Cuprins

ISTORICUL ŞI IMPORTANŢA FOLOSIRII PAJIŞTILOR PE PLAN MONDIAL

ŞI ÎN ŢARA NOASTRĂ

PAJIŞTILE NATURALE (PERMANENTE). CLASIFICARE ȘI IMPORTANŢĂ

2.1.Clasificarea pajiştilor pg.10
2.2.Răspândirea pajiştilor pe glob şi în ţara noastră pg.11
2.3.Producţia şi potenţialul de producţie al pajiştilor pg.12
2.4. Importanţa pajiştilor pg.12
2.5.Cercetarea ştiinţifică în probleme de pratologie pg.14

PAJIŞTEA CA ECOSISTEM
3.1.Părţile componente ale ecosistemului pg.15
3.2.Tipurile principale de ecosisteme pg.16
3.3.Organizarea şi funcţionarea ecosistemului de pajişte
naturală păşunată pg.17
3.4.Fluxurile fundamentale din ecosistemul de pajişte pg.18
3.5.Structura trofică a ecosistemului de pajişti pg.20
3.6.Factorii care influenţează vegetaţia pajiştilor pg.21
3.7.Factorii antropogeni pg.25
3.8.Schimbări care au loc în vegetaţia pajiştilor pg.27

ÎNSUŞIRILE PLANTELOR DIN VEGETAŢIA PAJIŞTILOR

4.1.Gramineele pg.30
4.2.Leguminoasele pg.42
4.3.Rogozurile pg.50
4.4.Plante din alte familii botanice pg.50

METODE DE STUDIU A VEGETAŢIEI PAJIŞTILOR

5.1.Studiul vegetaţiei pajiştilor pg.54
5.2.Metodele de analiză a vegetaţiei pg.55

TIPOLOGIA PAJIŞTILOR
6.1.Principii de bază în tipizarea pajiştilor pg.60
6.2.Tipuri de pajişti permanente din Banat
(Samoilă şi colab., 1979) pg.61

BIODIVERSITATEA ECOSISTEMULUI DE PAJIŞTE

7.1.Biodiversitatea analizată la sistem global pg.68
7.2.Metode de cuantificare a diversităţii spaţiale pg.69
7.3.Corelaţia producţie bogăţie în specii pg.70
7.4.Atribuirea indicilor ecologico-furajeri pg.71

3
TEHNOLOGIA AMELIORĂRII PAJIŞTILOR PRIN
LUCRĂRI DE SUPRAFAŢĂ
8.1.Măsuri de suprafaţă pg.76
8.2.Îmbunătăţirea regimului elementelor nutritive din sol pg.78
8.3.Târlirea pg.88
8.4.Lucrări tehnico-culturale pg.89

METODE DE DETERMINARE A PRODUCŢIEI ŞI BIOMASEI UNEI

PAJIŞTI
9.1.Metodele directe pg.94
9.2.Metode dinamice, nedistructive de determinare a producţiei pg.97

FOLOSIREA PAJIŞTILOR PRIN PĂŞUNAT

10.1.Importanţa ierbii pentru asigurarea bazei furajere pg.105
10.2.Interacţiunea plantă-animal pg.110
10.3.Impactul defolierii asupra covorului vegetal pg.115
10.4.Determinismul alegerii alimentare a erbivorelor prin păşunat pg.118
10.5.Ierarhizarea comportamentului animal în timpul păşunatului pg.121
10.6.Împărţirea păşunii în tarlale pg.128
10.7.Lucrări ce se execută înainte de începerea păşunatului pg.130
10.8.Tehnica păşunatului pg.131

PĂSTRAREA FURAJELOR
11.1.Pregătirea fânului pg.135
11.2.Însilozarea furajelor pg.143

BIBLIOGRAFIE pg.148

4
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

ISTORICUL ŞI IMPORTANŢA FOLOSIRII PAJIŞTILOR PE

PLAN MONDIAL ŞI ÎN ŢARA NOASTRĂ

Cuvinte cheie: pajiște permanentă, utilizare, importanța și gestiunea

pajiștilor

Rezumat
Prin capitolul de faţă ne propunem o familiarizare cu istoricul existenţei
pajiştilor naturale, cu problematica şi importanţa acestora pentru
agricultură respectiv pentru creşterea animalelor cât şi pentru menţinerea
mediului înconjurător. Fiecare tip de pajişte studiat corespunde unui
anumit potenţial de producţie.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Cel mai vechi şi cel mai economic furaj cunoscut este cel obţinut de pe
pajiştile naturale şi anume prin păşunat când animalul îşi ia singur hrana,
omului nerămânându-i altceva de făcut decât să păzească animalele şi
eventual de a face minime lucrări de întreţinere.
Primele civilizaţii ale lumii antice se ocupau în mod deosebit de
creşterea animalelor. Cum zonele în care s-au dezvoltat aceste civilizaţii
aveau vegetaţie în tot cursul anului, se practica păşunatul, omul nefiind
obligat să-şi creeze rezerve de furaje pentru perioadele nefavorabile. Acest
lucru a devenit o necesitate când omul a ocupat areale noi cu condiţii diferite
de climă.
În evoluţia sa, pe măsură ce ocupa areale tot mai mari spre Nord-Sud,
omul a început să se ocupe cu plantele furajere, la început doar cu recoltarea
lor de pe pajiştile naturale şi păstrarea pentru sezonul rece şi apoi de
cultivarea acestora.
Din datele cunoscute până acum în legătură cu plantele furajere cele
mai vechi referiri sunt despre lucernă care se cultiva din 1300 î.Ch. în Asia
Mică şi din 700 î.Ch. în Babilon.
În timpul Imperiului Roman lucerna cunoaşte o dezvoltare deosebită
fiind foarte bine apreciată pentru calităţile ei de către Varro, Columella şi
chiar Plinius cel Bătrân, ajungându-se la un grad înalt de cunoştinţe privind
5
tehnologia de cultură. Şi trifoiul roşu a fost cultivat de multă vreme. Acest fapt
este dovedit de cultivarea lui de către romani cărora Plinius ce Bătrân şi
Columella le dădeau sfaturi privind importanţa trifoiului şi modul lui de
cultură.
Una din cele mai mari realizări ale omenirii a fost când omul şi-a dat
seama că prin folosirea leguminoaselor se ameliorează calitatea solului şi că
următoarele plante sunt net avantajate de acest lucru.
Asolamentul Norfolk este baza materială a industrializării Angliei. Prin
introducerea în asolament a trifoiului înaintea grâului s-a triplat producţia de
grâu ceea ce constituie premiza existenţei unor suprafeţe ce pot fi folosite
pentru alte culturi cât şi a eliberării forţei de muncă care a putut astfel fi pusă
la dispoziţia industriei.
Numărul animalelor aflate în îngrijirea omului a crescut odată cu
sporirea populaţiei atât în ţara noastră cât şi pe plan mondial. O problemă
controversată este necesitatea creşterii animalelor, avantajele şi
dezavantajele pe care aceasta le prezintă.
În ţara noastră au existat, rezultate prin defrişarea de păduri suprafeţe
mari de pajişti, care rezolvau în cea mai mare parte problema furajării în
perioada de vară. Pentru perioada de iarnă, fânul – a cărei pregătire necesita
forţă de muncă şi pricepere – a devenit cel mai important furaj, succesiunea
iarbă –fân fiind premiza creşterii animalelor.
D. Comşa în 1925 arată că fâneţele merită pe deplin rolul şi importanţa
care li se atribuie prin recoltele mari obţinute uşor, sigur şi anual. Citându-l pe
Schwerz el spune „Fâneţele sunt reazemul economiei vitelor, sprijinul
agriculturii şi comoara fiecărei proprietăţi rurale”. Încă din acele perioade se
considera că la temelia dezvoltării agricole a stat şi va sta în toată lumea cât
şi la noi producerea de nutreţ mult şi bun. Considerăm deci binevenită
creşterea suprafeţelor ocupate de trifoi, lucernă, sfeclă furajeră şi a altor
plante furajere chiar cu preţul reducerii suprafeţelor alocate cultivării
cerealelor.
Aceste aspecte interesau în cel mai înalt grad producătorii agricoli din
România modernă deci cea a secolului XX, din Banat, Transilvania cât şi din
Vechiul Regat. Alături de acestea se înscriu şi preocupările legate de
creşterea cantităţilor de furaj obţinute de pe pajiştile naturale, amenajarea
acestora, îngrăşarea cu gunoi de grajd sau prin fertilizare chimică, cât şi alte
măsuri culturale.
La ora actuală se consideră că în lume aproximativ 60% din suprafeţele
arabile nu se cultivă cu plante ce ajung direct în alimentaţia omului ci cu
plantele care se folosesc în furajarea animalelor.
Îmbunătăţirea unei pajişti în perioada interbelică se axa mult pe
fertilizarea acesteia folosind gunoi de grajd, compostul dospit, cenuşa,

6
îngrăşământul lichid. Era prezentă deja îmbunătăţirea unei pajişti prin
măsurile de suprafaţă cât şi prin supraînsămânţarea unor porţiuni de pajişte
fără covor ierbos.
În această perioadă putem vorbi de un început de folosire raţională a
pajiştilor şi introducerea în circuit a pajiştilor ocazionale respectiv miriştile cu
grâu, orz, porumbiştile unde pe lângă faptul că animalele (în special oile)
găseau o cantitate suficientă de furaj, se executa şi târlirea, o metodă
deosebit de avantajoasă economic de fertilizare.
In perioada interbelică existau o serie de firme producătoare de seminţe
de graminee şi leguminoase, oferta de specii şi soiuri de seminţe din acea
perioadă fiind net superioară celei actuale. Astfel consultând o ofertă din anii
1930-1940 a Societăţii Comerciale Anonime „Seminţeria”, se observă imediat
marea diversitate de seminţe de specii furajere care existau spre vânzare în
frunte cu Lolium perenne, Cynosurus, Agrostis, Poa, Phleum, cât şi
amestecuri gata întocmite pentru mai multe tipuri de teren.
Cunoştinţele acumulate în producerea de furaje în urma folosirii
pajiştilor naturale prin păşunat, cosit, folosirea de amestecuri pentru pajiştile
semănate asociate cu un teren fertil şi cu o deosebită grijă pentru agricultură,
în speţă creşterea animalelor au dus la obţinerea unor producţii animaliere
deosebite, la creşterea numărului de animale atât la export cât şi piaţa
internă, deci ridicarea nivelului de trai al satului.
Cu toate acestea între anii 1928-1938 suprafeţele cultivate cu cereale
au ocupat între 82,8% şi 86,2% din totalul suprafeţelor arabile şi acestea
datorită dezvoltări fără precedent a creşteri porcilor în acea perioadă,
existând gospodări care creşteau anual până la 500 de porci. Se constată în
acelaşi timp totuşi o creştere a suprafeţei de fâneţe cultivate de la 571 mii
hectare în 1925 la 725 mi hectare în 1938.
România interbelică a fost considerată fie ţară agrară fie ţară industrial
agrară, agricultura ocupând un loc de prim ordin în cadrul economiei
naţionale. Se consideră că se practica o agricultură de tip extensiv cu un
randament şi o înzestrare tehnică redusă. După Virgil Madgearu (1945), la
100 ha reveneau 15 pluguri, 9 grape, 2,3 prăşitoare, 0,38 maşini de semănat,
0,09 cositori, 0,02 batoze, 12 care şi căruţe, 57 sape.
In comparaţie cu alte ţări, cu mici excepţii, populaţia ocupată în
agricultura României era mult mai mare (reprezentând 82% din totalul
populaţiei), comparativ cu 29% în Germania, 22% în SUA, ori 5,6% în Anglia.
In agricultura românească predomina în acea perioadă gospodăriile
mici şi mijloci conform Anuarului Statistic al României pe anii 1937-1938.
Conform structuri proprietăţi agricole în România gospodăriile până la 10 ha
predominau numeric fiind de peste 3 milioane din totalul de 3,25 milioane;
acestea deţineau 48% din suprafaţa totală agricolă şi 60% din suprafaţa

7
cultivată.
Mărimea medie a unei exploataţii pe ţară era de 6,02 ha teren agricol şi
de 3,92 ha teren arabil. Mărimea medie a exploataţiilor de până la 5 ha era
de 1,87 ha, iar a celor cuprinse între 5 şi 10 ha era de 5,5 ha. Cele 1.710.000
gospodării ce aveau o suprafaţă de până la 3 ha trebuiau să întreţină 6.8
milioane persoane. Media familiei ţărăneşti era de 4,4 persoane din care
activau 2,6 persoane.
În perioada 1931-1936 din valoarea producţiei agricole vegetale
păşunile şi fâneţele naturale reprezentau 10,8%.
Din datele cuprinse în tabelul 1.1., se poate observa că suprafeţele de
păşuni şi fâneţe ale ţării noastre în perioada 1991-2003 au rămas în aproape
neschimbate chiar au avut o uşoară creştere.
Tabelul 1.1.
Suprafaţa agricolă după modul de folosinţă,
(sursă: Anuarul Statistic al României, 2000; 2011)

Anul Suprafaţa (mii ha) Structura

total prop.privată total prop.privată

total 14798 10324 100 100

1991 arabil 9423 7448 63 72

păşuni 3309 1112 22,4 10

fâneţe 1467 1361 9,9 13,2

total 14836,6 14288,9 100 100

2003 arabil 9398,5 9047 63,3 63,3

păşuni 3424 3285,7 23,1 23

fâneţe 1513,6 1479,2 10,2 10,3

Cu alte cuvinte fondul naţional de păşuni şi fâneţe a evoluat de o

manieră pozitivă, însă asociat în ceea ce priveşte numărul de animale şi
încărcătura cu animale ce revine la 100 hectare a scăzut la jumătate într-un
interval de timp doar 10 ani, aceasta este una din explicaţiile exploziei
suprafeţelor ocupate cu plate invazive şi a deprecierii majorităţii suprafeţelor
de pajişti permanente (tabelul 1.2.).
Deşi la ora actuală dacă pe plan mondial numărul de animale a sporit,
în ţara noastră în ultima decadă acesta a scăzut.
Raportând la 100 ha teren arabil plus pajişte situaţia creşterii animalelor
este următoarea:
8
 - la bovine: Argentina 33, Bangladesh 363, India 137, Olanda 253;
- la ovine: Australia 28, Noua Zeelandă 476, SUA 3
Creşterea animalelor prezintă importanţă şi prin faptul că acestea
valorifică foarte bine o serie de produse secundare rezultate în urma
activităţii de cultură a plantelor cunoscute în general sub denumirea de furaje
grosiere (coceni, paie, vreji de soia, mazăre, de legume, etc.).

Tabelul 1.2.
Dinamica numărului de animale, şi numărul de animale ce revine la
100 hectare (mii capete), (sursă: Anuarul Statistic al României, 2000; 2003).

Categoria de 1990 2011

animale

total total Prop. privată

bovine 6291 bovine 6291 2847

ovine 15435 ovine 15435 7265

caprine 1017 caprine 1017 633

cabaline 663 cabaline 663 872s

Animale ce revin la 100 ha teren

1990 2011
Categoria de
animale total pp total pp

bovine 44,1 23,4 20,1 21,2

ovine şi
caprine 1154 92,1 55,4 58,9

Prin recoltele pe care le culege omul ia de pe terenurile agricole

cantităţi imense de substanţă uscată. Acestea pot fi compensate doar dacă
sunt restituite prin dejecţiile animalelor care constituie cel mai bun şi mai
ieftin îngrăşământ. In privinţa speciei de animale ce se creşte datorită faptului
că folosind aceste furaje ieftine animalele poligastrice sunt mai economice
decât cele care folosesc furajele concentrate sau cele combinate.

Concepte şi noţiuni de reţinut

 Importanța creșterii animalelor pentru a utiliza resursele vegetale oferite
de sistemul praticol permanent ori creat de către om în cazul pașitilor
secundare.
 Importanța utilizării sistemului praticol permanent prin pășunat sau cosit
în ideea evitării degradării productive și calitative a acestuia.

9
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

PAJIŞTILE NATURALE (PERMANENTE). CLASIFICARE ȘI

IMPORTANŢĂ

Cuvinte cheie: clasificarea pajiștilor, pajiști permanente, pajiști

secundare

Rezumat
Pentru a înţelege funcţionarea ecosistemului de pajişte naturală
considerăm foarte importantă acomodarea studenţilor cu clasificarea şi
terminologia acestora.
Clasificarea pajiştilor permanente presupune o vedere unanimă a
pratologilor cât şi a deţinătorilor şi utilizatorilor acestora, în ideea unei
practici de gestiune comune.
Importanţa pajiştilor permanente fie că sunt naturale sau secundare
pleacă în primul rând de la rolul lor în menţinerea unei echilibru în habitat
şi apoi derivă un rol agroproductiv cu tentă economică.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Clasificarea ecologică-fizionomică a formaţiunilor vegetale de pe glob

ataşează pajiştile la comunităţile erbacee terestre (Ellenberg, Muller-
Dombois, 1967). Aceste comunităţi sunt alcătuite esenţial din graminee şi
dicotiledonate cu port erbaceu. Termenul de pajişte desemnează o suprafaţă
de teren acoperită cu vegetaţie ierboasă, alcătuită din specii ce aparţin mai
multor familii de plante, cu alte cuvinte este o asociaţie de vieţuitoare care
este rodul convieţuirii în decursul anilor în anumite condiţii pedoclimatice
(Moisuc, 1991).

2.1.Clasificarea pajiştilor
2.1.1.Pajiştile naturale sunt acele pajişti în care vegetaţia ierboasă s-a
instalat spontan, încadrând o mulţime de tipuri de pajişti, atât cele ce s-au
instalat şi dezvoltat paralel cu procesul de pedogeneză cât şi cele care au
luat locul unor alte forme de vegetaţie (păduri), (Moisuc, 1991).
a.Pajiştile naturale primare considerate primitive, sunt reprezentate
prin pajiştile pe care vegetaţia ierboasă este instalată direct pe roca mamă
odată cu procesul de pedogeneză. Factorii ecologici din zonele respective nu
au permis formarea pădurilor. În ţara noastră există puţine astfel de pajişti,
aflate în ochiurile de stepă din S-E ţării, cât şi în zona alpină, în total în jur de
100 000 ha (Moisuc, 1991).

10
 b.Pajiştile naturale secundare, aceste pajişti nu pot fi calificate drept
naturale, ci mai curând „seminaturale”, vegetaţia s-a instalat spontan, dar ele
rezultă de fapt în urma activităţii omului şi a animalelor sale.
Existenţa acestor pajişti este făcută fie în detrimentul suprafeţelor
arabile, în urma abandonului acestora, dar în special în urma defrişării ori
incendierii de păduri, cât şi din asanarea zonelor mlăştinoase, etc. La ora
actuală în ţara noastră se formează multe astfel de pajişti naturale
secundare. În zonele de şes pe o serie de terenuri abandonate de 5-10 ani
se întâlneşte o succesiune care tinde acum spre pajişte. Aceste terenuri în
următorii ani vor fi redate perimetrului arabil. Dar există foarte mari suprafeţe
în zonele de deal unde satele au fost total sau parţial părăsite (Ex: Podişul
Lipovei, zona de N-E a judeţului Timiş) unde s-au instalat pajişti de mare
valoare.
2.1.2.Pajiştile temporare (semănate, artificiale)
Sunt acele pajişti create de către om pentru o durată determinată, unde
după executarea unor lucrări specifice plantelor de cultură (arat, fertilizat,
pregătirea pentru semănat) se seamănă un amestec de ierburi perene.
Acestea fiind denumite pajişti temporare.
2.1.3.După modul de folosire pajiştile se împart în păşuni şi fâneţe.
Bistriceanu (1971) consideră că în regiunile de munte sunt pajişti folosite
doar prin păşunat, iar suprafeţele relativ întinse de pajişti din zona colinară
sunt folosite exclusiv prin cosit.
În acelaşi timp mari suprafeţe de pajişti se folosesc alternativ, prin
păşunat cât şi prin cosit, mai ales în zona submontană a ţării. În mod
tradiţional pastoralismul respectă în funcţie de zonă şi de anotimp o folosire a
pajiştilor în primăvară prin păşunat, cosirea acestora şi transformarea
producţiei în fân după ce animalele sunt „urcate la munte”, şi păşunatul de
toamnă ca încheiere a ciclului de utilizare.

2.2.Răspândirea pajiştilor pe glob şi în ţara noastră

Pe glob pajiştile ocupă 23 % din suprafaţa uscată a Terrei. Aceasta
înseamnă, în cifre absolute, peste 3 miliarde hectare, suprafaţă ce este de
aproximativ două ori mai mare decât suprafaţa ocupată cu terenuri arabile.
Repartizarea pe continente (şi ţări mari) a acestor suprafeţe este foarte
diferită
Procentul cel mai mare de arabil este în Europa (30,1 %), iar cel mai
mic în Australia şi Oceania (5,6 %). În privinţa pajiştilor, cea mai mică
suprafaţă (relativă) este în America de Nord (16,2 %) urmate de C.S.I. (16,7
%), Asia şi Europa (18,5 %). Cele mai mari suprafeţe sunt în Australia şi
Oceania (55,7 %) mult superioară celorlalte continente şi peste dublu faţă de
Africa (cu 27 %) care ocupă locul doi. Studiind repartizarea suprafeţelor cu
pajişti în diferite ţări din Europa se constată că în Austria, Irlanda, Grecia,
Anglia acestea depăşesc suprafaţa arabilă. În alte ţări ca: Spania, Franţa,
Germania ele sunt situate între 50-75 % din suprafaţa arabilă, iar în Polonia,
Italia, suprafeţele ocupate cu pajişti sunt mai restrânse.
Potrivit anuarului statistic din 2004, în România suprafaţa pajiştilor
permanente este de 4937,6 mil. ha (3,424 mil.ha păşuni şi 1,513 mil.ha
fâneţe), ponderea lor faţă de suprafaţa totală reprezintă 23,1% pentru păşuni,
11
şi 10,2% pentru fâneţe, terenul arabil reprezentând 63,3% din suprafaţa
naţională (9398,5 mil.ha).

2.3.Producţia şi potenţialul de producţie al pajiştilor

Producţia actuală pe glob. Estimările care se fac privind producţiile
pajiştilor permanente sunt foarte diferite. Aceasta se explică prin amplasarea
foarte diversă a pajiştilor, deci condiţii ecologice mult diferenţiate. În
majoritatea ţărilor se consideră că recoltele sunt sub capacitatea de
producţie a acestor terenuri. Principalele cauze ale acestei stări de lucru în
ţara noastră rezidă în faptul că:
- pajiştile permanente sunt amplasate pe terenuri în pantă, slab
productive, pe soluri acide, adesea erodate, insuficient aprovizionate cu apă
şi insuficient drenate, întrucât pe ele în general nu s-au făcut nici un fel de
lucrări de îmbunătăţiri funciare;
- fiind mari suprafeţe situate în zonele alpine sau la altitudini mari, perioada
de vegetaţie este scurtă (3-5 luni) şi de asemenea şi temperatura medie din
perioada de vegetaţie este scăzută;
- foarte mari suprafeţe de pajişti folosite neraţional sunt suprapăşunate ceea
ce duce la degradarea lor, sau subpăşunate ceea ce duce la păşunatul
selectiv, deci la invadarea de către buruieni, exemplu tipic de astfel de
folosire sunt izlazurile comunale;
- nu se execută nici un fel de lucrări de îmbunătăţire a pajiştilor sau dacă se
execută în cea mai mare parte ele se fac cu investiţii minime.
Producţiile medii din ţara noastră – deşi sunt în creştere ele sunt situate
încă la un nivel scăzut.
Explicaţia producţiilor scăzute de pe aceste terenuri ar putea fi dată de cifrele
cuprinse în tabelul 2.3. Se constată că pe întreaga ţară doar 6,6 % din
suprafeţele ocupate cu pajişti nu sunt afectate de procese de degradare.
Cele mai mari suprafeţe sunt afectate de eroziuni şi alunecări (60 %).
Excesul de umiditate, alcalinitatea, afectează fiecare 10 % sau mai puţin din
suprafaţa totală. De reţinut cele 379 000 ha la care roca mamă este la
suprafaţă şi care sunt de fapt pajişti total degradate.
Şi în judeţul Timiş şi limitrofe situaţia este asemănătoare doar că mărimea
suprafeţelor afectate de diferite procese de degradare diferă în funcţie de
specificul reliefului judeţului respectiv. Astfel în judeţul Caraş-Severin 81,1 %
din pajişti sunt supuse eroziunii, în Timiş 35,5 % din pajişte suferă de exces
de umiditate, în Hunedoara pe 21,1 % din pajişte roca mamă este la
suprafaţă ş.a.m.d.
Din aceste date se desprinde concluzia că o primă măsură necesară şi
obligatorie pentru sporirea producţiei este executarea de lucrări care să
oprească degradarea în continuare a pajiştilor, iar apoi să se ia măsuri de
sporirea producţiei acestora.

2.4. Importanţa pajiştilor

Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor este cu totul remarcabilă.
Întinsele suprafeţe ierboase sunt elemente de bază în conservarea mediului
în care trăim şi îşi desfăşoară activitatea omul. Importanţa deosebită a
acestor întinderi se datorează faptului că:
12
- reprezintă o sursă de hrană pentru animalele domestice, deoarece o
foarte mare parte din furajele suculente si fibroase sunt obţinute de pe aceste
suprafeţe. Astfel în ţara noastră de pe pajiştile permanente se obţin peste
50% din furajele suculente şi fibroase. Dar prin lucrări de îmbunătăţire a
pajiştilor acestea trebuie să devină principala sursă de furaj pentru bovine,
ovine şi a cabalinelor din zona de deal şi de munte. Furajul obţinut de pe
pajişte are un preţ de cost scăzut mult inferior furajelor concentrate sau
combinate;
- sunt habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice. Majoritatea
animalelor terestre indiferent de poziţia lor filogenetică sau în lanţul trofic îşi
au sursa primară de hrană în iarba pajiştilor. De aceea putem considera
pajiştea ca unul din puţinele ecosisteme ce asigură supravieţuirea şi
perpetuarea multor specii sălbatice. Strânsa legătură între pajişti şi animalele
sălbatice este ilustrată şi prin faptul că denumirea unor plante este legată de
animale. Astfel amintim iarba cerbilor (Cynosurus cristatus), iarba bizonilor
(Buchloae dactyloides), iarba elefanţilor (Penissetum purpureum), iarba
cangurului (Theomedo australis) ş.a.m.d.
- mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii. Pământul acoperit cu iarbă
are o capacitate mult mai mare de a reţine apa. Este deja clasic exemplul dat
de Seample (1970) care arată că pe o pantă domoală în cazul existenţei unei
pajişti închegate cu înălţimea plantelor de 20 cm acestea reţin de 7 ori mai
multă apă decât în cazul terenului arabil şi de 4 ori mai mult decât în cazul în
care pajiştea este suprapăşunată. Ca atare în zonele afectate de eroziune
este mai mult decât utilă prezenţa unor pajişti bine închegate pentru
prevenirea şi combaterea acestui fenomen;
- mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului. Se cunoaşte
faptul că sub ţelina pajiştilor primare s-au format cele mai fertile soluri,
aceasta datorită atât rădăcinilor fasciculate ale ierburilor care leagă
particulele de sol în agregat, îmbogăţindu-le în substanţe organice, cât şi a
bacteriilor fixatoare de azot din nodozităţile leguminoaselor care, îmbogăţind
solul cu azot, sporesc evident fertilitatea acestuia. Se apreciază astfel că
prezenţa leguminoaselor, în special a speciei Trifolium repens în compoziţia
floristică a pajiştilor, aduce anual un aport masei de azot din sol, aport
proporţional cu procentul de participare a leguminoaselor în amestec.
O altă direcţie în care pajiştilor permanente le revine un rol deosebit
este aceea a ocrotirii naturii. Dorst (1970) spunea că „Ocrotirea naturii şi a
resurselor sale este de fapt ocrotirea omului împotriva unora din acţiunile
sale”. În acest sens în ţara noastră sunt declarate rezervaţii naturale o serie
de pajişti cum ar fi: fâneţele naturale de la Bosanci (Suceava), Valea lui
Daniel (Iaşi), Zăul de câmpie (Mureş), Suatu (Cluj) etc.
Pe de altă parte relieful foarte variat în care se găsesc amplasate
pajiştile din ţara noastră, face ca nu peste tot să existe condiţii de folosire
intensivă a acestora, fapt pentru care pajiştile poliflore trebuie folosite
extensiv ele având şi un rol deosebit în dezvoltarea apiculturii.

13
 2.5.Cercetarea ştiinţifică în probleme de pratologie
Orice progres, în orice domeniu al cunoaşterii umane, nu se poate
realiza decât pe baza folosiri unor rezultate obţinute în urma cunoaşterii
ştiinţifice. Atât cercetarea ştiinţifică în domeniul pratologiei, cât şi a plantelor
furajere cultivate, a apărut şi s-a dezvoltat destul de târziu adică pe la
sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.
In domeniul pratologiei, cercetările efectuate în primele două decenii ale
secolului XX au un caracter sporadic cu un conţinut descriptiv, o metodologie
de lucru modestă, ele neputând rezolva problemele complexe pe care le
ridică pratologia. De prin deceniul al 3-lea cercetările de pratologie iau o
amploare tot mai mare, cercetările cunoscând un avânt deosebit atât ca
problematică, cât şi ca, concepţie şi metodologie.

14
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

PAJIŞTEA CA ECOSISTEM

Cuvinte cheie: structura și funcționarea ecosistemului de pajiște

permanentă

Rezumat
Capitolul de faţă îşi propune înţelegerea funcţionării şi organizării
ecosistemului de pajişte naturală sau artificială prin redarea în mod explicit a
structurii ecologice a acestuia.
Organizarea şi funcţionarea ecosistemului de pajişte presupune
reliefarea unei interacţiuni între factorii de mediu (biotop) şi vegetaţia
caracteristică acestuia. In funcţie de anumite condiţii staţionale sunt redate
organizarea trofică cât şi interrelaţiile care se întâlnesc în lumea vegetală.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Haeckel (1861), defineşte ecologia ca ştiinţa care studiază relaţiile

dintre vieţuitoare şi mediul lor, cât şi interrelaţiile dintre vieţuitoare. Tansley
(1935), defineşte ecosistemul ca unitatea funcţională de bază a ecologiei şi
care rezultă din combinarea dintre toţi factorii de mediu înconjurător vii sau
nevii, organici ori minerali.

3.1.Părţile componente ale ecosistemului

Ecosistemul este considerat ca un teren de studiu, o porţiune de
teritoriu (asupra căreia acţionează un anumit număr de factori de mediu), de
dimensiuni variabile: un lac, o pădure, o pajişte. Pentru toate ecosistemele
putem distinge două elemente esenţiale:
-biotopul- habitat de vieţuire (cadru de viaţă) alcătuit din elemente
abiotice;
-biocenoza- alcătuită din populaţiile diferitelor plante, animale şi
microorganisme care interacţionează de o manieră permanentă în sânul
ecosistemului.
Biotopul, reprezintă modul de viaţă al unei comunităţi, fiind alcătuit după
Strugen (1965), în funcţie de elementele constituiente din substanţe
anorganice, organice şi regimul climatic.
Biocenoza reprezintă subsistemul biologic al ecosistemului, cuprinzând
plantele, animalele şi microorganismele care îşi au mediul de viaţă în
biotopul în discuţie.
Elton (1972), a propus o ierarhizare a speciilor din biocenoză în:
producători, consumatori primari şi secundari, descompunători. Plecând de la
15
această ierarhizare a fost propusă o reţea în care să se regăsească fluxul de
materie, energie şi informaţie în ecosistem (fig.3.1.).

3.2.Tipurile principale de ecosisteme

Coste (1983), consideră ecosistemul ca unitatea de bază a naturii,
aceasta caracterizându-se prin integrarea într-un tot unitar a biocenozei cu
biotipul.
Mohan şi colab., (1993), consideră în cadrul domeniului terestru
(principalele domenii de viaţă pe glob fiind: terestru, dulcicol şi marin), că
biomul sau ecosistemul terestru este cea mai mare unitate funcţională
naturală.
Există mai multe criterii de clasificare a ecosistemelor.
O primă clasificare este făcută în funcţie de provenienţa materiei
organice. Aceasta împarte ecosistemele în majore (în care se realizează
sinteze de materie organică) şi minore (în care materia organică provine din
alte ecosisteme), (Moisuc, 1991).
Un alt criteriu de clasificare a ecosistemelor este în funcţie de substratul
pe care fiinţează. Din acest punct de vedere ecosistemele sunt terestre şi
acvatice. Witaker (1970), consideră că noţiunea de biom se aplică şi la
mediile de viaţă acvatice. Astfel principalele tipuri de biomi care intră în
alcătuirea ecosferei sunt: biomul marin, biomul apelor interioare, tundra,
pădurile, stepele şi pustiurile.

Fig.3.1.Ierarhizarea nivelurilor unei biocenoze

După Mohan şi colab. (1993), principalele ecosisteme din România sunt

următoarele: acvatice, terestre, subterane. Printre cele terestre se remarcă
(după altitudine): pajiştile de stepă, pădurile de stejar, fag, molid, şi pajiştile
alpine.
Cea mai complexă clasificare a ecosistemelor este cea pe baza
criteriului energetic. In funcţie de acest criteriu există patru grupe de
16
ecosisteme (Moisuc, 1991). O primă grupă este acea a ecosistemelor
naturale în care unica sursă de energie este cea solară (productivitate 10-
500 Gj/an/ha). O altă categorie este a ecosistemelor unde pe lângă energia
solară sunt implicate şi alte forme de energie de provenienţă naturală
(productivitate 400-1150 Gj/an/ha). Ecosistemele unde este implicată şi o
sursă de energie suplimentară adusă de către om constituie cea de-a treia
categorie. Sunt reprezentate de agroecosisteme, energia suplimentară
provine din combustibili fosili, îngrăşăminte, etc. (productivitate 1500
Gj/an/ha).
Intr-un ecosistem complex, respectiv pajiştea permanentă posibilitatea
omului de a supraveghea ecosistemul este redusă. Aceasta deoarece fiecare
ecosistem se caracterizează particular prin biotopul său şi biocenoza
asociată lui.

3.3.Organizarea şi funcţionarea ecosistemului de pajişte naturală

păşunată
Cele mai valoroase informaţii legate de ecosisteme se obţin pe baza
studierii relaţiilor, lanţurilor şi structurii trofice. In ecosistemul de pajişte se pot
considera că există patru compartimente principale şi anume atmosfera,
solul, biomasa vegetală primară, consumatori şi descompunători (fig.3.2.).
- atmosfera- conţine cantităţi enorme de elemente care intră în
alcătuirea vieţuitoarelor: azot, oxigen, hidrogen, bioxid de carbon sub formă
moleculară, vapori de apă, etc.
- solul – este un mediu complex care serveşte ca suport prin apa şi
nutrimentele necesare dezvoltării acestora.
- biomasa vegetală primară – este constituită din vegetale superioare
(clorofiliene) care transformă energia solară în energie chimică, formează
materia vie plecând de la bioxidul de carbon, apă săruri minerale prin
fotosinteză.
- consumatori şi descompunători – reprezintă categoria tuturor
vieţuitoarelor heterotrofe din biocenoză, şi care pentru a-şi satisface nevoile
lor energetice depind direct ori indirect de vegetalele autotrofe.
Odată cu moartea organelor plantelor, acestea vor ajunge în sol şi vor
forma litiera unde se găseşte înmagazinată cea mai mare parte din carbon.
Dejecţiile erbivorelor şi litiera sunt preluate de microfauna din sol
(descompunători). Insectele coprofage vor contribui şi ele la diseminarea
fecalelor, iar râmele la împrăştierea acestora. Materiile organice ajung la
nivelul ciupercilor şi bacteriilor din sol care vor mineraliza fracţiunile cele mai
uşor biodegradabile. Fracţiunile cele mai rezistente (ligninile, etc,) vor suferi
transformări biochimice complexe care conduc în final la formaţiuni humice
stabile (în zona montană doar 1% din humus este biodegradat anual).
In cazul unui ecosistem care încetează a fi păşunat, echilibrele
dinamice stabilite între diferitele compartimente ale sistemului sunt întrerupte.
Fitomasa este folosită doar de consumatorii primari şi „alte erbivore” nu
reprezintă niciodată mai mult de 10%, restul ajungând în sol prin litieră.
Rezultă deci o litieră abundentă, materia organică este puţin degradată,
săracă în substanţe minerale, contrar dejecţiilor animale care sunt mult mai
bogate. Solul primeşte un flux de carbon excedentar în raport cu alte cicluri
17
trofice, condiţiile de sol devenind astfel defavorabile activităţii biologice a
descompunătorilor. La nivelul solului asistăm la o acumulare de materie
organică şi o reducere a activităţii biologice.
Prezenţa unei turme de animale pe o pajişte exercită un rol major în
crearea unui „circuit scurt” de carbon şi alte elemente nutritive conţinute în
biomasa epigee, în raport cu „circuitul lung” care reprezintă tranzitul litierei
spre sol. Reciclajul rapid de elemente trofice stimulează în schimb activitatea
fotosintetică care măreşte fluxul de carbon sau cu alte cuvinte productivitatea
pajiştii.

3.4.Fluxurile fundamentale din ecosistemul de pajişte

Un ecosistem are întotdeauna o structură funcţională (Mohan, 1993).
Principalele funcţiuni sau fluxuri ale ecosistemului de pajişte sunt: funcţia
energetică (fluxul de energie), funcţia de circulaţie a materiei (fluxul de
materie), şi funcţia de autoreglare sau reglare (fluxul de informaţie).

Fig.3.2.Organizarea ecosistemului de pajişte păşunată

Fluxul de energie
Energia constituie un factor esenţial al desfăşurării activităţilor
ecosistemului şi implicit asigură integritatea acestuia. Ea este preluată de la
o sursă externă care străbate întreg ecosistemul şi care constituie unul din
factorii esenţiali ai desfăşurării activităţii ecosistemului, ai asigurării integrităţii
lui. Sursa de energie este energia solară captată şi acumulată în plante.
Plantele absorb 1/2 din lumina incidentă şi reţin prin fotosinteză 1-5%
din lumina absorbită. Aceasta este transformată în energie chimică
acumulată în biomasa sintetizată, din care 10% este folosită pentru respiraţie
18
(Neagu, 1984). Energia acumulată nu este preluată în totalitate, astfel
energia acumulată sub formă de substanţe organice de către producători
este în parte consumată în procesul respiraţiei de însăşi producătorii acestei
energii.
De asemenea fiecare categorie de consumatori foloseşte o parte din
energie pentru satisfacerea nevoilor vitale, cu fiecare ciclu întreaga energie
înmagazinată în plante este total folosită, fluxul de energie fiind
unidirecţional. De aici necesitatea unei surse exterioare de energie cum este
soarele.
O caracteristică destul de importantă a ecosistemelor de pajişti este
aceea că omul suplimentează energia prin lucrări mecanice (energia
combustibililor fosili), prin lucrări manuale (energia metabolică umană) sau
lucrări executate cu ajutorul animalelor de tracţiune (energia metabolică
animală). Suplimentarea de energie determină creşterea productivităţii adică
intensificarea sistemului de cultură.
Fluxul de substanţă
Se realizează ciclic prin trecerea materiei de la un nivel trofic la altul.
Prin această trecere se realizează circuitele bio-geo-chimice ale elementelor
în natură.
Principiul acestui circuit este următorul:
- substanţele chimice sunt preluate din sol sau din aer de către plante şi
înglobate în propria substanţă. De aici prin consum ele sunt preluate de
nivelurile trofice superioare, ajungând a fi retransformate în substanţe
minerale ca efect al activităţii descompunătorilor (al reducătorilor).
În sistemul de exploatare neraţională a unei pajişti, din ecosistem se
exportă substanţele fără a fi în schimb înlocuite cu altele.
De aceea apare sărăcirea acestor ecosisteme în anumite elemente
ceea ce are drept consecinţă micşorarea fluxului de substanţă. Ca atare
pentru menţinerea unui flux ridicat de substanţe, este nevoie să fie
suplimentate substanţele nutritive.
Dar în timp ce fluxul de energie este unidirecţional şi se realizează cu
pierderi după fiecare ciclu, energia fiind total epuizată, fluxul de substanţă
este ciclic, mare parte din substanţă fiind mineralizată şi intrând astfel din
nou în circuit (fig.3.3.).
Fluxul de informaţie
Este de asemenea un flux esenţial ecosistemului pajişte. Ecosistemul
natural se bazează pe un echilibru între consumatori şi producători, astfel
realizat încât i se menţine stabilitatea. Informaţia circulă de la producător la
consumator şi invers reglând astfel cantitatea acestora pe baza principiilor
ciberneticii (feed-back).
Ca atare avem de a face cu mecanisme de autocontrol. Hutchinson
(1948) împarte mecanismele de autocontrol în două categorii:
- biodemografice - care se referă la controlul omenirii şi al hranei la
nivele trofice diferite;
- biogeochimice – care se referă la restabilirea în mediu şi organisme a
concentraţiei normale a diferitelor componente chimice.

19
 Fig.3.3.Ciclul substanţelor nutritive într-o păşune

3.5.Structura trofică a ecosistemului de pajişti

Cele mai valoroase informaţii legate de ecosisteme se obţin pe baza
studierii relaţiilor, lanţurilor şi structurii trofice şi de asemenea a stabilirii
legăturilor dintre vieţuitoare.
Puia şi Soran (1978), defineau lanţul trofic ca modalitatea de transfer a
energiei chimice potenţiale, inclusă în substanţele organice sintetizate de
plantele verzi, grupelor de organisme heterotrofe prin consumatorii succesivi.
Astfel lanţul trofic devine o unitate trofodinamică de transformare şi circulaţie
a hranei. Fiecare organism care intră în componenţa lanţului trofic formând o
verigă trofică.
Într-un ecosistem existând mai multe tipuri de consumatori primari şi
secundari, există mai multe lanţuri trofice, deci o reţea trofică.
Plantele din pajişte reprezintă nivelul producătorilor, iar celelalte grupe
de vieţuitoare depind de energia stocată cât şi de oxigenul eliberat de
acestea. Astfel într-o pajişte plantele verzi reprezintă cantitativ peste 90 %
din întreaga biomasă.
Deci, insectele fitofage şi animalele erbivore, constituie al doilea nivel al
lanţului trofic, cunoscut sub numele de consumatori primari. Deoarece fiecare
specie din lanţul trofic se hrăneşte pe seama speciei situată într-o poziţie
inferioară, rezultă că fiecare specie este situată pe un alt nivel trofic.
Nivelul trofic reprezintă totalitatea organismelor care aparţin la aceeaşi
categorie trofică şi î-şi procură hrana în aceeaşi verigă în raport cu plantele
verzi.
Într-o biocenoză complexă există mai multe lanţuri trofice între care se
stabilesc legături luând astfel naştere reţeaua trofică. În reţea se disting
lanţurile trofice principale, formate din specii dominante ca număr şi biomasă
cu rol major în transferul de substanţă şi energie în sistem. Reţelele trofice
reprezintă în acelaşi timp punţi de contact cu alte biocenoze. Reprezentarea

20
grafică a reţelei trofice se constituie într-o piramidă în trepte care cuprinde
biomasa sau energia cuprinsă în fiecare nivel trofic.
Cum biomasa totală a indivizilor scade de la nivelul producătorilor spre
nivelul consumatorilor terţiari, Charles Elton (1927) a asemănat structura
trofodinamică a unei biocenoze cu aceea a unei piramide, acest model
purtând astăzi numele de piramidă eltoniană.
Consumatorii (organisme heterotrofe care nu pot sintetiza substanţe
organice din cele anorganice) reprezintă 2-8 % din biomasa biocenozei.
Acest lucru se datorează randamentului slab de convertire a substanţei
organice (energie) din producători.
Astfel să luăm de exemplu două pajişti: una permanentă şi una
păşunată cu oi. În cazul pajiştii naturale producţia primară este de 100 Gj
energie, din care 80 Gj este convertibilă, adică la dispoziţia animalelor. Din
aceasta doar 25 % este folosită de oi, restul fiind la dispoziţia altor
consumatori, descompunători etc.
În cazul pajiştii semănate producţia de energie este de 290 Gj din care
230 Gj este consumabilă. Din aceasta este folosită de oi 160 Gj adică peste
55%.
Acest exemplu demonstrează clar necesitatea intervenţiei omului
pentru mărirea randamentului de convertire. Cel mai mare randament în
convertirea ierbii în producţie utilă se întâlneşte la specia bovine în direcţia
producerii de lapte. Pentru producţia de carne randamentul de convertire
este de trei ori mai mic.

3.6.Factorii care influenţează vegetaţia pajiştilor

Biocenozele din pajişti au luat naştere sub influenţa unei serii de factori.
Totalitatea elementelor constitutive ale mediului fizic şi biotic care
determină constituirea şi evoluţia ecosistemelor din pajişti poartă denumirea
de factori ecologici. În funcţie de originea lor factorii ecologici sunt factori
abiotici şi factori biotici.
Factorii abiotici sunt la rândul lor, de mai multe tipuri şi anume: factori
edafici şi factori orografici.
Factorii biotici sunt reprezentaţi de interacţiunile care apar între
populaţiile de plante, animale şi microorganisme.
Acţiunea factorilor ecologici asupra biocenozelor este diferită, ei
provocând stimularea dezvoltării unor populaţii sau inhibarea dezvoltării altor
populaţii, ceea ce duce la modificarea raportului între natalitate şi dispariţia
indivizilor din cadrul unei populaţii, efectul putând fi eliminarea unei anumite
populaţii.
O altă categorie de factori sunt cei care se datorează activităţii omului.
Aceştia sunt denumiţi factori antropogeni. Dar acţiunea omului nu este în
afara factorilor ecologici şi după cum arată Bărbulescu (1971) omul, prin
intervenţia sa nu face decât să dozeze (să gradueze) unul sau altul din
factorii ecologici.

3.6.1.Factorii abiotici. Factorii climatici

Clima, prin toate elementele sale constituente are o influenţă
hotărâtoare asupra vegetaţiei din pajişti. De aceea se vor analiza pe rând
21
fiecare din elementele climei.
Lumina, reprezintă sursa primară de energie de aceea, cu cât timpul
de iluminat şi cantitatea de lumină ce cade pe unitatea de suprafaţă este mai
mare, cu atât şi potenţialitatea de a acumula o cantitate mai mare de
substanţă organică este mai mare. În zonele în care energia luminoasă este
recepţionată tot timpul anului intervin alţi factori care limitează acumulările de
energie.
Temperatura, este implicată în toate procesele fundamentale ce se
petrec în organismele vii, fiecare proces fiziologic având un optim, un minim
şi un maxim între care se desfăşoară.
Astfel, de exemplu, procesele de fotosinteză la plantele din pajişti încep
atunci când temperatura este mai mare de +5oC. Acolo, unde temperatura nu
scade sub această limită, iarba creşte tot timpul anului, viteza ei de creştere
fiind limitată de alţi factori.
Aerul, este de mare însemnătate, ştiind faptul că plantele au nevoie de
bioxid de carbon şi oxigen, ele participând la fotosinteză şi respectiv la
respiraţie. De asemenea, mişcările aerului (vânturile) au o deosebită acţiune
chiar dacă nu direct ci prin influenţa celorlalţi factori ecologici (de exemplu
umiditatea).
Apa, are un rol deosebit de important, regimul de precipitaţii fiind rol
hotărâtor (în pajiştile temporare irigarea este benefică). In funcţie de regimul
hidric se diferenţiază foarte multe tipuri de pajişti, regimul hidric fiind acela
care a determinat apariţia şi formarea pajiştilor naturale perimare.
Astfel, la un regim redus de precipitaţii, apa, deci pânza freatică urcă
prin capilaritate spre suprafaţă antrenând săruri minerale. Evaporarea apei la
suprafaţa solului face ca aceste săruri să se tot adune având loc un proces
de sărăturare. La început pe aceste pajişti au fost plante xerofite, cu timpul,
acestea au fost înlocuite cu plante halofite, care au importanţă furajeră
minoră.
Factorii edafici
Solul, ca mediu de existenţă al vegetaţiei are un rol deosebit de
important el punând la dispoziţia plantelor elementele nutritive şi apa. Solul,
este de fapt, o rezultantă a interacţiunii dintre roca mamă, factori climatici şi
vegetaţia instalată aici (ca reflectare a primelor două).Bogăţia în elemente
nutritive determină o anumită compoziţie floristică.
Factorii orografici
Influenţează vegetaţia pajiştilor creând mari diferenţieri în funcţie de
altitudine şi formele de relief. In acelaşi timp factorii orografici sunt hotărâtori
în privinţa regimurilor de precipitaţii şi temperatură. Astfel, pentru pajiştile din
ţara noastră, Cernelea şi Bistriceanu (1977) consideră că, pe verticală, cu
fiecare 200 m altitudine productivitatea scade cu 10% (din etajul fagului până
în cel alpin). La această scădere concură de fapt toţi factorii care determină
schimbarea speciilor din covorul vegetal. Ca atare, în funcţie de aceşti
factori, există zone şi subzone de vegetaţie, etaje şi subetaje.

3.6.2.Factorii biotici
Populaţiile întâlnite într-o pajişte alcătuiesc comunităţi biotice ataşate
unui anumit biotip. Acestea nu se pot forma decât pe baza unei serii de
22
interacţiuni care se stabilesc între indivizii unei anumite specii şi între cei ai
diferitelor specii. Toate aceste interacţiuni între indivizi sunt cunoscute sub
denumirea de factori biotici.
Interacţiunile dintre indivizi poartă denumirea de coacţii ele putând fii
între indivizii aceleiaşi specii şi atunci se numesc coacţii homeotipice şi între
indivizi aparţinând diferitelor specii şi atunci poartă denumirea de coacţii
heterotipice.

3.6.2.1.Coacţii homeotipice
Sunt cele care se referă la efectul de grup, efectul de masă şi
competiţia intraspecifică.
Efectul de grup, este necesitatea de a avea un anumit număr minim
de indivizi care să asigure supravieţuirea populaţiei în biocenoză. Pentru
fitocenoze efectul de grup are o importanţă minoră.
Efectul de masă, se referă la biomasa totală care se realizează pe un
anumit teritoriu. Mecanismele homeostatice existente în orice ecosistem
stabilizează cantitatea de biomasă şi implicit determină autodimensionarea
tuturor populaţiilor pe baza principiilor cibernetice a relaţiei provocare –
răspuns.
Competiţia intraspeciifcă, de datorează luptei pentru hrană, apă,
lumină, şi este rezultatul efectelor de grup şi de masă. Este ceea ce Darwin
numeşte lupta pentru existenţă. Relaţiile între membrii unei comunităţi
vegetale omogene (deci aparţinând aceleiaşi specii) se manifestă în primul
rând sub forma schimbului reciproc de substanţe ce are loc cu deosebire prin
intermediul rădăcinilor.
O serie de plante elimină prin rădăcini substanţe cu proprietăţi toxice
pentru propria comunitate. Astfel, dacă se amestecă rădăcinile de Bromus
sp. cu nisip în care sunt puse să germineze seminţe ale aceleiaşi specii se
observă că plantele răsărite prezintă vădite semne de intoxicare. Secreţii cu
caracter toxic au fost puse în evidenţă şi la alte plante cum ar fii: Agropyron
repens, Deschampsia flexuosa, şi altele.
Un exemplu de competiţie intraspecifică, competiţie dăunătoare chiar
speciei este o cultură de raigras aristat semănată prea des. Dacă toamna şi
iarna sunt umede, cu temperaturi relativ ridicate, plantele cresc foarte mult,
luptând pentru lumină. Pierind o serie de plante în urma competiţiei
intraspecifice, pe aceste soluri se instalează alte specii de obicei anuale şi
atunci intervine competiţia intraspecifică.
În general, în populaţiile în care densitatea se situează la un nivel
corespunzător acesta constituie un element pozitiv pentru populaţia luată ca
întreg, apărând în acest caz şi reacţia de cooperare între biotipurile acestora.
Deci, unul din factorii esenţiali, este distanţa dintre plante. Sakay (1957)
arată că „presiunea competiţiei este constantă când distanţa dintre plante
este constantă”. Deci în cazul unei pajişti semănate, esenţial este ca
semănatul să se facă cât mai uniform.

3.6.2.2.Coacţii heterotipice
Se realizează între indivizii speciilor diferite fiind foarte complexe. Ne
vom referi doar la acelea care interesează pajiştea.
23
 Neutralismul, este interrelaţia dintre două specii, între care nu se
cunoaşte existenţa unei influenţe unilaterale sau reciproce.
Simbioza, este un tip special de coacţie în care două specii
convieţuiesc, fiecare fiind avantajată de această convieţuire. Cel mai clasic
exemplu şi deosebit de util pentru pajişte este interacţiunea dintre
leguminoase şi bacteriile din genul Rhizobium.
Un alt tip de simbioză este simbioza defensivă (Carrere, 1999) realizată
între o serie de specii de graminee şi o serie de graminee şi ciuperci
endofite. Astfel la Festuca arundinacea acest tip de simbioză duce la o
scădere puternică a palatabilităţii plantei prin apariţia în spaţiile intracelulare
a ciupercilor endofite producătoare de alcaloizi.
Protocooperarea, este o asociaţie între două specii care favorizează
ambele specii, dar, în care, speciile respective pot supravieţui şi separat. Un
exemplu tipic de protocooperare îl constituie asociaţia graminee-leguminoase
existente pe pajiştile naturale şi practicată curent pe pajiştile semănate.
Amensalismul, este un tip de interacţiune în care o specie numită
amensuală este inhibată în creştere şi reproducere de o altă specie. In cazul
plantelor acest fenomen poartă denumirea de alelopatie.
Alelopatia, poate fi definită ca o influenţă chimică reciprocă între
organismele din natură şi care în cazul pajiştilor naturale sunt deosebit de
complexe şi deosebit de importante, avându-şi originea în totalitatea
proceselor biochimice – fiziologice care se petrec în fitocenoză. Acestea sunt
însă prea puţin cunoscute, cum necunoscute sunt şi modalităţile lor de
desfăşurare.
Un exemplu de amensalism este împiedicarea germinării raigrasului de
către cumarina rămasă în sol după Melilotus ceea ce face imposibilă rotaţia
sulfină – raigras.
Natura chimică a substanţelor alelopatice este foarte variată cum şi efectul
este foarte variat. Astfel juglanul, colină produsă de nuc, are un efect foarte
puternic asupra altor specii de plante pe care le elimină din vecinătatea
nucului cum ar fi lucerna, tomatele, cartofi, dar tolerează altele.
Competiţia interspecifică, Când două sau mai multe specii cresc într-
o colectivitate, ele se influenţează reciproc, fiecare specie căutând să obţină
factorii necesari creşterii ei. Competiţia are loc pentru factorii de mediu
specifici care afectează creşterea şi dezvoltarea şi anume: apa, substanţele
nutritive, lumina. Efectele acesteia se manifestă în modificările dinamicii de
creştere a indivizilor diferitelor specii.
Cele mai multe informaţii privind competiţia interspecifică sunt aduse de
pajiştile temporare. Varga (1986), arată că speciile cultivate parcurg patru
faze distincte şi anume: 1 cooperare-lupta comună împotriva buruienilor şi
dirijarea rădăcinilor; 2 faza neutră- stare de echilibru; 3 competiţie pentru
lumină şi substanţele nutritive; 4 eliminarea genotipurilor mai slabe.
Intr-o pajişte semănată, la o densitate normală, primul avantaj în
competiţie îl au speciile care germinează cel mai repede, când plantele cu o
viteză de creştere mare îşi ocupă repede, în special cu rădăcinile, o
suprafaţă (respectiv volum) cât mai mare.

24
 3.7.Factorii antropogeni
Intervenţia omului asupra pajiştilor se face întotdeauna cu un anumit
scop. Scopul în speţă este legat de creşterea valorii economice a pajişti
respectiv posibilitatea de a creşte un număr mai mare de animale pe aceeaşi
suprafaţă. Dacă omul deţine suficiente cunoştinţe în domeniu atunci efectul
intervenţiei sale poate fii pozitiv, în caz contrar efectul poate fi dezastruos.
Intervenţia omului se poate realiza la nivelul producătorilor sau la nivelul
consumatorilor. Intervenţia la nivelul producătorilor se poate realiza prin
aplicarea de îngrăşăminte. Această modificare a stării de fertilitate va
condiţiona dinamica vegetaţiei pajiştii respective prin dispariţia unor specii şi
apariţia altora noi.
Îngrăşămintele reprezintă o investiţie importantă şi nu întotdeauna
neapărat necesară. Este posibil de a obţine efecte bune favorizând
dezvoltarea leguminoaselor în pajiştile permanente. Leguminoasele vor
asigura prin fixarea simbiotică o sursă suplimentară de azot. Gestiunea
(exploatarea) pajiştii va trebui orientată spre o favorizare a dezvoltării
leguminoaselor (buna aprovizionare cu P şi K, ritm de exploatare adaptat
acestei direcţii).
La nivelul consumatorilor intervenţia omului se realizează prin specia de
animale pe care omul o introduce pe pajiştea în discuţie.
- Manipularea speciilor. Aceasta se referă la două elemente şi anume
la modificarea compoziţiei producătorilor şi pe de altă parte la modificarea
paletei consumatorilor. De exemplu prin supraînsămânţare se schimbă
raportul dintre specii prin modificarea ponderii unor specii dar şi prin
introducerea de specii noi.
- Modificarea structurii ecosistemului, se referă la faptul că omul în
general caută să influenţeze ecosistemul. Astfel prin combaterea buruienilor
sau în general a vegetaţiei nedorite în scopul concentrării vegetaţiei la nivelul
stratului ierbos, o serie de specii dispar şi ca atare baza producătorilor este
restrânsă şi complexitatea ecosistemului redusă.
- Schimbarea condiţiilor ecologice se realizează prin tehnologia
aplicată care modifică acţiunea factorilor ecologici şi măreşte dinamica
ecosistemului.
Ne vom referi în cele ce urmează la: - intensitatea de exploatare.
Evoluţia compoziţiei botanice este în strânsă legătură cu modalităţile
de exploatare. Pentru o suprafaţă de pajişte utilizată de o manieră intensivă,
vegetaţia furajeră productivă necesită o încărcătură de animale ridicată (spre
a evita păşunatul selectiv), cât şi perioada corespunzătoare de regenerare a
aparatului foliar, fără ca vegetaţia să intre într-o etapă de îmbătrânire
diminuîndu-şi calitatea (fig.3.4.).
În cazul unei presiuni normale de păşunat, prelevarea animală
favorizează speciile cele mai apte de a reconstitui rapid noile organe
asimilatoare.
În cazul suprapăşunatului, reprimând o proporţie prea mare de
ţesuturi asimilatoare în creştere, sunt defavorizate gramineele mai productive
fiind favorizate plantele cu port întins pe sol cu creştere lentă, în final se
ajunge la o reducere progresivă a potenţialului furajer al pajiştii.

25
 Fig.3.4.Efectul intensităţii de exploatare (după Loiseau, 1987)

Cazul unei presiuni slabe de păşunat se întâlneşte atunci când se

practică un păşunat extensiv. Oferta furajeră este superioară cerinţelor
energetice ale animalelor, efectul de alegere alimentară a animalului va fi
predominant.
Speciile cele mai apetisante (gramineele cu frunze fine, leguminoasele)
vor fi consumate preferenţial în raport cu speciile bogate în lignină, mai
grosiere, ce vor fi refuzate. Acestea din urmă ajung astfel intr-o poziţie
privilegiată de interceptare a energiei luminoase, de realizare completă a
ciclului reproducător şi constituire a rezervelor de glucide şi minerale.
Parcela păşunată de această manieră va avea un aspect tot mai
heterogen, o structură mozaicată, şi asistăm la o reducere progresivă de
biomasă furajeră asociată cu o invadare a pajiştii cu specii fără valoare
furajeră. Pericolul subpăşunatului constă în faptul că un anumit timp nu sunt
sesizate schimbările productivităţii furajere, iar atunci când devin sesizabile
(prin depăşirea capacităţii tampon a ecosistemului) degradarea are un ritm
accelerat iar modalităţile de intervenţie sunt puţine.
De exemplu într-o pajişte montană de altitudine medie, cu un potenţial
furajer mediu subpăşunată, potenţialul productiv rămâne aproape stabil timp
de trei ani după care scade în mod brusc cu 15 % anual (Carrere, 1999).
Principiile acţiunii factorilor ecologici
In cadrul interacţiunilor din interiorul oricărui ecosistem şi ca atare şi în
ecosistemul de pajişte, factorii ecologici sunt factori ai selecţiei naturale. Ei
provoacă variabilitatea, determină supravieţuirea, perpetuarea plus
variantelor şi eliminarea minus variantelor. Felul acţiunii factorilor ecologici
poate fi grupat în mai multe categorii, clasificarea cea mai importantă
referindu-se la modul lor de acţiune, mod ce se poate grupa în trei principii:
Principiul factorilor limitativi
Se referă la faptul că un factor de vegetaţie se poate găsi sub limita
necesară plantelor, cum ar fi de exemplu un element nutritiv (azot, fosfor,
potasiu). Dacă se aplică plantelor elementul nutritiv aflat sub limita
26
(cantitatea) inferioară a necesarului plantelor, aceasta îşi reiau dezvoltarea
normală şi ca şi consecinţă producţia pajişti sporeşte. Aceasta este
cunoscută sub denumirea de legea minimului
Fiecare factor ecologic de fapt are un minim şi un maxim pentru acea
specie, care se numeşte limită de toleranţă, între aceste limite fiind situat un
optim. Sub şi peste aceste limite (indiferent dacă este vorba de precipitaţii,
temperatură, elemente nutritive etc.) specia respectivă dispare din
biocenoză.
Principiul interacţiuni factorilor
Se referă la faptul că factorii ecologici nu acţionează independent, dacă
este înlăturat unul, altul îi ia locul. De asemenea, modificarea unui factor
atrage după sine şi modificarea unuia sau a mai multor factori.
Principiul factorilor declanşatori
Este un principiu legat de factorii limitativi, în sensul că introducerea
unui factor declanşează o reacţie în lanţ. Astfel, dacă pe o pajişte cu deficit
de umiditate, se trece la irigare (deci se înlătură factorul limitativ apă) atunci
se declanşează o serie de modificări în structura şi evoluţia ecosistemului în
sensul că dispar plantele xeromorfe şi se instalează o altă vegetaţie, mai
productivă.

3.8.Schimbări care au loc în vegetaţia pajiştilor

Acţiunile şi interacţiunile din interiorul ecosistemului de pajişte dau
naştere la o serie de modificări continue care de fapt se datoresc schimbării
raportului dintre specii şi în final la înlocuirea unor specii cu altele.
Modificările pe care le suportă o biocenoză pot fi reversibile şi
ireversibile. Capacitatea unui ecosistem de a suporta oscilaţii reversibile în
jurul unei stări staţionare se numeşte capacitate de rezilienţă. In cazul în care
o modificare care are loc în vegetaţia unei pajişti se petrece în limitele
capacităţii de rezilienţă avem de a face cu o fluctuaţie, iar în cazul în care
modificările depăşesc capacitatea de rezilienţă, sunt deci ireversibile, se
numesc succesiuni.
Fluctuaţiile, Ecosistemele respectă întru-totul una din însuşirile
fundamentale ale sistemelor şi anume echilibrul dinamic. Deci, deşi
evenimentele din ecosistem sunt numeroase şi dinamice, pajiştea îşi menţine
un echilibru, o anumită stabilitate. Această stabilitate este cu atât mai mare
cu cât stratul de ţelină al pajişti este mai bine constituit.
Fluctuaţiile care se petrec în pajişte se datoresc atât factorilor abiotic,
fluctuaţii alogene, cât şi a celor biotici, autogene şi omului, antropogene.
Fluctuaţiile alogene, Sunt schimbări datorate unor factori ecologici. Sunt
cele mai cunoscute şi foarte uşor sesizabile. Aceste fluctuaţii pot fi aritmice şi
ritmice până la variaţii nocturne şi diurne ale biocenozei (Neagu, 1984).
Astfel, sunt cunoscute schimbările fenologice apărute în dezvoltarea speciilor
care au caracter sezonier ele fiind complexe şi ciclice, în sensul că se petrec
anual, în decursul fiecărei perioade de vegetaţie.
Aceste fluctuaţii de datoresc faptului că diferitele faze fenologice apărute în
dezvoltarea speciilor unei pajişti se petrec în timp diferit în funcţie de
perioada de vegetaţie a diferitelor specii, de precocitatea lor, de pretenţiile lor
la umiditate, temperatură, pretenţii care sunt satisfăcute în perioade diferite
27
ale anului (Tischler, 1985).
Astfel, în pajiştile din jurul Timişoarei modificările în vegetaţie sunt
următoarele: primăvara timpurie domină plantele efemere ce folosesc
umiditatea din primăvară şi îşi termină repede ciclul de viaţă. La începutul
lunii mai ajunge să domine Poa bulbosa, iar la sfârşitul lunii mai Poa
pratensis. La începutul verii domină Cynodon dactylon urmată la mijlocul şi
sfârşitul verii de alte specii cum ar fii: Artemisia austriaca, Botriochloa
ischaemum, Euphorbia cyparisias, etc.
Tot fluctuaţii alogene sunt şi cele care se datoresc conţinutului de apă
din sol. Astfel, pe formele joase ale reliefului din etajul subalpin, unde
conţinutul în apă este mai mare în locul speciilor dominante (Nardus stricta,
Deschampsia caspitosa), se instalează specii caracteristice turbăriilor. Dacă
regimul de precipitaţii face ca în anii următori în aceste locuri umiditatea să
fie mai scăzută, stratul de turbă se usucă, materia organică se descompune
şi se creează condiţii foarte bune instalării unei vegetaţii diferite de a
turbăriilor, respectiv se revine la Nardus stricta sau Deschampsia caspitosa.
Fluctuaţiile autogene, Sunt cele care se referă la reglarea cibernetică a
densităţii consumatorilor în lanţul trofic al ecosistemului de pajişte.
Fluctuaţiile antropogene, sunt numeroase şi se datoresc intervenţiei
omului. Dintre numeroasele efecte ale intervenţiei omului ne referim doar la
cele legate de administrarea îngrăşămintelor.
Astfel, Bărbulescu şi Motcă (1980) arată că prin târlirea cu oile,
efectuată pe păşuni de Nardus stricta din Masivul Făgăraş, unde această
specie a fost dominată (70%), vegetaţia s-a modificat în locul acesteia
instalându-se specii bune furajere ca Festuca rubra (90%), Agrostis capilaris
(20%), Poa media (15%), Trifolium repens (15%). După 4-5 ani vegetaţia
revine la cea iniţială.
Acelaşi lucru se petrece şi în cazul fertilizării cu îngrăşăminte chimice
Holmes (1980) arată că, prin aplicarea progresivă a fertilizării pe o pajişte de
Festuca ovina, aceasta este înlocuită parţial cu Agrostis tenuis, Trifolium
repens, şi apoi cu Lolium perenne, Dactylis glomerata, Phleum pratense.
Succesiunile
Activitatea speciilor dintr-o anumită fitocenoză are ca rezultat acumularea
unor substanţe, care fac să se înrăutăţească condiţiile de viaţă exact pentru
vieţuitoarele care le-au produs şi au dus ca atare la acumularea acestora în
mediu. Rezultatul este dispariţia acestor specii din fitocenoză şi înlocuirea lor
cu altele, pentru care substanţele acumulate sunt utile.
Astfel stratul de ţelină de pe o pajişte mezofilă de Festuca rubra duce la
înlocuirea acestei specii cu Nardus stricta, mai adaptată condiţiilor nou create
de stratul îngroşat de ţelină. Succesiunile fitocenozelor de pajişte sunt de
două categorii şi anume: succesiuni primare şi secundare.
Succesiunile primare sunt acelea în care fitocenoza se instalează pe un
teren iniţial abiotic. Astfel s-au format pajiştile naturale primare. Succesiunile
secundare sunt atunci când o fitocenoză se instalează în locul altei
fitocenoze dispărute sau distruse.

Intrebări de autoevaluare
1.Care sunt principalele surse de furaj ?
28
2.Ce înţelegeţi prin pajişte ?
3.Care sunt principalele tipuri de pajişte ?
4.Cum sunt răspândite pajiştile pe glob ?
5.Care este potenţialul de producţie al pajiştilor ?
6.Ce importanţă prezintă pajiştile ?

29
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

ÎNSUŞIRILE PLANTELOR DIN VEGETAŢIA PAJIŞTILOR

Cuvinte cheie: graminee, leguminoase, plante din alte familii botanice

Rezumat
Pentru a reuşi sporirea valorii furajere a pajiştilor în primul rând trebuie
cunoscute speciile componente, biologia acestora, cerinţele lor faţă de
condiţiile de mediu, comportarea la diferitele tipuri de exploatare. Pentru a
putea studia acestea mai bine vom folosi criteriul botanic al clasificării
plantelor pe diferite familii.
In capitolul de faţă sunt prezentate particularităţile biologice, valoarea
economică şi furajeră a gramineelor ca principal suport productiv al pajiştilor
permanente, cât şi ale leguminoaselor ca parte calitativă a producţiei
obţinute. De asemenea sunt redate caracteristicile rogozurilor şi ale plantelor
din alte familii, specii care întregesc de obicei spectrul floristic al pajiştilor
caracteristice României.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Din punct de vedere botanic speciile din pajişti fac parte din diferite
familii cu preponderenţă graminee şi leguminoase, iar din punct de vedere al
valorii nutritive aceasta este diferită de la specii de mare valoare până la
specii care sunt de-a dreptul toxice.
Deosebiri mari sunt şi în privinţa potenţialului de producţie al acestor
specii. De aceea este necesar ca omul prin intervenţiile sale pe pajişte, să
facă să sporească în ele speciile valoroase şi cu mare capacitate de
producţie. Deci a celor utile economic în detrimentul speciilor nevaloroase.

4.1.Gramineele
În ţara noastră pajiştile prezintă o largă paletă de graminee şi ca atare
cu o importanţă foarte diferenţiată. Ele sunt dominante în pajişti, orice pajişte
având cel puţin 30-50 % graminee şi poate să ajungă la 80-90 %.
Prin constituţia şi compoziţia lor chimică ele au capacitatea de a fii uşor
transformate şi păstrate ca fân, pierderile de frunze pe timpul uscării putând fi
foarte mici. De asemenea ele se pot foarte bine însiloza sau transforma în
semisiloz sau semifân.

30
 4.1.1.Particularităţile biologice
4.1.1.1.Sistemul radicular
Sistemul radicular al gramineelor se caracterizează prin aceea că
rădăcinile sunt subţiri, faciculate, situate în cea mai mare parte în stratul
superficial al solului, acolo unde găsesc condiţii corespunzătoare de hrană şi
aer. Se poate estima că 75-85% din rădăcini sunt situate în stratul de sol de
până la 10 cm deşi adâncimea rădăcinilor este influenţată şi de sol în sensul
că într-un sol sărac şi uscat, rădăcinile sunt situate mai în adâncime.
Adâncimea sistemului radicular este corelată pozitiv cu talia plantei,
deci plantele cu talie mare ca: Dactylis glomerata, Bromus inermis au
rădăcini mai profunde decât speciile cu talie mică (Poa bulbosa, Festuca
ovina).
Gramineele au rădăcini, embrionare şi adventive, foarte variate ca
formă şi dimensiune. La câteva graminee şi anume la cele rezistente la
secetă cum ar fi Agropyron repens, Bromus inermis, se întâlnesc şi rădăcini
groase, neramificate şi care pătrund adânc în sol. La alte graminee cum ar fi
cele cu tufă deasă (Nardus stricta, Deschampsia caespitosa), există rădăcini
albicioase, groase, prevăzute cu ţesuturi speciale conducătoare de aer, ceea
ce le permite supravieţuirea sub ţelina compactă.
Creşterea rădăcinilor se realizează primăvara, în timpul înfrăţitului şi, în
mod deosebit, toamna. Temperatura optimă din sol, capabilă să furnizeze
masa radiculară cea mai dezvoltată, ramificată, şi cea mai profundă, deci cea
mai eficace din punct de vedere nutriţional, se situează în jurul a 17 oC.
Aceasta este temperatura orizonturilor superficiale ale solului.
De fapt gramineele din pajişti, pe timpul ierni, manifestă o încetare
definitivă a activităţii radiculare, urmată de moartea unei fracţiuni a sistemului
radicular, sau manifestă o încetinire a creşteri şi emisiei de rădăcini.
Raportul dintre proporţia părţilor aeriene şi a rădăcinilor este de 0,6
ceea ce înseamnă că pentru 100 q/ha SU recoltă a părţii aeriene, masa de
rădăcini va avea 60 q/ha SU. Proporţia masei radiculare este mai mare la
speciile de regiuni secetoase decât la speciile de regiuni umede.

4.1.1.2.Infrăţirea
Este o caracteristică destul de importantă a gramineelor. Fraţii se
formează din nodurile de înfrăţire aflate la baza lăstarilor mamă. Deşi fiecare
lăstar îşi formează rădăcină proprie şi este capabil de a trăi independent, ei
sunt legaţi de ceilalţi formând o tufă în interiorul căreia se stabilesc relaţii de
nutriţie. Acest lucru este evident când se formează lăstari noi cărora până
când le apar propriile rădăcini sunt hrăniţi de planta mamă.
Capacitatea de înfrăţire – mijloc de înmulţire vegetativă conferă
rezistenţă gramineelor şi un mare potenţial de concurenţă interspecifică,
ceea ce face ca ele să devină dominante în pajişte, prin formarea unei mase
vegetative mai mari decât la celelalte plante a căror lăstari se ramifică.
Infrăţirea este determinată de o serie de factori de natură genetică şi
influenţată de vârstă, de faza de vegetaţie, de factorii climatici.
Astfel de exemplu, cu înaintarea în vârstă, înfrăţirea scade ca
intensitate, probabil datorită acumulării în jurul rădăcinilor a substanţelor
toxice pentru propria plantă, fapt confirmat de aceea că prin despărţirea tufei,
31
capacitatea de înfrăţire creşte spectaculos.
Dintre factorii de climă, un rol important îl are temperatura şi apa.
Înfrăţirea optimă se realizează la temperaturi cuprinse între 10-15oC, dar fraţii
se formează şi la temperaturi mai scăzute. Apa este de asemenea foarte
importantă, lipsa ei oprind înfrăţirea. Mai mult, apa are o influenţă
îndelungată în sensul că o vară ploioasă determină o bună înfrăţire şi în anul
următor, pe când una secetoasă determină o foarte slabă înfrăţire în anul
viitor.
Înfrăţirea la gramineele perene se deosebeşte de cea de la cereale
printr-o viteză mai mare de emisie a sistemului radicular pentru fraţi, o
posibilitate mai mare de a forma fraţi în sensul că numărul acestora este mult
mai mare. Astfel, la Phalaris arundinacea numărul de fraţi depăşeşte 100 (în
al doilea an de vegetaţie) dispuşi într-o tufă circulară alcătuită în sens
concentric (Moisuc şi colab., 1993).
Înfrăţirea este influenţată şi de modul de folosire a pajiştilor în sensul că
un păşunat abuziv determină o epuizare a plantelor şi, ca atare, o slăbire a
capacităţii lor de înfrăţire. Şi înălţimea la care se execută recoltarea
influenţează profund înfrăţirea. Astfel, dacă recoltarea se face deasupra
vârfului de creştere a tulpinii (apex) înfrăţirea este frânată, iar dacă acesta se
îndepărtează, înfrăţirea este mult stimulată. Acest lucru trebuie cunoscut
pentru a se executa un păşunat corespunzător. Un păşunat la înălţime mai
mare de 6-8 cm de suprafaţa solului, nu îndepărtează apexul ceea ce face ca
înfrăţirea să stagneze, cum stagnează şi dacă păşunatul se face la înălţime
mai mică de 1,5 cm.

4.1.1.3.Lăstărirea şi înflorirea
Iniţierea şi dezvoltarea organelor aeriene se face plecând de la zona
meristematică apicală. Cupola meristematică apicală este constituită dintr-un
complex de primordii foliare iniţiate de un semnal hormonal (auxina). Aceste
primordii vor forma frunzele care vor fi produse alternativ de fiecare parte a
axului principal (fig.4.1.).
Punctul de ataşament al fiecărei frunze se numeşte nod, iar ţesutul care
separă două noduri, internod. Primordul foliar este divizat în două de o bandă
de celule parenchimatice de la care se va forma viitoarea ligulă. Partea
superioară a meristemului este asociată cu creşterea limbului iar cea
inferioară cu creşterea tecii.
Limbul se va dezvolta sub forma unei lame care creşte la internodul
tecilor ce aparţin fostelor frunze. Spre sfârşitul creşterii limbul se înclină
formând un unghi cu axul tulpinii.
Pentru plantule, numărul de frunze active pe axul principal este de până
la 5-6, rămânând constant pentru întreaga durată de viaţă, fiind caracteristic
pentru fiecare specie (de exemplu la Lolium perenne sunt 3 frunze active pe
tulpină). Frunzele se produc continuu. De fiecare dată când o frunză nouă va
apărea, cea mai matură dintre frunze devenind îmbătrânită va dispărea.

32
 Fig.4.2.Scara de stadii de dezvoltare la graminee
(după Barloy, 1977)

In consecinţă viteza de apariţie a frunzelor, numărul de frunze active pe

tulpină şi durata de viaţă a frunzelor sunt în legătură corelativă. De exemplu
dacă o frunză apare la 100 oC, şi avem pe tulpină trei frunze active, durata
de viaţă a unei frunze active este de 300 oC.
Intr-un covor vegetal de graminee bine închegat, se estimează că în
medie doar 10 % din meristemele potenţiale vor forma o tulpină, gradul de
formare a tulpinilor (en. „site-filing”) este cel mai bun indicator a unei bune
înfrăţiri a plantei.
De exemplu, la un covor vegetal de Lolium perenne, corect administrat,
numărul mediu de tulpini „per plantă” este între 4 şi 5, mai puţin de 15%
dintre plante având mai mult de 7 tulpini şi mai puţin de 60% sub 5 tulpini.
Foarte importantă este observaţia că există o relaţie directă (corelaţie
pozitivă) între numărul de tulpini şi numărul de frunze de pe tulpină.
Lăstarii formaţi sunt de două tipuri:
- lăstari vegetativi, mai scurţi şi care au numai frunze; - lăstari
generativi, mai alungiţi şi care formează inflorescenţă.
Proporţia dintre aceste două tipuri de lăstari este o caracteristică a
fiecărei specii, dar cu o puternică influenţă din partea mediului. Această
proporţie determină în general modul de folosire a pajişti (păşunat, cosit).
Lăstarii generativi după fructificare mor. In funcţie de proporţia dintre
lăstarii scurţii şi cei alungiţi există mai multe tipuri de graminee: - graminee cu
talie joasă; (Lolium perenne, Poa pratensis, P. bulbosa, Festuca rubra, F.
valesiaca, F. pseudovina, F. ovina, Nardus stricta, Cynosurus cristatus);
- graminee cu talie mijlocie; (Festuca pratensis, Alopecurus pratensis,
Agropyron pectiniforme, Agrostis stolonifera);
- graminee cu talie înaltă; (Bromus inermis, Phalaris arundinacea,
Phleum pratense, Dactylis glomerata, Trisetum flavescens);
33
 O caracteristică de bază a gramineelor este modul cum sunt grupaţi
lăstarii ca rezultat al modului în care se realizează înfrăţirea. Din acest punct
de vedere se disting următoarele tipuri de graminee:
- Graminee stolonifere, care au două categorii de lăstari, unii cresc în
sus şi alţii (denumiţi stoloni) cresc în sol la adâncimea de 5-20 cm, mai mult
sau mai puţin orizontal. In unele cazuri stolonii cresc la suprafaţa solului sub
forma unor tulpini târâtoare (Cynodon dactylon, Agrostis stolonifera). Prin
stoloni şi tulpini târâtoare, aceste plante se înmulţesc vegetativ alături de
înmulţirea generativă.
Bătătorirea solului, deci înrăutăţirea regimului de aeraţie determină
formarea stolonilor mai la suprafaţă, de aceea este necesar ca pajiştile în
care domină stoloniferele să fie folosite prin cosit.
Principalele astfel de graminee sunt: Agropyron repens, Agrostis
stolonifera, Beckmania eruciformis, Bromus inermis, Calamagostris epigeios,
Cynodon dactylon, Glyceria maxima, Phalaris arundinacea, Poa compresa,
etc.
- Graminee cu tufă rară, sunt acelea la care nodul de înfrăţire se află
la 4-5 cm adâncime, din ele crescând lăstari în unghi ascuţit faţă de lăstarul
principal. Faţă de gramineele stolonifere tufele sunt mult mai bine
individualizate. Fiind plante cu o mare valoare furajeră ele sunt componente
ale amestecurilor de însămânţat pentru pajiştile temporare. Din această
grupă de graminee fac parte atât specii care se pretează la păşunat cât şi la
cosit. Cele mai reprezentative specii sunt: Agrostis tenuis, Agropyron
pectiniforme, Arrhenatherum elatius, Anthoxanthum odoratum, Bromus
erectus, Cynosurus cristatus, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium
perenne, Phleum pratense, Trisetum flavescens.
- Graminee cu tufă mixtă, sunt acelea care au atât nodul de înfrăţire
situat la 3-4 cm adâncime cât şi stoloni scurţi şi subţiri care ies din sol la o
mică distanţă de tulpina principală.
Din mugurii terminali ai acestor stoloni se formează lăstari care
înfrăţesc apoi ca şi gramineele cu tufă rară, astfel sunt plante cu aspectul de
tufe rare unite între ele prin stoloni scurţi şi subţiri. Aceste graminee
determină apariţia unei ţeline bine formate, elastice şi rezistente la păşunat.
Cele mai bune soluri pentru aceste graminee sunt solurile revene, afânate,
bine aprovizionate în elemente nutritive. Cele mai reprezentative specii sunt:
Alopecurus pratensis, Festuca rubra, Poa pratensis.
- Graminee cu tufă deasă, sunt acelea la care nodul de înfrăţire este la
suprafaţa solului sau la foarte mică adâncime. Lăstarii sunt apropiaţi şi legaţi
între ei prin internodii foarte scurte. Acest mod de înfrăţire este un exemplu
de adaptare a plantelor la condiţii neprielnice de viaţă (variaţii de
temperatură, uscăciune) în vederea protejării nodului de înfrăţire.
Aprovizionarea cu oxigen a părţilor subterane se realizează în mod diferit.
Cele mai reprezentative specii sunt: Deschampsia caespitosa, Festuca
rupicola, Festuca supina, Festuca valesiaca, Molinia caerulea, Nardus stricta,
Poa violacea, Stipa sp., ele fiind toate specii cu valoare furajeră redusă.
Înflorirea. Înflorirea este un moment deosebit de important în viaţa
gramineelor. Formarea lăstarilor generativi din lăstari vegetativi se produce la
sfârşitul primului ciclu de vegetaţie şi are ca efect oprirea înfrăţirii. Înfloritul se
34
produce în anumite condiţii favorabile de climă (temperatură, lumină) şi sol
(umiditate, substanţe nutritive).
Bernard (1966), arată că în funcţie de necesarul de temperaturi scăzute
gramineele perene sunt de mai multe tipuri: - graminee la care temperaturile
scăzute stimulează apariţia de lăstari generativi (Lolium perenne, Festuca
pratensis, Festuca arundinacea, Arrhenatherum elatius, Bromus inermis); -
graminee la care temperaturile scăzute sunt aleatori (Dactylis glomerata,
Festuca rubra, Poa pratensis, Agropyron cristatum); - graminee ce nu au
nevoie de temperaturi scăzute (Lolium multiflorum, Phleum pratense).
Înfloritul începe de la vârf şi se termină spre bază. Excepţie face
timoftica care începe înfloritul la mijlocul inflorescenţei şi se continuă spre
extremităţi. In spiculeţ primele flori se deschid cele de la bază apoi cele de la
vârf. Florile se deschid dimineaţa. Înfloritul unei inflorescenţe durează 3-10
zile, iar o plantă înfloreşte în două săptămâni. Gramineele perene sunt
anemofile.
Capacitatea de otăvire. Este o însuşire specifică a gramineelor şi se
referă la posibilitatea acestora de regenerare după folosire (cosit ori
păşunat). Otăvirea este însuşirea determinantă asupra repartizării uniforme a
producţiei în decursul întregii perioade de vegetaţie. Ea este determinată de
factori genetici şi influenţată de factori culturali.

4.1.1.4.Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea

Sunt caracteristici care deosebesc pregnant gramineele între ele, între
cele două însuşiri fiind o corelaţie negativă. In funcţie de aceste însuşiri
gramineele se clasifică în:
- graminee cu ritm rapid de dezvoltare şi vivacitate scurtă, sunt acelea
care formează seminţe în primul an, dau producţii maxime în al doilea an şi
trăiesc relativ puţin. Astfel Lolium multiflorum trăieşte 1-2 ani, Lolium perenne
2-4 ani, Arrhenatherum elatius, 3-4 ani;
- graminee cu ritm mijlociu de dezvoltare şi vivacitate mijlocie, sunt
acelea care formează seminţe în cel de-al doilea an, dau producţii maxime în
al treilea an şi trăiesc 5-8 ani (Cynosurus cristatus, Dactylis glomerata,
Festuca pratensis, Phleum pratense);
- graminee cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare, sunt acelea
care formează seminţe în al doilea an, dau producţii maxime în anii trei şi
patru şi trăiesc 10 şi peste 10 ani (Agropyron repens, Agrostis stolonifera,
Bromus inermis, Festuca arundinacea, Poa pratensis);
- graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent şi vivacitate foarte mare,
sunt acelea care formează seminţe târziu, după patru ani (Festuca rupicola),
5 ani (Deschampsia caespitosa), 6-8 ani (Nardus stricta). Ele trăiesc foarte
mult de la 35 ani (Deschampsia caespitosa), la 40 ani (Festuca rupicola), sau
45 ani (Nardus stricta).

4.1.1.5.Precocitatea
Este o însuşire care se referă la o singură perioadă de vegetaţie şi este
marcată de momentul înspicării plantelor. Diferenţele de precocitate dintre
specii sunt deosebit de importante. In diverse pajişti naturale acestea
determină fluctuaţiile şi ca atare menţin un anumit nivel de producţie mai mult
35
sau mai puţin constant în tot decursul perioadei de vegetaţie.

4.1.2.Privire agronomică asupra ciclului de dezvoltare al

gramineelor
Gramineele perene dintr-o pajişte prezintă două cicluri de vegetaţie.
Primul ciclu durează de la germinarea seminţei până la formarea şi
maturizarea fructelor. Această fază poate fi întreruptă prin păşunat ori cosit.
Al doilea ciclu este aproape întotdeauna vegetativ deoarece majoritatea
gramineelor înspică o singură dată pe an. El începe în momentul reluării
vegetaţiei (sfârşit de vară) şi se termină la începutul iernii.
Primul ciclu – germinare – maturitatea fructelor
Două etape caracterizează primul ciclu şi anume o fază vegetativă care
corespunde instalării plantei, şi o fază reproducătoare care debutează cu
apariţia butonilor florali şi se continuă cu alungirea tulpinilor, apoi cu
înspicarea continuând până la formarea fructelor şi maturarea acestora
(fig.4.2.).
Perioada vegetativă are câteva particularităţi proprii gramineelor din
pajişti având consecinţe practice:
- facultatea germinativă a seminţelor de graminee depăşeşte rar 3-5
ani (în cazul pajiştilor temporare) semănate la 1-2 cm adâncime în sol bine
pregătit. Durata până la răsărire este diferită, astfel Dactylis glomerata are
nevoie de 10-15 zile pentru răsărire, Lolium perenne de 5-8 zile;
- înfrăţirea debutează după stadiul de 3-4 frunze, la graminee
înfrăţirea este puternică de la o tulpină principală se ajunge la o tufă;
- tulpinile constituie bază producţiei furajere; în primele stadii de
dezvoltare, înfrăţirea are un caracter variabil fiind crescută la o bună nutriţie
(în special cu azot), o bună aprovizionare cu apă, etc.
- pentru gramineele din pajişte agresivitatea este o măsură a
capacităţii de concurenţă şi competiţie şi reflectă aptitudinea unei plante de a
se instala cât mai rapid şi a concura cu vecinele pentru spaţiul de nutriţie şi
fotosintetic. Creşterea foliară se desfăşoară sub influenţa luminii cu anumite
cerinţe faţă de temperatură exceptând formele de origine temperată şi de
origine tropicală.

36
 Fig.4.2.Ciclurile de viaţă la Dactylis glomerata
(după Barloy şi Bougle, 1977)

Perioada reproducătoare debutează prin formarea elementelor florale

şi a înfloririi. Mugurele terminal încetează să producă frunze, spre a forma
primordiile unui spic, creşterea frunzelor este din contră maximă, ea încă nu
încetează, se marchează sfârşitul înfrăţirii şi debutul înspicării.
În acest timp are loc o concurenţă între lăstarul vegetativ şi cel
generativ ceea ce se traduce prin oprirea emisiei de noi frunze, tulpini,
rădăcini, etc. Această oprire a dezvoltării vegetative are loc sub influenţa
hormonilor secretaţi de apexul lăstarului generativ.
Al doilea ciclu – regenerarea
Tulpinile vegetative pornesc din nou în creştere, mugurii latenţi situaţi la
baza tulpinilor uscate ori tăiate vor utiliza rezervele acumulate pentru a
regenera. Un al doilea ciclu de vegetaţie începe şi se caracterizează prin
formarea de noi organe (fig.4.3.).

37
 Fig.4.3.Privire al celui de-al doilea ciclu de viaţă reluarea vegetaţiei
(Barloy, 1977)

4.1.3.Acumularea substanţelor de rezervă

Are o deosebită importanţă din cel puţin două puncte de vedere şi
anume: pentru refacerea plantei după fiecare recoltare şi pentru
reintrare în vegetaţie primăvara.
Cu ajutorul substanţelor de rezervă planta reuşeşte să supravieţuiască
atunci când fotosinteza, fiind slabă sau întreruptă, nu poate să satisfacă
nevoile de consum prin respiraţie ale plantei.
Substanţele de rezervă sunt depozitate în diferite locuri în funcţie de
specie şi anume: în stoloni sau rizomi (Agropyron repens); în internodiile
scurte de la baza lăstarilor; la baza frunzelor (Dactylis glomerata, Lolium
perenne); la baza lăstarilor (Arrhenatherum elatius, Phleum pratense).
Locul în care sunt acumulate substanţele de rezervă este foarte
important de ştiut pentru a putea determina înălţimea de recoltare. Dacă prin
recoltare se îndepărtează şi locurile de depozitare a substanţelor de rezervă,
atunci se îngreunează mult regenerarea plantelor.

4.1.4.Cerinţe faţă de climă şi sol

Cerinţe faţă de temperatură. Faţă de temperatură gramineele nu au
cerinţe deosebite în sensul că nu sunt afectate nici de temperaturile scăzute
nici de cele ridicate. Dispariţia gramineelor iarna se datoreşte unor anumite
condiţii specifice cum ar fi terenuri neacoperite, coaste expuse, care
amplifică acţiunea temperaturilor.
Evident că şi între diferite specii de graminee există diferenţe în privinţa
rezistenţei la ger. Astfel, cele mai rezistente sunt gramineele la care lăstarii
sunt culcaţi (sau aplecaţi) pe suprafaţa solului, cele care pornesc în vegetaţie
primăvara mai târziu şi îşi încetează activitatea toamna devreme, precum şi
speciile care au un procent mai mare de substanţă uscată.

38
 Rezistenţa la ger a gramineelor diferă de la specie la specie. Astfel
Phleum pratense suportă –10oC încă din stadiul de două frunze, alte specii
ca Festuca, Dactylis, Lolium, trebuie să fie înfrăţite şi să acumuleze 500-
900oC pentru a rezista la ger.
Există graminee originare din zona temperată care pornesc în vegetaţie
de la 0 la 5C, (1C Festuca pratensis şi Phleum pratense, 5C Lolium
perenne) şi care cresc în condiţii bune până la 25 C, şi de origine tropicală
care pornesc în vegetaţie la 10-15C (Cynodon dactylon) şi vegetează până
la 30-35C.
Pentru înfrăţire gramineele perene au nevoie de o sumă a gradelor mult
mai mare decât cerealele. Astfel dacă grâul înfrăţeşte după 200-250C,
golomăţul doar după 450-500 C. Temperaturile medii ce favorizează
înfrăţirea (10-15C) sunt inferioare celor care favorizează creşterea plantelor
(20-25C), (Barloy, 1977).
Cerinţele faţă de apă. Gramineele perene au în general cerinţe foarte
mari faţă de apă, mai mari decât gramineele cultivate (cerealele), coeficientul
lor de transpiraţie fiind cu 100-500% mai mare, ajungând până la 1000. Până
şi la gramineele rezistente la secetă, cum este Agropyron pectiniforme,
coeficientul de transpiraţie este mare –573- rezistenţa la secetă fiind dată de
unele adaptări cum ar fi adâncimea mai mare a sistemului radicular.
Modul de folosinţă a pajiştilor (păşunat sau cosit) influenţează în mod
hotărâtor cerinţele faţă de apă.
Dacă pajiştea se foloseşte prin păşunat, consumul de apă este mai
uniform repartizat în tot cursul anului, ca urmare a faptului că masa
vegetativă este tot mai redusă. In regim de păşunat, pentru o otăvire şi
creştere rapidă, este necesar ca umiditatea din sol să reprezinte 50-60 % din
capacitatea totală pentru apă a solului în tot timpul perioadei de vegetaţie.
Cerinţe faţă de aerul din sol. Faţă de aerul din sol gramineele au
cerinţe diferite în funcţie de forma tufei. Cele mai mari cerinţe le au
gramineele stolonifere care în condiţiile lipsei de aerisire (sol tasat, umiditate
mare) pier, iar cele mai mici cerinţe gramineele cu tufă deasă.
Cerinţe faţă de elementele nutritive. Gramineele din pajişti sunt mari
consumatoare de elemente nutritive, funcţie de specie (tabel 4.1.). In general
se poate spune că pentru 1 qSU se consumă de către graminee, 1-2 kg azot,
0,2-0,8 kg fosfor, 1,5-3,5 kg potasiu, 0,3-0,8 kg calciu, 0,4-0,6 kg magneziu.
Modul în care este aprovizionat solul în elemente nutritive îşi imprimă
amprenta asupra compoziţiei floristice a pajiştilor. Astfel pe soluri bine
aprovizionate, bogate în elemente nutritive sunt prezente gramineele eutrofe
(Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Trisetum flavescens).
Pe solurile cu aprovizionare mijlocie sunt răspândite gramineele
mezotrofe (Alopecurus pratensis, Agrostis tenuis, Cynosurus cristatus,
Festuca rubra), iar pe solurile sărace cresc gramineele oligotrofe
(Anthoxanthum odoratum, Molinia caerulea, Nardus stricta).
Cerinţele gramineelor faţă de reacţia solului.
Gramineele perene prezintă o paletă largă de forme în privinţa
comportării faţă de pH-ul solului şi anume, de la graminee ce cresc pe soluri
alcaline (Puccinelia distans, Beckmania eruciformis), până la cele care cresc
39
pe soluri foarte acide (Deschampsia caespitosa, D. flexuosa, Nardus stricta).
Gramineele cele mai valoroase sunt răspândite pe solurile slab acide.

Tabel 4.1.
Consumul de elemente nutritive (kg) pentru 1 qSU,
(după Pană şi colab., 1980)

Specia N P2O5 K2 CaO MgO

Phleum pratense 1,0-1,2 0,5-0,6 1,1-1,7 0,6-0,7 0,6-0,7
Festuca pratensis 0,7-1,2 0,5-0,8 1,9-2,5 0,5-0,6 0,5-0,6
Dactylis glomerata 2-2,4 0,-0,3 3,6-3,7 0,3-0,8 0,4-0,5

4.1.5.Valoarea furajeră
Valoarea furajeră se apreciază în funcţie de mai mulţi indicatori, cei mai
importanţi fiind: gradul de consumabilitate, gradul de digestibilitate,
compoziţia chimică.
Gradul de consumabilitate este un indice foarte valoros şi este în mare
măsură o reflectare a compoziţiei chimice a plantelor. Dovada acestui fapt
este că gradul de consumabilitate, este diferit funcţie de perioada de
vegetaţie a plantei. Astfel, Festuca arundinacea sau Dactylis glomerata sunt
foarte bine consumate în fază tânără şi mai puţin consumate în faza de
maturitate. Acest lucru se datoreşte faptului că, pe măsura maturizări plantei,
creşte proporţia pereţilor celulari. In acelaşi timp scade conţinutul în proteine,
lipide, substanţe minerale, şi creşte cel în celuloză, hemiceluloză, lignină
(figura 4.4.).
După gradul de consumabilitate gramineele se împart în:
- graminee cu grad ridicat de consumabilitate (care sunt şi cele mai
valoroase plante de nutreţ): Alopecurus pratensis, Arrhenatherum elatius,
Festuca pratensis, Lolium perenne, L. multiflorum, Phleum pratense, Poa
pratensis;
- graminee cu grad mijlociu de consumabilitate: Agrostis tenuis,
Agropyron pectiniforme, Phleum phleoides;

40
 7
3

te ină
Pro
33
id e Conţinuturi
Lip celulare
10 5 40

ide
10
Gluc Pereţii
celulari
Conţinuturi ă
tein 60
celulare Pro
65 12 23

loză
icelu
Pereţii 14
Hem
celulari
35

30
18 Celuloză
3 Lignină 7
B

Stadii de
maturitate

Fig.4.4.Modificarea compoziţiei floristice în funcţie de maturitate

(Moisuc, 1991)

- graminee cu grad scăzut de consumabilitate (sunt consumate în

special în fază tânără): Brachypodium pinatum, Calamagostris arundinacea,
Chrysopogon gryllus, Deschampsia caespitosa, Nardus stricta, Stipa
capillata, Stipa joannis;
- graminee neconsumabile cum ar fi Anthoxanthum odoratum care
având un conţinut ridicat de cumarină este ocolit de animale. Dacă proporţia
de Anthoxanthum odoratum din pajişte depăşeşte 10% taurinele se
îmbolnăvesc de hematurie;
- graminee toxice care sunt puţine, cea mai frecventă fiind Glyceria
maxima întâlnită pe pajiştile umede.
Digestibilitatea gramineelor este diferită de la o specie la alta şi de
asemenea variază mult în funcţie de vârsta plantei în cadrul aceleiaşi specii.
Substanţa uscată digerată (SUD) este suma dintre conţinutul celular
digerat (SCD) şi peretele celular digerat (PCD). Se constată că pe măsură ce
plantele se maturizează, conţinutul pereţilor celulari creşte, iar digestibilitatea
pereţilor celulari scade, astfel că peretele celular digerat tinde să rămână
relativ constant. In acelaşi timp şi conţinutul celular raportat la întreaga celulă
scade. Dacă facem o diferenţiere între specii se constată că la Lolium
multiflorum PCD este în proporţia cea mai mică din totalul SUD, la Phleum
pratense în proporţia cea mai mare, iar la Lolium perenne raportul celor două
componente este aproximativ egal.

4.1.6.Răspândirea gramineelor
Gramineele sunt răspândite în toate zonele naturale, în toate tipurile de
pajişti, fiind întâlnite în proporţii diferite. Pe zone o repartizare globală a lor
este următoarea:

41
 - în zona de stepă şi silvostepă: Agropyron repens, A. pectiniforme,
Bromus erectus, B. inermis, Botriochloa ischaemum, Cynodon dactylon,
Diplonche serotina, Koeleria gracilis, Poa bulbosa, Poa pratensis, Stipa sp.,
ş.a.
- în etajele forestiere: Agrostis tenuis, Arrhenatherum elatius, Briza
media, Cynosurus cristatus, Dactylis glomerata, Deschampsia caespitosa,
Festuca pratensis, F. rubra, Holcus lanatus, Lolium perenne, Nardus stricta,
Phleum pratense, Trisetum flavescens, ş.a.
- în etajul alpin şi subalpin: Agrostris rupestris, Deschampsia flexuosa,
Festuca supina, Nardus stricta, Phleum alpinum, Poa alpina;
- în lunci: Alopecurus pratensis, Agropyron repens, Agrostis stolonifera,
Glyceria maxima, Festuca pratensis, Phalaris arundinacea, Poa palustris;
- pe sărături: Beckmania eruciformis, Grypsia aculeata, Puccinelia
distans, P. Limosa;
- pe nisipuri: Agropyron pectiniforme, A. repens, Cynodon dactylon,
Elymus subulatus, Koeleria glauca;
- în tundră: Deschampsia caespitosa, Molinia caerulea, Nardus stricta.

4.2.Leguminoasele
Leguminoasele perene sunt reprezentate printr-un foarte mare număr
de specii în flora spontană, fiind răspândite în toate tipurile de pajişti în
proporţii diferite. In marea lor majoritate leguminoasele sunt excelente plante
de nutreţ, în special pentru animalele poligastrice datorită conţinutului lor
ridicat în substanţe proteice. Acest conţinut ridicat are la bază simbioza dintre
leguminoase şi bacteriile din genul Rhizobium.
Leguminoasele sunt mai puţin răspândite în pajişti decât gramineele
reprezentând doar 5-10% din masa vegetativă totală a pajiştii. In unele
situaţii specifice şi anume acolo unde solurile sunt bogate în calcar, pe
pajiştile din luncile râurilor sau în pajiştile sistematic fertilizate, leguminoasele
ajung să ocupe 30-40 % din vegetaţia pajiştilor. In general o pajişte
valoroasă trebuie să conţină 20-25% leguminoase.
Mica participare a leguminoaselor în vegetaţia se datoreşte unor
particularităţi prin care ele se deosebesc de graminee, fiind inferioare
acestora, cum ar fi vivacitatea mai redusă, mai puţine specii cu înmulţire
vegetativă, pretenţii mai mari faţă de condiţiile de climă şi sol.
O altă deosebire faţă de graminee este faptul că leguminoasele se
conservă mai greu întrucât în timpul uscării - pentru a forma fân- multe frunze
se scutură, ceea ce depreciază valoarea nutritivă. De asemenea unele
leguminoase nu pot fi însilozate singure ci numai în amestec, datorită
conţinutului scăzut în glucide fermentescibile.

4.2.1.Particularităţi biologice
Sistemul radicular. Leguminoasele furajere perene au un sistem
radicular profund, cu rădăcini pivotante ramificate lateral. Sistemul radicular
al leguminoaselor fiind mult mai profund decât al gramineelor, ele nu se
concurează. Se consideră că, rădăcinile unor plante (sparcetă, ghizdei), pot
să depăşească câţiva metri în adâncime. Prezenţa unor astfel de rădăcini
determină o vivacitate sporită, întrucât în ele se pot acumula cantităţi imense
42
de substanţe de rezervă.
Sunt şi leguminoase la care masa cea mai mare de rădăcini este
situată până la adâncimea de 30-60 cm cum este şi trifoiul alb. Dar acestea
dezvoltă un sistem radicular secundar. Un sistem radicular mai puţin adânc îl
are şi trifoiul roşu la care rădăcinile ajung la 60-90 cm, dar majoritatea sunt în
stratul de 10-20 cm adâncime.
Lăstărirea. Formarea lăstarilor de leguminoase poate fi comparată cu
înfrăţirea gramineelor. Şi aici lăstărirea are loc în două perioade şi anume
primăvara şi la sfârşitul verii-începutul toamnei, din mugurii de pe colet.
Lăstarii leguminoaselor sunt ramificaţi. Coletul pe care sunt mugurii trăieşte
cât timp trăieşte şi planta. Poziţia coletului în sol are rol esenţial asupra
lăstăririi, cea mai corespunzătoare fiind de 2-3 cm adâncime. Asupra lăstăririi
influenţează de asemenea fertilitatea solului, umiditatea, gradul de afânare al
solului.
Lăstărirea este influenţată şi de modul de exploatare a pajiştii. Un cosit
sau păşunat raţional stimulează lăstărirea pe când o suprafolosire debilitează
planta.
Există leguminoase la care predomină lăstarii scurţi plantele fiind de
talie joasă. Acestea se folosesc prin păşunat. Cele mai importante astfel de
specii sunt: Trifolium repens, Medicago lupulina, Lotus corniculatus.
La o altă categorie domină lăstari lungi. Acestea au talie mai înaltă, nu
rezistă la călcare şi de aceea se folosesc prin cosit. Aşa sunt: Trifolium
pratense, Trifolium hybridum, Vicia cracca, Onobrychis viciifolia, Lathyrus
pratensis.
Formele de creştere: poziţia părţii aeriene este diferită la diferitele
leguminoase. În funcţie de aceasta leguminoasele pot fi clasificate în trei
grupe distincte:
- leguminoasele cu tufă, cu lăstari relativ erecţi, ceea ce conferă plantei
un caracter de tufă mai compactă sau mai laxă. În funcţie de talie ele pot fi
folosite prin păşunat sau cosit. Exemplu de astfel de leguminoase sunt:
Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Medicago falcata, Onobrychis
viciifolia, Melilotus albus ş.a.m.d.
- leguminoasele cu tulpini târâtoare, cu lăstarii culcaţi pe sol şi care s-au
transformat în tulpini târâtoare. În nodurile acestor lăstari se formează
rădăcini superficiale, fasciculate cât şi lăstari mai scurţi vegetativi sau
generativi. Aceasta face ca ele să se preteze bine la păşunat, fiind unicele
leguminoase care se înmulţesc vegetativ. Cele mai tipice reprezentante ale
acestei categorii sunt: Trifolium repens, Trifolium fragiferum.
- leguminoasele cu tulpini agăţătoare, au ţesuturi de susţinere slab
dezvoltate, fapt pentru care sunt prevăzute cu cârcei cu ajutorul cărora se
agaţă de plantele apropiate, luând astfel o poziţie relativ verticală ocupând
covorul vegetal superior al pajiştii, ele fiind plante iubitoare de lumină. Aceste
plante sunt tipice pentru fâneţe. Astfel de leguminoase sunt: Lathyrus
pratensis, Lahtyrus tuberosus, Vicia cracca.
Otăvirea. Legată de formarea lăstarilor este şi capacitatea de refacere
a plantelor după recoltat (cosit sau păşunat). În cazul unor soluri fertile şi
bine aprovizionate cu apă, leguminoasele – având deosebit de multe
substanţe de rezervă acumulate în rădăcini sau în tulpinile târâtoare – se
43
refac mai repede decât gramineele. Din punct de vedere al capacităţii de
otăvire leguminoasele pot fi împărţite în două grupe distincte:
- leguminoase ce otăvesc repede, putând fi recoltate de peste trei ori pe
an (Trifolium repens, Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Lathyrus
pratense, Medicago falcata, Medicago lupulina);
- leguminoasele ce otăvesc greu, putând fi recoltate de cel mult două
ori pe an (Onobrychis viciifolia, Trifolium montanum, Trifolium medium,
Anthyllis vulneraria).
Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea
Ca şi la graminee, la leguminoase ritmul de dezvoltare este negativ
corelat cu vivacitatea. Dar comparativ cu acestea au un ritm de dezvoltare
mai rapid cu o vivacitate mai mică, există:
- leguminoase cu ritm foarte rapid şi cu vivacitate foarte scurtă. Se
dezvoltă foarte repede, produc sămânţă în primul an şi trăiesc doi ani.
Caracteristic pentru acestea este faptul că se autoînsămânţează foarte uşor
ceea ce face ca să se menţină pe pajişte. Din această grupă fac parte:
Medicago lupulina, Melilotus albus, Melilotus offiinalis, Trifolium arvense,
Trifolium resupinatum, Trifolium incarnatum;
- leguminoase cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate scurtă, se
dezvoltă rapid şi trăiesc peste 5 ani. Din această grupă fac parte Trifolium
pratense (perenitate 3-5 ani), Trifolium hybridum (perenitate 4-5 ani);
- leguminoasele cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie, se
dezvoltă lent şi trăiesc 5-10 ani. Din această grupă fac parte: Trifolium
repens, Trifolium montanum, Medicago falcata, Onobrychis viciifolia, Lotus
corniculatus, Anthillis vulnerata;
- leguminoase cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare, trăiesc
peste 10 ani având o dezvoltare lentă. Din această grupă fac parte: Trifolium
fragiferum, Ttrifolium medium, Lathyrus pratensis, Vicia cracca.
De remarcat este faptul că în anumite condiţii speciale vivacitatea
poate fi mult modificată. Astfel Trifolium hybridum care în mod normal
trăieşte 3-4 ani, pe terenurile bine aprovizionate cu apă şi bine aerate, care
permit dezvoltarea unor rădăcini adventive, poate supravieţui până la 20 şi
chiar 30 de ani.

4.2.2.Privire agronomică asupra biologiei leguminoaselor

Ciclul de dezvoltare. Germinarea leguminoaselor din pajişte este
epigee. Plantula furnizează o tulpină principală care se atrofiază spre a da
ramificaţiile laterale. Rădăcinuţa principală persistă şi formează un sistem
radicular de tip pivotant.
Planta urmează apoi următoarele stadii:
- debutul lăstăririi; - lăstărirea; - înflorirea; - maturitatea.
Pe scurt ciclul de dezvoltare cuprinde:
- debutul vegetaţiei şi stadiul de rozetă; - alungirea internodurilor; -
apariţia butonilor florali; - înflorire – fecundare – maturarea seminţelor; -
regenerarea.
Perioada vegetativă şi generativă la leguminoase
Perioada vegetativă – seminţele leguminoaselor din pajişte conţin
aproape întotdeauna aproximativ 15 % „seminţe dure” variabile în funcţie de
44
specie. Pragul termic este în jurul la 1oC. Reacţia solului (pH), conţinutul în
calciu, etc., condiţionează foarte mult răspândirea leguminoaselor de la pH
5,6 pentru trifoiul alb la 7,8 în cazul lucernei galbene. De fapt toleranţa pentru
aciditate nu este altceva decât posibilitatea bacteriilor simbiotice de a se
adapta sau nu mediului acid.
Durata de germinare în condiţii favorabile este între 5 şi 7 zile.
Creşterea radiculară este mai rapidă decât cea a aparatului aerian, plantele
de leguminoase se dezvoltă destul de lent dar în legătură cu nivelul
condiţiilor climatice.
După o cosire, regenerarea se face pornind de la muguri care au fost
cruţaţi sau dorminzi ce vor furniza glucide porţiunilor verzi care nu au fost
pierdute de către plantă.
Creşterea la leguminoase se realizează la 20-25oC, iar fixarea
simbiotică este mai mică la 25-27oC decât la 18-21oC.
Înflorirea leguminoaselor din pajişte depinde de fotoperioadă, chiar
dacă există forme indiferente la lumina zilei. Toate leguminoasele, având flori
nectarifere, au o fecundare entomofilă, prezentând grade variate de
autosterilitate, existând de asemenea deosebiri şi între indivizii aceleiaşi
specii (Barloy, 1977). Dezvoltarea completă în timpul primului an de
vegetaţie a unei plante de Medicago (luat ca exemplu) este prezentată în
figura 4.5.
Având în vedere importanţa leguminoaselor în pajişte, vom exemplifica
modul de creştere a unei leguminoase din pajişti, luând ca exemplu cea mai
importantă leguminoasă dintr-o pajişte şi anume trifoiul alb.
Creşterea unei leguminoase din pajişte (trifoiul alb)
Trifoiul alb este o plantă clonală, alcătuită dint-o îmbinare de noduri şi
internoduri. La nivel de fiecare nod există o frunză, două primordii radiculare
şi un mugure axilar care va produce un ax vegetativ ori o inflorescenţă.
După germinare, plantula de trifoi alb va dezvolta o tulpină primară
verticală, care poartă o rozetă de mici frunze trifoliate şi o rădăcină pivotantă.
Ultima va asigura nutriţia plantulei şi va dispare după 12-18 luni. Apariţia
stolonului se face rapid prin alungirea internodurilor. Planta va avea un port
târâtor, cu stolonul alungit pe sol (fig.4.6.).
Dacă condiţiile de mediu sunt favorabile, primordiile radiculare în
contact cu solul umed vor produce rădăcini secundare de care va depinde
planta după dispariţia radiculei embrionare.

45
 Fig.4.5.Dezvoltarea unei plante de lucernă
(după Barloy, 1977)

Ca şi în cazul gramineelor, frunzele sunt iniţiate la nivelul meristemului

apical, iar primordiul se va alungi vertical prin diviziuni celulare, în acelaşi
timp cu creşterea orizontală a plantei. Paralel are loc o creştere a peţiolului,
iar talia finală a acestuia depinde de lumina microclimatului.
În condiţii favorabile planta va produce frunze din ce în ce mai mari,
acestea vor limita lumina care ajunge la baza covorului vegetal şi vor stimula
alungirea peţiolului. În consecinţă fiecare frunză nouă apare dedesubtul celor
precedente, întru-n mediu clar, luminat.
La trifoiul alb o frunză apare tot la 100 oC, şi dezvoltarea ei este
completă după 300oC, elongaţia internodurilor are loc când este depăşit
400oC.
Fiecare nod al plantei poartă un meristem axilar, acesta se poate
dezvolta pe un ax lateral determinând o dezvoltare exponenţială
asemănătoare cu a gramineelor. În condiţii bune de luminozitate putem
întâlni pentru o plantă 5-6 nivele de ramificare.

46
 Fig.4.6.Caracteristicile generale ale unei leguminoase: trifoiul alb
(Carrere, 1999).

Acest mod de creştere este determinat de un anumit număr de factori

interni şi externi. Trifoiul este o plantă de zi lungă necesitând o durată de zi
de 14-15 ore spre a iniţia înflorirea. În aceste condiţii între 0-50 % dintre
muguri devin reproductivi.
La trifoiul alb inflorescenţele sunt doar axilare, mugurele apical rămâne
întotdeauna vegetativ. Mugurii care rămân vegetativi îşi pot pierde uşor
viabilitatea. Debutul creşterii unui mugure viabil este stimulat de cantitatea de
lumină care ajunge pe el (mai ales culoarea roşie de lungă frecvenţă).
În prima fază a dezvoltării, tânăra ramificaţie primeşte un „nutrient” din
partea stolonului parental. Acest suport parental este una dintre cheile de
supravieţuire a ramificaţiei. De exemplu procentul de supravieţuire este mai
scăzut dacă frunzele nodului parental sunt defoliate (are loc o reducere a
aportului de C), ori dacă nodul parental nu este înrădăcinat.
După ce tânăra ramificaţie îşi va dezvolta un sistem radicular propriu şi
va produce destule frunze pentru a avea un bilanţ pozitiv al carbonului, ea va
fi independentă de planta mamă.

4.2.3.Cerinţe faţă de climă şi sol

Cerinţe faţă de umiditate. Datorită sistemului lor radicular profund
leguminoasele sunt mai puţin pretenţioase la apă decât gramineele având şi
o mai bună rezistenţă la secetă. Cum nu toate leguminoasele au un sistem
radicular profund şi cerinţele faţă de apă sunt diferite. Aceste cerinţe sunt
determinate şi de capacitatea de otăvire, în sensul că plantele care dau
peste trei coase pe an sunt mai mari consumatoare de apă.
Ca atare, gama variabilităţii leguminoaselor faţă de pretenţiile de apă
este deosebit de mare de la specii foarte rezistente la secetă (Onobrychis

47
viciifolia, Lotus corniculatus, Melilotus officinalis, Medicago falcata) până la
specii care au foarte mari cerinţe faţă de apă nesuportând seceta (Trifolium
pratense, T. hybridum, T. repens, Lathyrus pratensis, Galega officinalis).
Oricum, marea majoritate a leguminoaselor nu suportă excesul de apă. Fac
excepţie de la aceasta câteva specii (Galega officinalis, Trifolium repens, T.
hybridum, T. fragiferum) care pot supravieţui şi în condiţiile unui exces de
umiditate care se menţine 40-50 zile şi chiar mai mult.
Cerinţe faţă de aerul din sol. Sunt destul de mari. Acest fapt explică
de ce leguminoasele nu pot supravieţui în pajiştile cu un strat gros de ţelină,
sau cu pânza de apă freatică la suprafaţă.
Leguminoasele au nevoie de un sol bine afânat datorită nevoii de aer a
mugurilor care se află pe colet, sau la unele specii (Medicago falcata) şi pe
rădăcini. Acest lucru explică de ce în perioada formării lăstarilor necesarul de
aer al leguminoaselor este mai mare. De toate acestea trebuie să se ţină
seama prin lucrările de îngrijire ce se execută pe pajişti în sensul de a
asigura pătrunderea aerului până la colet.
Cerinţe faţă de temperatură. Leguminoasele au o comportare diferită
atât faţă de temperaturile scăzute din cursul iernii cât şi faţă de cele ridicate
din timpul verii. Sunt specii care rezistă la temperaturile scăzute din iarnă şi
ridicate din vară (Medicago falcata, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus),
cât şi specii sensibile la temperaturile excesive (Trifolium pratense, T.
hybridum, Lathyrus pratensis).
Temperatura optimă de creştere a leguminoaselor este cuprinsă între
18-28C, corespunzătoare temperaturilor optime de activitate a bacteriilor
fixatoare de azot.
Cerinţele faţă de lumină, sunt mai mari decât ale gramineelor,
leguminoasele în marea lor majoritate sunt sensibile la o iluminare slabă.
Speciile cele mai pretenţioase sunt: Trifolium repens, Trifolium fragiferum,
Onobrychis viciifolia. Cu pretenţii mai mici la lumină sunt Lotus corniculatus,
Lathyrus pratensis.
Cerinţe faţă de elementele nutritive. Faţă de azot leguminoasele au
cerinţe reduse întrucât ele folosesc azotul atmosferic, ceea ce face ca în
cazul fertilizări masive cu azot a pajiştilor, leguminoasele să dispară.
Cerinţe mari au leguminoasele faţă de K, P, Ca, întrucât acestea
stimulează formarea nodozităţilor şi implicit o creştere activă a rădăcinilor şi
lăstarilor.
În afară de acestea leguminoasele au mari cerinţe faţă de unele
microelemente cum ar fi sulful şi molibdenul, ambele implicate în
metabolizarea azotului.
Cerinţe faţă de reacţia solului. În general pentru leguminoase
amplitudinea pH-ului poate fi destul de mare în sensul că sunt leguminoase
care cresc pe soluri acide (Lotus corniculatus, la pH = 4,5) cât şi
leguminoase care se dezvoltă pe soluri alcaline (Lotus tenuis, la pH = 8).
Marea majoritate a leguminoaselor se dezvoltă pe soluri slab acide.
Având în vedere că leguminoasele îşi pot asigura elementele nutritive
prin solubilizarea sărurilor greu solubile din sol, că au posibilitatea să crească
pe soluri uşor acide rezultă că, pentru asigurarea unor producţii mari, un rol
esenţial revine aerului şi apei din sol.
48
 Valoarea economică, a leguminoaselor este dată de compoziţia
chimică foarte bună, de gradul ridicat de consumabilitate, şi digestibilitate
superioară cât şi capacitatea lor ridicată de producţie.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, comparativ cu gramineele,
leguminoasele sunt mai bogate în proteină, având deci o valoare nutritivă
mare şi un conţinut mai scăzut în celuloză. Dacă în faza de plantă tânără
deosebirile acestea între graminee şi leguminoase sunt mai mici pe măsură
ce planta se maturizează diferenţele din compoziţia chimică se accentuează
tot mai mult.
Având capacitatea de a solubiliza Ca şi P, şi conţinutul în aceste
elemente este mult mai mare la leguminoase decât la graminee. Astfel la
lucernă conţinutul în Ca este de 14-16 g Ca/kg SU, pe când la păiuş de 2-3
g/kg SU. Consumabilitatea leguminoaselor este foarte ridicată, ele fiind
consumate atât ca masă verde cât şi ca fân. Scăderea gradului de
consumabilitate la câteva leguminoase cum ar fi Lotus corniculatus, Melilotus
sp. se datoreşte gustului lor amar care de fapt nu este simţit de animal decât
dacă participarea lor în covorul vegetal este prea mare. Există şi câteva
leguminoase toxice care nu sunt consumate de animale (Coronilla varia,
Galega officinalis, Astragalus sp.).
Producţiile leguminoaselor sunt foarte diferite existând mari deosebiri
de la o specie la alta. Cele mai productive sunt speciile cu talie înaltă care
otăvesc repede (Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Melilotus sp.,
Lathyrus pratensis, Vicia cracca) urmate de leguminoasele cu talie înaltă
care otăvesc greu (Onobrychhis viciifolia, Trifolium pannaricum, Medicago
falcata) şi cele mai slab productive, sunt speciile cu talie joasă (Trifolium
fragiferum, Trifolium campestre, Medicago minima).
Răspândirea
Cele mai răspândite leguminoase din pajişti sunt:
În zona de stepă şi silvostepă: Medicago falcata, Medicago lupulina,
Medicago minima, Onobrychis viciifolia, Onobrychis arenaria, Trifolium
campestre, Lotus corniculatus, Vicia angustifolia;
În zona forestieră: Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus, Lathyrus
pratensis, Vicia cracca, Trifolium pratense, Trifolium repens, Trifolium
hybridum, Trifolium medium, Trifolium montanum, Trifolium ochroleucum;
În zona subalpină şi alpină: Onobrychis transilvanica, Trifolium repens,
T. alpestre, Lotus corniculatus, Anthillis vulneraria;
În lunci: Galega officinalis, Trifolium repens, T. resupinatum, T. fragiferum,
Lathyrus pratensis, Medicago lupulina, Vicia cracca;
Pe sărături: Trifolium fragiferum, T. striatum, Lotus tenuis, Melilotus
officinalis;
Pe nisipuri: Medicago marina, M. minima, M. rigidula, Trifolium arvense,
Onobrichis arenaria, Vicia hirsuta.

4.3.Rogozurile
In anumite condiţii specifice de creştere şi anume în luncile râurilor sau
pe terenuri cu umiditate în exces se dezvoltă plante aparţinând familiilor
Cyperaceae şi Juncaceae.
Cyperaceaele sunt larg răspândite în ţara noastră, unele dintre ele cum
49
sunt cele aparţinând genului Carex, având şi o bună valoare furajeră.
Juncaeaele în schimb, sunt reprezentate prin specii cu o valoare furajeră şi
economică scăzută şi chiar de specii dăunătoare sau chiar toxice.
Valoarea furajeră a rogozurilor este în general redusă fiind sărace în
săruri de fosfor şi calciu şi în substanţe hidrocarbonate solubile. În schimb
unele rogozuri au un conţinut de proteină superior gramineelor. Astfel Luzula
spadicea are 21,7% proteină brută, Carex vulgaris 17,7%, Luzula albida
16,2%, Carex pilulifera cu 15,5% ş.a.m.d., evident cu variaţii în timpul
perioadei de vegetaţie, plantele tinere având un conţinut mai ridicat. La
aceste specii conţinutul în celuloză brută este relativ scăzut (22-27%) ceea
ce face să aibă o bună valoare furajeră. Ele sunt însă puţin reprezentate în
pajişte.
Rogozurile au un conţinut scăzut în calciu ceea ce produc îmbolnăviri
ale sistemului osos. Conţinutul ridicat în siliciu determină scăderea
consumabilităţii acestora. Acest lucru este amplificat şi de faptul că foarte
multe specii sunt acoperite cu perişori tari, impregnaţi cu silice, care irită
mucoasa bucală şi intestinală provocând animalelor leziuni grave.
Răspândirea acestor plante este diferită în funcţie de staţiune, fiind
întâlnite în toate zonele din ţară. În luncile râurilor şi etajele forestiere pe
pajiştile cu exces de umiditate se întâlneşte Carex hirta, Carex leporina,
Scirpus sylvaticus, Juncus inflexus ş.a.
În mlaştini rogozurile formează principala masă vegetativă fiind
reprezentate de specii ca: Carex vulpina, Carex vezicaria, Carex riparia,
Carex caespitosa, Scirpus lacustris, Scirpus maritimus, specii cu talie mare,
ceea ce face ca producţia să fie de 20 t/ha, dar care au tulpina băţoasă şi
frunze grosiere, ceea ce face ca valoarea lor furajeră să fie scăzută. Pe
pajiştile uscate se întâlnesc puţine specii de rogozuri. Dintre acestea cele
mai răspândite sunt în zona de şes Carex praecox, în etajul forestier Carex
caryophillica, iar în zona alpină Carex curvula.

4.4.Plante din alte familii botanice

În compoziţia vegetaţiei pajiştilor intră, pe lângă graminee,
leguminoase, Cyperacee şi Juncacee şi alte plante aparţinând speciilor şi
familiilor foarte diferite. Toate acestea sunt cunoscute sub numele generic de
plante din alte familii. Uneori aceste plante, prin similitudine cu culturile
agricole, li se spune buruieni din pajişti, deşi unele dintre ele au o bună
valoare furajeră ceea ce face ca noţiunea de buruiană să fie improprie.
O serie de astfel de specii sunt bogate în substanţe nutritive şi au un
grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate, având o compoziţie chimică
cel puţin egală cu a gramineelor. Ele sunt şi foarte bogate în cenuşă, calciu,
magneziu, fosfor, ceea ce face ca prezenţa lor pe pajişti să fie dorită. Mai
mult există o serie de specii care au un foarte ridicat conţinut în proteină.
Dintre acestea amintim: Chamanerion angustifolia cu 30 %, Hypericum
maculatum 27 %, Plantago gentianoides 24 %, Senecia subalpinus 24 %,
Campanula abietina 20 % şi altele.
Folosirea neraţională a pajiştilor, recoltarea întârziată a fâneţelor, lipsa
unor lucrări elementare de îngrijire fac ca plantele din alte familii botanice să
devină dominante ocupând chiar 70-80 % din vegetaţie.
50
 4.4.1.Clasificarea plantelor din alte familii
Criteriile de clasificare ale acestei grupe de plante sunt foarte variate şi
ele se bazează pe durata vieţii lor, modul de înmulţire, valoare economică
etc.
O primă clasificare este cea care împarte plantele din alte familii în
două categorii şi anume plante necondiţionate şi plante condiţionate.
Plantele necondiţionate sunt lipsite de valoare furajeră indiferent de
condiţiile de creştere. Din această categorie fac parte buruienile
neconsumate de animale, cele vătămătoare şi toxice, precum şi plantele
dăunătoare vegetaţiei pajiştilor permanente ca arbuştii, semiarbuştii,
buruienile semiparazite sau parazite.
Plantele condiţionate includ o serie de specii a căror valoare furajeră se
schimbă în funcţie de modul de folosinţă, momentul folosirii, condiţiile de
creştere, specia de animale care le foloseşte.
Unele specii sunt consumate când se găsesc în fân dar sunt ocolite pe
păşune (Alchemilla vulgaris) pe când altele sunt mai bine consumate pe
păşune (Tragopogon pratensis).
Alte plante cum ar fi coada şoricelului (Achilea sp.), chimenul (Carum
carvi) îşi modifică valoarea furajeră în funcţie de abundenţa lor pe pajişte.
Aceste plante dacă sunt în cantităţi moderate în fân contribuie la
îmbunătăţirea calităţilor gustative, măresc apetitul animalelor şi
digestibilitatea. Dar, dacă sunt în proporţie mare, în fân sau pe păşune,
depreciază calitatea nutreţului.
O serie de plante sunt consumate diferit de animale. Astfel caii
consumă păpădia înaintea altor specii, ovinele consumă unele specii pe care
taurinele le ocolesc.
Un alt mod de consumare diferenţiată se întâlneşte la urda vacii
(Cardaria draba), care, la începutul perioadei de păşunat nu este consumată
de animale dar mai târziu în lipsa altor plante mai bune este consumată şi
aceasta.
O altă clasificare este după perioada de vegetaţie. În acest sens
plantele pot fi anuale, bienale şi perene.
În vegetaţia pajiştilor permanente domină plantele perene cere asigură
creşterea vegetaţiei pe acelaşi loc mai mulţi ani la rând. Plantele anuale şi
mai ales cele bienale participă într-o măsură mult mai mică la alcătuirea
vegetaţiei pajiştilor fiind mai răspândite pe pajiştile degradate intens
păşunate, situate în zone secetoase.
Astfel:-ca plante perene amintim: Taraxacum officinale, Achilea
milefolium, Plantago lanceolata, P. media, Crysanthemum leucanthemum,
Potentilla argentea, Mentha sp., Cichorium intibus, Centaurea sp., Rumex
alpinus;
- ca plante bienale: Carum carvi, Carduus acanthoides, Verbascum
phlomoides, Conium maculatus, Hyosciamus niger;
- ca plante anuale: Sinapis arvensis, Matricaria chamomilla, Xantium
spinosum, Polygonum aviculare, Erephilla verna, Sidoma tripartita etc.
O altă clasificare foloseşte ca şi criteriu valoarea economică a plantelor.
Din acest punct de vedere distingem mai multe categorii:

51
 -plante comestibile – grupa cuprinde o serie de plante care sunt bine
consumate atât pe păşune cât şi în fân. Aceste plante au un conţinut ridicat
de proteine, consumabilitate şi digestibilitate ridicată. Aşa sunt păpădia
(Taraxacum officinale), troscotul (Polygonum aviculare), cinci degete
(Potentilla reptans), creţuşca (Alchemilla vulgaris), pătlagina (Plantago
lanceolata, Plantago media), barba caprei (Tragopogon pratensis).
În general valoarea furajeră a acestor plante este mai ridicată când
plantele sunt tinere. Sunt şi excepţii astfel Artemisia se consumă mai bine
toamna târziu când gustul amar şi mirosul pătrunzător, neplăcut, dispar.
- plante neconsumate (buruieni de balast) – cuprinde o serie de specii
care sunt ocolite de animale şi pe păşuni şi în fân. În anumite situaţii însă,
animalele le consumă fără ca prin aceasta să influenţeze producţia, având în
vedere valoarea lor nutritivă foarte scăzută. Astfel de plante sunt: margareta
(Chrysanthemum leucanthemum), busuiocul de câmp (Prunella vulgaris),
traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris), urda vacii (Cardaria draba).
- plante care depreciază – produsele obţinute de la animale. Această
grupă la rândul ei este subîmpărţită în trei şi anume:
- plante care alterează gustul şi schimbă culoarea laptelui cum
sunt: peliniţa (Artemisia austriaca), usturoiţă (Alliaria officinalis), măcrişul
mărunt (Rumex acetosella), muşeţelul (Matricaria chamomilla), muştarul
(Sinapis arvensis), bozul (Sambuctus ebulus) etc;
- plante care depreciază calitatea cărnii: păducherniţa (Lepidium
ruderale);
-plante care depreciază calitatea lânii: brusturele (Arctium lappa),
dentiţa (Bidens tripartita), scai (Carduus acanthoides), holera (Xanthium
spinosum), scaietele popii (Xanthium strumarium);
- plante dăunătoare sau vătămătoare cum ar fi scaiul dracului
(Eryngium campestre), colţii babei (Tribullus terrestris).
- plantele toxice. Dintre acestea marea majoritate cresc în staţiuni
umede sau în locuri neumbrite ca de exemplu omagul (Aconithum toxicum),
cucuta (Cicuta virosa) şi numai un număr restrâns de specii se întâlnesc
soluri uscate ca de exemplu laptele cucului (Euphorbia cyparisias), dediţelul
galben (Adonis vernalis).
Toxicitatea se datorează prezenţei în plante a unor compuşi chimici din
grupa alcaloizilor, glicozizilor, uleiurilor eterice, acizilor graşi, saponinelor etc.
Toxicitatea unor specii depinde de condiţiile de mediu. Astfel Veratrum
album este foarte toxică în anumite zone şi anumite perioade, pe când în alte
zone poate fi consumată de animale fără să provoace nici un neajuns.
Această comportare este pusă pe seama absenţei sau excesului unor
microelemente. De asemenea şi alţi factori cum ar fi cantitatea de lumină,
adâncimea apei freatice, condiţiile meteo pot contribui la modificarea
toxicităţii.
La altele cum ar fi mătrăguna (Atropa belladona), neghina (Agrostema
gythago), sunt toxice seminţele şi, în fine, la alte plante principiile toxice sunt
mai ales în fructele necoapte ca la zârnă (Solanum nigrum).
Unele plante sunt toxice numai în stare verde cum ar fi coroniştea
(Coronilla varia), limbariţa (Alisma-plantago agnatice), rocoţeaua (Stellaria
graminea), boglarul (Ranunculus sceleratus) pe când altele sunt toxice atât
52
în stare verde cât şi uscată (fân). Astfel de plante sunt: degetarul (Digitalis
lanata), coada calului (Equisetum palustre), veninariţa (Gratiela officinalis),
cucuta (Conium maculatum), fierea pământului (Centaurium umbellatum) şi
altele.
Toxicitatea plantelor depinde şi de specia de animale care le consumă.
Astfel două fructe de mătrăgună (Atropa belladona) provoacă otrăvirea la om
în timp ce asupra iepurilor nu are nici un efect.
Animalele rumegătoare sunt în general mai rezistente la acţiunea
plantelor toxice şi în special a acelora care conţin anumiţi cianogeni. Aceasta
se explică prin conţinutul acid al rumenului care creează condiţii favorabile
pentru descompunerea glicozizilor din plantele consumate. Aşa se explică de
ce caii sunt mult mai sensibili decât vitele cornute mari. De asemenea
animalele mai tinere sunt mai sensibile cum şi rasele ameliorate sunt mult
mai sensibile decât formele rustice, primitive.

Intrebări de autoevaluare

1.Care sunt factorii care influenţează lăstărirea şi înfrăţirea ?

2.Cum se clasifică gramineele după modul de grupare al lăstarilor ?
3.Ce tipuri de graminee întâlnim în funcţie de capacitatea de otăvire ?
4.Ce tipuri de graminee întâlnim în funcţie de precocitate ?.
Daţi exemple.
5.De ce este importantă acumularea substanţelor de rezervă ?
6.Care sunt cerinţele gramineelor faţă de reacţia solului ?
7.Care sunt indicatorii după care se apreciază valoarea furajeră a
gramineelor ?. Caracterizaţii.
8.Clasificaţii gramineele după gradul de consumabilitate?
9.Cum se desfăşoară lăstărirea leguminoaselor ?
10.Cum se clasifică plantele din alte familii botanice ?

53
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

METODE DE STUDIU A VEGETAŢIEI PAJIŞTILOR

Cuvinte cheie: metode punctuale și de suprafața, valoare pastorală

Rezumat
Analiza vegetaţiei, şi cunoaşterea acesteia ne permite să stabilim
calitatea şi potenţialul de producţie al pajiştii. Natura vegetaţiei unei pajişti
permanente este determinată de biotop cât şi de tehnicile de exploatare
actuale şi anterioare. Fiecare situaţie aparţine unei asociaţii de specii
particulară respectiv o biocenoză.
Studiul vegetaţiei pajiştilor permanente se efectuează conform unor
concepte elaborate de marile şcolii fitopratologice. Emiterea cestor
concepte a fost precedată de crearea unor metode de studiu a vegetaţiei
care sunt tot mai mult recunoscute şi cu aplicabilitate în lumea întreagă.
Metoda dublului metru şi metoda releveelor fitosociologice sunt
prezentate în acest capitol şi pentru fiecare dintre acestea sunt reliefate
aspectele agronomice ale studiului vegetaţiei pajiştilor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

5.1.Studiul vegetaţiei pajiştilor

O pajişte permanentă este constituită din asociaţii de specii a căror
repartiţie în spaţiu este variabilă. Gestiunea unei pajişti permanente necesită
cunoaşterea într-o primă fază a tipului de vegetaţie care o compune.
Cercetările asupra covorului vegetal se subordonează celor două
concepţii fundamentale:
a) Concepţia integralistă (sistemică, sinecologică) care consideră
vegetaţia formată din unităţi ce manifestă integralitate specifică sistemelor
supraindividuale şi nu o asociere întâmplătoare de specii vegetale. Această
concepţie cuprinde Şcoala fitosociologică central europeană iniţiată prin
lucrările lui Flahault (1910) şi Braun Blanquet (1921).
Ca obiective de bază cităm (J. Braun Blanquet, 1964):
1 – studiul structurii floristice şi morfologice a asociaţiilor; 2 – studiul
factorilor staţionali care determină asociaţia şi modul de influenţare a
acesteia (sinecologia); 3 – studiul genezei şi evoluţiei asociaţiilor
(sindinamica); 4 – răspândirea asociaţiilor (sinchologia).
b) Concepţia individualistă sau autoecologică, conform căreia,
covorul vegetal rezultă din suprapunerea arealelor speciilor considerate izolat
şi nu din comunităţi discrete. Această concepţie neagă caracterul cantitativ şi
funcţional al comunităţii vegetale.
54
 Concepte tipologice
Unitatea de bază pentru vegetaţie – este tipul de pajişte reprezentat
prin fitocenoze de pajişte, a căror delimitare şi studiu concret se realizează
după metodele şcolii fitocenologice central europene, prin delimitarea unei
suprafeţe de probă, notarea datelor de staţiune şi de compoziţie floristică,
apreciată cu indici de acoperire procentuală pentru fiecare specie.
În cazul vegetaţiei de pajişti, studiul înregistrează numeroase dificultăţi,
dintre care semnificative sunt cele legate de stabilirea listei floristice,
deoarece speciile din pajişti nu ajung (datorită păşunatului) la stadii avansate
de dezvoltare, cunoscându-se că determinările floristice sunt bazate mai ales
pe morfologia organelor de reproducere.
Metodele de studiu ale vegetaţiei pajiştilor sunt subordonate în general
celor două mari direcţii, care marchează cercetarea covorului vegetal.
a – cercetarea morfologică şi floristică: care pune accent deosebit pe
compoziţia floristică şi fizionomia vegetaţiei. Metodele ce aparţin acestei
orientări urmăresc descrierea terenului, clasificarea şi cartografierea
grupărilor vegetale în vederea aplicaţiilor practice imediate: ele sunt
expeditive, relativ ieftine şi oferă o primă imagine asupra covorului vegetal.
b – cercetarea ecologică: care se bazează pe studiul cantitativ al
structurilor şi proceselor ce caracterizează grupările de plante. Aceste
metode, evident preferabile celor din prima categorie, mai ales dacă includ şi
determinări ale biomasei, nu sunt generalizate datorită costurilor ridicate şi
dificultăţilor activităţii în echipe complexe (De Foncault, 1988).

5.2.Metodele de analiză a vegetaţiei

Cuprind într-o primă fază o analiză calitativă şi cantitativă a covorului
vegetal.
Analiza calitativă, a vegetaţiei unei pajişti permanente constă în
stabilirea unei liste exhaustive a speciilor prezente. Compoziţia floristică
evoluează lent în decursul timpului, însă trebuie acordată atenţie şi acelor
specii puţin vizibile datorită taliei ori epocii de apariţie.
Analiza cantitativă, a vegetaţiei constă în estimarea participării relative
a speciilor în alcătuirea biomasei. Această analiză îmbină mai multe criterii:
biomasa relativă a speciei, repartiţia spaţială (în suprafaţă), acoperirea
relativă, volumul relativ.
O primă grupă de metode este aceea a metodelor punctuale şi
anume metoda dublului metru; metoda baionetei şi metoda punctelor
quadrate.
A doua grupă este acea a metodelor de suprafaţă, cuprinde metoda
inelului (fr. anneau); metoda mâinii (fr.poignee; cantitatea de vegetaţie
prelevată cu mâna o singură dată), şi metoda releveelor fitosociologice.
In continuare vom prezenta metoda cea mai folosită în practică în
cadrul fiecărei grupe, adică metoda dublului metru dintre metodele punctuale
şi metoda geobotanică (fitosociologică) dintre metodele de suprafaţă.
Metoda dublului metru (liniară), A fost concepută în 1971 de către
inginerii francezi P.H. Daget şi J. Poissonet, ca metodă fină de analiză a
vegetaţiei pajiştilor, ce permite evaluarea valorii pastorale. Daget (după Long,
1974) arată că aplicarea metodei comportă mai multe faze:
55
 1. Recunoaşterea şi delimitarea staţiunii. Prin „staţiune” autorii înţeleg o
unitate de vegetaţie şi mediu omogenă macroscopic. O parcelă de
exploataţie poate cuprinde mai multe staţiuni ecologice. În delimitarea
staţiunilor se face apel şi la surse de informaţie referitoare la caracteristici ale
biotopului şi implicit funcţie de acesta ale vegetaţiei.
2. Analiza compoziţiei floristice. După delimitarea staţiunii se alege o
distanţă de 2 metri liniari, delimitată prin picheţi, pe care se vor face
observaţii din 5 în 5 centimetri (în total 40 de puncte). Se completează lista
floristică adăugând şi speciile noi din afara ariei, indicând şi distanţa de la
coletul lor la latura suprafeţei delimitate.
3. Analiza vegetaţiei. Pentru aceasta se foloseşte un dublu metru şi un
cuţit pentru analiza pajiştilor cu vegetaţie de talie mică (mai puţin de 25 cm),
pentru vegetaţia mai înaltă trebuind în plus o „baionetă” (lamă metalică
ascuţită şi îngustă). Dublul metru metalic întins este lăsat fin pe sol, evitând
deranjarea vegetaţiei (fig. 5.1.).
Citirile se fac pe marginea gradată: la intervale alese (cm), observatorul
vizează perpendicular pe suprafaţa solului, în dreptul gradaţiei
corespunzătoare şi citeşte speciile ce intersectează linia de viză,
îndepărtându-le pe rând pentru a le citi pe cele de dedesubt, urmărind ca
fiecare specie să fie notată o singură dată la nivelul unei gradaţii.
Specificul acestei metode constă şi în faptul că în cele 40 de puncte, fiecărei
specii în funcţie de suprafaţa (volumul) acoperită, i-se acordă o notă între 1 şi
6, astfel încât pe coloană suma notelor atribuite este de 6. Citirile efectuate
prin metodele punctuale permit să fie măsurată prezenţa speciilor
(cuantificate în volum specific) în punctele considerate, cât şi obţinerea
frecvenţei specifice (FS) a fiecărei specii.

Fig.5.1.Metoda dublului metru (sus)şi metoda baionetei (jos)

(Daget şi Poissonet, 1971).

56
 La sfârşitul analizării transectului se adună în linie notele atribuite
fiecărei specii. Împărţind aceste cifre la suma tuturor notelor atribuite tuturor
speciilor vom obţine, procentual, volumul relativ sau volumul specific al
fiecărei specii (VS), astfel:

VS% =(Ci/Ctot)x100
unde: Ci numărul de coeficienţi atribuiţi speciei i; Ctot numărul de
coeficienţi atribuiţi în total

Toate acestea contribuie în final la calculul valorii pastorale (VP), ce

reflectă potenţialul furajer al unei pajişti. Acesta se calculează pentru fiecare
suprafaţă omogenă, apoi, făcând media acestor suprafeţe omogene se poate
caracteriza şi o pajişte cu o vegetaţie heterogenă, mozaicată.
Calculul VP se face de următoarea manieră:
n
VP=  (VS xIS ) / 5
i 1
i i

unde: Vs este estimarea abundenţei specifice prin volumul specific;

ISi indicele specific; i specia; n numărul de specii; 5 nota maximă acordată
Calculul VP, comportă următoarele etape:
-multiplicarea pentru fiecare specie a propriului său volum specific (VS) cu
Indicele Specific de Calitate propriu (IS)
-se adună valorile obţinute pentru toate speciile; -totalul se împarte la nota
maximă acordată 5
Indicele obţinut pentru VP are valori de la zero într-o pajişte fără valoare
furajeră, până la 100 pentru o pajişte semănată (ideală).
Tot cu ajutorul acestei metode de analiză a vegetaţiei pajiştii se poate
calcula şi frecvenţa specifică (FS, %), după următoarea formulă:
FS%=(Ni/Ntot)x100

unde: Ni numărul de puncte în care o specie este întâlnită; Ntot numărul

total de puncte de observaţii

Frecvenţa specifică este numărul de puncte unde specia este întâlnită

în raport cu numărul total de puncte de observaţii. Această noţiune se
traduce prin acoperirea speciei. Cu cât creşte numărul de observaţii cu atât
valoarea FS este mai precisă.
De exemplu:
-dacă specia Agrostis tenuis este întâlnită de 44 ori din 100 puncte
recenzate, frecvenţa specifică a speciei este FS= (44/100)x100= 44%
-dacă specia Trifolium repens, este întâlnită de 1058 ori din 2400
recenzate, frecvenţa specifică a speciei este FS= (1058/2400)x100= 44%

Metoda fitosociologică (geobotanică)

Metoda are ca scop analiza, identificarea şi ierarhizarea asociaţiilor
vegetale ca unităţi fundamentale ale covorului vegetal. Etapele principale ale
aplicării acestei metode sunt: recunoaşterea terenului în scopul delimitării
biotopurilor reprezentative şi fitocenozelor, eşantionarea (stabilirea
57
amplasării suprafeţelor de probă), efectuarea observaţiilor (ridicărilor
floristice), prelucrarea datelor.
Recunoaşterea terenului – are ca scop înregistrarea sumară a
variabilităţii covorului vegetal şi întocmirea unei liste a principalelor tipuri
probabile de vegetaţie, care va servi la corelarea cu datele statistice finale.
Amplasarea releveelor (suprafeţelor de probă sau ridicărilor de
vegetaţie): se face în zone cât mai omogene din punct de vedere al
aspectului vegetaţiei şi caracteristicilor uşor decelabile ale staţiunii, evitându-
se zonele de tranziţie.
Mărimea suprafeţelor de probă diferă de la o comunitate la alta în
funcţie de gradul de omogenitate al acesteia. Ea trebuie să corespundă ca
mărime cu aria minimă a asociaţiei (aria peste care orice întindere nu mai
aduce identificarea unor specii noi pentru asociaţia respectivă).
Efectuarea observaţiilor – corespunde cu completarea unei fişe
fitocenologice a eşantionului ales, ce cuprinde informaţii referitoare la
condiţiile staţionale (de biotop), fizionomia şi structura fitocenozei, precum şi
compoziţia floristică a asociaţiei. Înregistrarea compoziţiei floristice constă în
înregistrarea speciilor şi a participărilor lor cantitative la realizarea covorului
vegetal.
Partea esenţială a ridicării, o constituie tocmai întocmirea inventarului
floristic, care pe lângă lista speciilor întâlnite trebuie să oglindească şi
caracteristicile structurale ale vegetaţiei, exprimate procentual sau prin
utilizarea unor scări numerice convenţionale.

a – Aprecierea abundenţei
Abundenţa este cea mai elementară noţiune de apreciere cantitativă.
Se deosebeşte abundenţă numerică, gravimetrică, proiectivă. Cea mai largă
utilizare o are abundenţa numerică, ce se apreciază conform scării lui Braun
– Blanquet (1964):
+ indivizi doar prezenţi; 1 – indivizi foarte rari; (ocupă mai puţin de
5% din vegetaţie); 2 – indivizi rari; (ocupă 5-25% din vegetaţie); 3 – indivizi
puţin numeroşi; (ocupă 25-50% din vegetaţie); 4 – indivizi numeroşi; (ocupă
50-75% din vegetaţie); 5 – indivizi foarte numeroşi, (ocupă >75% din
vegetaţie)
Un indiciu ajutător în aprecierea abundenţei numerice, îl constituie distanţa
medie dintre indivizi, ştiut fiind că aceasta este în raport invers cu numărul lor
pe unitatea de suprafaţă; aceasta este valabilă numai pentru fitopopulaţiile
ale căror indivizi sunt dispuşi relativ regulat.
b – Aprecierea dominanţei (acoperirii).
Dominanţa sau acoperirea realizată de o specie desemnează în mod
obişnuit acoperirea proiectivă (proiecţia părţilor aeriene).
Definirea unei specii ca dominantă nu are întotdeauna şi semnificaţie
ecologică majoră. De regulă, speciile care realizează acoperiri mari,
influenţează cel mai mult condiţiile staţionale şi sunt indicatoare ale acestora,
de asemenea, ele sunt principalele constituente ale fitomasei. Există însă şi
cazuri în care specii care realizează acoperiri reduse pot fi foarte importante
pentru caracterizarea fitocenozei (de exemplu când specia dominantă este o
specii de mare amplitudine ecologică).
58
 c – Aprecierea frecvenţei.
Frecvenţa este un parametru care aduce informaţii asupra covorului
vegetal, arătând cât de des apar exemplarele unei populaţii în fitocenoză.
Frecvenţa este în strânsă dependenţă faţă de densitate şi de modul de
înmulţire al speciilor, ea este exprimată procentual.

Intrebări de autoevaluare
1.Enumeraţi şi explicaţi cele două concepţii fundamentale ale Şcolii
fitosociologice central europeane ?
2.Enumeraţi avantajele metodei dublului metru ?
3.Explicaţi funcţionarea metodei dublului metru ?
4.Cum se calculează valoarea pastorală şi frecvenţa specifică ?
5.Ce reprezintă abundenţa dominanţa şi frecvenţa, cum se apreciază
acestea ?
6. Explicaţi funcţionarea metodei releveelor fitosocilogice ?
7.Cum se determină valoarea pastorală ?

59
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

TIPOLOGIA PAJIŞTILOR

Cuvinte cheie: tip și subtip de pajiște permanentă, serie de pajiști

Rezumat
Conform concepţiei ecosistemice pajiştile sunt alcătuite din unităţi funcţionale
de vegetaţie denumite fitocenoze elementare, a căror existenţă este
determinată de staţiuni elementare (unităţi ecologice) şi de intervenţia
omului. Ambele elemente se condiţionează reciproc şi alcătuiesc o unitate
denumită staţiune ecologică de pajişti cu vegetaţie uniformă şi condiţii
ecologice omogene (Popovici şi colab. 1996).
Prezentarea principilor de clasificare tipologică a pajiştilor o considerăm
importantă prin prisma graduărilor tehnologice care trebuie aplicate într-o
exploatare modernă a pajiştilor naturale.
Tipurile de pajişti asemănătoare sub aspectul compoziţiei floristice sunt
reunite în serii de tipuri şi subtipuri de pajişte, cu caracter dinamic şi evolutiv,
ce cuprind de regulă tipuri de pajişti care aparţin aceleiaşi direcţii de evoluţie.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

6.1.Principii de bază în tipizarea pajiştilor

Tipologia pajiştilor este o ştiinţă multidisciplinară, recent apărută în
ansamblul ştiinţelor agricole. Apariţia tipologiei pajiştilor a fost pregătită de
dezvoltarea anterioară a fitocenologiei datorită căreia s-a conturat un sistem
complet de clasificare a vegetaţiei pajiştilor (Popovici şi colab., 1996).
Semikov (1960) consideră clasificările fitocenologice ca fiind baza celor
tipologice, iar după Achinger (citat de Borza şi Boşcaiu, 1959) asociaţiile
vegetale pot fi utilizate la stabilirea tipurilor de pajişte.
Contribuţii însemnate privind clasificarea bazelor teoretice ale clasificării
tipologice a pajiştilor în ţara noastră au adus Anghel (1960), Anghel şi Motcă
(1975), Bărbulescu şi colab. (1977).
Cercetările ştiinţifice din acest domeniu au fost sintetizate într-o lucrare
de tipizare a pajiştilor din România de Ţucra şi colab. (1987).
În ultimele decenii s-au conturat câteva principii esenţiale pentru
lucrările de tipizare a pajiştilor şi care au la bază o concepţie ecosistemică
după care pajiştea este o unitate structurală şi funcţională complexă, pentru
a cărei cunoaştere sunt necesare cercetării multidisciplinare. Printre aceste
principii se numără:

60
 -principiul productivităţii – element hotărâtor de cunoaştere şi
diferenţiere a unităţilor tipologice, cantitatea şi calitatea producţiei depinde
deci de natura vegetaţiei;
-principiul ecologiei pajiştilor – producţia furajeră se obţine sub continua
influenţă a factorilor de mediu;
-principiul tehnologiei aplicate – măsurile tehnologice se aplică funcţie
de vegetaţia şi staţiunea unităţilor de pajişte, iar acţiunea lor influenţează
direct capacitatea de producţie.

6.1.1.Sistematica unităţilor tipologice

Fitocenozele de pajişti prezintă asemănări sau deosebiri din punct de
vedere floristic, al exigenţelor ecologice, funcţie de care pot fi sistematizate şi
grupate în unităţi de diferite ranguri.
Sistemul actual de clasificare tipologică şi fitoecologică a pajiştilor
cuprinde următoarele unităţi (Ţucra şi colab., 1987):
-tipuri de pajişte – ca unitate sistematică de bază; -subtipul de pajişte –
unitate de nivel inferior; -seria de tipuri; -zona respectiv etajul de pajişte.
Tipul de pajişte, reuneşte totalitatea fitocenozelor sub aspectul
compoziţiei floristice, condiţiilor staţionale şi productivităţi şi care sunt supuse
anumitor măsuri tehnologice. Prezintă în general aceeaşi direcţie de evoluţie.
Cu alte cuvinte identificarea tipurilor de pajişte se face după următoarele
criterii:
- compoziţia floristică; - condiţiile staţionale; - productivitatea pajişti; -
măsurile tehnologice; - evoluţia vegetaţiei
Subtipul de pajişte, se constituie atunci când se constată o
variabilitate locală a însuşirilor legate de vegetaţie şi staţiune, determinate de
diferenţieri care sunt prea mici pentru a justifica crearea altor tipuri de pajişti.
Astfel în pajiştile de Agrostis tenuis şi Festuca rubra, subtipurile cu Poa
pratensis sau cu Nardus stricta desemnează prin dominanţa locală a acestor
specii situaţii staţionale diferite.
Subtipurile sunt importante din punct de vedere teoretic şi practic,
semnalând tendinţele evolutive majore ale tipului iar, pe de altă parte,
determină alegerea unor variante diferenţiate de îmbunătăţire.
Tipurile de pajişti asemănătoare sub aspectul compoziţiei floristice sunt
reunite în serii de tipuri de pajişte, cu caracter dinamic şi evolutiv, ce
cuprind de regulă tipuri de pajişti care aparţin aceleiaşi direcţii de evoluţie.
Alături de categoriile de staţiuni şi de măsurile tehnologice grupele
cenoecologice constituie elemente de caracterizare a tipurilor de pajişti.
Grupele cenoecologice sunt axate pe caracterizarea unor elemente de
natură biologică a vegetaţiei staţiunilor şi măsuri tehnologice de ameliorare.
Au fost stabilite pentru ţara noastră 64 de grupe cenoecologice de
plante indicatoare, iar în cadrul grupelor speciile sunt prezente în ordinea
alfabetică după familiile botanice. Cu ajutorul datelor care cuprind grupele de
specii se pot realiza uşor conexiuni cu sistemul staţional şi cel fitocenologic.

6.2.Tipuri de pajişti permanente din Banat (Samoilă şi colab.,

1979). Condiţiile naturale din Banat, au determinat existenţa a numeroase
asociaţii ierboase praticole. Cercetări tipologice privind pajiştile din Banat au
61
efectuat Safta (1939); Popescu şi Bujorean (1957), Popescu, Bujorean şi
Samoilă (1963) ş.a., folosind în stabilirea tipurilor de pajişti îndeosebi criteriul
dominanţei.
Prin tip de pajişte s-a definit unitatea de vegetaţie ierboasă naturală
care reuneşte asociaţiile vegetale (identificate din punct de vedere
fitocenologic), ce se află în condiţii staţionale asemănătoare, sunt supuse
aceluiaşi regim de exploatare şi mod de folosinţă, cu productivitate
asemănătoare, având aproximativ aceeaşi valoare furajeră.
Aceste tipuri de pajişti au fost încadrate în formaţiile de pajişti naturale
zonale, intrazonale şi azonale, după literatura de specialitate (Puşcaru -
Soroceanu şi colab. 1989).
Din acest punct de vedere, deosebim în Banat, ca de altfel şi în restul
ţării, următoarele formaţii de pajişti:
 pajişti de câmpie şi podişuri joase; pajişti de dealuri şi podişuri
înalte; pajişte de munte pajişti subalpine, pajişti din lunci, văi şi depresiuni;
pajişti din terenuri mlăştinoase; pajişti de pe terenurile sărăturate

6.2.1. Pajişti de câmpie şi podişuri joase

In condiţiile Banatului, pajiştile de câmpie şi podişuri joase sunt
reprezentate prin păşuni slab până la mijlociu productive a căror suprafaţă se
restrânge permanent, fiind transformate în pajişti temporare. După nivelul şi
calitatea producţiei, deosebim următoarele tipuri:
-Păşuni productive, mezofile, cu valoare furajeră bună de pe terenuri
plane, pe soluri fertile, mezobazice-eubazice, mijlociu aprovizionate cu fosfor
şi potasiu, slab până la humifere, fertilizate eusistemic. In covorul ierbos al
acestor pajişti predomină speciile Lolium perenne, Trifolium repens, Poa
pratensis. Din punct de vedere fitocenologic majoritatea acestor pajişti
aparţine la asociaţia Trifolio repentis-Lolieutm.
-Păşuni slab productive, mezoxerofile, până la xerofile termofile, cu
valoare furajeră mediocră, de pe versanţi şi coaste, pe soluri mezobazice,
mediu aprovizionate cu fosfor şi potasiu, slab humifere, nefertilizate. In
componenţa acestor pajişti se află frecvent Fetsuca valesiaca, Festuca
rupicola, Botriochloa ischaemum. La acest tip de pajişte aparţin asociaţiile
Poterio-Festucetum valesiacae şi Salvio nemorosa + S. mutans- Festucetum
rupicolae.
-Pajişti de dealuri şi podişuri înalte
Majoritatea pajiştilor permanente folosite atât ca păşune cât şi ca
fâneaţă se află situată în această zonă naturală. După modul de folosinţă se
deosebesc câteva tipuri de păşune şi tipuri de fâneaţă. In funcţie de
capacitatea lor naturală de producţie deosebim următoarele tipuri:
-Păşuni de dealuri mediu productive, mezofile, moderat acidofile cu
valoare furajeră mediocră spre bună, pe solurile mezobazice, slab până la
bine aprovizionate cu fosfor, mijlociu spre bine aprovizionate cu potasiu,
moderat humifere. In covorul ierbos al acestor pajişti predomină speciile:
Lolium perenne, Cynosurus cristatus, diferite specii de trifoi. Fitocenologic la
acest tip aparţin asociaţiile Lolio-Cynosuretum, Festuco-Cynosuretum şi
Lolio-Plantaginetum majoris.

62
 -Păşuni de dealuri slab productive, mezo-xerofile, termofile, moderat
până la mijlociu acidofile, cu valoare furajeră slabă spre mediocră, pe soluri
oligo-mezobazice, în general slab aprovizionate cu fosfor şi potasiu, slab
humifere. Speciile predominante în covorul ierbos al acestui tip de păşune
sunt: Festuca valesiaca, Botriochloa ischaemum, diferite specii de obsigă.
Aici aparţin asociaţiile: Poterio-Festucetum valesiacae banaticum şi
Hydropogonetum ischaemi.
-Fâneţe de dealuri foarte productive, de 2-3 coase, mezotermofile,
mezofile, acidofile până la moderat acidofile cu valoare furajeră bună, pe
soluri mezobazice-eubazice, mijlociu aprovizionate cu fosfor, bine
aprovizionate cu potasiu, slab humifere, fertilizate sistematic cu îngrăşăminte
organice. In covorul ierbos al acestor fâneţe predomină Arrhenatherum
elatius, Lolium perenne, Trifolium pallidum specii eutrofe. Asociaţiile vegetale
care se pot raporta la acest tip sunt: Arrhenatheretum elatioris şi Lolio-
Cynosuretum facies cu Trifolium pallidum şi alte facieturi în care domină
trifoiurile.
-Fâneţe de dealuri mediu productive, de o coasă, mezotermofile,
acidofile-moderat acidofile, cu valoare furajeră mediocră, pe soluri
mezobazice-eubazice, slab până la mijlociu aprovizionate cu fosfor, mijlociu
până la aprovizionate cu potasiu, slab până la foarte humifere, fertilizate
nesistematic cu îngrăşăminte organice. Covorul ierbos al acestor pajişti este
dominat de Festuca rubra, Agrostis tenuis, Bromus commutatus, Danthonia
calycina. Asociaţiile reprezentative sunt: Festuco rubrae-Cynosuretum facies
cu Bromus commutatus şi Peucedano-Molinietum.
-Fâneţe de dealuri, slab productive, de o coasă, mezotermofile, xerofile
- mezoxerofile, moderat acidofile-neutrofile, cu valoare furajeră slabă, pe
soluri oligomezobazice-eubazice, foarte slab până la slab aprovizionate cu
fosfor, mijlociu până la bine aprovizionate cu potasiu, slab până la foarte
humifere, nefertilizate. In covorul ierbos al acestor pajişti domină
Chrysopogon gryllus, Danthonia calycina, Festuca rubra, păiuşuri de locuri
uscate. La acest tip de fânaţă se raportează asociaţia Danthonio-
Chrysopogonetum.
-Fâneţe de dealuri foarte slab productive, cosite ocazional,
mezotermofile, puternic xerofile, slab acidofile-neutrofile, cu valoare furajeră
foarte scăzută, pe soluri eubazice, slab aprovizionate cu fosfor, mijlociu
aprovizionate cu potasiu, moderat până la foarte humifere, nefertilizate.
Speciile care predomină în covorul ierbos al acestui tip de fâneaţă sunt: Stipa
pulcherrima, S. pennata, S. stenophylla. Asociaţiile reprezentative sunt:
Stipeto stenophyllyllae-Danthonietum calycinae şi Cleistogeni-Festucetum
rupicolae cu subas. stipetosum pulcherrimae şi subas. Stipetosum joannis.
Pajişti de munte
-Păşuni de munte mediu productive, mezofile, acidofile, cu valoare
furajeră medie spre bună, pe soluri oligo-mezobazice, slab aprovizionate cu
fosfor şi potasiu, slab humifere. In componenţa acestor păşuni predomină
speciile: Festuca rubra, Agrostis tenuis, Nardus stricta, Trifolium repens. La
acest tip aparţine asociaţia Campanulo abietinae-Nardo-Festucetum
commutatae.

63
 -Păşuni de munte slab productive de valoare furajeră mediocră, pe
soluri reavăne-umede, oligobazice, acidofile, foarte slab aprovizionate cu
fosfor şi potasiu, slab humifere. In covorul ierbos al acetsor pajişti predomină:
Nardus stricta, Festuca rubra fallex, Agrostis tenuis, A. rupestris. Aceste
specii aparţin asociaţiei: Nardetum alpigeum austor-carpaticum.
-Fâneţe de munte productive de o coasă şi o otavă, de valoare furajeră
bună, pe soluri acidofile, nesaturate de baze, mediu aprovizionate cu fosfor şi
potasiu mobil. In compoziţia floristică predomină Arrhenatherum elatius,
Trisetum flavescens, Dactylis glomerata, Trifolium repens. Aparţin asociaţiei
Arrhenatherum elatioris.

6.2.4. Pajişti subalpine

Pajiştile subalpine se întâlnesc la altitudinile extreme din Banat, în
golurile de munte (ŢARCU), fiind folosite în exclusivitate prin păşunat cu oile.
Din cauza inaccesibilităţii, aceste pajişti nu se fertilizează.
-Păşuni subalpine slab productive, de valoare furajeră scăzută,
acidofilă, pe soluri foarte slab aprovizionate cu elemente fertilizante, puternic
nesaturate în baze. In acest tip de păşune predomină speciile: Festuca
supina, Agrostis rupestris, Nardus stricta, Carex curvula, Juncus trifidus. La
acest tip se încadrează asociaţiile: Agrostido rupestris-Juncetum trifidi,
Potentillo termatae-Festucetum upinae, Cetrario-Vaccinetum gaultherioides,
Primulo-Curvuletum, Loiseleurietum procumbentis.

6.2.5. Pajişti din lunci, văi şi depresiuni

Aceste pajişti se situează pe al doilea loc, ca suprafaţă, după pajiştile
de dealuri şi podişuri înalte, suprafaţa lor fiind însă în continuă scădere, în
urma numeroaselor lucrări de hidroamelioraţii efectuate în această parte a
ţării. Fiind asigurate cu umezeală suficientă şi elemente fertilizante.
-Pajişti cu folosire mixtă,mediu productive, mezofile până la higrofile,
neutrofile, de valoare furajeră bună, pe soluri aluvionare eutrofe. In
compoziţia floristică a acestor pajişti predomină: Alopecurus pratensis,
Lolium perenne, Poa pratensis, P. trivialis, Agrostis stolonifera, Agropyron
repens, Festuca partensis, la care se raportează asociaţiile: Alopecuretum
pratensis, Rorippo silvestris-Agrostietum stoloniferae, Rorippa-Agropyretum
repentis, Agrostio stoloniferae-Caricetum distantis, Poeto trivialis-Festucetum
pratensis.

6.2.6. Pajişti din terenuri mlăştinoase

Pe terenurile cu umiditate în exces se instalează o vegetaţie alcătuită
din specii hidrofile şi higrofile, de constituţie grosieră, slab consumate de
animale, sau folosite drept aşternut.
-Pajişti higrofile, mediu productive, cu valoare furajeră scăzută, de pe
terenuri cu exces de umiditate. In componenţa acestui tip de fâneţe
predomină îndeosebi speciile genului Carex, iar dintre graminee Phalaris
arundinacea, Agrostis canina, Poa palustris. Asociaţiile reprezentative sunt:
Caricetum ripario-acutiformis, Caricetum vesicariae, Caricetum vulpinae.

64
 6.2.7. Pajişti de pe terenuri sărăturate
In partea vestică a Banatului se dezvoltă o vegetaţie praticolă halofilă,
cu deosebire în Câmpia joasă a Timişului, folosită prin păşunat. După
productivitate şi valoare furajeră se pot deosebi:
-Păşuni de pe soluri slab până la mediu sărăturate, mediu productive,
de valoare furajeră mediocră spre bună. In covorul ierbos al acestor păşuni
predomină Puccinellia limosa, Festuca pseudovina, Agrostis stolonifera,
diverse specii de trifoi de sărătură. Asociaţiile reprezentative pentru acest tip
de păşune sunt: Puccinellietum limosae şi Agrostio stoloniferae-
Beckmanietum erucaeformis.
-Păşuni de pe soluri puternic sărăturate, slab productive, de valoare
furajeră scăzută. In componenţa acestui tip de păşune predomină: Festuca
pseudovina, Hordeum hystrix, Achillea setacea, Artemisia maritima ssp.
monogyna. Asociaţiile reprezentative sunt: Hordeetum hystricis, Achilleo
setaceae-festucetum pseudovinae, Artemisio monogynae-festucetum
pseudovinae.

6.2.8.Asociaţiile vegetale, vegetaţia pajiştilor, unitară în ansamblul ei

fizionomic se diferenţiază floristic în funcţie de factorii pedoclimatici,
determinând existenţa asociaţilor şi tipurilor de pajişti specifice.
Situate pe soluri deosebit de variate, începând cu lăcoviştile şi
sărăturile din zona de câmpie, la sub 100 m altitudine şi până la culmile
munţilor, la cca 2000 m altitudine pe podzoluri scheletice şi grohotişuri,
pajiştile din Banat prezintă un ansamblu floristic şi fitocenotic deosebit,
zonându-se pe verticală, în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi modul de
folosire.
Pajiştile de terenuri mlăştinoase sunt reprezentate de:
 pajişti de rogozuri înalte (Caricetum ripaario); pajişti de rogoz aspru
(Caricetum gracilis);
 pajişti de rogozul vulpii (Caricetum vulpinae); pajişti de ierbăluţă
(Phalaridetum arundinaceae);
Pajiştile higrofile, mezohigrofile şi mezofile aparţin ordinului Molinietalia
şi cuprinde numeroase asociaţii: Epilobio-Juncetum effusi, Peucedano
rocheliani-Molinietum coerulae, Lythro-Calamagrostetum epigeii,
Alopecuretum pratensis.
Pajiştile mezohigrofile ruderalizate pe aceste pajişti se întâlnesc
următoarele asociaţii: Rorippo silvestris-Agrostietum stoloniferae, Junco
inflexi-menthetum longifoliae, Rorippo austriacae-Agropyretum repentis
Pajiştile mezofile rezistente la călcare şi tasarea solului. Acestor pajişti
le sunt atribuite asociaţii de: Lolio-Plantaginetum
Pajişti mezofile secundare aparţin ordinului Arrhenatheretalia şi sunt
reprezentate de cele mai valoroase asociaţii.
Asociaţiile întâlnite pe aceste pajişti sunt:
-Trifolio repentis-Lolietum perennis; - Arrhenatheretum elatioris; -Poaeto
trivialis-Festucetum pratensis; - Lolio-Cynosuretum; -Festuco rubrae-
Agrostietum tenuis

65
 Pajişti mezoxerofile, termofile - aceste pajişti cuprind asociaţii
mezoxerofile cu vădite nuanţe termofile. Pe aceste pajişti se întâlneşte
asociaţia: Danthonio-Chrysopogonetum.
Pajişti xerofile de deal
Asociaţiile vegetale ce formează aceste pajişti sunt:
-Poterio-Festucetum valesiacae; - Cleistogeni-Festucetum rupicolae; -Salvia
nemorosae-nutantis-festucetum rupicolae; -Cynodonti-Poaetum
angustifoliae; -Andropogonetum ischaemi; - Stipeto-stenophyllae-
Danthonietum calycinae
Pajişti de munte edificate de ţepoşică şi păiuş roşu
In această categorie sunt incluse asociaţii vegetale praticole ca:
-Nardetum alpigenum austro-carpaticum; -Campanulo
abietinae-Nardo-Festucetum communetatae; Pajişti şi tufărişuri pitice din
zona subalpină
In această zonă sunt prezente asociaţiile:
-Primulo-Curvuletum, - Potentillo ternatae-Festucetum supinae; -Agrostio
rupestris-Juncetum trifidi, - Cetrario-Vaccinietum gaultherioides
Pajişti de sărături. Asociaţiile praticole halofile întâlnite pe aceste pajişti
sunt:
-Puccinellietum limosae, -Hordetum hystricis; -Champhorosmetum annuae;-
Juncetum gerardi; -Agrostio stoloniferae-Beckmanietum erucaeformis; -
Artemisio-Festucetalia pseudovinae

Intrebări de autoevaluare
1.Enumeraţi şi explicaţi principiile esenţiale utilizate în lucrările de
tipizare a pajiştilor ?
2.Descrieţi unităţile sistemului actual de clasificare tipologică şi
fitoecologică a pajiştilor ?
3.Ce reprezintă tipuri şi subtipurile de pajişte?

66
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

BIODIVERSITATEA ECOSISTEMULUI DE PAJIŞTE

Cuvinte cheie: biodiversitatea pajiștilor permanente, metode de

determinare a biodiversității interspecifice

Rezumat
Considerăm deosebit de importantă înţelegerea termenului de biodiversitate
interspecifică şi specifică deoarece problematica pratologică actuală încearcă
să identifice un anumit nivel al exploatării tehnologice şi economice a
pajiştilor pentru a putea conserva la un nivel optim zestrea diversităţii
mediului înconjurător.
In capitolul de faţă se încearcă o familiarizare şi o înţelegere a mai multor
nivele la care este percepută biodiversitatea mediul înconjurător. Pentru
cuantificarea acesteia s-a realizat o matematizare a structurii şi funcţionării
covorului vegetal care să permită elaborarea de metode de cuantificare a
diversităţii spaţiale. Acestea se se împart în metode agregative şi în metode
de teorizare a informaţiei prin măsurarea complexităţii ecosistemelor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Termenul de biodiversitate specifică a fost introdus de Wilson şi Peter

(1988). După Blondel (1995), există mai multe niveluri la care poate fi
abordată biodiversitatea şi anume:
-diversitatea ecosistemelor; -diversitatea în timp a sistemelor biologice
-diversitatea ansamblurilor de specii; -diversitatea specifică
-diversitatea genetică (intra specifică)
Structura unei biocenoze este dată de dispoziţia indivizilor, cât şi de
relaţiile spaţiale şi temporale care se stabilesc între ei. In cercetarea structurii
unei biocenoze se folosesc o serie de indici cantitativi care ne permit să
apreciem exact aportul şi rolul fiecărei specii în biocenoză şi în realizarea
producţiei biologice (Mohan şi Ardelean, 1993).
Dacă producţia de biomasă este mică, competiţia pentru elemente
nutritive este puternică şi doar speciile cu creştere lentă sunt capabile să
supravieţuiască. In mod invers, dacă producţia este mare, doar câteva specii
cu creştere rapidă rezistă la competiţia pentru lumină, elemente nutritive, etc.
Plecând de la aceste relaţii putem avansa ipoteza existenţei unei relaţii între
fertilitatea mediului şi diversitatea specifică a unei comunităţi, iar o modificare
a fertilităţii mediului se traduce printr-o modificare a producţiei de biomasă şi,

67
în consecinţă, printr-o modificare a numărului de specii din comunitatea
respectivă.
In continuare vom face referiri doar la ceea ce priveşte biodiversitatea
ecosistemului de pajişte permanentă. Numărul de pajişti bogate în specii
care acoperă diferite habitate a scăzut dramatic în ultimii ani (Baldock, 1990;
Spellerberg, 1991, Wilson, 1988).

7.1.Biodiversitatea analizată la sistem global. (* după Arsene G.G.-

nepublicat).
Termenul de biodiversitate, (diversitate ecologică) desemnează
varietatea de specii de vieţuitoare care populează biosfera. Termenul de
biodiversitate se măsoară prin numărul total de specii (plante, animale,
ciuperci, microorganisme), care realizează ansamblul de ecosisteme terestre
şi acvatice ce se întâlnesc pe planetă. În mod ştiinţific se denumeşte ca
bogăţie totală (Wilson şi Peter, 1988). Biodiversitatea comportă şi existenţa
termenului de equitabilitate, şi imaginea ei inversă, dominanţa, care se referă
la preponderenţa numerică a unui număr mic de specii, în interiorul aceleiaşi
comunităţi.
Se va înţelege de asemenea că mai marea sau mai mica raritate sau, la
polul opus, abundenţa de diverse specii prezente în interiorul aceleiaşi
comunităţi, constituie un parametru biologic esenţial. Din păcate acţiunea
omului asupra biosferei se traduce printr-un efect defavorabil asupra
biodiversităţii.
Dacă facem apel la istoria omenirii atunci putem constata că într-o
primă etapă creşte considerabil dominanţa unor specii prin rarefierea
biocenozelor de ceea mai mare parte a speciilor autotrofe şi prin favorizarea,
într-un număr mic la început, a speciilor oportuniste. Fenomenul este întâlnit
în cazul plantelor cultivate şi al animalelor domestice.
Printre metodele de estimare a potenţialului diversităţi botanice într-o
pajişte (după Janssens şi colab., 1998), se numără şi cea prin care se
determină coeficientul lui Ellenberg. Spre a utiliza coeficientul Ellenberg este
necesară identificarea tuturor speciilor prezente „in situ”. Deoarece este
dificilă identificarea tuturor speciilor de plante este necesară dezvoltarea unor
metode de diagnostic mai expeditive.
În încercarea de a restaura biodiversitatea în multe cazuri nu există
suportul pentru a aplica metoda Ellenberg în întregime, pentru acesta
predicţia numărului de specii dicotiledonate aflate în corelaţie directă cu
conţinutul solului în fosfor schimbabil este relativ simplă. Acesta este folosită
ca o primă aproximare a posibilităţi de restaurare a biodiversittăţi „in situ”,
deoarece identificarea fiecărei specii de dicotiledonate nu este necesară.
Este cerut doar numărul acestora. Cu alte cuvinte conţinutul solului în fosfor
schimbabil influenţează direct numărul de specii dicotiledonate. Numărul de
specii de dicotiledonate pot fi astfel utilizate ca un potenţial indicator pentru
determinarea biodiversităţii (Janssens şi colab., 1998).

68
 7.2.Metode de cuantificare a diversităţii spaţiale
Metodele de cuantificare a diversităţii spaţiale se împart în metode
agregative şi în metode de teorizare a informaţiei prin măsurarea
complexităţii ecosistemelor.
Metodele agregative
Sunt dezvoltate de către Baudry şi Burel, (1982). Scopul acestor
metode este de a măsura diversitatea ecologică indusă într-o regiune cu
ajutorul unei unităţi ecologice (zonă necultivată, abandonată). Validitatea
acestei agregaţii poate să fie controlată prin analiză factorială în componente
principale (Baudry şi Burel, 1972).
Metodele de teorizare a informaţiei
Măsura complexităţii ecosistemelor
Diversitatea speciilor contribuie la multiplicarea relaţiilor dintre specii, la
autocontrolul, stabilitatea şi evoluţia biocenozei. Cantitativ diversitatea se
poate măsura cu ajutorul a trei categorii de indici şi anume: Indicele lui
Fischer, Cobert şi Williams, Indicele lui Shannon-Weaver, şi Indicele lui
Simpson (Mohan şi Ardelean, 1993).
In cele ce urmează vom face referiri la indicii de apreciere a
biodiversităţii care ni se par cei mai importanţi şi anume: indicii Shannon-
Weaver şi Simpson.

Indicele SHANNON-WEAVER
Diversitatea specifică dezvoltată de Shannon şi Weawer poate fi
considerată un criteriu de apreciere a dinamici ecosistemului, de măsurare a
bogăţiei şi stabilităţii biologice a mediului. Existenţa unei relaţii între bogăţia
specifică în specii a mediului şi alţii indici structurali care depăşesc
elasticitatea ecosistemului este calculată prin indicele Shannon.
Modurile în care este estimată biodiversitatea sunt în funcţie de nivelul
la care aceasta este considerată: genetic. specific, al ecosistemelor în cadrul
landşaftului (macroecosistemului), la scara ecosferei, etc. Cel la care ne
referim aici este aspectul taxonomic, specific, mai precis, biodiversitatea
specifică a comunităţilor.
Diversitatea elementelor componente ale unei cenoze îmbracă două
aspecte (Frontier; Pichod-Viale, 1993) şi anume:
-numărul de categorii de elemente, (în cazul nostru specii);
-regularitatea sau modul în care fiecare categorie participă cantitativ.
Odum (1975), defineşte numărul de categorii de elemente ca „variety
component” şi modul în care fiecare categorie participă cantitativ ca şi
„evenness component”.
Pentru a înţelege aceste noţiuni ne imaginăm următorul exemplu: fie
două eşantioane de fitocenoză de aceeaşi mărime. În ambele găsim 30 de
specii. Într-un eşantion speciile au aproximativ aceeaşi pondere în biomasă,
iar în a doilea o specie domină realizând singură 90 % din biomasa totală.
Dacă ne limităm la considerarea numărului de specii, ambele eşantioane
sunt la fel de diverse, însă este evident că nu le putem echivala. Este aici
ceva similar cu deosebirea dintre floră şi vegetaţie. Diferenţele atât de mari în
structura biomasei traduc diferenţe în ponderile acţiunilor factorilor abiotici,
stadiul de evoluţie în succesiunea vegetaţiei, influenţa omului şi a
69
zoocenozei, etc. Comparaţia între cenoze ar trebui să se facă după două
criterii combinate: bogăţia în specii şi ponderea cantitativă (biomasă,
acoperire, număr de indivizi.
Calculul indicelui Shanon-Weaver cuprinde şi calcului entropiei (H) sau
a ansamblului de evenimente după celebra relaţie a lui Boltzman (Georgescu
şi Roegen, 1979). Relaţia lui Boltzman a fost preluată de inginerul Claude
Shannon şi aplicată la formalizarea teoriei comunicaţiei.
Indicele de diversitate al lui Shannon-Weaver reprezintă deci entropia
calculată pentru un eşantion extras la întâmplare dintr-o cenoză. În mod
curent, acest indice se notează cu H':
S S
N N 
H '   fi  log 2 fi    i log 2 i 
i 1 i 1  N N
unde: (fi cuprins între 0 şi 1); (Ni cuprins între 0 şi N); Ni este efectivul speciei i în
eşantion; N efectivul total ( Ni  N ).

Înlocuirea lui pi cu Ni/N este de fapt o aproximare: considerăm

probabilitatea ca fiind egală cu raportul Ni/N determinat pe un eşantion (o
colecţie) de organisme, ori acest raport este frecvenţa individului în
comunitate. Unii autori resping aplicarea formulei Shannon-Weaver în
ecologie, alţii o consideră ideală pentru studiul comunităţilor de indivizi de talii
apropiate, cum sunt comunităţile de fitoplancton (Strugen, 1994).
Când se folosesc logaritmi naturali, în analiza fitocenozelor, scara de
apreciere este următoarea (Jurko şi Fajhtonova, citaţi de Cristea, 1991 ):
0,1 ... 1 -diversitate foarte scăzută, l ... 2,5 -diversitate scăzută,
2,5 ... 4 -diversitate medie, 4 ... 7 -diversitate ridicată; ~ 7 -diversitate
foarte ridicată.
Indicele SIMSON
Binecunoscut în lucrările de ecologie este şi indicele Simp, de natură
probabilistică. Acest indice estimează probabilitatea ca doi indivizi extraşi la
întâmplare din biocenoză să aparţină aceleiaşi specii, şi se calculează cu
S
următoarea formulă: D= 1-  pi
i 1
2

unde:
D este indicele lui Simpson; Pi proporţia de indivizi prin care specia „i” este
reprezentată în biocenoză; pi =Ni/N; N= numărul total de indivizi din biocenoză (sau
2
eşantion); Ni = numărul de indivizi din biocenoză/eşantion aparţinând speciei i; pi mai este
denumită şi energie informativă E, (definită de Onicesc şi Boşcaşiu, 1993).

7.3.Corelaţia producţie bogăţie în specii

Producţia obişnuită a pajiştilor de munte bogate în specii este cuprinsă
între 1-4 t SU /ha. Se estimează că 90% dintre producţiile anuale sunt
cuprinse între 1-6 t/ha SU, cu o medie de 3,4 t/ha SU (Bernard şi colab.,
1989).
Două dintre tipurile de pajişti sunt mult mai productive decât celelalte
(Arrhenatherion; Trisetion), obţinând producţii mai mari de 5-6 t/ha SU. In
ceea ce priveşte calitatea furajului produs pe aceste comunităţii, cele mai
productive au şi tendinţa de avea o calitate mai bună a furajului.

70
 Numărul de specii al comunităţilor este de asemenea foarte variabil cea
mai mare parte dintre comunităţile studiate (66%) cuprind în medie între 30-
50 specii. Atunci când o comunitate cuprinde sub 20 de specii nu poate fii
denumită „pajişte bogată în specii” (en. „species-rich grasslands in sensu
stricto”)
La ora actuală încă nu a fost găsită o relaţie de corelaţie între producţia
unei pajişti şi numărul de specii, dar există o tendinţă de corelaţie negativă
exprimată de studiile lui Grime (1979). După Grime, numărul maxim de specii
este înregistrat la o producţie de 2,5 t SU /ha, caz în care numărul de specii
este de peste 40 (fig.7.1.).
Energia netă a furajului se obţine la un nivel maxim când producţia este
cuprinsă între 2-7 t SU /ha. Valorile maxime ale energiei nete au fost obţinute
la un nivel de producţie de 4 t SU /ha.
Nu a fost observată vreo legătură între numărul de specii şi energia
netă a furajului (fr. UFL), cu alte cuvinte numărul de specii nu are o influenţă
puternică şi directă asupra calităţii furajului.
Pajiştile bogate în specii aparţinând familiei leguminoase trebuiesc
integrate în sisteme variate de exploatare (cosit, păşunat, producţie de fân,
etc.).
Deşi aceste pajişti nu sunt cele mai productive comunităţi, calitatea
furajului este ridicată. Furajul acestor pajişti este mai bogat în proteine,
minerale şi energie decât furajul obţinut din pajişti dominate de graminee
(Scehonic, 1991; 1995).

7.4.Atribuirea indicilor ecologico-furajeri

Sporirea capacităţii de producţie a speciilor şi a tipurilor de pajişte se
bazează pe cunoştinţe aprofundate privind flora şi vegetaţia acestora.
In ultimele douã decenii au apărut contribuţii valoroase nu numai
asupra caracterelor botanice (Flora R.S.R., Flora Europaea), dar şi asupra
însuşirilor biologice, fiziologice, ecologice şi economice (Bio1ogical Flora of
the British Isles An Ecological Atlas of the Grassland Plants; The Bioloy·and
Utilization of Grasses, Physiologie et Biologie des graminees cultivees) ale
plantelor din pajişte.

71
 Fig.7.1.Relaţia dintre producţie şi numărul de specii
(Grime, 1979)

Aceste date sunt deosebit de utile în anumite programe de ameliorare,

in studiul ecosistemelor de pajişti, în alcătuirea amestecurilor pentru pajişti
temporare, în diferite programe de îmbunătăţire a pajiştilor permanente, în
bonitare-tipizare, inventariere şi cartare.
Pornind de la aceste premise, în baza observaţiilor de teren la fiecare
specie sunt tratate următoarele:
- însuşiri ecologice, cerinţele plantelor faţă de factorii climatici (lumină,
temperatură) şi edafici (umiditatea solului, reacţia solului, conţinutul solului în
N-mineral)
- însuşiri economice, indicele specific de calitate (IS), utilizat în calculul
valorii pastorale
Caracterele biologice şi economice au fost codificate prin cifre, iar la
comportamentul ecologic s-a aplicat notarea cifrică după noua scară
elaborată de Ellenberg (Kovacs, 1979) redată în tabelul 7.1.
Pentru aceasta au fost atribuiţi fiecărei specii de plante indicii ce
caracterizează cerinţele acesteia faţă de lumină (L), temperatură (T),
umiditate (U), reacţia solului (R), cantitatea de N-mineral din sol (N). De
asemenea a fost apreciată pentru fiecare specie indicele specific de calitate
(IS), care relevă valoarea furajeră a speciei în cauză. Pe baza observaţiilor
de teren se atribuie fiecărei specii indici care cuantifică însuşirile biologice,
ecologice (cerinţele plantelor faţă de factori climatici şi edafici), şi economice
(indicele specific de calitate, ce este utilizat în calculul valori pastorale,
valoarea practică a plantelor).

72
 Tabel 7.1.
Interpretarea indicilor ecologico-economici (după Kovacs, 1979).

Nr.crt. Indicele Interpretare

1 L -lumina 1-plante de umbră plină; 3-plante de umbră
5-plante de semiumbră; 7-plante de lumină, care
suportă slab umbrirea; 9-plante de lumină plină
2 T-temperatura 1-plante răspândite în zone reci; 3-plante
răspândite în zone răcoroase; 5-plante răspândite
în zone temperate
7-plante răspândite mai ales în zone calde; 9-plante
răspândite în zone calde
3 U-umiditatea solului 1-plante de soluri foarte uscate; 3- plante de soluri
uscate
5- plante de soluri moderat umede; 7- plante de
soluri umede-ude; 9 plante de soluri inundate; x-
plante cu mare variabilitate ecologică
4 R-reacţia solului 1-numai în soluri foarte acide; 3-mai ales în soluri
(pH-ul) acide
5-soluri moderat slab-acide; 7-soluri neutre; 9-
numai în soluri neutre şi bazice
5 N -gradul de 1-numai în soluri foarte sărace în N mineral; 3-mai
aprovizionare al ales în soluri sărace în N; 5-soluri cu conţinut
solului în azot mineral moderat în N
7-mai ales în soluri bogate în N; 8-indicator de N
mineral în sol; 9-numai în soluri excesiv de bogate
în N
6 IS -indice sintetic de 5-valoare furajeră excelentă; 4- valoare furajeră
calitate: foarte bună; 3- valoare furajeră bună; 2- valoare
furajeră mijlocie; 1- valoare furajeră mediocră- fără
valoare furajeră

Interpretarea indicilor autoecologici este redată în tabelul 7.2.

Tabel 7.2.
Valoarea indicilor autoecologici.

Not 1 2 3 4 5 6 0
a

U xerofi xerome mezofit mezo- hidrofit Ultra amfitol

t zofit hidrofit hidrof erant
it
T criofil microte mezote moderat termofile amfitol
e rme rme termofile erant
R foart acidofil acido slab acid neutro amfitol
e e neutrofi neutrofile bazifile erant
acido le
file

73
 Utilizarea indicilor ecologici şi economici (Kovacs, 1979), are la bază
postulatul potrivit căruia compoziţia floristică a unei fitocenoze reflectă cu
fidelitate ansamblul factorilor ecologici din biotopul pe care îl ocupă. O
interpretare unitară a elementelor de caracterizare a compoziţiei floristice a
pajiştilor se bazează pe atribuirea unor indici ecologici.

Intrebări de autoevaluare
1.Definiţi biodiversitatea, şi nivelurile de apreciere a biodiversităţii ?
2.Caracterizaţi indicii utilizaţi prin metodele de teorizare a informaţiei ?
3.Apreciaţi corelaţia existentă între producţie şi bogăţia în specii ?
4.Care este importanţa indicilor ecologico-furajeri ?

74
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

TEHNOLOGIA AMELIORĂRII PAJIŞTILOR PRIN LUCRĂRI DE

SUPRAFAŢĂ

Cuvinte cheie: efectul îngrășămintelor organice și minerale, irigare,

tîrlirea pajiștilor, autoînsămânțarea

Rezumat
Majoritatea suprafeţelor actuale de pajişti permanente ocupă suprafeţe
improprii pentru o exploatare economică de aceea s-a identificat un complex
de factori prin care valoarea productivă, economică şi calitativă a acestor
suprafeţe să crească, în ideea creşterii unui număr mai mare de animale la
unitatea de suprafaţă. Majoritatea acestor factorii care grevează economic şi
calitativ pajiştile sunt de natură abiotică, capitolul de faţă axându-se pe
corectarea acestora.
Există un complex de măsuri pentru ameliorarea pajiştilor care de fapt
pot fi grupate în două categorii şi anume: -măsuri radicale- desţelenirea şi
înfiinţarea de pajişti temporare; -măsuri de suprafaţă care se referă la
îmbunătăţirea regimului hidric, îmbunătăţirea regimului elementelor nutritive
din sol, corectarea reacţiei solului, lucrări tehnico-culturale, prevenirea şi
combaterea eroziuni, auto şi supraînsămânţarea.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Pajiştea ca unitate indisolubilă între vegetaţie şi condiţiile de mediu se

află sub permanenta influenţă a modului de îngrijire şi folosire. In funcţie de
aceasta vegetaţia se poate schimba fundamental în sensul îmbunătăţiri sau
deprecierii compoziţiei floristice şi aceasta în timp scurt. O pajişte iniţial chiar
foarte bună, folosită neraţional se poate deprecia în câţiva ani în aşa măsură
încât să devină un teren pierdut, un teren fără importanţă în balanţa bazei
furajere.
In ultimul deceniu, datorită faptului că oile au coborât din deal şi munte
la şes, sau întâmplat fenomene nedorite. Pe de o parte, prezenţa oilor în
zone de şes în număr prea mare afectează culturile, iar pe de altă parte,
retragerea oilor din zone de deal şi mute are un efect catastrofal asupra
pajiştilor din aceste zone. Aceste pajişti sunt invadate cu ferigă iar în zonele
de munte vegetaţia lemnoasă prezentă prin arbuşti şi tufăriş s-a instalat pe
suprafeţe foarte mari. Se estimează că 1,5-2 milioane hectare sunt afectate
cu aceste fenomene.

75
 8.1.Măsuri de suprafaţă
8.1.1.Imbunătăţirea regimului hidric
Plantele din pajişti au mari cerinţe faţă de umiditate, mai mari decât
speciile cultivate ale aceleiaşi familii. Tipurile variate de pajişti din ţara
noastră, au şi un regim de umiditate foarte diferit. Cele mai întinse suprafeţe
cu pajişti se găsesc în zonele bogate în precipitaţii. Dar, repartizarea
acestora fiind neuniformă în timpul anului apar deseori neajunsuri şi anume:
un exces de umiditate în anumite perioade şi lipsa de apă în alte perioade, în
special în a doua jumătate a verii, fapt ce face ca în acea perioadă producţiile
pajiştilor să fie necorespunzătoare.
Îmbunătăţirea regimului hidric presupune înlăturarea excesului de
umiditate şi completarea deficitului de umiditate.
Înlăturarea excesului de umiditate. Excesul de umiditate creează
condiţii nefavorabile dezvoltării plantelor valoroase întrucât se înrăutăţeşte
regimul de aer din sol, domină fenomene de reducere şi nu de oxidare şi ca
atare apar compuşi toxici pentru plante cum ar fi: amoniac, hidrogen sulfurat,
metan, cât şi o serie de compuşi ai fierului şi sulfului.
Excesul de umiditate face ca aceste soluri să fie mai reci cu aproximativ
5C, lucru deosebit de important mai ales primăvara când se întârzie
pornirea în vegetaţie a plantelor. De asemenea, din punct de vedere al
zooigienei, solurile umede sunt necorespunzătoare fiind favorabile înmulţiri
paraziţilor.
Mai multe cauze stau la originea excesului de umiditate şi anume:
inundaţiile, scurgerile de apă de pe alte terenuri, apa freatică la mică
adâncime. Astfel de situaţii se întâlnesc pe terenurile joase din luncile
râurilor, la baza versanţilor, în depresiuni limitate, pe solurile în care rocile
impermeabile sunt aproape de suprafaţă.
Recunoaşterea pajiştilor cu exces de umiditate se face în primul rând
prin existenţa speciilor higrofile şi hidrofile, prin existenţa apei aproape de
suprafaţă prin procesele de gleizare a solului. Se consideră că pe o pajişte
folosită ca păşune nivelul optim al apei freatice trebuie să fie de 60-100 cm
iar la o fâneaţă la 30-60 cm.
In practică eliminarea excesului de umiditate se realizează prin
următoarele metode:
Desecarea prin canale deschise, constă în săparea unui sistem de
canale cu secţiunea trapezoidală. Acestea sunt canalele de desecare
propriu-zise sau de absorbţie. Ele se fac la distanţă variabilă în funcţie de
gradul de umiditate, configuraţia şi tipul terenului, iar lungimea lor este de
400-1000 m. Aceste canale sunt legate între ele prin canale colectoare.
Desecarea prin drenuri. Se realizează prin drenuri a căror adâncime
este de 1-1,5 m iar distanţa dintre canale este de 10-50 %, funcţie de natura
solului şi de cantitatea de umiditate în exces. În cazul în care drenurile sunt
din argilă sau din piatră, beton sau lemne, durata de funcţionare este foarte
mare. Dacă se fac drenuri cârtiţă, după 3-4 ani drenurile trebuiesc refăcute.
În general desecarea prin drenuri prezintă câteva avantaje deosebite. În
primul rând ele funcţionează tot timpul anului, ceea ce face ca păşunatul să
poată începe primăvara mai devreme, fapt ce duce la mărirea perioadei de
păşunat. De asemenea se îmbunătăţeşte regimul de aeraţie şi cel termic.
76
 Desecarea prin puţuri absorbante este o metodă veche şi se execută
în cazul unor depresiuni mai mici unde nu există posibilitatea realizării unor
canale, neexistând în apropiere un recipient natural. Puţurile constau în gropi
a căror adâncime trebuie să fie atât de mare încât să străbată primul strat
impermeabil. Puţurile se fac în microformaţiunile negative de teren. Ele se
umplu cu pietre pentru a nu periclita integritatea animalelor.
Colmatarea este o metodă utilizată în zonele în care prin abaterea
cursului apelor se pot înlătura, în urma colmatării, microformaţiunilor negative
de relief. Metoda necesită cheltuieli mari.
Îndiguirea este o metodă preventivă şi se recomandă folosirea ei în
zone, în care, construirea unui dig mic poate apăra de ape suprafeţe relativ
mari pentru că, în alte condiţii, costul lucrărilor depăşeşte avantajul pe care îl
aduce.
Desecarea pe cale biologică este o foarte bună metodă mai ales în
acele pajişti unde apa freatică este aproape de suprafaţa solului. Desecarea
se face cu ajutorul unor arbori mari consumatori de apă ca Salix, Populus
care se plantează de aşa manieră încât să delimiteze tarlalele de păşunat.
Mai mult ele pot folosi ca umbrare. Există şi o serie de ierburi care pot servi
în desecarea biologică, cum este Phalaris arundinacea.
Completarea deficitului de umiditate. Completarea deficitului de apă
poate asigura sporuri mari de producţie ştiut fiind faptul că plantele din pajişte
au cerinţe mari de umiditate. Aceasta are ca efect secundar o mai bună
activitate a microrganismelor, o mai bună capacitate de folosire a
îngrăşămintelor, o mai uniformă repartizare a producţiei pe tot anul, o mai
lungă perioadă în toamnă cât pot fi folosite pajiştile.
O primă metodă de completare a deficitului de umiditate este irigarea.
Aceasta poate fi realizată doar pe pajiştile care îndeplinesc următoarele
condiţii: să fie încheiate, speciile componente să fie valoroase plante de
nutreţ, solurile să nu fie grele, pânza de apă freatică să nu fie pusă la
suprafaţă. Normele de irigare trebuie să fie mai mici (3-500m3/ha) şi mai
dese.
Pentru realizarea irigării există mai multe metode:
-irigarea prin revărsare; -irigarea prin fâşii; -irigarea prin
aspersiune;
Alte metode de completare a deficitului de umiditate:
Folosirea limanurilor care sunt nişte coame (sau valuri de pământ)
paralel cu curbele de nivel şi care opresc apa să curgă la vale.
Brăzduirea este inversa limanurilor, în sensul că ea constă în trasarea
unor brazde de 20-25 cm adâncime la 3-6 m una de alta de-a lungul curbelor
de nivel.
Reţinerea zăpezii se recomandă a se face pe toate pajiştile din zonele
secetoase. Aceasta se face prin garduri de diferite mărimi, construite din
diverse materiale. Gardurile se aşează în paralel la o distanţă de 20 de ori
mai mare decât înălţimea şi se orientează perpendicular pe direcţia vânturilor
dominante.
Perdelele de protecţie se recomandă pe pajiştile de câmpie unde
vântul dominant este uscat. Micşorarea vitezei vântului reduce evaporaţia,
vara iar iarna reţine zăpada.
77
 8.2.Îmbunătăţirea regimului elementelor nutritive din sol
Una din cauzele producţiilor scăzute obţinute pe pajişti este sărăcirea
solului în elemente nutritive, care, sunt extrase cu fiecare recoltă, exportate
fără a fi înlocuite.
De aceea, cea mai importantă măsură de îmbunătăţire a pajiştilor, este
aplicarea de îngrăşăminte. Dar folosirea necorespunzătoare a
îngrăşămintelor poate duce la tulburări în metabolismul animalelor şi implicit
al consumatorilor produselor animaliere –omul. Ca atare aplicarea
îngrăşămintelor pe pajişti comportă câteva particularităţi.
Particularităţile aplicării îngrăşămintelor pe pajişti
Spre deosebire de culturile agricole (agroecosistemele) unde
îngrăşămintele se aplică unei anumite plante, aici se aplică unei fitocenoze în
care diversele specii reacţionează diferit la fertilizare, ceea ce impune o
aplicare diferenţiată şi atentă a acestora.
Datorită acestui lucru aplicarea îngrăşămintelor pe pajişti reprezintă o
problemă complexă în care interacţionează vegetaţia cu condiţiile specifice
ale biotopului. Ca atare, în cazul unei aplicări corecte, se realizează
îmbunătăţirea compoziţiei floristice, în timp ce o fertilizare neraţională duce la
înmulţirea buruienilor şi cu aceasta se reduce proporţia plantelor utile.
Astfel, dacă pajiştile sunt suprafertilizate cu azot, în locul plantelor
valoroase apar plante nitrofile cum ar fi Rumex sp., Urtica dioica, lipsite de
valoare economică.
La aplicarea îngrăşămintelor pe pajişti apar anumite particularităţi de
care trebuie să se ţină seama şi anume:
-posibilitatea folosirii unor doze masive de îngrăşăminte, dar în special
a celor cu azot, care are un rol hotărâtor în formarea masei vegetative.
Aceste doze nu trebuie să depăşească150 kg N/ha la o aplicare întrucât
determină acumularea în plante a nitriţilor şi nitraţilor şi implicit preluarea
acestora de către animale;
-îngrăşămintele se aplică la suprafaţa solului ele neputând fi
încorporate decât eventual prin grăpare, de aceea gunoiul de grajd trebuie să
fie bine fermentat;
-îngrăşămintele provoacă modificări profunde în privinţa compoziţiei
floristice, a producţiei, a compoziţiei chimice, a consumabilităţii, modificări ce
sunt mai mari decât la oricare cultură agricolă (unde există o plantă şi nu o
asociaţie cu un număr variabil de specii).

8.2.1.Îngrăşămintele minerale
Ca şi la orice plantă de cultură şi pe asociaţia de plante ce alcătuiesc
pajiştile se aplică îngrăşăminte minerale pe bază de azot, fosfor şi potasiu,
dintre care – fiind vorba de creşterea masei vegetative – rol primordial revine
azotului.
Azotul este deci elementul esenţial în hrana plantelor, contribuind în
măsură hotărâtoare la forarea masei vegetative. Azotul este absolut necesar
în biosinteza substanţelor proteice deci au rol esenţial în sporirea producţiei.
El determină intensificarea înfrăţirii, refacerea mai rapidă a masei vegetative
(după păşunat sau cosit), accelerează ritmul de creştere a plantelor,

78
prelungeşte perioada de vegetaţie ş.a.m.d. Acţiunea azotului este amplificată
de prezenţa fosforului şi potasiului.
Azotul este procurat de speciile existente în pajişti în mod diferit.
Gramineele îşi procură azotul din rezerva existentă în sol iar leguminoasele
prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot (din genul Rhizobium), cu care
sunt în simbioză. Aplicarea unilaterală şi masivă a azotului are drept
consecinţă creşterea gramineelor şi înăbuşirea leguminoaselor. În plus
prezenţa azotului mineral, în cantităţi mari în sol, inhibă activitatea bacteriilor
fixatoare de azot. Acest fenomen este mult mai pregnant în fâneţe unde
plantele sunt lăsate să crească mai mult, decât pe păşune, gramineele
neajungând la înălţimi prea mari, nu au un efect atât de puternic asupra
leguminoaselor, dacă doza de azot nu este atât de mare încât să inhibe
acţiunea bacteriilor fixatoare de azot.
Sursele de azot din sol sunt multiple şi anume: descompunerea
materiei organice, resturile (dejecţiile) animalelor, activitatea bacteriilor
fixatoare de azot (independente sau simbiotice). Deşi aportul bacteriilor
fixatoare de azot asigură şi gramineelor o cantitate apreciabilă de azot, totuşi
folosirea intensivă a pajiştilor obligă la suplimentarea azotului.
În aplicarea îngrăşămintelor cu azot interesează în mod deosebit
câteva aspecte şi anume:
-Sporul de producţie, care este dependent de o serie de factori cum ar
fi: tipul de pajişte, altitudinea la care este situată pajiştea, gradul de
aprovizionare cu elemente nutritive, doza folosită, condiţiile meteorologice,
epoca de administrare, tipul de îngrăşământ etc.
În general producţiile cele mai mari se obţin de pe pajiştile formate din
graminee cu tufă înaltă ca: Dactylis glomerata, Arrhenantherum elatius,
Trisetum flavescens, dar sporurile relative cele mai mari de producţie se
obţin pe pajiştile degradate.
Pentru a nu avea efecte secundare necorespunzătoare doza de azot
anuală pe pajiştile permanente nu trebuie să depăşească 200 kg/ha.
Eficienţa aplicării îngrăşămintelor cu azot este influenţată şi de condiţiile
meteorologice. Astfel lipsa umidităţii după aplicarea îngrăşămintelor (de
exemplu o primăvară secetoasă) duce la o utilizarea incompletă a lor.
-Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu azot este diferită
considerându-se că azotul aplicat primăvara este mai eficient folosit, deci are
o influenţă mai mare asupra producţiei, decât dacă este aplicat toamna sau
vara.
Recomandarea, cum că îngrăşămintele cu azot să se aplice primăvara,
izvorăşte din faptul că aceste îngrăşăminte sunt relativ uşor solubile şi ca
atare azotul (sub diverşii lui compuşi) intră imediat în soluţia solului, fiind
astfel rapid folosit de către plante.
Pe pajiştile de pe munte şi cele alpine aplicarea are avantajul unei
porniri mai rapide în vegetaţie primăvara şi ca atare posibilitatea exploatării
lor prin păşunat cu 10-14 zile mai devreme.
O problemă importantă privind epoca de aplicare este legată şi de
administrarea fracţionată a îngrăşămintelor cu azot. Din datele cuprinse în
tabelul 8.1. se constată că cele mai mari producţii şi cele mai uniform
repartizate pe coasă se obţin când azotul se aplică primăvara (2/3 din doză)
79
restul aplicându-se după prima coasă.
Aplicând fracţionat fertilizarea şi anume 100 kg azot primăvara devreme
şi tot atâta după prima coasă, Pless şi Moisuc (1985) obţin o mai bună
eşalonare a producţiei în sensul că ponderea coasei I scade de la 75 % la, în
jur de 50 % (în condiţiile sporirii producţiei totale).
Când doza de azot depăşeşte 150 kg/ha, aplicarea lui fracţionată este
obligatorie pentru a evita acumularea nitriţilor şi nitraţilor în plante.
-Efectul remanent al azotului este redus. Totuşi în unele pajişti efectul
se resimte pe o perioadă de doi ani.
-Forma îngrăşământului cu azot aplicat pajiştilor trebuie să fie în
funcţie de reacţia solului. Astfel pe pajiştile de pe solurile acide sunt mai
indicate nitrocalcarul, ureea şi chiar azotatul de amoniu în timp ce pe sărături
este indicat sulfatul de amoniu.
Fosforul. Îngrăşămintele cu fosfor sunt deosebit de utile pentru pajişti
cunoscându-se faptul că fosforul este necesar atât plantelor cât şi animalelor;
el având un rol important în cadrul metabolismului plantelor în sinteza acizilor
nucleici, a proteinelor, facilitând şi metabolizarea altor elemente nutritive. De
asemenea fosforul favorizează activitatea microorganismelor atât a celor din
sol cât şi a celor simbiotice.
Deoarece fosforul este un constituent principal al ţesuturilor şi a
sistemului osos, pentru o hrănire normală a animalelor, nutreţul trebuie să
conţină 0,35-0,45 % P. De asemenea fosforul influenţează în mare măsură şi
producţia animalieră. Astfel pentru un litru lapte este nevoie de 0,75-0,95 g
fosfor.
Sporurile de producţie pe care le determină fosforul sunt diferite funcţie
de gradul de aprovizionare al solului cu fosfor. Utilitatea fosforului este
funcţie şi de alte elemente. Sporirea cantităţii de azot administrată atrage
după sine necesitatea unei cantităţi sporite de fosfor. Administrat singur
fosforul nu asigură sporuri mari de producţie, acesta fiind – evident în funcţie
de tipul de pajişte – de 10-20 kg masă verde pentru 1 kg de element activ.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu fosfor este toamna întrucât
solubilitatea mai mică a acestora face ca ele să nu fie spălate în decursul
iernii. Acest lucru face ca şi remanenţa lor să fie mai mare, fapt pentru care
acestea se aplică o dată la 2-3 ani.
Potasiul are un rol important în viaţa plantelor participând la formarea
clorofilei, a glucidelor, favorizând absorbţia apei, reducând evaporaţia,
sporind rezistenţa plantelor la iernare şi la anumite boli. Alături de fosfor
contribuie la mărirea procentului de participare a leguminoaselor în pajişti. Un
nutreţ corespunzător furajării animalelor trebuie să conţină 0,2-0,4 % K.
Potasiul în exces produce tulburări în metabolismul animalelor.
Aplicarea unilaterală a îngrăşămintelor cu potasiu pe pajişti nu duce la
nici un spor de producţie. Pe solurile normal aprovizionate este necesară
aplicare potasiului astfel că raportul N/P/K să fie de 2/0,5-1/0,5 ceea ce
înseamnă doze de 40-60 kg K2o aplicate la 2-3 ani. Pe pajiştile foarte
productive potasiul se va aplica anual.
Îngrăşămintele cu microelemente
Microelementele au un rol foarte important pentru plantele de pe pajişti,
ele intrând în compoziţia enzimelor, vitaminelor, a clorofilei, influenţând
80
sintezele specifice din organism. În acelaşi timp ele sunt absolut necesare şi
organismelor animale deoarece în absenţa unor astfel de microelemente,
metabolismul animalelor este deficitar apărând o serie de boli. Aceasta
întrucât microelementele intervin în formarea globulelor roşii (Fe, Cu, Co) în
consolidarea sistemului osos (Cu, Mg) ş.a.
Lipsa microelementelor provoacă o serie de boli. Astfel este cunoscută
boala hipomagnezia, determinată de lipsa magneziului şi a sodiului , pe un
fond de exces de potasiu. Această boală este agravată primăvara pe pajiştile
puternic fertilizate cu azot.
Toate acestea demonstrează utilitatea şi nevoia asigurării unei anumite
cantităţi de microelemente. Prin efectuarea a o serie de experienţe, cu
microelemente, la unele s-au obţinut sporuri semnificative de producţie
(aceasta doar în cazul în care solul era deficitar în microelementul respectiv).
Aceasta face ca îngrăşămintele cu microelemente să se aplice pe pajişti doar
după o prealabilă cercetare a compoziţiei chimice a solului.
Principalele îngrăşăminte cu microelemente ce se aplică pajiştilor sunt
sulfat de cupru (15 kg/ha), borax (20 kg/ha), molibdat de amoniu (2 kg/ha),
sulfat de fier (10 kg/ha), sulfat d mangan (25 kg/ha), oxid de magneziu (35
kg/ha).
În cazul în care apar unele simptome la animale, ca o consecinţă a
lipsei microelementelor, este necesară fertilizarea cu unul din aceste
îngrăşăminte şi anume cel care conţine microelementul deficitar.
Microelementele se aplică primăvara odată cu îngrăşămintele cu azot, dar
pot fi aplicate şi în timpul vegetaţiei, extraradicular, sub formă de soluţie.
Mod de aplicare
Îngrăşămintele minerale pot fi aplicate manual, mecanic sau cu aviaţia
utilitară. Pe terenurile cu pantă mare îngrăşămintele se aplică anual. Pentru o
împrăştiere corespunzătoare lucrarea trebuie bine organizată având grijă ca
împrăştierea să se facă din amonte în aval.Pe terenurile plane, sau cu pantă
mai mică şi puţin accidentale se pot folosi maşinile tractate. Aviaţia utilitară
poate fi folosită pe trupurile mari de pajişti.
Aplicarea diferenţială a îngrăşămintelor pe pajişti şi raportul dintre
elementele nutritive
Aplicarea îngrăşămintelor pe pajişti este o metodă principală de
îmbunătăţire a acestora. Pentru a asigura sporuri de producţie pe mari
suprafeţe este indicată folosirea de doze moderate pe suprafeţe cât mai
mari.
La aplicarea îngrăşămintelor pe pajişti trebuie să se ţină seama de o
serie de factori cum ar fi: potenţialul de producţie al pajiştilor, condiţiile
climatice, altitudinea, solul, eficienţa economică ş.a.m.d. Aceasta impune o
diferenţiere în aplicarea îngrăşămintelor pe diferite tipuri de pajişti.
În general raportul N/P/K recomandat este 2/1/0 sau 2/1/1.
Doar pentru anumite tipuri speciale de pajişti se recomandă ca raportul
dintre elementele nutritive N/P/K să fie 3/1/1 sau chiar 4/1/1 (pe pajiştile de
Nardus stricta).
În cazul în care pajiştile sunt bogate în leguminoase, doza de fosfor
trebuie să sporească cu 30-50 %, concomitent cu reducerea dozei de azot cu
30 % pentru a nu influenţa negativ compoziţia floristică.
81
 În tabelul 8.1. sunt indicate dozele recomandate pentru diferitele tipuri
de pajişte. Specificăm că aceste doze sunt orientative, condiţiile de mediu şi
financiare fiind cele hotărâtoare.
Efectul îngrăşămintelor asupra pajiştilor
Îngrăşămintele, independent de elementul nutritiv care îl aduc în sol, se
caracterizează prin aceea că au aceeaşi tipuri de efecte, mai pregnante la
unul sau altul din îngrăşăminte. În unele cazuri acţiunea unui singur element
fertilizant este inferioară aplicării mai multor elemente în complex.
Sporirea producţiei. Aplicarea de îngrăşăminte pe pajiştile din ţara
noastră determină, în medie, o sporire a producţiei de 2-3 ori. Pe o pajişte
slab productivă , sporurile relative de producţie sunt mai mari. Nivelul absolut
de producţie, este în funcţie de condiţiile staţionale, starea pajiştii ş.a.
Repartizarea producţiei pe recolte. Este cunoscut faptul că pe
pajiştile permanente, îndeosebi în cele degradate, după prima recoltare
plantele otăvesc greu ceea ce face ca să se obţină un număr mic de recolte
pe an. Pe pajiştile profund degradate se obţine o singură recoltă în cursul
anului iar în cazul celorlalte două sau trei recolte, dar cu ponderea cea mai
mare (depăşind 80 %) la prima recoltă.
Compoziţia floristică a pajiştilor este un indicator deosebit de clar
privind valoarea furajeră a acestora. Asupra compoziţiei floristice fertilizarea
are un efect deosebit de pregnant. În orice tip de pajişte aplicare raţională a
îngrăşămintelor determină îmbunătăţirea compoziţiei floristice adică
scăderea proporţiei de specii nevaloroase şi creşterea participării celor
valoroase.
Îmbunătăţirea substanţială a compoziţiei floristice pe pajiştile de Nardus
stricta este redată în tabelul 8.3. Dacă înainte de aplicare Nardus stricta era
în proporţie de 63 % şi alte specii 28 % (gramineele foarte valoroase fiind
slab reprezentate 9 %), în urma aplicării de doze mari de îngrăşăminte
(N192P64K60) procentul de participare a speciei Nardus stricta s-a redus la 6
%, cel al plantelor din alte specii la 10 % iar procentul de participare al
gramineelor valoroase a crescut la 85 %.
Compoziţia chimică. Paralel cu modificările care au loc în compoziţia
floristică se produce şi îmbunătăţirea substanţială a compoziţiei chimice a
plantelor. Se înregistrează în primul rând creşterea procentului de proteină şi
ca atare sporirea cantităţii de proteină brută la hectar. Acest fenomen se
petrece în cazul tuturor pajiştilor chiar şi a pajiştilor din munţii înalţi care, se
cunoaşte, au un procent mic de leguminoase.
Dar, nu trebuie exagerat cu administrarea azotului întrucât, după cum
arată Anghel şi Bărbulescu (1977), depăşirea anumitor limite ale fertilizării cu
azot duce la sporirea în plante a azotului neproteic şi scăderea conţinutului în
aminoacizi esenţiali. Acest fapt determină tulburări în organismul animal, de
tipul hipocalcemiei şi hipomagneziei cunoscute sub numele de tetania de
păşune.
Foarte important este de a se cunoaşte doza de azot care nu poate fi
depăşită pentru că în caz contrar se acumulează în plante nitraţi toxici pentru
animale. Această doză de azot variază în funcţie de un complex de factori ca
tipuri de pajişti, condiţii de mediu, mod de administrare etc. În cazul în care

82
se administrează peste 100 kg element activ la hectar, această doză trebuie
fracţionată, deci administrată în două sau mai multe reprize.

Tabelul 8.1.
Dozele de îngrăşăminte chimice recomandate pe diferite
tipuri de pajişti kg/ha s.a.(după Cardasol şi colab., 1987)

Tipul de pajişte Azot Fosfor Potasiu

CÂMPIE
Stipa sp., Festuca valesiaca, 60 30 -
Poa bulbosa 60 30 -
Festuca valesiaca 60 30 -
Lolium perenne, Festuca
valesiaca
DEALURI
Festuca rupicola 100 50 -
Crysopogon gryllus, Botriochloa 100 50 -
ischemum 150 50 50
Agrostis tenuis, Festuca rubra 120 50 50
Agrostis tenuis
MUNTE
Festuca rubra, 150 50 50
Festuca rubra, Nardus stricta 150- 50 50
Nardus stricta 200 50 50
Festuca supina, Nardus stricta 200 50 50
150
x) LUNCI VĂI ŞI DEPRESIUNI
Poa pratensis, Agrostis
stolonifera, Alopecurus pratensis 100 30 50
Lolium perenne 50 50 50
x) după Puia şi colab.(1984).

Consumabilitatea. Îngrăşămintele minerale şi în special cele cu azot

au o influenţă deosebită asupra gradului de consumabilitate a plantelor, prin
aceea că frunzele devin mai mari, limbul mai lat şi mai lung. Frunzele fiind
mai fine sunt mai uşor consumate de către animale.
Mai este de semnalat faptul că aplicarea îngrăşămintelor prelungeşte
perioada de păşunat cu 2-3 săptămâni, lucru deosebit de important pe
pajiştile de munte când în sol sunt suficiente elemente nutritive (deci pajiştea
este fertilizată) şi creşterea plantelor începe aproape simultan cu topirea
stratului de zăpadă, ceea ce determină o devansare a începeri păşunatului,
impusă de dezvoltarea explosivă a vegetaţiei.
Digestibilitatea, este deasemenea favorabil influenţată de fertilizare,
prin creşterea digestibilităţii în final rezultând un număr mai mare de UN/ha,
adică sporeşte valoarea pajişti.
Producţia animală. Aplicarea fertilizării ducând la sporirea producţiei, a
consumabilităţi, a digestibilităţii duce implicit la mărirea cantitativă şi calitativă
a producţiei, ceea ce se răsfrânge asupra producţiei animaliere prin sporirea
ei.
Însuşirile solului, sunt de asemenea influenţate de fertilizare dar nu
întotdeauna pozitiv. Forma îngrăşământului, doza aplicată, raportul dintre

83
elemente, condiţiile staţionale, pH-ul solului sunt factorii care concură la
realizarea acestei influenţe. Astfel folosirea numai a îngrăşămintelor minerale
cu azot cu reacţii fiziologice acide produc scăderea pH-ului deci determină
obligativitatea intervenirii cu amendamente.
Eficienţa economică. Aprecierea finală a utilităţii aplicării
îngrăşămintelor pe pajişti este dată de eficienţa lor economică.
In consecinţă cantitatea de îngrăşământ care se aplică trebuie să fie
cea care aduce sporul maxim cu investiţii minime. De aceea de exemplu, pe
pajiştile alpine situate la peste 1800m, greutatea transportării îngrăşămintelor
şi a aplicări lor, conjugată cu perioada scurtă de vegetaţie, fac ca în general
pe aceste locuri aplicarea îngrăşămintelor minerale să nu fie eficientă din
punct de vedere economic.
S-a dovedit că la aplicarea îngrăşămintelor în doze mici sporul de
producţie pe kg element activ este mai mare. In concluzie pentru fiecare
pajişte trebuie stabilită cantitatea optimă de îngrăşăminte în funcţie de
condiţii şi de puterea economică a unităţii.

8.2.2.Îngrăşămintele organice
Gunoiul de grajd. Folosirea gunoiului de grajd pe păşuni reprezintă
una dintre cele mai importante măsuri de sporire a producţiei şi îmbunătăţire
a compoziţiei floristice.
Reamintim că gunoiul de grajd este un îngrăşământ organic complet
care îmbunătăţeşte solul în humus, în principalele elemente nutritive, în
unele microelemente cât şi în microorganisme şi produse ale metabolismului
lor. De exemplu, 30 t gunoi de grajd aduc în sol 150 kg N, 60 kg P 2O5, 180
kg K2O, 90 kg CaO şi peste 7000 kg materie organică. Conţinutul mai redus
în fosfor face ca să se recomande ca odată cu gunoiul de grajd să se
încorporeze în sol şi 25-30 kg P2O5/ha.
Pe lângă îmbogăţirea în elemente nutritive gunoiul de grajd duce la
îmbunătăţirea regimului de aer şi căldură în sol, la sporirea capacităţii solului
de a reţine apa. De asemenea determină o intensificare a acţiuni
microorganismelor din sol.
Influenţa gunoiului de grajd asupra pajiştilor permanente din ţara
noastră a fost studiată în condiţii foarte diferite pe variate tipuri de pajişti.
Toate, fără excepţie, au scos în evidenţă rolul pozitiv pe care îl are gunoiul
de grajd asupra producţiei pajiştilor. Încă primele experienţe, cum ar fii cele
executate de Pavel şi colab. (1962) pe păşunile de Nardus stricta în bazinul
Parâng au demonstrat că sub acţiunea gunoiului de grajd se obţin sporuri de
producţie de 182, 223, respectiv 289% la dozele de 10, 20 respectiv 30 t/ha.
De asemenea s-a schimbat compoziţia floristică în sensul reducerii speciei
de Nardus stricta de la 64% la 21% şi sporirea lui Trifolium repens până la
20%.
Dozele aplicate variază între limite largi şi anume de 20 t/ha la 40 t/ha şi
chiar la 60 t/ha. Cantitatea administrată este în funcţie de compoziţia
floristică a pajiştilor, de stadiul de degradare a acestora, de cantitatea de
gunoi de grajd disponibilă.
Astfel pe păşunile degradate cum sunt cele de Nardus stricta este mai
bine să se aplice 40-60 t/ha deoarece numai astfel se produc modificări
84
importante în trofismul solului, care să ducă la îmbunătăţirea radicală a
compoziţiei floristice şi prin urmare la creşterea considerabilă a producţiei. Pe
alte pajişti cum sunt cele de Festuca rubra, Agrostis tenuis, Trisetum
flevescens, dozele recomandate sunt 20-30 t/ha.
Epoca optimă de aplicare este toamna, la încheierea ciclului de
păşunat. În felul acesta pe lângă faptul că se obţin sporuri de producţii de
10% faţă de fertilizarea din primăvară, mai există avantajul că timpul de
transport este mai lung deci lucrarea poate fi efectuată în condiţii mai bune şi
că precipitaţiile din iarnă antrenează mai bine elemente nutritive din sol.
Gunoiul de grajd este indicat a se administra bine fermentat, deci după
ce a stat un an în platformă. Aceasta este necesar întrucât el se aplică la
suprafaţă şi, eventual se încorporează cu o grapă. Se recomandă ca gunoiul
de grajd să se împrăştie cât mai uniform pe păşune. În felul acesta se evită
înburuienarea păşunii prin înmulţirea plantelor nitrofile nevaloroase. O
fertilizare foarte bună se obţine dacă se dă gunoi de grajd în amestec cu
superfosfat.
Durata de remanenţă a gunoiului este de 4-5 ani în funcţie de doza
aplicată, calitatea îngrăşământului, compoziţia floristică a pajişti. Sporurile
cele mai mari de recoltă se obţin în anul I pentru ca să scadă treptat de la un
an la altul.
Din punct de vedere economic lucrarea de fertilizare cu gunoi de grajd
este deosebit de avantajoasă, singurele cheltuieli fiind legate de transportul
şi împrăştierea lui pe pajişti.
Mustul de grajd, este un îngrăşământ organic lichid specific pentru
fertilizarea pajiştilor. Se aplică uşor pe pajişti se infiltrează repede în stratul
de ţelină, ceea ce face ca elementele nutritive să fie imediat valorificate.
Mustul de grajd este bogat în azot ceea ce face ca aplicarea lui în doze
prea mari şi singur (fără P) să ducă la apariţia şi proliferarea speciilor nitrofile
ca Rumex sp., Heracleum sp., ş.a., paralel cu scăderea proporţiei de
leguminoase.
Sporurile de producţie obţinute prin administrarea mustului de grajd
sunt mari. Cercetările arată că pentru un kg azot din must se obţine un spor
de 60 kg fân. Doza optimă de administrare este de 150-200 hl/ha, care
conţine 40-50 kg azot, 60-80 kg K2O şi 1,5-2 kg P2O5. Conţinutul scăzut de
fosfor face ca atunci când se administrează mustul să se fertilizeze cu 150-
200 kg superfosfat la hectar.
Epoca de administrare este primăvara devreme, la topirea zăpezii, când
gospodăria are astfel de îngrăşământ, întrucât iarna se acumulează în fermă
în cantităţii însemnate.
Tulbureala de grajd, este un îngrăşământ semilichid fiind un amestec
dintre dejecţiile animale solide şi apă în diferite proporţii. Se pot acumula
acolo unde sunt recipiente betonate şi există în apropiere o sursă de apă
astfel încât dejecţiile să poată fi zilnic spălate şi colectate într-un bazin. După
30-45 zile de fermentare se poate administra. Este bine ca înainte de
administrarea tulburelii să se fertilizeze pajiştea cu 200-300 kg/ha
superfosfat. Efectul tulburelii este deosebit, unele cercetări arătând că acest
sistem de fertilizare sporeşte producţia de peste 5-6 ori. Doza de
administrare este de la 150-200 hl/ha până la peste 2-3 ori mai mare în cazul
85
pajiştilor degradate sau când proporţia de apă este mai mare.
Epoca de aplicare, este ca şi în cazul mustului, primăvara devreme, cu
excepţia celor 2-3 tarlale pe care se intră primele la păşunat şi care trebuie
să fie fertilizate de cu toamnă. Ca şi în cazul mustului pentru colectarea
dejecţiilor este nevoie de bazine care trebuie să aibă o capacitate de 6-8 m3
pentru fiecare unitate vită mare cât şi o staţie de pompare. În tabelul 8.2. se
dă conţinutul în principalele elemente nutritive ale îngrăşămintelor organice
discutate.
Compostul, este un îngrăşământ organic care se prepară din
amestecul turbă-gunoi de grajd în proporţie de 3 părţi turbă la o parte gunoi
de grajd. Prepararea se face prin aşezarea în straturi alternative a 20-30 cm
turbă cu 10-15 cm gunoi de grajd.
In lipsa gunoiului, compostul se prepară înlocuind acesta cu adăugarea
la 1 t turbă a 100-150 l urină, 50-100 kg var, 100-150 kg superfosfat şi 50 kg
sare potasică.
Modul de aplicare a compostului pe pajişte este identic cu cel al
gunoiului de grajd. El este indicat a se aplica pe pajiştile din jurul turbăriilor.
In alte locuri nu este recomandată aplicarea lui întrucât cheltuielile de
transport face ca îngrăşământul să nu mai fie economic, ţinând cont şi de
faptul că şi prepararea lui necesită cheltuieli.

Tabelul 8.2.
Compoziţia chimică a câtorva tipuri de îngrăşăminte organice (după
Bărbulescu şi Motcă, 1993)

Felul Cantitatea de substanţă activă

îngrăşământului azot fosfor potasiu calciu
Gunoi de grajd 0,4-0,8 0,2-0,3 0,5-0,6 0,2-0,3
Must de grajd 0,2-0,8 0,03-0,06 0,4-0,6 0,1-0,2
Tulbureală de 0,7 0,03-0,05 0,4-1,5 0,06-0,1
grajd

8.2.3.Aplicarea amendamentelor
Mare parte din pajiştile ţări noastre se află pe soluri cu reacţie acidă mai
mult sau mai puţin pronunţată, iar câteva zeci de mii de hectare pe soluri cu
reacţie alcalină (sărături).
Solurile acide se formează în condiţii specifice de climat răcoros şi
umed, marea majoritate a precipitaţiilor căzând în perioada de vegetaţie,
ceea ce determină o puternică levigare. Cantitatea mare de apă reţinută de
stratul de ţelină, conjugată cu temperaturile scăzute fac ca parte însemnată
din procesele de descompunere să fie de natură anaerobă ceea ce duce la
îngroşarea stratului de ţelină. Spălarea în profunzime a cationilor bazici uşor
solubili (Ca, Mg, Na, K) este corelată cu menţinerea în starturile de la
suprafaţă a altor ca: Fe, Al, Mn care reţin şi stochează fosforul în fosfaţi de
Al, Mn, Fe.
Aceste fenomene fac ca reacţia solului să devină acidă şi implicit să se
instaleze specii adaptate unor astfel de condiţii, specii cu valoare furajeră
scăzută (Nardus stricta, Deschampsia flexuosa, Poa violacea). De asemenea
86
aceste condiţii favorizează instalarea rogozurilor precum şi a unor specii
nevaloroase din alte familii botanice.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri este necesară corectarea reacţiei
solului în vederea creării unor condiţii corespunzătoare de viaţă pentru
plantele valoroase. Acest lucru se poate realiza prin aplicarea de
amendamente de calciu, care modificând reacţia solului produce schimbări
importante şi în însuşirile fizice, chimice, biologice ale acestuia. Modificările
din sol se resfrâng şi asupra plantelor, prin sporirea în acestea a conţinutului
de calciu şi fosfor, ceea ce determină mărirea coeficientului de digestibilitate
şi ca atare, îmbunătăţindu-se calitatea furajului, se obţin sporuri mari în
producţia animalieră. Ca amendamente se folosesc piatra de var (CaCO 3)
măcinată (cu acţiune mai lentă) şi varul ars (CaO). Dozele folosite sunt în
funcţie de pH-ul solului. Doza nu trebuie să fie aşa de mare încât să aducă
reacţia la neutru întrucât cele mai valoroase specii din pajişti se dezvoltă cel
mai bine la un pH slab acid.
Efectul amendării depinde de pajiştea pe care se aplică. Astfel pe o
pajişte de Nardus stricta cu ţelină groasă acţiunea amendamentelor este
lentă întrucât şi încorporarea lor în sol este lentă şi incompletă. Cum
amendarea necesită un volum mare de muncă (transport, împrăştiere) se
consideră, în general, că atunci când se aplică amendamente trebuie
efectuate şi alte lucrări de îmbunătăţire a pajiştilor.
Un efect pozitiv al aplicări amendamentelor este acela de a schimba
structura floristică în sensul că Nardus stricta este înlocuită cu specii
valoroase şi anume: Festuca rubra şi Agrostis tenuis.
Epoca cea mai bună de aplicare a amendamentelor pe păşuni este
toamna, după încetarea păşunatului, când se pot întâlni condiţii bune de
lucru. Aceasta deoarece amendamentele nu pot fi aplicate decât pe
suprafaţa solului bine mărunţite şi uniform repartizate, după care este nevoie
de precipitaţii (cum sunt cele din toamnă şi iarnă) care „duc” amendamentele
în sol. Dacă aceste cerinţe, privind aplicarea amendamentelor, nu sunt
respectate se diminuează acţiunea amendamentelor, deoarece ele se
carbonatează şi rămân sub această formă la suprafaţa solului mai mulţi ani
fără a modifica reacţia solului.
Durata de acţiune a amendamentelor, datorită încorporări lente, este
mai mare, efectul lor resimţindu-se 6-12 ani.
O altă categorie de pajişti care necesită amendamente sunt cele de pe
sărături. În acest caz se pune problema corectării pH-ului de la alcalin spre
neutru. Pe solurile bazice cresc un număr redus de plante cu valoare
economică redusă şi care nu sunt capabile de a forma o ţelină bine
închegată.
Pe aceste soluri este indicată aplicarea fosfogipsului în doze de 10 t/ha,
toamna, bine mărunţit şi uniform împrăştiat. Pentru ca aceste amendamente
să fie eficiente este bine ca ele să fie însoţite de administrarea a 20-30 t
gunoi de grajd bine fermentat, aplicat în aceiaşi perioadă. Acest tratament
complex face, ca în aceste pajişti, să apară leguminoase, iar dintre graminee
să domine Puccinellia distans.

87
 8.3.Târlirea.
Târlirea reprezintă cel mai simplu şi mai economic mod de sporire a
producţiei şi de îmbunătăţire a compoziţiei floristice a pajiştilor. Ea constă din
a lăsa animalele să înnopteze de mai multe ori la rând pe o anumită porţiune
de pajişte.
Metoda se bazează pe observaţia empirică –şi ca atare este practicată
de foarte multă vreme - că în locul unde au înnoptat animalele, dacă
cantitatea de dejecţii nu este prea mare se produc modificări profunde,
pozitive, în sensul că se instalează specii bune furajere şi că se realizează o
sporire considerabilă a producţiei.
Dacă animalele se menţin un timp prea îndelungat pe acelaşi teren se
instalează specii nevaloroase ca Rumex sp., Urtica dioica, Capsella bursa-
pastoris, etc. Dar şi această vegetaţie, cu timpul dispare şi locul respectiv se
transformă într-un teren lipsit de vegetaţie deci practic scos din circuitul
pastoral. Astfel de terenuri se întâlnesc des în jurul saivanelor, a stânelor, a
taberelor de vară.
In funcţie de perioada de păşunat parte mai mare sau mai mică din
acestea pot fi folosite în fertilizare prin târlire. Experienţe legate de târlire sunt
numeroase în ţara noastră şi sunt efectuate de multă vreme. Cele mai
importante efecte ale târliri sunt legate de sporirea producţiei şi schimbarea
compoziţiei floristice (tabel 8.3).
In nopţile în care se realizează târlirea se acumulează cantităţi
suficiente de elemente nutritive care să determine sporirea procentului de
participare în covorul ierbos a unor specii cu valoare foarte mare cum sunt:
Lolium perenne, Phleum pratense, Trifolium repens, Trifolium pratense.
Pentru a realiza o schimbare rapidă a compoziţiei floristice se
recomandă executarea unor supraînsămânţări cu amestecuri de graminee şi
leguminoase, corespunzătoare zonei, înainte de târlire, astfel că, în timpul
târliri, seminţele sunt încorporate în sol prin călcare de către animale. Astfel,
că aceste specii valoroase vor înlocui treptat speciile nevaloroase dispărute
în urma târliri.

Tabelul 8.3.
Cantităţile medii anuale de dejecţii de la diferite specii şi conţinutul lor în
elemente nutritive

Specia Dejecţii Elemente nutritive (kg)

Solide Lichide (l) N P2O5 K2O
(kg)
Bovine 6000 2000 30 11 1,6
Ovine 500 200 6,7 1,5 5,0
Cabaline 4000 1200 35 8 10

Pentru a se realiza fertilizarea prin târlire animalele sunt ţinute mai

multe nopţi pe acelaşi teren în nişte locuri îngrădite numite târle. Numărul de
nopţi este determinat de tipul de pajişte şi este dat în tabelul 8.4.

88
 Tabelul 8.4.
Principalele date privind fertilizarea prin târlire

Specia Suprafaţa pt. Numărul de nopţi

de animale un animal (m2) Pajişti bune Pajişti Pajişti
mediocre degradate
Bovine 2-3 1-2 3-4 5-6
Ovine 1-2 1-2 3-4 5-6

Din aceste date se poate stabili suprafaţa de târlire a unei turme cu

ajutorul relaţiei S= N x s
unde: s este suprafaţa rezervată unui animal; N numărul de animale din turmă;

Pentru a se realiza prin târlire un raport corespunzător între elementele

nutritive, ţinând seama că azotul este în cantitate mult mai mare decât
fosforul, este necesar că după târlire să se aplice 50-70 kg P2O5/ha în
special pe pajiştile unde sunt prezente şi leguminoasele.
Efectul târliri durează 4-5 ani fiind cel mai mare în anii 2 şi 3, după care
operaţia trebuie repetată. In perioada dintre două târliri, se recomandă,
aplicarea în anul al 3-lea de doze moderate de azot şi fosfor (N50-100P50) care
menţin producţia la nivel ridicat o perioadă mai lungă. Pe solurile puternic
acide, efectul târliri se amplifică dacă se aplică şi amendamente.
Menţinerea animalelor pe târlă se realizează cu ajutorul unor garduri
mobile numite porţi de târlire (ţarcuri). Acestea au 3-4 m lungime, 1,5 m
înălţime fiind prevăzute cu bare orizontale şi oblice pentru asigurarea
rezistenţei. Cum aceste porţi de târlire tradiţionale sunt greu de manevrat şi
montat, ele se pot înlocui cu plase de sârmă şi ţevi metalice care sunt mai
uşoare deci mai lesne de manevrat şi montat.
Din punct de vedere economic această fertilizare este deosebit de
ieftină, unica cheltuială fiind legată de porţile de târlire. Neajunsul acestui
sistem constă în faptul că suprafaţa ce poate fi astfel fertilizată este mică.
Astfel, cu o turmă de 1000 de oi ţinute trei nopţi pe o tarla, într-o perioadă de
120 de zile se pot fertiliza: 100x1,5= 1500m 2; 120:3= 40; 150x40= 60.000 m2
= 6 ha pe an. Admiţând că târlirea se repetă la 5 ani cu această turmă se pot
fertiliza 30 ha.

8.4.Lucrări tehnico-culturale
Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase şi a cioatelor. Pajiştile zonelor
forestiere, pajişti naturale secundare fiind, sunt frecvent invadate de specii
lemnoase, reprezentate în special de arbuşti şi mai rar arbori. Gradul de
acoperire cu vegetaţie lemnoasă este în strânsă legătură cu modul de
folosire şi de îngrijire a pajiştilor. Astfel pe pajiştile folosite neraţional sau pe
care nu se execută lucrări de îngrijire, vegetaţia lemnoasă pune treptat
stăpânire pe tot terenul. Acest fenomen se poate observa pe foarte mari
suprafeţe de pajişti montane, unde prin nefolosirea lor şi implicit neîngrijirea
lor tufărişul a invadat aceste suprafeţe.
Vegetaţia lemnoasă reprezintă mijlocul cel mai sigur de prevenire a

89
declanşării fenomenului de eroziune, determinat în primul rând de
precipitaţiile abundente din aceste zone. De asemenea, vegetaţia lemnoasă,
chiar şi sub formă de arbuşti, reprezintă un loc de refugiu pentru animalele
sălbatice, distrugerea ei însemnând o mare greşeală ecologică. Mai mult,
existenţa pădurilor asigură un regim hidric corespunzător plantelor mezofile,
care sunt foarte valoroase din punct de vedere furajer.
De reţinut este faptul că, indiferent de condiţii, se interzice defrişarea
unor specii ca: Pinus cembra, Pinus sylvestris, Larix decidua, Pinus mugo, cu
rol esenţial în protecţia solului şi menţinerea echilibrului ecologic.
Arborii care cresc pe păşuni este bine să fie menţinuţi sub formă de
pâlcuri şi să li se taie ramurile inferioare până la înălţimea de 2 m. În felul
acesta lumina ajunge la suprafaţa solului fiind favorizate plantele bune de
nutreţ. Sub aceste pâlcuri animalele găsesc loc de adăpost, pe arşiţă sau
ploi. Păşunile cu arbori în pâlcuri sunt cunoscute sub de numirea de „păşuni
înpădurite” şi sunt frecvent întâlnite atât în ţara noastră cât şi în late ţări.
Combaterea buruienilor. Pajiştea, ca şi oricare cultură agricolă în
cazul neângrijirii ei se îmburuienează. Cauzele îmburuienări sunt multiple.
Principalele sunt: regim hidric necorespunzător, folosirea şi fertilizarea
neraţională.
Pe pajiştile pe care nu se aplică măsuri de igienă culturală,
îmburuienarea este rapidă şi ca atare şi ritmul de degradare al pajişti este
rapid. Măsurile ce se iau pentru comabaterea buruienilor ţin de cauzele care
au dus la apariţia lor; de gradul de îmburuienare; de ecologia speciilor; de
modul de folosire. În general măsurile sunt de două feluri: măsuri preventive
şi măsuri curative.
Măsurile preventive ţin de igiena culturală specifică. O folosire
neraţională prin sub sau suprapăşunat duce la slăbirea plantelor furajere
valoroase şi proliferarea buruienilor. Ca atare o primă metodă preventivă
este folosirea raţională a pajiştilor prin încărcătura optimă. În cazul
subpăşunatului animalele vor consuma numai plantele valoroase şi aceasta
de mai multe ori pe an (chiar de 10-12 ori). Aceasta face ca ele să nu aibă
timp să acumuleze substanţe de rezervă şi de acea se epuizează şi, având o
slabă capacitate de concurenţă, sunt eliminate de buruienile neconsumate.
Suprapăşunatul duce la păşunatul repetat al tuturor plantelor şi
proliferarea doar a buruienilor nevaloroase. Pe de altă parte este distrusă
vegetaţia şi este declanşată eroziunea. Primăvara se instalează buruienile
efemere care folosesc condiţiile bune din acea perioadă fructifică şi dispar.
Tot de sistemul de păşunat ţine şi:
-îndepărtarea resturilor neconsumate, printre care evident că sunt şi
buruienile care astfel nu pot fructifica; -împrăştierea dejecţiilor animaliere
ceea ce duce la anularea condiţiilor propice plantelor azotofile; -asigurarea
unei rotaţii corespunzătoare în folosirea pajştilor.
De măsuri preventive ţine şi asigurarea unui regim hidric corespunzător,
ceea ce duce la dispariţia în caz de exces a plantelor hidrofile (Cyperaceae şi
Juncaceae), aplicarea amendamentelor, a fertilizării, etc.
Măsurile curative sunt cele care duc la distrugerea buruienilor mecanică
ori chimică.

90
 Măsurile mecanice se referă la plivitul (oticul este instrumentul ideal)
buruienilor, cât şi la practicarea cosirilor repetate care epuizează buruienile.
Aceste măsuri trebuie aplicate în tot timpul anului.
Combaterea chimică este eficientă dar nu întotdeauna indicată.
Trebuie să se ştie că regula de combatere a buruienilor trebuie să fie „fără
erbicide”, întrucât dacă se cunosc efectele erbicidelor asupra buruienilor nu
se cunosc clar efectele asupra animalelor şi nici acumularea şi efectul lor
remanent. Pe de altă parte multitudinea de specii valoroase din pajişti face
ca alegerea erbicidului să fie dificilă aceasta făcându-se în funcţie de
buruiana ce trebuie combătută. Principalele buruieni şi erbicide folosite în
combaterea lor sunt date în tabelul 8.5. Dar, repetarea folosirii erbicidelor
trebuie să fie o excepţie şi nu o regulă.
Pajiştile de Nardus stricta se pot erbicida cu Gramoxone 5-7 l/ha în 800
l apă/ha. După două săptămâni pajiştea este complet arsă. După acest
tratament se indică o supraînsămânţare.

Tabelul 8.5.
Principalele buruieni şi erbicide folosite pentru combaterea lor

Buruieni Erbicidul Doza Momentul tratamentului

Rumex sp. Tardan 22 k 5 l/ha Primăvara
Asulox 4 l/ha Înainte de înflorire
Icedin 3 l/ha Toamna şi primăvara
Veratrum album Dicotex 7 l/ha Apariţia rozetei bazale
Colchicum Paraquat 5 l/ha Primăvara la apariţia
autumnale fructului
Dicamba 10 l/ha A doua jumătate a luni
Pteridium aquilinum Asulox august la apariţia
2,4 D 5 l/ha inflorescenţelor
Euphorbia sp.

Distrugerea muşuroaielor şi nivelarea. Muşuroaiele se formează pe

pajişti prost folosite şi neîngrijite. Muşuroaiele sunt de diferite mărimi şi
frecvenţe uneori putând ocupa până la 80-90% din întreaga suprafaţă a
pajiştilor ceea ce evident înseamnă diminuarea cu acest procent a
producţiilor.
In etajele superioare se formează marghile îndeosebi pe pajiştile cu
Nardus stricta şi Deschampsia, Juncus, datorită faptului că aceste plante
acumulează mari cantităţi de materie organică care nu este descompusă (din
lipsa oxigenului) şi în urma excesului de umiditate, animalele care calcă
printre tufe contribuie la bătătorirea şi formarea muşuroaielor care pot ajunge
la 50-150 cm în diametru şi 30-80 cm în înălţime. Vegetaţia acestor
muşuroaie este alcătuită din specii nefurajere şi chiar licheni. Aceasta
determină o înţelenire puternică a marghilelor, formarea unui strat compact
ce poate fi foarte greu distrus.
Muşuroaiele se combat în primul rând prin măsuri preventive care
trebuiesc aplicate anual, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie sau primăvara
devreme folosindu-se grapele obişnuite sau târşitoarele. Există şi maşini
speciale de combatere a muşuroaielor cum ar fi maşina de curăţat pajiştea
91
(MCP 1,5) care distruge muşuroaiele în proporţie de 95 % lăsând în urmă un
sol mărunţit. Capacitatea de lucru este de 0,25-0,4 ha/oră. Unde muşuroaiele
ocupă o suprafaţă prea mare, dacă este posibilă desţelenirea, e bine să se
facă aceasta, iar acolo unde nu se poate, se face o nivelare cu lama greder
(GS-3.0). După distrugerea muşuroaielor este obligatorie aplicarea de
îngrăşăminte şi supraînsămânţarea.
Curăţirea. Pe o serie de pajişti, în special cele din zona de deal, munte,
există o serie de pietre la suprafaţă. De asemenea pot exista cioate putrezite,
resturi de vegetaţie aduse de ape cât şi o serie de materiale rezultate în
urma activităţii omului (aceasta în special pe pajiştile de lângă aşezările
umane).
Îndepărtarea acestor materiale se poate face în tot timpul anului dar
este obligatoriu executarea acestei lucrări toamna, după încetarea folosiri
pajiştilor, sau primăvara devreme. Pietrele se vor pune pe drumurile de
acces (în special în denivelări) pentru a împiedeca înmlăştinirea sau lângă
adăposturi. Resturile provenite din activitatea omului se adună şi se
depozitează în locuri special amenajate pentru aşa ceva.
Supraînsămânţarea şi autoînsămânţarea. În pajiştile cu vegetaţie
săracă este necesară supraînsămânţarea cu specii valoroase corespunzător
condiţiilor staţionale.
Supraînsămânţarea nu se poate executa decât în urma unei mobilizări
superficiale a solului. Această lucrare se face primăvara devreme când
vegetaţia nu este pornită.
Supraînsămânţarea este obligatorie după alte lucrări cum sunt:
curăţirea; îndepărtarea vegetaţiei lemnoase; distrugerea muşuroaielor.
Supraînsămânţarea înseamnă că acolo unde nu există vegetaţie să se
intervină cu un amestec de specii corespunzător zonei. Pentru aceasta se
prelucrează solul (manual sau mecanic, funcţie se mărimea suprafeţei) apoi
se administrează sămânţa corespunzătoare după care se greblează.
Autoînsămânţarea este o metodă deosebit de avantajoasă pentru
îmbunătăţirea pajiştilor. Aceasta se realizează în cadrul rotaţiei pajiştilor şi
constă în recoltarea pajişti ca fâneaţă după ce plantele au format seminţe.
Prin lovirile mecanice din timpul cosiri, seminţele cad pe sol. Această lucrare
este recomandată a se executa o dată la 5-6 ani.
Prevenirea şi combaterea eroziuni. Marea majoritate a pajiştilor din
ţara noastră fiind amplasate pe dealuri şi munţi, sunt afectate de diferite
fenomene erozionale atât de suprafaţă cât şi de adâncime. Se apreciază că
aproximativ 75 % din pajişti sunt afectate de eroziune. Eroziunea de
suprafaţă este cea mai răspândită dar există şi pajişti cu ogaşe şi ravene, cât
şi zone afectate de alunecări de teren.
Erodarea solului duce la reducerea gradului de acoperire cu vegetaţie
ierboasă şi instalarea speciilor rezistente la eroziune, dar care au o valoare
furajeră mai scăzută (Botriochloa ischaemum, Festuca valesiaca, Festuca
rupicola).
Măsurile de prevenire a eroziuni solului pe pajişti sunt numeroase. În
primul rând un covor vegetal bine închegat împiedică declanşarea
fenomenului de eroziune. Apoi toate măsurile de îmbunătăţire a pajiştilor
(combaterea buruienilor, a vegetaţiei lemnoase, nivelarea,
92
supraînsămânţarea, fertilizarea, folosirea raţională) sunt de fapt şi măsuri de
prevenire a eroziunii.
Alte lucrări
Grăparea, este o lucrare importantă în vederea sporirii producţiei şi
pentru a preveni degradarea pajiştilor cunoscându-se că una din cauzele
degradării este şi tasarea solului. Prin grăpare se îmbunătăţeşte regimul de
aeraţie din sol, ceea ce creează condiţii mai bune de viaţă pentru plante. De
asemenea, se îmbunătăţeşte regimul hidric, ceea ce contribuie la o mai
rapidă şi bună mineralizare a substanţelor organice. Dar, întrucât prin
grăpare se rup nodurile de înfrăţire, coletele, muguri, deci o reducere a
capacităţii de regenerare, ea nu poate fi aplicată, ca măsură izolată decât în
cazuri deosebite, ca de exemplu pe pajiştile dominate de graminee
stolonifere.
Împrăştierea dejecţiilor pe păşune. După trecerea animalelor rămân
o serie de dejecţii solide care trebuiesc considerate în primul rând ca sursă
de elemente nutritive pentru vegetaţie. Importanţa acestora este mare pe
pajiştile unde nu se aplică fertilizarea, sau pe acelea situate în zone cu regim
pluviometric bogat, care face ca o serie de elemente nutritive să fie spălate.
Dacă pe pajişte sunt vaci de lapte de exemplu, atunci în medie
dejecţiile solide de la vacă acoperă în întregime pajiştea pe 0,09 m 2, acţiunea
ei asupra vegetaţiei întinzându-se pe o suprafaţă chiar de 10 ori mai mare.
Aceasta cauzează neajunsuri mari întrucât favorizează dezvoltarea speciilor
nitrofile, lipsite de valoare economică creând astfel mari neuniformităţi în
compoziţia floristică. Dacă dejecţiile nu se împrăştie după 10 zile dispar toate
leguminoasele şi 75 % din graminee.
Un alt neajuns este şi faptul că dejecţiile sunt focare de infecţii. De
aceea după fiecare ciclu de păşunat dejecţiile solide trebuiesc împrăştiate
trecându-se peste pajişti cu târşitoarea. Astfel ele vor contribui la
îmbunătăţirea pajişti şi nu la înrăutăţirea ei.
Cosirea resturilor neconsumate. După ce animalele au fost scoase
de pe păşune rămân o serie de plante neconsumate. Aceste plante sunt cele
pe care animalele nu le consumă. Rămânând pe pajişte acestea formează
seminţe şi proliferează. De acea ele trebuiesc îndepărtate prin cosire.
Operaţia este obligatorie, ca şi precedenta după fiecare ciclu de păşunat.

Intrebări de autoevaluare
1.Cum se face îmbunătăţirea regimului hidric în pajiştile permanente ?
2.Care este importanţa îngrăşămintelor minerale şi organice în pajiştile
permanente ?
3.Explicaţi ameliorarea pajiştilor efectuată prin târlire ?
4.Care sunt lucrările tehnico culturale ?
5.Ce este supraînsămânţarea şi autoînsămânţarea ?
6.Cum se combat buruienele pe pajiştile permanente ?
7.Care este importanţa aplicării aplicări amendamentelor?. Tipuri de
amendamente aplicate în pajişti.

93
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

METODE DE DETERMINARE A PRODUCŢIEI ŞI BIOMASEI

UNEI PAJIŞTI

Cuvinte cheie: pajiște permanentă, utilizare, importanța și gestiunea

pajiștilor

Rezumat
Cel mai important lucru în aprecierea unei pajişti este cunoaşterea capacităţii
ei de producţie. Măsurarea producţiei într-o optică agronomică se limitează în
majoritatea cazurilor la estimarea randamentului sau altfel spus producţia
furajeră pe un interval de timp dat şi pe o anumită suprafaţă.
Determinarea producţiei pajiştilor se realizează prin două categorii de
metode: directe şi indirecte. Prima categorie reuneşte metode expeditive
uşor de aplicat în practică, şi mult mai răspândite, ceea de-a doua categorie
presupune o aparatură şi un personal calificat dar sunt mult mai precise. In
ultimul timp se utilizează metodele nedestructive pentru aprecierea producţiei
unei pajişti, considerăm necesar şi familiarizarea cu aceste tehnici noi.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

La ora actuală producţia se determină prin două categorii de metode

denumite metode directe şi metode indirecte.

9.1.Metodele directe.
Prin aceste metode determinarea producţiei se face atât prin cosiri
repetate cât şi prin cuantificarea punctelor de măsurare a biomasei.
Metoda cosirilor repetate. Are ca principiu determinarea producţiei
unei parcele mici, semnificative pentru tarlaua respectivă, de fiecare dată
când păşunea este folosită. Pentru aceasta se delimitează parcele de 2,5 m2,
numărul lor depinzând de mărimea tarlalei şi uniformitatea ei. La păşunile
uniforme, numărul acestor parcele este de 4, iar la cele neuniforme este de
10. Dacă se practică păşunatul liber porţiunile delimitate sunt mult mai mari
(100 m2), care se cosesc de câte ori iarba ajunge la înălţimea de păşunat.
Foarte indicată este folosirea cuştilor de păşunat. Ele sunt
construite din sârmă şi, instalate pe teren, nu permit animalelor să
păşuneze interiorul acestora, în schimb permit o creştere şi dezvoltare
nestingherită a ierbii.
Cosirea se face în cazul păşunilor tarlalizate, cu o zi înainte de
scoaterea animalelor pe această tarla. Cantitatea de iarbă se cântăreşte şi
94
se raportează la hectar. Producţia totală de iarbă se obţine adunând
producţiile obţinute după fiecare coasă:
Pt = Pc1 + Pc2 + Pc3 + ...Pcn;
unde: Pt – producţia totală; Pc1 – producţia primei coase ş.a.m.d.

Dar animalele nu păşunează întreaga cantitate de iarbă. De aceea

după păşunat, se delimitează alte suprafeţe care de asemenea, se cosesc,
se cântăreşte iarba şi prin însumarea tuturor coaselor se obţine totalul
plantelor neconsumate.
Pn = Pnc1 + Pnc2 + Pnc3 + ...Pncn;
unde: Pn – producţia totală neconsumată; Pnc1 – producţia neconsumată a
primei coase ş.a.m.d.

Din aceste date se poate obţine producţia reală (PR) sau efectivă a
păşunii, dată de relaţia: PR = Pt-Pn;

In continuare se calculează coeficientul de folosinţă (K) conform

formulei:
PR
K= (%);
PT
Acest coeficient este diferit în funcţie de pajişte. Coeficienţii de
folosinţă, orientativ pentru diferite categorii de pajişte, sunt daţi în tabelul 9.1.
Dacă se practică păşunatul liber, producţia reală se află pe baza
utilizării coeficientului de folosinţă conform formulei:
P xK
PR= T
100
Coeficientul de folosinţă în acest caz se calculează conform
formulei:
M
K= x 100; unde: M- greutatea plantelor consumabile; N- greutatea
N
totală a plantelor
Determinarea biomasei. Este o variantă a metodei precedente fiind o
metodă de cuantificare punctuală a producţiei de substanţă uscată,
determinate chiar în timpul păşunatului, sau cu alte cuvinte de determinări a
substanţei uscate şi atunci când animalele sunt prezente pe suprafaţa
respectivă.
Varianta clasică a acestei metode este de prelevare a unor benzi (late
de 1-5 cm), iar, după uscarea în etuvă a biomasei recoltate, să obţinem
valoarea producţiei de S.U.
Plecând de la această variantă de determinare a biomasei, putem
obţine şi structura compoziţiei floristice a pajiştii, în urma trierilor de
vegetaţie.
Determinările de vegetaţie se pot efectua prin trierea directă a
eşantionului proaspăt recoltat ori făcându-se o omogenizare a acestuia, dacă
este prea mare. Trierea vegetaţiei se face în diverse componente (ca metodă
ponderală): graminee, leguminoase, alte familii (dicotiledonate), specii
lemnoase, iar pentru fiecare categorie împărţite în plante verzi şi plante deja
95
uscate. După etuvarea acestora se poate calcula participarea relativă a
fiecărei categorii la producţia de biomasă.
Tot plecând de la această metodă se poate determina în egală măsură
şi compoziţia minerală a furajului (% N, P, K, Ca, Mg), (Carerre, 1999). Se
acordă o importanţă tot mai mare compoziţiei minerale a furajului, acesta
fiind într-o relaţie directă cu energia netă a acestuia pentru lapte „NEL”
exprimată în MJ (GJ) NEL.

Tabel 9.1.
Valoarea coeficienţilor de folosinţă (după Moisuc, 1991).

Categoria de pajişti Coeficientul mediu

de folosinţă (%)
Păşuni umede cu multe 25
rogozuri
Păşuni alpine cu ţepoşică 35
Păşuni de şes uscate cu 50
graminee mărunte
Păşuni montane cu 50
ţepoşică
Păşuni inundabile de pe 75
terenuri ravene
Păşuni montane cu 85
graminee valoroase
Păşuni neinundabile de pe 90
terenuri ravene alcătuite din
graminee valoroase
Păşuni semănate 95

9.2.Metode dinamice, nedistructive de determinare a producţiei

Nevoia caracterizării calitative şi cantitative a vegetaţiei prin metode
nedistructive este tot mai accentuată, din dorinţa de limitare a
echipamentelor şi timpului de lucru. Printre alte avantaje, se poate înregistra
şi variabilitatea suprafeţelor analizate.
Metodele nedistructive nu influenţează negativ principalele trei funcţiuni
ale covorului vegetal:
-proprietatea de absorbţie şi reflexie a radiaţiei solare; -modificări de
câmp electric prin masa de iarbă prezentă; -proprietăţile alometrice
(fr.allometrie): relaţii între masa, înălţimea şi indicele foliar al covorului
vegetal. (DESS, INRA, 1997).
Metode nedistructive actuale sunt următoarele:
-determinarea producţiei prin măsurarea înălţimii covorului vegetal; -
determinarea producţiei prin măsurarea fluxului de creştere – maturitate –
defoliere (en. turnover), de obicei prin metoda organelor inelate

96
 9.2.1.Determinarea producţiei prin măsurarea înălţimii covorului
vegetal
Determinarea înălţimii covorului vegetal este o metodă accesibilă,
facilă. Interesul de a caracteriza cât mai bine covorul vegetal a impus
existenţa unor instrumente de măsurare, cât şi existenţa unor relaţii între
înălţimea covorului vegetal şi parametrii vegetali (masă, indice foliar, etc.).
Această metodă îşi găseşte aplicabilitatea pe suprafeţele păşunate.
Variabile măsurate şi estimate
a – înălţimea medie a covorului vegetal, exprimată printr-un număr
mare de măsurători repartizate omogen pe ansamblul unei parcele;
b – masa, prin metoda dublului eşantionaj care cuprinde:
- stabilirea regresiei înălţime/biomasă, printr-o eşantionare a fiecărui
strat al covorului vegetal (cunoaştem astfel înălţimea şi masa covorului
vegetal);
- măsurarea înălţimii medii a parcelei şi în funcţie de aceasta, pe baza
curbei de regresie, se face estimarea biomasei. Reevaluarea periodică a
regresiei dintre înălţime şi biomasă este absolut necesară.
c.– natura componentelor covorului vegetal prin descrierea punctelor de
contact;
d.– aprecierea heterogenităţii covorului vegetal prin analizarea
variantelor măsurate.
Instrumentele utilizate pentru măsurarea înălţimii covorului vegetal:
- herbometru cu platou (fr. plateau); herbometru cu ultrasunete;
herbometru „Stic” (HFRO Sward Stick; Hill Farming Research Organisation).
Relaţia masă-înălţime ţine cont deci de densitatea ierbii. Acest
instrument are o utilitate limitată în pajiştile cu vegetaţie heterogenă.
Cel mai utilizat instrument este herbometrul Stick. Acesta are un cursor
de plexiglas, ce este deplasat vertical pe o tijă gradată până face contact cu
covorul vegetal pe care dorim să-l analizăm. Aceasta este o metodă
punctuală, deci este necesar să executăm un număr mare de citiri (50-200
pentru o parcelă), pentru a avea posibilitatea de a caracteriza statistic
suprafaţa studiată.
Prin această metodă avem posibilitatea de a obţine mai multe
caracteristici ale covorului vegetal şi anume:
-înălţimea covorului vegetal SSH (en. Sward Surface Height); -natura
contactului: specie, organ verde, organ uscat, etc.; -estimarea acoperirii prin
diferite componente ale speciilor prezente, astfel:
a.probabilitatea (RecA - exprimată în procente) ca specia A să fie
prezentă în fiecare punct al parcelei se calculează cu formula:
RecA=(A/N)x100;
unde:
RecA=acoperirea speciei A; N=numărul total de puncte

b.proporţia speciilor A şi B într-un covor vegetal bispecific, în fiecare

punct de observaţie se acordă nota 0 ori 1 pentru fiecare specie:

Prop.A =
 noteA x100;
NBT
unde:NBT=numărul total de note atribuite
97
 9.2.2.Determinarea producţiei prin măsurarea fluxului de creştere,
maturitate şi defoliere într-un covor vegetal păşunat
Cuantificarea producţiei şi a utilizării ierbii, în funcţie de factorii de
mediu şi modul de exploatare, sunt elemente de bază pentru studiul
covorului vegetal. Producţia recoltată prin cosire corespunde unui bilanţ de
genul creştere minus maturitate (Gillet, 1980).
Utilizarea ierbii reprezintă efectiv partea prelevată prin cosit ori păşunat
în raport cu creşterea plantei.
Pentru a analiza aceste variabile trebuie măsurat corect fluxul de
creştere, maturitate şi defoliere care se produc în covorul vegetal şi care sunt
independente pentru fiecare specie, în cazul covoarelor vegetale mixte.
Aceste fluxuri sunt fenomene dinamice legate de regenerarea organelor
constituente ale covorului vegetal (frunze, tulpini, puncte vegetative) şi
trebuiesc măsurate cu metode adaptate modului de exploatare.
Astfel, în cazul fâneţelor, estimarea producţiei se poate face prin
recoltele obţinute din tăierile succesive. La sfârşitul fiecărei regenerări vom
măsura materia uscată (SU) recoltată de următoarea manieră:
SU=creştere – maturitate
Ritmul de cosire este calculat pentru a minimiza maturitatea, SU poate
fi asimilată creşterii plantelor între două cosiri (fig.9.1.), (DESS, INRA –
France, 1997; Samfira, 1997).
În cazul exploatării pajiştii prin păşunat raţional (continuu) ori rotativ,
plantele sunt lăsate să regenereze, apoi se intră cu animalele pe parcelă,
pentru o durată determinată de timp. Estimarea producţiei cât şi a
consumaţiei se poate face prin cosiri la începutul creşterii (pentru 0), înaintea
intrării animalelor (E) şi după ieşirea animalelor (S), (fig.9.1).
În general durata ciclului de creştere şi regenerare este calculată pentru
a limita maturizarea, îmbătrânirea plantelor, durata de păşunat a animalelor.
Se poate considera în această perioadă neglijabile creşterea şi maturitatea
plantelor (Carerre, 1999; DEES, INRA- France, 1997).
În cazul păşunatului continuu, animalele sunt în permanenţă pe pajişte.
În acest caz fluxul de creştere, maturitate şi consumaţie se produc simultan.
O estimare a acestor fluxuri nu poate fi obţinută decât integrând variabilele
de stare între cele două date de observaţie.
Pentru un interval de timp dat (t1 – t2), variaţia de biomasă se determină
cu ajutorul relaţiei lui Hodgson (1990):
Variaţia de biomasă (t1 – t2) = creşterea(t1 – t2) – maturitate(t1 – t2) -
defoliere(t1 – t2)

Această variaţie de biomasă (eng.NBA, Net Herbage Accumulation)

poate deveni nulă în covorul vegetal păşunat continuu la înălţime constantă
(en.steady state swards), Hodgson, 1990).
Cuantificarea fluxurilor de creştere, maturitate şi defoliere după
principiul transformării mm în q/m2 este realizată prin metoda organelor
inelate (fr.organes bagués).
La scară ciclică bilanţul se poate stabili astfel:
Producţia(pt0, E)= SUE – SUpt0) = creştere – maturitate; Consumaţia(E,S) =
(SUE – SUS)
98
 Fig.9.1.Ciclu de regenerare şi de cosire în exploatarea prin cosit (sus); ciclu de
creştere şi perioadele de consumare de către animale în cazul păşunatului rotativ (jos).
Funcţionarea metodei cuprinde o succesiune de etape care asigură în final
2
transformarea din mm în g/m (fig.9.2)

Principiul metodei organelor inelate

Într-o parcelă cu un covor vegetal mixt graminee şi trifoi alb, unităţile
vegetative sunt inelate (pentru a putea fi uşor identificate) şi observate de o
manieră regulată. Determinarea creşterii, maturităţii, defolierii unităţilor
vegetative, respectiv a organelor plantei într-un anumit interval de timp se
face pe baza stabilirii variaţiilor de lungime şi suprafaţă ale organelor între
observaţii succesive (tn, tn+1), pe un interval de timp:
t= t n1   t n 

Pentru o mai uşoară determinare se simplifică covorul vegetal, prin

reducerea la două specii morfologic şi biologic contrastante, dar
caracteristice pajişti (Lolium perenne şi Trifolium repens).
Inelarea şi măsurătorile realizate
Inelele sunt plasate pe tulpini reprezentative pentru parcelă, pe o
linie stabilită şi uşor de reperat. La fiecare observaţie vom caracteriza
fiecare din organele unei plante inelate, atribuindu-se un cod de stare,
citind lungimea şi suprafaţa acestora.
Pentru graminee se consideră următoarele organe: teacă, frunză,
spic. Numerotarea frunzelor se face plecând de la inel. Lungimea şi
lăţimea este măsurată în mm (fig.9.3).

99
 ORGANE Variaţia lungimii * Masa lineică FLUX
mm mg/mm mg/organ

Suma organelor unei

UNITĂŢI unităţi vegetative

VEGETETIVE FLUX
mg/U.V.

Densitatea
număr de U.V./mp
METRU PĂTRAT
FLUX
g/mp

Fig.9.2.Procedura de conversie din mm/organ în g/m2

(DEES, INRA Franţa, 1997)

Fig.9.3.Tulpină inelată şi organele observate

Starea frunzelor este dată de printr-un cod ce ne permite să apreciem

dacă frunza este adultă, ori în creştere, întreagă, consumată de la ultima
observaţie sau nu (tabel 9.2.).

100
 Tabel 9.2.
Sistemul de codare pentru caracterizarea stării organelor
(DESS, 1997)
Lăstari de raigras Puncte de creştere la trifoi
M G P C T L P S I
L L S U B A E T N
Intact 1 2 3 4 1 2 3 4 5
0 0 0 0 0 0 0 0 0
Deja 1 2 - 4 - 2 3 - 5
defoliat la 1 1 1 1 1 1
prima
obs.
Preceden 1 2 3 4 1 2 3 4 5
t defoliat 2 2 2 2 2 2 2 2 2
dar nu
din nou
Defoliat 1 2 3 4 1 2 3 4 5
după 3 3 3 3 3 3 3 3 3
prima
observaţi
e
Mort 1 2 3 4 1 2 3 4 5
4 4 4 4 4 4 4 4 4
Pierdut 1 2 3 4 1 2 3 4 5
5 5 5 5 5 5 5 5 5
(-)- categorie neobservată

unde:
în cazul raigrasului: în cazul trifoiului:
ML- frunză matură TB- mugure terminal
GL- frunză în creştere LA- lamina
PS- pseudostem ori stem PE- peţiol
CU- culm ST- stolon
IN- inflorescenţă

Calculul de flux. Pentru fiecare interval dintre două determinări (t) se

calculează variaţia de lungime (L) şi suprafaţă (S) a organelor şi se
realizează totodată o combinaţie de coduri pentru a descrie statutul acestor
organe. Între două date de efectuare a observaţiilor vom obţine variaţii ale
L ori S dacă:
L>0=creştere;
L<0=maturitate ori defoliere; L<0= maturitate , dacă frunza a rămas
intactă;
L<0=consumaţie, dacă sunt modificări ale integrităţii frunzei.

Pentru fiecare dintre aceste organe se calculează L care este

raportată la ansamblul de organe observate, respectiv de populaţii. Se obţine
astfel o estimare a fluxului mediu de creştere, maturitate şi defoliere, care
caracterizează fiecare tip de organe pe o perioadă dată. Fluxul este exprimat
în mm/organ/perioadă.

101
 Caz particular
Este posibil să întâlnim coduri combinate care exprimă o consumare a
organelor chiar asociaţii cu L>0, este cazul când consumul afectează
frunzele în creştere.
Conversia de flux de la organ la flux per metru pătrat
Paralel cu observaţiile nedistructive, efectuate asupra plantelor inelate,
sunt efectuate prelevări distructive, în parcelă, pentru a măsura masa lineică
(fr. masse lineique) a organelor (mg/mm) şi masa suprafeţelor (g/cm).
Fluxurile diferitelor organe, din mm/organ/perioadă sunt multiplicate cu
masa lineică (mg/mm), după care pot fi exprimate în mm/organ/perioadă.
Calculele pentru o unitate vegetativă vor însemna diferitele fluxuri pe
organe. Valorile pentru un metru pătrat sunt obţinute multiplicând valorile
medii pe unitate vegetativă cu densitatea de unităţi nutritive pe m 2.
În continuare vom detalia printr-o aplicaţie de calcul a acestor fluxuri
prin metoda organelor inelate transformarea de la DL până la mm/unitate
vegetativă/perioadă. După care în funcţie de masa lineică se ajunge la
g/unitate vegetativă/perioadă (DESS, INRA France, 1997).
Totuşi această metodă rămâne relativ dificilă atât prin volumul mare de
observaţii pe teren asupra unităţilor vegetative, cât şi prin interpretarea
laborioasă a datelor în laborator.

Fig.9.4.Axele scurte şi lungi ale unei plante de trifoi roşu inelate

Punctele cheie ale desfăşurării acestei metode sunt:

-eşantionajul riguros – risc de selecţionare indivizi atipici; -reperarea
precisă a unităţilor vegetative inelate; -fiabilitatea inelării; -frecvenţa

102
observaţiilor – adoptată ritmului fenomenului observat; -modalităţi de
observare.

Aplicaţie de calcul de flux de creştere, maturitate şi defoliere între

două date (DESS, ENITA de Clermont Ferrand, 1997)
Pornind de la releveele realizate la două date de observare să se
calculeze fluxul de creştere, maturitate şi defoliere la nivel de fiecare unitate
vegetativă, apoi de metru pătrat, pentru a putea aprecia dacă există o
creştere de biomasă la m2 pentru perioada considerată (tabel 10.3).
Această aplicaţie se desfăşoară în următoarele etape:
-calculul variaţiei de lungime, stabilind codurile combinate pentru fiecare
frunză;
-calculul creşterii medii per frunză, pentru frunzele în creştere şi
neconsumate pe timpul perioadei de observaţie (între cele două date);
-calculul fluxului pentru o plantă, cunoscând că masa lineică a frunzelor
adulte este 0,083 mg SU/mm, iar a frunzelor în creştere de 0,068 mg
SU/mm;
-calculul de flux de maturitate creştere şi defoliere (g/m 2), ştiind că între
datele de observare s-a stabilit o densitate de 11500 tulpini/m2;
-determinarea creşterii de biomasă = creştere – maturitate – defoliere.

Calcul de flux
1.Calcularea creşterii medii a unei frunze în creştere „întreagă” şi
„neconsumată” în timpul unei perioade (mm/frunză/perioadă).
5  2  10
=9,0 mm/frunză/perioadă
3

2.Calculul creşterii medii a unei frunze în creştere la începutul perioadei

„deja consumate” şi neconsumată pe durata perioadei.
5
=5,0 frunză neconsumată pe durata unei perioade
5

3.Calcul de flux de consumare pentru frunzele adulte

(5)  (15)  (10)
= - 6 mm/tulpină/perioadă
5

4.Calcul de flux de consumare pentru frunzele întregi în creştere

L2 – L1+creştere – defoliere (consum)
Defoliere=L1 – L2+creştere
(30-20)+9,0=19 mm

(0-5)+9,0=4 mm
 flux de consumare
19  4
 flux de consumare =
5
=4,6 mm/tulpină/periodă

103
 5.Calcul de flux de consumare pentru frunzele în creştere „deja
consumate”
(10-13)+5= 2.0 mm
Defolierea = L1+L2+ creştere
2
 flux 5 = 0,4 mm/tulpină/perioadă
6.Calcul de flux de consum total
6+4.6+0.4=11 mm

7.Calcul de flux de maturitate

(-7)  (-7)  (-7)  (-6)  (-2)  (-2) 31.0
=- = - 6,2 mm/tulpină
5 5

8.Calcul de flux de creştere

 de creştere + creşterea frunzelor în creştere dar consumate pe
durata unei perioade
5  10  12  5  2 x9  1x5 = 32  18  5 = 11 mm/tulpină/perioadă
5 5

9.Bilanţ de flux (NHA)

NHA= 11,0-6,2-11,0= - 6,2 mm/tulpină/perioadă

Intrebări de autoevaluare
1.Prin ce metode se determină producţia pajiştilor ?
2.Explicaţi metoda cosirilor repetate ?
3.Care este importanţa calculării producţiei reale în stabilirea capacităţii
de păşunat ?
4.Ce reprezintă termenul de „capacitate de păşunat” ?
5.Ce înţelegeţi prin termenul de „nedestructiv” ?
6.Care este principiul metodei organelor inelate

104
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

FOLOSIREA PAJIŞTILOR PRIN PĂŞUNAT

Cuvinte cheie: pașunatul pajiștilor, capacitate de pășunat, unitate vită

mare, pășunat rațional

Rezumat
In acest capitol este redat sistemul actual şi de perspectivă de
exploatare a pajiştilor prin păşunat, cele două sisteme de păşunat tradiţional
şi raţional fiind prezentate în complementaritate. In acelaşi timp se încearcă o
prezentare cât mai completă a interacţiunii plantă-animal, şi importanţa
acesteia atât în optimizarea procesului de păşunat, cât şi în aplicarea unei
gestiunii cât mai corecte.
Sistemul de păşunat raţional presupune aplicarea unor tehnicii corecte
de exploatare concordând producţia reală a unei suprafeţe de pajişti cu
numărul de animale care păşunează suprafaţa respectivă. Sunt prezentate
de asemenea o serie de factorii şi teorii care explică modul de prelevare a
masei verzi de către animal cât şi modul de dezvoltare a plantelor supuse
păşunatului. De asemenea cercetările moderne au permis înţelegerea şi
ierarhizarea comportamentului animal în timpul păşunatului, explicând prin
aceasta diferitele scării spaţio temporale pe care le procesează un animal în
timpul actului de păşunat.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

10.1.Importanţa ierbii pentru asigurarea bazei furajere

Nevoile mereu crescânde ale economiei mondiale pun, pe de-o parte,
problema sporiri necontenite a cantităţilor de produse de natură animală, iar
pe de altă parte, problema obţineri cât mai ieftine a furajelor, de aceasta fiind
legat în primul rând economicitatea produselor animaliere.
Practicarea păstoritului de milenii demonstrează avantajele certe ale
hrăniri animalelor pe păşune. Principalele avantaje sunt:
- iarba folosită prin păşunat constituie cel mai ieftin furaj; - păşunea
oferă un furaj fraged, suculent, uşor digestibil, parfumat; - iarba este bogată
în substanţe nutritive, proteine şi săruri uşor asimilabile;
- prin mişcare în aer liber, sub acţiunea razelor solare, corpul animalelor
se dezvoltă armonios, animalele devin mai productive şi dau urmaşi mai
viguroşi.
Aceste avantaje, în special cele care se referă la valoarea nutritivă, sunt
variabile, întrucât particularităţile legate de compoziţia chimică şi gradul de
consumabilitate a ierbii este influenţat de o serie de factori legaţi de:
105
compoziţia floristică, compoziţia chimică a solului (Ca, P, microelemente),
umiditatea solului, regimul de temperatură şi precipitaţii.
Astfel, o compoziţie floristică corespunzătoare (compoziţie influenţată la
rândul ei de o serie de factori) sporeşte consumabilitatea şi digestibilitatea
ierbii, pe când o compoziţie necorespunzătoare face ca atât consumabilitatea
cât şi digestibilitatea să scadă.
În medie se poate considera că 100 kg SU din păşune conţine 6,5 kg
proteină digestibilă şi 65 UN. În cazul unor amestecuri bune se poate ajunge
până la 10 kg proteină digestibilă şi 100 UN.
Capacitatea de valorificare a unei păşuni este în funcţie de doi
parametri: vegetaţia păşuni şi specia (rasa) de animale care o folosesc.
Când vorbim de vegetaţia păşuni nu facem referiri doar la compoziţia ei
floristică ci şi la faza fenologică din timpul folosiri păşunii. Se cunoaşte faptul
că plantele tinere, fragede, pe lângă faptul că sunt mai cu plăcere consumate
de către animale, au mai multă proteină cu un grad de digestibilitate mai
ridicat şi puţină celuloză. Modul cum influenţează data folosiri păşuni,
conţinutul în proteină, celuloză şi digestibilitatea proteinei sunt redate în
tabelul 10.1.

Tabel 10.1.
Procentul de S.U. şi digestibilitatea proteinei în funcţie de data folosirii
păşunii (după Moisuc, 1990)

Data % SU din care Digestibilitatea

folosirii Proteină brută Celuloză brută proteinei
2-8 mai 23,3 15,0 83,0
9-21 mai 16,6 19,9 76,5
22-31 mai 20,0 27,3 67,6

10.1.1.Sisteme de folosire a păşunilor

Diferitele sisteme de păşunat pot fii împărţite în două categorii:
păşunatul neraţional, liber sau continuu şi păşunatul raţional sau rotativ.
Păşunatul liber, este sistemul de păşunat practicat din cele mai vechi
timpuri, fiind un sistem extensiv. Conform acestui sistem, animalele sunt
lăsate libere să pască pe păşune din primăvară până în toamnă. Grija
ciobanilor se rezumă doar în a duce animalele la adăpat, de a le mulge şi de
a veghea ca ele să nu se rănească sau rătăcească.
În timpurile mai vechi, când numărul de animale de pe păşune era mic,
acest sistem era bun şi economic. Acum, când numărul de animale sporeşte,
sistemul nu se mai dovedeşte corespunzător din mai multe motive:
- necalculându-se numărul de animale ce pot păşuna pe o anumită tarla
se ajunge la situaţia ca păşunea să fie supraîncărcată sau subîncărcată;
- în cele mai multe cazuri nu se aplică lucrări de îngrijire în mod
corespunzător, animalele stând tot timpul pe păşune;
- putând păşuna ce vor, animalele nu consumă speciile
necorespunzătoare, ca atare acestea formează seminţe şi deci se înmulţesc,
ducând inevitabil la îmburuienarea pajişti;

106
 - pe terenurile în pantă, prezenţa continuă a animalelor duce la
distrugerea stratului de ţelină şi la declanşarea gravelor fenomene de
eroziune a solului;
- păşunatul continuu, deci şi pe vreme umedă, duce la bătătorirea
solului, la formarea de gropi şi muşuroaie, toate culminând cu apariţia unor
condiţii necorespunzătoare de viaţă pentru plantele valoroase şi în
consecinţă acestea dispar;
O variantă a acestui păşunat, aplicat în ţara noastră şi care constituie
de fapt o încercare de raţionalizare, este aceea de a conduce turma pe un
anumit drum, care de obicei este modificat, astfel încât animalele nu stau în
loc ci păşunează pe locuri diferite şi în aceeaşi zi ori în zile diferite.
Păşunatul raţional sau rotativ, are ca principiu împărţirea păşuni în
tarlale. Este o metodă intensivă. Se practică în toate ţările cu agricultură
avansată. Deşi principiile generale ale aplicării acestui tip de păşunat sunt
cunoscute, se fac încă cercetării care să ducă la perfecţionarea acestui
sistem.
Principiul de bază al păşunatului raţional constă în împărţirea păşuni în
tarlale, păşunarea unei tarlale un anumit timp după care se trece pe o altă
tarla. Deci, esenţa acestei metode, constă din limitarea timpului cât stau
animalele pe o tarla, corelată cu posibilitatea plantelor de a se reface până
când animalele vor reveni pe tarla.
Avantajele acestui sistem de păşunat sunt numeroase. Cele mai
importante sunt:
- se limitează timpul petrecut de animale pe un anumit teritoriu; -
sporeşte producţia păşunilor ca urmare a faptului că plantele după folosire au
un timp pentru refacere; - ciclurile de păşunat determină o mai mare
uniformizare a producţiilor în decursul perioadei de vegetaţie;
- înlăturarea păşunatului selectiv prin faptul că animalele sunt obligate
să consume toate speciile adică atât cele valoroase cât şi cele nevaloroase,
ceea ce face ca procentul de buruieni să se reducă şi deci să se
îmbunătăţească compoziţia floristică a pajişti;
- folosirea uniformă a întregi suprafeţe de păşunat nemaiexistând
suprafeţe subpăşunate (cu plante nevaloroase), sau suprapăşunate (cu
plante valoroase);
- sporeşte gradul de consumabilitate a plantelor; - posibilitatea aplicări
lucrărilor de îmbunătăţire a pajiştilor, de aplicare a îngrăşămintelor, de
irigare, etc.;
- nestaţionând pe acelaşi loc animalele nu distrug ţelina şi în consecinţă
nu se declanşează fenomene erozionale;
- obţinerea unor producţii mai mari la animale (lapte, carne) prin faptul
că au la dispoziţie tot timpul furajul în cantitatea şi de calitatea
corespunzătoare;
- prevenirea îmbolnăviri animalelor de boli parazitare, pentru că în
intervalul de 25-30 de zile cât animalele lipsesc de pe tarla, ouăle şi larvele
paraziţilor sunt omorâte de acţiunea razelor solare;
Pentru aplicarea păşunatului raţional tarlalizarea trebuie însoţită de un
complex de măsuri legate de sporirea producţiei de iarbă, combaterea

107
eroziuni, pentru că în caz contrar numai împărţirea în tarlale nu-şi găseşte
justificare economică.
În cadrul acestui sistem de păşunat există mai multe variante.
Păşunatul dozat, constă din atribuirea unor porţiuni de iarbă delimitate
prin gard electric, porţiuni a căror suprafaţă este calculată în funcţie de
producţie şi număr de animale, de aşa manieră, încât să se asigure hrana
pentru o zi sau jumătate de zi. Astfel la bovine această suprafaţă este de
100-300 m2 pe cap în funcţie de producţie şi perioada păşunatului.
Păşunatul dozat se poate executa şi fără împărţirea păşuni în tarlale,
când se folosesc garduri electrice mobile de formă pătratică sau
dreptunghiulară. Un astfel de păşunat nu poate fi aplicat decât pe pajişti
productive întrucât altfel suprafaţa delimitată pentru un animal ar fi prea
mare.
Păşunatul cu porţia sau în fâşii, constă din aşezarea animalelor în
aliniament, atribuindu-se fiecărui animal o lăţime corespunzătoare speciei din
care provine (fiind de exemplu la 1,5-2 m/vită mare), pe o fâşie în lăţime de
0,5-2 m în funcţie de producţia pajişti. Această fâşie se delimitează cu gard
electric, care se deplasează pe măsură ce animalele păşunând au consumat
întreaga masă vegetativă.
Acest sistem mai are varianta de a încadra animalele între două garduri
electrice limitând astfel total deplasarea animalelor.
O altă metodă este folosirea ierbii la iesle. Deşi nu este o metodă de
păşunat propriu-zisă ea se încadrează tot în cadrul acestui sistem, întrucât
deosebirea constă doar în faptul că nu animalele se deplasează la hrană ci
hrana la animale. Pentru a se realiza acest lucru, când iarba ajunge la 25-30
cm înălţime ea se coseşte (odată sau de două ori pe zi) şi este transportată
şi administrată imediat animalelor.
Această metodă necesită un consum relativ mare de energie tuns,
cosit, încărcat şi transportat, sistemul prezintă avantajul folosirii în măsură
mai mare a ierbii de pe păşune (tabelul 10.2). Din datele cuprinse în tabel se
constată că în privinţa pierderilor înregistrate, folosirea ierbii la iesle prezintă
cele mai mari avantaje.
Folosirea ierbii la iesle prezintă şi avantajul că animalele consumă mai
puţină energie prin mişcare, deci posibilitatea de a realiza sporuri zilnice
superioare, dar care nu este întotdeauna compensată de energia consumată
pentru aducerea hranei.
Toate variantele de păşunat raţional nu pot fi aplicate decât pe pajiştile
îmbunătăţite (folosirea ierbii la iesle numai pe păşunile nivelate), pe păşunile
semănate sau când se păşunează culturi furajere.
Aceste metode de folosire a ierbi, dacă se aplică continuu, duc la
îmbunătăţirea compoziţiei floristice a pajiştilor, în primul rând prin faptul că se
elimină din pajişti ierburile nevaloroase, care se înmulţesc prin seminţe. Dar,
în acelaşi timp, sunt afectate şi plantele valoroase care se înmulţesc prin
sămânţă. Pentru a preîntâmpina astfel de efecte negative, este necesară
introducerea aşa-numitei rotaţii a păşunilor.
Principiul acestei metode constă în schimbarea periodică a modului de
folosire a păşunii, în sensul alternări cositului cu păşunatul. Astfel că, într-un

108
an, pe unele tarlale se va practica păşunatul, iar pe altele cositul, urmând ca
în anii următori situaţia să se inverseze (tabelul 10.3.).

Tabel 10.2.
Pierderile înregistrate la diferitele metode de folosire a ierbii de pe păşune
(Moisuc, 1991).

Metoda de folosire Pierderi de furaj (%)

Păşunat liber 50
Păşunat pe tarlale 25
Păşunat pe suprafeţe mici, 15
delimitate prin gard electric
Folosirea ierbii la iesle 5

Rotaţia păşunilor, dacă e însoţită de unele lucrări de ameliorare a

pajiştilor, duce la o îmbunătăţire evidentă a lor, pe de o parte, iar pe de altă
parte, alternanţa cosit-păşunat face ca să dispară diferenţa dintre cele două
categorii clasice de pajişti-păşuni şi fâneţe.
Folosirea raţională a păşunilor, împletită cu o serie de măsuri de
îmbunătăţire a pajiştilor au ca efect sporirea producţiei de iarbă,
îmbunătăţirea compoziţiei floristice, deci o mărire a valorii economice a
unităţii de suprafaţă.
Pentru a ilustra influenţa modului de păşunat asupra structurii covorului
vegetal vom prezenta diferenţele morfologice ale unei plante de Trifolium
repens supuse celor două sisteme de păşunat continuu şi rotativ (fig.10.1.).

Tabelul 10.3.
Model de sistem de rotaţie a păşunii

TA Regim de folosire
n
1 2 3 4 5 6 7 8 9
I P P P P P P C+P C+P C+P
II C+P C+P C+P P P P P P P
III P P P C+P C+P C+P P P P
IV P P P P P P C+P C+P C+P

109
 a. b.
Fig.10.1.Dezvoltarea unei plante de Trifolium repens supuse
păşunatului rotativ (a), şi continuu (b), (Carrere, 1999)

Diferenţele morfologice reprezentate în figura precedentă, ca urmare a

influenţei celor două sisteme de păşunat asupra lui Trifolium repens se
regăsesc şi în dezvoltarea diferită a stolonilor, principalul mod de
reproducere al acestei plante (tabelul 10.4.).
Există o altă categorie de măsuri absolut obligatorii pentru asigurarea
unui păşunat raţional. Aceste măsuri sunt legate de determinarea producţiei
păşunilor, făcută într-un capitol precedent, de interacţiunea plantă animal, de
tehnica păşunatului, de executarea unor lucrări înainte şi în timpul
păşunatului, care vor face obiectul capitolelor următoare.

Tabel 10.4.
Diferenţierea dezvoltări stolonilor la Trifolium repens în cazul celor două
sisteme de păşunat

Păşunat continuu Păşunat rotativ

Biomasa stolonilor (g/m2) 42,1 55,8
Lungimea stolonilor m/m2) 57,5 64,7
Masa lineică a stolonilor 0,79 0,93
(g/m2)

10.2.Interacţiunea plantă-animal
Prezenţa animalelor pe o pajişte are efecte importante asupra
funcţionări covorului vegetal: defolierea, călcarea, dejecţiile sunt elemente ce
trebuiesc luate în seamă pentru a înţelege modificările covorului vegetal.
Interfaţa plantă-animal poate fi percepută ca o continuă interacţiune
între erbivore şi covorul vegetal. Structura vegetaţiei (masă, înălţime,
compoziţie) va influenţa defolierea de către animale, care la rândul lor, vor,
determina starea covorului vegetal păşunat. Astfel, pentru un covor vegetal,

110
este de dorit să orientăm evoluţia sa prin modurile de folosire (Carrere,
1999).

10.2.1.Factorii care influenţează defolierea

Pentru a înţelege mecanismul de defoliere trebuiesc analizaţi mai întâi
factorii ce determină defolierea şi anume: tipul de animal, modul de
exploatare, încărcătura cu animale.
Impactul defolieri asupra funcţionării covorului vegetal îl vom aborda pe
baza influenţei variabilelor de stare asupra modalităţilor de defoliere.
Influenţa tipului de animal. Păşunatul implică utilizarea animalelor
care vor exploata în mod direct resursele de iarbă, care le sunt puse la
dispoziţie. Din acest punct de vedere ierbivorele sunt extrem de variate,
considerând aici şi pe cele sălbatice.
Animalele domestice execută păşunatul de o manieră definită în funcţie
de parametri de ordin:
- anatomic- talia muşcăturii, anatomia buzelor şi a limbii, dispoziţia
dinţilor;
- comportamental- metoda de păscut; - genotipic şi fiziologic- gestante,
de lapte, în creştere.
Pe ansamblul lor aceşti parametri influenţează nevoile energetice ale
animalelor în legătură directă cu păşunatul, cu resursele herbacee ce le sunt
puse la dispoziţie.
Din punct de vedere anatomic există mai multe tipuri de prelevare a
ierbii. Bovinele efectuează un păşunat prin retezarea ierbii, strat după strat,
ovinele pasc, din contră, prin smulgerea vegetaţiei în smocuri mici, ajungând
astfel la nivelul cel mai de jos al vegetaţiei. Altfel spus capacitatea de triere a
animalelor este diferită în funcţie de specie, bovinele având capacitatea de
triere cea mai scăzută.
Analiza bolului alimentar relevă diferenţe mari între specia de animale,
dar şi între tipurile de animale ale aceleaşi specii. În tabelul 10.5. este
exemplificată această afirmaţie prin păşunatul unei pajişti compuse din
graminee şi trifoi alb (Hughes şi colab., 1984; citat de Matches, 1992).
Din punct de vedere comportamental, mediul care înconjoară animalul
va influenţa destul de mult spiritul agresor al acestuia. De exemplu în
parcelele cu iarbă de talie mică, animalele au tendinţa de a grupa de-a lungul
gardurilor. Aceste aspecte etologice pot conduce la apariţia unei vegetaţii
heterogene sau în mozaic.
Influenţa modului de exploatare
Modul de exploatare al unei pajişti este diferit prin frecvenţa prelevărilor
la care este supus covorul vegetal. Utilizarea unui anumit mod de exploatare
sau a altuia, are repercusiuni importante asupra compoziţiei botanice cât şi
asupra morfologiei speciilor vegetale.

111
 Tabel 10.5.
Compoziţia dietei alimentare în funcţie de specie şi tipul de animal
(Hughes şi colab., 1984).

Compoziţia Caprine Ovine Bovine

botanică a Tineret Capre Miei Berbeci
pajişti caprin (%) (%) (%)
(%)
Graminee 41 64 79 56 59 76
Trifoi 26 35 2 42 36 19
0
Ţesuturi 33 1 1 2 5 5
mature

După cum am mai specificat sistemele de păşunat în practică constau

în:
- păşunatul continuu (sau păşunatul neraţional) = prezenţa continuă a
animalelor în parcelă;
- păşunatul relativ (sau păşunatul raţional) = alternanţa dintre perioada
de păşunat şi cele de regenerare.
În cazul păşunatului continuu defolierea modifică starea covorului
vegetal. Vegetaţia se adaptează la defoliere printr-o mare plasticitate la nivel
de unitate vegetală, dar şi prin dinamica de vegetaţie respectiv creşterea
numărului de indivizi, figura 10.2 (după Hunt, 1989).
În cazul păşunatului continuu gramineele înfrăţesc liber, deoarece
competiţia pentru lumină este redusă ca urmare a consumului repetat al
ierbii, care menţine covorul vegetal deschis (talia mică a plantelor păşunate
permite pătrunderea lumini până la baza plantelor). În cazul păşunatului
raţional, regenerarea plantelor antrenează o altă atitudine a covorului
vegetal, ca urmare a competiţiei pentru lumină (baza plantelor va fi umbrită).
Influenţa încărcăturii cu animale
Este un instrument util de folosire pentru crescătorul de animale,
deoarece îi permite să ajusteze încărcătura de animale în funcţie de
cantitatea de iarbă disponibilă. Importanţa unei încărcături corecte de
animale pe păşune este relevată de multe experienţe efectuate în ţara
noastră (Dumitrescu şi colab., 1979; Moisuc, 1991). Pentru stabilirea
încărcături corecte se calculează capacitatea de păşunat, respectiv numărul
de animale ce pot păşuna pe unitatea de suprafaţă.

112
 Fig.10.2.Variaţii sezoniere ale densităţii tulpinilor de raigras peren în
funcţie de trei tipuri de păşunat (Hunt, 1989).

Determinarea capacităţii de păşunat (CP) exprimată în UVM/ha se face

cu următoarea formulă:
P
CP= R , unde: PR= producţia reală; N= necesarul de biomasă/ciclu de
N
păşunat/UVM
Efectele capacităţii de păşunat sunt identificabile în morfologia plantei,
densitatea organelor, compoziţia botanică a pajiştii (Carrere, 1999). Astfel, la
o încărcătură mică de animale, oferta de iarbă este net superioară cerinţelor
animalelor. Se ajunge la acumulare de biomasă. Iarba neconsumată va
îmbătrâni antrenând degradarea calităţii furajului. Vegetaţia se va
heterogeniza rapid.
Aceste inconveniente dispar odată cu creşterea încărcăturii de animale,
însă, atenţie, se poate ajunge la suprapăşunat care va antrena degradarea
vegetaţiei parcelei cât şi a solului.
Pentru înţelegere vom exemplifica prin influenţa intensităţii de păşunat
asupra structurii covorului vegetal analizată separat pentru graminee
exprimată în tulpini/m2 şi leguminoase exprimată în lungimea stoloni pe m2
(Curlle şi colab., 1985). Astfel, într-un covor vegetal de Lolium perenne supus
unor intensităţi diferite de păşunat, numărul maxim de tulpini/m2 este la o
încărcătură de 45 miei/ha, fiind corelat pozitiv cu încărcătura de animale din
decursul sezonului de păşunat (fig.10.3.).
În ceea ce priveşte evoluţia stolonilor raportată în m/m 2 în funcţie de
încărcătura cu animale la hectar putem concluziona următoarele: - numărul
mediu 25 miei/ha, menţine dezvoltarea stolonilor constantă pe întregul sezon
de păşunat; - numărul maxim 55 miei/ha, determină cele mai scăzute valori
ale dezvoltării stolonilor. Se constată o corelaţie negativă între numărul de
animale la hectar şi lungimea stolonilor (fig.10.4.).

113
 Privire asupra relaţiei iarbă-animal
După Lemaire (1987), într-un sistem păşunat, fluxul de materie şi cel de
energie sunt influenţate de întregul complex de factori ce intervin în relaţia
sol-plantă-animal.
După Carrere (1997), apare o nouă relaţie, acea iarbă-iarbă, apreciată
din punct de vedere al competiţiei interspecifice, integrând particularităţile
fiecărei specii. Următorul nivel al interacţiunii este relaţia plantă-animal care
se referă la selecţia alimentară făcută de o specie sau alta.

Fig.10.3.Evoluţia densităţii la raigrasul peren în cursul sezonului de

vegetaţie în funcţie de încărcătura cu animale (Curll şi colab., 1985).

Fig.10.4.Evoluţia densităţii de stoloni (m/m2) la trifoiul alb în cursul

sezonului de vegetaţie în funcţie de încărcătura cu animale (Curll şi colab.,
1985).

114
 10.3.Impactul defolierii asupra covorului vegetal
Frecvenţa şi intensitatea defolierii, modalitatea de păşunat, alegerea
alimentară a animalului, călcarea şi dejecţiile sunt factori animali care vor
influenţa răspunsul plantelor supuse păşunatului (Carrere, 1997).
10.3.1.Strategiile de rezistenţă ale plantelor supuse păşunatului
Plantelor supuse unei defolieri cu erbivorele au două strategii principale
de surmontare a acestei situaţii şi anume (Briske, 1996): strategia de evitare
şi strategia de toleranţă
Mecanismele care definesc strategia de evitare acţionează spre a
reduce posibilitatea defolierii iar plantele care adoptă strategia de toleranţă,
compensează pierderea părţilor vegetative printr-o capacitate puternică de
regenerare din mugurii situaţi foarte aproape de nivelul solului (Briske, 1996).
Strategia de evitare
Mecanismele strategiei de evitare, pun în practică adoptări
arhitecturale sau biochimice ale plantei care reduc accesibilitatea cât şi
palatabilitatea ţesuturilor plantei. La rândul lor aceste mecanisme sunt de mai
multe feluri şi anume: mecanisme de bază, mecanisme spaţiale, mecanisme
temporale.
a. Mecanisme de bază, sunt de natură mecanică, biochimică şi
simbiotică.
Mecanismele de natură mecanică sunt cele care reunesc adaptările
structurale ale plantei cum ar fi: ţepi, ţesuturi lignificate, seminţe picante,
miniaturizarea organelor. Aceste adaptări determină scăderea accesibilităţii
pentru animale a diferitelor părţi ale plantelor.
Mecanismele biochimice se referă la acei compuşi biochimici care sunt
capabili să descurajeze animalele în folosirea plantelor care le posedă. Deci,
astfel de mecanisme sunt mai rare la graminee există totuşi câteva. Astfel,
Phalaris arundinacea prin conţinutul de alcaloizi reduce defolierea speciei de
către ovine şi bovine (Oram şi Schraeder, 1989; Woods şi Clark, 1971). Alte
plante aparţinând altor familii sunt toxice cum este Delphynium care poate
antrena chiar moartea animalelor.
Mecanismele simbiotice sunt realizate între graminee şi ciuperci
endofite. Acest tip de simbioză de natură defensivă este întâlnit la Festuca
arundinacea în scopul reducerii consumabilităţii plantei prin alcaloizi produşi
de ciupercile fixate în spaţiile intercelulare ale părţilor aeriene ale plantei.
b.Mecanismele spaţiale, influenţează repartizarea verticală şi orizontală
a organelor plantei cât şi distribuirea plantelor în covorul vegetal în sensul
limitări accesibilităţii pentru ierbivore.
În cazul covorului vegetal păşunat asistăm la o reducere a taliei frunzei
spre a reduce accesibilitatea şi cantitatea de biomasă prelevată de către
animal. În cazul unei presiuni de păşunat identice, gramineele de talie mare
vor suporta o defoliere mai importantă decât cele de talie mică.
Între mecanismele structurale (spaţiale), se numără şi plasticitatea
arhitecturală prin care plantele sunt capabile să-şi dezvolte aspecte bizare ca
răspuns la o defoliere severă şi frecventă .
Covorul vegetal rezistent la păşunat este acela la care cantitatea de
biomasă oferită animalului este redusă şi care dispune în acelaşi timp în

115
urma defolierii de un număr mare de ţesuturi fotosintetizante şi meristematice
care să faciliteze regenerarea şi creşterea.
Acesta este cazul gramineelor hemicriptofite cum ar fi: Cynodon
dactylon, Festuca arundinacea, unde putem observa o dezvoltare cespitoasă
la o presiune slabă de păşunat după care portul lor devine gazonant odată cu
creşterea presiunii de păşunat. Această dezvoltarea protejează organele de
regenerare, plasându-le la baza covorului vegetal.
O altă posibilitate de sustragere de la defoliere este creşterea unghiului
de inserţie a frunzelor la tulpină asociat cu limitarea creşterii în înălţime al
plantelor. Astfel, la plantele cu port târâtor sau stolonifer cum este Trifolium
repens, odată cu creşterea intensităţii păşunatului, mugurele apical intră într-
o fază dormindă însoţită de reducerea suprafeţei limbului şi a lungimii
peţiolului.
Asocierea dintre specii consumabile cu specii puţin consumate poate în
egală măsură să reducă intensitatea defolierii. În pajiştile de altitudine putem
întâlni specii ca Agrostis tenuis, Festuca rubra, Nardus stricta într-o singură
tufă, pentru că reducerea creşterii datorită competiţiei interspecifice este mai
puţin importantă decât reducerea datorată unei defolieri severe.
c.Mecanisme temporale, influenţează maniera de evitare a păşunatului
în timpul sezonului de vegetaţie în funcţie de momentul când survine
defolierea.
Apărarea indusă este unul dintre aceste mecanisme temporale prin
care o plantă îşi accentuează prin creştere mecanismele de apărare, pe
măsură ce creşte intensitatea defolierii.
Astfel, anumiţi arbuşti păşunaţi (Rosa canina, Crataegus monogyna,
Prunus spinosum, Rubus caesius) produc mai mulţi spini decât cei
nepăşunaţi.
Dezvoltarea unei creşteri asincrone se bazează pe existenţa unui
decalaj între perioada de producere a seminţelor şi perioada de păşunat cea
mai intensă. De altfel perioada de dezvoltare (reproducătoare) a plantei este
cunoscută ca având un efect de reducere importantă a calităţii plantei.
Astfel, modificarea compoziţiei ţesuturilor vegetale are loc odată cu
dezvoltarea, a avansării în vârstă a plantei. Frunzele verzi sunt mai
consumate decât cele adulte, acestea din urmă sunt mai puţin apetisante şi
mai greu accesibile. În ţesuturile mature raportul C/N creşte în favoarea
carbonului ca urmare a diminuării compuşilor azotaţi, diminuarea mai
accentuată în timpul fazei de îmbătrânire.
Strategia de toleranţă
Mecanismele strategiei de toleranţă
Strategia de toleranţă se referă la disponibilitatea meristemelor şi a
proceselor fiziologice capabile să stimuleze creşterea ca urmare a unei
defolieri. În acest caz rezistenţa la defoliere constă în capacitatea de
regenerare rapidă a ţesuturilor pierdute. Această strategie comportă
existenţa unor mecanisme morfologice cât şi a unor mecanisme fiziologice şi
anume: mecanisme morfologice, şi fiziologice.
a.Mecanisme morfologice.
Creşterea gramineelor depinde de numărul şi tipul meristemelor, de
activitatea meristemelor intercalare şi apicale cât şi a mugurilor axilari.
116
 Extensiunea foliară se produce mai rapid din meristemele intercalare,
decât din meristemul apical (din cauza diviziunii celulare mai lente).
Creşterea din muguri axilari este de asemenea lentă, deoarece mugurele
care nevoie de timp pentru a diferenţia primordiul foliar. Speciile care produc
un număr mare de lăstari generativi sunt mai bine adaptate la un păşunat
intermitent (raţional) decât unuia continuu (neraţional), deoarece păşunatul
intermitent oferă timp suficient plantei să atingă maximul vegetativ şi apoi să
producă inducţia florală.
Diferenţele faţă de toleranţa la păşunat între gramineele cu rizomi şi
cele cu creştere cespitoasă sunt mari şi în interiorul fiecărei grupe de plante.
Gramineele cespitoase sunt mult mai tolerante şi posedă adesea o
dezvoltare, descrisă anterior, asincronă a lăstarilor.
În cazul trifoiului, toleranţa la păşunat se exprimă printr-o fragmentare
importantă a individului şi o stimulare a ramificării axilare în condiţiile unui
păşunat intens.
Numărul şi viabilitatea seminţelor, poate fi interpretată în acelaşi timp ca
o strategie de toleranţă şi una de evitare. Producerea şi dispersia seminţelor
favorizează apariţia de noi plantule după ce covorul vegetal a fost supus unei
defolieri severe. Apariţia de noi plantule pe cale sexuată este relativ slabă şi
considerată sporadică, cu toate acestea ea este suficientă pentru a menţine
diversitatea genetică şi de a regenera populaţia după o perturbare
importantă.
a.Mecanisme fiziologice.
Au fost identificate numeroase procese potenţial capabile să stimulze
creşterea unei plante supuse defolierii. Cele mai importante sunt: fotosinteza
compensatoare, alocarea de resurse, absorbţia de substanţe nutritive,
creşterea părţilor aeriene ale plantelor.
Rolul acestor procese este de a permite un răspuns rapid al plantei
defoliate, prin alocare imediată de rezerve (amidon, fructoză, proteine) din
colet, stolon, rizom, etc. Astfel activitatea din mugurele axilar este puternic
stimulată, apar frunze noi cu potenţial maxim de creştere în plină lumină.

10.3.2.Utilizara în complementaritate a celor două strategii

Prin păşunat se consumă (sau distrug) stolonii care leagă tufele fiice de
tufa mamă apărând astfel noi plante independente, fenomen care este însoţit
de o reducere a taliei, în consecinţă o reducere a posibilităţii de defoliere per
unitate vegetativă.
Aceste observaţii conduc la concluzia că alegerea unei strategii utilizate
de o plantă pentru a rezista defolieri depinde în principal de poziţia
meristemelor sale.
O plantă ale cărei organe de regenerare sunt greu accesibile
animalelor va fii în măsură să se regenereze cu uşurinţă (strategia de
toleranţă). Speciile ale căror meristeme sunt mult mai expuse vor trebui să
adopte o morfogeneză de reducere a pierderilor (strategia de evitare).
Speciile din pajişte au strategii diferite de comportare. Astfel, Lolium
perenne prezintă un mod de comportament orientat majoritar spre toleranţă,
iar Trifolium repens tinde în dezvoltare spre o strategie de evitare a defolierii.

117
 10.4.Determinismul alegerii alimentare a erbivorelor prin păşunat
10.4.1.Principalele teorii alimentare
Prin alegerea alimentară animalul are un impact determinant asupra
evoluţiei vegetaţiei, mediului înconjurător şi resurselor furajere, putând astfel
să favorizeze ori invers să supra-exploateze anumite specii ale covorului
vegetal. Alegerea alimentară este adesea definită prin termenul de selecţie.
Animalul, are preferinţe proprii iar selecţia este realizarea acestor preferinţe
sub acţiunea condiţiilor de mediu înconjurător. Altfel spus determinismul
alimentar depinde de factorii animali (preferinţele şi selecţia) şi vegetali.
După Dupont (1995), alegerea alimentară în cazul păşunatului se
supune mai multor teorii şi anume: teoria alimentaţiei optimale; teoria
prudenţei alimentare; teoria hedonismului; teoria experienţei şi învăţării.
a.Teoria alimentaţiei optimale, postulează că erbivorele aleg alimentaţia
care le permite să-şi optimizeze bilanţul energetic. Pentru aceasta animalul
va orienta consumul spre anumite caracteristici ale organelor consumate
(organe în creştere sau verzi).
Efectul de triere va limita viteza de ingestie a animalului. Recent s-a
demonstrat că un regim mixt (graminee + trifoi) reprezintă cel mai bun raport
între viteza de ingestie şi tranzitul de adsorbţie al nutrimentelor.
La ora actuală există o tendinţă de înlocuire a termenului de optimal cu
cel de satisfacţie (important fiind ca animalul să consume ceea ce îi place).
b.Teoria prudenţei alimentare, caracteristicile nutriţionale constituie
baza unor numeroase teorii prin care animalul evită întotdeauna de a
consuma o cantitate prea mare de compuşi toxici şi va încerca să-şi
echilibreze elementele nutritive necesare.
Această strategie alimentară îi va permite unui animal să repereze
plantele care pot să fie consumate şi să limiteze concentraţia fiecărui compus
secundar ingerat (toxic ori nu). Cum speciile de ierbivore nu au aceeaşi
capacitate de eliminare a compuşilor secundari aceasta explică în parte
alegerea alimentară diferenţiată pe specii.
Animalele sunt astfel capabile să determine caracteristicile nutriţionale
ale plantelor pe care le consumă. Recunoaşterea externă a plantelor nu este
întotdeauna suficientă, mai ales după un timp îndelungat. Astfel, este
necesar ca animalul să consume periodic mici cantităţi din fiecare plantă
pentru a reeşantiona valoarea nutriţională a acestora care uneori evoluează
rapid. Prin studii recente s-a arătat că miei de două luni aflaţi în parcele de
trifoi şi raigras peren consumă preferenţial când o specie când alta atunci
când sunt în situaţia de a alege. O ipoteză care explică acest comportament
este aceea că animalele preferă tot ce este mai rar, ceea ce îi permite
diversificarea florei microbiene, şi în consecinţă de a-şi conserva adaptarea
la o schimbare bruscă de regim alimentar.
c.Teoria hedonismului, se bazează pe faptul că alegerea alimentară
este înainte de toate dictată de căutarea unor senzaţii agreabile, gustative,
olfactive şi tactile.
d.Teoria experienţei şi învăţării, se bazează pe faptul că experienţa
animalului influenţează alegerea alimentară.
De exemplu miei care au păşunat cu mama lor, imediat după înţărcare
vor consuma preferenţial speciile pe care le cunosc deja.
118
 Animalele care păşunează într-un mediu necunoscut, păşunează cu
până la 20 % mai mult timp şi ingerează cu până la 40 % mai puţin decât
animalele experimentate. Experienţa alimentară de la vârstă tânără cât şi
învăţarea cu ajutorul mamei joacă un rol esenţial în elaborarea preferinţelor
ulterioare. Astfel, animalele (berbecuţi) hrănite cu un furaj bogat în fibre şi de
slabă valoare nutriţională acceptă mult mai uşor ulterior să fie hrănite şi cu
furaj grosier.
Caracteristicile morfologice şi fiziologice ale erbivorelor se transpun în
diferenţele de nevoi energetice, aptitudinea de selecţie (triere), capacitatea
digestivă, elemente care influenţează direct alegerea alimentară animală.
Speciile animale de talie mică (ovinele) au cerinţe energetice mult mai
mari decât cele de talie mare (bovinele) şi trebuiesc deci să selecţioneze
furaje de o mai bună calitate. Speciile de talie mare sunt mai puţin apte să
execute o selecţie fină a plantelor şi deci sunt defavorizate când păşunează
un covor vegetal heterogen, ori unde elementele calitative sunt rare sau greu
accesibile.

10.4.2.Comportarea în cazul diferitelor comunităţii vegetale

a.cazul unei comunităţii vegetale monospecifice
În cazul unui covor vegetal pur alcătuit dintr-o graminee frunzele cele
mai tinere sunt consumate preferenţial. O explicaţie este legată de poziţia
frunzelor tinere în stratul superior al covorului vegetal (datorită morfologiei
gramineelor, a competiţiei pentru lumină, etc.), deci alegerea frunzelor tinere
are drept cauze accesibilitatea, efectul de barieră, diferenţa de calitate.
b.cazul unei comunităţii vegetale asociate
Experienţele cu animale fistulate au arătat că proporţia de trifoi ingerată
este superioară celei de trifoi care participă la alcătuirea covorului vegetal.
După Raportul IGER (1993) de la o anumită valoare (70%) specia până
la această valorare este considerată ca preferată de către animal,
depăşindu-se această valoare devine o specie refuzată de către animal
(fig.10.5.).
Studiile efectuate în comunităţile plurispecifice au permis identificarea a
patru motive principale pentru a explica selecţia observată şi anume:
- abundenţa relativă a două specii în covorul vegetal; - distribuţia
spaţială a celor două specii; - arhitectura verticală a covorului vegetal; -
decalajul sezoanelor de vegetaţie.

119
 Fig.10.5.Relaţia între proporţia de trifoi alb în covorul vegetal şi
proporţia sa în raţia alimentară (IGER, 1993).

Abundenţa relativă. Defolierea selectivă exercitată de către animal

pentru trifoiul alb este asociată cu procentajele slabe de trifoi în stratul
vegetal (20-25%). Numeroşi autori au stabilit că animalele preferă zonele de
covor vegetal unde procentul de trifoi alb este în jur a 30-40%. Odată cu
creşterea leguminoaselor spre 50% apare o scădere de interes pentru zona
respectivă. Rata alimentară este în echilibru când leguminoase sunt prezente
într-un covor vegetal la 30-40%. Sub acest prag procentajul de trifoi ingerat
va fii superior celui de prezenţă în covorul vegetal, există deci o selecţie
aparentă.
Distribuţia spaţială. A fost dovedită existenţa unei defolieri preferenţiale
pentru trifoi când acesta este prezent în rânduri alterne faţă de cazul când
este în amestec obişnuit cu gramineele. Există ipoteze care admit că această
selecţie preferenţială pentru trifoi se datoreşte unei facilitări a defolieri la
nivelul zonei cu trifoi (separare orizontală).
Arhitectura verticală a covorului vegetal. În păşunatul continuu a fost
dovedit că animalele preferă straturile superficiale ale covorului vegetal, sau
frunzele care se găsesc la suprafaţă. În asociaţiile vegetale frunzele de trifoi
care au un port plagioptrop (cu dezvoltare influenţată de lumină) se găsesc în
straturile superioare ale covorului vegetal. Acesta este unul dintre
argumentele care explică procentul mai mare de leguminoase în raţia
alimentară decât în covorul vegetal.
În păşunatul raţional este demonstrat că animalele păşunează în
straturile superioare ale covorului vegetal dacă acesta are mai mult de 30%
frunze verzi de graminee. În caz contrar ele explorează mult mai profund în
căutare de frunze verzi. Explorarea straturilor superficiale de covor vegetal
are drept consecinţe prelevarea unei proporţii ridicate atât de trifoi cât şi de
frunze de graminee în creştere. La sfârşitul păşunatului raţional rămâne pe
pajişte o proporţie ridicată de frunze mature care relevă accesibilitatea
scăzută a acestora.
120
 Decalajul sezoanelor de vegetaţie.
Este cunoscut că Lolium perenne şi Trifolium repens au optimul de
creştere diferit. Gramineele au creşterea puternică la începutul primăveri
urmată apoi (mai-iunie) de faza reproducătoare. Leguminoasele au un optim
de creştere diferit având nevoie de temperaturi mai ridicate pentru a ajunge
la producţia maximă. În aceste condiţii în cursul unui sezon de exploatare,
unui animal îi este oferit un covor vegetal cu o structură diferită.
La începutul primăverii temperaturile încă scăzute limitează creşterea
trifoiului care va fi mai greu accesibil, în timp ce gramineele sunt abundente.
Partea de trifoi în raţia alimentară va fi mai slabă.
La sfârşitul primăverii trifoiul este în plină creştere (ca urmare a creşterii
temperaturii), gramineele sunt în faza de înspicare, deci mult mai puţin
apetisante. Probabil că în aceasta perioada trifoiul trifoiul va prezenta partea
cea mai importantă ingerată.

10.5.Ierarhizarea comportamentului animal în timpul

păşunatului
Înţelegerea aspectului temporal şi spaţial al păşunatului într-un
mediu înconjurător complex este determinat pentru optimizarea producţiei
animale. Fiecare situaţie reprezintă un mediu unic în care animalul trebuie
sa-şi găsească alimentaţia, să menţină balanţa sa termică, să se
integreze social la nivelul turmei spre a se menţine el însuşi, cât şi specia.
Sursa de hrană este repartizată larg în parcelă, nefiind concentrată
doar în anumite puncte. Animalele, accesând resursele furajere de la
diferite niveluri de organizare ecologică, se confruntă cu o serie de
probleme care se pun la scări diferite de timp şi spaţiu.
Pentru a rezolva aceste probleme animalul va trebui să ia o serie de
decizi, fiecare dintre acestea având o implicare la o scară de timp şi
spaţiu diferită.
Obiectivele acestui subcapitol sunt legate de posibilitatea de a ne
forma o idee cât mai precisă privind mecanismele comportamentale ale
animalelor în timpul păşunatului (de la nivelul larg peisager până la cel fin
de plantă), identificarea diferitelor nivele ierarhice, descoperirea şi
înţelegerea mecanismelor şi funcţiilor care conduc un animal spre luarea
unei decizi. Cunoaşterea acestor mecanisme va conduce la obţinerea
unei gestiuni adaptate pentru un tip de vegetaţie sau altul.

10.5.1.Analizarea diferitelor scări de analiză

După Laca şi Ortega (1995), resursele furajere ale ierbivorelor sunt
repartizate la diferite nivele ierarhice şi anume: sistemul regional, peisajul
(ecosistemul), comunitatea vegetală, „patchul” (o mică zonă omogenă),
staţiunea alimentară, şi cel mai fin nivel planta. Limitele între două
subunităţi în interiorul fiecărui nivel ierarhic trebuie să fie definite prin
percepţia animalelor cât şi prin răspunsul la păşunat al comunităţii
vegetale.
Definirea comunităţilor vegetale prin compoziţia lor floristică nu
coincide cu punctul de vedere al animalului şi cu percepţia sa de
heterogenitate.
121
 Animalul percepe grupări relativ importante de populaţii de plante
care sunt în legătură cu natura solului, îmbinate în funcţie de parametri
geomorfologici pentru a forma sisteme peisagere (habitate). Sistemele
regionale sunt alcătuite prin îmbinarea şi asamblarea la scară largă a
peisajelor.
Un postulat de bază al teoriei ierarhizări comportamentului animal
spune că parametri funcţionali, frecvenţa şi ritmul activităţilor sunt
întotdeauna cele mai importante pentru a delimita nivelurile ierarhice.
Scările în ecologia ierarhizări sunt definite identificând astfel frecvenţa şi
ritmul proceselor pertinente cum ar fii: numărul de muşcături/zi, decizia de
a conserva o parte a plantei sau alta, părăsirea staţiunii alimentare de
câteva sute de ori pe zi, traversarea a zeci de comunităţii vegetale.
Modelul reprezentări ierarhice a selecţiei alimentare de la nivelul de
habitat până la cel de plantă a fost realizat de către Stuth (1991) şi preluat
de Roguet (1998). Reprezentarea ierarhică a selecţiei alimentare la
diferite scări de analiză da la nivelul de habitat până la nivelul de tufă este
prezentat în figura 10.6.
Acest model ierarhic se bazează pe faptul că animalul primeşte
informaţii din mediul său înconjurător dar în mod egal şi despre starea lui
internă.
În timpul procesului de păşunat deciziile sunt luate printr-un schimb
de informaţii între diferitele scări ierarhice. Astfel capacitatea de a aprecia
mai multe „patch”-uri ori staţiuni alimentare este diminuată întrucât
animalul obţine informaţii cel mai mult prin gust şi miros.
În cele ce urmează vom încerca să înţelegem cheile selectivităţii
animale într-un mediu heterogen, cu atât mai important cu cât oferta
alimentară este mai consistentă.

Figura 10.6.Reprezentarea ierarhică a selecţiei alimentare

(Roguet, 1998).
122
 Mecanismele decizionale ale selectivităţii nu sunt aceleaşi la diferite
scări spaţiale astfel:
-la nivel de staţiune alimentară culoarea şi gustul sunt cele mai
importante; -la nivel de parcelă cele mai importante sunt înălţimea şi
mirosul; -la nivelurile superioare cele mai importante mecanisme sunt
cele vizuale cât şi accesibilitatea.
De asemenea mişcările nu sunt decise la aceeaşi scară de timp
chiar la nivelul aceleiaşi unităţi animale şi anume:
-schimbarea zonei de muşcătură se face prin mişcarea corpului şi
durează mai puţin de o secundă; -schimbarea staţiunii alimentare
mobilizează animalul şi durează 10-100 secunde; -schimbarea „sitului” se
face la nivel de cireadă şi decizia este luată la nivel de 30 min – 3 ore.

10.5.2.Alegerea spaţială la scară largă

Nivelul larg de ierarhizare al comportamentului animal cuprinde
următoarele graduări: nivelul habitat (peisager) şi nivelul de comunitate
vegetală şi „patch”.

10.5.2.1.Nivelul de habitat (peisaj)

În nivelul de creştere al animalelor acest nivel poate să fie asimilat
celui de mare parcelă caracterizat prin limitări fizice: garduri, o anumită
distribuire a comunităţilor vegetale, grad diferit de accesibilitate la nivel de
plantă; distribuţie caracteristică a punctelor de atracţie pentru animale
(puncte de apă, zone de umbră, etc.).
Animalul începe prin înţelegerea naturii mediului înconjurător, prin a
localiza limitele acestuia (drumurile de acces şi de fugă în caz de pericol),
identificarea comunităţilor vegetale, organizarea comunităţilor cât şi
rezonabilitatea speciilor căutate. Astfel după ce animalele au experienţa
mediului înconjurător (ameliorarea percepţiei obstacolelor), vor avea
capacitatea de a optimiza strategia de păşunat cu cea de supravieţuire.
Dacă animalul este introdus pentru prima dată într-un mediu nou va
începe prin a determina limitele acestuia, iar după ce va avea o
experienţă suficientă va căuta elementul vital pentru el: APA.
În ecosistemele naturale punctele de apă sunt elemente esenţiale,
în jurul lor erbivorele sălbatice organizează strategia de păşunat în
căutare de resurse furajere importante din punct de vedere energetic,
aflate în apropierea punctelor de apă.
Erbivorele mari au un comportament centrat pe sursa de apă. În
gestiunea unei parcele sursa de apă este importantă în determinarea
comportamentului spaţial al animalelor. Astfel, dacă sursa de apă este
amplasată corect vom putea influenţa animalele să frecventeze şi
păşuneze zonele care în mod normal sunt abandonate datorită slabului
interes furajer pe care îl exercită.
Se consideră că zona optimă de păşunat se găseşte pe o rază de
800m în jurul sursei de apă, distanţa de 1,6 km este maximă pentru
bovine şi ovine în idea echilibrării nevoilor lor de apă şi hrană.

123
 Elementele topografice, (panta, roca, concentraţia zonelor de arbuşti)
limitează accesul spre zone cu un bun potenţial furajer, limitează mişcările
animalelor chiar dacă sursa de apă este la o distanţă apreciabilă.
Animalele preferă urmele (cărările) existente decât să penetreze zonele
cu arbuşti sau să traverseze terenurile dificile. S-a dovedit că animalele
atunci când păşunează suprafeţele în pantă vor urmări curbele de nivel şi nu
vor ataca panta în linie dreaptă.
Rolul experienţei se observă în utilizarea superioară a unei parcele
atunci când sunt amestecate animale experimentate cu animale mai puţin
experimentate.
Ierarhia nevoilor fiziologice
Studiile privind comportamentul animalelor au permis stabilirea unei
ierarhii a nevoilor fiziologice ce influenţează activităţile animalelor (ca de
exemplu deplasarea într-o parcelă). Această ierarhie ne permite să
determinăm probabilitatea ca o zonă să fie vizitată de către animale.
Nevoia cea mai importantă pentru un animal este reglarea balanţei
hidrice după declanşarea setei, următoarea nevoie este regularizarea
termică şi menţinerea homeotermiei. Cea dea treia cerinţă în ordinea
importanţei este menţinerea balanţei energetice şi satisfacerea foamei, se
mai pot enumera dintre nevoi asigurarea securităţii prin supravegherea
activităţii prădătorilor, somnul, cât şi altele care permit să-şi minimalizeze
pierderile energetice.
Această ierarhizare a cerinţelor fiziologice permite explicarea
comportamentului animal. Satisfacerea primelor două cerinţe primare
conduce animalul să demareze procesul de păşunat. Cea mai mare parte a
rumegătoarelor după satisfacerea foamei merg spre locurile de repaus
pentru rumegare. Animalul va căuta pe parcursul unei zile să-şi organizeze
păşunatul în funcţie de satisfacerea foamei, cerinţelor de apă şi reglarea
termică.
Aceasta poate explica de ce în plină vară vom putea vedea că un
animal va înceta să mănânce într-o zonă foarte bună pentru a merge într-o
zonă de calitate mai puţin bună dar care este situată lângă un arbore ori un
arbust.
Distribuţia temporală a activităţilor de păşunat
Consecinţa ierarhizări nevoilor fiziologice în timpul executări
păşunatului este importantă.
De exemplu durata păşunatului se va diminua odată cu scăderea
digestibilităţii furajului sau odată cu creşterea timpului cât alimentele rămân
în rumen (senzaţia de saţietate). Atunci când temperatura zilnică este relativ
blândă peste 50% din activităţile de păşunat se desfăşoară în timpul zilei.
Odată cu modificarea temperaturilor (pe timpul veri) păşunatul va fii limitat pe
timpul orelor foarte calde axându-se pa păşunatul în orele dimineţii şi după
masa spre seară.

10.5.2.2.Nivelul de comunitate vegetală şi „patch”

Ce este „patchul” ?. Structura ecosistemului de pajişte este ierarhică,
dinamismul interacţiunii factorilor abiotici şi al acestora cu biocenoza se
desfăşoară la cele mai diferite scări spaţio temporale (Botnariuc, 1999).
124
 După Botanriuc (1999) structura oricărui ecosistem nu este omogenă ci
este o structură mozaicată (en. Patchiness) heterogenă şi totodată dinamică.
Un „petic” (patch) al acestui mozaic se referă la o unitate spaţială ce diferă
de ambianţa ei prin natură şi aparenţă Wiens, 1976; Kaltar şi Wiens, 1990,
citaţi de Wu şi Loucks, 1995.
Factorii care influenţează alegerea unei comunităţi vegetale
Anumite studii sugerează că selecţia unei comunităţi vegetale de către
un animal este influenţată de caracteristicile unui „site” care influenţează
capacitatea ierbivorelor de a preleva hrana. Cantitatea de hrană şi calitatea
ei, cât şi abundenţa sezonieră a plantelor preferate influenţează maniera în
care este utilizată comunitatea vegetală.
Preferinţa pentru o comunitate „i” (sau Pi) este măsurată în raţia
alimentară prin raportul dintre proporţia de timp de păşunat (Pt) şi proporţia
de suprafaţă (Ps) ocupată de comunitate, astfel:

Pi= Pt/Ps; Pi= (ti/T)/(Si/S)

unde: ti- reprezintă timpul cât este păşunată comunitatea „i”; T- timpul de păşunat
total; Si- suprafaţa comunităţii „i”; S- suprafaţa totală

Aceşti parametri relevă că timpul de păşunat al unui animal într-un „site”

este important, la fel şi cantitatea de furaj prelevată. Rezultă ipoteza căreia
comunitatea vegetală care oferă animalului o viteză de prelevare ridicată
este preferată de către acesta.
Sub o altă formă interesul pentru o comunitate vegetală se poate
exprima şi prin ritmul de ingestie (g S.U./minut) de furaj. Dacă o comunitate
vegetală care optimizează ritmul de ingestie este localizată lângă un punct
de atracţie pentru animale (sursă de apă, umbră) preferinţa pentru
comunitatea vegetală respectivă creşte.
Tipologia alegeri alimentare
Relaţia dintre raţie/ocupaţie/suprafaţă nu este suficientă pentru a
explica atracţia unui animal pentru o comunitate vegetală. De acea relaţia
este ponderată de o alta şi anume utilizare/disponibilitate (masa ierboasă
explorată/masa ierboasă disponibilă)
Încrucişând cele două relaţii obţinem patru categorii de preferinţe
majore redate în tabelul 10.6. Din tabelul 10.6 se poate observa că la nivelul
de comunitate vegetală se formează patru zone bine delimitate şi anume:
a.zonele preferate- sunt acelea care au în acelaşi timp o rată mare de
prezenţe asociată cu o prelevare intensă (o mare parte din hrană este
prelevată din aceste zone);
b.zonele de slab impact- sunt acelea care prezintă un timp de ocupaţie
mare dar care este asociat cu o slabă utilizare a resurselor furajere
disponibile. Astfel de zone sunt locurile de odihnă, zone din apropierea
taberelor de noapte, etc.;
c.zonele de impact puternic- sunt acele zone unde timpul de prezenţă al
animalelor este scurt dar utilizarea resurselor este puternică (de o parte şi de
alta a drumului, în apropierea punctelor de apă);
d.zonele evitate- sunt în general zone unde accesul animalelor este
dificil, şi totodată prezintă un interes furajer redus.
125
 Tabelul 10.6.
Categorii de preferinţă
Timp de ocupaţie: suprafaţă
+ -
Utilizare + Zonă preferată Zonă de puternic
disponibilă impact
- Zonă de slab Zonă evitată
impact

Strategia animalelor de utilizare a spaţiului tinde spre a alege itinerarii

care optimizează şansele de a întâlni zone de interes. Cunoaşterea parcelei
şi a potenţialului zonelor de păşunat este importantă deoarece animalele
sunt capabile să înveţe şi să memoreze.
Într-o experienţă a INRA din Franţa, pe o parcelă de mai multe hectare
au fost amplasate 130 boluri cu furaje concentrate, parcela fiind apoi
păşunată cu ovine 1 oră/zi timp de două săptămâni. Numărul de boluri găsite
a crescut în primele 7 zile apoi s-a stabilizat în următoarea săptămână,
animalele găsindu-le din ce în ce mai repede. Aceasta semnifică că
animalele au început prin memorarea zonelor de interes, apoi au utilizat
această cartografie mentală pentru a spori ritmul de ingestie (Dumont şi Petit,
1998).

10.5.3.Alegerea spaţială la scară fină

Alegerea spaţială la scară fină presupune desfăşurarea unor procese în
timpul păşunatului în interiorul comunităţii vegetale care a fost deja aleasă de
către animal. Animalul nu va mai efectua deplasări decât cu „capul plecat”
continuând să păşuneze. La această scară animalul este confruntat cu
alegerea între diferite staţiuni alimentare.
Scara fină a alegeri exercitate de către animal prin păşunat se compune
din următoarele trepte:
a.nivelul staţiunii alimentare; b.nivelul de plantă.
a.Nivelul staţiunii alimentare
Staţiunea este definită prin oprirea animalului din deplasare, coborârea
capului şi începutul păşunatului. Din punct de vedere al animalului acest nivel
nu există, el are sens doar din punct de vedere vegetal.
Din punct de vedere vegetal staţiunea alimentară este o zonă omogenă
pentru ansamblul factorilor de mediu (un „patch”). Diferenţa dintre staţiunea
alimentară şi „patch” este acela că mai multe staţiuni alimentare se pot găsi
în interiorul aceluiaşi „patch”.
Comportamentul din timpul păşunatului la acest nivel se clasifică în:
- timp de căutare şi timp de deplasare între staţiunile alimentare; -
frecvenţa şi durata muşcăturilor în interiorul staţiunii alimentare
Identificarea staţiunilor alimentare ocupă între 20 şi 30% din timpul de
păşunat, acest timp fiind asociat cu calitatea ierbii oferite. Dacă cantitatea şi
calitatea ierbii scade, timpul de căutare este mai scurt, apare deci o reducere
a timpului de păşunat, (iarba de calitate redusă este digerată lent, senzaţia
de saţietate este deci mai lungă şi rumenul rămâne plin mai mult timp).
Heterogenitatea din interiorul comunităţilor vegetale are influenţă mare
126
asupra distanţei dintre staţiunile alimentare. În comunităţile heterogene a fost
determinată o distanţă medie între staţiunile alimentare de 20-25 de paşi,
comparativ cu o distanţă mult mai mică de doar 2-3 paşi determinată în acele
comunităţi vegetale omogene.
La scara de staţiune alimentară există o relaţie determinată între
structura covorului vegetal şi mărimea muşcăturii, cât şi între mărimea şi
frecvenţa acesteia.
La acest nivel sunt încă cercetaţi factorii care fac ca un animal să se
oprească din păşunatul unei staţiuni alimentare şi să se deplaseze spre o
alta. Una dintre ipoteze este aceea că animalul îşi schimbă poziţia ca urmare
a scăderi ritmului de ingestie sub un anumit prag. Existenţa acestui prag
experimental încă nu a fost dovedită cu certitudine. O altă ipoteză este aceea
că mărimea muşcături este un criteriu decizional. Când aceasta devine prea
mică animalul se deplasează.
Din acest moment ne pot preocupa factorii care influenţează alegerea
unei staţiuni alimentare. Întrebarea se pune de următoarea manieră:
„animalul preferă să se deplaseze spre un covor vegetal înalt (o ofertă
abundentă) ori preferă să se îndrepte spre un covor vegetal mult mai redus”.
Răspunsul a fost găsit experimental şi este „factorul vizual”, deci este
înălţimea covorului vegetal pe care animalul o corelează cu abundenţa
resurselor vegetale.
b.Nivelul de plantă. La acest nivel factorii care determină alegerea
animalului sunt palatabilitatea (apetabilitatea) unei plante şi preferinţa
intrinsecă a animalului pentru planta respectivă. Pe lângă cei doi factori
poate interveni şi un schimb de informaţii, privind gustul, cât şi o senzaţie de
„feed-back” post ingestiv. Rezultatul va fii o creştere sau o diminuare a
preferinţelor pentru o plantă sau alta.
„Feed-back”- ul are o importanţă fundamentală printre criteriile de
alegere alimentară. Dacă un animal a fost bolnav după ce a ingerat un tip de
plantă va avea o aversiune pentru aceasta.
Un echilibru se realizează şi între savoarea alimentelor şi aportul
energetic al acestora, întâlnit mai ales în asociaţiile dintre trifoi alb şi
graminee. Trifoiul este mult mai bogat în proteine şi mult mai digestibil deci
mai savuros decât gramineele mai bogate în carbohidraţi. Pe de altă parte
aportul energetic va fi mult mai repede satisfăcut dacă procentul de graminee
ingerat este mai ridicat.
Nivelul de preferinţă pentru o specie în particular este în funcţie de
starea sa morfologică şi fenologică, proporţia s-a între alte specii disponibile
cât şi specia de animale.
Selecţia unei specii este determinată de realizarea preferinţelor aflate
sub acţiunea factorilor de mediu. Există specii care nu sunt selecţionate de
animal decât în anumite condiţii, de exemplu: o specie de calitate medie nu
va fii aleasă dacă este înconjurată de specii de bună calitate, dar este
imediat aleasă dacă este înconjurată de specii mai puţin preferate decât ea.
Selecţia este deci un fenomen dinamic născut din interacţiunea specie x
situaţie.
În acest sens a fost realizată de către Stuth (1991) o clasificare a
nivelurilor de preferinţă bazată pe proporţia unei anumite specii, identificată
127
în raţia alimentară, în raport cu proporţia ei în covorul vegetal, în patru
categorii şi anume:
a.specii preferate- sunt acele specii care se găsesc într-o proporţie mai
mare în hrana ingerată decât în covorul vegetal. Aceste specii nu sunt
dominante în covorul vegetal, ele contribuie la creşterea valorii nutriţionale a
raţiei alimentare deci şi performanţele animale, o altfel de specie este trifoiul
alb;
b.specii proporţionale sau dorite- sunt acele specii consumate de obicei
proporţional cu reprezentarea lor în covorul vegetal. Reprezintă biomasa
esenţială a pajiştilor de bună calitate. Cum ele sunt abandonate permit
animalului să-şi optimizeze ritmul de ingestie. Astfel de specii sunt
gramineele bune furajere (golomăţ, păiuş, iarba câmpului, lânariţă);
c.specii nepreferate- sunt acele specii care se regăsesc în hrană în
proporţii mai mici decât în covorul vegetal, ele sunt refuzate de către animale
fiind greu accesibile ori sunt necorespunzătoare calitativ (conţin lignină,
taninuri, siliciu), în general specii slab furajere. Aceste specii sunt consumate
de către animale în primele stadii vegetative, primăvara, sau când reprezintă
o sursă singulară de furaj;
d.specii refuzate- sunt acele specii care nu se întâlnesc niciodată în
hrana animalelor doar uneori în situaţii extraordinare;
e.specii toxice- sunt acele specii care sunt evitate întotdeauna de către
animale.
În concluzie, ierarhizarea comportamentului animal lasă se înţeleagă că
ele sunt capabile să integreze informaţiile de care dispun, în condiţiile
specifice mediului înconjurător la diferite nivele.
Experienţa, învăţarea şi fiziologia le furnizează animalelor aceste
informaţii. Criteriile de decizie sunt bazate atât pe percepţia unor factori
externi cât şi interni resimţiţi de către animale. Roguet (1998) citând pe Senft
(1987) şi Bailey (1996) a realizat o recapitulare a obiectivelor şi factorilor care
influenţează decizia animalului la diferite scări spaţio temporale, redată în
tabelul 10.7.
Indiferent de situaţie, animalele sunt continuu în curs de a alege între
plante sau între părţi ale acestora la scara de staţiune alimentară. Această
alegere este influenţată de următoarele elemente:
-plantele prezente în câmpul vizual al animalului; -memoria de scurt
timp a animalului (ce a întâlnit în staţiunile alimentare precedente); -frecvenţa
senzaţiilor pozitive resimţite după ce a făcut o alegere ori alta.
Tipul de plante ales este influenţat mult şi de specia de animale, de
abundenţa relativă a furajului, complexitatea mediului înconjurător, în raport
cu satisfacerea nevoilor fiziologice, hidrice şi termice.

10.6.Împărţirea păşunii în tarlale

Numărul de tarlale în care se împarte o păşune depinde de doi factori
esenţiali şi anume durata ciclului de păşunat şi numărul de zile cât rămân
animalele pe o păşune.
Durata ciclului de păşunat depinde la rândul său de: condiţiile climatice
(regim de precipitaţii, temperatură), compoziţie floristică, modul de îngrijire a
păşuni şi se referă la perioada de tip necesară pentru refacerea plantelor. Cu
128
cât perioada este mai scurtă, durata ciclului de păşunat este mai mică şi ca
atare o tarla poate fi păşunată de mai multe ori.

Tabel 10.7.
Obiective şi factori care influenţează decizia animală la diferite scări
(după Roguet, 1998)

Scara Scara Definiţie Criterii de Mecanisme ce Obiective

spaţială tempo selecţie infl. comp.
r-ală potenţiale animal
Muşc- 1-2” Mişcare Înălţimea şi Viteza de
Maximizare
ătură limbă structura ingestie, ingestiei,
plantei, consecinţe post
mimim.
nutrimenţi ingestive toxine,
echilibru
nutiţional
Staţiu- 5-100” Suprafaţ Cantitatea şi Viteza de Maximizare
ne ă calitatea ingestie, ingestiei,
Al accesibil resurselor maximizare mimim.
ime- ă fără alimentare instantanee toxine, opt.
ntară deplasar eficacităţii
e alimentare
Site Minute Reorient Specii Viteza de Optimizare
alime- -ore are spre vegetale, ingestie, a eficacităţii
ntar un nou interacţiuni, memoria alimentare
amplasa topografie, spaţială (energie
ment, amplasare ingerată/
deplasar punct de energie
e lungă apă, risc depusă)
prădători
Habitat Săptă Migrare, Prezenţa Transhumanţa, Menţinerea
mâni, dispersi apei, resurse migrarea, cantităţii
luni, e le, competiţie memoria ingerate,
ani socială, spaţială evitarea
termoreglare stresului
fizic

În condiţii naturale, în zonele cu precipitaţii puţine, o păşune se reface

după 30-40 zile, iar în cele cu precipitaţii bogate după 25-35 zile. Există
diferenţe şi între refaceri după primul ciclu şi după următoarele. Dacă după
primul ciclu păşunea se reface după 30 de zile, după celelalte cicluri durata
de refacere este mai lungă 35-40 zile.
Ciclul de păşunat poate fi scurtat prin aplicarea a o serie de măsuri de
îngrijire dintre care două joacă un rol esenţial şi anume: aplicarea fracţionată
a azotului şi completarea deficitului de umiditate.
Numărul de zile cât rămân animalele pe o tarla este bine să fie cât mai
mic şi se recomandă ca nici într-un caz să nu depăşească şase deoarece
duce, pe de o parte la stânjenirea otăviri, iar pe de altă parte la bătătorirea
păşuni. De asemenea depăşirea a şase zile este neindicată din punct de
vedere zooigienic. Se recomandă ca animalele să nu stea mai mult de 2-3
129
zile pe o tarla. Când se face un păşunat cu gard electric, se poate reduce
durata de staţionare pe o porţiune de pajişte la câteva ore.
Numărul de tarlale se calculează împărţind durata de refacere a tarlalei
în zile însumate cu durata cât stau animalele pe tarla la numărul de zile cât
stau animalele pe tarla. Astfel, dacă durata de refacere este de 30 de zile iar
animalele stau pe o tarla 3 zile atunci numărul de tarlale este 33/3=11 zile.
La acest număr se pot adăuga 1-2 tarlale care nu se păşunează şi pe
care se execută lucrări de îmbunătăţiri. Suprafaţa tarlalelor, se calculează
astfel încât producţiile să fie cât mai uniforme. De aceea pe o păşune
uniformă suprafaţa tarlalei este raportul dintre suprafaţa totală şi numărul de
tarlale, toate tarlalele având suprafaţa egală. Dacă producţiile sunt diferite,
atunci suprafeţele vor fi inegale, mărimea lor depinzând de producţie.
Forma tarlalelor, depinde de o serie de factori dintre care enumerăm:
configuraţia terenului şi curbele de nivel, delimitările naturale, drumuri de
acces, surse de apă. În funcţie de acestea se hotărăşte forma tarlalelor care
e bine să fie cât mai regulată. Ideal este o formă dreptunghiulară pe care se
poate executa un păşunat în fâşii.
Delimitarea tarlalelor, se face prin delimitarea naturală sau artificială.
Unde este posibil este bine ca tarlalele să fie de aşa natură concepute încât
ele să fie delimitate de unii factori naturali, râuri, văi. Unde astfel de delimitări
nu există este bine să se instaleze garduri fixe întrucât tarlalele nu se
modifică în fiecare an. Deşi necesită un cost ridicat pentru instalare, cât şi
pentru întreţinere, astfel de garduri sunt foarte indicate. Pentru circulaţia
îngrijitorilor de animale aceste garduri trebuie să fie prevăzute din loc în loc
cu treceri pe unde oameni să poată circula iar animalele nu.
Gardurile mobile sunt indicate în delimitarea unor porţiuni în cadrul
tarlalei când se practică păşunatul cu porţia sau păşunatul în fâşii. Astfel de
garduri duc la intensivizarea păşunatului prin aceea că, oferindu-le
animalelor o suprafaţă limitată de păşune, creşte cantitatea de iarbă
consumată de pe acea porţiune (deci creşte coeficientul de folosire a ierbii).

10.7.Lucrări ce se execută înainte de începerea păşunatului

Aceste lucrări se împart în două categorii şi anume: lucrări ce se
execută pe păşunea propriu-zisă şi lucrări accesorii. Din prima categorie fac
parte: curăţirea păşunilor de mărăcinişuri şi buruieni dăunătoare vegetaţiei
pajiştilor şi sănătăţii animalelor, curăţirea păşunilor inundabile de resturile
aduse de ape, evacuarea excesului de umiditate, aplicarea îngrăşămintelor,
aplicarea unor lucrări de îmbunătăţire a pajiştilor.
În a doua categorie de lucrări intră: repararea (sau amenajarea)
drumurilor de acces, repararea (sau construirea) îngrădirilor, repararea (sau
construirea) adăpătorilor, repararea (sau construirea) stânelor, revizuirea
adăposturilor pentru îngrijitori (a cantoanelor pastorale).
Prima categorie de lucrări au fost discutate în cadrul capitolului privind
îmbunătăţirea pajiştilor aşa că ne vom ocupa doar de cea de a doua
categorie.
La fiecare corp de pajişte trebuie să existe un drum de acces care să
permită circulaţia nu numai a animalelor ci şi a mijloacelor mecanice. De
asemenea, fiecare tarla trebuie să fie prevăzută cu un drum, de aşa manieră
130
făcut, încât să nu deranjeze celelalte tarlale. Asta înseamnă că de pe orice
tarla trebuie să se poată merge cu animalele atât la adăpost cât şi la
adăpători, fără a străbate altă tarla.
Legat de drumuri este şi repararea sau construirea podurilor. Podurile
trebuie construite de lăţimea drumului pentru ca animalele să nu se
înghesuie şi să nu se împingă reciproc la intrarea pe pod.
Tot înaintea începerii păşunatului este obligatorie revizuirea gardurilor
şi efectuarea reparaţiilor ce se impun.
O lucrare de deosebită importanţă se referă la asigurarea apei pe
păşune. Modul de amenajare depinde de sursa de apă. Cea mai indicată
este folosirea surselor de apă naturale (râuri, izvoare, fântâni) dar care să nu
fie poluate – şi mai puţin sistemele costisitoare de tipul adăpătorilor artificiale.
Când adăpatul se face din râuri trebuie amenajată o porţiune de râu
unde animalele să aibă acces fără a fi periclitate de accidentări. Porţiunea
respectivă trebuie pietruită pentru a preîntâmpina înmlăştinarea.
Dacă se fac adăpători în jgheaburi cu apă permanentă de la izvoare, a
căror debit trebuie să fie superior consumului de apă al animalelor, locul
trebuie pietruit şi prevăzut cu pantă, de asemenea pentru prevenirea
înmlăştinării. Tot adăpători (jgheaburi) se fac şi atunci când adăpatul se face
din fântâni.
O altă operaţiune foarte importantă se referă la repararea adăposturilor
pentru animale (grajduri) a stânelor, a saivanelor, a umbrarelor.
Acestea trebuiesc de asemenea manieră întreţinute încât să confere
animalelor „confortul” necesar asigurării unei stări de sănătate
corespunzătoare.

10.8.Tehnica păşunatului
Se referă la modul în care animalele pasc iarba, la evenimentele
normale zilnice şi cele sezoniere care apar când animalele sunt pe tarla.
Păşunatul propriu-zis, atunci când animalele se hrănesc cu iarba păşunii
durează 6-11 ore zilnic şi în mod normal se desfăşoară în două perioade
majore, după răsăritul soarelui şi înainte de amurg. Timpul cât durează
păşunatul depinde de administrarea sau nu a furajelor concentrate.
În timpul păşunatului vitele se mişcă încet pe o păşune şi îşi rup
succesiv câte o gură de iarbă. Viteza normală de păşunat este de 40-70
muşcături pe minute. Oile pasc similar (dar se deplasează mai mult), având
gura mai mică şi frecvenţa cu care muşcă iarba mai mare.
Dacă iarba pajiştii este rară, animalele fac câţiva paşi între două
muşcături succesive din iarbă. Când rumenul este plin animalele se
odihnesc, timp în care rumegă iarba. Această operaţie poate fi făcută de
animale stând în picioare sau culcate.
Timpul necesar pentru rumegare depinde de fibrozitatea ierbii
consumate însă în mod normal durează 5-9 ore (ceva mai mult pentru iarba
îmbătrânită).
În mod normal timpul de păşunat creşte cu dificultatea ruperii ierbii
consumate. Animalele care sunt pe pajişte pot parcurge 2-6 km/zi. Fecalele
se depun de 10-12 ori/zi şi urinează de 4-6 ori. Vacile de lapte depun
aproximativ jumătate în timpul nopţii iar 10-15 % în deplasare spre adăpători
131
sau adăpost, restul din fecale ziua în timpul păscutului. În privinţa adăpării
animalele beau apă de 2-4 ori/zi, în funcţie de conţinutul în umiditate al ierbii.

10.8.1. Momentul începerii păşunatului, are o deosebită importanţă

atât pentru starea vegetaţiei depinzând de aceasta şi sănătatea animalelor şi
de aceea nu poate fi fixat strict calendaristic.
Dacă păşunatul se începe prea devreme, când plantele sunt prea tinere
şi solul prea umed, asupra vegetaţiei efectele negative sunt următoarele:
- se distruge stratul de ţelină, se bătătoreşte solul şi se înrăutăţeşte
regimul de aer din sol, se formează gropi şi muşuroaie;
- pe terenurile în pantă se declanşează eroziunea;
- se modifică compoziţia floristică dispărând plantele valoroase mai
pretenţioase din punct de vedere al apei, aerului şi hranei din sol;
- plantele fiind tinere au suprafaţa foliară redusă şi vor folosi pentru
refacerea lor substanţele de rezervă acumulate în organele din sol, ce are ca
efect epuizarea lor.
Efectele negative asupra animalelor sunt: iarba prea tânără conţine
multă apă şi ca atare are un efect laxativ epuizant, ceea ce duce la
eliminarea excesivă a sărurilor minerale de Cu, Mg, Na; - conţinând puţină
celuloză nu se pretează la salivaţie şi rumegare, animalele fiind predispuse la
intoxicaţii şi meteorizaţii; - conţinutul mare de azot al ierbii tinere determină
acumularea în stomac a amoniacului şi ca atare declanşarea unor fermentaţii
periculoase.
Pe de altă parte începerea prea tardivă a păşunatului are o altă serie de
efecte negative cum ar fi: sporirea conţinutului de celuloză şi scăderea celui
de proteină, reducerea gradului de consumabilitate şi digestibilitate. Acestea
obligă ca atunci când nu s-a putut intra la păşunat în timpul optim iarba să fie
cosită şi transformată în fân, semifân, siloz pentru a se reduce pierderile.
Momentul optim de începere a păşunatului este atunci când solul s-a
zvântat şi plantele au ajuns la înălţimea de 10-15 cm, pe pajiştile alcătuite din
plante mărunte, 15-20 cm în zonele cu precipitaţii abundente şi plante de
talie înaltă, 20-30 cm pe pajiştile cultivate.
Cum un ciclu de păşunat în primăvară durează 25-30 zile, este evident
că pe unele tarlale această fază va fi mult depăşită. De aceea este
obligatoriu ca în primul ciclu de păşunat 2-3 tarlale (funcţie de numărul de
tarlale şi durata cât stau animalele pe o tarla) să se cosească în diferite
fenofaze urmând a fi păşunate în următoarele cicluri.
Aceasta are ca avantaj: o mai bună valorificare a plantelor, o
repartizare mai uniformă a producţiilor pe cicluri, asigurând totodată
alternanţa folosiri pajiştii prin păşunat sau cosit.
Înălţimea de păşunat, se referă la înălţimea pe care o au plantele
după ce s-au păşunat. Această înălţime este determinată de specia care
păşunează şi nu poate fi influenţat decât prin repartizarea spre păşunat a
unei anumite specii de animale sau prin folosirea ierbii la iesle şi atunci
cositul se poate face la înălţimea dorită.
În funcţie de compoziţia floristică în păşunile de stepă şi silvostepă
păşunatul se face la 3-4 cm, a celor din zona forestieră la 4-5 cm, a celor
alpine la 3-4 cm iar pe păşunile cultivate la 5-6 cm.
132
 Frecvenţa păşunatului, este una din cele mai importante elemente ale
unui păşunat raţional. Elementul esenţial de care trebuie să se ţină seama,
este durata de regenerare. Producţia păşunilor este dată de numărul de
recolte din timpul unui sezon, de talia plantelor la recoltat şi înălţimea ierbii
rămase, care după cum s-a văzut influenţează mult producţia. Datele
cuprinse în tabelul 10.8. sunt edificatoare din acest punct de vedere.
Faptul că producţia este invers proporţională cu numărul de recolte se
datorează în parte faptului că în cazul cosirilor mai rare suprafaţa foliară şi
deci cea capabilă de fotosinteză, este mai mare. Acest lucru este mai
pregnant evidenţiat la formele înalte cu multe frunze tulpinale.
Frecvenţa păşunatului depinde deci şi de speciile care alcătuiesc
covorul vegetal. Speciile cu talie joasă, adaptate pentru păşunat cum ar fi
Lolium perenne, Poa pratensis, Festuca rubra, Trifolium repens, Medicago
lupulina, Lotus corniculatus ş.a., care au un număr mare de frunze bazale şi
lăstari aşternuţi pe sol, suportă un păşunat repetat, fără ca producţia să
scadă prea mult şi aceasta datorită capacităţii lor mari de refacere.

Tabelul 10.8.
Influenţa frecvenţei de recoltare asupra producţiilor (după Holmes, 1980)

Fertilizare t SU/ha
Kg N/ha Cosit de 2 8 cosiri într-un 3 cosiri într-un
ori/săptămână sezon sezon
0 1,12 1,03 3,76
112 2,02 2,35 6,65
224 3,14 4,48 9,30
448 5,15 8,62 13,58

Şi în acest caz păşunatul excesiv determină scăderi considerabile de

producţie. Astfel de exemplu păşunile montane de Festuca rubra pot fi
păşunate de trei ori fără ca producţia să scadă.
Modul de executare a păşunatului pe tarla, prezintă o importanţă
deosebită atât pentru compoziţia floristică a pajiştii cât şi pentru producţia
animalieră. Aceasta comportă două aspecte diferite şi anume: modalitatea
efectuării păşunatului în interiorul tarlalei, timpul de păşunat pe tarla.
În cadrul modalităţii de deplasare a animalelor pe tarla există două
posibilităţi:
-când animalele sunt lăsate libere pe tarla;
-când se limitează suprafaţa de deplasare cu gard electric, astfel încât
animalele nu pot înainta decât treptat, pe măsură ce consumă iarba. Aceasta
duce la creşterea gradului de consumabilitate, la evitarea bătătoririi solului.
Timpul de păşunat pe tarla prezintă de asemenea o importanţă
deosebită. Se cunoaşte faptul că animalele erbivore reuşesc în câteva ore
să-şi procure necesarul de hrană. În rest se plimbă călcând iarba şi
bătătorind solul. De aceea este indicat ca să se păşuneze dimineaţa 3-4 ore,
să se întrerupă păşunatul 2-4 ore şi să se reia după masă de asemenea 3-4
ore.

133
 Data încetării păşunatului, este legată de epoca venirii primelor
îngheţuri. Ultimul păşunat trebuie să se realizeze cel mai târziu cu 25-30 zile
înainte de instalarea gheţurilor permanente. Astfel plantele au posibilitatea să
acumuleze glucide, să-şi refacă masa vegetativă. Aceasta duce la o bună
suportare a îngheţurilor, pe de o parte, iar pe de altă parte la pornirea
timpurie în vegetaţie.
Întârzierea toamna a păşunatului, până la venirea îngheţurilor, face ca
iarba să nu se poată reface corespunzător primăvara, constituind una din
cauzele dispariţiei speciilor valoroase de pe astfel de pajişti.
Lucrările ce se execută în timpul păşunatului
În timpul păşunatului trebuie să se execute o serie de lucrări care să
ducă la îmbunătăţirea compoziţiei floristice, la refacerea cât mai rapidă a
plantelor, la sporirea producţiei de masă verde pe unitatea de suprafaţă, la
asigurarea zooigienei.
Aceste măsuri, care sunt obligatorii se referă la o serie de lucrări dintre
care cele mai importante sunt.
-cosirea resturilor nepăşunate după ce animalele au părăsit tarlaua,
ceea ce împiedică de fapt fructificarea plantelor slabe din punct de vedere
furajer, neconsumate de animale;
-împrăştierea dejecţiilor animaliere, care prezintă cel puţin trei avantaje
legate de faptul că: se împiedică astfel crearea de condiţii dezvoltării
buruienilor nitrofile nevaloroase.

Intrebări de autoevaluare
1.Descrieţi sistemele actuale de folosire ale păşunilor ?
2.Descrieţi factori care influenţează defolierea ?
3.Stategiile de rezistenţă ale plantelor supuse păşunatului ?
4.Care sunt principalele teorii alimentare ?
5. Care sunt scările de analiză a comportamentului animal în timpul
păşunatului ?
6.Ce este „patchul” ?
7. Lucrări ce se execută înainte de începerea păşunatului ?
8.Descrieţi tehnica păşunatului ?

134
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

PĂSTRAREA FURAJELOR

Cuvinte cheie: pregătirea fânului și silozului, procese biochimice din

siloz, calitatea furajului

Rezumat
În condiţiile climatului temperat, cum este cel din ţara noastră există o
perioadă de 6-8 luni – funcţie de altitudine – în care lipsa vegetaţiei
active face ca să fie necesară stocarea unor furaje pentru această
perioadă. Masa verde a pajiştilor poate fi consemnată prin două
metode: uscarea şi murarea, respectiv prin fân şi siloz.
Pregătirea fânului comportă o serie de lucrări axate pe scurtarea
perioadei de pregătire a acestuia deoarece pierderile calitative în
această perioadă sunt ridicate. Pentru aceasta au fost concepute
diferite sisteme de pregătire a fânului în concordanţă cu epocile
optime de recoltare pentru diferite categorii de fân.
Tehnica de realizare a silozului presupune controlul proceselor
biologice şi biochimice care se petrec în siloz, în ideea de a favoriza
fermentaţii de genul celei lactice şi alcoolice.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

11.1.Pregătirea fânului.
În ţara noastră principalele surse de fân sunt diferite în funcţie de zona
geografică. Astfel, în regiunile de câmpie fânul provine în general din plante
de nutreţ cultivate, respectiv pajişti semănate, iar în zona de deal, pe lângă
cultură fânul provine şi din pajiştile naturale. În regiunile submontane şi
montane, fânul provine în exclusivitate din pajişti naturale. Reamintim cu
această ocazie că în ţara noastră există 1.409.300 ha fâneţe.
Calitatea fânului obţinut este influenţată de o serie de factori şi anume:
-compoziţia floristică, compoziţie în corelaţie cu condiţiile de climă, sol
şi îngrijire; -epoca de recoltare; -condiţiile meteo din timpul recoltării şi
pregătirii fânului.
Deşi există diferenţe mari între fânuri, se consideră că un fân de calitate
mijlocie, este cel care cuprinde 15-17 % apă, 8-9 % substanţe proteice, 2-2,5
% grăsimi, 39-43 % substanţe extractive neazotate, 23-28 % celuloză, 6-8 %
săruri minerale, ceea ce asigură la 100 kg, 60 UN şi 7 kg proteine digestibile.
În general un procent mare de leguminoase, ridică calitatea fânului, pe
când un procent mare de buruieni duce la scăderea calităţii acestuia.
135
 Se consideră un fân cu o compoziţie echilibrată când conţine 60 %
graminee valoroase, 30 % leguminoase valoroase iar speciile din alte familii
botanice nu depăşesc 10 %.

11.1.1.Recoltarea fâneţelor
Fâneţele recoltându-se doar în anumite perioade ale anului această
lucrare este sezonieră şi se realizează în funcţie de anumiţi parametri
dependenţi de fenofaza plantelor, de înzestrarea gospodăriei, de factori
economici, organizatorici, etc.
Epoca de recoltare, care se referă la momentul optim de recoltare, are
o influenţă majoră asupra producţiei şi calităţii acesteia. Acumularea de masă
vegetativă se face continuu până la terminarea înfloritului când ea încetează.
Pe de altă parte, după cum se cunoaşte deja, conţinutul maxim în proteină
digestibilă este în faza tânără, iar pe măsură ce planta creşte şi
îmbătrâneşte, acesta scade.
Epoca optimă de recoltare este de la începutul până la sfârşitul înfloririi
ceea ce echivalează cu o durată de 7-10 zile. Pe lângă producţie şi calitate,
recoltarea trebuie făcută de aşa manieră încât să se dea posibilitatea
plantelor să se refacă până la perioada următoare (sau până la venirea
îngheţurilor) pentru a se asigura producţii mari şi în anii următori. De
asemenea cositul trebuie făcut în momentul în care defavorizează în cel mai
mare grad înmulţirea buruienilor.
Recoltatul prea devreme, deşi duce la obţinerea unui fân foarte valoros
şi bogat în elemente nutritive, determină obţinerea de producţii mai mici şi de
asemenea duce la slăbirea plantelor, acestea neavând timp să acumuleze
suficiente substanţe de rezervă. Dacă acest mod de recoltare se repetă an
de an, vor scădea producţiile şi în final determină o slăbire a vivacităţii
plantelor care au, ca şi consecinţă directă, eliminarea acestor plante din
covorul vegetal. Dacă fâneţele se recoltează prea târziu se obţin producţii
mai mari de fân însă de calitate inferioară, ceea ce determină de fapt
obţinerea la hectar a unui număr mai mic de unităţi nutritive, a unei cantităţi
mai mici de substanţe asimilabile, înrăutăţindu-se consumabilitatea şi
digestibilitatea. În acelaşi timp scade conţinutul în săruri minerale şi vitamine,
albumine, caroten, aceasta şi datorită faptului că frunzele încep să se
scuture, acestea fiind tocmai organele bogate în astfel de principii nutritive.
De asemenea, în cazul fâneţelor de două coase (sau a celor cultivate),
dacă se întârzie primul cosit va scădea producţie coasei a doua, aceasta
ajungând numai la 15-20 % din recolta primei coase, când, în condiţii
normale, aceasta trebuie să ajungă până la 50 % din recolta primei coase.
Mai mult, la fâneţele bogate în leguminoase, prin recoltarea la timp a
primei coase, se obţine la coasa a doua, un fân de calitate mai bună, datorită
conţinutului mai mare de proteină, ca urmare a participări în proporţie mai
mare a leguminoaselor la această coasă.
În condiţiile recoltării la timp a primei coase, fânul obţinut la coasa a
doua, este format din mai multe frunze, tulpinile sunt mai puţin tari şi în
consecinţă au un grad de consumabilitate mai mare.
Întârzierea recoltării favorizează şi îmburuienarea, pentru că în
momentul recoltării buruienile au format deja seminţe.
136
 La fâneţele de două coase epocile de recoltare vor fi alese de aşa
manieră încât ultima recoltă să se facă cu o lună înainte de venirea
îngheţurilor, pentru a se permite acumularea de substanţe de rezervă în
plante şi ca atare mărirea rezistenţei la ger şi a capacităţii de refacere în
primăvara următoare.
În concluzie în privinţa epocii de recoltat subliniem:
-pentru obţinerea unor producţii mari de fân şi de bună calitate la prima
coasă, fâneţele trebuie cosite în perioada de la înspicatul gramineelor şi
îmbobocitul leguminoaselor şi până la înflorit;
-cositul timpuriu mai mulţi ani de-a rândul duce la slăbirea vitalităţii
ierburilor şi la scăderea producţiilor în anii următori;
-întârzierea cositului determină scăderea valorii fânului, favorizează
înmulţirea buruienilor, însă măreşte vitalitatea ierburilor;
-stabilirea epocii de recoltare a fâneţelor se face în funcţie de faza de
creştere a gramineelor dominante valoroase şi nu după date calendaristice;
-fâneţele trebuie cosite într-un sistem de rotaţie la epoci diferite;
-pentru a se asigura autoînsămânţarea odată la 4-5 ani fâneaţa se
recoltează după formarea seminţelor.
Pentru a se evita influenţa negativă a cositului la aceeaşi epocă asupra
vegetaţiei şi producţiei pajiştilor, se recomandă împărţirea fâneţelor în mai
multe tarlale şi recoltarea acestora în epoci diferite.
Astfel, la fâneţele de o coasă se recomandă împărţirea tarlalei în 4
parcele fiind recoltate în felul următor:
-parcela 1, la înspicat; parcela 2, la începutul înfloritului; -parcela 3, la
înflorirea deplină; parcela 4, la formarea seminţelor.
La fâneţele de două coase acestea se împart în cinci parcele recoltarea
făcându-se astfel:
-parcela 1 şi 2 se cosesc de două ori prima coasă la înspicat; -parcela
3, o singură coasă după formarea seminţelor; -parcela 4, două coase, prima
la înflorirea deplină; -parcela 5, două coase,prima la începutul înfloritului.
Vremea ploioasă şi răcoroasă din timpul recoltatului face ca pe lângă
recoltarea dificilă, să fie aproape imposibilă pregătirea fânului, întreaga
operaţie putând fi compromisă. De aceea este bine ca în cazul în care
condiţiile sunt neprielnice recoltatul să fie amânat cu câteva zile, cu atât mai
mult cu cât în astfel de condiţii fenomenele se desfăşoară mai lent. De
exemplu pe timp răcoros şi umed înfloritul poate dura 10-14 zile.

11.1.2.Tehnica recoltării fâneţelor

Depinde de condiţiile specifice fâneţelor respective. Fâneţele situate pe
terenuri accidentate în majoritate se recoltează manual (cu coasa) sau cu
cositoare autopropulsate cu lăţime mică. Pe terenurile pe care recoltatul se
poate mecaniza, aceasta se face cu cositoare purtate sau autopropulsate.
Înălţimea de recoltare. Înălţimea de la suprafaţa solului la care se
execută recoltarea este de foarte mare importanţă, pe de o parte pentru
producţia obţinută iar pe de altă parte menţinerea vivacităţii ierburilor.
Cosirea prea sus duce, în primul rând, la o scădere a producţiei şi a
calităţii acesteia deoarece o parte din recoltă rămâne necosită, partea
formată din multe frunze bazale şi lăstari tineri bogaţi în substanţe nutritive.
137
 Dacă recoltarea se face la înălţime prea mică se măreşte producţia şi
se îmbunătăţeşte calitatea la coasa respectivă. Dar aceasta micşorează
puterea de regenerare a plantelor prin faptul că se îndepărtează partea
inferioară a frunzelor, care conţin multe substanţe de rezervă pe seama
cărora se refac plantele.
Recoltarea prea sus are influenţă negativă asupra compoziţiei floristice,
după cum se poate vedea în datele cuprinse în tabelul 11.1.
Tabelul 11.1.
Influenţa înălţimii de recoltare asupra compoziţiei botanice a fânului

Înălţimea Compoziţia botanică %

de recoltare Graminee+leguminoase Plante proteină brută
diverse
4 88,1 11,9 15,59
6 81,8 18,2 15,02
20 74,6 25,4 13,75

Pentru a se realiza un raport favorabil între producţie şi calitate şi

pentru a se asigura refacerea plantelor în cele mai bune condiţii, se
recomandă ca înălţimea de cosit să fie de 3-5 cm de la suprafaţa solului.
Înălţimea mai mare de recoltat 5-6 cm este indicată la pajiştile temporare şi la
coasa a doua.

11.1.3.Pregătirea fânului
Pregătirea fânului în sistem clasic comportă câteva operaţii esenţiale şi
anume: uscatul, întorsul, greblatul, strânsul în căpiţe, fiecare contribuind la o
bună pregătire a lui şi fiecare fiind, în cazul unor efectuări
necorespunzătoare, o sursă de pierderi şi o posibilă înrăutăţire a calităţii.
Prin pregătirea fânului de fapt se înţelege un complex de lucrări, în
urma cărora, conţinutul de apă din plante se reduce de la 70-85 %, cât este
la plantele verzi, la 15-17 % cât este umiditatea la care fânul se poate păstra
peste iarnă cu pierderi foarte mici. Această reducere este însoţită de o serie
de procese fiziologice şi biochimice care determină pierderi de substanţă
uscată.
Cu cât pierderile de apă sunt mai rapide cu atât şi pierderile de
substanţă sunt mai mici. Deci esenţial în pregătirea fânului este ca plantele
să se usuce într-un timp cât mai scurt după recoltare. De aceea pe lângă
uscarea naturală se poate interveni prin uscare artificială pentru a grăbi
acest proces.
Uscarea nu are alt scop decât eliminarea cât mai rapidă a apei,
pierderile de substanţe utile fiind pozitiv corelate cu durata uscării. Cauza
este faptul că în plantele tăiate celulele continuă să mai trăiască. De aceea
volumul pierderilor este corelat cu durata cât celulele se menţin încă vii (cât
respiră).
În prima fază, imediat după recoltare, celulele plantelor sunt încă vii,
continuă să respire şi să asimileze. Destul de rapid asimilaţia încetează
continuând respiraţia care se face cu pierderi de glucide solubile.

138
 Ca atare în timpul uscării se desfăşoară două feluri de procese,
procese fiziologice şi procese biochimice. Procesele fiziologice domină la
început şi anume până când umiditatea scade sub 65 % când încep să
domine procesele biochimice. În această perioadă se pierd cantităţi mari de
glucide, pierderi ce pot ajunge până la 30 % din substanţa uscată, pierderi ce
se înregistrează şi la substanţele albuminoide, caroten, etc. De asemenea
are loc un intens proces de descompunere a aminoacizilor, deci înrăutăţirea
calităţii proteinelor.
Cele mai importante procese sunt hidroliza amidonului, urmată de
oxidarea monoglucidelor. Aceste procese se desfăşoară în prima fază până
când celulele sunt încă vii. Moartea celulelor survine la umiditatea de 45-50
%, după care pierderile de apă se fac mult mai greu. Dacă de la umiditatea
iniţială şi până la umiditatea de 45-50 % pierderile de apă se realizează în 5-
8 ore, de la această umiditate până la 17-20 % e nevoie de 36-72 ore şi în
condiţii atmosferice necorespunzătoare (umiditate ridicată) chiar şi mai mult.
Viteza de pierdere a apei este influenţată de doi factori. Unul de natură
internă, care se referă la capacitatea ţesuturilor plantei de a reţine apă şi unul
ce ţine de mediu, respectiv de condiţiile meteorologice.
Astfel, la plantele tinere capacitatea de reţinere a apei fiind mai mare şi
uscarea este mai înceată decât la plantele recoltate într-o fenofază înaintată.
De asemenea gramineele se usucă mai repede decât leguminoasele.
O altă categorie de pierderi este legată de faptul că frunzele pierd mai
repede apa decât tulpinile, ceea ce face ca în procesul uscării să cadă foarte
multe frunze, în special la leguminoase, frunze ce sunt mai bogate în principii
nutritivi decât tulpinile.
Precipitaţiile căzute în momentul uscării duc la mari pierderi.
Diminuarea valorii nutritive a fânului este strâns legată de durata şi
intensitatea ploilor şi de temperaturile din această perioadă. Când
temperaturile sunt mai ridicate şi cad cantităţi mari de precipitaţii are loc o
spălare puternică a constituenţilor solubili din plante (zaharuri şi substanţe
azotate).
Pierderile sunt mai mari dacă ploile intervin la sfârşitul perioadei de
uscare când membranele celulare şi-au pierdut permeabilitatea selectivă,
lăsând să se dizolve constituenţii solubili ai citoplasmei.
Dacă ploile sunt de durată se instalează ciupercile şi fânul
mucegăieşte. În afară de pierderile (unele inerente) din perioada uscării, mai
apar pierderi şi în timpul transportului şi depozitării şi în fine pierderi ce apar
atunci când fânul este administrat la animale. În funcţie de cum se realizează
uscarea există mai multe procedee.
Uscarea direct pe pământ (pregătirea fânului pe sol) constă în lăsarea
ierbii să se usuce aşa cum a fost recoltată. Uneori, în special la fâneţele slab
productive fânul e lăsat să se usuce definitiv în brazde de unde se strânge
direct în căpiţe. La fâneţele mai productive, acest lucru nu este posibil
întrucât astfel se lungeşte timpul de uscare şi implicit sporesc pierderile. De
aceea pentru grăbirea uscării brazdele se întorc de mai multe ori, prima dată
după ce iarba a pălit. Este obligatorie întoarcerea după fiecare ploaie.
În brazdă fânul se lasă să se usuce până la 25-30 % umiditate,
recunoscut prin aceea că fânul, deşi uscat, nu foşneşte, lucru ce se
139
realizează în condiţii favorabile în 1-2 zile. În acest moment fânul se strânge
în căpiţe de 100-300 kg unde se lasă până când umiditatea scade la 20-17
%.
O metodă îmbunătăţită, prin aceea că se diminuează pierderile, este
atunci când uscarea se face în valuri, care se execută de obicei la câteva ore
după recoltare cu ajutorul unor greble speciale. Din valuri plantele sunt
strânse în căpiţe de 200-300 kg pentru uscare definitivă. Fânul uscat în valuri
este de calitate mai bună deoarece procentajul de frunze scuturate este mai
mic şi plantele îşi păstrează majoritatea proprietăţilor iniţiale ( clorofila,
vitamine), deoarece uscarea celei mai mari părţi are loc în umbră.
În general fânul uscat direct pe pământ, primeşte miros de pământ,
pierzându-şi propria aromă, îndeosebi când condiţiile sunt nefavorabile, fapt
ce face să nu mai fie aşa de bine consumat de animale.
În regiunile unde regimul de precipitaţii în perioada recoltării este destul
de abundent, pregătirea fânului pe sol este foarte dificilă, deoarece durata de
uscare este mai mare şi implicit şi pierderile în substanţă uscată sunt mai
mari. Pentru reducerea pierderilor este obligatoriu întoarcerea repetată a
brazdelor, până la uscarea lor completă. Neîntoarcerea brazdelor duce la
rămânerea umedă a plantelor în partea inferioară a brazdelor, care astfel
mucegăiesc, ceea ce duce la degradarea totală a fânului. În cazul în care
uscarea se face cu prea multe pierderi şi prea mare efort, este indicat să se
însilozeze iarba caz în care pierderile sunt mult mai mici.
Uscarea pe suporţi (pregătirea fânului pe suporţi). Pentru a se evita
pierderile în special în regiunile umede ierburile se usucă pe diferiţi suporţi.
Marele avantaj al acestui sistem este faptul că permite obţinerea unui
fân bun şi cu pierderi mai mici chiar în condiţii nefavorabile. Datorită modului
de uscare a ierbii, apa ploilor se scurge mai uşor, aerul poate pătrunde în
întreaga masă împiedicând astfel mucegăirea. Fânul, astfel uscat, nu mai
trebuie manipulat decât atunci când se strânge în căpiţe, fapt ce face ca
pierderile prin scuturare să fie eliminate.
Strângerea în căpiţe se face când fânul este complet uscat (17 %
umiditate). Suporţii folosiţi sunt de mai multe tipuri.
Prepelecii (crăcane sau pari cu braţe) sunt nişte pari de 1,7-2,2 m
înălţime cu un diametru de 4-6 cm pe care sunt fixate în cruce stinghii de 30-
60 cm lungime începând de la 60 cm de pământ şi apoi din 40 în 40 cm. La
un hectar sunt necesari 200-500 prepeleci, pe un prepeleac uscându-se 100
kg furaj. În zona de pădure prepelecii se confecţionează din crengi de arbori.
Capra piramidală (trepiedul) este compusă din trei pari de 10-12 cm
diametru, aşezaţi sub formă de piramidă, cu o înălţime de 2-3,5 m. Parii sunt
uniţi între ei prin trei rânduri de stinghii (şipci) prima la 60 cm de pământ.
Iarba pălită (lăsată ½-1 zi să se usuce în brazdă) se aşează pe capre
începând din colţurile de jos în sus într-un strat gros de 50 cm. Dacă survin
ploi iarba se poate pune imediat pe capră, dar într-un strat mai subţire. După
aşezare, iarba se greblează de sus în jos pentru a asigura scurgerea apei.
Pe o astfel de capră se poate depozita 300-500 kg de nutreţ.
Capra colibă are mai multe variante. În principiu ea este formată din
două secţiuni de gard aşezate faţă în faţă şi care se sprijină una pe alte ca şi
o colibă. Deschiderea la bază este de 1,5 m. O secţiune are 5 stinghii iar
140
cealaltă 4 stinghii orizontale de câte 3 m lungime şi câte o stinghie aşezată în
diagonală.
Înălţimea colibei este de 2-2,2 m iar distanţa dintre parii ce alcătuiesc
cele două secţiuni de gard este de 2,5 m. Pe o astfel de colibă se pot încărca
până la 1000 kg iarbă de unde rezultă 300 kg fân.
Gardul de lemn este format din stâlpi înfipţi în pământ la distanţe de 3-4
m unul de celălalt între care sunt 4-5 prăjini (şipci) la distanţe de 40-50 cm,
prima fiind la 60 cm de sol. Înălţimea gardului este de 1,8-2 m. Pe prăjină pe
o parte si cealaltă se pune iarba ca pe capră.
Gardul suedez este o formă îmbunătăţită a gardului de lemn fiind format
din mai mulţi stâlpi care sunt uniţi prin 3-5 rânduri de sârme aşezate prima la
70 cm de sol şi următoarele la 30-40 cm. Stâlpii au înălţimea de 2-2,3 m
distanţa între ei fiind de 1,8-2 m. Stâlpii din capete se ancorează bine în sol.
Pentru un ha sunt necesari 80-100 m garduri.
Pentru a se uşura aşezarea fânului pe gard cât şi încărcatul fânului, la
capetele gardului se fixează role, pe care se înfăşoară sârma.
Uscarea ierbii prin presare în baloţi (pregătirea fânului prin balotare).
Pentru micşorarea pierderilor cât şi pentru folosirea unui număr mai mic de
braţe de muncă, se practică balotarea fânului. Acest sistem este indicat în
zonele de şes pe pajiştile temporare sau în culturi de leguminoase furajere.
Ierburile cosite sunt lăsate în brazdă sau valuri să se usuce până au
ajuns la un conţinut de apă de 25-30 %, după care sunt presate în baloţi.
Presarea se face dimineaţa după ce roua s-a ridicat. În orele de arşiţă se
întrerupe balotarea pentru a se preîntâmpina pierderile. Baloţii sunt puşi în
picioare, poziţie în care se lasă 2-3 zile după care se transportă şi se
construiesc şire în care se lasă 2-3 zile după care se transportă şi se
construiesc şire în care se lasă spaţii pentru aerisire. Fânul pregătit în acest
fel are culoare verde şi gust plăcut, pierderile fiind mici (4-6 %).
Uscarea cu ajutorul strivirii (pregătirea plantelor prin strivirea
plantelor). Se cunoaşte faptul că frunzele se usucă mai repede decât tulpinile
ceea ce creează un decalaj între unitatea cele două componente, având
drept consecinţă căderea frunzelor.
Prin strivirea plantelor are loc distrugerea mecanică a epidermei şi
presarea ţesuturilor din tulpini. Aceasta se realizează în cazul recoltării cu
combina de recoltat furaje care este prevăzută cu două valţuri – unul metalic,
altul din plastic – care zdrobesc ţesuturile tulpinii. Ca urmare a acestei
operaţii pierderile de apă se realizează într-un ritm rapid uscarea nedurând
mai mult de 1-1,5 zile. După acest interval de timp fânul se usucă în
continuare prin balotare, acesta fiind procedeul cel mai recomandat.
În zonele sau perioadele cu precipitaţii abundente această metodă este
contraindicată întrucât apa ploilor pătrunde în ţesuturile zdrobite şi spală în
sol o mare cantitate de elemente nutritive.
Uscarea cu ajutorul curenţilor de aer este cea mai bună metodă şi
constă din uscarea forţată a plantelor cu ajutorul unui curent de aer rece sau
cald. Prin această metodă se elimină apa într-un timp foarte scurt şi ca atare
pierderile de substanţă uscată, de principii nutritivi, sunt mult diminuate. Deşi
instalaţiile ca atare nu sunt foarte costisitoare, ele amortizându-se prin
evitarea pierderilor cantitative şi calitative în decurs de 1-2 ani, totuşi datorită
141
consumului mare de energie, metoda are, din păcate, o întrebuinţare limitată.
Uscarea cu ajutorul curenţilor de aer are trei variante: uscarea cu aer
rece, uscarea cu aer cald, uscarea în instalaţii speciale.
Uscarea cu aer rece. Conform acestei metode iarba este lăsată să se
usuce în brazde până ajunge la umiditatea de 35- 45 % după care se
transportă la instalaţii speciale de ventilare. Nu este recomandat transportul
ierbii cu umiditate mai mare datorită consumului prea mare de energie. De
asemenea nu este bine ca umiditatea să scadă sub 35 % întrucât se
înregistrează, în timpul manipulării, pierderi prin scuturare.
Deşi există şi încăperi speciale în care se realizează ventilarea,
încăperi în care în 12 ore pot fi uscate 100 t furaj mai economică este
metoda de uscare şi depozitare sub fânar.
Instalaţia de uscare se compune dintr-un ventilator, un distribuitor, care
uniformizează aerul şi un grătar de lemn pe care se pune fânul. Distribuitorul
este de fapt un canal care poate fi de suprafaţă sau semiîngropat care
porneşte de la ventilator, trece prin mijlocul şirei şi este închis la capătul
opus.
Distribuitorul se aşează de aşa manieră încât să fie paralel cu vântul
dominant. Pe de o parte şi cealaltă a canalului principal (distribuitorului) se
aşează grătarele laterale, începând de la 1,5 m de marginea şirei.
Ventilatorul trebuie să fie de capacitate mare, în sensul că pentru 100 m 2 de
şiră diametrul lui trebuie să fie de 900 mm, să fie prevăzut cu un motor de 3-
4 CP care să fie capabil să asigure un debit de 4-5 m3 aer pentru fiecare m2
secţiune de canal.
Ventilatorul este indicat să fie aşezat în partea sudică fapt ce determină
o uşoară preîncălzire a aerului. Iarba se aşează în straturi de 1,5-3 m
grosime. După ce s-a uscat cam trei sferturi se pune un alt strat până când
se va ajunge la 5 m înălţime. Evacuarea aerului se face prin coşuri de
evacuare confecţionate din lemn sau tablă cu o înălţime de 2,5 m cu un
diametru de 35 cm la bază şi 45 cm la vârf. Coşurile se aşează pe grătar şi
se ridică în sus cu fiecare strat aşezat, în locul lor rămânând canale prin
care circulă aerul. Pentru fiecare astfel de coş (sau horn-dop cum se mai
numesc) se socotesc 5-7 m2 din suprafaţa şirei.
Şi în acest caz uscarea este influenţată de condiţiile meteo. Dacă
vremea este frumoasă, ventilarea se face continuu, asigurându-se o uscare
rapidă. Pe timp ploios se ventilează doar 4-5 ore din 24 în scopul de a
preîntâmpina încălzirea.
Fânul se consideră uscat atunci când umiditatea din ultimul strat a
ajuns la 20% iar aerul iese rece din şiră. După terminarea şirei se verifică
temperatura acestora cu termometre speciale introduse în ea. Dacă se
constată ridicarea temperaturii se procedează la o nouă ventilare.
Toamna, când vremea se răceşte iar aerul este umed, pregătirea
fânului prin această metodă nu se recomandă.
Uscarea cu aer cald se face în cazul furajelor de mare valoare, metoda
reducând considerabil timpul de uscare. în funcţie de temperatura aerului se
obţin mai multe tipuri de furaje. Când ventilarea se face cu aer încălzit la 40-
50oC (se pune un generator de căldură în faţa ventilatorului) se realizează o

142
uscare rapidă a furajului (generatorul de căldură face să sporească consumul
de energie).
Tot fân se obţine şi dacă uscarea se face cu aer încălzit la 105-110oC,
lucru ce se realizează cu ajutorul instalaţiilor speciale.
Există şi instalaţii de tip industrial în care uscarea se face la temperaturi
de 700-1000oC, în încăperi speciale şi în timp foarte scurt. În aceste instalaţii
se usucă furajele verzi tocate, obţinându-se făina de fân, care de fapt este un
furaj concentrat.
Deşi instalaţiile se amortizează prin calitatea nutreţurilor obţinute,
consumul mare de energie (şi preţul exorbitant al acesteia) pune sub semnul
întrebării posibilitatea utilizării unor astfel de metode.

11.1.4.Păstrarea fânului
Modul de păstrare a fânului are o influenţă profundă asupra calităţii. Un
fân cu o foarte bună compoziţie floristică, la timp recoltat şi bine pregătit
poate fi depreciat de o păstrare necorespunzătoare.
Umiditatea fânului trebuie să fie de 17 %. Dacă umiditatea este mai
mare sau dacă plouă în timpul depozitării, temperatura începe să crească în
special datorită acţiunii bacteriilor şi ciupercilor, ceea ce provoacă pierderi de
substanţe uscate. Pentru a preîntâmpina astfel de pierderi în momentul
depozitării se presară 5 kg sare la 1 tonă fân. De asemenea se pot folosi
paiele care se pun în straturi de 10-20 cm între straturi de 50-60 cm fân.
Fânurile se păstrează în şire, stoguri – sub cerul liber sau în fânare.
Şirele au 4-5 m lăţime la bază, 6-7 m lăţime iar lungimea lor poate fi până la
30 m. Ele se amplasează paralel cu direcţia vântului dominant. Stogurile au
înălţimea de 5-6 m şi diametrul la bază de 3-4 m. În jurul şirelor şi stogurilor
se face un şănţuleţ de 25-30 cm care colectează apa din ploi.
Pentru ca apa să nu pătrundă la materialul depozitat, şirele şi stogurile
se clădesc pe plus formaţiuni de microrelief. După depozitate se controlează
temperatura cu ajutorul termometrelor speciale.
Pentru folosire fânul se scoate din şire şi stoguri dintr-o singură parte,
tăindu-l în straturi uniforme, cu ajutorul unor cuţite speciale, astfel încât să
formeze pereţi verticali. Dacă fânul este balotat se folosesc baloţi, de
asemenea, începându-se dintr-o parte pe întreaga înălţime a şirei.
Depozitarea fânului în cele mai bune condiţii se face în fânare care sunt
construcţii speciale formate dintr-un acoperiş susţinut de stâlpi.

11.2.Însilozarea furajelor
Faţă de păstrarea prin uscare, păstrarea prin însilozare prezintă o serie
de avantaje prin aceea că nutreţul murat are o valoare nutritivă ridicată, este
suculent, dietetic, cu un conţinut ridicat în vitamine, în general având calităţi
apropiate de nutreţul verde din care provine.
Importanţă mare prezintă şi faptul că prin însilozare pierderile sunt
minime, nedepăşind 5-10 % din conţinutul furajului verde, mult inferior
pierderilor de 40 uneori chiar 50 % cât se înregistrează prin uscare. Mai mult,
însilozarea poate fi făcută şi pe timp nefavorabil, nu necesită atâta muncă,
deci se pregăteşte cu preţ de cost mult mai redus şi în plus se poate păstra
uşor nu numai întreaga iarnă, ci şi în anul următor, când poate fi administrat
143
şi vara în cazul deficitului de nutreţ verde.
În sistemul de hrănire cu furaj unic în tot timpul anului, silozul este
elementul de bază, ca atare se utilizează pe toată durata anului.
Prin diversitatea produselor ce se pot însiloza, acest sistem este
deosebit de important întrucât asigură o valorificare superioară a multor
resurse furajere secundare. Posibilitatea însilozării în amestec face ca să
sporească valoarea furajeră a unor resturi vegetale, care singure nu pot fi
administrate în hrana animalelor.
Iarba pajiştilor este unul din furajele care – datorită conţinutului ridicat
de glucide fermentiscibile a gramineelor şi a conţinutului corespunzător de
substanţă uscată – poate fi însilozat oricând fără nici un adaus.

11.2.1.Metode de însilozare
Pentru iarba pajiştilor metodele de însilozare se pot clasifica în două
categorii: însilozare la rece (sau obişnuită) şi însilozare la umiditate scăzută.
Însilozarea la rece (obişnuită) este practicată cu rezultate foarte bune
când se însilozează plante sau amestecuri bogate în glucide fermentiscibile.
La această metodă umiditatea nutreţurilor trebuie să fie cuprinsă între 65-70
%.
Însilozarea la umiditate scăzută este o metodă mai nouă ce se aplică
cu mare succes la însilozarea ierbii , fiind practică, economică şi asigurând
pierderi mici de substanţe nutritive. Metoda se bazează pe reducerea
umidităţii prin pălire şi însilozarea la 55-65 % umiditate obţinându-se
semisilozul sau la 45-55 % umiditate obţinându-se semifânul.
Semisilozul este tipul de siloz ce se obţine după ce materialul a fost
lăsat să se ofilească. Ofilirea se realizează în câteva ore pe vreme frumoasă
după care materialul este adunat, tocat şi depozitat, fiind urmat de o tasare
foarte energică. La acest tip de siloz pH-ul scade la 4,5 (sau sub o anumită
valoare) suficient pentru a se păstra. În general faţă de silozul propriu-zis
pierderile sunt mai mici şi consumabilitatea mai ridicată. Cu toate aceste
avantaje, semisilozul se prepară mai greu datorită unor cauze:
-recoltarea mai dificilă, ea trebuind efectuată în două fază; -pe timp
nefavorabil în perioada ofilirii se înregistrează pierderi mari; -tasarea trebuie
făcută deosebit de rapid şi energic, semisilozul urmând a fi acoperit cât mai
repede.
Semifânul este o metodă nouă practicată de 30-40 de ani. Prima fază
de pregătire este identică cu cea a semisilozului. Dar, în acest caz furajul se
lasă în câmp 1-2 zile, deci se usucă în timp mai îndelungat, ceea ce
comportă şi pierderi mai mari dacă intervin precipitaţii.
Când umiditatea a scăzut la 40-50 % se toacă furajul cât mai mărunt
pentru a se putea tasa cât mai bine.
Adunarea trebuie făcută repede, tasarea cât mai energică, eliminându-
se aerul în totalitate şi acoperirea de asemenea rapidă.
Astfel pregătit nu intervin procese de fermentaţie caracteristice silozului.
Este foarte important ca tasarea să fie făcută cu mare responsabilitate pentru
a se împiedica dezvoltarea drojdiilor, mucegaiurilor ceea ce ar duce la
ridicarea temperaturii şi în consecinţă la degradarea materialului.

144
 11.2.2.Tehnica însilozării
O primă operaţie care precede însilozarea este pregătirea silozurilor,
operaţie care se face cu 2-3 săptămâni înainte de însilozat. Aceasta
presupune curăţirea, care constă în îndepărtarea tuturor corpurilor străine şi
apoi spălarea şi dezinfectarea lor (cu var stins 5 %).
În cazul în care silozul se face direct pe sol, locul trebuie de asemenea
foarte bine curăţat. Acest lucru se face premergător recoltatului. Recoltatul se
face în momentul înspicării gramineelor dominante din pajişte, cu combinele
pentru siloz, care toacă materialul la dimensiuni cât mai mici (nu se admit
porţiuni mai mari de 2,5 cm).
Pentru a se realiza acest lucru elementele active ale utilajelor trebuie să
fie bine ascuţite. Tocarea se face în remorci şi se transportă la locul de
însilozare unde se basculează şi se tasează deosebit de energic şi foarte
repede. Când întreg materialul s-a însilozat se acoperă cu o folie peste care
se pune un strat de 20-25 cm paie tocate şi din nou o folie care se ancorează
cu greutăţi. În jurul silozului se fac şanţuri pentru scurgerea apei provenite
din precipitaţii.

11.2.3.Procesele ce se petrec în siloz

Procesele ce au loc în siloz se desfăşoară în două faze:
-procesele biologice determinate de plante; -procese biochimice
cauzate de activitatea mai multor categorii de bacteerii.
Procesele biologice. Moartea fiziologică a celulelor plantelor nu
coincide cu tăierea lor mecanică, ci ele rămân încă vii continuând să respire.
Pentru aceasta folosesc oxigenul din spaţiile rămase goale dintre resturile de
plante şi apoi prin consumarea oxigenului întracelular.
Prin respiraţie (proces oxidativ) se descompun substanţele organice,
deci pe măsura prelungirii procesului oxidativ se măresc pierderile de
substanţe organice (acesta este şi motivul pentru care tasarea trebuie
realizată cât mai repede şi cât mai energic realizată). Sunt oxidate în primul
rând glucidele.
C6H12O6+O2  6 CO2+6 H2O+674 Kcal – reacţie care explică degajarea
de căldură.
Dacă aceste reacţii sunt prea intense, nutreţul se caramelizează,
substanţele proteice se coagulează şi de aici o serie de neajunsuri. Lipsa
oxigenului şi înlocuirea acestuia cu CO2 duce la moartea fiziologică a
ţesuturilor şi prin urmare se reduc la minim pierderile de substanţe nutritive.
Procesele biochimice încep după moartea celulelor şi se datorează
activităţii bacteriilor. În urma activităţilor bacteriilor se desfăşoară
fermentaţiile lactică, alcoolică, acetică, butirică.
Aceste procese sunt cauzate de microorganisme ce ajung în siloz odată
cu pantele. Cele mai multe bacterii (95 %) sunt bacterii saprofite care dau
fermentaţii nedorite, doar 5 % fiind cele care determină fermentaţia lactică.
Fermentaţia lactică este cauzată de o serie de tipuri de bacterii care
transformă glucoza în acid lactic conform reacţiei:
C6H12O6→2 CH3 – CHOH – COOH
Bacteriile lactice sunt atât aerobe cât şi anaerobe spre deosebire de
bacteriile ce determină fermentaţii nedorite care sunt aerobe. De aceea este
145
necesară evacuarea aerului. Cum bacteriile lactice cele mai active rezistă la
pH de 3,8-4,2 la care bacteriile care duc la fermentaţii secundare nu pot
acţiona, este necesară crearea acestui mediu acid.
Al doilea factor ce influenţează fermentaţia este umiditatea. O umiditate
mai mare decât 70 % duce la neutralizarea parţială a acidităţii active, iar
dacă umiditatea este sub 60 % este mai dificilă scoaterea aerului şi
eliberarea sucului celular.
Un factor important în asigurarea unui siloz de calitate îl constituie
compoziţia chimică a plantelor. Plantele cu un conţinut ridicat de glucide
solubile se însilozează mai uşor datorită faptului că, la acestea, fermentaţia
lactică are loc de la început, având loc transformarea glucozei în acid lactic.
Fermentaţia alcoolică este cauzată de microorganismele din categoria
drojdiilor. Drojdiile se dezvoltă în primele zile ale însilozării şi sunt
consumatoare de oxigen.
Reacţia de fermentare este:
C6H12O6→2 C3H5 – OH + 2 CO2
Fermentaţia acetică este provocată de bacterii acetice care sunt
aerobe. Acidul acetic format influenţează negativ calitatea nutreţului prin
gustul şi mirosul imprimat.
Fermentaţia acetică are loc conform reacţiei:
2C6H12O6+H2O→2 C3H6O3 + 2 CO2+2H2+C2H4O2+C2H5OH

Deşi rezultă şi acid lactic şi alcool etilic această reacţie nu este de dorit.
Poate fi eliminată printr-o tasare perfectă, deci prin eliminarea aerului şi
crearea unui mediu anaerob.
Dacă acidul acetic depăşeşte 1/3 din totalul acizilor, gustul şi mirosul
său înţepător depreciază nutreţul.
Fermentaţia butirică este de nedorit întrucât chiar cantităţi mici de acid
butiric fac nutreţul de neconsumat provocând şi intoxicaţii. Fermentaţia
butirică are loc în condiţiile unei umidităţi ridicate, o aciditate redusă (pH
peste 4,5) şi când nutreţul este sărac în glucide fermentabile.
Bacteriile de fermentaţie butirică descompun glucoza în acid butiric
conform formulei:
C6H12O6→ CH3 – CH2 – CH2 - COOH+2 CO2 + 2 H2
ac. butiric

Fermentaţia butirică poate fi împiedicată prin sporirea acidităţii

nutreţului de aşa manieră încât pH-ul să coboare sub 4,4.
Bacteriile de putrefacţie depreciază în totalitate calitatea nutreţului
însilozat. Ele pot fi înlăturate prin crearea unui pH acid (pH < 4,5).
În afara bacteriilor, în silozuri, se pot dezvolta şi mucegaiuri care
suportă pH foarte scăzut (1,6) şi se dezvoltă în special pe nutreţurile
netasate şi cu umiditate scăzută. Activitatea acestor microorganisme poate fi
oprită prin eliminarea completă a aerului. Nutreţurile mucegăite duc la
intoxicarea animalelor.
Deschiderea silozului. Se face numai după cel puţin 4 săptămâni de la
însilozare. Se începe într-un capăt prin îndepărtarea materialului cu care a
fost acoperit pe o lungime de 1-1,5 m şi apoi se îndepărtează nutreţul
146
degradat, dacă există. Apoi se trece la scoaterea nutreţului pe verticală.
Înaintarea pe orizontală se face doar după ce întreg nutreţul a fost consumat.

Intrebări de autoevaluare
1.Care este epoca optimă şi tehnica de recoltare a fâneţelor ?
2.Enumeraţi avantajele şi dezavantajele procedeelor de uscare a
fânului ?
3.Descrieţi principalele procedee de însilozare ?
4.Descrieţie tehnica de însilozare ?
5.Descrieţi procesele biologice şi biochimice care se petrec în silozuri ?
6.Care dintre fermentaţiile cunoscute sunt favorabile procesului de
însilozare ?

147
 Bibliografie

1. Carrere P., Louaoult F., Soussana JF., Visarion M., 1993,

Equilibre entre trefle blanc et graminee dans une association paturee par des
ovins en continu ou en rotatif, Fourrages 135, pg.429-434.
2. Kovacs Attila, 1979, Indicatori biologici, ecologici şi economici
ai florei pajiştilor, Staţiunea centrală de Cercetări Pentru Cultura Pajiştilor
Măgurele-Braşov.
3. Loisseau P., 1982, Mieux utiliser lers estives, Etat de la
vegetation, INRA Clermont-Ferrnad, A2RT, pg.4-16.
4. Moisuc Al., Pless I., Nedelea G., 1978, Cercetări privind
tehnologia culturilor de graminee perene semincere, Lucr.şt.IAT, vol.XVII,
p.35-39.
5. Moisuc Al., Pop A., Modificări ale compoziţiei floristice sub
influenţa supraînsămânţării la o pajişte din zona de deal, Lucr.şt.IAT,
vol.XXIV, p.109-114, 1989.
6. Moisuc Al., Glăvan I., 1990, Organizarea conveierului verde în
unităţi agricole, Timişoara, Lito, pg.80.
7. Moisuc Al., Luminiţa Cojocariu, Samfira I, 1997, Rezultate
privind îmbunătăţirea pajiştilor din Vestul ţării, Lucrări Ştiinţifice vol.XXIX,
p.151-154.
8. Moisuc Al., Luminiţa Cojocariu, Samfira I., 1998, Rezultate
preliminarii privind sisteme de îmbunătăţire a pajiştilor din Vestul ţării,
Lucr.şt.,USAB Timişoara, vol.XXX, p.237-244.
9. Moisuc Al., Samfira I., Cojocariu L, Horablaga M., Ciortea G.,
2001, Consideraţii privind producţia izlazurilor comunale din judeţul Timiş,
Zilele Academice Timişene.
10. Moisuc Al., Samfira I., Cojocariu Luminiţa, 2000, Quelques
considérations sur l’état actuel des prairies naturelles communales du
département de Timiş, Colocviul româno-francez, Timişoara-Braşov.
11. Moisuc Al., Coste, 2000, Organisation des recherches sur les
prairies en Roumanie au sein des Universite des Sciences Aronomiques
Roumaines, Colocviul româno-francez, Timişoara-Braşov.
12. Moisuc Al., Samfira I., Cojocariu Luminiţa, Horablaga M., Pleşa
Claudia, 2000, Evoluţii ale valorii pastorale şi producţiei în pajiştile din şesul
Banatului, Simpozion USA Iaşi.
13. Moisuc Al., Samfira I., Cojocariu Luminita, Horablaga M., Durău
Carmen, 2000, Efectele antropogene pe unele pajişti din lunca Timişului,
Simpozion USA, Iaşi.
14. Moisuc Al., Claudia Plesa, Camelia Ghiuchici, 2001, Gazonul-
ştiinţă şi artă, Editura Agroprint Timişoara
15. Moisuc Al., Dukic D., 2002, Cultura plantelor furajer,
Ed.Orizonturi Univeristare Timişoara.
16. Proca S., Moisuc Al., Samfira I., Horablaga M., 2011, Speciile
invazive din pajiști, Editura Mirton Timișoara
17. Rață Georgeta, Moisuc Al., Samfira I., Silion Raluca, Boldea
Oana, 2004, Apa și agricultura, Editura Mirton Timișoara
18. Rață Georgeta, Sala F., Samfira I., 2012, Agricultural english,
148
Cambridge Scholars Publishing Anglia.
19. Rață Georgeta, Samfira I., Boc Diana, Butnariu Monica, 2012,
Compendium of forage technical terms, Cambridge Scholars Publishing
Anglia.
20. Safta I., 1938, Cercetări fitosociologe– agricole, asupra
păşunilor din judeţul Timiş.
21. Samfira I., 1997, Rapport d’activite avril-juillet, INRA Station
d’Agronomie Clermont-Ferrand.
22. Samfira I., 1998, Rapport d’activite, INRA Station d’Agronomie
Clermont-Ferrand.
23. Samfira I., 1999, Reisestipendium Rapport, Justus von-Liebig
Europa, Christian-Albrecghts Universitat Kiel.
24. Samfira I., Moisuc Al., 2007, Ecopratotehnică, Editura Eurobit.
25. Samfira I., Moisuc Al., Sarateanu V., Marusca T., Harmanescu
M., Popescu C., 2011, Elemente metodologice aplicate în cercetarea
pajiștilor, Editura mirton Timișoara
26. Samoilă şi colab., 1979, Pajiştile din Banat.
27. Strugen B., 1994., Ecologie teoretică, Casa de editură Sarmis,
Cluj-Napoca, pg.112-116.
28. Thompson D., Brown A., 1992, Biodiversity in montagne Britain,
habitat variation, vegetation diversity and some objectives for conservation,
Biodiversity and Conservation, pg. 179-207.
29. Vertes F., Soussana JF., Carrere P., 1993, Relationship
between different white clover content measurements, Pasture Ecology
Group Workshop.

149