Președinția României la Consiliul Uniunii Europene

SUPORT DE CURS
ÎN CADRUL PROIECTULUI
METODE AGRICOLE ȘI TEHNICI INOVATIVE
PENTRU FERMIERI 3 (M.A.T.I.F.3)

MĂSURA 1 - „Acțiuni pentru transferul de cunoștințe și acțiuni de informare”

SUBMĂSURA 1.1 - „Sprijin pentru formarea profesională, precum și a
acțiunilor pentru dobândirea de competențe”

Autori:

Contract nr: C0110CS01011862600174/09.10.2019

CUPRINS

CAPITOLUL 1

1.1. Importanţa agriculturii pentru existenţa şi activitatea umană

1.2. Premizele dezvoltării Agricole
1.3. Tehnologia şi tehnica convenţională
1.4. Tehnologia şi tehnica ecologică
1.5. Tehnologii alternative
1.6. Premizele dezvoltării agricole
1.7. Biotehnologia agricolă
1.8. Zonarea ecologică a culturilor agricole
1.9. Factorii climatici
1.10. Zonele climatice
1.11. Solul
1.12. Factorii şi procesele de formare a solului
1.13. Caracteristicile solului
1.14. Îngrasamintele verzi
1.15. Asolamentul agricol
1.16. Substanţele nutritive
1.17. Ingrăşăminte chimice
1.18. Factorii de vegetaţie
1.19. Combaterea buruienilor, bolilor și dăunătorilor
1.20. Lucrările solului
1.21. Semănatul şi plantatul
1.22. Pregătirea seminţelor înainte de semănat
1.23. Lucrări de îngrijire a culturilor

CAPITOLUL 2

2.1. Ecosisteme horticole

2.2. Importanta horticulturii
2.3. Cerinţele plantelor horticole la factorii climatici şi edafici
2.4. Zonarea plantelor horticole
2.5. Înmultirea plantelor horticole

CAPITOLUL 3

3.1. Cultura legumelor

3.2. Înmulţirea legumelor
3.3. Alegerea şi organizarea terenului
3.4. Pregătirea terenului
3.5. Epoci si metode de semănat şi plantat
3.6. Întreţinerea solului şi îngrijirea culturilor
3.7. Recoltarea şi condiţionarea legumelor

P a g i n a 1 | 240
CAPITOLUL 4

4.1. Clasificarea si morfologia plantelor pomicole

4.2. Particularităţile organelor pomilor fructiferi
4.3. Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi
4.4. Particularităţile agroecosistemului pomicol
4.4.1. Factorii perturbatori ai funcţionării agroecosistemului pomicol şi măsuri de ameliorare a
mediului
4.4.2. Măsuri de ameliorare a mediului în agroecosistemele pomicole
4.4.3. Degradarea mediului în agroecosistemele pomicol
4.4.4. Comportarea speciilor pomicole faţă de căldură
4.4.5. Comportarea speciilor pomicole faţă de lumină şi apă
4.4.6. Comportarea speciilor pomicole faţă de mediul edafic
4.5. Amplasarea şi organizarea sectorului pepinieristic
4.6. Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor pe cale generativă
4.7. Tipuri de plantaţii (livezi), sisteme de cultură, alegerea şi organizarea terenului pentru plantar
4.8. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor
4.9. Irigarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi

CAPITOLUL 5

5.1. Importanta economica si sociala a cresterii animalelor

5.2. Evolutia cresterii animalelor
5.3. Cresterea animalelor în Romania
5.4. Specia
5.4.1. Factorii perturbatori ai funcţionării agroecosistemului pomicol şi măsuri de ameliorare a
mediului
5.4.2.Caracterele de rasă
5.4.3.Clasificarea raselor
5.5. Caracterele şi însuşirile animalelor domestice
5.5.1.Constituţia animalelor domestice
5.6.Temperamentul la animalele domestice
5.7. Adaptarea şi aclimatizarea raselor
5.7.1.Influenţa factorilor naturali şi artificiali asupra procesului de adaptare şi aclimatizare
5.7.2.Influenţa alimentaţiei asupra organismului
5.7.3. Influenţa factorilor naturali climatici asupra organismului animal
5.7.4. Influenţa solului, reliefului şi altitudini
5.7.5. Caracteristicile procesului de adaptare şi aclimatizare
5.8. Producţiile animalelor domestice
5.8.1. Producţia de lapte
5.8.2. Producţia de carne şi de grăsime
5.8.3. Producţia de ouă
5.8.4. Producţia de lână
5.9. Importanţa creşterii ovinelor
5.9.1. Rasele de oi
5.9.2. Exploatarea ovinelor pentru producţia de lână
5.9.3. Tehnica tunderii oilor
5.9.4. Exploatarea ovinelor pentru producţia de carne
5.9.5. Sisteme de îngrăşare a tineretului ovin

P a g i n a 2 | 240
 5.9.6. Tehnologia creşterii mieilor şi a tineretului ovin
5.9.7. Creşterea şi întreţinerea tineretului ovin
5.9.8. Tehnologia creşterii ovinelor adulte
5.10. Rasele de vaci pentru lapte
5.10.1. Factorii de mediu şi exploatare de care depinde producţia de lapte individuală
5.10.2. Căile pentru obţinerea unor producţii de lapte igienic superioare calitativ şi cantitativ
5.10.3. Influenţa furajării şi a stării de sănătate globală a vacilor asupra calităţii laptelui crud
5.11. Reproductiei taurinelor
5.12. Hranirea vacilor de lapte
5.12.1 Hranirea vacilor in perioada de lactatie, in diverse sisteme de crestere si exploatare
5.12.2. Hranirea vacilor in perioada de lactatie
5.12.3. Hranirea vacilor in perioada de pregatire pentru monta
5.12.4. Hranirea vacilor in perioada de gestatie si pregatire pentru fatare
5.12.5. Hranirea vacilor in perioada de repaus mamar
5.13. Intretinerea animalelor in tabere de vara
5.13.1. Masuri care se aplica inainte de inceperea pasunatului
5.13.2. Masuri care se aplica dupa incetarea pasunatului
5.13.3. Apa factor de influenta asupra sanatatii si productiei animalelor
5.13.4. Normele de apreciere a apei potabile
5.13.5. Metodele de purificare si dezinfectie a apelor
5.13.6. Normele igienice privind adaparea animalelor
5.13.7. Aprovizionarea cu apa a fermelor zootehnice
5.13.8. Apa mijloc de raspandire a bolilor la animale
5.13.9. Apa si adapatul taurinelor

5.14. Tehnologia de exploatare a vacilor gestante

5.14.1. Intretinerea vacilor gestante
5.14.2. Pregatirea supravegherii fatariilor la vaci
5.14.3. Pregatirea ingrijitorului si supravegherea fatarii
5.14.4. Îngrijirile vacii si vitelului imediat dupa fatare
5.14.6. Colostru
5.15. Avantajele hrănirii artificiale a viţeilor
5.15.1. Hrănirea viţeilor cu alte furaje în paralel cu laptele
5.15.2. Calităţile fânului folosit pentru furajarea viţeilor
5.15.3. Întrerţinerea viţeilor in perioada de alaptare
5.15.5. Metode moderne de creştere a viţeilor
5.15.6. Tehnologia de creştere a viţelelor de reproducţie
5.15.7. Tehnologia cresterii tineretului taurin dupa varsta de 6 luni
5.15.8. Criterii de alegere a viţelelor de reproducţie in functie de rasă
5.15.9. Pregatirea vitelelor pentru monta
5.15.10. Alimentatia taurinelor supuse ingrasarii
5.16. Rasele de porci
5.16.1. Însuşirile morfofiziologice şi economice ale porcinelor
5.16.2. Însuşirile morfologice
5.16.3. Însuşirile fiziologice
5.16.4.Temperamentul
5.16.5. Particularitâţile bioeconomice
5.17. Producţia porcinelor
5.18. Comportamentul porcinelor

P a g i n a 3 | 240
5.19. Reproductia la porcine
5.19.1. Alegerea scrofitelor de prasila
5.19.2.Organizarea montei
5.19.3.Tehnologia de exploatare a vierilor de reproducţie
5.20. Tehnologia de exploatare a scroafelor de reproducţie
5.20.1. Întreţinerea şi îngrijirea scroafelor în perioada de lactaţie
5.20.2. Activitatea din maternitate
5.20.3. Întreţinerea şi îngrijirea noilor născuţi
5.20.4. Întreţinerea şi îngrijirea purceilor după înţărcare

CAPITOLUL 6

Gestiunea gunoiului de grajd

6.1. Depozitarea temporară a gunoiului de grajd în câmp
6.2. Sisteme de depozitare a gunoiului de grajd în gospodărie
6.3. Prezentarea intocmirii Planului local de actiune pentru protecţia apelor
împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole
6.3.1. Intocmirea Planului de actiune pentru protecţia apelor
împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole
6.3.2. Aplicarea Planului de acţiune pentru protecţia apelor
împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole
6.3.3 Depozitarea gunoiului de grajd in exploatatiile agricole individuale conform Planului
de actiune locala
6.4 . Obligatii privind gestionarea gunoiului de grajd pentru obtinerea finantarii PNDR in zootehnie

6.5. Cerinţe privind siguranţa muncii la depozitarea gunoiului de grajd

6.5.1.Cerinţe privind securitatea muncii la manipularea dejecţiilor lichide
6.5.2.Gazele de fermentaţie a dejecţiilor semisolide şi efectul lor
6.5.3.Gazele de fermentaţie a silozurilor

P a g i n a 4 | 240
 TEHNOLOGII AGRICOLE, HORTICOLE ŞI ZOOTEHNICE

CAPITOLUL 1

1.1. Importanţa agriculturii pentru existenţa şi activitatea umană.

Agricultura constituie din cele mai vechi timpuri şi continuă să rămână şi azi un domeniu vital de
activitate a omului. Rămâne unica sursă de hrană, un furnizor important de materie primă pentru
industrie şi totodată o însemnată piaţă de desfacere pentru producţia acesteia.
Agricultura este ramură a producţiei materiale, în care, cu ajutorul plantelor verzi şi sub acţiunea
diriguitoare a omului, are loc transformarea energiei cinetice a soarelui, în energie potenţială materia organică,
singura formă de energie accesibilă organismului omenesc şi animal.
Importanţa relativă a agriculturii diferă de la o ţară la alta, dar ea se menţine ca ramură principală
a economiei naţionale în toate statele inclusiv în cele puternic dezvoltate. Experienţa ultimelor decenii a
demonstrat că problemele economiei mondiale nu pot fi soluţionate făcând abstracţie de agricultură.
Dezvoltarea agriculturii este influenţată de factori naturali, tehnici şi social economici.
Dintre factorii naturali, clima are un rol esenţial, ea condiţionează răspândirea şi structura culturilor
agricole prin regimul temperaturii, umezelii şi luminii. Relieful influenţează repartiţia culturilor prin altitudine,
expunerea versanţilor, înclinarea pantelor. Tipul genetic de sol îşi aduce contribuţia prin însuşirea sa
principală, fertilitatea, la care se adaugă şi capacitatea de drenare şi reţinere a apei.
Factorii tehnici au un rol important în sporirea producţiilor, prin mecanizare, chimizare, irigare ş.a.
iar cei social-economici prin capacitatea şi gradul de pregătire al forţei de muncă şi întreg contextul
economic în care se dezvoltă această ramură a economiei. Ca orice activitate economică, activitatea
agricolă are ca finalitate satisfacerea nevoilor umane şi progresul general al ţării.
Principalele funcţii ale agriculturii în economia naţională sunt:
O trăsătură fundamental a agriculturii româneşti constă în faptul că potenţialul
natural ridicat poate asigura necesarul intern de alimente de bază pentru o populaţie
mult mai numeroasă decât cea existentă în prezent. Importul de alimente ar trebui să
fie doar o sursă de completare şi diversificare a consumului. Efectele negative ale
reformei agricole în prima sa fază au un impact negativ temporar asupra nivelului
producţiilor vegetale şi mai ales animale şi efecte negative propagate asupra
industriilor din amonte si aval de agricultură. Descentralizarea sectorului
agroalimetar, privatizarea pământului, lipsa unor programe menite să creeze noi
filiere agroalimentare a generat criza agriculturii şi a afectat securitatea alimentară a
populaţiei.
Securitatea alimentară are drept componente de bază: asigurarea disponibilităţilor de
alimentare pe locuitor (calorii şi proteine) şi capacitatea de cumpărare a populaţiei, şi se realizează prin
corelarea politicilor nutriţionale cu politicile alimentare.
Politica alimentară are ca obiectiv asigurarea necesarului, cantitativ şi calitativ, de alimente pentru
întreaga populaţie, la preţuri accesibile.
Oricât ar părea de paradoxal pentru zilele noastre în plină revoluţie ştiinţifică şi
tehnică, care determină a creştere puternică şi a producţiei agricole pe plan mondial,
numeroase ţări se confruntă cu o problemă alimenatară care tinde,în timp,să se
agraveze, constituind un factor de destabilizare a vieţii internaţionale. Se
înregistrează mari decalaje între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare sub
aspectul posibilităţilor de alimentaţie. S-a produs o puternică polarizare a
consumului alimentar pe plan mondial - pe de o parte, circa 2/3 din populaţie, în
majoritate în ţările nedezvoltate şi subdezvoltate, unde se înregistrează fenomene

P a g i n a 5 | 240
grave de foamete şi subnutriţie, iar - pe de altă parte, o minoritate situată mai ales în
ţările capitaliste industrializate, care pot consuma peste normele naţionale.
Persistenţa unei atare situaţii, are implicaţii negative, deosebit de profunde, în
primul rând în împiedecarea dezvoltării normale fizice şi psihice a individului,
diminuîndu-i capacitatea productivă, eficacitatea participării la diferite activităţi, iar
în al doilea, implicaţiile acestora în plan social. Problema alimentară are şi serioase
implicaţii de ordin politic, deoarece generează conflicte sociale, accentuează
instabilităţi politice,ş.a.
Problemele puse de dezvoltarea agriculturii, caracterul global al situaţiei alimentare au făcut să
sporească preocupările statelor lumii pentru găsirea în afara schimburilor şi cooperărilor bilaterale,a unor
modalităţi şi căi de intensificare a colaborării multilaterale, de instituţionalizare a acestei cooperări.

1.2. Premizele dezvoltării agricole

Strategia dezvoltării producţiei agricole trebuie privită sistematic „în contextul procesului de
tranziţie a întregii economii, la tipul de economie de piaţă” construind un sistem managerial specific. Numai
pe această cale se poate redresa producţia agricolă şi sectorul ei de culturi agricole, având în vedere
aşezarea lor pe noi principii şi mecanisme de funcţionare social-economice şi tehnologice.
Pentru a asigura securitatea alimentară, sănătatea populaţiei, singura soluţie este
formarea unei agriculturi durabile şi competitive, care să pună în valoare
potenţialul de producţie şi pedoclimatic al teritoriului biogeografic al României, cu
marea sa diversitate, să ajusteze structural această ramură a economiei naţionale cu
implantarea ei în mecanismele economiei de piaţă şi să o înzestreze cu factori de
producţie cât mai moderni şi performanţi. Sunt necesare corecţii semnificative în
agrofitotehnie, prin introducerea unor tehnici culturale specifice exploataţiilor mici,
mijlocii şi mari. În esenţă se pot avea în vedere următoarele criterii de ordin tehnico-
economic şi ecologic pentru redresarea agiculturii şi a sectorului său vegetal:
 ridicarea potenţialului de producţie al pământului prin lucrări de îmbunătăţiri funciare,
îndeosebi prin irigaţii;
 extinderea mecanizării, prin creşterea numărului de tractoare şi maşini agricole şi adaptarea
lor la noua structură a cercetărilor ştiinţifice;
 utilizarea eficientă a îngrăşămintelor şi substanţelor fitofarmaceutice pentru sporirea
randamentului şi păstrarea sănătăţii plantelor, luarea în considerare a evitării poluării mediului înconjurător
şi respectării standardelor internaţionale de calitate a produselor agricole;
 creşterea gradului de pregătire şi utilizare a forţei de muncă;
 formarea brută de capital, prin creşterea capacităţii investiţionale a producătorilor agricoli,
participarea bugetului public naţional şi local la obiectivele de interes strategic, participarea fondurilor
comunitare a instituţiilor financiare internaţionale şi a capitalului extern.
În noul menagement tehnologic, care se fundamentează pe redimensionarea
exploataţiilor agricole, mecanizarea joacă un rol important, în care creşterea puterii
tractoarelor şi combinelor este definitorie, în ideea de a reduce la maximum posibil
perioada de pregătire a terenului, de semănat, recoltat şi eliberat terenul de resturile
vegetale.
Un rol important revine cercetării ştiinţifice care se realizează prin Academia de Ştiinţe Agricole şi
Silvice, Institutele sale de cercetări şi Universităţile agricole. Cercetarea ştiinţifică are drept obiective majore:
 creearea de noi forme de plante (soiuri şi hibrizi) cu o valoare productivă ridicată şi cu
rezistenţă la secetă, boli şi dăunători;
 îmbunătăţirea tehnologiilor la culturile agricole, în special în domeniul
prevenirii şi combaterii organismelor dăunătoare, fertilizării şi irigării

P a g i n a 6 | 240
terenului cultivat;
 controlul, supravegherea şi cercetarea solurilor (monitorizarea) pe întreg
teritoriul agricol naţional;
 producerea materialului biologic de înmulţire (seminţe) de calitate superioară.
1.3. Tehnologia şi tehnica convenţională

Tehnologia şi tehnica convenţională au ca obiectiv asigurarea unei recolte cât mai ridicate şi
constante an de an pe o parcelă de teren, cu un consum dat de muncă şi de resurse financiare.
Productivitatea unei tehnologiii este dată de cantitatea de produse obţinute şi de consumul de forţă de
muncă la unitatea de suprafaţă.
Tehnologia are o componentă socială, culturală şi psihologică, care se bazează
pe înţelegere, cunoaştere, receptivitate din partea celor ce aplică metodele ei.
De exemplu: fărămiţarea terenurilor a creat adevărate dezechilibre structurale în
agricultură, dar şi o criză socială. Populaţia ocupată în agricultură a îmbătrânit şi este mai puţin receptivă
la asocierea în ferme viabile din punct de vedere economic şi la adoptarea unor noi tehnologii. Tradiţia,
obiceiurile şi atitudinea general faţă de schimbare sunt factori importanţi ce afectează folosirea tehnologiilor
performante. Orice tehnologie trebuie să îmbunătăţească relaţia consum-randament pentru a se obţine în
final o producţie mai mare şi de calitate superioară, la un cost pe unitate cât mai scăzut.
Tehnologia reprezintă studiul metodelor şi procedeelor folosite în diferite sectoare ale
agriculturii, cum ar fi: tehnologia culturilor de câmp, tehnologia horticolă, tehnologia creşterii animalelor.
Tehnica provine din grecescul „techne” şi înseamnă ansamblul de metode şi procedee dintr-un
sector agricol sau a unei plante cultivate (culturi) care duce la îndeplinire principiile (criteriile) tehnologice.
Tehnologia se concretizează pe terenul agricol prin fluxul tehnologic, care reprezintă totalitatea
metodelor si lucrărilor în ordinea şi succesiunea lor firească, începând de la pregătirea terenului pentru
semănat şi până la recoltarea produselor şi îndepărtarea resturilor vegetale.
După M. Berca (2005), fluxul tehnologic agricol, cu componentele sale biotehnice „ stă la baza
definirii unei politici agrare concrete, inteligente, eficiente. De aceea, agricultura nu este numai teorie şi
economie, ci activitate vie, productivă, care se exprimă prin tehnologii şi tehnici diverse, care să polueze
cât mai puţin produsele obţinute în ecosistem”

1.4. Tehnologia şi tehnica ecologică

In sens mai larg, în concepía lui Mitsh W.J. şi Jorgensen S.E. (1989) reprezintă “proiectarea societăţii
umane în mediul natural, în beneficiul acesteia şi în opoziţie cu orice forme de tehnici inginereşti care se
substituie mediului natural”.
După Al.Ionescu (1989) tehnica ecologică-tehnologia ecologică (ecotehnică-ecotehnologie)
reprezintă “cunoaşterea şi aplicarea metodelor şi mijloacelor
necesare în toate procesele de producţie, cu păstrarea nealterată a mediului
înconjurător”.
Faţă de tehnica clasică, ecotehnica, caută pe baza principiilor ecologice să ocrotească
integritatea solului şi a plantelor şi să reducă, pe cât posibil, deşeurile şi rezidurile.
Tehnologia ecologică este un nivel superior al tehnicii şi numai ea poate realiza produse curate,
nepoluate. Ea se bazează pe aplicarea următoarelor acţiuni principale:
 ocrotirea integrităţii solului şi a plantelor;
 reducerea deşeurilor şi rezidurilor nocive;
 fertilizarea cu predominarea materiei organice ca îngrăşământ;
 folosirea luptei integrate contra bolilor şi dăunătorilor folosind cu precădere metode
biologice;
 cultivarea soiurilor şi hibrizilor productivi, rezistenţi genetic la boli şi dăunători.

P a g i n a 7 | 240
 Ecotehnica presupune un mediu tehnologic corespunzător, ceea ce înseamnă o adaptare a
actualelor metode tehnice şi promovarea unor noi procedee agrotehnice după criterii ecologice şi social
culturale.

1.5. Tehnologii alternative

Cu toate rezultatele bune obţinute în producţia agricolă pe anumite suprafeţe din diferite ţări,
tehnologia ecologică are de străbătut un drum lung până la introducerea şi apoi generalizarea ei în
agricultură. Sunt căutate soluţii de aplicare treptată prin tehnologii intermediare, tehnologii economicoase,
tehnologii naturiste, tehnologii alternative şi tehnologii adaptate care se pot aplica în funcţie de
structurile agricole (P.Harper, B.Wirkson,1978)
Tehnologia intermediară este susţinută în ţările anglo-saxone şi se sitează între tehnologia
tradiţională şi cea modernă. Conceptul este imprecis şi nu deţine nici un criteriu de decizie.
Tehnologia economicoasă se bazează pe acţiuni agrotehnice simple, cu costuri reduse, în
care captarea energiei radiante solare ocupă un rol principal, în dauna folosirii mecanizării.
Tehniologia naturistă se înscrie în ciclurile ecologice, utilizând surse de energie
inepuizabile, nepoluante, economisind resursele regenerabile şi reciclând deşeurile. Este tehnologia
pentru fermele cu suprafeţe mici şi medii, dar care au posibilitatea să se asocieze.
Tehnologia adaptată insistă asupra noţiunii de corespondenţă cu mediul ei
înconjurător specific, de Tehnologia alternativă este definită ca unansamblu de tehnici care se opun
modelului tehnic dominant, propunând tehnologii mai puţin poluante şi energofage. fapt este vorba de a o
integra nu numai în mediul său
economic, dar şi în cel social, cultural, sociologic, politic şi, bineînţeles ecologic. O problem importantă
rămâne stabilitatea productivităţii ecosistemului
agricol prin folosirea tehnologiei ecologice. In agricultură este bine să se păstreze o proporţie între recolta
obţinută şi regenerarea ei, iar emisia de deşeuri să fie într-un raport de unu la unu cu capacitatea
naturală de asimilare a ecosistemului poluat
cumulată cu cea a tehnologiei aplicate, ceea ce asigură o bioproductivitate ridicată a plantelor şi folosirea
eficientă a capitalului investit. Sunt specialişti care evidenţiază faptul că maximul biologic şi tehnologic la o
cultură agricolă ar trebui să coincidă cu maximul economic, obţinându-se astfel maximum de profit. Este
necesară o gestionare şi administrare ecologică a componentelor fluxului tehnologic, chiar mărind
costurile pentru variantele nepoluante, dar fără a mări vulnerabilitatea plantelor cultivate şi a reduce
potenţialul lor biologic de producţie. Trebuie reţinută ideea lui P. Papacostea şi anume: „în agricultură
trebuie să fie alese nu cele mai biologice dintre soluţiile economice, ci soluţiile cele mai economice
dintre cele biologice”
Tehnologiile de producţie trebuie fundamentate după criterii energetice, economice si ecologice.

1.6. Premizele dezvoltării agricole

Strategia dezvoltării producţiei agricole trebuie privită sistematic „în contextul procesului de
tranziţie a întregii economii, la tipul de economie de piaţă” construind un sistem managerial specific. Numai
pe această cale se poate redresa producţia agricolă şi sectorul ei de culturi agricole, având în vedere
aşezarea lor pe noi principii şi mecanisme de funcţionare social-economice şi tehnologice.
Pentru a asigura securitatea alimentară, sănătatea populaţiei, singura soluţie este formarea unei
agriculturi durabile şi competitive, care să pună în valoare potenţialul de producţie şi pedoclimatic al
teritoriului biogeografic al României, cu marea sa diversitate, să ajusteze structural această ramură a
economiei naţionale cu implantarea ei în mecanismele economiei de piaţă şi să o înzestreze cu factori de
producţie cât mai moderni şi performanţi. Sunt necesare corecţii semnificative în agrofitotehnie, prin
introducerea unor tehnici culturale specifice exploataţiilor mici, mijlocii şi mari. În esenţă se pot avea în vedere

P a g i n a 8 | 240
următoarele criterii de ordin tehnico-economic şi ecologic pentru redresarea agiculturii şi a sectorului său
vegetal:

 ridicarea potenţialului de producţie al pământului prin lucrări de îmbunătăţiri funciare,

îndeosebi prin irigaţii;
 extinderea mecanizării, prin creşterea numărului de tractoare şi maşini agricole şi adaptarea
lor la noua structură a cercetărilor ştiinţifice;
 utilizarea eficientă a îngrăşămintelor şi substanţelor fitofarmaceutice pentru sporirea
randamentului şi păstrarea sănătăţii plantelor, luarea în considerare a evitării poluării mediului înconjurător
şi respectării standardelor internaţionale de calitate a produselor agricole;
 creşterea gradului de pregătire şi utilizare a forţei de muncă;
 formarea brută de capital, prin creşterea capacităţii investiţionale a producătorilor agricoli,
participarea bugetului public naţional şi local la obiectivele de interes strategic, participarea fondurilor
comunitare a instituţiilor financiare internaţionale şi a capitalului extern.
În noul menagement tehnologic, care se fundamentează pe redimensionarea exploataţiilor
agricole, mecanizarea joacă un rol important, în care creşterea puterii tractoarelor şi combinelor este
definitorie, în ideea de a reduce la maximum posibil perioada de pregătire a terenului, de semănat, recoltat
şi eliberat terenul de resturile vegetale.
Un rol important revine cercetării ştiinţifice care se realizează prin Academia de Ştiinţe Agricole şi
Silvice, Institutele sale de cercetări şi Universităţile agricole. Cercetarea ştiinţifică are drept obiective majore:
 creearea de noi forme de plante (soiuri şi hibrizi) cu o valoare productivă ridicată şi cu
rezistenţă la secetă, boli şi dăunători;
 creearea de noi forme de plante (soiuri şi hibrizi) cu o valoare productivă ridicată şi cu
rezistenţă la secetă, boli şi dăunători;
 controlul, supravegherea şi cercetarea solurilor (monitorizarea) pe întreg teritoriul agricol
national;
 producerea materialului biologic de înmulţire (seminţe) de calitate superioară.

1.7. Biotehnologia agricolă

Biotehnologia este considerată un domeniu al agriculturii durabile şi ecologice care se

extinde tot mai mult în agricultură şi în industria alimentară. Biotehnologia a devenit o ştiinţă şi o practică
de mare viitor ; ea cuprinde ansamblul procedeelor de transformare a materiilor prime reînnoibile şi de
producere, cu ajutorul culturilor de microorganisme şi de celule animale şi vegetale, a numeroase varietăţi
de substanţe utile omului.
In sensul cel mai larg, biotehnologia presupune utilizarea proceselor biologice pentru a obţine
produse folositoare.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) consideră biotehnologia ca
fiind un domeniu de activitate ce foloseşte organisme vii sau componente ale acestora pentru a obţine
sau a modifica produse, a ameliora plante ori animale şi a produce micoorganisme în scopuri specifice.
In opinia specialiştilor, biotehnologia are numeroase aplicaţii practice în agricultură:
 obţinerea de organisme modificate genetic (OMG), adică soiuri şi hibrizi, care pot fi folosiţi în
alimentaţia omului şi a animalelor;
 obţinerea de soiuri şi hibrizi din plante agricole /transgene), tolerante la erbicide;
 crearea de plante modificate genetic rezistente la boli;
 îmbunătăţirea valorii nutritive a alimentelor şi a seminţelor;
 crearea de soiri de plante agricole care pot să dea recolte relativ maărite pe soluri slabe fertile
sau în condiţii vitrege de mediu;

P a g i n a 9 | 240
  utilizarea mai eficientă a îngrăşămintelor de către sol şi a substanţelor nutritive din sol de
către plante.
Norman Colin (1983) arată că biotehnologia se poate prezenta ca fiind exploatarea
economică a cunoştinţelor biologice. Ea ar putea avea efecte sociale şi economice egale în amploare şi
însemnătate cu cele ale revoluţiei electronice. Deşi revoluţia biotehnologică este subiectul unor
speculaţii teoretice, ea progresează rapid datorită interesului economic şi comercial.
Manipularea artificială a informaţiei genetice a plantelor şi microorganismelor se bazează în
mare măsură pe biotehnologie. Metodele de investigaţie biotehnologică permit obţinerea unui
număr mare de gene, studiul lor în medii noi de viaţă, posibilitatea de a întrerupe graniţele genetice
dintre specii, de a inzestra organismele vii cu noi însuşiri pe care nu le pot asimila pe căi naturale,
de remodela organismele.

1.8. Zonarea ecologică a culturilor agricole

Cunoaşterea modului în care condiţiile naturale existente satisfac cerinţele biologice ale
plantelor agricole este de mare însemnătate pentru economia naţională, deoarece numai pornind de la
această bază ştiinţifică se poate realiza o amplasare raţională a culturilor. Creşterea si dezvoltarea plantelor
cultivate, productivitatea lor biologică şi în final recolta sunt rezultatul schimburilor de substanţă şi
al transformărilor de energie ce se realizează în cadrul ecosistemelor agricole. Infăptuirea acestor
procese dinamice şi foarte complexe se desfăşoară în forme diferite pentru fiecare specie de plantă
cultivată şi tip de ecosistem şi este condiţionată de cerinţele biologice şi de modul de acţiune a
factorilor de vegetaţie şi a factorilor ecologici teritoriali (clima şi solul).
Acţiunea factorilor ecologici şi de vegetaţie asupra creşterii, dezvoltării şi fructificării plantelor
în raport cu cerinţele biologice ale acestora, determină un nivel de referinţă de cea mai mare însemnătate, şi
anume: optimul ecologic. Este foarte importantă cunoaşterea noţiunii de optim ecologic,deoarece,
plecând de la nivelul acestuia, acţiunea restrictivă a factorilor mediului fizic delimitează zone
ecogeografice, de la cele mai favorabile, până la cele nefavorabile, în care culturile îşi satisfac cu greu
cerinţele biologice sau care sunt improprii creşterii şi dezvoltării plantelor respective. In acest sens s-au făcut
numeroase studii teoretice de exprimare a notiunii de optim ecologic, cele mai multe referindu-se la concepte
strict biologice, la substanţa vie şi la organisme în general.
Cercetătorii români (Teodorescu, I.C., Gh. Obrejan, Andronicesu D., Teaci, D., Mănescu, B.,
Oşlobeanu,M.,) au evidenţiat în cercetările lor favorabilitatea ecologică în funcţie de factorii pedoclimatici,
hidrologici şi orografici. Aceste studii au stat la baza elaborării lucrărilor de zonare ecologică a plantelor
agricole în România, care se perfecţionează în continuare prin noi metode de investigaţie.
Configurarea unei agriculturi moderne şi competitive pe teritoriul Rpmâniei, care să asigure
producţii ridicate şi stabile, nu este posibilă fără zonarea ecologică a culturilor agricole. Aceasta se poate
considera ca fiind suportul ecologic al zonalităţii producţiei agricole.
În ţara noastră,în raport cu factorii ecologici şi cu optimul ecologic, s-a propus gruparea
zonelor naturale pe grade de favorabilitate. Se consideră zonă foarte favorabilă aceea în care
condiţiile naturale satisfac toate cerinţele plantelor. Pe măsură ce intervin şi se intensifică unele
elemente nefavorabile, zonele au fost apreciate ca favorabile, puţin favorabile şi chiar improprii culturilor
agricole sau horticole.
Prin zone se înţeleg mai multe teritorii administrative, care se caracterizează prin unitatea
factorilor de mediu şi care prezintă condiţii mai mult sau mai puţin asemănătoare pentru culturile
agricole. De exemplu: Câmpia de Vest cuprinde teritoriul dintre graniţa de vest şi poalele dealurilor
vestice, începând de la SatuMare şi până la Oraviţa; este foarte favorabilă pentru porumb, plante de nutreţ,
grâu de toamnă, orz de toamnă, floarea soarelui, soia, sfecla de zahăr, cartof, cânepă şi favorabilă pentru
mazăre, fasole, inul pentru ulei, orez.
În cadrul zonelor se diferenţiază:

P a g i n a 10 | 240
 - bazinele, teritorii restrânse, care cuprind mai multe localităţi, cu condiţii pedoclimatice
aproape identice şi cu o specializare largă a culturilor;
- centrele legumicole, pomicole, viticole sunt teritorii cu condiţii pedoclimatice identice specifice,
specializate în una-două culturi.

1.9. Factorii climatici

Importanţă
In climatologie în general şi în cea agricolă în special trebuie să avem în vedere două noţiuni
fundamentale: clima şi microclima.
Clima reprezintă regimul stării timpului (vremii) caracteristic unei zone ecologice, pe o perioadă
îndelungată de ani, rezultat din interacţiunea dintre energia radiantă solară, caracterul suprafeţei pământului
şi circulaţia generală a aerului în atmosferă pe mari regiuni ale globului sau a unei ţări.
Microclima este starea vremii pe suprafeţe mici, ca rezultat al neuniformităţii suprafeţei terestre
din punct de vedere al proprietăţilor sale fizice. Astfel apar diferenţe uneori majore între factorii
meteorologici dintr-o localitate de câmpie şi cei din zona de deal, cu influenţă directă, de exemplu, asupra
epocii de semănat şi a recoltatului.
Pornind de la aceste consideraţii şi de la influenţele pe care le exercită elementele
meteorologice, cunoaşterea climei şi microclimei şi a componentelor sale este deosebit de importantă pentru
zonarea culturilor agricole pe teritoriu, pentru calculul evapo-transpiraţiei şi pentru stabilirea bilanţului
energetic al solului.

1.10. Zonele climatice

Ţara noastră face parte din centura climatică temperată a emisferei nordice, unde s-au format
cele mai productive zone agricole, cu o mare diversitate de sisteme de cultură şi de creştere a animalelor.
Potenţialul climatic permite cultivarea unei game largi de culturi agricole şi horticole, o
răspândire mai mare având cele cu cerinţe moderate faţă de factorul căldură.
Un interes deosebit pentru culturile agricole îl reprezintă resursele climatice pe forme de relief şi
tipuri de vegetaţie.
Corespunzătoare celor trei trepte de relief se diferenţiază în România trei etaje de climă:
- clima câmpiilor: se caracterizează printr-o repartizare teritorială destul de uniformă a
principalelor elemente meteorologice; vara cad ploi la intervale mari sub formă de averse, iarna perioadele
de ger alternează cu cele de dezgheţ;
- clima dealurilor şi podişurilor cuprinde cea mai mare parte a ţării, cu ploi îndelungate, iar pe
văi şi depresiuni sunt frecvente îngheţurile;
- clima munţilor iese în evidenţă prin temperaturi scăzute şi precipitaţii abundente, care
asigură vegetaţia pajiştilor pentru păşunat şi fân.

1.11. Solul

Cultivarea plantelor agricole nu poate fi concepută fără prezenţa solului principalul mijloc de
producţie în agricultură, adevărată avuţie naţională, suport material pentru plante. Solul constituie o
resursă inepuizabilă a mediului, o adevărată fabrică de producere a substanţelor nutritive, un uriaş
acumulator de energie potenţială. Pentru solurile României s-a evaluat o cantitate de aproximativ 2 miliarde
tone humus (materie organică), al cărui potenţial energetic se estimează la echivalentul a 1,2 miliarde tone
petrol brut (Răuţă, C-1981).
Fără sol şi microorganismele sale viaţa pe Terra ar fi imposibilă. Solul se comportă ca un
organism viu, care se formează, evoluează şi se autogenerează prin funcţiile şi însuşirile sale

P a g i n a 11 | 240
caracteristice asigurând în permanenţă substratul material-energetic pentru producerea recoltelor. Solul
este un laborator natural, sediu al unor transformări complexe, cu o comunitate biologică
(microorganisme în mod deosebit) foarte activă şi foarte numeroasă.
Solul este deci, un ecosistem viabil şi o unitate de bază a biosferei, cu un biotop şi o biocenoză
specifice.
In concluzie putem afirma că solul este stratul de la suprafaţa scoarţei terestre care serveşte ca
mediu de viaţă pentru plante. El este un corp natural complex, alcătuit din material mineral, organic,
apă şi aer, în masa căruia au loc procese fizice, chimice şi biologice complexe. Solul constituie, mediul
(stratul) nutritiv cel mai economic pentru creşterea şi dezvoltarea optimă a plantelor, în vederea obţinerii unor
recolte de calitate superioară.
Capacitatea de producţie a solului sau potenţialul productiv este însuşirea acestuia de a asigura
condiţii optime plantelor şi recolte constante şi sigure an de an, fiind condiţionată de însuşirile generale cât
şi de fertilitatea solului. Menţinerea capacităţii de producţie a solului la un nivel constant ridicat, constituie
una din problemele fundamentale ale agriculturii româneşti, cu largi implicaţii de ordin tehnic, economic
şi ecologic. Creşterea capacităţii de producţie a solului este o acţiune de mare amploare şi durată, ea
necesitând aplicarea unui complex de măsuri agro- pedo - ameliorative, fundamentate pe bază de studii
pedologice, agrochimice şi de cadastru calitativ.
Solul, este format din stratul arabil, stratul de la suprafaţă (5-30 cm), răscolit, prelucrat de piesele
active ale maşinilor agricole şi substratul arabil (subsolul) stratul de la adâncime (30-80-100 cm) care
reprezintă rezerva pentru hrana plantelor cu factorii necesari creşterii .
Solul este alcătuit din 3 faze: solidă (50% din volumul total al solului), lichidă (30-35%) şi
gazoasă (15-20%) .
Faza solidă provine din roci. Rocile sunt alcătuite din minerale, acestea din elemente
chimice. In sol se găsesc toate elementele înscrise în tabelul lui Mendeleev. Rocile care au stat şi
stau la baza formării solului sunt roci eruptive sau magmatice (granite, grandiolite, diolite, gabrouri), roci
metamorfice (cuarţite, micaşisturi, calcare cristaline, şisturi grafitoase) şi roci sedimentare (pietriş, nisip,
conglomerate, gresii, loess, marne, calcare, sare, ipsos, petrol, cretă, cărbuni etc).

1.12. Factorii şi procesele de formare a solului

Asupra rocilor de la suprafaţa litosferei, ca material primar, au acţionat şi acţionează o serie de

factori (agenţi): fizici, chimici şi biologici.
Agenţii fizici, foarte numeroşi, sunt agenţii climatici sau clima cu toate componentele ei
(temperatura, precepitaţiile, vântul, ş.a). Agenţii fizici participă la fenomenul de dezagregare a rocilor şi ca
urmare apar diferite fragmente ca:
 bolovani, cu diametrul mai mare de 200 mm
 pietre, având diametrul de 200 - 20 mm
 pietriş, cu diametrul de 20 - 2 mm
 nisip grosier, cu diametrul de 2- 0,2 mm
 nisip fin, cu diametrul particolelor 0,2 - 0,02 mm
 praf, pulberi, având diametrul 0,02 - 0,002 mm.

Aceste fragmente îşi păstrează nemodificate însuşirile fizico-chimice.

Agenţii chimici implică reacţii chimice între diferite elemente chimice din structura rocilor cu
formarea altor grupe de substanţe (oxizi, hidoxizi, coloizi, ş.a) Acestea prezintă însuşiri diferite, mai
complexe, faţă de particolele din care au provenit. Argila este de pildă, rezultanta procesului de alterare
chimică produsă de agenţii chimici.
Agenţii biologici acţionează prin microorganismele ce oxidează substanţele sărace în oxigen,
descompun silicaţii, fixează azotul din aer şi transformă azotul organic în compuşi minerali. Pe acest

P a g i n a 12 | 240
substrat, în care se găsesc primele substanţe nutritive (compuşi simpli, asimilabili) şi apă, s-au instalat
plantele. Aceste plante sunt supuse procesului de descompunere şi mineralizare sub
acţiunea microorganismelor, rezultatul fiind formarea de humus şi eliberarea de substanţe minerale
nutritive accesibile plantelor.
Materialul parental mărunţit, (roca mamă) modificat chimic şi supus proceselor biologice a
devenit sol fertil.

1.13. Caracteristicile solului

Solul prezintă însuşiri fizice, chimice şi biologice.

Insuşirile fizice ale solului sunt: textura, structura, porozitatea, aderenţa, compactitatea,
plasticitatea, contracţia, densitatea specifică,densitatea aparentă.
Textura solului (compoziţia mecanică, alcătuirea granulometrică) reprezintă
proporţia în care fracţiunile granulometrice (grăunciorii) intră în alcătuirea naturală a solului. In funcţie de
textură solurile pot fi: nisipoase ( nisip 95%, argilă 5%), nisipo-lutoase (9o-80% nisip, 10-20% argilă),
luto-nisipoase (70-80% nisip, 20-30% argilă), lutoase (30-45% argilă), luto-argiloase (45-60% argilă), argilo-
lutoase (60-
75% argilă), argiloase (75-85% argilă), greu argiloase cu peste 85% argilă.
In practică însă, după textură, solurile se împart în:
 soluri uşoare (afânate) în care predomină nisipul, destinate cultivării plantelor neprăşitoare,
fertilizate cu îngrăşăminte organice bine descompuse;
 soluri grele (compacte) în care predomină argila, sunt soluri greu permeabile pentru apă şi
aer, motiv pentru care ele se lucrează adânc şi la intervale scurte de timp. Fertilizarea lor se face cu
îngrăşăminte organice puţin descompuse şi sunt cultivate aceste soluri mai ales cu plante prăşitoare;
 soluri mijlocii, unde argila şi nisipul se găsesc îproporţii egale, sunt cele mai favorabile
pentru cultura plantelor.
Structura solului reprezintă modul de grupare algrăunciorilor de sol în agregate. După
mărimea agregatelor se deosebeşte structura: glomerulară (diametrul grăunciorilor este cuprins între 1-3 mm),
alunară (4-10 mm), nuciformă, lenticulară, columnară, prismatică. Solurile cu stuctură, mai ales glomerulară
(măzărată), sunt soluri permeabile pentru apă şi aer, sunt soluri calde, soluri cu un regim nutritiv
favorabil plantelor, sunt cu alte cuvinte, soluri fertile. Stabilitatea agregatelor este determinată de cimentul
organo-mineral care leagă grăunciorii. Acest ciment este constituit din humus, argilă şi diferiţi coloizi.
Textura solului se determină pe teren,orientativ, prin palpare. Proporţiaexactă a grăunciorilor se
stabileşte în laboratoarele de pedologie.
Structura solului se menţine şi se reface atunci când se aplică lucrări raţionale, când fertilizarea
solului se face cu îngrăşăminte organice, când se aplică o alternanţă sau o rotaţie raţională a culturilor.
Porozitatea solului reprezintă spaţiul lacunar. Grăunciorii şi agregatele lasă intre ele spaţii sau
pori. Porii pot avea diametrul mai mare de 0,25 mm şi atunci
vorbim despre spaţii lacunare necapilare iar când diametrul lor este mai mic de 0,25 mm., vorbim despre
spaţii lacunare capilare. In aceste spaţii se găseşte aer şi apă.
Spaţiile lacunare necapilare deţin 15-20% din volumul total al solului şi sunt de regulă pline cu aer;
spaţiile lacunare capilare deţin 30-35% din volumul solului şi sunt în mod normal pline cu apă. In aceste
spaţii lacunare se petrec de fapt toate procesele chimice şi biochimice din sol. Reglarea spaţiului lacunar se
realizează prin lucrări ale solului: lucrări de afânare, atunci când volumul spaţiului lacunar este mai mic decât
cel normal ; lucrări de tasare, cu tăvălugul, atunci când volumul spaţiului lacunar este mai mare decât cel
normal.
Insuşirile chimice ale solului sunt condiţionate de starea de dispersie coloidală a diferitelor
substanţe din masa solului. Ele sunt reprezentate de : soluţia solului,coloizii, puterea de reţinere, reacţia
solului (pH).

P a g i n a 13 | 240
 Soluţia solului reprezintă mediul apos în care se află în stare de dispersie diferite substanţe
minerale şi organice care participă la procesul de nutriţie prin intermediul sistemului radicular. Coloizii
alcătuiesc complexul coloidal sau complexul argilo-humic din sol.
Puterea de reţinere reprezintă capacitatea solului de a reţine anumite substanţe cu un
grad variat de dispersie. Are o importanţă deosebită pentru viaţa plantelor şi deci pentru fertlitatea solului
deoarece, puterea de reţinere, împiedică levigarea substanţelor nutritive, ele rămânând la dispoziţia
plantelor
Reacţia solului =pH poate fi neutră (pH=7), bazică (pH mai mare decât 7), acidă (pH mai mică
decât 7). Majoritatea plantelor preferă solul cu reacţie neutră. Există specii de plante care preferă reacţia
acidă a solului,cum este cartoful, ovăzul, secara. Lucerna şi rapiţa, în schimb, preferă solurile bazice.
Corectarea pH-ului acid sau bazic se face prin aplicarea amendamentelor şi a îngrăşămintelor
chimice cu reacţie acidă sau bazică.
Cunoaşterea reacţiei solului prezintă o importanţă deosebită pentru cunoaşterea şi
crearea condiţiilor favorabile creşterii plantelor. Pe teren, operativ dar orientativ, reacţia solului se determină
cu ajutorul unui aparat denumit pH-metru, prin metoda colorimetrică.
Insuşirile biologice ale solului se exprimă prin activitatea intensă a microorganismelor, a
plantelor, şi a animalelor din sol, fiind îndreptată în direcţia descompunerii şi prelucrării materiei organice
şi formării humusului .
Microorganismele produc:

nsformarea unor compuşi ai fierului, sulfului şi fosforului din forme inaccesibile în

forme uşor accesibile plantelor,

amonificatoare);
trecerea lui în forme de azot accesibile plantelor, proces cunoscut sub
denumirea de nitrificare şi realizat de bacteriile nitrificatoare.
Plantele prin sistemul lor radicular furnizează în mod continuu resturi organice ce pot atinge 1-
10 tone/ha.
Animalele de la cele mai simple, protozoare, şi continuând cu râmele, transformă materia organică
amestecând-o cu cea minerală. Astfel, minusculele râme prelucrează anual 400-600 tone de sol pe 1
ha teren agricol.
Principalele însuşiri ale solului sunt fertilitatea şi capacitatea de producţie.

Fertilitatea este însuşirea esenţială a solului de a reţine şi pune la dispoziţia plantelor

cultivate substanţele nutritive, aer şi apă, de a creea condiţii optime de temperatură, umiditate şi aeraţie
în vederea asigurării creşterii şi dezvoltării plantelor, producerii de recolte. In definiţia fertilităţii, un
loc aparte îl ocupă humusul, acesta constituind suportul energetic de asigurare cu substanţe nutritive. Ca
urmare, humusul, poate fi luat drept criteriu de bază în aprecierea gradului de fertilitate.
Humusul constituie un produs organic complex format din componente nespecifice
(substanţe organice în curs de descompunere) şi componente specifice (acizi humici şi huminici) rezultaţi din
descompunerea resturilor vegetale şi animale de către bacteriile aerobe. Conţinutul în humus pe adâncimi de
30 cm poate atinge 60-90 t/ha pe soluri sărace şi 200-300 t /ha pe solurile fertile (cernoziomuri).
Solul posedă o fertilitate naturală (potenţială) atunci când se găseşte în condiţii naturale de
dezvoltare şi o fertilitate artificială, dirijată şi modificată de om.
Humusul este reprezentat de materia organica descompusa din sol, care asigura hrana
plantelor si care reprezinta un factor de protectie impotriva bolilor, datorita prezentei unor substante
numite fitoalexine, substante care pentru plante au un rol asemanator anticorpilor.
Nu toate solurile contin aceeasi cantitate de humus, exista soluri foarte sarace, pe care le
poti recunoaste dupa culoarea lor galben-cenusie, cu un continut de cel mult 2%, si soluri bogate, care au

P a g i n a 14 | 240
o culoare neagra, cu peste 7% procent de humus. Acest procent nu este fix, el difera de la an la an in
functie de conditii si mai ales depinde de modul in care iti ingrijesti gradina.
Pentru a imbogati cantitatea de humus din sol, exista cateva metode la indemana oricui.
Toamna, dupa ce ai curatat terenul de resturile vegetale, poti ingloba in sapatura la fiecare metru patrat
cate 4 kilograme de turba uscata, sau 6 kilograme de compost semidescompus. Acesta este inglobat in
sol prin sapat iar primavara, imediat dupa dezghet, si va putea fi transformat intr-un pat germinativ de
buna calitate pentru semanat sau pentru transplantarea rasadurilor. In perioada vegetatiei, mulcirea
asigura pentru mai tarziu bazele formarii humusului. Mulcirea se face atat in gradinile de legume cat si in
straturile de flori, si reprezinta crearea unui strat artificial de 2-3 cm grosime la suprafata solului, alcatuit
din talas, scoarta de copac, rumegus, sau alte deseuri lemnoase si resturi vegetale. Are rolul de a
impiedica dezvoltarea buruienilor, mentine o umiditate relativ constanta in sol iar, prin descompunere,
materia organica se transforma in humus.

1.14. Îngrasamintele verzi

Este cea mai simpla metoda de a imbogati solul in azot, ea consta in cultivarea unor plante
erbacee, care in plina perioada de vegetatie le vei cosi, terenul il vei sapa si vei ingloba in sol plantele
inca verzi, la o adancime mica. Dintre aceste plante, cele mai folosite sunt lupinul, trifoiul, sparceta si
sulfina. Ele sunt specii leguminoase care au proprietatea de a fixa in sol azotul din atmosfera.
Prin asolament se urmărește crearea unor condiţii de mediu mai favorabile pentru plantele
cultivate, o mai bună aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive şi prevenirea pagubelor provocate de
buruieni, boli şi dăunători.
Avantajele pe care le realizează asolamentele mai ales în anii agricoli cu probleme, vin în
sprijinul producătorului agricol în speranţa obţinerii unor randamente pe unitatea de suprafaţă.
Organizarea unui asolament nu se face de azi pe mâine şi nu pentru o perioadă scurtă, ci
pentru o perioadă mai lungă de 4 - 6 ani.
În organizarea unui asolament raţional, care în final să realizeze sporuri de producţie şi eficienţă
economică maximă, trebuie să se ţină seama de o serie de factori şi anume:
• condiţiile naturale;
• cerinţele economico - organizatorice;
• cerinţele agrobiologice ale plantelor.
Factorii naturali, cum sunt solul şi clima, au o importanţă deosebită în alegerea culturilor din
cadrul asolamentului. Tipul de sol, relieful, expoziţia, adâncimea apei freatice, cantitatea de precipitaţii,
temperatura etc. sunt factori de care trebuie să se ţină seama atât în privinţa speciilor ce se vor cultiva
într-o zonă sau alta, cât şi a hibrizilor şi soiurilor din cadrul fiecărei specii.
Rotaţia şi succesiunea în cadrul asolamentelor se vor face în funcţie de cerinţele agro-biologice
ale plantelor.
Prin rotaţie şi succesiunea culturilor în cadrul asolamentului trebuie să se realizeze şi o bună
combatere a bolilor şi dăunătorilor, şi a buruienilor.
Ţinând cont că în agricultura ţării noastre s-au produs mutaţii foarte importante, unde agricultura
privată deţine 95% din suprafaţa arabilă, o atenţie deosebită trebuie acordată mărimii solelor.
În asociaţiile nou înfiinţate, solele sunt mai mari în funcţie de specificul asolamentului
(asolamente de câmp, asolamente furajere sau mixte), în timp ce în agricultura privată, solele au
dimensiuni mult mai mici, în funcţie de suprafaţa deţinută de proprietar.
În funcţie de numărul de sole sau ani, asolamentele sunt de scurtă durată, 2-4 ani şi de lungă
durată, 5-6 ani.
Întrucât principalele culturi din ţara noastră sunt grâul şi porumbul, acestea ocupând aproape
60% din suprafaţa arabilă, se foloseşte foarte des rotaţia grâu - porumb. Acest asolament s-a dovedit

P a g i n a 15 | 240
necorespunzător, întrucât ambele culturi sunt mari consumatoare de elemente nutritive şi au şi unele boli
comune (Fuzarioză).
Astfel, după plante care lasă în sol cantităţi mari de elemente nutritive, cum ar fi leguminoasele,
să urmeze plante mari consumătoare de azot şi fosfor, cum sunt porumbul, grâul, sfecla, floarea
soarelui,etc. De asemenea, se recomandă ca după plante mari consumatoare de apă să urmeze plante
cu un consum mai redus de apă.

1.15. Asolamentul agricol

Noţiunea şi practica asolamentului, cu nucleul de bază care este rotaţia culturilor pe un

teren agricol, este destul de controversată din motive mai mult economice decât tehnologice. Sunt
specialişti care minimalizează asolamentul, dar cercetările intreprinse în multe ţări confirmă valenţele
acestuia, atestate încă din antichitate. Asolamentul nu şi-a pierdut din actualitate, cu rol esenţial în
combaterea monoculturii, a „oboselii” solului, prevenirii atacului de dăunători.
Asolamentul reprezintă amplasarea raţională a culturilor în timp şi spaţiu, pe sole sau tarlale,
stabilite pe baza dezvoltării actuale şi în perspectivă a unei societăţi agricole.
Asolamentul poate fi perceput şi ca un sistem raţional de amenajare a terenului şi de lucrări
ale solului, de aplicare a îngrăşămintelor, în vederea creşterii fertilităţii şi producţiei agricole precum şi
asigurării bazei furajere pentru dezvoltarea creşterii animalelor.
In dimensionarea şi delimitarea unui asolament se ţine seama de o serie de criterii cum ar fi:
 limite obligate (naturale, construite, hotare)
 relieful (panta, eroziunea)
 schema hidrotehnică ( prezenţa canalelor, conductelor de aducţiunea apei)
 forma şi dimensionarea solelor ( unitate de cultură, unitate de exploatare, unitate de amenajare)
 dimensionarea şi specializarea exploataţiei agricole
 costurile producţiei.
El presupune împărţirea unei suprafeţe în parcele denumite sole, pe care plantele sunt
repartizate şi supuse rotaţiei. Fiecare cultură poate ocupa într-un an una sau mai multe sole sau numai o
parte dintr-o solă. Sola ocupată cu două culturi se numeşte solă mixtă, iar cea ocupată cu mai multe
culturi, solă pestriţă.
Succesiunea culturilor în timp (pe sole) se numeşte rotaţia culturilor, iar timpul în cursul căruia
fiecare cultură trece prin toate solele asolamentului durata rotaţiei. In cazul în care o plantă de cultură
rămâne sau se seamănă doi sau mai mulţi ani pe aceeaşi sol, fără a fi înlocuită prin alta în
perioada respectivă, se numeşte monocultură (de exemplu porumb după porumb).
Asolamentele pentru a fi cât mai eficiente, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
 economice - să asigure îndeplinirea obiectivelor din planul de cultură,utilizând
eficient sumele alocate;
 tenico- organizatorice - să prevadă o folosire cât mai raţională şi maieconomică a
resurselor materiale şi umane;
 agrobiologice - să asigure sporirea fertilităţii solului şi protecţia culturilor.
Importanţa asolamentului rezidă din faptul că rezolvă, fără nici o cheltuială suplimentară,
numeroase probleme de ordin organizatoric, biologic, tehnic şi economic.
Astfel, asolamentul contribuie la:
 adoptarea unei structuri adecvate a culturilor.O structură optimă este determinată de
factorii sociali-economici şi reprezintă procentul pe care îl ocupă în asolament anumite plante de cultură,
alternarea lor şi introducerea plantelor amelioratoare (leguminoase) în rotaţia culturilor.Toate acestea
crează posibilitatea valorificării potenţialului biologic al plantelor, concretizat prin producţii ridicate la hectar
precum şi economisirea unor mari cantităţi de îngrăşăminte cu azot, pesticide şi energie (30-35 %);
 înlătură fenomenul de “oboseală a solului” adică scăderea treptată a fertlităţii lui,datorată unor

P a g i n a 16 | 240
multiple cauze de natură chimică, biochimică sau biologică. Unii cercetători explică fenomenul pe seama
înmulţirii unor bacterii sau ciuperci proprii anumitor culturi şi a căror toxine secretate în sol stânjenesc
cultivarea altor plante. Fenomenul în sine, prezintă aspecte foarte complexe, unele încă insuficient
elucidate;
 contribuie la combaterea buruienilor, a bolilor şi a dăunătorilor. Din multitudinea
posibilităţilor de combatere, asolamentul se remarcă prin controlul gradului de îmburuienare al
culturilor sub pragul economic de dăunare, fără a necesita investiţii suplimentare. Asolamentele
multianuale, cu rotaţii bine chibzuite, reduc sau elimină fondul biologic de buruieni,nefiind necesară
intervenţia cu erbicidepentrucombaterealor (Al.Salontai,1994);
 contribuie la utilizarea judicioasă a îngrăşămintelor sub aspectul efectului direct şi
prelungit;
 oferă posibilitatea aplicării unor sisteme raţionale de lucrare a solului şi de exploatare
rentabilă a tractoarelor şi maşinile agricole.

Clasificarea asolamentelor
Se face ţinând cont de diferite criterii ca:
 numărul de sole care compun asolamentul,
 numărul de ani ai rotaţiei,
 ponderea şi importanţa economică a culturilor,
 suprafeţele ocupate de anumite plante sau grupe de plante,
 scopul pentru care au fost organizate, ş.a.

Astfel, se deosebesc următoarele tipuri de asolamente:

Asolamentul de câmp: asolamentul care include principalele culturi agricole (cereale,

leguminoase, plante tehnice ) şi care, în raport cu numărul solelor care îl compun, poate fi scurt (cu 3-5
sole), mijlociu (cu 6-8 sole) şi lung (cuprinzând peste 8 sole ). In funcţie de numărul de sole şi numărul de
ani,asolamentele pot fi de 2 ani, de 3 ani, de 4, 5 sau 6 ani.
Asolamentul furajer: are rolul de a satisface nevoile fermelor cu furaje variate şi de bună caliatate.
Acestea se plasează de regulă pe terenurile ocupate cu păşuni şi fâneţe, dar şi pe ternurile arabile din
apropierea fermelor de animale. Specificul acestui asolament este faptul că suprafaţa sa este ocupată cu
plante de nutreţ: pentru masă verde, pentru fân, pentru boabe (concentrate). Rolul asolamentului urajer este
nu numai acela de a produce furaje ci şi de a îmbunătăţi fertilitatea solului prin cultivarea plantelor perene.
Asolamentul special: se organizează pentru anumite culturi, pentru anumite condiţii
speciale.Cele mai importante sunt: asolamentele agricole irigate, asolamentele legumicole, asolamentele
de peinieră, asolamentele din orezării, etc.
Asolamentul mixt : se organizează pentru a rezolva probleme variate prin introducerea
unui singur asolament cu destinaţii multiple. Acest asolament imbină componentele a două sau mai
multor tipuri de asolamente: cuprinde atât plantele de câmp, cât şi plantele de nutreţ şi legume şi pot fi
denumite de câmp furajer, furajer de câmp, furajer-legumicol, de câmp-furajer - legumicol, primul termen
indicând proporţia mai mare a unor plante.
Asolamentul se constituie ca o componentă de bază a agriculturii ecologice. El are un efect
benefic, contribuind la depoluarea solului şi sporirea fertilităţii acestuia.

În acest sens se recomanda câteva tipuri de asolamente orientative:

Asolament de 3 ani
1. leguminoase plante tehnice

P a g i n a 17 | 240
 2. cereale păioase
3. porumb
Asolament de 4 ani
1. leguminoase
2. cereale păioase
3. plante tehnice
4. porumb
Asolament de 5 ani
1. leguminoase plante furajere
2. cereale de toamnă
3. porumb plante tehnice
4. porumb plante tehnice
5. porumb plante tehnice
Asolament de 6 ani
1. leguminoase
2. cereale de toamnă
3. porumb, floarea soarelui, sfeclă
4. cereale de toamnă
5. porumb
6. porumb
În condiţii de irigare se recomandă asolamente de 3-5 ani, cu următoarea structură de culturi:
porumb 42%, grâu orz 26%, sfeclă 8%, soia 8%, floarea soarelui 8%, ierburi perene 8%.
Pe terenurile din zona de deal, în asolament este necesar să se introducă o plantă
amelioratoare pentru îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale acestor terenuri.
Organizarea unui asolament fără un complex de măsuri agrotehnice corespunzătoare, nu
rezolvă problemele mari care stau în faţa agriculturii. Este necesar ca, în funcţie de cerinţele plantelor şi
zona în care ne găsim, să se aplice cele mai bune metode de cultură, care să ducă la obţinerea unor
recolte mari la hectar şi la îmbunătăţirea însuşirilor de fertilitate ale solului.
O atenţie deosebită trebuie să se acorde folosirii raţionale a erbicidelor care să permită
organizarea unor asolamente corespunzătoare.
Impreună, fertilitatea naturală şi cea artificială, formează fertilitatea efectivă (economică) ce
se manifestă prin nivelul şi calitatea recoltelor realizate. Solul, este format din stratul arabil, stratul de la
suprafaţă (25-30 cm), răscolit, prelucrat de piesele active ale maşinilor agricole şi substratul arabil
(subsolul) stratul de la adâncime (30-80-100 cm) care reprezintă rezerva pentru hrana plantelor cu factorii
necesari creşterii. Solul este alcătuit din 3 faze: solidă (50% din volumul total al solului), lichidă (30-35%)
şi gazoasă (15-20%).
Solurile si pH-ul lor
pH-ul este o marime caracteristica solutiilor apoase. Pentru ca solul contine si el apa, a fost
impartit in fuctie de valoarea acestui pH in trei mari categorii: acide, neutre si alcaline. Desigur, este vorba
de o materie organica si nu vom intalni soluri cu pH aflat intr-o extrema sau alta, decat poate in cazul
prezentei unor puternice surse de poluare. In general, pamantul are un pH cuprins intre 4 si 8.
* soluri acide: pH = 4,5 – 6
* soluri slab acide: pH = 6 - 6,5
* soluri neutre: pH = 6,5 - 7,2
* soluri alcaline (saraturate): pH = 7,5 – 8
Se observa ca plantele suporta mai degraba un sol acid, decat unul alcalin. In mod curent,
solurile cu pH mai mare de 7,2 se numesc saraturi, deoarece contin in structura lor foarte multe saruri cu
sodiu, magneziu, potasiu si clor.

P a g i n a 18 | 240
 Majoritatea plantelor cultivate prefera soluri neutre si slab acide. O forma inedita de
comportament are hortensia, care isi schimba culoarea florilor in functie de aciditatea solului. Pentru
colorarea in albastru a florilor pH-ul trebuie sa fie de 5,0-5,4, colorarea florilor in roz pH-ul va fi de 6, daca
pH-ul va creste la 6,1-6,2 culoarea se intensifica si devine rosie.
Amelioratorul natural de sol DOLOMITA este utilizat în cadrul tehnologiilor moderne de culturi
în sol a legumelor ecologice dar și convenționale.
DOLOMITA este recomandată pentru aplicare toamna (insa poate fi aplicat si in alte momente
ale dezvoltarii culturilor), înainte de arat la pregătirea terenului pentru culturile din primăvară. Poate fi
utilizată (dacă este sub formă de praf) și prin încorporare cu motosapa în timpul lucrărilor de pregătire a
solului înainte de transplantare. Astfel, ca și fertilizare de bază se administrează (de preferat toamna
înainte de arat sau săpat) gunoi de grajd semidescompus de origine bovină sau ovină în doze de 60-80
tone/ha.
Dolomita Delcamag - amendament de sol cu 50% Carbonat de Calciu și Carbonat de
Magneziu.
Dolomita este un ameliorator al solului pe termen lung cu efecte benefice asupra calității solului.
Tot la fertilizarea de bază se adaugă amendamentul de Calciu (Dolomita) în cazul în care
solul are reacție puternic acidă se crește doza, iar dacă pH-ul este peste 7 nu se mai recomandă
aplicarea sa. Doza la hectar de Dolomită amorfa delcamag este de circa 3 tone / ha odata la trei ani sau
1 tona/ ha anual. Un alt amendament foarte necesar este Superfosfatul (în caz ca este superfosfat simplu
20% se aplică pana 500 kg/ha). Prin aplicarea acestor tipuri și cantități de amendamente organice cea
mai mare parte din elementele nutritive necesare culturilor de legume sunt asigurate de fertilizarea de
bază, o alta parte de rezervele solului, iar restul îngrășămintelor necesare dezvoltării optime a plantelor se
aplică în timpul culturii numindu-se fertilizare fazială.

1.16. Substanţele nutritive

Plantele cresc şi se dezvoltă folosind energia solară şi substanţele nutritive din mediul înconjurător.
Ele absorb O2, CO2, H din aer şi apă iar celelalte elemente nutritive N, P, K,Ca, Mg, Fe, Na, Cl, Zn, S,
Al, Cu,etc, din sărurile minerale existente în sol.
Plantele absorb elementele nutritive din soluţia solului sub formă de anioni şi cationi ai sărurilor
minerale.
Substanţele nutritive sunt necesare în tot cursul perioadei de vegetaţie şi în deosebi în faza de
creştere şi de formare a organului comestibil. Nevoia de hrană diferă de la plantă la plantă iar rolul
elementelor nutritive este diferit în funcţie de metabolism.
Acţiunea substanţelor nutritive ca factor de vegetaţie se manifestă în cadrul unor intervale de
optim, insuficienţă şi exces. Elementele nutritive conducătoare în ridicarea producţiei rămân azotul, fosforul şi
potasiul.
Azotul ia parte la creşterea vegetativă, deci este necesar mai ales în perioada de creştere intensă
a plantelor. Lipsa (carenţa) în azot se manifestă prin culoarea gălbuie a frunzelor, nervuri proieminente
roşcate şi ritm lent de creştere. Excesul de azot produce o creştere luxuriantă, o culoare verde intens a
frunzelor.
Fosforul participă la sinteza substanţelor proteice, el influenţează formarea fructelor şi se
acumulează mai ales în organele de reproducere ale plantei, în fructe şi seminţe.
Potasiul echilibrează armonia dintre azot şi fosfor atunci când acestea sunt administrate în
cantităţi prea mari în sol. El se acumulează mai mult în frunze şi tulpini, are un rol important în procesul de
fotosinteză, în transportul şi acumularea glucidelor, în sinteza protidelor.
In concluzie, pentru reglarea şi îmbunătăţirea regimului nutritiv se recomandă:

P a g i n a 19 | 240
 Componentele biologice ale unei tehnologii sunt reprezentate prin specie, soi şi hibrid care stau la
baza biodiversităţii ca număr şi importanţă economică.
Ingrăşămintele reprezintă substanţe fertilizante de origine organică sau minerală care se
administrează în sol, fiind transformate apoi în elemente nutritive, care completează în permanenţă rezerva lor
în sol.
Ingrăşăminte organice se obţin pe plan local, în fiecare unitate agricolă. Ele îmbogăţesc solul cu
substanţe nutritive îmbunătăţind totodată proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale acestuia.
Ele sunt reprezentate de: gunoiul de grajd, mraniţa, compostul, gunoiul artificial,
îngrăşăminte verzi. Lor li se alătură îngrăşămintele lichide: urina şi mustul de gunoi de grajd, tulbureala.
Gunoiul de grajd reprezintă un îngrăşământ complex alcătuit din aşternutul folosit la
animale: paie, frunze, rumeguş, şi dejecţiile solide şi lichide ale animalelor domestice. Acest
amestec se depozitează pe o platformă în straturi orizontale, se tasează zilnic până la o înălţime de 2 m. Se
lasă să fermenteze 3-4 luni timp în care materia organică se descompune parţial sau total. Ajuns la un
grad corespunzător de fermentare, se transportă în câmp şi se împrăştie folosind 20-40 t/ha.
Gunoiul de grajd se poate aplica pe orice teren şi la orice plantă, este deci un îngrăşământ
universal.
Cel mai mare efect asupra recoltelor îl are gunoiul de grajd în primul an de aplicare dar
influenţa lui se manifestă şi în următorii 3-4 ani.
Gunoiul de grajd se poate obţine de la toate animalele şi este chiar bine să fie amestecat,
întrucât compoziţia lui diferă de la o specie la alta. Cel mai valoros este gunoiul de cabaline şi taurine, care
conţine 75 % apă, 20-30 % substanţă organică, 2-5 % substanţe minerale.
Gunoiul provenit de la ovine în timpul verii, prin staţionarea acestora pe anumite parcele, se
foloseşte în “târlire”, procedeul cel mai ieftin de fertilizare, fără cheltuieli de administrare.

Mraniţa provine din răsadniţe şi reprezintă amestecul constituit din biocombustibil

(gunoiul de grajd bine descompus) amestecat cu pământul care a servit ca substrat de cultură plantelor.
Aceste două componente se amestecă, se dispun în platforme de fermentare, se lasă să fermenteze 3-4
luni după care mraniţa se cerne şi se foloseşte ca o componentă importantă în amestecurile de pământ
folosite în legumicultură şi floricultură.
Compostul rezultă din adunarea în platforme special amenajate şi fermentarea oricăror resturi
vegetale din câmp sau gospodărie: paie, pleavă, coceni, vreji, frunze, ş.a. Pentru o cât mai bună
compostare se adaugă apa necesară şi cantităţi mici de gunoi. Durata fermentaţiei este de 5-6 luni.
Compostul are aproape aceaşi eficienţă ca şi gunoiul de grajd şi se utilizează la fel ca acesta.

Gunoiul artificial este alcătuit din resturi de paie şi fân. Ele se aşază pe o platformă; se
alternează un strat de paie cu un strat de gunoi de grajd, gros de cca 10 cm, până se atinge înălţimea de
2 m. Se udă cu apă sau cu must de gunoi de grajd, se lasă să fermenteze 4-5 luni, timp în care paiele,
fânul se descompun şi apoi se transportă la câmp unde se împrăştie.

Urina şi mustul de grajd reprezintă îngrăşăminte organice lichide care rezultă din colectarea în
bazine special amenajate a urinei din grajd şi a mustului ce se scurge din platforma de gunoi. Se lasă
să fermenteze timp de 2-3 luni, în lipsa contactului cu aerul, apoi se scoate din bazine, se transportă la
câmp cu cisterne speciale, închise. Cantitatea ce se administrează la hectar este de 5-10-15-20 t/ha.
Incorporarea în sol se face imediat, cu ajutorul grapei sau a plugului. Se recomandă administrarea acestui
îngrăşământ pe fânaţe, iarna, prin împrăştiere pe zăpadă. Se mai poate aplica şi odată cu apa de irigaţie.

P a g i n a 20 | 240
 Tulbureala este un îngrăşământ organic semilichid obţinut de la animale întreţinute în
grajduri fără aşternut, prin adunarea în bazine de fermentare a dejecţiilor solide şi lichide împreună cu
apa de spălare din grajd. Animalele au ca aşternut saltele din cauciuc. După fermentare, tulbureala, se
aplică pe teren în cantităţi de 15-30 t/ha. Este folosită cu succes în ţările din Centrul şi Vestul Europei.
Îngrăşăminte verzi reprezintă culturi de plante leguminoase care se încorporează în sol când s-a
realizat cantitatea maximă de materie organică (de regulă, la înflorire).
După recoltarea unei culturi timpurii, în luna iunie-iulie, terenul se ară şi se însămânţează
cu o plantă leguminoasă. Sunt recomandate în acest scop culturile de lupin, mazăre, bob, sparcetă, ş.a.
Până la sfârşitul lunii septembrie aceste plante cresc şi ajung să inflorească; în acest moment se trece cu
tăvălugul peste cultură, se toacă plantele cu ajutorul unui polidisc şi se încorporează în sol odată cu
arătura. Sunt preferate leguminoasele pentru că pe rădăcinile lor cresc bacterii fixatoare de azot care
îmbogăţesc solul cu substanţe nutritive.
Ingrăşămintele verzi se aplică acolo unde nu există posibilităţi de transportare a
îngrăşămintelor, pe terenuri sărace în humus (podzoluri, nisipuri) deci unde solul necesită îngrăşăminte.
Se estimează că 1 hectar cultivat cu îngrăşăminte verzi poate înlocui 20 tone de gunoi de
grajd sau 250 Kg NPK/ha, în urma descompunerii lor.

1.17. Ingrăşăminte chimice

Sunt substanţe de natură minerală, anorganică, produse de industrie şi pot conţine unul (simple)
sau mai multe elemente nutritive (complexe sau mixte) sub o formă uşor accesibilă plantei. Ele pot fi
incorporate în sol sub formă solidă (cristale, pulbere, granule) sau lichidă (soluţie apoasă).
Ingrăşămintele pot să conţină macroelemente nutritive (azot, fosfor, potasiu) sau microelemnte (mangan,
bor, cupru, zinc etc).
Valoarea unui îngrăşământ, adică compoziţia şi conţinutul în substanţe nutritive se apreciază în
substanţă activă (s.a.), sub formă de element chimic (ionul mineral) pentru azot (N) şi sub formă de oxid de
fosfor (P2O5) şi potasiu (K2O).
Substanţa activă reprezintă conţinutul de elemente nutritive de bază (NPK) din îngrăşământul brut şi
se evidenţiază în procente.
Îngrăşământul este ambalat în saci de plastic pe care este înscrisă greutatea în kg şi substanţa
activă în %. Când un îngrăşământ are sub 20% substanţă activă se consideră cu un conţinut scăzut, iar
când are între 20-35% substanţă activă se consideră cu conţinut mediu.
Cantitatea (doza) de îngrăşământ la unitatea de suprafaţă se stabileşte atât în substanţă
brută, (150 kg/ha) cât şi în substanţă activă (34% s.a.). Cantitatea de îngrăşământ trebuie astfel aleasă ca
să se obţină producţii ridicate şi profitabile.
Ele se grupează în îngrăşăminte minerale simple:
ingrăşăminte cu azot
îngrăşăminte cu fosfor
îngrăşăminte cu potasiu
Îngrăşămintele cu azot sunt îngrăşămintele cele mai eficiente, având ponderea cea mai mare în
structura îngrăşămintelor. Sunt uşor solubile şi se spală în sol, de aceea se folosesc înainde de semănat şi în
perioada de vegetaţie în stare solidă sau lichidă.
După forma azotului (N%) pe care îl conţin se deosebesc:
-îngrăşăminte cu azot sub formă amoniacală: apă amoniacală (20% N s.a), sulfat de amoniu
(20% N s.a);
-îngrăşăminte cu azot sub formă nitrică: azotatul de sodiu
-îngrăşăminte cu azot sub formă amoniacală şi nitrică: azotatul de amoniu (34% N s.a),
nitrocalcarul (17-20% N s.a., 35-40%CO3Ca)
-îngrăşăminte cu azot sub formă amidică: ureea (47% N s.a.)

P a g i n a 21 | 240
 S-a constatat că 1 kg de azot poate aduce un spor de recoltă la de 11-15 kg grâu, la o doză medie
de îngrăşământ de 60-140 kg la hectar.
Îngrăşăminte cu fosfor sunt uşor, mediu şi mai greu solubile în sol, se antrenează mai greu în
adâncimea solului şi se folosesc parţial de către plante, având o acţiune prelungită. Din această grupă fac
parte mai multe îngrăşăminte dintre care superfosfatul reprezintă îngrăşământul cel mai valoros.
Substanţa activă - P2O5 % - este de 16-18 % pentru superfosfatul simplu şi de 38-54 % pentru
superfosfatul concentrat.
Îngrăşămintele chimice cu fosfor, se aplică de regulă toamna, fiind încorporate sub arătura adâncă
de bază, pentru a se solubiliza în timp şi a îmbogăţi soluţia nutritivă a solului.
Îngrăşăminte cu potasiu sunt solubile în apă, totuşi o parte a lor se imobilizează în sol sub forme
greu accesibile plantelor. Din această grupă, sarea de potasiu (45% s.a.) şi sulfatul de potasiu (48-54%
s.a.) sunt cele mai frecvent utilizate ca îngrăşământ de bază recomandat în deosebi plantelor tehnice,
plante mari consumatoare de potasiu. In funcţie de plantă, sol, doza indicată este cuprinsă între 45-100 kg s.a.
la hectar. Eficienţa lor este ridicată, mai ales în complex cu îngrăşămintele de azot şi fosfor. Astfel de
la 1 kg. substanţă activă se pot obţine 1,5 - 2 kg cereale, 15-20 kg sfeclă de zahăr, 10-15 kg cartofi în
funcţie de tipul de sol.
Ingrăşăminte complexe special se folosesc în mod deosebit la culturile legumicole din câmp şi din
sere, datorită calităţilor deosebite pentru îmbunătăţirea nutriţiei plantelor. Pe plan mondial se produce un
sortiment variat. Ele pot fi: îngrăşăminte cristaline perfect solubile în apă, conţinând cca 60 % substanţă
activă NPK:
-îngrăşămintele organo-minerale, formate din macroelemente NPK şi substanţe organice,
naturale şi sintetice.
- îngrăşăminte cu microelemente se administrează în doze mici de 20-100 kg/ha în sol sau pe
frunze. Sortimentul este compus din: sulfat de mangan, acid boric, sulfat de cupru, sulfat de zinc etc, cu un
conţinut foarte mic de element nutritiv, de 0,01%.

Specia reprezintă un grup mare de plante, cantonate pe areale ecologice

întinse, în diferite condiţii pedo-climatice, care au însuşiri biologice şi morfo-anatomice distincte, dar
asemănătoare. Specia reprezintă de fapt în producţie planta cultivată (grâul, porumbul, cartoful) şi este
constituitădin subspecii şi varietăţi (grâul tare şi grâzul moale, porumbul obişnuit şi porumbul zaharat),
din soiuri şi hibrizi.
Soiul reprezintă un grup de plante din aceeaşi specie sau varietate, ce aînsuşiri omogene
biologice, morfo-anatomice şi dproducţiela toţi indivizii din parcela cultivată. Soiul este unitatea biologică,
componenta biologică a fluxului tehnologic ce influenţează direct recolta. Soiul are însuşiri specifice:
perioada de vegetaţie, perioada de coacere, perioada de recoltare, astfel că ele pot fi clasificate, la
unele culturi, în timpurii, semitimpurii şi târzii . Soiul se produce la 1-2 ani după scheme specifice
păstrându-şi însuşirile ereditare o perioadă îndelungată de timp (5-20 ani). El este creat şi verificat în
staţiunile experimentale şi în reţeaua ISTIS timp de minimum 3 ani. Soiurile se testează din punct de
vedere al distincţiei, stabilităţii şi omogenităţii, dar şi al valorii tehnologice şi economice. Soiurile care nu mai
corespund exigenţelor tehnologice şi economice sunt radiate şi se scot definitiv din producţie.
Hibridul reprezintă o grupă omogenă de plante format din 2, 3 sau 4 parteneri (părinţi) care
se încrucişează (hibridează) în fiecare an, după tehnici speciale. Hibridul este productiv numai în
generaţia I-a şi are însuşiri mai bune decât soiul propriu zis: producţie mai timpurie, rezistenţă la
temperaturi scăzute şi la secetă, rezistenţă la unele boli, port mai scund, chiar randament mai ridicat.
Hibrizii pot să fie : HS hibrid simplu (A x B ) HD hibrid dublu (A x B x C x D) A este soiul mamă, B este soiul tată.
Organismele modificate genetic
Completarea biodiversităţii agricole cu plante modificate genetic (OMG) deşi o mare realizare a
biotehnologiei, pune probleme serioase specialiştilor, organelor agricole şi chiar cultivatorilor. Deşi
creatorii acestor forme noi de plante susţin că noile proteine sau microorganisme prezente în plantă nu

P a g i n a 22 | 240
modifică compoziţia chimică şi calitatea produsului obţinut, în unele ţări însă există rezerve în ceea ce
priveşte introducerea lor în cultură. Printre plantele modificate genetic se numără : porumbul, soia,rapiţa,
orzul, tututnul.
In Franţa, de exemplu, hibrizii de porumb OMG sunt interzişi. In ţara noastră legislaţia este
armonizată cu legislaţia UE în proporţie de 100% în privinţa utilizării OMG în condiţii de izolare.
In UE sunt aprobate pentru comercializare orientativ circa 28 OMG, iar 18 OMG aşteaptă
aprobarea pentru a fi introduce în cultură.
Semnale în ceea ce priveşte unele efecte negative ale OMG asupra sănătăţii
oamenilor sunt din ce în ce mai numeroase. Se constată că după consumul alimentelor transgenice
poate să apară fenomenul de alergie, rezistenţa unor microbi la antibiotice, toxicitate ridicată şi chiar cazuri de
cancer (Năstăsoiu, I.-2000).
In România, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi prin ISTIS (Institutul de Stat pentru Testarea şi
Inregistrarea Soiurilor) publică I Catalogul oficial al soiurilor, hibrizilor de plante de cultură din România.

1.18. Factorii de vegetaţie

Alături de climă şi sol la creşterea şi dezvoltarea plantelor concură şi factorii de vegetaţie, aceştia
reprezentând acele elemente constitutive ale mediului natural, care intervin activ în viaţa plantelor,
delimitează arealul de cultivare al acestora şi determină capacitatea de sinteză a materialului vegetal.
Principalii factori de vegetaţie sunt: lumina sau radiaţia solară, căldura, apa, aerul, substanţele
nutritive,radioactivitatea, electricitatea.

Relaţiile plantelor cu factorii de vegetaţie

Plantele intră într-o anumită relaţie cu factorii de vegetaţie, care sunt necesari în toată perioada de
vegetaţie, de la germinat până la maturitate, în diferite cantităţi şi de o anumită calitate. Relaţiile dintre
factorii mediului ambiant şi plante sunt foarte complexe, de interdependenţă şi integrare.
Factorii sunt de importanţă inegală în ceea ce priveşte durata, intensitatea şi calitatea de acţiune
în decursul perioadei de vegetaţie. Ei se condiţionează reciproc, (fiind greu sau chiar imposibil de precizat
contribuţia fiecăruia la sporirea producţiei vegetale), şi nu se pot substitui unul cu altul. In schimb se pot
conjuga dar şi neutraliza. In unele situaţii factorii de vegetaţie pot deveni restrictivi pentru procesele
de creştere şi dezvoltare prin aceea că devin nocivi dacă depăşesc anumite limite, valori sau nu pot
satisface în măsura necesară cerinţele plantelor. In acest caz, plantele răsar, infloresc, fructifică sub
potenţialul lor biologic.
De aceea, toţi factorii de vegetaţie sunt relativ egali în procesul de creştere şi dezvoltare,
insuficienţa unuia are repercursiuni negative asupra plantelor.
Cunoaşterea rapoartelor dintre factorii de vegetaţie şi plante oferă cultivatorului
posibilitatea ca prin mijloacele tehnice de care dispune să poată controla, regla şi dirija acţiunea
acestora în anumite limite, să asigure condiţii optime pentru desfăşurarea normală a ciclului biologic
şi obţinerea recoltelor scontate. Aerul face parte din componentele de viaţă a plantelor; el este un
amestec format din mai multe gaze, fiind prezent în atmosferă şi sol înspaţiile lacunare.
Oxigenul este elementul care întreţine viaţa. El este indispensabil în procesul de respiraţie.
Plantele au nevoie de oxigen în toate fazele de creştere şi dezvoltare.
Dioxidul de carbon, este un gaz toxic pentru plante şi animale. Plantele însă îl folosesc în procesul
de fotosinteză, pentru creşterea şi dezvoltarea lor. Ziua, plantele absorb CO2 şi elimină O2. Pentru o
recoltă de 200 tone plantele asimilează circa 3-9 tone carbon din aer.
Azotul din aerul atmosferic şi din aerul solului este un gaz inert atât pentru viaţa plantelor cât
şi pentru animale. El nu poate fi asimilat de către plante sub formă de azot elementar gazos ci doar
de către bacteriile fixatoare de azot sub forma de nodozităţi situate pe rădăcinile plantelor leguminoase.
Reglarea regimului de aer din sol se poate realiza prin lucrări agrotehnice ale solului, de afânare

P a g i n a 23 | 240
sau de tasare, de drenare şi fertilizare a solului cu îngrăşăminte organice.
Apa este indisolubil legată de existenţa vieţii pe Terra. Ea este necesară pentru
declanşarea proceselor fiziologice din sămânţă în vederea germinării, în sinteza diferitelor substanţe din
plantă, în circulaţia elementelor nutritive în organele vegetative şi de fructificare, pentru procesul de
transpiraţie, pentru asigurarea echilibrului mecanic al celulelor şi ţesuturilor (turgescenţa), pentru
asigurarea echilibrului termic al plantelor.
Nevoia în apă se măreşte pe moment ce planta creşte şi fructifică, ceea ce conduce la mărirea
consumului de apă pentru formarea unei unităţi de substanţă uscată. Pentru fiecare unitate de
substanţă uscată planta consumă 200-1000 unităţi de apă din care cea mai mare parte este eliminată prin
transpiraţie. Această cantitate de apă, caracteristică între anumite limite pentru fiecare specie se numeşte
consum specific (coeficient de transpiraţie). La grâu, de pildă, consumul specific este de 518 l/kg, la porumb
368 l/kg iar la sfecla de zahăr 397 l/ kg.
După consumul specific, plantele de cultură se pot grupa în:
sorgul, iarba de
sudan, meiul, lintea, ş.a.
oderat: grâul, secara, floarea soarelui, ş.a.
legumele, ş.a.

Reglarea regimului de apă din sol se poate realiza prin:

 lucrări ale solului, de afânare, de distrugere a scoarţei ce se formează la suprafaţă şi
favorizează evaporarea apei din sol;
 acoperirea deficitului de apă prin irigaţii;
 menţinerea stratului de zăpadă uniform prin instalarea de parazăpezi iarna în zonele bântuite
de vânt;
 înlăturarea excesului de apă prin operaţii de desecare şi drenaj.

Căldura este necesară în tot cursul ciclului biologic, de la germinare până la coacere.
Cunoaşterea temperaturii minime de germinaţie are o importanţă practică deosebită pentru stabilirea
perioadei optime de însămânţare a culturilor. De exemplu: lucerna, trifoiul şi mazărea germinează la
temperatura minimă de 1-2 0C, grâul, secara, orzul,ovăzul la 2-3 0C, macul, bobul, cânepa la 3-4 0C, sfecla de
zahăr la 4-5 0C, floarea soarelui şi rapiţa la 5-6 0C, cartoful la 7-8 0C, porumbul, fasolea şi soia la 8-10 0C,
castraveţii, dovleceii la 10-12 0C, tutunul la 12-14 0C.
In cursul perioadei de vegetaţie, plantele au nevoie de o temperatură minimă de creştere, denumită
zero biologic sau prag biologic a cărei valoare este de 5 0C la plantele care provin din climatul temperat
(grâu, secară, orz, mazăre, ş.a.) sau de 8-
10 C, la cele originare din climatul cald (porumb, fasole, viţa de vie).
0

Principala sursă de energie calorică o constituie radiaţia solară a cărei valoare numită
constantă solară este de 1,94 cal /cm2 /minut. Fiind un factor cosmic, căldura nu poate fi reglată
direct (cu excepţia caselor de vegetaţie, a serelor, răsadniţelor) ci numai indirect prin următoarele măsuri:
ri de afânare care favorizează încălzirea solului;

-30 cm) impiedică pierderile de căldură din sol

lcirea solului, prin acoperire cu diferite materiale de culoare închisă (turbă, mraniţă, gunoi
bine descompus, folie de polietilenă), reţine căldura din sol;

Radiaţia şi lumina solară participă intens şi direct la procesul de fotosinteză alături de apă şi
dioxidul de carbon. Radiaţia fiziologică condiţionează direct fructificarea plantelor, conţinutul în zahăr,

P a g i n a 24 | 240
grăsimi, substanţe proteice. Plantele au pretenţii diferite faţă de lumină. Unele preferă intensităţi luminoase mai
ridicate (floarea-soarelui, sfecla de zahăr, viţa de vie) altele sunt adaptate la condiţii de lumină mai puţin
intensă (fasolea, inul pentru fuior, salata). Lumina insuficientă determină alungirea tulpinilor, creşterea
sensibilităţii la cadere, la intemperii, la diferiţi dăunători.
Plantele cultivate în condiţii tehnologice optime au un coeficient de conversie al energiei solare de 1-
3 %. Cea mai eficientă utilizare a luminii este la intensităţi ale acesteia de 20.000-30.000 lucşi şi la dominanţa în
compoziţia spectrală a radiaţiilor luminoase cu lungimea de undă cuprinsă între 0,76-0,40 nm (nanometri).
Fiind un factor de vegetaţie de natură cosmică, reglarea regimului de lumină al plantelor se
realizează indirect prin măsuri ca:
faţă de lumină;
lumină;
punzătoare a rândurilor la semănat pentru a asigura plantelor lumină pe
parcursul întregii zile;
-soarelui plantă heliotropă, viţa de
vie) pe versanţii suduci, versanţii cei mai însoriţi.

1.19. Combaterea buruienilor, bolilor și dăunătorilor

O serie de ferme de dimensiuni mici care nu vor face faţă cerinţelor Uniunii Europene, în special
în sectorul cărnii de porc, vor dispărea după anul 2007. Pe de altă parte, aderarea României la UE va
însemna dezvoltarea şi modernizarea fermelor de dimensiuni mari şi creşterea competitivității acestora.
Implementarea sistemului european de comercializare a carcaselor de bovine, ovine şi porcine, respectiv
sistemul europ, prin care plata animalelor se va face diferenţiat în funcţie de calitatea acestora, va avea
ca rezultat creşterea calității cărnii şi implicit, intensificarea schimburilor cu statele membre ale UE.
Clasificarea cărnii în funcţie de calitate, conform sistemului europ, se va face începând cu anul 2006,
astfel: pentru specia porcine sistemul de clasificare se aplica din luna ianuarie 2006, iar pentru speciile
bovine şi ovine, din luna iunie 2006. Introducerea sistemului europ de clasificare a carcaselor garantează
plata cărnii în funcţie de diferitele clase de calitate (conţinutul de carne în carcasă).
Exportul animalelor vii din România se efectuează în condiţiile respectării cerinţelor sanitar-
veterinare impuse de autoritatea veterinară a ţarii importatoare şi sunt precizate în certificatele de
sănătate care însoţesc animalele. Ordinul Preşedintelui Autorității Naţionale Sanitar-veterinare şi pentru
Siguranţa Alimentelor nr. 53/2005.

1.20. Lucrările solului

Lucrările solului se execută cu diferite maşini şi unelte agricole în scopul realizării unui
mediu cât mai favorabil pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Importanţa lucrărilor solului se rezumă
la:
- prin lucrările solului, acesta se afânează, se mărunţeşte sau se tasează pentru a realiza un
raport favorabil între spaţiile lacunare capilareşi nacapilare îmbunătăţind regimul de apă, aer şi căldură
din sol;
- prin lucrările solului se combat buruienile şi se distrug focarele de boli şi dăunători;
- lucrările solului şi în deosebi cele cu întoarcerea brazdei încorporează în sol resturile
organice (miriştea, buruienile) care sunt supuse procesului de descompunere, rezultând humus şi
substanţe nutritive;
- lucrările solului intensifică procesele biologice şi chimice din sol, intensifică activitatea
microorganismelor, a bacteriilor nitrificatoare şi fixatoare de azot.

Clasificarea lucrărilor solului:

P a g i n a 25 | 240
 Varietatea metodelor de lucrare a solului, condiţionată de numeroşi factori de producţie, obligă la o
clasificare a acestora, necesară pentru executarea lor în mod logic înainte şi după semănat:

şi întreţinere a arăturii; lucrări de pregătire a patului germinativ, lucrări de întreţinere a terenului în perioada
de vegetaţie;
(nivelarea), lucrarea cu grapa (grăpatul); lucrarea
cu cultivatorul (cultivaţia); lucrarea cu tăvălugul (tăvălugirea); lucrarea cu freza, lucrarea cu modelatorul
(modelarea).
Lucările solului, după adâncimea la care se execută se clasifică în:
, executate la adâncimi mai mari de 10 cm: arături
executate la adâncimi până la 10 cm: nivelat, grăpat, cultivaţie, prăşit,
tăvălugit.
Lucrări adânci ale solului sunt lucrări care se execută pe suprafeţe mici cu ajutorul cazmalei iar pe
suprafeţe mari cu plugul.
Plugul, alcătuit din grindei pe care este fixată bârsa pe care sunt montate trupiţele, execută o
secţiune în sol pe verticală şi una pe orizontală. Pe măsură ce înaintează plugul, rezultă fâşii din pământ
care aluneacă pe cormană, fâşii care se mărunţesc, se răsucesc şi se răstoarnă sub un unghi de 135 0.
Aceste “fâşii” poartă denumirea de brazde. Totalitatea brazdelor constituind arătura.
Prin arătură se realizează o afânare a solului, se încorporează în sol tot ceea ce există la suprafaţă,
iar din adâncime se scoate la suprafaţă sol structurat; se combat buruienile, bolile şi dăunătorii, se
realizează o aerisire a solului.
Arăturii i se atribuie şi unele neajunsuri: ea favorizează eroziunea solului de către apă pe
terenurile în pantă, distruge structura solului când este executată în condiţii necorespunzătoare de
umiditate şi în plus este o lucrare costisitoare datorită volumului mare de sol pe care îl mobilizează.

Clasificarea arăturilor se face după următoarele criterii:

după adâncime
după sensul de răsturnare a brazdei

După adâncime arătura poate fi :

- superficială 12 -15 cm
- normală 18-20 cm
- adâncă 20-25 cm
- foarte adâncă 25- 30 cm
- profundă 30-50 cm
- de desfundare 50- 80 cm
- de afânare prin scormonire 30 - 70 cm

Înainde de arat, terenul se organizează, în sensul că se delimitează parcele de formă

dreptunghiulară cu lăţimea de 60-70 m şi lungimea de zeci, sute de metri. Dacă la capătul parcelei nu
există un drum de acces, se delimitează o brazdă de control pe care se va întoarce plugul şi care indică
totodată locul de introducere şi scoatere a plugului din brază.
După sensul de răsturnare al brazdelor deosebim:
întoarce cu brazda
următoare pe lângă prima brazdă.Se continuă arătura spre marginea parcelei cu brazda 3 lângă brazda
1,brazda 2 lângă brazda 4 până când parcela se termină de arat. Rezultă la sfârşit, la mijlocul
parcelei o coamă iar la margini rigole.
): lucrarea începe dintr-o margine a parcelei şi se întoarce pe latura

P a g i n a 26 | 240
opusă, răsturnând brazdele spre marginile parcelei. Ca urmare, la marginile parcelei apar coame iar la
mijlocul parcelei o rigolă. Aceste arături (la cormană şi la margini) trebuie să alterneze de la un an la altul
pentru a evita denivelarea terenului.
-o singură parte, se execută pe terenurile în pantă, cu ajutorul plugului reversibil,
plug care permite răsturnarea brazdei într-o singură parte, atât la dus cât şi la întors. Arătura începe din
partea de jos a parcelei,brazdele
fiind răsturnate în aval. Rezultă în final o arătură fără coame şi fără şanţuri, o
arătură cu aspect neted. In felul acesta se previne eroziunea solului deoarece
toată apa provenită din precipitaţii este dirijată spre sol şi nu lăsată să se
scurgă spre baza pantei.
ătura în spinări, se practică pe terenurile cu exces de umiditate. În terenul parcelat, în parcele
cu lăţimea de 30 m, se execută o arătură la cormană. La mijlocul fiecărei parcele van rezulta o coamă iar la
margini rigole care
comunică cu un şanţ colector amplasatn la capătul terenului.
După anotimp, arăturile pot fi:
- de vară
- de toamnă-iarnă
- de primăvară

 arăturile de vară se execută imediat după eliberarea terenului de culturile care

părăsesc terenul vara. Lucrarea se execută cu plugul în agregat cu grapa la adâncimi la care nu se scot
bulgări.
 arăturile de toamnă se execută de obicei la adâncimi mai mari de 30 cm, cu plugul în
agregat cu grapa, atunci când terenul este destinat culturilorde
toamnă sau numai cu plugul, arătura rămânând în “brazdă crudă” când terenul
este destinat culturilor de primăvară. Arăturile de toamnă se pot prelungi până
la venirea iernii, până când pământul rămâne dezgheţat.
 arăturile de primăvară se execută numai în cazuri excepţionale datorită
inconvenientelor pe care le prezintă: ca să arăm primăvara terenul trebuie să fie zvântat ceea ce
presupune pierderea unei mari cantităţi de apă acumulată în sol şi în acelaşi timp întârzierea lucrărilor
ulterioare.
Prin arat, stratul uscat de la suprafaţă este aruncat în adâncime iar stratul umed este scos la
suprafaţă. Dacă primăvara este secetoasă, seminţele însămânţate încolţesc greu iar ulerior rădăcinile
nu găsesc apa suficientă şi ca urmare plantele se usucă. Atunci când totuşi trebuie executate arături
primăvara, se recomandă ca ele să fie executate cât mai timpuriu, superficial sau cel mult normal, cu plugul
în agregat cu grapa pentru a evita pierderile mari de apă. Este bine de reţinut că arătura este lucrarea
agricolă care consumă circa 30% din cantitatea de motorină alocată tuturor lucrărilor agricole
mecanizate, ca urmare a consumului specific mare, ceea ce are repercursiuni economice negative.
Executarea arăturii în mod corect poate reduce consumul de combustibil.
Lucrări superficiale ale solului
Ele pot fi lucrări de afânare sau de tasare a solului.
Nivelatul se execută pe terenul în prealabil arat, cu scopul pregătirii unui pat
germinativ corespunzător pentru semănat. Lucrarea se execută cu netezitoarea sau nivelatorul, primăvara pe
terenurile rămase din toamnă în“brazdă crudă”.
Grăpatul se execută cu ajutorul grapelor stelate, cu colţi sau cu discuri cu
scopul de a sparge bulgării şi nivela uşor brazdele în vederea pregătirii patului germinativ. Lucrarea se
execută înainte de semănat dar şi după, atunci când solul a format scoarţă (crustă) sau pentru
distrugerea buruienilor mici. Prin grăpare se mai afânează păşunile şi fâneţele naturale, terenurile
ocupate cu leguminoase perene

P a g i n a 27 | 240
 Cultivaţia se execută cu cultivatorul care afânează solul fără a-l întoarce,în
funcţie de piesele active cu care este echipat (săgeată mare, săgeată mică, jumătate de săgeată, labă de
gâscă, etc). Cultivatoarele pot prelucra solul între
rândurile de plante, în acest caz fiind vorba de o cultivaţie parţială sau prăşit,
sau întrega suprafaţă când se realizează cultivaţia totală.
Prasitul se executa pe terenurile cultivate cu plante prasitoare (porumb, cartofi, floarea
soarelui). Prin lucrarea de prasit solul se afaneaza, buruienile se distrug, apa si aerul patrund usor in sol.
Prăşitul se execută la diferite adâncimi în funcţie de sistemul radicular al plantei. Dacă la porumb praşilele
sunt din ce în ce mai superficiale, la sfecla de zahăr, dimpotrivă, pentru a favoriza creşterea rădăcinii,
praşilele sunt din ce în ce mai profunde. Numărul praşilelor este 3-4 pe parcursul unei perioade de
vegetaţie. Manual, praşila se execută cu ajutorul sapei.
Tăvălugitul se execută cu scopul îndesării, tasării solului şi mărunţirii
bulgărilor în vederea nivelării solului . Se xecută cu ajutorul tăvălugului inelar
sau a tăvălugului neted. Tăvălugirea se foloseşte la pregătirea patului
germinativ atunci când arătura este bulgăroasă; se recomandă atunci când solul este prea afânat;
se aplică după semănatul culturilor de plante cu seminţe mici pentru a realiza un contact cât mai bun
între sol şi seminţe .
Lucrarea cu combinatorul asigură o afânare bună a terenului, răsărire rapidă
şi uniformă a plantelor, regim optim de aerisire; se recomandă combinatorul
cu grapă elicoidală sau grapă vibrocultoare în funcţie de sol şi planta cultivată.
Lucrarea cu freza are rolul de a mărunţi şi a amesteca solul şi în acelaşi timp
de a distruge buruienile cu talie mică; se utilizează cu atenţie pentru că poate
produce prăfuirea solului datorită turaţiei mari a organului activ.
Sisteme de lucrari ale solului Prin sisteme de lucrari ale solului se înţelege totalitatea lucrărilor
care se aplică solului, în succesiunea executării lor, în vederea cultivării plantelor. Ele diferă în funcţie de:
planta premegătoare, planta care urmează a se cultiva şi epoca în care se seamănă.
Se cunosc patru sisteme de lucrare a solului:
sistemul de lucrare a solului pentru semănăturile de toamnă,
sistemul de lucrare al solului pentru semănăturile de primăvară,
sistemul pentru culturile succesive,
sistemul pentru lucrări minime.
Sstemul de lucrare a solului pentru semănăturile de toamnă
Toamna, în condiţiile ţării noastre se seamănă grâul, secara, orzul, rapiţa şi borceagul de
toamnă. Aceste plante pot să urmeze în cultură fie:
- după plante care eliberează terenul vara,
- după plante care eliberează terenul toamna.
Dintre culturile agricole, vara eliberează terenul un număr important de plante: borceagul, rapiţa,
mazărea, cartoful timpuriu, orzul, grâul,ş.a.
Imediat după recoltarea acestor plante, terenul se ară cu plugul în agregat cu grapa la adâncimea la
care nu se scot bulgări. Până toamna, când se seamăn, arătura se menţine afânată şi curată de buruieni prin
lucrări repetate cu grapa.
Dacă terenul se eliberează toamna de culturi (porumb, floarea-soarelui,
sfecla de zahăr), terenul pe care urmează să se însămânţeze grâu, orz, secară, imediat după eliberarea
terenului se execută o arătură normală cu plugul în agregat cu grapa.
Dacă terenul rămâne bulgăros, prin lucrări cu polidiscul, bulgării se mărunţesc. Pregătirea terenului trebuie
făcută cu cel puţin 8-10 zile înainte de semănat pentru ca solul să se aşeze, semănatul făcându-se abia
atunci, într-un teren corespunzător.
Sistemul de lucrare a solului pentru semănăturile de primăvară.
Primăvara se însămânţează majoritatea culturilor: orz, ovăz, leguminoase, plante tehnice,

P a g i n a 28 | 240
 ş.a. Pentru a putea fi însămânţate la timp, terenul trebuie pregătit corespunzător. In funcţie de
planta premergătoare - care eliberează terenul fie vara fie toamna- sistemul de lucrare al solului cuprinde:
- arătura de vară, normală sau adâncă,care se întreţine până toamna afânată şi curată
de buruieni;
- arătura de toamnă, normală sau adâncă, lăsată în “brazdă crudă” cu excepţia zonelor
secetoase unde terenul se grăpează sau acolo unde primăvara se seamănă plante cu seminţe foarte mici.
- primăvara terenul se nivelează cu ajutorul nivelatorului sau a grapei.
Dacă semănatul se face timpuriu, terenul se pregăteşte prin grăpat. Dacă semănatul
se face târziu, terenul se menţine afânat şi curat de buruieni prin lucrări repetate cu grapa. Numai în
cazul în care primăvara terenul se prezintă puternic tasat şi îmburuienat este necesară executarea unei
arături superficiale, cât mai devreme, cu plugul în agregat cu grapa.
Sistemul de lucrare a solului pentru culturile succesive.
Se recomandă eliberarea imediată a terenului de planta premergătoare, după care urmează o
arătură la 12-15 cm adâncime, urmată de lucrarea cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi
reglabili.
Sistemul de lucrare a solului pentru lucrări minime.
Se recomandă: discuitul cu o grapă de discuit grea în loc de arătură;
semănătoarea Rotosem dotată cu organe active care realizează fâşii în care se introduc seminţele;
folosirea unor agregate special.

1.21. Semănatul şi plantatul

Semănatul este lucrarea prin care se introduc seminţe în sol pentru a germina, a creşte şi fructifica,
în vederea realizării unei recolte noi. La unele plante se introduc în sol, pentru înmulţire, organe vegetative
(tubercului, rădăcini, rizomi, bulbi, etc), lucrarea purtând denumirea de plantare.
Pentru a se realiza un semănat şi plantat optim trebuie avute în vedere următoarele
aspecte:
pregătirea din timp a patului germinativ de o calitate cât mai bună; executarea semănatului
şi plantatului la epoca optimă;
folosirea unei seminţe certificate;
pregătirea maşinii de semănat şi verificarea ei înainte de a intra pe teren; controlul biologic
al germinaţiei şi răsăririi plantelor pe parcela semănată.
Factorii unui semănat şi plantat optim se referă la adâncimea de semănat, cantitatea de sămânţă
la hectar şi desimea plantelor, suprafaţa de nutriţie, epoca de semănat şi plantat, care diferă de la specie
la specie şi variază cu zona climatică şi textura solului. Adâncimea este determinată de dimensiunea
seminţei şi textura solului: seminţele foarte mici (in) se seamănă la 1,5-3 cm, iar seminţele mari
(porumb, fasole) la 5-8 cm. Pe solurile uşoare seminţele se introduc mai adânc, comparativ ci cele
grele, umede.
Epoca de semănat
Semănatul plantelor de cultură se face în anumite perioade în funcţie de
particularităţile biologice ale plantelor.
Prin epocă de semănat, se înţelege intervalul de timp în care culturile pot fi semănate în
condiţii optime şi cu rezultate bune. Pentru condiţiile climatice din ţara noastră, epocile de semănat
sunt scurte, iar însămânţările se grupează în două campanii : campania însămânţărilor de toamnă
şi campania însămânţărilor de primăvară.
Campania însămânţărilor de toamnă. In cadrul acestei campanii se seamănă (în ordine
cronologică ) : rapiţa (august), secara de toamnă, orzul de toamnă, grâul de toamnă. Grâul de
toamnă, care ocupă la noi cele mai mari suprafeţe, trebuie semănat în epoca optimă (20
septembrie -20 octombrie în funcţie de zonă) pentru a intra fortificat în iarnă.

P a g i n a 29 | 240
 Campania însămânţărilor de primăvară cuprinde trei epoci:
epoca I-a cuprinde perioada de la topirea zăpezii şi până când temperatura solului atinge
temperatura de 60C. In cadrul acestei epoci se disting două urgenţe:
- urgenţa I-a începe chiar de la topirea zăpezii şi durează 7-12 zile, timp în care
temperatura solului se menţine între 1 şi 30C. In această perioadă se seamănă plantele care au
temperatura minimă de germinare relativ scăzută: trifoiul, lucerna, sparceta, mazărea, măzărichea, grâul
de primăvară, orzul de primăvară, orzoaica de primăvară, ovăzul etc.
- urgenţa a II-a cuprinde perioada în care temperatura solului se menţine între 3-60C. In
cadrul acestei urgenţe se seamănă inul, cânepa, lintea, sfecla de zahăr, se plantează cartoful.
epoca a II-a începe când temperatura solului s-a stabilizat la peste 80C. In această
epocă se seamănă porumbul, soia, fasolea.
epoca a III-a începe când temperatura solului a atins 120C. In cadrul acestei epoci se
seamănă orezul, sorgul, bumbacul, bostănoasele, se plantează tutunul.

1.22. Pregătirea seminţelor înainte de semănat

În pământ se pot introduce numai seminţe de calitate, libere de viruşi, boli şi dăunători.
Seminţele trebuie să fie curate, sortate şi calibrate. Ele se tratează împotriva unor boli folosind
pesticide corespunzătoare. Semnificaţia tratamentului seminţei ca măsură de protecţie este de
necontestat, doarece cu cantităţi reduse de substanţă activă se luptă eficient cu cei mai diferiţi agenţi
patogeni în zona rădăcinilor şi a frunzelor. Aplicarea fungicidelor direct pe sămânţă are ca efect
dezinfectarea suprafeţei acesteia şi distrugerea infecţiei în bob. Insecticidele împiedică atacul de
insecte rozătoare pe rădăcini, tulpini şi frunze. De reţinut că plantele monodicotiledonate (grâul, orzul,
porumbul) se cultivă numai cu sămânţă tratată.

1.23. Lucrări de îngrijire a culturilor

Lucrările de îngrijire, numite şi lucrări de întreţinere a culturilor, cuprind lucrările care se

aplică solului şi plantelor în timpul perioadei de vegetaţie, cu scopul de a le oferi condiţii optime pentru
creştere şi dezvoltare.
Aceste lucrări se referă la distrugerea buruienilor, afânarea, nivelarea, tasarea, eliminarea
excesului de apă, aplicarea irigaţiei, protejarea culturilor împotriva îngheţului, combaterea bolilor şi
dăunătorilor, realizarea unei densităţi optime a plantelor în cursul perioadei de vegetaţie (rărit),
fertilizări suplimentare, aplicarea unor lucrări cu caracter special (polenizarea suplimentară, cârnit,
copilit, ciupit, mulcit, polit, etc). Pentru plantele de cultură care aparţin aceleiaşi grupe, lucrările de îngrijire
sunt foarte asemănătoare. Din acest motiv, lucrările de îngrijire sunt grupate în: lucrări de îngrijire pentru
culturile de toamnă, pentru culturile de primăvară neprăşitoare şi pentru culturile prăşitoare.
Lucrările de îngrijire pentru culturile de toamnă
Culturile de toamnă ocupă terenul 8-10 luni în cursul unui an agricol, încât
întreţinerea lor necesită mai multe lucrări, comparativ cu culturile de primăvară, mai ales datorită faptului
că în perioada toamnă-iarnă plantele suferă acţiunea multor factori negativi, care pot provoca daune
mari: temperaturile scăzute din timpul iernii, atacul bolilor şi dăunătorilor, excesul sau deficitul de
umiditate etc.
Pentru perioada toamnă - iarnă sunt necesare următoarele lucrări de îngrijire:
combaterea dăunătorilor mai ales la cereale (gândacul ghebos), prin tratamente preventive şi
de combatere;
eliminarea excesului de apă pentru a preveni, în toamnele ploioase, fenomenul
de băltire. Pentru a înlătura excesul de umiditate se deschid şanţuri pentru a
conduce apa spre puncte mai joase;

P a g i n a 30 | 240
 protejarea culturilor împotriva gerurilor se realizează prin folosirea soiurilor rezistente la ger,
semănatul în epoca optimă şi reţinerea zăpezii pe teren, prin
instalarea parazăpeziilor, mai ales acolo unde zăpada este spulberată datorită
vântului puternic;
Pentru perioada de primăvară:
verificarea stării de înrădăcinare a plantelor în funcţie de care se aplică lucrări
de afânare sau de tasare a solului;
fertilizarea suplimentară asigură obţinerea unor importante sporuri de producţie mai
ales atunci când se constată o creştere lentă a plantelor, când
plantele sunt firave şi prezintă o culoare gălbuie;
combaterea buruienilor prin plivit sau erbicidat;
combaterea bolilor şi a dăunătorilor prin aplicarea tratamentelor fitosanitare; irigarea
Lucrările de intreţinere pentru culturile de primăvară neprăşitoare:
In această grupă se încadrează plantele care se seamănă în rânduri obişnuite: grâul, orzul şi
orzoaica, mazărea, lintea, lucerna, trifoiul etc.
Principalele lucrări care se aplică acestor culturi sunt:
- tăvălugitul se aplică frecvent acestor culturi imediat după semănat, mai
ales dacă solul este uscat sau plantele de cultură au seminţe foarte mici;
- grăpatul se execută atunci când solul a format crustă înainte de răsărirea
plantelor. In timpul răsăririi plantelor, lucrarea este interzisă deoarece
cauzează ruperea germenilor. După răsărit, grăpatul culturilor de
primăvară se practică mai rar şi numai după ce plantele s-au înrădăcinat şi
suficient de fortificate;
- combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor se face cu ajutorul
pescticidelor, folosind maşinile de stropit şi prăfuit sau aviaţia utilitară;
- fertilizarea suplimentară constă în aplicarea îngrăşămintelor chimice cu
azot sau complexe;
- irigaţia aplicată în zonele sau în anii secetoşi.
Combaterea organismelor dăunătoare
Plantele cultivate şi produsele depozitate sunt infectate şi infestate, apoi
atacate de diferite organisme dăunătoare (boli şi dăunători) care cauzează diminuarea sau pierderea
totală a recoltei. Speciile dăunătoare au intrat şi încă mai intră pe teritoriul agricol al României, din cauze
diferite. Un periculos dăunător al catofului, gândacul din Colorado a fost semnalat prima oară în anul
1951, iar viermele vestic al rădăcinilor de porumb în 1996. Acesta se extinde tot mai mult în zonele
ecologice cultivate cu porumb.
Managementul integrat al protecţiei plantelor reprezintă organizarea raţională şi luarea
unor decizii reale şi pertinente în lupta contra organismelor dăunătoare, ţinând seama de mai mulţi
factori ca:
existenţa unor date suficiente privind biologia şi organismele dăunătoare, a practicilor
agricole;
programe de supraveghere a dăunătorilor şi duşmanilor naturali;
programe de supraveghere a stării culturilor pe tot sezonul;
praguri economice de dăunare (PED);
metode selective de protecţie;
consultanţă pentru aplicarea programului;
flexibilitate cu elemente de miniaturizare pentru fermele mici, dar şi cu sisteme
adaptate la fermele mari;
accentuarea folosirii serviciilor (seminţe tratate furnizate de societăţi specializate,
prognoză şi analizare cu ajutorul sistemelor informaţionale, tratamente aplicate de firme specializate);

P a g i n a 31 | 240
 specialistul de protecţia plantelor devine ”medicul de familie” al unui grup de ferme, gestionarul
unui agrosistem ca parte integrantă a naturii;
o politică coerentă de educare, informare şi extindere a cunoştinţelor de protecţie
integrată însoţită de o legislaţie specifică, adecvată.
Combaterea organismelor dăunătoare ţine de strategia protecţiei plantelor, care cuprinde
principii şi reguli privind diversitatea mijloacelor de luptă şi a pesticidelor, combatibiltatea plantelor,
animalelor şi utilizatorilor la substanţele chimice folosite, progresul tehnic şi cercetarea ştiinţifică în acest
domeniu.

Combaterea organismelor dăunătoare trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

întărirea controlului biologic şi a carantinei fitosanitare la graniţe şi în
interiorul ţării;
semnalizarea imediată a intrării dăunătorilor necunoscuţi sau mai puţin
necunoscuţi pe teritoriul naţional;
evitarea arealului de răspândire şi a contactului culturilor dăunătoare în
zona de infectare sau infestare;
aplicarea strictă a tuturor mijloacelor de luptă.
Organismele dăunătoare.
Pe glob activează circa 13 000 de specii dăunătoare, iar în România 414 specii din care 234
agenţi fitopatogeni şi 180 dăunători din regnul animal. In ecosistemul agricol se stabilesc interacţiuni şi
relaţii la nivelul reţelelor trofice (de nutriţie) pe trei paliere:
producător - insecte fitofage;
plantă - insectă;
gazdă - parazit.
De exemplu: într-un biotop gândacul din Colorado poate consuma 60 - 80 % din biomasa
vegetală a unei culturi, iar lăcustele chiar 100%, de aceea sunt considerate cei mai feroci prădători.
Reducând baza de nutriţie a unui dăunător acesta poate fi scos de pe teritoriul atacat. Indepărtând
plantele gazdă putem îndepărta anumite insecte parasite. De exemplu: lăcustele proliferează când
vegetaţia este luxuriantă şi se adună în roiuri de miliarde de indivizi. Intr-o zi o populaţie de 50 milioane
lăcuste poate consuma 100 tone de materie vegetală.
In biocenoza agricolă apare şi o reţea de agenţi patogeni, gazde intermediare sau vectori, dar
şi virusuri fitopatogeni, adevărate focare de infecţie. Astfel, virusul mozaicat al porumbului este
transmis de anumiţi vectori. Prin înlocuirea virusului se poate reduce considerabil numărul de insecte
dăunătoare. Bolile plantelor pot fi cauzate de ciuperci criptogamice (tăciunele, mana, rugina), bacterii şi
virusuri. Dăunătorii sunt reprezentanţi ai regnului animal: insecte, nematozi, acarieni, rozătoare.
Bolile şi dăunătorii atacă toate organelle plantelor: rădăcina, tulpina, frunzele, florile, fructele şi
sămânţa în tot timpul perioadei de vegetaţie. Bolile şi dăunătorii pot fi specifici pentru diferite culturi sau
grupe de culturi. Dar sunt şi insecte polifage care atacă orice cultură agricolă.
Metode şi mijloace de combatere
Pierderile mari de recoltă au impus elaborarea unor metode diverse de prevenire şi combatere a
atacului organismelor dăunătoare.
Combaterea dăunătorilor începe din momentul în care se depăşeşte pragul
economic de dăunare (PED), care exprimă nivelul de atac sau de densitate care produce pagube egale
cu costul tratamentului şi se situează la nivelul a 3-5 % din producţie, în funcţie de planta de cultură.
Pragul economic de dăunare este condiţionat de stadiul de dezvoltare al dăunătorului, starea de
vegetaţie a culturii şi destinaţia acesteia, toate în relaţie directă cu factorul climatic.
Combaterea preventivă se rezumă la acţiuni de ordin managerial de o importanţă capitală:
-prognoza de lungă sau scurtă durată reprezintă prevederea apariţiei în
masă a speciilor de organisme dăunătoare, în anumite perioade de timp şi

P a g i n a 32 | 240
pe anumite teritorii, precum şi estimarea gravităţii atacurilor pe care le pot
produce;
-avertizarea se referă la stabilirea perioadelor de aplicare a tratamentelor
de prevenire şi combatere a organismelor dăunătoare în funcţie de
biologia acestora corelată cu fenologia plantelor gazdă şi cu condiţiile
climatice locale;
-funcţionarea serviciilor de carantină vamală care are drept obiectiv
depistarea eventualelor organisme dăunătoare care ar putea pătrunde cu
materialele vegetale aflate în posesia călătorilor sau în/ pe diferitele mărfuri de natură vegetală.
-monitorizarea reprezintă controlul, supravegherea şi cercetarea micro şi
macrofaunei entomologice şi fitopatologice pe teritoriul ţării şi se bazează
pe managementul integrat al protecţiei plantelor (M.I.P.P.). Sistemul naţional de monitoring, care
cuprinde şi sistemul naţional de prognoză şi avertizare, este realizat pe calculator şi introdus la toate
staţiile Laboratorului Central de Carantină Fitosanitară.
-protecţia păsărilor insectivore utile.
Această mare bogăţie naturală trebuie conservată prin mijloace specifice în cadrul
programului diversităţii biologice şi genetice. De aceea, în sezonul de primăvară trebuie interzisă
vânătoarea lor, alterarea cuiburilor, distrugerea plantelor care le folosesc drept adăpost şi hrană.O atenţie
deosebită trebuie acordată folosirii cu prudenţă a pesticidelor în zonele populate cu păsări insectivore.
In present un lucru e cert: uciderea păsărilor duce la proliferarea insectelor dăunătoare.
-crearea de soiuri şi hibrizi rezistenţi genetic la boli şi dăunători şi de
forme de plante modificate genetic (OMG) cu aceeaşi însuşire. In acest scop ameliorarea şi selecţia
s-au perfecţionat, practicând metode
ultramoderne care să diversifice la maximum structura genetică a
populaţiei vegetale utile, iar pe această cale să împiedice acţiunea agresivă a organismelor dăunătoare
şi adaptarea lor la noile rezistenţe la plante.
-lucrările agrotehnice, cum ar fi rotaţia culturilor, arătura, semănatul executate la tmpul optim.
-igiena fitosanitară constituie de asemenea o măsură importantă de
prevenire sau reducere a atacului paraziţilor vegetali. In acestsens trebuie
avute în vedere: utilizarea seminţelor libere de boli, resturile vegetale se
colectează imediat după recoltare şi se compostează, dar fără să fie
infectate sau infestate; arderea resturilor vegetale contaminate.

Combaterea curativă are un caracter relativ agresiv asupra plantelor şi

solului şi de distrugere a organismelor dăunătoare. In acest caz se folosesc metode şi mijloace de luptă fizice,
biologice şi chimice, acestea din urmă fiind preponderente.
 mijloace fizice precum tratarea seminţelor la o temperatură medie ridicată,
sterilizarea solului, dezinfecţia maşinilor, utilajelor şi uneltelor în cazul unor micoorganisme care răspund la
aceste tratamente.
 mijloace biologice, introduse în practica apicolă în ultimii 20 de ani şi de mare perspectivă,
apelând la metode biologice clasice (zoofagi, acarifagi, feromoni, biopreparate) şi moderne (exohormonii,
endohormonii, manipularea genetică a caracterelor insectelor, fungicide biologice, fitoncidele,
micropesticidele).
 mijloace chimice prin utilizarea diferitelor substanţe fitofarmaceutice.

Combaterea integrală este un nou concept şi o nouă metodă în prevenirea

şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Se îmbină toate mijloacele de luptă punând
accentual pe aplicarea măsurilor agrotehnice şi a metodelor biologice. Din acest
punct de vedere ea are un caracter ecologic, de conservare şi apărare a mediului

P a g i n a 33 | 240
apicol în special şi a celui înconjurător în general. Prin combaterea ecologică se limitează într-o
oarecare măsură efectele negative ale tratamentelor chimice şi reduce cantitatea de pesticide şi se
diminuează poluarea culturilor, solului, oamenilor.

CAPITOLUL 2

2.1. Ecosisteme horticole

Horticultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul culturii legumelor, pomilor, viţei de vie şi a
florilor. Ca domenii de activitate horticultura cuprinde sectoarele de producţie definite ca: legumicultură,
pomicultură, viticultură, floricultură şi arhitectura peisajului.
Valorificând eficient condiţiile de climă, sol şi relief au fost delimitate areale foarte bine definite
pentru fiecare domeniu de producţie al horticulturii. Astfel, cultura legumelor se practică pe terenurile
fertile din lunca râurilor datorită faptului că speciile legumicole în majoritatea lor sunt iubitoare de apă.
Pomicultura şi viticultura sunt amplasate de regulă în zona colinară. Mai mult decât atât în zonele cu
anotimpuri mai reci foarte multe culturi horticole pot fi cultivate în spaţii protejate.
Apărută iniţial ca o îndeletnicire practică, cultura legumelor, pomilor şi a viţei de vie a avut o
evoluţie progresivă trecând de la acumulări de cunoştinţe şi experienţă la generalizări, principii şi legi,
devenind o ştiinţă aplicată.
Horticultura ca ştiinţă se ocupă de studiul particularităţilor biologice ale speciilor horticole, de
relaţiile acestora cu condiţiile de mediu în vederea valorificării în măsură cât mai mare a potenţialului lor
biologic cu scopul obţinerii unor producţii competitive. Ca ştiinţă tehnică şi biologică, horticultura face apel
la o serie de discipline cum ar fi: botanica, fiziologia plantelor, pedologia, agrochimia, genetica, protecţia
plantelor, mecanizarea, etc.
În învăţământ, din horticultură ca disciplină didactică s-au desprins o serie de noi discipline cum
ar fi: legumicultura, pomicultura, pomologia, viticultura, enologie, ampelografia, floricultura şi arhitectura
peisajului.

2.2. Importanta horticulturii

Ponderea sporită a culturilor horti - viticole în economia mondială, a producţiei agricole se

datorează importanţei pe care o au legumele, fructele şi struguri în alimentaţia raţională a omului. De
asemenea această pondere este şi urmare a faptului că în venitul naţional al ţărilor cultivatoare un rol
deosebit de important îl au aceste culturi.
Importanţa alimentară.
o alimentaţie raţională nu poate fi concepută fără folosirea zilnică a legumelor, fructelor şi a
derivatelor acestora. Consumul produselor horticole contribuie la:
- hidratarea şi tonusul organismului, altfel tomatele, castraveţii, salata conţin 94 – 95% apă,
morcovul 87 – 91%, merele – 84%, strugurii 75 – 80%;
- asigură organismului uman vitaminele şi sărurile minerale necesara: legumele şi fructele
asigură 90-95% din necesarul de vitamina C, vitamina A – 60 – 80%, 20 – 30 % din grupul de vitamina B
şi până la 100% din vitamina P. De asemenea legumele şi fructele au un conţinut foarte ridicat în săruri
de calciu, fier, fosfor, magneziu, potasiu care intră în constituţia scheletului, a diferitelor ţesuturi şi
echilibrează reacţia sucului gastric. De asemenea, aceste săruri minerale susţin procesul de calcifiere
normală a organismului.

P a g i n a 34 | 240
 - contribuie la bilanţul energetic al omului. Dintre factorii de nutriţie energetici, fructele şi strugurii
conţin: glucide – până la 16 % la fructe şi până la 35% la struguri. Glucidele se găsesc în principal sub
formă de zaharuri şi zaharoză care sunt uşor asimilabile.
- ca sursă de grăsimi şi proteine – la unele fructe conţinutul în lipide depăşeşte 50%: alune,
nuci, migdale şi al proteinelor de cca. 18 – 20%.
- legumele şi fructele asigură organismului fibrele celulozice absolut necesare pentru buna
funcţionare a aparatului digestiv.

Importanţa terapeutică
Alături de valoarea alimentară, foarte multe legume şi fructe au proprietăţi terapeutice. Încă din
antichitate era cunoscută însuşirea terapeutică a merelor. Astfel merele coapte se foloseau pentru
tratarea rănilor pielii, sucul de mere era folosit contra tusei iar florile de măr pentru combaterea inflamaţiei
ochilor.
Unele substanţe numite fitoncide (ceapă, usturoi, praz, ridichi, hrean) au efecte bactericid. În
ultima vreme o foarte căutare o are varza albă, care conţine substanţe antibiotice ce asigură o igienă a
alimentaţiei. Varza albă, crudă sau sub formă de suc se recomandă în tratamentul ulcerului, având
proprietăţi cicatrizante deoarece conţine săruri de potasiu şi vitamina K.
Merele, perele şi gutuile fiind bogate în pectină contribuie la reducerea colesterolului prevenind
ateroscleroza şi infarctului miocardic.
Însuşirile terapeutice şi farmacologice ale vinului au fost recunoscute încă din antichitate.
Datorită compoziţiei sale complexe din care se detaşează componenţii fenolici, vinul consumat în
cantitate moderată are efecte benefice asupra organismului uman. Numeroase anchete realizate în ultimi
ani au confirmat faptul că populaţia consumatoare de vin roşu prezintă procente reduse ale mortalităţii
provocate de maladiile cardiovasculare şi de asemenea un număr mai mare de longevivi.
Produsele horticole reprezintă o sursă importantă de valută pentru echilibrarea balanţei externe.
România are un loc foarte important în categoria ţărilor exportatoare de legume, fructe, struguri şi flori
deoarece dispune de condiţii naturale dintre cele mai favorabile pentru obţinerea unor produse de cea mai
bună calitate.
Pomii şi viţa de vie valorifică cel mai bine terenurile în pantă precum şi terenurile nisipoase,
improprii altor culturi agricole. În aceste condiţii, cultura plantelor horticole reprezintă sursa de existenţă a
multor sute de mii de oameni din România. De asemenea, producţia horticolă este absolut necesară
pentru industria conservelor deoarece horticultura este cea care asigură materia primă.
Horticultura folosind o gamă foarte diversificată de maşini, utilaje, substanţe chimice de
combatere a bolilor şi dăunătorilor, îngrăşăminte chimice, a devenit un factor determinant pentru crearea
şi dezvoltarea unor industrii specializate pentru aceste maşini şi utilaje.
Cultura legumelor şi fructelor în spaţii protejate permite o folosire raţională a forţei de muncă pe
tot timpul anului.
Culturile horticole aduc venituri foarte importante în economia ţărilor mari cultivatoare. Astfel, în
Olanda în produsul intern brut ponderea cea mai mere o au culturile horticole. Speciile dendro - floricole
servesc la amenajarea parcurilor şi grădinilor ca spaţii de agrement şi mediu curat pentru locuitorii
oraşelor. De asemenea plantaţiile pomicole, parcurile, grădinile de lângă casă exercită asupra climatului o
influenţă favorabilă, reduc poluarea mediului şi creează un ambiant plăcut.

Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării horticulturii în România

Perioada cea mai importantă în dezvoltarea horticulturii din ţara noastră a fost cuprinsă
între principalele realizări care definesc perioada respectivă sunt:
- înfiinţarea de plantaţii de pomi şi viţă de vie în zone de maximă favorabilitate, pe terenuri
amenajate antierozional;

P a g i n a 35 | 240
 - în acelaşi timp cu înfiinţarea acestor plantaţii mai eficiente are loc şi o îmbunătăţire a
structurii speciilor horticole şi în cadrul acestora a soiurilor calitativ superioare celor existente;
- cresc suprafeţele cultivate cu măr, echilibrându-se structura între măr şi prun, deoarece
până în 1990 ponderea speciilor pomicole cu peste 60% o deţinea prunul;
- tot în aceiaşi perioadă au fost introduse în cultură pe suprafeţe mai mari, în ferme
specializate cultura căpşunului, cultura arbuştilor fructiferi, cultura piersicului şi a caisului;
- creşterea suprafeţelor ocupate de legume în câmp şi în spaţii protejate;
- construirea unor depozite de păstrare a fructelor şi a unor întreprinderi de prelucrare şi
industrializare a legumelor şi fructelor.

2.3. Cerinţele plantelor horticole la factorii climatici şi edafici

Cerinţele faţă de lumină

Lumina este un factor foarte important pentru plantele horticole, stând la baza procesului de
fotosinteză şi a altor procese ca: respiraţia, transpiraţia etc.
Lumina în cantităţi suficiente asigură o bună nutriţie, concretizată prin creşteri intense, lăstari
viguroşi, o bună diferenţiere a organelor de rod ceea ce duce implicit la o rodire regulată şi o bună
acumulare a glucidelor în fructe. Atât excesul cât şi insuficienţa luminii au efecte negative asupra creşterii
şi fructificării plantelor horticole.
Funcţie de lumină, gradul de favorabilitate a unei zone de cultură a plantelor horticole se
apreciază după durata de strălucire a soarelui în ore. În condiţiile ţării noastre, anual se însumează între
1874 şi 2327 ore, din care în perioada de vegetaţie 1400 – 1700 ore.
Cunoaşterea cerinţelor faţă de lumină a speciilor horticole este necesară pentru: amplasarea lor
pe teren, stabilirea distanţelor de plantare, alegerea formelor de coroană în cazul pomilor fructiferi şi de
orientare a rândurilor faţă de punctele cardinale.
Plantele legumicole au pretenţii diferite faţă de lumină, în funcţie de locul de origine şi sistemul
de cultură. Din acest punct de vedere, legumele se împart în trei grupe:
1. Plante de zi lungă (15 – 18 ore zilnic de lumină): salata, spanacul, ridichea, varza,
morcovul, etc. ele provin din zone mai nordice.
2. Plante de zi scurtă (circa 12 ore zilnic de lumină): tomatele, fasolea, castraveţii. Provin din
zone sudice.
3. Plante indiferente: unele soiuri de tomate. Majoritatea plantelor legumicole fructifică la
intensităţi mari a luminii, dar există şi unele legume care în zona formării organelor comestibile au nevoie
de întuneric (cicoarea de Bruxelles şi sparanghelul).
Majoritatea speciilor pomicole cultivate în România sunt pretenţioase faţă de lumină (fotofile).
Între speciile pomicole există diferenţe în ceea ce priveşte cerinţele faţă de lumină. În funcţie de pretenţiile
faţă de lumină speciile pomicole se grupează, în ordine descrescândă, astfel: nucul, piersicul, cireşul,
caisul, părul, mărul, vişinul, agrişul, coacăzul, zmeurul şi căpşunul care poate să fie cultivat chiar şi între
rândurile de pomi. Speciile pretenţioase la lumină (nuc, cireş, cais, piersic, etc.) se amplasează pe
versanţii mai însoriţi, în caz contrar producţiile sunt foarte diminuate. Lumina prezintă o importanţă
deosebită şi în unele perioade, cum ar fi: maturarea fructelor, perioada de vegetaţie, în care lumina are un
rol determinant în colorarea fructelor.
Viţa de vie este o plantă pretenţioasă la lumină, în acelaşi timp, ea foloseşte iluminarea mult
mai bine decât celelalte plante horticole. Durata de strălucire a soarelui în perioada de vegetaţie trebuie
să depăşească 1400 ore.

P a g i n a 36 | 240
 Cerinţele faţă de temperatură
Căldura este un factor limitativ al vegetaţiei şi al culturii plantelor horticole atât în câmp cât şi în
spaţii protejate. Ea influenţează întreaga gamă de procese vitale: germinaţia seminţelor, creşterea
plantelor, înflorirea, fructificarea, acumularea substanţelor de rezervă.
O serie de procese fiziologice (fotosinteza, respiraţia, transpiraţia etc.) se petrec numai în
prezenţa unei anumite temperaturi.
Pentru fiecare specie de plante sunt caracteristice anumite limite de temperatură atât în sol cât
şi în aer, în raport de fenofază, dar şi o temperatură minimă, optimă şi maximă de vegetaţie.
Legumele au cerinţe diferite faţă de temperatură datorită diversităţii şi plasticităţii lor.
În raport de cerinţele faţă de temperatură, speciile legumicole se clasifică în 5 grupe:
- legume foarte rezistente le frig: sparanghelul, hreanul, anghinarea, ştevia care suportă
temperaturi de -10°C şi chiar temperaturi mult mai scăzute dacă sunt acoperite cu un strat de zăpadă;
- legume rezistente la frig: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, varza, spanacul, salata.
Suportă temperaturi de 0°C, seminţele încolţesc la 2 - 4°C;
- legume semirezistente le frig: cartoful. Părţile aeriene sunt distruse dacă sunt acoperite cu
un strat de zăpadă;
- legume pretenţioase la căldură: tomatele, vinetele, ardeiul, fasolea. Seminţele acestora
încolţesc la temperaturi de10 - 14°C. La 3 - 5°C, ele suferă şi pot fi distruse dacă temperatura dureză mai
mult;
- legume rezistente le căldură: castraveţii, pepenii galbeni şi verzi. Temperatura minimă de
încolţire este de 14 - 16°C.
În timpul perioadei de vegetaţie, speciile legumicole au cerinţe diferite faţă de temperatură, în
funcţie de fenofază:
- de la germinare şi până la răsărire cerinţele sunt mari faţă de temperatură;
- după răsărire până la apariţia primei frunze adevărate temperatura optimă este mai scăzută
decât la germinarea seminţei cu 5 - 7°C.
- brumele târzii de primăvară sau cele timpurii din toamnă pot produce pagube la majoritatea
speciilor legumicole.
Plantele pomicole necesită o anumită sumă a gradelor de temperatură pentru parcurgerea
diferitelor fenofaze. Pentru măr la fenofaza de umflare a mugurilor este necesară o sumă a gradelor de
temperatură de 80°C, pentru maturarea fructelor trebuie să se acumuleze circa 2900°C. La arbuştii
fructiferi (coacăz negru) până la maturitatea fructelor este necesară o sumă de 1130°C.
În funcţie de comportarea faţă de temperatură şi rezistenţa la ger, speciile pomicole se
împart în următoarele grupe:
- specii cu cerinţe mari la temperatură(specii termofile): migdal, piersic, cais. Suportă
satisfăcător iernile normale. În iernile cu geruri mai mari îngheaţă mugurii de rod şi chiar o parte din
ramuri. Aceste specii termofile ies foarte uşor din faza de repaus dacă temperatura din lunile de iarnă
depăşesc nivelul de 7 - 8°C.
- specii care au cerinţe moderate: nuc, cireş, păr, gutui;
- specii care au cerinţe reduse la temperatură: prun, vişin, agriş, coacăz, căpşun.
De aceste cerinţe se ţine cont la zonarea speciilor pomicole pe cuprinsul ţării.
Viţa de vie. Pentru viţa de vie, ca de altfel şi pentru alte specii horticole, temperatura este
factorul limitativ în ceea ce priveşte: aria de răspândire, sistemul de cultură, declanşarea şi parcurgerea
fenofazelor, cantitatea şi calitatea producţiei.
Viţa de vie se poate cultiva în zone cu următoarele praguri de temperatură:
- temperatura medie anuală peste 10°C;
- temperatura medie a lunii celei mai calde:
 peste 17°C (pentru vinuri de consum curent);
 peste 19°C (pentru vinuri de calitate superioară);

P a g i n a 37 | 240
  peste 21°C (pentru vinuri de calitate superioară cu denumire de origine);
 peste 22°C (pentru strugurii de masă cu coacere târzie).

Cerinţele faţă de umiditate

Plantele legumicole sunt mari consumatoare de apă, fapt pentru care majoritatea culturilor de
legume se amplasează în apropierea unei surse de apă. După cerinţele faţă de apă, legumele se pot
clasifica în 4 grupe:
- legume foarte pretenţioase: spanacul, salata, varza, ceapa;
- legume pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeiul, vinetele, fasolea, mazărea;
- legume moderat de pretenţioase: sparanghelul, leuşteanul, hreanul;
- legume puţin pretenţioase: pepenele galben şi verde, dovlecelul.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă diferă în funcţie de fenofază şi chiar de specie. De
exemplu: legumele solano – fructoase au nevoie mare de apă în timpul creşterii fructelor, varza în timpul
formării căpăţânilor, fasolea la semănat, răsărire şi în timpul înfloritului, iar cartofii timpurii la formarea
tuberculilor. Castraveţii au cerinţe mari faţă de apă în toată perioada de vegetaţie.
Plantele pomicole. După cerinţele faţă de apă, speciile pomicole se grupează astfel:
- specii cu cerinţe mari: gutuiul, prunul, unele soiuri târzii de măr;
- specii cu cerinţe medii: părul, nucul, unele soiuri de vară de măr;
- specii cu cerinţe reduse: piersicul şi caisul.
Cerinţele cele mai mari pentru apă se întâlnesc în faza de creştere intensivă a lăstarilor, iar cele
mai reduse în timpul înfloritului, coacerii fructelor şi maturării lemnului. Excesul de apă împiedică
maturarea şi îndeosebi colorarea lemnului. În sol, excesul de apă poate provoca asfixierea rădăcinilor.
Majoritatea speciilor pomicole având un sistem radicular foarte bine dezvoltat suportă mai uşor perioadele
scurte de secetă.
Viţa de vie comparativ cu alte specii manifestă o rezistenţă mai mare la secetă datorită faptului
că dispune de un sistem radicular voluminos şi profund care poate ajunge până la pânza de apă freatică.

Cerinţele faţă de factorii edafici

Factorii edafici de sol, alături de cei climatici, influenţează procesele de creştere şi fructificare
ale plantelor horticole, cantitatea şi calitatea producţiei, longevitatea speciilor perene, rezistenţa la boli,
etc. Unele specii (pomii şi viţa de vie) ocupă acelaşi sol o perioadă de timp mai îndelungată, care de cele
mai multe ori depăşeşte 20 – 25 de ani, ajungând la 70 – 80 de ani în situaţia plantaţiilor de nuc şi castan.
Dintre însuşirile fizice, hidrofizice şi chimice ale solului prezintă importanţă conţinutul în humus, în
substanţe minerale şi microelemente, reacţia solului, grosimea stratului de sol, porozitatea, etc.
Plantele legumicole preferă soluri cu textură uşoară şi mijlocie, nisipo-lutoasă şi luto-nisipoasă
cu un conţinut în argilă de 10 – 30%.
Solurile cu textură argiloasă (peste 50% argilă) sau argilo-lutoasă (40 – 50% argilă) nu sunt
potrivite pentru legumicultură.
În funcţie de cerinţele faţă de sol, legumele se grupează astfel:
- legume care preferă soluri mijlocii: majoritatea legumelor (excepţie sparanghelul);
- legume care preferă soluri uşoare: salata, gulia, mazărea, fasolea, morcovul, tomatele,
sparanghelul;
- legume care preferă soluri grele: bobul şi varza.
În ceea ce priveşte reacţia solului, majoritatea legumelor preferă de la soluri cu reacţie neutră
sau uşor acidă (solano – fructoase) până la cele cu reacţie uşor alcalină (varză, fasole, conopidă,
mazăre).

P a g i n a 38 | 240
 Plantele pomicole. Pomii preferă soluri cu un conţinut în humus de 3 – 4% şi anumite proporţii
de argilă: prun 40 – 45%, măr 20 – 40%, păr 25 – 30%, cu o grosime de minimum 80 – 100 cm (pentru
majoritatea speciilor) şi de 50 – 60 cm (arbuşti fructiferi, prun, vişin).
În ceea ce priveşte reacţia solului, mărul merge bine pe soluri uşor acide (pH 5,2 – 6,8), iar
părul preferă soluri neutre (pH 6,5 – 7,5).
Terenurile mlăştinoase cu un grad ridicat de gleizare, sărăturoase şi cele cu un conţinut în
calcar activ de peste 10% nu se pretează pentru cultura pomilor.
Viţa de vie este răspândită aproape pe toate tipurile de sol, de la nisipuri până la cernoziomuri.
Dar producţia de struguri şi calitatea variază de la un sol la altul.
Pe solurile argiloase se obţin producţii mai mari, dar se întârzie maturarea strugurilor. Strugurii
au o aciditate şi un conţinut în substanţe azotoase mai ridicat, în schimb, au o aromă mai slabă. Vinurile
se limpezesc mai greu.
Pe solurile nisipoase maturarea strugurilor este mai rapidă, iar vinurile au potenţial alcoolic mai
scăzut, sunt mai puţin extractive.
Tipurile de sol care oferă condiţii favorabile pentru creşterea şi fructificarea normală a viţei de
vie sunt: cernoziomul cambic, cernoziomul tipic, solul cenuşiu, pseudorendzina, solul brun – roşcat, brun
argiloiluvial, regosolul. Condiţii nefavorabile pentru cultura viţei de vie prezintă solurile: brune luvice,
pseudogleizate, negre clinohidromorfe şi planosolurile pseudogleice.

2.4. Zonarea plantelor horticole

Prin zonare se înţelege o lucrare cu caracter tehnico – economic prin care se delimitează cele
mai potrivite areale de cultură a plantelor horticole în funcţie de cerinţele acestora faţă de factorii
pedoclimatici şi social – economici. Ea are scopul de a amplasa speciile horticole în acele condiţii unde
ele realizează producţiile cele mai mari şi de calitate superioară. Dacă amplasarea speciilor este făcută
pe baze ştiinţifice, acestea pot să-şi valorifice pe deplin valenţele biologice atât sub aspectul cantităţii cât
şi calităţii producţiei.
Repartizarea teritorială a speciilor horticole se bazează pe o interpretare corectă a relaţiilor de
interdependenţă dintre climă, sol şi plantă, cât şi pe un calcul al eficienţei economice în raport de
dezvoltarea bazei tehnico-materiale de care dispune sectorul horticol în fiecare etapă, de asigurarea cu
braţe de muncă şi căi de comunicaţie accesibile. De asemenea, se au în vedere centrele de desfacere,
nevoile de aprovizionare cu materii prime a fabricilor de conserve şi ale exportului.
În zonarea plantelor horticole factorul determinant este clima cu componentele sale, care
trebuie bine studiată în cadrul lucrărilor de zonare. Spre deosebire de alţi factori, clima este cel mai puţin
influenţată direct de către om. Totuşi, nu trebuie absolutizat rolul ei. La repartizarea plantelor horticole pe
zone trebuie să se ţină seama şi de factorii edafici (sol, subsol, apă freatică etc.). Nu trebuie neglijate nici
aspectele de marketing (ce soiuri sunt solicitate, în ce sezon, care sunt eventualii concurenţi) în aşa fel
încât să se realizeze cea mai ridicată eficienţă în întreg lanţul economiei horticole: producţie, preluare,
depozitare, prelucrare, transport, comercializare.
În acelaşi timp, în lucrările de zonare trebuie să se aibă în vedere: conservarea habitatelor şi
prevenirea poluării mediului.
În decursul timpului, oamenii au ales anumite perimetre care s-au dovedit cele mai favorabile
pentru cultura plantelor horticole, delimitând areale (centre, podgorii, bazine) care, la rândul lor, sunt
grupate pe spaţii geografice mai mari denumite zone. Acestea sunt unităţi geografice naturale care
prezintă indici climatici, expoziţia şi orientarea versanţilor relativ asemănătoare.
În cadrul fiecărei zone există microzone, care sunt propice pentru cultura anumitor plante
datorită expoziţiei, condiţiilor de microclimat, tipurilor zonale de soluri şi factori social-economici specifici.
Prin microzonare se delimitează arealul unor culturi la scară redusă.

P a g i n a 39 | 240
 Primele lucrări de zonare în ţara noastră au fost începute în anii 1953 – 1954. În cadrul
Ministerului Agriculturii s-a înfiinţat o comisie de zonare care a efectuat lucrări de zonare pe perioade mai
mari, întocmindu-se hărţi ecologice pentru majoritatea plantelor agricole, cu zone foarte favorabile,
favorabile şi mai puţin favorabile. Lucrarea de zonare este într-o permanentă perfecţionare prin
adăugarea de noi specii şi soiuri create în ţara noastră sau pe plan mondial.

Zonarea plantelor legumicole

Pentru legumicultura din ţara noastră s-au stabilit 3 zone de cultură pe întreg teritoriul ţării:
- zona I, cu două subzone: subzona I şi subzona II;
- zona a II-a;
- zona a III-a.

Zona I, cu două subzone: subzona I cuprinde partea de sud şi sud-est a ţării cu judeţele: Dolj,
Olt, Teleorman, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, Buzău, Tulcea, Constanţa.
Subzona se caracterizează printr-un climat de stepă cu 400 – 500 mm precipitaţii anuale, 10 -
11˚C temperatura medie anuală şi 55 – 65% umiditatea relativă a aerului.
Solurile sunt de tip cernoziom, de tip aluvionar cu fertilitate ridicată sau brune deschise de
stepă. Suprafaţa ocupată cu legume este de cca 70.000 ha, ceea ce reprezintă 35% din totalul cultivat cu
legume. Tomatele au ponderea cea mai mare (25.000 ha).

Subzona a II-a. Cuprinde Câmpia de vest a Banatului şi Crişanei, cu judeţele Timiş, Arad şi
Bihor. Anual se înregistrează 550 – 650 mm precipitaţii, cu 10,5 - 11˚C temperatura medie anuală şi 65 –
75 % umiditatea relativă a aerului. Solurile sunt de tipul cernoziomului ciocolatiu degradat, brune de
pădure, lăcovişti şi nisipuri solificate. Suprafaţa ocupată cu legume este de 26.690 ha, ceea ce reprezintă
cam 13,64% din suprafaţa cu legume a ţării.
Dintre legumele care se cultivă, ponderea cea mai mare o au tomatele – culturi timpurii în câmp
şi protejate în sere şi solarii.
Zona a III-a cuprinde regiunile de dealuri din Transilvania, cu judeţele Alba, Braşov, Cluj,
Bistriţa–Năsăud, Harghita, Maramureş, Mureş, Sălaj şi Sibiu. Zona se caracterizează prin temperaturi
medii anuale de 8 – 9,7˚C, precipitaţii 600 – 650 mm anual, o umiditate relativă a aerului de 57 – 65%, cu
ierni aspre şi veri călduroase.
Suprafaţa cultivată cu legume este de cca 18.000 ha, ce reprezintă aproximativ 8,4% din totalul
suprafeţei pe ţară.
Au pondere legumele din grupa verzei, ceapa şi rădăcinoasele.

2.4. Zonarea plantelor pomicole

Zonarea pomiculturii s-a realizat în cadrul a trei zone de vegetaţie naturale care se deosebesc
între ele după factorii de ordin geomorfologic, climatic, pedologic şi biologic.

Zona pădurilor de foioase, care se întinde pe trei subzone:

Subzona pădurilor de fag cuprinde regiunile de dealuri înalte (500 – 800 m altitudine). Se
caracterizează prin temperaturi medii anuale de 6 - 8˚C, precipitaţii 650 – 900 mm anual. Solurile
predominante sunt: podzoluri, argiloiluviale, brune luvice, rendzine şi negre de fâneaţă.
Dintre speciile întâlnite: coacăz, afin, agriş şi măr.

Subzona pădurilor de gorun cuprinde regiunea de dealuri mijlocii şi partea inferioară a celor
înalte (300 – 800 m altitudine). Se caracterizează prin temperaturi de 7 – 10°C, precipitaţii 600 – 800 mm.
Solurile predominante sunt brune eumezobazice, brune luvice şi cenuşii de pădure.

P a g i n a 40 | 240
 Se cultivă: zmeur, măr, prun, vişin şi păr (unele soiuri).

Subzona pădurilor de cer, gârniţă şi stejar cuprinde partea nordică a Câmpiei Române,
Piemontul Getic şi bordura externă a dealurilor din vestul ţării. Se caracterizează prin temperaturi de 8,5 -
10°C, precipitaţii de 500 – 700 mm anual, iar ca soluri predomină brune roşcate, brune luvice, luvisoluri şi
cenuşii de pădure.
Se cultivă speciile: măr, păr, prun, gutui, cireş, vişin, nuc şi căpşun.

Zona de silvostepă cuprinde suprafeţe cu altitudini între 50 şi 500 m, răspândite în toate

provinciile ţării.
Se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 9 – 10,5°C şi 400 – 500 mm precipitaţii
anuale. Deficitul de precipitaţii e suplinit prin irigaţii.
Solurile care predomină: cenuşii, brune roşcate şi cernoziomuri levigate.
Aici se întâlnesc toate speciile pomicole.

Zona stepei danudiene cuprinde partea de est a Câmpiei Română, Dobrogea şi insulele din
Câmpia Siretului la 10 – 200 m altitudine. Se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 9 - 11°C şi
precipitaţii de 350 – 450 mm anual, suplinite prin irigaţii. Predomină următoarele tipuri de sol:
cernoziomuri ciocolatii şi castanii, soluri bălane de stepă.
Speciile pomicole cultivate sunt: caisul, piersicul, migdalul, prunul, cireşul, vişinul şi unele soiuri
de măr şi păr cu coacere timpurie.
În cadrul acestor zone de vegetaţie naturală, teritoriul ţării noastre a fost împărţit în 13 regiuni
pomicole:
- 5 în zona subcarpatică a piemonturilor şi dealurilor, corespunzătoare pădurilor de fag şi
stejar
- 3 pe podişurile şi platformele din Transilvania şi Moldova
- 4 în zona colinară şi de şes;
- 1 în zona inundabilă a Dunării şi a Deltei.

2.5. Înmultirea plantelor horticole

Plantele horticole se înmulţesc pe două căi:

- pe cale sexuată (prin seminţe);
- pe cale vegetativă (prin porţiuni de plantă).
Cunoscând biologia înmulţirii, a mecanismului său, a factorilor care o favorizează sau o inhibă,
horticultorul are posibilitatea să aleagă calea cea mai avantajoasă din punct de vedere economic.
În practică, înmulţirea prin seminţe este generalizată la fasole, mazăre, unii portaltoi, iar cea
vegetativă la usturoi, ceapa de Egipt, pomi şi viţă de vie.
Din punct de vedere botanic, sămânţa folosită la înmulţire poate fi sămânţă adevărată (tomate,
ardei, castraveţi, fasole, mazăre, pepeni etc.) sau fruct (morcov şi pătrunjel – cariopsă; sfeclă – glomerulă;
salată – achenă).

Înmultirea sexuata
Înmulţirea sexuată se practică pe scară largă în legumicultură deoarece prezintă o serie de
avantaje:
- de la o plantă se poate obţine un număr foarte mare de descendenţi. Exemplu la varză, de la
o singură plantă se obţin circa 60.000 de seminţe faţă de 14-15 bulbi la o căpăţână de usturoi;

P a g i n a 41 | 240
 - datorită volumului redus şi a conţinutului scăzut în apă, seminţele se pot păstra uşor un timp
mai îndelungat;
- lucrarea de semănat se poate efectua mecanizat;
- permite introducerea în practică a hibrizilor F1 cu vigurozitate şi productivitate sporite.
Dintre dezavantajele acestui mod de înmulţire mai importante sunt:
- posibilitatea impurificării soiurilor;
- costul ridicat al seminţei hibride.

Însusirile principale ale semintelor

Producerea, circulaţia şi controlul seminţelor sunt reglementate prin legi (Legea 75/1995) şi prin
norme tehnice elaborate de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.
La fiecare judeţ există inspectorate pentru controlul seminţelor şi materialului săditor, ai căror
inspectori fac controale în câmp la culturile semincere şi aprobă în fiecare an comercializarea acestora.
Laboratoarele de control de pe lângă aceste inspectorate determină la seminţe o serie de indici de calitate
şi celor care corespund li se eliberează documentele necesare circulaţiei (certificatul de puritate biologică
şi buletinul de analiză).
Pentru importul sau exportul de seminţe se eliberează şi un certificat fitosanitar.
Cu ocazia controlului seminţelor în vederea eliberării documentelor necesare se analizează o
serie de indici, care pot fi grupaţi astfel:
- indici biologici: autenticitate, formă, mărime, culoare, luciu, miros;
- indici fiziologici: facultatea germinativă, energie germinativă;
- indici tehnologici: puritate, stare sanitară, greutate, umiditate.

Autenticitatea garantează că sămânţa este din soiul respectiv (cerut de cultivator).

Puritatea biologică reprezintă proporţia plantelor care întrunesc ansamblul caracterelor
morfologice şi fiziologice şi este redată prin procentul de seminţe normal dezvoltate şi nevătămate care
corespund speciei sau soiului ca mărime, formă, culoare etc.
Facultatea germinativă reprezintă capacitatea seminţelor de a germina sau procentul de
seminţe capabile să producă germeni normali. Pentru fiecare specie de legume este un procent minim
admis al facultăţii germinative. De exemplu: mărar, leuştean – 50%, ardei, vinete, morcov – 65%, ridichi,
ceapă – 70%, varză, tomate, fasole – 75%; castraveţi, mazăre – 80%.
Valoarea acestor indicii poate înregistra scăderi datorită duratei de păstrare cât şi
condiţiilor de păstrare.
După longevitate se disting următoarele grupe:
- sub 3 ani: ceapă, păstârnac, pătrunjel;
- între 3 şi 5 ani: vinete, morcov, conopidă, spanac, fasole, salată, ardei, tomate;
- între 5 şi 15 ani: sfeclă, ţelină, castraveţi, pepeni.
În cazul păstrării seminţelor în spaţii cu atmosferă controlată, longevitatea lor creşte. În ultimul
timp, societăţile comerciale livrează seminţe în ambalaje impermeabile care se deschid în momentul
semănării.
Conform Legii 75/1995, categoriile biologice de sămânţă care se supun controlului în
vederea certificării sunt:
1. sămânţă de prebază (superelită, linii consangvinizate) – este sămânţa care e produsă din
sămânţa amelioratorului;
2. sămânţă de bază (elită, linii consangvinizate androsterile şi restauratoare de fertilitate sau
hibrizi simpli, forme parentale);
3. sămânţă certificată (înmulţirea I, înmulţirea a II-a, hibrizi simpli, dubli sau triliniari –
comerciali). Este sămânţă produsă, în cazul hibrizilor comerciali în loturile de hibridare din sămânţă de
bază.

P a g i n a 42 | 240
 Indiferent de categoria de seminţe, înainte de semănat, sămânţa e supusă unor lucrări de
pregătire, pentru a asigura o bună germinare şi pentru prevenirea transmiterii unor boli sau dăunători.
Dintre acestea mai importante sunt:
Umectarea, ce constă în introducerea seminţelor (care încolţesc mai greu sau pentru
completarea golurilor) în apă. Pentru umectare seminţele se aşează într-un strat de până la 25-30 cm şi
cu o stropitoare se udă în 3 reprize, amestecându-se de 2-3 ori pe zi. Durata umectării variază în funcţie
de specie de la 2-4 ore pentru salată, ridichi şi până la 40-60 ore la morcov, ceapă, spanac. După
umectare şi zvântare seminţele se semănă imediat;
Stratificarea asigură uniformizarea germinării seminţelor. Se poate face în pământ umectat sau
nisip şi durează 10-40 zile, după care se seamănă în sol reavăn sau cu o udare după semănat;
Dezinfecţia se face cu scopul prevenirii şi combaterii unor boli şi dăunători care pot fi transmise
prin seminţe. În practică se foloseşte tratarea termică sau chimică a seminţelor. Metoda de tratament
practicată recent este „vacuum infiltraţia”.
Bune rezultate se obţin prin dezinfecţia termică a seminţelor de tomate la temperaturi de 80°C
timp de 24 ore sau 70°C timp de 72 ore pentru combaterea virusului mozaicului tutunului şi a tuturor
speciilor de bacterii şi ciuperci.
Drajarea constă în înglobarea seminţelor într-un amestec organo-mineral pentru mărirea
volumului lor şi asigurarea unui mediu nutritiv mai bun şi umiditate constantă în timpul încolţirii. Amestecul
se poate face din mraniţă, superfosfat (1-1,5%) şi un liant (dextrină 1% sau bălegar de vacă 4%). Dă
rezultate bune la seminţele mici (morcov, ceapă, castraveţi), care prin drajare ajung la granule cu
diametrul de până la 5 mm şi se pot semăna bob cu bob, evitându-se astfel lucrarea ulterioară de rărit.
Alte lucrări care se pot aplica seminţelor sunt: încolţirea forţată, amestecarea lor cu nisip sau
rumeguş (pentru repartizarea lor mai uniformă), călirea seminţelor (pentru culturi timpurii), stimularea
seminţelor etc.
La pomi şi viţa de vie înmulţirea sexuată se practică în lucrările de ameliorare pentru obţinerea
de noi soiuri pe calea hibridării sau pentru a stabili originea unor soiuri. Nu este folosită în mod curent
deoarece plantele obţinute din sămânţă nu reproduc întocmai caracterele morfologice şi productivitatea
plantei de la care provin.
În pomicultură acest mod de înmulţire este larg întâlnit în pepinieră pentru producerea puieţilor
portaltoi.
Înmultirea vegetativa
Înmulţirea vegetativă se face prin părţi din plantă sau organe vegetative care au particularitatea
de a forma rădăcini şi a da naştere la o nouă plantă când sunt puse în condiţii favorabile de mediu.
Se folosesc muguri, butaşi, tulpini subterane ca: bulbi, tuberobulbi, tuberculi, rizomi, rădăcini
tuberizate, stoloni, drajoni, etc.
Refacerea şi creşterea organelor lipsă începe prin diviziunea celulelor în mitoză în trei puncte
distincte ale plantei: în apexul caulinar, în apexul rădăcinilor şi în cambiu. Genetic, fiecare celulă vie
posedă întregul cod genetic necesar pentru regenerarea întregului organism.
Avantaje:
- asigură transmiterea întocmai a caracterelor morfologice şi productive la urmaşi;
- este singura cale de înmulţire pentru unele plante horticole care nu produc seminţe în
condiţiile ţării noastre;
- se pot obţine producţii mai timpurii.
Dezavantaje:
- necesită cantităţi mari de material săditor;
- păstrarea materialului de înmulţire necesită spaţii mai mari decât seminţele; se pretează mai
- puţin pentru mecanizarea lucrărilor de înfiinţare a culturilor.
Înmultirea vegetativa la legume
După partea de plantă folosită, se face prin următoarele metode:

P a g i n a 43 | 240
 - bulbi: la usturoi şi ceapă;
- tuberculi: la cartofi;
- rădăcini tuberizate: la batat şi hrean;
- drajoni: la anghinare;
- despărţirea tufelor: la leuştean;
- altoire: la pepeni, castraveţi; această tehnică oferă posibilitatea folosirii unor portaltoi
rezistenţi la atacul bolilor şi dăunătorilor şi este practicată frecvent în Olanda şi Japonia;
- miceliu: la ciuperci;
- culturi de ţesuturi şi celule vegetale, practicată „in vitro” pe medii nutritive şi condiţii aseptice;
sunt tehnici speciale care pot fi aplicate numai în laboratoarele cu anumită dotare şi personal calificat;
este practicată pe scară largă în Olanda; a început să se extindă şi în ţara noastră.
Înmultirea vegetativa la pomi si vita de vie
Acest mod de înmulţire este generalizat în pomicultură şi viticultură. Dintre metodele cele mai
răspândite în practica horticolă, unele sunt comune pomilor şi viţei de vie (altoire, butăşire şi culturi de
ţesuturi), altele sunt specifice pomilor (despărţirea tufelor, drajonarea).
Butăşirea. Butaşii sunt porţiuni de plante fasonate într-un anumit mod şi care puse la
înrădăcinat, în anumite condiţii de temperatură, umiditate şi lumină îşi refac organele lipsă, dând naştere
la o plantă nouă cu vârsta stadială a plantei de la care provine butaşul.
Până la apariţia filoxerei în ţara noastră (1884), butăşirea este metoda de bază pentru
înmulţirea viţei de vie. În prezent locul ei a fost luat de altoire, butăşirea fiind folosită pentru înmulţirea
hibrizilor producători direct, a viţelor portaltoi, a viţelor nobile plantate pe nisipuri şi pe soluri nisipoase
(Iveşti, Hanul lui Conachi, Dăbuleni).
În pomicultură se înmulţesc prin butaşi mai uşor coacăzul, agrişul şi mai greu unii portaltoi ai
prunului. Butaşii pot fi lemnificaţi (butăşire în uscat) sau semilemnificaţi (butăşirea în verde).
Butaşii se recoltează din plantaţii special înfiinţate cu plante a căror autenticitate e garantată,
lipsite de boli şi dăunători. Pentru stimularea înrădăcinării butaşilor se folosesc următoarele procedee:
o tratamente cu produse pe bază de precursori auxinici obţinuţi la Institutul de Chimie Cluj
(Radisin, Radivit şi Revitol);
o procedee tehnologice ca: înmuierea în apă şi preforţarea butaşilor.
Preforţarea se face prin stratificarea butaşilor în lăzi de forţare şi crearea la baza butaşilor a
unei temperaturi ridicate. Plantarea butaşilor după stimulare se face în câmp în biloane sau în platforme la
începutul lunii martie. În timpul vegetaţiei li se aplică următoarele lucrări de îngrijire: udare, fertilizare
foliară, tratamente împotriva bolilor.
După căderea frunzelor, în toamnă, se scot manual sau mecanizat, se clasează, se leagă în
pachete (20 de bucăţi la vie şi 50 la pomi), se etichetează şi se stratifică pentru a fi plantaţi la locul
definitiv în anul următor.
Marcotajul. Marcota este o porţiune de coardă, lăstar sau ramură care se înrădăcinează înainte
de a se detaşa de planta mamă.
Înrădăcinarea are loc pe porţiunea de plantă care se acoperă cu pământ şi unde ţesuturile se
menţin mai tinere datorită umidităţii şi lipsei de lumină. Se cunosc mai multe feluri de marcotaj:
- prin muşuroire sau vertical;
- prin arcuire sau orizontal;
- prin prăbuşirea butucilor.
După înrădăcinare, marcota se detaşează de planta mamă în cazul înmulţirii unor portaltoi
vegetativi (măr, gutui) şi a agrişului. Pentru obţinerea marcotelor se înfiinţează marcotiere prin plantarea
de marcote sau butaşi înrădăcinaţi pe un sol desfundat şi fertil, la distanţe de 40-50 cm între plante şi 1,20
m între rânduri. După 2-3 ani de creştere, plantele se taie (8 - 10 cm) şi se bilonează. Toamna se desfac
biloanele şi se detaşează de pe butuc, de la punctul de inserţie, toate marcotele, apoi plantele se

P a g i n a 44 | 240
muşuroiesc. După clasare, marcotele se leagă în pachete de 50 bucăţi, se etichetează şi se stratifică în
nisip. Durata de exploatare a unei marcotiere este de 20 -25 ani.
La completarea golurilor, în plantaţiile bătrâne de viţă, marcotele nu se detaşează de plata
mamă.
Înmulţirea prin drajoni. Drajonii sunt lăstari care cresc din mugurii de pe rădăcini. În
practica pepinieristică acest mod de înmulţire se foloseşte la zmeur.
Altoirea. Prin altoire se înţelege îmbinarea, după o anumită tehnică, a două porţiuni
viabile de plantă (portaltoi şi altoi), în scopul de a le determina să convieţuiască împreună.
Din portaltoi se formează rădăcini, iar din altoi partea aeriană. La locul de unire a altoiului cu
portaltoiul, celulele tinere, venind în contact, se sudează şi se diferenţiază în noi ţesuturi (Marin, 1968).
Unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în trei etape:
- calusarea;
- sudarea;
- vascularizarea.
Mai întâi are loc formarea unui ţesut intermediar sau ţesut de rană denumit calus, rezultat din
proliferarea celulelor cambiale, parenchimatice ale razelor medulare şi chiar ale celulelor tinere de liber şi
lemn. După ce celulele tinere ale ţesuturilor intermediare de la cei doi parteneri vin în contact, la limita
dintre ele apare o lamelă pectică, prin intermediul căreia se realizează etapa a doua a concreşterii,
denumită sudare. Acesta are loc însă numai dacă celulele de la altoi şi portaltoi vin în contact în faza de
tinereţe a lor. După sudare urmează vascularizarea, care constă din stabilirea legăturilor dintre vasele
libero-lemnoase ale altoiului cu cele ale portaltoiului, care se realizează pe două căi:
- prin formaţiuni noi de ţesuturi generate de cambiul intermediar care apare în calus;
- prin înaintarea simultană a vaselor de lemn şi liber care iau naştere din activarea zonelor
generatoare vechi.
Reuşita la altoire este influenţată de numeroşi factori: afinitatea, vârsta partenerilor folosiţi la
altoire, gradul de maturare al lemnului, starea fitosanitară a celor doi parteneri, tehnica de altoire etc.

CAPITOLUL 3

3.1. Cultura legumelor

Legumele sau zarzavaturile prezintă o importanţă economică deosebită.

Ele sunt produse de origine vegetală cu rol important în alimentaţia omului datorită însuşirilor
senzoriale deosebite şi a elementelor nutritive valoroase pe care le conţin (glucide, enzime, acizi organici,
vitamine, săruri minerale). Din punct de vedere economic, legumele contribuie la realizarea unor venituri
băneşti importante pentru cultivatori, iar din punct de vedere social, legunmicultura oferă posibilităţi de
folosire a forţei de muncă pe tot parcursul anului.
Clasificarea plantelor legumicole
Plantele legumicole se pot clasifica după criteriul botanic, după durata de viaţă, în funcţie de
organele care se folosesc în consum, în funcţie de tehnologia aplicată, cea mai uzuală în activitatea de
producţie şi economico-financiară.

3.2. Înmulţirea legumelor

Înmulţirea este funcţia biologică a tuturor organsimelor vii prin care se sporeşte
numărul de indivizi. Cunoaşterea biologiei acestui fenomen, deosebit de
complex, este de mare importanţă atât în lşucrările de ameliorare, pentru
îmbunătăţirea soiurilor aflate în cultură şi creearea de forme noi, cu însuşiri

P a g i n a 45 | 240
superioare, cât şi în procesul tehnologic de producere a seminţelor şi materialului
săditor. Legumele se pot înmulţi pe două căi: sexuat, adică prin seminţe şi asexuat, adică pe cale
vegetativă.
Înmulţirea pe cale sexuată se realizează prin organe specializate, având ca principale
momente polenizarea şi fecundarea. Prin contopirea celor doi gameţi de sex opus rezultă zigotul, care
reprezintă o nouă plantă, în stadiu embrionar (sămânţa). La plantele autogame fecundarea se face
cu polen propriu, iar la cele alogame cu polen străin. Alogamia este caracteristică pentru cele mai multe
specii şi soiuri. Sămânţa rezultată reprezintă un nou organism şi include în ea toate
componentele plantei legumicole: rădăciniţă, tulpiniţă şi elemente nutritive.
Introdusă în pământ, sub influenţa apei şi temperaturii, din sămânţă se formează o nouă plantă
cu sistem radicular, tulpină şi frunze, care apoi fructifică după un anumit
timp.
Înmulţirea vegetativă se asigură prin intermediul unor organe sau porţiuni de organe
nespecializate pentru această funcţie, mugur, frunză, ramură, rădăcini etc., care puse în condiţii
favorabile dau naştere unor plante întregi.La plantele legumicole se cunosc metode de înmulţire
vegetativă prin bulbi sau bulbili (la ceapă şi usturoi), tuberculi (la cartofi), rizomi la hrean, despărţirea tufei la
tarhon.
Sisteme şi metode de cultură
Plantele legumicole prin specificul biologiei şi tehnologiei se cultivă în diferite sisteme şi
metode de cultură, ceea ce asigură aprovizionarea cu produse în tot timpul anului. Sistemele si
metodele de cultură sunt cuprinse în tehnologii unitare pe specii sau grupe de specii, pe această
cale realizându-se eşalonarea producţiei şi industriei prelucrătoare în tot timpul anului.
Sistemul de cultură în teren descoperit se practică la toate speciile de legume, în perioada
martie-octombrie, cu recoltarea produselor în perioada aprilienoiembrie. În funcţie de durata perioadei de
vegetaţie, epoca de semănat sau plantat, începutul şi sfârşitul recoltării, condiţiile climatice, se
deosebesc următoarele metode de cultură:
timpurie sau de primăvară-vară, în perioada martie-iulie la rădăcinoase,
bulboase, verdeţuri, vătzoase, solano fructoase, păstăioase;
semitimpurie sau de vară, în perioada mai-august la solanacee, varză;
târzie sau de toamnă, în perioada iunie-octombrie, la varză, tomate, vinete,
fasole, verdeţuri.
Sistemul de cultură protejată se practică la unele specii de legume în perioada martie-iunie şi
septembrie-octombrie, folosind materiale de protejare, tipuri de construcţii şi posibilităţi de încălzire.Protejarea
permite crearea de microclimat favorabil în scopul grăbirii înfloritului şi fructificării, deci a protejării recoltei,
mai ales în condiţii de temperatură scăzută în exterior.In cadrul acestui sistem se practică următoarele metode:
protejarea terenului (mulcirea) sau acoperirea lui cu material plastic cu scopul asigurării
unui regim de temperatură şi umiditate favorabil grăbirii
formării organului comestibil (castravete, dovlecel, salata, ardei gras,
sparanghel);
protejarea plantelor cu perdele (culise) din plante agricole în vegetaţie
(porumb, secară etc), din deşeuri agroforestriere (tulpini de floarea soarelui, coarde de viţă, ramuri etc)
sau din panouri de material plastic la pepene şi solano fructoase;
protejarea plantelor cu adăposturi joase confecţionate din material plastic la
culturile de castraveti, verdeţuri, varză, solano-fructoase;
protejarea plantelor cu adăposturi înalte (sere sau solarii confecţionate din
lemn, metal acoperite cu material plastic) la aceleaşi culturi de mai sus.
Sistemul de cultură forţată se practică în construcţii speciale (sere) din metal, sticlă, cu
încălzire în tot timpul sezonului rece pentru culturi de legume solano fructoase, castravete, fasole,
verdeţuri.

P a g i n a 46 | 240
 3.3. Alegerea şi organizarea terenului

Alegerea terenului destinat culturii legumelor se face în funcţie de plantele cultivate, modul şi
sistemul de cultură. Se aleg de regulă terenurile plane sau cu pante foarte mici, orientate spre sud-est
sau sud-vest, adăpostite de vânturi şi curenţi reci, în apropierea unei surse corespunzătoare de apă
pentru irigaţii şi câtmai apropiate de căi de comunicaţie modernizate.
Se evită terenurile umede sau pe care bălteşte apa, precum şi cele infectate de boli şi infestate de
buruieni şi dăunători.
Organizarea teritoriului pe care se amplasează culturile legumicole urmăreşte în principal
concentrarea şi comasarea suprafeţelor, precum şi specializarea producţiei, în funcţie de destinaţia
produselor obţinute.
Organizarea terenului se face conform unui proiect care cuprinde un complex de lucrări ce se referă
la repartizarea terenului pe sole (parcele), trasarea drumurilor şi executarea amenajărilor sistemului de irigare.
Asolamentul legumicol presupune folosirea intensivă şi raţională a terenului prin organizarea
terenului în sole, repartizarea culturilor în timp şi spaţiu, împreună cu un sistem raţional de lucrări ale solului,
de aplicare a îngrăşămintelor, de combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Culturile succesive reprezintă sistemul prin care pe aceeaşi suprafaţă de teren se cultivă una după
alta două sau mai multe culturi într-un singur an. In cadrul acestui gen de cultură există o cultură de bază
sau principală şi una sau două culturi secundare. Cultura de bază ocupă terenul o perioadă de timp mai
îndelungată, fiind şi cea de la care se realizează volumul de producţie cel mai însemnat, preponderentă din
punct de vedere economic. Cultura secundară poate fi anterioară sau următoare şi ocupă terenul fie înaintea
culturii de bază, fie după aceasta.Exemplu: Cultura de bază: tomate timpurii, de vară, de toamnă, culturi
succesive: salată, spanac; sau cartofi timpurii- cultura de bază şi varza de toamnă- cultura succesivă.
Culturile asociate sau intercalate reprezintă sistemul în care pe aceeaşi suprafaţă şi în
acelaşi timp se cultivă două sau mai multe specii. In cadrul acestui sistem se deosebeşte o cultură
principală, cea care prezintă importanţă economică mai mare şi una secundară. Asocierea culturilor se
face de obicei prin dispunerea alternativă a rândurilor sau benzilor culturii principale cu acelea ale
culturii secundare. Exemple de culturi asociate în câmp:
I culturi secundare: salată, gulii timpurii, fasole oloagă; culturi de bază: castraveţi, pepeni.
II. culturi secundare: ridichi de lună sau de vară, morcov, pătrunjel; culturi de bază: ardei, varză,
tomate.

3.4. Pregătirea terenului

Legumele fiind plante foarte pretenţioase faţă de apă şi substanţele

fertilizante, sunt cu atât mai exigente faţă de lucrările solului, care urmăresc
reţinerea apei, aerisirea solului şi mobilizarea rezervelor de substanţe fertilizante. Ca şi la culturile agricole,
lucrările solului la legumer se grupează în lucrări de bază şi de pregătire înainte de semănat şi plantat.
Specific pentru culturile legumicole este faptul că lucrările de pregătire a terenului se execută primăvara,
vara şi toamna, în funcţie de epoca de semănat şi plantat, ţinând seama de sistemul şi metoda de
cultură, tipul de sol şi starea vremii. Lucrările se aplică diferenţiat pentru culturile în ogor propriu, pentru culturile
succesive, pentru culturile din sere.
Tehnologia modernă implică următoarele lucrări de pregătire a terenului, valabile pentru toate sistemele de
cultură dar aplicate diferit de la cultură la cultură:
îndepărtarea materialelor de susţinere a plantelor (araci, spalier);
înlăturarea resturilor vegetale (vreji);
afânarea terenului;
nivelarea;

P a g i n a 47 | 240
 udarea de aprovizionare;
fertilizarea de bază;
arătura de toamnă;
pregătirea patului germinativ în vederea semănatului sau plantatului;
modelarea terenului prin realizarea unor straturi înălţate (biloane, brazde înalte) pe care se
execută semănatul sau plantatul legumelor şi a rigolelor de dirijare a apei pentru irigat;
erbicidarea totală înainte de înfinţarea culturilor.

3.5. Epoci si metode de semănat şi plantat

Epoca de semănat şi plantat este condiţionată de pretenţiile fiecărei specii faţă de temperatură,
de condiţiile climatice ale zonei de cultură, de modul de eşalonare a producţiei în cursul anului.
Unele specii de legume rezistente la temperaturi scăzute , pentru a folosi cât mai bine umezeala
acumulată în sol se seamănă primăvara cât mai devreme „în mustul zăpezii” (mazărea, morcovul, ceapa,
spanacul). Alte legume ca: fasolea, castraveţii, pepenii, pretenţioase la căldură, se seamănă primăvara
târziu, după ce pericolul brumelor târzii de primăvară a trecut. Pentru satisfacerea nevoilor de consum
dar şi pentru aprovizionarea ritmică a fabricilor de conserve cu materie primă, semănatul şi plantatul la
unele culturi se face eşalonat, în mai multe epoci (salata, ceapa, tomatele, varza, morcovul etc).
Adâncimea de semănat şi plantat înfluenţează răsărirea uniformă a plantelor şi prinderea
răsadului. Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de felul şi mărimea seminţei, natura şi
însuşirile solului şi epoca de semănat. Astfel, cu cât sămânţa este mai mică cu atât adâncimea de
semănat este mai redusă (salata, morcov, pătrunjel). Pe solurile uşoare şi cele uscate semînatul se
face mai adânc decât pe solurile grele şi umede.
Pentru răsaduri, adâncimea potrivită la majoritatea legumelor este până la primele frunze
(tomate, varză) sau până la rozeta de frunze (salata, ţelina). Răsadul de tomate, castraveţi, gulie se
poate planta la o adâncime mai mare decât aceea la care au stat în sere sau răsadniţe, pentru a favoriza
apariţia de rădăcni adventive.
Metode de semănat şi plantat
La stabilirea metodelor de semănat şi plantat se ţine seama de asigurarea densităţii optime
de plante la unitatea de suprafaţă cât şi de spaţiul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi recoltare.
Corespunzător cerinţelor plantelor se folosesc mai multe metode de semănat şi plantat:
semănatul prin împrăştiere (se practică numai pe suprafeţe mici)
semănatul şi plantatul în rânduri (echidistante, duble sau în benzi);
semănatul în cuiburi (pepene, dovlecei, cstraveţi).

3.6. Întreţinerea solului şi îngrijirea culturilor

În cursul perioadei de vegetaţie, solul necesită lucrări de întreţinere, iar culturile de legume
numeroase îngrijiri pentru menţinereala nivel optim a tuturor factorilor care condiţionează producţia.
Lucrările de îmtreţinere a solului şi îngrijire a culturilor urmăresc
îmbunătăţirea condiţiilor de temperatură, lumină, apă, hrană, menţinerea densităţii
optime şi sănătăţii plantelor, a echilibrului între aparatul vegetativ şi germinativ între
partea aeriană şi sistemul radicular. Unele lucrări sunt comune tuturor culturilor de
legume Lucrări cu caracter general se aplică solului şi plantelor. Lucrările de îngrijire aplicate solului sunt:
distrugerea crustei
afânarea solului (praşile)
combaterea buruienilor (praşile mecanice, erbicidare)
fertilizarea (locală, fazială, foliară)

P a g i n a 48 | 240
 irigarea
prevenirea si combaterea bolilor şi dăunătorilor
completarea golurilor (la culturile înfiinţate prin răsad)., altele se aplică numai anumitor culturi
prezentând anumite particularităţi.
Lucrări cu caracter special
În această categorie se includ lucrări care au un caracter limitat, fiind specifice numai pentru anumite
culturi. Ele au drept scop susţinereaplantelor, pătrunderea radiaţiei solare la formaţiunile de fructificare,
conducerea, dirijarea plantelor în vederea unei bune înfloriri şi fructificări pe tulpina principală şi
ramificaţiile laterale. Aceste lucrări sunt:
susţinerea plantelor în poziţie verticală cu ajutorul aracilor sau spalierului;
palisatul (conducerea plantei pe spalier),
arăcitul (tutoratul), conducerea plantei pe arac,
operaţiile în verde:
- copilitul = înlăturarea lăstarilor de la subţioara frunzelor. Se aplică la tomate cu scopul de a grăbi
coacerea şi a dirija planta la un anumit număr de inflorescenţe;
- cârnitul = înlăturarea vârfului tulpinii principale cu scopul grăbirii coacerii fructelor. Se aplică la
tomate, ardei, vinetedupă ce plantele au format un anumit număr de inflorescenţe;
- ciupitul = constă în înlăturarea vârfului vegetativ al tulpinii principale şi a lăstarilor când plantele
au format 4-5 frunze cu scopul de a grăbi dezvoltarea ramificaţiilor superioare pe care se formează cele mai
multe fructe.Se aplică la castraveţişi pepeni;
răritul plantelor se aplică anumitor culturi de legume semănate direct în
câmp (morcov, pătrunjel, salată, ceapă) cu scopul asigurării unei desnsităţi optime;
copcitul se aplică la ţelină şi hrean şi constă în înlăturarea rădăcinilor laterale;
înălbirea (etiolarea) se aplică la sparanghel şi ţelină prin legarea frunzelor şi muşuroire cu
pământ;
defolierea constă în înlăturarea frunzelor îmbătrânite şi bolnave de la baza
tulpinii la culturile de tomate, vinete, castraveti din seră;
protejarea împotriva îngheţurilor şi brumelor se aplică frecvent primăvara şi
uneori toamna la culturile sensibile la frig. Se folosec acest scop sefolosesc perdelele de fum sau
irigarea de protecţie prin aspersiune;
controlul şi dirijarea microclimatului din sere prin înregistrarea evoluţiei
factorilor de mediu (temperatură, umiditate, radiaţie solară etc);
mulcirea constă în acoperirea temporară a solului cu diferite materiale
(carton, hârtie, talaş, paie, frunze, gunoi bine descompus, folie de polietilenă,
policlorură de vinil transparentă, fumurie sau neagră, polistiren expandat) pentru îmbunătăţirea condiţiilor
de microclimat din sol şi a însuşirilor fizico-
chimice ale solului. Se pretează la aplicarea mulcitului pepenii, castraveţii,
dovleceii, ardeii, salata, sparanghelul ş.a.

3.7. Recoltarea şi condiţionarea legumelor

În legumicultură, recoltarea şi condiţionarea produselor prezintă o serie de particularităţi care

se referă la stabilirea momentului optim pentru recoltare în funcţie de destinaţia produselor şi perioada
din zi când se face recoltarea; modul de recoltare (manual sau mecanic); manipularea legumelor;
sortarea; calibrarea şi ambalarea produselor în condiţii optime.
Recoltarea legumelor
Calităţile gustative ale legumelor destinate consumului în stare proaspătă, calităţile
tehnologice ale celor utilizate în industrie şi transportul în bune condiţii depind în cea mai mare măsură de
determinarea corectă a perioadei de recoltare. In acest sens, momentul optim de recoltare reprezintă faza

P a g i n a 49 | 240
de dezvoltare a legumelor la care acestea ajung la un anumit grad de acumulare a substanţelor utile unui
scop anume. Din acest punct de vedere se deosebesc : maturitatea fiziologică şi maturitatea de
consum. În funcţie de aceste elemente, legumele se grupează după cum urmează:
grupa I - legumele care se recoltează la maturitatea fiziologică : tomatele,
pepenele galben şi verde, ardeiul gogoşar;
grupa II - legumele care se recoltează la maturitatea de consum :ardeiul gras şi iute, vinetele,
castravetele, dovlecelul, fasolea păstăi, mazărea;
grupa III - legumele care se recoltează la formarea deplină a organului
comestibil ca: salata, varza, conopida, gulia, ceapausturoiul şi toate rădăcinoasele.
Legumele din grupa I şi II-a se recoltează eşalonat, la intervale mici, pentru a prinde momentul
optim.Aceste legume au un grad ridicat de perisabilitate şi implică o manipulare atentă şi cât mai rapidă.
Epoca de recoltare şi intervalele dintre recoltări diferă mult de la o specie la alta în funcţie de
destinaţia producţiei (consum curent, conserve, export). Astfel,
tomatele pentru export şi castraveţii Cornichon se recoltează în fiecare zi.Vinetele se recoltează la 3-4 zile,
ardeii la 5-6 zile iar fasolea şi mazărea la 2-3 zile.Rădăcinoasele şi bulboasele destinate consumului în
timpul iernii se recoltează o singură dată, toamna.
Modul de recoltare diferă în funcţie de specie. Astfel, fructele de tomate se
prind în palmă şi se răsucesc, rupându-se fără codiţă, la vinete, fructul se taie cu foarfeca cu un peduncul
de 2-3 cm, fasolea se culege de pe tufă de jos în sus, rupând păstăile cu codiţă; căpăţâna de varză se taie
cu cuţitespeciale împreună cu câteva frunze de protecţie.
Utilaje folosite. Recoltarea se face mecanizat la fasolea verde, mazăre păstăi,
ceapa uscată, tomate pentru industrializare. Se folosesc combine pentru recoltarea salatei şi verzei; unele
legume se recoltează semimecanizat, adică se dislocă cu ajutorul unor dispozitive (dislocator) şi apoi se
adună manual (rădăcinoase).
Condiţionarea legumelor
Prin condiţionare se înţelege totalitatea operaţiunilor princare produsele
recoltate sunt aduse în starea cerută de condiţiile de calitate prevăzute în standarde, în funcţie de
destinaţia lor (consum în stare proaspătă, export, păstrare, industrializare). Unele oparaţii sunt
obligatorii pentru toate legumele (sortarea, calibrarea) altele numai pentru o parte din ele.
Condiţionarea se execută fie la locul de producţie, fie în centre organizate si dotate ci maşini
speciale.
Sortarea este oparaţia de separare pe calităţi a produselor după gradul de vătămare, de
maturare, defecte de formă, culoare etc. Lucrarea se face manual sau cu ajutorul benzilor de sortare.
Calibrarea constă în clasarea produselor pe grupe de mărimi în funcţie de diametru, lungime
şi greutate. Operaţiunea se execută cu ajutorul şabloanelor şi calibratoarelor sau mecanizat cu ajutorul
unor dispozitive sau maşini de calibrat.
Ambalarea legumelor se face în, lăzi,de diferite mărimi, saci, coşuri, cofraje, coşuleţe, suporturi
etc.Tipul de ambalaj se stabileşte în funcţie de produs şi destinaţia acestuia. La legume se practică
sistemul de preambalare în folşii saupungi de diferite dimensiuni, coşuleţe, saci din plasă de textile, tipuri de
ambalaje specifice unui comerţ civilizat.

CAPITOLUL 4

4.1. Clasificarea si morfologia plantelor pomicole

• Clasificarea sistematică, clasificarea după habitus şi clasificarea pomicolă;
• Particularităţile organelor hipogee ale pomilor fructiferi şi funcţiile lor
• Particularităţile organelor epigee ale pomilor fructiferi.

Obiectivele temei:

P a g i n a 50 | 240
 - cunoaşterea speciilor pomicole după familii şi subfamilii;
- cunoaşterea speciilor pomicole după aspectul general al plantelor;
- cunoaşterea speciilor pomicole după particularităţile biologice şi tehnologice ale speciilor
fructifere;
- recunoaşterea organelor componente, specifice unei plante pomicole.

Clasificarea sistematică, clasificarea după habitus şi clasificarea pomicolă

Clasificarea sistematică - Speciile fructifere de climat temperat aparţin încrengăturii
Angiospermae. Principalele specii pomicole cultivate în ţara noastră aparţin familiei Rosaceae, care
cuprinde 40 de specii spontane importante la formarea unora dintre soiurile actuale, a unora dintre
portaltoii utilizaţi în prezent, cât şi pentru utilizarea lor în lucrările de ameliorare în vederea creării de noi
soiuri. Trei dintre cele patru subfamilii existente şi anume: Pomoideae, Prunoideae şi Rosoideae
furnizează 2/3 dintre principalele specii fructifere.

Clasificarea după habitus - Ţinând seama de aspectul general al plantelor, adică după
habitusul lor, speciile pomicole pot fi grupate în:
1. Pomi propriu-zişi
Sunt plante lemnoase de vigoare variabilă în general mare, cu un singur trunchi şi o coroană
omogenă. Înălţimea pomilor oscilează între 5-20 m şi au longevitate mare (de la 15 ani până la 100 de
ani). Se înmulţesc prin seminţe, altoire şi prin drajoni la unele specii. Din această grupă fac parte: mărul,
părul, cireşul, nucul, prunul, piersicul, caisul, vişinul şi castanul dulce.
2. Arbustoizii
Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu forma de tufă, constituită di 2-4 tulpini care iau
naşteredin zona coletului.
Durata vieţii este de cca. 20-30 de ani iar înălţimea arbustoizilor ajunge până la 3-7 m. Se
înmulţesc prin seminţe şi pe cale vegetativă prin drajoni, butaşi şi marcote.
Din această grupăfac parte: gutuiul, alunul, vişinul arbustoid, mărul paradis, scoruşul, cătina
albă.
3. Arbuştii
Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu înălţimea de 1-2 m, care prezintă numeroase tulpini
de grosimi mici, slab ramificate ce apar din zona coletului, formând tufe compacte. Arbuştii emit rădăcini
adventive şi se înmulţesc vegetativ prin drajoni, butaşi şi marcote, dar se pot înmulţi şi prin seminţe. Din
această grupă fac parte: coacăzul, agrişul, socul, etc.
4. Semiarbuştii
Sunt plante semilemnoase cu tulpini ce trăiesc numai doi ani. În primul an apar tulpini simple
înalte de 1-3 m, iar în cel de-al doilea an formează ramificaţii şi apoi fructifică. După recoltarea fructelor
tulpinile se usucă, însă plantele se regenerează prin drajoni. Din această grupă fac parte: zmeurul şi
murul.
5. Plantele fructifere semierboase
Acestea fac trecerea dintre plantele arborescente şi cele ierboase, fiind reprezentate de căpşun
şi fragşi formează tufe mici de 25 - 30 cm

Clasificarea pomicolă - După particularităţile biologice şi tehnologice ale speciilor fructifere de

climat temperat, au fost alcătuite 5 grupe:
1. Pomacee
Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae şi anume: măr, păr, gutui,
moşmon, sorb etc. Speciile de Pomoideae sunt foarte rezistente la ger, iar repausul de iarnă al mugurilor
fiind lung, înflorirea scapă de brumele târzii de primăvară. Durata de viaţă în cultură a speciilor de
pomaceae este mare iar intrarea pe rod relativ târzie. Acestea depind mult de sistemul de cultură: în

P a g i n a 51 | 240
livezile clasice pomii trăiesc 6 - 70 de ani şi încep să producă economic la 5 - 7 ani; în livezile intensive şi
superintensive trăiesc 15 - 25 de ani şi dau recolte economice începând din al doilea şi al treilea an.
Aceste specii formează fructe false, rezultate din concreşterea ovarului cu receptacolul florii.
Fructul poartă denumirea de poamă. Mugurii florali sunt micşti. Ramurile de rod ale pomaceaelor au
mugurii floriferi situaţi terminal, iar spre baza lor există rezerve de muguri vegetativi. Majoritatea soiurilor
sunt autosterile şi se altoiesc pe numeroşi portaltoi.
2. Drupacee
Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae şi anume: prunul, caisul piersicul,
cireşul, vişinul, migdalul.
Drupaceele sunt ceva mai puţin rezistente la ger decât Pomaceele, iar repausul hibernal al
mugurilor este mai scurt. Ca urmare speciile din această grupă înfloresc primăvara mai devreme. Cultura
drupaceelor este cantonată în zone mai calde ale ţării, pe coline şi la câmpie, cu excepţia unor grupe de
soiuri din unele specii (prun, cireş, vişin) care urcă la altitudini mai mari. Drupaceele sunt mai pretenţioase
faţă de căldură, au cerinţe mai reduse faţă de umiditate fiind relativ rezistente la secetă (cais, migdal).
Durata de viaţă a pomilor este mai scurtă. În livezile clasice ele trăiesc 40 - 50 ani precum cireşul iar
celelalte 15 - 20 de ani (cais, piersic). În livezile intensive şi superintensive durata lor de viaţă este şi mai
scurtă. Soiurile de drupaceae sunt autofertile, iar numărul portaltoilor este mai redus decât la pomaceae.
3. Nuciferele
Cuprind: nucul care face parte din familia Juglandaceae, iar castanul şi alunul fac parte din
familia Fagaceae. Aceste specii formează fructe uscate. Ele sunt puţin rezistente la geruri mari şi
pretenţioase faţă de căldură mai ales nucul, castanul şi alunul turcesc. Alunul comun este mai puţin
pretenţios. Speciile de nucifere sunt reprezentate în cultură de un număr mai restrâns de soiuri.
4. Baciferele
Cuprind: coacăzul roşu şi agrişul din familia Saxifragaceae, zmeurul, murul şi căpşunul din
familia Rosaceae. Din punct de vedere morfologic fructele acestor specii sunt: bace false la coacăz şi
agriş; polidrupe la zmeur şi mur; receptacul îngroşat la căpşun. Coacăzul şi agrişul sunt specii lemnoase,
zmeurul şi murul sunt semiarbuşti, iar căpşunul face trecerea între plantele lemnoase şi ierboase.
Baciferele au talie mică, formează tufe cu mai multe tulpini, ele trăiesc 10-15 ani şi încep să rodească din
al doilea an după plantare. Speciile cuprinse în această grupă emit cu uşurinţă rădăcini, drajoni, stoloni.
Se înmulţesc uşor prin drajoni, stoloni şi marcote.
5. Grupa speciilor subtropicale. Particularităţile organelor hipogee ale pomilor fructiferi
Plantele pomicole sunt sisteme biologice foarte complexe şi pentru a le folosi în interesul
omului, este necesară cunoaşterea lor. Pentru a stabili o tehnologie de cultură corespunzătoare, necesară
obţinerii producţiilor maxime, pentru fiecare specie în parte, este necesar cunoaşterea organografiei şi a
cerinţelor fiecărei specii pomicole. Pomii şi arbuştii fructiferi sunt compuşi din două categorii de organe:
- aeriene (tulpina, situate deasupra nivelului solului);
- subterane (rădăcina, situate în sol).
Şi unele şi altele au o anumită structură şi îndeplinesc anumite funcţii, dar împreună formează
un tot unitar, un organism viu, de sine stătător, capabil să îşi asigure prin mijloace proprii viaţa şi să dea
producţii.
Cuprinde smochinul şi citricele, specii cu însuşiri diferite ale plantelor din climatul temperat
puţin răspândite în cultura ţării noastre. Mai fac parte şi kiwi, kaki care se cultivă în câmp, iar citricele în
apartament (lămâiul, portocalul, etc.). Observaţie: Trebuie subliniat faptul că în pomicultură, alături de
speciile cultivate (alcătuite din totalitatea soiurilor), mai sunt utilizate şi specii spontane fie ca portaltoi, fie
ca genitori în activitatea de creare a unor soiuri.

Particularităţile organelor hipogee ale pomilor fructiferi

Plantele pomicole sunt sisteme biologice foarte complexe şi pentru a le folosi în interesul
omului, este necesară cunoaşterea lor. Pentru a stabili o tehnologie de cultură corespunzătoare, necesară

P a g i n a 52 | 240
obţinerii producţiilor maxime, pentru fiecare specie în parte, este necesar cunoaşterea organografiei şi a
cerinţelor fiecărei specii pomicole. Pomii şi arbuştii fructiferi sunt compuşi din două categorii de organe:
- aeriene (tulpina, situate deasupra nivelului solului);
- subterane ( rădăcina, situate în sol).
Şi unele şi altele au o anumită structură şi îndeplinesc anumite funcţii, dar împreună formează
un tot unitar, un organism viu, de sine stătător, capabil să îşi asigure prin mijloace proprii viaţa şi să dea
producţii.
Organele plantelor pomicole pot fi împărţite în:
- organe vegetative din care fac parte: rădăcina (organ hipogeu), tulpina, mugurii, lăstarii şi
frunza.
- organe de reproducere din care fac parte: florile, fructele, seminţele.
După durata de viaţă, organele pomilor sunt anuale şi multianuale. Organele anuale trăiesc
numai câteva zile sau luni şi apoi se transformă în alte organe sau mor. Organele Rădăcina
(hepibiontul) - Este partea subterană a unei plante pomicole, cu numeroase funcţii dar în principal de
fixare a unei plante, de absorbţie a substanţelor nutritive şi a apei, de primă sinteză a substanţelor
organice, de depozitare ş. a.
Totalitatea rădăcinilor formează sistemul radicular. Rădăcinile pot fi clasificate după mai multe
criterii:
A - După origine, rădăcinile se încadrează în: - rădăcini embrionare ce îşi au originea în
radicula embrionului. Aceste rădăcini se întâlnesc la pomii obţinuţi din seminţe şi la cei altoiţi pe portaltoi
generativi;
- rădăcini adventive ce îşi au originea în periciclul tulpinii. Vom întâlni astefel de rădăcini la pomii
înmulţiţi pe cale vegetativă (marcotaj, butăşire, microînmulţire).
B - După poziţia de creştere în sol pot fi: - rădăcini orizontale - acelea ce cresc aproape paralel
0
cu suprafaţa solului sau formează un unghi de 60 - 90 cu verticala. - rădăcini oblice - sunt cele care
0
formează un unghi cuprins între 30 - 60 cu verticala imaginară. - rădăcini verticale - cele care realizează
0
un unghi de până la 30 cu verticala.
C - După dimensiuni se împart în: - rădăcini de schelet, încadrându-se în această grupă,
rădăcinile de peste 30 cm lungime şi o grosime ce depăşeşte 3 mm ajungând la peste 10 - 15 cm în
diametru. Prima rădăcină schelet este pivotul (sau rădăcina embrionară). Pe pivot se inseră, rădăcini de
ordinul I, II, III. Aceste rădăcini trăiesc mult, unele dintre ele tot atât cât trăieşte şi pomul. Din această
cauză, sunt considerate elemente permanente ale organelor hipogee. La portaltoii înmulţiţi pe cale
vegetativă, pivotul lipseşte. - rădăcini de garnisire (fibroase sau de tranziţie) - ele garnisesc rădăcinile de
schelet şi au dimensiuni de 0,5 - 30 cm lungime, iar grosimea de 1 - 5 mm. - rădăcini absorbante cu
lungimea de 0,1 - 0,4 cm, iar grosimea de 0,1 - 1 mm cu o culoare albă şi o durată scurtă de viaţă 15 - 25
zile. Aceste rădăcini sunt acoperite la rândul lor cu un însemnat număr de perişori absorbanţi sau înlocuiţi
la unele specii (nuc, alun, coacăz) de micoriză, ce realizează absorbţia.
D - După funcţiile ce le îndeplinesc, pot fi: - rădăcini axiale, sunt rădăcinile aflate în vârful
rădăcinilor de schelet cu funcţii de pătrundere în sol. Aceste rădăcini sunt albe, iar viteza şi direcţia de
creştere a rădăcinilor axiale este influenţată de textura şi structura solului, de prezenţa oxigenului şi a
substanţelor hrănitoare. - rădăcini absorbante, sunt rădăcini cu funcţii de absorbţie şi prima sinteză
multianuale au o durată de viaţă de câţiva ani sau egală cu a pomului şi asigură formarea pe ele a
organelor anuale. Organele vegetative situate sub nivelul solului alcătuiesc rădăcina individului cultivat. În
majoritatea cazurilor la pomi, organele hipogee (rădăcinile) sunt formate de portaltoi bine adaptaţi la
mediul local şi rezistenţi la condiţiile nefavorabile, dar sunt şi cazuri când soiurile sunt cultivate pe rădăcini
proprii.
Reţinem: Din cele mai înainte rezultă că, pentru a fi bine utilizate, îngrăşămintele trebuie
administrate în această zonă în care se găsesc cele mai multe rădăcini absorbante - rădăcini
intermediare, sunt cele ce provin din rădăcini absorbante şi au o durată de 10 - 15 zile cu rol de transport

P a g i n a 53 | 240
de la rădăcinile absorbante la conducătoare a substanţelor; - rădăcini conducătoare, sunt rădăcini a
substanţelor absorbite şi a substanţelor elaborate de frunze spre rădăcini. Sunt de culoare brun închis, iar
după o perioadă scurtă, în aceste rădăcini apar îngroşări secundare şi ele devin rădăcini de schelet.
Reţinem: Întrucât creşterea tuturor organelor este influenţată de buna funcţionare a rădăcinilor,
iar numeroasele lucrări agrotehnice între care: arături, praşile, îngrăşare, irigare sunt dependente de
arhitectonica sistemului radicular, este necesar a cunoaşte modul de instalare în sol, modul de creştere al
acestuia. Modul de repartizare şi spaţiu al rădăcinilor poartă denumirea de arhitectonica sistemului
radicular. Această arhitectonică este influenţată în primul rând de însuşirile biologice ale portaltoiului şi
altoiului, iar în secundar de particularităţile mediului edafic şi de umiditate. Studiul şi cunoaşterea
arhitectonicii sistemului radicular prezintă o deosebită importanţă pentru alegerea terenului, pentru
înfiinţarea plantaţiilor, pentru stabilirea sistemului de folosire şi lucrare a solului, pentru irigare, pentru
fertilizare etc. Cunoaşterea caracteristicilor şi respectiv arhitectonica sistemului radicular se poate realiza
prin numeroase metode: metoda profilului, metoda staţionară, dar principala rămâne metoda scheletului.
Funcţiile organelor hipogee – Rădăcinile exercită numeroase funcţii necesare pentru buna
desfăşurare a activităţii sistemului plantă-individ, căruia îi aparţin: ancorarea în sol, absorbţia şi transportul
apei şi a substanţelor hrănitoare, respiraţia, depozitarea, sinteza primară a unor compuşi organici,
excreţia, sinteza sau conversia substanţelor biostimulatoare etc.
a) Ancorarea în sol (sau fixarea pomului). Această funcţie de ancorare este în legătură
directă cu textura şi adâncimea solului livezii, dar depinde în primul rând de particularităţile genetice ale
portaltoiului în privinţa distribuţiei spaţiale, intermediul perilor radiculari, dar s-a constatat că apa poate
pătrunde în rădăcini şi prin intermediul scoarţei, care este mult mai permeabilă pentru apă decât coaja
tulpinii. Această particularitate devine foarte importantă în cazul transplantărilor, când rădăcinile se pot
usca definitiv prin pierderea foarte rapidă a apei.
b) Absorbţia apei şi a substanţelor hrănitoare. Este o funcţie principală şi are rolul de a
satisface nevoile de transpiraţie şi de hrană ale pomului. Absorbţia se efectuează, în principal prin
rădăcinilor la atacul microorganismelor dăunătoare.
c) Transportul (sau conducerea) substanţelor absorbite către frunze este continuu de la vârful
rădăcinii până la frunze. Paralel cu acest transport se desfăşoară şi deplasarea substanţelor elaborate de
frunze către vârfurile de creştere ale rădăcinilor sau către locurile de depozitare.
d) Respiraţia. Majoritatea speciilor fructifere, manifestă mari nevoi faţă de oxigenul din sol.
Dintre rădăcini, cele nou formate sunt mai pretenţioase faţă de oxigen decât cele mai în vârstă. Rădăcinile
absorbante sunt foarte sensibile la lipsa de oxigen. De asemenea, situaţii de stres în privinţa respiraţiei
pot apărea în solurile bătătorite cu textura fină sau în cele inundate.
e) Depozitarea. Această funcţie este mai puţin accentuată în perioada de creştere activă, când
substanţele elaborate de frunze sunt aproape în totalitate consumate, dar se accentuează în perioadele
cînd creşterile scad, iarfrunzişul atinge suprafaţa maximă. Depozitele de substanţă de rezervă existente în
rădăcini conferă pomilor o mare vitalitate, ele putând fi mobilizate în diferite momente ale ciclului anual de
viaţă sau în cazuri de accidente: creşterile de primăvară ale rădăcinilor, care se manifestă mult înainte de
intrarea în vegetaţie a organelor epigee, etc.
f) Sinteza primară a unor compuşi organici. În cadrul rădăcinilor mai ales a celor absorbante, s-a
constatat transformarea azotului anorganic absorbit din sol în substanţe organice, folosind energia
rezultată din descompunerea hidraţilor de carbon.
g) Conversia sau sinteza substanţelor bioactive. O importantă funcţie a rădăcinilor este
biosinteza şi transportul hormonilor vegetali: auxine, gibereline, citokinine, acidul abscizic şi etilenul.
h) Secreţia (denumită excreţie) constă în eliminarea din rădăcini în mediul exterior a unor
substanţe dintre care unele au acţiune solubilizantă asupra sărurilor complexe din sol, altele contribuie la
dezvoltarea rizosferei, iar o altă categorie o constituie substanţele toxice care conduc la aleopatie.
i) Înmulţire vegetativă. Pentru unele specii pomicole, cum ar fi: prunul, vişinul, zmeurul, murul,
rădăcinile mai au şi funcţia de înmulţire vegetativă. Aceasta se datorează faptului că, pe rădăcinile

P a g i n a 54 | 240
acestor specii, se formează muguri adventivi care apoi evoluează în drajoni. Aceşti drajoni dacă sunt
detaşaţi şi replantaţi, vor da naştere la noi indivizi.
j) Substanţe aleopatice. Prin aleopatie se înţelege interacţiunea negativă dintre anumite
substanţe lăsate de plantă în sol şi creşterea rădăcinilor unei plante învecinate din aceeaşi specie sau din
specii diferite. În grupa substanţelor aleopatice sunt cuprinse exsudate ale rădăcinilor sau produse
rezultate din descompunerea unor ţesuturi sau a unor rădăcini întregi. Prezenţa în sol a substanţelor
aleopatice contribuie la apariţia fenomenului de oboseală a solului, care se înregistrează în cazul
replantării cu pomi a unor suprafeţe recent defrişate.
În codiţii optime de umiditate, rădăcinile absorbante formează relaţii de micoriză cu anumite
ciuperci. Această micoriză modifică structura rădăcinii, stimulând hipertrofia şi ramificarea. Hifele ciupercii
se găsesc pe suprafaţa rădăcinii şi creează pentru rădăcinile care cresc în condiţii moderate şi cu
deficienţe minerale un mediu care intensifică acumularea hidraţilor de carbon.
Prezenţa micorizei sporeşte absorbţia substanţelor hrănitoare în general, dar în mod deosebit în
solurile sărace în fosfor. De asemenea facilitează pătrunderea apei în rădăcini şi sporeşte rezistenţa
densităţii, rezistenţei şi adâncimii rădăcinilor. Factorii care influenţează creşterea totală a individului au
efect direct şi asupra ancorării. Portaltoii viguroşi au o mai bună ancorare în sol decât cei de vigoare
redusă, care necesită chiar şpalier sau alt mijloc de susţinere.
Observaţie: Creşterea rapidă a rădăcinilor favorizează atât capacitatea de absorbţie, cât şi de
secreţie a rădăcinilor, dacă îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie a pomilor, în timp de deficienţele de nutriţie
cu azot, cu fosfor precum şi anumite erbicide reduc secreţia rădăcinilor.

4.2. Particularităţile organelor pomilor fructiferi

Partea supraterană a pomului ce începe de la colet şi până la ultima creştere anuală poartă
denumirea de tulpină. Locul de trecere de la rădăcină la tulpină poartă numele de colet.
Tulpina îndeplineşte ca şi rădăcina numeroase funcţii: - de susţinere a frunzelor, fructelor, de
transport a sevei, de creştere şi altele.
Morfologic tulpina este compusă din două părţi: trunchi şi coroană.
Trunchiul este porţiunea cuprinsă între colet şi prima ramură a coroanei, fiind partea de tulpină
neramificată. Proiectarea lungimii trunchiului se poate face în livadă, în primăvara anului I de la plantare
când pomii se livrează din pepinieră sub formă de vergi de un an, sau proiectarea se face în câmpul II al
pepinierei pentru pomii ce se livrează cu coroană. Înălţimea trunchiului este dependentă de tipul de livadă
şi poate fi:
- scurt de 40 - 60 cm;
- mijlociu de 60 - 100 cm;
- înalt de 100 - 120 cm.
La pomii tineri trunchiul are scoarţa netedă, iar la la pomii maturi scoarţa devine aspră, se
exfoliază şi poartă numele de ritidom. Culoarea şi modul de exfoliere a ritidomului este diferită de la
specie la specie şi de la soi la soi şi constituie caractere de identificare. Coroana este formată din axul
pomului şi totalitatea celorlalte ramuri cu vârste diferite. În perioada de repaus toate ramificaţiile tulpinii
poartă numele de ramuri. În perioada de vegetaţie ramificaţiile în creştere ale tulpinii cu frunze pe ele şi
care se formează din muguri vegetativi sau micşti poartă numele de lăstari. După căderea frunzelor
lăstarii se transformă în ramuri anuale.
Axul pomului este prelungirea trunchiului în interiorul coroanei şi se încheie cu ultima creştere
anuală numită săgeată.
Modul de grupare natural al ramurilor schelet, prezenţa sau absenţa axului, definesc forma de
coroană a pomului. În funcţie de prezenţa axului putem avea coroane cu ax şi fără ax.
Coroanele cu ax pot fi: piramidale, îngust piramidale, fusiforme ş.a., iar cele lipsite de ax sunt
globuloase, plângătoare.

P a g i n a 55 | 240
 a) . Ramurile de schelet ce pornesc direct din ax se numesc şi de ordinul I sau şarpante
(braţe).
Ramificaţiile formate pe cele de ordinul I se numesc ramuri de ordinul II sau subşarpante.
Ramurile de ordinul II pot fi groase şi menţinute tot pentru scheletul pomului.
Indiferent de ordin ramura care generează prin ramificare altă ramură, poartă numele de ramură
mamă, iar ramurile rezultate se numesc ramuri fiice. Ramurile fiice care provin din lăstari crescuţi pe
ramuri mame formate în anul precedent, poartă numele ramuri normale. Ramurile care apar din lăstari
crescuţi pe ramuri formate în anul respectiv, se numesc ramuri anticipate. Astfel, în funcţie de poziţia lor
pe ramură, ramurile fiice pot fi: terminale sau de prelungire, laterale, concurente şi ramuri lacome.
- Ramurile de prelungire se formează din mugurii terminali, dar datorită polarităţii sunt cele mai
viguroase şi ele asigură creşterea în volum a coroanei.
- Ramurile laterale se formează din mugurii laterali. Vigoarea lor depinde de vârsta pomului,
poziţia în coroană a ramurei mamă, de unghiul ei faţă de verticală etc. De obicei, între ramurile de
prelungire şi cele laterale trebuie să fie o distanţă minimă de 10 cm pentru a nu se concura.
- Ramurile concurente sunt acelea care se formează din muguri subterminali. Prin poziţia lor
concurează ramura de prelungire, de aceea la formarea scheletului asemenea ramuri se înlătură.
- Ramurile lacome se formează în faza de bătrâneţe a pomilor din mugurii adventivi situaţi la
partea superioară şi la locurile de curbură a ramurilor de schelet. Se numesc lacomi datorită ritmului rapid
de creştere. Aceste ramuri lacome dacă sunt bine plasate în coroana pomului, ele pot fi corect dirijate şi
pot fi folosite la reîntinerirea pomului. Unghiul format de ramurile de ordinul II cu cele de ordinul I sau cele
de ordinul I cu axul pomului, se numeşte unghi de inserţie. Unghiul format în plan orizontal, între două
ramuri ce se succed pe ax, se numeşte unghi de divergenţă. Aceste unghiuri participă la formarea
coroanei. Înlăturarea ramurilor schelet din coroană, schimbă forma de coroană. Distanţa dintre punctele
de inserţie a două ramuri de acelaşi ordin sau de ordine succesive poartă numele de distanţă de
ramificare.
b). Ramuri de semischelet – Ele se mai numesc ramuri de legătură şi fac legătura între ramurile
de schelet şi ramurile de rod. Sunt ramuri ce garnisesc scheletul pomului şi au lungimea de la câţiva cm la
peste 1 m. Durata lor de viaţă în medie 2 - 10 ani în funcţie de specie. Aceste ramuri pot fi menţinute în
pom atât timp cât asigură creşterea pe ele a unor ramuri de rod viguroase cu potenţial ridicat de
producţie. Ramurile de semischelet se întineresc periodic prin tăierile de rodire şi reîntinerire.
Nu sunt elemente stabile ale coroanei pomilor încât pot fi scurtate sau pot fi suprimatefără a
schimba forma de coroană a pomilor. Sunt soiuri ce formează un număr însemnat de ramuri semischelet,
formând coroane dese dar şi soiuri ce formează un număr mic de ramuri semischelet realizând coroane
rare.
c). Ramurile anuale – În funcţie de dimensiunile şi poziţia lor ramurile anuale sunt de două
categorii: - ramuri anuale de schelet – care seformează de obicei din mugurii situaţi în prima treime a
ramurilor de schelet. Din acesteramuri se aleg cele de prelungire a scheletului existent şi noi ramuri de
schelet pentrudefinitivarea formei.
- ramuri anuale de garnisire – sunt ramurile care se formează din mugurii vegetativi şi micşti.
Aceste ramuri sunt de regulă mai scurte şi mai subţiri. Durata de viaţă a acestor ramuri este de un an,
deoarece prin evoluţia mugurilor vegetativi sau micşti, pe ele se formează alte formaţiuni şi se transformă
în ramuri purtătoare de ramuri de garnisire adică în ramuri de semischelet. În funcţie de felul mugurilor de
pe ele ramurile de garnisire se împart în două:
- ramuri de garnisire vegetative – care au numai muguri vegetativi;
- ramuri de garnisire florifere sau de rod – care alături de mugurii vegetativi au şi muguri de rod
(floriferi sau micşti).
d). Ramurile de rod garnisesc şi ele ramurile de semischelet sau schelet. Sunt formaţiuni cu
lungimea de 1 cm la 60 - 120 cm cu un ţesut spongios, bogat în hidraţi de carbon cu durată de viaţă

P a g i n a 56 | 240
variabilă 1 - 18 ani. Cunoaşterea lor prezintă o deosebită importanţă în aplicarea tăierilor. Pot fi în
devenire sau ramuri de rod tipice.
Ramurile de rod în devenire poartă numai muguri vegetativi şi pot evolua în 1 - 2 - 4 ani în
ramuri de rod propriu-zise.
Ramurile de rod propriu-zise poartă muguri floriferi sau micşti sau şi muguri vegetativi şi
floriferi. Ramurile de rod propriu-zise şi în devenire roditoare sunt caracteristice pentru fiecare specie
pomicolă.
Mugurii - sunt organe cu rol de reluare anuală a procesului de creştere şi fructificare.
După poziţia lor pe ramuri se clasifică în:
- muguri terminali - aşezaţi întotdeauna la vârful ramurilor cu evoluţie în lăstari când sunt
vegetativi sau în flori şi frunze când sunt micşti (măr, păr, gutui);
- muguri laterali (sau axiali) - aşezaţi de-a lungul ramurilor. Se dezvoltă în lăstari laterali când
sunt vegetativi sau în flori când sunt floriferi. La rândul lor pot fi: principali şi stipelari.
Mugurii laterali principali se dezvoltă la subţioara frunzelor şi sunt bine evidenţiaţi. Evoluează
în lăstari sau flori în funcţie de morfologia lor.
Mugurii stipelari (suplimentari) sunt alături de cei principali. Ei pot fi aşezaţi de o parte şi alta a
celui principal în care caz se numesc colaterali, sau sub acesta când se numesc seriali. La cireş, vişin,
măr, păr, gutui, mugurii stipelari nu se dezvoltă decât în cazuri accidentale. La piersic, prun, cais, mugurii
amplasaţi colateral sunt dezvoltaţi în muguri floriferi.
- mugurii dorminzi provin din mugurii axilari nedezvoltaţi, situaţi la baza ramurilor. Se găsesc
pe ramuri de peste un an şi se dezvoltă numai în cazul unor tăieri puternice sau când o parte din ramură a
fost accidentată.
- mugurii adventivi se formează din cambiu şi felogen pe orice porţiune din tulpină sau
rădăcină. Ei rămân sub scoarţă neevidenţiaţi, dar pot reface organele înlăturate. Mugurii adventivi de pe
rădăcini evoluează în lăstari numiţi drajoni.
După organele pe care le generează mugurii se clasifică în:
a) Muguri vegetativi, caracterizaţi printr-o formă conică, diametru mare la bază şi mic spre
mijloc şi vârf. Generează întotdeauna lăstari de dimensiuni variabile (1-200 cm). Pe lăstari mugurii în
formare se numesc ochi. În funcţie de condiţiile interne şi externe ei pot evolua în muguri vegetativi sau
floriferi.
b) Muguri floriferi care sunt de obicei mai mari decât cei vegetativi. Prezintă diametrul mare la
mijloc şi vârful rotunjit. Evoluează într-o floare la piersic, cais sau 2-3 la prun, migdal sau mai multe flori la
cireş, vişin
c) Muguri micşti, sunt cei care generează o rozetă de frunze şi o inflorescenţă (la măr, păr)
sau un lăstar cu o floare în vârf (la gutui) sau lăstar cu două flori în vârf (nuc, alun) sau lăstar cu
inflorescenţe (zmeur, coacăz)
Lăstarii - în fiecare primăvară din mugurii vegetativi cresc noi formaţiuni numite lăstari.
Acestea poartă până toamna frunze. Lăstarii pot avea grosimi, lungimi, culori şi chiar mod de creştere
diferit (drepţi, sinuoşi, geniculaţi) funcţie de specie şi soi. Suprafaţa lor poate fi pubescentă sau glabră, cu
număr şi forme diferite ale lenticelelor glandelor, toate fiind în funcţie de specie şi soi, contribuind la
identificarea lor.
După poziţia lor pe ramură din care au evoluat şi după timpul de evoluţie se clasifică în:
- lăstari de prelungire sau terminali, cei ce se formează din mugurele terminal al unei ramuri
sau al axului continuînd prelungirea lor;
- lăstarii laterali sunt cei generaţi din mugurii axiali (laterali) ai ramurilor sau axului. După
căderea frunzelor devin ramuri laterale iar în timp, ramuri schelet sau de rod;
- lăstarii concurenţi sunt de fapt tot lăstari laterali situaţi imediat sub primul lăstar de
prelungire, de obicei pe partea superioară a ramurilor din care se formează. Fiind avantajaţi ca poziţie, ei
concurează lăstarul de prelungire;

P a g i n a 57 | 240
 - lăstarii anticipaţi se formează pe lăstarii în creştere ai aceluiaşi an din ochii de la subţioara
frunzelor. Apar la piersic, cais, migdal;
- lăstarii lacomi se dezvoltă pe lemn vechi din muguri dorminzi sau adventivi situaţi pe ramuri
schelet sau ax. Prezintă o creştere verticală intensă, realizând 1,5 - 2 cm într-o singură perioadă de
vegetaţie.
Toţi lăstarii apăruţi într-un an după căderea frunzelor se numesc ramuri anuale, păstrând
denumirea din clasificarea prezentă şi anume: ramuri anuale, terminale, laterale, concurente, anticipate,
lacome. Ele formează în totalitate creşterile anuale ale pomului.
Frunza este organul vegetativ ce se formează pe lăstar. Speciile pomicole prezintă în general
frunze simple, excepţie făcând zmeurul, murul, căpşunul, nucul ce prezintă frunze compuse. Frunzele
simple pot avea marginea limbului ca la gutui, sau dinţată ca la majoritatea speciilor. Frunzele compuse
pot fi formate din 3 - 5 foliole ca la căpşun, frag sau penate ca la nuc, zmeur
Limbul poate avea diferite forme: rotund, ovat, oblong, lanceolat, eliptic ş.a. constituind
împreună cu marginea, vârful, baza şi modul de pubescenţă element de identificare a soiurilor.
Peţiolul frunzei poate fi lung sau scurt, iar în secţiune transversală poate fi cilindric sau
canaliculat, cu glande nectarifere la baza lor sau fără acestea, contribuind şi ele la identificarea soiurilor.

4.3. Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi

Perioada embrionară
Durează de la fecundarea ovulului până la germinaţia seminţei, exteriorizată prin alungirea
radicelei. Fecundarea ovulului şi formarea embrionului marchează începutul ciclului ontogenetic, începutul
vieţii unui nou individ care are toate particularităţile unui organism tânăr: caracterele şi însuşirile
insuficient consolidate, mare plasticitate şi capacitate de a asimila condiţii noi.
După fecundare are loc formarea elementelor constitutive ale seminţelor noului individ:
embrionul şi cotiledoanele. Completa formare a acestora marchează maturitatea morfologică a seminţei
care are loc pe planta mamă. Seminţele pomilor mature morfologic, nu pot germina chiar dacă le punem
în condiţii de umiditate şi temperaturi favorabile. Aceasta se datorează faptului că nu au ajuns la
maturitatea fiziologică, fiind în repaus. Fiindcă această maturitate fiziologică este denumită frecvent
postmaturare. În vederea parcurgerii postmaturării, seminţele pomilor au nevoie de temperaturi cuprinse
între 1 şi 4° C, de umiditate în jur de 30 % şi de aerisire. În tehnologia pomicolă condiţiile necesare
postmaturării seminţelor se realizează printr-o lucrare specifică numită stratificare. Perioada embrionară
din ciclul ontogenetic se încheie cu procesul complex al germinaţiei seminţelor. Perioada embrionară în
tehnologia pomicolă este întâlnită numai în activitatea de producere a portaltoilor generativi şi în cea de
producere a noilor soiuri. Datorită faptului că soiurile valoroase se înmulţesc prin altoire, în tehnica de
obţinere a lor nu este întâlnită perioada embrionară.

Perioada juvenilă
Această perioadă mai este denumită şi perioada de tinereţe sau de creştere. Perioada începe
cu germinaţia seminţelor (alungirea rădăcinii) sau cu pornirea în creştere a altoiului (în cazul pomilor
înmulţiţi prin altoire) şi se încheie cu apariţia primelor flori şi fructe. În decursul acestei perioade pomii sunt
inapţi pentru a forma fructe. Plantele juvenile obţinute din seminţe au în plus particularităţile plantelor
tinere: plasticitate accentuată a caracterelor şi însuşirilor încă neformate; au posibilităţi mari de adaptare
la condiţii noi; manifestă compatibilitate mai bună la altoire şi emit mai uşor rădăcini în cazul butăşirii şi a
marcotajului; în primele faze au caracter de sălbatec; formează frecvent variaţii mugurale. În tinereţea
pomilor creşterea se manifestă puternic atât la organele epigee cât şi la organele hipogee ale pomului. An
de an se formează noi organe care se adaugă celor precedente, fenomen numit înnoire progresivă. În
această perioadă se formează cea mai mare parte a scheletului coroanei (ramurile de ordinul I şi II).

P a g i n a 58 | 240
Polaritatea se manifestă puternic, apare frecvent etajarea naturală, lăstarii manifestă tendinţa de creştere
spre verticală, coroanele se formează convergente, strânse. Rădăcinile se întind mult lateral şi pătrund
mult în adâncime. La începutul perioadei juvenile ramurile de rod lipsesc, iar către sfârşitul ei se formează
ramuri de rod neflorifere care garnisesc creşterile anterioare. Vegetaţia pomilor tineri se prelungeşte până
târziu toamna, astfel că rezistenţa ramurilor la geruri mari de iarnă este redusă. Intervenţiile din perioada
de tinereţe trebuie să asigure formarea scheletului, încetarea la timp a vegetaţiei toamna pentru a spori
rezistenţa la ger, să grăbească intrarea pomilor pe rod şi să li se asigure hrană din abundenţă.
Pentru formarea scheletului se utilizează dirijarea prin schimbarea poziţiei şi tăierea ramurilor,
iar pomii trebuie bine aprovizionaţi cu hrană şi apă. Trebuie asigurat un frunziş sănătos care să poată
sintetiza această hrană, prin aplicarea tratamentelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. De asemenea
trebuie evitat excesul de azot şi de apă în a doua jumătate a verii pentru asigurarea coacerii lemnului şi
încetarea la timp a vegetaţiei toamna. Scurtarea perioadei de tinereţe şi grăbirea intrării pe rod se poate
obţine prin utilizarea înclinării şi a arcuirii ramurilor.

Începutul rodirii
Începutul rodirii este marcat de apariţia primelor fructe şi durează până la obţinerea recoltelor
maxime, susţinute an de an. În livezile clasice această perioadă se extinde pe 7-10 ani, iar în cele
intensive şi superintensive pe mai puţini ani, în funcţie de particularităţile speciilor. În perioada de început
a rodirii, creşterile pomilor sunt încă puternice, lăstarii indicatori putând ajunge la 80 cm. Creşterile scad în
fiecare an pe măsura înaintării în vârstă. Înnoirea progresivă este din ce în ce mai redusă. Coroana
pomilor se îndeseşte, completându-se cu ramurile de schelet de ordinul IV şi V, dar şi de semischelet,
ajungându-se la definitivarea coroanei. Numărul ramurilor de rod sporeşte într-un ritm rapid. În această
etapă apare o funcţie nouă în viaţa pomilor şi anume rodirea. Raportul acestei noi funcţii cu creşterea,
permite împărţirea perioadei în două. În prima parte, denumită creştere şi rodire, fenomenul dominant
rămâne creşterea, rodul fiind reprezentat de fructe puţine şi mari, dar al căror număr sporeşte an de an. În
cea de-a doua etapă fructificarea ajunge predominantă, astfel că este denumită rodire şi creştere.
Recoltele continuă să crească în fiecare an, fiind mai mari decât în anul precedent, iar fructele sunt de
dimensiuni normale, specifice soiului. De fapt, volumul recoltelor este în directă dependenţă de numărul
ramurilor de rod care, la rândul lor depind de creşterile anterioare. Succesiunea acestor fenomene este
următoarea: creşterile mari şi numeroase dintr-un an sunt urmate de sporirea numărului de ramuri de rod
şi apoi de o recoltă abundentă. În perioada de început a rodirii se fac anumite intervenţii şi anume: se
continuă formarea scheletului, completarea coroanelor şi se urmăreşte stimularea formării ramurilor de
rod într-un număr cât mai mare, se fac tăieri de rărire a coroanei, se urmăreşte asigurarea hranei şi a apei
în cantităţi mai mari decât în perioada de tinereţe precum şi combaterea bolilor şi dăunătorilor De
asemenea, intervin lucrările de îngrijire a rodului împotriva accidentelor climatice, în special împotriva
brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară, împiedicarea căderii premature.

Perioada de mare producţie

Este cea mai importantă din punct de vedere economic. Această perioadă începe o dată cu
apariţia recoltelor mari, care se menţin aproximativ la acelaşi nivel timp îndelungat. Astfel: în livezile
clasice la pomacee 20-25 de ani, iar la drupacee 10-15 ani; în cele intensive şi superintensive 8-10 ani.
Încheierea perioadei este marcată de scăderea recoltelor an de an, fără a mai reveni la nivelul anterior.
Ajunşi în perioada de mare producţie pomii manifestă lipsă de plasticitate, au caracterele şi însuşirile
consolidate.
În perioada de mare producţie, în fiecare an creşterile sunt mai mici. Înnoirea progresivă este
foarte slabă, lungimea lăstarilor indicatori este doar de 1015 cm. În decursul acestei perioade fructificarea
domină toate celelalte fenomene, ceea ce permite să mai fie denumită rodire. Ramurile de schelet se

P a g i n a 59 | 240
arcuiesc sub greutatea rodului şi formează arcadele de rodire, iar coroanele pomilor sunt răsfirate cu
ramuri atârnând şi arcade suprapuse.
Uscarea ramurilor de rod îmbătrânite, care apare tot ca un fenomen nou în viaţa pomilor,
avansează an de an spre exteriorul coroanei. Din această cauză fenomenul este denumit uscarea
centrifugă a ramurilor de rod. Numărul ramurilor de rod din coroana pomilor se menţine foarte mare şi
aproximativ constant de un an la altul şi explică recoltele mari şi relativ constante pe întreaga perioadă.
Fructificarea se deplasează an de an spre exteriorul coroanei o dată cu ramurile de rod iar fructele sunt
de dimensiuni normale, specifice soiului. Vegetaţia pomilor în perioada de mare producţie începe mai
devreme primăvara şi se termină timpuriu toamna. În legătură cu rodirea, în această perioadă de vârstă,
la unele specii (măr, păr, prun) mai apare un fenomen nou şi anume rodirea neregulată a pomilor sau
alternanţa de rodire. Această denumire indică faptul că se înregistrează unii ani cu fructificare abundentă
urmaţi de alţi ani complet lipsiţi de recoltă sau cu recoltă mică. Lucrările aplicate în perioada de mare
producţie urmăresc asigurarea fructificării regulate, care se obţine prin aplicarea îngrăşămintelor,
asigurarea pomilor cu hrană şi apă şi prin stabilirea unei încărcături normale a pomilor cu muguri de rod.
Către sfârşitul perioadei, când creşterile lăstarilor indicatori sunt mici, apare necesitatea tăierilor ceva mai
severe decât în etapele anterioare.

Diminuarea rodirii

Această perioadă de vârstă se instalează în viaţa pomilor o dată cu micşorarea an de an a

recoltelor de fructe şi se încheie cu încetarea completă a rodirii. Practic procesul de înnoire progresivă nu
mai are loc. În această perioadă apar uscături în porţiunile terminale descendente ale ramurilor arcuite
sub greutatea fructelor. Apare un fenomen nou în viaţa pomilor denumit uscare centrifugă a ramurilor de
schelet.
Prezenţa rodului şi apariţia uscării permit caracterizarea începutului perioadei ca fiind, etapa de
rodire-uscare. În această etapă alternanţa de rodire se accentuează. Noua recoltă este mai mică decât
cea înregistrată cu doi, trei ani înainte. Uscarea centripetă în a doua parte a perioadei, se accentuează,
rodirea scade şi apare un fenomen nou şi anume reîntinerirea naturală prin formarea unor lăstari lacomi
plasaţi pe locurile cele mai înalte ale ramurilor de schelet curbate.
Apariţia acestor lăstari lacomi către interiorul coroanei înseamnă o înnoire regresivă, deoarece
volumul coroanei scade. Situaţia pomilor poate fi caracterizată prin enumerarea celor trei fenomene în
ordinea importanţei lor şi anume: uscare - rodire - creştere.
Accentuarea uscării centrifuge a ramurilor de rod şi lipsa creşterilor ramurilor de schelet
provoacă scăderea continuă a numărului de ramuri de rod din coroana pomului. Rodirea este în fiecare
an mai mică decât în anul precedent, şi se deplasează tot mai accentuat către periferia coroanei. Chiar
dacă recoltele scad prin lucrările aplicate se urmăreşte asigurarea pomilor cu hrană şi apă din abundenţă,
ca şi în perioada de rodire maximă. Se aplică tăieri mai severe decât în perioada anterioară şi se fac
scurtări în lemn de 4 până la şase ani cu scopul de a stimula creşterile.
Se întineresc ramurile de rod şi de semischelet prin tăieri de rodire, iar lăstarii lacomi sunt
utilizaţi pentru completarea golurilor apărute în coroană. În această perioadă trebuie tratate rănile de pe
trunchiul şi ramurilor pomilor, deoarece ele se vindecă mai greu. De asemenea se combat bolile şi
dăunătorii şi se iau măsuri pentru prevenirea accidentelor climatice.
Perioada de declin
Această perioadă se mai numeşte şi perioadă de bătrâneţe, şi se caracterizează prin lipsa
rodului şi prin uscarea accentuată şi progresivă a ramurilor de schelet. Uscarea se continuă de la vârfuri
către bază şi cuprinde aproape toate ramurile din coroană. Volumul coroanei se micşorează accentuat şi
continuu.
Caracterizarea succintă a situaţiei în care se găsesc pomii este uscare şi creştere. Pomii la
care rodirea a încetat şi uscarea este accentuată au energia de creştere atât de redusă, încât nu mai pot

P a g i n a 60 | 240
fi reîntineriţi. Dacă fenomenul este sesizat din timp la începutul perioadei de declin, există posibilitatea să
li se prelungească durata de viaţă economică. Aceasta se poate realiza prin tăieri de regenerare, prin
intermediul cărora se reduce mult volumul coroanei. În urma acestor tăieri apar creşteri noi, care refac
coroana şi după doi-trei ani, se obţin recolte destul de bune încă aproximativ patru-cinci ani. În acest timp
trebuie aplicate lucrările de îngrijire ca şi în perioada de rodire maxima.
Metode de cercetare pentru investigarea sistemului radicular
Obiectivele urmărite prin studiul sistemului radicular pot fi rezumate astfel
- stabilirea zonei şi momentului de aplicare a îngrăşămintelor;
- stabilirea zonei şi momentului de aplicare a lucrărilor solului;
- stabilirea cauzelor ce determină o serie de fenomene negative în viaţa pomului;
- uscarea unor ramuri, apariţia de pete necrotice pe frunze, căderea timpurie a frunzelor;
- investigarea sistemului radicular la speciile studiate pentru a stabili posibilitatea înfiinţării unei
plantaţii.
Prin studiul sistemului radicular se urmăreşte:
- stabilirea cantitativă a sistemului radicular;
- arhitectonica sistemului radicular şi volumul de sol explorat;
- stabilirea adâncimii de instalare a rădăcinilor orizontale şi verticale;
- stabilirea zonei cu cele mai multe rădăcini active;
- stabilirea dinamicii de creştere, în funcţie de specie, portaltoi, soi, condiţii agrofitotehnice şi
pedoclimatice;
- studiul dinamicii de creştere în ciclul anual şi ontogenetic.

Metodele de cercetare pentru studierea sistemului radicular la plantele pomicole, sunt:

1. metoda scheletului;
2. metoda profilului;
3. metoda probelor sau monolitului liber;
4. metoda staţionară.

Metoda scheletului este cea mai utilizată şi constă în dezgroparea rădăcinilor după direcţia de
creştere în sol, prin eliberarea treptată de pământ şi 25
schiţarea acestora pe hârtie milimetrică, cu păstrarea scării de profil.
Metoda permite determinarea modului de răspândire a rădăcinilor orizontale şi adâncimea
rădăcinilor orizontale şi verticale, dă o imagine clară asupra elementelor cantitative şi calitative, determină
zona rădăcinilor absorbante şi se explică unele caracteristici de creştere în funcţie de sol, specie,
portaltoi. Cu toate acestea metoda este greu de executat, iar procesul de creştere şi fructificare la
exemplarele studiate este deranjat.
Primele etape în desfăşurarea acestei metode sunt: se aleg pomii cei mai tipici în funcţie de
obiectivul cercetării, se efectuează măsurătorile biometrice la partea aeriană (diametrul şi înălţimea
coroanei şi trunchiului), stabilirea volumului de dezgropare (în întregime, jumătate sau un sfert) şi
instalarea unor picheţi gradaţi (lungi de 60-75 la distanţe de 5-10 cm pe întreaga zona ce va fi
dezgropată; picheţii vor fi marcaţi pe lungimea lor la distanţe de 5 cm).
Dezgroparea se face pe sectoare circulare late de 1 m, începând de la pom, înlăturându-se
straturi de sol de 10-20 cm. Dezgropatul în adâncime continuă până când nu se mai întâlneşte nici o
rădăcină, indiferent de dimensiunile lor. Pe măsură ce sunt descoperite, se măsoară cele mai groase de 3
mm şi mai lungi de 4-5 cm. Rădăcinile rupte se leagă cu grijă, păstrându-se distribuţia lor normală. Pe
hârtie milimetrică se face notarea lor, notând sub forma de fracţie (la numărător grosimea exprimată în
mm, iar la numitor adâncimea exprimată în cm) în orice punct de schimbare a direcţiei de creştere a
rădăcinii. Locul rădăcinilor cu direcţie verticală este notat pe schiţă prin cerc în mijlocul căruia se află un

P a g i n a 61 | 240
număr de ordine. Fiecărei rădăcini verticale, după desprinderea de cele orizontale, i se leagă câte o
etichetă ce poartă acelaşi număr ca şi pe schiţă.
După dezgroparea în întregime a unui orizont cu adâncimea de 20 cm, se fotografiază aspectul
general al rădăcinilor cu direcţie orizontală, se ridică probe de sol necesare pentru stabilirea compoziţiei
chimice şi fizice a solului, a umidităţii. După efectuarea acestor observaţii, sistemul radicular se
reîngroapă, odată cu aplicarea îngrăşămintelor şi a irigării. Urmează prelucrarea datelor obţinute şi
întocmirea tabelelor şi a graficelor.
Metoda profilului (metoda Oscamp - Dragavtev) constă din executarea de tranşee cu direcţie
perpendiculară pe rădăcinile orizontale, tranşee cu dimensiunile de 100/100 cm, iar adâncimea de săpare
este până în momentul când în peretele şanţului nu mai apar rădăcini. Urmează apoi netezirea peretelui
vertical, eliberarea capetelor rădăcinilor şi schiţarea lor pe hârtie milimetrică, folosind următorul cod:
 (punct) – rădăcinile de 1-3 mm,
 (cerc) – rădăcinile de 4-8 mm,
 (cerc cu punct) – rădăcinile de peste 8 mm.
Probele de sol se ridică pe fiecare orizont, iar datele obţinute se consemnează în tabele,
grafice. Principalele avantaje ale acestei metode sunt: diagnosticarea rapidă a unor aspecte negative,
permite determinarea modului de răspândire a rădăcinilor orizontale pe stratul de sol şi subsol, este o
metodă simplă, rapidă şi uşor de executat. Prin aceasta metodă, însă, nu sunt puse în evidenţă rădăcinile
de direcţie verticală şi anumite aspecte cantitative.
Metoda probelor sau a monolitului liber -este utilizată pentru studierea dinamicii de creştere
a rădăcinilor şi pentru diagnosticarea rapidă a anumitor fenomene negative. Metoda este expeditivă,
practică, se poate executa tot timpul anului şi stânjeneşte în mică măsură procesul de creştere al
pomilor.După stabilirea adâncimii de situare a masei rădăcinilor de garnisire prin metoda scheletului şi a
pomilor pentru studiu, se ridică probe în tot cursul perioadei de vegetaţie, în sens circular, la periferia
coroanei. Probele sau monoliţii sunt blocuri mici de sol, se încorporează rădăcinile care pot avea
2
dimensiuni de 20-25 cm ; se ridică de la trei adâncimi 0-35 cm, 35-55 cm, 55-75 cm. Probele ridicate sunt
supuse unui curent de apă pentru separarea rădăcinilor, iar pentru efectuarea analizelor ele se păstrează
în vase cu apă.
Urmează apoi separarea lor pe categorii: rădăcini absorbante (culoare alb-transparentă şi mai
groase), rădăcini de trecere (culoare cenuşie, uneori portocalie) şi rădăcini de conducere (culoare brun
închis). Datele obţinute se reprezintă grafic, notându-se concomitent date privind temperatura solului,
caracteristicile fizico-chimice ale solului, etc.

Metoda staţionară -permite observarea permanentă a procesului de creştere până la detalii

privind activitatea perişorilor absorbanţi. Prin această metodă se efectuează o observare sistematică a
creşterii rădăcinilor în condiţii naturale, prin intermediul unui geam fixat în sol, în poziţie orizontală,
verticală sau oblică, folosind o ramă cu geam.
Dimensiunile peretelui transparent pot fi de 1,5/1m, distanţa de trunchi fiind de 75 cm. Întreaga
suprafaţă a geamului este împărţită în pătrate cu latura de 3 mm. Observaţiile se pot efectua cu ochiul
liber sau cu lupa, citirea efectuându-se la intervale scurte în funcţie de scopul cercetării.
Datele obţinute cu privire la lungimea şi grosimea rădăcinilor, la viteza de creştere, dinamică şi
direcţie, se consemnează pe hârtie milimetrică.

Metode de cercetare pentru investigarea sistemului aeria

Principalele metode utilizate pentru investigarea sistemului aerian sunt:
- descriptivă
- staţională
- biologic
- anchetei

P a g i n a 62 | 240
 - de încercare a soiurilor în condiţii de producţie
- de apreciere a calităţii soiurilor
Metoda descriptivă -este metoda care a fost cel mai mult utilizată pentru studierea speciilor şi
soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi. Metoda constă din cercetarea speciilor şi soiurilor din punct de
vedere biologic, luând în considerare caracterele morfologice ale trunchiului, ramurilor, lăstarilor,
frunzelor, florilor şi fructelor, precum şi elementele privind vigoarea şi habitusul plantelor.
Aceasta metodă nu reflectă particularităţile agrobiologice ale soiurilor, dinamica proceselor de
creştere şi fructificare, precocitatea, productivitatea, rezistenţa la boli şi dăunători, la factorii climatici, etc.
Metoda descriptivă poate fi utilizată în continuare în pomologie pentru identificarea diferitelor
specii şi soiuri, în funcţie de caracterele morfologice esenţiale ale pomilor şi fructelor. Metoda aplicată
singură nu mai poate fi considerată suficientă pentru caracterizarea diferitelor specii şi soiuri pomicole.
Datele obţinute prin această metodă trebuie întregite prin date privind particularităţile de
creştere şi rodire, comportarea faţă de factorii naturali, faţă de boli şi dăunători.

Metoda staţională -metoda constă în studierea prin intermediul observaţiilor fenologice a

dinamicii proceselor de creştere şi fructificare înregistrat într-o perioadă lungă de timp în condiţiile unei
zone.
Aceste observaţii se desfăşoară uneori de la plantare până la defrişarea plantaţiei. Aceste
plantaţii trebuie să cuprindă, din fiecare soi altoit pe un anumit portaltoi un număr de 10-20 exemplare, să
fie amplasate în principalele zone climatice şi să cuprindă diferite forme de relief, expoziţii, tipuri de sol.
În cadrul plantaţiei experimentale se aleg pentru studiu pomii tipici (în funcţie de obiectivele
cercetării) având în vedere vârsta, vigoarea, soiul, portaltoiul. Se aleg şi se marchează ramurile tipice
asupra cărora urmează a fi efectuate măsurătorile.
Datele înregistrate se vor referi la întregul proces de dezvoltare ontogenetică, iar în cadrul
ciclului anual de creştere şi fructificare să pună în evidenţă principalele fenofazele de creştere şi rodire din
cadrul ciclului anual.
Din prima categorie fac parte: dezmuguritul, începutul creşterii lăstarilor, creşterea intensivă,
încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor, căderea frunzelor.
Fenofazele de rodire se referă la dezmugurit, înflorit, legatul fructelor, căderea fiziologică,
intrarea în pârgă, maturitatea de recoltare.
După încheierea vegetaţiei se efectuează măsurători privind creşterile totale sau după 3-4 ani
de la plantare pe ramuri de control. Observaţiile se fac zilnic în timpul înfloritului, la 2-3 zile înainte şi după
înflorit, apoi decadal.
În afară de observaţiile fenologice se mai înregistrează vârsta la care exemplarele din fiecare
soi produc primele fructe; raportul dintre anii cu rod şi cei fără rod, menţionând cauzele care au
determinat pierderea recoltei; producţia evaluată individual şi ca medie, calitatea producţiei de fructe
apreciată sub raport fizic, chimic şi organoleptic; comportarea pomilor faţă de temperaturile scăzute din
timpul iernii; rezistenţa sau sensibilitatea la bolile şi dăunătorii specifici.
Concomitent cu înregistrarea datelor menţionate este necesar să fie înregistrate principalele
date meteorologice şi pedologice. Aceste date nu se vor rezuma la informaţiile primite prin staţiile
meteorologice obişnuite, ci se vor referi la elementele de microclimat, cum sunt: umiditatea şi temperatura
aerului şi solului la diferite înălţimi şi adâncimi.
Această metodă are avantajul că furnizează informaţii complete necesare pentru caracterizarea
diferitelor specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi, ceea ce permite să apreciem posibilitatea cultivării
unui anumit sortiment într-o anumită zonă naturală, formă de relief, expoziţie.
Dintre dezavantajele acestei metode menţionăm faptul că pentru observaţii este necesară o
perioadă mare de timp, investiţiile sunt mari şi este necesară amenajarea unor staţii meteorologice în
plantaţie.

P a g i n a 63 | 240
 Metoda biologică - metoda se bazează pe principiul că plantele pomicole pot fi considerate
autoînregistratori. Metoda presupune efectuarea unor observaţii într-o perioadă mult mai scurtă decât
metoda staţionară. În cadrul acestei metode se alege bazinul pomicol, centrul pomicol sau plantaţia,
speciile, soiurile şi exemplarele asupra cărora se vor face observaţii. Plantaţiile pomicole luate în studiu
trebuie să fie studiate şi descrise în mod amănunţit, sub aspectul amplasării, relief, expoziţie, suprafaţă.
Specii soiuri şi raportul de cultivare, portaltoi, vârstă, distanţă de plantare, densitate, agrotehnică aplicată.
După stabilirea plantaţiei şi exemplarelor ce urmează a fi luate în studiu se procedează la marcarea
materialului destinat cercetărilor, în prealabil efectuându-se o riguroasă verificare a autenticităţii soiurilor.
Cercetarea durează 4 - 5 ani, însă obligatoriu, 3 ani cu fructificare normală. Este necesar să se
procedeze la o informare precisă privind factorii naturali: clima, relieful, expoziţia, natura solului, nivelul
apei freatice, etc. Se fac observaţii asupra vegetaţiei lemnoase spontane, precum şi a speciilor pomicole
sălbatice. Vegetaţia lemnoasă spontană constituie un indicator important al factorilor edafici şi climatici din
zonă. Studiul trebuie să vizeze asociaţiile vegetale, raportul dintre specii, forma de relief şi tipul de sol,
vârsta şi gradul de sănătate.
Prezenţa speciilor pomicole sălbatice reflectă gradul de favorabilitate al zonei naturale
respective pentru dezvoltarea pomiculturii în ansamblu, a unei anumite specii sau a unor soiuri.
Observaţiile privind exemplarele luate în studiu se referă la vârsta calendaristică, perioada de
vârsta, dimensiunile trunchiului şi coroanei, forma coroanei, numărul de ramuri în etaje, creşterile anuale,
procesul de degarnisire şi procesul de uscare a unor ramuri, caracterul şi forma de regenerare a părţii
aeriene potenţialul diferenţierii mugurilor de rod, frecvenţa rodirii, cantitatea şi calitatea producţiei,
comportarea faţa de boli si dăunători, faţă de ger şi secetă. Principalele avantaje ale acestei metode de
cercetare se referă la caracterul expeditiv şi la faptul că nu necesită investiţii suplimentare. Dezavantajele
vizează faptul că metoda biologică aplicată izolat nu permite stabilirea dinamicii procesului de creştere şi
fructificare.

Metoda anchetei pomicole. Se apelează la această metoda în cazul necesităţii elaborării

soluţiilor urgente privind dezvoltarea sectorului pomicol într-o zonă în care studiile anterioare sunt
insuficiente.
Aceasta metodă constă în următoarele:
- se extrag din evidente date privind suprafeţele de teren, repartizarea pe zone de relief,
expoziţii, tipuri de sol, categorii de folosinţă.
- se culeg informaţii statistice privind situaţia culturii pomilor în zona respectivă privind speciile,
soiurile, raportul dintre ele, productivitatea, eficienţa etc.
- se elaborează formulare – fişe, cuprinzând întrebări clare asupra sortimentului şi rezultatele
obţinute de sectorul pomicol din zonă.
Ancheta trebuie să fie completată prin deplasări în teren, prin operaţii de sondaj făcute în diferite
plantaţii pomicole din zona considerată. După prelucrarea tuturor datelor, ancheta trebuie completată cu
înregistrarea condiţiilor naturale specifice de climă, sol, relief, inclusiv elementele de microclimat în care
se situează plantaţiile (panta, terase, expoziţii variate).
Corelând factorii naturali cu informaţiile statistice se stabilesc concluzii privind posibilitatea de
dezvoltare a sectorului pomicol într-o anumită zonă şi aceea de promovare a unui sortiment de specii şi
soiuri.
Pentru rezultate elocvente, metoda trebuie combinată cu elemente din metoda biologică de
cercetare.
Metoda de încercare a soiurilor în condiţii de producţie.
Este utilizată în staţiunile experimentale, staţiunile didactice sau în plantaţiile de producţie.
Principalele obiective urmărite:
- îmbunătăţirea permanentă a sortimentului de specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi;

P a g i n a 64 | 240
 - precizarea oportunităţii, promovării, menţinerii sau eliminării din sortiment a unui soi sau a unui
grup de soiuri;
- stabilirea unor tehnologii diferenţiate pe soiuri sau grupe de soiuri;
- verificarea unor hibrizi, clone, tipuri, în vederea omologării.
În acest scop cercetările vizează: determinarea cantitativă şi calitativă a producţiei de fructe,
regularitatea recoltelor de fructe în anumite condiţii de climă şi sol, dinamica acumulării de substanţe
organice pe faze de creştere şi maturare, stabilirea gradului de rezistenţă a soiurilor respective la ger,
secetă, boli şi dăunători, precizarea cerinţelor agrotehnice diferenţiate pe soiuri.
Plantaţiile experimentale trebuie să fie amplasate în condiţii cât mai variate de climă, sol, relief,
expoziţie, să cuprindă un număr cât mai mare de soiuri altoite pe cât mai mulţi portaltoi. Numărul minim
de exemplare dintr-o anumită variantă în colecţiile de concurs, trebuie să fie cel puţin 50 de pomi sau 100
arbuşti fructiferi.
Perioada de timp necesară pentru efectuarea cercetărilor este de cel puţin 5-7 ani, trebuind să
cuprindă obligatoriu un ciclu de 3 ani de rodire normală.
Rezultatele obţinute prin această metodă, coroborate cu informaţiile privind condiţiile
pedoclimatice, conduc la recomandări privind îmbunătăţirea sortimentului din zona respectivă.
Metoda de apreciere a calităţii fructelor. Este o metodă expeditivă prin care poate fi apreciată
eficienţa cultivării unui soi într-o zonă pedo-climatică.
Aprecierea calităţii fructelor se referă la: caracteristicile fizice (dimensiuni, forma, volumul,
greutate, greutate specifică, parţi componente ale fructelor (sâmburi, loji seminale, pieliţa), pigmentaţia
pieliţei şi pulpei, fermitatea structo-texturală. Caracteristicile chimice se referă la: acumularea
componentelor chimice (apă, substanţă uscată, zahar total, aciditate totală, substanţe tanoide, substanţe
pectice, proteice, acid ascorbic, vitamine, celuloza, raportul zahăr-aciditate etc. Analizele organoleptice se
referă la degustări efectuate de către specialişti, respectând normele pentru acest gen de analize.
În cadrul acestei metode este necesar să se efectueze şi unele investigaţii privind:
- determinarea dinamicii de acumulare a substanţelor organice pe faze de creştere şi maturare;
- determinarea momentului optim de recoltare în funcţie de zonă, condiţii naturale şi direcţii de
valorificare sau prelucrare etc.
- se vor stabili corelaţii cu factorii climatici şi edafici generali, condiţiile de microclimat şi
elementele meteorologice din anii de experimentare.

Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative, ale organelor de rod şi starea de repaus
Fenofazele speciilor pomicole se extind pe două perioade de vegetaţie activă, separate de o
perioadă de repaus. În prima perioadă de vegetaţie are loc formarea mugurilor vegetativi şi floriferi ce
rămân în repaus pe durata iernii, după care, în sezonul activ ce urmează, pornesc în creştere şi înfloresc,
apoi leagă fructe ce ajung la maturitate şi se recoltează.
Se numesc iniţiale deoarece se desfăşoară în perioada de vegetaţie premergătoare repausului
de iarnă. Organele vegetative au o singură fenofază iniţială (formarea mugurilor vegetativi), iar cele de rod
au două fenofaze iniţiale (inducţia antogenă, diferenţierea mugurilor de rod).

Formarea mugurilor vegetativi

Aceşti muguri vegetativi sunt nişte lăstari în faşă protejaţi de catafile. Mugurii vegetativi se
formează în timpul primăverii şi vara, la subsuoara frunzelor de pe lăstarii de creştere. Fiecare mugure
vegetativ cuprinde conul de creştere, alcătuit din celule iniţiale şi meristemul primordial, apoi primordii de
frunze, iar la subsuoara acestora primordii de muguri. La această alcătuire se ajunge la baza diviziunii
celulelor (etapa embrionară a creşterii). Mugurii nu trec în etapa de alungire a celulelor (nu pornesc în
vegetaţie) datorită inhibiţiei corelative exercitate de mugurele terminal şi de frunze, cunoscută şi sub
denumirea de dominanţă apicală.

P a g i n a 65 | 240
 Suprimarea vârfului de creştere în prima jumătate a perioadei de vegetaţie (tăieri în verde) are
ca efect pornirea în creştere a mugurilor laterali.
Ei intră în etapa de alungire a celulelor, iar conul de creştere reîncepe diviziunea, formând
lateral noi primordii de frunze şi muguri. Ca urmare din mugurii situaţi imediat sub locul de tăiere se
formează lăstari anticipaţi, care îndesesc coroana. Efectuată către sfârşitul verii, suprimarea vârfului
lăstarului nu mai este urmată de pornirea în vegetaţie a mugurilor laterali, ceea ce demonstrează trecerea
mugurilor respectivi în starea de repaus, chiar dacă frunzele nu au căzut.
În această etapă se pot face tăieri în verde, pentru o mai bună luminare şi colorare a fructelor
sau chiar se pot începe tăierile anuale (care de obicei se fac iarna), deoarece nu mai există pericolul
pornirii în creştere a mugurilor.
Inducţia antogenă - este perioada de început a formării mugurilor de rod, o perioadă de
pregătire fiziologică în urma căreia devine posibilă transformarea mugurilor vegetativi în muguri de rod.
Spre partea finală a inducţiei antogene se observă la microscop o aplatizare a conului de
creştere, sfârşitul perioadei fiind marcat de apariţia primordiilor florale sub forma unor protuberanţe.
Inducţia antogenă are loc în perioada iunie – septembrie la pomacee (măr, păr) şi în luna august la
piersic. Despre inducţia antogenă s-a mai stabilit că are două etape distincte: prima reversibilă şi
următoarea ireversibilă.
Diferenţierea mugurilor de rod. Începutul acestei etape este marcat de apariţia primordiilor
florale sub forma unor protuberanţe pe conul de creştere. În general aceasta are loc în luna iulie, astfel că
diferenţierea se desfăşoară în a doua jumătate a verii, toamna şi iarna extinzându-se până în primăvara
următoare.
Sub solzii mugurilor, pe parcursul diferenţierii, se formează organele florale, astfel:
- protuberanţe al căror număr corespunde cu numărul de flori din mugure (sub formă de cilindri);
- diferenţierea caliciului, 5 lobi pe marginea superioară a cilindrului sub forma unui val circular;
- diferenţierea corolei, în interiorul cercului sepalelor apar 5 lobi ce corespund petalelor;
- diferenţierea staminelor, în interiorul corolei apar 20-40 protuberanţe în cercuri concentrice;
- diferenţierea pistilului, în interiorul florii apar 5 mameloane la pomacee şi un mamelon la
drupacee.
Toate aceste modificări au loc în a doua jumătate a verii şi toamna, astfel că la sosirea iernii
organele florale sunt formate, cu excepţia celulelor sexuale (ovule şi polen). Pe parcursul iernii şi
primăverii are loc desăvârşirea formării organelor sexuale (a staminelor şi pistilului) şi formarea gameţilor
(polenul şi ovule), prin diviziune reducţională (meioză). Mugurii florali se formează la date diferite în
diverse părţi ale coroanei aceluiaşi pom, între ei existând o serie de diferenţe de evoluţie care conduc la o
eşalonare chiar a înfloririi în primăvara următoare.
Starea de repaus. După formarea mugurilor vegetativi şi de rod ei rămân în repaus, ca urmare
a adaptării speciilor pomicole la condiţiile nefavorabile din iarnă. Această adaptare se manifestă prin lipsa
creşterilor epigee şi a fotosintezei şi prin sporirea rezistenţei la ger. Celelalte funcţii: transpiraţia,
respiraţia, creşterea rădăcinilor se continuă în perioada de repaus, dar cu un ritm mult încetinit. Alături de
acestea, în timpul iernii se mai petrec o serie de procese legate de dezvoltarea lor, o serie de schimbări
calitative, care necesită temperaturi scăzute şi care conduc la desăvârşirea organelor sexuale şi la
formarea gameţilor (polenul şi ovulele).
Toate acestea scot în evidenţă că iarna pomii nu se găsesc într-un repaus absolut ci în repaus
relativ. În mod convenţional, se consideră că starea de repaus se instalează în momentul căderii
frunzelor. Acest fenomen are loc în luna octombrie, când zilele sunt mai scurte de 12 ore, iar temperatura
aerului scade noaptea sub 5°C. Sfârşitul stării de repaus este indicat de primelesimptome de reîncepere
a vegetaţiei active (umflarea mugurilor), care apar la majoritatea speciilor în luna martie. În prima jumătate
a iernii, sporesc compuşii organici solubili în plante, fenomene ce duc la o mărire a rezistenţei lor la ger. În
timpul iernii, în paralel cu fenomenele biochimice se mai petrec şi fenomene fiziologice. În procesul
respiraţiei încetinite se consumă o parte dintre substanţele de rezervă.

P a g i n a 66 | 240
 În timpul repausului, rădăcinile continuă să crească într-un ritm încetinit, atâta timp cât în sol se
menţine temperatura deasupra lui +2°C. Aceasta înseamnă că rădăcinile, care au fost rănite din toamnă
prin arătură sau la plantarea pomilor, formează calus (îşi vindecă rănile) şi chiar emit noi rădăcini.
Creşterea rădăcinilor şi vindecarea rănilor se face pe baza substanţelor de rezervă acumulate în ţesuturile
plantei.
În coroana pomilor în timpul repausului se continuă desăvârşirea formării mugurilor floriferi, în
perioada decembrie - martie desfăşurându-se meioza şi formarea gameţilor masculi şi femeli. Pentru
desfăşurarea normală a acestor fenomene, precum şi a celor care urmează după intrarea în vegetaţie,
pomii din climatul nostru au nevoie ca în timpul repausului să treacă prin temperaturi scăzute, adică au
nevoie de frig.
În absenţa temperaturilor scăzute sau când nevoile de frig nu sunt satisfăcute, apar anumite
perturbaţii în evoluţia ulterioară. O uşoară lipsă de frig provoacă o întârziere şi o mare eşalonare în timp a
înfloririi. Lipsa mai accentuată a frigului conduce la o înflorire şi legare slabe, absenţa totală a înfloririi sau
chiar căderea în masă a mugurilor de rod. Nevoile de frig constituie o caracteristică de specie şi soi.
Studierea amănunţită a stării de repaus a mai permis constatarea că într-o anumită etapă, chiar
dacă pomii sunt puşi în condiţii favorabile de vegetaţie (temperatură şi umiditate) ei nu pornesc în
vegetaţie. Această etapă mai este denumită repaus profund este specifică, ereditară, legată de procesul
formării speciilor. Mărul şi părul au repausul profund lung, în schimb caisul şi piersicul au repausul
profund scurt, care se încheie în jur de 1 decembrie.
După parcurgerea repausului profund speciile pomicole pot porni în vegetaţie dacă apar
condiţiile necesare de temperatură şi umiditate. Datorită faptului că în climatul nostru condiţiile de
vegetaţie apar ceva mai târziu, speciile pomicole rămân în stare de repaus până când temperatura se
ridică peste pragul lor biologic. Durata de timp de la încheierea repausului profund şi până în momentul
când speciile pornesc în vegetaţie în condiţii naturale este numită repaus facultativ. El este provocat
numai de absenţa condiţiilor de vegetaţie. În decursul repausului facultativ şi mai ales spre sfârşitul lui se
micşorează cantitatea de compuşi organici solubili şi creşte cantitatea de compuşi organici insolubili.
Astfel scad monozaharidele şi sporeşte amidonul, care în lunile februarie – martie, înainte de
pornirea vegetaţiei atinge un maximum de primăvară. Acesta este mai mic cu 30% decât maximul de
toamnă, datorită consumului din timpul iernii pentru respiraţia încetinită, creşterea rădăcinilor, vindecarea
rănilor de pe rădăcini.
Odată cu scăderea compuşilor organici solubili în timpul repausului facultativ scade rezistenţa la
ger a pomilor. Din această cauză gerurile de la sfârşitul iernii, numite geruri de revenire, mult mai
Calendaristic, această fenofază se desfăşoară la sfârşitul primăverii şi începutul verii, în lunile mai - iunie
şi durează 3 - 4 săptămâni la pomii maturi şi ceva mai mult 5-7 săptămâni la pomii tineri. Pentru creştere
se utilizează substanţele sintetizate de frunzele noi, substanţe ce se consumă aproape în întregime în
procesul de creştere intensă, acumulările fiind slab reprezentate.
Se înregistrează o insuficienţă a zaharurilor solubile, iar conţinutul de amidon atinge în luna
iunie minimul de vară.
În fenofaza creşterii intense pomii au nevoi foarte mari de azot şi apă în vederea formării noilor
ţesuturi, pentru sporirea volumului şi dimensiunilor coroanelor, lunile mai – iunie fiind considerate
perioade critice pentru azot şi apă. Ca urmare, în această fenofază sunt necesare aplicarea
îngrăşămintelor suplimentară şi udarea.
Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor începe cu scăderea creşterilor şi durează până la
încetarea creşterii, marcată de formarea mugurelui terminal. Calendaristic, această fenofază se
desfăşoară în ultima parte a lunii iunie şi începutul lunii iulie. Continuă în această fenofază formarea de
noi frunze, ce ating dimensiuni normale pe lăstar, ca urmare suprafaţa totală de asimilaţie se măreşte
continuu, atingând valori maxime.

P a g i n a 67 | 240
 Intensitatea fotosintezei este mare, mugurii au dimensiuni normale şi sunt bine dezvoltaţi.
Mugurii care se formează sunt de dimensiuni normale şi mai bine evoluaţi (dezvoltaţi) decât cei din
fenofaza creşterii intense.
În această etapă, sinteza substanţelor proteice şi a hidraţilor de carbon este intensă, apar
cantităţi mari de amidon, hemiceluloze şi alte substanţe de rezervă, substanţe ce sunt depozitate ca
substanţe de rezervă. Datorită faptului că acestea nu mai sunt consumate în creştere, ele sunt depozitate
ca substanţe de rezervă sau pentru utilizarea lor în alte procese.
În aceasta fenofază pomii au nevoie accentuată de fosfor şi potasiu, excesul de azot împiedică,
însă, pregătirea pentru iarnă, prelungind vegetaţia.
S-a constatat că 70 % din totalul anual pentru principalele elemente hrănitoare este absorbit de
pomi în prima jumătate a perioadei de vegetaţie.
Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare - are loc la sfârşitul verii şi
începutul toamnei. Începe cu formarea mugurelui terminal şi se încheie prin căderea frunzelor.
Intensitatea fotosintetică a frunzelor scade mult, substanţele rezultate din asimilarea clorofiliană sunt
folosite pentru dezvoltarea mugurilor, pentru îngroşarea lăstarilor, pentru îngroşarea membranelor
celulare.
Cerinţele pomilor faţă de azot scad mult, substanţele proteice se sintetizează într-un ritm
încetinit, deoarece frunzele au îmbătrânit. Potasiul ca element de hrană, asigură încetarea la timp a
creşterilor, contribuie la coacerea deplină a lemnului şi sporeşte rezistenţa la ger a pomilor.
Sporeşte cantitatea de acid abscizic care în general grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor,
provoacădegradarea clorofilei, pierderea turgescenţei şi prin acumularea lui în stratul de suber de la baza
peţiolului, stimulează căderea frunzelor.
Înainte de căderea frunzelor se petrece un fenomen de migrare a unora din substanţele din
frunze (substanţe hidrocarbonate, săruri minerale de azot, fosfor, potasiu) în ramurile pomului.
Aceste substanţe contribuie la sporirea concentraţiei sucului celular, ceea ce dă ramurilor o mai
mare rezistenţă la ger.
Dezmugurirea şi începutul creşterii începe cu umflarea mugurilor şi durează până la apariţia
primei frunze tipice, adică a 5-a, a 6-a de la baza lăstarului.
Această fenofază se desfăşoară în lunile martie – aprilie. Temperatura aerului şi substanţele de
rezervă din plantă influenţează în mare măsură desfăşurarea acestei fenofaze. Formarea organelor noi în
această fenofază se desfăşoară pe baza substanţelor de rezervă acumulate de plantă în anul anterior,
fiind dependentă în mare măsură de modul cum au vegetat pomii în anul anterior.
Fenofaza este rezultatul etapelor de alungire şi diferenţiere a lăstarilor existenţi în mugure, încă
din anul anterior: celulele preformate se întind, ajungând la dimensiuni de 10 ori mai mari decât celulele
meristematice, internodurile şi frunzele preformate se alungesc şi ele, apoi se diferenţiază ţesuturile
lăstarului. Mecanismul declanşării şi al desfăşurării creşterii este de natură hormonală, cu participarea
citochininelor, auxinelor, giberelinelor şi acidului abscizic.
La această fenofază ritmul de creştere al lăstarului este lent (noaptea din cauza temperaturilor
scăzute stagnează) dar în accelerare.
Frunzele care apar în această fenofază sunt mici, anormale, subţiri şi nu reuşesc să sintetizeze
decât o mică parte din substanţele consumate în procesele de creştere proprie. Pomii au nevoie în
această fenofază de N şi K în lipsa cărora mulţi muguri nu pornesc sau vegetează slab, încetează repede
creşterea. Pentru practică se desprinde necesitatea unei agrotehnici superioare în anul anterior, pentru
acumularea unei mari cantităţi de substanţe de rezervă în ţesuturile pomilor. Întrucât dezmugurirea şi
începutul creşterii se desfăşoară în principal pe baza substanţelor de rezervă sintetizate în anul anterior,
ea este în mare măsură dependentă de modul cum au vegetat pomii în sezonul precedent. Fenofaza se
desfăşoară aproape concomitent cu înflorirea şi legatul fructelor cu care concurează pentru hrană şi apă.

P a g i n a 68 | 240
 Creşterea intensă a lăstarilor începe după apariţia celei de a 5-a, a 6-a frunze pe lăstar şi
coincide cu intrarea meristemului apexului mugurelui terminal într-o activitate de mitoză. Creşterea se
datorează producerii şi întinderii internodurilor, activitate ce se desfăşoară din ce în ce mai rapid.
Ca urmare a acestei activităţi intense, lăstarii cresc în lungime, numărul de frunze şi suprafaţa
foliară se măresc foarte mult, frunzele sunt dedimensiuni normale, internodurile din ce în ce mai lungi,
nodurile mai proeminente, mugurii ce se formează atingând dimensiuni normale.
Fenofaza se încheie când se constată tendinţa de micşorare a vitezei de creştere. Căderea
prematură a frunzelor care poate fi provocată de secetă sau dăunători este un fenomen dăunător pentru
pomi. În absenţa frunzişului, pomul nu poate să acumuleze suficiente substanţe de rezervă, nu-şi
maturează lemnul şi nu formează suficienţi muguri de rod.
Dacă pierderea frunzişului are loc în timpul verii, poate fi urmată de apariţia unor noi frunze,
care nu ajung să sintetizeze mai mult decât consumă pentru creşterea proprie.
Noul frunziş creşte pe baza substanţelor de rezervă depuse din timpul verii şi prin aceasta
contribuie la micşorarea rezistenţei pomului faţă de temperaturile scăzute.
Rămânerea frunzelor în coroana pomului timp mai îndelungat – fenomen care se înregistrează
uneori în toamnele lungi şi ploioase este dăunător.
În absenţa fenomenului de migrare a substanţelor de rezervă, precum şi datorită consumului de
substanţe prin respiraţia frunzelor, este prejudiciată maturarea lemnului, sunt împiedicate fenomenele de
călire a pomului.
Din această cauză, atunci când frunzele rămân în pom timp mai îndelungat, se iau măsuri de
încetare la timp a vegetaţiei. O astfel de măsură este însămânţarea plantelor folosite ca îngrăşământ
verde printre rândurile de pomi. Acestea sunt plante care se cultivă la sfârşitul perioadei de vegetaţie,
când consumă apă şi hrană din sol. Nemaiavând la dispoziţie suficientă apă şi hrană pomii încetează
creşterea la timp.
Modul de comportare a organelor hipogee. În ritmul de creştere a rădăcinilor apar, două
perioade distincte, determinate de temperatura solului şi de umiditate. În marea majoritate a cazurilor
rădăcinile încep să crească primăvara înaintea apariţiei frunzelor, când solul atingetemperatura de 2° C.
Ritmul de creştere se accentuează treptat, odată cu ridicarea temperaturii solului până la 16 –
18 ° C, când atinge maximum de intensitate.
La temperaturi mai ridicate creşterea rădăcinilor încetineşte şi încetează complet, dacă se
depăşeşte pragul superior de 30 – 35 ° C. În toamnă, odată cu revenirea temperaturilor favorabile se
înregistrează un al doilea val de creştere al rădăcinilor, care se continuă toamna, după căderea frunzelor,
dacă există umiditatea suficientă şi temperatura nu scade sub 2 ° C. Rolul primordial în declanşarea
fenofazei îl are temperatura. Această fenofază este influenţată mult de temperatura aerului şi este
dependentă de satisfacerea nevoii de frig (suma de temperaturi scăzute necesare înlăturării stării de
dormans), iar pe de altă parte de temperatura necesară pornirii în vegetaţie (zero biologic).
La unele specii pomicole fenofaza de înflorire se desfăşoară înaintea apariţiei frunzelor (migdal,
cais, piersic), la altele concomitent cu aceasta (măr, păr, cireş). Acest lucru pune în evidenţă faptul că
fenofaza de înflorire se desfăşoară pe baza substanţelor de rezervă acumulate în anul precedent.
Existenţa acestora în ţesuturile plantei constituie cel de-al doilea factor important de care depinde
desfăşurarea în bune condiţii a acestei fenofaze.
Din punct de vedere biochimic, fenofaza se caracterizează prin hidroliza amidonului şi a
celorlalte substanţe complexe, întocmai ca şi creşterea iniţială a lăstarilor cu care se desfăşoară aproape
concomitent.
În aceasta fenofază se desfăşoară şi unele procese importante de care depinde producţia
pomilor şi anume: microsporogeneza, polenizarea şi fecundarea. Polenizarea şi fecundarea urmează
imediat după deschiderea florilor. Polenizarea este procesul de transport a polenului din antere pe
stigmat.

P a g i n a 69 | 240
 Unele specii pomicole se autopolenizează (cais, piersic), altele necesită polen străin (prun, măr,
păr). După modul cum se execută transportul polenului de la un pom la altul, speciile pomicole pot fi cu
polenizarea entomofilă şi cu polenizare anemofilă.
La speciile anemofile (nuc, alun, castan) polenul este transportat cu ajutorul vântului la distanţe
foarte mari; ca o adaptare la acest tip de polenizare, este faptul că produc foarte mult polen, iar florile
femele au un stigmat puternic dezvoltat pentru a favoriza polenizarea.
La speciile cu polenizare entomofilă cantitatea de polen este mai mică, iar transportul polenului
se face cu ajutorul insectelor (albine, specii de Bombus, Eristalis, etc.).
Fecundarea este procesul de germinare a grăunciorului de polen pe stigmat şi de pătrundere a
tubului polinic prin ţesuturile stilului până la ovar şi ovul.
Fecundarea este urmată de o reluare a creşterii ovarului (la fructele adevărate) sau a ovarului
şi receptaculului (la fructele false).
Nelegarea fructelor se datorează unor factori nutriţionali care pot influenţa germinarea polenului,
sau pot determina avortarea ovarului sau căderea precoce a florilor abia legate. O legare slabă a florilor
poate fi cauzată şi de nesatisfacerea nevoilor de frig, de tulburări în morfogeneza organelor florale, de
unele tratamente antiparazitare în timpul înfloritului sau când florile sunt încă în boboc şi de factorii de
mediu nefavorabili (ploi, vânt puternic).
Dintre cauzele de mediu, ploaia în timpul înfloritului poate nu numai să împiedice polenizarea
dar să şi provoace plasmoliza grăunciorilor de polen şi spălarea stigmatului, influenţând negativ
fecundarea.
Vântul excesiv, uscând stigmatul şi împiedicând zborul insectelor polenizatoare poate fi cauza
indirectă a sterilităţii.
Creşterea fructelor începe cu legarea fructelor şi se încheie la începutul maturării (intrarea în
pârgă a fructelor). Se consideră că fructele au intrat în pârgă când au 95% din dimensiunile normale, 85%
din cantitatea totală de substanţă uscată şi 75-80% din pigmentaţia normală (I.F.Radu, 1957).
La pomacee, creşterea fructelor este reprezentată de o curbă sigmoidală, iar la drupacee de o
dublă sigmoidă. Creşterea este mai întâi lentă în cadrul pomaceelor, apoi se accelerează devenind
uniformă până în preajma maturării când este din nou lentă.
La drupacee, creşterea intensă este întreruptă de o încetinire a ritmului, ce coincide cu întărirea
sâmburelui, după care ritmul de creştere devine din nou intens, până la maturare. Creşterea fructelor are
loc în toate direcţiile, dar cu intensităţi diferite în funcţie de specie. Durata creşterii intense a fructelor
variază de la o specie la alta, iar în cadrul speciei cu soiul. Creşterea este influenţată de factori
nutriţionali, climatici şi biologici.
În decursul fenofazei creşterii fructelor, fenomenele mai importante sun: creşterea propriu-zisă,
căderea fiziologică şi căderea prematură.
Căderea fiziologică se manifestă prin desprinderea unor fructe de pe ramuri.
Căderea începe imediat după fecundare şi se accentuează, ajungând la o cădere în masă la
începutul lunii iunie. Se desprind şi cad fructele rezultate din flori întârziate, cele rămase în urmă ca
dezvoltare şi cele cu puţine seminţe.
Căderea fiziologică este o particularitate biologică a speciilor pomicole, prin intermediul căreia
se tinde la stabilirea unui echilibru între încărcătura cu rod şi posibilităţile de nutriţie ale pomului
(autoreglarea sau autorărire).
Căderea prematură a fructelor se manifestă începând din lunile iulie-august şi până în
momentul recoltării, fiind mai intensă pe măsura apropierii fructelor de maturitate. Căderea prematură
poate fi accentuată de secetă, atac de boli şi dăunători, udare exagerată după o secetă prelungită, lipsa
de hrană.
Pentru reducerea căderii premature a fructelor se aplică lucrări culturale care converg către
realizarea unei hrăniri abundente (combaterea bolilor şi dăunătorilor, îngrăşarea, udarea la timp) şi ca

P a g i n a 70 | 240
măsură directă – pulverizarea fructelor cu substanţe biostimulatoare, care sporesc legătura fructului de
ramură.
Condiţii care influenţează creşterea fructelor.
Aceste condiţii sunt foarte numeroase, astfel că necesită gruparea în factori: nutriţionali,
climatic, biologic şi tehnologici.
Factorii nutriţionali au rol deosebit atât în privinţa dimensiunilor cât şi a calităţii fructelor,
influenţând atât creşterea cât şi maturarea fructelor.
Factorii climatici – prezenţa apei în exces conduce la obţinerea de fructe de calibru mare.
Absenţa sau insuficienţa apei accentuează căderea fiziologică, reduce ritmul de creştere al fructelor, care
rămân mici.
Factorii biologici.
Dintre factorii biologici seminţelor le revine rolul primordial. Rolul seminţelor este determinant
numai până la căderea fiziologică, absenţa seminţelor după această etapă nu împiedică continuarea
creşterii fructelor.
Alţi factori: Dacă în primele 4 – 5 săptămâni după înflorire creşterea vegetativă este foarte
intensă, fructele rămân mici sau chiar se desprind şi cad.
Ciupirea lăstarilor favorizează creşterea fructelor, mai ales a celor care însoţesc fructele.
Rărirea chimică a florilor folosind substanţe stimulatoare, conduce la obţinerea de fructe mai
mari decât rărirea manuală.
Aplicarea tăierilor de întreţinere şi fructificare, în vederea reînnoirii lemnului corespunzător
tipului de fructificare, favorizează creşterea fructelor.
Maturarea fructelor începe cu intrarea fructelor în pârgă şi se încheie atunci când fructele
realizează calităţile gustative maxime, ceea ce coincide cu maturitatea de consum.
Aprecierea maturităţii fructelor se face după anumite însuşiri, dintre care mai importante sunt
culoarea, gustul, aroma, intensitatea culorii.
Se cunosc mai multe tipuri de maturitate şi anume: - maturitate fiziologică când seminţele
fructelor devin apte de a încolţi după ce au fost supuse procesului de postmaturaţie;
- maturitate de recoltare ce corespunde gradului de coacere, ce permite fructelor culese să îşi
desăvârşească procesul de coacere şi face posibil transportul lor la distanţe mari;
- maturitate de consum, adică starea de dezvoltare maximă a gustului şi aromei, când fructele
sunt bune pentru consum în stare proaspătă.
Calităţile gustative şi de păstrare ale fructelor depind foarte mult de condiţiile de hrană pe care
le au fructele atât în fenofaza de creştere cât şi în cea de maturare.
Azotul în exces, favorizează atingerea de către fructe a unor dimensiuni mari.
Fosforul dacă este absorbit în cantităţi limitate, merge în mod preferenţial spre fruct şi mai ales
către seminţe.

4.4. Particularităţile agroecosistemului pomicol

Orice cultură fructiferă constituie din punct de vedere ecologic un agroecosistem, adică o unitate
funcţională a biosferei de transformare a energiei şi substanţei, subordonată activităţii economice a
omului. Agroecosistemul pomicol, este alcătuit din biocenoză şi biotop.
Biocenoza (comunitatea de viaţă) este componentul organic al ecosistemului şi cuprinde
populaţiile tuturor speciilor vegetale şi animale existente pe un biotop într-o epocă determinată, populaţii
care trăiesc în corelaţii trofice şi chorologice stabile.
După originea lor biocenozele sunt: naturale, artificiale şi semiartificiale. Biocenoza pomicolă
cuprinde plantaţia pomicolă împreună cu toate organismele vii care populează spaţiul de cultură (buruieni
dăunători, organisme din sol, boli etc.). Elementul de bază al biocenozei îl reprezintă biosistemul

P a g i n a 71 | 240
soi/portaltoi, în vederea obţinerii unor producţii ridicate de fructe şi de calitate superioară, în condiţii
economice şi sociale cât mai avantajoase.
Populaţia este alcătuită din toţi indivizii aparţinând unei specii care ocupă un teritoriu dat.
Într-o biocenoză, dinamica populaţiilor are o importanţă deosebită care poate fi înţeleasă în
cadrul ecosistemului prin interacţiunea acesteia cu factorii de mediu abiotici şi biotici.
Caracteristicile populaţiilor sun: repartiţia spaţială a indivizilor, densitatea, procentul intrinsec al
creşterii naturale, piramida vârstelor, raporturile între sexe, polimorfismul genetic, fluctuaţiile populaţiilor şi
cauzele acestora.
În agroecosisteme omul modifică şi simplifică relaţiile trofice dintre populaţii, favorizând o parte
din producătorii autotrofi (planta cultivată), şi limitând consumatorii şi producătorii autotrofi inutili omului
(buruienile).
Omul intervine şi în privinţa legăturilor chorologice, căutând să asigure fiecărui individ spaţiul
necesar în mod cât mai uniform (distanţe de plantare). Ca urmare, competiţia între populaţiile care
formează comunitatea şi chiar dintre indivizii care alcătuiesc populaţia este dirijată de om. Din această
cauză conexiunile care se instalează între componenţii agrobiocenozei se caracterizează printr-o
complexitate redusă şi sunt numai relativ stabile.
Ca urmare, agroecosistemul este mai puţin stabil decât cel natural, mai sensibil la acţiunea unor
factori negativi (atacuri masive de insecte, boli).
Agroecositemul poate fi menţinut numai prin lucrările culturale datorate intervenţiilor omului:
lipsit de acestea, el este curând invadat de vegetaţia naturală, ecosistemul se reinstalează.
În interiorul populaţiei plantei cultivate omul intervine în sensul uniformizării culturii, atât ca
vârstă cât şi în privinţa particularităţilor indivizilor care o compun.
Ca urmare, competiţia intraspecifică pentru factorii de vegetaţie nu se mai manifestă sub formă
din ecosistemele naturale, ci prin reducerea simultană a producţiei individuale.
În manifestarea acestei concurenţe, care creşte pe măsura sporirii (desimii) populaţiei, se
disting două etape:
a) diminuarea producţiei individuale fără reducerea producţiei la ha. Aceasta se datorează
faptului că scăderea indiciului foliar individual are ritm mai lent decât mărirea indicelui foliar al culturii
datorat sporirii numărului de indivizi la ha;
b) dacă populaţia creşte numeric în continuare, concurenţa devine mai acerbă, resursele
biotopului devin insuficiente pentru numărul prea mare de indivizi. Ca urmare producţia individuală utilă
tinde spre zero şi antrenează şi scăderea producţiei la ha.
Biotopul este componentul anorganic, mediul abiotic al ecosistemului şi cuprinde: solul, lumina,
căldura, apa, alternanţa dintre zi şi noapte etc.
Biotopul cuprinde toţi factorii climatici şi edafici. Biotopul are rol de factor eliminator asupra
biocenozei. Toate elementele mediului abiotic exercită influenţe asupra organismelor din natură, dar
aceste influenţe sunt după caracterul lor dar şi după complexul conjunctural de diferite valori şi
importanţe.
Factorii climatici influenţează asupra culturii în complex, între ei existând o interdependenţă
strânsă: intensitatea unuia poate mări exigenţele faţă de alt factor. De exemplu: în condiţii de temperatură
crescută exigenţele plantelor faţă de apă sunt mai mari.
Din această cauză, noţiunea de optimum pentru un anumit factor este o valoare relativă, care
depinde de intensitatea tuturor celorlalţi factori.
Optimum pentru un factor depinde de conjunctura factorilor de la un moment dat, fiind o noţiune
dinamică şi variază chiar în decursul ciclului anual. În funcţie de această variaţie se pot determina
anumite perioade critice.
Aceste perioade se caracterizează prin exigenţele mari faţă de unul sau mai mulţi factori într-o
anumită perioadă. Insuficienţa factorilor în perioada respectivă nu poate fi suplinită de existenţa lor într-o
altă perioadă din viaţa plantei.

P a g i n a 72 | 240
 Recolte nari de fructe de calitate superioară se obţin acolo unde conjunctura factorilor se înscrie
în zona optimală corespunzătoare exigenţelor soiurilor. Acest deziderat se realizează mai ales dacă
planta este cultivată în locul de origine, unde cultura necesită cele mai mici cheltuieli. În realitate chiar şi
în zona de origine a unui soi factorii diferă de la un an la altul, uneori în limite foarte largi. Astfel,
intervenţia pentru realizarea condiţiilor optime de cultură este sarcina principală a cultivatorului.
Biotopul provoacă şi o serie de modificări. Climatul continental, de exemplu favorizează
elaborarea de uleiuri esenţiale de alcaloizi şi substanţe proteice
Climatul maritim favorizează acumularea de amidon şi alte zaharuri. La temperaturi scăzute
plantele formează ramificaţii secundare mai numeroase, iar la temperaturi scăzute asociate cu umiditate,
înălţimea planteieste mai redusă, ramificaţiile mai numeroase, frunzele mai mici, iar raportul
rădăcină/organe epigee mai mare. Practic se favorizează dezvoltarea rădăcinii şi nu a părţii care ne oferă
fructe.
Altitudinea conduce la apariţia unei coloraţii mai bune a fructelor. În aceeaşi regiune, climatul
variază de la un an la altul. În anii ploioşi fructele sunt mai puţin aromate, se constată formarea de uleiuri
esenţiale în cantitate mică.
În general se poate spune că factorii abiotici pot avea asupra vieţuitoarelor cinci impacte
principale: - neadmiterea sau eliminarea unor specii din teritoriile ale căror caracteristici climatice şi fizico-
chimice nu le sunt favorabile;
- influenţarea repartiţiei lor geografice;
- provocarea de migraţii;
- modificarea densităţii speciei prin influenţarea procentului de fecunditate şi de mortalitate;
- favorizarea apariţiei de modificări adaptive.

4.4.1. Factorii perturbatori ai funcţionării agroecosistemului pomicol şi măsuri de

ameliorare a mediului

Ecologia reprezintă o reţea de raporturi între organismele vii, şi constă în interacţiunea dintre
acestea şi mediul înconjurător.
Prin activitatea din agricultură, omul exercită o influenţă asupra acestei interacţiuni, cu multiple
implicaţii şi folosind o diversitate de mijloace. Pomicultura este una din principalele sectoare ale
horticulturii, în care pentru obţinerea unor producţii din ce în ce mai ridicate, s-au elaborat tehnologii
performante, dar care au un impact deosebit asupra mediului.
Privită ca un sistem energetic, pomicultura ca agroecosistem intensiv zonal, se bazează în
activitatea sa atât pe resursele ecologice aflate în teritoriul dat, mai ales ca resurse de sol, apă, căldură,
lumină, fiecare cu un anumit caracter de durabilitate şi de reînnoire, cât şi pe resurse „adăugate“, ca
mijloace de muncă, forţă de muncă, produse energetice, fertilizanţi, pesticide, etc. Resursele edafice, sunt
în mod convenţional resurse energetice epuizabile în cazul în care nu se realizează o compensare a ceea
ce se extrage din sol prin nutriţia plantelor. Energia radiantă, luminoasă şi hidrică, sunt considerate
resurse energetice neepuizabile, dar ele se manifestă destul de neuniform în timp şi spaţiu.
Criticile aduse industrializării agriculturii se bazează pe statisticile alarmante referitoare la
degradarea solului pe arii extinse. Pagubele cauzate de managementul intensiv al solului, prin metode
chimice, sunt următoarele:
• Creşterea eroziunii solului, este cauzată în principal de factorii economici, care descurajează
măsurile de conservare, cum ar fi: terasări, înierbarea solului, etc.
• Extinderea poluării la suprafaţă şi în pânza de apa freatică. Poluarea apei este cauzată de
nitraţii şi fosfaţii conţinuţi de îngrăşăminte, precum şi de pesticidele şi erbicidele aplicate.
• Pierderea de zone întinse din terenul agricol productiv. Suprafeţe întinse de teren nu mai sunt
adecvate agriculturii, datorită practicării unor metode neadecvate de irigare sau lucrare a solului.

P a g i n a 73 | 240
 • Creşterea compactării solului, pierderea stratului arabil şi reducerea activităţii biologice.
Folosirea unor utilaje grele şi substanţe chimice care distrug viaţa microbiologică din sol, cauzează aceste
probleme.
• Folosirea unor cantităţi mari de fertilizanţi şi pesticide. În multe cazuri, folosirea excesivă a
fertilizanţilor şi pesticidelor pe bază de petrol, a dus la distrugerea fertilităţii biologice a solului, astfel încât
agricultorii folosesc cantităţi tot mai mari din aceste materiale pentru asigurarea recoltelor mari.
Starea de stabilitate a unui ecosistem agricol, este dată de echilibrul său intern instaurat prin
mijlocirea omului, care, prin intervenţiile sale reglatoaretrebuie să asigure o producţie maximă prin
folosirea optimă a factorilor naturali în condiţiile conservării calităţii mediului înconjurător.
O plantaţie pomicolă reprezintă un ecosistem creat de om.
Agroecosistemul pomicol este mai puţin stabil decât cel natural, mai sensibil la acţiunea unor
factori negativi (atacuri masive de dăunători, boli, buruieni, etc.) şi ca urmare poate fi menţinut numai prin
lucrări culturale, datorate intervenţiilor omului. Fiecare agroecosistem pomicol reprezintă o biocenoză ce
include omul, planta, animalele, insectele şi microorganismele, în strânsă interrelaţie cu factorii
cosmoatmosferici, de relief şi sol.
Pomicultura, prin mecanizare şi chimizare, a dobândit tot mai mult caracterul unei îndeletniciri
de factură industrială, îndepărtându-se în mare măsură de condiţiile regeneratoare ale biosferei.
Căile folosite pentru intensivizarea pomiculturii au fost, în general, următoarele:
• Introducerea, adaptarea şi folosirea celor mai perfecţionate tehnologii de cultură pentru a
obţine producţii mari şi constante an de an:
- sortimente cu potenţial genetic mare în ceea ce priveăte productivitatea, precocitatea şi
adaptarea la mediu,
- sisteme de cultură de mare desime,
- dotarea plantaţiilor cu utilităţi tehnice pentru o exploatare eficientă (drumuri, lucrări
antierozionale, lucrări de aducţiune a apei, etc.).

• Folosirea integrală a solului şi mijloacelor de protecţie:

- folosirea terenurilor cu mare randament,
- consumuri de îngrăşăminte, pesticide, etc. pentru maximizarea producţiilor,
- utilizarea tractoarelor şi utilajelor agricole,
- folosirea raţională a sistemelor de irigaţii, a construcţiilor, etc.
• Promovarea progresului tehnic.
Agroecosistemele pomicole au urmat o direcţie ascendentă de intensivizare, amplificându-se
cele 3 fluxuri fundamentale caracteristice oricărui ecosistem:
- energetic, prin introducerea în agroecosistem a energiei furnizate de combustibili fosili,
suplimentară faţă de energia solară şi cea de origine animală şi umană;
- de substanţe, prin atragerea în circuitele biogeochimice a fertilizatorilor şi pesticidelor;
- informaţional, prin modificarea fondului de informaţii în care se află concentrate progresele
ştiinţei şi tehnologiei.
În procesul de intensivizare a pomiculturii s-au manifestat şi unele aspecte negative, toate
derivând din abaterea tehnologiilor de cultură de la legile ce trebuie să guverneze raporturile armonioase
dintre om şi natură: degradarea capacităţii de autoconservare activă a solului, prin exploatarea lui după
criterii agrochimice intensive; perturbarea echilibrului biocenotic în plantaţiile pomicole, mai ales prin
producerea unor riscante perturbări la nivelele trofice, cum sunt componentele fitofage şi zoofage, precum
şi cele aledescompunătorilor; creşterea continuă a consumului de energie tehnologică la unitatea de
suprafaţă, etc.
Papacostea (1982) arăta că „o tehnologie care aduce o creştere rapidă şi importantă a
producţiei vegetale dar se soldează, în timp, pe de o parte, cu alterarea solului, iar pe de altă parte cu

P a g i n a 74 | 240
creşterea morbidităţii în rândul consumatorilor, este o tehnologie care măreşte dezordinea biosferei şi
care aduce cu sine o plată scumpă a avantajelor de scurtă durată pe care le procură“.
Astfel, scăderea diversităţii ecologice din plantaţiile pomicole până la nivel de monocultură îşi
găseşte reflectarea în perturbarea echilibrului biocenotic, constând în slăbirea capacităţii de autoapărare
şi autorefacere ale naturii. Degradarea capacităţii de autoreglare activă a agroecosistemului pomilor a
făcut necesară intervenţia omului, de cele mai multe ori prin măsuri tehnologice dezechilibrante ecologic,
cu consecinţe directe asupra degradării mediului (lucrări de întreţinere a solului, protecţiei fitosanitare
chimice, etc.).

4.4.2. Măsuri de ameliorare a mediului în agroecosistemele pomicole

S-a constatat că sistemele de cultură intensive măresc riscul producerii de perturbaţii în

echilibrul ecologic al ecosistemelor. De aceea, este necesară remodelarea ecologică a actualului tip de
progres în pomicultură, care să asigure protecţia mediului înconjurător.
Aceasta nu trebuie să însemne sisteme tradiţionale de cultură, ci dimpotrivă, practicarea unor
tehnologii moderne, bazate în mai mare măsură pe randamentele proceselor biologice, pe virtuţile
fenomenului de fotosinteză şi utilizarea cu randament crescut a energiei solare, pe calitatea fenomenului
de descompunere şi humificare, pe fertilizarea preponderent organică şi cultura de plante asociate de
acoperire pedoameliorative în livezi, pe sisteme integrate de prevenire şi combatere, preponderent
biologice, pe aplicarea prin alte metode a mecanizării şi irigării, în final, pe integrarea pomiculturii în
agroecosisteme intensive zonale durabile şi competitive.
Pentru aceasta se impune extinderea cultivării soiurilor cu rezistenţă la atacul agenţilor
patogeni, la condiţiile de stres, soiuri care cultivate în zone ecologice diferite să permită exprimarea la
maxim a potenţialului genetic cu care este înzestrat soiul, în special din punct de vedere productiv.
Fertilizarea în pomicultura ecologică trebuie să se bazeze pe îngrăşămintele organice, cu
limitarea folosirii îngrăşămintelor minerale numai pentru echilibrarea nutriţiei minerale în funcţie de
cerinţele speciilor şi bilanţul elementelor minerale din sol.
Fertilizarea trebuie să se bazeze pe urmărirea permanentă a însuşirilor agrotehnice ale
solurilor, corelarea nivelului de aprovizionare a solului cu cerinţele pomilor, stabilirea diferenţiată a
sistemului de îngrăşare sub raportul felului, dozelor şi epocilor de administrare a îngrăşămintelor.
Sistemul de fertilizare trebuie diferenţiat şi în funcţie de specie, soi, portaltoi.
În ceea ce priveşte fertilizarea, Godeanu şi colab. (2003), consideră necesară amplificarea
cercetărilor în următoarele direcţii:
- monitorizarea stării de aprovizionare a solului şi a stării de nutriţie a pomilor, în vederea
stabilirii valorilor optime şi aplicarea fertilizărilor diferenţiate,
- elaborarea unor noi scheme de fertilizare cu îngrăşăminte organice şi organo-minerale pentru
a creşte conţinutul în humus şi a menţine o intensă activitate a biocenozei edafice,
- utilizarea îngrăşămintelor verzi cu leguminoase în plantaţiile tinere,
- înlocuirea îngrăşămintelor chimice de sinteză cu substanţe considerate „biologice“
(Reglementările UE-2092/91),
- generalizarea utilizării fertilizării extraradiculare prin care se îmbunătăţeşte starea de nutriţie a
pomilor în perioadele critice, cu impact minim asupra mediului. Intervenţiile asupra solului în plantaţiile
pomicole sunt destul de numeroase.
Acestea implică întreţinerea solului, dar şi un număr destul de mare de treceri a agregatelor,
pentru efectuarea lucrărilor de fertilizare, combaterea agenţilor patogeni. Pentru a preveni aceste
fenomene negative, se impune separarea în plantaţiile pomicole a unor alei de trafic destinate numai
trecerilor agregatelor, astfel încât numărul de intervenţii mecanice asupra solului să fie minim.
Prin aplicarea combaterii integrate, prin îmbinarea raţională a mijloacelor chimice cu cele
biologice, folosirea metodelor fizico-mecanice şi agrotehnice, permit reducerea poluării mediului.

P a g i n a 75 | 240
 Ţinând cont de toate acestea, tot mai mulţi oameni de ştiinţă consideră necesară elaborarea
unor noi concepte pentru alternative la dezvoltarea tehnologiilor de cultură, menite să ducă la
remodelarea actualului tip de progres, în conformitate cu cerinţele ce stau la baza armonizării acestora cu
legile naturii.

4.4.3. Degradarea mediului în agroecosistemele pomicol

Ecosistemele pomicole, sunt:

1. Cultura unui număr restrâns de soiuri de înaltă productivitate, uneori slab rezistente la agenţii
patogeni, dăunători şi la condiţiile de stress. Soiul, ca principal factor de producţie, a avut şi are un rol
deosebit în obţinerea producţiilor mari şi de calitate, atunci când este amplasat în zone ce corespund
cerinţelor sale biologice. Amplasând soiurile în afara arealelor de maxima favorabilitate, producţii mari şi
de calitate se pot obţine numai prin tehnologii moderne, cu consum excesiv de resurse energetice şi
materiale, cu impact asupra mediului.
Energointensivizarea tehnologiilor de cultură are consecinţe negative asupra mediului, care se
manifestă prin:
- creşterea vulnerabilităţii genetice mai ales patologice a soiurilor;
- sporirea consumurilor tehnologice energomateriale, adesea poluante;
- creşterea consumului suplimentar de energie biologică neagroproductivă în reacţiile
compensatoare pentru depăşirea stresurilor datorate condiţiilor fluctuante ale mediului şi degradării
solului;
- reducerea arealelor geografice de cultură.

2. Monocultura. Pomii ocupă acelaşi loc o perioadă destul de lungă de timp şi preiau din sol un
număr mare de elemente minerale. Ştiut fiind faptul că fertilitatea unui sol, însuşirile fizico-chimice şi
biologice, influenţează în mare parte producţiile ce se obţin, cultura pomilor pe aceeaşi suprafaţă de teren
timp îndelungat, are drept consecinţe negative următoarele:
- oboseala solului sub toate formele ei de manifestare;
- scurtarea duratei de funcţionare economică a livezilor;
- incapacitatea mecanismelor biosferei de a asigura neutralizarea în timp util a gradului înalt de
încărcătură cu factori antropogeni de aceiaşi natură şi tip.

3. Mobilizarea şi tasarea (compactarea secundară) exagerată a solului prin trecerea repetată a

agregatelor mecanice în timpul vegetaţiei pe fiecare interval dintre rândurile de pomi. Greutatea acestora,
ce ajunge uneori la 2-3 t, supune suprafaţa solului la presiuni mari, repetate şi de obicei pe aceleaşi urme.
În pomicultură, o serie de secvenţe tehnologice sunt mecanizate integral sau parţial: lucrările solului,
combaterea bolilor şi dăunătorilor, fertilizările, activităţile de transport. Creşterea gradului de mecanizare a
imprimat pomiculturii un caracter de înaltă tehnicitate. Intrările agregatelor pe sol în timpul unui an pot
depăşi în livezile intensive 20-40 de treceri, treceri necesare aplicării lucrărilor solului, tratamentelor
fitosanitare, fertilizărilor, etc.
De aici rezultă o creştere a densităţii aparente şi a rezistenţei la penetrare, micşorarea
conductivităţii hidraulice şi a porozităţii solului, în special a celei de aeraţie.
Modificările pot apare fie la suprafaţa terenului, fie în adâncime, până la 30-35 cm, de obicei în
zone mai compacte sub urma roţilor. În plantaţiile pomicole, fenomenele de compactare secundară se
instalează cu atât mai rapid şi afectează adâncimi mai mari de sol, cu cât traficul agregatelor mecanice
este mai intens, se desfăşoară în condiţii de umiditate excesivă a terenului şi pe aceleaşi urme, pe soluri
cu textură mijlocie şi sărace în materie organică, cu sistem de întreţinere ogor lucrat şi distanţe mici între
rândurile de pomi.

P a g i n a 76 | 240
 Suprafaţa solului, în aceste condiţii este supusă la presiuni considerabile prin care se
micşorează porozitatea stingherind circulaţia normală a apei şi aerului, limitând în acelaşi timp
dezvoltarea normală a rădăcinilor pe solurile argilo-lutoase, luto-argiloase şi lutoase. Gradul diferenţiat de
compactare a solului are influenţă şi asupra permeabilităţii solului pentru apă. Umiditatea solului poate
varia datorită dificultăţii circulaţiei apei prin difuziune laterală şi apariţiei intercalate a unor zone mai
tasate. Se impune elaborarea unor tehnologii diferenţiate ecopedologic.
Pentru solurile avizate la compactare secundară, aceste tehnologii prevăd prescripţii privind
distanţele de plantare, vigoarea portaltoilor folosiţi, optimizarea traficului mijloacelor mecanice utilizate,
metode adecvate de irigaţie şi norme controlate de udare. Ca urmare a necesităţii tot mai mari de
protejare a mediului, în pomicultură, s-au experimentat şi se practică noi sisteme de cultură a pomilor,
care să permită reducerea numărului de treceri a agregatelor, precum şi obţinerea unor producţii calitativ
şi cantitativ superioare. O soluţie care să răspundă la aceste deziderate este cultura pomilor în benzi cu
alei de trafic tehnologic. La gruparea pomilor în benzi cu alei de trafic tehnologic, atât intervalul dintre
rânduri, cât şi aleile respective se înierbează, acestea putând fi practicabile în tot timpul anului.
În concluzie, se produc o serie de efecte negative asupra solului, cum ar fi:
- puternice perturbări fizice, chimice şi biologice în sol;
- descompunerea rapidă a substanţelor organice cu stânjenirea humificării;
- sărăcirea solului în microfaună;
- degradarea structurii, urmată de eroziune;
- creşterea necesităţii de afânare a unui sol fără stabilitate, colmatat după fiecare ploaie, ce face
crustă ori de câte ori este supus insolaţiei.

4. Intensificarea folosirii îngrăşămintelor chimice şi a erbicidelor.

Prin fertilizare se urmăreşte îmbunătăţirea aprovizionării solului cu macro şi microelementele
necesare unei nutriţii echilibrate. Prin intrări din ce în ce mai mari de îngrăşăminte chimice şi erbicide,
ecosistemele pomicole se menţin în stare de productivitate înaltă, însă s-a constatat că folosirea lor pe
termen lung prezintă o serie de dezavantaje, cu consecinţe negative asupra solului şi mediului, cum ar fi:.
- pierderi mari de substanţe nutritive, uneori poluante (nitriţi, nitraţi);
- pierderi mari de erbicide (peste 60%) ce nu intră în contact cu buruienile;
- cheltuieli energetice nereciclabile din ce în ce mai mari;
- stânjenirea proteosintezei maxime, cu dezvoltarea paraziţilor şi bolilor, mai ales la fructe în
depozitele de păstrare;
- creşterea riscului de poluare a mediului (solului, apei).

5. Intensificarea fitoprotecţiei sanitare chimice (15 - 20 tratamente anual).

Condiţiile edafice şi climatice favorabile culturii pomilor fructiferi, sunt în acelaşi timp prielnice şi
pentru dezvoltarea unui număr mare de boli şi dăunători. Bolile şi dăunătorii produc pagube importante
culturilor pomicole.
Metoda folosită frecvent în ecosistemele pomicole pentru eliminarea bolilor şi dăunătorilor a fost
cea chimică. Ea constă în introducerea în ecosistem a unui număr din ce în ce mai mare de pesticide,
care sunt generatoare de puternice dezechilibre biocenotice, atât în sol, cât şi în mediu.
Prin trecerea de la agricultura extensivă la cea intensivă, ştiinţa şi tehnica au descoperit şi
aplicat diferite substanţe pentru sporirea fertilităţii solului, pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi
buruienilor. Poluarea în sol acţionează pe cale chimică, fizică, biologică şi radioactivă, ceea ce face foarte
dificilă combaterea ei imediată.
Cu toate progresele făcute în agricultură prin folosirea acestor substanţe chimice, acestea
prezintă capacitatea de a primejdui achilibrul biologic al solului, de a polua şi a distruge viaţa în stratul
fertil al solului (bacterii, ciuperci, alge, viermi).

P a g i n a 77 | 240
 Unele pesticide deşi în cantităţi infime se pot integra în lanţurile trofice naturale, pot pătrunde în
plante unde se localizează mai ales în fructe. Pericolul deosebit pe care îl prezintă pesticidele constă în
faptul că ele se pot concentra în lanţurile trofice, odată cu circulaţia substanţei organice şi din acestea se
acumulează în sol.
Erbicidele acţionează diferit în funcţie de sol şi climă. În sol o parte din substanţa introdusă este
preluată de planta dăunătoare, o parte se descompune, iar o parte rămâne neatinsă sau intră în
combinaţiile chimice ale solului, fapt foarte grav. Un rol important în procesul de degradare al erbicidelor
se atribuie microorganismelor (bacterii şi actinimicete).
Aportul de fertilizanţi, pe lângă influenţa pozitivă a sporirii recoltelor au şi influenţă negativă,
producând poluarea apelor de suprafaţă şi a celor freatice. Substanţele nutritive, cuprinse în apele de
infiltraţie, influenţează foarte mult calitatea apelor de suprafaţă. Astfel din substanţele azotate, cel mai
nociv se manifestă conţinutul de nitraţi
Aplicarea unor doze mari de azot, fără o prealabilă analiză chimică a solului şi plantei, duce la
un dezechilibru între creştere şi fructificare, ce se repercutează negativ asupra calităţii fructelor.
Consecinţele negative asupra mediului se referă la:
- pierderi mari de substanţe pesticide ce merg până la 99%, răspândindu-se în mediu ca
substanţe biocite;
- puternice dezechilibre biocenotice mai ales la nivele trofice ce nu sunt exploatate direct, cum
sunt fitofagii şi zoofagii – indispensabili echilibrului în fitoprotecţie, precum şi componentele
descompunătorilor – de neînlocuit în circuitul materie;
- sporirea necesităţii tratamentelor ca urmare a creşterii agresivităţii agenţilor patogeni;
- cheltuieli energetice din ce în ce mai mari;
- creşterea pericolului de poluare chimică a aerului, solului şi apei.

6. Degradarea resurselor de sol prin intervenţii tehnogene pentru amenajarea terenului destinat
înfiinţării de plantaţii pomicole.
Înfiinţarea plantaţiilor pomicole nu se poate concepe fără aplicarea prealabilă a lucrărilor de
organizare şi amenajare raţională a terenului, care trebuie să asigure desfăşurarea normală a procesului
de producţie pe toată perioada de exploatare. Volumul şi natura lucrărilor de organizare şi amenajare a
terenului depinde de orografia terenului, de natura solului, sistemul de cultură, particularităţile pomilor, etc.
Aceste lucrări se execută cu ajutorul diferitelor utilaje ce efectuează lucrări de defrişare a
plantaţiilor precedente, lucrări de curăţire, nivelare, fertilizare, amendare, desfundare, dezinfectare a
solului, etc. Înfiinţarea plantaţiilor de pomi în zonele colinare, impune măsuri de amenajare antierozională,
cu scopul protejării terenului împotriva eroziunii.
Toate aceste măsuri au, uneori, un impact deosebit asupra mediului, cum ar fi:
- înlăturarea stratului fertil al solului;
- scoaterea la suprafaţa solului a unor orizonturi nocive pentru plante;
- înrăutăţirea hidrologiei şi a regimurilor de apă, aer, temperature.

4.4.4. Comportarea speciilor pomicole faţă de căldură

Pentru fiecare specie şi grup de soiuri din cadrul speciei, este necesară o anumită sumă globală
a gradelor de temperatură pentru desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi maturare.
Creşterea nu se poate realiza decât dacă plantele primesc un minim de energie termică.
Creşterea temperaturii accelerează procesul de creştere până la atingerea unei valori termice optime,
apoi creşterea este încetinită până la atingerea nivelului maxim, dincolo de care plantele mor.
Temperatura condiţionează desfăşurarea proceselor de asimilaţie, respiraţie şi transpiraţie,
parcurgerea diferitelor faze de creştere şi fructificare, perioada de viaţă latentă a pomilor în timpul
repausului de iarnă, etc.

P a g i n a 78 | 240
 Pentru lucrările de zonare a pomiculturii se ia în considerare:
- temperatura medie anuală a localităţii (izoterma);
- temperaturile medii lunare şi decadale ale aerului în perioada de vegetaţie activă şi anumite
perioade critice (înflorit şi fecundare, creşterea şi maturarea fructelor, etc.);
- suma anuală a gradelor de temperatură pozitivă (peste 0°C).
Necesarul de căldură al pomilor pentru parcurgerea principalelor fenofaze se poate determina
prin calcularea sumei gradelor de temperatură activă.
Temperatura activă a zilei se poate obţine prin însumarea temperaturilor medii zilnice ce
depăşesc pragul biologic al speciei, cu formula: temp.medie a zilei (°C ) – pragul biologic (°C) =
temperatura activă (°C)
Pornirea în vegetaţie şi creşterea pomilor primăvara, începe când se atinge un anumit grad de
temperatură, numit „prag biologic“.
„Pragul biologic“ sau „zero biologic“ reprezintă nivelul de temperatură care determină începerea
activităţii metabolice intense din plantă după parcurgerea perioadei de repaus.
Pragul biologic este caracteristic pentru fiecare specie şi chiar pentru grupe de soiuri. La pomi
pragul biologic este diferit de la o specie la alta, 2- 4 °C la alun, la arbuştii fructiferi de 4-5 °C, 5-8 °C la
prun, cireş, vişin, măr, păr, 8-10 °C la nuc şi castan.
Mai frecvent se utilizează pentru necesarul de căldură al pomilor suma globală a gradelor de
temperatură. Suma globală a gradelor de temperatură rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice,
începând de la pornirea în vegetaţie până toamna la încheierea vegetaţiei.
În desfăşurarea proceselor vitale, plantele au un optim de temperatură şi un prag superior.
Optimul de temperatură variază mult în funcţie de specie. Optimul caloric nu este acelaşi pe toată durata
de viaţă a plantelor, el variind în funcţie de fenofaza în care se găseşte planta respectivă. În funcţie de
latitudine, altitudine, expoziţie, condiţiile de microclimă, etc., în fiecare zonă se realizează în cursul
perioadei de vegetaţie o anumită sumă de temperaturi ce poate fi suficientă pentru unele specii şi soiuri,
dar insuficientă pentru altele.
Media anuală a temperaturilor oferă, de asemenea, informaţii importante. Se ştie că localităţile
cuprinse între izotermele 9 şi 10 °C oferă condiţii prielnice majorităţii speciilor fructifere de climat
temperat, fiind considerate optime (din punct de vedere al temperaturii) pentru măr, păr, gutui, prun, cireş,
vişin, nuc. Zonele cu mai puţină căldură, cuprinse între izotermele 8 şi 9 °C sunt favorabile pentru măr,
vişin, alun, arbuşti fructiferi, nuc şi soiuri de prun puţin pretenţioase faţă de căldură (Gras românesc,
Vinete româneşti). Între izotermele de 10 - 11,5 °C găsesc condiţii optime speciile migdal, cais şi piersic.
Cerinţele speciilor pomicole faţă de căldură, modul de comportare faţă de gerurile din iarnă şi
îngheţurile târzii de primăvară, permit clasificarea în 3 categorii, de care trebuie să se ţină seama la
zonarea culturilor . Rezistenţa speciilor pomicole la temperaturile minime absolute care se înregistrează în
climatul nostru constituie principala cauză de limitare a arealului de răspândire a culturilor.
În ţesuturile tuturor plantelor care trec prin temperaturile scăzute în timpul toamnei şi la
începutul iernii se petrec o serie de procese biochimice care sporesc rezistenţa pomilor la temperaturi
scăzute până la limitele caracteristice fiecărei specii (fenomenul de călire).
Din practică s-a observat că limita de rezistenţă la ger este dependentă de numeroşi factori,
dintre cei mai importanţi enumerăm: vârsta plantelor, durata perioadei de vegetaţie, faza de vegetaţie în
care survin temperaturile scăzute, caracterul gerurilor, starea generală a plantelor, nivelul agrotehnic,
epoca de recoltare a fructelor.
În general, pomii tineri au o rezistenţă mai mică la temperaturi scăzute decât cei maturi, iar
ambele categorii sunt mai rezistente decât pomii care au intrat în perioada de declin. Speciile care încheie
perioada de vegetaţie mai devreme rezistă mai bine la temperaturi scăzute decât cele care au vegetaţia
prelungită până toamna târziu. În perioada de vegetaţie pomii suportă mult mai greu temperaturile
scăzute decât în perioada de repaus.

P a g i n a 79 | 240
 Gerurile care vin treptat sunt mai puţin periculoase decât gerurile brusc. Oscilaţiile de
temperatură influenţează şi ele rezistenţa pomilor la ger.
Dezgheţurile şi îngheţurile des repetate pot produce degerări la temperaturi mult mai puţin
scăzute decât rezistă în mod normal specia respectivă.
Aceasta se datorează faptului că plantele îşi pierd călirea (se petrece fenomenul de decălire).
Rezistenţa la temperaturi scăzute este determinată de starea generală a pomilor şi condiţiile de vegetaţie
din anul anterior.
Pomii cu starea generală bună au o rezistenţă mai mare
O agrotehnică corespunzătoare asigură o rezistenţă mai bună la temperaturi scăzute.
O influenţă puternică asupra rezistenţei la ger a pomilor o are şi cantitatea recoltei din anii
anteriori. S-a dovedit că în anii cu recolte mari, prin care se consumă multe substanţe nutritive, pomii
rămân slăbiţi, epuizaţi, nu au hrană suficientă pentru coacerea lemnului şi în iernile ce urmează rezistenţa
lor la temperaturile scăzute este mult redusă.
În perioada de repaus, temperaturile foarte scăzute pot provoca moartea întregului pom sau
numai a acelor părţi care sunt mai sensibile. În mod frecvent mai întâi degeră mugurii de rod, care sunt
cei mai sensibili, apoi cei vegetativi, urmaţi de ramurile anuale, mai ales în partea lor terminală unde
procesele de maturare nu sunt suficient de avansate.
Un fenomen frecvent este înnegrirea lemnului, provocată de gerurile mari şi bruşte din timpul
iernii, când plantele nu sunt complet călite. Gerul acţionează asupra razelor medulare, brunificându-le.
Gerurile foarte mari şi prelungite la 2 - 3 zile duc la apariţia unor crăpături în coajă şi lemn, care pun în
pericol viaţa pomilor.
Oscilaţiile mari de temperatură din zilele şi nopţile de la sfârşitul iernii (februarie-martie)
provoacă arsura scoarţei, vătămarea cambiului care şi-a pierdut starea de călire.
În cursul perioadei de vegetaţie temperaturile mult mai puţin scăzute afectează organele florale,
a căror rezistenţă scade pe măsura avansării în vegetaţie. Dintre culturile pomicole din ţara noastră suferă
de pe urma îngheţurilor târzii de primăvară: migdalul, caisul, piersicul, mai rar cireşul şi nucul.

4.4.5. Comportarea speciilor pomicole faţă de lumină şi apă

În stabilirea zonelor de cultură a diferitelor specii şi soiuri, se urmăreşte şi satisfacerea cerinţelor

faţă de factorul lumină.
Lumina este considerată principala sursă de energie în sintetizarea substanţelor organice şi a
celorlalte procese vitale, fiind implicată în procesul de fotosinteză. Prezenţa luminii în cantităţi suficiente
conduce la creşteri viguroase, exprimate prin lăstari groşi, cu internoduri normale (scurte), apariţia de
ramificaţii numeroase; favorizează chimismul intern şi contribuie la instalarea unei stări fitosanitare bune;
măreşte rezistenţa le ger, favorizează diferenţierea mugurilor floriferi, rodirea regulată, obţinerea de
recolte mari, acumularea de zahăr în fructe, precum şi apariţia aromei şi colorarea mai intensă a fructelor.
La excese de lumină frunzele rămân mici membrana celulelor palisadice se îngroaşă, pigmenţii
clorofilieni se deplasează spre interiorul frunzelor, culoarea devine mai puţin intensă. Fiind însoţită de
căldură, lumina ridică temperatura mediului, ceea ce explică nevoile mai mari faţă de apă ale plantelor şi
recoltele mai timpurii şi mai bogate în zahăr ce se obţin pe expoziţiile bine luminate.
Lumina produce diferenţe de temperatură, între porţiunile luminate şi cele umbrite, ale aceluiaşi
organ. Frecvent primăvara partea sudică a trunchiurilor pomilor ajunge la temperaturi cu 11-24°C mai
mari decât latura opusă. Insuficienţa luminii sau umbrirea are influenţă negativă asupra tuturor
proceselor vitale. Lumina insuficientă diminuează substanţa uscată acumulată în frunze şi
conduce la creşteri reduse.
S-a mai constatat că la 1/20 din lumina normală a zilei, părţi de pomi (şarpante) sau pomi întregi
nu au diferenţiat deloc muguri de rod şi că există o legătură direct proporţională între umbrire şi căderea

P a g i n a 80 | 240
fiziologică a fructelor. Încărcătura a rămas sub normal, iar fructele ajunse la maturitate au avut dimensiuni
mai mici.
Umbrirea are efecte negative şi asupra colorării fructelor. Perioada critică pentru lumină în
privinţa colorării fructelor cuprinde ultimele patru săptămâni înainte de cules, iar pragul critic se situează la
cca 25% din lumina normală.
Din frunzişul existent, cel situat la exteriorul coroanei primeşte lumină mult peste pragul
superior al fotosintezei, pe când frunzele din stratele inferioare sunt luminate abia puţin peste nivelul
punctului de compensaţie. Rezultă că orice modificare în structura coroanei care poate spori cantitatea de
lumină ajunsă la nivelele inferioare până la limita de 25% din lumina naturală contribuie la sporirea
randamentului acestor frunze, la obţinerea recoltelor mari şi de calitate.
Indicele foliar – este suprafaţa totală a frunzişului unui individ sau a unei culturi raportată la
unitatea de suprafaţă. Cu cât acest indice este mai mare şi ajunge la maximum mai devreme, cu atât
planta şi respectiv cultura, va profita mai mult de lumina existentă.
Frunzele luate individual captează lumina direct proporţional cu suprafaţa lor. La speciile cu
frunze mici lumina pătrunde în coroană cu mai multă uşurinţă. La înălţimi mici ale soarelui formele
orizontale de coroane, desfăşoară o fotosinteză mai intensă decât cele verticale. În privinţa orientării
rândurilor, în condiţiile noastre de latitudine şi climă cel mai bine luminate sunt gardurile fructifere
orientate pe direcţia N-S.
Indicele foliar este mult mai mic la plantele tinere, decât la indivizii maturi din aceeaşi specie şi
soi. Ţinând cont de faptul că lumina este un factor important în realizarea unor producţii cât mai apropiate
de nivelul potenţialului biologic al speciilor şi soiurilor, se impune amplasarea acestora în bazine în funcţie
de cerinţele lor faţă de lumină.
Cunoaşterea cerinţelor speciilor şi soiurilor de pomi faţă de lumină este necesară la
amplasarea lor pe terenurile în pantă, în raport cu expoziţia terenului faţă de punctele cardinale, la
stabilirea formei de coroană şi a taliei pomilor, iar în funcţie de acestea, a distanţelor de plantare.
Satisfacerea cerinţelor faţă de lumină are influenţă favorabilă asupra tuturor proceselor vitale
ale pomilor. Speciile fructifere cultivate în climatul nostru fac parte din grupa plantelor fotofile, fiind
pretenţioase faţă de lumină. Există însă diferenţe între specii în privinţa cerinţelor faţă de lumină, ceea ce
permite clasificarea lor în 3 grupe:
- Cerinţe mari- nucul, piersicul, caisul, cireşul
- Cerinţe mijlocii - părul, mărul, prunul, vişinul
- Cerinţe reduse -zmeurul, coacăzul, agrişul
În general, în zonele în care ceilalţi factori climatici sunt favorabili pomiculturii, iar lumina
constituie factorul limitativ, ea depăşeşte nevoile celor mai exigente specii pomicole, existând un „surplus
de lumină“ ce nu este folosit de plante, surplus ce justifică speranţele de sporire a randamentului la hectar
printr-o mai bună utilizare a luminii.
Apa alături de temperatură, este al doilea factor limitativ în zonarea producţiei agricole. Ea are
un rol deosebit în viaţa plantelor, fără apă nu se poate desfăşura nici un proces fiziologic şi biochimic în
plantă.
Cerinţele speciilor faţă de apă sunt diferite:
- Cerinţe foarte mari, Arbuştii fructiferi, Zone cu peste 700 mm precipitaţii anuale ;
-Cerinţe mari, Gutuiul, mărul (soiuri târzii), Zone cu 700 mm precipitaţii;
-Cerinţe mijlocii,Piersicul, caisul, migdalul, Zone cu minimum 500 mm precipitaţii anuale ;
Lumina, temperatura ridicată şi vânturile măresc transpiraţia şi în consecinţă nevoile de apă ale
plantelor. Există faze critice pentru umiditate care coincid cu creşterea intensivă a lăstarilor.
În timpul înfloritului şi coacerii fructelor şi în general spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, nevoile
de apă ale pomilor sunt mai mici.
Totuşi apa nu constituie factor limitativ, lipsa ei putând fi substituită prin irigare. Rezistenta la
seceta a unor specii fructifere este diferită şi în funcţie de combinaţia soi-portaltoi. Seceta manifestată prin

P a g i n a 81 | 240
lipsa apei, provoacă scăderea recoltei, creşterea insuficientă şi îmbătrânirea prematură. Rezistenţa
ridicată la secetă este semnalată la soiurile de cais, piersic, păr şi migdal.
Pomii cu rădăcini superficiale (măr/M9, măr/M26) şi arbuştii fructiferi suferă la secetă. Pomii mai
viguroşi şi cu înrădăcinare mai profundă sunt mai rezistenţi la secetă.
Excesul de apă este şi el dăunător. Timpul ploios şi rece opreşte creşterea, micşorează
fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie, împiedică coacerea lemnului.
În timpul înfloritului, umiditatea ridicată şi ploaia spală polenul, diluează secreţia stigmatului,
împiedică zborul insectelor.
Excesul de apă poate duce la asfixierea rădăcinilor. Precipitaţiile sub formă de ploaie constituie
sursa principală de aprovizionare a solului cu apa. O deosebită importanţă are repartizarea precipitaţiilor
în decursul anului. În general pentru speciile adaptate la climatul nostru nevoile lor coincid cu repartiţia
cantităţii de precipitaţii. Perioadele cu ploi coincid cu fazele de creştere intensă a lăstarilor. Umiditatea
relativă a aerului, micşorează coeficientul de transpiraţie, datorită faptului că aerul este saturat cu vapori
de apă. Dimpotrivă, transpiraţia va fi mai puternică, deci coeficientul de transpiraţie şi consumul de apă se
vor mări, dacă umiditatea relativă a aerului este scăzută.
Un coeficient (indice) folosit în pomicultură, pentru a pune în vedere interacţiunea dintre lumină,
temperatură şi precipitaţii, este indicele climatic pomicol care exprimă mai larg raportul dintre climă şi
plantă pentru intervale de timp (fenofaze) şi care se calculează prin formula:
ICP = Ct x Ci / Cp x 10, în care:
Ct (coeficient de temperatură) = suma temperaturilor active împărţită la numărul de zile din
perioada de vegetaţie activă;
Ci (coeficient de insolaţie) = numărul orelor de strălucire efectivă a soarelui împărţit la numărul
de zile din perioada de vegetaţie activă;
Cp (coeficient de precipitaţii) = media zilnică a precipitaţiilor din perioada de vegetaţie activă
Un alt coeficient este cel hidro-heliotermic (I.h), care se poate calcula prin formula:
I.h = Ta x Pr / I x 10, în care:
Ta = suma temperaturilor active de la pragul biologic până la începutul sau sfârşitul fenofazei
considerate;
Pr = suma precipitaţiilor pe aceeaşi perioadă;
I = suma orelor de strălucire a soarelui în acelaşi interval de timp
Valoarea coeficientului hidro-heliotermic oscilează între 10-40 şi se măreşte odată cu creşterea
sumei precipitaţiilor şi sumei temperaturilor active.
Valorile optime ale acestui coeficient pot fi apreciate a fi între 15 si 30. Valori mai mari indică
perioade foarte ploioase, iar valori mai mici perioade secetoase şi cu insolaţie puternică. Se observă că
fiecare specie pomicolă are un anumit domeniu de favorabilitate în care poate supravieţui şi asigura
recolte economic rentabile.

4.4.6. Comportarea speciilor pomicole faţă de mediul edafic

Factorilor edafici (sol, subsol, pânza de apă freatică, etc.) trebuie acordata, de asemenea, o
atenţie speciala. Caracteristicile solurilor adaptate culturii pomilor, se reflectă în vigoarea pomilor, durata
de viaţă, densitatea ramurilor, culoarea frunzelor şi, de asemenea, în cantitatea şi calitatea producţiei de
fructe obţinute an de an. Solul şi subsolul vor fi cercetaţi pentrufiecare situaţie în parte (la baza, mijlocul şi
vârful versantului, în microdepresiuni, în porţiuni colmatate).
Caracteristicile solului sunt foarte importante pentru creşterea şi dezvoltarea pomilor fructiferi.
Caracteristicile majore (textura solului, adâncimea, panta, structura, fertilitatea, reacţia, drenajul) au o
influenţă semnificativă asupra dezvoltării pomilor şi a capacităţii de fructificare.
Factorii de sol, exprimaţi ca parametrii de caracterizare a relaţiilor sol-plantă, sunt numeroşi la
plantele pomicole, dar la alegerea terenurilor se folosesc numai cei esenţiali. Aceştia se referă la

P a g i n a 82 | 240
adâncimea de apariţie a orizontului cu carbonaţi şi conţinutul de carbonat de calciu (CaCO 3) activ în
grosimea solului explorat de sistemul radicular, grosimea solului şi volumul de sol fără schelet şi
adâncimea de apariţie a orizonturilor sărăturate inclusiv intensitatea salinizării şi alcalizării, condiţiile din
sol, reacţia şi oboseala solului.
Textura solului are o mare influenţă asupra reţinerii şi mişcării apei în sol. Solurile nisipoase,
luto-nisipoase permit infiltrarea şi mişcarea rapidă în sol a apei.
Aceste soluri au o capacitate scăzută de reţinere a apei şi ca urmare sunt supuse secetei şi au
un conţinut scăzut de materie organică. Solurile lutoase au capacitate bună de reţinere a apei, sunt în
general fertile şi opun o slabă rezistenţă la pătrunderea rădăcinilor
Solurile cu subsol luto-nisipos şi luto-pietros sunt excelente pentru cultura pomilor. Solurile
lutoase sunt un bun indicator pentru drenaj slab. Ele opun rezistenţă considerabilă la creşterea rădăcinilor
şi sunt în general considerate inferioare pentru cultura pomilor fructiferi.
Drenajul solului este un element important de care se ţine seama la alegerea terenurilor. Pomii
fructiferi nu tolerează solurile umede pe parcursul perioadei de creştere. Solurile excesiv drenate
(nisipurile) nu au capacitate bună de păstrare a apei necesară creşterii, dezvoltării şi producţiei de fructe.
Piersicul, nectarinul, cireşul şi caisul dau rezultate bune pe solurile uşoare; totuşi, irigarea
determină obţinerea unor producţii superioare cantitativ şi calitativ. Plantarea altor specii pomicole pe
terenurile excesiv drenate, trebuie însoţită de irigare, pentru reuşită.
Prezenţa carbonaţilor de calciu asociaţi cu alţi carbonaţi, determină riscul apariţiei clorozei
ferocalcice în viitoarele plantaţii, care odată apărută fie sunt necesare costuri suplimentare pentru
tratament şi obţinerea de producţii reduse, fie se defrişează.
În funcţie de adâncimea de apariţie a orizonturilor cu carbonaţi şi conţinut de carbonat de calciu
activ în grosimea solului explorat de rădăcini, terenurile avute în vedere pentru înfiinţarea plantaţiilor de
pomi, se pot grupa în 3 categorii:
- terenuri fără restricţie,
- terenuri cu restricţie,
- terenuri excluse pentru folosinţa pomicolă.
Adâncimea de apariţie a orizonturilor cu carbonaţi şi conţinut de carbonat de calciu activ, diferă
de la o specie la alta, iar în cadrul speciei în funcţie de portaltoiul ce va fi folosit.
Speciile pomicole cultivate în ţara noastră sunt sensibile la salinizare sau alcalinizarea solului,
de aceea trebuie evitate terenurile saline sau alcalice. În cazul terenurilor cu restricţii se va acorda atenţie
adâncimii de apariţie a orizonturilor sărăturate şi intensităţii sărăturării. Când fenomenul de salinizare
apare la adâncimi mai mici de 100 cm, acestea se exclud.
Pentru o funcţionare normală a sistemului radicular, pomii au nevoie de un volum de sol
explorat construit din material fin (diametrul particulelor sub 2 mm), afânat şi friabil pe o grosime de minim
100 cm. Prezenţa oricărui material în cuprinsul acestei grosimi, ce se comportă ca obstacol mecanic în
calea pătrunderii rădăcinilor, reduce volumul edafic, devenind factor de restricţie.
Fiecare plantă pomicolă explorează prin sistemul său radicular un anumit volum de sol.
Dispunerea masei de rădăcini, pentru speciile pomicole, are loc la grosimea de 10-100 cm a profilului, iar
în plan orizontal, rădăcinile depăşesc în extinderea lor de 1,5-2,0 ori proiecţia coroanei. Volumul edafic
explorat este determinat de conţinutul de schelet al solului, de gradul de penetrare al sistemului radicular,
grosimea tipului de sol, conţinutul în argilă, gradul de alterare – fisurare a materialului parental. Dacă se
are în vedere localizarea părţii active a sistemului radicular pe un anumit interval de adâncime din
grosimea totală a volumului edafic, atunci avem de-a face cu volum edafic activ (VEA).
Valorile VEA sunt apreciate în funcţie de mărimea acestuia pentru diferite tipuri de sol:
• <20% = volum activ foarte mic
• 21-60% = volum activ mic
• 61-80% = volum activ mediu
• 81-100% = volum activ mare

P a g i n a 83 | 240
 La înfiinţarea plantaţiilor pomicole se va ţine seama de necesităţile speciilor şi de grosimea
stratului de sol. Se consideră că pentru nuc, păr sălbatec, castan sunt necesare soluri cu adâncimea de
până la 3 m; pentru măr franc, prun, cais (altoit pe mirobolan) şi cireş sunt necesare soluri cu grosimea de
până la 2 m; pentru mărul altoit pe portaltoi vegetativi de vigoare redusă şi medie, pentru alun, vişin, sunt
favorabile solurile cu grosimea de 1-2 m; pentru arbuştii fructiferi sunt necesare soluri cu grosimea de 0,6-
1 m.
Reacţia solului este un element important de care trebuie să se ţină seama. Cerinţele speciilor
pomicole faţă de acest element sunt diferite. Solurile la care pH-ul depăşeşte 8,7 sunt considerate saline
sau alcalice, iar la care pH scade sub 5,8 sunt considerate acide.
Înclinarea, uniformitatea şi expoziţia versanţilor, intensitatea procesului de eroziune de
suprafaţă şi adâncime, alunecările de teren, sunt de asemenea, criterii ce trebuie luate în seamă la
alegerea terenurilor. În funcţie de acestea, se întâlnesc 3 grupe:
- terenuri fără restricţii – adică versanţii cu panta mai mică de 10% pentru măr, păr, prun, cireş,
vişin, cais, piersic;
- terenuri cu restricţii – versanţii cu panta 10-15% pentru măr, păr, prun, cireş, vişin;
- terenuri excluse – versanţii cu înclinare peste 15% pentru măr, păr, prun, cireş, vişin şi peste
10% pentru cais şi piersic.
Terenurile sunt afectate de procese de eroziune de suprafaţă, foarte puternică, cu profilul solului
erodat până la orizontul B, C, CCa. În acţiunea de zonare trebuie avute în vedere şi criteriile de ordin
tehnic (alegerea soiurilor şi portaltoilor pentru diferite tipuri de plantaţii) şi economic (direcţii de producţie,
gradul de competivitate, gradul de solicitare, tendinţa de consum).
La speciile pomicole există o gamă variată de soiuri şi portaltoi ce permit înfiinţarea a diferite
tipuri de plantaţii, cu desimi diferite (clasice, intensive, superintensive) sau direcţii de consum diferite
(consum proaspăt, industrializare, etc.). Sortimentele de soiuri sunt specifice fiecărei specii pomicole şi se
găsesc într-o continuă dinamică generată de permanenta înlocuire a soiurilor mai vechi cu altele noi,
considerate mai moderne.
Alături de toţi aceşti factori, principalul indicator de care se ţine seama pentru amplasarea unei
specii sau soi într-o zonă sau alta, este nivelul producţiilor ce se pot realiza, regularitatea lor de la un an la
altul şi calitatea fructelor.
Productivitatea este o însuşire complexă care este determinată genetic de baza ereditară a
soiului, dar este mult influenţată de interacţiunea dintre genotip (soi) şi condiţiile pedoclimatice ale zonei
de cultură. De aceea, este necesar ca pe baza studiilor să se stabilească într-un anumit loc sau zonă,
soiurile ce întrunesc optimum de exprimare al potenţialului biologic de producţie.
Calitatea fructelor este influenţată, pe lângă factorii de cultură (biologici - soiul, portaltoiul şi
tehnologici), factorii fiziologici şi factorii de recoltare şi păstrare şi de factorii pedologici (relief, sol, lumină,
temperatură, umiditate).
La măr, cercetări efectuate în diverse ţări, recomandă ca soiuri productive Golden delicious şi
clonele sale, Jonagold, Elstar, Gloster, Alkmene, Idared, Jonagored, cu producţii între 25-65 t/ha, altoiţi pe
portaltoi de vigoare redusă (M9, M26) sau mijlocie (MM106) şi cu desime de 1500 pomi/ha. Există şi
soiuri care rodesc mai puţin sau alternant, cum sunt: Granny Smith, Parmen auriu, Cox Orange la care
productivitatea oscilează între 3-4 t/ha şi 10-12 t/ha.
Soiurile de vară la măr dau rezultate bune la câmpie, iar cele de iarnă sunt mult mai bine
adaptate în zona dealurilor. Sunt soiuri de măr ce dau producţii mar.
Adâncimea apei freatice – constituie un important factor limitativ în alegerea terenurilor
destinate noilor plantaţii de pomi. În aprecierea acestui factor trebuie luat în considerare nivelul maxim pe
care-l poate atinge apa freatică în cel mai umed sezon al anului sau în timpul altor perioade când nivelul
apei se poate ridica cel mai mult.
Nivelul ridicat al apei freatice determină apariţia fenomenului de gleizare, orientarea rădăcinilor
spre suprafaţă, provoacă asfixia radiculară. Nivelul minim, faţă de suprafaţa solului, al apei freatice trebuie

P a g i n a 84 | 240
stabilit în funcţie de specia pomicolă şi de portaltoi. Pentru mărul şi părul altoit pe portaltoi vegetativi acest
nivel trebuie să fie de 1,5 m, iar în cazul altoirii pe franc de 2-2,5 m. Pentru cais, piersic, nuc adâncimea
apei freatice trebuie să depăşească 2,5-3 m.

4.5. Amplasarea şi organizarea sectorului pepinieristic

Pepiniera – este o exploatare horticolă specializată în producerea materialului săditor din

speciile fructifere: pomi, arbuşti fructiferi, căpşuni.
Pepinierele se amplasează numai în zonele şi microzonele în care temperatura medie anuală
este cuprinsă între 8,5 şi 11°C, se amplasează în centrul zonelor pomicole pe care le deservesc, lângă un
drum principal asfaltat. Pepiniera trebuie amplasată acolo unde temperatura medie din perioada de
vegetaţie este de 17-20°C, temperatura minimă absolută din perioada de repaus peste -18...-26°C, fără
brume şi îngheţuri târzii, cu toamne lungi, relativ secetoase, cu precipitaţii anuale cuprinse între 550 şi
2
700 l/m
1. Amplasarea pepinierei pe sola culturilor de păioase care părăsesc terenul în luna iulie şi nu
sunt transmiţătoare de boli virotice şi dăunători;
2. După recoltarea culturii de păioase urmează administrarea cu gunoi de grajd fermentat (30 -
70 t/ha), în funcţie de fertilitatea terenului 300 kg superfosfat şi 150 kg sare potasică, dar şi un insecticid.
Toate acestea se încorporează sub o arătură de vară la adâncimea de cca. 18 cm.
3. În jurul datei de 1 august începe desfundatul terenului la adâncimea de 45 - 60 cm pentru:
câmpul I, marcotiere, şcoli butaşi, livezi producătoare de ramuri altoi şi seminceri şi la 30 - 35 cm pentru
şcolile de puieţi;
4. După desfundat terenul se discuieşte – lucrare ce se repetă, astfel încât să se epuizeze toată
rezerva seminţelor de buruieni.
Într-o pepinieră pomicolă complexă activitatea se desfăşoară în următoarele sectoare: Sectorul
plante mamă ce încadrează:
Plantaţia mamă seminceri, în care sunt plantaţi pomi din specii sălbatice sau chiar soiuri
cultivate, din care se recoltează fructe pentru seminţele lor necesare producerii puieţilor portaltoi.
Plantaţiile seminceri, încadrează parcele înguste şi lungi amplasate la marginea pepinierei,
perpendiculare pe vântul dominant. Plantaţia mamă elită, cuprinde pomi din soiurile recent raionate,
solicitate de cultivatori pentru fructele lor. Din pomii acestora se recoltează ramurile altoi. Parcelele vor fi
cu dimensiunile unei plantaţii obişnuite de 5 - 12 ha şi amplasate tot la marginea pepinierei.
Plantaţia mamă de arbuşti, este plantaţia din care se recoltează butaşi şi drajoni. Suprafeţele
destinate au dimensiuni de 100 / 50 m şi de obicei se amplasează spre exteriorul pepinierei.
Plantaţia mamă pentru stoloni de căpşun – (stolonieră), încadrează suprafeţele uneori separate
de pepinieră cu dimensiuni de 50 / 100 m.
Sectorul de înmulţire cuprinde:
Sectorul de înmulţire al portaltoilor cu:
- şcoala de puieţi sau de seminţe în care se obţin puieţi portaltoi din seminţe. Dimensiunile
parcelelor acestui subsector pot fi de 50 / 50 m în cazul când lucrările sunt total manuale sau pot avea
250 m lungime când semănatul şi lucrările între rânduri se realizează mecanizat. Suprafaţa unei parcele
este de 0,25 ha şi cuprinde 4 sole pentru realizarea unui asolament de 4 ani;
- şcoala de marcote din care se obţin marcotele pentru portaltoi vegetativi. Parcelele au
dimensiuni de 50 m lungime şi 100 m lăţime. Marcotiera este organizată în 2 sole pentru asolament;
- şcoala de butaşi, cuprinde butaşii puşi la înrădăcinare, folosiţi fie pentru portaltoi vegetativi, fie
chiar pentru înmulţirea arbuştilor, iar astăzi chiar a unor soiuri. Este organizată în parcele de 50 / 50 m şi
cuprinde 4 sole pentru rotaţia speciilor
Sectorul de înmulţire şi formare a pomilor numit şi şcoala de pomi, încadrează:
- câmpul I numit şi câmp de altoire;

P a g i n a 85 | 240
 - câmpul II numit şi câmp de creştere al altoiului;
- câmpul III sau câmp de formare al pomilor (cu totul izolat) când pomii se livrează cu coroana
formată.
Dimensiunile parcelelor pentru fiecare câmp sunt de 100 m lăţime şi 50 m lungime. Parcelele
se amplasează capăt la capăt şi sunt despărţite de alei. În cadrul acestui sector se reţin 5 sau 8 sole
egale ca suprafaţă, pentru asigurarea unui asolament de 5 şi respectiv 8 ani.
Sectorul anexe - cuprinde o suprafaţă restrânsă pe care se amplasează şanţurile pentru
stratificat pomi, marcote, butaşi, puieţi din seminţe, suprafeţe rezervate şoproanelor pentru sortat,
depozitat unelte şi chiar suprafeţe rezervate drumurilor.
Stabilirea suprafeţei sectoarelor pepinierei:
Scopul lucrării este de a calcula pentru orice suprafaţă de pepinieră, dimensiunile fiecărui sector
component al acesteia. Suprafaţa totală a unei pepiniere este dependentă de cantitatea de material
săditor ce trebuie s-o livreze an de an pepiniera. Pornind de la acest element şi de la numărul aproximativ
de pomi obţinuţi la ha în câmpul II, (circa 40.000 buc. pomi) se stabileşte suprafaţa câmpului I, suprafaţă
ce trebuie înfiinţată anual.
Considerând că pepiniera livrează anual 400.000 buc. pomi sub formă de vergi sau chiar pentru
specii repede crescătoare cu coroană, avem:
- 400.000 buc. pomi : 40.000 pomi / ha, rezultă că suprafaţa câmpului I va fi de 10 ha. Aplicând
un asolament de 5 ani în care se încadrează şi câmpul I şi II, şi încă 3 sole egale ca suprafaţă (10 ha)
pentru alte culturi, obţinem pentru sectorul de înmulţire şi formare a pomilor suprafaţa de 50 ha.
La aceasta se adaugă suprafeţele necesare pregătirii materialului pentru şcoala de pomi,
folosind pentru fiecare ha câmp I următorii indici:
- 0,5 - 0,7 ha plantaţie mamă seminceri x 10 ha (pentru exemplul precizat), rezultă 5 - 7 ha
plantaţie mamă seminceri;
- 0,7 - 1 ha - plantaţie mamă elită cu soiuri raionate x 10 ha = 7 - 10 ha;

- 0,25 ha pentru obţinerea portaltoilor din seminţe, amplificate cu 4 sole pentru asolament, vom
avea 0,25 x 4 sole x 10 ha rezultă 10 ha pentru şcoala de puieţi;
- 0,5 ha marcotieră x 2 sole = 1 ha x 10 ha = 10 ha pentru sectorul de marcote.
Pentru sectorul anexe se rezervă 3%. Se obţine din exemplul nostru o suprafaţă totală de cca.
90 ha, adică:
• 50 ha - sector de înmulţire şi formare pomi;
• 5 ha - sector plante mamă seminceri;
• 10 ha - sector plante mamă elită;
• 10 ha - pentru şcoala de puieţi;
• 10 ha - pentru şcoala de marcote;
• 5 ha - pentru sector anexe.

4.6. Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor pe cale generativă

Scopul lucrării - este de cunoaştere a modului de obţinere a portaltoilor generativi.

Soiurile speciilor pomicole prezintă caracteristica de a nu-şi transmite prin seminţe calităţile lor.
Această însuşire este determinată de polenizarea şi respectiv legarea fructelor cu polen străin, încât
plantele rezultate din seminţele lor nu se aseamănă cu soiul matern şi polenizat, iar uneori nici cu cel
patern polenizator.
Pentru menţinerea caracterului fidel al unui soi, se utilizează altoirea care impune prezenţa
portaltoiului şi altoiului.

P a g i n a 86 | 240
 Portaltoiul - porţiunea subterană a unei plante pomicole, se obţine fie prin seminţe - generativ,
fie pe cale vegetativă. Deşi portaltoii generativi prezintă câteva dezavantaje comparativ cu cei vegetativi,
ei încă sunt utilizaţi la măr pentru măr franc, păr franc, prun franc, cireş, vişin franc, corcoduş, migdal, nuc
dat fiind posibilitatea de obţinere a seminţelor şi soiurilor mai uşor.
Obţinerea prin seminţe - generativ, impune numeroase lucrări între care: recoltarea fructelor,
extragerea seminţelor, uscarea, condiţionarea, analiza calităţii lor, urmând stratificarea şi semănatul în
şcoala de seminţe.
Stratificarea seminţelor şi sâmburilor:
Seminţele speciilor pomicole nu sunt apte pentru germinare imediat ce sunt extrase din fruct.
Ele trebuie să parcurgă o perioadă de pregătire pentru germinare, numită postmaturaţie.
Perioada de postmaturaţie este diferită cu specia, şi ea trebuie a fi parcursă în anumite condiţii
de temperatură, umiditate, aeraţie. Aceste condiţii sunt realizate prin stratificarea seminţelor. Durata
stratificării este dependentă de postmaturaţie.
Scopul lucrării: însuşirea tehnică de stratificare prin care seminţele şi sâmburii parcurg perioada
de postmaturare. Pentru parcurgerea postmaturaţiei, temperatura este necesar a fi de 1 - 7°C, umiditatea
de 28 - 30% şi o aeraţie foarte bună.
Aceste condiţii pot fi realizate în nisip reavăn, turbă măruntă, perlit. Stratificarea se poate
realiza şi în amestecul materialelor amintite cu zăpadă sau gheaţă, în care caz durata de stratificare se
reduce la jumătate.
Epoca şi durata de stratificare este dependentă de durata de postmaturaţie, de momentul de
semănat, de specie. Sâmburii stratificaţi imediat după uscare, condiţionare pot fi semănaţi din toamnă în
şcoala de seminţe. În acest caz ei parcurg perioada de postmaturaţie în continuare la locul de semănat.
Seminţele se seamănă primăvara, parcurg perioada de postmaturare în întregime la stratificare, încât
epoca sau momentul de stratificare este diferit. Înainte de stratificare seminţele şi sâmburii se
dezinfectează cu Topsin 0,1%.
Tehnica stratificării - Stratificarea se realizează cu nisip sau perlit sau turbă dezinfectată cu
sulf, în şanţuri sau gropi pentru cantităţi mari sau în lăzi, aşezate în bazine special construite sau lăzile
sunt aşezate în depozite frigorifice. În cazul stratificării în câmp, se sapă şanţuri la locul ales cu
adâncimea de 0,7 m, late de 0,8 m şi lung după necesar sau gropi de 1/1/0,8 m în funcţie de cantitatea de
stratificat.
La adâncimea precizată în şanţ sau groapă se pune un strat de nisip sau turbă de 4 - 5 cm bine
umectat, apoi un strat de 40 cm amestec o parte seminţe şi 3 părţi nisip.
Sâmburii se aşează
în straturi alternative de nisip şi sâmburi adică peste 4 - 5 cm nisip un rând de sâmburi apoi 4
cm nisip reavăn, realizând astfel înălţimea de 40 cm. Se adaugă în şanţ sau în groapă până la suprafaţă
nisip reavăn dezinfectat cu 1% sulf.
La suprafaţă se efectuează un bilon de 30 - 40 cm. În jurul şanţului sau a gropii se realizează o
rigolă pentru scurgerea apei în cazul precipitaţiilor în exces. Pentru cantităţi mici, stratificarea poate fi
realizată în ghivece sau lădiţe trecute apoi în gropi sau în pivniţe.
Indiferent de cantitatea de sămânţă sau sâmburi stratificaţi, pe toată durata, aceştia se verifică
periodic. La început de două ori pe lună apoi la fiecare 5 zile asigurând umiditatea şi temperatura optimă.
Când sesizăm că 5% din seminţe au încolţit, se desface bilonul şi se adaugă un strat de zăpadă sau
gheaţă. Se izolează cu paie apoi se pune nisip pentru a evita creşterea colţului.
În vederea semănatului şi apoi a obţinerii portaltoilor, seminţele şi sâmburii se scot de la
stratificare cu 1 - 2 zile mai devreme, se trec în încăperi la temperatura de 18 - 20°C în strat subţire
pentru aerisire. Când se constată deshidratarea se stropesc cu apă.
Înainte de semănat, sâmburii se separă de nisip prin cernere. Se introduc într-o soluţie de NaCl
- 2% şi se agită. Când sunt sâmburi seci afectaţi de Rhynchites sp. acestea se ridică la suprafaţa solului
şi se separă. O bună stratificare se consideră că a fost când 50 % din seminţe sau sâmburi sunt doar

P a g i n a 87 | 240
crăpaţi. Se tratează seminţele şi sâmburii înainte de semănat cu Topsin M 70 (1g la 1 kg sămânţă) sau cu
Benlate 50 - 1 g la 1 kg seminţe sau sâmburi.

Semănatul în şcoala de puieţi sau de seminţe :

Scopul lucrării - este de cunoaştere concretă a lucrării de semănat în pepinieră a seminţelor şi
sâmburilor destinaţi obţinerii portaltoilor generativi.
Suprafaţa de teren din cadrul pepinierei destinată obţinerii portaltoilor generativi, înainte de
semănat se îngraşă la planta premărgătoare cu 20 t îngrăşământ organic. Înainte de arat se aplică 60
kg/ha P25 2Oplus 50 kg/ha KO. Concomitent se aplică 80 kg/ha Hexacloran pentru dezinfectare.
Se ară la 40 - 50 cm imediat după îngrăşare şi dezinfectare. Înainte de semănat terenul se
mărunţeşte foarte bine prin discuiri repetate.
Epoca de semănat este dependentă de specie, de condiţiile climatice, de sol. În general
drupaceele se seamănă toamna între 1-15 octombrie, iar pomaceele primăvara între 1-15 III. În zonele
unde toamnele sunt secetoase şi gerurile survin timpuriu se seamănă primăvara chiar şi drupaceaele. Pe
soluri grele semănatul se realizează de asemeni primăvara.
Semănatul se poate efectua mecanizat, semimecanizat sau manual.
a) Semănatul mecanizat se efectuează cu maşina de cereale pentru pomaceae, cu
semănătoarea de porumb pentru: prun, zarzăr, cais, piersic, migdal, cu semănătoarea cu linguriţe pentru:
cireş, vişin, mahaleb, corcoduş. Maşinile se reglează înainte de semănat pentru distanţa de semănat
specifică 50 cm sau 15 / 70 cm şi pentru cantitatea de seminţe necesară la ha.
b) Semănatul semimecanizat constă în trasarea la distanţa de semănat stabilită (50 cm sau
15 - 70 cm) a unor rigole, folosind cultivatorul tras de tractor.
Pe rigole se seamănă apoi manual.
c) Semănatul manual se utilizează fecvent pentru suprafeţe mici sau chiar pe suprafeţe
mari, când seminţele sau sâmburii prezintă radicela vizibil mărită primăvara după scoatere de la stratificat.
Modul de semănat manual - Suprafaţa bine pregătită se marchează cu picheţi pentru fiecare
parcelă şi anume: pe capătul acesteia se însemnează din 40 în 40 cm când semănatul se realizează în
rânduri simple sau la 15 / 70 cm când semănatul se efectuează în benzi de 2 rânduri
La distanţa stabilită şi marcată se întind cabluri sau sârme. În lungul lor cu săpăliga se
realizează rigole paralele late de 5 - 6 cm şi la adâncimea de 3 - 9 cm dependent de specie.
Se distribuie cu mâna sămânţa sau sâmburii pe rigole pe rând la distanţa de 1,5 cm cu excepţia
nucului şi castanului ce se seamănă la 5 - 6 cm pe rând.
Adâncimea de semănat este de 3 - 3,5 cm pentru pomaceae, 4 - 6 cm pentru drupaceae şi 6 - 9
cm pentru nucifere. Imediat după distribuirea pe rând a seminţelor, rigolele se acoperă cu pământ reavăn
şi bine mărunţit sau chiar cu mraniţă în amestec cu pământ reavăn.
La semănatul din toamnă rândurile se bilonează cu un strat de sol de 6 - 10 cm pentru a proteja
seminţele de eventualele temperaturi scăzute în principal pe soluri fără zăpadă. Primăvara foarte timpuriu
se înlătură bilonul pentru a favoriza răsărirea.
Întrucât puieţii de obicei răsar după apariţia buruienilor, se recomandă ca pe rigole odată cu
sâmburii sau seminţele să se semene foarte rar şi plante indicatoare: salată care precizează direcţia
rândurilor uşurând aplicarea primei praşile numită praşilă oarbă. În continuare prima toamnă se aplică
praşile, udat, îngrăşare suplimentară, rărit la 4 - 5 cm sau 9 - 12 cm. Lucrările sunt specifice obţinerii unor
puieţi STAS care scoşi toamna sunt folosiţi la înfiinţrea câmpului I.
Astăzi se practică şi semănatul sâmburilor şi seminţelor direct în câmpul I la distanţa de 80 - 90
cm între rânduri, iar pe rând distanţa de 5 - 6 cm urmând ca după răsărire primăvara puieţii să se
distanţeze la 15 - 20 cm pe rând.
Semănatul în câmpul I, poate fi realizat şi primăvara cu seminţe de la stratificare. În acest scop
la distanţa de 80 cm se întind cabluri marcate la 15 - 20 cm. În dreptul semnelor se efectuează gropiţe în
care se seamănă 3 - 4 seminţe. Se acoperă cu pământ bine mărunţit şi reavăn. După răsărire se reţine un

P a g i n a 88 | 240
singur portaltoi la fiecare semn. Se aplică în continuare lucrările caracteristice câmpului I pentru ca în
august să ajungă puieţii la dimensiunile de altoire.
Rezultate bune se obţin la piersic, cais, prun, cireş, vişin. Se elimină în acest caz şcoala de
puieţi şi se scurtează timpul de obţinere a pomilor cu un an.
Puieţii portaltoi necesari înfiinţării câmpului I pot fi obţinuţi şi la ghivece. Pentru semănat la
ghivece, seminţele şi sâmburii se scot de la stratificare, în februarie se separă de nisip şi se trec în
camere la întuneric sau lumină difuză cu temperatură de 12 - 18° C pentru grăbirea încolţirii. Când au
încolţit, se seamănă la ghivece care sunt fie cutii de plastic, fie ghivece nutritive. În acestea se pune un
amestec de pământ, mraniţă şi nisip în părţi egale. În amestec la 2 cm adâncime se pun câte 2 seminţe
încolţite, iar deasupra lor se pun 2 cm nisip umed.
Epoca de semănat este 1 - 20 februarie în sere sau 20 februarie - 10 martie pentru solar. După
semănat, ghivecele sunt trecute în spaţiile protejate precizate, sere sau solarii. Până la răsărire se asigură
o temperatură de 18 - 20° C, iar după răsărire în spaţiile precizate se menţine temperatura de 12 - 16° C.
În cadrul fiecărui ghiveci se înlătură repetat buruienile, se udă, iar dacă puieţii cresc încet se fertilizează
extraradicular de 2 - 3 ori prin pulverizare foarte fină. Soluţia utilizată conţine: 100 g sulfat de magneziu, 4
g bor, 4 g sulfat de Cu, 4 g sulfat de mangan la 100 l apă.
Când puieţii realizează 4 - 5 frunze începe călirea adică aerisirea prelungită, irigare moderată,
iar cu 5 - 6 zile înainte de plantare se descoperă total.
Epoca de plantare în câmpul I a puieţilor portaltoi obţinuţi la ghivece este în luna mai început de
iunie. Plantarea se efectuează cu ajutorul sârmelor marcate la 15 - 20 cm în gropiţe realizate cu
plantatorul tip I C P. În gropiţe se pune fie ghiveciul nutritiv cu puietul, fie se răstoarnă cu grijă ghiveciul de
plastic şi se plantează cu pământul din acesta. Se tasează pământul în jurul puietului, se udă, se
bilonează uşor. Se aplică până în august lucrări corespunzătoare - irigare, praşile, iar când au 25 cm se
muşuroiesc pe 12 - 15 cm. În august se desface bilonul şi se altoiesc. Prin acest procedeu pe lângă
scurtarea timpului de obţinere a materialului săditor se economiseşte sămânţa.

Recoltarea, Sortarea şi Stratificarea puieţilor portaltoi:

Lucrarea are ca scop - cunoaşterea modului de scoatere, sortare şi stratificare a puieţilor
portaltoi. Epoca de recoltare sau scosul puieţilor este toamna după căderea frunzelor - sfârşitul lunii
octombrie prima decadă din noiembrie. Când frunzele persistă, puieţii se stropesc cu clorat de magneziu
0,25% sau Ethrel 15% + SO4Cu 1% sau clorat de potasiu 0,35%.
Puieţii se scot mecanizat sau manual.
Pentru scosul mecanizat se folosesc pluguri speciale fără cormană dar cu brăzdar sub formă
de U. Tractorul trece cu brăzdarul la 28 - 30 cm adâncime pe rândul de puieţi şi îi dislocă. Muncitorii
smulg puieţii dislocaţi, îi scutură de pământ, îi stratifică provizoriu, apoi îi sortează, fasonează, îi leagă în
pachete de 50 cm ca imediat să-i stratifice.
Scosul manual constă în dislocarea cu cazmaua a unor brazde împreună cu puieţii având grijă
ca pivotul să aibă minim 22 cm. Puieţii pot fi scoşi şi prin realizarea unui şanţ în lungul rândului, adânc de
25 - 28 cm şi distanţat la 5 - 6 cm de rând. În partea opusă rândului se înfige o cazma vertical, înclinând-o
apoi spre rând şi şanţ. Puieţii se smulg, se prestratifică şi se sortează.
Sortarea puieţilor se realizează pe calităţi în câmp, pe timp noros sau în adăposturi neîncălzite
pe timp cu soare.
Puieţii de calitatea I-a sunt cei autentici, sănătoşi, lipsiţi de boli şi dăunători cu rădăcina
principală dreaptă de minim 22 - 25 cm fără răni mecanice sau fiziologice. Tulpina de minim 15 cm, să nu
prezinte ramificaţii sau vătămări de la colet până la 10 cm înălţime. Grosimea tulpinii la colet este de: 4 - 6
mm la mahaleb; de 5 - 6 mm la cireş, migdal, piersic, corcoduş; 6 - 9 mm păr, măr; 9 - 10 mm nuc,
castan. Sortarea după grosimea la colet se realizează folosind calibratoare. Acest material este utilizat
pentru înfiinţarea câmpului I.

P a g i n a 89 | 240
 Puieţii de calitatea a II-a sunt cei ce depăşesc grosimea la colet precizată, dar menţin celelalte
caracteristici.
Ei sunt utilizaţi pentru altoirea la masă în vederea completării golurilor din câmpul I. Puieţii ce nu
prezintă însuşirile amintite sunt înlăturaţi.
Fasonarea puieţilor se realizează imediat după calibrarea la colet. Ea constă în scurtarea
rădăcinii principale la 22 - 25 cm şi a celor secundare la 0,5 - 1 cm. Pe tulpină se suprimă de la inel
ramificaţiile laterale. Puieţii fasonaţi se leagă în pachete de 50 buc., se etichetează şi se trec imediat la
stratificare. Pe etichete se precizează unitatea producătoare şi denumirea portaltoiului.
Stratificarea puieţilor se efectuează pe locuri drenate unde se realizează şanţuri adânci de 40 -
50 cm, late de 60 - 70 cm şi lungi după necesar. La stratificare se utilizează pământ bine mărunţit, reavăn
sau nisip.
În ultimul timp se foloseşte nisipul care intră mai bine printre rădăcini. Pe fundul şanţului se pun
3 - 4 cm de nisip sau pământ mărunţit, se aşează pachetele vertical sau oblic în şanţ în rânduri paralele.
După fiecare rând, se acoperă întreg sistemul radicular plus 12 - 15 cm din tulpină cu nisip sau pământ.
Între pachete şi după fiecare rând se verifică şi se are grijă a nu rămâne goluri între rădăcini, care
determină deshidratarea sau instalarea mucegaiurilor.
După stratificare se udă.
Pentru cantităţi mici de puieţi stratificarea poate fi realizată şi în subsoluri, unde temperatura nu
depăşeşte 5°C. Puieţii în acest caz se stratifică numai în nisip reavăn. La ha se obţin 300 - 400 mii buc.
Portaltoi

Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor pe cale vegetativă

Tehnologia înmulţirii prin marcotaj. Marcotajul se face în mai multe feluri: orizontal, vertical,
chinezesc, şerpuitor. În practica pepinieristică se folosesc primele două feluri de marcotaj.
Obţinerea portaltoilor prin marcotaj orizontal Scopul lucrării constă în însuşirea tehnologiei
de înmulţire a portaltoilor sau arbuştilor pe cale vegetativă, utilizând procedeul marcotaj orizontal.
Acest mod de înmulţire este posibil pentru portaltoii vegetativi ai mărului tip M, MM, PAGEAM 1,
2; dar şi pentru gutui sau pentru portaltoii vegetativi ai drupaceaelor şi chiar pentru arbuşti.
Marcotajul orizontal permite obţinerea de indivizi uniformi ca vigoare şi înrădăcinare încât este
frecvent folosit în pepiniere în ultima perioadă. Obţinerea marcotelor are loc în şcoala de marcote. Terenul
destinat se fertilizează cu 20 - 30 t/ha K2O. În august se desfundă la 60 cm iar înainte de plantare se
mărunţeşte prin 2 - 3 discuiri.
Epoca de înfiinţare a marcotierei poate fi toamna 1 - 15 noiembrie sau primăvara în martie -
aprilie. Materialul pentru plantat - marcote sau butaşi înrădăcinaţi, se pregăteşte prin scurtarea rădăcinilor
la 0,5 - 1 cm lucrare numită fasonare, apoi acestea se mocirlesc.
Modul de lucru
În cadrul parcelelor pe latura lungă - capătul parcelei - se însemnează cu picheţi, distanţa între
rânduri fiind de 1,5 m. Se întind cabluri marcate la 0,4 - 0,5 m paralele cu latura scurtă pe direcţia
rândului. În dreptul semnelor de pe cablu se efectuează gropiţe adânci de 22 - 25 cm, folosind plantatorul
tip T. În gropiţe se plantează marcotele repartizate după mocirlire. Indiferent de porţiunea înrădăcinată a
lor, ele se plantează pe adâncimea de 20 cm fie drept, fie uşor oblic pe rând.
Plantatorul se introduce apoi oblic lângă marcotă încât vârful lui să fie sub vârful marcotei. Se
aduce apoi plantatorul în poziţie verticală încât pământul se strânge foarte bine lângă marcotă. După
plantare se udă. Tulpina se scurtează la 45 - 50 cm. În continuare primăvara şi vara se aplică lucrări de
întreţinere a solului 5 - 6 praşile, 2 - 3 udări, tratamente specifice. Toamna (octombrie) se înlătură lăstarii
laterali formaţi pe tulpină şi plantele se apleacă apoi pe direcţia rândului, într-un mic şanţ unde se prind cu
cârlige. Orizontalizarea este necesar a fi perfectă. Se bilonează apoi pe 20 - 25 cm cu pământ reavăn.
Primăvara anului II se desface bilonul lăsând 2 - 3 cm pământ deasupra plantei mama.

P a g i n a 90 | 240
 În aprilie când lăstarii de pe planta mamă au 8 - 10 cm, începe bilonarea lor. Se repetă de 2 - 3
ori lucrarea, până când bilonul are 30 cm înălţime, concomitent cu bilonarea se înlătură buruienile. La
realizarea bilonului se utilizează pluguri speciale finisând apoi bilonul.
În aceeaşi perioadă vara se udă când este necesar, se îngraşă suplimentar aplicând 70 - 80
kg/ha azot ş.a. şi se combat bolile şi dăunătorii caracteristici. Scopul bilonării este de a asigura condiţii
optime (temperatură, umiditate, aerisire) pentru formarea pe lăstari a rădăcinilor.
Recoltarea marcotelor începe după căderea frunzelor, sfârşit de octombrie început de
noiembrie. Dacă vegetaţia întârzie şi frunzele nu cad, se tratează cu clorat de potasiu 0,1 - 0,2%. La 20
zile după tratament frunzele cad. Dacă în perioada recoltării este secetă marcotiera se udă.
Modul de lucru. Cu prăşitoarea mecanic se trece între rânduri şi se micşorează bilonul.
Desfacerea totală a bilonului se realizează cu sape. După dezvelire, fiecare tulpină înrădăcinată sau nu,
se taie de la punctul de inserţie de pe planta mamă - tulpina orizontală.
Tulpinile detaşate înrădăcinate poartă denumirea de marcote şi imediat sunt acoperite cu
pământ provizoriu. După recoltare tulpina orizontală - planta mamă - se bilonează din nou pe 20 - 25 cm
cu pământ reavăn pentru ca în primăvara anului III procesul de formare a marcotelor să reînceapă ca şi în
anul II. Se exploatează astfel 12 -15 ani.
Sortarea marcotelor se efectuează după recoltare la umbră dependent de grosimea tulpinii şi
de porţiunea înrădăcinată. Marcote STAS - 1289/62 sunt cele care prezintă la mijlocul lor o grosime de 6 -
10 mm şi o porţiune înrădăcinată de minim 5 cm. Aceeaşi marcotă prezintă tulpina sănătoasă, lignificată,
tipică portaltoiului cu lungimea medie de 45 - 50 cm. Aceste marcote se fasonează imediat prin scurtarea
rădăcinilor adventive la 0,5 - 1 cm.
Se leagă în pachete de 50 buc., se etichetează cu denumirea portaltoiului şi se trec la şanţul de
stratificare. Pachetele în şanţ se acoperă cu pământ sau nisip pe 35 - 40 cm înălţime.
Marcotele ce nu prezintă caracteristicile STAS, fie că prezintă grosimea sub 6 mm, fie că sunt
neînrădăcinate, sunt separate la sortare şi sunt trecute pe o suprafaţă de teren pentru un an în vederea
fortificării sau înrădăcinării în şcoala de butaşi.
Înmulţirea prin butaşi lignificaţi
Înmulţirea prin butaşi este utilizată în principal pentru arbuştii fructiferi dar şi pentru portaltoii
vegetativi ai mărului cu vigoare mică, pentru portaltoii de prun: Brompton, Saint Julien; cireş : Coltt, C 12
ş.a.
Lucrarea are ca scop cunoaşterea modului de obţinere a noi plante din porţiuni anuale de
tulpină sau din ramuri anuale, care detaşate de planta mamă şi puse în condiţii favorabile redau o nouă
plantă. Tulpinile anuale din cadrul arbuştilor sau ramurile anuale pentru pomii propriu-zişi, necesari
obţinerii butaşilor, se recoltează toamna după căderea frunzelor. Grosimea lor este de 6 - 8 mm. După
recoltare, se scurtează la lungimea totală de 18 -20 cm, secţionând la 5 - 6 mm deasupra unui mugure şi
5 - 8 mm sub ultimul mugure.
Pentru obţinerea butaşilor la ghivece sau pe platforme, lungimea lor este de 7 - 10 cm.
Aceste porţiuni cu denumirea de butaşi se leagă în pachete de 50 buc. şi se etichetează cu
specia şi data recoltării.
Pachetele se introduc cu baza într-o soluţie de acid beta indolil butiric conc. 2000 mg/l timp de 5
secunde.
Când nu dispunem de substanţe stimulatoare, butaşii se mocirlesc pe 4 - 6 cm la bază. Astfel
pregătiţi se trec la stratificat şi se acoperă total cu nisip reavăn în şanţuri, în gropi sau în beciuri unde
temperatura este de 5 - 7°C. Se păstrează astfel până primăvara în nisip reavăn.
Plantarea butaşilor în şcoala de butaşi, se efectuează în luna martie-aprilie pe un teren pregătit
ca şi pentru şcoala de puieţi. Distanţa de plantare este de 80 - 90 cm între rânduri şi 5 - 10 cm pe rând
funcţie de modul de creştere al puietului.
Pe direcţia rândurilor se întind cabluri şi se efectuează biloane înalte de 20 cm. Se taie bilonul
pe jumătate şi se aşează vertical butaşii la 5 - 10 cm după care se reface bilonul menţinând 1 - 2 muguri

P a g i n a 91 | 240
ai butaşului deasupra acestuia. După plantare se udă. În timpul vegetaţiei se aplică lucrări de întreţinere,
5 - 6 praşile între rânduri, plivit pe rândul de buruieni, udări în perioada de secetă şi tratamente. Până
toamna butaşii formează rădăcini. Toamna după căderea frunzelor se scot, se fasonează, se sortează, se
leagă în pachete de 50 buc. şi sunt etichetaţi cu denumirea speciei soiului sau a portaltoiului, se stratifică
asemănător puieţilor din şcoala de seminţe. Când butaşii au fost obţinuţi pentru arbuşti, ei se utilizează la
înfiinţarea chiar a plantaţiilor cu arbuşti. Când sunt portaltoi, se folosesc la înfiinţarea câmpului I. Arbuştii
fructiferi dar şi portaltoii se pot obţine şi din butaşi verzi.

Tehnologia înmulţirii prin drajoni

În practica pepinieristică înmulţirea prin drajoni se practică la zmeur. Drajonii de zmeur se pot
recolta din plantaţiile de producţie, în care caz durata acestora este de 4- 5 ani, cu o producţie de drajoni
de 40-50 mii buc/ha. În primul an se înfiinţează drajoniera prin deschiderea cu rariţa de şanţuri adânci de
20-25 cm, la distanţa între rânduri de 1,50 m.
Drajonii se plantează la 70 cm pe rând. După plantare tulpinile se scurtează la 15-16 cm.
Lucrările de întreţinere care se aplică sunt:
- menţinerea terenului afânat şi curat de buruieni;
- irigare, îngrăşarea suplimentară;
- combaterea bolilor şi dăunătorilor la avertizare.
Toamna în anul II, scosul se face cu plugul, drajonii se sortează şi se leagă în pachete de 25
buc. După care se stratifică. Producţia de drajoni STAS este de 200-250 mii buc./ha.
Înmulţirea prin micropropagare "in vitro"
Metoda se bazează pe proprietatea unei celule sau grup de celule (meristeme), de 0,1-0,5 mm,
prelevate din vârfuri de lăstari, de a reproduce vegetativ planta iniţială.
Altoirea pomilor Altoirea este înmulţirea vegetativă ce constă în îmbinarea unei plante pe
rădăcini proprii - portaltoi - cu o porţiune de plantă sau mugure numit - altoi - care în urma suprapunerii
secţiunilor - îmbinării şi legării lor concresc şi formează un singur individ, pomul altoit.
Se cunosc numeroase metode de altoire grupate în trei sisteme: A). - cu mugure detaşat; B). -
cu o ramură detaşată; C). - prin alipire.

4.7. Tipuri de plantaţii (livezi), sisteme de cultură, alegerea şi organizarea terenului

pentru plantar

Acţiunea de înfiinţare a unei plantaţii pomicole (livezi) este de importanţă majoră, deoarece ea
angrenează capitalul iniţial ce se investeşte şi lucrările ce se execută într-o perioadă mai scurtă sau mai
lungă de timp. Se finalizează cu plantarea pomilor la locul definitiv.
Se deosebesc anumite tipuri de plantaţii pomicole (livezi) după particularităţile de producţie,
destinaţia, volumul fructelor şi suprafaţa cultivată cu pomi ce trebuie luată în considerare la proiectarea
unei plantaţii sau livezi:
- plantaţii comerciale – industriale în ferme cu suprafeţe economic viabile care asigură
producţii mari de fructe pentru consum proaspăt şi pentru industrializare; plantaţiile sunt specializate pe
specii şi soiuri, fiind situate în zona colinară şi de şes; sunt dotate cu sisteme de maşini, depozite pentru
păstrarea fructelor, adăpost pentru sortarea fructelor

Plantaţii pomicole industrial

- plantaţii familiale, înfiinţate în toate zonele ecologice în ferme mici şi mijlocii ce produc fructe
pentru comercializare într-un sortiment larg de specii şi soiuri; au o înzestrare tehnică redusă, iar
păstrarea fructelor se face în localuri simple amenajate provizoriu;

P a g i n a 92 | 240
 - plantaţii în grădina familială, în asociaţie cu alte culturi horticole, cu suprafeţe mici, cu
diferite specii şi soiuri pentru a realiza un consum eşalonat de fructe în tot timpul anului sau pentru
agrement;
- plantaţii experimentale destinate cercetării ştiinţifice şi cuprinde colecţii de specii şi soiuri de
pomi şi arbuşti fructiferi, bănci de germoplasmă, material deosebit de valoros pentru ameliorare şi
genetică; ele sunt organizate în staţiunile de cercetare;
- plantaţii didactice existente în liceele şi facultăţile de horticultură destinate studiului şi
practicii elevilor şi studenţilor.
Sistemele şi tipurile de plantaţie, s-au perfecţionat şi au putut fi încadrate în criterii precise de
evaluare.
Ele sunt elaborate şi perfecţionate în funcţie de o serie de criterii: specia, soiul, portaltoiul,
vigoarea pomilor, intrarea pe rod, suprafaţa de nutriţie, gradul de mecanizare al lucrărilor, tipul de
coroană, precum şi eşalonarea recoltărilor în ciclul biologic.
Dintre toate metodele de cultură,TENDINTA MODERNĂ este că cele mai bune rezultate de
producţie o dau livezile intensive şi superintensive datorită în principal, intrării rapide pe rod, duratei scurte
de recuperare a investiţiei şi rentabilităţii ridicate.
Metodele şi sistemele de cultură pomicolă au evoluat spre noi aspecte de modernizare şi
eficienţă economic, putând da ca exemplu plantaţia cu pomi pitici.

Alegerea terenului pentru plantaţie: În concepţia modernă, plantaţiile mari (în ferme
specializate) se extind în bazine şi centre cu tradiţie, urmându-se concentrarea şi specializarea producţiei
pomicole.
La alegerea locului pentru livadă se au în vedere o serie de factori de favorabilitate şi anume:
climatic, relief, sol şi social-economici.
Condiţiile de climă sunt analizate pentru a stabili în ce măsură corespund culturii fiecărei
specii pomicole. În acest sens, factorii limitativi sunt: temperatura, radiaţia solară, precipitaţiile, vântul:

Cerinţe faţă de lumină

- Cerinţe mari: nucul, piersicul, caisul, cireşul;
- Cerinţe mijlocii: părul, mărul, prunul, vişinul;
- Cerinţe mici: zmeurul, coacăzul, agrişul;

Cerinţe faţă de căldură

-Cerinţe mari: migdal, cais, piersic;
- Cerinţe mijlocii: nuc, cireş, păr, gutui, prun, (soiuri nerezistente la ger);
- Cerinţe mici: măr, prun (soiuri rezistente la ger), vişin, agriş, coacăz, căpşun;

Cerinţe faţă de apă

- Cerinţe foarte mari:
- Cerinţe mari: gutuiul, mărul (soiuri târzii), prunul;
- Cerinţe mijlocii: părul, nucul, cireşul, vişinul, mărul (soiuri de vară);
- Cerinţe mici: piersic, cais şi migdal;

Reţeaua de drumuri
Aceasta este o lucrare foarte importantă pentru ambele categorii de plantaţii, deoarece, atât la
înfiinţarea lor cât şi după aceea, sunt necesare multe transporturi de materiale (îngrăşăminte, tutori, pomi,
apă, fructe etc.). De aceea plantaţia trebuie prevăzută cu o reţea de drumuri bine stabilită. Executarea
propriu-zisă a drumurilor poate fi amânată până după pichetare, dar este important ca acestea să fie
trasate cu multă precizie înainte de pichetarea terenului. Dacă nu se procedează astfel se creează

P a g i n a 93 | 240
greutăţi la orientarea rândurilor şi la delimitarea zonelor de întoarcere. Lăţimea zonelor de întoarcere
variază în raport cu gabaritul tractorului şi al maşinilor pe care le acţionează. În cazul tractoarelor U-650
lăţimea acestei zone va fi de 10 m. În cazul tractoarelor mai mici sunt necesari circa 6 m.
Amplasarea reţelei de irigaţie. Important este ca această lucrare să fie prevăzută în planul de
organizare, ea fiind materializată pe teren înainte de pichetare, indiferent dacă reţeaua va fi din canale
deschise sau conducte îngropate.
În livezile cu pomi pitici şi unde precipitaţiile sunt în medie sub 400 - 500 mm pe an, este
absolut necesară existenţa sistemului de irigaţie

4.8. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor

Pentru a se realiza o livadă încheiată se impune ca înainte de plantare terenul să fie pregătit în
cele mai bune condiţii, şi să înceapă cu cel puţin 3 - 4 luni înainte de efectuarea acestei lucrări -
plantarea. În acest scop se cer executate, în prealabil, o serie de lucrări:
Defrişarea, curăţarea şi nivelarea terenului. În vederea unei bune amenajări a terenului este
necesar ca mai înainte să se defrişeze toţi pomii şi mărăcinişurile. Scoaterea se va face cu rădăcini cu tot,
fie manual sau mecanic. Apoi se face curăţarea terenului, cu care ocazie se strâng şi pietrele de pe teren.
După defrişare şi curăţare se execută nivelarea manual sau mecanizat, cu buldozerul sau
grederul. În grădină se foloseşte motocultorul sau grebla.
Fertilizarea de aprovizionare se face cu doze mari de îngrăşăminte. Astfel, la 1 hectar se dau
40 - 60 t gunoi de grajd, repartizat uniform pe teren. Totodată se administrează îngrăşăminte minerale cu
fosfor şi potasiu în cantităţi corespunzătoare sistemului de cultură. Dozele orientative recomandate sunt
de 600 - 10000 kg superfosfat şi 300 - 400 sare potasica la ha. Solurile pronunţat acide sunt neutralizate
prin aplicarea a 2 - 8 t/ha amendamente calcaroase care se aplică înainte de desfundare.
Arătura de desfundare. Solurile cu orizont gleizat sau carbonic sunt desfundate numai până la
nivelul acestor orizonturi, iar în adâncime se face afânarea prin scarificare.
Distanţa de plantare. Asigurarea unei dezvoltări normale şi rodiri abundente a pomilor,
precum şi folosirea condiţiilor optime de aplicare a lucrărilor de îngrijire se realizează prin plantarea
pomilor la distanţe diferite. Respectarea distanţelor de plantare este obligatorie, deoarece ele determină
suprafaţa de nutriţie a fiecărui pom şi prin aceasta se evită concurenţa între plante, umbrirea reciprocă şi
se creează condiţii optime pentru pătrunderea luminii solare în coroana pomului. Distanţele de plantare a
pomilor se stabilesc în funcţie de specie, portaltoi şi soi în livezile intensive şi superintensive.
Alegerea şi repartizarea soiurilor. Repartizarea pe teren ţine seama de condiţiile de sol,
precipitaţii, expoziţia terenului, frecvenţa vântului dominant, panta terenului, talia pomilor.
Pichetarea terenului Este lucrarea ce precede plantarea pomilor şi constă în marcarea cu
picheţi a locului de plantare pentru fiecare pom.
Epoca de efectuare este după pregătirea terenului pentru plantat. Pregătirea terenului, constă
în îndepărtarea vegetaţiei lemnoase, nivelarea solului, îngrăşare specifică şi desfundat la 65 - 75 cm.
Terenul se pichetează, adică locul de plantare a pomului se însemnează cu 2 - 3 săptămâni înainte de
săpatul gropilor. Lucrarea începe, după stabilirea distanţelor între rânduri şi pe rând şi după precizarea
sistemului de pichetaj.
Sistemul de pichetaj este dat de figura geometrică ce o formează 4 pomi din două rânduri
alăturate. El poate fi: în pătrat când distanţa dintre rânduri şi pe rând este egală, în dreptunghi când
distanţa dintre rânduri este mai mare decât pe rând, sau în triunghi echilateral, când distanţa între rânduri
este egală cu distanţa pe rând ori 0,866 sau în triunghi isoscel când distanţa între rânduri este mai mare
decât pe rând,dar pomii din rândul doi sunt plantaţi la mijlocul distanţei rândului unu.
Lucrarea de pichetaj necesită aparatură topografică şi anume: teodolit, pantometrul pentru
terenuri plane, stadii (mire), panglică sau sârme gradate, jaloane, picheţi.

P a g i n a 94 | 240
 Suprafaţa de plantat se împarte în parcele a căror mărime este proporţională cu panta şi
orografia terenului. Forma parcelei de dorit a fi dreptunghiulară sau pătrată şi numai pentru limite obligate
alte forme. Parcelele se orientează cu latura lungă, paralelă cu curbele de nivel şi ele sunt delimitate de
drumuri şi zone de întoarcere.
Datorită tehnologiilor moderne existente astăzi, pichetajul se poate efectua cu ajutorul unui
dispozitiv laser cu care se poate picheta 1,6 km de teren, cu condiţia ca în ziua respectivă să nu existe
ceaţă. Alături de acest dispozitiv care se montează pe un trepied în momentul pichetării, mai sunt
necesare: un receptor, o lunetă, tablou comandă laser
Pichetarea pe terenurile plane
În cadrul parcelei după stabilirea distanţelor de plantare şi a sistemului de pichetaj se
procedează la:
- încadrarea suprafeţei parcelei;
- ridicarea perpendicularelor ajutătoare;
- pichetajul propriu-zis.
Pentru încadrarea pe latura lungă a parcelei se vizează şi apoi se marchează cu picheţi o linie
dreaptă - AB. Lungimea liniei AB este multiplul distanţei între pomi pe rând, iar depărtarea ei de marginea
parcelei este de 1/2 din intervalul dintre rânduri.
Din capetele ei adică din punctul A dar şi din B, se ridică folosind teodolitul sau pantometrul,
perpendicularele AC şi BD. Aceste perpendiculare sunt egale ca lungime şi reprezintă multiplul distanţei
între rânduri.
Se cunoaşte lungimea liniei AB sau se măsoară din nou. Cu această lungime din punctul C
marcat cu pichet, se măsoară o distanţă egală cu AB. Când această distanţă nu închide poligonul în D -
marcat şi el cu pichet - însemnează că cele două perpendiculare AC şi BD nu au fost bine trasate şi
lucrarea se reia. Când distanţa AB a închis capetele CD perfect înseamnă că s-a lucrat corect şi lucrarea
continuă. Pe laturile scurte AC şi BD se însemneazăcu picheţi vopsiţi capetele de rânduri care rămân pe
loc până la plantarea întregii parcele.
Linia de bază AB constituie rândul unu dar el poate fi mult mai lung decât lungimea panglicii
încât pentru marcarea locului de plantare a pomilor din rândul 2, 3.. se ridică perpendiculare ajutătoare
din 50 în 50 m. Pe linia AB la 50 m se ridică perpendiculare însemnate cu picheţi vopsiţi sau văruiţi ca şi
pe liniile AC şi BD la distanţa între rânduri.
Perpendicularele notate cu AC´ şi AC´´ formează suprafeţe închise, de dreptunghi cu latura
scurtă de 50 m. În interiorul fiecărei suprafeţe închise se poate începe pichetajul propriu-zis folosindu-ne
de panglică, jaloane, picheţi. Primul rând este pe linia AB la 1/2 din distanţa între rânduri de marginea
parcelei. Celelalte rânduri se marchează la distanţa corespunzătoare dintre rânduri. Se întinde panglica
între picheţii capete de rânduri şi liniile ajutătoare iar la distanţa stabilită pe rând se însemnează locul de
plantare cu picheţi.
Presupunând că distanţa de plantare este de 5 m între rânduri şi 4 m pe rând, primul rând este
la 2,5 m de marginea parcelei, iar următoarele la 5; 5 m. Pentru distanţa pe rând primul pom este pe
perpendiculara AC care este marcată la 1/2 din distanţa între pomi pe rând, de marginea parcelei, adică
la 2 m,apoi se continuă cu 4; 4 m.
Lucrarea se continuă prin deplasarea panglicii la rândul 2, apoi 3 ş.a.m.d. până se pichetează
ultimul rând.
Săpatul gropilor pentru plantarea pomilor Pentru realizarea unor condiţii optime de prindere
şi de creştere a pomului, la locul de plantare se realizează gropi cu dimensiuni ce depăşesc sistemul
radicular.
Scopul lucrării: însuşirea modului de realizare a gropilor.
Epoca efectuării gropilor este cu cca. două luni înainte de plantare pentru terenurile
nedesfundate şi cu 1 - 2 săptămâni înainte pe terenurile desfundate, uneori chiar în aceeaşi zi.

P a g i n a 95 | 240
 Pentru săpatul gropilor sunt necesare cazmale, lopeţi, picheţi şi scândură de repichetaj, în
principal pe terenuri în pantă.
Dimensiunile gropilor vor fi de 1,5 / 1,5 / 0,8 m pe terenuri grele nedesfundate şi nelucrate; 1 / 1
/ 0,8 m pe terenuri mijlocii şi lucrate printr-o arătură la 25 - 30 cm şi pot fi de 0,6 / 0,6 / 0,8 m pe terenuri
desfundate.
În cazul plantaţiilor superintensive pe terenuri desfundate, la 70 - 75 cm se recomandă chiar
deschiderea de rigole cu pluguri speciale, şanţuri în care se plantează pomii.
Tehnologia de plantare pe rigole se aplică pe terenurile mobilizate pe adâncimea de 35 - 55
cm. Săpatul propriu-zis al gropilor începe prin a schiţa cu lama de la cazma în jurul pichetului ce
marchează locul de plantare, dimensiunile gropii pe care dorim să o realizăm.
Lucrarea se desfăşoară prin dislocarea primului strat de sol cu cazmaua până la 40 cm şi
aşezarea lui între rânduri sub formă de muşuroi. Se continuă cu săpatul solului până la 80 cm, dar
pământul rezultat se aşează în cealaltă parte a rândului tot ca muşuroi.
Pe terenurile plane, gropile din capetele de rânduri şi de pe liniile ajutătoare se realizează după
repichetare. Se păstrează în acest caz picheţii capete de rânduri ce ajută la repichetaj şi cei de pe liniile
ajutătoare, fără a fi dislocaţi şi fără a efectua gropi.
Pe terenurile în pantă pentru săpatul gropilor se foloseşte scândura de repichetaj. Aceasta are
lungimea de 1,6 – 1,8 m, lată de 10 – 12 cm, groasă de 2 cm şi prezintă o crestătură la mijloc şi câte o
crestătură la fiecare capăt.
Pentru efectuat groapa se aşează scândura cu crestătura din mijloc pe pichetul ce precizează
locul de plantare. În dreptul crestăturilor de la capetele scândurilor se fixează câte un pichet. Aceşti
picheţi marginali se bat foarte bine pentru că rămân în teren, până după plantare.
Se ridică scândura şi se schiţează – ca şi la terenurile plane – în jurul pichetului central un
pătrat cu dimensiunile gropii. Se scoate pichetul central şi se începe săpatul gropii.
Primul strat dislocat sub formă de brazde se aşează în aval.
Se sapă în adâncime încă o cazma 28 – 30 cm şi solul se aşează în amonte.Se continuă cu
săpatul pe o adâncime de o cazma dar pământul nu se mai scoate ci se aşează în aval de groapă,
aducând fundul gropii la orizontală.
Pentru plantat, se aşează pământul obţinut la a doua cazma pe toată dimensiunea gropii şi
chiar mai mult în aval formând un taluz.
Se aşează brazdele cu iarbă pe taluzul format, urmând apoi plantarea cu sol fertil.

Plantarea pomilor
Scopul lucrării este de cunoaştere concretă a modului de plantare şi de pregătire a pomului
pentru plantat.
Repichetarea şi umplerea parţială a gropii cu pământ
Cu 2 – 3 săptămâni înainte de plantat sau uneori chiar în ziua plantării, în gropile efectuate se
trage pământ fertil de la suprafaţă pe 2/3 din groapă. În zonele frecventate de curenţi se amplasează
concomitent şi tutorii. Ei au lungimea de 1,5 – 2 m, grosimea de 6 – 8 cm. Pe adâncimea gropii (80 cm) şi
o porţiune de 20 – 30 cm ce se introduce în groapă, aceştia se ung cu ulei ars sau se tratează cu SO 4Cu
5 %.
Tutorii au rolul de a preciza locul de plantare şi a favoriza în zonele frecventate de curenţi
crestarea verticală a pomilor. În acest sens muncitorii repartizează tutori la fiecare groapă înainte de tras
pământ în acestea.
Repichetajul adică restabilirea locului de plantare se realizează fie cu scândura de repichetaj,
fie cu panglica sau sârme gradate respectiv cabluri, prin vizare.
Repichetajul cu scândura de repichetaj constă în aşezarea scândurii cu crestăturile din capătul
ei pe picheţii din marginile gropii, menţinând scândura în aceeaşi poziţie avută înainte de săpatul gropilor.

P a g i n a 96 | 240
În dreptul crestăturii centrale, unde pichetul lipseşte se amplasează tutorele ce marchează locul de
plantare.
Pentru suprafeţe mici şi unde curenţii lipsesc, astăzi nu se amplasează tutorele şi în crestătura
centrală se aşează chiar pomul pentru plantat.
Repichetajul cu panglica sau cabluri marcate este utilizat pe terenurile plane şi în principal
pentru plantaţii intensive sau superintensive. Pentru acest repichetaj se utilizează picheţii din capetele
rândurilor care au rămas neschimbaţi. Între aceşti picheţi se întinde panglica sau cablul gradat şi la
distanţa de plantare pe rând se amplasează în fiecare groapă realizată, fie tutore, fie un pichet mai lung
de obicei de 80 – 100 cm sau chiar pomul.
Gropile marginale cele de pe capetele de rânduri şi chiar cele de pe perpendicularele
ajutătoare, inclusiv repichetajul lor se realizează după terminarea plantării din interiorul parcelelor mici.
Picheţii capete de rânduri reţinuţi sunt un permanent punct de verificare a direcţiei, rândurilor
plantate.
Umplerea parţială a gropii cu pământ are ca scop, favorizarea prinderii pomilor, grăbirea intrării
pe rod. Epoca de realizare este cu 2 – 3 săptămâni înainte de plantare pentru solurile nedesfundate sau
chiar în ziua plantării pentru cele desfundate sau pentru plantarea pe şanţuri concomitent cu tutoratul sau
repichetatul.
În cazul solurilor neîngrăşate la desfundare sau în cazul nisipurilor, în cadrul fiecărei gropi se
administrează 25 – 30 kg îngrăşământ organic la adâncimea gropii adică 80 – 100 cm. El se amestecă cu
pământ din fundul gropii.
Lucrarea continuă cu tragerea de pământ de la suprafaţa gropii adică pământ fertil. Pământul
aruncat în groapă se nivelează uniform şi dacă nu esteumed chiar se tasează uşor, se trage pământ pe ½
şi chiar 2/3 din groapă.
Când pământul rezultat de la fundul gropii este pietros, sărac, el nu se utilizează la umplerea
gropii, urmând a se folosi la plantare numai pământ de la suprafaţa solului.
Epoca optimă a lucrării este toamna după căderea frunzelor – început de noiembrie – până la
apariţia îngheţurilor.
Când există cazuri excepţionale şi anume – neprocurarea materialului săditor, apariţia gerurilor
foarte devreme – plantarea va avea loc primăvara foarte timpuriu, înainte de dezmugurire. În acest ultim
caz, pomii pornesc mai târziu în vegetaţie şi realizează uneori neprindere, deci goluri în livadă. Se poate
planta şi în ferestrele iernii dacă solul permite şi dacă temperatura este de peste 10°C. Înainte de
plantat la fiecare groapă se aduc 10 – 15 kg mraniţă. Pomii pentru plantat se aduc de la locul de
stratificare la capătul parcelei şi se pregătesc pentru plantare prin fasonarea şi mocirlirea sistemului
radicular.
Fasonarea rădăcinilor constă în:
- îndepărtarea rădăcinilor uscate, eventual rănite la scoaterea din pepinieră;
- scurtarea rădăcinilor principale groase doar deasupra rănilor efectuate cu ocazia scoaterii din
pepinieră, când această ultimă lucrare nu a fost efectuată la scoaterea din pepinieră.
- scurtarea rădăcinilor subţiri de 1 – 3 mm la 8 – 10 cm. Când plantarea se realizează
primăvara, iar rădăcinile au fost fasonate la stratificare dar rănile nu s-au cicatrizat, rădăcinile principale
se scurtează foarte aproape de prima secţiune.
Imediat după fasonare sistemul radicular se mocirleşte.
Fasonarea rădăcinilor pomilor înainte de plantare r – rău; b – bine
Mocirlirea rădăcinilor este lucrarea prin care întreg sistemul radicular până la colet, se introduce
într-un amestec de pământ galben, îngrăşământ organic proaspăt de bovine şi apă – amestec semilichid.
Mocirla pe rădăcini, favorizează cicatrizarea rănilor, contactul solului cu sistemul radicular şi în
consecinţă favorizează prinderea pomilor.

P a g i n a 97 | 240
 După mocirlire un muncitor repartizează pomii la groapă. Este foarte important ca cei care
fasonează, mocirlesc şi repartizează pomii la groapă să păstreze evidenţa soiurilor şi să nu efectueze
amestec.
Cel care repartizează trebuie săcunoască schema de plantare şi aceasta trebuie să fie
respectată întocmai pentru asigurarea polenizării şi a uniformităţii numeroaselor lucrări din livadă.
Pentru ca pomii să fie plantaţi înainte ca mocirla de pe rădăcini să se usuce, ei se aşează în
groapă în partea umbrită a acesteia şi se acoperă rădăcinile uşor cu pământ protejându-le până se
plantează definitiv.
Lângă tutore sau în dreptul semnului de plantare - de pe cablu - când tutorii lipsesc, se
efectuează în groapă un muşuroi din pământ reavăn, amestecat cu mraniţă, (10 - 15 kg).
La aşezarea pomului în groapă, pe muşuroiul efectuat se stabileşte foarte bine adâncimea de
plantare. Nivelul coletului este necesar a fi pe toată durata plantaţiei la nivelul solului, deci pomul să
prezinte în livadă aceeaşi adâncime ca în pepinieră. Pentru că solul nu este aşezat pe terenuri plane,
coletul se menţine mai sus de nivelul solului cu 2 - 3 cm. Când plantarea se efectuează pe pantă sau
portaltoiul este vegetativ sau zona este secetoasă, coletul se menţine cu 3 - 4 cm sub nivelul solului faţă
de cum a fost în pepinieră.
Pe nisipurile din sudul Olteniei, coletul pomului la plantare se menţine la 25 - 30 cm adâncime
dar pe toată durata plantaţiei,groapa rămâne deschisă până la colet.
Pentru stabilirea corectă a adâncimii de plantare se foloseşte o şipcă plasată peste marginile
gropii lângă tutore. Se aşează apoi pomul în partea de nord a tutorelui sau în dreptul semnului de pe
cablu pe muşuroiul realizat menţinând coletul mai sus cu 2 - 3 cm dacă suntem pe sol desfundat,
neaşezat sau mai jos cu 3 - 4 cm funcţie de cele precizate mai sus.
Odată fixată adâncimea şi locul de plantare, se trage pământ fertil de la suprafaţa solului, bine
mărunţit peste rădăcini. Muncitorul ce ţine pomul, scutură uşor pomul după primul strat de sol, pentru ca
pământul să pătrundă printre rădăcini.
Când rădăcinile au fost acoperite cu 4 - 5 cm de pământ, se completează cu pământ reavăn
până la marginile gropii, obţinând un strat orizontal. Acest prim strat se calcă începând de la marginea
gropii, Se trage pământ şi se umple groapa total tot cu pământ mărunţit de la suprafaţă şi din nou se
tasează de la marginea gropii. Se acoperă apoi cu un 112
strat foarte subţire de sol ce nu se tasează. După plantare, imediat pomul se udă cu 20 - 30 l
apă dacă solul este uscat, iar când este reavăn cu 10 - 15 l apă la fiecare pom. În general primăvara se
udă obligatoriu considerând că apar perioade de secetă.
Imediat - toamna - după înfiltrarea apei în jurul trunchiului se realizează un muşuroi înalt de 30 -
40 cm cu pământul de la fundul gropii, sau chiar din arătură pentru a feri sistemul radicular de îngheţ.
Dacă plantaţia nu este împrejmuită, în aceeaşi zi se protejează împotriva iepurilor cu tulpini de floarea
soarelui, de cânepă sau chiar cârpe. Când plantarea se efectuează primăvara, în jurul pomilor se
efectuează o copcă, se udă şi pe suprafaţa respectivă imediat se aşează un strat de mulci (paie, pleavă
de 3 - 4 cm grosime).
Legarea pomilor de tutore se realizează la 10 - 12 zile de la plantare, utilizând materiale
rezistente (folie de material plastic). Legarea se realizează în opt culcat, pentru a feri pomul de eventuale
răni efectuate de tutore şi de curenţi puternici. Când tutorele depăşeşte prima ramură din coroană, el se
scurtează cu ferăstrăul sub aceasta, iar capătul lui se netezeşte.
În cazul plantaţiilor prevăzute cu şpalier, acesta se instalează în primul an după plantare.
4.9. Irigarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi

Dintre cele mai folosite metode, menţionăm:

- udarea pe brazde;
- irigarea prin aspersiune;
- irigarea prin picurare;

P a g i n a 98 | 240
 - irigarea prin conducte perforate;

a. Udarea pe brazde
Apa este condusă pe brazde deschise distanţate la 0,8 - 1,0 m una de alta şi la 1,5 m faţă de
rândul de pomi, adânci de 16 - 20 cm cu lăţimea la bază de 30 - 50 cm. Udarea este adoptată pe solurile
cu textură mijlocie, terenuri cu pante reduse şi uniforme precum şi pe pante mai mari (15 - 20%) orientând
brazdele pe curbele de nivel cu o înclinare de 1 - 1,5%
Avantaje:
- diminuarea investiţiei în faza iniţială şi a costurilor de exploatare ulterioare;
- permite asocierea cu fertilizarea fazială suplimentară;
- previne formarea crustei şi a degradării stării structurale a solului.
Dezavantaje:
- nu se poate folosi pe toate formele de relief;
- consumul de apă este ridicat datorită pierderilor mari prin infiltrare şi evaporare;
- este necesară amânarea unor lucrări agrofitotehnice până la zvântarea solului;
- peste aceste limite se pot declanşa procese de eroziune cu efecte nefavorabile.

b. Irigarea prin aspersiune

Sistemul realizează o economie de apă evaluată la 25 - 30% prin evitarea scurgerilor din
brazde. Nu stânjeneşte efectuarea lucrărilor între rânduri şi nu strică structura solului

Poate fi practicată şi sub coroana pomului şi nu spală soluţiile fungicide şi poate fi practicată în
zonele cu curenţi de aer Aspersoarele folosite în ţara noastră sunt de tip ASJ-1-M cu unghi de înclinare a
jetului de 30º, prevăzut cu 4 dopuri interschimbabile cu diametrul de 5-6-7 şi 7,5 mm. Agregatul de
pompare este APT 50/6 – pompă centrifugă monoetajată, furnizând un debit de 50 l/sec la o presiune de
6 atmosfere,
Avantaje:
- poate fi efectuată cu sisteme mobile sau fixe;
- se practică atât pe terenuri plane, cât şi pe cele cu microrelief frământat sau neamenajate
antierozional, cu pante de până la 25 %, pe soluri uşoare, mijlocii şi grele, amplasate pe substrat
permeabil situat la mică adâncime;
- combate atât seceta atmosferică, cât şi pe cea pedologică;
Dezavantaje:
- cheltuieli ridicate pentru dotare;
- consum mare de energie.

c. Irigarea prin picurare

Constă în distribuirea apei de udare pe direcţia rândului de pomi sub formă de picături, în ritm
relativ constant, cu ajutorul unei conducte de material plastic sau de cauciuc cu ∅=1,8 - 2 cm prevăzute
cu 4 dispozitive de picurare pentru fiecare pom, instalate pe rândurile de pomi direct pe sol sau se fixează
pe mijloacele de susţinere la înălţimea de 20 - 30 cm de la sol. Debitul mediu pe fiecare picurător este de
1 - 10 l/h.
Presiunea apei în conducte este de 0,6 - 1 atm., având în vedere diametrele mici de picurare
care pot fi inundate uşor cu impurităţi, este necesară filtrarea apei la intrarea în conductă, folosind filtre cu
2
minim 30 orificii /cm .
Avantaje:
- poate fi practicată pe teren denivelat, pe sol uşor sau greu;
- realizează economie de forţă de muncă.

P a g i n a 99 | 240
 e. Irigarea prin conducte perforate
Constă în distribuirea apei de udare pe direcţia rândului cu ajutorul unor conducte de distribuţie
din plastic perforate cu un diametru de cca. 1,6 - 2,5 mm din material plastic fixate pe spalierul de
susţinere la înălţimea de 30 - 40 cm prevăzute cu orificii protejate cu manşoane canelate din care apa se
scurge sub formă de şuviţe continue sau întrerupte, cu un debit de 0,02 l/sec.
Este o variantă mai economică a sistemului de irigare prin picurare. Având în vedere pierderea
de presiune pe traseul conductei, diametrele orificiilor vor fi crescânde de-a lungul celor 200 m cât
măsoară conducta, în limitele de 1,6-2,5 mm.
Pornind de la o presiune în capătul amonte al conductei de 1,5 atm. şi ajungând în aval la 0,3
atm. Se realizează debite de 0,02 l/sec.

f. Irigarea prin conducte subterane

Constă în dirijarea apei de udare în zona de răspândire maximă a rădăcinilor active cu ajutorul
unei reţele de distribuţie formate din conducte perforate de material plastic. Metoda permite optimizarea
umidităţii solului chiar în zona rădăcinilor active şi prin asociere cu un regim raţional de fertilizare şi de
aerare a solului poate asigura obţinerea de rezultate superioare faţă de celelalte metode de udare
localizată. Tuburile din ceramică sau material plastic sunt plasate la adâncimea de 50-60cm. Avantaje:
- se poate aplica în condiţii orografice şi de sol foarte variate;
- asigură distribuirea îndestulătoare şi uniformă a apei;
- odată cu irigarea se poate face şi fertilizarea suplimentară;
- se realizează economie de apă de până la 30-40%;
- nu împiedică accesul maşinilor pentru efectuarea lucrărilor;
- nu favorizează atacul bolilor criptogamice;
- reduce consumul de muncă manuală.

Dezavantaje:
- investiţia specifică mare pe hectar amenajat;
- pericolul de înfundare a orificiilor cu suspensii mecanice, depuneri de carbonaţi sau datorită
activităţii microorganismelor în interiorul conductelor.
Pentru a evita înfundarea trebuie folosite conducte de plastic şi utilizarea unor mijloace
perfecţionate de filtrare a apei, fără ca particulele de sol să aibă acces din exterior la orificiile perforate.
Se pot aplica şi tratamente chimice cu hipoclorură în concentraţie de 1mg/l pentru dizolvarea
carbonaţilor

Metode pentru determinarea stării de aprovizionare hidrică a plantelor

Determinarea stării de aprovizionare hidrică cu ajutorul camerei de presiune - eşantionul
vegetal (frunză) se introduce într-o cameră de presiune, o parte a peţiolului sau a pedunculului rămânând
la exterior. O butelie de azot lichefiat permite creşterea presiunii în cameră. La un moment dat se
realizează un reflux al sevei şi o picătură de sevă apare la nivelul secţiunii. Presiunea care există în
interiorul camerei la acel moment amplificată cu valoarea potenţialului osmotic a sevei eliminate ne dau
valoarea potenţialului hidric al organului respective.
Monitorizarea schimbului de gaze între pomi şi atmosferă se realizează cu echipamente care
determină modificarea stării hidrice şi a temperaturii foliare datorită închiderii sau deschiderii stomatelor
ca urmare a creşterii sau scăderii intensităţii schimbului de CO2 cu atmosfera.
Sisteme de întreţinere şi lucrare a solului
În funcţie de vârsta pomilor, tipul de plantaţie, zona pedoclimatică în care este amplasată livada,
panta şi expoziţia terenului, agrotehnica aplicată, solul din livadă trebuie să fie lucrat şi întreţinut în mod
diferenţiat.

P a g i n a 100 | 240
 În actualele plantaţii pomicole se recomandă folosirea şi lucrarea solului după următoarele
sisteme: ogorul lucrat, erbicidat, combinat, culturi intercalate, culturi pentru îngrăşăminte verzi, înierbarea
permanentă sau temporară şi mulcirea solului.
Ogorul lucrat – se realizează prin executarea unei arături de toamnă pe intervale, iar în
primăvară şi în cursul verii se fac 3 - 4 discuiri şi cultivări alternativ. Arătura de toamnă trebuie executată
cu cca. 2 săptămâni înainte de căderea frunzelor.
Avantaj: se înlătură concurenţa pentru hrană dintre pomi şi buruieni. Dezavantaj: favorizează
procesul de eroziune a solului, se produce rănirea sau tăierea rădăcinilor. Pe rândul de pomi solul se
mobilizează manual sau mecanizat. Arătura se face pe solurile uşoare la 18 - 20 cm când portaltoiul
utilizat are o înrădăcinare profundă şi la 10 - 12 cm în cazul portaltoilor cu înrădăcinare superficială. Pe
soluri miljocii la 20 - 25cm la speciile altoite pe portaltoi cu înrădăcinare profundă şi la 10 - 14cm la
portaltoii cu înrădăcinare superficială.
Ogorul combinat cu erbicide – acest sistem se poate aplica în 2 variante :
- După efectuarea arăturii de toamnă se execută o erbicidare preemergentă pe toată suprafaţa,
iar în cursul perioadei de vegetaţie se mai fac 1 - 2 lucrări de discuire pentru menţinerea solului curat de
buruieni. Pe rândul de pomi se erbicidează postemergent (când buruienile sunt în faza de rozetă sau au
înălţimea de10 - 20cm).
- Aplicarea erbicidelor se face pe o bandă cu lăţimea de 0,8 - 1,0 m pe rândul de pomi în cazul
gardurilor fructifere şi 2 - 3 m în plantaţiile cu coroană globuloasă.
Avantaj : reduce numărul de lucrări mecanice şi manuale.
Erbicidele utilizate în plantaţiile pomicole se stabilesc în funcţie de modul de acţiune asupra
buruienilor anuale şi perene, durata de eficacitate (cel puţin pt. un ciclu de vegetaţie) şi spectrul de
acţiune.
Erbicidele de contact au remanenţă redusă, se aplică de 2-3 ori pe an când buruienile au
înălţimea 10-20 cm.
Ele acţionează numai asupra organelor verzi cu care vin în contact, buruienile se usucă în
câteva zile.
Erbicide de contact: Gramoxone, Reglone, Fusilade, Tiuran, Paraquat, Diquat.
Erbicide sistemice: Caragard, Simazin, Supersin, Livezin, Ustinex, Pitezin-B, Roundup, Venzar,
Prefix, Betanol.
Mărul şi părul suportă mai bine erbicidele comparativ cu sâmburoasele şi în special prunul şi
caisul, mai ales în plantaţiile tinere cu sistemul radicular mai la suprafaţă.
Unele erbicide au efect fitotoxic: Pitezin în cultura piersicului pe solurile nisipoase în condiţii de
irigare; Argezin (Atrazin) la plantaţiile de măr tinere de 5 - 6 ani şi drupaceae, precum şi Pitezinul 75 PU în
combinaţie cu Icedin 24-LS la sâmburoase
Culturile intercalate: se practică în primii ani după înfiinţarea lor când pomii acoperă o mică
suprafaţă, iar pe intervalele dintre rânduri se cultivă plante anuale sau perene de la care se obţine o
producţie suplimentară.
Avantaje:
- asigură o utilizare mai eficientă a terenului, până la intrarea pe rod a plantaţiei;
- reduce procesul de eroziune şi oscilaţiile termice ale solului ;
- se reduc cheltuielile cu întreţinerea plantaţiei şi se îndepărtează excesul de umiditate
Dezavantaje: concurează în anumite perioade pomii în apă şi elemente nutritive ;
- stânjeneşte aplicarea tratamentelor fitosanitare şi a lucrărilor de întreţinere ;
- sporeşte consumul de forţă de muncă la unitatea de suprafaţă datorită cultivării intervalelor.
Culturile intercalate cu plante agroalimentare nu influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea pomilor
tineri, dacă distanţa dintre rânduri este mai mare de 4 m.

P a g i n a 101 | 240
 Culturile intercalate sunt recomandate numai în zonele cu pp mai mari de 600 - 700 mm anual
sau în plantaţii irigate unde nu apare concurenţa pentru apă între pomi şi cultura intercalată, iar dozele de
îngrăşăminte chimice se măresc în funcţie de cerinţele culturii intercalate.
La alegerea speciilor cultivate în plantaţiile tinere de pomi se are în vedere să nu se cultive
specii cu talie înaltă, nici cu înrădăcinare profundă sau de la care se consumă partea care vine în contact
cu substanţele utilizate la tratamentele fitosanitare.
Pentru culturi intercalate se recomandă
a) leguminoase pentru boabe (soia, fasole, mazăre) – acestea nu favorizează dezvoltarea
buruienilor; îmbogăţesc solul în azot şi substanţe minerale; sporesc conţinutul solului în materie organică;
contribuie la structurarea lui; boabele nu vin în contact cu insectofungicidele;
b) legumele (ceapa, usturoi, varză, dovlecei, pepeni, cartofi timpurii);
c) rădăcinoasele (sfecla pentru zahăr, sfecla furajeră, morcovul);
d) culturi de căpşuni anuale şi multianuale (2 - 3 ani);
e) culturi furajere cu condiţia să fie cosite în luna mai.

Nu se vor cultiva cereale prăşitoare (porumb, sorg) deoarece au talie mare şi înrădăcinare
profundă, iar consumul lor maxim de azot şi apă coincide cu fenofaza de creştere intensă a lăstarilor,
când nevoile de apă şi hrană ale pomilor sunt mari.
Ogorul cu îngrăşăminte verzi – este recomandat pentru zone cu precipitaţii peste 700 mm
anual. În intervalul când pomii au nevoi mari de apă şi elemente nutritive (creşterea intensă a lăstarilor şi
creşterea fructelor) solul se întreţine ca ogor lucrat, iar în restul timpului este ocupat de culturi pentru
îngrăşăminte verzi.
Pot fi:
- culturi de toamnă: se seamănă din luna august până la sfârşitul lunii septembrie, iar
încorporarea lor în sol se face primăvara următoare înainte de înfloritul pomilor. Sunt formate din:
- cereale de toamnă (orz de toamnă, secară);
- borceaguri de toamnă alcătuite din amestecuri de cereale şi leguminoase (secară şi măzăriche
de toamnă, orz de toamnă şi măzăriche de toamnă);
- rapiţă sau muştar.
- culturi de primăvară - se practică în zone cu exces de umiditate sau în plantaţii irigate.
Semănatul plantelor are loc primăvara, iar încorporarea lor în sol se face la înflorire. Se utilizează: trifoiul,
hrişca, borceagul de primăvară, lupinul, bobul. La înflorire cultura se tăvălugeşte, se toacă şi se
încorporează în sol prin discuire.
- cultura de vară – poate fi formată din: lupin galben sau albastru, care se seamănă în prima
jumătate a verii şi se încorporează în sol toamna.
Avantaje:
măreşte conţinutul solului în materie organică ;
reduce procesul de eroziune ;
înlătură excesul de umiditate.
Dezavantaje:
pot concura pomii în consumul de apă şi hrană ;
costul de producţie pe tona de fructe este mai ridicat.
Înierbarea solului – constă în cultivarea terenului din plantaţii cu diferite ierburi perene.
Înierbarea poate fi făcută pe toată suprafaţa sau numai pe intervalele dintre rândurile de pomi, iar pe
rândurile de pomi o bandă de 1 - 2 m se întreţine ca ogor lucrat.
- temporară – când după 2 - 4 ani de la înfiinţare se desţeleneşte şi se încorporează în sol,
urmând ca o perioadă similară de timp să se întreţină ca ogor lucrat.
Înierbarea poate fi făcută cu graminee perene ca: Lolium perene, Dactilys glomerata, Festuca
rubra sau cu amestecuri de graminee şi leguminoase: trifoi roşu şi ghizdei.

P a g i n a 102 | 240
 Semănatul se face primăvara devreme sau în august. După înţelenire iarba se coseşte anual
de cca. 4-5 ori, când are înălţimea de 15 - 20 cm şi se lasă pe sol sub formă de mulci.
Avantaje: măreşte conţinutul solului în materie organică; reduce procesul de eroziune; înlătură
excesul de umiditate.
Dezavantaje: apare antagonismul dintre rădăcinile pomilor şi ale ierburilor; în perioadele
secetoase sistemul lor radicular compact împiedică pătrunderea apei; carenţa în azot este mai mare.
Înierbarea temporară, alternativă a intervalelor sub formă de benzi şi cosirea repetată a ierbii nu
influenţează negativ creşterea şi fructificarea pomilor.
Mulcirea solului – poate fi naturală sau artificială.
Mulciul natural – poate fi obţinut din plantaţie, prin cosire repetată a ierburilor de pe intervale
sau din resturi vegetale (paie, coceni, frunze, fân de slabă calitate) care întregi sau tocate acoperă solul
într-un strat cu grosimea de 10 - 15cm. Mulciul cel mai ieftin este cel obţinut din cosirea ierburilor din
livadă, dar acesta nu satisface nevoile din punct de vedere cantitativ. Mulcirea poate fi făcută sub formă
de benzi pe rândul de pomi sau pe toată suprafaţa.
Mulciul artificial – poate utiliza folia de polietilenă albă sau neagră sub formă de bandă pe o
lăţime de 1,5 - 2,0 m ca şi la căpşun.
Avantaje: menţine umiditatea din sol; împiedică creşterea buruienilor; împidică procesul de
eroziune; reduce oscilaţiile de temperatură cu 3 - 6ºC vara şi ridică cu 2 - 3 ºC temperatura solului iarna.
Dezavantaje: sporirea consumului de forţă de muncă şi a cheltuielilor materiale prin procurarea
şi aplicarea mulciului, ceea ce conduce la ridicarea costului de producţie al fructelor; stimulează
dezvoltarea sistemului radicular al pomilor mai la suprafaţă; nu combate buruienile perene, dacă grosimea
stratului de mulci nu este mai mare de 20 cm.
La unitatea de suprafaţă pentru mulcire sunt necesare cca. 30 - 40 t materiale organice.
Evoluţia solurilor sub influenţa tehnologiilor intensive
Ca urmare a tehnologiilor intensive de cultură, în solurile din plantaţiile pomicole pot apare
efecte nedorite ce pot fi considerate fenomene de degradare antropică. Dintre acestea mai importante s-
au dovedit: compactarea solului, accelerarea procesului de eroziune şi activarea alunecărilor de teren.
Compactarea secundară a terenurilor - Compactarea solului reduce mărimea porilor şi scade abilitatea
solului de păstrare a aerului şi apei.
Rădăcinile nu se dezvoltă bine decât într-un mediu aerisit corespunzător.
Aeraţia este un factor fundamental al creşterii şi a bunei funcţionări a rădăcinilor. Solul intervine
în creşterea rădăcinilor prin conţinutul său de gaz carbonic, oxigen şi produse de descompunere
anaerobă, ca hidrogen sulfurat, metan, etc. Speciile pomicole sunt diferit sensibile la conţinuturi reduse de
oxigen. Creşterea rădăcinilor nu începe decât peste un conţinut minim în oxigen al amestecului de
aeraţie, apoi creşte treptat cu concentraţia de oxigen. Infiltrarea apei poate fi redusă cu o treime în zona
tasată.
De asemenea, compactarea deteriorează proprietăţile fizice ale solului, deranjează rădăcinile
pomilor, produce un drenaj slab şi duce la pierderi de nutrienţi.
Tipuri de compactare:
• Crusta de suprafaţă ce restricţionează infiltrarea apei, fiind cauzată de impactul picăturilor de
apă din ploi şi irigaţii asupra solului. Solurile înierbate sunt mai puţin supuse formării crustei.
• Compactarea de suprafaţă apare pe porţiunile lucrate, de la suprafaţă către adâncime. Stratul
compactat poate fi redus prin lucrări normale, prin creşterea rădăcinilor şi prin activitate biologică.
• Compactarea adânca apare sub acţiunea greutăţii utilajelor şi afectează semnificativ subsolul.
Aceasta este greu de controlat şi modifică în permanenţă structura solului.
• Hardpanul se poate forma pe unele tipuri de sol datorită variaţiei dimensiunilor particulelor de
sol, consolidării particulelor sub acţiunea ploii, şi factorilor organo-chimici. Aceste straturi sunt agravate
prin lucrări şi traficul din livezi.

P a g i n a 103 | 240
 Compactarea solului (tasarea), cu sau fără formarea hardpanului, se datorează traficului intens
al agregatelor tractor, maşină, necesitat de executarea lucrărilor din plantaţii. Greutatea acestora, ce
ajunge uneori la 2 - 3 t, supune suprafaţa solului la presiuni mari, repetate şi de obicei pe aceleaşi urme.
De aici rezultă o creştere a densităţii aparente şi a rezistenţei la penetrare, micşorarea conductivităţii
hidraulice şi a porozităţii solului, în special a celei de aeraţie. Modificările pot apare fie la suprafaţa
terenului, fie în adâncime, până la 30 - 35 cm, de obicei în zone mai compacte sub urma roţilor.
În plantaţiile pomicole, fenomenele de compactare secundară se instalează cu atât mai rapid şi
afectează adâncimi mai mari de sol, cu cât traficul agregatelor mecanice este mai intens, se desfăşoară
în condiţii de umiditate excesivă a terenului şi pe aceleaşi urme, pe soluri cu textură mijlocie şi sărace în
materie organică, cu sistem de întreţinere ogor negru şi distanţe mici între rândurile de pomi.
Suprafaţa solului, în aceste condiţii, este supusă la presiuni considerabile prin care se
micşorează porozitatea stingherind circulaţia normală a apei şi aerului, limitând în acelaşi timp
dezvoltarea normală a rădăcinilor în direcţia intervalelor dintre rânduri
. Efectele tasării sunt mai puternice pe solurile argilo-lutoase, luto-argiloase şi lutoase. Pe
solurile podzolice, în condiţii de precipitaţii abundente, s-a constatat o puternică tasare a solului, ce s-a
manifestat pe o adâncime de 30 - 40 cm, reducând în mare măsură infiltraţia apei, precum şi extinderea
laterală a rădăcinilor în cazul tuturor portaltoilor vegetativi şi generativi la măr. În astfel de condiţii, se
formează un hardpan mai mult sau mai puţin continuu, la 10 - 15 cm şi o grosime de 20 - 30 cm.
Prezenţa lui perturbă mişcarea apei şi îngrăşămintelor aplicate, imprimă o dezvoltare anormală
a sistemului radicular al pomilor şi produce dereglări de nutriţie cu consecinţe directe asupra producţiei de
fructe.
Prezenţa harpanului la adâncimi diferite (20 - 50 cm), obligă sistemul radicular al pomilor la o
repartiţie defectuoasă şi se constată că masa de rădăcini principale se deplasează către straturile mai
profunde ale solului, cu un regim aerohidric defectuos şi rezerve reduse de elemente minerale în forme
uşor asimilabile. Sistemul radicular nu poate valorifica nici elementele minerale introduse în sol ca
îngrăşământ, acestea neputând fi încorporate la adâncimi mari.
Gradul diferenţiat de compactare a solului are influenţă şi asupra permeabilităţii solului pentru
apă. Umiditatea solului poate varia datorită dificultăţii circulaţiei apei prin difuziune laterală şi apariţiei
intercalate a unor zone mai tasate.
În general, compactarea este o problemă ce apare în stratul de 60 cm de la suprafaţă. Semnele
compactării sunt următoarele:
- creşterea slabă a plantelor;
- scurgeri de apă excesive;
- dificultăţi de penetrare a solului;
- creşterea laterală a rădăcinilor cu penetrare mică a rădăcinilor în straturile compacte;
- straturi plate, compacte, dense, masive.
Accelerarea proceselor de eroziune - Accelerarea proceselor de eroziune se datorează
ploilor torenţiale de intensitate mare pe versanţii cu pante mari. În pomicultură, accelerarea proceselor de
eroziune poate avea loc şi pe versanţii cu pante mai mici în special pe soluri friabile, prin aplicarea unor
metode neadecvate de irigaţie, norme necontrolate de udare, în plantaţiile cu sistem de întreţinere a
solului ogor negru.
Eroziunea duce la scăderea productivităţii livezilor, deoarece îndepărtează nutrienţii, solul şi
materia organică, scade capacitatea solului de reţinere a căldurii şi aerului. Următorii factori pot fi luaţi în
considerare la evaluarea solurilor succeptibile eroziunii:
• Textura solului. Solurile cu textură fină sunt mai susceptibile la eroziune.
• Topografia:
- panta - cu cât este mai mare, cu atât creşte riscul apariţiei eroziunii;
- lungimea pantei – eroziunea creşte odată cu creşterea lungimii pantei.

P a g i n a 104 | 240
 - orientarea rândurilor - plantarea rândurilor de sus în jos pe terenurile în pantă, duce la
creşterea eroziunii.
• Intensitatea ploilor – prin durată, intensitate
• Condiţiile de sol – solurile compacte sunt mai supuse fenomenului de eroziune
În plantaţiile pomicole, prin utilizarea unor tehnologii nediferenţiate ecopedologic, se constată o
accelerare a proceselor de eroziune de suprafaţă şi în adâncime. Accelerarea acestor procese se
datorează mai multor factori.
Unul dintre aceştia este utilizarea irigaţiei prin aspersiune şi folosirea unor norme excesive de
udare ce provoacă uneori scurgeri de apă la suprafaţă pe linia de mare pantă. Uneori, datorită
neîntreţinerii corespunzătoare a instalaţiei de irigare, apar pierderi de apă la hidranţi şi conducte, ce
participă şi ele la degradarea solului.
Aceste procese de eroziune au efecte negative atât asupra pomilor, cât şi asupra solului.
Fertilitatea solurilor supuse eroziunii scade treptat pe măsura ce acest proces avansează şi determină o
pierdere a orizontului cu humus, bogat în substanţe nutritive, cu regim aerohidric favorabil şi cu o
activitate microbiologică intensă. Studii efectuate asupra pierderilor de elemente minerale odată cu solul
erodat, pe soluri slab protejate antierozional, au arătat o sărăcire semnificativă şi anume: 98 kg azot, 57
kg calciu, 39 kg magneziu, 29 kg fosfor şi potasiu, reprezentând pierderi la hectar.
Prin antrenarea unei părţi din orizonturile superioare, pentru a supravieţui, pomii sunt obligaţi să
exploreze prin sistemul radicular, orizonturi din ce în ce mai profunde, orizonturi al căror conţinut de
carbonat de calciu creşte.
Un alt fenomen este dezgolirea rădăcinilor, în partea superioară, ce duce la pieirea atât a
rădăcinilor active din orizonturile superioare cât şi a celor din orizonturi mai profunde, datorită uscării
treptate a rădăcinilor groase. O altă consecinţă este formarea hardpanului ca o consecinţă a pătrunderii în
sol a unei cantităţi mari de apă, cât şi apariţia fenomenului de cloroză în cazul apei în exces prin mărirea
vitezei de difuziune a CO2 din carbonatul de calciu.
Pentru a preîntâmpina aceste efecte, se impune luarea unor măsuri şi anume:
- proiectarea şi executarea unor lucrări de oprire a eroziunii accelerate de suprafaţă şi în
adâncime;
- modernizarea şi verificarea tehnică a sistemului de irigaţie;
- introducerea irigaţiei prin picurare pe versanţi;
- introducerea sistemului de întreţinere a solului prin înierbare şi mulcire;
- aplicarea îngrăşămintelor organice bine fermentate;
- optimizarea traficului mijloacelor mecanizate.
Sistemul de întreţinere a solului are influenţă asupra eroziunii, mai ales pe terenurile în pantă
Cantitatea de sol erodat (t/ha) a înregistrat valori mari la sistemul de întreţinere a solului „ogor
lucrat“ (46,2 t/ha), urmat de sistemul „ogor lucrat parţial“ (28,4 t/ha) şi sistemul „secară benzi pentru
îngrăşământ verde“ (14,4 t/ha) şi valori reduse (1,2 t/ha) la sistemul „înierbare permanentă cu erbicidare
pe rând“. Rezultatele prezentate au fost obţinute într-o plantaţie intensiv de măr (5 x 4 m) pe un sol
podzolic argilo-iluvial pseudogleizat, cu un conţinut în humus de 1,5%, amplasată pe un teren cu o pantă
de 6 - 10%.
Activarea fenomenului de alunecare - Practicarea pomiculturii intensive pe terenuri cu
potenţial de alunecare, impune executarea unor lucrări de amenajare cu mişcări mari de pământ, grad
înalt de echipare a terenului (construcţii, staţii de alimentare cu apă, etc.) şi trafic intens al mijloacelor
mecanizate. Toate aceste condiţii constituie factori de destabilizare a versanţilor.
Dacă s-ar admite proiectarea şi execuţia unor lucrări mecanice şi hidrotehnice de consolidare
(colectarea şi dirijarea apelor de suprafaţă, de infiltraţie şi subterane, consolidarea bazei versantului,
modelarea terenului), costul lor ar fi neamortizabil de cele mai multe ori.
Prin tradiţie, însă, aceste terenuri sunt folosite pentru pomicultură, dar pomicultura tradiţională
nu impunea mişcări mari de pământ şi mobilizarea adâncă a solurilor. Pentru întreţinere nu erau folosite

P a g i n a 105 | 240
mijloace mecanizate, iar sistemul de cultură folosit era „pomi în fâneaţă”, unde producţiile mici de fructe
erau compensate de obţinerea fânului.
Pentru a putea fi folosite în pomicultură, se impune elaborarea pe baza sistemului „pomi în
fâneaţă“ a unui sistem modern de pomicultură specifică terenurilor cu potenţial de alunecare, vor fi folosite
numai acele terenuri cu panta maximă 15%, adâncimea maximă a planului de alunecare 2-3 m, iar
suprafaţa afectată de instabilitate să nu depăşească 10-15% din suprafaţa unei ferme pomicole (100-150
ha).
Amenajarea terenurilor trebuie să se rezume la împădurirea liniilor de desprindere, lucrări
superficiale de modelare, intercepţia şi captarea izvoarelor de coastă. Sortimentul folosit trebuie adecvat
acestor terenuri, dominant format din nuc, păr, cireş, cu distanţe mari de 8/14 m, restul suprafeţei fiind
fâneaţa. Aceste specii sunt fixatoare de teren. Sistemul de cultură produce fructe, lemn valoros, fân
menţinând în acelaşi timp stabilitatea terenului.
Pentru evitarea alunecărilor de teren se pot lua şi alte măsuri, cum ar fi:
• Evitarea infiltrării în sol a unor cantităţi mari de apă, pentru a nu ajunge la stratul de alunecare
care este de obicei impermeabil;
• Creşterea gradului de evapotranspiraţie a solului prin menţinerea lui acoperit cu plante;
• Evitarea plantării speciilor de talie mare pe soluri cu stabilitate redusă;
• Evitarea proiectării infrastructurii pe versanţii instabili;
• Evitarea lucrărilor de adâncime mare pe versanţii cu stabilitate mică, pentru a nu favoriza
înmagazinarea unor cantităţi mari de apă şi hidratarea straturilor impermeabile.

CAPITOLUL 5

5.1. Importanta economica si sociala a cresterii animalelor

Importanta economica a cresterii animalelor consta in aceea ca furnizeaza omului produse de

origine animala, multiple si variate, furnizeaza forta de munca, animale de paza, de vanatoare de sport
sau anumale de laborator. Animalele contribuie la realizarea altor ramuri de productie.
Scopul principal al cresterii animalelor este obtinerea de produse alimentare cu mare valoare
biologica si nutritiva, cum sunt: lapte, carne, ouo, miere de albine, produse consumate ca atare sau
constituie materii prime pentru industria alimentara.Animalele furnizeaza si alte produse ca: lana, piele,
pielicele, blanuri, matase, ceara de albine, care constituie materii prime pentru o gama larga de ramuri
industriale: incaltaminte, imbracaminte, optica, cosmetica, farmaceutica, perii, pensule, lacuri, vopsele etc.
O serie de subproduse de la animale (oase, coarne,, ongloane) din care se confectioneaza
obiecte de artizanat, cleiuri, fainuri furajere si ingrasaminte. Din intestine se fac membrane pentru
mezeluri, corzi pentru instrumente muzicale sau ata chirurgicala (catgut). De asemenea, glandele
endocrine, sangele, unele produse secundare apicole se folosesc la prepararea a numeroase
medicamente.
In regiuniole de deal si de munte se mai foloseste si acum forta de munca a calului, magarului,
bivolului sau boului. Cainele se foloseste pentru paza si vanatoare, unele rase de cai pentru sport iar
animalele de laborator servesc ca animale de experienta.
In mod indirect animalele contribuie la cresterea randamentului economic al agriculturii
deoarece 75% din productia vegetala secundara din agricultura este valorificata de animale si
transformata in produse alimentare sau materii prime industriale cu o valoare biologica si de calitate
superioara (paie, pleava, coceni, vreji etc). De asemenea numai animalele valorifica pasunile si fanetele
din zonele subcolinare si montane care nu pot fi colectate si conservate prin alte mijloace.Terenurile
mlastinoase sau baltile pot fi amenajate ca iazuri si elestee pentru piscicultura.

P a g i n a 106 | 240
 Animalele valorifica unele reziduuri industriale, cum ar fi taratele, borhoturile, sroturile, dar si
unele subroduse obtinute in urma prelucrarii laptelui (zerul si zara), laptele ecremat folosite in hrana
viteilor si purceilor.
Ingrasamintele naturale rezultate de la animale sunt folosite pentru fertilizarea solurilor, sunt
ecologice si contribuie la cresterea productiilor vegetale. Albinele polenizeaza suplimentar plantele
agricole entomogame, conducand la cresterea de seminte si fructe cu 20-250%. Cresterea animalelor
este o ramura a agriculturii care consuma forta de munca asigurand locuri de munca si venituri populatiei
din zonele rurale.

5.2. Evolutia cresterii animalelor

Cresterea animalelor constituie indeletnicirea de baza a omenirii, dezvoltand aceasta ramura

formand rase ameliorate folosind metode rationale de crestere si exploatare 150-200 ani. Cresterea de
animale prin metode avansate tehnico stiintifice a inceput in urma cu 4-5 decenii, aflandu-se in prezent la
a 3-a generatie de biotehnologii.
Aprecierea corecta a stadiului de dezvoltare a animalelor necesita o cunoastere aprofundata a
evolutiei cresterii animalelor de-a lungul istoriei sociatatii omenesti.Inca din timpul comunei primitive
modul de crestere a animalelor este reflectat indirect printr-o serie de dovezi arheologice sau diferite
obiecte de lucru. In mileniul III ich. S-au descoperit la vechii egipteni desene sau sculpturi care reflecta
capturarea si domesticirea si mulsul vacilor. Cea mai mare realizare a comunei primitive este
domesticirea animalelor, care a reprezentat o noua treapta in dezvoltarea mijloacelor de productie.
Indeletnicirea cresterii animalelor a evoluat lent, astfel ca in evul mediu efectivele de animale si modul de
crestere erau inca primitive. In unele zone geografice cu conditii de mediu favorabile au aparut animale
sau grupe de animale cu insusiri productive mai bune. Concomitent cu dezvoltarea industriei, a centrelor
populate, a intensificarii comertului, cererea de produse animaliere a inregistrat o crestere din ce in ce mai
mare. Animalele erau crescute pentru producerea de produse (carne, lapte, oua, grasime) dar si pentru
furnizarea de materii rprime necesare industriei de prelucrare (lana, piele, aducan astfel importante
venituri crescatorilor. Crescatorul englez Robert Blackwel (1725- 1795) a creat rase de oi si taurine
folosind selecia, potrivirea perechilor si o alimentatie adecvata. Prin aceleasi metode fratii Robert si
Charles Colings au creat rasa Shorthorn. In Ruria Orlov (1737- 1808).
folosind diferite incrucisari au creat o matca de cai trapasi denumita “ trapasul Orlov”. In paralel
cu progresele din ameliorarea animalelor s-au imbunatatit continuu, metodele de crestere, ingrijire si
hranire care au permis cresterea productiilor la animale.
Dezvoltarea cresterii animalelor constituie in prezent obiectul unor ample cercetari la toate
speciile.
Pe plan mondial a crescut consumul de produse din carne, scazand in aceeasi perioada
consumul de produse vegetale si de paine.
In aceste conditii zootehnia moderna urmareste dezvoltarea ritmica si constanta a efectivelor de
animale si a productiilor prin ameliorarea raselor de animale si prin perfectionarea tehnologiilor de
crestere si exploatare, precum si dezvoltarea tehnicilor de inginerie genetica si biotehnologii.
Necesitatile in produse animaliere impun dezvoltarea formelor intensive bazate pe specializarea
unitatilor productive capabile sa raspunda acestor necesitati. Zootehnia tinde sa ia caracterul unei
productii de tip industrial, sa devina o zooindustrie, ce foloseste mijloace mecanizate si automatizate cu
tehnologii de mare randament si folosirea de material biologic valoros.

5.3. Cresterea animalelor în Romania

Cresterea animalelor in Romania a constituit o ramura infloritoare din cele mai vechi timpuri. In
notele sale de calatorie HERODOT face referire la regiunile inundabile ale Dunarii care “erau pline de

P a g i n a 107 | 240
vite”. Caii moldovenesti,, oile si vacile constituiau o sursa de export,inca din secolul al 18-lea, fiind foarte
apreciate de tarile vecine. Singurul factor limitator al dezvoltarii anumalelor in acele timpuri, a fost
dominatia turceasca. Tratatul de pace de Adrianopol (1829) desi a fost un eveniment important in viata
economica si politica a principatelor romane, a avut consecinte negative asupra crsterii animalelor,
conducand la reducerea suprafetelor de furaje in favoarea suprafetelor cerealiere. Singurele zone unde
animalele s-au dezvoltat au fost Transilvania, Banat si Bucovina, aflate vremelnic sub ocupatie austriaca.
Bazele stiintifice ale zootehniei in Romania au fost puse de Nicolae Filip(1864-1922) care a
elaborat o serie de lucrari valoroase, consacrandu-si intreaga viata cresterii
animalelor.G.K.Constantinescu (1888-1950) a pus bazele genetice ale ameliorarii si a elaborat “Tratatul
de zootehnie generala”. La inceputul secolului Nicolae Teodoreanu a pus bazele formarii si consolidarii
Merinosului de Palas. In perioada 1920-1938 in Romania se inregistreaza cel mai mare numar de animale
Dupa al 2-lea razboi mondial efectivele au fost mult reduse insa dupa perioada postbelica numarul si
structura animalelor s-a modificat, rasele perfectionate si ameliorate au devenit preponderente.
In noul context social economic din Romania, dupa anul 1989, se realizeaza tranzitia de la
economia supercentralizata la economia de piata, de dezvoltare a cresterii animalelor in ferme si
gospodarii private.

5.4. Specia

John Ray defineşte specia ca „ cea mai restrânsă grupă de vieţuitoare, ce conţine forme
specifice diferite şi care păstrează în permanenţă aceeaşi înfăţişare”. El precizează şi faptul că niciodată
o specie nu va lua naştere din ”seminţia”alteia şi invers. Ulterior,Breyn şi Linck (1733) au folosit pentru
prima dată în denumirea fiinţelor vii numele genului din care fac parte, urmat de unul sau două nume
pentru precizarea speciei.Astfel, a luat naştere nomenclatura binară, metodă ce a fost consacrată
definitiv de Karl Linne (1766), care a precizat conţinutul noţiunii de gen, ordin şi clasă, cărora li s-au
adaugat mai târziu şi cel de familie şi încrengătură. Modificarea mediilor de viaţă ale animalelor, produce
separări ale unor grupe de indivizi. Astfel,pe baza acestor observaţii,Mayr (1940) a elaborat un concept
multidimensional potrivit căruia specia este definită ca „ totalitatea indivizilor care se reproduc între ei şi
care sunt izolaţi reproductiv de alte grupuri”.
Simpson (1961) a lansat conceptul evolutiv, potrivit caruia specia reprezintă una dintre formele
existenţei vieţii, este unitatea reală a evoluţiei organice ce are o constelaţie genetică proprie, bine
echilibrată.
Dupa Myer, rolul esenţial al speciilor în procesul evoluţiei organice constă în faptul că fiecare
specie:
- are o constelaţie genică specifică care dirijează un sistem de control al morfogenezei proprii;
- ocupă un habitat ecologic propriu, reacţionând în mod specific la caracteristicile mediului;
- este relativ polimorfă şi politipică, ca urmare are posibilităţi de adaptare la apariţia unor
condiţii de viaţă noi, fiind astfel susceptibilă să se subdividă sau din ea să derive noi populaţii pentru noi
habitate.

Formarea speciilor
Procesul biologic al evoluţiei duce în principal la apariţia de noi specii. Fiecare specie veche se
poate transforma într-un număr oarecare de specii, sau poate evolua într-o altă specie nouă, care o
înlocuieşte pe cea veche.
Un moment extrem de important în evoluţie îl constituie izolarea genetică a noii specii de veche
specie sau de speciile înrudite. Ca urmare a izolării reproductive, are loc o încetare a fluxului de gene şi
specia în formare devine specie adevărată. În acest caz, izolarea reproductivă se realizează prin

P a g i n a 108 | 240
imposibilitatea încrucişării noii specii cu speciile înrudite sau în cazul în care încrucişarea are loc, prin
sterilizarea hibrizilor.
În concepţia actuală există două căi majore de apariţie a noii specii.
a) Speciaţia allopatrică – se bazează pe izolarea geografică totală şi pe existenţa unor
condiţii ecologice diferite de cele din arealul ocupat de specia parentală. Un exemplu elocvent în acest
sens îl constituie cele două specii de bizoni (american şi european), care îşi au originea într-o specie
parentală comună, au apărut după desprinderea continentului american de Europa. Cele două specii sunt
astfel rezultatul izolării geografice şi reproductive totale şi a evoluţiei lor în condiţii ecologice diferite.
b) Speciaţia sympatrică – se realizează prin izolare reproductivă în acelaşi spaţiu geografic,
factorii ecologici în acest caz au un rol hotărâtor, iar factorii spaţiali un rol cu totul secundar.
Acest tip de evoluţie mai este denumit ca speciaţie ecologică. Speciaţia sympatrică este mai
frecventă la plante, apariţia de specii noi realizându-se prin hibridare îndepărtată, prin poliploidizare şi
prin mutaţii.
Hibridarea interspecifică la animale este cu totul întâmplătoare. Astfel, la cele două specii ale
genului Sus, porcul domestic şi mistreţul (Sus scroafa ferrus) se întâlnesc sporadic hibrizi fertili proveniţi
din împerecheri întâmplătoare.
Hibridările între unele specii ale genului Bos au dus la obţinerea de hibrizi cu fertilitate
nelimitată. Un exemplu în acest sens îl reprezintă rasa Santa Gertruda rezultată din încrucişarea celor
două specii ale genului Bos,taurine (Bos taurus) şi zebu (Bos indicus). Hibrizii dintre speciile genului
Equus sunt viabili, dar manifestă sterilitate totală. Încrucişările între Equus caballus x Equus asinus dau
naştere în funcţie de sexul partenerilor la Equus Mullus (catârul) şi Equus hinus (bardoul).
Ca structură specia este alcătuită din : semispecie, subspecie şi rasă.
Semispecia - este o specie în curs de apariţie care posedă unele însuşiri ale speciei dar nu pe
toate, manifestând un început de mecanism de izolare reproductivă.
Subspecia - (rasa geografică sau rasa ecologică) este un grup de populaţii ale unei specii, ce
se aseamănă fenotipic, ocupă un habitat din cadrul habitatului speciei şi se deosebesc de celelalte
populaţii ale speciei.
Rasa - este alcătuită din populaţii ce dispun de genetică proprie şi este distinctă fenotipic de alte
rase ale aceleiaşi specii.
Caracterele de specie
Caracterele care au stat la baza clasificării vieţuitoarelor şi încadrării lor în anumite unităţi
sistematice au fost denumite caractere taxonomice sau sistematice.
La rândul lor caracterele care delimitează şi caracterizează o anumită specie au fost denumite
caractere de specie. Acestea sunt: morfologice, fiziologice, ecologice, etologice şi geografice.
Cea mai importantă caracteristică de specie o constituie componenta genetică. Fiecare
specie are un anumit număr de cromozomi, precum şi un anumit fond de gene,care determină toate
caracteristicile morfologice, fiziologice, biochimice şi etologice ale speciei. Fondul de gene al speciei,
controlează şi mecanismul izolării reproductive prin care, de regulă, se împiedică schimbul de gene cu
speciile înrudite.
Caracterele morfologice - sunt cele mai importante, pe baza carora se recunosc speciile.
Acestea se referă la diferite însuşiri legate de aspectul, forma, mărimea, macro şi microstructura
organismului. În acest sens, caracterele morfologice se pot grupa în:
a) caractere morfologice externe,
b) particularităţi anatomice şi particularităţi cariologice.
Aspectele morfologice externe se referă la anumite particularităţi legate de forma corporală,
structură şi colorit al părului şi penajului.
Particularităţile anatomice constituie cele mai importante caractere de diferenţiei a speciilor.
Acestea se referă la forma şi raporturile dintre dimensiunile oaselor, la numărul vertebrelor şi coastelor şi

P a g i n a 109 | 240
la particularităţile organelor interne, ca tub digestiv, glande anexe, cord, pulmon şi mai ales organe
genitale, întrucât acestea pot determina izolarea reproductivă.
Particularităţile cariologice sunt specifice fiecărei specii în parte şi se referă la formă,
dimensiuni, numărul şi structura cromozomilor.
Caracterele fiziologice sunt reflectate în mare măsură în particularităţile morfologice. Dintre
acestea cele mai importante sunt particularităţile metabolice, serologice, biochimice şi fecunditatea.
Caracterele ecologice se referă la faptul că între diferitele specii care populează aceeaşi zonă
geografică, există anumite adaptări la convieţuirea în comun, privitoare la : modul de procurare a hranei,
exteriorizat prin comensualism (convieţuire paşnică, reciproc avantajoasă), parazitism, etc.
Caracterele etologice se referă la particularităţile de comportament specifice indivizilor care
fac parte din aceeaşi specie. Unii cercetători acordă o importanţă deosebită raporturilor neantagonice ce
se întâlnesc în general la indivizii aceleiaşi specii sau celor antagonice existente la indivizii din specii
diferite. Alţii acordă importanţă mai mare comportamentului reproductiv ce poate duce la izolare
reproductivă.
Caracterele geografice servesc în cazul în care caracterele morfologice nu sunt concludente,
pentru identificarea speciilor.

5.4.1. Speciile de animale de interes zootehnic

Din cele aproximativ 1,5 milioane specii de animale,numai cca. 100 fac obiectul creşterii şi
exploatării de om. Din punct de vedere sistematic acestea se grupează în 4 încrengături: Anellida,
Molusca, Artheropoda şi Vertebrata. Din încrengătura Vertebrata speciile exploatate de către om se
încadrează în trei clase: Mammalia, Aves şi Pisces.

Încrengătura Anellida
- lipitoarea (Hirudo medicinalis) îndeletnicirea de creşter a ei şi purtând denumirea
Hirudinicultură.
Încrengătura Molusca
- melcul de livadă (Helix pomatia) Cohleicultură;
- midia (Mytilus edulis) Miticultură ;
- stridia (Ostrea edulis) Ostreicultură.
Încrengătura Artropoda
Ordinul Lepidoptere
- viermele de mătase de dud (Bombix mori) Sericicultură;
- viermele de mătase de stejar (Antheraea perny);
- viermele de mătase de ricin (Philosamia cintya ricini).
Ordinul Hymenoptere
- albina (Apis mellifica )Apicultura.
-
Încrengătura vertebrata
Clasa Mammalia
Ordinul Artiodactylae (paricopitate)
- taurinele (Bos taurus);
- bubalinele (Bubalus domesticus);
- porcinele (Sus domesticus);
- ovinele (Ovis aries);
- caprinele (Capra hircus).
Ordinul Perisodacrylae (imparicopitate-solipede)
- - calul /Equus caballus);

P a g i n a 110 | 240
 - - măgarul (E. Asinus).
Ordinul Lagomorfa
- - iepurele (Oryctolagus cuniculus domesticus) cuniculicultura.
Clasa Aves: Avicultura cuprinde:
Ordinul Galiformes
- găina (Gallus domesticus);
- curca (Meleagris galopavo);
- prezinte interes utilitar-economic, să aibă o valoare zootehnică ridicată şi un număr
suficient de indivizi pentru evitarea împerecherilor consangvine.

Subdiviziunile rasei
- Subdiviziunile rasei sunt linia şi familia. Acestea sunt rezultatul intervenţiei dirijate a
omului sau a factorului geografic ce conduc la izolarea reproductivă şi modificarea genotipică a unei
părţi a rasei.
- Linia este o subpopulaţie a rasei a cărei izolare reproductivă este riguros controlată de
om şi care face obiectul unei munci de ameliorare foarte lungă .
După nivelul consangvinizării distingem:
- Linia zootehnică sau linia neconsangvinizată care este o subpopulaţie a rasei ce se
deosebeşte de alte subpopulaţii prin anumite însuşiri de producţie, diferenţele morfologice fiind
practic insesizabile.
- La animalele mari liniile poartă denumirea întemeitorului iar la animalele mici
sunt codificate prin numere sau litere. Ex.: hibridul de păsări ROSO 70 este format din liniile H,M şi P
din rasa Rhode Island. Orice fermă de elită care îşi asigură reproducători din prăsilă proprie mai
multe generaţii constituie în fapt o linie.
- Linia moderat consangvinizată este o populaţie simplă reprezentată de descendenţii
unor reproducători valoroşi, care se împerechează între ei, asigurându-se o asemănare genetică
mare a populaţiei cu aceşti reproducători valoroşi (cca.25%). Aceasta rezultă prin împerecherea
nepoţilor şi strănepoţilor între ei.
- Linia consangvinizată este reprezentată de indivizii rezultaţi din împerecherea
reproducătorilor strâns înrudiţi (fraţi între ei, părinţi cu fii).
- În afara liniilor în toate populaţiile de animale se găsesc familiile reprezentate de
grupe de indivizi apropiaţi înrudiţi (fraţi, surori sau semifraţi). Acestea formează reţeaua din care este
compusă populaţia. Ele apar şi dispar continuu, nefiind formaţiuni stabile genetic.
- Individul este entitatea biologică ce stă la baza populaţiilor de animale şi formează
unitatea productivă şi obiectul observaţiilor şi cercetărilor.
- Factorii formării raselor
- Urmărind filogenia raselor constatăm că acestea s-au format sub influenţa unui
complex de factori istorico-naturali şi social-economici, delimitarea acţiunii unora sau a altora fiind
imposibilă.
- Factorii istorico-naturali au acţionat mai puternic până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Dintre factorii istorico-naturali care au contribuit la formarea raselor, cei mai importanţi sunt: originea
polifiletică a unor specii de animale domestice şi migraţia popoarelor.
- Referitor la originea polifiletică a unor specii, exemplul cel mai ilustrativ îl oferă
taurinele care provin din mai multe forme sălbatice domesticite concomitent în mai multe zone
geografice. Astfel, rasa Sura de stepă decide din Bos taurus brachycephalus, rasa Simmental din
Bos taurus frontosus, rasa Aberdeen Angus din Bos taurus akeratos, iar rasele Calmucă şi Kirkhiză
din Bos taurus ortocerus.

P a g i n a 111 | 240
 - Apariţia raselor de animale domestice a fost facilitată şi de migraţia popoarelor
care a dus la suprapunerea populaţiilor locale din zone geografice diferite, apărând astfel noi tipuri şi
forme de animale fondatoare de noi rase.
Numărul redus de rase primitive şi asemănarea lor cu formele sălbatice de provenienţă,
demonstrează în mod convingător că intervenţia omului asupra formării lor a fost mai puţin conştientă.
Cu toate acestea, există rase naturale cu caractere şi însuşiri valoroase. De exemplu rasele de ovine
Ţurcană cunoscută din timpuri străvechi şi Merinos, provenită din populaţiile crescute de unele triburi
din Africa de Nord sunt crescute şi apreciate şi în prezent.
Factorii social-economici au acţionat mai evident către sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
în sec. al XIX-lea, când dezvoltarea capitalismului a produs transformări esenţiale în relaţiile de
producţie, în economie şi tehnică.
În această perioadă concomitent cu îmbunătăţirea factorilor de mediu, alimentaţie,
cazare, gimnastică funcţională, se pun bazele ştiinţifice şi se îmbunătăţesc metodele de ameliorare-
selecţie, încrucişare şi potrivirea perechilor. Acestea au condus la formarea unui număr foarte mare de
rase cu aptitudini productive deosebit de valoroase.
Astăzi numărul de rase este foarte mare, orientativ după datele furnizate de W.Koch
(1954) are exista 120 rase de taurine, 60 rase de cabaline, 50 rase de ovine, 35 rase de porcine, 90
rase de iepuri, 200 rase de câini, 200 rase de porumbei, 150 rase de găini, 30 rase de raţe, 20 rase de
gâşte.

5.4.2. Caracterele de rasă

Caracterele de rasă reprezintă însuşiri morfologice şi fiziologice comune indivizilor
aparţinând unei rase, însuşiri ce constituie criteriile de diferenţiere a unei rase de alta.
Caracterele de rasă stau la baza stabilirii apartenenţei de rasă a unui animal, a gradului
de exprimare a caracterelor de rasă la un individ şi a modului cum evoluează o rasă. Totodată acestea
permit aprecierea eficienţei metodelor de creştere, întreţinere, exploatare şi ameliorare aplicate.
După natura lor caracterele de rasă pot fi : caractere morfologice şi caractere fiziologice.
Caracterele morfologice se referă la talie, masa corporală, conformaţia corporală, piele şi
producţiile piloase, culoare.
Talia şi masa corporală diferă de la o rasă la alta în cadrul diferitelor specii, în funcţie de
care rasele pot fi: a)hipometrice, având la cabaline talia sub 150 cm şi masa corporală sub 500 kg, iar
la taurine talia sub 125 cm; b)eumetrice, având la cabaline talia de 150-160 cm şi masa corporală de
500-600 kg, iar la taurine talia de 125-135 cm şi c) hipermetrice, având la cabaline talia mai mare de
160 cm şi masa corporală peste 600 kg, iar la taurine talia mai mare de 135 cm.
Conformaţia corporală este dată de raportul dintre diferite dimensiuni şi segmente
corporale ce definesc formatul corporal al animalelor, de profilul capului, de tipul craniologic la bovine;
de dimensiunile şi portul urechilor la porci, de forma crestei la găini ş.a. La toate speciile însuşirile pielii
: grosime, densitate, elasticitate, raport derm-ţesut conjunctiv subcutanat (subderm) diferă de la o rasă
la alta.
Culoarea părului, a lânii şi a penajului constituie un caracter de diferenţiere a raselor la-
taurine, suine, ovine, caprine, mai puţin la cabaline şi păsări.
Caracterele fiziologice
Aceatea constituie baza producţiilor economice şi au importanţă atât în diferenţierea
raselor cât şi în lucrările de ameliorare. Principalele caractere fiziologice sunt: capacitatea productivă,
prolificitatea, capacitatea de valorificare a hranei, temperamentul, rezistenţa şi pretenţiozitatea.
Capacitatea productivă este cel mai important criteriu fiziologic, ce variază atât în
funcţie de specie cât mai ales în funcţie de rasă.
Prolificitatea este însuşirea femelelor din speciile multipare de a da naştere la un număr
mai mare de produşi. Această însuşire variază mult în cadrul raselor de ovine. Astfel, rasele Romanov

P a g i n a 112 | 240
şi Friză produc 2-3 miei la o fătare. La porcine, rasa Mangaliţa produce la o fătare 4-6 purcei în timp ce
rasa Marele alb produce 10-12 purcei.
Precocitatea este însuşirea pe care o au unele rase de a atinge maturitatea
reproductivă, corporală şi productivă la vârste cât mai timpurii. Rasele primitive sunt mai tardive, în
timp ce rasele ameliorate şi perfecţionate sunt mai precoce. Astfel la porcine maturitatea sexuală se
realizează la :7-8 luni la rasa Landrace, la 12 luni la Mangaliţa iar la păsări la 4-4,5 luni la Leghorn şi la
6-7 luni la rasele mixte.
Capacitatea de valorificare a hranei examinată prin consumul specific respectiv
UN/kg, produs este urmărită la toate speciile şi rasele. La porcine aceasta este de 3-3,5 UN/kg spor la
rasa Landrace şi 7-8 UN/kg spor la rasa Stocli.
Rezistenţa şi pretenţiozitatea sunt însuşiri foarte importante ce diferă de la o rasă la
alta şi care se află în relaţie directă cu gradul de ameliorare al raselor.

5.4.3. Clasificarea raselor

Criteriile care stau la baza clasificării raselor sunt foarte numeroase,astfel:

1. După dezvoltarea corporală:

- rase uşoare (hipomterice);
- rase mijlocii (eumetrice);
- rase grele (hipermetrice).

2. După criterii anatomice la ovine:

- oi cu coadă scurtă, (Brachyurae);
- oi cu coadă lungă (Dolycourae);
- oi cu coada grasă (Steatopygae);
- oi cu coada lată (Platyurae).
3. După criteriul economic la:
- Taurine: rase de lapte; rase de carne, rase mixte.
- Ovine : rase de lână, rase de carne, rase de lapte, rase mixte.
- Porcine: rase de carne, rase de grăsime, rase mixte.
- Cabaline: rase de viteză şi tracţiune uşoară; rase de tracţiune intermediară; rase de
tracţiune grea.
- Păsări: rase de ouă, rase de carne, rase mixte.

4. După gradul de ameliorare:

- rase perfecţionate;
- rase ameliorate;
- rase locale.

Rasele perfecţionate (suprarase) sunt rezultatul muncii de ameliorare a omului. Se mai

numesc „rase pure” având sensul de „complet izolate reproductiv”, nu de homozigote.
Sunt rase artificiale cu rol ameliorator, izolate reproductiv prin ţinerea registrului genealogic.
Acestea au productivitate mare ca urmare a selecţiei într-o singură direcţie. În această categorie se
încadrează rasele de carne Shorthorn, rasele de lapte Jersey şi Friză la taurine, rasa pursânge englez
la cabaline, rasa Landrace la suine şi rasa Leghorn la păsări. În majoritatea cazurilor acestea sunt
rase cosmopolite-Merinosul, Marele alb, Pur sânge englez, Friza.
Rasele ameliorate (semirase sau rase în tranziţie) sunt populaţii care au unele atribute ale
rasei dar nu sunt încă consolidate genetic, practicându-se în continuare încrucişări de ameliorare. În

P a g i n a 113 | 240
 această categorie din cadrul raselor de la noi se încadrează : Bălţata românească, Bruna la taurine,
porcul alb de Banat şi Bazna şi ovinele Merinos Transilvanean.
Rasele locale provin direct din strămoşii sălbatici- fiind izolate reproductiv prin bariere
geografice sau politice, (Sura de stepă, Stocli, Ţurcană, Ţigaie).
Nomenclatura raselor este atribuită după diverse criterii cum are fi:
- după localitate – rasa Bazna, Merinos de Palas;
- zona geografică – Merinosul transilvănean, Roşie daneză;
- culoare – rasa Brună;
- numele crescătorului - Doberman

5.5. Caracterele şi însuşirile animalelor domestice

5.5.1. Constituţia animalelor domestice

Constituţia reprezinta totalitatea caracterelor şi însuşirilor unui individ sau grupe de indivizi,
aspecte ce se traduc atât în planul general al organismului prin puterea lui de viaţă, rezistenţa la boli şi
condiţiile mediului înconjurător cât şi prin capacitatea lui de producţie şi reproducţie.
Termenul de constituţie provine din limba latină constituire şi reprezintă alcătuirea unui întreg
din părţi componente.
Aprecierea constituţiei include studiul elementelor macrostructurale (exteriorului), şi a
elementelor microstructurale şi a indicilor funcţionali-histologici, fiziologici şi biochimici.
Capacitatea productivă a unui animal depinde deci atât de structura ţesuturilor şi organelor, de
intensitatea şi calitatea activităţii lor funcţionale cât şi de unele particularităţi legate de valoarea
economică şi de reproducţie.
Tipurile constituţionale
Folosind ca elemente de apreciere activitatea funcţională şi calitatea proceselor metabolice,
distingem două tipuri fiziologice sau constituţional funcţionale: tipul respirator şi tipul digestiv.
Tipul respirator încadrează animalele cu cavitatea toracică bine dezvoltată în lungime, adâncă
şi comprimată lateral, cu coaste mai subţiri şi spaţii intercostale largi. Coastele sunt mai puţin curbate şi
dispuse oblic pe coloana vertebrală determinând o cutie toracică profundă cu o capacitate respiratorie
mare.
Animalele din acest tip fiziologic au format corporal trapezoidal cu baza mare la nivelul
trenului posterior, au gâtul lung şi subţire, membre lungi subţiri şi musculatura fermă, piele fină, elastică
cu peri fini scurţi şi mai rari. Contururile corporale sunt mai unghiuloase, cu proeminentele osoase şi
vascularizaţia mai evidente.
Acest tip funcţional este caracteristic animalelor de viteză la cabaline, raselor de lapte la bovine
şi ovine şi raselor pentru producţia de ouă la păsări.
Tubul digestiv se caracterizează prin capacitate respiratorie mai redusă, animalele având
toracele mai scurt, adânc, larg, cu coaste mai late şi spaţii intercostale mai mici.
Coastele sunt arcuite şi aproape perpendiculare pe coloana vertebrală determinând un torace
aproape rotund pe secţiune.
Animalele au trunchiul, toracele, şalele şi crupa mai lungi, largi şi bine îmbrăcate în
musculatură determinând un format corporal dreptunghiular. Membrele sunt mai scurte şi groase,
pielea mai groasă şi fanerele mai abundente. Contururile corporale mai rotunjite şi vascularizaţia mai
puţin evidenţiată. Acest tip constituţional – funcţional este caracteristic raselor de taurine şi ovine de
carne, cailor de tracţiune grea, raselor de suine de carne.
La acest tip constituţional-funcţional predomină procesele anabolice animalele caracterizându-
se printr-o bună capacitate de îngrăşare.
Exista si tipuri constitutionale mixte.

P a g i n a 114 | 240
 In aprecierea constituţiei se ia în considerare totalitatea caracterelor morfofiziologice ale
organismului,în funcţie de care se disting patru tipuri constituţional-morfologice:
fină, robustă sau compactă, debilă şi grosolană.
Constituţia fină este caracteristică animalelor cu corpul lung, capul fin, gâtul şi membrele lungi,
cu mase musculare şi tendoane bine dezvoltate şi bine reliefate. Scheletul este fin şi compact, cu unghiuri
externe bine reliefate datorită cantităţii reduse de ţesut şi ţesut adipos subcutanat. Pielea este subţire,
fină, elastică, cu numeroase pliuri, cu vascularizaţie foarte bine evidenţiată, părul mic şi lucios, copite mici
cu coarne tari şi foarte rezistente. Sunt animale cu temperament vioi, privire ageră, capabile de reacţii
prompte şi viguroase, la care predomină latura catabolică a metabolismului.
Animalele cu constituţie fină prezintă aptitudini bune pentru lapte, viteză, lână şi sunt slabe
producătoare de carne. Acest tip constituţional este caracteristic raselor de taurine Friză şi Jersey, de
cabaline Pur sânge englez şi Arab şi de găini Leghorn.
Constituţia fină este deci caracteristică vacilor de lapte, cailor de viteză, ovinelor cu lână fină,
păsărilor de ouă.
Constituţia robustă este un tip dorit, util, caracteristic animalelor mixte şi de carne. Este
întâlnită la taurinele de lapte- carne şi carne- lapte la ovinele de carne- lapte şi lână- carne, la suinele de
carne, la păsările de carne şi mixte şi la caii din rasele intermediare.
Animalele cu constituţie robustă sunt mai masive, cu trunchi scurt, larg şi adânc, cu membre
scurte şi groase, cu copite mai mari, cu musculatura dezvoltată şi puternică, cu osatura bine dezvoltată şi
rezistentă, cu pielea mai groasă, densă şi mai puţin elastică. Părul este mai gros şi abundent, unghiurile
osoase mediu reliefate şi vascularizaţia mai puţin evidentă.
În cadrul acestui tip constituţional se întâlneşte subtipul robust-compact şi robust - afânat.
Animalele cu constituţie robust- compactă prezintă un trunchi armonios, suficient de lung, de
larg şi adânc, cu piept larg, abdomenl bine dezvoltat, crupa lungă şi largă. Membrele sunt bine dezvoltate,
bine îmbrăcate în mase musculare, cu tendoane puternice, piele suplu, rezistentă, cu pliuri rase, păr
lucios, dens şi mai lung.Sunt animale de tip mezomorf, digestivo-respirator.
Acest subtip constituţional este caracteristic raselor intermediare care dau producţii mixte,
Brună, Ţigaie, Marele alb, Marele negru, Bazna.
Constituţia robust- afânată este specifică animalelor pentru producţia de carne la taurine şi
ovine, de carne- grăsime la porcine şi de tracţiune grea la cabaline, care au o mare capacitate de
conversie a hranei, sunt precoce, dar cu arderi lente, şi au tendinţa de îngrăşare rapidă.
Se caracterizează printr-un format longiliniu la taurine şi ovine şi brevimorf la porcine şi
cabaline, având la acestea lungimea oblică mai mică decât talia, toracele larg, adânc, rotund pe secţiune,
scheletul fin dar rezistent, mase musculare foarte bine dezvoltate cu o capacitate mare de grăsime
interfibrilară. Au spinarea, şalele şi crupa largi, membre puternice, cu articulaţii largi şi bine reliefate,
tendoane groase şi puternice, părul lung şi des.
Această constituţie este caracteristică taurinelor de carne: Aberdeen, Angus, Santa Gertruda,
Hereford; de ovine: Leicester, Romney –Marsh, Suffolk, de porcine: Mangaliţa, Lincoln şi de cabaline:
Ardenez şi Brabonson.
Constituţia debilă este o exagerare a constituţiei fină, fiind caracteristică animalelor
degenerate, uzate, subnutrite, exploatate neraţional.
Constituţia debilă trebuie diferenţiată de cea suprafină, ea având în general un substrat
patologic pe când constituţia suprafină este consecinţa dirijării creşterii şi selecţiei intense pentru producţii
unilaterale- lapte, lână fină, ouă.
Animalele cu o constituţie debilă sunt plăpânde, cu scheletul fin şi puţin rezistent. Masele
musculare slab dezvoltate încât unghiurile osoase şi contururile articulare sunt foarte evidente, pielea
este exagerat de fină. Animalele au o respiraţie scurtă şi accelerată, rumegare lentă, sunt predispuse la
oboseală, se hrănesc şi se deplasează cu greutate. Au o producţie foarte mică, prolificitatea, precocitatea
şi vitalitatea scăzute.

P a g i n a 115 | 240
 Produşii rezultaţi de la mame debile să fie înlăturate din crescătorii şi în mod special din loturile
de reproducţie, fiind neeconomice .
Constituţia grosolană constituie o exagerare a constituţiei robuste. Animalele cu o constituţie
grosolană au o conformaţie nearmonioasă, segmentele corporale fiind disproporţionate. Au capul şi
urechile mari cu păr abundent în conchia auriculară. Ochii sunt acoperiţi de pleoape groase, infiltrate,
buzele sunt groase şi cărnoase. Pielea este groasă, afânată, lipsită de elasticitate, părul abundent foarte
gros, stufos. Osatura este grosolană, şi musculatura lipsită de tonicitate.
Animalele cu constituţie grosolană au o reactivitate scăzută, se deplasează greu şi obosesc
uşor, au prolificitate şi precocitate scăzute, dimorfism sexual slab exteriorizat, maturitate sexuală
întârziată. Acest tip de constituţie se întâlneşte mai frecvent la rasele primitive, tardive. Animalele cu
constituţia grosolană se exclud de la reproducţie.

Cauzele şi semnele slăbirii constituţiei

Tipul constituţional al animalului este ereditar şi deci transmisibil la descendenţi în cazul în care
mediul exterior şi alţi factori care intervin în timpul procesului ontogenetic nu se schimbă.
În cazul în care condiţiile de mediu din zona geografică de formare se schimbă s-au
animalele sunt transferate în alte zone, ca urmare a restructurării proceselor metabolice şi fiziologice,
se pot produce modificări morfofuncţionale care vor determina şi modificări ale tipului constituţional.
Unele modificări pot fi favorabile producţiei pentru care este exploatată rasa, altele nefavorabile
slăbind constituţia animalelor şi reducând rentabilitatea creşterii lor.
Pe lângă condiţiile de mediu, slăbirea constituţiei poate fi determinată şi de consangvinitate,
alimentaţie, îngrijiree, antrenamentul, gimnastica funcţională.
Slăbirea constituţiei se manifestă prin modificări de ordin funcţional care afectează un anumit
organ, dar care de regulă se răsfrâng asupra întregului organism (aparatul reproductiv).
În cazul slăbirii constituţiei producţia animalului scade chiar dacă acesta este întreţinut şi îngrijit
în condiţii corespunzătoare, organismul este mai receptiv la boli, se resimte mai mult la acţiunea factorilor
neprielnici de mediu fiindu-i modificate însăşi rezistenţa şi mecanismele de apărare ale organismului.
Pentru prevenirea slăbirii constituţiei şi degenerării animalelor mai cu seamă a celor cu producţii
ridicate la care acest fenomen se manifestă mai repede şi mai intens, se impune depistarea cât mai
devreme a acţiunii factorilor determinanţi şi combaterea efectelor acestora prin alimentaţie
corespunzătoare, muncă controlată şi îngrijire continuă.

Condiţia animalelor domestice

Pentru aprecierea corectă a unui animal se impune să se ia în considerare şi condiţia în care
acesta se găseşte.
Condiţia animalului este exprimată de starea de întreţinere şi fiziologică a animalului ce se
reflectă în aspectul lui general, însuşirile lui generale şi particulare care-i definesc capacitatea
productivă.
Animalele pot fi: în condiţie de reproducţie, de producţie (muncă sau antrenament), de
îngrijire, de extenuare şi de expoziţie.
Condiţia de reproducţie defineşte o anumită structură şi stare funcţională a organismului
mascul sau femel care a ajuns la maturitate sexuală şi este capabil să se reproducă şi să dea produşi
viabili, bine dezvoltaţi şi sănătoşi.
Condiţia de reproducţie nu trebuie confundată cu capacitatea animalului de a se reproduce,
aceasta din urmă fiind dependentă în principal de maturitatea sexuală. În condiţie de reproducţie, atât la
mascul cât şi la femelă, organismul trebuie să fie bine dezvoltat, într-o stare bună de întreţinere, cu marile
funcţii normale ca ritm, intensitate, amplitudine, frecvenţă, cu organele de reproducţie normale, cu apetit
sexual prezent. Animalul trebuie să posede însuşirile morfoproductive specifice rasei.

P a g i n a 116 | 240
 Condiţia de producţie (de muncă sau antrenament) se caracterizează printr-o dezvoltare
armonioasă a organismului animal şi a marilor funcţii. Animalele au scheletul bine dezvoltat, articulaţiile şi
tendoanele consolidate, fortificate, musculatura dezvoltată şi bine reliefată, ţesutul adipos slab
reprezentat. Animalele în condiţie de muncă trebuie să fie bine dezvoltate şi proporţionate, cu scheletul
membrelor rezistent, cu articulaţii libere şi mobile, iar masele musculare cu rol în locomoţie, să fie bine
dezvoltate şi cu tonus ridicat, capabile să asigure o mare capacitate de tracţiune.
Această condiţie trebuie să caracterizeze caii de curse şi animalele de muncă.
Condiţia de îngrăşare defineşte o anumită stare a organismului animal specifică raselor de
carne, care dispun de o mare capacitate de conversie a hranei şi de însuşirea de a depune grăsime în
anumite condiţii de îngrijite şi întreţinere. Condiţia de îngrăşare este improprie aprecierii exteriorului şi
efectuării de măsurători deoarece depunerea stratului subcutan de grăsime poate masca, prin nivelare,
unele defecte de conformaţie.
Condiţia de expoziţie este expresia unei stări corecte, corespunzătoare din toate punctele de
vedere a standardului rasei. Animalul în această condiţie trebuie să întrunească sumumul însuşirilor rasei,
liniei, sexului şi vârstei, însuşiri care corespund unei anumite direcţii de exploatare: carne, lapte, muncă,
mixte. Animalele în această condiţie trebuie să se încadreze prin însuşirile lor morfologice în categoriile
elită şi record, a cerinţelor standardelor de rasă.
Condiţia de extenuare este o stare nedorită, ce poate fi întâlnită la animale atât în perioada de
creştere cât şi în perioada maturităţii. Poate fi determinată fie de stări patologice cronice, organismul fiind
incapabil de a folosi hrana, fie de epuizarea acestuia, ca urmare a stării de oboseală, surmenaj şi uzură
datorate exploatării iraţionale a animalelor. Ea apare la animalele tinere supuse la eforturi mari de
tracţiune sau neantrenate corespunzător în prealabil.
Animalele în condiţie de extenuare sunt slabe, unghiurile osoase, coastele şi apofizele spinale
evidente, masele musculare au tendinţa de emaciere, animalul se deplasează greu, este incapabil de
efort, iar atunci când este obligat să-l facă, oboseşte foarte repede.
Aceste animale formează împreună cu cele cu tare ereditare şi stări patologice ireversibile,
obiectul reformei.
Aprecierea exteriorului este dificilă deoarece din cauza emacierii musculare dimensiunile între
repere sunt nereale, iar defectele de conformaţie accentuate.

5.6. Temperamentul la animalele domestice

Ca noţiune temperamentul a fost definit de G.K. Constantinescu încă din 1930 fiind considerat
„expresia calităţii sistemului nervos, respectiv iuţeala cu care individul reacţionează la factorii
excitanţi”.
Temperamentul animalelor este: vioi si limfatic
Reacţiile de răspuns, la excitanţi şi stimuli, egali ca intensitate şi durată de acţiune, diferă de
la individ la individ, în funcţie de particularităţile constituţionale, de sistemul nervos, de mediul extern şi
de starea de sănătate a organismului.
Se consideră că temperamentul este legat de tipul constituţional fiziologic al animalului,
animalele de tip respirator reacţionează mai prompt şi mai intens decât cele de tip digestiv, apreciindu-se
că împărţirea acestora în: animale cu temperament vioi şi animale cu temperament limfatic are fi
fundamentată ştiinţific şi are reflecta realitatea din lumea animalelor domestice.
Temperamentul animalelor este: vioi si limfatic
Temperamentul vioi este caracteristic animalelor din rasele de lapte şi cailor de viteză Friză,
Jersey, Pur sânge englez, Arab. Acesta se caracterizează prin energie, vigoare şi mobilitate mare în
mers. Animalele cu temperament vioi au ochi limpezi, expresivi, urechile mobile, corpul zvelt, reflexele
prompte.
Temperamentul limfatic este specific animalelor din rasele grele, de povară, normal
animalelor de carne, tipului constituţional digestiv, care prezintă reflexe încete şi reacţii şterse faţă de

P a g i n a 117 | 240
 excitanţi. Organismul lor exprimă forţa de capacitate de efort mare şi prelungit. Animalele sunt
limfatice, încete si lente.
Există şi tipuri intermediare, specifice ca temperament raselor cu producţii mixte,
corespunzătoare tipului constituţional respiratoro- digestiv şi digestivo- respirator.
Dupa DUERST Y.U. (1927) lclasifică tipul animalelor în:
-tipul hipersensibil (foarte vioi şi sensibil la acţiunea stimulilor externi);
-tipul sensibil (cu o vioiciune evidentă şi sensibilitate mare la excitanţi);
-tipul mezosensibil (cu reacţii de răspuns moderate la factorii interni şi externi);
-tipul hiposensibil, cu sensibilitate şi vioiciune reduse, cu reacţii greoaie la excitanţi şi cu
mişcări foarte lente.
În aprecierea temperamentului unui animal, a intensităţii şi a calităţii reflexelor şi a
răspunsului la acţiunea excitanţilor, trebuie avută în vedere starea lui de sănătate. Un organism
bolnav, febril, epuizat, obosit, surmenat, sau cu grad avansat de uzură fiziologică va da răspunsuri
slabe la excitanţi, chiar de intensitate ridicată.
Temperamentul exprimat şi apreciat prin gradul de reactivitate se apreciază numai la
animalele sănătoase care au crescut şi s-au dezvoltat în condiţii normale, care sunt exploatate raţional
şi se află în stare de sănătate.

5.7. Adaptarea şi aclimatizarea raselor

În decursul timpului în unele ţări ca urmare a condiţiilor favorabile, s-au creat rase de animale
valoroase. Astfel, în Anglia, ţara care a întrunit cele mai multe din aceste condiţii, s-au creat o serie de
rase începând cu finele secolului al XVIII-lea şi continuând până în zilele noastre cum are fi:
-taurine: Shorthorn, Hereford, Aberdeen Angus;
-ovine: Leicester, Suffolk, Romney Marsh, Shouthdown;
-porcine: Marele alb, Berk;
-cabaline: Pur sânge englez

În alte ţări europene s-au format o serie de rase valoroase ca:

FRANTA: Merinosul Rambouillet, Charolaise, Limousine;
OLANDA: Ostfriză;
DANEMARCA: Landrace
ELVETIA: Simmental şi Schwyz;

Pe parcursul timpului reproducătorii masculi sau chiar grupuri mai mici sau mai mari de indivizi
din aceste rase au fost importate în ţări cu condiţii pedoclimatice diferite fie pentru creştere în rasă curată,
fie pentru ameliorarea unor rase locale cu însuşiri inferioare din aceste ţări.
IN ROMANIA ;
- la mijlocul sec. al XIX-lea au fost aduse taurine Schwyz şi Simmental;
- înainte de primul război mondial s-au făcut importuri de oi Merinos şi Karakul, de vaci din
rasele Olandeză şi Shorthorn.
Importurile de animale au fost intensificate între cele două războaie mondiale şi mai ales în
perioada 1958-1965 când au fost importate o serie de rase. Astfel la: - bovine Hereford, Shorthorn
(Anglia), Santa Gertruda (SUA), Charolaise (Franţa), Friza, Jersey (Olanda, Danemarca, RFG, Anglia,
Canada), Schwyz, Simental (Elveţia).
- ovine rasele Merinos de Stavropol, Merinos Rambouillet, Merinolandschaf. În anii
1980-1985 se fac importuri masive de oi din rasele Corriedale, Romney-Marsh, Polwarth, Merinos
din Australia şi Noua Zeelandă.

P a g i n a 118 | 240
 - porcine s-au importat rasele Landrace din Danemarca, Pietrain din Belgia, Duroc,
Hampshire din SUA;
- păsări s-au adus rase şi linii de găini Leghorn, Cornish, Plaimouth Roc, raţele Campbell,
Peking, etc.
Nu toate animalele s-au adaptat la noile condiţii. Reacţiile de neadaptare - dezechilibru
biologic (modificări morfologice şi fiziologice negative) în care sunt implicate două fenomene: adaptarea
şi aclimatizarea.
Modificarea condiţiilor de mediu între anumite limite faţă de cele în care s-a format o
rasă sau populaţie de animale determină organismul să-şi restabilească un nou echilibru biologic-
ecologic. Sunt însă şi situaţii în care modificările factorilor de mediu sunt atât de profunde, încât
organismele animale nu mai sunt capabile să-şi restabilească acest echilibru, determinând apariţia
fenomenului de degenerare sau chiar moartea.

5.7.1. Influenţa factorilor naturali şi artificiali asupra procesului de adaptare şi

aclimatizare
Cunoaşterea factorilor naturali şi artificiali implicaţi în procesul de adaptare şi aclimatizare
Dintre numeroşii factori de mediu, cea mai mare influenţă asupra organismului animal o au
alimentaţia şi factorii climatici (temperatură, umiditate, lumină şi presiune atmosferică, sol, altitudine şi
factorii tehnologici).

5.7.2. Influenţa alimentaţiei asupra organismului

Alimentaţia are o influenţă hotărâtoare în perioada de creştere şi în perioada de
dezvoltare a organismului Unii cercetători (I.Hammond, M.F. Ivanov, Fischer W.) consideră că
formele caracteristice tipului de carne s-ar datora alimentaţiei abundente, iar conformaţia tipică a
animalelor primitive, unei alimentaţii neraţionale şi dezechilibrate în perioada de creştere. Astfel, s-a
constatat că tăuraşii din rasa Pinzgau subalimentaţi în perioada de creştere au la maturitate mari defecte
de exterior, tipice unei constituţii grosolane, în timp ce cei hrăniţi corespunzător devin robuşti, cu
pronunţate aptitudini pentru carne.
- In perioada de tinereţe aparatul digestiv al animalelor are o mare plasticitate şi capacitate de
adaptare la diferite regimuri de furajare pe care le valorifică cu o eficienţă mai mare la vârsta adultă.
- O influenţă hotărâtoare asupra creşterii şi dezvoltării o are valoarea biologică a nutreţurilor,
conferită de conţinutul în vitamine, microelemente, săruri minerale, lipide, proteine, aminoacizi, ş.a.

5.7.3. Influenţa factorilor naturali climatici asupra organismului animal

Factorii climatici acţionează cumulativ şi complex asupra organismului.

Temperatura acţionează foarte complex asupra pielii, asupra proceselor metabolice şi asupra
funcţionării unor organe şi aparate.
În condiţiile climatului cald pielea animalelor este subţire, cutată, ţesutul subcutanat redus, părul
rar, în timp ce în condiţiile climatului rece pielea animalelor este groasă, lipsită de cute, cu ţesut
subcutanat şi adipos bogat, iar părul este dens şi abundent. Toate aceste diferenţe influenţează direct
procesul de termoreglare.
Temperaturile din adăposturi scăzute o lungă durată în timpul iernii, determină la tineretul taurin
o creştere abundentă a părului.
Dacă pentru tineretul taurin, temperaturile scăzute au efecte defavorabile , în schimb pentru
animalele de blană acestea influenţează pozitiv calitatea blănii.
Numeroase experienţe dovedesc că oscilaţiile termice de scurtă durată măresc pofta de
mâncare şi rezistenţa, producând aşa numitul fenomen de călire a organismului.

P a g i n a 119 | 240
 Rasele formate în condiţiile climatului oceanic (cu temperaturi constante) se adaptează mai
greu la condiţiile de mediu schimbate, comparativ cu cele create în condiţiile climatului temperat.
Temperatura influenţează puternic funcţia glandelor sexuale producând în anumite cazuri
sterilitate temporară sau definitivă.
În condiţiile climatului temperat, temperatura de peste 30 oC poate produce sterilitate temporară
la masculii animalelor de fermă.
În general temperaturile între 8-25oC sunt favorabile majorităţii producţiilor animale.
Temperaturile prelungite de peste 32oC, în condiţiile climatului temperat, reduc ritmul de
creştere a lânii la oi, iar la scroafe secreţia lactantă încetează. Temperatura de 0 oC şi o umiditate
ridicată produce la purcei moartea în masă.
Umiditatea aerului acţionează de cele mai multe ori în strânsă legătură cu temperatura. În
condiţii de umiditate scăzută rezistenţa animalelor este mai mare atât la temperatură ridicată cât şi la
temperatură scăzută.
Umiditatea influenţează în mare măsură nu numai starea de sănătate a animalelor ci şi
producţiilor lor. La specia ovină, care prin metode de creştere practicate se află cel mai mult sub influenţa
factorilor climatici, s-a constatat că în zonele temperate, cu umiditate relativă ridicată, cel mai bine se
adaptează rasele cu lână groasă (Ţurcană). Totodată într-un asemenea climat calitatea pielicelelor
Karakul se depreciază, rasa fiind creată în condiţii de stepă.
Lumina este un factor cu acţiune multiplă asupra organismelor animale. În mod direct lumina
acţionează asupra pielii, intensitatea şi efectul ei depinzând în mare măsură de pigmentaţia şi de natura
învelişului pilos al animalului.
Componenţa ultravioletă a luminii solare, intensifică circulaţia sangvină, determină
transformarea ergosterinei în vitamina D, prevenind astfel, apariţia rahitismului la animalele tinere.
Radiaţia luminoasă prea puternică produce la animalele cu pielea nepigmentată şi
îmbrăcăminte piloasă slabă, procese inflamatorii sau eriteme solare.
Animalele cu pielea pigmentată şi înveliş pilos abundent se adaptează mai uşor la zonele cu
radiaţie luminoasă intensă.
În afară de acţiunea asupra pielii, radiaţiile solare influenţează puternic procesul creşterii şi
dezvoltării animalelor tinere, precum şi producţiile animalelor adulte.
Lumina difuză reduce intensitatea metabolismului, fapt ce favorizează îngrăşarea, în timp ce
lumina de intensitate moderată dar de durată, influenţează în mare măsură producţia de lapte, ouă,
robusteţea şi starea de sănătate a animalelor. Ca urmare a acestui fapt indicele de luminozitate al
adăposturilor diferă cu specia şi producţia animalului. Lumina influenţează puternic funcţia de reproducţie
în special la oaie, iapă, găină.
Lumina influenţează în mare măsură procesele metabolice şi de hematopoeză, astfel sub
acţiunea luminii creşte numărul globulelor roşii şi a leucocitelor, organismele devin mai rezistente faţă de
condiţiile de mediu şi agenţii patogeni.
Întreţinerea tineretului de reproducţie vreme îndelungată în adăposturi insuficient luminate şi în
condiţii necorespunzătoare de întreţinere duce la apariţia fenomenului de tarare cu urmări negative
pentru întreaga viaţă a animalului.
Presiunea atmosferică este percepută la animale prin intermediul receptorilor barici şi
provoacă reacţii specifice din partea organismului.
Presiunea atmosferică influenţează producţia şi comportamentul animalelor. Furtunile pot fi
sesizate cu mult timp înainte de unele specii de animale (porci, găini, oi).
Creşterea tineretului în condiţii de presiune atmosferică scăzută are influenţă asupra dezvoltării
aparatului respirator şi circulator.
Variaţiile de presiune modifică unele constante fiziologice. Din cercetările efectuate de C. Statov
(1977) pe ovine din rasă Momney Marsh, rezultă că în perioada premergătoare unor modificări de
presiune se accelerează foarte mult pulsul şi frecvenţa respiratorie.

P a g i n a 120 | 240
 5.7.4. Influenţa solului, reliefului şi altitudini

Solul are influenţă indirectă asupra organismului prin cantitatea şi calitatea vegetaţiei, fapt ce
impune ca relaţia sol-plantă-animal să se aprecieze printr-o abordare sistematică.
Datorită solului şi vegetaţiei carnea oilor crescute în zona de stepă nu prezintă mirosul
caracteristic. Solul şi relieful are o influenţă hotărâtoare asupra mărimii şi durităţii copitei.
În strânsă legătură cu presiunea atmosferică, altitudinea influenţează nu numai compoziţia
sângelui şi unele constante fiziologice ci şi funcţia de reproducţie. Animalele crescute la şes şi transferate
în zone cu altitudini de 1000 m devin temporar sterile.
Pe lângă factorii menţionaţi, radiaţiile cosmice şi terestre, poluanţii, fizici, chimici şi sonori,
acţionează asupra organismului animal, însă influenţa lor este într-o fază incipientă de cunoaştere.
Factorii de mediu influienteaza adaptarea si aclimatizarea.

5.7.5. Caracteristicile procesului de adaptare şi aclimatizare

Capacitatea animalelor de a-şi reorganiza funcţiile vitale în concordanţă cu noile condiţii de

mediu, păstrându-şi capacitatea de reproducere, se numeşte adaptare.
Adaptarea este procesul de modificare morfo-fiziologică a animalelor, ca răspuns la acţiunea
factorilor noi de mediu în care au fost transferate.
Zona de mediu favorabilă reprezintă ansamblul factorilor de variaţie ce nu solicită prea puţin
mecanismul de adaptare.
Dacă noile condiţii climatice sunt diferite de cele din zona de provenienţă provoacă animalelor
fenomenul de stres, de aceea aceşti factori mai sunt numiţi factori de stres sau stresanti.
În situaţia în care acţiunea acestor factori este de scurtă durată şi organismul animal răspunde
prin modificări fenotipice pasagere, ce vizează neutralizarea efectului condiţiilor de mediu, se poate vorbi
de o adaptare fenotipică. Adaptarea fenotipică este, de fapt, începutul adaptării genetice, premiza unui
proces de modificare genetică a populaţiei.
O adaptare fenotipică, în timp îndelungat, ce se traduce printr-o ridicare a toleranţei faţă de
solicitarea continuă şi repetată la un stressor climatic, poartă denumirea de aclimatizare.
Datorită complexităţii noilor legături ce se realizează între organism şi mediul modificat,
aclimatizarea este un proces de lungă durată, fiind influenţat de numeroşi factori, printre care specia,
rasa, vârsta, tehnologia de creştere etc.
Pasarile si porcinele se aclimatizeaza mai usor, restul speciilor se aclimatizeaza mai greu.
Capacitatea de aclimatizare depinde în mare măsură şi de constituţia şi vârsta animalelor,
acelea cu o constituţie robustă se aclimatizează mai uşor, iar tineretul se adaptează cu mai multă
uşurinţă decât animalele adulte la care procesul de creştere şi dezvoltare s-a încheiat.
Cea mai mare capacitate de aclimatizare o au produşii a căror dezvoltare ontogenetică se
produce în noile condiţii de mediu, fapt ce impune ca animalele importate să fie la prima gestaţie. Datorită
progreselor realizate în ultima perioadă s-a creat posibilitatea să se recurgă la importul şi transferul de
embrioni.
În procesul aclimatizării, animalele transpuse în noile condiţii de mediu trec printr-o serie de
faze critice, de intensitate diferită care se manifestă la început prin : apatie, lipsă de vioiciune şi poftă de
mâncare. Dispariţia treptată a acestor manifestări nu constituie un indiciu cert al faptului că animalele s-
au aclimatizat.
Aclimatizarea organismului presupune readaptarea sistemului enzimatic, a florei intestinale şi
rumenale (în cazul rumegătoarelor) desfăşurarea normală a ciclului sexual, dezvoltarea mecanismelor de
apărare antigen-anticorp, funcţii care se restabilesc într-o perioadă îndelungată.

P a g i n a 121 | 240
 Criza de aclimatizare se manifestă prin:
- slăbirea animalelor chiar şi la un regim de întreţinere şi hrănire optim;
- stagnarea în creşterea tineretului;
- tulburări gastro-intestinale permanente;
- instalarea unor boli parazitare sau de alt gen;
- tulburări ale ciclului sexual la femele;
- azoospermie sau aspermie la masculi;
- produşi cu vitalitate scăzută;
- diminuarea producţiei, ş.a.
Criza de aclimatizare determina modificarea altor indici ca urmare a declanşării în organism, de
către excitaţiile puternice produse de factorii stresanti, a unor reacţii înlănţuite care produc: schimbarea
echilibrului hormonal şi al elementelor sanguine, creşterea cantităţii de glucoză etc.- proces numit
STRESS sau SINDROM GENERAL DE ADAPTARE.
Acest sindrom descris de SELYE se desfăşoară în trei stadii:
Reacţia de alarmă
Animalul supus acţiunii factorilor stressori se află în suferinţă şi îşi mobilizează toate forţele de
apărare pentru a se adapta la noile condiţii. Este perioada de criză de aclimatizare. În această etapă
excitaţiile factorilor stresanti ajunse la hipotalamus declanşează secreţia de neurohormoni care ajung
prin intermediul curentului sanguin la hipofiză şi stimulează secreţia de hormon adrenocorticotrop, care
declanşează reacţii în lanţ. Sunt activate suprarenalele care sporesc secreţia de cortizon şi corticosteron,
hormoni ce sunt implicaţi direct în procesul adaptării. Sub influenţa lor creşte nivelul glucozei în sânge şi
totodată rezistenţa organismului mărindu-i capacitatea de adaptare. Reacţia de alarmă prezintă două
faze:
faza de şoc când animalul manifestă suferinţe evidente şi imediate, aflându-se în criză şi faza
de contra şoc în care sunt mobilizate mecanismele de apărare ale organismului în vederea revenirii la
starea normală. Faşa de contra şoc poate trece treptat fie în:
Stadiul de rezistenţă
Reflectă completa adaptare la acţiunea agenţilor stressori, reprezentând de fapt reuşita
aclimatizării. Animalele depăşesc perioada de criză prin realizarea unui nou nivel metabolic de lungă
durată, chiar pentru toată viaţa, când se spune că s-a realizat o compensare adică s-a restabilit un
echilibru între factorii stressori şi mecanismele de adaptare. În situaţia în care factorii de stres sunt prea
puternici, înving posibilităţile de reacţie a organismului se trece în stadiul de epuizare.
Stadiul de epuizare
Se caracterizează prin apariţia unor dezechilibre grave ce conduc în final la moarte.
Suprasolicitările de lungă durată produc reacţii mult mai intense din partea organismului, hormonii
suprarenali fiind în cantităţi mari şi persistenţi. La animalele sacrificate se constată hiperplazia stratului
cortical al suprarenalelor, atrofierea timusului, splinei, ganglionilor limfatici, concomitent cu scăderea
accentuată a eozinofilelor din sânge şi apariţia de ulceraţii stomacale şi intestinale. Aclimatizarea sau
neaclimatizarea animalelor depinde aşa cum s-a arătat, de numeroşi factori, de intensitatea lor acţională
şi de rezistenţa organismelor. Grupele de animale care dispun de o bună plasticitate, trec prin
transformări adecvate noilor condiţii, fără să-şi modifice caracterele morfoproductive.

5.8. Producţiile animalelor domestice

Dintre însuşirile şi caracteristicile animalelor, producţiile au înregistrat după domesticire cele mai
ample şi profunde modificări, ele constituind însăşi scopul şi raţiunea creşterii animalelor. În consecinţă
animalele domestice de astăzi se deosebesc substanţial de formele sălbatice în primul rând prin
producţiile şi productivitatea lor.

P a g i n a 122 | 240
 Producţiile sunt rezultatul activităţii funcţionale a unor aparate, sisteme şi organe a căror
activitate a fost intensificată ca urmare a acţiunii conştiente a omului după domesticire. Prin selecţie,
hrănire, adăpostire, gimnastica funcţională, dirijarea împerecherilor, omul a acţionat asupra animalelor
influenţând dezvoltarea organelor şi sistemelor funcţionale ale organismului în direcţia dorită, respectiv a
intereselor lui economice.
Elaborarea producţiilor animale este deosebit de complexă, ea nu depinde numai de funcţia
unui organ ci de starea fiziologică şi funcţionalitatea întregului organism, elemente care se află sub
influenţa unui număr mare de factori interni şi externi, ce pot avea efecte favorabile sau defavorabile. Ca
urmare pentru obţinerea unor producţii cantitative şi calitative ridicate trebuie cunoscute atât elementele
structurale şi mecanismele fiziologice care stau la baza elaborării fiecărei producţii, cât şi factorii de
influenţă a acestora.
În realizarea producţiei animale se disting mai multe trepte:
1. potenţial genetic productiv; (exploatat 50%)
2. potenţial fenotipic productiv
3. capacitatea productivă reală
- fiecare animal are un potenţial genetic productiv sau capacitate productivă potenţială,
determinată de genotip şi interacţiunile genice din baza ereditară a acestuia rezultată;
- în urma procesului de fecundare genotipul rezultat se materializează în funcţie de condiţiile
asigurate individului în perioada de creştere şi dezvoltare şi se concretizează sub forma unui potenţial
fenotipic productiv. În al treilea rând din potenţialul fenotipic format, respectiv din capacitatea
productivă reală ce caracterizează animalul adult se obţine numai o anumită parte în funcţie de condiţiile
de hrănire, îngrijire şi exploatare asigurate în cursul vieţii productive. Aceasta reprezintă în fapt
producţia reală a animalului.
Concluzie - pentru sporirea producţiei animale, trebuie să se acţioneze deopotrivă atât asupra
bazei ereditare prin selecţie şi dirijarea împerecherilor cât şi asupra condiţiilor de mediu asigurate în
perioada de creştere şi în cursul exploatării.
Potenţialul productiv şi gradul de valorificare a acestuia se corelează direct cu productivitatea
animalelor, aceasta reprezentând un important indicator economic.
In aprecierea productivităţii prezintă interes indicii:
-consumului specific;
-producţiei relative;
-randamentul valoric;
-productivitatea muncii.
Consum specific capacitatea de a produce diferit in aceleasi conditii de mediu.
-indicele producţiei relative
Reprezintă cantitatea de produs pe unitate de masă corporală (kg lapte/kg masă corporală, kg
ouă/kg masă corporală, etc.). Acest indice variază la vacile de lapte între 5:1 şi 10:1, având valori mai
ridicate la rasele specializate pentru lapte. Aspectul economic rezidă din faptul că, la o valoare mare a
indicelui consumul pentru funcţiile vitale deţine o pondere mai scăzută din consumul specific.
- Randamentul valoric
Exprimă valoarea economică a producţiei realizate raportată la cheltuielile de producţie. El
reprezintă un important indicator economic deoarece exprimă rentabilitatea producţiei.
- Productivitatea muncii
Exprimă valoarea producţiei realizată de om în unitatea de timp (oră, zi, lună, trimestru, an).
Ea depinde în principal de potenţialul productiv al animalelor şi de tehnologiile aplicate.
Cantitatea şi calitatea produselor obţinute de la animalele domestice şi îndeosebi eficienţa
economică a producţiei sunt condiţionate de o serie de însuşiri biologice care nu au o legătură directă
cu o anume producţie dar care privesc organismul animal în ansamblul său Principalele producţii ce
se obţin din exploatarea animalelor sunt: laptele, carnea, ouăle, lâna, pielicelele, munca.

P a g i n a 123 | 240
 Exprimarea producţiei se face atât pe individ prin:
-controlul individual,
-controlul global,.
Producţia individuală este dată de cantitatea şi calitatea produsului realizat de un animal într-o
perioadă dată de timp: zi, lună, an sau pe întreaga viaţă economică.
Producţia globală este dată de producţia animalelor dintr-o fermă sau zonă şi este influenţată de
densitatea animalelor la 100 ha suprafaţă agricolă, de nivelul producţiei individuale şi de sistemul şi
tehnica de exploatare a animalelor. În acest caz se foloseşte ca indicator tehnico- economic PRODUCŢIA
MEDIE / ANIMAL FURAJAT care se obţine prin RAPORTAREA PRODUCŢIEI de lapte, carne, ouă, lână
etc. la numărul de animale furajate, indiferent dacă acestea au produs sau nu în perioada de timp la care
se referă producţia.

Însuşirile biologice generale care influenţează producţia animalelor

Producţia animalelor este condiţionată de factori genetici şi de mediu.
Prin acţiunea conştientă şi perseverentă a omului asupra factorului genetic, prin mijloacele
specifice ameliorării s-a reuşit ca animalele să capete sau să-şi îmbunătăţească în mod evident
anumite însuşiri biologice, care, în mod direct sau indirect, influenţează producţia şi productivitatea
acestora.
Insusiri generale: Constitutia si Exteriorul
Insuşiri biologice: generale care influenţează producţia şi productivitatea animalelor fac parte:
precocitatea, prolificitatea, capacitatea de conversie a hranei, longevitatea, rezistenţa şi starea de
sănătate.
Precocitatea: reprezintă capacitatea organismului de a atinge într-un timp mai scurt valoarea
caracteristică a rasei pentru un caracter, funcţie sau însuşire. ; se refera la timpul necesar pentru
atingerea maturităţii sexuale, maturităţii corporale sau a maturităţii productive.
Precocitatea condiţionează eficienţa economică a exploatării animalelor.
Vârsta de intrare în producţie şi de atingere a maturităţii productive influenţează volumul
cheltuielilor neproductive şi implicit economicitatea producţiei respective.
Prolificitatea: Reprezintă însuşirea femelelor din speciile multipare de a da naştere la un număr
mai mare de produşi la o fătare sau într-o perioadă determinată de timp (an). Termenul a fost adoptat şi
la speciile unipare.
Prolificitatea se exprimă în valori absolute (8, 9, 10, etc. produşi) la speciile multipare şi în valori
relative (număr de produşi la 100 femele anual) la speciile unipare.
Fiind influenţată de o multitudine de factori, prolificitatea variază în limite foarte largi atât în
raport cu rasa şi individul, cât mai ales sub influenţa condiţiilor de mediu. Exemple: porci, ovine, caprine.
Capacitatea de conversie a hranei
Reprezintă însuşirea organismului de a valorifica mai bine principii nutritivi din raţie pentru
creştere sau pentru elaborarea diferitelor producţii.
Ea se exprimă prin consumul specific, respectiv U.N. / unitate produs (kg masă corporală, kg
lapte, kg lapte, kg masă ou, kg lână, etc.)
Longevitatea
-exprimă vârsta până la care animalele sunt exploatate în mod economic.
Durata longevităţii economice interesează mai mult speciile a căror producţie se extinde pe o
perioadă mai îndelungată de timp.

Durata medie de viaţă şi de exploatarea principalelor specii de fermă

P a g i n a 124 | 240
Specia şi sexul Durata vieţii Durata perioadei Durata
(ani) de creştere (ani) exploatării
Medie Maximă (ani)
(ani)
Tauri 20-25 5-6 5-6 8-10

Vaci 20-25 4-5 5-10 12-15

Armăsari 25-40 5-7 16-20 26

Iepe 25-40 2-3 4-5 8

Berbeci 12-15 2-3 4-5 8

Oi 12-15 2-3 5-6 8-10

Ţapi 12-20 2-3 5-6 8

Capre 12-20 2-3 6-8 10

Vieri 15-20 2-3 3-4 5-6

Scroafe 15-20 2-3 4-6 10

Cocoşi 5-8 0,5-0,6 1-2 4-5

Găini 4-7 0,5-0,6 1-1,5 2-3

Rezistenţa
Rezistenţa la condiţiile nefavorabile de mediu şi agenţii patogeni reprezintă o însuşire biologică
generală cu un pregnant caracter individual. Indiferent de specie, rasele primitive sunt mai rezistente la
agenţii patogeni şi condiţiile de mediu, decât rasele perfecţionate.
Rezistenţa animalelor, dependentă în mare măsură de gradul de ameliorare, este determinată şi
de condiţiile asigurate acestora în perioada de creştere.
Hrănirea necorespunzătoare, lipsa de igienă, de lumină, de spaţiu, de mişcare, etc., determină o
slăbire a rezistenţei animalelor atât faţă de agenţii patogeni cât şi faţă de condiţiile vitrege de mediu,
determinând în cele din urmă scăderea producţiei şi productivităţii animalelor.
Creşterea rezistenţei impune printre altele: prevenirea bolilor, asigurarea unei alimentaţii
raţionale, armonizarea condiţiilor de microclimat şi cerinţele biologice, acţiuni de călire a tineretului şi
înlăturarea de reproducţie a indivizilor cu constituţie debilă.
Sănătatea
Deşi nu constituie propriu-zis o însuşire biologică, ea condiţionează exteriorizarea capacităţii
productive a animalelor. Ea este determinată de rezistenţa animalului, si de condiţiile de hrănire,
adăpostire şi îngrijire asigurate animalelor în perioada de creştere şi de exploatare.

P a g i n a 125 | 240
 Animalele bolnave au diminuată producţia în raport cu gravitatea şi durata bolii, impunându-se
scoaterea lor din efectiv, afectand rentabilitatea fermei.

5.8.1. Producţia de lapte

Rezultat al activităţii glandei mamare, secreţia lactată este caracteristică femelelor din clasa
mamiferelor. Laptele din compoziţia lui complexă asigură toate elementele necesare produsului de
concepţie (noilor născuţi) în prima etapă de viaţă, constituind totodată unul dintre cele mai importante
produse de origine animală.
Având influenţă hotărâtoare asupra creşterii tineretului în primele luni de viaţă, producţia de
lapte trebuie urmărită şi ameliorată la toate speciile de mamifere domestice.
Laptele la toate speciile de mamifere conţine aceleaşi elemente: protide, lipide, glucide,
(lactoza), săruri minerale, vitamine, enzime, etc., aflate în proporţii diferite de la o specie la alta.
În primele zile după fătare secreţia lactată are o compoziţie diferită de a laptelui, ea
reprezentând aşa numitul colostru, care este mult mai bogat în substanţă uscată (34-35%) şi în proteine
(20-30%). Din cadrul proteinelor ponderea cea mai mare o deţin lactalbumina şi lactoglobulinele (16-
17%). Compoziţia colostrului se modifică de la o mulsoare la alta, astfel că de la compoziţia caracteristică
primului colostru menţionată mai sus după 4-5 zile se ajunge la compoziţia laptelui normal.

Bazele morfofiziologice ale producţiei de lapte

Glanda mamară este o glandă de origine cutanată, de tip acinos cu funcţie holomelocrină,
este formată din două părţi principale: corpul mamar şi mamelonul sau sfârcul.
Din punct de vedere morfologic corpul mamar este constituit din ţesutul glandular sau
parenchimatos, cu rol secretor şi stroma conjunctivo-adipoasă, cu rol de susţinere. Stroma conjunctivită-
adipoasă cu rol de susţinere a ţesutului glandular este bogat în vase sanguine şi limfatice cu rol trofic.
Raportul între ţesutul glandular şi stroma conjuctivito- adipoasă din cadrul parenchimului mamar
determină tipul de uger care poate fi glandular sau cărnos. El se află în strânsă relaţie cu producţia de
lapte şi se modifică pe parcursul lactaţiei. Astfel vacile bune producătoare au ponderea ţesutului
glandular de 70-80% la începutul lactaţiei, aceasta scăzând la 20-30% la finele lactaţiei.
Din punct de vedere fiziologic producerea laptelui reprezintă un complex de procese ce se
succed într-o anumită ordine, constând din două faze principale: secreţia laptelui şi eliminarea
lui.
Secreţia laptelui se află în strânsă dependenţă cu funcţionalitatea aparatului de reproducţie.
Intervalul de timp în care ugerul secretă lapte după fătare constituie o lactaţie sau perioadă de
lactaţie. Durata acesteia variază de la o specie la alta (9-11 luni la vacă, 5-6 luni la oaie, 5-7 luni la
iapă, 6-8 luni la capră, 2 luni la scroafă) iar în cadrul speciei de la un individ la altul.
Secreţia laptelui are la bază două procese fiziologice aflate în strânsă interdependenţă: sinteza
componentelor laptelui cu acumularea lui în celulele epiteliale ale alveolelor; 2 trecerea componentelor
din citoplasma celulelor epiteliale în lumenul alveolar.
Componenţii laptelui sunt sintetizaţi de celulele alveolare pe baza precursorilor aduşi de
curentul sanguin, care, provin din hrană în urma proceselor de digestie şi absorbţie sau sunt sintetizaţi de
organism.
Sărurile minerale sunt preluate din plasma sanguină. Trecerea componenţilor sintetizaţi din
citoplasma celulelor epiteliale în lumenul alveolar diferă în funcţie de component, respectiv proteinele,
lactoza şi substanţele minerale trec pe cale osmotică, iar grăsimea prin decapitarea polului apical al
celulelor epiteliale care apoi se regenerează şi se reia ciclul secretor. Acest mecanism stă la baza teoriei
holomelocrine. La baza secreţiei stau două procese aflate sub controlul sistemului neurohormonal,
respectiv: declanşarea lactaţiei sau lactogeneza şi menţinerea lactaţiei sau lactopoeza.

P a g i n a 126 | 240
 Eliminarea laptelui are loc în două etape:
1. o etapă pasivă;
2. o etapă activă de evacuare sau de dejecţie a laptelui.
În, etapă pasivă situată între cele două mulsori, laptele trece în mod pasiv din lumenul alveolar
în canalele intralobulare şi interlobulare şi apoi în cisterna laptelui pe baza diferenţei de presiune şi a
forţei gravitaţionale.
În etapă activă evacuarea laptelui din uger se face printr-un mecanism activ, ce stă la baza
reflexului de ejecţie a laptelui la declanşarea căruia contribuie un complex de factori.
Excitaţiile produse de muls sau supt provoacă eliminarea ocitocinei din lobul posterior al
hipofizei în circuitul sanguin, care ajunge la nivelul glandei mamare şi provoacă contracţia celulelor
mioepiteliale, din structura acinilor glandulari şi din pereţii sistemului canalicular, determinând expulzarea
laptelui din alveole şi canale în cisterna glandei mamare de unde este extras prin supt sau muls.
Efectul ocitocinei durează 6-10 minute, fiind eliminată din organism
1. pe cale renală
2. prin descompunerea de către ocitocinază.
Acţiunea ocitocinei este blocată de adrenalină care este secretată de corticosuprarenală şi
eliminată în sânge în cazul unor excitanţi puternici.

Factorii care influenţează producţia de lapte

Producţia de lapte a unui individ este rezultatul de potenţialului genetic care determină aşa
numita „capacitate productivă”, si de condiţiile de mediu şi de exploatare care fac ca acest potenţial să se
exteriorizeze.
Rezultă că productivitatea de lapte este determinată de două categorii de factori: factori interni
sau genetici şi factori externi sau de mediu.

Factorii interni

Influenţează producţia de lapte, sub raport cantitativ şi calitativ

Acestia sunt:
a) tipul morfoproductiv;
b) rasa;
c) individualitatea, dependentă la rândul ei de vârsta, dezvoltarea corporală, conformaţia şi
constituţia animalului.
Tipul morfo-productiv Influenţează capacitatea productivă, cele mai ridicate performanţe
înregistrându-le animalele din tipul de lapte, care realizează producţii de peste 6000 kg lapte, urmate de
cele din tipul mixt de lapte-carne şi de carne-lapte, cu producţii cuprinse între 3000-6000 kg, iar cele mai
scăzute (2000 kg) se înregistrează la indivizii din tipul de carne la care producţia este destinată exclusiv
consumului viţeilor.
Rasa
Influenţează atât cantitatea cât şi calitatea producţiei de lapte. Există rase cu o capacitate
productivă mică sau cu producţii foarte mari, rasele specializate, cum sunt rasa Friza la taurine şi Awassi
şi Friză la ovine. Crescătorii de taurine au manifestat pe parcursul timpului o preocupare constantă pentru
îmbunătăţirea nivelului cantitativ şi a însuşirilor calitative ale laptelui, producţia de lapte cunoscând o
dinamică ascendentă continuă. Friză în ultimii ani producţia a crescut la 10-14 mii litri cu 4,0-4,4%
grăsime.
Individualitatea
În cadrul fiecărei rase producţia de lapte variază mult de la un individ la altul, fapt ilustrat de
însăşi prezenţa recordistelor în cadrul fiecărei rase şi ferme. La rasa Bălţată românească vaca Zana a

P a g i n a 127 | 240
produs într-o lactaţie normală (305 zile) 13.212 litri lapte cu 4.09% grăsime, iar la rasa Holstein vaca
Beecher Arlinda Ellen în 365 zile a produs 25.214 kg lapte.
Diferenţele individuale înregistrate în condiţii identice sau asemănătoare de viată au la bază
cauze de natură genetică şi sunt determinate de o serie de elemente din cadrul cărora amintim:
Vârsta
Influenţează în mod semnificativ producţia de lapte Cu înaintarea în vârstă aceasta creşte de la
o fătare la alta până la atingerea maturităţii productive după care începe să scadă treptat spre bătrâneţe.
Dezvoltarea corporală

Exprimată în general de masa corporală influenţează pozitiv până la o anumită limită

caracteristică fiecărei rase, producţia de lapte. Astfel la rasa Bălţata românească producţia creşte în
raport cu masa corporală până la 700-750 kg. Peste această greutate nu se mai înregistrează o creştere
ci o scădere a producţiei, animalele tinzând spre tipul de carne;
Conformaţia şi constituţia corporală
Reflectă în mare măsură aptitudinea productivă a animalului. Fiecărei producţii îi este
caracteristică o anumită organizare interioară, o anumită dezvoltare, structură şi intensitate funcţională a
organelor şi sistemelor ce compun organismul. Conformaţia şi constituţia determină la rândul lor o
anumită înfăţişare a formelor corporale exterioare ce este specifică fiecărui tip morfoproductiv şi tip
constituţional.
Pe lângă aspectele menţionate producţia de lapte este influenţată şi de o serie de particularităţi
morfofuncţionale ale ugerului cum sunt: mărimea şi forma acestuia, simetria morfologică şi funcţională a
ugerului, raportul dintre ţesutul glandular şi conjunctivito-adipos şi dezvoltarea vascularizaţiei ugerului.
Tipul de sistem nervos
Influenţează producţia de lapte, el determină modul de reacţie al indivizilor la acţiunea
excitanţilor externi. Vacile aparţinând tipului de sistem nervos echilibrat, la care procesele de excitaţie şi
de inhibiţie sunt moderate realizează performanţe productive mai ridicate. Acestea au un temperament
liniştit sau vioi, consumă bine hrana şi o transformă în mod avantajos în lapte.
Starea de sănătate
Reprezintă condiţia esenţială în obţinerea producţiei de lapte. Efectul cel mai nefavorabil îl au
afecţiunile ugerului, ale aparatului de reproducţie ce pot produce sterilitate temporară sau definitivă,
afecţiunile tubului digestiv precum şi afecţiunile tubului digestiv precum şi afecţiunile membrelor.
Factorii de mediu şi de exploatare
Din această categorie fac parte un număr mare de factori care, prin acţiunea lor, condiţionează
gradul de exteriorizare a potenţialului productiv ereditar. Din multitudinea factorilor de exploatare îi
menţionăm cei mai importanţi sunt:
1. Alimentaţia şi modul de hrănire
Reprezintă cel mai important factor de mediu, ştiut fiind faptul că diferitele componente ale
laptelui se formează în uger pe baza principiilor nutritivi din hrană.
Atât subalimentaţia, alimentaţia carenţată cât şi supraalimentaţia au efecte nefavorabile asupra
producţiei de lapte. Hrănirea vacilor de lapte trebuie să se facă cu raţii diversificate sortimental şi
echilibrate în principi nutritivi.
Pe lângă cantitatea şi calitatea hranei producţia de lapte este influenţată şi de modul de
preparare şi administrare a ei.
2. Adăparea
Are o importanţă mare pentru producţia de lapte, deoarece apa are ponderea cea mai mare (87-
88%) în compoziţia laptelui. Lipsa sau insuficienţa apei, temperatura prea scăzută sau prea ridicată (sub
8oC şi peste 18oC), numărul prea mic de adăpări pe zi influenţează nefavorabil cantitatea şi calitatea
laptelui.
3. Igiena corporală

P a g i n a 128 | 240
 Condiţionând buna desfăşurare a tuturor proceselor biologice din organism, influenţează igiena
adăposturilor, care pe lângă asigurarea parametrilor de microclimat trebuie să asigure şi condiţiile
necesare de linişte şi odihnă pentru desfăşurarea corespunzătoare a secreţiei laptelui.
4. Mişcarea
Efectuată zilnic, raţional şi în anumite limite influenţează şi igiena adăposturilor, care pe lângă
asigurarea parametrilor de microclimat trebuie să asigure şi condiţiile necesare de linişte şi odihnă pentru
desfăşurarea corespunzătoare a secreţiei laptelui.
5. Vârsta vacii la prima fătare
Influenţează atât producţia din lactaţia respectivă cât şi producţia pe viaţa productivă. Atât
viţelele montate prea timpuriu cât şi cele montate prea târziu vor realiza producţii mai mici de lapte.
6. Pregătirea vacilor gestante
Consta în acordarea repausului mamar, respectarea regimului de hrănire şi de îngrijire pe
parcursul gestaţiei şi în mod deosebit în ultimile două luni de gestaţie are un rol deosebit pentru realizarea
unor performanţe ridicate în lactaţia următoare. Repausul mamar prea scurt sau prea lung, alimentaţia
deficitară calitativ şi cantitativ, lipsa de mişcare şi îngrijire au efecte negative asupra producţiei şi
economicităţii ei.
7. Service period-ul
Reprezentând durata de timp dintre fătare şi instalarea unei noi gestaţii influenţează indirect
producţia pe lactaţie şi viaţa productivă. Durata service period-ului influenţează durata lactaţiei şi implicit
producţia şi fertilitatea vacilor. Durata optimă a intervalului de timp dintre fătare şi instalarea noii gestaţii
este de 60-90 zile.
8. Respectarea programului zilnic de lucru şi comportarea îngrijitorului
Respectarea programului zilnic de lucru şi comportarea îngrijitorului prin reflexele condiţionate
ce se formează la vaci, influenţează pozitiv sau negativ producţia de lapte. Programul zilnic trebuie să
corespundă cerinţelor biologice ale organismului şi să asigure timpul optim necesar hrănirii, odihnei,
plimbării. Schimbările ce survin în programul de lucru determină o perturbare a reflexelor condiţionate şi
scăderea producţiei de lapte.

F actorii naturali de mediu

Reprezentaţi de condiţiile pedoclimatice acţionează asupra producţiei de lapte atât direct prin:
temperatură, umiditate, curenţi de aer, precipitaţii, lumină, calităţile solului, şi indirect prin
intermediul vegetaţiei. Situarea acestora în limite optime „zona de confort” care nu solicită reacţii de
adaptare din partea organismului, are efectul cel mai favorabil. Zona de confort pentru temperatură este
de 8-16oC. Temperaturile peste 25oC sau sub 0oC determină o scădere accentuată a producţiei de lapte,
mai ales când sunt asociate şi cu o umiditate relativă mai mare de 80%. De asemenea ploile, furtunile, au
efecte negative asupra producţiei de lapte.

5.8.2. Producţia de carne şi de grăsime

Carnea este un produs de origine animală deosebit de important pentru alimentaţia omului fiind
o proteina cu o mare valoare biologică, conferită de conţinutul ridicat în aminoacizi esenţiali. Aceasta
furnizează grăsimi ce-i conferă o valoare energetică mare, săruri minerale, uşor asimilabile, vitamine şi
enzime.
Producţia de carne se urmăreşte nu numai la speciile şi rasele care se cresc exclusiv pentru
carne şi grăsime ci şi la celelalte categorii de animale domestice care la finele ciclului de producţie sunt
sacrificate pentru consum.

Bazele morfofiziologice ale producţiei de carne

P a g i n a 129 | 240
 Prin carne, în sens larg, se înţelege orice parte comestibilă din corpul animal, iar în sens mai
restrâns musculatura scheletului împreună cu ţesuturile care se află în legătură naturală cu muşchii. La
mamifere, în structura cărnii pe lângă muşchii şi ţesutul adiacent acestora intră şi oasele, cartilajele,
vasele şi nervii, iar la păsări este cuprinsă şi pielea.
Muşchii scheletici sunt alcătuiţi din ţesut muscular striat, având ca element de bază celula
musculară striată de forma cilindrică sau prismatică cu lungimea cuprinsă între 4-5 cm, şi grosimea
variabilă de la o specie la alta situată între 20-50 microni. Fiecare celulă reprezintă o fibră musculară şi
se înmulţeşte prin clivajul longitudinal.
Fibra musculară este delimitată de sarcolemă, în interiorul căreia se găseste sarcoplasma,
alcătuită din fibre fine numite miofibrile şi un număr mare de nuclei.
Miofibrilele grupate în fascicule şi orientate în direcţia marelui ax al fibrei conţin discurile
contractile şi ocupă cea mai mare parte din conţinutul celulei. Prezenţa miofibrilelor în masa
protoplasmatică a fibrei musculare îi dă acesteia aspectul striat longitudinal şi transversal.
Proteina care intră în componenţa miofibrilelor este miozina. Muşchiul striat este bogat în ţesut
conjunctiv, care este dispus în jurul fibrelor. şi formează endomisiu. Mai multe fibre musculare formează
fascicule, învelite în perimisiu intern. Muşchiul rezultat prin asocierea tuturor fasciculelor ce-l formează
este acoperit în exterior şi delimitat de alţi muşchi de o membrană conjunctivă elastică, denumită
perimisiu extern. În ţesutul conjunctiv ce intră în structura muşchiului se găsesc vase sanguine şi nervi.
Pe lângă ţesutul muscular striat, în structura organismului se mai întâlneşte ţesutul muscular
neted şi muschiul cardiac.
Grăsimea reprezintă un component principal al carcasei, situându-se pe locul doi ca pondere
în substanţă uscată. Ea este formată din ţesut adipos, în care celulele conjunctive s-au transformat în
celule grase prin acumulare de grăsime. Grasimea se depoziteaza:
- intre fibre –perselare;
- intre grupele musculare-marmorare.
Conţinutul în acizi graşi ai grăsimii în funcţie de specie rezultă existenţa unor deosebiri evidente
între grăsimea provenită de la bovine şi porcine comparativ cu cea de la ovine.
Consistenţa grăsimii şi punctul de topire determinate de concentraţia în acid palmitic, stearic şi
palmolinic diferă cu specia şi regiunea antomică în care se depune. În funcţie de specie ovinele au
consistenţa cea mai tare a grăsimii, urmând în ordine descrescândă, grăsimea de la bovine, porcine şi
păsări.

Calitatea cărnii depinde în principal de compoziţia chimică, însuşirile fizice, organoleptice şi

valoarea nutritivă a acesteia.
Compoziţia chimică a cărnii
Este determinată de raportul dintre ţesuturile ce o alcătuiesc (muscular, adipos, conjunctiv,
nervos, vascular).
Proteinele
Carnea conţine în medie 18-22% proteine, valoarea acestora variind în funcţie de vârstă, starea
de îngrăşare, specie, ş.a. În ţesutul muscular 80% din porcine se găsesc în sarcoplasmă şi sunt
reprezentate de : miogen, globulină şi mioglobulină.
Lipidele
Sunt alcătuite din gliceride, fosfolipide şi colesterine, şi se găsesc atât în fibrilele musculare şi
ţesutul conjunctiv din structura muşchiului şi mai ales în ţesutul gras din depozitele subcutanate şi
viscerale (99%). Lipidele din carne sunt formate aproape în exclusivitate de gliceride (99%) şi cantităţi
mici de fosfatide (0,5%), colesteride (0,3%), pigmenţi carotenoidici şi vitamine liposolubile.
Raportul în care se află acizii graşi diferă în funcţie de specie, starea de îngrăşare şi natura
furajelor administrate, la animalele grase predominând acizii graşi nesaturaţi. Acizii graşi volatili şi
substanţele extractive ale ţesutului muscular conferă cărnii aroma caracteristică fiecărei specii.

P a g i n a 130 | 240
 Substanţele extractive
Substanţele extractive din carne difuzează în apă şi sunt reprezentate de substanţele extractive
azotate. Ele se găsesc în cantităţi reduse, în muşchi reprezentând 2,6%.
Substanţe minerale
Conţinutul substanţelor minerale din carne variază în raport cu starea de îngrăşare şi cu specia.
La animalele slabe procentul de săruri minerale este de 1-1,2% în timp ce la cele grase este de 0,5-
0,8%. Cele mai frecvente macrominerale din corpul animal sunt: Ca, Na, P, Cl, Mg, K,, iar dintre
microminerale: Fe, Mn, Cu, Al, Co. Fierul se găseşte în cantităţi mai mari în hematii, iar calciul şi fosforul
în oase.
Datorită acestui fapt diferenţele cele mai mari în compoziţia cărnii sunt datorate în principal de
starea de îngrăşare a animalelor şi mai puţin de specie. Exista variaţii în compoziţia chimică a cărnii,în
funcţie de vârstă iar la acelaşi individ în funcţie de regiunea anatomică a carcasei.
Vitaminele
Carnea reprezintă o sursă valoroasă de vitamine, în special pentru vitaminele complexului B, şi
vitaminele liposolubile: A, D, E şi K. Din cadrul vitaminelor complexului B, în cantitate mai mare se
găseşte riboflavina (B2), piridoxina (B6), ciancobalomina (B12) şi acidul folic.

Însuşirile fizice ale cărnii

Deţin o importanţă mare în aprecierea calităţii ei. Acestea sunt reprezentate de valoarea ph-
ului, culoare, frăgezime, suculenţă şi consistenţă.
Ph-ul
Exprimă starea biochimică a muşchiului, oferă indicaţii asupra rezervei de glicogen, de ATP şi
asupra capacităţii de reţinere a apei. La carnea caldă, normală, valoarea pH-ului variază, în funcţie de
specie, între 6,80 şi 7,20.
Culoarea
Dată de intensitatea pigmenţilor din muşchi, respectiv de mioglobină şi hemoglobină,
influenţează calitatea comercială a cărnii. Intensitatea şi nuanţa culorii variază în funcţie de specie, vârsta
animalului, regimul alimentar şi grupa musculară.
Frăgezimea, suculenţa şi consistenţa cărnii
Sunt caracteristici asociate şi strâns corelate ce exprimă calitatea cărnii. Ele se determină cu
ajutorul unor aparate speciale, care măsoară rezistenţa cărnii la sfâşiere, rupere, secţionare sau strivire.
Valoarea nutritivă a cărnii
Este determinată de ansamblul însuşirilor fizico-chimice, bacteriologice şi organoleptice precum
şi de gradul de digestibilitate. Conţinutul în proteine, lipide şi apă conferă valoarea calorică. Coeficientul
de digestibilitate al componentelor cărnii este foarte ridicat fiind de 96-98% în cazul proteinelor, de 88-
92% la grăsimea de bovine şi ovine şi de 92-96% la grăsimea de la celelalte specii.
Caracteristicile organoleptice
Caracteristicile organoleptice pe baza cărora se apreciază calitatea cărnii sunt: culoarea,
mirosul, gustul, aroma, suculenţa, frăgezimea, consistenţa, perselarea şi marmorarea, depunerile de
grăsime şi aspectul măduvei.
Mirosul şi gustul
Mirosul şi gustul cărnii depind de conţinutul acesteia în compuşi cu sulf, de proporţia acizilor
graşi, de substanţele extractive neazotate şi conţinutul în amoniac. Cu cât conţinutul cărnii în sulf şi
amoniac este mai mare cu atât gustul şi mirosul cărnii este mai puţin plăcut. Mirosul şi gustul sunt
influenţate în mare măsură de particularităţile furajării de specie, sex şi vârstă.

Factorii care influenţează producţia de carne

În aprecierea şi controlul producţiei de carne se distinge:
- producţia individuală de carne

P a g i n a 131 | 240
 - gradul de îngrăşare al animalelor
Producţia individuala de carne este influenţată de:
a) greutatea vie;
b) randamentul la tăiere;
c) gradul de îngrăşare al animalelor.
La rândul lor factorii care influenţează producţia individuală de carne sunt factorii genetici sau
endogeni şi factorii de mediu sau externi reprezentaţi de factorii tehnologici şi factorii climatici.
Greutatea vie a animalelor destinate sacrificării determină în primul rând cantitatea de carne,
animalele cu o greutate corporală mare furnizează şi o cantitate mare de carne.
Randamentul la tăiere se determină după sacrificare, jupuire şi îndepărtarea capului,
picioarele de la genunchi şi jarete în jos şi a organelor interne cu excepţia rinichilor la unele specii. Corpul
debarasat de aceste părţi poartă denumirea de carcasă. Prin despicarea carcasei pe mijlocul coloanei
vertebrale şi a sistemului rezultă jumătăţile de carcasă sau semicarcase. La taurine pentru o manipulare
mai uşoară, semicarcasele se împart în sferturi.
Randamentul la tăiere reprezintă raportul procentual între greutatea carcasei şi greutatea
animalului viu.
Gc
R= ----------- X 100
Gv
În care: R –randamentul la tăiere; Cc- greutatea carcasei; Gv-greutatea animalului viu înainte
de sacrificare
Randamentul la tăiere variază în funcţie de o serie de factori dintre care mai importanţi sunt:
specia, vârsta, starea de îngrăşare.
-monogastrice (porcine, păsări) R este mai mare (70-80%);
-rumegătoare (bovine, ovine) R este mai scăzut (40-60%)
În funcţie de tipul morfo-productiv R
-la taurinele din rasele de carne este de 60-65 %;
- la rasele mixte 53-58 % si de lapte 43-54%.
-la ovinele din rasele R este de 55-58%;
-la cele din rasele de lână (Merinos) de 45-48%;
-la cele din rasele de lapte-lână-carne (Ţigaie, Ţurcană) R este de 40-43%.
În funcţie de vârstă, la aceeaşi stare de îngrăşare, randamentul este mai ridicat la animalele
tinere faţă de cele adulte.
Randamentul la tăiere depinde şi de gradul de plenitudine cu furaje şi lichide al tubului digestiv
în momentul sacrificării, impunându-se o dietă de minimum 12 ore înainte de sacrificare pentru ca o bună
parte din conţinutul tubului digestiv să se elimine.
Gradul de îngrăşare influenţează atât greutatea vie a animalului, cât şi randamentul la
tăiere. Totodată el influenţează şi calitatea cărnii prin conţinutul mai ridicat în grăsime. Întrucât gradul de
îngrăşare influenţează atât cantitatea cât şi calitatea cărnii se impune ca toate animalele destinate
sacrificării să fie pregătite în prealabil prin recondiţionare sau îngrăşare.

Factorii care influenţează producţia totală de carne

Producţia totală de carne constituie un indice economic foarte important ce se apreciază în
fiecare unitate de producţie, pe zone teritoriale, pe sectoare, pe ţară sau pe plan mondial.
Ea se exprimă prin cantitatea de masă vie a animalelor destinate tăierii sau prin cantitatea de
carne în carcasă. Se poate exprima la 100 ha teren agricol, când dorim să evidenţiem gradul de
intensivizare a producţiei de carne sau la 1000 locuitori când se urmăreşte să se aprecieze nivelul de trai.
Producţia totală de carne este influenţată în principal de doi factori : producţia individuală de
carne şi de numărul animalelor destinate sacrificării.

P a g i n a 132 | 240
 Producţia individuală de carne influenţează producţia totală de carne prin masa vie a
animalelor destinate sacrificării şi prin randamentul la sacrificare.
Masa vie a animalelor destinate sacrificării variază în funcţie de specie, de categoria de vârstă,
de energia de creştere a materialului biologic, de tehnologia de creştere şi îngrăşare, precum şi de
cerinţele pieţii.
-greutatea de sacrificare la puii de carne este de 1,450-1,800 kg la 6-8 săptămâni;
-la tineretul ovin îngrăşat 35-40 kg;
-la porcine îngrăşate pentru carne 105-120 kg, îngrăşarea mixtă 130-150 kg
-taurine masa de valorificare a animalului viu este de 130-150 ;
- la viţeii pentru carne albă, 450-550 la tineretul îngrăşat intensiv în sistemul baby-beef.
Pe planul mondial ;
-la taurine masa vie de sacrificare este de 360-400 kg cu variaţii foarte mari între continente --
SUA, Japonia, Belgia, Franţa, RFG, greutatea la sacrificare este de 450 kg;
-Asia, Africa se situează sub 250 kg;
- Romania -este de 320 kg la tineretul bovin şi de 500 kg la bovinele adulte.
randamentul la sacrificare influenţează producţia efectivă de carne. acesta variază în funcţie
de specie, rasă, vârsta animalului şi starea de îngrăşare a acestuia. la păsări este situat între 75-8+%, la
porc între 70-80%, la taurine între 48-60%, iar la ovine între 43-55%.
Numărul de animale destinate sacrificării alături de producţia individuală de carne,
determină producţia totală de carne care în fapt este rezultatul produsului dintre cei doi factori.
Numărul animalelor destinate sacrificării este influenţat de;
-cerinţele de consum;
-de baza tehnico-materială existentă;
-de intensitatea de exploatare a animalelor;
- de evoluţia efectivelor de animale care poate fi staţionară, ascendentă sau descendentă.
Pe plan mondial efectivul de animale sacrificate reprezintă 18,5% din efectivul total.

Controlul producţiei de carne

Controlul individual se face în scop ameliorativ reprezentând principala sursă de informaţii
pentru procesul de selecţie în direcţia producţiei de carne.
Controlul global al producţiei de carne se efectuează în toate îngrăşătoriile în scop economic
şi tehnologic. În cadrul lui se urmăreşte sporul de creştere în greutate şi consumul specific de hrană.
Datele furnizate stau la baza stabilirii costului de producţie, a retribuţiei muncitorilor şi la aprecierea
efectului şi eficienţei tehnologiilor practicate.

5.8.3. Producţia de ouă

Producţia de ouă prezintă importanţă atât pentru producţia de carne, ca element de înmulţire,
cât şi ca produs marfă pentru alimentaţia omului, oul fiind un aliment complet şi cu valoare biologică foarte
ridicată.
Formarea şi structura oului
Componentele oului se formează în ovar şi de-a lungul căilor genitale.
Gălbenuşul, care este de fapt ovulul matur, se formează în ovar, în stratul cortical şi conţine
ovulul matur şi vitelus
Gălbenuşul, se formează concomitent cu maturarea oocitului, producerea de vitelus începe în
foliculul primar care se transformă succesiv în folicul secundar şi terţiar. În primele două faze ritmul de
acumulare a vitelusului, este lent, el accelerându-se la foliculul terţiar care, în decurs de 6-8 zile atinge
dimensiunea maximă.

P a g i n a 133 | 240
 Albuşul, al doilea component al oului se formează în camera albuminogenă, începând chiar de
la gâtul trompei şi continuând de-a lungul camerei albuminogene (oviductului).
Oul îşi desăvârşeşte procesul de formare în uter prin formarea cojii minerale în urma depunerii
de săruri de calciu şi fosfor sub influenţa hormonilor estrogeni, şi în prezenţa vitaminelor D şi E. Tot în
uter este secretată cuticula care acoperă coaja minerală şi are o compoziţie chimică similară cu
membranele cochiliere şi care, în contact cu aerul, se întăreşte.
Eliminarea oului. După formarea oului, urmează trecerea acestuia în vagin, iar prin mişcări
peristaltice ale uterului şi apropierea anusului de oficiul vaginal are loc expulzarea oului în mediul extern.
Timpul de formare a oului, de la ovulaţie până la expulzare este de 24-26 de ore. Gălbenuşul rămâne în
trompă cca. 15-18 minute, tranversează camera albuminogenă (oviductul) în 3 ore, istmul în 75 minute şi
uterul în 18-22 ore. La majoritatea găinilor din rasele specializate pentru ouă, durata de formare a oului
este mai scurtă de 24 de ore, astfel că acestea depun în fiecare zi câte 1 ou, favorizându-se realizarea
unor serii lungi de ouat fără intervale de pauză.
Seria reprezintă numărul de ouă produse fără întrerupere. În literatură se citează cazuri de găini
şi raţe care au realizat serii de câte 365 ouă într-un an calendaristic şi chiar serii de 500 de ouă.
Substanţele proteice se găsesc în cantitate mai mare în gălbenuş 16-18%, faţă de 10,3-
11,6% în albuş, alcătuite din :ovoviteline 78%, ovaviteline 21% şi fosfavitina la gălbenuş şi numai din
ovalbumină la albuş (70 % cristalizată şi 9% necristalizată).
În medie pe total albuş şi gălbenuş substanţele proteice au o valoare de 13% la toate speciile
de păsări.
Lipidele au valori ridicate în gălbenuş şi se află numai sub formă de urme în albuş. Ele sunt
alcătuite din trigliceride 65%, fosfolipide 31% şi 4% colesterol.
Vitaminele. Oul este un aliment deosebit de bogat în vitamine care se găsesc în cantitate
mare. Dintre cele hidrosolubile se găsesc vitamina B, vitamina H, vitamina PP, iar dintre liposolubile,
vitamina A (0,96mg la 100 g gălbenuş), vitamina D şi K.
Calităţile fizice ale oului se apreciază atât în stare integră cât şi după spargere, când se
examinează cele două componente principale.
Oul proaspăt are un gust şi miros plăcut, însă împrumută cu uşurinţă mirosul din furajele
consumate de păsări sau din camerele de păstrare.

Factorii care influenţează producţia de ouă

Factorii care influenţează producţia de ouă se grupează în:
-factori genetici - specia, rasa, individualitatea, sănătatea, clocitul, năpârlirea.
-factori de mediu.

 Factorii genetici
Specia
Găina filogenetic are o capacitate de înmulţire mai mare decât alte specii şi în plus, a
beneficiat de un interes mai mare din partea amelioratorilor. Datorită ciclului scurt de reproducţie şi
prolificităţii ridicate s-a pretat foarte bine şi pentru experimentele de genetică. Această specie are serii
lungi de ouat şi pauze scurte.
Rasa
Influenţează producţia de ouă. Astfel rasele specializate de găini realizează 240-270 ouă anual,
în timp ce de la rasele grele se obţin numai 90-120 ouă.
Individualitatea
La rasele neselecţionate în direcţia producţiei de ouă se constată o mare variabilitate, în schimb
la rasa Leghorn, strict specializată pentru ouă, la liniile şi hibrizii creaţi variabilitatea este mult mai
restrânsă.
Starea fiziologică

P a g i n a 134 | 240
 Determinată de instinctul de clocit, procesul de năpârlire şi starea de sănătate influenţează
producţia de ouă.
Instinctul de clocit
Act fiziologic, caracteristic speciei, prin domesticire s-a diminuat mult la unele specii cum este
raţa, cu excepţia raţelor leşeşti. Fenomenul este abolit şi la rasele de găini ouătoare, la care frecvenţa
clocitului este de numai 1-10%, ca urmare a selecţiei şi specializării lor pentru producţia de ouă. La rasele
mixte de găini acest percent este mai ridicat 40-60%. Starea de cloşcă durează 26 de zile la Leghorn, 51
zile la Rhode-Island şi 76 zile la rasa Polymouth-Rock.
Năpârlirea
Produce scăderea sau chiar sistarea ouatului. Între capacitatea de producţie a găinilor şi
înlocuirea penajului există o relaţie directă în sensul că, cu cât găinile sunt mai bune ouătoare năpârlitul
are loc toamna mai târziu.(la 14 luni)
Vârsta păsărilor
Influenţează atât sub raport cantitativ cât şi calitativ producţia de ouă. Producţia cea mai mare
se realizează în primul an de ouat după care scade anual cu 10-30%. Cu cât producţia de ouă din primul
an este mai mare cu atât scăderea va fi mai accentuată în anii următori.
Precocitatea ouatului
Are o mare importanţă pentru producţia de ouă deoarece influenţează atât durata perioadei
neproductive a păsării cât şi nivelul producţiei. Precocitatea ouatului diferă mult în funcţie de tipul
productiv, iar în cadrul acestuia de la o rasă la alta.
Cu cât găinile încep ouatul mai devreme cu atât vor fi mai bune ouăoare, producţiile cele mai
mari realizându-se hibrizii care încep ouatul la vârsta de 125-150 zile.
Intensitatea ouatului
Reprezintă producţia relativă de ouă obţinută într-o perioadă de timp stabilită arbitrar. Cu cât
ciclurile de ouat sunt mai lungi iar pauzele dintre acestea mai puţine şi mai scurte, cu atât intensitatea
ouatului este mai mare.
Se calculează după următoarea formulă:
P
I = ----------X 100
T
În care : I- intensitatea ouatului
P-producţia medie individuală de ouă
T-numărul de zile care formează perioada

De exemplu, dacă în luna martie producţia medie individuală a fost de 28 de ouă, înseamnă că
intensitatea de ouat este egală cu 90%. Între intensitatea ouatului pe anumite perioade şi producţia
anuală, există o corelaţie pozitivă de diferite valori. Intensitatea ouatului, este un caracter ereditar cu
valori ale coeficientului de heritabilitate (h2) cuprins între 0,06-0,22.

Pauza de iarnă a ouatului

Aceasta se manifestă de regulă, de la finele toamnei până la finele iernii. Ea se prezintă
subforma unui interval de diferite mărimi, sau ca o succesiune de intervale şi serii scurte de ouat.

 Factorii de mediu
Din cadrul acestora alimentaţia, sub raport cantitativ şi calitativ, are influenţa cea mai mare.
Alimentaţia insuficientă, care nu asigură decât funcţiile vitale, duce la stagnarea ouatului sau, în situaţii
mai bune, poate asigura serii scurte de ouat şi ouă mai mici.

 Factorii climatici

P a g i n a 135 | 240
 Influenţează de asemenea viaţa şi productivitatea păsărilor crescute în sistem gospodăresc.
Producţia de ouă are şi caracter sezonier, ca o consecinţă a variaţiei duratei zilei, lumină şi a temperaturii.
Caracterul sezonier se înregistrează numai la găinile crescute în sistem extensiv. Cea mai scăzută
producţie se obţine toamna târziu şi în primele două luni ale iernii când zilele sunt mai scurte
Influenţa favorabilă a luminii asupra producţiei de ouă se datorează acţiunii sale asupra
hipotalamusului, hipofizei şi gonadelor, care prin intermediul hormonilor gonadotropi, hormonilor
foliculostimulator (FSH) şi luteinizant (LH) stimulează maturarea foliculilor ovarieni, producerea ovulaţiei şi
formarea oului.
În sistemele industriale de creşte, cu hale în care se realizează un program de lumină şi un
microclimat favorabil şi constant tot timpul anului, nu se înregistrează influenţa sezonului. În halele de
ouat, temperatura optimă este de 12-13 oC, iar factorul lumină este controlat, durata luminii crescând de
la 8 ore până la 14-16 ore pe zi.
Curba ouatului se realizează pe întregul an de exploatare prin procentul de ouat, pe
săptămâni, de la depunerea primului ou.

5.8.4. Producţia de lână

Lâna este un produs al pielii caracteristic speciei ovină dobândit în urma procesului de
domesticire prin transformarea părului lipsit de proprietăţi textile în fibră filabilă.
În scopul înlăturării unor confuzii cu privire la nomenclatura firului tors şi celui crescut pe animal,
s-a stabilit ca cel crescut pe animal să fie numit fibră şi nu fir, cum se foloseşte în mod curent de către
nespecialişti.

Bazele morfofiziologice ale producţiei de lână

Fibra de lână constituie un produs al pielii de natură cornificată, ce se formează în foliculii
piloşi.
La ovine foliculii piloşi sunt dispuşi sub formă de grupe foliculare formate din foliculi primari,
obişnuit în număr de trei şi din foliculi secundari, în număr variabil în funcţie de rasă şi de nivelul de
hrănire.
Numărul grupelor foliculare pe unitatea de suprafaţă şi a foliculilor secundari în cadrul fiecărui
grup este mult mai mare la oile cu lână fină comparativ cu cele cu lână semifină şi grosieră.
Densitatea foliculilor piloşi pe unitatea de suprafaţă a pielii are un grad ridicat de determinare
genetică (h2= 0,4 – 0,6). Ea este influenţată în mod hotărâtor şi de condiţiile care beneficiază fătul în
perioada intrauterină şi necesitatea acordării importanţei cuvenite atât factorilor ereditari cât şi alimentari.
Macrostructural fibra de lână este alcătuită sin: tijă, rădăcină şi folicul pilos.
Tija fibrei reprezintă porţiunea fibrei ce depăşeşte suprafaţa pielii şi constituie lâna propriu-
zisă.
Rădăcina reprezintă partea fibrei implantată în piele. La extremitatea rădăcinei se găseşte
bulbul pilos care prin înmulţirea rapidă a celulelor de la nivelul său generează fibra de lână. Bulbul pilos
de formă piriformă acoperă ca un capişon papila fibrei ce asigură nutriţia bulbului pilos şi care este format
din fibre conjunctive, vase sanguine şi terminaţii nervoase.
Foliculul pilos în formă de sac, înconjoară rădăcina fibrei şi este alcătuit dintr-o teacă fibroasă şi
două teci epiteliale: externă şi internă. Teaca fibroasă, de natură dermică formează la nivelul concavităţii
bulbului pilos papila fibrei. Teaca epitelială externă reprezintă o continuare a stratului lui Malpighi. Teaca
epitelială internă aderă la rădăcina fibrei, făcând parte din structura acesteia, este generată şi ea de
bulbul pilos şi se situează între bulbul pilos şi deschiderea glandei sebacee.
Foliculul pilos are ca anexe: glande sebacee, glande sudoripare şi muşchiul exterior al fibrei.
Glandele sebacee în număr de 2-3 pentru fiecare fibră sunt situate în jurul bulbului pilos, şi
secretă sebumul, care se varsă la suprafaţa pielii, lubrefiind şi protejând fibra de lână.

P a g i n a 136 | 240
 Glandele sudoripare sunt situate mai în profunzime decât cele sebacee şi au rol în execuţie şi
termoreglare.
Microstructural fibra de lână este alcătuită din trei straturi: cuticular, cortical şi medular.
Stratul cuticular, este format din celule plate, cheratinizate, anucleate şi transparente. Are rol
de protecţie a fibrei, conferindu-i luciu şi mătăsozitate . La lâna fină celulele sunt dispuse inelar în jurul
fibrei, iar la cea groasă pe circumferinţa fibrei sunt dispuse două trei celule sub formă de solzi.
Stratul cortical, este alcătuit din celule cheratinizate, alungite, şi fuziforme. El determină
grosimea fibrei şi îi conferă unele însuşiri: rezistenţă, elasticitate, etc. La nivelul lui se pot întâlni spaţii
intercelulare umplute cu aer şi pigmenţi intra şi extracelulari.
Stratul medular, întâlnit numai la fibrele groase de lână este situat în mijlocul fibrei şi este
alcătuit din celule alungite şi pline de aer . Prezenţa lui reduce rezistenţa fibrei, dar îi conferă proprietăţi
termoizolante mai bune.
Ultrastructural cortexul este format din macrofibrele în alcătuirea cărora intră mai multe
microfibrile. La rândul lor microfibrilele sunt formate din protofibrile, dispuse două central, iar restul
amplasate în jurul acestora.

Compoziţia chimică a lânii

Substanţa de bază a fibrei de lână o constituie Keratina– o proteină fibrilară ce are o rezistenţă
mecanică deosebită, este hidrofobă are un grad ridicat de insolubilitate şi o afinitate deosebită pentru
coloranţi.
Cel mai frecvent aminoacid din compoziţia cheratinei este cistina, care conţine sulf. Prezenţa
acestui microelement în hrana ovinelor îmbunătăţeşte mult însuşirile fibrei de lână.
Usucul reprezintă un amestec lubrifiant al fibrei, format din sebum din suint şi impurităţi
organice. Sebumul conţine acizi graşi: oleic, stearic, palmitic, cerotic. Rolul principal este de a proteja
fibra, iar prin proprietatea de aderenţă asigură unirea fibrelor în fascicule şi în şuviţe, menţinând lâna
după tundere „în cojoc”, fără să se împrăştie.
5.9. Importanţa creşterii ovinelor

Reprezintă o îndeletnicire foarte veche, practicată cu plăcere de gospodarii din zona de deal şi
munte, aceasta fiind manifestarea dragostei şi a pasiunii oamenilor pentru creşterea oilor în scopul
asigurării veniturilor necesare consolidării gospodăriei, cât şi pentru acoperirea nevoilor proprii de
consum. Din aceste considerente, creşterea ovinelor se poate practica şi în unele gospodării din zona de
şes a României, cu toate că oaia este considerată ca fiind principala concurentă a bovinelor, animale ce
se dezvoltă bine în toate zonele ţării.
Cu alte cuvinte, în gospodăriile din zona de deal şi munte ovinele se cresc în turme mari,
deoarece această îndeletnicire oferă câştiguri importante crescătorilor de oi, care, prin tradiţie, se numesc
ciobani sau oieri. În zonele de câmpie, de obicei, gospodarii se ocupă în special de creşterea şi
exploatarea bovinelor, această acţiune fiind considerată ca activitate de bază, pe lângă care, în
exploataţie aceştia mai cresc un număr de 10 până la 100 oi. În scopul realizării unei eficienţe economice
care să asigure un câştig satisfăcător pentru crescător, se recomandă ca în zonele de deal şi munte să fie
organizate exploataţii familiale de creştere a ovinelor şi o capacitate de circa 250 oi şi mioare, activitate ce
se poate dimensiona după posibilităţile date de condiţiile locale.
Ca o particularitate a creşterii acestei specii, trebuie să menţionăm de la început că
exploatarea ovinelor nu este legată, în mod special, de existenţa exclusivă a terenului pentru producerea
furajelor de volum, ca de altfel pentru bovine. Ovinele reprezintă specia care poate să-şi asigure hrana
prin practicarea transhumanţei, metodă foarte veche aplicată de ciobani. Transhumanţa este, de fapt,
plimbarea (pendularea) ovinelor din zonele de deal şi munte în zonele de şes, pentru consumarea
excedentului de furaje de volum existente în exploataţiile familiale asociative sau la societăţi comerciale
agricole din aceste zone.

P a g i n a 137 | 240
 Deşi, ca practică, această metodă este foarte veche, în condiţiile ţării noastre ea poate fi
recomandată, în continuare, pentru creşterea şi exploatarea ovinelor, deoarece în perioada de toamnă-
iarnă devine destul de eficientă datorită faptului că este mai uşor să plimbi turmele în diferite perioade ale
anului în funcţie de furajele ce se pot asigura pe mirişti, porumbişti sau alte păşuni, decât să fie
transportate cantităţi însemnate de furaje voluminoase de la şes la deal şi munte.

5.9.1. Rasele de oi

În ţara noastră în funcţie de zonă şi de condiţiile de mediu existente sunt crescute mai multe
rase de ovine care, după grosimea lânii se pot clasifica în oi cu lână fină, semifină şi grosieră.
Rasele de ovine se adaptează mai uşor în diferite zone ale ţării noastre, astfel:
- În zonele de munte, se pretează ovinele cu lână din rasa Ţurcană care sunt producătoare de
lapte, carne, lână.
- În zonele de deal şi podiş se exploatează bine ovinele din rasa Ţigaie şi Spancă (rasă
mixtă).
- În zonele de câmpie se acomodează foarte bine ovinele cu lână fină şi de carne din rasa
Merinos.
-
Rasa „ŢURCANĂ”
Rasă cu lână grosieră. Sânt animale de talie mare, cu picioare înalte şi corpul lung. Producţia
de lână : 2,5kg – 3,0kg la tunsoare şi aproximativ 50 – 70l lapte. În zona de munte se cunosc 2 varietăţi:
varietatea Ţurcană albă şi varietatea Ţurcană neagră. Lâna lor este foarte bună pentru covoare iar laptele
este foarte bun pentru telemea. Din încrucişarea varietăţii albe cu cea neagră rezultă mieii care sânt
sacrificaţi pentru culoarea brumărie folosiţi pentru căciuli.

Rasa „ŢIGAIE” (sau oaia mocănească)

- Lână semifină, iar producţia de lână la tunsoare este de 4kg.
- Producţia de lapte : 60 – 70l.
Există diferite varietăţi: albă, ruginie, oacheşe, buzate, stropite etc.
Din încrucişarea oilor din rasa Ţurcană cu berbeci din rasa Ţigaie rezultă oaie Stogoşă, bună
producătoare de lapte.

Rasa „MERINOS DE TRANSILVANIA”

Are o bună dezvoltare corporală, o constituţie robustă, cap mic şi scurt.

Oile adulte au o greutate de 35 – 50kg/cap. Oile din această rasă au prolificitate de 115%, dau o
producţie de lapte de 65 – 70l şi cantitatea de lână tunsă este de 4 – 7,5kg/cap.

Rasa „MERINOS DE PALAS”

S-a format în Dobrogea. Ovinele din această rasă au conformaţie armonioasă, adâncă şi largă, talie
înaltă 67cm la oi şi 72cm la berbeci. Capul are o mărime mijlocie, este o oaie fără coarne cu urechi
mari, purtate lateral, uşor oblic. Berbecii au coarne puternice şi pot atinge greutatea de 90kg. Media
greutăţii corporale este de 60 – 90kg. Oile adulte au la tundere o greutate de 45 – 54kg.
Prolificitatea la această rasă este de 131% mieii au aptitudini bune pentru îngrăşare, iar oile dau
aproximativ 129l lapte şi o cantitate de lână cuprinsă între 4,7 – 11,5kg/cap.

Rasa „KARAKUL”

P a g i n a 138 | 240
În rasă curată se creşte în zonele de câmpie din N-E a ţării, zona Moldovei şi a Sucevei. Culoarea cea
mai frecventă este neagră, apoi brumărie, cafenie, şi mai rar culoarea aurie sau argintie.
Este o oaie cu constituţie robustă spre fină, cu trupul în formă de pară şi o coadă caracteristică, care are
la bază un depozit de grăsime bilobat, cu capul alungit şi uscăţiv.
Berbecii Karakul se folosesc la încrucişare cu oi din rasa Ţurcană neagră sau brumărie.
Este o rasă exploatată pentru pielicele şi producţie de lapte.
5.9.2. Exploatarea ovinelor pentru producţia de lână

Aprecierea calităţii şi cantităţii lânii prin măsurători ale caracteristicilor fenotipice (aspect exterior)
sprijină crescătorii în selecţia ovinelor şi are drept scop ameliorarea producţiei acesteia.
Culoarea lânii trebuie să fie albă, deoarece ea are însemnătate deosebită în industrializare,
excepţie făcând oile ce se cresc pentru producţie de pielicele negre, brumării şi camo. De aceea, de-a
lungul timpului rasele de oi cu lână albă s-au dezvoltat în detrimentul celor cu lână neagră, care sunt pe
cale de dispariţie.
După fineţea părului de lână distingem:
-rase cu lână fină (Merinos)
-rase cu lână semifină (Ţigaie)
-rase cu lână groasă (Ţurcană, Stogoşă etc.)
Astfel, într-o turmă de oi de aceeaşi rasă, unele au lâna mai fină iar altele mai groasă şi această
însuşire dă posibilitatea crescătorului să facă oprirea exemplarelor pentru prăsilă.
Grosimea (fineţea lânii) este o însuşire influenţată în mare măsură de hrană (de calitatea
furajelor administrate). Aprecierea fineţii lânii se face după grosimea firelor şi se măsoară în microni
(1/1000mm). Practic fineţea lânii se apreciază pipăind şi privind în zare firele răsfirate dintr-un smoc de
lână recoltat prin smulgere, de regulă în regiunea spetei.
Lungimea lânii este o altă însuşire importantă care ca şi fineţea, depinde mult de hrană.

O lungime mare, împreună cu o bună densitate şi extindere uniformă, constituie condiţia pentru
obţinerea unei cantităţi mari de lână. La rasele cu lână fină, firul de lână trebuie să aibă cel puţin 7cm,
iar pentru cele cu lână semifină peste 9cm. Lungimea lânii se măsoară în regiunea spetei cu rigla.
Ondulaţia lânii reprezintă o însuşire calitativă cu cât lâna este mai fină şi este de mai bună
calitate cu atât numărul ondulaţiilor este mai mare şi acestea sunt dispuse regulat de-a lungul firelor.
Rezistenţa la rupere este o însuşire care depinde mai mult de maliţiile de hrănire din timpul
iernii. Desimea lânii în cojoc este dată de numărul de fire într-un cm² de fire şi este de mare importanţă
economică.
Uniformitatea lânii în cojoc. În practică se apreciază prin compararea celor două însuşiri ale
lânii (fineţe şi lungime) în regiunea spetei şi a coapsei, la acelaşi animal.

Defectele lânii
Lâna cu impurităţi vegetale apare datorită ne efectuării curăţirii păşunilor şi a altor locuri de
păşunat de mărăcini, ciulini etc. precum şi administrarea necorespunzătoare a hranei în timpul
stabulaţiei.
Lâna cănită este un defect provocat de crescători prin marcarea oilor cu smoală, vopsea, ceară
roşie etc. Acestea sunt substanţele greu lavabile şi de aceea se recomandă marcarea oilor cu ovisemn
care dispare uşor la spălare.
Lâna gâtuită provine de la oile înfometate în special în perioada de stabulaţie.
Lâna retunsă este un defect făcut de om prin trecerea de mai multe ori cu foarfeca, atât la
tunsul manual cât şi la tunsul mecanic. Astfel, cojocul devine neuniform şi cantitatea de deşeuri creşte.

P a g i n a 139 | 240
 Lâna îngălbenită se obţine în saivan sau adăposturi insuficient utilate şi necurăţate
corespunzător în care se dezvoltă vapori de amoniac din descompunere urinei şi a fecalelor. Firele de
lână absorb vaporii respectiv se îngălbenesc şi se rup în procesul de industrializare.
Lâna alterată se produce în special datorită depozitării cojoacelor în condiţii necorespunzătoare
şi mai puţin în urma unor boli cronice a ovinelor.

5.9.3. Tehnica tunderii oilor

Tunsul este o operaţiune de recoltare a lânii, care de obicei se face o dată pe an atât la ovinele
adulte cât şi la tineret (miţuirea).
Tunsul se poate face manual sau mecanic. Alegerea momentului optim de tundere se face
primăvara atunci când lâna este ridicată în pai în special la rasele Ţigaie, Ţurcană şi Stogoşă. Calitatea
lânii depinde în mod deosebit de modul cum se face tunsul. Astfel trebuie evitat tunsul în trepte care
duce la recuperarea cojocului şi amestecarea lânii din diverse regiuni corporale. Acţiunea de tundere a
oilor este corespunzătoare atunci când se face pregătirea animalelor, a locului de tuns şi a agregaţilor
sau foarfecele de tuns.
Pregătirea animalelor constă în verificarea lânii cu 2-3 săptămâni înainte de tuns când se curăţă
lâna de impurităţi. Astfel se extrag scaieţii, ciulinii sau alte resturi vegetale. Se vor îndepărta şi porţiunile
îmbibate în vopsele după această operaţiune, ovinele vor fi ferite de ploi şi arşiţa soarelui, acţiune ce
are drept scop păstrarea în bune calităţi a usucului.
De obicei tunderea oilor se face în locuri special amenajate sau în padocuri care vor fi dotate cu
utilaje de tuns, cântărire şi sortare

Pregătirea utilajelor de tuns

Este o operaţiune de care depinde în mare măsură calitatea lânii în ce priceşte uniformitatea
şi integritatea cojocului. Astfel se vor pregăti cuţite de schimb şi uneltele necesare pentru ascuţirea
periodică acestora. Când tunsul se face manual cu foarfeca, aceasta trebuie să fie din material de bună
calitate pentru a putea fi ascuţite periodic.
Personalul tunzător va fi instruit periodic atât în ceea ce priveşte tehnica tunsului cât şi pentru a
putea preveni eventualele accidente. În majoritatea ţărilor unde se cresc ovine, tunsul se face
mecanizat cu diferiţi agregaţi. În ţara noastră au fost folosite agregate de tuns R.S.A. 12 tipul rusesc şi
A.T.C. de fabricaţie românească. Sistemul de tundere este la sol, iar tunderea începe din regiunea
sternală spre abdomen, se continuă în părţile interne ale membrelor posterioare apoi partea stângă,
după care urmează tunderea gâtului, corpului şi spatelui. Tunsul este terminat cu tunderea părţilor
exterioare ale picioarelor.
Principalii timpi operaţionali sunt:
 prinderea oii şi plasarea la locul de tuns.
 tunderea sternului şi a abdomenului.
 tunderea părţii interioare a piciorului drept şi a piciorului stâng posterior.
 începerea tunderii părţii exterioare a piciorului stâng posterior.
 tunderea crupei.
 tunderea de la gât cu mişcări spre cap şi tunderea cefei.
 tunderea spetei stângi şi a spatelui cu mişcări lungi.
 tunderea părţii stângi a spatelui şi a spetei.
 tunderea fesei exterioare şi a piciorului drept posterior şi finisarea.
Sortarea lânii se face cojoc cu cojoc. Rasa şi clasa lânii se determină prin analiza lânii din
cojocul aşezat şi desfăşurat pe masa de sortare.
Din cojoc se scot poalele, resturile de lână de pe picioare şi cap, smocurile aderente precum
şi părţile murdare. Cojocul se aşează pe masă cu vârful şuviţelor în sus, şi se împachetează începând

P a g i n a 140 | 240
cu una din poalele laterale, la o treime din lăţimea cojocului, se îndoaie şi se aşterne pe mijlocul
cojocului, procedându-se la fel cu partea opusă. Cojocul se înfăşoară începând din acelaşi timp de la
cap şi coadă spre mijloc până se întâlnesc cele două suluri formate. Lâna se păstrează în saltele după
calitate şi rasă. O lână de calitate se poate obţine numai atunci când ştim să înlăturăm în timp cauzele
care pot duce la deprecierea lânii.

5.9.4. Exploatarea ovinelor pentru producţia de carne

Însuşirile fizico-chimice şi factorii care influenţează producţia de carne.

Structura şi aspectul cărnii diferă atât după apartenenţa de rasă cât şi după starea de
întreţinere. Carnea animalelor mai tinere au o fibră fină şi o culoare roz de diferite nuanţe în timp ce la
animalele adulte fibra este apoasă, de consistenţă tare, aţoasă, iar culoarea este mai închisă, roşiatică
de diferite nuanţe.
Factori care influenţează produsele de carne
Principalii factori care influenţează cantitatea de carne sunt: rasa, vârsta, alimentaţia, sexul.
Rasele precoce de carne, produc cantităţi de carne, de calitate superioară, în timp nu scurt,
comparativ cu rasele tardive.
Gradul de valorificare a furajelor şi randamentul la sacrificare este mai ridicat la rasele precoce.
Vârsta influenţează mult calitatea şi cantitatea de carne. Alimentaţia influenţează în mare măsură
calitatea şi cantitatea de carne.
Aprecierea ovinelor îngrăşate şi a calităţii carcaselor
Aprecierea se face prin metode obiective şi metode subiective. Se face prin intermediul
organelor de simţ: văz, miros şi pipăit.
În general se ţine cont de următoarele caractere şi însuşiri:
-impresia generală a carcasei
-depunerile de grăsimi pe carcasă
-aprecierea depunerilor de carne
-dezvoltarea părţilor bogate în musculatură
-distribuirea grăsimii pe carcasă
-calitatea grăsimii
Calitatea cărnii
Proporţia dintre grăsime şi carne:
1. Greutatea carcasei
2. Randamentul la sacrificare care reprezintă procentul carcasei, raportat la greutatea animalului
considerat 100%.
Aprecierea randamentului se face prin sacrificare, după o perioadă de flămânzire de 12 ore.
Randamentul este diferit astfel:
 oi adulte 38 – 46%
 batal şi tineret 45 – 48%
 miei graşi 50 – 52%
3. Măsurători pe carcasă, se desfac în regiunea lombară, grosimea muşchiului longisinus,
greutatea diferitelor regiuni după tranşare.
4. Structura carcasei, procentul de carne oase, grosime.
5.Tehnica îngrăşării ovinelor.

Tehnica îngrăşării ovinelor.

1. Procurarea mieilor pentru îngrăşat.
Se introduc în îngrăşare miei din prăsila proprie sau din cumpărături, care îndeplinesc condiţii
cerute de tehnologie de creştere şi îngrăşare.

P a g i n a 141 | 240
 Mieii introduşi în îngrăşătorie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să aibă vârsta de minim 45 zile şi greutatea de 9kg
 greutatea medie a lotului să nu fie sub 12kg
 să fie obişnuit cu consumul de fân şi concentrate
 să fie însoţiţi de certificatul sanitar veterinar
2.Pregătirea unităţii de îngrăşare
Înainte de populare, unităţile de îngrăşat se pregătesc astfel:
 Se amenajează sectorul de primire cu: boxe pentru lotizare, cântar pentru animale, baie
a pododermatitelor.
 Curăţirea mecanică a adăposturilor e gunoi.
 Verificarea şi asigurarea integrităţii şi funcţionalităţii grătarelor.
 Instalarea ieslelor pentru a se asigura un front de furajare de 15cm/cap la sol în
adăposturi prevăzute cu pardoseli de grătar şi 25cm/cap la sol.
Instalarea de adăposturi automate tip uluc asigurând câte 15cm front de adăpost/miel.
Amenajarea boxelor de cazare a tineretului pe faza de creştere şi îngrăşare astfel:
Pentru perioada de acomodare se amenajează 20% din capacitate cu boxe a căror suprafaţă
să nu fie mai mare de 7m² pe grătar (boxe de 24m² se împart în 4) şi 25m² la sol, cu frontul de adăpare
şi furajare normal.
Pentru perioada de creştere, îngrăşare şi finisare se amenajează boxe de 24m² pe grătar şi 50
m² la sol.

5.9.5. Sisteme de îngrăşare a tineretului ovin

Îngrăşarea intensivă
Scopul aplicării acestui sistem este producerea nivelului de 45kg greutate vie într-o perioadă de
100 zile folosind potenţialul biologic al raselor de ovine din ţara noastră (adică folosind rase autohtone).
Prin acest sistem de îngrăşare se vor realiza următorii parametri:
 greutate iniţială 12kg
 greutate finală 45kg
 spor în greutate total 33kg
 durata îngrăşării 100 zile
 spor mediu zilnic 330g
 consum zilnic pe kg spor 4,3UN ( UN – unităţi nutritive)
Efectivul destinat îngrăşării intensive, va fi format din miei masculi, obţinuţi în special din fătările
timpurii (noiembrie-ianuarie) din rasele Merinos, Ţigaie sau metişilor.
Mieii se introduc la îngrăşat la 45-60 zile la o greutate medie de 12kg. Nu se vor introduce mieii
sub greutatea de 9kg.

Îngrăşarea semiintensivă mixtă

Scopul aplicării acestui sistem este valorificarea la greutăţi superioare a întregului efectiv de
miei disponibil pentru tăiere prin folosirea tuturor resurselor furajere existente în unitate.
În acest sistem se vor realiza următorii parametri tehnico-economici:
- greutatea iniţială - 12kg
- greutatea finală - 45kg
- spor de greutate total - 33kg
- durata îngrăşării - 194 zile
- spor mediu zilnic - 170g
-consum specific pe kg – spor greutate vie – 7,0 UN.

P a g i n a 142 | 240
 În acest sistem se pun la îngrăşat miei în vârstă de peste 2 luni din toate rasele din ţara
noastră, cu o greutate medie minimă de 12kg. Se admite introducerea la îngrăşat a mieilor de minim
10kg greutate.
În perioada de stabulaţie, nutreţurile se vor administra la discreţie, sub formă de amestec unic;
numărul tainurilor este de 2-3 pe zi.

Îngrăşarea pe păşuni a tineretului ovin

Scopul aplicării acestui sistem este obţinerea în condiţii economice a mieilor îngrăşaţi prin
folosirea masei verzi de pe pajişti naturale şi cultivate, realizând următorii parametri tehnico-economici:
- greutate iniţială - 20kg
- greutate finală - 45kg
- spor în greutate totală - 25kg
- durata îngrăşării - 140 zile
- spor mediu zilnic - 178g
- consum specific pe kg spor - 7,8 UN
Acest sistem se organizează prin îngrăşarea tineretului ovin de către unităţile de reproducţie la vârsta
de 3-5 luni cu o greutate vie de 18-22kg obţinut în prealabil pe păşune.

5.9.6. Tehnologia creşterii mieilor şi a tineretului ovin

Alăptarea sau suptul la mielul nou născut se face la 2-3ore, de aceea mieii sunt lăsaţi lângă
mamă, timp în care se supraveghează de către crescători momentul suptului pentru ca să ajute mieii mai
slabi.
De la vârsta de 2 săptămâni mieii, obligatoriu vor fi învăţaţi treptat să consume nutreţuri
concentrate in cantităţi de circa 25g, cantitate ce se măreşte progresiv astfel ca la vârsta de 2-3 luni
consumul să ajungă la 250-300g/zi.
Cantităţile de lapte şi concentrate de la fătare până la vârsta de 4luni:
- până la vârsta de 10 zile mielul are nevoie de 350g lapte colostral, cantitatea crescând până la
sfârşitul perioadei la 500g/zi.
- de la 11 la 20 zile – 900-1000g lapte, completat cu nutreţuri concentrate şi fân de bună calitate.
- de la 21 la 30 zile – 1100-1300g lapte şi 70 -120g amestec furajer concentrat/cap/zi şi fân la
discreţie sau iarbă de pe păşuni.
Pe măsură ce mieii consumă furaje concentrate fân sau iarbă de pe păşuni, consumul de lapte
prin supt, începe să scadă la 800g/zi, iar amestecul de concentrate creşte la 250-300g/zi.
Amestecul de concentrate măcinate poate fi format din:
1. ovăz 55% 2. ovăz 40%
porumb 25% mazăre 15%
mazăre 19% porumb 15%
săruri minerale 1% orz 15%
Total 100% tărâţe de grâu 7%
Şrot de fl. Soarelui 7%
Săruri minerale 1%
Total
Pentru stimularea creşterii mieilor este necesar să se amenajeze locuri de hrănire suplimentară
a acestora. Mieii se obişnuiesc treptat cu nutreţurile concentrate şi cu fânul astfel ca trecerea de la regimul

P a g i n a 143 | 240
lactat să se facă treptat, evitându-se astfel deranjamentele stomacale, iar înţărcarea să se facă treptat fără
stres.
Înţărcarea mieilor
Vârsta de la care se face înţărcarea diferă în funcţie de rasă. Astfel la oile cu lână fină din rasa
Merinos şi Spancă, înţărcarea mieilor se face la 120 zile. De asemeni la această vârstă se înţarcă şi mieii
opriţi de prăsilă din rasa Karakul.
La oile din rasa Ţigaie, mieii se înţarcă la 3-3½ luni, iar la rasa Ţurcană mieii pot fi înţărcaţi la 2
luni.
Lotizarea mieilor sugari
- Perioada de miel „crud” în vârstă de 0-7 zile. Mieii trebuie să sugă la interval de 2ore. Se
asigură aşternut curat şi uscat şi ceilalţi factori de microclimat.
- Perioada de miel „mijlociu” în vârstă de 7-30 zile. Mieii trebuie să sugă de 5 – 6 ori/zi
concomitent mieii se vor învăţa să consume furaje combinate în compartimente separate.
- Perioada de miel „zburat” în vârstă de 30-65 zile. Hrănirea suplimentară constituie mijlocul de
asigurare a unei greutăţi corporale mari la înţărcare şi de îndesire a învelişului ilos (a lânii).
- Îngrăşarea mieilor.
- Pentru satisfacerea necesarului de carne de ovine pentru consumul intern, dar mai des pentru
satisfacerea nevoilor la export este necesar ca întregul efectiv de miei disponibili pentru sacrificare să fie
supus îngrăşării. Mieii introduşi în îngrăşătorie trebuie să aibă cel puţin 45 de zile iar greutatea medie a
lotului să nu fie sub 12kg.
Îngrăşarea intensivă
Mieii cumpăraţi pentru îngrăşare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă vârsta minimă de 45 de zile şi o greutate de minim 12kg/cap.
- să fie obişnuiţi să consume fân şi concentrate.
- să provină din ferme sau gospodării lipsite de boli contagioase.
- transportul mieilor va fi însoţit de bilet de proprietate şi certificat sanitar-veterinar, din care să
rezulte starea de sănătate şi acţiunile sanitar veterinare efectuate până la data vânzării.
Pregătirea adăposturilor pentru creştere şi îngrăşare presupune:
1. Amenajarea sectorului de primire (recepţie a mieilor care este format dintr-un rastel cu boxe de
lotizare, cântar, baze pentru efectuarea tratamentului antiscabioase şi a padodermatitelor (afecţiuni ale
copitelor).
2. Amenajarea transvanelor. Este operaţiunea prin care se urmăreşte asigurarea confortului în
timpul odihnei cât şi a furajării concomitent cu asigurarea unei adăpări corespunzătoare – Aceasta se
realizează prin:
- curăţirea mecanică a adăposturilor şi a incintei unităţii.
- se va verifica integritatea grătarelor ştiut fiind faptul că la grătarele din lemn distanţa dintre
şipci trebuie să fie de 20-22mm iar barele Ø12.
Rezultate bune în evacuarea dejecţiilor le dau grătarele cu şipci de lemn, esenţă tare numai
când sunt respectate din construcţie dimensiunile.
- Se va asigura frontul de furajare de minim 15cm pentru fiecare miel.
- Instalarea adăpătorilor automate perpendicular pe tronson astfel ca o adăpătoare să fie
folosită de mieii din două boxe.
- Amenajarea boxelor de creştere şi îngrăşare a mieilor astfel ca aceasta să aibă o singură
suprafaţă de 24m².
- Asigurarea utilajelor pentru prepararea hranei.
- Efectuarea dezinfecţiei generale.
Tehnologia de creştere şi îngrăşare se face fazial, şi anume:

P a g i n a 144 | 240
 Faza I – faza de acomodare a mieilor pe tronson cu o durată de 10 zile. În această perioadă se
va înregistra un spor de 220g. Pentru asigurarea acestui spor aceste faze se vor sigura 3 kg prin, 5kg
concentrate cultivate şi 5 kg concentrate proteino-vitamino-minerale (PVM)/cap miel.
Faza II – durează 70 zile. Sporul mediu 340g astfel ca mieii proveniţi din faza I cu o greutate de
14,2kg să ajungă la sfârşitul perioadei la 38kg/cap. În perioada de 70 zile este necesar să se asigure pentru
fiecare miel: 17,5kg fân, 64kg concentrate cultivate, 21kg concentrate (PVM).
Faza III – (de finisare) durează 20 de zile. Sporul mediu 350g/cap iar mieii de la sfârşitul fazei II
să atingă la sfârşitul acestei faze 45kg.
Făcând un bilanţ pe perioada celor 3 faze (100 de zile) pentru fiecare miel se vor asigura : 24kg
fânuri, 90kg concentrate cultivate şi 30kg concentrate PVM.
Furajele se administrează în amestec de 2 ori/zi, aşa fel încât să se poată asigura o furajare la
discreţie.

5.9.7. Creşterea şi întreţinerea tineretului ovin

Hrănirea trebuie să asigure o creştere şi dezvoltare normală:

Adăposturile trebuie să asigure 8-10 grade C. Apa să fie curată, proaspătă la discreţie. Pe
timpul verii se asigură umbrare.
Îngrijirea tineretului ovin are drept scop obţinerea unei cantităţi sporite de carne cu o calitate
gustativă superioară. Raţia pentru tineretul supus îngrăşării – tineretul în greutate de 20kg, timp de 140 de
zile şi cu un spor mediu zilnic de 178g realizează o greutate finală de 45k.
Îngrăşarea se face în 2 etape:
 Păşunat pe păşune de bună calitate timp de 90 de zile când se va consuma 7kg masa
verde/cap/zi. 100g siloz porumb, 4g sare, 2l apă iar pe total perioadă: 630kg masă verde, 9kg siloz
porumb, 360g sare, 180l apă.
 A 2 etapă constă în finisare care durează 50 zile timp în care se exclude păşunatul.
În această perioadă asigurăm : 1kg fân, 1kg grosiere, 1,5kg suculente, 2,9kg siloz porumb, 5g
concentrate PVM, 4g sare, 2l apă (pe cap/zi).
Pe total perioadă 50kg fân, 50kg grosiere, 75kg suculente, 26,5kg siloz porumb, 4,5kg
concentrate, 200g sare, 100l apă.
Întreţinerea tineretului ovin după terminarea înţărcării se procedează la formarea cârdurilor
(turmelor de miei) înţărcaţi numiţi cârlani. În unităţile mari mieii înţărcaţi se separă pe sexe, rase şi etape
de înţărcare, ţinându-se cont de dezvoltarea mieilor. Mieii mici, slabi se grupează într-un cârd separat şi li
se asigură hrana suplimentară.
Turmele de miei de câte 300-500 capete sunt preluate de îngrijitori numiţi cârlănari. Se vor
asigura parcele de pajişti valoroase bogate în plante leguminoase, situate la distanţe mai mari de pajiştile
pe care pasc oile adulte. Pentru conducerea cârlanilor se introduc în turmă 2-3 batali (berbecuţi castraţi)
sau oi adulte. Cel târziu la 5-6 luni se separă pe sexe.
Mieii întreţinuţi pe păşuni vor primi un supliment de 150-300g concentrate/zi. Se poate practica
şi creşterea în stabulaţie sau semistabulaţie a mieilor înţărcaţi.
În perioada cu călduri mari păşunatul se va face şi noaptea. Păşunatul raţional se asigură prin
rotaţia culturilor.

5.9.8. Tehnologia creşterii ovinelor adulte

Hrănirea ovinelor adulte

Sortimente de furaje

P a g i n a 145 | 240
 Furajele fibroase – pe timpul iernii se asigură fânuri de calitate, paie, plavă, vrej de
leguminoase, coceni de porumb. Acest furaj poate reprezenta 70-80% din volumul total al raţiei şi 60-70%
din valoarea nutritivă a raţiei. Cantitatea de fân de leguminoase din raţie – 1-1,5kg.
Capitulele de floarea soarelui pot substitui 25-30% din fibroase. Toate fibroasele sunt bine
consumate când sunt tocate, saramurate sau amestecate cu furaje suculente.
Furaje suculente –vegetaţia ierboasă, rădăcinoasele,cartofii şi bostănoasele sunt consumate cu
poftă de animal, stimulează funcţia digestivă şi asigură cantităţi însemnate de vitamine.
Furajele concentrate- boabe de cereale, boabe de leguminoase, administrate ca atare sau
uruite sau tărâţe, şrot de fl. soarelui sau soia etc. porumbul reprezintă 30 – 80% din concentrate din raţie.
Orezul- 30%, orzul- 30%, iar la berbeci 50-70%.
Reziduurile din industria zahărului sunt consumate foarte bine.
Nutreţuri de origine minerală şi vitamine, sare de bucătărie,carbonat de Ca, fosfat de Ca,
sulfat de Fe.
Calciul şi fosforul se asigură printr-un amestec de praf de cretă furajeră, var stins şi fin pisat,
făină de sare în proporţie de 1-2% din volumul raţiei.
Necesarul de vitamine A şi B – se asigură din tin şi siloz de bună calitate.
Tehnica administrării furajelor
Fibroasele şi suculentele se sigură în 3-4 tainuri/zi iar concentratele într-un tain.
Furajele fibroase şi suculente împreună cu sărurile minerale pot fi amestecate şi administrate
sub formă de furaj unic.
Furajarea se face la ore fixe.
Furajarea se face diferenţiat în funcţie de vârstă, greutate corporală, stare fiziologică, nivelul
producţiei.
Organizarea şi tehnica păşunatului
În condiţiile ţării noastre, durata păşunatului este de 7-8 luni.
Desfăşurarea în bune condiţii a păşunatului impune respectarea unor măsuri tehnico-
organizatorice şi de ordin igienic.
Trecea de la regimul de stabulaţie la păşunat se face treptat pe parcursul a 5-10zile majorând
progresiv timpul de păşunat pe măsura scurtării duratei de reţinere la grajd. În aceste zile oile nu vor fi
scoase la păşunat înainte de a consuma un tain de fibroase. La început se folosesc păşunile de pe
pantele însorite. Păşunatul pe lucerniere şi trifoi se face cu precauţie prin obişnuirea treptată cu consumul
acestor plante pentru a se evita meteorizaţiile. Nu se păşunează pe rouă şi pe timp de ploaie, şi nu se
adapă imediat.
Repartizarea suprafeţelor de păşunat se face ţinând cont de cerinţele fiecărei categorii de
animale. Pentru ei se repartizează cele mai bune păşuni, situate în apropierea surselor de apă şi a
adăposturilor pentru miei. Pentru batali, mioare, miori, berbeci se pot folosi păşuni mai îndepărtate, iar
pentru mulgătoare se repartizează păşuni din apropierea locului de muls.
Adăpatul – o oaie consumă 3-4,5l apă/zi în timpul verii. Vara oile se adapă de 3 ori pe zi:
dimineaţa, la prânz şi seara. Apa trebuie să fie curată şi să aibă o temperatură de minim 12 grade C.

Adăposturi pentru ovine

Dintre toate speciile oile sunt cele mai rezistente la frig, indiferent de rasă, adăposturile pentru
ovine sunt simple din punct de vedere constructiv şi necesită cheltuieli mici faţă de alte specii.
Crescătorii de animale, în funcţie de nr. de oi ce îl deţin pot construi saivane sau şoproane care
sunt construcţiile cele mai simple.
În zonele montane şi submontane se construiesc adăposturi numite odăi. Se mai pot construi
saivane cu un grad mai mare de confort. În aceste saivane se amenajează maternităţi pentru fătările oilor
unde temperatura este de 14-15 grade C. în maternităţi se amenajează boxe individuale din panouri. În boxe

P a g i n a 146 | 240
se introduce oaia cu2-3 zile înainte de fătare. Aici rămâne 2-3 zile. Saivanele nu se prevăd cu tronsoane.
Pardoseala saivanelor se face din pământ bătut fără scurgere.
În interiorul saivanului se pot face compartimente din garduri, în interiorul cărora se grupează
animalele pe categorii.
În fiecare compartiment se grupează animalele, se amenajează ieslele pentru fibroase şi
jgheaburile pentru concentrate. În saivane se formează aşa zisa „ştorişte”, pe care animalele circulă în voie şi
pe care se pot şi odihni.

5.10. Rasele de vaci pentru lapte

Scurta prezentare a rasei friză

În ţara noastră rasa Friză este cunoscuta sub numele de Bălţata cu Negru Românească.
Origine, formare, răspândire. Această rasă de taurine s-a format în condiţiile ţarii noastre (de
clima, furajare, adăpostire, condiţii şi posibilităţi de aplicare a tehnologiilor de creştere şi exploatare), pe
baza bovinelor din rasa Holstein-Friză, aduse din import, din diferite tari ale lumii.
Astfel după anii 1960, s-au intensificat importurile din Olanda, Danemarca, Germania, Israel,
Canada, continuând după 1966-1988 cu importuri din aceleaşi ţări, la care se adaugă şi S.U.A., Italia,
Suedia. Ponderea importurilor a avut-o cele peste 70000 de capete juninci aduse în special din Olanda,
Danemarca şi Germania. Animalele importate din aceste ultime ţări au participat la formare rasei Bălţate
cu Negru Românească, în procente de 20-25% cele din Olanda şi de 10-15% celelalte ţari. În acelaşi timp
au fost făcute importuri de materiale seminale congelate, circa 150000 de doze, de la peste 130 de tauri
de reproducţie, mai ales din Danemarca şi Olanda dar şi din S.U.A şi Canada, participând pe linie
paternă, cu 18-20% sânge, la formarea rasei. Materialul importat a fost folosit, fie prin creştere în rasă
curată, fie prin încrucişări cu rasele din România (Bruna, Bălţata Romaneasca, Pizgau şi chiar Roşie
Dobrogeană, pană la dispariţia completă a acesteia din urmă din România).
Se consideră că, la formarea rasei Bălţată cu Negru Românească, Holsteinul Danez şi Olandez
au contribuit în final, cu circa 35-40% fiecare, iar diferenţa de 20-25% celelalte bovine, Holstein Friză
importate din alte ţări.
Această rasă a fost omologata în 1987, prin eforturile făcute de către Direcţia Generală a
Producţiei Animale, din Ministerul Agriculturii, în egală măsură cu C.N.R.S.A Baloteşti. Rasa Bălţată cu
Negru Românească are o extindere destul de mare ocupând în principal, zona de câmpie din Sudul ţării şi
zonele mai joase şi colinare din Moldova.
În prezent o pondere, în cadrul efectivul de taurine existente în ţară, rasa Bălţată cu Negru
Românească reprezintă 32%, răspândită pe teritoriul ţării, conform hărţii de zonare a raselor de taurine
din România.
Maturitatea este precoce şi atinge productivitatea maximă la mijlocul nivelului de dezvoltare.
Creşterea tăuraşilor de reproducţie se începe de la vârsta de 16-18 luni, când ating 360-380 kg. La
animalele care se supun îngrăşării calitatea musculaturii nu este adecvată, dar sporurile în greutate sunt
relativ mari. Tăuraşii se pot îngrăşa până la greutatea de aproximativ 500 de kg., calitatea caracasei fiind
mijlocie sau slabă.

Aspectul exterior al rasei Holstein-Friză

Caracteristica rasei este culoarea bălţată cu negru, dar apar variante de culoare şi bălţate cu
roşu (red holstein),care sunt homozigote (varianta de culoare roşie este recesivă în cazul animalelor
bălţate cu negru). Animalele bălţate cu roşu nu se deosebesc cu nimic de animalele bălţate cu negru,
numai prin faptul că ele sunt în număr mai scăzut în populaţia de bovine. Animalele Holstein bălţate cu

P a g i n a 147 | 240
roşu sunt îndeosebi utilizate în încrucişări în care nu se doreşte amestecarea culorilor(de exemplu bălţata
cu roşu se încrucişează cu red holstein).

Utilizarea rasei Holstein Friză

În primul rând, această rasă este utilizată pentru producţia de lapte. Are o producţie ridicată de
lapte, predispoziţie pentru mulsul automatizat şi este o rasă care se prestează foarte bine şi la creşterea
în marile ferme. În Europa, printre primii care au recunoscut meritele acestei rase au fost oamenii de
specialitate maghiari. În 1963 s-a realizat un import de bovine aparţinătoare acestei rase, animale care au
fost reproduse ulterior.Ca urmare, în Ungaria, în prezent, se află cea mai mare populaţie de Holstein Friză
din Europa(23.000 de animale importate).

Rasele româneşti de taurine

Rasa baltata romaneasca

Origine, formare, raspandire. S-a format prin incrucisari de absorbtie,intre vacile de rasa
Sursa de stepa autohtona, din Transilvania, Banat si Bucovina, cu tauri din rasa Simmental.
Actiunea de ameliorare a taurinelor locale, din aceasta zona geografica a fost inceputa dupa
anii 1850, cu tauri adusi din Austria,in nord-estul tarii(Bucovina,in jurul oraselor Radauti si Falticeni)si in
continuare in Transilvania,Crisana si Banat.Dupa anii 1880,au fost aduse in Banat,in jurul orasului Lugoj
si in continuare in centrul Transilvaniei,pe Valea Tarnavelor,in jurul orasului Medias,animale pentru
ameliorarea raselor locale,de rasa Simmental,din Austria.Intre anii 1890-1920,s-au adus,atat masculi cat
si femele,din rasa Simmental,din Austria si Germania.Aceste animale,importate,au fost crescute atat in
rasa curata,dar au fost, mai ales,incrucisate cu vaci din rasa locala Sura de stepa, varietatea Podilica, din
Podisul Transilvan.Aceste incrucisari nu au fost facute sistematic.Din aceasta cauza,taurinele din rasa
Baltata romaneasca prezinta o diversitate de tipuri,in special in privinta conformatiei corporale,dar mai
ales a taliei.
In 1959, aceasta populatie de taurine a fost recunoscuta ca rasa Baltata romaneasca, dupa
care a inceput un proces de ameliorare,prin selectie si infuzii,cu tauri sau MSC,din rasele Simmental
Elvetian,German sau Austriac si in ultimii 7-8ani,cu Holstein rosu(Red Holstein).In prezent,rasa Baltata
romaneasaca are o pondere de 40-42%,din efectivul total de taurine al tarii.
Caractere de rasa.Taurinele din rasa Baltata romaneasca prezinta caracteristicile morfo-
productive ale rasei Simmental,cu insusiri imbunatatite de rezistenta si adaptare la conditiile de mediu,mai
aspre,de la noi din tara.Vacile din rasa Baltata romaneasca se incadreaza in tipul morfo-productiv mixt,de
lapte-carne.
Dimensiunile corporale ale acestei rase prezinta urmatoarele valori medii:inaltimea de greban
138-141cm si greutatea corporala de 550-600kg.In comparatie cu animalele din rasa Simmental,au o talie
mai redusa,cu 7-10cm, perimetrul toracic mai mic cu 8-14cm, iar greutataea corporala este mai redusa cu
70-90 kg.
Animalele din rasa Baltata romanesca au o constitutie robusta, un temperament docil,linistit,cu o
precocitate destul de scazuta, prima fatare avand loc la 32-33luni; sunt animale rezistente, adaptandu-se
usor la conditiile de mediu si de exploatare.Culoarea animalelor este alb baltat cu galben, de diferite
nuante, de la galben-deschis, la galben-inchis, pana la galben-roscat, sau chiar rosu.
Fruntea si fata sunt intotdeauna,de culoarea alba.Zonele pigmentate prezinta un desen
neregulat,cu numeroase franjurari,uneori ajungand si pe regiunea superioara a membrelor, dar
nedepasind genunchii sau jaretele,decat cu totul exceptional.
Capul este mare,fruntea larga,urechile sunt mari, ochii mari, privire blanda, coarnele avand in
general o marime mai mare decat la rasa Simmental, deseori in forma de lira (caractere mostenite de la
sura de stepa locala).

P a g i n a 148 | 240
 Gatul are marime mijlocie este musculos,cu salba mai bine dezvoltata decat la
Simmental.Trunchiul este lung,larg si adanc, cu linia superioara dreapta,orizontala,usor oblica
postero’anterior.Crupa este larga si lunga(largimea la solduri fiind aproape egala cu lungimea).Coada
este larga si lunga(largimea la solduri fiind apoape egala cu lungimea).Coastele sunt lungi si bine
arcuite,formand un torace puternic,bine dezvoltat.
Abdomenul este destul de bine dezvoltat,voluminos,indicand o capacitate buna de”ingesta”,deci
o buna conformatie atat pentru productia de lapte,cat si pentru cea de carne.
Ugerul este destul de mare,simetric,arareori cu o usoara asimetrie,in sensul ca sferturile
posterioare pot fi mai mari decat cele anterioare.De regula,ugerul este prins, fiind acoperit cu o piele fina
si un par foarte scurt,fin si rar.
Membrele (atat cele anterioare cat si cele posterioare) sunt solide, musculoase, destu de
lungi,intalnindu-se destul de des, defecte de aplomb (cum ar fi “jaretele inchise”si “coatele de vaca”).
Productia de lapte variaza in functie de zona si conditiile de exploatare.In prezent,in
gospodariile private,se realizeaza in medie o productie de 2700-2800kg lapte/vaca, cu un procent mediu
de grasime de 3,75-3,85%.
Potentialul productiv al rasei,fondul genetic al acesteia, asigura productii cu mult mai mari.
Productia de carneRasa Baltata romaneasca are aptitudini deosebite,obtinandu-se o carne de
calitate foarte buna; animalele bine ingrasate ajung la un randament la taiere de 54-58%.Programul de
ameliorare privind productia de acrne are in vedere cresterea greutatii corporake medii la 600-650kg.
Datorita diversitatii genetice a unei rase mixte,o eventuala deplasare,in directia laptelui sau a
carni,este mai usor de asumat decat cu o rasa specializata.In plus,un evantai genetic mai larg,permite
crescatorilor sa pastreze,tipul de animal care convine cel mai bine,in conditiile lor,specifice de
exploatare.in luna iunie 1988,Conferinta expertilor in cresterea taurinelor,a analizat si stabilit obiectivele in
cresterea rasei Baltate cu rosu,de tip Simmental, astfel:
a) aspectele generale: o buna performanta,in ceea ce priveste productia de lapte si de
carne,acordandu-se o atentie speciala caracterelor legate de sanatate, fecunditate, capacitate de
adaptare, capacitatea de ingerarea furajelor de volum si o buna persistenta a lactatiei; animalele trebuie
sa aiba o conformatie buna,musculara si membre solide.Atasarea sfarcurilor pe uger trebuie sa fie larga si
solida, iar mamelele bine adaptate la mulsul mecanic;
b) performante pentru lapte: cel putin 5lactatii,cu o productie medie pe lactatie de 6000kg
lapte,un continut de 4,0%grasime si 3,5%proteine
c) performante pentru carne:spor mediu zilnic de crestere in greutate la taurasi, de
1300grame,o buna calitate a carcasei si o carne de calitate excelenta
d) dimensiuni si greutate: la tauri,inaltimea la greban de 153-158cm si o greutate de
1300kg,iar la vaci, inaltimea la greban de 138-144cm si greutate de 700kg.

Rasa bruna de maramureș

Origine, formare, raspandire. Rasa Bruna de Maramures a fost formata in nordul tarii,in
actualul perimetru al judetului Maramures si la limita acestuia cu judete vecine,din rasele locale de munte
(sure), supuse actiunii de absorbtie, prin incrucisare cu rasa Schwyz. Pana in anii 1880, in aceasta zona a
tarii,nu existau decat taurine din rasele Sure autohtone. In ultimele doua decenii ale secolului trecut, prin
infiintarea unor exploatari forestiere moderne, au luat fiinta Ocoale Silvice, ocazie cu care, au venit si
muncitori forestieri din Germania (din Regiunea Allgau). In jurul localitatilor Sighet si Viseu, au fost aduse
de catre acesti forestieri (care faceau si agricultura si deci cresteau si animale), vaci din rasa Scwyz, cu
care s-a inceput absorbtia raselor locale.Intre anii 1890-1910,s-au importat in continuare,din Austria si
Germania,iar,in 1904din Elvetia, aducandu-se anual 200-500de vaci si junici, din rasa Schwyz. Dupa anii
1920, se fac din nou importuri,de tauri Schwyz, in comuna Beclean, dupa ce in 1925 a fost infiintat un
depozit de taurasi,pentru monta naturala la Sighet.

P a g i n a 149 | 240
 Dupa aceasta data, apar primele statiuni comunale de monta, precum si un sindicat al
crescatorilor de vaci din Sighet.
Din cauza crizei economice din perioada 1929-1930 si a celui de al doilea razboi mondial
efectivele de taurine din rasa Bruna de maramures a scazut drastic, pana la 50%. Dupa razboi, au fost
reluate importurile de reproducatori din rasa Scwyz.In anii1948-1949 au fost importati 119 tauri de
reproductie si 700 de juninei gestante, importuri facute de catre fostele I.A.S-uri din Maramures,din care
un numar de tauri a fost distribuit, in unele judete din zona Subcarpatica a Munteniei si a Moldovei.
In nordul Munteniei, vacile de rasa Schwyz au fost aduse in anii 1900-1910,din germania
(varietatea Allgau din Bavaria).
Aria de raspandire a rasei Brune de Maramures a inceput sa se extinda, din zona de nord a
tarii (din Maramures), in zona de sud in judetele Arges, Valcea, Mehedinti, Prahova, Buzau, Gorj.
Gradul de metisare al taurinelor din rasa Bruna, din zona Subcarpatica de sud, este extrem de
diferit, din cauza rasei locale,pe care s-a suprapus, dar si din cauza conditiilor diferite, de la judet, privinnd
asigurarea unei furajari corepunzatoare, a conditiilor de intretinere ca si a efortului de ameliorare.
Caractere de rasa. Taurinele de rasa Bruna de Maramures se caracterizeaza, din punct de
vedere morfo-producti, printr-un tip mixt, lapte-carne. Este o rasa cu o conformatie armonioasa, bine
echilibrata. Sunt animale adanci, potrivit de lungi, vioaie, cu o constitutie relativ robusta.
Dimensiunile corporale ale acestei rase, prezinta urmatoarele valori medii: inaltimea la
greaban122-125cm, lungimea trunchiului 117-119cm, perimetrul toracic136-140cm si greutatea corpora
la 400-450kg (la vacile adulte, din fermele cu efective ameliorate, pana la 500kg si chiar peste aceasta
greutate).
Culoarea este asemanatoare cu a taurinelor din rasa Scwhyz, adica soricie sau bruna-cenusie,
cu nuante mai deschise pe abdomen si pe partile inferioare ale corpului. In jurul botului preinta un inel de
culoare deschisa, pana la alb. Exista si unele nuante de culoare cenusie inchis, asa cum sunt si unghiile
si varful coarnelor.
Capul este uscativ, scurt, expresiv, linia dintre coarne este convexa, fruntea este larga,
ingustandu-se spre bot, coarnele sunt subtiri si scurte, mai deschise la culoare spre baza si pigmentate
spre varf.
Gatul este gros si potrivit de lung, cu marginea superioara dreapta, continuand linia dreapta a
spinarii. Pielea gatului este mai subtire decat la Baltata romaneasaca, este foarte mobila, cu pliuri pe fete
laterale, salba fiind de marime medie, potrivita.
Linia spinarii este dreapta, in continuarea gatului, cu spinare si sale a caror latime se mareste
dinainte spre inapoi, fiind mai slab acoperite cu musculatura decat la Baltata romaneasca.
Crupa are forma patrata, lunga si larga, usor inclinata (oblica),antero-posterior.
Toracele este format din coaste lungi dar prinse oblic pe coloana vertebrala, din care cauza
pieptul este mai stramt.
Abdomenul este destul de mare,cu o capacitate de ingestie ridicata.
Ugerul este globulos, destul de mare, cu sfarcuri de lungime si grosime mijlocii.Venele mamare
si cele superficiale, abdominale sunt bine reperezentate, groase, serpuitoare si bine evidentiate sub piele.
Membrele sunt fine, dar solide, rezistente,aplomburile prezentand deseori”coate de vaca”sau
defectul de jaret”jaret deschis”.Ongloanele sunt destul de rezistente, inchise la culoare, lucioase, tari,
caractere preluate de la rasa Sura de stepa.
Productia de lapte nu este cu nimic inferioara rasei de Schwyz,din care provine.In Romania se
obtin productii de 2700-2800 litri/vaca, in medie in gospodariile private,.Productiile maxime insa si
potentialul genetic al rasei este de 4000-4500 litri/vaca %.
Femelele de rasa Bruna au o precocitate medie, realizand prima fatare la varsta de 33luni, iar
maturitatea corporala la varsta de 48de luni.
Productia de carne.Taurinele din rasa Bruna de Maramures au incusiri bune si pentru productia
de carne.La varsta de 12luni,taurasii din aceasta rasa,ajung la 360kg,iar la 16-17luni la 475kg,realizand

P a g i n a 150 | 240
un spor mediu de crestere in greutate de 990grame/zi furajata,respectiv850grame/zi furajata.La animalele
bine ingrastae si finisate,randamentul la taiere este de 54-55%, obtinandu-se o carne cu calitati gustative
si nutritive apreciate de consumatori.
Pentru 1kg spor de crestere in greutate,un animal consuma in medie 6,2U.N.
Obiectivele ameliorarii,pentru rasa Bruna de Maramures,sunt urmatoarele:
-cresterea greutatii corporale de adult la 580-600kg si a taliei la 130cm;
-imbunatatirea aptitudinilor ugerului,privind mulsul mecanic(marimea si simetria ugerului si a
mameloanelor);
-amelioarea aptitudinilor,pentru productia de carne,prin cresterea sporului mediu zilnic de crestere
in greutate,la900-950pe zi furajata,ca si a randamentului la taiere;
-reducerea consumului de furaje la 1,1U.N/litru de lapte si la 5.8-6.0U.N.pentru un kg de spor.

5.10.1. Factorii de mediu şi exploatare de care depinde producţia de lapte individuală

În această grupă de factori se încadrează cei specifici mediului natural şi artificial, care exercită
influenţa asupra producţiei de lapte a vacilor în măsură variabilă, unii dintre ei putând fi modificaţi prin
sistemul de întreţinere şi exploatare adoptat.
Hrana. Constituie unul dintre cei mai importanţi factori de care depinde producţia de lapte a
vacilor. În legătură cu nivelul alimentaţiei, atât hrănirea prea abundentă, cât mai ales cea insuficientă sau
sărăcăcioasă, influenţează negativ asupra producţiei de lapte, scade mai puţin la început apoi se
accentuează când subalimentaţia se prelungeşte, totodată înrăutăţindu-se şi starea de întreţinere. Prin
subalimentaţie se reduce durata lactaţiei, scade producţia de lapte iar animalele slăbesc, având efect
negativ şi asupra producţiei din lactaţia următoare. Supraalimentaţia este neindicată, pentru că duce la o
valorificare neraţională a furajelor şi nu se realizează sporirea corespunzătoare a producţiei de lapte.
Totodată vacile se îngraşă, fapt care influenţează negativ asupra funcţiei de reproducţie. Supraalimentaţia
vacilor determină obţinerea unor producţii cu cost ridicat, prin ne utilizarea în întregime a substanţelor
nutritive din furaje la sinteza laptelui.
Structura raţiei are influenţă evidentă asupra producţiei de lapte a vacilor. Raţiile în care
predomină furajele suculente, dar care au în cantităţi proporţionale fânul, sunt favorizante pentru
producţia de lapte. Raportul dintre aceste categorii de furaje poate fi deferit, în funcţie de rasă, de nivelul
producţiei şi de particularităţile individuale ale vacilor. De regulă, pentru vacile de lapte sunt recomandate
furajele suculente (nutreţul verde, rădăcinoasele şi nutreţul murat) în cantităţi mari, pentru că sunt mai
uşor digerate, asigură un consum mai mare de hrană şi pun la dispoziţia organismului o cantitate mai
mare de substanţe nutritive. Fânurile din raţia vacilor contribuie la formarea acizilor graşi din care se
sintetizează componentele laptelui. Un raport normal dintre fân şi nutreţul murat este de 1/5. Nutreţurile
concentrate sunt necesare în hrănirea vacilor, numai pentru completarea raţiei.
Calitatea nutreţurilor din raţie exercită o influenţă directă asupra nivelului producţiei de lapte. Cu
cât nutreţurile sunt de mai bună calitate, cu atât producţia de lapte va fi mai mare şi cu un procent de
grăsime mai ridicat. Calitatea nutreţurilor se referă la substanţele nutritive pe care le conţin, la modul de
recoltare, la conservarea şi depozitarea lor. Dintre substanţele nutritive conţinute de furaje, cele proteice
au mare importanţă.
Prepararea şi administrarea hranei, mai ales a furajelor grosiere, duce la îmbunătăţirea calităţii
şi mărirea digestibilităţii, determină un consum mai mare de furaje; ca urmare, sporeşte producţia de
lapte. Tocarea şi melasarea furajelor grosiere stimulează digestia şi celelalte funcţiuni ale organismului.
Modul de administrare a furajelor poate determina un consum mai mare sau mai mic de hrană
şi, ca urmare, producţia de lapte va fi mult influenţată. În principiu, modul de administrare a furajelor,
ordinea administrării şi orele de hrănire duc la formarea unor reflexe condiţionate puternice, iar
nerespectarea acestora influenţează negativ producţia de lapte. În stabilirea modului de administrare a
furajelor se va urmări consumul în întregime al raţiei şi gradul de digestibilitate.

P a g i n a 151 | 240
 Adăparea. Influenţează direct producţia de lapte, în special prin cantitatea de apă asigurată. Cu
cât adăparea se face mai des, cu atât sporeşte producţia de lapte. Adăpătorile automate şi cele de nivel
constant sunt cele mai indicate pentru asigurarea consumului normal de apă la vaci.
Sezonul de fătări. Influenţează producţia de lapte în special în fermele în care nu se asigură
hrănirea uniformă în tot timpul anului. Vacile care au fătat primăvara şi vara vor da cantităţi mari de lapte
în primele luni de lactaţie, care coincid cu hrănirea bazată pe nutreţuri verzi ce stimulează secreţia, iar în
timpul iernii, când hrănirea este mai puţin corespunzătoare, vor da producţii scăzute. Vacile care au fătat
iarna vor da producţii mari în primele luni de lactaţie, iar primăvara, când producţia începe să scadă,
survine hrănirea cu nutreţuri verzi care influenţează favorabil şi determină menţinerea nivelului ridicat mai
mult timp, iar pe întreaga lactaţie producţia va fi mai mare decât în cazul precedent. În cazul fermelor care
asigură hrănirea corespunzătoare tot timpul anului, influenţa sezonului fătării asupra producţiei de lapte
este evident mai mică.
Mulsul vacilor. Mulsul făcut în timp cât mai scurt şi energic, în ritm intens, influenţează pozitiv
producţia de lapte, prin faptul că se obţine întreaga cantitate secretată până în acel moment. Laptele
„rezidual” după muls reprezintă o pierdere încă nerecuperabilă. Privitor la calitatea laptelui, mulgerea
completă determină creşterea procentului de grăsime, pentru că ultimele jeturi au cel mai ridicat conţinut
de grăsime. Aceasta se explică prin faptul că grăsimea din lapte are o mai mare aderenţă la pereţii
canaliculelor şi canalelor galactofore, iar folosirea masajului final este utilă.
Numărul de mulsori în timp de 24 ore are influenţă asupra nivelului producţiei. Vacile mulse de
trei ori pe zi produc cu 20% mai mult lapte decât atunci când sunt mulse de două ori, în special în cursul
primei jumătăţi a lactaţiei. Spre sfârşitul lactaţiei, când producţia de lapte scade, numărul de trei mulsori
nu mai influenţează favorabil producţia de lapte. Deci, numărul de mulsori trebuie să fie diferit în funcţie
de luna de lactaţie, de capacitatea ugerului şi de viteza de secreţie. Intervalele între mulsori trebuie să fie
cât mai egale, pentru a asigura secreţia constantă.
Sistemele şi procedeele de muls utilizate influenţează negativ producţia de lapte, atunci când
sunt dureroase pentru ugerul vacii şi pozitiv, atunci când nu determină o astfel de stare. Trebuie evitată
formarea reflexelor negative care frânează ejecţia întregii cantităţi de lapte din uger.
Pregătirea pentru muls, care constă în spălatul ugerului cu apă la temperatura grajdului, ştersul
şi apoi masajul, condiţionează producţia de lapte prin ejecţia totală sau parţială. Oricare aspect în legătură
cu pregătirea pentru muls şi mulsul propriu-zis poate influenţa asupra producţiei de lapte obţinută de la
vaci, reprezentând un reflex negativ sau pozitiv pentru ejecţia laptelui.
Repausul (sau odihna vacilor). Influenţează producţia de lapte prin faptul că rumegarea se face
normal, digestia şi absorbţia substanţelor nutritive din furaje este mai bună, secreţia laptelui este mai
intensă, iar producţia de lapte mai mare. Nerespectarea odihnei vacilor duce la un consum de energie în
plus şi la apariţia unor reflexe care frânează sau încetinesc procesul de secreţie al laptelui. Toate lucrările
zootehnice şi sanitar-vetrinare făcute în grajdurile de vaci, precum şi zgomotele produse, influenţează
negativ asupra producţiei de lapte.
Mişcarea vacilor. Regimul de mişcare duce la intensificarea activităţii musculare, a circulaţiei şi
metabolismului în general. Ca urmare a intensificării metabolismului creşte apetitul şi consumul de furaje,
favorizând obţinerea unei mai mari cantităţi de lapte. Mişcarea trebuie făcută zilnic, la aceleaşi ore şi pe
aceeaşi durată de timp, lăsând animalele să meargă în voie, fără a grăbi sau forţa mişcarea lor într-un
timp prea rapid. Regimul normal de mişcare se asigură în timpul verii prin scoaterea vacilor pe păşune, iar
în timpul iernii sunt plimbate pe distanţe de câţiva kilometri.
Îngrijirea corporală a vacilor. Aceasta influenţează asupra tuturor funcţiilor organismului, deci
şi asupra secreţiei laptelui, determinând producţii mai mari şi de bună calitate.
Respectarea programului zilnic. Executarea tuturor lucrărilor la anumite ore, corect şi într-o
anumită ordine duce la crearea unor reflexe condiţionate puternice, care influenţează asupra tuturor
funcţiunilor organismului, deci şi asupra secreţiei şi ejecţiei laptelui. În acest fel, respectarea programului

P a g i n a 152 | 240
zilnic contribuie la sporirea producţiei de lapte. Nerespectarea orelor din programul zilnic determină
scăderea producţiei cu 5 – 10%, şi cu urmări asupra producţiei din zilele următoare.
Schimbarea mulgătorilor. În cazul mulsului manual, aceasta duce la scăderea producţiei de
lapte prin apariţia unor reflexe inhibatoare care determină „reţinerea” laptelui în uger. Această reţinere
este în funcţie de rasă, de vârstă şi de particularităţile individuale. Majoritatea vacilor înregistrează o
scădere a producţiei de lapte cu 10 – 20% la schimbarea mulgătorilor, iar revenirea la producţia normală
se face în câteva zile. Acest fapt impune utilizarea aceloraşi mulgători, permanentizarea lor şi, totodată,
calificarea pentru a face mulsul complet, energic şi corect.
Clima. Prin factorii ei de temperatură, umiditate şi presiune atmosferică, influenţează producţia
cantitativă şi calitativă obţinută de la vaci. Cel mai favorabil climat pentru vacile de lapte este considerat
cel temperat.
Temperatura atmosferică influenţează negativ asupra producţiei de lapte, atunci când este prea
scăzută sau prea ridicată. Se consideră că temperatura cuprinsă între 10C şi 20C este cea mai
favorabilă pentru desfăşurarea normală a tuturor funcţiilor corpului. Scăderea temperaturii sub cea
normală determină o cheltuială mai mare de energie pentru menţinerea temperaturii corpului. De
asemenea, temperatura atmosferică prea ridicată duce la reducerea consumului de hrană şi, deci, la
scăderea producţiei. Anumite rase de taurine reacţionează în mod diferit faţă de schimbarea temperaturii.
Umiditatea atmosferică este în strânsă legătură cu temperatura şi poate influenţa negativ
asupra producţiei de lapte la vaci atât în cazurile când este în exces, cât şi atunci când este în cantitate
prea mică.
Presiunea atmosferică are influenţă asupra producţiei de lapte, în special atunci când vacile
sunt mutate dintr-o regiune cu presiune atmosferică mai mare în altă regiune cu presiunea mai scăzută,
care solicită organismul la eforturi fiziologice mai mari, utilizându-se o mai mare cantitate de energie
pentru întreţinerea funcţiilor vitale, rămânând mai puţină pentru producţia de lapte.
Timpul nefavorabil, ploile torenţiale şi reci, vânturile puternice determină scăderea producţiei de
lapte cu 10 – 20%. Aceasta se explică prin reducerea consumului de hrană, reducerea mişcărilor pe care
le fac vacile şi prin modificările ce apar în întreţinerea şi exploatarea vacilor, care au ca urmare unele
modificări ale funcţiilor organismului şi apariţia unor reflexe negative.
Pentru evitarea scăderii producţiei de lapte din cauza factorilor climaterici, există preocuparea
de a asigura vacilor de lapte adăposturi permanente sau temporare care să asigure menţinerea factorilor
între limitele optime.

5.10.2. Căile pentru obţinerea unor producţii de lapte igienic superioare calitativ şi
cantitativ

a) Îngrijirea, întreţinerea şi exploatarea raţională a vacilor producătoare de lapte. Vacile

destinate pentru producţia de lapte au nevoie de o îngrijire, întreţinere şi exploatare ştiinţifică. Îngrijirea se
referă la igiena adăpostului, igiena corporală şi alimentaţie. Acestea vor avea repercursiuni asupra
producţiei şi igienei laptelui.
b) Igiena adăpostului. Un adăpost corespunzător din punct de vedere igienic are o importanţă
fundamentală în prevenirea mamitelor şi obţinerea unui lapte igienic şi de bună calitate.
În rezumat, adăpostul trebuie să întrunească următoarele condiţii:
 să aibă o poziţie favorabilă;
 să fie construit corect, spaţios, bine aerisit, uscat, călduros şi luminos;
 să fie menţinut curat şi să se poată curăţa uşor.
Adăpostul trebuie să aibă legătura directă cu sala de pregătire şi magazia de nutreţuri, cu
platforma de gunoi, cu lăptăria şi cu sala de curăţire şi dezinfecţie a ustensilelor de muls. Ferestrele
lăptăriei trebuie să aibă direcţia spre nord, iar sala de pregătire a nutreţurilor şi platforma de gunoi trebuie

P a g i n a 153 | 240
să fie îndreptate spre sud. În jurul adăpostului trebuie să existe drumuri şi padocuri bune, curate, bine
întreţinute, pentru ca vacile de lapte să nu se murdărească.
Fiecare gospodărie trebuie să dispună de maternităţi şi boxe individuale pentru vite.
c) Alimentaţia vacilor de lapte. Alimentaţia este factorul determinant cel mai important al
producţiei de lapte. Raţiile alimentare vor fi echilibrate din punct de vedere al principiilor nutritivi
fundamentali: albumine, lipide, glucide şi mineralo-vitamine. Volumul raţiilor alimentare va fi adecvat
producţiei de lapte. Hrana se va administra după un program, care va fi respectat întocmai. Se vor
exclude din raţie nutreţurile alterate şi plantele toxice, care pot degrada laptele. Administrarea raţiilor
alimentare la vacile de lapte se face în funcţie de rentabilizarea lor. Se consideră că o vacă transformă în
mod rentabil hrana, atunci când minimum 30% din substanţele nutritive ale furajelor sunt transformate în
substanţe nutritive ale laptelui (exprimate în calorii). O vacă excepţională transformă într-o perioadă de
lactaţie de la 45% calorii nutreţ în calorii lapte. Se va evita subalimentaţia şi supraalimentaţia vacilor de
lapte, pentru a produce tulburări digestive. Aceste tulburări antrenează frecvent şi îmbolnăvirea glandei
mamare.
Un lucru esenţial în alimentaţia vacilor de lapte, îl constituie asigurarea necesarului de apă.
Vaca în lactaţie consumă pe zi 70 – 120 l apă. S-a constatat că vacile care au la discreţie apă potabilă, au
o producţie de lapte crescută de 6 – 12% faţă de lotul martor, căreia i se administrează apa de 2 ori pe zi.
Pe lângă factorii foarte cunoscuţi care determină producţia de lapte (rasă, vârstă, climă,
anotimp, adăpost, alimentaţie, îngrijire etc.) un rol hotărâtor în obţinerea unei producţii de lapte
îmbunătăţită calitativ şi cantitativ îl au: prima fătare, intervalul dintre fătări şi monta ulterioară, repaosul
mamar.
d) Vârsta la prima fătare. Pentru a se reduce perioada neproductivă la vacă, specialiştii s-au
preocupat de găsirea celei mai potrivite vârste pentru prima fătare. Monta prematură a fost tentantă
pentru unii specialişti, dar s-a constatat că aceasta are repercursiuni asupra viitorului vacii şi de aceea s-a
renunţat. Desigur că prima montă este condiţionată de precocitatea rasei.
În general, vârsta optimă pentru prima montă, este la vacile tardive de 2 – 3 ani, la vacile
precoce 18 – 24 luni.
e) Intervalul dintre fătare şi monta ulterioară. Gestaţia nouă exercită un efect depresiv
asupra lactaţiei, mai ales începând cu luna a V-a, când fetusul se dezvoltă mult.
Experienţele au dovedit că cea mai bună producţie se obţine când fătările se succed la interval
de 1 an. Monta ulterioară unei fătări se face între 60 – 90 zile.
Din punct de vedere economic, perioada optimă este de 9 săptămâni deoarece în cazul
nereuşitei montei se dispune încă un ciclu de călduri, fără ca producţia de lapte să scadă.
f) Repaosul mamar. Pentru viitoarea producţie de lapte şi pentru prevenirea mastitelor o
importanţă deosebită o are şi repaosul mamar. Durata normală a unei lactaţii nu trebuie să depăşească
10 luni. În timpul perioadei de lactaţie glanda mamară este supusă la efort maxim. Pentru a da
posibilitatea să-şi recupereze şi să-şi refacă rezervele, glanda mamară trebuie lăsată într-o perioadă de
repaus de 2 luni. În această perioadă, fătul se dezvoltă vertiginos, ceea ce necesită cantităţi mari de
principii nutritivi.
Există vaci, mai ales cele cu producţii mari, care dacă sunt mulse dau lapte până în ziua fătării.
Acest lucru are avantaje economice şi igienice. Asemenea vacă va fi extenuată şi cu rezervele
organismului epuizate. În această situaţie sănătatea animalului şi în special a glandei mamare este pusă
în pericol.
Înţărcarea vacilor este o problemă care se impune în toate cazurile, ea având importante
consecinţe economice şi sanitare. Încetarea lactaţiei se va face treptat pentru a nu declanşa boli ale
glandei mamare, timp de 5 – 10 zile. În acest scop se va scădea raţia de suculente şi de concentrate, la
nevoie şi cantitatea de apă, iar mulgerea se va face în primele zile o dată pe zi, apoi la 2 zile, până cînd
secreţia lactată va înceta.

P a g i n a 154 | 240
 g) Igiena corporală are o mare importanţă în prevenirea mamitelor, deoarece pe pielea
bovinelor se găsesc foarte frecvent praf, resturi de aşternut, impurităţi din adaosurile prost întreţinute care
vehicula în glandă prin canalele mamelonare, galactofore, diferiţi microbi. În jurul glandei mamare
adeseori sunt prezente materii fecale uscate aderente la suprafaţa sa cutanată. În această murdărie se
găsesc forate mulţi germeni patogeni care ajung în lapte, producând degradarea sa. Cercetările au arătat
că cel mai frecvent în praful de pe suprafaţa glandei mamare se găsesc: Bac.Subtilis, Bac. Mycoides şi
alţi bacili înrudiţi. Aceştia pot provoca coagularea laptelui deoarece ei fiind sporulaţi supravieţuiesc
procesului de pasteurizare. La vacile care au păr lung pe pielea ugerului se recomandă tunderea lui
pentru a evita murdărirea şi aderenţa impurităţilor. Vacile trebuie periate şi ţăsălate zilnic după un
program bine stabilit. Dacă este posibil pansajul trebuie efectuat în afara adăpostului într-un loc liber.
Dacă el se execută în adăpost, trebuie terminat cu cel puţin o oră înainte de începerea mulsului.
S-a constatat că laptele provenit de la animale bine îngrijite conţine în medie 20.000 germeni pe
ml, faţă de 170.000 germeni conţinuţi în laptele vacilor prost îngrijite. O mare valoare pentru igiena laptelui
are curăţirea ugerului înainte de muls. Metoda cea mai practică şi mai eficientă de curăţire a ugerului este
spălarea cu apă caldă şi cu săpun, car îndepărtează impurităţile şi microbii. Spălarea este urmată de
ştergerea până la uscare cu ajutorul unui prosop individual, curat. Uneori se poate folosi o substanţă
dezinfectantă care nu trebuie să irite pielea glandei mamare şi nici să imprime miros laptelui. În acest
scop poate fi recomandată soluţia 0,5% cloramină.
h) Igiena personalului mulgător. Paralel cu igiena corporală a vacilor şi în special a glandei
mamare trebuie aplicată şi o strictă igienă a personalului mulgător şi îngrijitor de animale.
Igiena personalului mulgător este una din condiţiile importante pentru prevenirea mamitelor care
influenţează foarte mult şi salubritatea laptelui. Personalul mulgător trebuie să fie în primul rând sănătos şi
să întrunească toate condiţiile cerute muncitorilor din domeniul alimentaţiei publice. De aceea este
obligatoriu ca organele sanitare să efectueze un control riguros privind sănătatea personalului mulgător şi
a familiei sale.
Nu se vor admite sub nici o formă mulgători cu leziuni supurative la mâini. Ei vor trebui să fie
folosiţi în alte munci până la completa lor vindecare. Este necesar ca mulgătorii să aibă un loc anume
pentru schimbarea hainelor cu îmbrăcămintea de protecţie. Aceasta este compusă din: halat cu mâneci
scurte, şorţ şi bonetă. De asemenea trebuie amenajate duşuri pentru spălarea corporală a personalului
care vine în contact cu producţia de lapte. În tot timpul activităţii sale, mulgătorul trebuie să aibă unghiile
tăiate scurt şi se va spăla după fiecare muls cu apă caldă, săpun şi perie de unghii. Aceste norme vor
avea asupra personalului îngrijitor o mare putere educativ-profesională şi el va acorda importanţa
cuvenită igienei.
i) Igiena mulsului
Mulsul propriu-zis trebuie efectuat într-o încăpere curată, lipsită de praf şi miros. În majoritatea
unităţilor de creştere a animalelor mulsul se execută în adăposturi. Pentru aceasta scoaterea gunoiului
schimbarea aşternutului şi curăţenia animalelor trebuie terminate cu cel puţin o oră înainte de muls.
Cercetările au arătat că nu este indicat să se administreze hrana în timpul mulsului deoarece
prin distribuirea furajelor se produce praf şi deci infectarea laptelui. Laptele poate fi infectat şi prin
mişcările cozii şi de aceea aceasta trebuie legată de coapsa stângă a animalului.
Cunoaşterea anatomiei şi fiziologiei glandei mamare ne permite o mulgere raţională. Între două
mulsori laptele secretat de glanda mamară se acumulează din ce în ce mai mult creând o presiune
intramamară. Aceasta acţionează ca o frână a secreţiei lactate.
În timpul celor 6 ore care urmează după muls, secreţia lactată descreşte cu 5 – 10% în unitatea
de timp.
Ejecţia laptelui are loc în urma acţiunii a doi hormoni: ocitocina şi vasopresina. Aceşti hormoni
apar datorită excitaţiei produse prin masajul glandei mamare înainte de muls. Acţiunea hormonilor este
rapidă ea apărând un minut după excitaţia mamară şi durează două până la opt minute. Oprirea ejecţiei
de lapte poate fi provocată de vidarea (golirea) glandei mamare sau de secreţia adrenalinei – hormon

P a g i n a 155 | 240
antagonist ocitocinei. Secreţia de adrenalină apare sub influenţa unor perturbări în timpul mulsului. Dacă
mulsul nu se efectuează destul de rapid ocitocina se distruge. Mulsă în lipsa ocitocinei glanda mamară va
suferi şi va influenţa asupra duratei lactaţiei.
Din datele de mai sus reiese că în mod normal se pot efectua trei mulsori pe zi. De asemenea,
mulsul trebuie realizat cât mai rapid posibil, cu blândeţe şi în linişte. Intrarea persoanelor străine sau a
altor animale (câini) în adăposturi în timpul mulsului este contraindicată, deoarece aceste perturbaţii
influenţează negativ producţia de lapte. Dacă se constată că animalele nu stau liniştite în timpul mulsului
ele nu trebuie brutalizate şi va trebui căutată cauza (mamite, plăgi ale mameloanelor etc.).
Numai după ce s-a văzut că nu există cauze obiective pentru care animalele nu suportă mulsul
se va recurge la contenţia membrelor prin legarea „în 8” a jaretelor.
În efectivele cu vaci de lapte se pot întâlni exemplare care se mulg greu datorită unor boli ale
glandei mamare sau dezvoltării puternice a sfincterelor mamelonului. Aceste vaci trebuie mulse de
mulgători conştiincioşi şi cu experienţă, deoarece mulgerea incompletă duce la scăderea producţiei de
lapte. Din contră, unele vaci au sfincterele mamelonare slabe şi lasă să se scurgă laptele din glanda
mamară involuntar. Acestea trebuie mulse mai des pentru a nu pierde laptele.

5.10.3. Influenţa furajării şi a stării de sănătate globală a vacilor asupra calităţii laptelui
crud

Calitatea igienică şi alimentară a laptelui crud materie primă şi modul de valorificare prin
procesare devine o problemă de mare actualitate în condiţiile integrării în Comunitatea Europeană.
Laptele crud materie primă trebuie să corespundă unei serii întregi de condiţii organoleptice: culoare albă,
alb-gălbuie, culoare uniformă, aspect omogen, fără mirosuri străine, numai miros specific, fără gusturi
străine în afara celui obişnuit, fără impurităţi.
Compoziţia chimică medie: apă 87,3%, substanţă uscată 12,7%, substanţă negrasă 9%, lactoză
4,8%, săruri minerale 0,7%, vitamine 0,1%.
Însuşirile fizico-chimice: densitate(la temperatura de20ºC) 1,029-1,034;punct crioscopic-
52ºC(sau mai mic);aciditate 15-18º Torner; impurităţi fizice Ι-V sau deloc, temperatura maximă de predare
14ºC. Însuşirile igienice(cantitatea propriu-zisă): apa de ados nu se admite, substanţe inhibatoare a
fermentaţiei nu se admit, numărul total de germeni(NTG) sub 1.000.000 şi sub 100.000 din anul
2011,numărul de celule somatice(NCS) sub 600.000 şi sub 400.000 din anul 2011.
Despre factorii care influenţează calitatea igienică a laptelui s-a vorbit mult, iar accentul s-a pus
pe bună dreptate pe igiena adăpostului, igiena animalelor, igiena mulsului, tehnica de muls, igiena
aparatelor de muls, igiena mulgătorului, igiena furajelor, influenţa mastitelor asupra poluării cu germeni a
laptelui crud. S-a vorbit şi s-a scris mai puţin despre doi factori majori care pot influenţa calitatea igienică
şi alimentară a laptelui de vacă: calitatea furajelor administrate şi starea de sănătate globală a vacilor.
Laptele proaspăt muls este un produs biologic viu care trece printr-o serie întreagă de faze: faza
bactericidă a laptelui, în care produsele proprii de constituţie conţin elemente asemănătoare antibioticelor,
având rol bacteriostatic; faza de acidifiere în care se formează acidul lactic; faza de alcalinitate şi faza de
putrefacţie. Aceste faze sunt influenţate de componentele raţiei, poluarea bacteriană a laptelui şi modul în
care se face răcirea acestuia.

Capacitatea bactericidă a laptelui creşte atunci când în furajarea vacilor domină fânurile de
bună calitate formate din ierburi poliflore cu amestec de plante aromatice din păşunile din zona montană
şi submontană, amestecuri de ierburi germinee+ leguminoase: trifoi roşu, trifoi alb, lucernă, sparcetă,
ghizdei, etc. În acest caz calitatea igienică şi alimentară a laptelui de vacă este mai bună. Capacitatea
bactericidă a laptelui scade atunci când raţiile administrate vacilor de lapte conţin cantităţi mari de silozuri
de calitate inferioară, acide, borhoturi de orice fel, în special de la fabricile de spirt, borhotul de bere, tăiţeii

P a g i n a 156 | 240
de sfeclă umezi, furajele mucegăite. În schimb, administrarea unor cantităţi moderate de tăiţei de sfeclă
uscaţi, melasă şi sfeclă furajeră influenţează favorabil calitatea laptelui prin aportul de zahăr solubil.
În perioada de vară,masa verde de pe păşuni şi fâneţe naturale,bine întreţinute,cu o compoziţie
floristică complexă influenţează favorabil calitatea laptelui.
Să nu uităm că la rumegătoare „aproape totul este rumenul lor”,de aceea furajele de bază vor fi
asigurate sub formă de fân de bună calitate şi de porumb siloz cu suplimente de concentrate.Factorul
fibră din raţie(celuloza din raţie) este un reglator fiziologic,iar procentul optim trebuie să fie de 18-21% din
substanţa uscată a raţiei.
Calitatea laptelui de vacă este dependentă de integritatea de funcţionare perfectă a celor trei
mari laboratoare: rumenul,ficatul şi glanda mamară.Cei mai importanţi factori care influenţează calitatea
laptelui sunt:
•sănătatea metabolică a vacilor de lapte se poate depista prin stabilirea profilului metabolic pe
baza celor mai importanţi markeri: glicemia, uremia, hemoglobina, proteinele totale, testul ureic din lapte
pentru stabilirea raportului energo-proteic al raţiilor,la nevoie şi a altor constante sanguine cum sunt
lipidele totale,colesterolul, GOT, GPT, fosfatazele, Ca, P, Na, Mg, K,rezerva alcalină. Pe baza acestor
constante se pot depista o serie de boli carenţate grave sau boli metabolice: acidoza ruminală şi
metabolică, cetozele subclinice.
•prezenţa unor boli din afara sferei mamare care influenţează direct sau indirect şi sfera
mamară: metalopatii(reticulo-peritonito-pericardite traumatice), afecţiuni podale,afecţiuni pe sfera
aparatului genital,vulvovaginite, indigestii şi sindrome diareice,boli parazitare cronice.
•îmbolnăvirile ugerului-mastitele subclinice care ating o frecvenţă de 20%-din efectivele de vaci
aduc cele mai mari pagube economice şi contribuie cel mai mult alături de tehnica mulsului la creşterea
indicatorului NTG.
Sunt importante următoarele măsuri:
-diagnosticul precoce al mastitelor subclinice prin utilizarea unor mijloace complexe: testul cu
tăviţa neagră,testul ALBROM, MASTITESTUL, testul rapid WITSEID prin aglutinarea cu soluţie de
hidroxid de sodiu 10%, testul WELKATO prin conductivitate electrică; tratarea la timp a mastitelor şi
recoltarea separată a laptelui în perioada tratamentului.
-stimularea sistemului de apărare imunitară(însăşi creşterea numărului de celule somatice din
lapte şi sensibilitatea ugerului la mastite indică o scădere a sistemului imun)
-depistarea la timp a unor boli cronice infecto-contagioase cu localizare mamară
-utilizarea unor tratamente naturiste,pe bază de extracte din plantele aromatice medicinale în
afecţiunile mamare.

5.11. Reproductiei taurinelor

Procesul de reproducţie stă la baza dezvoltării taurinelor, respectiv a sporirii efectivului,
îmbunătăţirii lui calitative, măririi producţiei de lapte şi carne, sporirii eficienţei economice.
Obţinerea unui numar cât mai mare de animale pentru înlocuirea reformelor, care în unele
ferme se ridică pâna la25% din vaci anual, precum şi sporirea efectivului matcă, se pot realiza numai
printr-o organizare judicioasă a reproducţiei,care urmăreşte sporirea fecundităţii, a fertilităţii şi reducerea
procentului de pierderi la toate categoriile de taurine. In procesul reproducţiei se creează premisele
obţinerii unei generaţii noi, cu potenţial productiv superior generaţiei parentale.
Procesul de reproducţie influenţează direct producţia de lapte, cât şi cea de carne, întrucât stă
la baza declanşării lactaţiei şi totodată asigură produşii necesari pentru îngrăşare.

Factorii care conditioneaza marirea efectivului total de taurine

A. Fertilitatea

P a g i n a 157 | 240
 Eficienţa reproducţiei se exprimă în primul rând prin fertilitate, respectiv numărul de produşi
obţinuţi anul de la 100 de vaci.
Se urmareşte ca indicele de fertilitate să atingă în următorii ani în ţara noastră la valori de peste
80% faţă de circa 70% cât este în prezent.Prin creşterea fertilităţii cu 10% la întregul efectiv-matcă se pot
obţine cu peste 300.000 viţei mai mult, ceea ce ar duce la sporirea producţiei totale de lapte cât şi de
carne.
Mărirea fertilităţii la valori şi mai ridicate, de circa 90%, este realizabilă în primul rând prin
organizarea judicioasă a reproducţiei sub toate aspectele, posibilităţile de ameliorare a acestei însuşiri
prin selecţii fiind reduse.
Cauzele unei fertilităţi reduse sunt multiple, datorându-se unor deficienţe organizatorice,
tehnice, de exploatare şi sanitar-veterinare.

Deficienţele organizatorice sunt:

a. planificarea necorespunzătoare a însămâţărilor,
b. organizarea defectuoasă a depistării căldurilor,
c. nerecunoaşterea la timp a vacilor în călduri,
d. conservarea necorespunzatoare a materialului seminal.
Deficienţele de ordin tehnic sunt:
a. calificarea slabă,
b. lipsă conştiinciozităţii tehnicianului însămânţător,
c. alegerea greşită a momentului optim de însămânţare.

Deficienţele legate de condiţiile de exploatare sunt:

a. lipsa pregătirii vacilor gestante,
b. furajarea necorespunzatoare din timpul “service-periodului”,
c. igiena precară la fătare,
d. absenţa mişcării înainte şi după fătare,
e. exploatarea vacilor până la epuizare.
Deficienţele de ordin sanitar-veterinare se referă la:
a. tratarea cu întarziere sau fără eficacitate a cervicitelor şi metritelor,
b. apariţia unor boli care provoacă avortu,
c. pierderile prin mortalitate şi sacrificari de necesitate.

B. Pierderile prin mortalitate si sacrificari de necesitate la vitei.

Pierderile pot avea loc atât în timpul gestaţiei, prin moarte embrionară sau prin sacrificari
de necesitate, depind în mod direct de condiţiile de creştere şi exploatare din fermă şi înregistreză până la
4% în fermele cu condiţii bune de întreţinere; în fermele în care condiţiile de întreţinere a vacilor şi cele
de creştere al tineretului sunt necorespunzătoare, pierderile pot ajunge până la 25% şi chiar mai mult.
Procentul de pierderi la viţei influentează în mod direct efectivul total de taurine, diminuând atât numărul
viţeilor destinaţi reproducţiei cât şi cel destinat îngrăşării.

C. Procentul de reforma de la reproductie a vitelelor

Desigur nu toate viţelele pot fi dirijate la reproducţie, unele fiind reformate datorită unor afecţiuni
congenitale care le fac improprii pentru reproducţie sau sunt sacrificate ca urmare a unor accidente. În
condiţii corespunzătoare de creştere,procentul viţelelor scoase din efectiv nu depăşeşte 3-4% ; dacă sunt
trecute în efectivul matcă uneori se poate ridica la 15-20% şi chiar mai mult. În asemenea situaţii, pe
lângă diminuarea ritmului de sporire a efectivului total este afectat şi procentul de înlocuire a efectivului
matcă şi, deci, a realizării progresului genetic de la o generaţie la alta.
D. Procentul de inlocuire a efectivului-matcă

P a g i n a 158 | 240
 În fermele cu sarcini de sporire a efectivului-matcă, procentul de înlocuire este de 15%; în
fermele în care efectivul-matcă este staţionar şi în fermele de elită, unde intensitatea selecţiei este mai
mare, procentul anual de înlocuire a efectivului-matcă este de până la 25%.

5.12. Hranirea vacilor de lapte

5.12.1 Hranirea vacilor in perioada de lactatie, in diverse sisteme de crestere si

exploatare
Din punct de vedere nutritional, vacile in lactatie se deosebesc de alte categorii de rumegatoare
pentru nevoile de a sustine o productie ridicata, care necesita un important aport nutritiv. O caracteristica
a animalelelor in lactatie este legata de marimea si regularitatea evolutiei nevoilor de hrana, energetica,
proteica, minerala si vitaminica, in cursul unui ciclu de productie (lactatie), mai ales in momentul fatarii.
Hranirea insuficienta a vacilor in lactatie, mai ales cu furaje energetice, diminueaza productia de
lapte, dar daca eroarea de hranire este de pierderea de lapte, chiar si pentru o perioada scurta, nu se mai
poate recupera niciodata, asa cum se intampla la animalele in crestere sau ingrasare gratie fenomenului
de crestere ulteriora, compensatorie.
O alta particularitate a animalelor producatoare de lapte este aceea ca energia ingerata prin
furaje se foloseste in doua scopuri, si anume: pentru a produce lapte, dar si pentru a-si forma tesuturi
corporale. In consecinta, nu numai cantitatea de energie asigurata este importanta, ci si natura si
compozitia furajelor care compun ratia, elementele ei nutritive trebuind sa satisfaca cele doua cerinte ale
organismului animal, producator de lapte.
5.12.2. Hranirea vacilor in perioada de lactatie
Perioada de vara. Trebuie sa se tina seama de rasa, perioada de lactatie, greutatea corporala,
capacitatea de productie si in mod deosebit de zona in care se gasesc aceste vaci, respectiv de altitudine.
Tipul de ratie, modul de administrare si resursele de furaje sunt diferite, in functie de zona si anume: zona
de ses, zona de deal, zona de munte. In zona de ses – furajarea vacilor, tine seama de faptul ca terenul
agricol destinat producerii de furaje este plat, permitand aplicarea, cu usurinta, a tuturor masurilor tehnice
de productie, recoltarea si administrarea a furajelor.
De asemenea, este caracteristic acestor zone, existanta unor intinse suprafete de teren,
disponibile pentru producerea de furaje in cantitati suficiente si intensibilizare deosebita a productiei de
lapte, ca si faptul ca perioada de stabulatie este mai scurta (de circa 180 – 185 zile), fata de zonele
deluroase si de munte, unde iarna este mai lunga. In aceste conditii, la ses, perioada de folosire a
furajelor verzi poate incepe in jurul datei de 5 – 10 aprilie, prin consumul rapitei furajere, o planta deosebit
de rezistenta la temperaturi scazute, care se poate mentine verde chiar cu zapada pe ea.
Deci, asigurarea coveerului verde poate incepe in debutul lunii aprilie si se poate prelungi prin
folosirea sfeclei furajere, a coletelor de sfecla, ca si a altor furaje verzi, existente inca in aceasta perioada,
in toamnele lungi, pana la sfarsitul lunii octombrie.
Pentru a lamuri mai bine problema furajarii animalelor ierbivore cu furaj verde, trebuie sa
explicam ce este acela un coveer verde.
Coveerul verde este sistemul prin care se asigura furaje verzi pentru efectivul de animale din
ferma, pe toata perioada, de primavara timpuriu, pana vara tarziu, sau chiar in toamna.
In zona de ses, durata de asigurare a coveerului verde este de circa 180 de zile, respectiv in
jurul datei de 5 – 10 aprilie pana la sfarsitul lunii septembrie, iar prin folosirea suculentelor radacinoase
(sfecla), perioada poate fi prelungita pana la terminarea recoltarii sfeclei furajere dupa care aceasta se
depoziteaza pentru iarna, considerandu-se furaj conservat.
Ratia furajera reprezinta cantitatea de furaje, necesara unui animal pentru a intretine functiile
unui animal si functiile vitale, si pentru a da productia programata, pe timp de 24 de ore.
Pentru a fi optima, o ratie trebuie sa raspunda urmatoarelor deziderate:
- sa asigure necesarul de substante nutritive;

P a g i n a 159 | 240
 - sa fie consumata cu placere de animale;
- sa fie formata din nutreturi cat mai variate;
- sa fie compusa, in cea mai mare masura, din furaje produse in ferma sau gospodarie, adica
sa fie economica;
- sa asigure un anumit volum pentru a da senzatia de satietate;
- sa cuprinda adaosuri de concentrate proteino – vitamino – minerale, pentru echilibrarea in
valori nutritive.
Nutreturile verzi recomandate pentru vacile lactante in zona de ses, sunt: rapita furaera, secara,
orzul – masa verde, lucerna, barceagurile, amestecurile leguminoase cu ierburi perine, porumbul verde,
iarba de sudan, sfecla furajera. Nutretul verde, foarte valoros, este cel cultivat pe pasuni si valorificat prin
pasunare. La intocmirea coveerului a bine sa se foloseasca minimum 3 sortimente de furaje.
Furajul verde administrat la vacile cu lapte este, in medie, de 10 – 12 kg/100 kg greutate vie.
Astfel, o vaca poate consuma 8 – 10 tone furaj verde pe sezon, pentru a carei obtinere este necesara
suprafata de 0,6 – 0,7 ha. Daca terenul este irigat, necesarul de suprafata scade de la 0,5 – 0,6 ha/vaca.
Perioada de iarna. Cel mai folosit nutret este fanul, care se da in ratie in cantitate de 1,8 – 2
kg/100 kg greutate vie, putand ajunge la 9 – 12 kg pe zi/cap si la un consum, pe perioada de stabulatie,
de 1,8 – 2,2 tone.
Pentru vacile de lapte este indicat fanul de lucerna, trifoi, borceag sau de pajistile cultivate. Tot
in perioada de iarna se dau in ratia vacilor de lapte nutreturile suculente murate (insilozate), in cantitati de
20 – 30 kg/cap/zi. In total, pentru o vaca, pe iarna este necesar a se asigura 7 – 8 tone nutret insiloziat.
De asemenea, in ratia vacilor se poate da si sfecla furajera (10 – 14 kg/cap/zi, chiar mai mult, pana la 20
kg la vacile cu productii mari de lapte). Spre afarsitul verii, bostanoasele pot mari perioada de coveer,
aceasta prelungindu-se in toamna si in prima parte a iernii, prin administrarea unor cantitati de 15 – 18
kg/cap/zi. Unei vaci de 500 kg greutate, cu o productie medie zilnica de lapte de 12 litri, i se vor asigura
circa 12,5 – 13,5 U.N./zi/ cap, cu 95 – 100 g proteina pentru fiecare U.N. si cantitatea de substanta
uscata, cantitatea poate creste la vacile cu productii mari de lapte de 15-20 litri/zi, pana la 3,5 – 4,0 kg
S.U./100 kg greutate vie/zi.
Pregatirea vacilor pentru perioada de lactatie incepe inca din ultima parte a gestatiei (luna a 7-
a), cand vacilor intarcate li se asigura furajele pentru o productie medie de 10 litri lapte/zi. Lactatia
normala la o vaca este de 305 zile. Productia maxima de lapte se obtine in primele 100 – 120 de zile dupa
fatare, cand aceasta ajunge la punctul maxim, dupa care se mentine in platou 80 – 100 de zile,apoi intra
in declin. Tot secretul productiilor maxime posibile, biologic, de realizat la o vaca, se face administrand in
ratia zilnica un plus de furaje la nivelul a 1,5 – 2 U.N. si 180 - 200 g P.B.D., atata timp cat se observa
ca productia zilnica de lapte creste. In momentul in care productia de lapte zilnica ramane constanta, se
opreste administrarea suplimentului de furaje.
Perioada de ses. Vacile se furajeaza pe perioada de vara cu furaj verde de obicei cosit si
administrat la grajd in jgheaburi. Pasunile artificiale infiintate in imediata apropiere a grajdurilor se
pasuneaza ziua, cu aducerea vacilor pe timpul amiezii pentru odihna la grajd. In cazul izlazurilor, pasunile
aflate la distante mai mari de comuna, vacile se scot la pasunat dimineata si se intorc la grajd seara.
Pentru a obtine productii de lapte la nivelul potential al vacilor se calculeaza cantitatea de nutret verde pe
care o asigura pasunea pentru fiecare animal, acoperirea eventualului deficit facandu-se seara cu nutret
verde asigurat la grajd, ca si cu supliment de concentrate, in cazul vacilor cu productii mari de lapte.
Pe perioada de iarna vacile primesc, in conditiile de ses, fan de buna calitate din
leguminoase, borceaguri sau graminee perene, simple sau in amestec, suculente insilozate, porumb, siloz
sau lucerna semiinsilozata, care pot fi inlocuite partial cu sfecla furajera, taitei de sfecla sau borhoturi de
bere.
De asemenea, pentru echilibrarea energetica si proteica a ratiei se asigura nutreturi concentrate
(fabricate in ferma) sau combinate, fabricate in industrie. In medie, se asigura 250 – 300 g nutret
concentrat pentru fiecare litru de lapte. Trebuie sa se acorde o atentie deosebita vacilor in primele zile

P a g i n a 160 | 240
dupa fatare, cand ratia zilnica este bine sa fie formata din fan foarte bun si un terci format din 1,5 – 2 kg
tarate, in amestec cu apa calduta. Se ajunge treptat la ratia normala in urmatoarele 8-10 zile.

5.12.3. Hranirea vacilor in perioada de pregatire pentru monta

In cazul vacilor care urmeaza a fi montate este important, atat sistemul de furajare, dar in egala
masura si tehnologiile de ingrijire si exploatare. Astfel, pentru a se putea realiza monta la vaca la termenul
optim, pentru ca semnele caldurilor sa fie bine exprimate, in asa fel ca ele sa poata fi observate de
crescator la timp, este necesara o anumita conduita, in furajarea vacilor aflata in acest important moment
fiziologic.
Ratia vacilor in pregatire pentru monta trebuie sa fie bine echilibrata, sa asigure norma de unitati
nutritive si proteina digestibila necesara, atat pentru productia de lapte, cat si pentru efortul pe care
organismul il face, pentru derularea in conditii fiziologice normale al ciclului sexual.
La animalele slabite, epuizate, bolnave, supraingrasate, etc. exprimarea caldurilor este stearsa,
iar uterul nu este pregatit pentru implantarea ovulului fecundat. Pentru evitarea acestor neajunsuri ratia
vacilor trebuie sa cuprinda furaje din cele mai usor asimilabile (furaje verzi, fanuri de leguminoase sau de
ierburi de buna calitate, suculente neacide,etc.).
Intotdeauna vacile in pregatire pentru monta se gasesc in plina productie, de obicei in varful
curbei de lactatie. Aceasta situatie face ca cerintele vacilor sa fie extrem de mari motiv pentru care le
trebuie sa fie furajate cu nutreturi lactogene, avand un aparat proteic deosebit. Daca vara efectuarea
montei la vaci nu este o problema, avandu-se la dispozitie nutretul verde si posibilitatea de miscare pe
pasuni, iarna apare in schimb o serie de dificultati.
Pe perioada de vara furajarea acestei categorii de vaci se bazeaza pe masa verde pasunata,
sau cosita si administrata la grajd.
Se adauga in ratie concentrate preparate in ferma cu adaos de supliment P.V.M. pentru
echilibrarea proteino – vitamino – minerala a ratiei.
Pe perioada de iarna, hranirea trebuie sa se bazeze pe fanuri de buna calitate de leguminoase
sau graminee suculente in cantitati maxime pentru a stimula productia de lapte, precum si nutreturi
concentrate din care circa 30% vor fi reprezentate de P.V.M.
In dorinta de a obtine productii mari de lapte, si deci, venituri imediate unii crescatori folosesc
borhoturi de spirt, bere, amidon, care datorita faptului ca au un pronuntat caracter acid, produc mari
dereglari ale procesului de reproductie cand sunt administrate in cantitate mare. Se cunosc situatii in
marile ferme efective intregi de vaci au fost compromise, sub aspectul reproductiei, in urma administrarii
in hrana in mod nerational a acestor borhoturi acide in perioada de pregatire pentru monta si de efectuare
propriu-zisa a montei. De aici rezulta obligativitatea echilibrarii ratiilor vacilor in lactatie, care urmeaza a fi
montate. Acest lucru este posibil in fermele mari, prin lotizarea vacilor in pregatire pentru monta, in grupe
separate, din a caror furajare se scot borhoturile acide, se reduc la jumatate nutreturile insilozate
crescand proportional valoric, fanurile concentrate si suplimentul concentrat P.V.M. pentru aceasta
categorie de animale trebuie asigurat necesarul de sare prin bulgari sau brighete pentru lins. In acelasi
timp se va asigura in hrana, calciul furajer in cantitatile cunoscute.
Esential pentru vacile care se pregatesc pentru monta, este a se asigura necesarul de vitamine
A si E, absolut indispensabile pentru buna desfasurare a ciclului estral, a pregatirii ovarului pentru ovulatie
si a uterului, pentru primirea ovulului fecundat si pentru instalarea gestatiei urmatoare.
Fara indoiala ca miscarea in aer liber a vacilorsi a vitelelor care se pregatesc pentru monta are
o importanta covarsitoare. Vara aceasta miscare se asigura prin pasunat, iar iarna prin miscare zilnica
prin padocuri sau prin intretinerea animalelor in adaposturi cu stabulatie libera in fermele mai mari. In
gospodariile mici, vacile vor fi scoase zilnic in curte sau padoc pentru a face miscare si in acelasi timp
pentru a exprima cat mai evident aparitia caldurilor.

P a g i n a 161 | 240
 5.12.4. Hranirea vacilor in perioada de gestatie si pregatire pentru fatare

Pregatirea vacilor pentru fatare incepe in ultima parte a lunii a 5-a de gestatie. In aceasta
perioada trebuie acordata o atentie deosebita furajarii, avand in vedere doua elemente principale:
- in aceasta perioada vacile se gasesc in a doua jumatate a lactatiei, deci in plin efort de
productie, impunandu-se asigurarea nutreturilor necesare acestei productii;
- este obligatorie asigurarea tuturor principiilor nutritive necesari cresterii fatului, care este stiut
ca in ultimile trei luni de gestatie, realizeaza 80% din greutate la fatare.
In aceste conditii trebuie sa oferim prin ratie toate elementele necesare dezvoltarii fatului si
anume: proteine cu valoare biologica foarte ridicata, vitamine si microelemente minerale. Astfel in lunile a
5-a si a 6-a de gestatie trebuie asigurat un supliment de circa 10% din ratia zilnica (adica 1 –1,5 g U.N. si
100 – 150 g P.B.D. pe cap si zi) necesar dezvoltarii fatului.
Spre sfarsitul lunii a 7-a de gestatie vacile lactante se intarca.
Intarcarea se face in asa fel incat la terminarea celei de-a 7-a luna de gestatie vaca sa fie
obligatoriu in repaus mamar.
In acest fel se asigura un timp pentru refacerea glandei mamare in special si a organismului in
general, timp in care resursele nutritive sunt folosite, in cea mai mare masura pentru o buna dezvoltare a
fatului.
Furajarea vacilor gestante in ultimele trei luni are importanta pentru dezvoltarea viitorului nou-
nascut cat si pentru pregatirea organismului vacii pentru a face fata unei lactatii viitoare.
Ca regula generala pentru o vaca gestanta de marime medie (450 - 520kg) este necesara
asigurarea unei ratii asemanatoare cu a unei vaci cu o productie medie de lapte de 10 – 12 litri pe zi.
In afara de necesarul de proteina administrat in ratia zilnica de hrana, pentru vacile gestante
trebuie asigurat aportul vitaminic si mineral (macro-microelemente). Necesarul de vitamine care trebuie
oferit zilnic fatului, in scopul unei dezvoltari armonioase este urmatorul:
- vitamina A, 30mg/100 kg greutate vie;
- vitamina D, 25-30 mg/100 kg greutate vie;
- vitamina E, 0,03 mg/100 kg greutate vie.
In mod normal, acest necesar de vitamine poate fi asigurat vara, prin consumul de nutreturi
verzi, iar iarna, prin administrarea fanului vitaminos de leguminoase (lucerna sau trifoi), de cea mai buna
calitate. In cazul in care, pe baza unor analize de laborator, se constata ca, atat vara cat si iarna, prin
furajele asigurate in hrana, nu se pot acoperi nevoile de vitamine ale organismului vacilor gestante, se
impune folosirea suplimentului de concentrat P.V.M. specific acestei categorii de animale, in proportie de
30% din ratia de concentrate administrate zilnic. In privinta asigurarii sarurilor minerale, acestea trebuie sa
intre in ratia vacilor gestante, in cantitate de 70 - 80 g calciu si 30 – 40 g fosfor/cap/zi. Este important ca
raportul fosfor – calciu sa fie de 2:1. De asemenea trebuie tinut seama ca pentru a produce un litru de
lapte, o vaca are nevoie, in fiecare zi, de 2,5 – 3,5 g calciu si de 2 – 3 g fosfor. Raportat la o unitate
nutritiva din ratie, este necesar, ca zilnic pentru fiecare U.N. sa se asigure 5 – 6 g calciu si 4 – 5 g fosfor.
In cazul furajarii cu fanuri de trifoliene, este bine cunoscut ca acestea sunt bogate in saruri de calciu si
mai sarace in cele de fosfor si ca deci trebuie sa echilibram ratia prin furaje bogate in fosfor.
Vara in cazul consumului ridicat de furaje verzi, nu se poate asigura necesarul de saruri de
sodiu. Din aceasta cauza trebuie asigurata la discretie sarea de bucatarie sub forma de bulgari pentru
lins, consumat cu multa placere de vaci. De astfel, sarea bulgari pentru lins trebuie asigurata in
permanenta, mult mai recomandabila insa fiind folosirea,,brichetelor de sare”, care contin saruri minerale
in complex. In ceea ce priveste hranirea junincilor gestante, in ultimile 2 – 3 luni de gestatie trebuie sa se
respecte aceleasi principii, cea pentru vaci. Pe toata durata gestatiei vacile si junincile trebuie sa aiba
asigurata la discretie prin adapatori automate, apa, la o temperatura de 8 – 12 ºC. Instalatiile de adapare,
cu nivel constant se pot improviza si instala in oricare ferma, chiar pentru 2 – 3 vaci.

P a g i n a 162 | 240
 5.12.5. Hranirea vacilor in perioada de repaus mamar

Perioada de repaus mamar, la vaca, se intinde pe durata a 60 de zile, respectiv din momentul
intarcarii, pana la fatare. De fapt, aceasta etapa face parte din perioada de gestatie si pregatire pentru
fatare suprapunandu-se si cu una si cu alta pana la intarcare si cu perioada de lactatie. Asa stand
lucrurile se observa din momentul instalarii gestatiei, pana la fatare, hranirea vacilor are o importanta
deosebita, fiind necesara a se asigura nutrimenti pentru productia de lapte si in egala masura, pentru
cresterea fatului ca si pentru pregatirea organismului, pentru o noua lactatie. Particularitatile repausului
mamar, constau in faptul ca odata cu intarcarea vacilor (la varsta de 7 luni a gestatiei), se reduc in
totalitate furajele insilozate (suculentele acide) sau suculentele industriale (borhoturile de bere, de spirt,
de amidon). Pentru asigurarea suculentei din ratie se pot administra sfecla furajera sau gulii, in cantitati
mici de maximum 5 – 6 kg/cap/zi furajul de baza constituindu-l fanul de buna calitate de lucerna sau trifoi.
Pentru perioada de vara se va administra furaj verde prin pasunat, pe cele mai bune pasuni din
apropierea fermelor, sau cosit si palit, administrat la iesle. Pentru completarea ratiei se pot da 1,5 – 2,0
kg/cap/zi nutreturi concentrate, combinate sau,,amestecuri de ferma”, din care obligatoriu 500 – 700 g
va prezenta suplimentul P.V.M. specifice acestei categorii fiziologice. Pentru intarcarea (mai dificila)
vacilor cu productii mari de lapte, se scot complet din ratia suculenta, se renunta total la sfecla si gulii
furajere, reducand complet si concentratele lactogene (taratele de grau), iar in cazul in care totusi
intarcarea nu este posibila se rationalizeaza pentru cateva zile apa de baut. Pentru compararea edemului
mamar antepartum se recurge la acelasi regim alimentar, ca in cazul intarcarii, in plus trebuie create
conditii pentru miscarea libera pe pasune, padocuri sau in boxe individuale in cazul vacilor recordiste.

5.13. Intretinerea animalelor in tabere de vara

Acest sistem este intermediar intretinerii animalelor in stabulatie si pasunatul
Permanent. Intrucat in cadrul acestui sistem se practica mai mult pasunatul combinat, acesta
ofera posibilitatea intretinerii animalelor in conditii mult mai bune. In timpul cat pasc animalele profita de
efectele pozitive ale pasunatului in aer liber, iar in tabere, in orele de odihna de peste zi si in cursul noptii,
primesc cantitati suplimenta de nutret.
Intretinerea animalelor in tabere de vara se practica cu bune rezultate in tara noastra. De altfel,
organizarea pasunilor, impartirea acestora in tarlale este de neconceput fara executarea si a constructiilor
adecvate intretinerii animalelor in tabere (adaposturi simple sau saivane, incaperi pentru pregatirea
furajelor, prelucrarea laptelui, adapost pentru personalul de ingrijire, depozitarea fanului).

Masuri de ingrijire a pasunilor

O parte dintre masurile de ingrijire a pasunilor se aplica inainte de inceperea pasunatului, altele
dupa ce inceteaza pasunatul.
5.13.1. Masuri care se aplica inainte de inceperea pasunatului
Dintre lucrarile care se executa inainte de inceperea pasunatului fac parte urmatoarele:
-indepartarea plantelor uscate, a maracinilor, etc.;
-curatirea pasunilor de resturile aduse de ape in urma inundatiilor;
-grapatul si imprastiatul ingrasamintelor minerale;
-distrugerea buruienilor vatamatoare si toxice pentru animale;
-executarea lucrarilor de indepartare a excesului de apa de pe pasuni;
-repararea si construirea de drumuri noi de acces;
-repararea si construirea de adaposturi;
-construirea de ingradiri, umbrare si adaposturi pentru animale;
-repararea si construirea stanelor, casariilor, cantoanelor pastorale, etc.

5.13.2. Masuri care se aplica dupa incetarea pasunatului

P a g i n a 163 | 240
 Dupa incetarea pasunatului sunt, de asemenea, necesare o serie de masuri. Astfel, pentru a
mentine o compozitie floristica buna, dupa fiecare ciclu de pasunat se indeparteaza resturile de plante
neconsumate de pe pasune. Prin aceasta lucrare se asigura o mai buna otavire a plantelor si in acelasi
timp creste coeficientul de folosinta al pasunii.
Asa cum s-a aratat, in timpul cand pasuneaza, animalele lasa pe pasune cantitati apreciabile de
ingrasaminte sub forma de dejectii solide si lichide.
Pentru a folosi efectul bun al acestor ingrasaminte, avand in vedere continutul lor ridicat in
substante fertilizante, este necesar sa se execute imprastierea acestora pe pasune. In cazul cand nu se
aplica o astfel de masura se produce inrautatirea compozitiei floristice, paralel cu scaderea gradului de
consumabilitate a ierburilor. Acest lucru se aplica prin aceea ca in jurul dejectiilor ramase pe pasune,
plantele cresc repede si sunt neconsumate de animale, din cauza mirosului specific al baligarului. Aceste
plante produc seminte si devin focare de rapsandire a buruienilor. Scaderea gradului de consumabilitate
atrage dupa sine scaderea productiei reale a pasunii. Daca la primul ciclu de pasunat coeficientul de
consumabilitate pe o pasune buna poate sa ajunga pana la 90%, la urmatoarele cicluri, in cazul cand nu
s-au imprastiat dejectiile solide, coeficientul de consumabilitate scade la 55 – 70%, si chiar mai mult. In
aceasta situatie, productia pasunii scade cu 10 – 15%, iar pierderile in cazul unor pasuni valoroase
echivaleaza cu 400 – 500 U.N. la hectar.
Efectuarea acestei lucrari da rezultate foarte bune in special in regiunile umede.
Cele mai bune rezultate se obtin atunci cand dupa terminarea pasunatului se executa atat
indepartarea plantelor neconsumate, cat si imprastierea dejectiilor.
Din cele aratate anterior a reiesit faptul ca productia pasunilor permanente are un caracter
sezonier. De aceea, prin folosirea ingrasamintelor usor solubile, cu eficacitate rapida, cum sunt cele
minerale cu azot, se realizeaza, intr-o mare masura, uniformizarea productiei pasunilor in timpul unei
perioade de pasunat.
Rotatia pasunilor. Scaderea productiei pasunilor este un fenomen inerent, daca nu se intervine
cu un complex de masuri de ingrijire si folosire rationala, care se executa in cadrul unei rotatii bine
stabilite.
In sistemul rotatiei pasunilor se separa pasunea in mai multe parcele, fiecare parcela
fiind supusa unui anumit regim de folosinta si primind anumite lucrari de ingrijire. In acest fel, intr-un
interval de 3 – 6 ani, in raport cu numarul de parcele in care se imparte pasunea, se aplica pe intreaga
suprafata masurile incluse in sistemul de rotatie.
5.13.3. Apa factor de influenta asupra sanatatii si productiei animalelor.

Apa destinata consumului uman si animal are un continut redus de saruri minerale si gaze. Dupa
provenienta surselor de apa din natura se clasifica in trei categorii:
- apa meteorica provine din precipitatiile atmosferice care cad pe sol sub forma de ploaie,
grindina, zapada. Datorita continutului de saruri minerale are un gust fad, dar este foarte buna pentru
spalat.
- apa subterana provine din apa meteorica ce se infiltreaza in sol. Ea strabate straturile
permeabile ale solului si se acumuleaza deasupra primului strat impermeabil,unde formeaza panza de
apa freatica din care se alimenteaza fantanile. Ea nu contine microorganisme sau substante organice,are
un grad de mineralizare corespunzator si indeplineste conditii de potabilitate.
- apele de suprafata provin din apele meteorice,care nu au reusit sa se infiltreze sau din cele
subterane care ajung la suprafata sub forma de izvoare.Apele ce raman la suprafata solului formeaza
rauri,lacuri,balti etc.
- apele din balti si mlastini au o cantitate mare de impuritati organice si minerale fiind interzise
pentru consum.

5.13.4. Normele de apreciere a apei potabile

P a g i n a 164 | 240
 In tara noastra conditiile de potabilitate pe baza carora sunt apreciate sursele destinate
consumului uman si animal. Standardul cuprinde cinci categorii de norme ele fiind:
- Normele organoleptice – prevad insusirile de gust,culoare si miros ale apei. Apa trebuie
sa fie incolora,sa aiba gust placut. Taurinele sunt cele mai sensibile la mirosul si gustul neplacut al apei.
- Normele chimice – continutul apei in substante chimice se datoreste contactului acesteia
cu elementele solului. Apa poate fi impurificata cu diferite substante chimice,consumul ei punand in
pericol sanatatea animalelor. Compusii chimici care pot fi intilniti in apa sunt grupati in trei categori:
a) substante toxice – care in doze relativ mici actioneaza asupra organismului producand
inbolnaviri.Din aceasta grupa fac parte plumbul, fosforul,cuprul etc.
b) substante care modifica insusiri organoleptice si fizice ale apei. Principalele substante
care impurifica apa potabila sunt clorurile, fierul, manganul, magneziu.
c) substante indicatoare a gradului de impurificare a apei.Substantele organice nitratii,
amoniacul, nu sunt nocive pentu organism, nu fac apa impropie consumului. Prezenta lor indica o
impurificare de data recenta a apei.
- Normele bacteriologice –gradul de impurificare a apei cu germeni este dat de numarul
total de germeni exprimat de unitatea de volum. Normele prevad ca numarul total de germeni din apa sa
nu depaseasca 300l la apa de robinet.
Deoarece imbolnavirea animalelor depinde mai mult de felul germenilor decat de numarul lor
total in functie de felul surselor de apa se admit de la 3 pana la 100 germeni coliformi la 1l apa.

5.13.5. Metodele de purificare si dezinfectie a apelor

Apele de suprafata sunt improprii consumului, datorita continutului ridicat in substante organice
si microorganisme.
Inainte de a fi in consum ele vor fi supuse unor procese de purificare si de decontaminare.
Sedimentarea se realizeaza in decontare simpla pentru particulele aflate in suspensie,care se depun sub
actiunea fortei gravitationale. Filtrele,in functie de capacitatea elementului filtrant,nu pot fi lente si rapide.
Decontaminarea apei se poate face prin metode fizice si chimice.
Metodele fizice de decontaminare actioneaza asupra microorganismelor fara a afecta
compozitia apei. Factorii fizici cu actiune distructiva fata de germenii care sunt: caldura si radiatiile
ionizante.
Metodele chimice de decontaminare folosesc o gama larga de compusi chimici cu actiune
distructiva asupra microorganismelor.
In instalatiile centrale de aprovizionare cu apa se foloseste clorul gazos, iar in cazul
amenajarilor locale substante clorigene.

5.13.6. Normele igienice privind adaparea animalelor

In conditiile normale de crestere si exploatare, se recomanda ca animalele sa dispuna de apa la
discretie sau adaparea sa se faca cu regularitate si la acelasi interval de timp. Sistemele de adapare ale
animalelor pot fi manuale sau automate. Adaparea manuala este indivduala sau in grup. Adaparea
individuala este igienica atunci cand pentru fiecare animal exista o galeata. Adaparea in grup se face fie
prin accesul direct al animalelor la o sursa de apa ( rauri, lacuri), fie prin instalarea unor jgheaburi
comune, asezate langa sursa de apa langa pasune sau langa adapost contrare normelor igienice intrucat
se pot transmite cu usurinta boli infecto-contagioase si parazitare.
In fermele zootehnice cu efective mari s-a introdus mecanizareasi automatizarea adapatului.
Adapatorile automate pot fi comune sau individuale. Adapatorile comune cu nivel constant mentin in
permanenta un nivel constant al apei. Ele au forma de cupa, pipa, sau forma de jgheab, functioneaza pe
principiul vaselor comunicante apa din adapatori este mentinuta la acelasinivel datorita unui bazin
prevazut cu un plutitor.

P a g i n a 165 | 240
 Adapatorile individuale cu supapa de tip cupa permit curgerea apei numai in momentul adaparii,
cand animalele apasa cu botul pe un dispozitiv (clapeta sau stut). Adapatorile cu supapa sunt igienice
intrucat apa nu vine in contactdecat cu un singur animal.
Consumul de apa al animalelor depinde de specie, varsta, tipul de hranire si temperatura
mediului inconjurator. De asemenea, trebuie sa se asigure in plus apa pentru intretinerea igienei
corporale a animalelor, curatenia adapatorilor, a ustensilelor si a vehiculelor. Consumulde apa pentru
adapat si curatenie este cuprins in mai multe limite ele fiind (pe cap si pe zi):
- adapatul vacilor si curatitul animalelor si a adapostului 80-100l;
- tineret taurin pana la 2 ani 30-50l.

5.13.7. Aprovizionarea cu apa a fermelor zootehnice

Aprovizionarea cu apa se face prin instalatii locale si centrale.
Instalatiile locale sunt folosite pentru aprovizionarea cu apa a fermelor mici si utilizeaza toate
sursele de apa din natura. Apa din precipitatii este colectata in bazine, apa din rauri este folosita fie direct,
fie prin conducta.
Ambele sisteme nu asigura purificarea si dezinfectia apei, de aceea nu se folosesc pentru
adaparea animalelor, ci numai pentru curatarea adapostului, a animalelor si a padocurilor. La izvoarele cu
debit mare apa este captata in rezervoare de beton si apoi dusa in ferma prin conducte ingropate iar la
izvoarele cu debut mic, apa este condua printr-o teava sau uluc la un jgheab mai mare. Apa din izvoare si
fantani este in general curata, cu gust placut si temperatura constanta.
Pentru a nu pune in pericol sanatatea animalelor aceste surse de apa trebuie controlate inainte
de folosire. Fantanile pot asigura o apa potabila, daca indeplinesc urmatoarele conditii:
- sa fie amplasate pe teren salubru, la cel putin 30m departare de orice sursa potentiala de
poluare.
- adancimea fantanii sa fie peste 4m, peretii sa fie construiti din material impermeabil, gura
fantanii trebuie sa fie acoperita cu capac.
- sa fie curatate si dezinfectate cel putin de 2 ori pe an.
Instalatiile centrale de aprovizionare cu apa asigura o cantitate constanta de apa tot timpul
anului, apa este de calitate buna si nu prezinta pericol pentru imbolnavirea animalelor.
In fermele mai indepartate se construiesc microcentrale care folosesc apa de la mare adancime
extrasa cu motopompe. Apa este apoi colectata in rezervoare situate in castelul de apa de unde prin
cadere libera este adusa in adaposturi prin conducte.

5.13.8. Apa mijloc de raspandire a bolilor la animale

In apa se pot intalni numerosi germeni patogeni care prin adapat pot imbolnavi animalele. In
anumite cazuri animalele sunt adpate direct prin paraie, rauri, lacuri care primesc direct sau indirect
cantitati mari de dejectii umane sau animale si gunoaie menajere,etc.
Folosirea apei dinbalti si mlastini sau din apele care se aduna in jurul padocurilor si pasunilor
contribuie in mare masura, la transmiterea bolilor la animale, mai ales a celor parazitare.
Pericolul transmiterii bolilor la animale pe calea apei este mai mare in sistemele de adapare in
comun, din acelasi jgheab. Bolile care se pot produce prin apa de baut sunt: leptospiroza, bruceloza,
colibaciloza si antraxul.
Prin apa se raspandesc si unele boli virotice, ca febra aftoasa si se creeaza conditii favorabile
pentru desfasurarea ciclului evolutiv a unor larve de paraziti.In anotimpurile reci, infectiile transmise prin
apa sunt mai puternice pentru ca, germenii patogeni sunt rezistenti si au o activitate crescuta in apa rece.

5.13.9. Apa si adapatul taurinelor

Consumul de apa

P a g i n a 166 | 240
 Raportat la A.V.M. (500 kg masa vie) consumul zilnic de apa al bovinelor este cuprins intre 27-
70l la tineret si 32-121 l la vacile de lapte; exprimat prin raportul apa / furaj consumul se situeaza in medie
intre 4-4,5 l/kg S.U. ingerata cu valori variabile intre 3 si 6 l/kg S.U.
Viteii sugari
Isi asigura in cea mai mare parte necesarul de apa prin laptele consumat, dar realizeaza si
ingestie voluntara de apa. Ingestia totala de apa (lapte + consum de apa) este de 3,3 l cap/zi. Fata de alte
categori de bovine, viteii sugari au nevoie de cantitati mai mari de apa, intre 5,4-7,5 l S.U. ingerata. In
cazul alimentatiei cu lapte reconstituit, un raport apa/S.U. sub 5,7 : 1 viteii acuza tulburari prin formarea
de calculi urinari.
Tineretul taurin
La ingrasat consuma in medie 3-5 l apa pentru 1 kg S.U. ingirata: pentru tineretul de reproductie
in functie de varsta, masa corporala si cantitatea de S.U. ingirata, pot fi recomandate urmatoarele date: la
varsta de 3-6 luni consumul pe cap/zi este de 10 l; la 6-12 luni 25 l; la 12-18 luni 30 l; la 18-21 luni 40 l.
Junincile gestante au nevoie de 40 l cap/zi, iar taurasii de reproductie au nevoie de 35-40 l apa cap/zi.
Vacile pentru lapte
Ingereaza in medie de 45 l apa/kg S.U. in conditi de intretinere la 15C, consumul este de 4 l
/kg S.U. daca ratia este apoasa. Vacile nelactante consuma cu 0,35-0,50 l/kg S.U. ingerata mai putin
decat celelalte. La vacile gestante consumul creste cu 1,5 l apa incepand din a 5-a luna a gestatiei.
Raportat la productia zilnica de lapte, consumul de apa este de 2-3 l pentru fiecare kg de lapte produs.
In calculul necesarului zilnic de apa se iau in considerare si influenteaza, exercitata de o serie
de factori dependenti de mediul ambiant: alimentatia, factori biometeorologici si de microclimat, sistemul
de adapare si caracterele de potabilitate ale apei.

Tehnica adaparii
La viteii alaptati artificial, din punct de vedere fiziologici este indicata administrarea apei cu 30
de minute inainte de furajare, pentru a se stimula secretia gastrica si a preveni aparitia indigestiilor
laptoase. Vacile si bivolitele dupa fatare la 2-3 ore, vor primi cantitati mici de apa calduta (18-22C) sau
mai bine o galeata de terci subtire, alcatuit din tarate de grau, apa putin calduta si putina sare de
bucatarie. Boii si bivolii de munca – se vor adapa animalele obosite transpirate sau cele febrile.
Succesiunea apa-furaje are o importanta mai scazuta decat in cazul cabalinelor. In conditii normale avand
apa la discretie, bovinele consuma cea mai mare cantitate de apa in timpul tainului de furaje si 2-3 ore
dupa aceasta.

Frecventa adaparii
Ideala din punct de vedere fiziologic si igienic este situatia in care toate categoriile de bovine au
acces la apa din adapatorile automate. Cercetarile efectuate demonstreaza ca vacile de lapte care au
adapatori automate consuma apa de 8-10 ori in 24 de ore, din care 25-30% mai mare decat in cazul
adaparii la galeata sau jgheabului de doua ori pe zi.

Frontul de adapare
Asigurarea unui front adecvat de adapare la adaposturile colective este o conditie importanta
pentru realizarea unui consum normal de apa, evitarea competitiei dintre animale si chiar a unor
accidente. Se recomanda un front de adapare la jgheab de 0,75m pentru adulte, iar 0,35m pentru tineret.
Un jgheab cu nivel constant, lung de 2m, pentru a deservi 30-40 de vaci de lapte sau tineretul femel de
reproductie. Adapatoarea mobila de pasune R.C.-3,6 cu 12 locuri de adapat poate deservi, 250 de vaci
sau tineret taurin.
In regiunile de se, raza maxima de adapare poate fi de 3-3,5 km pentru bovinele adulte si de 2-
2,5 km pentru tineret, in terenurile accidentate distantele vor fi reduse cu 24-40%. Deplasarile prea lungi
si obositoare pana la adapatori cu efecte negative asupra productiei de lapte si a sporului de tineret.

P a g i n a 167 | 240
 Cantitatea si calitatea apei
Deficientele in igiena apei si a adapatului pot imbraca aspecte cantitative si calitative care se
refera la lipsa totala a apei, privarea partiala de apasau consumul excesiv,peste nevoile fiziologice. Din
punct de vedere calitativ, se pot inregistra situatii de consum al apei cu caractere organoleptice, fizice,
chimice si biologice modificate. Privarea sau restrictia de apa la bovine determina pierderi in greutate,
reducerea ingestiei, reducerea semnificativa a productiei sau avort. Consumul excesiv de apa se
intalneste in cazul adaparii prea rare, la animalele febrile, la animalele insetate in zilele foarte calduroase
si uscate. Pot aparea intoxicatia hidrica la vitei, imbalonari, tremuraturi musculare, cifoza sau stop cardiac.
Apa cu miros, gust modificat, colorata, este refuzata in general sau consumata in cantitati mici. Apa
tulbure cu sediment, determina tulburari digestive, antonia-prestomacelor si slaboza (depuneri de nisip si
pamant). Consumul de apa prea rece conduce la scaderea productiei si la cresterea consumului specific
de furaje la faringite si larangite. Produce de asemenea colici, pareza prestomacelor poate determina
avort in ultima parte a gestatiei si creeaza dificultati in termoreglare. La aceeasi furajare vacile adapate cu
apa la temperatura optima de 8-15C,dau o productie de lapte cu 8-11% mai mare decat cele ce primesc
apa la 1-3C.
Un animal care consuma 50 l apa la 50C utilizeaza 1700 de calorii (15% din energia ratiei)
pentru a o aduce la temperatura corpului. Consumul de apa cu caractere chimice modificate are efecte
extrem de variate ca forma de manifestare si evolutie, de la perturbari metabolice chimic inaparente si
care de multe ori sunt puse pe seama altor factori pana la intoxicatii acute, cu evolutie dramatica si sfarsit
letal. Aceste intoxicati se produc atunci cand apa contine, concentratii ridicate in elemente sau substante
chimice recunoscute ca avand toxicitate ridicata. Dintre acestea, mai frecvent intalnite sunt: plumbul,
arseniul, cuprul, zincul, cromul, cianurile, unele ingrasaminte chimice, nitratii, nitritii si majoritatea
pesticidelor. Evolutia si consecintele acestor intoxicatii depind de substanta sau element, concentratie,
cantitatea de apa consumata, sensibilitatea animalelor si rezistenta lor generala. Unii dintre compusi din
apa sunt retinuti in muschi si organele interne, altii sunt eliminati prin lapte depreciindu-I calitatea.
Consumul de apa cu caractere biologice modificate prezinta un real potential de transmitere a
numeroase boli virotice, bacteriene si parazitare.
Din acest punct de vedere, cel mai mare risc il prezinta consumul de apa din sursele de
suprafata: rauri, lacuri, balti, mlastini etc.
Apele stagnate reprezinta biotop pentru ciclul biologic al unor paraziti: Fasciola, Dicrocelium etc.
Se interzice adaparea erbivorelor din asfel de surse. Adapatorile si jgheaburile colective trebuie
igienizate si dezinfectate periodic. Fantanile trebuie de asemenea igienizate de cel putin doua ori pe an si
ele vor avea galeata proprie, din care nu se face adapare, pentru a preveni transmiterea unor boli.
Mentionam ca igiena apei si a adapatului in productia zootehnica ecologica este tot atat de
importanta ca si furajare.
In situatiile si perioadele in care bovinele nu pot avea acces la apa este indicat a se proceda
dupa cum urmeaza: taurii de reproductie, tineretul femel si mascul de reproductie si boii de munca se vor
adapa de 2-3 ori pe zi, iarna si de 4 ori vara; vacile de lapte cu productii mari si foarte mari se vor adapa
de 3-4 ori pe zi iarna si de 4-6 ori vara. Tineretul la ingrasat trebuie sa dispuna de apa la discretie.
5.14. Tehnologia de exploatare a vacilor gestante

Repausul mamar este perioada inainte de fatare cand vacile au fost intarcate,adica oprite
s mai secrete lapte,cu scopul de a ae reface atat ugerul cat si organismul,pentru o noua lactatie.La vacile
cu productii ridicate,intarcarae trebuie sa se faca fortat.
Vara,intarcarea se afce prin retinerea vacilor la grajd.In prima zi se administreaza fan sau in
lipsa acestuia masa verde,palita si redusa cantitativ la jumatate din ratia obisnuita.Cantitatea de apa se va
reduce cu o trime.Nu se va mai face masajul ugerului.In ziua a doua furajarea se afce ca in prima zi,nu se
face masaj si se reduce cu una numarul mulsorilor.In ziua a treia se mulg vacile o singura data si de

P a g i n a 168 | 240
mentine in rest acelasi regim,ca in ziua a doua.In urmatoarele zile se mulg vacile o data la doua zile,pana
cand in ziua a-8-a pana a-10-a vaca intarca total.Daca in aceasta perioada se obserava o inrosire a
ugerului,se reduce si mai mult furajarea.Dupa ce a sistat secretia laptelui se av reveni treptat,in 7-10 zile
la ratia normala.
Iarna,intarcarae se afce elimimand din ratie concentratele si suculentele,reducand
mulsorile si cantitatea de apa administrata vacii si nu se mai practica masajul.Durata repausului mamar
oscileaza intre 45-75 zile.Vacile cu productii mici de lapte vor avea un repaus mamar mai scurt,intre 45-60
zile,iar cele cu productii mari,repausul ammar va fi cuprins intre 60-75 zile.Primiparelele vor avea toate un
repaus mamar mai lung,precum si cele cu productii mari fatate la varsta tanara,care se pot intarca cu 80-
90 zile inainte de fatare.Inainte cu 8-10 zile de fatare,vacile se intorc in maternitate.

5.14.1. Intretinerea vacilor gestante

Adaposturile cu animale gestante trebuie sa fie lipsita de curenti de aer,sa realizeze

conditii de microclimat optim(temperatura 9-16 grade C umiditatea 65-75% si absenra gazelor
nocive)asternutul de paie sa fie gros,curat si uscat.
Miscarea in are liber constituie o conditie obligatorie pentru cresterea normala a fetusului si
realizarea unor fatari usoare.Aceasta trebuie facuta zilnic de vacile gestante,prin miscare se fortifica
organismul mamei si al fetusului,se favorizeaza asimilarea vitaminei D se mareste pofta de mancare,se
obtin vitei sanatosi si rigurosi.
Iarna,miscarea se face in jurul fermei cate o 1-2 ore pe zi, parcurgandu-se incet 2-3
km.Vacile nu se vor scoate la plimbare in zile foarte geroase cu viscol gheata.
Vara,miscarea se efectueaza prin pasunat,iar in cazul in care unitatea nu dispune de
pasune,vacile se vor scoate la plimbare dimineata si seara evitand perioada pranzului din zilele cu
temperaturi ridicate.La iesire sau la intrare in grajd precum si in timplu adaparii la jgheab se vor evita
aglomerarile si loviturile de catre animalele venice,care trebuie pe cat posibil sa se izoleze vacile
gestante.

5.14.2.Pregatirea supravegherii fatariilor la vaci

Inainte de fatare,vacile se introduc in maternitate fapt ce presupune atat pregatirea maternitatii

cat si pregatirea vacilor si acordarea ingrijirilor necesare in timpul fatarii pentru vaca si nou-nascut.

Pregatirea maternitatii
Consta in spalarea cu apa fierbinte o tuturor componentelor care au ajuns in contact cu
vacile din seria trecuta,apoi se afce varuirea cu var proaspat stins.Ca asternut se pune un strat gros de
paie uscate si curate.Maternitatea este bien sa fie separat de compartimente de 12-18 boxe,unde
popularea si depopularea sa se faca deodata, asigurandu-se astfel o dezinfectie lunaintre 2 serii de
animale, incaperea lasandu-se libera cel putin 2-3 zile.
Maternitatea este prevazuta cu doua compartimente,insumand 30 deboxe individuale de
fatare,dotate cu plug raclor pentruevacuarea dejectilor.Aceasta maternitate este dimensionata pt. o
capacitate a fermei de 5000-6000 locuri
La intrarea in maternitate se amenajeaza un dezinfector fomat dintr-o cutie de tabla sau o
groapa cu pereti de ciment,in care se pune buret sau rumegusimbibat cu o solutie dezinfectanta
nu este indicata fatarea vacilor pe standul obisnuit, din urmatoarele motive:
*vaca fiind nelinistita inainte de fatare,nelinisteste si celelalte vaci care o pot lovi sau calca,lucru
ce duce adesea la ingreunarea actului fatarii

P a g i n a 169 | 240
 *conditiile de microclimat nefavorabile pot duce la imbolnavirea vacilor si viteilor
*prin lichidele fecale se pot vehicula unele boli infectuase,mai ales BRUCELOZA, in cazurile
cand nu a fost diagnosticata la timp.

Pregatirea vacilor
Pregatirea vacilor pt introducerea in matrenitate consta in spalarea extremitatatilor
membrelor si a terenului posterior cu aa calda iar vulvu si regiunile din jur se dezinfecteaza cu o solutie de
pergament de potasiu 1% facandu-se totodata si un examen sanitar dupa aceasta pregatire,cu 8-10 zile
inainte de fatare vacile se duc in maternitate,unde vor ramane 10-15 zile dupa parturitie .Trecerea in
matrenitate se face tinand seama de semnele premergatoare fatarii si de data ultimei insamantari.

Semnele premergatoare fatarii

*abdomenul se lasa mult in partea dreapta
*de o parte si de alta a cozii adanciturile devin mai mari,prin relaxarea ligamentelor
*baza cozii isi reduce gigiditatea,se ridica usor
*vulva se tumefiaza,dispar pliurile,buzele vulvei se restrang usor spre afara mucoasa vaginala
devine mai rosie
*din vulva se scurge o secretie filanta incolora,care inainte 1-2 zile de fatare este mai
amundenta
*ugerul se mareste in volum,sfarcurile se indeparteaza
*inainte de fatare cu 2-3 zile,la unele vaci prin mulgere se scurge lapte colostral
*inainte cu 2-6 ore de fatare,respiratia devine mai accelerata,vaca se nelinisteste,se culca si se
scoala des,compeza ca pentru urinare,nu mai consuma hrana isi schimba mereu pozitia picioarelor
*primiparele mugese isi intorc caul spre abdomen.

5.14.3. Pregatirea ingrijitorului si supravegherea fatarii

Ingrijirea acordata vacii la fatare se va face de ingrijitor,solicitand personalul sanitar
veterinar in cazul fatarilor grele,
La fatare sa nu asiste persoane straine,in maternitate sa se pastreze linstea deplina.
Pentru a interveni in cazul fatarilor grele,ingrijitorul va pregati urmatoarele:
*o prelata sau material de sac pentru primirea vitelului;
*o foarfeca pentru taierea cordonului ombilical
*tinctura de iod sau creolina pentru pensulat cordonul ombilical;
*carpe pentru sters vitelul de mucozitati
*un felinat pentru eventualitatea intreruperii curentului electric noaptea.
Inainte de fatare se mai face ultima toaleta a vacii,prin spalarea vulvei cu o solutie
calduta,pergament de potasiu 1% si stergerea cu o carpa uscata.Se schimba asternuturile cu paie curate
si uscate in strat gros.
ingrijitorul se pregateste prin:
*spalarea mainilor cu apa calda si sapun
*taierea unghilor
*dezinfectia mainilor cu alcool
*imbracarea unui halat curat.
Aparitia invelisurilor fecale indica inceperea fatarii,care dureaza 30-90 minute.In cazul cand se
prelungeste se solicita medicul veterinar.Invelitorile fefetale se elimina de la maxim 5 ore de la fatare,se
scot din garajd astenutul umed,se ingroapa sau se ard.Se dezinfecteaza locul de fatare cu var proaspat
stins.

5.14.4. Îngrijirile vacii si vitelului imediat dupa fatare

P a g i n a 170 | 240
 Îngrijirea vacii-consecutiv actului fatarii,trenul posterior al vacii este murdarit
(coada,fesele,organele genitale externe).Ca urmare se impune o igiena adecvata In acest scop se spala
cu apa calda si sapun regiunile murdarite si se sterg cu o carpa de sac curata .

De asemenea,actul fatari determina un grad mare de transpiratie,si pierderi mari de apa prin
lichidele fetale; ceea ce face ca vaca sa manifesta o sete pronuntata.De asemenea se recomanda sa i se
administreze un barbotaj(o galeata de apa calda la 30 grade C) in care se pune o mana de sare si doua
de tarate.Acest barbotaj determina o normalizare a tensiuni arteriale,o intensificare a circulatiei,o marire a
tonusului muscular si o normalizare a echilibrului hidric in organism.
Pe langa tainurile cu tarate,vacilor li se administreaza si fan de buna calitate,cantitatile de
furaje marindu-se zilnic, in asa fel ca dupa 7-10 zile de la fatare sa se ajunga la ratia normala.

Întretinerea vitelului imediat dupa fatare

Primirea vitelului se face pe prelata sau pe panza de sac .Dupa expulzarea vitelului acesta se
sterge de mucozitatile care-i acopera narile,eliberand astfel caile respiratorii favorizandu-se respiratia.In
cazul cand vitelul nu respira se efectueaza respiratia artificiala,prin presarea ritmica pe cutia toracica,cu
membrele anterioare indoite.
Cordonul ombilical,daca nu s-a rupt singur se taie cu foarfeca dezinfectata,la distanta de 10-
15 cm de abdomenul vitelului.Sescurg lichidele din interior prin presarea usoara de 2-3 ori de sus in jos cu
ajutorul degetului mare si aratator. Se pensuleaza cu tinctura de iod in primele 2-3 zile de cate 3
ori/zi,toata suprafata de la locul de prindere de abdomensi pana la capat.
Se sterge corpul vitelului pana la uscare,cu carpe sau paie si apoi se trece in
profilactoriu.Vitelul se cantareste, se individualizeaza si se introduce apoi in boxa individuala. Se
intocmeste apoi procesul verbal de fatare si se inregistreaza in carnetul de crestere a tineretului.
Creşterea viţeilor de la fătare până la înţărcare
Îngrijitorul ia în primire viţelul nou-născut şi se îngrijeşte de primul său aliment: colostrul. Buna
pregătire şi supravegherea cu pricepere a fătării are repercusiuni asupra sănătăţii viţelului.
Mult mai mari decât pagubele provocate de pierderile cauzate de fătările anormale sunt cele
provocate de infecţiile datorate nerespectării regulilor igienice în timpul fătării şi după fătare. Pierderile de
acest fel care decimează efectivele de viţei, îndeosebi în primele trei zile după naştere, se datoresc în
cea mai mare parte nerespectării prescripţiilor de curăţenie şi a regulilor de igienă veterinară. Cele mai
multe pierderi se înregistrează în lunile de iarnă şi de primăvară timpurie.
În această perioadă, vacile primesc prin furaje cantităţi mult mai mici de caroten, calciu şi fosfor
decât în celelalte perioade ale anului şi prin urmare au nevoie de atenţie sporită în privinţa furajării lor.
Dacă la această stare de lucruri se adaugă şi neglijarea regulilor de igienă, pierderile de viţei pot lua
proporţii înspăimântătoare. Deşi prin furajarea corespunzătoare a vacilor poate fi sporită în mare măsură
şi rezistenţa viţeilor faţă de condiţiile de mediu, pregătirea cu grijă a fătării nu este mai puţin importantă
în vederea evitării pierderilor de viţei. Aceasta cu atât mai mult, cu cât prin respectarea întocmai a
regulilor de igienă veterinară, numărul germenilor patogeni poate fi redus în aşa măsură, încât aceştia nu
mai pot periclita viaţa viţeilor nou-născuţi.
Cea mai importantă regulă: să nu lăsăm niciodată ca vaca să fete la locul ei de stabulaţie, căci în
cazul unei infecţii cu bruceloză, molipseşte şi celelalte vaci aflate în grajd. Contaminarea duce nu numai la
pierderea fătului prin avort, dar şi la scăderea producţiei de lapte cu 40—50%. Chiar dacă vaca
contaminată cu bruceloză ajunge să fete, viţelul nou-născut va fi debil, lipsit de rezistenţă şi de cele mai
multe ori nu va supravieţui.
Dacă nu dispunem de o astfel de maternitate, vom avea grijă ca vaca să fete într-un loc potrivit,
improvizat, într-o altă clădire, sau într-o despărţitură a grajdului de vaci, rezervată acestui scop. Standul
trebuie să aibă o lăţime de cel puţin 2 metri, cu pardoseala puţin înclinată

P a g i n a 171 | 240
 Dacă vaca se află deja în maternitate, la apariţia primelor semne ale fătării va fi introdusă în
boxa de fătare. Pentru prevenirea contaminărilor, această boxă a fost în prealabil dezinfectată cu o
soluţie dezinfectantă. Nu e nevoie de aşternut.
În lipsa unei maternităţi speciale, se va asigura un loc potrivit, destul de larg, la unul din
capetele grajdului. Aici, boxa de fătare va fi prevăzută cu un aşternut curat de paie. Curăţenia este cel mai
sigur mijloc pentru prevenirea îmbolnăvirilor.
În boxă, partea dinapoi a vacii trebuie spălată atent cu o soluţie dezinfectantă. Pliul cozii, coada,
anusul şi vulva, precum şi regiunile învecinate trebuie spălate cu deosebită atenţie.
Înainte de fătare, organele genitale exterioare ale vacii se tumefiază, din vulvă se prelinge
o mucozitate sticloasă, mucoasa se roşeşte, de o parte şi de alta a cozii apar adâncituri, abdomenul se
lasă în jos, din uger se poate mulge un lichid gălbui, vâscos.
Dacă ugerul se congestionează peste măsură, este recomandabil să se procedeze la
mulgerea uşoară a colostrului, pentru a se reduce presiunea din uger şi a preveni crăparea pielii.
Nu se va mulge întreaga cantitate de colostru, ci numai o cantitate mică, dar suficientă, pentru
a se micşora presiunea.
Înainte de fătare, persoanele ajutătoare îşi vor spăla mâinile cu apă, săpun şi periuţă, iar
apoi şi le vor clăti în soluţie dezinfectantă. Curăţirea şi dezinfectarea mâinilor este absolut necesară,
deoarece pe suprafaţa pielii ajung numeroşi agenţi patogeni, care nu pot fi văzuţi cu ochiul liber. Dacă
ne atingem de organele genitale ale vacii cu mâini nespălate, aceşti agenţi vor pătrunde în organismul
vacii şi al viţelului, atacând organele şi ţesuturile acestora. Pentru spălarea mâinilor se va folosi numai
apă potabilă, căci în caz contrar nu vom scăpa de bacterii şi de alte murdării. Aproximativ 90% din fătări
nu necesită intervenţia medicului veterinar. În aceste cazuri, toată atenţia îngrijitorului se va concentra
asupra evitării oricărei infecţii.
Nu vom lăsa ca viţelul fătat să cadă pe aşternut. Pentru a se evita acest lucru se va folosi o
prelată de fătare, sau un cearşaf din material plastic. Acesta se va aşeza astfel ca viţelul expulzat să
cadă direct pe prelată. În cazul folosirii unei prelate, ea va fi acoperită cu un cearşaf din material plastic,
care poate fi dezinfectat cu uşurinţă.
Prelata de fătare este o bucată de pânză, cu marginile tivite, lată de 50—55 cm şi lungă de
100—110 cm, prevăzută pe laturile mici cu două urechi din chingă sau cu două bare de lemn. Această
prelată se foloseşte pentru a îndepărta şi transporta viţelul de la vacă, în vederea prevenirii infecţiilor.
Trebuie însă avut grijă, ca la ridicarea prelatei viţelul să nu cadă jos. În consecinţă, prelata de fătare va
fi folosită în primul rând pentru a transporta viţelul în locul unde urmează să fie uscat şi frecat.
În preajma vacii, viţelul poate contracta uşor o infecţie. Chiar şi acolo, unde la fătare viţelul este
lăsat pe aşternutul curat se recomandă ca el să fie îndepărtat de vacă îndată după fătare. În nici un caz,
viţelul nou-născut nu trebuie îngrijit şi tratat în imediata apropiere a vacii.
Îngrijirea şi hrănirea viţelului nou-născut imediat după fătare
Legătura între vacă şi viţel se întrerupe prin ruperea cordonului ombilical, iar plămânii, sistemul
circulator şi celelalte organe ale viţelului încep să funcţioneze în mod independent. Imediat după venirea
pe lume a viţelului, trebuie să se stabilească dacă acesta respiră şi dacă se pot auzi bătăile inimii. În cazul
unei poziţii anormale a fătului (cu fundul înainte) se întâmplă adeseori ca, cordonul ombilical să fie presat
de osul bazinului şi astfel asigurarea fătului cu sânge să devină necorespunzătoare. În acest caz, viţelul nou-
născut este de obicei leşinat şi trebuie ţinut câteva clipe cu capul în jos, iar apoi nările gâdilate şi limba
trasă uşor în repetate rânduri.
Respiraţia poate fi împiedicată şi de cantitatea mare de mucozităţi lipite de gura şi nările
nou-născutului. Ele trebuie îndepărtate de pe nări şi gură cu ajutorul unei cârpe curate (fierte).
Dacă în acest caz nu începe respiraţia, vom turna apă rece pe ceafa viţelului şi-i vom freca
pieptul cu o cârpă înmuiată în apă rece. Dacă nici în acest caz nu arată semne de viaţă, trebuie trecut
la respiraţia artificială: vom îngenunchia lângă viţel şi-i vom apăsa ritmic picioarele dinainte de coşul
pieptului. Pe urmă vom ridica în sus picioarele viţelului. Vom avea grijă ca mişcările — deşi hotărâte — să

P a g i n a 172 | 240
nu fie prea energice, pentru a nu vătăma pieptul viţelului. După unul sau două minute de respiraţie artificială,
de obicei respiraţia viţelului începe să se desfăşoare în mod normal.
Despre funcţionarea inimii ne putem convinge, aşezând palma lateral pe pieptul viţelului, sub spata
stângă, în locul unde se pot percepe bătăile inimiiLa viţelul sănătos, bătăile inimii pot fi percepute cu
uşurinţă în modul arătat mai înainte.
Dacă fătarea nu se desfăşoară în mod normal, este indicat ca viţelul să fie consultat de medicul
veterinar. El va examina viţelul nou-născut şi va hotărî în privinţa măsurilor care vor trebui luate.
În uterul vacii, fătul se află la o temperatură de 38°C. În momentul fătării temperatura grajdului
este mult mai scăzută. Lăsat în voia soartei, viţelul ar putea rezista cu greu acestei bruşte schimbări de
temperatură. Nou-născutul trebuie să suporte o diferenţă de temperatură de 20 de grade, ba adeseori şi
mai mare. În plus, corpul umed al nou-născutului pierde prin evaporare o cantitate importantă de căldură
şi în timpul uscării poate răci uşor. Pentru evitarea unor consecinţe grave, corpul viţelului trebuie uscat cu
cea mai mare repeziciune, ca să se intensifice circulaţia sângelui. Numai în acest caz nou-născutul va
putea suporta consecinţele diferenţei dintre temperatura corpului vacii şi cea a grajdului.
În ordinea urgenţei, a doua sarcină este deci uscarea pielii viţelului, umezită de lichidul fetal.
Pielea viţelului nou-născut este acoperită de o materie muco-vâscoasă. De acest strat fătul avea nevoie în
uterul vacii, când trupul său era înconjurat de lichidul fetal. Acest strat împiedică umezirea pielii
viţelului, dar după fătare nu mai este necesar şi trebuie îndepărtat.
În mod instinctiv, vaca, după fătare, începe să-şi lingă viţelul. În acest fel, nu numai stratul
vâscos este îndepărtat, dar datorită frecării şi pielea viţelului devine caldă şi uscată. În acelaşi timp,
limba vacii execută şi o mişcare de masaj, care contribuie la intensificarea circulaţiei sanguine a viţelului.
Nou-născutul are mare nevoie de toate acestea.
În trecut, uscarea viţelului a fost lăsată în seama vacii. Nu s-a recurs la uscarea artificială decât
atunci când vaca refuza să-şi lingă viţelul. Acest lucru se întâmplă însă extrem de rar. La prima fătare se
întâmplă uneori ca vaca să nu-şi lingă viţelul sau să manifeste reticenţe în această privinţă.
În cazul unor vaci cu reacţii pozitive la tuberculinare, nu se mai recurge de mult la aşezarea
viţelului în faţa vacii, deoarece există un pericol acut de contaminare a viţeilor prin lingerea lor. Este
firesc acest lucru, deoarece secreţia molipsitoare din nasul vacii poate să ajungă cu uşurinţă în nările şi gura
nou-născutului.
Cele mai recente cercetări au dovedit că lupta împotriva diferitelor cauze de îmbolnăvire a
viţeilor nu poate fi eficace decât atunci, când nici măcar uscarea viţelului nu este lăsată pe seama vacii.
Deci: să nu lăsăm ca vaca să-şi lingă viţelul ci să-l frecăm noi până la uscarea sa completă.
În consecinţă, viţelul nou-născut trebuie imediat îndepărtat de lângă vacă. Pentru acest scop se
folosesc uneltele deja amintite — prelata sau cearşaful din material plastic sau cuşca de transport. După ce
ne-am convins că viţelul trăieşte, respiră, să începem uscarea. Această operaţie se face chiar la maternitate.
Viţelul trebuie frecat cu un şomoiog curat de paie sau cu o cârpă curată, până la
uscarea sa completă. Prin frecare, pe lângă uscarea pielii ajutăm şi la intensificarea circulaţiei
sângelui. Frecarea se va face în direcţia aşezării părului.
Frecarea, uscarea viţelului trebuie să înceapă în regiunea pieptului şi se continuă spre
partea dinapoi a animalului. Urmează frecarea membrelor. La sfârşit se face frecarea şi uscarea
capului şi a gâtului.
Viţelul nu trebuie introdus în cuşeta pentru definitivarea uscării, decât după tratarea
ombilicului.
În timpul uscării artificiale a viţelului nu trebuie neglijată nici tratarea ombilicului. Rămăşiţa
cordonului ombilical are de obicei o lungime de o palmă. Cordonul se rupe de obicei aici în timpul
fătării, celulele sale fiind subţiate tocmai pentru a înlesni ruperea şi a se despărţi astfel viţelul de vacă.
Numai rareori se iveşte necesitatea de a scurta cordonul ombilical cu foarfeca. Foarfeca se
introduce întâi într-o soluţie dezinfectantă. Apoi, cordonul ombilical se taie la o distanţă de cca 5 degete
de peretele abdominal.

P a g i n a 173 | 240
 Cordonul rămas nu trebuie legat, căci în acest caz bacteriile pătrunse nu pot fi eliminate,
iar cheagurile de sânge rămase în cordon pot împiedica uscarea acestuia. Cele câteva picături de sânge
care se preling din ombilic sânt folositoare deoarece o data cu ele sânt îndepărtate şi bacteriile care au
pătruns în cordon.
Locul de rupere a cordonului ombilical este o rană deschisă. Prin intermediul vaselor sanguine
rupte din interiorul cordonului, viţelul se poate infecta cu uşurinţă.
Talpa nou-născutului este acoperită cu o substanţă gelatinoasă. Aceasta nu trebuie
îndepărtată, căci apără unghiile si articulaţiile de lovituri, îndepărtarea ei fiind deci de-a dreptul
vătămătoare. Stratul cornos de altfel se usucă singur şi cade peste câteva zile.
După uscarea sa completă, viţelul trebuie trecuţi în profilactoriu sau în grajdul viţeilor,— toţi
viţeii fără excepţie trebuie despărţiţi imediat după fătare de mamele lor.
5.14.6. Colostru
Prima hrană a viţelului nu poate fi decât colostrul. Viţelul are nevoie de colostru nu numai
pentru a obţine substanţele care-l apără împotriva îmbolnăvirilor, vitamine, săruri minerale importante şi
substanţe nutritive uşor digestibile, dar şi pentru a se porni secreţia sucului gastric.
Este recomandabil ca prima hrănire a viţeilor să se facă cu ajutorul vasului de alăptare. Dacă
începem din primul moment alăptarea viţelului, acesta se va obişnui mai curând cu vasul de alăptare decât
atunci când în primele zile a supt colostru din ugerul vacii.
Din propriile sale puteri, viţelul nou-născut nu se poate apăra împotriva infecţiilor care pătrund
în organismul său prin gură sau prin cordonul ombilical. Este deci neapărată nevoie ca să fie apărat
împotriva infecţiilor cu ajutorul anticorpilor înglobaţi în colostru, precum si cu ajutorul producţiei de suc
gastric care începe de asemenea să fie secretat sub acţiunea colostrului. Anticorpii din colostru, sucul
gastric, vitaminele şi substanţele minerale împreună înlocuiesc substanţele primite de viţel în uterul
vacii, prin sângele acesteia. Aceste substanţe sânt în stare să distrugă germenii patogeni sau să-i
slăbească, în aşa măsură încât să nu poată provoca îmbolnăvirea. Ţinând seama de aceste considerente,
este neapărat necesar ca viţelul — în cel mai scurt timp după fătare dar cel mai târziu după o jumătate
de oră, să fie alăptat cu colostru. Nu trebuie amânată în nici un caz administrarea colostrului, cu atât mai
mult, cu cât cantitatea de anticorpi aflaţi în compoziţia colostrului scade vertiginos.
Colostrul are de obicei o culoare gălbuie, o consistenţă vâscoasă, este sărat la gust şi datorită
substanţelor pe care le conţine, are o acţiune laxativă. Chiar şi din acest motiv, colostrul trebuie administrat
cît mai curînd nou-născutului. Trebuie ştiut că în aparatul digestiv al fătului, în timp ce se află în uterul
vacii, se acumulează o substanţă galben-verzuie densă ca o pastă, compusă din lichidul amniotic ingerat,
fiere, epitelii etc. aşa-zisul meconiu. Efectul laxativ al colostrului ajută la îndepărtarea acestei substanţe.
De aici rezultă că administrarea colostrului — alături de apărarea viţelului nou-născut împotriva
îmbolnăvirilor provocate de pătrunderea agenţilor patogeni prin gură, mai are şi un alt folos: îndepărtează
meconiul din tubul digestiv al viţelului.
Colostrul poate fi administrat viţelului chiar în locul fătării — maternitatea — dar este mai
bine să i se dea în cuşca care i-a fost destinată.
După administrarea colostrului, meconiul este eliminat de obicei în decurs de 3 — 5 ore.
Dacă eliminarea meconiului întîrzie, viţelul începe să respire greu, are nările dilatate, se întinde şi este
neliniştit, agitat. Eliminarea meconiului trebuie deci urmărită cu atenţie. Dacă meconiul nu este
eliminat la şase ore după fătare, i se va administra viţelului o clismă cu apă călduţă şi săpun, care la nevoie
se va repeta. Pentru aceasta se va folosi de preferinţă o pompă de cauciuc. În acest fel se pot preveni
colicile, care apar atunci când meconiul nu este eliminat la timp.
Meconiul eliminat se va îndepărta din cuşca viţelului.
Se va avea grijă ca colostrul să nu fie murdărit cu impurităţi de pe ugerul vacii. Pentru a se
evita aceasta, ugerul va fi spălat înainte de mulgerea colostrului, cu o soluţie dezinfectantă — de
exemplu o soluţie de 1/2% hidroxid de sodiu în apă — după care se va şterge cu o cârpă curată, călcată.
În canalele sfârcurilor ugerului vacii, în perioada de la ultimul muls, au pătruns diferiţi microbi

P a g i n a 174 | 240
care au găsit un mediu prielnic pentru a se înmulţi. Aceste microorganisme trebuie îndepărtate pentru a nu
ajunge în organismul viţelului. Din acest motiv, primele jeturi de lapte trebuie mulse din toate cele patru
sfârcuri, dar mulgerea să nu se facă pe pământ sau pe aşternutul vacii, căci de acolo bacteriile vor ajunge
din nou pe uger, infectându-l. În acest fel, ugerul se poate îmbolnăvi. Deci, primele jeturi de lapte se vor
mulge într-un vas special şi se vor distruge.
Dacă vaca moare în timpul fătării, sau dacă colostrul ei nu poate fi utilizat din cauza
mamitei, se va da viţelului colostrul unei alte vaci — pe cât posibil al unei vaci care a fătat în aceeaşi zi.
Dacă n-avem colostru la dispoziţie, vom da viţelului lapte pasteurizat sau fiert, amestecat cu apă îndulcită
(2/3 lapte, 1/3 apă îndulcită zaharată) încălzită la temperatura ugerului.
Trebuie să avem grijă, colostrul să fie administrat viţelului la căldura ugerului, la temperatura
de 38 — 39°C. Colostrul nu poate fi fiert sau pasteurizat, deoarece coagulează (se încheagă). Din acest motiv
trebuie administrat viţelului îndată după ce a fost muls. Se recomandă ca iarna vasul cu colostru să fie
introdus într-un vas cu apă fierbinte, pentru a fi preîncălzit. Astfel, colostrul îşi păstrează temperatura.
Dacă totuşi s-a răcit, vasul cu colostru se va introduce într-un alt vas cu apă încălzită la 50°C, până
ce ajunge la temperatura ugerului.
La prima alăptare, viţelul trebuie ajutat, învăţat să sugă colostrul din vas. Pentru aceasta,
biberonul va fi înmuiat în lapte, ca viţelul, datorită instinctului său înnăscut, să înceapă să sugă laptele. Dacă nu
reuşim la prima încercare, vom încerca să turnăm în gura viţelului o înghiţitură de lapte. După o scurtă
pauză vom repeta cu grijă operaţia. După câteva înghiţituri de lapte, viţelul sănătos va începe să sugă
laptele cu biberonul. Dacă nici această încercare nu este încununată de succes, vom încerca să-i
oferim viţelului laptele dintr-o sticlă prevăzută cu biberon.
Colostrul — după cum am arătat mai înainte — trebuie administrat viţelului cu cât mai
puţină întârziere. Dacă maternitatea dispune de un profilactoriu modern, colostrul va fi administrat
nou-născutului — chiar la prima alăptare — în boxa acestuia. În lipsa acestuia se recomandă ca primul
tain de colostru de 1/2—1 litru — să fie dat viţelului chiar în maternitate, cu ajutorul biberonului, iar
transportarea viţelului la locul unde urmează să fie ţinut să se facă ulterior.
Alăptarea viţeilor după prima săptămână de viaţă

În perioada colostrală se recomandă alăptarea viţelului de cinci ori pe zi. Cheagul viţelului de o
săptămână se dilată din ce în ce mai mult şi astfel după prima săptămână, la vârsta de 10 zile se
poate trece la un regim de alăptare de numai două ori pe zi. Administrarea unor tainuri moderate de
lapte, nu necesită alăptarea de trei ori pe zi. În momentul trecerii viţelului din profilactoriu în grajdul viţeilor,
cheagul său are deja o capacitate de a ingera o cantitate de 4—5 litri de lapte. Dacă stabilim o raţie
zilnică de 7 litri, cantitatea de lapte administrat viţelului la fiecare alăptare, nu trece de capacitatea
cheagului.
Prin mutarea viţelului din profilactoriu în grajdul viţeilor, el nu trebuie să renunţe numai
la laptele de mamă, dar în acelaşi timp trebuie să se acomodeze şi noului mediu. Acest lucru nu se
realizează fără dificultăţi. Până când se obişnuieşte cu grajdul nou şi cu laptele amestecat (care oricum
diferă de laptele cu care a fost obişnuit) viţelul mănâncă mai puţin. Această perioadă de tranziţie diferă
de la un viţel la altul şi durează în general 1—3 zile.
În timpul schimbării de mediu, consumul de lapte nu trebuie forţat. O data cu schimbarea
intervenită se recomandă şi introducerea alăptării de două ori pe zi. În acest fel, viţelul se obişnuieşte
concomitent cu modul de furajare şi de întreţinere care urmează să i se aplice de acum înainte.
Administrarea unei cantităţi prea mari de lapte viţeilor de 1—2 săptămâni poate provoca
balonări şi tulburări digestive periculoase. Dacă cheagul nu este destul de încăpător pentru cantitatea mare
de lapte, acesta se întoarce în rumen. Rumenul însă nu poate digera laptele, care începe să
fermenteze.
Administrarea unei cantităţi mai mari decât 7 litri de lapte unui viţel de 1—2 săptămâni este
contraindicată şi din motivul ca surplusul nu este bine valorificat. Proteinele din lapte sânt un nutreţ prea

P a g i n a 175 | 240
scump. Folosirea lor nu este raţională decât în măsura în care este determinată de producţia de carne a
organismului. Surplusul de proteine, administrat viţelului peste cantitatea pe care o poate folosi pentru
creşterea sa corporală se descompune. La vârsta de 1—2 săptămâni, pentru obţinerea unei creşteri în
greutate de un kilogram ar fi suficientă o cantitate de 7 litri de lapte, dacă schimbarea mediului nu ar pro-
voca perturbări în creşterea greutăţii viţelului. Această cantitate poate fi administrată viţelului în două
tainuri zilnice.
Alăptarea viţelului de două ori pe zi necesită mai puţină muncă şi chiar din punct de vedere
economic este mai recomandabilă decât trei alăptări zilnice. Prin sistemul de două alăptări zilnice se
renunţă la alăptarea de prânz, ceea ce înlesneşte munca în grajdul viţeilor. În grajdurile de viţei cea mai
mare parte a timpului de muncă este folosit pentru alăptarea viţeilor şi pentru muncile legate de aceasta
(pregătirea laptelui, spălarea vaselor etc).
În grajdurile prevăzute cu dispozitive de alăptare în grup, în caz de două alăptări pe zi, timpul
alăptărilor se reduce cu 30—35%.
În plus, în caz de două alăptări se consumă mai puţin combustibil, mai puţini detergenţi şi
dezinfectanţi (pentru spălarea vaselor etc). Lucrătorii pot acorda mai multă atenţie respectării orarului de
alăptare, au mai mult timp pentru îngrijirea animalelor, pentru curăţirea grajdului, a utilajului, pentru
dezinfectare etc.
Trecerea la o singură alăptare pe zi va avea loc abia atunci când tainul zilnic de lapte al
viţelului se reduce la 3 — 4 litri de lapte. Instrucţiunile de alăptare dau indicaţii cu privire la acest
moment. Dacă s-a ajuns la o singură alăptare zilnică, aceasta se va face dimineaţa. Acest lucru simplifică
rânduiala muncii în grajdul viţeilor.
Pentru evitarea tulburărilor digestive, alăptarea viţeilor se va face zilnic la aceeaşi oră. În cazul
unor intervale neregulate între alăptări, viţeii devin prea flămânzi, sorb laptele cu lăcomie şi în înghiţituri
prea mari, ceea ce poate provoca îmbolnăvirea organelor digestive, balonări, diaree.
Cantitatea prevăzută pentru fiecare zi trebuie împărţită în două tainuri egale. Deşi dimineaţa s-ar
putea administra o cantitate mai mare (intervalul între alăptarea de seară şi cea de dimineaţă fiind mai mare)
se recomandă repartizarea în mod egal a cantităţii totale de lapte pe cele două alăptări, ceea ce
simplifică operaţia fără a dăuna viţelului. Dacă am ajuns la o singură alăptare zilnică şi vrem să
punem capăt hrănirii cu lapte a viţelului este recomandabil a se opri administrarea laptelui
dintr-o data, fără vreo perioadă de trecere. Administrarea cantităţii zilnice de 3 litri de lapte
poate să înceteze de la o zi la alta, fără nici un inconvenient.
Furajarea moderată a viţeilor nu trebuie confundată cu o furajare zgârcită,
necorespunzătoare. Măsurile de economie se referă în mod exclusiv la raţiile de lapte. Prin
reducerea tainurilor de lapte numai în prima perioadă se va reduce creşterea în greutate a
viţeilor, care în această perioadă nu vor avea forme pline. Aceasta însă nu constituie o
defecţiune, ci mai degrabă un avantaj.
Creşterea viţeilor va corespunde cerinţelor moderne şi economice atunci când în
perioada de alăptare viţeii vor fi hrăniţi cu cantităţi moderate de lapte, dar la discreţie cu
celelalte nutreţuri

5.15. Avantajele hrănirii artificiale a viţeilor

Metoda creşterii viţeilor prin hrănire artificială a câştigat din ce în ce mai mult teren
Hrănirea artificială a viţeilor are următoarele avantaje:
a) Conducerea creşterii viţeilor se află în mâinile crescătorului. Viţelul primeşte exact
cantitatea de lapte corespunzătoare ritmului de creştere, ba mai mult; acest ritm poate fi stabilit şi reglat
de crescător. înţărcarea viţelului astfel hrănit se poate realiza cu mai multă uşurinţă şi în mod
succesiv, fără ca viţelul să aibă de suferit în urma schimbării intervenite în alimentaţia sa. De fapt nici
nu mai este vorba de,,înţărcare" în vechiul sens al acestui cuvânt.

P a g i n a 176 | 240
 b) Dispunem de posibilităţi eficace de apărare împotriva tuberculozei şi altor boli
Creşterea artificială a viţeilor constituie singurul mijloc pentru realizarea unor efective sănătoase.
c) Creşterea artificial a viţeilor este mult mai ieftină decât creşterea lor prin metoda
clasică de alăptare. Nu numai o parte a laptelui consumat de viţel poate fi înlocuit prin lapte smântânit,
dar utilizându-se substituenţi de lapte, se poate renunţa complet la folosirea laptelui în hrana viţeilor.
Cuantumul economiilor depinde în primul rând de mărimea raţiilor de lapte. În perioada de creştere a
taurinelor, cea mai costisitoare este etapa hrănirii cu lapte. Dacă socotim cheltuielile necesitate de
furajarea animalelor până la trecerea lor în producţie 100% atunci costul furajării cu lapte se ridică la
cca 30% din acest total.
Rentabilitatea creşterii artificiale a viţeilor poate fi demonstrată prin diferite mijloace. Cea mai
simplă forma este comparaţia, ţinîndu-se seama de valoarea în bani a furajelor consumate.
Alimentarea viţeilor, cu cantităţi mari de lapte, scumpeşte creşterea lor. În trecut specialiştii
erau îndeobşte de părere că furajarea relativ abundentă a viţeilor este necesară, deoarece asigură o
dezvoltare şi creştere bună a animalelor. De când însă s-a constatat că o hrănire abundentă a tineretului
taurin nu este favorabilă producţiei de lapte a început să se răspândească acea metodă de creştere a
viţeilor, care nu mai pune accentul pe consumul unor cantităţi importante de lapte. Azi nu mai e nevoie de
eforturi pentru a lamuri pe crescătorii de taurine asupra necesităţii de a se folosi cantităţi mai mici de
lapte în creşterea viţeilor. Creşterea în greutate a viţeilor va fi, fireşte, mai mică cu 100—200 g pe zi, în
schimb însă se vor economisi câteva sute de kilograme de lapte de fiecare viţel.
d) Prin introducerea creşterii artificiale a viţeilor se vor asigura cantităţi mai mari de
lapte, smântână şi unt pentru consumul uman. În funcţie de cantitatea de lapte folosită pentru hrana
viţeilor, această economie se ridică la 15—20 kg de grăsime (unt) de fiecare viţel — cantitate importantă
pentru aprovizionarea populaţiei.
Laptele şi produsele lactate joacă un rol din ce în ce mai important în alimentaţia oamenilor.
Datorită efectelor fiziologice favorabile ale consumului de substanţe proteice, o data cu creşterea
cantităţilor de lapte consumat a crescut şi cerinţa consumatorilor pentru produsele lactate bogate în
asemenea substanţe, sau în compoziţia cărora substanţele proteice din lapte sânt preponderente —
cum ar fi de pildă brânzeturile şi laptele praf.
În timp ce grăsimea din lapte poate fi înlocuită la nevoie prin grăsimi provenite din alte produse,
substanţele uscate conţinute în lapte (proteine, săruri, vitamine) cu greu pot fi înlocuite în hrana copiilor şi
a unor categorii ale populaţiei care necesită o îngrijire deosebită (bolnavi, vârstnici).
e) Viţelul hrănit în mod artificial nu vatămă ugerul vacii. Obişnuirea vacilor cu mulsul
mecanic este mult înlesnită dacă îndată după fătare se folosesc, în mod regulat agregatele de muls.
Şi producţia de lapte a vacilor (laptele consumat de viţei, plus laptele muls) este mai mare dacă
viţelul nu suge. Producţia de lapte a vacilor mulse în mod regulat, din momentul fătării, este cu 7—10% mai
mare decît a vacilor care îşi alăptează viţeii.
Faţă de avantajele însemnate ale creşterii artificiale a viţeilor contează prea puţin faptul că în
cazul suptului natural al viţeilor, îngrijitorii au mai puţine sarcini legate de mulgerea şi pasteurizarea
laptelui, curăţirea vaselor de muls etc. În plus se micşorează probabilitatea contaminării viţeilor cu
tuberculoză, iar tulburările digestive, în special diareea apar mult mai rar. Creşterea artificială a viţeilor nu
cere de altfel, cunoştinţe deosebite de specialitate.

5.15.1. Hrănirea viţeilor cu alte furaje în paralel cu laptele

Concentratele în hrana viţeilor

În prima şi a doua săptămână a vieţii sale, viţelul, asemănător animalelor cu stomacul

simplu, nu valorifică decât laptele. În a doua săptămână el începe deja să guste din
concentratele şi din fânul ce i se pun în faţă. Este nevoie însă de 2 - 3 săptămâni, până când

P a g i n a 177 | 240
rumenul şi foiosul se formează, încep să funcţioneze şi viţelul se obişnuieşte cu consumarea furajelor
uscate. Deoarece consumarea furajelor uscate (solide) are un efect stimulator asupra creşterii
rumenului, dezvoltării mucoasei acestuia şi asupra secreţiei sucului gastric, începând din a doua
săptămână viţelul trebuie să aibă în faţă în permanenţă o cantitate de furaje concentrate.
Consumul de concentrate la viţelul de 3-4 săptămâni va fi cu atât mai mare, cu
cât a n ima lu l va primi mai puţin lapte şi cu cât furajele i se vor prezenta într-o forma mai
atrăgătoare, apetisantă. Viţeii tineri — dacă li se oferă posibilitatea de a alege singuri diferitele
sorturi de furaje concentrate — arată în primele săptămâni de obicei o preferinţă pentru uruiala de
orz, apoi urmează tărâţele. În primele şase săptămâni ale vieţii lor, viţeii de obicei nic i nu se
ating de u ru ia la de ovăz. Mai târziu însă, acest nutreţ devine cel preferat. Uruiala de porumb nici
atunci, nici mai târziu nu este consumată în aşa măsură cum ne-am închipuit în trecut. Dacă nu
hrănim viţeii cu amestecuri de furaje, atunci în primele săptămâni majoritatea viţeilor se vor
strânge în jurul jgheabului cu uruiala de orz.
Dintre furajele cu un conţinut mare de proteine an i male, viţeii consumă cu
plăcere laptele praf din lapte degresat. Sunt de asemenea consumate cu plăcere turtele de
soia şi de seminţe de in, transformate în uruiala. Pentru viţeii tineri se recomandă ca uruiala de
ovăz şi cea din turte de floarea-soarelui să fie în prealabil cernută. Acest lucru are importanţă
deosebită mai ales dacă uruiala conţine multe părticele de coji, căci acestea pot provoca afecţiuni acute
ale stomacului şi intestinului (gastrită, enterită).
Concentratele oferite viţeilor nu trebuie măcinate în chip de făină, căci viţeii preferă uruiala
cu granule mai mari. Cele mai preferate de viţei sunt însă furajele granulate. Amestecul de concentrate,
nutreţurile speciale pentru viţei sunt consumate cu preferinţă dacă mărimea granulelor este de
aproximativ 5 mm iar consistenţa lor în aşa fel ca granulele să poată fi uşor zgâriate cu unghia.
La început vom oferi viţeilor concentrate cu un conţinut mai redus de proteine, căci atâta timp
cât viţeii obţin cantităţi îndestulătoare de proteine prin alăptare, celelalte substanţe nutritive le pot fi
asigurate mai ieftin, sub forma uruielilor de cereale. Dacă însă tainul de lapte nu mai acoperă necesarul
de proteine, se impune trecerea la furajarea viţeilor cu concentrate mai bogate în proteine. În cazul unor
raţii moderate de lapte, la vârsta de 30 de zile laptele nu mai acoperă în întregime necesarul de proteine al
viţelului. La această vârstă cantitatea care trebuie acoperită prin nutreţuri de altă natură se ridică la cca.
10%.
Asigurarea cu concentrate a viţeilor se simplifică dacă li se administrează furaje speciale
pentru viţei. Aceste furaje trebuie alcătuite în aşa fel ca să conţină furaje gustoase, sărace în fibre şi bogate
în proteine şi care trebuie să conţină şi o anumită cantitate de proteine de origine animală. Pentru
aceasta pot fi folosite în primul rând laptele praf din lapte degresat, praf de zer, apoi făină de sânge de
cea mai buna calitate, făină de carne, precum şi făină de peşte cu un conţinut redus de apă şi
grăsimi. Aceste substanţe de origine animală nu pot fi folosite singure ca adaos la nutreţul combinat, ci
numai pentru completarea prafului de lapte. Conţinutul în proteine al furajelor combinate pentru viţei
variază în general între 16 şi 23%, în funcţie de cantitatea de lapte care se administrează viţeilor. În cazul
unor tainuri mai mari de lapte, aceste furaje combinate vor putea avea un conţinut de proteine de 16 — 18%,
iar în cazul unor tainuri mai mici, acest procent va fi de 20 — 23%.

5.15.2. Calităţile fânului folosit pentru furajarea viţeilor

Calitatea fânului joacă un rol important în asigurarea succesului în creşterea viţeilor. Dacă viţelul
nu consumă o cantitate îndestulătoare de furaje fibroase, îi lipseşte senzaţia de săturare şi începe să
mănânce paiele din aşternut. Administrarea fânului are o deosebită importanţă şi din cauza vitaminelor şi
a sărurilor de calciu pe care le conţine. Dacă reuşim să învăţăm viţelul de la vârsta cea mai fragedă cu
consumul unor cantităţi mari de fân (şi apoi cu furaje suculente), vom ajuta nu numai la dezvoltarea

P a g i n a 178 | 240
stomacului poligastric, dar şi la o mai buna valorificare a furajelor.
Viţeilor nu le vom da decât fân sau lucernă de cea mai buna calitate, sănătos, cosit înainte de
înflorire sau în timpul înmuguririi, cu fire fine, uşor digestibil, neatins de ploaie. Viţeii preferă fânul de
otavă, acesta fiind mai fin şi mai moale, cu mai puţine fibre şi cu mai multe frunze decât fânul de primă
coasă. În schimb otava este adeseori bătută de ploaie şi din acest motiv poate fi folosită pentru hrana
viţeilor, numai dacă a fost strânsă fără a fi fost plouată. Masa verde, cosită în timpul înmuguririi, trebuie
uscată repede şi cu grijă. Uscarea artificială este metoda cea mai indicată. Lipsindu-ne mijloacele pentru
aceasta, putem produce un fân bun pentru viţei şi prin zdrobirea lucernei proaspăt cosite cu tăvălugi
grei. Prin strivirea tulpinilor, pereţii celulelor fibroase sunt destrămaţi şi uscarea se face mai repede.
Valoarea nutritivă a fânurilor cosite târziu sau umede bătute de ploaie şi fără frunze, numai în
cazuri rare este mai mare decât a paielor sau a plevei.
Viţelul de câteva săptămâni abia se încumetă să consume fânul dacă acesta nu este de o calitate
ireproşabilă. Fânul având un efect avantajos asupra dezvoltării viţelului, nu trebuie precupeţit nici un efort
pentru a se asigura viţeilor fânul necesar de cea mai buna calitate.
Nu se recomandă păstrarea fânului pentru viţei timp de doi ani în stoguri, deoarece se sfărâmă,
se prăfuieşte, îşi pierde valoarea nutritivă şi conţinutul în vitamine. Fânul vechi, de mai mulţi ani se va
da tineretului taurin sau taurinelor puse la îngrăşat. Viţelul tânăr (de 3—8 săptămâni) consumă mai mult
fân dacă este alăptat cu lapte acidulat (prin adăugare de acizi). Laptele astfel preparat are un efect
stimulator asupra dezvoltării rumenului şi ca urmare creşte pofta de mâncare a viţelului.
Până la vârsta de aproximativ o jumătate de an se recomandă a nu se limita consumul de fân al
viţelului. El trebuie să primească fânul la discreţie. Grătarul pentru fân trebuie să fie umplut de două
ori pe zi, fără însă a se presa fânul.

5.15.3. Întrerţinerea viţeilor in perioada de alaptare

Intretinerea viteilor in aceasta perioada solicita atentie deosebita din partea crescatorului,prin
asigurarea conditiilor de adapostire,igiena corporala si miscare.
In profilactoriu se duc viteii imediat dupa fatare,unde raman 15-30 zile si se intretin in boze
individuale.Boxele au de obicei urmatoarele dimensiuni:latimea 0,5-0,7 m intre bare,pentru scurgerea
fecaleleor,la inaltimea de 20-40 cm de dusumeaua adapostului.Profilactoriu este impartit in
maternitatea,in compartimente de 12-16 locuri,iar popularea si depopularea se fac deodata.
Temperatura in prima zi de intretinere in adapost este de 20-25(C) si scade treptat timp de o
saptamana,ajungand la 10-12(C).Umiditatea este de 75%,luminozitate buna,lipsit de curenti,igiena
corespunzatoare.
In sistemul gospodaresc unde nu avem profilactoriu,viteii se intretin in boxe(individuale sau 2-3
vitei intr-o boxa),plasata la capatul mai putin circulant al garajului.
Întretinerea viteilor in aposturi cu boxe comune (crese)
Aici se intrertin viteii de la scoaterea din profilactoriu,pana la intarcare. Adapostul este amenajat
pe 2-3 compartimente,cu boxe de 6-8 vitei,calculand in medie 2 m(patrati) de dusumea pentru fiecare
vitel.Viteii se lotizeaza ca varsta si greutate, cat mai uniform.
Pereti boxei trebuie sa fie din material usor de spalat si dezinfectat.In boxe se aseaza la 40-50
cm de la sol,jgheaburi pentru concentrate suculente,gratare pentru fan si adaposturi pentru apa.
Intrucat in aceste adaposturi viteii vor fi hraniti si cu lapte,boxele sant prevazute cu un sistem
de fixare a vaselor de alaptare si un alt sistem pentru blocarea capului viteilor in timpul alaptarii.
In locul cel mai putin circulat si lipsit de curenti se amenajeaza gratarul pentru odihna,in
suprafata de 1,5 m(patrati)/vitel,la inaltimea de 20 cm de la podea.Pe gratare se pune asternut de
paie.Odata pe luna se face dezinfectarea bozelor prin varuire.
In tehnologiile de perspectiva din tara noastra se preconizeaza ca viteii sa fie intretinuti in
constructii speciale(maternitate,cresa si izolator).Ca urmare viteii in primele 10 zile de viata se intretin in

P a g i n a 179 | 240
boxele comune(vaca+vitel)in suprafata de 5-6 m(patrati),iar apoi (10-60)zile se intretin in cusete
individuale fixe.
Miscarea viteilor
Aceasta este indespensabila,deoarece asigura o dezvoltare armonioasa si fortificarea
organismului.Miscarea incepe cu 10-16 minute/zi,crescand treptat,astfel ca la varsta de 1 1/2-2 luni,sa se
lase tot timpu zilei vietii in padoc.Vara miscarea se asiguara pe pasune,scotand viteii in tabere de vara.
Pentru a preveni indigestiile,viteii se scot la plimbare la cca o ora dupa alaptare,iar dupa
plimbare li sa da sa consume fan si la cca 30 minute,tainul de lapte.

5.15.4. Întarcarea viteilor

Intarcarea la vitei se face prin scoatrerea treptata a laptelui sau inlocuitorului de lapte din
alimentatie si substituirea cu furajele ce le va consuma ca adult.Nutreturile cu care se inlocuieste laptele
trbuie sa fie de calitate foarte buna,sa se consume cu placere si sa inlocuieasca sub aspect nutritiv laptele
scos din ratie.Se considerea pregatit pentru intarcare,vitelul care consuma 1,5 kg concentrate pe zi si un
kg fan.
Mai frecvent se practica trei tehnologii de intarcare si anume:
-Intarcarea tardiva,care se face la 5-6 luni,la viteii care au in alimentatie lapte integarl supt
natural de la vaca.Se practica la rasele de carene si la taurasii de reproductie.
-Intarcarea pecoce (timpurie),se face la 75-90 zile,fiind la cel mai frecvent aplicata.Prin
aceasta metoda realizeaza o economie de cca 200 l lapte integral pe vitel,fata de intarcarea tardiva,dar se
consuma in plus 50 kg concentrate.
-Intarcarea foarte timpurie se face la 35-56 zile si este practicata in ferme cu conditii
deosebite de bune hranire si ingrijire.Se economisesc cca 300 l lapte pe vitel,dar se consuma in plus cca
150 kg nutreturi combinate.

5.15.5. Metode moderne de creştere a viţeilor

Este foarte important ca şi zootehnia din România să adopte tehnologiile moderne de

creşterea.
Astfel, se practică creşterea modernă a viţeilor în cuşti individuale amplasate în aer liber. Există
cel puţin 3 considerente pentru adoptarea acestei tehnologii de creştere şi anume: asigurarea unui mediu
de creştere curat, uscat şi lipsit de cureţi de aer, precum şi prevenirea fluctuaţiilor mari de temperatură şi
a umidităţii excesive; utilizarea eficientă a spaţiului şi evitarea contactului între viţei (reducerea suptului
reciproc nenutritiv) şi eficienţa mai mare a utilizării şi investiţia mai mică pentru construcţia adăpostului.
Cuştile individuale amplasate în aer liber fac parte din categoria adăposturilor reci pentru
creşterea viţeilor. Ele se caracterizează prin aceea că temperatura şi umiditatea au valori apropiate de
cele din mediul exterior. Se consideră că viţeii se adaptează relativ uşor la temperaturi scăzute, dacă li se
asigură un aşternut gros şi uscat de paie şi dacă sunt feriţi de vânt puternic, ploi şi zăpadă.
În cuştile individuale, viţeii se cresc de la naştere şi până la înţărcare (maximum până la
vârsta de 3 luni). Se recomandă ca trecerea lor în cuşti să se facă cât mai repede după naştere, deoarece
acomodarea este mai bună decât în cazul în care se obişnuiesc cu condiţiile din adăpostul cald, înainte
de mutarea în cuşti. Este foarte important ca, pe timp de iarnă, înainte de scoaterea în cuşcă, viţelul să fie
uscat. Pentru aceasta se pot utiliza fie curenţii de aer cald (aeroterme) fie lămpi cu infraroşii. Dacă nu
există posibilitatea uscării artificiale a viţelului, nu se recomandă scoaterea în cuşcă înainte de completa
lui uscare pe cale naturală (la 1-2 zile de la naştere).

Avantajele creşterii viţeilor în cuşti sunt:

 folosirea unor materiale ieftine şi la îndemâna tuturor le face să fie atractive ca preţ;

P a g i n a 180 | 240
  sunt uşor de construit şi întreţinut;
 permit viţeilor să se adapteze, imediat după naştere, la condiţiile naturale, mărindu-le
rezistenţa la factorii nefavorabili de mediu;
 se reduce incidenţa bolilor ca urmare a mediului ambiant uscat şi lipsit de gaze nocive şi
microbi;
 permit o supraveghere şi îngrijire individuale;
 în cazul apariţiei unei boli infecto-contagioase, cuştile se mută pe un alt loc, lipsit
 de microbi;
 ventilaţia este naturală şi nu necesită sisteme complicate de menţinere în limite optime a
microclimatului.

Dezavantajele creşterii viţeilor în cuşti sunt:

 condiţiile de muncă ale îngrijitorului sunt mai puţin confortabile pe timp ploios şi în
sezonul rece;
 consumul specific pentru creşterea în greutate la temperaturi negative este mai
mare. Se recomandă mărirea cu 10% a cantităţii de lapte administrată zilnic pentru fiecare scădere a
temperaturii cu 5ºC, sub temperatura de 0 ºC;
 necesită construcţii separate pentru depozitarea furajelor şi prepararea
înlocuitorilor de lapte;
 necesarul de forţă de muncă pentru transportul şi administrarea laptelui,
schimbarea frecventă a apei de consum în timpul iernii pentru a nu îngheţa, este mai mare, reducându-se
eficienţa muncii.

5.15.6. Tehnologia de creştere a viţelelor de reproducţie

Bazele unei productii ridicate de lapte si a unei longevitati productive cat mai mari, se pun
in perioada de crestere a tineretului taurin femel de reproductie. In aceasta idee, principalul obiectiv
urmarit in exploatare este obtinerea, in final, de juninci bine si armonios dezvoltate, apte sa devina
gestante cat de mai timpuriu, iar gestatia si fatarea sa decurga fara complicatii.
Se considera ca un management este necorespunzator, in primii 2 ani de viata, la tineretul de
prasila, atunci cand prima fatare se realizeaza la varsta de peste 30 de luni, junincile sunt subdezvoltate
sau supradezvoltate, au o productie scazuta la prima lactatie, precum si o longevitate productiva redusa.
In practica, s-a constat ca, in general, se acorda atentie deosebita in exploatare a viteilor in
varsta de pana la 3 luni, precum si femelelor de reproductie, dupa ce acestea depasesc varsta de 14-15
luni. Atentia in intretinere sporeste simtitor in perioada pregatirii pentru prima insamantare artificiala.
Partiala,,indiferenta” a fermierilor pentru cresterea tineretului femel de prasila, pe durata a 11-12 luni,
poate avea consecinte negative determinante, asupra productivitatii viitoare a fiecarui animal, precum si a
profitabilitatii generale din ferma.
Principalele obiective, care trebuie urmarite si realizate in cresterea rationala, in conditii optime,
a tineretului femel de prasila, sunt urmatoarele:
a) obtinerea de vaci care sa realizeze cea mai mare parte din productia de lapte in primele
100 de zile ale fiecarei lactatii, o buna persistenta a lactatiei, o stare de sanatate normala si o fertilitate
ridicata;
b) efectuarea primei insamantari artificiale in conditii optimale;
c) luarea in considerare a diferentelor existente in intansitatea de crestere si dezvoltarea
indivizilor, intervenindu-se optimal cu supliment de hrana energetica, nutrienti minerali, vitaminici si alte
elemente;

P a g i n a 181 | 240
 d) asigurarea unei ridicate capacitati de ingestie a hranei si de rumegare a acesteia, fiind
deosebit de important ca vitelul sa inceapa rumegatul inca din cea de-a doua saptamana de viata;
e) mentinerea permanenta a unei excelente stari de sanatate si a unui bun metabolism al
animalelor, cu organe si sisteme, cum sunt: pulmonii, inima, ficatul, aparatul locomotor si sistemul mamar,
normale si care sa functioneze eficient;
f) realizarea unei fertilitati excelente;
g) realizarea primei fatari la varsta de 24-28 de luni, precum si a unei bune dexvoltari
corporale, respectiv peste 520 kg greutate vie, la 21 de zile dupa parturitie.
Parametrii ce trebuie realizati, dupa reputatul specialist german, dr.Peter Gerstädt, de catre
tineretul femel, pentru obtinerea unor productii ridicate de lapte si a unei bune longevitati in exploatare,
sunt prezentati in continuare.
Ratiile furajere, pentru a asigura o crestere si dezvoltare optima a junincilor, trebuie sa se
bazeze pe urmatoarele principii:
1. Junincile trebuie sa se dezvolte uniform, fara favorizarea unei ingrasari excesive,
nedorite.
2. Obisnuirea treptata, graduala a junincilor cu ratii optimizante si de unvolum
corespunzator capacitatii de ingestie, in care sa intre si furaje concentrate cum sunt: orzul, srotul de soia,
srotul de floarea – soarelui, teiteii uscati de sfecla, porumbul, precum si complex de vitamine si saruri
minerale.
3. Echilibrarea ratiilor prin completarea furajelor de baza, de volum cu nutreturi concentrate
de performanta, ceea ce se poate controla prin:
a) analiza furajelor si programarea recepturilor pe calculator;
b) stabilirea cantitativa si calitativa a sortimentelor ce compun ratia, precum si a frecventei si
ritmului de administrare al tainurilor;
c) stabilirea cantitatii totale de substanta ingerata, precum si determinarea si evaluarea
resturilor furajere.
4. Furajarea, care trebuie facuta la ore fixe, favorizeaza dezvoltarea
rumenului.
5. In alcatuirea ratiilor furajere, solutia ideala o constituie noul concept de nutritie totala, prin
aplicarea sistemului R.T.A. (ratii totale de amestec).
6. Trebuie acordata atentie ierarhiei in cireada, varstei individuale a animalelor, precum si
frontului de furajare.

Principiile, regulile si tehnicile, succint prezentate, respectate cu strictete, sunt in masura sa

asigure exprimarea la maximum a progresului genetic indus, ceea ce nu poate fi decat in interesul
fermierului, a cresterii profitabilitatii in exploatatia de vaci.

5.15.7. Tehnologia cresterii tineretului taurin dupa varsta de 6 luni

Dupa varsta de 6 luni cresterea tineretului taurin de reproductie se diferentiaza in functie

de sex, intrucat scopul urmarit in crestere si particularitatile acestui proces difera la vitele fata de taurasi.
Tehnologia de crestere se refera la hranirea, adapostirea si ingrijirea acestora.

Tehnologia de crestere a tineretului femel

In cresterea vitelelor se urmareste realizarea unor sporuri moderate de crestere, dezvoltarea
corespunzatoare a prestomacurilor si realizarea unei conformatii armonioase, cu membre puternice si
aplomburi corecte. Realizarea unor sporuri mari de crestere, mai ales dupa varsta de 12 luni, este

P a g i n a 182 | 240
neeconomica si, totodata, daca la admiterea la reproductie vitelele se gasesc in stare de ingrasare, apar
perturbari ale functiei de reproducere (fecunditate redusa, chiar sterilitate, fatari distrofice).
Tineretul femel se grupeaza pe doua categorii de varsta: 6 – 12 luni si 12– 18 luni.Hranirea
vitelelor de reproductie dupa varsta de 6 luni se face pe baza normelor in vigoare. Tipul de hranire difera
cu sezonul: iarna ratia este constituita din fibroase, grosiere si suculente, iar vara din nutret verde.
In perioada admiterii la reproductie vitelele trebuia sa primeasca o ratie imbunatatita, cu un nivel
proteic mai ridicat, pentru a stimula aparitia caldurilor si regularizarea acestora. Daca furajarea este
necorespunzatoare in aceasta perioada (mai ale iarna), nu se produce fecunditate pana la iesirea la
pasune, ceea ce mareste cheltuielile de intretinere si varsta de exploatare pentru productia de lapte.
Sporurile de crestere se stabilesc prin cantariri periodice, luandu-se masurile care se impun,
daca acestea nu se realizeaza, astfel incat la varsta planificata pentru monta vitelele sa atinga
dezvoltarea corporala corespunzatoare.
In timpul verii, cel mai indicat regim de intretinere pentru tineretul femel este intretinerea pe
pasune, in tabere de vara, vitelele beneficiind de miscare libera si de influenta favorabila a factorilor
naturali de mediu. Intretinerea in tabere de vsra stimuleaza metabolismul, mareste apetitul, intareste
scheletul si constitutia, corecteaza aplomburile, favorizeaza dezvoltarea aparatului de reproductie si
creste procentul de fecunditate. Tineretul femel crescut pe pasune va avea o sanatate perfecta si
rezistenta mare la factorii de mediu.
Pasunile destinate tineretului de reproductie trebuie sa fie de buna calitate si neinfestate cu
paraziti. Daca pasunile sunt de valoare mediocra, necesarul de hrana se va completa cu nutret verde
cosit, nutret insilozat sau fin. Pe pasune se amenajeaza umbrare, iar pe timp nefavorabil tineretul va fi
adapostit sub soproane.
In timpul iernii vitelele pot fi tinute atat in sistem nelegat, in adaposturi semideschise, cat si in
sistem legat, in adaposturi inchise. Cel mai indicat regim de intretinere este cea libera in adaposturi
semideschise, intrucat vitelele beneficiaza de efectul favorabil al factorilor naturali de mediu si cu
posibilitati mai mari de miscare. Daca vitelele sunt tinute in adaposturi inchise, acestea vor fi prevazute cu
padoc pentru miscare, unde sunt scoase zilnic.
In ultimii ani, in tara noastra s-au infiintat ferme specializate in cresterea tineretului femel.
Fermele specializate preiau surplusul de vitele din fermele de productie cu rezultate bune si intregul
efectiv de vitele din cele cu conditii mai grele. Preluarea vitelelor se face dupa varsta intarcarii si sunt
intretinute pana in momentul in care au gestatia confirmata. Junincile respective sunt revandute fermelor
de productie, pentru asigurarea materialului de inlocuire.
Prin conditiile de crestere asigurate in aceste ferme, beneficiind si de avantajul specializarii
ingrijitorilor, se poate obtine un material valoros de inlocuire a reformelor din fermele de exploatare.

5.15.8. Criterii de alegere a viţelelor de reproducţie in functie de rasă

In sistemul de ameliorare, se are in vedere realizarea unui progres genetic, cat mai mare, prin
presiunea de selectie, realizata prin folosirea masculilor de valoare foarte ridicata. Ca peste tot in lume, si
in tara noastra, in functie de ponderea productiei urmarite, se are in vederea obtinerii de performante in
directia productiei de lapte, de carne sau mixte. In Romania, sunt prevazute a se creste si au fost zonate,
3 rase principale de taurine si anume: Baltata romaneasca de tip Simmental, Bruna de tip Schwyz si
Baltata romaneasca cu negru de tip Holstein – Friza. Aceste 3 rase au insusiri mixte de productie (lapte –
carne sau carne – lapte), cu o plasticitate deosebita, fapt care permite o dirijare facial, spre directia dorita,
in functie de cerintele economice ale pietii, aceasta putand fi considerata ca un avantaj, fata de rasele
specializate unilateral.
In activitatea de ameliorare genetica a efectivelor de taurine destinate pentru productia de lapte,
o prima actiune, de baza, se refera la cunoasterea ascendentei feicarui individ, deci a parintilor, bunicilor
si chiar a strabunicilor, atat pe linie paterna cat si materna. Pentru aceasta, in ferma trebuie sa existe o

P a g i n a 183 | 240
foarte buna evidenta privind eolutia efectivelor, cu inscrierea a o serie de date, pentru fiecare individ.
Pentru realizarea acestor evidente, exista registre speciale care trebuie procurate din reteaua de
reproductie si selectie a animalelor, de stat sau apartinand asociatiilor profesionale de crescatori. Oricare
fermier care se respecta trebuie sa invete temeinic modul in care se conduc aceste evidente, cum se
inscriu datele in registre si care sint semnificatiile fecarei categorii de date si informatii pe care le contin
aceste evidente. In acest sens, fiecare detinator de vaci pentru lapte, indiferent de masura sau
dimensiunea efectivului pe care il detine, trebuie sa solicite specialistului zootehnist, din reteaua de
selectie, de la Centrele Agricole si din asociatiile profesionale ale crescatorilor de vaci, sa ii ajute si sa ii
indrume pentru introducerea si tinerea la zi a acestor registre de evidenta.
O a doua actiune care trebuie realizata cu participarea nemijlocita si eficienta a fermierului
crescator de vaci, se refera la cunoasterea productiei cantitative de lapte, cat si a calitatii acesteia, pentru
fiecare vaca din crescatorie. In acest scop este organizat asa numitul,,control oficial al productiei de
lapte”, operatie care se efectueaza la anumite intervale de timp (de obicei de 30 in 30 de zile, dar sunt si
alte metode) si prin care se urmareste stabilirea urmatoarelor elemente:
- cantitatea de lapte mulsa de la fiecare vaca, in cele 24 de ore ale zilei de control, aceasta
masurandu-se prin cantarire, sau volumetric in ferma;
- continutul laptelui in grasime, proteina, celule somatice, uree, ca si incarcatura
microbiana.
Aceste determinari se fac prin recoltare de probe de la fiecare mulsoare din ziua de control,
analizele urmand a fi facute in laboratoare specializate si nu la nivel de ferma.
Aceste date primare, obtinute in ferma, precum si prin analizele de laborator, stau la baza
aprecierii valorii productive, in general, dar si ierarhizarea valorica a vacilor, avand cele mai mari productii
cantitative si calitative de lapte, urmand a deveni,,mame de tauri”, sau a fi urmarite, pentru obtinerea de la
ele de vitele de prasila, pentru inlocuirea reformei sau sporirea efectivelor din ferma, precum si pentru a fi
vandute la alti beneficiari.
Ca urmare, la alegerea vitelelor pentru reproductie, fie ca sunt destinate inlocuirii reformei, fie
cresterii efectivului matca din ferme sau livrarii in afacra acesteia, trebuie sa se tina seama de o serie de
factori, printre care cei mai imporanti sunt:
a) vitelele sa provina din parinti de mare valoare zootehnica, testati amelioratori (cu referire la
taurii tati), care transmit la urmasi insusiri morfo – productive imbunatatite;
b) o prima alegere a vitelelor se face inca de la fatarea acestora.
Pe baza criteriilor de la litera,,a”, in acest moment trebuie sa se realizeze si individualizarea prin
tatuaj, crotalii si alte metode, conform codului de identificare stabilit pentru ferma respectiva de catre
organismele si organizatiile abilitate. Dupa aceasta, vitelele sunt urmarite si apreciate, din punct de
vedere al cresterii si dezvoltarii, la varstele de 6 luni, 12 luni si, in sfarsit, la varsta de introducere la monta
naturala sau insamantarea artificiala (aceasta varsta poate fi diferita si variata, in general intre 16 si 21 de
luni, in functie de rasa, obiectivele urmarite in ferma, gradul de dezvoltare si greutatea corporala, etc.)
c) pe intreaga perioada de crestere si dezvoltare, de la fatare si pana la introducerea la
reproductie, vitelele alese pentru prasila, trebuie hranite rational, cu ratii bine echilibrate cantitativ si
calitativ, care sa le permita o dezvoltare armonioasa si normala pentru aceasta destinatie, ceea ce
inseamna:
- sa nu se ingrase excesiv;
- sa nu existe variatii mari calitative si cantitative in sistemul de hranire;
- sa nu slabeasca ingrijorator, in nici o etapa, de la fatare pana la introducerea la
reproductie.
d) vitelele de reproductie, pe intreaga perioada de crestere, si mai ales la varsta de 3 – 4 luni si
pana la introducerea la monta, trebuie sa aiba posibilitatea miscarii permanente, in aer liber, in padocuri
sau pe pasune, exceptand zilele cu arsita sau geruri excesive, loi torentiale si reci, viscol si alte intemperii.

P a g i n a 184 | 240
 Este recomandabil ca in momentele importante, legate de greutatea si varsta vitelelor
succeptibile de a fi trecute in categoria,,de reproductie” (respectiv la varsta de 3 luni, 6 luni, 12 luni, sau
mai ales cand se decide efectuarea montei, natural sau prin insamantare artificiala), sa fie consultat un
inginer zootehnist, specialist in domeniu, pentru a asigura un examen profesional al animalelor, decisiv in
introducerea in procesul de reproductie a unor animale de valoare zootehnista ridicata.

5.15.9. Pregatirea vitelelor pentru monta

Pregatirea vitelelor pentru reproductie incepe de timpuriu, de la varsta de 90 de zile si in

continuare, dupa varsta de 6 luni. Pregatirea pentru monta incepe din momentul aparitiei primelor
manifestari sexuale, la tineret, cu mult inainte de varsta optima pentru monta. Inca din aceasta perioada,
conditiile de intretinere si hranire a vitelelor au o influenta deosebita asupra procesului de dezvoltare a
aparatului genital, precum si a intensitatii de crestere si dezvoltare a tuturor dimensiunilor corporale. In
aceasta perioada vitelele trebuie sa primeasca ratii de hrana echilibrata proteic si vitamino – mineral.
Intretinerea vitelelor de prasila trebuie sa se faca iarna, in adaposturi in care sa se asigure cele mai bune
conditii de confort zootehnic, cu posibilitatea de miscare sau padocuri, iar vara, in tabere de vara, la
pasune de cea mai buna calitate, cu o compozitie floristica specifica acestei categorii de animale tinere.
Lipsa de miscare are un efect negativ asupra dezvoltarii organismului vitelelor, in general si asupra
aparatului genital, in special.
In perioada maturizarii, intre aparitia maturitatii sexuale si inceputul activitatii de reproductie, are
loc maturizarea corporala, caracterizata printr-o intensitate mare de crestere. Sporul mediu zilnic de
crestere in greutate este marit aproape dublu, fata de cel din parioada anterioara. Lungimile corporale si
largimile trenului posterior cresc intens. In jurul varstei de 14 – 16 luni, trebuie inceputa gimnastica
functionala a mamelei, sub forma unui masaj usor, executat zilnic, de doua ori, odata cu efectuarea
mulsului la vaci. Masajul este asemanator cu cel executat inainte de muls, numai asupra corpului mamar,
timp de 4 – 5 minute, fara a se executa tractiuni asupra sfarcurilor. Acest masaj se continua si dupa
monta, la primipare, atat in scopul stimularii glandei mamare, cat si pentru obisnuirea vitelelor cu mulsul
(manual sau meanic), dupa fatare. Masajul ugerului la junincile gestante inceteaza incepand cu luna a 7-a
de gestatie.
Monta prea timpurie, ca si cea prea tarzie au efecte negative asupra primiparelor. Alegerea
momentului optim pentru efectuarea primei monte la vitele, are o importanta deosebita pentru viata
economica ulterioara a animalelor.
In acest scop, este bine ca vitelele care urmeaza sa intre la monta sa se constituie in loturi
separate, pe baza aprecieii dezvoltarii corporale, a varstei si a greutatii, care se respecte normele tehnice
de conformatie, constitutie, greutate, etc.
Ratia de furaje, pentru aceste loturi, trebuie sa asigure toate componentele necesare, sa aiba o
structura variata, pentru a stimula pofta de mancare si implicit dezvoltarea tuturor functiilor si capacitatilor
de digestie. Pentru evitarea ingrasarii acest regim trebuie asociat cu miscare zilnica.
Ca principiu general, momentul executarii primei monte la vitele, se considera optim, cand
animalul ajunge la 70 – 75% din greutatea de adult a rasei respective. Data primei monte la primipare (ca
si la vaci), poate varia si in functie de nevoile economice ale fermei (gospodariei), legata de esalonarea
fatarilor, in diferite perioade calandaristice ale anului.
Efectuarea prea timpurie a montelor la vitele are urmari dintre cele mai grave pentru evolutia
viitoare a animalului, respectiv: intarzierea in dezvoltare, debilitarea organismului, aparitia starilor de
sterilitate, distocii (fatari grele), obtinerea de vitei cu debilitate organica, subponderali, obtinerea unor
productii de lapte mici, sub standardul rasei, s.a.
In cazul in care se intarzie prea mult monta la primipare, se ajunge de asemenea la urmari
nedorite, in special o fecunditate mai mica, datorita tendintei de ingrasare a acestor animale din aceeasi
generatie.

P a g i n a 185 | 240
 Totodata, costul de productie al lapteului creste prin mentinerea, in mod nejustificat, a unor
animale, in afara procesului de productie.

5.15.10. Alimentatia taurinelor supuse ingrasarii

Prin ingrăşarea animalelor se urmăreşte in primul rând, sporirea cantităţii si imbunătăţirea

calităţii cărnii si in al doilea rând, valorificarea superioară a unor subproduse sau deşeuri agricole sau
industriale. Depunerea de carne si grăsime se realizează in urma hrănirii animalelor cu cantităţi care
depăşesc necesarul de intreţinere, astfel incât carnea şi grăsimea formată incorporează şi o parte din
energia hranei consummate.
La animalele tinere ingrăşarea cuprinde două procese fiziologice, creşterea şi depunerea de
grăsime. Creşterea presupune formarea de ţesuturi noi şi sporirea volumului acestora. Sporul in greutate
conţine cantităţi mari de proteine, săruri minerale si apa. La animalele adulte supuse ingrăşării sporul de
creştere este alcătuit mai mult din ţesut gras si din cantităţi reduse de proteină şi săruri minerale.
Posibilitatea dirijării proceselor de digestie rumenală şi de utilizare a substanţelor nutritive la rumegătoare
face posibilă aplicarea unei alimentaţii diferenţiate la tineretul destinat producţiei de carne, comparative cu
cel de prăsilă.
In primul rând, procesele fermentative din rumen trebuie astfel dirijate incât sa rezulte o
cantitate cat mai mare de acid propionic si mai puţin acid acetic. Aceasta se poate realiza pe de o parte,
prin structura nutreţurilor din raţie.
Ingesta de substanţă uscată creste până ce concentratele ajung la 50% din substanţa uscata a
raţiei. La o crestere mai mare a concentratelor are loc o reducere a ingestei de substanţă uscata, dar se
menţine la nivel relativ constant ingesta energetica si sporul zilnic. Trebuie avut in vedere insă că, in lipsa
proteinei, apetitul scade si implicit scade sporul in greutate. Concentraţia in energie a ratiei influienţeaza si
momentul când se realizează sporul zilnic maxim. In cazul raţiilor cu 80% concentrate acest spor se
realizeaza mai timpuriu, pe la greutatea de 300 kg. Cu cât cantitatea de concentrate este mai redusă, cu
atât momentul sporului maxim intârzie, realizându-se către greutatea de 400 kg.
Cu cât sporul mediu zilnic pe perioada de ingraşare este mai mare, cu atat se scurtează
perioada ingraşarii, iar aceasta inseamnă de fapt o reducere a consumului specific, ca urmare a reducerii
cheltuielilor pentru intreţinerea funcţiilor vitale.
Ingrăşarea poate fi influienţată indirect si prin metodele de preparare a nutreţurilor fibroase
utilizate.
Măcinarea si granularea fibroaselor reduce rumegarea, fac sa scadă secreţia salivară si in
consecinţa pH-ul se modifică, ajungând la 6,5. Pe de altă parte, prin măcinare se măreste suprafaţa de
atac pentru simbionţi, creste viteza tranzitului si o data cu aceasta, ingesta zilnică. Granularea este
utilizată in cazul nutreţurilor fibroase de proasta calitate.

5.16. Rasele de porci

Rasa marele alb

Este o rasa importata, formata in ANGLIA.

Tipul productiv – specializata pentru productia de carne.
Insusiri morfo- fiziologice :
 Dezvoltare corporala mare
 Masa musculara este armonios repartizata
 Capul potrivit de mare, fruntea larga, profilul usor concav
 Urechi de marime mijlocie, usor aplecate inainte si lateral
 Trunchiul cilindric, cu spinarea si salele lungi, late

P a g i n a 186 | 240
  Crupa lunga si larga, constitutie robusta
 Abdomenul lung, larg, cu 12-16 sfircuri
 Membrele puternice, cu aplomburi corecte
 Prolificitatea este de 10 – 11 purcei si isi transmite la descendenti caracterele in rasa
curata cit si in urma incrucisarilor
 Este o rasa precice, in conditii de ingrasare realizeaza un spor mediu zilnic de 600 gr.
 Randament mare la sacrificare si carcase de calitate
 Capacitate mare de aclimatizare si acomodare la diferite sisteme de crestere si zone
geografice ( rasa cosmopolita )
 In complexele industriale este folosita la incrucisare cu rasa Landrace dar si in rasa
curata

Rasa landrace

Este o rasa importata, formata in Danemarca.

Tipul productiv – rasa specializata pentru carne.
Insusiri morfo- fiziologice
 Dezvoltare corporala mijlocie spre mare
 Conformatie caracteristica, avind aspect de para ; capul subtire, urechi mari si aplecate (
blegi ), partea posterioara a corpului mai dezvoltata
 Gitul este subtire, potrivit de lung
 Constitutia fin aspre robusta
 Trunchiul foarte lung cu 1 – 2 perechi de coaste mai mult decit la celelate rase
 Linia spinarii ascendenta, inaltimea la crupa fiind cu 3 – 4 cm mai mare decit talia
 Abdomenul este lung cu 12 – sfircuri
 Culoarea alba si par nu prea abundent
 Prolificitatea in medie este de 10 purcei
 Este cea mai precoce rasa - in conditii de ingrasare realizeaza un spor mediu zilnic de
630 – 670 gr.- tineretul realizeaza la 8 luni 115 – 130 kg.
 Carcasele sunt de calitate superioara
 In complexele industriale se creste in rasa curata sau participa la incrucisari cu rasa
Marele alb

Linia sintetica-345 peris

 Porcinele din aceasta rasa sunt de talie mijlocie spre mare, in general de culoare alba
sau cu diferite pete.
 Capul este mic, cu urechi mici si aplecate inainte
 Corpul este cilindric, cu trenul posterior foarte bine dezvoltat, ceea ce asigura o cantitate
foarte mare de carne de calitate superioara
 Prolificitatea este buna
 Performatele sale de crestere o situeaza la un nivel superior raselor Duroc si Hampshire
 Aceasta rasa este utilizata ca vier terminal in incrucisari trirasiale cu scroafe F1 (MAX L)
 Prolificitatea este buna, 10,8 purcei la o fatare, iar numarul de purcei vii/scroafa/an este
de 21,12

P a g i n a 187 | 240
  Rezultatele privind cresterea si calitatea carcasei sunt : greutatea la 181 de zile este de
106 -113 kg, sporul mediu zilnic 580 – 620 g, stratul mediu de slanina 12,0 – 15,0 % si procentul de tesut
muscular in carcasa 55 – 58%

Rasa duroc

 Porcinele din aceasta rasa sunt de talie mijlocie spre mare, de culoare castanie
(caramizie ) de diferit nuante
 Capul este mic, cu urechi mici si atirnind inainte
 Trunchiul are linia spinarii convexa, asigurind astfel o lungime mare a cotletului
 Spata este muschiuloasa, crupa are o oblicitate pronuntata, dar cu musculature, suncile
sunt bine dezvoltate, fiinddeschise pina la jaret si globuloase
 Membrele sunt potrivit de lungi, rezistente, cu osatura bine dezvoltata, iar datorita chisitei
mai scurte si mai drepte sprijinul se face in general pe virful unghiilor ( mers in pensa )
 Calitatea carcasei este variabila in functie de tipul de Duroc intilnit, fiind inferioara raselor
Marele alb si Landrace
 Calitatea carnii este buna, avind ca particularitate un continutridicat de grasime
intramusculara

Rasa hampshire

 Porcinele din aceasta rasa sunt de talie mijlocie si sunt specializate pentru productia de
carne.
 Culoarea tipica rasei este de negru cu briu alb ( lat de la citiva centrimetri pina la 20 – 40
cm ) care inconjoara trunchiul in dreptul spetelor, cuprinzind si membrele anterioare.
 Capul este mic, cu urechi mici, purtate in sus.
 Corpul este cilindric si linia superioara convexa.
 Spinarea si salele au musculatura bine dezvoltata, iar crupa este uneori tesita, dar foarte
bine imbracata in muschi, cu sunci bine dezvoltate, descinse aproape de jaret si largi
 Membrele sunt de lungime potrivita, rezistente, cu osatura bine dezvoltata si cu
aplomburi caracteristice raselor americane, respectiv « mers in pensa « .
 Carnea are un continut ridicat de glicogen

Rasa pietrain

 A fost creata in Belgia si importata in Romania dupa 1960, la Institutul de Cercetare si

Productie pentru Cresterea Porcinelor Peris, unde a fost supusa selectiei si multiplicarii si apoi difuzarii la
unele complexe de selectie si testare din tara.
 Rasa Pietrain s-a adaptat la conditiile din tara noastra si si-a pastrat insusirile morfo-
fiziologice si productive avute in tara de origine.
 Prolificitatea este de 9 purcei pe scroafa la o fatare, iar sporul de crestere in greutate 500
– 550 gr. Pe zi, cu un cunsum de 3,7 – 4,0 U.N./kg
 Porcinele din aceasta rasa realizeaza un randament mare la sacrificare.
 La noi in tara se creste in rasa curata, intr-un numar mic, datorita sensibilitatii la conditiile
de stres, motiv pentru care porcii pot face socuri cardio-pulmonare. Nu se preteaza pentru cresterea in
sistem industrial, dar se foloseste cu succes in incricisarile industriale, ca rasa paterna.

P a g i n a 188 | 240
 Rasa mangalita

Este o rasa locala

Tipul productiv – grasime
Insusiri morfo – fiziologice :
 Corpul scurt, adinc si larg cu aspect de butoi
 Capul de marime mijlocie, cu profilul usor concav
 Membrele sunt subtiri, scurte, cu chisita lunga si moale fapt pentru care nu suporta
exploatarea pe ciment
 Parul este lung, des si cret si de mai multe varietati :
 Alb murdar
 Neagra
 Rosie
 Baltata negru cu alb
 Prolificitatea este redusa 5 – 6 purcei cu dungi pina la virsta intarcarii
 Este o rasa semiprecoce, la un an atingind 85 – 90 kg
 Se preteaza la cresterea pe pesune fiind rezistenta la boli, ger si arsita soarelui
 Carnea este recomandata in prepararea salamului de Sibiu

Rasa bazna
Este o rasa indigena ( locala ) formata din incrucisari intre rasele : Mangalita, negrul mijlociu iar
mai tirziu a participat si Marele Alb, in zona Sibiului.
Tipul productiv : mixt, carne ; carne-grasime. Insusiri morfo-fiziologice :
 Dezvoltare corporala mijlocie
 Capul mic cu profilul usor concave
 Urechile mislocii si purtate inainte
 Trunchi mislociu, cilindric
 Abdomenul drept cu 12 sfircuri
 Membre rezistente, cu aplomburi corecte
 Culoarea caracteristica neagra cu briu alb care inconjoara trunchiul in dreptul membrelor
anterioare
 Este o rasa semiprecoce, rezistenta
 Prolificitate 9 – 10 purcei pe fatare
 Este putin pretentioasa la conditiile de intretinere, valorificind bine pasunile ( este
preferata de crescatorii particulari ).

5.16.1. Însuşirile morfofiziologice şi economice ale porcinelor

Scopul principal al creşterii porcinelor este obţinerea unor producţii superioare, de carne,
de bună calitate şi cu consumuri cât mai mici de furaje. Producţiile animalelor sunt întotdeauna
corelate cu caracterele morfologice ale acestora (forma exterioară sau exteriorul anima lelor), cu
caracterele fiziologice (precocitate, prolificitate etc.) şi cu caracterele economice (consumul specific
de furaje, randament de abator etc.).
Metodele de înmulţire, de creştere şi ameliorare nu se pot stabili în mod corect fără
cunoaşterea însuşirilor morfo-fiziologice şi bioeconomice, deoarece producţia este strâns
legată de aceste caracteristici, precum şi de sănătatea animalelor. Ţinând seama de relaţia
reciprocă dintre forma şi funcţiunea unor regiuni şi organe şi modul în care acestea condiţionează
producţia, studierea însuşirilor este absolut necesară.

P a g i n a 189 | 240
 5.16.2. Însuşirile morfologice
Exteriorul porcinelor
Prin,,exteriorul" porcinelor se înţelege totalitatea caracterelor fenotipice, sau
ansamblul caracterelor morfologice, exterioare care caracterizează un animal.
Exteriorul reprezintă o caracteristică de rasă şi variază în funcţie de vîrstă, sex,
stare de întreţinere etc.
Se ştie că exteriorul porcinelor se găseşte în strînsă interdependenţă cu constituţia şi
cu rezistenţa organismului, precum şi cu însuşirile productive ale animalelor. Cunoaşterea
exteriorului prezintă importanţâ deosebiă în aprecierea corectă a rasei şi a tipului productiv al
animalelor. De aceea, nu se poate concepe activitatea de selecţie şi ameliorare a animalelor, fără
a se avea în vedere însuşirile de exterior.
Elementele principale pentru aprecierea exteriorului sunt :
 conformaţia corporală,
 dezvoltarea corporală în ansamblu şi a diferitelor regiuni corporale,
 culoarea,
 părul şi pielea,
 sănătatea.
Conformatia corporala
In comparaţie cu alte specii de animale domestice, porcinele se caracterizează printr -o
talie şi greutate corporală mijlocie, la vîrsta de adult cântărind 180—250 kg femele şi 200—250 kg
masculii.
Animalele tinere îngrăşate pot atinge greutatea de 110—120 kg pînâ la vîrsta de 6—9
luni.
Înâlţimea la greabăn la porcinele adulte este de 70—90 cm, iar lungimea corpului
de 120—160 cm, în funcţie de rasa.
Trunchiul este foarte bine dezvoltat şi are forma alungită, cilindrică.
Capul este relativ mic, reprezentînd 2-3% din greutatea corporală, iar membrele sunt
scurte şi subţiri, reprezentînd circa 2,5% din greutatea corpului.
Cavitatea abdominală este relativ redusă, porcinele fiind animale monogastrice
omnivore ; stomacul şi intestinele sînt reduse ca volum şi greutate, reprezentînd circa 3% din
greutatea corpului.
Cavitatea toracică este de asemenea redusă, cordul şi pulmonii fiind slab
dezvoltaţi (circa 1% din greutatea vie), în comparaţie cu alte specii de animale domestice.
Aceste caracteristici morfologice contribuie la realizarea unui randament mare la
sacrificare, de 75-80%, spre deosebire de bovine şi ovine de la care se obţine un randament de
50—60%.

Pentru uşurarea aprecierii exteriorului la porcine, corpul se împarte în trei părţi :

anterioară, mijlocie şi posterioară. Fiecare parte este alcătuită din mai multe regiuni
corporale.
Partea anterioară a corpului cuprinde toate regiunile de la vârful râtului până la o
linie verticală (imaginară) ce coboară de la a 6 -a vertebră dorsală.
Partea anterioară cuprinde 5 regiuni : capul, gâtul, greabănul, pieptul şi membrele
anterioare. Partea anterioară este de regulă mai dezvoltată la masculi decât la femele. Rasele
primitive au partea anterioară mai bine dezvoltată decât rasele ameliorate. Animal ele cu
partea anterioară mai dezvoltată au carne de calitate mai slabă, în schimb au organele vitale
(inima, pulmonii) mai bine dezvoltate, ceea ce le conferă o mai mare rezistenţă organică.

P a g i n a 190 | 240
 Capul de regulă este mai mic şi cu profil uşor concav la rasele de porcine precoce
(Marele alb) şi mai mare şi cu profil drept la cele tardive (Stocli, Mangaliţa).
Pieptul este de dorit să fie larg şi bine îmbrăcat cu muşchi. S-a constatat că există o
corelaţie pozitivă între lărgimea pieptului, randamentul de abator şi precocitatea animalului.
Membrele anterioare trebuie să nu prezinte defecte de aplomb (membre în,,x" sau
membre în,,o"), iar regiunea spetei să fie bine îmbracată în muşchi, deoarece furnizează o carne
de buna calitate, aşa-zisa,,şuncă anterioară".
Partea mijlocie a corpului este delimitată anterior de o linie verti cală înapoia spetelor
(a 6-a vertebra dorsală), iar posterior de o linie verticală dusă la unghiul extern al iliumului.
Partea mijlocie cuprinde şase regiuni corporale şi anume : spinarea, şalele (în regiunea
superioară), toracele, abdomenul, flancurile şi ugerul (la femele) sau,,furoul" la masculi.
Spinarea este regiunea corporală care asigură carnea de cea mai buna calitate, fiind
formată de muşchiul Longissimus dorsi (lungul dorsal). Se cere ca spinarea să fie largă, lungă,
dreaptă, iar musculatura în secţiune să aibă o suprafaţă cât mai mare. S -a constatat că există o
corelaţie pozitivă între lungimea acestei părţi, suprafaţa,,ochiului" muşchiului şi calitatea carcasei.
Amelioratorii au mers pe linia alungirii părţii mijlocii, prin mărirea numărului de vertebre de
la 14—15, la 16—17 (la rasa Landrace).
Toracele trebuie să fie profund, larg şi adânc, deoarece el adăposteşte inima şi pulmonii.
Ugerul are ca bază anatomică glanda mamară, care trebuie să posede cel puţin 10—12
sfârcuri dispuse simetric de o parte şi de alta a liniei mediene, la distanţă relativ egală şi formate
din ţesut glandular (buretos) bine dezvoltat. Numărul de sfârcuri se ia în considerare şi la
vieri, deoarece acest caracter se transmite ereditar.
Partea posterioară cuprinde regiunile dinapoia verticalei de la unghiul extern al iliumului
: crupa şi membrele posterioare.
Crupa la toate rasele de porcine trebuie să fie lungă, largă, dreaptă şi bine îmbrăcată
în muşchi. In urma sacrificării, din partea posterioară rezultă o carne de calitate superioară şi în
cantitate mare-şunca posterioară. Se urmăreşte ca prin selecţie această parte să se
dezvolte foarte mult (ex. la rasa Pietrain).
Culoarea
O altă însuşire morfologică a porcmelor este culoarea părului şi a pielii, însuşire ce
constituie şi caracter de rasa.
La porcine se întâlnesc următoarele culori : albă (Marele alb, Landrace), blondă
(Mangaliţa), neagră (Negru de Strei), roşie (Duroc) şi bălţată (Hampshire).
Culoarea cea mai preferatâ este cea albă, deoarece asigură un aspect plă-cut
carcaselor, mai ales în producţia de bacon ; prezintă neajunsul că fa-vorizează insolaţia atunci
cînd animalele sunt la păşunat şi se corelează cu o rezistenţă organică mai slabă.
Dentiţia
Prezintă o caracteristică morfologică proprie, reprezentînd o formă de trecere de la
ierbivore la carnivore. La naştere purceii au 8 dinţi (colţii şi lăturaşii) şi se completeazâ până
la 28 în timp de 3 luni.
La vârsta de 7—8 luni începe schimbarea dinţilor de lapte cu cei permanenţi, iar la vârsta
de circa 20 luni, porcinele posedă 44 de dinţi permanenţi.
Formula dentiţiei permanente este: I 3 / 3 ; C 1 / 1 ; P.M. 4/4 ; M 3/3.
Formula dentiţiei de lapte este : I 3/3 ; C 1/1 ; P.M. 3/3 ; M 0/0 (I=incisivi ; C=colţi ;
P.M.=premolari şi M=anolari).

Constituţia porcinelor
Prin constituţie se înţelege totalitatca caracterelor anatomofiziologice ale organismului
privit ca un întreg, determinate de ereditate şi de condiţiile dezvoltării ontogenetice şi legate de

P a g i n a 191 | 240
caracterul producţiei şi de capacitatea organismului de a reacţiona într -un anumit fel la exerciţiile
exterioare.
Din punct de vedere al constituţiei, porcinele pot fi grupate în patru tipuri constitutionale :
a) Constituţie fină.
Animalele cu această constituţie se caracterizează prin cap mic, schelet fin dar
rezistent, corp lung, zvelt, musculatură bine evidenţiată, piele fină şi elastică, dar subţire,
prolificitate, capacitate de alăptare şi precocitate foarte bune.

b) Constituţie robustă
. Animalele cu constituţie robustă se caracterizează prin corp lung, bine dezvoltat şi
îmbrăcat cu muşchi, schelet puternic şi rezistent, cu păr uniform, cu temperament vioi. Aceste
animale valorifică bine hrana, iar scroafele sunt bune mame.
c) Constituţie debilă.
Reprezintă o exagerare a constituţiei fine. Porcinele cu constituţie debilă au dezvoltare
corporală insuficientă în raport cu vârsta, trunchiul lung, perimetrul toracic mic, schelet slab
dezvoltat şi lipsit de rezistenţă.

d) Constituţie grosolană.
Este o exagerare a constituţiei robuste.Animalele cu corpul aparent bine dezvoltat,
scheletul grosolan şi lipsit de rezistenţă, capul neexpresiv, pielea groasă şi cu ţesut
conjunctiv abundent, părul lung şi gros, temperamentul limfatic, valorificâ rău hrana .

Constitutia fina si robusta — sunt de dorit, în timp ce constituţia debilă şi grosolană

nu sînt dorite. Selecţia trebuie îndreptatăspre animalele cu constituţie fină şi robustă, care
manifestă cele mai utile însuşiri productive, cum sunt : prolificitate, precocitate, sănătate,
rezistenţă, temperament vioi şi adaptabilitate la diferite condiţii.

5.16.3. Însuşirile fiziologice

Porcinele sunt animale omnivore, consumând şi valorificând cele mai variate nutreţuri,
pe care le transformă în carne şi grăsime.
Sunt animale caracterizate prin prolificitate şi precocitate ridicată.
Vârsta corespunzătoare reproducţiei este atinsă la 7—8 luni de la naştere, când
aparatul de reproducţie este complet dezvoltat.
Masculii manifestâ apetit sexual permanent pe tot parcursul anului, iar femelele
manifestă călduri, indiferent de anotimp din aproximativ 21 în 21 zile, dacă nu sunt gestante sau
în lactaţie.
Dupâ înţărcare căldurile apar după cca 10 zile, fecunditatea fiind foarte ridicată,
putând ajunge pîna la 95% în condiţii normale de întreţinere.
Durata gestaţiei este de 114 zile, deci scurtă în raport cu alte specii de animale
domestice,
Prolificitatea (numărul de purcei obţinuţi la o fătare) este mare, media la rasele cele
mai prolifice fiind de 10-12 purcei.
Datorită precocităţii ridicate, porcinele ajung la greutatea de sacrificare de 100-110 kg la
vîrsta de 7-8 luni, realizînd un spor mediu zilnic, în perioada de creştere şi îngrăşare de 600—700
g. cu un consum specific de 3,5—4 kg concentrate pentru 1 kg spor.
Datorită acestor însuşiri, creşterea şi exploatarea porcinelor are o eficienţă
economică ridicată.

P a g i n a 192 | 240
 5.16.4.Temperamentul

Indica tipul şi intensitatea reacţiilor nervoase şi endocrine ale organismului la condi ţiile
de mediu şi care se corelează cu capacitatea de reproducţie şi cu tipul constitutional.
La porcine se pot întîlni trei tipuri principale de temperament :
1) temperamentul vioi (caracteristic animalelor precoce, cu constitute fină şi
robustă),
2) temperamentul limjatic (caracteristic animalelor cu constituţie grosolană)
3) temperamentul nervos (caracteristic animalelor fricoase, neliniştite, agresive
etc.).
Numai temperamentul vioi este de dorit în producţie.

5.16.5. Particularitâţile bioeconomice

Tendinta de creştere a producţiei şi a consumului carnii de porc, are la bază unele

caracteristici biologice şi economice ale speciei porcine.
Prolificitatea şi precocitatea ridicată, consumul specific de furaje redus,
randamentul mare la tăiere, adaptabilitatea la condiţiile de mediu şi la tehnologia creşterii
şi îngrăşării intensive (în sistem industrial) constituie însuşiri biologice ale speciei, care
asigură producerea unor mari cantitaţi de carne la un cost sczut.
Carnea de porc este solicitată de consumatori fiind fragedă, suculentă şi cu mare valoare
nutritivâ. Prin conţinutul său superior de proteine şi grăsimi, valoarea sa energetica (exprimată
în numâr mare de calorii pe 1 kg carne) este cea mai ridicată, în comparaţie cu celelalte
specii :
 2 700 la carne de porc;
 1 600 la carne de taurine;
 1 400 la carne de ovine;
 1 050 la carne de pasăre;
 750 la carne de peşte;
 70 la ouă;
 680 la un litru de lapte integral.

Comparativ cu carnea de taurine, carnea de porc este mai bogată în unii aminoacizi
esenţiali, unele vitamine şi unii acizi graşi.
Un porc tăiat în greutate de 150 kg asigură prin produsele sale ace eaşi cantitate
de calorii căt produce o vita tânără în greutate de 350 — 400 kg.
Porcinele se adaptează cel mai bine schimbărilor importante în toate
compartimentele tehnologice de creştere şi îngrăşare, realizând, într-un timp relativ scurt o
cantitate mai mare de carne, determinată de faptul că porcinele se înmulţesc mai repede, iar
creşterea lor în greutate este mai rapidă. O singură scroafă, prin purceii fătaţi poate asigura o
producţie anuală de circa 2 000 kg carne, obţinând de la fiecare porc gras cu 20% mai multă
carne pe m 2 construit şi o valoare energetică cu 30% mai mare faţă de taurine.

5.17. Producţia porcinelor

Creşterea porcinelor are drept scop final obţinerea cărnii şi grăsimii ca produse
principale. In ultimul timp grăsimeaeste apreciată ca un produs secundar.
In acelaşi timp produsele secundare, ca şi subprodusele obţinute de la porcine sunt
folosite în totalitate.

P a g i n a 193 | 240
Factorii care influenfeazâ producţia porcinelor

Producţia porcinelor este influenţată de o serie de factori care pot fi grupaţi în :

factori care depind de animal (factori endogeni)
factori care depind de condiţiile de mediu (factori exogeni).

A.Factorii endogeni
a) Potenţialul genetic al animalelor
depinde de rasa, linie, hibrid etc.şi influenţează în primul rând ritmul de creştere în
greutate, care corelează totdeauna cu o valorificare mai buna a hranei.
Există rase cu un spor mediu zilnic ridicat şi cu un consum specific scăzut, ex.
Landrace, Yorkshire, Duroc etc., pe lângă alte rase care au un spor mediu zilnic mai scăzut,
cum sunt Mangaliţa, Bazna etc.
Ameliorare a porcilor este îndreptată pe plan mondial în vederea creşterii sporului
de greutate şi ameliorării calităţii carcasei.

b)Sexul
Influenţează producţia de carne. Masculii au un ritm de creştere şi dezvoltare mai
bun,depunînd sporuri mai mari de creştere în greutate decît femelele. Masculii produc o
cantitate de carne mai mare cu 8-10% decât femelele, dar femelele produc o carne superioară
din punct de vedere calitativ, carne cu grăsime mai puţină.

c)Particularitâţile individuale
În cadrul aceleiaşi rase sau în cadrul aceleiaşi populaţii se constată variaţii ale
producţiei de la un individ la altul. Unele exemplare asimilează mult mai bine hrana, depun
sporuri de creştere în greutate mai mari şi dau carcase de calitate superioară, pe când alte
exemplare, în aceleaşi condiţii de viaţă dau producţii mai scăzute. Aceste diferenţieri se datoresc bazei
genetice diferite ale indivizilor.

d)Vîrsta animalului
Reprezintă unul din factorii care influenţează puternic producţia la porcine. Cu cît
animalul este la o vârstă mai mica, cu atât ritmul de creştere este mai mare. Aceasta se explică în
primul rând prin valorificarea mai bună a hranei la vârstă tânără, precum şi ca o consecinţă a
compoziţiei chimice a sporului de greutate.
Cu cît animalul înaintează în vârstă, cu atât depune mai multă grăsime, deci caloricitatea
sporului creşte, necesitând astfel un consum mai mare de energie, respectiv o cantitate mai mare de
furaje.

e)Starea de sănătate a animalelor.

Animalele sănătoase valorifică întotdeauna mai bine hrana, dând sporuri mai mari de
creştere în greutate. Animalele bolnave, cele cu stări subclinice de boală, rămase în urmă în
creştere, tarate, de regulă dau sporuri mult mai mici de creştere
în greutate, valorificând mult mai slab furajele decât cele sănătoase.

f)Prolificitatea
Reprezintă un indice de reproducţie foarte important cre exprimă numărul de purcei obţinuţi
la fătare. Este o însuşire determinată atât de baza ereditară a rasei, de nivelul de ameliorare, cât şi de
condiţiile de mediu (hrană, îngrijire etc.). Producţia porcinelor este influenţată în mod deosebit de

P a g i n a 194 | 240
numărul şi greutatea purceilor la înţărcare. Cu cât numărul mediu de purcei înţărcaţi la o scroafă va fi
mai mare, cu atât şi numărul de porci livraţi anual de la o scroafă va fi mai mare, deci va spori
cantitatea de carne livrată anual pe scroafă.

g)Precocitatea
Reprezintă ritmul de creştere şi dezvoltare a unui animal la o anumită vârstă faţă de
starea de adult. Se exprimă în mod practic prin sporul mediu zilnic de creştere în greutate în peri-
oada de creştere şi dezvoltare.
Precocitatea este o însuşire determinată atât de baza ereditară cât şi de condiţiile de
întreţinere. Aceasta influenţează producţia porcinelor în sensul că, cu cât precocitatea este mai bună cu
atât perioada de la naştere până la atingerea greutăţii de livrare pentru sacrificare va fi mai scurtă,
sporind astfel cantitatea de carne livrată anual, în medie, pe scroafă sau pe m2 construit.

h) Greutatea şi randamentul la sacrificare

Influenţează direct producţia de carne. Cu cât greutatea, ca şi randamentul la sacrificare sunt
mai mari, cu atât cantitatea de carne rezultată la sacrificare va fi mai mare.

i) Calitatea carcasei.
Carcasele în care proporţia de carne este ridicată şi în care predomină porţiunile de calitate
superioară (cotlet, antricot, şuncă etc.) sunt mai valoroase decît carcasele în care grăsimea se
găseşte într-o proporţie ridicată, deoarece grăsimea este un produs mai puţin solicitat pentru consum.

j) Regiunea corporala
Influenţeazâ foarte mult calitatea cărnii obţinute. Se cunoaşte că unele regiuni dau carne de
cea mai buna calitate, aşa cum sunt şuncile, muşchiul Lungul dorsal etc., iar altele dau o carne mai
puţin apreciată (membrele, capul etc.).

B.Factorii exogeni
Producţia animalului reflectă baza sa ereditară (potenţialul genetic) precum şi condiţiile de
mediu în care se dezvoltă. Dintre condiţiile de mediu, alimentaţia este de cea mai mare importanţă, dar
ea nu acţionează izolat, ci în complex cu toate celelalte condiţii (temperatura, umiditatea relativâ a aerului,
condiţiile de cazare, sistemul de creştere etc.).

a)Alimentaţia
Exteriorizarea potenţialului productiv al animalelor este condiţionată în mare măsură de
aplicarea unei alimentaţii corespunzătoare.
Alimentaţia corespunzătoare cantitativ sau calitativ influenţează negativ producţia porcinelor.
Modul de preparare a hranei, structura raţiei şi conţinutul ei în energie, proteină digestibilă, vitamine,
săruri minerale etc., influenţează atât producţia cantitativă de carne, prin sporurile de creştere în
greutate ce se realizează, cât şi calitatea carcaselor obţinute după sacrificare.

b)Temperatura mediului
Influenţează sporului de creştere în greutate .Există pentru fiecare categorie de porcine un
optim de temperatura, denumit,,zona de confort termic", la care se obţine cel mai bun spor de
creştere în greutate. Această zonă de confort termic este cuprinsă între 15-26°C, în funcţie de vîrsta
animalelor

c)Umiditatea relativâ

P a g i n a 195 | 240
 Influenţează sporul de creştere în greutate, în strînsă corelaţie cu temperatura.

d)Condiţiile de cazare
Au o influenţă importantă asupra sporului de creştere în greutate. Se constată diferenţe mari
în performanţele porcinelor întreţinute în diferite adăposturi. Densitatea animalelor în adăpost sau în
boxă, numărul de animale pe boxă acţionează asupra sporului de creştere în greutate a porcinelor.

e)Stressul.
Toate cauzele care conduc la stress, cum sunt zgomotele puternice, venirea personalului,
vizitele repetate, lumină prea puternică, transferul în alte adăposturi, lotizarea, castrarea, diferite
tratamente veterinare etc., duc la scăderea sporului de creştere în greutate.

5.18. Comportamentul porcinelor

Creşterea porcinelor în condiţii de tip intensiv industrial, în colectivităţi mari a impus

reducerea spaţiului de creştere afectat porcinelor şi un mod de viaţă artificializat.Drept consecinţă au
apărut unele fenomene de comportament diferite faţă de cele observate la porcinele crescute în
libertate.
Rezultatele cercetării ştiinţifice şi observaţiile din unităţile de producţie conduc la concluzia că
efectele comportamentului au o importanţă deosebită, putând produce unele perturbări în procesul de
producţie cu repercusiuni economice, mai ales în condiţiile deficitare de creştere.
Specialistul în creşterea porcinelor trebuie să cunoască foarte bine comportamentul acestora
din următoarele motive:
 să modeleze tehnologia de creştere, ţinând cont de comportamentul natural al
porcinelor
 să poată adapta, pe cât posibil comportamentele porcinelor la condiţiile de
creştere, comportamentele nu sunt fixe ele se pot modifica ontogenetic prin procesul de
ameliorare.
Comportamentul reprezintă o manifestare a animalului efectuată ca răspuns la un
anumit eveniment (stimul) care are loc în imediata sa vecinătate, în corp sau în „mintea sa”.
Comportamentul reflectă unul din mecanismele de bază ale adaptării organismului la factorii
climaterici, de nutriţie, interni şi de grup. Diferite aspecte ale comportamentului sunt, de regulă,
studiate după finalitatea lor, distingându-se astfel mai multe tipuri de comportamente.
1. comportamentul de investigaţie;
2. comportamentul alimentar;
3. comportamentul de eliminare;
4. comportamentul de căutare a locului cel mai propice;
5. comportamentul de solicitare a îngrijirii;
6. comportamentul sexual;
7. comportamentul conflictual;
8. comportamentul de grup.
1. Comportamentul de investigaţie la porcine se bazează pe miros şi gust. Orice obiect
nou cu care un porc vine în contact este în primă fază mirosit, după care acesta este introdus în gură
pentru a vedea dacă acesta este şi comestibil. Porcinele sesizează cele patru tipuri de gust (dulce,
sărat, acru şi amar) preferând gustul dulce.
Datorită simţului olfactiv deosebit de dezvoltat porcinele se pot utiliza în vederea depistării în
solul pădurilor a trufelor sau la depistarea drogurilor. Pe baza mirosului porcii care coabitează în
acelaşi spaţiu se pot recunoaşte.

P a g i n a 196 | 240
 2. Comportamentul alimentar este precedat întotdeauna de cel de investigaţie. Porcul este
un animal omnivor, consumând o mare varietate de furaje. Prezenţa în raţie a unor furaje cu conţinut
ridicat în celuloză, sau gust acru sau amar reduc, consumul acestora. Furajele cu gust dulce precum şi
cele cu arome de lapte, carne, cacao sau vanilie stimulează consumul. Consumul de furaje este
stimulat de zgomote datorate manipulării furajului, de aprinderea luminii sau alte evenimente care
coincid cu ora de furajare.
Porcinele se îngrămădesc la jgheabul de furajare, chiar dacă frontul de furajare este
suficient. Pentru reducerea competiţiei în timpul hrănirii, jgheaburile pot fi divizate prin despărţitori
transversale.
În cazul hrănirii la discreţie, consumul de furaje alternează consumul de apă. Dacă hrănirea
se face în tainuri sau restrictiv, porcii consumă furajul şi apoi beau apă.
3. Comportamentul de eliminare. Porcul este unul din cele mai curate şi mai ordonate
mamifere, când condiţiile îi permit să-şi manifeste comportamentul său normal de eliminare. El
păstrează curată şi uscată suprafaţa de odihnă şi se deplasează într-o parte a boxei, sau în afara
adăpostului pentru a defeca şi urina. Pentru urinare şi defecare preferă locurile mai retrase, mai
întunecoase şi umede. Datorită acestui fapt, porcii pot fi obişnuiţi ca să defece şi să urineze într-o
anumită parte a boxei, prin amplasarea adăposturilor în zona respectivă. Comportamentul de eliminare
este afectat în momentul constituirii grupelor, când boxele sunt suprapopulate sau când condiţiile de
microclimat sunt necorespunzătoare.
4. Comportamentul de căutare a locului cel mai propice. În cazul temperaturilor scăzute,
porcii caută pentru odihnă locurile curate, uscate şi ferite de curenţi de aer. În acest caz preferă
pardoseli cu conductibilitate termică redusă.
În cazul în care temperatura este ridicată peste limita de confort termic, porcii caută zonele
umede, pentru a se răcori deoarece nu dispun de glande sudoripare.
5. Comportamentul de solicitare a îngrijirii. Acest tip de comportament se întâlneşte la
purceii sugari înaintea alăptării, când aceştia printr-un guiţat specific solicită scroafa să se culce în
decubit lateral pentru a-i alăpta. Se întâlneşte de asemenea la toate categoriile de porcine, la
apropierea orei obişnuite pentru administrarea hranei, când animalele sunt agitate se emit semnale
sonore specifice. Având în vedere acest comportament, se recomandă respectarea cu stricteţe a
orelor de furajare.
6. Comportamentul de acordare a îngrijirii purceilor. În general, scroafele după fătare îşi
primesc purceii pentru supt şi sunt atente pentru a nu-i strivi. Majoritatea purceilor de la o scroafă
încep să sugă şi se stabilesc definitiv, după 2-3 zile de la naştere la sfârcuri, fiind preferate sfârcurile
din regiunea pectorală, deoarece produc de regulă mai mult lapte. Frecvenţa supturilor este în medie
de 24 în 24 de ore, scăzând de la 28 în prima săptămână la circa 15 supturi în săptămâna a 5-a.
Durata unui supt scade de asemenea odată cu înaintarea în vârstă de la 40-45 secunde la circa 30-35
secunde.
7. Comportamentul sexual. La porcine, comportamentul sexual prezintă 4 etape:
- căutarea reciprocă a partenerilor sexuali;
- primele contacte între parteneri;
- secvenţa precuplării, care conduce la reacţia de mobilitate la scroafă;
- saltul şi monta.
Căldurile la scroafă se succed la intervale de 21 ± 3 zile şi durează în medie 2-3 zile,
ovulaţia producându-se în partea a doua a căldurilor. În perioada de călduri scroafele sunt agitate,
consumă porcimonios hrana, creşte consumul de apă, vulva se tumefiază, sar şi se lasă sărite de alte
scroafe, emit semnale sonore specifice.
Vierii detectează scroafele în călduri prin semnale sonore şi olfactive şi reacţionează prin
semnale sonore de frecvenţă joasă (cântec al vierilor), produc spumă la comisura gurii şi scrâşnesc
din dinţi.Contactul între mascul şi femelă începe în general prin contactul nazo-nazal urmat de

P a g i n a 197 | 240
 contactul nazo-vulvar. Când vierul se apropie, scroafa poate să fugă de el, dar acesta urmăreşte în
mod persistent lovind cu râtul scroafa în regiunea flancului, încearcă să efectueze saltul.
Manifestarea caracteristică a femelei care acceptă monta este reacţia de imobilitate,
arcuieşte spinarea şi ciuleşte urechile. Când apare această reacţie, masculul efectuează saltul şi
imediat are loc copulaţia. Durata medie a montei este cuprinsă între 5-7 minute, iar volumul mediu al
ejaculatului este cuprins între 250-300 ml.
8. Comportamentul conflictual. În mod obişnuit, porcinele din acelaşi grup se cunosc între
ei şi se bat foarte rar. Apariţia comportamentului conflictual este condiţionată de prezenţa obiectului
conflictual, care poate fi reprezentată de insuficienţa hranei, apei, frontului de furajare, spaţiului de
odihnă, apariţia unor indivizi străini de grup.Conflictele sunt de regulă individuale, atacurile colective
asupra unui individ fiind foarte rare. Gradul de agresivitate în cadrul diferitelor grupe de porcine este
variabil, fiind de caracter individual, de rasă sau linie. El este mai puternic la vier şi scroafe în perioada
de alăptare, la rasele mai primitive şi la porcinele crescute în libertate.
9. Comportamentul de grup. De la naştere şi până la abatorizare, porcinele trăiesc, de
regulă, în grup. Studiile efectuate asupra organizării în grupe a porcinelor au arătat existenţa unei
(ierarhii), în cadrul acesteia dominaţia liniară este probabil caracteristica cea mai importantă de
organizare. În cazul acestei ierarhii de grup se disting animale dominante şi animale dominate.
Această ierarhie este cel mai frecvent observată în timpul furajării restrictive. Animalele dominante
ocupă cele mai favorabile locuri de hrană şi odihnă, realizând şi cele mai bune performanţe de
creştere.
Stabilirea şi păstrarea ordinii într-o grupă de porci se bazează pe recunoaşterea olfactivă şi
vizuală dintre aceştia. Într-un grup de porcine de aceeaşi vârstă şi structură genetică, animalele cele
mai grele vor tinde să ocupe locurile din vârful ierarhiei, iar cele cu greutate mai mică locurile din
partea inferioară.
Formarea unor grupe prin amestecarea unor indivizi din rase diferite duce la realizarea de
indivizi dominaţi din rasa mai agresivă. Există informaţii de exemplu că porcii din rasa Hampshire sunt
mai agresivi decât porcii din rasa Landrace.
La formarea unui lot de porci este important să asigurăm o uniformitate a acestuia din punct
de vedere al: rasei, vârstei, apetitului sexual. Odată ce ierarhia este stabilită, ea rămâne ca atare, fiind
vorba de un lot integrat.
Schimbări profunde a mediului fizic din boxă, sau afectarea stării de sănătate a animalelor ar
putea produce schimbări în ordinea ierarhică a indivizilor din grup, cu efecte negative asupra
performanţelor de producţie. Mutarea porcului conducător dintr-un grup stabil, nu schimbă ordinea
priorităţii animalelor rămase. Mărirea timpului în care un porc poate fi ţinut izolat de grupul său şi apoi
uşor acceptat în grup, depinde de poziţia ierarhică ocupată de acesta. Un lider este recunoscut de
grup după o perioadă de până la 25 zile de izolare, iar un porc codaş va fi atacat sever de ceilalţi
membrii din grup la cel puţin trei zile de izolare.

Factorii care influenteaza cresterea porcilor

Rasa. Este necesar de la inceput sa reamintim ca rasele ameliorate, cu alte cuvinte mai
perfectionate, sunt mai precoce si de aceea acestea, cu acceasi hrana, pot sa realizeze intotdeauna
sporuri zilnice mai mari decal rasele traditionale neameliorate.
Relatia furaj-animal, in cazul de fata, devine favorabila In sensul realizarii unui spor maxim cu
o cantitate mai redusa de furaje. Edificator este faptul ca rasa MareIe Alb, care de fapt, este o rasa
perfectionata, peate realiza zilnic un spor mediu de 600-700 g cu un consum de cca 4 kg UN pentru un kg
de crestere in greutate. Din experienta crescatorilor si a institutelor de cercetare, a rezultat ca rasa
Mangalita si Bazna, rase mai putin perfectionate, realizeaza sporuri de crestere in greutate de 450-550

P a g i n a 198 | 240
grame pe zi, cu un consum de 4,8-5,5 UN pe un kg spor in greutate. Continuand sirul ideilor, putem arata
ca sunt unele rase perfectionate si foarte precoce, ca de exemplu rasele MareIe Alb, Landrace, Duroc si
Hamphsire, care la aeeeasi greutate, inregistreaza productii de carne asemanatoare. Rasele Duroc,
Hamphsire, Marele Alb si Landrace sunt perfectionate in directia productiei de carne pana la greutatea de
110 kg. Crescatorii trebuie sa cunoasca de la inceput faptul ca metisii dintre doua sau trei rase, din care
cel putin una sa fie perfectionata, dau rezultate foarte bune in procesul de crestere si ingrasare. Metisarea
este calea sigura pentru rentabilizarea cresterii si ingrasarii porcilor si se poate realiza usor prin aplicarea
insamantarilor artificiale la scroafe, de la care se pot obtine metisi valorosi, denumiti industriali, la baza
carora sta cel putin una din rasele perfectionate amintite.
In tara noastra, se produc in rasa curata vierii necesari din rasele Duroc, Hamphsire, Marele
Alb, Landrace si Linia Sintetica 345 Peris. Din incrucisarile facute cu vierii in rasa curata sau linii sintetice
se valorifica mai bine efectul de vigoare hibrida.
Indicii economici obtinuti, prin practicarea incrucisarilor industriale, sunt net superiori si acestia
constau in scurtarea perioadei de la nastere la livrare, care poate fi de 180-210 zile, cresterea capacitatii
de asimilare si obtinerea unei cantitati sporite de carne care poate ajunge la o proportie de 60-70% in
carcasa.
Din practica crescatorilor si din experientele efectuate de catre statiunile de cercetare de profil,
a rezultat ca metisii industriali sunt mai vigurosi decat porcii din rasa pura si acestia au un apetit sporit si
ca atare inregistreaza un spor de crestere mai mare cu un consum de hrana redus.
Varsta si sexul porcilor. Ingrasarea porcilor este mai rentabila la varsta tanara, deoarece
acestia, fiind in crestere, folosesc hrana pentru formarea tesutului muscular, pentru dezvoltarea
scheletului si a organelor interne si nu pentru depunerea de grasime.
Aceasta afirmatie se bazeaza pe faptul ca, in compozitia sa, carnea are cca 84% apa si se
poate realiza cu mai putine nutreturi decat grasimea, care cere un consum specific mai ridicat. De aici se
poate trage concluzia ca porcii tineri supusi ingrasarii consuma mai putina hrana decat cei de varsta
mijlocie si adulti.
Porcii de varsta mijlocie si cei adulti, fiind aproape dezvoltati, transforma hrana mai mult in
grasime si mai putin in carne si de aceea consumul de hrana este mai ridicat.
Prin ingrasarea la varsta tanara se intelege inceperea acestui proces la varsta de 3-4 luni, cu
aplicarea unei furajari echilibrate si la discretie. Ingrasarea la varsta mijlocie incepe de la 6 luni, iar la cea
adulta dupa 12 luni sau dupa ce animalele au fast folosite la reproductie.
Sexu1 influenteaza depunerea de grasime in sensul ca masculii castrati depun mai multa
grasime decal scroafele necastrate.
Hrana. Este un factor foarte important alaturi de rasa si varsta in obtinerea de rezultate bune
in cresterea si ingrasarea porcilor. Furajele care intra zilnic in hrana porcilor trebuie sa fie usor digestibile,
cu alte cuvinte, acestea sa poata fi usor transformate de catre stomacul porcului in substante ce pot fi
asimilate in organism si apoi sa fie transformate in carne. Trebuie insa avut in vedere si faptul ca cel mai
bun coeficient de digestibilitate al hranei este cel cuprins intre 80-90% din cantitatea totala si ca acesta se
realizeaza cand hrana administrata are la baza orz si porumb cu adaos de concentrat proteino-vitamino-
mineral. Exista in gospodarii si nutreturi mai usor asimilabile al caror coeficient de digestibilitate ajunge
pana la 95%, ca de exemplu: cartofii, sfecla, laptele, zerul, resturile menajere si altele. Aceste furaje nu se
recomanda a fi administrate singure, ci in amestec, deoareee trec usor prin tubul digestiv si porcii au
senzatia de foame. De asemenea, nu se reeomanda a se administra unilateral in hrana nutreturi cu
digestibilitate mai redusa de 70%, de exemplu taratele de grau, diverse : fainuri si alte furaje, deoarece
incetinesc tranzitul intestinal si dau impresia de satietate, impiedicand porcii sa se hraneasca la nivelul
necesarului biologic.
Din considerentele tehnice amintite se poate trage concluzia ca toate nutreturile sunt bune si
chiar necesare in hrana porcilor, insa nu singure, ci in amestec, in asa fel incat cele cu digestibilitate
optima sa formeze baza de hranire, iar celelalte sa fie administrate ca adaos in proportie de 15-30% din

P a g i n a 199 | 240
amestec. De asemenea, furajele administrate trebuie sa aiba o valoare biologica sporita, adica intr-un
volum mic de hrana sa fie concentrate un numar mare de unitati nutritive si in special de proteina
digestibila.
Aceasta afirmatie se bazeaza pe faptul ca porcinele, fiind animale monogastrice, au capacitatea
stomacului si a intestinelor mica. Astfel, furajele cu valoare nutritiva scazuta nu pot fi consumate in
cantitati suficiente, care sa satisfaca cerintele organismului cu substantele nutritive necesare, atat pentru
intretinerea vietii si cresterea normala a organismului, precum si pentru crearea unor rezerve, pentru
ingrasare.
Cele mai importante nutreturi care intra in hrana porcilor sunt cerealele; acestea contin un
numar mare de unitati nutritive, insa au un nivel mai scazut in proteine. De aici se desprinde necesitatea
adaosului de furaje proteice in amestecul de hrana constituit pe baza de cereale. Este necesar a se
asigura un raport energo-proteic corespunzator, astfel ca hrana sa fie gustoasa si in acelasi timp folosite
eficient de caire organism, lucru ce se poate realiza, dupa cum am amintit, prin amestecuri de mai multe
nutreturi, formate din 2-3 sorturi de cereale, la care se adauga tarate, sroturi de floarea soarelui sau soia,
:faina de fan de lucerna, trifoi etc. nealterate sau inghetate. Pentru a da un gust cat mai bun amestecului
de hrana, este necesar sa adaugam si sare de bucatarie in proportie de 1 % din amestec.
5.19. Reproductia la porcine

Romania are, in prezent, conditii optime pentru refacerea numerica si calitativa a efectivelor
de porcine, precum si realizarea unui program de ameliorare a acestora in concordanta cu optiunile
crescatorilor particulari si cu cerintele economiei de piata.

5.19.1. Alegerea scrofitelor de prasila

Procurarea scrofitelor si vierusilor in rasa curata pentru infiintarea de ferme noi se

poate face de la unitatile de selectie si testare, pe baza contractelor si a negocierilor incheiate direct cu
furnizorii.
Pentru crearea sau dezvoltarea matcii comerciale proprii, crescatorii pot procura scrofitele
de prasila F, rezultate din imperecherea a 2 rase din fermele de inmultire de pe langa societatile
comerciale cu capital majoritar de stat, specializate si autorizate in producerea materialului de prasila, in
conformitate cu programul de ameliorare existent pentru specia porcine.
Acolo unde posibilitatile materiale sunt mai reduse, scrofitele de prasila pot fi alese si din
matca comerciala proprie cu conditia ca acestea sa provina din 2 rase materne, de preferat Landrace si
Marele Alb.
In acest caz, alegerea scrofitelor se va face din maternitate la varsta de 21 zile sau inainte
de intarcare de la scroafele al caror lot de purcei este uniform si de minimum 8 capete sau de la cele care
depasesc media compartimentului ca numar si greutate.
Acestea trebuie sa aiba conformatia corespunzatoare, sa fie clinic sanatoase si sa aiba
minimum 12 sfarcuri.
Scrofitele alese vor fi preducite in urechea dreapta si vor ramane in boxa respectiva pana la
intarcare, dupa care vor fi trecute in adaposturi separate, unde li se va asigura minimum 0,55 m2/cap
pana la 50 kg si 0,80 m2 cap pana la varsta de monta.
Nu se recomanda alegerea scrofitelor din ingrasatorii intrucat aceasta se face la intamplare
(fenotipic) fara a se cunoaste capacitatea de alaptare a mamelor, aducand totodata in maternitate o serie
de agenti patogeni care pot produce imbolnaviri ale purceilor.
Furajarea acestora se va face cu retete pentru tineret de reproductie, care vor fi completate
cu nutreturi bogate in vitamine si saruri minerale (lucerna, morcovi, zer etc.).
5.19.2.Organizarea montei

P a g i n a 200 | 240
 Scroafele sunt animale poliesterice la care ciclul sexual se repetă tot timpul anului. Durata
medie a ciclului sexual la scroafă este de 21 zile cu oscilaţii între 18-25 zile, fiind influenţat de condiţiile
climatice, alimentaţie, întreţinere, individualitate şi stare de sănătate. Stadiile ciclului sexual durează:
proestu 2-3 zile, estru 2-3 zile, metestru 7 zile, diestru 8 zile.
După fătare căldurile apar la scroafă în primele zile după înţărcare, mai devreme sau mai târziu
în funcţie de vârsta la care se face înţărcarea purceilor. Indiferent de vârsta înţărcării purceilor, în mod
normal, căldurile nu apar mai repede de 20-21 zile de la fătare. La unele scroafe pot să apară căldurile în
primele 72 ore de la fătare. Aceste călduri sunt anovulatorii şi nu sunt de dorit, deoarece produc perturbări
în secreţia laptelui, cu urmări negative asupra purceilor.
Apariţia căldurilor după înţărcare este influenţată de sistemul de creştere şi exploatare. Astfel în
sistemul gospodăresc unde înţărcarea se face la vârsta de 6-8 săptămâni, căldurile apar în mod normal în
circa 10 zile, iar în sistemul intensiv de creştere unde înţărcarea se face la vârsta de până la 5 săptămâni,
căldurile apar într-o perioadă de până la 24 zile.
Din cadrul ciclului sexual ne interesează în mod deosebit stadiul de estru care durează 2-3 zile
şi corespunde perioadei când scroafa poate fi montată.
În perioada de estru ovarul este puternic congestionat şi se maturează un număr de 10-30
foliculi De Graaf, în funcţie de rasă, vârstă şi stare de întreţinere. Oviductul este hiperemiat, mărit în
volum şi prezintă contracţii antiperistaltice. Coarnele uterine devin rigide, iar mucoasa uterină este
congestionată. Gâtul uterin este deschis, iar mucoasa canalului cervical este acoperită cu mucus. Vaginul
este umectat cu mucus albăstrui, vulva este congestionată şi tumefiată, iar nivelul comisurii vulvei la unele
scroafe se scurge un mucus transparent, filant.
Din punct de vedere comportamental, căldurile la scroafă se manifestă printr-un guiţat aparte
(mai strident) scroafa consumă rău hrana, creşte consumul de apă, este agitată, urinează des şi puţin, se
plimbă prin boxă, sare şi se lasă sărită de alte scroafe, caută să evadeze din boxă. Comportamentul se
modifică în mod treptat prin creşterea continuă a excitaţiei sexuale, dorinţa de împerechere apărând
progresiv şi devine intensă în a doua parte a căldurilor.
Trebuie precizat că în termeni zootehnici durata căldurilor reprezintă perioada de manifestare
erotică a căldurilor, nu numai în stadiul în care scroafa acceptă actul sexual. Această perioadă include:
 stadiul de pregătire (ultima parte a proestrului) în care scroafa prezintă interes
pentru vier dar nu acceptă monta;
 stadiul de montă (estrul), în care excitaţia sexuală este maximă, scroafa acceptă
vierul;
 stadiul de proestru (perioada de trecere de la estru la metestru), în care scroafa
mai poate prezenta interes pentru vier dar nu mai acceptă monta.
Pentru a preciza perioada în care este indicată efectuarea montei scroafelor, trebuie să
cunoaştem următoarele aspecte:
 ovulaţia are loc la 30-36 ore după apariţia reflexului de imobilitate; perioada de
ovulaţie durează 1-6 ore; timpul necesar ca ovulele să ajungă în treimea superioară a oviductului
unde are loc fecundaţia este de 6-8 ore.
 capacitatea maximă de fecundare a spermatozoizilor în organul genital al
scroafei este de circa 24 ore, din care spermatozoizii au nevoie de circa 6 ore pentru a ajunge în
treimea superioară a oviductului, timp în care suferă fenomenul de capacitare.
În cazul în care se efectuează o singură montă sau însămânţare se recomandă efectuarea
acesteia la 24-36 de ore de la apariţia reflexului de imobilitate.
Efectuarea unei singure monte (însămânţare) într-un ciclu de călduri dă rezultate bune doar
dacă avem certitudinea depistării la timp a debutului estrului.
În practică de regulă se efectuează 2-3 monte pe ciclul de călduri.
Depistarea scroafelor în călduri se face de regulă cu ajutorul vierilor încercători, o dată sau de
două ori pe zi.

P a g i n a 201 | 240
 În cazul în care depistarea se face o singură dată pe zi se recomandă efectuarea primei monte
imediat după depistare urmând ca monta a doua şi după caz şi cea de a treia să se efectueze la intervale
de 18-24 ore.
În cazul în care se fac două depistări pe zi prima montă se face la cirac 12 ore de la depistare
urmând ca celelalte monte să se facă la intervale de 18-24 ore.
Introducerea scrofitelor in sectorul de reproductie se face la greutatea de 80-100 kg, iar la monta
vor fi date dupa o examinare atenta la varsta de 7,5-8luni si greutatea de 105 kg.
Vierusii vor fi folositi la monta la varsta de 8 luni si greutatea minima de 120 kg. In primele 3,4
luni vor fi folositi la monta o data la 4-5 zile dupa care vor fi utilizati ca si vierii adulti o data la 3-4 zile.
Raportul intre vieri si scroafe va fi in cazul montei naturale de 1:20 in perioada septembrie-mai
si 1:15 in perioada iunie-august, iar in fermele unde se practica insamantarile artificiale raportul va fi de
1:60 in septembrie-mai si de 1:45 in iunie-august. Depistarea scroafelor in calduri se face in cazul montei
naturale cu ajutorul vierilor care au montat cu o zi inainte, iar in cazul insamantarilor artificiale, depistarea
scroafelor in calduri se face cu vieri incercatori care vor reprezenta 10% din numarul vierilor pentru
reproductie.
Depistarea se fare prin introducerea vierului timp de 10 minute in boxele scroafelor, cat si in
boxele scroafelor si scrofitelor montate intre 16-43 zile.
Actiunea de depistare se face de doua ori pe zi, dimineata intre orele 5-7 si seara intre orele 18-
20 vara, iar in perioada septembrie-mai intre orele 7,30-9,30 si 14-16, in general dupa furajarea
animalelor.
In cazul cand scroafa nu accepta vierul se va incerca un alt vier, iar daca si in acest caz
se refuza, scroafa va fi adusa in boxa de asteptare.
Scroafele care revin in calduri mai mult de trei ori sau nu intra in calduri pana la 43 zile de la
intarcare, vor fi scoase la reforma fiind considerate ca animale cu sterilitate instalata.
Monta sau insamantarea artificiala se va face in momentul depistarii scroafelor si scrofitelor in
calduri, iar repetarea se va face a doua zi dimineata.Este de dorit ca scroafele montate natural să fie
tinute timp de 11-12 zile in baze individuale, iar cele însămânţate artificial 30-35 zile. Durata care acestea
se vor caza in baze comune, pe grupe, in functie de data montei, virsta, starea de intretinere si greutate
corporala.
Numarul de scroafe gestante intr-o boxa variaza in functie de tipul de adapost, insa acesta se
determina prin asigurarea, in medie pe cap de animal, a 1.2-1.5 m2 suprafata utila.De asemenea, dupa
insamantare, scroafele se grupeaza in functie de data insamantarii si a starii de intretinere.
La boxele cu scroafe in asteptare este necesar sa fie montate tablite pe care sa se inscrie Dr.
boxei, Dr. de scroafe, data insamantarii, data inceperii depistarii, iar la boxele scroafelor montate se va
inscrie Dr. boxei, Dr. de scroafe, data montei, Dr. de scroafe sau scrofite reformate etc.
Tinand seama de modul de organizare a activitatii de reproductie pe teritoriul tarii noastre,
recomandam ca aceasta sa se faca -prin insamantari artificiale, metoda care a dovedit in timp ca este
foarte eficienta si ajuta crescatorii sa se adapteze rapid la economia de piata. Principalele avantaje ale
acestei metode sunt:
 reducerea numarului de vieri cu 60-70% si ca atare cheltuielile cu intretinerea si
furajarea acestora;
 folosirea vierilor cu cel mai ridicat potential genetic pentru obtinerea unui numar
mare de produsi pe cap de scroafa, cu viteza mare de crestere in greutate si consum redus de
furaje concentrate pe kg de spor;
 prevenirea difuzarii unor boli infecto-contagioase si parazitare.
In fermele mici si mijlocii, insamantarile se pot realiza cu usurinta prin centrele si punctele de
insamantari ale oficiilor judetene de reproductie si selectie.

5.19.3.Tehnologia de exploatare a vierilor de reproducţie

P a g i n a 202 | 240
 Reproducătorul mascul, prin activitatea de reproducţie pe care o desfă-şoară, joacă un rol
important alăt ca ameliorator, cât şi în obţinerea unui pro-cent ridicat de fecunditate şi a unui
număr mare de purcei.

Tehnologiile moderne, trebuie să răspundă atât necesităţilor biologice ale acestei

categorii, dar şi a celor cu aspecte economice.

Cazarea vierilor de reproducţie

În funcţie de capacitatea de producţie a unităţii, de spaţiul de cazare existent în sectorul de

reproducţie şi bineînţeles de menţinerea efectivului matcă, cazarea vieiilor se poate face atât în boxe
individuale cât şi în boxe colective.
Existenţa în actualele tehnologii de exploatare a vierilor, a alternativei în a opta pentru
cazarea individuală sau colectivă este generată de unele avantaje şi dezavantaje.
Cazarea în boxe individuale asigură o furajare controlată din punct de vedere cantitativ şi
evită unele accidente, mai ales cele rezultate din bătăi.
Cazarea vierilor în boxe individuale se poate practica în fermele ce folosesc efective matcă
mici, unităţi care nu sunt afectate de investiţiile specifice mari
În fermele cu efective matcă de ordinul sutelor de capete, întreţinerea vierilor în boxe
individuale nu este posibilă, în primul rînd prin suprafaţa de teren ce ar trebui ocupată de boxele
individuale, dar şi de îngreunarea desfăşurării zilnice a activităţii de reproducţie.
Din aceste considerente, în complexele industriale, cazarea vierilor se face în boxe colective
; aceste boxe pot fi amplasate fie în compartimentele destinate în totalitate vierilor sau în
compartimente comune (vierilor şi scoafelor în pregătirea pentru montă).
Boxele colective sunt astfel dimensionate încât să permită cazarea unei grupe de vieri,
grupă care prin graficul de montă activează în totalitate într-o anume zi. Grupa este formată din 8-10
vieri
Amplasarea boxelor colective, la fel ca şi a celor individuale, în cadrul compartimentelor se
poate face :
— pe un singur rînd, cu o singură alee de serviciu ;
— pe două rînduri, cu o alee de serviciu ainplasată central ;
— pe două rînduri, cu două alei de serviciu amplasate lateral ;
— pe două rînduri şi cu trei alei de serviciu (central şi lateral
Indiferent de modul de amplasare, aleile de serviciu trebuie să permită prin deschiderile
lor (11,2 m) deplasarea lejeră a animalelor de la boxa de cazare spre cele de montă şi retur.
Penlru că între parametiii de microcumat şi manifesiarea capacităţii de reproducţie există o
corelaţie directă, în compartimenteie destinate vierilor este necesar ca temperatura, indferent de
sezon, să fie de 15-18°C, umiditatea de 70-75%, iar concentraţia maxima a gazelor nocive să nu
depăşească 0,3% CO, şi 0,03% NH3.
Curăţenia în boxe se realizează cu mătura, razul, lopata. Igiena corporală se menţine prin
spălarea periodică cu apă caldă (peste 20°C), detergent, precum şi prin stropirea periodică cu
diferite insecticide.
Pentru menţinerea condiţiei de reproducător şi pentru că simpla mişcare efectuată în ziua
folosirii la montă nu este suficientă, este necesar ca adăposturile să dispună de padocuri sau alte
spaţii împrejmuite cu gard, care să perminită mişcarea în aer liber a vierilor. Suprafaţa de padoc
necesară mişcării libere a unui vier este de 5-6 m*.
Cazarea vierilor în boxe colective în condiţiile complexelor industriale prezintă o serie de
avantaje faţă de cazarea individuală, atît din punct de vedere economic, cît şi din punct de vedere

P a g i n a 203 | 240
tehnologic. Din punct de vedere economic, pentru că pe ansamblu, suprafaţa construită pe cap
de animal este mai mica faţă de prima soluţie, investiţia specifică este şi ea mai redusă, norma de
lucru pe îngrijitor este mai mare, spaţiul boxei colective asigură o suprafaţă de inişcare mai
mare. Cazarea vierilor în boxe colective impune însă o pennanentă lotizare, extragerea şi înlocuirea
celor inapţi pentru montă, astfel încît întreaga grupă să poată activa în ziua planificată pentru montă.
Lotizarea trebuie să ţină seama de vîrstă, greutate, de intensitatea de folosire la montă.

5.20. Tehnologia de exploatare a scroafelor de reproducţie

Întreţinerea şi îngrijirea scroafelor gestante

In scopul evitarii unor accidente ce ar putea provoca avorturi, scroafele gestante trebuie sa fie
tinute intr-un adapost cu spatii amenajate acestui scop, igienice, calduroase, lipsite de umiditate si curenti
reci si care sa evite aglomerarea animalelor.
Este de retinut de catre crescatorii care intretin mai multe scroafe pentru producerea de purcei,
necesitatea intretinerii acestora in maternitate cu boxe individuale care sa fie folosite pentru fatarea si
alaptarea purceilor pana la intarcare.
De asemenea, pentru prevenirea avorturilor este necesar ca scroafele gestante sa primeasca in
hrana numai nutreturi de buna calitate si bine conservate, eliminandu-se astfel furajele stricate, mucegaite
sau inghetate. Atentie deosebita se va acorda in timpul iernii, administrarii apei de baut care trebuie să
aibă temperatura adapostului (15°C).
Boxele de fatare, inainte de populare se curata, se spala si se dezinfecteaza cu o solutie calda
de soda caustica, in concentratie de 2-3% sau cu alte dezinfectante pe care le are gospodarul la
indemana.
Boxele se văruie şi apoi se pune un asternut gros de paie care sa asigure un pat moale si
calduros atat pentru scroafe cat si pentru purcei.
În fermele modernizate se dezinfecteaza intreg adapostul, inclusiv canalele pentru evacuarea
dejectiilor.
Ca aspect organizatoric-constructiv, sectorul de montă-gestaţie cuprinde compartimente cu
boxe pentru cazarea vierilor, boxe pentru montă şi compartimente cu boxe colective pentru
femelele în aşteptarea montei şi pentru cele gestante.
Ca amenajare interioară a compartimentelor, boxele colective pot fi aşe-zate pe unul, două
sau mai multe rînduri, în funcţie de lăţimea adăpostului. Numărul de boxe dintr-un compartiment sau
de compartimente diferă bineînţeles de mărimea efectivului matcă. Astfel, la ora actuală, există
ferme de tip gospodăresc cu o capacitate de aproximativ 300 scroafe matcă, dar şi unităţi
industriale cu efective foarte mari.
Pentru că boxa colectivă existentă în acest sector serveşte şi la cazarea femelelor în
pregătire pentru montă (cele care vin din maternitate plus scrofiţele nulipare) şi la cazarea scroafelor
gestante pînă în ziua trecerii lor în maternitate, din punct de vedere constructiv ea nu are amenajări
interioare deosebite - în funcţie de starea fiziologică a femelelor cazate.
În fermele de tip gospodăresc, într-o boxă sînt cazate toate scroafele dintr-un
compartiment de maternitate (scroafe care au înţărcat purceii şi urmează să fie montate), adică
12—15 capete ; în unităţile de mare capacitate, unde compartimentele din maternitate conţin 35-
40-60 de boxe de fătare, scroafele sînt cazate în boxe colective cu capacitatea de 15-20 capete.
Aproximativ aceeaşi densitate se aplică şi la cazarea scroafelor gestante, astfel încît din
una sau două, trei boxe de gestaţie să se poată popula în întregime un compartiment din
maternitate.
Densitatea în boxele colective de gestaţie joacă un rol important în menţinerea stării de
gestaţie şi chiar a prolificităţii. Ca atare, la ora actuală, foarte multe unităţi industriale practică
întreţinerea scroafelor gestante(dar si a celor în pregătire şi în montă) în boxe colective cu furajare

P a g i n a 204 | 240
individuală, boxe ce permit cazarea a 8-16 capete. Aceste boxe, prin condiţiile de cazare ce le
crează, se apropie de cele individuale, în sensul că performanţele de reproducţie ale scroafelor
întreţinute în perioada de gestaţie în boxe colective cu furajare individuală sunt asemănătoare cu
performanţele de reproducţie ale scroafelor întreţinute în boxe individuale.
Pardoseala boxei are două zone : una continuă, realizată din beton şi amplasată lîngă
hrănitor, iar cealaltă realizată din grătare de beton armat şi amplasată peste canalele pentru
evacuarea de-jecţiilor. Lăţimea elementelor grătarului este de 6,5 cm, iar lăţimea inter spaţiilor de
2,5 cm.
Administrarea nutreţului combinat se face în hrănitori individuale de 40 x 40 cm a
căror compartimentare se realizează cu plăci de beton armat înalte de 75 cm. Adăparea se face
cu ajutorul adăpătorilor tip .,suzetă" racordate la o instalaţie de alimentare cu apă cu nivel
constant.
In ceea ce priveşte lotizarea scroafelor care se cazează in aceeaşi boxă, trebuie să fie
apropiate ca vîrstă, stare de întreţinere şi obligatoriu ca stare fiziologică.
După efectuarca montei (dublă sau repetată), scroafele montate nu mai sînt introduse în
boxe colective ci în boxe individuale. În aceste boxe, scroafele sînt cazate pînă la efectuarea
controlului gestaţiei. Aceste boxe individuale sînt foarte utile pentru această perioada deoarece :
— în decursul celor 12—24 ore, cînd scroafa se află în călduri, deci în
montă, lipsa de mişcare nu permite refularea spemei inoculate ;
— după repetarea montei şi până la primul control al gestaţiei (32 -35
de zile), limitarea mişcării micşorează într-o oarecare măsură avorturile em-
brionare.
Ca mod de amplasare în cadrul compartimentului, boxele individuale formează unul sau
două rînduri.
Pentru că atît scroafele în pregătire şi aşteptare pentru montă, precum şi cele montate şi
cele gestante sînt cazate în aceeaşi hală, compartimente, este firesc ca toate să beneficieze de
aceleaşi condiţii optime de microclimat.
În sezonul foarle cald, pentru asigurarea teinperaturii şi umidilăţii optime, se va efectua o
ventilaţie maxima şi prin intermediul unorpulverizatoare se va stropi uşor cu apă pardoseala. Aceste
măsuri oiganizatorice se întreprind mai ales în dreptul boxelor cu scoafe în aşteptare pentru montă
şi a celor în primele 10 zile după montă.
Zilnic, boxele sînt curăţate cu ajutorul măturii şi razului, insistându-se pe cât posibil să se
execute o curăţenie uscată, fără consum de apă.

5.20.1. Întreţinerea şi îngrijirea scroafelor în perioada de lactaţie

Cazarea scroafelor se face individual, în aşa-ziselc,,boxe de fătare" Aceste boxe de fătare,

sub aspct constructiv şi al amenajărilor interioare, au suferit periodic modificări, căutîndu -se să
răspundă cât mai bine scopului propus. Pentru a se putea face cu uşurinţă înfrăţirea, boxele de
fătare, două cîte două au zonele purceilor despărţite de un perete plin, înalt de cca 50 cm, perete
despărţitor care se poate scoate după înţărcarea purceilor.
Acest tip de boxe a fost folosit în fermele de tip gospodăresc.
Pentru aproape 80% din complexele industriale de exploatare a porcului pentru carne din
Romania, la ora actuală este comună boxa de fătare fără spaţiu separat pentru hrănirea şi
adăparea scroafei. Boxa este formată din trei zone — una pentru scroafă şi, lateral dreapta şi
stînga, pentru purcei.
În zona scroafei se află hrănitorul şi adăpătoarea. Pardoseala este construită din beton, cu
o pantă de cca 2% spre zonele de defecare (prezentă la capătul tuturor celor trei spaţii).

P a g i n a 205 | 240
 În ultimii ani aceste boxe de fătare au suferit periodic diferite îmbunătăţiri, toate în sensul
măririi gradului de contort pentru scroafă şi purcei. S-a înălţat zona de cazare a scroafei cu aproape
3 cm, astfel încît şi sfîrcurile aflate la nivelul pardoselei să fie accesibile purceilor. S-au instalat în
zonele de odihnă a purceilor plăci din beton cu rezistenţă electrică.
Indiferent de tipul boxei de fătare, furajarea se face cu ajutorul transpor-torului cu noduri,
iar adăparea cu ajutorul adăpătorilor tip,,suzetă", comună pentru scroafă şi purcei.
În interiorul compartimentelor la maternitate, boxele pot fi amplasate pe un singur rînd
(în sistem gospodăresc) sau pe mai multe rînduri, în funcţie de lăţimea compartimentului. Este
necesar ca în amplasarea boxelor să se ţină seama de gradul de luminozitate de care vor
beneficia purceii şi de faptul că iarna pereţii laterali sînt reci.
Dacă pentru sectorul montă-gestaţie microclimatul nu ridică probleme deosebite, în
maternitate unde sînt cazate două categorii — scroafe în lactaţie şi purcei sugari, realizarea şi
menţinerea acestuia întreparametrii normali constituie o condiţie de bază în realizarea efectivelor
planificate.
Temperatura prea ridicată constituie un factor de stres pentru scroafe (stres termic), cu
repercusiuni asupra lactaţiei, scăderea sub optimul termic pentru purcei înseamnă moartea
acestora.
Curăţenia boxelor de fătare se face de două ori pe zi şi, pe cît posibil, o curăţenie uscală. În
sistem gospodăresc, pentru aşternut se folosesc paie uscate şi nemucegăite, dacă este posibil
tocate. Acest aşternut va fi zilnic schimbat.

5.20.2. Activitatea din maternitate

Exploatarea industrială impune ca desfăşurarea actului fătării şi lactaţia să aibă loc în spaţii
special araenajate in mater-nităţi.
Din punct de vedere sanitar-veterinar, aceste spaţii se folosesc pe principiul „ t o t u l plin-
t o t ul gol". Acesl lucru reclamă o foarte buna organizare a circuitului reproductiv al scroafelor şi o
sincronizare între fazele fiziologice ale grupelor de. scroafe şi spaţiul de cazare.
Tchnologul trebuie să ţ i n ă cont de valoarea indicelui de fecunditate înregistrat în unitatea
pe care o conduce - astfel încît alcătuirea grupelor de montă să permită în final formarea unei
grupe de scroafe în ultimele zile de gestaţie numeric egală cu numărul de boxe de fătare dintr-un
compartiment de maternitate. În caz contrar, spaţiul de cazare din maternitate nu este judicios
folosit şi afectează sub aspect tehnologic şi economic întregul flux productiv al unităţii.
Principiul de folosire a spaţiului de cazare,,totul plin-totul gol" obligă ca înainte de
populare compartimentul să fie riguros dezinfectat, folosirea făcîndu-se numai după un prealabil
control sanitar-veterinar. De asemenea, scroafelor din grupa ce urmează să fie introdusă în
maternitate li se face spălarea şi dezinfecţia trenului posterior Dezinfecţia compartimentului,
spălarea şi dezinsecţia scroafelor au rolul întreruperii evoluţiei lanţului microbian, nu în totalitate
dar într-un procent pozitiv satisfăcător.
In luncţie de sistemul de exploatare, de spaţiul de cazare de care beneficiază unitatea,
scroafele gestante se pot introduce în maternitate cu 2-3 zile- maximum 7 zile, înainte de fătare.
Introducerea scroafelor gestante cu numai 2-3 zile înainte de fătare este din punct de vedere
economic recomandabilă, deoarece permite o utilizare eficientă a spaţiului de cazare, iar din punct
de vedere al întreţinerii, nu obligăm scroafa la o staţionare în condiţiile de spaţiu impuse de boxa
de fătare, un timp prea îndelungat.
La această specie, actul fătării, în timp, durează mai mult decît la alte specii de fermă-
datorită numărului mare de produşi -dar frecvenţa distociilor este foarle mică datorită conformaţiei
bazinului şi a conductului pelvin. Timpul mediu de expulzare se încadrează între 60 şi 120 de minute,
dar poate alinge şi 12 ore. Scroafele primipare fata într-un timp mai scurt decît multiparele. Ca

P a g i n a 206 | 240
localizare în decursul unei zile calendaristice, fătarea are loc de regulă atunci cînd s-a instalat
liniştea în adăpost.
Cu toate facilităţile prezentate (fătări nedistocice, fără inconveniente pentru scroafă sau
purcel), din punct de vedere organizatoric, asistenţa îngrijitorului la fătare este absolut obligatorie.
Necesitatea prezenţei îngrijitorului este reclamată de faptul că :
— numărul de pierderi la fătare este mare ;
— în general purceii sînt lipsiţi de vigurozitate ;
— necesitatea protejării termice ;
— igienizarea locului de expulzare plus a ugerului.

5.20.3. Întreţinerea şi îngrijirea noilor născuţi

Din momentul fătării şi pînă la înţărcare spţiul de cazare a purceilor este reprezentat de
boxa de fătare şi anume de cele două zone laterale spaţiului destinat scroafelor. Aceste zone, prin
îmbunătăţirile aduse cu timpul (pat cald, zonă de furajare şi adăpare ) oferă cond iţiile necesare
cazării a 10-12 purcei pînă la vîrsta de 67 săptămîni.
După fătare, fiecare purcel este supus unei curăţenii corporale, în sensul unui masaj
corporal cu ajutorul unei cîrpe de sac şi îndepărtarea mucozită-ţilor, în special cele care
îngieunează respiraţia. Ombilicul este scurtat la 5-8 cm şi badijonat cu o soluţie de tinctură de iod şi
glicerină. De la sfîrşitul acestei operaţii şi până la terminaiea în totalitate a fătării, purceii sunt
ţinuţi sub zona de influenţă a unei surse de căldură.
Faptul că la purcei funcţia de termoreglare se manifestă după aproximat iv 48 ore de la
fătare, impune luarea uuor măsuri organizatorice, în sensul încălzirii compartimentului de fătare. în
încăperile neîncălzite (~ 10°C), ca urmare a afecţiunii,,a frigore" moartea purceilor survine la
puţin timp după fătare. Maternităţile din sistemul de exploatare intensiv -industrial sînt încălzite
cu ajutorul aerotermelor, iar spaţiul rezervat purceilor din boxa de fătare, cu ajutorul patului cald
(pardoseală încălzită) plus o lampă cu bec infraroşu (prezenţa ei se face simţită în sezonul
rece al anului).
Pentru tehnolog, realizarea unei temperaturi optime, atît pentru scroafă (funcţia
lactogenă este tulburată de temperatura peste limitele normale ale mediului ambiant), cît şi
pentru primele zile de vială a purceilor, constituie o problemă de fineţe.
Este un fenomen bine cunoscut că dobândirea imunităţii pasive la nou-născuţi se face
aproape in întregime prin ingerarea colostrului matern. Cam 90% din purceii nou-născuţi lipsiţi
experimental de colostru mor înainte de înţărcare. La fătare purceii sînt expulzaţi într-un mediu care,
în genere, este mai rece decît uterul mamei. S-a demonstrat că întreţinerea purceilor nou-născuţi
într-un microciimat necorespunzător din punct de vedere termic determină micşorarea ingestiei de
gamaglobuline colostrale. Mecanismul exact al acestei reduceri în ingestia gamaglobulinelor nu
este cunoscut, dar se presupune că stresul,,a frigore" fie că micşorează ingestia cantitativă de
colostru, fie că sporeşte rata catabolismului imunoglobulinelor care au pătruns în cir-culaţia
sistemică. De asemenea este posibil ca hipolermia cauzată de stres să aibă drept consecinţă
reducerea imunoglobulinelor secretate de scroafă în colostru şi în acelaşi timp să se micşoreze şi rata
absorbţiei lor la nivelul mu-coasei intestinale a noului-născut.
Cînd fătarea se încadrează în limitele de timp normale (aproximativ 120 de minute),
primul supt are loc după ce şi ultimul purcel a primit primul set de îngrijiri, iar spaţiul în care a
avut loc fălarea a fost atent curăţat.
Înainte ca purceii să sugă, mamoşul prin mulgerea fiecărei mamele, în-depărtează primele
jeturi de colostru care sînt încărcate de agenţi patogeni şi igienizează ugerul.

P a g i n a 207 | 240
 Dacă lotul de purcei nu este omogen din punct de vedere al greuiălii corporale (purceii
subponderali sunt cei în greutate de sub 700 grame), cîteva zile la rînd, pînă la formarea
reflexului conditional, purceii slab dezvoltaţi sunt aşezaţi să sugă la sfîrcurile pectorale.
Purceii supranumerari, precum şi cei orfani sau cei ai scroafelor agalactice, după perioada
colostrală sunt trecuţi la scroafe doici.
Zilnic boxele de fătare sînt curăţate numai cu ajutorul mălurii şi razului. În cazul în care a
apărut diareea la purcei, podeaua boxei va fi foarte bine curăţată şi ştearsă cu o cârpă de sac
îmbibată într-o soluţie dezinfectantă. O grijă deosebită se va acorda curăţeniei jgheaburilor cu
furaje şi adăpătorilor.
Din seria acţiunilor tehnice necesare a se executa amintim : individualizarea purceilor -
acţiune obligatorie pentru unităţile de elită, tăierea colţilor, amputarea cozii şi castrarea
masculilor. Această ultima acţiune este bine să se facă în intervalul 7-10 zile de viaţă ; sub 7 zile -
este greu de efectuat - testiculele fiind nedezvoltate ; după — purceii suferă o stagnare în
creştere. Seria acestor acţiuni tehnice se completează prin intervenţia medicului veterinar în sensul
aplicării unei vitaminizări şi a preparatelor pe bază de fier .
Laptele pentru primele 5 zile de viaţă poate suplini necesarul de apă. După 4-5 zile,
organismul simte nevoia consumului de apă ; este greşită părerea că o data cu consumarea
furajului suplimentar, începe şi consumtil de apă. Lipsa apei de băut determină purceii să consume
urina din boxă, cauză frecventă a tulburărilor gastio-intestinale neonatale. În acest sens este
necesar ca în boxa de fătare să existe o sursă de apă potabilă accesibilă purceilor.
Starea de hipoglicemie apare în primele 48 ore de viaţă şi este cu atît mai evidentă cu
cât temperatura din adăpost este mai scăzută. Clinic se manifestă prin pierderea apetilului şi
nesiguranţă în mişcăii. Pievenirea apariţiei hipoglicemiei este posibilă prin asigurarea temperaturii
optime, prin sugerea colostrului (se asigură glucoza necesară cerinţelor erergetice).
Purceii se nasc fără imunitate pasivă - practic fără nici o protecţie faţă de mediul
microbian înconjurător. Imunitatea pasivă se capătă numai prin ingerarea de colostru şi numai în
primele ore de viaţă (gamaglobulinele îşi menţin integritatea structurală după absorbţia
intestina'ă). Faptul că imunitatea activă se manifestă abia după 4 -5 săptămîni de la naştere şi
până la această vârstă numai cea pasivă poate proteja organisrmul animal de agenţii patogeni
amplifică importanţa administrării colostrului începînd cu primele ore de viaţă.
O altă cauză favorizantă pierderilor prin mortalitate a purceilor sugari o constituie anemia
feriprivă. Cantitatea de fier organic cu care se naşte purcelul nu acoperă necesităţile oiganismn'ui
decît pentru primele 8-10 zile de viaţă. Cantitatea respectivă este evaluată la cca 50 mg, din care
90% se găseşte în hemoglobină, iar restul în diferite organe şi ţesuturi, în principal ficat, splină,
rinichi. Nevoile organismului înseamnă creşterea cantităţii de sînge - de hematii şi implicit de fier
necesar formării de hemoglobină. Faptul că un kilogram spor de creşteie în greutate obligă şi un
consum de 21 mg fier, laptele matern oferind numai 1 mg fier/zi, determină ca rezerva să se
epuizeze rapid. Singura cale de ieşire din impaso constituie administrarea de fier organic, sub diferite
forme de prezentare, dar care să conţină cca 100 mg Fe/ml Administrarea se face prin injecţii
intramusculare, cîte 1-2 ml la 3-5 zile după fătare sau 1 ml în ziua a 4-a şi 1 ml în ziua a 12-a
după fătare.
Clinic se manifestă prin paloarea deosebită a pielii şi mucoaselor, urechi străvezii, părul
zburlit, pielea îngroşată şi încreţită în jurul gîtului, evidente eforturi în respiraţie.
De regulă bolile prezentate se asociază cu afecţiuni digestive, respiratorii.
Diareea este boala care determină cele mai importante pierderi de purcei sugari, ea fiind
declanşată în primul rînd de :
— nerespectarea regulilor de igienă alimentară ;
— furajarea necorespunzătoare a scroafei şi indirect schimbarea compo-
ziţiei laptelui ;

P a g i n a 208 | 240
 — ingerarea unei cantităţi prea mari de lapte în primele zile de viaţă ;
— lipsa apei potabile ;
— microclimat necorespunzător ;
—infecţii provocate de diferite virusuri (gastroenterită contogioasă).
Bolile respiratorii de regulă urmează celor digestive.
Tot în genul afecţiunilor gastrointestinale se manifestă şi criza de înţărcare. Intensitatea ei
depinde de modul cum a fost pregătită această operaţiune, de gradul de obişnuire a purceilor cu
furajul combinat.
Pe lîngă cele prezentate tot ca factori posibili de a deveni favorizanţi pierderilor de purcei
sugari se mai pot enumera : vilalitatea purceilor la naştere, numărul de purcei din lotul de fătare,
starea de sănătate a scroafelor şi vârsta acestora, alimentaţia scroafelor şi anotimpul.
Vilalitatea purceilor este într-o strînsă corelaţie cu numărul de purcei fătaţi şi cu
greutatea purceilor la fătare.
Din loturile de purcei care înregistrează un număr mai mare de 12 capete/fătare, se
înţarcă de regulă cca 9 capete. Acest lucru nu se daloreşte numai faptului că numărul mare de
purcei depăşeşte numărul de sfîrâcuri ale scroafei, dar şi faptului că greutatea purceilor la fătare
este mică, plus vigurozitatea redusă.
În cadrul unui lot purceii înregistrează diferite greutăţi (700—1 100 grame)
Cei cu greutatea nonnală (cca 1 kg) au şansele cele mai mari de supravieţuire.
Vîrsta scroafelor, starea de sănătate, alimentaţia, toate devin factori favorizanţi ai
pierderilor când acestea, într-un mod sau altul afectează în principal producţia de lapte.
Schimbările calitative ale furajului scroafelor sau alte accidente din furajarea scroafelor
se repercutează asupra producţiei de lapte — mai ales calitativ şi cu efecte negative asupra
purceilor.
Anotimpul devine un factor favorizant al pierderilor atunci când din punct de vedere tehnic nu
se pot realiza condiţiile de microclimat impuse de biologia creşterii purceilor.

5.20.4. Întreţinerea şi îngrijirea purceilor după înţărcare

Pentru tineretul porcin creşa constituie, după maternitate, al d oilea spaţiu de cazare,
sector care prin măsurile organizatorice cu aspect tehnic şi economic joacă un rol important în
procesul creşterii corporate.
În atenţia tehnologului va s t a în permanenţă cantitatea şi calitatea nutreţului combinat
administrat purceilor înţărcaţi, suprafaţa optima pe cap de animal, parametrii de microclimat, toate
acestea permiţând tineretului porcin să realizeze sporuri medii zilnice de creştere în greutatede
peste 300 grame, cu un consum specific de 2,5—3,0 kg nutreţ combinat.
Cazarea purceilor înţărcaţi
In tehnologia de exploatare din sectorul creşă, tehnologie valabilă în condiţiile înţărcării la
5-6 săptămîni, încă mai există incertitudini asupra faptului dacă este bine sau nu să se scoată din
maternitate în aceeaşi zi şi scroafa şi purceii înţărcaţi sau aceştia să mai rămână în boxele de fătare
cîteva zile. De asemenea, dacă după scoaterea scroafelor, în varianta că purceii mai sunt cazaţi
cîteva zile în maternitate să se facă sau nu înfrăţirea acestora (unirea a 2 sau 3 loturi de fătare,
prin scoaterea pereţilor despărţitori ai boxelor de fătare).
Purceii care de la vîrsta de 10-15 zile au început să consume şi alte furaje în afara laptele
matern sunt şi cei care suportă fără aspecte evidenle după data înţărcării lipsa laptelui, deci şi a
scroafei.
Cazarea purceilor în boxele de fătare pînă la vîrsta şi greutatea de trecere în categoria
următoare (creştere pentru carne) este posibilă şi practicată la ora actuală. Motivele acceptării
unei astfel de soluţii se pare că are un suport economic, în principal folosirea forţei de muncă umane

P a g i n a 209 | 240
(mai puţine manipulări, lotizări). Totodată studiile efectuate indică un spor de creştere în greutate a
purceilor mai mare faţă de cel realizat în condiţiile de întreţinere ofe rite de creşă.
Pentru sistemul industrial de creştere -adoptarea acestei soluţii impune mărirea spaţiului
de cazare din maternităţi cu aproape 19% (boxe de fătare), în schimb pentru sistemul semiintensiv
sau extensiv, unde de regulă fătările sînt comasate în două sezoane ale anului, folosirea în felul
acesta a spaţiului de cazare este optima.
Înainte de populare, întreg spaţiul de cazare din creşă este supus unei severe dezinfecţii.
Purceii înţărcaţi sînt cântăriţi-lotizaţi după greutate- astfel încât să nu existe diferenţe
mai mari de 1 kg între indivizi. Totodată se face şi separarea sexelor, chiar şi atunci când masculii
sunt castraţi (rit.mul de creştere diferit). în vederea atenuării luptei în stabilirea noii ierarhii de
grup, Deoarece în perioada de staţionare în creşă apar frecvente accidente, stagnări în creştere
sau pentru diverse intervenţii pe loturile existente, se va Iăsa 1-2 boxe nepopulate.

CAPITOLUL 6
Gestionarea gunoiului de grajd

Depozitarea gunoiului de grajd trebuie să respecte un set de reguli stabilite de specialiști și

aprobate de către autorități. Orice abatatere de la aceste reglementări aduce cu sine sacționarea
fermierului la plata subvențiilor pe motiv că acesta nu a respectat normele de ecocondiționalitate,
respectiv acele norme menite să protejeze apele de poluarea cu nitrați din surse agricole.

În scopul protecţiei tuturor resurselor de apă împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse
agricole, conform Codului de bune practici agricole, fermierii au următoarele obligaţii:
Să dispună de capacităţi de depozitare a gunoiului de grajd fără defecte structurale, a căror
mărime trebuie să depăşească necesarul de stocare a gunoiului de grajd, ţinând seama de perioada cea
mai lungă de interdicţie pentru aplicarea îngrăşămintelor organice pe terenul agricol.
Depozitarea gunoiului de grajd se poate face în depozite permanente (sistem individual şi/sau
comunal) sau depozite temporare în câmp, pe terenul pe care va fi împrăştiat.
Depozitele permanente (platforme special amenajate) pentru exploataţiile cu un număr mare de
animale sunt construite din beton, hidroizolate la pardoseală şi prevăzute cu pereţi de sprijin înalţi de 2
metri, de asemenea hidroizolaţi, şi cu praguri de reţinere a efluentului şi canale de scurgere a acestuia
către un bazin de retenţie.
Platformele trebuie amplasate la o distanţă de cel puţin 50 m faţă de locuinţe şi sursele de apă
potabilă, să aibă o capacitate suficientă de stocare, să aibă drumuri de acces şi să nu fie amplasate pe
terenuri situate în apropierea cursurilor de apă sau cu apă freatică la mică adâncime.
Capacitatea de stocare a platformelor depinde de numărul de animale din fermă, sistemul de
creştere al animalelor (cu sau fără aşternut) şi perioada maximă de stocare, determinată de perioada de
interdicţie pentru aplicarea în teren a gunoiului de grajd.
Baza platformei trebuie să aibă o înclinare de cca 2-3% spre una din marginile platformei,
unde se amplasează un bazin de colectare a mustului de gunoi rezultat în timpul fermentării.
Capacitatea bazinului de colectare se stabileşte în funcţie de capacitatea platformei (cca 4-5 m3
pentru fiecare 100 t gunoi proaspăt) şi de ritmul de evacuare a mustului de gunoi (o dată sau de mai
multe ori pe an).

Definitii termeni specifici

P a g i n a 210 | 240
 Dejecţii (îngrăşământ natural) – excremente animaliere, purin şi resturi de furaje şi apă din
scurgerile de la sistemul de alimentare cu apă al adăposturilor pentru animale dintr-o fermă destinate
utilizării în agricultură (Directiva Consiliului 91/676/CEE din 12 Decembrie 1991).
Gunoi de grajd – excremente animale solide şi lichide amestecate cu materiale folosite ca aşternut (de
exemplu paie), inclusiv într-o formă procesată şi folosit ca îngrăşământ organic
Tulbureală – Îngrăşământ organic natural care constă dintr-un amestec de dejecţii animale, lichide şi
solide cu apa de ploaie sau de canal, iar în unele cazuri şi cu o cantitate mică de paie tocate, praf de
turbă, rumeguş şi nutreţul care rămâne de la hrana animalelor.
Platformă de depozitare a gunoiului de grajd solid (bălegar) – o construcţie exterioară legată
tehnologic şi funcţional de un adăpost pentru animale, destinată depozitării gunoiului. Platforma include:
o suprafaţă de stocare din beton cu pantă către o fosă colectoare şi un rezervor pentru dejecţii lichide
pentru stocarea fracţiunilor lichide din bălegar decantate prin intermediul fosei colectoare.

6.1. Depozitarea temporară a gunoiului de grajd în câmp

În unele cazuri, este necesară depozitarea temporară pe câmp, din motive de transport sau de
capacităţi limitate de depozitare în gospodăria proprie, însă numai după verificarea faptului că nu există
un risc de poluare a cursurilor de apă sau drenurilor din câmp, respectând următoarele cerinţe referitoare
la gunoiul de grajd:
-gunoiul de grajd se va depozita numai pe terenul pe care va fi împrăştiat;
-cantitatea depozitată nu poate depăşi cantitatea totală de gunoi de grajd care ar trebui aplicată pe
întreaga suprafaţă a terenului, calculată pe baza standardelor privind cantităţile maxime de îngrăşăminte
cu azot ce pot fi aplicate pe teren;
-gunoiul de grajd nu poate fi depozitat în grămezi temporare mai mult de un an de zile, fiind depozitat în
fiecare an în locaţii diferite;
Depozitele temporare de gunoi de grajd se vor amplasa:
• la cel puţin 20 m de cursurile de apă, drenuri deschise;
• la cel puţin 50 m faţă de foraje hidrogeologice, puţuri sau izvoare;
• la cel puţin 250 m de orice foraj sau fântână utilizată pentru furnizarea publică de apă potabilă.
Se recomandă ca la baza depozitului temporar de gunoi de grajd să fie amplasată o folie
impermeabilă peste care să fie pus un pat de paie sau alte materii organice, în mod deosebit în cazul în
care gunoiul de grajd prezintă un grad ridicat de umiditate.
de asemenea, se recomandă ca laturile depozitului (îndeosebi cele situate în josul pantei) să fie
înconjurate de un strat de paie.
este interzisă realizarea grămezilor temporare de gunoi pe terenuri inundabile.
Atenție! Depozitarea în câmp a gunoiului de grajd şi a compostului trebuie evitată pe cât posibil,
deoarece sporeşte riscul de pierdere a nutrienţilor prin scurgere la suprafaţă, infiltrare şi volatilizare,
diminuându-se astfel calităţile de fertilitate şi sporind riscul de poluare.
Depozitarea şi procesarea gunoiului de grajd din fermele cu un număr de animale de până la
100 de Unități Vită Mare (UVM) se poate face pe platforme individuale sau în platforme comunale
(colective).

P a g i n a 211 | 240
 Platformele comunale de gunoi de grajd sunt foarte utile acolo unde condiţiile de depozitare
individuală nu există sau nu oferă suficientă siguranţă, sau unde este necesară co-procesarea unor
cantităţi mari de reziduuri organice menajere.
Pentru fermele cu peste 100 UVM depozitarea şi procesarea gunoiului de grajd se face în
conformitate cu cerinţele acordului de mediu eliberat pentru ferma respectivă. Depozitarea şi procesarea
gunoiului de grajd pe platforme individuale se face luând în considerare factori ca: accesibilitatea, distanţa
faţă de grajduri şi locuinţă, pentru transportul şi gestionarea eficientă şi confortabilă a gunoiului de grajd, a
resturilor organice şi a compostului, cu risc şi neplăceri minime pentru fermier şi vecini.
Spaţiul de depozitare trebuie amenajat la cel puţin 100 m faţă de canale, râuri, iazuri sau alte
corpuri de apă, şi la o distanţă de minim 50 m faţă de sursele de apă potabilă. Înainte de stabilirea
locaţiei, proprietarul trebuie să analizeze modul de curgere pe parcelă şi să se asigure că instalează
adăpostul pentru depozitarea bălegarului în aval faţă de fântâni şi direcţia de curgere a apei freatice.
Locul de depozitare va avea o bază din material impermeabil cum ar fi o placă de beton sau un pat
impermeabil cum ar fi polietilena cu densitate mare. Lichidul drenat din grămadă, dacă există, trebuie
colectat pe cât posibil şi reintrodus în grămadă.
Pentru o depozitare adecvată şi sigură, trebuie asigurată o capacitate suficientă, care depinde
în principal de numărul şi speciile de animale deţinute, de tipul de bălegar produs şi de durata necesară
de stocare. Durata necesară de stocare depinde de managementul gunoiului de grajd după perioada de
stocare în sistemele individuale de depozitare.
Indiferent de tipul de depozitare, este important să se ia următoarele măsuri necesare prevenirii
pierderii materiei organice şi nutrienţilor în apa subterană, sol sau apa de suprafaţă:
depozitarea gunoiului să se facă pe un pat impermeabil sau pe un strat absorbant
suficient de gros alcătuit din sol, paie, rumeguş, fragmente de lemn sau scoarţă de copac;
să se asigure protecţie împotriva excesului de umezeală din precipitaţii sau scurgere la
suprafaţă;
dacă este posibil, să se prevadă un recipient cu capacitatea de cca 50 de litri pentru
fiecare tonă de material pentru captarea şi colectarea lichidelor drenate din gunoiul de grajd, în special în
timpul precipitaţiilor abundente.

6.2.Sisteme de depozitare a gunoiului de grajd în gospodărie

Există multe sisteme de depozitare şi compostare eficientă şi sigură a gunoiului de grajd şi a

reziduurilor menajere organice în gospodărie, de la cele elementare şi ieftine până la cele sofisticate şi
mai scumpe.
Acestea trebuie să asigure capacitatea necesară pentru depozitarea gunoiului de grajd şi a
reziduurilor organice pe perioada când împrăştierea este interzisă, toate sistemele trebuind să
îndeplinească următoarele condiţii generale:

P a g i n a 212 | 240
 să protejeze solul, apa subterană şi apa de suprafaţă împotriva infiltraţiilor nutrienţilor şi
împotriva scurgerilor de efluenţi;
să evite pe cât posibil uscarea excesivă a grămezii, prin protejarea materialelor
împotriva razelor directe ale soarelui;
să permită amestecarea materialelor la intervale regulate pentru înlesnirea proceselor de
compostare;
să fie amplasate departe de apele de suprafaţă, fântâni şi alte zone sensibile; distanţa
minimă depinde de tipul de sistem de depozitare;
să fie echipate cu un bazin de colectare a materialelor lichide, în special în timpul căderii
precipitaţiilor;
este de preferat ca spaţiile de depozitare să fie dotate cu acoperiş pentru a evita
spălarea materialelor de către ploile abundente şi încetinirea procesului de compostare.
Pentru atingerea unor temperaturi de compostare suficient de mari pentru a distruge paraziţii,
bacteriile şi seminţele de buruieni, grămada de material de compostat trebuie să fie de cel puţin 1 m
înălţime. Din motive practice, şi pentru a menţine o bună aeraţie, înălţimea grămezii nu trebuie să
depăşească 1,5 m.
Spaţiile de depozitare şi compostare pot fi construite din materiale diverse, atâta timp cât
sistemul garantează îndeplinirea condiţiilor de mai sus. Posibilele materiale sunt lemnul, plasa de sârmă,
betonul sau plasticul, sau combinaţii dintre acestea. În funcţie de condiţiile geografice, mijloacele
financiare şi perspectivele pe termen lung, fermierii pot prefera un sistem simplu şi ieftin care necesită un
volum de muncă mai mare pentru funcţionare şi întreţinere, sau să investească în materiale mai scumpe
dar durabile ce oferă garanţii mai bune pentru mediu şi volum mai mic de muncă.
Iată câteva exemple de sisteme ce îndeplinesc condiţiile de bază, considerate fezabile în
condiţiile economice actuale ale spaţiului rural din România:
Grămezi de compost neacoperite, cu pat de paie sau întăritură de pământ.
Grămezile neacoperite sunt cea mai simplă şi ieftină metodă de depozitare temporară şi
compostare a gunoiului de grajd şi reziduurilor menajere organice. Dar în acelaşi timp ele oferă cel mai
scăzut grad de protecţie împotriva pierderii de nutrienţi şi cel mai scăzut confort de lucru. Riscul de
scurgere a nutrienţilor poate fi redus până la un anumit punct prin aşezarea materialelor pe un pat gros de
paie sau pe un strat de sol argilos compactat de cel puţin 30 cm grosime. Aceasta este o condiţie
absolută pentru grămezile instalate pe soluri permeabile cum ar fi cele nisipoase. Metoda grămezilor
neacoperite trebuie aplicată numai pentru perioade scurte de depozitare (ce va fi urmată de un sistem mai
sigur), pentru depozitarea de cantităţi foarte mici de gunoi de grajd sau reziduuri, sau când mijloacele
financiare ale fermierului nu permit un sistem mai bun.
Grămezi de compost neacoperite, pe folii de plastic
Riscul de infiltrare a nutrienţilor poate fi redus considerabil când grămezile sunt instalate peste o
folie impermeabilă de plastic. Manevrarea gunoiului de grajd este îmbunătăţită, dar foliile de plastic sunt
fragile şi adesea au viaţă scurtă. Foliile de calitate bună, ce oferă protecţie mai bună şi durată de viaţă
mai lungă sunt relativ costisitoare.
Adăposturi din diferite materiale (lemn, lemn şi plasă de sârmă, beton, plastic reciclat).
Acest tip de facilităţi de stocare este modular, astfel dimensiunea şi numărul compartimentelor
pot fi modificate în funcţie de nevoi.
Un sistem de rotaţie a două sau preferabil trei compartimente permite umplerea primului
compartiment cu materiale proaspete, apoi al doilea şi al treilea. La timpul când ultimul compartiment este
încărcat, conţinutul primului este descompus suficient pentru a fi utilizat în grădină sau pe câmp. Pentru
accelerarea compostării, conţinutul unui compartiment poate fi răsturnat în altul apoi în al treilea. Primul
dintre ele va primi aşadar întotdeauna numai material proaspăt.
Consiliului local al Comunei/Orașului _____________
Aprobat în ședinta Consiliului local al Comunei/Orașului _____________

P a g i n a 213 | 240
 prin hotărârea nr. _______ din ____________

6.3. Planul local de actiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din surse
agricole

6.3.1. Intocmirea Planului de actiune pentru protecţia apelor

împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole

PLAN LOCAL DE ACŢIUNE

pentru protecţia apelor
împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole

Întocmit în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din DECIZIA nr. 221.983/GC/12.06.2013 a
COMISIEI PENTRU APLICAREA PLANULUI DE ACTIUNE PENTRU PROTECTIA APELOR IMPOTRIVA
POLUARII CU NITRATI DIN SURSE AGRICOLE,
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

Comuna/orașul ...
Județul ...
Localitatea, ferma, exploataţia agricolă, ...
proprietar
Coordonate Sediul administrativ ...
geografice
Sediul fermei ...

Primar ...
Reprezentant al consiliului local ...
OSPA ...

...
FERMIER / ADMINISTRATOR AL
...
EXPLOATAŢIEI AGRICOLE

Data:

INTRODUCERE

P a g i n a 214 | 240
 Comuna/orașul: ______________
Judeţul: __________

Comuna/orașul _____________ are în componență _______ cartiere/sate: ........... .................

Populaţia comunei/orașului ___________ la data de ___/___/2018: ____ locuitori.

Comuna/orașul (localitatea) are/nu are reţea de alimentare cu apă potabilă, are/nu are sistem
de canalizare a apelor uzate.

CONDIȚII NATURALE

Relief
Din punct de vedere al formei principale de relief localitatea _____________ se încadrează în
categoria câmpie.

Clima
Clima caracteristica pentru localitatea ____________ este ______________
Hidrologie

Resursele de apa de suprafaţa (râuri/pârâuri/lacuri) de pe teritoriul localității ____________

sunt:

Râul ...
...
Pârâul ...
...
Lacul ...

Soluri

Pe teritoriul comunei/orașului _____________, există următoarele tipuri de sol:

Tip de sol suprafaţa textura Observaţii

Regosol Lm/LN localizat pe versanti, potenţial de spalare a azotului către

resursele de apă
Erodosol LN/LN
Aluviosol LN/LN localizate pe vai, terase, au permeabilitate buna si
Eutricambosol Lm/Lm potenţial de levigare a azotului către resursele de apă
Preluvosol LA/LA localizate pe terase, platou, câmpie, cu permeabilitate
Luvosol AL/LA redusa şi potenţial mic de levigare a azotului către
resursele de apă

P a g i n a 215 | 240
Planosol LA/AL

Vertosol LA/LA
Stagnosol LA/AL
localizate pe vai, apa freatica la mica adancime si
Gleiosol LA/LA potenţial ridicat de levigare a azotului către resursele de
apă
Alte tipuri de sol - -

Din punct de vedere al claselor de calitate, terenul arabil al comunei/orașului ___________ se

încadrează astfel:

Clasa de calitate Suprafaţa (ha)

I ...
II ...
III ...
IV ...
V ...

Potențialul de producție al solurilor, utilizând o tehnologie medie în regim neirigat pentru

principalele culturi agricole, se prezintă astfel:

Nota de Producţia maximă

Cultura
bonitare* (kg/ha)**
GRIU 57 4.576
ORZ 56 5.478
PORUMB 54 5.936
FLOAREA SOARELUI 45 2.220
SOIA 53 3.206
MAZĂRE 57 2.915
FASOLE 57 2.117
SFECLA DE ZAHĂR 52 43.141
CARTOF 34 24.083
RAPITA DE TOAMNA 57 1.866
IN ULEI 52 1.057
IN FUIOR 48 4.947
LUCERNA 51 35.649
TRIFOI 54 24.521
PASUNI 56 16.215
FINEŢE 43 12.363

* Conform studiilor pedologice din baza de date a OSPA ___________

** kg/ha = nota bonitare x kg produs pe punct de bonitare***
*** Sursa: Studiul privind determinarea zonelor de potential, a zonelor geografice si a marjelor
brute standard unitare pentru intocmirea proiectelor din cadrul măsurii 3.1 - Investitii in exploatatii agricole

P a g i n a 216 | 240
din PNDR 2007-2013, Institutul de Cercetari pentru Pedologie și Agrochimie - ICPA București și Institutul
de Cercetare Dezvoltare pentru Economie Agrară - ICDEA, 2003.

Nivelul producțiiilor realizate este în deplină concordanţă cu tehnologia aplicată. Prin tehnologii
de cultură superioare, producţiile realizate pot înregistra creșteri însemnate.

UTILIZAREA TERENULUI AGRICOL

Pe teritoriul comunei/orașului ____________ utilizarea terenului agricol, conform datelor

furnizate prin raportările statistice locale, se prezintă astfel:
- arabil: .............
- livezi: .............
- păşuni: ............
- fineţe: .............
Suprafaţa de teren intravilan a comunei/orașului este de _______ ha, din care ______ ha teren
agricol.
Suprafeţele cultivate și producţiile obţinute la principalele culturi agricole în anul _______ la
nivelul comunei/orașului ______________:

Suprafaţa Producţia
Cultura cultivată
Total tone Kg/ha
ha
GRIU ... ... ...
ORZ
PORUMB
FLOAREA SOARELUI
SOIA
MAZĂRE
FASOLE
SFECLA DE ZAHĂR
CARTOF
RAPITA DE TOAMNA
IN ULEI
IN FUIOR
LUCERNA
TRIFOI
PASUNI
FINEŢE
Fructe
Legume

Sursa: înregistrările statistice AGR. 1 și 2 din anul ______

P a g i n a 217 | 240
 STRUCTURA EFECTIVELOR DE ANIMALE

Greutate
Numărul de animale / păsări
Specificare corporală
(categorii de animale pe specii) medie În gospodăriile
În ferme TOTAL
(Kg) populaţiei
BOVINE
Vaci pentru lapte 500 ... ... ...
Vaci pentru lapte 600
Juninci gestante 450
Juninci de 12-18 luni 350
Viţea de 6-12 luni 250
Viţel de până la 6 luni 100
Tăuraş la 12 luni 375
Taur adult 900
PORCINE
Scroafă 175 ... ... ...
Vier adult 200
Pucel sugar de până la 8 săpt. 10
Purcel înţărcat de 2-4- luni 35
Grăsun 70
CABALINE
Armăsar 600 ... ... ...
Iapă şi cal castrat 600
Mânz de peste 2 ani 500
Mânz de 1-2 ani 400
Mânz de 6-12 luni 300
Mânz de până la 6 luni 150
OVINE
Oaie mamă, berbec, batal de 12 ... ... ...
60
luni
Miel de 3-5 luni 25
Mioară la 12 luni 50
Berbec şi batal 100
PĂSĂRI
Găină outoare adultă 1,8 ... ... ...
Găină adultă destinată sacrificării 3,2
Pui de carne 1,6
Curcani adulti 13
Curci adulte 7
Răţă adultă 3,5
Gâscă adultă 6

Sursa: înregistrările statistice şi registrele agricole din anul _______

P a g i n a 218 | 240
 SITUAȚIA EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE

Situația exploataţiilor agricole care desfășoară activități de creșterea animalelor și cultivarea

suprafețelor de teren agricol (utilizează îngrăşăminte organice și minerale în scopul producției agricole) la
nivelul localității va fi întocmită după modelul stabilit în anexa 1, aplicând coeficienții de conversie a
efectivelor de animale în UVM prevăzuți în anexa 2.

6.3.2. Aplicarea Planului de actiune pentru protecţia apelor

împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole

Comuna/Orașul ________________

Planul local de acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați din surse agricole este
OBLIGATORIU pentru autoritățile administrației publice locale ale comunelor, orașelor și municipiilor și
pentru deținatorii exploatațiilor agricole (ferme comerciale, ferme familiale și gospodării individuale) ce
desfășoară activități de cultivare a terenului agricol și creșterea animalelor în scopul producției.

1. Activități principale - obligații ale autorității administratiei publice locale

În scopul aplicării Programului de acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați din
surse agricole, autoritatea administraţiei publice locale a comunei/orașului _______________ realizează
următoarele activități:
a) întocmește lista exploataţiilor agricole care dețin animale şi care utilizează îngrăşăminte
organice în scopul producției agricole la nivelul localității (anexa 1), cu obligația revizuirii anuale a
acesteia.
Termen: 31.12.2013
Răspunde: ____________ - primarul localităţii

b) calculează efectivul de animale în echivalent UVM (anexa 2) şi presiunea exercitată de azotul

provenit din îngrăşăminte organice la nivelul localităţii, pe exploataţii agricole (anexa 3), cu obligația
revizuirii anuale a acestora, sub îndrumarea tehnică a OSPA.
Termen: 31.12.2013
Răspunde: ____________ - primarul localităţii

c) asigură informarea fermierilor (proprietari/administratori ai exploataţiilor agricole) cu privire la

Codul de bune practici agricole și Programul de acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați
din surse agricole și pune la dispoziția acestora orice mijloace de informare în acest scop (ghiduri, broșuri,
pliante etc.).
Termen: permanent
Răspunde: _____________ - primarul localităţii

d) aduce la cunoștința fermierilor (proprietari/administratori ai exploataţiilor agricole), prin orice

mijloace de informare/comunicare, prevederile legislației în domeniul protecției mediului:
– obligația deținerii unui plan de acțiune la nivel de fermă care asigură aplicarea celor mai
bune practici pentru managementul dejecțiilor animaliere provenite din fermă/gospodăria individuală;

P a g i n a 219 | 240
 – obligația aplicării măsurilor din planul local de acțiune de către toți fermierii, persoane
fizice sau juridice/grupuri de persoane fizice sau juridice, deținători de exploatații agricole (ferme
comerciale, ferme familiale, gospodarii individuale) care desfășoară activități de creșterea animalelor și
cultivarea terenurilor agricole;
– prevederile dispozitiei nr. ___________ emisă de primarul localității și anexată la planul
local de acțiune, cu privire la sistemul de colectare, depozitare și procesare a gunoiului de grajd din
exploatatiile agricole care nu necesită acord de mediu (sistem comunal în platformă amenajată, sistem
individual conform specificațiilor tehnice din anexa 4 sau o combinatie a celor două sisteme);
– obligația deținătorilor de exploatații agricole care, potrivit legislației în domeniul mediului,
necesită acord/aviz de mediu cu privire la depozitarea și procesarea gunoiul de grajd conform condițiilor
stabilite de autoritatea locală pentru mediu.
Planul de management al gunoiului de grajd din exploataţiile agricole se va elabora sub
îndrumarea tehnică a OSPA _____________ pe baza studiilor agrochimice elaborate periodic, la interval
de 4 ani.
Termen: 31.12.2013 şi permanent
Răspunde: ______________ - primarul localităţii

2. Amplasarea şi dimensionarea spaţiilor de depozitare a gunoiului de grajd

Amplasarea şi dimensionarea spaţiilor de depozitare a gunoiului de grajd (platforme comunale

sau sisteme individuale) se face cu respectarea următoarelor norme specifice:
a) NU se amplasează spaţii pentru depozitarea gunoiului de grajd:
– în zone cu risc de inundaţie;
– în zone cu apă freatică la mică adâncime (mai puţin de 2 m) - în zone cu precipitaţii
excesive;
– în apropierea pădurilor, (amoniacul degajat în atmosferă este toxic pentru arbori, în
special pentru speciile răşinoase);
– la o distanţă mai mică de 50 m faţă de locuinţe şi resursele de apă potabilă. (În cazul în
care nu este posibilă respectarea acestei distanţe, se va amplasa la cel mai depărtat punct în aval de
sursa de apă);
– a distanţa mai mare de 100 m faţă de zona de protecţie a cursului de apă;
b) dimensiunea platformelor pentru stocarea gunoiului de grajd se stabileşte în funcţie de
cantitatea de gunoi, calculată conform anexa 5, avand în vedere urmatoarele condiţii;
– grosime maximă depozitare de aproximativ 1,5-2 m, ceea ce înseamnă că pentru fiecare
m3 de gunoi trebuie prevăzută o suprafaţă netă de 0,5-0,75 m2;
– suprafaţa totală pentru stocarea gunoiului de grajd trebuie să fie de 1,5-2 ori mai mare
decât suprafaţa netă.

Estimarea spaţiului necesar de depozitare are în vedere numărul de animale, se utilizează

următoarele valori privind producţia zilnică de gunoi (inclusiv aşternutul) pe cap de animal şi volumul
gunoiului care trebuie stocat pe cap de animal şi se calculează conform anexei 5.
Termen: _________ / permanent
Răspunde: ________________ - primarul localităţii
- aparatul de specialitate desemnat de primar
- proprietarii/administratorii/reprezentanţii exploataţiilor agricole

3. Perioada de interdicţie în aplicarea îngrașămintelor organice și/sau minerale

P a g i n a 220 | 240
 Perioada de interdicţie în aplicarea îngrășămintelor organice și/sau minerale pe terenul agricol,
pe tipuri de ingrasaminte si culturi, conform programului de actiune, sunt prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1 - Perioada de interdicţie în aplicarea îngrășămintelor

Tipul culturii și modul de Începutul Sfârșitul

Tipul de îngrașământ utilizare a terenului perioadei de perioadei de
(arabil, păşuni) interdicție interdicție
Ingrășământ organic solid Teren arabil și pășuni 1 noiembrie 15 martie
Ingrășăminte minerale și Culturi de toamna 1 noiembrie 1 martie
ingrășăminte organice lichide/ Alte culturi 1 octombrie 15 martie
semilichide Pășuni 1 octombrie 15 martie

• NU se aplică îngrăşăminte organice şi/sau minerale pe terenul agricol în perioadele de

interdicție şi în perioadele când riscul de percolare/scurgere la suprafaţă este mare.
• Se va respecta cu strictețe CALENDARUL perioadelor de interdicție pentru aplicarea
îngrăşămintelor pe terenuri agricole (anexa 6).
Termen: permanent
Răspunde: _____________ - primarul localităţii
- aparatul de specialitate desemnat de primar
- proprietarii/administratorii/reprezentanţii exploataţiilor agricole

4. Aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale pe terenul agricol

Aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale pe terenul agricol se realizează cu respectarea

următoarelor RESTRICŢII:
a) pe terenuri în pantă:
– NU SE APLICĂ ÎNGRĂŞĂMINTE, în mod deosebit dejecţii lichide când sunt prognozate
precipitaţii abundente;
– îngrăşămintele aplicate se încorporează în sol imediat după aplicare (maxim 24 ore), la
adâncime mai mare (nu superficial);
– în funcţie de panta terenului utilizat ca arabil, se recomandă menţinerea culturilor de
toamnă sau a culturilor acoperitoare pe suprafaţa de:
minim 20% din suprafaţă, pe terenurile arabile cu pantă de 2-8%,
minim 25% din suprafaţă, pe terenurile arabile cu pantă de 8-15%,
peste 30% din suprafaţă, pe terenurile arabile cu pantă peste 15%;
- lucrările agricole se vor efectua conform tehnologiilor de utilizare a terenurilor în pantă
(întoarcerea brazdei în amonte, efectuarea lucrarilor numai pe curbe de nivel etc.);

b) pe terenuri saturate cu apă, îngheţate, acoperite cu zăpadă:

– NU SE APLICĂ îngrăşăminte de natură animală;
– aplicarea îngrăşămintelor pe astfel de soluri se face numai când umiditatea este la nivelul
capacităţii de câmp pentru apă (solul retine durabil apa, după ce umiditatea în exces a fost drenată);
– ESTE INTERZISĂ depozitarea gunoiului în zonele inundabile;
– fertilizarea solurilor cultivate cu orez se face cu 2-3 zile înainte de inundare şi numai cu
îngraşăminte cu azot aminacal sau amidic;

P a g i n a 221 | 240
 c) pe terenurile situate în vecinătatea cursurilor de apă sau a captărilor de apă potabilă, unde
sunt instituite zone de protectie în scopul asigurării protecţiei albiilor, malurilor, construcţiilor hidrotehnice
şi îmbunătăţirii regimului de curgere al apelor, conform art. 40 și anexa 2 din Legea apelor nr. 107/1996
actualizată (tabelul 2).

d) pe terenuri cu pajişti permanente (păşuni, fâneţe):

– cantitatea MAXIMĂ de azot care se poate aplica pe aceste terenuri este de 170 kg/ha/an
sau în acord cu recomandările din studiul agrochimic;
– aplicarea îngrăşămintelor se face de regulă primăvara, în perioada permisă (chiar dacă
unele specii pornesc în vegetaţie la temperaturi mai mici de 5 0C);
– aplicarea îngrăşămintelor se face după precipitaţii abundente, la 3-5 zile după coasă sau
păşunat.
Termen: permanent
Răspunde: _______________ - primarul localităţii
- aparatul de specialitate desemnat de primar
- proprietarii/administratorii/reprezentanţii exploataţiilor agricole

Tabelul 2 - Zone de protectie sanitară și hidrogeologică

Laţimea cursului de apă (m) / Lățimea zonei de protecţie
alte specificaţii (m)
A. Cursuri de apă regularizate:
sub 10 2
10-50 3
peste 50 5
B. Cursuri de apă neregularizate:
sub 10 5
10-50 15
peste 50 20
C. Alte situaţii:
Cursuri de apă îndiguite Distanţa dig-mal (dacă este mai mică de 50 m
Lacuri naturale 5 m, la care se adauga după caz alte zone de
protecţie (sanitară, hidrologică, terapeutică etc.)
Lacuri de acumulare Între nivelul normal de retenţie şi cota
coronamentului
De-a lungul digurilor 4 (spre interior)
De-a lungul canalelor de derivaţie de debite 3
Baraje 20 (în jurul lor)
Borne microtriangulaţie, foraje de drenaj, foraje
1
hidrogeologice, aparate masură debite
Foraje hidrogeologice de retea naţională 1,5
D. Fâşii de protecţie:
Pentru terenuri în pantă peste 12% (panta medie
1
blocului fizic)
Pentru terenuri în pantă până la 12% (panta medie
3
a blocului fizic)

NOTĂ:

P a g i n a 222 | 240
 • Zonele de protecţie se măsoară astfel: a) la cursurile de apă, începând de la limita albiei
minore; b) la lacurile naturale, de la nivelul mediu; c) la alte lucrări hidrotehnice, de la limita zonei de
construcţie.
• Zona de protecţie sanitară la instalaţiile de alimentare cu apă se stabileşte de autoritatea
publică centrală în domeniul sănătăţii.
• ESTE INTERZISĂ utilizarea îngrăşămintelor de orice fel în zonele de protecţie instituite
în condițiile legii.

5. Aplicarea îngrăşămintelor cu AZOT

a) aplicarea îngrăşămintelor minerale cu AZOT şi a îngrăşămintelor organice solide, lichide sau

semilichide (gunoi de grajd, compost, alte îngrăşăminte organice) pe terenul agricol (arabil, păşuni,
fâneţe) se face conform recomandarilor din studiile agrochimice, având în vedere:
– doza recomandată, în acord cu starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive,
cultura și specificul acesteia, producţia planificată, tipul de sol şi caracteristicile acestuia;
– epoca optimă de aplicare, în acord cu cerinţele plantelor, perioada de semănat,
perioadele de interdicţie;
– metoda de aplicare, în acord cu tipul de îngrăşământ, caracteristicele solului, utilizarea
irigării etc.

b) pentru exploataţiile agricole care practică agricultura în sistem irigat şi care necesită cantităţi
mai mari de azot decât limita maximă admisă - 170 kg/ha/an provenit din îngraşăminte organice şi
minerale, este OBLIGATORIE întocmirea și respectarea planului de fertilizare (anexa 7).
c) exploataţiile agricole care nu dețin un plan de fertilizare, până la elaborarea acestuia, vor
aplica îngrăşăminte organice şi minerale în doze maxime conform standardelor stabilite în tabelele de mai
jos:

• pentru terenurile cu pante mai mici de 8% standardele privind cantităţile maxime de

îngrăşăminte cu azot (minerale + organice) care pot fi aplicate pe teren sunt prezentate în tabelul de mai
jos.

Porumb Alte Floarea Sfecla de

Grâu Cartofi Legume Păşuni
boabe cereale soarelui zahar
KgN/ha/an KgN/ha/an KgN/ha/an KgN/ha/an KgN/ha/an KgN/ha/an KgN/ha/an KgN/ha/an
120 130 100 100 140 170 160 100

• pentru terenurile cu pante mai mari sau egale cu 8% standardele privind cantităţile
maxime de îngrăşăminte cu azot (minerale + organice) care pot fi aplicate pe teren sunt prezentate în
tabelul de mai jos.

Porumb Alte Floarea Sfecla de

Grâu Cartofi Legume Păşuni
boabe cereale soarelui zahar
KgN/ha/an KgN/ha/an KgN/ha/an KgN/ha/an KgN/ha/an KgN/ha/an KgN/ha/an KgN/ha/an
90 80 80 80 90 120 100 80

P a g i n a 223 | 240
 Este INTERZISĂ curăţarea utililajelor de administrare a îngrăşămintelor de orice fel în sursă de
apă de suprafaţă sau în apropierea acestora.

Termen: permanent
Răspunde: _______________ - primarul localităţii
- aparatul de specialitate desemnat de primar
- proprietarii/administratorii/reprezentanţii exploataţiilor

6. Reducerea pierderilor de azot din îngrășăminte

În vederea limitării pierderilor de azot se recomandă şi următoarele măsuri:

– utilizarea unor culturi cu creştere rapidă, care consumă surplusul de azot în primăvară şi
se utilizează ca îngrăşăminte verzi;
– introducerea în rotaţia culturilor a celei de-a doua cultură şi/sau culturi intercalate;
– amplasarea după culturi leguminoase a unor plante care valorifică mai bine azotul rămas
în sol;
– evitarea menţinerii solului „ca ogor negru şi curat de resturi vegetale”, indiferent de
perioada din an prin diverse masuri culturale (mulci vegetal, culturi de toamna, benzi înierbate pe
terenurile în pantă, amplasarea oricăror culturi în scopul menţinerii solului acoperit cu vegetaţie);
– limitarea la strictul necesar a lucrărilor mecanice ale solului.

7. Documente de evidenţă - gestiunea nutrienților

Documentele de evidenţă la nivel de localitate/exploataţie agricolă (anexa 8) trebuie să

cuprindă:
a) suprafaţa localității/exploataţiei;
b) registrul nutrienţilor la nivel de localitate/exploataţie;
c) presiunea manifestată de îngrăşămintele organice de origine animală la nivelul exploataţiei
agricole calculată conform coeficientilor de excretie;
d) şeptelul localităţii/exploataţiei, pe specii şi categorii de producţie, identificarea şi înregistrarea
acestuia, registrele de evidenţă a efectivelor, precum şi perioada de timp în care animalele sunt menţinute
în fermă;
e) pentru fiecare teren cuprins în cadrul exploataţiei:
– tipul şi cantitatea oricărui îngrăşământ chimic aplicat pe teren, cantitatea de azot
conţinută şi data aplicării;
– tipul şi cantitatea oricărui îngrăşământ organic aplicat pe teren (altul decât cel lăsat de
animale însăşi) şi data aplicării;
– pentru fiecare tip de îngrăşământ organic aplicat, altul decât cel lăsat de animale însăşi,
se va preciza natura acestuia (gunoi de grajd, urină, must de gunoi de grajd, dejecţii lichide, dejecţii
semifluide - păstoase, îngrăşăminte organice lichide, nămol de canalizare) şi în special animale de la care
provine;
– tipul oricărei culturi, data la care a fost semănată şi data recoltării;

f) cantitatea oricărui tip de îngrăşământ de origine animală şi natura acestuia (gunoi de grajd,
urină, must de gunoi de grajd, dejecţii lichide, dejecţii semifluide - păstoase, îngrăşăminte organice
lichide, nămol de canalizare/epurare, compost) livrat/expediat din exploataţie, data efectuării livrării
precum şi numele şi adresa beneficiarului (anexa 9);

P a g i n a 224 | 240
 g) standardele privind cantităţile maxime de îngrăşăminte cu azot (minerale + organice) care pot
fi aplicate pe teren
Termen: permanent
Răspunde: ________________ - primarul localităţii
________________ proprietar, administrator
________________ exportator gunoi
________________ importator gunoi

8. In exploataţiile:
- _________________________
- _________________________
producţia de nutrienţi este mai mare de 170 kg azot/ha/an se vor lua măsuri de distribuire a
surplusului de gunoi către exploataţii agricole (profil zootehnic/vegetal/mixt) ce permit un import de
nutrienţi din îngrăşăminte organice.
Termen: permanent
Răspunde: ________________ - primarul localităţii
________________ proprietar, administrator
________________ exportator gunoi
________________ importator gunoi

9. Efluentul provenit din silozuri

În cazul fermelor care produc și utilizează siloz pentru hrana animalelor, efluentul provenit de la
culturile însilozate este unul din cei mai concentraţi şi nocivi poluanţi din fermă.

Măsurile care trebuiesc respectate în spaţiile de însilozare a furajelor verzi sunt:

d) silozul şi tancul (bazinul) de stocare a efluentului trebuie amplasate la o distanţă de minim 10
m de cursurile de apă, pentru a preveni o poluare accidentală;
a) căptuşirea bazei silozului cu un strat de paie pentru absorbţia efluenţilor formaţi si însilozarea
furajelor la un conţinut de materie uscată de peste 25%;
b) silozurile vor fi acoperite pentru a nu pătrunde apă de precipitaţii;
c) podeaua compartimentului de însilozare va fi impermeabilă, uşor înclinată (panta de 2%)
pentru a asigura scurgerea efluenţilor de siloz în tancuri (bazine) de stocare, de capacitate
corespunzătoare şi rezistente la coroziune acidă;
e) înainte de a proceda la o nouă însilozare, trebuie executate lucrări de întreţinere pentru a
asigura etanşeitatea silozului;

f) alte obligaţii ale fermierilor cu privire la gestiunea efluenţilor de siloz:

să nu supraîncarce silozul deoarece podeaua acestuia ar putea ceda, apărând crăpături
prin care efluentul de siloz să se scurgă necontrolat;
când este nevoie să pompeze efluentul colectat în bazinul subteran într-un bazin
suprateran de capacitate mai mare în care să fie stocat efluentul singur sau în amestec cu tulbureala
colectată de la animale. Cât timp furajele rămân însilozate, efluenţii şi apa de precipitaţii de pe acoperişul
silozului trebuie colectate şi depozitate corespunzător;
este OBLIGATORIU să se monitorizeze cu atenţie (zilnic in prima perioada de la
insilozare) nivelul efluentului din tanc şi să golească tancul la intervale de timp regulate.

P a g i n a 225 | 240
 g) în cazul însilozării furajelor verzi în baloţi închişi ermetic, se respectă următoarele norme:
să baloteze furajele la un conţinut de substanţă uscată de peste 25%;
să depoziteze si sa manipuleze (să deschidă/îndepărteze învelişul baloţilor) baloţii la cel
puţin 10 m faţă de cursurile de apă;
să colecteze scurgerile de efluenţi care provin de la baloţii depozitaţi pe suprafaţa fermei;
să verifice ca scurgerile de efluenţi din baloţi, după îndepărtarea învelişului acestora, să
nu ajungă în sisteme de drenaj sau cursuri de apă.

10. Păşunatul liber şi menţinerea animalelor pe păşune

În cazul păşunatului liber şi menţinerea animalelor (in ovinelor) pe păşune pe timpul noapții,
locul de înnoptare (târla) va avea suprafaţa de cca. 2 m2/pentru fiecare animal iar timpul de staţionare a
târlei pe acelaşi loc este de 4-5 nopţi.

Termen: permanent pe perioada păşunatului şi menţinerii pe păşune a animalelor pe timpul

nopţii.
Răspunde: _____________________ primarul localităţii
- aparatul de specialitate desemnat de primar
- proprietarii/administratorii/reprezentanţii exploataţiilor

11. Păstrarea documentelor de evidență ale autorității publice locale/exploatației

Orice document de evidenţă a UAT/exploatației se păstrează OBLIGATORIU pe o perioadă de

5 ani de la ultima înregistrare efectuată în document.
Termen: permanent
Răspunde: ________________ primarul localităţii
________________ proprietar, administrator, reprezentant
________________ exportator gunoi
________________ importator gunoi
12. Bilanțul de azot la nivelul orașului/comunei

La sfârşitul anului agricol se va realiza BILANŢUL DE AZOT la nivelul localității şi a exploataţiilor

agricole ce fac obiectul planului de acţiune. Bilanţul azotului se va realiza împreună cu OSPA
___________, pe baza datelor înregistrate la primărie şi exploataţii agricole.

Bilanţul azotului, definit ca diferenţa intre cantitatea de azot introdusa in sol sub forma de
îngrăşăminte organice si cea extrasa din sol prin producţia principala si secundara a culturilor agricole,
este conform anexei unitare de calcul pe care o deţine OSPA.
Calculul bilanţului de azot se efectuează la nivelul comunei/zonei critice/exploataţiei agricole.

Termen: permanent
Răspunde: ________________ primarul localităţii
- aparatul de specialitate desemnat de primar
- proprietarii/administratorii/reprezentanţii exploataţiilor

P a g i n a 226 | 240
 13. Revizuirea Planului local de acţiune

Planul local de acţiune va fi actualizat ANUAL sau ori de câte ori vor fi înregistrate modificări
privind efectivele de animale, suprafeţele de teren pe care se va aplica gunoiul de grajd sau price alte
reziduuri organice cu potenţial de fertilizant pe terenuri agricole, alte modificări care impun masuri şi
termene cuprinse în planul local de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din surse
agricole.

14. Transmiterea documentelor

Toate documentele inițiale sau actualizate se vor transmite ANUAL la Direcția pentru Agricultură
Județeană (DAJ) și la Oficiul de Studii Pedologice și Agrochimice (OSPA).

15. Finanțarea activităților

Activitățile menționate la punctele 1-14 din prezentul Plan de acțiune, precum și alte activități
vizând implementarea Programului de acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați din surse
agricole la nivelul unității administrativ-teritoriale/exploatației agricole, vor fi finanțare după cum urmează:

Nr. Valoarea Sursa de

Activitate/acțiune Responsabil
crt. estimată finanțare
1
2
3
(...)
Total

16. Anexele tehnice 1-8 constituie instrumente de lucru pentru implementarea Programului de
acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați din surse agricole la nivel local și fac parte
integrantă din prezentul plan de acțiune.

NOTĂ:

• Dispoziţia primarului cu privire la sistemul de colectare şi stocare a gunoiului de grajd la

nivelul localității, cuprinde următoarele elemente:
- data până la care se vor construi platformele de depozitare a gunoiului de grajd;
- amplasamentul platformelor comunale (se va anexa ca document plan de amplasament
(hartă), coordonate geografice, suprafaţa aferentă platformei;
- modalităţile de colectare a gunoiului din exploataţiile agricole/gospodăriile individuale;
- sistemul de gestionare a gunoiului în platformă, lista exploataţiilor/gospodăriilor
individuale de la care se colectează gunoiul în platformă);
- normele cadru privind amplasarea, realizarea şi exploatarea platformelor comunale
pentru depozitarea gunoiului de grajd şi a dejecţiilor lichide;
- norme cadru privind colectarea şi transportul gunoiului de grajd la nivelul comunităţilor
locale;
- elemente orientative de cost pentru amenajarea şi exploatarea platformelor.

P a g i n a 227 | 240
 • Pentru toate activitățile/acțiunile ce decurg din prezentul plan de acțiune, precum și
pentru alte activități având drept scop aplicarea măsurilor prevăzute în Codul de bune practici agricole și
Programul de acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați din surse agricole la nivelul
unității administrativ-teritoriale/exploatației agricole, vor fi indicate sursele de finanțare.

• Planul local de acțiune asigură punerea în aplicare a măsurilor prevăzute în Programul

de acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați din surse agricole, aprobat prin Decizia nr.
221983/GC/12.06.2013 a Comisiei pentru reglementarea nitraților în România, în temeiul art. 6 alin. (1)
din anexa la HG nr. 964/2000, la nivel de unitate administrativ-teritorială/exploatație agricolă.

6.3.2. Depozitarea gunoiului de grajd in exploatatiile agricole individuale conform Planului de

actiune locala
Anexa 4

Locatia
Locatia potrivita trebuie să respecte Aspecte legate de locatie
Distanta fata de : - grajd - transport
- locuinta - gestionare
- confort
CONDITII OBLIGATORII DE DEPOZITARE
- dejectiile animalelor, depozitarea şi procesarea acestora se face în platforme individuale sau platforme
comunale, conform dispoziţiei autorităţii publice locale;
- spaţiul de stacare a dejecţiilor trebuie să aibă capacitatea de stocare mai mare cu 1 lună faţă de perioada de
interdicţie, respective 5,5 luni pentru dejectii solide şi 6,5 luni pentru dejecţii lichide – semilichide
- NU SE AMPLASEAZĂ SPAŢII DE DEPOZITARE A DEJECŢIILOR:
- În zone cu risc de inundaţii;
- In zone cu apa freatică la adâcmime mai mică de 2 m;
- În zone cu precipitaţii excesive;
- În apropierea pădurilor;
- La distanţă mai mică de 50 m faţă de locuinţe şi sursele de apă potabilă;
- La mai puţin de 100 m faţă de zona de protecţie a cursurilor de apă.
Spatiul de depozitare
Spatiul de depozitare optim Aspecte care intervin in alte conditii
Conditia Masuri care se impun
- suprafata orizontala, cvasi- Baza unei pante - devierea apei care se scurge de pe panta
orizontala, joasa
- departe de rauri, iazuri, alte - gunoiul nu trebuie depozitat in calea apelor din
corpuri de apa santuri, burlane etc
- distanta fata de fantani este de Spatiu acoperit - apa trebuie directionata departe de gunoiul de grajd
minim 30 m si in aval de aceasta
Sol nisipos sau - impermeabilizarea solului cu argila sau sol argilos,
permeabil compactate
Depozitarea ideala impune o bază din material impermeabil - placă de beton sau
pat impermeabil din polietilena cu densitate mare
Mustul rezultat din gunoi in timpul depozitarii trebuie colectat şi reintroduse în grămadă.
Locatia destinata depozitarii gunoiului va fi imprejmuita permanent pe cel puţin 2 sau 3 metri lăţime, cu vegetaţie

P a g i n a 228 | 240
pentru captarea şi absorbţia lichidelor scurse din zona de depozitare.
În jurul spaţiului de depozitare se pot planta tufişuri şi arbuşti în scop decorativ, dar şi pentru
a produce umbră şi protecţie împotriva vântului (uscare excesivă).

Măsuri generale de prevenire a pierderilor de Igiena: mirosul neplăcut şi insectele

nutrienţi în aer, sol şi apă
- Depozitarea pe un pat impermeabil sau pe un
strat absorbant suficient de
gros alcătuit din sol, paie, rumeguş, fragmente
de lemn sau scoarţă de copac.
-Protecţie împotriva razelor directe ale soarelui.
-Protecţie împotriva excesului de umezeală din
precipitaţii sau scurgere la suprafaţă.
- captarea şi colectarea lichidelor drenate din
gunoiul de grajd, în special în timpul
precipitaţiilor abundente (pentru 1 tonă de
material stocat = capacitate de 50 de litri).
- adăugarea de compost maturat peste fiecare nouă
încărcătură de material
proaspăt într-o proporţie de circa 1 la 4;
- amestecarea diverselor tipuri de materiale (gunoi de grajd,
resturi provenite din bucătărie, iarbă, fragmente de lemn);
- împiedicarea muştele să depună ouă;
- aerarea suficientă a grămezii (aşezarea la bază a unui strat
de crenguţe sau alte materiale lemnoase);
- colectarea scurgerilor si reintroducerea lor în grămadă sau
aplicarea pe terenurile învecinate.

Depozitarea în câmp ?
Depozitarea în câmp trebuie constituie o excepţie, NU regulă.

RISCURI:
Depozitarea în câmp
- pierderea materiei organice si a nutrientilor prin scurgere
deschis a gunoiului de
- infiltrare şi volatilizare
grajd şi a compostului
- deprecierea calităţilor de fertilitate
trebuie evitată
- risc de poluare
MASURI DE LUAT:
- gunoiul se depozitează NUMAI PE TERENUL AGRICOL PE CARE SE APLICA
- perioada de depozitare să fie cât mai scurtă (maxim 1 an);
- grămada de gunoi de grajd sau compost să fie aşezată pe o suprafaţă dreaptă,
În unele cazuri este departe de apa ce se scurge la suprafaţă;
necesară depozitarea - la baza depozitului de gunoi se va folie impermeabilă peste care se instalează un pat
temporară pe camp de paie sau alte materiale organice (in mod deosebit daca gunoiul de grajd prezintă un
(cazuri impuse de grad ridicat de umiditate);
transport, depozitare in - distanţă minima faţă de orice corp de apă trebuie sa fie de 100m;
gospodaria proprie, - este interzisă depozitarea bălegarului în locuri susceptibile la inundaţii;
perioada de interdictie) - este interzisă utilizarea de două ori a aceluiaşi loc de depozitare temporară.
- cantitatea de gunoi depozitată nu va depăşi cantitatea maximă de gunoi care se
poate aplica pe suprafaţa în cauză
- depozitele temporare de gunoi de păsări se vor acoperi în maxim 24 ore cu folie
impermeabilă bine ancorată de sol sau strat de paie/coceni de 0,4 - 0,5 m grosime

Tipuri de sisteme de depozitare şi compostare

Cerinţe generale Obiective materiale

- toate sistemele trebuie să protejeze solul, apa -prevenirea poluarii apelor Materiale posibile
subterană şi apa de suprafaţă si solului de utilizat sunt:
împotriva infiltraţiilor nutrienţilor şi împotriva scurgerilor - pentru înlesnirea - lemnul,

P a g i n a 229 | 240
de efluenţi; proceselor de compostare - plasa de sârmă,
- evitarea uscarii excesivă a grămezii prin protejarea - evitarea pierderii - betonul
materialelor împotriva razelor directe ale soarelui; materiei organice si a - plasticul,
- asigurarea spatiului necesar pentru a permite nutrientilor prin scurgere - combinaţii dintre
răsturnarea materialelor la intervale regulate - prevenirea infiltrari şi acestea
• - instalarea depozitului trebuie sa fie departe de apele volatilizari
de suprafaţă, fântâni şi alte - prevenirea deprecieri Criterii de selecţie
zone sensibile, distanţa minimă depinde de tipul de calităţilor de fertilitate pentru fermier
sistem de depozitare; - atingerea temperaturi de sunt:
- echiparea oricarui system adoptat cu bazin de compostare suficient de - eficienţa,
colectare a materialelor lichide; mare pentru a distruge - disponibilitatea,
• este de preferat ca spaţiile de depozitare să fie dotate paraziţii, - costul,
cu acoperiş pentru a evita spălarea materialelor de bacteriile şi seminţele de - durabilitatea
precipitatii. buruieni - confortul de lucru
- grămada de material de compostat trebuie să fie de - menţinerea unei bune oferit
cel puţin 1 metru înălţime si nu trebuie să depăşească aeraţie
1,5 m.

Opţiunea 1: Grămezi de compost neacoperite, cu pat de paie sau întăritură de pământ

Descriere Argumente pro şi contra Condiţii specifice

- cea mai simplă şi ieftină
metodă de depozitare
temporară
- cel mai scăzut grad de
protecţie
- cel mai scăzut confort
de lucru
- condiţia obligatorie pentru
grămezile instalate pe soluri
permeabile este patul gros de
paie sau stratul de sol argilos
compactat de cel puţin 30 cm
grosime
- condiţia obligatorie pentru
grămezile instalate pe soluri
argiloase este compactarea
partii superioare
- forma şi mărimea ce
corespund cel mai bine
nevoilor fermierului
- în principiu pot fi instalate în
locaţia cea mai convenabilă
- pentru cantităţi mai mari,
grămezile neacoperite devin
dificil de manevrat
- nu necesită investiţii speciale
- pierderile prin infiltraţii şi
efluenţi sunt mai dificil de
controlat
- este necesară prevederea
unei benzi tampon de iarbă
în jurul grămezii pentru
absorbţia oricăror pierderi
accidentale de lichide
- localizării grămezilor departe de
fluxurile de apă şi la o distanţă
suficientă faţă de corpurile de apă
de suprafaţă şi fântâni
- Grămezile trebuie aşezate la
nivelul solului sau pe o
suprafaţă puţin înaltă pentru a se
evita acumularea apei la baza
grămezii
- Grămezile neacoperite sunt
potrivite numai pentru forme
uscate de gunoi de grajd, (cel
provenit de la găini sau bălegar
cu conţinut mare de paie) sau alte
materiale
- locaţia grămezilor trebuie
schimbată anual

Metoda grămezilor neacoperite trebuie aplicată numai pentru perioade scurte de depozitare si
va fi urmată de un sistem mai sigur.

Opţiunea 2: Grămezi de compost neacoperite, pe folii de plastic

Descriere Argumente pro şi contra Condiţii specifice

- riscul de - foliile de plastic sunt relativ ieftine - nu se recomandată crearea
scurgere a - oferă protecţie adecvată împotriva scurgerilor de unei cavităţi în sol şi
nutrienţilor nutrienţi acoperirea fundului şi pereţilor

P a g i n a 230 | 240
 poate fi redus - mărimea grămezii este limitată la lăţimea foliei acesteia cu
considerabil - nu toate tipurile de folii sunt potrivite pentru plastic, deoarece acest lucru
- manevrarea depozitarea bălegarului va cauza stagnarea apei şi
gunoiului de - durata de viaţă a foliei depinde mult de condiţii anaerobe permanente,
grajd este proprietăţile materialului nefavorabile procesului de
îmbunătăţită - foliile pot fi afectate de uneltele utilizate în timpul compostare.
- foliile de manevrării bălegarului sau compostului - starea foliilor trebuie
plastic sunt - distrugerea foliei poate trece neobservate, controlată de fiecare dată când
fragile anulându-se astfel efectul protectiv al acesteia grămada este răsturnată sau
- foliile de - oferă posibilitatea realizării de rezervoare îndepărtată
calitate bună, separate pentru colectarea lichidelor drenate din
sunt relativ masa de compost
costisitoare
Depozitarea pe folii de plastic trebuie considerată soluţie temporară, sau pentru fermele unde
nici o altă metodă nu se justifică din motive economice şi tehnice
Opţiunea 3: Adăposturi de lemn

Descriere Argumente pro şi contra Condiţii

- pot fi construite din lemn natural sau din
cherestea
- construcţia este
modulară; dimensiunea şi numărul
compartimentelor pot fi modificate în
funcţie de
nevoi.
- fiecare compartiment al adăpostului are
trei pereţi ficşi. Peretele din faţă poate fi
îndepărtat
sau lăsat în jos pentru facilitarea accesului.
Spaţiile dintre scândurile pereţilor permit
circulaţia aerului.
- trei compartimente permit umplerea
primului
compartiment cu materiale proaspete, apoi
al doilea şi al treilea
- La timpul când ultimul
compartiment este încărcat, conţinutul
primului este descompus suficient pentru a
fi utilizat în
grădină sau pe câmp
- Pentru accelerarea compostării,
conţinutul unui compartiment poate fi
răsturnat în altul apoi în al treilea
- Când este necesară o capacitate mai
mare, pot fi construite adăposturi mai mari
specifice
- Riscul de scurgere a nutrienţilor şi spălare în - manevrarea
timpul precipitaţiilor este redus, în special când este uşurată,
există acoperiş şi/sau există un strat în special
impermeabil de sol argilos, plastic sau beton; dacă
- poate fi folosit lemnul disponibil pe plan local podeaua este
sau tipuri de material lemnos recuperat şi nu din beton sau
sunt necesare abilităţi speciale. alt material
- tipurile de lemn uşor şi puţin rezistent ca pinul dur.
sau mesteacănul vor fi rapid atacate - dacă zona
de ciuperci şi insecte în cazul expunerii este
permanente la umiditate şi căldură. predispusă la
- lemnul tratat poate conţine substanţe furtuni, o
periculoase; bandă de
- incheieturile de metal trebuie să fie iarbă sau altă
inoxidabile, galvanizate sau îmbrăcate în plastic vegetaţie
pentru diminuarea coroziunii. deasă trebuie
- pentru aceeaşi capacitate, compartimentele plantată
de lemn necesită o suprafaţă mai mică dacă în jurul
materialele pot fi stocate pe o înalţime mai perimetrului.
mare. Este uşurată manevrarea, în special dacă
podeaua este din beton sau alt material dur.
- fluxul de apă din precipitaţii poate fi deviat mai
uşor decât în cazul grămezilor neacoperite.
- acest tip de structură este mult mai plăcut la
vedere decât grămezile descoperite, în special
când sunt plantate împrejur copaci şi tufişuri.

Opţiunea 4: Adăposturi de lemn şi plasă de sârmă

P a g i n a 231 | 240
Descriere Argumente pro şi contra Condiţii
specifice
- asemanator celui - spaţiu de depozitare necesită mai - necesita
anterior puţin lemn crearea
- pereţii - este nevoie de plasă de sârmă rezistentă, de bună calitate, sau alt unei benzi
compartimentelor material echivalent. tampon de
sunt realizaţi - dacă la construcţia stâlpilor se foloseşte lemn rezistent la putrezire sau iarbă în
dintr-o plasă de impregnat, aceste lungul
sârmă fixată pe un sisteme de depozitare sunt mai rezistente şi necesită mai puţină muncă pereţilor
cadru de lemn. de întreţinere decât exteriori.
tipul precedent
- plasa de sârmă asigură o foarte bună aeraţie a masei de compost
- este mai predispusă la pierderea de material prin ochiurile plasei

Opţiunea 5: Adăposturi din blocuri de beton

Descriere Argumente pro şi contra Condiţii

specifice
- adăpostul de compostare - amenajarea poate fi construită în funcţie de nevoile - se
pot fi construit din blocuri de fermierului (dimensiune şi formă); recomandă
BCA sau cărămizi în loc - structura de beton sau cărămidă este mai scumpă de plantarea
- structura este construit decât una de lemn, dar poate fi mai ieftină pe termen unei benzi
rezistentă, durabilă ce lung deoarece costurile de întreţinere sunt foarte scăzute ; de iarbă
necesită puţină întreţinere - este necesară acoperirea solului cu materiale impermeabile sau altă
sau deloc, şi care oferă un sau absorbante; vegetaţie
grad sporit de - cele mai bune rezultate se obţin când solul este acoperit cu o deasă în
protecţie a mediului şi confort placă de beton prevăzut cu un canal şi un bazin de colectare; jurul
de lucru. - acest tip de amenajare oferă cea mai bună protecţie şi cel mai structurii
- pentru aerisire este necesar sporit confort de lucr pentru
un spaţiu de circa 2 cm între - aceste structuri sunt ordonate şi mai plăcute vederii captarea
blocuri - aspectul vizual poate fi îmbunătăţit prin plantarea de tufişuri şi lichidelor
- adapostul trebuie prevazut arbuşti în lungul pereţilor exteriori spălate de
cu podea de beton ploaie

Opţiunea 6: Adăposturi din plastic reciclat

Descriere Argumente pro şi contra Condiţii -

specifice
- pentru - adăposturile din plastic pot fi construite modular şi pot fi adaptate să
construirea răspundă nevoilor fermierului (dimensiune, formă, număr de compartimente).
zidurilor se - sunt rezistente la acţiunea agenţilor biologici şi chimici, durabile şi rezistente
pot folosi la condiţiile meteorologice.
plăci de - cerinţele de întreţinere sunt foarte scăzute, confortul de lucru este sporit, iar
plastic materialul este reciclabil.
(prefabricate - adăpostul poate fi uşor asamblat şi instalat pe orice tip de
din polietilenă suprafaţă.
reciclată în - sunt posibile modificări ulterioare prin adăugarea de noi elemente;

P a g i n a 232 | 240
ţările vest- - containerele neutilizate pot fi dezasamblate şi utilizate în altă parte.
europene) - preţul actual în Europa de Vest variază de la aproximativ 50 euro pentru 1m3
de container până la aproximativ 200 euro pentru unul de 3m3, dar preţurile
depind în mare măsură de cerere.
- pot fi implementate mai uşor subvenţii decât pentru alte sisteme de
depozitare

Opţiunea 7: Mini-containere

Descriere Argumente pro şi contra Condiţii -

specifice
- pentru cantităţi mici de - are o capacitate redusă de 1m3 sau mai puţin - mini-
gunoi de grajd şi - pentru robustete sunt necesari patru pereţi, ceea ce containerele
reziduuri menajere ce îngreunează mult capacitatea de manevrare a materialelor. trebuie aşezate
trebuie depozitate şi - ridicarea şi răsturnarea materialelor organice este mai pe un strat
compostate, se pot folosi dificilă decât în sistemele poli-compartimentate; impermeabil sau
containere mici, cu 4 - construcţia este rapidă şi uşoară şi se pot utiliza materiale absorbant şi
pereţi, construite din ieftine şi disponibile pe plan local; împrejmuite cu o
scânduri sau garduri - durata de viaţă de aşteptat este redusă, necesitând reparaţii bandă de iarbă
parazăpadă. dese;

Opţiunea 8: Adăposturi de dimensiuni medii pentru depozitarea dejecţiilor solide

Descriere Argumente Condiţii -

pro şi contra specifice
- sunt sisteme îmbunătăţite de depozitare şi compostare, destinate - trebui echipate
fermelor de dimensiuni medii (echivalentul a minim 5 vaci de lapte). cu un bazin de
- structurile sunt aşezate pe un strat impermeabil de beton, uşor ridicat în colectare a
comparaţie cu zona înconjurătoare; lichidelor scurse
- prezinta acoperiş pentru umbră şi protecţia împotriva umezirii din grămada
materialelor cu apă din precipitaţii depozitată.

6.4 . Obligatii privind gestionarea gunoiului de grajd pentru obtinerea finantarii PNDR in
zootehnie
Platforma de gunoi de grajd este obligatorie pentru obtinerea finantarii PNDR acordata
proiectelor de investitii in zootehnie. Trebuie avut in vedere ca detinerea unei exploatatii zootehnice
atrage dupa sine obligatii legale privind protectia mediului, chiar daca exploatatia nu este finantata prin
PNDR.
Pentru investitii strict in sectorul vegetal, cand sunt cuprinse si animale in calculul dimensiunii
economice a exploatatiei, obtinerea finantarii prin PNDR nu este conditionata de realizarea platformei
de gunoi de grajd, daca solicitantul se angajeaza sa renunte in primul an la partea de zootehnie.
Pentru clarificarea aspectelor privind necesitatea construirii sau nu a platformelor de gunoi de grajd in

P a g i n a 233 | 240
cadrul proiectelor finantate prin submasurile 4.1, 6.1 si 6.3 din cadrul PNDR 2020 trebuie respectate
urmatoarele:

Referinte generale aplicabile tuturor submasurilor ce finanteaza investitii in zootehnie

Respectarea conditiilor de bune practici agricole pentru gestionarea gunoiului de grajd si a dejectiilor de
origine animala, conform prevederilor „Codului de bune practici agricole” (Anexa la Ghidurile
solicitantului), presupune ca fiecare solicitant de finantare acordata prin PNDR, care isi propune
investitii in sectorul zootehnic, sa-si calculeze in conformitate cu „Calculator – Cod Bune Practici
Agricole” (Anexa la Ghidurile solicitantului) si sa-si prevada prin proiect capacitatea de stocare a
gunoiului de grajd sau dejectiilor de origine animala, precum si cantitatea maxima de ingrasaminte cu
azot care pot fi aplicate pe terenul agricol.
Gestionarea corecta a gunoiului de grajd si a altor dejectii de origine animala se poate realiza fie
prin amenajarea unor sisteme de stocare individuale, fie prin utilizarea unor sisteme de stocare
comunale, fie prin utilizarea combinata a celor doua sisteme, in conformitate cu prevederile Codului de
bune practici. Totodata, in functie de tipul de platforma aleasa, respectiv constructie provizorie sau
permanenta (conform Legii 50/ 1991 republicata, cu modificarile si completarile ulterioare), terenul se
poate afla in proprietatea solicitantului sau se poate prezenta documentul care atesta dreptul de
folosinta al acestuia.
In cazul investitiilor noi in ferme zootehnice mai mici de 100 UVM (unitate vita mare), respectarea
cerintelor privind depozitarea/ gestionarea adecvata a gunoiului de grajd si a altor dejectii de origine
animala va fi validata la finalul investitiei prin Nota de constatare, emisa de Garda Nationala de Mediu.
In cazul investitiilor noi in ferme zootehnice mai MARI de 100 UVM, depozitarea si procesarea
gunoiului de grajd se face in conformitate cu cerintele acordului de mediu eliberat pentru ferma
respectiva.
Termenul limita de conformare la standardul privind nitratii este 12 iunie 2018, termen pana la care
se pot depune solicitari de plata pentru aceasta cheltuiala. Dupa aceasta data, cheltuielile aferente
depozitarii/ gestionarii gunoiului de grajd si a altor dejectii de origine animala nu vor mai fi eligibile
pentru finantare din FEADR. Exceptiede la acest termen: tinerii fermieri care au termen de conformare
24 luni de la data instalarii ca sef de exploatatie pentru prima data intr-o exploatatie (conform
Regulamentului (UE) nr. 1305/2013 al Parlamentului European si al Consiliului privind sprijinul pentru
dezvoltare rurala acordat din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurala) si investitiile noi care
vizeaza infiintarea unei exploatatii zootehnice, inclusiv capacitati de management si de gestionare a
dejectiilor.
Termenul de conformare la standardul privind nitratii se refera la finalizarea investitiei in cauza, mai
precis la data depunerii Cererii de plata aferenta investitiei de conformare.
Pentru incadrarea in termenele impuse prin Notificarea beneficiarului privind selectarea Cererii
de finantare si semnarea Contractului de finantare este necesara, inca de la momentul depunerii Cererii
de finantare, inceperea demersurilor pentru obtinerea documentelor emise de Agentia Nationala de
Protectie a Mediului (ANPM), avand in vedere termenul lung de parcurgere a procedurii de evaluare, a
impactului asupra mediului si a procedurii de evaluare adecvata (daca ANPM va considera ca proiectul
impune aceste evaluari).
Referinte particulare aplicate submasurilor 6.1 si 6.3, pentru proiecte ce vizeaza investitii in domeniul
zootehnic
In cazul in care exploatatia agricola vizeaza cresterea animalelor si conditia referitoare la existenta
platformei de gunoi de grajd nu este indeplinita la momentul depunerii Cererii de finantare, Planul de
afaceri va prevede in mod obligatoriu amenajari de gestionare a gunoiului de grajd (inclusiv dejectiile de
origine animala) conform normelor de mediu sau, in cazul in care detine deja o platforma care trebuie
modernizata, va descrie platforma existenta (conforma cu normele de mediu in vigoare). Prevederile cu
privire la respectarea normelor legale vor fi verificate la momentul finalizarii implementarii Planului de

P a g i n a 234 | 240
afaceri.

Platformele pentru gestionarea gunoiului de grajd se pot face in:

 Sistem individual (gospodaresc), caz in care solicitantul trebuie sa detina sau sa

prevada platforme individuale conform prevederilor Codului de bune practici agricole pentru
protectia apelor impotriva poluarii cu nitrati din surse agricole, cu mentiunea ca nu sunt
acceptate ca platforme individuale gramezile de compost cu pat de paie sau intaritura de
pamant si gramezile de compost pe folii de plastic;
 Sistem comunal – adaptate tinand cont de existenta unei platforme comunale. In cazul
in care in Unitatea Administrativ Teritoriala in care se afla exploatatia, respectiv in zonele limitrofe
acesteia, exista o platforma autorizata de gunoi de grajd comunala sau un agent economic
autorizat in acest sens, solicitantii au obligatia de a construi o amenajare minima pentru
depozitarea gunoiului de grajd (pana la transferarea acestuia catre Platforma comunala sau
preluarea de catre agentul economic autorizat) si de a atasa la Cererea de finantare documente
justificative in acest sens.
 Este necesar ca toate aceste elemente sa fie descrise detaliat in Planul de afaceri fiind
verificate in vederea acordarii celei de-a doua transe de plata.

Pentru a face dovada existentei platformei de gunoi grajd, la a doua transa de plata, se va prezenta,
daca este cazul, copia Autorizatiei de construire in baza Legii nr 50/1991 republicata, cu modificarile si
completarile ulterioare. Autorizatia de construire se va prezenta la solicitarea celei de-a doua transe de
plata pentru constructiile cu caracter provizoriu/ definitiv care sunt propuse prin Planul de afaceri, cat si
pentru cele existente, asupra carora se intervine cu modificari care necesita autorizarea lucrarilor,
conform Legii 50/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare.

In cazul exploatatiilor agricole mixte, cu pondere majoritar vegetala la momentul depunerii Cererii
de finantare, solicitantul nu are obligatia de a detine o platforma de gestionare a gunoiului de grajd,
daca prin Planul de afaceri se propune renuntarea la componenta zootehnica in primul an de
implementare a proiectului.

Aceasta prevedere se aplica si solicitantilor care propun prin Planul de afaceri investitii doar in
exploatatia agricola.

6.5. Cerinţe privind siguranţa muncii la depozitarea gunoiului de grajd

Depozitarea gunoiului de grajd creează numeroase riscuri privind siguranţa, atunci când acesta
se manipulează. Manipularea gunoiului de grajd solid se realizează cu încărcătoare şi alte utilaje şi se pot
produce accidente grave dacă nu sunt operate corespunzător. Gunoiul de grajd semisolid (în special
dejecţiile lichide) poate produce emisii de gaze toxice pe perioada de depozitare. Gazele pot fi letale şi de
aceea trebuie luate măsuri de siguranţă.
Cerinţe privind securitatea muncii la manipularea gunoiului de grajd solid sau a dejecţiilor solide:
ŸFolosirea echipamentului trebuie să respecte instrucţiunile producătorului.
ŸNu se intră în zona de operare a sistemului de acţionare a transportorului de gunoi.
ŸNu se pătrunde pe platforma de bălegar în timp ce aceasta se umple/goleşte.

P a g i n a 235 | 240
 ŸSe instalează panouri de avertizare care indică parametrii de funcţionare ai echipamentelor,de
exemplu încărcătura admisă sau limita de funcţionare.
Ÿ Panourile de avertizare trebuie amplasate în locuri vizibile, unde nu sunt deteriorate sau
murdărite cu gunoi sau praf.
ŸÎn timpul funcţionării utilajelor sau echipamentelor, nu se ating instalaţiile electrice sau firele cu
mâna.
Ÿ Orice încărcător trebuie dotat cu un sistem de frânare bun, pentru a imobiliza încărcătura
ridicată, precum şi cu dispozitive de protecţie separate care să prevină descărcare accidentală.
ŸNu se pătrunde sub braţul încărcătorului sau în zona lui de funcţionare.
ŸEchipamentul sau utilajul, de exemplu încărcătorul cu cupă sau buldozerul montat pe tractor,
trebuie să lucreze pe o suprafaţă stabilă.
ŸÎnainte de începerea lucrului, se verifică de fiecare dată starea tehnică a utilajelor.
ŸReparaţiile se fac doar când echipamentul este fix (decuplat).
ŸReparaţiile laborioase trebuie efectuate de către firme specializate.

6.5.1.Cerinţe privind securitatea muncii la manipularea dejecţiilor lichide

Gazele toxice emanate de dejecţiile lichide pot ucide atât fermieri, cât şi animale. Problema
apare frecvent deoarece personalul nu este conştient de pericolul potenţial atunci când intră într-un
rezervor pentru dejecţii lichide sau când dejecţiile lichide emană gaze. Este important ca sistemele
pentru gestionarea şi depozitarea dejecţiilor lichide să fie construite astfel încât să nu necesite accesul
în rezervorul pentru dejecţii în vederea operării şi inspectării.

Aprecieri generale
ŸSpaţiile pentru depozitarea gunoiului de grajd trebuie construite din materiale adecvate şi dimensionate
astfel încât să nu creeze riscuri de accidente de muncă.
ŸTrebuie respectate reglementările privind construcţiile.
ŸTrebuie să se acorde atenţie normelor de mediu privind gunoiul de grajd.
ŸSpaţiile pentru depozitarea gunoiului de grajd trebuie să fie împrejmuite, pentru a nu permite accesul
persoanelor neavizate sau animalelor.

Gazele toxice
Introducere

În majoritatea cazurilor, accidentele provocate de gazele de fermentaţie sunt mortale. Deosebit

de frecvente sunt accidentele de muncă provocate de gazele de fermentaţie şi/sau gazele de fosă.
Copiii sunt in mod frecvent victime ale accidentelor cauzate de gaze de fermentaţie. Printre victime se
numără de asemenea şi persoane care au încercat să îi salveze pe cei accidentaţi din zonele cu astfel
de gaze, fără a-şi lua la rândul lor măsuri de precauţie.
Fiecare persoană aparţinătoare unei exploataţii agricole, posesoare de astfel de fose de
dejecţii trebuie să cunoască regulile de prevenire a
accidentelor cu gaze de fermentaţie şi să dea dovadă de o atitudine responsabilă. Fiecare persoană
adultă trebuie să cunoască măsurile de prim ajutor în cazul accidentelor cu gaze de fermentaţie.

P a g i n a 236 | 240
 6.5.2.Gazele de fermentaţie a dejecţiilor semisolide şi efectul lor

Hidrogenul sulfurat (H S) 2
Cel mai periculos gaz de fermentaţie a dejecţiilor semisolide este hidrogenul sulfurat. La
concentraţii nepericuloase are miros de ouă stricate. De asemenea, dejecţiile semisolide nefermentate
sunt periculoase deoarece producţia de hidrogen sulfurat este puţin influenţată de durata perioadei de
depozitare. În intervalul de câteva secunde de la omogenizarea dejecţiilor, eliberarea hidrogenului sulfurat
poate pune în pericol viaţa oamenilor şi animalelor aflate în apropierea zonei de depozitare.

Dioxidul de carbon (CO ) 2

Dejecţiile solide care fermentează eliberează dioxid de carbon în concentraţii periculoase pentru
viaţa oamenilor şi animalelor.
Amoniacul (NH ) 3
În cazul unei perioade mai lungi de staţionare în adăposturile prost ventilate, amoniacul irită
pielea,ochii şi căile respiratorii superioare.
Metanul (CH ) 4
Concentraţia de gaz metan rezultată în urma fermentaţiei intensive a dejecţiilor semisolide în
fosele de dejecţii neaerate poate să depăşească limita de explozie. Sursele care pot produce scântei pot
să aprindă acest amestec de gaze şi să provoace o explozie. Având în vedere că metanul se autoaprinde
deja de la o temperatură de 2700C, situaţii periculoase apar şi atunci când unele componente mecanice
metalice din zona de formare a acestor gaze se încălzesc (de exemplu funcţionarea în gol a instalaţiei de
omogenizare a dejecţiilor).
Pentru a preveni explozia gazelor de fosă, trebuie respectate următoarele recomandări:
ŸEfectuarea probei cu lumânarea în fosa de dejecţii este interzisă!
ŸPe parcursul perioadei de muncă în zona fosei de dejecţii trebuie evitată utilizarea surselor de
aprindere a gazelor şi a aparatelor electrice mobile.
ŸOrificiile de aerisire a foselor se vor construi în afara clădirilor.
ŸInstalaţiile de aerare şi alte dotări mecanice care ventilează spaţiile de depozitare a dejecţiile
semisolide trebuie întreţinute regulat pentru a preveni defecţiunile mecanice şi supraîncălzirea.
ŸInstalaţiile electrice trebuie verificate pentru a preveni aprinderea gazelor de fosă cauzată de
scânteile de pornire, motoare sau legăturile defecte.

6.5.3.Gazele de fermentaţie a silozurilor

Pe parcursul perioadei scurte când materialul vegetal de însilozat proaspăt încă mai respiră, dar
şi pe parcursul perioadei de fermentaţie a acestuia, se produc printre altele dioxid de carbon (CO ) şi oxizi
2 azotoşi (NO ) x.
Efectul diferitelor gaze periculoase din bateria de siloz
Dioxid de carbon (CO ) 2
Deoarece dioxidul de carbon este inodor nu este sesizabil pentru om nici măcar atunci când
ajunge la concentraţii periculoase pentru acesta. Astfel de concentraţii periculoase de CO , de peste 10%,
2 există deja în bateriile de siloz turn după câteva ore de la începerea procesului de însilozare. Chiar şi la
concentraţii reduse ale acestui gaz se înregistrează neplăceri cum sunt dureri de cap, ameţeli etc.
Atunci când concentraţia de dioxid de carbon se ridică la peste 10% din volumul de aer, apare
riscul de sufocare pentru om.
Oxizi azotoşi (NO ) x

P a g i n a 237 | 240
 Formarea oxizilor azotoşi este puternic dependentă de conţinutul de nitraţi al materialului
însilozat.
Mirosul persistent de gaze de siloz este un indiciu clar al prezenţei oxizilor azotoşi pentru cei
care manipulează silozul. Aceştia determină iritaţii în special la nivelul mucoaselor, ochilor, nasului şi
gâtului.
Post fermentaţiile
Cantităţile de gaze post-fermentaţie, adică de după deschiderea bateriilor de siloz, sunt frecvent
subestimate de către fermieri. Din această cauză, inclusiv pe parcursul procesului de golire a bateriilor de
siloz se pot forma concentraţii mortale de gaze de fermentaţie. Preluarea silozului din baterie se va face
numai după ce bateria a fost aerisită în prealabil, iar gazele formate s-au scurs de la suprafaţa masei
însilozate prin orificiile de aerisire.

Modul de acţiune în cazul intoxicaţiilor cu gaz

Pasul 1 – Alertaţi alte persoane atunci când
accidentul a apărut!
↓
Pasul 2 – Aerisiţi cât mai rapid incinta
(încăperea)!
↓
Pasul 3 – Asigurati-vă că nu sunteţi singur
atunci când incercaţi să salvaţi o altă persoană!
Salvatorul trebuie să fie asigurat şi supravegheat de cel puţin alte 2 persoane aflate în afara
zonei periculoase.După ridicarea la suprafaţă a victimei se vor începe imediat operaţiunile de
resuscitare cu ajutorul respiraţiei artificiale până la sosirea medicilor.
Echipa de salvare dotată cu măşti de oxigen presurizate, aparate de împrospătare a aerului sau
alte aparate similare poate să acţioneze fără activităţi de respiraţie artificială.

P a g i n a 238 | 240
BIBLIOGRAFIE

1. BADEA,M.,E.,SĂNDULESCU,D., BIOTEHNOLOGII VEGETALE, FUNDAŢIA BIOTECH, BUCUREŞTI,

2001.
2. BERCA,M., OPTIMIZAREA TEHNOLOGIILOR LA CULTURILE AGRICOLE,EDITURA CERES,
BUCUREŞTI, 1999.
3. DAVIDESCU,D., ISTORIA ŞTIINŢELOR ÎN ROMÂNIA.ŞTIINŢELE AGRICOLE.EDITURA ACADEMIEI
ROMÂNE, 1994.
4. DINCĂ, D., ASOLAMENTELE AGRICULTURII MODERNE, EDITURA CERES, 1982
5. DONA, I., ECONOMIA RURALĂ, EDITURA ECONOMICĂ, 2000
6. DUDA, M., SĂMÂNŢA ÎN AGRICULTURA BIOLOGICĂ, BIOTERRA 3, 2004.
7. RODICA FRĂŢILĂ, TEHNOLOGII AGRICOLE COMPARATE (SUPORT DE CURS), 2008
8. RODICA FRATILA, TEHNOLOGIA CULTURILOR HORTICOLE, ED.UNIVERSITATEA “BABES-
BOLYAI” FACULTATEA DE STIINŢE ECONOMICE, CLUJ- NAPOCA, 1992.
9. HERA,C., AGRICULTURA DURABILĂ - PERFORMANTĂ.EDITURA AGRIS, 1999.
10. HERA, C., OANCEA, I., PROBLEME ACTUALE ALE AGRICULTURII ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII
EUROPENE ŞI A GLOBALIZĂRII - DEZBATERE NAŢIONALĂ, EDITURA AGRIS, 2003
11. MĂNESCU,BUJOR, BAZELE ECOTEHNICII AGRICOLE, EDITURA ASE, BUCUREŞTI,2000
12. MĂNESCU,BUJOR, MARCELA,ŞTEFAN, INGINERIA ECOSISTEMELOR AGRICOLE, EDITURA
ASE, BUCUREŞTI, 2005
13. MARCELA, ŞTEFAN, AGROFITOTEHNIE COMPARATĂ, EDITURA ASE, BUCUREŞTI, 2003
14. MILICĂ, C., BIOTEHNOLOGIILE VIITORULUI, IAŞI, EDITURA ION IONESCU DE LA BRAD, 1999.
15. MUNTEANU,L.,BORCEAN,I.,AXINTE, M.,ROMAN,V.GH., FITOTEHNIE.EDITURA DIDAACTICĂ ŞI
PEDAGOGICĂ, 1995.
16.MUNTEAN,LEON,SORIN, M.,SERBAN, E.,LUCA, A.,FIŢIU, L.,MUNTEAN, S.,MUNTEAN,I.,ALBERT,
BAZELE AGRICULTURII ECOLOGICE, EDITURA RISOPRINT, CLUJ-NAPOCA, 2005
17. OANCEA, IOAN, TEHNOLOGII AGRICOLE PERFORMANTE, EDITURA CERES, BUCUREŞTI, 2005
18.PARPALĂ,O., ECONOMIA AGRICULTURII SAU POLITICA AGRARĂ LA ROMÂNI, EDITURA
ASE,BUCUREŞTI,1995
19.ROŞCA, I., PROGNOZA, AVERTIZAREA ŞI CARANTINA FITOSANITARĂ A DĂUNĂTORILOR
LA CULTURILE AGRICOLE, EDITURA GEEA,2000
20. ROŞCA, I., CIONTU,C.,IACOMI BEATRICE, IACOMI,C., COMBATEREA INTEGRATĂ A BOLILOR,
BURUIENILOR ŞI DĂUNĂTORILOR LA CULTURILE AGRICOLE.EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ,
2000.
21. SATTLER F., WISTINGHAUSEN E. V., FERMA BIODINAMICĂ, EDITURA
ENCICLOPEDICĂ,BUCUREŞTI, 1994
22. SIN,GHE., ŞI COLAB. TEHNOLOGII MODERNE PENTRU CULTURA PLANTELOR DE CÂMP,
EDITURA CERES,2003.
23. SIN, GHE., MANAGEMENTUL TEHNOLOGIC AL CULTURILOR DE CÂMP, EDITURA CERES,
BUCUREŞTI, 2004.
24. STEFAN,V., CULTURA PRINCIPALELOR PLANTE DE CÂMP, EDITURA ELISAVAROS, 1997
25. TONCEA, I, STOIANOV, R., METODE ECOLOGICE DE PROTECŢIE A PLANTELOR, EDITURA
ŞTIINŢELORAGRICOLE, 2002.
26. TONCEA, I. GHID PRACTIC DE AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ,EDITURA ACADEMIEPRES,CLUJ-
NAPOCA, 2002
27. MINISTERUL AGRICULTURII, PĂDURILOR ŞI DEZVOLTĂRII RURALE, CODEXUL PRODUSELOR DE
UZ FITOSANITAR OMOLOGATE A FI UTILIZATE ĂN ROMÂNIA, EDITURA GEEA, 2004

P a g i n a 239 | 240
28. MINISTERUL AGRICULTURII, PĂDURILOR ŞI DEZVOLTĂRII RURALE, LISTA OFICIALĂ A
SOIURILOR (HIBRIZILOR) DE PLANTE DE CULTURĂ DIN ROMÂNIA PENTRU ANUL 2002, MONITORUL
OFICIAL AL ROMÂNIEI, 2002
29.MINISTERUL AGRICULTURII, PĂDURILOR ŞI DEZVOLTĂRII RURALE, ASAS, SINTEZA ACTIVITĂŢII
DE CERCETARE A INSTITUTULUI DE ECONOMIE AGRARĂ, 2003,2005
30. COLECŢIA DE OG, HG, SR,
31. PERIODICE: TRIBUNA ECONOMICĂ, TRIBUNA CALITĂŢII, AGRICULTURA
32. TEHNOLOGII AGRICOLE PERFORMANTE AUTOR: I. OANCEA
33. CREŞTEREA ŞI EXPLOATAREA INTENSIVĂ A OVINELOR BUCUREŞTI: 1983 AUTOR: VASILE N.
TAFTĂ
34. COLECŢIA AGRIS 2000-2003

P a g i n a 240 | 240