reuşită este
nevoie ca terenul să fie curat şi planta premergătoare să părăsească
terenul la timp, astfel încât acesta să poată fi bine prelucrat. Pentru
pajiştile care se seamănă la sfârşitul verii, plantele premergătoare trebuie
să elibereze terenul până cel târziu la mijlocul lunii august.
Materialul de semănat
La înfiinţarea pajiştilor temporare în teren arabil se folosesc
graminee perene sau amestecuri din graminee şi leguminoase perene.
Ca material de semănat se folosesc specii intensive cu ritm rapid
de dezvoltare şi cu otăvire bună.
Raportul dintre graminee şi leguminoase depinde de modul de
folosire. Dacă pajiştea se foloseşte prin păşunat, ponderea
leguminoaselor nu trebuie să depăşească 40% din amestec. Dacă se
foloseşte prin cosit leguminoasele pot să fie în proporţie de 50-70%.
Ca specii valoroase pentru pajiştile temporare: Lolium multiflorum,
Lolium perenne, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca pratensis,
Festuca arundinacea, Trifolium pratense, Trifolium repens, Medicago
sativa.
94
Fertilizarea şi amendarea
În cazul pajiştilor semănate în teren arabil este indicată aplicarea
gunoiului de grajd dacă nu direct, cel puţin culturii premergătoare. Dozele
aplicate pot fi de 20-30 t/ha sau 40 t/ha în cazul în care se irigă.
Ca îngrăşăminte minerale se recomandă 60-80 kg/ha P2O5 şi 50-
80/ha kg K2O, în funcţie de analizele de sol. Dozele orientative de azot
sunt cuprinse între 60-300 kg/ha funcţie de aplicarea sau nu a gunoiului,
compoziţia floristică, intensitatea folosirii, irigarea.
Aceste pajişti trebuiesc de asemenea fertilizate anual. Când
compoziţia floristică este alcătuită din graminee şi leguminoase, primăvara
se aplică 100 kg/ha azot şi de asemenea după fiecare ciclu de folosire
câte 60 kg/ha. În cazul irigării, doza de azot sporeşte la 80-100 kg/ha N.
Dacă pajiştea este alcătuită numai din graminee, atunci se aplică anual
300 kg N, în 3-4 reprize (primăvara şi după ciclurile de folosire), iar în
condiţii de irigare 400-600 kg N, din care 150 pe terenul îngheţat
primăvara şi restul în 3-4 reprize după ciclurile de folosire.
Nu se admite administrarea o singură dată a unor doze care să
depăşească 150 kg N întrucât există riscul de a se acumula nitraţi în
plante care pot duce la intoxicaţii la animale.
Lucrările de semănat şi de întreţinere (inclusiv irigarea) se fac în
mod identic cu cele de pe pajiştile semănate în locul pajiştilor degradate.
11.6. Refacerea pajiştilor semănate
Pajiştile semănate asigură producţii superioare un număr redus de

ani, funcţie de vivacitatea plantelor. O serie din speciile semănate dispar
din covorul vegetal altele luându-le locul. Menţinerea producţiilor un timp
mai îndelungat la un nivel superior este dependent şi de modul în care se
aplică îngrăşămintele şi de modul de folosire al pajiştii.
Refacerea pajiştilor semănate rămâne încă o problemă deschisă, în
principiu existând două sisteme de refacere:
- prin desţelenirea covorului vegetal şi reînsămânţare. În acest
caz se va proceda ca şi la refacerea pajiştilor permanente
degradate, alegându-se, în funcţie de condiţiile concrete tehnologia
cea mai potrivită;
- prin supraînsămânţarea cu leguminoase si graminee perene
valoroase, cu ritm rapid de dezvoltare iar în anul supraînsămânţării
este obligatorie aplicarea de îngrăşăminte şi folosirea, cel puţin în
primul ciclu, a pajiştii prin cosit.
În vederea supraînsămânţării se va face o lucrare superficială a
terenului cu grapa cu colţi sau cu grapa cu discuri. Semănatul se face prin
împrăştierea seminţelor, urmând o încorporare în sol cu ajutorul
tăvălugului inelar
Epoca de supraînsămânţarea este primăvara devreme.
95
• În alegerea speciilor şi soiurilor trebuie să se ţină cont de o serie de
elemente şi anume: particularităţile ecologice, capacitatea de
concurenţă, talia, ritmul de dezvoltare, vivacitatea, capacitatea de
otăvire, modul de folosinţă, durate de folosinţă. Toate acestea sunt
elemente determinante şi în stabilirea proporţiei în amestec a
speciilor.
• Semănatul - reprezintă una din cele mai importante lucrări în
înfiinţarea unei pajişti. Există două sisteme de semănat: ogor propriu
şi în cultură ascunsă. Epoca de semănat optimă este primăvara cât
mai devreme imediat ce se poate ieşi în câmp. Întârzierea
semănatului are efecte negative asupra creşterii plantelor. În zonele
irigate şi acolo unde precipitaţiile sunt abundente şi bine repartizate
este indicată semănarea la sfârşitul verii, începutul toamnei, astfel ca
plantele să cumuleze 8000C până la venirea îngheţurilor.
• Lucrările de întreţinere sunt esenţiale şi se execută în scopul creării
condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor din amestecul
semănat. O serie de lucrări sunt obligatorii atât în primul an de
vegetaţie cât şi în anii următorii. Lucrările care se execută în anul I
sunt: tăvălugitul; distrugerea crustei (cu grapa cu mărăcini, cu grapa
cu colţi îndreptaţi în sus sau cu un tăvălugul de lemn pe care s-a
înfăşurat sârmă ghimpată); combaterea buruienilor, combaterea
bolilor şi a dăunătorilor.
• Cel mai raţional mod de folosire al pajiştilor semănate (temporare)
este folosirea mixtă, adică atât prin păşunat cât şi prin cosit.
1. Care sunt elementele de care trebuie să se ţină cont la

alegerea speciilor în amestec?
2. Cum se stabileşte cantitatea de sămânţă pentru fiecare
specie care intră în amestec?
96
UTILIZAREA ECONOMICĂ A PAJIŞTILOR. FOLOSIREA

PAJIŞTILOR PRIN PĂŞUNAT (I)
Cuvinte cheie: nutreţ verde, sisteme de folosire a păşunilor,

determinarea producţiei
Rezumat
Iarba pajiştilor este o resursă de bază pentru orice fermă
zootehnică. Fiind un produs intermediar, este foarte dificil să se determine
valoarea sa financiară. Dar cu siguranţă eficienţa productivă a ierbii este
cu atât mai mare cu cât este de calitate mai bună şi în consecinţă,
produsele animaliere sunt de calitate.
Folosirea raţională a păşunilor presupune în primul rând aplicarea
tehnologiilor adecvate pentru sporirea producţiei şi a calităţii furajului, în
scopul valorificării economice a acestora prin intermediul animalelor.
Sisteme de folosire a păşunilor se referă la păşunatul liber
(continuu sau neraţional) şi păşunatul raţional. Ambele metode au variante
pentru exploatarea intensivă şi extensivă.
Modului de folosinţă raţională a pajiştilor are repercusiuni asupra

producţiei, a productivităţii animalelor şi implicit asupra eficienţei
economice a pajiştilor. Iarba pajiştilor (nutreţul verde) poate fi păscută de
animal sau cosită - strânsă, transportată şi administrată la iesle (ca masă
verde, semifân, siloz).
Ca şi alte furaje fibroase, iarba este o resursă de bază pentru
producţia de carne şi lapte. Fiind un produs intermediar, este foarte dificil
să se determine valoarea sa financiară. Dar cu siguranţă eficienţa
productivă a ierbii este cu atât mai mare cu cât este de calitate mai bună
şi în consecinţă, produsele animaliere sunt de calitate.
12.1. Importanţa ierbii din pajişti
Creşterea animalelor pe păşuni este o veche îndeletnicire a omului

care a observat şi a folosit influenţa pe care o exercită consumul de iarbă
şi întreţinerea pe păşune asupra sănătăţii şi producţiei animalelor.
Folosirea pajiştilor prin păşunat prezintă o serie de avantaje.
Aceste avantaje, în special cele care se referă la valoarea nutritivă
a nutreţului sunt variabile, întrucât particularităţile legate de compoziţia
chimică şi gradul de consumabilitate a ierbii este influenţat de o serie de
factori legaţi de: compoziţia floristică, compoziţia chimică a solului,
umiditatea solului, regimul de temperatură şi precipitaţii1 .
1
Samfira I., 2007
97
Capacitatea de valorificare a unei păşuni este în funcţie de cel
puţin doi parametri: vegetaţia păşunii şi animalele ce o consumă (specia,
rasa, vârsta animalului).
Când vorbim de vegetaţia păşunii nu facem referiri doar la
compoziţia ei floristică ci şi la faza fezologică din timpul folosirii păşunii.
Plantele tinere, fragede, pe lângă faptul că sunt consumate preferenţial de
către animale, au un conţinut mai ridicat de substanţe nutritive şi un grad
ridicat de digestibilitate.
12.2. Sisteme de folosire a păşunilor
Metodele de păşunat se clasifică în două categorii: păşunatul liber

(continuu sau neraţional) şi păşunatul raţional. Ambele metode au
variante pentru exploatarea intensivă şi extensivă.
12.2.1. Păşunatul liber
Este sistemul de păşunat practicat din cele mai vechi timpuri, fiind
un sistem extensiv. Conform acestui sistem, animalele sunt lăsate să
pască pe păşune de primăvara devreme şi până toamna târziu.
Sistemul este practicat în zonele secetoase sau pe păşunile alpine
şi la care investiţiile prin metode intensive sunt nerentabile. Din nefericire,
sistemul acesta de păşunat la noi în ţară este foarte extins, cuprinzând
păşuni care s-ar preta şi la moduri de exploatare intensive.
Dezavantajele sistemului de păşunat liber sunt următoarele:
- în cele mai multe cazuri nu se aplică lucrările de îngrijire în mod
corespunzător, animalele stând tot timpul pe păşune;
- prin modul nedirijat în care se execută păşunatul se ajunge la situaţia
ca păşunea să fie supraîncărcată sau subîncărcată; ceea ce duce la
degradarea rapidă a covorului vegetal şi a stratului de ţelină;
- într-o perioadă de vegetaţie, plantele valoroase pot fi păşunate de 10-
12 ori, având drept consecinţă epuizarea şi dispariţia lor;
98
- plantele care rămân neconsumate ca urmare a păşunatului selectiv,
ajung la maturitate, se înmulţesc şi depreciază de la un an la altul
compoziţia floristică a pajiştii;
- pe terenurile în pantă, prezenţa continuă a animalelor duce la
distrugerea stratului de ţelină şi la declanşarea gravelor fenomene de
eroziune a solului;
- păşunatul continuu, duce la bătătorirea solului, la formarea de gropi şi
muşuroaie, toate culminând cu apariţia unor condiţii
necorespunzătoare de viaţă pentru plantele valoroase.
O variantă a păşunatului liber, practicată în unele zone din ţara
noastră şi care este de fapt o încercare de raţionalizare, se referă la
conducerea turmelor pe un anumit traseu, care din când în când este
modificat. Astfel animalele nu stau în aceelaşi loc, ci păşunează pe locuri
diferite şi în aceiaşi zi şi în zile diferite.
O altă variantă a păşunatului liber este păşunatul în front. În acest
caz animalele sunt dirijate în deplasarea lor pe păşune de către un cioban
ce le permite înaintarea numai pe măsura consumării suficiente a
plantelor.
Tot o variantă a păşunatului liber este păşunatul continuu (liber)
intensiv simplificat unde parcelarea este redusă în mod substanţial la 1-2
parcele cu efect direct asupra diminuării cheltuielilor ocazionale de
parcelare şi alimentare cu apă.
Spre deosebire de păşunatul liber extensiv, în varianta intensivă
încărcarea păşunii cu animale se stabileşte în funcţie de producţia ei.
Păşunea se menţine la un nivel productiv foarte ridicat prin fertilizarea
periodică, la fiecare 3-4 săptămâni cu îngrăşăminte pe bază de azot, în
doze de 60-80 kg/ha N. În timpul administrării îngrăşămintelor nu se
întrerupe păşunatul. În acest sistem, densitatea încărcăturii este mult mai
scăzută decât în sistemul raţional2.
12.2.2. Păşunatul raţional (rotativ)
În acest sistem, în funcţie de perioada de creştere a ierbii şi de

condiţiile climatice, animalele staţionează pe o parcelă mică de păşune
timp de 2-6 zile, apoi sunt trecute pe alte parcele. Revin pe aceiaşi parcelă
după o perioadă de 3-4 săptămâni, timp în care se reface covorul vegetal.
După fiecare ciclu de păşunat, fermierul aplică fertilizanţi cu azot, iar dacă
rămâne prea multă iarbă nepăşunată se cosesc refuzurile.
În acest sistem de păşunat, densitatea încărcăturii cu animale este
reglată corespunzător.
Principiul de bază al păşunatului raţional constă în împărţirea
păşunii în tarlale (parcele), cu ajutorul gardurilor fixe sau mobile, care sunt
păşunate succesiv. Această metodă limitează timpului cât stau animalele
pe o tarla şi are ca efect o mai bună creştere a plantelor din covorul
vegetal.
În comparaţie cu păşunatul liber, acest sistem prezintă o serie de
avantaje:
- sporeşte producţia şi se îmbunătăţeşte calitatea furajului din păşuni;
2
99
- ciclurile de păşunat determină o mai mare uniformitate a producţiilor în
decursul perioadei de vegetaţie;
- plantele după folosire au timp pentru refacere; mărindu-şi masa
vegetativă;
- se elimină aproape în totalitate păşunatul selectiv, deoarece animalele
consumă atât plantele valoroase cât şi cele mai puţin valoroase;
- se îmbunătăţeşte compoziţia floristică, ce are ca efect creşterea
gradul de consumabilitate şi digestibilitate;
- se poate evalua producţia pajiştilor şi astfel se reglează corespunzător
încărcătura de animale, la unitatea de suprafaţă;
- efecte benefice asupra stării de sănătate a animalelor;
- pe terenurile în pantă,se previne declanşarea fenomenului de
eroziune;
- se execută cu uşurinţă toate lucrările de întreţinere a pajiştii.
Rotar I. (1997), arată că păşunatul prin rotaţie extensiv (sau
simplificat) se apropie mai mult de păşunatul continuu intensiv, motiv
pentru care se recomandă a fi aplicat cu respectarea aceloraşi condiţii:
asigurarea în optim a apei din precipitaţii sau irigare şi fertilizarea cu
îngrăşăminte pe bază de fosfor şi potasiu. Sistemul a fost experimentat pe
păşunile situate la 1600m altitudine în Elveţia3.
Suprafaţa de păşune care rămâne constantă întreg sezonul, se
împarte într-un număr redus de tarlale, 2-4 în perioada de primăvară şi 4-6
în perioada de vară. Ca urmare durata de păşunat pe o tarla este de 7-14
zile primăvara şi de 5-10 zile la sfârşitul sezonului de păşunat.
Păşunatul prin rotaţie intensiv necesită folosirea gardurilor pentru
delimitarea suprafeţelor de păşunat şi dirijarea animalelor de la o
suprafaţă de păşunat la alta. Aceste lucrări obligatorii presupun cheltuieli
mai mari decât în cazul păşunatului continuu, ceea ce reprezintă un
dezavantaj. Din acest motiv păşunatul prin rotaţie intensiv se justifică din
punct de vedere economic numai pe păşunile foarte productive, cu
compoziţia floristică valoroasă, care realizează mai multe cicluri de folosire
în perioada de vegetaţie a plantelor.
Păşunatul prin rotaţie intensiv prezintă la rândul său variante şi
anume: păşunatul pe tarlale (clasic), păşunatul dozat şi păşunatul cu
porţia sau fâşia.
Păşunatul dozat constă din atribuirea unor porţiuni de iarbă,
delimitate prin gard electric, porţiuni a căror suprafaţă este calculată în
funcţie de producţie şi de numărul de animale de aşa manieră încât să se
asigure hrana o zi sau jumătate de zi.
Păşunatul dozat se poate executa şi fără împărţirea păşunii în
tarlale când se folosesc garduri electrice mobile de formă pătratică sau
dreptunghiulară. Un altfel de păşunat nu poate fi aplicat decât pe pajişti
productive întrucât astfel suprafaţa delimitată pentru un animal ar fi prea
mare.
Păşunatul cu porţia sau în fâşii, este de fapt metoda cea mai
intensivă de păşunat, care simulează de fapt o iesle mobilă. Animalele
păşunează aliniate frontal, având în faţă o fâşie de păşune lată de 0,5-1m,
astfel încât să nu calce şi să nu murdărească iarba proaspătă. Pentru
3
Charles şi Troxler, 1989
100
fiecare animal se calculează un front de furajare de cca. 1m. Pe măsură
ce iarba se consumă, se delimitează o nouă fâşie ce va fi consumată în
acelaşi mod.
Acest sistem de păşune se organizează numai în cazul când la un
ciclu de producţie, cantitatea de masă verde depăşeşte 15 t/ha.
Delimitarea fâşiei care urmează să fie păşunată se realizează în
cadrul parcelei cu gardul electric, acesta mutându-se într-o zi de câte ori
este nevoie, limitând astfel deplasarea animalelor.
Deşi nu este o metodă de păşunat propriu-zisă, folosirea ierbii la
iesle, se încadrează tot în cadrul acestui sistem. Pentru a se realiza acest
lucru, când iarba ajunge la 25-30 cm înălţime, ea se coseşte (odată sau
de două ori pe zi) şi este transportată şi administrată imediat animalelor.
Această metodă necesită un consum relativ mare de energie, cosit,
încărcat, transport. Dar, sistemul prezintă avantajul folosirii în măsură mai
mare a ierbii de pe păşune, pierderile fiind foarte mici.
Folosirea ierbii la iesle prezintă şi avantajul că animalele consumă
mai puţină energie prin mişcare, dând posibilitatea de a realiza aporturi
zilnice superioare. Această metodă, în condiţiile actuale, are o extindere
din ce în ce mai mare pe măsura creşterii numărului de ferme zootehnice,
cu sisteme intensive de producţie.
Se recomandă ca toate variantele de păşunat raţional să fie
aplicate pe pajiştile permanente îmbunătăţite, pe păşunile semănate sau
când se păşunează culturi furajere.
12.3. Măsuri tehnico-organizatorice pentru folosirea raţională

a păşunilor
Folosirea raţională a păşunilor presupune în primul rând aplicarea

tehnologiilor adecvate pentru sporirea producţiei şi a calităţii furajului, în
scopul valorificării economice a acestora prin intermediul animalelor.
Măsurile tehnico-organizatorice pentru folosirea raţională a
păşunilor presupun următoarele lucrări: determinarea producţiei păşunilor;
determinarea capacităţii de păşunat; tarlalizarea; executarea unor lucrări
înainte de începerea păşunatului şi în timpul păşunatului cât şi tehnica
propriu-zisă a păşunatului.
Determinarea producţiei păşunilor
Foarte important în aprecierea unei păşuni este cunoaşterea

capacităţii ei de producţie. Aceasta poate fi determinată prin metode
directe şi indirecte.
Metoda directă sau a cosirilor repetate, are ca principiu cosirea
repetată, în decursul perioadei de păşunat a unor suprafeţe de probă.
Pentru aceasta se aleg în funcţie de teren şi de uniformitatea vegetaţiei
mai multe suprafeţe reprezentative. Pe păşunile cu suprafeţe mari,
acestea se împart în trupuri mai mici; de pe fiecare determinându-se
ulterior producţia.
Pe păşunile, unde compoziţia floristică este uniformă, se aleg
puncte de control de 1-2,5m2, care se delimitează cu ţăruşi. Aceştia rămân
pe teren în întreaga perioadă de vegetaţie.
101
Pe păşunile cu vegetaţie neuniformă se delimitează mai multe puncte de
control.
În cazul păşunatului liber suprafeţele delimitate se îngrădesc cu
ajutorul cuştilor de păşunat (gard de sârmă). În acest mod vegetaţia nu
este stânjenită în creştere.
Cosirea se face, în cazul păşunilor tarlalizate, cu o zi înainte de
scoaterea animalelor de pe această tarla. Cantitatea de iarbă se
cântăreşte şi se raportează la hectar. Producţia totală de iarbă se obţine
însumând producţiile obţinute după fiecare coasă:
Pt = Pc1 + Pc2 + Pc3 + ...+Pcn
unde:
Pt – producţia totală
Pc1 – producţia primei coase 1….n,
Dar, cum animalele pasc iarba selectiv, după scoaterea animalelor

de pe păşune mai rămân o serie de specii neconsumate de animale.
Astfel după scoaterea animalelor de pe păşune se delimitează alte
suprafeţe de probă care de asemenea se cosesc, se cântăreşte masa
vegetală, iar prin însumarea tuturor coaselor se obţine totalul plantelor
neconsumate (producţia neconsumată).
PN = PN1 + PN2 + PN3 + ...+ PNn
unde:
PN – producţia neconsumată
N1 – neconsumat la prima coasă….coasa n,
Din aceste date se poate obţine producţia reală (Pr) sau efectivă a
păşunii, respectiv cantitatea de masă verde consumată de către animale.
Pr = Pt - PN
Cunoscând producţia reală şi producţia totală a păşunii se poate

determina coeficientul (gradul) de consumabilitatea sau de folosire K,
indicator sintetic ce exprimă calitatea păşunii:
Pr
K= 100(%)
Pt
În cazul păşunatului liber nu este posibil să se stabilească în

dinamică resturile neconsumate deoarece animalele rămân în permanenţă
pe toată suprafaţa păşunii.
În această situaţie coeficientul de folosinţă se determină prin
analiza botanică a unor probe de 1kg.
Coeficientul de folosire (K) reprezintă raportul procentual dintre
masa plantelor considerate consumabile (M) şi masa totală a probei
analizate (Mt).
M
K= 100 (%)
M t
Pe lângă stabilirea coeficientului de folosire calculat după date
directe din câmp se poate apela orientativ şi la date din literatură de
specialitate ( tabel 12.1)
102
Tabelul 12.1
Valori orientative ale coeficientului de folosire pentru unele
specii de plante din păşuni4
Tipuri de păşune Coeficient mediu
de folosire K (%)
Păşuni pe terenuri umede cu multe Cyperacee, Juncacee 25-35
Păşuni alpine de Nardus stricta 35-45
Păşuni de munte de Nardus stricta 45-50
Păşuni de câmpie de Festuca valesiaca şi alte graminee 50-70
Păşuni de deal de Agrostis capilaris şi de lunci cu graminee 85-90
şi leguminoase valoroase
Păşuni temporare şi păşuni permanente de munte de 90-95
Festuca rubra
Producţia unei păşuni se exprimă în kilograme (sau tone) masă

verde la hectar, sau se foloseşte exprimarea producţiei în UN/ha prin
transformarea cantităţii de iarbă în unităţi nutritive conform datelor
cuprinse în tabelul 12.2.
Tabelul 12.2
Coeficientul de transformare a producţiei de masă verde în UN
Cantitatea de iarbă
Felul masei verzi echivalentă cu 1
UN (în kg)
Iarbă de calitate foarte bună (graminee şi leguminoase 4
valoroase)
Iarbă de calitate bună (graminee valoroase) 5
Iarbă de calitate mijlocie 6
Iarbă de calitate slabă (rogozuri, ţepoşică) 7
Exprimarea în unităţi nutritive permite compararea mai exactă a

diferitelor categorii de pajişti.
Metoda cosirilor repetate prezintă avantajul că este uşor de
executat, iar rezultatele obţinute au suficientă exactitate pentru practică.
Datele obţinute sunt afectate, totuşi de unele erori cauzate din
diferenţele ce apar în mod inerent între înălţimea de cosit şi înălţimea de
păşunat, între timpul cosirii şi timpul păşunatului.
Metoda indirectă (zootehnică). Are la bază procedeul

transformării tuturor produselor obţinute de la animale în UN necesare
obţinerii acestora. În acest scop se lucrează cu loturi omogene de animale
care se cântăresc obligatoriu la începutul şi la sfârşitul perioadei de
păşunat pentru determinarea sporului în greutate.
Transformarea tuturor produselor obţinute de la animale în unităţi
nutritive (UN) se face pe baza unor coeficienţi stabiliţi pe cale
experimentală şi trecuţi în tabelele 12.3 şi 12.4.
4
Bărbulescu şi colab., 1991
103
Tabel 12.3
Unităţi nutritive necesare pentru producerea unui litru de
lapte cu 3,8-4,0% grăsime
Greutatea unei Producţia medie zilnică
vaci (kg)
până la 4 l 6-8 l 10-12 l 14-16 l 18-20 l
400 1,50 1,07 0,96 0,77 0,70
500 şi peste 1,65 1,16 1,01 0,81 0,75
Tabel 12.4
Unităţi nutritive necesare pentru 1 kg spor greutate vie (la bovine)
Tineret sub 2 ani Animale peste 2 ani
greutate vie (kg) UN greutate vie (kg) UN
250 7,5 până la 400 9,8
300 7,9 450 10,1
350 8,2 500 10,4
400 8,6 550 10,7
450 9,2 600 11,0
De subliniat este faptul că indiferent de metoda folosită, producţia

unei pajişti trebuie determinată periodic (la 2-3 ani) întrucât ea este
supusă modificărilor ca efect al unor măsuri de îmbunătăţire ce se aplică,
sau ca rezultat al neaplicării nici unei măsuri.

• Stabilirea modului de folosinţă a pajiştilor are repercusiuni asupra
producţiei, a productivităţii animalelor şi eficienţei economice. Iarba
pajiştilor poate fi păscută de animal sau cosită, strânsă, transportată
şi consumată (semifân, siloz).
• Metodele de păşunat se clasifică în două categorii: păşunatul liber
(continuu sau neraţional) şi păşunatul raţional. Ambele metode au
variante pentru exploatarea intensivă şi extensivă.
• Folosirea raţională a păşunilor presupune în primul rând aplicarea
tehnologiilor adecvate pentru sporirea producţiei calităţii lor, iar în faza
următoare, unele măsuri care au drept scop cunoaşterea exactă a
potenţialului de producţie al pajiştilor şi valorificarea acestei producţii
prin intermediul animalelor.
1. Ce importanţă prezintă iarba pajiştilor?

2. Care sunt sistemele de păşunat practicate în pajişti ?
104

PAJIŞTILOR PRIN PĂŞUNAT (II)
Cuvinte cheie: păşune, măsuri tehnico-organizatorice, capacitate
de păşunat, tehnica păşunatului
Rezumat
Măsurile tehnico-organizatorice pentru folosirea raţională a
păşunilor presupun următoarele lucrări: determinarea producţiei păşunilor;
determinarea capacităţii de păşunat; tarlalizarea; executarea unor lucrări
înainte de începerea păşunatului şi în timpul păşunatului cât şi tehnica
propriu-zisă a păşunatului.
Încărcătura cu animale pe o pajişte este un instrument util de
folosire pentru crescătorul de animale deoarece îi permite să ajusteze
încărcătura de animale în funcţie de cantitatea de iarbă disponibilă.
Încărcătura cu animale pe o pajişte este un instrument util de

folosire pentru crescătorul de animale deoarece îi permite să ajusteze
încărcătura de animale în funcţie de cantitatea de iarbă disponibilă.
Importanţa unei încărcături corecte de animale pe păşune este relevată de
multe experienţe efectuate în ţara noastră1,2,3
13.1. Determinarea capacităţii de păşunat
Pentru stabilirea încărcăturii de animale, pe o pajişte, se calculează

capacitatea de păşunat, respectiv numărul de animale ce pot păşuna pe
unitatea de suprafaţă în funcţie de producţia de masă verde.
Efectele capacităţii de păşunat sunt identificabile în morfologia
plantei, densitatea organelor vegetative, compoziţia botanică a pajiştii4.
Astfel, la o încărcătură mică de animale, oferta de iarbă este net
superioară cerinţelor animalelor. În această situaţie se ajunge la
acumulare de biomasă. Iarba neconsumată va îmbătrâni antrenând
degradarea calităţii furajului. Vegetaţia se va heterogeniza rapid.
Sunt situaţii când se poate ajunge la un suprapăşunat care va
antrena degradarea vegetaţiei pajiştii şi a solului.
Capacitatea de păşunat (Cp) este direct proporţională cu producţia
reală a păşunii (P). Capacitatea de păşunat se exprimă în UVM/ha şi se
determină prin raportarea producţiei reale (efective) la necesarul de furaj
pentru o 1 UVM în întreaga perioadă de păşunat.
1
Dumitrescu şi colab., 1979
2
Moisuc A., 1991
3
Samfira I., 2007
4
Carrere, 1999
105
P
Cp = (UVM/ha) unde :
N
Cp – capacitatea de păşunat exprimat în UVM/ha
N – necesarul de iarbă/ 1 UVM într-o perioadă de păşunat
Unitatea vită mare (UVM) reprezintă o unitate convenţională folosită

pentru exprimarea relaţiei dintre productivitatea păşunii şi sectorul creşterii
animalelor, precum şi în unele calcule de balanţă furajeră, economie
zootehnică, etc. Ea se consideră echivalentă cu o bovină de 500kg.
Redăm în tabelul 13.1. coeficienţii de transformare în UVM, pentru
principalele specii şi categorii de animale.
Tabel 13.1.
Coeficienţi de transformare în UVM pentru diferite specii şi
categorii de animale
Specia şi categoria de animale Coeficienţi de
transformare
Tauri şi boi de muncă 1,0-1,2
Vaci de lapte 1,0
Vite cornute mari de toate vârstele 0,7-0,8
Tineret bovin peste 1 an 0,5-0,7
Tineret bovin până la 1 an 0,2-0,3
Oi şi capre de toate vârstele 0,14
Cai de muncă 1,0-1,1
Tineret cabalin peste 1 an 0,5-0,7
Tineret cabalin până la 1 an 0,25-0,3
Datorită faptului că producţia reală este diferită în funcţie de

perioada de păşunat, este clar că şi capacitatea de păşunat este diferită,
în sensul că în primăvară (la primul ciclu de păşunat), cantitatea de iarbă
este mai mare decât la celelalte cicluri. De aceea, capacitatea de păşunat,
reieşită din calcul, se reduce cu 30% pentru ca animalele să aibă iarbă şi
în ciclurile 2,3,4 de păşunat. Surplusul de iarbă din ciclul 1 se va recolta
prin cosire şi transformare în fân (siloz).
Capacitatea de păşunat se poate calcula şi pe baza cercetării
vegetaţiei pajiştilor, prin metoda geobotanică sau metoda dublului metru,
cu ajutorul valorii pastorale (VP). Valoarea pastorală este un indicator
sintetic de apreciere a cantităţii şi calităţii păşunii.
Acest indice se poate determina pe baza acoperirii specifice
determinată în procente (A%) şi pe baza contribuţiei specifice (Cs) bazate
pe notarea frecvenţei speciilor.
În primul caz, valoarea pastorală se calculează conform formulei:
A%xIs
Vp =
100 unde:
Is – indicele specific de calitate al speciilor din păşune şi care are
valori cuprinse între 0 (specie fără valoare) şi 5 (specie excelentă).
Valoarea pastorală calculată prin această metodă este de maxim

5. Capacitatea de păşunat se determină folosind formula:
Cp = Vp x 0,4 (până la 0,6)
106
În al doilea caz, valoarea pastorală se determină prin relaţia:
1
Vp = CsxIs , şi are valoarea maximă 100.
5
Capacitatea de păşunat este:

Cp = Vp x 0,02 (până la 0,03)
13.2. Tarlalizarea pajiştilor
Un păşunat raţional are ca principiu împărţirea păşunii în tarlale.
Împărţirea păşunii în tarlale

Păşunile cu suprafeţe mari se împart în trupuri mari, respectiv
unităţi de exploatare (UE) care se împart la rândul lor în tarlale.
Unităţile de exploatare sunt calculate în aşa manieră încât să
asigure hrana pentru 100 –150 UVM. Suprafaţa lor se calculează conform
formulei:
N
UE = unde:
P
N – necesarul de masă verde pentru 100-150 UVM în întreaga
perioadă de păşunat;
P – producţia păşunii.
Suprafaţa rezultată prin calcul se majorează cu aproximativ 30%

pentru a compensa producţiile mai reduse din partea a doua a perioadei
de vegetaţie şi a crea o rezervă de furaj în caz de necesitate.
Numărul de tarlale, în care se împarte păşunea, depinde de doi
factori esenţiali şi anume durata ciclului de păşunat şi numărul de zile cât
rămân animalele pe o păşune.
Durata ciclului de păşunat depinde la rândul său de: condiţiile
climatice, compoziţia floristică, modul de îngrijire a păşunii şi se referă la
perioada de timp necesară pentru refacerea plantelor. Cu cât perioada
este mai scurtă, durata ciclului de păşunat este mai mică şi ca atare o
tarla poate fi păşunată de mai multe ori.
În zonele cu precipitaţii puţine, o păşune se reface după 30-40 zile,
iar în cele cu precipitaţii bogate după 25-35 zile. Există diferenţe şi între
refaceri după primul ciclu şi după următoarele. Dacă după primul ciclu
păşunea se reface după 28-30 zile, după celelalte cicluri durata de
refacere este mai lungă 35-40 zile.
Ciclul de păşunat poate fi scurtat prin aplicarea a o serie de măsuri
de îngrijire dintre care două joacă un rol esenţial şi anume: aplicarea
fracţionată a azotului şi completarea deficitului de umiditate (în cazul
pajiştilor semănate).
Numărul de zile cât rămân animalele pe o tarla este bine să fie cât
mai mic şi se recomandă ca nici într-un caz să nu depăşească şase
deoarece aceasta duce, pe de altă parte la stânjenirea otăviri, iar pe de o
parte la bătătorirea păşunii.
107
Se preconizează ca animalele să nu stea mai mult de 2-3 zile pe o
tarla. Dacă se utilizează gardul electric se poate reduce durata de
staţionare, a animalelor, pe o porţiune de pajişte la câteva ore.
Numărul de tarlale se calculează împărţind durata de refacere a
plantelor în zile însumate cu durata cât stau animalele pe tarla, la numărul
de zile cât stau animalele pe tarla.
Numărul de tarlale rezultat din calcul se majorează, de regulă, cu
1-2, ceea ce reprezintă tarlalele care se elimină anual, prin rotaţie, de la
păşunat, în scopul aplicării măsurilor curente de îmbunătăţire.
În principiu se recomandă ca numărul de tarlale să fie cuprins între
8-12; un număr mai mare de tarlale nefiind indicat.
Suprafaţa tarlalelor. Când se calculează suprafaţa tarlalelor
trebuie să se ţină cont de principiul ca producţiile lor să fie uniforme. De
aceea, pe o păşune uniformă suprafaţa tarlalei este raportul dintre
suprafaţa totală şi numărul de tarlale, toate tarlalele având suprafaţa
egală.
Dacă producţiile sunt diferite, atunci suprafeţele vor fi inegale;
obligatoriu de pe fiecare parcelă trebuie să se obţină aceeaşi cantitate de
masă verde.
Forma tarlalelor – depinde de o serie de factori dintre care
amintim: configuraţia terenului şi curbele de nivel, delimitările naturale,
drumurile de acces, surse de apă. În funcţie de acestea se hotărăşte
forma tarlalelor pe cât posibil, de formă dreptunghiulară, să înlesnească
organizarea păşunatului dozat sau în fâşii, în interiorul lor.
Delimitarea tarlalelor – se realizează uzitând barierele naturale
ale reliefului (râuri, văi) vegetaţia lemnoasă existentă (liziere, pâlcuri de
arbori), drumuri , semne convenţionale sau prin garduri.
Gardurile fixe sunt formate din stâlpi înalţi de 1,5 m de la suprafaţa
solului, depărtaţi între ei la 3-4 m, pe care se fixează 3-4 rânduri de sârmă
ghimpată sau şipci. Gardurile interioare pot avea numai două rânduri de
sârmă. Gardurile fixe sunt costisitoare şi necesită lucrări permanente de
întreţinere.
În interiorul tarlalelor, gardurile electrice reprezintă soluţia cea mai
eficientă pentru organizarea păşunatului pe tarlale.
13.3. Lucrări ce se execută înainte de începerea păşunatului
Cu cel puţin cu o lună înaintea începerii păşunatului pe păşune,

trebuiesc executate o serie de lucrări tehnico-organizatorice, care să
permită desfăşurarea păşunatului în bune condiţii şi să stimuleze
creşterea plantelor, deci să contribuie la mărirea producţiei. La o parte din
aceste lucrări, ne-am referit în alte lecţii, respectiv curăţirea păşunii de
mărăcinişuri, resturi aduse de ape, pietre, nivelarea terenului şi evacuarea
excesului de apă, distrugerea buruienilor şi a plantelor toxice, etc.
O altă categorie de lucrări, denumite lucrări adiacente se referă la
repararea drumurilor de acces pe păşune şi a gardurilor, repararea şi
dezinfectarea construcţiilor existente (stâne, adăposturi, etc) şi începerea
lucrărilor la alte construcţii necesare unei bune exploatări a păşunilor.
Odată cu lucrarea de tarlalizare se amenajează un drum principal
(utilizabil tot timpul anului) care să permită circulaţia animalelor dar şi a
108
mijloacelor mecanice. De asemenea, fiecare tarla trebuie să fie prevăzută
cu un drum, de aşa manieră organizat încât să nu deranjeze celelalte
tarlale, nefiind admisă trecerea animalelor prin tarlalele deja păşunate.
Un alt set de lucrări se referă la repararea sau construirea podurilor, care
trebuie să aibă aceiaşi lăţime cu cea a drumurilor.
O lucrare de deosebită importanţă se referă la asigurarea apei pe
păşune. Modul de amenajare depinde de sursa de apă. Cel mai indicat
este folosirea surselor de apă naturale (râuri, izvoare, fântâni) dar, care să
nu fie poluate. Se cunoaşte că producţiile obţinute de la animale sunt mult
influenţate de calitatea şi cantitatea apei.
În general, animalele beau multă apă, cantităţile consumate fiind
condiţionate de mai mulţi factori. Astfel, animalele care dau producţii mai
mari de lapte, vor consuma mai multă apă. De asemenea, consumul de
apă este în strânsă legătură cu conţinutul de substanţă uscată ingerată.
În mod obişnuit, pentru 1kg SU ingerată, bovinele au nevoie de 4-5 l apă,
iar ovinele şi cabalinele de 2-3l apă5.
Când adăpatul se face în râuri, trebuie amenajată o porţiune de râu
unde animalele să aibă acces fără a fi periclitate de accidentări. Porţiunea
respectivă trebuie pietruită pentru a preîntâmpina înmlăştinarea.
Dacă se face adăparea în jgheaburi cu apă permanentă de la
izvoare, (a căror debit trebuie să fie superior consumului de apă al
animalelor), locul trebuie să fie pietruit pentru prevenirea înmlăştinării.
Tot adăpători (jgheaburi) se folosesc şi atunci când adăpatul se
face din fântâni. La construirea adăpătorilor trebuie să se ţină seama de
câteva elemente pentru ca adăpatul să se desfăşoare în bune condiţii şi
cât mai repede (tabelul 13.3 şi 13.4).
Tabelul 13.3.
Date necesare pentru calcularea lungimii adăpătorilor
Frontul de adăpare (m) Timpul necesar
Necesarul
Specia de când adăpatul se face: pentru adăpatul
zilnic de apă
animale pe ambele pe o unui animal
(l/cap)
laturi latură (minute)
Cornute mari
40-45 0,5 1,2 7-8
şi cai
Tineret taurin
25-30 0,4 1,0 5-6
şi cabalin
Oi şi capre 4-5 0,2 0,5 4-5
Tineret ovin 2-3 0,2 0,5 4-5
Tabelul 13.4.
Date referitoare la conţinutul adăpătorilor (cm)
Lăţimea interioară
Specia de Înălţimea de la
Adâncimea în partea în partea
animale pământ
superioară inferioară
Cornute mari 35 45 45 40-60
Cai 35 50 40 60-70
Oi şi capre 20 35 25 25-35
Lungimea adăpătorii (L) este dată de formula:
5
Rotar I., 1997
109
Nxtxs
L= , în care:
T
N – numărul de animale care urmează să se adape;
t – timpul necesar pentru adăparea unui animal (minute)
s – frontul de adăpare necesar pentru un animal în metri;
T – timpul necesar pentru adăparea unei turme, care este de 60 minute.
Pentru ca animalele să păşuneze liniştit şi să dea producţii mari

este necesar, ca pe lângă apa de băut să aibă la discreţie şi sare .
13.4. Tehnica păşunatului
Tehnica păşunatului se referă la modul în care animalele pasc

iarba, la evenimentele normale zilnice şi cele sezoniere care apar când
animalele sunt pe tarla. Păşunatul propriu-zis, deci atunci când animalele
se hrănesc cu iarba păşunii, durează 6-11 ore zilnic şi în mod normal se
desfăşoară în două perioade majore, după răsăritul soarelui şi înainte de
amurg. Timpul cât durează păşunatul depinde de administrarea sau nu a
furajelor concentrate.
Viteza normală de păşunat este de 40-70 muşcături pe minut. Oile
pasc similar (dar se deplasează mai mult) având gura mai mică şi
frecvenţa cu care muşcă iarba este mai mare.
Dacă iarba pajiştii este rară, animalele fac câţiva paşi între două
muşcături succesive din iarbă. Când rumenul este plin animalele se
odihnesc timp în care rumegă iarba. Această operaţie poate fi făcută de
animale stând în picioare sau culcate. Timpul necesar pentru rumegare
depinde de fibrozitatea ierbii consumate însă în mod normal durează 5-9
ore (ceva mai mult pentru iarba îmbătrânită).
În mod normal timpul de păşunat creşte cu proporţional cu
dificultatea ruperii ierbii şi rărirea vegetaţiei din pajişti pe când timpul de
rumegat creşte pe măsura scăderii calităţii ierbii consumate. Animalele
care sunt pe pajişte pot parcurge 2-6 km/zi.
Fecalele se depun de 10-12 ori/zi şi urinează de 4-6 ori din care
vacile de lapte aproximativ jumătate depun în timpul nopţii iar 10-15% în
deplasare spre adăpători sau adăpost, restul ziua în timpul păscutului. În
privinţa adăpării animalele beau apă de 2-4 ori/zi în funcţie de conţinutul în
umiditate al ierbii6.
Alegerea hranei de către ierbivore se face folosindu-se simţurile
tactile, olfactive şi văzul. Dacă au posibilitatea alegerii, animalele preferă
părţile tinere deoarece acestea sunt mai fragede; cum de asemenea
preferă iarba cu un conţinut mare de zaharuri. Ele ocolesc materialele
uscate, cele infestate cu fungi, cât şi pajiştile (sau zonele) pe care sunt
depuse fecalele propriei specii sau a altor specii.
Pentru folosirea raţională a păşunilor este necesar să se ţină
seama de producţia şi de vegetaţia fiecărui trup, precum şi de cerinţele de
păşunat ale diferitelor specii de animale. În acest sens, pe păşunile
productive şi cu o vegetaţie valoroasă vor fi repartizate vacile care dau
producţii mari de lapte şi tineretul taurin sub un an. Tineretului bovin de
6
Moisuc Al., 1991
110
peste un an şi vacilor sterpe li se vor repartiza păşuni cu ierburi mai puţin
valoroase şi mai depărtate de fermă, până la 2-3 km. Cailor li se vor
repartiza păşuni mai umede cu rogozuri sau ţepoşică (Nardus stricta) iar
oilor, păşunile cu iarbă mai măruntă7.
Momentul începerii păşunatului
O condiţie esenţială în organizarea raţională a păşunatului o
constituie respectarea momentului optim de începere a păşunatului, de
acesta depinzând în primul rând starea vegetaţiei.
Dacă păşunatul se începe prea devreme, când plantele sunt prea
tinere şi solul prea umed, pot apărea următoarele efecte negative: se
distruge stratul de ţelină; se bătătoreşte solul şi se înrăutăţeşte regimul de
aer din sol; se formează gropi şi muşuroaie; pe terenuri în pantă se
declanşează eroziunea şi se modifică compoziţia floristică dispărând
plantele valoroase.
Păşunatul nu trebuie să înceapă nici prea târziu, deoarece creşte
conţinutul în celuloză în plante, concomitent cu scăderea celui de proteină,
ceea ce atrage după sine şi reducerea gradul de consumabilitatea a
acestora.
La noi în ţară începerea păşunatului este reglementată prin lege,
care interzice intrarea cu animalele pe păşunile comunale înainte de 1mai,
când solul s-a zvântat.
Înălţimea de păşunat
Se referă la înălţimea pe care o au plantele când începe păşunatul.
Această înălţimea este determinată de specia care păşunează şi de talia
plantelor. În cazul folosirii ierbii la iesle cositul se poate face la înălţimea
dorită.
Înălţimea optimă de păşunat depinde de talia plantelor supuse
păşunatului. Momentul optim de începere a păşunatului este atunci când
plantele au ajuns la înălţimea de 10-15 cm pe pajiştile alcătuite din plante
cu talie mică, 15-20 cm în zonele cu precipitaţii abundente şi plante de
talie înaltă şi 20-30 cm pe pajiştile semănate.
Înălţimea de păşunat influenţează modul de regenerare a plantelor.
Păşunatul prea jos (cum o fac oile) care duce la îndepărtarea mugurilor
superficiali şi a lăstarilor scurţi, determină o regenerare mai slabă a
plantelor şi în consecinţă duce la scăderea producţiei în ciclurile
următoare. Un păşunat prea sus are ca efect la folosirea neraţională a
ierbii, întrucât o cantitate mare de masă vegetativă rămâne neconsumată.
Repartizarea speciilor de animale pe păşune trebuie să fie făcută în
funcţie de talia plantelor din pajişti. Speciile cu talie joasă cu frunzele
bazale se pot păşuna mai jos, iar speciile cu talie înaltă (sau mijlocie) cu
frunze tulpinale trebuie păşunate mai sus.
Cercetările lui Bossuet şi Duru (1994) stabilesc ca optim pentru
începerea păşunatului cu bovinele înălţimea de 12 cm a vegetaţiei şi de
10 cm pentru păşunat cu ovinele.
Frecvenţa păşunatului
Este în funcţie de compoziţia floristică a păşunii, de lucrările care se
aplică pe păşunat, de intensitatea păşunatului.
7
Rotar I., 1997
111
Plantele de talie joasă (Poa pratensis, Festuca rubra, Trifolium
repens, Medicago lupulina), cu procent mai mare de frunze bazale şi
lăstari aşternuţi pe sol, suportă mai bine păşunatul repetat decât plantele
de talie înaltă.
Pe păşunile permanente de deal şi de munte se realizează cel puţin
trei cicluri de folosire pe cele de deal îmbunătăţite 3-4 cicluri, iar pe cele
temporare 4-6 cicluri, ajungând în condiţii de irigare, în zone cu perioade
lungi de vegetaţie, la 7 cicluri de păşunat.
Modul de executare a păşunatului pe tarla
Intrarea cu animalele la păşunat comportă două aspecte diferite în
funcţie de modalitatea în care se efectuează păşunatul în interiorul tarlalei,
respectiv timpul de păşunat pe o tarla:
- fie animalele sunt lăsate libere pe tarla;
- fie se limitează suprafaţa de deplasare cu gard electric, astfel încât
animalele nu pot înainta decât treptat, pe măsură ce consumă iarba.
Aceasta duce la creşterea gradului de consumabilitate, la evitarea
bătătoririi solului8.
Durata zilnică de păşunat este de 8-9 ore, suficient pentru ca
animalele să îşi asigure necesarul de hrană din păşune. Pentru ca
animalele să nu se plimbe şi să bătătorească solul, este indicat să se
păşuneze dimineaţa 3-4 ore, să se întrerupă păşunatul la prânz 2-4 ore şi
să se reia după masă 3-5 ore. În timpul întreruperii păşunatului, animalele
trebuie ţinute în tabere de vară, unde le este asigurată şi apa necesară.
Pentru realizarea unui coeficient mai ridicat de folosire a ierbii este
indicat ca dimineaţa când animalele sunt flămânde să păşuneze acolo
unde au păşunat în după amiaza trecută şi de abia pe urmă să treacă pe o
porţiune nepăşunată.
Data încetării păşunatului
Este legată de epoca venirii primelor îngheţuri. Ultimul păşunat
trebuie să se realizeze cel târziu cu 25-30 zile înainte de instalarea
îngheţurilor permanente. Astfel, plantele au posibilitatea să acumuleze
glucide, respectiv să-şi refacă masa vegetativă. Aceasta duce la o bună
suportare a îngheţurilor pe de o parte iar pe de o altă parte la pornirea
timpurie în vegetaţie.
Întârzierea toamna a păşunatului până la venirea îngheţurilor face
ca iarba să nu se poată reface corespunzător, constituind una din cauzele
dispariţiei speciilor valoroase din pajişti.
13.5. Lucrări ce se execută pe păşuni în timpul păşunatului
În timpul păşunatului trebuie să se execute o serie de lucrări care

să ducă la îmbunătăţirea compoziţiei floristice, la refacerea cât mai rapidă
a plantelor, la sporirea producţiei de masă verde pe unitatea de suprafaţă,
la asigurarea zooigienei.
Aceste măsuri, care sunt obligatorii se referă la o serie de lucrări
dintre care cele mai importante sunt: cosirea resturilor nepăşunate după
ce animalele au părăsit tarlaua, împrăştierea dejecţiilor provenite de la
animale şi aplicarea fracţionată a îngrăşămintelor cu azot după fiecare
8
Samfira I., 2004
112
ciclu de folosinţă, sau periodic irigarea. Toate aceste măsuri aplicate în
complex au ca efect creşterea valorii economice a păşunii respective.

• Măsurile tehnico-organizatorice pentru folosirea raţională a păşunilor
presupun următoarele lucrări: determinarea producţiei păşunilor;
determinarea capacităţii de păşunat; tarlalizarea; executarea unor
lucrări înainte de începerea păşunatului şi în timpul păşunatului cât şi
tehnica propriu-zisă a păşunatului.
• Încărcătura cu animale pe o pajişte este un instrument util de folosire
pentru crescătorul de animale deoarece îi permite să ajusteze
încărcătura de animale în funcţie de cantitatea de iarbă disponibilă. În
acest sens se determină capacitatea de păşunat pentru pajiştea în
discuţie.
• Tehnica păşunatului se referă la modul în care animalele pasc iarba, la
evenimentele normale zilnice şi cele sezoniere care apar când
animalele sunt pe tarla.
1. Cum se stabileşte încărcătura de animale pe o păşune ?

2. La ce se referă tehnica păşunatului ?
3. Care sunt lucrările ce trebuie executate pe păşuni în timpul
păşunatului?
113

PAJIŞTILOR PRIN COSIT
Cuvinte cheie: fân, recoltare, uscare, păstrare
Rezumat.
Fânul este un furaj deosebit de valoros, obţinut prin uscarea
naturală sau artificială a plantelor recoltate prin cosit. Fâneţele recoltându-
se doar în anumite perioade ale anului, această lucrare este sezonieră şi
se realizează în funcţie de anumiţi parametri dependenţi de fenofaza
plantelor, de înzestrarea gospodăriei, de factori economici, organizatorici,
etc. Pregătirea fânului comportă un complex de lucrări în urma cărora
conţinutul în apă din plante se reduce de la 70-85% cât este posibil în
plantele verzi la 15-17% cât este umiditatea la care fânul se poate păstra
peste iarnă cu pierderi foarte mici. Modul de păstrare a fânului are o
influenţă profundă asupra calităţii. Un fân cu o foarte bună compoziţie
floristică, la timp recoltat şi bine pregătit poate fi depreciat de o păstrare
necorespunzătoare.
Din cele mai vechi timpuri o parte din iarba pajiştilor era
transformată în fân, în scopul asigurării de furaje pentru perioada de
stabulaţie. La noi în ţară, de obicei, iarba recoltată prin cosit este
transformată în fân şi în mai mică măsură în semifân sau semisiloz.
14.1. Importanţa fânului în hrana animalelor
Fânul este un furaj deosebit de valoros, obţinut prin uscarea

naturală sau artificială a plantelor recoltate prin cosit.
Calitatea fânului depinde de mai mulţi factori şi anume:
- compoziţia floristică;
- epoca recoltării;
- modul de pregătire şi păstrare;
- condiţiile meteo din timpul recoltării şi păstrării fânului.
Fânul de calitate conţine aproximativ 0,7 UN/kg şi 6-8% proteină
brută digestibilă, în timp ce fânul mai slab conţine numai 0,4-0,5 UN/kg şi
2-4 proteină brută digestibilă. Digestibilitatea substanţei organice este
cuprinsă între 50% şi 70% în funcţie de calitatea fânului1. Un procent mai
mare de leguminoase ridică calitatea fânului.
Se consideră că un fân cu o compoziţie echilibrată când conţine
60% graminee valoroase, 30% leguminoase valoroase, iar speciile din alte
familii botanice nu depăşesc 10%.
1
Bărbulescu C:, 1991
114
Potrivit din punct de vedere al preţului de cost, cel mai ieftin furaj
pentru perioada de iarnă este fânul provenit din fâneţe naturale unde în
afară de recoltat şi pregătirea fânului se foloseşte forţa de muncă şi se
cheltuieşte energia doar pentru anumite lucrări de întreţinere a pajiştilor.
14.2. Recoltarea fâneţelor
Fâneţele recoltându-se doar în anumite perioade ale anului,

această lucrare este sezonieră şi se realizează în funcţie de anumiţi
parametri dependenţi de fenofaza plantelor, de înzestrarea gospodăriei,
de factori economici, organizatorici, etc.
14.2.1. Epoca de recoltare
Epoca optimă de recoltare a fânului nu corespunde cu momentul în

care se realizează producţia maximă de furaj, ci atunci când se obţine
cantitatea maximă de substanţe nutritive digestibile la unitate de
suprafaţă. Acest moment este diferit de la un tip la altul în funcţie de
speciile dominante. Pe de altă parte, după cum se cunoaşte deja,
conţinutul maxim în proteină digestibilă este în faza tânără, iar pe măsură
ce planta creşte şi îmbătrâneşte scade.
Moisuc A., 1991, arată că producţia cea mai mare de fân şi de cea
mai bună calitate se obţine la înflorirea plantelor dominante din pajişti
(tabelul 14.1 ). Din acest punct de vedere epoca optimă de recoltare este
de la începutul şi până la sfârşitul înfloririi , ceea ce echivalează cu o
durată de 7-10 zile.
Tabel 14.1
Producţia de fân, S.U. şi substanţe nutritive (kg/ha) în funcţie de
epoca de recoltare2
Săruri
Epoca de recoltare Producţia de fân SU PD UN
minerale
la înspicat 1130 1027 99 584 100
la înflorit 3260 2935 209 1660 231
la maturitatea seminţelor 2900 2611 186 1250 193
Dacă se recoltează înainte de epoca optimă, deşi se obţine un fân

foarte valoros şi bogat în elemente nutritive, producţiile sunt foarte mici.
Acest mod de recoltare duce la slăbirea plantelor, care nu au timp să
acumuleze suficiente substanţe de rezervă şi în consecinţă, scăderea
producţiilor şi la coasele următoare.
Dacă fâneţele se recoltează prea târziu se obţin producţii mai mari
de fân însă de calitate inferioară, înrăutăţindu-se consumabilitatea şi
digestibilitatea. În acelaşi timp scade conţinutul în săruri minerale şi
vitamine, albumine, caroten, aceasta şi datorită faptului că frunzele încep
să se scuture, frunzele fiind tocmai organele bogate în astfel de principii
nutritivi.
De asemenea, în cazul fâneţelor de două coase (sau a celor
cultivate) dacă se întârzie primul cosit, va scădea producţia coasei a doua,
aceasta ajungând la numai 15-20% din recolta primei coase, când în
2
Moisuc Al, 1991
115
condiţii normale aceasta trebuie să ajungă până la 50% din recolta primei
coase.
În condiţiile recoltării la timp a primei coase fânul obţinut la coasa a
doua este format din mai multe frunze, tulpinile sunt mai puţin tari şi în
consecinţă au un grad de consumabilitate mai mare.
Întârzierea recoltării favorizează şi îmburuienarea, pentru că în
momentul recoltării, buruienile au format deja seminţe.
La fâneţele de două coase, epocile de recoltare vor fi alese de aşa
manieră încât ultima recoltă să se facă cu o lună înainte de venirea
îngheţurilor permanente pentru a permite acumularea de substanţe de
rezervă în plante şi ca atare mărirea rezistenţei la ger şi a capacităţii de
refacere în primăvara următoare.
În concluzie, în privinţa epocii de recoltat subliniem:
- pentru obţinerea unor producţii mari de fân şi de bună calitate la
prima coasă, fâneţele trebuie cosite în perioada de la înspicatul
gramineelor şi îmbobocitul leguminoaselor şi până la înflorit;
- cositul în epoci mai timpurii mai mulţi ani de-a rândul duce la
slăbirea vitalităţii ierburilor şi la scăderea producţiei în anii următori;
- întârzierea cositului determină scăderea valorii fânului, favorizează
îmbunătăţirea buruienilor, însă măreşte vitalitatea ierburilor;
- stabilirea epocii de recoltare a fâneţelor se face în funcţie de faza de
creştere a gramineelor dominante valoroase şi nu după date
calendaristice;
- fâneţele trebuie cosite într-un sistem de rotaţie la epoci diferite;
- pentru a se asigura autoînsămânţarea odată la 4-5 ani, fâneaţa se
recoltează după formarea seminţelor.
Pentru a evita influenţa negativă a cositului la aceiaşi epocă asupra
vegetaţiei şi producţiei pajiştilor se recomandă împărţirea fâneţelor în mai
multe tarlale şi recoltarea acestora în epoci diferite.
14.2.2. Tehnica recoltării
Depinde de condiţiile specifice din fiecare pajişte. Astfel, fâneţele

de munte, dealuri, fiind situate pe terenuri accidentate în majoritate se
recoltează manual (cu coasa), sau cu cositori autăopropulsate cu lăţime
mică (cum este de exemplu motocositoarea Carpatina).
Pe terenurile unde recoltatul se poate mecaniza, aceasta se face
cu cositoarele purtate pe tractor şi anume CP40 pentru tractorul de 45 CP
şi CP65 purtate pe tractorul U650, cu cositoarea rotativă CRP 1,6 în
agregat cu tractorul U-445 sau cu vidroverul tractat VTF 3,6, în agregat cu
U650 sau U800.
Este foarte important ca elementele active ale cositoarelor să fie
bine ascuţite pentru ca recoltarea să se facă prin tăiere şi să nu se
rănească plantele.
Înălţimea de recoltare a fâneţelor
Înălţimea la care se recoltează plantele exercită o influenţă directă
în primul rând asupra producţiei, iar pe de altă parte asupra plantelor.
Cosirea prea sus duce în primul rând la o scădere a producţiei şi a calităţii
acesteia deoarece o parte din recoltă rămâne necosită, parte formată din
116
multe frunze bazale şi lăstari tineri bogaţi în substanţe nutritive (tabel
14.2).
Tabel 14.2
Influenţa înălţimii de cosit asupra pajiştilor de
Lolium perenne + Trifolium repens3,4
Înălţimea de cosit
%faţă de înălţimea de
(cm)
Specificare 4 cm
4 8
Producţia de SU (t/ha) 10,25 8,85 86
Ponderea trifoiului alb din %SU 24,8 22,0 89
Masa stolonilor de trifoi alb g/m2 71,0 57,2 80
Lungimea stolonilor (m/m2) 72,7 55,9 77
Diametrul stolonilor mm 2,02 2,03 100
Recoltarea la o înălţime mică (cositul ras) măreşte recolta şi

îmbunătăţeşte calitatea, însă reduce substanţial capacitatea de
regenerare a plantelor şi producţiile vor fi mici la coasele următoare.
Pentru a se realiza un raport favorabil între producţie şi calitate şi
pentru a se asigura refacerea plantelor în cele mai bune condiţii se
recomandă ca înălţimea de cosit să fie de 3-5 cm de la suprafaţa solului.
Înălţimea mai mare de recoltat (5-6 cm) este indicată la pajiştile temporare
şi la coasa a doua. De asemenea, se recomandă o înălţime de 6-7 cm în
cazul păşunilor recoltate prin cosit. În felul acesta se realizează un raport
favorabil între producţie şi calitatea fânului, fără să se stânjenească
refacerea plantelor.
Frecvenţa recoltărilor
În anii normali din punct de vedere pluviometric , dacă se respectă
epoca optimă de recoltat la coasa I şi intervale de aproximativ 5
săptămâni între coase se realizează, de regulă, în toată ţara, între 2 şi 4
recolte/an, în funcţie de zonă şi categoria de pajişte (permanentă sau
semănată).
Mărind numărul de recoltări, se obţine un fân de bună calitate, însă
producţiile sunt mai mici.
14.3. Pregătirea fânului
Pregătirea fânului comportă un complex de lucrări în urma cărora

plantele verzi la 15-17% cât este umiditatea la care fânul se poate păstra
peste iarnă cu pierderi foarte mici. Această reducere este însoţită de o
serie de procese fiziologice şi biochimice care determină pierderi de
substanţă uscată. Cu cât pierderile de apă sunt mai rapide cu atât şi
pierderile de substanţă uscată sunt mai mici. Deci esenţial în pregătirea
fânului este ca plantele să se usuce într-un timp cât mai scurt după
recoltare. de aceea pe lângă uscarea naturală se poate interveni prin
uscare artificială pentru a grăbi acest proces.
În procesul de uscare a furajelor verzi pe lângă fenomenul de
pierdere a apei (deshidratarea), mai au loc şi procese care provoacă
3
Frame şi Boyd, 1987
4
Bărbulescu şi colab.
117
pierderi de substanţe nutritive. Pe acest considerent uscarea trebuie astfel
dirijată, încât aceste pierderi să fie cât mai mici, factorul determinant în
realizarea acestui scop îl prezintă durata de uscare.
După recoltare şi până la reducerea umidităţii la care plantele pot fi
păstrate, se disting două perioade: prima până în momentul în care
plantele ajung la cca 45-50% apă şi care durează câteva ore, deoarece
este îndepărtată apa liberă din plante, a doua până în momentul când
conţinutul de apă ajunge la 15-17%, care în condiţii normale durează 2-3
zile.
În prima fază, imediat după recoltare, celulele plantelor sunt încă
vii, continuă să respire şi să asimileze. Destul de rapid asimilaţia încetează
continuând respiraţia care se face cu pierderi de glucide solubile.
Pierderile se înregistrează şi la substanţe albuminoide, caroten, etc. De
asemenea are loc un intens proces de descompunere a aminoacizilor,
deci înrăutăţirea calităţii proteinelor, până când celulele sunt încă vii. După
moartea celulelor pierderile de apă se fac mult mai greu. Dacă de la
umiditatea iniţială şi până la umiditatea de 45-50% pierderile de apă se
realizează în 5-8 ore, de la această umiditate şi până la 17-20% e nevoie
de 36-72 ore şi în condiţii atmosferice necorespunzătoare (umiditate
ridicată) chiar şi mai mult.
Viteza de pierdere a apei este influenţată de doi factori: unul de
natură internă, care se referă la capacitatea ţesuturilor plantei de a reţine
apă iar al doilea factor depinde de condiţiile meteorologice.
Plantele tinere având capacitatea de reţinere a apei mai mare şi
uscarea este mai înceată decât la plantele recoltate mai târziu. De
asemenea, gramineele se usucă mai repede decât leguminoasele.
O altă categorie de pierderi este legată de faptul că frunzele pierd
mai repede apa decât tulpinile, ceea ce face ca în procesul uscării să cadă
foarte multe frunze în special la leguminoase.
Pierderile mari de substanţe nutritive sunt cauzate de precipitaţiile
care cad de multe ori în timpul recoltării fâneţelor. Diminuarea valorii
nutritive a fânului este în strânsă legătură cu durata şi intensitatea ploilor
şi cu temperatura din această perioadă. Când temperaturile sunt ridicate şi
plouă mult are loc o spălare puternică a constituenţilor solubili din plante
(zaharuri şi substanţe azotate). Mărimea acestor pierderi mai este
influenţată şi de momentul în care cad precipitaţii. Sa observat că
pierderile sunt mai mari când fânul este aproape uscat, deoarece
membranele celulare şi-au pierdut permeabilitatea selectivă pentru apă şi
lasă să difuzeze constituenţii solubili ai citoplasmei5.
Dacă ploile sunt de durată se instalează ciupercile şi fânul
mucegăieşte. O altă categorie de pierderi sunt cele legate de operaţiile ce
se fac în timpul pregătirii fânului, de cele din timpul transportului şi
depozitării şi în fine de cele care se petrec atunci când fânul este
administrat la animale.
Metode de pregătire a fânului

Pregătirea fânului pe sol (uscarea direct pe pământ). Această
metodă este cea mai simplă şi cea mai răspândită de uscare a ierburilor.
5
Samfira I., Moisuc A., 2007
118
În acelaşi timp ea este însoţită de cele mai mari pierderi de substanţe
nutritive, datorită duratei lungi de uscare şi manipulărilor solicitate pentru
pregătirea fânului, care determină importante pierderi mecanice. Pierderile
la această metodă de uscare cresc odată cu creşterea procentului de
participare a leguminoaselor şi cu cât cad mai multe precipitaţii în timpul
uscării.
Metoda dă rezultate satisfăcătoare în regiunile secetoase şi la
fâneţele slab productive unde fânul este lăsat să se usuce direct în brazde
de unde se strânge direct în căpiţe.
La fâneţele mai productive, acest lucru nu este posibil întrucât
astfel se lungeşte timpul de uscare şi implicit sporesc pierderile. De aceea,
pentru grăbirea uscării brazdele se întorc de mai multe ori, prima dată
după ce iarba a pălit. Este obligatoriu întoarcerea după fiecare ploaie.
După întoarcerea brazdelor, fânul se lasă să se usuce până la
umiditatea de 20-30% la care începe să foşnească fără însă ca frunzele
să se scuture; lucru ce se realizează în condiţii favorabile în 1-2 zile. Apoi
fânul se strânge în căpiţe de 100-300 kg, unde îşi continuă uscarea până
la umiditatea de conservare cca 15-17 zile6.
Uscarea în suluri sau valuri reprezintă o variantă îmbunătăţită a
uscării plantelor pe sol. După ce fânul s-a pălit, se strânge în valuri,
folosind în acest scop greble mecanice sau cu tracţiune animală. În valuri,
uscarea se produce mai lent, reducându-se astfel substanţial pierderea
frunzelor de leguminoase şi obţinându-se un fân cu un conţinut mai ridicat
de proteine şi vitamine. Din valuri fânul se adună în căpiţe, unde procesul
de uscare se continuă până la umiditatea de conservare.
În regiunile unde regimul de precipitaţii în perioada recoltării este
destul de abundent, pregătirea fânului pe sol este foarte dificilă, deoarece
durata de uscare este mai mare şi implicit şi pierderile în substanţă uscată
sunt mai mari.
Pregătirea fânului pe suporţi. Pregătirea fânului pe suporţi se
face în regiuni bogate în precipitaţii. În felul acesta, fânul chiar dacă este
plouat îşi păstrează culoarea şi gustul, iar pierderile de substanţe nutritive
sunt mici (Horablaga M., Luminiţa Cojocariu 2010). Suporţii folosiţi pentru
pregătirea fânului sunt de mai multe tipuri:
Prepelecii (pari cu braţe), au înălţimea de cca 2 m fiind prevăzuţi cu
braţe de lemn lungi de 0,20-0,30 m, dispuse la distanţe de 0,30-0,40 m.
Distanţa de la pământ până la primul braţ trebuie să fie de cca 0,60 m. Se
consideră necesari, în funcţie de producţia de fân, 300-900 de pari la
hectar.
Capra piramidală are forma unei piramide formate din 2-3 pari uniţi
prin 2-3 rânduri de şipci plasate orizontal la distanţa de 0,60 m la
suprafaţa solului. Lungimea parilor este de cca 2 m. La 1 ha fâneaţă, cu o
producţie de cca 3000 kg fân, sunt necesare 20-30 capre piramidale.
Capra colibă, are mai multe variante. cea mai răspândită şi cea mai
practicată este din doi pereţi demontabili. Înălţimea acestor pereţi este de
2 m, lungimea de 3 m, iar distanţa între ei, la suprafaţa solului de 1,5 m.
Pe fiecare capră, se pot usca 500-1000 kg iarbă, deci pentru un hectar
6
Moisuc A., Dukic., 2002
119
sunt necesare 10-20 capre în formă de colibă, în funcţie de producţia de
iarbă.
Fig. 14. 1. Suporţi pentru Fig.14. 2. Suporţi pentru

pregătirea fânului – prepeleci pregătirea fânului - capra
(colecţie-proprie ) piramidală (colecţie-proprie )
Gardul suedez este alcătuit din stâlpi înalţi de 2 m, aşezaţi la

distanţa de 1,8-2 m unul de altul. Lungimea gradului este variabilă. Pe
aceşti stâlpi se bat şipci sau se întinde sârmă galvanizată cu diametrul de
2,5-3 mm, la distanţa de 0,30-0,40 m una de alta, lăsându-se o distanţă de
0,60 m de sol până la prima şipcă sau rând de sârmă.
Pentru a se obţine rezultate bune la pregătirea fânului pe suporturi
este necesar să se respecte anumite reguli. Astfel iarba se aşează la
uscat numai după ce s-a veştejit, deci când are un conţinut de apă de cca
50%, neplouată şi fără rouă. Iarba se aşează de jos în sus într-un strat
gros de 0,70-0,80 m, partea superioară fiind mai groasă. Loturile se
netezesc cu grebla pentru a uşura scurgerea apei.
Pregătirea fânului în baloţi. Balotarea fânului prezintă avantajul că
se reduc foarte mult pierderile provocate de uscarea prea puternică a
plantelor. Fânul pregătit prin această metodă are un procent mare de
frunze, miros aromat şi culoare verde. Această metodă se aplică în
regiunile secetoase la fânurile provenite de pe pajiştile semănate şi în
special la culturile de lucernă.
Pregătirea fânului pe această cale constă în întoarcerea brazdelor
o dată sau de două ori în ziua recoltării şi balotarea lui înainte de uscarea
completă, atunci când plantele încep să foşnească. În acest moment ele
mai au 30-35% apă. Baloturile se lasă în câmp în grupuri de câte 5-7,
aşezate cu partea îngustă spre sol, până la uscarea completă. După
uscare, baloturile se depozitează în fânare sau şire, lăsându-se canale de
aerisire printre ele. dacă uscarea plantelor din baloturi nu s-a desfăşurat în
condiţii normale şi conţinutul de apă în momentul depozitării este mai
mare de 17%, trebuie să se instaleze la baza şirelor ventilatoare pentru a
desăvârşi uscarea şi a preveni în acest fel mucegăirea plantelor.
Uscarea cu ajutorul strivirii. Metoda se recomandă cu precădere
pentru fâneţele bogate în leguminoase şi numai în regiunile secetoase şi
în anii cu precipitaţii reduse în timpul recoltării.
Se cunoaşte faptul că frunzele se usucă mai repede decât tulpinile
ceea ce creează un decalaj în umiditatea celor două componente având
drept consecinţă căderea frunzelor.
120
Maşinile moderne de recoltat au posibilitatea de a strivi materialul
verde recoltat printr-un sistem de valţuri, cu scopul măririi suprafeţei de
contact cu aerul tulpinilor. datorită acestui fapt, tulpinile care au un
conţinut mare de apă se usucă într-un ritm mai rapid, aproape odată cu
frunzele. În comparaţie cu uscarea plantelor nestrivite, durata uscării se
reduce pe această cale la jumătate.
Uscarea fânului cu ajutorul curenţilor de aer. Pregătirea fânului
cu ajutorul acestei metode constă în dirijarea unor curenţi de aer, creaţi
artificial prin materialul recoltat şi insuficient uscat. În felul acesta,
deshidratarea se produce repede, iar datorită scurtării timpului de uscare
se reduc pierderile de substanţe nutritive.
Fânul obţinut după această metodă are un miros plăcut, îşi
păstrează culoarea verde şi are un conţinut ridicat în proteine.
Desigur, că folosirea acestei metode nu-şi găseşte justificare, în
cazul unor ierburi de calitate slabă (cu multe buruieni, rogozuri, etc.).
Folosirea ei este recomandată în special pentru lucernă, trifoi, pentru
pajiştile temporare şi eventual pentru fâneţele naturale cu o vegetaţie
deosebit de valoroasă.
Uscarea prin această metodă se poate face cu aer rece sau cald.
Mai folosită şi mai răspândită este metoda uscării prin ventilare cu aer
rece.
Ca principiu, metoda de uscare prin ventilare cu aer rece, se
bazează pe higroscopicitatea aerului atmosferic, adică pe proprietatea lui
de a se satura cu vapori de apă. În timpul ventilării se produce o mişcare a
umidităţii din straturile interioare spre cele exterioare, iar de aici prin
evaporare în mediul înconjurător7.
Instalaţia de uscare se compune dintr-un ventilator, un distribuitor,
care uniformizează aerul şi un grătar de lemn pe care se pune fânul.
Pentru pregătirea fânului pe această cale, plantele cosite se lasă în
câmp 1-2 zile, până se pălesc şi ajung la o umiditatea de 35-40%, după
care se transportă pentru uscare.
Uscarea cu aer cald se execută mai rar şi numai pentru furajele cu
o mare valoare nutritivă, ca de exemplu fânul viaminos.
Uscarea cu instalaţii pneumatice are loc în câteva secunde,
plantele fiind supuse la temperaturi foarte înalte. Diferite tipuri, de
asemenea, instalaţii sunt prevăzute cu dispozitive pentru obţinerea făinării
de fân, pentru prepararea furajelor combinate.
14.4. Păstrarea fânului
Modul de păstrare a fânului are o influenţă profundă asupra calităţii.

Un fân cu o foarte bună compoziţie floristică, la timp recoltat şi bine
pregătit poate fi depreciat de o păstrare necorespunzătoare.
Fânurile se păstrează în căpiţe (figura 14.3.), şire sau stoguri, sub
cerul liber sau în fânare. Locul de depozitate al fânului trebuie să fie ferit
de umezeală, terenul să aibe o bună permeabilitate, ca pe el să nu
stagneze apa, iar nivelul freatic din sol să fie coborât.
7
Rotar I., 1997
121
Fig. 14.3. Căpiţe - în zonele de munte (colecţie-proprie )
Umiditatea fânului trebuie să fie de 15 -17%. Dacă umiditatea este

mai mare sau plouă în timpul depozitării, fânul se depreciază. Pentru a
preîntâmpina astfel de pierderi în momentul depozitării se presară 5 kg
sare la tonă fân. Sarea fiind higroscopică, absoarbe surplusul de
umiditate. de asemenea, se pot folosi paiele care se pun în straturi de 10-
20 cm între straturi de 50-60 cm fân.

• Din cele mai vechi timpuri o parte din iarba pajiştilor era transformată
în fân, în scopul asigurării de furaje pentru perioada de stabulaţie.
• Calitatea fânului depinde de mai mulţi factori şi anume: compoziţia
floristică; epoca recoltării; modul de pregătire şi păstrare; condiţiile
meteo din timpul recoltării şi păstrării fânului.
• Epoca optimă de recoltare a fânului nu corespunde cu momentul în
care se realizează producţia maximă de furaj, ci atunci când se obţine
cantitatea maximă de substanţe nutritive digestibile la unitate de
suprafaţă
• Pregătirea fânului comportă un complex de lucrări în urma cărora
plantele verzi la 15-17% cât este umiditatea la care fânul se poate
păstra peste iarnă cu pierderi foarte mici.
1. Care este epoca optimă de recoltare a fânului ?

2. Cum se păstrează fânului?
3. Care sunt factorii de care depinde calitatea fânului ?
122
BIBLIOGRAFIE
1. Arsene G.G.,2002 - Elemente de ecologie generală, Editura

Orizonturi Universitare Timişoara.
2. Aydin, I., Uzun, F., 2005 - Nitrogen and phosphorus fertilization
of rangeland affects yield, forage quality and botanical composition.
European Journal of Agronomy, 23, 8 – 14.
3. Bârliba C., 2011- Cartografierea pajiştilor pe trepte de relief,
Editura Eurobit Timişoara.
4. Bârliba C., Luminiţa Cojocariu, 2010 - The selective
distribution of pasture surfaces situated on administrative territory of
Nadrag, Timis Country, Research Journal of Agricultural Sciences, Vol. 42
(1) 1, Timişoara, pag. 340-349.
5. Bostan C., A. Moisuc, Florina Radu, Luminiţa
Cojocariu,Veronica Sărăţeanu, 2010 - Study of the action of Poa
pratensis L. vegetalextract on the chemical composition of some perennial
grasses, Research Journal of Agricultural Sciences, Vol. 42 (1) 1,
Timişoara, pag. 367-371.
6. Cojocariu Luminiţa, 2005 - Producerea şi distribuirea furajelor,
Editura Solness Timişoara.
7. Cojocariu Luminiţa, M.N. Horablaga, F. Marian, C. Bostan, V.
Mazăre, M. S. Stroia, 2010 - Implementation of the ecological European
network “Natura 2000” in the area of grassland and hayfields, Research
Journal of Agricultural Sciences, Vol. 42 (1) 1, Timişoara, pag. 398-404.
8. Cojocariu Luminiţa, Corcheş Mihaela, Lalescu D., 2012 -
Production potential of some varieties of Lolium perenne in pasture and
meadow regim, Journal of Biotechnology, volume 161, supplement, ISSN
0168-1656, pp.20.
9. Căluşeru Lavinia Alina, Luminiţa Cojocariu, 2010 - 2010
“International year of biodiversity” natural protected areas in Timis county-
legal status and route to protection of their habitats, Research Journal of
Agricultural Sciences, Vol. 42 (1) 1, Timişoara, pag. 383-389.
10. Cristea M.D., 2006 - Biodiversitatea, Editura Ceres
Bucureşti.
11. Cristea V., Gafta D., Pedrotti F., 2004 - Fitosociologie,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
12. Dragomir N., Peţ I., Dragomir Carmen, 2005 - Pajişti şi
plante furajere, Tehnologii de cultivare, Editura Eurobit, Timişoara.
13. Dragomir Neculai, Carmen Maria Dragomir, 2012 -
Fixarea azotului în ecosistemele de pajişti şi leguminoase perene. Editura
Eurobit, Timişoara.
14. Enck Gretel 2010 - How the National Park service from
America should step-us its wilderness management, Research Journal of
15. Gomoiu, M.T., Skolka, M., 2001 – Ecologie: metodologie
pentru studii ecologice, Ed. OvidiusUniversity Press, Constanţa
123
16. Horablaga M., Cojocariu Luminiţa, 2010 –Managementul
pajiştilor şi al plantelor furajere, Eurostampa Timişoara.
17. Horablaga M., Adina Horablaga, Luminiţa Cojocariu, F.
Marian, D. Lalescu, C. Bostan, 2012 - The productive characters study of
some Alopecurus pratensis L. biotypes in the West of Romania, Journal
of Biotechnology, volume 161, supplement, ISSN 0168-1656, pp.20.
18.Iliecu Ana-Felicia, 2003- Arhitectură peisageră, Editura Ceres,
Bucureşti.
19. Larousse Agricole, 2002. Le monde paysan au XXIe siècle.
20. Leopold, & Salazar, Jackeline, 2008 – Understory species
richness during restoration of wettropical forest in Costa Rica, Ecological
Restoration, 26, 1: 22 – 26, University of Wisconsin Press, SUA
21. Mihăilescu R., Luminiţa Cojocariu, Rujan C., 2011-
Comparisons between green mass productions obtained by fertilization in
the grassland of Vârciorova, Caraş Severin county, Research Journal of
22. Moisuc, A., 1991. Cultura plantelor furajere. Lito Institutul
Agronomic Timişoara.
23. Moisuc A., Dukic D., 2002- Cultura plantelor furajere, Editura
Orizonturi Universitare, Timişoara.
24. Moisuc A., Claudia Pleşa, Camelia Giuchici, 2001- Gazonul-
ştiinţă şi artă, Editura Agroprint, Timişoara.
25. Puia I., Soran V., Rotar I., 1998 - Agroecologie. Ecosistem,
Ecologizare, Editura Genesis, Cluj-Napoca.
26. Puia I., Soran V., Carlier L., Rotar I., Vlahova Mariana, 2001-
Agroecologie şi dezvoltare, Editura Academicpres, Cluj-Napoca.
27. Primack R., Maria Pătroescu, Rozzlowicz L., Iojă C., 2002 –
Conservarea diversităţii biologice, Editura Tehnica Bucureşti.
28. Resmeriţă I., 1983- Conservarea dinamică a naturii, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
29. Rotar I., Vidican Roxana, Sima N., 2005 – Cultura pajistilor si
a plantelor furajere, Ghid practic, Edituta Risoprint Cluj Napoca, ISBN 973-
656-828-8.
30. Samfira I., Moisuc A., 2007- Ecopratotehnică, Editura Eurobit,
Timişoara.
31. Samfira I., Moisuc A., Sărăţeanu Veronica, Maruşca T.,
Hărmănescu Monica, Popescu C., Herbei M. 2011 - Elemente
metodologice aplicate în cercetarea pajiştilor, Editura Mirton Timişoara.
32. Vîntu v., Moisuc A., Motcă G., Rotar I., 2004 – Cultura
pajistilor si aplantelor furajere, Editura ion Ionescu de la Brad, Iasi.
33. *** - Hotărârea Guvernului nr. 1403/2007 privind refacerea
zonelor in care solul, subsolul si ecosistemele terestre au fost
afectate.
34. http://www.ecosystems.ws/ecosystem_classification_systems.h
tm
35. http://www.apia.org.ro/buget/Ghid_agricultura_ecologica.pdf
124
Anexa 1
Test grilă
1. Care este obiectul de studiu al pratologiei ?

a. - are ca obiect de studiu ecosistemele din pajişti ;
b. - studiază multifuncţionalitatea pajiştilor şi evidenţiază importanţa şi
locul acestora în rezolvarea unor probleme actuale şi de perspectivă din
domeniul economic,ecologic şi social;
c. - măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor, metodele şi tehnologiile de
cultivare ale acestora şi ale plantelor furajere.
2. Care sunt cauzele obiective ale producţiilor scăzute ale

pajiştilor?
a. management defectuos;
b. păşunatul excesiv;
c. pajiştile permanente sunt amplasate în general în zonele de deal şi
munte, pe terenuri în pantă, slab productive, pe soluri acide, adesea erodate,
insuficient aprovizionate cu apă şi insuficient drenate la care se practică şi un
management defectuos.
3. Prin ce se identifică caracterul multifuncţional al pajiştilor?

a. de producere a furajului şi de ocrotire al plantelor pe cale de
dispariţie;
b. de producere a furajului; folosirea şi conservarea biodiversităţii florei
şi faunei specifice, protecţia solului, creşterea calităţii mediului (calitatea
peisajului), dezvoltare a agroturismului ecologic;
c. de conservare a biodiversităţii şi de protecţie a solurilor de sub iarba
pajiştilor.
4. Cum se clasifică pajiştile naturale în funcţie de modul lor de

apariţie?
a. pajişti naturale primare şi secundare;
b. păşuni şi fâneţe;
c. pajişti permanente şi temporale.
5. Cum se clasifică pajiştile naturale în funcţie de criteriul

climatic?
a. pajişti temperate şi pajişti tropicale;
b. pajişti permanente şi temporale ;
c. pajişti tropicale numite şi savane, pajişti subtropicale-pampasul ,
pajişti temperate respectiv preeria şi stepa şi pajişti din regiunile subarctice-
tundra.
125
6. Care sunt elementele constitutive ale unui ecosistem?
a. biotopul sau habitatul de vieţuire - format din elemente abiotice (sol,
climă);
b. biotopul sau habitatul de vieţuire şi biocenoza sau comunitatea
vie;
c. biocenoza sau comunitatea vie care cuprinde totalitatea populaţiilor
de plante, animale şi microorganisme dintr-un anumit biotop.
7. Cum are loc menţinerea ecosistemului de pajişte, pe baza

căror fluxuri?
a. fluxul de substanţă şi de energie:
b. fluxul de substanţă şi de informaţie:
c. fluxul de energie, fluxul de substanţă şi fluxul de informaţie.
8. Care sunt factorii care intervin în ecosistemul de pajişte?

a. factorii ecologici;
b. factorii abiotici;
c. factorii biotici.
9. Ce se înţelege prin fluctuaţii antropogene?

a. schimbări ce se datoresc acţiunii omului;
b. schimbări ce se datorează acţiunii factorilor biotici;
c. schimbări ce se datorează acţiunii factorilor abiotici.
10. Care sunt principalele direcţii de intervenţie ale

managementului pajiştilor?
a. manipularea speciilor, modificarea structurii ecosistemelor
praticole şi schimbarea condiţiilor ecologice;
b. schimbarea condiţiilor ecologice şi implicit a structurii ecosistemelor
praticole;
c. modificarea compoziţiei floristice şi a calităţii furajului.
11. Care este zona de răspândire a următoarelor specii de

graminee: Agrostis tenuis, Arrhenatherum elatius, Cynosurus cristatus,
Dactylis glomerata, Deschampsia caespitosa, Festuca pratensis, F.rubra,
Holcus lanatus, Lolium perenne, Nardus stricta, Phleum pratense, Trisetum
flavescens;
a. etajele forestiere;
b. etajul subalpin;
c. Pe sărături.
12. Acumularea substanţelor de rezervă la graminee are loc în:

a. în stoloni sau rizomi, în internodiile scurte de la baza lăstarilor;
b. în internodiile scurte de la baza lăstarilor; la baza frunzelor, la baza
126
lăstarilor;
c. în stoloni sau rizomi, în internodiile scurte de la baza lăstarilor; la
baza frunzelor, la baza lăstarilor.
13. După forma de creştere Trifolium repens face parte din

categoria leguminoaselor cu:
a. tufa erecta;
b. tulpini târâtoare;
c. tulpini agăţătoare.
14. Cerinţele faţă de aerul din sol al leguminoaselor sunt:

a. mari;
b. mici;
c. indiferente.

pajiştilor?
a. management necorespunzător;
b. sunt legate de factorii naturali, dar şi de factorii de ordin
gospodăresc; de managementul pajiştilor;
c. management necorespunzător , încălzirea globală, lipsa de
informare.
16. Ce lucrările pot fi executate pe pajişti în scopul îngrijirii şi

îmbunătăţirii acestora?
a. lucrări de îmbunătăţire a regimului hidric;
b. lucrări de îmbunătăţire a elementelor nutritive din sol ;
c. lucrările radicale şi lucrările de suprafaţă
17. Care sunt lucrările de eliminare a excesului de apă dintr-o

pajişte?
a. Desecarea prin canale deschise, desecarea prin drenuri,
desecarea prin puţuri absorbante, colmatarea, îndiguirea şi desecarea pe
cale biologică;
b. Desecarea prin canale deschise, desecarea prin drenuri şi
desecarea prin puţuri absorbante;
c. îndiguirea
18. Creşterea plantelor şi productivitatea pajiştilor sunt sensibil

afectate de biodisponibilitatea următoarelor elemente nutritive:
a. azotul, fosforul şi potasiul fiind în general limitanţii principali;
b. azot şi calciu;
c. fosfor şi potasiu.
127
19. Îngrăşămintele minerale pot influenţa gradul de
consumabilitate şi digestibilitate a furajului ?
a. pot influienţa doar gradul de consumabilitate;
b. da - prin modificările pe care le produc în compoziţia floristică, iar
pe de altă parte prin modificarea structurii organelor vegetative;
c. nu au nici un efect.
20. Care este durata de remanenţă a gunoiului în funcţie de doza

aplicată, calitatea îngrăşământului, compoziţia floristică a pajişti?
a. 3-4 ani
b. 4-5 ani
c. 5-6 ani

pajiştilor?
a. management necorespunzător;
b. sunt legate de factorii naturali, dar şi de factorii de ordin
gospodăresc; de managementul pajiştilor;
c. management necorespunzător , încălzirea globală, lipsa de
informare.
22. Ce lucrările pot fi executate pe pajişti în scopul îngrijirii şi

îmbunătăţirii acestora?
a. lucrări de îmbunătăţire a regimului hidric;
b. lucrări de îmbunătăţire a elementelor nutritive din sol ;
c. lucrările radicale şi lucrările de suprafaţă
23. Care sunt lucrările de eliminare a excesului de apă dintr-o

pajişte?
a. desecarea prin canale deschise, desecarea prin drenuri, desecarea
prin puţuri absorbante, colmatarea, îndiguirea şi desecarea pe cale biologică;
b. desecarea prin canale deschise, desecarea prin drenuri şi
desecarea prin puţuri absorbante;
c. îndiguirea
24. Creşterea plantelor şi productivitatea pajiştilor sunt sensibil

afectate de biodisponibilitatea următoarelor elemente nutritive:
a. azotul, fosforul şi potasiul fiind în general limitanţii principali;
b. azot şi calciu;
c. fosfor şi potasiu.
128
25. Îngrăşămintele minerale pot influenţa gradul de
consumabilitate şi digestibilitate a furajului ?
a. pot influienţa doar gradul de consumabilitate;
b. da - prin modificările pe care le produc în compoziţia floristică, iar
pe de altă parte prin modificarea structurii organelor vegetative;
c. nu au nici un efect.
26. Care este durata de remanenţă a gunoiului în funcţie de doza

aplicată, calitatea îngrăşământului, compoziţia floristică a pajişti?
a. 3-4 ani;
b. 4-5 ani;
c. 5-6 ani.

27. Care sunt factorii de mediu care pot influenta speciile folosite
la alcătuirea amestecurilor?
a. clima şi factorii edafici;
b. clima, factorii edafici, factorii biotici;
c. clima, factorii edafici şi factorii orografici.
28. In funcţie de ce elemente sunt stabilite amestecurile folosite

pentru gazon?
a. tipul de gazon, dorinţa proprietarului, preţul seminţelor şi a lucrărilor
de înfiinţare;
b. tipul de gazon, dorinţa proprietarului, şi lucrările de înfiinţare;
c. tipul de gazon şi dorinţa proprietarului.
29. Când este perioada optimă de semănat în condiţiile climatului

atlantic şi mediteranean?
a. primăvara şi toamna;
b. primăvara, vara şi toamna;
c. la ieşirea din iarnă, primăvara, vara şi toamna.
30. Când se execută prima tăiere a gazonului?

a. când plantele au 8 cm înălţime;
b. când plantele au 10 cm înălţime;
c. când plantele au 5 cm înălţime.
31. Prin ce măsuri pot fi prevenite bolile la în gazon?

a. folosind varietăţi rezistente, printr-o fertilizare corespunzătoare,
irigare corespunzătoare, înlăturarea tuturor materialelor depuse pe gazon
(paie, frunze), afânarea solului;
b. printr-o fertilizare corespunzătoare, irigare corespunzătoare,
respectarea înălţimii şi frecvenţei de recoltare, înlăturarea tuturor materialelor
depuse pe gazon (paie, frunze), afânarea solului;
129
c. folosind varietăţi rezistente, printr-o fertilizare corespunzătoare,
irigare corespunzătoare, respectarea înălţimii şi frecvenţei de recoltare,
înlăturarea tuturor materialelor depuse pe gazon (paie, frunze), afânarea
solului.
32. De ce elemente trebuie să se ţină cont atunci când se aleg

speciile şi soiurile în amestecuri?
a. particularităţile ecologice, capacitatea de concurenţă, talia, ritmul de
dezvoltare, vivacitatea, capacitatea de otăvire, modul de folosinţă, durate de
folosinţă;
b. particularităţile ecologice, ritmul de dezvoltare, vivacitatea,
capacitatea de otăvire, modul de folosinţă, durate de folosinţă;
c. capacitatea de concurenţă, talia, ritmul de dezvoltare, vivacitatea,
capacitatea de otăvire, modul de folosinţă.
33. Care este formula de calcul a cantităţii de sămânţă la hectar?

DxMMB
a. Q = x 10
PxG
QxK
b. C = .
100
DxMMB
c. Q = x 100
PxG
34. Care sunt lucrările de întreţinere ce se execută în anul I la

pajiştile semănate?
a. fertilizarea, tăvălugitul, distrugerea crustei, complectarea golurilor,
combaterea buruienilor;
b. tăvălugitul, distrugerea crustei, complectarea golurilor, combaterea
buruienilor;
c. distrugerea crustei, complectarea golurilor, combaterea buruienilor.
35. Cum se poate face combaterea buruienilor?

a. metoda mecanică sau chimică;
b. prin metodă chimică;
c. metoda cosirilor repetate.
36. Cum se poate face refacerea pajiştilor semănate?

a. prin desţelenirea covorului vegetal şi reînsămânţare sau prin
supraînsămânţarea cu leguminoase .şi graminee perene valoroase;
b. prin desţelenirea covorului vegetal şi reînsămânţare sau prin
supraînsămânţarea cu leguminoase;
c. prin supraînsămânţarea cu leguminoase si graminee perene
valoroase.
130
37. Care sunt categoriile în care se clasifică metodele de
păşunat?
a. păşunatul liber şi continuu sau neraţional;
b. păşunatul liber şi păşunatul raţional;
c. păşunatul continuu şi raţional;
38. Care sunt metodele de determinare a producţiei pajiştilor?

a. Metoda directă sau a cosirilor repetate şi metoda indirectă
(zootehnică);
b. Metoda directă;
c. Metoda indirectă (zootehnică);
39. Valoarea pastorală se calculează conform formulei:

A% xIs
a. Vp = x100
100
A% xIs
b. Vp = x100
A%xIs
c. Vp =
100
40. Care este durata zilnică de păşunat sau intervalul zilnic în

care animalele îşi asigură necesarul de hrană pe păşuni?
a. 9-10 ore;
b. 7-8 ore;
c. 8-9 ore.
41. Se consideră un fân cu o compoziţie echilibrată când ……….

a. conţine 60% graminee valoroase, 30% leguminoase valoroase, iar
speciile din alte familii botanice nu depăşesc 10%;
b. conţine 50% graminee valoroase, 40% leguminoase valoroase, iar
speciile din alte familii botanice nu depăşesc 10%;
c. conţine 50% graminee valoroase, 30% leguminoase valoroase, iar
speciile din alte familii botanice nu depăşesc 20%.
42. Care sunt metodele de pregătire a fânului?

a. pe sol (uscarea direct pe pământ), pe suporţi;
b. pe sol (uscarea direct pe pământ), pe suporţi, cu ajutorul curenţilor
de aer;
c. pe sol (uscarea direct pe pământ), pe suporţi, în baloturi, cu ajutorul
strivirii, cu ajutorul curenţilor de aer.
43. Care este umiditatea optimă a fânului pentru păstrare?

a. - umiditatea de 10%;
131
b. - umiditatea de 15 -17%;
c. - umiditatea de 21%.
Răspunsuri:
1. b; 2. c; 3. b; 4. a; 5. c; 6. b; 7. c; b. 8. a; 9. a; 10. a.; 11. a; 12. c;
13.b; 14.a; 15. b; 16. c. 17. a; 18. a; 19. b; 20. a; 21. b; 22. c. 23. a;
24. a; 25. b; 26. a; 27. b; 28. a; 29. a; 30. b; 31. c.; 32. a; 33. c; 34. b;
35. a; 36. a.; 37. b; 38. a; 39. c; 40. a.; 41. a; 42. c; 43. b
132
Anexa 2
Explicarea simbolurilor utilizate
- Rezumate. Simbolul indică prezentarea în rezumat a conţinutului

unităţii de învăţare
- atenţie. Acest simbol vă indică mărirea atenţiei asupra paragrafului

sau imaginii unde este întâlnit.
- observă. Acest simbol indică observarea cu atenţie a imaginii.
- concepte şi noţiuni de reţinut. Simbolul indică prezentarea unor

elemente de bază ce trebuie studiate cu atenţie şi reţinute.
- test rezolvat. Simbolul indică întrebări la care este dat şi răspunsul.
- întrebări. Încercaţi să daţi răspuns la aceste întrebări.
- Bibliografie
133

Material Final-Cultura Pajistilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Material Final-Cultura Pajistilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

RESURSELE VEGETALE ALE GLOBULUI - PAJIŞTILE

Cuvinte cheie: pajiştea, furaj, utilizarea multifuncţională a pajiştilor,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

S-a încetăţenit părerea că iarba este un produs natural care creşte

1.1. Strategia de producţie şi de valorificare a pajiştilor

În balanţa furajeră, păşunile şi fâneţele constituie o bogăţie

1.2. Producţia şi potenţialul de producţie al pajiştilor

Producţiile pajiştilor permanente sunt foarte diferite. În general

1.3. Utilizarea multifuncţională a patrimoniului pastoral din

O componentă importantă a patrimoniului funciar al ţării noastre o

1.4. Răspândirea pajiştilor pe glob şi în ţara noastră

Pe glob pajiştile ocupă 23 % din suprafaţa uscată a Terrei. Aceasta

Datele privitoare la suprafaţa pajiştilor din publicaţiile FAO diferă de

În ceea ce priveşte România, pajiştile permanente se întind pe o

Fig. 1.1. Suprafaţa agricolă a României după modul de folosinţă11

În România suprafaţa pajiştilor permanente este de 4,865 mil. ha

42,8 >1600 Pajisti

Fig. 1.2. Repartizarea suprafeţelor de pajişti din ţara noastră în

Se poate constata faptul că o bună parte din pajiştile naturale sunt

Concepte şi noţiuni de reţinut

1. Care sunt cauzele obiective ale producţiilor scăzute ale

PAJIŞTEA. IMPORTANŢĂ. CLASIFICARE.

Cuvinte cheie: pajiştea, pratologie, pratotehnică, importanţă,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

2.1. Pajiştea. Pratologia. Pratotehnica

Pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu vegetaţie

Importanţa economică (de a asigura furaje ) şi ecologică a

Importanţa pajiştilor în echilibru ecologic şi turism

1. Pajişti naturale. Pe marea majoritate a suprafeţelor de pajişti,

a. Pajiştea naturală primară este reprezentată de vegetaţia

Fig 1.6. Savana africană19

În regiunile subarctice -se întâlneşte un alt tip de pajişte, încadrată

b. Pajiştile naturale secundare – spre deosebire de cele primare

2. Pajişti semănate (pajişti artificiale, pajişti temporare). Acestea

Concepte şi noţiuni de reţinut

1. Cum poate fi definită pajiştea?

Cuvinte cheie: ecosistemul de pajişte, biotop, biocenoză, fluxul de

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

3.1. Ecosistemul – unitate funcţională a biosferei

Acţiunea de modificare şi modelare a ecosistemelor terestre este

3.1.1. Părţile componente ale ecosistemului

Ecosistemul este o unitate funcţională cu dimensiuni variabile.

3.1.2.Tipuri principale de ecosisteme

Ecosistemele prezintă structuri şi funcţii foarte complexe, de aceea

3.2. Caracteristici generale ale ecosistemelor de pajişti

Principalele ecosisteme terestre sunt pădurea, tufărişul şi pajiştea,

3.3. Fluxurile fundamentale din ecosistemul de pajişti

Menţinerea oricărui ecosistem se bazează pe desfăşurarea a trei

3.4. Structura trofică a ecosistemelor de pajişti

Studiul relaţiilor, lanţurilor, şi structurii trofice permit stabilirea

3.5. Factorii care influenţează vegetaţia pajiştilor

Biocenozele din pajişti au luat naştere sub influenţa unor serii de

Factorii climatici – au un rol hotărâtor asupra vegetaţiei din pajişti.

3.5.2. Factorii biotici

Populaţiile întâlnite într-o pajişte, alcătuiesc comunităţi biotice

3.5.3. Principiile acţiunii factorilor ecologici

În cadrul interacţiunilor din interiorul oricărui ecosistem şi ca atare şi

3.6. Schimbări care au loc în vegetaţia pajiştilor

În interiorul ecosistemului - pajişti pot avea loc o serie de

Ecosistemele de pajişti sunt într-un echilibru dinamic, care îi

3.6.2. Succesiunea fitocenozelor pe pajişti

Metabolismul ecologic, nivelul alelopatic, celelalte interacţiuni din