UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI

MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

VITICULTURĂ GENERALĂ
Bazele biologice

Șef lucr. dr. MIHAELA BUCUR

BUCUREȘTI
2022
 CUPRINS
PREFAŢĂ 4
Capitolul 1: NOŢIUNI INTRODUCTIVE 6
1.1 Obiective 6
1.2 Scurt istoric, definiţie şi conţinut 6
1.3 Importanţa viticulturii în economia naţională 8
1.3.1. Din punct de vedere social 8
1.3.2. Din punct de vedere economic 9
1.4 Situaţia viticulturii pe plan mondial 10
1.5 Situaţia viticulturii în România 13
1.6 Măsuri de relansare a producţiei vitivinicole 16
1.7 Viticultura şi problemele lumii contemporane 17

Capitolul 2: SISTEMATICA GENULUI VITIS 21

2.1 Obiective 21
2.2 Genul Vitis 22
2.3 Clasificarea vițelor cultivate 31

Capitolul 3: PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE VIŢEI-DE-VIE 35

3.1 Obiective 35
3.2 Rădăcina 35
3.3 Tulpina 39
3.4 Mugurii 46
3.5 Lăstarii 51
3.6 Frunza 53
3.7 Cârceii 54
3.8 Inflorescenţa 55
3.9 Floarea 56
3.10 Strugurii şi boabele 60
3.11 Sămânţa 63

Capitolul 4: BIOLOGIA VIŢEI-DE-VIE 65

4.1 Obiective 65
4.2 Ciclul ontogenetic (de viaţă) al viţei-de-vie 65
4.3 Ciclul biologic anual al viţei-de-vie 68
4.4 Fenofazele creşterii (ciclul vegetativ) 70
4.4.1. Plânsul 70
4.4.2. Dezmuguritul 71
4.4.3. Creşterea lăstarilor 73
4.4.4. Maturarea lăstarilor 75
4.4.5. Căderea frunzelor 76
4.4.6. Repausul mugurilor 76
4.5 Fenofazele fructificării (ciclul reproductiv) 78
4.5.1. Diferenţierea mugurilor şi formarea florilor 78
2
 4.5.2. Înfloritul 81
4.5.3. Creşterea boabelor 83
4.5.4. Maturarea boabelor 84

Capitolul 5: FIZIOLOGIA VIȚEI-DE-VIE 88

5.1 Fotosinteza 88
5.2 Respirația 98
5.3 Transpirația 101
5.4 Alimentarea cu apă a viței-de-vie -rezistența la secetă 106
5.5 Rezistența la ger a viței-de-vie 110

Capitolul 6: ECOLOGIA ȘI ZONAREA VIŢEI-DE-VIE 116

6.1 Obiective 116
6.2 Ecosistemul viticol 116
6.2.1. Biocenoza viticolă 117
6.2.2. Biotopul 119
6.2.3. Subsistemul agrofitotehnic 119
6.2.4. Subsistemul socio-economic 120
6.3 Influenţa factorilor climatici 121
6.4 Influenţa factorilor edafici 130
6.5 Influenţa factorilor orografici 134
6.6 Influenţa factorilor secundari de biotop 135
6.7 Zonarea vitivinicolă 136
6.8 Criterii de zonare a sistemelor de cultură şi a soiurilor de viţă-de-vie 139
6.9 Schiţa monografică a viticulturii din România 141

Capitolul 7: PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL 152

7.1 Obiective 152
7.2 Înmulţirea viţei-de-vie prin seminţe 152
7.3 Înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie 153
7.3.1. Înmulţirea prin butaşi 154
7.3.2. Înmulţirea prin marcotaj 156
7.3.3. Înmulţirea prin altoire 158
7.3.4. Microînmulţirea „in vitro ” 169
7.4 Pepiniera viticolă 171
7.5 Tehnologia producerii coardelor portaltoi 176
7.5.1. Înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi 176
7.5.2. Lucrări de întreţinere aplicate viţelor portaltoi în primii ani 177
7.5.3. Lucrări aplicate în plantaţiile de portaltoi aflate în producţie 179
7.6 Tehnologia producerii coardelor altoi 183
7.7 Tehnologia producerii viţelor altoite 185
7.7.1. Obţinerea butaşilor altoiţi 185
7.7.2. Cultura viţelor altoite în şcoala de viţe 191
BIBLIOGRAFIE 199

3
 PREFAŢĂ

Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă

economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe
care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zona colinară din răsăritul şi
sudul lanţului carpatic, din Transilvania şi Dobrogea.
Viţa-de-vie este planta fructiferă cu cea mai mare extindere pe glob; ea este
răspândită în toate continentele, cu excepţia Antarcticei.
În ţara noastră cultura viţei-de-vie interesează un număr mare de locuitori din
majoritatea zonelor ţării, mai ales din zona colinară, pentru că pe pantele dealurilor însorite
şi adăpostite de curenţii reci (altitudini de până la 450-500 m), această plantă găseşte cele
mai favorabile macro şi microclimate pentru obţinerea strugurilor de masă şi a vinurilor de
calitate.
Ca şi avantaje ale culturii, putem aminti că: joacă un apreciabil rol antierozional,
intervenind activ în conservarea solului şi fixarea nisipurilor mişcătoare, asigură un conveer
de struguri proaspeţi în intervalul iulie-octombrie, permite obţinerea unei game variate de
vinuri de cea mai bună calitate: albe, roşii, roze, seci, demiseci, demidulci, dulci, aromate,
spumante etc.; permite obţinerea de stafide, valorifică economic şi estetic terenurile din
grădinile de lângă casă etc.
Valoarea alimentară a strugurilor, datorată componentelor chimice ale acestora şi a
formelor uşor accesibile organismului omenesc: zaharuri, substanţe minerale, vitamine,
compuşi polifenolici, arome, acizi organici etc, are rol benefic asupra sănătăţii oamenilor.
Sunt bine cunoscute, de asemenea, şi virtuţile terapeutice ale vinului, prin rolul pe care îl au
compuşii fenolici din vin ca protectori ai sănătăţii cardiovasculare, de diminuare a incidenţei
cancerelor şi, în general, a bolilor specifice vârstei a treia.
Toate aceste multiple virtuţi ale produselor vitivinicole, alături de importanţa
economică a viţei-de-vie, fac din aceasta o plantă mult căutată, care interesează nu numai pe
profesionişti, ci şi pe amatorii care doresc să se iniţieze în tainele cultivării acestei „nobile”
plante.
La nivel naţional, dezvoltarea prezentă şi viitoare a viticulturii se bazează însă pe
forma de proprietate privată, arendare, asociaţii avansate de înfiinţare şi exploatare,
folosindu-se soiuri productive, de calitate, recomandate la înmulţire precum şi pentru fiecare
zonă viticolă sau podgorie. Toate acestea pot fi posibile numai prin aplicarea unor
tehnologii moderne de cultură (mecanizare, fertilizare, irigare, combatere integrată), prin
minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea raţională a resurselor ecologice şi
economice, acest complex de măsuri conducând la conservarea habitatului împotriva
poluării.

4
 În decursul timpului, cunoştinţele de viticultură s-au transmis mai întâi din generaţie
în generaţie, în cadrul familiei, apoi în şcolile agricole, ca ulterior să apară şi şcoli cu profil
viticol (Facultatea de Horticultură Bucureşti - 1948).
Pe lângă învăţământul clasic au apărut noi forme de pregătire prin învăţământul
deschis la distanţă, care oferă posibilităţi largi de instruire în toate domeniile, nu numai în
cel horticol.
La elaborarea materialului de faţă, s-a încercat prezentarea cunoştinţelor legate de
bazele biologice ale acestei specii: sistematica genului Vitis, particularităţile morfologice,
ciclurile biologice şi ecologia viţei-de-vie, ca în funcţie de acestea să decurgă zonarea
soiurilor şi tehnologia de cultură ce trebuie aplicată. Metodele de înmulţire ale viţei-de-vie,
tehnologiile de înfiinţare şi întreţinere ale plantaţiilor, alcătuiesc bazele tehnologice ale
viticulturii.
Ţinând cont că lucrarea se adresează în mod special studenţilor de la învăţământul la
distanţă, am încercat ca fiecare unitate de învăţare să aibe o anumită structură (obiective,
conţinut, teste de autoevaluare, rezumat, lucrare de control), să conţină imagini şi tabele ce
cuprind aspecte practice şi tehnice, toate aceste elemente având ca scop înregistrarea
textului şi o mai bună însuşire a noţiunilor de către student, chiar în absenţa cadrului
didactic.
Lucrarea este utilă şi studenţilor de la alte specializări, care doresc să studieze şi să îşi
însuşească o serie de cunoştinţe privind cultivarea viţei-de-vie, cât şi pentru cei care vor să-
şi înfiinţeze o „mică plantaţie” pe terenurile din grădinile de lângă casă, oferind astfel o
ocupaţie plăcută, folositoare şi reconfortantă pentru membrii familiei.

5
 1. NOŢIUNI INTODUCTIVE

1.1. OBIECTIVE:
 prezentarea definiţiei şi conţinutului viticulturii;
 importanţa viticulturii în economia naţională, din punct de vedere social şi
economic;
 situaţia viticulturii pe plan modial şi naţional;
 măsurile de relansare a producţiei viticole româneşti;
 cunoaşterea problemelor reale ale viticulturii mileniului trei.

1.2. SCURT ISTORIC, DEFINIŢIE ŞI CONŢINUT

Viţa-de-vie este, alături de grâu, una din cele mai vechi plante de cultură care a luat
naştere cu aproximativ 4 000 de ani î.C., iar pe teritoriul ţării noastre se cultivă încă din
epoca neoliticului mijlociu, cu aproximativ 3 000 de ani î.C. (Martin,1972).
Ea a fost mai întâi cultivată în partea răsăriteană a Mării Negre, în Transcaucazia, adică
în teritoriile ce aparţin astăzi Georgiei, Armeniei şi Azerbaidjanului.
Marele salt de la specia Vitis vinifera ssp. sylvestris (care şi-a continuat existenţa în flora
spontană) la Vitis vinifera ssp. sativa (strămoşul comun al soiurilor roditoare existente astăzi
în cultură), s-a produs sub influenţa selecţiei şi tăierilor aplicate de către om
(Teodorescu,1966; Fregoni,1991).
Forma şi tipul frunzelor şi al strugurilor sculptaţi în piatră şi găsiţi pe teritoriul ţării
noastre arată că acum circa 2 700 de ani erau cunoscute nu numai soiurile de vin ci şi cele
de masă cu bobul mare (Constantinescu şi colab.,1970).
Despre existenţa viticulturii ca îndeletnicire de bază a dacilor şi romanilor stau mărturie
numeroase dovezi arheologice, epigrafice şi lingvistice.
În timpul evului mediu, viticultura s-a dezvoltat cu precădere în podgorii şi centre
viticole vestite prin calitatea vinurilor obţinute, din sortimente specifice, ele fiind căutate
atât pe piaţa internă, cât şi la export.
Primele documente care atestă existenţa viilor din Transilvania datează din prima
jumătate a secolului al XI-lea, iar a celor din Moldova şi Ţara Românească, de la sfârşitul
secolului al XIV-lea (Cotea şi colab.,2000).
De-a lungul timpului, s-au statornicit în podgorii sortimente specifice de soiuri. Ele au
fost reprezentate, pentru fiecare areal viticol, printr-un număr restrâns de soiuri, care îşi
puneau amprenta asupra specificităţii şi calităţii vinurilor.
Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă
economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe
care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării.
Fiind o străveche îndeletnicire a poporului român, s-a dezvoltat cu precădere în podgorii
şi centre viticole vestite prin fineţea vinurilor, abundenţa acestora şi calitatea deosebită a

6
strugurilor de masă. Se apreciază că peste un milion de locuitori din ţara noastră îşi asigură
existenţa din cultura viţei-de-vie, prelucrarea strugurilor şi obţinerea vinului, comerţul cu
struguri şi vin, activităţi în industrii şi domenii conexe (ambalaje, transporturi etc).

Prin definiţie, ► obiectul viticulturii – studiul viţei-de-vie, a legilor ei de

viticultura creştere, dezvoltare şi fructificare;
reflectă ► scopul urmărit – obţinerea unor producţii mari, de
următoarele: calitate şi eficiente;
► legătura dintre teorie şi practică - cunoaşterea vieţii
viţei-de-vie, a cerinţelor sale, în vederea satisfacerii cât mai
depline a lor, prin tehnologiile existente şi elaborarea de
tehnologii noi;
►eficienţa ştiinţei – asigurarea unor producţii mari,
specifice soiurilor, pe diferite direcţii de producţie, cât mai
economice, relativ constante de la un an la altul;
► metodele de lucru în studiu şi în practică – observare,
experimentare, analiză de laborator şi câmp, sinteză şi
generalizare;
► destinaţia producţiei viticole – satisfacerea continuă a
necesităţilor omului, ale industriei alimentare, industriei
farmaceutice şi medicale.

Conţinutul ► Ca ştiinţă biologică – studiază originea şi evoluţia viţei în

viticulturii cultură, dar şi a particularităţilor ei biologice şi ecologice.
► Ca ştiinţă tehnologică – studiază problemele teoretice şi
practice care privesc cultura viţei-de-vie, şi anume:
■ tehnologiile de obţinere a materialului săditor;
■ tehnologiile de înfiinţare a plantaţiilor viticole;
■ sistemele de cultură;
■ formele de conducere a viţelor în plantaţii;
■ tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor tinere şi a celor pe rod.

Tehnologiile prezentate mai sus, trebuie să conţină tot ce s-a acumulat pe plan
internaţional şi la noi în ţară până în prezent, pentru a putea eficientiza cultura, pentru a
reduce consumurile de forţă de muncă, energie, deci implicarea unor cheltuieli minimale,
având grijă, în acelaşi timp, de a preveni poluarea mediului şi a solului.

1.3. IMPORTANŢA VITICULTURII ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ

Ponderea sporită a culturilor hortiviticole în economia mondială a producţiei
agricole, se datorează rolului pe care îl au strugurii, fructele şi legumele în alimentaţia
7
raţională a omului şi în sporirea venitului naţional al al ţărilor cultivatoare, cât şi în
ameliorarea condiţiilor microclimatice de viaţă ale omului.
Viticultura, a deţinut şi deţine un loc bine precizat în economia agricolă şi economia
naţională, a cărei importanţă se poate aprecia din mai multe puncte de vedere.

1.3.1. Din punct de vedere social

Ca sursă de îmbunătăţire a hranei, viticultura prin produsele şi unele subproduse ale
sale completează şi îmbunătăţeşte regimul alimentar al populaţiei.
Strugurii proaspeţi şi stafidele, prin gustul plăcut, dar mai ales prin valoarea lor
alimentară deosebită, intră în categoria fructelor de elită de tip „delicatesse”. Ei au o
structură complexă şi cu implicaţie directă în organismul uman, sub aspect energetic,
reconfortant, vitaminizant, mineralizant, la care se adaugă însuşirile dietetice şi terapeutice.
Valoare alimentară nu prezintă numai strugurii ci şi mustul şi vinul, consumate raţional.
Componentele chimice ale strugurilor, precum şi formele uşor accesibile
organismului uman, contribuie la:
● hidratarea organismului, strugurii conţinând foarte multă apă 75-83%;
● asigurarea organismului cu vitamine (vitamina A, B1, B2, C), săruri minerale (Ca,
Fe, P, K, Mg), acizi organici care intră în constituţia oaselor, ţesuturilor şi echilibrează
reacţia sucului gastric;
● echilibrarea bilanţului energetic, strugurii proaspeţi conţin glucide (13-35%), sub
formă de zaharuri reducătoare (glucoză şi fructoză) şi zaharoză, care sunt uşor asimilabile,
intrând direct în circuitul sangvin fără transformări prealabile şi consum energetic;
● menţinerea echilibrului acidobazic, absolut necesar bunei activităţi a celulelor,
prevenind fenomenele de acidoză.
Conţinutul ridicat în zaharuri şi acizi organici, variat în săruri minerale şi vitamine
face ca strugurii să aibă în alimentaţia omului un important rol reconfortant, euforic şi în
multe cazuri terapeutic (afecţiuni ale plămânilor, rinichilor, inimii, stomacului), se pot
vindeca sau ameliora printr-un consum raţional de struguri şi must proaspăt.
Vinul este considerat un aliment complex, o băutură energetică (un gram de alcool
ingerat furnizează organismului uman 7 calorii), având şi un important rol terapeutic;
● compuşii fenolici din vin au proprietăţi deosebite, prevenind bolile
cardiovasculare, facilitează circulaţia sangvină, protejează împotriva hemoragiilor, a unor
tulburări de vedere;
● procianidinele din vinurile roşii, au rol în a îndepărta colesterolul din sânge,
mărirea rezistenţei pereţilor vasculari la hemoragii, în prevenirea îmbătrânirii premature a
ţesuturilor (Dejeu, 2010), de asemenea având un important rol şi în industria farmeceutică
(cele extrase din seminţe);
● vinul roşu, în special, are proprietăţi antiseptice, datorită acţiunii lui antivirale şi
bactericide.
8
 Deoarece vinul este considerat un aliment, în ultimii ani ţările mari producătoare de
vin, tind spre o „viticultură ecologică”, cu reducerea substanţelor poluante, care se
acumulează şi în fruct, folosirea în cantitate cât mai mică a pesticidelor şi îngrăşămintelor
chimice, pentru obţinerea vinurilor sănătoase.
Alcoolul din vin obţinut prin distilarea vinului poate fi folosit, după bonificare şi
învechire în diferite condiţii (în butoaie de stejar) pentru obţinerea diferitelor băuturi
spirtoase (ex.: coniac, vinars etc).
Sucul de struguri consumat de copii, bătrâni şi adulţi are o acţiune tonifiantă asupra
organismului, fiind foarte folositor mai ales bolnavilor şi convalescenţilor.
Frunzele viţei-de-vie pot fi folosite în alimentaţia omului, pentru pregătirea
sarmalelor (fie în stare proaspătă, culese primăvara înainte de stropitul viilor, fie păstrate la
saramură).
Tescovina, produs secundar al procesului de vinificaţie, alcătuită din pieliţe, seminţe
şi restul ţesuturilor miezului, dă posibilitatea unei multiple folosiri: prin distilare se obţine
rachiul de tescovină, din seminţe se obţine un ulei cu folosinţă alimentară, după extragerea
seminţelor din tescovină se poate obţine un compost pentru fertilizarea organică a terenului.
Ca mijloc de câştigare a existenţei – lucrările de îngrijire a plantaţiilor viticole,
pepinierelor, prelucrarea recoltelor de struguri, industrializarea şi valorificarea produselor
vitivinicole necesită un consum mare de forţă de muncă, oferind locuri de muncă pentru o
parte a populaţiei (forţa de muncă are atât un caracter sezonier: recoltarea strugurilor, cât şi
permanent : tăieri, fertilizări).
În plus se stimulează activitatea industriilor producătoare de materiale (ciment,
sârmă, substanţe insecto-fungicide, îngrăşăminte minerale), maşini şi utilaje folosite în
practica vitivinicolă.

1.3.2. Din punct de vedere economic

► suprafaţa mare pe care o ocupă, respectiv 182.600 ha la finalul anului 2019;
► valorifică cu bune rezultate pantele erodate cu soluri subţiri de pe dealuri şi coline,
terenurile nisipoase, calcaroase, pietroase, stâncoase, sărace în nutrienţi, improprii altor
culturi;
►are un important rol antierozional, protejând împotriva eroziunii de suprafaţă prin
fixarea nisipurilor mişcătoare, intervenind activ în conservarea solului;
►prezintă un grad mare de intensivizare (consum mare de forţă de muncă, cheltuieli
mari la înfiinţarea şi întreţinerea culturii - 1 ha viţă-de-vie echivalează cu 7 ha culturi
agricole);
►impozitele şi valorificarea produselor vitivinicole contribuie la constituirea
bugetului statului;
► comerţul intern şi internaţional cu produse şi subproduse vitivinicole constituie o
sursă importantă de venituri şi profituri;

9
 ► înfrumuseţează peisajul natural al zonelor unde se cultivă, participând la
depoluarea mediului ambiant prin purificarea atmosferei,
► viţa-de-vie valorifică estetic (prin coloritul roşiatic sau gălbui al frunzelor în
cursul toamnei) şi economic curţile şi grădinile de lângă casă, iar prin cultivarea mai multor
soiuri, cu o coacere eşalonată, gospodarii îşi pot asigura consumul propriu de struguri.

1.4 SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL

În general, cultura eficientă a viţei-de-vie se practică în acele locuri unde temperatura
medie anuală este cuprinsă între 9 şi 21ºC. Astfel de temperaturi, alături de alte condiţii
ecopedoclimatice, se întâlnesc în interiorul a două benzi ce înconjoară globul de o parte şi
de alta a ecuatorului.
Una, cea mai importantă este plasată la nord de ecuator, între 20 şi 50º latitudine, iar
cealaltă o găsim la sud de ecuator, între 20 şi 40º latitudine. În cadrul celor două benzi,
suprafaţa viticolă însumează circa 7.400.000 ha, cu viță-de-vie plantată în toate scopurile
(vin, struguri de masă și stafide), inclusiv plantații tinere care nu au intrat pe rod (potrivit
datelor Organizaţiei Internaţionale a Viei şi Vinului – 2019).
După cel de-al doilea război mondial, a avut loc o creştere continuă a suprafeţelor
cultivate cu viţă-de-vie (1964 - 10.000.000 ha, 1976 - 10,3 milioane ha). Ulterior suprafaţa
cultivată a început să scadă progresiv până în anul 1998, pentru ca în ultimii ani să se
stabilizeze în jurul valorii de 7,5 - 8 milioane ha.
În Uniunea Europeană (UE), la finele anului 2019 suprafața cu viță-de-vie cultivată
se menține la fel în al cincilea an consecutiv la 3,2 milioane ha. O creștere se observă în
Franța (794.000 ha), Italia (708.000 ha), Portugalia (195.000 ha) și Bulgaria (67.000 ha).
Suprafețele podgoriilor din Spania (966.000 ha), Ungaria (69.000 ha) și Austria (48.000 ha),
sunt într-o ușoară scădere față anul trecut.
În China (855.000 ha), a doua din lume ca suprafață, după Spania, expansiunea pare
să încetinească. Statele Unite figurează cu o suprafață cultivată cu viță-de-vie estimată în
2019 la 408.000 ha.
În America de Sud, evoluția suprafeței viticole a prezentat o tendință descendentă
pentru al patrulea an consecutiv. Singura excepție o reprezintă Peru a cărei suprafață a
crescut, atingând 48.000 ha în 2019.
Suprafața viticolă din Africa de Sud a rămas stabilă în raport cu 2018, la 128.000 ha;
în Australia - suprafața rămâne stabilă la 146.000 ha în 2019; iar în Noua Zeelandă suprafața
a crescut cu 1,6%, ajungând la 39.000 ha.
Din cele 45 de ţări cultivatoare de viţă-de-vie, trei (Spania, Franţa şi Italia), deţin
suprafeţe foarte mari (2,468 mii ha), urmând în ordine descrescătoare China, Turcia, SUA,
Argentina, Chile, Portugalia și România (191.000 ha). Țara noastră ocupa la nivelul anului
2019 locul 10 în lume şi 5 în Europa (fig. 1.1 și 1.2).

10
 Condiţiile ecologo-geografice şi social-economice au determinat orientarea
viticulturii europene în direcţia producerii strugurilor mai ales pentru vin, iar a celei asiatice
în direcţia producerii strugurilor pentru masă şi stafide.

Fig. 1.1. Principalele țări viticole ale lumii, după suprafață cultivată cu viță-de-vie
în perioada 2010-2019

Fig. 1.2. Principalele țări viticole ale lumii, după suprafață cultivată cu viță-de-vie
în perioada 2010-2019

● Producţia mondială de vin a înregistrat un trend crescător în ultimii ani.

Marile ţări producătoare de vin, sunt cele care au și cea mai mare suprafață cultivată
pe primul loc situându-se Italia, urmată de Franţa şi Spania.
Implicit, cele mai mari ţări producătoare de struguri sunt şi principalele exportatoare:
Italia – 17,2 mil hl, Spania – 16,4 mil hl, Franţa – 13,7 mil hl.

11
 România a atins la nivelul anului 2019 o producţie de vin de 3.897,2 milioane hl,
ocupând locul 12 în lume şi 6 în Europa.
Concluzionând, continentul european este cel care asigură cea mai mare cantitate de
vin (66,7% din producţia mondială), urmat de cel american (18,5%), de Asia (5%), Oceania
(5,4%) şi Africa cu 4,4%.
În ceea ce priveşte consumul de vin pe locuitor, întâlnim trei categorii de ţări:
 ţări mari consumatoare de vin (50 litri vin/ an/locuitor): Luxemburg, Franţa;
 ţări cu un consum mediu de vin (10-50 litri vin/ an/locuitor): Italia, Portugalia,
Elveţia, Spania;
 ţări cu un consum mic de vin (sub 10 litri vin/ an/locuitor): SUA, Canada, Africa de
Sud.
Studiile de caz efectuate cu referire la consumul de vin, scot în evidenţă faptul că în
Italia, Spania, Franţa, Potugalia (ţări ce deţin supremaţia mondială în producţia de vin -
51%) consumul se va stabiliza la 50-60 l/an/locuitor, preferabil vinuri roşii, excepţie facând
Germania şi SUA unde balanţa înclină spre vinurile albe.
Ca urmare a repartizării geografice a producţiei viticole în diferite regiuni ale
globului, favorabile acestei culturi, comerţul mondial (importul şi exportul) cu vin, struguri
de masă, stafide şi alte produse pe bază de must şi vin, a fost foarte intens în ultimele
decenii. În general, ţările mari producătoare de struguri sunt şi principalii exportatori.
Ţări mari importatoare de vin sunt, în ordine: Germania, Anglia, SUA, Rusia, Franţa,
Olanda, Canada, Belgia, Elveţia, Danemarca, Japonia, Suedia.
● În ceea ce priveşte producţia strugurilor de masă, locul unu este ocupat de
China, urmată de Turcia, Iran, India, Egipt, Italia şi SUA;
● Dintre ţările producătoare de struguri pentru stafide amintim: Turcia, SUA,
Iran, Chile, Grecia, Africa de Sud. Din producţia mondială de stafide (1,22 milioane tone),
cea mai mare pondere o deţine Asia (51 %), fiind urmată de America (36 %), Europa (8 %),
Africa (3%) şi Oceania (2%).
Din cele prezentate, se observă că s-au conturat două tendinţe, cea europeană, cu o
atenţie sporită pe calitate, cu o legislaţie adecvată şi o limitare a suprafeţelor cultivate, dar şi
a recoltei la hectar; şi cea din Lumea Nouă – Australia, Africa de Sud, SUA, Chile, unde
suprafeţele cultivate cresc ca şi exporturile de vin.

12
 1.5. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA
Aşezarea geografică a României şi relieful său asigură condiţii naturale, favorabile
pentru cultura viţei-de-vie. Ca urmare, viticultura a cunoscut o dezvoltare continuă,
devenind una din ramurile importante ale producţiei agricole.
Viţa-de-vie se cultivă, cu precădere, în arealele consacrate tradiţional acestei
activităţi, situate mai ales în zona colinară, pe nisipuri, precum şi pe alte terenuri cu condiţii
favorabile, denumite areale viticole, care sunt supuse delimitării teritoriale. Plantaţiile de
viţa-de-vie potrivit Legii nr. 244/2003 (revizuită în 2007) a viei şi vinului, se grupează
teritorial în: zone viticole, regiuni viticole, podgorii, centre viticole şi plaiuri viticole.
În România viticultura se concentrează în 8 regiuni viticole (fig. 1.3): Podişul
Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Banatului,
Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării şi regiunea
nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării. Aceste regiuni cuprind 37 de podgorii
şi aproximativ 171 de centre viticole, în care se produce o gamă completă de vinuri
(Oşlobeanu şi colab., 1991).

Fig. 1.3. Regiunile viticole din România (după Oşlobeanu şi colab.,1991):

I – a Podişului Transilvaniei; II – a Dealurilor Moldovei; III – a Dealurilor Munteniei şi
Olteniei; IV – a Dealurilor Banatului; V – a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului; VI – a Colinelor
Dobrogei; VII – a Teraselor Dunării; VIII – a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării

Suprafaţa viilor pe rod a crescut progresiv în ţara noastră până în anul 1972, apoi a
scăzut continuu. În anul 2021 suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie a fost de 189.154 ha, din
care 180.700 soiuri de vin în producție și 8.454 ha soiuri de masă. Modul cum a evoluat
suprafața cultivată cu viță-de-vie în perioada 2007-2021, se poate observa în figura 1.4.

13
 Fig. 1.4. Evoluția suprafeței viticole din România, în perioada 2007-2021

În toate regiunile viticole ale României au avut loc procese ample de restructurare și
reconversie, asistate cu fonduri UE din programul național de sprijin alocat României (adică
47,5 mil. Euro, anual, în timpul exercițiului bugetar 2014-2020).
Suprafață cultivată cu viță-de-vie în principalele regiuni vitivinicole ale țării noastre
în anul 2020 (%), se poate observa în figura 1.5 (sursa MADR și ONVPV). Regiunea
viticolă a Dealurilor Moldovei se situează pe primul loc cu o pondere de 39%, urmată de
regiunea Dealurilor Munteniei și Olteniei (25%). Pe locul trei se află regiunea Nisipurilor
din sudul țării, cu o pondere de numai 10%.
În ceea ce priveşte sortimentul cu struguri pentru vin, la nivelul anului 2020, primele
12 soiuri cultivate au fost: Fetească regală – 7,4%, Fetească albă – 7,3%, Merlot – 6,4%,
Riesling – 4,2%, Aligoté – 3,9%, Sauvignon – 2,3%, Cabernet Sauvignon 2,2%, Muscat
Ottonel – 2,0%, Băbească neagră – 1,8%, Roşioară – 1,6%, Fetească neagră – 1,0% şi
Tămâioasă românească 0,7%.
Suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie are o structură în care ponderea soiurilor hibride
este foarte ridicată. În ultimii ani, suprafaţa ocupată cu hibrizii direct producători a fost de
aproximativ jumătate din cea a viilor pe rod.
Conform legii, în intravilanul localităţilor din afara arealelor viticole, plantarea
hibrizilor direct producători poate fi făcută pe o suprafaţă de cel mult 0,1 ha de agent
economic sau familie, numai pentru asigurarea consumului familial. În cele mai multe
cazuri, suprafeţele cultivate cu vie hibridă se găsesc în exploataţiile familiale, care produc în
mare parte pentru auto-consum. În privinţa producerii materialului săditor viticol destinat
înfiinţării de noi plantaţii, precum şi pentru completarea golurilor, în anul 2019 s-au obţinut
1,2 milioane de viţe altoite.

14
 Fig. 1.5. Ponderea suprafeței cultivate cu viță-de-vie,
în principalele regiuni viticole ale României (2021 - %)

Producția de vin s-a diminuat la un nivel de 3829,5 mii hl în 2020 (fig. 1.6),
condițiile meteorologice nefavorabile fiind motivul principal; dar a înregistrat o creștere în
anul 2021 (4451,1 mii hl). Repartizarea producției de vin pe regiuni viticole o putem analiza
din figura 1.7.

Fig. 1.6. Evoluția producției de vin în România, în perioada 2009-2021

(sursa MADR și ONVPV)

15
 Fig. 1.7. Producției de vin în principalele regiuni viticole ale României (2021)

1.6. MĂSURI DE RELANSARE A PRODUCŢIEI VITIVINICOLE

 restructurarea suprafeţelor cultivate cu viţă-de-vie prin diminuarea suprafeţelor
ocupate cu hibrizi direct producători şi plantarea soiurilor nobile, în arealele
delimitate pentru cultura viţei-de-vie;
 reconversia planţiilor prin plantarea soiurilor româneşti valoroase şi a celor cerute de
piaţă;
 creşterea ritmului de plantări anuale până la 5.000-6.000 ha cu viţă nobilă, cu soiuri
solicitate pe piaţa internă şi internaţională;
 îmbunătăţirea calităţii produselor, creşterea ponderii vinurilor cu denumire de origine
controlată şi a celor cu indicaţie geografică, în detrimentul vinurilor de masă;
 extinderea soiurilor noi şi a clonelor valoroase;
 diversificarea gamei de portaltoi folosiţi la obţinerea viţelor altoite, adaptaţi
condiţiilor pedoclimatice specifice ţării noastre;
 organizarea sistemului de producere a materialului săditor de calitate, rezistent la boli
şi dăunători;
 extinderea formelor înalte de conducere a butucilor şi folosirea distanţelor mari de
plantare, acolo unde acest lucru este posibil (areal de cultură neprotejată, soluri
relativ fertile, soiuri viguroase);
 elaborarea unor programe sectoriale de absorbţie a populaţiei din mediul rural;
 sprijinirea financiară a micilor producători prin acordarea unor subvenţii;
 sistem accesibil de creditare pentru produsele vitivinicole, prin acordarea de credite
pe termen lung, în condiţii avantajoase pentru reabilitarea plantaţiilor, a
infrastructurii de prelucrare şi pentru valorificarea producţiei;
 reorganizarea pieţei produselor vitivinicole pentru a asigura producătorilor obţinerea
unor venituri care să depăşească nivelul cheltuielior de producţie;
16
  modernizarea sistemului de distribuţie (promovarea pieţelor de gross-detail etc);
 actualizarea lucrărilor de delimitare teritorială a culturii viţei-de-vie, a zonării
soiurilor de viţă roditoare recomandate şi autorizate la plantare în România, a
deciziilor de acordare a drepturilor de producere a vinurilor cu denumire de origine
controlată;
 armonizarea, în continuare, a legislaţiei naţionale în domeniu, cu cea europeană;
 realizarea unui regim de taxe şi impozite pe baza unei politici fiscale corecte,
diferenţiate;
 întărirea rolului asociaţiilor profesionale şi interprofesionale;
 aplicarea cercetării ştiinţifice în sectorul viticol privind tehnologiile de producţie;
 încurajarea dezvoltării şi aplicării unei viticulturi ecologice ca alternativă la
viticultura convenţională, prin folosirea unor soiuri rezistente la boli, combaterea
biologică a dăunătorilor, menţinerea echilibrului ecologic etc.
 aplicarea unor reglementări privind protecţia consumatorilor prin evitarea poluării
recoltei de struguri (reziduuri de pesticide, toxine, pe struguri, în vin etc.) şi prin
represiunea fraudelor;
 încurajarea culturii de agrement, pentru a putea satisface consumul familial;
 campanii de promovare şi informare, integrate într-o comunicare bazată pe
beneficiile aduse sănătăţii prin consumul moderat şi regulat de vin;
 transmiterea către piaţă a unei imagini de prestigiu corespunzător tradiţiei şi culturii
noastre, a istoriei şi geografiei României.

1.7. VITICULTURA ŞI PROBLEMELE LUMII CONTEMPORANE

Dezvoltarea viticulturii la începutul mileniului al III-lea nu poate fi separată de
problemele mari cu care se confruntă omenirea la ora actuală.
1. Creşterea demografică. Problema creşterii demografice şi a ridicării nivelului de
trai trebuie avută în vedere ori de câte ori se emit prognoze privind dezvoltarea ramurilor
agricole în scopul sporirii producţiei agroalimentare.
Dacă astăzi populaţia globului numără peste 6,7 miliarde, potrivit estimărilor
Organizaţiei Naţiunilor Unite, în anul 2020 aceasta va atinge cifra de 7,6 miliarde, în 2030
de 8,3 miliarde, iar în anul 2050 - 9,4 miliarde.
Consecinţa: creşterea substanţială a producţiei vitivinicole trebuie să facă faţă şi unui
nivel de trai mai ridicat, cerinţelor unei noi calităţi a vieţii omului. Strugurii, vinul şi
celelalte produse derivate ale producţiei vitivinicole, prin conţinutul lor bogat în zaharuri,
vitamine, săruri minerale şi multe alte principii active, vor juca şi în viitor un rol important
în alimentaţia umană ca o componentă esenţială a unei alimentaţii echilibrate, bazate pe raţii
alimentare diversificate.
2. Criza energetică şi de materii prime. Viticultura reprezintă un sector al
agriculturii cu un nivel de intensivitate foarte ridicat, cultura viţei-de-vie implică un consum

17
ridicat de energie, ea nu se poate dezvolta fără energie sau numai cu un aport scăzut al
acesteia.
Măsurile care se impun nu sunt de ordin restrictiv ci de economisire de energie prin
creşterea coeficientului de bioconversie. Astfel, vor trebui luate măsuri de optimizare a
utilizării energiei fosile şi a electricităţii, de înlăturare a risipei, precum şi de intensificare a
utilizării unor noi surse de energie.
Viticultura ca şi alte sectoare ale agiculturii dispune de posibilităţi de reducere a
consumurilor energetice, mai ales a celor legate de protecţia fitosanitară, erbicidare,
fertilizare şi irigare.
3. Problemele mediului înconjurător. În acelaşi timp, reducerea consumului de
fungicide, insecticide, erbicide şi îngrăşăminte chimice va contribui la prevenirea poluării
solului, a apei, a plantelor şi a recoltei.
Acţiunea necontrolată a omului poate conduce la alterarea ecosistemelor agricole, ca
şi a celor naturale, la dereglarea echilibrului acestora. Sunt cunoscute efectele nocive ale
poluării solului, apei, atmosferei şi recoltei.
Viticultura viitorului va trebui să ţină seama de toţi factorii de mediu, în conexiuni
mai largi, să folosescă mai raţional toate mijloacele de producţie (solul, îngrăşămintele,
pesticidele, calitatea deosebită a soiurilor) în aşa fel încât impactul asupra mediului
înconjurător să fie minim.
Consecinţe:
 scăderea conţinutului în humus la principalele tipuri de sol din România, (în ultimii
50 de ani, s-a diminuat cu 0,3-0,6 %), alarmant prin proporţiile sale, ca urmare a
neglijării proceselor din circuitele trofice ale solului (Ştefanic și Săndoiu, 1994);
 accentuarea eroziunii solurilor, fenomen care se manifestă pe circa 7 milioane de
hectare cu folosinţă agricolă (Răuţă, 1992). Se consideră că se pierd anual prin
eroziune aproximativ 10 milioane tone de sol ce conţin 1,5 milioane tone humus şi
500 000 tone NPK;
 poluarea chimică a solului şi a altor factori de mediu datorită folosirii cu prioritate a
metodelor chimice de combatere, în detrimentul celor agrofitotehnice, biologice şi
fizice (Baicu, 1990);
 poluarea datorită erbicidelor se manifestă, în special, ca urmare a folosirii timp
îndelungat a acestora. În unele situaţii se observă distrugerea structurii solului, o
diminuare progresivă a nivelului de carbon în orizontul superficial al solului, o
înrăutăţire a capacităţii de schimb cationic şi a puterii de reţinere a apei;
 folosirea neraţională a irigaţiei în diferite zone ale ţării, a condus la apariţia
proceselor de salinizare şi înmlăştinare secundară pe suprafeţe mari de sol;
 mecanizarea lucrărilor agricole a determinat apariţia fenomenelor de tasare pe
aproximativ 6 milioane de hectare, la nivelul întregii ţări;

18
  complexele supradimensionate de creştere industrială a animalelor, prin degajarea
pe sol, în râuri şi lacuri a unor cantităţi apreciabile de dejecţii, au contribuit la
poluarea cu nitraţi a apei freatice, sursa de alimentare cu apă potabilă;
 poluarea cu nitraţi a apelor freatice şi a celor de suprafaţă a fost provocată şi de
folosirea neraţională a îngrăşămintelor minerale. În apele freatice, ca şi în struguri,
vinuri etc, au fost evidenţiate concentraţii de nitraţi care depăşesc limitele admise, ca
urmare a folosirii repetate a unor doze sporite de azot.
Cu toate aceste efecte negative, viticultura ultimei jumătăţi de veac a cunoscut
progrese importante în domeniul ameliorării genetice, al păstrării biodiversităţii, al
cunoaşterii biologiei plantelor, al mecanizarii, fertilizării cu îngrăşăminte chimice,
distrugerea buruienilor cu ajutorul erbicidelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor cu
mijloace chimice. Se apreciază astăzi că folosirea mijloacelor chimice a asigurat nivele
sporite de producţie, de calitate şi în acelaşi timp eficiente.
În acelaşi timp viticultura are şi un important rol depoluant prin faptul că o plantaţie
viticolă constituie un element de stabilitate sub raport hidrogeologic, un obstacol în calea
scurgerilor şi a eroziunii. De asemenea, cultura viţei-de-vie oferă posibilitatea reciclării
multor deşeuri de natură vitivinicolă (coarde tocate, vârfuri de lăstari, tescovină, ape uzate,
etc), precum şi a numeroaselor resturi de natură organică din gospodărie (gunoaie menajere,
frunze, paie etc).
4. Încălzirea climatică. Asistăm în ultima vreme, cu o oarecare îngrijorare, la
modificări climatice neobişnuite, care au la bază aşa numitul „efect de seră”. Acesta este un
fenomen fizico-chimic, care rezultă din prezenţa în atmosferă a gazelor care absorb radiaţia
infraroşie termică emisă de suprafaţa pământului, fără de care temperatura medie a globului
s-ar stabiliza în jurul valorii de -18°C, în loc de +15°C.
Ca urmare a sporirii gazelor cu efect de seră (dioxidul de carbon, metanul, oxidul de
azot), la nivel global temperatura medie a crescut în ultimii 50 de ani cu 0,6 °C.
Pe teritoriul României s-a constatat o creştere a temperaturii medii anuale (în special
pe baza valorilor medii lunare din vară şi iarnă) şi o scădere a cantităţilor de precipitaţii, mai
ales în timpul verii. În acelaşi timp s-au scurtat anotimpurile de tranziţie (primăvara sau
toamna), au sporit evenimentele extreme (vânturile puternice, temperaturile maxime din
cursul verii etc), iar zonele temperate s-au apropiat tot mai mult de condiţiile climatului
subtropical.
Cauza principală care a dus la încălzirea atmosferei este activitatea umană, mai ales
cea de tip industrial, cu emanaţii de gaze cu efect de seră, în principal dioxid de carbon (prin
arderile de combustibili fosili, gestiunea defectuoasă a deşeurilor), a emisiilor de metan,
oxizi de azot etc., sporirea nivelului radiaţiilor ultraviolete (UV-B), cu lungimi de undă
cuprinse între 290 şi 320 nanometri, ca urmare a subţierii stratului de ozon stratosferic.
Pe baza modelelor de circulaţie generală a atmosferei se apreciază o mai rapidă
încălzire în emisfera nordică în următorii 50 de ani, care va determina:

19
  deplasarea spre nord a limitei de cultură a viţei-de-vie, cu 10-30 km în fiecare decadă
(până în anul 2020) şi o dublare a acestei rate între 2020 şi 2050 (Kenny şi Harrison,
1992);
 cultivarea viţei-de-vie la altitudini mai mari;
 diversificarea sortimentului, cu includerea soiurilor pentru vinuri roşii în Moldova şi
Transilvania (Merlot, Cabernet franc, Cabernet Sauvignon etc), precum şi extinderea
în cultură a unor soiuri valoroase, de origine mediteraneană (Syrah);
 la înfiinţarea plantaţiilor se va acorda prioritate soiurilor negre, care câştigă în
calitate, resursele heliotermice ridicate şi seceta relativă fiindu-le favorabile;
 lungimea perioadei de vegetaţie va spori semnificativ, permiţând maturarea
strugurilor la soiurile tardive, în special dincolo de paralela de 45°C (datorită
reducerii frecvenţei îngheţurilor din luna octombrie);
 desfăşurare mai rapidă a fenofazelor, înregistrându-se la înflorit un avans de o
săptămână, ajungând la pârgă şi mai ales la maturarea strugurilor – de 2-3 săptămâni
(Bucur și Dejeu, 2018; Bucur și colab., 2020; Dejeu şi colab., 2007).
 flexibilitate mai mare în programarea diferitelor lucrări (tăiere, recoltare etc), datorită
unei perioade de vegetaţie mai lungă;
5. Globalizarea. Evoluţia viticulturii mondiale depinde în mare măsură nu numai de
organizarea actuală, influenţele istorice, culturale, ştiinţifice, sociale, religioase, ci şi de
fenomenul globalizării.
Globalizarea, care în ultimele două decenii afectează şi sectorul vitivinicol, este
definită prin circulaţia crescândă a capitalului, mărfurilor, serviciilor, persoanelor, precum şi
a infomaţiilor şi a cunoştinţelor tehnologice. Sunt cunsocute schimburile intense de
informaţii de ordin tehnologic în întreaga lume vitivinicolă, precum şi lansarea unor mari
firme specializate în producţia şi comercializarea vinurilor.
Treptat s-a trecut de la o structură de piaţă în care cererea şi oferta era concentrată în
ţările producătoare tradiţionale (Franţa, Spania, Italia etc.), la o extindere sporită a zonelor
de producţie şi de consum, cu apariţia unor noi ofertanţi (în special în sud) şi solicitanţi (mai
ales în regiunile nordice).
Având în vedere importanţa de necontestat a pieţei internaţionale în consumul
produselor vitivinicole, complexitatea procesului de adaptare la globalizare, precum şi
evitarea înregistrării unor efecte dezastruoase ale acestui fenomen asupra sectorului
vitivinicol românesc, este nevoie de urgentarea măsurilor prezentate în subcapitolul 1.6.

2. SISTEMATICA GENULUI VITIS

20
 2.1. OBIECTIVE:
 încadrarea speciei din punct de vedere botanic: familia, încrengătura, clasa şi
ordinul din care face parte viţa-de-vie;
 componenţa genului Vitis şi importanţa practică a subgenurilor sale;
 descrierea celor patru grupe ale subgenului Vitis;
 cunoaşterea caracteristicilor speciei Vitis vinifera ssp. sativa L., cea mai
importantă pentru cultură, datorită însuşirilor calitative pe care le posedă:
obţinerea de struguri de masă, pentru vin şi stafide.
Viţa-de-vie care se cultivă (Vitis vinifera ssp. sativa L.) face parte din familia
Vitaceae (caracterizată prin seminţe închise în fruct), clasa Dicotiledonate (deoarece
embrionul este prevăzut cu două cotiledoane), ordinul Rhamnales (arbori, arbuşti şi liane).
Familia Vitaceae cuprinde aproximativ 1000 de specii incluse în 17 genuri, care sunt
de regulă specii lemnoase, liane şi arbuşti agăţători, cu creşteri vegetative mari, tulpini lungi
şi flexibile, cu ţesuturi mecanice slab dezvoltate care nu se pot autosusţine şi au nevoie de
suporţi pentru a se agăţa, cu ajutorul cârceilor sau al discurilor adezive (Irimia, 2012).
Deși majoritatea speciilor acestei familii se întâlnesc în zonele tropicale sau
subtropicale, o singură specie din zonele temperate a devenit cea mai cultivată și se
regăseşte în cultură în aproape 90 de țări, pentru producția de vin și suc sau ca struguri de
masă proaspeți sau deshidratați (stafide).
Rădăcinile acestor specii sunt fibroase și bine ramificate, putând ajunge până la
câțiva metri lungime. Frunzele sunt palmate, florile mici şi actinomorfe, albe sau galben-
verzui, pe tipul 5 sau 4, au gineceu bicarpelar şi disc nectarifer la baza ovarului. Fructul este
o bacă suculentă şi cărnoasă, cu 1 - 4 seminţe sau chiar fără semințe la soiurile apirene
(Constantinescu şi colab., 1970; Ciocârlan, 1988).
Din cadrul acestei familii unele genuri sunt cultivate ca plante decorative:
Ampelocissus, Ampelopssis, Cissus (C. digitata, C. corniculata - prezintă interes şi ca plante
medicinale), Parthenocissus (P. quinquefolia, P. tricuspidata).

Parthenocissus quinquefolia

21
 Parthenocissus tricuspidata

2.2. GENUL VITIS cuprinde peste 40 de specii asiatice şi circa 30 de specii

americane, lemnoase, cu tulpini flexibile, agăţătoare prin cârcei plasaţi opus frunzelor
(Fregoni M., 2005). Florile au corola caducă, iar la înflorit se desprinde de la bază şi cade.
Genul Vitis este singurul care prezintă importanţă pentru producţia viticolă, deoarece
cuprinde viţele cultivate pentru struguri şi pe cele folosite ca portaltoi (Irimia, 2012). În
cadrul acestui gen întâlnim două subgenuri: Muscadinia şi Vitis, care se diferențiază între
ele printr-o serie de caracteristici morfologice și anatomice (tab. 2.1). Aceste subgenuri nu
formează hibrizi naturali, iar hibridarea artificială este dificilă, deoarece au număr diferit de
cromozomi (Muscadinia 2n = 40 şi Vitis 2n = 38).
Tabelul 2.1
Caracteristicile subgenurilor Muscadinia şi Vitis
Caracteristici Subgenul
Muscadinia Vitis
Scoarţa nu se exfoliază, se exfoliază în fâşii longitudinale
aderentă la lemn (ritidom) sau lipsește
Măduva albă, continuă la noduri, cafenie, întreruptă la noduri de
fără diafragmă diafragmă
Lenticele pe lăstari vizibile/evidente absente
Cârcei simpli, neramificaţi ramificaţi
Suprafața frunzei lucioasă mată
Lenticele pe boabe evidente neevidente
Pielița bobului groasă, rezistentă subțire, elastică
Seminţe ovoidal alungite, piriforme,
cu rostrul bazal foarte scurt cu rostrul bazal evident
Numărul de cromozomi 2 n = 40 2 n = 38
Greutatea specifică >1 <1
a lemnului
Număr de specii 3 56* (70**)
identificate
* - după Galet P., 1988
** - după Fregoni M., 2005

22
 Subgenul Muscadinia – cuprinde specii răspândite în regiunile tropicale şi
subtropicale ale Americii de Nord (SUA şi Mexic), şi este alcătuit din 3 specii: Vitis
rotundifolia, Vitis munsoniana şi Vitis popenoei.
Cea mai cunoscută este Vitis rotundifolia – viță roditoare, destinată obţinerii
strugurilor pentru consum în stare proaspătă, jeleu sau vin (Olmo, 1986); cu o calitate a
boabelor inferioară speciei Vitis vinifera ssp. sativa (struguri mici, cu boabe puţine şi slab
suculente, cu gust foxat şi acru). O parte din particularități morfologice și anatomice care o
deosebește de speciile subgenului Vitis sunt prezentate în tabelul 2.1.
Prezintă imunitate la filoxeră, este rezistentă la atacul bolilor criptogamice (mană,
făinare, antracnoză, putregai cenușiu, putregai negru) şi la nematozi. Datorită acestor
însușiri biologice valoroase, V. rotundifolia este folosită în lucrările de hibridare cu V.
vinifera pentru pentru a obţine portaltoi cu rezistenţă completă la filoxeră şi nematozi. Nu se
poate înmulţi prin butăşire (nu înrădăcinează) şi prezintă incompatibilitate la altoire.
Hibrizii F1 de V. vinifera x V. rotundifolia sunt reîncrucişaţi cu V. vinifera pentru
obţinerea de soiuri roditoare pentru struguri de masă şi vin, de calitate, cu rezistenţă la mană
şi făinare.

Vitis rotundifolia

Subgenul Vitis – cuprinde speciile de viţă din zonele temperate ale Europei şi Asiei,
Americii de Nord, Centrale şi de Sud.
Acest subgen cuprinde aproximativ 60-70 de specii răspândite în cea mai mare parte
a Asiei (~ 40 specii) și Americii de Nord (~ 20 specii) (Alleweldt și Possingham, 1988; Wan
și colab., 2008). Specia euro-asiatică Vitis vinifera L. a dat naștere majorității soiurilor de
struguri cultivate astăzi.
Plantele prezintă o serie de particularități, și anume: coardele au lemnul moale,
măduva bine dezvoltată, întreruptă la noduri de un țesut dens – diafragma; scoarța se
desprinde în fâșii longitudinale; cârceii pot fi bifurcați sau trifurcați; frunzele sunt lobate;
strugurii sunt mari cu boabe cărnoase, suculente; semințele sunt piriforme. Pot forma ușor
23
rădăcini adventive, o trăsătură care permite înmulțirea prin butași, în special la V. vinifera,
V. riparia și V. rupestris.
Speciile subgenului Vitis se încrucişează între ele şi formează descendenţi fertili. Pot
fi folosite ca portaltoi pentru soiurile roditoare.
Acest subgen se împarte în patru grupe în funcţie de zona geografică şi condiţiile
eco-climatice la care sunt adaptate.

GRUPE: 1. Specii americane adaptate la climatul temperat

2. Specii americane adaptate la climatul cald, tropical şi
ecuatorial
3. Specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat
4. Specii asiatice orientale

1. Speciile americane adaptate climatului temperat sunt împărțite în trei grupe, în

funcție de condițiile ecologice în care s-au format.
Grupa orientală cuprinde vițele/speciile adaptate climatului temperat din estul
SUA: V. labrusca, V. aestivalis, V. lincecumii, V. bicolor. Sunt resistente la ger şi
la mană; au rezistenţă slabă la filoxeră și prezintă aptitudini uvifere.
Din acestă grupă, prezintă importanță pentru viticultură vițele roditoare V.
labrusca și V. aestivalis.
Vitis labrusca, „northern fox grape” originară din zona lacului Ontario, din nord-estul
SUA, se cultivă atât pentru struguri de masă cât şi pentru vin. Se caracterizează prin
rezistență mare la ger (-28 ... -30°C) și toleranță medie la filoxeră și boli criptogamice.
Datorită rezistenţei sporite la mană în trecut a fost folosită la obţinerea unor hibrizi direct
producători (Isabella, Concord, Niagara etc), cultivați în SUA pentru suc, gem, jeleu și vin.
Se înmulțește ușor prin butași, iar boabele se desprind uşor de pedicel, de aceea specia este
adaptată pentru recoltarea mecanizată a strugurilor.
În cele mai multe ţări europene aceşti hibrizi nu sunt admişi în cultură datorită
gustului foxat și calităţii scăzute a vinului obţinut (datorită conţinutului sporit în pectine al
boabelor, la aceşti hibrizi, prin fermentare, se formează alcool metilic).
Vitis aestivalis, „summer grapeˮ originară din centrul şi estul SUA, este rezistentă la
ger (-30°C), filoxeră și la secetă, tolerând verile umede. Datorită rezistenței ridicate la bolile
criptogamice (mană și făinare) este folosită în lucrările de ameliorare a soiurilor vinifera. În
SUA se cultivă soiurile hibride ale acestei specii Norton, Cynthiana şi Delaware. Se
înmulțește greu prin butași.

24
 Vitis labrusca

Grupa centrală cuprinde speciile răspândite în zonele cu climat temperat și

subtropical. Sunt resistente la ger (- 30ºC), secetă, mană, filoxeră, nematozi (Vitis
champini) şi asfixia radiculară. Înrădăcinează bine şi se înmulţeşte uşor; însuşirile
uvifere sunt slabe sau nule; se folosesc la obţinerea de portaltoi şi a hibrizilor
direct producători.
Din acestă grupă prezintă importanță pentru viticultură V. riparia, V. rupestris și
V. berlandieri.
Vitis riparia Michaux se regăsește pe întreg teritoriul SUA și se foloseşte încă ca
portaltoi în stare pură datorită rezistenței la filoxeră. Prezintă o rezistenţă sporită la ger (-
30ºC), la majoritatea bolilor criptogamice şi la asfixia radiculară, înrădăcinează bine şi se
înmulţeşte uşor, este însă sensibilă la cloroza calcară. Datorită acestor însuşiri de rezistenţă,
a fost folosită în lucrările de ameliorare pentru obţinerea de viţe portaltoi (Berlandieri x
Riparia) şi hibrizi direct producători: Elvira, Noah şi Clinton. Nu prezintă importanţă pentru
producţia de struguri.

Vitis riparia

25
 Vitis rupestris Scheele este originară din regiunile muntoase din sudul SUA cu climat
arid (Texas, Arkansas, Missouri). Are o rezistenţă ridicată la filoxeră şi este mijlociu
rezistentă la secetă şi calcarul activ din sol. Specia prezintă o capacitate rizogenă ridicată
(butaşii înrădăcinează uşor), o bună afinitate la altoire faţă de soiurile V. vinifera, dar
sensibilitatea la bolile virotice şi la nematozi au limitat folosirea ei ca portaltoi în stare pură.
A fost folosită în lucrările de ameliorare, rezultând astfel portaltoi valoroşi (Rupestris du
Lot, 3309 C, 101-14 MG).

Vitis rupestris

Vitis berlandieri Planchon este originară din regiunile secetoase din sudul SUA
(Texas, California). Rezistă la temperaturile scăzute din timpul iernii (-22…-28ºC), la
filoxeră şi secetă; s-a răspândit ca portaltoi pentru refacerea viilor pe solurile calcaroase,
datorită rezistenţei mari la calcar. Nu se foloseşte în cultură ca specie pură deoarece
înrădăcinează greu; dar în urma hibridărilor interspecifice s-au obţinut portaltoi rezistenţi la
calcar → Chasselas x Berlandieri 41B.

Vitis berlandieri

26
 Vitis monticola, specia americană cu cea mai mare rezistenţă la secetă, creşte pe
colinele calcaroase și sărace din Texas. Are o capacitate redusă de înrădăcinare. Este
folosită pentru obţinerea unor portaltoi hibrizi.
Vitis solonis este o specie adaptată la condiţii diferite de sol, remarcată prin rezistenţa
sporită la conţinutul de săruri din sol. Dintre portaltoii hibrizi obţinuţi din această specie cel
mai cunoscut este Solonis x Riparia 1616.
Vitis champini, originară din Texas, este folosită în California şi Australia, fiind cea
mai rezistentă specie la nematozi din genul Meloydogine. Se întâlneşte în cultură ca
portaltoi în stare pură sau hibridă; pornind de la această specie a fost selecţionată o serie de
portaltoi rezistenţi la nematozi şi la conţinutul de săruri din sol.
Speciile Vitis cinerea şi V. candicans, originare din centrul şi sud-estul SUA, sunt
folosite pentru obţinerea de portaltoi şi hibrizi direct producători, datorită rezistenţei lor
sporite la filoxeră, făinare şi secetă (Galet,1988; Keller, 2015).
Grupa occidentală cuprinde specii rezistente la secetă, sensibile la filoxeră şi
mană, dar lipsite de calităţi uvifere (V. californica, V. arizonica, V. girdiana).

2. Speciile americane adaptate climatului cald, tropical şi ecuatorial au fost grupate

în două categorii:
- grupa florida: V. coriacea, V. gigas, V. simpsonii, V. smalliana → sunt folosite pentru
obţinerea unor hibrizi rezistenţi la boli și la fisurarea boabelor; nu prezintă importanţă
economică;
- grupa tropicală (mexicană): V. bourgoeana, V. sicyoides, V. caribaea → sunt
răspândite în America Centrală şi de Sud, rezistente la bolile specifice climatului călduros şi
umed (putregai cenuşiu, mană, făinare).

3. Specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat. În cadrul acestei grupe întâlnim

o singură specie reprezentativă Vitis vinifera L. care prezintă două ecotipuri: Vitis vinifera
ssp. sylvestris (sau silvestris) - vița-de-vie sălbatică și Vitis vinifera ssp. sativa - varietatea
cultivată. Mutațiile valoroase au fost selecționate în timp de viticultori și înmulțite pe cale
vegetativă.
Vitis vinifera ssp. sylvestris (vița sălbatică, labruscă), este considerată strămoșul comun
al soiurilor roditoare europene. Este răspândită în Europa, sud-vestul Asiei, Asia Mică,
nordul Africii, de milenii. Crește în principal în pădurile umede („struguri de pădure”), pe
solurile nisipoase și aluvionare ale râurilor și dealurilor (Ghaffari și colab., 2013;
Maghradze și colab., 2012). Este o specie dioică, plantele femele dau struguri cu boabe mici
(~ 5-6 mm diametrul), sferice, de culoare neagră violacee, crocante, cu gust acru-astringent.
În urma atacului filoxerei, vița sălbatică a dispărut aproape complet în Europa și este
considerată o specie pe cale de dispariție și în alte țări, în principal din cauza distrugerii

27
habitatelor sale naturale și a susceptibilității sale la filoxeră și la mucegaiurile introduse din
America de Nord (Arnold și colab., 1998).
În România este răspândită mai frecvent în jumătatea sudică a ţării, în pădurile de lunci,
în stejărete şi făgete, agăţându-se de arbori, până la 20-30 m înălţime, la altitudini de până la
600-800 m (Pop,1931; Iacob,1990). Prezintă o rezistenţă relativă la bolile criptogamice, la
filoxeră şi o rezistenţă ridicată la ger şi secetă.

Vitis vinifera ssp. sylvestris (vița sălbatică, labruscă)

Vitis vinifera ssp. sativa (vița-de-vie nobilă) este specia cea mai importantă datorită,
în special, însuşirilor sale calitative, destinată obţinerii vinului, a strugurilor de masă şi
stafidelor. Ea cuprinde un număr foarte mare de soiuri (8 000 – 15 000, după diferiţi autori),
răspândite pe cele cinci continente. Acestea sunt rezultatul selecţiei naturale care a eliminat
pe cele neadaptate la mediu şi a selecţiei artificiale aplicate de om, care a promovat în
cultură pe cele care corespundeau nevoilor sale. Soiurile cultivate au flori hermafrodite,
unele, funcţional femele.
Specia nu rezistă la filoxeră şi la bolile criptogamice (deşi există diferenţieri între
soiuri în această privinţă), prezintă o rezistenţă moderată la acţiunea temperaturilor scăzute
(-20ºC) şi se înmulţeşte relativ uşor pe cale vegetativă.
În tabelul 2.2 sunt prezentate comparativ unele particularități morfologice și
biologice ale speciilor V. vinifera ssp. sylvestris şi V. vinifera ssp. sativa.

28
 Tabelul 2.2
Principalele caracteristici care diferențiază speciile
V. vinifera ssp. sylvestris – vița sălbatică de V. vinifera ssp. sativa – vița cultivată
Caracteristici V. vinifera ssp. sylvestris V. vinifera ssp. sativa
Vigoarea mare medie-redusă
Frunzele glabre, întregi sau trilobate glabre sau peroase, mari,
sinus pețiolar deschis sau 3-5-7 lobate, sinus pețiolar
larg deschis de la deschis până la
complet închis
Florile unisexuate pe plante dioice hermafrodite
Scuturarea florilor accentuată redusă
Mărimea strugurilor mici mari
Aciditatea strugurilor ridicată redusă
Seminţe mici-alungite cu rostrul mari, piriforme, lung
scurt rostrate
Perioada de vegetaţie scurtă lungă
Adaptarea la plantă de zi lungă plantă de zi medie-scurtă
lungimea zilei
Rezistenţa la ger ridicată medie
Rezistenţa la boli ridicată redusă

În anul 1946, Negrul A.M. a încadrat speciile euro-asiatice în 3 proles-uri (grupe) -

proles pontica, proles occidentalis și proles orientalis, în funcţie de condiţiile ecologo-
geografice unde au apărut. În urma studiilor a observat că soiurile de viță-de-vie formate în
același areal geografic se aseamănă foarte mult între ele prin: durata perioadei de vegetație,
rezistența la ger și secetă, forma și dimensiunea frunzelor, mărimea strugurilor și a boabelor
etc.
Cele trei prolesuri corespund marilor regiuni geografice unde s-au format soiurile
europene nobile: Asia Centrală, bazinul Mării Negre, bazinul Mării Mediterane și vestul
Europei.
Proles pontica – cuprinde soiuri atât de masă cât şi de vin, din Asia Mică, Grecia,
Bulgaria, Ungaria, România (Saperavi, Rcaţiteli, Plăvaie, Furmint, Corinth) şi R. Moldova.
Dintre caracteristicile lor, amintim: perioadă de vegetație mijlocie (?), rezistență bună la ger,
frunze pufoase, struguri și boabe mijlocii ca mărime, epicarp de culoare albă, roz sau
neagră, mezocarp suculent cu un conținut bogat în zaharuri.
Proles occidentalis – cuprinde aproximativ 25% din soiurile cultivate în Franţa,
Germania, Spania, Portugalia, Italia şi Austria. Se caracterizează prin soiuri cu perioadă de
vegetație scurtă sau mijlocie, cu un procent mare de lăstari fertili; cu struguri mici și
compacți, boabe mici și zemoase, care acumulează cantități mari de zaharuri; având ca
destinaţie obţinerea vinurilor de calitate: Riesling, Sauvignon, Traminer, Pinot noir,
Cabernet Sauvignon, Merlot.

29
 Proles orientalis – cuprinde soiurile cultivate în Azerbaidjan, Armenia, Iran.
Acestea reprezintă circa 30 % din totalul soiurilor roditoare, caracterizate prin: perioadă
lungă de vegetație, fertilitate redusă, sensibile la ger; frunze glabre, lucioase; struguri mari,
lacşi, pulpă cărnoasă – suculentă; acumulări reduse de zaharuri. Aici se regăsesc soiurile de
struguri pentru masă şi stafide: Afuz Ali, Muscat de Alexandria (din subproles antasiatica)
şi Sultanină, Muscat alb (subproles caspica).
4. Specii asiatice orientale – sunt caracterizate prin sensibilitate la filoxeră, calcar,
mană, însă au rezistenţă sporită la făinare. Din punct de vedere al rezistenţei la ger, aceste
specii se pot clasifică în specii rezistente și specii sensibile, după cum urmează.
Specii asiatice rezistente la ger – sunt originare din nord-estul continentului asiatic,
având ca trăsătură definitorie rezistența la temperaturi nocive (de până la -40ºC). Pentru
viticultură prezintă importanță speciile V. amurensis, V. coignetiae şi V. thunbergii, folosite
în lucrările de ameliorare pentru obţinerea de soiuri cu rezistență sporită la ger.
Vitis amurensis este utilizată pentru obţinerea de struguri de masă şi de vin, pentru
obţinerea de dulceaţă şi suc, cu toate că fructele au o calitate inferioară. Prin hibridarea
speciei V. amurensis cu V. vinifera s-au obţinut o serie de soiuri noi, interesante în privinţa
rezistenţei la ger, putregaiul cenuşiu, făinare şi mană, de bună calitate: Kunbarat (V.
amurensis x V. vinifera) F2 x Italia; Kunleany (V. amurensis x V. vinifera) F2 x Afuz Ali;
Saperavi severnâi; Karmraiut, Fioletovâi ranâi, Negru de Ialoveni etc.
Speciile V. coignetiae V. thunbergii se cultivă ca plante ornamentale, nu prezintă
importanţă în cultură.

Vitis amurensis
Specii asiatice sensibile la ger (V. armata, V. davidii, V. romaneti, V. reticulata) – sunt
originare din sud-estul continentului, prezintă spini și sunt resistente la secetă. Nu au
importanță uviferă
Tot aici sunt incluse şi alte specii puţin productive: V. flexuosa (răspândită în Japonia,
Coreea, Indochina, China); V. lanata (specie tropicală întâlnită în India şi China); V.
reticulata (China).

30
 2.3. CLASIFICAREA VIŢELOR CULTIVATE
În prezent, vițele cultivate se împart în două mari categorii: vițe roditoare – destinate
producției de struguri și vițe portaltoi – destinate obținerii de coarde, necesare în procesul de
altoire al soiurilor nobile europene.
Viţe roditoare sunt reprezentate prin aproximativ 15000 de soiuri, care provin din
speciile roditoare europene, asiatice și americane sau din încrucișarea lor. În funcție de
originea lor genetică, pot fi clasificate astfel: soiuri „nobileˮ sau europene, hibrizi
producători direcți (HPD) și soiuri cu rezistenţă biologică mare la boli și dăunători.
Soiurile „nobileˮ sau europene aparțin speciei V. vinifera ssp. sativa și provin din vița-
de-vie sălbatică V. vinifera ssp. sylvestris, deținând aproximativ 90% din totalul suprafețelor
cultivate cu viță-de-vie pe plan mondial. Nu sunt rezistente la filoxeră și boli criptogamice;
sunt sensibile la ger, dar realizează producții mari, de calitate.
Până la apariţia filoxerei în Europa (1863), aceste soiuri se cultivau pe rădăcini proprii,
înmulţirea lor făcându-se prin butăşire. După distrugerea viilor de către filoxeră s-a trecut la
înmulţirea acestor soiuri prin altoire pe viţe portaltoi. Se pot cultiva pe rădăcini proprii
numai pe nisipuri și soluri nisipoase libere de filoxeră.
Condiţiile pedoclimatice de pe aproape întreg teritoriul ţării noastre permit obţinerea
unei game variate de vinuri de cea mai bună calitate: albe, roşii, roze; seci, demiseci,
demidulci, dulci; aromate; spumante etc. În cultură întâlnim soiuri cosmopolite, cu
plasticitate ecologică mare, care se cultivă în majoritatea țărilor viticole (Chardonnay,
Sauvignon, Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir); dar și soiuri autohtone, cultivate în
special în podgoriile în care s-au format (Grasă de Cotnari, Busuioacă de Bohotin, Zghihară
de Huși). Câteva din caracteristicile soiurilor de struguri pentru masă și vin se pot observa în
tabelul 2.3.
Tabelul 2.3
Câteva dintre caracteristicile soiurilor de struguri pentru masă și vin
Soiurile de struguri pentru masă ►struguri mari şi ciorchini lacşi;
aparţin speciei V. vinifera ssp. sativa - ►boabe mari, de diferite forme;
proles orientalis ►epicarp (pielița) elastic, divers colorat (alb –
roz – negru), mezocarp crocant, plăcut la gust;
►epoci de coacere diferite pe parcursul verii,
ceea ce permite consumul lor în stare proaspătă
o perioadă lungă de timp.
Soiurile de struguri de vin ►struguri de mărime mijlocie şi mică;
aparţin speciei V. vinifera ssp. sativa - ►boabe de regulă mici, rotunde;
proles occidentalis şi proles pontica ►epicarp elastic, mai gros ca la strugurii de
masă, divers colorat (alb - roz - negru),
mezocarpul este zemos şi cedează uşor mustul.

31
 Hibrizii producători direcți („hibrizi franțuzeștiˮ) au fost obţinuți prin încrucișarea
soiurilor nobile europene cu speciile americane V. labrusca, V. riparia, V. rupestris, sau cu
hibrizi ai acestora (hibrizi americo-americani: Concord, Clinton, Noah). Aceștia prezintă
rezistenţă la filoxeră şi boli criptogamice, sunt toleranți la ger, se înmulţesc prin butăşire,
asigură producţii mari, dar de calitate inferioară (cantitate mai scăzută de zahăr, gust foxat,
randament scăzut la prelucrare). În general au vigoare mare şi potenţial productiv ridicat.
Marea majoritate a acestor hibrizi au fost obținuți în Franța, după invazia filoxerei
(1864 ... 1920), cu scopul obținerii unor soiuri noi, rezistente la filoxeră (ca vițele
americane), dar cu potențialul calitativ al soiurilor nobile europene.
Conform legii, în intravilanul localităţilor din afara arealelor viticole, plantarea
hibrizilor direct producători poate fi făcută pe o suprafaţă de cel mult 0,1 ha de agent
economic sau familie, numai pentru asigurarea consumului familial. În cele mai multe
cazuri, suprafeţele cultivate cu vie hibridă se găsesc în exploataţiile familiale, care produc în
mare parte pentru auto-consum.
Soiurile cu rezistenţă biologică mare la boli și dăunători („hibrizi înnobilațiˮ), au
fost obţinute în ultimii ani prin hibridări sexuate controlate interspecifice, între soiuri
vinifera şi hibrizi producători direcți sau alte forme evoluate. Au un potenţial productiv
mare, rezistenţă sau toleranţă la filoxeră, boli, dăunători și temperaturi scăzute; iar calitatea
strugurilor este apropiată, egală sau superioară multora dintre soiurile vinifera.
Hibrizi înnobilați s-au obținut mai întâi în Franța (1930-1940), apoi exemplul a fost
urmat și de alte țări. Dintre soiurile rezistente obținute în diferite țări viticole și care s-au
impus în cultură, amintim: Villard blanc, Villard noir, Seyval, Chambourcine (Franța);
Andrevit, Brumăriu, Purpuriu, Radames, Valeria, Argessis (România); Perla de Zala,
Muscat de Poloskey, Bianca (Ungaria), Moldova, Frumoasă albă, Flacăra (R. Moldova)
(fig. 1.1).

a b c d

32
 e f g
Fig. 1.1 – Soiuri cu rezistență mare la boli și dăunători
a. - Chambourcine; b. - Bianca; c. - Seyval; d. - Villard blanc;
e. - Moldova; f. - Brumăriu; g. - Perla de Zala

Vițele portaltoi nu sunt cultivate pentru struguri, ci pentru coardele anuale din care
se realizează butași portaltoi, necesari altoirii soiurilor europene („nobile”). Principala
caracteristică a vițelor portaltoi o reprezintă rezistența mare la filoxeră (dăunător care
înțeapă rădăcina și se hrănește cu seva acesteia, iar pe rănile provocate se instalează
microorganisme, care conduc la putrezirea sistemului radicular și distrugerea butucilor).
Speciile de vițe americane, care s-au format în același areal ca și filoxera (bazinul
fluviului Mississippi), au dezvoltat mecanisme specifice de apărare la atacul acestui
dăunător, și anume:
- scoarța rădăcinii este mai groasă și nu permite pătrunderea rostrului insectei până la
cilindrul central;
- felogenul generează un strat de suber, care izolează din interior porțiunea rănită,
prevenind pătrunderea microorganismelor;
- sintetizează substanțe chimice, care anihilează enzimele introduse de insectă în
țesuturi.
Cu toate aceste mecanisme de apărare, speciile americane au rezistență diferită la
atacul filoxerei. Astfel, unele sunt imune – V. rotundifolia, V. munsoniana, altele rezistente
– V. riparia, V. rupestris, V. berlandieri, V. aestivalis; iar altele sensibile – V. labrusca, V.
californica.
Primele soiuri de vițe portaltoi s-au obținut prin selecție clonală din speciile
americane aparținând grupei centrale V. riparia, V. rupestris și V. berlandieri; apoi prin
hibridare între speciile de vițe americane (au rezultat portaltoi americo-americani); urmate
de hibridări între vițele americane și soiurile europene (au rezultat portaltoi europeo-
americani); pentru ca în final să se realizeze hibridări între speciile americane cu soiurile de
portaltoi, rezultând portaltoi hibrizi complecși.
Astăzi, în practica viticolă, soiurile de portaltoi sunt folosite nu numai pentru
toleranța sau rezistența lor la paraziții rădăcinii, cum ar fi filoxera și nematozii, ci și pentru
capacitatea lor de a influența precocitatea, vigoarea, maturarea strugurilor și a lemnului sau
33
rezistența lor la condițiile diferite de sol, cum ar fi seceta, umiditate excesivă, calcarul activ,
sărurile nocive (Currle și colab., 1983; Galet, 1998). Pe lângă aceste însușiri, portaltoii
trebuie să producă o masă mare de lemn anual (100-200 mii butaşi/ha), să aibe o capacitate
rizogenetică mare (70-90%) și afinitate de altoire bună şi foarte bună cu soiurile nobile.
Obţinerea în continuare a unor soiuri „ideale“, capabile să reziste la filoxeră şi la boli
(mană, făinare, putregai cenuşiu), și în acelaşi timp să asigure producţii de struguri de
calitate, asemănătoare soiurilor „nobile“ a fost şi este încă o preocupare de bază a multor
selecţionatori viticultori.
Obiectivele ameliorării genetice a viţei-de-vie sunt reprezentate de îmbunătăţirea
calităţii, obţinerea de producţii sporite, rezistenţa la ger, la boli criptogamice, la dăunători
etc.
Cele mai importante resurse genetice folosite pentru obţinerea toleranţei şi rezistenţei la
boli, în ameliorarea viţei-de-vie, sunt prezentate în tabelul 2.4.

Tabelul 2.4
Resurse genetice folosite pentru obţinerea toleranţei şi rezistenţei viţei-de-vie
la boli şi dăunători (după Alleweldt,1990)

Agentul patogen Specii şi soiuri

V. amurensis, V. cordifolia, V. cinerea, V. labrusca,
Plasmopara viticola V. lincecumii, V. riparia, V. romaneti, V. rotundifolia,
V. rupestris, soiuri noi interspecifice
V. aestivalis, V. amurensis, V. berlandieri, V. cinerea,
Uncinula necator V. labrusca, V. riparia, V. rotundifolia, V. rupestris, V. vinifera,
soiuri noi interspecifice
V. aestivalis, V. armata, V. berlandieri, V. riparia,
Botrytis cinerea V. rotundifolia, V. rupestris, V. vinifera,
soiuri noi interspecifice
Agrobacterium vitis V. amurensis, V. labrusca
V. rotundifolia, V. berlandieri, V. champini, V. cordifolia,
Phyloxera vastatrix V. monticola, V. riparia, V. rupestris
V. berlandieri, V. cinerea, V. candicans, V. cordifolia
Eriophyes vitis
V. candicans, V. champini, V. longii, V. rotundifolia,
Meloidogyne sp.
Dog Ridge, Harmony, Ramsey
Xiphinema sp. V. rotundifolia

34
 3. ORGANOGRAFIA VIȚEI-DE-VIE

3.1. OBIECTIVE:

 descrierea părţilor componente ale viţei-de-vie (rădăcina, tulpina, frunza, mugurele,

inflorescenţa, floarea, bobul şi sămânţa);
 funcţiile şi însuşirile pe care le îndeplineşte fiecare organ în parte al plantei;
 cunoaşterea măsurilor agrofitotehnice care conduc la buna şi armonioasa dezvoltare a
elementelor componente ale plantei.

Viţa-de-vie (Vitis vinífera) este alcătuită din mai multe organe care îndeplinesc în
viaţa plantei diferite roluri. Aceste organe sunt: rădăcina, tulpina, frunza, mugurele,
inflorescenţa, floarea, bobul şi sămânţa.
La înfiinţarea planţiilor viticole, în mod obişnuit se folosesc viţe altoite, obţinute prin
îmbinarea a două porţiuni de coardă dintre care una este denumită altoi şi alta portaltoi.
Altoiul provine dintr-un soi roditor, european, „nobil”, şi dă naştere părţii supraterestre care
va produce struguri de calitate, iar portaltoiul provine de la un soi cu sânge de viţă
americană, pe el se formează rădăcinile, rezistente la filoxeră. Pentru înfiinţarea viilor pe
nisipuri sau în cazul hibrizilor direct producători (aceştia fiind inferiori calitativ), se folosesc
viţe nealtoite.

3.2. RĂDĂCINA
Rădăcina este unul din organele principale ale viţei-de-vie, cu creştere geotropică
pozitivă. Vigoarea plantei, puterea de creştere şi de rodire sunt corelate direct cu volumul
sistemului radicular. Pe întreaga perioadă de creştere a butucului, până la un anumit stadiu
care corespunde cu începutul îmbătrânirii lui, rădăcinile tind să ocupe în totalitate volumul
de pământ pe care îl au la dispoziţie.
Clasificarea rădăcinilor
Rădăcinile viţei-de-vie, se pot clasifica după mai multe criterii şi anume: după
origine, după funcţiuni, după aşezarea pe butaş şi după poziţia pe care o au în pământ.
I După origine, rădăcinile viţei sunt grupate în rădăcini embrionare şi rădăcini
adventive.
Rădăcinile embrionare (fig. 3.1), au următoarele caracteristici:
 se întâlnesc la viţele obţinute din sămânţă, şi se formează din radicula embrionului;
 rădăcina principal are un geotropism pozitiv, formă cilindrică şi pătrunde vertical în
sol la adâncimea de 1m, chiar mai mult;

35
 Fig. 3.1. Sistem radicular la viţa obţinută din sămânţă

 pe rădăcină principală se formează ramificaţii laterale de diferite ordine: de ordinul I

(numite radicele sau rădăcini secundare), de ordinul II (cresc aproape orizontal şi un
posedă geotropism), de ordinul III, mai subţiri şi cu o creştere înceată.
Rădăcinile adventive (fig. 3.2), au următoarele caracteristici:
 se întâlnesc la viţele care se înmulţesc pe cale vegetativă şi au origine exogenă;
 se formează pe tulpină (portaltoi) sau pe fragmente de tulpină (butaşi, marcote), mai
frecvent pe cele cu vârsta de unu şi de doi ani;
 apar în dreptul razelor medulare, la noduri şi rar pe internoduri (la viţele mature şi pe
terenuri cu exces de umiditate);
 îşi au originea în parenchimul interfascicular;
 numărul rădăcinilor adventive principale poate ajunge la un butuc, până la 60
(Merjanian A.S.,1956; citat de Dejeu L., 2010);
 lungimea unei rădăcini poate atinge 4-8 m la viţele europene şi 6-15 m la speciile
americane, iar grosimea variază astfel: la viţele europene atinge 3-6 cm, la cele
americane 6-10 cm.

Fig. 3.2. Sistem radicular cu ramificaţii dispuse în trei etaje:

a) – la un butaş înrădăcinat în sol; b) – la un butuc matur
36
 II După funcţiuni întâlnim:
 rădăcini de fixare sau de schelet, au un caracter permanent, sunt lungi, îngroşate
uniform, acoperite cu un strat subţire de coajă, care se exfoliază anual, şi îndeplinesc
mai multe funcţii: fixează planta în sol, transportă apa şi substanţele nutritive,
sintetizează substanţele organice şi înmagazinează substanţele de rezervă;
 rădăcini de absorbţie sau de hrănire, se formează primăvara şi mor la sfârşitul
perioadei de vegetaţie (cu rol în hrănirea plantei). Ele au culoarea albă sidefie şi
prezintă următoarele zone: zona terminală, respectiv conul de creştere, protejată de
piloriză, zona de creştere sau zona netedă, zona de absorbţie sau piliferă, acoperită de
perişori radiculari şi zona conducătoare sau aspră, cu scoarţă suberificată şi aspect
rugos.

III După poziţia pe butaş:

 rădăcini bazale (inferioare) – se dezvoltă la polul morfologic inferior al butaşului
portaltoi şi sunt cele mai importante deoarece asigură plantei o mai bună
aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive, o rezistenţă mai mare la secetă;
 rădăcini mijlocii (intermediare) – apar la nodurile situate în partea de mijloc a
butaşului;
 rădăcini superioare (superficiale sau „de rouă”) – se formează la nodurile superioare
ale butaşului şi deasupra punctului de altoire;
În scopul stimulării creşterii etajului inferior de rădăcini, în tehnologia viticolă se
intervine cu o lucrare cunoscută sub numele de „copcit”, prin care se suprimă rădăcinile de
la suprafaţă (superficiale). Acestea sunt primele care suferă de ger şi secetă şi, în cazul în
care cresc din altoi (la viţele altoite), nefiind rezistente la filoxeră, pot fi distruse de acest
mare duşman al viţei-de-vie.
La viţele obţinute din butaşi scurţi de un nod, rădăcinile adventive principale
formează un singur etaj bazal (fig. 3.3).

Fig. 3.3. Sistem radicular cu ramificaţii dispuse într-un singur etaj

37
 IV După poziţia din sol, întâlnim:
 rădăcini orizontale (trasante), plasate între 25 şi 85 cm;
 rădăcini oblice;
 rădăcini verticale care penetrează solul pâna la adâncimi de 7m.
Un rol important, în ceea ce priveşte orientarea rădăcinilor în sol, pe verticală (la
diferite specii şi soiuri de viţă-de-vie), îl au şi valorile unghiului geotropic.
Unghiul geotropic este unghiul format între direcţia rădăcinilor principale şi verticala
imaginară ce trece prin axul butucului (plantei).
În funcţie de valorile preluate de unghiul geotropic, rădăcinile se încadrează în trei
grupe.

După unghiul geotropic  rădăcini pivotante, au valoarea unghiului geotropic de

întâlnim: aproximativ 20º - Rupestris du Lot;
 rădăcini oblice întâlnim la Chassela x Berlandieri 41
B, cu un unghí cuprins între 45-50º;
 rădăcini trasante cu valori ale unghiului geotropic
plasate între 75-80º, specific lui Riparia gloire.

În general, la viţa-de-vie întâlnim un sistem radicular voluminos, cu rădăcini

principale ce pot atinge, în mod obişnuit 3-6 m lungime şi diametrul de până la 10-15 cm.
Prezenţa unui număr mare de ramificaţii asigură rădăcinii un contact strâns cu solul în care
se dezvoltă. Majoritatea rădăcinilor se găsesc răspândite în sol la 20-60 cm adâncime, pe o
rază de 1,5-3 m în jurul butucului. De aceste particularităţi se ţine seama la aplicarea
lucrărilor solului, la încorporarea îngrăşămintelor şi la irigarea plantaţiilor.
Funcţiile rădăcinii. Rădăcinile viţei-de-vie îndeplinesc procese fiziologice de mare
importanţă:
 fixarea plantei pe substratul de cultură, prin rădăcinile de schelet;
 absorbţia apei şi a sărurilor minerale, funcţie vitală pentru întreg organismul, şi este
realizată de perişorii radiculari;
 transportul sevei brute şi al sevei elaborate, prin vasele lemnoase respectiv liberiene;
 sinteza substanţelor organice, a zaharozei în principal;
 respiraţia;
 înmagazinarea substaţelor de rezervă, respectiv acumularea acumularea hidraţilor de
carbon sub formă de amidon. Pe baza rezervelor de amidon, depuse în rădăcină şi în
celelalte organe, se desfăşoară prímele fenofaze ale viţei: plânsul, dezmuguritul,
începutul creşterii lăstarilor.
Factorii care influenţează sistemul radicular
Creşterea, dezvoltarea şi ramificarea sistemului radicular sunt influenţate de o serie
de factori, cum ar fi:

38
  factori genetici – specia, soiul;
 factori biologici – metoda de înmulţire, vîrsta;
 factori ecologici – temperatura, umiditatea, nivelul pânzei freatice;
 factori agrotehnici – lucrările adânci şi superficiale ale solului, drenarea, irigarea,
aplicarea îngrăşămintelor şi a amendamentelor, tăierile de fructificare.
La viţele europene cultivate pe rădăcini proprii, sensibile la filoxeră, ca urmare a
înţepăturilor produse, rădăcinile se umflă formând nodozităţi (pe rădăcinile de hrănire) şi
tuberozităţi pe cele de schelet. La viţele americane rezistente la atacul filoxerei se
formează un strat de suber spre interior ca răspuns la înţepătura produsă, izolând
leziunile, concomitent cu acumularea unui conţinut mai ridicat în taninuri şi amidon
(Oprea D.D.,1965).
Adesea scoarţa viţei-de-vie este invadată de ciuperci micorizice de tip vezicular-
arbusculare (fig. 3.4), care trăiesc în simbioză cu planta (Scubert A., 1988), acestea
favorizează creşterea vegetativă, participă la alimentarea plantei cu apă, substanţe minerale,
(P şi K), vitamine, glucide etc.

Fig. 3.4. Reprezentarea schematică a unei micorize vezicular-arbusculare

într-o rădăcină de viţă-de-vie: A – arbuscul; AP – apresoriu; M – miceliu extraradicular;
G – ghem; SP – spor; V – veziculă (după Schubert,1985)

3.3. TULPINA
Din punct de vedere botanic viţa-de-vie este o liană agăţătoare, o plantă perenă,
lemnoasă. Tulpina este organul vegetativ aerian care asigură mişcarea bilaterală a apei şi
substanţelor nutritive din plantă, susţine întregul sistem aerian al butucului şi este cel mai
dezvoltat element lemnos al acestuia.
Intervenţiile asupra viţei roditoare, îndeosebi tăierile, se pot aplica corect numai dacă
se cunosc organele butucului, elementele anuale şi multianuale ce alcătuiesc partea
supraterestră a acestuia. Partea aeriană a viţei-de-vie, destul de diferită ca formă şi
39
dimensiuni, este alcătuită din tulpină sau trunchi (partea neramificată) şi coroană,
respectiv totalitatea ramificaţiilor provizorii pornite din tulpină (de până la 1-2 ani).
Părţile componente ale tulpinii (la viţele obţinute prin altoire):
● partea subterană a tulpinii, mai îngroşată, care are o lungime egală cu cea a
portaltoiului, butaşului sau marcotei, pe ea se formează şi se dezvoltă rădăcinile adventive,
la noduri, etajat;
● zona de concreştere (punctul de altoire), este plasată la nivelul solului, iar cu
timpul suferă o îngroşare datorată ţesuturilor altoiului. Este cea mai sensibilă zonă a tulpinii,
la temperaturi scăzute, la temperaturi ridicate şi secetă, fiind necesară protejarea ei prin
muşuroire în zonele nefavorabile;
●partea supraterestră, sau aeriană, care este reprezentată de totalitatea elementelor
de schelet şi semischelet, asupra căreia se aplică tăieri anuale.
La viţele obţinute prin butăşire şi marcotaj lipseşte zona de concreştere.
Moduri de conducere a tulpinii (fig. 3.5):
● tulpină scurtă (buturugă sau scaunul butucului):
 întâlnită la forma de conducere joasă;
 este plasată deasupra solului, în continuarea zonei de concreştere (10-30 cm);
 este relativ groasă, dimensiunile ei variază în funcţie de afinitatea la altoire,
vârstă, tăierile aplicate, condiţii climatice;
 este acoperită cu o scoarţă (ritidom) multistratificat, care se exfoliază în fâşii
late, iar sub scoarţă se găsesc plasaţi muguri dorminzi.
● tulpină semiînaltă – la viţele conduse pe semitulpină (60-95 cm);
● tulpină înaltă – la viţele conduse înalt, pe tulpină (100-200 cm).
Clasificarea elementelor (organelor) „uscate” ale butucului
Coroana este alcătuită din totalitatea ramificaţiilor de lungimi şi vârste diferite, care
se formează la partea superiară a trunchiului. Aceste elemente poartă denumiri diferite în
funcţie de vârsta, lungimea şi rolul lor, şi alcătuiesc elementele de schelet şi elementele de
semischelet.
Elementele de schelet sunt formate din lemn de vârstă mai mare de doi ani, obişnuit
3-5 ani, dar şi din elemente multianuale; poartă diverse denumiri: scaunul butucului, braţe,
semitulpina, tulpina şi cordoane.
Scaunul butucului plasat deasupra solului, pe el se vor forma celelalte elemete.
Braţele:
 sunt elemente lemnoase multianuale, scurtate prin tăieri la 50-100 cm
lungime, rigide şi scurte (cotoare: 30-40 cm) sau lungi şi cu elasticitate redusă
(corcani: cu lungime mai mare de 40 cm);
 pot fi temporare pe plantă (se înlocuiesc după 3-8 ani), sau permanente când
rămân pe butuc atâta timp cât trăieşte planta;

40
  sunt acoperite cu o scoarţă sau ritidom de culoare cenuşie spre neagră, şi se
exfoliază în fâşii longitudinale, late;
 prezintă muguri dorminzi sub scoarţă, care dau naştere la lăstari lacomi.

Fig. 3.5. Elementele tulpinii înainte de tăiere:

a – la un butuc în formă joasă; b – la un butuc în formă semiînaltă

Cordoanele
 sunt elemente lemnoase multianuale întâlnite la viţele conduse semiînalt sau
înalt;
 sunt plasate la partea superioară a tulpinii şi au poziţie orizontală, fiind
garnisite pe întreaga lor lungime cu elemente de rod;
 cordoanele pot fi unilaterale sau bilaterale în funcţie de vigoarea soiului
respectiv;
 sunt acoperite cu un ritidom de culoare închisă care se exfoliază în fâşii
longitudinale, late, sub scoarţă prezentând muguri dorminzi.

Elementele de semischelet ale unei plante sunt reprezentate de coardele de doi ani
(punţi de rod) şi coardele de un an.
Coardele de doi ani
 sunt inserate direct pe buturugă, pe braţe sau pe cordon;
 sunt denumite „punţi de rod” deoarece sunt suport pentru coardele roditoare;
 au noduri mai puţin evidente şi nu prezintă ochi de iarnă;
 au o lungime cuprinsă între 100-150 cm şi o grosime de 10-20 cm.
Coardele de un an
 sunt situate pe coardele de doi ani, dar şi pe celelalte elemente ale butucului;

41
  ele evoluează din lăstari, în urma procesului de lemnificare, după căderea
frunzelor;
 sunt lungi (1-5 m, respectiv 2 m la viţele roditoare şi 5-6 m la viţele portaltoi),
subţiri (8-12 mm) şi elastice,
 sunt alcătuite din noduri şi internoduri, acestea din urmă având lungimi
diferite în funcţie de specie, soi şi porţiunea de pe coardă (baza, mijlocul sau
vârful coardei);
 la noduri sunt situaţi altern ochii de iarnă (care se văd cu ochiul liber), resturi
de cârcei şi pedunculul strugurilor;
 scoarţă are culori diferite în funcţie de soi (diverse nuanţe de galben până la
brună roşcat), nu se exfoliază.
Coardele de un an pot fi:
roditoare – dacă sunt plasate pe elementele de doi ani şi provin din ochii de
iarnă; mugurii pe care îi poartă aceaste coarde sunt potenţiali roditori;
lacome (neroditoare) – dacă sunt plasate pe elemente cu vârsta mai mare de doi
ani (scaunul butucului, braţe, semitulpină, tulpină), şi provin din mugurii
dorminzi. Mugurii pe care îi poartă aceaste coarde sunt în general neroditori, de
aceea în practica viticolă ele sunt folosite ca elemente de formare sau de
înlocuire a diferitelor părţi ale butucului.

 Legea fructificării la viţa-de-vie este: coardă de un

an plasată pe lemn de doi ani (punte de rod).
DE REŢINUT
Ceea ce înseamnă că lăstarii ce se vor forma din
mugurele principal al ochiului de iarnă sunt fertili.

Elementele lemnoase rezultate pe butuc în urma tăierilor

Prin scurtarea la diferite lungimi a coardelor de un an existente pe butuc, se obţin
elemente active provizorii, utile în obţinerea an de an a recoltei de struguri sau de pregătire a
recoltei următoare.
Lungimea elementelor roditoare se exprimă în număr de ochi de iarnă rămas în urma
tăierilor pe coarda de un an, rezultând astfel elementele de rodire, de înlocuire sau de
formare, care poartă diferite denumiri (fig. 3.6).
Coarda de rod
 provine din scurtarea unei coarde anuale, plasată pe o coardă de doi ani, ceea
ce o face aptă pentru fructificare, la o lungime de 8-16 ochi;
 în funcţie de lungimea coardei de un an, putem întîlni în practica viticolă
coarde scurte de 8-10 ochi, mijlocii 11-13 ochi şi lungi 14-16 ochi.

42
 Cordiţa de rod
 rezultă din scurtarea unei coarde de un an propriu zise, situată pe punte de rod,
la 4-7 ochi.

Fig.3.6. Elementele lemnificate anuale ale butucului din cultură:

a) – la forma clasică, joasă: a – cep de înlocuire; b – cep de rod; c – cordiţă;
d – călăraş; e – coardă de rod scurtă; f – coardă de rod mijlocie; g – coardă de rod lungă;
h – verigă de rod;
b) – la forma de conducere semiînaltă; a – cep de siguranţă; b – cep de rod;
c – cordiţă; d – detaliu de tăiere

Călăraşul
 este o cordiţă roditoare (4-7 ochi), plasată în spatele unei coarde de rod,
ambele plasate pe acelaşi lemn de doi ani;
 acest element este întâlnit frecvent la forma de conducere joasă, şi este plasat
către periferia butucului.
Biciul
 este o coardă de rod (8-10 ochi), situată la capătul unui braţ degarnisit dar pe o
porţiune de lemn de doi ani;
 se întâlneşte numai la forma de conducere joasă, către periferia butucului ca şi
călăraşul.

DE REŢINUT!  când plantaţia este în declin, iar în următorii doi

Călăraşul şi biciul,
se realizează în următoarele
situaţii:
trei ani urmează să se defrişeze, pentru a induce
epuizarea plantelor;
 când în plantaţie se înregistrează un procent mare
de goluri, şi se suplimentează încărcătura pe butucii
existenţi pentru echilibrarea costurilor;
43
  când s-au înregistrat pierderi mari de ochi de iarnă,
datorită gerurilor extrem de puternice, în vederea
compensării încărcăturii.
Cepul
 rezultă din scurtatrea unei coarde de un an, la unul, doi sau trei ochi de iarnă;
 este cel mai scurt element lemnos din viticultură, iar în funcţie de lemnul pe
care este situat cepul poate fi sau nu roditor, astfel:
 cep de rod – rezultă din scurtarea unei coarde de un an, plasată pe lemn de doi
ani;
 cep de înlocuire – asigură formarea de lemn pentru înlocuirea celui care a
rodit, poate fi roditor sau neroditor;
 cep de siguranţă – este plasat la baza tulpinii şi are rolul de înlocuire a
acesteia în cazul în care este distrusă de ger, boli sau accidente mecanice;
 cep de rezervă – este plasat pe scaunul butucului sau la baza braţelor şi are
rolul de a forma lemnul necesar refacerii sau înlocuirii periodice a elementelor
de schelet. Este întâlnit în general la forma de conducere joasă, iar în cazul în
care serveşte la reducerea înălţimii tulpinii, respectiv apropierea de sol se mai
numesc şi cepi de coborâre.
Veriga de rod
 este o formaţiune mixtă, alcătuită dintr-un cep de un an în poziţie inferioară şi
o coardă sau cordiţă, tot de un an, în poziţie superioară, ambele plasate pe
aceeaşi punte de rod;
 coarda sau cordiţa asigură realizarea producţiei din anul în curs, iar cepul are
funcţia de a asigura formarea coardelor roditoare necesare în anul următor ca
şi menţinerea formei butucului;
 cele două elemente ale verigii de rod pot fi însă şi disparate, pe diferite axe.

Elementele lemnoase ale tulpinii, din punct de vedere fiziologic, prezintă însuşirile
de rezistenţă la temperaturile scăzute din timpul iernii şi de creştere; iar ca funcţii:
transportul sevei, respiraţie, transpiraţie, înmagazinarea unor substanţe de rezervă şi
susţinerea celorlalte organe aeriene.
În viticultură interesează în mod deosebit, secţiunea transversală şi cea longitudinală
prin tulpină, respectiv prin coarda de un an.
În secţiune transversală, tulpina viţei-de-vie are o formă elipsoidală (în zona
internodurilor), deosebindu-se 4 părţi: dorsală, ventrală, externă (plană) şi internă
(concavă sau cu jgheab) (fig. 3.7). Aceste părţi au importanţă în procesul de sudare
(calusare) a punctului de altoire;
În secţiune longitudinală se poate observa măduva (ţesut spongios) plasată central
de-a lungul internodului, însă la noduri măduva lipseşte, fiind înlocuită cu o formaţiune
histologică mai densă numită diafragmă (fig. 3.8):
44
  la nodurile prevăzute cu inflorescenţă sau cârcel, diafragma este mai mare şi de
formă dreptunghiulară (măduva este întreruptă total);
 la nodurile lipsite de inflorescenţă sau cârcel, diafragma este mai mică, triunghiulară.

Fig. 3.7. Secţiunea transversală prin internod la viţa-de-vie: a – partea dorsală;

b – partea ventrală; c – partea externă (sau plană); d – partea internă (concavă sau cu jgheab);
e – ochi de iarnă; f - copil; g – peţiolul frunzei

Fig. 3.8. Secţiune longitudinală prin zona nodului:

a –diafragmă dreptunghiulară la nodul cu cârcel;
b – diafragmă triunghiulară la nodul lipsit de cârcel

 în celulele ei se depun sustanţe de rezervă, cu rol

important la pornirea în vegetaţie şi în procesele de
calogeneză şi rizogeneză;

 prin efectuarea secţiunii la tăiere cât mai aproape de nod,

Importanţa diafragmei
diafragma împiedică eliminarea sevei prin „plâns” în
cantitate foarte mare (reduce deshidratarea butucului),
şi împiedică pătrunderea unor agenţi patogeni, care se
pot transmite prin instrumentar infestat (cancer
bacterian).

45
 3.4. MUGURII
Mugurii sunt organe verzi intermediare, reprezentate prin vârfuri de creştere
acoperite cu solzi care îi apără de ger şi uscăciune; prin intermediul lor se continuă viaţa
viţei-de-vie în fiecare an. Ei sunt de origine exogenă, au formă conică şi o durată de viaţă în
general scurtă, primăvara transformându-se în lăstari şi apoi, prin transformarea acestora, în
coarde.
La speciile şi soiurile genului Vitis, mugurii sunt localizaţi în axila frunzelor. Mugurii
pot fi solitari, dar pot fi şi grupaţi câte 2-6 la un loc, sub în înveliş de protecţie comun
(catafile), alcătuind aşa numitul ochi.

Clasificarea mugurilor
I După poziţia pe elementele componente ale viţei-de-vie
■ muguri apicali (terminali) – sunt situaţi în vârful lăstarilor şi copililor, asigurând
creşterea în lungime a acestora, nu se observă cu ochiul liber, iar toamna în condiţiile ţării
noastre se usucă şi cad;
■ muguri axilari (laterali) – se găsesc atât pe elementele vegetative (la noduri pe
lăstari şi copili), cât şi pe elementele lemnoase (pe coardele de un an, atât la noduri cât şi la
baza acestora).
Pot fi clasificaţi în: muguri primari, muguri de iarnă şi muguri dorminzi (plasaţi sub
scarţa lemnului multianual), în funcţie de alcătuirea lor şi de momentul pornirii în vegetaţie.
Mugurii plasaţi de jur împrejurul bazei lăstarului dar şi a coardelor de un an poartă
denumirea de muguri coronari, de încheietură, bazali sau unghiulari.
II După existenţa stării de repaus
■ muguri fără repaus fiziologic, respectiv mugurii de copil. Sunt muguri simpli şi se
găsesc pe lăstari, la subsuoara frunzelor. Ei intră în vegetaţie imediat ce s-au format, fără a
mai trece prin perioada de repaus, dând naştere lăstarilor anticipaţi (lăstari de subsuoară sau
copili), care de regulă, nu poartă rod. La unele soiuri (Perla de Csaba, Cardinal etc), copilii
sunt purtători de rod, putând contribui la sporirea producţiei de struguri sau la compensarea
acesteia, în cazul înregistrării unui îngheţ târziu de primăvară sau a grindinei;
■ muguri cu stare de repaus determinată: mugurele principal şi mugurii secundari ai
ochiului de iarna;
■ muguri cu stare de repaus nedeterminată, cum sunt mugurii dorminzi şi mugurii
terţiari ai ochiului de iarnă. Pornesc în vegetaţie numai când planta este supusă unor factori
de stres, respectiv temperaturi extrem de scăzute finalizate cu degerarea butucului sau tăieri
extrem de severe, dând naştere la lăstari lacomi, cu creştere viguroasă, de obicei, nepurtători
de rod.
III După numărul conurilor de creştere
■ muguri solitari – cu un singur con de creştere: mugurele terminal, mugurii
dorminzi;

46
 ■ muguri grupaţi cu 3-8 conuri de creştere, toate plasate sub un înveliş comun: ochiul
primar, ochiul de iarnă.
IV După evoluţia în formare a mugurilor grupaţi (ochi), întâlnim trei tipuri de
formaţiuni numite ochi:
■ ochi primar;
■ ochi de vară, provizoriu;
■ ochi de iarnă – cel mai important complex mugural din viticultură.
V După poziţia în ochiul de iarnă:
■ mugure principal – foarte important deoare cuprinde cel mai mare număr de
inflorescenţe, dar şi cel mai sensibil la temperaturi scăzute;
■ muguri secundari – cu fertilitate ceva mai scăzută, mai rezistenţi la ger;
■ muguri terţiari – prezintă fertilitate foarte mică, sunt rezistenţi la ger.
VI După prezenţa inflorescenţelor:
■ muguri fertili;
■ muguri sterili.
După structura anatomică, în cadrul speciilor şi soiurilor din genul Vitis, mugurii pot
fi aşa cum am prezentat mai sus, solitari(cu un con de creştere) sau grupaţi (cu 3-7 conuri de
creştere) sub un înveliş comun, numiţi ochi.
După evoluţia lor în timp se cunosc trei categorii de ochi: ochiul primar, de vară şi
ochiul de iarnă.
Alcătuirea şi evoluţia ochiului primar
Mugurii primari sau de copili sunt cei dintâi care îşi fac apariţia pe lăstar, la
subsuoara frunzelor. Ei sunt protejaţi de doi solzi inegali ca mărime, de culoare verde sau
roz-cafeniu şi cuprind două vârfuri vegetative inegale (fig. 3.9). În axila solzului de
dimensiuni mai reduse se formează un mugur mai mare, mai evoluat, mugurul primar
propriu-zis, numit şi mugur de copil.

Fig.3.9. Alcătuirea ochiului primar:

A – mugurul de copil; B – mugurul principal al viitorului ochi de iarnă.
(după Dejeu L., 2010)

Când frunzele lăstarilor ating dimensiuni de 0,5-1 cm şi în vârful mugurului de copil

îşi fac apariţia 3-5 primordii foliare, la adăpostului solzului mai mare apare şi cel de-al
47
doilea mugur, de dimensiuni mai reduse, foarte puţin evoluat, cu 1-2 primordii de frunze.
Cei doi muguri situaţi sub acelaşi înveliş protector alcătuiesc aşa-numitul ochi primar.
● Mugurul primar propriu-zis, mai evoluat, nu are perioadă de repaus, astfel că în
25-30 de zile de la apariţie poate porni în vegetaţie, formând un lăstar anticipat numit copil.
În cazul unor condiţii nefavorabile pornirii în vegetaţie, acest mugur se usucă şi moare.
● Al doilea mugur al ochiului primar, caracterizat prin dimensiuni reduse şi evoluţie
slabă, creşte mult mai încet şi va deveni mugurul principal al ochiului de iarnă. În cursul
perioadei de vegetaţie, în mugurul mic al ochiului primar se diferenţiază un mugur principal
şi doi muguri secundari, situaţi dedesubt şi deasupra. Pe axele mugurilor secundari se
formează muguri terţiari. Acest ansamblu de muguri (5-7), protejaţi de acelaşi înveliş
alcătuit din catafile, poartă denumirea de ochi de iarnă.
Catafilele sunt glabre şi rigide la exterior, iar la interior sunt păroase, asigurând
împreună cu perii care umplu spaţiul dintre muguri, protecţia împotriva traumatismelor şi a
deshidratării.
Alcătuirea şi evoluţia ochiului de iarnă
Ochiul de iarnă este cel mai important complex mugural, deoarece asigură vegetaţia
şi rodul viţei-de-vie în anul următor formării lui.
Ochiul de iarnă este alcătuit din mai mulţi muguri simpli, având un înveliş protector
comun (fig. 3.10). În centru se află un mugur mai bine dezvoltat, denumit mugur principal,
care este de regulă roditor (fertil), fiind singurul care porneşte în vegetaţie în primăvară.
Ceilalţi muguri (denumiţi secundari şi terţiari), sunt mai slab dezvoltaţi şi pornesc în
vegetaţie, de regulă, numai atunci când cel principal este distrus. Uneori, la noduri se
întâlnesc lăstari gemeni, când alături de mugurul principal, a pornit în vegetaţie şi un mugur
secundar.

Fig.3.10. Secţiune prin ochiul de iarnă: a – coarda de 1 an; b – copil;

c – mugur principal; d – muguri secundari; e – mugur terţiar; f – cicatrice lăsată de frunză

48
 ► Mugurul principal al ochiului de iarnă interesează în mod deosebit, deoarece
poartă primordiile de inflorescenţă (situate opus primordiilor foliare, începând cu nodul 3, 4
sau 5), iar la o examinare atentă privind alcătuirea acestuia (fig. 3.11), se pot observa
următoarele părţi componente:
 axul mugurelui, de formă conică, cu vârful rotunjit şi baza fixată în ţesutul comun
tuturor mugurilor ce alcătuiesc ochiul de iarnă;
 nodurile şi internodurile viitorului lăstar, care apar sub forma unor ţesuturi mai
compacte (nodurile) sau ţesuturi mai rarefiate (internodurile);
 primordiile foliare, ce se formează în dreptul zonelor mai rarefiate pe axul murelui;
 primordiile de inflorescenţă şi cârcei la mugurii fertili, sau numai rudimente de cârcei
la cei sterili, care se observă în dreptul zonelor compacte, opus primordiilor foliare,
începând cu nodul 3-5 în sus.

Fig. 3.11. Secţiune prin mugurul principal (fertil); a – axul mugurului;

b – vârful de creştere; c – inflorescenţa; d – frunze; e –viitori muguri

În interiorul mugurului principal are loc un proces mai complicat de diferenţiere, de

formare a rudimentelor de inflorescenţe (în număr de 1-3, rar mai multe) şi flori, începând
din luna mai-iunie şi până în primăvara anului următor, când pornesc în vegetaţie.
Mugurii principali ai ochilor de iarnă sunt cei mai sensibili la acţiunea factorilor
nefavorabili (temperaturi scăzute sau asfixiere), de aceea sunt primii distruşi, în condiţii
favorabile de mediu pornesc primii în creştere dând naştere lăstarilor principali, de
dimensiuni mari, purtători de inflorescenţe.
►Mugurii secundari şi terţiari au o alcătuire asemănătoare:
- sunt mai puţin evoluaţi şi au o creştere limitată;
- produc în principal primordii foliare;
- sunt mai puţin sensibili la acţiunea factorilor nefavorabili;
- pornesc mai târziu în vegetaţie, dând lăstari secundari, de dimensiuni mai mici, ce
pot avea 1-2 inflorescenţe, mai reduse ca mărime.
49
 Mugurii secundari pornesc în vegetaţie numai dacă mugurii principali sunt distruşi
sub acţiunea temperaturilor scăzute din timpul iernii, prin asfixiere (în cazul culturii
protejate), sau după pornirea în vegetaţie, datorită îngheţurilor târzii de primăvară. Uneori,
unul din mugurii secundari (de înlocuire), se dezvoltă în paralel cu lăstarul principal, astfel
încât la acelaşi nod se pot întâlni doi lăstari gemeni. La unele soiuri (Riesling italian,
Fetească regală), mugurii secundari, care dau lăstari secundari sau gemeni, au o fertilitate
ridicată (Constantinescu Gh. şi colab.,1966; citaţi de Dejeu L., 2010).
După ce mugurul principal porneşte în vegetaţie, cei laterali (secundari şi terţiari),
rămân la baza lăstarilor, apoi a coardei, fiind dispuşi împrejurul acesteia şi poartă denumirea
de muguri coronari, unghiulari (din cauza formei lor ascuţite), bazali sau de încheietură,
în stare de viaţă latentă. Cu timpul ei sunt acoperiţi cu straturi noi de ţesuturi, devenind
astfel muguri dorminzi. Cei mai evoluaţi dintre ei manifestă în fiecare an o alungire uşoară,
ceea ce le permite să se menţină în permanenţă la suprafaţa lemnului bătrân şi de îndată ce
condiţiile devin favorabile sunt primii care pornesc într-o activitate intensă şi dau naştere
lăstarilor lacomi de pe lemnul multianual. Lăstarii proveniţi din mugurii coronari au o
fertilitate mai redusă decât a celor din muguri axilari.

Pentru tehnica viticolă şi în special pentru aplicarea corectă a

tăierilor, deosebit de importantă este:
 cunoaşterea, la fiecare soi şi în diferite condiţii de
DE REŢINUT mediu, a gradului de diferenţiere (de fertilitate)
a diferitelor categorii de muguri;
 locul de amplasare al mugurilor fertili pe
lungimea coardei.

La unele soiuri, ca Roşioară, Aligoté, Riesling italian, Cardinal etc., primii 1-2 ochi
de la baza coardelor anuale au o fertilitate sporită faţă de alte soiuri, menţinându-se la valori
apropiate de-a lungul coardei, cu diferenţele specifice fiecărui soi. La aceste soiuri înseamnă
că tăierile pot fi atât scurte (cepi de rod), cât şi lungi.
La alte soiuri ca, Afuz Ali, Italia, Galbenă de Odobeşti, Fetească albă, Sauvignon
etc., mugurii au o fertilitate mai ridicată către mijlocul coardei, având în schimb, o fertilitate
mai scăzută primii 3-4 ochi de la bază, ca şi dinspre vârf (de la 14-15 în sus). Rezultă că
aceste soiuri răspund mai bine la tăiere în coarde de rod de 8-14 ochi.
Deoarece în unii ani pot interveni accidente (îngheţ, clocire, îngheţuri târzii de
primăvară, grindină), care distrug mugurii sau lăstarii principali, foarte important pentru
practică este cunoaşterea gradului de fertilitate a mugurilor sau a lăstarilor laterali
(secundari) şi măsura în care pot participa la realizarea producţiei de struguri. În general,
mugurii şi lăstarii secundari sunt şi ei fertili, dar au o fertilitate mai redusă, recolta de pe
lăstarii principali fiind recuperabilă în proporţie de 20-80 %. La unele soiuri (Cardinal,
50
Riesling italian, Cabernet Sauvignon), fertilitatea mugurilor secundari permite, în caz de
distrugere a celor principali, recuperarea producţiei în proporţie mai mare.
Nu toţi ochii pornesc în vegetaţie (dezmuguresc) în acelaşi timp. În primul rând
dezmuguresc ochii care sunt cei mai evoluaţi morfologic şi care au şi un număr mai mare de
inflorescenţe. Fertilitatea şi productivitatea sunt în strânsă legătură cu numărul de muguri
care dezmuguresc, deoarece toate inflorescenţele diferenţiate aflate în ochii nedezmuguriţi
sunt practic pierdute pentru producţie.
Procentul de muguri nedezmuguriţi este diferit în funcţie de lungimea elementelor
lăsate la tăiere. Cu cât elementele de rod sunt lăsate mai lungi (18-20 ochi), procentul
ochilor nedezmuguriţi creşte (până la 40 %). La tăierea în cepi scurţi de 1-2-3 ochi,
procentul de ochi dezmuguriţi creşte până la 95 % şi chiar 100 %.
Diferenţele privind procentul de ochi nedezmuguriţi de la un an la altul, se datorează
atât condiţiilor de mediu ale anului în care s-au format ochii şi care au influenţat evoluţia
lor, dar şi celor ale anului în care intră în vegetaţie. De obicei, în primăverile secetoase,
răcoroase, dezmuguritul este întârziat, neuniform, procentul de ochi neporniţi fiind mai
mare decât în primăverile călduroase, cu umiditate suficientă în sol şi aer, când
dezmuguritul se desfăşoară mai repede şi procentul de ochi neporniţi scade.

3.5. LĂSTARII
Formaţiunile vegetative şi fructifere (creşteri anuale) ale butucului la viţa-de-vie sunt
reprezentate de lăstari, cu toate elementele lor componente, în stadiu erbaceu sau în faza de
tranziţie către lemnificare. După ce are loc virarea culorii scoarţei din verde în cafeniu şi
după căderea frunzelor toamna, acestor formaţiuni li se atribuie denumirea de coarde de un
an. Lăstatarii provin atât din mugurii de pe elementele lăsate la tăiere (coarde, cordiţe, cepi
– elemente de semischelet), dar şi de pe elementele de schelet.
Ca părţi componente (fig. 3.12), lăstarii sunt alcătuiţi din noduri şi internoduri, la
noduri dispuse altern sunt situate frunzele la axila cărora apar şi se dezvoltă mugurii, iar pe
partea opusă frunzelor sunt inseraţi, la anumite noduri cârcei. Internodurile sunt mai scurte
la baza şi către vârful lăstarului şi mai lungi la mijlocul acestuia.
Dacă lăstarii sunt fertili, opus frunzelor întâlnim începând cu nodul 3 - 5 în sus
inflorescenţe. Numărul lor variază de la 1-3 (mai rar 4-5) inflorescenţe, iar deasupra
acestora pe lăstar nodurile prezintă cârcei.

51
 Fig. 3.12. Lăstar tânăr la viţa-de- vie (după Oprea D.D.,1965):
a – nod; b – internod; c – inflorescenţă;
d – frunză; e – copil; f – cârcel

Culoarea lăstarului este verde, dar în funcţie de soi poate prelua diverse nuanţe:
roşiatică, maronie, cafenie, vineţie. La început lăstarul este erbaceu, apoi pe măsura
maturarii, se lignifică treptat de la bază către vârf, căpătând o culoare brună maronie
specifică coardelor de un an. Scoarţa poate fi striată sau netedă, glabră sau pubescentă.
După încheierea perioadei de vegetaţie, toamna tîrziu, când apar primele temperaturi
scăzute, vârfurile lăstarilor (mugurele apical şi 5-10 internoduri terminale), care nu sunt
lemnificate se usucă şi cad. Lungimea lăstarilor este cuprinsă în general între 2-5 m, iar
diametrul 8-12 mm. Cei mai corespunzători, într-o vie pe rod, sunt lăstarii care la maturitate
ajung la lungimi de 140-150 cm.

Clasificarea lăstarilor
I După mugurii din care provin, lăstarii pot fi:
■ lăstari principali – când provin din mugurul principal al ochiului de iarnă;
■ lăstari secundari – provin din mugurii secundari ai ochiului de iarnă;
■ lăstari terţiari – provin din mugurii terţiari ai ochiului de iarnă;
■ lăstari lacomi – provin din mugurii dorminzi, plasaţi sub scoarţă pe lemnul
multianual;
■ lăstari de copili – provin din mugurele principal al ochiului primar, plasat la axila
frunzelor pe lăstarul principal.
Copilii (lăstari axilari, lăstari anticipaţi) se formează şi evoluează în cursul aceluiaşi
an, în axila frunzelor de pe celelate categorii de lăstari şi provin din mugurii de copili ai
ochiului primar. La soiurile Muscat Perlă de Csaba, Riesling italian, Aligoté, Fetească
regală copilii pot fi fertili.

52
 II După fertilitate
■ lăstari fertili – sunt purtători de inflorescenţe, se întâlnesc pe coarde, cordiţe şi cepi
de rod, formându-se din ochii de iarnă ai acestor elemente;
■ lăstari sterili – nu au inflorescenţe, fiind plasaţi pe elementele multianuale de
regulă, dar se pot întâlni şi pe elementele anuale.

3.6. FRUNZA
Frunzele reprezintă principalul organ asimilator al butucului. Ele se găsesc
întotdeauna pe lăstari în dreptul nodurilor, având o aşezare solitară şi alternă (câte una
singură şi opusă de la un nod la altul).
Şi la viţa-de-vie frunza este alcătuită din trei părţi distincte: limb, peţiol şi teacă.
Limbul este lăţit şi străbătut de 5 nervuri: în prelungirea peţiolului se află nervura principală
sau mediană; de o parte şi de alta pornesc de la bază câte două nervuri laterale sau
secundare, care după poziţia lor faţă de vârful limbului, pot fi superioare sau inferioare.
Culoarea obişnuită a limbului foliar este verde, iar la unele soiuri întâlnim şi frunze
de culoare verde-gălbui, verde-arămie, cu pete antocianice etc. Culoarea roşcată sau gălbuie
apare toamna sau chiar vara, în condiţii anormale (boli, carenţe nutritive etc.). Coloritul de
toamnă al frunzelor se corelează cu cel al boabelor. Faţa superioară a limbului este de obicei
glabră, în timp ce faţa inferioară poate fi glabră, tomentoasă (acoperită cu peri lungi, deşi,
moi) sau pubescentă (cu peri scurţi, deşi, moi).
La baza limbului se observă o scobitură, denumită sinusul peţiolar, care poate avea
numeroase forme caracteristice unor soiuri: circular, U, V, acoladă etc. Pe margini, frunza
prezintă sinusuri laterale ce pot avea forme circulare, triunghiulare, de liră etc. (fig. 3.13).
Dinţii situaţi pe marginile limbului pot fi lungi şi ascuţiţi sau scurţi şi rotunjiţi.
Peţiolul uneşte limbul foliar cu teaca, având lungimi şi grosimi variabile; teaca este
lăţită, umflată, situată la baza peţiolului, inserând frunza pe lăstar la nivelul nodului.
Clasificarea frunzelor. După forma limbului, frunzele pot fi rotunde (orbiculare),
cordiforme (sub formă de inimă), reniforme (sub formă de rinichi), pentagonale etc.
În funcţie de numărul segmentelor (lobilor) limbului, frunzele viţei-de-vie pot fi:
trilobate (cu trei lobi), pentalobate (cu cinci lobi), septalobate (cu şapte lobi) şi întregi (fig.
3.14). După mărimea limbului, la viţa-de- vie se întâlnesc frunze foarte mari (peste 25 cm
lungime), mari (20-25 cm), mijlocii (15-20 cm) şi mici (sub 15 cm).

53
 Fig. 3.13. Forma sinusurilor laterale: a – lenticulară; b – de liră;
c – triunghiulară; d – circulară; e – triunghiulară cu dinte; f – fără lumen

Fig. 3.14. Clasificarea frunzelor după numărul lobilor:

a – trilobată; b – pentalobată; c – heptalobată; d – multilobată
(după Dejeu L., 2010)

Funcţiile frunzei. Frunza viţei-de-vie îndeplineşte funcţii deosebit de importante

pentru plantă, cum sunt asimilaţia clorofiliană (fotosinteza), respiraţia, transpiraţia.
Pentru dirijarea procesului de fotosinteză, viticultorul trebuie să aplice o serie de
măsuri agrotehnice, pentru a asigura un aparat foliar (totalitatea frunzelor) corespunzător,
sănătos, bine expus la lumina solară.

3.7. CÂRCEII
Cârceii sunt organe de agăţare care cresc pe lăstar, în dreptul nodurilor, opus
frunzelor . La început cârceii sunt ierboşi, treptat, dacă întâlnesc în cale un suport tare, se
înfăşoară în jurul acestuia şi se lignifică (se întăresc şi devin lemnoşi).
Cârceii au o lungime variabilă, ei pot fi simpli, fără ramificaţii (subgenul
Muscadinia), sau cu 2, 3 sau mai multe ramificaţii (la Vitis vinifera) (fig. 3.15).

54
 Ei pot avea o dispunere continuă (la fiecare nod), discontinuă uniformă (când după
două noduri cu cârcel, urmează un nod fără cârcel) şi discontinuă neuniformă (când după
mai multe noduri cu cârcel, urmează un nod sau mai multe, fără cârcel).

Fig. 3.15. Cârceii: a–monofil; b–bifil; c–trifil

Pe lăstarii viţelor provenite din seminţe, primele 7-9 noduri nu au cârcei. În cazul
viţelor obţinute pe cale vegetativă, primele 1-4 noduri de la baza lăstarilor sunt lipsite de
cârcei, cei mai numeroşi fiind în partea superioară a lăstarilor.

3.8. INFLORESCENŢELE
Inflorescenţa viţei-de-vie este un racem compus de dichazii. Formarea lor are loc în
două etape: prima, desfăşurată intramugural şi a doua vizibilă la exterior (extramugural),
primăvara după dezmugurit. Inflorescenţele se întâlnesc pe lăstarii proveniţi din mugurii
principali ai ochilor de iarnă de pe elementele de rod, de la nodul 3-5 în sus, opus frunzelor,
ca şi cârceii. În funcţie de soi, pe lăstarul fertil apar de la 1 la 5 inflorescenţe, în mod
obişnuit 1-3.
La început, pe lăstar, inflorescenţele sunt mici, orientate spre vârful lăstarului cu
florile strâns grupate şi învelite parţial de bracteile situate la baza ramificaţiilor.
O inflorescenţă este alcătuită din două părţi principale: ciorchine şi flori. La rândul
lui, ciorchinele este format din peduncul (codiţă), rahis (axul principal al inflorescenţei) şi
ramificaţii de diferite ordine, pe care sunt prinse florile.
Rahisul sau axul inflorescenţei, situat în prelungirea pedunculului, poartă ramificaţii
secundare (de ordinul II), de pe care pornesc ramificaţii terţiare (de ordinul III), în vârful
cărora sunt aşezate, de obicei, florile (fig. 3.16). De cele mai multe ori, prima ramificaţie de
la bază este mai lungă, iar la unele soiuri rămâne detaşată de restul inflorescenţei ca o
aripioară (Riesling italian).
În medie, numărul de flori într-o inflorescenţă variază între 100 şi 400 putând ajunge
uneori la 2 000 (Fregoni, 2005).

55
 Clasificarea inflorescenţelor se poate face:
 după formă, inflorescenţa poate fi cilindrică, conică, cilindro-conică,
rămuroasă, aripată etc.;
 după mărimea lor, inflorescenţele pot fi: foarte mici (când au sub 6 cm
lungime), mici (6-11 cm), mijlocii (11-16 cm), mari (16-21 cm) şi foarte mari
(când lungimea lor depăşeşte 21 cm).

Fig. 3.16. Alcătuirea inflorescenţei:

A–peduncul;B–ramificaţie sub formă de cârcel; C–rahis; D–ramificaţie de ordinul I;
E–ramificaţie de ordinul II; F – ramificaţie de ordinul III; G – acin floral; H – buton floral

3.9. FLOAREA
Viţa-de-vie are flori mici, actinomorfe, hermafrodite care sunt importante pentru
practică, nu ca organ de înmulţire, ci ca sursă a producţiei de struguri.
O floare este alcătuită din următoarele părţi: pedicel, receptacul, caliciu, corolă,
androceu şi gineceu (fig. 3.17). Pedicelul este subţire, verde, cu lungimea de 2-4 mm.
Extremitatea lăţită a pedicelului formează receptaculul pe care se inseră celelalte elemente
sale florii. Caliciul este alcătuit din 5 sepale verzi, sub forma unor dinţişori. Corola este
formată din 5 petale, de culoare verde-gălbuie, unite la vârf (fig. 3.18), încât formează un
înveliş de formă cilindrică (ca o scufiţă).
La înflorit petalele se desprind de la bază de pe receptacul (datorită presiunii
exercitate de stamine) şi cad împreună, rămânând sudate între ele la vârf (vezi figura 3.18).
La unele soiuri se întâlnesc flori ale căror petale se desprind una de alta, de la vârf către
bază, rămânând libere, dar prinse pe receptacul; aceste flori au formă de stea.

56
 Fig. 3.17. Alcătuirea florii:
A – pedicel; B – receptacul; C – sepale; D – glande nectarifere inferioare; E – petale; F – stamine;
G – glande nectarifere superioare; H – ovar; I – stil; J – antere; L – stigmat
(după Oprea D.D.,1965)

Fig. 3.18. Deschiderea florii la Vitis vinifera

Androceul sau partea bărbătească a florii este alcătuită din 5 stamine, sub forma unor
firişoare subţiri prinse la baza ovarului, care au o poziţie oblică şi poartă în vârf anterele
(nişte săculeţi galbeni, plini cu un praf galben, foarte fin – polenul).
Gineceul (partea femeiască sau pistilul), este bicarpelar şi este situat în centrul florii.
El este compus dintr-un ovar (în formă de pară, carafă, trunchi de con etc) prelungit în sus
cu o porţiune alungită, denumită stil. Vârful stilului este lăţit, poartă nume de stigmat, iar
imediat după înflorit secretă un lichid zaharat care ajută la germinarea grăunciorilor de
polen (la legatul rodului).
Discul nectarifer superior alcătuit din 5 glande nectarifere unite între ele, este plasat
între androceu şi gineceu iar în perioada înfloririi secretă uleiuri eterice plăcut mirositoare.
După unii autori la viţa-de-vie se distinge un singur disc nectarifer situat la baza ovarului
(Swanepoel și Archer,1988), dar sunt şi flori, unde există un al doilea disc nectarifer
(inferior), format cu puţin timp înainte de anteză, între caliciu şi corolă (Oprea D.D.,1965;
Branas,1974).

57
 Clasificarea florilor
După alcătuire şi modul de polenizare la viţa-de-vie se pot deosebi mai multe tipuri de flori
(fig. 3.19), respectiv flori bisexuate (hermafrodita normală, morfologic hermafrodită -
funcţional femelă; morfologic hermafrodită - funcţional masculă) și unisexuate (femelă și
masculă).

Fig. 3.19. Principalele tipuri de flori la viţa-de-vie:

a–hermafrodită normală; b–morfologic hermafrodită, funcţional femelă;
c–morfologic hermafrodită, funcţional masculă; d–unisexuat femelă; e–unisexuat masculă

Florile hermafrodite normale se întâlnesc la majoritatea soiurilor de viţă-de-vie,

având normal dezvoltate, atât partea bărbătească, cât şi cea femeiască. Androceul este
format din 5 stamine, egale sau mai lungi decât pistilul, cu polen fertil. După înflorit
staminele îşi păstrează poziţia erectă, iar corola alcătuită din petale unite la vârf formează un
capişon protector. Gineceul este normal dezvoltat, florile se autopolenizează, deci sunt
autofertile, soiurile cu astfel de flori putând fi cultivate în plantaţii pure;

Flori morfologic hermafrodite dar funcţional femele prezintă atât androceu cât şi
gineceu, dar staminele sunt mai scurte decât pistilul iar după înflorit şi căderea corolei

58
filamentele se recurbează, anterele fiind aduse sub nivelul ovarului. Polenul produs în
anterele acestor flori este steril. Soiurile cu acest tip de flori sunt autosterile şi intersterile
(Coarnă albă, Coarnă neagră, Crâmpoşie, Bicane etc.). Pentru a fructifica, soiurile cu astfel
de flori trebuie plantate în amestec cu soiuri din prima grupă, pentru a le asigura
polenizarea;

Flori morfologic hermafrodite dar funcţional mascule au atât androceu cât şi gineceu,
dar numai partea bărbătească a florii este normal dezvoltată, cea femeiască este anormală
(ovarul este slab dezvoltat), nu leagă rod. Staminele sunt normal constituite, cu poziţie
erectă după deschiderea florii, iar polenul este fertil. Soiuri cu astfel de flori se cultivă
numai ca portaltoi (Riparia gloire, Riparia x Rupestris 3 306 şi 3 309);

Flori unisexuat femele au numai gineceu şi sunt lipsite de stamine. Au fost semnalate
numai la un biotip al soiului Galbenă de Odobeşti şi la soiul Mourvèdre;

Florile unisexuat mascule au numai androceu şi sunt lipsite total de gineceu. Soiurile
cu astfel de flori se cultivă numai ca portaltoi (unele biotipuri ale soiului Riparia gloire,
Aramon x Rupestris Ganzin nr. 1).

Polenul
Granulele de polen la specia Vitis vinifera au o culoare gălbuie şi forme diferite
(elipsoidală asemănătoare cu a bobului de grâu – cea mai frecvent întâlnită, sferoidală
asemănătoare cupei de ghindă, triunghiulare etc). Forma elipsoidală se întâlneşte la polenul
fertil provenit de la florile hermafrodite normale, morfologic hermafrodite dar funcţional
mascule şi unisexuat mascule, celelalte forme fiind mai răspândite în cazul florilor
morfologic hermafrodite dar funcţional femele, în acest caz fiind steril.
Granulul de polen fertil este prevăzut cu 3 deschideri în formă de brazde orientate
longitudinal de la un pol la altul, numite colpi, fiind astfel un granul tricolpat (fig. 3.20).
Întrucât în mijlocul fiecărui colp se află câte un por germinativ, polenul este tricolporat. Prin
unul din aceşti pori germinativi apare, în procesul de germinare, tubul polinic.

59
 Fig. 3.20. Polen fertil (a) şi steril (b)

Polenul steril este lipsit de colpi şi pori germinativi. Sterilitatea polenului la soiurile
cu flori morfologic hermafrodite dar funcţional femele are la bază, alături de lipsa porilor
germinativi şi degenerarea nucleelor.
Înfloritul, polenizarea şi fecundarea. La sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie,
timp de două săptămâni, are loc înfloritul viţei-de- vie, marcat prin deschiderea bobocilor
florali şi căderea corolelor. Când floarea s-a deschis complet, anterele crapă şi pun în
libertate grăunciorii de polen, care, cu ajutorul vântului cad pe stigmate. Are loc astfel
polenizarea florilor. Grăunciorii de polen sunt reţinuţi de picăturile de lichid de pe stigmat,
încolţesc şi pătrund în ovar realizând fecundarea (legatul rodului).
Ploile reci, temperaturile scăzute din timpul înfloritului împiedică fecundarea, iar
florile se scutură fără a lega rod. Vremea nefavorabilă şi hrănirea insuficientă a
inflorescenţelor pot determina o polenizare defectuoasă a florilor şi apariţia fenomenelor de
meiere şi mărgeluire. În cazul meierii, boabele rămân foarte mici, de mărimea unui bob de
mei, se usucă şi cad, iar în cazul mărgeluirii, ele cresc până la dimensiunile unui bob de
mazăre.
La unele soiuri, boabele cresc şi se maturează complet, fără ca florile să fi fost
fecundate; în acest caz boabele sunt lipsite de seminţe. Acest fenomen poartă numele de
partenocarpie şi este specific unor soiuri denumite apirene, destinate producerii stafidelor
(Corinth, Kişmiş, Călina, etc).

3.10. STRUGURII ŞI BOABELE

Strugurii sunt asociaţii de fructe (boabe), rezultate din inflorescenţe, ca urmare a
transformării florilor prin fecundare.
Un strugure este format din aceleaşi părţi componente ca şi o inflorescenţă, cu
deosebirea că locul florilor este luat de fructe (boabe). Strugurele este alcătuit, în principal,
din ciorchine şi bace (boabe).
Ciorchinele reprezintă scheletul strugurelui şi este format din: peduncul (codiţă),
rahis (axul strugurelui), ramificaţiile rahisului de ordine diferite şi pedicele (codiţe scurte).

60
 Codiţa strugurelui (pedunculul), în funcţie de soi, poate fi mai scurtă ori mai lungă
(2,5-8 cm), lemnificată sau ierboasă. La o anumită distanţă de locul unde se prinde pe lăstar
întâlnim pe codiţă un nod, de unde strugurii se rup mai uşor. La unele soiuri, de la acest nod
porneşte un cârcel, care uneori poartă către vârf câteva boabe, devenind o aripioară a
strugurelui. La maturarea strugurilor, pedunculul poate fi lignificat, semilignificat sau poate
rămâne în stare erbacee.
Rahisul sau axul ciorchinelui situat în prelungirea pedunculului are lungimi variabile
de la un soi la altul. El poartă ramificaţii de diferite ordine (ordinul unu, ordinul doi) pe care
se inseră pediceii boabelor. Pediceii au lungimea cuprinsă între 6 şi 20 mm, sunt mai scurţi
la soiurile pentru vin şi mai lungi la cele pentru masă. În vârful pedicelului se află bureletul
rezultat prin sporirea dimensiunilor receptaculului floral.
Pedicelele sau codiţele boabelor poartă către vârf o parte mai lăţită, numită burelet,
pe care sunt prinse boabele.
Clasificarea strugurilor se realizează după două criteria: după formă, după mărime
şi după aşezarea boabelor pe ciorchine.
După formă strugurii pot fi cilindrici, conici, cilindro-conici, aripaţi, rămuroşi sau
bifurcaţi (fig. 3.21). Forma strugurilor este dată de lungimea ramificaţiilor de ordinul unu
care diferă pe toată lungimea axului astfel: dacă ramificaţiile de ordinul unu au aceeaşi
lungime pe tot axul rezultă forma cilindrică, dacă ramificaţiile de ordinul unu sunt mai lungi
la partea dinspre peduncul şi descresc treptat către partea terminală a axului rezultă forma
conică etc.

Fig. 3.21. Forma strugurilor: a – cilindrică; b – conică;

c - cilindro-conică; d – aripat; e – rămuros; f – bifurcate

După mărime strugurii se pot clasifica după lungimea axului şi după greutate.
După lungimea axului strugurii pot fi: foarte scurţi (când au sub 11 cm lungime);
scurţi (11-16 cm); mijlocii (16-21 cm); lungi (21-26 cm) şi foarte lungi (când lungimea lor
depăşeşte 26 cm).

61
 După greutate strugurii sunt: foarte mici (dacă au sub 80 g); mici (80-150 g); mijlocii
(130-300 g); mari (300-600 g) şi foarte mari (când cântăresc peste 600 g). În general,
strugurii soiurilor pentru masă sunt mai mari, iar cei pentru vin, mai mici.
După aşezarea boabelor pe ciorchine strugurii pot fi: foarte denşi, când boabele se
ating între ele deformându-se, denşi, mijlociu de rari, rari (lacşi) şi foarte rari în boabe.
Bobul de strugure (baca) ia naştere din ovar. Ea este prinsă de burelet prin
intermediul unui fascicul de vase liberiene şi lemnoase, iar la desprinderea bacei de burelet
rămâne o „pensulă” din fascicul.
Clasificarea boabelor
Forma boabelor diferă în funcţie de soi şi este dată de raportul dintre lungime şi
grosime. Astfel boabele pot fi: discoidale (Băbească neagră), sferice (Chasselas doré),
elipsoidale (unele biotipuri de Muscat de Hamburg), ovoidale (Coarnă neagră), invers
ovoidale (Muscat de Alexandria), cilindrice (Afuz Ali), arcuite (fig. 3.22).
Mărimea boabelor poate fi exprimată în mai multe feluri: prin lungimea axei care
uneşte cei doi poli, prin greutatea unui bob, respectiv a 100 de boabe sau prin numărul de
boabe dintr-un kg.
Astfel boabele sunt foarte mici, când greutatea unui bob este mai mică de 1 g; mici
(1-2,3 g); mijlocii (2,3-5 g), mari (5-9 g) şi foarte mari (peste 9 g).
După lungimea axei care uneşte cei doi poli ai bobului întâlnim: boabe foarte mici
(cu diametrul sub 11 mm), mici (11-16 mm), mijlocii (16-21 mm), mari (21-26 mm) şi
foarte mari (peste 26 mm).

Fig. 3.22. Forma bacelor: 1 – discoidală; 2 – sferică; 3 – elipsoidală;

4 – ovoidală; 5 – invers ovoidală; 6 – cilindrică; 7 – arcuită

După culoare bacele ajunse la maturitate pot avea următoarele culori: verde-gălbui,
galben-verzuie, galben-aurie, roz, roşie, roşie-violacee, albastru sau negru, roşu spre negru.
Strugurii mai bine expuşi razelor solare prezintă boabele mai intens colorate. Miezul poate
fi incolor sau colorat în roşu la soiurile „tinctoriale” (Alicante Bouschet, Gamay Fréau).

62
 Consistenţa miezului poate fi cărnoasă (la majoritatea soiurilor pentru masă) sau
zemoasă, suculentă (la soiurile pentru vin). La maturitatea deplină boabele au un gust dulce
acrişor, uneori asociat cu un gust ierbos, tămâios sau foxat, caracteristic anumitor soiuri.
Din punct de vedere anatomic bobul este format din pericarp (partea comestibilă a
bobului) şi seminţe. Pericarpul, la rândul său, este alcătuit din epicarp (pieliţă), mezocarp şi
endocarp (fig. 3.23).

Fig. 3.23. Alcătuirea fructului: a – punct pistilar; b – fascicul de vase; c – seminţe;

d – endocarp; e – mezocarp; f – reţea vasculară; g – hipocarp;
h – epicarp; i – pensulă; j – burelet; l – pedicel.

Epicarpul (pieliţa) este alcătuit dintr-un singur strat de celule mari, şi este acoperită
la exterior cu un strat ceros numit pruină (brumă). Spre interior, pieliţa are câteva straturi de
celule (ce alcătuiesc hipocarpul) în care se găsesc localizate substanţele colorante (pigmenţii
antocianici care dau culoarea vinurilor roşii), substanţele aromate (la soiurile aromate) şi
taninurile. Pieliţa poate avea grosimi diferite, de consistenţa şi elasticitatea ei depinde
rezistenţa boabelor la fisurare.
Mezocarpul (pulpa, miezul) este alcătuit din mai multe straturi de celule cu pereţii
subţiri, unde se acumulează glucide, acizi organici, săruri minerale, vitamine etc. El este mai
cărnos la soiurile de masă şi mai suculent (zemos) la cele de vin.
Endocarpul este situat în zona centrală a bobului, este uni sau bistratificat, iar la
maturitatea fructului se gelifică.
Seminţele se găsesc în centrul bobului, câte 1-4 în fiecare. Ele au forma de pară -
piriforme, sunt mici (5-8 mm lungime, 3-5 mm lăţime), au o culoare brun-gălbuie. Pentru
producţie sunt valoroase soiurile care au cât mai puţine seminţe.

3.11. SĂMÂNŢA
La viţa-de-vie sămânţa este de tip albuminat şi provine dintr-un ovul anatrop în urma
procesului de dublă fecundare. Într-o bacă se formează 1-4 seminţe, rar mai multe. Sunt şi

63
soiuri lipsite complet de seminţe, fructele acestora dezvoltate partenocarpic, fiind folosite la
obţinerea stafidelor.
La soiurile speciei Vitis vinifera seminţele sunt de dimensiuni mijlocii, ele au
lungimea cuprinsă între 5 şi 8 mm, lăţimea între 3 şi 5 mm, sunt piriforme, îngustate către
rostru. Suprafaţa tegumentului seminal este netedă, mată, lipsită de luciu, uneori poate fi
alveolată, striată sau rugoasă. La început seminţele au o culoare verde, iar la maturitatea
deplină sunt brun-cafenii cu diferite nuanţe.
Ca şi părţi componente o sămânţă este alcătuită din corp şi rostru sau cioc (fig. 3.24).
Corpul seminţei prezintă o faţă plană, cu poziţie ventrală şi una bombată, dorsală. Pe partea
ventrală, se observă rafa ca o proeminenţă filiformă ce reprezintă concreşterea dintre
funicul şi ovul; ea este dispusă median şi longitudinal, depăşeşte partea superioară a
seminţei printr-o mică depresiune, se continuă pe partea dorsală, unde se termină într-o
formaţiune circulară, cu striuri radiare, numită chalază. Pe partea ventrală, de o parte şi de
alta a rafei se află două gropiţe alungite. Chalaza reprezintă punctul unde fasciculul
conducător se ramifică (la baza nucelei). Rostrul reprezintă partea alungită şi îngustă a
seminţei, cu poziţie inferioară.

Fig. 3.24. Morfologia seminţei: 1 – vedere ventrală; 2 – vedere dorsală;

a – rafă; b – chalază; c – fosetă

64
 4. BIOLOGIA VIŢEI-DE-VIE

4.1. OBIECTIVE:
 cunoaşterea ciclului biologic multianual al viţei-de-vie respectiv: perioada de
tinereţe, maturitate şi declin;
 observarea transformărilor morfologice şi fiziologice prin care trece planta de la
formare (generativ sau vegetativ) până la moarte (pieire naturală sau defrişare);
 aplicarea măsurilor agrofitotehnice ce trebuiesc luate de tehnolog, în vederea
obţinerii unor elemente de schelet şi semischelet corespunzătoare;
 identificarea fenofazelor prin care trece planta în perioada de vegetaţie convenţională
(01.IV – 30.IX), respectiv să cunoaşterea ciclul biologic anual şi a caracteristicilor
sale.

Pe parcursul existenţei sale, viţa-de-vie parcurge un ciclu de viaţă (ontogenetic), de

la plantare până la defrişarea plantaţiei sau pieirea naturală, alcătuit dintr-o succesiune de
cicluri anuale.
În climatul temperat, pe perioada iernii viţa-de-vie îşi încetează procesele de creştere
a părţii supraterestre şi fotosinteza, iar unele procese ca transpiraţia, respiraţia, nu încetează
ci doar îşi reduc intensitatea. Când condiţiile de mediu devin favorabile (în primăvară), toate
procesele sunt reluate. Totalitatea manifestărilor de viaţă desfăşurate într-o anumită
succesiune, prin care viţa-de-vie trece într-un an calendaristic, formează ciclul biologic
anual.
Cunoaşterea principalelor caracteristici ale ciclului de viaţă şi ale celui anual al viţei
prezintă o importanţă practică deosebită, întrucât dă posibilitatea viticultorului să intervină
cu măsuri adecvate care să determine o desfăşurare normală a acestora.

4.2. CICLUL DE VIAŢĂ (ONTOGENETIC) AL VIŢEI-DE-VIE

Durata acestui ciclu este exprimată în ani şi este denumită longevitate. Ea este
cuprinsă, în medie, între 25 şi 50 de ani şi depinde de specie, soi, condiţiile de mediu, modul
de înmulţire, precum şi de măsurile agrotehnice aplicate în plantaţii.
De exemplu, în aceleaşi condiţii de mediu, speciile Vitis vinifera ssp silvestris, Vitis
rupestris, Vitis rubra, Vitis amurensis sunt mai longevive decât Vitis vinifera ssp sativa,
primele fiind mai rustice, mai rezistente la condiţiile nefavorabile de mediu.
Soiurile Coarnă neagră, Chasselas doré, Fetească albă, Kober 5 BB, prezentând un
grad mai mare de adaptare, sunt mai longevive, comparativ cu Muscat Ottonel, Grasă de
Cotnari, Riparia gloire, care au o adaptare mai redusă fiind cultivate astfel în areale mai
restrânse. De asemenea soiurile roditoare mai noi (Pinot gris, Traminer etc.), au o
longevitate mai scurtă decât cele vechi (Cabernet Sauvignon, Fetească albă etc.).

65
 Modul de înmulţire influenţează, de asemenea, longevitatea plantei. Viţele obţinute
pe cale generativă, în aceleaşi condiţii ecologice şi agrotehnice, au o longevitate mai mare
(putând depăşi 100 de ani), decât cele obţinute pe cale vegetativă.
Viţele obţinute prin butăşire (cultivate pe rădăcini proprii) sunt mai longevive (durata
lor de viaţă putând ajunge la 100 de ani), comparativ cu viţele altoite, la care prezenţa
punctului de altoire stânjeneşte circulaţia descendentă, fapt ce contribuie la scurtarea duratei
de viaţă (la 30-40 de ani).
Soiurile roditoare, cultivate în condiţii de mediu corespunzătoare cerinţelor acestora,
au o longevitate mai mare şi, dimpotrivă, longevitatea se reduce când sunt cultivate în
condiţii necorespunzătoare (resurse heliotermice scăzute, frecvenţa ridicată a temperaturilor
minime nocive din timpul iernii, brumele şi îngheţurile târzii de primăvară şi timpurii de
toamnă, grindina, seceta, fertilitatea scăzută a solului etc.), determinând o scurtare a duratei
de viaţă a plantelor, la numai 20-30 de ani.
Măsurile agrofitotehnice aplicate raţional determină sporirea longevităţii, pe când
aplicarea necorespunzătoare a unor lucrări de îngrijire a plantaţiilor (tăierile neraţionale,
încărcăturile exagerate de ochi, combaterea necorespunzătoare a bolilor şi dăunătorilor,
fertilizarea incorectă, lipsa irigaţiei în condiţii de secetă), determină scăderea longevităţii.
Pe durata vieţii sale, viţa-de-vie parcurge 3 perioade de vârstă: de tinereţe, de
maturitate şi de bătrâneţe.
● Perioada de tinereţe are o durată de 3-5 ani, în funcţie de condiţiile de mediu şi de
agrotehnica aplicată, încheindu-se la intrarea pe rod a plantelor. În această perioadă viţele
cresc intens, se pregătesc şi încep să fructifice, au cerinţe mari faţă de umiditate şi
elementele nutritive.
Măsurile agrotehnice aplicate în perioada de tinereţe au ca scop asigurarea unor
condiţii cât mai bune pentru creşterea sistemului radicular şi a celui aerian (prin fertilizare,
irigare, tăieri de formare, completarea golurilor, protecţie împotriva bolilor şi dăunătorilor,
lucrări şi operaţii în verde, instalarea sistemului de susţinere), pentru obţinerea unor plantaţii
compacte, fără goluri, cu butuci uniformi şi viguroşi.
Tehnologul trebuie să se preocupe de scurtarea perioadei de tinereţe şi prin aplicarea
celor mai adecvate măsuri agrotehnice să obţină intrarea cât mai timpuriu pe rod a viţelor.
● Perioada de maturitate (sau de rodire), are o durată de aproximativ 20-30 de ani şi
ţine de la intrarea pe rod a plantaţiei şi până în momentul când creşterile anuale şi producţia
începe să scadă sistematic (în aceleaşi condiţii de mediu şi măsuri agrotehnice).
În această perioadă, viţele dau cele mai mari recolte, iar procesul de creştere se
găseşte într-un echilibru relativ cu procesul de fructificare. Cu toate că recoltele sunt mari şi
prezintă stabilitate relativă de la un an la altul (începând cu anul 5-6), nivelul acestora poate
fi ridicat prin îmbunătăţirea măsurilor agrotehnice.
Măsurile agrotehnice din perioada de maturitate (tăieri corespunzătoare, lucrări şi
operaţii în verde, fertilizare, combaterea bolilor şi dăunătorilor, protejarea peste iarnă)

66
trebuie să ducă la prelungirea şi nu la scurtarea acestei perioade, precum şi la valorificarea
potenţialului productiv al soiurilor cultivate.
● Perioada de bătrâneţe (de declin) se înregistrează la viţele altoite, în general, între
anii 25-35, când deşi condiţiile de mediu sunt aceleaşi, iar agrotenica aplicată nu s-a
modificat, butucii îşi micşorează producţia şi puterea de creştere, o parte din braţe se usucă,
apar o serie de plăgi pe care se instalează bacterii şi ciuperci.
 În plantaţii, ca urmare a uscării butucilor, apar multe goluri, producţia de struguri se
reduce în mod sistematic, iar creşterea este susţinută numai de apariţia lăstarilor
lacomi care pot fi folosiţi la înlocuirea braţelor uscate sau degarnisite.
 În scopul refacerii plantaţiilor, în această perioadă se aplică un complex de lucrări:
● tăieri de regenerare (eliminarea unor braţe degarnisite, uscate);
● lucrări de subsolaj (afânare adâncă a solului);
● fertilizarea şi irigarea culturii.
 Se aplică şi tăieri de epuizare, înainte de defrişarea culturii cu 2-3 ani.
Prin aceste măsuri se urmăreşte refacerea, pentru o anumită perioadă, a potenţialului
de creştere şi fructificare a butucului, precum şi revigorarea sistemului radicular deoarece
acesta îmbătrâneşte mai repede comparativ cu partea aeriană.
Perioada de bătrîneţe se confundă uneori cu „îmbătrânirea prematură”, caracterizată
prin aceleaşi simptome, dar este determinată de încărcăturile mari de ochi pe butuci, de
tăieri defectuoase, de frecvenţa sporită a unor accidente climatice, de prezenţa unor factori
limitativi de sol, de neglijarea lucrărilor agrotehnice etc.
La viţele obţinute pe cale generativă ciclul ontogenetic cuprinde 4 perioade:
embrionară, de tinereţe, de maturitate şi de bătrâneţe.
Perioada embrionară începe cu formarea zigotului, se continuă cu maturarea
fiziologică a seminţei şi se încheie odată cu apariţia primelor frunze adevărate.
Evoluţia viitoarelor plantule este influenţată de factorii de mediu şi de modul în care
sunt păstrate seminţele (stratificate sau nu) până la obţinerea plantelor.
Perioada de tinereţe durează de la apariţia lăstarului cu primele frunze adevărate şi
până în primii ani de fructificare (3-7 ani).
Viţele tinere obţinute din seminţe au ereditatea neconsolidată, datorită plasticităţii lor
pot asimila condiţii îmbunătăţite de mediu, dobândind însuşiri şi calităţi noi.
Perioada de maturitate (de rodire), precum şi cea de bătrâneţe se aseamănă cu cea
a viţelor înmulţite vegetativ, cu deosebirea că instalarea lor are loc, în general, mai târziu şi
au o durată mai mare.
Ciclul ontogenetic (de viaţă) al viţei-de-vie cuprinde totalitatea ciclurilor biologice
anuale.

67
 4.3. CICLUL BIOLOGIC ANUAL AL VIŢEI-DE-VIE
Ciclul anual este alcătuit din totalitatea manifestărilor de viaţă prin care trece viţa-de-
vie în cursul unui an. Ca urmare a adaptării la condiţiile climatului temperat, în cadrul
ciclului biologic anual se deosebesc două perioade: una de viaţă latentă (repaus relativ) şi
alta de viaţă activă (de vegetaţie).
Perioada de viaţă latentă. Acea parte a ciclului biologic anual în care manifestările
de viaţă ale viţei-de-vie nu se observă la exterior reprezintă perioada de viaţă latentă.
Această perioadă ţine de la căderea ultimelor frunze toamna şi până la începutul plânsului
(apariţia pe plantă, prin răni, a sevei, sub forma unor picături), adică 120-130 de zile în
condiţiile climatului temperat continental. Din cauza temperaturilor scăzute, procesele vitale
ale plantei (respiraţie, transpiraţie), se reduc ca intensitate dar nu încetează complet, de
unde şi denumirea de repaus relativ. Perioada de repaus este considerată o adaptare a plantei
la regiunile unde alternează anotimpurile reci cu cele calde, şi este resimţită diferit de
organele butucului (cel mai puţin este resimţită de rădăcini, iar cel mai puternic de muguri).
În perioada de viaţă latentă, în plantaţiile viticole se aplică o serie de măsuri
agrotehnice, şi anume: recoltarea coardelor altoi şi portaltoi necesare altoirii, tăierea de
uşurare, în cazul în care viile se protejează împotriva gerurilor prin îngropat, plantarea viţei-
de-vie, mobilizarea adâncă a solului, fertilizarea viilor etc.
Factorii care influenţează durata perioadei de repaus sunt:
 durata zilei de lumină, care poate lungi sau scurta cu 10-15 zile durata acestui
tip de repaus;
 umiditatea din sol (seceta din toamnă grăbeşte intrarea în repaus, iar cea din
primăvară întârzie ieşirea din această perioadă cu 15-20 de zile);
 specia şi soiul, astfel în aceleaşi condiţii ecologice V. vinífera intră mai
devreme şi iese mai tîrziu din starea de repaus decât speciile americane şi cele
asiatice; soiul timpuriu Perla de Csaba intră mai devreme în repaus decât un
soi târziu ca Afuz Ali.
Luând în considerare întreaga plantă şi nu situaţia particulară a unor organe sau
ţesuturi, perioada de viaţă latentă se subîmparte în repaus adânc şi repaus facultativ.

 în această fază are loc pregătirea butucilor pentru a

fructifica în anul următor, dar au loc şi o serie de
transformări şi migrări de substanţe;
 începe după căderea frunzelor şi se finalizează cu
Repausul adânc individualizarea protoplasmei, având o durată de 65-75 de
(obligatoriu, fiziologic)
zile şi este condiţionat de temperatură, care trebuie să fie
sub +7ºC, de durata zilei de lumină şi de regimul de
umiditate;
 planta se pregăteşte pentru iernare prin acoperirea cu
ţesuturi protectoare (mugurii sunt acoperiţi de catafile şi

68
 solzi, organele anuale cu suber şi cuticulă);
 se schimbă raportul între apa totală şi substanţa uscată;
dintre apa liberă şi apa legată; dintre azotul aminic şi cel
proteic – în favoarea celor din urmă.
 începe cu trecerea protoplasmei de la individualizarea
maximă către starea normală şi se încheie cu apariţia
primelor picături de sevă, viţa-de-vie începe astfel
perioada de vegetaţie;
 se intensifică activităţile vitale (respiraţie, transpiraţie),
scade conţinutul în substanţe inhibitoare de creştere şi
Repausul facultativ
sporesc cele stimulatoare, intră în activitate perişorii
(neobligatoriu)
absorbanţi;
 sub raport biologic repausul facultativ nu este necesar, el
este impus de temperaturile scăzute din timpul lunilor
februarie – martie, în aşa zisele „ferestre de iarnă.”
În această etapă planta poate înregistra pierderi importante
de ochi, chiar la temperatura de – 10ºC, – 11ºC, datorită
fenomenului numit decălire.

Perioada de viaţă activă. Acea parte a ciclului biologic anual în care procesele de
viaţă ale viţei-de-vie sunt puternic evidenţiate la exterior, reprezintă perioada de viaţă activă
(de vegetaţie). Ea începe primăvara, în prima jumătate a lunii martie odată cu plânsul, şi
durează, în condiţiile ecopedoclimatice ale ţării noastre, până la căderea ultimelor frunze,
adică 7-8 luni. În această perioadă au loc procese intense de creştere şi dezvoltare, apar pe
plantă o serie de organe verzi, are loc, de asemenea, formarea şi maturarea organelor
generative (inflorescenţe, flori, struguri, boabe).
Perioada de vegetaţie activă cuprinde mai multe fenofaze, fiecare reprezentând o
anumită manifestare a plantei, vizibilă la exterior prin modificări morfologice. Cunoaşterea
toturor acestor procese ce poartă numele de faze de vegetaţie sau fenofaze, ajută tehnologul
la stabilirea şi aplicarea corectă a măsurilor agrofitotehnice.
La viţa-de-vie aflată în perioada de rodire, fenofazele pot fi grupate în:

►fenofazele creşterii  plânsul (mişcarea de primăvară a sevei);

►fenofazele fructificării
 dezmuguritul;
 creşterea lăstarilor;
 maturarea lăstarilor;
 căderea frunzelor;
 repausul mugurilor.
 diferenţierea mugurilor şi formarea organelor florale;
 înfloritul;
 creşterea boabelor;
 maturarea boabelor.

69
 4.4. FENOFAZELE CREŞTERII
4.4.1. Plânsul (mişcarea de primăvară a sevei)
Este faza de debut a vegetaţiei, şi se manifestă sub forma unor scurgeri de sevă prin
rănile rezultate în urma tăierilor. I se mai spune şi „plâns” pentru că seva se scurge sub
formă de picături, ca „lacrimile”.
Declanşarea acestei fenofaze este determinată de temperatură, care trebuie să atingă
în sol, la nivelul rădăcinilor, 8-10º C. Calendaristic plânsul are loc din decada a doua a lunii
martie până în prima decadă din aprilie, respectiv cu aproximativ 15-30 de zile înainte de
dezmugurit, ca urmare a creşterii rapide a ritmului absorbţiei radiculare (fig. 4.1).
Un butuc poate elimina prin plâns de la câteva picături până la 2-6 l. Seva este
limpede, incoloră, cu un conţinut de 1-3 g/l substanţă uscată, este bogată în substanţe
minerale (Ca, K, P, N etc.) şi organice (tartraţi, acizi, gome, substanţe azotoase, citochinine
etc.), dar mai ales zaharuri (1-2 %) provenite din hidroliza amidonului depozitat în rădăcini.
Dintre factorii care influenţează declanşarea şi intensitatea plânsului (cantitatea de
lichid scursă) cât şi durata acestuia se numără: specia, soiul, temperatura şi umiditatea
solului, vigoarea butucilor, vârsta, modul de iernare, momentul aplicării tăierilor,
secţionarea coardelor prin nod sau internod, numărul şi suprafaţa rănilor etc.

Fig. 4.1. Dinamica creşterii rădăcinilor la viţa-de-vie

(după Fregoni, 1987)

Cantitatea de lichid scursă se corelează direct cu numărul şi suprafaţa secţiunilor

executate la tăiere, fiind mai redusă la secţionarea prin nod a coardelor. În primăverile
umede, scurgerile de sevă sunt mai intense şi au o durată mai mare decât în cele secetoase.
Scurgerea sevei este stopată în urma dezvoltării bacteriilor, care formează o masă
gelatinoasă la suprafaţa secţiunilor ce obturează vasele de lemn şi atunci când primele
frunze apărute sunt capabile să realizeze transpiraţia.
În perioada plânsului în vii se execută următoarele lucrări agrofitotehnice: tăierea de
formare şi fructificare, revizuirea mijlocului de susţinere (spalieri, araci, bolţi etc), cercuitul
sau dirijarea coardelor (plânsul măreşte flexibilitatea coardelor, uşurând executarea
lucrării), copcitul, completarea golurilor, administrarea îngrăşămintelor, arătura de
primăvară.
70
 Plânsul prezintă inconvenientul că umectarea ochilor sporeşte sensibilitatea lor la
acţiunea brumelor şi îngheţurilor din primăvară.

4.4.2. Dezmuguritul
Este o fază de durată relativ scurtă şi este marcată de umflarea mugurilor,
îndepărtarea catafilelor şi apariţia treptată a primelor rudimente de frunzuliţe, respective
apariţia lăstarului sub presiunea sevei în ascensiune. Creşterea are loc pe baza substanţelor
de rezervă acumulate în organele lemnoase, prin multiplicarea celulelor şi sporirea
dimensiunilor acestora.
Declanşarea dezmuguritului are loc atunci când, în primăvară, temperatura medie
zilnică depăşeşte în mod constant pragul biologic de 10º C, cam la mijlocul lunii aprilie şi
durează 2 – 3 săptămâni. În această etapă mugurii sunt foarte sensibili la scuturare (se
desprind foarte uşor de pe coardă), particularitate de care trebuie să se ţină seama la
executarea lucrărilor de primăvară în plantaţiile viticole.
Cunoaşterea declanşării dezmuguritului are impotanţă în repartizarea zonală a
soiurilor, astfel că soiurile cu dezmugurire timpurie nu se vor planta în zone cu brume şi
îngheţuri tîrzii de primăvară.
Momentul dezmuguritului este controlat de o serie de factori: genetici, climatici,
fiziologici şi tehnici.
Ca urmare a influenţei factorilor genetici, dezmuguresc mai devreme speciile
asiatice, după ele cele americane şi mai târziu soiurile ce aparţin speciei Vitis vinifera.
Funcţie de momentul dezmuguritului, soiurile roditoare se pot clasifica în: soiuri cu
dezmugurire timpurie (Perla de Csaba, Traminer roz, Fetească albă etc.), soiuri cu
dezmugurire mijlocie (Pinot noir, Merlot, Muscat de Hamburg etc.) şi soiuri cu dezmugurire
târzie (Afuz Ali, Galbenă de Odobeşti, Cabernet Sauvignon etc.). Această eşalonare a
dezmuguritului diferitelor soiuri prezintă importanţă pentru repartizarea teritorială a
soiurilor.
Dintre factorii externi, climatici, temperatura are rol determinant asupra datei
dezmuguritului. Viţa-de-vie dezmugureşte atunci când este depăşit un prag minim de
vegetaţie, specific fiecărui genotip şi variază de la un minim de 4,3ºC pentru Vitis riparia, la
11ºC pentru soiul Ugni blanc, ajungând la un maximum de 16ºC pentru unele soiuri
europene cultivate în Argentina (Pouget R.,1988). În mod obişnuit, în Europa se admite ca
prag minim de vegetaţie temperatura de 10ºC.
Dintre factorii fiziologici interesează poziţia ochilor pe elementele de producţie şi
în cadrul butucului. Nu toţi mugurii de pe acelaşi butuc sau chiar de pe aceeaşi coardă
pornesc deodată. Mai întâi pornesc în creştere cei mai bine dezvoltaţi şi cei aşezaţi către
mijlocul şi vârful coardei. Butucii viguroşi dezmuguresc mai târziu comparativ cu cei slabi
ca vigoare. Un grad sporit de maturare a lemnului influenţează pozitiv uniformitatea şi
timpurietatea dezmuguritului (Martin T.,1972).

71
 În figura 4.2 se prezintă stadiile fenologice reper după sistemul de notare preconizat
de Eichorn K.W. şi Lorenz H.,1977; citaţi de Dejeu L., 2010).

Fig.4.2. Stadiile fenologice reper, după Eichorn K.W. şi Lorenz H. (1977)

Cele mai importante sunt: dezmuguritul (03), vârful lăstarului, verde vizibil (05), inflorescenţele
vizibile (12), înfloritul (19-25), legarea florilor (27), şi maturarea strugurilor (38)

Ochii de iarnă păstraţi pe butuc la tăiere nu pornesc toţi în vegetaţie, în mod obişnuit,
cu cât încărcătura este mai mare, cu atât procentul de dezmugurire este mai scăzut. Acest
procent este diminuat şi de înregistrarea unor temperaturi minime nocive pentru viţa-de-vie
în timpul iernii, mai scăzute de minus 20ºC. Ochii care nu dezmuguresc se află de obicei la
baza coardelor sau la mijlocul lor, atunci când acestea au lungimi mari.
Lipsa dezmuguritului are cauze multiple: încărcătura excesivă de ochi în raport cu
vigoarea butucului, dirijarea întârziată a coardelor de un an, distrugerea mugurilor de ger,
grindină, boli, asfixierea lor în condiţii de protejare prin îngropare.
Viticultorul urmăreşte printr-o serie de tehnici culturale (udări de aprovizionare,
fertilizarea cu azot înainte de dezmugurit, conducerea orizontală a coardelor de rod etc.), ca
procentul de dezmugurire să fie cât mai mare.

72
 4.4.3. Creşterea lăstarilor
Fenofaza cea mai lungă este reprezentată de creşterea lăstarilor, care durează
aproximativ 4 luni. Ea ţine de la apariţia primelor frunze (mijlocul lunii aprilie) şi până la
încetarea creşterii (prima decadă a lunii august).
Mecanismul pe care se bazează creşterea în lungime a lăstarului este diviziunea
celulelor din meristemul mugurelui apical, deci o creştere terminală, la început mai lentă,
apoi mai rapidă până când ajunge la un maxim de creştere zilnică la jumătatea lunii iunie.
Creşterea în grosime a lăstarului se datorează activităţii cambiului. Odată cu alungirea
axului lăstarului are loc şi creşterea celorlalte organe situate pe el, frunze, cârcei,
inflorescenţe şi struguri.
Creşterea lăstarilor este influenţată de condiţiile ecopedoclimatice şi parcurge 3
perioade: perioada de creştere lentă, perioada de creştere zilnică rapidă şi perioada de
creştere încetinită.
Perioada de creştere lentă este prima etapă de creştere a lăstarilor, are loc în salturi
datorită oscilaţiilor de temperatură dintre zi şi noapte, şi se realizează, exclusiv, pe seama
substanţelor de rezervă existente în butuc (lăstarii sunt mici, lipsiţi de aparat foliar care să
asigure sinteza).
În această perioadă lăstarii prezintă sensibilitate mare faţă de acţiunea factorilor
externi nefavorabili (temperaturi scăzute, brume şi îngheţuri târzii de primăvară), cît şi la
acţiuni mecanice, rupîndu-se foarte uşor.
Etapa creşterii lente se încheie cînd lăstarii au aproximativ 30 cm şi 6 – 7 frunze
adevărate, ceea ce coincide din punct de vedere calendaristic cu a treia decadă a lunii mai.
Perioadă de creştere zilnică rapidă, începe în a treia decadă a lunii mai şi se
finalizează către sfârşitul lunii iunie (aproximativ 55 de zile). Această etapă este determinată
de creşterea temperaturii şi de intensificarea metabolismului, pe seama creşterii numărului
de frunze ce pot elabora substanţe plastice. Viteza maximă de creştere este atinsă în preajma
înfloritului (la jumătatea lunii iunie), cu o scădere la înflorit, când frunzele adulte exportă
glucide spre inflorescenţe-struguri şi spre vârful lăstarului. În această fenofază cerinţele
plantei faţă de apă şi elemente minerale (N, P, K, Ca) sunt maxime, iar sensibilitatea la
atacul bolilor şi dăunătorilor creşte.
Perioada de creştere încetinită se caracterizează prin scăderea şi apoi oprirea
creşterii, moment în care pe lăstar există frunze adulte care exportă glucide spre părţile
perene ale plantei şi spre struguri, baza axului lăstarului începe să-şi schimbe culoarea ca
urmare a maturării lemnului (fig. 4.3.).
La sfârşitul lunii iulie – început de august, lăstarul ajunge la lungimea definitivă,
mugurul terminal se usucă şi cade (la aproximativ 110-130 de zile după dezmugurit).
Creşterea poate continua, mai mult sau mai puţin intens, prin copili. La sfârşitul perioadei
de creştere un lăstar poate ajunge la dimensiuni cuprinse între 15-30 cm şi 4-6 m.

73
 Fig. 4.3. Creşterea lăstarului la viţa-de-vie:
1. la început creşterea are loc pe seama rezervelor;
2. frunzele adulte exportă sustanţe către frunzele tinere şi inflorescenţe;
3. după stoparea creşterii frunzele adulte exportă substanţe către părţile
perene, struguri, frunzele bătrâne.

Creşterea lăstarilor este influenţată de o serie de factori: ecologici, genetici,

fiziologici şi tehnici.
Factorii ecologici: temperatura minimă 10ºC, optimă între 25 şi 30ºC, iar valorile
de peste 30-32ºC contribuie la încetinirea procesului; durata zilnică de iluminare
(fotoperioada): soiurile europene de viţă-de-vie, fiind plante de zi lungă, au o creştere mai
intensă în iunie-început de iulie, iar oprirea creşterii lăstarilor are loc în luna august când
lungimea zilei începe să se reducă; intensitatea luminoasă optimă pentru creşterea
lăstarilor este de 35-45 mii lucşi; umiditatea 80% din IUA, higroscopicitatea aerului de 70-
80%.
Factorii genetici (specia şi soiul): portaltoii din grupa Berlandieri x Riparia au
creşteri mai active comparativ cu Riparia gloire, portaltoii viguroşi imprimând o vigoare
sporită de creştere soiului altoi; soiuri cu creştere puternică a lăstarilor: Saint Emilion,
Fetească albă, Fetească neagră, Afuz Ali; soiuri cu creştere mijlocie: Riesling italian,
Merlot, Chasselas doré; soiuri cu creştere slabă: Perla de Csaba, Traminer roz, Pinot noir.
Factorii fiziologici. Potrivit influenţei polarităţii cresc mai intens lăstarii situaţi în
vârful elementelor de producţie, cu poziţie verticală. Intervine, de asemenea şi vigoarea
plantei în sensul că lăstarii viţelor viguroase cresc mai intens, comparativ cu cei ai viţelor
slabe ca vigoare.
Factori tehnologici pot stimula, prelungi sau scurta creşterea lăstarilor. Încărcătura
redusă de ochi atribuită la tăiere, forma de conducere joasă a butucilor, irigaţia,
fertilizarea cu îngăşăminte organice, cu azot şi dirijarea verticală favorizează creşterea
lăstarilor. Prin operaţia de cârnit viticultorul intervine pentru întreruperea creşterii, dacă se
execută prea devreme (iulie) este favorizată creşterea copililor.
74
 4.4.4. Maturarea lăstarilor
Această fenofază durează de la sfârşitul creşterii lăstarilor şi până la căderea
frunzelor, desfăşurându-se concomitent cu maturarea strugurilor. Calendaristic ea are loc
din decada a doua a lunii august până în decada a doua a lunii octombrie, având o durată de
60-70 de zile.
Maturarea lemnului începe de la baza lăstarului şi este observată la exterior prin
schimbarea culorii scoarţei, care din verde devine cafenie mai deschis sau mai închis în
funcţie de soi. În ţesuturi se acumulează substanţe de rezervă, în special amidon în razele
medulare şi în parenchimul lemnos, iar conţinutul în apă scade (de la 80-90 %, la 45-50 %).
Are loc, de asemenea, diferenţierea scoarţei, lăstarul devine mai dur şi se impregnează cu
lignină, celuloză, hemiceluloză etc.

 plasarea soiurilor într-un mediu „cu vocaţie”

viticolă;
 alegerea formelor de conducere adecvate, care să
asigure, fără întrerupere, o eficienţă a fotosintezei
Pentru (menţinerea aparatului foliar sănătos, evitarea
o bună cârnitului prematur etc.);
maturare  atribuirea unor încărcături optime de ochi la tăiere,
a lăstarilor care să creeze un anumit echilibru între creştere şi
este nevoie de: fructificare (la o producţie de struguri în exces,
butucul va fi sărăcit în substanţe de rezervă);
 alimentarea cu apă şi nutriţia minerală echilibrată (P
şi K fiind favorabile maturării);
 aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare,
distrugerea buruienilor.
premisă favorabilă fructificării în anul următor,
ameliorând diferenţierea mugurilor, sporind numărul
O bună de flori şi favorizând dezmuguritul;
maturare a rezistentă mai mare la temperaturile scăzute din
lemnului timpul iernii, deoarece rezervele de substanţe
constituie: acumulate în coarde sunt mai mari, vigoarea lăstarilor
în primăvara următoare este influenţată de nivelul
substanţelor de rezervă depozitate în coarde şi în
organele perene ale butucului.

Maturarea lăstarilor se continuă şi după maturarea strugurilor, când frunzele sunt încă
active, la sfârşitul acestei fenofaze lăstarul se transformă în coardă de un an.
În condiţiile din ţara noastră, viţa-de-vie nu-şi maturează bine lemnul pe toată
lungimea creşterilor anuale, către vârf rămân mai multe internoduri în stare erbacee (nu se
lemnifică), iar odată cu apariţia primelor geruri acestea se înnegresc.
75
 4.4.5. Căderea frunzelor
Către sfârşitul perioadei de vegetaţie, când temperatura scade sub 12ºC şi se apropie
de 0ºC, frunzele îşi schimbă culoarea, începînd de la baza lăstarului, în galben ruginiu la
soiurile albe, gălbui cu pete roşietice sau brune, la soiurile negre şi roşietice la cele
tinctoriale (pigmentaţie antocianică).
Înainte de căderea frunzelor, o parte din substanţele organice şi minerale migrează
din frunze în coarde, braţe, tulpini şi rădăcini, unde se acumulează în principal sub formă de
amidon şi alte substanţe de rezervă.
Către începutul lunii noiembrie, odată cu scăderea temperaturii se formează un strat
de suber la baza peţiolului, frunza este izolată treptat de restul plantei şi sub efectul vântului,
cade (mai întâi limbul, urmat la câteva zile de peţiol). Pe măsură ce temperatura scade şi
frunzele îmbătrânesc, ele încep să cadă, mai întâi la baza lăstarului, apoi spre mijloc şi vârf.
Dacă temperatura scade brusc sau survin brume, căderea frunzelor nu se face normal, ci
accidental.
Odată cu căderea frunzelor, viţele intră în perioada de repus relativ, reluându-se un
nou ciclu biologic anual. Durata căderii frunzelor este de 10-30 zile.

4.4.6. Repausul mugurilor

Mugurii ce se formează la subsuoara frunzelor în mai-iunie nu se dezvoltă în anul
formării lor, ei rămân în stare de repaus până în primăvara viitoare. Perioada de repaus a
mugurilor cuprinde 5 faze (Pouget,1988).
1.Faza de prerepaus
 calendaristic, la soiurile cu dezmugurire timpurie, faza durează de la 15.V –
30.VIII, iar la cele cu dezmugurire târzie – de la 15.VI – 01.VIII (fig. 4.4);

Fig. 4.4. Fazele ciclului vegetativ al mugurilor:

Pre-R – prerepaus; IR – intrare în repaus; R – repaus; ER – ieşire din repaus;
Post-R – postrepaus; D – dezmugurit (după Pouget,1988)

 mugurii au capacitatea de a dezmuguri, dar rămân în stare de repaus pe

lăstarul în creştere ca urmare a influenţei inhibitoare exercitate de mugurul
terminal şi de mugurul de copil (repaus indus);

76
  în această fază se formează primordiile foliare, de cârcei, de inflorescenţe,
gradul de organizare a mugurilor depinde de vigoarea lăstarului şi de
condiţiile climatice.
2. Faza de intrare în repaus
 această fază coincide cu oprirea creşterii lăstarului şi începutul maturării lui, şi
se află sub controlul acidului abscisic produs de frunzele adulte (repaus
endogen);
 durata ei este de 2-3 săptămâni: de la 30.VIII-01.IX la soiurile cu dezmugurire
timpurie şi de la 01.VIII – 15.VIII la cele tardive;
 treptat mugurii îşi pierd capacitatea de dezmugurire, iar intrarea în repaus
începe cu mugurii de la baza lăstarului şi progresează spre vârf.
3. Faza de repaus
 mugurii rămân în stare de repaus (endogen) până în luna noiembrie, fără să
sufere modificări importante;
 calendaristic durata acestei faze durează de la începutul lunii septembrie până
la sfârşitul lunii octombrie, la prima grupă de soiuri şi de la mijlocul lui august
până la mijlocul lui noiembrie, pentru cea de a doua grupă de soiuri.
4. Faza de ieşire din repaus are loc sub acţiunea temperaturilor scăzute din toamnă,
mugurii îşi dobândesc treptat aptitudinea de a dezmuguri, dar temperaturile nu sunt suficient
de ridicate pentru dezmugurit. Această fază coincide cu căderea frunzelor.
5. Faza de postrepaus. Mugurii şi-au recăpătat capacitatea de a dezmuguri, nu mai
sunt inhibaţi de acidul abscisic, dar rămân în repaus datorită condiţiilor climatice
nefavorabile (repaus exogen).
Durata diferitelor faze menţionate mai sus, depinde de precocitatea dezmuguritului
diferitelor soiuri, astfel, la soiurile cu dezmugurire timpurie se constată o intrare mai târzie
în repaus, repausul este mai scurt, iar ieşirea din repaus are loc mai devreme, comparativ cu
soiurile la care dezmuguritul are loc târziu (vezi fig. 4.4).

DE REŢINUT  repausul mugurilor se extinde pe o parte a perioadei de

vegetaţie şi pe întreaga perioadă de repaus a viţei-de-vie;
 cu cât ne deplasăm spre nord, cu atât intrarea în repaus a
viţei are loc mai devreme şi durează mai mult;
 la latitudini mai mici, repausul este mai scurt, iar la
ecuator vegetaţia poate avea loc continuu (fig.4.5);
 în climatul temperat continental, perioada de repaus se
termină cu începutul unui nou ciclu vegetativ şi o nouă
inversie a curentului substanţelor nutritive, evidenţiat
prin plânsul viţei-de-vie.

77
 Fig. 4.5. Efectele latitudinii asupra repausului la viţa-de-vie
(după Fregoni, 1987)

4.5. FENOFAZELE FRUCTIFICĂRII (ciclul reproductiv)

În cursul ciclului vegetativ, la plantele care au depăşit perioada de tinereţe, are loc
simultan şi ciclul reproductiv: pe lăstarul fertil apărut în luna aprilie, dintr-un mugur mixt
format în anul precedent, are loc formarea şi diferenţierea mugurilor de copili şi a celor
micşti pentru anul următor.
Dezvoltarea organelor de reproducere începe cu diferenţierea mugurilor în anul
precedent, este continuată în primăvară cu formarea organelor florale, fiind urmată apoi de
înflorit, creşterea boabelor şi maturarea acestora.

4.5.1. Diferenţierea mugurilor şi formarea florilor

Diferenţierea mugurilor la viţa-de-vie reprezintă procesul fundamental prin care se
realizează morfogeneza caracteristică, astfel că o parte din muguri devin roditori, ca
urmare a formării inflorescenţelor (transformându-se din infertili în fertili).
Pentru diferenţiere se parcurg două cicluri paralele: unul pregăteşte rodul anului în
curs şi unul rodul pentru anul următor.
Acest proces are loc imediat după terminarea înfloritului din anul în curs şi se
termină înainte de înfloritul din anul următor. Este un proces extrem de complex, insuficient
de bine cunoscut în toată profunzimea lui, pentru a putea fi influenţat.
Diferenţierea mugurilor viţei-de-vie şi formarea organelor florale se desfăşoară în
două perioade de vegetaţie succesive, despărţite prin repausul de iarnă, dar cu rodire în
fiecare an. În decursul primei perioade de vegetaţie are loc inducţia inflorescenţelor şi
diferenţierea mugurilor, iar în decursul celei de-a doua perioade de vegetaţie are loc
formarea organelor florale.

78
 Procesul diferenţierii mugurilor şi al formării organelor florale cuprinde 4 etape
caracteristice:
 inducţia inflorescenţelor sau pregătirea biologică reprezentată de totalitatea
modificărilor biochimice şi fiziologice, ce au loc pe un fond ereditar caracteristic
soiului. În această etapă se creează condiţiile schimbării direcţiei de evoluţie a
mugurilor aflaţi în stadiul incipient de formare, către muguri fertili. Celulele
meristematice din conul de creştere al mugurelui, pe fondul unei nutriţii abundente,
dobândesc o serie de însuşiri noi concomitent cu modificarea balanţei fitohormonale
în favoarea citochininelor, care controlează procesul de diferenţiere;
 formarea primordiilor nediferenţiate – protuberanţe meristematice îngroşate care
cresc din apexurile mugurilor latenţi – reprezentând axul inflorescenţei în devenire.
Când condiţiile necesare procesului de diferenţiere sunt împlinite, primordiile
nediferenţiate separate de apex vor da naştere la primordii (rudimente) de
inflorescenţe. Atunci când nu sunt întrunite condiţiile favorabile diferenţierii sau
când accidente climatice, primordia nediferenţiată va da un primordiu de cârcel.
Primordiile nediferenţiate pot produce, în condiţii de temperaturi scătute, apexuri de
lăstari cu 1-2 primordii foliare şi 1-2 primordii de cârcei, opus primordiilor de frunze.
Această etapă mai este cunoscută sub denumirea de iniţierea inflorescenţei sau
formarea axei inflorescenţei;
 formarea primordiei de inflorescenţă. Primordia nediferenţiată care va da naştere la
inflorescenţă, se ramifică repetat formând o structură conică alcătuită din mai multe
primordii de ramificaţii (axe laterale), rotunjite;
 formarea florilor – diferenţierea primordiei de inflorescenţă, pentru a forma florile
(învelişe florale, androceu, gineceu, inclusiv formarea ovarului şi a gameţilor
bărbăteşti şi femeieşti).
În condiţii normale de creştere, în climatul temperat, primele trei etape se desfăşoară
pe parcursul anului în curs, iar stadiul final – formarea florilor – are loc cu puţin timp
înainte şi în timpul dezmuguritului din primăvara următoare (din martie-aprilie până în mai).
Alte aspecte ale diferenţierii mugurilor sunt:
– muguri fertili sunt acei muguri latenţi maturi care conţin una sau mai multe
primordii de inflorescenţă (ex. mugurii principali din ochiul de iarnă, aflaţi pe un element
roditor - cep, cordiţă, coardă). Uneori se pot diferenţia alături de mugurele principal unul
sau ambii muguri de înlocuire (secundari), însă rudimentele de inflorescenţe au dimensiuni
mai mici;
– la scurt timp după formarea primelor primordii de inflorescenţe, în mugurii
principali ai ochilor de iarnă, are loc diferenţierea şi în mugurii secundari.
– mugurii infertili sunt acei muguri latenţi care conţin primordii de cârcei în locul
primordiilor de inflorescenţe

79
 – mugurele de copil poate diferenţia şi el în unele situaţii şi la anumite soiuri (Muscat
Perlă de Csaba, Aligoté, Fetească regală, Merlot), dând naştere la lăstari (copili) cu 1-2
inflorescenţe mai puţin evoluate.
Numărul de primordii de inflorescenţă care se diferenţiază într-un mugur şi mărimea
acestora variază în funcţie de mai mulţi factori şi anume: soiul, portaltoiul, poziţia
mugurelui pe coardă, ordinea de formare a inflorescenţei, originea coardei şi a lăstarului
purtător, vigoarea acestora, încărcătura de struguri, tăierea practicată, condiţiile climatice,
aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive, lucrările şi operaţiile în verde etc.
În condiţiile ecoclimatice ale ţării noastre, diferenţierea se desfăşoară de la înflorit (a
doua jumătate a lunii mai) şi până la maturarea boabelor (în septembrie), practic se încheie
toamna în momentul în care lăstarul îşi schimbă culoarea, ca urmare a începerii maturării
lemnului la nivelul fiecărui mugure.
Fertilitatea mugurilor, respectiv numărul de primordii de inflorescenţe ce se formează
în muguri, precum şi amplasarea ochilor cu un grad mai mare de diferenţiere pe lungimea
coardei, diferă mult de la un soi la altul. Sunt soiuri care formează o singură primordie de
inflorescenţă în mugur (ex. Sultanina), cele mai multe soiuri 1-2 rudimente de inflorescenţe
(ex. Muscat Perlă de Csaba, Afuz Ali), iar altele 2-3, mai rar 4 (ex. Fetească regală, Riesling
italian, Chasselas doré, Aligoté).
De-a lungul coardei fertilitatea mugurilor este variabilă, atingând valorile maxime pe
porţiunea de mijloc, în general, între al 5-lea şi al 10-lea ochi, cu diferenţe foarte mari de la
un soi la altul. În mugurii situaţi spre baza coardei şi spre vârful acesteia, numărul de
primordii de inflorescenţe va fi mai redus, diferenţierea lor este mai lentă şi se încheie mai
devreme din cauza proceselor ce au loc în mugurii plasaţi mai sus.
Formarea florilor din primordia de inflorescenţă începe după ce mugurele latent
devine activ, în primăvara următoare formării lui. Fiecare rudiment de ramificaţie a
primordiei de inflortescenţă se divide de mai multe ori şi produce grupe de primordii florale.
Formarea învelişelor florale (caliciul şi corola), şi a organelor de reproducere ale
florii (androceul şi gineceul) are loc în faze succesive. Mai întâi se formează sepalele,
petalele apoi staminele şi pistilul.

 temperatura aerului - formarea primordiilor de inflorescenţe are

loc la temperaturi relativ ridicate: de peste 20º C la unele soiuri
(ex. Riesling, Shiraz) şi de peste 25º C la altele (Muscat de
Factorii care Alexandria);
influenţează  lumina - umbrirea reduce fertilitatea, mugurii situaţi în interiorul
diferenţierea
peretelui vegetal al butucilor sunt mai puţin fertili decât cei din
mugurilor:
exterior, mai bine expuşi luminii solare;
 umiditatea - stresul hidric determină o reducere atât a numărului
de primordii de inflorescenţe formate în mugur, a greutăţii
acestora, cât şi lungimea şi greutatea uscată a lăstarilor;
80
 În arealele cu climat secetos, irigarea în timpul formării
primordiilor de inflorescenţă prezintă importanţă pentru
sporirea recoltei de struguri.
 nutriţia minerală - aprovizionarea cu azot, fosfor şi potasiu, are
efecte benefice asupra formării primordiilor de inflorescenţă şi
diferenţierea florilor (în doze mari însă azotul poate determina o
reducere a fertilităţii).

Imediat după diferenţiere, fiecare element component al florii, prin nenumărate

diviziuni, trece printr-un proces de creştere în dimensiuni, se specializează şi se
maturizează.

4.5.2. Înfloritul
Această fenofază are loc concomitent cu fenofaza de creştere a lăstarului şi cuprinde
următoarele etape: apariţia inflorescenţelor, deschiderea florilor, polenizarea, fecundarea şi
legarea florilor. Inflorescenţele apar pe lăstarii proveniţi din mugurele principal al ochiului
de iarnă, situaţi pe elementele de rod.
Etape:
 apariţia inflorescenţelor cu bobocii florali – când lăstarul are lungimea de 6-7
cm, în interiorul lor având loc ultima fază a procesului de diferenţiere a
organelor florale: formarea grăunciorilor de polen şi ovulelor (prin procese de
macro şi microsporogeneză);
 deschiderea florilor se realizeaeă de jos în sus (la florile funcţional normale pe
tipul 5), petalele se desprind de receptacul (rămânând unite la vârf), sunt
împinse de stamine şi cad sub formă de capişon sau scufie la cea mai mică
adiere de vânt. Astfel, după căderea corolelor sunt eliberate anterele, stilul şi
stigmatul permiţând polenizarea.

 temperatura optimă pentru înflorit este de 25-28º C, iar cea

minimă 15-17º C ;
 umiditatea optimă din sol 60-70%, iar cea a aerului 55-80
%. La o umiditate relativă a aerului mai scăzută, de 40 %,
înfloritul se desfăşoară greu;
Factorii care Temperaturile scăzute, ploile reci şi de lungă durată
influenţează începutul din timpul înfloritului sunt dăunătoare, provocând
şi dinamica înfloritului:
avortarea florilor, meirea şi mărgeluirea boabelor,
fapt ce conduce la pierderi mari de producţie.
 soiurile de portaltoi înfloresc mai devreme decât soiurile
roditoare cu 7-10 zile iar hibrizii direct producători cu 4-7
zile;

81
 Factori tehnologici:
 forma de conducere a butucului;
 tăierile de rodire;
 lucrările şi operaţiile în verde;
 irigarea şi fertilizarea.

Delimitarea fenofazei de înflorit se poate face calendaristic şi morfologic.

Calendaristic, în ţara noastră, în funcţie de latitudine şi altitudine, înfloritul are loc la
sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie, fiind condiţionat de existenţa unei temperaturi
stabile de minimum 15-17º C.
Morfologic, înfloritul începe cu deschiderea primelor flori şi se termină cu cea a
ultimelor flori de la acelaşi soi, durata fiind cuprinsă între 10-15 zile, cu variaţii în funcţie
de condiţiile climatice. Momentul înfloritului se consideră atunci când 50 % din corole sunt
scuturate (stadiul reper I, după Baggiolini M.,1952; stadiul 23, după Eichorn K.W. şi
Lorenz H.,1977). Primele flori care se deschid sunt cele din treimea mijlocie a
inflorescenţei, apoi cele de la bază, ultimele fiind cele din vârf.
Prognozarea momentului înfloritului la soiurile roditoare se bazează pe:
 cunoaşterea succesiunii înfloritului: la portaltoi (cu 7-10 zile mai devreme) şi la
hibrizii direct producători (cu 4-7 zile);
 numărul relativ constant de frunze pe lăstar în momentul declanşării fenofazei (în
medie, 17-20 de frunze la soiurile V. vinifera) (Constantinescu Gh. şi colab.,1956);
 suma gradelor de temperatură utilă de la dezmugurit la înflorit.
În timpul înfloritului se desfăşoară polenizarea şi fecundarea. La viţa-de-vie,
polenizarea se face cu ajutorul insectelor (entomofilă) şi a mişcărilor de aer. La unele soiuri,
în anumiţi ani, polenizarea şi fecundarea se desfăşoară înainte de deschiderea florii, cu polen
propriu, acest fenomen poartă numele de cleistogamie.

Suma gradelor de  300ºC pentru soiurile cu înflorire timpurie;

temperatură utilă  350ºC pentru soiurile cu înflorire mijlocie;
(300 - 380ºC)  380ºC pentru soiurile care înfloresc târziu.

Meierea şi mărgeluirea sunt fenomene întâlnite frecvent la viţa-de-vie:

 meierea este un fenomen obişnuit, întâlnit la toate soiurile, mai pronunţat la cele cu
flori hermafrodite funcţional femele. După legare boabele rămân mici cât bobul de
mei, se usucă şi cad, sau rămân verzi pe ciorchine. Cauza o constituie lipsa fecundării
şi a fitohormonilor.
 mărgeluirea este fenomenul în cursul căruia, din ovarele florilor rămase nefecundate
se formează fructe care ating dimensiunile unui bob de mazăre, fiind total lipsite de
seminţe sau prezintă rudimente de seminţe. Acest fenomen se manifestă la soiurile cu
polen steril (Bicane, Crâmpoşie, Cardinal, Muscat de Hamburg).
82
 Căderea florilor
Oricât de optime ar fi condiţiile din timpul înfloritului, nu leagă toate florile (o
inflorescenţă grupează 100 - 400 chiar 2000 de flori). O parte din flori cad sub formă de
butoni florali, cele mai multe în timpul înfloritului, iar altele după înflorit. Când căderile
sunt până la 60% din totalul florilor dintr-o inflorescenţă, acestea sunt considerate normale
şi nu afectează producţia; dar când depăşesc 60% sunt considerate anormale, prejudiciind
recolta.
Căderea florilor se datorează mai multor cauze: alcătuirea defectuoasă a florilor (flori
hermafrodite funcţional femele), lipsa de fecundare sau fecundarea incompletă, atacuri
masive de boli (mană, făinare, scurt-nodarea, cloroza), temperaturile scăzute şi ploile reci
din timpul înfloritului, hrănirea insuficientă a florilor, administrarea incorectă a unor
produse antiparazitare sau bioactive, etc.
Reducerea procentului de flori căzute se poate obţine prin evitarea folosirii unor
portaltoi viguroşi, prin aplicarea unor tratamente cu substanţe retardante (ex. CCC – clorură
de clorocolină) înainte de înflorit, sau prin ciupitul lăstarilor.

4.5.3. Creşterea boabelor

Această fenofază începe la aproximativ 5-6 zile de la înflorit, odată cu căderea
ultimelor corole ale florilor (în prima parte a lunii iunie), şi durează până la intrarea în pârgă
a strugurilor (mijlocul lunii august), fiind dependentă de epoca de maturare a fiecărui soi.
Creşterea (în volum şi în greutate a boabelor), se realizează prin sporirea numărului
de celule prin diviziune şi apoi prin mărirea în volum a fiecărei celule (în mezocarp
creşterea se face radiar, iar în epicarp transversal). Paralel cu creşterea boabelor se continuă
şi creşterea intensă a lăstarilor.
Pe parcursul acestei fenofaze se înregistrează o uşoară creştere a conţinutului în
zaharuri şi în acelaşi timp sporeşte şi aciditatea titrabilă. La soiurile cu seminţe normale
(pirene), creşterea are loc la început într-un ritm mai puţin intens (în primele 10 zile), după
care creşterea se intensifică (în următoarele 30-40 de zile).
În prima parte a acestei faze, boabele asimilează substanţe organice care totalizează
1/5 din nevoia lor de hrană. Restul substanţelor necesare pentru creşterea boabelor sunt
pregătite în frunze. Substanţele hrănitoare, asimilate de către frunze în acest timp, sunt
folosite pentru creşterea boabelor şi a lăstarilor, precum şi pentru formarea primordiilor
(rudimentelor) de inflorescenţe şi frunze din ochii de iarnă, care vor porni în primăvara
anului următor. La începutul fenofazei de creştere a boabelor are loc şi fenomenul de
scuturare a boabelor, fiind generat de aceleaşi cauze care determină şi scuturarea
florilor.

83
 Faza de creştere a  soiuri cu durată scurtă: 30-40 de zile la soiurile timpurii
boabelor diferă: Perla de Csaba, Cardinal;
 soiuri cu durată mijlocie: 45-55 de zile soiurile mijlocii
 în funcţie de soi Chasselas doré, Fetească albă;
 soiuri cu durată lungă: 56-70 zile soiurile târzii Afuz Ali,
Italia.
 temperatura optimă: 25 - 28º C;
 în funcţie de  lumina acţionează în complex cu temperatura, favorizînd
condiţiile de creşterea boabelor;
mediu şi  umiditatea 70-80% din intervalul umidităţii active;
agrotehnica  combaterea buruienilor, fertilizarea, irigarea, lucrările şi
aplicată operaţiile în verde, protecţia plantelor prin tratamente
împotriva bolilor şi dăunătorilor.

Creşterea boabelor (fig. 4.6) poate fi reprezentată de o curbă dublu sigmoidă

(Fregoni, 2005), pe care se delimitează trei faze: faza erbacee (de la legarea boabelor la
pârgă, 24 – 42 zile); faza translucidă şi pârga (4 - 30 zile) şi faza de maturare (20 - 50 zile,
până la maturitatea deplină).

Fig. 4.6. Dinamica creşterii bobului (50-120 de zile)

(după Fregoni, 2005)

4.5.4. Maturarea boabelor

Este fenofaza care se desfăşoară paralel cu creşterea lăstarilor, are loc în perioada
iulie-octombrie şi durează 20-60 zile, în funcţie de epoca de maturare a soiurilor. Procesul
de maturare a boabelor începe de la intrarea în pârgă a strugurilor şi se încheie odată cu
coacerea lor deplină.
În aceleaşi condiţii de mediu, durata fenofazei poate fi de 30 de zile la soiurile
timpurii (Perla de Csaba), de 40-45 de zile pentru cele cu maturare mijlocie (Chasselas doré)
şi de 60-70 de zile în cazul celor târzii (Afuz Ali).

84
  încetinirea evidentă a procesului de creştere a boabelor;
Principalele procese
care au loc în fenofaza  diminuarea până la dispariţie a clorofilei;
maturării boabelor:
 apariţia coloraţiei specifice soiului;
 intensificarea acumulării zaharurilor;
 scăderea acidităţii;
 modificarea consistenţei pulpei (înmuierea boabelor).

Alte procese care au  pieliţa boabelor se acoperă cu pruină, substanţă ceroasă cu funcţie
loc în fenofaza de protecţie faţă de factorii de mediu, reduce intensitatea
maturării boabelor: transpiraţiei şi respiraţiei boabelor, împiedică accesul paraziţilor,
are funcţie estetică la strugurii de masă, reţine la suprafaţa bobului
microorganismele care participă ulterior la fermentarea mustului;
 acumularea în pieliţa boabelor a substanţelor colorante, flavonele
(care imprimă culoarea galbenă) şi antocianii (culoarea roşie);
 sinteza în pieliţa boabelor a substanţelor odorante (ele apar după
pârgă şi se acumulează treptat în cursul maturării, în paralel cu
acumularea zaharurilor);
 modificarea conţinutului în elemente minerale (K, B, Mn, Fe);
 creşterea conţinutului în vitamine, localizate în principal în
pieliţă, fapt ce determină o valoare biologică ridicată a strugurilor
pentru masă, dar şi a vinurilor. Cele mai importante vitamine
prezente în struguri sunt cele hidrosolubile: vitamina PP
(nicotinamida), acidul pantotenic, B1 (tiamina), B6 (piridoxina),
riboflavina, vitamina H (biotina), vitamina C;
 conţinutul de tanin scade treptat; astfel gustul astringent evident la
pârgă, se diminuează treptat către sfârşitul fenofazei.
Factorii care  temperatura, care trebuie să fie moderată, de 17-19º C în luna
influenţează septembrie şi de peste 12-14º C în luna octombrie;
maturarea boabelor:  lumina influenţează nivelul acumulării zaharurilor, substanţelor
colorante şi a compuşilor aromatici;
 umiditatea solului 50-60 % din IUA;
 poziţia geografică a podgoriei în raport de latitudine, altitudine, forma
de relief, panta terenului, expoziţie;
 lucrările superficiale ale solului;
 tratamente fitosanitare împotriva bolilor şi dăunătorilor;
 cârnitul lăstarilor, desfrunzirea parţială.

Epoci de maturare a boabelor. În aceleaşi condiţii de mediu, durata fenofazei

maturării boabelor poate fi de 25-30 de zile la soiurile timpurii (Perla de Csaba), de 40-45
de zile pentru cele cu maturare mijlocie (Chasselas doré) şi de 55-60 de zile în cazul celor

85
târzii (Afuz Ali). Diferenţele mari de la un soi la altul au dus la clasificarea lor pe epoci de
maturare. În tabelul 4.1 se poate observa modul de repartizare al soiurilor pentru struguri de
masă cultivate în România, în 7 epoci de maturare.
Tabelul 4.1.
Gruparea soiurilor pentru masă după epoca de coacere
(după Constantinescu şi colab., 1970)

Epoca de Perioada
Soiul
coacere calendaristică
I 15 – 30.VII Soiuri cu maturare Muscat Perla de Csaba
foarte timpurie
II 01 – 15.VIII Soiuri cu maturare Regina viilor, Cardinal
timpurie
III 15 – 30.VIII Soiuri cu maturare Chasselas doré
mijlocie
IV 01 – 15.IX Soiuri cu maturare Muscat de Hamburg, Muscat
prenormală D’Adda
V 15 – 30.IX Soiuri cu maturare Afuz Ali, Coarnă neagră
normală
VI 01 – 15.X Soiuri cu maturare Italia
târzie
VII 15 – 30.X Soiuri cu maturare -
foarte târzie

Categorii de maturitate
Maturitatea deplină – cînd soiurile au ajuns la caracteristicile lor, zaharurile sunt în
cantitate maximă, aciditatea s-a redus la limitele normale tipice soiului iar strugurii au atins
greutatea maximă.
Maturitatea fiziologică este atinsă în momentul când seminţele din boabe au culoarea
specifică şi sunt capabile de a germina (Cotea V.D.,1985).
Maturitatea tehnologică este specifică soiurilor pentru vin şi este atinsă atunci când
compoziţia lor este optimă pentru producerea unui anumit tip de vin sau a altui produs.
Maturitatea tehnologică poate precede maturitatea deplină (vinuri pentru distilate), să
coincidă cu ea (vinuri de masă şi superioare seci), sau să o urmeze (vinuri demiseci,
demidulci şi dulci naturale).
Maturitate de consum este specifică soiurilor de masă sau stafide şi reprezintă acel
grad de dezvoltare, la care strugurii corespund consumului în stare proaspătă. Strugurii de
masă se consumă la un conţinut moderat de zaharuri (130-180 g/l) şi la o aciditate de 3-4,5
g/l exprimată în H2SO4.
Supramaturarea este etapa în care mustul din bob se concentrează, dar nu prin
acumulări, ci prin pierderea apei prin evaporare (deshidratare). Are loc astfel o pierdere de
producţie, în schimb creşte calitatea. Supramaturarea poate avea loc sub influenţa căldurii
solare (fig. 4.7), în condiţii naturale (înainte ca strugurii să fie desprinşi de pe butuc), sau

86
artificiale, precum şi datorită unui proces de botritizare (infectarea boabelor cu miceliul
ciupercii Botryotinia fuckeliana, sub forma „putregaiului nobil”).

Fig. 4.7. Strugure stafidit (supramaturat), sub influenţa căldurii solare

87
 5. FIZIOLOGIA VIŢEI-DE-VIE

În condiţiile climatului temperat continental, ciclul procesului de creştere şi de

dezvoltare al plantelor de viţă-de-vie, respectiv durata perioadei de vegetaţie activă, este
cuprins între 160 – 220 zile. Viţa-de-vie fiind o plantă perenă, parcurge fazele de tinereţe,
maturitate şi senescenţă într–un număr mai mare de ani. Frunzele, florile şi fructele parcurg
fazele de dezvoltare pe parcursul unui an, iar modificările pe care le suferă aceste organe
reprezintă repere pentru evoluţia stadiilor fenologice ale viţei-de-vie.
Cunoaşterea particularităţilor fiziologice ale viţei-de-vie reprezintă baza ştiinţifică
necesară unei corecte interpretări a fenomenelor complexe de creştere şi fructificare, precum
şi pentru aplicarea raţională a tehnicilor culturale.
Asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a funcţiilor fiziologice ale viţei-de-vie
stă la baza dezvoltării şi modernizării viticulturii, în vederea obţinerii producţiilor mari de
struguri, stabile şi de aleasă calitate, în condiţii de eficienţă economică sporită.

5.1. FOTOSINTEZA
Fotosinteza (asimilaţia clorofiliană) reprezintă cea mai importantă funcţie a frunzei.
Viţa-de-vie este o plantă autotrofă capabilă să producă substanţe organice bogate în energie,
prin procesul de fotosinteză, folosind apa, dioxidul de carbon şi energia luminoasă, potrivit
ecuaţiei generale:

energie luminoasă
CO2 + H2O ----------------------------> substanţă organică + O2
pigmenţi asimilatori

Sinteza substanţelor organice este legată de prezenţa clorofilei localizată în

cloroplastele situate în celulele ţesutului palisadic şi lacunos. Substanţele organice produse
de frunze sunt folosite pentru creştere, fructificare, precum şi pentru alte procese fiziologice
şi biochimice. În procesul de fotosinteză are loc eliberarea de oxigen molecular provenit din
apă.
Procesul de fotosinteză cuprinde două faze: faza de lumină (fotochimică) în care
pigmenţii asimilatori captează energia luminii, având loc sinteza ATP
(adenozintrifosfatului) foarte bogat în energie şi faza de întuneric (enzimatică) în care se
formează mai întâi zaharuri cu 3 atomi de carbon, din care sunt sintetizate apoi alte glucide,
în cadrul ciclului lui Calvin. Printr-un ansamblu de reacţii se formează, independent de
lumină, acidul fosfogliceric, care poate fi folosit pentru respiraţia celulelor şi sinteza altor
substanţe organice (protide, lipide, polifenoli, compuşi aromatici, fitohormoni etc.).

88
 Viţa-de-vie face parte din grupa plantelor de tip metabolic C3, întrucât primul produs
care rezultă în urma fixării CO2 este acidul 3-fosfogliceric cu 3 atomi de carbon;
caracteristic pentru plantele originare din zonele temperate.
Factorii care influenţează intensitatea procesului de fotosinteză sunt: interni,
externi și tehnologici. Modul cum influențează aceștia procesele de creștere, dezvoltare și
fructificare la vița-de-vie, este prezentat în cele ce urmează.
Factorii interni. Vârsta frunzelor influenţează nivelul activităţii fotosintezei.
Frunzele mici, când au mai puţin de 1/3 din dimensiunile normale, consumă substanţe de
rezervă şi nu produc. Activitatea fotosintetică creşte rapid şi ajunge la maximum când
frunzele ating mărimea normală (la circa 30-40 de zile de la apariţia lor) (Georgescu
Magdalena şi colab.,1991). În continuare, pe măsura îmbătrânirii lor, fotosinteza descreşte
treptat (fig.5.1).
Cunoscând că principalele procese
fiziologice, inclusiv fotosinteza variază în funcţie
de vârsta frunzelor, este necesar să se stabilească în
orice moment din perioada de vegetaţie, care sunt
frunzele cele mai active fiziologic. Îndepărtarea
neraţională a unor frunze de pe lăstar poate provoca
perturbări în activitatea fiziologică cu repercusiuni
asupra producţiei sau a calităţii ei.

Fig. 5.1. Relaţia dintre fotosinteză şi vârsta frunzelor

(după Kriedemann şi colab., 1970)

Poziţia frunzelor pe lăstari este corelată cu vârsta acestora, variază pe parcursul

perioadei de vegetaţie, pe măsura evoluţiei lor, influenţând procesul de fotosinteză (Burzo şi
colab., 2020). Chaves (1983) a constatat că la data de 7 iunie intensitatea maximă a
procesului de fotosinteză s-a determinat la frunzele din treimea inferioară, la 5 iulie
intensitatea maximă s-a constatat la frunzele de la mijlocul lăstarilor, iar la 9 august, la cele
din vârful acestora.
Intrieri şi colab. (1992) au stabilit că intensitatea fotosintetică maximă s-a constatat la
frunzele de la nodurile 7-8, în data de 23 mai (când frunzele aveau vârsta de 30-35 de zile).
La data de 22 iunie, când lăstarii au avut 25 de frunze, capacitatea maximă fotosintetică s-a
determinat la frunzele de la nodurile 13-14, care au avut vârsta de 35-45 de zile (fig. 5.2).
S-a constatat că frunzele de pe copili, ca şi cele de pe lăstarii principali, au acelaşi
conţinut de apă, greutate specifică, densitate a stomatelor, conţinut de clorofilă şi caroteni
(Palliotti şi colab., 2000). Astfel, după faza de pârgă, frunzele de pe copili au o intensitate
fotosintetică mai mare decât cele de pe lăstarii principali, iar abscisia lor are loc cu 10-14
zile mai târziu, asigurând astfel o cantitate mai mare de substanţe de rezervă.
89
 Fig. 5.2. Capacitatea fotosintetică a frunzelor, în funcţie de poziţia lor pe lăstar
(după Intrieri şi colab., 1992)

La soiul Cabernet Sauvignon s-a constatat de către Hunter şi colab. (1994), că

frunzele bazale mai în vârstă au activitatea fotosintetică maximă înainte ca boabele să
ajungă la mărimea celor de mazăre, după care intensitatea acestui proces scade. Frunzele
apicale, mai tinere, au o activitate fotosintetică relativ constantă pe întreaga perioadă de
vegetaţie.
Conţinutul frunzelor în pigmenţi asimilatori. Întregul proces al fotosintezei
depinde de eficienţa cu care pigmenţii din cloroplaste absorb radiaţiile luminii. Sinteza
pigmenţilor asimilatori (clorofila a, clorofila b, carotenoizii), diferă în funcţie de soi, vârsta
frunzelor şi se găseşte sub influenţa condiţiilor climatice care pot accelera sau frâna sinteza,
acumularea şi degradarea lor.
În general, frunzele care au un conţinut mai scăzut de pigmenţi asimilatori (de la
vârful şi baza lăstarului) au şi o activitate de sinteză a substanţei organice mai redusă.
Cercetările au dovedit că frunzele de pe lăstarii principali au un conţinut mai ridicat în
pigmenţi asimilatori comparativ cu cele de pe lăstarii secundari şi unghiulari (Ţâra şi
colab.,1985).
Soiul, prin însuşirile genetice pe care le are poate să determine variaţia intensităţii
procesului de fotosinteză. Elementele ce alcătuiesc caracteristicile de structură ale frunzei
(grosimea mezofilului, a epidermei şi cuticulei, numărul de stomate etc.) au un rol important
în procesul de fotosinteză. Ele generează diferenţe între soiuri privind activitatea
fotosintetică în aceleaşi condiţii de mediu.
În condiţiile podgoriei Murfatlar activitatea fotosintetică a soiului Fetească albă (396
mg C/dm2) este superioară soiului Riesling italian (315 mg C/dm2). Cultivate la Blaj,
diferenţele privind activitatea fotosintetică a celor două soiuri se atenuează (Georgescu
Magdalena,1971).

90
 În general, la soiurile cultivate pe rădăcini proprii, comparativ cu cele altoite,
fotosinteza prezintă valori inferioare. Urmărind fotosinteza la portaltoi, se remarcă printr-o
intensitate mai mare soiurile Berlandieri x Riparia Teleki 8 B, Kober 5 BB, iar portaltoii
Riparia x Rupestris 3309, 101-14, prin intensitatea cea mai scăzută. Prin altoire pe aceşti
portaltoi, fiecare soi s-a comportat diferit din punct de vedere al fotosintezei. În general,
portaltoiul Riparia gloire a imprimat soiurilor altoite o intensificare a fotosintezei, ce poate
fi corelată cu creşterea conţinutului de zaharuri în struguri (Georgescu şi Severin, 1972).
Intensitatea procesului de fotosinteză la frunzele soiului Pinot noir a variat în funcţie
de portaltoiul folosit la altoire, fiind cuprinsă între 8,6 şi 9,5 µmoli CO2/m2/s (Bica şi colab.,
2000). Cea mai mică intensitate a acestui proces s-a determinat în cazul altoirii pe
portaltoiul 1103 P, iar cea mai mare intensitate la portaltoiul Kober 5 BB.
Fertilitatea lăstarilor. În general, lăstarii fertili au o activitate fotosintetică
superioară faţă de cei sterili. Valorile mai mari ale fotosintezei frunzelor de pe lăstarii fertili
se pot asocia cu prezenţa fitohormonilor; iar prin înlăturarea strugurilor s-a constatat o
scădere a intensităţii fotosintezei.
Factorii externi.
Lumina influenţează asupra fotosintezei prin intensitate, calitate şi durata ei.
Intensitatea optimă pentru desfăşurarea fotosintezei este cuprinsă între 20·103 şi 50·103 lucşi
(Stoev şi colab., 1983; Slavceva, 1983; Champagnol, 1994).
Fotosinteza are loc la cele mai mici intensităţi ale luminii, crescând brusc până la o
intensitate de 18·103 lucşi, după care creşte încet până când atinge valoarea maximă de
25·103 - 35·103 lucşi (Stoev şi colab.,1983).
Factorii de influenţă asupra fotosintezei acţionează în strânsă dependenţă unul cu
altul. Analizând variaţia fotosintezei în funcţie de intensitatea luminii (10·103 - 30·103 lucşi)
se constată că la o intensitate a luminii de 30·103 lucşi, fotosinteza se înregistrează cu cele
mai mari valori la temperatura de 18-21ºC. Odată cu creşterea temperaturii până la 42-45ºC,
la aceeaşi intensitate luminoasă, scade puternic nivelul fotosintezei (Slavceva,1983).
Lumina influenţează asupra nivelului deschiderii stomatelor şi asupra cloroplastelor
unde numai 1 % din energia primită de frunze este utilizată în faza de lumină a fotosintezei.
În plantaţiile viticole frunzele au diferite poziţii în raport cu radiaţiile luminoase, ceea ce le
modifică şi fotosinteza. Când lumina este slabă, frunzele reacţionează orientându-se
perpendicular pe direcţia radiaţiei luminoase pentru a căpăta mai multă energie. Frunzele
umbrite primesc o lumină difuză şi realizează o fotosinteză redusă.
Champagnol (1994) a constatat că 70 % din activitatea fotosintetică a viţelor palisate
este realizată de frunzele iluminate direct, deşi ele nu reprezintă decât 1/5 din total.
Condiţiile de iluminare a frunzelor pot fi dirijate, în plantaţiile viticole, prin unele
intervenţii tehnice (orientarea rândurilor, densitatea butucilor la hectar, forma de conducere,
operaţiile în verde etc.), în vederea creării condiţiilor favorabile desfăşurării fotosintezei.

91
 Temperatura. Se consideră optimă pentru activitatea fotosintezei temperatura 25-
28ºC (Nikov,1983; Slavceva,1983). În cazul culturii viţei-de-vie în zone călduroase, acest
optim se poate ridica la niveluri superioare (30ºC). Majoritatea autorilor, când se referă la
nivelul temperaturii optime, au în vedere temperatura aerului, dar sunt şi autori care
menţionează temperatura frunzei.
Variaţia sezonieră a temperaturii atrage după sine şi variaţia nivelului optim al
acesteia pentru fotosinteză pe parcursul perioadei de vegetaţie; astfel, în lunile mai, iunie,
iulie se situează la nivelul de 25-30ºC, ca în toamnă (septembrie-octombrie) să scadă la
20ºC (Slavceva,1983).
La temperatura de 10-15ºC randamentul fotosintetic este slab, dar nu neglijabil,
creşterea temperaturii către 20-25ºC atrage după sine mărirea rapidă a randamentului
fotosintetic, ca la 30-35ºC să scadă. La temperaturi excesive (peste 35-40ºC), fotosinteza se
reduce aproape total, datorită instabilităţii termice a enzimelor şi deshidratării ţesuturilor
frunzei, iar la 45-50ºC fotosinteza nu mai are loc. Atâta timp cât se poate menţine hidratarea
frunzelor ele pot suporta timp de 3 ore temperaturi ridicate fără încetarea fotosintezei.
Atunci când condiţiile nu sunt favorabile atenuării temperaturilor ridicate (vânturi
slabe, umiditate ridicată) frunzele şi suprafeţele boabelor expuse direct la razele solare de
mare intensitate, pot avea o temperatură cu până la 10ºC în plus faţă de cea a aerului, ceea
ce duce la sistarea proceselor metabolice (Kriedemann,1977).
Umiditatea. Alături de CO2, apa participă nemijlocit la sinteza substanţelor organice.
Frunzele viţei-de-vie pentru a fi active biochimic trebuie să aibă o umiditate ridicată (75-85
% din substanţa proaspătă). Ea menţine deschise stomatele şi turgescenţa celulelor.
Prin creşterea umidităţii aerului se realizează o intensificare a fotosintezei. Un deficit
hidric provoacă închiderea progresivă a stomatelor şi ca urmare reducerea fotosintezei
(Düring,1992). Fotosinteza decurge în condiţii optime la o umiditate a aerului de 70-75 % şi
scade foarte mult când aceasta coboară sub 40-50 % determinând unele perturbaţii în
funcţiile fiziologice ale plantei (Beran şi colab.,1981).
Şerdinescu şi colab. (1994), au stabilit că stresul hidric atmosferic afectează, în
principal, procesele fiziologice legate de schimbul de gaze cu atmosfera, determinând
diminuarea cu 16-27 % a activităţii fiziologice, inclusiv a fotosintezei.
Apa din sol asigură aprovizionarea plantei cu apa necesară creării unui mediu optim
pentru desfăşurarea proceselor fiziologice, inclusiv a fotosintezei. Lipsa apei reduce
fotosinteza ca şi acumularea de substanţă uscată, aceasta din urmă fiind mai puternic
influenţată. Scăderea umidităţii solului de la 80 % la 30-40 % din capacitatea de apă utilă
este urmată de reducerea fotosintezei mai accentuat în primele săptămâni după înflorit şi la
plantele cu struguri (Alleweldt şi Eibach,1987). În condiţii normale de iluminare, stresul
hidric provoacă o scădere a fotosintezei mărind consumul de CO2 de la 0,03 % la 0,1 %.

92
 Concentraţia CO2. Activitatea fotosintetică în prezenţa unei iluminări suficiente
asociate cu temperatura optimă şi valori ridicate ale umidităţii aerului, este intensificată de
1,5-2 ori prin creşterea concentraţiei de CO2 de la 0,03 la 0,1 %.
Influenţa factorilor tehnologici. Factorii tehnologici (forma de conducere, tipul de
tăiere, încărcătura de ochi, operaţiile în verde etc.) care determină modificări ale
microclimatului, schimbă raportul între suprafaţa foliară iluminată şi cea umbrită,
influenţează intensitatea fotosintezei.
Forma de conducere a butucilor şi tipul de tăiere influenţează direct
microclimatul din interiorul acestora, influenţând desfăşurarea fotosintezei. Din cercetările
efectuate la Drăgăşani a rezultat că formarea cordonului la 60-80 cm înălţime atrage după
sine creşterea intensităţii fotosintezei compartiv cu forma joasă. Prin înălţarea tulpinii la 120
cm, tot cu formarea de cordon, intensitatea fotosintezei scade (Ionescu,1982).
Chiar la acelaşi nivel al frunzişului fotosinteza variază în funcţie de poziţia pe
cordon. Cele mai mari valori se înregistrează la mijlocul cordonului, comparativ cu zonele
de bază şi vârf ale acestuia; ca urmare, în zona de mijloc a cordonului se asigură o cantitate
mai mare de asimilate (Ionescu,1984).
Formele semiînalte de conducere a butucilor se remarcă prin acumularea unor
cantităţi mai mari de asimilate, prin producţii superioare de struguri şi acumularea unor
cantităţi mai mari de zaharuri şi antociani (Carbonneau,1986).
Tăierile aplicate influenţează distribuţia frunzelor şi expunerea acestora la radiaţiile
luminoase, influenţând procesul de fotosinteză. Astfel, tăierile minime au determinat
reducerea suprafeţei individuale a frunzelor, dar numărul lor mai mare a favorizat obţinerea
mai rapidă a unei suprafeţe foliare sporite, corelat cu o mai bună interceptare a radiaţiilor
solare şi cu o intensitate fotosintetică maximă mai timpurie. De asemenea, durata
fotosintezei a fost mai mare la butucii supuşi tăierilor minime, comparativ cu cele
convenţionale.
Urmărind influenţa formei de conducere a butucilor asupra fotosintezei la soiul Pinot
noir în Elveţia, Koblet şi colab. (1996) au constatat valori mai mici ale intensităţii acestui
proces, la începutul perioadei de vegetaţie, în cazul folosirii tulpinilor înalte, comparativ cu
formele joase.
Încărcătura de ochi. S-a constatat că la mărirea încărcăturii de ochi peste optim, ca
urmare a îndesirii şi umbririi mai puternice a frunzelor, activitatea fotosintetică scade, fiind
afectată în special latura calitativă a producţiei.
Intensitatea fotosintezei variază şi în funcţie de încărcătura de struguri. Între
încărcătura de struguri/butuc şi fotosinteză se înregistrează o corelaţie negativă. Intensitatea
fotosintezei este diminuată în măsură mai mare prin creşterea numărului de struguri pe
butuc, pe solurile cu fertilitate mai redusă.

93
 Densitatea optimă de plantare asigură o repartizare uniformă a frunzişului
(peretelui vegetal), îndesirea şi umbrirea frunzelor sunt slabe, rezultând o intercepţie
importantă a energiei radiante.
Orientarea rândurilor pe direcţia N-S permite, de asemenea, o mai bună însorire a
frunzişului. Experienţele efectuate la soiul Chasselas în Elveţia au scos în evidenţă o
activitate fotosintetică maximă la frunzele mature de pe lăstarii principali ai butucilor cu
rândurile orientate pe direcţia nord-sud, şi anume la cele situate pe latura peretelui de frunziş
expusă spre est (Zufferey şi colab.,1999). La orientarea rândurilor est-vest, frunzele expuse
spre nord au avut cea mai scăzută activitate fotosintetică după pârgă. Studiul fotosintezei
nete zilnice a arătat că cele mai active au fost frunzele localizate la suprafaţa peretelui
vegetal expus spre sud, în cazul rândurilor orientate est-vest.
Operaţiile în verde acţionează direct asupra aparatului fotosintetic şi asupra
repartizării acestuia în spaţiu. Prin dirijarea şi legarea lăstarilor, lucrare care împiedică
îndesirea frunzelor, se asigură o mai bună expunere a acestora la lumina solară, rezultând o
fotosinteză globală mai ridicată.
Schubert şi colab. (1992) au constatat faptul că fotosinteza netă şi conductivitatea
stomatică a frunzelor din zona mediană a lăstarilor (cu vârsta de aproximativ 20 de zile) au
prezentat valori semnificativ mai mari în cazul conducerii ascendente a lăstarilor comparativ
cu conducerea orizontală sau vertical descendentă a acestora.
Reducerea fotosintezei poate fi legată de reducerea creşterii vegetative a lăstarilor
palisaţi în poziţii diferite faţă de cea vertical ascendentă.
Prin aplicarea în complex a operaţiilor în verde (plivit, ciupit, copilit raţional)
activitatea fotosintetică creşte. Se intensifică îndeosebi activitatea fotosintetică a frunzelor
de pe copilii induşi în apariţie, comparativ cu cele de pe cei formaţi în mod natural (Macici
şi colab.,1976).
Prin operaţiile de ciupit sau cârnit timpuriu se constată, la frunzele situate imediat
sub nivelul intervenţiei, intensificarea temporară a fotosintezei (Stoev şi colab.,1956;
Huglin,1986). Cârnitul şi desfrunzitul determină o reducere a fotosintezei la nivelul plantei
întregi, imediat după aplicare. Fotosinteza la unitatea de suprafaţă foliară a fost redusă prin
aplicarea desfrunzitului, fapt ce nu a fost pus în evidenţă în cazul cârnitului. Aceste
observaţii sugerează faptul că porţiunile inferioare ale peretelui de frunziş contribuie mai
mult decât porţiunile superioare la fotosinteza plantei întregi.
Fertilizarea. Aplicarea îngrăşămintelor minerale simple sau în diferite amestecuri
binare sau ternare determină modificarea intensităţii fotosintezei.
În cazul aplicării îngrăşămintelor simple s-a realizat o creştere semnificativă a
fotosintezei la soiul Tămâioasă românească numai în cazul N (cu 58,2 %), în timp ce la
administrarea P şi K fotosinteza a fost intensificată cu 21,4 % şi respectiv 16 % (Ionescu şi
Condei,1971).

94
 Aprovizionarea moderată cu azot este suficientă pentru atingerea nivelului maxim al
ratei fotosintezei. Odată cu înaintarea în vârstă a frunzei, pentru atingerea maximului ratei
fotosintezei sunt necesare cantităţi mai mari de N.
Stropirile extraradiculare cu microelemente simple (Mn, Co, B, Zn) în combinaţii
binare sau ternare intensifică, în general, activitatea fotosintetică, conducând la creşterea
procentului de flori legate, a greutăţii medii a unui strugure, în final a producţiei şi calităţii
(Martin şi colab.,1966).
Întreţinerea solului. Cele mai bune condiţii pentru creşterea intensităţii fotosintezei
sunt create de ogorul negru sau prin erbicidare totală (Georgescu şi colab., 1991). Prezenţa
ierburilor perene pe interval influenţează negativ desfăşurarea fotosintezei.
Înierbarea permanentă concurează puternic creşterea viţei-de-vie. S-a constatat o
descreştere a activităţii fotosintetice a frunzelor soiului Gamay cultivat în Elveţia, precum şi
a potenţialului hidric al frunzei în timpul zilei (Maigre, 1999). Activitatea fotosintetică a
frunzelor aceluiaşi soi, în zilele călduroase, a fost mai redusă la înierbarea permanentă a
solului, comparativ cu întreţinerea ca ogor negru, fără a putea fi pusă în evidenţă o relaţie
între aceasta şi nivelul zahărului din must, deoarece trebuie luaţi în considerare parametri ca
producţia de struguri şi creşterea totală.
Irigarea. Menţinerea umidităţii solului prin irigare, la peste 70 % din capacitatea
utilă, produce o mai bună dimensionare a ţesutului palisadic al frunzelor şi o mai ridicată
rată a fotosintezei. Prin irigare s-a observat o acumulare mai mare de pigmenţi clorofilieni,
iar distrugerea lor în toamnă a fost întârziată, încât perioada de activitate a aparatului
fotosintetic a fost prelungită.
Stropirile cu soluţie de sulfat de cupru cu concentraţia de 1-3 %, au determinat
creşterea de la 7% la 47% a cantităţii de radiaţii din diferite regiuni ale spectrului luminos
care sunt reflectate, iar absorbţia radiaţiilor a fost redusă de la 33%, la 14% (Dorochov,
1986). În cazul utilizării unei soluţii de sulfat de cupru cu concentraţia de 1%, efectele
menţionate sunt mult mai mici.
Stropirile cu substanţe hormonale de creştere, pe lângă efectul lor specific pot să
influenţeze şi rata fotosintezei. Substanţele regulatoare de creştere de tipul CCC aplicate
înainte şi după înflorit au determinat la soiul Crâmpoşie selecţionată sporirea intensităţii
fotosintezei în prima parte a perioadei de vegetaţie, diminuând-o în faza de maturare a
strugurilor, în timp ce tratamentul cu Ethrel a sporit intensitatea fotosintezei în faza de
maturare a strugurilor (Ionescu,1986).
Dowton şi colab. (1988) au constatat că tratamentele foliare cu acid abscisic au
condus la diminuarea intensităţii fotosintezei cu 40-80%. Acest efect este atribuit închiderii
stomatelor de către acidul abscisic.
Atacul unor boli şi dăunători influenţează, de asemenea, intensitatea fotosintezei
prin modificarea stării de integritate a limbului foliar. Infecţia virală modifică fotosinteza
(Walter, 1988). Prin simularea atacurilor produse de insecte a rezultat că atunci când se

95
reduce suprafaţa frunzelor cu peste 20%, rata fotosintezei ţesutului frunzei rămase descreşte
în special în primele zile după afectarea frunzelor.
Variaţia diurnă este influenţată în principal de factorii meteorologici (lumina,
temperatura, umiditatea relativă a aerului).
Fotosinteza în cursul unei zile se desfăşoară după curbe uni şi bimaximale. Din
cercetările efectuate asupra soiurilor Aligoté, Riesling italian şi Tămâioasă românească
rezultă că în primele faze de vegetaţie (până la înflorit) maximul se instalează în jurul orei
13, la unele frunze chiar mai târziu. În timpul înfloritului maximul fotosintezei diurne se
înscrie în orele mai târzii ale după amiezii (16-19). La unele frunze se constată prezenţa a
două maxime (unul înainte şi altul după amiază). După înflorit, în perioada de creştere
intensă a boabelor, în timpul maturării strugurilor se înscriu frecvent două maxime, primul
în jurul orei 10 şi al doilea în jurul orei 16.
În condiţiile unui climat călduros (Portugalia), când temperatura frunzei la ora 14
ajunge la 46ºC, valorile maxime ale fotosintezei pentru toate frunzele se situează în orele de
dimineaţă (Chaves şi colab.,1983; Correira şi colab.,1990).
Variaţia sezonieră a fotosintezei. În cursul perioadei de vegetaţie, sub influenţa
factorilor de mediu, ca şi a celor interni, se stabileşte un maxim al fotosintezei în faza de
creştere intensă a lăstarului spre înflorit şi de creştere a boabelor, cu scăderea spre sfârşitul
ei (Ţâra şi colab.,1978).
De fapt, activitatea fotosintetică nu se manifestă cu aceeaşi intensitate la toate
frunzele. Până la înflorit sunt mai active frunzele situate între nodurile 5 şi 10. Apoi, până la
începutul maturării strugurilor, frunzele din zona nodurilor 15-20-25. Frunzele situate
deasupra nodului 30, cu toate că prezintă o intensitate a fotosintezei considerabil mai
ridicată, în comparaţie cu cele de la baza lăstarilor, sunt mai puţin active ca acelea din zona
de mijloc a acestora. Deci, pe măsura „îmbătrânirii“ frunzelor de la baza lăstarului,
activitatea fotosintetică maximă este preluată de frunzele etajului superior (Georgescu
Magdalena,1960; Ionescu şi colab.,1986).
Transportul şi acumularea substanţelor produse în fotosinteză. Glucidele
produse prin fotosinteză se deplasează prin difuziune până la vasele liberiene, sub formă de
glucoză şi fructoză. La nivelul vaselor liberiene ele se transformă în zaharoză, formă sub
care circulă prin aceste vase până la locurile de utilizare sau de depozitare.
La viţa-de-vie sunt cunoscuţi doi centri principali de atracţie şi de utilizare a
zaharurilor sintetizate:
► vârfurile vegetative;
►inflorescenţele – strugurii.
Când lăstarii sunt viguroşi rezultă o mai mare atracţie a substanţelor sintetizate către
vârful vegetativ, iar la nivelul inflorescenţelor, mai slab aprovizionate, are loc o cădere
masivă a florilor, o legare defectuoasă a boabelor, o întârziere a maturării strugurilor
(Fregoni, 1987). La aceste dezechilibre contribuie şi variaţia balanţei hormonale care este

96
responsabilă pentru dislocarea şi depunerea zaharurilor; dacă predomină hormonii de
creştere (auxine, gibereline, citochinine) în vârfurile de creştere, acestea devin centre
privilegiate de utilizare a zaharurilor; dacă, dimpotrivă, hormonii predomină în seminţe
(struguri), zaharurile vor fi orientate spre boabe şi folosite pentru creşterea acestora în faza
ierbacee, sau pentru depozitare în faza de maturare.
În privinţa circulaţiei glucidelor la nivelul lăstarului se întâlnesc următoarele situaţii:
►când lăstarul este tânăr şi inflorescenţele nu sunt încă în măsură să exercite o forţă
sensibilă de atracţie a zaharurilor sintetizate de frunze, acestea vor fi folosite cu precădere
de vârfurile vegetative;
►la înflorit frunzele care alimentează vârful lăstarului sunt mai puţine (cele mai
apropiate), aproape constante ca număr pe parcursul întregii perioade de creştere şi sporesc
ca număr cele ce alimentează strugurii abia formaţi;
►când strugurii au atins dimensiuni mari, produsele sintetizate de frunzele situate
sub strugure circulă atât spre strugure cât şi spre coarde, trunchi, rădăcini etc.
În perioada de senescenţă, transportul asimilatelor este dirijat spre organele perene
ale viţei-de-vie. Odată cu căderea frunzelor şi cu intrarea în repaus vegetativ, transportul
asimilatelor prin coarde încetează.
Depozitate în lăstari, coarde etc, glucidele se polimerizează în amidon. Glucidele
ajunse în struguri sunt degradate în acizi di- şi tricarboxilici, sau sunt depozitate sub formă
de glucoză şi fructoză. Substanţele depozitate în organele vegetative pot fi retranslocate şi
reutilizate în funcţie de nevoile plantelor.
Căderea frunzelor determină scăderea circulaţiei sevei elaborate şi oprirea ei, prin
obturarea orificiilor din plăcile ciuruite ale vaselor liberiene cu caloză (1,4-β-glucan).
În figura 5.3 sunt prezentate caracteristicile metabolismului diferitelor organe ale
viţei-de-vie, cu evidenţierea schimburilor reciproce dintre frunze, struguri şi rădăcini.

Fig. 5.3. Caracteristicile metabolismului diferitelor organe ale viţei-de-vie

(după Ribereau – Gayon, 1966)

97
 Transportul asimilatelor depinde şi de producţia de struguri; la producţii mici
capacitatea de depozitare a glucidelor în boabe este asigurată la maximum, fapt ce
determină depozitarea lor în organele vegetative şi o mai bună maturare a lemnului. În
condiţiile unor producţii mari se constată intensificarea procesului de fotosinteză, ca urmare
a creşterii cererii de asimilate. Prin asigurarea unei încărcături optime de struguri se
urmăreşte realizarea unor producţii corespunzătoare şi a unei bune maturări a lemnului.
La viţa-de-vie se distinge o dublă migrare a substanţelor elaborate: primăvara-vara,
din frunze trec în struguri, coarde, braţe, rădăcini; după perioada de repaus, substanţele
depozitate migrează către muguri, având loc dezmuguritul. În continuare, cu intrarea în
funcţiune a frunzelor, curentul ascendent al substanţelor elaborate încetineşte şi se stabileşte
o nouă inversiune.

5.2. RESPIRAŢIA
O parte din substanţele formate în fotosinteză sunt supuse unui proces de
descompunere oxidativă, în care se eliberează treptat energia necesară menţinerii vieţii
plantei şi care constituie esenţa fenomenului de respiraţie. Energia eliberată este folosită în
diverse procese vitale cum ar fi creşterea, sinteza unor anabolite, parcurgerea unor faze
critice de stres etc. De asemenea, procesul de respiraţie furnizează şi compuşi intermediari
care sunt utilizaţi în procesele de sinteză din plante.
Eliberarea de energie prin oxidarea substanţelor asimilate este redată sumar de
ecuaţia:

C6H12O6 + 6 O2 ------------> 6 CO2 + 6 H2O + 674 Kcal

glucoză oxigen dioxid de apă energie
carbon

Cercetările efectuate privind intensitatea respiraţiei la viţa-de-vie au scos în evidenţă

variaţii în funcţie de soi, de portaltoiul pe care se găseşte altoit soiul, de diferite organe ale
viţei-de vie (frunze, flori, lăstari-coarde, struguri, rădăcini etc.).
Influenţa factorilor interni. Influenţa soiului şi a portaltoiului. Dintr-un studiu
comparativ cu privire la intensitatea respiraţiei la frunzele soiurilor altoite (Riesling italian,
Tămâioasă românească, Chasselas doré, Afuz Ali) şi portaltoi (Riparia gloire, Kober 5 BB,
Teleki 8 B) s-a constatat că soiurile de portaltoi prezintă, în general, o activitate respiratorie
mai mare cu circa 16-18 %; de asemenea, activitatea respiratorie a acestora nu pare să fie
supusă unor modificări importante la trecerea dintr-o fenofază la alta, ca în cazul soiurilor
altoite (Martin şi Georgescu, 1968; Ionescu şi colab.,1974).
Dintre diferite organe ale viţei-de-vie cel mai intens respiră frunzele şi florile.
Organele tinere, în curs de creştere, care au un consum mare de energie prezintă o respiraţie
mai intensă comparativ cu organele mai bătrâne (tulpini, rădăcini multianuale etc.).

98
 Gradul de dezvoltare a frunzelor are o influenţă evidentă asupra intensităţii
procesului de respiraţie şi în balanţa dintre latura anabolică şi catabolică a metabolismului
plantei. Aplicarea lucrării de cârnit în plantaţiile viticole pe rod, de portaltoi şi în şcolile de
viţe în faza de încetinire a creşterii lăstarilor este pe deplin justificată; suprimarea vârfului
lăstarilor, caracterizat printr-un consum ridicat de energie în faza de acumulări maxime
(struguri, lăstari), contribuie la creşterea randamentului energetic al plantei.
Intensitatea respiraţiei la lăstari-coarde înregistrează scăderi permanente pe măsura
parcurgerii fazelor de vegetaţie, variind între 69,5 mg CO2/100 g/oră la lăstarii foarte tineri
(92 % apă) şi 0,43 mg CO2 în timpul perioadei de repaus (42 % apă).
Protejarea peste iarnă a coardelor, prin îngropare sau muşuroire, a influenţat
respiraţia acestora, fiind mai intensă la viţele protejate.
Urmărind respiraţia la nivelul mugurilor şi ţesuturilor floemului la diferite umidităţi
ale solului, Tudorake şi Negru (1990) au constatat nivele scăzute ale acestui proces pe
parcursul toamnei şi iernii la soiurile rezistente la ger şi valori ridicate la cele sensibile.
Autorii apreciază că valorile ridicate ale respiraţiei mugurilor şi coardelor reprezintă un
indicator pentru rezistenţa scăzută la ger a soiurilor.
În perioada de maturare a strugurilor, intensitatea respiraţiei atinge valori minime
care se menţin scăzute un interval de timp variabil după soi. La supramaturare are loc o
creştere a activităţii respiratorii, mai accentuată la soiurile pentru struguri de masă şi la cele
pentru vinuri roşii. Strugurii consideraţi fructe neclimacterice înregistrează în faza de
senescenţă, ca şi frunzele, o intensificare a proceselor de oxidare, după care urmează
degradarea propriu-zisă.
Intensitatea respiraţiei la rădăcini variază în funcţie de grosimea acestora, de
activitatea fiziologică şi este cuprinsă între 162,4 cm3 CO2/1 kg substanţă proaspătă/oră la
rădăcinile active cu diametrul de până la 3 mm şi 58,6-73,4 cm3 CO2 la rădăcinile de schelet
cu diametrul de 9-15 mm. Rădăcina este organul la care zona straturilor anuale fiziologic
active se menţine un timp îndelungat (17-20 de ani), astfel că lipsa aerului din anumite
porţiuni ale sistemului radicular al butucului poate afecta starea de sănătate a întregii plante.
Dintre factorii care determină frecvent lipsa aerului (oxigenului) în zona rădăcinilor o
constituie compactarea solurilor cu conţinut mare de argilă şi excesul de apă. Condiţiile de
anaerobioză create determină degradarea produşilor intermediari până la dioxid de carbon şi
alcool etilic care este toxic pentru ţesuturile în care s-a format, producând moartea lor.
Influenţa factorilor externi asupra intensităţii transpiraţiei. Dintre factorii externi,
temperatura aerului are cea mai mare influenţă asupra respiraţiei frunzelor. Temperatura
optimă la care se realizează intensitatea maximă a respiraţiei frunzelor în faza de creştere a
lăstarilor este cuprinsă între 19 şi 21ºC. La 45ºC intensitatea respiraţiei scade brusc
(Oşlobeanu şi colab.,1980).
Influenţa temperaturii aerului asupra intensităţii respiraţiei frunzelor este diferită
după poziţia şi vârsta acestora. La frunzele tinere de la vârful lăstarului temperaturile de

99
peste 22ºC înregistrate în orele de la amiază, cărora le corespunde şi o scădere a umidităţii
relative a aerului, provoacă o reducere evidentă a intensităţii respiratorii.
Lumina. S-a constatat că respiraţia frunzelor umbrite a fost cu 30-50 % mai scăzută
comparativ cu cele însorite, pe întreg parcursul perioadei de vegetaţie (Schultz,1991).
Umiditatea. La un conţinut ridicat de apă al solului, respiraţia aerobă a rădăcinilor
este mult încetinită ca urmare a accesului redus de oxigen. În condiţiile unui stres moderat
de apă creşte intensitatea respiraţiei; la un deficit accentuat de apă intensitatea respiraţiei
scade.
Factorii tehnologici care influenţează intensitatea respiraţiei. O influenţă mare
asupra respiraţiei au tehnicile culturale care provoacă răni asupra plantei (tăieri în uscat,
tăieri de regenerare, operaţii în verde, inelare etc.). În zonele rănite respiraţia este
intensificată de câteva ori, datorită accesului mărit de oxigen către celulele din aceste zone,
cât şi din cauza ridicării temperaturii la locurile rănite. Procesul respirator se menţine intens
7-10 zile, după care scade şi revine la normal (Constantinescu şi colab.,1971).
Forma de conducere a butucilor determină modificări profunde în intensitatea
respiraţiei diferitelor etaje foliare la care sunt plasate elementele de rod. S-a constatat că în
timpul fazei de creştere a boabelor, elementele de rod plasate pe etajele superioare ale
cordoanelor verticale, etajate, prezintă o intensitate respiratoruie mai mare cu 8-66 %,
comparativ cu cele situate pe etajele inferioare; în timpul maturării strugurilor şi a lăstarilor,
etajele inferioare prezintă o activitate respiratorie ridicată şi cele superioare scăzută.
În general, înălţarea tulpinii butucilor determină o creştere a intensităţii respiraţiei
frunzelor, necesară efortului plantei pentru susţinerea unei producţii mai mari (Ţîra şi
colab.,1980).
Fertilizarea. Îngrăşămintele chimice determină, în general, creşterea intensităţii
respiraţiei. S-a constatat că cea mai intensă activitate respiratorie se înregistrează la plantele
la care a fost administrat azotul singur; un efect contrar se obţine în cazul aplicării
îngrăşămintelor potasice. Îmbunătăţirea condiţiilor de hrană la viţa-de-vie are ca efect o
creştere vegetativă mai mare; între intensitatea respiraţiei şi creşterea vegetativă s-a
constatat existenţa unei corelaţii pozitive. Când fertilizarea este însoţită de irigare,
intensificarea respiraţiei este mult accentuată. De asemenea, folosirea îngrăşămintelor
verzi în plantaţiile viticole conduce la creşterea intensităţii respiraţiei.
Atacul unor boli la viţa-de-vie determină, în general, o intensificare a proceselor de
catabolism. Agrobacterium vitis care produce cancerul bacterian intensifică procesul de
respiraţie a plantelor atacate, în medie cu 36,2 % (Zinca şi Ionescu,1973).
Apariţia ciupercii Botrytis cinerea pe butaşii altoiţi în timpul forţării determină
creşterea cantităţii de CO2 eliminat în respiraţie cu 9,2 % la lăstari şi cu 27,3 % la frunze
(Stoian şi colab.,1976).
Mersul diurn al respiraţiei frunzelor. Intensitatea medie a respiraţiei creşte treptat
în cursul unei zile, atingând maximum la ora 13, iar valoarea minimă la ora 1. În general,

100
intensitatea respiraţiei este oarecum asemănătoare cu curba temperaturii din timpul zilei
(Georgescu şi colab.,1991).
Mersul sezonier. În timpul perioadei de vegetaţie a viţei-de-vie au loc mai multe
intensificări şi reduceri în activitatea respiratorie a frunzelor determinate de efortul plantei
pentru parcurgerea succesivă a fazelor de creştere, acumulare şi fructificare. La majoritatea
soiurilor, în faza de creştere a lăstarilor se înregistrează valori mari ale intensităţii respiraţiei
frunzelor. În timpul înfloritului viţei-de-vie intensitatea respiraţiei scade, după care, în faza
de creştere a boabelor se constată o sporire a intensităţii acesteia. Intensitatea respiraţiei
atinge un minim în timpul maturării depline a strugurilor şi creşte apoi uşor în timpul
maturării lăstarilor înainte de căderea frunzelor.
Relaţia dintre fotosinteză şi respiraţie. Între fotosinteză şi respiraţie există un
anumit raport. În general, producerea de substanţe organice, fotosinteza, este superioară
procesului de consum a substanţei organice, respiraţiei. Prin alegerea corespunzătoare a
soiurilor, a portaltoiului utilizat pentru fiecare soi, aplicarea raţională a lucrărilor
agrotehnice (arături, praşile, tăieri etc.) se poate mări acest raport, în favoarea fotosintezei.
Este necesar să se micşoreze pe de o parte consumul de substanţe organice prin
respiraţie şi să se mărească capacitatea fotosintetică a frunzelor, cunoscut fiind că în final de
aceasta depinde nivelul producţiei de struguri.

5.3. TRANSPIRAŢIA
Transpiraţia reprezintă procesul fiziologic în cursul căruia plantele elimină în
atmosferă apa sub formă de vapori. Ea contribuie la intensificarea absorbţiei soluţiei solului
şi la menţinerea temperaturii organelor aeriene la un nivel mai scăzut în timpul zilelor
caniculare înregistrate vara în plantaţiile viticole.
Cea mai mare cantitate de apă se pierde prin stomate care reacţionează atât faţă de
lumină, temperatură, higroscopicitatea aerului, cât şi faţă de bilanţul intern al apei.
Intensitatea maximă a transpiraţiei, cu stomatele deschise, se ridică la viţa-de-vie la 400-500
mg H2O/dm2/h, în timp ce transpiraţia cuticulară, după închiderea stomatelor, este de numai
80-90 mg H2O/dm2/h.
Champagnol (1984) a precizat că apa eliminată prin transpiraţie de o plantă de viţă-
de-vie a variat între 15 şi 20 l/zi în cazul plantelor viguroase şi între 4 şi 5 l/zi, în cazul
plantelor mai puţin viguroase şi în condiţiile unei alimentaţii hidrice limitate. Cea mai mare
cantitate de apă (0,3-1,0 l/oră) s-a eliminat între orele 11 şi 16. Ca urmare, necesarul de apă
al unei plante de viţă-de-vie viguroasă este de 1 000 – 1 500 l/an, iar al unei plante mai puţin
viguroase de 500-600 l/an.
Transpiraţia la viţa-de-vie se manifestă şi la nivelul lăstarilor, coardelor şi strugurilor,
cantitatea de apă pierdută prin aceste organe reprezentând un procent foarte mic din
cantitatea de apă pierdută de frunze.

101
 Intensitatea transpiraţiei la viţa-de-vie este influenţată de o serie de factori interni,
externi şi tehnologici.
Influenţa factorilor interni asupra transpiraţiei. Specia şi soiul. Portaltoii, în
aceleaşi condiţii şi la aceeaşi unitate de greutate proaspătă (Riparia gloire, Kober 5 BB,
hibrizii Riparia x Rupestris etc.) pierd prin transpiraţie o cantitate mai mare de apă decât
soiurile de Vitis vinifera. Diferenţe se înregistrează şi între soiurile de V. vinifera,
înscriindu-se în ordine crescătoare a intensităţii transpiraţiei: Pinot noir, Chasselas,
Trollinger, Oporto, Silvaner etc.
În condiţiile ecosistemului viticol Drăgăşani, soiurile studiate au fost grupate după
cantitatea de apă pierdută prin transpiraţie în 3 categorii: soiuri cu intensitatea transpiraţiei
scăzută (Regina viilor), care suportă bine perioadele secetoase din timpul anului; soiuri cu
intensitatea transpiraţiei ridicată (Cabernet Sauvignon, Merlot etc.) la care în condiţii de
secetă şi la o recoltă mare de struguri se observă încetinirea creşterii boabelor; soiuri cu
intensitatea transpiraţiei intermediară (St. Emilion, Sauvignon), care se adaptează mai bine
condiţiilor de secetă sau exces de umiditate (Ionescu,1970).
Specificitatea soiurilor privind intensitatea transpiraţiei este dată de factorii ereditari
ai plantelor, de numărul stomatelor de pe frunză, aşezarea lor (în profunzime sau la
suprafaţă), de mărimea lor, grosimea frunzelor etc.
Cantitatea de apă pierdută prin transpiraţie este în funcţie şi de vârsta frunzelor şi
descreşte, în general, de la bază spre vârful lăstarului.
Intensitatea transpiraţiei variază şi în funcţie de fenofază, ea descreşte treptat din
primăvară până în toamnă. În timpul creşterii lăstarilor intensitatea transpiraţiei este
maximă, scade la pârgă şi mai ales în perioada maturării strugurilor.
Butucii cu vigoare mare au o suprafaţă foliară sporită şi ca urmare, cantitatea de apă
pierdută de un butuc atinge valori mai mari.
Frunza este organul butucului cu cea mai intensă transpiraţie.
Intensitatea transpiraţiei lăstarilor este în funcţie de gradul lor de dezvoltare,
prezentând valori mai ridicate în faza erbacee (40-50 g/zi) şi se reduce treptat pe măsura
lignificării lor (6-7 g/zi). Transpiraţia coardelor continuă şi în perioada de repaus a viţei-de-
vie, când intensitatea ei poate fi de până la 1-1,5 g/zi în funcţie de temperatura aerului.
Transpiraţia boabelor reprezintă numai 1-5 % din transpiraţia frunzelor (Frieden şi
colab.,1987). Transpiraţia strugurilor maturi la o producţie de 3 kg/butuc se ridică la 15-20 g
H2O/butuc/h (Rühl,1984). La începutul creşterii boabelor, stomatele ajung la deplina lor
funcţionare (transpiraţia atingând valori maxime), după care îşi pierd treptat capacitatea de
funcţionare. În schimb se accentuează transpiraţia cuticulară ajungând la valori mai mari
comparativ cu cea cuticulară a frunzei.
Influenţa factorilor externi asupra transpiraţiei. La lumină stomatele sunt, în
general, deschise, ceea ce intensifică transpiraţia. La întuneric stomatele se închid, oprind în
acest fel pierderea apei prin transpiraţie.

102
 Se consideră optimă pentru transpiraţie temperatura de 24-26ºC.
Umiditatea relativă a aerului acţionează asupra intensităţii transpiraţiei,
condiţionând gradul de deschidere a stomatelor. La valori ridicate ale umidităţii atmosferice
stomatele sunt deschise, iar la valori scăzute, atunci când pierderile de apă depăşesc
capacitatea de absorbţie a rădăcinilor, ele se închid.
Stresul hidric atmosferic determină închiderea stomatelor şi reducerea intensităţii
procesului de transpiraţie la 0,70 g/dm2/h, faţă de 0,96 g/dm2/h, în condiţiile unei umidităţi
atmosferice normale şi a unui sol aprovizionat corespunzător cu apă (Şerdinescu şi
colab.,1994).
Umiditatea solului. În condiţii de umiditate scăzută în sol rădăcinile au o capacitate
redusă de absorbţie a apei, stomatele se închid şi intensitatea transpiraţiei se reduce. O
aprovizionare necorespunzătoare cu apă a butucilor reduce intensitatea procesului de
transpiraţie cu 39 %. Determinările efectuate de Alleweldt şi Rühl (1982) au stabilit că în
condiţii corespunzătoare de umiditate a solului, intensitatea transpiraţiei are o dinamică
specifică, cu un maxim la amiază şi două minime dimineaţa şi seara.
S-a constatat o influenţă a tipului de sol asupra aprovizionării cu apă a viţe-de-vie. În
special pe solurile nisipoase bogate în schelet, stresul hidric a redus potenţialul hidric al
frunzei, rata transpiraţiei şi fotosintezei, producţia, conţinutul în zahăr şi antociani al
boabelor. De asemenea, s-a observat o sporire a consumului prin respiraţie a acidului malic.
Factorii tehnologici care influenţează transpiraţia. Tehnologiile practicate în
viticultură prin variaţia componentelor lor produc modificări importante asupra intensităţii
transpiraţiei. Se urmăreşte, în general, să crească eficienţa pierderii apei exprimată prin
valoarea coeficientului economic al transpiraţiei. Coeficientul economic al transpiraţiei
reprezintă cantitatea de apă pierdută prin transpiraţie pentru acumularea unui gram de
substanţă uscată. Acest coeficient oscilează, în general, în jur de 243-430 ml H2O/g
(Alleweldt şi Rühl,1982; Becker şi Zimmerman,1983) şi se găseşte sub influenţa factorilor
modificatori ai intensităţii transpiraţiei.
Forma de conducere. Condiţiile microclimatice create prin înălţarea tulpinii
butucilor determină la soiul Fetească regală, cultivat la Drăgăşani şi Târgu Jiu, creşterea
intensităţii transpiraţiei în medie cu 25 % (Ionescu şi colab.,1976). Cu cât elementele de rod
sunt plasate pe tulpini la distanţe mari de suprafaţa solului, cu atât intensitatea transpiraţiei
are valori mai mari.
Intensitatea procesului de transpiraţie creşte şi la încărcăturile mari de ochi păstrate la
tăiere (Burzo şi colab., 2020).
Transpiraţia este influenţată de orientarea lăstarilor, fiind mai redusă în cazul
poziţiei pendente a acestora, comparativ cu dirijarea verticală (Calo şi colab.,1999).
Fertilizarea. Cercetările efectuate asupra soiului Tămâioasă românească la
Drăgăşani au stabilit că administrarea îngrăşămintelor chimice în amestecuri binare şi
ternare modifică puţin intensitatea transpiraţiei. La soiul Riesling italian fertilizarea cu doze

103
mari de azot (200 kg s.a./ha) a determinat o creştere a intensităţii transpiraţiei cu 24 %, iar în
amestec cu potasiul transpiraţia a crescut cu 29 % (Ionescu şi Condei,1971).
În general, s-a constatat că îngrăşămintele chimice au determinat o creştere a
conţinutului în apă legată şi a substanţei uscate solubile din frunze. Între intensitatea
transpiraţiei şi conţinutul în substanţă uscată solubilă sau apă legată există o corelaţie
negativă foarte semnificativă. În momentele critice pentru economia apei din frunze,
îngrăşămintele cu portasiu şi fosfor au acţionat în sensul hidrolizării substanţelor
macromoleculare, îmbogăţind conţinutul frunzelor în substanţe osmotic active şi a legării
chimice a apei, determinând astfel o rezistenţă mai mare la pierderea apei prin transpiraţie.
Aplicarea îngrăşămintelor azotate singure determină creşterea deficitului de apă din frunze
şi deci o slabă rezistenţă la secetă în timpul verii.
Sistemul de întreţinere a solului. Cea mai scăzută intensitate a transpiraţiei s-a
constatat în condiţiile întreţinerii solului ca ogor negru, iar cea mai intensă în condiţiile
folosirii ierburilor perene pe interval.
În podgoriile cu precipitaţii reduse ierburile perene cultivate pe intervalele dintre
rânduri constituie în condiţii de neirigare un concurent serios pentru apă şi hrană al butucilor
de viţă-de-vie, mai ales în perioadele critice din fazele de creştere a boabelor şi începutul
maturării, determinând reducerea dezvoltării vegetative şi scăderea producţiei de struguri.
Conţinutul scăzut al apei în sol, alături de temperaturile ridicate şi vânturi intense,
conduc, prin creşterea ratei transpiraţiei, la întârzierea expansiunii celulelor la struguri şi
boabe, acestea rămânând de dimensiuni mai reduse, iar producţia de struguri micşorată.
Irigarea. Cantitatea de apă din sol influenţează nivelul transpiraţiei. Consumul diurn,
prin evapotranspiraţie într-o plantaţie viticolă, poate ajunge în condiţiile ecologice din ţara
noastră la 1,2-4,0 mm/zi (Grumeza şi colab.,1968; Popa şi colab.,1975). Se pot obţine
producţii maxime atunci când 2/3 din consumul total de apă se pierde prin transpiraţia
plantei şi numai 1/3 prin evaporaţie.
Intervenind prin irigare pentru restabilirea unei umidităţii normale a solului plantele
supuse stresului hidric se refac, în general, după 1-2 zile.
Variaţia diurnă a intensităţii transpiraţiei este dependentă de factorii
meteorologici (lumină, temperatură, umiditatea relativă a aerului). Intensitatea transpiraţiei
creşte treptat în cursul zilei, până la ora 11 când atinge primul maxim, în acest interval
existând o relaţie directă cu dinamica temperaturii. În timpul orelor amiezii, cu toate că
temperatura aerului continuă să crească, intensitatea transpiraţiei descreşte. O intensificare a
transpiraţiei se constată şi la ora 13, când umiditatea relativă a aerului are valori scăzute. În
orele de după amiază intensitatea transpiraţiei scade continuu.
Variaţia sezonieră a intensităţii transpiraţiei. În cursul perioadei de vegetaţie are
loc o descreştere treptată a intensităţii transpiraţiei, cu ritmuri diferite în funcţie de condiţiile
climatice, fenofază şi soi. În timpul înfloritului viţei-de-vie, cu toate că intensitatea
transpiraţiei la unitatea de suprafaţă foliară scade, datorită creşterii foarte rapide a suprafeţei

104
foliare a butucului cantitatea de apă pierdută de un butuc atinge valori maxime. În fazele
următoare cantitatea de apă pierdută prin transpiraţie se reduce treptat.

*
* *
Schema funcţională a plantei, prezentată în figura 5.4, evidenţiază marea
complexitate a funcţiilor frunzei. Apa cu elementele minerale absorbite de către sistemul
radicular constituie seva brută; principala cale de transport a acesteia către organele aeriene
ale plantei este reprezentată de către vasele lemnoase. La nivelul frunzelor au loc
principalele procese fiziologice (fotosinteza sau asimilaţia clorofiliană, transpiraţia,
respiraţia), iar seva elaborată rezultată hrăneşte toate organele plantei, prin intermediul
vaselor liberiene.

Fig. 5.4. Schema funcţională a plantei (după Hidalgo, 2002)

105
 5.4. ALIMENTAREA CU APĂ A VIŢEI-DE-VIE (rezistența la secetă)
Pentru viţa-de-vie, ca şi pentru oricare altă plantă, apa are un rol esenţial în viaţa ei.
Ţesuturile şi organele viţei-de-vie prezintă un conţinut însemnat de apă, care depinde de
numeroşi factori interni (vârsta, organul, fenofaza etc.) şi externi (temperatura, umiditatea
solului, higroscopicitatea aerului etc.).
Ţesuturile meristematice în care activitatea fiziologică a celulelor este foarte intensă
conţin 80-95 % apă; lăstarii în creştere 90-55 %, în funcţie de fenofază; coardele de un an
55-48 %, ramurile de doi şi mai mulţi ani 40-55 %; frunzele 70-85 %; mugurii 50-55 %;
strugurii 70-80 % în miez, 60-80 % în pieliţe, 15-50 % în seminţe şi 55-80 % în ciorchini
(Olteanu,1983). Rezultă deci, că viţa-de-vie, având şi un aparat vegetativ dezvoltat, este
mare consumatoare de apă.
Având un sistem radicular dezvoltat, cu o mare plasticitate fiziologică, cu o ridicată
presiune radiculară (1,2 atm.), viţa-de-vie are mari posibilităţi de aprovizionare cu apă chiar
şi în condiţii de 450-500 mm precipitaţii.
Cantitatea de apă necesară pentru creşterea şi fructificarea viţei-de-vie. Pentru
aprecierea cantităţii de apă necesare viţei-de-vie se iau în considerare, pe lângă coeficientul
economic al transpiraţiei, consumul zilnic de apă.
Consumul mediu zilnic de apă creşte rapid de la începutul perioadei de vegetaţie până
în faza de creştere maximă a lăstarilor şi strugurilor (luna iulie) când atinge valoarea
maximă, după care începe să scadă până la sfârşitul perioadei de vegetaţie.
Absorbţia şi circulaţia apei la viţa-de-vie. Cea mai mare cantitate de apă este
absorbită de către rădăcinile viţei-de-vie; o mică parte poate fi absorbită din precipitaţii sau
din apa pulverizată pe plantă, de către frunze.
Viţa-de-vie se aprovizionează cu apă din sol, din zona în care îşi răspândeşte
rădăcinile, majoritatea acestora fiind dispuse între 20 şi 100 cm adâncime.
Rădăcinile viţei-de-vie nu se dezvoltă în orizonturile cu apă din cauza lipsei
oxigenului; totuşi ele suportă fără inconveniente grave o şedere temporară în apă în cursul
iernii, cunoscut fiind faptul că imersia temporară a solului în timpul iernii a fost utilizată
pentru a lupta împotriva filoxerei. În orizonturile saturate cu apă cea mai mare parte a anului
nu se observă radicele. Rădăcinile groase care se pot întâlni în asemenea cazuri au avut
posibilitatea de a se dezvolta în cursul perioadelor secetoase, când pânza de apă freatică a
dispărut (prin evaporaţie şi drenaj lent). Aceste rădăcini groase sunt mai mult sau mai puţin
izolate de mediul extern, printr-un strat de celule suberizate, pot supravieţui când
orizonturile în care se găsesc sunt saturate cu apă (Seguin,1970).
Cea mai mare cantitate de apă absorbită de către rădăcini în cursul perioadei de
vegetaţie are la bază mecanismul absorbţiei pasive, dependente de transpiraţie. Pierderea
apei prin transpiraţia frunzelor duce la concentrarea sucului celular din acestea şi la
deshidratarea parţială a coloizilor hidrofili şi a citoplasmei; datorită deshidratării, celulele
mezofilului îşi măresc capacitatea de a absorbi apa din nervuri. Acest deficit de apă care

106
măreşte forţa de sucţiune se transmite ca un sistem continuu de la frunze pe tot traiectul
vaselor lemnoase din tulpină şi rădăcini, până la nivelul perişorilor absorbanţi, determinând
crearea unei forţe de sucţiune a apei din sol.
La aprovizionarea cu apă a viţei-de-vie participă, într-o măsură mai mică şi
mecanismul absorbţiei active. Acest mecanism se evidenţiază prin „plânsul“ viţei-de-vie
care are loc primăvara, înainte de apariţia frunzelor şi se datoreşte dezvoltării unei puternice
presiuni osmotice în celulele absorbante la intrarea în funcţiune a radicelelor.
Viteza de circulaţie a apei la viţa-de-vie atinge, în condiţii favorabile, 100 m/oră,
fiind dependentă, în principal, de intensitatea transpiraţiei.
Rezistenţa la secetă a viţei-de-vie. Seceta este unul din fenomenele care au
consecinţe negative asupra creşterii şi fructificării viţei-de-vie, în funcţie de intensitatea ei.
Viţa-de-vie este o plantă relativ rezistentă la secetă. Dacă în sol se acumulează în
cursul toamnei, iernii şi primăverii, suficientă apă din ploi şi zăpezi, viţa-de-vie nu
manifestă fenomene de lipsă de apă, chiar în verile mai secetoase. Dacă însă, după o
toamnă, iarnă şi primăvară secetoase urmează o vară secetoasă, efectul secetei de vară poate
merge până la pieirea butucilor.
Manifestări de suferinţă a părţii aeriene a butucilor încep să apară atunci când
pierderile de apă prin transpiraţie nu sunt compensate de absorbţia radiculară. Când
umiditatea relativă a aerului coboară la 40 %, funcţiile fiziologice sunt stânjenite mult, iar la
20 % încetează procesul de fotosinteză. Dacă în timpul înfloritului umiditatea relativă a
aerului scade la 25 %, pagubele sunt destul de mari, afectând în primul rând producţia,
deoarece inflorescenţele se usucă şi cad.
Seceta atmosferică însoţită în timpul verii de temperaturi relativ ridicate creează
condiţii critice pentru desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi rodire. La scăderea
umidităţii relative a aerului sub 40 %, însoţită de temperaturi de 41-42ºC, uneori şi mai
mult, apar fenomene de opăreală a frunzelor. Dacă acest fenomen persistă are loc veştejirea
şi uscarea totală a frunzelor, de la bază spre vîrful lăstarului. Ca urmare a intensificării
transpiraţiei, deshidratării puternice a frunzelor şi descompunerii clorofilei, frunzele se
îngălbenesc de la margini către mijloc, apoi se usucă şi cad (Diofási și Sélley,1991).
În condiţii de secetă accentuată boabele rămân mici, nu mai cresc, se pătează, se
colorează în cafeniu, se usucă şi cad.
Lipsa de precipitaţii din perioada de vegetaţie determină o subdimensionare a
lăstarilor, reducerea suprafeţei foliare, încetarea timpurie a creşterii, maturarea
necorespunzătoare a lăstarilor, debilitarea butucilor, scăderea rezistenţei la ger, reducerea
acumulărilor de zaharuri (Steinberg,1974; Düring,1979; Bonfils,1981). În aceleaşi condiţii
se înregistrează o reducere a conţinutului în citochinine, cu rol important în înflorirea viţei-
de-vie, o sporire a conţinutului în acid abscisic în frunze şi lăstari, cu rol în reducerea
transpiraţiei, scăderea fertilităţii mugurilor; este prejudiciată, de asemenea, producţia şi
calitatea acesteia, diferenţierea mugurilor de rod (Düring și Loveys,1982).

107
 Seceta din anul 2002 a determinat o reducere a vigorii butucilor, lemnul eliminat la
tăiere la soiul Fetească regală reprezentând numai 30 % din cantitatea eliminată în anii
normali (Dejeu și colab.,2003; 2008). În acelaşi timp s-a constatat o desfăşurare mai rapidă
a fenofazelor, în special a maturării strugurilor, a lemnului şi acumulări sporite de zaharuri.
În general, soiurile de viţă-de-vie prezintă o rezistenţă mai mare la secetă decât alte
plante. Rezistenţa relativ mare la secetă a viţei-de-vie se poate explica prin existenţa unui
sistem radicular bine dezvoltat, care explorează un volum mare de sol, prin structura
anatomică a rădăcinilor, caracterizată prin prezenţa unui sistem conducător numeros şi
lumenul mare al vaselor de lemn care permit transportul rapid al unor cantităţi mari de apă
şi substanţe nutritive spre părţile aeriene ale butucului. Astfel, partea aeriană este bine
aprovizionată cu apă, fenomenele de ofilire se ivesc, în consecinţă, mai târziu decât la alte
plante. Cutinizarea şi suberificarea membranelor celulare, existenţa felogenului în structura
secundară, exfolierea ritidomului la ramificaţiile multianuale ale viţei-de-vie contribuie la
apărarea plantei împotriva secetei (Carrante,1963).
Rezistenţa la secetă a viţei-de-vie este influenţată de o multitudine de factori: soiul,
portaltoiul folosit, forma de conducere, vârsta plantaţiei, vigoarea butucilor, încărcătura de
ochi păstrată la tăiere, adâncimea de dezvoltare a sistemului radicular etc.
După rezistenţa la secetă soiurile de viţă se împart în următoartele trei grupe:
►soiuri slab rezistente: Perla de Csaba; Cardinal; Afuz Ali, Muscat Ottonel; Riesling
italian, Grasă de Cotnari, Galbenă de Odobeşti, Tămâioasă românească, Merlot, Cadarcă;
►soiuri cu rezistenţă mijlocie: Regina viilor, Chasselas doré, Muscat de Hamburg,
Muscat d'Adda, Italia, Fetească regală, Fetească albă, Sauvignon;
►soiuri rezistente: Alphonse Lavallée, Chardonnay, Pinot gris, Traminer roz, Creaţă
de Banat, Mustoasă de Măderat, Roşioară, Pinot noir, Cabernet Sauvignon
(Oşlobeanu,1980).
Fregoni M. (2005) prezintă următoarea clasificare a portaltoilor după rezistenţa
acestora la secetă:
►rezistenţă mare: 140 Ruggeri, 1103 Paulsen, 779 Paulsen, 110 R, 44-53 M, 17-37,
775 Paulsen, 1447 Paulsen;
►rezistenţă bună sau medie: 41 B, 333 E.M., 99 R, 31 R, 1045 P, 216-3, 16-16,
Rupestris du Lot, 420 A;
►rezistenţă scăzută: K 5 BB, 161-49, SO4, 101-14, Riparia, 34 E.M., A x R G1, 8 B,
1202 C;
►rezistenţă foarte scăzută: 3309, 3306, Schwarzmann.
Aptitudinea de rezistenţă la secetă a soiului altoi este adesea schimbată de
interacţiunea altoi-portaltoi. Soiul Pinot gris altoit pe Kober 5 BB, în condiţiile podgoriei
Murfatlar, a avut o comportare mai bună la secetă, comparativ cu situaţia folosirii
portaltoiului 1616 C (Oşlobeanu,1966).

108
 În condiţii controlate, soiul Cabernet Sauvignon a avut cea mai mare rezistenţă la
secetă, exprimată prin nivelul creşterilor vegetative şi gradul de maturare a coardelor, în
cazul altoirii pe portaltoiul Kober 5 BB, Fercal şi Crăciunel 2 şi cea mai scăzută în cazul
portaltoiului 41 B (Şerdinescu şi colab.,1994).
Dintre formele de conducere, cea joasă asigură o rezistenţă mai bună la secetă
comparativ cu formele pe tulpini, la care prin prezenţa tulpinii şi a cordoanelor se măreşte
traiectul sevei în plantă, ca şi suprafaţa de evapotranspiraţie.
La formele de conducere cu tulpini şi cordoane, pierderile mari se datorează
deshidratării excesive a părţii lemnoase. Deshidratarea puternică poate provoca pe tulpini şi
cordoane fisurări adânci, longitudinale, care duc la pieirea totală a părţilor aeriene ale
butucilor (Popa şi colab.,1975; Bernaz,2003).
În general plantaţiile mai în vârstă, cu butuci mai puţin viguroşi prezintă un procent
mai mare de plante afectate de secetă.
Efectele secetei sunt mai vizibile la butucii cu încărcătură mare de ochi, la care se
constată o pornire neuniformă a ochilor, necesitând intervenţii suplimentare după pornirea
în vegetaţie, de înlăturare a coardelor degarnisite. Rănile provocate prin tăiere, mai ales pe
lemnul multianual, determină o deshidratare a lemnului în jurul lor şi a elementelor (coarde,
cepi) situate în apropiere.
De asemenea, adâncimea de dezvoltare a sistemului radicular generează grade
variabile de rezistenţă la secetă. În cazul viţelor cu sistem radicular superficial rezistenţa la
secetă este mai redusă comparativ cu cele cu sistem radicular normal dezvoltat.
Efectul secetei poate fi înlăturat prin practicarea irigării în plataţiile amenajate în
acest scop. În lipsa acestor posibilităţi trebuie să se recurgă la orice metodă posibilă pentru a
asigura necesarul minim de apă al plantelor. În acelaşi timp se vor lua şi o serie de măsuri
(tăieri, operaţii în verde) care să reducă la minim efectele negative asupra vegetaţiei şi
producţiei.

109
 5.5. REZISTENŢA LA GER A VIŢEI-DE-VIE
Viţa-de-vie este o plantă cu o slabă rezistenţă la temperaturile scăzute din timpul
iernii. În condiţiile specifice iernilor din ţara noastră s-a impus, în viticultura tradiţională,
protejarea peste iarnă a butucilor prin acoperirea parţială (muşuroire) sau totală (îngropat)
cu pământ. Au existat însă şi zone cu microclimate mai blânde unde s-a practicat cultura
neprotejată a viţei-de-vie, cu conducere în formă de halângi, bolţi, semibolţi, pe tulpini
semiînalte etc.
Modernizarea producţiei viticole, creşterea eficienţei economice, proprie tuturor
ţărilor viticole, au condus la extinderea culturii neprotejate sau semiprotejate, pe tulpini
semiînalte şi înalte. Depistarea plaiurilor cu microclimate mai blânde, alegerea soiurilor cu o
rezistenţă mai mare la temperaturile scăzute din timpul iernii, precum şi aplicarea unei
tehnologii de cultură adecvate, asigură şi în ţara noastră reuşita culturii neprotejate.
Numeroase cercetări efectuate au arătat că majoritatea soiurilor nu suportă iarna
temperaturi mai scăzute de -20ºC. Cele mai sensibile la temperaturile scăzute din iarnă sunt
ochiul de iarnă şi diafragma. Mugurul principal al ochiului de iarnă are rezistenţa cea mai
scăzută; mugurii laterali au o rezistenţă mai mare decât cei principali, iar mugurii de pe
copili sunt cei mai rezistenţi.
Rezistenţa coardelor de 1-2 ani este mai mare decât a mugurilor, în jur de -20 ...
-22ºC, iar a lemnului multianual creşte până la -22 …-24ºC.
Rădăcinile la soiurile de Vitis vinifera au o rezistenţă foarte scăzută la îngheţ (-5 ...
-7ºC) (Martin,1968), dar fiind protejate de sol, nu sunt afectate. La soiurile de portaltoi,
rădăcinile au o rezistenţă ceva mai bună (-9 … -11ºC); rădăcinile speciei Vitis amurensis au
cea mai bună rezistenţă (-15,5ºC) (Gou şi colab.,1989).
În mod deosebit interesează rezistenţa la ger a părţilor supraterestre ale butucului,
comportarea faţă de temperaturile scăzute a ochiului de iarnă (cu mugurul principal care
poartă rudimentele viitoarelor inflorescenţe şi mugurii secundari), a coardelor, lemnului
multianual (cordoane, tulpini).
Sub influenţa temperaturilor scăzute ce depăşesc rezistenţa diferitelor organe ale
viţei-de-vie, poate avea loc o necrozare a mugurilor, reducerea fertilităţii şi productivităţii,
pierderea parţială sau totală a producţiei, necrozarea liberului coardelor anuale, fisurarea
lemnului, instalarea pe scurgerile de sevă a unor ciuperci şi bacterii saprofite care pot
pătrunde în ţesuturi, instalarea cancerului bacterian, antracnozei etc., devenind periculoase
pentru supravieţuirea butucului (Fogliani și colab.,1980, 1984; Intrieri şi colab.,1985;
Iacono şi colab.,1987; Ponchia,1991; Burzo şi colab.,2020).
Temperaturile negative pot determina îngheţarea celulelor. Mai întâi îngheaţă vaporii
de apă din spaţiile intercelulare, la temperaturi situate imediat sub 0ºC. Cristalele de gheaţă
extracelulare joacă rolul unor puncte de subrăcire care determină ieşirea apei din celule,
depunerea pe cristalul deja format şi creşterea acestuia (Burzo şi colab.,2020). Acest proces
conduce la creşterea concentraţiei soluţiei din celule, la scăderea temperaturii de îngheţ a

110
acesteia, protejând celulele de îngheţul intracelular. În general, îngheţul extracelular nu are
efecte negative însemnate şi poate fi reversibil. Urmările îngheţului depind şi de modul în
care se face dezgheţul; dezgheţul lent, realizat prin creşterea temperaturii cu 0,2-
0,8ºC/minut permite reabsorbţia apei în celule.
Rezistenţa la ger este o însuşire fiziologică complexă care depinde în mare măsură de
maturarea fiziologică a coardelor şi starea de repaus a mugurilor.
Maturarea coardelor se desfăşoară cu intensitate mai mare după încheierea maturării
strugurilor şi durează până la căderea frunzelor. Primul simptom vizibil de pregătire a viţei-
de-vie pentru iernare are loc sub influenţa temperaturilor scăzute, a micşorării fotoperioadei
şi a raportului hormonal endogen (Milică şi colab.,1977). În procesul de maturare, în coarde
au loc o serie de modificări morfoanatomice, biochimice, fiziologice care conduc la
realizarea condiţiilor de rezistenţă la ger. Începerea maturării este marcată de schimbarea
culorii scoarţei, ca urmare a apariţiei zonei subero-felodermice şi a formării suberului.
Adâncimea de formare a suberului determină gradul de rezistenţă la ger. La soiurile cu o
rezistenţă mai bună, suberul apare la adâncime mai mare (Morlova Irina, 1956) şi cu un
număr mai mare de straturi (Martin,1968).
Se apreciază că şi la viţa-de-vie are loc procesul de călire, de pregătire a plantei
pentru iernare, care se desfăşoară în 4 faze distincte, fiecare fază fiind obligatorie pentru
trecerea la următoarea.
Prima fază se suprapune cu procesul de maturare a coardelor şi se caracterizează
printr-un proces de acumulare intensă a amidonului în coarde şi lemn multianual,
acumularea azotului total şi proteic, scăderea cantităţii de azot neproteic.
În faza a doua are loc hidroliza enzimatică a amidonului în condiţii de zi scurtă de
toamnă, în glucide solubile simple, care măresc forţa osmotică a conţinutului vacuolar şi
concentrarea sucului citoplasmatic, îndeosebi în ţesuturile scoarţei (la temperatura optimă de
-5ºC).
În faza a III-a conţinutul în apă legată creşte (procentual) şi scade conţinutul de apă
liberă, prin vehicularea apei din celule în spaţiile intercelulare, de unde se evaporă. Se
măreşte în special cantitatea de apă legată osmotic şi mai puţin apa legată coloidal. În
această fază temperaturile negative ajung la -6ºC, uneori până la -10ºC şi chiar mai mult.
Faza a IV-a se caracterizează prin creşterea vâscozităţii şi reducerea schimbului de
substanţe, are loc fenomenul de individualizare a celulelor, ca o reacţie de adaptare la
condiţiile nefavorabile de mediu, reducerea respiraţiei etc. Fenomenul de individualizare
este mai frecvent întâlnit la celulele epidermice şi asimilatoare şi mai rar la ţesuturile
conducătoare (Chirilei şi colab.,1960; Milică şi colab.,1977). Această ultimă fază se
suprapune cu instalarea repausului organic adânc. La viţele protejate, fenomenul de călire
este întrerupt, ele fiind mai puţin rezistente la ger. Dezgropate în ianuarie, ele îşi continuă
călirea, dar rămân cu o rezistenţă mai scăzută la ger comparativ cu cele protejate.

111
 Dintre hormonii vegetali implicaţi în mecanismul de călire, rolul cel mai important
este jucat de acidul abscisic (Ramina și Tonutti,1989).
Gradul de rezistenţă a viţei-de-vie la temperaturile scăzute în timpul iernii
depinde nu numai de pregătirea pentru iernare, dar şi de o serie de factori şi anume:
► Durata şi nivelul temperaturilor scăzute. Cu cât durata temperaturilor scăzute
este mai mare, cu atât gradul de vătămare creşte, fiind afectate nu numai organele cu o
rezistenţă mai redusă (ochii de iarnă), dar şi cele cu o rezistenţă mai bună (coardă anuală,
lemn multianual).
La unul şi acelaşi organ, efectele temperaturilor scăzute cresc odată cu durata de
acţiune a acestora. Astfel, la o durată de 5 ore a unei temperaturi de -15ºC procentul de ochi
pieriţi este de 6,6% la soiul Castor cu o bună rezistenţă la ger şi de 54,7 % la soiul Silvaner,
slab rezistent la ger. Prin mărirea duratei de acţiune a aceleaşi temperaturi (-15ºC), la 20 de
ore, pierderile de ochi au crescut la 10,3 % la primul soi şi la 64,4 % la cel de al doilea.
! Scăderea temperaturii la -20ºC, timp de 5 şi respectiv 20 de ore, provoacă pierderi
substanţiale şi la soiurile cu o rezistenţă mai bună la ger (54,8 % la durata de 5 ore şi 73,7 %
la durata de 20 de ore).
!! La soiurile cu slabă rezistenţă la ger, temperatura de -20º, chiar la o durată de 5 ore,
afectează puternic viabilitatea ochilor (89,2% ochi pieriţi), ca durata de 20 de ore să
conducă de fapt la pieirea tuturor ochilor (93,5%) (Baranski,1983). Rezultă că temperaturile
de -20ºC, cu o durată mai mare (10-20 ore) conduc la pierderi greu recuperabile.
Pierderile de ochi ca urmare a temperaturilor scăzute din timpul iernii se soldează cu
pierderi de recoltă, variabile în funcţie de nivelul temperaturilor şi durata lor. Dacă la
temperatura de -18ºC nu se constată pierderi deosebite, odată cu scăderea temperaturii la
-22ºC încep să survină diminuări de producţie destul de însemnate, îndeosebi la soiurile cu o
rezistenţă mai slabă la îngheţ.
► Modul cum survin şi trec temperaturile scăzute. Dacă temperaturile scăzute
survin lent, treptat, viţa-de-vie poate suporta mai uşor pierderile de ochi, fiind mai mici ca în
cazul când survin brusc. Pierderile de ochi sunt şi sub influenţa modului în care trec
temperaturile scăzute. La trecerea lentă a lor se înregistrează vătămări mai reduse, chiar şi în
cazul survenirii lor bruşte (12-48 % ochi pieriţi), comparativ cu trecerea bruscă (38-60 %
ochi pieriţi) (Severin Elena, 1972).
Alternanţa temperaturilor scăzute cu cele ridicate măreşte efectul temperaturilor
scăzute. Această alternanţă poate înregistra uneori o amplitudine de 45º, în decurs de numai
3 zile. Astfel, la Cotnari, în anul 1971, în luna februarie temperatura a crescut la +16ºC ca
apoi să coboare brusc la -16ºC şi la -29ºC în cea de a treia zi, situaţie în care producţia de
struguri a fost aproape total compromisă (Jianu,1974).
Chiar şi la amplitudini mai mici se pot înregistra pierderi destul de mari, mai ales
dacă survin spre sfârşitul iernii (februarie-martie). Creşterea temperaturii către sfârşitul lunii

112
ianuarie şi în februarie stimulează procesele fiziologice din muguri, încât devin mai sensibili
la scăderea bruscă a temperaturii.
►Variaţia rezistenţei la îngheţ în cursul iernii. Rezistenţa la temperaturi scăzute la
unul şi acelaşi soi nu este aceeaşi pe tot parcursul iernii. În octombrie rezistenţa la
temperaturi scăzute este foarte redusă, cercetările dovedind că în această perioadă
temperatura de -5ºC poate provoca pierderi mari de ochi, iar cea de -10ºC să ducă la
distrugerea completă a lor. Soiurile cu maturarea mai timpurie a strugurilor (Perla de Csaba,
Tămâioasa românească etc.) s-au dovedit în acest moment mai rezistente decât cele cu
maturarea strugurilor mai târzie (Cabernet Sauvignon etc.).
În cursul lunilor noiembrie-decembrie, rezistenţa viţei-de-vie la temperaturile scăzute
creşte progresiv. Intervenind şi zile cu temperaturi mai ridicate, care întrerup procesul de
călire, rezistenţa la temperatuirile scăzute nu este chiar atât de mare. În această perioadă, o
temperatură de -16…-17ºC (1975) poate provoca pierderi substanţiale de ochi (75-80 % la
Afuz Ali şi Italia, 56-59 % la Chasselas şi Muscat de Adda, 30 % la Muscat Ottonel).
De la sfârşitul lunii decembrie – la sfârşitul lunii ianuarie, ochii prezintă rezistenţă
maximă la ger, în continuare rezistenţa scăzând, încât în luna februarie mugurii pot fi
afectaţi de o temperatură de -15ºC.
Această variaţie este în strânsă legătură cu starea de repaus a mugurilor. Începând din
luna ianuarie, faza de repaus profund al ochilor s-a încheiat, rezistenţa la ger este mai
scăzută, mai ales dacă intervin alternanţe de zile mai călduroase, care stimulează procesele
fiziologice din muguri, urmate de zile cu temperaturi scăzute, când se înregistrează pierderi
de ochi destul de mari. Aceste pierderi sunt mai mari la soiurile cu o intrare mai timpurie în
vegetaţie (Afuz Ali, Fetească albă etc.), comparativ cu cele care pornesc mai târziu în
vegetaţie (Cabernet Sauvignon, Braghină etc.), încât unul şi acelaşi soi poate fi considerat
rezistent la ger la începutul iernii (decembrie) şi slab rezistent la sfârştul acesteia (februarie-
martie).
►Orografia terenului. Pagube mai mari, apreciate prin % de ochi pieriţi, se
înregistrează la baza pantelor, ele micşorându-se treptat pe măsură ce plantaţiile de vii sunt
amplasate mai sus pe pantă. De asemenea, mai afectate de îngheţ sunt plantaţiile situate pe
firul văilor, pe platouri deschise, unde curenţii reci determină schimbări bruşte de
temperatură.
►Nivelul producţiei din anul anterior. Relaţia este destul de complexă. S-a
constatat că producţiile mari din anul anterior, ca urmare a unei supradozări a încărcăturii,
duc la micşorarea rezistenţei la ger, alături şi de alte efecte negative asupra vieţii plantei.
Producţiile mari obţinute prin supraîncărcarea butucilor duc la debilitarea lor, fiind
stânjenită acumularea substanţelor de rezervă. Unii cercetători pun scăderea rezistenţei la
ger pe seama întârzierii intrării în repaus, ca urmare a creşterii conţinutului în ţesuturi a
giberelinei şi a reducerii conţinutului de acid abscisic (Westwood,1970).

113
 Producţiile mari de struguri obţinute în anul 2004 la soiul Fetească regală ca urmare a
atribuirii unor încărcături mari la tăiere (20 ochi/m2), au condus la pierderi apreciabile de
ochi în iarna 2004/2005, comparativ cu încărcăturile de 10 ochi/m2 (Dejeu şi colab., 2005).
►Influenţa portaltoiului. Influenţa portaltoiului asupra rezistenţei la ger a soiului
altoi este indiscutabilă. Soiurile nealtoite comparativ cu cele altoite, în aceleaşi condiţii de
mediu, prezintă o sensibilitate ceva mai mare faţă de temperaturile scăzute. Folosirea unor
portaltoi cu o perioadă mai lungă de vegetaţie, de mare vigoare, conduce la scăderea
rezistenţei la ger, în comparaţie cu portaltoii cu o perioadă mai scurtă de vegetaţie şi de
vigoare normală. Asfel, soiul Cardinal altoit pe portaltoiul Riparia gloire, a prezentat 75 %
ochi pieriţi, comparativ cu 85,3 % la altoirea pe Berlandieri x Riparia Kober 5 BB, după un
îngheţ de –19,5ºC (13.XII.1977). La altoirea pe portaltoiul Riparia gloire, coardele au
prezentat un conţinut mai bogat în amidon, monoglucide, apă legată (Georgescu Magdalena
şi colab.,1981).
Soiul Pinot noir altoit pe Riparia x Rupestris 3309 a prezentat o rezistenţă mai bună
la ger, comparativ cu altoirea pe Berlandieri x Riparia Kober 5 BB (Nicolier,1966).
Se pare că portaltoiul Kober 5 BB, prin vigoarea pe care o imprimă soiurilor altoi,
influenţează negativ rezistenţa la ger a acestora.
►Fertilizarea. Fertilizarea unilaterală sau în exces cu N conduce la intensificarea
proceselor de creştere, prelungirea creşterii lăstarilor mult în toamnă, acumularea în ţesuturi
a unor cantităţi mai mari de N, întârzierea maturării coardelor, deseori butucii fiind surprinşi
nepregătiţi pentru iernare, cu o rezistenţă mai scăzută la ger.
Din experienţele făcute cu doze variate de N, de la 60 kg/ha la 180 kg/ha, procentul
de ochi pieriţi a crescut de la 65,5 la 71,3 (Baranski,1983). În schimb, fertilizarea cu K
ridică rezistenţa la ger a mugurilor, efectele îngheţului fiind mult reduse. Acumularea de
glucide solubile şi insolubile care determină gradul de pregătire pentru iernare şi rezistenţa
la ger a viţei-de-vie este stimulată în prezenţa potasiului.
►Irigarea plantaţiilor. Irigarea, în special pe fond nefertilizat, cu aplicarea unor
udări cu norme de udare mari şi întârziate spre toamnă, conduce în final şi la scăderea
rezistenţei la ger.
►Rezistenţa soiurilor la ger. După gradul de rezistenţă la ger soiurile din
sortimentul ţării noastre se pot grupa în:
- soiuri cu rezistenţă slabă: Cardinal, Afuz Ali, Plăvaie, Merlot etc;
- soiuri cu rezistenţă mijlocie (majoritatea soiurilor): Chasselas doré, Muscat de
Hamburg, Fetească regală, Riesling italian, Cabernet Sauvignon etc;
- soiuri cu rezistenţă bună: Coarnă neagră, Rcaţiteli, Pinot noir, Riesling de Rin,
Blauerzweigelt.
În ultimii ani au fost create o serie de soiuri cu rezistenţă sporită la ger, rezultate din
încrucişarea speciei Vitis amurensis, care rezistă până la -35…-40ºC, cu soiurile de Vitis
vinifera (Pobeda, Severnâi, Burmunk etc.). În unele colecţii din ţara noastră sunt prezente

114
soiurile Kunbarat (V. amurensis F2 x Italia) şi Kunleany (V. amurensis F2 x Afuz Ali), care
s-au dovedit cu o foarte bună rezistenţă la ger (Csepregi și Hadobás J.,1989).

115
 6. ECOLOGIA ȘI ZONAREA VIŢEI-DE-VIE

6.1. OBIECTIVE:
 cunoaşterea ecosistemului viticol şi a elementelor sale componente: biocenoza,
biotopul, subsistemul agrofitotehnic şi cel socio-economic;
 influenţa factorilor climatici, edafici şi orografici asupra creşterii, dezvoltarii şi
fructificării viţei-de-vie;
 însușirea modului de calcul a unor indicatori climatici cu caracter sintetic (binari sau
ternari), necesari pentru aprecierea resurselor heliotermice şi hidrice ale unei podgorii
(cu rol important în zonarea soiurilor).

Ecologia reprezintă o reţea de raporturi între fiinţele vii, ea descrie interacţiunea

dintre acestea şi mediul înconjurător. Prin activitatea din viticultură, omul exercită o
anumită influenţă asupra acestei interacţiuni, cu multiple implicaţii, folosind o mare
diversitate de mijloace.
O plantaţie viticolă reprezintă un ecosistem creat de către om, care cu cât este
exploatat mai intensiv, cu atât devine mai unilateral în privinţa fiinţelor vii pe care le
conţine.Tocmai de aceea, o exploataţie viticolă cu cât dispune de o multitudine de culturi şi
de specii de animale, cu atât ajunge la un echilibru natural şi la raporturi mai stabile.
În baza relaţiilor de interdependenţă dintre plantă şi mediu, viţa-de-vie solicită un
anumit nivel pentru creştere şi fructificare, pentru asigurarea unei longevităţi
corespunzătoare. Astfel ecologia – exprimă interacţiunea vieţii cu mediul înconjurător, iar
ecologia viticolă - exprimă interacţiunea viţei-de-vie cu mediul înconjurător.

6.2. ECOSISTEMUL VITICOL este definit ca „acea unitate funcţională a

biosferei, creată şi controlată de către om, în vederea obţinerii unor producţii ridicate de
struguri, de calitate superioară şi în condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase”
(Oşlobeanu, 1987). El există în timp şi spaţiu, respectiv ocupă un anumit spaţiu acolo unde
există factori biotici utili culturii viţei-de-vie, şi durează atât timp cât omul intervine şi îi
păstrează stabilitatea.
Ecosistemul viticol este alcătuit din patru susbsisteme: biocenoza viticolă, biotopul,
subsistemul agrofitotehnic şi cel socio-economic (fig. 6.1).

116
 Fig. 6.1. Ecosistemul viticol (după Oşlobeanu,1983)

În decursul timpului, ecosistemele viticole au evoluat de la cel natural, la ecosistemul

viticol primitiv, apoi la cel tradiţional şi în final la cel de tip industrial, pe care îl practicăm
astăzi. În interiorul ecosistemului viticol, între subsistemele componente ale acestuia şi la
nivelul butucului de viţă-de-vie, se stabilesc conexiuni multiple.
Pentru obţinerea vinurilor de calitate, atât în cadrul viticulturii tradiţionale, cât şi în
cea ecologică sau integrată, este importantă cultivarea viţei-de-vie în zonele cu „vocaţie”
care poate fi definită ca rezultatul îmbinării informaţiilor referitoare la factorii climatici,
pedologici, orografici şi tehnici, constituind un mijloc valoros de gestionare a unui areal
viticol.
Viticultura modernă, cea care s-a dezvoltat ca urmare a extinderii mecanizării şi
chimizării, a condus la o simplificare a ecosistemelor naturale, reducând biodiversitatea în
favoarea unei monoculturi îndelungate (25 – 30 de ani) cu input-uri externe ridicate. Astăzi,
în cadrul politicii agricole comunitare (PAC), se urmăreşte şi în viticultură îmbinarea
obiectivului obţinerii produselor de calitate cu cel al protecţiei mediului înconjurător.
6.2.1. Biocenoza viticolă (subsistemul biotic), este reprezentată de plantaţia viticolă
împreună cu toate organismele vii existente în spaţiul de cultură (buruieni, îngrăşăminte
verzi, bacterii şi ciuperci patogene, microorganisme din sol etc). Ea este limitată şi selectată
sub acţiunea condiţiilor de mediu.
Între viţa-de-vie şi plantele verzi existente în biocenoză se stabilesc relaţii de
concurenţă, în ceea ce priveşte factorii necesari vieţii: apă, hrană, lumină. Butucii sunt
influenţaţi, în privinţa creşterii şi a producţiilor obţinute, de felul buruienilor din prajma lor.
Fenomenul de toleranţă sau intoleranţă între plante se numeşte fenomen de alelopatie.

117
 Elementul cel mai important al biocenozei îl reprezintă biosistemul altoi/portaltoi.
Rezultanta îmbinarii artificiale prin altoire a celor doi componenţi ai biosistemului - viţa
altoită - prezintă un metabolism propriu, diferit de al fiecărui component.
Biocenoza viticolă creată de om este mai simplă şi mai puţin stabilă decât omoloaga
sa din flora spontană; ea este vulnerabilă la adversităţile climatice, dar mai ales la cele
generate de către boli, dăunători etc., reclamând în mod obligatoriu, aplicarea sezonieră a
unor lucrări specifice (tăierea, conducerea pe mijloacele de susţinere, lucrările şi
operaţiunile în verde, tratamentele fitosanitare, irigarea etc.). Toate aceste măsuri culturale
au ca scop sporirea biomasei utile (producţia de struguri şi a calităţii acesteia).
Interacţiunea dintre principalele boli, dăunători şi buruieni, ca părţi componente ale
biocenozei viticole, este relativ complexă. În figura 6.2 sunt prezentate interacţiunile
identificate la acest nivel, care au importanţă în asigurarea stabilităţii ecologice şi a
echilibrului biocenozei. Sunt prezentate numai acele elemente care sunt legate direct de
protecţia plantelor.

Fig. 6.2. Interacţiunea dintre boli, dăunători şi buruieni

în interiorul biocenozei viticole (după Boller, 1988)

În figura 6.3 sunt prezentate, simplificat, cele mai importante elemente ale
biocenozei, cu interacţiunile dintre ele (partea centrală); exteriorul diagramei cuprinde
influenţele exercitate, din exterior, de către viticultor. Cele mai importante influenţe externe

118
şi interne asupra şi între componenţii sistemului luaţi individual, demonstrează
complexitatea acestuia.
În cadrul viticulturii ecologice un rol important revine optimizării resurselor la
înfiinţarea plantaţiilor de vii, reducerii (până la eliminare), a măsurilor fitosanitare cu efecte
negative în cadrul ecosistemului, protejarea şi sporirea populaţiilor de organisme
antagoniste, utile, folosirea procedeelor de combatere cu selectivitate ridicată şi cu impact
minim asupra mediului înconjurător.
6.2.2. Biotopul (subsistemul biotic) înglobează totalitatea factorilor climatici, edafici
şi orografici sub incidenţa cărora se manifestă cu anumite intensităţi procesele fiziologice şi
biochimice specifice.
Răspândirea culturii viţei-de-vie pe glob, creşterea şi fructificarea, cantitatea şi
calitatea recoltei, longevitatea plantaţiei, felul măsurilor agrofitotehnice etc., depind de
modul cum sunt satisfăcute cerinţele fiecărui soi în parte, faţă de condiţiile de biotop. Aceste
condiţii pot fi îmbunătăţite şi folosite raţional de viticultor, prin elaborarea tehnologiilor de
cultură adecvate. Sistemul de cultură şi formele de conducere se aleg în funcţie de relaţia
climă-sol-soi, respective condiţiile ecopedoclimatice.

Fig. 6.3. Influenţa măsurilor agrofitotehnice asupra componentelor biocenozei viticole

şi interacţiunea dintre acestea (după Boller, 1988)

6.2.3. Subsistemul agrofitotehnic este reprezentat de lucrările prin intermediul

cărora omul îşi exercită controlul permanent în ecosistem, începând de la înfiinţarea
plantaţiilor, pe toată durata exploatării lor: instalarea mijloacelor de susţinere, lucrări
119
efectuate asupra plantei (tăierea în uscat, dirijarea elementelor de producţie, lucrările şi
operaţiile în verde), şi lucrări efectuate solului (lucrări adânci şi superficiale, fertilizare,
irigare etc.).
6.2.4. Subsistemul socio-economic este alcătuit din totalitatea mijloacelor
mecanizabile şi a materialelor de producţie (îngrăşăminte, pesticide, materiale necesare
mijloacelor de susţinere etc.), introduse în ecosistem de către societatea omenească pentru
menţinerea echilibrului acestuia.
Bioproductivitatea ecosistemelor viticole poate fi sporită printr-o raţională gestionare
a resurselor social-economice: combustibili, baza energetică, materiale de producţie, şi nu în
ultimă instanţă, concepţia ştiinţifică a ecosistemelor viticole în ansamblul lor.
În ultimele decenii a crescut cerinţa de materiale energointensive în ecosistemul
viticol, aceasta contribuind într-o măsură însemnată şi la poluarea mediului înconjurător.
Cunoaşterea conexiunilor multiple existente în interiorul ecosistemului viticol, între
subsistemele componente ale acestuia, prezintă importanţă deosebită în viticultura modernă,
în vederea optimizării acestuia.
Preocupările de optimizare a ecosistemului viticol urmăresc nu numai maximizarea
producţiei, a calităţii şi profitului, ci şi minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea
raţională a resurselor ecologice şi economice, conservarea habitatului împotriva poluării.
Alături de acţiunea reglatoare exercitată de om şi societate asupra ecosistemului
viticol în vederea optimizării acestuia, la nivelul unei plante întregi se manifestă anumite
fenomene de autoreglare care menţin un echilibru între funcţiile butucului, cu consecinţe
importante pentru producţie şi calitatea acesteia. Modificarea intensităţii de manifestare a
factorilor de biotop şi a sistemului de cultură, conduce la o adaptare a butucului către un nou
echilibru sub raportul funcţiilor fiziologice şi a proceselor biochimice în noile condiţii
create.
 eroziunea solurilor pe terenurile în pantă;
Inconvenientele  reducerea conţinutului solului în materie organică;
ecosistemului viticol
ca monocultură îndelungată:  degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale
solurilor, însuşiri ce stau la baza fertilităţii acestora;
 dificultăţi de creştere a plantelor la înlocuirea
plantaţiilor vechi;
 impactul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor
asupra mediului în-conjurător, în principal prin spălarea
nitraţilor în profunzime, în perioada de toamnă-iarnă şi
prin acumularea reziduurilor de pesticide pe struguri şi
în sol;
 dificultatea deplasării maşinilor în perioadele ploioase,

120
 cu apariţia fenomenelor de compactare a solului
(formarea hardpanului);
 excesul de vigoare şi producţie, cu consecinţa reducerii
calităţii;
 fiziopatii induse de dezechilibrele de nutriţie şi o mai
mare sensibilizare faţă de agenţii patogeni.

Optimizarea ecosistemului viticol urmăreşte: maximizarea producţiei, a calităţii şi a

profitului, minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea raţională a resurselor
ecologice şi economice, conservarea habitatului împotriva poluării.

6.3. INFLUENŢA FACTORILOR CLIMATICI ASUPRA VIŢEI-DE-VIE

Radiaţia solară
Ca toate plantele autotrofe, viţa-de-vie foloseşte atât efectul caloric cât şi cel luminos
al radiaţiei solare. Ea reprezintă principala sursă de energie pe care o primeşte suprafaţa
solului, fiind un factor important în procesele de evapotranspiraţie.
Energia radiantă interceptată de frunzişul viţei-de-vie depinde de latitudine, panta
terenului, expoziţie, forma de conducere a butucilor, orientarea rândurilor, densitatea de
plantare, fenofază şi înălţimea peretelui vegetal (Magnanini și Intrieri, 1987).
În podgoriile din ţara noastră, în perioada aprilie-septembrie, radiaţia globală variază
între 80 (în Transilvania) şi 92 kcal/cm2 în Moldova, Muntenia, Banat (Oşlobeanu şi colab.,
1991). Valorile ridicate ale radiaţiei globale asigură o precocitate în desfăşurarea
fenofazelor, sporirea producţiei de struguri şi îmbunătăţirea calităţii.
Reducerea intensităţii radiaţiei globale conduce la scăderea concentraţiei în zaharuri
şi creşterea acidităţii titrabile (în special pe seama acidului malic), având ca efect o scădere
a calităţii recoltei.
Lumina
Viţa-de-vie este o plantă heliofilă, pretenţioasă la lumina radiantă de la soare, de
aceea valorifică cel mai bine locurile însorite, bine expuse. Prin fotosinteză, lumina devine
principala sursă de energie în sintetizarea substanţelor organice; iar sub acţiunea directă a
luminii, strugurii sunt mai coloraţi şi acumulează cantităţi mai mari de zaharuri.
Fotosinteza se realizează în optimum la intensităţi luminoase cuprinse între 30 000
şi 50 000 de lucşi (Champagnol,1994). Insuficienţa luminii determină scăderea procesului
de fotosinteză, debilitarea butucilor, sensibilizarea lor la atacul bolilor, diferenţierea redusă
a mugurilor, producţii scăzute, struguri de calitate inferioară etc.
Utilizarea luminii solare de către plantă depinde de o multitudine de factori: soi,
portaltoi, distanţe de plantare, orientarea rândurilor, tipul de tăiere, încărcătura de ochi
atribuită la tăiere, temperatură, resursele hidrice, fenofază, lucrările şi operaţiile în verde,
121
irigare, fertilizare etc. (Georgescu Magdalena şi colab., 1991; Giugea,2000; Burzo şi
colab.,2005; Mărăcineanu,2005).
La înfiinţarea plantaţiilor, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de iluminare directă, se
folosesc o serie de tehnici culturale ca: folosirea pantelor cu expoziţie sudică, orientarea
rândurilor pe direcţia N-S, alegerea unor distanţe corespunzătoare de plantare, efectuarea
lucrărilor sau operaţiunilor în verde.
Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de strălucire
efectivă a soarelui în perioada de vegetaţie (insolaţia reală – Σir); în condiţiile din ţara
noastră ea este cuprinsă între 1200 şi 1600 ore. Valorile ridicate ale acestui indice climatic
favorizează acumularea antocianilor în epicarpul boabelor, la soiurile pentru vinuri roşii
(Teodorescu şi colab., 1987).

Suma orelor  mai mare de 1200 de ore este favorabilă culturii soiurilor
de strălucire efectivă timpurii;
a soarelui:  valorile mai mari de 1400 ore asigură maturarea soiurilor
mijlocii;
 iar valorile de peste 1500 de ore, permite maturarea
soiurilor târzii.

Sub raportul cerinţelor faţă de durata zilei de lumină în ţara noastră se cultivă atât
soiuri de zi lungă (cele din Proles occidentalis) cât şi de zi scurtă (Proles orientalis, viţele
americane).
Căldura
Aria de răspândire a culturii viţei-de-vie, sistemul de cultură, declanşarea şi
parcurgerea fazelor de vegetaţie, cantitatea şi calitatea producţiei sunt determinate în mod
hotărâtor de acest factor, considerat limitativ pentru această cultură.
Influenţa temperaturii se exercită prin nivel (care poate fi minim, optim şi maxim),
cât şi prin suma gradelor de temperatură (ΣtºC) dintr-o anumită perioadă.
Viţa-de-vie este o plantă relativ pretenţioasă faţă de căldură. Ea se cultivă în zone cu
temperatura medie anuală mai mare de 9ºC, când aceasta depăşeşte 10ºC se pot obţine
produse vitivinicole de calitate.
Evalurea resurselor termice ale unei podgorii se realizează prin:
o suma gradelor de temperatură globală (bilanţ termic global -Σtºg);
o suma gradelor de temperatură activă (bilanţ termic activ - Σtºa);
o suma gradelor de temperatură utilă (bilanţ termic util - Σtºu).
Bilanţul termic global (Σtºg) reprezintă suma temperaturilor medii zilnice mai mari de
0ºC din cursul perioadei de vegetaţie (01.IV-31.IX).
Bilanţul termic activ (Σtºa) reprezintă suma temperaturilor medii zilnice mai mari de
10ºC, din aceeaşi perioadă.

122
 Bilanţul termic util (Σtºu) reprezintă suma diferenţelor dintre temperatura medie zilnică
mai mare de 10ºC şi pragul biologic de pornire în vegetaţie a viţei-de-vie (10º).

În ţara noastră  bilanţ termic global: 2700-4000 ºC;

se înregistrează
 bilanţ termic activ: 2500-3800 ºC;
următoarele valori:
 bilanţ termic util:1000-1800 ºC.

În podgoriile din România, valorile mai mici de 2700 ºC pentru Σtºg; 2500 ºC pentru
Σtºa și 1000 ºC pentru Σtºu sunt considérate restrictive pentru cultura viței-de-vie. Bilanțul
termic se corelează cu acumulările de antociani și compușii aromatici din epicarpul (pielița)
boabelor, dar și cu cel de zaharuri și acizi organici. Temperaturile mari grăbesc maturarea
strugurilor în timp ce deficitul termic întârzie maturarea și limitează acumularea zahărurilor,
obținându-se astfel musturi cu aciditate ridicată.
La alegerea locului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole trebuie să se calculeze
lungimea perioadei de vegetaţie, respectiv în câte zile din cursul anului, căldura este
suficientă pentru ca viţa-de-vie să crească şi să rodească. Aceasta trebuie să fie de minimum
160 de zile pentru soiurile cu maturare timpurie şi extratimpurie, 170 de zile pentru cele cu
maturare mijlocie şi 180 de zile pentru cele tardive.
În România există resurse termice favorabile pentru majoritatea soiurilor, cu excepţia
jumătăţii de nord (podgoriile Târnave, Alba Iulia, Iaşi, Huşi etc), unde soiurile târzii nu au
asiguarte condiţiile necesare maturării strugurilor.
Cunoscând numărul de zile favorabile culturii viţei-de-vie, cât şi suma gradelor de
temperatură (bilanţul termic), se poate face o bună zonare, alegându-se cele mai bune locuri
pentru înfiinţarea viilor precum şi soiurile corespunzătoare.

Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie sau august), cu valori mai mari de
18ºC indică existenţa unor condiţii favorabile pentru producerea vinurilor albe de masă şi
pentru maturarea soiurilor timpurii; valorile mai mari de 20ºC asigură reuşita culturii
soiurilor cu maturare mijlocie şi a celor pentru vinuri de calitate superioară, iar peste 22ºC
pentru soiurile cu maturare târzie şi pentru obţinerea vinurilor cu denumire de origine.
Reuşita culturii soiurilor de struguri pentru masă cu maturare târzie este asigurată în
condiţiile în care temperatura medie din luna cea mai caldă depăşeşte 22ºC; aceste condiţii
se întâlnesc numai în zonele sudice ale ţării.
În condiţiile climatului temperat continental, prezintă importanţă deosebită pentru
cultura viţei-de-vie temperaturile minime, nocive pentru vița-de-vie. Ele pot afecta în mod
diferit elementele componente ale plantei, astfel:

123
 o mugurii viţei-de-vie îngheaţă la temperaturi cuprinse între -16…-18ºC
(Cardinal, Perlette, Sultanină etc.) şi -22…-24ºC (Rcaţiteli, Riesling de Rin,
Pinot gris, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră etc.).
o coardele de un an rezistă până la temperaturi de -20…-21ºC;
o lemnul multianual rezistă până la -22 . . -24ºC;
o rădăcinile la soiurile de Vitis vinifera au o rezistenţă foarte scăzută la îngheţ (-
5…-7ºC), dar fiind protejate de sol nu sunt afectate (Martin, 1967; Gou şi
colab.,1987); faţă de rădăcinile speciei Vitis amurensis care au cea mai bună
rezistenţă (-15,5ºC);
o părţile mai fragede ale lăstarilor şi inflorescenţelor îngheaţă la temperaturi de -
0,2…-0,5ºC, iar baza lăstarilor şi frunzele mature sunt afectate la -0,5.. -0,7ºC;
Trebuie specificat faptul că soiurile de vin sunt mai rezistente comparativ cu cele pentru
masă (Oşlobeanu şi colab., 1991; Cichi Daniela,2005), iar când frecvenţa temperaturilor
minime nocive din timpul iernii depăşeşte 30 %, viţa-de-vie trebuie protejată peste iarnă.
Pentru diminuarea pagubelor produse de temperturile minime nocive se recomandă:
plantarea soiurilor mai rezistente, cu dezmugurire mai târzie; folosirea fumigaţiei sau ceţei
artificiale; protejarea parţială sau totală cu pământ în timpul iernii etc.
Umiditatea
Raportându-ne la cerinţele viţei-de-vie faţă de umiditate, putem spune că este o
plantă care se adaptează atât la condiţiile de secetă cât şi la cele de umiditate ridicată. Pentru
obţinerea unor butuci cu vigoare normală, capabili să producă recolte constante an de an,
viţa-de-vie are nevoie de cantităţi mari de apă, pe care şi le procură cu ajutorul sistemului
radicular profund şi extrem de bine dezvoltat. Soiurile de struguri pentru masă, au cerinţe
faţă de umiditate mai mari comparativ cu cele de vin, iar ca şi fenofaze, în timpul creşterii
intense a lăstarilor şi strugurilor (iunie-început de august), cerinţele sunt mai mari
comparativ cu perioada maturării acestora.
Umiditatea este asigurată, în cea mai mare parte din precipitaţii, o mică parte este din
aport freatic. Cultura viţei-de-vie fără irigaţie (în condiţiile ţării noastre), este posibilă la o
sumă anuală a precipitaţiilor cuprinsă între 500 şi 700 mm, din care cel puţin o cantitate de
250-300 mm repartizată uniform în perioada de vegetaţie, sub formă de ploi utile (mai mari
de 10 mm).
Excesul de precipitaţii influenţează negativ procesele de creştere şi fructificare a
viţei-de-vie, prin scăderea rezistenţei plantei la ger, prin frecvenţa sporită a atacurilor de
boli, ceea ce determină necesitatea aplicării unui număr mare de tratamente, calitatea
strugurilor este deficitară atât din cauza acumulării unor cantităţi mai reduse de zaharuri,
coloraţiei necorespunzătoare, cât şi datorită fisurării boabelor şi instalării putregaiului
cenuşiu.

124
 În condiţii de secetă prelungită, creşterile sunt mai reduse, este afectată diferenţierea
mugurilor, cantitatea şi calitatea producţiei. Când suma anuală a precipitaţiilor este mai
mică de 500 mm, cultura viţei-de vie devine economică numai în regim de irigare.
Procesele de creştere şi fructificare se desfăşoară în optim, în condiţiile unei umidităţi
relative a aerului de 60-80 %.
Indicii climatici
Pentru aprecierea resurselor heliotermice şi hidrice ale unei podgorii, se folosesc o
serie de indicatori cu caracter sintetic, integrând acţiunea combinată a doi sau trei factori
ecoclimatici (temperatura, precipitațiile, insolația reală, etc.). În vederea caracterizării
arealelor viticole din România, se utilizează următorii indici climatici: indicele heliotermic
real (IHr), coeficientului hidrotermic (CH), indicele bioclimatic al viţei-de-vie (Ibcv) şi
indicele aptitudinii oenoclimatice (IAOe).
La nivel mondial se foloseşte sistemul de clasificare climatică multicriterială, care
utilizează trei criterii, care sub raport ecoclimatic sunt reprezentate de trei indicatori
sintetici: indicele de secetă – IS; indicele heliotermic – IH şi indicele de răcire a nopţii – IF.
Aceşti indicatori integrează principalele componente ale ecoclimatului viticol şi anume:
resursele hidrice ale solului, cele heliotermice şi resursele termice scăzute din nopţile lunii
septembrie, acestea din urmă fiind hotărâtoare pentru maturarea strugurilor.

1. Indicele heliotermic real (IHr), preconizat de Branas şi colab., (1946):

IHr = Σ tuº x Σ ir x 10-6

în care:
Σ tuº = suma gradelor de temperatură utilă din perioada de vegetaţie;
Σ ir = suma orelor de insolaţie reală din aceeaşi perioadă.

În regiunile viticole ale ţării noastre, indicele heliotermic real variază între 1,35-2,70
(Oşlobeanu M. şi colab., 1991), valorile cele mai mari fiind întâlnite în podgoriile sudice cu
disponibilităţi heliotermice sporite.
2. Coeficientului hidrotermic (CH), reprezentat de interacţiunea binară dintre
precipitaţii şi bilanţul termic activ, a fost creat de Seleaninov G., 1936, folosind relaţia:
∑𝐩
𝐂𝐇 = ∑ x 10
𝐭𝐚°
în care:
Σp = suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie;
Σtaº = suma gradelor de temperatură activă din aceeaşi perioadă.
Valorile CH variază, pe teritoriul României, între 0,6 şi 1,8; astfel la valori minime (0,6-
0,7), cultura viţei-de-vie devine economică numai în regim irigat. Acumulări sporite de
zaharuri în boabe au fost obţinute la valori ale coeficientului hidrotermic de 1,1 – 1,5.

125
 3. Indicele bioclimatic al viţei-de-vie (Ibcv), formulat de Constantinescu Gh. şi colab.,
1964, integrează acţiunea temperaturii, insolaţiei şi umidităţii, potrivit formulei:

Σtaº x Σ ir
Ibcv = ------------- : 10
Σp x Nzv
în care:
Ibcv = indicele bioclimatic viticol;
Σtaº = suma temperaturilor active din perioada de vegetaţie;
Σ ir° = suma orelor de insolaţie reală din timpul perioadei de vegetaţie;
Σp = suma precipitaţiilor din aceeaşi perioadă (mm);
Nzv = numărul de zile din perioada de vegetaţie.
În podgoriile ţării noastre valorile Ibcv variază între 4 şi 15. În condiţiile de la Valea
Călugărească s-au dovedit a fi optime valorile cuprinse între 5 şi 7,5.
4. Indicele aptitudinii oenoclimatice (IAOe) creat de Teodorescu Şt. 1978,
stabileşte gradul de favorabilitate climatică de care dispune o regiune în vederea obţinerii
vinurilor roşii, respectiv posibilitatea de a sintetiza antociani în strugure:

IAOe = Σir + Σtaº – (Σp – 250)

în care:
Σ ir = insolaţia reală (ore);
Σtaº = bilanţul termic activ;
Σp = suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie;
250 = suma minimă a precipitaţiilor, considerate ca optim hidric pentru climatul
nostru temperat continental (mm).
În ţara noastră, valorile acestui indice sunt cuprinse între 3979 şi 5044. Valorile mici
se înregistrează în climatul răcoros transilvanean, iar cele mari în podgoriile din sudul ţării.
În zonele în cu valori mai mici de 4000 se pot obţine numai vinuri albe; când indicele
aptitudinii oenoclimatice este cuprins între 4300 şi 4600, arealul respectiv prezintă o
favorabilitate mijlocie pentru obţinerea vinurilor roşii; iar la valori de peste 4600 există
condiţii favorabile pentru obţinerea vinurilor roşii.
Ţinând cont de valorile preluate de IAOe, în România au fost stabilite 5 zone
oenoclimatice (Teodorescu şi colab.,1987):
Zona A0 se caracterizează printr-un climat răcoros cu valori ale indicelui aptitudinii
climatice cuprinse între 3802 şi 4089. Principalele direcţii de producţie sunt reprezentate de
vinuri spumante, vinuri de masă, vinuri albe seci de calitate superioară.
Zona oenoclimatică A1 cuprinde o serie de centre viticole din Podişul Transilvaniei
şi din partea de nord a Moldovei, producătoare de vinuri albe de masă, dar şi albe superioare
cu denumire de origine. Indicele aptitudinii oenoclimatice este cuprins între 4113 şi 4290.

126
 Zona oenoclimatică A2 include centre şi regiuni situate între 44º44' şi 47º48'
latitudine nordică (Târgu Jiu, Ştefăneşti, Odobeşti, Panciu, Huşi, Bucium, Copou, Cotnari,
Diosig etc), cu valori ale indicelui de aptitudine oenoclimatică, cuprinse între 4318 şi 4598.
Principalele direcţii de producţie sunt vinurile albe şi roşii de masă, albe şi roşii cu denumire
de origine.
Zona A3 cuprinde centre viticole producătoare de vinuri roşii cu denumire de origine,
dar şi albe, cu valori ale indicelui de aptitudine oenoclimatică cuprinse între 4606 şi 4830
(Miniş, Drăgăşani, Dealu Mare, Nicoreşti, Segarcea, Sarica Niculiţel, Murfatlar etc).
Zona oenoclimatică A4 include centre viticole producătoare de vinuri de masă sau
vinuri speciale, situate de-a lungul sau în apropierea cursului Dunării, cu indice de
aptitudine cuprins între 4770 şi 5024.

Indicii sistemului de clasificare multicriterială

Stabilind grupele climatice existente la nivelul viticulturii mondiale, Tonietto şi
Carbonneau (2000; 2004), au propus adoptarea unei clasificări multicriteriale, prin folosirea
a trei criterii, care sub raport ecoclimatic sunt reprezentate de trei indicatori sintetici:
 indicele de secetă – IS;
 indicele heliotermic – IH;
 indicele de răcire a nopţii – IF.
Aceşti indicatori integrează principalele componente ale ecoclimatului viticol şi
anume: resursele hidrice ale solului, cele heliotermice şi resursele termice scăzute din
nopţile lunii septembrie, acestea din urmă fiind hotărâtoare pentru maturarea strugurilor.
1. Indicele de secetă (cu valori pozitive sau negative, după caz), corespunde
valorilor lui W (rezerva estimată de apă din sol), în funcţie de valorile lui W 0 = 200 mm (W0
reprezentând rezerva iniţială de apă din sol la 1 aprilie, utilizată de rădăcini).
Indicele de secetă (IS) se calculează pentru perioada de vegetaţie convenţională de 6
luni, folosind formula propusă de Riou şi colab., 1994:

W = W0 + P –TV – ES
în care:
W reprezintă rezerva estimată de apă din sol la data de 30 septembrie, care încheie
perioada de vegetaţie convenţională;
W0 – rezerva iniţială din sol, la data de 1 aprilie, ce poate fi folosită de rădăcini;
P – precipitaţiile înregistrate în mm;
TV – transpiraţia potenţială a viţei-de-vie;
ES – evaporaţia directă a solului.
Valoarea de 200 mm adoptată pentru W0 este o valoare medie acceptată pentru
ansamblul tipurilor de sol cultivate cu viţă-de-vie, această valoare fiind aceea care este
folosită în lucrările de zonare vitivinicolă din ţările UE. În funcţie de valorile preluate de

127
indicele de secetă (IS), în diferite podgorii ale lumii, Tonietto şi Carbonneau (2000) au
stabilit clasele de variaţie ale acestuia (tabelul 6.1)
Tabelul 6.1
Clasele de variaţie a indicelui de secetă – IS
(după Tonietto şi Carbonneau, 2000)

Seceta Clasa de climat Sigla Intervale de clasă (mm)

Absentă Umedă IS00 > 150
Subumedă IS0 ≤ 150 > 50
Cu secetă moderată IS1 ≤ 50 > - 100
Prezentă Cu secetă pronunţată IS2 ≤ - 100 > - 200
Cu secetă foarte pronunţată IS3 ≤ - 200

2. Indicele heliotermic (IH – Huglin) se calculează cu ajutorul formulei:

30.09
[ (T – 10) + (Tx – 10)]
𝐼𝐻 = ∑ ×k
2
01.04

în care:
IH reprezintă indicele heliotermic al lui Huglin (1978) pentru emisfera nordică;
T – temperatura medie a aerului, ºC
Tx – temperatura maximă a aerului, ºC
k – coeficientul lungimii zilei, cu valori cuprinse între 1,02 şi 1,06, pentru latitudini
de 40-50º.
Clasele de variaţie ale indicelui heliotermic (IH) sunt prezentate în tabelul 6.2.

Tabelul 6.2
Clasele de variaţie a indicelui heliotermic
(după Tonietto şi Carbonneau, 2000)

Clasa de climat Sigla Intervale de clasă

Foarte răcoros IH1 ≤ 1500
Răcoros IH2 > 1500 ≤ 1800
Temperat IH3 > 1800 ≤ 2100
Temperat cald IH4 > 2100 ≤ 2400
Cald IH5 > 2400 ≤ 3000
Foarte cald IH6 > 3000

3. Indicele de răcire a nopţilor – IF, propus de Tonietto, 1999 reprezintă media

temperaturilor minime ale aerului din luna septembrie (pentru emisfera nordică) sau martie
(pentru cea sudică), perioadele de maturare a strugurilor în cele două emisfere.

128
 Acest indicator permite o evaluare a potenţialului calitativ al regiunilor viticole, dată
fiind importanţa temperaturilor scăzute din timpul nopţii şi a diferenţelor de la zi la noapte
din ultima lună a maturării strugurilor, în formarea aromelor, antocianilor și polifenolilor.
Importanţa mediei temperaturilor minime din luna septembrie a fost semnalată
anterior, în ţara noastră de Teodorescu şi colab. (1987). Clasele de variaţie a indicelui de
răcire a nopţilor – IF sunt prezentate în tabelul 6.3.
Tabelul 6.3
Clasele de variaţie a indicelui de răcire a nopţilor – IF
(după Tonietto şi Carbonneau, 2000)

Clase de climat Sigla Intervale de clasă (ºC)

Cu nopţi calde IF1 > 18
Cu nopţi temperate IF2 > 14 ≤ 18
Cu nopţi reci IF3 > 12 ≤ 14
Cu nopţi foarte reci IF4 ≤ 12

Pe baza celor 3 indici climatici, Tonietto şi Carbonneau (2000) au propus un sistem

de clasificare climatică multicriterială (CCM) pentru viticultura mondială.
Calcularea indicatorilor climatici multicriteriali (IS, IH şi IF) pentru toate centrele
viticole ale României a permis stabilirea climatelor viticole precum şi a grupelor climatice
care rezultă din îmbinarea claselor specifice pentru fiecare indicator în parte (Savu Georgeta
Mihaela, 2004).
Au rezultat astfel un număr de 13 grupe climatice prezente pe teritoriul viticol al
României, din cele 38 evidenţiate la nivelul viticulturii mondiale. Cele 13 grupe climatice
existente în viticultura românească sunt repartizate după cum urmează (Savu Georgeta
Mihaela, 2004):
- IS00 IH2 IF4 (climat umed, răcoros, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre din două
regiuni viticole (Podişul Transilvaniei şi Dealurile Moldovei);
- IS00 IH3 IF4 (climat umed, temperat, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre din trei
regiuni viticole (Podişul Transilvaniei, Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Crişanei şi
Maramureşului);
- IS0 IH3 IF4 (climat subumed, temperat, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre din 5
regiuni viticole (Podişul Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei,
Dealurile Banatului, Dealurile Crişanei şi Maramureşului);
- IS0 IH3 IF3 (climat subumed, temperat, cu nopţi reci), cuprinde centre dintr-o
singură regiune viticolă (Dealurile Banatului);
- IS0 IH4 IF4 (climat subumed, temperat cald, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre
din trei regiuni viticole (Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Banatului, Dealurile
Crişanei şi Maramureşului);

129
 - IS0 IH4 IF3 (climat subumed, temperat cald, cu nopţi reci), cuprinde centre dintr-o
singură regiune viticolă (Dealurile Munteniei şi Olteniei);
- IS1 IH3 IF4 (climat cu secetă moderată, temperat, cu nopţi foarte reci), cuprinde
centre din două regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei;
- IS1 IH4 IF4 (climat cu secetă moderată, temperat cald, cu nopţi foarte reci),
cuprinde centre din cinci regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi
Olteniei, Dealurile Banatului, Terasele Dunării, nisipurile şi alte terenuri favorabile din
sudul ţării);
- IS1 IH4 IF3 (climat cu secetă moderată, temperat cald, cu nopţi reci), cuprinde
centre din trei regiuni viticole (Dealurile Munteniei şi Olteniei, Terasele Dunării, nisipurile
şi alte terenuri favorabile din sudul ţării);
- IS1 IH5 IF3 (climat cu secetă moderată, cald, cu nopţi reci), cuprinde centrul viticol
Poiana Mare, din regiunea nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării;
- IS2 IH3 IF3 (climat cu secetă pronunţată, temperat, cu nopţi reci), cuprinde centre
numai din regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei;
- IS2 IH4 IF4 (climat cu secetă pronunţată, temperat cald, cu nopţi foarte reci),
cuprinde centre din trei regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Terasele Dunării, nisipurile şi
alte terenuri favorabile din sudul ţării);
- IS2 IH4 IF3 (climat cu secetă pronunţată, temperat cald, cu nopţi foarte reci),
cuprinde centre din trei regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Colinele Dobrogei, Terasele
Dunării).

6.4. INFLUENŢA FACTORILOR EDAFICI ASUPRA VIŢEI-DE-VIE

Aceşti factori se referă la sol, cu însuşirile sale fizice (textură, structură, densitate
aparentă, porozitate, însuşiri hidrofizice), chimice (reacţie, conţinut în humus, N, P, K,
microelemente, grad de saturaţie în baze, capacitate de schimb cationic) şi biologice
(microflora şi fauna solului).
Ca urmare a lucrărilor de pregătire a terenului înainte de plantare (deafrişare,
nivelare, terasare, desfundare etc) şi dat fiind faptul că o plantaţie ocupă terenul 25-30 de
ani, solurile viticole sunt puternic modificate sub raportul inversării orizonturilor şi al
îmbunătăţirii regimului de apă, aer, căldură şi hrană.
În absenţa unor restricţii pedologice severe, viţa de vie poate fi cultivată pe orice tip de sol, însă
calitatea producţiei va fi, de fiecare dată diferită. La soiurile de vin, influenţa solului se răsfrânge asupra
caracteristicilor organoleptice şi tipicităţii vinului; în cazul soiurilor pentru struguri de masă este suficient ca
solul să fie fertil, pentru a valorifica potenţialul de producţie al soiurilor şi a permite obţinerea de struguri
mari, aspectuoşi. Fertilitatea scăzută nu este un factor 2 restrictiv pentru cultura soiurilor de masă,
deoarece deficitul de fertilitate poate fi corectat prin fertilizare. Influenţa solului asupra calităţii producţiei
este semnificativă la soiurile pentru vinuri roşii, deoarece acestea au plasticitate ecologică mai redusă;
soiurile pentru vinuri albe se adaptează mai uşor factorului edafic, variaţia calităţii şi tipicităţii vinurilor fiind
mai puţin pregnantă (Irimia, 2012).

130
 Textura
Viţa-de-vie se adaptează la o gamă largă de categorii texturale, de la argile la
nisipuri, totuşi cele mai bune rezultate se obţin în condiţiile texturii mijlocii, lutoase.
Solurile argiloase, reţinând o cantitate mai mare de apă, prelungesc creşterea lăstarilor în
detrimentul maturării lor, întârzie maturarea strugurilor, conducând la o aciditate mai
ridicată, la o cantitate mai mare de substanţe azotoase şi de tanin, precum şi la arome mai
puţin intense.
Pe solurile nisipoase, strugurii se maturează mai repede, au un potenţial alcoolic mai
scăzut, vinurile obţinute sunt mai puţin extractive, nu dispun întotdeauna de o aciditate
suficientă şi de o culoare corespunzătoare.
Solurile cu textură mijlocie (lutoase) oferă condiţii foarte bune pentru creşterea şi
fructificarea viţei-de-vie şi asigură vinului o fineţe cu totul deosebită (ex. în podgoriile
Murfatlar şi Miniş). Aceste soluri asigură, de asemenea, condiţii optime şi pentru cultura
soiurilor de mare producţie, destinate obţinerii vinurilor de masă (cum este cazul podgoriei
Odobeşti) precum şi pentru cultura soiurilor de struguri pentru masă (de exemplu Ostrov,
Greaca, Panciu).
Solurile scheletice sunt importante mai ales către limita nordică de cultură a viţei-de-
vie, întrucât căldura înmagazinată în timpul zilei este cedată treptat în cursul nopţii,
înblânzind microclimatul. Vinuri renumite, cu aromă şi buchet alese, se obţin în ţara noastră
pe soluri scheletice la Miniş, Pietroasele, Sâmbureşti etc.
Structura solului este impotantă pentru cultura viţei-de-vie, deoarece solurile bine
structurate înmagazinează multă apă, aer, căldură şi elemente nutritive, asigurând condiţii
optime pentru o bună creştere şi fructificare a plantei.
Datorită monoculturii îndelungate, dar şi pentru că se cultivă, în general, pe soluri din
zone colinare, sărace, uneori îndesate sau excesiv de coezive, terenuri terasate, nisipuri puţin
structurate etc., structura solului se înrăutăţeşte. De aceea, se pune un accent deosebit pe
evitarea degradării şi îmbunătăţirea structurii prin cultivarea plantelor perene înainte de
plantarea viţei-de-vie (în general, plante furajere), folosirea îngrăşămintelor organice şi a
celor verzi, executarea mai multor lucrări la o singură trecere a tractorului, evitarea lucrării
când solul este prea umed, folosirea unor pneuri adecvate etc.
Porozitatea solului se situează între 46 şi 52 %, în orizontul desfundat, iar sub
desfundătură, valorile acesteia scad treptat, ajungând uneori la valori minime de 38-40 %,
fapt ce determină o limitare a creşterii rădăcinilor ( Dejeu, 1984).
În cazul solurilor cu textură uşoară, afânarea exagerată (porozitate mai mare de 55 %)
este nefavorabilă, întrucât contribuie la o rapidă pierdere a apei şi descompunere a materiei
organice. Pe solurile cu porozitate deficitară, încălzirea se produce lent, iar dezvoltarea
viţei-de-vie şi maturarea strugurilor întârzie.
Aeraţia solului influenţează creşterea normală a rădăcinilor, solurile viticole trebuie
să aibă o porozitate de aeraţie de cel puţin 10% şi o anumită concentraţie în oxigen a aerului

131
solului. La concentraţii mai mici de 10% oxigen, este redusă absorbţia apei şi a substanţelor
minerale de către rădăcini, scade activitatea fotosintetică a frunzelor; la 5% oxigen,
germinarea polenului tinde către zero, pentru ca o concentraţie de 2% să determine
distrugerea în masă a plantelor.
Umiditatea optimă a solului pentru viţa-de-vie este cuprinsă între 50-80 % din
intervalul umidităţii active, valorile mai mici fiind favorabile pentru maturarea boabelor, iar
cele mai mari pentru creşterea lăstarilor.
Apa în exces influenţează negativ atât rezistenţele biologice ale viţei-de-vie (la ger,
putregaiul cenuşiu, mană), cât şi rezistenţele tehnologice (la fisurare, desprindere, transport
şi păstrare a strugurilor de masă), iar în cazul plantaţiilor nou înfiinţate, determină un
procent ridicat de goluri.
Lipsa umidităţii din perioada de vegetaţie duce la o diminuare a creşterii lăstarilor,
reducerea suprafeţei foliare, debilitarea butucilor, încetarea timpurie a creşterii.
Apa freatică joacă şi ea un rol important în viaţa butucilor dintr-o plantaţie, prin
prezenţa ei la o anumită adâncime, de unde poate umezi profilul de sol. Când nivelul apei
freatice este mai mic de 2 m faţă de suprafaţa solului, viţele au o creştere foarte slabă,
manifestându-se fenomene de cloroză asfixiantă (Răuţă, 1982). Plantaţii viticole puternic
influenţate freatic se găsesc în ţara noastră la Zimnicele, Cârligele, Teremia etc.
Temperatura optimă a solului pentru creşterea rădăcinilor viţei-de-vie este situată
între 20 şi 30ºC (Martin, 1968). Creşterea rădăcinilor debutează la valori cuprinse între 6 şi
8ºC, iar la temperaturi de peste 30-32ºC procesul de creştere este încetinit.
Între temperatura solului şi declanşarea respectiv desfăşurarea unor fenofaze, există o
strânsă legătură (plânsul viţei-de-vie începe la temperaturi ale solului de 5,1-10,9ºC
dezmuguritul, înfloritul).
Elementele de schelet aflate la suprafaţa solului se încălzesc mai mult în timpul zilei
şi eliberează căldura treptat în cursul nopţii, asigurând o regularizare a regimului termic în
sensul atenuării variaţiilor de temperatură dintre zi şi noapte, cu influenţă favorabilă asupra
calităţii (Seguin, 1966; 1970).
Consistenţa solului. Ca plantă multianuală, viţa-de-vie prezintă o putere mare de
răspândire a rădăcinilor, ocupând şi explorând un volum mare de sol, ceea ce îi conferă un
grad ridicat de adaptabilitate la soluri cu o consistenţă foarte diferită.
Rădăcinile viţei-de-vie pot fi oprite din creştere de către un strat foarte compact,
argilos, masiv, nestructurat sau în prezenţa unor straturi cimentate cu oxizi de fier
(Seguin,1970; Grumeza,1974). În astfel de cazuri rădăcinile se răspândesc la suprafaţa
acestor straturi, unele dintre ele reuşind să pătrundă în adâncime pe fisuri, galerii formate
de către râme, sau pe traiectul rădăcinilor în descompunere.
Reacţia solului, determină o comportare normală a plantei la valori de pH cuprinse
între 6,0 şi 8,5 (datorită plasticităţii ecologice pronunţate). Dacă pH-ul solului scade sub 5,5
aluminiul şi manganul devin toxice prin trecerea lor în soluţia solului împiedicând creşterea

132
rădăcinilor viţei, determinând o debilitare a butucilor, şi în acelaşi timp reduce
accesibilitatea substanţelor nutritive din sol (P, K, Ca, B). Acidifierea solului sub limita de
rezistenţă a viţei-de-vie se accentuează în orizonturile superficiale ale solurilor viticole, ca
urmare a aportului anual de sulf prin tratamente anticriptogamice.
Prin crearea şi diversificarea soiurilor de portaltoi s-au lărgit posibilităţile de folosire
a solurilor cu domenii largi de variaţie ale pH-ului de la acid (Gravesac, Riparia gloire) către
neutru (Riparia x Rupestris), apoi slab alcalin (Berlandieri x Riparia) şi alcalin (Chasselas x
Berlandieri 41 B, Fercal etc).
Materia organică proaspătă şi humusul. Sursele de materie organică pot fi proprii
plantaţiei (frunze, buruieni, coarde tocate) dar şi adăugate de către om (îngrăşăminte
organice, composturi sau îngrăşăminte verzi).
Sărăcia în humus a solurilor din diferite podgorii nu este considerată un defect prea
mare, întrucât experienţa arată că plantaţiile viticole de pe soluri humifere dau vinuri
mediocre. Se consideră că pentru obţinerea vinurilor de masă şi a strugurilor pentru masă
este necesară menţinerea în sol a unui conţinut de humus de 2-3 % (măresc conţinutul în
azot total al vinului), iar pentru cele de calitate superioară 1-2 %.
Sub raportul compoziţiei chimice, solurile viticole trebuie să conţină cantităţi
corespunzătoare unei creşteri şi fructificări normale a plantei de elemente nutritive
principale (N, P, K), secundare (Ca, Mg) şi microelemente (B, Cu, Zn, Mn etc).
Aprovizionarea optimă cu macroelemente pentru viţa-de-vie este asigurată atunci
când solul conţine 5-7 mg azot mineral la 100 g sol, 10-15 mg P2O5 la 100 g sol şi 30-40 mg
K2O la 100 g sol.
Ca substanţe nocive care împiedică metabolismul sistemului radicular, menţionăm
sărurile de sodiu. În ceea ce priveşte conţinutul în săruri solubile al solului, viţa-de-vie are
o capacitate medie de a le suporta. Viţele europene suportă o concentraţie în săruri solubile
de sodiu în sol cuprinsă între 1,5-4,0 ‰ NaCl, iar soiurile de portaltoi au o rezistenţă mai
mică (0,2-0,5 ‰ NaCl), în funcţie de condiţiile ecopedologice.
Toxicitatea sărurilor solubile se manifestă prin încetinirea creşterii, arsuri pe frunze,
leziuni interne la nivelul vaselor lemnoase, brunificări şi în final pieirea butucului.
Posibilitatea de a înfiinţa plantaţii viticole pe terenuri afectate de sărăturare cu
asigurarea unei longevităţi şi productivităţi normale este condiţionată de obţinerea unui
material săditor specific. Se preconizează folosirea unor combinaţii altoi/portaltoi cu
toleranţă la salinitate, a viţelor pe rădăcini proprii şi îndeosebi a creaţiilor noi obţinute prin
inginerie genetică (Leţ și Dejeu,1992).
Puterea clorozantă a solului
Rolul pozitiv al carbonatului de calciu asupra calităţii vinului este bine cunoscut. Se
întâmplă însă adesea ca solurile să deţină cantităţi mari de carbonat de calciu activ, ceea ce
determină apariţia clorozei fero-calcice care produce mari pierderi producţiei viticole şi

133
afectează starea generală a plantaţiilor (ex. podgoriile Dealu Mare, Murfatlar, Târnave, Iaşi,
Drgăşani etc.).

Sunt excluse de la plantarea cu  cu exces temporar sau permanent de apă

viţă-de-vie solurile: (pseudogleizate, gleizate);
 cu reacţie puternic acidă;
 cu regim de apă şi aer defectuos;
 cu un conţinut ridicat în săruri solubile.

Sunt evitate de la plantarea cu

 cu o grosime mai mică de 60 cm.
viţă-de-vie solurile:

6.5. INFLUENŢA FACTORILOR OROGRAFICI ASUPRA VIŢEI-DE-VIE

Din această grupă fac parte forma de relief, altitudinea, înclinarea şi expoziţia,
factori ce au o acţiune indirectă asupra vegetaţiei, influenţând celelalte categorii de factori
(climatici, pedologici). Aceşti factori acţionează indirect asupra viţei-de-vie, prin influenţa
pe care o au asupra factorilor climatici.
Dintre elementele de bază ale reliefului, munţii exercită o mare influenţă la scară
geografică. Lanţul munţilor Carpaţi, împarte teritoriul viticol al României în areale mari,
regionale, determinând deosebiri marcante sub raport ecoclimatic şi ecopedologic (ex.
Podişul Transilvaniei).
Pentru viticultură, cele mai bune condiţii le asigură relieful deluros şi colinar,
deoarece brumele au frecvenţă redusă, intensitatea curenţilor reci este mai mică, radiaţia
solară are valori mari, solurile sunt mai puţin fertile, ceea ce temperează creşterea vegetativă
cu efecte benefice asupra acumulării zaharurilor, antocianilor şi aromelor. De asemenea,
umiditatea scăzută a solurilor din zonele colinare reduce frecvenţa şi intensitatea atacului
bolilor criptogamice.
În ultimul timp s-a constatat tendinţa de răspândire a culturii viţei-de-vie pe terenuri
plane sau cu pantă redusă şi mai puţin pe relief colinar, datorită producţiilor mai mari
obţinute şi posibilităţilor de mecanizare a lucrărilor, dar acestea în dauna calităţii.
Plantaţiile situate pe câmpii, văi, microdepresiuni sau la baza pantelor, sunt mai
expuse influenţei negative a temperaturilor scăzute din timpul iernii, sunt mai des afectate
de îngheţurile şi brumele târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, frecvenţa atacului
bolilor este mai mare, iar calitatea strugurilor mai redusă, comparativ cu cele situate pe
versanţi.
Altitudinea influenţează condiţiile de mediu, odată cu creşterea ei scade intensitatea
radiaţiei solare, durata de strălucire a soarelui şi nivelul temperaturii. Viţa-de-vie poate fi
cultivată la altitudini diferite, de la nivelul mării până la 500 m, existând şi plantaţii viticole
134
înfiinţate la altitudini mai mari, de 550-580 m în centrele viticole Sebeş-Alba, Jidvei şi
Şimleu-Silvaniei, peste această limită vânturile devin mai puternice, dând naştere unui
microclimat mai puţin favorabil. La fiecare 100 m de creştere a altitudinii (până la 500 m),
scade temperatura medie a aerului cu 0,65ºC. În Europa majoritatea plantaţiilor sunt
amplasate la latitudini cuprinse între 300 şi 350 m (Irimia, 2012).

Pantele cele mai favorabile pentru cultura viţei-de-vie, sunt cele cu înclinare
moderată, de până la 25 % (12-18 %), condiţii care asigură obţinerea unor produse
superioare calitativ şi posibilitatea executării mecanizate a lucrărilor. Când panta este mai
mare de 18 % este necesară amenajarea antierozională prin realizarea de terase. Astfel, pe
versanţii amenajaţi în terase se constată diferenţieri în privinţa climatului solului, fertilităţii
acestuia, creşterii şi fructificării viţei-de-vie.
Prezintă interes, de asemenea, în cadrul arealelor delimitate pentru cultura viţei-de-
vie şi pantele mai accentuate, de până la 30-35 %, mai ales în cadrul plantaţiilor de tip
familial, cu folosirea unor distanţe mai mici de plantare, întreţinerea solului prin erbicidare
şi prin diversificarea gamei de utilaje de mică mecanizare.
Datorită condiţiilor ecopedoclimatice diferite, pe care le asigură cele trei niveluri ale
pantei, soiurile de viţă-de-vie se pot amplasa astfel:
 la baza pantei soiurile de masă (Victoria, Cardinal, Afuz Ali) şi soiurile de vin
cu potenţial de producţie mare (pentru vinuri de masă): Galbenă de Odobeşti,
Mustoasă de Măderat etc ;
 pe pantă (treimea mijlocie), se vor amplasa soiurile pentru vinuri de calitate
(Fetească albă, Sauvignon, Chardonnay, Muscat Ottonel, Pinot noir, Fetească
neagră);
 pe pantă (în treimea superioară), se pot cultiva cu bune rezultate soiuri pentru
vinuri spumante şi pentru vinuri de calitate cu potenţial de producţie ridicat
(Fetească albă, Fetească regală etc).
Expoziţia terenului intervine prin efectul ei asupra cantităţii şi intensităţii radiaţiilor
solare interceptate de către frunzişul viţei-de-vie şi asupra riscurilor unor accidente
climatice. Valorile cele mai mari privind intensitatea şi calitatea radiaţiilor solare
interceptate se înregistrează pe pantele cu expoziţie sudică, fiind urmate de cele orientate
spre sud-est şi sud-vest, unde resursele de căldură şi lumină ating valorile maxime. În cazul
plantaţiilor situate pe terenuri cu orientare nord-estică, îngheţurile târzii de primăvară şi
timpurii de toamnă sunt mai frecvente şi mai păgubitoare.

6.6. DINTRE FACTORII SECUNDARI DE BIOTOP - întinderile de apă

(vecinătatea cu Marea Neagră, cu Dunărea) au un rol termo-reglator, menţin umiditatea
relativă ridicată, imprimă un caracter de moderaţie a temperaturii (fig. 6.4), temperează
unele accidente climatice (brume şi îngheţuri târzii de primăvară).

135
 Fig. 6.4. Lacurile, mările şi râurile produc modificări ale climei,
conturând microclimate deosebit de favorabile viţei-de-vie

În acelaşi timp, higroscopicitatea aerului este sporită în preajma fluviilor şi lacurilor,

fapt ce favorizează atacul bolilor criptogamice (mană, putregai cenuşiu), pe când luciile de
apă au efecte favorabil prin lumina reflectată în timpul zilei.
Masivele muntoase – păduroase, contribuie la ridicarea umidităţii relative, apără
plantaţiile viticole din apropiere împotriva vânturilor puternice, regularizează regimul
termic, reţin zăpada, dar prezintă şi dezavantaje, respectiv influenţează favorabil unele
accidente climatice (reducând temeratura) şi intensifică atacul de boli şi dăunători ca urmare
a circulaţiei mai reduse a aerului şi a umidităţii mai ridicate.

6.7. ZONAREA VITIVINICOLĂ

Obiectul zonării îl constituie alegerea şi stabilirea perimetrelor consacrate viticulturii
precum şi a soiurilor roditoare, în funcţie de cerinţele acestora faţă de factorii ecologici şi
cei social – economici, în vederea obţinerii vinurilor de calitate.
Ţara noastră prezintă importante deosebiri sub aspect ecoclimatic, peste care se
suprapun şi cele de ordin ecopedologic, toate acestea generând o maturare diferenţiată a
strugurilor, pentru acelaşi soi, de la o podgorie la alta, în funcţie de amplasarea acestora.
Plantaţiile de vii sunt aşezate în lanţ continuu ori în masive strânse, formând regiuni şi
centre viticole ecologic distincte, caracterizate prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ
asemănătoare, cu sortimente şi direcţii de producţie vitivinicole specifice.
Astfel, plantaţiile de viţă-de-vie, potrivit Legii nr. 244/2002 a Viei şi Vinului, se
grupează teritorial în: zone viticole, regiuni viticole, podgorii, centre şi plaiuri viticole; iar
pentru fiecare podgorie şi centru viticol sunt precizate soiurile care se pot cultiva cu foarte
bune rezultate în arealul respectiv.
136
 Zona viticolă este arealul de mare întindere care grupează mai multe podgorii, făcând
parte din regiuni viticole diferite.
Regiunea viticolă cuprinde un teritoriu cultivat cu viţă-de-vie, caracterizat prin
condiţii naturale de climă şi de refief relativ asemănătoare, precum şi prin direcţii de
producţie şi sortimente apropiate.
Podgoria este unitatea naturală şi tradiţională, caracterizată prin condiţii de climă, sol
şi relief, prin soiuri şi sortimente şi metode de cultură specifice.
Centrul viticol – unitatea teritorială din cadrul podgoriei, concentrată de regulă în
jurul unei localităţi, al cărui nume îl poartă, având aceleaşi condiţii de biotop şi biocenoză.
Plaiul viticol – unitate naturală subordonată podgoriei şi centrului viticol, care
cuprinde plantaţiile de vii situate pe aceeaşi formă de relief, cu aceleaşi condiţii ecologice pe
întreaga suprafaţă.
Pentru aprecierea gradului de favorabilitate al unui areal viticol s-a introdus în
practica curentă noţiunea de „terroir” (fig. 6.5). Acesta reprezintă o înlănţuire de factori de
mediu (climă, sol, geologie), factori biologici (soi, portaltoi) şi tehnici (de cultură a viţei de
vie şi de vinificaţie), care asigură în final tipicitatea şi originalitatea vinului obţinut
(Morlat,1997).
O podgorie, un centru viticol sau chiar un plai viticol poate fi considerat un ansamblu
de areale viticole mai mici denumite areale viticole elementare („terroirs”).
Implementarea conceptului de „terroir” viticol trebuie să devină atât o problemă
naţională cât şi o problemă zonală, care trebuie să implice direct producătorii de vinuri. La
nivel naţional, conceptul de „terroir” fundamentează ştiinţific denumirile de origine pentru
vinurile din România şi crează premise pentru practicarea unei viticulturi durabile.
La nivel zonal se pot obtine urmatoarele efecte:
 adaptarea soiurilor şi portaltoilor la „terroir”;
 realizarea gestiunii optimizate a tehnicilor agro-viticole în funcţie de „terroir”;
 adaptarea procedeelor oenologice la specificitatea recoltei;
 ameliorarea tipicitatii vinurilor.

137
 Fig. 6.5. Arealul viticol elementar (terroir viticole), ca o înlănţuire a
factorilor de mediu, biologici şi tehnici (Morlat, 1997)

Zonarea poate fi făcută la două niveluri:

► macrozonare - urmărind individualizarea potenţialului viticol al unor mari
suprafeţe: Uniunea Europeană, diferite ţări, regiuni etc.;
► microzonare - care se aplică la anumite zone limitate, uneori la nivelul unei
exploataţii sau chiar parcele (Olteanu şi Giugea, 2002; Fregoni, 2005).
La nivel de macrozonare s-a scos în evidenţă importanţa fundamentală a factorilor
climatici, în timp ce solul are o influenţă mai redusă (disponibilitatea hidrică a acestuia
având un rol mai important). Cercetările efectuate la nivelul ţărilor viticole ale Uniunii
Europene au subliniat determinismul climatic al maturării strugurilor, propunând o zonare
viticolă pe baza conţinutului în zahăr al strugurilor (Riou şi colab.,1994).
Metodologia de microzonare ia în calcul toţi factorii ecosistemului, cu aprecierea
finală a calităţii, pe baza degustării vinurilor obţinute.

La nivelul Uniunii Europene au fost stabilite cinci zone vitivinicole: A, B, C I, C II

şi C III. În funcţie de încadrarea regiunilor viticole în aceste zone şi de categoria de vinuri
(de masă, de calitate), este necesar un anumit potenţial minim natural al strugurilor, existând
unele posibilităţi de îmbogăţire a musturilor (Dejeu, 2010).
Regiunile viticole şi podgoriile ţării noastre (fig. 6.6), se încadrează în următoarele
zone vitivinicole de la nivelul Uniunii Europene:
● zona B – cuprinde regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei;

138
 ● zona C I – cuprinde regiunile Dealurile Moldovei, Dealurile Banatului, Dealurile
Crişanei şi Maramureşului, Dealurile Munteniei şi Olteniei – Podgoriile Ştefăneşti-Argeş,
Sâmbureşti, Drăgăşani şi Dealurile Craiovei);
● zona C II – cuprinde regiunile: Dealurile Munteniei şi Olteniei – Podgoriile
Dealurile Buzăului, Dealu Mare,
REGIUNILE Severinului
VITICOLE ALE şi ROMÂNIEI
Plaiurile Drâncei, Colinele Dobrogei,
Terasele Dunării; NisipurileÎN
ÎNCADRATE şi alte terenuri VITICOLE
ZONELE favorabile dinEUROPENE
sudul ţării.

one viticole europene:

- B
- CI CI
- C II B CI

CI

CI CII
CII

CII
CII

T ransilvania , Fig.
Dealurile Moldovei
6.6. Încadrarea , Dealurile
viticulturii României înMunteniei
zonele viticolesiale
Olteniei ,
Uniunii Europene
Banat, Crisana si Maramures, Colinele Dobrogei, Terasele Dunarii,
6.8. CRITERII
Nisipurile DE ZONARE
si Alte Terenuri A SISTEMELOR
Favorabile din Sudul tarii DE CULTURĂ ŞI A
SOIURILOR DE VIŢĂ-DE-VIE
I. În funcţie de condiţiile termice nefavorabile din timpul iernii (nivelul
temperaturilor minime absolute, frecvenţa, durata perioadelor de frig, modul în care survin
şi trec temperaturile nocive etc.) şi comportarea soiurilor faţă de acestea (rezistenţa
diferitelor organe), se disting trei zone de cultură a viţei-de-vie: zona de cultură neprotejată;
zona de cultură semiprotejată şi zona de cultură protejată.
Delimitarea precisă a acestor trei zone în cadrul arealelor viticole se realizează mai
greu, deoarece în cadrul unei podgorii din zona de cultură neprotejată pot exista microzone
în care viţa-de-vie se cultivă în sistem protejat şi invers.
Zona de cultură neprotejată se caracterizează prin:
 temperatura minimă din cursul iernii nu depăşeşte -18º…-20º C pentru soiurile
de masă şi -20…-22º C pentru cele de vin;
 pierderrile de ochi de iarnă nu depăşesc 20-40%, putând fi compensate prin
tăieri;
 conducerea viţei-de-vie se face pe tulpini semiînalte şi înalte;
139
  cuprinde majoritatea podgoriilor de deal, cu excepţia celor din Transilvania şi
nord-estul Moldovei, unde cultura neprotejată poate fi practicată numai în
unele microzone aflate, în general, în partea superioară a versanţilor.
Zona de cultură semiprotejată se caracterizează prin:
 temperaturile minime absolute coboară frecvent (2-4 ani din 10) sub -20º C,
uneori chiar sub -25º…..-26º C;
 pierderile de ochi cresc la 40-60%, mai greu de compensat prin tăieri;
 conducerea butucilor se face pe tulpini semiînalte sau înalte, cu lăsarea la baza
butucului a unui cep de siguranţă, coardele formate pe acest cep sunt protejate
peste iarnă prin acoperire cu pământ.
Zona de cultură protejată se caracterizează prin:
 temperaturile minime din timpul iernii scăd frecvent (în 4-6 ani din 10) sub
valorile de -20º… -22º C, înregistrându-se temperaturi sub -26º C, chiar de -
30º C;
 pierderile de ochi ajung la 80-100%, cu afectarea parţială sau totală a lemnului
anual şi, uneori, chiar a celui multianual;
 se practică conducerea joasă cu protejarea întregului butuc, conducerea cu
braţe cu înlocuire periodică (cu cepi de siguranţă) sau mai rar, conducerea
semiînaltă cu cep de siguranţă la baza tulpinii.

II. În funcţie de epoca de coacere a strugurilor. Zonarea soiurilor în funcţie de

acest criteriu, prezintă importanţă la stabilirea sortimentelor corespunzătoare, ţinând cont de
factorii ecoclimatici, în special la soiurile de struguri pentru masă. Acestea pot asigura
recolte de calitate dacă dispun de suficientă lumină, temperatura şi umiditate.
Zona foarte favorabilă – plantele dispun de o perioadă de vegetaţie de cel puţin 182
zile (în sudul ţării, de-a lungul Dunării), se cultivă cu foarte bune rezultate toată gama de
struguri pentru masă, care prezintă o timpurietate de coacere atingând maturitatea de
consum cu 2-3 săptămâni mai repede dacât în celelalte zone;
Zona favorabilă – aici se cultivă cu bune rezultate toate soiurile de masă, cu excepţia
celor tardive, iar soiurile pentru vin realizează recolte de foarte bună calitate în podgorii din
Dobrogea (Niculiţel), Dealul Mare (Valea Călugărească, Pietroasele);
Zona cu favorabilitate mijlocie – cuprinde numeroase areale din ecosistemele sud şi
est carpatice. Aici se obţin struguri de masă cu o coacere mijlocie, struguri pentru vinuri
albe şi puţine soiuri pentru vinuri roşii – regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei;
Zona tolerantă – prezintă insufuciente resurse heliotermice pentru obţinerea
strugurilor de masă de calitate, însă dau rezultate bune soiurile pentru vinuri albe şi roşii de
calitate şi de masă (în podgorii din Transilvaniei şi Moldova). Aici strugurii se maturează cu
3–4 săptămâni mai târziu comparativ cu zona foarte favorabilă şi favorabilă.

140
 6.9. SCHIŢA MONOGRAFICĂ A VITICULTURII DIN ROMÂNIA
Ţara noastră prezintă importante deosebiri sub aspect ecoclimatic, peste care se
suprapun şi cele de ordin ecopedologic, toate acestea generând o maturare diferenţiată a
strugurilor, pentru acelaşi soi, de la o podgorie la alta, în funcţie de amplasarea acestora.
Plantaţiile de vii sunt aşezate în lanţ continuu ori în masive strânse, formând regiuni şi
centre viticole ecologic distincte, caracterizate prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ
asemănătoare, cu sortimente şi direcţii de producţie vitivinicolă specifice.
Aceste habitate se suprapun în general, pe provinciile istorice formate, şi prezintă
unele particularităţi privind condiţiile ecologice, soiurile cultivate, tehnologiile aplicate,
nivelul producţiilor şi însuşirile calitative ale produselor vitivinicole obţinute.
Studiile efectuate, care au luat în consideraţie particularităţile mai sus menţionate, au
condus la delimitarea a opt mari regiuni viticole la nivel naţional, prezentate pe scurt în
continuare.

I Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei

Din punct de vedere ecologic, aici viţa-de-vie găseşte condiţii bune şi foarte bune de
vegetaţie (tabelul 6.4), îndeosebi în jumătatea sud-vestică a podişului care poartă numele de
„Ţara Vinului” (Cotea şi colab., 2000).
Regiunea viticolă a Podişului
Transilvaniei cuprinde 5 podgorii
(Târnave, Alba, Sebeş-Apold, Aiud şi
Lechinţa), în cadrul cărora se regăsesc
17 centre viticole şi două centre
viticole independente – Dej şi Geoagiu
(Olteanu şi colab., 2002).
Soiurile cultivate aici sunt cu
predilecție cele albe pentru vin, și
anume: Fetească albă, Fetească regală,
Traminer roz, Pinot gris, Sauvignon,
Riesling Italian, Muscat Ottonel,
Riesling de Rhin, Furmint, Chardonnay, Neuburger. În ce privește vinurile obținute, acestea
sunt de calitate superioară seci, demiseci, demidulci sau dulci; vinuri aromate de tip muscat,
vinuri materie primă pentru spumante.
Conform clasificării climatice multicriteriale (Savu Georgeta Mihaela, 2004), cele
două grupe climatice dominante în această regiune viticolă IS00 IH2 IF4 (climat umed,
răcoros, cu nopţi foarte reci) şi IS00 IH3 IF4 (climatul umed, temperat, cu nopţi foarte reci), o
plasează alături de mari podgorii europene (Freiburg, Geiseinheim, Neustadt – Germania,
Besançon şi Macon din nordul Franţei, Bizeljsko şi Novo Mesto din Slovenia şi Bratislava
din Slovacia), cunoscute ca aparţinând zonei climatice B, delimitate la nivel european.

141
 Caracterul de ecoclimat cu nopţi foarte reci în luna septembrie, din punct de vedere al
indicelui de răcire a nopţilor (IF4), are efecte benefice asupra acumulărilor lente de zaharuri,
arome şi menţinerea unei acidităţi relativ ridicate, oferind producţiei obţinute o prospeţime
şi o fructozitate pronunţată, permiţând astfel obţinerea unor vinuri albe cu o intensă aromă
specifică de soi, protejată de temperaturile nocturne relativ reduse din timpul procesului de
maturare a boabelor.
Tabelul 6.4.

Condiţiile ecopedoclimatice ce caracterizează

regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei

Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2019 - 6.350,94 ha

Aşezare zona geografică a Podişului Transilvaniei începând de la Apold, judeţul
Sibiu, până la Bistriţa Năsăud şi Dej
Relief /Altitudine 200 - 600 m, pante mari de 15-30%
Climat - central-european, moderat continental
- veri potrivit de calde, toamne lungi şi însorite şi ierni potrivit de reci
(centura carpatică conferă adăpost)
Precipitaţii - 650 mm/an
- 440 mm/ perioada de vegetaţie convenţională
Tempearatura - temperatura medie anuală 9°C
- ierni aspre cu temperaturi de – 30…-35°C
Soluri soluri brune, brune argilo-iluvialeşi şi brune podzolite

II Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei

Este una dintre cele mai mari şi mai renumite regiuni viticole din România, iar între
ecoclimatul din partea de nord al acestei regiuni şi partea de sud există diferenţe apreciabile
care se reflectă în cantitatea şi calitatea producţiei vitivinicole obţinute (tabelul 6.5).
Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei cuprinde un număr de 10 podgorii şi anume:
Cotnari, Iaşi, Huşi, Zeletin, Colinele
Tutovei, Dealurile Bujorului,
Nicoreşti, Iveşti, Covurlui, Zeletin,
Panciu, Odobeşti şi Coteşti.
În aceste podgorii sunt
încadrate 34 de centre viticole,
precum şi 8 centre viticole
independente: Hlipiceni, Plugari,
Probota (în nord), Vaslui (în centru),
Griviţa şi Hanu Conachi (în sud),
Bozieni şi Răcăciuni în vestul
regiunii.

142
 Soiurile cultivate: albe - Fetească regală, Fetească albă, Grasă de Cotnari, Frâncuşă,
Busuioacă, Tămâioasă românească, Muscat Ottonel, Zghihară de Huşi, Riesling italian,
Aligoté, Galbenă de Odobești, Sauvignon, Pinot gris, Şarba, Traminer roz, Crâmpoșie
selecționată; roşii - Fetească neagră (la Uricani), Pinot noir, Băbească neagră (la Nicorești),
Merlot, Cabernet Sauvignon, Burgund mare, Oporto; pentru masă - Chasselas doré, Perla
de Csaba, Muscat de Hamburg, Coarnă neagră.
Vinurile care se obţin sunt de calitate superioară, de regulă albe - seci, demiseci, dulci
naturale (podgoria Cotnari), dar şi vinuri materie primă pentru spumante (în podgoriile
Panciu şi Iveşti). Producerea vinurilor roşii are un caracter insular, în podgoriile Dealurile
Bujorului, Nicoreşti, Iveşti, Uricani şi Iana.
Tabelul 6.5
Condiţiile ecopedoclimatice ce caracterizează
regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei

Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2019 - 70.271,06 ha

Aşezare de la Hlipiceni (judeţul Botoşani) până la Tîmboieşti (judeţul Vrancea)
şi Smârdan (judeţul Galaţi)
Relief /Altitudine 50 - 345 m, media fiind de 175m
Climat temperat, tot mai accentuat continental dinspre contactul cu Subcarpaţii
Moldovei spre E şi SE
Precipitaţii - 500 mm/an
- 340 mm/ perioada de vegetaţie convenţională
Tempearatura - temperatura medie anuală 9,3°C
- ierni aspre cu temperaturi de – 26,5…-32,5°C
Soluri cernoziomuri, cernoziomuri levigate, soluri cenuşii, soluri antropice
carbonatate secundar (podgoria Cotnari), soluri nisipoase (podgoria
Iveşti)

În viticultura din Moldova grupa climatică dominantă este IS1 IH3 IF4 (climat cu
secetă moderată, temperat, cu nopți foarte reci), aici fiind plasate cele mai renumite centre
din zonă, în care diferenţele calitative sunt date, în principal, de direcţiile de producţie şi de
sortimentul diferit de soiuri cultivate. În acest climat regăsim şi centre viticole cum sunt:
Valladolid – Spania şi Viseu – Portugalia.

II Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei

Este a doua regiune viticolă a ţării noastre ca mărime, adunând la un loc plantaţiile
viticole din sudul ţării. Influenţa Subcarpaţilor Meridionali generează în cadrul regiunii o
mare diversitate de ecoclimate pentru cultura viţei-de-vie (tabelul 6.6).

143
 În cadrul acestei regiuni, întâlnim 8 podgorii mari: Dealurile Buzăului, Dealu Mare,
Ştefăneşti-Argeş, Sîmbureşti, Drăgăşani, Dealurile Craiovei, Severinului, Plaiurile Drâncei,
dar şi 5 centre viticole independente.
Soiurile cultivate: pentru vinuri albe - Fetească albă, Fetească regală, Riesling
italian, Sauvignon, Pinot gris, Crâmpoşie
selecţionată, Chardonnay; Muscat Ottonel,
Tămâioasă românească, Grasă de Cotnari,
Busuioacă de Bohotin - pentru producerea
vinurilor aromate; pentru vinuri roșii -
Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir,
Fetească neagră, Burgund mare, Novac,
Negru de Drăgăşani; iar dintre soiurile
pentru masă - Victoria, Cardinal,
Chasselas doré, Afuz Ali, Muscat
Hamburg şi Muscat d’Adda.
Vinurile care se obţin în acest areal sunt roşii, albe şi aromate de calitate superioară,
dar se pot obține și vinuri albe şi roşii de masă (podgoria Drăgăşani)

Tabelul 6.6
Condiţiile ecopedoclimatice ce caracterizează
regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei

Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2019 - 53.020,41 ha

Aşezare de la Rîmnicu Sărat până la Halînga (jud. Mehedinţi) şi Segarcea (jud.
Dolj)
Relief /Altitudine dealuri piemontane, platouri înalte, terase şi coline cu o altitudine medie
de 242 m
Climat - temperat continental, cu influenţe central-europene şi mediteraneene
(mai ales în Oltenia)
- ambianţă climatică favorabilă pentru cultura viţei-de-vie, cu primăveri
timpurii, veri calde până la toride, toamne blânde şi prelungite, ierni
friguroase până la geroase
Precipitaţii - 500 şi 700 mm/an, din care 360 mm în perioada de vegetaţie
Tempearatura - temperatura medie anuală 10,5°C
- ierni cu temperaturi de – 28…-35°C, care nu pun în pericol cultura
neprotejată a viţei-de-vie
Soluri cernoziomuri, soluri brune, brun-roşcate şi soluri cenuşii

Climatul cu secetă moderată, temperat cald, cu nopţi reci (IS1 IH4 IF3), caracteristic
pentru o serie de centre viticole importante din această regiune, situate în partea sudică a
ţării (Valea Călugărească, Urlaţi-Ceptura, Tohani, Pietroasa), cuprinde şi alte podgorii
renumite ale Europei, cum sunt: Montélimar din Franţa, Anadia din Portugalia şi Rioja din

144
Spania. Marea diversitate climatică din cadrul acestei regiuni, face posibilă obţinerea unei
game variate de produse vitivinicole de înaltă calitate.

IV Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului

Plasată în sud-vestul României, această regiune întruneşte, într-o oarecare măsură,
condiţiile unei singure podgorii (tabelul 6.7). Plantaţiile de vii, nu formează o zonă
compactă, ele au un caracter insular, constituindu-se în mai multe centre viticole: Moldova
Nouă, Tirol, Silagiu, Recaş şi Teremia.
Soiurile cultivate în acestă regiune
sunt atât pentru vinuri roșii - Pinot noir,
Burgund mare, Merlot, Cabernet Sauvignon
– în centrul viticol Moldova Nouă, Merlot,
Cadarcă, Fetească neagră, Burgund mare;
cât și pentru vinuri albe - Riesling italian,
Fetească albă, Fetească regală, Sauvignon,
Muscat Ottonel, Chardonnay, Creaţă de
Banat, Majarcă albă.
Dintre soiurile de struguri pentru
masă aici întâlnim în cultură Chasselas
doré, Muscat Hamburg și Muscat de Adda. Vinurile care se obțin în acest areal sunt de
regulă de masă – albe și roze, și în mai mică măsură vinuri albe şi roşii de calitate superioară

Tabelul 6.7
Condiţiile ecopedoclimatice ce caracterizează
regiunea viticolă a Dealurilor Banatului

Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2019 - 2.668,96 ha

Aşezare între apa Mureşului, Munţii Banatului şi frontiera cu Iugoslavia
Relief /Altitudine - dealuri piemontane, platouri înalte, terenuri plane nisipoase (Teremia)
- 180 m (în zona Recaşului) – 320 m (în zona Buziaşului)
Climat - moderat continental cu nuanţă submediteraneană
- ierni blânde, veri calde şi toamne prelungi, deci condiţii optime pentru
dezvoltarea viţei de vie
Precipitaţii - 650 mm/an
- 395 mm în perioada de vegetaţie convenţională
Tempearatura - temperatura medie anuală 10,2°C
- ierni cu temperaturi de – 25,7 … -33,6°C, care pun în pericol, uneori,
cultura neprotejată a viţei-de-vie
Soluri tip terra rossa (pe solurile calcaroase), solurile brune-eumezobazice (pe
versanţi), brune-argiloiluviale şi regosolurile

145
 Condiţiile întâlnite în zona climatului subumed, temperat, cu nopţi reci (IS0 IH3 IF3),
specifice centrelor viticole Moldova Nouă şi Tirol, situate în jumătatea de sud a regiunii
Dealurilor Banatului, sunt similare cu cele ale unor renumite podgorii franceze, şi anume:
Agen, Bordeaux, Cognac şi Toulouse.
De asemenea, grupa climatică IS0 IH3 IF4 (climat subumed, temperat, cu nopţi foarte
reci), care are o mică arie de acoperire în această regiune, plasează centrul viticol Silagiu,
alături de alte centre din Europa cum ar fi: Perugia (Italia) şi Bratislava (Slovacia).

V Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului

Această regiune este amplasată în zona deluros-colinară şi de câmpie din nord-vestul
României (tabelul 6.8), larg deschisă spre climatul moderator din vest şi nord-vest
(Oşlobeanu şi colab., 1991).
În latitudine se desfăşoară între 46º şi 48º, fiind una dintre cele mai întinse regiuni
viticole şi atingând totodată punctele cele mai nordice şi cotele cele mai înalte de pe
cuprinsul ţării (Cotea şi colab., 2000).

Regiunea cuprinde patru podgorii

- Miniş-Măderat, Diosig, Valea lui Mihai
şi Silvaniei, cu un număr de 13 centre
viticole, dintre care două sunt
independente - Halmeu şi Seini.
Sortimentul este axat în special pe
soiuri roşii la Miniş - Merlot, Cabernet
Sauvignon, Cadarcă, Pinot noir, Oporto,
Burgund mare; dar se cultivă şi soiuri
albe - Riesling italian, Fetească regală,
Fetească albă, Furmint, Pinot gris,
Mustoasă de Măderat, Iordană, Muscat Ottonel, Traminer roz. Cultivarea soiurilor de
struguri pentru masă se face pe suprafeţe restrânse cu Perla de Csaba, Chasselas doré şi roz,
Muscat de Hamburg.
Direcţia de producţie a acestei regiuni: vinuri albe de calitate superioară; vinuri
materie primă pentru spumante (în centrele Şimleu Silvaniei şi Zalău) și mai puţin vinuri
roşii (în podgoria Miniş-Măderat).
O caracteristică a viticulturii din această parte a României este dispoziţia centrelor
viticole pe un ax imaginar care pleacă din nord, de la Seini şi Halmeu şi se opreşte în sud la
Miniş şi Măderat, de aici decurgând caracterul logic al creşterii sau descreşterii, după caz, a
valorilor preluate de indicatorii sintetici multicriteriali.

146
 Tabelul 6.8
Condiţiile ecopedoclimatice ce caracterizează
regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului

Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2019 - 7.696,46 ha

Aşezare între Mureş în sud şi Tisa în nord, protejată în est de lanţul Munţilor
Apuseni şi Oaş-Gutâi
Relief/Altitudine deluros, altitudine 125 - 350 m
Climat - moderat continental datorită poziţiei şi deschiderii largi spre vest, cu
pătrunderea unor influenţe mediteraneene dinspre sud-vest
- ierni scurte şi predominant blânde, primăveri timpurii, veri potrivit de
calde şi umede, toamne lungi şi suficient de călduroase
Precipitaţii - 650 mm/an
- 400 mm în perioada de vegetaţie convenţională
Tempearatura - temperatura medie anuală 10,1°C
- ierni cu temperaturi de până la – 23,5°C, nu pun în pericol cultura
neprotejată a viţei-de-vie
Soluri brune, brune-podzolite, brune eumezobazice, iar molisolurile sunt
prezente în zona câmpiilor silvostepice din sud-vestul regiunii, şi sunt
reprezentate de cernoziomuri cambice şi argiloiluviale

Toate centrele viticole sunt grupate în zona climatului umed şi subumed, de unde şi
variaţia slabă a ecoclimatului şi posibilităţile de obţinere a unui număr limitat de produse
vinicole (ex. vinuri albe superioare/distilate învechite din vin şi numai într-o mică măsură
vinuri spumante şi vinuri roşii de calitate). Sortimentul admis pentru această regiune este
restrâns dar bine ales, ţinând cont de condiţiile climatice întâlnite aici, dar şi de poziţia
geografică, deoarece în centrul viticol Halmeu se atinge cel mai nordic areal viticol al
României.
Aici s-au conturat trei grupe climatice, din care două sunt dominante : IS0 IH3 IF4
(climat subumed, temperat, cu nopţi foarte reci) şi IS00 IH3 IF4 (climat umed, temperat, cu
nopţi foarte reci). Grupele climatice formate în această regiune se regăsesc și în alte
podgorii europene: Macon – Franţa, Perugia – Italia şi Bratislava – Slovacia.

VI Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei

Este situată în sud-estul României și se întinde latitudinal pe o distanţă de circa 220
kilometri - de la Mangalia, până la Tulcea şi Măcin (tabelul 6.9). Diferenţele de ecoclimat
sunt relativ mici, reflectând condiţiile specifice unui climat temperat de nuanţă marină.
Regiunea cuprinde podgoriile Murfatlar (CV: Adamclisi, Mangalia, Chirnogeni),
Istria – Babadag și Sarica Niculiţel (CV - Tulcea).

147
 Sortimentul este alcătuit din soiuri
albe: Sauvignon, Chardonnay, Pinot gris,
Muscat Ottonel, Riesling italian, Fetească
albă, Fetească regală, Aligoté; soiuri
roșii: Cabernet Sauvignon, Pinot noir,
Merlot, Băbească neagră, Burgund mare,
Fetească neagră.
Dintre soiurile de struguri pentru
masă, aici găsesc condiții foarte bune
Cardinal, Regina viilor, Chasselas doré,
Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda,
Afuz Ali, Italia, Sultanină.
Direcţia de producţie - vinuri albe şi roşii de calitate superioară, de la seci până la
dulci naturale.
Tabelul 6.9

Condiţiile ecopedoclimatice ce caracterizează

regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei

Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2019 - 17.208,35 ha

Aşezare în Podişul Dobrogean, clar delimitat între Dunăre, Marea Neagră şi
frontiera cu Bulgaria
Relief/Altitudine 25 - 120 m (coline joase altitudine slab-moderată de 70 m)
Climat - continental de stepă şi silvostepă, parţial atenuat de vecinătatea Mării
Negre şi de masele acvatice din Bălţi şi Delta Dunării
- bogate resurse heliotermice (cele mai ridicate medii anuale din ţară) şi
volumul de precipitaţii cel mai scăzut
Precipitaţii - 420 mm/an (nevoia acoperirii deficitului prin irigare)
- 250 mm (în partea central-sudică) şi 500 mm (în partea nordică), în
perioada de vegetaţie convenţională
Tempearatura - temperatura medie anuală 10,9°C
- ierni cu temperaturi de până la – 24,5°C…-33,1°C, care nu pun în
pericol cultura neprotejată a viţei-de-vie
Soluri cernoziomuri, soluri bălane, cernoziomuri cambice, soluri cenuşii şi
rendzine calcaroase

În viticultura dobrogeană tipul de climat cu ponderea cea mai mare este cel cu secetă
pronunţată, temperat cald, cu nopţi reci (IS2 IH4 IF3), urmat climatul cu secetă pronunţată,
temperat, cu nopţi reci (IS2 IH3 IF3). Practic arealele viticole dobrogene se caracterizează
printr-un climat uniform, cu secetă pronunţată în care irigarea trebuie să fie o practică
curentă.

148
 VII Regiunea viticolă a Teraselor Dunării
Această regiune cuprinde în aria ei podgoriile Ostrov şi Greaca, şi deşi unele centre
viticole din aceste podgorii sunt distanţate între ele, prezenţa unor vii răzleţe de legătură şi
plasate în condiţii ecologice similare certifică conturarea unei regiuni viticole distincte
(tabelul 6.10).
Centrele viticole, în număr de
opt, creionează o regiune viticolă
relativ mică, iar plantaţiile sunt
amplasate în majoritatea lor pe
Terasele Dunării din sud-estul
Câmpiei Române.
Sortiment – de acestă dată
începem cu enumerarea soiurilor de
struguri pentru masă, deoarece
datorită poziţiei sale geografice,
regiunea de faţă deţine cele mai mari
resurse heliotermice, în condiţiile unor
resurse hidrice modeste, ameliorate întrucâtva de prezenţa Dunării. Astfel, aici regăsim în
cultură soiurile : Perla de Csaba, Cardinal, Victoria, Chasselas doré, Muscat Hamburg,
Muscat d'Adda, Italia, Afuz Ali, Tamina, Xenia şi Greaca.

Tabelul 6.10
Condiţiile ecopedoclimatice ce caracterizează
regiunea viticolă a Teraselor Dunării

Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2019 - 11.050,65

Aşezare pe Terasele Dunării din sud-estul Câmpiei Române (între gura Oltului şi
gura Ialomiţei), este cea mai sudică regiune a ţării
Relief/Altitudine 30 – 50 m, cu excepţia podgoriei Ostrov unde atinge 100 - 110 m
Climat - temperat continental, de stepă
- insuficienţele pluviale şi extremismul termic, pun în pericol normala
desfăşurare a fenofazelor viţei-de-vie dacă nu se iau măsuri, îndeosebi
contra îngheţurilor de peste iarnă şi a deficitului de umiditate din vară-
toamnă
Precipitaţii - 500 mm/an (nevoia acoperirii deficitului prin irigare)
- 300 mm, în perioada de vegetaţie convenţională
Tempearatură - temperatura medie anuală 11,0°C
- ierni cu temperaturi de până la – 24°C…-32°C, care pun în pericol
cultura neprotejată a viţei-de-vie foarte rar
Soluri cernoziomuri cambice, cernoziomuri argilo-iluviale, soluri bălane şi
psamosoluri

149
 Pentru obținerea vinurilor albe, se cultivă: Chardonnay, Sauvignon, Pinot gris,
Fetească albă, Columna, Riesling italian, Fetească regală, Crâmpoşie selecţionată, Donaris,
Aligoté; iar dintre soiurile pentru vinuri roșii: Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir.
Ca și direcţie de producţie regiunea este specializată în primul rând în producţia de
struguri pentru masă şi pentru stafide; dar și în obținerea de vinuri albe şi roşii de calitate
superioară (DOC–CT în cv Oltina ).
Potrivit evaluării multicriteriale, grupa IS2 IH4 IF4 (climat cu secetă pronunţată,
temperat cald, cu nopţi foarte reci în luna septembrie), este dominantă în această regiune, iar
prin climatul său particular, nu are corespondent la nivel european, ci la nivel mondial:
Australia – Nuriootpa, Chile – Santiago, SUA – Medford.
Grupa climatică aflată pe locul trei ca pondere în regiunea de faţă (IS1 IH4 IF3), se
regăseşte însă la nivel european, şi cuprinde podgorii renumite cum sunt: Montélimar din
Franţa, Anadia din Portugalia şi Rioja din Spania.

VIII Regiunea viticolă a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării
În această regiune, cea mai întinsă şi importantă zonă viticolă o reprezintă nisipurile
din stânga Jiului din sudul Olteniei, iar condiţiile ecopedoclimatice care o caracterizează se
regăsesc în tabelul 6.11.
Este o regiune de mărime
mijlocie, alcătuită din trei podgorii –
Dacilor, Calafat, Sadova-Corabia şi 19
centre viticole, dintre care mai
cunoscute sunt: Drăgăneşti-Olt,
Furculeşti, Mavrodin, Urziceni, Sudiţi,
Ulmu-Călăraşi, Ruşeţu.
Sortiment: soiuri albe - Fetească
regală, Riesling italian, Sauvignon,
Aligoté, Băbească gri, Roșioară; soiuri
roșii - Băbească neagră, Cabernet
Sauvignon, Merlot, Burgund mare,
Sangiovese; și soiuri de masă: Perla de Csaba, Afuz Ali, Cardinal, Chasselas doré, Victoria,
Otilia, Istriţa, Muscat d’Adda, Italia, Coarnă neagră.
Direcţia de producţie - producerea vinurilor de masă albe, roze (Roşioară) și roșii.
Trebuie precizat că terenurile nisipoase limitează potenţialul cantitativ şi calitativ de
producţie al soiurilor. Pe lângă vinurile obținute aici, se pot cultiva cu foarte bune rezultate,
în condiții de irigare, struguri pentru consum în stare proaspătă (de masa).

150
 Tabelul 6.11

Condiţiile ecopedoclimatice ce caracterizează regiunea viticolă

a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării

Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2019 - 13.076,01 ha

Aşezare pe Terasele Dunării, Terasele Jiului şi bazinele râurilor Călmăţui şi
Buzău din Câmpia Bărăganului
Relief/Altitudine terase acoperite cu dune de nisip, lunci ale râurilor şi zone de câmpie
acoperite cu nisipuri
Climat - de stepă şi silvostepă
- primăveri timpurii, veri călduroase, toamne prelungi şi ierni aspre
Precipitaţii - 528 mm/an, din care 306 mm, în perioada de vegetaţie convenţională
Tempearatură - temperatura medie anuală 10,8°C
- ierni cu temperaturi de până la – 27,8°C … -33,4°C, pun în pericol
cultura neprotejată a viţei-de-vie destul de rar
Soluri - nisipuri eoliene, depozite loessoide, cernoziomuri cambice
- predomină textura nisipoasă sau luto-nisipoasă, ceea ce determină o
bună permeabilitate pentru apă

Din punct de vedere climatic, în acest areal s-a conturat o grupă climatică neîntâlnită
în altă regiune viticolă a României şi anume IS1 IH5 IF3 (caracterizată prin climat cu secetă
moderată, cald, cu nopţi reci), în centrul viticol Poiana Mare. Unicitatea acestei grupe este
dată de clasa de încadrare a indicelui heliotermic - IH5 care pune în evidenţă climatul cald,
și astfel plasează centrul Poiana Mare alături de centre viticole din climatul mediteraneean
cum sunt Pesa da Régua – Portugalia şi Ciudad Real – Spania.

151
 7. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

7.1. OBIECTIVE:
 cunoașterea metodelor de înmulţire ale viţei-de-vie;
 însușirea metodelor de altoire;
 prezentarea pepinierei viticole și a sectoarelor sale.

Biologia înmulţirii viţei-de-vie

Înmulţirea este o însuşire fundamentală a organismelor vii, o deprindere biologică
utilă, apărută sub influenţa condiţiilor de mediu şi a selecţiei naturale, care permite
răspândirea în spaţiu şi menţinerea în timp a speciilor, soiurilor roditoare şi a portaltoilor.
Producerea materialului săditor viticol necesită cunoaşterea biologiei înmulţirii viţei-de-vie,
atât sub aspect teoretic cât şi practic.
Pentru înfiinţarea noilor plantaţii, pentru completarea golurilor existente în cadrul
acestora şi pentru realizarea reconversiei plantaţiilor existente este necesară existenţa unui
număr mare de plante, din soiuri prestabilite, care să garanteze o dezvoltare relativ uniformă
a butucilor atât vegetativ, cât mai ales, productiv şi calitativ.
Căile de înmulţire la viţa-de-vie sunt:
 pe cale sexuată (prin organe specializate – sămânţa);
 pe cale asexuată sau vegetativă (prin organe nespecializate, prin porţiuni de
plante: butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”).
Înmulţirea generativă naturală reprezintă prima metodă de înmulţire din istoria
cultivării viţei-de-vie, ea se mai întâlneşte şi astăzi la viţele din flora spontană. Seminţele
mature eliberate din fruct şi ajunse în condiţii favorabile de germinare, germinează şi dau
naştere la plante noi. În practica viticolă, în mod curent, viţa-de-vie se înmulţeşte prin butaşi
altoiţi şi nealtoiţi, în mai mică măsură prin marcote, iar în domeniul ameliorării genetice –
prin seminţe.

7.2. ÎNMULŢIREA VIŢEI-DE-VIE PRIN SEMINŢE

Mai poartă numele şi de înmulţire sexuată şi are la bază fecundarea. Organismul nou
format include informaţia genetică de la doi indivizi, deoarece majoritatea soiurilor de viţă-
de-vie sunt plante alogame. Poate avea loc, uneori, autofecundarea, când zigotul deţine
informaţia de la un singur individ (soi), în acest caz nu se reproduc în mod fidel caracterele
şi însuşirile de la părinţi la urmaşi (heterogenitate mare).
Acest fel de înmulţire nu este generalizată în practică datorită faptului că plantele
obţinute din seminţe prezintă caractere, de multe ori, deosebite de ale părinţilor; intră târziu
pe rod (după 5-7 ani); fructificarea este neuniformă, iar descendenţele soiurilor europene
sunt sensibile la filoxeră. Seminţele viţei-de-vie îşi păstrează capacitatea germinativă timp
de 3-4 ani. Metoda este folosită în lucrările de ameliorare pentru obţinerea soiurilor noi de

152
viţă roditoare, de portaltoi şi a hibrizilor direct producători (fig. 7.1). Ea se poate realiza pe
cale naturală (liberă), fără intervenţia omului şi pe cale artificială sau controlată, de la
genitori aleşi de tehnolog.

Fig. 7.1. Plante obţinute din sămânţă

(după Dejeu L., 2010)

Prin hibridare naturală, seminţele ajung în sol şi dau naştere la noi plante, la noi
indivizi. Aşa au rezultat multe soiuri valoroase: Fetească regală (Grasă de Cotnari şi
Fetească albă), Şarbă (hibrid între Rieslig italian şi Tămâioasa românească), Muscat d'Adda.
Prin hibridarea sexuată artificială (controlată) s-au obţinut mai multe soiuri: Cardinal,
Perla de Csaba, Italia, Victoria, Greaca, Columna etc.

7.3. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ A VIŢEI-DE-VIE

La această înmulţire participă un singur individ, deci informaţia genetică este
unilaterală, având la bază procese de refacere şi creştere a organelor prin diviziunea
celulelor.
Viţa-de-vie poate fi înmulţită prin mai multe metode datorită uşurinţei cu care
înrădăcinează; înmulţirea vegetativă se bazează pe posibilitatea de obţinere a unei plante,
pornind de la un mugure. În mod obişnuit se folosesc porţiuni de organe (ce au unul sau mai
mulţi muguri), preluate de la o plantă, pentru a obţine altele cu caracteristici asemănătoare.
Înmulţirea vegetativă este generalizată în practica deoarece prezintă o serie de
avantaje:
 se obţin plante care îşi păstrează zestrea genetică, reproducând cu fidelitate
însuşirile de producţie ale soiurilor din care provin;
 intră mai devreme pe rod (la 2-3 ani), comparativ cu înmulţirea prin seminţe;
 se obţin plante mature stadial;
 fructificarea este uniformă şi relativ constantă de la un an la altul.
Dintre dezavantaje amintim:
 plasticitatea ecologică redusă a descendenţilor;

153
  riscul transmiterii virusurilor şi micoplasmelor prin materialul vegetativ
folosit la înmulţire (coarde, lăstari).

Metodele de înmulţire vegetativă  butăşirea;

folosite în viticultură:  marcotajul;
 altoirea;
 microînmulţirea „in vitro”.

7.3.1. Înmulţirea prin butaşi

Numele vine de la butaş care reprezintă un fragment viabil de coardă de un an sau de
lăstar, cu cel puţin un mugure, care, detaşat de planta mamă şi plasat în anumite condiţii de
mediu, emite atât rădăcini cât şi lăstari, reproducând întreaga plantă din care provine.
Această metodă era folosită în viticultura prefiloxerică în mod curent, iar în prezent
este larg folosită pe terenurile nisipoase unde filoxera nu întâlneşte condiţii favorabile de
dezvoltare, la înmulţirea portaltoilor, a hibrizilor direct producători, la înmulţirea rapidă a
soiurilor şi clonelor noi, valoroase.
Ca metodă de înmulţire, butăşirea se sprijină pe două principii fiziologice:
 principiul restituţiei organelor - o parte vegetativă detaşată de planta-mamă,
care posedă cel puţin un mugure, îşi reface organele care îi lipsesc;
 principiul independenţei fiziologice limitate a organelor - organele detaşate
de planta–mamă pot să-şi desfăşoare funcţiile vitale în mod independent, pe
timpul cât acţionează principiul precedent.
Clasificarea butaşilor se face după mai multe criterii: gradul de lignificare, lungimea
şi grosimea butaşilor (grosimea lor are importanţă îndeosebi la altoire şi mai puţin la
butăşirea propriu-zisă).
Înrădăcinarea butaşilor (rizogeneza). Rădăcinile ce se dezvoltă pe un butaş sunt
rădăcini adventive care îşi au originea în stratul rizogen numit periciclu, în dreptul razelor
medulare (fig.7.2). Rădăcinile apar în apropierea bazei butaşului, în mod obişnuit la nivelul
nodurilor, dar pot apărea şi pe internod.
Reuşita butăşirii este condiţionată de factorii genetici (specia şi soiul), ecologici,
biologici şi tehnici.
Înmulţirea prin butaşi verzi se face în condiţii de seră, pe toată perioada anului.
Sunt înfiinţate plantaţii speciale „tip butaşieră”, cu densităţi mari de plante (15 000-
16 000/ha), folosind distanţe de plantare de 2,0-2,2 m între rânduri şi 0,25-0,30 m pe rând.
Aceste plantaţii au ca scop producerea de coarde altoi, în cazul soiurilor nou create sau a
celor deficitare la înmulţire. Din aceste plantaţii se pot recolta 100 000 - 150 000 coarde
altoi/ha.

154
 Fig. 7.2. Emiterea rădăcinilor adventive la viţa-de-vie:
a-suber; b-floem nou format; c-măduva rădăcinii adventive;
d-rază medulară; e-lemn vechi; f-lemn nou; g-liber dur;
h-cambiu; i-lemnul rădăcinii adventive; j-floemul rădăcinii

DE REŢINUT  Plantele obţinute din butaşi verzi recoltaţi în februarie-

martie pot fi plantate la locul definitiv în cursul aceluiaşi an.
 Plantele obţinute din butaşi verzi recoltaţi mai târziu, sunt
stratificate toamna cu nisip şi plantate la locul definitiv în
primăvara anului următor.

Înmulţirea prin butaşi lemnificaţi, răspândită în practica viticolă, are la bază

utilizarea coardelor de un an care înrădăcinează uşor.
Recoltarea coardelor se face toamna după căderea frunzelor şi este urmată de
păstrarea peste iarnă prin însilozare cu nisip sau în camere frigorifice, la temperaturi de 1-
4ºC.
Primăvara, când temperatura solului se situează la 8-10ºC la adâncimea de 20-30 cm,
coardele se scot de la păstrare, sunt controlate amănunţit în privinţa stării de sănătate, a
umidităţii fiziologice şi a pierderilor de ochi suferite pe timpul păstrării (prin secţionarea
longitudinală a coardelor şi a ochilor; culoarea verde indicând ţesuturi sănătoase, viabile).

Confecţionarea  fragmentarea coardelor în porţiuni de lungimi diferite, în

butaşilor lemnificaţi: general de 30 ± 2 cm (fig. 7.3);
 împrospătarea secţiunii de la bază la 0,5 cm sub nodul
bazal şi păstrarea unei porţini de internod la 1 -1,5 cm
deasupra ochiului din vârf;
 extirparea ochilor de la bază la butaşii mijlocii şi lungi,
păstrând numai 1-2 ochi la partea apicală.

155
 Înrădăcinarea butaşilor se realizează prin plantarea lor în sere, solarii sau direct în
câmp în şcoala de viţe.
În sere sau solarii, butaşii sunt trecuţi la înrădăcinare în luna martie. Lucrările de
întreţinere au în vedere udarea viţelor, fertilizarea foliară şi tratamentele fitosanitare.
Când înrădăcinarea butaşilor se face în câmp, plantarea lor în şcoala de viţe se face la
sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai. Se aplică lucrările de întreţinere specifice din
şcolile de viţe. Recoltarea viţelor are loc toamna după căderea frunzelor, fiind urmată de
păstrarea peste iarnă prin însilozare cu nisip.
Putem încheia prezentarea butăşirii cu avantajele acestei metode de înmulţire: este o
uşor de aplicat, materialul de înmulţire are un cost redus, viţele au o longevitate mai mare
comparativ cu cele altoite şi au aceeaşi zestre ereditară cu a plantelor din care provin.

Fig. 7.3. Pregătirea butaşilor:

a- măsură etalon; b- tăierea coardelor în butaşi;
c,d-butaşi de o lungime; e,f-butaşi cu ochii
extirpaţi în afara celui de la polul apical

7.3.2. Înmulţirea prin marcotaj

Marcotajul se deosebeşte de butăşire prin faptul că separarea de planta mamă, a noii
plante se face numai după înrădăcinare (2-3 ani).
Marcota reprezintă o porţiune viabilă de coardă sau lăstar pusă în condiţii de
înrădăcinare înainte de a fi desprinsă de planta mamă.
Înrădăcinarea se realizează pe porţiunea de coardă sau de lăstar care se acoperă cu
pământ, unde datorită umidităţii şi lipsei de lumină ţesuturile se menţin mai tinere şi
formează mai uşor rădăcini adventive. Dacă se marcotează lăstari, aceştia trebuie să fie aibă
un grad avansat de lignificare, iar coardele trebuie să aibe vârsta de un an.
Marcotarea a fost apreciată ca formă iniţială de înmulţire a viţei-de-vie, mai veche
decât butăşirea.
156
 În practica viticolă marcotajul se foloseşte mai mult la completarea golurilor în
plantaţiile de vii roditoare; în primul rând, în plantaţiile situate pe nisipuri, în cele de hibrizi
direct producători şi în plantaţiile de portaltoi (Vitis berlandieri, Vitis rotundifolia), care
înrădăcinează mai greu.
În plantaţiile de vii obişnuite, aflate pe terenuri cu filoxeră, marcotajul se foloseşte
numai în viile care au depăşit vârsta de 15 ani.
Metode de marcotaj
 După organele care se marcotează distingem marcotajul în verde (la care se folosesc
lăstari) şi marcotaj în uscat (cu folosirea coardelor de un an).
 După procedeele de execuţie a marcotajului deosebim: marcotaj de suprafaţă;
marcotaj prin muşuroirea coardelor sau lăstarilor şi marcotaj prin îngroparea
coardelor în şanţuri.
Marcotajul de suprafaţă - coarda sau lăstarul se pun în contact cu solul fără a fi
îngropate. Acesta are două variante: marcotaj de suprafaţă simplu şi marcotaj de suprafaţă
cu călcâi.
Marcotajul prin muşuroire constă din acoperirea lăstarilor sau coardelor de la baza
butucului cu un muşuroi de pământ înalt de circa 30-35 cm (fig. 7.4).

Fig. 7.4. Marcotajul prin muşuroire

Coardele se muşuroiesc primăvara devreme imediat după tăierea viţei-de-vie, iar

lăstarii se muşuroiesc în timpul verii (iulie-august) în faza de semilemnificare (după Dejeu
L., 2010). Pe porţiunea de coardă sau lăstar aflată în muşuroiul de pământ se formează
rădăcinile adventive.
Marcotajul prin îngroparea coardelor în şanţuri poate fi adânc (30-40 cm) (fig.7.5)
sau semiadânc (15-20 cm), în funcţie de adâncimea la care se îngroapă coardele (fig. 7.6).
Se execută toamna, imediat după căderea frunzelor, sau primăvara înainte de intrarea în
vegetaţie a viţei-de-vie.
În toamna următoare marcotele înrădăcinate se pot detaşa de planta mamă. În
practică se recomandă folosirea marcotelor nedetaşate de planta mamă, deoarece au o viaţă
mai lungă şi rodesc susţinut chiar din primii ani.

157
 Factorii care influenţează înrădăcinarea marcotelor. Formarea rădăcinilor la
marcote este determinată de factori biologici, ecologici şi tehnologici.

Fig. 7.5. Marcotaj adânc

Fig. 7.6. Marcotaj semiadânc

7.3.3. Înmulţirea prin altoire

Altoirea viţei-de-vie este cunoscută de peste 5000 ani, primele înscrisuri datând de
cca 2000 ani. Romanii foloseau această metodă încă din antichitate, cu scopul înobilării
viţelor din plantaţii, înlocuind soiurile mai puţin valoroase cu altele noi, la înmulţirea unor
soiuri rare şi pentru mărirea productivităţii.
După apariţia filoxerei în Europa (1863), altoirea a fost folosită ca mijloc eficient de
luptă împotriva acestui dăunător, devenind metodă de bază pentru înmulţirea viţei-de-vie.
S-a trecut la această măsură indirectă deoarece măsurile directe (măsuri chimice, injectarea
cu sulfură de carbon în sol, folosirea unor insecticide, inundarea solului, apoi înlocuirea
soiurilor vinifera cu hibrizi direct producători) n-au dat rezultate.
Introducerea altoirii în practica viticolă ca metodă de luptă împotriva filoxerei şi-a
făcut loc foarte greu; pe de o parte exista prejudecata că viţele americane folosite ca
portaltoi ar putea transmite prin altoire gustul foxat al strugurilor la viţele europene, iar pe
158
de altă parte, altoirea necesită cunoştinţe tehnice noi, fiind o metodă mult mai costisitoare de
înmulţire a viţei-de-vie (după Dejeu, 2010).
Altoirea ca metodă de înmulţire, constă în îmbinarea după o anumită tehnică a două
porţiuni viabile de coardă sau lăstar una denumită altoi, destinat obţinerii părţii aeriene a
plantei, şi alta denumită portaltoi, care dă naştere sistemului radicular. Aceste părţi sunt
obligate să concrească şi să convieţuiască împreună.
Baza teoretică pe care se sprijină altoirea
Altoirea se bazează pe principiul sudării suprafeţelor secţionate, prin formarea unui
ţesut intermediar denumit calus, diferenţierea calusului în ţesuturi specializate şi realizarea
concreşterii dintre cei doi simbionţi.
La altoirea în uscat, concreşterea sau unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în
trei etape: formarea calusului, sudarea şi vascularizarea.
Formarea calusului (calusarea). La altoirea în uscat, îndată ce se creează condiţii de
temperatură şi umiditate, cambiul intră în activitate, atât la altoi cât şi la portaltoi, dând
naştere unui ţesut albicios, amorf, alcătuit din celule parenchimatice nediferenţiate, denumit
calus sau „ţesut de rană” (fig. 7.7.).
Calusul se formează (ţinând cont de polaritate) mai întâi şi în cantitate mai mare la
polul morfologic inferior al secţiunilor; el apare mai târziu şi în proporţie mai redusă, la
polul morfologic superior al secţiunilor (fig. 7.7).
În funcţie de asimetria coardei, calusul se formează în primul rând şi în cantitatea cea
mai mare pe partea ventrală; aproximativ în acelaşi timp se formează şi pe partea dorsală,
iar mai târziu şi în cantitate mai mică se formează pe partea plană şi cea cu jgheab a coardei
(fig. 7.8).

Fig. 7.7. Ordinea de formare a calusului în funcţie de polaritate şi

secţionarea altoiului şi portaltoiului

159
 Fig. 7.8. Formarea calusului în funcţie de asimetria coardei
(după Oşlobeanu şi colab.,1980)

Prezenţa ochiului de iarnă în apropierea polului morfologic superior al secţiunii

altoiului, completează influenţa polarităţii stimulând formarea calusului şi la polul
morfologic superior (vezi fig. 7.7).
Sudarea. La altoirea în uscat sudarea se realizează prin intermediul calusului emis
simultan de cei doi parteneri. Celulele tinere ale calusului încep să se diferenţieze şi să
formeze celule noi cambiale. Aceste ţesuturi umplu spaţiul dintre altoi şi portaltoi şi creează
un suport prin care circulă apa şi substanţele nutritive.
Vascularizarea reprezintă a treia etapă a prinderii la altoire şi constă în stabilirea
legăturilor între vasele libero-lemnoase ale altoiului, cu cele ale portaltoiului. Vascularizarea
trebuie să se realizeze înainte de formarea lăstarului la altoi, în caz contrar frunzele care
apar nu sunt aprovizionate cu apă şi altoiul se poate usca.
La altoirea în verde concreşterea prezintă câteva particularităţi:
- etapa calusării nu are loc;
- sudarea nu se realizează prin intermediul calusului ci direct prin contactul zonelor
generatoare ale celor doi parteneri;
- la sudare participă toate ţesuturile: cambiul, parenchimul cortical, parenchimul
lemnos şi parenchimul medular, în timp ce la altoirea în uscat participă numai cambiul şi
parenchimul medular;
- vascularizarea este concomitentă cu sudarea, se realizează mai uşor, deoarece este
asigurată continuitatea imediată a ţesuturilor vasculare.
Modificările care au loc în zona de concreştere la altoirea în uscat sunt de natură
anatomică şi fiziologică.
Modificările anatomice au loc ca urmare a sudării, de regulă imperfecte, neuniforme
şi discontinui la punctul de altoire. La sudare participă numai anumite ţesuturi, unele din ele
fiind mortificate (măduva, scoarţa primară).
160
 Incluziunile inerte, porţiunile nesudate,
particularităţile anatomice diferite ale celor doi
parteneri (volumul şi suprafaţa vaselor conducătoare),
determină un traiect neregulat, sinuos al vaselor
conducătoare. De asemenea, viteza radiară de creştere
este diferită: de obicei altoiul se îngroaşă mai mult
decât portaltoiul, încât în zona de concreştere se
formează o „gâlmă” care complică legătura dintre altoi
şi portaltoi (fig.7.9).

Fig. 7.9. Modificări anatomice în zona

de concreştere la altoire:
A-altoiul; B- portaltoiul; C-măduva;
D-diafragma; E-liber; F-lemn; G-scoarţa;
H-cambiu; I-calus necrozat; J-ţesuturi sinuoase

Modificările fiziologice sunt determinate de cele anatomice şi se referă, în principal,

la circulaţia sevei prin zona de concreştere.
Vasele conducătoare sunt distorsionate, cele de lemn au lumenul mai mic, pe când
cele de liber sunt mai mari şi mai numeroase. Ca urmare, circulaţia ascendentă a sevei către
altoi este stânjenită, încât aprovizionarea cu apă şi săruri minerale se face mult mai greu.
De asemenea, circulaţia descendentă a sevei elaborate către portaltoi rămâne şi ea
deficitară, astfel încât portaltoiul este mai slab nutrit cu substanţe plastice.
Factorii care influenţează altoirea. Reuşita altoirii este influenţată de trei grupe de
factori: anatomo-fiziologici, tehnici şi ecologici. Cunoaşterea acestor factori care
influenţează prinderea la altoire este necesară în vederea dirijării corespunzătoare a lor, de
către specialist.
Factorii anatomo-fiziologici sunt: afinitatea, vârsta celor doi parteneri, gradul de
maturare a lemnului, densitatea acestuia, umiditatea fiziologică şi grosimea partenerilor.
Afinitatea este o însuşire biologică complexă care exprimă gradul de asemănare între
specii şi soiuri, ce determină compatibilitatea la altoire a celor doi parteneri şi durata lor de
convieţuire în timp. Cu cât diferenţele morfologice, anatomice şi biochimice dintre soiurile
de viţă roditoare şi cele de portaltoi sunt mai mici, cu atât afinitatea este mai bună, iar
sudarea în zona de concreştere este mai completă şi mai durabilă.
Afinitatea se manifestă mai întâi în şcoala de viţe (afinitatea de altoire) şi se
apreciază prin procentul de viţe cu sudura completă. În urma numeroaselor experienţe
efectuate, s-a constatat că acelaşi soi de viţă roditoare realizează procente diferite de
prindere la altoire în funcţie de portaltoi, ceea ce indică existenţa unor grade diferite de
afinitate.

161
 Afinitatea se manifestă în continuare în plantaţiile de producţie (afinitatea de
producţie) prin durata de convieţuire a celor doi simbionţi, care exprimă longevitatea
butucilor în plantaţii. Ea se apreciază prin mărimea „gâlmei”, regularitatea producţiei şi
procentul de butuci care dispar după 10-15 ani de la plantare.
Existenţa unor grade diferite de afinitate, obligă încă de la altoire, alegerea celor mai
reuşite combinaţii dintre altoi şi portaltoi.
Vârsta partenerilor folosiţi la altoire influenţează în mare măsură reuşita altoirii. Cu
cât partenerii sunt mai tineri, cu atât concreşterea este mai bună. Aşa se explică
randamentele mari care se obţin la altoirea în verde (80-90 %) unde se folosesc lăstari, faţă
de randamentele scăzute (40-50 %) la altoirea în uscat, unde se operează cu coardele de un
an.
Gradul de maturare a lemnului se corelează pozitiv cu randamentele obţinute la
altoire, ca urmare a acumulărilor mai mari de hidraţi de carbon în coardele folosite la altoire
(Martin,1972). În condiţiile climatului temperat continental, viţele portaltoi îşi maturează
mai slab lemnul, comparativ cu soiurile de viţă roditoare (Varga,1978). De aceea, se
urmăreşte ca toamna, la recoltare, coardele portaltoi să conţină peste 12% hidraţi de carbon.
Densitatea lemnului coardelor generează o serie de deosebiri sub raportul
dimensiunilor vaselor conducătoare şi vitezei de circulaţie a sevei. De aceea, pentru a
asigura o mai bună prindere la altoire se urmăreşte ca la un soi de viţă roditoare cu lemnul
dens (Cabernet Sauvignon) să se folosească un portaltoi tot cu lemnul dens (Kober 5 BB) şi
invers.
Umiditatea fiziologică a materialului în momentul altoirii trebuie să fie normală,
adică ţesuturile să fie viabile şi să conţină 50-53 % apă. Prin aceasta se asigură
intensificarea proceselor biologice şi se uşurează executarea operaţiei de altoire. Întrucât în
timpul păstrării materialului, o parte din apa aflată în ţesuturi se pierde, este necesar ca
înainte de altoire să se realizeze o înmuiere pentru refacerea umidităţii fiziologice.
Grosimea partenerilor influenţează reuşita la altoire, prin suprapunerea cât mai
exactă a zonelor generatoare care participă la calusare şi sudare. Suprapunerea acestor zone
este asigurată atunci când partenerii folosiţi la altoire au aceeaşi grosime.
Factorii tehnici cei mai importanţi care concură la reuşita altoirii sunt următorii:
modul de pregătire a materialului, poziţia secţiunii faţă de ochi la altoi, distanţa dintre
secţiune şi ochiul altoiului, planicitatea secţiunilor, rapiditatea efectuării altoirii, igiena
altoirii etc.
Modul de pregătire a materialului în vederea altoirii interesează, mai ales sub
raportul fasonării, extirpării ochilor la portaltoi, înmuierii etc. Pregătirea corectă a
materialului determină obţinerea unor rezultate mai bune.
Poziţia secţiunii faţă de ochi la altoi. Din experimentări îndelungate s-a constatat că
poziţia cea mai favorabilă sudării este de partea ochiului, fapt ce permite ca partea concavă

162
(cu jgheab) a altoiului, care calusează dificil, să fie plasată la polul inferior al secţiunii, deci
într-o poziţie mai favorabilă calusării.
Distanţa secţiunii faţă de ochiul altoiului se corelează negativ cu prinderea la altoire.
Se recomandă ca distanţa de la secţiune la ochi să nu depăşească 5 mm pentru a se
beneficia de substanţele de rezervă şi cele fitohormonale aflate în cantitate mai mare în
zona nodului.
Planicitatea secţiunilor reprezintă o condiţie importantă pentru asigurarea unei bune
suduri. Obţinerea unor secţiuni netede este posibilă prin folosirea unor bricege (sau cuţite,
în cazul folosirii altoirii mecanizate) de bună calitate şi perfect întreţinute.
Rapiditatea efectuării altoirii se opune oxidării şi deshidratării ţesuturilor secţionate;
de aceea, timpul dintre momentul efectuării secţiunilor şi îmbinării lor, trebuie să fie foarte
scurt.
Igiena altoirii. La altoirea şi forţarea butaşilor se pune un accent deosebit pe
menţinerea stării de curăţenie a materialului care se spală pentru a îndepărta particulele de
nisip şi pământ, se dezinfectează împotriva mucegaiurilor folosind Ronilan 0,05 %,
Benomyl 50 WP 0,1 %, Topsin 70 PU, Euparen multi 50 WP (tolifluanid 50 %), Calidan
SC (iprodion 175 g/l + carbendazim 87,5 g/l), Folicur multi 50 WP (tebuconazol 10 % +
tolifluanid 40 %), Shavit F 71,5 WP (triadimenol 1,5 % + folpet 70 %)(Varga N., şi colab.,
2006). De asemenea, parafinarea efectuată după altoire are rolul de a proteja zona de altoire
împotriva infecţiilor.
Factorii ecologici care acţionează pe timpul forţării butaşilor altoiţi sunt următorii:
temperatura, umiditatea, lumina şi aerul.
Temperatura are rolul cel mai important în declanşarea procesului de formare a
calusului. Calusul începe să se formeze la temperatura de 15ºC, procesul se intensifică
proporţional cu creşterea temperaturii până la 32ºC, după care se constată o reducere a
procesului de calusare. Temperaturile mai ridicate determină formarea unui calus abundent
şi spongios, cu realizarea unei suduri slabe. La temperaturi de 18-27ºC se formează un
calus fin şi dens de jur împrejurul punctului de altoire.
La începutul procesului de forţare, în primele 4-5 zile, se administrează un „şoc
termic” (28-30ºC) pentru ca butaşii altoiţi să treacă rapid de la viaţa latentă la cea activă,
apoi temperatura se menţine la 22-24ºC pe toată durata forţării.
Pentru a stimula formarea calusului la punctul de altoire se recomandă metoda
electrostratificării prin care se creează un plus termic (cu 3-4ºC) la nivelul punctului de
altoire, faţă de baza butaşilor.
Umiditatea normală asigură turgescenţa celulelor şi desfăşurarea optimă a proceselor
fiziologice din butaşi. În perioada de forţare, la începutul formării calusului, umiditatea
aerului trebuie menţinută la peste 90 %, timp de 4-5 zile, după care se reduce treptat la 75-
80 %. Umiditatea în spaţiile de forţare se corelează cu temperatura pentru a evita uscarea

163
calusului (în condiţii de umiditate scăzută şi temperatură ridicată) sau brunificarea acestuia
(la umiditate ridicată şi temperatură scăzută a aerului).
Lumina este necesară în serele de forţare pentru a asigura folosirea economică a
rezervelor de hidraţi de carbon pe timpul forţării. Prezenţa luminii la începutul perioadei de
forţare contribuie la prevenirea apariţiei mucegaiurilor, iar mai târziu, după apariţia
lăstarilor, lumina naturală cu o intensitate de peste 1 000 de lucşi preîntâmpină etiolarea
acestora; în lipsa acesteia se intervine cu lumină artificială fluorescentă.
Influenţa reciprocă dintre altoi şi portaltoi. Folosirea la altoire a unor parteneri ce
aparţin unor specii diferite, generează o serie de modificări care au la bază deosebiri de
ordin fiziologic, histochimic şi biochimic. Deosebirile dintre soiurile de portaltoi şi cele de
viţă roditoare sunt:
 rădăcinile portaltoiului prezintă o capacitate mai mare de absorbţie;
 intensitatea transpiraţiei la unitatea de suprafaţă foliară este mai mică la portaltoi;
 suprafaţa vaselor conducătoare raportată la totalitatea ţesutului lemnos este mai
ridicată la portaltoi, comparativ cu soiurile altoi;
 raportul liber/lemn este mai avantajos pentru transportul descendent.

 cu cât diferenţele dintre portaltoi şi altoi sunt mai mari, cu

DE REŢINUT atât influenţele reciproce dintre cei doi parteneri sunt mai
puternice;
 sistemul radicular al portaltoiului realizează aceste influenţe,
prin acţiunea selectivă de absorbţie a elementelor nutritive,
cât şi schimbului de substanţe dintre cei doi parteneri.

Influenţa portaltoiului asupra altoiului Influenţa altoiului asupra portaltoiului

 modificarea lungimii perioadei de  lungimea diferită a rădăcinilor;
vegetaţie;  repartizarea acestora pe diferite
 creşterea diferită a lăstarilor; adâncimi ale solului etc.
 mărimea suprafeţei foliare;
 fertilitatea şi productivitatea diferită;
 producţia de struguri;
 acumularea zaharurilor;
 longevitatea plantaţiei etc.

164
 Clasificarea metodelor de altoire
I După materialul biologic folosie la altoire se distinge:
- altoirea în verde când se folosesc lăstari;
- altoirea în uscat, în cazul folosirii coardelor.
II După tehnica de execuţie metodele de altoire se clasifică în:
- altoirea în copulaţie simplă, prin suprapunerea secţiunilor;
- altoirea în copulaţie ameliorată, cu pană sau limb de îmbinare;
- altoirea mecanizată cu secţiuni de îmbinare în profil „omega”, „vârf de lance”,
„nut şi feder” etc.;
- altoirea pe loc, în despicătură, realizată atunci când altoiul a dispărut, iar
portaltoiul are o grosime de 20-50 mm.
III După gradul de înrudire:
- altoiri autoplasmice (homeoplasmice), când cei doi parteneri aparţin aceluiaşi
individ (soi);
- altoiri heteroplasmice, când cei doi parteneri aparţin la specii sau genuri diferite
Întrucât cei doi parteneri folosiţi la altoire aparţin soiurilor şi speciilor diferite,
altoirea viţei-de-vie este de tip heteroplasmic.
Altoirea în verde
Este o metodă folosită în anumite situaţii şi anume:
 pentru completarea golurilor din plantaţiile viticole;
 la înmulţirea rapidă a soiurilor noi;
 la înlocuirea soiurilor mai puţin valoroase, cu altele mai bune.
Altoirea în verde în vederea completării golurilor din plantaţii se practică atunci când
altoiul a dispărut, iar din portaltoi au crescut lăstari, sau când în locul butucilor lipsă s-au
plantat, cu un an înainte, viţe portaltoi înrădăcinate.
Altoirea se face în prima jumătate a lunii iunie, când lăstarii ating grosimea de 6-8
mm (în perioada înfloritului). Metoda aplicată este cea în copulaţie simplă (fig. 7.10) şi este
urmată de legarea obligatorie cu fire de bumbac.

Fig. 7.10. Altoirea în verde:

a - secţiunile oblice; b - legarea partenerilor
165
 Altoitul se poate practica toată ziua pe timp noros, fiind necesară o întrerupere în
zilele călduroase, în orele amiezii. După altoirea în verde, lăstarii altoiţi sunt îngrijiţi atent
pe parcursul perioadei de vegetaţie:
 se leagă de tutori;
 se verifică la 8-10 zile prinderea;
 se slăbesc legăturile pentru a evita strangulările;
 se aplică tratamente împotriva atacurilor de boli şi dăunători, la timp şi des
repetate;
 se îndepărtează eventualii lăstari care se mai formează din portaltoi,
 distrugerea buruienilor.

Altoirea în uscat. În viticultură se foloseşte pe scară largă pentru producerea viţelor

altoite, ca metodă indirectă de luptă împotriva filoxerei. Procesul tehnologic de producere a
viţelor altoite fiind complex, se organizează în cadrul pepinierelor viticole. Metoda de
altoire este denumită impropriu „în uscat” întrucât se realizează în cursul perioadei de
repaus, cu coarde de un an. O porţiune scurtă de butaş altoi, ce aparţine soiului roditor de
viţă-de-vie (care va da naştere sistemului aerian al plantei) se îmbină cu o porţiune mai
lungă de butaş portaltoi din care urmează să se formeze sistemul radicular al butucului.
Altoirea în uscat se poate executa:
● manual (folosind copulaţia perfecţionată, cu limb sau pană de îmbinare) (fig. 7.11);
● cu maşini şi dispozitive de altoit care realizează îmbinarea partenerilor în sistem „vârf
de lance”, „omega” etc. (fig. 7.12).

Fig. 7.11. Altoirea în copulaţie perfecţionată Fig. 7.12. Altoirea mecanizată:

a-în profil „vârf de lance“ b-în profil „omega“

Altoirea în copulaţie perfecţionată constă în secţionarea oblică a portaltoiului şi

altoiului, urmată de realizarea, pe suprafaţa secţiunilor, a penei sau limbului de îmbinare.
166
 Secţiunea oblică la altoi va fi executată cât mai aproape de ochi, pentru a se beneficia
de substanţele de rezervă şi cele hormonale aflate în cantitate mai mare în zona mugurelui.
La portaltoi, secţiunea oblică se execută la capătul superior al butaşului, pe internod.
Această metodă asigură obţinerea unor randamente superioare, se excută numai de către
altoitori calificaţi, ce pot realiza între 1 000 – 2 500 altoiri pe zi. În ultimul timp, pepinierele
care altoiesc cantităţi mari de butaşi folosesc pe scară largă altoirea mecanizată.

Altoirea pe loc, în despicătură. Este o metodă folosită pentru completarea golurilor

şi se realizează, în general, pe portaltoi plantat în anul precedent, uneori cu vârstă de peste
2-3 ani. Din punct de vedere calendaristic se execută primăvara, în luna aprilie în cazul
portaltoiului tânăr (de 1-2 ani), diametrele celor doi parteneri sunt aproximativ egale.
Portaltoiul se secţionează orizontal (fig. 7.13), la nivelul suprafeţei solului, iar ca
altoi se folosesc coarde de un an păstrate peste iarnă în locuri reci (silozuri sau beciuri),
stratificate în nisip umed în aşa fel încât să se întârzie pornirea mugurilor, acestea se
fragmentează în porţiuni de câte doi ochi, păstrând deasupra ochiului superior o porţiune de
internod de 2 cm lungime, iar în partea inferioară 5-6 cm.

Fig. 7.13. Altoirea pe loc, în despicătură:

a...j - diferite etape de execuţie; k - altoirea cu 2 altoi

Altoirea în placaj este executată în ochi dormind, la sfârşitul lunii august, începutul
lunii septembrie; se sudează toamna, dar nu se dezvoltă decât în primăvara viitoare. Ea
presupune efectuarea unei crestături în trunchi, de forma celei din figura 7.14. Altoii detaşaţi
sub forma unei pene cu lungimea de aproximativ 12 mm şi 3 mm grosime la bază sunt
introduşi în crestătura portaltoiului, după care se leagă.

167
 Fig. 7.14. Altoirea în placaj („chip bud“)

Altoirea sub scoarţă, în ochi crescând, este efectuată în intervalul 20 iulie – 20

august, când dă de altfel cele mai bune rezultate (fig. 7.15). Metoda constă în efectuarea
unei incizii pe scoarţă, pe internod, în forma literei „T”, în partea cu jgheab, deasupra
ochiului de iarnă. Ochiul altoi, cu un scut subţire de lemn, este introdus în locaşul creat prin
incizia în „T“ şi legat, cu o folie plastifiată, elastică care nu permite ştrangularea. După
aproximativ 10 zile se execută controlul viabilităţii altoilor şi la nevoie se repetă altoirea, în
cazul în care nu s-a realizat prinderea.

Fig. 7.15. Altoirea în „T“

168
 Avantajele acestei  permite reconversia plantaţiilor de hibrizi direct producători
metode de altoire
şi a celor de portaltoi în plantaţii cu soiuri roditoare
sunt:
valoroase;
 permite înlocuirea unor soiuri vechi, mai puţin valoroase, cu
altele noi, de înaltă calitate;
 face posibilă înmulţirea rapidă a soiurilor noi obţinute, a
clonelor omologate şi a materialului biologic supus
tratamentului prin termoterapie pentru eliberarea de virusuri.

7.3.4. Microînmulţirea „in vitro ”

Micropropagarea reprezintă metoda de înmulţire prin care are loc regenerarea de plante
noi din fragmente vegetale dintre cele mai diferite: ţesuturi meristematice, organe (muguri,
minibutaşi, antere, ovare), celule de calus sau celule regenerate din protoplaşti. Se obţin
astfel plante noi, cu caracteristici similare plantelor mamă şi cu o stare sanitară
satisfăcătoare, pornind de la ţesuturi meristematice a căror dezvoltare are loc „in vitro”,
după o prealabilă sterilizare şi într-un mediu aseptic (Fregoni M.,1987; citat de Dejeu L.,
2010).
Această metodă se caracterizează printr-o rată superioară de multiplicare a plantelor,
comparativ cu metodele convenţionale (butăşire, marcotaj, altoire).

 totipotenţa celulei vegetale: orice celulă nucleată vie din

Principiul corpul plantei conţine toată informaţia genetică necesară pentru
metodei: a reproduce fidel întreaga plantă.
 clonarea rapidă a soiurilor valoroase, nou create;
Avantajele  obţinerea în timp scurt a unei cantităţi mari de material săditor;
metodei:  reîntinerirea materialului;
 obţinerea plantelor libere de virusuri şi de fitoplasme
(devirozarea soiurilor);
 obţinerea unor plante cu diferite grade de ploidie, stabile
genetic, prin embriogeneză;
 înlăturarea incompatibilităţii sexuate a unor soiuri folosite în
diferite combinaţii de hibridare (embriocultură);
 posibilitatea păstrării materialului de înmulţire la temperaturi
scăzute, în diferite faze de dezvoltare;
 producerea materialului săditor în regim programat, fără
dependenţă de un anumit sezon.

169
 Dintre inconveniente au fost semnalate procesul de juvenilizare şi faptul că
plantele noi obţinute „in vitro” nu pot fi folosite direct la înfiinţarea plantaţiilor, fiind
necesară altoirea lor pe portaltoi rezistenţi la filoxeră.
Cu toate acestea, multiplicarea „in vitro” se utilizează frecvent pentru înmulţirea
rapidă a soiurilor valoroase de viţă-de-vie, devirozarea viţelor roditoare şi a celor de
portaltoi. Etapele tehnologice de lucru (fig. 7.16), pentru multiplicarea „in vitro” sunt:
- prelevarea explantelor care au în componenţa lor meristeme, în condiţii sterile (apexuri
caulinare, muguri axilari, minibutaşi);
- regenerarea meristemelor „in vitro”, pe mediu de cultură aseptic, în camere climatizate;
- înrădăcinare pe mediu nutritiv agarizat a minilăstarilor formaţi;
- trecerea viţelor în nucleul de preînmulţire pe sol ameliorat şi testarea virusologică în
condiţii de seră.

Fig. 7.16. Diagrama multiplicării prin muguri axilari la viţa-de-vie

(după Vişoiu Emilia şi colab., 2002)

O tehnică mult utilizată o constituie microaltoirea „in vitro” în condiţii aseptice,

a apexurilor, pe microbutaşi de plante libere de virusuri, sau pe hipocotile obţinute din
seminţe provenite de la soiuri testate, libere, de asemenea, de virusuri (Benin și
Grenan,1984; Martino,1991) (fig. 7.17).

170
 Fig.7.17. Schema diferitelor faze ale microaltoirii „in vitro“
la viţa-de-vie (după Martino,1991)

7.4. PEPINIERA VITICOLĂ

Pepiniera viticolă reprezintă o unitate complexă, alcătuită din mai multe
componente, stâns unite între ele, specializată în producerea materialului săditor viticol.
Dezvoltarea viticulturii ţării noastre nu este posibilă fără organizarea judicioasă a
unei reţele de pepiniere dotate cu utilităţile şi inventarul specific necesar, care să răspundă
cerinţelor atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Concentrarea producerii
materialului săditor viticol în unităţi specializate presupune, în primul rând, producerea de
viţe altoite în conformitate cu cerinţele actuale, ca structură de soiuri, un control biologic şi
sanitar riguros, posibilitatea introducerii rapide în producţie a creaţiilor valoroase obţinute în
procesul de ameliorare sau din import, în condiţiile unei eficienţe economice sporite.

Cerinţe cantitative:  întreţinerea fondului viticol existent, prin completarea

Cerinţe calitative:
golurilor;
 înlocuirea fondului viticol care devine ineficient;
 extinderea patrimoniului viticol, atunci când este cazul.
 înmulţirea soiurilor de viţă roditoare şi de portaltoi;
 extinderea producerii materialului săditor cu valoare
biologică ridicată;
 producerea unui material săditor sănătos, liber de viroze sau
alţi agenţi patogeni.

Înfiinţarea unei pepiniere viticole constituie o investiţie importantă, de aceea unităţile

producătoare trebuie să dispună de o anumită putere economică. Amplasarea sectoarelor

171
pepinierei presupune existenţa în apropiere a unor căi de comunicaţii practicabile în tot
cursul anului. O anumită importanţă revine tradiţiei şi pregătirii profesionale a celor ce
lucrează într-un sector de complexitate sporită, aşa cum este cel de producere a materialului
săditor viticol.
În ţara noastră, potrivit ordinului nr. 1267/2005 pentru aprobarea „Regulilor şi
normelor tehnice privind producerea în vederea comercializării, controlul, certificarea
calităţii şi comercializarea materialului de înmulţire vegetativă a viţei-de-vie” se produce
material de înmulţire din mai multe categorii biologice, prezentate în continuare.

 este produs sub responsabilitatea amelioratorului,

Material de înmulţire iniţial: menţinătorului sau cultivatorului;
 respectă metodele acceptate în vederea menţinerii
identităţii soiului şi, dacă este cazul, a clonei, şi pentru
prevenirea infecţiilor cu organisme dăunătoare;
 este obţinut prin înmulţire vegetativă direct din
materialul de înmulţire iniţial şi este destinat producerii
de material de înmulţire certificat;
 este produs sub responsabilitatea amelioratorului,
Material de înmulţire bază: menţinătorului sau cultivatorului;
 respectă metodele acceptate în vederea menţinerii
identităţii soiului, a clonei şi pentru prevenirea
infecţiilor cu organisme dăunătoare;
 este obţinut prin înmulţire vegetativă direct din
materialul de înmulţire iniţial şi este destinat producerii
de material de înmulţire certificat.
 este obţinut din materialul de înmulţire bază sau din
Material certificat: materialul de înmulţire iniţial
 este destinat pentru producerea de plante tinere de viţă-
de-vie sau părţi utilizate pentru producţia de struguri.

Componentele pepinierei viticole. Pepiniera de viţe, ca întreprindere viticolă

complexă, este alcătuită din mai multe compartimente (fig.7.18), dependente unele de altele:
 plantaţia furnizoare de coarde portaltoi;
 plantaţia furnizoare de coarde altoi;
 şcoala de viţe cu terenul pentru asolament.
Pepiniera dispune, de asemenea, şi de un sector indirect productiv alcătuit din:
 complexul de altoire şi forţare;
 spaţii de depozitare;
 remize pentru maşini etc.

172
 Fig. 7.18. Schiţa unui complex de altoire şi forţare

Alegerea terenului pentru amplasarea pepinierei viticole. În scopul aplicării unor

tehnologii moderne de producere a materialului săditor viticol de bună calitate, cu costuri
reduse, terenul pe care se amplasează pepiniera de viţe trebuie să corespundă la cel mai
înalt grad cerinţelor de creştere a viţei-de-vie. La alegerea acestuia se ţine seama de factorii
ecologici şi social-economici.
Dintre factorii ecologici de cea mai mare însemnătate sunt factorii climatici. Aceştia
trebuie să satisfacă cerinţele plantaţiilor de portaltoi, ale celor furnizoare de coarde altoi şi
ale viţelor din şcoală.
Dintre toate componentele pepinierei, plantaţiile de portaltoi sunt cele mai
pretenţioase faţă de factorii ecoclimatici. Viţele portaltoi intră în vegetaţie mai devreme
comparativ cu cele roditoare şi îşi încheie perioada de vegetaţie mai târziu decât acestea.
De aceea, plantaţiile de portaltoi vor fi înfiinţate în acele areale în care numărul zilelor fără
îngheţuri din perioada caldă a anului depăşeşte 180. În această perioadă bilanţul termic
activ trebuie să fie mai mare de 3 100ºC, temperatura medie din lunile mai-iunie să
depăşească 18ºC, iar în lunile iulie-august să nu fie mai mică de 21ºC.
Se recomandă evitarea arealelor bătute de grindină, brume târzii de primăvară şi
timpurii de toamnă. De asemenea, nu vor fi înfiinţate plantaţii de portaltoi pe văile râurilor
în care se produc curenţi reci.
Analiza resurselor climatice de pe teritoriul ţării noastre şi corelarea lor cu cerinţele
soiurilor de portaltoi, permit să se stabilească trei zone cu grade diferite de favorabilitate
pentru cultura portaltoiului: foarte favorabilă, favorabilă şi mijlociu de favorabilă
(Oşlobeanu şi colab., 1980).
173
 Zona foarte favorabilă este situată în sudul ţării, în special în perimetrele irigate de
pe prima terasă a Dunării, de la Drobeta-Turnu Severin şi până la Cernavodă. Zona dispune
de cele mai mari resurse heliotermice de pe teritoriul ţării noastre: perioadă lungă de
vegetaţie (peste 200 zile), cu desprimăvărări timpurii, toamne lungi, cu acumularea unui
bilanţ termic util de peste 1 650ºC, o sumă a insolaţiei reale de peste 1 600 ore şi un
cuantum al precipitaţiilor de peste 350 mm.
Zona favorabilă cuprinde areale în care parametrii climatici prezintă valori mai
reduse faţă de zona foarte favorabilă. Ea cuprinde podgoriile Dealu Mare, dealurile
Buzăului şi cele din Dobrogea.
În această zonă, perioada de vegetaţie are o lungime de 180-200 zile, bilanţul termic
util este cuprins între 1 500 şi 1 650ºC, suma insolaţiei reale 1 500-1 600 ore, iar
precipitaţiile din perioada de vegetaţie însumează 300-400 mm.
Zona de favorabilitate mijlocie pentru cultura portaltoiului cuprinde podgoriile din
sudul Moldovei, Banat şi sudul Transilvaniei.
Indicii climatici sunt inferiori primelor două zone, determinând o întârziere în
maturarea lemnului: lungimea perioadei de vegetaţie nu depăşeşte 170-180 de zile, bilanţul
termic util 1 300–1 500ºC, suma orelor de insolaţie reală 1 300-1 500, iar cantitatea de
precipitaţii 300-500 mm.
Ca urmare a pretenţiilor ridicate faţă de factorii climatici, plantaţiile de portaltoi din
ţara noastră sunt amplasate cu precădere în partea de sud a ţării.
Şcolile de viţă au cerinţe faţă de factorii climatici mai reduse faţă de cele ale
plantaţiilor de portaltoi. Cele mai bune rezultate sub raport tehnic şi economic se obţin în
partea de sud, sud-est şi sud-vest a ţării.
La alegerea terenurilor pentru şcolile de viţă se recomandă evitarea pericolului
brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară (ce nu trebuie să depăşească data de 1 mai), mai
ales atunci când se recurge la plantarea pe teren nebilonat. Vor fi evitate, de asemenea,
arealele bântuite de grindină, precum şi cele cu ploi frecvente şi temperaturi scăzute în luna
mai care întârzie pornirea în vegetaţie a viţelor altoite.
Cerinţele faţă de factorii ecoclimatici ale soiurilor din plantaţiile furnizoare de
coarde altoi sunt asemănătoare cu cele ale aceloraşi soiuri cultivate pentru struguri.
Faţă de factorii ecopedologici cele mai mari cerinţe le manifestă şcolile de viţe.
Pentru şcolile de viţe sunt indicate solurile permeabile, adânci, bogate în humus (peste 3 %)
şi bine aprovizionate în elemente nutritive.
Cea mai bună înrădăcinare a viţelor altoite se realizează în condiţiile unor soluri cu
textură uşoară-medie (luto-nisipoasă sau lutoasă) care au regim termic şi aerohidric
favorabil.
Se recomandă evitarea solurilor argiloase, reci şi cu exces de umiditate care sunt
defavorabile creşterii rădăcinilor. Pentru a evita excesul de umiditate în unele perioade

174
ploioase, terenul destinat şcolilor de viţe trebuie să nu fie influenţat de pânza de apă
freatică.
Viţele altoite nu trebuie cultivate pe soluri cu un conţinut în săruri nocive mai mare
de 0,3-0,6 ‰ NaCl, datorită sensibilităţii lor accentuate. Vor fi evitate, de asemenea,
solurile intens poluate cu pesticide (în special pe bază de cupru), erbicide, sau puternic
infestate cu larve dăunătoare (Melolontha melolontha, Agriotes lineatus, Zabrus gibrus
etc.), cu boli virotice şi bacteriene (îndeosebi cu Agrobacterium vitis).
Pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi sunt preferate, de asemenea, solurile cu
textură uşoară-medie (luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă şi lutoasă).
Portaltoii hibrizi Berlandieri x Riparia (Kober 5 BB, Sel. Crăciunel 2, Sel.
Oppenheim 4) se adaptează la o gamă largă de soluri sub raportul texturii şi regimul hidric.
Portaltoii hibrizi Berlandieri x Rupestris valorifică destul de bine solurile argiloase.
Soiurile de portaltoi manifestă cerinţe diferite faţă de fertilitatea solului: Riparia
gloire şi SO4 preferă solurile fertile şi reavene, în timp ce cultivarea soiurilor Kober 5 BB
şi Crăciunel 2 pe astfel de soluri trebuie evitată, pentru a nu favoriza creşterea lăstarilor în
dauna maturării lor.
La alegerea terenului atât pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi, pentru plantaţiile
furnizoare de coarde altoi, cât şi celui destinat şcolilor de viţă, se ţine seama de conţinutul
în carbonat de calciu activ şi de indicele puterii clorozante. La valori ridicate ale acestor
indicatori se recomandă folosirea portaltoilor rezistenţi (Chasselas x Berlandieri 41 B,
Fercal).
Sub raport orografic terenul destinat plantaţiilor de portaltoi trebuie să fie plan sau să
aibă o pantă redusă, uniformă, de până la 12 %, cu expoziţie favorabilă (sudică, sud-estică,
sud-vestică) şi să fie adăpostit de vânturile puternice dinspre nord sau nord-est.
Amplasarea şcolilor de viţe trebuie făcută pe terenuri plane sau uşor înclinate, cu
posibilităţi de irigare.
Dintre factorii social-economici la alegerea terenului pentru pepiniera de viţe se
ţine seama, în primul rând, de posibilităţile de folosire a unui volum mare de forţă de
muncă, acest sector având un caracter intensiv ce solicită multă manoperă.
Înfiinţarea unei pepiniere viticole constituie o investiţie importantă, de aceea
unităţile producătoare trebuie să dispună de o anumită putere economică.
Amplasarea sectoarelor pepinierei presupune existenţa în apropiere a unor căi de
comunicaţii practicabile în tot cursul anului.
O anumită importanţă revine tradiţiei şi pregătirii profesionale a celor ce lucrează
într-un sector de complexitate sporită, aşa cum este cel de producere a materialului săditor
viticol.

175
 7.5. TEHNOLOGIA PRODUCERII COARDELOR PORTALTOI

7.5.1. Înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi

La alegerea terenului se va urmări ca bilanţul termic activ să fie de cel puţin 3000-
3200ºC, perioada de vegetaţie activă de minimum 180-200 de zile, în zone care nu sunt
afectate de grindină, brume târzii de primăvară şi îngheţuri timpurii de toamnă. Solul
trebuie să fie fertil, cu textură nisipo-lutoasă, profund, fără pânză superficială de apă
freatică.
Cu ocazia pregătirii terenului pentru plantare se realizează fertilizarea de bază care
are ca scop îmbogăţirea solului în materie organică, P şi K. Orientativ se aplică 30-40 t/ha
gunoi de grajd, 150-220 kg/ha P2O5 şi 200-250 kg/ha K2O, în funcţie de cartarea
agrochimică a solului. Acestea se distribuie uniform la suprafaţa solului, urmând a fi
încorporate prin desfundare.
Desfundatul se execută toamna la adâncimea de 60 cm, urmând ca primăvara
înainte de plantare să se realizeze nivelarea desfundăturii.
La stabilirea distanţelor de plantare se ţine seama de vigoarea soiurilor, condiţiile
pedoclimatice, de mijlocul de susţinere şi de forma de conducere a butucilor.
Când susţinerea viţelor urmează să fie făcută pe spalier monoplan se recomandă
distanţe de plantare de 2-2,2 m între rânduri şi 1,8-2,0 m între viţe pe rând, în funcţie de
vigoarea soiurilor.
La susţinerea pe spalier în formă de „T”, se folosesc distanţe de 2,2-2,6 m între
rânduri şi 1,6-1,8-2,0 m între viţe pe rând (Grecu V. şi colab., 1984).
În Italia se folosesc distanţe de 1,5-3,0 m între rânduri şi 1-2 m între viţe pe rând
(Fregoni,1987); în Austria 2,5-2,8/1,3-1,5 m (Rukenbauer W., Traxler H.,1975), iar în
Franţa densităţile de plantare sunt cuprinse între 1 000 şi 3 000 butuci/ha (Reynier, 1986).
Pentru plantare se folosesc viţe portaltoi din selecţii clonale: Berlandieri x Riparia,
Kober 5BB; Selecţia Crăciunel 2; Selecţia Crăciunel 26; Selecţia M54; Selecţia Crăciunel
71; Selecţia Drăgăşani 57; Selecţia Oppenheim 4; Selecţia Oppenheim 4, clona 4;
Berlandieri x Riparia 125 AA; Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri; 140 Ruggeri Selecţia
59 Vl; Chasselas x Berlandieri 41 B; 41 B Selecţia 6 Vl; Drăgăşani 70 M; Precoce; Ruvis
(tabelul 7.2).
În vederea plantării, viţele portaltoi se fasonează prin scurtarea cordiţei principale la
4-5 ochi (cele secundare se elimină) şi a rădăcinilor la 8-10 cm lungime. Se recomandă
parafinarea viţelor portaltoi fasonate, iar în acest caz nu mai este necesară muşuroirea
viţelor.
Plantarea viţelor portaltoi se execută obişnuit primăvara, la sfârşitul lunii martie –
începutul lui aprilie. În mod obişnuit plantarea se realizează în gropi executate manual sau
mecanizat, la adâncimea de 45-50 cm, după o prealabilă pichetare a terenului. Viţele
portaltoi se aşază în groapă în aşa fel încât punctul de inserţie al cordiţei principale să fie

176
situat la nivelul suprafeţei solului, iar rădăcinile să fie dispuse de jur împrejurul unui
muşuroi situat pe fundul gropii. Rădăcinile se acoperă cu un strat de pământ mărunţit de 10-
15 cm care se tasează, urmând a administra apoi o cantitate de 3-5 kg mraniţă la groapă. Se
udă apoi fiecare viţă cu 5-10 l apă (sau se irigă plantaţia imediat după încheierea plantării),
după care se umple groapa cu pământ.

7.5.2. Lucrări de întreţinere aplicate viţelor portaltoi în primii ani

În anul plantării se aplică lucrări ale solului (adânci şi superficiale) la fel ca şi în
cazul plantaţiilor tinere de vii roditoare.
La nevoie se efectuează tratamente cu insecticide (în cazul atacului unor dăunători);
în cazul soiurilor Chasselas x Berlandieri 41 B şi Precoce se aplică 2-3 tratamente
împotriva manei.
În cursul verii primului an viţele portaltoi se copcesc de două ori, în luna iunie şi în
august. Prin această lucrare se suprimă rădăcinile pornite din nodul superior pentru a
favoriza creşterea celor situate la nodul bazal. După primul copcit se reface muşuroiul
pentru a evita necrozarea lăstarilor etiolaţi, iar după cel de al doilea, viţele rămân
nemuşuroite pentru o mai bună maturare a lemnului.
Viţele protejate la plantare prin parafinare nu au tendinţa de a emite rădăcini de la
nodul superior, aşa încât nu reclamă efectuarea copcitului.
Când lăstarii ajung la înălţimea de 40-50 cm se execută primul legat al acestora de
tutori; la legatul al doilea, prin operaţia de plivit se păstrează numai 3-4 lăstari la fiecare
viţă. În condiţii de secetă se aplică 1-2 udări, de preferat o dată cu copcitul, folosind copcile
din jurul viţelor. Vara se verifică autenticitatea viţelor, se elimină eventualele impurităţi, iar
golurile apărute sunt completate cu viţe la ghivece. În toamna anului I viţele portaltoi se
muşuroiesc.
În al doilea an de la plantare, primăvara, înaintea executării arăturii, se instalează
mijlocul de susţinere; obişnuit se foloseşte spalierul vertical monoplan cu conducerea
oblică a lăstarilor, sau cel în formă de „T” cu dirijarea orizontală a acestora.
În cazul folosirii spalierului vertical monoplan, lăstarii urmează să fie palisaţi oblic
până la ultima sârmă, apoi orizontal pe aceasta (fig.7.19). Această conducere prezintă
dezavantajul aglomerării mănunchiurilor de lăstari de la 3-4 butuci învecinaţi pe sârma de
sus a mijlocului de susţinere. Conducerea alternativă a lăstarilor pe sistemul de susținere
este mult mai eficientă; astfel cei proveniţi de la primul butuc sunt dirijaţi oblic ascendent
pe sârma oblică, apoi orizontal pe prima sârmă; lăstarii de la butucul următor, după
palisarea de sârma oblică vor fi conduşi pe a doua sârmă orizontală, iar cei proveniţi de la al
treilea butuc vor fi dirijaţi pe sârma orizontală cu poziţie superioară (fig. 7.20). Sârma
oblică este legată la partea inferioară de câte un ţăruş fixat lângă fiecare butuc, iar la capătul
opus, de sârma de sus.

177
Fig. 7. 19. Spalierul vertical monoplan cu Fig. 7. 20. Spalierul vertical monoplan cu
conducerea oblică a lăstarilor conducerea alternativă a lăstarilor

Spalierul în formă de „T”, cu conducerea orizontală a lăstarilor, elimină lucrarea de

legare a acestora şi facilitează efectuarea celorlalte lucrări aplicate butucului (fig.7.21). El
este alcătuit din stâlpi metalici (sau din beton, din lemn), cu înălţimea de 150 cm, din care
60 cm în sol. În partea de sus se fixează o bară orizontală cu lungimea de 60 cm. La
extremităţile acestei bare se întind două sârme cu diametrul de 2,8 mm, distanţate la 50 cm
una de alta şi cu capetele orientate în sus pe o porţiune de 12 cm, realizând în acest fel o
plasă de susţinere a lăstarilor. În acest caz butucii se conduc pe o tulpină cu un cordon
bilateral (sau pe două tulpini cu câte un singur cordon fiecare).

Fig. 7.21. Spalierul în formă de „T“ cu conducerea orizontală a lăstarilor

Primăvara devreme, după dezmuşuroit, se aplică tăierea în uscat: în cazul conducerii

pe spalier vertical monoplan, se păstrează la fiecare butuc 2-3 cepi de 1-2 cm; în cazul
susţinerii pe spalier în formă de „T”, se proiectează tulpina prin scurtarea unei coarde
suficient de viguroase, imediat după nivelul sârmelor orizontale. Când coardele au o
vigoare redusă, se păstrează la fiecare butuc 2-3 cepi de 1-2 cm lungime.
În cursul perioadei de vegetaţie se elimină, prin operaţia de plivit, lăstarii de prisos.
În cazul folosirii spalierului vertical monoplan, la primul plivit care se execută atunci când
lăstarii au 15-20 cm lungime, se păstrează 5-6 lăstari; încărcătura finală de lăstari (3-4 la
fiecare butuc) se stabileşte la al doilea plivit, atunci când lăstarii ajung la 40 cm.

178
 La susţinerea pe spalier în formă de „T”, prin operaţia de plivit se înlătură lăstarii de
pe tulpină, cu excepţia celor 2 din partea superioară, care urmează să fie dirijaţi orizontal şi
fixaţi pe sârme perpendicular pe direcţia rândului, pentru formarea cordoanelor. Când
lăstarii ajung la sârmele exterioare ale mijlocului de susţinere se ciupesc în vederea
stimulării formării copililor.
Copilitul şi legatul lăstarilor, în cazul susţinerii pe spalier vertical, se execută în anul
al doilea la fiecare 40-50 cm lungime nouă de creştere. La folosirea spalierului în formă de
„T” se păstrează copilii rezultaţi din lăstarii ce formează cordoanele şi se dirijează de-a
lungul rândului.
Se recomandă să se completeze golurile apărute, folosind fie viţe portaltoi plantate
primăvara devreme, fie după fortificarea lor în ghivece nutritive în solarii, plantarea
efectuându-se, în acest caz, în perioada de vegetaţie.
În cazul în care în anul precedent s-au înregistrat atacuri puternice de filoxeră
galicolă se aplică tratamente cu Carbetox 37 CE (0,3-0,4 %).
Se aplică, de asemenea, lucrările obişnuite ale solului (arătură de primăvară, praşile,
arătură de toamnă) şi îngrăşăminte cu P şi K (în doze orientative de câte 50 kg/ha substanţă
activă) (toamna, înainte de arătură). Se execută apoi muşuroirea.
Lucrările de întreţinere aplicate în anul al treilea de la plantare se aseamănă cu
cele aplicate în anul anterior, cu unele particularităţi.
Astfel, la tăierea în uscat se păstrează pe scaunul butucului (la susţinerea pe spalier
vertical) sau pe cordoanele formate anterior (în cazul folosirii spalierului în formă de „T”)
cepi de 1-2 cm lungime.
Plivitul lăstarilor se execută tot în două etape, cu păstrarea în final a unui număr de
5-6 lăstari la fiecare butuc.
La viţele susţinute pe spalier vertical, la fiecare 40-50 cm lungime nouă de creştere a
lăstarilor se execută copilitul şi legatul acestora. La susţinerea pe spalier în formă de „T” se
dirijează lăstarii de-a lungul rândurilor (eventual printr-un legat la realizarea primelor
creşteri de 35-40 cm lungime); în continuare se aplică numai copilitul şi dirijarea orizontală
a lăstarilor pe plasa de sârmă.

7.5.3. Lucrări aplicate în plantaţiile de portaltoi aflate în producţie

Tăierea în uscat se execută primăvara devreme, păstrând pe scaunul butucului sau
pe cordoane, cepi de 1-2 cm. În acest fel pornesc în vegetaţie aproximativ în acelaşi timp,
mugurii coronari (unghiulari) dând lăstari cu creştere uniformă încă de la început. Mai rar
se aplică tăierea în ras, în cepi de 1-2 ochi sau în elemente cu lungimea de 3-5 ochi (fig.
7.22) (Oşlobeanu şi colab.,1980).
Anual este necesară revizuirea mijlocelor de susţinere, lucrare care constă în
înlocuirea stâlpilor deterioraţi, întinderea sârmelor (la nevoie, completarea lor), îndreptarea
stâlpilor înclinaţi etc.

179
 Se execută, de asemenea, lucrările obişnuite ale solului: debilonare; dezmuşuroit;
arătura de primăvară la 16-18 cm adâncime; 4-5 praşile mecanice pe interval şi 3-4 praşile
manuale pe rând (ce pot fi înlocuite prin aplicarea erbicidelor); arătura de toamnă la 16-18
cm, completată cu muşuroirea bazei butucilor şi periodic subsolajul.

Fig. 7. 22. Tăierea în uscat aplicată viţelor portaltoi: a-netăiat;

b-tăiat în ras; c-tăiat în cepi de 1-2 cm; d-tăiat în cepi de 1-2 ochi

Pentru înlocuirea praşilelor se recomandă folosirea erbicidelor preemergente

(Simanex 50 SC -3-4 l/ha; Simanex 80 WP-6 kg/ha; Naproguard -7 l/ha), care se
administrează în benzi late de 50-60 cm, de-a lungul rândurilor. În timpul perioadei de
vegetaţie, în plantaţiile conduse pe spalier în formă de „T” pot fi aplicate erbicide
postemergente (Gramoxone 1 %, 2-3 tratamente).
În tehnologia de cultură a portaltoiului, operaţiile în verde sunt obligatorii. Prin
operaţia de plivit, executată în două etape, se păstrează în final 6-10 lăstari la fiecare butuc,
în funcţie de vigoarea soiului şi fertilitatea solului. La primul plivit (când lăstarii au 15-20
cm lungime) se păstrează în plus 2-3 lăstari, încărcătura finală fiind definitivată la al doilea
plivit (când lungimea lăstarilor este de 35-40 cm).
Prin lucrarea de copilit se îndepărtează copilii, prin scurtarea lor la cep, sub prima
frunză, în stare erbacee (fig. 7.23). Concomitent se îndepărtează cârceii şi se leagă lăstarii
cu legături în forma cifrei 8.

Fig. 7.23. Copilitul portaltoiului

180
 Copilitul şi legatul se repetă de 12-15 ori într-o perioadă de vegetaţie, de fiecare dată
când lăstarii realizează lungimi noi de creştere de 40-45 cm. La conducerea orizontală a
lăstarilor pe spalier în formă de „T”, lucrarea de legat este înlocuită cu dirijarea lăstarilor pe
plasa orizontală de sârmă.
La sfârşitul lunii august sau începutul lunii septembrie, când creşterea lăstarilor este
mult încetinită şi baza lăstarilor a început să se lignifice, se execută cârnitul, prin
îndepărtarea vârfurilor lăstarilor cu ultimele 8-9 frunze. Lucrarea are ca scop să favorizeze
maturarea lăstarilor şi să stimuleze creşterea lor în grosime.
Aplicarea îngrăşămintelor se face ţinând seama de starea de aprovizionare a
solului cu elemente nutritive, conţinutul în humus, în argilă şi gradul de saturaţie în baze.
Periodic, la 3-4 ani, se aplică gunoi de grajd, toamna, înainte de efectuarea arăturii.
Orientativ, se recomandă aplicarea dozelor de gunoi cuprinse în tabelul 7.1, care variază în
funcţie de valoarea indicelui de azot (HV); la rândul lui, indicele de azot (HV) se
calculează cu ajutorul formulei:
HV = H x V/100 în care:
H = conţinutul solului în humus, în %;
V = gradul de saturaţie în baze, în %.
Tabelul 7.1

Doze de gunoi de grajd pentru fertilizarea plantaţiilor de portaltoi (t/ha)

(după Borlan şi colab.,1982)

Conţinutul solului în argilă Indicele de azot – HV %

(%) 1,0 2,0 3,0 4,0
10 18 - - -
20 31 23 - -
30 35 26 23 22
40 37 28 24 23
50 39 29 25 24

Dozele necesare de îngrăşăminte chimice (cu azot, fosfor şi potasiu) se stabilesc în

funcţie de starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive. Ele se calculează cu
ajutorul nomogramelor prezentate în figura 7.26, ţinând seama de producţia de butaşi
scontată şi de starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive. Îngrăşămintele
chimice cu azot se aplică primăvara, iar cele cu fosfor şi potasiu toamna, urmând a fi
încorporate în sol odată cu arătura.
Protecţia fitosanitară are în vedere combaterea filoxerei, a omizilor defoliatoare şi,
mai rar, a acarienilor cu Carbetox 37 CE – 0,3-0,4 %. În anii foarte favorabili pentru mană
(ploioşi) în cazul portaltoilor Chasselas x Berlandieri 41 B şi Precoce, sunt necesare 1-2
tratamente cu zeamă bordeleză împotriva manei (0,5-0,8 %).

181
 Completarea golurilor în plantaţiile aflate în producţie se realizează prin marcotaj,
cu viţe portaltoi în perioada de repaus, sau după fortificarea prealabilă a lor în solarii,
plantarea la locul definitiv făcându-se, în acest caz, în cursul perioadei de vegetaţie.
Recoltarea coardelor portaltoi se execută după înregistrarea unor temperaturi de -
8....-10ºC care contribuie la delimitarea netă a porţiunilor de coarde maturate de cele
nematurate. Coardele se secţionează la 10-15 cm de la punctul de inserţie pe butuc sau
cordoane, se scot din plantaţie în mănunchiuri şi se transportă la locul de fasonare.
Fasonarea coardelor portaltoi în vederea păstrării se face în butaşi de 3 lungimi (120 cm),
de 2 (80 cm) sau o lungime (40 cm) (fig. 7.27). Cu această ocazie se elimină porţiunile de
coarde prea groase (peste 12 mm în diametru), sau prea subţiri (sub 7 mm diametru), cele
nematurate, vătămate sau lovite de grindină, resturile de copili, cârceii sau porţiunile
torsionate. Butaşii se leagă în pachete de câte 100 de bucăţi (pe categorii de lungime) şi se
etichetează.
Fig. 7.24. Pachete de butaşi portaltoi:
a-de 3 lungimi; b-de 2 lungimi;
c-de o lungime

Producţia medie de butaşi portaltoi este cuprinsă, în

general, între 80 000 şi 140 000 bucăţi/ha.
După recoltare şi fasonare pachetele cu butaşi
portaltoi sunt supuse unui tratament anticriptogamic, prin
îmbăiere, folosind unul din produsele: Ronilan 0,05 %,
Benomyl WP 0,1 %, Topsin 70 PU, Euparen multi 50 WP
(tolifluanid 50 %), Calidan SC (iprodion 175 g/l +
carbendazim 87,5 g/l), Folicur multi 50 WP (tebuconazol
10 % + tolifluanid 40 %), Shavit F 71,5 WP (triadimenol
1,5 % + folpet 70 %) (Varga şi colab.,2006).

Păstrarea butaşilor portaltoi se face în depozite frigorifice sau în silozuri de nisip,

construite sub cerul liber. În timpul păstrării este nevoie de protejarea butaşilor împotriva
pierderilor de umiditate. Indiferent de metoda folosită, o bună păstrare a butaşilor portaltoi
trebuie să asigure un grad corespunzător de hidratare, reducerea activităţii respiratorii şi o
stare sanitară optimă.
Pachetele cu butaşi portaltoi se pot păstra în silozuri de nisip, sub cerul liber, prin
aşezarea pachetelor în stive piramidale acoperite cu un strat gros de nisip reavăn (35 cm).
Butaşii portaltoi pot fi stivuiţi în silozurile de nisip după introducerea lor în saci de
polietilenă (fig. 7.25); de asemenea, stivele de butaşi pot fi acoperite cu folie de polietilenă
peste care se aşază un strat de nisip gros de 35 cm.

182
 În depozitele frigorifice, condiţiile optime de păstrare sunt asigurate în saci de
polietilenă la temperaturi cuprinse între +1ºC şi +4ºC; umiditatea aerului nu trebuie să
scadă sub 85 %. Păstrarea în camere frigorifice poate fi făcută şi prin stivuirea pachetelor
de butaşi portaltoi şi învelirea cu folie de polietilenă.

Fig. 7.25. Siloz de nisip amenajat la

suprafaţa solului
(după Oşlobeanu şi colab.,1980)

7.6. TEHNOLOGIA PRODUCERII COARDELOR ALTOI

În condiţiile ţării noastre coardele altoi se obţin din plantaţiile mamă furnizoare de
coarde.
Înfiinţarea plantaţiilor mamă presupune o alegere atentă a terenurilor în arealele
care asigură satisfacerea la nivel optim a cerinţelor viţei-de-vie faţă de factorii ecologici;
vor fi evitate zonele afectate de grindină, de brumele timpurii de toamnă sau de cele târzii
de primăvară.
Plantarea se execută, la fel ca şi în cazul plantaţiilor de vii roditoare, primăvara, cu
viţe altoite din soiurile recomandate în lucrarea de zonare.
Se recomandă folosirea unor distanţe de plantare de 2,0-2,2 m între rânduri şi de 0,7-
1,0 m între viţe pe rând.
Întreţinerea plantaţiilor tinere presupune aplicarea aceloraşi lucrări ca şi în cazul
plantaţiilor de vii roditoare.
Întreţinerea plantaţiilor mamă aflate în producţie are în vedere aplicarea unor
lucrări comune cu plantaţiile aflate pe rod (aplicarea îngrăşămintelor, cu deosebirea că
acestea urmăresc să favorizeze creşterea şi maturarea corespunzătoare a lăstarilor; lucrările
solului şi tratamentele fitosanitare) la care se adaugă o serie de lucrări specifice (tăierea în
uscat, operaţiile în verde, recoltarea şi fasonarea coardelor).
Prin operaţia de tăiere se aplică butucilor încărcături de 10-12 ochi/m2, repartizaţi
pe cepi de 2-3 ochi, situaţi pe cordoane de 70-75 cm înălţime (în zona de cultură
neprotejată) şi cu asigurarea a 2 cepi de siguranţă la baza tulpinii (în arealul de cultură
semiprotejată). La soiurile foarte viguroase se recomandă conducerea semiînaltă cu
asigurarea unui număr mai mare de lăstari pe butuc (25-30), sau conducerea joasă şi 15-25
lăstari pe butuc, iar pentru soiurile cu vigoare redusă – conducere joasă şi încărcătură mică
183
(10-15 lăstari/butuc) sau moderată (15-20 lăstari/butuc). Prin asigurarea unor astfel de
încărcături se obţin creşteri normale şi în final, coarde corespunzătoare pentru altoit, în
privinţa dimensiunilor şi gradului de maturare.
Plivitul lăstarilor se execută în două etape şi are ca scop dimensionarea încărcăturii
finale de lăstari pe butuc, cu eliminarea celor de prisos (a lăstarilor gemeni, a celor prea
subţiri etc.). Primul plivit se execută când lăstarii au 5-10 cm, cu păstrarea a 2-4 lăstari în
plus. Al doilea plivit se efectuează atunci când lăstarii au 25-30 cm şi se păstrează
încărcătura stabilită pentru soiul respectiv.
Prin înlăturarea parţială a inflorescenţelor se urmăreşte îndepărtarea a 50-75 % din
numărul acestora, astfel încât să se realizeze o creştere şi maturare optimă a coardelor.
Copilitul constă în înlăturarea lăstarilor ce apar în axila frunzelor (copili), prin
secţionarea lor, în fază erbacee, sub prima frunză. În acest fel porţiunea de copil rămasă se
usucă şi se desprinde, cicatricea rămasă fiind minimă. La întârzierea efectuării lucrării,
copilii se lemnifică, iar prin îndepărtarea lor cu ocazia fasonatului coardelor, rănile rămân
mari, iar butaşii altoi obţinuţi în aceste condiţii dau rezultate slabe la altoire (Grecu V. şi
colab.,1975). Concomitent se execută şi legatul lăstarilor de sârmele spalierului, cu
dirijarea răsfirată a lor.
Cârnitul se execută la încetinirea creşterii lăstarilor, începând cu a doua jumătate a
lunii august şi constă în înlăturarea porţiunilor din vârful lăstarilor cu diametrul mai mic de
6 mm şi cu frunze de dimensiuni mici. Lucrarea are ca efect o mai bună maturare a
coardelor şi o creştere în grosime a acestora.
Recoltarea coardelor se face toamna, la puţin timp după căderea frunzelor, când
acestea conţin o cantitate mai mare de substanţe de rezervă. Coardele se secţionează având
grijă să se păstreze pe butuc porţiuni bazale de 4-5 ochi.
Fasonarea coardelor se face imediat după recoltare, la un număr minim de 8 ochi, o
lungime minimă de la partea inferioară a nodului de la bază şi până la internodul superior
inclusiv, de 50 cm şi un diametru cuprins între 7 şi 12 mm; ochii să fie viabili, normal
dezvoltaţi, sănătoşi, nevătămaţi; coardele să nu prezinte leziuni produse de grindină sau ger,
simptome ale organismelor dăunătoare, fisuri, porţiuni torsionate etc.
Prin operaţia de fasonare se păstrează atât la baza coardelor cât şi la vârful lor
porţiuni de internod de minimum 4 cm; se înlătură, de asemenea, cârceii şi resturile de
copili.
Coardele altoi fasonate se aşază bază la bază şi se leagă în pachete de câte 100 de
bucăţi din acelaşi soi şi categorie biologică şi se etichetează.
Pachetele de coarde se supun tratamentelor anticriptogamice şi se păstrează peste
iarnă la fel ca şi butaşii portaltoi.

184
 7.7. TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR ALTOITE
Tehnologiile folosite pentru producerea viţelor altoite comportă parcurgerea a două
etape: obţinerea butaşilor altoiţi şi forţaţi în serele de altoire-forţare şi cultura viţelor altoite
în câmp (şcoala de viţe) sau în spaţii protejate (solarii, sere).

7.7.1. Obţinerea butaşilor altoiţi

Pregătirea butaşilor portaltoi şi a altoilor. În vederea altoirii, materialul se scoate
de la păstrare, se verifică viabilitatea ochilor la altoi, integritatea şi starea de sănătate a
ţesuturilor la coardele altoi şi butaşii portaltoi, după care se trece la pregătirea propriu-zisă
a materialului.
Scoaterea materialului de la păstrare şi controlul viabilităţii are loc cu câteva zile
înainte de altoire. Pe măsură ce se desfac silozurile se verifică viabilitatea butaşilor. În acest
scop se fac secţiuni prin portaltoi, altoi şi ochii de iarnă ai altoiului; aceste secţiuni trebuie
să prezinte culoarea verde-intens. Dacă se observă culoarea verde-albicioasă, butaşii au fost
deshidrataţi, iar prezenţa petelor necrotice constituie un indiciu că materialul a fost afectat
de ger, mucegaiuri etc. şi se elimină de la altoire.
Pregătirea butaşilor portaltoi. Butaşii portaltoi se introduc în bazine cu apă pentru
umectare în vederea refacerii umidităţii fiziologice normale a ţesuturilor. Este preferabil ca
apa de umectare să aibă o temperatură de peste 15ºC.
Durata umectării este în funcţie de soiul portaltoi, de conţinutul în apă al butaşilor,
de dimensiunile acestora. Soiurile cu lemnul dens (ex.: Kober 5 BB) se ţin la umectare 4-5
zile, iar cele cu lemnul mai puţin dens (ex.: Riparia gloire), 2-3 zile. La sfârşitul umectării
butaşii trebuie să conţină 53-55 % apă. În complexele de altoire şi forţare se folosesc
containere metalice pentru umectarea şi transportul butaşilor portaltoi (Popa V. Gh.,1983).
Lucrarea de fasonare a butaşilor portaltoi se execută după umectare şi constă în
segmentarea portaltoiului păstrat la 3 sau 2 lungimi de butaşi, în lungimi standard de
minimum 30 cm şi din efectuarea unei tăieturi la 0,5 cm sub nodul bazal al butaşului
(bazatul) (fig. 7.26).

Fig. 7.26. Fasonarea butaşilor portaltoi şi a coardelor altoi în vederea altoirii

În acest fel rezultă butaşi portaltoi standard, care prezintă 2-3 noduri, plus meritalul
de deasupra ultimului nod. Urmează operaţia de extirpare a ochilor, cu ajutorul
185
briceagului, fără să se producă răni prea mari pe butaşi, pentru ca portaltoiul să nu mai
poată forma lăstari după altoire. De asemenea, se îndepărtează resturile de cârcei şi copili
prin secţionare cât mai aproape de punctul de inserţie.
Pregătirea coardelor altoi. Durata de umectare a coardelor altoi este mai scurtă, de
24-36 de ore, deoarece volumul de umectare este mai mic şi diametrul vaselor conducătoare
ale soiurilor roditoare, mai mare.
Fasonatul coardelor altoi constă în segmentarea prin secţionarea fiecărui internod la
1,5 cm deasupra ochiului şi cu păstrarea restului de internod sub ochi (vezi fig.7.26).
Pepinierele care deţin spaţii frigorifice pot efectua fasonatul coardelor altoi, înaintea
introducerii lor la păstrare, dar acest fapt atrage după sine intensificarea respiraţiei, cu
pierderea unor cantităţi din substanţele de rezervă (Varga şi colab.,1984).
Dezinfectarea materialului. Se aplică dezinfecţia anticriptogamică prin îmbăiere cu
aceleaşi produse folosite înaintea introducerii butaşilor portaltoi sau a coardelor altoi la
păstrarea peste iarnă.
Altoirea butaşilor. Momentul executării altoitului se stabileşte în funcţie de
perioada fixată pentru plantare, de capacitatea zilnică de lucru. Considerând perioada de
forţare de 21 de zile, urmată de cea de aclimatizare de 5-7 zile, rezultă că altoitul trebuie
început cu o lună înainte de momentul plantării. În regiunile din sudul ţării altoirea începe
în prima jumătate a lunii martie, urmând ca după forţare şi aclimatizare, butaşii altoiţi să fie
plantaţi în câmp la sfârşitul lunii aprilie; pentru celelalte regiuni, unde plantarea în câmp are
loc mai târziu (după ce trece pericolul brumelor şi îngheţurilor târzii), altoirea începe la
sfârşitul lunii martie. În pepinierele care altoiesc anual cantităţi mari de butaşi, altoitul
poate începe încă din perioada de iarnă (ianuarie-februarie), cu păstrarea butaşilor altoiţi în
lăzi, în camere reci, la temperatură sub 8ºC, urmând ca forţarea să se facă în perioada
normală.
Soiurile de viţă roditoare cu dezmugurire întârziată pot fi altoite mai devreme
(Cabernet Sauvignon, Merlot, Muscat de Hamburg, Italia), iar cele cu dezmugurire rapidă
trebuie altoite ultimele (Perlă de Csaba; Coarnă neagră, Fetească regală, Traminer).
Tehnica altoirii. Cea mai răspândită este altoirea în uscat la masă, executată manual,
în copulaţie perfecţionată (cu pană sau limb de îmbinare). Reuşita altoirii se bazează pe
însuşirea portaltoiului şi altoiului de a emite calus la punctul de altoire şi de a forma organe
noi (rădăcini şi lăstari). Calogeneza şi rizogeneza sunt influenţate de dimensiunile butaşilor:
- cu cât distanţa de la mugurele altoi până la baza butaşului portaltoi este mai redusă,
cu atât se vor forma mai repede rădăcinile datorită migrării rapide a substanţelor fiziologic
active;
- cu cât distanţa de la mugurele altoi la punctul de altoire este mai mică, cu atât
procesul de calogeneză este mai intens, datorită influenţei auxinelor şi altor substanţe
fiziologic active;

186
 - grosimea optimă a butaşilor, care influenţează pozitiv calusarea şi pornirea în
vegetaţie a lăstarilor este cuprinsă între 8 şi 12 mm.
În ultimul timp s-a extins altoirea mecanizată, ca urmare a multiplelor avantaje pe
care le are: se poate executa cu forţă de muncă necalificată, după o instruire prealabilă;
creşte productivitatea muncii; realizează randamente ridicate, de 2000-3000 butaşi altoiţi pe
zi; asigură rezultate egale sau superioare altoitului manual.
Pentru altoirea mecanizată se folosesc maşini de altoit acţionate electric (MA) şi
dispozitive cu pedală pentru altoit (DPA). Acestea, prin intermediul unor cuţite speciale,
execută secţiunile la altoi şi portaltoi în forma „vârfului de lance”, literei „omega” etc. Cea
mai răspândită metodă de altoit mecanizat este în omega.
Pentru reuşita altoirii mecanizate este necesară respectarea următoarelor cerinţe:
butaşii să fie bine umectaţi, fără urme de pământ sau nisip; este obligatorie calibrarea
prealabilă a butaşilor pe categorii de diametre; folosirea unor cuţite diferite în funcţie de
diametrul partenerilor.

Recepţia butaşilor altoiţi. După altoire butaşii se aşază în lădiţe speciale şi se

transportă la masa de recepţie. Recepţia se face cantitativ, prin numărarea butaşilor altoiţi şi
calitativ, prin verificarea îmbinării dintre altoi şi portaltoi, a diametrelor partenerilor,
stabilitatea, conformaţia ochiului la altoi etc.
Tratamentul butaşilor altoiţi cu biostimulatori. În vederea stimulării proceselor
de calusare şi de înrădăcinare, butaşii altoiţi pot fi supuşi unor tratamente cu biostimulatori,
cum sunt:
- înmuierea butaşilor altoiţi pe o lungime de 2-5 cm (inclusiv zona de altoire) în
soluţii de acid indolilbutiric (AIB), acid indolilacetic (AIA) sau acid naftilacetic (ANA), în
concentraţie de 5-30 ppm, timp de 8 ore;
- înmuierea butaşilor altoiţi într-o soluţie de heteroauxină, în concentraţie 0,1-0,2 %.
Parafinarea butaşilor altoiţi. Pentru prevenirea deshidratării şi în scopul protejării
punctului de altoire de atacul ciupercilor (Botrytis, Fusarium, Alternaria etc.) se recomandă
parafinarea capătului superior al butaşilor altoiţi. Înainte de parafinare, butaşii altoiţi se
introduc cu capătul superior în apă, timp de aproximativ 3-5 secunde, fapt ce împiedică
pătrunderea ulterioară a masticului de parafinare între secţiuni.
Pentru parafinare se foloseşte un mastic a cărui temperatură trebuie să fie de
70 ± 2ºC (tava se așează pe o baie marină). Sunt recomandate parafinele transparente cu
punctul de topire cuprins între 52 şi 56 ºC, cu un conţinut în ulei mai mic de 2 %, de
preferat tipurile D 50/80, D 40/50 şi D 25/40.
În ultimul timp s-au experimentat cu bune rezultate o serie de masticuri pentru
parafinare (ex.: „tip ICDVV” – cu substanţe antibotritice şi substanţe bioactive) (Varga şi
colab., 2006; Burlacu, 2008).

187
 După imersia în apă a butaşilor şi zvântarea lor, în mănunchiuri cu vârful la acelaşi
nivel, fără a se atinge unul de altul, se imersează în masticul topit câteva fracţiuni de
secundă, pe o lungime de 6-8 cm socotită de la vârf. Se obţine astfel o peliculă suficient de
elastică şi aderentă, ce nu permite dezvoltarea putregaiului cenuşiu şi împiedică
deshidratarea butaşilor.
Stratificarea butaşilor altoiţi. După altoire şi parafinare butaşii altoiţi sunt
stratificaţi în vederea forţării. În ţara noastră se folosesc următoarele metode de
stratificare: în rumeguş de esenţe răşinoase, cu acoperirea totală a butaşilor; în rumeguş cu
acoperirea parţială a butaşilor până la nivelul punctului de altoire; stratificarea cu consum
redus de rumeguş; stratificarea în nisip.
Pentru stratificarea în rumeguş a butaşilor altoiţi se folosesc următoarele tipuri de
lăzi (fig.7.27):
- lăzi din lemn confecţionate din scândură de conifere cu dimensiunile de 100/50/60
cm, cu greutatea de 23-26 kg şi capacitatea de stratificare de circa 1 000 – 1 200 butaşi
altoiţi:
- cutii paletizabile compuse dintr-un cadru metalic, tava suport şi pereţii din plăci de
polietilenă tip fagure, cu dimensiunile de 50/50/65 cm; capacitatea de stratificare a unei
astfel de cutii este de 700-750 butaşi;
- cutii din material plastic în formă de trunchi de piramidă având dimensiunile la
bază de 45/33 cm, la partea superioară 59/43 cm, înălţimea de 43 cm şi greutatea de 5-6 kg;
capacitatea unei astfel de lăzi este de circa 450-500 butaşi.
Se foloseşte rumeguşul de conifere care are o capacitate mare de reţinere a apei; el
se umectează în bazine până la umiditatea de 75-78 %, putând fi refolosit timp de 2-3 ani.
În vederea stratificării butaşilor altoiţi, lăzile după o dezinfectare prealabilă se aşază
într-o poziţie înclinată (în cazul celor din lemn, cu peretele mobil detaşat, orientat în sus),
după care pereţii laterali şi fundul lăzii se căptuşesc cu un strat de rumeguş umed, gros de 5
cm. Butaşii altoiţi sunt aşezaţi în rânduri intercalate cu rumeguş având grijă ca punctul de
altoire să fie la acelaşi nivel. Se urmăreşte ca rumeguşul umed să pătrundă printre butaşi
până la nivelul punctului de altoire; după umplere, lăzile se aduc în poziţie orizontală.

188
 Fig.7.27. Tipuri de lăzi folosite pentru stratificarea butaşilor altoiţi în vederea forţării:
a-ladă de lemn; b-cutie paletizabilă; c-cutie din material plastic
La stratificarea prin acoperirea totală a butaşilor, la nivelul punctului de altoire se
introduce rumeguş uscat, tratat în prealabil cu o soluţie antibotritică, realizându-se la
suprafaţă un strat gros de 5-8 cm.
În cazul stratificării în rumeguş prin acoperirea parţială a butaşilor, numai până la
nivelul punctului de altoire, lăzile se acoperă la sfârşit cu o folie de polietilenă pentru
păstrarea umidităţii. În acest caz nu se mai formează rădăcini din altoi, calusul este mai
dens şi lăstarii din altoi nu mai sunt etiolaţi la bază.
Cutiile paletizabile permit stratificarea cu consum redus de rumeguş în spaţii
climatizate în care este posibilă realizarea parametrilor de umiditate necesari pentru
evitarea deshidratării butaşilor (higroscopicitatea de peste 95%) (Varga şi colab.,1984),
precum şi creşterea capacităţii de forţare în cadrul aceluiaşi spaţiu construit, cu 34% (Popa
şi colab.,1983).
Cutiile au prevăzute orificii pe fundul lor, peste care se aşază un strat de rumeguş
umectat, în grosime de 3-5 cm. Butaşii altoiţi, parafinaţi, se aşază unul lângă altul fără a se
intercala rumeguş între ei. Deasupra butaşilor se pune un strat de rumeguş umed, tratat în
prealabil cu un produs antibotritic, care să depăşească capetele altoilor cu 1-2 cm.
Stratificarea se poate face şi pe stelaje, pe 2-3 nivele, în pat contiuu utilizându-se la
maximum spaţiile de forţare.
Stratificarea în nisip poate fi făcută pe paturi de lemn sau direct pe duşumea, pe un
strat de paie curate, gros de circa 10 cm, peste care se aşază un strat de nisip, gros de 10-15
cm. Butaşii se aşază în poziţie oblică, câte 2-3 rânduri, după care se intercalează un strat de
nisip. Acoperirea butaşilor cu nisip poate fi făcută numai până la nivelul punctului de
altoire (în acest caz fiind necesară parafinarea butaşilor), sau total.
Forţarea butaşilor altoiţi. În mod obişnuit, după altoire şi stratificarea butaşilor,
lăzile sunt introduse în camerele de forţare pentru întreruperea fazei de repaus, realizarea
procesului de calogeneză şi intrarea în vegetaţie a mugurelui altoi. Atunci când altoirea se
189
realizează iarna (februarie-martie), până la declanşarea forţatului butaşii stratificaţi se
păstrează la rece (1-4ºC).
Spaţiile de forţare sunt dotate cu sisteme de încălzire, iluminare şi ventilaţie. Lăzile
cu butaşi se aşază pe stelaje, pe 2-3 rânduri.
Pentru stabilirea momentului declanşării forţatului se ţine seama de faptul că
forţarea şi călirea butaşilor durează 25-30 de zile şi depinde de momentul plantării în şcoala
de viţe. Pentru evitarea consumului ridicat, inutil, de hidraţi de carbon din butaş prin
procesul de respiraţie (a calusului, lăstarilor, rădăcinilor) trebuie ca între începutul forţării şi
plantarea butaşilor în câmp să nu treacă mai mult de o lună. Când butaşii se vor planta în
şcoala de viţe în biloane cu acoperire totală, forţarea va începe în decada a doua sau a treia
a lunii martie; pentru butaşii care se vor planta în teren nebilonat, forţatul va fi declanşat în
decada a treia a lunii martie sau decada întâia a lunii aprilie.
Conducerea forţatului se realizează prin dirijarea factorilor de temperatură,
higroscopicitate, aeraţie şi iluminare în spaţiile de forţare.
În primele 4-5 zile de forţare se realizează un şoc termic, prin asigurarea unor
temperaturi de 28-30ºC, pentru ca butaşii să treacă mai rapid de la faza de repaus la cea de
viaţă activă. În acest fel are loc formarea mai rapidă a calusului la punctul de altoire,
evitându-se deshidratarea secţiunilor şi instalarea mucegaiului, calusul nefiind atacat de
ciuperca Botrytis cinerea. În continuare, forţarea trebuie făcută la o temperatură de 22-
23ºC.
Dacă se obţine un calus prea abundent, acesta devine spongios, iar dacă este prea
puţin nu asigură o bună vascularizare.
În primele 10 zile de forţare, higroscopicitatea aerului trebuie menţinută ridicată, în
jur de 92 %. În acest scop, se udă abundent intervalele dintre stelaje, se stropesc lăzile la
exterior, se aşază saci umezi pe calorifere etc.
La stratificarea parţială în rumeguş a butaşilor altoiţi, în primele 6-7 zile se acoperă
lăzile cu o folie de polietilenă, pentru menţinerea umidităţii ridicate (până când la
majoritatea butaşilor se observă că ochii altoi au dezmugurit).
După primele 10 zile de forţare, higroscopicitatea aerului se reduce treptat la 75-80
%, pentru diminuarea pericolului atacului de mucegai. La stratificarea butaşilor altoiţi prin
acoperire totală cu rumeguş, higroscopicitatea aerului se poate reduce până la 60 %.
Aeraţia are un rol important în procesul de calogeneză şi pentru prevenirea atacului
de mucegai. Volumul de aer din camerele de forţare trebuie înlocuit de 3-4 ori pe zi cu aer
proaspăt, bogat în oxigen. Aerisirea se face prin geamuri cu deschidere în sus sau prin
sisteme de ventilaţie care evită contactul direct cu aerul rece al lăstarilor nou formaţi.
Lumina în spaţiile de forţare previne etiolarea lăstarilor formaţi din altoi şi atacul de
mucegai cenuşiu. Ea trebuie asigurată cu o intensitate de peste 1 000 de lucşi; la nevoie,
lumina naturală se completează cu cea artificială prin montarea deasupra lăzilor cu butaşi a
unor lămpi de neon, lungi de 120 cm, câte două într-o carcasă, cu o putere de 40 de waţi.

190
Iluminarea artificială trebuie să înceapă de la 4-5 zile de la data declanşării forţatului şi să
funcţioneze 12-16 ore pe zi, inclusiv în perioada de călire a viţelor (Grecu V. şi
colab.,1988).
Aplicarea tratamentelor anticriptogamice. În timpul forţării, cele mai mari pagube
pot fi produse de mucegaiul cenuşiu (Botryotinia fuckeliana) care atacă lăstarii tineri
formaţi din altoi; la acestea se adaugă cele produse şi de alte ciuperci, în special din
genurile Alternaria şi Fusarium.
În prima parte a forţării, când umiditatea este mai ridicată, pentru prevenirea atacului
de mucegai, se aplică tratamente prin stropire cu Benomyl 0,15 % sau Fundazol 0,2 %.
În cea de a doua parte a forţării, când umiditatea atmosferică se reduce, tratamentele
se fac prin prăfuire, folosind aceleaşi substanţe, în amestec cu talc, folosit ca ingredient (2
% fungicid şi 98 % talc).
Durata forţării este de 18-20 de zile şi se consideră terminată atunci când
majoritatea butaşilor prezintă calus moderat şi uniform în jurul punctului de altoire.
Aclimatizarea sau călirea butaşilor. Prin aclimatizare sau călire se urmăreşte
acomodarea butaşilor altoiţi la condiţiile de mediu exterior pe care le vor întâlni în şcoala
de viţe (8-10ºC) şi de 12-13ºC, când se plantează în solarii. Durata călirii este de 5-8 zile.
Fasonarea după forţare a butaşilor altoiţi. După terminarea forţării şi aclimatizării
(sau înainte de aceasta), butaşii altoiţi se scot din lăzi sau paturile de forţare şi se supun
operaţiei de fasonare. După forţare, butaşii trebuie să prezinte un calus circular (inelar) la
punctul de altoire, ochiul să fie pornit în vegetaţie sau cu o lungime de 3-5 cm şi să aibă
primordii ale rădăcinii sau calus la bază.
Prin fasonare se înlătură lăstarii porniţi din portaltoi, se ciupesc lăstarii altoi atacaţi
de mucegaiuri, se reduc la aproximativ 4 cm cei ce au crescut prea mult, se scurtează
rădăcinile la circa 1 cm şi se înlătură rădăcinile pornite din nodurile intermediare ale
portaltoiului sau din altoi.
Parafinarea butaşilor după forţare este necesară în condiţiile în care butaşii altoiţi
şi forţaţi se plantează în şcoala de viţe sau în solarii fără acoperire integrală cu pământ.
Temperatura masticului de parafinare trebuie reglată în funcţie de starea butaşilor după
forţare şi de modul lor de plantare (tabelul 7.2).
Butaşii se parafinează pe întreaga porţiune care nu se introduce în pământ la plantare
(plus 2-3 cm) în vederea protejării împotriva deshidratării.
Tabelul 7.2
Temperatura masticului folosit la parafinarea după forţare
(după Varga şi colab., 2006)

Acoperirea butaşilor Culoarea lăstarilor Plantarea se va face în: Temperatura

la forţare masticului,ºC
Parţială Verde Câmp 80±2

191
 Parţială Verde Solarii 75±2
Parţială Galbenă Câmp 75±2
Parţială Galbenă Solarii 70±2
Totală Albă Câmp 70±2
Totală Albă Solarii 65±2

7.7.2. Cultura viţelor altoite în şcoala de viţe

După forţare şi călire, butaşii altoiţi sunt trecuţi în câmp în şcoala de viţe sau în
solarii, unde îşi parcurg un ciclu de vegetaţie până în toamnă.
În şcoala de viţe se pot folosi următoarele sisteme de cultură:
-în biloane, prin acoperirea totală a butaşilor cu pământ, mai ales în zonele în care
pot surveni temperaturi negative după data de 1 mai şi în pepinierele în care se practică
irigarea prin brazde;
-pe biloane, prin introducerea parţială în sol a butaşilor la plantare, în zonele în
care nu survin îngheţuri târzii şi pepinierele dispun de posibilităţi de irigare prin aspersiune;
-în teren nebilonat, în zonele în care nu mai survin îngheţuri târzii, pe soluri cu
textură uşoară, în condiţiile irigării prin aspersiune.
Alegerea terenului pentru şcoala de viţe. Terenul destinat şcolilor de viţe trebuie
să fie plan sau uşor înclinat, cu pânza de apă freatică la o adâncime de peste 1,5 m, cu soluri
cu textură luto-nisipoasă sau lutoasă, fertile, cu reacţie neutră-slab acidă.
Organizarea asolamentului. Şcoala de viţe trebuie încadrată într-un asolament;
cele mai bune premergătoare sunt culturile de borceag de primăvară, porumb timpuriu şi
mazăre. Sunt recomandate două tipuri de asolamente:
-de 3 ani, cu următoarea succesiune a culturilor: anul I – porumb pentru boabe; anul
II – borceag de primăvară şi anul III – şcoală de viţe;
-de 5 ani: anii I, II, III – leguminoase perene (trifoi sau lucernă); anul IV – porumb
pentru boabe; anul V – şcoală de viţe.
Cele mai bune rezultate sub raport fitosanitar şi în privinţa îmbunătăţirii însuşirilor
fizico-chimice ale solului se obţin în cazul folosirii asolamentelor de 5 ani.
Pregătirea terenului începe din vară, imediat după recoltarea culturii
premergătoare. Ea constă în fertilizarea de bază, combaterea dăunătorilor din sol,
desfundatul şi bilonatul.
Fertilizarea de bază se face fie la cultura premergătoare, fie toamna la desfundat.
Gunoiul de grajd se recomandă să fie administrat la cultura premergătoare, dacă se
administrează la pregătirea terenului, el trebuie să fie bine descompus. Dozele de gunoi de
grajd se stabilesc în funcţie de conţinutul solului în argilă şi valoarea indicelui de azot
(Borlan Z. şi colab.,1982). În general se folosesc doze moderate de 20-40 t/ha gunoi de
grajd.
În privinţa îngrăşămintelor chimice greu solubile (pe bază de fosfor şi potasiu) se
ţine seama de nivelurile optime ale conţinutului solului în elemente nutritive, pentru şcoala
192
de viţe (pe adâncimea de 0-40 cm): indicele de azot (HV) 2,5-3 %, fosforul mobil P-AL 75-
80 ppm, potasiul mobil K-AL 155-160 ppm. În general se folosesc doze de 60-90 kg P2O5
şi 40-80 kg K2O/ha.
Combaterea dăunătorilor se face dacă în urma sondajelor se constată prezenţa
acestora în sol (viermi sârmă, viermi albi etc.), care pot distruge lăstarii tineri ai viţelor
cultivate în şcoală. Se folosesc insecticide împrăştiate uniform înaintea desfundatului.
Desfundatul se execută toamna, după fertilizarea de bază a terenului, la o adâncime
de 60 cm în cazul culturii viţelor în biloane, cu acoperirea totală a butaşilor la plantare şi la
50 cm în cazul culturii lor pe biloane sau pe teren nebilonat.
Bilonatul terenului, atunci când se practică sistemul de cultură cu biloane, trebuie să
se execute din toamnă. Biloanele sunt coame de pământ, orientate pe direcţia est-vest, înalte
de 0,4 m, cu baza mare de 0,4-0,6 m, distanţate la 1,2 m sau 1,4 m în cazul mecanizării
complexe a lucrărilor de întreţinere. Pentru executarea lor se foloseşte plugul de făcut-tasat
biloane (PB-1) în agregat cu tractorul U-650 sau U-651. Când plantarea butaşilor se face în
rânduri duble se recomandă ca distanţa dintre biloane să fie 1,6-1,8 m.
În cazul pregătirii terenului pentru cultura fără biloane, desfundătura rămâne peste
iarnă „în brazdă crudă”, pentru mărunţire sub efectul gerului. Primăvara terenul se
nivelează cu ajutorul nivelatorului tractat NT-2,8, după care se efectuează o lucrare cu
grapa cu discuri.
Plantarea butaşilor altoiţi în biloane, prin acoperirea totală cu pământ se
declanşează, în mod obişnuit, în intervalul 20-30 aprilie, când în bilon, la adâncimea de 20
cm, temperatura depăşeşte nivelul de 12ºC, timp de mai multe zile.
Plantarea se face în rânduri simple sau duble (fig.7.28).

Fig.7.28. Plantarea butaşilor altoiţi în biloane, prin acoperire totală cu pământ:

a-în rânduri simple; b-în rânduri duble

Pentru plantarea butaşilor în biloane se execută următoarele lucrări: retezarea coamei

bilonului; despicarea biloanelor pe partea orientată spre sud, la un unghi de circa 15º faţă de
verticală; aşezarea butaşilor pe peretele oblic al bilonului la 5-6 cm unul de altul (15-18
butaşi/m), cu punctul de altoire la acelaşi nivel; refacerea biloanelor prin acoperirea treptată
cu pământ bine tasat, ultimul strat trebuie să acopere capetele butaşilor pe o înălţime de
circa 5 cm; se recomandă ca acest strat să fie alcătuit dintr-un amestec de pământ cu nisip.
193
La plantarea în rânduri duble, distanţa dintre rândurile de butaşi pe acelaşi bilon va fi de 15-
20 cm. La un hectar de şcoală de viţe se plantează, în medie 120-150 de mii butaşi altoiţi
(în rânduri simple) sau 225 mii (în rânduri duble).
Plantarea butaşilor altoiţi pe biloane, cu introducerea parţială în sol prezintă
următoarele avantaje: butaşii se plasează cu baza într-o zonă mai bine încălzită a bilonului,
fiind favorizat procesul de înrădăcinare; punctul de altoire rămâne deasupra bilonului,
eliminându-se în acest fel lucrările de copcit, de rupere a crustei de pe biloane, precum şi
riscul atacului dăunătorilor din sol asupra lăstarilor (Grecu şi colab.,1989).
Biloanele se ridică din toamnă la distanţa de 1,4 m când lucrările de întreţinere se
execută cu tractorul L-445 care încalecă un bilon, sau la distanţa de 1,6-1,8 m când se
folosesc tractoarele V-445 sau SV-445. După executare, biloanele se retuşează manual.
Se folosesc pentru plantare butaşi parafinaţi. Perioada optimă pentru plantare este
cuprinsă între 28 aprilie şi 10 mai.
Pentru plantare în rânduri simple (fig.7.29) se întinde o sârmă pe mijlocul coamei
bilonului, apoi cu ajutorul unor marcatoare se creează orificii distanţate la 7-8 cm, în care
se introduc butaşii parafinaţi în prealabil, pe adâncimea de 12-15 cm. Butaşii se pot planta
şi în rânduri duble distanţate între ele la 18-20 cm.

Fig. 7.29. Plantarea butaşilor altoiţi pe biloane, cu introducerea parţială în sol:

a-în rânduri simple; b-în rânduri duble

Plantarea butaşilor pe teren nebilonat se practică în regiunile sudice ale ţării

noastre pe soluri uşoare. Plantarea începe după trecerea pericolului brumelor târzii de
primăvară, atunci când temperatura solului la adâncimea de 15 cm se menţine relativ
constantă la circa 12ºC, obişnuit între 28 aprilie şi 10 mai.
Pe terenul desfundat în toamnă şi nivelat în primăvară se deschid rigole adânci de 15
cm, la distanţa de 1,4 m. Înaintea plantării, rigolele se udă cu 5-10 l apă la metru. Cu
ajutorul unor marcatoare se introduc butaşii (parafinaţi în prealabil pe porţiunea care
rămâne afară din sol) pe o adâncime de 12-15 cm în pământ, la distanţă de 5,5-6,5 cm unul
de altul, revenind 18 butaşi/m. În continuare, se umple treptat rigola cu pământ şi se tasează
194
cu piciorul, în lungul rândului de butaşi. De-a lungul rândului de butaşi se formează un val
mic de pământ, a cărui înălţime să depăşească porţiunile parafinate ale butaşilor cu cel
puţin 3 cm. Imediat după plantare se recomandă udarea prin aspersiune cu o normă redusă
de apă (circa 150 m3/ha), prin care se urmăreşte ridicarea higroscopicităţii aerului.
Lucrările de întreţinere din şcoala de viţe. Prin aplicarea acestor lucrări se
urmăreşte asigurarea condiţiilor optime de creştere şi înrădăcinare a viţelor în scopul
obţinerii unui material săditor de bună calitate.
Lucrările solului. După plantarea butaşilor, solul dintre biloane sau rigole se
afânează printr-un cultivat mecanic la adâncimea de 14-16 cm. În cursul perioadei de
vegetaţie se execută 6-8 lucrări de afânare a solului (cu cultivatorul sau cu freza) pentru
eliminarea buruienilor şi distrugerea crustei.
Când plantarea butaşilor s-a făcut în biloane, prin acoperirea totală cu pământ, prin
distrugerea crustei de pe biloane se uşurează ieşirea lăstarilor din bilon. Distrugerea
buruienilor de pe biloane poate fi făcută prin praşile manuale.
Rezultate favorabile în privinţa îmbunătăţirii procesului de înrădăcinare s-au obţinut
prin acoperirea biloanelor cu folie neagră cu efect asupra sporirii temperaturii solului la
începutul perioadei de vegetaţie şi inhibarea creşterii buruienilor (Varga şi colab., 2006).
Începând din a opta zi de la plantare se urmăreşte apariţia viţelor pe biloane. Atunci
când se constată că lăstarii întârzie să apară la suprafaţă din cauza atacului de dăunători
(viermele sârmă, cărăbuşul de mai, larva de buha semănăturilor) se tratează solul la nivelul
altoilor cu 5-8 g/m insecticid, după care se reface coama bilonului.
Fertilizarea. Dozele de îngrăşăminte necesare la fertilizarea în şcolile de viţe se
stabilesc pe baza analizei agrochimice a solului, ţinându-se seama de nivelele optime de
aprovizionare: N-0,2 %; P2O5- 20-30 mg/100 g sol; K2O- 40-50 mg/100 g sol.
Îngrăşămintele azotoase se administrează în două etape, după primul şi cel de-al
doilea copcit, iar cele cu fosfor şi potasiu, primăvara cu ocazia primei lucrări de afânare a
solului. Rezultate bune se obţin prin aplicarea îngrăşămintelor lichide (de tip C-311 şi C-
011) cu ajutorul cultivatorului CPU-4,2 adaptat în acest scop, precum şi prin folosirea în
cursul perioadei de vegetaţie a îngrăşămintelor foliare (F-231 şi F-011) în concentraţie de
0,6-1 %. Îngrăşămintele foliare pot fi aplicate concomitent cu tratamentele de combatere a
manei.
Irigarea şcolilor de viţe este obligatorie. În lipsa apei, frunzele de la vârful lăstarilor
se colorează în galben-verzui, are loc uscarea cârceilor, iar vârfurile devin tari, casante.
Pentru menţinerea umidităţii solului la plafonul minim de 70 % din IUA, pe
adâncimea 0-60 cm, la nevoie se irigă săptămânal cu norme de udare de 250-300 m3 apă/ha.
Irigarea viţelor trebuie sistată la sfârşitul lunii august, pentru a nu favoriza creşterea
prelungită a lăstarilor în detrimentul maturării lor. În general, normele de irigare sunt
cuprinse între 1 500 şi 2 000 m3 apă/ha. Se foloseşte metoda udării prin brazde (printre

195
biloane), iar în şcolile de viţe fără biloane sau cu plantarea butaşilor prin acoperire parţială
cu pământ, se recomandă irigarea prin aspersiune, prin picurare sau prin microaspersie.
Protecţia fitosanitară are în vedere prevenirea atacului de mană şi de făinare,
împotriva cărora se aplică în medie între 15 şi 20 de tratamente în perioada de vegetaţie.
Pentru combaterea manei (care reprezintă cel mai mare pericol) protecţia începe atunci
când viţele şi-au format 4-5 frunze, cu un diametru de 4-6 cm). Se recomandă folosirea
produselor: Manoxin forte 60 PU (oxadixil 4 % +mancozeb 54,4 % +miclobutanil 1,6 %) în
doză de 2,5 kg/ha; Galben M (benalaxil 4 % + oxiclorura de cupru cu 33 % cupru metalic)
în doză de 2,5 kg/ha; Ridomil gold MZ 68 WP (mefenoxam 4 % + mancozeb 64 %) – 2,5
kg/ha; Equation pro (cimoxanil 30% + famoxadon 22,5 ) – 0,3 l/ha. Ultimele două
tratamente se recomandă să fie făcute cu produse pe bază de cupru sau cu zeamă bordeleză
0,75-1,0 %.
Pentru combaterea făinării se recomandă următoarele produse: Eclair 49 WG
(trifloxistrobin 25 % + cimoxanil 24 %) – 0,5 kg/ha; Falcon 460 EC (triadimenol 43 g/l +
tebuconazol 167 g/l + spiroxamina 250 g/l) – 0,3 l/ha. Pentru putregaiul cenuşiu se
recomandă: Calidan SC (iprodion 175 g/l +carbendazim 87,5 g/l) – 2 l/ha; Teldor 500 SC
(fenhexamid 500 g/l) -0,8-1,0 l/ha.
Lucrările de îngrijire aplicate viţelor. În timpul perioadei de vegetaţie se aplică
lucrări de copcit, plivitul şi cârnitul lăstarilor.
Prin lucrarea de copcit se înlătură rădăcinile formate din altoi precum şi eventualii
lăstari daţi din portaltoi. Se aplică numai în cazul plantării butaşilor în biloane, cu acoperire
totală cu pământ. Lucrarea constă în desfacerea bilonului şi descoperirea viţelor până la
ultimul internod al portaltoiului, după care, cu briceagul se suprimă (de sus în jos)
rădăcinile formate din altoi, cele de la nodurile superioare ale portaltoiului, precum şi
eventualii lăstari crescuţi din portaltoi; la sfârşit bilonul se reface. Copcitul viţelor se face
de 3 ori; în a doua parte a lunilor iunie, iulie şi august. După ultimul copcit, viţele rămân
descoperite pentru a favoriza maturarea ţesuturilor de la baza lăstarilor şi de la punctul de
altoire. Lucrarea se execută numai pe timp răcoros sau noros.
Plivitul constă din înlăturarea lăstarilor de prisos, porniţi din altoi, păstrându-se
numai unul, mai viguros, care să ajungă, până în toamnă, la dimensiuni normale şi la o
maturare suficientă. Lucrarea se execută în luna iunie.
Cârnitul se aplică în luna august şi constă din secţionarea lăstarilor la 4-5 frunze din
vârf, în scopul favorizării maturării cordiţelor.
Marcarea impurităţilor constituie o lucrare obligatorie pentru asigurarea purităţii
biologice a materialului săditor viticol. Ea constă în identificarea şi marcarea viţelor care
aparţin altor soiuri. Cu aceeaşi ocazie se suprimă şi viţele care prezintă simptome ale unor
boli transmisibile (cancer bacterian, viroze). Lucrarea se execută în luna august.
Recoltarea viţelor altoite. Momentul optim pentru recoltarea viţelor din şcoală este
cel cuprins între căderea frunzelor şi venirea îngheţurilor puternice (25 octombrie-15

196
noiembrie). Scoaterea viţelor se execută mecanizat, cu plugul de scos viţe PSV-1, folosit
pentru dislocarea lor din sol, după care sunt scoase din pământ prin smulgere, apucându-le
cu mâna sub punctul de altoire. Dacă solul este uscat înainte de recoltare, cu cel puţin 4
zile, se aplică o udare pentru a evita ruperea rădăcinilor. Viţele recoltate sunt legate
provizoriu în mănunchiuri de 150-200 de bucăţi, etichetate şi transportate la locul de
stratificare temporară.
Mănunchiurile de viţe sunt aşezate în spaţii adăpostite, în grămezi de formă circulară
sau ovală, cu rădăcinile orientate spre interior. Primul rând se aşază pe un strat de nisip
umed sau de rumeguş, iar peste rădăcini se aruncă cu lopata nisip sau rumeguş umed.
Înălţimea unei grămezi nu trebuie să depăşească 2 m, iar durata de stratificare temporară nu
va depăşi 4-5 zile.
Clasarea viţelor altoite se face ţinându-se seama de regulile şi normele tehnice
privind producerea în vederea comercializării, controlul, certificarea calităţii şi
comercializarea materialului de înmulţire vegetativă prevăzute în Ordinul 1267/2005:
 puritatea varietală 100%;
 puritatea tehnică minim 96% (impurităţi tehnice: material deshidratat, avariat,
contorsionat, vătămări de grindină sau ger);
 cordiţele cu o stare de maturare satisfăcătoare;
 tulpina trebuie să fie de cel puţin 20 cm lungime;
 fiecare plantă trebuie să aibă o sudură adecvată, uniformă şi solidă;
 fiecare plantă trebuie să aibă minimum 3 rădăcini bine dezvoltate şi repartizate radial.
La clasarea viţelor, cele cu tumori canceroase, sau simptome de viroze şi alte
organisme dăunătoare se distrug prin ardere.
Viţele sănătoase, care corespund normelor de calitate (fig. 7.30), se leagă în pachete
de câte 25, 50, 100 sau multiplu de 100 de bucăţi din aceeaşi combinaţie altoi/portaltoi şi
categorie biologică. Se face o legătură de 8 - 10 cm sub punctul de altoire şi două legături pe
cordiţe. Randamentele obţinute, în mod obişnuit, în şcoala de viţe sunt mici, situându-se
între 40-50 % viţe altoite.
La nivelul legăturii de sub punctul de altoire se fixează o etichetă pe care se înscriu:
autoritatea responsabilă pentru certificare sau control; numele şi adresa persoanei
responsabile pentru sigilare; soiul de viţă roditoare, portaltoiul, clona, categoria biologică,
numărul de referinţă al lotului; cantitatea, anul de cultură etc.

197
 Fig. 7.30. Viţă altoită şi pachete de viţe altoite STAS

Păstrarea viţelor altoite peste iarnă se face: în camere frigorifice; în încăperi, prin
stratificare cu nisip, sau în silozuri sub cerul liber, prin stratificare în nisip.
Păstrarea în camere frigorifice. În acest scop pachetele de viţe se introduc în saci
de polietilenă, cu rădăcinile în aceeaşi parte, după care sacii se stivuiesc unii peste alţii. Un
alt mod de păstrare constă în aşezarea pachetelor de viţe în stive patralelipipedice, înalte de
circa 2 m, dispuse pe două rânduri, „rădăcină la rădăcină”. Peste rădăcini se pune rumeguş
dezinfectat sau nisip umed, după care întreaga stivă se înveleşte cu o folie de polietilenă.
Temperatura se menţine la 1-4°C, iar umiditatea relativă a aerului la peste 70 % atunci când
rădăcinile viţelor sunt protejate cu rumeguş dezinfectat sau nisip şi de cel puţin 80 % atunci
când viţele sunt ambalate în saci de polietilenă, fără material de protecţie pe rădăcini.
Păstrarea în încăperi (hale cu pereţi din zidărie, beciuri, subsoluri). Pachetele de
viţe se aşază sub formă de stive paralelipipedice, pe două rânduri, în sistemul „rădăcină la
rădăcină”.
Peste fiecare rând de pachete se pune nisip umed care să acopere rădăcinile şi să
intre printre viţe. În încăperi temperatura nu trebuie să depăşească 8ºC, iar umiditatea
aerului să fie de 60-70 %. Dacă nisipul se usucă, periodic se umectează prin stropire cu
pompa de spate.
Păstrarea în silozuri sub cerul liber. Acest procedeu presupune alegerea unui teren
uşor înclinat şi fără denivelări, pentru a se evita stagnarea apei. Se delimitează lăţimea
silozului de 1,75-2,0 m, apoi se aşterne un strat de nisip cu umiditatea de 7-8 %, gros de 8-
10 cm. Pachetele de viţe se aşază în siloz în poziţie apropiată de verticală (cu o înclinaţie de
circa 15º). Peste pachete se aruncă nisip umed cu lopata, astfel ca să pătrundă printre viţe,
iar la sfârşit silozul se acoperă cu un strat de nisip gros de circa 25 cm. Între silozuri se lasă
poteci de 30-40 cm. Se acordă o atenţie deosebită etichetării fiecărui strat, pentru a putea
identifica uşor fiecare combinaţie altoi/portaltoi.
198
 Livrarea viţelor altoite se face toamna sau primăvara, numai în perioada în care nu
există pericolul ca temperatura aerului să scadă sub 0ºC. Pe distanţe mici viţele se
transportă cu autocamioane sau remorci acoperite cu prelată, iar pe distanţe mari se folosesc
vagoanele în care pachetele se stratifică cu rumeguş uscat sau paie tocate, după o căptuşire
cu un strat de paie sau de rumeguş gros de 10-20 cm.
Transportul viţelor trebuie însoţit de următoarele documente: buletinul de liberă
circulaţie emis pe baza certificatului fitosanitar; actul de garantare a valorii biologice;
documentul de recepţie-livrare, semnat de beneficiar.

199
 BIBLIOGRAFIE

Astruc, H., Heritier, J., Jacquinet, J.C., 1980 – Zonage des potentialités agricoles d'un
departement: méthode appliquée à la viticulture. Chambre d'Agriculture de l'Aude,
56 pp.
Astruc, H., Jacquinet, J.C., Heritier, J., 1981 – Un exemple de zonage synthétique L’Aude
Séminaire AgrométéorologieNigne, Bordeaux. Numéro spécial Vignes et Vins,
septembre 1982.
Baggiolini, M.,1952 – Les stades repère dans le développment annuel de la vigne. Rev.
Romande Agric. et Vitic., 8, 4-6.
Baniţă, P.M., Grumeza, N.,1978 –Aspects de la valorisation des resources de la vigne sur
les sables améliorés du sud de l’Oltenie-Roumanie. Symp. Int. „Écologie de la
vigne“, Constanţa.
Baniţă, P. M., 1983 – Viticultura pe nisipuri. Ed. Ceres, Bucureşti.Barbeau, G., Asselin, C.,
Morlat, R., 1997 – Estimation du potentiel viticole des terroirs en Val de Loire selon
un indice de précocité du cycle de la vigne. OIV XXIIéme Congrès de la vigne et du
vin, Buenos Aires, Argentine.
Bavaresco, L.,1990 – Excursus mondiale sugli ibridi produttori di vite di terza generazione
resistenti alle malattie. Vignevini, 6, 29-38.
Bavaresco, L. şi colab.,1991 – Investigations on iron uptake and reduction by excised roots
of different rootstocks and a V. vinifera cultivar. Plant and Soil 130, 109-113.
Bavaresco, L., Fregoni, M., Fraschini P.,1992 – Investigation on some physiological
parameters involved in chlorosis occurrence in grafted grapevine. Journal of Plant
Nutrition, 15, 1791-1807.
Belea, Mihaela Geanina, Dejeu, L., Bădulescu, Liliana,2003 – Research concerning the
variation content in leves’ pigments at different types of pruning and bud loads.
Scientifical Papers USAMV Bucharest, serie B, Horticulture, Vol. XLVI, 338-342.
Belea, Mihaela, Geanina, 2008 – Cercetări privind optimizarea structurii vegetaţiei viţei-de-
vie în vederea îmbunătăţirii calităţii producţiei. Teză de doctorat, USAMV Bucureşti,
226 p.
Bessis, R., Fournioux, J.C.,1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne. Vitis, 31, 9-21.
Bernaz, D., Hogaş, C., Billeau, A.,1937 – Tratat de Viticultură. Vol. I, Huşi.
Bernaz Gh.,2003 – Via familială. Editura M.A.S.T., Bucureşti.
Bessis R., Fournioux J. C., 1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne. Vitis, 31, 1, p.
9-21.
Beznea, D.,1986 – Cercetări privind rezistenţa viţei de vie la temperaturile scăzute din
timpul iernii. Analele ICVV, XI, 49-62.
Boselli, M., Pasquali, A., Zinoni, F., Lega, P., 1990 – Caratterizzatione del territorio
dell'Emilia Romagna mediante l'uso di indici bioclimatici. Atti del Convegno:
Agrometeorologia per un servizio regionale. Perugina, 26-28 settembre: 127-140.
Borlan, Z. şi colab., 1982 – Tabele şi nomograme agrochimice. Ed. Ceres, Bucureşti.
Branas, J.,1974 – Viticulture. Imprimérie Déhan, Montpellier.
Bucur, Georgeta, Mihaela, 2012 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti.
Bucur, Georgeta, Mihaela, 2013 – Tehnologii horticole – Viticultură. Editura Ceres,
Bucureşti.

200
Bucur, Georgeta, Mihaela, Dejeu, L., 2017 – Researches on situation and trends in climate
change in south part of Romania and their effects on grapevine. Scientific Papers.
Series B, Horticulture. Vol. LXI, p. 243-247.
Bucur, Georgeta, Mihaela, Dejeu, L., 2018 – Research on phenotyping and eno-carpological
traits of twenty-three new romanian table grape varieties Vitis vinifera L.).
Agriculture for Life, Life for Agriculture Conference Proceedings, Sciendo, Volume
1, p. 268-275.
Bucur, Georgeta, Mihaela, Cojocaru, G. A., Antoce, Arina, Oana, 2019 – The climat change
influences and trends on the grapevine growing in Southern Romania: A long-term
study. Volume 15, BIO Web Conf., 42nd World Congress of Vine and Wine, Geneva
– Switzerland. DOI: https://doi.org/10.1051/bioconf/20191501008.
Budan, C.,1974 – Studiul condiţiilor ecologo-geografice în relaţiile cu viţa de vie şi
eficienţa producţiei din podgoria Ştefăneşti-Argeş. Teză de doctorat I.A.N.B.,
Bucureşti.
Buiuc, M., 1984 – Estimarea radiaţiei solare pe teritoriul României. Studii şi cercetări în
fundamentarea meteorologică şi hidrologică a resurselor energetice neconvenţionale.
Institutul de Meteorologie şi Hidrologie, Bucureşti.
Buiuc, M., 2000 – Agrometeorologie, vol. I, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, Curs
pentru uzul studenţilor.
Burzo, I., Dejeu, L., Șerdinescu, A., 2020 – Biologia viței-de-vie. Editura Elisavaros,
București.
Carbonneau, A., Casteran, P.,1978 – Modification microclimatiques induites par des
systèmes de conduite de la vigne au niveau des feuilles et de raisins. Symp. Int.
„Écologie de la vigne“, Constanţa.
Carbonneau, A., 1980 – Recherche sur les systèmes de conduite de la vigne: essai de
maîtrise du microclimat et de la plante entière pour produire économiquement du
raisin de qualité. Thèse Université de Bordeaux II, 240 p.
Carbonneau, A., Tonietto, J., 1998 – La géoviticulture – De la géographie viticole aux
évolution climatique et tehnologiques à l’échelle mondiale, Revue des Oenologues et
des Techniques Vitivinicoles et Oenologiques, n.87, 16-18.
Carbonneau, A., Deloire, A., Jaillard, B., 2007 – La vigne – physiologie, terroir, culture.
Edition Dunod, Paris, 442 p.
Cartechini, A. şi colab., 1993 – Il vigneto in Umbria. Suggerimenti per l’impianto e la
conduzione. Quderno nr. 49, Perugia
Cazacu, Silvia, Voiculescu, I., Fîciu, Lidia, Nămoloşanu, I., Antoce, Oana, Arina, 2008 –
Studies regarding the elaboration of some instruments for the evaluation of the
suitability of viticultural areas for ecological viticulture. Lucrări Ştiinţifice USAMV
Bucureşti, Seria B, Horticultura, vol. LI, 451-457.
Cichi, Daniela, Doloris,2006- Modificările termice din ecosistemul viticol (Cauze, efecte
asupra viţei de vie, studii). Editura Universitaria, Craiova.
Constantinescu, Gh. şi colab.,1964 – Détermination de la valeur de l'indice bioclimatique de
la vigne pour les principaux vignobles de la R.P. Roumanie. Revue Roumaine de
Biologie, Série de Botanique, 9, 1.
Constantinescu, Gh., Indreaş, Adriana,1976 – Ampelologia soiurilor apirene. Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti.
201
Constantinescu, Gh. şi colab.,1965 – Aspecte morfo-anatomice care indică slăbirea
rezistenţei la ger a viţei de vie. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. VIII.
Constantinescu, Gh. şi colab.,1978 – La répartition territoriale des cépages à raisin de table
et de cuve en Roumanie selon le système écologo-géographyque. Bucureşti.
Costea, D.C.,2005 – Influenţa regimului de subasigurare hidrică asupra unor parametri
bioproductivi la viţa-de-vie. Teză de doctorat, Universitatea din Craiova.
Costea, D.C., Cichi Daniela Doloris, Căpruciu Ramona, Genoiu Elena,2008 – The influence
of the hydro-thermal regime over bioproductive parameters of Fetească neagră
variety cultivated at Banu Mărăcine Viticultural Centre. Bulletin USAMV Cluj-
Napoca, Horticulture, 65 (1), 2, 530.
Cotea, V.D., Cotea, Victoria,1967 – Caracteristicile vinurilor obţinute în zona nisipurilor de
la Iveşti-Hanul Conachi. Revista de horticultură şi viticultură, 6.
Cotea, V.D., Barbu N., Grigorescu, C., Cotea, V.V.,2000 – Podgoriile şi vinurile României.
Editura Academiei Române, Bucureşti.
Cotea, Victoria, Cotea, V.V.,1996 – Viticultură, ampelografie şi oenologie. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Cotea, V.V., Rotaru, Liliana, Irimia, L.M., Colibaba, C., Tudose Sandu-Ville S.,2008 – The
greenhouse effect on the viticultural ecoclimat in northern Moldavia, Romania. 31st
World Congress of Vine and Wine, Verona, Italia.
Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1992 – Agrochimie horticolă. Ed. Academiei Române,
Bucureşti.
Dejeu, L., Puiu, Şt.,1985 – Cercetări privind influenţa unor condiţii ecopedologice asupra
creşterii şi rodirii viţei de vie. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. XXVIII, 77-
82.
Dejeu, L. Oprea, A., Nămoloşanu, I., Leţ, G.,1987 – Comportarea câtorva soiuri de struguri
pentru vinuri roşii cultivate pe nisipurile din judeţul Brăila. Lucrări ştiinţifice
I.A.N.B., seria B, vol. XXX, 87-94.
Dejeu, L.,2010 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti.
Dejeu, L.,2011 – Vinul şi sănătatea. Editura Ceres, Bucureşti.
Dejeu, L., Bucur, Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică. AMC, UŞAMV
Bucureşti.
Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A.,1997 – Hortiviticultura şi protecţia mediului. Editura
didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti
Dejeu, L., Patic M., Mereanu, Diana, Bucur, Mihaela, Georgeta, Gutue C.,2008 – Impact of
climat change on grapevine culture durability. 31st World Congress of Vine and
Wine, 15-20 June, Verona, Italia.
Dobrei, A., Rotaru, L., Dobrei, A., 2017. Viticultură, Ampelografie, Oenologie. Timişoara,
Editura Solness, Timişoara.
Dumitriu, I.C.,2008 – Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti.
Dvornic, V., şi colab.,1966 – Cercetări cu privire la relaţia dintre dinamica hidraţilor de
carbon, respiraţia, transpiraţia şi rezistenţa la iernare a viţei de vie. Lucrări ştiinţifice
I.A.N.B., seria B, vol. IX.
Eynard, I., Dalmasso, G., 1990 – Viticoltura moderna. Ed. Ulrico Hoepli, Milano.
Fregoni, M., 1987 – Viticoltura generale. Compendi didattici e scientifici. Ed. Reda, Roma.

202
Fregoni, M.,1991 – Origines de la vigne et de la viticulture. Contribution des peuples
antiques. Musumeci Editeur.
Fregoni, M., Schuster, D., Paoletti, A.,2003 – Terroir, Zonazione, Viticoltura. Phytoline
Editore, Affi.
Fregoni, M.,2005 – Viticoltura di qualità. Editore Phytoline, Affi, 819 p.
Georgescu, Magdalena, Grecu, V., Dejeu, L., 1986 – Ghid pentru meseria de viticultor. Ed.
Ceres, Bucureşti.
Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., Ionescu, P.,1991 – Ecofiziologia viţei de vie. Editura
Ceres, Bucureşti.
Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., 1992 – Tăierea viţei-de-vie. Ed. Ceres, Bucureşti.
Georgescu, Magdalena, Dejeu, L.,1993 – Lucrări şi operaţii în verde la viţa-de-vie. Editura
Ceres, Bucureşti.
Glăman, Gh., Dejeu, L., Brînduşe, Elena, Şerdinescu, A., Ion, M. 2018. Ampelografia
României, IX. Soiuri noi de viţă-de-vie şi portaltoi creaţi în România. Editura Ceres,
București.
Hidalgo, L.,2002 –Tratado di Viticultura General. Ed. Mundi Prensa, Madrid.
Huglin, P., Schneider C.,1998 – Biologie et écologie de la vigne. Paris, Lavoisier, 370 p.
Indreaş, Adriana, Vişan, Luminiţa,2001 – Principalele soiuri de struguri de vin cultivate în
România. Editura Ceres, Bucureşti.
Indreaş, Adriana, Vişan, Luminiţa,2001 – Principalele soiuri de struguri pentru masă
cultivate în România. Editura Ceres, Bucureşti.
Ion, M.,2006 – Optimizarea amplasării soiurilor pentru vinuri roşii în funcţie de combinaţia
soi-portaltoi în interacţiune cu condiţiile de biotop în centrul viticol Valea
Călugărească. Teză de doctorat, USAMV Bucureşti.
Ion, M., Şerdinescu, A., Varga, N., Pârcălabu, Liliana,2004 – Portaltoiul factor de
optimizare a cantităţii şi calităţii recoltei de struguri. Editura Ceres, Bucureşti, 71 p.
Ionescu, Al.,1982 – Fenomenul de poluare şi măsuri antipoluante în agricultură. Editura
Ceres, Bucureşti.
Kovacs, A. şi colab., 1987 – Delimitarea arealelor de cultură şi modul de protejare a viţei-
de-vie în podgoriile din centrul Transilvaniei. Producţia vegetală – horticultura, 1, p.
32-35.
Leţ, G., Dejeu, L., 1993 – Consideraţii asupra toleranţei ecobiologice a materialului săditor
viticol pe terenuri afectate de sărăturare. Lucrări ştiinţifice S. C. C. C. A. S. Brăila, I,
p. 231-342.
Macici, M., Dejeu, L.,2008 – Elemente reper pentru o istorie a ştiinţei vitivinicole
româneşti. Volumul Omagial „115 ani de cercetare, învăţământ şi producţie
vitivinicolă şi pomicolă la Pietroasa şi Istriţa”. Editura INVEL-Multimedia,
Bucureşti, 175-200.
Martin, T.,1968 – Viticultura. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
Martin, T.,1972 – Viticultură generală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Matei, Petruţa,2002 – Variaţia unor indicatori fiziologici şi biochimici la unele soiuri noi de
struguri de masă cu maturare diferită. Teză de doctorat, U.S.M.V. Bucureşti.
Morlat, R. şi colab.,2001 –Terroirs viticoles: Étude et valorisation. Ed. Oenoplurimedia,
Chaintré.

203
Mihalca, Al., Lazea E.,1990 – Tradiţiile şi experienţa culturii viţei de vie în zona Aradului.
Editura Ceres, Bucureşti.
Mihalca, Al.,2007 – Viticultura arădeană după anul 1944. Vol. II. Editura Multimedia
International, Arad, 378 p.
Mustea, M.,2004 –Viticultură. Bazele biologice, înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor tinere
de vii roditoare. Editura „Ion Ionescu de la Brad“, Iaşi.
Nămoloşanu, I.,1988 – Viticultura. Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu Bucureşti.
Atelierul de multiplicat cursuri.
Olteanu, I.,2000 – Viticultura. Editura Universitaria, Craiova.
Olteanu, I., Cichi, Daniela Doloris, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C.,2002 – Viticultura
specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura Universitaria, Craiova,
473 p.
Oprea, A., Indreaş, Adriana,2000 - Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti.
Oprea, D.D.,1965 – Lucrări practice de viticultură. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Oprea, D.D.,1976 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti.
Oprea, Şt.,2001 – Viticultura. Editura Academicpres, Cluj-Napoca.
Oşlobeanu, M. Budan, C., Ene, D., Dejeu, L.,1978 – Contribuţii la aboradrea viticulturii ca
ecosistem agricol şi la interpretarea cibernetică a acestuia. În: Protecţia
ecosistemelor, Constanţa, 128-135.
Oşlobeanu, M., Poenaru, I., Dejeu, L., Oprea, A., Jabbar, A.H.,1978 – Critères écologiques
utilisés dans la repartition territoriale des cepages de raisins de table en Roumanie. 1er
Symposium International sur l'Écologie de la Vigne, Constanţa, Roumanie, 527-542.
Oşlobeanu, M., Oprean, M., Alexandrescu, I., Georgescu, Magdalena, Baniţă, P., Jianu,
L.,1980 – Viticultură generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 – Zonarea soiurilor de
viţă-de-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti.
Pallioti, A., Silvestroni O., 2004 – Ecofisiologia applicata alla vite. În: Viticoltura ed
enologia biologica. Mercato, techniche di gestione, difesa, vinificazione e costi.
Edagricole, Bologna, 41-92.
Palliotti, A, Cartechini, A., Guelfi, P., 2006 – Manuale di Viticoltura Applicata. Universita
degli Studi di Perugia, 108 p.
Piţuc, P.,1989 – Înierbarea alternativă a intervalelor dintre rânduri în plantaţiile viticole din
nord-estul Moldovei. Revista de Hoticultură, nr.9.
Piţuc, P. şi colab., 1991 – Stabilirea distanţelor de plantare a viţei-de-vie în condiţiile din
nord-estul Moldovei. Analele ICVV Valea Călugărească, vol. XIII, p. 185-206.
Pomohaci, N., Ilie, Maria,1968 – Contribuţii la studiul regimului de umiditate şi nutriţie la
viţa de vie în zona solului brun-roşcat de pădure. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B,
vol. XI.
Pomohaci, N.,Gheorghiţă, M., Iuoraş, R., Cotrău, A., Cotea, V.V.,1990 - Oenologia. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Pomohaci, N., Stoian, V., Gheorghiţă, M., Sîrghi, C., Cotea, V.V., Nămoloşanu, I.,2000 –
Oenologie. Vol. 1 – Prelucrarea strugurilor şi producerea vinurilor. Editura Ceres,
Bucureşti.
204
Pop, Nastasia,2010 – Curs de viticultură generală. Eikon, Cluj-Napoca.
Popescu, Carmen Florentina, Vişoiu, Emilia,1998 – Regenerarea de plante din cultura in
vitro de fragmente de peţiol şi limb foliar la viţa-de-vie. Analele I.C.V.V. Valea
Călugărească, vol. XV, p. 19-26.
Popescu, Carmen, Florentina, Teodorescu A.,2004 – Biotehnologii – Regenerarea in vitro la
viţa-de-vie cu aplicaţii în ameliorarea sortimentului. Editura Ceres, Bucureşti.
Popescu, Gh., Dejeu, L.,1987 – Rolul substanţelor bioactive şi utilizarea lor în horticultură.
Natura, 38, 4.
Popescu, V., Chira, Lenuţa, Dejeu, L.,2001 – Producerea materialului săditor pentru
legume, pomi şi viţa-de-vie. Editura M.A.S.T., Bucureşti, 479 p.
Reynier, A.,1986 – Manuel de Viticulture. Lavoisier, Paris.
Riou, C. et al.,1994 – Le déterminisme climatique de la maturation du raisin: application au
zonage de la teneur en sucre dans la Communauté Européene. Luxemburg, Office
des Publications Officielles des Communautés Européennes, 322 p.
Savu, Georgeta, Mihaela,2004 – Studiul macroclimatului din diferite podgorii şi centre
viticole ale României pe bază de multicriterii adoptate pe plan european şi cel al
geoviticulturii. Teză de doctorat, U.S.A.M.V., Bucureşti.
Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Evaluarea multicriterială a ecoclimatului din regiunea
viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului. Lucrări ştiinţifice USAMV Iaşi,
Seria Horticultura, vol. I (49), 531-536.
Scienza, A., Anzani, R., Failla, O., De Micheli, L., Grando, S., Mattivi, F., Reina, A.,1993 –
La vite selvatica Vitis vinifera silvestris in Italia: significato culturale, diffusione e
possibili rapporti con i vitigni coltivati. Atti della Accademia Italiana della Vite e del
Vino, Vol. 45.
Seguin, G.,1983 – Influence des terroirs viticoles sur la constitution et la qualité des
vendanges. Bulletin de l'O.I.V., 56, 623.
Severin, V., Dejeu L.,1994 – Bolile şi dăunătorii viţei-de-vie – prevenire şi combatere.
Editura Ceres, Bucureşti.
Silvestroni, Oriana, Palliotti A.,2005 – Distanze di impianto. În: Manuale di viticoltura.
Impianto, gestione e difesa del vigneto. Edagricole, Bologna.
Stănescu, Doina, Teodorescu, R.,2003 – Horticultură generală. Tehnologia de producţie şi
valorificare a culturilor horticole. Editura Ceres, Bucureşti, 232 p.
Stroe, Marinela, Vicuţa, Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Studiu comparativ privind
variabilitatea agrobiologică şi thnologică a trei selecţii clonale ale soiului Pinot noir
în vederea stabilirii vocaţiei acestora în condiţiile Podgoriei Ştefăneşti-Argeş. Lucrări
Ştiinţifice USAMV Iaşi, Seria Horticultura, vol.1 (49), 549-554.
Stroe, Marinela, Vicuța, 2012 – Ampelografie. Editura Ceres, Bucureşti.
Şerdinescu, A., Ion, M., 2003 – Studiul ecopedologic şi ecoclimatic pentru încadrarea
arealelor viticole din România în zonele viticole ale Uniunii Europene.
Tonietto, J., Carbonneau, A.,2000 – Le climat mondial de la viticulture et la liste des
cépages associés. Système de Classification Climatique Multicritère (CCM) des
Régions à l'Échelle Géoviticole. Session du Groupe d'experts de l'O.I.V. – Zonage
Vitivinicole; Paris, le 6 mars 2000.

205
Tudose, Minodora, Dobrin, Ionela, Vlad, Fulvia, Florica, Savu, Mihaela,2005 –
Monitorizarea dăunătorilor din plantaţia experimentală viticolă a USAMV Bucureşti.
Lucrări Ştiinţifice USAMV Bucureşti, Seria, A, XLVIII, p. 351-357.
Ţârdea, C., Rotaru, Liliana,2003 – Ampelografie, vol. I. Editura „Ion Ionescu de la Brad”,
Iaşi.
Ţârdea, C., Irimia, L., Rotaru, L.,2003 – Încă un test de rezistenţă la ger a soiurilor de viţă
de vie cultivate pe tulpini înalte, în zona de nord-est a Moldovei. Lucrări ştiinţifice
USAMV Iaşi, Seria Horticultura, vol. 1 (46).
Varga N., Preda, Daniela, Ion, M., Burlacu, C.,2006 – Tehnologie optimizată privind
obţinerea materialului săditor viticol. Editura Ceres, Bucureşti.
* * * - Ordinul nr. 1267 din 30 noiembrie 2005 al ministrului agriculturii, pădurilor şi
dezvoltării rurale pentru aprobarea Regulilor şi normelor tehnice privind producerea
în vederea comercializării, controlul, certificarea calităţii şi comercializarea
materialului de înmulţire vegetativă a viţei-de-vie. Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 18 bis/9.01.2006.
* * * - Ordinul nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea zonării soiurilor nobile de viţă-
de-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din România. Monitorul Oficial
al României, partea I, nr.324/11 aprilie 2006.

206