Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară

a Banatului „Regele Mihai I al României”

din Timișoara

Facultatea de Agricultură
Program master – Tehnologii sustenabile pentru culturi de câmp

TEHNOLOGIA DE CULTIVARE
A GRÂULUI

Şef disciplină: Masterand:

PROF. UNIV. DR. FLORIN IMBREA FLAVIUS UZA

Timișoara
2021

1
 Cuprins

Grâul .Tehnologia de cultivare

1.Rotaţia ……………………………………………………………………..3
2. Fertilizarea………………………………………………………………...7
2.1. Îngrășămintele minerale……………………………………………….7
2.2. Îngrașămintele organice……………………………………………….10
2.3. Aplicarea amendamentelor calcaroase…………………………...……10
3. Lucrările solului……………………………………………………………11
4. Sămânța și semănatul………………………………………………………13
4.1. Tratarea semințelor……………………………………………………..13
4.2. Epoca de semănat………………………………………………..…….14
4.3. Adâncimea de semănat………………………………………………….14
4.4. Densitatea de semănat………………………………………….………15
5. Lucrările de îngrijire……………………………………………………….16
5.1. Combaterea buruienilor………………………………………………..17
5.2. Combaterea dăunătorilor………………………………………………18
5.3. Combaterea bolilor……………………………………………………..19
6. Irigarea………………………………………………………………………21
7. Recoltarea…………………………………………………………………...21

Bibliografie……………………………………………………………………23

2
 Grâul
Tehnologia de cultivare

1.Rotaţia

Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie semănat toamna, destul
de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrăţească şi să se călească pentru a
rezista peste iarnă. În plus, planta de grâu are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere
mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol.
Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie, care lasă
solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea devreme a solului, astfel încât, până
în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite
şi încorporate resturile vegetale.
Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte: mazărea, fasolea,
borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră, cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul,
cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte plante, cultivate pe suprafeţe restrânse: muştarul, năutul,
bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul,
chimenul.
Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor foarte favorabile
pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după recoltare, solul rămâne bogat în azot
şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o arătură de calitate. După mazăre, nu rămân pe teren
buruieni sau resturi vegetale care să îngreuneze lucrarea solului.
Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă solul ceva mai
uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează mai greu şi arătura poate ieşi mai
bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost corect efectuate în cultura fasolei, atunci nu sunt
probleme cu buruienile.
Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare excepţională pentru grâul
de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul a fost cultivat pe suprafeţe restrânse; în
ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii animalelor în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus
la extinderea firească a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte valoros. După recoltare,
terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu umiditate suficientă, astfel
încât se lucrează în condiţii foarte bune.
Rapiţa de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca şi mazărea; în
acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive. Arealul său de cultivare în România
coincide cu cel al grâului. După recoltare, terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi
îmbogăţit cu o cantitate mare de masă organică (rădăcini + mirişte). Prin recoltarea timpurie şi

3
lucrarea devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea substanţelor
organice şi pentru acumularea nitraţilor.
Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării şi este o
premergătoare aproape la fel de bună ca şi rapiţa, cu condiţia respectării unei tehnologii foarte
corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată atenţia cuvenită combaterii buruienilor din
cultura inului, deoarece acesta este o plantă care luptă slab cu buruienile. De asemenea, după
recoltarea inului solul rămâne destul de uscat (în fazele de maturitate, plantele de in nu protejează
suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus, terenul trebuie foarte bine curăţat de
resturile de tulpini rămase după recoltare, deoarece acestea pot crea unele dificultăţi la pregătirea
terenului şi semănatul grâului.
Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede şi răcoroase, oferă aceleaşi avantaje şi pune
aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.
Cartoful, timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu, lăsând terenul
afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate. În mod frecvent însă, după recoltarea
cartofului, suprafeţele respective sunt destinate pentru culturi succesive.
Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte bună pentru grâu;
după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol rămâne o cantitate mare de masă
organică, sub formă de rădăcini şi frunze. O deficienţă o reprezintă faptul că lasă solul destul de
uscat, ceea ce poate crea unele probleme la efectuarea lucrărilor solului.
Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în zonele umede, cu
condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul rămâne bogat în azot şi masă organică,
structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultură ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie în multe zone
agricole ale ţării (îndeosebi în zona colinară) şi dă foarte bune rezultate.
Trebuie menţionat că în agricultura României se pot însuma anual peste 250 - 300 mii
hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar reprezenta 12 - 20% din suprafaţa
totală cultivată cu grâu. În practică însă, din diferite motive (imposibilitatea pregătirii la timp a
terenului din cauza secetei sau a dotării insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor
succesive), rareori se seamănă mai mult de 150 - 200 mii hectare de grâu, după premergătoare
foarte favorabile.
Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea, menţionăm: soia,
sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă, floarea-soarelui, porumbul pentru
boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă. Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15
septembrie, pentru a rămâne un interval de cel puţin 2 - 3 săptămâni până la semănatul grâului.
Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie semănate soiuri
cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a lunii septembrie, terenul să rămână
curat de buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate şi bine încorporate în sol. Dacă sunt
respectate aceste condiţii, soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. De asemenea,
pe terenurile cultivate cu soia şi foarte bine întreţinute, arătura poate fi înlocuită printr-o lucrare cu
grapa cu discuri grea.
Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj). Este o premergătoare bună pentru grâu, cu condiţia să
părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat
4
(inclusiv prin lucrările de recoltare a rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în
elemente nutritive care provin din îngrăşămintele aplicate sfeclei. În mod frecvent, recoltarea prea
târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului pentru semănat. Dacă sunt
respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte favorabilă pentru grâu. Şi
în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate fi înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri
grea.
Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă decât porumbul,
deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, oferă avantajul că se recoltează la sfârşit de
august-început de septembrie, mult mai devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai
timpurie a solului. Floareasoarelui se cultivă pe suprafeţe mari în zonele foarte favorabile şi
favorabile de cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată atenţie mărunţirii şi
încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de sărăcit în elemente nutritive, fiind
obligatorie aplicarea îngrăşămintelor, prin care este favorizată şi descompunerea resturilor vegetale
încorporate în sol.
Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de o parte din cauza
recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o cantitate mare de resturi vegetale şi
uneori cu multe buruieni. În condiţiile din România, este inevitabilă amplasarea grâului după
porumb din cauza suprafeţelor mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi datorită faptului că
zonele importante de cultură coincid. Este, însă, obligatorie respectarea anumitor condiţii care pot
transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea unor hibrizi cu perioadă
ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu potenţialul termic al zonei; semănarea porumbului
în epoca optimă, în arătură adâncă de toamnă; administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor,
organice şi minerale; combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea terenului
imediat şi bine de resturile vegetale.
O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb. În primul rând, grâul este
foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază de Atrazin; ca atare, în succesiunea
porumb-grâu, se recomandă să nu fie depăşită doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodată, trebuie evitată
amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi deosebit
de păgubitoare ambelor culturi.
Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă şi elemente
nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea recoltându-se şi destul de
târziu). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor
comuni, nici după lucernă sau pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic după desfiinţare şi
care lasă solul uscat.
Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile destinate
consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe suprafeţele destinate producerii
de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli. Trebuie menţionat că în toamnele foarte
secetoase (frecvente în România), adesea este dificil de a evita cultivarea grâului după grâu,
deoarece nu este posibilă pregătirea terenului după premergătoarele destinate iniţial.
Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative: îmburuienarea
terenului cu buruieni specifice; înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor; acumularea unei flore
5
rizosferice cu efect dăunător. Dintre boli, se menţionază: fuzarioza, mălura, tăciunele, făinarea, iar
dintre dăunători: gândacul ghebos, ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii sârmă.
În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu, este bine ca
premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul favorabil al acesteia
menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în asemenea situaţii este obligatorie o foarte
bună disciplină a înlăturării paielor, care reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a agenţilor
patogeni.

Influenţa asolamentului asupra atacului unor boli la grâu

Rotaţia Fundulea Şimnic (frecvenţa atac) (%) Suceava
Fusarium sp. Fusarium sp.: Cercospor Erisiphe
% boabe pe pe ella graminis
atacate boabe spice herpotricoi (intensitate
des atac (%))

Monocultură de
grâu 20 70 80 80 25

Porumb-grâu 19 62 70 76 16
Asolament de 35 9 30 31 69 12
ani

La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, deoarece se
recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună de
fertilitate.

6
 2. Fertilizarea

Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea

îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente nutritive este relativ
redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 K2O/100 kg boabe + paiele aferente.
Totuşi, grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza anumitor particularităţi; în primul rând,
sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are o putere
mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din rezerva solului. În plus, consumul
maxim de elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la
alungirea paiului şi până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80%
din fosfor şi peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile
necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.

2.1.Îngrăşămintele minerale

Azotul este principalul element nutritiv care trebuie administrat pe solurile din România.
Azotul influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante viguroase, mai
înalte, bine înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis, favorizează procesul de fotosinteză,
formarea componentelor de producţie (elementele productivităţii), conţinutul boabelor în substanţe
proteice.
Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare verde-
gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină dezvoltarea vegetativă prea puternică,
înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la cădere, au un consum mare de apă, se
amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului, creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.

Cantităţile de elemente nutritive absorbite din sol de plantele de grâu (kg s.a./ha)
N P2O5 K2O CaO MgO S
100 kg
- boabe - 1,9 1,0 0,5 0,15 0,15 0,25
boabe + 2,4 1,25 1,7 0,75 0,40 0,45
paie

5.000 kg
- boabe - 95 50 25 8 8 13
boabe + 120 63 85 38 20 23
paie

7
 8.000 kg
- boabe - 152 80 40 12 12 20
boabe + 192 100 136 60 32 36
paie

Grâul absoarbe azot atât din îngrăşămintele minerale aplicate, cât şi din rezervele solului,
care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor organice.
Absorbţia azotului se face sub formă nitrică şi amoniacală şi urmează o curbă caracteristică. Se
consideră că pentru recolte de până la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbţia azotului se încheie, de
obicei la înflorit, iar pentru recolte mai mari, absorbţia azotului se prelungeşte până în faza de
umplere a bobului.
Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în cantitate suficientă,
mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.
Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie să se ţină cont de:
cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de azot din sol accesibil plantelor de-a
lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din
precipitaţii.
La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade.
Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când azotul administrat
are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de înrădăcinare-înfrăţire şi până la intrarea
în iarnă. În condiţii normale, pe terenurile agricole bine exploatate, îngrăşarea de toamnă cu azot
ar trebui să nu fie necesară, deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin
descompunerea substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de
remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.
A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea vegetaţiei în
primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea îngrăşămintelor cu azot, urmărindu-se
să se asigure plantelor de grâu necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii
paiului (fazele de înfrăţit şi formarea primului internod). Momentul administrării acestei fracţiuni
depinde de mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face împrăştierea; în cazul administrării
terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea suprafeţelor deosebit
de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă din partea a doua a iernii, pe teren
îngheţat sau acoperit cu strat subţire de zăpadă.
În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei fracţiuni
reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.
În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte creşterea conţinutului
boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat că, după cercetări mai noi, prin aplicările târzii de
azot sunt influenţate, în primul rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu şi mai puţin însuşirile
de panificaţie.

8
 Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot, greu de realizat
actualmente în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două fracţiuni sunt prea costisitoare;
nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt disponibile îngrăşămintele necesare; la
fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta) întârzie absorbţia azotului, acesta dizolvându-se şi fiind
absorbit prea târziu pentru a mai putea fi utilizat de către plante.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la întocmirea căruia
trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în forme mobile, accesibile grâului de-
a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta
premergătoare; sistemul de îngrăşare aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului
anterior; mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitaţii;
soiul cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi boli; asigurarea cu apă (cantitatea anuală
de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic, posibilitatea aplicării udărilor); producţia
scontată a se obţine şi consumul specific.
Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide.Îngrăşămintele lichide cu
azot de tipul A.300 se administrează în concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat,
după semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrăşăminte pot fi aplicate
concomitent cu erbicidarea, în doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie de maximum 20%
produs comercial. În acest mod se pot efectua îngrăşările târzii, inclusiv concomitent cu
tratamentele pentru combaterea ploşniţelor şi a bolilor foliare.
Fosforul. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol din
ţara noastră. Se consideră ca grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului, aceasta
afectând în primul rând plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul
vegetaţiei, plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu
au capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul azotului,
îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi
înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturitatea.
La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor mobil, îngrăşarea
cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific.
Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 120 kg/ha, fosforul fiind
încorporat în mod obişnuit sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte complexe, fosforul se poate
administra şi la patul germinativ.
Potasiul. Îngrăşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient aprovizionate cu
potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează sinteza glucidelor, sporeşte
rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului determină încetinirea creşterii, scurtarea
internodiilor, cloroză, necroza marginală a frunzelor.
În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 - 80 kg K2O/ha,
sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de îngrăşăminte complexe, la pregătirea
patului germinativ. Trebuie subliniat că, întrun sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine
producţii mari, se apreciază că administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate
tipurile de sol.

9
 2.2.Îngrăşămintele organice

Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd semifermentat şi mustul de gunoi sunt bine
valorificate de cultura grâului. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai
frecvent, la planta premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul
remanent.
Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe solurile argiloiluviale
(acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau prea uşoare, deoarece pe lângă aportul
de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.
Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de 15 - 20 t/ha,
încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg boabe/ha.
Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de costisitoare; ca urmare,
ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile agricole care dispun de gunoi de grajd şi care
folosesc, deci, o sursă proprie (şi convenabilă sub aspect economic) de substanţe fertilizante.

2.3.Aplicarea amendamentelor calcaroase

Este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru
ca lucrarea să fie economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din
aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit).
Împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub
arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita amendării.

10
 3.Lucrările solului

Se poate afirma că, de starea în care se prezintă solul în momentul semănatului depinde în
cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu în toamnă şi, implicit, capacitatea lor
de a trece peste perioada de iarnă.
Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din cauza
timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la semănat, a condiţiilor meteorologice
dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi a
suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.
Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte mărunţită, dar fără
bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune condiţii.
În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o lucrare de
dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult 1 - 2 zile întârziere). Prin această
lucrare se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu solul, afânarea stratului
superficial al solului pentru a împiedica pierderea apei prin evaporaţie, distrugerea buruienilor
existente şi crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în sol şi
a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie cu efectuarea lucrării,
solul pierde repede rezerva de apă, se întăreşte şi de multe ori nu mai poate fi arat sau arătura iese
bulgăroasă; ca urmare, se amplifică pierderile de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei
bulgăroase a arăturii şi apar dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului.
În continuare, solul se ară imediat, la 20 - 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa
stelată. Întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienare; pierderea rapidă a umidităţii din solul
care nu mai este protejat de plante; solul se întăreşte şi nu se mai poate ara; orice întârziere a
efectuării arăturii conduce la scăderi progresive de recoltă.
În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin arătură se scot bulgări
mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriştit şi se aşteaptă căderea unor precipitaţii
ceva mai importante, care să îmbunătăţească condiţiile de umiditate din sol şi care să permită o
arătură de calitate.
Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii trebuie stabilită în
câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriştea şi
buruienile) şi fără a scoate bulgări. În condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara
doar la 18 - 20 cm adâncime.
Trebuie realizată afânarea solului pe urmele compactate de trecerile repetate cu tractorul
(pentru lucrările de îngrijire din timpul vegetaţiei şi la recoltare). Dezvoltarea sistemului radicular
al plantelor de grâu şi pătrunderea rădăcinilor în profunzime sunt favorizate de afânarea adâncă a
solului; ca o consecinţă, gradul de compactare a solului influenţează în mare măsură dezvoltarea
în ansamblu a plantelor şi formarea componentelor de producţie.
Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunţirea bulgărilor,
nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Lucrările sunt efectuate la noi, cel mai

11
adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lamă nivelatoare. Se recomandă
ca primele lucrări să fie făcute perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura
nivelarea terenului.
Pregătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin lucrări superficiale cu
combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă şi lamă
nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această ultimă lucrare să fie efectuată perpendicular pe
direcţia de semănat. Trebuie să se urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate, curate de buruieni,
afânată pe adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva mai tasată sub adâncimea de
semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre seminţele în curs de germinare).
Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa solului pe timpul
iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene; diminuează compactarea în timpul
sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate în precipitaţii.
După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi de
toamnă, soia). Este necesară curăţirea cât mai bună a terenului de resturi vegetale, urmată de
discuiri repetate (1 - 2 lucrări) pentru mărunţirea resturilor de plante şi a buruienilor.
Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu plugul în agregat
cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără însă a scoate bulgari; până la semănat
ar trebui să rămână cel puţin 2 - 3 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură să se aşeze.
În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri, combinatoare)
pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.
Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate), arătura poate fi
înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie; această lucrare permite mobilizarea
solului până la 12 - 16 cm adâncime, realizându-se, concomitent, şi încorporarea îngrăşămintelor
minerale şi, eventual, a resturilor vegetale, bine mărunţite anterior. În continuare, se fac lucrări de
întreţinere a arăturii şi pregătirea patului germinativ (cu grapa sau combinatorul), conform celor
prezentate anterior. Aceeaşi tehnologie se recomandă în toamnele secetoase, atunci când solul este
foarte uscat şi nu se poate ara sau prin arătură ar rezulta bulgări greu de mărunţit.
Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru a nu întârzia
semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta se aşează mai repede ca după
arat, terenul rămâne mai nivelat, economia este de 0,3 până la 0,5 pentru forţa de muncă şi de 11 -
14 l motorină/ha. Această lucrare se efectuează cu bune rezultate după soia, sfeclă, cartof, dar este
mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după floareasoarelui sau după porumb (rămân cantităţi
mari de resturi vegetale).

12
 4. Sămânța și semănatul

Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să provină din
culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din categoriile biologice
“sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua înmulţiri“, să aibă puritatea fizică minimum 98%,
facultatea germinativă minimum 85% şi MMB cât mai mare.

4.1.Tratarea semințelor

Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se pot diferenţia în

funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare. În prezent, atât împotriva agenţilor
patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori pe tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună
(Tilletia spp.) şi fuzarioza (Fusarium spp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu spori în interiorul
bobului, cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se recomandă tratamente cu preparate pe
bază de carboxin (Vitavax 200, 2,0 l/t de sămânţă), oxichinoleat de cupru (Quinolate 15 PUS, 2
kg/t de sămânţă) sau prochloraz + carbendazin (Prelude SP, 2,0 kg/t de sămânţă).
Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună, fuzarioza şi mălură
pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea seminţelor înainte de semănat, cu produse
speciale, dar aceste tratamente au eficacitate redusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a solului
este necesar un interval mai mare de pauză înainte de revenirea grâului pe acelaşi teren.
Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi pe terenurile cu o
încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu), unde infestarea cu gândac ghebos
(Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă (Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă tratarea
seminţelor cu preparate insectofungicide, cum ar fi lindan + tiophanat methyl + thiuram
(Tirametox, 3,0 kg/t de sămânţă), lindan + oxichinoleat de cupru + lindan (Chinodintox PTS, 2,5
Kg/t sămânţă) sau lindan + carboxin + thiuram (Vitalin 85 PTS). Sunt controlate astfel bolile
transmise prin sămânţă şi dăunătorii care atacă în toamnă (gândacul ghebos, viermii sârmă, muştele
cerealelor).
Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu-se cu mare atenţie
amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânţa.

13
 4.2. Epoca de semănat

Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii să rămână 40 -
50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze 450 - 500°C temperaturi
pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4
frunze (fără ca fraţii să fie prea dezvoltaţi).
Dacă se întârzie semănatul faţă de perioada optimă recomandată, plantele răsar târziu, nu
înfrăţesc, intră în iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger, primăvara lanul va avea o
densitate mică şi se îmburuienează mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte spre vară, apare
pericolul de şiştăvire a boabelor. De asemenea, boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt
foarte sensibile la temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă plăntuţele răsărite dar
neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.
Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea puternic, sunt expuse încă
de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi boli, lanul se îmburuienează din
toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii;
în primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli, boabele
rămân mici datorită densităţii exagerate.
Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în România
este 1 - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei, intervalul care trebuie
luat în calcul este 25 septembrie - 10 octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile
intramontane, se recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5
octombrie.

4.3. Densitatea de semănat

Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la

recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie să fie semănate 450
- 600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea de semănat se stabileşte în funcţie de
capacitatea de înfrăţire a soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii
patului germinativ, umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid). De asemenea,
trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune de semănat, de 85-
95% (din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire în câmp depinde în cea mai mare
măsură de: tratamentele efectuate la sămânţă; starea solului la semănat, sub aspectul asigurării
umidităţii şi a calităţii patului germinativ, şi care depinde, la rândul său de utilajele cu care s-a
lucrat.

14
 Grâul are capacitatea ca, prin înfrăţire să-şi corecteze, între anumite limite, densităţile
nefavorabile. În asemenea situaţii, administrarea îngrăşămintelor în primăvară, în doze ceva mai
ridicate stimulează dezvoltarea vegetativă şi productivitatea plantelor existente; prin administrarea
de îngrăşăminte se urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte bună a plantelor pentru ca numărul mic
de fraţi şi spice la m2 să fie compensat prin numărul mare de boabe în spic, cu MMB cât mai
ridicată. Totodată, combaterea buruienilor prin erbicidare trebuie efectuată cu mai mare atenţie în
culturile rare, pentru a elimina, pe cât posibil, concurenţa buruienilor.
La densităţi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt exagerate, costisitoare şi
nejustificate, concurenţa dintre plante este prea puternică, apare pericolul căderii şi se amplifică
atacul de boli.
În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele foarte secetoase
sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări densitatea până la 700 boabe
germinabile/m2. Trebuie reţinut, însă, că erorile tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea
unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii de semănat.
Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul (pe baza densităţii stabilite
şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de regulă, între 200 şi 250 kg sămânţă/ha.

4.4.Adâncimea de semănat

Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură, soi, mărimea

seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată). În condiţiile din România, grâul este
semănat la 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea,
unde apa pentru germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai
dificilă; pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în cazul
semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 - 6 cm.
Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după arat datorită recoltării
târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod frecvent, prea adânc; consecinţele sunt răsăritul
întârziat, plantele nu mai au timp să înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă, sau grâul înfrăţeşte
târziu şi puţin.
În legătură cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în România există în cultură
soiuri de grâu care se caracterizează prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri,
adâncimea de semănat trebuie să fie maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a asigura străbaterea
tuturor germenilor până la suprafaţă.
Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18 cm, fără a rezulta
diferenţe importante de producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite,
în funcţie de maşinile de semănat aflate la dispoziţie. În România grâul este semănat, în mod
obişnuit, la 12,5 cm (distanţa pentru care sunt construite semănătorile universale existente mai
frecvent în dotare).

15
 În anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva mai mari (25
cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă a seminţei.
O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului este semănatul în
cărări. Această metodă, folosită în prezent, pe suprafeţe în creştere în România, a apărut din
necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace terestre, a lucrărilor de împrăştiere a
îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de erbicidare, a tratamentelor pentru
prevenirea căderii), în mod foarte precis, ca uniformitate de împrăştiere, până în faze de vegetaţie
mai avansate (chiar până la începutul formării boabelor). Trebuie reţinut că în tehnologiile
intensive se poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de vegetaţie, pentru efectuarea
diferitelor lucrări de îngrijire.
Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrările din vegetaţie cu mijloace “avio“ (şi se
prevede acest lucru), se recomandă să se lase, de la semănat, urme de orientare, de 30 - 40 cm (două
tuburi de la semănătoare suprimate), urme care sunt vizibile până în faze mai avansate de
dezvoltare a plantelor; distanţa dintre două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a mijloacelor avio
folosite pentru aplicarea tratamentelor.

5.Lucrările de îngrijire

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilă, deosebit de rentabilă sub aspectul
consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului şi numărul acestora
depinde de foarte mulţi factori (calitatea patului germinativ; dezvoltarea plantelor în toamnă şi
starea de vegetaţie la desprimăvărare; mersul vremii şi al vegetaţiei în primăvară; rezerva de
buruieni, infestarea cu boli şi dăunători; dotarea tehnică, posibilităţile materiale şi calificarea
cultivatorilor). Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate numai 1 - 2 lucrări de îngrijire
şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe lucrări (7 - 8 treceri).
Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca necesar atunci când s-
a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de a pune sămânţa în contact cu solul şi
de a favoriza, astfel, absorbţia apei.
Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare sau
microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se fac de către orice bun cultivator de
grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul iernii
apar băltiri.
Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme când, din cauza
alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, rădăcinile plantelor de grâu au
fost desprinse de sol (plantele sunt descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare
poate apare ofilirea şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate; fenomenul este mai frecvent

16
pe solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci când situaţia o impune, lucrarea de tăvălugit trebuie
efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de
înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului.
Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din tehnologia clasică de
cultivare. În prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată, deşi continuă să fie efectuat
de unii cultivatori de grâu de la noi. În majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de grăpat a
semănăturilor de grâu la desprimăvărare, nu este necesară, iar consecinţele negative sunt, adesea,
importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul, încă umed, este
tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.

5.1. Combaterea buruienilor

Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului. Pierderile
de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot
ajunge în situaţii extreme până la 60 - 70%. Ca urmare, reducerea rezervei de buruieni şi
împiedicarea apariţiei acestora în culturile de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotaţie,
lucrările solului, semănatul în epoca şi cu densitatea optimă, combatere chimică.
În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie. Buruienile
dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile din ţara noastră; speciile mai frecvente
în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium
arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius.
Pentru combaterea acestora, frecvent se recomandă să se administreze preparate care conţin acidul
2,4-D (SDMA-33, 1,5-2,5 l/ha). Administrarea se face primăvara, când plantele de grâu sunt în
faza de înfrăţit şi până la formarea primului internod, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau
rozetă; temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără vânt, timpul
călduros şi luminos. Cu bune rezultate se pot folosi şi preparate conţinând MCPA (Dicotex, 1,5-
2,5 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-4 l/ha).
Alături de dicotiledonate menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de buruieni
rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M.inodora, Agrostemma githago, Sonchus
arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas, Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians,
Polygonum ssp. În asemenea situaţii, se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de 2,4-D +
dicamba (Icedin Forte, 2 l/ha), tribenuron metil (Granstar 75 DF, 20-25 g/ha), triasulfuron + 2,4-D
(Longran 60 WP, 1 l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau amidosulfuron (Grodyl, 20-
40 g/ha).
Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate speciile Galium
aparine şi Galeopsis tetrahit, pentru combaterea cărora se recomandă preparatele continând
fluoroxipix + 2,4-D + dicamba (Starane 200 + Icedin Forte, O,6 + 2,0 l/ha) sau 2,4-D + dicamba
(Oltisan Extra, 1 l/ha).

17
 Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale grâului şi ale
buruienilor menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai devreme, când temperatura a
depăşit 6°C. Se subliniază că, întârzierea aplicării erbicidelor până la formarea celui de-al doilea
internod poate determina apariţia unor efecte fitotoxice la grâu.
Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în anumite zone limitate
din România. Speciile respective: Apera spica venti (iarba vântului) şi Avena fatua (odosul) găsesc
condiţii favorabile de dezvoltare în zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.
Pentru combaterea ierbii vântului se fac tratamente cu erbicide pe bază de tralkoxidim
(Grasp CE, 2 - 2,5 l/ha), fenoxapropetil (Puma CE, 0,8 - 1,0 l/ha), diclofopmetil (Illoxan CE, 2,5
l/ha), aplicate primăvara, când buruiana are 1 - 3 frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-
6 kg/ha), aplicat înainte de semănat şi încorporat în sol, sau terbutrin (Granarg 50 PU, 3 - 5 kg/ha),
aplicat fie toamna, imediat după semănat sau după răsărit, sau primăvara în faza de 1 - 3 frunze ale
buruienii.
Pentru combaterea odosului se recomandă preparatele pe bază de trialat, aplicate înainte de
semănat, cu încorporare cu grapa cu colţi la 2 - 4 cm adâncime, sau preparatele Puma S sau Grasp,
aplicate după recomandările prezentate la iarba vântului.
În mod obişnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate şi monocotiletonate se
efectuează combinat (de exemplu, Grasp + Icedin Forte, 20 g + 2,5 l/ha sau Puma S + Icedin Forte,
0,8-1,0 + 2,0 l/ha).

5.2. Combaterea dăunătorilor

Combatarea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri preventive şi

curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze), trebuie evitată
amplasarea grâului pe terenurile infestate şi, de asemenea, se tratează sămânţa înainte de semănat.
În cazuri extreme, când în toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se
recomandă tratamente cu insecticide organofosforice (Dursban 480 EC sau Pirimex 48 EC , 2,5
l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare (PED) este de 5% plante
atacate.
Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se efectuează tratamente
împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m2 şi numai după ce peste
80% din populaţia de ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a
lunii aprilie, când temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare,
la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3 larve/m2; adesea
este necesară repetarea tratamentului, după un interval de maximum 7 - 10 zile, dacă după primul
tratament au mai rămas peste 3 larve/m2 (1 larvă/m2 pentru culturile semincere).

18
 Se recomandă folosirea insecticidelor conţinând triclorfon (Onefon 90 PS, 1,2 kg/ha),
dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3 l/ha), alfametrin (Fastac 10,
150 ml/ha), lambda-cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha).
Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginata), este un dăunător periculos, a cărui
prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele, argiloase din judeţele Argeş, Teleorman,
Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a
lanurilor atacate înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5 - 6 larve/plantă,
se fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de apariţie a larvelor,
cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor.
Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult în ultimele decenii în
culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamente repetate, împotriva adulţilor şi a
larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua
jumătate a lunii aprilie; PED este de 10 adulţi hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului în
vetre. Tratamentele se fac cu preparate pe bază de dimetoat, deltametrin, lambdacihalotrin,
quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).
Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate la apariţia
adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m2, folosind aceleaşi preparate
recomandate pentru combaterea ploşniţelor.
Muştele cerealelor (musca neagră - Oscinella frit; musca de Hessa - Mayetiola destructor)
sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel mai păgubitor prin larve, mai ales în
situaţiile în care grâul a fost semănat timpuriu şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante
sunt măsurile preventive, precum şi tratamentele la sămânţă.
Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%, administrată sub formă
de momeli.

5.3. Combaterea bolilor

Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor preventive cu cele
curative (combatere integrată).
Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi în
perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este
favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor doze prea mari de azot, de vremea
răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată.
Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea rotaţiei,
distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a lanului, fertilizarea echilibrată.
În cazul unui atac puternic de făinare, tratamentele de combatere se fac cu produse pe bază
de prochoraz (Sportak 45, 1 l/ha), propiconazol (Tilt 250 EC, O,5 l/ha), trimorfamid (Fademorf 20
EC, 2 l/ha), triadimafon (Bayleton 25 WP, O,5 kg/ha) (ultimile două preparate speciale pentru

19
făinare). Pragul economic de dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după
înfrăţit; 25% pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.
Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se transmite prin sol
şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor şi spicului. Deosebit de
eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unei
seminţe sănătoase, tratată înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, cultivarea de soiuri tolerante,
respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii, dar parţial eficiente, iar tratamentele
în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare.
Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Ophiobolus graminis,
Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol, astfel încât se recomandă, în
primul rând, distrugerea samulastrei, respectarea rotaţiei, precum şi îngrăşarea echilibrată; în
situaţii extreme, se recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil.
Septoriozele (Septoria tritici şi S.nodorum) este o boală care se transmite prin sămânţă sau
prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea samulastrei, a resturilor de plante,
respectarea rotaţiei, aplicarea unor doze moderate de azot) sunt importante pentru limitarea
atacului. De asemenea, se recomandă tratamente la sămânţă (Vitavax 75, 2,5 kg/t sămânţă sau
Chinodin, 2,5 kg/t sămânţă), precum şi tratamente în vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un
interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea făinării. Pragul economic
de dăunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit.
Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe suprafeţe mari în
culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot.
Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esenţială pentru evitarea căderii. De asemenea,
se recomandă tratamente preventive, folosind anumite substanţe cu efect retardant (nanizant). Cel
mai frecvent sunt folosite produsele pe bază de clorură de clorcholină. Se efectuează stropiri
foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 - 25 cm înălţime), pe vreme liniştită,
fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineaţa. Se aplică 1,6 - 2,3 l/ha preparat
în 800 - 1.000 l apa, în cazul tratamentelor terestre şi 300 - 400 l în cazul tratamentelor “avio“.
Prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm, scurtarea şi îngroşarea
internodurilor bazale, dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic şi deci mărirea rezistenţei la cădere,
redistribuirea asimilatelor între organele plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei foliare, a
numărului de boabe în spic, a MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu rezistenţă sporită la cădere
şi care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.
În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de ethephon (Camposan,
Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi aplicate cu bune rezultate şi în faze de
vegetaţie mai avansate.
În România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au extins deşi cercetările
au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la grâu (GH. V. ROMAN, 1969 - 1970); în
majoritatea zonelor de cultură a grâului căderea se petrece destul de rar, numai în anii cu primăvara
şi începutul verii ploioase şi cu vânturi puternice, care favorizează căderea.

20
 6.Irigarea

Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă interes pentru
majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de apa al grâului este de 3.500 -
4.500 m3/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%,
din rezerva de apă a solului la semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie.
Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente. În situaţiile în care
solul este prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti patul
germinativ, se recomandă administrarea unei udări de umezire, cu norme de 400 - 600 m3/ha. În
situaţiile în care pregătirea patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a semănat în sol uscat
şi grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500 m3/ha.
Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară (apa acumulată
în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară), cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică
1-3 udări în fazele de alungirea paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase şi
după ierni sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea bobului (luna iunie).
Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastră este aspersiunea.

7.Recoltarea

Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci când boabele
ajung la 14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat lucrează fără pierderi şi boabele se
pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare. De regulă se începe
recoltatul mai devreme, când boabele au 18% umiditate, din cauza suprafeţelor mari cu grâu care
trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin scuturare
(datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este absolut necesară uscarea
boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a evita deprecierea calităţii lor.
Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 - 13% umiditate;
mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică pierderile prin scuturare. Perioada
optimă de recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5 - 8 zile.
Lanurile de grâu sunt recoltate dintr-o singură trecere, cu ajutorul combinelor universale
autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi
(în funcţie de evoluţia vremii), cu scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea
directă cu combina se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform, neîmburuienate
şi necăzute.
În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea divizată (în două
faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu vindroverul la înălţime de 15 - 20 cm,

21
lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu
ridicător de brazdă.
În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele rămân pe teren în brazdă
continuă.
Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura grâului. Trebuie luat în
calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi paie, care însă depinde de condiţiile anului,
soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a. Lucrarea este foarte dificilă şi destul de costisitoare; în
tehnologia mai frecvent folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală şi
transport), aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga tehnologie
de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi transportul boabelor.
Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru furaje, maşina
pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat). Ulterior paiele sunt transportate pentru a
fi folosite ca materie primă pentru diferite industrii, ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material
pentru prepararea composturilor.
În multe ţări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive speciale pentru
tocarea paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei, concomitent cu recoltatul.
Ulterior, se realizează, fără dificultate, încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite,
de dorit împreună cu doze moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea
paielor în sol.
Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) nu este justificată;
această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic de vierme roşu.
Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani în jur de 2.600 kg boabe/ha
(1997 - 1999). Prin comparaţie, producţia medie în Europa a fost 5.115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha
în ţările Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha în ţările Europei de Est. Numeroase ţări europene
realizează peste 7.000 kg boabe/ha (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea
Britanie). Prin comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe plan mondial
(SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2.240 - 2.900 kg/ha.
În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au oscilat, de regulă,
între 1.760 kg/ha şi 3.300 kg/ha, fiind supuse influenţei variaţiilor climatice destul de mari de la un
an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi, producţiile medii realizate în anii 1977 (2.820 kg/ha), 1990
(3.301 kg/ha) şi 1995 (3.082 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole care recoltează, în anii
favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.

22
 Bibliografie

1.Bâlteanu Gh., 1998 – Fitotehnie, vol.1, Ed. Ceres, Buc. Bâlteanu Gh., 2001 –
Fitotehnie, vol.2, Ed. Ceres, Buc.

2.Muteanu L, Borcean I., Axinte M., Roman Gh.V., 1995 – Fitotehnie, Ed.Didicatca
si Pedagogica Buc.

3.Muntean L., Borceanu I., Axinte M., Roman Gh., 2001 – Fitotehnie, Ed. “Ion
Ionescu de la Brad” Iasi.

4.Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed.
Universal, Buc.

23