TEHNOLOGIA CADRU DE CULTIVARE A GRÂULUI

Amplasarea culturii (rotaţia)

Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece:

∙ trebuie semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să
înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă; are un sistem radicular destul de slab
dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor
nutritive din sol;

∙ din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie, care:
→ lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive;
→ permit lucrarea devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze
apă şi nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite resturile vegetale,
care au fost împrăştiate uniform şi, eventual, încorporate în sol.

Plante foarte bune premergătoare pentru grâu:

● mazăre, fasole, borceag, rapiţă de toamnă, in pentru ulei, in pentru fibre, cartof timpuriu şi
de vară, trifoi, cânepă pentru fibre, muştar, năut, bob, sfeclă pentru sămânţă, porumb pentru
masă verde, tutun, coriandru, anason, chimen, mac.

Plante bune premergătoare pentru grâu:

● soia, sfeclă pentru zahăr, cartof de toamnă, floarea-soarelui, porumb pentru boabe şi pentru
siloz, cânepă pentru sămânţă; toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie,
pentru a rămâne un interval de cel puţin 2 săptămâni până la semănatul grâului.

În ultimele decenii, sortimentul de culturi de câmp din agricultura României s-a restrâns
foarte mult, fiind impus tot mai mult de cerinţele pieţei şi mai puţin de considerente de ordin
agronomic. - în prezent, sortimentul se limitează, în principal, la: grâu de toamnă, orz de
toamnă şi de primăvară, porumb, floarea-soarelui, cartof, rapiţă, şi mai puţin soia, sfeclă
pentru zahăr, ovăz.
Rapiţa de toamnă - arealul de cultivare coincide cu cel al grâului; după recoltare, terenul
rămâne curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu multă masă organică;
prin recoltarea timpurie şi lucrarea devreme a solului, sunt create condiţii favorabile
pentru descompunerea resturilor vegetale şi acumularea nitraţilor.
Floarea-soarelui - se recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, ceea ce permite
 lucrarea timpurie a solului; după floarea-soarelui, trebuie acordată atenţie mărunţirii şi
împrăştierii uniforme pe teren a resturilor vegetale (eventual urmată de încorporare);
solul rămâne destul de sărăcit în elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea
îngrăşămintelor din toamnă, prin care este favorizată şi descompunerea resturilor
vegetale celulozice.
Porumbul pentru boabe - în condiţiile din România, este inevitabilă amplasarea grâului după
porumb din cauza suprafeţelor mari care sunt cultivate cu aceste plante (pentru
fiecare, între 2 şi 3 mil. ha semănate anual), dar şi deoarece zonele de cultivare
coincid; respectarea anumitor condiţii poate transforma porumbul într-o bună
premergătoare pentru grâu:
● cultivarea unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin
comparaţie cu potenţialul termic al zonei;
● semănatul porumbului în epoca optimă, în teren afânat adânc prin lucrările
solului;
● administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice şi minerale;
● combaterea foarte bună a buruienilor;
● recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat şi bine de resturile vegetale.

!!! O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb:

- trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu Fusarium,
boală comună şi deosebit de păgubitoare ambelor culturi; din cauza pericolului
transmiterii şi amplificării atacului de fuzarioză şi a contaminării recoltei cu
micotoxine, după porumb sunt necesare lucrări ale solului mai intense;
- după porumb rămân pe teren cantităţi importante de resturi vegetale care pot crea
dificultăţi la semănatul grâului; acestea trebuie cât mai bine mărunţite şi împrăştite
pe teren şi, eventual, încorporate. Pentru descompunerea mai rapidă a resturilor
vegetale este recomandată administrarea unor dozele mai mari de îngrăşăminte cu
azot.

Soia - este o premergătoare bună (sau chiar foarte bună) pentru grâul de toamnă, deoarece
contribuie la sporirea fertilităţii solului prin azotul fixat simbiotic; trebuie semănate
soiuri care pot fi recoltate până la jumătatea lunii septembrie, terenul să rămână curat
de buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate şi împrăştiate uniform pe
suprafaţa solului, cu sau fără încorporare; pe terenurile cultivate cu soia şi bine
întreţinute, arătura poate fi înlocuită prin lucrări superficiale sau se poate semăna
direct, în teren nelucrat.
 Sfecla pentru zahăr - este o premergătoare bună pentru grâu, cu condiţia să părăsească terenul
suficient de timpuriu; după recoltarea sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat, curat de
buruieni, bogat în elemente nutritive; dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla
poate deveni o premergătoare foarte favorabilă pentru grâu; pe suprafeţele bine lucrate
anterior, semănatul poate fi efectuat în teren pregătit prin lucrări superficiale sau se
poate semăna direct, în teren nelucrat.

Cartoful (de vară şi de toamnă) - este o premergătoare bună (sau foarte bună) pentru grâu
deoarece lasă terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate.

!!! Nu se recomandă ca grâul să fie amplasat după culturi care lasă solul sărac în apă şi
elemente nutritive (cum sunt sorgul, iarba de Sudan, meiul).
Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor
comuni, nici după lucernă sau pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic după
desfiinţare şi care lasă solul uscat.

Monocultura de grâu
■ în principiu, nu este de dorit ca grâul să fie amplasat după grâu; în condiţiile actuale însă,
diversitatea culturilor de câmp este restrânsă, astfel că se practică destul de mult cultivarea repetată a
grâului pe acelaşi teren;
■ monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile destinate
consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe suprafeţele destinate
producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli;
■ în toamnele foarte secetoase (frecvente în România), este dificil de a evita cultivarea grâului
după grâu, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului după plantele cu recoltare târzie
destinate iniţial ca premergătoare.

!!! Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative:
- îmburuienarea terenului cu buruieni specifice;
- înmulţirea bolilor şi dăunătorilor; dintre boli - fuzarioză, mălură, tăciune, făinare; dintre
dăunători: gândac ghebos, ploşniţe, viermi sârmă, viermele roşu al paiului.
Ca urmare, grâul reacţionează la monocultură prin scăderea recoltelor, care poate fi evitată
prin doze sporite de îngrăşăminte şi prin intervenţii fitosanitare mai intense, care se reflectă
însă în cheltuieli mai mari.
!! În România, cultivarea repetată a grâului pe acelaşi teren se prelungeşte uneori exagerat de
mulţi ani, îndeosebi în micile gospodării ţărăneşti, iar consecinţa este afectarea gravă a
mărimii producțiilor.
 La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor: se recoltează
timpuriu; lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.

Administrarea îngrăşămintelor
Consumul specific de elemente nutritive este relativ redus: 23 - 33 kg N, 11 - 18 kg P2O5, 19 -
37 K2O/1 tonă de boabe+paiele aferente, dar grâul reacţionează bine la administrarea îngrăşămintelor,
deoarece:

∙ sistemul radicular este destul de slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are o
putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din rezervele solului;

∙ consumul maxim de elemente nutritive are loc într-o perioadă scurtă, de la alungirea paiului
şi până la coacere, în care grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi
în forme uşor accesibile.

Îngrăşămintele minerale
Azotul

► este cel mai important element nutritiv: influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor
(formarea de plante viguroase, bine înfrăţite, cu frunze late); frunzele sunt de culoare verde-
închis, ceea ce favorizează procesul de fotosinteză; stimulează formarea componentelor de
producţie; determină productivitatea grâului; sporeşte conţinutul boabelor în substanţe
proteice;

► insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare verde-
gălbuie, care produc puţin; excesul de azot determină: dezvoltarea vegetativă prea puternică,
înfrăţirea este exagerată; culturile sunt predispuse la cădere; au un consum mare de apă; se
amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului; creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea
vegetaţiei.

► La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade:

→ toamna, înainte de semănat şi concomitent cu semănatul - azotul are ca efect mai
buna dezvoltare a plantelor până la intrarea în iarnă. Pe terenurile agricole bine
cultivate an de an, îngrăşarea de toamnă cu azot nu ar fi necesară, deoarece cerinţele
plantelor sunt satisfăcute de: azotul eliberat prin: mineralizarea substanţelor organice
din sol; rezervele solului; remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.
Agricultorii care deţin echipamentele corespunzătoare, aplică doze moderate de azot
concomitent cu semănatul, pentru a stimula dezvoltarea plăntuţelor imediat după
germinare;
 → la începutul vegetaţiei în primăvară - este obligatorie administrarea
îngrăşămintelor cu azot, prin care se asigură necesarul de azot pentru reluarea
vegetaţiei şi alungirea paiului. În cazul administrării terestre, solul trebuie să fie
îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea suprafeţelor mari cultivate cu grâu în
România, lucrarea se începe încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat, dar
neacoperit cu strat de zăpadă;
→ în anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei
fracţiuni reduse de azot, pentru a acoperi cerinţele în azot până la înspicat-înflorit;
→ o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte sporirea
conţinutului boabelor în azot şi proteină.

!!! Majoritatea micilor agricultori nu administrează ultimele două fracţiuni deoarece acestea
sunt prea costisitoare, nu este posibilă din punct de vedere tehnic administrarea sau nu sunt
disponibile îngrăşămintele necesare. Pe de altă parte, administrarea îngrăşămintelor sub formă
solidă, în condiţiile unui climat secetos, solubilizarea acestora în sol, absorbţia şi utilizarea lor
de către plante au loc cu întârziere şi sunt puţin eficiente. Acest neajuns este evitat prin
administrarea îngrăşămintelor foliare, eventual concomitent cu tratamente fitosanitare; dozele
mici de îngrăşământ foliar sunt repede absorbite şi utilizate eficient de plante.

► Calcularea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ, bazat pe

următoarea formulă de calcul:
DN = Cs x Rs – Ns – Ngg ± Npr, în care:
DN este doza de azot (kg/ha);
Cs = consumul specific (kg N/tona de boabe);
Rs = recolta scontată (t/ha);
Ns = aportul solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe
solurile fertile;
Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la: 2 kg N/t de gunoi de grajd
administrat direct grâului; 1 kg N/t de gunoi aplicat plantei premergătoare şi 0,5 kg
N/t de gunoi aplicat la planta antepremergătoare;
Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare: se scad 30 kg N/ha după leguminoase
pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se adaugă 20 - 25 kg N/ha după
floarea-soarelui şi porumb, după care rămân cantităţi mari de resturi vegetale celulozice.
! Unii specialişti recomandă introducerea în bilanţul azotului şi a:
- azotului rezidual care rămâne în sol, după recoltarea grâului;
- azotului pierdut în perioada de vegetaţie a grâului (de exemplu, prin levigare).
 ► Pentru condiţiile din România, mărimea dozelor de azot este cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha.
Pe terenurile agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile nu ar trebui administrate
îngrăşăminte cu azot în toamnă. Dacă este necesar, după premergătoarele cu recoltare târzie, se va
administra o fertilizare de toamnă cu 1/3 din cantitatea totală (circa 30 - 40 kg N/ha) înainte de
semănat (sau concomitent cu semănatul). Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii
sau la desprimăvărare. În anumite situaţii, se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, la
alungirea paiului, de dorit sub formă de îngrăşare foliară.
În primăvară, este recomandată recalcularea dozelor de îngrăşăminte cu azot în funcţie de mai
mulţi factori: mersul vremii în iarnă şi la desprimăvărare (care influenţează procesele de levigare şi de
mineralizare); conţinutul în azot al solului în momentul desprimăvărării; starea de vegetaţie a culturii
(densitatea culturii, dezvoltarea plantelor).

Fosforul
► îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol din ţara noastră; se consideră că
grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând
plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat; fosforul: echilibrează efectul azotului;
îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli; favorizează dezvoltarea sistemului radicular
şi înfrăţirea; îmbunătăţeşte calitatea recoltei; grăbeşte maturitatea. La începutul vegetaţiei,
plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu au
capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului.

► Pentru calcularea dozelor de fosfor este recomandată formula:

DP= 15 x Rs - Pgg,
în care:
DP este doza de fosfor (kg P2O5/ha);
Rs = recolta scontată (t/ha);
Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P2O5/t de gunoi de grajd, dacă
acesta a fost administrat direct grâului şi 0,8 kg P2O5/t de gunoi, dacă a fost aplicat la planta
premergătoare.
Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 - 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg
P2O5/100 g sol.
► Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 120 kg/ha. Fosforul sub formă
de superfostat este încorporat sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte complexe, fosforul se
poate administra la patul germinativ sau concomitent cu semănatul, iar în anumite situaţii,
chiar la desprimăvărare.
Potasiul

∙ este necesar numai pe solurile insuficient aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O

accesibil/100 g sol); potasiul favorizează sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, secetă şi
boli, inclusiv la făinare, contribuie la menţinerea paielor rezistente şi astfel la sporirea
rezistenţei la cădere. Insuficienţa potasiului determină încetinirea creşterii, scurtarea
internodurilor, cloroză, necroza marginală a frunzelor.

∙ În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 - 80 kg K2O/ha,

sub formă de îngrăşăminte complexe, la pregătirea patului germinativ (sau sub formă de sare
potasică, sub arătură).

! Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari, se
apreciază că administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol
din țara noastră.
Îngrăşămintele organice

⇨ gunoiul de grajd semifermentat, mustul de gunoi, gunoiul lichid rezultat de la crescătoriile

de animale, nămolurile de epurare, sunt bine valorificate de grâu. Aceste îngrăşăminte pot fi
aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta premergătoare (porumb, floarea-
soarelui, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul remanent.

⇨ Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe cernoziomurile

argice, preluvosoluri şi luvosoluri (soluri acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate
sau prea uşoare, deoarece pe lângă elementele nutritive, ele îmbunătăţesc şi proprietăţile
fizice, chimice şi biologice ale solului, prin aportul de materie organică.

⇨ Dozele de gunoi de grajd recomandate sunt de 15 - 20 t/ha, încorporate sub arătură.

Aplicarea amendamentelor calcaroase

√ este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%;
- pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea
a 50% din aciditatea hidrolitică;

√ se recomandă, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (sub formă de piatră de var, dolomit);

√ împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea
sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita amendării.
 Lucrările solului
Grâul cere: un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte mărunţită, dar fără
bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune condiţii.
Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din
cauza:
- timpului scurt rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la semănat;
- condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul
verii şi începutul toamnei);
- suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.

Sistemul clasic de lucrări ale solului

∎ după premergătoare timpurii:

∙ după recoltare se recomandă o lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea

terenului, pentru: mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu solul; afânarea stratului
superficial al solului pentru a împiedica pierderea apei prin evaporaţie; distrugerea buruienilor
existente şi crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în
sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie efectuarea
lucrării, solul pierde repede apă, se întăreşte şi de multe ori nu mai poate fi arat sau arătura
iese bulgăroasă, ceea ce amplifică pierderile de apă prin evaporaţie şi apar dificultăţi la
lucrările ulterioare ale solului;

∙ în continuare, solul se ară imediat, la 18 - 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa.

Întârzierea arăturii determină: îmburuienare; pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai
este protejat de plante; solul se întăreşte şi nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării
arăturii conduce la scăderi progresive de recoltă. Adâncimea arăturii trebuie stabilită în
câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale
(miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări;

∙ în situaţiile extreme în care solul este prea uscat şi nu se poate ara sau prin arătură se scot
bulgări mari, se efectuează un dezmiriştit şi se aşteaptă căderea unor precipitaţii mai
importante, care să îmbunătăţească condiţiile de umiditate din sol şi să permită o arătură de
calitate;

∙ până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, prin grăpat, pentru mărunţirea
bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar;
 ∙ pregătirea patului germinativ - se efectuează chiar înainte de semănat, prin lucrări
superficiale cu combinatorul sau cu grape rotative (în unele situaţii, cu grapa cu discuri în
agregat cu grapa reglabilă).
Se consideră că prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa solului pe
timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene; diminuează compactarea în timpul
sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate în precipitaţii.

∎ după premergătoare târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă pentru zahăr, cartofi de

toamnă, soia):

∙ este necesară mărunţirea cât mai bună a resturilor vegetale, concomitent cu recoltatul sau
prin discuit (1 - 2 lucrări);

∙ arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu plugul în agregat

cu grapa, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără a scoate bulgari; până la semănat trebuie
să rămână cel puţin 2 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură, să se aşeze;

∙ în continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri,

combinatoare ş.a.) pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.

!!! În ciuda beneficiilor evidente ale aratului şi tradiţiilor îndelungate în practica agricolă,
există şi o serie de dezavantaje ale lucrării solului la adâncimi de 20 - 30 cm, cu întoarcerea
brazdei, urmată de lucrările ulterioare multiple, cu grapa cu discuri, freza şi alte utilaje, pentru
pregătirea patului germinativ:
- sistemele bazate pe arătură sunt costisitoare, sub aspect financiar şi energetic, pentru
efectuarea lucrărilor mecanice, carburanţi şi forţă de muncă;
- pe de altă parte, structura fizică şi echilibrul biologic natural ale solului sunt pertubate prin
tasare şi deteriorarea structurii, îndeosebi pe solurile umede sau solurile grele;
- în plus, lucrarea repetată a solului contribuie la pierderea umidităţii din sol şi poate favoriza
pierderea prin levigare a unei părţi din azotul din sol.

Sisteme de lucrări minime ale solului

∙ Din cauza acestor consecinţe, în ultimele decenii au fost dezvoltate mai multe sisteme de
lucrări ale solului pentru a reduce la minimum numărul lucrărilor. Actualmente, în cultura mare sunt
aplicate sisteme de lucrări ale solului foarte diferite ca intensitate, de la sistemul cu arătură, la sistemul
de lucrări superficiale ale solului, cu sau fără afânare adâncă şi până la semănatul direct, în teren
nelucrat. La alegerea sistemului de lucrări se recomandă să se țină cont de condițiile climatice.
!!! Trebuie subliniat că, după porumb sau grâu pot apare probleme de igienă care să impună
diferenţieri ale intensităţii lucrărilor solului. Astfel, după porumb, în urma atacului de Fusarium,
conţinutul în micotoxine (DON – deoxinivalenol) restrânge posibilităţile de alegere a intensităţii
lucrărilor solului. Cercetările au evidențiat influenţa pozitivă a mărunţirii resturilor vegetale de
porumb şi a încorporării acestora, asupra conţinutului în DON: comparativ cu grâul semănat în arătură,
conţinuturile de micotoxine din sol au fost evident mai ridicate în cazul semănatului direct, în teren
nearat, şi îndeosebi dacă nu au fost efectuate lucrări de mărunţire a resturilor vegetale.

Forma extremă de lucrări minime ale solului este semănatul direct în teren nelucrat, denumit
sistemul no-till. Pentru ca un asemenea sistem să reuşească este necesar:
- un sol foarte uniform, cu rezistenţă la compactare, porozitate ridicată, capacitate ridicată de
infiltrare a apei şi drenaj bun pe profil, cu activitate biologică intensă.

Semănatul direct şi lucrarea superficială a solului pot avea ca rezultat prezenţa unor cantităţi
mai mari de resturi vegetale rămase la suprafaţa solului; acestea au un efect pozitiv în reducerea
eroziunii solului, a scurgerilor de apă la suprafaţă şi a pierderilor de apă prin evaporare. Pe de altă
parte, la sistemele cu lucrări reduse, compactarea solului este puţin accentuată şi mai aproape de
suprafaţa solului, prin comparaţie cu compactarea (şi hardpanul) care apare la tehnologiile cu
răsturnarea brazdei; ca urmare, această formă de compactare este, de obicei, mai uşor de corectat şi
mai puţin costisitor.
Agricultorii care practică sisteme de lucrări minime, însoţesc lucrările superficiale cu afânări
adânci, fără întoarcerea brazdei, efectuate periodic. De asemenea, la intervale de 3 – 4 ani se intervine
cu lucrarea de arat.
Unii specialişti consideră că utilizarea mai mulţi ani la rând a sistemelor de lucrări minime
(inclusiv semănatul în teren nelucrat) poate conduce la noi probleme, comparativ cu sistemele
tradiţionale cu arătură: mărirea dependenţei faţă de aplicarea erbicidelor din cauza dezvoltării
buruienilor (îndeosebi a monocotiledonatelor); amplificarea atacului de boli şi dăunători; reducerea
cantităţii de azot furnizat prin mineralizarea materiei organice din sol.

! ! ! Cultivarea grâului cu un minim de intervenţii asupra solului este condiţionată de prezenţa

maşinilor agricole moderne specifice. Din acest motiv, în România aceste sisteme sunt
practicate actualmente îndeosebi în marile exploataţii agricole comerciale. Extinderea sistemelor
în exploataţii de dimensiuni mai mici va fi benefică, dar este o problemă de viitor, care ţine în
principal de dotarea cu utilaje specifice.
Sămânţa şi semănatul
► Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie:
- să aparţină unui soi zonat;
- să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din
categoriile Bază și generaţiile I (C1) şi a II-a (C2);
- să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% şi MMB cât
mai mare.

Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie !

► Epoca de semănat:

∙ până la venirea iernii trebuie să rămână 40 - 50 zile în care să se acumuleze 450 - 500°C
temperaturi pozitive, şi în care plantele de grâu să vegeteze normal, astfel ca, la intrarea în
iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să fie prea
dezvoltaţi);

- Epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în România este 1 - 10 octombrie:

- pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este
25 septembrie - 10 octombrie;
- pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se recomandă să se semene
ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5 octombrie.

∙ dacă se întârzie semănatul faţă de perioada recomandată, plantele răsar târziu, intră în iarnă
neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger; primăvara lanul va avea o densitate mică şi se
îmburuienează mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte spre vară, apare pericolul de
şiştăvire;

∙ dacă se seamănă prea devreme, plantele se dezvoltă prea puternic, sunt expuse încă de la
începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi boli, lanul se îmburuienează din
toamnă; masa vegetală bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul
iernii; în primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli,
boabele rămân mici datorită densităţii exagerate.

► Densitatea de semănat:

∙ trebuie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2 pentru a asigura 500 - 700 spice/m2;

∙ între aceste limite, densitatea de semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a

soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ,
umiditatea solului; trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii
bune de semănat, de 85 - 95% (din boabele germinabile semănate).

!!! În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele foarte secetoase
sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, există practica de a mări densitatea până la
700 boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut că erorile tehnologice (întârzierea semănatului,
pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii
de semănat.

► Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat):

∙ rezultată din calcul (pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei), este
cuprinsă, de regulă, între 200 şi 250 kg sămânţă/ha (180-220 kg/ha).

► Adâncimea de semănat:

∙ se stabileşte în funcţie de umiditatea şi textura solului, soi (lungimea coleoptilului), mărimea

seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată);

∙ în condiţiile din România, grâul este semănat la 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu

umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată, iar
străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă; pe terenurile cu umiditate
insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în cazul semănăturilor timpurii, se
recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 - 6 cm.

► Distanţele de semănat:

∙ pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18 cm, fără a rezulta diferenţe importante de
producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de
maşinile de semănat aflate la dispoziţie;

∙ în România grâul este semănat, în mod obişnuit, la 12,5 - 15 cm (distanţa pentru care sunt
construite semănătorile universale existente mai frecvent în dotare);

∙ în anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva mai mari (25
cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă a seminţei.
Semănatul în cărări este o metodă de semănat extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului.
Metodă, folosită pe suprafeţe destul de extinse şi în România, a apărut din necesitatea de a
efectua, cu mijloace terestre, lucrările din timpul vegetaţiei (administrarea îngrăşămintelor;
combaterea bolilor şi dăunătorilor; erbicidarea), în mod foarte precis, ca uniformitate de
împrăştiere şi până în faze de vegetaţie mai avansate (chiar până la începutul formării
boabelor).
Schema pentru semănatul în cărări poate fi adaptată de fiecare agricultor la setul de maşini
agricole pe care îl are la dispoziţie: se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin închiderea
tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului; lăţimea unei cărări corespunde cu lăţimea
pneurilor tractorului (de obicei este suficient să fie închise 2 tuburi ale semănătorii), iar
distanţa dintre două cărări este egală cu ecartamentul roţilor tractorului şi al maşinilor cu care
se vor efectua lucrările de îngrijire în vegetaţie; distanţa dintre perechile de cărări trebuie să
corespundă cu lăţimea de lucru a maşinilor cu care se efectuează tratamentele.

Lucrările de îngrijire
Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului şi numărul acestora depind de foarte mulţi
factori. Sunt situaţii în care sunt necesare numai 1 - 2 lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care
sunt efectuate foarte multe lucrări (7 - 8 treceri).
Combaterea buruienilor

∙ este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului. Pierderile de recoltă din cauza
concurenţei buruienilor sunt, în mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge până la 60 - 70%.
Reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în culturile de grâu trebuie
urmărite prin: rotaţie, lucrările solului, semănat în epoca şi cu densitatea optimă, combatere
chimică;

∙ combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie din tehnologia modernă a

grâului.
Combaterea buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile din ţara
noastră:

√ speciile de buruieni mai frecvente în cultura grâului sunt: muştar sălbatic (Sinapis arvensis),
ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris),
pălămidă (Cirsium arvense), punguliţă (Thlaspi arvense), albăstriţă (Centaurea cyanus),
lobodă (Chenopodium album), rug de mirişte (Rubus caesius);

√ în culturile de grâu apar şi specii dicotiledonatele rezistente la 2,4-D: volbură (Convolvulus

arvensis) muşeţel (Matricaria chamomilla, M. inodora), neghină (Agrostemma githago), susai
(Sonchus sp.), turiţă (Galium aparine), mac (Papaver rhoeas), rocoină (Stellaria media),
şopârliţă (Veronica sp.), iarbă puturoasă (Bifora radians), hrişcă urcătoare (Polygonum sp.);

√ erbicidele se administrează primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până
la formarea primului internod, iar buruienile au 2 - 4 frunze (sub 10 cm înălţimea plantelor
pentru pălămidă); temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără
vânt, timpul călduros şi luminos. Întârzierea aplicării erbicidelor până la formarea celui
de-al doilea internod poate determina apariţia unor efecte fitotoxice la grâu.

Combaterea buruienilor monocotiledonate este necesară doar în anumite zone din

România, unde aceste specii (iarba vântului - Apera spica venti şi odosul - Avena fatua)
găsesc condiţii favorabile de dezvoltare, - în zonele colinare, umede, din Banat, Transilvania,
Bucovina.

Combatarea dăunătorilor

∙ pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides), trebuie evitată

amplasarea grâului pe terenurile infestate şi, de asemenea, se tratează sămânţa înainte de
semănat.

∙ Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se efectuează tratamente

împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m2 şi numai după ce
peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua
decadă a lunii aprilie, când temperatura aerului depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva
larvelor se efectuează la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta
a 2-a, la un PED de 3 larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval
de maximum 7 - 10 zile, dacă după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2 (1 larvă/m2
pentru culturile semincere).

∙ viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginata), este un dăunător periculos, semnalat

mai frecvent pe terenurile argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova,
Dâmboviţa, Olt; se recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor
atacate, înainte de migrarea dăunătorului în sol.

∙ gândacul bălos al ovăzului (Oulema melanopus, sin. Lema melanopus), se combate prin
tratamente repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura trece
de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este de 10 adulţi
hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre;

∙ cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.) se combat prin tratamente efectuate la apariţia

adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m2, folosind aceleaşi
preparate recomandate pentru combaterea ploşniţelor;

∙ şoarecele de câmp (Microtus arvalis Pall.) este un animal tipic de stepă care se găseşte
îndeosebi în arealele înierbate. Densităţile de şoareci pot fi de 5 mii indivizi/ha, chiar 15 - 25
mii indivizi/ha. Pierderile datorate atacului pot fi importante, îndeosebi în zonele cu procent
ridicat de păioase în rotaţie. Sistemul de lucrări ale solului şi lucrările de afânare adâncă
afectează puternic populaţiile de rozătoare.

! ! ! Populaţiile de şoareci de câmp s-au dezvoltat mult în ultimile decenii şi produc daune
importante lanurilor de grâu. Atacul de toamnă se manifestă imediat după răsărirea grâului,
atât la suprafaţă prin roaderea părţilor aeriene ale plantelor, cât şi în sol prin distrugerea
rădăcinilor. Atacul poate continua şi la desprimăvărare. Între formarea bobului şi recoltare, în
lan pot fi observate tulpini de grâu cu spicul retezat de la bază.

Combaterea bolilor

⇨ făinarea (Blumeria graminis f. sp. tritici, sin. Erysiphe graminis f. sp. tritici), boală cu
transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi primăvara, în perioada creşterii intense a plantelor
de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este favorizat de: o densitate prea mare a
lanului; aplicarea unor doze prea mari de azot; vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate
ridicată. Măsurile preventive includ: cultivarea de soiuri rezistente sau tolerante; respectarea
rotaţiei; distrugerea samulastrei; asigurarea densităţii normale a lanului; fertilizarea echilibrată.
Pragul economic de dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrăţit;
25% pete pe frunza stindard, înainte de înflorit;

⇨ fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se transmite prin sol
şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor şi spicului. Măsurile
preventive sunt: cultivarea de soiuri tolerante la boală; folosirea unei seminţe sănătoase, tratată
înainte de semănat; fertilizarea echilibrată; respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt
obligatorii, dar parţial eficiente, iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare;

⇨ înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Gaeumannomyces

graminis var. tritici, sin. Ophiobolus graminis; Helgaria herpotrichoides, sin. Cercosporella
herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol. Se recomandă: distrugerea samulastrei;
respectarea rotaţiei; îngrăşarea echilibrată;

⇨ septoriozele (Mycosphaerella gramincola, sin. Septoria tritici şi S. nodorum) se transmit

prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive sunt importante:
distrugerea samulastrei şi a resturilor de plante; respectarea rotaţiei; aplicarea unor doze
moderate de azot). Pentru tratamentele în vegetatie, pragul economic de dăunare este de 10%
intensitatea atacului la înflorit.

Prevenirea căderii plantelor

- este o lucrare de îngrijire necesară în culturile de grâu din climatele umede, precum şi acolo
unde se aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot; aplicarea unei tehnologii corecte de
cultivare este esenţială pentru evitarea căderii;

∙ sunt recomandate tratamente preventive, folosind substanţe cu efect retardant (nanizant), cel
mai frecvent produse pe bază de clorură de clorcholină. Se efectuează stropiri foliare, când
plantele au 20 - 25 cm înălţime, pe vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de
dorit, seara sau dimineaţa;

∙ prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm; scurtarea şi

îngroşarea internodurilor bazale; dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic şi deci mărirea
rezistenţei la cădere; redistribuirea asimilatelor între organele plantei şi ca urmare, creşterea
suprafeţei foliare, a numărului de boabe în spic, a MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu
rezistenţă sporită la cădere, care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.
Irigarea
 este o lucrare care prezintă interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din
România;
 necesarul de apă al grâului este de 3.500 - 4.500 m3/ha pe întreaga perioadă de
vegetaţie şi este acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a
solului la semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie;
 în cultura grâului udările de toamnă sunt cele mai eficiente. Dacă solul este prea uscat
şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti patul
germinativ, se recomandă administrarea unei udări de umezire, cu norme de 400 - 600
m3/ha. Dacă pregătirea patului germinativ s-a efectuat corespunzător, dar s-a semănat
în sol uscat şi grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu
norme de 300-500 m3/ha;
 udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară - apa
acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară -, cu norme de
500 - 600 m3/ha. Se aplică 1 până la 3 udări în fazele: alungirea paiului (luna aprilie,
mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni sărace în precipitaţii); înspicat-
înflorit (luna mai); formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare utilizată mai
frecvent este aspersiunea.

Alte lucrări de îngrijire

⇨ Tăvălugitul semănăturilor de grâu după semănat - este necesar când s-a semănat în sol
afânat şi uscat, cu scopul de a pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel,
absorbţia apei.
 ⇨ Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare sau
microdepresionare. La amplasarea culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil terenurile
unde pe timpul iernii apar băltiri.

⇨ Tăvălugitul la desprimăvărare - este necesar numai în situaţii extreme când, din cauza
alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, rădăcinile plantelor de
grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt descălţate); la încălzirea vremii la desprimăvărare
poate apare ofilirea şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate. Tăvălugitul trebuie
efectuat pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de
înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului.

⇨ Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare - este o lucrare din tehnologia clasică de

cultivare şi avea drept scop afânarea suprafeţei solului prin ruperea crustei, precum şi
combaterea buruienilor în curs de răsărire. Grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată,
dar mai este practicat în anumite situaţii, precum şi în agricultura ecologică. De regulă, se
consideră că grăpatul semănăturilor de grâu la desprimăvărare, nu este necesar, iar
consecinţele negative pot fi importante: unele plante de grâu sunt distruse, altele sunt
dezrădăcinate; terenul, încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.

Recoltarea
- lucrarea se efectuează la maturitatea deplină, atunci când boabele ajung la 14 - 15%
umiditate; în acest stadiu combinele de recoltat lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune
condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare;
- recoltarea se poate începe mai devreme, când umiditatea boabelor a scăzut sub 18%, din
cauza suprafeţelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita
pierderile de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este
necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a evita deprecierea calităţii;
lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la 13 - 12% umiditate; mai târziu grâul
trece în faza de supracoacere, se amplifică pierderile prin scuturare şi prin spargerea boabelor la
treierat, lanurile se îmburuienează;
- lanurile de grâu sunt recoltate cu ajutorul combinelor universale. La combinele de concepţie
mai nouă reglajele aparatului de treier se realizează automat, în funcţie de umiditatea boabelor şi a
plantelor din lan. La combinele clasice se recomandă refacerea reglajelor combinei de 2 - 3 ori pe zi
(în funcţie de evoluţia vremii), cu scopul de a realiza la treierat separarea boabele de masa de resturi
vegetate şi fără a sparge boabele;
- în situaţii extreme - lanuri îmburuienate, cu plante maturate neuniform, sau chiar lanuri
căzute -, se impune recoltarea divizată (în două faze), prin: secerarea (tăierea) plantelor la înălţimea de
15 - 20 cm şi lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare; treieratul cu combina, prevăzută cu
ridicător de brazdă;
- combinele universale sunt prevăzute cu dispozitive speciale pentru tocarea paielor şi
împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează,
fără dificultate, încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu doze
moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în sol. Paiele tocate pot fi
lăsate la suprafaţa solului, cu rol de mulci, pentru a proteja suprafaţa solului de eroziune, a limita
pierderea apei prin evaporare şi a favoriza descompunerea aerobă a acestora.

∎ În tehnologia de recoltare folosită încă destul de des la noi, după recoltare paiele rămân pe
teren în brazdă continuă. Trebuie luat în calcul un raport de 1:1 între boabe şi paie (depinde de
condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a.). Strângerea paielor şi eliberarea terenului
sunt lucrări importante în cultura tradiţională a grâului. Aceste lucrări sunt foarte dificile şi destul de
costisitoare: s-a calculat că operaţiunile de presare a paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală
şi transportul, pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga tehnologie de cultivare a
grâului;
- pentru adunarea paielor sunt folosite diferite utilaje: presa de balotat pentru furaje; maşina
pentru balotat cilindrică, ş.a. Ulterior, paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca: aşternut sau furaj
grosier pentru animale (mai puţin frecvent, în prezent); material pentru prepararea composturilor;
materie primă pentru diferite industrii (de exemplu, producerea celulozei); drept combustibil.

! ! Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) este interzisă
prin lege şi nu este justificată, deoarece se pierde o cantitate mare de materie organică; această
soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic de vierme roşu.