UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI

MEDICINĂ VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

AMELIORAREA PLANTELOR

Conf. univ. dr. Simioniuc Danut

-2019-
 CUPRINS
ARGUMENT 19
CAPITOLUL I. Introducere 31
1.1. Importanţa ameliorării plantelor 31
1.2. Interdisciplinaritatea 38
1.3. Etapele ameliorării plantelor 41
1.3.1. Etapa ameliorării empirice 48
1.3.2. Etapa ameliorării ştiinţifice 52
1.4. Ameliorarea plantelor în România 58
CAPITOLUL II. Obiectivele 66
ameliorării plantelor
2.1. Definirea obiectivelor 66
2.2. Factorii care impun alegerea obiectivelor 68
de ameliorare
2.2.1. Factorii naturali 69
2.2.2. Factorii tehnologici 71
2.2.3. Factorii economici 72
2.3. Obiectivele ameliorării plantelor în 73
România
2.3.1. Ameliorarea capacităţii de producţie 74
2.3.2. Ameliorarea calităţii 79
2.3.3. Ameliorarea rezistenţei la boli şi 84
dăunători
2.3.4. Ameliorarea epocii de maturare 90
2.3.5. Ameliorarea rezistenţei la cădere şi 92

1
scuturare
2.3.6. Ameliorarea rezistenţei la 93
temperaturile scăzute
2.3.7. Ameliorarea rezistenţei la secetă 96
2.3.8. Crearea de soiuri şi hibrizi pentru 99
culturile Intensive
CAPITOLUL III. Germoplasma 101
3.1. Importanţa germoplasmei 101
3.2. Clasificarea germoplasmei 104
3.2.1. Formele de bază ale germoplasmei 105
3.2.2. Formele de germoplasmă create 109
artificial
3.3. Colectarea, organizarea, studiul şi 111
păstrarea germoplasmei
3.3.1. Colectarea germoplasmei 112
3.3.2. Organizarea germoplasmei 118
3.3.3. Studiul germoplasmei 120
3.3.4. Păstrarea germoplasmei 122
3.4. Variabilitatea în cadrul germoplasmei 130
CAPITOLUL IV. Organizarea 140
procesului de ameliorare
4.1. Organizarea câmpului de ameliorare 142
4.2. Laboratorul de ameliorare 145
4.3. Verigile procesului de ameliorare 151
CAPITOLUL V. Examinarea
materialului biologic

2
5.1. Examinarea capacităţii de producţie
5.2. Examinarea însuşirilor de calitate
5.3. Examinarea rezistenţei la ger
5.4. Examinarea rezistenţei la secetă
5.5. Examinarea rezistenţei la factorii
nefavorabili de so
5.6. Examinarea rezistenţei la acţiunea
agenţilor fitopatogeni
5.7. Examinarea duratei perioadei de
vegetaţie
5.8. Examinarea capacităţii de valorificare a
tehnologiilor moderne de cultivare
CAPITOLUL VI. Metode de
ameliorare
6.1. Selecţia
6.1.1. Importanţa selecţiei
6.1.2. Baza teoretică şi efectele selecţiei
6.1.3. Terminologia şi simbolurile utilizate în
lucrările de selecţie
6.1.4. Metode de selecţie
6.1.5. Selecţia în cadrul soiurilor locale şi
ameliorate la speciile autogame
6.1.6. Selecţia în cadrul soiurilor locale şi 123
ameliorate la speciile alogame
6.1.7. Selecţia în cadrul soiurilor locale şi 132
ameliorate la speciile cu înmulţire vegetativă

3
6.2. Hibridarea
6.2.1. Importanţa hibridării 136
6.2.2. Metodele de hibridare 139
6.2.3. Probleme speciale apărute în cadrul 148
lucrărilor de hibridare
6.2.4. Tehnica hibridării 153
6.2.5. Selecţia în cadrul populaţiilor hibride 158
la speciile autogame
6.2.6. Selecţia în cadrul populaţiilor hibride 166
la speciile alogame
6.2.7. Selecţia în cadrul populaţiilor hibride 167
la speciile cu înmulţire vegetativă
6.3. Consangvinizarea 169
6.3.1. Importanţa consangvinizării 169
6.3.2. Efectele consangvinizării 170
6.3.3. Obţinerea liniilor consangvinizate 175
6.3.4. Selecţia şi îmbunătăţirea liniilor 181
consangvinizate
6.3.5. Înmulţirea şi păstrarea purităţii 185
genetice a liniilor consangvinizate
6.3.6. Folosirea liniilor consangvinizate 186
6.4. Mutaţiile 188
6.4.1. Importanţa mutaţiilor 188
6.4.2. Clasificarea mutaţiilor 190
6.4.3. Tehnica obţinerii formelor mutante 194
6.4.4. Selecţia formelor mutante 200

4
6.4.5. Folosirea mutaţiilor în ameliorarea 205
plantelor
6.5. Poliploidia 208
6.5.1. Importanţa poliploidiei 210
6.5.2. Clasificarea formelor poliploide 212
6.5.3. Obţinerea formelor poliploide 215
6.5.4. Selecţia formelor poliploide 220
6.5.5. Folosirea formelor poliploide în 220
lucrările de ameliorare
6.6. Metode moderne 222
6.6.1. Crearea de linii izogene prin 223
androgeneză
6.6.2. Hibridarea somatică 229
6.6.3. Provocarea mutaţiilor “in vitro” 232
CAPITOLUL VII. Producerea 234
seminţelor şi a materialului săditor
7.1. Importanţă 234
7.2. Terminologie 235
7.3. Condiţiile ce trebuie îndeplinite de 238
materialul
săditor cu valoare biologică ridicată
7.4. Menţinerea capacităţii de producţie a 239
soiurilor şi hibrizilor
7.5. Păstrarea stării fitosanitare a 244
materialuluisemincer
7.6. Controlul şi certificarea culturilor de 245

5
sămânţă şi material săditor
GLOSAR 249

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 270

Argument

Încercând să prezinte ameliorarea plantelor într-o

notă ceva mai romanţată, Donald Duvick arată că, în
legătură cu această activitate, există trei mituri
importante şi anume:
• Mitul nr. 1. - Rezervele de hrană ale omenirii
depind în mod absolut de activitatea
amelioratorilor. Fără contribuţia acestora,
producţia de alimente bazate pe grâu şi orez
precum şi producţia de carne bazată pe
alimentaţia cu porumb şi soia ar fi asigurat
numai o mică parte din necesarul zilnic. În
acelaşi timp, dacă amelioratorii nu
îmbunătăţesc permanent productivitatea
principalelor specii cultivate, în scurt timp se
va ajunge la un deficit de hrană pentru
populaţia lumii.

6
 Cu excepţia amelioratorilor, foarte puţini oameni
cred asta. Chiar dacă există o mare doză de adevăr în
acest mit se şi exagerează puţin deoarece, fără
îmbunătăţirea tehnologiilor de cultură, noile creaţii ale
amelioratorilor nu se vor putea exprima la adevăratul lor
potenţial biologic. Se impune deci, să existe unele
rezerve în ce priveşte acest mit pe care amelioratorii le
cunosc.
• Mitul nr. 2. - Ingineria genetică va
revoluţiona capacitatea plantelor de a
produce recolte din ce în ce mai mari.
Rezistenţele noilor forme biologice la
acţiunea agenţilor fitopatogeni şi la factorii
nefavorabili de mediu vor conduce la o
supraproducţie de alimente, nedorită de
nimeni. Mai mult, există riscul unor accidente
periculoase, a unor greşeli ecologice care nu
vor mai putea fi îndreptate.
Fiecare sau aproape fiecare, arată autorul,
cunoaşte şi crede o parte din aceste adevăruri. Doar
amelioratorii îşi exprimă unele rezerve în legătură cu
aceste enunţuri.
• Mitul nr. 3. - Uniformitatea genetică excesivă
în cadrul celor câtorva specii cultivate
constituie, în prezent, cel mai mare pericol în
asigurarea alimentaţiei necesare populaţiei
globului. Noile rase fiziologice ale agenţilor

7
 fitopatogeni vor devasta culturile. În aceste
condiţii se impune creşterea numărului de
specii cultivate şi îmbunătăţirea variabilităţii
în cadrul acestora prin ameliorarea speciilor din flora
spontană, înrudite cu cele cultivate.
Acest al treilea mit este crezut de un grup mic de
oameni dar cu o componenţă selectă. Astfel, aceste idei
sunt vehiculate de biologi, politicieni şi activişti sociali.
{i în această privinţă amelioratorii au unele rezerve în
sensul că enunţul respectiv nu exprimă în totalitate numai
adevărul.
Nu ne-am propus demontarea acestor mituri dar,
din lectura materialului prezentat, considerăm că fiecare
cititor îşi poate face un punct de vedere cât mai aproape
de adevăr.
În ultima perioadă de timp, numeroase instituţii
de specialitate avertizează asupra scăderii alarmante a
populaţiei Romaniei. În situaţia actuală, există suficienţi
factori care concură la această stare de fapt. Cu
certitudine, o politică responsabilă faţă de viitorul ţării se
impune cu prioritate.

În acelaţi timp, instituţiile respective semnalează

o creştere demografică permanentă, în alte ţări, cu
deosebire în cele mai puţin dezvoltate.
Desigur, o analiză globală a creşterii demografice
arată că, în linii mari, rata de creştere are aceeaşi tendinţă

8
ca şi în ultimele câteva decenii. În aceste condiţii,
problema principală care se cere a fi rezolvată cu
prioritate de către factorii responsabili o constituie
asigurarea necesarului de alimente pentru hrana acestei
populaţii în continuă creştere, factor generator de
stabilitate politică pentru zone întinse ale globului.
Problema se pune cu atât mai acut cu cât
polarizarea veniturilor înregistrează cote alarmante.
Astfel, în anul 1960, cincimea cea mai bogată din totalul
populaţiei planetei dispunea de un venit de 30 de ori mai
mare comparativ cu cincimea cea mai săracă, pentru ca la
nivelul anului 2001 să fie de 82 de ori mai mult. Aşa cum
arată T. Brăilean (2001), în timp ce producţia anuală de
produse agroalimentare de bază depăşeşte cu 10%
nevoile de consum, 30 de milioane de oameni mor anual
de foame iar peste 800 de milioane suferă de malnutriţie.
Dacă noile surse alimentare - inepuizabile, după
unii autori, care au în vedere explorarea oceanului
planetar, finite, după alţii, care se gândesc doar la
resursele terestre – nu pot fi descoperite în acelaşi ritm cu
creşterea necesarului de hrană, se impune cu acuitate
găsirea unor soluţii viabile pentru a nu se ajunge în
situaţii de criză.
Îmbunătăţirea tehnologiilor de cultură pentru
principalele specii de plante, tehnologii care oferă
condiţii pentru ca materialul biologic existent în cultură

9
să realizeze producţii pe măsura potenţialului său
biologic, este considerată a fi una din soluţii.
Dar, aşa cum se ştie, îmbunătăţirea tehnologiilor
reclamă utilizarea unor substanţe chimice pentru
combaterea buruienilor, a unor insectofungicide pentru
combaterea agenţilor fitopatogeni, administrarea unor
doze din ce în ce mai mari de îngrăşăminte, toate,
substanţe puternic energofage care implică, uneori,
cheltuieli greu de suportat pentru unii producători.
În acelaşi timp aceste substanţe utilizate în exces,
neraţional, contribuie într-o măsură foarte mare la
degradarea mediului ambiant prin proprietăţile lor
poluante.
O soluţie viabilă şi, în acelaşi timp, foarte
avantajoasă din punct de vedere economic o constituie
exploatarea factorului genetic. În acest mod se pot obţine
forme biologice noi care să asigure creşteri importante de
producţie fără investiţii suplimentare în tehnologia de
cultivare.
Creşterea capacităţii de producţie a principalelor
plante de cultură este posibilă prin cumularea în acelaşi
individ a tuturor genelor care condiţionează elementele
de productivitate ale plantelor în sensul dorit de
ameliorator. În felul acesta se ajunge la crearea unor
soiuri şi hibrizi care să exprime, din punct de vedere
productiv, adevăratul potenţial biologic al speciei
respective.

10
 Un soi sau un hibrid, odată creat, va asigura o
producţie sigură şi stabilă atâta vreme cât se va cultiva în
condiţiile în care a fost obţinut şi aceasta fără alte
cheltuieli suplimentare.
Dar, dacă pentru o mare parte a locuitorilor
acestei planete se pune problema asigurării unui minim
de hrană pentru supravieţuire, pentru o anumită parte a
populaţiei, cerinţele sunt ceva mai sofisticate în sensul că
hrana respectivă trebuie să îndeplinească obligatoriu şi
alte condiţii. Astfel, se preferă cerealele panificabile cu
un anumit conţinut de proteine, uleiurile cu anumiţi acizi
graşi nesaturaţi, fructele cu un anume raport între
aciditate şi zaharuri, strugurii cu o anumită culoare şi
aromă, vinurile cu un buchet anume etc. etc.
Toate aceste însuşiri calitative nu pot fi obţinute
altfel decât prin folosirea unor metode adecvate care se
bazează, în primul rând, tot pe exploatarea factorului
genetic.
Pentru aceeaşi categorie de populaţie, relativ
redusă dar, în acelaşi timp foarte bogată, se pune
problema consumului de produse absolut naturale – aşa
numitele produse organice.
Nu se mai acceptă folosirea insecticidelor, a
fungicidelor, a îngrăşămintelor minerale. Obţinerea de
producţii corespunzătoare în aceste condiţii nu ar fi
posibilă fără existenţa unor forme biologice cu rezistenţă
genetică la acţiunea diverşilor agenţi fitopatogeni.

11
 Numeroase soiuri create de amelioratori şi
existente la ora actuală în cultură răspund acestui
deziderat.
În sfârşit, ca un rezultat notabil al ingineriei
genetice se consideră a fi obţinerea de organisme
modificate genetic (GMO).
Dacă în momentul de faţă se poartă numeroase
discuţii în privinţa cultivării unor astfel de plante, este
foarte probabil ca în viitorul apropiat aceste discuţii să se
concretizeze prin elaborarea unui sistem legislativ care să
autorizeze folosirea acestor creaţii în cât mai multe ţări.
Problemele prezentate în lucrarea de faţă sunt
structurate, după părerea noastră, într-o succesiune
logică, aşa cum ar trebui să fie cunoscute de cei care au
preocupări în acest domeniu.
Este unanim acceptată ideea că nu se poate face
un pas înainte într-un domeniu anume fără a se cunoaşte
strădaniile şi rezultatele celor care au făcut ceva în
domeniul respectiv înaintea noastră.
Din acest motiv, în primul capitol, intitulat
Introducere, se face o succintă trecere în revistă a celor
două etape recunoscute ale ameliorării plantelor şi
anume, etapa empirică de care se leagă apariţia
populaţiilor şi soiurilor locale, şi etapa ştiinţifică în care
s-au creat toate formele biologice existente la ora actuală
în cultură, în colecţiile de germoplasmă sau în băncile de

12
gene. Câteva referiri asupra acestor aspecte se fac şi în
ceea ce priveşte ameliorarea plantelor în România.
Ca şi în orice altă activitate ştiinţifică sau de altă
natură, un rol deosebit de important în alegerea
metodelor de lucru îl are cunoaşterea exactă a
obiectivelor urmărite. De la o specie la alta şi de la o
zonă la alta, obiectivele urmărite în crearea de noi forme
biologice sunt diferite dar, în principiu, vizează câteva
aspecte importante şi anume: productivitatea, calitatea,
rezistenţa la acţiunea nefavorabilă a factorilor de mediu,
razistenţa la acţiunea agenţilor fitopatogeni etc. Toate
aceste aspecte sunt prezentate detaliat în capitolul al
doilea, intitulat Obiectivele ameliorării plantelor .
Reuşita fiecărui program de ameliorare este
condiţionată, într-o măsură hotărâtoare, de materialul
iniţial care se foloseşte.
Un fond de gene foarte divers, bogat şi cu
variabilitate pronunţată, asigură un drum mai uşor în
crearea de soiuri şi hibrizi. Importanţa deosebită a
germoplasmei este relevată şi de modul în care este
tratată această problemă pe plan mondial în sensul
instituţiilor create pentru colectarea şi conservarea acestei
inestimabile bogăţii, necesare pentru menţinerea bazei
genetice a diferitelor specii de plante. Principalele
aspecte legate de importanţa, colectarea, studiul şi
păstrarea materialului iniţial de ameliorare sunt

13
prezentate în capitolul al treilea al lucrării, intitulat
Germoplasma.
Activitatea de creare a noilor soiuri şi hibrizi se
desfăşoară pe o perioadă foarte mare de timp, în câmp şi
în laborator. {i, cum orice proces necesită o anumită
organizare şi se desfăşoară după reguli bine stabilite, la
fel şi activitatea de ameliorare cunoaşte o organizare
specifică şi parcurge anumite verigi, de la colectarea
materialului iniţial până la obţinerea noilor forme
biologice.
Cerinţele fiecărei etape, condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească materialul biologic, timpul de studiu
şi observaţiile efectuate în cadrul fiecărei verigi, lucrările
de întreţinere a materialului biologic în diferite stadii de
dezvoltare, sunt probleme ce se prezintă pe larg în
capitolul intitulat Organizarea procesului de ameliorare.
Pentru realizarea obiectivelor urmărite în cadrul
activităţii de creare a noilor soiuri şi hibrizi este
obligatoriu ca, pe parcursul întregii perioade de
ameliorare, materialul cu care se lucrează să fie supus
unor teste specifice pentru a putea identifica formele
corespunzătoare. Astfel, se folosesc metode adecvate
pentru studiul capacităţii de producţie, calităţii,
rezistenţei la factorii nefavorabili de mediu – secetă,
exces de umiditate, geruri, temperaturi scăzute etc. – şi la
acţiunea agenţilor fitopatogeni – boli şi dăunători. Toate

14
aceste aspecte sunt detaliate în capitolul intitulat
Examinarea materialului biologic.
Indiferent de obiectivele urmărite, realizarea
acestora nu poate fi posibilă fără metode specifice, clare,
care pot fi folosite singure, în complex, succesiv sau
simultan. Astfel, există metode de îmbunătăţire a
variabilităţii în cadrul materialului iniţial, metode care
asigură recombinarea unor factori ereditari, metode de
transfer ale unor caractere sau însuşiri de la o formă
biologică la alta, metode de creare a unor rezistenţe
biologice. În capitolul intitulat Metode de amelioarare,
cu cea mai mare podere în economia lucrării, sunt
prezentate atât metodele convenţionale, clasice, folosite
în diferite etape ale procesului de ameliorare cât şi o serie
de metode moderne, utilizate pe scară din ce în ce mai
largă în laboratoarele lumii.
Ameliorarea plantelor are ca obiect crearea de noi
forme biologice corespunzătoare cerinţelor
consumatorului la un moment dat dar, în acelaşi timp, şi
producerea de sămânţă sau material săditor pentru
formele nou create ca şi pentru cele existente la un
moment dat în cultură.
Aspecte legate de această activitate, în conformitate
cu legislaţia în vigoare, sunt prezentate în capitolul
intitulat Producerea seminţelor şi a materialului săditor.
Apariţia acestei lucrări nu ar fi fost posibilă fără
contribuţia generoasă a unor oameni deosebiţi, care au

15
înţeles ce înseamnă un suport financiar în astfel de
situaţii.
Amintesc, în acest sens, pe Domnul Inginer
Milică MILIE{ managerul SC MILIE{ M SRL Tg.
Frumos şi pe Domnul Inginer Costică POPA, managerul
pensiunii turistice MONTANA, Slănic Moldova, cărora
le mulţumesc în mod deosebit.
În timpul redactării acestui material m-am bucurat
de sprijinul dezinteresat al multor persoane în faţa cărora,
imi fac o datorie morală, de a le exprima recunoştinţa
mea.
Se cuvine să aduc cuvinte de mulţumire
colaboratorilor apropiaţi, Domnului {ef de lucrări dr.
Dănuţ Simioniuc pentru aşezarea figurilor în pagină,
Doamnei Asist. univ. drd. Violeta Simioniuc pentru
efectuarea corecturii şi, nu în ultimul rând, colegului şi
prietenului Prof. dr. Gheorghe }îrdea, pentru discuţiile
utile pe care le-am avut asupra tuturor aspectelor
prezentate în această lucrare.
Nu pot să nu o amintesc pe Doamna Tehnician
Rodica Râmbu care, deşi a venit mai târziu la disciplină,
s-a integrat foarte rapid şi mi-a preluat o mare parte din
grijile zilnice.
Studenţilor, specialiştilor şi tuturor celorlalte
persoane care-mi vor semnala unele inadvertenţe, care-şi
vor exprima puncte de vedere diferite sau care-mi vor

16
aduce la cunoştinţă eventualele greşeli le sunt
recunoscător încă de acum.

Autorul

Capitolul 1

INTRODUCERE

1.1. IMPORTANŢA AMELIORĂRII

PLANTELOR

Ameliorarea plantelor presupune, pe lângă crearea

de material biologic nou, şi îmbunătăţirea celui existent.
Indiferent de tehnicile folosite în această activitate, un rol
deosebit de important revine factorului genetic. Fie că se
urmăreşte creşterea producţiei la o anumită specie, fie că
se are în vedere îmbunătăţirea calităţii sau, poate, crearea
unor rezistenţe biologice la factorii nefavorabili de

17
mediu, la acţiunea unor agenţi fitopatogeni, toate acestea
nu sunt posibile fără existenţa unor gene care
condiţionează caracterele şi însuşirile respective.
Acesta este motivul pentru care, în agricultura
contemporană, factorul genetic este considerat prioritar şi
se încearcă o utilizare cât mai judicioasă în orice proces
de creare de soiuri, de hibrizi sau de îmbunătăţire a
materialului deja creat.
Folosirea cu eficienţă maximă a resurselor genetice
pentru perfecţionarea continuă a formelor biologice
utilizate în agricultură şi pentru crearea de forme
biologice noi, constituie una din preocupările
principale ale unei ramuri din biologie care poartă
numele de Ameliorarea plantelor.
Ştiinţa biologică aplicativă care stabileşte metodele
ce se folosesc pentru obţinerea unor soiuri şi hibrizi noi
de plante, care să corespundă necesităţilor şi cerinţelor
omului, poartă denumirea de ameliorare.
Ameliorarea plantelor, prin tehnicile folosite, prin
cunoştinţele de biologie generală şi genetică, încearcă să
accelereze sau să schimbe sensul evoluţiei speciilor
utilizate de om pentru asigurarea hranei precum şi a altor
necesităţi. Datorită unor necesităţi, considerăm foarte
obiective, s-a încercat separarea acestei activităţi unitare
pe categorii de specii şi anume: agricole, horticole,
ornamentale, silvice etc. Este greu de crezut că o
persoană sau un colectiv de cercetare poate cuprinde şi

18
rezolva cu profesionalism toate problemele care apar în
procesul de ameliorare al speciilor vegetale. Acesta este
motivul pentru care, din Ameliorarea plantelor ca
disciplină unitară, s-au desprins discipline noi care au ca
obiect de activitate îmbunătăţirea anumitor specii,
grupate după o serie de criterii mai mult sau mai puţin
obiective.
Astfel, au apărut Ameliorarea plantelor agricole,
Ameliorarea plantelor horticole, Ameliorarea plantelor
ornamentale, Ameliorarea speciilor forestiere etc. Toate
aceste discipline urmăresc însă acelaşi scop şi
anume, crearea de forme biologice noi şi îmbunătăţirea
celor existente în vederea asigurării cerinţelor de hrană
ale omenirii precum şi a unor alte necesităţi.
Noţiunea de "ameliorare" are originea în limba
latină, cu sensul de îmbunătăţire (ad = la, melior = mai
bine).
Atunci când se referă la plantele de cultură
cuvântul are un sens mai larg, indicând, pe lângă
îmbunătăţire, şi crearea de material biologic superior.
Acelaşi înţeles îl au şi termenii plant breeding, în limba
engleză, amelioration de plantes, în limba franceză,
pflanzenzüchtung, în limba germană, selezione, în limba
italiană sau selectia rastenia, în limba rusă.
Obiectul ameliorării plantelor îl reprezintă crearea
de noi soiuri şi hibrizi, corespunzători cerinţelor
economiei, precum şi producerea seminţei şi materialului

19
săditor cu valoare biologică ridicată la soiurile şi hibrizii
ce se află în cultură în vederea menţinerii capacităţii de
producţie a acestora.
Faptul că în procesul de creare a noilor forme
biologice se împletesc metode variate, utilizate simultan
sau succesiv, dar specifice disciplinei, este de natură să îi
confere limite precise în raport cu celelalte discipline
biologice.
În prezent, atunci când nu se urmăreşte exploatarea
efectului heterozis, la majoritatea speciilor cultivate, se
folosesc soiuri, fie acestea de natură hibridă sau nu.
Excepţie fac doar câteva specii şi anume, porumbul,
floarea soarelui şi sfecla pentru zahăr, la care se cultivă
doar hibrizi.
Soiul reprezintă o grupă de indivizi cu caracteristici
morfologice, fiziologice şi biochimice comune, stabile
genetic şi transmisibile ereditar. În conformitate cu legea
privind producerea, controlul calităţii, comercializarea şi
folosirea seminţelor şi materialului săditor, precum şi
înregistrarea soiurilor de plante agricole, prin soi se
înţelege o populaţie de plante creată sau identificată care:
- se diferenţiază de cele deja cunoscute prin cel puţin
un caracter important, precis şi puţin fluctuant, ce
poate fi clar definit şi descris, sau prin mai multe
caractere a căror combinaţie este de natură să dea
calitatea de nou (distinctibilitate);

20
- este omogenă prin ansamblul caracterelor luate în
considerare de reglementările în vigoare privind
- uniformitatea soiurilor, cu excepţia unui număr foarte
redus de forme atipice, ţinând seama de
particularităţile de reproducere (omogenitate);
- este stabilă în caracterele sale esenţiale, adică în urma
reproducerii sau multiplicărilor succesive, sau la
sfârşitul fiecărui ciclu de reproducere
- definit de ameliorator, caracterele esenţiale rămân aşa
cum au fost descrise iniţial (stabilitate).
Cu alte cuvinte, caracteristicile principale ale unui
material biologic pentru a putea purta denumirea de soi
trebuie să fie: distinctibilitatea, omogenitatea şi
stabilitatea.
Hibridul este constituit dintr-o grupă de indivizi cu
caracteristici comune, pe care le păstrează şi le
exteriorizează numai în prima generaţie hibridă, când se
manifestă fenomenul heterozis, ca urmare a încrucişării a
doi genitori, diferenţiaţi ereditar, cu grad egal sau diferit
de ploidie.
Conţinutul manualului de ameliorarea plantelor
vizează principiile, metodele şi tehnicile folosite pentru
crearea de noi forme biologice ale căror caractere şi
însuşiri să concorde cu obiectivele urmărite de
ameliorator.

21
 În accepţiunea legii amintite anterior (75/1995) prin
noţiunea de ameliorator se înţelege persoana juridică sau
fizică ce a creat sau identificat prin metode ştiinţifice un
soi. Pot fi consideraţi amelioratori institutele şi
staţiunile de cercetări agricole, instituţiile de învăţământ
superior de profil agricol şi alte institute specializate în
acest scop, firme străine sau agenţii ale acestora, asociaţii
între institute de cercetare, producători privaţi etc.
Înainte de a fi prezentate metodele de ameliorare,
se face o trecere în revistă a principalelor obiective avute
în vedere pentru ca noile creaţii să răspundă cerinţelor
consumatorilor.
Sursele de germoplasmă, clasificarea acestora,
colectarea, organizarea şi studiul materialului iniţial, sunt
probleme care preced alegerea metodelor de ameliorare şi
de aceea sunt prezentate pe larg într-un capitol aparte.
În ceea ce priveşte metodele utilizate pentru
crearea noilor biotipuri, se tratează în special metodele
convenţionale dar sunt prezentate şi metodele moderne.
De asemenea, producerea seminţei şi materialului
săditor pentru noile forme biologice, ca şi pentru cele
existente deja în cultură este o problemă care revine tot
acestei discipline, motiv pentru care, un capitol special
este destinat acestei activităţi.
Pe tot parcursul procesului de ameliorare este
necesară cunoaşterea permanentă a materialului cu care

22
se lucrează, în vederea alegerii celor mai adecvate
metode pentru atingerea obiectivelor urmărite. În aces
t scop se tratează separat examinarea capacităţii de
producţie, a însuşirilor calitative, a diferitelor rezistenţe
biologice la acţiunea factorilor nefavorabili de mediu sau
a agenţilor fitopatogeni.
Importanţa ameliorării plantelor rezultă din
contribuţia unanim recunoscută a noilor forme biologice,
soiuri sau hibrizi, la creşterea producţiei şi
îmbunătăţirea însuşirilor calitative la principalelor specii
vegetale.
Noile soiuri şi noii hibrizi contribuie la creşterea
producţiei fără mari investiţii suplimentare, realizându-
se, în acest fel, o scădere a preţului de producţie.
Dacă se adaugă şi faptul că noile forme biologice
prezintă o rezistenţă sporită la acţiunea agenţilor
fitopatogeni, se constată reducerea unor cantităţi
importante de insecto-fungicide a căror producere
necesită însemnate consumuri energetice şi al căror efect
poluant pentru mediu este bine cunoscut.
În condiţiile actuale, când problema agriculturii
biologice se pune din ce în ce mai puternic, când toate
asociaţiile ecologiste luptă împotriva poluării mediului
ambiant şi pledează pentru folosirea unor alimente
ecologice, aceste forme biologice cu rezistenţe
încorporate în zestrea ereditară, sunt cu atât mai benefice
pentru cei care reuşesc să le obţină.

23
 Noile biotipuri obţinute sunt capabile să valorifice
mai eficient tehnologiile utilizate în momentul
omologării şi zonării astfel că, şi din acest punct de
vedere, se poate vorbi de un câştig economic.
Chimizarea, atât cât este absolut necesară,
mecanizarea, în măsura în care este posibilă, irigarea,
precum şi alte verigi tehnologice, pot fi valorificate mult
mai eficient atunci când, prin programele de ameliorare,
se urmăresc aceste aspecte. De asemenea, noile creaţii ale
ameliorării, care întrunesc însuşiri fiziologice specifice,
contribuie la extinderea unor plante de cultură în regiuni
în care nu au mai fost cultivate.
Astfel, soiurile şi hibrizii timpurii şi extratimpurii
permit extinderea unor specii în regiuni nordice sau la
altitudine mai ridicată; formele rezistente la secetă crează
posibilitatea cultivării acestora în regiuni cu regim
pluviometric deficitar, iar cele rezistente la ger permit
cultivarea lor în regiuni cu ierni mai aspre.

1. 2.INTERDISCIPLINARITATEA

Ameliorarea plantelor are ca bază ştiinţifică

Genetica. În toate etapele de creare a noilor forme
biologice mai productive şi cu însuşiri calitative
superioare, foloseşte legile eredităţii şi variabilităţii
organismelor.

24
 Acţiunea selecţiei naturale şi artificiale asupra
plantelor nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea factorilor
biologici esenţiali, care caracterizează organismele vii,
variabilitatea şi ereditatea, probleme care constituie
obiectul de cercetare al geneticii.
Cunoaşterea legilor genetice, de schimbare a
eredităţii şi de dirijare a transmiterii ereditare a
caracterelor şi însuşirilor urmărite prin obiectivele de
ameliorare este absolut indispensabilă.
Cunoştinţele de genetică permit elaborarea unor
metode şi tehnici noi de ameliorare, precum şi
perfecţionarea celor existente, explică stabilitatea
caracterelor la soiuri, menţinerea acestora numai o
singură generaţie la hibrizi, precum şi micşorarea, în
timp, a valorii biologice a soiurilor.
Fitopatologia contribuie la cunoaşterea biologiei
diferiţilor agenţi patogeni, a modului de atac şi a
aprecierii daunelor produse, a relaţiilor dintre agentul
patogen şi plantă, permiţând, în felul acesta, evidenţierea
formelor cu rezistenţă genetică. Toate aceste aspecte vor
fi analizate în permanenţă, în fiecare etapă a procesului
de ameliorare, pentru ca materialul biologic utilizat să fie
corespunzător din acest punct de vedere.
În aceeaşi măsură, Entomologia, prezintă toate
datele necesare privind biologia diverselor insecte
dăunătoare, modul în care acestea afectează speciile

25
cultivate, precum şi posibilităţile de combatere a
efectului dăunător.
Fiziologia plantelor oferă cunoştinţe specifice
privind procesele care condiţionează creşterea şi
dezvoltarea organismelor, capacitatea de producţie şi
calitatea recoltei, rezistenţa diferitelor specii la acţiunea
nefavorabilă a unor factori de mediu, posibilităţile de
creştere a capacităţii de înmagazinare a unor substanţe.
Biochimia vegetală, disciplina care explică, alături
de Fizică, modul în care relaţionează toate elementele
chimice din organismele vegetale, oferă cunoştinţele
necesare pentru alegerea celor mai bune tehnici de
ameliorare pentru a asigura posibilitatea asimilării
anumitor substanţe sau compuşi.
Botanica precizează taxonomia şi originea
materialului biologic folosit, oferă detalii privind biologia
înfloritului şi particularităţile morfologice ale diferitelor
specii.
Speciile de plante s-au format în diferite zone ale
globului, în anumite condiţii ecologice şi anumite
asociaţii vegetale. Repartizarea geografică a speciilor, a
asociaţiilor vegetale şi relaţiile între acestea şi condiţiile
de mediu în care s-au format sunt probleme care trebuie
cunoscute de ameliorator pentru o alegere judicioasă a
materialului iniţial de ameliorare.
Tehnica experimentală şi Statistica, precizează
metodele cele mai potrivite de amplasare a culturilor

26
comparative, metodele de examinare a materialului
biologic precum şi modul de interpretare a rezultatelor
obţinute în câmpurile experimentale.
Economia, este disciplina care oferă datele
necesare pentru cunoaşterea legilor economice ale pieţei,
şi tendinţele acesteia pe termen mediu şi lung în vederea
alegerii principaleor obiective de ameliorare.
În sfârşit, disciplinele tehnologice cum ar fi
Fitotehnia, pentru culturile agricole, Viticultura,
Pomicultura, Legumicultura şi Floricultura, pentru
speciile horticole, Silvicultura, pentru speciile forestiere,
stabilesc tehnologiile corespunzătoare noilor forme
create, potrivit cerinţelor biologice ale acestora.
Amelioratorul trebuie să cunoască nu numai cum
reacţionează un soi la diferite măsuri agrotehnice, ci şi
cum acesta poate valorifica la maximum condiţiile
optime create prin aplicarea acestor măsuri.

1. 3. ETAPELE AMELIORĂRII
PLANTELOR

Toate plantele cultivate în prezent provin din specii

sălbatice unice sau din grupe de specii înrudite din care,
în urma unui îndelungat proces de evoluţie, sub acţiunea
factorilor care le-au afectat variabilitatea genetică, au
apărut formele cultivate.

27
 Ch. D a r w i n, explicând originea şi evoluţia
lumii vegetale, arată că unele dintre speciile vegetale cum
ar fi fasolea, mazărea, varza, cartoful au origine
monofiletică. Altele, cum sunt mărul, părul, cireşul,
căpşunul derivă din mai multe specii înrudite, deci au
origine polifiletică.
La unele din speciile cultivate, diferenţele între
plantele de astăzi şi strămoşii sălbatici au devenit atât de
mari, încât plantele de origine nu se mai pot stabili cu
precizie.
N.I. V a v i l o v (1935), analizând formele
primitive şi sălbatice care stau la originea plantelor
cultivate, urmărindu-le legăturile genetice şi repartiţia
geografică a ajuns la concluzia că acestea au apărut în
unele zone ale lumii numite centre de origine (tab. 1).
Centrele de origine sunt areale ale globului în care
au luat naştere şi s-au format diferitele specii existente, în
prezent, în cultură. Centrele genice, stabilite de V a v i l o
v şi considerate centre de origine, sunt reprezentate de
zonele de pe glob în care se întâlneşte cea mai mare
diversitate de forme şi maximum de frecvenţă pentru
anumite plante de cultură.

Tabelul 1
Centrele de origine ale unor specii vegetale

Nr. Localizare geografică Speciile originare

28
I China centrală, muntoasă Panicum miliaceum, P. italicum,
şi vestică Sorghum sacccharatum, Avena nuda,
Glicine hispida, Phaseolus vulgaris,
Brassica rapa, Papaver somniferum,
Cannabis sativa, Allium fistulosum,
Allium chinense, Raphanus sativus,
Solanum melongena, Cucumis sativus,
Cucurbita moschata, Malus baccata,
Malus spectabilis, Malus asiatica, Pyrus
serotina, Prunus triflora.
II India centrală şi sud- Oryza sativa, Sorghum vulgare, Cicer
vestică arietinum, Phaseolus aureus, Phaseolus
calcaratus, Sesamum indicum, Carthamus
tinctorius, Brassica nigra, Hibiscus
cannabinus, Cannabis indica, Piper
nigrum, Citrus nobilis etc.
III Asia mijlocie, India de Triticum vulgare, T. compactum, T.
nord-vest, Afganistan sphaeroccoccum, Secale cereale, Pisum
sativum, Lens esculenta, Vicia faba, Cicer
arietinum, Linus usitatissimum,
Coriandrm sativum, Cucumis melo,
Spinacia oleracea, Phaseolus aureus,
Daucus carota, Allium cepa, Prunus
armeniaca etc.
IV Asia Mică, Transcaucazia, Triticum monococcum, T. durum, T.
Iran turgidum, T. mediteraneum, T. vulgare,
Hordeum distichum, Avena sativa,

29
 Lupinus angustifolius, L. albus, Medicago
sativa, Vicia sativa, V. pannonica,
Pimpinella anisum, Beta vulgaris,
Brassica oleracea, Petroselinum
hortense, Cerassus avium, Cerassus
vulgaris, Castanea sativa etc.
V Bazinul mediteranean Triticum durum, T. dicoccum, T.
polonicum, Avena byzantina, Hordeum
sativum, Vicia sativa, Sinapis alba,
Brassica napus, Carum carvi,
Foeniculum officinale, Lavandula vera,
Salvia officinalis, Humulus lupulus,
Petroselinum sativum, Prunus domestica,
Vitis vinifera, Alium cepa, Asparagus
officinalis, Olea europea etc.
VI Abisinia, Somalia, Etiopia Triticum durum, T. turgidum, T.
dicoccum, Hordeum sativum, Linum
usitatissimum, Ricinus communis, Pisum
sativum, Lens esculenta, Coffea arabica
etc.
VII America centrală, Mexic, Zea mays, Phaseolus vulgaris, Ph.
Insulele Antile multiflorus, Gossypium hirsutum,
Nicotiana rustica, Licopersicum
cerasiforme, Capsicum annuum,
Capsicum pubscens, Carica papaya etc.
VIII Peru, Ecuador, Bolivia Phaseolus vulgaris, Ph. lunatus,
Gossipyum barbadense, Nicotiana

30
 tabacum, Lycopersicum esculentum,
Solanum tuberosum etc.
IX Nordul S.U.A., Canada Fragaria ananassa, Lupinus communis
etc.
X Australia Nicotiana sp., Gossypium sp. etc.
XI Centrul Europei Linum usitatisimum, Trifolium repens etc.
XII Sudan, Nigeria, Africa de Ricinus communis, Hordeum vulgare etc.
Sud

Centrele de origine sunt, deci, regiuni ale globului

în care au luat naştere şi s-au format diferitele plante
cultivate, spre deosebire de centrele genice care
reprezintă zonele de pe glob cu cea mai mare diversitate
de forme şi maximum de frecvenţă pentru anumite plante
de cultură.
Trecerea de la plantele spontane la plantele
cultivate, aşa numita domesticire, a fost un proces
evolutiv îndelungat, desfăşurat sub influenţa mutaţiilor şi
hibridărilor naturale, asupra cărora a acţionat sistematic
la început selecţia naturală, apoi selecţia artificială făcută
empiric de către om.
De multe ori se face confuzie între procesul de
luare în cultură a unei anumite specii şi cel de
domesticire. Procesul de luare în cultură presupune
efortul omului de a cultiva şi de a îngriji plantele
respective în vederea obţinerii unor recolte cât mai mari.
Pot fi cultivate atât plantele sălbatice, cât şi cele

31
domestice. Domesticirea, adică transformarea plantei
sălbatice în plantă de cultură, implică modificări genetice
importante care pot ajunge până acolo încât planta odată
domesticită să nu mai poată supravieţui în condiţii
naturale de mediu fără ajutorul omului.
În ceea ce priveşte domesticirea plantelor,
considerată în perioada lui V a v i l o v ca un proces
revoluţionar de procurare a hranei, dezvoltat în una –
două regiuni şi răspândit apoi pe întreaga suprafaţă a
globului, cercetările actuale demonstrează că acest proces
este mult mai complex faţă de ce s-a crezut iniţial (C r i s
t e a, 1985). Astfel, unii autori (H a r l a n, 1977, H a w k
e s, 1977) arată că începerea practicării agriculturii nu
mai este considerat un caz atât de revoluţionar şi nici nu
mai este privită ca o descoperire atât de importanta.
Datele referitoare la domesticirea plantelor indică
faptul că centrele care păreau bine definite devin din ce
în ce mai difuze şi mai puţin definite. Unele plante au fost
luate în cultură pe spaţii geografice foarte întinse astfel
că, în prezent, nu se mai pot aduce dovezi palpabile
privind existenţa unui singur centru de origine pentru
aceste plante.
Faptul că unele plante au fost domesticite
independent în mai multe areale geografice îngreunează
şi mai mult studiul originii plantelor cultivate. Astfel,
pentru fasolea cu bobul mare a fost identificat ca centru
de origine America de Sud, pe când, pentru fasolea cu

32
bobul mic, centrul de origine este în Mexic. O specie de
orez a fost identificată în Asia şi alta în Africa.
În concluzie, trebuie reţinut faptul că originea
multor plante de cultură este difuză, în timp şi în spaţiu,
aşa că problema unui centru de origine pentru o anumită
specie nu va putea fi rezolvată niciodată în întregime.
Izolarea naturală în spaţiu a noilor forme apărute a
desăvârşit, în multe cazuri, efectul factorilor primari ai
evoluţiei, care au acţionat atât concomitent, cât şi
succesiv.
Influenţa omului în procesul de formare a plantelor
cultivate a început odată cu trecerea acestuia de la viaţa
nomadă la cea de agricultor, concretizându-se mai întâi la
speciile care îl interesau, apoi, în cadrul acestora, la cele
mai bune plante.
Ameliorarea plantelor începe odată cu alegerea
plantelor "mai bune" şi coincide cu începuturile
agriculturii.
În funcţie de nivelul cunoştinţelor, procedeele
utilizate şi valoarea rezultatelor obţinute, dezvoltarea
ameliorării plantelor se împarte în două mari perioade, şi
anume: perioada empirică şi perioada ştiinţifică.

1.3.1. Etapa ameliorării empirice

Desfăşurată de-a lungul a 7-8 mii de ani,

ameliorarea empirică a fost marcată de prima alegere

33
artificială făcută de om (mileniul 6 A.Ch.). Acţiunea de
îmbunătăţire a plantelor începe odată cu luarea în cultură
a primelor plante.
Se pare că la începuturi s-a plecat de la alegerea
plantelor „mai bune” . Această noţiune de plantă "mai
bună", neconturată clar în primele 3-4 milenii, s-a
conturat treptat, odată cu îmbogăţirea cunoştinţelor
omului. Omul era atras de frumuseţea plantelor, de forma
şi mărimea seminţelor. Pentru semănat, alegea seminţele
ce corespundeau mai bine scopului urmărit. Astfel, la
cereale alegea plantele cu spicul mare şi cu bobul bine
dezvoltat şi plin. La inul pentru fibre, alegea plantele
înalte şi subţiri, cu ramificaţii puţine.
Desigur, chiar dacă alegerea se făcea în paralel cu
selecţia naturală, este de la sine înţeles că şi omul se
oprea asupra exemplarelor care manifestau rezistenţă la
factorii nefavorabili de mediu, la boli şi dăunători.
Acţiunea de alegere a plantelor valoroase la diferite
culturi s-a desfăşurat pe parcursul a mii de ani, iar la
unele popoare acest proces se întâlneşte şi astăzi.
Constatarea repetată a faptului că, în natură se
manifestă o pronunţată variabilitate în cadrul plantelor
cultivate, a făcut ca omul să întrevadă posibilitatea
alegerii unor plante corespunzătoare.
Cunoştinţele acumulate se transmiteau "prin
tradiţie" sau prin contacte stabilite între diferiţi
cultivatori.

34
 Conform rezultatelor cercetărilor efectuate de H a r
l a n (1977), acest proces de selecţie empirică a avut loc
în acelaşi timp atât în Lumea Veche cât şi în Lumea
Nouă. Este posibil ca în Orientul Apropiat, arată C r i s t
e a (1985) selecţia empirică să fi început mai timpuriu,
dar acest lucru încă nu este demonstrat. În orice caz,
există probe certe că cea mai veche luare a unor plante în
cultură s-a produs în urmă cu peste 9 milenii.
Rezultatul acestei lungi perioade de alegere
empirică a celor mai bune plante s-a concretizat prin
crearea soiurilor locale (sau autohtone) la diferite specii,
în zonele de cultură ale acestora.
Folosirea soiurilor locale este foarte veche, fiind
consemnată în primele documente scrise. Astfel, cu 3-4
milenii A.Ch. chinezii şi egiptenii cultivau mai multe
soiuri la unele specii, iar asirienii aveau cunoştinţe asupra
înmulţirii plantelor şi foloseau polenizarea
artificială la smochin şi curmal.
În apropiere de era noastră C o l u m e l l a indică
în De re rustica alegerea din cultură a plantelor bune
pentru sămânţă, iar V i r g i l i u s, în Georgica, arată
posibilităţile de evitare a degenerării plantelor.
P l i n i u cel B ă t r â n, în Historia naturalis,
descria valoarea fructelor unor soiuri de pomi.
Mai târziu, în secolul al IV-lea P.Ch., A e m i l i a n
u s a întocmit un tratat de agricultură în 12 volume în

35
care descrie numeroase soiuri de pomi precum şi unele
tehnologii pentru câteva specii cultivate.
Rezultatul selecţiei empirice a fost exemplificat
foarte bine de J u r i e v (1953), citat de G o l o g a n
(1981) care arăta că, în trecutul îndepărtat, nomazii din
Kazahstan plecau cu turmele la păşunat după ce semănau
grâul de primvară iar la întoarcere plantele erau
deja la supracoacere şi se scuturau. Recoltând numai
spicele rezistente la scuturare, după o îndelungată
perioadă de timp, s-a ajuns la formarea soiurilor locale,
foarte rezistente la scuturare.
Exemple similare pot fi date la toate plantele de
cultură, la care, în diferite zone ale globului, s-au format
soiuri locale cu rezistenţă la factorii nefavorabili de
mediu sau la acţinea diverşilor agenţi fitopatogeni.
Prin acestă selecţie, în timp, omul a transformat
structura genetică a plantelor respective, obligându-le să
aibă însuşiri potrivnice selecţiei naturale dar folositoare
lui.
Acest lucru este valabil la majoritatea plantelor
cultivate. Astfel, la grâu, spicele au devenit mai rigide şi
nu se mai rup cu uşurinţă la maturitate; la unele specii de
leguminoase păstăile au devenit indehiscente, aşa că
seminţele nu mai pot fi diseminate cu uşurinţă.
Este clar că, din momentul în care specia pierde
mecanismul de diseminare a seminţelor, datorită
selecţiei, supravieţuirea acesteia a fost dependentă de om.

36
 Odată cu expansiunea unor imperii, oamenii au
lărgit arealul unor soiuri, le-au amestecat cu cele locale,
sporind fondul de gene al diferitelor specii de plante.
Astfel, în Dacia, unde viţa de vie se cultiva cu 3
milenii A.Ch., după cucerire, romanii i-au impulsionat
cultura, au introdus soiuri noi, precum şi practici
deosebite de vinificaţie (T h. M a r t i n, 1972).
Treptat, pentru fiecare specie cultivată s-au obţinut
forme îmbunătăţite prin aşa-zisa selecţie a plantelor mai
bune.

1.3.2. Etapa ameliorării ştiinţifice

Ameliorarea ştiinţifică, începută în secolul al XIX-

lea, a fost marcată de crearea, în mod deliberat, prin
metode ştiinţifice, a unor forme biologice noi, cu
capacitate de producţie sporită. Apariţia acestei etape s-a
datorat progreselor anterioare realizate în ştiinţele
biologice, acumulării unui material faptic numeros care
clarifica existenţa sexelor la plante, precum şi
posibilităţilor de obţinere a hibrizilor în regnul vegetal.
Se poate spune că ameliorarea ştiinţifică a început din
momentul în care s-a clarificat problema sexelor la plante
şi s-a făcut prima încrucişare artificială.
Primele idei asupra sexualităţii plantelor au fost
formulate de filozofii greci. După aproape două mii de
ani C a e s a l p i n u s, în lucrarea De plantis libri XVI,
37
recunoaşte importanţa elementelor sexuale ca organe de
reproducere la plante. Adevăratul descoperitor al
sexualităţii la plante este C a m e r a r i u s care, prin
experienţele sale publicate în Epistola de sexu plantarum,
formulează şi primele idei asupra hibridării între
diferitele plante (C e a p o i u, 1960).
Efectuarea practică a primelor hibridări este
atribuită lui K ö l r e u t e r, care încrucişează Nicotiana
rustica cu Nicotiana paniculata obtinând primul hibrid
sexuat la plante. Cercetările au fost continuate de S p r e
n g e r, W i e g m a n, G ä r t n e r, K n i g h t care au
făcut studii importante privind hibridările la diferite
specii de plante ( mazăre, tutun, ceapă, varză, păr, vişin,
prun, cartof, frag) precum şi a factorilor care favorizează
polenizarea.
Treptat, însă, odată cu dezvoltarea imperioasă a
cunoştinţelor din domeniul ştiinţelor naturii şi cu
creşterea cerinţelor omului pentru produsele agricole,
variabilitatea genotipică existentă în natură a început să
devină nesatisfăcătoare pentru crearea unor forme
biologice noi.
A apărut, astfel, necesitatea provocării artificiale a
variabilităţii genotipice, la început prin hibridare apoi şi
prin alte metode furnizate de progresul ştiinţific.
În sec. al XIX-lea, un rol major în dezvoltarea
lucrărilor de ameliorare l-au avut cercetările lui Ch. D a r w i
n şi ale lui Gr. M e n d e l .

38
 Ch. D a r w i n (1809-1882), prin activitatea sa
ştiinţifică, a pus bazele ştiinţifice ale selecţiei artificiale.
În concepţia sa, selecţia nu se reduce la o simplă izolare a
unei anumite varietăţi sau forme şi înmulţirea lor în
generaţiile următoare , ci la o alegere sistematică, făcută
în decursul a mai multor generaţii, a unor forme care abia
se deosebesc de celelalte dar care, totuşi, prezintă
caractere şi însuşiri mai utile omului comparativ cu
celelalte forme. Pentru a explica acţiunea selecţiei
naturale, aprofundează ereditatea, variabilitatea şi
supravieţuirea celor mai bine dotate exemplare, care
rezultă din interrelaţiile complicate ce se stabilesc între
idivizi, între specii şi condiţiile lor de viaţă.
A formulat, de asemenea, legea utilităţii biologice
a încrucişărilor şi a acţiunii dăunătoare a
autopolenizărilor, a elucidat cauzele sterilităţii hibrizilor
îndepărtaţi şi a adus contribuţii fundamentale la progresul
ulterior al ameliorării plantelor. Cu toate acestea, C e a p
o i u (1960) arată că D a r w i n nu a reuşit să sesizeze
rolul important al hibridărilor sexuate în procesul de
ameliorare, chiar dacă a acordat toată atenţia acestei
metode.
Printre precursorii mendelismului pot fi socotiţi
Goss şi Naudin, care constată că hibrizii în prima
generţie au caractere asemănătoare. Lucrând cu specii
care se deosebeau printr-un număr mare de caractere,
N a u d i n nu a reuşit să facă o analiză amănunţită

39
asupra comportării hibrizilor în descendenţă şi să
stabilească principiile care stau la baza acestui fenomen.
Gr. Mendel (1822-1884) a stabilit legile
transmiterii ereditare a caracterelor prin procesul de
hibridare, punând bazele geneticii ca ştiinţă. De-a lungul
vieţii a făcut experienţe cu numeroase specii, printre care:
Pisum, Phaseolus, Zea, Hieracium, Geum, Cirsium,
Aquilegia, Linaria, Melandrium, Verbascum,
Antirrhinum, Ipomoea, Tropaeolum, Calceolaria.
Cele mai interesante au fost experienţele cu Pisum, pe
baza cărora a stabilit legile transmiterii caracterelor şi
însuşirilor la descendenţi.
Perfecţionarea lucrărilor de ameliorare a fost
facilitată de acumulările, din ce în ce mai numeroase,
obţinute în sec. XIX în domeniul botanicii, sistematicii,
fiziologiei, care au permis dezvoltarea lucrărilor de
hibridare, precum şi găsirea unor metode noi pentru
crearea soiurilor ameliorate. În acest sens putem
menţiona hibridarea pentru crearea noilor soiuri de grâu,
folosirea selecţiei genealogice la sfecla pentru zahăr,
lucrările de hibridare şi selecţie individuală la porumb
etc.
Soiurile ameliorate, realizate prin folosirea în
complex a tehnicilor furnizate de dezvoltarea ştiinţei, s-
au dovedit superioare ca productivitate soiurilor locale pe
care le-au înlocuit treptat şi pentru care, spre sfârşitul

40
secolului XIX, au început să se iniţieze şi lucrările de
producere de sămânţă pe baze ştiinţifice.
În secolul XX, lucrările de ameliorare a plantelor
au înregistrat o dezvoltare fără precedent, generată de
unele acumulări de importanţă fundamentală, cum ar fi:
teoria cromozomică a eredităţii, consangvinizarea şi
folosirea heterozisului în practica agricolă, crearea
artificială a formelor mutante şi poliploide, utilizarea
diferitelor tehnici de inginerie genetică, obţinerea
hibrizilor somatici îndepărtaţi genetic, prin folosirea
protoplaştilor, utilizarea tehnologiei ADN-ului
recombinant, introducerea plantelor modificate genetic
cu rezistenţe specifice la anumite substanţe chimice cu
acţiune erbicidă etc.
Această bază ştiinţifică a determinat realizarea unor
progrese remarcabile în crearea soiurilor şi hibrizilor de
înaltă productivitate şi cu însuşiri calitative superioare, la
toate plantele de cultură.
În acelaşi timp, s-au dezvoltat şi perfecţionat şi
lucrările de producere a seminţei şi materialului săditor la
toate speciile cultivate, în vederea menţinerii
caracteristicilor valoroase ale soiurilor şi hibrizilor care s-
au obţinut.
Dezvoltarea cu precădere a lucrărilor de ameliorare
la unele plante în anumite ţări, iniţierea lor de către
amelioratori de prestigiu şi existenţa unei tradiţii în
ameliorarea plantelor respective au dus la crearea unor

41
adevărate şcoli de ameliorare. Dintre acestea, mai
importante sunt: şcoala americană de ameliorare a
porumbului, şcoala franceză şi şcoala italiană de
ameliorare a grâului, şcoala rusă de amelioare a florii
soarelui, şcoala germană de ameliorare a cartofului şi
sfeclei pentru zahăr, şcoala suedeză de ameliorare a
plantelor furajere, şcoala belgiană pentru ameliorarea
părului, şcoala fanceză pentru ameliorarea viţei de vie,
şcoala bulgară pentru legume, şcoala olandeză pentru
ameliorarea florilor ş.a.
În viticultură, intervenţia omului a modificat cursul
evoluţiei viţei de vie, selecţionând dintre formele mutante
şi hibride plante cu caractere noi, care au fost apoi
consolidate. La vie, perioada ameliorării ştiinţifice începe
în sec. al XIX-lea, mai ales după apariţia filoxerei, când
pentru refacerea viticulturii din Europa s-a recurs la
hibridări dirijate între viţele americane şi cele europene.
În felul acesta, pe lângă soiurile roditoare rezistente au
apărut şi primii portaltoi liniari şi complecşi care au
îmbogăţit sortimentul viţelor cultivate.
În domeniul pomiculturii, ameliorarea ştiinţifică
dobândeşte primele rezultate de valoare la sfârşitul sec. al
XVIII-lea - începutul sec. al XIX-lea, când Ph. W h e e l
e r, în Anglia, P. H a r d e n p o n t, în Belgia, N.I. R e g e
l, în Rusia obţin din seminţele unor soiuri cultivate
hibridate liber unele soiuri noi la măr şi păr.

42
 La începutul secolului XIX, datorită lucrărilor lui V
an M o o n s în Belgia, K n i g h t în Anglia, este
aplicată pe scară largă metoda hibridărilor dirijate şi
educarea corespunzătoare a puieţilor hibrizi. În acest mod
s-au obţinut unele soiuri existente şi astăzi în
sortimentele pomologice de măr, păr şi cireş.
Spre sfârşitul secolului XIX încep lucrările de
hibridare îndepărtată efectuate de B u r b a n k şi H a n s
e n în SUA, G o e t h e şi M ü l l e r în Germania, pe
baza cărora s-au obţinut unele soiuri mai rezistente la
condiţiile nefavorabile de climă, la boli şi dăunători, cu
caractere noi, apreciate şi în prezent.
În legumicultură, utilizându-se variabilitatea părţii
comestibile a plantelor cultivate, s-au fixat şi dezvoltat
modificările utile, obţinându-se soiuri diferite atât în
privinţa precocităţii, cât şi a destinaţiei producţiei
legumicole.

1. 4. AMELIORAREA PLANTELOR ÎN
ROMÂNIA

La fel ca şi în alte ţări, în România, ameliorarea

plantelor a cunoscut, de asemenea, o etapă empirică şi o
etapă ştiinţifică.
În timpul etapei empirice, ca urmare a activităţii
numeroaselor generaţii de cultivatori anonimi au apărut
unele soiuri locale de grâu, orz, porumb, pomi, viţă de
43
vie şi legume, soiuri care ocupă şi astăzi un loc important
în sortimentul autohton şi care, pentru caracterele şi
însuşirile lor valoroase, pot fi folosite în continuare ca
material iniţial de ameliorare.
Dintre soiurile locale create în perioada ameliorării
empirice, G o l o g a n (1981) menţionează: grâul de
Banat, grâul Bălan românesc, Roşu de Botoşani;
orzul de Banat; porumbul Cincantin, Hăngănesc,
Moldovenesc, Ardelenesc; fasolea de Banat, de Işalniţa,
Ouşoară de Moldova, Cialî de Dobrogea; floarea soarelui
de Măslinica, cânepa de Dumbrăveni şi de Moldova;
lucerna de Banat; trifoiul de Transilvania.
În domeniul horticulturii, orientată în primul rând
spre marea producţie, selecţia artificială rudimentară
efectuată de cultivatorii anonimi concomitent cu selecţia
naturală au dus la crearea a numeroase soiuri locale
perfect adaptate la condiţiile locale, cu o rezistenţă şi o
elasticitate ecologică deosebită şi nu de puţine ori şi cu o
calitate deosebită. Toate aceste soiuri locale constituie o
zestre biologică importantă pentru orice activitate de
ameliorare desfăşurată în prezent.
Ameliorarea ştiinţifică a început în anul 1900 şi a
fost marcată de activitatea lui V l a d C â r n u –M u n t e
a n u, profesor la şcoala centrală de agricultură de la
Herăstrău. În activitatea sa, alături de unii colaboratori, s-
a ocupat de grâu, sfeclă pentru zahăr, porumb şi mazăre.

44
 C o n s t a n t i n S a n d u A l d e a a fost primul
profesor de ameliorarea plantelor agricole din România.
Majoritatea lucrărilor sale au fost pierdute din cauza
războiului (C e a p o i u, 1960).
După război, G h e o r g h e I o n e s c u Ş i ş e ş t
i, cea mai importantă personalitatea a ştiinţei agricole
româneşti a contribuit la dezvoltarea ameliorării
plantelor dar şi a celorlalte ştiinţe agronomice.
În primele decenii ale secolului XX, lucrările de
ameliorare a plantelor încep pe lângă fermele şi
pepinierele Ministerului Agriculturii. La câteva ferme de
stat se organizează ameliorarea porumbului, obţinându-
se, prin selecţie individuală din soiurile locale, Românesc
de Studina, Portocaliu de Zorleni, Dinte de cal de
Petroşani, Portocaliu de Ezăreni etc.
Inceputurile ameliorării ştiinţifice s-au confruntat
cu câteva probleme deosebite pentru crearea de material
biologic nou, indiferent de specia cu care s-a lucrat.
Dintre acestea C o c i u ş.a. (1999), menţionează:
- imposibilitatea folosirii complete a resurselor
genetice autohtone care, deşi erau destul de bogate,
nu au fost evaluate şi colecţionate de amelioratori;
- variabilitatea resurselor genetice locale era potrivită
mai mult pentru adaptabilitate şi mai puţin pentru
calitate şi capacitate de producţie;
- absenţa resurselor genetice străine, posesoare ale unor
gene care determinau unele caractere foarte

45
 importante (calitate, precocitate, rezistenţă la acţiunea
agenţilor fitopatogeni;
- lipsa unor amelioratori consacraţi, cu o informaţie
ştiinţifică adecvată şi cu pregătire specifică pentru
anumite specii cultivate;
- existenţa controversei între şcoala genetică
occidentală (mendeliano – morganistă) şi cea
sovietică (miciurinisto – lîsenkistă), cu impact
negativ asupra evoluţiei geneticii şi ameliorării
româneşti;
- lipsa unei idei clare în strategia de dezvoltare a
societăţii şi implicit în aceea de dezvoltare a agriculturii
din Romania.
Prin înfiinţarea I.C.A.R.-ului ( Institutul de
Cercetări Agronomice al Romaniei, în anul 1929, în
cadrul căruia funcţiona o secţie de ameliorare a plantelor,
activitatea de cercetare a cunoscut o dezvoltare deosebită.
Astfel, existau laboratoare de ameliorarea plantelor în
următoarele staţiuni experimentale: Cluj, Iaşi, Tg.
Frumos, Cenad, Mărculeşti, Câmpia Turzii, Valu lui
Traian, Moara Domnească, Studina. În aceste laboratoare
s-au creat numeroase soiuri ameliorate care constituie şi
astăzi surse valoroase de germoplasmă pentru actualele
procese de ameliorare.
Aproximativ în aceeaşi perioadă apar preocupări
pentru punerea în valoare a soiurilor de pomi şi arbuşti
fructiferi din patrimoniul pomicol al ţării. În acest scop se

46
înfiinţează colecţii pomicole la Râmnicu Vâlcea,
Pietroasa, Istriţa şi Vişan-Iaşi.
În pepiniera de la Vişan-Iaşi, I. Costeţki, primul
profesor de pomicultură al Facultăţii de Agronomie Iaşi,
obţine din seminţele soiurilor locale la cireş soiul Roze
de Vişan, iar la migdal, Timpurii de Vişan.
În Transilvania, la Bistriţa, se remarcă activitatea
lui Wachsman care contribuie la crearea unor soiuri de
măr şi păr prin hibridări şi selecţie.
În viticultură, pentru replantarea viilor atacate de
filoxeră se importă masiv hibrizi producători direcţi şi
soiuri de viţă altoită, dar în unele zone se pun în valoare
şi viţele indigene pe rădăcini proprii.
Prin Adalbert Kaufman se încep lucrările de
ameliorare, autorul fiind considerat primul creator de
soiuri la viţa de vie în România.
Dezvoltarea sectorului horticol a impus şi
organizarea cercetării ştiinţifice în acest domeniu. Astfel,
în anul 1937, în cadrul I.C.A.R., ia fiinţă o secţie de
horticultură cu staţiuni experimentale la Strehaia,
Fălticeni, Odobeşti, Drăgăşani, Bistriţa, precum şi în
unele instituţii de învăţământ superior. În aceste puncte
se constituie colecţii de plante horticole, se stabilesc
criterii pentru cercetarea lor, se organizează studii cu
privire la comportarea soiurilor în procesul polenizării şi,
pe alocuri, se iniţiază acţiuni pentru crearea unor soiuri
noi.

47
 Institutul de Cercetări Agronomice din România a
funcţionat ca atare până în anul 1957, când se
reorganizează activitatea de cercetare în agricultură şi se
înfiinţează Institutul de Cercetări pentru Cereale şi
Plante Tehnice, Institutul de Cercetare şi Producţie a
Cartofului, Institutul de Cercetări Horti-Viticole.
Din anul 1962, întreaga activitate de cercetare în
agricultură este coordonată de Academia deŞtiinţe
Agricole şi Silvice (A.S.A.S.).
În anul 1967 iau fiinţă Institutul de Cercetări Pentru
Viticultură şi Vinificaţie de la Valea Călugărească,
Institutul de Cercetări Pentru Pomicultură de la
Mărăcineni-Piteşti şi Institutul de Cercetări Pentru
Legumicultură şi Floricultură de la Vidra-Ilfov.
Fiecare din aceste institute are o reţea de staţiuni
experimentale de profil, laboratoare şi puncte de sprijin,
în cadrul cărora preocupările pentru biologia şi
ameliorarea plantelor ocupă un loc important.
Astfel, I.C.C.P.T. Fundulea are laboratoare de
ameliorare pentru porumb, la Turda, Suceava, Podu
Iloaie, pentru grâu laŞimnic, Podu Iloaie, pentru cânepă
laŞimnic, Secuieni.
I.C.V.V. are staţiuni la Blaj, Odobeşti, Murfatlar,
Greaca, Bechet, Drăgăşani, Miniş, Valea Călugărească,
precum şi laboratoare în unele staţiuni complexe cum sunt
cele din Iaşi, Cluj, Bucureşti.

48
 I.C.P. are staţiuni la Bistriţa, Geoagiu, Voineşti,
Fălticeni, Mărăcineni şi laboratoare în staţiunile Iaşi,
Cluj-Napoca, Oradea, Tg. Jiu, Argeş.
I.C.L.F. are staţiuni la Vidra, Işalniţa, Buzău,
Bacău şi laboratoare în staţiunile Miniş, Argeş, Cluj-
Napoca, Secuieni, Băneasa, Blaj.
Cercetări privind ameliorarea plantelor se execută
şi la Facultăţile de Agricultură şi Horticultură ale
Universităţilor deŞtiinţe Agricole şi Medicină Veterinară
din Bucureşti, Timişoara, Cluj-Napoca şi Iaşi, precum şi
la Universitatea din Craiova.
Ca urmare a activităţii de cercetare s-au înregistrat
progrese remarcabile atât în probleme de tehnologie, cât
şi în ameliorarea plantelor, obţinându-se, astfel, soiuri
româneşti la grâu, porumb, orz, ovăz, floarea soarelui,
cânepă, in, cartof, viţă de vie, pomi, legume şi flori,
soiuri valoroase, zonate în diferite regiuni ecologice ale
ţării.
Paralel cu activitatea de obţinere a soiurilor şi
hibrizilor cu productivitate ridicată şi cu calităţi
superioare, amelioratorii români au elaborat criterii
ştiinţifice pentru producerea seminţei şi materialului
săditor cu valoare biologică ridicată, astfel încât astăzi
dispunem de material biologic superior pentru toate
sectoarele horticole.
Lucrările de ameliorare a noilor soiuri şi hibrizi în
vederea omologării şi zonării revin Comisiei de Stat

49
pentru Încercarea şi Omologarea Soiurilor, înfiinţată în
anul 1953.
Alte unităţi implicate în desăvârşirea lucrărilor de
ameliorare sunt fermele specializate în producerea
seminţei şi Inspectoratele judeţene pentru controlul
calităţii seminţelor şi materialului săditor, care certifică
seminţele din soiurile şi hibrizii ce se zonează, garantând
respectarea tuturor normelor de producere a seminţei.

50
 Capitolul 2

OBIECTIVELE AMELIOR|RII
PLANTELOR

2.1. DEFINIREA OBIECTIVELOR

Noile creaţii obţinute de amelioratori trebuie să

întrunească un număr cât mai mare de caractere şi
însuşiri biologice şi economice importante pentru a putea
fi omologate şi introduse în cultură. Fără acest complex
de caractere şi însuşiri, noile soiuri şi hibrizi nu vor putea
înlocui actualele forme biologice existente în cultură.
La o analiză sumară a factorilor care au contribuit
de-a lungul timpului la creşterea producţiei plantelor
cultivate, se constată că, alături de perfecţionarea
tehnologiilor de cultură, un rol hotărâtor l-a avut
utilizarea unor genotipuri superioare.
Cunoaşterea bazei genetice a caracterelor şi
însuşirilor este esenţială pentru realizarea obiectivelor
urmărite, pentru că numai în aceste condiţii se poate
alege foarte judicios materialul iniţial şi se pot stabili
căile şi metodele cele mai potrivite pentru obţinerea

51
noilor forme biologice, superioare celor existente. Tot
baza genetică a materialului oferă amelioratorului
posibilitatea să aprecieze volumul de material biologic
necesar selecţiei şi modul de prelucrare pe parcursul
procesului de ameliorare.
Lucrările de ameliorare au contribuit la
îmbunătăţirea rezistenţei la boli, dăunători, cădere şi la
factorii nefavorabili de mediu dar, de cele mai multe ori,
rezultatul ameliorării a fost creşterea potenţialului
biologic de producţie a plantelor. În prezent, este unanim
recunoscut că factorul genetic a fost determinant în
ultimii 50 de ani şi va rămâne în continuare prioritar.
În acest context, sarcina principală ce revine
ameliorării plantelor este crearea soiurilor şi hibrizilor cu
parametri corespunzători asigurării unei producţii mari,
stabile şi de calitate superioară, cu însuşirile cerute de
aplicarea tehnologiilor moderne.
Totalitatea caracterelor şi însuşirilor pe care trebuie
să le întrunească noile soiuri şi hibrizi pentru realizarea
acestor parametri constituie obiective ale ameliorării
plantelor.

2.2. FACTORII CARE IMPUN ALEGEREA

OBIECTIVELOR DE AMELIORARE

Obiectivele ameliorării plantelor au fost

determinate de etapele istorice, de nivelul acumulărilor
52
ştiinţifice, de interesul pentru o anumită specie cultivată
şi, nu în ultimul rând, de posibilităţile materiale ale
amelioratorilor.
Indiferent de elementele determinante, obiectivele
au fost întotdeauna extrem de generoase, iar parametrii
fixaţi foarte dificil de atins, îndeosebi din lipsa bazei
materiale, tehnologice şi financiare.
Pentru reuşita lucrărilor de ameliorare, în vederea
obţinerii unor forme biologice valoroase din punct de
vedere cantitativ şi calitativ, o importanţă deosebită
prezintă cunoaşterea obiectivelor urmărite şi alegerea
judicioasă a acestora.
Alegerea obiectivelor pentru fiecare specie este
determinată de un complex de factori caracteristici pentru
diferite zone ale Globului. Pentru ţara noastră, alegerea
obiectivelor ameliorării este determinată de: factorii
naturali, factorii tehnologici şi factorii economici.

2.2.1. Factorii naturali

Diversitatea de zone naturale de climă şi sol

impune amelioratorului sarcina de a crea soiuri şi hibrizi
pentru fiecare din aceste zone. Faptul că noile forme
biologice sunt adaptate la condiţiile zonei în care au fost
create presupune că, pe parcursul procesului de
ameliorare, aceste forme au asimilat conditiile de mediu
din zona respectivă.

53
 Pentru a se ajunge la această stare de fapt este
necesar să se cunoască particularităţile fiziologice ale
materialului cu care se lucrează şi cerinţele acestuia faţă
de condiţiile de mediu.
Factorii naturali locali sunt reprezentaţi de
condiţiile diversificate de climă şi sol din fiecare zonă,
rolul preponderent avându-l factorii climatici, care
prezintă o mare amplitudine şi nu pot fi controlaţi de
către om.
Deşi ţara noastră se încadrează, sub aspect climatic,
în zona temperată, cu unele influenţe ale climatului
continental şi mediteranean, prezintă, totuşi, o serie de
variaţii locale determinate de lanţul carpatic, zona
dealurilor înalte, vecinătatea mării, prezenţa pădurilor sau
a unor cursuri de ape.
În urma acestor influenţe cu caracter local, pe
teritoriul ţării sunt delimitate unele regiuni climatice
naturale, al căror regim termic, pluviometric şi
eolian sunt în măsură să determine creşterea sau,
dimpotrivă, diminuarea producţiilor obţinute,
îmbunătăţirea sau scăderea calităţii.
Aceşti factori sunt determinanţi în alegerea
obiectivelor de ameliorare deoarece soiurile şi hibrizii ce
se zonează trebuie să posede o bună adaptare la condiţiile
concrete din zona respectivă.
Deoarece soiurile cu plasticitate ecologică ridicată
sunt reduse la număr, se impune crearea de soiuri şi

54
hibrizi cu rezistenţă la secetă pentru zonele cu regim
pluviometric deficitar, cu rezistenţă la temperaturile
scăzute pentru zonele cu ierni aspre, cu perioadă de
vegetaţie corespunzătoare pentru a ajunge la maturitate în
diferite zone ale ţării.
Factorii de sol au un rol minor, deoarece condiţiile
actuale ale agrotehnicii permit îmbunătăţirea însuşirilor
solului prin lucrări specifice de îmbunătăţiri funciare,
fertilizare, amendare ş.a.m.d. Cu toate acestea, în unele
zone cu condiţii deosebite din acest punct de vedere
(existenţa solurilor nisipoase, a solurilor sărăturoase), se
impune crearea de forme biologice care să manifeste
adaptabilitate la această situaţie.

2.2.2. Factorii tehnologici

Realizarea producţiilor cerute pentru acoperirea

necesităţilor sociale impune şi generalizarea, la toate
speciile de plante, a celor mai perfecţionate tehnologii.
Ca urmare a acestui fapt, ameliorarea trebuie să creeze
soiuri şi hibrizi cu capacitatea de a valorifica eficient
condiţiile agrotehnice superioare oferite de chimizare,
mecanizare, irigaţii.
Se impun, astfel, ca obiective prioritare, realizarea
de soiuri şi hibrizi care să prezinte rezistenţă la cădere, la
scuturare, la boli şi dăunători.

55
 În condiţiile în care un soi sau un hibrid nu este
rezistent la cădere, posibilitatea recoltării mecanizate este
diminuată. Acelaşi lucru se întâmplă şi dacă o anumită
formă biologică nu prezintă rezistenţă la scuturare.
Lipsa rezistenţei la cădere îngreunează cultivarea
materialului respectiv în condiţii de irigare.
De asemenea, formele biologice mai puţin
rezistente la acţiunea agenţilor fitopatogeni îşi manifestă
sensibilitatea mult mai pregnant în condiţii de irigare
comparativ cu condiţiile obişnuite de cultură. Din acest
motiv, pentru a exploata eficient şi intensiv factorul apă
se impune crearea de material biologic care să se preteze
pentru astfel de condiţii.

2.2.3. Factorii economici

Acest aspect trebuie privit atât sub raportul

producţiilor obţinute cât şi al însuşirilor calitative ale
noilor forme biologice. Astfel, în afara sporirii cantitative
a producţiei, cerinţele economiei imprimă anumite
particularităţi obiectivelor de ameliorare, determinate de
exigenţele crescânde ale consumatorilor, ale industriilor
prelucrătoare şi ale exportului, faţă de calitatea
produselor.
La alegerea materialului iniţial, a metodelor de
ameliorare, se impune să se ţină seama şi de eventualele
cerinţe de perspectivă ale consumatorilor, ca şi de
56
necesitatea îmbunătăţirii unor tehnologii în industriile
prelucrătoare.
Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere cerinţele
pieţei externe care, în actualele condiţii, impun anumite
norme de calitate pentru tot ce se exportă.
În acest sens, obiectivele urmărite trebuie să
corespundă celor mai mari exigenţe faţă de calitatea
soiurilor şi hibrizilor de perspectivă.

2.3. OBIECTIVELE AMELIORĂRII

PLANTELOR ÎN ROMÂNIA

Programele de ameliorare a plantelor din ţara

noastră prevăd crearea, pentru fiecare zonă ecologică, a
celor mai potrivite forme biologice capabile să realizeze,
în condiţii de tehnologie superioară, producţii mari,
sigure şi stabile la nivelul calitativ al cerinţelor actuale şi
de perspectivă ale economiei.
În mare măsură, obiectivele de ameliorare sunt
asemănătoare la toate speciile, urmărind sporirea
capacităţii productive şi îmbunătăţirea calităţii
produselor.
În funcţie de specificul zonelor naturale, se impune,
însă, şi realizarea unor obiective speciale, cum ar fi
sporirea rezistenţei la boli şi dăunători, la secetă, la
temperaturi scăzute, comportare bună la ambalare,
transport şi depozitare, maturarea în epoci diferite,
57
precum şi alte obiective care să contribuie la exprimarea
maximă a potenţialului biologic al speciei respective.

2.3.1. Ameliorarea capacităţii de

producţie

Capacitatea de producţie este o însuşire hotărâtoare

pentru introducerea în cultură a noilor creaţii ale
ameliorării şi de aceea, creşterea productivităţii constituie
cel mai important obiectiv de ameliorare pentru toate
plantele cultivate.
Productivitatea este o însuşire complexă şi
fundamentală pentru orice soi şi hibrid ameliorat,
determinată în mare măsură de baza ereditară a
materialului, de valoarea elementelor de productivitate, şi
este influenţată de condiţiile de mediu şi agrofitotehnica
aplicată.
Ameliorarea capacităţii de producţie constituie o
problemă deosebit de complexă şi dificilă, deoarece
determinismul genetic al acestei însuşiri este foarte larg.
Se presupune că la realizarea productivităţii participă,
într-o măsură mai mare sau mai mică, toate genele care
acţionează pe parcursul vieţii unei plante. Fenomenele de
interacţiune şi de înlănţuire a unor gene sunt, de
asemenea, în măsură să complice şi mai mult activitatea
de ameliorarea a productivităţii.

58
 Fiind o însuşire atât de complexă, productivitatea
nu a putut fi explicată în totalitate cu ajutorul principiilor
genetice clasice. Din aceste considerente s-a apelat la
studierea diferitelor componente de producţie dar, cu
toate acestea, nu s-a ajuns la simplificarea dorită a
metodelor de analiză genetică a sistemului poligenic care
condiţionează capacitatea de producţie (Kellner citat de
C r i s t e a, 1985)
Zestrea ereditară, condiţiile de mediu şi tehnologia
de cultivare influenţează capacitatea indivizilor care
compun un soi sau un hibrid de a-şi forma organe de
fructificare.
Deşi unitară în esenţă, fertilitatea soiurilor şi
hibrizilor prezintă forme diferite de manifestare care
constituie, de fapt, etape succesive în procesul de formare
şi desăvârşire a acesteia.
Sub acest aspect deosebim două categorii de
fertilitate, şi anume:
- fertilitatea potenţială;
- fertilitatea reală.
Fertilitatea potenţială reprezintă capacitatea
indivizilor care compun soiul sau hibridul de a forma
muguri şi formaţiuni de rod, inflorescenţe şi flori, proces
care, îndeosebi la plantele multianuale, este condiţionat
de informaţia genetică, dar şi de nivelul la care au fost
satisfăcute în anul precedent cerinţele ecologice.

59
 Fertilitatea reală reprezintă totalitatea florilor
capabile să se fecundeze. De cele mai multe ori
fertilitatea reală este sub nivelul fertilităţii potenţiale, fie
datorită acţiunii defavorabile a unor factori externi, fie
datorită unor fenomene de involuţie determinate de
insuficienţa hranei.
Raportul între fertilitatea potenţială şi fertilitatea
reală poartă numele de coeficient de fertilitate.
Cu cât valoarea acestui coeficient este mai
apropiată de unu, cu atât capacitatea productivă a
soiurilor este mai mare.
Productivitatea unui soi sau hibrid se poate
influenţa atât prin stimularea fertilităţii, cât şi prin crearea
condiţiilor necesare pentru formarea şi maturarea
fructelor sau prin intensificarea asimilării substanţelor
organice la plantele la care se consumă masa vegetală.
În procesul de realizare a producţiei se pot deosebi
două categorii de productivitate, şi anume:
- productivitatea iniţială, care reprezintă totalitatea
fructelor formate pe plante în primele faze de dezvoltare.
Această însuşire depinde de fertilitatea reală, dar este
influenţată puternic şi de condiţiile de mediu ca şi de
caracteristicile proprii genotipului;
- productivitatea finală este exprimată prin
capacitatea plantelor de a reţine şi matura fructele care s-
au format, însuşire care depinde de productivitatea
iniţială şi de unii factori ecologici.

60
 Raportul între productivitatea iniţială şi
productivitatea finală se numeşte indice de productivitate
şi reprezintă o valoare ce trebuie cunoscută în
procesul de selecţie.
Capacitatea de producţie coincide, în unele cazuri,
cu principalele componente chimice ale recoltei. Astfel,
la viţa de vie, productivitatea poate fi exprimată şi prin
cantitatea de zahăr din struguri, raportată la unitatea de
suprafaţă, deoarece zahărul poate asigura atât valoarea
alimentară, cât şi pe cea tehnologică.
Productivitatea reprezintă, în ultimă analiză, o
însuşire complexă determinată, pe de o parte, de factori
intrinseci, iar pe de altă parte, de factori de influenţă.
Factorii intrinseci sunt reprezentaţi de elementele
de productivitate caracteristice fiecărei specii, a căror
valoare este condiţionată, însă, de o serie de procese
fiziologice şi biochimice, cum ar fi: capacitatea de
asimilare şi de depunere a asimilatelor, natura
substanţelor utile şi conţinutul acestora.
Factorii de influenţă reprezentaţi prin rezistenţa la
boli şi dăutori, la secetă, la temperaturi scăzute şi la alţi
factori nefavorabili de mediu determină, de asemenea, în
mare măsură, valoarea componentelor de productivitate.
Ca obiectiv major al ameliorării plantelor, sporirea
capacităţii de producţie nu este un obiectiv uşor de
realizat fără cunoaşterea surselor de germoplasmă şi a
bazei ereditare pentru fiecare dintre acestea.

61
 Pentru realizarea unei capacităţi sporite de
producţie, este necesară mărirea intensităţii de exprimare
a elementelor de productivitate caracteristice fiecărei
specii, proces care se realizează cu mare dificultate,
deoarece elementele de productivitate au un "control
genetic" deosebit de complex.
Fiind caractere tipic cantitative, condiţionate
poligenic, elementele de productivitate sunt afectate, în
mare măsură, de factorii ecologici şi agrotehnici.
În prezent, ameliorarea pune la dispoziţia
producţiei genotipuri intensive care valorifică eficient
investiţiile făcute prin perfecţionarea tehnologiilor de
cultură.
Sporirea în continuare a producţiei la speciile
cultivate impune crearea unor forme superintensive, cu
potenţial biologic deosebit, care să valorifice eficient
condiţiile ecologice de cultură.
Pentru realizarea acestui obiectiv sunt necesare
următoarele direcţii de urmat:
- explorarea germoplasmei mondiale, în vederea
identificării unor noi surse de gene legate de controlul
valorii elementelor de productivitate;
- obţinerea de gene noi, utile, prin acţiunea
agenţilor mutageni;

62
 -hibridarea genotipurilor diferite pentru ca prin
combinaţiile care au loc să ducă la acumularea unor gene
valoroase;
- mărirea plasticităţii fenotipice şi genotipice a
soiurilor, pentru obţinerea unor producţii maxime în
condiţiile utilizării unor tehnologii superioare;
- ruperea corelaţiilor negative existente între
elementele de productivitate sau între acestea şi unele
însuşiri biochimice.

2.3.2. Ameliorarea calităţii

La fel ca şi productivitatea, sau împreună cu

aceasta, calitatea producţiei obţinute este determinantă
pentru omologarea şi introducerea în cultură a noilor
creaţii ale ameliorării. Din acest motiv, îmbunătăţirea
însuşirilor calitative constituie una din preocupările
principale ale amelioratorilor din toată lumea.
Valoarea calitativă a soiurilor şi hibrizilor ce se
obţin la majoritatea speciilor cultivate este conferită de
conţinutul de substanţe utile, natura compuşilor
biochimici, însuşirile tehnologice şi culinare, dar şi de
aspectul şi modul de prezentare a produselor.
În privinţa substanţelor utile, o importanţă
deosebită prezintă sporirea conţinutului de proteine,
lipide, vitamine şi hidraţi de carbon. Necesitatea creşterii

63
 conţinutului de proteină este subliniată de faptul că,
în prezent, 70-75% din totalul proteinelor consumate pe
glob sunt proteine de origine vegetală.
Deşi posibilităţile de sporire a producţiei mondiale
de proteine sunt multiple, sursa cea mai importantă o
constituie, însă, în continuare, crearea de soiuri şi hibrizi
cu un conţinut cât mai ridicat de proteină, dar care să
realizeze şi capacităţi mari de producţie.
Atât conţinutul în proteine, cât şi cel în lipide este
condiţionat genetic, dar puternic influenţat de factori
ecologici şi agrotehnici. Există, însă, posibilităţi de
sporire a acestora datorită marii variabilităţi genotipice
existente în cadrul materialului biologic.
În ameliorarea conţinutului de substanţe utile apar
unele dificultăţi determinate de corelaţiile negative dintre
capacitatea de producţie şi calitatea acesteia. Apare, deci,
necesară folosirea mutaţiilor sau a altor procedee pentru
ruperea acestor corelaţii.
Pentru îmbunătăţirea valorii nutritive a substanţelor
utile trebuie să se cunoască şi să se influenţeze natura
compuşilor chimici. Astfel, substanţele proteice trebuie
să aibă un conţinut ridicat şi echilibrat în aminoacizi
esenţiali, deoarece lipsa sau insuficienţa unui aminoacid
creează în organismul uman sau animal mari perturbări
metabolice.
Compoziţia chimică a produselor principalelor
specii cultivate arată că este necesar să se găsească soluţii

64
pentru îmbunătăţirea conţinutului de lizină şi triptofan la
porumb, grâu, orz, a conţinutului de metionină şi
triptofan la leguminoasele pentru boabe, a conţinutului de
lizină la plantele uleioase şi, în sfârşit, a conţinutului de
metionină la leguminoasele furajere.
Însuşirile de calitate prezintă aspecte variate, de la
o specie la alta, în funcţie de direcţiile de utilizare. În
acest sens pentru unele specii interesează proprietăţile
tehnologice iar pentru altele, atât cele tehnologice cât şi
cele culinare.
Astfel, la grâu, calitatea unui soi este apreciată şi în
funcţie de însuşirile de morărit şi panificaţie. Calitatea
orzului pentru bere este determinată de conţinutul
boabelor în amidon, substanţă care asigură o bună
fermentare. La leguminoasele pentru boabe, pe lângă
diferitele componente chimice, calitatea este dată şi de
capacitatea de fierbere a boabelor precum şi
uniformitatea acesteia. La floarea soarelui, pentru
obţinerea unui ulei de bună calitate, interesează
conţinutul în acid linoleic. La speciile pentru fibre,
calitatea este dată de mărimea lungimii tehnice a fibrelor,
fineţea acestora, elasticitatea, flexibilitatea şi rezistenţa la
torsiune. La sfecla pentru zahăr interesează conţinutul
redus de substanţe nezaharoase din sucul respectiv. La
cartof, noţiunea de calitate este foarte largă, aceasta
incuzând o multitudine de caractere şi însuşiri cum ar fi:
forma tuberculilor, culoarea cojii, culoarea pulpei,

65
rezistenţa la vătămare, consistenţa pulpei, făinozitatea,
conţinutul de amidon, structura amidonului, conţinutul de
proteiină, umiditatea, înegrirea, substanţa uscată ş.a.
Pentru speciile horticole, noţiunea de calitate este
ceva mai diferită comparativ cu speciile agricole şi
variază în funcţie de specie, soi, direcţie de producţie.
Calitatea produselor la viţa de vie, pe lângă
conţinutul în diferiţi compuşi chimici care influenţează
proprietăţile organoleptice şi tehnologice, este dată şi de
aspectul exterior, de forma şi mărimea strugurilor, de
forma şi culuoarea boabelor, prezenţa sau absenţa
stratului de pruină etc.
Conţinutul în diferite componente chimice
interesează ca atare, dar se urmăresc în mai mare măsură
anumite raporturi între aceste substanţe, hotărâtoare
pentru determinarea însuşirilor gustative ale fructelor.
Conţinutul global în zaharuri, aciditate şi alte
componente ale fructelor şi legumelor nu poate da decât
o idee de ansamblu asupra calităţii acestora.
La produsele horticole (struguri, fructe, legume,
flori), aprecierea calităţii se face atât pe calea
determinării principalelor componente chimice, cât şi pe
calea degustării acestora şi observării aspectului exterior.
Astfel, pentru vinuri, determinarea conţinutului în
alcool, zaharuri, aciditate totală, extract sec, substanţe
colorante este foarte importantă dar, hotărâtoare este
aprecierea gustativă care urmăreşte culoarea,

66
limpiditatea, aroma, buchetul, gustul şi, mai ales,
echilibrul între diferitele componente chimice.
La strugurii pentru masă pe lângă raportul între
zaharuri şi aciditate care dă armonia gustativă, aprecierea
calităţii se face şi pe baza aspectului exterior al acestora.
La fructe, de asemenea, calitatea este determinată
de conţinutul în substanţe nutritive dar şi de frăgezimea
acestora, suculenţa, gustul şi aroma pulpei, culoarea,
forma şi mărimea lor.
În ceea ce priveşte calitatea legumelor, aceasta este
apreciată diferit în funcţie de grupa respectivă (vărzoase,
bulboase, rădăcinoase etc).
În sfârşit, la aprecierea calităţii plantelor decorative
este hotărâtor aspectul exterior şi parfumul acestora.
Contează forma tufei, dispunerea florilor în inflorescenţă,
a inflorescenţelor pe tulpină, forma şi mărimea petalelor
etc.
Se constată deci, că cerinţele calitative sunt foarte
complexe şi de aceea, combinarea fericită, pe aceeaşi
plantă, a tuturor genelor care condiţionează aceste
însuşiri este un proces destul de laborios şi dificil.

2.3.3. Ameliorarea rezistenţei la boli şi

dăunători

Pagubele produse de boli şi dăunători la speciile

cultivate sunt deosebit de mari. Astfel, la grâu, pierderile
67
de recoltă sunt evaluate anual între 5 şi 25% la rugina
brună, între 10 şi 50% la rugina galbenă, 0 - 70% la
rugina neagră, 5 – 20% la făinare, 10 – 50% la fuzarioză,
10 – 25% la septorioză, 1 – 10 % la mălură (C e a p o i u
citat de C r i s t e a, 1985). Orzul este atacat mai ales de
tăciunele zburător, tăciunele îmbrăcat. La fasole, cele mai
mari pagube sunt produse de antracnoză iar în anii
favorabili dezvoltării ciupercii şi de rugină. Cea mai
răspândită boală, cu numeroase rase fiziologice, este
arsura bacteriană. La floarea soarelui, cele mai mari
pierderi sunt datorate unor ciuperci fitopatogene cum ar
fi: mana, putregaiul alb, putregaiul cenuşiu. La cartof,
cele mai importante pagube sunt produse de, mană, râia
neagră, râia comună, fuzarioză, rizoctonia, bacterii şi
viroze.
Cu toate progresele realizate în ultimii ani în
combaterea chimică şi în înglobarea rezistenţei genetice
în noile creaţii ale ameliorării, intensitatea şi frecvenţa
atacului diferiţilor agenţi patogeni înregistrează creşteri
puternice la toate speciile cultivate.

În unele regiuni, mai puţin dezvoltate, atacul

agenţilor fitopatogeni este considerat a fi o calamitate
naţională pentru ţările respective. În ţările cu agricultură
modernă, chiar dacă atacul bolilor şi dăunătorilor nu are
proporţii catastrofice, totuşi, obligă cultivatorii la o
atenţie permanentă pentru a interveni cu mijloace

68
preventive sau curative pentru a ţine sub control aceste
atacuri. Activitatea de prevenire sau de combatere a
atacului agenţilor fitopatogeni implică un volum de
cheltuieli uriaş.
Rezistenţa la boli şi dăunători este o însuşire
ereditară exprimată prin capacitatea plantei de a se apăra
faţă de atacul unui anumit agent fitopatogen. N e a g u
(1975), citându-i pe J u r i e v şi R o e m e r arată că,
pentru unii autori rezistenţa este sinonimă cu imunitatea,
pe când pentru alţii imunitatea ar însemna o însuşire de
rezistenţă dobândită ca urmare a unei infecţii care a
determinat formarea de anticorpi sau antitoxine şi care nu
se transmite ereditar. Aceasta ar fi deci, o rezistenţă
aparentă.
Amelioratorul este interesat, în primul rând, de
rezistenţa adevărată, ereditară, caracteristică diferitelor
specii şi soiuri de plante. Aceasta este determinată de
două cauze principale şi anume:
- starea plantei şi comportarea acesteia în
momentul atacului în sensul împiedicării sau îngreunării
pătrunderii şi răspândirii agentului patogen;

- reacţia plantei gazdă, care prin anumite schimbări

histologice sau fiziologice ce se manifestă imediat după
infecţie, opreşte sau obstrucţionează procesul.

Starea plantei gazdă poate induce o rezistenţă

anatomică determinată de anumite particularităţi
morfologice ale acesteia, o rezistenţă fiziologică
69
determinată de capacitatea plantei de a nu fi sensibilizată
de acţiunea agentului patogen, şi o rezistenţă chimică,
determinată de prezenţa unor substanţe care împiedică
declanşarea infecţiei.

Toate aceste tipuri de rezistenţă sunt cunoscute ca

rezistenţă pasivă. Spre deosebire de aceasta, rezistenţa
activă, determinată ca urmare a reacţiilor de apărare a
plantei se manifestă fie prin formarea de noi ţesuturi care
izolează agentul patogen, fie prin perturbarea
metabolismului celulelor infectate determinând, în final,
moartea acestora.

Însuşirea de rezistenţă nu este absolut stabilă,

aceasta fiind variabilă în funcţie de factorii de mediu şi
de tehnologia de cultură folosită. De asemenea, în diferite
perioade de vegetaţie, plantele se comportă altfel atunci
când sunt atacate de boli şi dăunători.

Plantele cultivate pot fi atacate de viroze, bacterii,

ciuperci, plante parazite, animale superioare.
Cele mai dese cazuri se manifestă în cazul ruginii
cerealelor, făinarea grâului şi orzului, fuzariozele grâului
şi porumbului, mana şi putregaiul florii soarelui, virozele
şi mana cartofului, virozele şi cercosporioza sfeclei
pentru zahăr, virozele şi bacterioza fasolei, mozaicul
lucernei, mana şi mucegaiurile la viţa de vie, a
numeroaselor ciuperci imperfecte la pomi, a virusurilor la
tomate, viţă de vie şi pomi, a putregaiurilor la

70
rădăcinoase şi tuberculifere - factori care depreciază
cantitativ şi calitativ recoltele, îndeosebi în anii în care
intensitatea atacului este mare.
După N. C e a p o i u (1977), proliferarea rapidă a
agenţilor fitopatogeni are mai multe cauze şi anume:
- introducerea în cultură a soiurilor şi hibrizilor la
care s-a urmărit, în primul rând, capacitatea de producţie
şi calitatea şi în mai mică măsură rezistenţa genetică la
boli;
- cultivarea unui număr restrâns de soiuri pe
suprafeţe mari, care înlesneşte răspândirea rapidă a unei
mutante a patogenului;
- migrarea din zonele cu inocul primar a raselor
fiziologice noi;
- apariţia unor noi rase fiziologice prin recombinări,
mutaţii, heterocarioză;
- nerespectarea rotaţiilor prevăzute în tehnologii,
pentru culturile anuale şi bienale;
- aplicarea unilaterală a dozelor mari de azot şi
folosirea neraţională a irigaţiilor, care crează
microclimate favorabile apariţiei paraziţilor;
- contactul brusc dintre gazdă şi patogen, despărţiţi
iniţial prin spaţii geografice largi.
Pericolul deosebit de mare, manifestat în prezent de
bolile plantelor se datorează numărului foarte ridicat de
agenţi patogeni, ca şi virulenţei nebănuite a acestora.

71
 Pentru evitarea pagubelor produse de boli, există
două soluţii: perfecţionarea mijloacelor de combatere
chimică şi crearea de soiuri sau hibrizi cu rezistenţă
genetică ridicată.
În ceea ce priveşte rezistenţa genetică, aceasta se
poate manifesta sub două forme. Astfel, plantele de
cultură pot fi rezistente la un anumit agent fitopatogen
sau chiar numai la o singură rasă fiziologică a acestuia. În
acest caz este vorba de aşa numita rezistenţă verticală.
O formă biologică nouă este cu atât mai valoroasă
cu cât prezintă rezistenţă la un număr mai mare de rase
fiziologice. Aceasta presupune însă un număr tot atât de
mare de factori ereditari încorporaţi, prin diferite metode,
în acelaşi organism, activitate destul de laborioasă şi
dificilă îndeosebi la speciile multianuale.
În situaţia în care un soi sau un hibrid manifestă
rezistenţă genetică la atacul mai multor agenţi patogeni,
sau la mai multe rase fiziologice ale unui patogen este
vorba de rezistenţa orizontală.
Datorită faptului că are un determinsim genetic
mono sau bifactorial, rezistenţa verticală este mai uşor de
încorporat în noile soiuri. Chiar dacă prezintă o expresie
mai puternică, are, totuşi, dezavantajul că la apariţia unei
rase fiziologice noi soiul sau hibridul respectiv trebuie
retras imediat din cultură. Din acest motiv se
preconizează obţinerea soiurilor cu rezistenţă orizontală
sau crearea de soiuri multiliniale, alcătuite din mai multe

72
linii izogenice, fiecare dotată cu rezistenţă verticală la o
anume rasă fiziologică.
Dintre dăunători, cele mai mari pagube le produc
insectele, la care se cunosc peste 700 mii de specii având
o mare capacitate de adaptare la condiţiile extreme de
mediu, o prolificitate pronunţată şi o voracitate
extraordinară.
Răspândirea relativ uşoară a insectelor este datorată
unor cauze cunoscute, cum sunt:
- distrugerea ecosistemelor naturale;
- importul, unor specii de insecte odată cu
produsele agricole, fără a aduce şi inamicii lor naturali;
- folosirea neraţională a insecticidelor, care
favorizează selecţia progresivă a speciilor cu capacitate
mare de adaptare.
Ca urmare a acestor cauze au apărut specii
rezistente la insecticide, impunându-se, deci, crearea de
soiuri rezistente genetic.
Aceste măsuri, deşi sunt foarte dificile şi
costisitoare, sunt, totuşi, justificate economic, deoarece
odată creat un soi rezistent, acesta îşi poate menţine
însuşirea de rezistenţă un timp îndelungat.

2.3.4. Ameliorarea epocii de maturare

Soiurile şi hibrizii cu epoci diferite de maturare
asigură satisfacerea cu produse a pieţei o perioadă mai
îndelungată, beneficii mai mari la unitatea de suprafaţă şi

73
permit folosirea succesivă a terenului pentru mai multe
culturi.
Reducerea perioadei de vegetaţie la toate plantele
cultivate şi îndeosebi la porumb, datorită suprafeţelor
mari pe care le ocupă, prezintă importanţă pentru
diferitele zone ecologice ale ţării. Astfel, hibrizii de
porumb cu o perioadă mai scurtă de vegetaţie pot elibera
terenul mai devreme în vederea pregătirii acestuia pentru
grâul de toamnă. Aceiaşi hibrizi timpurii pot fi extinşi în
zonele submontane şi chiar pot fi semănaţi ca a
doua cultură în zonele sudice ale ţării.
Soiurile de grâu cu un grad ridicat de precocitate
evită secetele din perioada de coacere şi astfel, la
maturare au bobul neşiştăvit.
Pentru cartof, precocitatea prezintă importanţă
pentru toate zonele ecologice din ţară. Astfel, în regiunile
răcoroase şi umede, soiurile timpurii pot fi recoltate mai
devreme evitându-se ploile târzii de toamnă precum şi
îngheţurile timpurii. La fel şi în zonele de stepă, soiurile
mai precoce sunt preferate datorită faptului că formează
tuberculii înainte de apriţia căldurilor de vară.
În general, la toate plantele cultivate, formele
precoce folosesc mai economic umiditatea din sol, evită
perioadele de secetă atmosferică şi de multe ori atacul
unor boli sau dăunători. De asemenea, acestea pot fi
extinse peste limitele arealului actual de cultură, în zone
mai nordice sau la altitudini mai mari.

74
 Se cunoaşte faptul că, în general, formele precoce
prezintă o capacitate de producţie ceva mai scăzută
precum şi unele deficienţe calitative. Din acest motiv
ameliorarea epocii de coacere trebuie corelată şi cu
celelalte obiective, îndeosebi cu productivitatea şi
calitatea.

2.3.5. Ameliorarea rezistenţei la cădere şi

scuturare

Aceste însuşiri trebuie să fie proprii unor specii

legumicole care trebuie adaptate pentru întreţinerea şi
recoltarea mecanizată a culturii, precum şi unor soiuri de
pomi cărora le cad cu uşurinţă fructele în preajma
maturării tehnologice. Căderea plantelor stânjeneşte
polenizarea, întârzie şi neuniformizează maturarea,
favorizează atacul bolilor şi dăunătorilor, depreciază
calitatea, determinând pierderi considerabile de recoltă.
La grâu, orz, ovăz, sensibilitatea la cădere duce la
creşterea gradului de atac al unor agenţi fitopatogeni,
întârzie maturarea, îngreunează recoltarea, toate acestea
determinând importante pierderi de producţie. Pagube
importante datorită acestor cauze se înregistrează şi la
alte plante cultivate (porumb, floarea soarelui, fasole).
Creşterea rezistenţei la cădere este necesară
îndeosebi pentru culturile care se recoltează mecanizat.

75
 Datorită faptului că chimizarea şi irigarea sunt
factori care, pentru unele culturi, favorizează căderea, se
impune ca în aceste condiţii să se cultive doar acele
soiuri care prezintă un grad ridicat de rezistenţă.
Realizarea acestui obiectiv presupune obţinerea
unor soiuri cu creştere determinată şi port erect la tomate,

a unor soiuri cu port erect la mazăre, precum şi a

unor soiuri de pomi rezistente la acţiunea vântului.
În ceea ce priveşte scuturarea, pierderi de producţie
foarte mari se înregistrează mai ales la plantele
nerezistente la cădere. Astfel, în aceste cazuri, pierderi
importante se întâlnesc la grâu, orz, ovăz, secară, orez,
mazăre, fasole, rapiţă, muştar, speciile medicinale.
Cu toate că prin recoltarea în epoca optimă se pot
elimina o parte din aceste pierderi, se impune ca, prin
diferite programe de ameliorare, să se obţină soiuri cu
rezistenţă genetică la cădere şi scuturare.

2.3.6. Ameliorarea rezistenţei la temperaturile

scăzute

Rezistenţa plantelor cultivate la ger şi iernare sunt

însuşiri esenţiale pentru unele zone mai nordice de
cultură. Chiar şi în zonele cu climat temperat, iernile
lungi şi geroase produc, periodic, pagube însemnate nu

76
numai la speciile anuale ci şi la unele specii perene (
pomi şi viţă de vie).
Pentru cerealele de toamnă, cultivate în zonele de
stepă, rezistenţa la iernare este un obiectiv cu o
importanţă primordială. Cultivarea unor soiuri
nerezistente poate conduce în unii ani la pierderea totală
a producţiei. În condiţiile din Romania, sporirea
capacităţii de rezistenţă a soiurilor de grâu de
toamnă constituie o problemă deosebit de importantă,
atât pentru punerea în valoare a potenţialului biologic al
plantei cât şi pentru stabilitatea acestuia în timp.
Îngheţurile târzii de primăvară produc pierderi
importante la porumb, floarea soarelui, fasole ş.a.
În ceea ce priveşte speciile horticole, sunt
periclitate îndeosebi speciile mai sudice şi anume:
prunul, caisul, piersicul, migdalul iar, periodic, mărul,
părul şi viţa de vie.
Rezistenţa la ger presupune capacitatea plantelor de
a suporta acţiunea temperaturilor scăzute fără o afectare
semnificativă a ciclului biologic al acestora. În general,
se consideră rezistente numai acele forme biologice care,
după ce au suportat acţiunea gerului, sunt capabile să
asigure o producţie satisfăcătoare.
Desigur, pragul de rezistenţă la temperaturile
scăzute este diferit de la o specie la alta. De asemenea,
problemele se pun diferit pentru speciile anuale
comparativ de cele perene. Astfel, se consideră a fi

77
rezistente la ger atât speciile de grâu de toamnă, viţă de
vie, măr, păr, nuc, care rezistă la temperaturi mult sub
zero grade, cât şi soiurile de mazăre, fasole, unii hibrizi
de porumb, care suportă temperaturile scăzute din
primăvară.
În ceea ce priveşte rezistenţa la iernare, problema
este mult mai complexă deoarece alături de temperaturile
scăzute mai intervin şi alţi factori cum ar fi: alternanţa
îngheţului cu dezgheţul, lipsa aerului sub stratul de
zăpadă, dezrădăcinarea plantelor ca urmare a gonflării
solului, apariţia diverşilor agenţi fitopatogeni etc.
Rezistenţa plantelor multianuale la temperaturi
scăzute este condiţionată genetic, dar puternic influenţată
de ambianţa în care s-a produs coacerea lemnului format
în anul respectiv, precum şi de gradul de realizare a
proceselor fiziologice şi biochimice de la sfârşitul
perioadei de vegetaţie, care asigură trecerea plantelor în
starea de repaus de iarnă.
Starea de repaus, determinată ontogenetic şi
filogenetic, se întâlneşte atât la plantele anuale, în faza de
sămânţă, cât şi la cele perene, în perioada de iarnă.
Această stare se caracterizează printr-o pronunţată
încetinire a metabolismului şi prin rezistenţă mai bună la
temperaturile scăzute.
La speciile multianuale, starea de repaus este o
reacţie de adaptare biologică la condiţiile iernii, proces

78
cunoscut sub numele de călire. Călirea are loc şi la
speciile anuale care se seamănă toamna.
Viţa de vie rezistă la temperaturi de -18…-25ºC,
dacă procesul de călire s-a desfăşurat normal şi este
distrusă la temperaturi mai coborâte, dacă gerul a
intervenit brusc.
La viţa de vie se urmăreşte crearea de forme
rezistente la temperaturile scăzute din timpul iernii, în
vederea reducerii cheltuielilor ocazionate de lucrarea de
îngropare.
Rezistenţa pomilor la temperaturi coborâte
interesează, de asemenea, multe zone şi specii pomicole,
însă posibilităţile pe care le oferă variabilitatea specifică
sunt mult mai largi, deoarece printre soiurile locale unele
rezistă până la -40ºC.
Rezistenţa speciilor legumicole la temperaturi
scăzute ridică probleme complexe, mai ales când se
urmăreşte obţinerea unor soiuri cu perioadă lungă de
folosire a legumelor în stare proaspătă.

2.3.7. Ameliorarea rezistenţei la secetă

Obţinerea de noi forme biologice rezistente la

secetă constituie un obiectiv prioritar pentru areale foarte
mari de pe glob. În România, acest obiectiv prezintă
importanţă îndeosebi pentru regiunile de stepă din sudul

79
şi estul ţării, unde acest fenomen se manifestă mult mai
frecvent comparativ cu alte regiuni.
În zonele de stepă şi silvostepă lipsa apei din sol şi
atmosferă are consecinţe nefavorabile nu numai asupra
producţiei şi calităţii plantelor cultivate, ci şi asupra
existenţei lor.
Se consideră că sunt rezistente la secetă plantele
care suportă acţiunea de durată a perioadelor de
uscăciune, după care îşi revin fără pierderi semnificative
de producţie.
Dimpotrivă, plantele care îşi incheie ciclul de
vegetaţie înainte de apariţia perioadelor de secetă precum
şi cele care, datorită unui sistem radicular profund şi bine
dezvoltat, exploatează umiditatea din straturile mai
adânci ale solului, nu sunt considerate a fi rezistente.
Datorită lipsei de umiditate se înregistrează
perturbări importante ale tuturor funcţiilor fiziologice ale
plantelor. Astfel, la cerealele păioase, apariţia secetei în
perioada primordiilor florale determină sterilitatea
florilor. Mai târziu, în perioada de umplere a boabelor,
dacă este însoţită şi de temperaturi ridicate duce la
şiştăvirea acestora şi deci, implicit, la pierderi importante
de recoltă.
La fasole, seceta intervenită în timpul înfloritului,
determină avortarea florilor.

80
 În ce priveşte modul de acţiune asupra plantelor,
lipsa de umiditate se manifestă atât ca secetă a solului cât
şi ca secetă atmosferică.
Seceta solului, caracterizată prin pierderea treptată
a apei din sol prin evaporare şi transpiraţie, dereglează
bilanţul apei din plante, încetinind sau oprind
creşterea în raport direct cu durata şi intensitatea
perioadei secetoase.
Seceta atmosferică are consecinţe la fel de grave ca
şi cea a solului, mai ales atunci când fenomenul este
însoţit de temperaturi ridicate şi vânturi puternice.
Ambele forme pot acţiona separat sau asociate, efectele
lor asupra plantelor devenind, proporţional, mai
puternice.
Plantele rezistente la secetă suportă o perioadă mai
lungă de timp efectele deshidratării fără ca procesele de
asimilare să fie afectate foarte puternic. În această
perioadă se constată o creştere a conţinutului în hidraţi de
carbon, de substanţă uscată, şi o accentuare a vâscozităţii
sucului celular.
Rezistenţa plantelor la secetă este condiţionată
deci, de însuşiri fiziologice ca: rezistenţa la deshidratare,
coeficientul de transpiraţie, sensibilitatea la
supraîncălzire, dezvoltarea sistemului radicular ş.a.m.d.
Cercetându-se baza genetică a rezistenţei la secetă,
s-a stabilit existenţa unor factori specifici care
influenţează consumul de apă al plantelor, determină

81
rezistenţa anumitor structuri ale ţesuturilor vegetale, ceea
ce explică variaţiile în comportarea soiurilor şi prezenţa
unor forme rezistente.
După unii autori, la viţa de vie, rezistenţa la secetă
ar fi asociată şi cu mutaţiile de genom, în sensul că
speciile triploide şi tetraploide sunt mai puţin sensibile la
seceta de durată.
Ameliorarea însuşirilor care imprimă plantelor
rezistenţă la lipsa umidităţii din aer şi sol, se poate realiza
atât prin selecţia unor forme rezistente din populaţiile
locale, cât şi prin încrucişări cu acestea, urmărindu-se
obţinerea unor indivizi cu sistem radicular profund, cu
conţinut ridicat în substanţă uscată şi alte însuşiri
fiziologice necesare.

2.3.8. Crearea de soiuri şi hibrizi pentru

culturile intensive

Faptul că, în ţările dezvolate, majoritatea plantelor

sunt cultivate în condiţii de culturi intensive, impune
crearea unor forme biologice corespunzătoare acestor
tehnologii moderne, caracterizate prin capacitate mare de
asimilaţie, rezistenţă puternică la cădere şi boli, reacţie
favorabilă la doze mari de îngrăşăminte şi un complex de
însuşiri care să determine realizarea unor producţii
ridicate în condiţii de irigare.

82
 Pentru atingerea acestor obiective, materialul
biologic introdus în procesul de ameliorare trebuie să fie
constituit din genotipuri cu potenţe biologice deosebite,

care vor fi puse în valoare în condiţii de producţie

specifice etapei în care vor fi cultivate în viitor.

83
 Capitolul 3

GERMOPLASMA

3.1.IMPORTANŢA GERMOPLASMEI

Noile forme biologice create şi introduse în cultură

de amelioratori aduc un aport substanţial la creşterea
producţiei agricole şi îmbunătăţirea calităţii acesteia.
Din acest motiv, procesul de creare a noilor soiuri şi
hibrizi, care vor înlocui materialul existent în producţie şi
care nu mai corespunde sub aspectul producţiilor
realizate, al însuşirilor calitative sau al rezistenţei scăzute
la factorii nefavorabili de mediu şi la acţiunea agenţilor
fitopatogeni, trebuie să se desfăşoare permanent.
Ca urmare, în fiecare an, în una din unităţile de
cercetare începe un nou proces de ameliorare, iar altele
deja începute se desfăşoară în cel puţin una din fazele
caracteristice.
În prima etapă a procesului de ameliorare – crearea
de soiuri şi hibrizi – se urmăreşte obţinerea de material
biologic cât mai diversificat genetic, pentru a se putea
reţine, prin selecţie, formele corespunzătoare obiectivelor
urmărite.
84
 În etapa a doua – producerea de sămânţă şi
material semincer cu valoare biologică ridicată - se are
în vedere reproducerea genotipurilor obţinute în etapa
anterioară, pentru a se putea asigura materialul semincer
necesar unităţilor de producţie.
Noţiunea de germoplasmă cuprinde, deci,
totalitatea formelor cultivate şi spontane care pot fi
introduse în procesul de ameliorare pentru crearea de
soiuri şi hibrizi sau pentru îmbunătăţirea cultivarelor
create anterior.
Orice proces de ameliorare începe prin colectarea
materialului iniţial diversificat genetic şi care înglobează
o sumă de caracteristici utile pentru obiectivele urmărite.
Rezultatele obţinute în direcţia obţinerii de noi forme
biologice corespunzătoare cerinţelor tot mai diversificate
ale producţiei, sunt determinate în mare măsură de
valoarea şi abundenţa surselor genetice, de ansamblul
genelor utile a căror acumulare se urmăreşte în
organismele create.
Germoplasma colectată se introduce în câmpul de
colecţie, unde se examinează multilateral, în câmp şi în
laborator, pentru a i se cunoaşte însuşirile fiziologice,
biochimice şi tehnologice.
Valorile obţinute ca urmare a studiului efectuat se
vor înregistra în bazele de date, create special pentru

85
 fiecare gen, specie, varietate, soi etc. Perioada de
studiu în câmpul de colecţie trebuie să fie de cel puţin 3 -
4 ani.
Cu cât sursele de germoplasmă sunt mai abundente
şi mai diversificate, cu atât există posibilitatea ca, în
urma unor studii amănunţite, să poată fi reţinute formele
care întrunesc genele cele mai valoroase a căror
acumulare se urmăreşte în noile organisme create.
Obţinerea unor organisme noi cu capacitate de
producţie ridicată se poate realiza numai în condiţiile
când, în germoplasmă, există acele gene care
condiţionează valori mari ale elementelor de
productivitate.
Aceste valori nu vor fi exprimate la nivelul
potenţialului biologic al organismelor respective în lipsa
genelor care să asigure o rezistenţă sporită la factorii
nefavorabili de mediu.
De altfel, indiferent de obiectivul urmărit
(capacitate de producţie, calitate, rezistenţă la factorii de
mediu, boli şi dăunători, secetă sau ger etc.), este necesar
ca în cadrul germoplasmei să existe o variabilitate
pronunţată pentru fiecare din aceste direcţii, în aşa fel
încât să se poată lucra cu formele cele mai potrivite.
Din acest motiv, colecţia de germoplasmă trebuie
îmbogăţită şi reînnoită permanent, pentru ca în orice
moment amelioratorul să poată dispune de cel mai

86
 valoros material necesar începerii unui nou proces
de ameliorare.

3.2.CLASIFICAREA GERMOPLASMEI

Toate categoriile de materialul biologic care posedă

gene utile procesului de ameliorare şi din care, prin
selecţie sau prin alte metode specifice se pot obţine
genotipuri noi, constituie surse de germoplasmă
valoroase şi de perspectivă.
Crearea noilor forme biologice, soiuri sau hibrizi,
cu capacitate ridicată de producţie şi cu însuşiri calitative
superioare, este condiţionată de existenţa genelor utile
sau măcar de posibilitatea obţinerii acestora cu ajutorul
agenţilor mutageni.
Materialul biologic (germoplasma) cu care se
începe procesul de ameliorare poate fi clasificat, după
origine, în două categorii, şi anume:
- germoplasmă provenită din flora spontană;
- germoplasmă colectată din plantele cultivate.
Din punct de vedere practic, un criteriu de
clasificare mult mai util îl constituie cauza care a
provocat variabilitatea. Astfel, după acest criteriu,
materialul iniţial cuprinde două categorii de forme, şi
anume:
- forme de bază, cu variabilitate naturală;

87
 - forme create de ameliorator, cu variabilitate
obţinută artificial.

3.2.1. Formele de bază ale germoplasmei

Formele de bază ale germoplasmei sunt

reprezentate prin genuri şi specii din flora spontană,
soiuri şi populaţii locale, precum şi soiuri ameliorate.
Formele din flora spontană sunt alcătuite din
material biologic înrudit cu specia ce urmează a fi
ameliorată. Aceste surse de germoplasmă se
caracterizează printr-o deosebită plasticitate ecologică,
precum şi prin prezenţa unor însuşiri de rusticitate ce pot
fi folosite pentru transfer la organismele create de
ameliorator.
Pe lângă aceste însuşiri, utile procesului de creare a
noilor forme biologice, sursele de germoplasmă din flora
spontană prezintă şi numeroase caracteristici nedorite
privind productivitatea, calitatea, rezistenţa la scuturare,
perioada de maturare.
Datorită acestui aspect, folosirea formelor din flora
spontană trebuie făcută cu mult discernămât şi numai
atunci când este absolut necesar.
Necesitatea utilizării speciilor din flora spontană în
ameliorarea plantelor rezidă din nevoia cercetătorilor de a
dispune de o bază genetică cât mai diversificată şi mai

88
 bogată. Cu toate că în cadrul formelor cultivate
există o zestre ereditară abundentă, cu cât vom dispune
de mai multă diversitate genetică, indiferent de natura ei,
cu atât vor creşte şansele de a crea forme biologice mai
perfecţionate şi, implicit, posibilităţile de sporire a
producţiei agricole.
Una din utilizările germoplasmei din flora spontană
constă în posibilitatea ca, prin încrucişare cu soiurile
ameliorate, să poată fi transferate genele de rezistenţă la
factorii nefavorabili de mediu şi la acţiunea agenţilor
patogeni.
Deoarece cercetările referitoare la utilizarea
speciilor din flora spontană în programele de ameliorare
au fost abordate abia după al doilea război mondial şi
transferul genelor favorabile de la speciile sălbatice la
plantele cultivate întâmpină serioase dificultăţi, în
literatura de specialitate se întâlnesc cel mai adesea
raportări privind identificarea unor gene de rezistenţă şi
mai puţin exemple concrete de efectuare a acestor
transferuri.
Multă vreme s-a considerat că aceasta este singura
modalitate eficientă de folosire a formelor sălbatice.
Ulterior însă, s-a constatat că rolul progenitorilor
sălbatici ai plantelor cultivate este mult mai mare (C r i s
t e a, 1985) . Astfel, autorul arată că, pe baza unor studii
aprofundate, s-a ajuns la cunoaşterea detaliată a

89
 arhitecturii genetice a genomului grâului,
cunoaştere care a condus la transferul de cromozomi
întregi, fragmente de cromozomi sau chiar transfer de
gene.
O altă direcţie de utilizare a cestei categorii de
germoplasmă o constituie hibridarea celulară.
Variabilitatea pronunţată a materialului din flora
spontană a permis ca, prin selecţie repetată, să se obţină
unele forme care au fost introduse direct în cultură.
Populaţiile locale, au apărut în urma unui
îndelungat proces de selecţie naturală, dar şi ca urmare a
selecţiei empirice practicate de om.
Apărute în diferite zone pedoclimatice, soiurile şi
populaţiile locale au drept caracteristică principală
rezistenţa foarte ridicată la factorii nefavorabili de mediu.
Această categorie de plante a evoluat într-o perioadă
lungă de timp, în sisteme de populaţii, cu un nivel redus
de fertilitate şi de protecţie împotriva bolilor, fiind supuse
presiunii selecţiei naturale, diverselor tehnologii de
cultivare şi anumitor nivele de selecţie artificială.
Din aceste motive şi nu numai, populaţiile şi
soiurile locale au o structură puternic heterogenă atât
între locurile în care se întâlnesc şi populaţii cât şi în
interiorul locului şi al populaţiei.
Prin migrare, prin amestec cu populaţiile cultivate
sau cu unele buruieni, populaţiile locale au acumulat

90
 gene de rezistenţă la boli, dăunători şi factori
nefavorabili de mediu, gene care trebuie utilizate în
ameliorarea soiurilor deficitare din acest punct de vedere.
Faptul că sunt alcătuite din numeroase biotipuri
conferă amelioratorului posibilitatea ca prin selecţie să
obţină forme biologice noi, caracterizate, de asemenea,
prin plasticitate ecologică ridicată. Astfel, la speciile
autogame, se pot obţine direct soiuri iar la cele alogame,
linii consangvinizate rezistente la factorii nefavorabili de
mediu.
Soiurile ameliorate constituie fondul cel mai
valoros de germoplasmă, deoarece au imprimate
numeroase însuşiri valoroase, cum ar fi: productivitate
ridicată, calitate superioară, uniformitate de maturare,
precocitate, rezistenţă la boli şi dăunători.
Ca urmare a lucrărilor de ameliorare aplicate
intensiv asupra lor, structura genetică a acestor soiuri
este destul de săracă, motiv pentru care sunt vulnerabile
genetic.
În primele faze de creare, soiurile ameliorate
conţineau în structura ereditară complexe de gene pentru
adaptare. Prin introducerea tehnologiilor avansate de
cultivare, complexele de gene pentru adaptare au devenit
inutile.
În procesul de ameliorare, această categorie de
germoplasmă se foloseşte, îndeosebi, ca genitori în

91
 lucrările de hibridare la speciile autogame şi pentru
obţinerea liniilor consangvinizate la speciile alogame.
Din cauza variabilităţii genotipice reduse, din soiurile
ameliorate nu se pot obţine, prin selecţie, genotipuri noi.

3.2.2. Formele de germoplasmă create

artificial

Datorită faptului că variabilitatea genotipică

naturală a germoplasmei s-a dovedit insuficientă pentru
obţinerea de noi biotipuri cu caractere şi însuşiri
corespunzătoare pretenţiilor actuale şi de perspectivă ale
agriculturii, amelioratorii au căutat diferite metode de
provocare dirijată a variabilităţii genetice.
Dintre aceste procedee amintim: hibridarea la
plantele autogame, consangvinizarea la plantele alogame,
mutaţiile şi poliploidizarea.
Populaţiile hibride în curs de segregare, datorită
variabilităţii pronunţate, constituie cea mai importantă
sursă de germoplasmă la speciile autogame.
În cadrul acestor populaţii, pe lângă indivizii care
întrunesc unele caracteristici utile ale celor doi genitori,
în urma segregării apar unele transgresiuni deosebit de
utile, care pot fi folosite în continuare pentru crearea de
noi genotipuri.
Pentru obţinerea unor forme segregante valoroase
din punct de vedere al obiectivelor urmărite, de cea mai
92
mare importanţă este alegerea genitorilor. Aceştia trebuie
să fie cât mai diferenţiaţi genetic. În acest sens, se
practică hibridările îndepărtate între speciile cultivate sau
între acestea şi speciile din flora spontană.
Liniile consangvinizate reprezintă cea mai
valoroasă sursă de germoplasmă pentru speciile alogame.
Fiind constituite din organisme homozigote,
rezultate prin separarea materialului heterozigot supus
consangvinizării în biotipurile constituente, liniile
consangvinizate se folosesc îndeosebi pentru obţinerea
diferitelor tipuri de hibrizi în vederea valorificării
efectului heterozis în generaţia F1.
Formele mutante şi formele poliploide se utilizează
pe scară din ce în ce mai mare la diferite plante de
cultură, deoarece dintr-o mutantă valoroasă se poate
obţine un soi nou. De cele mai multe ori, când prezintă
însuşiri deosebite de rezistenţă la factorii de mediu,
formele mutante sunt utilizate în hibridările recurente
pentru transferul acestor însuşiri la soiurile nerezistente.

3.3. COLECTAREA, ORGANIZAREA,

STUDIUL ŞI PĂSTRAREA
GERMOPLASMEI

Rezultatele obţinute în orice proces de creare a

noilor forme biologice depind, în mare măsură, de

93
valoarea şi abundenţa surselor de germoplasmă avute la
dispoziţie. Cu cât se foloseşte un material mai bogat şi
mai variat, colectat din diferite zone ale globului, cu atât
şansa de a obţine rezultatele scontate este mai mare.
Germoplasma de bază se poate obţine din centrele
de origine, precum şi din zonele în care cultura speciilor
respective are o îndelungată tradiţie. Un rol important în
colectarea germoplasmei, pe lângă schimbul practicat
curent cu diferite centre din lume, îl au expediţiile
ştiinţifice organizate în acest scop.
Prima expediţie efectuată special pentru colectarea
unor specii vegetale este cea organizată de faraonul
Sankhkara, în urmă cu 5000 de ani, în vederea colectării
speciei Cinnamomus cassia folosită pentru îmbălsămarea
morţilor. Mai târziu, în anul 1500 a.C., regina Hatshepsut
organizează o expediţie în Africa Orientală pentru
colectarea speciei Commiphora myrrha, expediţie
ilustrată şi astăzi pe unul din pereţii templului de la
Karnak (L o r e n z z e t t i ş.a., 1994)

3.3.1. Colectarea germoplasmei

Se estimează că diversitatea vegetală este cuprinsă

între 300 şi 500 de mii de specii la plantele superioare din
care, aproximativ 250 de mii au fost identificate şi
descrise (H e y w o o d, 1995).

94
 Dintre cele peste 70 de mii de specii considerate
edibile, aproape 7 mii au fost colectate şi cultivate de
oameni, pentru hrană sau alte utilităţi (M o r i c o
ş.a.,1998).
În hrana oamenilor participă, în principal, doar 30
de culturi, dar ponderea acestora asigură 95% din
necesarul de hrană.
Alte surse (http://www.fao.org, 2002) menţionează
utilizarea în alimentaţie şi agricultură a 10 mii de specii,
din care aproximativ 150 de specii folosite direct în
alimentaţia majorităţii populaţiei globului.
Dintre acestea, doar 12 specii asigură peste 70%
din hrană, dintre care patru – orezul, porumbul, grâul şi
cartoful – acoperă peste 50% din total.
Sub raport energetic, cele mai importante culturi
agricole rămân: orezul (26%), grâul (23%), sfecla şi
trestia de zahăr (9%), porumbul (7%), soia (3%) (C o c i
u ş.a., 1999).
Datorită importanţei deosebite ce se acordă pe plan
mondial surselor de germoplasmă, în mai multe ţări ale
lumii au fost înfiinţate instituţii specializate care au
drept obiectiv colectarea, studiul şi păstrarea acestui
valoros material biologic.

Dintre acestea amintim:

95
• European Cooperative Programe for Crop
Genetic Resources Networks, Roma,
ITALIA (http://www.ecpgr.cgiar.org/)

cu următorii parteneri:
- Genebank Department RICP,
Research Institute of Crop
Production, Praga, CEHIA
- Bureau des Ressources Génétiques
(BRG), Paris, FRAN}A
- Information Center for Biological
Diversity ZADI/IBV, Bonn,
GERMANIA
- Regional Office for Europe, IPGRI,
Roma, ITALIA
- Centre for Genetic Resources
(CGN), Wageningen, OLANDA
- Nordic Gene Bank, Alnarp,
SUEDIA
- Genebank - Genetics, Dept of
Genetic Resources and Breeding,

- Oeiras, PORTUGALIA
Euro – mediteranian Plant
Diversity, Anglia
(http://www.euromed.org.uk/)

96
 • International Association of Plant Breeders
for the Protection of Plant Varieties, Elveţia
(http://www.worldseed.org/)
• International Plant Genetic Resources
Institute, Italia,
(http://www.ipgri.cgiar.org/)
• Consultative Group on International
Agricultural Research, cu următoarele
centre internaţionale de cercetare:
- CIAT – Centro Internacional de Agricultura
Tropical, Cali, Columbia, (http://www.ciat.cgiar.org/)
- CIFOR – Center for International Forestry
Research, Bogor, Indonezia, (http://www.cifor.cgiar.org/)
- CIMMYT – Centro Internacional de Mejoramente
de Maiz y Trigo, Mexic, (http://www.cimmyt.org)
- CIP – Centro Internacional de la Papa, Lima,
Peru, (http://www.cipotato.org/)
- IPGRI – International Plant Genetic Resources
Institute, Roma, Italia, (http://www.ipgri.cgiar.org/)
- ICARDA – International Center for Agricultural
Research in the Dry Areas, Aleppo, Siria,)
- ICLARM - International Center for Living
Aquatic Resources Management, Manila, Filipine,
(http://www.iclarm.cgiar.org/)
- ICRAF – International Council for Research in
Agroforestry, Nairobi, Kenia, (http://
www.worldagroforestrycentre.org/)

97
 - ICRISAT – International Crops Research Institute
for Semi-Arid Tropics, Pantacheru, India,
(http://www.icrisat.org/)
- IFPRI – International Food Policy Research
Institute, Washington DC, USA, (http://www.ifpri.org/)
- IIMI – International Irigation Management
Institute, Colombo, Sri Lanka,
(http://www.iwmi.cgiar.org/)
- IITA - International Institute of Tropical
Agriculture, Ibadan, Nigeria, (http://www.iita.org/)
- IRRI – International Rice Research Institute, Los
Banos, Filipine, (http://www.irri.org/)
De asemenea, datorită importanţei deosebite pe
care o au sursele de germoplasmă, în cadrul FAO s-a
constituit Comisia de Resurse Genetice pentru
Alimentaţie şi Agricultură, un organism
interguvernamental cu rolul de a fi un forum permanent
pentru negocierea instrunentelor internaţionale şi
codurilor de conduită pentru conservarea şi folosirea
susţinută a resurselor genetice.
De asemenea, în aceeaşi idee, la 03.11. 2002 s-a
semnat Tratatul Internaţional privind Resursele Genetice
ale Plantelor pentru Agricultură şi Alimentaţie,
instrument care stabileşte în termeni foarte clari
drepturile şi obligaţiile celor care utilizează această
inestimabilă bogăţie.

98
 Existenţa acestor instituţii specializate apare cu atât
mai necesară, cu cât o mare parte a resurselor genetice
vegetale sunt în pericol de dispariţie, datorită unor cauze
care puteau fi evitate.
Astfel, numai în SUA, cu ocazia unui inventar al
resurselor genetice, s-a constatat pierderea a 70% din
formele de soia, 98% din cele de trifoliene şi 66% din
cele de ovăz. În Afganistan au dispărut toate formele
primitive de morcov, precum şi alte culturi descoperite de
V a v i l o v în 1924; în Turcia s-au pierdut sute de
varietăţi de grâu, iar în Etiopia foarte multe specii şi
soiuri de orez.
În prezent există colecţii foarte bogate, care livrează
material biologic pentru lucrările de ameliorare din
diferite ţări ale lumii, la Sankt Petersburg (Rusia),
Gatersleben (Germania), Beltsville (SUA).
De asemenea, printre colecţiile cunoscute, se
citează sortimentele ampelografice de la Chaptal,
Rovasseada, Vasal şi altele, care cuprind diferite soiuri
de altoi şi portaltoi, hibrizi producători direcţi,
precum şi numeroase specii ale genului Vitis.
Pentru îmbogăţirea permanentă a acestor colecţii se
practică expediţiile ştiinţifice în diferite continente ale
lumii, îndeosebi în zonele cu cea mai mare diversitate
genetică a speciilor urmărite.
Astfel, în acest mod V a v i l o v a putut colecta
peste 150000 forme din toate plantele de cultură pentru

99
colecţia din Sankt Petersburg, cu ocazia expediţiei
ştiinţifice mondiale din perioada 1923-1933.
Ulterior, asemenea expediţii de proporţii s-au
organizat şi de alţi amelioratori şi botanişti pentru
identificarea şi colectarea unor noi specii de plante pe
care să le introducă în colecţii sau chiar direct în cultură.
H a n s e n a identificat şi colectat forme de măr
rezistente la temperaturile scăzute din Rusia, forme
potrivite pentru America de Nord, B u k a s s o v a
explorat America Centrală şi America de Sud pentru
colectarea diferitelor forme de cartof etc.
De asemenea, în fiecare ţară s-au întreprins acţiuni
de colectare a speciilor spontane, a populaţiilor şi
soiurilor locale în vederea valorificării acestora în
lucrările de ameliorare.
Oricare ar fi sursa de procurare a germoplasmei –
schimburi directe între amelioratori, schimburi între
unităţi de cercetare, expediţii ştiinţifice etc. – este
obligatoriu ca, la introducerea în ţară, să se ia
măsuri severe de carantină fitosanitară, întrucât odată cu
materialul de import se pot introduce şi o serie de boli şi
dăunători la care plantele de cultură nu prezintă
rezistenţă.
În acest sens se iau măsuri de dezinfectare a
materialului introdus sau de cultivare a acestuia timp de
1-2 ani în câmpuri speciale numite "câmpuri de
carantină", pentru un prealabil studiu fitosanitar. În urma

100
studiului efectuat de către serviciile de carantină,
germoplasma corespunzătoare se va introduce în câmpul
de colecţie, iar materialul care prezintă semne de boală va
fi distrus.

3.3.2. Organizarea germoplasmei

Pentru a avea, în permanenţă, o evidenţă clară a

germoplasmei, aceasta va fi amplasată în câmpurile de
colecţie în funcţie de anumite criterii dictate de
categoriile de material avut la dispoziţie.
În acest sens se va întocmi o schiţă a câmpurilor de
colecţie, cu suprafeţe afectate pentru materialul prezent şi
pentru cel de perspectivă. În aceste câmpuri
germoplasma poate fi ordonată după criterii taxonomice
(genuri, specii, familii etc.), netaxonomice (soiuri,
hibrizi, varietăţi, populaţii etc.), după criterii ecologo-

geografice, sau chiar în funcţie de unele

particularităţi ale soiurilor (talie, precocitate, destinaţie
etc.).
Pentru ameliorarea cerealelor păioase, formele de
material iniţial se colecteză şi se organizeză în câmpuri
de colecţie, înfiinţate în staţiunile de cercetare –
dezvoltare care au ca obiect de activitate ameliorarea
acestora. Acelaşi lucru este valabil şi pentru porumb şi
plante tehnice, cartof şi sfeclă.

101
 Pentru lucrările de ameliorare în viticultură,
germoplasma se organizează în plantaţii ampelografice
în care fiecare provenienţă este reprezentată prin 10
butuci, din care 5 pe rădăcini proprii şi 5 altoiţi. Aceste
plantaţii se organizează separat pentru viţele roditoare şi
separat pentru portaltoi. Colecţii ampelografice sunt
înfiinţate la Valea Călugărească, Iaşi, Odobeşti,
Drăgăşani, Miniş, Greaca, Dăbuleni.
Pentru ameliorarea speciilor din pomicultură,
materialul iniţial este păstrat în colecţii pomologice,
organizate pe specii, în diferite localităţi, unde ponderea
speciei respective este mai mare şi se întâlnesc condiţii
propice de cultură.Datorită taliei foarte mari, fiecare
provenienţă la speciile pomicole este reprezentată în
colecţie de 4-5 exemplare.
Colecţiile pomologice cu caracter naţional sunt
amplasate astfel: măr la Voineşti (878 soiuri), păr la Cluj,

Voineşti şi Piteşti (664 soiuri), prun la Piteşti (peste

700 soiuri), cais la Greaca (664 soiuri), piersic la
Murfatlar (850 soiuri), cireş şi vişin la Piteşti (525 de
soiuri la cireş şi 286 de soiuri la vişin), nuc la Geoagiu
(74 de soiuri), gutui la Tg. Jiu (40 de soiuri), căpşun,
coacăz, afin, mur, zmeur la Cluj (539 de soiuri, din care
căpşun 258 de soiuri). Dacă în 1925 colecţiile
pomologice cuprindeau, în total, doar 1022 de soiuri, în

102
1986 acestea au depăşit 5400 de soiuri şi specii (C o c i u,
1990).
În lucrările de ameliorare din legumicultură şi
floricultură, germoplasma se organizează prin cultivarea
fiecărei provenienţe pe suprafeţe mici (5-10 m2) sau cu
un număr limitat de exemplare (20-50 de plante la
speciile floricole, 50-200 de plante la speciile
legumicole).

3.3.3. Studiul germoplasmei

Indiferent de obiectivul urmărit, nu se poate iniţia

un proces de ameliorare fără a cunoaşte toate însuşirile
materialului iniţial cu care se lucrează şi fondul de gene
avut la dispoziţie.
Pentru cunoaşterea caracteristiclor de bază ale
germoplasmei colectate, a genelor valoroase, precum şi a
celor care creează dificultăţi în procesul de ameliorare,

materialul iniţial este supus unui studiu complex în

câmpurile de colecţie, care durează cel puţin 3-4 ani
normali la plantele anuale şi 3-5 ani de rodire normală la
speciile de pomi şi viţă de vie.
Cercetările asupra germoplasmei se referă, în
general, la următoarele aspecte:

103
 - studii fenologice pentru cunoaşterea perioadei de
vegetaţie, a duratei diferitelor fenofaze în corelaţie cu
factorii climatici;
- studii morfologice în vederea cunoaşterii
elementelor de productivitate;
- studii fiziologice pentru cunoaşterea rezistenţei
diferitelor provenienţe la ger, secetă, boli şi dăunători;
- studii biochimice pentru cunoaşterea valorii
nutritive a diferiţilor constituenţi, precum şi a naturii
chimice a acestora;
- studii tehnologice, care au în vedere pretabilitatea
la prelucrări industriale, randamente de prelucrare,
păstrare, conservare;
- studii genetice de laborator sau hibridologice
pentru cunoaşterea bazei ereditare a germoplasmei,
precum şi pentru stabilirea modului de transmitere a unor
caractere şi însuşiri.
Pe baza acestor studii se face inventarierea
taxonomică şi descrierea sumară a formelor biologice
existente, luându-se în considerare, pentru lucrările de

ameliorare, numai acele provenienţe care posedă

cel puţin un caracter dominant şi util corespunzător
obiectivelor urmărite.
Numai cunoscându-se toate aceste date se pot
preciza direcţiile în care pot fi utilizate diferitele forme

104
biologice, ca şi metodele cele mai potrivite care se vor
folosi în programele de ameliorare.

3.3.4. Păstrarea germoplasmei

Conservarea resurselor genetice vegetale constituie

o problemă de o importanţă majoră pe plan mondial.
Datorită atenţiei deosebite ce i se acordă, această
activitate este coordonată de un organism specializat din
cadrul F.A.O.
Există păreri care consideră că ameliorarea
pronunţată a unor specii conduce la pierderea unor gene
din zestrea ereditară iniţială, iar pierderea definitivă
a acestora ar avea urmări catastrofale pentru viitorul
speciei respective.
Din acest motiv, fiecare soi, chiar dacă este scos din
producţie şi înlocuit cu altele mai bune, se conservă în
ideea păstrării unor gene utile care pot servi ca sursă de
germoplasmă pentru un nou proces de ameliorare.
Opiniile specialiştilor şi grija pentru păstrarea
tuturor formelor biologice au contribuit la conştientizarea
acestei probleme, dacă nu pentru toată lumea,
măcar pentru cei care sunt ocupaţi, în mod nemijlocit, în
activitatea de cultivare a plantelor.
Pe lângă colecţiile înfiinţate în majoritatea ţărilor
dezvoltate există tendinţa de a se constitui fonduri

105
mondiale de germoplasmă, pe specii, în vederea păstrării
acestor valoroase surse de gene.
Pentru a exista o posibilitate de apreciere unanim
recunoscută a resurselor de germoplasmă, în articolul doi
al tratatului internaţional amintit se definesc principalele
noţiuni utilizate de amelioratori în procesul de păstrare a
resurselor genetice.
Astfel:
• conservarea “in situ”, - înseamnă
menţinerea ecosistemelor şi habitatelor
naturale, reconstituirea unor populaţii
• vegetale în mediul lor natural în care şi-au
dezvoltat proprietăţile distinctive;
• conservarea “ex situ”, - reprezintă păstrarea
resurselor genetice ale plantelor înafara
mediului în care s-au format;
• resursele genetice pentru alimentaţie şi
agricultură,- înseamnă orice material
biologic cu valoare actuală sau potenţială
pentru alimentaţie şi agricultură;
• materialul genetic - orice categorie de
material biologic care poate fi înmulţit,
sexuat sau vegetativ, şi care conţine unităţi
funcţionale ale eredităţii;
• colecţiile “ex situ”- reprezintă colecţiile de
material biologic păstrate înafara habitatului
lor natural;
106
 • centrele de origine – reprezintă arealele
geografice în care speciile de plante şi-au
dezvoltat pentru prima dată proprietăţile lor
distinctive;
• centrele de diversitate - reprezintă arealele
geografice în care se găseşte cea mai mare
diversitate de forme pentru anumite specii
de cultură.
În prezent există următoarele sisteme de conservare
a resurselor genetice vegetale:
- parcuri şi rezervaţii naturale;
- grădini botanice;
- bănci de gene;
- culturi de celule şi ţesuturi.
În parcurile şi rezervaţiile naturale, resursele
genetice sunt conservate în condiţii absolut naturale.
Preocupări pentru înfiinţarea de parcuri şi rezervaţii se
constată în toate zonele globului dar, mai ales, în ţările
dezvoltate.
În SUA sunt organizate 34 de parcuri naţionale cu
caracter de rezervaţie naturală, însumâd peste 100 de mii
de hectare. Canada dispune de 25 de parcuri naţionale şi
51 provinciale, cu suprafaţa totală de peste 200 de mii de
hectare. Rusia posedă 22 de parcuri şi numeroase
rezervaţii naturale în care sunt incluse tundre, păduri,
stepe, sărături, gheţari şi peşteri.

107
 În numeroase alte ţări, printre care, Argentina,
Noua Zeelandă, Madagascar, Italia, Franţa, Elveţia,
Suedia, Austria, Ungaria ş.a., sunt organizate parcuri şi
rezervaţii naturale, în vederea colectării, conservării şi
studiului resurselor genetice.
În România există peste 130 de rezervaţii naturale
însumând o suprafaţă de aproximativ 80 de mii de
hectare.
Dacă în parcurile şi rezervaţiile naturale resursele
genetice se păstrează în condiţiile în care s-au format, în
echilibru dinamic cu mediul respectiv, în grădininile
botanice plantele sunt obligate să trăiască în condiţii
controlate de om, în conformitate cu anumite principii de
organizare şi funcţionare a spaţiului respectiv. Aceasta,
deoarece grădinile botanice adăpostesc atât specii
autohtone, adaptate la condiţiile de mediu locale, cât şi
specii din alte ţări, care cresc şi se dezvoltă în condiţii
ecologice total diferite.
Problema acută declanşată de criza resurselor
genetice în ultimul timp, a determinat creşterea
numărului grădinilor botanice, a suprafeţelor ocupate
precum şi îmbunătăţirea funcţiilor acestora. În primul
rând, pe lângă scopul educativ, se urmăreşte şi funcţia de
conservare genetică a materialului biologic prin
dimensionarea suprafeţelor ocupate, în aşa fel încât să se
asigure menţinerea structurii genetice a fiecărei populaţii
din colecţie.

108
 Astfel, C r i s t e a (1985), citându-i pe M a r s c h a
l l şi B r o w n, arată că mărimea unei probe care poate
reprezenta o populaţie trebuie să cuprindă acel număr de
plante din care să se poată obţine cu o certitudine de 95%
toate alelele unui locus luat la întâmplare şi care există în
populaţie cu o frecvenţă mai mare de 0,05%.
Una din cele mai importante grădini botanice din
lume este Grădina regală dim Anglia, înfiinţată în anul
1759.
În România, cea mai veche şi cea mai mare grădină
botanică este cea din Iaşi, înfiinţată în 1856 şi care deţine
o suprafaţă de peste 100 de hectare (L e u c o v, 1982).
La ora actuală, cea mai eficientă formă de
conservare a germoplasmei vegetale o constituie metoda
de depozitare în bănci de gene unde, potrivit părerilor
specialiştilor, materialul biologic poate fi păstrat, în
condiţii optime, chiar sute de ani.
Băncile de gene sunt instituţii special înfiinţate, cu
sarcina de a prospecta, colecta şi conserva resursele
genetice pentru perioade îndelungate.
În acest sens, s-au efectuat numeroase studii de
specialitate, ale căror rezultate au stat la baza stabilirii
condiţiilor de climatizare necesare menţinerii viabilităţii
seminţelor şi a integrităţii lor genetice. Numeroase studii
au urmărit influenţa factorilor genetici şi de mediu asupra
viabilităţii seminţelor, identificarea altor forme de
conservare genetică, stabilirea intervalelor de reînmulţire

109
a seminţelor, calitatea materialului biologic din punct de
vedere fiziologic, biochimic, genetic.
Condiţiile de conservare diferă de la o bancă la alta
şi de la specie la specie, dar se apreciază că principalele
cerinţe ar fi următoarele:
- umiditatea relativă a aerului de aproximativ 15%;
- temperatura de –20ºC sau mai scăzută;
- atmosferă cât mai săracă în oxigen şi cât mai
bogată în CO2;
- absenţa luminii;
- eliminarea efectului radiaţiilor sau cel puţin
reducerea acestuia la minimum prin folosirea unor
camere speciale;
- umiditatea seminţelor să fie de 4-6%.
În standardele elaborate de către Institutul
Internaţional de Resurse Genetice Vegetale în colaborare
cu FAO, condiţiile pentru depozitarea de lungă
durată a seminţelor se împart în trei categorii şi anume:
acceptabile, preferabile, ideale.
În prima categorie sunt menţionate posibilităţile de
conservare la temperaturi sub zero grade Celsius şi la un
conţinut de umiditate cuprins între 3 şi 7%, în funcţie de
specie.
Condiţiile preferabile sunt atunci când se asigură
temperaturi de -18, -200C, la acelaşi conţinut de
umiditate menţionat anterior, iar condiţiile ideale sunt

110
atunci când la temperaturile de -18, -200C se asigură şi o
umiditate de 5%. (S i l v i a S t r ă j e r u ş.a., 2001).
În prezent, cele mai mari bănci de gene din lume se
află la Fort Collins (SUA), Hiratsuga (Japonia),
Krasnodar (Rusia), Bari (Italia), Izmir (Turcia).
Banca de gene de la Fort Collins poate depozita
pentru lungă durată 180000 de probe de seminţe de câte
450 g. Pentru eliminarea oricărui pericol de incendiu,
probele sunt aranjate în tăvi de oţel pe stelaje metalice.
Pentru a rezista tuturor calamităţilor, pereţii construcţiei
sunt făcuţi din beton armat şi au grosimea de 150 cm.
Clădirea are 10 camere de păstrare, din care în trei se
menţine temperatura de –12ºC, iar în celelalte 4ºC şi
umiditatea relativă de 32%.
Verificarea germinaţiei seminţelor se face la fiecare
cinci ani, iar dacă aceasta a scăzut sub 50%, se
procedează la reînmulţirea acestora. Pentu speciile
care au o viabilitate mai scăzută, verificarea puterii
germinative se face la fiecare doi ani.
Banca de la Hiratsuga păstrează seminţele în cutii
de conserve cositorite, vidate, cu capacitatea de 120 cm3.
Temperatura aerului este de –10ºC.
Banca de la Krasnodar are o capacitate de păstrare
pentru 500000 probe de seminţe, în spaţii climatizate
integral. Seminţele sunt păstrate în vase de sticlă închise
ermetic, aşezate pe stelaje metalice.

111
 În România, prima bancă pentru conservarea
resurselor genetice a fost construită la Suceava. Păstrarea
seminţelor se face în opt celule de conservare cu o
capacitate de aproximativ 100000 de probe. În patru din
cele opt celule, conservarea se face pe termen mediu (10-
20 ani), la temperatura de 4ºC, iar în celelalte patru pe
termen lung (peste 100 ani), la temperatura de –20ºC.
Dintre principalele obiective ale acestei bănci de gene se
menţionează:
- prospectarea, colectarea şi conservarea tuturor
resurselor genetice, prioritare fiind, însă, speciile vegetale
ameninţate cu dispariţia;
- studierea metodelor de conservare a seminţelor şi
a culturilor de ţesuturi, în diferite condiţii de păstrare;
- studierea efectului duratei de păstrare asupra
structurii genetice a seminţelor, precum şi asupra
viabilităţii acestora;
- studierea conservării polenului şi a meristemelor
apicale prin criostocare (conservare prin îngheţ);
- conştientizarea specialiştilor şi nespecialiştilor,
prin toate mijloacele, privind necesitatea conservării
resurselor vegetale.

112
3.4. VARIABILITATEA ÎN CADRUL
GERMOPLASMEI

Importanţa deosebită a resurselor genetice vegetale

constă, în cea mai mare măsură, în diversitatea lor. Cu cât
există mai multă diversitate genetică şi cu cât aceasta este
mai bine conservată şi evaluată, cu atât şansele de
obţinere a formelor biologice noi sunt mai mari.
Variabilitatea în cadrul oricărui material biologic se
referă la diferenţierile existente în ceea ce priveşte
caracterele şi însuşirile acestuia.
Caracterele reprezintă totalitatea particularităţilor
morfologice distinctive ale unui individ care se referă la
formă, mărime, structură, pe când însuşirile se referă la
particularităţile de natură fiziologică, biochimică sau
tehnologică.
Caracterele, în funcţie de parametrii prezentaţi, pot
fi de două feluri şi anume: calitative şi cantitative.
Prezenţa perişorilor pe unele organe ale plantei,
prezenţa pruinei pe unele fructe, culoarea florilor,
fructelor sau frunzelor oferă posibilitatea grupării
indivizilor în clase distincte, în funcţie de aceste
particularităţi şi se încadrează în grupa caracterelor
calitative.
Caracterele cantitative se referă la acele
particularităţi morfologice care pot fi exprimate numeric.
113
Astfel, indivizii din cadrul unui material biologic pot fi
încadraţi într-o succesiune continuă de valori
intermediare între două valori extreme. Toate aceste
valori pot fi exprimate prin cifre şi se referă la
dimensiunile diferitelor organe, greutatea sau numărul
acestora.
Totalitatea caracterelor şi însuşirilor unui organism
într-un anumit stadiu de dezvoltare reprezintă fenotipul
acelui organism. Fenotipul este caracterizat deci, de
particularităţi evidente, distincte, care diferenţiază
indivizii din cadrul germoplasmei.
Fenotipul este condiţionat, pe de o parte, de zestrea
ereditară, iar pe de altă parte, de interacţiunea dintre
aceasta şi condiţiile de mediu în care se dezvoltă
organismul respectiv.
Totalitatea caracteristicilor ereditare, exteriorizate
sau latente ale unui organism, proprii pentru fiecare
individ, poartă numele de genotip. Cu alte cuvinte,
genotipul este reprezentat de totalitatea genelor
transmise unui organism de la părinţii săi la care se
adaugă unele mutaţii naturale sau artificiale.
Zestrea ereditară poate genera fenotipuri diferite, în
funcţie de condiţiile de mediu în care se dezvoltă
individul respectiv. Din acest motiv, fenotipul poate fi
considerat ca un rezultat al interacţiunii zestrei ereditare a
organismului cu condiţiile concrete în care se dezvoltă.

114
 Diferenţierile individuale constatate în cadrul
germoplasmei, în privinţa caracterelor şi însuşirilor
exteriorizate de indivizii componenţi, poartă numele de
variaţii, iar totalitatea variaţiilor, fenomenul general, este
cunoscută sub numele de variabilitate.
Din punct de vedere evolutiv, se deosebesc două
feluri de variaţii şi anume: variaţii individuale, care se
referă la diferenţierile între indivizi în cadrul unei
populaţii şi variaţii de grup, care privesc deosebirile între
populaţii.
La rândul lor, variaţiile individuale pot fi clasificate
în variaţii genetice, care se transmit de la o generaţie la
alta şi variaţii negenetice, determinate în mare măsură de
factorii ecologici.
La speciile care se reproduc sexuat fiecare individ
are o constituţie genetică unică. Astfel, fiecare
caracteristică a unui organism poate varia individual, fie
că este vorba de caractere morfologice, însuşiri
fiziologice sau structură citologică.
Diferenţierile exteriorizate de către fiecare
component din cadrul unui material biologic pot fi
cantitative şi calitative. Deci, se va putea lua în
considerare o variabilitate cantitativă şi una calitativă.
Luând în consideraţie determinismul genetic al
diferenţierilor existente în cadrul germoplasmei,
referindu-ne numai la diferenţierile evidente,
exteriorizate, acestea sunt determinate, pe de o parte, de

115
variaţiile genetice, iar pe de altă parte, de interacţiunea
între acestea şi condiţiile de mediu.
Se poate afirma, deci, că există o variabilitate
genotipică şi o variabilitate determinată de condiţiile de
mediu.
Dacă variabilitatea genotipică, provenită din mutaţii
şi recombinări, este ereditară şi contribuie la adaptarea şi
evoluţia unei specii, variabilitatea datorită mediului este
doar rezultatul acţiunii diferiţilor factori pedoclimatici
asupra organismelor, acţiune concretizată prin apariţia
mai multor fenotipuri ale aceluiaşi genotip.
Diferenţierile între indivizii din cadrul unui material
iniţial care se datorează condiţiilor de mediu nu afectează
genotipul şi, deci, nu sunt ereditare.
Aceste variaţii poartă numele de modificaţii şi
asigură adaptarea individuală a fiecărui organism la
condiţiile de cultură.
Lucrările de ameliorare urmăresc depistarea
variaţiilor genetice utile, care constituie punct de plecare
pentru crearea de forme biologice noi, corespunzătoare
obiectivelor urmărite.
În acest sens, în lucrările de statistică biologică s-au
găsit o serie de indicatori care să reflecte ponderea
diferenţierilor datorate genotipului din variabilitatea
totală.

116
 Variabilitatea fenotipică a oricărui material biologic
se poate exprima statistic cu ajutorul următorilor
indicatori:
- varianţă;
- abatere standard;
- coeficient de variabilitate;
- coeficient de heritabilitate.
Varianţa, un indice statistic al dispersiei valorilor
individuale din cadrul unei colecţii statistice studiate, se
notează cu s2 şi redă mărimea variabilităţii caracterelor şi
însuşirilor indivizilor din cadrul colecţiei respective. Se
calculează cu ajutorul formulei:

(∑ x )
2

∑x 2
−
N
s =
2

N −1

În relaţie, valorile individuale sunt notate cu x, iar

numărul exemplarelor studiate cu N.
Dacă se notează varianţa determinată de zestrea
ereditară, varianţa genotipică, cu s2G şi varianţa datorată
condiţiilor de mediu cu s2M, se poate accepta că varianţa
totală, calculată anterior, este rezultatul sumei celor două
valori. Deci:
s2F = s2G + s2M (F a l c o n e r, 1969)

117
 Dacă materialul studiat este uniform din punct de
vedere genetic, atunci se poate aprecia că varianţa
fenotipică (totală) este determinată, în exclusivitate, de
influenţa condiţiilor de mediu.
În acest caz, relaţia va fi:

s2 F = s2 M

În condiţiile unei germoplasme neuniforme genetic,

diferenţierile se vor datora atât zestrei ereditare, cât şi
interacţiunii între aceasta şi diferitele condiţii de mediu.
Pentru a putea avea un control total asupra
materialului care va intra într-un proces de ameliorare,
este obligatoriu ca amelioratorul să poată diferenţia
variabilitatea determinată de zestrea ereditară a
organismelor de cea condiţionată de influenţa mediului.
În acest scop se calculează coeficientul de
heritabilitate, care reprezintă ponderea varianţei
genotipice (s2G) din varianţa totală (fenotipică, s2F).
Coeficientul de heritabilitate se notează cu h2 şi se
determină cu relaţia:

s2G
h2 =
s2F

dar cum s2F = s2G + s2M, relaţia devine:

118
 s2G
h2 =
s2G + s2 M

Pe lângă acţiunea genelor acumulate de la cei doi

părinţi şi rezultatul recombinării acestora, varianţa
genotipică mai este condiţionată, într-o oarecare măsură,
şi de caracterul dominant al unor gene, precum şi de
epistazie. Din acest motiv, pentru a se avea măsura
varianţei condiţionate absolut ereditar, se ia în calcul
numai varianţa aditivă sau, cu alte cuvinte, numai
varianţa cu valoare ameliorativă.
În acest caz formula de calcul va fi:

s2 A
h2 =
s2F

În vederea calculării coeficientului de heritabilitate,

fără a lua în considerare numai varianţa aditivă, se admite
că într-un material genetic uniform varianţa totală
(fenotipică) este determinată în exclusivitate de condiţiile
de mediu.
Populaţiile considerate genetic uniforme sunt
reprezentate de soiurile plantelor autogame, liniile
consangvinizate, hibrizii în generaţia F1, precum şi de
plantele cu înmulţire vegetativă.
Dacă două generaţii succesive ale unui hibrid (F1 şi
F2) sunt cultivate în condiţii identice de mediu, se poate

119
determina ponderea varianţei genotipice (s2G) în varianţa
fenotipică (s2F) a hibridului în generaţia F2, deci
coeficientul de heritabilitate.

Pentru hibridul în generaţia F1 varianţa fenotipică

este:

s2 = s2F(F1 ) = s2 M (F1 )

Acelaşi hibrid în generaţia F2, cultivat în condiţii de

mediu identice, va prezenta diferenţieri determinate doar
de varianţa genotipică, deci:

s2F(F2 ) = s2G (F2 ) + s2 M (F2 )

În aceste condiţii, când

s2 M (F1 ) = s2 M (F2 )

variabilitatea genotipică a hibridului F2 devine:

s2G (F2 ) = s2F(F2 ) − s2F(F2 ) − s2F(F2 )

În sfârşit, coeficientul de heritabilitate va fi:

120
 s2F(F2 ) − s2F(F1 )
h2 =
s2F(F2 )

Valorile coeficientului de heritabilitate pot fi

cuprinse între 0 şi 1, dar se pot exprima şi procentual.
Sursele de germoplasmă utilizate în orice proces de
ameliorare sunt cu atât mai valoroase cu cât caracterele şi
însuşirile acestora au un coeficient de heritabilitate mai
ridicat.
Aceasta înseamnă că ponderea varianţei genotipice
în varianţa totală este mai mare şi, deci, diferenţierile
între indivizi sunt datorate în mai mică măsură condiţiilor
de mediu, fiind determinate, în principal, de zestrea
ereditară a organismelor respective.
Valoarea coeficientului de heritabilitate pentru un
anumit caracter este dependentă în mare măsură de
condiţiile climatice, variabile de la un an la altul. Din
acest motiv, calcularea acestui coeficient se face pe mai
mulţi ani, în apreciere, luându-se în considerare o valoare
medie.

121
 Capitolul 4

ORGANIZAREA PROCESULUI DE
AMELIORARE

Datorită importanţei deosebite pe care o are

materialul biologic – soiurile şi hibrizii - ca factor de
producţie, precum şi asigurarea unităţilor cu sămânţă şi
material săditor cu valoare biologică ridicată, cercetarea
în domeniul ameliorării plantelor a devenit o verigă
prioritară între cercetările cu caracter agricol.
În România, aşa cum s-a arătat, activitatea de
ameliorare a plantelor este coordonată de Academia de
{tiinţe Agricole şi Silvice, şi se desfăşoară în cadrul unor
institute de specialitate care, prin programele de
cercetare, se ocupă pe specii sau grupe de specii de
plante.
Astfel, pentru cereale şi plante tehnice, cercetările
sunt coordonate de Institutul de Cecetări pentru Cereale
şi Plante Tehnice Fundulea, pentru cartof şi sfeclă de
zahăr de Institutul de Cercetări pentru Cartof şi Sfeclă
Braşov, pentru viticultură şi vinificaţie, de I.C.V.V.
Valea Călugărească, pentru pomicultură de I.C.P.

122
 Mărăcineni-Piteşti, iar pentru legumicultură şi
floricultură de I.C.L.F. Vidra-Ilfov.
Fiecare dintre aceste unităţi dispune de o reţea de
staţiuni experimentale, în diferite zone pedoclimatice,
care se ocupă cu studiul şi ameliorarea diferitelor specii
care găsesc cele mai bune condiţii de dezvoltare în
regiunile respective.
Pentru amelioarea porumbului, laboratoare de
specialitate se găsesc la Fundulea, Turda, Suceava;
pentru ameliorarea cerealelor păioase, lucrările se
desfăşoară la Fundulea, {imnic, Turda, Podu Iloaiei;
pentru viţa de vie, laboratoarele de specialitate sunt
amplasate la Miniş, Drăgăşani, Murfatlar, Odobeşti, Iaşi.
Cercetări privind biologia şi ameliorarea pomilor
şi arbuştilor fructiferi se desfăşoară la Geogiu, Tg. Jiu,
Voineşti, Fălticeni, Bistriţa. Ameliorarea legumelor şi
florilor se face la Işalniţa, Buzău, Cluj, Bacău.
Nivelul actual şi ritmul intens în care se desfăşoară
activitatea de ameliorare, prin perfecţionarea continuă a
metodelor şi procedeelor clasice, precum şi punerea la
punct a noi metode, face posibilă realizarea cu multă
exactitate a obiectivelor propuse pentru fiecare specie în
parte şi în timp cât mai scurt.
Activitatea de ameliorare nu poate fi eficientă fără
o organizare judicioasă, pe baza unor planuri şi programe
concrete pe obiective şi pe etape.

123
4.1. ORGANIZAREA CÂMPULUI DE
AMELIORARE

Câmpul de ameliorare reprezintă o suprafaţă de

teren omogenă în privinţa reliefului şi fertilităţii solului şi
amplasată într-o unitate reprezentativă, sub aspect
climatic şi pedologic, pentru zona pentru care se crează
material biologic superior.
Alegerea câmpului de ameliorare se va face de aşa
manieră încât să corespundă în cel mai înalt grad
cerinţelor biologice ale speciilor cu care se lucrează. Cea
mai bună amplasare va fi în centrul zonei pe care o
deserveşte.
Terenul pe care se amplasează câmpul de
ameliorare trebuie să fie perfect uniform în privinţa
fertilităţii, expoziţiei şi tipului de sol. În acest sens,
înainte de a amplasa un câmp experimental se face un
control al fertilităţii solului respectiv dar, mai ales, al
gradului de uniformitate a răspândirii substanţelor
nutritive, al reacţiei solului, al structurii şi texturii
acestuia.
Controlul uniformităţii fertilităţii se face printr-o
microcartare agrochimică, pentru determinarea
principalelor substanţe nutritive mobile din sol.

124
 Locul de amplasare a câmpului de ameliorare
trebuie să fie accesibil pentru mijloacele mecanizate de
lucru şi, dacă este posibil, izolat de obstacole naturale
care afectează climatul specific prin crearea de
microclimate caracteristice.
Dacă se lucrează în condiţii de irigare este
obligatoriu ca sursa de apă să fie în apropiere pentru a
exista posibilitatea irigării în orice moment, în funcţie de
cerinţele biologice ale speciei care se ameliorează.
Dacă pentru cereale şi plante tehnice câmpul de
ameliorare poate fi amplasat în puncte diferite de la un an
la altul, pentru plantele multianuale (viţă de vie, pomi)
acesta, de regulă, este fix. Din acest motiv, pentru această
categorie de plante, este bine să se rezerve de la începutul
cercetării suprafaţa de teren necesară reproducerii
vegetative a formelor valoroase şi chiar pentru
producerea materialului cerut în vederea extinderii
soiurilor noi în producţie.
Câmpul de ameliorare pentru speciile legumicole
trebuie inclus în cadrul unui asolament legumicol sau
mixt, pentru protejarea solului împotriva unor infecţii cu
diferiţi agenţi fitopatogeni.
Parcelarea câmpului de ameliorare se face în
funcţie de speciile cu care se lucrează şi este impusă atât
de cerinţele asolamentului, cât şi de nevoile
organizării interioare.

125
 Aşa, de exemplu, la plantele anuale – porumb,
grâu, orz, ovăz, secară - este necesar să se prevadă
suprafeţe distincte pentru toate verigile procesului
de ameliorare.
La plantele multianuale, unele verigi ale procesului
de amelioare nu este obligatoriu să fie materializate
separat în teren. Astfel, la viţa de vie sau la speciile
pomicole, hibridările pot fi făcute direct în colecţia
ampelografică şi, respectiv, pomologică, fără a mai fi
necesară prevederea unei suprafeţe distincte pentru
câmpul de hibridare.
Parcelele câmpului de ameliorare vor fi despărţite
de drumuri de acces pentru personal şi pentru mijloacele
mecanizate. De asemenea, speciile cu care se lucrează
vor fi delimitate prin parcele de protecţie.
Tehnologia aplicată în fiecare parcelă
experimentală va fi cea corespunzătoare speciei care se
ameliorează şi cerinţelor plantelor în veriga respectivă.
Inventarul necesar este format din setul de maşini
pentru executarea lucrărilor solului şi pentru întreţinerea
culturilor, precum şi din unele materiale specifice
procesului de ameliorare.
În acest sens este nevoie de un instrumentar
adecvat şi de dotări corespunzătoare pentru executarea
hibridărilor, inoculărilor artificiale, consangvinizărilor,
plantării răsadurilor etc.

126
 Datorită faptului că, în primele verigi ale procesului
de creare a noilor soiuri şi hibrizi, cantitatea de material
biologic este foarte redusă, apare necesitatea unor
maşini speciale de recoltare şi condiţionare a seminţelor.
Păstrarea seminţelor şi materialului săditor se face
separat, pe plante elită sau pe combinaţii hibride, astfel că
sunt necesare pungi de hârtie, saci de hârtie, saci de iută,
lădiţe de lemn sau de material plastic, alte recipiente
corespunzătoare.

4.2. LABORATORUL DE
AMELIORARE

Observaţiile fenologice şi măsurătorile biometrice

efectuate în câmp, în procesul de creare a noilor soiuri şi
hibrizi, sunt, obligatoriu, completate cu o serie de alte
măsurători, analize şi determinări făcute în laborator.
Aceasta, deoarece alegerea elitelor şi urmărirea
descendenţelor acestora necesită multiple analize
chimice, biochimice, biologice şi citologice ale
materialului cu care se lucrează.
Cunoaşterea bazei genetice a caracterelor şi
însuşirilor urmărite prin programele de ameliorare,
heritabilitatea acestora, alegerea corectă a partenerilor şi
a metodelor de hibridare, precum şi efectele hibridării
sunt posibile numai în urma unor studii detaliate şi
complete de genetică.
127
 Stăpânirea proceselor vitale, a metodelor de dirijare
ale acestora în direcţia urmărită se poate face numai în
urma unor studii minuţioase privind unele aspecte
fiziologice, biochimice şi morfologice ale materialului de
ameliorare.
În acest sens sunt necesare studii privind nutriţia,
respiraţia, factorii care condiţionează fertilitatea,
productivitatea, calitatea etc.
Crearea unui material biologic care să fie rezistent
la boli şi dăunători este posibilă numai cunoscând
sensibilitatea unor forme biologice la acţiunea agenţilor
fitopatogeni, precum şi gradul de agresivitate al acestora.
În funcţie de aceste aspecte se vor putea aplica metodele
adecvate de ameliorare pentru obţinerea de material
biologic valoros din acest punct de vedere.
Nu mai puţin importante sunt analizele privind
calitatea produsului principal, precum şi însuşirile
tehnologice ale acestuia.
Toate aceste studii se pot efectua numai în
condiţiile în care laboratorul de ameliorare este dotat cu
instrumentarul necesar pentru fiecare tip de analiză,
altminteri apelându-se la laboratoare specializate de
genetică, biochimie, fiziologie, protecţia plantelor etc.
Laboratorul de ameliorare trebuie să dispună de
instalaţii speciale care să ofere posibilitatea desfăşurării
în bune condiţii a lucrărilor în vederea realizării tutror
obiectivelor urmărite.

128
 Este nevoie, deci, de casă de vegetaţie, laborator
pentru efectuarea iradierilor, fitotron pentru obţinerea
unor "condiţii de provocare" (secetă, îngheţ, temperaturi
diferite, umiditate atmosferică etc.), instalaţii pentru
executarea de infecţii artificiale cu diferiţi agenţi
fitopatogeni.
Toate aceste dotări fiind cunoscute, în cele ce
urmează ne vom opri cu câteva detalii asupra
laboratorului de culturi "in vitro" – o necesitate pentru
ameliorarea modernă.
Laboratorul de culturi "in vitro" (C a c h i ţ a C o s
m a, 1987) se amplasează într-o clădire luminoasă, lipsită
de igrasie şi dotată cu instalaţii electrice şi sanitare de
asepsie totală, pentru a se evita infectarea substratului de
cultură cu microorganisme.
Încăperile laboratorului vor fi grupate în două zone
distincte, şi anume: zona nesterilă şi zona sterilă.
În zona nesterilă sunt cuprinse: spălătorul pentru
sticlărie, camera pentru distilare, camera de preparare a
mediilor, camera de autoclavare, camera pentru incubarea
şi creşterea inoculilor, cameră frigorifică, camere de
creştere, seră etc.
Zona sterilă este constituită dintr-o încăpere în care
sunt aşezate hotele cu flux laminar şi unde se recoltează
şi se inoculează explantele "in vitro".
Dimensiunile încăperilor şi capacitatea de
înmagazinare a laboratorului sunt condiţionate de

129
destinaţia acestuia (cercetare sau producţie) precum şi de
speciile cu care se lucrează.
Spălătorul se poate amenaja într-o încăpere cu
pardoseala mozaicată şi amenajată cu canalizare. Camera,
cu suprafaţa de aproximativ 16 m2, trebuie să fie
prevăzută cu bazine pentru înmuiere, spălare şi limpezire.
Camera de distilare şi autoclavare (sterilizare) este
destinată obţinerii apei distilate sau bidistilate şi
sterilizării aparaturii şi a mediilor în autoclave, la
temperatura de 121ºC.
Este indicat să existe cel puţin două autoclave
funcţionale, de capacităţi diferite, pentru a nu se produce
strangulări ale fluxului tehnologic. Încăperea va avea, de
asemenea, pardoseală din mozaic şi va fi dispusă cu
canalizare cu sifon de pardoseală.
Camera de preparare a mediilor sau laboratorul
trebuie să aibă un spaţiu suficient pentru instalarea
meselor de lucru şi pentru accesul concomitent a 3-4
persoane.
În această încăpere se vor amplasa etuve,
agitatoare magnetice, băi marine, reşouri, ph-metre,
frigidere.
Într-o încăpere învecinată, cu care se poate
comunica, se vor instala diferite categorii de balanţe
tehnice şi analitice, precum şi de mai mare precizie,
pentru cântărirea subunităţilor de gram.

130
 În aceeaşi cameră se poate instala un microscop
optic şi un stereomicroscop.
Camera de creştere trebuie să aibă pereţii placaţi
cu faianţă, iar pardoseala să fie din materiale uşor de
curăţat (se preferă mozaicul). Încăperea va fi dotată cu
instalaţii de iluminare artificială care să corespundă
cerinţelor de 16 ore lumină şi 8 ore întuneric pe zi.
Se recomandă climatizarea acestor încăperi pentru
un regim de temperatură de 25-29ºC şi cu o umiditate de
50%. Dacă spaţiul nu poate fi climatizat, se recomandă ca
distanţa între stelajele de păstrare să fie de circa 40-50
cm.
Cele mai practice s-au dovedit a fi rafturile cu
lăţimea de 1 m, înălţimea de 2 m şi lungimea variabilă.
Pentru a fi cât mai ferite de variaţii provocate de
oscilaţiile termice, se recomandă ca aceste încăperi să fie
amenajate în subsoluri, bine izolate. În camerele de
creştere se face şi aclimatizarea plantelor înainte de a fi
trecute în mediu septic.
Camera sterilă este încăperea în care se execută
sterilizarea, prelevarea şi inocularea explantelor. Pereţii
încăperii trebuie placaţi cu faianţă sau acoperiţi cu
vopsea în ulei. Se amenajează în imediata apropiere a
laboratorului de preparare a mediilor şi este despărţită de
acesta printr-un perete de sticlă destinat supravegherii
permanente a personalului care lucrează în interior.

131
 Dimensiunile camerei trebuie să permită lucrul
concomitent pentru doi operatori. În această încăpere vor
fi montate una sau două nişe sau hote cu flux laminar,
pentru ca toate operaţiile să poată fi executate în condiţii
de asepsie perfectă.
În acelaşi scop se vor monta şi câteva lămpi UV
care vor funcţiona pe timpul cât nu se lucrează în
încăperile respective, fiind oprite doar cu 30 de minute
înainte de începerea operaţiunilor de inoculare.
Se recomandă ca accesul în camera sterilă să se
facă printr-un vestibul, sterilizat, de asemenea, cu
ajutorul lămpilor UV.
Atât în câmp, cât şi în laborator, procesul de creare
a noilor forme biologice trebuie condus de cadre tehnice
şi de specialitate cu calificare corespunzătoare în
genetică, fiziologie vegetală, biochimie vegetală,
protecţia plantelor şi, bineînţeles, de amelioratori.

4.3. VERIGILE PROCESULUI DE

AMELIORARE

În desfăşurarea procesului de creare a noilor soiuri

şi hibrizi, proces cu o durată cuprinsă între şase până la
15 ani la speciile anuale şi 12 până la 30 de ani la unele
specii viticole sau pomicole, se succed mai multe verigi,
numărul şi durata acestora fiind determinate de o serie de
aspecte pe care le vom prezenta în continuare.
132
 La plantele anuale, cu reproducere sexuată,
numărul verigilor este mai mare, spre deosebire de
plantele multianuale (viţă de vie, pomi şi arbuşti
fructiferi) la care numărul verigilor este mai redus, dar
durata fiecăreia este mai mare.
Se poate afirma că durata fiecărei verigi, deci
implicit a întregului proces de ameliorare, precum şi
strategia folosită sunt diferite pentru fiecare specie sau
chiar în cadrul aceleiaşi specii în funcţie de metodele de
ameliorare, caracteristicile morfologice şi biologice ale
speciilor, sursele de germoplasmă, obiectivele urmărite,
şi nu în ultimul rând, de competenţa amelioratorului.
Astfel, dacă metoda de ameliorare este selecţia
individuală cu o singură alegere, întregul proces de
obţinere a noului soi va fi mai redus în timp, comparativ
cu situaţia în care se foloseşte ca metodă hibridarea
urmată de selecţia genealogică.
De asemenea, pentru plantele anuale, indiferent de
metoda folosită, durata procesului va fi mai redusă
comparativ cu plantele multianuale la care, în fiecare
etapă, este necesar să se aştepte o perioadă de timp până
la intrarea pe rod.
În sfârşit, durata va fi mai mare când se urmăreşte
transferul unor gene de rezistenţă de la specii înrudite
prin hibridare îndepărtată urmată de hibridări recurente,
sau când se obţin linii consangvinizate, se îmbunătăţesc,
se examinează capacitatea combinativă generală şi

133
specifică, şi abia în final se obţine combinaţia hibridă
urmărită.
Deşi, aşa cum se observă, procesul de ameliorare
este condiţionat de anumiţi factori şi are particularităţi
specifice pentru fiecare plantă cu care se lucrează, totuşi,
cu fiecare specie se parcurg aproximativ aceleaşi etape,
într-o succesiune deja clasică.
Astfel, pentru speciile care se reproduc sexuat,
verigile procesului de creare a noilor soiuri sunt
următoarele:
- câmpul de germoplasmă (colecţie);
- câmpul de hibridare (la speciile autogame);
- câmpul de consangvinizare (la speciile alogame);
- câmpul de hibrizi;
- câmpul de alegere;
- câmpul de selecţie;
- câmpul de control;
- câmpul de culturi comparative de orientare;
- câmpul de culturi comparative de concurs în
cadrul staţiunii de cercetare;
- câmpul de culturi comparative de concurs în
cadrul reţelei de încercare şi omologare a soiurilor;
- omologarea şi zonarea soiului sau hibridului creat.
Câmpul de germoplasmă cuprinde, într-o
organizare adecvată, toate unităţile taxonomice şi
netaxonomice care prezintă valoare ameliorativă pentru
specia cu care se lucrează. Acest câmp este ocupat atât cu

134
materialul de bază, cât şi cu germoplasma creată de
ameliorator prin metode specifice.
Fiecare specie, subspecie, varietate, soi, populaţie
va ocupa o parcelă separată, în condiţii corespunzătoare
cerinţelor biologice ale materialului respectiv.
Pentru speciile anuale, care se reproduc pe cale
generativă, pentru fiecare formă de material este suficient
un singur rând sau câţiva metri pătraţi pe când, pentru
speciile multianuale suprafaţa câmpului depinde de
mărimea şi amplasarea colecţiei respective.
Astfel, la viţa de vie, fiecare formă de germoplasmă
trebuie să fie reprezentată de cel puţin 10 butuci din care
cinci pe rădăcini proprii şi cinci altoiţi. În cazul în care
suprafaţa de teren este corespunzătoare, se poate efectua
altoirea pe mai mulţi portaltoi testaţi în privinţa
adaptabilităţii pe terenul respectiv.
La pomi, fiecare formă de material iniţial va
cuprinde cel puţin 4-5 exemplare.
Materialul biologic este supus unui studiu complex
cu privire la perioada de vegetaţie, caracterele
morfologice şi însuşirile fiziologice, studiu care trebuie
să se facă cel puţin trei ani normali. Rezultatele studiului
se trec în registre speciale care să dea o imagine clară
asupra valorii ameliorative a materialului din colecţie.
Câmpul de hibridare apare ca verigă distinctă
numai la speciile anuale. Formele parentale, alese din

135
câmpul de material iniţial, se seamănă în rânduri
apropiate, în aceeaşi epocă sau la epoci diferite (pentru
asigurarea coincidenţei la înflorire) şi se polenizează liber,
semiliber sau dirijat în funcţie de biologia speciilor
respective şi de programul de ameliorare urmărit.
Pentru plantele multianuale acest câmp nu este
necesar, hibridările efectuându-se direct în câmpul de
colecţie.
Seminţele sau fructele se recoltează separat şi se
păstrează pe combinaţii hibride.
În această verigă poate fi inclusă şi provocarea
artificială a mutaţiilor, întrucât urmăreşte acelaşi scop, şi
anume, creşterea gradului de variabilitate în cadrul
germoplasmei.
Câmpul de hibrizi cuprinde, în funcţie de metoda
de ameliorare şi modul de reproducere al plantelor, una
sau mai multe generaţii hibride.
La plantele anuale, durata şi suprafaţa câmpului de
hibrizi sunt condiţionate de metodele de selecţie folosite
şi de felul polenizării, autogame sau alogame.
Astfel, la speciile autogame, dacă se practică
selecţia genealogică, câmpul de hibrizi cuprinde numai
primele două generaţii pe când, dacă se aplică metoda
selecţiei tardive, în acelaşi câmp se vor însămânţa şi
următoarele generaţii, inclusiv F5 – F8.

136
 La speciile alogame se pune problema unui spaţiu
de izolare între combinaţiile hibride şi între acestea şi
formele parentale.
Dacă la speciile alogame se foloseşte ca metodă de
ameliorare consangvinizarea, liniile în decurs de
consangvinizare se urmăresc într-un câmp similar până la
homozigotarea acestora.
La plantele multianuale, câmpul de hibrizi
cuprinde, de regulă, numai prima generaţie hibridă. La
aceste specii, câmpul de hibrizi prezintă două subfaze
distincte, şi anume, obţinerea viţelor sau puieţilor hibrizi
(şcoala de viţe, şcoala de pomi) şi plantaţia de viţe sau
puieţi (pepiniera).
Indiferent de specie, în această verigă se elimină
combinaţiile hibride nevaloroase, reţinându-se numai
formele care prezintă caractere şi însuşiri cu valoare
evidentă.
Câmpul de alegere se organizează pentru cultivarea
formelor nehibride la plantele alogame. Pentru speciile
autogame, înfiinţarea acestui câmp nu este obligatorie.
Extragerea elitelor la aceste plante se poate face din
oricare verigă a procesului de ameliorare sau, dacă se
întâlnesc exemplare valoroase, corespunzătoare
obiectivelor urmărite, se pot extrage chiar din cultura de
consum.

137
 Pentru a se evita polenizarea străină, câmpul de
alegere la plantele alogame trebuie izolat în spaţiu de alte
culturi asemănătoare.
Distanţa de izolare diferă de la o specie la alta.
Câmpul de selecţie cuprinde prima descendenţă a
plantelor elită extrase din câmpul de alegere, din câmpul
de hibrizi sau, la unele specii autogame, chiar din cultura
de consum.
În acest câmp sămânţa provenită de la fiecare elită
se va semăna pe câte un rând. Pentru comparaţie, după
nouă rânduri ocupate cu plante de elită se va semăna un
rând cu soiul martor, zonat în regiunea respectivă.
La speciile alogame, familiile introduse în câmpul
de selecţie vor fi izolate în spaţiu, pentru a se putea păstra
puritatea biologică a fiecărei familii. În acelaşi scop, din
cadrul fiecărei descendenţe se vor elimina exemplarele
nevaloroase înainte de înflorit.
Pentru a se asigura o vigoare mai puternică pentru
fiecare plantă în vederea dezvoltării capacităţii de
producţie, distanţele de semănat, în această verigă, vor fi
mai mari comparativ cu distanţele obişnuite pentru
speciile respective folosite în culturile de consum.
Pentru speciile multianuale, cu reproducere
vegetativă, se înfiinţează plantaţia de control pentru viţa
de vie şi pepiniera de selecţie urmată de plantaţia de
selecţie la pomi.

138
 În câmpul de selecţie se face un studiu amănunţit
asupra descendenţelor fiecărei elite privind caracterele şi
însuşirile urmărite prin programul de ameliorare.
Fiecare descendenţă provenită de la o plantă elită
va primi un număr sau un alt simbol (număr genealogic)
ce se păstrează pe toată durata procesului de ameliorare.
La acest număr se adaugă şi anul în care descendenţa s-a
aflat în câmpul de selecţie (ex. 795/2003).
Selecţia în această verigă este foarte riguroasă,
mergându-se până la eliminarea a 90% din numărul
descendenţelor sau a unor plante din cadrul acestora.
Câmpul de control se organizează pentru
descendenţele elitelor alese din câmpul de selecţie.
Semănatul sau plantatul se face, de asemenea, separat
pentru fiecare descendenţă, însă de această dată, pe
parcele ceva mai mari, în funcţie de cantitatea de sămânţă
disponibilă.
Dacă sămânţa provine de la o singură plantă elită,
descendenţa va ocupa un rând, pe când dacă provine de la
o familie atunci se va ocupa o parcelă.
Această verigă este caracteristică numai pentru
speciile anuale, întrucât studiază a doua generaţie
provenită de la plantele elită.
La plantele multianuale (viţă de vie, pomi), pentru
a nu se prelungi durata procesului de ameliorare,
observaţiile care privesc această verigă se fac în plantaţia
de selecţie.

139
 În câmpul de control se fac observaţii şi
determinări privind comportamentul plantelor faţă de
condiţiile de mediu, faţă de boli şi dăunători, precum şi în
legătură cu durata fenofazelor şi lungimea perioadei de
vegetaţie.
Aceste determinări vor fi completate cu date asupra
elementelor de productivitate, asupra unor însuşiri
calitative şi tehnologice obţinute în urma analizelor de
laborator. Pe baza acestor determinări se elimină
descendenţele necorespunzătoare sau plantele
nevaloroase din cadrul unor descendenţe, reţinându-se
numai materialul care dovedeşte o superioritate evidentă
faţă de soiul zonat.
Culturile comparative se organizează atât în
unităţile unde se desfăşoară procesul de creare a noilor
soiuri sau hibrizi cât şi în reţeaua de stat sub îndrumarea
autorităţii naţionale în domeniu, şi anume, Institutul de
Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor (I.S.T.I.S.).
În staţiunile de cercetări, liniile sau familiile de
perspectivă se compară cu soiul martor (soiul zonat), în
culturi comparative de orientare şi culturi comparative de
concurs.
În reţeaua de stat se organizează numai culturi
comparative de concurs în cadrul cărora una sau două
linii sau familii propuse pentru omologare de
amelioratori se compară cu alte linii de la alte staţiuni din

140
ţară sau străine, cu alte soiuri autohtone sau din import,
în diferite zone ale ţării.
În aceste câmpuri se fac observaţii fenologice,
măsurători biometrice, completate cu analize de laborator
privind însuşirile calitative şi tehnologice ale
materialului.
La recoltare, rezultatele de producţie se prelucrează
statistic prin analiza varianţei.
Perioada de verificare atât în staţiunile
experimentale, cât şi în reţeaua de stat este de cel puţin 3-
4 ani normali din punct de vedere climatic sau 3-4 ani de
rodire normală la speciile multianuale.
Soiurile sau hibrizii care, în urma acestor
examinări, dovedesc o superioritate evidentă faţă de
martor în privinţa capacităţii de producţie şi a însuşirilor
de calitate se propun pentru omologare şi zonare.
Din momentul omologării creatorul noului soi sau
hibrid are obligaţia de a produce sămânţă ameliorată
(selecţionată) sau material săditor cu valoare
biologică ridicată, în vederea înmulţirii şi asigurării
unităţilor cultivatoare cu materialul necesar însămânţării
sau plantării.

141
 Capitolul 6

6.4. MUTAŢIILE

Intre zestrea ereditară a unui organism vegetal şi

factorii de mediu există o interacţiune permanentă,
concretizată printr-un anumit fenotip al organismului
respectiv la un moment dat. Astfel, chiar dacă au aceeaşi
bază ereditară, datorită diversităţii pronunţate a factorilor
din mediul ambiant, doi indivizi nu pot fi identici.
În timpul creşterii şi dezvoltării organismelor
vegetale, unele caractere şi însuşiri ale acestora, pot
suferi diverse schimbări, atât prin acţiunea unor factori
naturali cât şi sub influenţa omului.
Spre deosebire de hibridare, unde modificarea
genotipului se datorează recombinării factorilor ereditari
aparţinând la doi genitori diferiţi, în mutageneză
genotipul se schimbă sub acţiunea unor factori externi,
fără participarea unei eredităţi străine.
Diferenţierile ce apar în fenotipurile unor
organisme cu aceeaşi bază ereditară datorate influenţei
unor factori naturali sau artificiali se numesc
fenovariaţii, fluctuaţii sau modificaţii .

142
 Dacă aceste schimbări, exteriorizate fenotipic, nu
afectează genotipul, sunt lipsite de importanţă în procesul
de ameliorare a plantelor. Cel mult, dacă se manifestă
asupra unor caractere cantitative, pot avea o anumită
importanţă economică.
Dimpotrivă, dacă modificările au apărut în fenotip
ca o rezultantă a schimbărilor din cadrul genotipului,
acestea se numesc variaţii ereditare, variaţii genetice
sau, în sens larg, mutaţii, şi sunt singurele care prezintă
importanţă pentru evoluţia organismelor respective ca şi
pentru ameliorarea plantelor.

6.4.1. Importanţa mutaţiilor

Schimbările, modificările, care afectează numai

fenotipul unui organism, cunoscute sub numele de
somatoze sau variaţii somatogene, nu se transmit
ereditar. Acestea pot fi observate atâta vreme cât trăieşte
organismul respectiv.
Este cunoscută, în acest sens, modificaţia culorii
florilor la Primula sinensis.
Una din varietăţile acestei specii, şi anume var.
rubra, la temperaturi obişnuite are flori de culoare roşie,
însă la peste 30ºC produce flori albe.
Dacă se încrucişează plantele din această varietate,
care au format flori albe cu plante din varietatea albă cu

143
 flori albe, hibridul obţinut va avea, la temperaturi
sub 30ºC, flori roşii. Se constată, deci, că modificaţia este
rezultatul acţiunii temperaturilor ridicate şi nu afectează
genotipul varietăţii rubra, culoarea roşie fiind dominantă.
Un efect asemănător are temperatura şi asupra
daliilor. Astfel, lăstarii floriferi crescuţi în seră la peste
20ºC produc flori de culoare roşie, iar în câmp, la
temperaturi mai scăzute, florile au culoarea galbenă (K a
p p e r t, citat de N e a g u, 1975).
Deoarece se manifestă numai în fenotip fără a
produce schimbări în substratul ereditar al organismelor,
somatozele sunt lipsite de importanţă pentru lucrările de
ameliorare. Din această cauză, alegerea elitelor în orice
proces de creare a noilor soiuri se recomandă să se facă
numai din rândul plantelor crescute în condiţii foarte
uniforme de cultură.
Mutaţiile reprezintă schimbări bruşte apărute în
constituţia genetică a unui organism, generate de unele
modificări produse în structura şi chimismul genelor.
Diverşi autori care, de-a lungul timpului s-au
ocupat de această problemă, au propus diferite definiţii
dar care, în esenţă, sunt asemănătoare. Astfel, B a u e r,
citat de N i c o l a e, (1978) arată că, prin mutaţie se
înţelege orice variaţie ereditară care nu este rezultatul
unei încrucişări. G u e n o t, citat de acelaşi autor,
precizează că, mutaţia reprezintă o variaţie bruscă de

144
 amplitudine diferită şi imediat ereditară ce poate să
apară spontan sau ca rezultat al unei acţiuni
experimentale. Z o l y n e a c (1968), menţionează că,
prin mutaţie se înţelege orice modificare ereditară bruscă
ce îşi face apariţia în constituţia genetică a unui individ
datorită unor schimbări care au loc în structura genelor.
În sfârşit, C r ă c i u n (1970), arată că este o schimbare
chimică specifică genei.
Modificările ce apar în genotip în cazul mutaţiilor
sunt datorate exclusiv acţiunii unor factori externi şi se
produc fără participarea unei eredităţi străine.
Mutaţiile constituie factorul primar al apariţiei
deosebirilor ereditare între indivizii aceleiaşi grupe
biologice şi, deci, implicit unul din factorii principali ai
evoluţiei plantelor sălbatice şi cultivate.
Termenul de mutaţie a fost introdus de W a g e e n
în 1876 şi preluat de H u g o d e V r i é s, care poate fi
considerat părintele mutagenezei (N i c o l a e, 1978).
În anul 1901, pe baza observaţiilor efectuate la
Oenothera lamarkiana seringae, H u g o d e V r i é s a
publicat “Teoria mutaţionistă”, acordând mutaţiilor rolul
preponderent în evoluţia speciilor. Potrivit teoriei sale,
mutaţiile sunt modificări calitative ereditare care se
produc în diferite direcţii şi pot fi utile, dăunătoare sau
indiferente organismului. Acestea apar brusc, fără forme
de tranziţie şi pot da naştere dintr-o dată la specii
noi stând la baza procesului evoluţiei.

145
 Primul caz cert de mutaţie spontană a fost semnalat
de S p r e n g e r în anul 1950 ( N e a g u, 1975) la
Chelidonium majus.
O atenţie deosebită a fost acordată acestui fenomen de
către D a r w i n care, deşi a descris în lucrările sale
numeroase cazuri de modificări ereditare, nu a putut clarifica
rolul acestora în evoluţie.
Numeroşi autori (V a v i l o v, K o r j i n s k i, B a t
e s o n, D e V r i e s, G u s t a f s s o n etc., citaţi de N e
a g u) au semnalat prezenţa acestor variaţii ereditare însă
studiul acestora nu permitea o analiză cauzală a
procesului mutaţional, întrucât nu se descoperise mijlocul
de a-l declanşa experimental şi de a mări frecvenţa
acestora.
Volumul cercetărilor în această direcţie a crescut
simţitor din momentul în care producerea mutaţiilor a
fost posibilă pe cale artificială prin iradieri, iar mai târziu
şi prin alte mijloace.
Mutaţiile apărute natural, ca şi cele declanşate
dirijat sub influenţa factorilor mutageni, măresc
permanent gradul de variabilitate în cadrul speciilor
cultivate. În felul acesta, din bogăţia de material biologic
nou se pot izola formele utile în vederea folosirii acestora
în procesul de creare a noi soiuri şi hibrizi.
În lucrările de ameliorare, organismul care a suferit
o mutaţie se numeşte mutant, iar procesul de creare a

146
formelor mutante este cunoscut sub numele de
mutageneză.
Importanţa deosebită a mutaţiilor pentru
ameliorarea plantelor rezidă din caracterul lor ereditar şi
din faptul că determină o creştere a variabilităţii genetice
în cadrul materialului iniţial.

6.4.2. Clasificarea mutaţiilor

Criteriile de clasificare a mutaţiilor sunt: modul de
apariţie, mărimea efectului fenotipic, modul de
manifestare, locul apariţiei, cantitatea de material genetic
afectat, sensul de manifestare.
După mod u l d e a p a r iţ ie, mutaţiile sunt de două
feluri: mutaţii naturale şi mutaţii artificiale.
Mutaţiile naturale, cunoscute şi sub numele de
mutaţii spontane, se referă la schimbările ce apar în baza
ereditară a organismelor sub influenţa unor factori
naturali, fără a fi dirijaţi de om.
Printre factorii naturali care produc aceste
schimbări se consideră a fi radiaţiile cosmice,
radioactivitatea Pământului, radiaţiile carbonului şi
potasiului din plante, prezenţa în exces a unor săruri
minerale în sol, variaţiile mari de temperatură etc.
Frecvenţa cu care apar mutaţiile spontane este
foarte redusă şi variază cu specia şi caracterul afectat,
fiind mai mare la plantele alogame şi mai redusă la
speciile autogame. Se apreciază că frecvenţa

147
mutaţiilor spontane variază în limite foarte mari, de la
1‰ la 1% (G o l o g a n, 1981).
Aşa cum s-a arătat, prima mutaţie spontană s-a
observat la Chelidonium majus, forma mutantă fiind
denumită Chelidonium laciniatum.
Ulterior au fost descoperite mutaţii la multe alte
plante, o parte dintre acestea cu importanţă practică.
Astfel, au fost identificate mutaţii la grâu (tipuri pitice,
mutaţii speltoide), ovăz (fatuoizi), cânepă (forme
intersexuate), lupin (forme fără alcaloizi), cartof ( diferite
culori ale tuberculilor), plop (forma piramidală), frag
(monofil) etc.
La soiul de lalele Murillo, creat în 1860, se cunosc
aproximativ 60 de mutaţii la care culoarea florilor variază
de la alb-roz până la vişiniu aprins. Se consideră că 85%
din suprafaţa cultivată cu lalele precoce, în Olanda, a fost
ocupată cu forme mutante ale soiului menţionat.
Deşi mutaţiile spontane constituie unul din factorii
primari ai evoluţiei, pentru lucrările de ameliorare
importanţa acestora este minoră. Datorită frecvenţei lor
reduse, este foarte dificil ca o formă mutantă utilă,
apărută spontan, să fie descoperită în cadrul unui
material numeros.
Mutaţiile artificiale pot fi provocate cu ajutorul
agenţilor mutageni atât în condiţii de câmp, cât şi în
laborator.

148
 După ce M ü l l e r, în anul 1927, a descoperit rolul
mutagen al radiaţiilor la Drosophila melanogaster (N i c
o l a e, 1978), s-a constatat că frecvenţa mutaţiilor la
această insectă a crescut de peste 150 de ori.
De asemenea, s-a demonstrat corelaţia pozitivă
între rata mutaţiilor şi doza de iradiere, precum şi faptul
că nu există diferenţe între modul de manifestare al
mutaţiilor naturale şi al celor artificiale.
Printre primii autori care au folosit agenţii
mutageni la diversificarea bazei ereditare a plantelor de
cultură cu scop ameliorativ, amintim pe P i r o v a n o în
Italia, N i l s s o n şi G u s t a f s s o n în Suedia, S t a
d l e r în S.U.A., B a u e r şi S t u b b e în Germania.
În funcţie de mă r i me a e f e c t u l ui e x t e r i or i z a t ,
mutaţiile se clasifică, de asemenea, în două categorii:
macromutaţii sau mutaţii mari şi micromutaţii sau
mutaţii mici.
Macromutaţiile afectează caractere specifice,
prezentând schimbări evidente, uşor de identificat, atunci
când se manifestă la organisme izolate. Macromutaţiile
prezintă interes redus pentru lucrările de ameliorare
deoarece, de regulă, ele se manifestă sub forma
unor malformaţii majore care sunt eliminate de selecţia
naturală.
Micromutaţiile reprezintă schimbări care pot fi
detectate fenotipic numai când se manifestă la un grup de
organisme sau prin măsurători biometrice.

149
 Micromutaţiile apar cu frecvenţă mare şi sunt
importante pentru procesul de ameliorare, îndeosebi când
afectează caractere sau însuşiri legate de adaptabilitatea
organismelor la condiţiile nefavorabile de mediu.
În procesul de evoluţie, micromutaţiile au avut un
rol foarte mare, mai ales prin acumularea lor succesivă,
ceea ce a dus la apariţia unor forme noi, total deosebite
de formele iniţiale care au suferit procesul mutaţional.
În funcţie de mo d u l d e ma n i f e s t a r e , se cunosc:
mutaţii morfologice, mutaţii fiziologice şi mutaţii
biochimice.
Mutaţiile morfologice se referă la schimbări privind
talia, forma, mărimea, culoarea organismelor sau numai a
anumitor părţi ale acestora.
Mutaţiile fiziologice afectează unele funcţii ale
organismelor, cum ar fi: ritmul de creştere, precocitatea,
adaptabilitatea sau rezistenţa la factorii nefavorabili de
mediu, rezistenţa la boli şi dăunători etc.
Mutaţiile biochimice modifică posibilităţile
organismelor de a produce diferite enzime, aminoacizi,
pigmenţi, vitamine, ca şi capacitatea de acumulare
a substanţelor de rezervă.
După l o c u l a f e c t a t , mutaţiile pot fi germinale
sau somatice.
Mutaţiile germinale apar în celulele presexuale sau
sexuale, se transmit prin reproducere sexuată, şi se
manifestă numai la descendenţi. Dacă mutaţia apare în

150
celulele germinative mai de timpuriu, pot lua naştere mai
multe celule sexuale mutante şi, implicit, mai multe
organisme posesoare ale alelei mutante. Când mutaţia
apare în gameţi va lua naştere numai un organism
mutant, provenit dintr-un gamet afectat de mutaţie.
Mutaţiile somatice reprezintă acele modificări
apărute în celulele somatice şi care nu se transmit
ereditar. Atunci când apar la organismele cu înmulţire
vegetativă, sunt cunoscute şi sub numele de variaţii
mugurale. Acestea afectează celulele somatice şi se
manifestă prin modificări ale formei, mărimii sau culorii
unor organe vegetative.
Pentru plantele cu înmulţire vegetativă, detectarea
şi izolarea mutaţiilor somatice prezintă o importanţă
deosebită, deoarece fiecare din acestea poate constitui o
formă nouă.
Numeroase soiuri apărute la pomi, viţă de vie etc.
au la bază apariţia unor plante cu variaţii mugurale.
În sfârşit, în funcţie de c a n t i t a t e a d e ma t e r i al
g e n e t i c m o d i f i c a t , mutaţiile se clasifică în trei
categorii şi anume: mutaţii de genom, mutaţii
cromozomice şi mutaţii genice.
Mutaţiile de genom se referă la schimbări privind
multiplicarea sau reducerea numărului de garnituri
cromozomice din celulele unui organism, precum şi la
schimbarea numărului de cromozomi din garnitura
cromozomică. Acestea se corelează cu modificări

151
morfologice, biochimice şi fiziologice, care se manifestă
cu intensităţi diferite de la o specie la alta.
Mutaţiile cromozomice, cunoscute şi sub numele de
restructurări cromozomice, se referă la schimbările care
afectează structura cromozomilor. După tipul de
modificare, mutaţiile cromozomale se împart în:
deficienţe, deleţii, duplicaţii, inversii, translocaţii.
Mutaţiile genice, numite şi punctiforme, se referă la
modificările ce apar în funcţiile unei gene sau unui grup
de gene care condiţionează un anumit caracter. La rândul
lor, mutaţiile genice se clasifică în funcţie de modul de
manifestare în mutaţii dominante, care constau în
transformarea alelelor recesive în alele dominante şi
mutaţii recesive care apar prin transformarea alelelor
recesive în alele dominante. Primele, exteriorizate în
fenotip atât în stare homozigotă cât şi în stare
heterozigotă, apar cu o frecvenţă foarte redusă. Marea
majoritate a mutaţiilor artificiale sunt recesive şi se
manifestă numai în stare homozigotă.
După s e n s u l mo d i f i c ă r i i , mutaţiile pot fi:
directe şi inverse.
Mutaţiile directe se consideră atunci când o genă de
tip sălbatic se transformă într-o genă mutantă.
Mutaţiile inverse sau retromutaţiile se consideră
atunci când o genă mutantă se transformă în gena iniţială
a tipului sălbatic. Sensul de mutaţie diferă de la o genă la
alta. Astfel, la unele gene predomină mutaţiile directe, la

152
altele retromutaţiile iar la unele probabilitatea de
mutabilitate este aceeaşi în ambele sensuri (N i c o l a e,
1978).

6.4.3. Tehnica obţinerii formelor mutante

Metodele de provocare a mutaţiilor pe cale

artificială s-au dezvoltat şi se perfecţionează permanent,
pe măsura aprofundării fenomenului de mutageneză în
toată complexitatea acestuia.
Pentru obţinerea formelor mutante se folosesc două
grupe de agenţi mutageni, şi anume: factori mutageni
fizici şi factori mutageni chimici. Cu ambele grupe de
factori se acţionează separat sau combinat, o singură dată
sau de mai multe ori, la seminţe în diferite faze, la planta
întreagă în diferite faze, asupra anumitor organe ale
plantei în diferite faze de vegetaţie.
Astfel, se poate acţiona asupra seminţelor în stare
de repaus sau în stare de germinare, asupra plantelor abia
răsărite, primordiilor florale, organelor de reproducere
generativă sau vegetativă etc.
Factorii mutageni fizici acţionează asupra acizilor
nucleici în stare de repaus. Din această categorie fac parte
radiaţiile, variaţiile de temperatură şi ultracentrifugarea.
R a d i a ţ ii le au constituit prima sursă şi dovadă
experimentală de apariţie a unei mutaţii. Datorită
frecvenţei relativ ridicate de mutaţii produse, radiaţiile

153
prezintă un interes deosebit pentru mutageneza
experimentală.
Pe lângă mutaţiile induse cu bună ştiinţă de diferiţi
cercetători, se consideră că, datorită creşterii fondului
radioactiv, apar foarte multe mutaţii nocive, în măsură să
genereze unele boli ereditare la oameni, plante sau
animale.
După capacitatea de ionizare, P r a k k e n citat de
N i c o l a e (1978), clasifică radiaţiile în două categorii,
şi anume: ionizante şi neionizante.
Radiaţiile ionizante, cuprind toate tipurile de
radiaţii care produc reacţii radiochimice prin ionizări şi
excitări la nivelul moleculelor. Ammbele fenomene
crează premizele unor modificări biochimice la nivelul
materialului ereditar, materializate prin mutaţii
genice sau cromozomice. În această categorie se includ
radiaţiile electromagnetice şi corpusculare.
Radiaţiile electromagnetice (razele gamma şi
Roentgen) sunt produse de dezintegrările radioactive, în
care scop se folosesc sărurile de radiu, radiul sau cobaltul
radioactiv.
Datorită faptului că sunt mai puţin nocive pentru
operator, razele Roentgen, chiar dacă au o putere de
penetrare mai redusă, se utilizează mai frecvent decât
razele gamma.
Radiaţiile corpusculare cuprind radiaţiile alfa, beta,
protonii şi neuronii rapizi, precum şi neutronii termici.

154
 Radiaţiile neionizante, prin reacţiile fotochimice pe
care le generează, provoacă doar excitaţii la nivel
molecular.
Dintre acestea, au efect mutagen doar radiaţiile
ultraviolete, cu lungimea de undă de aproximativ 2600 Å,
care corespunde spectrului de absorbţie al ADN-ului.
Iradierea prezintă unele particularităţi determinate
de sursa utilizată, precum şi de planta sau organul iradiat
şi poate acţiona direct asupra materialului de ameliorat
sau, indirect, prin intermediul mediului nutritiv sau al
plantei gazdă.
Dozele de iradiere se exprimă în unităţi Roentgen,
o unitate reprezentând cantitatea de radiaţii X sau gamma
capabilă să producă într-un cm3 de aer uscat 2,08 x
109 perechi de ioni.
Pentru stabilirea dozelor de radiaţii s-au făcut
numeroase cercetări, întrucât efectul mutagen maxim are
loc la fiecare specie şi chiar la fiecare soi numai la
anumite doze.
Convenţional, s-a stabilit ca doză corespunzătoare
de iradiere, pentru fiecare specie, doza care opreşte
creşterea sau provoacă moartea la 50% din indivizii
iradiaţi.
Această valoare, cunoscută sub numele de doză
letală, se notează cu DL 50% şi variază în limite foarte
largi de la o specie la alta, sau chiar în cadrul speciei de
la un soi la altul.

155
 Unii autori (D i a c o n u, citat de Z ă v o i, 1979),
propun stabilirea aşa-numitelor doze critice, reprezentând
doza de radiaţii sub acţiunea căreia supravieţuiesc 30-
40% din plante (tab. 6.4).

Tabelul 5.4
Dozele critice de radiaţii la unele specii cultivate
(Modificat, după Nicolae,1978, Zăvoi, 1979)
Specia Domeniul dozei critice (Kr)
Porumb (seminţe) 8 - 15
Grâu (seminţe) 5 – 20
Orez (seminţe) 75 - 90
Secară (seminţe) 10 – 20
Orz (seminţe) 20 – 25
Ovaz (seminţe) 25 – 30
Sorg (seminţe) 25 – 40
Mei (seminţe) 20 - 30
Hrişcă (seminţe) 20 - 40
Fasole (seminţe) 8 – 25
Mazăre (seminţe) 5 – 20
Bob (seminţe) 5 – 10
Cartof (tuberculi) 5 – 10
Sfeclă (seminţe) 1 – 10
Floarea soarelui (seminţe) 6–8
{ofrănel (seminţe) 6–9
Rapiţă (seminţe) 9 – 120
Muştar (seminţe) 35 – 120
Ricin (seminţe) 30 – 70
Cânepă (seminţe) 8 - 12
Specia Domeniul dozei critice (Kr)
156
In (seminţe) 100 - 200
Tutun (seminţe) 50
Mac (seminţe) 12 - 16
Tomate (seminţe) 20
Cartof (seminţe) 20 – 30
Cartofi (tuberculi) 5 – 10
Castraveţi (seminţe) 50
Varză (seminţe) 80 – 100
Morcov (seminţe) 80
Ceapă (bulbi) 5 - 12
Fasole (boabe) 8 – 12
Pepene galben (seminţe) 16
Gulie (seminţe) 35
Ridichi de lună (seminţe) 100 - 200
Ridichi de toamnă (seminţe) 100
Mărar (seminţe) 30
Spanac (seminţe) 25
Căpşuni (seminţe) 20
Viţă de vie (seminţe) 10
Viţă de vie (coarde) 7–8
Coacăz (butaşi) 3
Vişin (butaşi) 0,3 – 3
Cireş - vişin (sâmburi) 15 – 20
Prun (muguri dorminzi) 2–5
Măr (muguri dorminzi) 5 – 7,5
Păr (muguri dorminzi) 1,5 – 5
Lalea (bulbi) 0,6
Ciclamen (bulbi) 10
Gladiole (bulbi) 15
Garoafe (seminţe) 15 – 20

157
 Aceiaşi autori afirmă că efectele mutagene cu
valoare practică se obţin, întotdeauna, la iradieri sub
dozele critice, deoarece dozele mai ridicate produc
malformaţii fără valoare ameliorativă sau chiar
moartea organismelor.
Iradierea prezintă unele particularităţi determinate
de sursa utilizată şi de planta sau organul cu care se
lucrează şi care poate fi iradiat direct sau indirect.
Iradierea directă se practică la plantele întregi,
anumite părţi din plante, seminţe în stare de repaos sau în
curs de germinare, polen, ovule, meristeme de creştere.
La cereale, leguminoase, plante tehnice, iradierea se face
cu mai multă uşurinţă în cazul în care se utilizează
seminţele. La unele specii se iradiază părţile vegetative
ale plantei.
Iradierea indirectă presupune acţionarea asupra
mediului nutritiv pe care se cultivă plantele respective.
Sensibilitatea diferită a organismelor faţă de
acţiunea radiaţiilor ionizante este dependentă de numărul
de cromozomi precum şi de o serie de factori externi.
Astfel, organismele poliploide manifestă o sensibilitate
mai redusă la acţiunea radiaţiilor comparativ cu
organismele diploide. De asemenea, doza de iradiere,
timpul de expunere, cantitatea de apă din ţesuturi, sursa
utilizată, sunt factori care determină în mare măsură
frecvenţa mutaţiilor care apar la organismele vegetale.

158
 V a r i a ţi i l e d e t e mp e r a t ură sau şocurile de
temperatură se utilizează, de regulă, în primele stadii de
diviziune ale zigotului. Acestea pot înregistra amplitudini
mari de temperatură, în funcţie de durata de expunere a
materialului biologic, de specia cu care se lucrează şi de
organul supus tratamentului. Pentru plante, se folosesc
şocuri de temperatură care depăşesc normalitatea pentru
dezvoltare (40º-45ºC), timp de 24 de ore.
U l t r a ce n t ri fu g a r e a are în vedere acţiunea forţei
centrifuge asupra celulelor în diviziune, forţă care
împiedică migrarea cromozomilor spre cei doi poli.
Factorii mutageni chimici acţionează asupra
acizilor nucleici în stare de repaus sau în biosinteza
replicativă a acestora. Pe baza unor cercetări minuţioase
s-au stabilit grupele de substanţe chimice cu efect
mutagen, modul de acţiune asupra bazei ereditare,
precum şi concentraţiile optime pentru unele specii.
Agenţii chimici produc mutaţii asemănătoare cu
cele provocate de factorii fizici. Sub acţiunea factorilor
chimici, mutaţiile genice apar mult mai frecvent
comparativ cu mutaţiile cromozomice.
În prezent, clasificarea agenţilor chimici mutageni
se face în raport cu starea funcţională a ADN, care
intermediază activitatea mutagenă a acestora. Numărul
substanţelor chimice cunoscute, care produc efecte
mutagene a crescut foarte mult în ultima vreme, mai ales,
datorită avantajelor prezentate.

159
 În comparaţie cu radiaţiile ionizante, care pătrund
cu uşurinţă în materialul biologic, substanţele chimice
pot rămâne la suprafaţă, pot fi eliminate înainte de a
produce mutaţii sau pot fi metabolizate în alţi compuşi
inofensivi
Între substanţele mutagene a căror acţiune este
cunoscută, amintim: azoserina, cofeina, timidina (inhibă
sinteza nucleotidelor), 5-bromuracil, 2-aminopurina
(înlocuitori ai unor baze azotate), iperita, formaldehida,
fenolul (produc alterări nucleare şi inhibă mitoza) etc.
De asemenea, s-au dovedit eficace
etilmetansulfonatul, dietilsulfatul, hidroxilamina,
nitrozoetil ureea, nitrozometil ureea etc. (tab. 6.5).

Tabelul 5.5
Concentraţiile unor agenţi chimici mutageni pentru
unele plante cultivate (Modificat după N i c o l a e,
1978, Z ă v o i, 1979)

Specia Substanţa mutagenă Concentraţia (%)

Etilenimină 0,01 – 0,06
Etilmetansulfonat 0,2 – 1,5
Grâu
Nitrozoetil uree 0,0001
Hidroxilamina 0,5 –3,0
Etilmetansulfonat 0,2 – 1,5
Orz
Etilenimină 0,03 – 0,06
Etilenimină 0,02 – 0,06
Porumb Nitrozoetil uree 0,0001
Etilmetansulfonat 0,15 – 0,5

160
 Dietilsulfat 0,01 – 0,1
Mei Nitrozoetil uree 0,05
Etilenimină 0,02 – 0,06
Dietilsulfat 0,01 – 0,1
Mazăre şi fasole Dimetilsulfat 0,01 – 0 03
Nitrozoetil uree 0,001
Etilmetansulfonat 0,15 – 0,5
Cartof (seminţe) Etilenimină 0,1
Etilenimină 0,05
Dimetilsulfat 0,15
Floarea soarelui
Dietilsulfat 0,20
Nitrozoetil uree 0,0001
Bumbac Etilmetansulfonat 0,1 – 0,25
Etilenimină 0,5 – 0,005
Viţă de vie (butaşi) Dimetilsulfat 0,1 – 0,05
Nitrozoetil uree 0,0001
Nitrozoetil uree 0,016 – 0,008
Pomi (muguri)
Dimetil sulfat 0,001 – 0,004

Introducerea agenţilor chimici ca factori mutageni

prezintă unele avantaje faţă de factorii fizici, şi anume:
- efectuarea tratamentelor nu necesită instalaţii
speciale care prezintă pericol de iradiere pentru operator;
- este eliminat riscul de iradiere a mediului;
- interacţiunea dintre substanţa ereditară şi agentul
mutagen se produce cu mai multă eficacitate, fără a se
ajunge la restructurări cromozomice care, de regulă,
conduc la moartea celulei;
- frecvenţa mutaţiilor utile este incomparabil mai
mare faţă de cazul când se acţionează cu agenţii fizici, iar
161
procentul indivizilor care supravieţuiesc este, de
asemenea, mai ridicat.
Indiferent de factorii mutageni utilizaţi (fizici sau
chimici), pentru obţinerea unei game cât mai largi de
mutaţii şi a unei frecvenţe care să dea posibilitatea
identificării acestora se impune respectarea următoarelor
reguli:
- tratarea unui număr cât mai mare de indivizi;
- utilizarea mai multor agenţi mutageni, care pot
provoca mutaţii diferite;
- utilizarea unei plaje largi de doze în cadrul
fiecărui agent mutagen;
- repetarea tratamentelor la organismele mutante în
vederea acumulării de micromutaţii.

6.4.4. Selecţia formelor mutante

În urma tratamentului materialului biologic cu

diferiţi agenţi mutageni, fizici sau chimici, se obţin
populaţii foarte heterogene în privinţa valorii
ameliorative.
Chiar dacă variabilitatea genotipică existentă în
cadrul acestor populaţii oferă un câmp larg de acţiune
pentru lucrările de selecţie, trebuie avut în vedere faptul
că frecvenţa mutaţiilor utile este foarte redusă, iar
caracterele şi însuşirile valoroase nu se manifestă decât
după câteva generaţii.

162
 Identificarea mutantelor se poate face numai după
reacţia fenotipului, care manifestă unele modificări ce se
moştenesc.
În organismele diploide, mutaţiile se pot manifesta
fenotipic numai dacă au afectat o genă sau un grup de
gene dominante. Deoarece majoritatea mutaţiilor
afectează gene recesive, acestea nu se vor exterioriza
fenotipic decât atunci când ajung în stare homozigotă.
Perioada de timp între momentul acţiunii agentului
mutagen şi manifestarea fenotipică a mutaţiei poartă
numele de lag mutaţional. Această perioadă depinde de
natura mutaţiei şi de raporturile între gene.
În acest sens, S o n n b o r n, citat de C ă z ă c e a n
u (1980), arată că cel puţin 20% din mutaţiile genice nu
vor putea fi observate, datorită modificării unor baze care
nu se înscriu în codul genetic.
Manifestarea unor mutaţii este diminuată şi de
prezenţa genelor represoare şi a celor reglatoare.
Aşadar, pentru identificarea formelor mutante şi
selecţia acestora sunt necesare o serie de metode pentru
determinarea exteriorizării mutaţiilor în fenotip.
Dintre acestea, cea mai eficientă metodă este
consangvinizarea, deoarece conduce la homozigotarea
factorilor ereditari.
Când autofecundarea nu este posibilă, se utilizează
retroîncrucişarea sau încrucişarea succesivă, până când

163
 vor avea loc recombinările între doi heterozigoţi
care conţin alela mutantă.
La speciile autogame, care se reproduc prin
autopolenizare şi deci, oosferele sunt fecundate cu polen
propriu, descendenţele fiecărei plante pot fi urmărite mai
multe generaţii.
Când mutaţiile induse sunt dominante, acestea pot
fi identificate cu uşurinţă chiar din generaţia F1,
indiferent dacă gena modificată se găseşte în stare
homozigotă (AA) sau heterozigotă (Aa).
Dacă mutaţia dominantă s-a produs la nivelul
celulelor embrionare sau la nuvelul zigotului, aceasta se
va manifesta chiar din generaţia M1. Dacă mutaţia
dominantă s-a produs la ambii gameţi, formele
dominante homozigote se pot izola începând din
generaţia M2 , pe când dacă afecteazănumai unul din
gameţi homozigotarea se poate produce în generaţiile M3,
M4 , sau chiar mai târziu.
Mutaţiile recesive pot fi identificate începând cu
generaţia M2 , când în urma segregării cromozomilor
omologi şi apoi a fecundării apar şi organisme
homozigote recesive. În cazul în care se tratează cu
agenţi mutageni organisme heterozigote, pot apare
homozigoţi recesivi chiar din generaţia M1 .
Condiţia minimală pentru identificarea formelor
mutante la speciile autogame este monitorizarea unui
număr de cel puţin 1000 de plante.

164
 La speciile alogame, care se reproduc în urma
polenizării libere, atunci când agenţii mutageni
acţionează asupra grăunciorilor de polen sau asupra
oosferelor, mutaţiile dominante se manifestă începând
din generaţia M1. În cazul în care agenţii mutageni
acţionează asupra zigotului, mutaţia se poate manifesta
începând din generaţia M2. Dacă mutaţia este recesivă se
va proceda la homozigotarea acesteia prin
autopolenizare.
La speciile poliploide, datorită numărului mai mare
de cromozomi şi de gene alele, raportul între genele
dominante şi cele recesive se modifică în comparaţie cu
organismele diploide. Datorită modificării acestui raport,
identificarea şi izolarea formelor mutante la această
categorie de plante este mult mai dificilă.
Pentru o singură pereche de gene alele, la un
organism diploid, sunt posibile trei genotipuri şi anume:
AA, Aa, aa. La un organism autotetraploid sunt posibile
cinci genotipuri diferite, care au fost denumite astfel:
quadruplex (A4) – AAAA
triplex (A3a) - AAAa
duplex (A2a2) - AAaa
simplex (Aa3) - Aaaa
nuliplex (a4) - aaaa
Dacă cele cinci genotipuri se autofecundează vor
rezulta un număr foarte mare de combinaţii alelice ( tab
6.6.)

165
 Tabelul 5.6.
Combinaţiile alelice la organismele poliploide
(} î r d e a şi L e o n t e, 2003)
Genitorii Descendenţa
A a
AAAA x AAAA 1 -
AAAa x AAAa 1 -
AAaa x AAaa 35 1
Aaaa x Aaaa 3 1
aaaa x aaaa - 1

Mutaţiile dominante în cazul organismelor

poliploide se pot manifesta fenotipic începând cu
generaţia M1. Homozigotarea şi izolarea acestora are loc
mai lent, datorită numeroaselor tipuri de gameţi care
modifică rapoartele de segregare.
Dacă mutaţia afectează o singură alelă, aceasta se
poate izola în stare homozigotă în generaţiile M3, M4. În
ceea ce priveşte mutaţiile recesive la organismele
poliploide, acestea se manifestă fenotipic începând cu
generaţia M2, dar homozigotarea lor se va realiza cu mai
multă siguranţă în generaţiile următoare. Metoda de
selecţie a formelor mutante a fost introdusă de N y b o m
(1954), care a stabilit şi simbolurile de notare a generaţiilor
mutante. Astfel, plantele sau seminţele care se tratează cu
un agent mutagen sunt considerate în generaţia M0. În

166
cazul în care pentru provocarea mutaţiilor s-a folosit
iradierea, notaţia va fi X0.
Plantele care rezultă din această sămânţă şi
descendenţele acestora vor fi notate cu M1, M2, M3, ..., Mn
şi, respectiv, X1, X2, X3, ..., Xn.
Selecţia formelor mutante este prezentată
schematic în figura 6.18.
Seminţele plantelor tratate sau seminţele supuse
influenţei diferiţilor agenţi mutageni se însămânţează în
condiţii controlate sau direct în câmp.

Anul I Iradierea seminţelor

Anul II Generaţia X1 (M1)

Descendenţe individuale X2
Anul III (M2)
Alegerea formelor mutante

Descendenţe individuale X3
Anul III (M3)
Alegerea formelor mutante

Descendenţe individuale X4
Anul IV (M4)
Alegerea formelor mutante
D escenden]e individuale X 2
(M )
Anul V Culturi comparative

167
 Fig.6.18. Selecţia formelor mutante

În generaţia M1 (X1) plantele sunt heterozigote în

privinţa mutaţiilor provocate şi din acest motiv, la care se
adaugă şi faptul că mutaţiile sunt aproape în totalitate
recesive, identificarea formelor mutante în această
generaţie este, de multe ori, imposibilă.
Multe plante prezintă modificări teratologice şi,
dacă nu sunt sterile, de cele mai multe ori prezintă
fertilitate scăzută.
În cazul iradierii, plantele din generaţia M1
manifestă o serie de modificări neereditare numite
radiomorfoze.
În această generaţie se execută o alegere a celor
mai bune plante care prezintă modificări şi se elimină
toate formele mutante necorespunzătoare.
La speciile alogame, pentru a preîntâmpina
polenizarea cu polen străin, se izolează inflorescenţele şi
se face autopolenizarea forţată. Seminţele fiecărei plante
se recoltează separat, se păstrează şi se urmăresc apoi în
descendenţă.
În anul următor, seminţele fiecărei forme mutante
se însămânţează separat, alături de seminţele netratate ale
aceluiaşi soi. Descendenţele, în generaţia M2 (X2) pot
prezenta o serie de mutaţii în stare homozigotă. În
această generaţie poate începe procesul de selecţie prin

168
reţinerea mutantelor utile, dar şi a plantelor valoroase la
care este posibil ca mutaţiile să fie în stare heterozigotă.
Seminţele fiecărei plante se recoltează separat şi se
însămânţează în anul următor în câmpul M3 (X3).
La speciile autogame se va continua selecţia,
aplicând metoda selecţiei genealogice, iar la cele
alogame sămânţa celor mai bune forme mutante,
homozigote, se amestecă şi se urmăresc prin
selecţie în masă sau pe grupe de familii.
La speciile cu înmulţire vegetativă, mutaţiile sunt
bine exteriorizate în fenotip, începând din generaţia M2
(X2), permiţând alegerea elitelor şi continuarea selecţiei
prin metoda selecţiei clonale. Dacă în generaţia M2 (X2)
nu s-au evidenţiat forme mutante, este puţin probabil ca
la plantele cu înmulţire vegetativă să apară în M3 (X3); de
aceea, se renunţă la urmărirea acestei generaţii.
Pentru ca selecţia în cadrul formelor mutante să fie
eficientă, este necesar ca materialul supus influenţei
agenţilor mutageni să fie foarte numeros, cunoscută fiind
frecvenţa foarte scăzută a mutaţiilor utile.

6.4.5. Folosirea mutaţiilor în ameliorarea

plantelor

Datorită progresului fizicii nucleare şi descoperirii

efectului mutagen al radiaţiilor şi al multor substanţe

169
chimice, s-au făcut paşi importanţi în folosirea acestor
efecte în ameliorarea plantelor.
Numeroase cercetări au demonstrat că unele
însuşiri, precum precocitatea, rezistenţa la cădere,
rezistenţa la boli şi dăunători pot fi mai uşor obţinute prin
mutaţii, comparativ cu alte metode de ameliorare. Astfel,
S t u b b e (1966) se referă la superioritatea mutaţiilor
comparativ cu hibridarea. D u b i n i n (1961)
compară mutaţiile cu alte metode obişnuite, iar Mac K e
y (1961) arată că, pentru unele specii, mutaţiile pot fi
considerate drept unica soluţie în probleme de
ameliorare.
Problema folosirii mutaţiilor în ameliorarea
plantelor a fost abordată de numeroşi autori şi, sigur, ca
şi în orice altă problemă, părerile au fost împărţite.
Astfel, unii autori sunt împotriva folosirii
mutaţiilor, arătând că o mare parte a formelor mutante au
o vitalitate mai redusă, comparativ cu formele iniţiale.
Alţi autori, adepţi ai folosirii mutaţiilor, arată că,
prin selecţie, din multitudinea formelor mutante se pot
reţine forme competitive, sau cel puţin egale cu formele
iniţiale.
Aceiaşi autori consideră că chiar formele cu
vitalitate mai scăzută pot fi folosite în alte programe de
ameliorare, dacă acestea prezintă un caracter util, capabil
să compenseze reducerea productivităţii.

170
 În procesul de ameliorare formele mutante pot fi
utilizate direct, prin introducerea în cultură ca soiuri noi,
pot fi folosite ca material iniţial de ameliorare sau pentru
realizarea unor obiective speciale.
Introducerea directă în producţie, după etapa de
selecţie, constituie cel mai eficient mod de utilizare al
mutaţiilor.
Teoretic, cel puţin, prin folosirea directă a
mutaţiilor se scurtează la jumătate perioada de obţinere a
unui soi nou, fără să mai amintim de preţul, incomparabil
mai redus.
De obicei se folosesc direct macromutaţiile, care
pot fi identificate în M1, dacă sunt dominante, sau în M2,
după homozigotare, dacă sunt recesive.
Micromutaţiile, mult mai importante pentru
procesul de ameliorare (N i c o l a e, 1978), pot fi
identificate, cel mai devreme, în M3 şi mult mai sigur în
M4 sau M5.
Folosirea formelor mutante ca material iniţial de
ameliorare constituie principala cale de utilizare a
mutantelor utile. Cel mai frecvent formele mutante se
folosesc drept genitori în lucrările de hibridare, pentru ca
însuşirile valoroase ale acestora să fie combinate cu cele
ale altor genitori, în vederea obţinerii unor soiuri noi, cu
însuşiri şi caractere armonizate.
În acest scop, hibridarea se poate realiza fie prin
încrucişarea unor forme mutante diferite obţinute din

171
acelaşi material iniţial, fie încrucişând formele mutante
cu materialul iniţial neafectat de mutaţii, sau cu alte
soiuri.
Folosirea mutaţiilor pentru realizarea unor
obiective speciale constituie un alt mod de utilizare,
menţionat de unii autori.
Astfel, B e n d e r, citat de N i c o l a e (1978),
menţionează că, prin iradierea polenului, se pot obţine
forme haploide; J u l e n, citat de acelaşi autor, se referă
la crearea unor tipuri sexuate la specii cu diferite moduri
de înmulţire, iar D a v i s reliefează rolul mutaţiilor în
înlăturarea incompatibilităţii hibrizilor îndepărtaţi.
Provocarea mutaţiilor la populaţiile hibride în F2
contribuie la mărirea variabilităţii descendenţelor şi, deci,
la crearea unui câmp mai larg pentru selecţie.
N i c o l a e (1978), citându-i pe H a g b e r d
(1959), G a u l (1966), S e a r s (1956), menţionează
folosirea agenţilor mutageni pentru producerea
translocaţiilor la unii aneuploizi, pentru diploidizarea
autoploizilor sterili sau ca mijloc de rupere a diferitelor
corelaţii negative.
Organismele haploide constituie un material iniţial
foarte util pentru inducerea mutaţiilor, datorită faptului că
fiecare locus este reprezentat de o singură alelă (starea de
homozigoţie).
La aceste organisme acţiunea agenţilor mutageni
este mai eficientă şi poate fi uşor controlată.

172
 Protoplaştii haploizi sunt, de asemenea, utilizaţi
pentru inducerea mutaţiilor "in vitro", deoarece toate
genele se manifestă fenotipic. În cazul dublării
numărului de cromozomi, genele mutante ajung în stare
homozigotă.
Includerea în mediul de cultură a agenţilor
mutageni creează o gamă foarte variată de mutaţii
biochimice şi metabolice: auxotrofe (caracterizate prin
incapacitatea de a sintetiza unele baze azotate din acizii
nucleici, aminoacizi, vitamine), mutaţii ce conferă o bună
adaptare la temperaturi ridicate, salinitate, aciditate etc.
Mutaţii biochimice şi metabolice au fost induse
pentru prima dată şi de C a r l s o n (1967, 1970) la
haploizii de tutun.
Cu toate dificultăţile legate de cultura celulelor
normale sau a protoplaştilor diploizi sau haploizi, faptul
că agenţii mutageni pot fi încorporaţi în mediul de cultură
şi faptul că o celulă ce prezintă o mutaţie poate fi uşor
regenerată, conferă mutagenezei "in vitro" o eficienţă
foarte mare sub aspect economic, cât şi sub aspectul
duratei de obţinere a unei forme mutante.
S-au obţinut linii celulare de tutun rezistente la
boala denumită "focul sălbatic" (Pseudomonas tabaci)
prin introducerea în mediul de cultură a toxinei produsă
de această bacterie.

173
 Pentru inducerea mutaţiilor rezistente la pesticide,
în mediul de cultură al celulelor se introduc, în diferite
concentraţii, erbicide, insecticide, fungicide etc. Pentru
majoritatea celulelor aceste substanţe au efect letal,
însă unele celule, în urma unor mutaţii genice, manifestă
rezistenţă, putând fi apoi selectate.
În acelaşi mod s-au obţinut linii celulare mutante
dotate cu o rezistenţă mare la salinitate, rezistente la
secetă, la temperaturi scăzute.

6.5. POLIPLOIDIA

În celulele somatice ca şi în gameţii unei anumite

specii există un număr constant de cromozomi.
Totalitatea cromozomilor din celula sexuală a
speciei diploide, originare, din care, în urma evoluţiei, a
luat naştere o specie nouă, poartă numele de număr de
cromozomi de bază sau garnitură cromozomială de bază
şi se notează cu "x".
Ca urmare a numeroaselor date acumulate prin
cercetările de citogenetică s-a ajuns la concluzia că
majoritatea speciilor de plante din cadrul unui gen
prezintă în genomul acestora un multiplu al numărului de
cromozomi de bază.
Numărul cromozomilor din celula sexuală a speciei
noi, actuale, constituie genomul speciei respective şi se
notează convenţional cu n.

174
 La unele specii, genomul poate fi egal cu garnitura
cromozomică de bază (n = x), iar la altele, poate fi
reprezentat printr-un multiplu al acesteia (tab. 6.7).
Tabelul 6.7
Numărul cromozomilor la diferite specii de plante

x 2x 3x 4x 5x 6x 7x 8x
Genul şi specia Observaţii
(2n = .......)
Alium cepa, var.
8 16 - - - - - -
sativum
Alium schoenoprasum 8 16 24 32 - - - -
Alium ascalonicum 8 16 - - - - - -
Alium porum 8 - - 32
Antirrhinum majus 8 16 - - - - - -
Armeniaca vulgaris 8 16

Avena sativa 7 - - - - 42 - -

Brassica oleracea 9 18 - - - - - -

Brasica nigra 8 16 - - - - - -

Brasica campestris 10 20 - - - - - -

Carthamus 12 24 - - - - - -
tinctorius

Cerasus avium 8 -
Cydonia oblonga 17 34 - - - - - -
Cerasus vulgaris 8 - - 32
Chrysanthemum sp. 9 18 27 36 45 - - -

175
Cucumis sativum 7 14 - - - - - -

Cucumis melo 12 24 - - - - - -

Cucurbita pepo 10 - - 40 - - - -

Daucus carota 9 18 - - - - - -

Genul şi specia x 2x 3x 4x 5x 6x 7x 8x Observaţii

Dahlia coccinea 16 32 - - - - - -
Dahlia variabilis 8 - - - - - - -
Dianthus
15 30 - - - - - -
carthusianorum
Dianthus plumarius 15 30 - - - 90 - -

Glycine soia 10 - - 40 - - - -

Fragaria vesca 7 14
Fragaria orientale 7 - - 28
Fragaria moschata 7 - - - - 42
Fragaria ananassa 7 - - - - - - 56

Helianthus annuus 17 34 - - - - - -

Helianthus tuberosus 17 - - - - 102

Hordeum sativum 7 14 - - - - - -

Hordeum bulbosum 7 - - 28 - - - -

Juglans regia 16 32
Lactuca sativa 9 18 - - - - - -
Lycopersicum tetraploid
12 24 - 48 - - - -
esculentum exper.

176
Lens esculenta 7 14 - - - - - -

Linum grandiflorum 8 16 - - - - - -

Linum usitatissimum 8 - - 32 - - - -

Lupinus albus 10 - - 40 - - - -

Lupinus luteus 13 - - 52 - - - -

Vitis muscadinia 20 40 - - - - - -
Malus pumila 17 34 51 78 - - - -
Melilotus albus 8 16 24 32 - - - -
soiuri
Pyrus comunis 17 34 51 - - - - -
triploide
Prunus cerasifera 8 16 - - - - - -
Prunus spinosa 8 - - 32 - - - -
Prunus domestica 8 - - - - 48 - -
Prunus avium 8 16 24 32 - - - -
Persica vulgaris 8 16
Ribes grossularia 8 16
Rubus sp. (zmeura) 7 14 21 28 35 42 49 56
Rubus sp. (murele) 7 14 - 28 - - - 56
Solanum phureja 12 24 - - - - - -
Solanum chaucha 12 - 36 - - - - -
Solanum tuberosum 12 - - 48 - - - -
Solanum
12 - - - 60 - - -
semidemissum
Solanum demissum 12 - - - - 72 - -
Phaseolus vulgaris 11 22 - - - - - -
Phaseolus mungo 12 24 - - - - - -
Pisum sativum 7 14 - - - - - -

177
 Raphanus sativus 9 18 - - - - - -
Spinacia oleracea 6 12 - - - - - -
Roza multiflora 7 14 - - - - - -
Roza centifolia 7 - - 28 - - - -
Syringa emodi, var.
22 44 - - - - - -
vulgaris
Syringa josikea 23 46 - - - - - -
tetraploizi
Syringa wolfi 24 48 - - - - - -
natur.

Vitis vinifera 19 38 - 76 - - - -

Zinnia elegans 12 24 - - - - - -

Astfel, în cadrul genurilor, majoritatea speciilor au

genomul egal cu garnitura cromozomică de bază, deci n
= x cromozomi. Printre specii se găsesc însă şi forme
triploide (2n = 3x), tetraploide (2n = 4x), pentaploide (2n
= 5x), hexaploide (2n = 6x) etc.
În cadrul multor specii se întâlnesc serii poliploide
care le măresc variabilitatea şi, în acelaşi timp, valoarea
economică.

6.5.1. Importanţa poliploidiei

Fenomenul de poliploidie are loc în urma acţiunii

unor factori poliploidizanţi care pot fi naturali sau dirijaţi
artificial.
Frecvenţa mare a formelor poliploide în natură a
atras atenţia cercetătorilor pentru o lungă perioadă de
178
timp. Înainte de a se trece la obţinerea poliploizilor
artificiali, timp de aproape patru decenii, s-au efectuat
studii asupra formelor poliploide naturale. Abia după
1937, când a fost elaborată metoda de obţinere a
poliploizilor cu ajutorul unor substanţe chimice, s-au
lărgit cercetările asupra poliploizilor experimentali.
Se cunoaşte că numărul de cromozomi ai unei
specii se menţine constant de la o generaţie la alta atâta
timp cât fecundarea, mitoza şi meioza se desfăşoară
normal.
În dezvoltarea ontogenetică a plantelor se disting,
din punct de vedere citologic, două faze: diplofaza,
caracterizată prin prezenţa a 2n cromozomi şi haplofaza,
cu n cromozomi.
Diplofaza începe cu formarea zigotului şi se
termină în momentul în care începe meioza.
Haplofaza începe odată cu diviziunea reducţională
(meioza), în urma căreia se formează celule cu n
cromozomi şi se încheie odată cu contopirea celor două
celule sexuale şi formarea zigotului.
Cele două faze sunt, deci, reprezentate material
astfel: haplofaza prin grăunciorii de polen şi ovule, iar
diplofaza prin rădăcină, tulpină, ramuri, frunze şi flori
fără gametofit (M i c h a e l i s, citat de N e a g u, 1975).
Cu alte cuvinte, haplofaza este reprezentată de
celule gametice cu n cromozomi, iar diplofaza de celule
somatice cu 2n cromozomi.

179
 Datorită alternanţei între diplofază şi haplofază,
numărul de cromozomi ai unei specii se menţine, de
regulă, constant de la o generaţie la alta.
Se întâmplă, însă, deseori, ca plantele diploide să
dea urmaşi ale căror celule somatice să conţină mai mult
de două garnituri cromozomice de la cele două celule
sexuale.
Aceasta ca urmare a perturbărilor survenite în
procesul de fecundare, în mitoză sau în meioză, care
determină multiplicarea numărului de cromozomi.
Asemenea plante se numesc poliploide sau, mai
concret, în funcţie de numărul garniturilor cromozomale
din celulele somatice, pot fi triploide, dacă au trei
garnituri de bază, tetraploide cu patru garnituri de bază,
pentaploide, cu cinci garnituri ş.a.m.d.
Modificarea numărului de cromozomi din celulele
somatice sau gametice, apărute spontan sau induse
artificial poartă numele de mutaţii de genom sau mutaţii
poliploide. Aceste mutaţii provoacă modificări fie ale
garniturii cromozomice de bază fie ale numărului de
cromozomi care alcătuiesc garnitura diploidă.
Odată cu creşterea numărului de garnituri
cromozomice creşte corespunzător şi numărul alelelor,
determinând, astfel, o accentuare, o exteriorizare mai
pronunţată a unor caractere şi însuşiri, fără să apară
caractere noi.

180
 Indiferent de numărul de cromozomi implicat în
mutaţiile de genom, formele rezultate prezintă o
deosebită importanţă pentru evoluţia speciei respective
dar şi pentru genetică şi ameliorarea plantelor. Inportanţa
mutaţiilor de genom pentru evoluţie este demonstrată
prin faptul că o mare parte din speciile cultivate sunt
poliploizi naturali.
Se menţionează că există o corelaţie pozitivă între
gradul de poliploidie şi potenţialul bio-productiv al
plantelor.
Astfel, s-a constatat că atunci când în cadrul unui
gen există mai multe plante cu grad diferit de poliploidie,
cele mai importante sunt cele cu un număr mai mare de
cromozomi.
C ă z ă c e a n u (1980) exemplifică cu speciile
genului Fragaria, care au în celula somatică 14, 28, 42
şi, respectiv, 56 de cromozomi şi arată că cele mai multe
soiuri cultivate aparţin speciei Fragaria ananassa cu 2n
= 56 de cromozomi.
Poliploidia influenţează pozitiv procesele
fiziologice ale plantelor, motiv pentru care formele
poliploide au un conţinut mai bogat în hidraţi de carbon,
grăsimi, proteine, vitamine, săruri minerale, faţă de
formele diploide.

181
6.5.2. Clasificarea formelor poliploide

Formele poliploide sunt organisme care, în urma

unor mutaţii de genom, au în celulele somatice un
multiplu al numărului de cromozomi de bază.
În funcţie de efectivul de cromozomi din celulele
somatice, în urma mutaţiilor de genom, pot să apară
forme euploide şi aneuploide (fig. 6.19).

monohaploidie (2xÆx)
haploidie dihaploidie
(4xÆ2x)
(n=x, din gameţi) trihaploidie
(6xÆ3x)
euploidie
artioploidie
(±x) autopoliploidie
(4x; 6x; 8x)

poliploidie (hibrizi apropiaţi)

(n>x)
perisoploidie
(
3x; 5x;
7x)
alopoliploidie
182
Ploidie (hibrizi îndepărtaţi)

monosomie (2x-1)
hipoploidie
(-1;-2 cromozomi)
aneuploidie
nulisomie (2x-2)

(±cromozomi)
trisomie (2x+1)
hiperploidie
(±1-2cromozomi)
tetrasomie (2x+2)
Fig.6.19. Clasificarea formelor ploide ca urmare a
mutaţiilor de genom (după C r e ţ u ş.a., 2000)
Formele euploide, din care fac parte şi cele
poliploide, prezintă în celulele somatice una sau mai
multe garnituri cromozomice de bază complete.
Formele aneuploide se caracterizează prin mărirea
sau micşorarea numărului de cromozomi din celulele
somatice cu unul sau mai mulţi cromozomi.
Ca urmare a modificării numărului de garnituri
cromozomale sau a numărului de cromozomi se produc
unele perturbări în echilibrul genetic al organismului
respectiv. Aceste perturbări sunt mai puţin pronunţate la
formele euploide, deoarece schimbarea are loc uniform şi
proporţional la nivelul tuturor cromozomilor.

183
 În cazul formelor aneuploide, perturbările sunt mult
mai profunde şi produc modificări morfologice sau
fiziologice cu atât mai puternice cu cât cromozomii
implicaţi poartă gene ce condiţionează caractere cu o
heritabilitate mai mare.
Formele haploide prezintă în celulele somatice
acelaşi număr de cromozomi care există în mod normal
în gameţi. Dacă acest număr este egal cu numărul de
cromozomi de bază, aceste forme sunt cunoscute
sub numele de monoploide. Formele haploide obţinute la
organismele poliploide se numesc polihaploide.
Formele poliploide reprezintă euploizii care conţin
în celulele somatice mai mult de două garnituri
cromozomice de bază.
După numărul acestor garnituri, poliploizii pot fi:
triploizi (3x), tetraploizi (4x), pentaploizi (5x), hexaploizi
(6x) etc.
La multe specii cultivate există serii poliploide.
Astfel, genul Triticum (x = 7) are specii diploide,
Triticum momococum (2x = 14), tetraploide, Triticum
durum (4x = 28) şi hexaploide, Triticum aestivum (6x =
42). Genul Solanum (x = 12) are, de asemenea, specii
diploide, Solanum chacoense (2x = 24), triploide,
Solanum commersonii (3x = 36), tetraploide, Solanum
tuberosum (4x = 48), pentaploide, Solanum
semidemissum (5x = 60) şi hexaploide, Solanum
demissum (6x = 72)

184
 În funcţie de originea garniturilor cromozomale care
participă la naşetrea formelor poliploide, acestea se clasifică
în două categorii: autoploide şi aloploide (K i h a r a şi O
h n o citaţi de G o l o g a n, 1981).
Formele autoploide rezultă prin multiplicarea
garniturilor de bază proprii ale plantelor poliploidizate.
Deci, prin autoploidie, după autorii citaţi, se înţelege
prezenţa a mai mult de două garnituri cromozomice
monoploide caracteristice unei specii.
Autoploidizarea este consecinţa unor perturbări
apărute în desfăşurarea normală a diviziunii celulare atât
în celulele somatice, cât şi în cele sexuale.
Astfel, când tulburările intervin în mitoză, se poate
să nu mai aibă loc migrarea cromozomilor la cei doi poli
a celulei, formându-se, deci, celule cu un număr dublu de
cromozomi – tetraploide. Din aceste celule vor lua
naştere ţesuturi şi organe tetraploide. Dacă organele
respective vor da naştere la gameţi, aceştia vor fi diploizi
şi, prin unirea lor, se vor forma organisme tetraploide.
Dacă perturbările intervin după desfăşurarea
normală a meiozei, în loc să se formeze celule sexuale
haploide se vor forma celule diploide cu 2n cromozomi.
Când în procesul de fecundare celula sexuală diploidă
întâlneşte tot o celulă diploidă, se va forma un zigot
tetraploid. Dacă gametul diploid întâlneşte un gamet
haploid, prin contopirea lor se va forma un zigot triploid.

185
 Aceste organisme au genomuri omologe, fiecare
locus fiind ocupat, de cele mai multe ori, de alele
identice.
În general, aceste organisme nu diferă prea mult de
formele diploide, originare, caracterizându-se, totuşi, prin
vigoare, talie mai mare, flori, fructe şi seminţe mai multe
etc.
Printre dezavantaje se menţionează faptul că,
datorită numărului mare de cromozomi omologi, unii
rămân neîmperecheaţi în meioză, formându-se gameţi
aneuploizi. Ca rezultat, unii autoploizi sunt sterili sau
prezintă viabilitate redusă.
Autoploidia se întâlneşte frecvent la diferite specii
ale aceluiaşi gen. De exemplu, la Chrysanthemum la care
x = 9 se întâlnesc specii cu 18, 36, 45, 54, 70 şi chiar 90
de cromozomi.
De asemenea, la Prunus (x = 8) se întâlnesc specii
cu 16, 24 şi, respectiv, 32 de cromozomi, iar la Rubus (x
= 7) specii cu 14, 21, 28, 35, 42, 49, 56 cromozomi
ş.a.m.d.
În funcţie de numărul par sau impar al garniturilor
cromozomice de bază conţinute de celulele somatice,
formele autoploide se împart în două, şi anume: forme
artioploide, care prezintă, în celulele somatice, un număr
par de garnituri cromozomale (4x, 6x, 8x etc.) şi forme
perisoploide, cu un număr impar de garnituri (3x, 5x, 7x
etc.).

186
 Formele artioploide se caracterizează prin faptul că
fiecare cromozom are un partener cu care se poate uni şi,
în felul acesta, meioza poate decurge normal.
Cromozomii se pot uni cu unul sau cu mai mulţi
parteneri, în funcţie de numărul de garnituri
cromozomale din celule şi se vor repartiza în mod egal la
cei doi poli ai fusului nuclear. Datorită acestui fapt,
gameţii care se formează vor fi, întotdeauna, în cazuri
normale, fertili.
Formele perisoploide, în urma meiozei, formează
gameţi cu un număr inegal de cromozomi, de cele mai
multe ori sterili. Menţinerea formelor perisoploide este
posibilă numai pentru plantele cu înmulţire vegetativă.
Formele aloploide sunt organisme poliploide la
care multiplicarea numărului de cromozomi ai unui zigot
se face pe baza a două garnituri cromozomale,
neasemănătoare, provenite de la două genuri sau specii
diferite, prin hibridare.
Când speciile care participă la hibridare au seturi
diferite de cromozomi, aloploizii rezultaţi vor fi sterili,
datorită dificultăţilor intervenite în desfăşurarea meiozei.
Prin dublarea numărului de cromozomi la organismele
aloploide se poate reface fertilitatea acestora. Indivizii
rezultaţi poartă numele de amfiploizi.
Formele aneuploide apar ca urmare a unor mutaţii
de genom concretizate prin pierderea a unu sau doi
cromozomi (forme monosomice şi nulisomice) sau prin

187
adăugarea a unu sau doi cromozomi (forme trisomice şi,
respectiv, tetrasomice).
Formele monosomice şi nulisomice sunt cunoscute
sub numele de forme hipoploide, iar cele trisomice şi
tetrasomice sub numele de forme hiperploide.

6.5.3. Obţinerea formelor poliploide

Există mai multe metode pentru obţinerea formelor

poliploide, însă, toate se bazează pe două direcţii de
acţiune şi anume:
- blocarea cromozomilor în metafază prin
inhibarea sau inactivarea formării fusului
nuclear;
- împiedicarea apariţiei peretelui despărţitor
între cei doi nuclei ce se formează la
sfârşitul unei diviziuni celulare şi deci,
obţinerea unei singure celule, tetraploide.
În natură frecvenţa formelor poliploide este destul
de mare, atât la speciile sălbatice, cât şi la cele cultivate.
Dacă la speciile sălbatice poliploizii au apărut exclusiv
natural, la cele cultivate pot să apară şi sub influenţa
omului.
Primul poliploid natural a fost descoperit în anul
1895 de către H u g o de V r i é s la Oenothera
lamarckiana (2n = 14). Observând în cadrul speciei o
formă cu dezvoltare mult mai puternică, a considerat că

188
aceasta este o varietate în cadrul speciei şi a numit-o var.
gigas. Ulterior, s-a constatat, prin cercetări citologice că,
de fapt, este o formă tetraploidă (2n = 28).
N e a g u (1975), citându-i pe B e r g, M ü n t z i n
g, T i s c h l e r, arată că din 2224 de specii cercetate,
reprezentând 90% din genurile care alcătuiesc flora
Europei, 421 de specii sunt diploide (35,8%) şi 1803 sunt
poliploide (64,2%). Acelaşi autor, citându-l pe B a r a n o
v (1955), menţionează că în regiunile nordice, procentul
speciilor poliploide la plantele sălbatice depăşeşte 85%
şi, în unele cazuri, chiar 90% din total.
La viţa de vie, primele forme tetraploide (4x = 76)
sunt semnalate de N e b e l (1929). Ulterior, astfel de
forme sunt descrise de mai mulţi autori, printre care B r a
n a s (1930), S c h e r t z (1940), A l l e y (1946, 1962,
1967), W a g n e r (1958), R i v e s şi P o u g e t (1959)
ş.a., toate fiind autoploide.
Numeroase forme poliploide apărute spontan sunt
descrise la pomi, la arbuşti fructiferi şi la plantele
decorative.
Prin multiplicarea numărului de cromozomi se
produce şi o creştere a celulelor, care determină o mărire
a vigorii plantelor.
Valoarea economică a poliploizilor constă în aceea
că ponderea producţiei mondiale de hidraţi de carbon,
grăsimi şi proteine vegetale este realizată de plantele
poliploide.

189
 Toate aceste considerente au dus la încercarea
obţinerii poliploizilor pe cale experimentală şi la
utilizarea acestora în lucrările de genetică şi ameliorare.
Primele forme poliploide obţinute experimental au
fost realizate de G h e r a s i m o v, în anul 1890 (G o l o
g a n, 1981) la Spirogyra, prin tratare cu temperaturi
scăzute, eter şi cloroform.
Mai târziu, menţionează acelaşi autor, R a n d o l p
h a obţinut forme poliploide prin şocuri de temperatură,
G r e e n l e a f, prin regenerarea unor lăstari din vârfuri
vegetative iar M ü n t z i n g folosind poliembrionia etc.
Alţi autori arată, de asemenea, că se pot obţine
poliploizi prin centrifugarea celulelor meristematice în
curs de diviziune sau prin tratarea cu acid nitros a
plantelor înflorite.
Stimularea procesului mutaţional al poliploidizării
poate avea loc cu ajutorul factorilor fizici, chimici şi
biologici.
Între f a c t or i i f i z i c i amintim: radiaţiile, şocurile
de temperatură şi ultracentrifugarea.
Acţiunea radiaţiilor a fost menţionată anterior.
Metoda şocurilor de temperatură constă în
alternarea temperaturilor joase cu cele ridicate, sau
menţinerea materialului la temperaturi joase sau numai
ridicate la începutul diviziunii celulare. Un şoc de
temperatură de 45º-50ºC în momentul începerii diviziunii
celulare provoacă o dublare a numărului de cromozomi

190
în embrionul tânăr. De asemenea, şocurile de temperatură
pot determina formarea de celule sexuale în care nu a
avut loc diviziunea reducţională. Prin unirea
acestor celule vor rezulta organisme cu număr dublu de
cromozomi.
Metoda centrifugării celulelor în diviziune este mai
puţin folosită, deoarece s-a constatat că nu dă întotdeauna
rezultatele scontate.
Posibilitatea obţinerii pe scară largă a poliploizilor
a fost determinată de descoperirea făcută de B l a k e s l e
e şi A v e r y (1937) privind efectul poliploidizant al
colchicinei.
În prezent, între fa c t or i i c h i mi c i , tratarea cu
colchicină (colchicinizarea) este cea mai sigură şi mai
eficace metodă de obţinere a formelor poliploide.
Colchicina este un alcaloid extras din bulbii şi
seminţele brânduşei de toamnă (Colchicum autumnale),
care acţionând sub formă de soluţie apoasă asupra
celulelor în diviziune produce o întrerupere a acesteia,
astfel că, în final, în loc să rezulte două celule-fiice cu
acelaşi număr de cromozomi, se obţine o singură celulă
cu un număr dublu de cromozomi.
În funcţie de specie şi de organul tratat, se folosesc
diferite concentraţii şi metode de tratament.
Folosindu-se soluţii a căror concentraţie variază
între 0,01 şi 0,5%, se pot trata seminţe în curs de

191
germinare, vârful vegetativ al tulpinilor şi ramurilor sau
mugurii vegetativi.
Tratamentul la seminţe se face în vase Pétri pe
hârtie de filtru îmbibată în soluţie, iar la plante prin
badijonări sau tamponări.
Aşa cum s-a arătat, colchinina are un efect foarte
puternic asupra plantelor, producând perturbări majore în
procesul de diviziune. În mitoză împiedică formarea
fusului nuclear şi, deci, deplasarea cromozomilor spre
polii celulei, rezultând, astfel, celule cu un număr dublu
de cromozomi.
În meioză, prin distrugerea fusului nuclear, în loc
să rezulte celule sexuale cu n cromozomi, se vor forma
celule cu 2n, care, prin unire pentru formarea zigotului,
vor da naştere la organisme poliploide.
Soluţia de colchicină se administrează în diferite
moduri. Astfel, poate fi aplicată sub formă de picături pe
vârful vegetativ al plantelor, stropiri pe mediul nutritiv
sau pe sol, umectarea seminţelor uscate sau germinate,
injectarea plantelor cu soluţia poliploidizantă.
Condiţia pentru obţinerea de rezultate bune este
stabilirea concentraţiei ce trebuie folosită. Dacă aceasta
este prea mică, se obţin mixoploizi, adică organisme la
care alternează porţiunile tetraploide cu cele diploide. La
concentraţii prea mari dozele pot deveni letale pentru
plante.

192
 Numărul speciilor la care se practică metoda
colchicinizării pentru obţinerea de organisme tetraploide
este destul de mare iar modalităţile de aplicare
variază de la o specie la alta.
Astfel, la sfeclă, glomerulele germinate se introduc
în soluţie cu concentraţia de 0,3%, timp de 3 – 5 ore, în
momentul în care rădăcinile au 0,5 – 1 cm. Se pot trata
vârfurile vegetative cu soluţie de 0,3 – 0,5% timp de 5 –
7 ore. De asemenea, se pot trata inflorescenţele cu soluţie
de 0,2%, timp de două zile.
La trifoi, se picură pe vârful de creştere soluţie cu
concentraţia de 0,2%, de trei ori pe zi, timp de 6 zile.
La pomi, pot fi tratate ramurile, butaşii sau
vârfurile de creştere.
Dintre mi jl oa c el e bi ol ogic e de producere a
poliploizilor s-a folosit metoda regenerării, care constă
în rănirea ţesuturilor prin altoirea a două specii diferite.
După altoirea celor două specii, în momentul în care s-a
realizat sudarea, se taie simbionţii la punctul de altoire.
Unii din lăstarii care se vor forma vor fi poliploizi.
O altă cale o constituie hibridările somatice.
Formele poliploide obţinute experimental prezintă
o serie de modificări de natură morfologică şi fiziologică.
Modificările morfologice privesc anumite organe
sau chiar planta întreagă. De regulă, formele poliploide
au frunzele mai groase şi cu forma modificată.

193
Microscopic, se constată prezenţa unor stomate mai mari
şi cu mai multe cloroplaste.
Tulpinile sunt, de asemenea, mai groase, mai
ramificate şi mai înalte. Florile au dimensiuni mai mari,
dar formează fructe mai puţine.
Modificările de natură fiziologică se referă la
creşterea mai viguroasă şi mărirea duratei de vegetaţie a
organismelor poliploide.
În urma cercetărilor efectuate de numeroşi
amelioratori s-a constatat că nu toate speciile
reacţionează la fel în ceea ce priveşte poliploidizarea şi
că există un prag de ploidie care, dacă este depăşit,
determină o reducere a intensităţii de creştere,
ajungându-se, uneori, la nanism.
Astfel, în urma multiplicării numărului de
cromozomi la formele poliploide se constată dificultăţi în
formarea celulelor sexuale şi, deci, ca rezultat, o
fertilitate mai redusă.
Numărul de cromozomi şi modul de polenizare
influenţează, de asemenea, reacţia organismelor la
poliploidizare.
Aşa, de exemplu, plantele cu număr mic de
cromozomi şi cu polenizare alogamă dau rezultate mai
bune sub formă poliploidă.
De asemenea, plantele cultivate pentru părţile
vegetative dau rezultate mai bune comparativ cu cele

194
cultivate pentru seminţe, datorită faptului că, prin
poliploidie, se măresc dimensiunile celulelor şi a
organelor vegetative şi se micşorează fertilitatea şi
producţia de seminţe. Se poate aprecia, deci, că formele
poliploide obţinute experimental sunt mai eficiente la
plantele cu înmulţire vegetativă, precum şi la cele la care
producţia de seminţe nu este atât de importantă.
Formele haploide pot să apară pe cale naturală sau
se pot obţine experimental prin: partenogeneză,
poliembrionie, culturi de ţesuturi, androgeneză.
Formele haploide prezintă interes pentru ameliorare
numai după diploidizarea lor cu ajutorul colchicinei.
Formele aneuploide apar, de regulă, spontan, dar
pot fi produse şi pe cale experimentală; astfel apar cu
frecvenţă mai ridicată în descendenţele organismelor
poliploide obţinute experimental, prin autofecundarea
formelor triploide sau ca urmare a hibridărilor
îndepărtate.
Datorită faptului că sunt mai puţin viguroase decât
plantele normale şi prezintă sterilitate parţială sau totală,
formele aneuploide nu pot fi introduse direct în
producţie, utilizarea acestora fiind mai largă în unele
tehnici de ameliorare.

6.5.4. Selecţia în cadrul formelor

poliploide

195
 Folosind diferite metode de obţinere a organismelor
poliploide se realizează o mare diversitate de forme, mai
mult sau mai puţin utile.
Lucrările de selecţie practicate în cadrul acestui
material atât de variat sub aspect cariologic, morfologic
şi fiziologic au drept scop reţinerea exemplarelor cu
valoare ameliorativă.
Selecţia în cadrul acestor populaţii este orientată în
două direcţii, şi anume: depistarea, prin mijloace
specifice, a organismelor tetraploide şi reţinerea din
cadrul acestor forme a indivizilor valoroşi sub aspectul
caracterelor şi însuşirilor urmărite prin programul de
ameliorare.
Identificarea formelor tetraploide se efectuează prin
analize citologice. Aceste analize trebuie să se facă
permanent şi în toate generaţiile, deoarece în urma
tratamentului cu colchicină nu toţi indivizii trec în stare
tetraploidă, iar dintre tetraploizi o parte au tendinţa de
revenire la forma diploidă.
În cadrul descendenţelor poliploide este foarte
dificilă identificarea organismelor homozigote datorită
numărului foarte mare de alele existente pentru
condiţionarea fiecărui caracter.
La formele tetraploide stabilizate se practică
selecţia în masă negativă, îndepărtându-se indivizii
necorespunzători.

196
 În cadrul formelor tetraploide care se înmulţesc
prin seminţe, cea mai potrivită metodă de selecţie este
selecţia genealogică, practicându-se, însă, cu rezultate
bune şi selecţia individuală pe grupe.
La plantele cu înmulţire vegetativă se foloseşte
selecţia clonală sau intraclonală.

6.5.5. Folosirea formelor poliploide în

lucrările de ameliorare

Formele poliploide se pot introduce direct în

cultură ca soiuri noi, pot fi folosite pentru încrucişarea cu
alte forme de materiale, precum şi în diferite tehnici de
ameliorare.
Utilizarea direct în producţie a tetraploizilor
obţinuţi experimental este mai restrânsă, aceştia fiind
folosiţi îndeosebi în lucrările de hibridare pentru
obţinerea organismelor triploide sau amfiploide.
În prezent, cea mai frecventă utilizare o au în
realizarea triploizilor, prin încrucişarea formelor diploide
cu cele tetraploide.

Datorită faptului că sunt sterili, triploizii pot fi

folosiţi ca atare numai la plantele cu înmulţire vegetativă
sau la care produsul principal urmărit este masa vegetală.

197
 Astfel, la sfecla pentru zahăr, soiurile poliploide
existente în cultură sunt reprezentate prin organisme
triploide.
De asemenea, dată fiind valoarea biologică şi
economică certă a soiurilor triploide de măr, în
ameliorarea acestei plante se urmăreşte obţinerea unor
noi forme triploide. În acest scop se realizează mai întâi
forme tetraploide care, apoi, vor fi încrucişate cu soiurile
diploide.
N e a g u (1975), arată că G r a n h a l l,
menţionează existenţa a 200 de clone tetraploide, în
Suedia, utilizate pentru obţinerea de organisme triploide.
Prin hibridarea îndepărtată se realizează îmbinarea
genomurilor de la două specii diferite, apoi, prin dublarea
numărului de cromozomi, se obţin amfiploizii utili pentru
producţie.
Un exemplu clasic de aloploidie experimentală este
amfiploidul Raphanobrasica obţinut prin încrucişarea
rapiţei (Raphanus sativus) cu varza (Brassica oleracea),
rezultatul fiind un tetraploid fertil cu 4n = 36 cromozomi.
Formele poliploide pot fi folosite şi în diferite
tehnici de ameliorare.
Astfel, prin poliploidizare se pot obţine unele
caractere noi, inexistente la formele diploide, cum ar fi
rezistenţa la boli şi dăunători, rezistenţa la factorii
nefavorabili de mediu, precum şi îmbunătăţirea unor

198
însuşiri calitative care, prin diferitele tehnici, pot fi
transferate formelor deficitare.

6.6. METODE MODERNE

Prin apariţia unui domeniu nou al geneticii, şi

anume, genetica moleculară, în scurt timp a fost elucidată
structura fină a genei, structura moleculară a
cromozomilor la procariote şi s-au elaborat metode noi
de izolare, sinteză şi transfer interspecific al genelor.
Tehnicile şi metodele prin care se sintetizează
artificial genele şi se realizează manipulările genetice în
afara reproducerii sexuate constituie ingineria genetică,
unul din domeniile recente ale biologiei moleculare.
Dacă metodele ingineriei genetice duc la scurtarea
proceselor de obţinere a noilor soiuri, eliminând
incertitudinea metodelor clasice, acestea necesită, în

schimb, cunoaşterea profundă a fenomenelor vieţii şi nu

în ultimul rând dotarea laboratoarelor cu mijloacele

necesare modelării de noi genotipuri. Aplicarea acestor
metode este posibilă în condiţiile culturii “in vitro”
a celulelor şi ţesuturilor vegetale.
Tehnica culturii “in vitro” elaborată independent de
G a u t h e r e t şi W h i t e, este folosită atât pentru
studierea unor probleme fundamentale de fiziologia
plantelor cât şi în cadrul unor programe cu caracter
aplicativ pentru agricultură, horticultură şi silvicultură.
199
 Introducerea acestei tehnici a permis acumularea de
cunoştinţe privind totipotenţa, diferenţierea, diviziunea,
nutriţia, metabolismul şi conservarea celulei vegetale.
În momentul de faţă este posibilă obţinerea de
clone, pornind de la o singură celulă iar din meristeme,
calusuri sau celule izolate se pot obţine plante prin
androgeneză sau embriogeneză.
A devenit posibilă obţinerea de plante cu grade
diferite de ploidie prin culturi de ţesuturi sau de
endosperm.
La unele specii se pot obţine organisme haploide
prin cultura embrionilor după o hibridare sexuată
interspecifică urmată de eliminarea cromozomilor unuia
dintre genitori.
În înmulţirea vegetativă a unor specii pomicole,
floricole sau la viţa de vie, se recurge tot mai des la
culturi de meristeme în vederea obţinerii unor plante
libere de viroze.
Depăşirea barierelor legate de sterilitate sau de
incompatibilitate între genitori este posibilă prin culturile
de embrioni, ovule sau ovare.
Prin culturi de ţesuturi sau de celule “in vitro”,
denumim generic, creşterea pe medii sintetice, sterile, a
unor fragmente vegetale (explante sau inoculi)
macroscopice (culturi de organe) sau microscopice
(ţesuturi, celule, protoplaşti).

200
 O cultură se consideră reuşită atunci când celulele
explantului, respectiv inoculului, se multiplică şi pot fi
efectuate subculturi precum şi dacă materialul obţinut se
menţine în timp şi răspunde pozitiv tratamentelor de
direcţionare a proceselor de morfogeneză, de
organogeneză, potrivit obiectivelor urmărite de
ameliorator.
Explantul cultivat “in vitro” constituie o unitate
vie, independentă de locul de unde a fost prelevat, care
deţine integral informaţia genetică preluată de la planta
de origine, precum şi toate funcţiile pe care le îndeplinesc
ţesuturile respective.
Provenienţa explantelor, natura lor, specia, starea
fiziologică şi dimensiunile, sunt factori care determină
acomodarea şi integrarea acestora în condiţiile mediului
aseptic, în reluarea proceselor de creştere şi dezvoltare.
Un factor, de asemenea, determinant îl constituie
compoziţia mediului de cultură.
Un mediu de cultură standard constă dintr-un
amestec echilibrat de macro şi microelemente (cloruri,
azotaţi, sulfaţi, fosfaţi, şi ioduri de calciu, magneziu,
potasiu, azot, mangan şi bor), vitamine, o sursă de
carbon, factori organici de creştere (aminoacizi, uree şi
peptone), o sursă de azot redus şi fitohormoni.
Ca urmare a cercetărilor efectuate au fost introduse
treptat, trei categorii de medii şi anume: de inducere, de
creştere şi de diferenţiere.

201
 Materialul vegetal folosit este format din segmente
de tulpini şi flori, parenchim cortical, vascular şi
medular, ţesuturi epidermale şi subepidermale, porţiuni
de ţesut cambial, parenchim din tuberculi, petale,
rădăcini, vârfuri de creştere, mezofilul frunzelor,
cotiledoane, ovule, ovare, endosperm, fragmente de
antere etc.
Înainte de a fi folosit, materialul biologic se va
steriliza cu ajutorul unor soluţii de apă bromurată 1%,
hipoclorit 1% sau clorură mercurică 0,1%. Manipularea
materialului biologic este obligatoriu să fie făcută în
condiţii de asepsie totală, în camere cu presiune pozitivă
sau sub hote cu flux laminar.

6.6.1. Crearea de linii izogene prin

androgeneză

Aşa cum s-a arătat anterior, la plantele superioare

există o alternanţă regulată între cele două faze, diploidă
şi haploidă.
Celula ou sau zigotul, rezultat în urma fecundării,
va da naştere plantei diploide, care în celulele somatice
conţine un număr dublu de cromozomi (2n).

Tabelul 6.8
Compoziţia unor medii de bază folosite pentru
cultura anterelor (mg/l)
202
 Murashige
White Nitsch
Elementele şi Skoog
(1963) (1969)
(1962)
MACROELEMENTE
Ca(NO3)2 . 4 H2O - 288 -
KNO3 1900 80 950
NH4NO3 1650 - 720
KCl - 65 -
KH2PO4 170 - 68
NaH2PO4 . 4 H2O - 19 -
CaCl2 . 2 H2O 440 - 166
MgSO4 . 7 H2O 370 737 185
Na2SO4 - 200 -
MICROELEMENTE
Fe2(SO4)3 - 2,5 -
FeSO4 . 7 H2O 27,8 - 27,8
Na2EDTA 37,3 6,7 37,3
.
MoSO4 4 H2O 22,3 1,5 25
H3BO3 6,2 2,2 10
ZnSO4 . 4 H2O 8,6 0,75 10
Kl 0,83 - -
Na2MnO4 . 2 H2O 0,25 - 0,25
CuSO4 . 5 H2O 0,025 - 0025
.
CaCl2 6 H2O 0,025 - -
COMPU{I ORGANICI
Biotină - - 0,05
Glicină 2,0 3,0 2,0

203
 Inozitol 100 - 100
Acid nicotinic 0,5 0,5 5,0
Piridoxină - HCl 0,5 0,1 0,5
Tiamină - HCl 0,1 0,1 0,5
Acid folic - - 5,0
Zaharoză 30000 20000 20000

La maturitate, în floare, la nivelul androceului şi

gineceului are loc diviziunea meiotică în urma căreia iau
naştere gametofitul mascul şi femel.
Gameţii care se vor forma conţin un număr redus la
jumătate de cromozomi (n), caracteristic pentru fiecare
specie.
La plante, gametofitul mascul este reprezentat prin
grăunciorul de polen care conţine doi nuclei (vegetativ şi
spermatic), iar gametofitul femel prin sacul embrionar,
celulele sinergide şi antipode.
În momentul germinării grăunciorului de polen,
nucleul spermatic se divide, rezultând doi nuclei, din care
unul va fecunda oosfera şi va forma zigotul (2n), iar cel
de-al doilea va fecunda nucleul secundar al sacului
embrionar, formând endospermul.
În mod natural, cu o frecvenţă mică, sau artificial,
unul din cei doi nuclei ai grăunciorului de polen, de
obicei cel vegetativ, poate intra într-o diviziune celulară
rezultând, în cazul acesta, o plantă care are în celulele

204
corpului un număr redus la jumătate de cromozomi (n),
deci o plantă haploidă.
Fenomenul prin care ia naştere o plantă haploidă
dintr-o celulă masculă poartă numele de androgeneză.
Androgeneza a fost indusă pentru prima dată prin
cultura "in vitro" a anterelor la Datura inoxia, de către G
u h a şi M a h e s w h a r i (1964), iar mai târziu s-a
reuşit crearea de haploizi şi la alte genuri de plante.
Cultura de antere ridică, însă, un impediment. Pe lângă
plante haploide, din ţesuturile anterei pot rezulta şi
plante diploide.
În anul 1971, S u n d e r l a n d şi R o b e r t s au
elaborat o metodă eficientă de cultivare "in vitro" a
grăunciorilor de polen, pe medii de cultură
artificiale corespunzătoare.
Androgeneza este de două tipuri: directă şi
indirectă (fig. 6.20).
Prin androgeneză directă, nucleul haploid, de
regulă cel vegetativ, modificându-şi programul normal de
dezvoltare, intră în procesul de diviziune mitotică,
formându-se mai întâi un embrioid şi apoi o plantă
haploidă.
În cazul androgenezei indirecte, diviziunile
repetate ale nucleului haploid formează mai întâi un ţesut
nediferenţiat, numit calus.
Prin cultura calusului pe medii de cultură speciale,
care conţin şi substanţele chimice necesare diferenţierii

205
celulelor, se pot forma fie embrioizi, fie lăstari şi
rădăcini, din care rezultă apoi plante întregi.

Fig.6.20. Haploidia prin androgeneză

Formele poliploide apar datorită multiplicării
numărului de cromozomi, fără ca membrana nucleară să
se fregmenteze, fenomen numit endomitoză.

206
 Obţinerea plantelor haploide prin androgeneză este
condiţionată de o serie de factori, cum ar fi: vârsta
anterelor, temperatura, lumina, compoziţia chimică
a mediului de cultură etc.
Haploidia prin androgeneză prezintă o importanţă
deosebită. Având un număr redus la jumătate de
cromozomi, şi anume câte un exemplar din fiecare
pereche, se vor manifesta fenotipic atât genele
dominante, cât şi cele recesive.
Se poate afirma că, la haploizi, structura genetică
sau genotipul reflectă cel mai fidel fenotipul. Pentru
ameliorarea plantelor, haploidia reprezintă o realizare cu
adevărat promiţătoare, în realizarea de soiuri şi hibrizi.
Trebuie precizat că, datorită stării haploide,
procesul de formare a celulelor sexuale este puternic
pertubat, de aceea aceste organisme sunt în totalitate
sterile. Prin diverse metode, dar în mod curent prin
tratamente cu colchicină, se dublează numărul de
cromozomi ai haploizilor, revenindu-se la starea diploidă,
normală şi, deci, fertilă.
Prin deploidizare plantele vor avea pe cromozomii
omologi gene identice, prin urmare vor fi complet
homozigote.
Plantele diploide obţinute prin dublarea numărului
de cromozomi ai plantelor haploide se numesc linii
izogene, pure genetic, puritate care se menţine prin
autopolenizarea strictă, în absenţa mutaţiilor.

207
 O caracteristică importantă a liniilor izogene este
variabilitatea genotipică pronunţată, de la linie la linie,
deoarece fiecare grăuncior de polen poate diferi de altul,
datorită recombinărilor genetice ce pot avea loc în
procesul de meioză.
La recombinările genetice se adaugă şi mutaţiile,
care la plantele haploide se vor manifesta în totalitate fie
că sunt dominante, fie că sunt recesive.
Importanţa folosirii liniilor dublu haploide în
procesul de ameliorare derivă din identificarea perechilor
de alele care condiţionează un anumit caracter. În acest
caz, prin autopolenizări controlate se asigură o
uniformitate perfectă a indivizilor în cadrul unei generaţii
sau de la o generaţie la alta.
Metoda obţinerii de linii izogene a fost asimilată ca
metodă de ameliorare pentru următoarele avantaje (M i n
o d o r a P ă t r a ş c u, 1981):
- economie de timp în producerea liniilor
homozigote valoroase şi, implicit, scurtarea perioadei de
obţinere a noilor soiuri sau hibrizi (fig. 6.21);
- posibilitatea izolării unui mare număr de
genomuri individuale necesare lucrărilor de recombinare
şi selecţie;
- identificarea unor combinaţii utile de gene dintr-
un volum de material mult mai redus, comparativ cu
metodele convenţionale;

208
 - posibilitatea purificării şi omogenizării
generaţiilor avansate de selecţie;

Fig.6.21. Ciclul de obţinere a soiurilor prin metoda

androgenezei (A), comparativ cu metoda clasică (B).
- evaluarea şi selecţia practicate în cadrul unui
material care posedă numai gene în stare homozigotă;
- estimarea rapidă a capacităţii combinative a
genitorilor, prin utilizarea unui volum foarte redus de
material;
209
 - realizarea homozigoţiei complete, fără a supune
materialul la presiunea selecţiei determinată de unele
condiţii de mediu nespecifice;
- posibilitatea concentrării lucrărilor de creare a noi
linii într-un singur centru, eliminându-se, astfel, alterarea
plasticităţii ecologice;
- fixarea primei generaţii hibride provenite de la
combinaţii valoroase sub formă de linii izogenice;
- fixarea gameţilor în forme stabile, reproductibile,
în stadiu timpuriu (F1 – F3), evitându-se, astfel, pierderea
unor combinaţii valoroase;
- simplificicarea sistemului de ereditate tetrasomică
al unor forme aneuploide;
- reducerea numărului de indivizi implicaţi în
programul de ameliorare (tab. 6.9).
Tabelul 6.9
Numărul de combinaţii posibile la formele diploide şi
haploide, în funcţie de numărul de gene care
condiţionează un caracter

Numărul de gene care condiţionează un caracter

Forma
2 3 4 5 6 7 8 9 10
Diploidă 16 64 256 1024 4096 16384 65536 252144 1048576
Haploidă 4 8 16 32 64 128 256 512 1024

Pe această cale procesul de ameliorare beneficiază

de o scurtare considerabilă a timpului de obţinere a
liniilor pure genetic, de micşorarea volumului de lucru şi

210
de o precizie mai mare în identificarea indivizilor
homozigoţi.
Dacă prin consangvinizare sunt necesare 8-9
generaţii, pentru obţinerea liniilor pure, prin haploidie,
sunt suficiente numai 1-2 generaţii.
Haploidia prin androgeneză s-a aplicat cu succes la
un număr mare de specii cultivate.
La noi în ţară, colectivul de geneticieni de la
Universitatea din Bucureşti (R a i c u, B a d e a, G r e g
o r i a n , S c r i p c a r u) au obţinut în perioada 1976-
1980 haploizi la tutun, petunie şi Datura inoxia, folosiţi
apoi în procesul de ameliorare ca genitori.

6.6.2. Hibridarea somatică

Unirea a două organisme superioare pe o altă cale

decât cea a hibridării sexuate este cunoscută sub numele
de hibridare somatică.
Această unire este posibilă prin fuziunea a două
celule somatice cărora li s-a îndepărtat peretele celular,
rigid, pecto-celulozic, celule numite protoplaşti.
La începutul secolului al XX-lea îndepărtarea
membranei pecto-celulozice s-a realizat pe cale
mecanică, metoda enzimatică elaborându-se abia în anul
1960 de către C o c k i n g , în Anglia.
Protoplaştii pot fi izolaţi din diferite ţesuturi
vegetale: mezofilul sau epiderma frunzei, rădăcinii,

211
nodozităţi ale rădăcinilor, petale, grăunciori de polen, din
culturi de celule "in vitro" etc. Materialul folosit curent îl
constituie epiderma inferioară a frunzelor. În urma
tratamentului enzimatic, celulele se izolează prin
dizolvarea lamelei mediane, iar apoi este dizolvată şi
membrana pectocelulozică, rezultând, astfel, protoplaştii
(fig. 4.22).

Fig.6.22. Obţinerea de protoplaşti

212
 Aceştia, cultivându-se pe medii de cultură
adecvate, s-a constatat că îşi refac în câteva zile
membrana celulară, iar apoi, prin diviziuni mitotice,
formează mai întâi un ţesut nediferenţiat denumit calus,
din care pot regenera plante mature (în aproximativ 4-6
luni).

Protoplaştii oferă numeroase avantaje pentru

ameliorarea plantelor: se pot cultiva într-un număr foarte
mare de medii artificiale, pot fuziona intraspecific sau
interspecific, pot fi folosiţi ca receptori de ADN exogen
în transformările genetice, pentru transferul de
cromozomi, nuclee sau organite citoplasmatice.
Prin culturi de celule şi protoplaşti se poate realiza
şi o variabilitate genetică enormă, folosită apoi în selecţia
formelor utile.
Comparativ cu hibridarea sexuată, hibridarea
somatică prezintă superioritate prin avantajele oferite (P ă
t r a ş c u, 1981), permiţând:
- realizarea hibridărilor între organisme foarte
îndepărtate pe scara evoluţiei care, obişnuit, nu se pot
hibrida pe cale sexuată;
- obţinerea de hibrizi care nu mai segregă în
următoarele generaţii;
- crearea de hibrizi între plante care se reproduc
vegetativ;

213
 - obţinerea hibrizilor între plante care nu se pot
încrucişa, datorită unor anomalii în morfogeneza
genitorilor;
- obţinerea de hibrizi asimetrici care să posede
material genetic de la unul din părinţi şi numai câţiva
cromozomi (sau gene, sau numai citoplasma şi organitele
celulare) de la celălalt partener;
- realizarea hibrizilor multiparentali rezultaţi în
urma fuziunii simultane a mai mult de două celule
parentale;
- obţinerea hibrizilor heterozigoţi pentru genele
extranucleare.
Cercetările au demonstrat că fuziunea spontană a
protoplaştilor are loc cu o frecvenţă diferită de la specie
la specie. În ultimul timp s-au găsit metode de mărire a
frecvenţei celulelor fuzionate, în special prin folosirea
unor agenţi chimici.
O problemă ce trebuie rezolvată în cazul hibridării
somatice este selecţia celulelor hibride şi eliminarea
formelor parentale.
În acest sens s-au elaborat medii de cultură
selective, lipsite de fitohormoni (S m i t h ş.a., 1976),
sau medii la care se adaugă o serie de substanţe, cum ar fi
actinomicina D (C o c k i n g ş.a., 1976).
Selecţia hibrizilor celulari se poate face şi folosind
liniile mutante albinotice, lipsite de clorofilă. Realizându-
se fuzionarea protoplaştilor unei linii albinotice dintr-o

214
specie cu protoplaştii cu clorofilă de la altă specie, se
selectează apoi coloniile de culoare verde, formate ca
rezultat al creşterii selective.
Hibridarea somatică a pus în evidenţă un fenomen
important, şi anume, pierderea preferenţială a cromozomilor
uneia din cele două specii din genomul hibridului. De

aceea, în ameliorarea plantelor se pot folosi fie

amfidiploizii, rezultaţi prin fuziunea protoplaştilor celor
două specii, fie formele la care s-au transferat numai câţiva
cromozomi sau fragmente de cromozomi pe care se găsesc
anumite gene utile.
Deşi cercetările privind cultura şi fuziunea
protoplaştilor sunt destul de recente, s-a reuşit inducerea
fuziunii la un număr mare de specii.
Totuşi, regenerarea completă a plantelor hibride s-a
realizat, în general, la speciile la care hibrizii se pot obţine
uşor pe cale sexuată.
Un alt aspect important al hibridărilor somatice la
plante îl reprezintă organitele citoplasmatice ce deţin
informaţie genetică (cloroplastele, mitocondriile, particulele
infecţioase).
În procesul de hibridare somatică devine posibilă
manipularea genetică şi a acestor organite, putând fi
obţinută o gamă largă de organisme: cu nucleu de la un
genitor sau de la ambii, cu cloroplastele de la altul sau de la

215
ambii, la fel putându-se întâmpla cu mitocondriile şi
particulele infecţioase.
Primele hibridări somatice la plante au fost realizate
în anul 1972 de C a r l s o n ş.a. între două specii ale genului
Nicotiana: Nicotiana glauca (2n = 24) şi Nicotiana
langsdorffii (2n = 18).
Ulterior, s-au realizat hibrizi somatici între protoplaşti
de cartof şi tomate (hibrid denumit "Pomato"), între
Arabidopsis şi Brassica (denumit "Arabidobrassica"), dar
care, deocamdată, nu au valoare comercială.
În ultimii ani s-a pus la punct o nouă metodă ce
induce fuziunea protoplaştilor, cu o eficacitate mare, de
aproape 100%, denumită "electrofuziune celulară" (Z i m m
e r m a n n ş.a., 1981). Această metodă se bazează pe
folosirea unui câmp electric uniform, pentru alăturarea
protoplaştilor, iar fuzionarea lor este produsă de o variaţie
scurtă, de o anumită intensitate a curentului electric.
Deşi până la ora actuală nu au fost obţinuţi hibrizi
somatici cu valoare agronomică ridicată, această metodă
rămâne o cale de mare perspectivă în învingerea barierelor
dintre specii, genuri sau alte unităţi sistematice.

6.6.3. Provocarea mutaţiilor "in vitro"

Este cunoscut faptul că frecvenţa mutaţiilor naturale

(spontane) este variabilă, depinzând de specie, individ sau
tipul de celule.

216
 Utilizarea factorilor mutageni (fizici, chimici sau
biologici) ridică foarte mult frecvenţa mutaţiilor, dar
numărul mic de indivizi cu care se lucrează face ca
rezultatele să nu fie întotdeauna încununate de succes.
Culturile de celule şi ţesuturi "in vitro" reprezintă un
material foarte valoros pentru crearea mutaţiilor genice din
următoarele considerente: se pot trata cu agenţi mutageni şi
se poate cerceta un număr enorm de celule, într-un spaţiu
restrâns; este evitată formarea de himere (care apar frecvent
la organismele multicelulare); celulele mutante pot fi izolate
cu multă uşurinţă.
Organismele haploide constituie un material iniţial
foarte util pentru inducerea mutaţiilor, datorită faptului că
fiecare locus este reprezentat de o singură alelă (starea de
homozigoţie).
La aceste organisme acţiunea agenţilor mutageni este
mai eficientă şi poate fi uşor controlată. Protoplaştii haploizi
sunt, de asemenea, utilizaţi pentru inducerea mutaţiilor „in
vitro”, deoarece toate genele se manifestă fenotipic. În cazul
dublării numărului de cromozomi, genele mutante ajung în
stare homozigotă.
Includerea în mediul de cultură a agenţilor mutageni
creează o gamă foarte variată de mutaţii biochimice şi
metabolice: auxotrofe (caracterizate prin incapacitatea de a
sintetiza unele baze azotate din acizii nucleici, aminoacizi,
vitamine), mutaţii ce conferă o bună adaptare la temperaturi
ridicate, salinitate, aciditate etc.

217
 Mutaţii biochimice şi metabolice au fost induse
pentru prima dată şi de P. S. C a r l s o n (1967, 1970) la
haploizii de tutun.
Cu toate dificultăţile legate de cultura celulelor
normale sau a protoplaştilor diploizi sau haploizi, faptul că
agenţii mutageni pot fi încorporaţi în mediul de cultură şi
faptul că o celulă ce prezintă o mutaţie poate fi uşor
regenerată, conferă mutagenezei „in vitro” o eficienţă foarte
mare sub aspect economic, cât şi sub aspectul duratei de
obţinere a unei forme mutante.
S-au obţinut linii celulare de tutun rezistente la boala
denumită „focul sălbatic” (Pseudomonas tabaci) prin
introducerea în mediul de cultură a toxinei produsă de
această bacterie.
Pentru inducerea mutaţiilor rezistente la pesticide, în
mediul de cultură al celulelor se introduc, în diferite
concentraţii, erbicide, insecticide, fungicide etc. Pentru
majoritatea celulelor aceste substanţe au efect letal, însă
unele celule, în urma unor mutaţii genice, manifestă
rezistenţă, putând fi apoi selectate.
În acelaşi mod s-au obţinut linii celulare mutante
dotate cu o rezistenţă mare la salinitate, rezistente la secetă,
la temperaturi coborâte.

218
 Capitolul 7

PRODUCEREA SEMINŢELOR ŞI A
MATERIALULUI SĂDITOR

7.1 IMPORTANŢĂ

Aşa cum s-a arătat, pe lânga modernizarea

tehnologiilor aplicate plantelor cultivate, unul din
principalii factori care asigură creşterea capacităţii de
producţie, a calităţii şi stării fitosanitare a acestora îl
constituie crearea de soiuri şi hibrizi cu valoare biologică
ridicată.

Introducerea şi menţinerea în producţie a noilor

soiuri şi hibrizi necesită asigurarea, în fiecare an, a
219
seminţei şi materialului săditor. În acest scop procesul de
ameliorare se continuă cu lucrări speciale de producere a
materialului semincer necesar unităţilor agricole sau
persoanelor particulare.
Deoarece activitatea de producere a materialului
semincer este destul de laborioasă şi necesită cunoştinţe
solide de genetică, biochimie, biofizică ş.a., nu
poate fi lăsată fără un cadru organizat.
Producerea şi înmulţirea organizată a materialului
semincer a constituit o preocupare majoră pentru
cultivatori de foarte multă vreme.
Astfel, dupa cum arată G o l o g a n (1981), în
SUA, prima firmă producătoare de sămânţă datează din
anul 1770. Optzeci de ani mai târziu, în 1850, numărul de
firme a crescut la 45.
În Europa această activitate apare mai întâi în
Anglia şi Franţa (începutul sec. XIX), apoi în Germania
(1888), Rusia ş.a.
În Romania, prima unitate producătoare de material
semincer a luat fiinţă sub numele de societatea
"Sămânţa", în anul 1921, la Cenad (Timiş). Mai târziu,
această activitate a fost coordonată de I.C.A.R., iar în
prezent de A.S.A.S. prin institutele de cercetare profilate
pe specii (I.C.C.P.T. Fundulea, I.C.C.S.C. Braşov,
I.C.V.V. Valea Călugărească, I.C.L.F. Vidra- Ilfov, I.C.P.
Mărăcineni Piteşti etc).

220
 7.2. Terminologie

Obiectivele principale în producerea şi

multiplicarea seminţelor şi materialului săditor sunt:
- menţinerea structurii genetice a soiurilor şi
hibrizilor, a capacităţii de producţie şi a însuşirilor de
rezistenţă ale acestora, la nivelul avut în momentul
omologării şi zonării;
- păstrarea purităţii biologice a formelor parentale
şi asigurarea unui grad înalt de hibriditate seminţelor
comerciale;
- menţinerea unei bune stări fitosanitare a
seminţelor;
- asigurarea permanentă cu seminţe de calitate şi în
cantităţile necesare.
Întreaga activitate în acest domeniu se desfăşoară
în conformitate cu prevederile legii 75/1995 privind
producerea, controlul calităţii, comercializarea şi
folosirea seminţelor şi materialului săditor, precum şi
înregistrarea soiurilor de plante agricole, republicată în
temeiul art.II din Legea nr. 131 din 15 iulie 1997,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.
159 din 17 iulie 1997.
Conform acestei legi, există şi funcţionează o reţea
zonală, teritorială şi judeţeană de structuri specializate
care, prin activitatea lor, organizează, controlează şi

221
certifică întregul program naţional anual de producere şi
multiplicare a seminţelor şi materialului săditor.
Această lege, care asigură cadrul organizatoric
necesar pentru buna desfăşurare a acestei activităţi,
defineşte termenii de specialitate utilizaţi în procesul de
obţinere a seminţei şi materialului săditor.
Sămânţa, reprezintă orice material de reproducere
(seminţe, fructe, material săditor, produs prin orice
metode de înmulţire) destinat multiplicării sau
reproducerii unei plante agricole.
Soiul, reprezintă o populaţie de plante creată sau
identificată, care se diferenţiază de cele deja existente,
este omogenă pentru ansamblul caracterelor luate în
considerare de reglementările în vigoare şi este stabilă în
caracterele sale esenţiale.
Amelioratorul, reprezintă persoana juridică sau
fizică care a creat sau a identificat prin metode ştiinţifice
un soi. Amelioratorii pot fi institutele şi staţiunile de
cercetări agricole, instituţiile de învăţământ superior cu
profil agricol, producători privaţi, firme străine
specializate în acest scop.
Menţinător, este persoana juridică sau fizică
indicată în registrul de stat ca responsabilă de menţinerea
unui soi cu caracteristicile avute la data înscrierii în
registrul respectiv. Această calitate o poate deţine
amelioratorul sau o altă persoană autorizată căreia

222
amelioratorul i-a transferat acest drept printr-o tranzacţie
legală.
Titular, înseamnă persoana fizică sau juridică cu
drept de proprietate asupra soiului omologat, destinat
reproducerii sau comercializării.
Comercializare, reprezintă oferirea spre vânzare,
expunerea spre vânzare, vânzarea, posedarea în vederea
vânzării şi orice tranzacţie prin care dreptul de
proprietate al seminţelor sau materialului săditor sunt
transferate de la o persoană la alta, sau prin care
seminţele sau materialul săditor sunt transferate de la o
persoană la alta, printr-un contract potrivit căruia acestea
vor fi folosite pentru a produce seminţe sau pentru a
obţine recolte pentru orice utilizare.
Sămânţa amelioratorului, înseamnă materialul
produs de către sau sub directa responsabilitate a
amelioratorului sau a menţinătorului, folosind selecţia
conservativă sau alte metode ştiinţifice specifice, destinat
producerii seminţelor de prebază şi care satisface
cerinţele impuse de reglementările în vigoare privind
puritatea varietală pentru seminţele de prebază.
Sămânţa de prebază, reprezintă materialul din toate
verigile biologice dintre sămânţa amelioratorului şi
sămânţa de bază care a fost produsă de către, sau sub
directa îndrumare a menţinătorului, a fost produsă din
sămânţa amelioratorului sau din sămânţa de prebază, este
destinată producerii de sămânţă de prebază sau de bază şi

223
satisface cerinţele impuse de reglementările în vigoare
pentru sămânţa de prebază.
Sămânţa de bază, înseamnă materialul produs de
către sau sub directa îndrumarea a menţinătorului din
sămânţa de prebază, este destinată producerii de sămânţă
certificată şi satisface reglementările în vigoare privind
sămânţa de bază.
Sămânţa certificată, înseamnă sămânţa produsă în
loturile de hibridare din sămânţa de bază şi destinată
producerii de recoltă pentru consum, în cazul hibrizilor,
precum şi sămânţa produsă direct din sămânţa de bază
pentru reînmulţiri sau pentru consum, în cazul soiurilor.
În terminologia curentă, sămânţa certificată
corespunde categoriilor biologice: înmulţirea I,
înmulţirea II, hibrizi comerciali (F1), hibrizi între soiuri,
soiuri sintetice, soiuri multiliniale, material săditor
viticol, material săditor de dud, hamei şi dendrologic.
În ceea ce priveşte noţiunea de "material semincer”
utilizată în mod curent, aceasta presupune atât sămânţa
pentru grâu, porumb, fasole, mazăre, cât şi bulbii la
ceapă, usturoi, gladiole, răsadurile la tomate, ardei, varză,
butaşii la viţa de vie, puieţii la pomi şi arbuşti fructiferi
etc.
În prezent, la majoritatea speciilor, se cultivă soiuri
pure sau cu origine hibridă, iar la unele specii, hibrizii.
Orice soi, trebuie să se caracterizeze prin: identitate
(deosebirea evidentă de alte soiuri), omogenitate

224
(uniformitatea caracterelor) şi stabilitate (menţinerea
aceloraşi caractere după reproducere).
Prin hibrid se înţelege descendenţa rezultată în
prima generaţie în urma încrucişării a două linii
consangvinizate, a doi hibrizi simpli sau a unui hibrid
simplu cu o linie consangvinizată.
Spre deosebire de soiuri, hibrizii prezintă identitate
şi omogenitate numai în prima generaţie hibridă. În
generaţiile următoare are loc segregarea caracterelor şi,
deci, creşterea variabilităţii şi reducerea uniformităţii
materialului.
Nu acelaşi lucru se întâmplă la plantele cu
reproducere vegetativă. La această categorie de plante,
hibrizii în generaţia F1, în lipsa mutaţiilor spontane, îşi
păstrează caracterele şi însuşirile caracteristice pe toată
durata vieţii acestora.
Soiurile sau hibrizii nu prezintă subunităţi
sistematice, ci se încadrează în acestea, prin apartenenţă
la o anumită varietate sau formă. De multe ori însă, când
soiurile au origine hibridă pot îngloba caractere
intervarietale, interspecifice sau chiar intergenerice.
Ca unitate economică, fiind legate de noţiunea de
plante cultivate, "Codul Internaţional Pentru
Nomenclatura Plantelor Cultivate" a produs pentru
soiuri şi hribizi denumirea de "cultivar".
Această denumire a fost introdusă de S t e a r n în
1948, acceptată la Congresul Internaţional de Botanică de

225
la Stockholm (1950), apoi la Congresul Internaţional de
Horticultură de la Londra (1952) (C e a p o i u şi P o t l o
g, citaţi de G o l o g a n, 1981).
Pentru delimitarea şi identificarea uşoară a
"cultivarelor", normele internaţionale prevăd ca la
crearea unui soi sau hibrid nou acesta să poarte o
denumire cât mai diferită de a altor cultivare existente în
cultură, denumire ce se va înscrie în registrul oficial
alături de o descriere detaliată a caracterelor şi însuşirilor
respective.

7.3. CONDIŢIILE CE TREBUIE ÎNDEPLINITE

DE MATERIALUL SEMINCER CU
VALOARE BIOLOGICĂ RIDICATĂ

Valoarea biologică a unui material semincer este

determinată de totalitatea însuşirilor cerute acestuia
pentru reproducerea fidelă în cultură a soiului sau
hibridului respectiv.

Astfel, materialul semincer trebuie să corespundă

sub aspect calitativ, să fie autentic şi să aibă puritate
biologică şi stare fitosanitară corespunzătoare.
Aceste însuşiri se determină în câmp pentru plante
şi în laboratoare specializate pentru sămânţă, iar
rezultatele obţinute se înscriu în certificate de calitate,
226
acte de provenienţă, certificate de valoare biologică şi
stare fitosanitară, documente ce vor însoţi materialul
semincer în circulaţia lui spre unităţile horticole.
Autenticitatea materialului semincer constituie unul
din principalele aspecte ce se apreciază pe baza analizelor
morfologice şi fiziologice ale plantelor. Un material
semincer autentic presupune omogenitate genotipică şi
fenotipică absolută şi apartenenţă clară la un anumit
cultivar.
De aceea, pentru determinare autenticităţii se
recurge la analize fizice şi chimice, la măsurători
biometrice, precum şi la unele teste anatomice care să
ducă la identificarea clară a materialului respectiv.
Pentru comparaţie se are în vedere descrierea
făcută de autorul soiului, înregistrată în Registrul Oficial
al Soiurilor.
Puritatea biologică a unui material semincer se
exprimă prin procentul plantelor autentice faţă de formele
străine. Pe baza determinărilor efectuate, în câmp sau în
laborator, în funcţie de puritate, se stabileşte categoria
biologică din care face parte materialul respectiv.
Valorile de încadrare sunt stabilite prin norme de
stat, orice abatere de la aceste limite conducând la
declasarea materialului sau chiar la respingerea acestuia
de la recunoaştere.
Puritatea şi autenticitatea trebuie să aibă valori
maxime pentru categoriile biologice superioare şi

227
proporţional mai reduse pentru celelalte categorii.
Încadrarea în limitele stabilite de normele de stat impune
lucrări de purificare biologică a culturilor şi
condiţionarea materialului semincer.
Starea fitosanitară a seminţelor şi materialului
săditor trebuie să elimine orice posibilitate de transmitere
a unor boli şi dăunători la culturile nou înfiinţate.
Pentru materialul săditor se acordă o importanţă
aparte urmăririi virozelor prin testări serologice.
În şcolile de viţă sau de pomi, plantele care prezintă
test pozitiv se elimină din material şi numai în cazuri
foarte rare se acceptă o tratare în vederea devirozării.
Aceeaşi atenţie deosebită se acordă şi în cazul în care, la
plantaţiile mamă, se constată apariţia unor plante
afectate.
Culturile semincere care prezintă plante parazite,
buruieni de carantină, plante şi seminţe greu separabile,
ca regulă generală, se resping de la recunoaştere.

7.4. MENŢINEREA CAPACITĂŢII DE

PRODUCŢIE A SOIURILOR ŞI
HIBRIZILOR

Acest aspect reprezintă unul din obiectivele

principale ale procesului de reproducere şi înmulţire a
materialului semincer şi se realizează diferenţiat în

228
funcţie de constituţia genetică a materialului respectiv şi
de modul de reproducere: generativă sau vegetativă.
Astfel, la soiuri, capacitatea productivă se poate
menţine neschimbată prin păstrarea echilibrului genetic
în cadrul acestora, pe când la materialul hibrid,
potenţialul productiv este condiţionat de intensitatea cu
care se manifestă efectul heterozis.
Pentru speciile cu reproducere vegetativă, în
absenţa mutaţiilor, capacitatea productivă rămâne
neschimbată. În cazul apariţiei unor forme mutante utile,
acestea pot fi valorificate prin selecţie clonală şi apoi
intraclonală.
Păstrarea echilibrului genetic al soiurilor constituie
măsura de bază pentru menţinerea capacităţii productive
iniţiale.
Majoritatea soiurilor aflate în cultură au origine
hibridă. La unele specii (fasole, mazăre) se cunosc şi
soiuri obţinute în urma tratării materialului cu agenţi
mutageni şi practicarea selecţiei în formele mutante, iar
la alte specii soiurile obţinute au fost create prin selecţie
în cadrul populaţiilor locale.
Chiar dacă soiurile respective sunt formate din
organisme care prezintă un grad înalt de adaptabilitate la
condiţiile ecologice din fiecare zonă, menţinerea acestora
numai prin simpla reînmulţire a seminţei "de bază" nu
este posibilă.

229
 Dupa o perioadă de timp, mai scurtă sau mai lungă,
în funcţie de factorii climatici şi de zestrea ereditară a
soiului respectiv, se constată o pierdere treptată a unor
însuşiri ale soiului şi o reducere a capacităţii sale
productive.
Din acest motiv este necesară înlocuirea periodică a
materialului semincer cu altul care să prezinte o valoare
biologică restabilită.
Deşi soiurile se prezintă relativ uniforme sub aspect
morfologic şi fiziologic, ele sunt formate dintr-un
amestec de biotipuri cu constituţii genetice mai mult sau
mai puţin asemănătoare.
Numărul biotipurilor care intră în componenţa unui
soi variază în funcţie de metoda cu care a fost creat, de
modul de reproducere a plantelor, de vechimea în cultură
şi aria de răspândire.
Astfel, numărul biotipurilor este foarte redus la
plantele cu reproducere vegetativă şi mult mai mare la
speciile alogame faţă de cele autogame. Soiurile
introduse recent în cultură sunt formate din mai puţine
biotipuri, comparativ cu soiurile mai vechi, iar cele cu
origine hibridă complexă sunt constituite din mai multe
biotipuri faţă de soiurile cu origine hibridă simplă.
În cadrul fiecărui soi, numărul biotipurilor, raportul
dintre acestea şi particularităţile biologice ale soiului,
teoretic, rămân neschimbate de la o generaţie la alta dacă

230
nu intervin factori care deranjează echilibrul genetic
existent în populaţie.
Cea mai mare stabilitate se întâlneşte în cadrul
plantelor cu înmulţire vegetativă la care soiurile se obţin
prin selecţie clonală, fără a interveni o bază ereditară
străină.
Soiurile plantelor autogame sunt, de asemenea,
stabile, deoarece reproducerea este asigurată prin
fecundarea unor gameţi identici genetic. În cazul acestor
soiuri se constată, totuşi, diferenţe în funcţie de metoda
de obţinere a materialului biologic respectiv.
Astfel, dacă soiurile s-au obţinut prin selecţie
individuală simplă, dintr-un material cu o variabilitate
gentipică redusă, acestea vor avea o stabilitate mai mare
comparativ cu cele obţinute prin selecţie genealogică
într-o populaţie hibridă în curs de segregare.
În sfârşit, soiurile plantelor alogame, pronunţat
heterozigote, sunt constituite dintr-un număr mai mare de
biotopuri şi se caracterizează printr-o stabilitate şi
omogenitate mai reduse.
Cauzele care pot deprecia echilibrul genetic în
cadrul soiurilor pot fi de natură biologică (hibridările
naturale, selecţia naturală, mutaţiile spontane şi
segregările întârziate) sau de natură fizică (amestecurile
mecanice).
Hibridările naturale cu alte soiuri sau specii
înrudite conduc, în cea mai mare măsură, la impurificarea

231
soiurilor cultivate. Acest pericol este mult mai frecvent la
soiurile plantelor alogame la care polenul poate fi
transportat de vânt, insecte sau alţi factori la distanţe
foarte mari.
Păstrarea echilibrului genetric în acest caz poate fi
asigurată prin izolarea în spaţiu a culturilor semincere şi
prin efectuarea lucrărilor de purificare biologică în cadrul
fiecărei verigi a procesului de producere de sămânţă. La

această categorie de soiuri sămânţa se reînnoieşte la

intervale scurte (anual).
La speciile autogame, izolarea în spaţiu nu trebuie
să se facă la distanţe tot atât de mari, iar datorită
pericolului mai mic de impurificare cu polen străin,
sămânţa se reînnoieşte la doi sau chiar la trei ani.
Selecţia naturală poate favoriza păstrarea unor
biotipuri care prezintă o adaptabilitate mai pronunţată şi
poate elimina de la reproducere tipurile mai sensibile,
determinând, astfel, deranjarea echilibrului genetic şi
implicit reducerea capacităţii productive a soiului.
Mutaţiile spontane apărute în număr mare în cadrul
unor populaţii reduse numeric pot determina, prin
reproducere selectivă, o alterare a echilibrului genetic,
însă ceva mai redusă comparativ cu acţiunea selecţiei
naturale şi a impurificării prin hibridare.

232
 Segregările întârziate contribuie la modificare
echilibrului genetic numai la soiurile cu origine hibridă
care se reproduc generativ.
Amestecurile mecanice constituie cea mai
frecventă cauză de impurificare biologică a soiurilor
existente în cultură. Pentru eliminarea acestei cauze se
vor evita: cultivarea loturilor semincere după plante
premergătoare din aceeaşi specie, însămânţarea mai
multor soiuri la plantele autogame în aceeaşi solă,
utilizarea maşinilor pentru semănat, recoltat şi condiţionat
insuficient curăţate, păstrarea necorespunzătoare a
seminţei. Nerespectarea acestor măsuri poate duce la
deprecierea totală a valorii biologice
a soiurilor cu consecinţe nefavorabile în privinţa
capacităţii de producţie a acestora.
Dacă în cazul soiurilor capacitatea productivă se
asigură prin menţinerea echilibrului genetic în cadrul
populaţiei respective, la hibrizi se pune problema
menţinerii intensităţii de manifestare a fenomenului
heterozis.
Menţinerea intensităţii de manifestare a
heterozisului sub toate formele sale (somatic,
reproductiv, adaptiv) se realizează prin păstrarea purităţii
biologice a formelor parentale şi prin mărirea gradului de
hibriditate a seminţei.
Noţiunea de “heterozis” a fost introdusă de S h u l
l, denumind astfel creşterea puternică a hibrizilor obţinuţi

233
în prima generaţie prin încrucişarea liniilor
consangvinizate. Acest fenomen apare ca urmare a
efectelor interacţiunilor genice, acţiunii cumulative a
genelor dominante favorabile, a alelomorfismului
multiplu.
Heterozisul este un fenomen biologic caracteristic
atât speciilor alogame cât şi celor autogame.
În funcţie de modul de exteriorizare se deosebesc
trei tipuri de manifestare ale acestui fenomen şi anume:
- somatic, caracterizat prin dezvoltarea luxuriantă a
organelor vegetative;
- reproductiv, evidenţiat prin dimensiunile mai mari
ale inflorescenţelor şi fructelor;
- adaptiv, însemnând o adaptare mai bună a
organismelor la condiţiile nefavorabile de mediu.
Cea mai puternică manifestare a vigorii hibride se
înregistrează în generaţia F1, pentru ca, în generaţiile
următoare, ca rezultat al segregării, vigoarea hibridă să
scadă foarte mult. Din această cauză, sămânţa hibridă în
generaţia F0 trebuie produsă în fiecare an, cu respectarea
strictă a unor reguli severe care urmăresc păstrarea
purităţii biologice a genitorilor şi mărirea gradului de
hibriditate a seminţei.
Păstrarea purităţii formelor parentale necesită
respectarea unor norme specifice în funcţie de
caracteristicile biologice ale speciilor cu care se lucrează.

234
 La porumb şi floarea soarelui, formele parentale
care participă la obţinerea hibrizilor sunt constituite din
linii consangvinizate.
Micşorarea purităţii biologice a acestor linii,
influenţează capacitatea lor combinativă şi deci, implicit,
intensitatea de manifestare a fenomenului heterozis în
generaţia F1.
Păstrarea purităţii biologice a liniilor
consangvinizate necesită asigurarea izolării în spaţiu a
acestora, la care se adaugă lucrările de purificare
biologică în timpul perioadei de vegetaţie.
În cazul în care, la unele specii, se folosesc forme
poliploide (sfeclă pentru zahăr), există posibilitatea
revenirii acestora la forma diploidă cu consecinţe în
zestrea genetică a hibridului obţinut. În acest caz este
necesară examinarea citologică a materialului, pentru a fi
eliminate riscurile de reducere a capacităţii productive a
materialului semincer.
La plantele autogame, menţinerea purităţii
biologice a formelor parentale se asigură, de asemenea,
prin izolare în spaţiu şi lucrări de îndepărtare a formelor
nespecifice, precum şi prin eliminarea tuturor
posibilităţilor de impurificare mecanică.
Mărirea gradului de hibriditate a seminţei se poate
realiza prin izolarea perfectă în spaţiu a loturilor de
hibridare şi prin evitarea polenizării formei parentale
materne cu polen propriu.

235
 Spaţiul de izolare depinde de distanţa pe care poate
fi transportat polenul speciei respective şi variază între
200 m ( în cazul hibrizilor dubli de porumb) şi 10 km ( la
producerea formei triploide la sfecla pentru zahăr).
Asigurarea fecundării cu polen exclusiv de la forma
paternă este o problemă simplă în producerea seminţei
hibride la porumb, datorită faptului că această specie este
unisexuat monoică şi permite eliminarea inflorescenţelor
mascule de la forma maternă în totalitate. La alte specii
alogame cum ar fi, sorgul, floarea soarelui, sfecla,
leguminoasele perene precum şi la toate speciile
autogame la care nu se poate efectua castrarea în masă,
partenerul matern trebuie să fie obligatoriu androsteril.
Androsterilitatea, prin care se înţelege însuşirea
unor plante de a nu produce polen sau dacă produc acesta
este steril, poate fi de trei feluri şi anume:
- androsterilitate nucleară, determinată de gene
recesive localizate în nucleu;
- androsterilitatea citoplasmatică, determinată de
factori situaţi în citoplasmă;
- androsterilitate nucleo-citoplasmatică
determinată de interacţiunea dintre factorii ereditari
restauratori de fertilitate, aflaţi în stare recesivă în nucleu
şi factorul de sterilitate din citoplasmă.
Toate tipurile de androsterilitate, condiţionate
obligat genetic, sunt influenţate evident şi de condiţiile
climatice.

236
 Utilizarea androsterilităţii în producerea seminţei
hibride necesită: asigurarea surselor androsterile, crearea
analogilor androsterili la formele materne şi obţinerea
formelor restauratoare de fertilitate a polenului.
Sursele androsterile se pot obţine din materialul
iniţial de ameliorare sau prin schimb cu alţi amelioratori.
Analogii androsterili, la formele materne fertile, se
realizează prin 4-5 generaţii de retroîncrcişări.
Formele restauratoare de fertilitate se obţin, de
asemenea, prin 4-5 hibridări recurente şi verificarea
materialului prin încrucişări de probă după fiecare
generaţie de back-cross.

7.5.PĂSTRAREA STĂRII FITOSANITARE

A MATERIALULUI SEMINCER

Datorită consecinţelor negative pe care o au bolile,

care se transmit prin sămânţă, asupra capacităţii
productive şi a calităţii producţiei, este necesar ca pe
parcursul procesului de producere şi înmulţire a
materialului semincer să se adopte măsuri severe de
protecţie fitosanitară.
În acest sens, amplasarea culturilor pentru sămânţă
şi material săditor se va face numai în zonele în care
agenţii fitopatogeni, specifici pentru speciile respective,
au mai puţine şanse de a-şi manifesta acţiunea negativă.
În cadrul acestor zone se vor evita terenurile joase sau cu
237
exces de umiditate, care ar putea favoriza atacul anumitor
agenţi fitopatogeni.
În ce priveşte rotaţia culturilor în loturile
semincere, aceasta trebuie să aibă în vedere evitarea
monoculturilor, sau folosirea ca plante premergătoare a
unor culturi ce pot avea boli comune.
Astfel, floarea soarelui nu poate reveni pe acelaşi
teren mai devreme de şase ani datorită manei
(Plasmopara helianthi). În cazul leguminoaselor pentru
boabe, acestea reclamă cel puţin trei ani până la revenirea
pe acelaşi teren, cauza fiind antracnoza, la fasole
Colletotrichum sp., iar la mazăre, Ascochyta pisi.
Agrofitotehnica aplicată loturilor semincere trebuie
să respecte parametrii optimi pentru fiecare verigă în
parte.
Astfel, lucrările solului se vor efectua în epoca
optimă, pentru a se asigura o calitate corespunzătoare,
semănatul este indicat a se efectua spre sfârşitul epocii
optime, cu sămânţă provenită din culturi certificate;
lucrările de întreţinere vor fi aceleaşi ca cele din
producţie, la care se adaugă lucrările specifice loturilor
semincere, iar recoltarea se va face la maturitatea deplină
cu maşini bine curăţate sau chiar dezinfectate, pentru a se
evita apariţia unor boli.
În timpul perioadei de vegetaţie se vor efectua
controale periodice a stării fitosanitare, pentru a se
depista eventualii agenţi patogeni şi gradul lor de atac.

238
 Controlul fitosanitar urmăreşte, într-o primă etapă,
gradul de extindere a atacului. Sub acest aspect, atacul se
poate manifesta în focare, localizat într-o anumită
zonă a lotului semincer sau se poate extinde pe toată
suprafaţa.
Dacă focarele de atac sunt puţin numeroase, se
procedează la eliminarea acestora din lan înainte de
recoltare. În cazul în care suprafeţele atacate sunt mai
mari, măsurile ce se vor lua vor avea în vedere întreaga
suprafaţă a lotului semincer.
În situaţia în care atacul unor agenţi patogeni se
manifestă pe întreaga suprafaţă a lotului, se va determina
gradul de atac prin acordarea de note în scara 0-5, pentru
frecvenţa şi intensitatea de manifestare, după care se vor
calcula valorile medii ale gradului de atac.
Cu aceste date, în funcţie de standardele de stat şi
normele de certificare, se poate clasifica sămânţa
obţinută într-o anumită categorie biologică sau se poate
respinge de la recunoaştere.

7.5. CONTROLUL ŞI CERTIFICAREA

CULTURILOR DE SĂMÂNŢĂ ŞI
MATERIAL SĂDITOR

Întreaga activitate care priveşte controlul şi

certificarea culturilor de sămânţă şi material săditor se

239
desfăşoară într-un cadru organizatoric bine definit
asigurat de Legea 75/1995 privind producerea, controlul
calităţii, comercializarea şi folosirea seminţelor şi
materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de
plante agricole, modificată şi completată prin
Legea 57/1997 şi prin Legea 13/1997, pentru agenţii
economici şi persoane fizice sau juridice care prestează
activităţi în domeniu.
Autoritatea naţională desemnată prin lege pentru
efectuarea controlului şi certificării oficiale a seminţelor
şi materialului săditor este Inspecţia de Stat pentru
Calitatea Seminţelor şi Materialului Săditor
(I.S.C.S.M.S.) din cadrul Ministerului Agriculturii,
oraganism care îşi exercită atribuţiile prin Laboratorul
Central pentru Controlul Calităţii Seminţelor
(L.C.C.C.S.) şi prin inspectoratele teritoriale pentru
calitatea seminţelor şi materialului săditor (I.C.S.M.S.).
Inspectoratele teritoriale, (I.C.S.M.S.) supraveghează şi
acreditează activităţile agenţilor economici autorizaţi în
producerea , prelucrarea şi comercializarea seminţelor şi
materialului săditor.
Controlul se efectuează în toate fazele de
producere, prelucrare, comercializare şi folosire a
materialului semincer, pentru a se verifica dacă loturile
semincere se încadrează în normele privind puritatea
biologică, absenţa buruienilor de carantină, frecvenţa
seminţelor greu separabile, starea de sănătate.

240
 Sunt supuse controalelor în câmp în vederea
certificării:
- loturile semincere pentru producerea seminţelor
de cereale pentru boabe, porumb, leguminoase pentru
boabe, floarea soarelui, plante tehnice, plante medicinale,
(soiuri, linii consangvinizate, hibrizi etc.);
- plantaţiile viticole destinate furnizării de coarde
altoi, plantaţiile de portaltoi şi şcolile de viţă;
- plantaţiile pomicole furnizoare de butaşi şi
ramuri altoi, şcolile de puieţi, şcolile de pomi altoiţi,
plantaţiile de arbuşti fructiferi destinate producerii de
butaşi, marcote, drajoni, stoloni;
- loturile semincere pentru producerea seminţelor
de legume (soiuri, linii consangvinizate, hibrizi etc.);
- loturile semincere pentru obţinerea seminţelor de
flori şi a materialului săditor floricol.
Certificarea calităţii seminţelor şi materialului
săditor reprezintă un ansamblu de activităţi de control şi
verificare în fazele principale ale procesului de
multiplicare, condiţionare şi ambalare care asigură
respectarea legii, în spiritul şi litera acesteia.
Astfel, se urmăreşte identitatea, autenticitatea,
puritatea varietală şi starea fitosanitară a materialului
biologic în toate fazele de producere, păstrare şi
comercializare a acestuia.

241
 În activitatea de control şi certificare a calităţii
seminţelor şi materialului săditor se folosec următorii
termeni:
- sămânţă şi material săditor – prin care se înţelege
orice formă de material biologic destinat multiplicării sau
reproducerii unei plante;
- populaţie locală - grup de indivizi înrudiţi, diferiţi
din punct de vedere genotipic, aparţinând unei specii care
ocupă acelaşi areal, se reproduc în acelaşi mod şi au
suferit aceleaşi acţiuni ale selecţiei;
- soi sintetic – material obţinut din componente
stabile, cu polenizare liberă şi care prezintă un anumit
echilibru genetic;
- linie consangvinizată - material biologic omogen,
stabil, rezultat prin autofecundare forţată însoţită de
selecţie;
- sămânţă hibridă - sămânţa obţinută în urma
încrucişării între linii consangvinizate, soiuri sau hibrizi
şi care, în prima generaţie asigură manifestarea efectului
heterozis, sub una din formele sale;
- formele parentale: sămânţa liniilor
consangvinizate sau a hibrizilor care constituie genitori
pentru încrucişare;
- hibrid simplu – materialul rezultat în prima
generaţie după încrucişarea a două linii consangvinizate;
- hibrid dublu – materialul rezultat prin
încrucişarea a doi hibrizi simpli;

242
 - hibrid triliniar – materialul rezultat ca urmare a
încrucişării între un hibrid simplu cu o a treia linie
consangvinizată;
- categoriile biologice – sunt reprezentate pe
parcursul procesului de producere de sămânţă şi material
săditor de: sămânţa amelioratorului (S.A.), sămânţa de
prebază (P.B.), sămânţa de bază (B), sămânţa certificată
(C), sămânţa comercială şi sămânţa standard.
În cazul culturilor bianuale, butaşii se consideră în
categoria biologică a seminţei din care provin, iar
sămânţa obţinută se încadrează în categoria biologică
imediat următoare.
În cazul culturilor perene care se înmulţesc
generativ, categoria biologică iniţială a seminţelor se va
menţine pe toată durata existenţei lotului semincer.
Lucrările de certificare a loturilor semincere se
efectuează în toate verigile biologice ale producerii de
seminţe şi material săditor.
Activitatea de certificare se desfăşoară respectând
anumite etape distincte:
- se stabileşte provenienţa, categoria biologică şi
autenticitatea materialului semincer;
- se verifică amplasarea loturilor semincere pe
terenuri şi în zone corespunzătoare, se identifică şi se
individualizează culturile;
- se urmăreşte respectarea de către producător a
tehnologiilor specifice pentru fiecare lot semincer;

243
 - se face controlul purităţii biologice şi a stării
fitosanitare, cu respectarea normelor şi standardelor în
vigoare.
Toate datele obţinute în urma observaţiilor
efectuate în loturile semincere se păstrează în registre
speciale care se vor pune la dispoziţia inspectorilor
aprobatori, care înscriu şi rezultatele controalelor
efectuate în vederea certificării.
Documentele privind calitatea materialului
semincer se păstrează la unităţile producătoare şi la
inspectoratele judeţene şi cuprind certificatele de calitate,
certificatele de valoare biologică, procesele verbale de
prelevare a probelor, buletinele de analiză.

244
 GLOSAR

de termeni ştiinţifici folosiţi în lucrare

Agenţi mutageni - orice factor care poate produce

mutaţii. Se cunosc mai multe categorii de agenţi
mutageni: fizici (radiaţiile ionizante, neionizante,
variaţiile bruşte de temperatură), chimici (acidul azotos,
colchicina, substanţe alchilante) şi biologici (virusurile).
Agenţii mutageni pot produce modificări la nivelul genei
(mutaţii genice), la nivelul cromozomilor (mutaţii
cromozomice) sau la nivelul întregului set cromozomic
(multiplicări ale acestuia).
Alelă - fiecare din formele sub care poate exista o
genă pe un anumit locus, care apar prin mutaţii şi
îndeplinesc aceleaşi funcţii. Prezenţa a două alele

245
identice pe cromozomii omologi este caracteristică
pentru organismele homogametice. Dacă cele două alele
sunt diferite organismele respective sunt heterogametice.
Alogamie - încrucişare între organisme diferite
genetic. Gameţii masculini produşi de un organism
fecundează gameţii feminini produşi de un alt organism.
Alopoliploidie - multiplicarea numărului de
genomuri (seturi cromozomice) la hibrizii dintre două
specii sau două genuri diferite în vederea refacerii
fertilităţii acestora.
Amfidiploid – organism poliploid rezultat prin
dublarea numărului de cromozomi a unui hibrid
interspecific, diploid.
Aminoacizi esenţiali - compuşi organici ce conţin
gruparea amino (NH2), un grup carboxil (O=C-OH), un
atom de hidrogen şi un radical ce le conferă specificitate
şi care sunt indispensabili vieţii. Se cunosc zece
aminoacizi esenţiali: valina, fenilalanina, triptofanul,
lizina, izoleucina, metionina, treonina, arginina şi
histidina.
Androgeneză - dezvoltarea unui organism dintr-un
gamet mascul nefecundat, care va avea un număr de
cromozomi redus la jumătate (haploid) şi care conţine
numai genomul patern.
Androceu - totalitatea staminelor din floarea
plantelor superioare (Angiosperme), în care se formează
gameţii sexului mascul.

246
 Androsterilitate – sterilitate masculină ce poate fi
determinată de lipsa gameţilor sau de prezenţa gameţilor
infertili.
Aneuploid – organism caracterizat prin prezenţa
sau absenţa unuia sau a mai multor cromozomi.
Autofecundare – fuziunea a doi gameţi de sexe
diferite produşi de acelaşi organism.
Autopoliploidie - multiplicarea numărului de
genomuri (seturi cromozomice) proprii ale unui
organism, care poate avea loc prin fecundarea a doi
gameţi diploizi sau prin fecundarea unui gamet diploid cu
unul haploid.
Autozomi – oricare dintre cromozomi, cu excepţia
celor care determină sexul.
Backross - încrucişarea unui organism de natură
hibridă cu unul din părinţi. Se utilizează, de regulă, în
cazul hibridărilor interspecifice pentru transferarea unor
gene de rezistenţă la unele soiuri valoroase dar care
prezintă unele deficienţe privind rezistenţa la agenţii
fitopatogeni sau la condiţiile nefavorabile de mediu.
Biofond (fond biologic) - totalitatea însuşirilor
biologice ale unui organism.
Biotip - grup de indivizi identici morfologic,
biochimic şi comportamental (nu este necesar să fie
identici genetic). Biotipul este considerat de unii
specialişti cea mai mică unitate sistematică.

247
 Capacitate combinativă generală - însuşire
ereditară a liniilor consangvinizate ce determină valoarea
acestora; pentru a determina capacitatea combinativă
generală se foloseşte hibridarea ciclică, ce constă în
hibridarea fiecărei linii cu un analizor sau tester;
capacitatea combinativă generală exprimă valoarea medie
a liniilor parentale din combinaţiile hibride
corespunzătoare şi în funcţie de ea se face selecţia liniilor
consangvinizate.
Capacitate combinativă specifică - însuşire
ereditară a liniilor consangvinizate ce se determină cu
ajutorul hibridărilor dialele; hibridarea dialelă constă în
hibridarea fiecărei linii cu toate celelalte linii pe care le
posedă amelioratorul la specia cu care lucrează;
capacitatea combinativă specifică arată probabilitatea ca
în hibridare o anumită formă să fie mai valoroasă sau mai
puţin valoroasă decât valoarea medie a formelor
parentale participante la hibridare.
Carantină fitosanitară - complex de măsuri cu
caracter preventiv luate pentru a se opri pătrunderea
bolilor plantelor, a dăunătorilor plantelor sau a unor
buruieni din alte ţări şi pentru a se limita răspândirea
acestora în ţară.
Cariotip – totalitatea cromozomilor unei specii,
caracterizaţi în funcţie de unele particularităţi.
Ciuperci imperfecte - ciuperci din grupa
Deuteromycetes, în care sunt incluse microorganisme ce

248
prezintă numai organe de înmulţire asexuată; din cauză
că nu li se cunosc formele de reproducere sexuată, au fost
denumite fungi imperfecţi (ciuperci imperfecte); unele
ciuperci imperfecte produc boli destul de grave plantelor
agricole.
Clonă - populaţie de dimensiuni variabile rezultată
dintr-un singur organism prin reproducere asexuată sau
dintr-o singură celulă.
Clorofilă - pigment activ fotosintetic al plantelor
verzi, sintetizat la nivelul organitelor citoplasmatice,
denumite cloroplaste; clorofila are o structură chimică
complexă (asemănătoare hemoglobinei animale) în
centrul căreia se găseşte un atom de magneziu; la
majoritatea plantelor superioare există două tipuri de
clorofilă: clorofila a, verde-albastră şi clorofila b, verde-
gălbuie.
Câmp de selecţie - câmpul în care se însămânţează
sau se plantează elitele provenite din material hibrid sau
nehibrid; este alcătuit din straturi late de 1-2 m la
cerealele păioase şi la leguminoase şi 5-10 m la plantele
prăşitoare; semănatul în câmpul de selecţie se face
manual, la distanţe mai mari decât în cultura obişnuită,
pentru a favoriza dezvoltarea plantelor şi producerea unei
cantităţi cât mai mari de sămânţă.
Câmp de control - câmpul în care se urmăresc
descendenţele (liniile) reţinute în câmpul de selecţie;

249
fiecare descendenţă se seamănă pe parcele mai mari
(câţiva metri pătraţi) şi în 2-3 repetiţii, deoarece şi
cantitatea de sămânţă este mai mare iar pentru
comparaţie după 2-4 descendenţe se seamănă şi soiul
zonat; în cursul perioadei de vegetaţie se fac observaţii
privind rezistenţa descendenţelor la factorii nefavorabili
de mediu; la maturitate se determină capacitatea de
producţie, se fac analize de calitate, reţinându-se pentru
continuitatea lucrărilor de ameliorare numai
descendenţele valoroase.
Colchicină - alcaloid extras din brânduşa de
toamnă (Colchicum autumnale), folosit ca agent
mutagen. Colchicina inhibă formarea fusului nuclear în
timpul diviziunii celulare iar cromozomii nu mai pot
migra la polii celulei, rezultând în felul acesta o singură
celulă dar cu un număr dublu de cromozomi
(autopoliploidie). Pentru inducerea poliploidiei, se
folosesc soluţii de 0,01-1%, tratându-se seminţe sau
ţesuturi tinere (meristeme).
Condiţii de mediu provocate - condiţii de viaţă
ale organismelor, controlate de om, în general condiţii de
stres (temperatură, umiditate, radiaţii, infecţii artificiale
cu agenţi patogeni), pentru a testa reacţia organismelor.
Consangvinizare - fenomen întâlnit atât la animale
cât şi la plantele alogame. La plantele alogame
consangvinizarea constă în autofecundarea forţată a
acestora. Are drept consecinţă genetică întâlnirea genelor

250
dentice (homozigotare) care determină scăderea
viabilităţii, vitalităţii şi variabilităţii organismelor. La
plante, consangvinizarea se foloseşte pentru crearea
liniilor pure (consangvine), prin a căror încrucişare se
realizează o vigoare foarte mare, fenomen denumit
heterozis.
Corelaţie - fenomen de interdependenţă între două
sau mai multe caractere ale unui organism, drept urmare,
orice modificare a unui caracter aduce după sine
modificarea altui caracter sau a altor caractere ce se află
în interdependenţă.
Corelaţie pozitivă - interdependenţa a două
caractere în care mărirea unuia atrage mărirea celuilalt în
mod proporţional.
Corelaţie negativă - legătura între două caractere
ce constă în scăderea valorilor unuia pe măsură ce
valorile celuilalt cresc proporţional.
Cromozom – structură nucleră, nucleoproteică,
purtătoare a informaţiei genetice prin intermediul
genelor.
Crossing-over – schimb reciproc de segmente
neomoloage între cromatidele diferite ale cromozomilor
omologi.
Culturi comparative de orientare - cuprind liniile
de perspectivă care s-au comportat bine în câmpul de
control, comparate cu soiul martor. Aceste culturi

251
durează 2-3 ani normali, suprafaţa fiecărei parcele variază
în funcţie de specia cu care se experimentează
(20-50 m2 la cerealele păioase şi leguminoasele
pentru boabe, 15-20 m2 la in, 40-50 m2 la cânepă, 50-80
m2 la porumb, floarea soarelui, cartof şi alte plante
prăşitoare). Numărul repetiţiilor este de 4-6, în funcţie de
modul de amplasare a experienţei. La sfârşitul celor 2-3
ani de experimentare, liniile necorespunzătoare se
elimină.
Culturi comparative de concurs - culturi
experimentale ce cuprind numai liniile care au dat
rezultate deosebite în culturile comparative de orientare,
mai precis, liniile care au depăşit martorul cu minim 15%
sub aspectul capacităţii de producţie şi prin alte însuşiri
valoroase. Aceste culturi se efectuează simultan în mai
multe unităţi de cercetare, pentru a studia materialul
biologic în mai multe condiţii ecologice. Durata de
experimentare este de minim 3 ani normali. După
experimentare liniile care au depăşit martorul cu minim
10% şi prezintă însuşiri calitative valoroase vor trece în
reţeaua de încercare a soiurilor (C.S.I.O.S.) unde sunt
urmărite timp de 2-4 ani, în condiţii ecologice diferite, iar
cele mai valoroase pot fi omologate primind denumirea
de soi.
Dihaploid – organism cu două seturi de
cromozomi, rezultat prin reducerea la jumătate a
numărului de cromozomi ai unui organism tetraploid.

252
 Dihibridare - încrucişare între două organisme ce
se deosebesc prin două perechi de caractere.
Dimorfism – două forme diferite morfofiziologic
existente în cadrul aceleiaşi specii.
Dioică - plantă unisexuată caracterizată prin
prezenţa pe acelaşi individ numai a florilor mascule sau
femele.
Diviziune mitotică - diviziunea specifică celulelor
somatice (celulele corpului), în urma căreia, dintr-o
celulă iniţială cu 2n cromozomi, rezultă două celule
fiecare cu acelaşi număr de cromozomi. Diviziunea
mitotică, prin modificările succesive ale materialului
genetic realizează în final o împărţire perfectă a acestuia,
sub aspect cantitativ şi calitativ. Mitoza constă în
diviziunea nucleului (cariochineză) şi diviziunea
citoplasmei celulei (citochineză).
Diviziune meiotică - diviziunea specifică a
celulelor sexuale (gameţilor), în urma căreia, dintr-o
celulă iniţială cu 2n cromozomi, rezultă patru celule fiice
dar cu un număr redus la jumătate de cromozomi (n), de
aceea se mai numeşte şi diviziune reducţională.
Dominanţă - manifestare fenotipică a unei gene
prin caracterul fenotipic corespondent în cazul
organismelor heterogametice.
Donor - formă parentală, utilizată în hibridările
regresive care posedă o însuşire valoroasă şi care va fi
transferată la forma hibridă.

253
 Efect heterozis - se concretizează prin creşterea
fertilităţii, mărirea dimensiunilor corporale, capacitate
mai bună de adaptare. Termenul de heterozis se poate
exprima mai simplu, prin vigoare hibridă.
Elite - plante unice, valoroase, individualizate pe
baza unui complex de însuşiri morfologice şi fiziologice
selectate în vederea ameliorării şi care pot sta la baza
creării unui soi sau hibrid.
Emasculare - îndepărtarea elementelor sexuale
mascule la florile genitorului femel, înainte de
polenizare.
Embrion - grup de celule identice sub aspect
morfologic şi genetic ce rezultă prin diviziunea mitotică a
unui gamet mascul, care apoi prin diferenţiere vor da
naştere la o plantă haploidă.
Endomitoză - tip particular de diviziune celulară,
ce constă în diviziuni succesive ale cromozomilor în
interiorul nucleului celulei, fără ca membrana acestuia să
se fragmenteze şi fără a avea o despărţire a cromozomilor
la cei doi poli ai celulei.
Endosperm - ţesut bogat în substanţe de rezervă ce
intră în alcătuirea seminţei, care asigură nutriţia
embrionului. Endospermul poate fi primar (haploid) la
plantele mai puţin evoluate (gimnosperme) şi
secundar (de regulă triploid) la plantele superioare
(angiosperme)
Enucleare - îndepărtarea nucleului unei celule.

254
 Enzimă - substanţă de natură proteică care
catalizează reacţii chimice specifice. Enzimele sunt
produse de toate organismele vii, în fiecare ţesut şi organ
găsindu-se enzime particulare. Enzimele care participă la
principalele procese metabolice sunt prezente aproape în
toate ţesuturile şi organele. Sinteza enzimelor este
controlată genetic.
Explant – fragment de ţesut vegetal transferat pe
un mediu artificial de creştere.
Factori mutageni - v. agenţi mutageni
Familie - unitate biologică alcătuită din părinţii şi
descendenţii săi. Ca unitate sistematică, familia este o
subdiviziune a ordinului, fiind alcătuită din mai multe
genuri.
Fenocopie – modificare morfo-fiziologică produsă
de un factor de mediu, care este identică cu o modificare
similară condiţionată genetic.
Fenotip - totalitatea caracterelor morfologice,
fiziologice, biochimice, ecologice şi comportamentale ale
unui organism, rezultat al interacţiunii ereditate - mediu.
Marea majoritate a caracterelor normale şi patologice
sunt expresia eredităţii şi a mediului, extrem de rar,
numai a eredităţii sau numai a mediului.
Filogenie – totalitatea relaţiilor evolutive dintre
grupe sistematice de plante sau animale, stabilite pe
criterii genetice.

255
 Fitohormon - substanţă de origine vegetală, care în
cantităţi foarte mici are o activitate biologică ridicată, în
alte ţesuturi, îndepărtate de ţesutul care a produs-o. ~n
grupa fitohormonilor pot fi încadrate auxinele
(substanţele de creştere), hormonii de înflorire,
carotenoizii etc.
Fitotron - construcţie specială, pentru efectuarea
experienţelor de mare precizie la plante, în care se pot
controla toţi factorii de mediu. Are forma unei sere, cu
numeroase compartimente, prevăzute cu instalaţii
speciale, automate, pentru menţinerea constantă a
parametrilor pe care-i doreşte experimentatorul. Pe
fondul constant al majorităţii parametrilor se poate studia
reacţia plantelor, când unul din factori devine variabil.
Formă mutantă - organismul vegetal sau animal
care poartă o mutaţie exprimată fenotipic, ca urmare a
modificărilor la nivelul unei gene.
Fungi - termen folosit ca sinonim pentru ciuperci.
Gamet – celulă sexuală matură, rezultată în urma
diviziunii meiotice, ce poate fi fecundată de o altă celulă
de sex opus.
Gametofit - ţesut component al organelor de
reproducere mascule şi femele, la plante, care adăpostesc
celulele de reproducere prorpiu-zise; astfel, sacul
embrionar adăposteşte oosfera (gametul sexului femel),
iar grăunciorul de polen include nuclei spermatici
(gameţii sexului masculin).

256
 Gen - unitate sistematică care cuprinde specii
înrudite, izolate reproductiv.
Genă - în concepţia geneticii clasice, un segment
dintr-un cromozom, ce ocupă un loc bine definit, denumit
locus, şi răspunde de determinarea unuia sau mai multor
caractere; în concepţia geneticii moleculare, gena este
considerată un segment din molecula de ADN sau ARN,
constituit dintr-o secvenţă de nucleotide, ce codifică o
secvenţă de aminoacizi, într-o moleculă proteică. Pe
cromozomii omologi, la acelaşi nivel, respectiv în acelaşi
locus se găsesc gene ce răspund de determinarea
aceluiaşi caracter, denumite gene alele. Genele ce
exteriorizează fenotipul în generaţia F1 sunt denumite
gene dominante, iar cele care nu se manifestă în această
generaţie, rămânând în stare ascunsă, poartă numele de
gene recesive.
Genofond – totalitatea genelor unei populaţii
vegetale sau animale.
Genom - totalitatea genelor unei celule sau a unui
individ, sinonim genotip.
Genotip – structura genetică a unui organism
vegetal sau animal.
Gineceu - organ de reproducere femel, caracteristic
plantelor superioare (Angiosperme), format din ovar, stil
şi stigmat.
Gluten - substanţă proteică, densă, vâscoasă, moale
şi elastică, prezentă în boabele şi făina cerealelor.

257
Principalele componente ale glutenului sunt glutenina şi
gliadina.
Gonflare - mărirea volumului prin îmbibare cu apă
sau cu alt lichid.
Haploid - celulă sau organism în al cărui nucleu
este prezent un singur set cromozomic, întâlnit în cazul
celulelor sexuale (gameţi). ~n cadrul setului cromozomic,
fiecare cromozom se găseşte într-un singur exemplar;
numărul haploid de cromozomi este notat cu n.
Heritabilitate – indice statistic care exprimă
măsura în care un caracter ereditar este determinat de
genotip sau de condiţiile de mediu.
Heterozigot – organism diploid sau poliploid care
posedă gene alele diferite.
Heterozis (vigoare hibridă) – superioritate a
hibrizilor faţă de părinţi în privinţa unuia sau a mai
multor caractere ereditare.
Hexaploid – organism poliploid care posedă şase
seturi complete de cromozomi.
Hibridare - încrucişarea dintre doi indivizi, care se
deosebesc prin una sau mai multe perechi de caractere.
Este o metodă principală de ameliorare a plantelor şi
animalelor dar este folosită şi pentru analiza genetică a
organismelor.
Hibridare ciclică - hibridarea succesivă a unei
forme parentale cu valoare agronomic cunoscută, numită
tester (T), cu toate celelalte forme parentale (de exemplu

258
AxT, BxT, CxT, DxT etc.). Se foloseşte pentru
determinarea capacităţii combinative generale (v.
capacitatea combinativă generală).
Hibridare dialelă - constă în încrucişarea fiecărei
forme parentale dintr-un grup de linii sau soiuri, cu
fiecare din liniile sau soiurile ce formează grupul
respectiv.
Hibrid simplu - rezultatul unei hibridări la care au
participat numai două forme parentale (ex. AxB).
Hibrid dublu - rezultatul unei hibridări la care au
participat patru forme parentale (A, B, C, D). Pentru
obţinerea hibridului dublu se parcurg două faze: a)
obţinerea hibrizilor simpli (AxB şi CxD) şi b)
încrucişarea hibrizilor simpli rezultând ((AxB)x(CxD))..
Hibrid triliniar - hibridul rezultat din încrucişarea
unui hibrid simplu (AxB) cu o a treia formă parentală,
rezultând ((AxB)xC).
Hibrid multiliniar - hibrid la realizarea căruia s-au
folosit mai mult de patru linii ca forme parentale.
Himeră - plantă ce conţine ţesuturi diferite genetic,
rezultate fie prin dezvoltarea a doi sau mai mulţi zigoţi
distincţi, fie în urma tratamentelor cu agenţi mutageni.
Homeostazie - însuşire a unui organism de a-şi
menţine integritatea genetică, între anumite limite, în
condiţii variabile de mediu.

259
 Homozigot - celulă sau organism diploid care are
două gene similare în acelaşi locus pe cromozomi
omologi (pereche).
Incompatibilitate – incapacitatea gameţilor de sex
diferit de a se fecunda.
Inginerie genetică - domeniu nou al geneticii, ce
cuprinde un ansamblu de metode şi tehnici de laborator,
care permit manipularea materialului genetic, realizându-
se noi combinaţii genetice, fără să fie implicată
reproducerea sexuată (sinonim cu manipularea genetică).
In silico – simularea producerii unor organisme sau
părţi ale acestora cu ajutorul unor programe software.
In vitro - experienţă efectuată în condiţii de
laborator.
In vivo – experienţe ce se realizează pe organisme
vii.
Linkage – asocierea a două sau mai multor gene
nealele, situate pe acelaşi cromozom, care se transmit cu
o frecvenţă mai mare în această stare comparativ cu
segregarea independentă.
Linie consangvinizată - la plantele alogame, o
linie consangvinizată este alcătuită din totalitatea
indivizilor ce provin din autofecundarea forţată, repetată,
a unei plante, iar la animale, indivizii rezultaţi din părinţi
cu grad de rudenie apropiat.
Linie izogenă - grup de indivizi cu acelaşi genotip,
homozigot pentru toate perechile de gene.

260
 Locus – poziţia unei gene pe un cromozom.
Manipulare genetică - v. inginerie genetică.
Mediu de cultură - mediu artificial, ce conţine
toate substanţele minerale şi organice necesare
dezvoltării unei plante, pornind de la o singură celulă sau
un grup de celule (ţesut) în condiţii controlate de
laborator.
Meioză - diviziune specifică celulelor sexuale în
urma căreia dintr-o celulă cu 2n cromozomi rezultă patru
celule cu n cromozomi.
Mitoză - diviziune specifică celulelor somatice în
urma căreia dintr-o celulă cu 2n cromozomi rezultă două
celule identice cu acelaşi număr de cromozomi (2n), şi cu
aceeaşi structură genetică.
Modificaţie – caracter a cărui modificare a fost
determinată de condiţiile de mediu şi care nu se transmite
ereditar.
Monoploid – organism, provenit dintr-o specie
diploidă, care posedă în celulele somatice un număr
haploid de cromozomi.
Mutaţie - modificare în structura şi funcţia
materialului genetic, care se transmite ereditar.
Mutaţie albinotică - mutaţie ce se caracterizează
prin absenţa cloroplastelor în tulpinile şi frunzele
plantelor, ceea ce le conferă culoarea albă sau gălbuie.
Aceste mutaţii nu pot supravieţui datorită absenţei
fenomenului de fotosinteză.

261
 Nucleu spermatic - unul din cei doi gameţi
masculi la plante, localizaţi în grăunciorul de polen,
rezultat al diviziunii nucleului generativ (v. şi nucleu
vegetativ).
Nucleu vegetativ - în momentul maturării
grăunciorului de polen, nucleul său suferă două diviziuni
mitotice; prima determină formarea a doi nuclei, nucleul
generativ şi nucleul vegetativ, mai mare, care dirijează
creşterea şi mobilitatea tubului polinic; a doua constă în
diviziunea nucleului generativ, rezultând doi nuclei
spermatici, gameţii sexului mascul la plante.
Nulisomie – absenţa unei perechi de cromozomi
din celulele unui organism.
Oosferă - gametul femel al plantelor, localizat în
sacul embrionar.
Organite (celulare) - elemente structurale ale
celulei, localizate în citoplasmă, ce îndeplinesc diferite
funcţii (respiraţie, fotosinteză, sinteza proteinelor etc.).
Sunt considerate organite: mitocondriile, cloroplastele,
ribozomii, plasmidele etc.
Ovogeneză - procesul de formare a celulelor
sexuale femele.
Panmixie – caracteristică ce presupune
posibilitatea ca oricare individ dintr-o populaţie să aibă
şanse egale de încrucişare cu oricare individ de sex opus.
Partenogeneză - formarea unui embrion dintr-o
singură celulă gametică.

262
 Perisiploid – organism poliploid cu un număr
impar de garnituri cromozomice.
Plantă autogamă - plantă care se reproduce sexuat
prin autopolenizare. Grăunciorii de polen germinează pe
stigmatul florii, având loc apoi autofecundarea (de ex.
mazărea, fasolea, grâul etc.).
Plantă alogamă - plantă care se reproduce sexuat
prin polenizare străină. Gameţii masculi din florile unei
plante fecundează gameţii femeli de la o altă plantă (ex.
porumb, floarea soarelui, ceapă, morcov etc.).
Plantă unisexuată - plantă la care elementele
sexuale mascule şi femele se formează în flori separate.
Plantă dioică - plantă unisexuată care produce flori
mascule şi femele pe indivizi separaţi (ex. cânepa, dudul,
hameiul).
Plantă hermafrodită - plantă la care organele
sexuale mascule şi femele sunt localizate în aceeaşi
floare.
Plasmă celulară - materialul celular, cu excepţia
nucleului format dintr-o substanţă fundamentală, în care
sunt dizolvate un număr foarte mare de substanţe de la
cele mai simple la cele mai complexe (proteine). ~n
plasma celulară sunt localizate organitele celulare.
Plasticitate fenotipică - capacitatea unui genotip
de a produce o serie de fenotipuri în condiţii diferite de
mediu.

263
 Plasticitate genotipică - existenţa în cadrul
aceleiaşi specii a unor populaţii cu un număr redus de
cromozomi, populaţii izolate spaţial, dar nu şi
reproductiv.
Plasticitate ecologică - capacitatea organismelor
de a se adapta mai mult sau mai puţin la condiţiile
modificate ale mediului.
Poligenic - determinarea unui caracter cantitativ
(numărul seminţelor pe plantă, greutatea acestora) de
două sau mai multe perechi de gene nealele numite gene
minore, polimere sau multipli cumulativi.
Poliploidie - fenomenul de multiplicare a
numărului de seturi cromozomice datorită unor condiţii
naturale sau artificiale (v. autopoliploidie şi
alopoliploidie).
Populaţie - grup de indivizi ce aparţin unei specii
şi ocupă un teritoriu geografic.
Primordii florale - stadii iniţiale în dezvoltarea
florilor, reprezentate de celule puţin diferenţiate
histologic, care vor alcătui ulterior componentele florale
definitive.
Protoplast – celulă a cărei membrană a fost
îndepărtată prin diferite tehnici chimice sau fizice.
Radiogenetică - ramură a geneticii care studiază
efectul mutagen al radiaţiilor.
Rădăcinoase - grup de plante legumicole ce
aparţin diferitelor unităţi sistematice, de la care se

264
consumă rădăcinile (ex.: morcov, păstârnac, ţelină pentru
rădăcină, ridiche, sfecla de rădăcină etc.).
Recombinare – apariţia unor genotipuri noi la
descendenţi, comparativ cu cele ale formelor parentale.
Rusticitate - capacitatea plantelor de a valorifica
terenurile cele mai slab productive, condiţiile de mediu
mai puţin favorabile. Rusticitatea este corelată negativ cu
capacitatea de producţie şi însuşirile de calitate.
Sac embrionar - ţesut care include celula sexuală
femelă, denumită oosferă, haploidă (n), un nucleu
secundar, diploid (2n) şi încă şase celule haploide.
Segregare - separarea cromozomilor omologi în
procesul de meioză, care are drept consecinţă şi
segregarea caracterelor materne şi paterne.
Selecţie individuală - metodă de selecţie în care
descendenţele plantelor valoroase (elitelor) se seamănă şi
se urmăresc separat.
Selecţie în masă - selecţie efectuată asupra unui
număr mare de indivizi ale căror descendenţe sunt
semănate şi urmărite în amestec.
Selecţie clonală - clona este un grup de indivizi
uniformi genetic, care provin dintr-un singur strămoş,
prin înmulţire vegetativă. Selecţia clonală constă în
alegerea celor mai bune clone (descendenţe) din numărul
total de clone urmărite.

265
 Selecţie intraclonală - selecţie practicată în
interiorul clonei impusă de faptul că în cadrul acesteia,
destul de rar, pot apărea mutaţii.
Soi local - soi format în condiţii pedoclimatice
specifice, ca urmare a acţiunii selecţiei naturale şi a
selecţiei empirice practicată de cultivatori. Fiind bine
adaptat la condiţiile de mediu în care s-a format, soiul
local constituie un material valoros pentru ameliorarea
ştiinţifică.
Soi ameliorat - soi creat sau îmbunătăţit prin
procesul de ameliorare, prin intervenţia directă a omului.
Este folosit ca material biologic valoros pentru producţie
sau ca material iniţial de ameliorare pentru obţinerea
unor soiuri şi mai valoroase.
Soi zonat - soi creat pentru o anumită zonă
ecologică sau adaptat acesteia, unde găseşte condiţii
optime pentru exprimarea maximă a capacităţii sale
productive.
Soma – totalitatea celulelor unui organism, cu
excepţia celulelor gametice.
Specii agricole - specii preluate de om din mediul
lor natural, cultivate în scopul satisfacerii nevoilor
crescânde de alimente vegetale, supuse mai târziu
ameliorării.
Strat de pruină - strat fin, cu aspect ceros, care
acoperă ca o brumă suprafaţa unui fruct.

266
 Subspecie - populaţie locală a unei specii, care
ocupă o regiune dată şi se diferenţiază de celelalte
populaţii ale speciei.
Test – cross - metodă de hibridare care permite
stabilirea structurii genetice a unui organism prin
încrucişare cu un individ homozigot recesiv (tester).
Tetraploid - organism a cărui genom este alcătuit
din patru seturi haploide de cromozomi.
Tetrasomie – prezenţa a doi cromozomi
suplimentari la una din perechile de cromozomi omologi.
Transgresiune - apariţia în generaţia a doua sau în
generaţiile următoare a unor caractere (fenotipuri) care
depăşesc mult limitele de variaţie ale părinţilor şi
indivizilor din prima generaţie.
Triploid - organism cu trei seturi de cromozomi.
Tuberculifere - grup de plante legumicole, ale
căror tulpini subterane, comestibile, poartă numele de
tuberculi.
Variabilitate - diversitatea existentă între indivizii
unei populaţii sau specii, care nu poate fi atribuită nici
vârstei, nici sexului.
Variabilitate naturală - diversitatea datorată
reacţiei neuniforme a aceluiaşi genotip, la diferite
condiţii naturale de mediu.
Variabilitate indusă - diversitatea provocată de
om prin hibridare şi mutageneză.

267
 Variaţie mugurală - mutaţie naturală sau
artificială care poate surveni în celulele primordiale ale
mugurilor vegetativi sau floriferi, de multe ori utilă
omului; la plantele cu înmulţire vegetativă aceste variaţii
mugurale pot fi izolate şi multiplicate.
Varianţă - gradul de dispersie a valorilor
individuale în jurul mediei aritmetice.
Zigot - celulă rezultată în urma fecundării; la
majoritatea organismelor zigotul este rezultatul fuzionării
a doi gameţi haploizi, de sex diferit, restabilindu-se
numărul diploid de cromozomi.

268
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Acquaah, G., Horticulture Principles and Practices,

Prentice Hall, New Jersey, 1999.
Adams, J., Ward, R.H., Admixture studies and the
detection of selection. Science n.
180, 1973.
Allard, R.W., Principles of Plant Breeding, John Wiley
and Sons, Inc., 1999.
Atanasiu, L., Ecofiziologia plantelor, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
Becker, G., Retich und Radies (Raphanus sativus L.),
Hand d. Pflanzenzüchtg. Bd. VI
Berlin U. Hamburg, 1962.

269
Byrne, D.H., Badenes, Luisa, Genetic Resources of
Temperate Zone Fruits for
Tropics and Subtropics, Chronica
Horticulturae, vol. 43, Nr. 1,
2003.
Boureau, E., Biogénèse. Enciclopedia Universalis, Suppl.
I, 1980.
Boutherin, D., Bron, G., Multiplication des plantes
horticoles, Techique et
Documentation – Lavoisier, Paris,
1989.
Cachiţa-Cosma, Doina, Metode “IN VITRO” la plantele
de cultură, Editura Ceres,
Bucureşti, 1987.
Căzăceanu, I. şi colab., Ameliorarea plantelor horticole.
Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1982.
Ceapoiu, N., Potlog, A.S., Ameliorarea plantelor
agricole. Editura Agrosilvică,
Bucureşti, 1960.
Ceapoiu, N., Manoliu, M., Drăgănescu, C., Heterozisul şi
mecanismul său genetic.
Cercetări de genetică. Editura
Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965.

270
Ceapoiu, N., Genetica şi evoluţia populaţiilor biologice,
Editura Academiei, Bucureşti,
1976.
Ceapoiu, N., Negulescu, F., Ameliorarea rezistenţei la
boli a plantelor agricole.
Probleme de genetică teoretică şi
aplicată., vol. XI, nr. 6, CIDAS,
Bucureşti, 1976.
Ceapoiu, N., Evoluţia speciilor, Editura Academiei,
Bucureşti, 1980.
Ceapoiu, N., Negulescu, F., Genetica şi ameliorarea
rezistenţei la boli a plantelor,
Editura Academiei, Bucureşti,
1988.
Ceapoiu, N., Evoluţia biologică. Microevoluţia şi
macroevoluţia. Editura
Academiei, Bucureşti, 1988.
Cociu, V., Soiurile noi, factor de progres în pomicultură,
Editura Ceres, Bucureşti, 1990.
Cociu, V., Botu, I., Şerboiu, L., Progrese în ameliorarea
plantelor horticole din România.
Pomicultură, vol. I, Editura
Ceres, Bucureşti, 1999.
Cohen, S.N., Shapiro, J.A., Transposable genetic
elements, Scient. Amer. nr. 242.

271
Corneanu, G. şi colab., Elemente de radiobiologie
vegetală, Editura Ceres,
Bucureşti, 1989.
Crăciun, T., Genetica plantelor horticole, Editura Ceres,
Bucureşti, 1971.
Crăciun, T., Pătraşcu, Minodora, Haploidia în genetica şi
ameliorarea plantelor, Editura
Ceres, Bucureşti, 1979.
Crăciun, T., Geniul genetic şi ameliorarea plantelor,
Editura Ceres, Bucureşti, 1987.
Crăciun, T., Crăciun, Luana-Leonora, Dicţionar de
biologie, Editura Albatros,
Bucureşti, 1989.
Creţu, A., Simioniuc, D., Creţu, L., Ameliorarea
plantelor, producerea şi
multiplicarea seminţelor şi
materialului săditor, Editura “Ion
Ionescu de la Brad” Iaşi, 2000.
Cristea, M., Resurse genetice vegetale, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981.
Cristea, M., Conservarea genetică a plantelor şi
agricultura. Editura Academiei,
Bucureşti, 1985.
Cristea, M., Evaluarea şi utilizarea resurselor genetice
vegetale, Editura Academiei,
Bucureşti, 1988.

272
Cristea, M., Genetica ecologică şi evoluţia, Editura
Ceres, Bucureşti, 1991.
Crick, F.H.C. Diffusion in embriogenetics, Nature, nr.
225, 1970.
Cullis, C.A., Molecular aspects of the environmental
induction of veritable changes in
flax, Heredity, nr. 38, 1977.
Darwin, Ch., Originea speciilor, Bucureşti, 1957.
Dickerson, R.E., Chemical evolution and the origin of
life, Evolution, A Scientific
American Book, Freeman, San
Francisco, 1978.
Dobzhansky, Th., Evolution, Genetics and Man, New-
York, John Wiley and Sons, Inc.,
1955.
Dobzhansky, Th., Variation and evolution, Proc. Amer.
Phil. Soc. nr. 103, 1959.
Dornescu, Alexandrina, Ameliorarea plantelor agricole,
Lucrări practice, Litografia
Institutului Agronomic Iaşi, 1981.
Dornescu, Alexandrina, Capacitatea genetică de
producţie şi condiţiile
agroecologice de cultură,
Probleme de genetică teoretică şi
aplicată, vol. XV, nr. 1, CIDAS
Bucureşti, 1983.

273
Dubinin, N.P., Genetica moleculară şi acţiunea
radiaţiilor asupra eredităţii,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1966.
Durrant, A., Induction and growth of flax genotyps,
Heredity, nr. 27, 1971.
Duvick, N.D, The romance of plant breeding and other
myths in Gene Manipulation in
Plant Improvement, Plenum
Press, New York, 1990.
Falconer, D.S., Introduction to Quantitative Genetics,
Longman, Harlow, 1989.
Fox, S.W., Dose, K., Molecular Evolution and the Origin
of Life, Freeman, San Francisco,
1972.
Gardner, E.J., Principies of genetics, Second ed., John
Willey and Sons, Inc., 1965.
Giosan, N., Ceapoiu, N., Direcţiile cercetării ştiinţifice în
domeniul ameliorării plantelor şi
producerii de sămânţă la plantele
agricole în perioada 1978-2000
în România, Probleme de genetică
teoretică şi aplicată, vol. IX, nr. 5,
CIDAS, Bucureşti, 1977.

274
Gologan, I., Dornescu, Alexandrina, Ameliorarea
plantelor agricole, Litografia
Institutului Agronomic Iaşi, 1981.
Gustafson, J.P., Gene Manipulation in Plant
Improvement, Plenum Press, New
York, 1990.
Kellner, E., Giura, A., Studiul colecţiilor de plante
cultivate şi cooperarea
internaţională în domeniul
resurselor vegetale, Probleme de
genetică teoretică şi aplicată, vol.
XI, nr. 1, CIDAS, Bucureşti,
1979.
Leonte, C. ş.a., Studiul corelaţiilor între producţie şi
unele caractere la câteva
cultivare de soia, Lucr. şt. vol. 31,
Institutul Agronomic Iaşi, 1988.
Leonte, C., Leu, Ulpia-Maria, Cum se obţin soiuri noi de
plante, Editura Ceres, Bucureşti,
1990.
Leonte, C., Ameliorarea plantelor horticole. Probleme
generale. Editura didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1996.
Leonte, C., Ameliorarea plantelor horticole şi tehnică
experimentală, Lucrări practice,
Lito Univ. Agron. Iaşi, 1997.

275
Lints, F., Genetique, Office international de Librairie,
Bruxelles, 1991.
Lorenzetti, Fr., Falcinelli, M., Veronesi, F.,
Miglioramento genetico delle
piante agrarie, Edizioni Agricole
della Calderini, Bologna, 1994.
Manoliu, M., Drăcea, I., Crăciun, T., Panfil, C., Genetica,
Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965.
Maximilian, C., Ioan, Doina-Maria, Dicţionar
enciclopedic de genetică, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984.
Mihăilescu, Alexandrina, Haploidia – actualitate şi
perspectivă, Probleme de genetică
teoretică şi aplicată, vol. XII, nr.
1, CIDAS, Bucureşti, 1980.
Milică, C. ş.a., Fiziologia vegetală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977.
Monod, J., Le hazard et la nécesité, Le Senil, Paris, 1970.
Murray, D.R., Advanced Methods in Plant Breeding and
Biotechnology, Biotechnology in
Agriculture, nr. 4, 1993.
Mureşan, T., Cosmin, O., Androsterilitatea
citoplasmatică şi folosirea ei în
ameliorarea şi producerea de

276
 sămânţă la plantele agricole,
Cercetări de Genetică, Editura
Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965.
Mureşan, T., Crăciun, T., Ameliorarea specială a
plantelor, Editura Ceres,
Bucureşti, 1972.
Neagu, M., Selecţia plantelor hortiviticole, Editura
Agrosilvică, Bucureşti, 1960.
Neagu, M. şi colab., Cercetări moderne privind genetica
plantelor hortiviticole, Editura
Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965.
Neagu, M., Ameliorarea plantelor horticole, Editura
Ceres, Bucureşti, 1975.
Nicolae, I., Mutageneza experimentală, Editura Ceres,
1978.
Nicolau, Cl., Acţiunea radiaţiilor ionizante asupra
acizilor nucleici, Cercetări de
Genetică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1965.
Panfil, C., Genetica, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974.
Pătraşcu, Minodora, Ingineria genetică şi modelarea
programată a plantelor, Editura
Ceres, Bucureşti, 1981.

277
Pârjol, Liana ş.a., Cercetări privind rezistenţa la secetă a
unor soiuri de fasole, Analele
I.C.C.P.T. Fundulea, vol. XLIV,
1979.
Pop, V.L., Virusurile plantelor şi combaterea lor, Editura
Ceres, Bucureşti, 1986.
Potlog, A.S. ş.a., Probleme actuale în ameliorarea
plantelor, Editura Facla,
Timişoara, 1982.
Raicu, P., Metode noi în genetică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1962.
Raicu, P., Radu, M., Studies on hibrids of tomatoes
derived from polination with
mixture of pollen, Eucarpia, Paris,
1962.
Raicu, P., Codul eredităţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1965.
Raicu, P., Bratosin, S., On the cytogenetics study of two
new mutagen chemical substances
synthetized in Romania,
Symposium on the mutational
process, Academic Press, Praha,
1965.
Raicu, P., Bratosin, S., Genetica în actualitate, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

278
Raicu, P., Anghel, I., Două linii noi autotetraploide de
pepene verde, Grădina, via şi
livada, nr. 9, 1966.
Raicu, P. ş.a. Poliploidia şi aneuploidia la plante, Editura
Ceres, Bucureşti, 1975.
Raicu, P., Ingineria genetică, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Richards, A.J., Plant Breeding Systems, Prentice Hall,
New Jersey, 1999.
Săulescu, N.N., Posibilităţi genetice de sporire a
capacităţii de producţie la
plantele agricole, Probleme de
genetică teoretică şi aplicată, vol.
XII, nr. 1, CIDAS, Bucureşti,
1980.
Sears, E.R., Genetics and plant breeding, Brookhaven
Symposium Biology, nr. 9, 1956.
Şerban, M., Stroilă, C., Contribuţii la problema
semnificaţiei biologice a
numărului de cromozomi.
Cercetări de genetică, Editura
Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965.
Străjeru, Silvia şi colab., Conservarea şi utilizarea
resurselor genetice vegetale,

279
 Editura Universităţii Suceava,
2001.
Tomozei, I., }îrdea, Gh., Genetică, Litografia Institutului
Agronomic Iaşi, 1984.
}îrdea, Gh., Mancaş, D., Leonte, C., Leancă, Monica,
Cercetări privind variabilitatea
unor compuşi chimici din
seminţele de linte, Lucrări
ştiinţifice, vol. 31, Institutul
Agronomic Iaşi, 1988.
}îrdea, Gh., Leonte, C., Citogenetică vegetală - metode
de laborator, Editura „Ion
Ionescu de la Brad” Iaşi, 2002.
Vrânceanu, A.V., Hibridarea somatică şi perspectiva
utilizării ei în ameliorarea
plantelor, Probleme de genetică
teoretică şi aplicată, vol. XII, nr.
1, CIDAS, Bucureşti, 1980.
Willson, A., Les bases moléculaires de l’evolution. Pour
la Science, 1985.
Zăvoi, A., Ameliorarea plantelor horticole. Partea
generală, Tipografia Universităţii,
Craiova, 1979.
*** Legislaţia seminţelor şi materialului săditor în
România, M.A.A., Inspecţia de
Stat pentru calitatea Seminţelor şi

280
Materialului Săditor Bucureşti,
Editura Sitech, 1998.

281