UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD”, IAŞI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
SPECIALIZAREA AGRICULTURĂ

REFERAT

DISCIPLINA

CULTURA PAJIŞTILOR

ŞI A PLANTELOR FURAJERE

Student I.D. Marin Gheorghe

AN III

Prof. dr. Vasile Vîntu

2011

0
 REFERAT 1

Îmbunătăţirea pajiştilor permanente

Introducere.............................................................................................................................. pag. 2

Capitolul I – Pajiştile: definiţie, clasificare, importanţă......................................................... pag. 3

Capitolul II – Însuşiri biologice la graminee........................................................................... pag. 4

2.1. – Înfrăţirea................................................................................................. pag. 4
2.2. – Otăvirea................................................................................................... pag. 6

Capitolul III – Fertilizarea pajiştilor permanente.................................................................... pag. 7

3.1. – Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale (N, P, K)..................................... pag. 7
3.2. – Fertilizarea cu îngrăşăminte organice..................................................... pag. 9

Capitolul IV – Pajişti temporare.......................................................................................... pag. 12

4.1. - Sămânţa şi semănatul............................................................................ pag. 12
4.2. – Lucrări de îngrijire................................................................................ pag. 14
4.3. - Să se alcătuiască un amestec de graminee şi leguminoase perene pentru
înfiinţarea unei pajişti temporare de 10 ha în zona de pădure pe un teren plan, modul de
folosire prin păşunat, durata de exploatare >6 ani; valoarea utilă a seminţelor de graminee 90%,
iar a celor de leguminoase de 80%...................................................................................... pag. 15

Bibliografie............................................................................................................................. pag. 17

1
 INTRODUCERE

Starea actuală a pajiştilor din Romania este în general necorespunzătoare iar producţiile care
se obţin sunt mici, rareori depăşind 7-8 t/ha masă verde şi de o calitate scăzută. Suprafeţe
considerabile ocupate de pajiştile permanente reprezintă de fapt, terenuri foarte slab productive,
care din diferite motive nu au avut un alt mod de utilizare.
Fânul ocupă un loc important în alimentaţia animalelor, mai ales în perioada de stabulaţie. În
regiunile bogate în precipitaţii, cu suprafeţe mari de pajişti, fânul poate reprezenta peste 40% din
totalul furajelor din raţie.
Importanţa fânului constă, în primul rând, în valoarea nutritive ridicată a acestuia. Astfel,
100 kg fân de calitate superioară, alcătuit din graminee şi leguminoase valoroase, are o valoare
nutritivă de până la 65 U.N. şi 7 kg P.D., iar aceeaşi cantitate de fân de calitate slabă, are valoare
nutritivă redusă la jumătate, apropiată de aceea a paielor de cereale.
Un fân de calitate mijlocie conţine 15-17% apă, 8-9% substanţe proteice, 2-2,5% grăsimi,
23-28% celuloză, 39-43% substanţe extractive neazotate, 6-8% săruri minerale şi cantităţi
apreciabile de vitamine.
Valoarea nutritivă a fânului variază foarte mult în funcţie de compoziţia floristică a pajiştii,
epoca de recoltare, modul de pregătire şi păstrare. Acestea având importanţă egală, în sensul că în
cazul unei compoziţii floristice valoroase a pajiştii, nu se poate obţine un fân bun dacă recoltarea nu
se face la timp sau procesul de uscare nu se efectuează corespunzător. De asemenea, nu va rezulta
un fân de calitate superioară, oricâtă atenţie s-ar acorda momentului de recoltare şi pregătirii
fânului, dacă pajiştea este alcătuită din specii puţin valoroase.
Datorită valorii nutritive ridicate, fânul se foloseşte cu foarte bune rezultate în furajarea
vacilor cu lapte, a tineretului, reproducătorilor ş.a., putând substitui o parte din nutreţurilor
concentrate. Pe de altă parte, fânul este mult mai ieftin în comparaţie cu alte furaje.
Sursa principală de producerea fânului o constituie suprafeţele însemnate de pajişti
permanente şi temporare, dar şi culturile de leguminoase perene, precum şi culturile anuale de
nutreţ.

2
 CAPITOLUL I – Pajiştile: definiţie, clasificare, importanţă

Se numesc pajisti suprafatele de teren acoperite cu vegetatie ierboasa sub forma unui covor
vegetal. Pajistile sunt alcatuite din una sau mai multe specii de plante, gramineele fiind de regula
mai dominante.
Deasemeni, putem considera că pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu
vegetaţie ierboasă alcătuită în cea mai mare parte din plante perene, ce aparţin diferitelor familii
botanice şi a cărei producţie este utilizată în alimentaţia animalelor, prin păşunat sau cosit.
Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este dată de multiplele roluri pe
care le pot avea. In acest context, pajiştile pot reprezenta:
 sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru animalele domestice; în România,
se apreciază că pajiştile permanente asigură circa 40% din masa verde şi 25% din fânul
necesar alimentaţiei animalelor;
 habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice; în acest fel, alături de păduri, pajiştile
devin principalele ecosisteme ce asigură supravieţuirea speciilor respective;
 mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului; ierburile de pe pajişti au însuşirea de a
reţine cantităţi mari de apă şi de a spori infiltrarea acesteia în sol, mergând până la oprirea
totală a eroziunii;
 mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului; sub vegetaţia pajiştilor naturale
primare s-au format soluri fertile, datorită sistemului radicular fasciculat al ierburilor care
străbat straturile de la suprafaţa solului, legându-l într-o structură de agregate şi
îmbogăţindu-l în substanţă organică; bacteriile din nodozităţile leguminoaselor contribuie la
ridicarea fertilităţii solului prin fixarea azotului atmosferic şi depozitarea lui în sol;
 sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă locuri de recreere; pajiştile contribuie la
conservarea unor ecosisteme naturale în scop ştiinţific, conservarea speciilor în pericol,
păstrarea unor frumuseţi naturale.
Clasificarea pajiştilor se poate face după mai multe criterii, cum ar fi: modul de formare,
modul de folosire, durata folosirii terenului ca pajişte, relieful pe care sunt situate pajiştile etc.
După originea lor pajiştile sunt naturale şi temporare.
Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe de teren pe care vegetaţia ierboasă s-a
instalat spontan. La rândul lor acestea se împart în pajişti naturale primare şi pajişti naturale
secundare.
Pajiştile naturale primare (pajişti naturale propriu-zise) sunt răspândite în diferite regiuni
ale globului unde factorii ecologici nu au permis formarea pădurilor.

3
Acestea sunt reprezentate de pampa argentiniană, stepa rusească, savana africană, marile câmpii
americane cu ierburi scunde, preeria cu ierburi înalte, tundra nordică şi tundra de altitudine, care
ocupau suprafeţe imense şi unde sub învelişul lor ierbos s-au format soluri negre, fertile şi adânci.
În România, pajiştile naturale primare sunt reprezentate prin ochiurile de stepă din sud-estul ţării şi
prin pajiştile alpine, suprafaţa lor fiind de aproximativ 100.000 hectare.
Pajiştile naturale secundare sunt formate pe locul fostelor păduri defrişate de om, supuse în
continuare influenţei activităţii omului şi factorilor naturali, fapt ce a dus la o mare diversificare sub
aspect floristic, reprezentând cea mai mare parte a pajiştilor naturale. În ţara nostră pajiştile din
această categorie sunt răspândite de la nivelul mării până în etajul subalpin, pe o suprafaţă de peste
4,8 milioane hectare.
Datorită dezvoltării agriculturii şi a mijloacelor de producţie, intervenţia omului în
ecosistemele de pajişti naturale s-a accentuat progresiv şi fizionomia formaţiilor respective este
determinată de om şi animalele crescute de el. De aceea, numai pe suprafeţe restrânse sau în
rezervaţii naturale se mai pot întâlni formaţii de "pajişti naturale". Ca atare, noţiunea de pajişte
naturală rămâne fără acoperire şi cerinţele pratotehnicii impun introducerea noţiunii de pajişte
permanentă care defineşte toate pajiştile pe care vegetaţia s-a instalat în mod spontan.
Pajiştile temporare, cunoscute şi sub denumirea de pajişti artificiale, pajişti cultivate sau
pajişti semănate, sunt suprafeţe de teren, de regulă arabile, care se însămânţează cu specii furajere
perene (graminee şi leguminoase) în amestec sau singure.
Pajiştile permanente şi temporare se folosesc prin păşunat, cosit (pentru fân sau masă verde)
şi mixt (alternând păşunatul cu cositul), fiind astfel împărţite în păşuni şi fâneţe. Pentru păşuni, se
rezervă pajiştile formate din specii cu talie mică şi mijlocie, iar pentru fâneţe, pajiştile alcătuite din
specii cu talie înaltă.

4
 CAPITOLUL II – Însuşiri biologice la graminee

2.1. – Înfrăţirea

Înfrăţirea este una din cele mai importante însuşiri biologice ale gramineelor şi constă în
formarea de lăstari numiţi fraţi, din nodul de înfrăţire situat la baza lăstarilor mamă. Lăstarii, apăruţi
anual, contribuie la sporirea capacităţii de formare a masei vegetative şi asigură gramineelor o mare
dominanţă în pajişti. Înfrăţirea, care constituie şi un mijloc de înmulţire pe cale vegetativă a
gramineelor perene, deşi pare a fi un proces continuu, se petrece totuşi, cu intensitate mai mare
primăvara şi toamna.
Înfrăţirea este condiţionată şi de modul de folosire a pajiştii, de înălţimea la care se face
prima recoltare, de concurenţa dintre specii. Dacă recoltarea se face deasupra apexului (vârful de
creştere a tulpinii), lăstarii continuă să crească însă numărul lor va fi redus, iar dacă se înlătură
apexul la prima recoltare, se va determina formarea din nodul de înfrăţire de noi lăstari viguroşi.
Păşunatul gramineelor la înălţime mai mare de 5-10 cm nu afectează apexul, înfrăţirea se reduce, iar
producţiile la ciclurile următoare vor fi mai mici; dar şi păşunatul excesiv, la o înălţime mai mică de
1,5 cm, determină reducerea înfrăţirii. Prin procesul de înfrăţire gramineele perene formează lăstari
scurţi, alcătuiţi numai din frunze şi lăstari alungiţi alcătuiţi din frunze şi tulpini. Lăstarii alungiţi
care formează inflorescenţe se numesc lăstari fertili sau generativi, iar cei care prezintă numai
frunze se numesc lăstari sterili sau vegetativi.
Diferenţierea lăstarilor alungiţi, în lăstari generativi sau vegetativi, este determinată de
specie, condiţiile de mediu şi modul de folosire al pajiştii. Doar unele graminee ca Arrhenatherum
elatius, Lolium perenne, Lolium multiflorum formează lăstari generativi chiar în primul an de viaţă
în timp ce la majoritatea gramineelor perene, lăstarii generativi se formează începând cu al doilea
an.
După poziţia lăstarilor faţă de teaca frunzei în axila căreia se dezvoltă înfrăţirea poate fi
extravaginală (când lăstarii străbat teaca frunzei) sau intravaginală (când lăstarii rămân între
tulpină şi teaca frunzei).
După modul cum se formează tufa prin înfrăţire, gramineele perene se împart în patru grupe:
graminee stolonifere, graminee cu tufă rară, graminee cu tufă mixtă şi graminee cu tufă deasă.
Gramineele stolonifere formează ramificaţii bazale (stoloni sau rizomi) orizontale,
subterane, la 5-20 cm adâncime sau supraterestre, sub forma unor tulpini târâtoare. De la nodurile
stolonilor apar rădăcini adventive şi lăstari supratereştri care la rândul lor emit noi stoloni şi lăstari,
asigurând astfel înmulţirea vegetativă a plantelor. Gramineele cu stoloni se înmulţesc activ şi pe

5
cale vegetativă. Din această grupă fac parte speciile: Bromus inermis, Agropyron repens,
Calamagrostis epigeios, Glyceria maxima, Typhoides arundinacea, Beckmannia eruciformis,
Phragmites communis, Poa compressa, P. trivialis, Brachypodium pinnatum ş.a. cu stoloni
subterani, Cynodon dactylon cu stoloni supratereştri şi Agrostis stolonifera cu stoloni subterani dar
şi supratereştri.
Gramineele cu tufă rară au nodul de înfrăţire situat la 4-5 cm adâncime în sol, din care
pornesc lăstari care cresc oblic până la suprafaţa solului şi apoi paralel cu lăstarul mamă formându-
se astfel o tufă laxă goală în interior, când plantele îmbătrânesc. Înmulţirea are loc numai pe cale
generativă perenitatea plantelor fiind asigurată de nodurile de înfrăţire ale noilor lăstari.
Gramineele cu tufă rară acoperă bine terenul, creând un covor ierbos încheiat, majoritatea
sunt plante valoroase din punct de vedere furajer şi se pretează în funcţie de talie şi etajare, la
folosire prin cosit, păşunat sau mixt. Multe din aceste specii sunt cultivate singure sau în amestec cu
leguminoase, pentru înfiinţarea pajiştilor temporare.
Dintre gramineele cu tufă rară menţionăm: Phleum pratense, Dactylis glomerata,
Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Cynosurus cristatus, Agropyron pectiniforme, Trisetum
flavescens, Bromus erectus, Anthoxanthum odoratum etc.
Gramineele cu tufă mixtă se caracterizează prin nodul de înfrăţire situat la adâncimea de 2-
4 cm în pământ, din care se formează tulpini scurte, subterane (rizomi).
Din mugurii de pe rizomi apar lăstari ce înfrăţesc după tipul gramineelor cu tufă rară iar în acest fel
iau naştere tufe rare legate între ele prin rizomi scurţi. Aceste graminee acoperă bine solul cu
vegetaţie şi formează o ţelină elastică rezistentă la păşunat.
Acest mod de înfrăţire este caracteristic speciilor: Poa pratensis, Alopecurus pratensis şi Festuca
rubra.
Gramineele cu tufă deasă au nodul de înfrăţire foarte aproape sau la suprafaţa solului, din
care pornesc lăstari foarte apropiaţi unii de alţii şi care, de regulă nu străbat totdeauna teaca frunzei,
formând tufe compacte. Acest mod de înfrăţire determină o mare rezistenţă la condiţii de viaţă
neprielnice altor graminee (compactitatea solului, insuficienţa aerului şi a rezervei de substanţe
nutritive). Aceste specii au vivacitate mare şi nu pot fi concurate de gramineele din celelalte grupe.
Datorită acestor particularităţi, gramineele cu tufă deasă se pot menţine mulţi ani pe pajiştile
cu stratul de ţelină gros şi compact. Gramineele cu tufă deasă dau producţii mici şi de calitate
inferioară iar în cazul când unele specii sunt mai productive, calitatea nutreţului este slabă. Din
această grupă fac parte: Nardus stricta, Festuca pseudovina, F. valesiaca, Stipa lessingiana, S.
capillata, S. pennata, Poa violacea, Molinia coerulea, Deschampsia caespitosa etc.

6
 2.2. – Otăvirea

Otăvirea gramineelor este însuşirea specifică gramineelor de a-şi reface masa organelor
aeriene după folosire prin păşunat sau cosit. Regenerarea are loc pe seama formării de noi lăstari,
alungirea în continuare a tulpinilor la care apexul nu a fost tăiat şi prin alungirea frunzelor la care nu
a fost afectat ţesutul meristematic. Otăvirea influenţează producţia şi contribuie la o mai bună
repartizare a acesteia în timpul perioadei de vegetaţie.
Procesul de otăvire se caracterizează prin viteză, energie şi capacitate de otăvire:
 viteza de otăvire exprimă timpul necesar plantelor de a se reface pentru o nouă folosire prin
cosit sau păşunat;
 energia de otăvire reprezintă numărul de regenerări în cursul unei perioade de vegetaţie şi
se exprimă prin numărul de coase la fâneţe şi prin numărul ciclurilor de păşunat la păşuni;
 capacitatea de otăvire se referă la cantitatea de masă vegetală (fân sau masă verde) care se
realizează în urma procesului de otăvire.

După viteza şi energia de otăvire, gramineele pot fi grupate astfel:

- graminee cu otăvire rapidă - 2-3 coase pentru fân sau 4-5 cicluri de păşunat:
Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Lolium perenne, Lolium multiflorum;
- graminee cu otăvire moderată - 2 coase pentru fân sau 3-4 cicluri de păşunat: Festuca
pratensis, Phleum pratense, Alopecurus pratensis, Trisetum flavescens etc.;
- graminee cu otăvire lentă - o singură coasă sau 2 cicluri de păşunat: Agrostis stolonifera,
Agrostis tenuis, Bromus inermis, Festuca rubra .

Otăvirea este influenţată de regimul de apă şi de aer din sol, de cantităţile de substanţă de
rezervă şi mai ales de glucidele solubile de care dispune planta în perioada care urmează după
recoltare, când are loc procesul migrării acestora din organele în care s-au acumulat către părţile
aeriene. Otăvirea mai depinde de însuşirile speciilor, faza de creştere în momentul folosirii şi de
modul de folosire al pajiştii.

7
 CAPITOLUL III – Fertilizarea pajiştilor permanente

Pe pajisti consumul elementelor nutritive este mult diversificat datorita numarului mare de
specii cu cerinte diferite fata de elementele nutritive, cresterea continua a plantelor in timpul
perioadei de vegetatie, modul de exploatare a pajistilor etc. Astfel, gramineele sunt mari
consumatoare de azot, iar leguminoasele de fosfor si calciu. Pe pasuni consumul de azot este mai
mare datorita recoltarii plantelor de mai multe ori în timpul perioadei de vegetatie, in primele faze
de crestere, cand plantele contin mai multa proteina bruta (PB).
Pe fanete este relativ mai mare consumul de potasiu, element cu rol important în cresterea
lastarilor si acumularea substantelor de rezerva in organele plantelor.

3.1. – Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale (N, P, K)

Îngrăşămintele cu azot. Aproape toate tipurile de pajişti reacţionează puternic la aplicarea

îngrăşămintelor cu azot, datorită faptului că acestea sunt dominate, în marea lor majoritate de specii
de graminee perene, care sunt mari consumatoare de acest element.
Acţiunea îngrăşămintelor minerale cu azot este complexă, influenţa acestora manifestându-se
asupra:
 producţiei pajiştilor,
 structurii şi compoziţiei floristice a pajiştilor,
 însuşirilor fizico-chimice ale solului,
 compoziţiei chimice a furajului şi
 producţiei şi sănătăţii animalelor.

Norma de îngrăşământ cu azot este condiţionată de numeroşi factori:

 compoziţia floristică,
 staţiunea,
 aprovizionarea cu apă,
 fertilitatea solului,
 modul de folosire a pajiştii,

8
  raportul optim NPK şi
 eficienţa economică.

Pe baza experienţelor s-au stabilit dozele de îngrăşământ cu azot în funcţie de factorii

menţionaţi pentru aproape toate tipurile de pajişti din ţara noastră. Pentru pajiştile mai productive,
cu o compoziţie floristică relativ valoroasă, cum sunt cele de luncă, este necesară o cantitate mai
mică (N64) faţă de cele degradate, ca de exemplu, nardetele de munte, pentru care trebuie
administrată o doză mult mai mare (N 200). Dozele moderate, de N100, sunt cele mai indicate, iar
dozele mici, de N36, nu valorifică bine potenţialul productiv al pajiştii.
Epoca optimă de administrare a îngrăşămintelor cu azot este primăvara, la pornirea în
vegetaţie, în timp ce aplicarea în timpul verii sau toamna influenţează în măsură mai mică producţia
pajiştilor. În cazul pajiştilor ce urmează a fi păşunate, îngrăşămintele cu azot se aplică din toamnă,
pe 1-2 (3) parcele, în vederea începerii păşunatului mai devreme cu circa două săptămâni, mărindu-
se astfel durata sezonului de utilizare a păşunii. Pe nardetele de munte, unde se urmăreşte
schimbarea radicală a compoziţiei floristice prin aplicarea unor doze mari, epoca optimă de
fertilizare cu azot este primăvara mai târziu, când plantele au crescut la 3-5 cm înălţime.
În cazul dozelor anuale mai mari de azot, îndeosebi în zonele ploioase, este indicată
aplicarea azotului în mai multe epoci, prin fracţionarea în câte 2-3 reprize, din care ½ se va
administra primăvara, la epoca optimă, iar restul după ciclul I şi eventual, după al II-lea ciclu de
producţie.
Îngrăşămintele cu fosfor. Fosforul are un rol important în metabolismul plantelor, participă
la sinteza proteinelor, facilitează asimilarea altor elemente nutritive, măreşte rezistenţa la îngheţ,
scurtează perioada de vegetaţie şi favorizează activitatea microorganismelor din sol precum şi a
bacteriilor simbiotice. Pentru animale, fosforul constituie un element principal al ţesuturilor din
sistemul osos, influenţează producţia de lapte, carenţa de fosfor având repercusiuni nefavorabile
asupra sănătăţii animalelor.
Vegetaţia pajiştilor are nevoie de cantităţi mai mici de fosfor decât culturile agricole şi
aceasta datorită recoltării plantelor înainte de fructificare.
Rolul fosforului pe pajişti este complex şi se manifestă în:
sporirea producţiei,
creşterea eficienţei îngrăşămintelor cu azot,
compoziţia chimică a plantelor,
structura şi compoziţia floristică a covorului vegetal.

9
 Normele de îngrăşământ cu fosfor se pot calcula pe baza conţinutului în P 2O5 mobil din sol.
Dozele de fosfor recomandate pe pajişti sunt cuprinse între 18 şi 64 kg/ha s.a. (Ciubotariu C. şi col.,
1978).
Între azot şi fosfor trebuie să existe un raport de 2:0,5-1 şi numai în cazuri deosebite, cum
sunt pajiştile de luncă, cu multe leguminoase, raportul poate ajunge la 2:1- 2, după cum pe nardetele
de munte, unde leguminoasele lipsesc, raportul optim N:P este net în favoarea azotului, respectiv
2:0,3-0,5.
Epoca optimă de administrare a îngrăşămintelor cu fosfor este toamna, în fiecare an sau în doze mai
mari, o dată la 2-3 ani. Remanenţa îngrăşămintelor cu fosfor se manifestă şi în al doilea an de la
administrare, iar în doze mai mari, în următorii doi ani de la administrare, dar numai pe agrofond cu
azot.
Îngrăşămintele cu potasiu. Acest element are un rol important în metabolismul plantelor, în
sinteza clorofilei şi a hidraţilor de carbon, în stimularea absorbţiei şi evapotranspiraţiei, în sporirea
rezistenţei plantelor la iernare etc. Cu toate acestea, cerinţele vegetaţiei faţă de îngrăşămintele cu
potasiu sunt mult mai reduse comparativ cu cele în azot şi chiar fosfor, datorită bunei aprovizionări
a majorităţii solurilor din ţara noastră cu acest element.
Dozele de îngrăşământ cu potasiu recomandate pe pajiştile permanente se situează între 40-
80 kg/ha s.a. şi se calculează pe baza conţinutului de K 2O mobil din sol, făcându-se o serie de
corecţii necesare.

3.2. – Fertilizarea cu îngrăşăminte organice

Îngrăşămintele organice, prin calitatea lor de îngrăşăminte complete, exercită un efect

ameliorativ asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului, utilizarea lor determinând
sporuri importante de producţie. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice are o semnificaţie deosebită
pentru pajiştile permanente din zonele de deal şi munte, având în vedere că solurile respective
prezintă o serie de însuşiri chimice nefavorabile, precum şi faptul că, la altitudini mai mari,
folosirea acestor îngrăşăminte pentru alte culturi este redusă.
Pe pajiştile permanente se folosesc ca îngrăşăminte organice:
- gunoiul de grajd,
- compostul,
- urina,
- mustul de grajd şi
- gülle.

10
 De asemenea, se practică fertilizarea prin târlire, care constă în folosirea dejecţiilor lăsate de
animale pe locurile de odihnă.
Gunoiul de grajd. Acest îngrăşământ îmbogăţeşte solul în macroelemente, microelemente şi
microorganisme, precum şi în materie organică, fapt ce influenţează producţia pajiştilor atât direct,
cât şi în mod indirect, prin modificări fizice, chimice şi biologice în sol.
Pe lângă acţiunea directă asupra nutriţiei plantelor din pajişti, gunoiul de grajd îmbunătăţeşte
regimul termic şi de aeraţie al solului, sporeşte capacitatea de reţinere a apei, intensifică activitatea
microorganismelor din sol etc. .
Chiar dacă pe pajiştile permanente gunoiul de grajd nu poate fi încorporat în sol, totuşi
acesta contribuie la sporirea producţiei şi modificarea fitocenozelor, iar eficienţa lui depinde de
condiţiile pedoclimatice, de compoziţia floristică şi tipul pajiştii, fiind mai mare în regiunile umede
şi pe pajiştile cu specii dominante valoroase. Compoziţia chimică a gunoiului de grajd diferă mult
după provenienţă, vechime şi starea de fermentare. În general, se consideră că o tonă de gunoi
conţine circa 5 kg N, 2 kg P2O5, 6 kg K2O, 3 kg Ca şi peste 200 kg materie organică.
Datorită faptului că nu se încorporează în sol, se recomandă folosirea pe pajişti a gunoiului
de grajd fermentat sau semifermentat. În ceea ce priveşte norma de gunoi de grajd, fertilizarea cu 20
t/ha echivalează cu circa 300 kg/ha azotat de amoniu şi 200 kg/ha superfosfat. La norme mai reduse
efectul este neînsemnat, iar la norme mari, folosirea gunoiului poate deveni neeconomică.
Epoca de administrare are influenţă mai mare la aplicarea dozelor mici de gunoi de grajd,
(15-20 t/ha); la aceste doze, administrarea de toamnă este net superioară. Dacă se folosesc doze mai
mari, (30-40 t/ha), diferenţele între administrarea de toamnă şi de primăvară sunt relativ mici.
Compostul. Acest îngrăşământ se prepară din gunoi de grajd şi turbă în proporţie de 1:3 sau
urină (must de grajd) şi turbă în cantitate de 100-150 litri urină/tona de turbă, la care se mai adaugă
100-150 kg superfosfat, 50 kg sare potasică şi 50-100 kg var stins la o tonă compost (pe soluri
acide).
Îngrăşământul realizat are o valoare fertilizantă destul de ridicată, însă mai mică decât a gunoiului
de grajd. Acţiunea compostului pe pajişti este similară cu a gunoiului de grajd, însă la aceleaşi
cantităţi, sporurile sunt mai mici.
Urina şi mustul de gunoi de grajd. Acestea sunt îngrăşăminte azoto-potasice, iar efectul lor
asupra producţiei este mai mare în staţiunile umede şi când se adaugă îngrăşăminte cu fosfor.
Conţinutul în elemente fertilizante al urinei variază în funcţie de provenienţa şi diluarea cu apă în
momentul colectării şi preparării şi din această cauză, înainte de folosire se determină conţinutul în
azot, calculându-se cantitatea necesară la unitatea de suprafaţă în funcţie de nivelul fertilizării cu
azot a pajiştii. La un conţinut mediu în substanţe fertilizante, cantitatea de 150-200 hl echivalează
cu 60-80 kg/ha azot şi 70- 90 kg/ha potasiu. Epoca optimă de administrare a mustului de grajd este

11
primăvara foarte devreme, la topirea zăpezii, când timpul este umed şi răcoros, iar vegetaţia nu a
început să crească. În felul acesta, plantele nu mai capătă miros neplăcut, care ar duce la reducerea
consumabilităţii.
Aplicarea în timpul verii necesită diluarea cu 2-3 părţi apă, ceea ce măreşte cheltuielile de
transport, iar în afară de aceasta pierderile de substanţă fertilizantă sunt foarte mari. Remanenţa
acestor îngrăşăminte se manifestă într-o mică măsură numai în primul an de la administrare, rar în al
doilea an.
Tulbureala de grajd (gülle). Acest îngrăşământ este reprezentat de un amestec dintre
dejecţiile lichide şi solide ale animalelor şi apa folosită la curăţirea adăposturilor. Îngrăşământul se
colectează în bazine speciale, unde fermentează timp de 3-4 săptămâni.
Se foloseşte ca îngrăşământ lichid pe pajişti, prin împrăştierea cu ajutorul unor cisterne
speciale sau prin irigaţie fertilizantă, toamna sau primăvara devreme, pentru a nu le imprima
mirosul neplăcut ce reduce gradul de consumabilitate al ierbii. Epoca de administrare trebuie
stabilită în strânsă legătură cu modul de utilizare a pajiştii, în sensul că atunci când prima recoltă se
păşunează, fertilizarea se face toamna, mai ales pentru primele 2-3 parcele, iar dacă se coseşte
pentru fân şi în unele situaţii şi pentru parcelele care se păşunează mai târziu, fertilizarea se face
primăvara.
Norma de îngrăşământ depinde de conţinutul lui în substanţe fertilizante şi variază între 20-
40 m3/ha. Îngrăşământul se completează cu 150-200 kg/ha superfosfat (eventual amendamente de
calciu pe soluri acide), administrate din toamnă.
Fertilizarea prin târlire. Dejecţiile lăsate de animale în perioada de păşunat, pe locurile de
odihnă, se folosesc de asemenea, drept îngrăşăminte organice. Pentru aceasta, locurile de odihnă se
schimbă în mod organizat după ce pe terenul respectiv s-au acumulat cantităţi de dejecţii
corespunzătoare unui anumit nivel de fertilizare. Cantitatea de substanţă organică ce se poate
acumula în perioada de păşunat depinde de numărul, specia şi categoria de animale şi de durata
perioadei de păşunat. Se apreciază că de la 100 vaci, într-o perioadă de 150 de zile, se acumulează o
cantitate de substanţă organică ce conţine 1050-1500 kg azot, 600-700 kg fosfor, 1500-1950 kg
potasiu şi 900-1200 kg calciu, cantităţi echivalente cu elementele nutritive din 300 t de gunoi de
grajd.
Târlirea prezintă mai multe avantaje, deoarece se înlătură:
- transportul;
- operaţiunile de încărcare-descărcare şi
- împrăştierea unor cantităţi mari, uneori pe teren greu accesibil.

12
 De asemenea, se poate vorbi şi de un efect mai mare, întrucât pe pajişti rămân atât dejecţiile
solide cât şi cele lichide, iar elementele fertilizante pătrund mai uşor la nivelul rădăcinilor datorită
tasării de către animale.
Durata târlirii depinde de nivelul fertilizării, tipul pajiştii şi scopul urmărit. În general,
această durată este mai mare pe pajiştile de Nardus stricta unde se urmăreşte eliminarea acestei
specii şi se impune fertilizarea cu cantităţi mai mari de substanţă organică. Iniţial se stabileşte
nivelul fertilizării, iar durata târlirii se calculează ţinând seama de specia şi numărul de animale,
mărimea ocoalelor şi durata de odihnă zilnică a animalelor, apreciată în ore. În mod obişnuit durata
de târlire variază între două şi şase zile (nopţi) şi depinde de suprafaţa afectată fiecărui animal, care
este de 1-2 m2 pentru ovine şi 3-4 m2 pentru bovine.
Îngrădirea se realizează cu ajutorul porţilor de târlire mobile, care au dimensiunile de 3-4 m
lungime şi sunt confecţionate mai ales din materialul rezultat din curăţirea vegetaţiei lemnoase de
pe pajişti. Ele nu trebuie să fie prea grele pentru a se putea manipula uşor.

CAPITOLUL IV – Pajişti temporare

Înfiinţarea pajiştilor temporare a fost adusă pentru prima dată în centrul atenţiei în anul
1675, de Oliver de Sérres, care recomanda cultivarea unor plante furajere perene în amestec.
Ulterior, studiile în acest domeniu s-au extins, elaborându-se numeroase recomandări pentru
practică, printre care şi folosirea de amestecuri standard.
Rezultatele cercetărilor efectuate în ţara nostră evidenţiază condiţiile favorabile de care
dispunem pentru înfiinţarea pajiştilor temporare, precum şi posibilităţile deosebite de sporire a
cantităţii şi calităţii producţiei, rolul lor în prevenirea şi combaterea eroziunii şi în îmbunătăţirea
însuşirilor solului.

4.1. - Sămânţa şi semănatul

Semănatul ierburilor perene necesită o atenţie deosebită, deoarece de această lucrare
depinde, în mare măsură, realizarea unei pajişti temporare corespunzătoare.
Semănatul amestecurilor de ierburi perene se poate realiza cu sau fără plantă protectoare,
aceasta fiind încă o problemă mult discutată.
Semănatul cu plantă protectoare se recomandă în condiţii de irigare sau în zone cu aport
pluviometric ridicat. În aceste situaţii se aleg ca plante protectoare, specii cu perioadă scurtă de
vegetaţie, cum ar fi: ovăz, raigras aristat, trifoi persan, borceaguri recoltate pentru masă verde sau
chiar soiuri timpurii de cereale pentru boabe, cu o normă de semănat de până la 50% faţă de cultura
normală, pentru a diminua concurenţa dintre acestea şi vegetaţia pajiştii.

13
 Epoca de semănat
La înfiinţarea pajiştilor temporare în locul pajiştilor permanente degradate, epoca optimă de
semănat este primăvara devreme, când solul permite intrarea maşinilor agricole, iar temperatura este
constant peste 00C. Semănatul prea timpuriu nu este recomandat, deoarece plantele tinere de
leguminoase pot fi distruse de eventualele temperaturi sub – 5 0C, iar buruienile pot fi un concurent
puternic pentru graminee. Nici întârzierea epocii de semănat nu este indicată, întrucât umiditatea
scăzută din stratul superficial al solului influenţează negativ răsărirea şi înrădăcinarea sau determină
chiar compromiterea culturii. Pe terenurile cu umiditate suficientă sau în condiţii de irigare
semănatul se poate efectua şi la sfârşitul verii începutul toamnei, 20 august-10 septembrie în
regiunile de câmpie şi 1 august-1 septembrie în regiunile colinare, încât de la semănat până la
încetarea vegetaţiei să se acumuleze, în medie, 800-13000C. În zona montană, unde perioada de
vegetaţie este scurtă semănatul se face numai primăvara.
Metode de semănat
Semănatul amestecurilor de seminţe pentru înfiinţarea pajiştilor temporare, se poate realiza
prin mai multe metode ce variază în funcţie de configuraţia şi panta terenului, însuşirile seminţelor,
dotarea tehnică, prezenţa sau absenţa plantei protectoare etc.
Pe terenurile plane sau slab înclinate, semănatul se face în rânduri distanţate la 12,5-15 cm,
folosind semănători universale (SUP-21, SUP-29), de tip Saxonia sau speciale. În acest scop
amestecul de seminţe trebuie foarte bine omogenizat, cutiile semănătorilor umplute parţial cu
seminţe, iar aparatul de distribuţie supravegheat în permanenţă, încât repartiţia seminţele să se facă
cât mai uniform.
O altă metodă, mai puţin răspândită în ţara noastră, este semănatul prin împrăştiere, care se
poate face mecanizat, cu semănători speciale sau universale, la care se îndepărtează tuburile, ori
manual. În acest caz sunt necesare lucrări cu grapa cu colţi sau cu tăvălugi inelari care să favorizeze
încorporarea seminţelor în sol.
Pe terenurile cu pante mari, inaccesibile maşinilor agricole, semănatul amestecurilor de
seminţe se face numai manual, prin împrăştiere. Pentru a favoriza încorporarea seminţelor în sol
sunt necesare lucrări cu grape trase de animale sau trecerea cu o turmă de ovine după împrăştierea
seminţelor, când solul are o umiditate suficientă în stratul superficial.
Adâncimea de semănat
Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de mărimea şi forma seminţelor, puterea de
străbatere, textura şi umiditatea solului, variind între 1 şi 3 cm. Astfel, amestecurile compuse din
seminţe mici (Phleum pratense, Lotus corniculatus, Trifolium repens, Poa pratensis etc.) se
seamănă la adâncimea de 1-2 cm, iar cele cu seminţe medii şi mari (Bromus inermis, Festuca
arundinacea, Onobrychis viciifolia etc.), la 2-3 cm.

14
 Respectarea cu stricteţe a adâncimii de semănat este o condiţie importantă pentru reuşita
înfiinţării pajiştii respective, iar pentru aceasta se impune tăvălugitul înainte şi după semănat, lucrări
ce sunt eliminate la utilizarea maşinilor moderne, care efectuează tăvălugitul odată cu semănatul.

4.2. – Lucrări de îngrijire

Aplicarea corectă şi la timp a lucrărilor de îngrijire, mai ales în anul I, favorizează realizarea
unui covor vegetal uniform şi bine încheiat, premiza obţinerii unor producţii ridicate.
Irigarea de răsărire. Această lucrare este necesară după semănatul de la sfârşitul verii, dar
uneori şi în primăverile secetoase, la pajiştile semănate în această epocă. Se recomandă o normă de
udare de 150-200 m3/ha, ce poate fi repetată, la nevoie, după 12- 15 zile.
Distrugerea crustei. Crusta formată în primele zile după semănat se poate distruge pe cale
mecanică, utilizând tăvălugul neted înfăşurat cu sârmă ghimpată, grapa de fier cu colţii îndreptaţi în
sus sau o grapă de mărăcini. Pentru a nu dezrădăcina tinerele plante în curs de răsărire se impune ca
viteza de înaintare a agregatului să fie mică. Efectul negativ al crustei poate fi înlăturat şi prin
irigare, cu o normă de 150-200 m3/ha.
Completarea golurilor. În cazul semnalării golurilor, indiferent de motivul producerii lor, se
impune completarea acestora cu sămânţă din acelaşi amestec. Lucrarea se poate efectua fie în anul
înfiinţării pajiştii, dacă se asigură condiţiile de umiditate, în cazul semănatului de primăvară şi
numărul de zile pentru o dezvoltare a plantelor care să le permită o bună rezistenţă în timpul iernii,
la semănatul de vară-toamnă, fie în primăvara anului următor.
Combaterea buruienilor reprezintă lucrarea cea mai importantă din anul I de vegetaţie la
pajiştile temporare semănate fără plantă protectoare şi la cele înfiinţate primăvara, deoarece
ierburile perene au o viteză de creştere redusă în primele fenofaze după răsărire şi pot fi uşor
înăbuşite de către buruieni. Combaterea acestora se poate face destul de eficient atât pe cale
mecanică cât şi chimică.
Combaterea mecanică constă în cosirea repetată a buruienilor cu coasa, cu diferite cositori
uşoare, înainte ca acestea să fructifice. Cositul se face la înălţimea de 8-10 cm de la sol, încât
speciile semănate să fie cât mai puţin afectate. Materialul rezultat se adună şi se scoate de pe teren
într-un timp cât mai scurt, pentru a nu asfixia plantele din noul covor vegetal.
Fertilizarea. Prin această lucrare se urmăreşte realizarea de producţii mari şi de bună
calitate, precum şi menţinerea unui covor ierbos valoros pe toată durata folosirii. În primul an de
vegetaţie, de regulă, plantele folosesc îngrăşămintele aplicate la pregătirea patului germinativ şi la
fertilizarea de bază, recomandându-se o doză de 50 kg/ha N, după coasa I, în condiţii de irigare sau
de climat umed, indiferent de structura amestecului.

15
 Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se vor aplica în funcţie de conţinutul solului în aceste
elemente, asigurându-se câte 50-60 kg/ha P2O5 şi 50-60 kg/ha K2O pentru fiecare an de folosire.
Pentru realizarea de producţii mari şi constante, în regiunile secetoase sau cu precipitaţii neuniform
repartizate, se impune irigarea pajiştilor temporare cu o normă de udare de 400-600 m 3/ha, la
intervale de circa 15-20 de zile. Este indicat ca udările să se facă la 4-5 zile după cosit sau păşunat,
când cerinţele faţă de apă încep să crească, iar faza critică pentru aer a leguminoaselor a trecut.

4.3. - Să se alcătuiască un amestec de graminee şi leguminoase perene pentru

înfiinţarea unei pajişti temporare de 10 ha în zona de pădure pe un teren plan, modul de
folosire prin păşunat, durata de exploatare >6 ani; valoarea utilă a seminţelor de graminee
90%, iar a celor de leguminoase de 80%.
- este o pajişte cu durată lungă de folosire (>6 ani);
- se recomandă 4-6 specii, amestec complex - vom folosi 6 specii;
- din numărul total de specii utilizate în amestec, 1-2 specii trebuie să fie leguminoase;
- fiind folosită la păşunat, proportia de participare a gramineelor în amestec este de 70 % , iar a
leguminoaselor este de 30 % ;
- speciile de graminee folosite sunt: Dactylis glomerata -20 %, Festuca pratensis – 15 % , Lolium
perene – 20 % , Phleum pretense – 15 % ;
- speciile de leguminoase folosite sunt: Medicago sativa – 15 % , Trifolium repens – 15 %.

- determinarea cantitatilor de samanta la hectar si efectuarea corectiilor necesare:

pN
Q
SU

QDg  p  N / SU  20  25 / 90  5,56 kg/ha

Q Fp  p  N / SU  15  30 / 90  5,83 kg/ha

Q Lp  p  N / SU  20  30 / 90  6,67 kg/ha

Q Pp  p  N / SU  15  10 / 90  1,67 kg/ha

QMs  p  N / SU  15  15 / 80  2,81 kg/ha

QTr  p  N / SU  10  15 / 80  1,88 kg/ha

16
 Corectii S=10
ha
Nr. Denumirea speciei N p% S.U. Q Indice Procent Q’ Qt
Crt kg/ha corectie corectie
%
.
1 Dactylis glomerata 25 20 90 5,56 1 0 5,56 55,60
2 Festuca pratensis 35 15 90 5,83 3 50 8,75 87,50
3 Lolium perene 30 20 90 6,67 1 0 6,67 66,70
4 Phleum pretense 10 15 90 1,67 3 50 2,50 25,00
5 Medicago sativa 15 15 80 2,81 1 0 2,81 28,10
6 Trifolium repens 10 15 80 1,88 3 50 2,82 28,20
T= 291,10

17
 Bibliografie

1. Anghel Gh. – 1984, Pajişti intensive. Editura Ceres, Bucureşti.

2. Bărbulescu C. şi col., 1991 - Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
3. Bîlteanu Gh. şi col., 1983 - Fitotehnie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
4. Cotigă C., 2010 – Cultura plantelor furajere. Editura Sitech, Craiova.
5. Dumitrescu N., 1991 - Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. C.M. Inst. Agronomic Iaşi.
6. Erdelyi St. şi col., 1990 - Producerea şi conservarea furajelor. Tipo Agronomia Cluj-Napoca
7. Iacob T. şi col.-2000 - Tehnologia producerii şi conservării furajelor. Editura ,,Ion Ionescu de la
Brad" Iaşi.
8. Iacob Viorica, 2003 - Fitopatologie agricolă. Editura ,,Ion Ionescu de la Brad" Iaşi.
9. Ionel A., 1997 - Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. Editura Dosoftei, Iaşi.
10. Moga I., Mateiaş M.C., - 2000, Cultura plantelor furajere, Editura Agris, Bucureşti.
11. Motcă Gh., Oancea I., Geamănu Lidia - Ivona, 1994 - Pajiştile României, tipologie şi
tehnologie. Editura tehnică agricolă, Bucureşti.
12. Muntean L.S. şi col., 2003 - Fitotehnie. Editura “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
13. Varga P.,1993 – Producerea furajelor – Ghid practic. Ed.Ceres,Bucureşti

18