SUBIECTE LICENTA 2020

FITOTEHNIE

1 Tehnologia de cultivare a grâului

1.1. Rotaţia
Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare, deoarece trebuie semănat toamna,
destul de devreme, astfel încât, până la venirea frigului, să răsară, să înfrăţească şi să se
“călească”, pentru a rezista peste iarnă. În plus, planta de grâu are un sistem radicular destul
de slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a
substanţelor slab nutritive din sol.
Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie, care
lasă solul bine structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea devreme a solului, astfel
încât până în toamnă, acesta să acumuleze apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile,
să fie mărunţite şi încorporate resturile vegetale.
Plantele foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte: mazărea,
fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru fibră, cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul,
cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte plante cultivate pe suprafeţe restrânse: muştarul,
năutul, bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru masa verde, tutunul, macul, coriandrul,
anasonul, chimenul.
Plantele premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea menţionăm: soia,
sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă, floarea soarelui, porumb pentru
boabe şi pentru siloz, cânepa. Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10-15 septembrie,
pentru a rămâne un interval de cel puţin 2 săptămâni până la semănatul grâului.
Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă şi
elemente nutritive, cum ar fi: sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea recoltându-se
şi destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor
şi dăunătorilor comuni; nici după lucernă sau pajişti semănate – culturi care lăstăresc puternic
după desfiinţare şi care lasă solul uscat.
“Monocultura” de grâu este acceptată, de regulă, 2 ani şi numai la culturile destinate
consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâu după grâu pe suprafeţele destinate
producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli.
 Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative: îmburuienarea
terenului cu buruieni specifice, înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor. Dintre boli, se
menţionează: fuzarioza, mălura, tăciunele, făinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos,
ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii sârmă.
În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu, este bine ca
premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul favorabil al acesteia
menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în asemenea situaţii, este obligatorie o
foarte bună disciplină a înlăturării paielor, care reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a
agenţilor patogeni.
La rândul său, grâu este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, deoarece
se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună
de fertilitate.

1.2. Fertilizarea
Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea
îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul de elemente nutritive este relativ redus:
2,3-3,3 kg N, 1,1-1,8 kg P2O5, 1,9-3,7 K2O 100 kg boabe + paiele aferente (după GH.
BÂLTEANU, 1991).
Totuşi, grâul este pretenţios la “îngrăşare” din cauza anumitor particularităţi: în primul
rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are
o putere mică de solubilizare şi absorbţie a rezervelor de elemente nutritive din sol.
Îngrăşămintele minerale:
Azotul este principalul element nutritiv care trebuie administrat pe solurile din
România. Azotul favorizează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante viguroase,
mai înalte, bine înfrăţite, cu frunze de culoare verde-închis; favorizează procesul de
fotosinteză, formarea componentelor de producţie (elementele productivităţii), conţinutul
boabelor în substanţe proteice.
Grâul absoarbe azotat atât din îngrăşămintele minerale aplicate, cât şi din rezervele
solului, care provin, în mare măsură, din mineralizarea substanţelor proteice.
Trebuie subliniat faptul că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în cantitate
suficientă, mărimea producţiilor este dată de continuitatea nutriţiei de azot.
Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora, trebuie să se ţină
cont de cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de azot din sol accesibil
plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi pericolul antrenării sale în
adâncime cu apa din precipitaţii.
La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 2 perioade (după M. SEIFFERT, 1981):
Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când azotul
administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor.
A doua perioadă, importantă în nutriţia cu azot a grâului, este la reluarea vegetaţiei în
primăvară, când este obligatorie administrarea îngrăşămintelor cu azot.
În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei alte
doze reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere cerinţele în azot până la înspicat-
înflorit.
În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit urmăreşte creşterea
conţinutului boabelor în azot şi proteină.
Mărimea dozelor de azot este cuprinsă, în mod obişnuit, pentru condiţiile din
România, între 50 şi 160 kg/ha.
Fosforul. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol
din ţara noastră. Se consideră că grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului,
acesta afectând în primul rând plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. La
începutul vegetaţiei, plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi
abia mai târziu au capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează
efectul azotului, îmbunătăţeşte rezistenţa plantelor la iernare, cădere şi boli, favorizează
dezvoltarea sistemului radicular şi înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte
maturitatea.
Mărimea dozelor de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 120 kg/ha, fosforul
fiind încorporat, în mod obişnuit, sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte complexe, fosforul
se poate administra şi la patul germinativ.
Potasiul. Îngrăşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient
aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100 g sol). Potasiul favorizează sinteza
hidraţilor de carbon, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului determină
încetinirea creşterii, scurtarea internodurilor, cloroza, necroza marginală a frunzelor.
În situaţiile când compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40-80 kg K2O/ha
sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de îngrăşăminte complexe la pregătirea
patului germinativ.
Îngrăşăminte organice. Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd semifermentat şi
“mustul de gunoi” sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate
direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta premergătoare (porumb, sfeclă), urmând
ca grâul să beneficieze de efectul remanent.
Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâu sunt de 15-20t/ha
încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg boabe/ha.
Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide cu pH şi un grad
de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca, prin încorporare,
să se urmărească neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă,
4t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit, spumă de defecaţie).

1.3. Lucrările solului

Se poate afirma că de starea în care se prezintă solul în momentul semănatului
depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu în toamnă şi implicit
capacitatea lor de a trece peste perioada de iarnă.
Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din
cauza timpului scurt rămas de la recoltarea culturii premergătoare şi până la semănat a
condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul
verii şi începutul toamnei) şi a suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un
interval scurt de timp.
Grâul cere un sol bine aerat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa afânată şi nu foarte
mărunţită, dar fără bulgări, un sol aşezat, nivelat, fără resturi vegetale, pentru a permite
semănatul în bune condiţii.
În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o lucrare de
dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului.
Solul se ară imediat ce a fost eliberat, la 20-25 cm adâncime, cu plugul în agregat cu
grapa stelată. Întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienarea; pierderea rapidă a
umidităţii din sol, care nu mai este protejat de plante; solul se întăreşte şi nu se mai poate ara;
orice întârziere a efectuării arăturii conduce la scăderi progresive de recoltă.
Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii trebuie stabilită
după starea solului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi
fără a scoate bulgări. În condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara la 18-20 cm
adâncime.
Până în toamnă, după arătură, se lucrează superficial, pentru mărunţirea bulgărilor,
nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Lucrările se fac, cel mai adesea, la noi,
cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lama nivelatoare. Primele lucrări se
efectuează, în mod obişnuit, perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura
nivelarea terenului.
Pregătirea patului germinativ se face înainte de semănat, prin lucrări superficiale cu
combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă şi lama
nivelatoare).
După premergătoarele târzii (floarea soarelui, cartofi de toamnă, soia). Este
necesară curăţirea cât mai bună a terenului de resturi vegetale, urmată de discuiri repetate
pentru mărunţirea resturilor de plante şi a buruienilor.
Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20-25 cm adâncime, cu plugul în
agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor vegetale fără însă a scoate
bulgări.
În continuare, arătura se lucrează, în mod repetat, cu diferite utilaje: grapa cu discuri,
combinatorul pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.
Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate) arătura poate
fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea; această lucrare permite mobilizarea
solului până la 12-15 cm adâncime, realizându-se concomitent şi încorporarea îngrăşămintelor
minerale şi, eventual, a resturilor vegetale bine mărunţite anterior.
Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru a nu întârzia
semănatul grâului.
Această lucrare se efectuează cu bune rezultate după soia, cartof, dar este mai dificil
sau chiar imposibil de efectuat după floarea-soarelui sau după porumb (rămân cantităţi mari
de resturi vegetale).

1.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să provină
din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din categoriile biologice
elită sau înmulţirea 1, să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum
90% şi MMB-ul cât mai mare.
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se diferenţiază
în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare.
Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu-se, cu mare atenţie,
amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânţa.
Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii, să rămână
40-50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze 450-5000 C temperaturi
pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă, plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2-3 fraţi şi 3-
4 frunze (fără ca fraţii să fie prea dezvoltaţi)
Dacă se întârzie semănatul faţă de perioada optimă recomandată, plantele răsar târziu,
nu înfrăţesc, intră în iarnă neînfrăţite şi necălite fiind sensibile la ger; primăvara lanul va avea
o densitate mică şi se îmburuienează mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte spre vară,
apare pericolul de şistăvire a boabelor.
Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea puternic, sunt expuse
încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi boli, lanul se
îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi
asfixiere pe timpul iernii.
Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat, a grâului de toamnă în
România este 1-10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei, intervalul
care trebuie luat în calcul este 25 septembrie – 10 octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării
şi depresiunile intramontane, se recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20
sept - 5 oct.
Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la recoltare,
o densitate de 500-700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să fie semănate 450-600
boabe germinabile/m2. În aceste limite, densitatea de semănat se stabileşte în funcţie de
capacitatea de înfrăţire a soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii
patului germinativ, umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid).
În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat precum şi în toamnele foarte
secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări densitatea până la
700 boabe germinabile/m2.
Cantitatea de sămânţă la hectar rezultă din calcul (pe baza densităţii stabilite şi a
indicilor de calitate a seminţei), este cuprinsă, de regulă, între 200-250 kg/ha.
Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură şi mărimea
seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată). În condiţiile din România, grâul este
semănat la 4-5 cm adâncime pe terenurile cu umiditatea suficientă şi textura mijlocie, unde
apa pentru germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai
dificilă: pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi textura mai uşoară, precum şi în
cazul semănăturilor timpuri, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5-6 cm.
Distanţele de semănat, la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10-18 cm (după
W. BROUWER, 1970), fără a rezulta diferenţe importante de producţie.
 Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de
maşinile de semănat aflate la dispoziţie. În România, grâul este semănat, în mod obişnuit, la
12,5 cm (distanţa pentru care sunt construite semănătorile universale existente în dotare).
În anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva mai
mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă a seminţei.
O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului este semănatul
în cărări. Această metodă, folosită în prezent doar pe suprafeţe limitate în România, a apărut
din necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace terestre, a lucrărilor de împrăştiere a
îngrăşămintelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor, de erbicidare, a tratamentelor pentru
prevenirea căderii, un mod foarte precis ca uniformitate de împrăştiere până în faze de
vegetaţie mai avansate (chiar până la începutul formării boabelor).

1.5. Lucrările de îngrijire

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilă, deosebit de rentabilă sub
aspectul consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului şi
numărul acestora depind de foarte mulţi factori (calitatea patului germinativ, dezvoltarea
plantelor în toamnă şi starea de vegetaţie la desprimăvărare, mersul vremii şi al vegetaţiei în
primăvară, rezerva de buruieni, infestarea cu boli şi dăunători). Sunt situaţii extreme în care
sunt necesare numai 1-2 lucrări de îngrijire şi situaţii în care sunt necesare foarte multe lucrări
(7-8 treceri).
1. Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca necesar atunci
când s-a semănat în sol afânat şi uscat, şi se face cu scopul de apune sămânţa în
contact strâns cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.
2. Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare
sunt operaţiuni de bună gospodărire.
3. Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme când, din
cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive, pe timpul iernii,
rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt „descălţate”).
Ca urmare, încălzirea vremii la desprimăvărare poate determina ofilirea şi uscarea
plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate.
4. Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din tehnologia
clasică de cultivare. În prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată,
deşi continuă să fie efectuat de unii cultivatori de grâu de la noi.
5. Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului.
Pierderile de recoltă la grâu, din cauza concurenţei buruienilor, sunt, în mod
obişnuit, de 10-20%, dar pot ajunge, în situaţii extreme, până la 60-70%. Ca
urmare, reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în
culturile de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotaţie, lucrările solului,
semănatul la epoca şi densitatea optimă, combaterea chimică.
În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie.
Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile din ţara
noastră; speciile mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis, Raphanus
raphanistrum, Centaurea cyanus, Atiplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius.
Pentru combaterea acestora, se recomandă să se administreze preparate care conţin
acidul 2,4 D (SDMA-33, 1,5-2,0 litri/ha).
Administrarea erbicidelor se face primăvara, când plantele de grâu sunt în faza
de înfrăţit şi până la formarea primului internod, iar buruienile sunt în faza de
cotiledoane sau rozetă.
Alături de dicotiledonatele menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de
buruieni rezistente la 2,4 D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M. inodora,
Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Cirsium arvense, Galium aparine,
Papaver rhoaes, Stellaria media, Veronica sp.
Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale grâului
şi ale buruienilor menţionate pentru erbicidul SDMA, tratamentele putând începe
mai devreme, când temperatura a depăşit 60 C.
Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în zone
limitate din România. Speciile respective: Apera spica venti (iarba vântului) şi
Avena fatua (odosul) găsesc condiţii favorabile de dezvoltare în zonele colinare,
umede din Banat. Transilvania şi Bucovina.
Pentru combaterea ierbii-vântului, se fac tratamente cu erbicide pe bază de
tralkoxydim, fenoxapropetil, diclofopmetil. Pentru combaterea odosului, se
recomandă preparatele pe bază de trialat (“Trialat”, 5-6 litri/ha), aplicate înainte de
semănat, cu încorporare cu grapa cu colţi la 2-4 cm adâncime, sau preparatele
“Puma super” sau “Grasp”, aplicate după recomandările prezentate la buruiana
Iarba-vântului (Apera spica venti).
6. Combaterea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri
preventive cu cele curative. Foarte importante sunt măsurile preventive, precum şi
 tratamentele la sămânţă cu preparate care conţin lindan. Şoarecii de casă
(Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn 3%, administrată sub formă de
momeli.
7. Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor
preventive cu cele curative (combatere integrantă).
8. Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe suprafeţe
mari în culturile de grâu din climatele umede, precum şi acolo unde se aplică doze
mari de îngrăşăminte cu azot.
Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esenţială pentru evitarea căderii. De
asemenea, se recomandă tratamente preventive, folosind anumite substanţe cu efect retardant
(nanizant). Prin aceste tratamente se obţine reducerea înălţimii plantelor cu 25-30 cm,
scurtarea şi îngroşarea internodurilor bazale, dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic şi, deci,
mărirea rezistenţei la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele plantei şi, ca urmare,
creşterea suprafeţei foliare a numărului de boabe în spic, a MMB şi a randamentelor. Se obţin
culturi cu rezistenţă sporită la cădere şi care se pot recolta mecanizat, fără dificultate.

1.6. Recoltarea
Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitate deplină, atunci când
boabele ajung la 14-15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat lucrează fără pierderi
şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare. De
regulă, se începe recoltatul mai devreme, când boabele au 18% umiditate, din cauza
suprafeţelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita
pierderi de boabe, prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest
caz este absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a
evita deprecierea calităţii lor.
Lucrarea de recoltare trebuie încheiată atunci când boabele au ajuns la circa. 12-13%
umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică pierderile prin
scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5-8 zile.
Lanurile de grâu sunt recoltate la o singură trecere, cu ajutorul combinelor universale
autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a reface reglajele combinei de 2-3 ori pe
zi (în funcţie de evoluţia vremii).
În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea divizată (în
2 faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu vindroverul la înălţimea de 15-
20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare, lucrare urmată de treieratul cu combina,
prevăzută cu ridicător de brazdă.
Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura grâului.
Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între recolta de boabe şi cea de paie,
care însă depinde de condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a. Lucrarea de
strângere a paielor este foarte dificilă şi destul de costisitoare; în tehnologia mai frecvent
folosită (presarea paielor cu presă pentru furaje, încărcarea manuală şi transport).
Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru furaje,
maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi capiţat).
Arderea miriştei (deci a materiei organice rămasă după recoltarea grâului) nu este
justificată; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme (cum ar fi un atac puternic
de vierme roşu).
Producţii. Randamentul mondial la grâu a fost, în ultimii ani, în jur de 2500 kg
boabe/ha (1990-1993). Prin comparaţie, randamentul mediu în Europa a fost de 4871 kg/ha în
1990, 4871 kg/ha în 1991 şi 4548 kg/ha în 1992. Numeroase ţări europene realizează peste
6.000 kg boabe/ha (Belgia, Danemarca, Franţa, Olanda, Marea Britanie).
 .2. Tehnologia de cultivare a secarei

2.1. Rotaţia
Secara este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol şi planta premergătoare. Ea are un
sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de absorbţie.
Pe baza numeroaselor cercetări s-au stabilit premergătoarele cele mai bune pentru
secară, astfel: pe soluri nisipoase leguminoasele, porumbul timpuriu şi pepenii verzi. Pe
solurile cernoziomoide (din nordul ţării) borceagul, inul de fuior şi cerealele; pentru solurile
acide, sărace (podzoluri şi brune podzolite), cartofii timpurii, iar pentru solurile din zona de
stepă borceagul de toamnă, rapiţa, floarea-soarelui şi porumbul timpuriu.
Secara, la rândul ei, este o bună premergătoare pentru toate plantele din zona ei de
cultură, deoarece eliberează terenul devreme, lasă solul curta de buruieni şi permite
executarea lucrărilor solului la timp şi de bună calitate.

2.2. Fertilizarea
Consumul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe şi paiele aferente este de 2-3 kg
N, 1-1,5 kg P2O5 şi 2-3 kg K2O, fiind apropiat de cel al grâului.

2.3. Lucrările solului

Pregătirea terenului pentru secara de toamnă se face ca şi pentru grâul de toamnă,
trebuie, însă, ca patul germinativ să fie mai bine tasat şi mărunţit, deoarece secara formează
noduri de înfrăţire mai la suprafaţă şi, deci, pericolul dezgolirii lui prin tasarea solului
“înfoiat” (datorită ploilor şi zăpezii) este mai mare decât la grâu.

2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aibă puritatea de min. 98% (lipsită de cornul secarei), iar
germinaţia să fie de peste 85%. Tratamentele la semănat se fac ca şi la grâu.
Epoca de semănat a secarei de toamnă este cu circa 10 zile înaintea grâului de
toamnă, pentru înrădăcinare şi înfrăţire (are nevoie de 45-50 zile de vegetaţie) şi pentru faptul
că pericolul atacului de muscă (suedeză) este minim. În zonele subcarpatice, secara se
seamănă între 15-25 sept., iar în zonele sudice între 25 sept.-5 oct.
Densitatea recomandată pentru secară este de 500-600 boabe germinabile/m2.
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm ca şi la grâu.
 Adâncimea de semănat: 2-3 cm pe solurile grele, 3-4 cm pe solurile mijlocii şi 5-6
cm pe solurile uşoare. Un semănat mai adânc de 2-3 cm, pe soluri mai grele şi umede, duce la
întârzierea răsăririi, reducerea densităţii şi apariţia de fuzarioză.
Cantitatea de sămânţă la hectar este în funcţie de densitatea stabilită, de MMB şi
valoarea culturală, fiind cuprinsă între 140-200 kg/ha. Cantitatea de sămânţă se măreşte cu 10-
15%, când secara se seamănă mai târziu sau într-un pat germinativ mai puţin corespunzător.

2.5. Lucrările de îngrijire

Sunt ca şi cele pentru grâul de toamnă, fiind executate după aceeaşi tehnică şi cu
aceleaşi mijloace.
Erbicidele, dozele şi tehnica aplicării lor sunt ca la grâu. Având un ritm de creştere
rapid, secara luptă bine cu buruienile (înăbuşe chiar şi pălămida), obţinându-se, în general,
culturi curate.

2.6. Recoltarea
Se execută cu combina, când umiditatea boabelor este de 14%. Dacă umiditatea
depăşeşte 15%, sămânţa se va usca la soare sau în uscătoare pentru a putea fi păstrată în
condiţii bune. Tehnica de recoltare este cea prezentată la grâu, cu unele particularităţi.
Producţia de boabe este mai mică decât la grâu, atât pe plan mondial cât şi la noi în
ţară, aceasta şi din cauza cultivării secarei în condiţii pedoclimatice mai vitrege decât grâul de
toamnă. Potenţialul de producţie al actualelor soiuri de secară este de peste 60q/ha (400
spice/m2, cu 1,5-2 g fiecare).
La noi în ţară, în arealul ei de cultură (podzoluri, nisipuri), secara dă producţii de 30-
50 q/ha boabe, însă media pe ţară este mai mică (circa 20q/ha). Producţia de paie de secară
este de circa 2 ori mai mare decât cea de boabe.
 4. Tehnologia de cultivare a porumbului

Condiţiile climatice şi cele edafice din majoritatea zonelor ţării noastre şi potenţialul
productiv al hibrizilor din cultură, în condiţiile aplicării unor tehnologii moderne de cultivare
pot asigura realizarea unor recolte la nivelul celor mai avansate ţări ale lumii.

4.1. Rotaţie
Porumbul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare. Rezultatele cele mai
bune se obţin după leguminoasele anuale pentru boabe şi furajere, după care urmează, în
succesiune, cerealele păioase de toamnă, inul, cânepa, cartoful, sfecla şi floarea-soarelui.
Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de circa 60% a celor două
culturi. În această rotaţie porumbul este favorizat, fiind cultivat după o premergătoare
timpurie. În culturile atacate de fuzarioză, boală comună ambelor specii, această rotaţie se
întrerupe după circa 4-5 ani.
Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan.
Monocultura de porumb în ţara noastră s-a extins pe solurile fertile, mai joase, cu apa
freatică la mică adâncime, supuse în primăverile mai ploioase excesului temporar de
umiditate, terenuri pe care grâul nu le valorifică în aceeaşi măsură ca porumbul.
Se poate aprecia, însă, că prin monocultură prelungită se reduce conţinutul de humus,
se degradează structura, are loc o acidifiere progresivă a solului, se epuizează solul în
macroelemente şi unele microelemente, se înmulţesc bolile şi dăunătorii specifici,
impunându-se, deci, utilizarea unor doze mărite de îngrăşăminte şi tratamente costisitoare.
Rezultatele din ţara noastră reliefează că cele mai eficiente producţii se realizează în
asolamente de 4-6 ani.
La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară şi
chiar pentru grâul de toamnă, caz în care se vor cultiva hibrizi cu perioadă de vegetaţie mai
scurtă. În rotaţia porumbului cu alte culturi se va acorda atenţie utilizării erbicidelor triazinice
şi prevenirii infestării cu gărgăriţă.

4.2. Fertilizare
Datorită producţiei mari de masă uscată la unitatea de suprafaţă, porumbul este o
plantă mare consumatoare de substanţe nutritive.
Rezultă că porumbul este o mare consumatoare de azot (18-28kg/t) şi potasiu (23-36
kg/t).
 Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură formarea unei
mase foliare bogate, colorate în verde intens şi care influenţează favorabil acumularea
substanţelor proteice. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea limbului de la vârf spre bază, de-
a lungul nervurii mediane, care se deschide Ia culoare. Excesul de azot intensifică transpiraţia,
creşterea este luxuriantă, plantele devin sensibile la secetă şi boli şi întârzie maturitatea.
Fosforul joacă un rol multiplu în creşterea şi fructificarea porumbului. Insuficienţa lui
se manifestă prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază; sistemul radicular este slab
dezvoltat; ritmul de creştere este scăzut.
Potasiul măreşte rezistenta la cădere, secetă şi boli. Carenţa se manifestă prin
îngălbenirea frunzelor de la vârful lor spre bază, iar sistemul radicular rămâne slab dezvoltat.
Fertilizarea organică a porumbului. Gunoiul de grajd este indicat pentru toate tipurile
de sol din ţară, aplicat în doză de 20-40 t/ha. Aplicarea bălegarului se face direct culturii
porumbului, proaspăt sau fermentat, o dată la 4-5 ani.
Fertilizarea organo-minerală. Mineralizarea materiei organice prin procese
microbiologice şi prezenţa îngrăşămintelor chimice conduc la obţinerea unor sporuri mari de
recoltă. Rezultate deosebite pe solurile nisipoase, cât şi pe cele erodate s-au obţinut prin
aplicarea împreună a 20 t de gunoi de grajd + N32-48 P32-48.
Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fapt pentru care sunt mult
aplicate în S.U.A., Italia, Ungaria.
Fertilizarea chimică. Rezultatele de sinteză reliefează că, pe toate tipurile de sol,
fertilizarea cu azot şi fosfor se înscrie cu sporuri semnificative de recoltă.
La stabilirea dozelor de îngrăşământ se va avea în vedere: tipul de sol, nivelul
producţiei scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul precipitaţiilor, hibridul
cultivat, planta premergătoare.
Fertilizarea cu azot. Dozele optime economice de azot (după Cr. Hera şi Z. Burlan,
1980) sunt cuprinse între 60-120 kg/ha.
Dozele optim economice de azot, în condiţii de cultură neirigată, sunt cu 30-90 kg mai
mici decât în cultură irigată.
Aplicarea azotului trebuie efectuată fracţionat, astfel:
- 30-40 kg/ha azot sub formă de îngrăşământ complex sau cu azotat de amoniu,
concomitent cu semănatul;
- la praşilele a II-a şi a III-a mecanice se aplică 30-70 kg/ha azot sub formă de uree,
azotat de amoniu sau îngrăşăminte lichide;
 - concomitent cu irigarea se vor asigura doze de 10-20 kg/ha concomitent cu dozele
aplicate anterior şi cu starea culturii.
Fertilizarea cu fosfor. În funcţie de nivelul producţiei scontate şi starea de
aprovizionare a solurilor cu fosfor se recomandă dozele economice cuprinse între 30-140
kg/ha. Încorporarea în sol a îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.
Îngrăşămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara, la pregătirea patului
germinativ, încorporându-se adânc cu grapa cu discuri, sau în benzi, concomitent cu
semănatul. .
Fertilizarea cu potasiu. Sporurile de recoltă cele mai mari s-au obţinut pe solurile
luvice, erodate, nisipoase şi în cultura irigată, când, datorită dozelor mari de azot, se impune şi
aplicarea de potasiu, pentru a mări rezistenţa la frângere.
Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu este similară cu aplicarea îngrăşămintelor cu
fosfor.
Amendamentele cu calciu. Pe solurile acide, cu pH sub 5,9 şi cu gradul de saturaţie în
baze mai mic de 75%, folosirea amendamentelor cu calciu, o dată la 4-5 ani, este obligatorie
în cultura porumbului.

4.3. Lucrările solului

Acestea încep imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare şi vizează, pe
lângă mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale, nivelarea şi realizarea unei rezerve
cât mai mari de apă în sol.
După premergătoarele timpurii se execută arătura de bază la 20-25 cm adâncime pe
terenurile mai uşoare şi la 25-30 cm pe terenurile mijlocii şi grele, cu plugul în agregat cu
grapa stelată.
Până în toamnă terenul se menţine afânat şi curat de buruieni, prin lucrări cu grapele
cu discuri.
După plantele recoltate târziu se execută arătura de toamnă la aceleaşi adâncimi ca şi
arătura de vară, cu plugul în agregat cu grapa stelată.
Pe solurile cu strat arabil subţire, adâncimea arăturii se va limita în funcţie de
grosimea acestuia.
Pe terenurile în pantă, arăturile se vor executa numai de-a lungul curbelor de nivel.
Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânţării, încolţirea şi răsărirea
porumbului.
 Dacă terenul este nivelat, neîmburuienat şi fără resturi vegetale la suprafaţă, solul se
va lucra în preziua semănatului cu combinatorul sau cu grapa cu discuri, în agregat cu grapa
cu colţi.
Dacă la desprimăvărare terenul este denivelat şi îmburuienat, după zvântarea terenului
se execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi, pregătirea patului
germinativ urmând să se facă în preziua semănatului, cu combinatorul, perpendicular pe
direcţia de semănat.
Este corespunzător patului germinativ când solul, pe adâncimea de 3-6 cm, este
mărunţit şi zvântat, iar dedesubtul este "aşezat”, pentru a favoriza ascensiunea apei la bob.
Pentru obţinerea de economii de combustibil şi evitarea tasării accentuate se
recomandă efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operaţiuni: administrarea
îngrăşămintelor, a erbicidelor, insecticidelor, odată cu lucrările de pregătire a patului
germinativ.
În diferite ţări se practică, în prezent, sistemul de lucrări minime ("minimum tillage”),
în două variante:
- cu o singură trecere: se execută fertilizarea, aratul, grăpatul, erbicidarea şi
semănatul;
- cu două treceri: la prima trecere, se realizează fertilizarea, arătura, discuirea şi
erbicidarea - variantă posibil de aplicat şi în condiţiile din ţara noastră.
Atenţie se acordă în diferite ţări şi sistemului alternativ prin care arătura nu se execută
anual şi între aceşti ani se lucrează numai cu grapele cu discuri

4.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa. Materialul săditor trebuie să aibă puritatea minimă de 98% şi germinaţia
minimă de 90 %.
Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Aspergillus, Sorosporium
holcisorghi), sămânţa se tratează cu Tiradin 75 (3 kg/t), Metoben 70 (2kg/t), Berlet MLX 360
(1,25 l/t). Se previn, astfel, fenomenele de "clocirea seminţelor" în sol.
Perioada de semănat. Semănatul porumbului se realizează atunci când, în sol,
dimineaţa la ora 7, la 10 cm adâncime, temperatura este de 8° C şi vremea este în curs de
încălzire.
Calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie, când se seamănă
între 1-20 aprilie şi între 15-30 aprilie, în celelalte zone.
 Semănatul timpuriu, de obicei, asigură umiditatea necesară germinării, iar încolţirea şi
răsărirea se produc în timp scurt.
Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile scăzute, pe soluri
cu textură uşoară, care se zvântă mai repede.
Densitatea. Constituie factorul tehnologic de bază pentru realizarea unor recolte mari.
Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea densităţii sunt: hibridul
cultivat, umiditatea şi fertilitatea solului.
Rezultă că hibrizii timpurii care au talie mai joasă şi un număr de frunze mai mic
comparativ cu hibrizii târzii se vor cultiva cu densitate mai mare.
La stabilirea densităţii trebuie să se ţină seama de posibilităţile de aprovizionare cu apă
pe tot timpul vegetaţiei.
În prezent, în ţara noastră, pentru sortimentul de hibrizi zonaţi se practică densităţile
menţionate în tabelul 14.

Tabelul 14
Densitatea la recoltare (mii plante/ha) în funcţie de perioada de vegetaţie a hibrizilor şi
tipul de cultură

Densitatea la maturitate Culturi neirigate (mii Culturi irigate (mii

plante/ha) plante/ha)
Hibrizi timpurii 45-60 65-70
Hibrizi mijlocii 40-55 60-65
Hibrizi târzii 40-50 60-65

Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15-30 kg, în funcţie de puritate,

germinaţie şi MMB. Pentru realizarea densităţilor dorite la recoltare, Ia semănat, se măreşte
numărul de seminţe cu 10-15%, reprezentând pierderile ce apar până la răsărire şi în intervalul
răsărire-recoltare.
Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele neirigate prin
aspersiune şi de 80 cm pe terenurile prin brazde.
Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea solului. În regiunile
mai umede, cu soluri grele, semănatul se va realiza la 5-6 cm. Pe suprafeţele din zone mai
uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de semănat se măreşte la 6-8 cm.
 Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC, obişnuit cu SPC8 pe
terenurile plane şi cu SPC4 pe terenurile în pantă. Viteza de lucru este de 5-11 km/oră.

4.5. Lucrări de îngrijire

Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire, porumbul (la fel ca şi
pentru sfecla pentru zahăr) având un ritm lent de creştere în primele faze şi o densitate redusă
la unitatea de suprafaţă, nu poate rezista în competiţia cu cele 800-1500 buruieni care răsar la
1 m2 .
Combaterea buruienilor se poate realiza prin lucrări mecanice şi manuale prin
utilizarea erbicidelor sau combinat, prin lucrări mecanice şi folosirea erbicidelor
În prima variantă tehnologică, fără utilizarea erbicidelor, se execută următoarele
lucrări:
- grăpat cu grapa cu colţi, după 4-6 zile de la semănat, pentru distrugerea buruienilor
şi a crustei;
- grăpat după răsărire, când porumbul şi-a desfăcut prima frunză, după ce se ridică
roua, ca ţesuturile plantelor să fie elastice; lucrarea se execută perpendicular pe
direcţia rândurilor;
- lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3-5 frunze, executată la viteza
maximă a tractorului;
- prima praşilă mecanică între rânduri, la adâncimea de 8-12 cm, cu viteza de 4-5
km/h, pentru a nu acoperi plantele;
- praşila a doua se execută după 10-14 zile, la adâncimea 7-8 cm, cu viteza de 8-10
km/h;
- praşila a treia, după 15-20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5-6 cm, cu viteza
de 10-12 km/h.
Praşilele mecanice vor fi urmate de praşile manuale, economice fiind doar două, după
primele două praşile mecanice.
Praşila a patra nu aduce sporuri în recoltă.
Utilizarea erbicidelor permite înlăturarea prăşitului manual, dar nu exclude efectuarea
a 1-3 praşile mecanice.
Copilitul la hibrizii actuali, cu capacitate redusă de lăstărire, nu mai este necesar.
Combaterea dăunătorilor în perioada de vegetaţie poate să apară ca necesară, dacă nu
s-au efectuat tratamente adecvate la sămânţă, sau când porumbul este amplasat pe terenuri
proaspăt arate, după păşuni, fâneţe, după leguminoase perene, care menţin solul reavăn şi
favorabil atacului viermilor-sârmă. Este de preferat ca aceste terenuri să fie evitate.
Irigarea. În funcţie de zona de cultură şi hibridul cultivat, consumul de apă al
porumbului variază între 4800 şi 5800 m3/ha.

4.6. Recoltare
Recoltarea mecanizată a porumbului sub formă de ştiuleţi. Începe când umiditatea
boabelor ajunge la 30-32% şi se încheie când aceasta este cuprinsă între 24-26%. Mai târziu,
"recoltarea în ştiuleţi" se execută manual pentru a preveni scuturarea boabelor.
Dintre combinele şi echipamentele fabricate în ţară pentru "recoltarea în ştiuleţi”,
menţionăm:
- Combina autopropulsată C6P;
- Combina tractată C3P;
- Combina C12+CS-4M70 şi EDR reprezintă culegător de ştiuleţi, echipament de
depănuşare şi combină de fabricaţie străină cu echipamente adecvate.
Recoltarea mecanizată sub formă de boabe. Începe când umiditatea acestora scade sub
25 % .
Recoltarea sub formă de boabe se execută cu C12+CS4-M70+EZ sau CS6+ET sau alte
tipuri de combine cu echipamente de culegere a ştiuleţilor şi treieratul acestora. Boabele
recoltate trebuie aduse la umiditatea de 14%.
Recoltarea manuală. Se poate efectua sub formă de ştiuleţi depănuşaţi; ulterior se taie
tulpinile şi se leagă în snopi.
În zonele mai umede din nordul Moldovei şi din Transilvania se recoltează plantele
întregi, se aşează în glugi, urmând ca detaşarea ştiuleţilor să se facă ulterior. Motivaţia
procedeului constă în disocierea mai rapidă a terenului.
Păstrarea ştiuleţilor se realizează în pătule de diferite tipuri constructive.
Producţiile medii obţinute în ţara noastră se situează în jurul valorilor de 30 q/ha, dar
potenţialul productiv al porumbului este mult mai mare. În condiţii favorabile de cultură s-au
înregistrat producţii de 150 - 180q/ha (“cordonul porumbului” din S.U.A.), Italia. La ICCPT
Fundulea în câmp experimental s-au obţinut producţii de 190 q/ha boabe, cu 15,5% umiditate.
 7. Tehnologia de cultivare a cartofului

7.1. Rotaţie
Deşi rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani dacă nu există suficient teren
corespunzător din punct de vedere textural sau al unor indicatori de fertilitate, este de preferat
rotaţia de 3 ani şi chiar de 2 ani dacă nu s-a manifestat atac de Globodera rostochiensis
(nematodul auriu).
În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin după
graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiul roşu în zonele
umede), leguminoase anuale (dacă nu se folosesc pentru grâu), după cereale păioase (grâu,
secară, orzoaică, orz), porumb siloz (cultură succesivă sau cultură de bază), bostănoase, in
pentru ulei, floarea-soarelui (ultimele două plante dacă nu au fost atacate de putregaiul
cenuşiu şi alte boli care pot fi transmise cartofului.
Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi porumbul
deoarece se recoltează târziu. Totuşi porumbul nu poate fi evitat ca plantă premergătoare
datorită structurii culturilor rezistenţei cartofului la efectul prelungit al erbicidelor aplicate la
porumb.
Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solonaceae şi nici în monocultură.

7.2. Fertilizare
Azotul este elementul determinant asupra producţiei de cartof. La 1 kg azot se obţin în
ţara noastră între 40 şi 110 kg tuberculi.
Excesul de azot este dăunător, deoarece partea aeriană a plantei creşte luxuriant, ceea
ce frânează tuberizarea şi creşterea tuberculilor, mai ales dacă şi umiditatea solului este mai
mare.
Aplicarea azotului în două etape, o parte înainte de plantare şi o parte după formarea
tuberculilor, determină formarea unei plante mai mici, dar producţia de tuberculi este
comparativă cu situaţia când întreaga cantitate de azot se aplică la pregătirea patului
germinativ sau la plantare.
Azotul se foloseşte în cantităţi mai mari la cartoful timpuriu, la care este necesară o
creştere mai rapidă a plantei şi pe această bază a tuberculilor, pentru a obţine o recoltă cât mai
timpurie.
Fosforul determină sporuri de producţie mai mici decât azotul, până la 40-50 kg
tuberculi la 1 kg substanţă activă (P2O5).
 Potasiul determină sporuri de producţie cuprinse între 10-15 kg tuberculi pentru 1 kg
potasiu substanţă activă (K2O).
Potasiul trebuie utilizat în primul rând la soiurile semitardive şi tardive, deoarece
menţine foliajul în stare de funcţionare în intervalele de secetă, putându-se obţine sporuri de
producţie.
Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie prin aportul în elemente
nutritive şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice, microbiologice şi hidrofizice ale solurilor.
Gunoiul de grajd se utilizează cu precădere la solurile tardive şi la cele timpurii
(creşterea mai rapidă a încălzirii solului). Elementele nutritive neutilizate de cultura timpurie
de cartof sunt valorificate de culturile succesive (castraveţi, varză, fasole, soia, porumb pentru
siloz).
În funcţie de însuşirile solului, gunoiul se va utiliza mai ales pe cele extreme din punct
de vedere textural (nisipoase şi luto-argiloase).
Gunoiul nefermentat este favorabil mai ales pe solurile grele şi reci.
Gunoiul de grajd se administreazâ la cartof în cantităţi de 30-40 t/ha reducându-se
dozele de îngrăşăminte chimice cu 2,0 kg azot, 1 kg P2O5 şi 2,5 K2O pentru fecare tonă de
gunoi aplicată.
Pe solurile nisipoase, îngrăşămintele verzi (lupin, lucernă, mazăre, trifoi) pot substitui
gunoiul de grajd în anii cu condiţii climatice favorabile.
Tipurile de îngrăşăminte recomandate în cultura cartofului sunt nitrocalcarul şi ureea
pe solurile acide, iar pe cele neutre azotatul de amoniu, ureea şi sulfatul de amoniu (CR.
HERA, 1975).
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Gunoiul de grajd, fosforul şi potasiul se aplică, de
regulă, sub arătura de bază. Îngrăşămintele cu azot se administrează numai primăvara la
pregătirea patului germinativ sau în două etape: la pregătirea patului germinativ şi în
vegetaţie, odată cu lucrările de îngrijire (prăşit mecanic) sau după tuberizare (10-35 zile după
răsărire). Îngrăşămintele complexe se aplică fie în toamnă, fie odată cu plantatul.

7.3. Lucrările solului

Acestea au menirea de a asigura un substrat cât mai afânat cu un regim aerohidric
corespunzător biologiei cartofului, prin acumularea apei şi elementelor nutritive în sol şi
distrugerea buruienilor. Lucrările solului trebuie executate diferenţiat, în functie de zona
climatică, tipul şi textura solului, planta premergătoare, gradul de îmburuienare şi eroziunea
solului.
 Solul se mobilizează la adâncimea de 28-30 cm pe majoritatea tipurilor de sol,
dovedindu-se superioară arătura cu subsolaj suplimentar de 10-15 cm, făcând posibilă o bună
dezvoltare a plantei, mai ales a tuberculilor în cuib.
Pe solurile mai grele, scarificarea terenului (afânarea adâncă) a dat rezultate bune.
Importanţă deosebită prezintă momentul optim de executare a arăturii pentru a preîntâmpina
formarea bulgărilor, indiferent de mărimea acestora.
Nivelarea solului (înainte sau după arat) este extrem de importantă în cultura
mecanizată a cartofului, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de plantare, forma
bilonului, erbicidarea şi recoltarea.
Arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare, administrarea
îngrăşămintelor organice şi celor chimice cu fosfat şi potasiu, tocarea eventualelor resturi
vegetale.
Până la venirea iernii, arătura se menţine curată de buruieni, nivelată, fără crustă,
permiţând plantatul mai devreme în primăvară, prin zvântarea mai timpurie şi uniformă a
terenului. Pe unele soluri mai uşoare se poate executa în primăvară plantatul, fără alte lucrări
de pregătire a terenului.
În primăvară, patul germinativ se pregăteşte numai după ce solul s-a zvântat, evitând
formarea viitorilor bulgări.
Cele mai bune rezultate se obţin când terenul se pregăteşte cu ajutorul cultivatorului,
echipat cu piese active tip săgeată, pentru adâncimi până la 14 cm sau cuţite tip daltă pentru
adâncimi de 14-18 cm (BRIA, 1982). De asemenea, folosirea combinatoarelor şi grapelor
vibratoare (oscilante) realizează condiţii foarte bune pentru plantarea cartofului. La lucrările
de pregătire a solului în primăvară se aplică şi îngrăşămintele cu azot sau complexe. Pentru
reducerea gradului de tasare se practică şi bilonarea din toamnă, plantatul efectuându-se mai
devreme.

7.4. Materialul de plantat şi plantarea

Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului şi categoriei biologice stabilite pentru
zonă, să fie sănătos, iar mărimea tuberculilor să fie de 40-70 g, ceea ce se realizează prin
sortare la deschiderea silozului sau depozitului.
La cartoful extratimpuriu şi timpuriu se obţin sporuri de producţie de 3,5-7 t/ha prin
încolţirea tuberculilor înainte de plantare.
Epoca de plantare. Pentru plantarea tuberculilor neîncolţiţi, epoca optimă de plantare
este determinată de zvântarea solului până la adâncimea de plantare, plus încă 3-4 cm, în aşa
fel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a solului fără tasări puternice. Nu trebuie să
se aştepte realizarea în sol a 7° C, la care începe pornirea colţilor, deoarece pot interveni ploi
care să întârzie lucrarea de plantare.
Cartoful preîncolţit şi încolţit se plantează în funcţie de data probabilă a ultimelor
îngheţuri ce survin în primăvară din fiecare zonă de cultură, care nu trebuie să afecteze
plantele după răsărire (de la plantat la răsărire trec 18-25 de zile). Calendaristic, cartoful
extratimpuriu şi timpuriu se plantează între 5 şi 15 martie în zona nisipurilor din Oltenia şi
între 5-25 martie în restul zonelor de cultură. Tuberculii neîncolţiţi trebuie plantaţi până la 20
martie în zone de câmpie, până la 10-15 aprilie în zona favorabilă şi pânâ la sfârşitul lunii
aprilie în zonele cu climă foarte favorabilă, în funcţie de zvântarea terenului.
Densitatea plantatului. Cercetările efectuate în ultimii ani arată că producţiile la
cultura cartofului oscilează relativ puţin la densităţi cuprinse între 45 mii şi 70 mii de
tuberculi (cuiburi) la ha, iar planta îşi autoreglează numărul de tulpini iniţiale, care se dezvoltă
viguros, în funcţie de condiţiile de mediu, în special de fertilitatea solului (DRAICA,1985).
Pentru cartoful ce se recoltează la maturitate, asigurarea unui număr de 220-240 mii
tulpini la ha este suficient pentru a realiza producţii de nivelul potenţialului solului, în condiţii
tehnologice corespunzătoare. Această densitate se asigură cu 45-55 mii de tuberculi plantaţi la
hectar, cu mărimea de 30-45 mm diametru (diametru transversal), respectiv 40-60 g fiecare,
considerând că un tubercul asigură pornirea în vegetaţie a 4-5 tulpini iniţiale viguroase.
Pentru culturile de cartof extratimpuriu şi timpurii se plantează un număr de 65-75 mii
tuberculi sau porţiuni de tuberculi a câte 3-4 colţi, ceea ce înseamnă 240-280 mii de tulpini la
ha.
În general, nu atât mărimea tuberculilor plantaţi determină producţia de cartof cât, mai
ales, desimea de plantare, producţia fiind în corelaţie cu numărul de tulpini principale la
hectar. Cantitatea de tuberculi la hectar oscilează între 2.000-4.900 kg/ha, în funcţie de
greutatea medie a unui tubercul şi desimea stabilită la unitatea de suprafaţă (ha).
Distanţa între rânduri şi metodele de plantare. La culturile de cartof extratimpurii şi
timpurii, cu tuberculi încolţiţi înainte de plantare, se folosesc distanţe între rânduri de 55-60
cm, plantarea efectuându-se semimecanizat: se deschid rigole cu ajutorul cultivatorului
prevăzut cu corpuri de rapilă, în care tuberculii se plantează manual, iar acoperirea lor se face
mecanizat cu aceleaşi mijloace, fie manual.
Pentru celelalte scopuri de folosinţă, cartoful se plantează cu maşina 4 Sa BP 62,5,
care asigură distanţe între rânduri de 60, 62,5 şi 70 cm sau cu maşina de plantat 6 SAD-75, la
distanţe între rânduri de 75 cm. Plantarea cartofului la distanţe mai mari (70, 75 şi chiar 80
cm) între rânduri este mai avantajoasă pentru mecanizarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare,
obţinându-se producţii practice egale cu cele obţinute la distanţe mai mici între rânduri.
Adâncimea de plantare. Cartoful se plantează mecanizat, de regulă, prin acoperire cu
biloane. Discurile de la maşinile de plantat (EPC-4,4 Sa BP 6,5; 6 SAD-75) trebuie să fie
astfel reglate încât să rezulte un bilon uniform, încheiat simetric faţă de coamă, lat la bază de
circa 38-42 cm şi înalt de 12-15 cm deasupra părţii superioare a tuberculilor la bilon mic şi
20-25 cm la bilon mare, astfel ca, după aşezarea pământului în bilon, tuberculii să fie acoperiţi
cu un strat de pământ de 8-9 cm, şi respectiv 16-19 cm.
Cartoful se poate planta şi manual pe suprafeţe mici sau în urma plugului.

7.5. Lucrări de îngrijire

Îngrjirea culturilor de cartof fără folosirea erbicidelor. De la plantare la răsărire,
intervalul este de peste 30 zile (la cartoful preîncolţit, de 18-25 zile). În acest interval trebuie
distruse buruienile şi crusta care se pot forma mai ales pe terenurile grele şi cu vreme
ploioasă.
Combaterea buruienilor. Rezultatele cele mai bune se obţin atunci când lucrările se fac
imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se execută la 10-14 zile după plantare.
Alte lucrări. După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face de asemenea
diferenţiat, după cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan se execută o praşilă
mecanică între rândurile de plante vizibile, la adâncimea de 8-10 cm cu zonă de protectie de
12-15 cm şi viteza de înaintare 4-5 km/h.
Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2-3; la cartoful
extratimpuriu poate fi suficientă o lucrare de prăşit şi o bilonare.
Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire al bilonului
(de refacere) şi în acest caz poate fi necesară intervenţia manuală de distrugere a unor buruieni
perene. La bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de vrejuri (tulpini), pentru a preveni
călcarea şi distrugerea lor.
Îngrijirea culturilor de cartof folosind erbicidele pentru combaterea buruienilor.
Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate, deoarece primele faze de
vegetaţie a plantei corespund cu perioade ploioase din lunile mai şi iunie, când nu se poate
intra cu mijloace mecanizate pentru distrugerea lor. Buruienile produc pagube mari,
determinând diminuarea recoltei cu 20-35 chiar în cazul unor lucrări de îngrijire efectuate
corespunzător cu mijloace mecanice.
 Buruienile consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive şi sau eficienţa
tratamentelor împotriva bolilor (mai ales la mană) şi dăunătorilor (mai ale gândacul de
Colorado), iar recoltarea mecanizată devine dificilă sau imposibilă. În prezent toate ţările
europene şi americane cu agricultură avansată practică combaterea integrată a buruienilor
bazată pe metode preventive, agrotehnice, chimice şi biologice. Metodele chimice se bazează
pe folosirea unui sortiment diversificat de erbicide, în funcţie de infestarea cu buruieni anuale
şi perene.
În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor se mai execută 1-2 lucrări
mecanice de distrugere a buruienilor dintre rânduri şi refacere a bilonului.
Toate erbicidele recomandate după plantare şi înainte de răsărirea cartofului realizează
o combatere a buruienilor eficientă când sunt aplicate concomitent cu o rebilonare, efectul lor
fiind sporit dacă acestea rămân ca o peliculă Ia suprafaţa solului.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Controlul insuficient al culturilor de cartof privind
agenţii patogeni ai bolilor, cât şi prezenţa dăunătorilor, constituie adesea cauza unor producţii
mici şi neeconomice. Dintre numeroşii agenţi patogeni care produc boli ale cartofului:
- Ervinia carotovora var. atroseptica - înnegrirea bazei tulpinii;
- Ervinia carotovora var. carotovora putregaiul umed;
- Rizoctonia solani- rizoctonioza;
- Phytophtora inphestans - mana;
- Streptomyces scabies - râia comună, iar dintre dăunători: gândacul din Colorado,
Leptinotarsa decemlineata.
Momentul aplicării tratamentelor este indicat prin buletine de avertizare. Întârzierea cu
4-5 zile a tratamentului faţă de momentul avertizat diminuează cu 70-80% eficienţa protejării
foliajului la mană, prin faptul că această intrevenţie nu mai este preventivă.

7.6. Recoltare
Cartoful pentru consum extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începând din luna mai,
atunci când greutatea tuberculilor a depăşit 30 g. Recoltarea se face manual pe solurile
nisipoase, prin smulgere, iar pe celelalte soluri folosind grapa sau plugul. Se evită vătămarea
tuberculilor, sortarea făcându-se concomitent cu recoltarea. Depozitarea tuberculilor recoltaţi
nu trebuie să depăşească 24 de ore.
Pentru consumul de vară, recoltarea se face pe măsura necesităţilor, de obicei în luna
iulie, iar în luna august cu combina CRG-2 (sau cu combina E-684).
 Odată cu strânsul tuberculilor, în urma maşinii E-684 se face şi sortarea conform cu
cerinţele. La recoltarea cu combina, tuberculii se transportă la depozitul de tranzit sau la
centrul de prelucrare, unde se sortează şi se calibrează în vederea livrării. Depozitarea, în
acest caz, nu trebuie să depăşească 10 zile.
Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi pentru industrializare se recoltează când
2/3 din tulpini (vrejuri) s-au uscat, restul de 1/3 având încă culoarea galbenă. Recoltarea se
face numai pe vreme bună şi la umiditatea corespunzătoare a solului. Cele mai bune rezultate
se obţin la recoltarea cu combinele pentru cartof, dar lucrarea este de bună calitate numai în
cazul unei tehnologii adecvate şi a unei dotări corespunzătoare (SOCOL, 1977). Vrejurile se
distrug cu 7-8 zile mai înainte de recoltare, pe cale chimică la îngălbenire totală, folosind
Reglone 5 t/ha, Harvade 25 F în doză de 2,5 l/ha sau pe cale mecanică cu maşina de tocat
vrejuri MTV 4.

7.7. Păstrarea tuberculilor

Anual, se păstrează cantităţi mari de tuberculi, o parte ca material de plantare, altă
parte pentru consum curent sau pentru industrializare. Păstrarea tuberculilor se poate realiza
fără pierderi dacă au o stare fitosanitară bună, recoltarea s-a făcut la maturitate deplină, pe
vreme fără ploi şi relativ caldă, s-au îndepărtat impurităţile, iar eventualele răni s-au vindecat
în totalitate.
În tuberculii de cartof supuşi procesului de păstrare au loc activităţi microbiologice.
Factorii care influenţează păstrarea tuberculilor sunt:
1) capacitatea de păstrare a soiului;
2) factorii de mediu din depozitele de păstrare: temperatura, umiditatea, aerul, lumina.
Când aceşti factori nu sunt optimi, mai pot surveni: zbârcirea, înverzirea, încolţirea,
brunificarea şi înnegrirea tuberculilor.
Pentru păstrarea tuberculilor, în ţara noastră s-au construit depozite moderne în zonele
cu suprafeţe mari de cartofi şi în cadrul fabricilor ce utilizează cartoful ca materie primă
(fabrici de alcool, de amidon, cips).
Păstrarea tuberculilor în silozuri de diferite tipuri, în şanţuri, pivniţe şi bordeie este
încă practicată de producătorii care nu dispun de depozite moderne de păstrare.
Depozitele speciale: macrosilozurile se construiesc la suprafaţa solului, având
capacitate mare (3.000-25.000 t), cu o bună izolaţie termohidrică.
Tot dintre depozitele permanente fac parte pivniţele şi bordeiele. Atât în pivnite cât şi
în bordeie, tuberculii se controlează periodic, pentru a preveni eventualele neajunsuri în
păstrare. Umezirea tuberculilor din straturile superioare este un indiciu al unei temperaturi
prea ridicate în stratul de la bază.
Păstrarea tuberculiior în adăposturi temporare: silozuri, tranşee, gropi. Silozurile sunt
adăposturile cele mai frecvente din ţara noastră, în care se asigură păstrarea în condiţii
corespunzătoare pentru toate categoriile de cartof.
 PAJISTI

1. Tehnologia de cultura a trifoiului rosu

Cultura pentru furaj

Locul în asolament. Trifoiul roşu are o durată de folosire de doi ani, de aceea îşi
găseşte uşor locul în orice asolament. Datorită faptului că în primele faze de vegetaţie trifoiul
creşte încet, cât şi a slabei capacităţi de concurenţă a acestei plante, este indicat ca
premergătoarea să fie o prăşitoare care să lase terenul curat de buruieni. Ideal ar fi ca
prăşitoarei să i se fi administrat gunoi de grajd. Când se seamănă sub plantă protectoare, mod
de cultură recomandat, aceasta este premergătoarea. Nu reuşeşte după el însuşi datorită
oboselii solului, sau după alte leguminoase. Nu trebuie să revină pe aceeaşi solă la un interval
mai redus de patru ani.
Aplicarea îngrăşămintelor.
Îngrăşăminte cu azot – trifoiul roşu trăieşte în simbioză cu Rhizobium trifolii care
este activă şi în condiţiile în care solul este uşor acid. O activitate optimă a bacteriilor are
loc într-un sol cu reacţie aproape neutră, bine aprovizionat în potasiu, în fosfor şi
microelemente.
În primele 40-45 zile, atât plantele tinere cât şi bacteriile fixatoare nu sunt stânjenite de
prezenţa azotului mineral, chiar dacă acesta este în cantităţi însemnate. După 70 zile de la
răsărire, prezenţa azotului mineral reduce cu până la 50 % activitatea bacteriilor din
nodozităţi.
Analizând global efectul fertilizării cu azot asupra trifoiului considerăm că pe solurile
sărace în materie organică şi azot total, este bine să se aplice doze moderate de azot (N 30-50)

mai ales când şi planta premergătoare a fost fertilizată cu doze mici de azot. Dacă este posibil
azotul să fie administrat sub formă de nitrocalcar. Pe solurile cu reacţie slab acidă, relativ
bogate în substanţă organică şi azot mineral, administrarea îngrăşămintelor azotate nu este
indicată.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu. Pe solurile bogate trifoiul nu reacţionează la
fertilizarea cu fosfor şi potasiu. În schimb, pe solurile sărace reacţia este evidentă. Reacţia
pozitivă la îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se datoreşte faptului că necesarul la hectar
pentru o producţie medie de trifoi se ridică la 70-90 kg P2O5 şi 200-230 kg K2O. Cum trifoiul
de regulă se seamănă în cultură ascunsă este indicată şi administrarea sub arătura de bază
efectuată pentru cereală a 90-120 kg P2O5 împreună cu 60-80 kg K2O.
Îngrăşăminte organice se recomandă a se aplica plantei premergătoare în doze de 30-
40 t/ha. Gunoiul de grajd bine fermentat se poate aplica în anii următori, în special pe solurile
acide, toamna pe cuvertură.
Amendamentele – pe solurile acide, pentru dezvoltarea normală a trifoiului roşu
trebuie aplicate amendamente în cantitate de 5-7,5 t/ha CaCO3 . Cum efectul aplicării
amendamentelor se menţine câţiva ani acestea nu trebuie aplicate trifoiului ci numai plantelor
premergătoare conform asolamentului urmat.
Lucrările solului. În cazul în care trifoiul se seamănă fără plantă protectoare (cultură
ce nu se recomandă) se face arătura de toamnă la 25-30 cm. Primăvara terenul se discuieşte,
sau mai bine, se lucrează cu combinatorul.
Când se seamănă în cultură ascunsă pregătirea terenului este specifică plantei în care
se seamănă trifoiul. În cazul în care planta protectoare este de primăvară, toamna terenul se
ară.
Sub nici un motiv trifoiul nu se seamănă în arătură de primăvară.
Dacă planta premergătoare părăseşte terenul devreme este bine să se facă o arătură de
vară la 25-30 cm adâncime, în agregat cu grapa stelată.
Dacă se amplasează cultura pe soluri grele odată la 3-4 ani trebuie făcută afânarea
adâncă cu scormonitorul. Această lucrare se execută în cadrul rotaţiei la o cultură de
primăvară după care urmează o cereală de toamnă în care se seamănă în cultură ascunsă
trifoiul.
În cazul în care se seamănă în ogor propriu la sfârşitul verii, dacă parcela a fost foarte
bine arată în anul precedent, nu există resturi vegetale, terenul nu este tasat, se poate renunţa
la arătură, pregătirea solului făcându-se în sistemul de prelucrare minimală a solului cu
utilajele corespunzătoare.
Semănatul
Un prim lucru, foarte important, este ca sămânţa de trifoi roşu să fie liberă de
cuscută. De aceea seminţele trebuie să fi fost trecute prin staţia de decuscutare şi să
respecte STAS-ul corespunzător.
Epoca de semănat. Datorită faptului că trifoiul încolţeşte la 1-2 oC el se seamănă
primăvara devreme. Nu se recomandă semănatul în ferestrele iernii deoarece plantele
tinere nu rezistă la temperaturi mai scăzute de –5 - −6 oC. O altă epocă de semănat este la
sfârşitul verii. În acest caz trifoiul intră în iarnă cu lăstarii scurţi şi are un potenţial de
rezistenţă la iernare asemănător orzului. Pentru o rezistenţă maximă are nevoie de 850-900
o
C. Aceasta se realizează dacă se seamănă în zona colinară în perioada 20 august - 5
septembrie, cu condiţia ca să existe suficientă umiditate în sol pentru a asigura o răsărire
normală a plantelor.
Densitatea de semănat. Trifoiul roşu reclamă o suprafaţă de nutriţie de 10-16 cm2
pentru o plantă, ceea ce corespunde cu o cantitate de 650-1000 seminţe germinabile/m2,
deci o normă de până la 20 kg/ha.
Cum trifoiul se seamănă în cultură ascunsă (cel mai indicate fiind în orzoaică, orz
şi grâu) se recomandă ca el să se semene la densitatea normală, dar plantei protectoare să i
se reducă norma de semănat cu 20-30 %.
Distanţa de semănat este de 12,5 cm. Semănatul se face perpendicular pe rândurile
plantei protectoare.
Adâncimea de semănat este de până la 2 cm întrucât trifoiul se seamănă în special
pe soluri grele.
Lucrări de îngrijire. Primele lucrări de îngrijire sunt legate de planta protectoare.
Dacă aceasta este o cereală de toamnă se aplică tăvălugul în cazul manifestării descălţării
şi grapa cu colţi dacă se formează crustă.
Dacă planta premergătoare este o cereală de primăvară după semănat se aplică o
tăvălugire. Dacă survin ploi şi se formează o crustă, o grapă de mărăcini este binevenită.
Trifoiul roşu fiind nerezistent la îmburuienare (slabă capacitate de concurenţă) este
absolut necesară combaterea acestora chiar dacă uneori prin combatere se stânjeneşte în
mică măsură şi trifoiul.
Dacă semănatul se face în ogor propriu, sistemul de combatere al buruienilor este
identic cu al lucernei.
În cazul culturii ascunse erbicidele folosite trebuie să nu dăuneze plantei
protectoare iar trifoiului să-i cauzeze pagube minime. În acest sens sunt indicate erbicidele
specifice cerealelor. Pentru a preîntâmpina pagubele produse de erbicide la trifoi este
indicat, în cazul unei cereale de toamnă a se erbicida înainte de răsăritul trifoiului. Aceasta
se realizează prin aplicarea mai timpurie a erbicidului şi semănatul mai târziu al trifoiului,
adică aplicarea erbicidului după semănatul trifoiului dar înainte de răsărirea acestuia.
Vetrele de cuscută trebuie combătute energic prin aceleaşi metode ca şi la lucernă.
O altă lucrare de mare importanţă pentru trifoiul roşu este recoltarea plantei
protectoare. Aceasta trebuie făcută la momentul optim (înainte de scuturare, samulastra
având efecte deosebit de negative asupra trifoiului) cu o mirişte înaltă de 20-30 cm pentru
a nu afecta trifoiul.
Este obligatorie îndepărtarea cât mai grabnică a paielor pentru a permite o
dezvoltare normală a trifoiului şi a împiedica asfixierea. Este interzis păşunatul acestor
culturi cu oile. Dacă aceste verigi tehnologice sunt respectate se obţine, încă din primul an
o coasă şi în plus, plantele intră în iarnă perfect pregătite.
În al doilea an o lucrare obligatorie este grăparea în primăvară cu excepţia
cazurilor când se manifestă o descălţare a plantelor.
Boli şi dăunători.
Combaterea bolilor.
Măsuri profilactice.
Alegerea terenului trebuie făcută prin evitarea vecinătăţii unor culturi aflate în
vegetaţie împiedicându-se astfel transmiterea agentului Marmor trifolii. De asemenea
trebuie evitate terenurile cu exces de umiditate care favorizează agenţi ca Pseudopeziza
trifolii, Dothidella trifolii, Peronospora trifoliorum.
O altă metodă este folosirea unor seminţe sănătoase care nu provin din loturi
virozate şi care au fost selectate în vederea eliminării seminţelor mici. Este utilă tratarea
seminţelor cu Criptodin 150 g/1 q seminţe.
Prin reglarea densităţii culturii se poate preveni atacul unor boli. Astfel o densitate
prea mare favorizează instalarea unor agenţi patogeni ca Pseudopeziza trifolii sau
Gloeosporium caulivorum. Prin practicarea culturii în amestec, trifoi + graminee se reduce
atacul unor agenţi cum ar fi Gloeosporium caulivorum.
Măsuri de protecţie. Administrarea fosforului şi potasiului contribuie la anihilarea
acţiunii unor patogeni ca Pseudopeziza trifolii, Erysiphe martii sp.trifolii.
Cositul preventiv împiedică agentul patogen să-şi desăvârşească fructificarea. Este
indicat împotriva infecţiilor cu Dothidella trifolii.
Tratamentul chimic este uneori indicat şi anume cu zeamă bordeleză 1 % împotriva
lui Dothidella trifolii.
Combaterea dăunătorilor.
Măsuri profilactice. Alegerea terenului trebuie făcută evitându-se cele umede,
pentru că acestea sunt puternic infestate cu larve de Elateridae.
Măsuri în perioada de vegetaţie. Pentru trifoi se recomandă o tratare cu insecticide
la desprimăvărare. Dacă aceasta nu s-a efectuat se recomandă o cosire timpurie şi un
tratament după coase. Preparatele şi modul de tratament sunt aceleaşi ca şi la lucernă.
 Recoltarea trifoiului
Trifoiul roşu semănat în cultură ascunsă şi cu respectarea tehnologiei până în
toamnă va dezvolta o importantă masă vegetativă. Acest lucru permite efectuarea unei
coase care trebuie făcută cu cinci săptămâni înainte de instalarea îngheţurilor. În anul
următor se obţin două coase şi o otavă sau o recoltă de furaj şi una de seminţe.
Când trifoiul roşu a fost semănat în ogor propriu în primul an producţiile
corespunzătoare se obţin când toate coasele se efectuează în ultima parte a înfloririi. În al
doilea an recoltatul se face la mijlocul înfloritului obţinându-se de asemenea trei recolte de
furaj sau o recoltă de furaj şi una de seminţe.
Luând în considerare momentul recoltării în cei doi ani se constată că epoca de
recoltare din primul an nu are o influenţă atât de pregnantă asupra producţiei anului doi ca
în cazul lucernei.
Ţinând seama că trifoiul se foloseşte la iesle sau se poate transforma în fân,
recoltatul poate începe din faza de îmbobocire şi dusă până la sfârşitul înfloritului.
Conţinutul ridicat în zaharuri solubile al trifoiului (10-11 %) – mult superior lucernei (7 %
la coasa I şi 5 % la celelalte) imprimă o consumabilitate sporită cât şi posibilitatea
însilozării fără adaosuri de substanţe conservante.
Păstrarea recoltei se face prin fân, semisiloz, siloz.
Pentru a se obţine un fân de calitate este bine ca uscarea să se facă pe suporţi. Ca şi
la lucernă fânul se poate obţine şi prin balotare după care se usucă prin ventilaţie.
 3. Lucrările tehnico-culturale aplicate pe pajiști

Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase şi a cioatelor. Pajiştile zonelor forestiere, fiind

pajişti naturale secundare, sunt frecvent invadate de specii lemnoase, reprezentate în special
de arbuşti şi mai rar arbori. Gradul de acoperire cu vegetaţie lemnoasă este în strânsă legătură
cu modul de folosire şi îngrijire a pajiştilor. Astfel pe pajiştile folosite neraţional, sau pe care
nu se execută lucrări de îngrijire, vegetaţia lemnoasă pune treptat stăpânire pe tot terenul şi
ajunge astfel la stadiul iniţial de pădure. Din păcate aceste fenomene sunt destul de frecvente
în România sfârşitului de mileniu II şi începutului de mileniu III. Abandonarea unor mari
suprafeţe din zona montană şi coborârea oilor la şes a făcut ca pe pajiştile abandonate să nu se
mai facă nici un fel de lucrări de întreţinere. În consecinţă la ora actuală sunt invadate, în
diferite grade, de tufărişuri şi arbuşti. În zone forestiere este necesară realizarea unui echilibru
favorabil între vegetaţia lemnoasă şi cea ierboasă, în sensul de a menţine ca pajişti numai
acele suprafeţe de pe care se pot obţine producţii mari, în condiţiile conservării solului.
Vegetaţia lemnoasă reprezintă mijlocul cel mai sigur de prevenire a declanşării
fenomenului de eroziune, determinat în primul rând de precipitaţiile abundente din aceste
zone. De asemenea vegetaţia lemnoasă, chiar şi sub formă de arbuşti, reprezintă un loc de
refugiu pentru animalele sălbatice, distrugerea ei însemnând o mare greşeală ecologică. Mai
mult, existenţa pădurilor asigură un regim hidric corespunzător plantelor mezofile, care sunt
foarte valoroase din punct de vedere furajer.
Greşelile ce se pot face sunt exteriorizate prin dereglarea echilibrului ecologic, care
poate avea drept consecinţă cele mai nedorite fenomene ca erodarea solului până la roca
mamă. Şi acest fenomen este întâlnit pe mari suprafeţe unde tăierea masivă a arborilor, fără
replantare, au consecinţe negative profunde.
Problema defrişării unor păduri la ora actuală nu se pune. De asemenea se interzice cu
desăvârşire defrişarea unor specii ca Pinus cembra, Pinus sylvestris, Larix decidua sau Pinus
nigra, care au rol esenţial în protecţia solului şi menţinerea echilibrului ecologic.
Arborii care cresc pe păşuni se îndepărtează în cazuri cu totul deosebite. Este bine ca
aceştia să fie menţinuţi sub formă de pâlcuri şi să li se taie ramurile inferioare, până la
înălţimea de doi metri, în felul acesta lumina ajunge la suprafaţa solului, fiind favorizate
plantele bune de nutreţ. Sub aceste pâlcuri animalele găsesc loc de adăpost pe arşiţă sau ploi.
Păşunile cu arbori în pâlcuri sunt cunoscute sub denumirea de „păşuni împădurite” şi sunt
frecvent întâlnite în multe ţări.
 Combaterea buruienilor. Pajişte, ca şi oricare cultură agricolă, în cazul neîngrijirii ei
se îmburuienează. Cauzele îmburuienării sunt multiple. Principalele sunt: regim hidric
necorespunzător, folosire neraţională, fertilizare neraţională.
Practic trebuie considerate buruieni sau cel puţin vegetaţie nedorită şi Juncaceae-le şi
Cyperaceae-le din pajişte cât şi speciile din alte familii.
În anumite condiţii specifice de creştere şi anume în luncile râurilor sau pe terenuri cu
umiditate în exces se dezvoltă plante aparţinând familiilor Juncaceae şi Cyperaceae.
Cyperaceae-le sunt larg răspândite în ţara noastră, unele dintre ele, cum sunt cele
aparţinând genului Carex având şi o bună valoare furajeră. Juncaceae-le în schimb,
reprezentate de fapt şi prin specii mai puţine, au o valoare furajeră şi economică scăzută şi, în
plus, există şi specii dăunătoare în special asupra aparatul digestiv sau chiar toxice.
Din punct de vedere al înfrăţirii şi aceste plante sunt de mai multe categorii:
- cu tufă rară (Carex vulpina şi Carex leporina);
- care formează stoloni (Carex praecox, Carex hirta, Scirpus effusus);
- cu tufă deasă (Carex caespitosa, Juncus inflexus, Juncus effusus).
Acestea din urmă ajung la dimensiuni foarte mari şi care, după moartea plantelor,
formează nişte muşuroaie greu de distrus.
Valoarea furajeră este în general redusă, fiind sărace în săruri de fosfor şi calciu şi în
substanţe hidrocarbonate solubile. În schimb unele rogozuri au un conţinut de proteină
superior gramineelor. Astfel Luzula spadicea are 21,7 % proteină brută, Carex vulgaria 17,7
%, Luzula albida 16,2 %, Carex pilulifera cu 15,5 % ş.a.m.d., evident cu variaţii în timpul
perioadei de vegetaţie, plantele tinere având un conţinut mai ridicat. La aceste specii
conţinutul în celuloză brută este relativ scăzut (22-27 %) ceea ce face să aibă o bună valoare
furajeră. Ele sunt însă puţin reprezentate în pajişte.
În general rogozurile în faza tânără au o valoare mai mare, dar atunci, primăvara,
excesul de umiditate împiedică ajungerea la ele. Prin maturizare valoare furajeră a rogozurilor
scade foarte mult astfel încât după apariţia inflorescenţelor şi când terenul s-a uscat şi poate fi
păşunat, valoarea furajeră a acestor plante este echivalentă cu valoarea furajeră a paielor.
Rogozurile au un conţinut scăzut în calciu ceea ce produce îmbolnăviri ale sistemului
osos. Conţinutul ridicat în siliciu determină scăderea consumabilităţii acestora. Acest lucru
este amplificat şi de faptul că multe specii sunt acoperite cu perişori tari impregnaţi cu siliciu,
care irită mucoasa bucală şi intestinală provocând animalelor grave leziuni. Răspândirea
acestor plante este diferită în funcţie de staţiune fiind întâlnite în toate zonele din ţară. În
luncile râurilor şi etajelor forestiere pe pajiştile cu exces de umiditate se întâlneşte Carex
hirta, Carex leporina, Scirpus sylvaticus, Juncus inflexus s.a.m.d. În mlaştini rogozurile
formează principala masă vegetativă fiind reprezentate de specii ca: Carex vulpina, Carex
vesicaria, Carex riparia, Carex caespitosa, Scirpus lacustris, Scirpus mantinus specii cu talie
mare, ceea ce face ca producţia să fie de 20 t/ha dar care au tulpina băţoasă şi frunze grosiere
ceea ce face ca valoarea lor furajeră să fie scăzută. Pe pajiştile uscate se întâlnesc puţine specii
de rogozuri. Dintre aceste cele mai răspândite sunt în zona de şes Carex praecox în etajul
forestier Carex cariophilla, în zona alpină Carex curvula.
În compoziţia vegetaţiei pajiştilor intră pe lângă graminee, leguminoase, Cyperaceae şi
Juncaceae şi alte plante aparţinând speciilor şi familiilor foarte diferite. Toate acestea sunt
cunoscute sub numele generic de plante din alte familii.
Uneori aceste plante, prin similitudine cu culturile agricole li se spune buruieni din
pajişti, deşi unele dintre ele au o bună valoare furajeră ceea ce fac ca noţiunea de buruiană
să fie improprie.
O serie de astfel de specii sunt bogate în substanţe nutritive şi au un grad ridicat de
consumabilitate şi digestibilitate, având o compoziţie chimică cel puţin egală cu a
gramineelor. Ele sunt şi foarte bogate în cenuşă, calciu, magneziu, fosfor ceea ce face ca
prezenţa lor pe pajişti să fie dorită. Mai mult, există o serie de specii care au un foarte ridicat
conţinut în proteină. Dintre acestea amintim: Chamenerion angustifolius 30 %, Hypericum
perforatum 27 %, Plantago gentianoides 24 %, Senecio subalpinus 24 %, Campanula
abietina 20 % şi altele.
Există şi alte plante cu un conţinut ridicat în proteină, dar care conţin şi o serie de
substanţe vătămătoare sau care au un gust amar şi ca atare plantele care le conţin au un grad
redus de consumabilitate. Astfel Genista sagitalis conţine 26 % proteină dar şi alcaloidul
citezină, sau Fragaria vesca (20 % proteină), şi Rumex acetosella (20 % proteină) care
conţine mult acid oxalic. Plantele care fac parte din această grupă au o participare care diferă
foarte mult de la o pajişte la alta în funcţie de o serie de factori: staţiune, modul de folosire şi
intensitatea folosirii, modul de îngrijire a pajiştii ş.a.m.d.
Folosirea neraţională a pajiştilor, supraîncărcarea acestora, lipsa unor lucrări
elementare de îngrijire, fac ca plantele din alte familii botanice să devină dominante ocupând
chiar 70-80 % din vegetaţie, rezultând de fapt o pajişte degradată, un teren practic
neproductiv.
Clasificarea plantelor din alte familii
Criteriile de clasificare a acestui grup de plante sunt foarte variate şi ele se bazează pe
durata vieţii lor, pe modul de înmulţire, pe valoare economică, etc.
 O primă clasificare este cea care împarte plantele din alte familii în două categorii:
plante necondiţionate şi plante condiţionate.
-plantele necondiţionate sunt lipsite de valoare furajeră, indiferent de condiţiile de
creştere. Din această categorie fac parte buruienile neconsumate de animale, cele vătămătoare
şi toxice, precum şi plantele dăunătoare vegetaţiei pajiştilor permanente ca arbuştii,
semiarbuştii, buruienile semiparazite sau parazite. Plantele condiţionate includ o serie de
specii a căror valoare furajeră se schimbă în funcţie de modul de folosinţă, momentul folosirii,
condiţiile de creştere, specia de animale care le foloseşte. Unele specii sunt consumate când se
găsesc în fân dar sunt ocolite pe păşune (Alchemilla vulgaris) pe când altele sunt mai bine
consumate pe păşune (Tragopogon pratensis). Alte plante cum ar fi coada şoricelului (Achilea
sp.), chimenul (Carum carvi) îşi modifică valoarea furajeră în funcţie de abundenţa lor pe
pajişte. Aceste plante, dacă sunt în cantităţi moderate în fân, contribuie la îmbunătăţirea
calităţilor gustative, măresc apetitul animalelor şi digestibilitatea. Dar, dacă sunt în proporţie
mare în fân sau pe păşune, depreciază calitatea nutreţului. O serie de plante sunt consumate
diferit de animale. Astfel caii consumă păpădia înaintea altor specii, ovinele consumă unele
specii pe care taurinele le ocolesc. Un alt mod de consumare diferenţiată se întâlneşte la urda
vacii (Cardaria draba) care la începutul perioadei de păşunat nu este consumată de animale,
dar mai târziu, în lipsa altor plante mai bune, este consumată şi aceasta.
O altă clasificare este după perioada de vegetaţie. În acest sens plantele pot fi anuale,
bienale sau perene.
În vegetaţia pajiştilor permanente domină plantele perene. Plantele anuale şi mai
ales cele bienale participă într-o măsură mult mai mică la alcătuirea vegetaţiei fiind mai
răspândite pe pajiştile degradate intens păşunate, situate în zone secetoase. Astfel:
- ca plante perene amintim Achillea millefolium, Plantago media, Chrisanthemum
leucanthemum, Potentilla argentea, Chelidonium majus, Atropa beladona,
Heleborus purpurascens;
- ca plante bienale Carum carvi, Carduus acanthoides, Verbascium plomoides,
Conium maculatum, Hiosciamus niger;
- plante anuale Sinapis arvensis, Matricaria chamomilla, Xantium spinosus, Trapa
nutans, Solanum nigrum, Bidens tripartita.
O altă clasificare foloseşte ca şi criteriu valoarea economică a plantelor. Din acest
punct de vedere distingem mai multe categorii.
Plante comestibile. Grupa cuprinde o serie de plante care sunt bine consumate atât pe
păşune cât şi în fân. Aceste plante au un conţinut ridicat de proteine, consumabilitate şi
digestibilitate ridicate. Aşa sunt păpădia (Taraxacum officinale), troscotul (Polygonum
aviculare), cinci degete (Potentilla reptans), creţuşca (Alchemilla vulgaris), pătlagina
(Plantago lanceolata, Plantago media), barba caprei (Tragopogon pratensis).
În general valoarea furajeră a acestor plante este mai ridicată când plantele sunt tinere.
Sunt şi excepţii, astfel Artemisia se consumă mai bine toamna târziu, când gustul amar şi
mirosul pătrunzător, neplăcut dispar.
Plante neconsumate (buruieni de balast) cuprind o serie de specii care sunt ocolite de
animale şi pe păşuni şi în fân. În anumite situaţii însă, animalele le consumă fără ca prin
aceasta să influenţeze producţia, având în vedere valoarea lor nutritivă foarte scăzută. Astfel
de plante sunt margareta (Chrysanthemum leucanthemum), busuiocul de câmp (Prunella
vulgaris), traista ciobanului (Capsella bursa pastoris), urda vacii (Cardaria draba).
Plante care depreciază produsele obţinute de la animale. Această grupă la rândul ei
este subîmpărţită în trei şi anume:
- plante care strică gustul şi schimbă culoarea laptelui cum sunt: leurda (Alium
ursimum), peliniţa (Artemisia austriaca), usturoiţă (Aliaria officinalis), măcrişul
mărunt (Rumex acetosella), muşeţelul (Matricaria chamomilla), muştarul
(Sinapis arvensis) ş.a.;
- plante care depreciază calitatea cărnii: rostopasca (Chelidonium majus), leurda
(Alium ursinum), păducherniţa (Lepidium ruderale);
- plante care depreciază calitatea lânii: brustulan (Arctium lappa), dentiţa (Bidens
tripartita), scai (Carduus acanthoides), holera (Xantium spinosum), scaietele
popii (Xantium strumarium);
- plante dăunătoare sau vătămătoare cum ar fi: scaiul dracului (Eryngium
campestre), cornaci (Trapa nutans) întâlnită în zone mlăştinoase.
În fine o ultimă categorie este a plantelor toxice. Dintre acestea marea majoritate
cresc în staţiunile umede sau în locuri umbrite şi numai un număr restrâns de specii se
reîntâlnesc pe soluri uscate ca de exemplu laptele cucului (Euphorbia cyparisias), dediţelul
galben (Adonis vernalis).
Toxicitatea se datoreşte prezenţei în plante a unor compuşi toxici din grupa
alcaloizilor, glicozizilor, uleiurilor eterice, acizilor graşi, saponinelor.
Marea majoritate a plantelor toxice conţin cantităţile maxime de toxine în faza tânără,
pe măsura îmbătrânirii cantitatea reducându-se. Aceasta explică faptul că o serie de plante
toxice pe păşune nu sunt toxice în fân.
 Toxicitatea unor specii depinde de condiţiile de mediu. Astfel Veratrum album este
foarte toxică în anumite zone şi anumite perioade, pe când în alte zone poate fost consumată
de animale fără să provoace nici un neajuns. Această comportare este pusă pe seama absenţei
sau excesului unor microelemente. De asemenea şi alţi factori cum ar fi cantitatea de lumină,
adâncimea apei freatice, condiţiile meteo, pot contribui la amplificarea toxicităţii.
Scăderea toxicităţii pe măsura maturizării plantei trebuie pusă în legătură şi cu
procesul de migrare a unor principii toxici din organele aeriene în cele subterane sau, în unele
cazuri se depun în seminţe. De aici şi concluzia că nu toate părţile plantei sunt la fel de toxice.
La unele plante ca stirigoaia (Veratrum album), cucuta de apă (Cicuta virosa), omagul
(Aconitum toxicum) deşi toată planta este relativ toxică, cei mai toxici sunt rizomii. La altele,
ca brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale), cele mai toxice sunt frunzele şi lăstarii tineri,
iar la altele cum ar fi mătrăguna (Atropa beladona), neghina (Agrostema githago) sunt toxice
seminţele şi, în fine, la alte plante principii toxici sunt mai ales în fructele necoapte ca la zârnă
(Solanum nigrum).
Unele plante sunt toxice numai în stare verde cum ar fi coroniştea (Coronila varia),
limbariţa (Alisma plantago aquatica), sărăţeaua (Stelaria graminea), boglar (Ranunculus
sceleratus) pe când altele sunt toxice atât în stare verde cât şi uscată (fân). Astfel de plante
sunt degetarul (Sigitalis lanata), coada calului (Equisetum palustre), veninariţa (Gratiela
officinalis), cucuta (Conium maculatum), fierea pământului (Cetaurinium umbelatum).
Dar toxicitatea plantelor depinde şi de specia de animale care le consumă. Astfel de
exemplu, două boabe de mătrăgună (Atropa beladona) provoacă otrăvirea la om, în timp ce
asupra iepurilor nu are nici un efect. Animalele rumegătoare sunt în general mai rezistente la
acţiunea toxică şi în special a acelora ce conţin agenţi cianogeni. Aceasta se explică prin
conţinutul acid al rumenului, care creează condiţii favorabile pentru descompunerea
glicozizilor din plantele consumate. Aşa se explică de ce caii sunt mult mai sensibili decât
vitele cornute mari. De asemenea animalele mai tinere sunt mai sensibile, cum şi rasele
ameliorate sunt mult mai sensibile decât formele rustice, primitive.
Pe pajiştile pe care nu se aplică măsuri de igienă culturală îmburuienarea este rapidă şi
ca atare şi ritmul de degradare a pajiştilor este rapid. Măsurile ce se iau pentru combaterea
buruienilor ţin de cauzele care au dus la apariţia lor, de gradul de îmburuienare, de biologia
speciilor, de modul de folosire. În general măsurile sunt de două feluri: măsuri preventive şi
măsuri curative.
 Măsurile preventive ţin de igiena culturală specifică. În primul rând o folosire
neraţională, prin sub sau suprapăşunat, duce la epuizarea plantelor furajere valoroase şi
proliferarea buruienilor.
Ca atare o primă metodă preventivă este folosirea raţională a pajiştilor prin încărcătură
optimă. Tot de sistemul de păşunat ţin ţi măsurile de întreţinere curentă a pajiştilor şi anume:
- îndepărtarea resturilor neconsumate, printre care sunt şi buruienile,
împiedicându-se astfel fructificarea lor;
- împrăştierea dejecţiilor animalelor ceea ce duce la anularea condiţiilor propice
azotofilelor;
- asigurarea unei rotaţii corespunzătoare în folosirea pajiştilor.
Tot o măsură preventivă este şi asigurarea unui regim hidric corespunzător, ceea ce
duce la dispariţia plantelor hidrofile, Cyperaceae şi Juncaceae în cazul unui exces de
umiditate. Şi celelalte măsuri, care se referă la aplicarea îngrăşămintelor şi
amendamentelor, de asemenea au efect asupra îmbunătăţirii compoziţiei floristice,
respectiv asupra reducerii participării vegetaţiei nedorite (buruienile). Măsurile curative
sunt cele care se referă la distrugerea buruienilor. Distrugerea poate fi mecanică şi
chimică. Măsurile mecanice se referă la pliviri sau la cosiri repetate care epuizează
buruienile. Aceste măsuri trebuie aplicate în tot timpul anului. De asemenea sunt
obligatorii lucrările din perioada de nepăşunat (iarna, toamna, primăvara) când resturile
buruienilor trebuiesc adunate şi îndepărtate. O măsură radicală de combatere este
desţelenirea şi reînsămânţarea, lucru posibil doar acolo unde stratul de sol permite şi acolo
unde panta nu este de aşa manieră încât să ducă la erodarea solului.
Combaterea chimică este eficientă, rapidă, dar nu întotdeauna indicată. Trebuie să se
ştie că regula de combatere a buruienilor trebuie să fie „fără erbicide”, întrucât dacă se cunosc
efectele erbicidelor asupra buruienilor nu se cunosc clar efectele asupra animalelor şi nici
acumularea şi efectul lor remanent. Pe de altă parte multitudinea de specii valoroase din
pajişti face ca alegerea erbicidului să fie dificilă, aceasta făcându-se în funcţie de buruiana ce
trebuie combătută.

Pajiştile de Nardus stricta se pot erbicida cu Gramoxone 5-7 l/ha în 800 l/ha apă. După
două săptămâni pajiştea este complet arsă. După acest tratament se indică o supraînsămânţare.
 Distrugerea muşuroaielor şi nivelarea
Muşuroaiele se formează pe pajiştile prost folosite şi neângrijite. Muşuroaiele sunt de
diferite mărimi şi frecvenţe, uneori putând ocupa 80-90 % din întreaga suprafaţă a pajiştilor,
ceea ce înseamnă diminuarea cu acest procent a producţiilor.
Originea muşuroaielor este diferită, în sensul că pot avea la origine activitatea unor
animale (furnici, cârtiţe, popândăi) şi atunci sunt în mare parte lipsite de vegetaţie sau,
rezultate în urma acţiunii mistreţilor care căutând bulbi distrug ţelina şi formează grămezi de
pământ, care vor deveni apoi muşuroaie. Alte muşuroaie sunt de origine vegetală, fiind
cauzate de acumularea materiei organice de la plantele neconsumate (rogozuri) sau pe
păşunile defrişate în locul cioatelor care putrezesc treptat. În etajele superioare se formează
mărghile îndeosebi pe pajiştile de Nardus şi Dechampsia. Datorită faptului că aceste graminee
au tufă deasă acumulează mari cantităţi de materie organică care nu este descompusă (din
lipsa oxigenului). Animalele calcă printre tufe, datorită excesului de umiditate existent aici,
bătătoresc solul, îl dislocă în jurul tufelor şi formează astfel muşuroaiele care pot ajunge la
50-150 cm în diametru şi 30-80 cm în înălţime. Vegetaţia acestor muşuroaie este alcătuită din
specii nefurajere şi chiar licheni. Aceasta determină o înţelenire puternică a mărghilelor,
formarea unui strat compact ce poate fi foarte greu distrus. Muşuroaiele se combat în primul
rând prin măsuri preventive care trebuiesc aplicate anual, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie
sau primăvara devreme, folosindu-se grapele obişnuite sau târsitorile. Există şi maşini
speciale de combatere a muşuroaielor cum ar fi maşina de curăţat pajiştea (MCP, 1,5), care
distruge muşuroaiele în proporţie de 95 % lăsând în urmă un sol mărunţit. Unde muşuroaiele
ocupă o suprafaţă prea mare, dacă este posibilă desţelenirea, e bine să se facă aceasta, iar
acolo unde nu se poate se face o nivelare cu lama greder. După distrugerea muşuroaielor este
obligatorie aplicarea de îngrăşăminte şi supraînsămânţarea.
Curăţirea pajiştilor, îndepărtarea pietrelor
Pe o serie de pajişti, în special cele din zona de deal, munte există pietre la suprafaţă.
De asemenea pot exista cioate putrezite, resturi de vegetaţie aduse de ape cât şi materiale
rezultate în urma activităţii omului (aceasta în special pe pajiştile de lângă aşezările umane).
Este de notorietate situaţia izlazurilor comunale în foarte multe regiuni ale ţării ajungând mai
degrabă gropi de gunoi decât teren agricol, aici aruncându-se tot ce nu mai este necesar în
gospodărie. Pentru stoparea unor astfel de activităţi se impune o legislaţie foarte severă.
Curăţirea singură nu este eficientă. Orice măsură de îmbunătăţire a pajiştii trebuie să
înceapă cu curăţirea, dar ea trebuie să fie urmată de alte măsuri cum sunt: nivelarea,
supraînsămânţarea, fertilizarea, toate urmate de obligativitatea folosirii pajiştilor prin păşunat
raţional.
Supraînsămânţarea
De multe ori, datorită în special unei folosiri sau întreţineri necorespunzătoare, pe
pajişte apar goluri sau zone cu o compoziţie floristică necorespunzătoare.
Pentru completarea golurilor , sau proliferarea plantelor valoroase, trebuie practicată
supraînsămânţarea cu specii valoroase corespunzătoare condiţiilor ecologice specifice.
Supraînsămânţarea nu se poate executa decât în urma unei mobilizări superficiale a
solului, care se execută cu utilajele sau unelte corespunzătoare.
Această operaţie este bine să se execute primăvara.
Supraînsămânţarea se poate executa şi în timpul târlirii, dar ea este obligatorie după
alte lucrări cum ar fi curăţirea, nivelarea, îndepărtarea vegetaţiei lemnoase, distrugerea
muşuroaielor.
Autoînsămânţarea
Este o metodă obligatorie şi care trebuie aplicată pe toate tipurile de pajişte la intervale
corespunzătoare cu vivacitatea speciilor dominante din pajişte. Ea este necesară pentru a
exista seminţe care prin încolţire să poată înlocui plantele ce mor.
Autoînsămânţarea se realizează prin sistemul de rotaţie a pajiştilor, care o dată la 4-6
ani (funcţie de vivacitatea plantelor) se cosesc după ce speciile dominante au format seminţe.
Prin cosire se lovesc plantele şi astfel se scutură seminţele. De asemenea prin uscarea
lor pe sol se scutură seminţele existente, asigurându-se astfel rezerva necesară de seminţe.
 Prevenirea şi combaterea eroziunii
Marea majoritate a pajiştilor din România fiind amplasate pe dealuri şi munţi pot fi,
sau sunt, afectate de diferite fenomene erozionale, atât de suprafaţă cât şi de adâncime.
Eroziunea de suprafaţă este cea mai răspândită, dar există şi pajişti cu ogaşe şi ravene,
cât şi zone afectate de alunecări de teren.
Erodarea solului duce la reducerea gradului de acoperire cu vegetaţie ierboasă şi
instalarea speciilor rezistente la eroziune, dar care au o valoare furajeră mai scăzută
(Botriochloa ischaemum, Festuca valesiaca, Festuca rupicola).
În general eroziunea, fie că este eoliană sau hidrică, se datorează, cel puţin în mare
parte, unor acţiuni necugetate ale omului. Ea poate fi de suprafaţă sau de adâncime.
Prevenirea eroziunii pe pajişte se face prin măsuri tehnico-organizatorice care se referă
la organizarea păşunatului raţional, evitarea suprapăşunatului, nepăşunatul pe vreme ploioasă.
Măsurile de prevenire a eroziunii solului pe pajişti sunt numeroase. Un covor vegetal
bine închegat împiedică declanşarea fenomenului de eroziune. Apoi toate măsurile de
îmbunătăţire a pajiştilor (combaterea buruienilor, a vegetaţiei lemnoase, nivelarea,
supraînsămânţarea, fertilizarea, folosirea raţională) sunt de fapt şi măsuri de prevenire a
eroziunii.
Eroziunea se poate împiedica sau combate prin plantarea de perdele forestiere
antierozionale. Acestea se amplasează de-a lungul curbelor de nivel la distanţe variabile în
funcţie de pantă, cu o lăţime de 5-10 m.
Metodele propriu-zise de combatere a eroziunii au ca scop reţinerea sau evacuarea
dirijată a surplusului de apă şi stabilizarea solului prin lucrări speciale efectuate pe ravene şi
ogaşe.
Alte lucrări
Grăparea este o lucrare importantă în vederea sporirii producţiei şi pentru a preveni
degradarea pajiştilor, cunoscându-se că una din cauzele degradării este şi tasarea solului. Prin
grăpare se îmbunătăţeşte regimul de aeraţie din sol, ceea ce creează condiţii mai bune de viaţă
pentru plante şi, de asemenea, contribuie la o mai rapidă şi bună mineralizare a substanţelor
organice. Dar, întrucât prin grăpare se rup nodurile de înfrăţire, coletele, mugurii, deci o
reducere a capacităţii de regenerare, ea nu poate fi aplicată, ca măsură izolată, decât în cazuri
deosebite, ca de exemplu pe pajiştile dominate de graminee stolonifere.
În aceste cazuri grăpatul se execută primăvara devreme, sau imediat după coasă. Ca
măsură în complex, grăpatul se execută la aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor, la
supraînsămânţare.
 Împrăştierea dejecţiilor pe păşune. După trecerea animalelor rămân o serie de
dejecţii solide care trebuiesc considerate, în primul rând, ca sursă de elemente nutritive pentru
vegetaţie.
Importanţa acestora este mare pe pajiştile unde nu se aplică fertilizarea sau pe acelea
situate în zone cu regim pluviometric bogat, care face ca o serie de elemente nutritive să fie
spălate. Dacă pe pajişte sunt vaci de lapte de exemplu, atunci în medie o dejecţie solidă de
vacă acoperă în întregime o suprafaţă de 0,09 m2, dar acţiunea ei asupra vegetaţiei se întinde
pe o suprafaţa chiar de 10 ori mai mare. Aceasta cauzează neajunsuri mari, întrucât
favorizează dezvoltarea speciilor nitrofile, lipsite de valoare economică, creând astfel mari
neuniformităţi în compoziţia floristică. Dacă dejecţiile nu se împrăştie, după 10 zile, dispar
toate leguminoasele şi 75 % din graminee. Un alt neajuns este şi faptul că dejecţiile sunt
focare de infecţii. De aceea după fiecare ciclu de păşunat dejecţiile solide trebuiesc
împrăştiate, trecându-se peste pajişti cu târşitoarea. Astfel ele vor contribui la îmbunătăţirea
pajiştii şi nu la înrăutăţirea ei.
Cosirea resturilor neconsumate. După ce animalele au fost scoase de pe păşune
rămân o serie de plante neconsumate. Aceste plante sunt cele pe care animalele le ocolesc.
Rămânând pe pajişte ele pot forma seminţe şi ca atare proliferează. De aceea ele trebuiesc
îndepărtate prin cosire. Operaţia este obligatorie, ca şi precedenta, după fiecare ciclu de
păşunat.
 4. Utilizarea îngrășămintelor și amenajarea durabilă a pajiștilor

Una din cauzele producţiilor scăzute obţinute pe pajişti este sărăcirea solului în
elemente nutritive, care sunt extrase cu fiecare recoltă, fără a fi înlocuite.
Din păcate există foarte mari suprafeţe pe care nu s-au aplicat nici un fel de
îngrăşăminte, nu de ani de zile ci de decenii.
De aceea cea mai importantă măsură de îmbunătăţire a pajiştilor este aplicarea de
îngrăşăminte. Aceasta cu atât mai mult cu cât pentru o tonă de substanţă uscată sunt extrase
20-21 kg N, 6-8 kg P2O5, 20-21 kg K2O şi 10-14 kg CaO. Încă din perioada interbelică s-a
demonstrat rolul hotărâtor ce revine îngrăşămintelor în sporirea producţiei pajiştilor. Cu
dozele folosite în acea perioadă se obţineau sporuri de producţie de 40-50 %. Multiplele
experienţe organizate începând de atunci ajung la concluzia că aplicarea de îngrăşăminte pe
pajişti se justifică şi din punct de vedere economic întrucât în medie 1 kg de element activ
trebuie să producă un spor de 80-100 kg masă verde. Dar o folosire necorespunzătoare a
îngrăşămintelor poate duce la tulburări în metabolismul animalelor şi implicit al
consumatorului produselor animaliere – omul.
Îngrăşămintele minerale
Pe asociaţia de plante ce alcătuieşte pajiştea se aplică îngrăşăminte minerale pe bază de
azot, fosfor şi potasiu, dintre care – fiind vorba de creşterea masei vegetative – rol primordial
revine azotului.
Azotul este elementul esenţial în nutriţia plantelor, contribuind în măsură hotărâtoare
la formarea masei vegetative. Azotul este necesar în biosinteza substanţelor proteice. El
determină intensificarea înfrăţirii, refacerea mai rapidă a masei vegetative (după păşunat sau
cosit), accelerează ritmul de creştere a plantelor, prelungeşte perioada de vegetaţie. Acţiunea
azotului este mult amplificată de prezenţa fosforului şi potasiului. Azotul este procurat de
speciile existente în pajişti în mod diferit. Gramineele îşi procură azotul din rezerva existentă
în sol pe când leguminoasele, prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot (din genul
Rhizobium), cu care sunt în simbioză. Aplicarea unilaterală şi masivă a azotului are drept
consecinţă creşterea gramineelor, dar şi a buruienilor nitrofile şi înrăutăţirea condiţiilor pentru
leguminoase. Acest fenomen este mult mai pregnant pe fâneţe, când gramineele lăsate să
crească mai mult înăbuşe leguminoasele, decât pe păşune, unde plantele neajungând la
înălţime prea mari nu au un efect atât de puternic asupra leguminoaselor (aceasta desigur dacă
doza de azot nu este atât de mare încât să impieteze asupra acţiunii bacteriilor fixatoare de
azot).
Sursele de azot pentru plante sunt multiple şi anume: rezervele de azot din sol,
îngrăşămintele cu azot aplicate, descompunerea materiei organice, resturile (dejecţiile)
animalelor, activitatea bacteriilor fixatoare de azot (independente sau simbionte). Deşi aportul
bacteriilor fixatoare de azot asigură şi gramineelor o cantitate de apreciabilă de azot, totuşi
folosirea intensivă a pajiştilor obligă la suplimentarea azotului. În aplicarea îngrăşămintelor
cu azot interesează în mod deosebit câteva aspecte şi anume:
Sporurile de producţie care sunt dependente de o serie de factori cum ar fi: tipul de
pajişte, altitudinea la care este situată pajiştea, gradul de aprovizionare cu celelalte elemente
nutritive, doza folosită, condiţiile meteorologice, epoca de administrare, tipul de îngrăşământ
etc.
În general producţiile cele mai mari se obţin de pe pajiştile formate din graminee cu
tufă înaltă ca: Dactylis glomerata, Arrhenatherum elatius, Trisetum flavescens, dar sporurile
relative cele mai mari se obţin pe pajiştile degradate.
Sporurile de producţie sunt diferite şi în funcţie de altitudine. MARUŞCA (2001) arată
că reducerea eficienţei fertilizării pe altitudine este evidentă, respectiv cu 1,35 kg S.U./kg
NPK cu fiecare 100 m în cifre absolute sau 5,5 % în cifre relative. Dacă s-ar considera
eficienţa fertilizării pajiştilor la 600-800 m cu 100 % aceasta s-ar reduce la 20 % (de cinci ori)
la altitudinea de 2000-2200 m. În principiu producţia pajiştilor sporeşte în mod progresiv cu
doza de azot aplicată, dar nu proporţional cu aceasta, până la un anumit nivel. De aceea la
dozele mari revine la fiecare kg element activ aplicat un spor de producţie mai mic decât la
dozele moderate. Acest lucru este de o deosebită importanţă în stabilirea dozelor optime şi a
dozelor economice pentru fiecare tip de pajişte. Pentru a nu avea efecte secundare
necorespunzătoare, doza de azot anuală pe pajiştile permanente nu trebuie să depăşească 200
kg/ha. Eficienţa aplicării îngrăşămintelor cu azot este influenţată şi de condiţiile
meteorologice. Astfel lipsa umidităţii după aplicarea îngrăşămintelor (de exemplu o primăvară
secetoasă) duce la o utilizare incompletă a lor.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu azot este diferită considerându-se că azotul
aplicat primăvara este mai eficient folosit, deci are o influenţă mai mare asupra producţiei
decât dacă este aplicat toamna sau vara. Recomandarea, cum că îngrăşămintele cu azot să se
aplice primăvara, izvorăşte din faptul că aceste îngrăşăminte sunt relativ uşor solubile şi ca
atare azotul (sub diverşii lui compuşi) intră imediat în soluţia solului, fiind astfel rapid folosit
de către plante.
 Pe pajiştile de munte şi cele alpine aplicare azotului în ferestrele iernii are avantajul
unei porniri mai rapide în vegetaţie şi ca atare posibilitatea exploatării lor prin păşunat cu 10-
14 zile mai devreme. La fixarea momentului aplicării îngrăşămintelor trebuie să ţinem seama
şi de compoziţia floristică. Astfel pe pajiştile dominate de graminee precoce ca
Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Alopecurus pratensis, Poa pratensis azotul
trebuie aplicat primăvara cât mai devreme sau chiar toamna, fertilizarea de cu toamnă, fiind
de preferat întârzierii în fertilizare primăvara. Pe de altă parte pe pajiştile cu graminee ce
pornesc în vegetaţie mai târziu azotul trebuie aplicat primăvara. Astfel, experienţele efectuate
pe pajişti de iarba vântului demonstrează că dacă azotul se aplică primăvara după pornirea
plantelor în vegetaţie, deci când au ajuns la înălţimea de 15 cm, duce la realizarea unor
sporuri de 17-39 % faţă de fertilizarea clasică (primăvara devreme). O problemă importantă
privind epoca de aplicare este legată şi de administrarea fracţionată a îngrăşămintelor cu azot.
Chiar dacă aplicarea întregii cantităţi de azot o singură dată, primăvara, este mai
economică din punct de vedere al consumului de energie, totuşi discrepanţa mare dintre prima
şi toate coasele următoare, face ca în cazul folosirii ca păşune a pajiştilor să se recomande ca
½ din doză să se aplice primăvara şi ½ după prima coasă sau 1/3 primăvara, 1/3 după prima
coasă şi 1/3 după cea de a doua coasă. Aplicând fracţionat fertilizarea, şi anume 100 kg N
primăvara devreme şi tot atât după prima coasă, PLESS şi MOISUC (1985) obţin o mai bună
eşalonare a producţiei în sensul că ponderea cosei I scade de la 75 % la în jur de 50 % (în
condiţiile sporirii producţiei totale). În cazul în care dozele de azot depăşesc 150 kg/ha
aplicarea lui fracţionată este obligatorie pentru a evita acumularea nitriţilor şi a nitraţilor în
plante.
Efectul remanent al azotului este redus. Totuşi în unele pajişti efectul se resimte pe o
perioadă de doi ani. Astfel PAVEL şi IONESCU (1977) efectuând o serie de cercetări pe
păşunile de Nardus stricta din masivul Parâng, situate la 1560 m, au demonstrat că se pot
obţine producţii destul de mari dacă azotul se aplică în doze de 200 kg/ha la 2 ani o dată.
Forma îngrăşământului cu azot aplicat pajiştilor trebuie să fie în funcţie de reacţia
solului. Pe pajiştile de pe solurile acide sunt mai indicate nitrocalcarul, ureea sau chiar
azotatul de amoniu în timp ce pe sărături este indicat sulfatul de amoniu.
De asemenea, în regiunile cu regim pluviometric ridicat, este mai indicată ureea iar în
regiunile secetose ureea este contraindicată fiind de preferat azotatul de amoniu.
Fosforul este deosebit de util pentru pajişti, cunoscându-se faptul că este necesar atât
plantelor cât şi animalelor, el având un rol important în cadrul metabolismului la sinteza
proteinelor, facilitând şi metabolizarea altor elemente nutritive. De asemenea fosforul
favorizează activitatea microorganismelor, atât a celor din sol cât şi a celor simbiotice.
Deoarece fosforul este un constituent principal al ţesuturilor şi sistemului osos, pentru
o hrănire normală a animalelor, nutreţul trebuie să conţină 0,35 – 0,45 % fosfor din substanţa
uscată. Asupra plantelor efectul fosforului este complex el determinând sporuri de producţie
în funcţie de doză, de epoca de aplicare, de efectul său remanent, de asocierea cu alte
elemente.
Sporirea cantităţii de azot administrată atrage după sine necesitatea unei cantităţi
sporite de fosfor. Administrat singur fosforul nu asigură sporuri mari de producţie, acestea
fiind în funcţie de tipul de pajişte – de 10-20 kg masă verde pentru 1 kg de element activ. De
aceea, deşi este necesară aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor, ele trebuiesc asociate cu cele cu
azot. Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu fosfor este toamna, întrucât solubilitatea mai
mică a acestora face ca ele să nu fie spălate în decursul iernii. Acest lucru face ca şi remanenţa
lor să fie mai mare, fapt pentru care fosforul se aplică odată la 2-4 ani. Dozele de fosfor
aplicate sunt în funcţie de cartarea agrochimică, cert este că raportul N/P trebuie să fie de
2/0,5-1 cu excepţia unor pajişti în care lipsesc leguminoasele şi unde raportul trebuie să fie net
în favoarea azotului (2/0,3-0,5).
Potasiul are un rol important în viaţa plantelor participând la formarea clorofilei, a
glucidelor, favorizând absorbţia apei, reducând evaporaţia, sporind rezistenţa plantelor la
iernare şi la anumite boli. Alături de fosfor contribuie la mărirea procentului de participare a
leguminoaselor în pajişti. Un nutreţ corespunzător furajării animalelor trebuie să conţină 0,2-
0,4 % potasiu din substanţa uscată. Aplicarea unilaterală a îngrăşămintelor cu potasiu pe
pajişti nu duce la sporuri de producţie. Mai mult, pe solurile cu reacţie acidă determină chiar o
uşoară scădere a producţiei. Potasiul în exces produce tulburări în metabolismul animalelor.
Pe solurile normal aprovizionate este necesară aplicarea potasiului astfel ca raportul N/P/K să
fie de 2/0,5-1/0,5 ceea ce înseamnă doze de 40-60 kg K2O aplicate la 2-4 ani. Pe pajiştile
foarte productive potasiul se va aplica anual.
În concluzie, privind fosforul şi potasiul, se constată că pe pajişti, aceste elemente
exercită o acţiune mai importantă asupra proceselor chimice din plante decât asupra creşterii.
Ca atare efectul acestora nu trebuie apreciat numai din punct de vedere al sporurilor de
producţie ci şi al modificărilor de ordin calitativ pe care le provoacă. De aceea, de mare
importanţă este nu numai aplicarea unor îngrăşăminte, ci şi în mod deosebit raportul dintre
elementele nutritive.
 Microelementele au un rol foarte important pentru plantele din pajişti, ele intrând în
compoziţia enzimelor, vitaminelor, a clorofilei, influenţând sintezele specifice din organism.
În acelaşi timp sunt absolut necesare şi organismelor animale deoarece în absenţa unor astfel
de microelelmente, metabolismul animalelor este deficitar, apărând o serie de boli, întrucât
microelementele intervin în formarea globulelor roşii (Fe, Cu, Co) în consolidarea sistemului
osos (Cu, Mg) ş.a.
Lipsa microelementelor provoacă o serie de boli. Astfel este cunoscută boala
hipomagnezia, determinată de lipsa magneziului şi a sodiului pe un fond de exces de potasiu.
Această boală este agravată primăvara pe pajiştile puternic fertilizate cu azot.
Lipsa manganului duce la scăderea fecundităţii, lipsa calciului la dereglări în sistemul
osos şi la atrofierea muşchilor.
În Australia lipsa cobaltului a provocat îmbolnăvirea în masă a ovinelor.
Principalele îngrăşăminte cu microelemente ce se aplică pajiştilor sunt sulfat de cupru
(15 kg/ha), borax (20 kg/ha), molibdat de amoniu (2 kg/ha) sulfat de fier (10 kg/ha), sulfat de
mangan (25 kg/ha), oxid de magneziu (35 kg/ha).
În cazul în care apar unele simptome la animale, ca o consecinţă a lipsei
microelementelor, este necesară fertilizarea cu îngrăşământul care conţine microelementul
deficitar.
Microelementele se aplică primăvara odată cu îngrăşămintele cu azot, dar pot fi
aplicate şi în timpul vegetaţiei, extraradicular, sub formă de soluţie.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor poate fi manual, mecanic sau cu aviaţia
utilitară. Pe terenurile cu pantă mare sau pe pajiştile cu suprafaţa mică îngrăşămintele se
aplică manual. Pentru o împrăştiere corespunzătoare lucrarea trebuie bine organizată având
grijă ca împrăştierea să se facă din amonte în aval. Pe terenurile plane, sau cu pantă mai mică
şi puţin accidentate se folosesc utilajele cunoscute pentru împrăştiat îngrăşăminte.
Aviaţia utilitară poate fi folosită pe trupurile mari de pajişti.
Aplicarea diferenţiată a îngrăşămintelor pe pajişti şi raportul dintre elementele
nutritive. Aplicarea îngrăşămintelor pe pajişti este o metodă necesară de îmbunătăţire a
acestora. Pentru a asigura sporuri semnificative de producţie pe întinse suprafeţe, este indicată
folosirea de doze moderate pe suprafeţe cât mai mari. La aplicarea îngrăşămintelor pe pajişti
trebuie să se ţină seama de o serie de factori cum ar fi: potenţialul de producţie al pajiştilor,
condiţiile climatice, altitudinea, solul, eficienţa economică ş.a.m.d. Aceasta impune o
diferenţiere în aplicarea îngrăşămintelor pe diferitele tipuri de pajişti. Pe baza multiplelor date
experimentale obţinute pe câmpurile I.C.P.C.P. Braşov, amplasate în diferitele zone ale ţării,
CARDASOL şi colab. (1987) recomandă fertilizarea diferită pentru principalele tipuri de
pajişti, administrându-se cantităţile de substanţă activă la hectar cuprinse în tabelul 10.1.
Aceste date sunt orientative, ele trebuind adaptate condiţiilor ecologice concrete cât şi
potenţei financiare a proprietarului pajiştii.
Efectul îngrăşămintelor asupra pajiştilor. Îngrăşămintele, independent de
elementul nutritiv pe care îl aduc în sol, se caracterizează prin aceea că au aceleaşi tipuri
de efecte, mai pregnante la unul sau altul din îngrăşăminte.
În mod normal acţiunea unui singur element fertilizant este inferioară cazului în care
se aplică mai multe elemente în complex.
-sporirea producţiei – aplicarea de îngrăşăminte pe pajişti determină o sporire a
producţiei care poate fi, pe pajiştile slab productive, de 2-3 ori.
Nivelul absolut al producţiei este în funcţie de condiţiile ecologice, starea pajiştii etc.
Din experienţele efectuate pe pajiştile degradate din bazinul mijlociu al Crişului Alb,
PLESS şi MOISUC (1985) constată că după 6 ani de fertilizări producţia de proteină brută a
crescut de 10 ori faţă de martorul nefertilizat (tabelul 10.2).
-repartizarea producţiei pe coase - este cunoscut faptul că pe pajiştile permanente, în
special pe cele degradate, după prima recoltare, care în unele cazuri depăşeşte 80 % din
producţia anuală, plantele otăvesc greu ceea ce face ca să se obţină un număr mic de recolte
pe an şi slabe cantitativ. Pe pajiştile profund degradate se obţine o singură recoltă în cursul
anului, iar în cazul altor pajişti două sau trei recolte, dar cu ponderea cea mai mare la prima
recoltă. Administrarea îngrăşămintelor duce la o repartizare mai uniformă a producţiei alături
de faptul că determină sporirea recoltei.
Dar uniformizarea nu poate duce – indiferent de cantitatea de îngrăşăminte aplicate şi
de regimul pluviometric – la egalizarea producţiilor coaselor. În orice condiţii coasa I-a va da
producţia cea mai mare, următoarele coase neputând decât împreună egala producţia primei
coase.
-constanţa producţiei – în afară de sporirea producţiei şi o mai corespunzătoare
dinamică a ei, prin fertilizare se asigură un nivel constant superior al producţiei chiar şi în
cazul unor ani cu condiţii climatice necorespunzătoare.
-compoziţia floristică – a pajiştilor este un indicator deosebit foarte clar al calităţii
acestora. Asupra compoziţiei floristice fertilizarea are un efect deosebit, de pregnant. În orice
tip de pajişte aplicarea raţională a îngrăşămintelor determină îmbunătăţirea compoziţiei
floristice, adică scăderea proporţiei de specii nevaloroase şi creşterea participării gramineelor
valoroase. Astfel, studiindu-se compoziţia floristică a unei pajişti degradate din bazinul
mijlociu al Crişului Alb (tabelul 10.4), s-a constatat că după 3 ani de aplicare a fertilizării,
spectrul speciilor s-a modificat. Dacă la martor proporţia de graminee era de 72 % iar alte
specii ocupau 21 % din vegetaţie în urma aplicării N50P50K50 au crescut gramineele la 83 %,
leguminoasele la 11 % şi alte specii au scăzut la 6 %. Aplicarea dozei maxime de azot
(N200P100K100) duce la eliminarea leguminoaselor şi la o dominanţă cvasitotală a gramineelor
(97 %). Şi în cadrul gramineelor s-au produs modificări şi anume s-a redus procentul de
Cynosurus cristatus şi Festuca rubra şi a crescut procentul de participare a speciei Agrostis
tenuis care a devenit dominantă. O îmbunătăţire substanţială a compoziţiei floristice se
constată şi pe pajiştile de Nardus stricta (tabelul 10.5). Astfel dacă la martorul nefertilizat
Nardus stricta era în proporţie de 63 % şi alte specii în proporţie de 28 % (gramineele
valoroase fiind foarte slab reprezentate – 9 %) în urma aplicării de doze mari de îngrăşăminte
(N192P64K60) procentul de participare a speciei Nardus stricta s-a redus la 4 %, cel al plantelor
din alte specii la 10 % iar procentul de participare al gramineelor valoroase a crescut la 86 %.
Dacă fertilizările nu se fac anual, după 2-3 ani de la întreruperea fertilizării se revine la
compoziţia floristică iniţială.
Tabelul1.
Dozele de îngrăşăminte chimice recomandate pe diferite tipuri de pajişti kg/ha s.a.
(după CARDASOL şi colab., 1987)
Tipul de pajişte Azot Fosfor Potasiu
CÂMPIE
Stipa sp., Festuca valesiaca, Poa bulbosa 60 30 -
Festuca valesiaca 60 30 -
Lolium perenne, Festuca valesiaca 60 30 -

DEALURI
Festuca rupicola 100 50 -
Crysopogon gryllus, Botriochloa ischaemum 100 50 -
Agrostis tenuis, Festuca rubra 150 50 50
Agrostis tenuis 120 50 50
MUNTE
Festuca rubra 150 50 50
Festuca rubra, Nardus stricta 150-200 50 50
Nardus stricta 200 50 50
Fesuca supina, Nardus stricta 150 50 50
x) LUNCI, VĂI ŞI DEPRESIUNI
Poa pratensis, Agrostis stolonifera,
Alopecurus pratensis 100 30 50
Lolium perenne 50 50 50

x) după PUIA şi colab. (1984).

 Tabelul 2.
Producţia de proteină brută la hectar după 6 ani de fertilizare (după PLESS şi MOISUC,
1985)
Specificare Producţia de PB kg/ha
Martor (N0P0K0) 104
N50P50K50 414
N150 + 50 P100K100 825
N100 + 100 P100K100 1096
Acest lucru reiese din datele cuprinse în tabelul 10.3 din care rezultă că în cazul
folosirii prin cosit producţia primei coase poate fi egalată de următoarele.
Tabelul 3.
Modificarea repartizării producţiei pe coase prin aplicarea azotului (după PLESS şi
MOISUC, 1985)
Repartiţia pe coase (%)
Doza Coasa I Următoarele
coase
Nefertilizat 79,3 20,7
Primăvara 63,1 36,9
Toamna 55,9 44,1
½ toamna + ½ primăvara 61,7 38,3
½ primăvara + ½ după C I 49,3 50,7
2/3 primăvara + 1/3 după C I 54,7 45,3
1/, primăvara + 1/3 după C I + 1/3 după CII 50,9 49,1
Tabelul 4.
Modificarea compoziţiei floristice într-o pajişte din bazinul mijlociu al Crişului Alb, după 3
ani de fertilizare
Martor Graminee Leguminoase Specii din alte
familii
Martor (N0P0K0) 72 7 21
N50P0K0 89 2 9
N50P50K50 83 11 6
N100P50K50 93 3 4
N100P100K100 91 5 4
N200P100K100 97 - 3
De semnalat este faptul că prin aplicarea de doze masive de azot se ajunge la dispariţia
completă a speciei Nardus stricta. Vegetaţia, în special în cazul în care după aplicarea
îngrăşămintelor survin precipitaţii, se reface rapid, dar speciile dominante sunt Festuca rubra
şi Agrostis tenuis.
Un alt efect al aplicării îngrăşămintelor este reducerea procentului de participare al
leguminoaselor în cazul aplicării unilaterale de doze maxime de azot, ajungându-se până la
dispariţia lor.
Tabelul 5.
Influenţa diferitelor doze de îngrăşăminte asupra compoziţiei floristice a unei pajişti de
Nardus stricta
Nardus
Graminee
Specificare stri Alte specii
valoroase
cta
N0P0K0 63 9 28
N96P32K60 26 69 5
N192P32K60 11 85 4
N192P64K10 4 86 10

Ca atare în aplicarea îngrăşămintelor trebuie să se ţină seama de tipul de pajişte,

respectiv de compoziţia floristică. Când pe anumite pajişti lipsesc leguminoasele atunci se vor
aplica îngrăşămintele cu azot în doze mari, care sporesc participarea gramineelor valoroase.
Pe pajiştile de luncă, cu multe leguminoase, se va da azot în cantitate mai mică şi acesta
însoţit obligatoriu de fosfor şi potasiu. În caz contrar, prin diminuarea participării
leguminoaselor se obţine un efect contrar celui scontat.
-compoziţia chimică – paralele cu modificările care au loc în compoziţia floristică se
produce şi îmbunătăţirea substanţială a compoziţiei chimice a plantelor. Se înregistrează în
primul rând creşterea procentului de proteină şi implicit sporirea cantităţii de proteină brută la
hectar. Acest fenomen se petrece în cazul tuturor pajiştilor, chiar şi a celor care au un procent
mic de leguminoase. Îmbunătăţirea compoziţiei chimice a fost semnalată în toate experienţele
efectuate indiferent de condiţiile ecologice.
Astfel SAMOILĂ şi colab. (1973), pe baza experienţelor efectuate pe pajişti de
Festuca rubra, constată că procentul de proteină brută a crescut de la 11,06 % la 18,5 % în
cazul fertilizării complexe cu N, P, K (tabelul 10.6). Această creştere este însoţită şi de
creşteri ale conţinutului în substanţe minerale.
 Tabelul 6.
Influenţa fertilizării asupra compoziţiei chimice la pajiştile de Festuca rubra
Varianta Compoziţia chimică (% din S.U.)
Proteină brută Celuloză P2O5 K2O CaO
brută
N0P0K0 11,06 26,95 0,17 1,11 0,32
N96P32 15,37 23,23 0,34 1,15 0,31
N192P32K40 18,50 24,17 0,48 1,60 0,33
Dar nu trebuie exagerat cu administrarea azotului, întrucât depăşirea anumitor doze
duce la sporirea în plante a azotului neproteic şi scăderea conţinutului de aminoacizi esenţiali.
Acest fapt poate duce la tulburări în metabolismul animal datorită acumulării de nitraţi şi
nitriţi în plante.
-Consumabilitatea – îngrăşămintele minerale şi în special cele cu azot au o influenţă
deosebită asupra gradului de consumabilitate a plantelor prin faptul că frunzele devin mai
mari, limbul mai lat şi mai lung, sunt mai fine, mai turgescente şi mai fragede fiind uşor
consumate de către animale. Sporirea gradului de consumabilitate este şi mai evidentă pe
pajiştile degradate.
Consumabilitatea sporită face ca animalele să consume zilnic o cantitate mai mare de
hrană pe o pajişte fertilizată, decât pe una nefertilizată. Mai este de semnalat şi faptul că
aplicarea îngrăşămintelor prelungeşte perioada de păşunat cu 2-3 săptămâni, lucru deosebit de
important pe pajiştile de munte. Când în sol sunt suficiente elemente nutritive (deci pajiştea
este fertilizată), creşterea plantelor începe aproape simultan cu topirea stratului de zăpadă,
ceea ce determină o devansare a începerii păşunatului impusă de dezvoltarea explozivă a
vegetaţiei.
-Digestibilizatea – este de asemenea favorabil influenţată de fertilizare, în final
rezultând un număr mai mare de UN/ha, adică sporeşte valoarea pajiştii.
-Producţia animală – prin aplicarea fertilizării sporeşte producţia, creşte
consumabilitatea şi digestibilitatea, ceea ce duce la mărirea cantitativă şi îmbunătăţirea
calitativă a producţiei. Acest lucru se răsfrânge pozitiv asupra producţiei animaliere. Astfel, în
experienţele efectuate în Munţii Parâng, s-a sporit capacitatea de păşunat, respectiv s-a sporit
numărul de oi care păşunează la hectar de la 5 (cât erau pe martorul nefertilizat) la 18 în anul
I şi 25 în anul II de la fertilizare. De aceea producţia de lapte la ovine a crescut cu 568 litri la
hectar, iar creşterea în greutate a fost mai mare cu 292 kg/ha.
 -Însuşirile solului – sunt de asemenea influenţate de fertilizare dar nu întotdeauna
pozitiv. Forma îngrăşământului, doza aplicată, raportul dintre elemente, pH-ul solului sunt
factorii care concură la realizare acestei influenţe. Astfel, folosirea numai a îngrăşămintelor
minerale cu reacţie fiziologică acidă produce scăderea pH-ului, deci determină obligativitatea
intervenirii cu amendamente.
-Eficienţa economică – aprecierea finală a utilităţii aplicării îngrăşămintelor pe pajişti
este dată de eficienţa lor economică. În consecinţă, cantitatea de îngrăşământ care se aplică
trebuie să fie cea care aduce sporul maxim cu investiţii minime. De aceea pe pajiştile alpine,
situate la peste 1800 m, greutatea transportării îngrăşămintelor şi a aplicării lor, conjugată cu
perioada scurtă de vegetaţie, fac ca în general pe aceste locuri aplicarea îngrăşămintelor
minerale să nu fie eficientă din punct de vedere economic.
Îngrăşămintele organice
Gunoiul de grajd. Folosirea gunoiului de grajd pe păşuni reprezintă una dintre cele
mai importante măsuri de sporire a producţiei şi îmbunătăţire a compoziţiei floristice. Gunoiul
de grajd este un îngrăşământ organic complet, care îmbogăţeşte solul în humus, în principalele
elemente nutritive, în unele microelemente cât şi în microorganisme şi produse ale
metabolismului lor. Astfel, 30 t gunoi de grajd, induc în sol 150 kg N, 60 kg P2O5, 180 kg
K2O, 90 kg CaO şi peste 7000 kg materie organică. Conţinutul mai redus în fosfor face ca să
se recomande ca odată cu gunoiul de grajd să se încorporeze în sol şi îngrăşăminte cu fosfor.
Pe lângă îmbogăţirea în elemente nutritive gunoiul de grajd duce la îmbunătăţirea
regimului de aer şi căldură în sol, la sporirea capacităţii solului de a reţine apa. De asemenea
determină o intensificare a acţiunii microorganismelor din sol.
Toate experienţele, indiferent de unde şi când au fost executate demonstrează că prin
aplicarea gunoiului de grajd sporeşte producţia (tabelul 7).
Tabelul 7.
Influenţa gunoiului de grajd asupra producţiei de substanţă uscată (după CARDAŞOL şi
colab., 1987)
Varianta Producţia S.U.
t/ha diferenţă %
Nefertilizat 2,17 - -
20 t gunoi de grajd 4,32 1,25 145
20 t gunoi de grajd + N60P60 6,21 3,24 209
40 t gunoi de grajd 4,97 2,00 167
40 t gunoi de grajd + N60P60 6,25 3,28 210
 Se constată că sunt mai indicate dozele mai mici care dau sporuri mai mari, putându-se
astfel fertiliza anual suprafeţe mari, ceea ce face ca sporul total de producţie să fie mult mai
mare.
Cantitatea administrată este în funcţie de compoziţia floristică a pajiştilor, stadiul de
degradare a acestora, de cantitatea de gunoi de grajd disponibilă.
În general se recomandă doze de 20-60 t/ha. Pe pajiştile degradate, cum sunt cele de
Nardus stricta este bine să se aplice 40-60 t/ha deoarece numai astfel se produc modificări
importante în trofismul solului, care să determine o îmbunătăţire radicală a compoziţiei
floristice şi prin urmare o creştere considerabilă a producţiei. Pe alte pajişti, cum sunt cele de
Festuca rubra, Agrostis tenuis, Trisetum flavescens, dozele recomandate sunt de 20-30 t/ha.
Epoca optimă de aplicare este toamna la încheierea ciclului de păşunat. În felul acesta
pe lângă faptul că se obţin sporuri de producţii de 10 % faţă de fertilizarea din primăvară, mai
există avantajul că timpul de transport este mai lung, deci lucrarea poate fi efectuată în
condiţii mai bune şi că precipitaţiile din iarnă antrenează mai bine elementele nutritive în sol.
Un alt aspect deloc de neglijat este faptul că nu se creează greutăţi în păşunat deoarece
până în primăvară dispare mirosul caracteristic de gunoi, plantele putând fi consumate cu
plăcere de către animale.
Primăvara devreme se poate administra gunoi de grajd fâneţelor şi eventual acelor
tarlale de pe pajişte pe care se va intra târziu la păşunat.
Gunoiul de grajd este indicat a se administra bine fermentat, deci după ce a stat un an
în platformă. Acest lucru este necesar întrucât el se aplică la suprafaţă. Se recomandă ca
gunoiul de grajd să se repartizeze cât mai uniform pe păşune. În felul acesta se evită
îmburuienarea păşunii prin înmulţirea plantelor nitrofile nevaloroase, acolo unde prin
împrăştiere neuniformă a căzut o cantitate mai mare de gunoi. Este bine ca la aplicarea
gunoiului de grajd, pentru fiecare tonă de gunoi, să se aplice şi 10 kg superfosfat. După aceea
doi ani nu se mai aplică îngrăşământ, datorită efectului remanent, după care se fertilizează cu
îngrăşăminte minerale respectiv azot şi fosfor.
Durata de remanenţă a gunoiului este de 4-5 ani în funcţie de doza aplicată, calitatea
îngrăşământului, compoziţia floristică a pajiştii. Sporurile cele mai mari de recoltă se obţin în
anul I spor ce scade treptat de la un an la altul.
Deşi efectul gunoiului de grajd este deosebit, folosirea acestuia este limitată de
disponibilul existent, în unele zone de dificultăţile transportului, împrăştierea lui şi uneori de
comoditatea celor care ar trebui să-l folosească.
 Pe lângă faptul că întreaga cantitate de gunoi de grajd trebuie valorificată, se evită
riscul poluării mediului ambiant, datorită acumulării în unele zone, lângă grajduri, a unor
enorme astfel de cantităţi. Prin acumularea unor cantităţi mari de gunoi de grajd, elementele
minerale sunt spălate şi distribuite în cantităţi excesiv de mari pe terenurile şi în apele din
apropiere, având ca efect poluarea cu nitraţi şi nitriţi a acestora.
Mai mult prin acumularea unor cantităţi de gunoi de oi în jurul stânelor, de exemplu,
se degradează compoziţia floristică apărând plantele nitrofile nevaloroase (Urtica, Rumex).
Din punct de vedere economic lucrarea de fertilizare cu gunoi de grajd este deosebit de
avantajoasă, singurele cheltuieli fiind legate de transportul şi împrăştierea lui pe pajişti.
Mustul de grajd. Este un îngrăşământ organic lichid util şi eficace pentru fertilizarea
pajiştilor. Se aplică uşor pe pajişti, se infiltrează repede în stratul de ţelină, ceea ce face ca
elementele nutritive să fie imediat valorificate.
Mustul de grajd este bogat în azot, ceea ce face ca aplicarea lui în doze mari şi singur
să ducă la apariţia şi proliferarea speciilor nitrofile, paralel cu scăderea proporţiei de
leguminoase.
Sporurile de producţie obţinute prin administrarea mustului de grajd sunt mari.
Cercetările arată că pentru 1 kg azot din must se obţine un spor de 60 kg fân.
Doza optimă de administrare este de 150-200 hl/ha, care conţine 40-50 kg azot, 60-80
kg K2O şi 1,5-2 kgP2O5. Sărăcia în fosfor face ca atunci când se administrează mustul să se
fertilizeze şi cu 150-200 kg superfosfat/ha.
Epoca de administrare este primara devreme, la topirea zăpezii, când gospodăria are
astfel de îngrăşământ, întrucât iarna se acumulează în fermă în cantităţi însemnate. Aplicarea
se face primăvara pentru a nu se înregistra pierderi de elemente nutritive, timpul fiind răcoros
şi umed, iar vegetaţia încă nu a pornit. În felul acesta plantele nu primesc miros neplăcut.
Pe tarlalele pe care se va intra primele la păşunat este indicată administrarea mustului
toamna târziu sau în ferestrele iernii.
Efectul mustului durează până la doi ani, sporurile de producţie fiind de 50%.
Tulbureala de grajd. Este un îngrăşământ semilichid, fiind un amestec dintre
dejecţiile animale solide şi apă în diferite proporţii. Se prepară acolo unde sunt bazine
betonate şi există în apropiere o sursă de apă, astfel încât dejecţiile să poată fi zilnic spălate şi
colectate. Înainte de aplicare ele se lasă cel puţin 35-45 zile pentru fermentare. Este bine ca
înainte de administrarea tulburelii să se fertilizeze pajiştea cu 200-300 kg/ha superfosfat.
Efectul tulburelii este deosebit, unele cercetări arătând că acest sistem de fertilizare sporeşte
producţia de peste 5-6 ori. Doza de administrare este de 150-200 hl/ha până la de peste 2-3 ori
mai mare în cazul pajiştilor degradate, sau când proporţia de apă este mai mare.
Epoca de aplicare este, ca şi în cazul mustului, primăvara devreme, cu excepţia a celor
2-3 tarlale pe care se intră primele la păşunat şi care trebuie să fie fertilizate de cu toamnă. Ca
şi în cazul mustului şi în acest caz pentru colectarea dejecţiilor este nevoie de bazine, care
trebuie să aibă o capacitate de 6-8 m3 pentru fiecare unitate vită mare, cât şi o staţie de
pompare.
Compostul – este un îngrăşământ organic bogat în fosfor, potasiu, calciu, dar mai
sărac în azot. Se prepară din amestecul turbă-gunoi de grajd în proporţie de 3 părţi turbă la o
parte gunoi de grajd. Prepararea se face prin aşezarea în straturi alternative a 20-30 cm turbă
cu 10-15 cm gunoi de grajd.
În lipsa gunoiului compostul se prepară înlocuind acesta cu adăugarea la o tonă turbă a
100-150 litri urină, 50-100 kg var, 100-150 kg superfosfat şi 500 kg cenuşă (sau 50 kg sare
potasică).
Modul de aplicare a compostului pe pajişte este identic cu cel al gunoiului de grajd. El
este indicat a se aplica pe pajiştile din jurul turbăriilor. În alte locuri nu este recomandat
întrucât transportul face ca îngrăşământul să nu mai fie economic, ţinând cont şi de faptul că
şi prepararea lui necesită cheltuieli.
Târlirea
Reprezintă mijlocul cel mai simplu şi mai economic de sporire a producţiei şi de
îmbunătăţire a compoziţiei floristice a pajiştilor şi constă din a lăsa animalele să înnopteze, de
mai multe ori, pe o anumită porţiune de pajişte.
Metoda se bazează pe observaţia empirică – şi ca atare practicată de foarte multă
vreme – că în locul unde au înnoptat animalele, dacă cantitatea de dejecţii nu este prea mare,
se produc modificări profunde pozitive, în sensul că se instalează specii bune furajere şi că se
realizează o sporire considerabilă a producţiei. Dacă animalele se menţin un timp prea
îndelungat pe acelaşi teren, se instalează specii nevaloroase ca Rumex sp, Urtica dioica,
Capsella bursapastoris.
Dar, prin menţinerea animalelor noaptea pe aceeaşi suprafaţă şi această vegetaţie
dispare şi locul respectiv se transformă într-un teren lipsit de vegetaţie, deci practic scos din
circuitul pastoral. Astfel de terenuri se întâlnesc des în jurul saivanelor, a stânelor.
Se pune deci problema folosirii acestor dejecţii în scopul sporirii valorii pajiştilor,
a producţiilor, cu atât mai mult cu cât cantitatea acestor dejecţii este considerabilă (tabelul
8).
 Tabelul 8.
Cantităţile medii anuale de dejecţii de la diferite specii şi conţinutul lor în elemente nutritive
Dejecţii Elemente nutritive (kg)
Specia solide (kg) lichide (l) N P2O5 K2O
Bovine 6000 2000 30 11 1,6
Ovine 500 200 6,7 1,5 5,0
Cabaline 4000 1200 35 8 10
În funcţie de perioada de păşunat, parte mai mare sau mai mică din acestea, pot fi
folosite în fertilizare prin târlire. Experienţe legate de târlire sunt numeroase în ţara noastră şi
sunt efectuate de multă vreme. Efectele târlirii, ca şi a folosirii oricărui îngrăşământ organic
sunt numeroase, cele mai importante fiind:
-sporirea producţiei – toate experienţele efectuate indiferent unde, duc la concluzia că
prin târlire se realizează sporuri de producţie pe orice tip de pajişte şi în special pe cele de
Nardus stricta sau Festuca rubra care pot ajunge la triplarea producţiei. Dacă târlirea se
repetă tot la 4-5 ani odată cât este efectul remanent al târlirii, se poate ajunge la o producţie
constantă superioară cantitativ şi calitativ;
-schimbarea compoziţiei floristice – multe cercetări demonstrează că în urma târlirii
se reduce gradul de acoperire cu plante inferioare din punct de vedere furajer, în favoarea
celor valoroase. Astfel, prin târlire cu oile gradul de acoperire de Nardus stricta scade, locul
acestuia fiind luat de Festuca rubra, Agrostis tenuis şi Trifolium repens. Pentru a se realiza
fertilizarea prin târlire animalele sunt ţinute mai multe nopţi pe acelaşi teren, în nişte locuri
îngrădite, numite târle. Numărul de nopţi este determinat de tipul de pajişte (tabelul 10.9).
Din aceste date se poate stabili suprafaţa unei târle cu ajutorul relaţiei S = N x s
unde s este suprafaţa rezervată unui animal, iar N numărul de animale din turmă.
Tabelul 9.
Suprafaţa ocupată de animale şi numărul de nopţi de târlă
Suprafaţa Numărul de nopţi
Specia de
pentru un pajişti bune pajişti medii pajişti
animale 2
animal (m ) degradate
bovine 2-3 1-2 3-4 5-6
ovine 1-2 1-2 3-4 5-6
 În nopţile în care se realizează târlirea se acumulează cantităţi suficiente de elemente
nutritive, care să determine sporirea procentului de participare în covorul ierbos a unor specii
cu valoare foarte mare cu sunt: Lolium perenne, Phleum pratense, Trifolium repens, Trifolium
pratense.
Pentru a realiza o rapidă schimbare a compoziţiei floristice se recomandă executarea
unor supraînsămânţări cu amestecuri de graminee şi leguminoase, înainte de târlire, astfel că
în timpul târlirii seminţele sunt încorporate în sol cu copitele animalelor. Aceste specii
valoroase vor înlocui imediat speciile nevaloroase dispărute în urma târlirii. Pentru a se
realiza prin târlire un raport corespunzător între elementele nutritive, ţinând seama că azotul
este în cantitate mult mai mare decât fosforul, este necesar ca după târlire să se aplice 50-70
kg/ha P2O5, în special pe pajiştile unde sunt prezente şi leguminoasele. În perioada dintre
două târliri se recomandă aplicarea în anul al treilea de doze moderate de azot şi fosfor (N50-
100P50) care menţin producţia la un nivel ridicat o perioadă mai lungă.
Pentru realizarea unor sporuri mari şi menţinerea acestui spor cât mai îndelungat, se
recomandă să se execute scheme de târlire care să cuprinsă întreaga suprafaţă ce poate fi
fertilizată prin târlire în cicluri de cinci ani.
Pe solurile puternic acide efectul târlirii se amplifică dacă se aplică şi amendamente.
Astfel, SAMOILĂ (1979) obţine, pe păşunile de pe Semenic sporuri de producţie de 8-9 ori
faţă de martor prin târlire şi amendare.
Menţinerea animalelor pe târlă se realizează cu ajutorul unor garduri mobile numite
porţi de târlire (sau ţarcuri). Acestea au 3-4 m lungime, 1,5 înălţime fiind prevăzute cu 4
bare orizontale şi şipci oblice pentru asigurarea rezistenţei. Cum aceste porţi de târlire
tradiţionale sunt greu de manevrat şi montat, ele se pot înlocui cu plase de sârmă şi ţevi
metalice care sunt mai uşoare, deci mai lesne de manevrat şi instalat.
Fertilizarea prin târlire este deosebit de importantă în primul rând pe pajiştile de deal şi
munte unde fertilizarea prin alte metode este dificilă şi neeconomică.
Din punct de vedere economic această fertilizare este deosebit de ieftină unica
cheltuială fiind legată de porţile de târlire.
Aceasta face ca metoda târlirii să fie obligatorie, în special pe pajiştile de munte şi cele
din zonele accidentate sau acolo unde alte sisteme de fertilizare necesită un consum mult prea
mare de energie.
Aplicarea amendamentelor
Mare parte din pajiştile din România se află pe soluri cu reacţie acidă, mai mult sau
mai puţin pronunţată, iar câteva zeci de mii de hectare pe soluri cu reacţie alcalină (sărături).
 Solurile acide se formează în condiţii specifice de climat răcoros şi umed, ceea ce
determină o puternică levigare. Cantitatea mare de apă reţinută de stratul de ţelină, fac ca
mare parte din procesele de descompunere să fie de natură anaerobă ceea ce duce la
îngrăşarea stratului de ţelină. Spălarea în profunzime a cationilor bazici uşor solubili (Ca, Mg,
Na, K) este corelată cu menţinerea în straturile de la suprafaţă a altora ca Fe, Al, Mn, care
reţin şi blochează fosforul în fosfaţi de Fe, Al, Mn. Aceste fenomene fac ca reacţia solului să
devină acidă şi implicit să de instaleze specii adaptate unor astfel de condiţii, specii cu valoare
furajeră scăzută (Nardus stricta, Dechampsia flexuosa, Poa violacea). De asemenea aceste
condiţii favorizează instalarea unor specii nevaloroase din alte familii botanice. Lipsa
calciului din sol determină un dezechilibru în nutriţia plantelor şi implicit a animalelor. Pentru
înlăturarea acestor neajunsuri este necesară corectarea reacţiei solului, în vederea creării unor
condiţii corespunzătoare de viaţă pentru plantele valoroase. Acest lucru se poate realiza prin
aplicarea de amendamente cu calciu, care modificând reacţia solului şi produc schimbări
importante în însuşirile fizice, chimice, biologice ale acestuia. Modificările din sol se răsfrâng
şi asupra plantelor, prin sporirea în acestea a conţinutului în calciu şi fosfor, ceea ce determină
mărirea coeficientului ce digestibilitate şi ca atare, îmbunătăţindu-se calitatea furajului, se
obţin sporuri mari în producţia animalieră. Ca amendamente se folosesc piatra de var (Ca
CO3) măcinată (cu acţiune mai lentă) şi varul ars (CaO). Dozele folosite sunt în funcţie de pH-
ul solului, în sensul că dacă pH-ul este mic dozele sunt mai mari, iar dacă valoarea lui nu este
aşa scăzută dozele sunt mai mici. În oricare din cazuri doza nu trebuie să fie aşa de mare încât
să aducă reacţia la neutru, întrucât cele mai valoroase specii din pajişti se dezvoltă cel mai
bine la un pH slab acid. În privinţa aplicării amendamentelor există foarte multe păreri. O
serie de cercetări din ţara noastră demonstrează utilizarea amendării, cum de asemenea sunt
cercetări care demonstrează că numai aplicarea amendamentelor nu duce la sporuri
evidenţiabile de producţie. Efectul amendării depinde de pajiştea pe care se aplică. Astfel pe o
pajişte de Nardus stricta, cu ţelină groasă, acţiunea amendamentelor este lentă întrucât şi
încorporarea lor în sol este lentă şi incompletă. Cum amendarea necesită un volum mare de
muncă (transport, împrăştiere), se consideră că atunci când se aplică amendamente trebuie
efectuate şi alte lucrări de îmbunătăţire a pajiştilor, pentru că amendarea singură nu trebuie
aplicată decât în situaţii speciale.
Aplicarea amendamentelor pe solurile acide dă foarte bune rezultate când este însoţită
de fertilizare. În acest caz se obţin sporuri mari de recoltă, deoarece se asigură şi o nutriţie
corespunzătoare a plantelor. Efectul acestor măsuri este schimbarea compoziţiei floristice,
respectiv înlocuirea plantelor slab productive cu altele mai productive şi calităţi superioare.
Astfel Nardus stricta este înlocuit cu Festuca rubra şi Agrostis tenuis.
Epoca cea mai bună de aplicare a amendamentelor pe aceste păşuni este toamna după
încetarea păşunatului când se pot întâlni condiţii bune de lucru. Acesta deoarece
amendamentele nu pot fi aplicate decât pe suprafaţa solului, bine mărunţite şi uniform
repartizate, după care este nevoie de precipitaţii (cum sunt cele din toamnă şi iarnă) care
„duc” amendamentele în sol. Dacă aceste elemente, privind aplicarea amendamentelor, nu
sunt respectate se diminuează acţiunea amendamentelor deoarece ele se carbonatează şi rămân
sub această formă la suprafaţa solului, mai mulţi ani, fără a modifica reacţia solului.
Durata de acţiune a amendamentelor, datorită încorporării lente, este mai mare, efectul
lor resimţindu-se 8-12 ani.
O altă categorie de pajişti care necesită amendamente sunt cele de pe sărături. În acest
caz se pune problema corectării pH-ului de la alcalin spre neutru. Pe solurile bazice cresc un
număr redus de plante, cu valoare economică redusă şi care nu sunt capabile de a forma o
ţelină bine închegată.
Pe aceste soluri este indicată aplicarea fosfogipsului în doze de 10 t/ha toamna, bine
mărunţit şi uniform împrăştiat. Pentru ca aceste amendamente să fie eficiente este bine ca ele
să fie însoţite de administrarea a 20-30 t gunoi de grajd bine fermentat, aplicat în aceeaşi
perioadă. Acest tratament complex face ca în aceste pajişti să apară leguminoasele, iar dintre
graminee să domine Puccinelia distans.
În concluzie aplicarea amendamentelor pe pajişti este o problemă foarte complexă, în
care pe lângă factorii luaţi în considerare mai sus, esenţiali sunt şi cei de ordin economic.
Aplicarea amendamentelor înseamnă transporturi mari. Ca atare dacă nu este însoţită
de fertilizare, aplicare numai a amendamentelor devine nerentabilă din punct de vedere
economic.