CUPRINS

CAPITOLUL 1

1.1. Importanţa agriculturii pentru existenţa şi activitatea umană

1.2. Premizele dezvoltării Agricole
1.3. Tehnologia şi tehnica convenţională
1.4. Tehnologia şi tehnica ecologică
1.5. Tehnologii alternative
1.6. Premizele dezvoltării agricole
1.7. Biotehnologia agricolă
1.8. Zonarea ecologică a culturilor agricole
1.9. Factorii climatici
1.10. Zonele climatice
1.11. Solul
1.12. Factorii şi procesele de formare a solului
1.13. Caracteristicile solului
1.14. Îngrasamintele verzi
1.15. Asolamentul agricol
1.16. Substanţele nutritive
1.17. Ingrăşăminte chimice
1.18. Factorii de vegetaţie
1.19. Combaterea buruienilor, bolilor și dăunătorilor
1.20. Lucrările solului
1.21. Semănatul şi plantatul
1.22. Pregătirea seminţelor înainte de semănat
1.23. Lucrări de îngrijire a culturilor

CAPITOLUL 2

2.1. Ecosisteme horticole

2.2. Importanta horticulturii
2.3. Cerinţele plantelor horticole la factorii climatici şi edafici
2.4. Zonarea plantelor horticole
2.5. Înmultirea plantelor horticole

CAPITOLUL 3

3.1. Cultura legumelor

3.2. Înmulţirea legumelor
3.3. Alegerea şi organizarea terenului
3.4. Pregătirea terenului
3.5. Epoci si metode de semănat şi plantat
3.6. Întreţinerea solului şi îngrijirea culturilor
3.7. Recoltarea şi condiţionarea legumelor

CAPITOLUL 4

4.1. Clasificarea si morfologia plantelor pomicole

4.2. Particularităţile organelor pomilor fructiferi
4.3. Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi
4.4. Particularităţile agroecosistemului pomicol
4.4.1. Factorii perturbatori ai funcţionării agroecosistemului pomicol şi măsuri de ameliorare
a mediului
4.4.2. Măsuri de ameliorare a mediului în agroecosistemele pomicole
4.4.3. Degradarea mediului în agroecosistemele pomicol
4.4.4. Comportarea speciilor pomicole faţă de căldură
4.4.5. Comportarea speciilor pomicole faţă de lumină şi apă
4.4.6. Comportarea speciilor pomicole faţă de mediul edafic
4.5. Amplasarea şi organizarea sectorului pepinieristic
4.6. Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor pe cale generativă
4.7. Tipuri de plantaţii (livezi), sisteme de cultură, alegerea şi organizarea terenului pentru plantar
4.8. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor
4.9. Irigarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi

CAPITOLUL 5

5.1. Importanta economica si sociala a cresterii animalelor

5.2. Evolutia cresterii animalelor
5.3. Cresterea animalelor în Romania
5.4. Specia
5.4.1. Factorii perturbatori ai funcţionării agroecosistemului pomicol şi măsuri de ameliorare
a mediului
5.4.2.Caracterele de rasă
5.4.3.Clasificarea raselor
5.5. Caracterele şi însuşirile animalelor domestice
5.5.1.Constituţia animalelor domestice
5.6.Temperamentul la animalele domestice
5.7. Adaptarea şi aclimatizarea raselor
5.7.1.Influenţa factorilor naturali şi artificiali asupra procesului de adaptare şi aclimatizare
5.7.2.Influenţa alimentaţiei asupra organismului
5.7.3. Influenţa factorilor naturali climatici asupra organismului animal
5.7.4. Influenţa solului, reliefului şi altitudini
5.7.5. Caracteristicile procesului de adaptare şi aclimatizare
5.8. Producţiile animalelor domestice
5.8.1. Producţia de lapte
5.8.2. Producţia de carne şi de grăsime
5.8.3. Producţia de ouă
5.8.4. Producţia de lână
5.9. Importanţa creşterii ovinelor
5.9.1. Rasele de oi
5.9.2. Exploatarea ovinelor pentru producţia de lână
5.9.3. Tehnica tunderii oilor
5.9.4. Exploatarea ovinelor pentru producţia de carne
5.9.5. Sisteme de îngrăşare a tineretului ovin
5.9.6. Tehnologia creşterii mieilor şi a tineretului ovin
5.9.7. Creşterea şi întreţinerea tineretului ovin
5.9.8. Tehnologia creşterii ovinelor adulte
5.10. Rasele de vaci pentru lapte
5.10.1. Factorii de mediu şi exploatare de care depinde producţia de lapte individuală
 5.10.2. Căile pentru obţinerea unor producţii de lapte igienic superioare calitativ şi cantitativ
5.10.3. Influenţa furajării şi a stării de sănătate globală a vacilor asupra calităţii laptelui crud
5.11. Reproductiei taurinelor
5.12. Hranirea vacilor de lapte
5.12.1 Hranirea vacilor in perioada de lactatie, in diverse sisteme de crestere si exploatare
5.12.2. Hranirea vacilor in perioada de lactatie
5.12.3. Hranirea vacilor in perioada de pregatire pentru monta
5.12.4. Hranirea vacilor in perioada de gestatie si pregatire pentru fatare
5.12.5. Hranirea vacilor in perioada de repaus mamar
5.13. Intretinerea animalelor in tabere de vara
5.13.1. Masuri care se aplica inainte de inceperea pasunatului
5.13.2. Masuri care se aplica dupa incetarea pasunatului
5.13.3. Apa factor de influenta asupra sanatatii si productiei animalelor
5.13.4. Normele de apreciere a apei potabile
5.13.5. Metodele de purificare si dezinfectie a apelor
5.13.6. Normele igienice privind adaparea animalelor
5.13.7. Aprovizionarea cu apa a fermelor zootehnice
5.13.8. Apa mijloc de raspandire a bolilor la animale
5.13.9. Apa si adapatul taurinelor
5.14. Tehnologia de exploatare a vacilor gestante
5.14.1. Intretinerea vacilor gestante
5.14.2. Pregatirea supravegherii fatariilor la vaci
5.14.3. Pregatirea ingrijitorului si supravegherea fatarii
5.14.4. Îngrijirile vacii si vitelului imediat dupa fatare
5.14.6. Colostru
5.15. Avantajele hrănirii artificiale a viţeilor
5.15.1. Hrănirea viţeilor cu alte furaje în paralel cu laptele
5.15.2. Calităţile fânului folosit pentru furajarea viţeilor
5.15.3. Întrerţinerea viţeilor in perioada de alaptare
5.15.5. Metode moderne de creştere a viţeilor
5.15.6. Tehnologia de creştere a viţelelor de reproducţie
5.15.7. Tehnologia cresterii tineretului taurin dupa varsta de 6 luni
5.15.8. Criterii de alegere a viţelelor de reproducţie in functie de rasă
5.15.9. Pregatirea vitelelor pentru monta
5.15.10. Alimentatia taurinelor supuse ingrasarii
5.16. Rasele de porci
5.16.1. Însuşirile morfofiziologice şi economice ale porcinelor
5.16.2. Însuşirile morfologice
5.16.3. Însuşirile fiziologice
5.16.4.Temperamentul
5.16.5. Particularitâţile bioeconomice
5.17. Producţia porcinelor
5.18. Comportamentul porcinelor
5.19. Reproductia la porcine
5.19.1. Alegerea scrofitelor de prasila
5.19.2.Organizarea montei
5.19.3.Tehnologia de exploatare a vierilor de reproducţie
5.20. Tehnologia de exploatare a scroafelor de reproducţie
5.20.1. Întreţinerea şi îngrijirea scroafelor în perioada de lactaţie
5.20.2. Activitatea din maternitate
 5.20.3. Întreţinerea şi îngrijirea noilor născuţi
5.20.4. Întreţinerea şi îngrijirea purceilor după înţărcare

CAPITOLUL 6

Gestiunea gunoiului de grajd

6.1. Depozitarea temporară a gunoiului de grajd în câmp
6.2. Sisteme de depozitare a gunoiului de grajd în gospodărie
6.3. Prezentarea intocmirii Planului local de actiune pentru protecţia apelor
împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole
6.3.1. Intocmirea Planului de actiune pentru protecţia apelor
împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole
6.3.2. Aplicarea Planului de acţiune pentru protecţia apelor
împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole
6.3.3 Depozitarea gunoiului de grajd in exploatatiile agricole individuale conform
Planului de actiune locala
6.4 . Obligatii privind gestionarea gunoiului de grajd pentru obtinerea finantarii PNDR in
zootehnie
6.5. Cerinţe privind siguranţa muncii la depozitarea gunoiului de grajd
6.5.1.Cerinţe privind securitatea muncii la manipularea dejecţiilor lichide
6.5.2.Gazele de fermentaţie a dejecţiilor semisolide şi efectul lor
6.5.3.Gazele de fermentaţie a silozurilor
 CAPITOLUL 1

1.1. Importanţa agriculturii pentru existenţa şi activitatea umană.

Agricultura constituie din cele mai vechi timpuri şi continuă să rămână şi azi un domeniu vital
de activitate a omului. Rămâne unica sursă de hrană, un furnizor important de materie primă pentru
industrie şi totodată o însemnată piaţă de desfacere pentru producţia acesteia.
Agricultura este ramură a producţiei materiale, în care, cu ajutorul plantelor verzi şi sub
acţiunea diriguitoare a omului, are loc transformarea energiei cinetice a soarelui, în energie potenţială
materia organică, singura formă de energie accesibilă organismului omenesc şi animal.
Importanţa relativă a agriculturii diferă de la o ţară la alta, dar ea se menţine ca ramură
principală a economiei naţionale în toate statele inclusiv în cele puternic dezvoltate. Experienţa
ultimelor decenii a demonstrat că problemele economiei mondiale nu pot fi soluţionate făcând
abstracţie de agricultură.
Dezvoltarea agriculturii este influenţată de factori naturali, tehnici şi social economici.
Dintre factorii naturali, clima are un rol esenţial, ea condiţionează răspândirea şi structura
culturilor agricole prin regimul temperaturii, umezelii şi luminii. Relieful influenţează repartiţia
culturilor prin altitudine, expunerea versanţilor, înclinarea pantelor. Tipul genetic de sol îşi aduce
contribuţia prin însuşirea sa principală, fertilitatea, la care se adaugă şi capacitatea de drenare şi
reţinere a apei.
Factorii tehnici au un rol important în sporirea producţiilor, prin mecanizare, chimizare, irigare
ş.a. iar cei social-economici prin capacitatea şi gradul de pregătire al forţei de muncă şi întreg
contextul economic în care se dezvoltă această ramură a economiei. Ca orice activitate economică,
activitatea agricolă are ca finalitate satisfacerea nevoilor umane şi progresul general al ţării.
Principalele funcţii ale agriculturii în economia naţională sunt:
O trăsătură fundamental a agriculturii româneşti constă în faptul că potenţialul
natural ridicat poate asigura necesarul intern de alimente de bază pentru o populaţie
mult mai numeroasă decât cea existentă în prezent. Importul de alimente ar trebui să
fie doar o sursă de completare şi diversificare a consumului. Efectele negative ale
reformei agricole în prima sa fază au un impact negativ temporar asupra nivelului
producţiilor vegetale şi mai ales animale şi efecte negative propagate asupra
industriilor din amonte si aval de agricultură. Descentralizarea sectorului
agroalimetar, privatizarea pământului, lipsa unor programe menite să creeze noi
filiere agroalimentare a generat criza agriculturii şi a afectat securitatea alimentară a
populaţiei.
Securitatea alimentară are drept componente de bază: asigurarea disponibilităţilor de
alimentare pe locuitor (calorii şi proteine) şi capacitatea de cumpărare a populaţiei, şi se realizează
prin corelarea politicilor nutriţionale cu politicile alimentare.
Politica alimentară are ca obiectiv asigurarea necesarului, cantitativ şi calitativ, de alimente
pentru întreaga populaţie, la preţuri accesibile.
Oricât ar părea de paradoxal pentru zilele noastre în plină revoluţie ştiinţifică şi
tehnică, care determină a creştere puternică şi a producţiei agricole pe plan mondial,
numeroase ţări se confruntă cu o problemă alimenatară care tinde,în timp,să se
agraveze, constituind un factor de destabilizare a vieţii internaţionale. Se
înregistrează mari decalaje între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare sub
aspectul posibilităţilor de alimentaţie. S-a produs o puternică polarizare a
consumului alimentar pe plan mondial - pe de o parte, circa 2/3 din populaţie, în
majoritate în ţările nedezvoltate şi subdezvoltate, unde se înregistrează fenomene
grave de foamete şi subnutriţie, iar - pe de altă parte, o minoritate situată mai ales în
ţările capitaliste industrializate, care pot consuma peste normele naţionale.
1.2. Premizele dezvoltării agricole

Strategia dezvoltării producţiei agricole trebuie privită sistematic „în contextul procesului de
tranziţie a întregii economii, la tipul de economie de piaţă” construind un sistem managerial specific.
Numai pe această cale se poate redresa producţia agricolă şi sectorul ei de culturi agricole, având
în vedere aşezarea lor pe noi principii şi mecanisme de funcţionare social-economice şi tehnologice.
Pentru a asigura securitatea alimentară, sănătatea populaţiei, singura soluţie este
formarea unei agriculturi durabile şi competitive, care să pună în valoare
potenţialul de producţie şi pedoclimatic al teritoriului biogeografic al României, cu
marea sa diversitate, să ajusteze structural această ramură a economiei naţionale cu
implantarea ei în mecanismele economiei de piaţă şi să o înzestreze cu factori de
producţie cât mai moderni şi performanţi. Sunt necesare corecţii semnificative în
agrofitotehnie, prin introducerea unor tehnici culturale specifice exploataţiilor mici,
mijlocii şi mari. În esenţă se pot avea în vedere următoarele criterii de ordin tehnico-
economic şi ecologic pentru redresarea agiculturii şi a sectorului său vegetal:
 ridicarea potenţialului de producţie al pământului prin lucrări de îmbunătăţiri funciare,
îndeosebi prin irigaţii;
 extinderea mecanizării, prin creşterea numărului de tractoare şi maşini agricole şi adaptarea
lor la noua structură a cercetărilor ştiinţifice;
 utilizarea eficientă a îngrăşămintelor şi substanţelor fitofarmaceutice pentru sporirea
randamentului şi păstrarea sănătăţii plantelor, luarea în considerare a evitării poluării mediului
înconjurător şi respectării standardelor internaţionale de calitate a produselor agricole;
 creşterea gradului de pregătire şi utilizare a forţei de muncă;
 formarea brută de capital, prin creşterea capacităţii investiţionale a producătorilor agricoli,
participarea bugetului public naţional şi local la obiectivele de interes strategic, participarea
fondurilor comunitare a instituţiilor financiare internaţionale şi a capitalului extern.
În noul menagement tehnologic, care se fundamentează pe redimensionarea
exploataţiilor agricole, mecanizarea joacă un rol important, în care creşterea puterii
tractoarelor şi combinelor este definitorie, în ideea de a reduce la maximum posibil
perioada de pregătire a terenului, de semănat, recoltat şi eliberat terenul de resturile
vegetale.
Un rol important revine cercetării ştiinţifice care se realizează prin Academia de Ştiinţe
Agricole şi Silvice, Institutele sale de cercetări şi Universităţile agricole. Cercetarea ştiinţifică are drept
obiective majore:
creearea de noi forme de plante (soiuri şi hibrizi) cu o valoare productivă ridicată şi cu
rezistenţă la secetă, boli şi dăunători;
îmbunătăţirea tehnologiilor la culturile agricole, în special în domeniul
prevenirii şi combaterii organismelor dăunătoare, fertilizării şi irigării
terenului cultivat;
controlul, supravegherea şi cercetarea solurilor (monitorizarea) pe întreg
teritoriul agricol naţional;
producerea materialului biologic de înmulţire (seminţe) de calitate superioară.

1.3. Tehnologia şi tehnica convenţională

Tehnologia şi tehnica convenţională au ca obiectiv asigurarea unei recolte cât mai ridicate şi
constante an de an pe o parcelă de teren, cu un consum dat de muncă şi de resurse financiare.
Productivitatea unei tehnologiii este dată de cantitatea de produse obţinute şi de consumul de forţă de
muncă la unitatea de suprafaţă.
 Tehnologia are o componentă socială, culturală şi psihologică, care se bazează
pe înţelegere, cunoaştere, receptivitate din partea celor ce aplică metodele ei.
De exemplu: fărămiţarea terenurilor a creat adevărate dezechilibre structurale în
agricultură, dar şi o criză socială. Populaţia ocupată în agricultură a îmbătrânit şi este mai puţin
receptivă la asocierea în ferme viabile din punct de vedere economic şi la adoptarea unor noi tehnologii.
Tradiţia, obiceiurile şi atitudinea general faţă de schimbare sunt factori importanţi ce afectează folosirea
tehnologiilor performante. Orice tehnologie trebuie să îmbunătăţească relaţia consum-randament
pentru a se obţine în final o producţie mai mare şi de calitate superioară, la un cost pe unitate cât mai
scăzut.
Tehnologia reprezintă studiul metodelor şi procedeelor folosite în diferite sectoare ale
agriculturii, cum ar fi: tehnologia culturilor de câmp, tehnologia horticolă, tehnologia creşterii
animalelor.
Tehnica provine din grecescul „techne” şi înseamnă ansamblul de metode şi procedee dintr-
un sector agricol sau a unei plante cultivate (culturi) care duce la îndeplinire principiile (criteriile)
tehnologice.
Tehnologia se concretizează pe terenul agricol prin fluxul tehnologic, care reprezintă
totalitatea metodelor si lucrărilor în ordinea şi succesiunea lor firească, începând de la pregătirea
terenului pentru semănat şi până la recoltarea produselor şi îndepărtarea resturilor vegetale.
După M. Berca (2005), fluxul tehnologic agricol, cu componentele sale biotehnice „ stă la
baza definirii unei politici agrare concrete, inteligente, eficiente. De aceea, agricultura nu este numai
teorie şi economie, ci activitate vie, productivă, care se exprimă prin tehnologii şi tehnici diverse,
care să polueze cât mai puţin produsele obţinute în ecosistem”

1.4. Tehnologia şi tehnica ecologică

Faţă de tehnica clasică, ecotehnica, caută pe baza principiilor ecologice să ocrotească

integritatea solului şi a plantelor şi să reducă, pe cât posibil, deşeurile şi rezidurile.
Tehnologia ecologică este un nivel superior al tehnicii şi numai ea poate realiza produse
curate, nepoluate. Ea se bazează pe aplicarea următoarelor acţiuni principale:
ocrotirea integrităţii solului şi a plantelor;
reducerea deşeurilor şi rezidurilor nocive;
fertilizarea cu predominarea materiei organice ca îngrăşământ;
folosirea luptei integrate contra bolilor şi dăunătorilor folosind cu precădere metode
biologice;
cultivarea soiurilor şi hibrizilor productivi, rezistenţi genetic la boli şi dăunători.
Ecotehnica presupune un mediu tehnologic corespunzător, ceea ce înseamnă o adaptare a
actualelor metode tehnice şi promovarea unor noi procedee agrotehnice după criterii ecologice şi social
culturale.

1.5. Tehnologii alternative

Cu toate rezultatele bune obţinute în producţia agricolă pe anumite suprafeţe din diferite
ţări, tehnologia ecologică are de străbătut un drum lung până la introducerea şi apoi
generalizarea ei în agricultură. Sunt căutate soluţii de aplicare treptată prin tehnologii intermediare,
tehnologii economicoase, tehnologii naturiste, tehnologii alternative şi tehnologii adaptate care se
pot aplica în funcţie de structurile agricole (P.Harper, B.Wirkson,1978)
Tehnologia intermediară este susţinută în ţările anglo-saxone şi se sitează între tehnologia
tradiţională şi cea modernă. Conceptul este imprecis şi nu deţine nici un criteriu de decizie.
Tehnologia economicoasă se bazează pe acţiuni agrotehnice simple, cu costuri reduse,
în care captarea energiei radiante solare ocupă un rol principal, în dauna folosirii mecanizării.
 Tehniologia naturistă se înscrie în ciclurile ecologice, utilizând surse de energie
inepuizabile, nepoluante, economisind resursele regenerabile şi reciclând deşeurile. Este tehnologia
pentru fermele cu suprafeţe mici şi medii, dar care au posibilitatea să se asocieze.
Tehnologiile de producţie trebuie fundamentate după criterii energetice, economice si
ecologice.

1.6. Premizele dezvoltării agricole

Strategia dezvoltării producţiei agricole trebuie privită sistematic „în contextul procesului de
tranziţie a întregii economii, la tipul de economie de piaţă” construind un sistem managerial specific.
Numai pe această cale se poate redresa producţia agricolă şi sectorul ei de culturi agricole, având
în vedere aşezarea lor pe noi principii şi mecanisme de funcţionare social-economice şi tehnologice.
Pentru a asigura securitatea alimentară, sănătatea populaţiei, singura soluţie este formarea
unei agriculturi durabile şi competitive, care să pună în valoare potenţialul de producţie şi
pedoclimatic al teritoriului biogeografic al României, cu marea sa diversitate, să ajusteze structural
această ramură a economiei naţionale cu implantarea ei în mecanismele economiei de piaţă şi să o
înzestreze cu factori de producţie cât mai moderni şi performanţi. Sunt necesare corecţii semnificative
în agrofitotehnie, prin introducerea unor tehnici culturale specifice exploataţiilor mici, mijlocii şi mari. În
esenţă se pot avea în vedere următoarele criterii de ordin tehnico-economic şi ecologic pentru redresarea
agiculturii şi a sectorului său vegetal:

 ridicarea potenţialului de producţie al pământului prin lucrări de îmbunătăţiri

funciare, îndeosebi prin irigaţii;
 extinderea mecanizării, prin creşterea numărului de tractoare şi maşini agricole şi
adaptarea lor la noua structură a cercetărilor ştiinţifice;
 utilizarea eficientă a îngrăşămintelor şi substanţelor fitofarmaceutice pentru sporirea
randamentului şi păstrarea sănătăţii plantelor, luarea în considerare a evitării poluării mediului
înconjurător şi respectării standardelor internaţionale de calitate a produselor agricole;
 creşterea gradului de pregătire şi utilizare a forţei de muncă;
 formarea brută de capital, prin creşterea capacităţii investiţionale a producătorilor agricoli,
participarea bugetului public naţional şi local la obiectivele de interes strategic, participarea
fondurilor comunitare a instituţiilor financiare internaţionale şi a capitalului extern.
Un rol important revine cercetării ştiinţifice care se realizează prin Academia de Ştiinţe
Agricole şi Silvice, Institutele sale de cercetări şi Universităţile agricole. Cercetarea ştiinţifică are drept
obiective majore:
 creearea de noi forme de plante (soiuri şi hibrizi) cu o valoare productivă ridicată şi cu
rezistenţă la secetă, boli şi dăunători;
 creearea de noi forme de plante (soiuri şi hibrizi) cu o valoare productivă ridicată şi cu
rezistenţă la secetă, boli şi dăunători;
 controlul, supravegherea şi cercetarea solurilor (monitorizarea) pe întreg teritoriul
agricol national;
 producerea materialului biologic de înmulţire (seminţe) de calitate superioară.

1.7. Biotehnologia agricolă

Biotehnologia este considerată un domeniu al agriculturii durabile şi ecologice care
se extinde tot mai mult în agricultură şi în industria alimentară. Biotehnologia a devenit o ştiinţă şi o
practică de mare viitor ; ea cuprinde ansamblul procedeelor de transformare a materiilor prime
reînnoibile şi de producere, cu ajutorul culturilor de microorganisme şi de celule animale şi vegetale, a
numeroase varietăţi de substanţe utile omului.
In sensul cel mai larg, biotehnologia presupune utilizarea proceselor biologice pentru a obţine
 produse folositoare.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) consideră biotehnologia ca
fiind un domeniu de activitate ce foloseşte organisme vii sau componente ale acestora pentru a
obţine sau a modifica produse, a ameliora plante ori animale şi a produce micoorganisme în scopuri
specifice.
In opinia specialiştilor, biotehnologia are numeroase aplicaţii practice în agricultură:
 obţinerea de organisme modificate genetic (OMG), adică soiuri şi hibrizi, care pot fi
folosiţi în alimentaţia omului şi a animalelor;
 obţinerea de soiuri şi hibrizi din plante agricole /transgene), tolerante la erbicide;
 crearea de plante modificate genetic rezistente la boli;
 îmbunătăţirea valorii nutritive a alimentelor şi a seminţelor;
 crearea de soiri de plante agricole care pot să dea recolte relativ maărite pe soluri slabe
fertile sau în condiţii vitrege de mediu;
 utilizarea mai eficientă a îngrăşămintelor de către sol şi a substanţelor nutritive din sol de
către plante.

1.8. Zonarea ecologică a culturilor agricole

Cunoaşterea modului în care condiţiile naturale existente satisfac cerinţele biologice ale
plantelor agricole este de mare însemnătate pentru economia naţională, deoarece numai pornind de la
această bază ştiinţifică se poate realiza o amplasare raţională a culturilor. Creşterea si dezvoltarea
plantelor cultivate, productivitatea lor biologică şi în final recolta sunt rezultatul schimburilor
de substanţă şi al transformărilor de energie ce se realizează în cadrul ecosistemelor agricole.
Infăptuirea acestor procese dinamice şi foarte complexe se desfăşoară în forme diferite pentru
fiecare specie de plantă cultivată şi tip de ecosistem şi este condiţionată de cerinţele biologice
şi de modul de acţiune a factorilor de vegetaţie şi a factorilor ecologici teritoriali (clima şi solul).
Acţiunea factorilor ecologici şi de vegetaţie asupra creşterii, dezvoltării şi fructificării
plantelor în raport cu cerinţele biologice ale acestora, determină un nivel de referinţă de cea mai mare
însemnătate, şi anume: optimul ecologic. Este foarte importantă cunoaşterea noţiunii de optim
ecologic,deoarece, plecând de la nivelul acestuia, acţiunea restrictivă a factorilor mediului
fizic delimitează zone ecogeografice, de la cele mai favorabile, până la cele nefavorabile, în care
culturile îşi satisfac cu greu cerinţele biologice sau care sunt improprii creşterii şi dezvoltării plantelor
respective. In acest sens s-au făcut numeroase studii teoretice de exprimare a notiunii de optim ecologic,
cele mai multe referindu-se la concepte strict biologice, la substanţa vie şi la organisme în general.
Prin zone se înţeleg mai multe teritorii administrative, care se caracterizează prin unitatea
factorilor de mediu şi care prezintă condiţii mai mult sau mai puţin asemănătoare pentru culturile
agricole. De exemplu: Câmpia de Vest cuprinde teritoriul dintre graniţa de vest şi poalele
dealurilor vestice, începând de la SatuMare şi până la Oraviţa; este foarte favorabilă pentru porumb,
plante de nutreţ, grâu de toamnă, orz de toamnă, floarea soarelui, soia, sfecla de zahăr, cartof, cânepă
şi favorabilă pentru mazăre, fasole, inul pentru ulei, orez.
In cadrul zonelor se diferenţiază:
- bazinele, teritorii restrânse, care cuprind mai multe localităţi, cu condiţii
pedoclimatice aproape identice şi cu o specializare largă a culturilor;
- centrele legumicole, pomicole, viticole sunt teritorii cu condiţii pedoclimatice identice specifice,
specializate în una-două culturi.

1.9. Factorii climatici

In climatologie în general şi în cea agricolă în special trebuie să avem în vedere două
noţiuni fundamentale: clima şi microclima.
Clima reprezintă regimul stării timpului (vremii) caracteristic unei zone ecologice, pe o
perioadă îndelungată de ani, rezultat din interacţiunea dintre energia radiantă solară, caracterul
suprafeţei pământului şi circulaţia generală a aerului în atmosferă pe mari regiuni ale globului sau a
unei ţări.
Microclima este starea vremii pe suprafeţe mici, ca rezultat al neuniformităţii suprafeţei
terestre din punct de vedere al proprietăţilor sale fizice. Astfel apar diferenţe uneori majore între
factorii meteorologici dintr-o localitate de câmpie şi cei din zona de deal, cu influenţă directă, de
exemplu, asupra epocii de semănat şi a recoltatului.
Pornind de la aceste consideraţii şi de la influenţele pe care le exercită elementele
meteorologice, cunoaşterea climei şi microclimei şi a componentelor sale este deosebit de importantă
pentru zonarea culturilor agricole pe teritoriu, pentru calculul evapo-transpiraţiei şi pentru stabilirea
bilanţului energetic al solului.

1.10. Zonele climatice

Ţara noastră face parte din centura climatică temperată a emisferei nordice, unde s-au
format cele mai productive zone agricole, cu o mare diversitate de sisteme de cultură şi de creştere a
animalelor.
Potenţialul climatic permite cultivarea unei game largi de culturi agricole şi horticole, o
răspândire mai mare având cele cu cerinţe moderate faţă de factorul căldură.
Un interes deosebit pentru culturile agricole îl reprezintă resursele climatice pe forme de
relief şi tipuri de vegetaţie.
Corespunzătoare celor trei trepte de relief se diferenţiază în România trei etaje de climă:
- clima câmpiilor: se caracterizează printr-o repartizare teritorială destul de uniformă a
principalelor elemente meteorologice; vara cad ploi la intervale mari sub formă de averse, iarna
perioadele de ger alternează cu cele de dezgheţ;
- clima dealurilor şi podişurilor cuprinde cea mai mare parte a ţării, cu ploi îndelungate,
iar pe văi şi depresiuni sunt frecvente îngheţurile;
- clima munţilor iese în evidenţă prin temperaturi scăzute şi precipitaţii abundente,
care asigură vegetaţia pajiştilor pentru păşunat şi fân.

1.11. Solul

Cultivarea plantelor agricole nu poate fi concepută fără prezenţa solului principalul

mijloc de producţie în agricultură, adevărată avuţie naţională, suport material pentru plante. Solul
constituie o resursă inepuizabilă a mediului, o adevărată fabrică de producere a substanţelor nutritive,
un uriaş acumulator de energie potenţială. Pentru solurile României s-a evaluat o cantitate de
aproximativ 2 miliarde tone humus (materie organică), al cărui potenţial energetic se estimează la
echivalentul a 1,2 miliarde tone petrol brut (Răuţă, C-1981).
Capacitatea de producţie a solului sau potenţialul productiv este însuşirea acestuia de a asigura
condiţii optime plantelor şi recolte constante şi sigure an de an, fiind condiţionată de însuşirile
generale cât şi de fertilitatea solului. Menţinerea capacităţii de producţie a solului la un nivel constant
ridicat, constituie una din problemele fundamentale ale agriculturii româneşti, cu largi implicaţii
de ordin tehnic, economic şi ecologic.
Solul, este format din stratul arabil, stratul de la suprafaţă (5-30 cm), răscolit, prelucrat de
piesele active ale maşinilor agricole şi substratul arabil (subsolul) stratul de la adâncime (30-80-
100 cm) care reprezintă rezerva pentru hrana plantelor cu factorii necesari creşterii .
Faza solidă provine din roci. Rocile sunt alcătuite din minerale, acestea din elemente
chimice. In sol se găsesc toate elementele înscrise în tabelul lui Mendeleev. Rocile care au stat
şi stau la baza formării solului sunt roci eruptive sau magmatice (granite, grandiolite, diolite, gabrouri),
roci metamorfice (cuarţite, micaşisturi, calcare cristaline, şisturi grafitoase) şi roci sedimentare (pietriş,
nisip, conglomerate, gresii, loess, marne, calcare, sare, ipsos, petrol, cretă, cărbuni etc).
 1.12. Factorii şi procesele de formare a solului

Asupra rocilor de la suprafaţa litosferei, ca material primar, au acţionat şi acţionează o

serie de factori (agenţi): fizici, chimici şi biologici.
Agenţii fizici, foarte numeroşi, sunt agenţii climatici sau clima cu toate componentele ei
(temperatura, precepitaţiile, vântul, ş.a). Agenţii fizici participă la fenomenul de dezagregare a rocilor
şi ca urmare apar diferite fragmente ca:
 bolovani, cu diametrul mai mare de 200 mm
 pietre, având diametrul de 200 - 20 mm
 pietriş, cu diametrul de 20 - 2 mm
 nisip grosier, cu diametrul de 2- 0,2 mm
 nisip fin, cu diametrul particolelor 0,2 - 0,02 mm
 praf, pulberi, având diametrul 0,02 - 0,002 mm.

Aceste fragmente îşi păstrează nemodificate însuşirile fizico-chimice.

Agenţii chimici implică reacţii chimice între diferite elemente chimice din structura rocilor
cu formarea altor grupe de substanţe (oxizi, hidoxizi, coloizi, ş.a) Acestea prezintă însuşiri diferite,
mai complexe, faţă de particolele din care au provenit. Argila este de pildă, rezultanta procesului de
alterare chimică produsă de agenţii chimici.
Materialul parental mărunţit, (roca mamă) modificat chimic şi supus proceselor biologice a
devenit sol fertil.

1.13. Caracteristicile solului

Solul prezintă însuşiri fizice, chimice şi biologice.
Insuşirile fizice ale solului sunt: textura, structura, porozitatea, aderenţa, compactitatea,
plasticitatea, contracţia, densitatea specifică,densitatea aparentă.
Textura solului (compoziţia mecanică, alcătuirea granulometrică) reprezintă
proporţia în care fracţiunile granulometrice (grăunciorii) intră în alcătuirea naturală a solului. In funcţie
de textură solurile pot fi: nisipoase ( nisip 95%, argilă 5%), nisipo-lutoase (9o-80% nisip, 10-20%
argilă), luto-nisipoase (70-80% nisip, 20-30% argilă), lutoase (30-45% argilă), luto-argiloase (45-60%
argilă), argilo-lutoase (60-
75% argilă), argiloase (75-85% argilă), greu argiloase cu peste 85% argilă.
In practică însă, după textură, solurile se împart în:
 soluri uşoare (afânate) în care predomină nisipul, destinate cultivării plantelor
neprăşitoare, fertilizate cu îngrăşăminte organice bine descompuse;
 soluri grele (compacte) în care predomină argila, sunt soluri greu permeabile pentru apă
şi aer, motiv pentru care ele se lucrează adânc şi la intervale scurte de timp. Fertilizarea lor se face cu
îngrăşăminte organice puţin descompuse şi sunt cultivate aceste soluri mai ales cu plante prăşitoare;
 soluri mijlocii, unde argila şi nisipul se găsesc îproporţii egale, sunt cele mai favorabile
pentru cultura plantelor.
Structura solului reprezintă modul de grupare algrăunciorilor de sol în agregate. După
mărimea agregatelor se deosebeşte structura: glomerulară (diametrul grăunciorilor este cuprins între 1-3
mm), alunară (4-10 mm), nuciformă, lenticulară, columnară, prismatică. Solurile cu stuctură, mai ales
glomerulară (măzărată), sunt soluri permeabile pentru apă şi aer, sunt soluri calde, soluri cu un
regim nutritiv favorabil plantelor, sunt cu alte cuvinte, soluri fertile. Stabilitatea agregatelor este
determinată de cimentul organo-mineral care leagă grăunciorii. Acest ciment este constituit din
humus, argilă şi diferiţi coloizi.
Textura solului se determină pe teren,orientativ, prin palpare. Proporţiaexactă a
grăunciorilor se stabileşte în laboratoarele de pedologie.
Structura solului se menţine şi se reface atunci când se aplică lucrări raţionale, când fertilizarea
solului se face cu îngrăşăminte organice, când se aplică o alternanţă sau o rotaţie raţională a culturilor.
Porozitatea solului reprezintă spaţiul lacunar. Grăunciorii şi agregatele lasă intre ele spaţii
sau pori. Porii pot avea diametrul mai mare de 0,25 mm şi atunci vorbim despre spaţii lacunare
necapilare iar când diametrul lor este mai mic de 0,25 mm., vorbim despre spaţii lacunare capilare. In
aceste spaţii se găseşte aer şi apă. Spaţiile lacunare necapilare deţin 15-20% din volumul total al
solului şi sunt de regulă pline cu aer; spaţiile lacunare capilare deţin 30-35% din volumul solului şi
sunt în mod normal pline cu apă. In aceste spaţii lacunare se petrec de fapt toate procesele chimice şi
biochimice din sol. Reglarea spaţiului lacunar se realizează prin lucrări ale solului: lucrări de afânare,
atunci când volumul spaţiului lacunar este mai mic decât cel normal ; lucrări de tasare, cu tăvălugul,
atunci când volumul spaţiului lacunar este mai mare decât cel normal.
Insuşirile chimice ale solului sunt condiţionate de starea de dispersie coloidală a
diferitelor substanţe din masa solului. Ele sunt reprezentate de : soluţia solului,coloizii, puterea de
reţinere, reacţia solului (pH).
Soluţia solului reprezintă mediul apos în care se află în stare de dispersie diferite
substanţe minerale şi organice care participă la procesul de nutriţie prin intermediul sistemului
radicular. Coloizii alcătuiesc complexul coloidal sau complexul argilo-humic din sol.
Puterea de reţinere reprezintă capacitatea solului de a reţine anumite substanţe cu un
grad variat de dispersie. Are o importanţă deosebită pentru viaţa plantelor şi deci pentru fertlitatea
solului deoarece, puterea de reţinere, împiedică levigarea substanţelor nutritive, ele rămânând la
dispoziţia plantelor
Reacţia solului =pH poate fi neutră (pH=7), bazică (pH mai mare decât 7), acidă (pH mai
mică decât 7). Majoritatea plantelor preferă solul cu reacţie neutră. Există specii de plante care preferă
reacţia acidă a solului,cum este cartoful, ovăzul, secara. Lucerna şi rapiţa, în schimb, preferă solurile
bazice.
Corectarea pH-ului acid sau bazic se face prin aplicarea amendamentelor şi a îngrăşămintelor
chimice cu reacţie acidă sau bazică.
Cunoaşterea reacţiei solului prezintă o importanţă deosebită pentru cunoaşterea şi
crearea condiţiilor favorabile creşterii plantelor. Pe teren, operativ dar orientativ, reacţia solului se
determină cu ajutorul unui aparat denumit pH-metru, prin metoda colorimetrică.
Insuşirile biologice ale solului se exprimă prin activitatea intensă a
microorganismelor, a plantelor, şi a animalelor din sol, fiind îndreptată în direcţia descompunerii şi
prelucrării materiei organice şi formării humusului .
Microorganismele produc:
 fixarea azotului atmosferic (bacterii simbiotice),
 transformarea unor compuşi ai fierului, sulfului şi fosforului din forme inaccesibile
în forme uşor accesibile plantelor,
 descompunerea substanţelor proteice şi transformarea lor în amoniac (bacterii
amonificatoare);
 oxidarea amoniacului şi trecerea lui în forme de azot accesibile plantelor, proces cunoscut
sub denumirea de nitrificare şi realizat de bacteriile nitrificatoare.
Plantele prin sistemul lor radicular furnizează în mod continuu resturi organice ce pot
atinge 1-10 tone/ha.
Animalele de la cele mai simple, protozoare, şi continuând cu râmele, transformă materia
organică amestecând-o cu cea minerală. Astfel, minusculele râme prelucrează anual 400-600
tone de sol pe 1 ha teren agricol.
Principalele însuşiri ale solului sunt fertilitatea şi capacitatea de producţie.

Fertilitatea este însuşirea esenţială a solului de a reţine şi pune la dispoziţia plantelor

cultivate substanţele nutritive, aer şi apă, de a creea condiţii optime de temperatură, umiditate şi
aeraţie în vederea asigurării creşterii şi dezvoltării plantelor, producerii de recolte. In definiţia
fertilităţii, un loc aparte îl ocupă humusul, acesta constituind suportul energetic de asigurare cu
substanţe nutritive. Ca urmare, humusul, poate fi luat drept criteriu de bază în aprecierea gradului de
fertilitate.
Humusul constituie un produs organic complex format din componente nespecifice
(substanţe organice în curs de descompunere) şi componente specifice (acizi humici şi huminici)
rezultaţi din descompunerea resturilor vegetale şi animale de către bacteriile aerobe. Conţinutul în humus
pe adâncimi de 30 cm poate atinge 60-90 t/ha pe soluri sărace şi 200-300 t /ha pe solurile fertile
(cernoziomuri).
Solul posedă o fertilitate naturală (potenţială) atunci când se găseşte în condiţii naturale de
dezvoltare şi o fertilitate artificială, dirijată şi modificată de om.
Humusul este reprezentat de materia organica descompusa din sol, care asigura hrana
plantelor si care reprezinta un factor de protectie impotriva bolilor, datorita prezentei unor
substante numite fitoalexine, substante care pentru plante au un rol asemanator anticorpilor.
Nu toate solurile contin aceeasi cantitate de humus, exista soluri foarte sarace, pe care le poti
recunoaste dupa culoarea lor galben-cenusie, cu un continut de cel mult 2%, si soluri bogate, care au
o culoare neagra, cu peste 7% procent de humus. Acest procent nu este fix, el difera de la an la an in
functie de conditii si mai ales depinde de modul in care iti ingrijesti gradina.
Pentru a imbogati cantitatea de humus din sol, exista cateva metode la indemana oricui.
Toamna, dupa ce ai curatat terenul de resturile vegetale, poti ingloba in sapatura la fiecare metru
patrat cate 4 kilograme de turba uscata, sau 6 kilograme de compost semidescompus. Acesta este
inglobat in sol prin sapat iar primavara, imediat dupa dezghet, si va putea fi transformat intr-un pat
germinativ de buna calitate pentru semanat sau pentru transplantarea rasadurilor. In perioada
vegetatiei, mulcirea asigura pentru mai tarziu bazele formarii humusului. Mulcirea se face atat in
gradinile de legume cat si in straturile de flori, si reprezinta crearea unui strat artificial de 2-3 cm
grosime la suprafata solului, alcatuit din talas, scoarta de copac, rumegus, sau alte deseuri lemnoase
si resturi vegetale. Are rolul de a impiedica dezvoltarea buruienilor, mentine o umiditate relativ
constanta in sol iar, prin descompunere, materia organica se transforma in humus.

1.14. Îngrasamintele verzi

Este cea mai simpla metoda de a imbogati solul in azot, ea consta in cultivarea unor plante
erbacee, care in plina perioada de vegetatie le vei cosi, terenul il vei sapa si vei ingloba in sol plantele
inca verzi, la o adancime mica. Dintre aceste plante, cele mai folosite sunt lupinul, trifoiul, sparceta si
sulfina. Ele sunt specii leguminoase care au proprietatea de a fixa in sol azotul din atmosfera.
Prin asolament se urmărește crearea unor condiţii de mediu mai favorabile pentru plantele
cultivate, o mai bună aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive şi prevenirea pagubelor provocate de
buruieni, boli şi dăunători.
Avantajele pe care le realizează asolamentele mai ales în anii agricoli cu probleme, vin în
sprijinul producătorului agricol în speranţa obţinerii unor randamente pe unitatea de suprafaţă.
Organizarea unui asolament nu se face de azi pe mâine şi nu pentru o perioadă scurtă, ci
pentru o perioadă mai lungă de 4 - 6 ani.
În organizarea unui asolament raţional, care în final să realizeze sporuri de producţie şi
eficienţă economică maximă, trebuie să se ţină seama de o serie de factori şi anume:
• condiţiile naturale;
• cerinţele economico - organizatorice;
• cerinţele agrobiologice ale plantelor.
Factorii naturali, cum sunt solul şi clima, au o importanţă deosebită în alegerea culturilor din
cadrul asolamentului. Tipul de sol, relieful, expoziţia, adâncimea apei freatice, cantitatea de
precipitaţii, temperatura etc. sunt factori de care trebuie să se ţină seama atât în privinţa speciilor ce
se vor cultiva într-o zonă sau alta, cât şi a hibrizilor şi soiurilor din cadrul fiecărei specii.
Rotaţia şi succesiunea în cadrul asolamentelor se vor face în funcţie de cerinţele agro-
biologice ale plantelor.
Prin rotaţie şi succesiunea culturilor în cadrul asolamentului trebuie să se realizeze şi o bună
combatere a bolilor şi dăunătorilor, şi a buruienilor.
Ţinând cont că în agricultura ţării noastre s-au produs mutaţii foarte importante, unde
agricultura privată deţine 95% din suprafaţa arabilă, o atenţie deosebită trebuie acordată mărimii
solelor.
În asociaţiile nou înfiinţate, solele sunt mai mari în funcţie de specificul asolamentului
(asolamente de câmp, asolamente furajere sau mixte), în timp ce în agricultura privată, solele au
dimensiuni mult mai mici, în funcţie de suprafaţa deţinută de proprietar.
În funcţie de numărul de sole sau ani, asolamentele sunt de scurtă durată, 2-4 ani şi de lungă
durată, 5-6 ani.
Întrucât principalele culturi din ţara noastră sunt grâul şi porumbul, acestea ocupând aproape
60% din suprafaţa arabilă, se foloseşte foarte des rotaţia grâu - porumb. Acest asolament s-a dovedit
necorespunzător, întrucât ambele culturi sunt mari consumatoare de elemente nutritive şi au şi unele
boli comune (Fuzarioză).
Astfel, după plante care lasă în sol cantităţi mari de elemente nutritive, cum ar fi
leguminoasele, să urmeze plante mari consumătoare de azot şi fosfor, cum sunt porumbul, grâul,
sfecla, floarea soarelui,etc. De asemenea, se recomandă ca după plante mari consumatoare de apă să
urmeze plante cu un consum mai redus de apă.

1.15. Asolamentul agricol

Noţiunea şi practica asolamentului, cu nucleul de bază care este rotaţia culturilor pe un

teren agricol, este destul de controversată din motive mai mult economice decât tehnologice. Sunt
specialişti care minimalizează asolamentul, dar cercetările intreprinse în multe ţări confirmă
valenţele acestuia, atestate încă din antichitate. Asolamentul nu şi-a pierdut din actualitate, cu rol
esenţial în combaterea monoculturii, a „oboselii” solului, prevenirii atacului de dăunători.
Asolamentul reprezintă amplasarea raţională a culturilor în timp şi spaţiu, pe sole sau tarlale,
stabilite pe baza dezvoltării actuale şi în perspectivă a unei societăţi agricole.
Asolamentul poate fi perceput şi ca un sistem raţional de amenajare a terenului şi de
lucrări ale solului, de aplicare a îngrăşămintelor, în vederea creşterii fertilităţii şi producţiei agricole
precum şi asigurării bazei furajere pentru dezvoltarea creşterii animalelor.
In dimensionarea şi delimitarea unui asolament se ţine seama de o serie de criterii cum ar fi:
 limite obligate (naturale, construite, hotare)
 relieful (panta, eroziunea)
 schema hidrotehnică ( prezenţa canalelor, conductelor de aducţiunea apei)
 forma şi dimensionarea solelor ( unitate de cultură, unitate de exploatare, unitate de
amenajare)
 dimensionarea şi specializarea exploataţiei agricole
 costurile producţiei.
El presupune împărţirea unei suprafeţe în parcele denumite sole, pe care plantele sunt
repartizate şi supuse rotaţiei. Fiecare cultură poate ocupa într-un an una sau mai multe sole sau numai
o parte dintr-o solă. Sola ocupată cu două culturi se numeşte solă mixtă, iar cea ocupată cu mai
multe culturi, solă pestriţă.
Succesiunea culturilor în timp (pe sole) se numeşte rotaţia culturilor, iar timpul în cursul
căruia fiecare cultură trece prin toate solele asolamentului durata rotaţiei. In cazul în care o plantă de
cultură rămâne sau se seamănă doi sau mai mulţi ani pe aceeaşi sol, fără a fi înlocuită prin alta
în perioada respectivă, se numeşte monocultură (de exemplu porumb după porumb).
Asolamentele pentru a fi cât mai eficiente, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
 economice - să asigure îndeplinirea obiectivelor din planul de cultură,utilizând
eficient sumele alocate;
 tenico- organizatorice - să prevadă o folosire cât mai raţională şi maieconomică a
resurselor materiale şi umane;
 agrobiologice - să asigure sporirea fertilităţii solului şi protecţia culturilor.
Importanţa asolamentului rezidă din faptul că rezolvă, fără nici o cheltuială
suplimentară, numeroase probleme de ordin organizatoric, biologic, tehnic şi economic.
Astfel, asolamentul contribuie la:
 adoptarea unei structuri adecvate a culturilor.O structură optimă este determinată de
factorii sociali-economici şi reprezintă procentul pe care îl ocupă în asolament anumite plante de
cultură, alternarea lor şi introducerea plantelor amelioratoare (leguminoase) în rotaţia
culturilor.Toate acestea crează posibilitatea valorificării potenţialului biologic al plantelor, concretizat
prin producţii ridicate la hectar precum şi economisirea unor mari cantităţi de îngrăşăminte cu azot,
pesticide şi energie (30-35 %);
 înlătură fenomenul de “oboseală a solului” adică scăderea treptată a fertlităţii lui,datorată
unor multiple cauze de natură chimică, biochimică sau biologică. Unii cercetători explică fenomenul
pe seama înmulţirii unor bacterii sau ciuperci proprii anumitor culturi şi a căror toxine secretate în sol
stânjenesc cultivarea altor plante. Fenomenul în sine, prezintă aspecte foarte complexe, unele încă
insuficient elucidate;
 contribuie la combaterea buruienilor, a bolilor şi a dăunătorilor. Din multitudinea
posibilităţilor de combatere, asolamentul se remarcă prin controlul gradului de îmburuienare al
culturilor sub pragul economic de dăunare, fără a necesita investiţii suplimentare. Asolamentele
multianuale, cu rotaţii bine chibzuite, reduc sau elimină fondul biologic de buruieni,nefiind necesară
intervenţia cu erbicidepentrucombaterealor (Al.Salontai,1994);
 contribuie la utilizarea judicioasă a îngrăşămintelor sub aspectul efectului direct şi
prelungit;
 oferă posibilitatea aplicării unor sisteme raţionale de lucrare a solului şi de exploatare
rentabilă a tractoarelor şi maşinile agricole.
Clasificarea asolamentelor
Se face ţinând cont de diferite criterii ca:
 numărul de sole care compun asolamentul,
 numărul de ani ai rotaţiei,
 ponderea şi importanţa economică a culturilor,
 suprafeţele ocupate de anumite plante sau grupe de plante,
 scopul pentru care au fost organizate, ş.a.
Astfel, se deosebesc următoarele tipuri de asolamente:
Asolamentul de câmp: asolamentul care include principalele culturi agricole (cereale,
leguminoase, plante tehnice ) şi care, în raport cu numărul solelor care îl compun, poate fi scurt (cu 3-5
sole), mijlociu (cu 6-8 sole) şi lung (cuprinzând peste 8 sole ). In funcţie de numărul de sole şi numărul
de ani,asolamentele pot fi de 2 ani, de 3 ani, de 4, 5 sau 6 ani.
Asolamentul furajer: are rolul de a satisface nevoile fermelor cu furaje variate şi de bună
caliatate. Acestea se plasează de regulă pe terenurile ocupate cu păşuni şi fâneţe, dar şi pe ternurile
arabile din apropierea fermelor de animale. Specificul acestui asolament este faptul că suprafaţa sa
este ocupată cu plante de nutreţ: pentru masă verde, pentru fân, pentru boabe (concentrate). Rolul
asolamentului urajer este nu numai acela de a produce furaje ci şi de a îmbunătăţi fertilitatea solului
prin cultivarea plantelor perene.
Asolamentul special: se organizează pentru anumite culturi, pentru anumite condiţii
speciale.Cele mai importante sunt: asolamentele agricole irigate, asolamentele legumicole,
asolamentele de peinieră, asolamentele din orezării, etc.
Asolamentul mixt : se organizează pentru a rezolva probleme variate prin
introducerea unui singur asolament cu destinaţii multiple. Acest asolament imbină componentele a
două sau mai multor tipuri de asolamente: cuprinde atât plantele de câmp, cât şi plantele de nutreţ şi
legume şi pot fi denumite de câmp furajer, furajer de câmp, furajer-legumicol, de câmp-furajer -
legumicol, primul termen indicând proporţia mai mare a unor plante.
Asolamentul se constituie ca o componentă de bază a agriculturii ecologice. El are un efect
benefic, contribuind la depoluarea solului şi sporirea fertilităţii acestuia.
În acest  sens se recomanda câteva tipuri de asolamente orientative
Asolament de 3 ani
1. leguminoase plante tehnice
2. cereale păioase
3. porumb
Asolament de 4 ani
1. leguminoase
2. cereale păioase
3. plante tehnice
4. porumb
Asolament de 5 ani
1. leguminoase plante furajere
2. cereale de toamnă
3. porumb plante tehnice
4. porumb plante tehnice
5. porumb plante tehnice
Asolament de 6 ani
1. leguminoase
2. cereale de toamnă
3. porumb, floarea soarelui, sfeclă
4. cereale de toamnă
5. porumb
6. porumb
În condiţii de irigare se recomandă asolamente de 3-5 ani, cu următoarea structură de culturi:
porumb 42%, grâu orz 26%, sfeclă 8%, soia 8%, floarea soarelui 8%, ierburi perene 8%.
Pe terenurile din zona de deal, în asolament este necesar să se introducă o plantă
amelioratoare pentru îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale acestor terenuri.
Organizarea unui asolament fără un complex de măsuri agrotehnice corespunzătoare, nu
rezolvă problemele mari care stau în faţa agriculturii. Este necesar ca, în funcţie de cerinţele plantelor
şi zona în care ne găsim, să se aplice  cele mai bune metode de cultură, care să ducă la obţinerea unor
recolte mari la hectar şi la îmbunătăţirea însuşirilor de fertilitate ale solului.
O atenţie deosebită trebuie să se acorde folosirii raţionale a erbicidelor care să permită
organizarea unor asolamente corespunzătoare.
Impreună, fertilitatea naturală şi cea artificială, formează fertilitatea efectivă (economică)
ce se manifestă prin nivelul şi calitatea recoltelor realizate. Solul, este format din stratul arabil, stratul
de la suprafaţă (25-30 cm), răscolit, prelucrat de piesele active ale maşinilor agricole şi substratul
arabil (subsolul) stratul de la adâncime (30-80-100 cm) care reprezintă rezerva pentru hrana
plantelor cu factorii necesari creşterii. Solul este alcătuit din 3 faze: solidă (50% din volumul total al
solului), lichidă (30-35%) şi gazoasă (15-20%).
Solurile si pH-ul lor
pH-ul este o marime caracteristica solutiilor apoase. Pentru ca solul contine si el apa, a fost
impartit in fuctie de valoarea acestui pH in trei mari categorii: acide, neutre si alcaline. Desigur, este
vorba de o materie organica si nu vom intalni soluri cu pH aflat intr-o extrema sau alta, decat poate in
cazul prezentei unor puternice surse de poluare. In general, pamantul are un pH cuprins intre 4 si 8.
* soluri acide: pH = 4,5 – 6
* soluri slab acide: pH = 6 - 6,5
* soluri neutre: pH = 6,5 - 7,2
* soluri alcaline (saraturate): pH = 7,5 – 8
Se observa ca plantele suporta mai degraba un sol acid, decat unul alcalin. In mod curent,
solurile cu pH mai mare de 7,2 se numesc saraturi, deoarece contin in structura lor foarte multe saruri
cu sodiu, magneziu, potasiu si clor.
Majoritatea plantelor cultivate prefera soluri neutre si slab acide. O forma inedita de
comportament are hortensia, care isi schimba culoarea florilor in functie de aciditatea solului. Pentru
colorarea in albastru a florilor pH-ul trebuie sa fie de 5,0-5,4, colorarea florilor in roz pH-ul va fi de
6, daca pH-ul va creste la 6,1-6,2 culoarea se intensifica si devine rosie.
Amelioratorul natural de sol DOLOMITA este utilizat în cadrul tehnologiilor moderne de
culturi în sol a legumelor ecologice dar și convenționale.
DOLOMITA este recomandată pentru aplicare toamna (insa poate fi aplicat si in alte
momente ale dezvoltarii culturilor), înainte de arat la pregătirea terenului pentru culturile din
primăvară. Poate fi utilizată (dacă este sub formă de praf)  și prin încorporare cu motosapa în timpul
lucrărilor de pregătire a solului înainte de transplantare. Astfel, ca și fertilizare de bază se
administrează (de preferat toamna înainte de arat sau săpat) gunoi de grajd semidescompus de origine
bovină sau ovină în doze de 60-80 tone/ha.
Dolomita Delcamag - amendament de sol cu 50% Carbonat de Calciu și Carbonat de
Magneziu.Dolomita este un ameliorator al solului pe termen lung cu efecte benefice asupra calității
solului.
Tot la fertilizarea de bază se adaugă amendamentul de Calciu (Dolomita) în cazul în care
solul are reacție puternic acidă se crește doza, iar dacă pH-ul este peste 7 nu se mai recomandă
aplicarea sa. Doza la hectar de Dolomită amorfa delcamag este de circa 3 tone / ha odata la trei ani
sau 1 tona/ ha anual. Un alt amendament foarte necesar este Superfosfatul (în caz ca este superfosfat
simplu 20% se aplică pana 500 kg/ha). Prin aplicarea acestor tipuri și cantități de amendamente
organice cea mai mare parte din elementele nutritive necesare culturilor de legume sunt asigurate de
fertilizarea de bază, o alta parte de rezervele solului, iar restul îngrășămintelor necesare dezvoltării
optime a plantelor se aplică în timpul culturii numindu-se fertilizare fazială.

1.16. Substanţele nutritive

Plantele cresc şi se dezvoltă folosind energia solară şi substanţele nutritive din mediul
înconjurător. Ele absorb O2, CO2, H din aer şi apă iar celelalte elemente nutritive N, P, K,Ca, Mg,
Fe, Na, Cl, Zn, S, Al, Cu,etc, din sărurile minerale existente în sol.
Plantele absorb elementele nutritive din soluţia solului sub formă de anioni şi cationi ai sărurilor
minerale. Substanţele nutritive sunt necesare în tot cursul perioadei de vegetaţie şi în deosebi în faza
de creştere şi de formare a organului comestibil. Nevoia de hrană diferă de la plantă la plantă iar rolul
elementelor nutritive este diferit în funcţie de metabolism.
Acţiunea substanţelor nutritive ca factor de vegetaţie se manifestă în cadrul unor intervale de
optim, insuficienţă şi exces. Elementele nutritive conducătoare în ridicarea producţiei rămân azotul,
fosforul şi potasiul.
Azotul ia parte la creşterea vegetativă, deci este necesar mai ales în perioada de creştere
intensă a plantelor. Lipsa (carenţa) în azot se manifestă prin culoarea gălbuie a frunzelor, nervuri
proieminente roşcate şi ritm lent de creştere. Excesul de azot produce o creştere luxuriantă, o culoare
verde intens a frunzelor.
 Fosforul participă la sinteza substanţelor proteice, el influenţează formarea fructelor şi se
acumulează mai ales în organele de reproducere ale plantei, în fructe şi seminţe.
Potasiul echilibrează armonia dintre azot şi fosfor atunci când acestea sunt administrate în
cantităţi prea mari în sol. El se acumulează mai mult în frunze şi tulpini, are un rol important în
procesul de fotosinteză, în transportul şi acumularea glucidelor, în sinteza protidelor.
In concluzie, pentru reglarea şi îmbunătăţirea regimului nutritiv se recomandă:
 aplicarea de îngrăşăminte şi amendamente
 executarea corectă a lucrărilor solului
 asolamente şi rotaţii raţionale a culturilor
 combaterea buruienilor
 irigarea culturilor.

Componentele biologice ale unei tehnologii sunt reprezentate prin specie, soi şi hibrid care stau
la baza biodiversităţii ca număr şi importanţă economică.
Ingrăşămintele reprezintă substanţe fertilizante de origine organică sau minerală care se
administrează în sol, fiind transformate apoi în elemente nutritive, care completează în permanenţă
rezerva lor în sol.
Ingrăşăminte organice se obţin pe plan local, în fiecare unitate agricolă. Ele îmbogăţesc solul
cu substanţe nutritive îmbunătăţind totodată proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale acestuia.
Ele sunt reprezentate de: gunoiul de grajd, mraniţa, compostul, gunoiul artificial,
îngrăşăminte verzi. Lor li se alătură îngrăşămintele lichide: urina şi mustul de gunoi de grajd,
tulbureala.
Gunoiul de grajd reprezintă un îngrăşământ complex alcătuit din aşternutul folosit la
animale: paie, frunze, rumeguş, şi dejecţiile solide şi lichide ale animalelor domestice. Acest
amestec se depozitează pe o platformă în straturi orizontale, se tasează zilnic până la o înălţime de 2 m.
Se lasă să fermenteze 3-4 luni timp în care materia organică se descompune parţial sau total. Ajuns
la un grad corespunzător de fermentare, se transportă în câmp şi se împrăştie folosind 20-40 t/ha.
Gunoiul de grajd se poate aplica pe orice teren şi la orice plantă, este deci un îngrăşământ
universal.
Cel mai mare efect asupra recoltelor îl are gunoiul de grajd în primul an de aplicare dar
influenţa lui se manifestă şi în următorii 3-4 ani.
Gunoiul de grajd se poate obţine de la toate animalele şi este chiar bine să fie amestecat,
întrucât compoziţia lui diferă de la o specie la alta. Cel mai valoros este gunoiul de cabaline şi taurine,
care conţine 75 % apă, 20-30 % substanţă organică, 2-5 % substanţe minerale.
Gunoiul provenit de la ovine în timpul verii, prin staţionarea acestora pe anumite parcele,
se foloseşte în “târlire”, procedeul cel mai ieftin de fertilizare, fără cheltuieli de administrare.

Mraniţa provine din răsadniţe şi reprezintă amestecul constituit din biocombustibil

(gunoiul de grajd bine descompus) amestecat cu pământul care a servit ca substrat de cultură
plantelor. Aceste două componente se amestecă, se dispun în platforme de fermentare, se lasă să
fermenteze 3-4 luni după care mraniţa se cerne şi se foloseşte ca o componentă importantă în
amestecurile de pământ folosite în legumicultură şi floricultură.
Compostul rezultă din adunarea în platforme special amenajate şi fermentarea oricăror resturi
vegetale din câmp sau gospodărie: paie, pleavă, coceni, vreji, frunze, ş.a. Pentru o cât mai bună
compostare se adaugă apa necesară şi cantităţi mici de gunoi. Durata fermentaţiei este de 5-6 luni.
Compostul are aproape aceaşi eficienţă ca şi gunoiul de grajd şi se utilizează la fel ca acesta.

Gunoiul artificial este alcătuit din resturi de paie şi fân. Ele se aşază pe o platformă; se
alternează un strat de paie cu un strat de gunoi de grajd, gros de cca 10 cm, până se atinge înălţimea
de 2 m. Se udă cu apă sau cu must de gunoi de grajd, se lasă să fermenteze 4-5 luni, timp în care
paiele, fânul se descompun şi apoi se transportă la câmp unde se împrăştie.

Urina şi mustul de grajd reprezintă îngrăşăminte organice lichide care rezultă din colectarea
în bazine special amenajate a urinei din grajd şi a mustului ce se scurge din platforma de gunoi.
Se lasă să fermenteze timp de 2-3 luni, în lipsa contactului cu aerul, apoi se scoate din bazine, se
transportă la câmp cu cisterne speciale, închise. Cantitatea ce se administrează la hectar este de 5-
10-15-20 t/ha. Incorporarea în sol se face imediat, cu ajutorul grapei sau a plugului. Se recomandă
administrarea acestui îngrăşământ pe fânaţe, iarna, prin împrăştiere pe zăpadă. Se mai poate aplica şi
odată cu apa de irigaţie.

1.17. Ingrăşăminte chimice

Sunt substanţe de natură minerală, anorganică, produse de industrie şi pot conţine unul
(simple) sau mai multe elemente nutritive (complexe sau mixte) sub o formă uşor accesibilă plantei.
Ele pot fi incorporate în sol sub formă solidă (cristale, pulbere, granule) sau lichidă (soluţie
apoasă). Ingrăşămintele pot să conţină macroelemente nutritive (azot, fosfor, potasiu) sau
microelemnte (mangan, bor, cupru, zinc etc).
Cantitatea de îngrăşământ trebuie astfel aleasă ca să se obţină producţii ridicate şi profitabile.
Ele se grupează în îngrăşăminte minerale simple:
 ingrăşăminte cu azot
 îngrăşăminte cu fosfor
 îngrăşăminte cu potasiu
Îngrăşămintele cu azot sunt îngrăşămintele cele mai eficiente, având ponderea cea mai mare în
structura îngrăşămintelor. Sunt uşor solubile şi se spală în sol, de aceea se folosesc înainde de semănat şi
în perioada de vegetaţie în stare solidă sau lichidă.
După forma azotului (N%) pe care îl conţin se deosebesc:
-îngrăşăminte cu azot sub formă amoniacală: apă amoniacală (20% N s.a), sulfat de amoniu
(20% N s.a);
-îngrăşăminte cu azot sub formă nitrică: azotatul de sodiu
-îngrăşăminte cu azot sub formă amoniacală şi nitrică: azotatul de amoniu (34% N s.a),
nitrocalcarul (17-20% N s.a., 35-40%CO3Ca)
-îngrăşăminte cu azot sub formă amidică: ureea (47% N s.a.)
S-a constatat că 1 kg de azot poate aduce un spor de recoltă la de 11-15 kg grâu, la o doză medie
de îngrăşământ de 60-140 kg la hectar.
Îngrăşăminte cu fosfor sunt uşor, mediu şi mai greu solubile în sol, se antrenează mai greu în
adâncimea solului şi se folosesc parţial de către plante, având o acţiune prelungită. Din această grupă
fac parte mai multe îngrăşăminte dintre care superfosfatul reprezintă îngrăşământul cel mai
valoros.
Substanţa activă - P2O5 % - este de 16-18 % pentru superfosfatul simplu şi de 38-54 % pentru
superfosfatul concentrat.
Îngrăşămintele chimice cu fosfor, se aplică de regulă toamna, fiind încorporate sub arătura
adâncă de bază, pentru a se solubiliza în timp şi a îmbogăţi soluţia nutritivă a solului.
Ingrăşăminte complexe special se folosesc în mod deosebit la culturile legumicole din câmp şi
din sere, datorită calităţilor deosebite pentru îmbunătăţirea nutriţiei plantelor. Pe plan mondial se
produce un sortiment variat. Ele pot fi: îngrăşăminte cristaline perfect solubile în apă, conţinând cca
60 % substanţă activă NPK:
-îngrăşămintele organo-minerale, formate din macroelemente NPK şi substanţe organice,
naturale şi sintetice.
- îngrăşăminte cu microelemente se administrează în doze mici de 20-100 kg/ha în sol sau
pe frunze. Sortimentul este compus din: sulfat de mangan, acid boric, sulfat de cupru, sulfat de zinc etc,
cu un conţinut foarte mic de element nutritiv, de 0,01%.
 Specia reprezintă un grup mare de plante, cantonate pe areale ecologice
întinse, în diferite condiţii pedo-climatice, care au însuşiri biologice şi morfo-anatomice distincte,
dar asemănătoare. Specia reprezintă de fapt în producţie planta cultivată (grâul, porumbul, cartoful) şi
este constituitădin subspecii şi varietăţi (grâul tare şi grâzul moale, porumbul obişnuit şi porumbul
zaharat), din soiuri şi hibrizi.
Soiul reprezintă un grup de plante din aceeaşi specie sau varietate, ce aînsuşiri omogene
biologice, morfo-anatomice şi dproducţiela toţi indivizii din parcela cultivată. Soiul este unitatea
biologică, componenta biologică a fluxului tehnologic ce influenţează direct recolta. Soiul are
însuşiri specifice: perioada de vegetaţie, perioada de coacere, perioada de recoltare, astfel că ele
pot fi clasificate, la unele culturi, în timpurii, semitimpurii şi târzii . Soiul se produce la 1-2 ani
după scheme specifice păstrându-şi însuşirile ereditare o perioadă îndelungată de timp (5-20 ani).
El este creat şi verificat în staţiunile experimentale şi în reţeaua ISTIS timp de minimum 3 ani.
Soiurile se testează din punct de vedere al distincţiei, stabilităţii şi omogenităţii, dar şi al valorii
tehnologice şi economice. Soiurile care nu mai corespund exigenţelor tehnologice şi economice sunt
radiate şi se scot definitiv din producţie.
Hibridul reprezintă o grupă omogenă de plante format din 2, 3 sau 4 parteneri (părinţi)
care se încrucişează (hibridează) în fiecare an, după tehnici speciale. Hibridul este productiv
numai în generaţia I-a şi are însuşiri mai bune decât soiul propriu zis: producţie mai timpurie,
rezistenţă la temperaturi scăzute şi la secetă, rezistenţă la unele boli, port mai scund, chiar
randament mai ridicat. Hibrizii pot să fie : HS hibrid simplu (A x B ) HD hibrid dublu (A x B x C x D)
A este soiul mamă, B este soiul tată.

Organismele modificate genetic

Completarea biodiversităţii agricole cu plante modificate genetic (OMG) deşi o mare realizare
a biotehnologiei, pune probleme serioase specialiştilor, organelor agricole şi chiar cultivatorilor.
Deşi creatorii acestor forme noi de plante susţin că noile proteine sau microorganisme prezente în
plantă nu modifică compoziţia chimică şi calitatea produsului obţinut, în unele ţări însă există
rezerve în ceea ce priveşte introducerea lor în cultură. Printre plantele modificate genetic se numără :
porumbul, soia,rapiţa, orzul, tututnul.

1.18. Factorii de vegetaţie

Alături de climă şi sol la creşterea şi dezvoltarea plantelor concură şi factorii de vegetaţie,
aceştia reprezentând acele elemente constitutive ale mediului natural, care intervin activ în viaţa
plantelor, delimitează arealul de cultivare al acestora şi determină capacitatea de sinteză a materialului
vegetal.
Principalii factori de vegetaţie sunt: lumina sau radiaţia solară, căldura, apa, aerul, substanţele
nutritive,radioactivitatea, electricitatea.

Relaţiile plantelor cu factorii de vegetaţie

Plantele intră într-o anumită relaţie cu factorii de vegetaţie, care sunt necesari în toată perioada
de vegetaţie, de la germinat până la maturitate, în diferite cantităţi şi de o anumită calitate. Relaţiile
dintre factorii mediului ambiant şi plante sunt foarte complexe, de interdependenţă şi integrare.
Factorii sunt de importanţă inegală în ceea ce priveşte durata, intensitatea şi calitatea de
acţiune în decursul perioadei de vegetaţie. Ei se condiţionează reciproc, (fiind greu sau chiar imposibil de
precizat contribuţia fiecăruia la sporirea producţiei vegetale), şi nu se pot substitui unul cu altul. In
schimb se pot conjuga dar şi neutraliza. In unele situaţii factorii de vegetaţie pot deveni
restrictivi pentru procesele de creştere şi dezvoltare prin aceea că devin nocivi dacă depăşesc anumite
limite, valori sau nu pot satisface în măsura necesară cerinţele plantelor. In acest caz, plantele răsar,
infloresc, fructifică sub potenţialul lor biologic.
De aceea, toţi factorii de vegetaţie sunt relativ egali în procesul de creştere şi dezvoltare,
insuficienţa unuia are repercursiuni negative asupra plantelor.
Cunoaşterea rapoartelor dintre factorii de vegetaţie şi plante oferă cultivatorului
posibilitatea ca prin mijloacele tehnice de care dispune să poată controla, regla şi dirija acţiunea
acestora în anumite limite, să asigure condiţii optime pentru desfăşurarea normală a ciclului
biologic şi obţinerea recoltelor scontate. Aerul face parte din componentele de viaţă a plantelor; el
este un amestec format din mai multe gaze, fiind prezent în atmosferă şi sol înspaţiile lacunare.
Oxigenul este elementul care întreţine viaţa. El este indispensabil în procesul de respiraţie.
Plantele au nevoie de oxigen în toate fazele de creştere şi dezvoltare.
Dioxidul de carbon, este un gaz toxic pentru plante şi animale. Plantele însă îl folosesc în
procesul de fotosinteză, pentru creşterea şi dezvoltarea lor. Ziua, plantele absorb CO2 şi elimină O2.
Pentru o recoltă de 200 tone plantele asimilează circa 3-9 tone carbon din aer.
Azotul din aerul atmosferic şi din aerul solului este un gaz inert atât pentru viaţa plantelor
cât şi pentru animale. El nu poate fi asimilat de către plante sub formă de azot elementar gazos ci
doar de către bacteriile fixatoare de azot sub forma de nodozităţi situate pe rădăcinile plantelor
leguminoase.
După consumul specific, plantele de cultură se pot grupa în:
 plante xerofite, cu consum redus de apă; ele se pot cultiva în zonele de stepă: sorgul, iarba de
sudan, meiul, lintea, ş.a.
 plante mezofite, plante cu consum specific moderat: grâul, secara, floarea soarelui, ş.a.
 plante hidrofite, plante ce necesită un consum mare de apă: orezul, cartoful, legumele, ş.a.

Reglarea regimului de apă din sol se poate realiza prin:

 lucrări ale solului, de afânare, de distrugere a scoarţei ce se formează la suprafaţă şi
favorizează evaporarea apei din sol;
 acoperirea deficitului de apă prin irigaţii;
 menţinerea stratului de zăpadă uniform prin instalarea de parazăpezi iarna în zonele
bântuite de vânt;
 înlăturarea excesului de apă prin operaţii de desecare şi drenaj.
Căldura este necesară în tot cursul ciclului biologic, de la germinare până la coacere.
Cunoaşterea temperaturii minime de germinaţie are o importanţă practică deosebită pentru stabilirea
perioadei optime de însămânţare a culturilor. De exemplu: lucerna, trifoiul şi mazărea germinează
la temperatura minimă de 1-2 0C, grâul, secara, orzul,ovăzul la 2-3 0C, macul, bobul, cânepa la 3-4 0C,
sfecla de zahăr la 4-5 0C, floarea soarelui şi rapiţa la 5-6 0C, cartoful la 7-8 0C, porumbul, fasolea şi soia
la 8-10 0C, castraveţii, dovleceii la 10-12 0C, tutunul la 12-14 0C.
In cursul perioadei de vegetaţie, plantele au nevoie de o temperatură minimă de creştere,
denumită zero biologic sau prag biologic a cărei valoare este de 5 0C la plantele care provin din
climatul temperat (grâu, secară, orz, mazăre, ş.a.) sau de 8-
10 0C, la cele originare din climatul cald (porumb, fasole, viţa de vie).
Principala sursă de energie calorică o constituie radiaţia solară a cărei valoare numită
constantă solară este de 1,94 cal /cm2 /minut. Fiind un factor cosmic, căldura nu poate fi reglată
direct (cu excepţia caselor de vegetaţie, a serelor, răsadniţelor) ci numai indirect prin următoarele
măsuri:
 lucrări ale solului şi anume lucrări de afânare care favorizează încălzirea solului;
 administrarea de îngrăşăminte organice în diferite grade de descompunere;
 eliminarea excesului de apă;
 reţinerea zăpezii în strat uniform (20-30 cm) impiedică pierderile de căldură din sol
 mulcirea solului, prin acoperire cu diferite materiale de culoare închisă (turbă, mraniţă,
gunoi bine descompus, folie de polietilenă), reţine căldura din sol;
 cultivarea plantelor pretenţioase faţă de căldură pe versanţi cu expoziţie sudică.
 Radiaţia şi lumina solară participă intens şi direct la procesul de fotosinteză alături de apă şi
dioxidul de carbon. Radiaţia fiziologică condiţionează direct fructificarea plantelor, conţinutul în
zahăr, grăsimi, substanţe proteice. Plantele au pretenţii diferite faţă de lumină. Unele preferă intensităţi
luminoase mai ridicate (floarea-soarelui, sfecla de zahăr, viţa de vie) altele sunt adaptate la condiţii
de lumină mai puţin intensă (fasolea, inul pentru fuior, salata). Lumina insuficientă determină
alungirea tulpinilor, creşterea sensibilităţii la cadere, la intemperii, la diferiţi dăunători.
Plantele cultivate în condiţii tehnologice optime au un coeficient de conversie al energiei solare
de 1-3 %. Cea mai eficientă utilizare a luminii este la intensităţi ale acesteia de 20.000-30.000 lucşi şi la
dominanţa în compoziţia spectrală a radiaţiilor luminoase cu lungimea de undă cuprinsă între 0,76-0,40 nm
(nanometri).
Fiind un factor de vegetaţie de natură cosmică, reglarea regimului de lumină al plantelor se
realizează indirect prin măsuri ca:
 asigurarea unei densităţi optime la semănat în funcţie de pretenţiile plantelor faţă de lumină;
 combaterea buruienilor care privează plantele de cultură de un regim optim de lumină;
 orientarea corespunzătoare a rândurilor la semănat pentru a asigura plantelor lumină pe
parcursul întregii zile;
 amplasarea speciilor pretenţioase faţă de lumină (floarea-soarelui plantă heliotropă, viţa
de vie) pe versanţii suduci, versanţii cei mai însoriţi.

1.19. Combaterea buruienilor, bolilor și dăunătorilor

O serie de ferme de dimensiuni mici care nu vor face faţă cerinţelor Uniunii Europene, în
special în sectorul cărnii de porc, vor dispărea după anul 2007. Pe de altă parte, aderarea României la
UE va însemna dezvoltarea şi modernizarea fermelor de dimensiuni mari şi creşterea competitivității
acestora. Implementarea sistemului european de comercializare a carcaselor de bovine, ovine şi
porcine, respectiv sistemul europ, prin care plata animalelor se va face diferenţiat în funcţie de
calitatea acestora, va avea ca rezultat creşterea calității cărnii şi implicit, intensificarea schimburilor
cu statele membre ale UE. Exportul animalelor vii din România se efectuează în condiţiile respectării
cerinţelor sanitar-veterinare impuse de autoritatea veterinară a ţarii importatoare şi sunt precizate în
certificatele de sănătate care însoţesc animalele. Ordinul Preşedintelui Autorității Naţionale Sanitar-
veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 53/2005.

1.20. Lucrările solului

Lucrările solului se execută cu diferite maşini şi unelte agricole în scopul realizării
unui mediu cât mai favorabil pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Importanţa lucrărilor solului
se rezumă la:
- prin lucrările solului, acesta se afânează, se mărunţeşte sau se tasează pentru a realiza un
raport favorabil între spaţiile lacunare capilareşi nacapilare îmbunătăţind regimul de apă, aer şi
căldură din sol;
- prin lucrările solului se combat buruienile şi se distrug focarele de boli şi dăunători;
- lucrările solului şi în deosebi cele cu întoarcerea brazdei încorporează în sol resturile
organice (miriştea, buruienile) care sunt supuse procesului de descompunere, rezultând humus şi
substanţe nutritive;
- lucrările solului intensifică procesele biologice şi chimice din sol, intensifică activitatea
microorganismelor, a bacteriilor nitrificatoare şi fixatoare de azot.
Clasificarea lucrărilor solului:
Varietatea metodelor de lucrare a solului, condiţionată de numeroşi factori de producţie, obligă
la o clasificare a acestora, necesară pentru executarea lor în mod logic înainte şi după semănat:
 după rolul specific: lucrarea de bază sau aratul; lucrări de mărunţire, nivelare
şi întreţinere a arăturii; lucrări de pregătire a patului germinativ, lucrări de întreţinere a terenului în
perioada de vegetaţie;
 după tehnică: lucrarea cu nivelatorul (nivelarea), lucrarea cu grapa (grăpatul);
lucrarea cu cultivatorul (cultivaţia); lucrarea cu tăvălugul (tăvălugirea); lucrarea cu freza, lucrarea
cu modelatorul (modelarea).
Lucările solului, după adâncimea la care se execută se clasifică în:
 lucrări adânci, executate la adâncimi mai mari de 10 cm: arături
 lucrări superficiale, executate la adâncimi până la 10 cm: nivelat, grăpat, cultivaţie,
prăşit, tăvălugit.
Lucrări adânci ale solului sunt lucrări care se execută pe suprafeţe mici cu ajutorul cazmalei iar
pe suprafeţe mari cu plugul.
Plugul, alcătuit din grindei pe care este fixată bârsa pe care sunt montate trupiţele, execută
o secţiune în sol pe verticală şi una pe orizontală. Pe măsură ce înaintează plugul, rezultă fâşii din
pământ care aluneacă pe cormană, fâşii care se mărunţesc, se răsucesc şi se răstoarnă sub un unghi de
1350. Aceste “fâşii” poartă denumirea de brazde. Totalitatea brazdelor constituind arătura.
Prin arătură se realizează o afânare a solului, se încorporează în sol tot ceea ce există la
suprafaţă, iar din adâncime se scoate la suprafaţă sol structurat; se combat buruienile, bolile şi
dăunătorii, se realizează o aerisire a solului.
Arăturii i se atribuie şi unele neajunsuri: ea favorizează eroziunea solului de către apă pe
terenurile în pantă, distruge structura solului când este executată în condiţii necorespunzătoare
de umiditate şi în plus este o lucrare costisitoare datorită volumului mare de sol pe care îl
mobilizează.
Clasificarea arăturilor se face după următoarele criterii:
 după adâncime
 după sensul de răsturnare a brazdei
 după anotimp
După adâncime arătura poate fi :
- superficială 12 -15 cm
- normală 18-20 cm
- adâncă 20-25 cm
- foarte adâncă 25- 30 cm
- profundă 30-50 cm
- de desfundare 50- 80 cm
- de afânare prin scormonire 30 - 70 cm
Înainde de arat, terenul se organizează, în sensul că se delimitează parcele de formă
dreptunghiulară cu lăţimea de 60-70 m şi lungimea de zeci, sute de metri. Dacă la capătul parcelei
nu există un drum de acces, se delimitează o brazdă de control pe care se va întoarce plugul şi care
indică totodată locul de introducere şi scoatere a plugului din brază.
După sensul de răsturnare al brazdelor deosebim:
 arătura la mijloc (cormană): plugul intră în lucru la mijlocul parcelei şi se întoarce cu
brazda următoare pe lângă prima brazdă.Se continuă arătura spre marginea parcelei cu brazda 3 lângă
brazda 1,brazda 2 lângă brazda 4 până când parcela se termină de arat. Rezultă la sfârşit, la
mijlocul parcelei o coamă iar la margini rigole.
 arătura la margine (lături): lucrarea începe dintr-o margine a parcelei şi se întoarce pe
latura opusă, răsturnând brazdele spre marginile parcelei. Ca urmare, la marginile parcelei apar
coame iar la mijlocul parcelei o rigolă. Aceste arături (la cormană şi la margini) trebuie să alterneze
de la un an la altul pentru a evita denivelarea terenului.
 arătura într-o singură parte, se execută pe terenurile în pantă, cu ajutorul plugului
reversibil, plug care permite răsturnarea brazdei într-o singură parte, atât la dus cât şi la întors. Arătura
începe din partea de jos a parcelei,brazdele fiind răsturnate în aval. Rezultă în final o arătură fără coame
şi fără şanţuri, o arătură cu aspect neted. In felul acesta se previne eroziunea solului deoarece
toată apa provenită din precipitaţii este dirijată spre sol şi nu lăsată să se scurgă spre baza pantei.
ătura în spinări, se practică pe terenurile cu exces de umiditate. În terenul parcelat, în
parcele cu lăţimea de 30 m, se execută o arătură la cormană. La mijlocul fiecărei parcele van rezulta o
coamă iar la margini rigole care comunică cu un şanţ colector amplasatn la capătul terenului.
După anotimp, arăturile pot fi:
- de vară
- de toamnă-iarnă
- de primăvară
 arăturile de vară se execută imediat după eliberarea terenului de culturile care
părăsesc terenul vara. Lucrarea se execută cu plugul în agregat cu grapa la adâncimi la care nu se scot
bulgări.
arăturile de toamnă se execută de obicei la adâncimi mai mari de 30 cm, cu plugul în
agregat cu grapa, atunci când terenul este destinat culturilorde toamnă sau numai cu plugul, arătura
rămânând în “brazdă crudă” când terenul este destinat culturilor de primăvară. Arăturile de toamnă se pot
prelungi până la venirea iernii, până când pământul rămâne dezgheţat.
 arăturile de primăvară se execută numai în cazuri excepţionale datorită
inconvenientelor pe care le prezintă: ca să arăm primăvara terenul trebuie să fie zvântat ceea ce
presupune pierderea unei mari cantităţi de apă acumulată în sol şi în acelaşi timp întârzierea lucrărilor
ulterioare.
Lucrări superficiale ale solului
Ele pot fi lucrări de afânare sau de tasare a solului.
Nivelatul se execută pe terenul în prealabil arat, cu scopul pregătirii unui pat germinativ
corespunzător pentru semănat. Lucrarea se execută cu netezitoarea sau nivelatorul, primăvara pe terenurile
rămase din toamnă în“brazdă crudă”.
Grăpatul se execută cu ajutorul grapelor stelate, cu colţi sau cu discuri cu
scopul de a sparge bulgării şi nivela uşor brazdele în vederea pregătirii patului germinativ. Lucrarea se
execută înainte de semănat dar şi după, atunci când solul a format scoarţă (crustă) sau pentru
distrugerea buruienilor mici. Prin grăpare se mai afânează păşunile şi fâneţele naturale, terenurile
ocupate cu leguminoase perene
Cultivaţia se execută cu cultivatorul care afânează solul fără a-l întoarce,în funcţie de
piesele active cu care este echipat (săgeată mare, săgeată mică, jumătate de săgeată, labă de gâscă,
etc). Cultivatoarele pot prelucra solul între rândurile de plante, în acest caz fiind vorba de o cultivaţie
parţială sau prăşit, sau întrega suprafaţă când se realizează cultivaţia totală.
Prasitul se executa pe terenurile cultivate cu plante prasitoare (porumb, cartofi, floarea
soarelui). Prin lucrarea de prasit solul se afaneaza, buruienile se distrug, apa si aerul patrund usor in
sol. Prăşitul se execută la diferite adâncimi în funcţie de sistemul radicular al plantei. Dacă la porumb
praşilele sunt din ce în ce mai superficiale, la sfecla de zahăr, dimpotrivă, pentru a favoriza
creşterea rădăcinii, praşilele sunt din ce în ce mai profunde. Numărul praşilelor este 3-4 pe
parcursul unei perioade de vegetaţie. Manual, praşila se execută cu ajutorul sapei.
Tăvălugitul se execută cu scopul îndesării, tasării solului şi mărunţirii bulgărilor în
vederea nivelării solului . Se xecută cu ajutorul tăvălugului inelar sau a tăvălugului neted. Tăvălugirea
se foloseşte la pregătirea patului germinativ atunci când arătura este bulgăroasă; se recomandă
atunci când solul este prea afânat; se aplică după semănatul culturilor de plante cu seminţe mici
pentru a realiza un contact cât mai bun între sol şi seminţe .
Lucrarea cu combinatorul asigură o afânare bună a terenului, răsărire rapidă
şi uniformă a plantelor, regim optim de aerisire; se recomandă combinatorul
cu grapă elicoidală sau grapă vibrocultoare în funcţie de sol şi planta cultivată.
Lucrarea cu freza are rolul de a mărunţi şi a amesteca solul şi în acelaşi timp
de a distruge buruienile cu talie mică; se utilizează cu atenţie pentru că poate
produce prăfuirea solului datorită turaţiei mari a organului activ.
 Sisteme de lucrari ale solului Prin sisteme de lucrari ale solului se înţelege totalitatea
lucrărilor care se aplică solului, în succesiunea executării lor, în vederea cultivării plantelor. Ele diferă în
funcţie de: planta premegătoare, planta care urmează a se cultiva şi epoca în care se seamănă.
Se cunosc patru sisteme de lucrare a solului:
 sistemul de lucrare a solului pentru semănăturile de toamnă,
 sistemul de lucrare al solului pentru semănăturile de primăvară,
 sistemul pentru culturile succesive,
 sistemul pentru lucrări minime.
Sstemul de lucrare a solului pentru semănăturile de toamnă
Toamna, în condiţiile ţării noastre se seamănă grâul, secara, orzul, rapiţa şi borceagul de
toamnă. Aceste plante pot să urmeze în cultură fie:
- după plante care eliberează terenul vara,
- după plante care eliberează terenul toamna.
Dintre culturile agricole, vara eliberează terenul un număr important de plante: borceagul,
rapiţa, mazărea, cartoful timpuriu, orzul, grâul,ş.a.
Imediat după recoltarea acestor plante, terenul se ară cu plugul în agregat cu grapa la adâncimea
la care nu se scot bulgări. Până toamna, când se seamăn, arătura se menţine afânată şi curată de buruieni
prin lucrări repetate cu grapa.
- Sistemul de lucrare a solului pentru semănăturile de primăvară.
- arătura de vară, normală sau adâncă,care se întreţine până toamna afânată şi curată
de buruieni;
- arătura de toamnă, normală sau adâncă, lăsată în “brazdă crudă” cu excepţia
zonelor secetoase unde terenul se grăpează sau acolo unde primăvara se seamănă plante cu seminţe
foarte mici.
- primăvara terenul se nivelează cu ajutorul nivelatorului sau a grapei.
Dacă semănatul se face timpuriu, terenul se pregăteşte prin grăpat. Dacă semănatul
se face târziu, terenul se menţine afânat şi curat de buruieni prin lucrări repetate cu grapa. Numai în
cazul în care primăvara terenul se prezintă puternic tasat şi îmburuienat este necesară executarea unei
arături superficiale, cât mai devreme, cu plugul în agregat cu grapa.
Sistemul de lucrare a solului pentru culturile succesive.
Se recomandă eliberarea imediată a terenului de planta premergătoare, după care urmează
o arătură la 12-15 cm adâncime, urmată de lucrarea cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu
colţi reglabili.
Sistemul de lucrare a solului pentru lucrări minime.
Se recomandă: discuitul cu o grapă de discuit grea în loc de arătură;
semănătoarea Rotosem dotată cu organe active care realizează fâşii în care se introduc seminţele;
folosirea unor agregate special.
1.21. Semănatul şi plantatul

Semănatul este lucrarea prin care se introduc seminţe în sol pentru a germina, a creşte şi
fructifica, în vederea realizării unei recolte noi. La unele plante se introduc în sol, pentru înmulţire,
organe vegetative (tubercului, rădăcini, rizomi, bulbi, etc), lucrarea purtând denumirea de plantare.
Pentru a se realiza un semănat şi plantat optim trebuie avute în vedere următoarele
aspecte:
 pregătirea din timp a patului germinativ de o calitate cât mai bună; executarea
semănatului şi plantatului la epoca optimă;
 folosirea unei seminţe certificate;
 pregătirea maşinii de semănat şi verificarea ei înainte de a intra pe teren; controlul
biologic al germinaţiei şi răsăririi plantelor pe parcela semănată.
Factorii unui semănat şi plantat optim se referă la adâncimea de semănat, cantitatea de
sămânţă la hectar şi desimea plantelor, suprafaţa de nutriţie, epoca de semănat şi plantat, care diferă
de la specie la specie şi variază cu zona climatică şi textura solului. Adâncimea este determinată de
dimensiunea seminţei şi textura solului: seminţele foarte mici (in) se seamănă la 1,5-3 cm, iar
seminţele mari (porumb, fasole) la 5-8 cm. Pe solurile uşoare seminţele se introduc mai adânc,
comparativ ci cele grele, umede.
Epoca de semănat
Semănatul plantelor de cultură se face în anumite perioade în funcţie de
particularităţile biologice ale plantelor.
Prin epocă de semănat, se înţelege intervalul de timp în care culturile pot fi semănate
în condiţii optime şi cu rezultate bune. Pentru condiţiile climatice din ţara noastră, epocile de
semănat sunt scurte, iar însămânţările se grupează în două campanii : campania însămânţărilor
de toamnă şi campania însămânţărilor de primăvară.
Campania însămânţărilor de toamnă. In cadrul acestei campanii se seamănă (în ordine
cronologică ) : rapiţa (august), secara de toamnă, orzul de toamnă, grâul de toamnă. Grâul de
toamnă, care ocupă la noi cele mai mari suprafeţe, trebuie semănat în epoca optimă (20
septembrie -20 octombrie în funcţie de zonă) pentru a intra fortificat în iarnă.
Campania însămânţărilor de primăvară cuprinde trei epoci:
 epoca I-a cuprinde perioada de la topirea zăpezii şi până când temperatura solului
atinge temperatura de 60C. In cadrul acestei epoci se disting două urgenţe:
- urgenţa I-a începe chiar de la topirea zăpezii şi durează 7-12 zile, timp în care
temperatura solului se menţine între 1 şi 3 0C. In această perioadă se seamănă plantele care au
temperatura minimă de germinare relativ scăzută: trifoiul, lucerna, sparceta, mazărea, măzărichea,
grâul de primăvară, orzul de primăvară, orzoaica de primăvară, ovăzul etc.
- urgenţa a II-a cuprinde perioada în care temperatura solului se menţine între 3-60C. In
cadrul acestei urgenţe se seamănă inul, cânepa, lintea, sfecla de zahăr, se plantează cartoful.
 epoca a II-a începe când temperatura solului s-a stabilizat la peste 8 0C. In această
epocă se seamănă porumbul, soia, fasolea.
 epoca a III-a începe când temperatura solului a atins 120C. In cadrul acestei epoci se
seamănă orezul, sorgul, bumbacul, bostănoasele, se plantează tutunul.

1.22. Pregătirea seminţelor înainte de semănat

În pământ se pot introduce numai seminţe de calitate, libere de viruşi, boli şi dăunători.
Seminţele trebuie să fie curate, sortate şi calibrate. Ele se tratează împotriva unor boli folosind
pesticide corespunzătoare. Semnificaţia tratamentului seminţei ca măsură de protecţie este de
necontestat, doarece cu cantităţi reduse de substanţă activă se luptă eficient cu cei mai diferiţi agenţi
patogeni în zona rădăcinilor şi a frunzelor.

1.23. Lucrări de îngrijire a culturilor

Lucrările de îngrijire, numite şi lucrări de întreţinere a culturilor, cuprind lucrările care
se aplică solului şi plantelor în timpul perioadei de vegetaţie, cu scopul de a le oferi condiţii optime
pentru creştere şi dezvoltare.
Aceste lucrări se referă la distrugerea buruienilor, afânarea, nivelarea, tasarea, eliminarea
excesului de apă, aplicarea irigaţiei, protejarea culturilor împotriva îngheţului, combaterea
bolilor şi dăunătorilor, realizarea unei densităţi optime a plantelor în cursul perioadei de
vegetaţie (rărit), fertilizări suplimentare, aplicarea unor lucrări cu caracter special (polenizarea
suplimentară, cârnit, copilit, ciupit, mulcit, polit, etc). Pentru plantele de cultură care aparţin
aceleiaşi grupe, lucrările de îngrijire sunt foarte asemănătoare. Din acest motiv, lucrările de îngrijire
sunt grupate în: lucrări de îngrijire pentru culturile de toamnă, pentru culturile de primăvară
neprăşitoare şi pentru culturile prăşitoare.
 Lucrările de îngrijire pentru culturile de toamnă
Culturile de toamnă ocupă terenul 8-10 luni în cursul unui an agricol, încât
întreţinerea lor necesită mai multe lucrări, comparativ cu culturile de primăvară, mai ales datorită
faptului că în perioada toamnă-iarnă plantele suferă acţiunea multor factori negativi, care pot
provoca daune mari: temperaturile scăzute din timpul iernii, atacul bolilor şi dăunătorilor, excesul
sau deficitul de umiditate etc.
Pentru perioada toamnă - iarnă sunt necesare următoarele lucrări de îngrijire:
 combaterea dăunătorilor mai ales la cereale (gândacul ghebos), prin tratamente preventive
şi de combatere;
 eliminarea excesului de apă pentru a preveni, în toamnele ploioase, fenomenul
de băltire. Pentru a înlătura excesul de umiditate se deschid şanţuri pentru a
conduce apa spre puncte mai joase;
 protejarea culturilor împotriva gerurilor se realizează prin folosirea soiurilor rezistente la
ger, semănatul în epoca optimă şi reţinerea zăpezii pe teren, prin
instalarea parazăpeziilor, mai ales acolo unde zăpada este spulberată datorită
vântului puternic;
Pentru perioada de primăvară:
 verificarea stării de înrădăcinare a plantelor în funcţie de care se aplică lucrări
de afânare sau de tasare a solului;
 fertilizarea suplimentară asigură obţinerea unor importante sporuri de producţie
mai ales atunci când se constată o creştere lentă a plantelor, când
plantele sunt firave şi prezintă o culoare gălbuie;
 combaterea buruienilor prin plivit sau erbicidat;
 combaterea bolilor şi a dăunătorilor prin aplicarea tratamentelor fitosanitare;
 irigarea culturilor pentru acoperirea deficitului de apă mai ales în fazele critice de creştere
şi dezvoltare a plantelor.
Lucrările de intreţinere pentru culturile de primăvară neprăşitoare:
In această grupă se încadrează plantele care se seamănă în rânduri obişnuite: grâul, orzul şi
orzoaica, mazărea, lintea, lucerna, trifoiul etc.
Principalele lucrări care se aplică acestor culturi sunt:
- tăvălugitul se aplică frecvent acestor culturi imediat după semănat, mai
ales dacă solul este uscat sau plantele de cultură au seminţe foarte mici;
- grăpatul se execută atunci când solul a format crustă înainte de răsărirea
plantelor. In timpul răsăririi plantelor, lucrarea este interzisă deoarece
cauzează ruperea germenilor. După răsărit, grăpatul culturilor de
primăvară se practică mai rar şi numai după ce plantele s-au înrădăcinat şi
suficient de fortificate;
- combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor se face cu ajutorul
pescticidelor, folosind maşinile de stropit şi prăfuit sau aviaţia utilitară;
- fertilizarea suplimentară constă în aplicarea îngrăşămintelor chimice cu
azot sau complexe;
- irigaţia aplicată în zonele sau în anii secetoşi.
Combaterea organismelor dăunătoare
Plantele cultivate şi produsele depozitate sunt infectate şi infestate, apoi
atacate de diferite organisme dăunătoare (boli şi dăunători) care cauzează diminuarea sau pierderea
totală a recoltei. Speciile dăunătoare au intrat şi încă mai intră pe teritoriul agricol al României, din
cauze diferite. Un periculos dăunător al catofului, gândacul din Colorado a fost semnalat prima
oară în anul 1951, iar viermele vestic al rădăcinilor de porumb în 1996. Acesta se extinde tot mai mult
în zonele ecologice cultivate cu porumb.
Managementul integrat al protecţiei plantelor reprezintă organizarea raţională şi
 luarea unor decizii reale şi pertinente în lupta contra organismelor dăunătoare, ţinând seama de
mai mulţi factori ca:
 existenţa unor date suficiente privind biologia şi organismele dăunătoare, a
practicilor agricole;
 programe de supraveghere a dăunătorilor şi duşmanilor naturali;
 programe de supraveghere a stării culturilor pe tot sezonul;
 praguri economice de dăunare (PED);
 metode selective de protecţie;
 consultanţă pentru aplicarea programului;
 flexibilitate cu elemente de miniaturizare pentru fermele mici, dar şi cu sisteme
adaptate la fermele mari;
 accentuarea folosirii serviciilor (seminţe tratate furnizate de societăţi
specializate, prognoză şi analizare cu ajutorul sistemelor informaţionale, tratamente aplicate de
firme specializate);
 specialistul de protecţia plantelor devine ”medicul de familie” al unui grup de ferme,
gestionarul unui agrosistem ca parte integrantă a naturii;
 o politică coerentă de educare, informare şi extindere a cunoştinţelor de protecţie
integrată însoţită de o legislaţie specifică, adecvată.
Combaterea organismelor dăunătoare ţine de strategia protecţiei plantelor, care cuprinde
principii şi reguli privind diversitatea mijloacelor de luptă şi a pesticidelor, combatibiltatea plantelor,
animalelor şi utilizatorilor la substanţele chimice folosite, progresul tehnic şi cercetarea ştiinţifică în
acest domeniu.

Combaterea organismelor dăunătoare trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

 întărirea controlului biologic şi a carantinei fitosanitare la graniţe şi în
interiorul ţării;
 semnalizarea imediată a intrării dăunătorilor necunoscuţi sau mai puţin
necunoscuţi pe teritoriul naţional;
 evitarea arealului de răspândire şi a contactului culturilor dăunătoare în
zona de infectare sau infestare;
 aplicarea strictă a tuturor mijloacelor de luptă.
Organismele dăunătoare.
Pe glob activează circa 13 000 de specii dăunătoare, iar în România 414 specii din care
234 agenţi fitopatogeni şi 180 dăunători din regnul animal. In ecosistemul agricol se stabilesc
interacţiuni şi relaţii la nivelul reţelelor trofice (de nutriţie) pe trei paliere:
 producător - insecte fitofage;
 plantă - insectă;
 gazdă - parazit.
De exemplu: într-un biotop gândacul din Colorado poate consuma 60 - 80 % din biomasa
vegetală a unei culturi, iar lăcustele chiar 100%, de aceea sunt considerate cei mai feroci prădători.
Reducând baza de nutriţie a unui dăunător acesta poate fi scos de pe teritoriul atacat. Indepărtând
plantele gazdă putem îndepărta anumite insecte parasite. De exemplu: lăcustele proliferează când
vegetaţia este luxuriantă şi se adună în roiuri de miliarde de indivizi. Intr-o zi o populaţie de 50
milioane lăcuste poate consuma 100 tone de materie vegetală. agricolă.
Metode şi mijloace de combatere
Pierderile mari de recoltă au impus elaborarea unor metode diverse de prevenire şi combatere
a atacului organismelor dăunătoare.
Combaterea dăunătorilor începe din momentul în care se depăşeşte pragul
economic de dăunare (PED), care exprimă nivelul de atac sau de densitate care produce pagube
egale cu costul tratamentului şi se situează la nivelul a 3-5 % din producţie, în funcţie de planta de
cultură. Pragul economic de dăunare este condiţionat de stadiul de dezvoltare al dăunătorului,
starea de vegetaţie a culturii şi destinaţia acesteia, toate în relaţie directă cu factorul climatic.
Combaterea preventivă se rezumă la acţiuni de ordin managerial de o importanţă capitală:
-prognoza de lungă sau scurtă durată reprezintă prevederea apariţiei în
masă a speciilor de organisme dăunătoare, în anumite perioade de timp şi
pe anumite teritorii, precum şi estimarea gravităţii atacurilor pe care le pot
produce;
-avertizarea se referă la stabilirea perioadelor de aplicare a tratamentelor
de prevenire şi combatere a organismelor dăunătoare în funcţie de
biologia acestora corelată cu fenologia plantelor gazdă şi cu condiţiile
climatice locale;
-funcţionarea serviciilor de carantină vamală care are drept obiectiv
depistarea eventualelor organisme dăunătoare care ar putea pătrunde cu
materialele vegetale aflate în posesia călătorilor sau în/ pe diferitele mărfuri de natură vegetală.
-monitorizarea reprezintă controlul, supravegherea şi cercetarea micro şi
macrofaunei entomologice şi fitopatologice pe teritoriul ţării şi se bazează
pe managementul integrat al protecţiei plantelor (M.I.P.P.). Sistemul naţional de monitoring, care
cuprinde şi sistemul naţional de prognoză şi avertizare, este realizat pe calculator şi introdus la toate
staţiile Laboratorului Central de Carantină Fitosanitară.
-protecţia păsărilor insectivore utile.
-crearea de soiuri şi hibrizi rezistenţi genetic la boli şi dăunători şi de
forme de plante modificate genetic (OMG) cu aceeaşi însuşire. In acest scop ameliorarea şi
selecţia s-au perfecţionat, practicând metode
ultramoderne care să diversifice la maximum structura genetică a
populaţiei vegetale utile, iar pe această cale să împiedice acţiunea agresivă a organismelor
dăunătoare şi adaptarea lor la noile rezistenţe la plante.
-lucrările agrotehnice, cum ar fi rotaţia culturilor, arătura, semănatul executate la tmpul
optim.
 -igiena fitosanitară constituie de asemenea o măsură importantă de
prevenire sau reducere a atacului paraziţilor vegetali. In acestsens trebuie
avute în vedere: utilizarea seminţelor libere de boli, resturile vegetale se
colectează imediat după recoltare şi se compostează, dar fără să fie
infectate sau infestate; arderea resturilor vegetale contaminate.
Combaterea curativă are un caracter relativ agresiv asupra plantelor şi
solului şi de distrugere a organismelor dăunătoare. In acest caz se folosesc metode şi mijloace de luptă
fizice, biologice şi chimice, acestea din urmă fiind preponderente.
 mijloace fizice precum tratarea seminţelor la o temperatură medie ridicată,
sterilizarea solului, dezinfecţia maşinilor, utilajelor şi uneltelor în cazul unor micoorganisme care
răspund la aceste tratamente.
 mijloace biologice, introduse în practica apicolă în ultimii 20 de ani şi de mare
perspectivă, apelând la metode biologice clasice (zoofagi, acarifagi, feromoni, biopreparate) şi
moderne (exohormonii, endohormonii, manipularea genetică a caracterelor insectelor, fungicide
biologice, fitoncidele, micropesticidele).
 mijloace chimice prin utilizarea diferitelor substanţe fitofarmaceutice.
Combaterea integrală este un nou concept şi o nouă metodă în prevenirea
şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Se îmbină toate mijloacele de luptă punând
accentual pe aplicarea măsurilor agrotehnice şi a metodelor biologice. Din acest
punct de vedere ea are un caracter ecologic, de conservare şi apărare a mediului
apicol în special şi a celui înconjurător în general. Prin combaterea ecologică se limitează într-o
oarecare măsură efectele negative ale tratamentelor chimice şi reduce cantitatea de pesticide şi
se diminuează poluarea culturilor, solului, oamenilor.
CAPITOLUL 2

2.1. Ecosisteme horticole

Horticultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul culturii legumelor, pomilor, viţei de vie şi a
florilor. Ca domenii de activitate horticultura cuprinde sectoarele de producţie definite ca:
legumicultură, pomicultură, viticultură, floricultură şi arhitectura peisajului.
2.2. Importanta horticulturii
Ponderea sporită a culturilor horti - viticole în economia mondială, a producţiei agricole se
datorează importanţei pe care o au legumele, fructele şi struguri în alimentaţia raţională a omului. De
asemenea această pondere este şi urmare a faptului că în venitul naţional al ţărilor cultivatoare un rol
deosebit de important îl au aceste culturi.
Importanţa alimentară.
o alimentaţie raţională nu poate fi concepută fără folosirea zilnică a legumelor, fructelor şi a
derivatelor acestora. Consumul produselor horticole contribuie la:
- hidratarea şi tonusul organismului, altfel tomatele, castraveţii, salata conţin 94 – 95% apă,
morcovul 87 – 91%, merele – 84%, strugurii 75 – 80%;
- asigură organismului uman vitaminele şi sărurile minerale necesara: legumele şi fructele
asigură 90-95% din necesarul de vitamina C, vitamina A – 60 – 80%, 20 – 30 % din grupul de
vitamina B şi până la 100% din vitamina P. De asemenea legumele şi fructele au un conţinut foarte
ridicat în săruri de calciu, fier, fosfor, magneziu, potasiu care intră în constituţia scheletului, a
diferitelor ţesuturi şi echilibrează reacţia sucului gastric. De asemenea, aceste săruri minerale susţin
procesul de calcifiere normală a organismului.
- contribuie la bilanţul energetic al omului. Dintre factorii de nutriţie energetici, fructele şi
strugurii conţin: glucide – până la 16 % la fructe şi până la 35% la struguri. Glucidele se găsesc în
principal sub formă de zaharuri şi zaharoză care sunt uşor asimilabile.
- ca sursă de grăsimi şi proteine – la unele fructe conţinutul în lipide depăşeşte 50%: alune,
nuci, migdale şi al proteinelor de cca. 18 – 20%.
- legumele şi fructele asigură organismului fibrele celulozice absolut necesare pentru buna
funcţionare a aparatului digestiv.

2.3. Cerinţele plantelor horticole la factorii climatici şi edafici

Lumina este un factor foarte important pentru plantele horticole, stând la baza procesului de
fotosinteză şi a altor procese ca: respiraţia, transpiraţia etc.
Lumina în cantităţi suficiente asigură o bună nutriţie, concretizată prin creşteri intense,
lăstari viguroşi, o bună diferenţiere a organelor de rod ceea ce duce implicit la o rodire regulată şi o
bună acumulare a glucidelor în fructe. Atât excesul cât şi insuficienţa luminii au efecte negative
asupra creşterii şi fructificării plantelor horticole.
Funcţie de lumină, gradul de favorabilitate a unei zone de cultură a plantelor horticole se
apreciază după durata de strălucire a soarelui în ore. În condiţiile ţării noastre, anual se însumează
între 1874 şi 2327 ore, din care în perioada de vegetaţie 1400 – 1700 ore.
Cunoaşterea cerinţelor faţă de lumină a speciilor horticole este necesară pentru: amplasarea
lor pe teren, stabilirea distanţelor de plantare, alegerea formelor de coroană în cazul pomilor fructiferi
şi de orientare a rândurilor faţă de punctele cardinale.
Plantele legumicole au pretenţii diferite faţă de lumină, în funcţie de locul de origine şi
sistemul de cultură. Din acest punct de vedere, legumele se împart în trei grupe:
1. Plante de zi lungă (15 – 18 ore zilnic de lumină): salata, spanacul, ridichea, varza,
morcovul, etc. ele provin din zone mai nordice.
 2. Plante de zi scurtă (circa 12 ore zilnic de lumină): tomatele, fasolea, castraveţii. Provin
din zone sudice.
3. Plante indiferente: unele soiuri de tomate. Majoritatea plantelor legumicole fructifică
la intensităţi mari a luminii, dar există şi unele legume care în zona formării organelor comestibile au
nevoie de întuneric (cicoarea de Bruxelles şi sparanghelul).
Majoritatea speciilor pomicole cultivate în România sunt pretenţioase faţă de lumină
(fotofile). Între speciile pomicole există diferenţe în ceea ce priveşte cerinţele faţă de lumină. În
funcţie de pretenţiile faţă de lumină speciile pomicole se grupează, în ordine descrescândă, astfel:
nucul, piersicul, cireşul, caisul, părul, mărul, vişinul, agrişul, coacăzul, zmeurul şi căpşunul care
poate să fie cultivat chiar şi între rândurile de pomi. Speciile pretenţioase la lumină (nuc, cireş, cais,
piersic, etc.) se amplasează pe versanţii mai însoriţi, în caz contrar producţiile sunt foarte diminuate.
Lumina prezintă o importanţă deosebită şi în unele perioade, cum ar fi: maturarea fructelor, perioada
de vegetaţie, în care lumina are un rol determinant în colorarea fructelor.
Viţa de vie este o plantă pretenţioasă la lumină, în acelaşi timp, ea foloseşte iluminarea mult
mai bine decât celelalte plante horticole. Durata de strălucire a soarelui în perioada de vegetaţie
trebuie să depăşească 1400 ore.
Cerinţele faţă de temperatură
Căldura este un factor limitativ al vegetaţiei şi al culturii plantelor horticole atât în câmp cât
şi în spaţii protejate. Ea influenţează întreaga gamă de procese vitale: germinaţia seminţelor, creşterea
plantelor, înflorirea, fructificarea, acumularea substanţelor de rezervă.
O serie de procese fiziologice (fotosinteza, respiraţia, transpiraţia etc.) se petrec numai în
prezenţa unei anumite temperaturi.
Pentru fiecare specie de plante sunt caracteristice anumite limite de temperatură atât în sol
cât şi în aer, în raport de fenofază, dar şi o temperatură minimă, optimă şi maximă de vegetaţie.
Legumele au cerinţe diferite faţă de temperatură datorită diversităţii şi plasticităţii lor.
În raport de cerinţele faţă de temperatură, speciile legumicole se clasifică în 5 grupe:
- legume foarte rezistente le frig: sparanghelul, hreanul, anghinarea, ştevia care suportă
temperaturi de -10°C şi chiar temperaturi mult mai scăzute dacă sunt acoperite cu un strat de zăpadă;
- legume rezistente la frig: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, varza, spanacul,
salata. Suportă temperaturi de 0°C, seminţele încolţesc la 2 - 4°C;
- legume semirezistente le frig: cartoful. Părţile aeriene sunt distruse dacă sunt acoperite
cu un strat de zăpadă;
- legume pretenţioase la căldură: tomatele, vinetele, ardeiul, fasolea. Seminţele acestora
încolţesc la temperaturi de10 - 14°C. La 3 - 5°C, ele suferă şi pot fi distruse dacă temperatura dureză
mai mult;
- legume rezistente le căldură: castraveţii, pepenii galbeni şi verzi. Temperatura minimă
de încolţire este de 14 - 16°C.
În timpul perioadei de vegetaţie, speciile legumicole au cerinţe diferite faţă de temperatură,
în funcţie de fenofază:
- de la germinare şi până la răsărire cerinţele sunt mari faţă de temperatură;
- după răsărire până la apariţia primei frunze adevărate temperatura optimă este mai scăzută
decât la germinarea seminţei cu 5 - 7°C.
- brumele târzii de primăvară sau cele timpurii din toamnă pot produce pagube la
majoritatea speciilor legumicole.
Plantele pomicole necesită o anumită sumă a gradelor de temperatură pentru parcurgerea
diferitelor fenofaze. Pentru măr la fenofaza de umflare a mugurilor este necesară o sumă a gradelor
de temperatură de 80°C, pentru maturarea fructelor trebuie să se acumuleze circa 2900°C. La arbuştii
fructiferi (coacăz negru) până la maturitatea fructelor este necesară o sumă de 1130°C.
 În funcţie de comportarea faţă de temperatură şi rezistenţa la ger, speciile pomicole se
împart în următoarele grupe:
- specii cu cerinţe mari la temperatură(specii termofile): migdal, piersic, cais. Suportă
satisfăcător iernile normale. În iernile cu geruri mai mari îngheaţă mugurii de rod şi chiar o parte din
ramuri. Aceste specii termofile ies foarte uşor din faza de repaus dacă temperatura din lunile de iarnă
depăşesc nivelul de 7 - 8°C.
- specii care au cerinţe moderate: nuc, cireş, păr, gutui;
- specii care au cerinţe reduse la temperatură: prun, vişin, agriş, coacăz, căpşun.
De aceste cerinţe se ţine cont la zonarea speciilor pomicole pe cuprinsul ţării.
Viţa de vie. Pentru viţa de vie, ca de altfel şi pentru alte specii horticole, temperatura este
factorul limitativ în ceea ce priveşte: aria de răspândire, sistemul de cultură, declanşarea şi
parcurgerea fenofazelor, cantitatea şi calitatea producţiei.
Viţa de vie se poate cultiva în zone cu următoarele praguri de temperatură:
- temperatura medie anuală peste 10°C;
- temperatura medie a lunii celei mai calde:
 peste 17°C (pentru vinuri de consum curent);
 peste 19°C (pentru vinuri de calitate superioară);
 peste 21°C (pentru vinuri de calitate superioară cu denumire de origine);
 peste 22°C (pentru strugurii de masă cu coacere târzie).

Cerinţele faţă de umiditate

Plantele legumicole sunt mari consumatoare de apă, fapt pentru care majoritatea culturilor
de legume se amplasează în apropierea unei surse de apă. După cerinţele faţă de apă, legumele se pot
clasifica în 4 grupe:
- legume foarte pretenţioase: spanacul, salata, varza, ceapa;
- legume pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeiul, vinetele, fasolea, mazărea;
- legume moderat de pretenţioase: sparanghelul, leuşteanul, hreanul;
- legume puţin pretenţioase: pepenele galben şi verde, dovlecelul.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă diferă în funcţie de fenofază şi chiar de specie. De
exemplu: legumele solano – fructoase au nevoie mare de apă în timpul creşterii fructelor, varza în
timpul formării căpăţânilor, fasolea la semănat, răsărire şi în timpul înfloritului, iar cartofii timpurii la
formarea tuberculilor. Castraveţii au cerinţe mari faţă de apă în toată perioada de vegetaţie.
Plantele pomicole. După cerinţele faţă de apă, speciile pomicole se grupează astfel:
- specii cu cerinţe mari: gutuiul, prunul, unele soiuri târzii de măr;
- specii cu cerinţe medii: părul, nucul, unele soiuri de vară de măr;
- specii cu cerinţe reduse: piersicul şi caisul.
Cerinţele cele mai mari pentru apă se întâlnesc în faza de creştere intensivă a lăstarilor, iar
cele mai reduse în timpul înfloritului, coacerii fructelor şi maturării lemnului. Excesul de apă
împiedică maturarea şi îndeosebi colorarea lemnului. În sol, excesul de apă poate provoca asfixierea
rădăcinilor. Majoritatea speciilor pomicole având un sistem radicular foarte bine dezvoltat suportă
mai uşor perioadele scurte de secetă.
Viţa de vie comparativ cu alte specii manifestă o rezistenţă mai mare la secetă datorită
faptului că dispune de un sistem radicular voluminos şi profund care poate ajunge până la pânza de
apă freatică.

Cerinţele faţă de factorii edafici

Factorii edafici de sol, alături de cei climatici, influenţează procesele de creştere şi
fructificare ale plantelor horticole, cantitatea şi calitatea producţiei, longevitatea speciilor perene,
rezistenţa la boli, etc. Unele specii (pomii şi viţa de vie) ocupă acelaşi sol o perioadă de timp mai
îndelungată, care de cele mai multe ori depăşeşte 20 – 25 de ani, ajungând la 70 – 80 de ani în situaţia
plantaţiilor de nuc şi castan. Dintre însuşirile fizice, hidrofizice şi chimice ale solului prezintă
importanţă conţinutul în humus, în substanţe minerale şi microelemente, reacţia solului, grosimea
stratului de sol, porozitatea, etc.
Plantele legumicole preferă soluri cu textură uşoară şi mijlocie, nisipo-lutoasă şi luto-
nisipoasă cu un conţinut în argilă de 10 – 30%.
Solurile cu textură argiloasă (peste 50% argilă) sau argilo-lutoasă (40 – 50% argilă) nu sunt
potrivite pentru legumicultură.
În funcţie de cerinţele faţă de sol, legumele se grupează astfel:
- legume care preferă soluri mijlocii: majoritatea legumelor (excepţie sparanghelul);
- legume care preferă soluri uşoare: salata, gulia, mazărea, fasolea, morcovul, tomatele,
sparanghelul;
- legume care preferă soluri grele: bobul şi varza.
În ceea ce priveşte reacţia solului, majoritatea legumelor preferă de la soluri cu reacţie
neutră sau uşor acidă (solano – fructoase) până la cele cu reacţie uşor alcalină (varză, fasole,
conopidă, mazăre).
Plantele pomicole. Pomii preferă soluri cu un conţinut în humus de 3 – 4% şi anumite
proporţii de argilă: prun 40 – 45%, măr 20 – 40%, păr 25 – 30%, cu o grosime de minimum 80 – 100
cm (pentru majoritatea speciilor) şi de 50 – 60 cm (arbuşti fructiferi, prun, vişin).
În ceea ce priveşte reacţia solului, mărul merge bine pe soluri uşor acide (pH 5,2 – 6,8), iar
părul preferă soluri neutre (pH 6,5 – 7,5).
Terenurile mlăştinoase cu un grad ridicat de gleizare, sărăturoase şi cele cu un conţinut în
calcar activ de peste 10% nu se pretează pentru cultura pomilor.
Viţa de vie este răspândită aproape pe toate tipurile de sol, de la nisipuri până la
cernoziomuri. Dar producţia de struguri şi calitatea variază de la un sol la altul.
Pe solurile argiloase se obţin producţii mai mari, dar se întârzie maturarea strugurilor.
Strugurii au o aciditate şi un conţinut în substanţe azotoase mai ridicat, în schimb, au o aromă mai
slabă. Vinurile se limpezesc mai greu.
Pe solurile nisipoase maturarea strugurilor este mai rapidă, iar vinurile au potenţial alcoolic
mai scăzut, sunt mai puţin extractive.
Tipurile de sol care oferă condiţii favorabile pentru creşterea şi fructificarea normală a viţei
de vie sunt: cernoziomul cambic, cernoziomul tipic, solul cenuşiu, pseudorendzina, solul brun –
roşcat, brun argiloiluvial, regosolul. Condiţii nefavorabile pentru cultura viţei de vie prezintă solurile:
brune luvice, pseudogleizate, negre clinohidromorfe şi planosolurile pseudogleice. 2.4. Zonarea
plantelor horticole
Zonarea plantelor legumicole
Pentru legumicultura din ţara noastră s-au stabilit 3 zone de cultură pe întreg teritoriul ţării:
- zona I, cu două subzone: subzona I şi subzona II;
- zona a II-a;
- zona a III-a.
Zona I, cu două subzone: subzona I cuprinde partea de sud şi sud-est a ţării cu judeţele:
Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, Buzău, Tulcea, Constanţa.
Subzona se caracterizează printr-un climat de stepă cu 400 – 500 mm precipitaţii anuale, 10
- 11˚C temperatura medie anuală şi 55 – 65% umiditatea relativă a aerului.
Solurile sunt de tip cernoziom, de tip aluvionar cu fertilitate ridicată sau brune deschise de
stepă. Suprafaţa ocupată cu legume este de cca 70.000 ha, ceea ce reprezintă 35% din totalul cultivat
cu legume. Tomatele au ponderea cea mai mare (25.000 ha).
Subzona a II-a. Cuprinde Câmpia de vest a Banatului şi Crişanei, cu judeţele Timiş, Arad şi
Bihor. Anual se înregistrează 550 – 650 mm precipitaţii, cu 10,5 - 11˚C temperatura medie anuală şi
65 – 75 % umiditatea relativă a aerului. Solurile sunt de tipul cernoziomului ciocolatiu degradat,
brune de pădure, lăcovişti şi nisipuri solificate. Suprafaţa ocupată cu legume este de 26.690 ha, ceea
ce reprezintă cam 13,64% din suprafaţa cu legume a ţării.
Dintre legumele care se cultivă, ponderea cea mai mare o au tomatele – culturi timpurii în
câmp şi protejate în sere şi solarii.
Zona a III-a cuprinde regiunile de dealuri din Transilvania, cu judeţele Alba, Braşov, Cluj,
Bistriţa–Năsăud, Harghita, Maramureş, Mureş, Sălaj şi Sibiu. Zona se caracterizează prin temperaturi
medii anuale de 8 – 9,7˚C, precipitaţii 600 – 650 mm anual, o umiditate relativă a aerului de 57 –
65%, cu ierni aspre şi veri călduroase.
Suprafaţa cultivată cu legume este de cca 18.000 ha, ce reprezintă aproximativ 8,4% din
totalul suprafeţei pe ţară.
Au pondere legumele din grupa verzei, ceapa şi rădăcinoasele.

2.4. Zonarea plantelor pomicole

Zonarea pomiculturii s-a realizat în cadrul a trei zone de vegetaţie naturale care se deosebesc
între ele după factorii de ordin geomorfologic, climatic, pedologic şi biologic.
Zona pădurilor de foioase, care se întinde pe trei subzone:
Subzona pădurilor de fag cuprinde regiunile de dealuri înalte (500 – 800 m altitudine). Se
caracterizează prin temperaturi medii anuale de 6 - 8˚C, precipitaţii 650 – 900 mm anual. Solurile
predominante sunt: podzoluri, argiloiluviale, brune luvice, rendzine şi negre de fâneaţă.
Dintre speciile întâlnite: coacăz, afin, agriş şi măr.
Subzona pădurilor de gorun cuprinde regiunea de dealuri mijlocii şi partea inferioară a
celor înalte (300 – 800 m altitudine). Se caracterizează prin temperaturi de 7 – 10°C, precipitaţii 600
– 800 mm.
Solurile predominante sunt brune eumezobazice, brune luvice şi cenuşii de pădure.
Se cultivă: zmeur, măr, prun, vişin şi păr (unele soiuri).
Subzona pădurilor de cer, gârniţă şi stejar cuprinde partea nordică a Câmpiei Române,
Piemontul Getic şi bordura externă a dealurilor din vestul ţării. Se caracterizează prin temperaturi de
8,5 - 10°C, precipitaţii de 500 – 700 mm anual, iar ca soluri predomină brune roşcate, brune luvice,
luvisoluri şi cenuşii de pădure.
Se cultivă speciile: măr, păr, prun, gutui, cireş, vişin, nuc şi căpşun.
Zona de silvostepă cuprinde suprafeţe cu altitudini între 50 şi 500 m, răspândite în toate
provinciile ţării.
Se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 9 – 10,5°C şi 400 – 500 mm precipitaţii
anuale. Deficitul de precipitaţii e suplinit prin irigaţii.
Solurile care predomină: cenuşii, brune roşcate şi cernoziomuri levigate.
Aici se întâlnesc toate speciile pomicole.
Zona stepei danudiene cuprinde partea de est a Câmpiei Română, Dobrogea şi insulele din
Câmpia Siretului la 10 – 200 m altitudine. Se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 9 -
11°C şi precipitaţii de 350 – 450 mm anual, suplinite prin irigaţii. Predomină următoarele tipuri de
sol: cernoziomuri ciocolatii şi castanii, soluri bălane de stepă.
Speciile pomicole cultivate sunt: caisul, piersicul, migdalul, prunul, cireşul, vişinul şi unele
soiuri de măr şi păr cu coacere timpurie.
În cadrul acestor zone de vegetaţie naturală, teritoriul ţării noastre a fost împărţit în 13
regiuni pomicole:
- 5 în zona subcarpatică a piemonturilor şi dealurilor, corespunzătoare pădurilor de fag şi
stejar
- 3 pe podişurile şi platformele din Transilvania şi Moldova
- 4 în zona colinară şi de şes;
- 1 în zona inundabilă a Dunării şi a Deltei.
 2.5. Înmultirea plantelor horticole
Plantele horticole se înmulţesc pe două căi:
- pe cale sexuată (prin seminţe);
- pe cale vegetativă (prin porţiuni de plantă).
Cunoscând biologia înmulţirii, a mecanismului său, a factorilor care o favorizează sau o
inhibă, horticultorul are posibilitatea să aleagă calea cea mai avantajoasă din punct de vedere
economic.
În practică, înmulţirea prin seminţe este generalizată la fasole, mazăre, unii portaltoi, iar cea
vegetativă la usturoi, ceapa de Egipt, pomi şi viţă de vie.
Din punct de vedere botanic, sămânţa folosită la înmulţire poate fi sămânţă adevărată
(tomate, ardei, castraveţi, fasole, mazăre, pepeni etc.) sau fruct (morcov şi pătrunjel – cariopsă; sfeclă
– glomerulă; salată – achenă).

Înmultirea sexuata
Înmulţirea sexuată se practică pe scară largă în legumicultură deoarece prezintă o serie de
avantaje:
- de la o plantă se poate obţine un număr foarte mare de descendenţi. Exemplu la varză, de
la o singură plantă se obţin circa 60.000 de seminţe faţă de 14-15 bulbi la o căpăţână de usturoi;
- datorită volumului redus şi a conţinutului scăzut în apă, seminţele se pot păstra uşor un
timp mai îndelungat;
- lucrarea de semănat se poate efectua mecanizat;
- permite introducerea în practică a hibrizilor F1 cu vigurozitate şi productivitate sporite.
Dintre dezavantajele acestui mod de înmulţire mai importante sunt:
- posibilitatea impurificării soiurilor;
- costul ridicat al seminţei hibride.

Însusirile principale ale semintelor

Producerea, circulaţia şi controlul seminţelor sunt reglementate prin legi (Legea 75/1995) şi
prin norme tehnice elaborate de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.
Pentru importul sau exportul de seminţe se eliberează şi un certificat fitosanitar.
Cu ocazia controlului seminţelor în vederea eliberării documentelor necesare se analizează o
serie de indici, care pot fi grupaţi astfel:
- indici biologici: autenticitate, formă, mărime, culoare, luciu, miros;
- indici fiziologici: facultatea germinativă, energie germinativă;
- indici tehnologici: puritate, stare sanitară, greutate, umiditate.
Autenticitatea garantează că sămânţa este din soiul respectiv (cerut de cultivator).
Puritatea biologică reprezintă proporţia plantelor care întrunesc ansamblul caracterelor
morfologice şi fiziologice şi este redată prin procentul de seminţe normal dezvoltate şi nevătămate
care corespund speciei sau soiului ca mărime, formă, culoare etc.
Facultatea germinativă reprezintă capacitatea seminţelor de a germina sau procentul de
seminţe capabile să producă germeni normali. Pentru fiecare specie de legume este un procent minim
admis al facultăţii germinative. De exemplu: mărar, leuştean – 50%, ardei, vinete, morcov – 65%,
ridichi, ceapă – 70%, varză, tomate, fasole – 75%; castraveţi, mazăre – 80%.
Valoarea acestor indicii poate înregistra scăderi datorită duratei de păstrare cât şi
condiţiilor de păstrare.
După longevitate se disting următoarele grupe:
- sub 3 ani: ceapă, păstârnac, pătrunjel;
- între 3 şi 5 ani: vinete, morcov, conopidă, spanac, fasole, salată, ardei, tomate;
- între 5 şi 15 ani: sfeclă, ţelină, castraveţi, pepeni.
 În cazul păstrării seminţelor în spaţii cu atmosferă controlată, longevitatea lor creşte. În
ultimul timp, societăţile comerciale livrează seminţe în ambalaje impermeabile care se deschid în
momentul semănării.
Conform Legii 75/1995, categoriile biologice de sămânţă care se supun controlului în
vederea certificării sunt:
1. sămânţă de prebază (superelită, linii consangvinizate) – este sămânţa care e produsă din
sămânţa amelioratorului;
2. sămânţă de bază (elită, linii consangvinizate androsterile şi restauratoare de fertilitate sau
hibrizi simpli, forme parentale);
3. sămânţă certificată (înmulţirea I, înmulţirea a II-a, hibrizi simpli, dubli sau triliniari –
comerciali). Este sămânţă produsă, în cazul hibrizilor comerciali în loturile de hibridare din sămânţă
de bază.
Indiferent de categoria de seminţe, înainte de semănat, sămânţa e supusă unor lucrări de
pregătire, pentru a asigura o bună germinare şi pentru prevenirea transmiterii unor boli sau dăunători.
Dintre acestea mai importante sunt:
Umectarea, ce constă în introducerea seminţelor (care încolţesc mai greu sau pentru
completarea golurilor) în apă. Pentru umectare seminţele se aşează într-un strat de până la 25-30 cm
şi cu o stropitoare se udă în 3 reprize, amestecându-se de 2-3 ori pe zi. Durata umectării variază în
funcţie de specie de la 2-4 ore pentru salată, ridichi şi până la 40-60 ore la morcov, ceapă, spanac.
După umectare şi zvântare seminţele se semănă imediat;
Stratificarea asigură uniformizarea germinării seminţelor. Se poate face în pământ umectat
sau nisip şi durează 10-40 zile, după care se seamănă în sol reavăn sau cu o udare după semănat;
Dezinfecţia se face cu scopul prevenirii şi combaterii unor boli şi dăunători care pot fi
transmise prin seminţe. În practică se foloseşte tratarea termică sau chimică a seminţelor. Metoda de
tratament practicată recent este „vacuum infiltraţia”.
Bune rezultate se obţin prin dezinfecţia termică a seminţelor de tomate la temperaturi de
80°C timp de 24 ore sau 70°C timp de 72 ore pentru combaterea virusului mozaicului tutunului şi a
tuturor speciilor de bacterii şi ciuperci.
Drajarea constă în înglobarea seminţelor într-un amestec organo-mineral pentru mărirea
volumului lor şi asigurarea unui mediu nutritiv mai bun şi umiditate constantă în timpul încolţirii.
Amestecul se poate face din mraniţă, superfosfat (1-1,5%) şi un liant (dextrină 1% sau bălegar de
vacă 4%).
Alte lucrări care se pot aplica seminţelor sunt: încolţirea forţată, amestecarea lor cu nisip
sau rumeguş (pentru repartizarea lor mai uniformă), călirea seminţelor (pentru culturi timpurii),
stimularea seminţelor etc.
La pomi şi viţa de vie înmulţirea sexuată se practică în lucrările de ameliorare pentru
obţinerea de noi soiuri pe calea hibridării sau pentru a stabili originea unor soiuri. În pomicultură
acest mod de înmulţire este larg întâlnit în pepinieră pentru producerea puieţilor portaltoi.
Înmultirea vegetativa
Înmulţirea vegetativă se face prin părţi din plantă sau organe vegetative care au
particularitatea de a forma rădăcini şi a da naştere la o nouă plantă când sunt puse în condiţii
favorabile de mediu.
Se folosesc muguri, butaşi, tulpini subterane ca: bulbi, tuberobulbi, tuberculi, rizomi,
rădăcini tuberizate, stoloni, drajoni, etc.
Refacerea şi creşterea organelor lipsă începe prin diviziunea celulelor în mitoză în trei
puncte distincte ale plantei: în apexul caulinar, în apexul rădăcinilor şi în cambiu. Genetic, fiecare
celulă vie posedă întregul cod genetic necesar pentru regenerarea întregului organism.
Avantaje:
- asigură transmiterea întocmai a caracterelor morfologice şi productive la urmaşi;
 - este singura cale de înmulţire pentru unele plante horticole care nu produc seminţe în
condiţiile ţării noastre;
- se pot obţine producţii mai timpurii.
Dezavantaje:
- necesită cantităţi mari de material săditor;
- păstrarea materialului de înmulţire necesită spaţii mai mari decât seminţele; se pretează
mai - puţin pentru mecanizarea lucrărilor de înfiinţare a culturilor.
Înmultirea vegetativa la legume
După partea de plantă folosită, se face prin următoarele metode:
- bulbi: la usturoi şi ceapă;
- tuberculi: la cartofi;
- rădăcini tuberizate: la batat şi hrean;
- drajoni: la anghinare;
- despărţirea tufelor: la leuştean;
- altoire: la pepeni, castraveţi; această tehnică oferă posibilitatea folosirii unor portaltoi
rezistenţi la atacul bolilor şi dăunătorilor şi este practicată frecvent în Olanda şi Japonia;
- miceliu: la ciuperci;
- culturi de ţesuturi şi celule vegetale, practicată „in vitro” pe medii nutritive şi condiţii
aseptice; sunt tehnici speciale care pot fi aplicate numai în laboratoarele cu anumită dotare şi personal
calificat; este practicată pe scară largă în Olanda; a început să se extindă şi în ţara noastră.
Înmultirea vegetativa la pomi si vita de vie
Acest mod de înmulţire este generalizat în pomicultură şi viticultură. Dintre metodele cele
mai răspândite în practica horticolă, unele sunt comune pomilor şi viţei de vie (altoire, butăşire şi
culturi de ţesuturi), altele sunt specifice pomilor (despărţirea tufelor, drajonarea).
Butăşirea. Butaşii sunt porţiuni de plante fasonate într-un anumit mod şi care puse la
înrădăcinat, în anumite condiţii de temperatură, umiditate şi lumină îşi refac organele lipsă, dând
naştere la o plantă nouă cu vârsta stadială a plantei de la care provine butaşul.
Până la apariţia filoxerei în ţara noastră (1884), butăşirea este metoda de bază pentru
înmulţirea viţei de vie. În prezent locul ei a fost luat de altoire, butăşirea fiind folosită pentru
înmulţirea hibrizilor producători direct, a viţelor portaltoi, a viţelor nobile plantate pe nisipuri şi pe
soluri nisipoase (Iveşti, Hanul lui Conachi, Dăbuleni).
Marcotajul. Marcota este o porţiune de coardă, lăstar sau ramură care se înrădăcinează
înainte de a se detaşa de planta mamă.
Înrădăcinarea are loc pe porţiunea de plantă care se acoperă cu pământ şi unde ţesuturile se
menţin mai tinere datorită umidităţii şi lipsei de lumină. Se cunosc mai multe feluri de marcotaj:
- prin muşuroire sau vertical;
- prin arcuire sau orizontal;
- prin prăbuşirea butucilor.
La completarea golurilor, în plantaţiile bătrâne de viţă, marcotele nu se detaşează de plata
mamă.
Înmulţirea prin drajoni. Drajonii sunt lăstari care cresc din mugurii de pe rădăcini.
În practica pepinieristică acest mod de înmulţire se foloseşte la zmeur.
Altoirea. Prin altoire se înţelege îmbinarea, după o anumită tehnică, a două porţiuni
viabile de plantă (portaltoi şi altoi), în scopul de a le determina să convieţuiască împreună.
Unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în trei etape:
- calusarea;
- sudarea;
- vascularizarea.
- prin formaţiuni noi de ţesuturi generate de cambiul intermediar care apare în calus;
 - prin înaintarea simultană a vaselor de lemn şi liber care iau naştere din activarea zonelor
generatoare vechi.
Reuşita la altoire este influenţată de numeroşi factori: afinitatea, vârsta partenerilor
folosiţi la altoire, gradul de maturare al lemnului, starea fitosanitară a celor doi parteneri, tehnica de
altoire etc.
CAPITOLUL 3

3.1. Cultura legumelor

Legumele sau zarzavaturile prezintă o importanţă economică deosebită.
Ele sunt produse de origine vegetală cu rol important în alimentaţia omului datorită
însuşirilor senzoriale deosebite şi a elementelor nutritive valoroase pe care le conţin (glucide, enzime,
acizi organici, vitamine, săruri minerale). Din punct de vedere economic, legumele contribuie la
realizarea unor venituri băneşti importante pentru cultivatori, iar din punct de vedere social,
legunmicultura oferă posibilităţi de folosire a forţei de muncă pe tot parcursul anului.
Clasificarea plantelor legumicole
Plantele legumicole se pot clasifica după criteriul botanic, după durata de viaţă, în funcţie de
organele care se folosesc în consum, în funcţie de tehnologia aplicată, cea mai uzuală în activitatea de
producţie şi economico-financiară.
3.2. Înmulţirea legumelor

Înmulţirea este funcţia biologică a tuturor organsimelor vii prin care se sporeşte
numărul de indivizi. Cunoaşterea biologiei acestui fenomen, deosebit de complex, este de mare
importanţă atât în lşucrările de ameliorare, pentru îmbunătăţirea soiurilor aflate în cultură şi
creearea de forme noi, cu însuşiri superioare, cât şi în procesul tehnologic de producere a
seminţelor şi materialului săditor. Legumele se pot înmulţi pe două căi: sexuat, adică prin seminţe şi
asexuat, adică pe cale vegetativă.
3.3 Sisteme şi metode de cultură
Plantele legumicole prin specificul biologiei şi tehnologiei se cultivă în diferite sisteme
şi metode de cultură, ceea ce asigură aprovizionarea cu produse în tot timpul anului. Sistemele si
metodele de cultură sunt cuprinse în tehnologii unitare pe specii sau grupe de specii, pe această
cale realizându-se eşalonarea producţiei şi industriei prelucrătoare în tot timpul anului.
Sistemul de cultură în teren descoperit se practică la toate speciile de legume, în perioada
martie-octombrie, cu recoltarea produselor în perioada aprilienoiembrie. În funcţie de durata perioadei de
vegetaţie, epoca de semănat sau plantat, începutul şi sfârşitul recoltării, condiţiile climatice, se
deosebesc următoarele metode de cultură:
 timpurie sau de primăvară-vară, în perioada martie-iulie la rădăcinoase,
bulboase, verdeţuri, vătzoase, solano fructoase, păstăioase;
 semitimpurie sau de vară, în perioada mai-august la solanacee, varză;
 târzie sau de toamnă, în perioada iunie-octombrie, la varză, tomate, vinete,
fasole, verdeţuri.
Sistemul de cultură protejată se practică la unele specii de legume în perioada martie-iunie
şi septembrie-octombrie, folosind materiale de protejare, tipuri de construcţii şi posibilităţi de
încălzire.Protejarea permite crearea de microclimat favorabil în scopul grăbirii înfloritului şi
fructificării, deci a protejării recoltei, mai ales în condiţii de temperatură scăzută în exterior.In cadrul
acestui sistem se practică următoarele metode:
 protejarea terenului (mulcirea) sau acoperirea lui cu material plastic cu scopul
asigurării unui regim de temperatură şi umiditate favorabil grăbirii
formării organului comestibil (castravete, dovlecel, salata, ardei gras,
sparanghel);
  protejarea plantelor cu perdele (culise) din plante agricole în vegetaţie
(porumb, secară etc), din deşeuri agroforestriere (tulpini de floarea soarelui, coarde de viţă, ramuri
etc) sau din panouri de material plastic la pepene şi solano fructoase;
 protejarea plantelor cu adăposturi joase confecţionate din material plastic la
culturile de castraveti, verdeţuri, varză, solano-fructoase;
 protejarea plantelor cu adăposturi înalte (sere sau solarii confecţionate din
lemn, metal acoperite cu material plastic) la aceleaşi culturi de mai sus.
3.3.1 Sistemul de cultură forţată se practică în construcţii speciale (sere) din metal, sticlă,
cu încălzire în tot timpul sezonului rece pentru culturi de legume solano fructoase,
castravete, fasole, verdeţuri.
3.3.2 Alegerea şi organizarea terenului
Alegerea terenului destinat culturii legumelor se face în funcţie de plantele cultivate, modul
şi sistemul de cultură. Se aleg de regulă terenurile plane sau cu pante foarte mici, orientate spre sud-
est sau sud-vest, adăpostite de vânturi şi curenţi reci, în apropierea unei surse corespunzătoare de
apă pentru irigaţii şi câtmai apropiate de căi de comunicaţie modernizate.
Asolamentul legumicol presupune folosirea intensivă şi raţională a terenului prin
organizarea terenului în sole, repartizarea culturilor în timp şi spaţiu, împreună cu un sistem raţional de
lucrări ale solului, de aplicare a îngrăşămintelor, de combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Culturile succesive reprezintă sistemul prin care pe aceeaşi suprafaţă de teren se cultivă una
după alta două sau mai multe culturi într-un singur an. In cadrul acestui gen de cultură există o
cultură de bază sau principală şi una sau două culturi secundare. Cultura de bază ocupă terenul o
perioadă de timp mai îndelungată, fiind şi cea de la care se realizează volumul de producţie cel mai
însemnat, preponderentă din punct de vedere economic. Cultura secundară poate fi anterioară sau
următoare şi ocupă terenul fie înaintea culturii de bază, fie după aceasta.Exemplu: Cultura de bază:
tomate timpurii, de vară, de toamnă, culturi succesive: salată, spanac; sau cartofi timpurii- cultura de
bază şi varza de toamnă- cultura succesivă.
Culturile asociate sau intercalate reprezintă sistemul în care pe aceeaşi suprafaţă şi în
acelaşi timp se cultivă două sau mai multe specii. In cadrul acestui sistem se deosebeşte o cultură
principală, cea care prezintă importanţă economică mai mare şi una secundară. Asocierea culturilor
se face de obicei prin dispunerea alternativă a rândurilor sau benzilor culturii principale cu
acelea ale culturii secundare. Exemple de culturi asociate în câmp:
I culturi secundare: salată, gulii timpurii, fasole oloagă; culturi de bază: castraveţi, pepeni.
II. culturi secundare: ridichi de lună sau de vară, morcov, pătrunjel; culturi de bază: ardei,
varză, tomate.

3.3.4 Pregătirea terenului

Legumele fiind plante foarte pretenţioase faţă de apă şi substanţele

fertilizante, sunt cu atât mai exigente faţă de lucrările solului, care urmăresc
reţinerea apei, aerisirea solului şi mobilizarea rezervelor de substanţe fertilizante. Ca şi la culturile
agricole, lucrările solului la legumer se grupează în lucrări de bază şi de pregătire înainte de semănat şi
plantat.
Tehnologia modernă implică următoarele lucrări de pregătire a terenului, valabile pentru toate
sistemele de cultură dar aplicate diferit de la cultură la cultură:
 îndepărtarea materialelor de susţinere a plantelor (araci, spalier);
 înlăturarea resturilor vegetale (vreji);
 afânarea terenului;
 nivelarea;
 udarea de aprovizionare;
 fertilizarea de bază;
  arătura de toamnă;
 pregătirea patului germinativ în vederea semănatului sau plantatului;
 modelarea terenului prin realizarea unor straturi înălţate (biloane, brazde înalte) pe care se
execută semănatul sau plantatul legumelor şi a rigolelor de dirijare a apei pentru irigat;
 erbicidarea totală înainte de înfinţarea culturilor.

3.3.5 Epoci si metode de semănat şi plantat

Epoca de semănat şi plantat este condiţionată de pretenţiile fiecărei specii faţă de

temperatură, de condiţiile climatice ale zonei de cultură, de modul de eşalonare a producţiei în
cursul anului. Unele specii de legume rezistente la temperaturi scăzute , pentru a folosi cât mai
bine umezeala acumulată în sol se seamănă primăvara cât mai devreme „în mustul zăpezii” (mazărea,
morcovul, ceapa, spanacul). Alte legume ca: fasolea, castraveţii, pepenii, pretenţioase la căldură, se
seamănă primăvara târziu, după ce pericolul brumelor târzii de primăvară a trecut. Pentru satisfacerea
nevoilor de consum dar şi pentru aprovizionarea ritmică a fabricilor de conserve cu materie
primă, semănatul şi plantatul la unele culturi se face eşalonat, în mai multe epoci (salata, ceapa,
tomatele, varza, morcovul etc).
Adâncimea de semănat şi plantat înfluenţează răsărirea uniformă a plantelor şi prinderea
răsadului. Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de felul şi mărimea seminţei, natura şi
însuşirile solului şi epoca de semănat. Astfel, cu cât sămânţa este mai mică cu atât adâncimea de
semănat este mai redusă (salata, morcov, pătrunjel). Pe solurile uşoare şi cele uscate semînatul se
face mai adânc decât pe solurile grele şi umede.
Corespunzător cerinţelor plantelor se folosesc mai multe metode de semănat şi plantat:
 semănatul prin împrăştiere (se practică numai pe suprafeţe mici)
 semănatul şi plantatul în rânduri (echidistante, duble sau în benzi);
 semănatul în cuiburi (pepene, dovlecei, cstraveţi).

3.4 Întreţinerea solului şi îngrijirea culturilor

În cursul perioadei de vegetaţie, solul necesită lucrări de întreţinere, iar culturile de
legume numeroase îngrijiri pentru menţinereala nivel optim a tuturor factorilor care condiţionează
producţia.
Lucrările de îngrijire aplicate solului sunt:
 distrugerea crustei
 afânarea solului (praşile)
 combaterea buruienilor (praşile mecanice, erbicidare)
 fertilizarea (locală, fazială, foliară)
 irigarea
 prevenirea si combaterea bolilor şi dăunătorilor
 completarea golurilor (la culturile înfiinţate prin răsad)., altele se aplică numai anumitor
culturi prezentând anumite particularităţi.
Lucrări cu caracter special
În această categorie se includ lucrări care au un caracter limitat, fiind specifice numai pentru
anumite culturi. Ele au drept scop susţinereaplantelor, pătrunderea radiaţiei solare la formaţiunile
de fructificare, conducerea, dirijarea plantelor în vederea unei bune înfloriri şi fructificări pe
tulpina principală şi ramificaţiile laterale. Aceste lucrări sunt:
susţinerea plantelor în poziţie verticală cu ajutorul aracilor sau spalierului;
palisatul (conducerea plantei pe spalier),
arăcitul (tutoratul), conducerea plantei pe arac,
operaţiile în verde:
 - copilitul = înlăturarea lăstarilor de la subţioara frunzelor. Se aplică la tomate cu scopul de a
grăbi coacerea şi a dirija planta la un anumit număr de inflorescenţe;
- cârnitul = înlăturarea vârfului tulpinii principale cu scopul grăbirii coacerii fructelor. Se
aplică la tomate, ardei, vinetedupă ce plantele au format un anumit număr de inflorescenţe;
- ciupitul = constă în înlăturarea vârfului vegetativ al tulpinii principale şi a lăstarilor când
plantele au format 4-5 frunze cu scopul de a grăbi dezvoltarea ramificaţiilor superioare pe care se
formează cele mai multe fructe.Se aplică la castraveţişi pepeni;
răritul plantelor se aplică anumitor culturi de legume semănate direct în
câmp (morcov, pătrunjel, salată, ceapă) cu scopul asigurării unei desnsităţi optime;
 copcitul se aplică la ţelină şi hrean şi constă în înlăturarea rădăcinilor laterale;
 înălbirea (etiolarea) se aplică la sparanghel şi ţelină prin legarea frunzelor şi muşuroire cu
pământ;
 defolierea constă în înlăturarea frunzelor îmbătrânite şi bolnave de la baza
tulpinii la culturile de tomate, vinete, castraveti din seră;
 protejarea împotriva îngheţurilor şi brumelor se aplică frecvent primăvara şi
uneori toamna la culturile sensibile la frig. Se folosec acest scop sefolosesc perdelele de fum sau
irigarea de protecţie prin aspersiune;
 controlul şi dirijarea microclimatului din sere prin înregistrarea evoluţiei
factorilor de mediu (temperatură, umiditate, radiaţie solară etc);
 mulcirea constă în acoperirea temporară a solului cu diferite materiale
(carton, hârtie, talaş, paie, frunze, gunoi bine descompus, folie de polietilenă,
policlorură de vinil transparentă, fumurie sau neagră, polistiren expandat) pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de microclimat din sol şi a însuşirilor fizico-
chimice ale solului. Se pretează la aplicarea mulcitului pepenii, castraveţii,
dovleceii, ardeii, salata, sparanghelul ş.a.

3.5 Recoltarea şi condiţionarea legumelor

În legumicultură, recoltarea şi condiţionarea produselor prezintă o serie de particularităţi

care se referă la stabilirea momentului optim pentru recoltare în funcţie de destinaţia produselor şi
perioada din zi când se face recoltarea; modul de recoltare (manual sau mecanic); manipularea
legumelor; sortarea; calibrarea şi ambalarea produselor în condiţii optime.
Recoltarea legumelor
Din acest punct de vedere se deosebesc : maturitatea fiziologică şi maturitatea de
consum. În funcţie de aceste elemente, legumele se grupează după cum urmează:
 grupa I - legumele care se recoltează la maturitatea fiziologică : tomatele,
pepenele galben şi verde, ardeiul gogoşar;
 grupa II - legumele care se recoltează la maturitatea de consum :ardeiul gras şi iute,
vinetele, castravetele, dovlecelul, fasolea păstăi, mazărea;
 grupa III - legumele care se recoltează la formarea deplină a organului
comestibil ca: salata, varza, conopida, gulia, ceapausturoiul şi toate rădăcinoasele.
Condiţionarea legumelor
Prin condiţionare se înţelege totalitatea operaţiunilor princare produsele
recoltate sunt aduse în starea cerută de condiţiile de calitate prevăzute în standarde, în funcţie de
destinaţia lor (consum în stare proaspătă, export, păstrare, industrializare). Unele oparaţii sunt
obligatorii pentru toate legumele (sortarea, calibrarea) altele numai pentru o parte din ele.
Condiţionarea se execută fie la locul de producţie, fie în centre organizate si dotate ci maşini
speciale.
Sortarea este oparaţia de separare pe calităţi a produselor după gradul de vătămare, de
maturare, defecte de formă, culoare etc. Lucrarea se face manual sau cu ajutorul benzilor de sortare.
 Calibrarea constă în clasarea produselor pe grupe de mărimi în funcţie de diametru,
lungime şi greutate. Operaţiunea se execută cu ajutorul şabloanelor şi calibratoarelor sau mecanizat
cu ajutorul unor dispozitive sau maşini de calibrat.
Ambalarea legumelor se face în, lăzi,de diferite mărimi, saci, coşuri, cofraje, coşuleţe,
suporturi etc.Tipul de ambalaj se stabileşte în funcţie de produs şi destinaţia acestuia. La legume
se practică sistemul de preambalare în folşii saupungi de diferite dimensiuni, coşuleţe, saci din plasă de
textile, tipuri de ambalaje specifice unui comerţ civilizat.
CAPITOLUL 4

4.1. Clasificarea si morfologia plantelor pomicole

• Clasificarea sistematică, clasificarea după habitus şi clasificarea pomicolă;
• Particularităţile organelor hipogee ale pomilor fructiferi şi funcţiile lor
• Particularităţile organelor epigee ale pomilor fructiferi.

Obiectivele temei:
- cunoaşterea speciilor pomicole după familii şi subfamilii;
- cunoaşterea speciilor pomicole după aspectul general al plantelor;
- cunoaşterea speciilor pomicole după particularităţile biologice şi tehnologice ale speciilor
fructifere;
- recunoaşterea organelor componente, specifice unei plante pomicole.

Clasificarea sistematică, clasificarea după habitus şi clasificarea pomicolă

Clasificarea sistematică - Speciile fructifere de climat temperat aparţin încrengăturii
Angiospermae. Principalele specii pomicole cultivate în ţara noastră aparţin familiei Rosaceae, care
cuprinde 40 de specii spontane importante la formarea unora dintre soiurile actuale, a unora dintre
portaltoii utilizaţi în prezent, cât şi pentru utilizarea lor în lucrările de ameliorare în vederea creării de
noi soiuri. Trei dintre cele patru subfamilii existente şi anume: Pomoideae, Prunoideae şi Rosoideae
furnizează 2/3 dintre principalele specii fructifere.

Clasificarea după habitus - Ţinând seama de aspectul general al plantelor, adică după
habitusul lor, speciile pomicole pot fi grupate în:
1. Pomi propriu-zişi
Sunt plante lemnoase de vigoare variabilă în general mare, cu un singur trunchi şi o coroană
omogenă. Înălţimea pomilor oscilează între 5-20 m şi au longevitate mare (de la 15 ani până la 100
de ani). Se înmulţesc prin seminţe, altoire şi prin drajoni la unele specii. Din această grupă fac parte:
mărul, părul, cireşul, nucul, prunul, piersicul, caisul, vişinul şi castanul dulce.
2. Arbustoizii
Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu forma de tufă, constituită di 2-4 tulpini care iau
naşteredin zona coletului.
Durata vieţii este de cca. 20-30 de ani iar înălţimea arbustoizilor ajunge până la 3-7 m. Se
înmulţesc prin seminţe şi pe cale vegetativă prin drajoni, butaşi şi marcote.
Din această grupăfac parte: gutuiul, alunul, vişinul arbustoid, mărul paradis, scoruşul, cătina
albă.
3. Arbuştii
Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu înălţimea de 1-2 m, care prezintă numeroase
tulpini de grosimi mici, slab ramificate ce apar din zona coletului, formând tufe compacte. Arbuştii
emit rădăcini adventive şi se înmulţesc vegetativ prin drajoni, butaşi şi marcote, dar se pot înmulţi şi
prin seminţe. Din această grupă fac parte: coacăzul, agrişul, socul, etc.
4. Semiarbuştii
 Sunt plante semilemnoase cu tulpini ce trăiesc numai doi ani. În primul an apar tulpini
simple înalte de 1-3 m, iar în cel de-al doilea an formează ramificaţii şi apoi fructifică. După
recoltarea fructelor tulpinile se usucă, însă plantele se regenerează prin drajoni. Din această grupă fac
parte: zmeurul şi murul.
5. Plantele fructifere semierboase
Acestea fac trecerea dintre plantele arborescente şi cele ierboase, fiind reprezentate de
căpşun şi fragşi formează tufe mici de 25 - 30 cm

Clasificarea pomicolă - După particularităţile biologice şi tehnologice ale speciilor

fructifere de climat temperat, au fost alcătuite 5 grupe:
1. Pomacee
Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae şi anume: măr, păr, gutui,
moşmon, sorb etc. Speciile de Pomoideae sunt foarte rezistente la ger, iar repausul de iarnă al
mugurilor fiind lung, înflorirea scapă de brumele târzii de primăvară. Durata de viaţă în cultură a
speciilor de pomaceae este mare iar intrarea pe rod relativ târzie. Acestea depind mult de sistemul de
cultură: în livezile clasice pomii trăiesc 6 - 70 de ani şi încep să producă economic la 5 - 7 ani; în
livezile intensive şi superintensive trăiesc 15 - 25 de ani şi dau recolte economice începând din al
doilea şi al treilea an.
Aceste specii formează fructe false, rezultate din concreşterea ovarului cu receptacolul florii.
Fructul poartă denumirea de poamă. Mugurii florali sunt micşti. Ramurile de rod ale pomaceaelor au
mugurii floriferi situaţi terminal, iar spre baza lor există rezerve de muguri vegetativi. Majoritatea
soiurilor sunt autosterile şi se altoiesc pe numeroşi portaltoi.
2. Drupacee
Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae şi anume: prunul, caisul
piersicul, cireşul, vişinul, migdalul.
Drupaceele sunt ceva mai puţin rezistente la ger decât Pomaceele, iar repausul hibernal al
mugurilor este mai scurt. Ca urmare speciile din această grupă înfloresc primăvara mai devreme.
Cultura drupaceelor este cantonată în zone mai calde ale ţării, pe coline şi la câmpie, cu excepţia unor
grupe de soiuri din unele specii (prun, cireş, vişin) care urcă la altitudini mai mari. Drupaceele sunt
mai pretenţioase faţă de căldură, au cerinţe mai reduse faţă de umiditate fiind relativ rezistente la
secetă (cais, migdal). Durata de viaţă a pomilor este mai scurtă. În livezile clasice ele trăiesc 40 - 50
ani precum cireşul iar celelalte 15 - 20 de ani (cais, piersic). În livezile intensive şi superintensive
durata lor de viaţă este şi mai scurtă. Soiurile de drupaceae sunt autofertile, iar numărul portaltoilor
este mai redus decât la pomaceae.
3. Nuciferele
Cuprind: nucul care face parte din familia Juglandaceae, iar castanul şi alunul fac parte din
familia Fagaceae. Aceste specii formează fructe uscate. Ele sunt puţin rezistente la geruri mari şi
pretenţioase faţă de căldură mai ales nucul, castanul şi alunul turcesc. Alunul comun este mai puţin
pretenţios. Speciile de nucifere sunt reprezentate în cultură de un număr mai restrâns de soiuri.
4. Baciferele
Cuprind: coacăzul roşu şi agrişul din familia Saxifragaceae, zmeurul, murul şi căpşunul din
familia Rosaceae. Din punct de vedere morfologic fructele acestor specii sunt: bace false la coacăz şi
agriş; polidrupe la zmeur şi mur; receptacul îngroşat la căpşun. Coacăzul şi agrişul sunt specii
lemnoase, zmeurul şi murul sunt semiarbuşti, iar căpşunul face trecerea între plantele lemnoase şi
ierboase. Baciferele au talie mică, formează tufe cu mai multe tulpini, ele trăiesc 10-15 ani şi încep să
rodească din al doilea an după plantare. Speciile cuprinse în această grupă emit cu uşurinţă rădăcini,
drajoni, stoloni. Se înmulţesc uşor prin drajoni, stoloni şi marcote.
5. Grupa speciilor subtropicale. Particularităţile organelor hipogee ale pomilor
fructiferi
 Plantele pomicole sunt sisteme biologice foarte complexe şi pentru a le folosi în interesul
omului, este necesară cunoaşterea lor. Pentru a stabili o tehnologie de cultură corespunzătoare,
necesară obţinerii producţiilor maxime, pentru fiecare specie în parte, este necesar cunoaşterea
organografiei şi a cerinţelor fiecărei specii pomicole. Pomii şi arbuştii fructiferi sunt compuşi din
două categorii de organe:
- aeriene (tulpina, situate deasupra nivelului solului);
- subterane (rădăcina, situate în sol).

Particularităţile organelor hipogee ale pomilor fructiferi

Plantele pomicole sunt sisteme biologice foarte complexe şi pentru a le folosi în interesul
omului, este necesară cunoaşterea lor. Pentru a stabili o tehnologie de cultură corespunzătoare,
necesară obţinerii producţiilor maxime, pentru fiecare specie în parte, este necesar cunoaşterea
organografiei şi a cerinţelor fiecărei specii pomicole. Pomii şi arbuştii fructiferi sunt compuşi din
două categorii de organe:
- aeriene (tulpina, situate deasupra nivelului solului);
- subterane ( rădăcina, situate în sol).
Şi unele şi altele au o anumită structură şi îndeplinesc anumite funcţii, dar împreună
formează un tot unitar, un organism viu, de sine stătător, capabil să îşi asigure prin mijloace proprii
viaţa şi să dea producţii.
Organele plantelor pomicole pot fi împărţite în:
- organe vegetative din care fac parte: rădăcina (organ hipogeu), tulpina, mugurii, lăstarii
şi frunza.
- organe de reproducere din care fac parte: florile, fructele, seminţele.
Totalitatea rădăcinilor formează sistemul radicular. Rădăcinile pot fi clasificate după mai
multe criterii:
A - După origine, rădăcinile se încadrează în: - rădăcini embrionare ce îşi au originea în
radicula embrionului. Aceste rădăcini se întâlnesc la pomii obţinuţi din seminţe şi la cei altoiţi pe
portaltoi generativi;
- rădăcini adventive ce îşi au originea în periciclul tulpinii. Vom întâlni astefel de rădăcini la
pomii înmulţiţi pe cale vegetativă (marcotaj, butăşire, microînmulţire).
B - După poziţia de creştere în sol pot fi: - rădăcini orizontale - acelea ce cresc aproape
paralel cu suprafaţa solului sau formează un unghi de 60 - 90 0 cu verticala. - rădăcini oblice - sunt
cele care formează un unghi cuprins între 30 - 60 0 cu verticala imaginară. - rădăcini verticale - cele
care realizează un unghi de până la 300 cu verticala.
C - După dimensiuni se împart în: - rădăcini de schelet, încadrându-se în această grupă,
rădăcinile de peste 30 cm lungime şi o grosime ce depăşeşte 3 mm ajungând la peste 10 - 15 cm în
diametru. Prima rădăcină schelet este pivotul (sau rădăcina embrionară). Pe pivot se inseră, rădăcini
de ordinul I, II, III. Aceste rădăcini trăiesc mult, unele dintre ele tot atât cât trăieşte şi pomul. Din
această cauză, sunt considerate elemente permanente ale organelor hipogee. La portaltoii înmulţiţi pe
cale vegetativă, pivotul lipseşte. - rădăcini de garnisire (fibroase sau de tranziţie) - ele garnisesc
rădăcinile de schelet şi au dimensiuni de 0,5 - 30 cm lungime, iar grosimea de 1 - 5 mm. - rădăcini
absorbante cu lungimea de 0,1 - 0,4 cm, iar grosimea de 0,1 - 1 mm cu o culoare albă şi o durată
scurtă de viaţă 15 - 25 zile. Aceste rădăcini sunt acoperite la rândul lor cu un însemnat număr de
perişori absorbanţi sau înlocuiţi la unele specii (nuc, alun, coacăz) de micoriză, ce realizează
absorbţia.
D - După funcţiile ce le îndeplinesc, pot fi: - rădăcini axiale, sunt rădăcinile aflate în vârful
rădăcinilor de schelet cu funcţii de pătrundere în sol. Aceste rădăcini sunt albe, iar viteza şi direcţia
de creştere a rădăcinilor axiale este influenţată de textura şi structura solului, de prezenţa oxigenului
şi a substanţelor hrănitoare. - rădăcini absorbante, sunt rădăcini cu funcţii de absorbţie şi prima
sinteză multianuale au o durată de viaţă de câţiva ani sau egală cu a pomului şi asigură formarea pe
ele a organelor anuale. Organele vegetative situate sub nivelul solului alcătuiesc rădăcina individului
cultivat. În majoritatea cazurilor la pomi, organele hipogee (rădăcinile) sunt formate de portaltoi
bine adaptaţi la mediul local şi rezistenţi la condiţiile nefavorabile, dar sunt şi cazuri când soiurile
sunt cultivate pe rădăcini proprii.
Reţinem: Din cele mai înainte rezultă că, pentru a fi bine utilizate, îngrăşămintele trebuie
administrate în această zonă în care se găsesc cele mai multe rădăcini absorbante - rădăcini
intermediare, sunt cele ce provin din rădăcini absorbante şi au o durată de 10 - 15 zile cu rol de
transport de la rădăcinile absorbante la conducătoare a substanţelor; - rădăcini conducătoare, sunt
rădăcini a substanţelor absorbite şi a substanţelor elaborate de frunze spre rădăcini. Sunt de culoare
brun închis, iar după o perioadă scurtă, în aceste rădăcini apar îngroşări secundare şi ele devin
rădăcini de schelet.
Reţinem: Întrucât creşterea tuturor organelor este influenţată de buna funcţionare a
rădăcinilor, iar numeroasele lucrări agrotehnice între care: arături, praşile, îngrăşare, irigare sunt
dependente de arhitectonica sistemului radicular, este necesar a cunoaşte modul de instalare în sol,
modul de creştere al acestuia. Modul de repartizare şi spaţiu al rădăcinilor poartă denumirea de
arhitectonica sistemului radicular. Această arhitectonică este influenţată în primul rând de însuşirile
biologice ale portaltoiului şi altoiului, iar în secundar de particularităţile mediului edafic şi de
umiditate. Studiul şi cunoaşterea arhitectonicii sistemului radicular prezintă o deosebită importanţă
pentru alegerea terenului, pentru înfiinţarea plantaţiilor, pentru stabilirea sistemului de folosire şi
lucrare a solului, pentru irigare, pentru fertilizare etc. Cunoaşterea caracteristicilor şi respectiv
arhitectonica sistemului radicular se poate realiza prin numeroase metode: metoda profilului, metoda
staţionară, dar principala rămâne metoda scheletului.
Funcţiile organelor hipogee – Rădăcinile exercită numeroase funcţii necesare pentru buna
desfăşurare a activităţii sistemului plantă-individ, căruia îi aparţin: ancorarea în sol, absorbţia şi
transportul apei şi a substanţelor hrănitoare, respiraţia, depozitarea, sinteza primară a unor compuşi
organici, excreţia, sinteza sau conversia substanţelor biostimulatoare etc.
a) Ancorarea în sol (sau fixarea pomului). Această funcţie de ancorare este în legătură
directă cu textura şi adâncimea solului livezii, dar depinde în primul rând de particularităţile genetice
ale portaltoiului în privinţa distribuţiei spaţiale, intermediul perilor radiculari, dar s-a constatat că apa
poate pătrunde în rădăcini şi prin intermediul scoarţei, care este mult mai permeabilă pentru apă decât
coaja tulpinii. Această particularitate devine foarte importantă în cazul transplantărilor, când
rădăcinile se pot usca definitiv prin pierderea foarte rapidă a apei.
b) Absorbţia apei şi a substanţelor hrănitoare. Este o funcţie principală şi are rolul de a
satisface nevoile de transpiraţie şi de hrană ale pomului. Absorbţia se efectuează, în principal prin
rădăcinilor la atacul microorganismelor dăunătoare.
c) Transportul (sau conducerea) substanţelor absorbite către frunze este continuu de la
vârful rădăcinii până la frunze. Paralel cu acest transport se desfăşoară şi deplasarea substanţelor
elaborate de frunze către vârfurile de creştere ale rădăcinilor sau către locurile de depozitare.
d) Respiraţia. Majoritatea speciilor fructifere, manifestă mari nevoi faţă de oxigenul din sol.
Dintre rădăcini, cele nou formate sunt mai pretenţioase faţă de oxigen decât cele mai în vârstă.
Rădăcinile absorbante sunt foarte sensibile la lipsa de oxigen. De asemenea, situaţii de stres în
privinţa respiraţiei pot apărea în solurile bătătorite cu textura fină sau în cele inundate.
e) Depozitarea. Această funcţie este mai puţin accentuată în perioada de creştere activă,
când substanţele elaborate de frunze sunt aproape în totalitate consumate, dar se accentuează în
perioadele cînd creşterile scad, iarfrunzişul atinge suprafaţa maximă. Depozitele de substanţă de
rezervă existente în rădăcini conferă pomilor o mare vitalitate, ele putând fi mobilizate în diferite
momente ale ciclului anual de viaţă sau în cazuri de accidente: creşterile de primăvară ale rădăcinilor,
care se manifestă mult înainte de intrarea în vegetaţie a organelor epigee, etc.
f) Sinteza primară a unor compuşi organici. În cadrul rădăcinilor mai ales a celor
absorbante, s-a constatat transformarea azotului anorganic absorbit din sol în substanţe organice,
folosind energia rezultată din descompunerea hidraţilor de carbon.
g) Conversia sau sinteza substanţelor bioactive. O importantă funcţie a rădăcinilor este
biosinteza şi transportul hormonilor vegetali: auxine, gibereline, citokinine, acidul abscizic şi etilenul.
h) Secreţia (denumită excreţie) constă în eliminarea din rădăcini în mediul exterior a unor
substanţe dintre care unele au acţiune solubilizantă asupra sărurilor complexe din sol, altele
contribuie la dezvoltarea rizosferei, iar o altă categorie o constituie substanţele toxice care conduc la
aleopatie.
i) Înmulţire vegetativă. Pentru unele specii pomicole, cum ar fi: prunul, vişinul, zmeurul,
murul, rădăcinile mai au şi funcţia de înmulţire vegetativă. Aceasta se datorează faptului că, pe
rădăcinile acestor specii, se formează muguri adventivi care apoi evoluează în drajoni. Aceşti drajoni
dacă sunt detaşaţi şi replantaţi, vor da naştere la noi indivizi.
j) Substanţe aleopatice. Prin aleopatie se înţelege interacţiunea negativă dintre anumite
substanţe lăsate de plantă în sol şi creşterea rădăcinilor unei plante învecinate din aceeaşi specie sau
din specii diferite. În grupa substanţelor aleopatice sunt cuprinse exsudate ale rădăcinilor sau produse
rezultate din descompunerea unor ţesuturi sau a unor rădăcini întregi. Prezenţa în sol a substanţelor
aleopatice contribuie la apariţia fenomenului de oboseală a solului, care se înregistrează în cazul
replantării cu pomi a unor suprafeţe recent defrişate.
În codiţii optime de umiditate, rădăcinile absorbante formează relaţii de micoriză cu
anumite ciuperci. Această micoriză modifică structura rădăcinii, stimulând hipertrofia şi ramificarea.
Hifele ciupercii se găsesc pe suprafaţa rădăcinii şi creează pentru rădăcinile care cresc în condiţii
moderate şi cu deficienţe minerale un mediu care intensifică acumularea hidraţilor de carbon.
Prezenţa micorizei sporeşte absorbţia substanţelor hrănitoare în general, dar în mod deosebit
în solurile sărace în fosfor. De asemenea facilitează pătrunderea apei în rădăcini şi sporeşte rezistenţa
densităţii, rezistenţei şi adâncimii rădăcinilor. Factorii care influenţează creşterea totală a individului
au efect direct şi asupra ancorării. Portaltoii viguroşi au o mai bună ancorare în sol decât cei de
vigoare redusă, care necesită chiar şpalier sau alt mijloc de susţinere.
Observaţie: Creşterea rapidă a rădăcinilor favorizează atât capacitatea de absorbţie, cât şi de
secreţie a rădăcinilor, dacă îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie a pomilor, în timp de deficienţele de
nutriţie cu azot, cu fosfor precum şi anumite erbicide reduc secreţia rădăcinilor.

4.2. Particularităţile organelor pomilor fructiferi

Partea supraterană a pomului ce începe de la colet şi până la ultima creştere anuală poartă
denumirea de tulpină. Locul de trecere de la rădăcină la tulpină poartă numele de colet.
Tulpina îndeplineşte ca şi rădăcina numeroase funcţii: - de susţinere a frunzelor, fructelor,
de transport a sevei, de creştere şi altele.
Morfologic tulpina este compusă din două părţi: trunchi şi coroană.
Trunchiul este porţiunea cuprinsă între colet şi prima ramură a coroanei, fiind partea de
tulpină neramificată. Proiectarea lungimii trunchiului se poate face în livadă, în primăvara anului I de
la plantare când pomii se livrează din pepinieră sub formă de vergi de un an, sau proiectarea se face
în câmpul II al pepinierei pentru pomii ce se livrează cu coroană. Înălţimea trunchiului este
dependentă de tipul de livadă şi poate fi:
- scurt de 40 - 60 cm;
- mijlociu de 60 - 100 cm;
- înalt de 100 - 120 cm.
Axul pomului este prelungirea trunchiului în interiorul coroanei şi se încheie cu ultima
creştere anuală numită săgeată.
 Modul de grupare natural al ramurilor schelet, prezenţa sau absenţa axului, definesc forma
de coroană a pomului. În funcţie de prezenţa axului putem avea coroane cu ax şi fără ax.
Coroanele cu ax pot fi: piramidale, îngust piramidale, fusiforme ş.a., iar cele lipsite de ax
sunt globuloase, plângătoare.
a) . Ramurile de schelet ce pornesc direct din ax se numesc şi de ordinul I sau şarpante
(braţe).
Ramificaţiile formate pe cele de ordinul I se numesc ramuri de ordinul II sau subşarpante.
Ramurile de ordinul II pot fi groase şi menţinute tot pentru scheletul pomului.
- Ramurile de prelungire se formează din mugurii terminali, dar datorită polarităţii sunt cele
mai viguroase şi ele asigură creşterea în volum a coroanei.
- Ramurile laterale se formează din mugurii laterali. Vigoarea lor depinde de vârsta
pomului, poziţia în coroană a ramurei mamă, de unghiul ei faţă de verticală etc. De obicei, între
ramurile de prelungire şi cele laterale trebuie să fie o distanţă minimă de 10 cm pentru a nu se
concura.
- Ramurile concurente sunt acelea care se formează din muguri subterminali. Prin poziţia lor
concurează ramura de prelungire, de aceea la formarea scheletului asemenea ramuri se înlătură.
- Ramurile lacome se formează în faza de bătrâneţe a pomilor din mugurii adventivi situaţi
la partea superioară şi la locurile de curbură a ramurilor de schelet. Se numesc lacomi datorită
ritmului rapid de creştere. Aceste ramuri lacome dacă sunt bine plasate în coroana pomului, ele pot fi
corect dirijate şi pot fi folosite la reîntinerirea pomului. Unghiul format de ramurile de ordinul II cu
cele de ordinul I sau cele de ordinul I cu axul pomului, se numeşte unghi de inserţie. Unghiul format
în plan orizontal, între două ramuri ce se succed pe ax, se numeşte unghi de divergenţă. Aceste
unghiuri participă la formarea coroanei. Înlăturarea ramurilor schelet din coroană, schimbă forma de
coroană. Distanţa dintre punctele de inserţie a două ramuri de acelaşi ordin sau de ordine succesive
poartă numele de distanţă de ramificare.
b). Ramuri de semischelet – Ele se mai numesc ramuri de legătură şi fac legătura între
ramurile de schelet şi ramurile de rod. Sunt ramuri ce garnisesc scheletul pomului şi au lungimea de
la câţiva cm la peste 1 m. Durata lor de viaţă în medie 2 - 10 ani în funcţie de specie. Aceste ramuri
pot fi menţinute în pom atât timp cât asigură creşterea pe ele a unor ramuri de rod viguroase cu
potenţial ridicat de producţie. Ramurile de semischelet se întineresc periodic prin tăierile de rodire şi
reîntinerire.
Nu sunt elemente stabile ale coroanei pomilor încât pot fi scurtate sau pot fi suprimatefără a
schimba forma de coroană a pomilor. Sunt soiuri ce formează un număr însemnat de ramuri
semischelet, formând coroane dese dar şi soiuri ce formează un număr mic de ramuri semischelet
realizând coroane rare.
c). Ramurile anuale – În funcţie de dimensiunile şi poziţia lor ramurile anuale sunt de două
categorii: - ramuri anuale de schelet – care seformează de obicei din mugurii situaţi în prima treime a
ramurilor de schelet. Din acesteramuri se aleg cele de prelungire a scheletului existent şi noi ramuri
de schelet pentrudefinitivarea formei.
- ramuri anuale de garnisire – sunt ramurile care se formează din mugurii vegetativi şi
micşti. Aceste ramuri sunt de regulă mai scurte şi mai subţiri. Durata de viaţă a acestor ramuri este de
un an, deoarece prin evoluţia mugurilor vegetativi sau micşti, pe ele se formează alte formaţiuni şi se
transformă în ramuri purtătoare de ramuri de garnisire adică în ramuri de semischelet. În funcţie de
felul mugurilor de pe ele ramurile de garnisire se împart în două:
- ramuri de garnisire vegetative – care au numai muguri vegetativi;
- ramuri de garnisire florifere sau de rod – care alături de mugurii vegetativi au şi muguri de
rod (floriferi sau micşti).
d). Ramurile de rod garnisesc şi ele ramurile de semischelet sau schelet. Sunt formaţiuni cu
lungimea de 1 cm la 60 - 120 cm cu un ţesut spongios, bogat în hidraţi de carbon cu durată de viaţă
variabilă 1 - 18 ani. Cunoaşterea lor prezintă o deosebită importanţă în aplicarea tăierilor. Pot fi în
devenire sau ramuri de rod tipice.
Ramurile de rod în devenire poartă numai muguri vegetativi şi pot evolua în 1 - 2 - 4 ani în
ramuri de rod propriu-zise.
Ramurile de rod propriu-zise poartă muguri floriferi sau micşti sau şi muguri vegetativi şi
floriferi. Ramurile de rod propriu-zise şi în devenire roditoare sunt caracteristice pentru fiecare specie
pomicolă.
Mugurii - sunt organe cu rol de reluare anuală a procesului de creştere şi fructificare.
După poziţia lor pe ramuri se clasifică în:
- muguri terminali - aşezaţi întotdeauna la vârful ramurilor cu evoluţie în lăstari când sunt
vegetativi sau în flori şi frunze când sunt micşti (măr, păr, gutui);
- muguri laterali (sau axiali) - aşezaţi de-a lungul ramurilor. Se dezvoltă în lăstari laterali
când sunt vegetativi sau în flori când sunt floriferi. La rândul lor pot fi: principali şi stipelari.
Mugurii laterali principali se dezvoltă la subţioara frunzelor şi sunt bine evidenţiaţi.
Evoluează în lăstari sau flori în funcţie de morfologia lor.
Mugurii stipelari (suplimentari) sunt alături de cei principali. Ei pot fi aşezaţi de o parte şi
alta a celui principal în care caz se numesc colaterali, sau sub acesta când se numesc seriali. La cireş,
vişin, măr, păr, gutui, mugurii stipelari nu se dezvoltă decât în cazuri accidentale. La piersic, prun,
cais, mugurii amplasaţi colateral sunt dezvoltaţi în muguri floriferi.
- mugurii dorminzi provin din mugurii axilari nedezvoltaţi, situaţi la baza ramurilor. Se
găsesc pe ramuri de peste un an şi se dezvoltă numai în cazul unor tăieri puternice sau când o parte
din ramură a fost accidentată.
- mugurii adventivi se formează din cambiu şi felogen pe orice porţiune din tulpină sau
rădăcină. Ei rămân sub scoarţă neevidenţiaţi, dar pot reface organele înlăturate. Mugurii adventivi de
pe rădăcini evoluează în lăstari numiţi drajoni.
După organele pe care le generează mugurii se clasifică în:
a) Muguri vegetativi, caracterizaţi printr-o formă conică, diametru mare la bază şi mic spre
mijloc şi vârf. Generează întotdeauna lăstari de dimensiuni variabile (1-200 cm). Pe lăstari mugurii în
formare se numesc ochi. În funcţie de condiţiile interne şi externe ei pot evolua în muguri vegetativi
sau floriferi.
b) Muguri floriferi care sunt de obicei mai mari decât cei vegetativi. Prezintă diametrul
mare la mijloc şi vârful rotunjit. Evoluează într-o floare la piersic, cais sau 2-3 la prun, migdal sau
mai multe flori la cireş, vişin
c) Muguri micşti, sunt cei care generează o rozetă de frunze şi o inflorescenţă (la măr, păr)
sau un lăstar cu o floare în vârf (la gutui) sau lăstar cu două flori în vârf (nuc, alun) sau lăstar cu
inflorescenţe (zmeur, coacăz)
Lăstarii - în fiecare primăvară din mugurii vegetativi cresc noi formaţiuni numite lăstari.
Acestea poartă până toamna frunze. Lăstarii pot avea grosimi, lungimi, culori şi chiar mod de creştere
diferit (drepţi, sinuoşi, geniculaţi) funcţie de specie şi soi. Suprafaţa lor poate fi pubescentă sau
glabră, cu număr şi forme diferite ale lenticelelor glandelor, toate fiind în funcţie de specie şi soi,
contribuind la identificarea lor.
După poziţia lor pe ramură din care au evoluat şi după timpul de evoluţie se clasifică în:
- lăstari de prelungire sau terminali, cei ce se formează din mugurele terminal al unei
ramuri sau al axului continuînd prelungirea lor;
- lăstarii laterali sunt cei generaţi din mugurii axiali (laterali) ai ramurilor sau axului. După
căderea frunzelor devin ramuri laterale iar în timp, ramuri schelet sau de rod;
- lăstarii concurenţi sunt de fapt tot lăstari laterali situaţi imediat sub primul lăstar de
prelungire, de obicei pe partea superioară a ramurilor din care se formează. Fiind avantajaţi ca
poziţie, ei concurează lăstarul de prelungire;
 - lăstarii anticipaţi se formează pe lăstarii în creştere ai aceluiaşi an din ochii de la
subţioara frunzelor. Apar la piersic, cais, migdal;
- lăstarii lacomi se dezvoltă pe lemn vechi din muguri dorminzi sau adventivi situaţi pe
ramuri schelet sau ax. Prezintă o creştere verticală intensă, realizând 1,5 - 2 cm într-o singură
perioadă de vegetaţie.
Toţi lăstarii apăruţi într-un an după căderea frunzelor se numesc ramuri anuale, păstrând
denumirea din clasificarea prezentă şi anume: ramuri anuale, terminale, laterale, concurente,
anticipate, lacome. Ele formează în totalitate creşterile anuale ale pomului.
Frunza este organul vegetativ ce se formează pe lăstar. Speciile pomicole prezintă în
general frunze simple, excepţie făcând zmeurul, murul, căpşunul, nucul ce prezintă frunze compuse.
Frunzele simple pot avea marginea limbului ca la gutui, sau dinţată ca la majoritatea speciilor.
Frunzele compuse pot fi formate din 3 - 5 foliole ca la căpşun, frag sau penate ca la nuc, zmeur

4.3. Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi

Perioada embrionară
Durează de la fecundarea ovulului până la germinaţia seminţei, exteriorizată prin alungirea
radicelei. Fecundarea ovulului şi formarea embrionului marchează începutul ciclului ontogenetic,
începutul vieţii unui nou individ care are toate particularităţile unui organism tânăr: caracterele şi
însuşirile insuficient consolidate, mare plasticitate şi capacitate de a asimila condiţii noi.
După fecundare are loc formarea elementelor constitutive ale seminţelor noului individ:
embrionul şi cotiledoanele. Completa formare a acestora marchează maturitatea morfologică a
seminţei care are loc pe planta mamă. Seminţele pomilor mature morfologic, nu pot germina chiar
dacă le punem în condiţii de umiditate şi temperaturi favorabile. Aceasta se datorează faptului că nu
au ajuns la maturitatea fiziologică, fiind în repaus. Fiindcă această maturitate fiziologică este
denumită frecvent postmaturare. În vederea parcurgerii postmaturării, seminţele pomilor au nevoie
de temperaturi cuprinse între 1 şi 4° C, de umiditate în jur de 30 % şi de aerisire. În tehnologia
pomicolă condiţiile necesare postmaturării seminţelor se realizează printr-o lucrare specifică numită
stratificare. Perioada embrionară din ciclul ontogenetic se încheie cu procesul complex al
germinaţiei seminţelor. Perioada embrionară în tehnologia pomicolă este întâlnită numai în
activitatea de producere a portaltoilor generativi şi în cea de producere a noilor soiuri. Datorită
faptului că soiurile valoroase se înmulţesc prin altoire, în tehnica de obţinere a lor nu este întâlnită
perioada embrionară.

Perioada juvenilă
Această perioadă mai este denumită şi perioada de tinereţe sau de creştere. Perioada începe
cu germinaţia seminţelor (alungirea rădăcinii) sau cu pornirea în creştere a altoiului (în cazul pomilor
înmulţiţi prin altoire) şi se încheie cu apariţia primelor flori şi fructe. În decursul acestei perioade
pomii sunt inapţi pentru a forma fructe. Plantele juvenile obţinute din seminţe au în plus
particularităţile plantelor tinere: plasticitate accentuată a caracterelor şi însuşirilor încă neformate; au
posibilităţi mari de adaptare la condiţii noi; manifestă compatibilitate mai bună la altoire şi emit mai
uşor rădăcini în cazul butăşirii şi a marcotajului; în primele faze au caracter de sălbatec; formează
frecvent variaţii mugurale.

Începutul rodirii
Începutul rodirii este marcat de apariţia primelor fructe şi durează până la obţinerea
recoltelor maxime, susţinute an de an. În livezile clasice această perioadă se extinde pe 7-10 ani, iar
în cele intensive şi superintensive pe mai puţini ani, în funcţie de particularităţile speciilor. În
perioada de început a rodirii, creşterile pomilor sunt încă puternice, lăstarii indicatori putând ajunge
la 80 cm. Creşterile scad în fiecare an pe măsura înaintării în vârstă. Înnoirea progresivă este din ce în
ce mai redusă. Coroana pomilor se îndeseşte, completându-se cu ramurile de schelet de ordinul IV şi
V, dar şi de semischelet, ajungându-se la definitivarea coroanei.

Perioada de mare producţie

Este cea mai importantă din punct de vedere economic. Această perioadă începe o dată cu
apariţia recoltelor mari, care se menţin aproximativ la acelaşi nivel timp îndelungat. Astfel: în livezile
clasice la pomacee 20-25 de ani, iar la drupacee 10-15 ani; în cele intensive şi superintensive 8-10
ani. Încheierea perioadei este marcată de scăderea recoltelor an de an, fără a mai reveni la nivelul
anterior. Ajunşi în perioada de mare producţie pomii manifestă lipsă de plasticitate, au caracterele şi
însuşirile consolidate.
În perioada de mare producţie, în fiecare an creşterile sunt mai mici. Înnoirea progresivă
este foarte slabă, lungimea lăstarilor indicatori este doar de 1015 cm. În decursul acestei perioade
fructificarea domină toate celelalte fenomene, ceea ce permite să mai fie denumită rodire. Ramurile
de schelet se arcuiesc sub greutatea rodului şi formează arcadele de rodire, iar coroanele pomilor sunt
răsfirate cu ramuri atârnând şi arcade suprapuse.

Diminuarea rodirii
Această perioadă de vârstă se instalează în viaţa pomilor o dată cu micşorarea an de an a
recoltelor de fructe şi se încheie cu încetarea completă a rodirii. Practic procesul de înnoire
progresivă nu mai are loc. În această perioadă apar uscături în porţiunile terminale descendente ale
ramurilor arcuite sub greutatea fructelor. Apare un fenomen nou în viaţa pomilor denumit uscare
centrifugă a ramurilor de schelet.
Prezenţa rodului şi apariţia uscării permit caracterizarea începutului perioadei ca fiind, etapa
de rodire-uscare. În această etapă alternanţa de rodire se accentuează. Noua recoltă este mai mică
decât cea înregistrată cu doi, trei ani înainte. Uscarea centripetă în a doua parte a perioadei, se
accentuează, rodirea scade şi apare un fenomen nou şi anume reîntinerirea naturală prin formarea
unor lăstari lacomi plasaţi pe locurile cele mai înalte ale ramurilor de schelet curbate.
Perioada de declin
Această perioadă se mai numeşte şi perioadă de bătrâneţe, şi se caracterizează prin lipsa
rodului şi prin uscarea accentuată şi progresivă a ramurilor de schelet. Uscarea se continuă de la
vârfuri către bază şi cuprinde aproape toate ramurile din coroană. Volumul coroanei se micşorează
accentuat şi continuu.
Metode de cercetare pentru investigarea sistemului radicular
Obiectivele urmărite prin studiul sistemului radicular pot fi rezumate astfel
- stabilirea zonei şi momentului de aplicare a îngrăşămintelor;
- stabilirea zonei şi momentului de aplicare a lucrărilor solului;
- stabilirea cauzelor ce determină o serie de fenomene negative în viaţa pomului;
- uscarea unor ramuri, apariţia de pete necrotice pe frunze, căderea timpurie a frunzelor;
- investigarea sistemului radicular la speciile studiate pentru a stabili posibilitatea înfiinţării
unei plantaţii.
Prin studiul sistemului radicular se urmăreşte:
- stabilirea cantitativă a sistemului radicular;
- arhitectonica sistemului radicular şi volumul de sol explorat;
- stabilirea adâncimii de instalare a rădăcinilor orizontale şi verticale;
- stabilirea zonei cu cele mai multe rădăcini active;
- stabilirea dinamicii de creştere, în funcţie de specie, portaltoi, soi, condiţii agrofitotehnice
şi pedoclimatice;
- studiul dinamicii de creştere în ciclul anual şi ontogenetic.
 Metodele de cercetare pentru studierea sistemului radicular la plantele pomicole, sunt:
1. metoda scheletului;
2. metoda profilului;
3. metoda probelor sau monolitului liber;
4. metoda staţionară.

Metode de cercetare pentru investigarea sistemului aeria

Principalele metode utilizate pentru investigarea sistemului aerian sunt:
- descriptivă
- staţională
- biologic
- anchetei
- de încercare a soiurilor în condiţii de producţie
- de apreciere a calităţii soiurilor
Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative, ale organelor de rod şi starea de repaus
Fenofazele speciilor pomicole se extind pe două perioade de vegetaţie activă, separate de o
perioadă de repaus. În prima perioadă de vegetaţie are loc formarea mugurilor vegetativi şi floriferi
ce rămân în repaus pe durata iernii, după care, în sezonul activ ce urmează, pornesc în creştere şi
înfloresc, apoi leagă fructe ce ajung la maturitate şi se recoltează.
Se numesc iniţiale deoarece se desfăşoară în perioada de vegetaţie premergătoare repausului
de iarnă. Organele vegetative au o singură fenofază iniţială (formarea mugurilor vegetativi), iar cele
de rod au două fenofaze iniţiale (inducţia antogenă, diferenţierea mugurilor de rod).
Formarea mugurilor vegetative

Aceşti muguri vegetativi sunt nişte lăstari în faşă protejaţi de catafile. Mugurii vegetativi se
formează în timpul primăverii şi vara, la subsuoara frunzelor de pe lăstarii de creştere. Fiecare
mugure vegetativ cuprinde conul de creştere, alcătuit din celule iniţiale şi meristemul primordial, apoi
primordii de frunze, iar la subsuoara acestora primordii de muguri. La această alcătuire se ajunge la
baza diviziunii celulelor (etapa embrionară a creşterii). Mugurii nu trec în etapa de alungire a
celulelor (nu pornesc în vegetaţie) datorită inhibiţiei corelative exercitate de mugurele terminal şi de
frunze, cunoscută şi sub denumirea de dominanţă apicală.
Inducţia antogenă - este perioada de început a formării mugurilor de rod, o perioadă de
pregătire fiziologică în urma căreia devine posibilă transformarea mugurilor vegetativi în muguri de
rod.
Diferenţierea mugurilor de rod. Începutul acestei etape este marcat de apariţia
primordiilor florale sub forma unor protuberanţe pe conul de creştere. În general aceasta are loc în
luna iulie, astfel că diferenţierea se desfăşoară în a doua jumătate a verii, toamna şi iarna extinzându-
se până în primăvara următoare.
Starea de repaus. După formarea mugurilor vegetativi şi de rod ei rămân în repaus, ca
urmare a adaptării speciilor pomicole la condiţiile nefavorabile din iarnă. Această adaptare se
manifestă prin lipsa creşterilor epigee şi a fotosintezei şi prin sporirea rezistenţei la ger. Celelalte
funcţii: transpiraţia, respiraţia, creşterea rădăcinilor se continuă în perioada de repaus, dar cu un ritm
mult încetinit. Alături de acestea, în timpul iernii se mai petrec o serie de procese legate de
dezvoltarea lor, o serie de schimbări calitative, care necesită temperaturi scăzute şi care conduc la
desăvârşirea organelor sexuale şi la formarea gameţilor (polenul şi ovulele).
În absenţa temperaturilor scăzute sau când nevoile de frig nu sunt satisfăcute, apar anumite
perturbaţii în evoluţia ulterioară. O uşoară lipsă de frig provoacă o întârziere şi o mare eşalonare în
timp a înfloririi. Lipsa mai accentuată a frigului conduce la o înflorire şi legare slabe, absenţa totală a
înfloririi sau chiar căderea în masă a mugurilor de rod. Nevoile de frig constituie o caracteristică de
specie şi soi.
 Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor începe cu scăderea creşterilor şi durează până la
încetarea creşterii, marcată de formarea mugurelui terminal. Calendaristic, această fenofază se
desfăşoară în ultima parte a lunii iunie şi începutul lunii iulie. Continuă în această fenofază formarea
de noi frunze, ce ating dimensiuni normale pe lăstar, ca urmare suprafaţa totală de asimilaţie se
măreşte continuu, atingând valori maxime.
Intensitatea fotosintezei este mare, mugurii au dimensiuni normale şi sunt bine dezvoltaţi.
Mugurii care se formează sunt de dimensiuni normale şi mai bine evoluaţi (dezvoltaţi) decât cei din
fenofaza creşterii intense.
În această etapă, sinteza substanţelor proteice şi a hidraţilor de carbon este intensă, apar
cantităţi mari de amidon, hemiceluloze şi alte substanţe de rezervă, substanţe ce sunt depozitate ca
substanţe de rezervă. Datorită faptului că acestea nu mai sunt consumate în creştere, ele sunt
depozitate ca substanţe de rezervă sau pentru utilizarea lor în alte procese.
Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare - are loc la sfârşitul verii şi
începutul toamnei. Începe cu formarea mugurelui terminal şi se încheie prin căderea frunzelor.
Intensitatea fotosintetică a frunzelor scade mult, substanţele rezultate din asimilarea clorofiliană sunt
folosite pentru dezvoltarea mugurilor, pentru îngroşarea lăstarilor, pentru îngroşarea membranelor
celulare.
Dezmugurirea şi începutul creşterii începe cu umflarea mugurilor şi durează până la
apariţia primei frunze tipice, adică a 5-a, a 6-a de la baza lăstarului.
Această fenofază se desfăşoară în lunile martie – aprilie. Temperatura aerului şi substanţele
de rezervă din plantă influenţează în mare măsură desfăşurarea acestei fenofaze. Formarea organelor
noi în această fenofază se desfăşoară pe baza substanţelor de rezervă acumulate de plantă în anul
anterior, fiind dependentă în mare măsură de modul cum au vegetat pomii în anul anterior.
Creşterea intensă a lăstarilor începe după apariţia celei de a 5-a, a 6-a frunze pe lăstar şi
coincide cu intrarea meristemului apexului mugurelui terminal într-o activitate de mitoză. Creşterea
se datorează producerii şi întinderii internodurilor, activitate ce se desfăşoară din ce în ce mai rapid.
Ca urmare a acestei activităţi intense, lăstarii cresc în lungime, numărul de frunze şi
suprafaţa foliară se măresc foarte mult, frunzele sunt dedimensiuni normale, internodurile din ce în ce
mai lungi, nodurile mai proeminente, mugurii ce se formează atingând dimensiuni normale.
Creşterea fructelor începe cu legarea fructelor şi se încheie la începutul maturării (intrarea
în pârgă a fructelor). Se consideră că fructele au intrat în pârgă când au 95% din dimensiunile
normale, 85% din cantitatea totală de substanţă uscată şi 75-80% din pigmentaţia normală (I.F.Radu,
1957).
La pomacee, creşterea fructelor este reprezentată de o curbă sigmoidală, iar la drupacee de o
dublă sigmoidă. Creşterea este mai întâi lentă în cadrul pomaceelor, apoi se accelerează devenind
uniformă până în preajma maturării când este din nou lentă.
La drupacee, creşterea intensă este întreruptă de o încetinire a ritmului, ce coincide cu
întărirea sâmburelui, după care ritmul de creştere devine din nou intens, până la maturare. Creşterea
fructelor are loc în toate direcţiile, dar cu intensităţi diferite în funcţie de specie. Durata creşterii
intense a fructelor variază de la o specie la alta, iar în cadrul speciei cu soiul. Creşterea este
influenţată de factori nutriţionali, climatici şi biologici.
Condiţii care influenţează creşterea fructelor.
Aceste condiţii sunt foarte numeroase, astfel că necesită gruparea în factori: nutriţionali,
climatic, biologic şi tehnologici.
Factorii nutriţionali au rol deosebit atât în privinţa dimensiunilor cât şi a calităţii fructelor,
influenţând atât creşterea cât şi maturarea fructelor.
Factorii climatici – prezenţa apei în exces conduce la obţinerea de fructe de calibru mare.
Absenţa sau insuficienţa apei accentuează căderea fiziologică, reduce ritmul de creştere al fructelor,
care rămân mici.
Factorii biologici.
 Dintre factorii biologici seminţelor le revine rolul primordial. Rolul seminţelor este
determinant numai până la căderea fiziologică, absenţa seminţelor după această etapă nu împiedică
continuarea creşterii fructelor.
Alţi factori: Dacă în primele 4 – 5 săptămâni după înflorire creşterea vegetativă este foarte
intensă, fructele rămân mici sau chiar se desprind şi cad.
Ciupirea lăstarilor favorizează creşterea fructelor, mai ales a celor care însoţesc fructele.
Rărirea chimică a florilor folosind substanţe stimulatoare, conduce la obţinerea de fructe mai
mari decât rărirea manuală.
Aplicarea tăierilor de întreţinere şi fructificare, în vederea reînnoirii lemnului corespunzător
tipului de fructificare, favorizează creşterea fructelor.
Maturarea fructelor începe cu intrarea fructelor în pârgă şi se încheie atunci când fructele
realizează calităţile gustative maxime, ceea ce coincide cu maturitatea de consum.
Aprecierea maturităţii fructelor se face după anumite însuşiri, dintre care mai importante
sunt culoarea, gustul, aroma, intensitatea culorii.

4.4. Particularităţile agroecosistemului pomicol

Orice cultură fructiferă constituie din punct de vedere ecologic un agroecosistem, adică o
unitate funcţională a biosferei de transformare a energiei şi substanţei, subordonată activităţii
economice a omului. Agroecosistemul pomicol, este alcătuit din biocenoză şi biotop.
Biocenoza (comunitatea de viaţă) este componentul organic al ecosistemului şi cuprinde
populaţiile tuturor speciilor vegetale şi animale existente pe un biotop într-o epocă determinată,
populaţii care trăiesc în corelaţii trofice şi chorologice stabile.
După originea lor biocenozele sunt: naturale, artificiale şi semiartificiale. Biocenoza
pomicolă cuprinde plantaţia pomicolă împreună cu toate organismele vii care populează spaţiul de
cultură (buruieni dăunători, organisme din sol, boli etc.). Elementul de bază al biocenozei îl
reprezintă biosistemul soi/portaltoi, în vederea obţinerii unor producţii ridicate de fructe şi de calitate
superioară, în condiţii economice şi sociale cât mai avantajoase.
Biotopul este componentul anorganic, mediul abiotic al ecosistemului şi cuprinde: solul,
lumina, căldura, apa, alternanţa dintre zi şi noapte etc.
Biotopul cuprinde toţi factorii climatici şi edafici. Biotopul are rol de factor eliminator
asupra biocenozei. Toate elementele mediului abiotic exercită influenţe asupra organismelor din
natură, dar aceste influenţe sunt după caracterul lor dar şi după complexul conjunctural de diferite
valori şi importanţe.
Factorii climatici influenţează asupra culturii în complex, între ei existând o
interdependenţă strânsă: intensitatea unuia poate mări exigenţele faţă de alt factor. De exemplu: în
condiţii de temperatură crescută exigenţele plantelor faţă de apă sunt mai mari.
Din această cauză, noţiunea de optimum pentru un anumit factor este o valoare relativă,
care depinde de intensitatea tuturor celorlalţi factori.
climatul variază de la un an la altul. În anii ploioşi fructele sunt mai puţin aromate, se
constată formarea de uleiuri esenţiale în cantitate mică.
În general se poate spune că factorii abiotici pot avea asupra vieţuitoarelor cinci impacte
principale: - neadmiterea sau eliminarea unor specii din teritoriile ale căror caracteristici climatice şi
fizico-chimice nu le sunt favorabile;
- influenţarea repartiţiei lor geografice;
- provocarea de migraţii;
- modificarea densităţii speciei prin influenţarea procentului de fecunditate şi de mortalitate;
- favorizarea apariţiei de modificări adaptive.

4.4.1. Factorii perturbatori ai funcţionării agroecosistemului pomicol şi măsuri de

ameliorare a mediului
 Ecologia reprezintă o reţea de raporturi între organismele vii, şi constă în interacţiunea
dintre acestea şi mediul înconjurător.
Prin activitatea din agricultură, omul exercită o influenţă asupra acestei interacţiuni, cu
multiple implicaţii şi folosind o diversitate de mijloace. Pomicultura este una din principalele
sectoare ale horticulturii, în care pentru obţinerea unor producţii din ce în ce mai ridicate, s-au
elaborat tehnologii performante, dar care au un impact deosebit asupra mediului.

4.4.2. Măsuri de ameliorare a mediului în agroecosistemele pomicole

S-a constatat că sistemele de cultură intensive măresc riscul producerii de perturbaţii în

echilibrul ecologic al ecosistemelor. De aceea, este necesară remodelarea ecologică a actualului tip de
progres în pomicultură, care să asigure protecţia mediului înconjurător.
Aceasta nu trebuie să însemne sisteme tradiţionale de cultură, ci dimpotrivă, practicarea
unor tehnologii moderne, bazate în mai mare măsură pe randamentele proceselor biologice, pe
virtuţile fenomenului de fotosinteză şi utilizarea cu randament crescut a energiei solare, pe calitatea
fenomenului de descompunere şi humificare, pe fertilizarea preponderent organică şi cultura de
plante asociate de acoperire pedoameliorative în livezi, pe sisteme integrate de prevenire şi
combatere, preponderent biologice, pe aplicarea prin alte metode a mecanizării şi irigării, în final, pe
integrarea pomiculturii în agroecosisteme intensive zonale durabile şi competitive.
Pentru aceasta se impune extinderea cultivării soiurilor cu rezistenţă la atacul agenţilor
patogeni, la condiţiile de stres, soiuri care cultivate în zone ecologice diferite să permită exprimarea
la maxim a potenţialului genetic cu care este înzestrat soiul, în special din punct de vedere productiv.
Fertilizarea în pomicultura ecologică trebuie să se bazeze pe îngrăşămintele organice, cu
limitarea folosirii îngrăşămintelor minerale numai pentru echilibrarea nutriţiei minerale în funcţie de
cerinţele speciilor şi bilanţul elementelor minerale din sol.
Fertilizarea trebuie să se bazeze pe urmărirea permanentă a însuşirilor agrotehnice ale
solurilor, corelarea nivelului de aprovizionare a solului cu cerinţele pomilor, stabilirea diferenţiată a
sistemului de îngrăşare sub raportul felului, dozelor şi epocilor de administrare a îngrăşămintelor.
Sistemul de fertilizare trebuie diferenţiat şi în funcţie de specie, soi, portaltoi.
În ceea ce priveşte fertilizarea, Godeanu şi colab. (2003), consideră necesară amplificarea
cercetărilor în următoarele direcţii:
- monitorizarea stării de aprovizionare a solului şi a stării de nutriţie a pomilor, în vederea
stabilirii valorilor optime şi aplicarea fertilizărilor diferenţiate,
- elaborarea unor noi scheme de fertilizare cu îngrăşăminte organice şi organo-minerale
pentru a creşte conţinutul în humus şi a menţine o intensă activitate a biocenozei edafice,
- utilizarea îngrăşămintelor verzi cu leguminoase în plantaţiile tinere,
- înlocuirea îngrăşămintelor chimice de sinteză cu substanţe considerate „biologice“

4.4.3. Degradarea mediului în agroecosistemele pomicol

Ecosistemele pomicole, sunt:
1. Cultura unui număr restrâns de soiuri de înaltă productivitate, uneori slab rezistente la
agenţii patogeni, dăunători şi la condiţiile de stress. Soiul, ca principal factor de producţie, a avut şi
are un rol deosebit în obţinerea producţiilor mari şi de calitate, atunci când este amplasat în zone ce
corespund cerinţelor sale biologice. Amplasând soiurile în afara arealelor de maxima favorabilitate,
producţii mari şi de calitate se pot obţine numai prin tehnologii moderne, cu consum excesiv de
resurse energetice şi materiale, cu impact asupra mediului.
2. Monocultura. Pomii ocupă acelaşi loc o perioadă destul de lungă de timp şi preiau din sol
un număr mare de elemente minerale. Ştiut fiind faptul că fertilitatea unui sol, însuşirile fizico-
chimice şi biologice, influenţează în mare parte producţiile ce se obţin, cultura pomilor pe aceeaşi
suprafaţă de teren timp îndelungat, are drept consecinţe negative următoarele:
- oboseala solului sub toate formele ei de manifestare;
- scurtarea duratei de funcţionare economică a livezilor;
- incapacitatea mecanismelor biosferei de a asigura neutralizarea în timp util a gradului înalt
de încărcătură cu factori antropogeni de aceiaşi natură şi tip.
3. Mobilizarea şi tasarea (compactarea secundară) exagerată a solului prin trecerea repetată a
agregatelor mecanice în timpul vegetaţiei pe fiecare interval dintre rândurile de pomi. Greutatea
acestora, ce ajunge uneori la 2-3 t, supune suprafaţa solului la presiuni mari, repetate şi de obicei pe
aceleaşi urme. În pomicultură, o serie de secvenţe tehnologice sunt mecanizate integral sau parţial:
lucrările solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor, fertilizările, activităţile de transport. Creşterea
gradului de mecanizare a imprimat pomiculturii un caracter de înaltă tehnicitate. Intrările agregatelor
pe sol în timpul unui an pot depăşi în livezile intensive 20-40 de treceri, treceri necesare aplicării
lucrărilor solului, tratamentelor fitosanitare, fertilizărilor, etc.
4. Intensificarea folosirii îngrăşămintelor chimice şi a erbicidelor.
Prin fertilizare se urmăreşte îmbunătăţirea aprovizionării solului cu macro şi
microelementele necesare unei nutriţii echilibrate. Prin intrări din ce în ce mai mari de îngrăşăminte
chimice şi erbicide, ecosistemele pomicole se menţin în stare de productivitate înaltă, însă s-a
constatat că folosirea lor pe termen lung prezintă o serie de dezavantaje, cu consecinţe negative
asupra solului şi mediului, cum ar fi:.
- pierderi mari de substanţe nutritive, uneori poluante (nitriţi, nitraţi);
- pierderi mari de erbicide (peste 60%) ce nu intră în contact cu buruienile;
- cheltuieli energetice nereciclabile din ce în ce mai mari;
- stânjenirea proteosintezei maxime, cu dezvoltarea paraziţilor şi bolilor, mai ales la fructe în
depozitele de păstrare;
- creşterea riscului de poluare a mediului (solului, apei).
5. Intensificarea fitoprotecţiei sanitare chimice (15 - 20 tratamente anual).
Condiţiile edafice şi climatice favorabile culturii pomilor fructiferi, sunt în acelaşi timp
prielnice şi pentru dezvoltarea unui număr mare de boli şi dăunători. Bolile şi dăunătorii produc
pagube importante culturilor pomicole.
Metoda folosită frecvent în ecosistemele pomicole pentru eliminarea bolilor şi dăunătorilor a
fost cea chimică. Ea constă în introducerea în ecosistem a unui număr din ce în ce mai mare de
pesticide, care sunt generatoare de puternice dezechilibre biocenotice, atât în sol, cât şi în mediu.
Prin trecerea de la agricultura extensivă la cea intensivă, ştiinţa şi tehnica au descoperit şi
aplicat diferite substanţe pentru sporirea fertilităţii solului, pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi
buruienilor. Poluarea în sol acţionează pe cale chimică, fizică, biologică şi radioactivă, ceea ce face
foarte dificilă combaterea ei imediată.
- puternice dezechilibre biocenotice mai ales la nivele trofice ce nu sunt exploatate direct,
cum sunt fitofagii şi zoofagii – indispensabili echilibrului în fitoprotecţie, precum şi componentele
descompunătorilor – de neînlocuit în circuitul materie;
- sporirea necesităţii tratamentelor ca urmare a creşterii agresivităţii agenţilor patogeni;
- cheltuieli energetice din ce în ce mai mari;
- creşterea pericolului de poluare chimică a aerului, solului şi apei.
6. Degradarea resurselor de sol prin intervenţii tehnogene pentru amenajarea terenului
destinat înfiinţării de plantaţii pomicole.
Înfiinţarea plantaţiilor pomicole nu se poate concepe fără aplicarea prealabilă a lucrărilor de
organizare şi amenajare raţională a terenului, care trebuie să asigure desfăşurarea normală a
procesului de producţie pe toată perioada de exploatare. Volumul şi natura lucrărilor de organizare şi
amenajare a terenului depinde de orografia terenului, de natura solului, sistemul de cultură,
particularităţile pomilor, etc.
 Aceste lucrări se execută cu ajutorul diferitelor utilaje ce efectuează lucrări de defrişare a
plantaţiilor precedente, lucrări de curăţire, nivelare, fertilizare, amendare, desfundare, dezinfectare a
solului, etc. Înfiinţarea plantaţiilor de pomi în zonele colinare, impune măsuri de amenajare
antierozională, cu scopul protejării terenului împotriva eroziunii.
Toate aceste măsuri au, uneori, un impact deosebit asupra mediului, cum ar fi:
- înlăturarea stratului fertil al solului;
- scoaterea la suprafaţa solului a unor orizonturi nocive pentru plante;
- înrăutăţirea hidrologiei şi a regimurilor de apă, aer, temperature.

4.4.4. Comportarea speciilor pomicole faţă de căldură

Pentru fiecare specie şi grup de soiuri din cadrul speciei, este necesară o anumită sumă
globală a gradelor de temperatură pentru desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi maturare.
Creşterea nu se poate realiza decât dacă plantele primesc un minim de energie termică.
Creşterea temperaturii accelerează procesul de creştere până la atingerea unei valori termice optime,
apoi creşterea este încetinită până la atingerea nivelului maxim, dincolo de care plantele mor.
Temperatura condiţionează desfăşurarea proceselor de asimilaţie, respiraţie şi transpiraţie,
parcurgerea diferitelor faze de creştere şi fructificare, perioada de viaţă latentă a pomilor în timpul
repausului de iarnă, etc.
Pentru lucrările de zonare a pomiculturii se ia în considerare:
- temperatura medie anuală a localităţii (izoterma);
- temperaturile medii lunare şi decadale ale aerului în perioada de vegetaţie activă şi
anumite perioade critice (înflorit şi fecundare, creşterea şi maturarea fructelor, etc.);
- suma anuală a gradelor de temperatură pozitivă (peste 0°C).
Necesarul de căldură al pomilor pentru parcurgerea principalelor fenofaze se poate
determina prin calcularea sumei gradelor de temperatură activă.
Temperatura activă a zilei se poate obţine prin însumarea temperaturilor medii zilnice ce
depăşesc pragul biologic al speciei, cu formula: temp.medie a zilei (°C ) – pragul biologic (°C) =
temperatura activă (°C)
Cerinţele speciilor pomicole faţă de căldură, modul de comportare faţă de gerurile din iarnă
şi îngheţurile târzii de primăvară, permit clasificarea în 3 categorii, de care trebuie să se ţină seama la
zonarea culturilor . Rezistenţa speciilor pomicole la temperaturile minime absolute care se
înregistrează în climatul nostru constituie principala cauză de limitare a arealului de răspândire a
culturilor.
Pomii cu starea generală bună au o rezistenţă mai mare
O agrotehnică corespunzătoare asigură o rezistenţă mai bună la temperaturi scăzute.
O influenţă puternică asupra rezistenţei la ger a pomilor o are şi cantitatea recoltei din anii
anteriori. S-a dovedit că în anii cu recolte mari, prin care se consumă multe substanţe nutritive, pomii
rămân slăbiţi, epuizaţi, nu au hrană suficientă pentru coacerea lemnului şi în iernile ce urmează
rezistenţa lor la temperaturile scăzute este mult redusă.
În cursul perioadei de vegetaţie temperaturile mult mai puţin scăzute afectează organele
florale, a căror rezistenţă scade pe măsura avansării în vegetaţie. Dintre culturile pomicole din ţara
noastră suferă de pe urma îngheţurilor târzii de primăvară: migdalul, caisul, piersicul, mai rar cireşul
şi nucul.

4.4.5. Comportarea speciilor pomicole faţă de lumină şi apă

În stabilirea zonelor de cultură a diferitelor specii şi soiuri, se urmăreşte şi satisfacerea
cerinţelor faţă de factorul lumină.
Lumina este considerată principala sursă de energie în sintetizarea substanţelor organice şi a
celorlalte procese vitale, fiind implicată în procesul de fotosinteză. Prezenţa luminii în cantităţi
suficiente conduce la creşteri viguroase, exprimate prin lăstari groşi, cu internoduri normale (scurte),
apariţia de ramificaţii numeroase; favorizează chimismul intern şi contribuie la instalarea unei stări
fitosanitare bune; măreşte rezistenţa le ger, favorizează diferenţierea mugurilor floriferi, rodirea
regulată, obţinerea de recolte mari, acumularea de zahăr în fructe, precum şi apariţia aromei şi
colorarea mai intensă a fructelor.
La excese de lumină frunzele rămân mici membrana celulelor palisadice se îngroaşă,
pigmenţii clorofilieni se deplasează spre interiorul frunzelor, culoarea devine mai puţin intensă. Fiind
însoţită de căldură, lumina ridică temperatura mediului, ceea ce explică nevoile mai mari faţă de apă
ale plantelor şi recoltele mai timpurii şi mai bogate în zahăr ce se obţin pe expoziţiile bine luminate.
Apa alături de temperatură, este al doilea factor limitativ în zonarea producţiei agricole. Ea
are un rol deosebit în viaţa plantelor, fără apă nu se poate desfăşura nici un proces fiziologic şi
biochimic în plantă.
Cerinţele speciilor faţă de apă sunt diferite:
- Cerinţe foarte mari, Arbuştii fructiferi, Zone cu peste 700 mm precipitaţii anuale ;
-Cerinţe mari, Gutuiul, mărul (soiuri târzii), Zone cu 700 mm precipitaţii;
-Cerinţe mijlocii,Piersicul, caisul, migdalul, Zone cu minimum 500 mm precipitaţii anuale ;
Lumina, temperatura ridicată şi vânturile măresc transpiraţia şi în consecinţă nevoile de apă
ale plantelor. Există faze critice pentru umiditate care coincid cu creşterea intensivă a lăstarilor.
În timpul înfloritului şi coacerii fructelor şi în general spre sfârşitul perioadei de vegetaţie,
nevoile de apă ale pomilor sunt mai mici.
Totuşi apa nu constituie factor limitativ, lipsa ei putând fi substituită prin irigare. Rezistenta
la seceta a unor specii fructifere este diferită şi în funcţie de combinaţia soi-portaltoi. Seceta
manifestată prin lipsa apei, provoacă scăderea recoltei, creşterea insuficientă şi îmbătrânirea
prematură. Rezistenţa ridicată la secetă este semnalată la soiurile de cais, piersic, păr şi migdal.
Pomii cu rădăcini superficiale (măr/M9, măr/M26) şi arbuştii fructiferi suferă la secetă.
Pomii mai viguroşi şi cu înrădăcinare mai profundă sunt mai rezistenţi la secetă.
Excesul de apă este şi el dăunător. Timpul ploios şi rece opreşte creşterea, micşorează
fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie, împiedică coacerea lemnului.
În timpul înfloritului, umiditatea ridicată şi ploaia spală polenul, diluează secreţia
stigmatului, împiedică zborul insectelor.
Excesul de apă poate duce la asfixierea rădăcinilor. Precipitaţiile sub formă de ploaie
constituie sursa principală de aprovizionare a solului cu apa. O deosebită importanţă are repartizarea
precipitaţiilor în decursul anului. În general pentru speciile adaptate la climatul nostru nevoile lor
coincid cu repartiţia cantităţii de precipitaţii. Perioadele cu ploi coincid cu fazele de creştere intensă a
lăstarilor. Umiditatea relativă a aerului, micşorează coeficientul de transpiraţie, datorită faptului că
aerul este saturat cu vapori de apă. Dimpotrivă, transpiraţia va fi mai puternică, deci coeficientul de
transpiraţie şi consumul de apă se vor mări, dacă umiditatea relativă a aerului este scăzută.

4.4.6. Comportarea speciilor pomicole faţă de mediul edafic

Factorilor edafici (sol, subsol, pânza de apă freatică, etc.) trebuie acordata, de asemenea, o
atenţie speciala. Caracteristicile solurilor adaptate culturii pomilor, se reflectă în vigoarea pomilor,
durata de viaţă, densitatea ramurilor, culoarea frunzelor şi, de asemenea, în cantitatea şi calitatea
producţiei de fructe obţinute an de an. Solul şi subsolul vor fi cercetaţi pentrufiecare situaţie în parte
(la baza, mijlocul şi vârful versantului, în microdepresiuni, în porţiuni colmatate).
Caracteristicile solului sunt foarte importante pentru creşterea şi dezvoltarea pomilor
fructiferi. Caracteristicile majore (textura solului, adâncimea, panta, structura, fertilitatea, reacţia,
drenajul) au o influenţă semnificativă asupra dezvoltării pomilor şi a capacităţii de fructificare.
Factorii de sol, exprimaţi ca parametrii de caracterizare a relaţiilor sol-plantă, sunt
numeroşi la plantele pomicole, dar la alegerea terenurilor se folosesc numai cei esenţiali. Aceştia se
referă la adâncimea de apariţie a orizontului cu carbonaţi şi conţinutul de carbonat de calciu (CaCO3)
activ în grosimea solului explorat de sistemul radicular, grosimea solului şi volumul de sol fără
schelet şi adâncimea de apariţie a orizonturilor sărăturate inclusiv intensitatea salinizării şi alcalizării,
condiţiile din sol, reacţia şi oboseala solului.
Textura solului are o mare influenţă asupra reţinerii şi mişcării apei în sol. Solurile
nisipoase, luto-nisipoase permit infiltrarea şi mişcarea rapidă în sol a apei.
Piersicul, nectarinul, cireşul şi caisul dau rezultate bune pe solurile uşoare; totuşi, irigarea
determină obţinerea unor producţii superioare cantitativ şi calitativ. Plantarea altor specii pomicole pe
terenurile excesiv drenate, trebuie însoţită de irigare, pentru reuşită.
Prezenţa carbonaţilor de calciu asociaţi cu alţi carbonaţi, determină riscul apariţiei clorozei
ferocalcice în viitoarele plantaţii, care odată apărută fie sunt necesare costuri suplimentare pentru
tratament şi obţinerea de producţii reduse, fie se defrişează.
În funcţie de adâncimea de apariţie a orizonturilor cu carbonaţi şi conţinut de carbonat de
calciu activ în grosimea solului explorat de rădăcini, terenurile avute în vedere pentru înfiinţarea
plantaţiilor de pomi, se pot grupa în 3 categorii:
- terenuri fără restricţie,
- terenuri cu restricţie,
- terenuri excluse pentru folosinţa pomicolă.
Adâncimea de apariţie a orizonturilor cu carbonaţi şi conţinut de carbonat de calciu activ,
diferă de la o specie la alta, iar în cadrul speciei în funcţie de portaltoiul ce va fi folosit.
Reacţia solului este un element important de care trebuie să se ţină seama. Cerinţele
speciilor pomicole faţă de acest element sunt diferite. Solurile la care pH-ul depăşeşte 8,7 sunt
considerate saline sau alcalice, iar la care pH scade sub 5,8 sunt considerate acide.
Înclinarea, uniformitatea şi expoziţia versanţilor, intensitatea procesului de eroziune de
suprafaţă şi adâncime, alunecările de teren, sunt de asemenea, criterii ce trebuie luate în seamă la
alegerea terenurilor. În funcţie de acestea, se întâlnesc 3 grupe:
- terenuri fără restricţii – adică versanţii cu panta mai mică de 10% pentru măr, păr, prun,
cireş, vişin, cais, piersic;
- terenuri cu restricţii – versanţii cu panta 10-15% pentru măr, păr, prun, cireş, vişin;
- terenuri excluse – versanţii cu înclinare peste 15% pentru măr, păr, prun, cireş, vişin şi
peste 10% pentru cais şi piersic.
Terenurile sunt afectate de procese de eroziune de suprafaţă, foarte puternică, cu profilul
solului erodat până la orizontul B, C, CCa. În acţiunea de zonare trebuie avute în vedere şi criteriile
de ordin tehnic (alegerea soiurilor şi portaltoilor pentru diferite tipuri de plantaţii) şi economic
(direcţii de producţie, gradul de competivitate, gradul de solicitare, tendinţa de consum).
La speciile pomicole există o gamă variată de soiuri şi portaltoi ce permit înfiinţarea a
diferite tipuri de plantaţii, cu desimi diferite (clasice, intensive, superintensive) sau direcţii de
consum diferite (consum proaspăt, industrializare, etc.). Sortimentele de soiuri sunt specifice fiecărei
specii pomicole şi se găsesc într-o continuă dinamică generată de permanenta înlocuire a soiurilor
mai vechi cu altele noi, considerate mai moderne.
Adâncimea apei freatice – constituie un important factor limitativ în alegerea terenurilor
destinate noilor plantaţii de pomi. În aprecierea acestui factor trebuie luat în considerare nivelul
maxim pe care-l poate atinge apa freatică în cel mai umed sezon al anului sau în timpul altor perioade
când nivelul apei se poate ridica cel mai mult.
Nivelul ridicat al apei freatice determină apariţia fenomenului de gleizare, orientarea
rădăcinilor spre suprafaţă, provoacă asfixia radiculară. Nivelul minim, faţă de suprafaţa solului, al
apei freatice trebuie stabilit în funcţie de specia pomicolă şi de portaltoi. Pentru mărul şi părul altoit
pe portaltoi vegetativi acest nivel trebuie să fie de 1,5 m, iar în cazul altoirii pe franc de 2-2,5 m.
Pentru cais, piersic, nuc adâncimea apei freatice trebuie să depăşească 2,5-3 m.
 4.5. Amplasarea şi organizarea sectorului pepinieristic
Pepiniera – este o exploatare horticolă specializată în producerea materialului săditor din
speciile fructifere: pomi, arbuşti fructiferi, căpşuni.
Pepinierele se amplasează numai în zonele şi microzonele în care temperatura medie anuală
este cuprinsă între 8,5 şi 11°C, se amplasează în centrul zonelor pomicole pe care le deservesc, lângă
un drum principal asfaltat. Pepiniera trebuie amplasată acolo unde temperatura medie din perioada de
vegetaţie este de 17-20°C, temperatura minimă absolută din perioada de repaus peste -18...-26°C,
fără brume şi îngheţuri târzii, cu toamne lungi, relativ secetoase, cu precipitaţii anuale cuprinse între
550 şi 700 l/m2
1. Amplasarea pepinierei pe sola culturilor de păioase care părăsesc terenul în luna iulie şi
nu sunt transmiţătoare de boli virotice şi dăunători;
2. După recoltarea culturii de păioase urmează administrarea cu gunoi de grajd fermentat (30
- 70 t/ha), în funcţie de fertilitatea terenului 300 kg superfosfat şi 150 kg sare potasică, dar şi un
insecticid. Toate acestea se încorporează sub o arătură de vară la adâncimea de cca. 18 cm.
3. În jurul datei de 1 august începe desfundatul terenului la adâncimea de 45 - 60 cm pentru:
câmpul I, marcotiere, şcoli butaşi, livezi producătoare de ramuri altoi şi seminceri şi la 30 - 35 cm
pentru şcolile de puieţi;
4. După desfundat terenul se discuieşte – lucrare ce se repetă, astfel încât să se epuizeze
toată rezerva seminţelor de buruieni.
Într-o pepinieră pomicolă complexă activitatea se desfăşoară în următoarele sectoare:
Sectorul plante mamă ce încadrează:
Plantaţia mamă seminceri, în care sunt plantaţi pomi din specii sălbatice sau chiar soiuri
cultivate, din care se recoltează fructe pentru seminţele lor necesare producerii puieţilor portaltoi.
Plantaţiile seminceri, încadrează parcele înguste şi lungi amplasate la marginea pepinierei,
perpendiculare pe vântul dominant.
Plantaţia mamă elită, cuprinde pomi din soiurile recent raionate, solicitate de cultivatori
pentru fructele lor. Din pomii acestora se recoltează ramurile altoi. Parcelele vor fi cu dimensiunile
unei plantaţii obişnuite de 5 - 12 ha şi amplasate tot la marginea pepinierei.
Plantaţia mamă de arbuşti, este plantaţia din care se recoltează butaşi şi drajoni. Suprafeţele
destinate au dimensiuni de 100 / 50 m şi de obicei se amplasează spre exteriorul pepinierei.
Plantaţia mamă pentru stoloni de căpşun – (stolonieră), încadrează suprafeţele uneori
separate de pepinieră cu dimensiuni de 50 / 100 m.
Sectorul de înmulţire cuprinde:
Sectorul de înmulţire al portaltoilor cu:
- şcoala de puieţi sau de seminţe în care se obţin puieţi portaltoi din seminţe. Dimensiunile
parcelelor acestui subsector pot fi de 50 / 50 m în cazul când lucrările sunt total manuale sau pot avea
250 m lungime când semănatul şi lucrările între rânduri se realizează mecanizat. Suprafaţa unei
parcele este de 0,25 ha şi cuprinde 4 sole pentru realizarea unui asolament de 4 ani;
- şcoala de marcote din care se obţin marcotele pentru portaltoi vegetativi. Parcelele au
dimensiuni de 50 m lungime şi 100 m lăţime. Marcotiera este organizată în 2 sole pentru asolament;
- şcoala de butaşi, cuprinde butaşii puşi la înrădăcinare, folosiţi fie pentru portaltoi
vegetativi, fie chiar pentru înmulţirea arbuştilor, iar astăzi chiar a unor soiuri. Este organizată în
parcele de 50 / 50 m şi cuprinde 4 sole pentru rotaţia speciilor
Sectorul de înmulţire şi formare a pomilor numit şi şcoala de pomi, încadrează:
- câmpul I numit şi câmp de altoire;
- câmpul II numit şi câmp de creştere al altoiului;
 - câmpul III sau câmp de formare al pomilor (cu totul izolat) când pomii se livrează cu
coroana formată.
Dimensiunile parcelelor pentru fiecare câmp sunt de 100 m lăţime şi 50 m lungime.
Parcelele se amplasează capăt la capăt şi sunt despărţite de alei. În cadrul acestui sector se reţin 5 sau
8 sole egale ca suprafaţă, pentru asigurarea unui asolament de 5 şi respectiv 8 ani.
Sectorul anexe - cuprinde o suprafaţă restrânsă pe care se amplasează şanţurile pentru
stratificat pomi, marcote, butaşi, puieţi din seminţe, suprafeţe rezervate şoproanelor pentru sortat,
depozitat unelte şi chiar suprafeţe rezervate drumurilor.
Stabilirea suprafeţei sectoarelor pepinierei:
Scopul lucrării este de a calcula pentru orice suprafaţă de pepinieră, dimensiunile fiecărui
sector component al acesteia. Suprafaţa totală a unei pepiniere este dependentă de cantitatea de
material săditor ce trebuie s-o livreze an de an pepiniera. Pornind de la acest element şi de la numărul
aproximativ de pomi obţinuţi la ha în câmpul II, (circa 40.000 buc. pomi) se stabileşte suprafaţa
câmpului I, suprafaţă ce trebuie înfiinţată anual.

4.6. Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor pe cale generativă

Scopul lucrării - este de cunoaştere a modului de obţinere a portaltoilor generativi.
Soiurile speciilor pomicole prezintă caracteristica de a nu-şi transmite prin seminţe calităţile
lor. Această însuşire este determinată de polenizarea şi respectiv legarea fructelor cu polen străin,
încât plantele rezultate din seminţele lor nu se aseamănă cu soiul matern şi polenizat, iar uneori nici
cu cel patern polenizator.
Pentru menţinerea caracterului fidel al unui soi, se utilizează altoirea care impune prezenţa
portaltoiului şi altoiului.
Portaltoiul - porţiunea subterană a unei plante pomicole, se obţine fie prin seminţe -
generativ, fie pe cale vegetativă. Deşi portaltoii generativi prezintă câteva dezavantaje comparativ cu
cei vegetativi, ei încă sunt utilizaţi la măr pentru măr franc, păr franc, prun franc, cireş, vişin franc,
corcoduş, migdal, nuc dat fiind posibilitatea de obţinere a seminţelor şi soiurilor mai uşor.
Obţinerea prin seminţe - generativ, impune numeroase lucrări între care: recoltarea fructelor,
extragerea seminţelor, uscarea, condiţionarea, analiza calităţii lor, urmând stratificarea şi semănatul
în şcoala de seminţe.
Stratificarea seminţelor şi sâmburilor:
Seminţele speciilor pomicole nu sunt apte pentru germinare imediat ce sunt extrase din
fruct. Ele trebuie să parcurgă o perioadă de pregătire pentru germinare, numită postmaturaţie.
Perioada de postmaturaţie este diferită cu specia, şi ea trebuie a fi parcursă în anumite
condiţii de temperatură, umiditate, aeraţie. Aceste condiţii sunt realizate prin stratificarea seminţelor.
Durata stratificării este dependentă de postmaturaţie.
Scopul lucrării: însuşirea tehnică de stratificare prin care seminţele şi sâmburii parcurg
perioada de postmaturare. Pentru parcurgerea postmaturaţiei, temperatura este necesar a fi de 1 - 7°C,
umiditatea de 28 - 30% şi o aeraţie foarte bună.
Aceste condiţii pot fi realizate în nisip reavăn, turbă măruntă, perlit. Stratificarea se poate
realiza şi în amestecul materialelor amintite cu zăpadă sau gheaţă, în care caz durata de stratificare se
reduce la jumătate.
Epoca şi durata de stratificare este dependentă de durata de postmaturaţie, de momentul de
semănat, de specie. Sâmburii stratificaţi imediat după uscare, condiţionare pot fi semănaţi din toamnă
în şcoala de seminţe. În acest caz ei parcurg perioada de postmaturaţie în continuare la locul de
semănat. Seminţele se seamănă primăvara, parcurg perioada de postmaturare în întregime la
stratificare, încât epoca sau momentul de stratificare este diferit. Înainte de stratificare seminţele şi
sâmburii se dezinfectează cu Topsin 0,1%.
Tehnica stratificării - Stratificarea se realizează cu nisip sau perlit sau turbă dezinfectată cu
sulf, în şanţuri sau gropi pentru cantităţi mari sau în lăzi, aşezate în bazine special construite sau
lăzile sunt aşezate în depozite frigorifice. În cazul stratificării în câmp, se sapă şanţuri la locul ales cu
adâncimea de 0,7 m, late de 0,8 m şi lung după necesar sau gropi de 1/1/0,8 m în funcţie de cantitatea
de stratificat.
La suprafaţă se efectuează un bilon de 30 - 40 cm. În jurul şanţului sau a gropii se realizează
o rigolă pentru scurgerea apei în cazul precipitaţiilor în exces. Pentru cantităţi mici, stratificarea poate
fi realizată în ghivece sau lădiţe trecute apoi în gropi sau în pivniţe.
Indiferent de cantitatea de sămânţă sau sâmburi stratificaţi, pe toată durata, aceştia se
verifică periodic. La început de două ori pe lună apoi la fiecare 5 zile asigurând umiditatea şi
temperatura optimă. Când sesizăm că 5% din seminţe au încolţit, se desface bilonul şi se adaugă un
strat de zăpadă sau gheaţă. Se izolează cu paie apoi se pune nisip pentru a evita creşterea colţului.
În vederea semănatului şi apoi a obţinerii portaltoilor, seminţele şi sâmburii se scot de la
stratificare cu 1 - 2 zile mai devreme, se trec în încăperi la temperatura de 18 - 20°C în strat subţire
pentru aerisire. Când se constată deshidratarea se stropesc cu apă.
Înainte de semănat, sâmburii se separă de nisip prin cernere. Se introduc într-o soluţie de
NaCl - 2% şi se agită. Când sunt sâmburi seci afectaţi de Rhynchites sp. acestea se ridică la suprafaţa
solului şi se separă. O bună stratificare se consideră că a fost când 50 % din seminţe sau sâmburi sunt
doar crăpaţi. Se tratează seminţele şi sâmburii înainte de semănat cu Topsin M 70 (1g la 1 kg
sămânţă) sau cu Benlate 50 - 1 g la 1 kg seminţe sau sâmburi.

Semănatul în şcoala de puieţi sau de seminţe :

Scopul lucrării - este de cunoaştere concretă a lucrării de semănat în pepinieră a seminţelor
şi sâmburilor destinaţi obţinerii portaltoilor generativi.
Suprafaţa de teren din cadrul pepinierei destinată obţinerii portaltoilor generativi, înainte de
semănat se îngraşă la planta premărgătoare cu 20 t îngrăşământ organic. Înainte de arat se aplică 60
kg/ha P25 2Oplus 50 kg/ha KO. Concomitent se aplică 80 kg/ha Hexacloran pentru dezinfectare.
Se ară la 40 - 50 cm imediat după îngrăşare şi dezinfectare. Înainte de semănat terenul se
mărunţeşte foarte bine prin discuiri repetate.
Epoca de semănat este dependentă de specie, de condiţiile climatice, de sol. În general
drupaceele se seamănă toamna între 1-15 octombrie, iar pomaceele primăvara între 1-15 III. În
zonele unde toamnele sunt secetoase şi gerurile survin timpuriu se seamănă primăvara chiar şi
drupaceaele. Pe soluri grele semănatul se realizează de asemeni primăvara.
Semănatul se poate efectua mecanizat, semimecanizat sau manual.
a) Semănatul mecanizat se efectuează cu maşina de cereale pentru pomaceae, cu
semănătoarea de porumb pentru: prun, zarzăr, cais, piersic, migdal, cu semănătoarea cu linguriţe
pentru: cireş, vişin, mahaleb, corcoduş. Maşinile se reglează înainte de semănat pentru distanţa de
semănat specifică 50 cm sau 15 / 70 cm şi pentru cantitatea de seminţe necesară la ha.
b) Semănatul semimecanizat constă în trasarea la distanţa de semănat stabilită (50 cm sau
15 - 70 cm) a unor rigole, folosind cultivatorul tras de tractor.
Pe rigole se seamănă apoi manual.
c) Semănatul manual se utilizează fecvent pentru suprafeţe mici sau chiar pe suprafeţe
mari, când seminţele sau sâmburii prezintă radicela vizibil mărită primăvara după scoatere de la
stratificat.
Modul de semănat manual - Suprafaţa bine pregătită se marchează cu picheţi pentru fiecare
parcelă şi anume: pe capătul acesteia se însemnează din 40 în 40 cm când semănatul se realizează în
rânduri simple sau la 15 / 70 cm când semănatul se efectuează în benzi de 2 rânduri
La distanţa stabilită şi marcată se întind cabluri sau sârme. În lungul lor cu săpăliga se
realizează rigole paralele late de 5 - 6 cm şi la adâncimea de 3 - 9 cm dependent de specie.
Puieţii portaltoi necesari înfiinţării câmpului I pot fi obţinuţi şi la ghivece. Pentru semănat la
ghivece, seminţele şi sâmburii se scot de la stratificare, în februarie se separă de nisip şi se trec în
camere la întuneric sau lumină difuză cu temperatură de 12 - 18° C pentru grăbirea încolţirii. Când au
încolţit, se seamănă la ghivece care sunt fie cutii de plastic, fie ghivece nutritive. În acestea se pune
un amestec de pământ, mraniţă şi nisip în părţi egale. În amestec la 2 cm adâncime se pun câte 2
seminţe încolţite, iar deasupra lor se pun 2 cm nisip umed.
Epoca de semănat este 1 - 20 februarie în sere sau 20 februarie - 10 martie pentru solar.
După semănat, ghivecele sunt trecute în spaţiile protejate precizate, sere sau solarii. Până la răsărire
se asigură o temperatură de 18 - 20° C, iar după răsărire în spaţiile precizate se menţine temperatura
de 12 - 16° C. În cadrul fiecărui ghiveci se înlătură repetat buruienile, se udă, iar dacă puieţii cresc
încet se fertilizează extraradicular de 2 - 3 ori prin pulverizare foarte fină. Soluţia utilizată conţine:
100 g sulfat de magneziu, 4 g bor, 4 g sulfat de Cu, 4 g sulfat de mangan la 100 l apă.
Când puieţii realizează 4 - 5 frunze începe călirea adică aerisirea prelungită, irigare
moderată, iar cu 5 - 6 zile înainte de plantare se descoperă total.
Epoca de plantare în câmpul I a puieţilor portaltoi obţinuţi la ghivece este în luna mai
început de iunie. Plantarea se efectuează cu ajutorul sârmelor marcate la 15 - 20 cm în gropiţe
realizate cu plantatorul tip I C P. În gropiţe se pune fie ghiveciul nutritiv cu puietul, fie se răstoarnă
cu grijă ghiveciul de plastic şi se plantează cu pământul din acesta. Se tasează pământul în jurul
puietului, se udă, se bilonează uşor. Se aplică până în august lucrări corespunzătoare - irigare, praşile,
iar când au 25 cm se muşuroiesc pe 12 - 15 cm. În august se desface bilonul şi se altoiesc. Prin acest
procedeu pe lângă scurtarea timpului de obţinere a materialului săditor se economiseşte sămânţa.

Recoltarea, Sortarea şi Stratificarea puieţilor portaltoi:

Lucrarea are ca scop - cunoaşterea modului de scoatere, sortare şi stratificare a puieţilor
portaltoi. Epoca de recoltare sau scosul puieţilor este toamna după căderea frunzelor - sfârşitul lunii
octombrie prima decadă din noiembrie. Când frunzele persistă, puieţii se stropesc cu clorat de
magneziu 0,25% sau Ethrel 15% + SO4Cu 1% sau clorat de potasiu 0,35%.
Puieţii se scot mecanizat sau manual.
Pentru scosul mecanizat se folosesc pluguri speciale fără cormană dar cu brăzdar sub formă
de U. Tractorul trece cu brăzdarul la 28 - 30 cm adâncime pe rândul de puieţi şi îi dislocă. Muncitorii
smulg puieţii dislocaţi, îi scutură de pământ, îi stratifică provizoriu, apoi îi sortează, fasonează, îi
leagă în pachete de 50 cm ca imediat să-i stratifice.
Scosul manual constă în dislocarea cu cazmaua a unor brazde împreună cu puieţii având
grijă ca pivotul să aibă minim 22 cm. Puieţii pot fi scoşi şi prin realizarea unui şanţ în lungul
rândului, adânc de 25 - 28 cm şi distanţat la 5 - 6 cm de rând. În partea opusă rândului se înfige o
cazma vertical, înclinând-o apoi spre rând şi şanţ. Puieţii se smulg, se prestratifică şi se sortează.
Sortarea puieţilor se realizează pe calităţi în câmp, pe timp noros sau în adăposturi
neîncălzite pe timp cu soare.
Puieţii de calitatea I-a sunt cei autentici, sănătoşi, lipsiţi de boli şi dăunători cu rădăcina
principală dreaptă de minim 22 - 25 cm fără răni mecanice sau fiziologice. Tulpina de minim 15 cm,
să nu prezinte ramificaţii sau vătămări de la colet până la 10 cm înălţime. Grosimea tulpinii la colet
este de: 4 - 6 mm la mahaleb; de 5 - 6 mm la cireş, migdal, piersic, corcoduş; 6 - 9 mm păr, măr; 9 -
10 mm nuc, castan. Sortarea după grosimea la colet se realizează folosind calibratoare. Acest material
este utilizat pentru înfiinţarea câmpului I.
Puieţii de calitatea a II-a sunt cei ce depăşesc grosimea la colet precizată, dar menţin
celelalte caracteristici.
Ei sunt utilizaţi pentru altoirea la masă în vederea completării golurilor din câmpul I. Puieţii
ce nu prezintă însuşirile amintite sunt înlăturaţi.
Fasonarea puieţilor se realizează imediat după calibrarea la colet. Ea constă în scurtarea
rădăcinii principale la 22 - 25 cm şi a celor secundare la 0,5 - 1 cm. Pe tulpină se suprimă de la inel
ramificaţiile laterale. Puieţii fasonaţi se leagă în pachete de 50 buc., se etichetează şi se trec imediat
la stratificare. Pe etichete se precizează unitatea producătoare şi denumirea portaltoiului.
Stratificarea puieţilor se efectuează pe locuri drenate unde se realizează şanţuri adânci de 40
- 50 cm, late de 60 - 70 cm şi lungi după necesar. La stratificare se utilizează pământ bine mărunţit,
reavăn sau nisip.
În ultimul timp se foloseşte nisipul care intră mai bine printre rădăcini. Pe fundul şanţului se
pun 3 - 4 cm de nisip sau pământ mărunţit, se aşează pachetele vertical sau oblic în şanţ în rânduri
paralele. După fiecare rând, se acoperă întreg sistemul radicular plus 12 - 15 cm din tulpină cu nisip
sau pământ. Între pachete şi după fiecare rând se verifică şi se are grijă a nu rămâne goluri între
rădăcini, care determină deshidratarea sau instalarea mucegaiurilor.
După stratificare se udă.
Pentru cantităţi mici de puieţi stratificarea poate fi realizată şi în subsoluri, unde temperatura
nu depăşeşte 5°C. Puieţii în acest caz se stratifică numai în nisip reavăn. La ha se obţin 300 - 400 mii
buc. Portaltoi

Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor pe cale vegetativă

Tehnologia înmulţirii prin marcotaj. Marcotajul se face în mai multe feluri: orizontal,
vertical, chinezesc, şerpuitor. În practica pepinieristică se folosesc primele două feluri de marcotaj.
Obţinerea portaltoilor prin marcotaj orizontal Scopul lucrării constă în însuşirea
tehnologiei de înmulţire a portaltoilor sau arbuştilor pe cale vegetativă, utilizând procedeul marcotaj
orizontal.
Acest mod de înmulţire este posibil pentru portaltoii vegetativi ai mărului tip M, MM,
PAGEAM 1, 2; dar şi pentru gutui sau pentru portaltoii vegetativi ai drupaceaelor şi chiar pentru
arbuşti.
Marcotajul orizontal permite obţinerea de indivizi uniformi ca vigoare şi înrădăcinare încât
este frecvent folosit în pepiniere în ultima perioadă. Obţinerea marcotelor are loc în şcoala de
marcote. Terenul destinat se fertilizează cu 20 - 30 t/ha K 2O. În august se desfundă la 60 cm iar
înainte de plantare se mărunţeşte prin 2 - 3 discuiri.
Epoca de înfiinţare a marcotierei poate fi toamna 1 - 15 noiembrie sau primăvara în martie -
aprilie. Materialul pentru plantat - marcote sau butaşi înrădăcinaţi, se pregăteşte prin scurtarea
rădăcinilor la 0,5 - 1 cm lucrare numită fasonare, apoi acestea se mocirlesc.
Modul de lucru
În cadrul parcelelor pe latura lungă - capătul parcelei - se însemnează cu picheţi, distanţa
între rânduri fiind de 1,5 m. Se întind cabluri marcate la 0,4 - 0,5 m paralele cu latura scurtă pe
direcţia rândului. În dreptul semnelor de pe cablu se efectuează gropiţe adânci de 22 - 25 cm, folosind
plantatorul tip T. În gropiţe se plantează marcotele repartizate după mocirlire. Indiferent de porţiunea
înrădăcinată a lor, ele se plantează pe adâncimea de 20 cm fie drept, fie uşor oblic pe rând.
Sortarea marcotelor se efectuează după recoltare la umbră dependent de grosimea tulpinii şi
de porţiunea înrădăcinată. Marcote STAS - 1289/62 sunt cele care prezintă la mijlocul lor o grosime
de 6 - 10 mm şi o porţiune înrădăcinată de minim 5 cm. Aceeaşi marcotă prezintă tulpina sănătoasă,
lignificată, tipică portaltoiului cu lungimea medie de 45 - 50 cm. Aceste marcote se fasonează
imediat prin scurtarea rădăcinilor adventive la 0,5 - 1 cm.
Se leagă în pachete de 50 buc., se etichetează cu denumirea portaltoiului şi se trec la şanţul
de stratificare. Pachetele în şanţ se acoperă cu pământ sau nisip pe 35 - 40 cm înălţime.
Marcotele ce nu prezintă caracteristicile STAS, fie că prezintă grosimea sub 6 mm, fie că
sunt neînrădăcinate, sunt separate la sortare şi sunt trecute pe o suprafaţă de teren pentru un an în
vederea fortificării sau înrădăcinării în şcoala de butaşi.
Înmulţirea prin butaşi lignificaţi
 Înmulţirea prin butaşi este utilizată în principal pentru arbuştii fructiferi dar şi pentru
portaltoii vegetativi ai mărului cu vigoare mică, pentru portaltoii de prun: Brompton, Saint Julien;
cireş : Coltt, C 12 ş.a.
Lucrarea are ca scop cunoaşterea modului de obţinere a noi plante din porţiuni anuale de
tulpină sau din ramuri anuale, care detaşate de planta mamă şi puse în condiţii favorabile redau o
nouă plantă. Tulpinile anuale din cadrul arbuştilor sau ramurile anuale pentru pomii propriu-zişi,
necesari obţinerii butaşilor, se recoltează toamna după căderea frunzelor. Grosimea lor este de 6 - 8
mm. După recoltare, se scurtează la lungimea totală de 18 -20 cm, secţionând la 5 - 6 mm deasupra
unui mugure şi 5 - 8 mm sub ultimul mugure.
Plantarea butaşilor în şcoala de butaşi, se efectuează în luna martie-aprilie pe un teren
pregătit ca şi pentru şcoala de puieţi. Distanţa de plantare este de 80 - 90 cm între rânduri şi 5 - 10 cm
pe rând funcţie de modul de creştere al puietului.
Pe direcţia rândurilor se întind cabluri şi se efectuează biloane înalte de 20 cm. Se taie
bilonul pe jumătate şi se aşează vertical butaşii la 5 - 10 cm după care se reface bilonul menţinând 1 -
2 muguri ai butaşului deasupra acestuia. După plantare se udă. În timpul vegetaţiei se aplică lucrări
de întreţinere, 5 - 6 praşile între rânduri, plivit pe rândul de buruieni, udări în perioada de secetă şi
tratamente. Până toamna butaşii formează rădăcini. Toamna după căderea frunzelor se scot, se
fasonează, se sortează, se leagă în pachete de 50 buc. şi sunt etichetaţi cu denumirea speciei soiului
sau a portaltoiului, se stratifică asemănător puieţilor din şcoala de seminţe. Când butaşii au fost
obţinuţi pentru arbuşti, ei se utilizează la înfiinţarea chiar a plantaţiilor cu arbuşti. Când sunt
portaltoi, se folosesc la înfiinţarea câmpului I. Arbuştii fructiferi dar şi portaltoii se pot obţine şi din
butaşi verzi.

Tehnologia înmulţirii prin drajoni

În practica pepinieristică înmulţirea prin drajoni se practică la zmeur. Drajonii de zmeur se
pot recolta din plantaţiile de producţie, în care caz durata acestora este de 4- 5 ani, cu o producţie de
drajoni de 40-50 mii buc/ha. În primul an se înfiinţează drajoniera prin deschiderea cu rariţa de
şanţuri adânci de 20-25 cm, la distanţa între rânduri de 1,50 m.
Drajonii se plantează la 70 cm pe rând. După plantare tulpinile se scurtează la 15-16 cm.
Lucrările de întreţinere care se aplică sunt:
- menţinerea terenului afânat şi curat de buruieni;
- irigare, îngrăşarea suplimentară;
- combaterea bolilor şi dăunătorilor la avertizare.
Toamna în anul II, scosul se face cu plugul, drajonii se sortează şi se leagă în pachete de 25
buc. După care se stratifică. Producţia de drajoni STAS este de 200-250 mii buc./ha.
Înmulţirea prin micropropagare "in vitro"
Metoda se bazează pe proprietatea unei celule sau grup de celule (meristeme), de 0,1-0,5
mm, prelevate din vârfuri de lăstari, de a reproduce vegetativ planta iniţială.
Altoirea pomilor Altoirea este înmulţirea vegetativă ce constă în îmbinarea unei plante pe
rădăcini proprii - portaltoi - cu o porţiune de plantă sau mugure numit - altoi - care în urma
suprapunerii secţiunilor - îmbinării şi legării lor concresc şi formează un singur individ, pomul altoit.
Se cunosc numeroase metode de altoire grupate în trei sisteme: A). - cu mugure detaşat; B).
- cu o ramură detaşată; C). - prin alipire.

4.7. Tipuri de plantaţii (livezi), sisteme de cultură, alegerea şi organizarea terenului

pentru plantar

Acţiunea de înfiinţare a unei plantaţii pomicole (livezi) este de importanţă majoră, deoarece
ea angrenează capitalul iniţial ce se investeşte şi lucrările ce se execută într-o perioadă mai scurtă sau
mai lungă de timp. Se finalizează cu plantarea pomilor la locul definitiv.
 Se deosebesc anumite tipuri de plantaţii pomicole (livezi) după particularităţile de producţie,
destinaţia, volumul fructelor şi suprafaţa cultivată cu pomi ce trebuie luată în considerare la
proiectarea unei plantaţii sau livezi:
- plantaţii comerciale – industriale în ferme cu suprafeţe economic viabile care asigură
producţii mari de fructe pentru consum proaspăt şi pentru industrializare; plantaţiile sunt specializate
pe specii şi soiuri, fiind situate în zona colinară şi de şes; sunt dotate cu sisteme de maşini, depozite
pentru păstrarea fructelor, adăpost pentru sortarea fructelor

Plantaţii pomicole industrial

- plantaţii familiale, înfiinţate în toate zonele ecologice în ferme mici şi mijlocii ce produc
fructe pentru comercializare într-un sortiment larg de specii şi soiuri; au o înzestrare tehnică redusă,
iar păstrarea fructelor se face în localuri simple amenajate provizoriu;
- plantaţii în grădina familială, în asociaţie cu alte culturi horticole, cu suprafeţe mici, cu
diferite specii şi soiuri pentru a realiza un consum eşalonat de fructe în tot timpul anului sau pentru
agrement;
- plantaţii experimentale destinate cercetării ştiinţifice şi cuprinde colecţii de specii şi
soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi, bănci de germoplasmă, material deosebit de valoros pentru
ameliorare şi genetică; ele sunt organizate în staţiunile de cercetare;
- plantaţii didactice existente în liceele şi facultăţile de horticultură destinate studiului şi
practicii elevilor şi studenţilor.
Sistemele şi tipurile de plantaţie, s-au perfecţionat şi au putut fi încadrate în criterii precise
de evaluare.
Ele sunt elaborate şi perfecţionate în funcţie de o serie de criterii: specia, soiul, portaltoiul,
vigoarea pomilor, intrarea pe rod, suprafaţa de nutriţie, gradul de mecanizare al lucrărilor, tipul de
coroană, precum şi eşalonarea recoltărilor în ciclul biologic.
Alegerea terenului pentru plantaţie: În concepţia modernă, plantaţiile mari (în ferme
specializate) se extind în bazine şi centre cu tradiţie, urmându-se concentrarea şi specializarea
producţiei pomicole.
La alegerea locului pentru livadă se au în vedere o serie de factori de favorabilitate şi anume:
climatic, relief, sol şi social-economici.
Condiţiile de climă sunt analizate pentru a stabili în ce măsură corespund culturii fiecărei
specii pomicole. În acest sens, factorii limitativi sunt: temperatura, radiaţia solară, precipitaţiile,
vântul:
Cerinţe faţă de lumină
- Cerinţe mari: nucul, piersicul, caisul, cireşul;
- Cerinţe mijlocii: părul, mărul, prunul, vişinul;
- Cerinţe mici: zmeurul, coacăzul, agrişul;
Cerinţe faţă de căldură
-Cerinţe mari: migdal, cais, piersic;
- Cerinţe mijlocii: nuc, cireş, păr, gutui, prun, (soiuri nerezistente la ger);
- Cerinţe mici: măr, prun (soiuri rezistente la ger), vişin, agriş, coacăz, căpşun;
Cerinţe faţă de apă
- Cerinţe foarte mari:
- Cerinţe mari: gutuiul, mărul (soiuri târzii), prunul;
- Cerinţe mijlocii: părul, nucul, cireşul, vişinul, mărul (soiuri de vară);
- Cerinţe mici: piersic, cais şi migdal;

Reţeaua de drumuri
 Aceasta este o lucrare foarte importantă pentru ambele categorii de plantaţii, deoarece, atât
la înfiinţarea lor cât şi după aceea, sunt necesare multe transporturi de materiale (îngrăşăminte, tutori,
pomi, apă, fructe etc.). De aceea plantaţia trebuie prevăzută cu o reţea de drumuri bine stabilită.
Executarea propriu-zisă a drumurilor poate fi amânată până după pichetare, dar este important ca
acestea să fie trasate cu multă precizie înainte de pichetarea terenului. Dacă nu se procedează astfel se
creează greutăţi la orientarea rândurilor şi la delimitarea zonelor de întoarcere. Lăţimea zonelor de
întoarcere variază în raport cu gabaritul tractorului şi al maşinilor pe care le acţionează. În cazul
tractoarelor U-650 lăţimea acestei zone va fi de 10 m. În cazul tractoarelor mai mici sunt necesari
circa 6 m.
Amplasarea reţelei de irigaţie. Important este ca această lucrare să fie prevăzută în planul
de organizare, ea fiind materializată pe teren înainte de pichetare, indiferent dacă reţeaua va fi din
canale deschise sau conducte îngropate.
În livezile cu pomi pitici şi unde precipitaţiile sunt în medie sub 400 - 500 mm pe an, este
absolut necesară existenţa sistemului de irigaţie

4.8. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor

Pentru a se realiza o livadă încheiată se impune ca înainte de plantare terenul să fie pregătit
în cele mai bune condiţii, şi să înceapă cu cel puţin 3 - 4 luni înainte de efectuarea acestei lucrări -
plantarea. În acest scop se cer executate, în prealabil, o serie de lucrări:
Defrişarea, curăţarea şi nivelarea terenului. În vederea unei bune amenajări a terenului
este necesar ca mai înainte să se defrişeze toţi pomii şi mărăcinişurile. Scoaterea se va face cu
rădăcini cu tot, fie manual sau mecanic. Apoi se face curăţarea terenului, cu care ocazie se strâng şi
pietrele de pe teren.
După defrişare şi curăţare se execută nivelarea manual sau mecanizat, cu buldozerul sau
grederul. În grădină se foloseşte motocultorul sau grebla.
Fertilizarea de aprovizionare se face cu doze mari de îngrăşăminte. Astfel, la 1 hectar se
dau 40 - 60 t gunoi de grajd, repartizat uniform pe teren. Totodată se administrează îngrăşăminte
minerale cu fosfor şi potasiu în cantităţi corespunzătoare sistemului de cultură. Dozele orientative
recomandate sunt de 600 - 10000 kg superfosfat şi 300 - 400 sare potasica la ha. Solurile pronunţat
acide sunt neutralizate prin aplicarea a 2 - 8 t/ha amendamente calcaroase care se aplică înainte de
desfundare.
Arătura de desfundare. Solurile cu orizont gleizat sau carbonic sunt desfundate numai până
la nivelul acestor orizonturi, iar în adâncime se face afânarea prin scarificare.
Distanţa de plantare. Asigurarea unei dezvoltări normale şi rodiri abundente a pomilor,
precum şi folosirea condiţiilor optime de aplicare a lucrărilor de îngrijire se realizează prin plantarea
pomilor la distanţe diferite. Respectarea distanţelor de plantare este obligatorie, deoarece ele
determină suprafaţa de nutriţie a fiecărui pom şi prin aceasta se evită concurenţa între plante,
umbrirea reciprocă şi se creează condiţii optime pentru pătrunderea luminii solare în coroana
pomului. Distanţele de plantare a pomilor se stabilesc în funcţie de specie, portaltoi şi soi în livezile
intensive şi superintensive.
Alegerea şi repartizarea soiurilor. Repartizarea pe teren ţine seama de condiţiile de sol,
precipitaţii, expoziţia terenului, frecvenţa vântului dominant, panta terenului, talia pomilor.
Pichetarea terenului Este lucrarea ce precede plantarea pomilor şi constă în marcarea cu
picheţi a locului de plantare pentru fiecare pom.
Epoca de efectuare este după pregătirea terenului pentru plantat. Pregătirea terenului, constă
în îndepărtarea vegetaţiei lemnoase, nivelarea solului, îngrăşare specifică şi desfundat la 65 - 75 cm.
Terenul se pichetează, adică locul de plantare a pomului se însemnează cu 2 - 3 săptămâni înainte de
săpatul gropilor. Lucrarea începe, după stabilirea distanţelor între rânduri şi pe rând şi după
precizarea sistemului de pichetaj.
 Sistemul de pichetaj este dat de figura geometrică ce o formează 4 pomi din două rânduri
alăturate. El poate fi: în pătrat când distanţa dintre rânduri şi pe rând este egală, în dreptunghi când
distanţa dintre rânduri este mai mare decât pe rând, sau în triunghi echilateral, când distanţa între
rânduri este egală cu distanţa pe rând ori 0,866 sau în triunghi isoscel când distanţa între rânduri este
mai mare decât pe rând,dar pomii din rândul doi sunt plantaţi la mijlocul distanţei rândului unu.
Lucrarea de pichetaj necesită aparatură topografică şi anume: teodolit, pantometrul pentru
terenuri plane, stadii (mire), panglică sau sârme gradate, jaloane, picheţi.
Suprafaţa de plantat se împarte în parcele a căror mărime este proporţională cu panta şi
orografia terenului. Forma parcelei de dorit a fi dreptunghiulară sau pătrată şi numai pentru limite
obligate alte forme. Parcelele se orientează cu latura lungă, paralelă cu curbele de nivel şi ele sunt
delimitate de drumuri şi zone de întoarcere.
Datorită tehnologiilor moderne existente astăzi, pichetajul se poate efectua cu ajutorul unui
dispozitiv laser cu care se poate picheta 1,6 km de teren, cu condiţia ca în ziua respectivă să nu existe
ceaţă. Alături de acest dispozitiv care se montează pe un trepied în momentul pichetării, mai sunt
necesare: un receptor, o lunetă, tablou comandă laser
Pichetarea pe terenurile plane
În cadrul parcelei după stabilirea distanţelor de plantare şi a sistemului de pichetaj se
procedează la:
- încadrarea suprafeţei parcelei;
- ridicarea perpendicularelor ajutătoare;
- pichetajul propriu-zis.
Săpatul gropilor pentru plantarea pomilor Pentru realizarea unor condiţii optime de
prindere şi de creştere a pomului, la locul de plantare se realizează gropi cu dimensiuni ce depăşesc
sistemul radicular.
Scopul lucrării: însuşirea modului de realizare a gropilor.
Epoca efectuării gropilor este cu cca. două luni înainte de plantare pentru terenurile
nedesfundate şi cu 1 - 2 săptămâni înainte pe terenurile desfundate, uneori chiar în aceeaşi zi.
Pentru săpatul gropilor sunt necesare cazmale, lopeţi, picheţi şi scândură de repichetaj, în
principal pe terenuri în pantă.
Dimensiunile gropilor vor fi de 1,5 / 1,5 / 0,8 m pe terenuri grele nedesfundate şi nelucrate;
1 / 1 / 0,8 m pe terenuri mijlocii şi lucrate printr-o arătură la 25 - 30 cm şi pot fi de 0,6 / 0,6 / 0,8 m
pe terenuri desfundate.
În cazul plantaţiilor superintensive pe terenuri desfundate, la 70 - 75 cm se recomandă chiar
deschiderea de rigole cu pluguri speciale, şanţuri în care se plantează pomii.
Tehnologia de plantare pe rigole se aplică pe terenurile mobilizate pe adâncimea de 35 - 55
cm. Săpatul propriu-zis al gropilor începe prin a schiţa cu lama de la cazma în jurul pichetului ce
marchează locul de plantare, dimensiunile gropii pe care dorim să o realizăm.
Lucrarea se desfăşoară prin dislocarea primului strat de sol cu cazmaua până la 40 cm şi
aşezarea lui între rânduri sub formă de muşuroi. Se continuă cu săpatul solului până la 80 cm, dar
pământul rezultat se aşează în cealaltă parte a rândului tot ca muşuroi.
Pe terenurile plane, gropile din capetele de rânduri şi de pe liniile ajutătoare se realizează
după repichetare. Se păstrează în acest caz picheţii capete de rânduri ce ajută la repichetaj şi cei de pe
liniile ajutătoare, fără a fi dislocaţi şi fără a efectua gropi.
Pe terenurile în pantă pentru săpatul gropilor se foloseşte scândura de repichetaj. Aceasta
are lungimea de 1,6 – 1,8 m, lată de 10 – 12 cm, groasă de 2 cm şi prezintă o crestătură la mijloc şi
câte o crestătură la fiecare capăt.
Pentru efectuat groapa se aşează scândura cu crestătura din mijloc pe pichetul ce precizează
locul de plantare. În dreptul crestăturilor de la capetele scândurilor se fixează câte un pichet. Aceşti
picheţi marginali se bat foarte bine pentru că rămân în teren, până după plantare.
 Se ridică scândura şi se schiţează – ca şi la terenurile plane – în jurul pichetului central un
pătrat cu dimensiunile gropii. Se scoate pichetul central şi se începe săpatul gropii.
Primul strat dislocat sub formă de brazde se aşează în aval.
Se sapă în adâncime încă o cazma 28 – 30 cm şi solul se aşează în amonte.Se continuă cu
săpatul pe o adâncime de o cazma dar pământul nu se mai scoate ci se aşează în aval de groapă,
aducând fundul gropii la orizontală.
Pentru plantat, se aşează pământul obţinut la a doua cazma pe toată dimensiunea gropii şi
chiar mai mult în aval formând un taluz.
Se aşează brazdele cu iarbă pe taluzul format, urmând apoi plantarea cu sol fertil.

Plantarea pomilor
Scopul lucrării este de cunoaştere concretă a modului de plantare şi de pregătire a pomului
pentru plantat.
Repichetarea şi umplerea parţială a gropii cu pământ
Cu 2 – 3 săptămâni înainte de plantat sau uneori chiar în ziua plantării, în gropile efectuate
se trage pământ fertil de la suprafaţă pe 2/3 din groapă. În zonele frecventate de curenţi se
amplasează concomitent şi tutorii. Ei au lungimea de 1,5 – 2 m, grosimea de 6 – 8 cm. Pe adâncimea
gropii (80 cm) şi o porţiune de 20 – 30 cm ce se introduce în groapă, aceştia se ung cu ulei ars sau se
tratează cu SO4Cu 5 %.
Tutorii au rolul de a preciza locul de plantare şi a favoriza în zonele frecventate de curenţi
crestarea verticală a pomilor. În acest sens muncitorii repartizează tutori la fiecare groapă înainte de
tras pământ în acestea.
Repichetajul adică restabilirea locului de plantare se realizează fie cu scândura de
repichetaj, fie cu panglica sau sârme gradate respectiv cabluri, prin vizare.
Repichetajul cu scândura de repichetaj constă în aşezarea scândurii cu crestăturile din
capătul ei pe picheţii din marginile gropii, menţinând scândura în aceeaşi poziţie avută înainte de
săpatul gropilor. În dreptul crestăturii centrale, unde pichetul lipseşte se amplasează tutorele ce
marchează locul de plantare.
Pentru suprafeţe mici şi unde curenţii lipsesc, astăzi nu se amplasează tutorele şi în
crestătura centrală se aşează chiar pomul pentru plantat.
Repichetajul cu panglica sau cabluri marcate este utilizat pe terenurile plane şi în principal
pentru plantaţii intensive sau superintensive. Pentru acest repichetaj se utilizează picheţii din capetele
rândurilor care au rămas neschimbaţi. Între aceşti picheţi se întinde panglica sau cablul gradat şi la
distanţa de plantare pe rând se amplasează în fiecare groapă realizată, fie tutore, fie un pichet mai
lung de obicei de 80 – 100 cm sau chiar pomul.
Gropile marginale cele de pe capetele de rânduri şi chiar cele de pe perpendicularele
ajutătoare, inclusiv repichetajul lor se realizează după terminarea plantării din interiorul parcelelor
mici.
Picheţii capete de rânduri reţinuţi sunt un permanent punct de verificare a direcţiei,
rândurilor plantate.
Umplerea parţială a gropii cu pământ are ca scop, favorizarea prinderii pomilor, grăbirea
intrării pe rod. Epoca de realizare este cu 2 – 3 săptămâni înainte de plantare pentru solurile
nedesfundate sau chiar în ziua plantării pentru cele desfundate sau pentru plantarea pe şanţuri
concomitent cu tutoratul sau repichetatul.
În cazul solurilor neîngrăşate la desfundare sau în cazul nisipurilor, în cadrul fiecărei gropi
se administrează 25 – 30 kg îngrăşământ organic la adâncimea gropii adică 80 – 100 cm. El se
amestecă cu pământ din fundul gropii.
 Lucrarea continuă cu tragerea de pământ de la suprafaţa gropii adică pământ fertil. Pământul
aruncat în groapă se nivelează uniform şi dacă nu esteumed chiar se tasează uşor, se trage pământ pe
½ şi chiar 2/3 din groapă.
Când pământul rezultat de la fundul gropii este pietros, sărac, el nu se utilizează la umplerea
gropii, urmând a se folosi la plantare numai pământ de la suprafaţa solului.
Epoca optimă a lucrării este toamna după căderea frunzelor – început de noiembrie – până
la apariţia îngheţurilor.
Când există cazuri excepţionale şi anume – neprocurarea materialului săditor, apariţia
gerurilor foarte devreme – plantarea va avea loc primăvara foarte timpuriu, înainte de dezmugurire.
În acest ultim caz, pomii pornesc mai târziu în vegetaţie şi realizează uneori neprindere, deci goluri în
livadă. Se poate planta şi în ferestrele iernii dacă solul permite şi dacă temperatura este de peste
10°C. Înainte de plantat la fiecare groapă se aduc 10 – 15 kg mraniţă. Pomii pentru plantat se aduc de
la locul de stratificare la capătul parcelei şi se pregătesc pentru plantare prin fasonarea şi mocirlirea
sistemului radicular.
Fasonarea rădăcinilor constă în:
- îndepărtarea rădăcinilor uscate, eventual rănite la scoaterea din pepinieră;
- scurtarea rădăcinilor principale groase doar deasupra rănilor efectuate cu ocazia scoaterii
din pepinieră, când această ultimă lucrare nu a fost efectuată la scoaterea din pepinieră.
- scurtarea rădăcinilor subţiri de 1 – 3 mm la 8 – 10 cm. Când plantarea se realizează
primăvara, iar rădăcinile au fost fasonate la stratificare dar rănile nu s-au cicatrizat, rădăcinile
principale se scurtează foarte aproape de prima secţiune.
Imediat după fasonare sistemul radicular se mocirleşte.
Fasonarea rădăcinilor pomilor înainte de plantare r – rău; b – bine
Mocirlirea rădăcinilor este lucrarea prin care întreg sistemul radicular până la colet, se
introduce într-un amestec de pământ galben, îngrăşământ organic proaspăt de bovine şi apă – amestec
semilichid.
Mocirla pe rădăcini, favorizează cicatrizarea rănilor, contactul solului cu sistemul radicular
şi în consecinţă favorizează prinderea pomilor.
După mocirlire un muncitor repartizează pomii la groapă. Este foarte important ca cei care
fasonează, mocirlesc şi repartizează pomii la groapă să păstreze evidenţa soiurilor şi să nu efectueze
amestec.
Cel care repartizează trebuie săcunoască schema de plantare şi aceasta trebuie să fie
respectată întocmai pentru asigurarea polenizării şi a uniformităţii numeroaselor lucrări din livadă.
Pentru ca pomii să fie plantaţi înainte ca mocirla de pe rădăcini să se usuce, ei se aşează în
groapă în partea umbrită a acesteia şi se acoperă rădăcinile uşor cu pământ protejându-le până se
plantează definitiv.
Lângă tutore sau în dreptul semnului de plantare - de pe cablu - când tutorii lipsesc, se
efectuează în groapă un muşuroi din pământ reavăn, amestecat cu mraniţă, (10 - 15 kg).
La aşezarea pomului în groapă, pe muşuroiul efectuat se stabileşte foarte bine adâncimea de
plantare. Nivelul coletului este necesar a fi pe toată durata plantaţiei la nivelul solului, deci pomul să
prezinte în livadă aceeaşi adâncime ca în pepinieră. Pentru că solul nu este aşezat pe terenuri plane,
coletul se menţine mai sus de nivelul solului cu 2 - 3 cm. Când plantarea se efectuează pe pantă sau
portaltoiul este vegetativ sau zona este secetoasă, coletul se menţine cu 3 - 4 cm sub nivelul solului
faţă de cum a fost în pepinieră.
Legarea pomilor de tutore se realizează la 10 - 12 zile de la plantare, utilizând materiale
rezistente (folie de material plastic). Legarea se realizează în opt culcat, pentru a feri pomul de
eventuale răni efectuate de tutore şi de curenţi puternici. Când tutorele depăşeşte prima ramură din
coroană, el se scurtează cu ferăstrăul sub aceasta, iar capătul lui se netezeşte.
În cazul plantaţiilor prevăzute cu şpalier, acesta se instalează în primul an după plantare.
 4.9. Irigarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi
Dintre cele mai folosite metode, menţionăm:
- udarea pe brazde;
- irigarea prin aspersiune;
- irigarea prin picurare;
- irigarea prin conducte perforate;

CAPITOLUL 5

5.1. Importanta economica si sociala a cresterii animalelor

Importanta economica a cresterii animalelor consta in aceea ca furnizeaza omului produse

de origine animala, multiple si variate, furnizeaza forta de munca, animale de paza, de vanatoare de
sport sau anumale de laborator. Animalele contribuie la realizarea altor ramuri de productie.
Scopul principal al cresterii animalelor este obtinerea de produse alimentare cu mare valoare
biologica si nutritiva, cum sunt: lapte, carne, ouo, miere de albine, produse consumate ca atare sau
constituie materii prime pentru industria alimentara.Animalele furnizeaza si alte produse ca: lana,
piele, pielicele, blanuri, matase, ceara de albine, care constituie materii prime pentru o gama larga de
ramuri industriale: incaltaminte, imbracaminte, optica, cosmetica, farmaceutica, perii, pensule, lacuri,
vopsele etc.
O serie de subproduse de la animale (oase, coarne,, ongloane) din care se confectioneaza
obiecte de artizanat, cleiuri, fainuri furajere si ingrasaminte. Din intestine se fac membrane pentru
mezeluri, corzi pentru instrumente muzicale sau ata chirurgicala (catgut). De asemenea, glandele
endocrine, sangele, unele produse secundare apicole se folosesc la prepararea a numeroase
medicamente.
In regiuniole de deal si de munte se mai foloseste si acum forta de munca a calului,
magarului, bivolului sau boului. Cainele se foloseste pentru paza si vanatoare, unele rase de cai
pentru sport iar animalele de laborator servesc ca animale de experienta.
In mod indirect animalele contribuie la cresterea randamentului economic al agriculturii
deoarece 75% din productia vegetala secundara din agricultura este valorificata de animale si
transformata in produse alimentare sau materii prime industriale cu o valoare biologica si de calitate
superioara (paie, pleava, coceni, vreji etc). De asemenea numai animalele valorifica pasunile si
fanetele din zonele subcolinare si montane care nu pot fi colectate si conservate prin alte
mijloace.Terenurile mlastinoase sau baltile pot fi amenajate ca iazuri si elestee pentru piscicultura.
Animalele valorifica unele reziduuri industriale, cum ar fi taratele, borhoturile, sroturile, dar
si unele subroduse obtinute in urma prelucrarii laptelui (zerul si zara), laptele ecremat folosite in
hrana viteilor si purceilor.
Ingrasamintele naturale rezultate de la animale sunt folosite pentru fertilizarea solurilor,
sunt ecologice si contribuie la cresterea productiilor vegetale. Albinele polenizeaza suplimentar
plantele agricole entomogame, conducand la cresterea de seminte si fructe cu 20-250%. Cresterea
animalelor este o ramura a agriculturii care consuma forta de munca asigurand locuri de munca si
venituri populatiei din zonele rurale.
 5.2. Evolutia cresterii animalelor

Cresterea animalelor constituie indeletnicirea de baza a omenirii, dezvoltand aceasta ramura

formand rase ameliorate folosind metode rationale de crestere si exploatare 150-200 ani. Cresterea
de animale prin metode avansate tehnico stiintifice a inceput in urma cu 4-5 decenii, aflandu-se in
prezent la a 3-a generatie de biotehnologii.
Aprecierea corecta a stadiului de dezvoltare a animalelor necesita o cunoastere aprofundata a
evolutiei cresterii animalelor de-a lungul istoriei sociatatii omenesti.Inca din timpul comunei
primitive modul de crestere a animalelor este reflectat indirect printr-o serie de dovezi arheologice
sau diferite obiecte de lucru. In mileniul III ich. S-au descoperit la vechii egipteni desene sau
sculpturi care reflecta capturarea si domesticirea si mulsul vacilor. Cea mai mare realizare a comunei
primitive este domesticirea animalelor, care a reprezentat o noua treapta in dezvoltarea mijloacelor
de productie. Indeletnicirea cresterii animalelor a evoluat lent, astfel ca in evul mediu efectivele de
animale si modul de crestere erau inca primitive. In unele zone geografice cu conditii de mediu
favorabile au aparut animale sau grupe de animale cu insusiri productive mai bune. Concomitent cu
dezvoltarea industriei, a centrelor populate, a intensificarii comertului, cererea de produse animaliere
a inregistrat o crestere din ce in ce mai mare. Animalele erau crescute pentru producerea de produse
(carne, lapte, oua, grasime) dar si pentru furnizarea de materii rprime necesare industriei de
prelucrare (lana, piele, aducan astfel importante venituri crescatorilor. Crescatorul englez Robert
Blackwel (1725- 1795) a creat rase de oi si taurine folosind selecia, potrivirea perechilor si o
alimentatie adecvata. Prin aceleasi metode fratii Robert si Charles Colings au creat rasa Shorthorn.
In Ruria Orlov (1737- 1808).
folosind diferite incrucisari au creat o matca de cai trapasi denumita “ trapasul Orlov”. In
paralel cu progresele din ameliorarea animalelor s-au imbunatatit continuu, metodele de crestere,
ingrijire si hranire care au permis cresterea productiilor la animale.
Dezvoltarea cresterii animalelor constituie in prezent obiectul unor ample cercetari la toate
speciile.
Pe plan mondial a crescut consumul de produse din carne, scazand in aceeasi perioada
consumul de produse vegetale si de paine.
In aceste conditii zootehnia moderna urmareste dezvoltarea ritmica si constanta a efectivelor
de animale si a productiilor prin ameliorarea raselor de animale si prin perfectionarea tehnologiilor
de crestere si exploatare, precum si dezvoltarea tehnicilor de inginerie genetica si biotehnologii.
Necesitatile in produse animaliere impun dezvoltarea formelor intensive bazate pe
specializarea unitatilor productive capabile sa raspunda acestor necesitati. Zootehnia tinde sa ia
caracterul unei productii de tip industrial, sa devina o zooindustrie, ce foloseste mijloace mecanizate
si automatizate cu tehnologii de mare randament si folosirea de material biologic valoros.

5.3. Cresterea animalelor în Romania

Cresterea animalelor in Romania a constituit o ramura infloritoare din cele mai vechi
timpuri. In notele sale de calatorie HERODOT face referire la regiunile inundabile ale Dunarii care
“erau pline de vite”. Caii moldovenesti,, oile si vacile constituiau o sursa de export,inca din secolul
al 18-lea, fiind foarte apreciate de tarile vecine. Singurul factor limitator al dezvoltarii anumalelor in
acele timpuri, a fost dominatia turceasca. Tratatul de pace de Adrianopol (1829) desi a fost un
eveniment important in viata economica si politica a principatelor romane, a avut consecinte negative
asupra crsterii animalelor, conducand la reducerea suprafetelor de furaje in favoarea suprafetelor
cerealiere. Singurele zone unde animalele s-au dezvoltat au fost Transilvania, Banat si Bucovina,
aflate vremelnic sub ocupatie austriaca.
Bazele stiintifice ale zootehniei in Romania au fost puse de Nicolae Filip(1864-1922) care
a elaborat o serie de lucrari valoroase, consacrandu-si intreaga viata cresterii
animalelor.G.K.Constantinescu (1888-1950) a pus bazele genetice ale ameliorarii si a elaborat
“Tratatul de zootehnie generala”. La inceputul secolului Nicolae Teodoreanu a pus bazele formarii si
consolidarii Merinosului de Palas. In perioada 1920-1938 in Romania se inregistreaza cel mai mare
numar de animale Dupa al 2-lea razboi mondial efectivele au fost mult reduse insa dupa perioada
postbelica numarul si structura animalelor s-a modificat, rasele perfectionate si ameliorate au devenit
preponderente.
In noul context social economic din Romania, dupa anul 1989, se realizeaza tranzitia de la
economia supercentralizata la economia de piata, de dezvoltare a cresterii animalelor in ferme si
gospodarii private.

5.4. Specia

John Ray defineşte specia ca „ cea mai restrânsă grupă de vieţuitoare, ce conţine forme
specifice diferite şi care păstrează în permanenţă aceeaşi înfăţişare”. El precizează şi faptul că
niciodată o specie nu va lua naştere din ”seminţia”alteia şi invers. Ulterior,Breyn şi Linck (1733) au
folosit pentru prima dată în denumirea fiinţelor vii numele genului din care fac parte, urmat de unul
sau două nume pentru precizarea speciei.Astfel, a luat naştere nomenclatura binară, metodă ce a
fost consacrată definitiv de Karl Linne (1766), care a precizat conţinutul noţiunii de gen, ordin şi
clasă, cărora li s-au adaugat mai târziu şi cel de familie şi încrengătură. Modificarea mediilor de
viaţă ale animalelor, produce separări ale unor grupe de indivizi. Astfel,pe baza acestor
observaţii,Mayr (1940) a elaborat un concept multidimensional potrivit căruia specia este definită ca
„ totalitatea indivizilor care se reproduc între ei şi care sunt izolaţi reproductiv de alte grupuri”.
Simpson (1961) a lansat conceptul evolutiv, potrivit caruia specia reprezintă una dintre
formele existenţei vieţii, este unitatea reală a evoluţiei organice ce are o constelaţie genetică proprie,
bine echilibrată.
Dupa Myer, rolul esenţial al speciilor în procesul evoluţiei organice constă în faptul că
fiecare specie:
- are o constelaţie genică specifică care dirijează un sistem de control al morfogenezei
proprii;
- ocupă un habitat ecologic propriu, reacţionând în mod specific la caracteristicile mediului;
- este relativ polimorfă şi politipică, ca urmare are posibilităţi de adaptare la apariţia unor
condiţii de viaţă noi, fiind astfel susceptibilă să se subdividă sau din ea să derive noi populaţii
pentru noi habitate.

Formarea speciilor
Procesul biologic al evoluţiei duce în principal la apariţia de noi specii. Fiecare specie veche
se poate transforma într-un număr oarecare de specii, sau poate evolua într-o altă specie nouă, care o
înlocuieşte pe cea veche.
Un moment extrem de important în evoluţie îl constituie izolarea genetică a noii specii de
veche specie sau de speciile înrudite. Ca urmare a izolării reproductive, are loc o încetare a fluxului
de gene şi specia în formare devine specie adevărată. În acest caz, izolarea reproductivă se realizează
prin imposibilitatea încrucişării noii specii cu speciile înrudite sau în cazul în care încrucişarea are
loc, prin sterilizarea hibrizilor.
În concepţia actuală există două căi majore de apariţie a noii specii.
a) Speciaţia allopatrică – se bazează pe izolarea geografică totală şi pe existenţa unor
condiţii ecologice diferite de cele din arealul ocupat de specia parentală. Un exemplu elocvent în
acest sens îl constituie cele două specii de bizoni (american şi european), care îşi au originea într-o
specie parentală comună, au apărut după desprinderea continentului american de Europa. Cele două
specii sunt astfel rezultatul izolării geografice şi reproductive totale şi a evoluţiei lor în condiţii
ecologice diferite.
b) Speciaţia sympatrică – se realizează prin izolare reproductivă în acelaşi spaţiu
geografic, factorii ecologici în acest caz au un rol hotărâtor, iar factorii spaţiali un rol cu totul
secundar.
Acest tip de evoluţie mai este denumit ca speciaţie ecologică. Speciaţia sympatrică este mai
frecventă la plante, apariţia de specii noi realizându-se prin hibridare îndepărtată, prin poliploidizare
şi prin mutaţii.
Hibridarea interspecifică la animale este cu totul întâmplătoare. Astfel, la cele două specii
ale genului Sus, porcul domestic şi mistreţul (Sus scroafa ferrus) se întâlnesc sporadic hibrizi fertili
proveniţi din împerecheri întâmplătoare.
Hibridările între unele specii ale genului Bos au dus la obţinerea de hibrizi cu fertilitate
nelimitată. Un exemplu în acest sens îl reprezintă rasa Santa Gertruda rezultată din încrucişarea celor
două specii ale genului Bos,taurine (Bos taurus) şi zebu (Bos indicus). Hibrizii dintre speciile genului
Equus sunt viabili, dar manifestă sterilitate totală. Încrucişările între Equus caballus x Equus asinus
dau naştere în funcţie de sexul partenerilor la Equus Mullus (catârul) şi Equus hinus (bardoul).
Ca structură specia este alcătuită din : semispecie, subspecie şi rasă.
Semispecia - este o specie în curs de apariţie care posedă unele însuşiri ale speciei dar nu pe
toate, manifestând un început de mecanism de izolare reproductivă.
Subspecia - (rasa geografică sau rasa ecologică) este un grup de populaţii ale unei specii, ce
se aseamănă fenotipic, ocupă un habitat din cadrul habitatului speciei şi se deosebesc de celelalte
populaţii ale speciei.
Rasa - este alcătuită din populaţii ce dispun de genetică proprie şi este distinctă fenotipic de
alte rase ale aceleiaşi specii.
Caracterele de specie
Caracterele care au stat la baza clasificării vieţuitoarelor şi încadrării lor în anumite unităţi
sistematice au fost denumite caractere taxonomice sau sistematice.
La rândul lor caracterele care delimitează şi caracterizează o anumită specie au fost
denumite caractere de specie. Acestea sunt: morfologice, fiziologice, ecologice, etologice şi
geografice.
Cea mai importantă caracteristică de specie o constituie componenta genetică. Fiecare
specie are un anumit număr de cromozomi, precum şi un anumit fond de gene,care determină toate
caracteristicile morfologice, fiziologice, biochimice şi etologice ale speciei. Fondul de gene al
speciei, controlează şi mecanismul izolării reproductive prin care, de regulă, se împiedică schimbul
de gene cu speciile înrudite.
Caracterele morfologice - sunt cele mai importante, pe baza carora se recunosc speciile.
Acestea se referă la diferite însuşiri legate de aspectul, forma, mărimea, macro şi microstructura
organismului. În acest sens, caracterele morfologice se pot grupa în:
a) caractere morfologice externe,
b) particularităţi anatomice şi particularităţi cariologice.
Aspectele morfologice externe se referă la anumite particularităţi legate de forma
corporală, structură şi colorit al părului şi penajului.
Particularităţile anatomice constituie cele mai importante caractere de diferenţiei a
speciilor. Acestea se referă la forma şi raporturile dintre dimensiunile oaselor, la numărul vertebrelor
şi coastelor şi la particularităţile organelor interne, ca tub digestiv, glande anexe, cord, pulmon şi mai
ales organe genitale, întrucât acestea pot determina izolarea reproductivă.
Particularităţile cariologice sunt specifice fiecărei specii în parte şi se referă la formă,
dimensiuni, numărul şi structura cromozomilor.
 Caracterele fiziologice sunt reflectate în mare măsură în particularităţile morfologice.
Dintre acestea cele mai importante sunt particularităţile metabolice, serologice, biochimice şi
fecunditatea.
Caracterele ecologice se referă la faptul că între diferitele specii care populează aceeaşi
zonă geografică, există anumite adaptări la convieţuirea în comun, privitoare la : modul de procurare
a hranei, exteriorizat prin comensualism (convieţuire paşnică, reciproc avantajoasă), parazitism, etc.
Caracterele etologice se referă la particularităţile de comportament specifice indivizilor
care fac parte din aceeaşi specie. Unii cercetători acordă o importanţă deosebită raporturilor
neantagonice ce se întâlnesc în general la indivizii aceleiaşi specii sau celor antagonice existente la
indivizii din specii diferite. Alţii acordă importanţă mai mare comportamentului reproductiv ce
poate duce la izolare reproductivă.
Caracterele geografice servesc în cazul în care caracterele morfologice nu sunt
concludente, pentru identificarea speciilor.

5.4.1. Speciile de animale de interes zootehnic

Din cele aproximativ 1,5 milioane specii de animale,numai cca. 100 fac obiectul creşterii
şi exploatării de om. Din punct de vedere sistematic acestea se grupează în 4 încrengături:
Anellida, Molusca, Artheropoda şi Vertebrata. Din încrengătura Vertebrata speciile exploatate de
către om se încadrează în trei clase: Mammalia, Aves şi Pisces.

Încrengătura Anellida
- lipitoarea (Hirudo medicinalis) îndeletnicirea de creşter a ei şi purtând denumirea
Hirudinicultură.
Încrengătura Molusca
- melcul de livadă (Helix pomatia) Cohleicultură;
- midia (Mytilus edulis) Miticultură ;
- stridia (Ostrea edulis) Ostreicultură.
Încrengătura Artropoda
Ordinul Lepidoptere
- viermele de mătase de dud (Bombix mori) Sericicultură;
- viermele de mătase de stejar (Antheraea perny);
- viermele de mătase de ricin (Philosamia cintya ricini).
Ordinul Hymenoptere
- albina (Apis mellifica )Apicultura.
Încrengătura vertebrata
Clasa Mammalia
Ordinul Artiodactylae (paricopitate)
- taurinele (Bos taurus);
- bubalinele (Bubalus domesticus);
- porcinele (Sus domesticus);
- ovinele (Ovis aries);
- caprinele (Capra hircus).
Ordinul Perisodacrylae (imparicopitate-solipede)
- - calul /Equus caballus);
- - măgarul (E. Asinus).
Ordinul Lagomorfa
- - iepurele (Oryctolagus cuniculus domesticus) cuniculicultura.
Clasa Aves: Avicultura cuprinde:
Ordinul Galiformes
 - găina (Gallus domesticus);
- curca (Meleagris galopavo);
- prezinte interes utilitar-economic, să aibă o valoare zootehnică ridicată şi un număr
suficient de indivizi pentru evitarea împerecherilor consangvine.

Subdiviziunile rasei
- Subdiviziunile rasei sunt linia şi familia. Acestea sunt rezultatul intervenţiei dirijate a
omului sau a factorului geografic ce conduc la izolarea reproductivă şi modificarea genotipică a
unei părţi a rasei.
- Linia este o subpopulaţie a rasei a cărei izolare reproductivă este riguros controlată de
om şi care face obiectul unei munci de ameliorare foarte lungă .
După nivelul consangvinizării distingem:
- Linia zootehnică sau linia neconsangvinizată care este o subpopulaţie a rasei ce se
deosebeşte de alte subpopulaţii prin anumite însuşiri de producţie, diferenţele morfologice fiind
practic insesizabile.
- La animalele mari liniile poartă denumirea întemeitorului iar la animalele mici
sunt codificate prin numere sau litere. Ex.: hibridul de păsări ROSO 70 este format din liniile
H,M şi P din rasa Rhode Island. Orice fermă de elită care îşi asigură reproducători din prăsilă
proprie mai multe generaţii constituie în fapt o linie.
- Linia moderat consangvinizată este o populaţie simplă reprezentată de descendenţii
unor reproducători valoroşi, care se împerechează între ei, asigurându-se o asemănare genetică
mare a populaţiei cu aceşti reproducători valoroşi (cca.25%). Aceasta rezultă prin împerecherea
nepoţilor şi strănepoţilor între ei.
- Linia consangvinizată este reprezentată de indivizii rezultaţi din împerecherea
reproducătorilor strâns înrudiţi (fraţi între ei, părinţi cu fii).
- În afara liniilor în toate populaţiile de animale se găsesc familiile reprezentate
de grupe de indivizi apropiaţi înrudiţi (fraţi, surori sau semifraţi). Acestea formează reţeaua din
care este compusă populaţia. Ele apar şi dispar continuu, nefiind formaţiuni stabile genetic.
- Individul este entitatea biologică ce stă la baza populaţiilor de animale şi formează
unitatea productivă şi obiectul observaţiilor şi cercetărilor.
- Factorii formării raselor
- Urmărind filogenia raselor constatăm că acestea s-au format sub influenţa
unui complex de factori istorico-naturali şi social-economici, delimitarea acţiunii unora sau a
altora fiind imposibilă.
- Factorii istorico-naturali au acţionat mai puternic până la sfârşitul secolului al
XVIII-lea. Dintre factorii istorico-naturali care au contribuit la formarea raselor, cei mai
importanţi sunt: originea polifiletică a unor specii de animale domestice şi migraţia popoarelor.
- Referitor la originea polifiletică a unor specii, exemplul cel mai ilustrativ îl
oferă taurinele care provin din mai multe forme sălbatice domesticite concomitent în mai multe
zone geografice. Astfel, rasa Sura de stepă decide din Bos taurus brachycephalus, rasa
Simmental din Bos taurus frontosus, rasa Aberdeen Angus din Bos taurus akeratos, iar rasele
Calmucă şi Kirkhiză din Bos taurus ortocerus.
- Apariţia raselor de animale domestice a fost facilitată şi de migraţia popoarelor
care a dus la suprapunerea populaţiilor locale din zone geografice diferite, apărând astfel noi
tipuri şi forme de animale fondatoare de noi rase.
Numărul redus de rase primitive şi asemănarea lor cu formele sălbatice de
provenienţă, demonstrează în mod convingător că intervenţia omului asupra formării lor a fost mai
puţin conştientă. Cu toate acestea, există rase naturale cu caractere şi însuşiri valoroase. De
exemplu rasele de ovine Ţurcană cunoscută din timpuri străvechi şi Merinos, provenită din
populaţiile crescute de unele triburi din Africa de Nord sunt crescute şi apreciate şi în prezent.
 Factorii social-economici au acţionat mai evident către sfârşitul secolului al XVIII-
lea şi în sec. al XIX-lea, când dezvoltarea capitalismului a produs transformări esenţiale în relaţiile
de producţie, în economie şi tehnică.
În această perioadă concomitent cu îmbunătăţirea factorilor de mediu, alimentaţie,
cazare, gimnastică funcţională, se pun bazele ştiinţifice şi se îmbunătăţesc metodele de
ameliorare-selecţie, încrucişare şi potrivirea perechilor. Acestea au condus la formarea unui număr
foarte mare de rase cu aptitudini productive deosebit de valoroase.
Astăzi numărul de rase este foarte mare, orientativ după datele furnizate de W.Koch
(1954) are exista 120 rase de taurine, 60 rase de cabaline, 50 rase de ovine, 35 rase de porcine, 90
rase de iepuri, 200 rase de câini, 200 rase de porumbei, 150 rase de găini, 30 rase de raţe, 20 rase
de gâşte.

5.4.2. Caracterele de rasă

Caracterele de rasă reprezintă însuşiri morfologice şi fiziologice comune indivizilor
aparţinând unei rase, însuşiri ce constituie criteriile de diferenţiere a unei rase de alta.
Caracterele de rasă stau la baza stabilirii apartenenţei de rasă a unui animal, a gradului
de exprimare a caracterelor de rasă la un individ şi a modului cum evoluează o rasă. Totodată
acestea permit aprecierea eficienţei metodelor de creştere, întreţinere, exploatare şi ameliorare
aplicate.
După natura lor caracterele de rasă pot fi : caractere morfologice şi caractere
fiziologice.
Caracterele morfologice se referă la talie, masa corporală, conformaţia corporală, piele
şi producţiile piloase, culoare.
Talia şi masa corporală diferă de la o rasă la alta în cadrul diferitelor specii, în funcţie
de care rasele pot fi: a)hipometrice, având la cabaline talia sub 150 cm şi masa corporală sub 500
kg, iar la taurine talia sub 125 cm; b)eumetrice, având la cabaline talia de 150-160 cm şi masa
corporală de 500-600 kg, iar la taurine talia de 125-135 cm şi c) hipermetrice, având la cabaline
talia mai mare de 160 cm şi masa corporală peste 600 kg, iar la taurine talia mai mare de 135 cm.
Conformaţia corporală este dată de raportul dintre diferite dimensiuni şi segmente
corporale ce definesc formatul corporal al animalelor, de profilul capului, de tipul craniologic la
bovine; de dimensiunile şi portul urechilor la porci, de forma crestei la găini ş.a. La toate speciile
însuşirile pielii : grosime, densitate, elasticitate, raport derm-ţesut conjunctiv subcutanat (subderm)
diferă de la o rasă la alta.
Culoarea părului, a lânii şi a penajului constituie un caracter de diferenţiere a raselor
la-taurine, suine, ovine, caprine, mai puţin la cabaline şi păsări.
Caracterele fiziologice
Aceatea constituie baza producţiilor economice şi au importanţă atât în diferenţierea
raselor cât şi în lucrările de ameliorare. Principalele caractere fiziologice sunt: capacitatea
productivă, prolificitatea, capacitatea de valorificare a hranei, temperamentul, rezistenţa şi
pretenţiozitatea.
Capacitatea productivă este cel mai important criteriu fiziologic, ce variază atât în
funcţie de specie cât mai ales în funcţie de rasă.
Prolificitatea este însuşirea femelelor din speciile multipare de a da naştere la un
număr mai mare de produşi. Această însuşire variază mult în cadrul raselor de ovine. Astfel, rasele
Romanov şi Friză produc 2-3 miei la o fătare. La porcine, rasa Mangaliţa produce la o fătare 4-6
purcei în timp ce rasa Marele alb produce 10-12 purcei.
Precocitatea este însuşirea pe care o au unele rase de a atinge maturitatea
reproductivă, corporală şi productivă la vârste cât mai timpurii. Rasele primitive sunt mai tardive,
în timp ce rasele ameliorate şi perfecţionate sunt mai precoce. Astfel la porcine maturitatea
sexuală se realizează la :7-8 luni la rasa Landrace, la 12 luni la Mangaliţa iar la păsări la 4-4,5 luni
la Leghorn şi la 6-7 luni la rasele mixte.
Capacitatea de valorificare a hranei examinată prin consumul specific respectiv
UN/kg, produs este urmărită la toate speciile şi rasele. La porcine aceasta este de 3-3,5 UN/kg
spor la rasa Landrace şi 7-8 UN/kg spor la rasa Stocli.
Rezistenţa şi pretenţiozitatea sunt însuşiri foarte importante ce diferă de la o rasă la
alta şi care se află în relaţie directă cu gradul de ameliorare al raselor.

5.4.3. Clasificarea raselor

Criteriile care stau la baza clasificării raselor sunt foarte numeroase,astfel:
1. După dezvoltarea corporală:
- rase uşoare (hipomterice);
- rase mijlocii (eumetrice);
- rase grele (hipermetrice).
2. După criterii anatomice la ovine:
- oi cu coadă scurtă, (Brachyurae);
- oi cu coadă lungă (Dolycourae);
- oi cu coada grasă (Steatopygae);
- oi cu coada lată (Platyurae).
3. După criteriul economic la:
- Taurine: rase de lapte; rase de carne, rase mixte.
- Ovine : rase de lână, rase de carne, rase de lapte, rase mixte.
- Porcine: rase de carne, rase de grăsime, rase mixte.
- Cabaline: rase de viteză şi tracţiune uşoară; rase de tracţiune intermediară; rase de
tracţiune grea.
- Păsări: rase de ouă, rase de carne, rase mixte.
4. După gradul de ameliorare:
- rase perfecţionate;
- rase ameliorate;
- rase locale.
Rasele perfecţionate (suprarase) sunt rezultatul muncii de ameliorare a omului. Se mai
numesc „rase pure” având sensul de „complet izolate reproductiv”, nu de homozigote.
Sunt rase artificiale cu rol ameliorator, izolate reproductiv prin ţinerea registrului
genealogic. Acestea au productivitate mare ca urmare a selecţiei într-o singură direcţie. În această
categorie se încadrează rasele de carne Shorthorn, rasele de lapte Jersey şi Friză la taurine, rasa
pursânge englez la cabaline, rasa Landrace la suine şi rasa Leghorn la păsări. În majoritatea
cazurilor acestea sunt rase cosmopolite-Merinosul, Marele alb, Pur sânge englez, Friza.
Rasele ameliorate (semirase sau rase în tranziţie) sunt populaţii care au unele atribute ale
rasei dar nu sunt încă consolidate genetic, practicându-se în continuare încrucişări de ameliorare.
În această categorie din cadrul raselor de la noi se încadrează : Bălţata românească, Bruna la
taurine, porcul alb de Banat şi Bazna şi ovinele Merinos Transilvanean.
Rasele locale provin direct din strămoşii sălbatici- fiind izolate reproductiv prin bariere
geografice sau politice, (Sura de stepă, Stocli, Ţurcană, Ţigaie).
Nomenclatura raselor este atribuită după diverse criterii cum are fi:
- după localitate – rasa Bazna, Merinos de Palas;
- zona geografică – Merinosul transilvănean, Roşie daneză;
- culoare – rasa Brună;
- numele crescătorului – Doberman
 5.5. Caracterele şi însuşirile animalelor domestice

5.5.1. Constituţia animalelor domestice

Constituţia reprezinta totalitatea caracterelor şi însuşirilor unui individ sau grupe de indivizi,
aspecte ce se traduc atât în planul general al organismului prin puterea lui de viaţă, rezistenţa la boli
şi condiţiile mediului înconjurător cât şi prin capacitatea lui de producţie şi reproducţie.
Termenul de constituţie provine din limba latină constituire şi reprezintă alcătuirea unui
întreg din părţi componente.
Aprecierea constituţiei include studiul elementelor macrostructurale (exteriorului), şi a
elementelor microstructurale şi a indicilor funcţionali-histologici, fiziologici şi biochimici.
Capacitatea productivă a unui animal depinde deci atât de structura ţesuturilor şi organelor,
de intensitatea şi calitatea activităţii lor funcţionale cât şi de unele particularităţi legate de valoarea
economică şi de reproducţie.
Tipurile constituţionale
Folosind ca elemente de apreciere activitatea funcţională şi calitatea proceselor metabolice,
distingem două tipuri fiziologice sau constituţional funcţionale: tipul respirator şi tipul digestiv.
Tipul respirator încadrează animalele cu cavitatea toracică bine dezvoltată în lungime,
adâncă şi comprimată lateral, cu coaste mai subţiri şi spaţii intercostale largi. Coastele sunt mai puţin
curbate şi dispuse oblic pe coloana vertebrală determinând o cutie toracică profundă cu o capacitate
respiratorie mare.
Animalele din acest tip fiziologic au format corporal trapezoidal cu baza mare la nivelul
trenului posterior, au gâtul lung şi subţire, membre lungi subţiri şi musculatura fermă, piele fină,
elastică cu peri fini scurţi şi mai rari. Contururile corporale sunt mai unghiuloase, cu proeminentele
osoase şi vascularizaţia mai evidente.
Acest tip funcţional este caracteristic animalelor de viteză la cabaline, raselor de lapte la
bovine şi ovine şi raselor pentru producţia de ouă la păsări.
Tubul digestiv se caracterizează prin capacitate respiratorie mai redusă, animalele având
toracele mai scurt, adânc, larg, cu coaste mai late şi spaţii intercostale mai mici.
Coastele sunt arcuite şi aproape perpendiculare pe coloana vertebrală determinând un
torace aproape rotund pe secţiune.
Animalele au trunchiul, toracele, şalele şi crupa mai lungi, largi şi bine îmbrăcate în
musculatură determinând un format corporal dreptunghiular. Membrele sunt mai scurte şi groase,
pielea mai groasă şi fanerele mai abundente. Contururile corporale mai rotunjite şi vascularizaţia
mai puţin evidenţiată. Acest tip constituţional – funcţional este caracteristic raselor de taurine şi ovine
de carne, cailor de tracţiune grea, raselor de suine de carne.
La acest tip constituţional-funcţional predomină procesele anabolice animalele
caracterizându-se printr-o bună capacitate de îngrăşare.
Exista si tipuri constitutionale mixte.
In aprecierea constituţiei se ia în considerare totalitatea caracterelor morfofiziologice ale
organismului,în funcţie de care se disting patru tipuri constituţional-morfologice:
fină, robustă sau compactă, debilă şi grosolană.
Constituţia fină este caracteristică animalelor cu corpul lung, capul fin, gâtul şi membrele
lungi, cu mase musculare şi tendoane bine dezvoltate şi bine reliefate. Scheletul este fin şi compact,
cu unghiuri externe bine reliefate datorită cantităţii reduse de ţesut şi ţesut adipos subcutanat. Pielea
este subţire, fină, elastică, cu numeroase pliuri, cu vascularizaţie foarte bine evidenţiată, părul mic şi
lucios, copite mici cu coarne tari şi foarte rezistente. Sunt animale cu temperament vioi, privire ageră,
capabile de reacţii prompte şi viguroase, la care predomină latura catabolică a metabolismului.
 Animalele cu constituţie fină prezintă aptitudini bune pentru lapte, viteză, lână şi sunt slabe
producătoare de carne. Acest tip constituţional este caracteristic raselor de taurine Friză şi Jersey, de
cabaline Pur sânge englez şi Arab şi de găini Leghorn.
Constituţia fină este deci caracteristică vacilor de lapte, cailor de viteză, ovinelor cu lână
fină, păsărilor de ouă.
Constituţia robustă este un tip dorit, util, caracteristic animalelor mixte şi de carne. Este
întâlnită la taurinele de lapte- carne şi carne- lapte la ovinele de carne- lapte şi lână- carne, la suinele
de carne, la păsările de carne şi mixte şi la caii din rasele intermediare.
Animalele cu constituţie robustă sunt mai masive, cu trunchi scurt, larg şi adânc, cu membre
scurte şi groase, cu copite mai mari, cu musculatura dezvoltată şi puternică, cu osatura bine
dezvoltată şi rezistentă, cu pielea mai groasă, densă şi mai puţin elastică. Părul este mai gros şi
abundent, unghiurile osoase mediu reliefate şi vascularizaţia mai puţin evidentă.
În cadrul acestui tip constituţional se întâlneşte subtipul robust-compact şi robust -
afânat.
Animalele cu constituţie robust- compactă prezintă un trunchi armonios, suficient de
lung, de larg şi adânc, cu piept larg, abdomenl bine dezvoltat, crupa lungă şi largă. Membrele sunt
bine dezvoltate, bine îmbrăcate în mase musculare, cu tendoane puternice, piele suplu, rezistentă, cu
pliuri rase, păr lucios, dens şi mai lung.Sunt animale de tip mezomorf, digestivo-respirator.
Acest subtip constituţional este caracteristic raselor intermediare care dau producţii mixte,
Brună, Ţigaie, Marele alb, Marele negru, Bazna.
Constituţia robust- afânată este specifică animalelor pentru producţia de carne la taurine şi
ovine, de carne- grăsime la porcine şi de tracţiune grea la cabaline, care au o mare capacitate de
conversie a hranei, sunt precoce, dar cu arderi lente, şi au tendinţa de îngrăşare rapidă.
Se caracterizează printr-un format longiliniu la taurine şi ovine şi brevimorf la porcine şi
cabaline, având la acestea lungimea oblică mai mică decât talia, toracele larg, adânc, rotund pe
secţiune, scheletul fin dar rezistent, mase musculare foarte bine dezvoltate cu o capacitate mare de
grăsime interfibrilară. Au spinarea, şalele şi crupa largi, membre puternice, cu articulaţii largi şi bine
reliefate, tendoane groase şi puternice, părul lung şi des.
Această constituţie este caracteristică taurinelor de carne: Aberdeen, Angus, Santa Gertruda,
Hereford; de ovine: Leicester, Romney –Marsh, Suffolk, de porcine: Mangaliţa, Lincoln şi de
cabaline: Ardenez şi Brabonson.
Constituţia debilă este o exagerare a constituţiei fină, fiind caracteristică animalelor
degenerate, uzate, subnutrite, exploatate neraţional.
Constituţia debilă trebuie diferenţiată de cea suprafină, ea având în general un substrat
patologic pe când constituţia suprafină este consecinţa dirijării creşterii şi selecţiei intense pentru
producţii unilaterale- lapte, lână fină, ouă.
Animalele cu o constituţie debilă sunt plăpânde, cu scheletul fin şi puţin rezistent. Masele
musculare slab dezvoltate încât unghiurile osoase şi contururile articulare sunt foarte evidente,
pielea este exagerat de fină. Animalele au o respiraţie scurtă şi accelerată, rumegare lentă, sunt
predispuse la oboseală, se hrănesc şi se deplasează cu greutate. Au o producţie foarte mică,
prolificitatea, precocitatea şi vitalitatea scăzute.
Produşii rezultaţi de la mame debile să fie înlăturate din crescătorii şi în mod special din
loturile de reproducţie, fiind neeconomice .
Constituţia grosolană constituie o exagerare a constituţiei robuste. Animalele cu o
constituţie grosolană au o conformaţie nearmonioasă, segmentele corporale fiind disproporţionate.
Au capul şi urechile mari cu păr abundent în conchia auriculară. Ochii sunt acoperiţi de pleoape
groase, infiltrate, buzele sunt groase şi cărnoase. Pielea este groasă, afânată, lipsită de elasticitate,
părul abundent foarte gros, stufos. Osatura este grosolană, şi musculatura lipsită de tonicitate.
Animalele cu constituţie grosolană au o reactivitate scăzută, se deplasează greu şi obosesc
uşor, au prolificitate şi precocitate scăzute, dimorfism sexual slab exteriorizat, maturitate sexuală
întârziată. Acest tip de constituţie se întâlneşte mai frecvent la rasele primitive, tardive. Animalele cu
constituţia grosolană se exclud de la reproducţie.

Cauzele şi semnele slăbirii constituţiei

Tipul constituţional al animalului este ereditar şi deci transmisibil la descendenţi în cazul în
care mediul exterior şi alţi factori care intervin în timpul procesului ontogenetic nu se schimbă.
În cazul în care condiţiile de mediu din zona geografică de formare se schimbă s-au
animalele sunt transferate în alte zone, ca urmare a restructurării proceselor metabolice şi
fiziologice, se pot produce modificări morfofuncţionale care vor determina şi modificări ale tipului
constituţional. Unele modificări pot fi favorabile producţiei pentru care este exploatată rasa,
altele nefavorabile slăbind constituţia animalelor şi reducând rentabilitatea creşterii lor.
Pe lângă condiţiile de mediu, slăbirea constituţiei poate fi determinată şi de consangvinitate,
alimentaţie, îngrijiree, antrenamentul, gimnastica funcţională.
Slăbirea constituţiei se manifestă prin modificări de ordin funcţional care afectează un
anumit organ, dar care de regulă se răsfrâng asupra întregului organism (aparatul reproductiv).
În cazul slăbirii constituţiei producţia animalului scade chiar dacă acesta este întreţinut şi
îngrijit în condiţii corespunzătoare, organismul este mai receptiv la boli, se resimte mai mult la
acţiunea factorilor neprielnici de mediu fiindu-i modificate însăşi rezistenţa şi mecanismele de
apărare ale organismului.
Pentru prevenirea slăbirii constituţiei şi degenerării animalelor mai cu seamă a celor cu
producţii ridicate la care acest fenomen se manifestă mai repede şi mai intens, se impune depistarea
cât mai devreme a acţiunii factorilor determinanţi şi combaterea efectelor acestora prin alimentaţie
corespunzătoare, muncă controlată şi îngrijire continuă.

Condiţia animalelor domestice

Pentru aprecierea corectă a unui animal se impune să se ia în considerare şi condiţia în
care acesta se găseşte.
Condiţia animalului este exprimată de starea de întreţinere şi fiziologică a animalului ce
se reflectă în aspectul lui general, însuşirile lui generale şi particulare care-i definesc capacitatea
productivă.
Animalele pot fi: în condiţie de reproducţie, de producţie (muncă sau antrenament), de
îngrijire, de extenuare şi de expoziţie.
Condiţia de reproducţie defineşte o anumită structură şi stare funcţională a organismului
mascul sau femel care a ajuns la maturitate sexuală şi este capabil să se reproducă şi să dea produşi
viabili, bine dezvoltaţi şi sănătoşi.
Condiţia de reproducţie nu trebuie confundată cu capacitatea animalului de a se reproduce,
aceasta din urmă fiind dependentă în principal de maturitatea sexuală. În condiţie de reproducţie, atât
la mascul cât şi la femelă, organismul trebuie să fie bine dezvoltat, într-o stare bună de întreţinere, cu
marile funcţii normale ca ritm, intensitate, amplitudine, frecvenţă, cu organele de reproducţie
normale, cu apetit sexual prezent. Animalul trebuie să posede însuşirile morfoproductive specifice
rasei.
Condiţia de producţie (de muncă sau antrenament) se caracterizează printr-o dezvoltare
armonioasă a organismului animal şi a marilor funcţii. Animalele au scheletul bine dezvoltat,
articulaţiile şi tendoanele consolidate, fortificate, musculatura dezvoltată şi bine reliefată, ţesutul
adipos slab reprezentat. Animalele în condiţie de muncă trebuie să fie bine dezvoltate şi
proporţionate, cu scheletul membrelor rezistent, cu articulaţii libere şi mobile, iar masele musculare
cu rol în locomoţie, să fie bine dezvoltate şi cu tonus ridicat, capabile să asigure o mare capacitate de
tracţiune.
 Această condiţie trebuie să caracterizeze caii de curse şi animalele de muncă.
Condiţia de îngrăşare defineşte o anumită stare a organismului animal specifică raselor de
carne, care dispun de o mare capacitate de conversie a hranei şi de însuşirea de a depune grăsime în
anumite condiţii de îngrijite şi întreţinere. Condiţia de îngrăşare este improprie aprecierii exteriorului
şi efectuării de măsurători deoarece depunerea stratului subcutan de grăsime poate masca, prin
nivelare, unele defecte de conformaţie.
Condiţia de expoziţie este expresia unei stări corecte, corespunzătoare din toate punctele de
vedere a standardului rasei. Animalul în această condiţie trebuie să întrunească sumumul însuşirilor
rasei, liniei, sexului şi vârstei, însuşiri care corespund unei anumite direcţii de exploatare: carne,
lapte, muncă, mixte. Animalele în această condiţie trebuie să se încadreze prin însuşirile lor
morfologice în categoriile elită şi record, a cerinţelor standardelor de rasă.
Condiţia de extenuare este o stare nedorită, ce poate fi întâlnită la animale atât în perioada
de creştere cât şi în perioada maturităţii. Poate fi determinată fie de stări patologice cronice,
organismul fiind incapabil de a folosi hrana, fie de epuizarea acestuia, ca urmare a stării de
oboseală, surmenaj şi uzură datorate exploatării iraţionale a animalelor. Ea apare la animalele tinere
supuse la eforturi mari de tracţiune sau neantrenate corespunzător în prealabil.
Animalele în condiţie de extenuare sunt slabe, unghiurile osoase, coastele şi apofizele
spinale evidente, masele musculare au tendinţa de emaciere, animalul se deplasează greu, este
incapabil de efort, iar atunci când este obligat să-l facă, oboseşte foarte repede.
Aceste animale formează împreună cu cele cu tare ereditare şi stări patologice ireversibile,
obiectul reformei.
Aprecierea exteriorului este dificilă deoarece din cauza emacierii musculare dimensiunile
între repere sunt nereale, iar defectele de conformaţie accentuate.

5.6. Temperamentul la animalele domestice

Ca noţiune temperamentul a fost definit de G.K. Constantinescu încă din 1930 fiind
considerat „expresia calităţii sistemului nervos, respectiv iuţeala cu care individul reacţionează la
factorii excitanţi”.
Temperamentul animalelor este: vioi si limfatic
Reacţiile de răspuns, la excitanţi şi stimuli, egali ca intensitate şi durată de acţiune, diferă
de la individ la individ, în funcţie de particularităţile constituţionale, de sistemul nervos, de mediul
extern şi de starea de sănătate a organismului.
Se consideră că temperamentul este legat de tipul constituţional fiziologic al animalului,
animalele de tip respirator reacţionează mai prompt şi mai intens decât cele de tip digestiv,
apreciindu-se că împărţirea acestora în: animale cu temperament vioi şi animale cu temperament
limfatic are fi fundamentată ştiinţific şi are reflecta realitatea din lumea animalelor domestice.
Temperamentul animalelor este: vioi si limfatic
Temperamentul vioi este caracteristic animalelor din rasele de lapte şi cailor de viteză
Friză, Jersey, Pur sânge englez, Arab. Acesta se caracterizează prin energie, vigoare şi mobilitate
mare în mers. Animalele cu temperament vioi au ochi limpezi, expresivi, urechile mobile, corpul
zvelt, reflexele prompte.
Temperamentul limfatic este specific animalelor din rasele grele, de povară, normal
animalelor de carne, tipului constituţional digestiv, care prezintă reflexe încete şi reacţii şterse faţă
de excitanţi. Organismul lor exprimă forţa de capacitate de efort mare şi prelungit. Animalele sunt
limfatice, încete si lente.
Există şi tipuri intermediare, specifice ca temperament raselor cu producţii mixte,
corespunzătoare tipului constituţional respiratoro- digestiv şi digestivo- respirator.
Dupa DUERST Y.U. (1927) lclasifică tipul animalelor în:
-tipul hipersensibil (foarte vioi şi sensibil la acţiunea stimulilor externi);
 -tipul sensibil (cu o vioiciune evidentă şi sensibilitate mare la excitanţi);
-tipul mezosensibil (cu reacţii de răspuns moderate la factorii interni şi externi);
-tipul hiposensibil, cu sensibilitate şi vioiciune reduse, cu reacţii greoaie la excitanţi şi
cu mişcări foarte lente.
În aprecierea temperamentului unui animal, a intensităţii şi a calităţii reflexelor şi a
răspunsului la acţiunea excitanţilor, trebuie avută în vedere starea lui de sănătate. Un organism
bolnav, febril, epuizat, obosit, surmenat, sau cu grad avansat de uzură fiziologică va da răspunsuri
slabe la excitanţi, chiar de intensitate ridicată.
Temperamentul exprimat şi apreciat prin gradul de reactivitate se apreciază numai la
animalele sănătoase care au crescut şi s-au dezvoltat în condiţii normale, care sunt exploatate
raţional şi se află în stare de sănătate.
5.7. Adaptarea şi aclimatizarea raselor

În decursul timpului în unele ţări ca urmare a condiţiilor favorabile, s-au creat rase de
animale valoroase. Astfel, în Anglia, ţara care a întrunit cele mai multe din aceste condiţii, s-au creat
o serie de rase începând cu finele secolului al XVIII-lea şi continuând până în zilele noastre cum are
fi:
-taurine: Shorthorn, Hereford, Aberdeen Angus;
-ovine: Leicester, Suffolk, Romney Marsh, Shouthdown;
-porcine: Marele alb, Berk;
-cabaline: Pur sânge englez

În alte ţări europene s-au format o serie de rase valoroase ca:

FRANTA: Merinosul Rambouillet, Charolaise, Limousine;
OLANDA: Ostfriză;
DANEMARCA: Landrace
ELVETIA: Simmental şi Schwyz;

Pe parcursul timpului reproducătorii masculi sau chiar grupuri mai mici sau mai mari de
indivizi din aceste rase au fost importate în ţări cu condiţii pedoclimatice diferite fie pentru creştere
în rasă curată, fie pentru ameliorarea unor rase locale cu însuşiri inferioare din aceste ţări.
IN ROMANIA ;
- la mijlocul sec. al XIX-lea au fost aduse taurine Schwyz şi Simmental;
- înainte de primul război mondial s-au făcut importuri de oi Merinos şi Karakul, de
vaci din rasele Olandeză şi Shorthorn.
Importurile de animale au fost intensificate între cele două războaie mondiale şi mai ales în
perioada 1958-1965 când au fost importate o serie de rase. Astfel la: - bovine Hereford, Shorthorn
(Anglia), Santa Gertruda (SUA), Charolaise (Franţa), Friza, Jersey (Olanda, Danemarca, RFG,
Anglia, Canada), Schwyz, Simental (Elveţia).
- ovine rasele Merinos de Stavropol, Merinos Rambouillet, Merinolandschaf. În anii
1980-1985 se fac importuri masive de oi din rasele Corriedale, Romney-Marsh, Polwarth,
Merinos din Australia şi Noua Zeelandă.
- porcine s-au importat rasele Landrace din Danemarca, Pietrain din Belgia, Duroc,
Hampshire din SUA;
- păsări s-au adus rase şi linii de găini Leghorn, Cornish, Plaimouth Roc, raţele
Campbell, Peking, etc.
Nu toate animalele s-au adaptat la noile condiţii. Reacţiile de neadaptare -
dezechilibru biologic (modificări morfologice şi fiziologice negative) în care sunt implicate două
fenomene: adaptarea şi aclimatizarea.
 Modificarea condiţiilor de mediu între anumite limite faţă de cele în care s-a format
o rasă sau populaţie de animale determină organismul să-şi restabilească un nou echilibru biologic-
ecologic. Sunt însă şi situaţii în care modificările factorilor de mediu sunt atât de profunde, încât
organismele animale nu mai sunt capabile să-şi restabilească acest echilibru, determinând apariţia
fenomenului de degenerare sau chiar moartea.

5.7.1. Influenţa factorilor naturali şi artificiali asupra procesului de adaptare şi

aclimatizare
Cunoaşterea factorilor naturali şi artificiali implicaţi în procesul de adaptare şi
aclimatizare Dintre numeroşii factori de mediu, cea mai mare influenţă asupra organismului animal
o au alimentaţia şi factorii climatici (temperatură, umiditate, lumină şi presiune atmosferică, sol,
altitudine şi factorii tehnologici).

5.7.2. Influenţa alimentaţiei asupra organismului

Alimentaţia are o influenţă hotărâtoare în perioada de creştere şi în perioada de
dezvoltare a organismului Unii cercetători (I.Hammond, M.F. Ivanov, Fischer W.) consideră că
formele caracteristice tipului de carne s-ar datora alimentaţiei abundente, iar conformaţia tipică a
animalelor primitive, unei alimentaţii neraţionale şi dezechilibrate în perioada de creştere. Astfel, s-a
constatat că tăuraşii din rasa Pinzgau subalimentaţi în perioada de creştere au la maturitate mari
defecte de exterior, tipice unei constituţii grosolane, în timp ce cei hrăniţi corespunzător devin
robuşti, cu pronunţate aptitudini pentru carne.
- In perioada de tinereţe aparatul digestiv al animalelor are o mare plasticitate şi capacitate
de adaptare la diferite regimuri de furajare pe care le valorifică cu o eficienţă mai mare la vârsta
adultă.
- O influenţă hotărâtoare asupra creşterii şi dezvoltării o are valoarea biologică a
nutreţurilor, conferită de conţinutul în vitamine, microelemente, săruri minerale, lipide, proteine,
aminoacizi, ş.a.

5.7.3. Influenţa factorilor naturali climatici asupra organismului animal

Factorii climatici acţionează cumulativ şi complex asupra organismului.

Temperatura acţionează foarte complex asupra pielii, asupra proceselor metabolice şi
asupra funcţionării unor organe şi aparate.
În condiţiile climatului cald pielea animalelor este subţire, cutată, ţesutul subcutanat redus,
părul rar, în timp ce în condiţiile climatului rece pielea animalelor este groasă, lipsită de cute, cu ţesut
subcutanat şi adipos bogat, iar părul este dens şi abundent. Toate aceste diferenţe influenţează direct
procesul de termoreglare.
Temperaturile din adăposturi scăzute o lungă durată în timpul iernii, determină la tineretul
taurin o creştere abundentă a părului.
Dacă pentru tineretul taurin, temperaturile scăzute au efecte defavorabile , în schimb pentru
animalele de blană acestea influenţează pozitiv calitatea blănii.
Numeroase experienţe dovedesc că oscilaţiile termice de scurtă durată măresc pofta de
mâncare şi rezistenţa, producând aşa numitul fenomen de călire a organismului.
Rasele formate în condiţiile climatului oceanic (cu temperaturi constante) se adaptează mai
greu la condiţiile de mediu schimbate, comparativ cu cele create în condiţiile climatului temperat.
Temperatura influenţează puternic funcţia glandelor sexuale producând în anumite cazuri
sterilitate temporară sau definitivă.
În condiţiile climatului temperat, temperatura de peste 30oC poate produce sterilitate
temporară la masculii animalelor de fermă.
 În general temperaturile între 8-25oC sunt favorabile majorităţii producţiilor animale.
Temperaturile prelungite de peste 32oC, în condiţiile climatului temperat, reduc ritmul de
creştere a lânii la oi, iar la scroafe secreţia lactantă încetează. Temperatura de 0 oC şi o umiditate
ridicată produce la purcei moartea în masă.
Umiditatea aerului acţionează de cele mai multe ori în strânsă legătură cu temperatura. În
condiţii de umiditate scăzută rezistenţa animalelor este mai mare atât la temperatură ridicată cât şi la
temperatură scăzută.
Umiditatea influenţează în mare măsură nu numai starea de sănătate a animalelor ci şi
producţiilor lor. La specia ovină, care prin metode de creştere practicate se află cel mai mult sub
influenţa factorilor climatici, s-a constatat că în zonele temperate, cu umiditate relativă ridicată, cel
mai bine se adaptează rasele cu lână groasă (Ţurcană). Totodată într-un asemenea climat calitatea
pielicelelor Karakul se depreciază, rasa fiind creată în condiţii de stepă.
Lumina este un factor cu acţiune multiplă asupra organismelor animale. În mod direct
lumina acţionează asupra pielii, intensitatea şi efectul ei depinzând în mare măsură de pigmentaţia şi
de natura învelişului pilos al animalului.
Componenţa ultravioletă a luminii solare, intensifică circulaţia sangvină, determină
transformarea ergosterinei în vitamina D, prevenind astfel, apariţia rahitismului la animalele tinere.
Radiaţia luminoasă prea puternică produce la animalele cu pielea nepigmentată şi
îmbrăcăminte piloasă slabă, procese inflamatorii sau eriteme solare.
Animalele cu pielea pigmentată şi înveliş pilos abundent se adaptează mai uşor la zonele cu
radiaţie luminoasă intensă.
În afară de acţiunea asupra pielii, radiaţiile solare influenţează puternic procesul creşterii şi
dezvoltării animalelor tinere, precum şi producţiile animalelor adulte.
Lumina difuză reduce intensitatea metabolismului, fapt ce favorizează îngrăşarea, în timp ce
lumina de intensitate moderată dar de durată, influenţează în mare măsură producţia de lapte, ouă,
robusteţea şi starea de sănătate a animalelor. Ca urmare a acestui fapt indicele de luminozitate al
adăposturilor diferă cu specia şi producţia animalului. Lumina influenţează puternic funcţia de
reproducţie în special la oaie, iapă, găină.
Lumina influenţează în mare măsură procesele metabolice şi de hematopoeză, astfel sub
acţiunea luminii creşte numărul globulelor roşii şi a leucocitelor, organismele devin mai rezistente
faţă de condiţiile de mediu şi agenţii patogeni.
Întreţinerea tineretului de reproducţie vreme îndelungată în adăposturi insuficient luminate
şi în condiţii necorespunzătoare de întreţinere duce la apariţia fenomenului de tarare cu urmări
negative pentru întreaga viaţă a animalului.
Presiunea atmosferică este percepută la animale prin intermediul receptorilor barici şi
provoacă reacţii specifice din partea organismului.
Presiunea atmosferică influenţează producţia şi comportamentul animalelor. Furtunile pot fi
sesizate cu mult timp înainte de unele specii de animale (porci, găini, oi).
Creşterea tineretului în condiţii de presiune atmosferică scăzută are influenţă asupra
dezvoltării aparatului respirator şi circulator.
Variaţiile de presiune modifică unele constante fiziologice. Din cercetările efectuate de C.
Statov (1977) pe ovine din rasă Momney Marsh, rezultă că în perioada premergătoare unor
modificări de presiune se accelerează foarte mult pulsul şi frecvenţa respiratorie.

5.7.4. Influenţa solului, reliefului şi altitudini

Solul are influenţă indirectă asupra organismului prin cantitatea şi calitatea vegetaţiei, fapt
ce impune ca relaţia sol-plantă-animal să se aprecieze printr-o abordare sistematică.
Datorită solului şi vegetaţiei carnea oilor crescute în zona de stepă nu prezintă mirosul
caracteristic. Solul şi relieful are o influenţă hotărâtoare asupra mărimii şi durităţii copitei.
 În strânsă legătură cu presiunea atmosferică, altitudinea influenţează nu numai compoziţia
sângelui şi unele constante fiziologice ci şi funcţia de reproducţie. Animalele crescute la şes şi
transferate în zone cu altitudini de 1000 m devin temporar sterile.
Pe lângă factorii menţionaţi, radiaţiile cosmice şi terestre, poluanţii, fizici, chimici şi sonori,
acţionează asupra organismului animal, însă influenţa lor este într-o fază incipientă de cunoaştere.
Factorii de mediu influienteaza adaptarea si aclimatizarea.

5.7.5. Caracteristicile procesului de adaptare şi aclimatizare

Capacitatea animalelor de a-şi reorganiza funcţiile vitale în concordanţă cu noile condiţii

de mediu, păstrându-şi capacitatea de reproducere, se numeşte adaptare.
Adaptarea este procesul de modificare morfo-fiziologică a animalelor, ca răspuns la
acţiunea factorilor noi de mediu în care au fost transferate.
Zona de mediu favorabilă reprezintă ansamblul factorilor de variaţie ce nu solicită prea
puţin mecanismul de adaptare.
Dacă noile condiţii climatice sunt diferite de cele din zona de provenienţă provoacă
animalelor fenomenul de stres, de aceea aceşti factori mai sunt numiţi factori de stres sau stresanti.
În situaţia în care acţiunea acestor factori este de scurtă durată şi organismul animal
răspunde prin modificări fenotipice pasagere, ce vizează neutralizarea efectului condiţiilor de mediu,
se poate vorbi de o adaptare fenotipică. Adaptarea fenotipică este, de fapt, începutul adaptării
genetice, premiza unui proces de modificare genetică a populaţiei.
O adaptare fenotipică, în timp îndelungat, ce se traduce printr-o ridicare a toleranţei faţă
de solicitarea continuă şi repetată la un stressor climatic, poartă denumirea de aclimatizare.
Datorită complexităţii noilor legături ce se realizează între organism şi mediul modificat,
aclimatizarea este un proces de lungă durată, fiind influenţat de numeroşi factori, printre care specia,
rasa, vârsta, tehnologia de creştere etc.
Pasarile si porcinele se aclimatizeaza mai usor, restul speciilor se aclimatizeaza mai greu.
Capacitatea de aclimatizare depinde în mare măsură şi de constituţia şi vârsta animalelor,
acelea cu o constituţie robustă se aclimatizează mai uşor, iar tineretul se adaptează cu mai multă
uşurinţă decât animalele adulte la care procesul de creştere şi dezvoltare s-a încheiat.
Cea mai mare capacitate de aclimatizare o au produşii a căror dezvoltare ontogenetică se
produce în noile condiţii de mediu, fapt ce impune ca animalele importate să fie la prima gestaţie.
Datorită progreselor realizate în ultima perioadă s-a creat posibilitatea să se recurgă la importul şi
transferul de embrioni.
În procesul aclimatizării, animalele transpuse în noile condiţii de mediu trec printr-o serie
de faze critice, de intensitate diferită care se manifestă la început prin : apatie, lipsă de vioiciune şi
poftă de mâncare. Dispariţia treptată a acestor manifestări nu constituie un indiciu cert al faptului că
animalele s-au aclimatizat.
Aclimatizarea organismului presupune readaptarea sistemului enzimatic, a florei intestinale
şi rumenale (în cazul rumegătoarelor) desfăşurarea normală a ciclului sexual, dezvoltarea
mecanismelor de apărare antigen-anticorp, funcţii care se restabilesc într-o perioadă îndelungată.

Criza de aclimatizare se manifestă prin:

- slăbirea animalelor chiar şi la un regim de întreţinere şi hrănire optim;
- stagnarea în creşterea tineretului;
- tulburări gastro-intestinale permanente;
- instalarea unor boli parazitare sau de alt gen;
- tulburări ale ciclului sexual la femele;
- azoospermie sau aspermie la masculi;
- produşi cu vitalitate scăzută;
 - diminuarea producţiei, ş.a.
Criza de aclimatizare determina modificarea altor indici ca urmare a declanşării în organism,
de către excitaţiile puternice produse de factorii stresanti, a unor reacţii înlănţuite care produc:
schimbarea echilibrului hormonal şi al elementelor sanguine, creşterea cantităţii de glucoză etc.-
proces numit STRESS sau SINDROM GENERAL DE ADAPTARE.
Acest sindrom descris de SELYE se desfăşoară în trei stadii:
Reacţia de alarmă
Animalul supus acţiunii factorilor stressori se află în suferinţă şi îşi mobilizează toate forţele
de apărare pentru a se adapta la noile condiţii. Este perioada de criză de aclimatizare. În această etapă
excitaţiile factorilor stresanti ajunse la hipotalamus declanşează secreţia de neurohormoni care ajung
prin intermediul curentului sanguin la hipofiză şi stimulează secreţia de hormon adrenocorticotrop,
care declanşează reacţii în lanţ. Sunt activate suprarenalele care sporesc secreţia de cortizon şi
corticosteron, hormoni ce sunt implicaţi direct în procesul adaptării. Sub influenţa lor creşte nivelul
glucozei în sânge şi totodată rezistenţa organismului mărindu-i capacitatea de adaptare. Reacţia de
alarmă prezintă două faze:
faza de şoc când animalul manifestă suferinţe evidente şi imediate, aflându-se în criză şi
faza de contra şoc în care sunt mobilizate mecanismele de apărare ale organismului în vederea
revenirii la starea normală. Faşa de contra şoc poate trece treptat fie în:
Stadiul de rezistenţă
Reflectă completa adaptare la acţiunea agenţilor stressori, reprezentând de fapt reuşita
aclimatizării. Animalele depăşesc perioada de criză prin realizarea unui nou nivel metabolic de lungă
durată, chiar pentru toată viaţa, când se spune că s-a realizat o compensare adică s-a restabilit un
echilibru între factorii stressori şi mecanismele de adaptare. În situaţia în care factorii de stres sunt
prea puternici, înving posibilităţile de reacţie a organismului se trece în stadiul de epuizare.
Stadiul de epuizare
Se caracterizează prin apariţia unor dezechilibre grave ce conduc în final la moarte.
Suprasolicitările de lungă durată produc reacţii mult mai intense din partea organismului, hormonii
suprarenali fiind în cantităţi mari şi persistenţi. La animalele sacrificate se constată hiperplazia
stratului cortical al suprarenalelor, atrofierea timusului, splinei, ganglionilor limfatici, concomitent
cu scăderea accentuată a eozinofilelor din sânge şi apariţia de ulceraţii stomacale şi intestinale.
Aclimatizarea sau neaclimatizarea animalelor depinde aşa cum s-a arătat, de numeroşi factori, de
intensitatea lor acţională şi de rezistenţa organismelor. Grupele de animale care dispun de o bună
plasticitate, trec prin transformări adecvate noilor condiţii, fără să-şi modifice caracterele
morfoproductive.

5.8. Producţiile animalelor domestice

Dintre însuşirile şi caracteristicile animalelor, producţiile au înregistrat după domesticire

cele mai ample şi profunde modificări, ele constituind însăşi scopul şi raţiunea creşterii animalelor. În
consecinţă animalele domestice de astăzi se deosebesc substanţial de formele sălbatice în primul
rând prin producţiile şi productivitatea lor.
Producţiile sunt rezultatul activităţii funcţionale a unor aparate, sisteme şi organe a căror
activitate a fost intensificată ca urmare a acţiunii conştiente a omului după domesticire. Prin selecţie,
hrănire, adăpostire, gimnastica funcţională, dirijarea împerecherilor, omul a acţionat asupra
animalelor influenţând dezvoltarea organelor şi sistemelor funcţionale ale organismului în direcţia
dorită, respectiv a intereselor lui economice.
Elaborarea producţiilor animale este deosebit de complexă, ea nu depinde numai de funcţia
unui organ ci de starea fiziologică şi funcţionalitatea întregului organism, elemente care se află sub
influenţa unui număr mare de factori interni şi externi, ce pot avea efecte favorabile sau
defavorabile. Ca urmare pentru obţinerea unor producţii cantitative şi calitative ridicate trebuie
cunoscute atât elementele structurale şi mecanismele fiziologice care stau la baza elaborării fiecărei
producţii, cât şi factorii de influenţă a acestora.
În realizarea producţiei animale se disting mai multe trepte:
1. potenţial genetic productiv; (exploatat 50%)
2. potenţial fenotipic productiv
3. capacitatea productivă reală
- fiecare animal are un potenţial genetic productiv sau capacitate productivă potenţială,
determinată de genotip şi interacţiunile genice din baza ereditară a acestuia rezultată;
- în urma procesului de fecundare genotipul rezultat se materializează în funcţie de
condiţiile asigurate individului în perioada de creştere şi dezvoltare şi se concretizează sub forma
unui potenţial fenotipic productiv. În al treilea rând din potenţialul fenotipic format, respectiv din
capacitatea productivă reală ce caracterizează animalul adult se obţine numai o anumită parte în
funcţie de condiţiile de hrănire, îngrijire şi exploatare asigurate în cursul vieţii productive. Aceasta
reprezintă în fapt producţia reală a animalului.
Concluzie - pentru sporirea producţiei animale, trebuie să se acţioneze deopotrivă atât
asupra bazei ereditare prin selecţie şi dirijarea împerecherilor cât şi asupra condiţiilor de mediu
asigurate în perioada de creştere şi în cursul exploatării.
Potenţialul productiv şi gradul de valorificare a acestuia se corelează direct cu
productivitatea animalelor, aceasta reprezentând un important indicator economic.
In aprecierea productivităţii prezintă interes indicii:
-consumului specific;
-producţiei relative;
-randamentul valoric;
-productivitatea muncii.
Consum specific capacitatea de a produce diferit in aceleasi conditii de mediu.
-indicele producţiei relative
Reprezintă cantitatea de produs pe unitate de masă corporală (kg lapte/kg masă corporală, kg
ouă/kg masă corporală, etc.). Acest indice variază la vacile de lapte între 5:1 şi 10:1, având valori mai
ridicate la rasele specializate pentru lapte. Aspectul economic rezidă din faptul că, la o valoare mare
a indicelui consumul pentru funcţiile vitale deţine o pondere mai scăzută din consumul specific.
- Randamentul valoric
Exprimă valoarea economică a producţiei realizate raportată la cheltuielile de producţie.
El reprezintă un important indicator economic deoarece exprimă rentabilitatea producţiei.
- Productivitatea muncii
Exprimă valoarea producţiei realizată de om în unitatea de timp (oră, zi, lună, trimestru,
an). Ea depinde în principal de potenţialul productiv al animalelor şi de tehnologiile aplicate.
Cantitatea şi calitatea produselor obţinute de la animalele domestice şi îndeosebi eficienţa
economică a producţiei sunt condiţionate de o serie de însuşiri biologice care nu au o legătură
directă cu o anume producţie dar care privesc organismul animal în ansamblul său Principalele
producţii ce se obţin din exploatarea animalelor sunt: laptele, carnea, ouăle, lâna, pielicelele,
munca.
Exprimarea producţiei se face atât pe individ prin:
-controlul individual,
-controlul global,.
Producţia individuală este dată de cantitatea şi calitatea produsului realizat de un animal
într-o perioadă dată de timp: zi, lună, an sau pe întreaga viaţă economică.
Producţia globală este dată de producţia animalelor dintr-o fermă sau zonă şi este
influenţată de densitatea animalelor la 100 ha suprafaţă agricolă, de nivelul producţiei individuale şi
de sistemul şi tehnica de exploatare a animalelor. În acest caz se foloseşte ca indicator tehnico-
economic PRODUCŢIA MEDIE / ANIMAL FURAJAT care se obţine prin RAPORTAREA
PRODUCŢIEI de lapte, carne, ouă, lână etc. la numărul de animale furajate, indiferent dacă acestea
au produs sau nu în perioada de timp la care se referă producţia.

Însuşirile biologice generale care influenţează producţia animalelor

Producţia animalelor este condiţionată de factori genetici şi de mediu.
Prin acţiunea conştientă şi perseverentă a omului asupra factorului genetic, prin
mijloacele specifice ameliorării s-a reuşit ca animalele să capete sau să-şi îmbunătăţească în mod
evident anumite însuşiri biologice, care, în mod direct sau indirect, influenţează producţia şi
productivitatea acestora.
Insusiri generale: Constitutia si Exteriorul
Insuşiri biologice: generale care influenţează producţia şi productivitatea animalelor fac
parte: precocitatea, prolificitatea, capacitatea de conversie a hranei, longevitatea, rezistenţa şi
starea de sănătate.
Precocitatea: reprezintă capacitatea organismului de a atinge într-un timp mai scurt valoarea
caracteristică a rasei pentru un caracter, funcţie sau însuşire. ; se refera la timpul necesar pentru
atingerea maturităţii sexuale, maturităţii corporale sau a maturităţii productive.
Precocitatea condiţionează eficienţa economică a exploatării animalelor.
Vârsta de intrare în producţie şi de atingere a maturităţii productive influenţează volumul
cheltuielilor neproductive şi implicit economicitatea producţiei respective.
Prolificitatea: Reprezintă însuşirea femelelor din speciile multipare de a da naştere la
un număr mai mare de produşi la o fătare sau într-o perioadă determinată de timp (an).
Termenul a fost adoptat şi la speciile unipare.
Prolificitatea se exprimă în valori absolute (8, 9, 10, etc. produşi) la speciile multipare şi în
valori relative (număr de produşi la 100 femele anual) la speciile unipare.
Fiind influenţată de o multitudine de factori, prolificitatea variază în limite foarte largi atât
în raport cu rasa şi individul, cât mai ales sub influenţa condiţiilor de mediu. Exemple: porci, ovine,
caprine.
Capacitatea de conversie a hranei
Reprezintă însuşirea organismului de a valorifica mai bine principii nutritivi din raţie pentru
creştere sau pentru elaborarea diferitelor producţii.
Ea se exprimă prin consumul specific, respectiv U.N. / unitate produs (kg masă corporală,
kg lapte, kg lapte, kg masă ou, kg lână, etc.)
Longevitatea
-exprimă vârsta până la care animalele sunt exploatate în mod economic.
Durata longevităţii economice interesează mai mult speciile a căror producţie se extinde pe o
perioadă mai îndelungată de timp.

Durata medie de viaţă şi de exploatarea principalelor specii de fermă

Specia şi sexul Durata vieţii Durata perioadei Durata

(ani) de creştere (ani) exploatării
Medie Maximă
(ani) (ani)
 Tauri 20-25 5-6 5-6 8-10

Vaci 20-25 4-5 5-10 12-15

Armăsari 25-40 5-7 16-20 26

Iepe 25-40 2-3 4-5 8

Berbeci 12-15 2-3 4-5 8

Oi 12-15 2-3 5-6 8-10

Ţapi 12-20 2-3 5-6 8

Capre 12-20 2-3 6-8 10

Vieri 15-20 2-3 3-4 5-6

Scroafe 15-20 2-3 4-6 10

Cocoşi 5-8 0,5-0,6 1-2 4-5

Găini 4-7 0,5-0,6 1-1,5 2-3

Rezistenţa
Rezistenţa la condiţiile nefavorabile de mediu şi agenţii patogeni reprezintă o însuşire
biologică generală cu un pregnant caracter individual. Indiferent de specie, rasele primitive sunt mai
rezistente la agenţii patogeni şi condiţiile de mediu, decât rasele perfecţionate.
Rezistenţa animalelor, dependentă în mare măsură de gradul de ameliorare, este determinată
şi de condiţiile asigurate acestora în perioada de creştere.
Hrănirea necorespunzătoare, lipsa de igienă, de lumină, de spaţiu, de mişcare, etc.,
determină o slăbire a rezistenţei animalelor atât faţă de agenţii patogeni cât şi faţă de condiţiile
vitrege de mediu, determinând în cele din urmă scăderea producţiei şi productivităţii animalelor.
Creşterea rezistenţei impune printre altele: prevenirea bolilor, asigurarea unei alimentaţii
raţionale, armonizarea condiţiilor de microclimat şi cerinţele biologice, acţiuni de călire a tineretului
şi înlăturarea de reproducţie a indivizilor cu constituţie debilă.
Sănătatea
Deşi nu constituie propriu-zis o însuşire biologică, ea condiţionează exteriorizarea
capacităţii productive a animalelor. Ea este determinată de rezistenţa animalului, si de condiţiile de
hrănire, adăpostire şi îngrijire asigurate animalelor în perioada de creştere şi de exploatare.
Animalele bolnave au diminuată producţia în raport cu gravitatea şi durata bolii, impunându-
se scoaterea lor din efectiv, afectand rentabilitatea fermei.

5.8.1. Producţia de lapte

 Rezultat al activităţii glandei mamare, secreţia lactată este caracteristică femelelor din clasa
mamiferelor. Laptele din compoziţia lui complexă asigură toate elementele necesare produsului de
concepţie (noilor născuţi) în prima etapă de viaţă, constituind totodată unul dintre cele mai
importante produse de origine animală.
Având influenţă hotărâtoare asupra creşterii tineretului în primele luni de viaţă, producţia de
lapte trebuie urmărită şi ameliorată la toate speciile de mamifere domestice.
Laptele la toate speciile de mamifere conţine aceleaşi elemente: protide, lipide, glucide,
(lactoza), săruri minerale, vitamine, enzime, etc., aflate în proporţii diferite de la o specie la alta.
În primele zile după fătare secreţia lactată are o compoziţie diferită de a laptelui, ea
reprezentând aşa numitul colostru, care este mult mai bogat în substanţă uscată (34-35%) şi în
proteine (20-30%). Din cadrul proteinelor ponderea cea mai mare o deţin lactalbumina şi
lactoglobulinele (16-17%). Compoziţia colostrului se modifică de la o mulsoare la alta, astfel că de la
compoziţia caracteristică primului colostru menţionată mai sus după 4-5 zile se ajunge la compoziţia
laptelui normal.

Bazele morfofiziologice ale producţiei de lapte

Glanda mamară este o glandă de origine cutanată, de tip acinos cu funcţie holomelocrină,
este formată din două părţi principale: corpul mamar şi mamelonul sau sfârcul.
Din punct de vedere morfologic corpul mamar este constituit din ţesutul glandular sau
parenchimatos, cu rol secretor şi stroma conjunctivo-adipoasă, cu rol de susţinere. Stroma
conjunctivită-adipoasă cu rol de susţinere a ţesutului glandular este bogat în vase sanguine şi
limfatice cu rol trofic. Raportul între ţesutul glandular şi stroma conjuctivito- adipoasă din cadrul
parenchimului mamar determină tipul de uger care poate fi glandular sau cărnos. El se află în strânsă
relaţie cu producţia de lapte şi se modifică pe parcursul lactaţiei. Astfel vacile bune producătoare au
ponderea ţesutului glandular de 70-80% la începutul lactaţiei, aceasta scăzând la 20-30% la finele
lactaţiei.
Din punct de vedere fiziologic producerea laptelui reprezintă un complex de procese ce se
succed într-o anumită ordine, constând din două faze principale: secreţia laptelui şi
eliminarea lui.
Secreţia laptelui se află în strânsă dependenţă cu funcţionalitatea aparatului de
reproducţie. Intervalul de timp în care ugerul secretă lapte după fătare constituie o lactaţie sau
perioadă de lactaţie. Durata acesteia variază de la o specie la alta (9-11 luni la vacă, 5-6 luni la
oaie, 5-7 luni la iapă, 6-8 luni la capră, 2 luni la scroafă) iar în cadrul speciei de la un individ la
altul.
Secreţia laptelui are la bază două procese fiziologice aflate în strânsă interdependenţă:
sinteza componentelor laptelui cu acumularea lui în celulele epiteliale ale alveolelor; 2 trecerea
componentelor din citoplasma celulelor epiteliale în lumenul alveolar.
Componenţii laptelui sunt sintetizaţi de celulele alveolare pe baza precursorilor aduşi de
curentul sanguin, care, provin din hrană în urma proceselor de digestie şi absorbţie sau sunt sintetizaţi
de organism.
Sărurile minerale sunt preluate din plasma sanguină. Trecerea componenţilor sintetizaţi din
citoplasma celulelor epiteliale în lumenul alveolar diferă în funcţie de component, respectiv
proteinele, lactoza şi substanţele minerale trec pe cale osmotică, iar grăsimea prin decapitarea
polului apical al celulelor epiteliale care apoi se regenerează şi se reia ciclul secretor. Acest
mecanism stă la baza teoriei holomelocrine. La baza secreţiei stau două procese aflate sub controlul
sistemului neurohormonal, respectiv: declanşarea lactaţiei sau lactogeneza şi menţinerea lactaţiei
sau lactopoeza.
Eliminarea laptelui are loc în două etape:
 1. o etapă pasivă;
2. o etapă activă de evacuare sau de dejecţie a laptelui.
În, etapă pasivă situată între cele două mulsori, laptele trece în mod pasiv din lumenul
alveolar în canalele intralobulare şi interlobulare şi apoi în cisterna laptelui pe baza diferenţei de
presiune şi a forţei gravitaţionale.
În etapă activă evacuarea laptelui din uger se face printr-un mecanism activ, ce stă la baza
reflexului de ejecţie a laptelui la declanşarea căruia contribuie un complex de factori.
Excitaţiile produse de muls sau supt provoacă eliminarea ocitocinei din lobul posterior al
hipofizei în circuitul sanguin, care ajunge la nivelul glandei mamare şi provoacă contracţia celulelor
mioepiteliale, din structura acinilor glandulari şi din pereţii sistemului canalicular, determinând
expulzarea laptelui din alveole şi canale în cisterna glandei mamare de unde este extras prin supt
sau muls.
Efectul ocitocinei durează 6-10 minute, fiind eliminată din organism
1. pe cale renală
2. prin descompunerea de către ocitocinază.
Acţiunea ocitocinei este blocată de adrenalină care este secretată de corticosuprarenală şi
eliminată în sânge în cazul unor excitanţi puternici.

Factorii care influenţează producţia de lapte

Producţia de lapte a unui individ este rezultatul de potenţialului genetic care determină aşa
numita „capacitate productivă”, si de condiţiile de mediu şi de exploatare care fac ca acest potenţial
să se exteriorizeze.
Rezultă că productivitatea de lapte este determinată de două categorii de factori: factori
interni sau genetici şi factori externi sau de mediu.

Factorii interni

Influenţează producţia de lapte, sub raport cantitativ şi calitativ

Acestia sunt:
a) tipul morfoproductiv;
b) rasa;
c) individualitatea, dependentă la rândul ei de vârsta, dezvoltarea corporală, conformaţia şi
constituţia animalului.
Tipul morfo-productiv Influenţează capacitatea productivă, cele mai ridicate performanţe
înregistrându-le animalele din tipul de lapte, care realizează producţii de peste 6000 kg lapte, urmate
de cele din tipul mixt de lapte-carne şi de carne-lapte, cu producţii cuprinse între 3000-6000 kg, iar
cele mai scăzute (2000 kg) se înregistrează la indivizii din tipul de carne la care producţia este
destinată exclusiv consumului viţeilor.
Rasa
Influenţează atât cantitatea cât şi calitatea producţiei de lapte. Există rase cu o capacitate
productivă mică sau cu producţii foarte mari, rasele specializate, cum sunt rasa Friza la taurine şi
Awassi şi Friză la ovine. Crescătorii de taurine au manifestat pe parcursul timpului o preocupare
constantă pentru îmbunătăţirea nivelului cantitativ şi a însuşirilor calitative ale laptelui, producţia de
lapte cunoscând o dinamică ascendentă continuă. Friză în ultimii ani producţia a crescut la 10-14 mii
litri cu 4,0-4,4% grăsime.
Individualitatea
În cadrul fiecărei rase producţia de lapte variază mult de la un individ la altul, fapt ilustrat de
însăşi prezenţa recordistelor în cadrul fiecărei rase şi ferme. La rasa Bălţată românească vaca Zana a
produs într-o lactaţie normală (305 zile) 13.212 litri lapte cu 4.09% grăsime, iar la rasa Holstein vaca
Beecher Arlinda Ellen în 365 zile a produs 25.214 kg lapte.
Diferenţele individuale înregistrate în condiţii identice sau asemănătoare de viată au la bază
cauze de natură genetică şi sunt determinate de o serie de elemente din cadrul cărora amintim:
Vârsta
Influenţează în mod semnificativ producţia de lapte Cu înaintarea în vârstă aceasta creşte de
la o fătare la alta până la atingerea maturităţii productive după care începe să scadă treptat spre
bătrâneţe.
Dezvoltarea corporală

Exprimată în general de masa corporală influenţează pozitiv până la o anumită limită

caracteristică fiecărei rase, producţia de lapte. Astfel la rasa Bălţata românească producţia creşte în
raport cu masa corporală până la 700-750 kg. Peste această greutate nu se mai înregistrează o
creştere ci o scădere a producţiei, animalele tinzând spre tipul de carne;
Conformaţia şi constituţia corporală
Reflectă în mare măsură aptitudinea productivă a animalului. Fiecărei producţii îi este
caracteristică o anumită organizare interioară, o anumită dezvoltare, structură şi intensitate
funcţională a organelor şi sistemelor ce compun organismul. Conformaţia şi constituţia determină la
rândul lor o anumită înfăţişare a formelor corporale exterioare ce este specifică fiecărui tip
morfoproductiv şi tip constituţional.
Pe lângă aspectele menţionate producţia de lapte este influenţată şi de o serie de
particularităţi morfofuncţionale ale ugerului cum sunt: mărimea şi forma acestuia, simetria
morfologică şi funcţională a ugerului, raportul dintre ţesutul glandular şi conjunctivito-adipos şi
dezvoltarea vascularizaţiei ugerului.
Tipul de sistem nervos
Influenţează producţia de lapte, el determină modul de reacţie al indivizilor la acţiunea
excitanţilor externi. Vacile aparţinând tipului de sistem nervos echilibrat, la care procesele de
excitaţie şi de inhibiţie sunt moderate realizează performanţe productive mai ridicate. Acestea au un
temperament liniştit sau vioi, consumă bine hrana şi o transformă în mod avantajos în lapte.
Starea de sănătate
Reprezintă condiţia esenţială în obţinerea producţiei de lapte. Efectul cel mai nefavorabil îl
au afecţiunile ugerului, ale aparatului de reproducţie ce pot produce sterilitate temporară sau
definitivă, afecţiunile tubului digestiv precum şi afecţiunile tubului digestiv precum şi afecţiunile
membrelor.
Factorii de mediu şi de exploatare
Din această categorie fac parte un număr mare de factori care, prin acţiunea lor,
condiţionează gradul de exteriorizare a potenţialului productiv ereditar. Din multitudinea factorilor
de exploatare îi menţionăm cei mai importanţi sunt:
1. Alimentaţia şi modul de hrănire
Reprezintă cel mai important factor de mediu, ştiut fiind faptul că diferitele componente ale
laptelui se formează în uger pe baza principiilor nutritivi din hrană.
Atât subalimentaţia, alimentaţia carenţată cât şi supraalimentaţia au efecte nefavorabile
asupra producţiei de lapte. Hrănirea vacilor de lapte trebuie să se facă cu raţii diversificate
sortimental şi echilibrate în principi nutritivi.
Pe lângă cantitatea şi calitatea hranei producţia de lapte este influenţată şi de modul de
preparare şi administrare a ei.
2. Adăparea
 Are o importanţă mare pentru producţia de lapte, deoarece apa are ponderea cea mai mare
(87-88%) în compoziţia laptelui. Lipsa sau insuficienţa apei, temperatura prea scăzută sau prea
ridicată (sub 8oC şi peste 18oC), numărul prea mic de adăpări pe zi influenţează nefavorabil
cantitatea şi calitatea laptelui.
3. Igiena corporală
Condiţionând buna desfăşurare a tuturor proceselor biologice din organism, influenţează
igiena adăposturilor, care pe lângă asigurarea parametrilor de microclimat trebuie să asigure şi
condiţiile necesare de linişte şi odihnă pentru desfăşurarea corespunzătoare a secreţiei laptelui.
4. Mişcarea
Efectuată zilnic, raţional şi în anumite limite influenţează şi igiena adăposturilor, care pe
lângă asigurarea parametrilor de microclimat trebuie să asigure şi condiţiile necesare de linişte şi
odihnă pentru desfăşurarea corespunzătoare a secreţiei laptelui.
5. Vârsta vacii la prima fătare
Influenţează atât producţia din lactaţia respectivă cât şi producţia pe viaţa productivă. Atât
viţelele montate prea timpuriu cât şi cele montate prea târziu vor realiza producţii mai mici de lapte.
6. Pregătirea vacilor gestante
Consta în acordarea repausului mamar, respectarea regimului de hrănire şi de îngrijire pe
parcursul gestaţiei şi în mod deosebit în ultimile două luni de gestaţie are un rol deosebit pentru
realizarea unor performanţe ridicate în lactaţia următoare. Repausul mamar prea scurt sau prea lung,
alimentaţia deficitară calitativ şi cantitativ, lipsa de mişcare şi îngrijire au efecte negative asupra
producţiei şi economicităţii ei.
7. Service period-ul
Reprezentând durata de timp dintre fătare şi instalarea unei noi gestaţii influenţează indirect
producţia pe lactaţie şi viaţa productivă. Durata service period-ului influenţează durata lactaţiei şi
implicit producţia şi fertilitatea vacilor. Durata optimă a intervalului de timp dintre fătare şi instalarea
noii gestaţii este de 60-90 zile.
8. Respectarea programului zilnic de lucru şi comportarea îngrijitorului
Respectarea programului zilnic de lucru şi comportarea îngrijitorului prin reflexele
condiţionate ce se formează la vaci, influenţează pozitiv sau negativ producţia de lapte. Programul
zilnic trebuie să corespundă cerinţelor biologice ale organismului şi să asigure timpul optim necesar
hrănirii, odihnei, plimbării. Schimbările ce survin în programul de lucru determină o perturbare a
reflexelor condiţionate şi scăderea producţiei de lapte.

F actorii naturali de mediu

Reprezentaţi de condiţiile pedoclimatice acţionează asupra producţiei de lapte atât direct
prin: temperatură, umiditate, curenţi de aer, precipitaţii, lumină, calităţile solului, şi indirect
prin intermediul vegetaţiei. Situarea acestora în limite optime „zona de confort” care nu solicită
reacţii de adaptare din partea organismului, are efectul cel mai favorabil. Zona de confort pentru
temperatură este de 8-16oC. Temperaturile peste 25oC sau sub 0oC determină o scădere accentuată a
producţiei de lapte, mai ales când sunt asociate şi cu o umiditate relativă mai mare de 80%. De
asemenea ploile, furtunile, au efecte negative asupra producţiei de lapte.

5.8.2. Producţia de carne şi de grăsime

Carnea este un produs de origine animală deosebit de important pentru alimentaţia omului
fiind o proteina cu o mare valoare biologică, conferită de conţinutul ridicat în aminoacizi esenţiali.
Aceasta furnizează grăsimi ce-i conferă o valoare energetică mare, săruri minerale, uşor asimilabile,
vitamine şi enzime.
 Producţia de carne se urmăreşte nu numai la speciile şi rasele care se cresc exclusiv pentru
carne şi grăsime ci şi la celelalte categorii de animale domestice care la finele ciclului de producţie
sunt sacrificate pentru consum.

Bazele morfofiziologice ale producţiei de carne

Prin carne, în sens larg, se înţelege orice parte comestibilă din corpul animal, iar în sens mai
restrâns musculatura scheletului împreună cu ţesuturile care se află în legătură naturală cu muşchii.
La mamifere, în structura cărnii pe lângă muşchii şi ţesutul adiacent acestora intră şi oasele,
cartilajele, vasele şi nervii, iar la păsări este cuprinsă şi pielea.
Muşchii scheletici sunt alcătuiţi din ţesut muscular striat, având ca element de bază celula
musculară striată de forma cilindrică sau prismatică cu lungimea cuprinsă între 4-5 cm, şi grosimea
variabilă de la o specie la alta situată între 20-50 microni. Fiecare celulă reprezintă o fibră musculară
şi se înmulţeşte prin clivajul longitudinal.
Fibra musculară este delimitată de sarcolemă, în interiorul căreia se găseste sarcoplasma,
alcătuită din fibre fine numite miofibrile şi un număr mare de nuclei.
Miofibrilele grupate în fascicule şi orientate în direcţia marelui ax al fibrei conţin discurile
contractile şi ocupă cea mai mare parte din conţinutul celulei. Prezenţa miofibrilelor în masa
protoplasmatică a fibrei musculare îi dă acesteia aspectul striat longitudinal şi transversal.
Proteina care intră în componenţa miofibrilelor este miozina. Muşchiul striat este bogat în
ţesut conjunctiv, care este dispus în jurul fibrelor. şi formează endomisiu. Mai multe fibre
musculare formează fascicule, învelite în perimisiu intern. Muşchiul rezultat prin asocierea tuturor
fasciculelor ce-l formează este acoperit în exterior şi delimitat de alţi muşchi de o membrană
conjunctivă elastică, denumită perimisiu extern. În ţesutul conjunctiv ce intră în structura
muşchiului se găsesc vase sanguine şi nervi.
Pe lângă ţesutul muscular striat, în structura organismului se mai întâlneşte ţesutul
muscular neted şi muschiul cardiac.
Grăsimea reprezintă un component principal al carcasei, situându-se pe locul doi ca
pondere în substanţă uscată. Ea este formată din ţesut adipos, în care celulele conjunctive s-au
transformat în celule grase prin acumulare de grăsime. Grasimea se depoziteaza:
- intre fibre –perselare;
- intre grupele musculare-marmorare.
Conţinutul în acizi graşi ai grăsimii în funcţie de specie rezultă existenţa unor deosebiri
evidente între grăsimea provenită de la bovine şi porcine comparativ cu cea de la ovine.
Consistenţa grăsimii şi punctul de topire determinate de concentraţia în acid palmitic, stearic
şi palmolinic diferă cu specia şi regiunea antomică în care se depune. În funcţie de specie ovinele au
consistenţa cea mai tare a grăsimii, urmând în ordine descrescândă, grăsimea de la bovine, porcine şi
păsări.

Calitatea cărnii depinde în principal de compoziţia chimică, însuşirile fizice,

organoleptice şi valoarea nutritivă a acesteia.
Compoziţia chimică a cărnii
Este determinată de raportul dintre ţesuturile ce o alcătuiesc (muscular, adipos, conjunctiv,
nervos, vascular).
Proteinele
Carnea conţine în medie 18-22% proteine, valoarea acestora variind în funcţie de vârstă,
starea de îngrăşare, specie, ş.a. În ţesutul muscular 80% din porcine se găsesc în sarcoplasmă şi sunt
reprezentate de : miogen, globulină şi mioglobulină.
Lipidele
Sunt alcătuite din gliceride, fosfolipide şi colesterine, şi se găsesc atât în fibrilele
musculare şi ţesutul conjunctiv din structura muşchiului şi mai ales în ţesutul gras din depozitele
subcutanate şi viscerale (99%). Lipidele din carne sunt formate aproape în exclusivitate de gliceride
(99%) şi cantităţi mici de fosfatide (0,5%), colesteride (0,3%), pigmenţi carotenoidici şi vitamine
liposolubile.
Raportul în care se află acizii graşi diferă în funcţie de specie, starea de îngrăşare şi natura
furajelor administrate, la animalele grase predominând acizii graşi nesaturaţi. Acizii graşi volatili şi
substanţele extractive ale ţesutului muscular conferă cărnii aroma caracteristică fiecărei specii.
Substanţele extractive
Substanţele extractive din carne difuzează în apă şi sunt reprezentate de substanţele
extractive azotate. Ele se găsesc în cantităţi reduse, în muşchi reprezentând 2,6%.
Substanţe minerale
Conţinutul substanţelor minerale din carne variază în raport cu starea de îngrăşare şi cu
specia. La animalele slabe procentul de săruri minerale este de 1-1,2% în timp ce la cele grase este
de 0,5-0,8%. Cele mai frecvente macrominerale din corpul animal sunt: Ca, Na, P, Cl, Mg, K,, iar
dintre microminerale: Fe, Mn, Cu, Al, Co. Fierul se găseşte în cantităţi mai mari în hematii, iar
calciul şi fosforul în oase.
Datorită acestui fapt diferenţele cele mai mari în compoziţia cărnii sunt datorate în principal
de starea de îngrăşare a animalelor şi mai puţin de specie. Exista variaţii în compoziţia chimică a
cărnii,în funcţie de vârstă iar la acelaşi individ în funcţie de regiunea anatomică a carcasei.
Vitaminele
Carnea reprezintă o sursă valoroasă de vitamine, în special pentru vitaminele complexului B,
şi vitaminele liposolubile: A, D, E şi K. Din cadrul vitaminelor complexului B, în cantitate mai mare
se găseşte riboflavina (B2), piridoxina (B6), ciancobalomina (B12) şi acidul folic.

Însuşirile fizice ale cărnii

Deţin o importanţă mare în aprecierea calităţii ei. Acestea sunt reprezentate de valoarea ph-
ului, culoare, frăgezime, suculenţă şi consistenţă.
Ph-ul
Exprimă starea biochimică a muşchiului, oferă indicaţii asupra rezervei de glicogen, de
ATP şi asupra capacităţii de reţinere a apei. La carnea caldă, normală, valoarea pH-ului variază, în
funcţie de specie, între 6,80 şi 7,20.
Culoarea
Dată de intensitatea pigmenţilor din muşchi, respectiv de mioglobină şi hemoglobină,
influenţează calitatea comercială a cărnii. Intensitatea şi nuanţa culorii variază în funcţie de specie,
vârsta animalului, regimul alimentar şi grupa musculară.
Frăgezimea, suculenţa şi consistenţa cărnii
Sunt caracteristici asociate şi strâns corelate ce exprimă calitatea cărnii. Ele se determină cu
ajutorul unor aparate speciale, care măsoară rezistenţa cărnii la sfâşiere, rupere, secţionare sau
strivire.
Valoarea nutritivă a cărnii
Este determinată de ansamblul însuşirilor fizico-chimice, bacteriologice şi organoleptice
precum şi de gradul de digestibilitate. Conţinutul în proteine, lipide şi apă conferă valoarea calorică.
Coeficientul de digestibilitate al componentelor cărnii este foarte ridicat fiind de 96-98% în cazul
proteinelor, de 88-92% la grăsimea de bovine şi ovine şi de 92-96% la grăsimea de la celelalte specii.
Caracteristicile organoleptice
Caracteristicile organoleptice pe baza cărora se apreciază calitatea cărnii sunt: culoarea,
mirosul, gustul, aroma, suculenţa, frăgezimea, consistenţa, perselarea şi marmorarea, depunerile de
grăsime şi aspectul măduvei.
Mirosul şi gustul
Mirosul şi gustul cărnii depind de conţinutul acesteia în compuşi cu sulf, de proporţia
acizilor graşi, de substanţele extractive neazotate şi conţinutul în amoniac. Cu cât conţinutul cărnii în
sulf şi amoniac este mai mare cu atât gustul şi mirosul cărnii este mai puţin plăcut. Mirosul şi gustul
sunt influenţate în mare măsură de particularităţile furajării de specie, sex şi vârstă.

Factorii care influenţează producţia de carne

În aprecierea şi controlul producţiei de carne se distinge:
- producţia individuală de carne
- gradul de îngrăşare al animalelor
Producţia individuala de carne este influenţată de:
a) greutatea vie;
b) randamentul la tăiere;
c) gradul de îngrăşare al animalelor.
La rândul lor factorii care influenţează producţia individuală de carne sunt factorii genetici
sau endogeni şi factorii de mediu sau externi reprezentaţi de factorii tehnologici şi factorii climatici.
Greutatea vie a animalelor destinate sacrificării determină în primul rând cantitatea de
carne, animalele cu o greutate corporală mare furnizează şi o cantitate mare de carne.
Randamentul la tăiere se determină după sacrificare, jupuire şi îndepărtarea capului,
picioarele de la genunchi şi jarete în jos şi a organelor interne cu excepţia rinichilor la unele specii.
Corpul debarasat de aceste părţi poartă denumirea de carcasă. Prin despicarea carcasei pe mijlocul
coloanei vertebrale şi a sistemului rezultă jumătăţile de carcasă sau semicarcase. La taurine pentru o
manipulare mai uşoară, semicarcasele se împart în sferturi.
Randamentul la tăiere reprezintă raportul procentual între greutatea carcasei şi
greutatea animalului viu.
Gc
R= ----------- X 100
Gv
În care: R –randamentul la tăiere; Cc- greutatea carcasei; Gv-greutatea animalului viu
înainte de sacrificare
Randamentul la tăiere variază în funcţie de o serie de factori dintre care mai importanţi
sunt: specia, vârsta, starea de îngrăşare.
-monogastrice (porcine, păsări) R este mai mare (70-80%);
-rumegătoare (bovine, ovine) R este mai scăzut (40-60%)
În funcţie de tipul morfo-productiv R
-la taurinele din rasele de carne este de 60-65 %;
- la rasele mixte 53-58 % si de lapte 43-54%.
-la ovinele din rasele R este de 55-58%;
-la cele din rasele de lână (Merinos) de 45-48%;
-la cele din rasele de lapte-lână-carne (Ţigaie, Ţurcană) R este de 40-43%.
În funcţie de vârstă, la aceeaşi stare de îngrăşare, randamentul este mai ridicat la animalele
tinere faţă de cele adulte.
Randamentul la tăiere depinde şi de gradul de plenitudine cu furaje şi lichide al tubului
digestiv în momentul sacrificării, impunându-se o dietă de minimum 12 ore înainte de sacrificare
pentru ca o bună parte din conţinutul tubului digestiv să se elimine.
Gradul de îngrăşare influenţează atât greutatea vie a animalului, cât şi randamentul la
tăiere. Totodată el influenţează şi calitatea cărnii prin conţinutul mai ridicat în grăsime. Întrucât
gradul de îngrăşare influenţează atât cantitatea cât şi calitatea cărnii se impune ca toate animalele
destinate sacrificării să fie pregătite în prealabil prin recondiţionare sau îngrăşare.

Factorii care influenţează producţia totală de carne

Producţia totală de carne constituie un indice economic foarte important ce se apreciază în
fiecare unitate de producţie, pe zone teritoriale, pe sectoare, pe ţară sau pe plan mondial.
 Ea se exprimă prin cantitatea de masă vie a animalelor destinate tăierii sau prin cantitatea de
carne în carcasă. Se poate exprima la 100 ha teren agricol, când dorim să evidenţiem gradul de
intensivizare a producţiei de carne sau la 1000 locuitori când se urmăreşte să se aprecieze nivelul de
trai.
Producţia totală de carne este influenţată în principal de doi factori : producţia individuală
de carne şi de numărul animalelor destinate sacrificării.
Producţia individuală de carne influenţează producţia totală de carne prin masa vie a
animalelor destinate sacrificării şi prin randamentul la sacrificare.
Masa vie a animalelor destinate sacrificării variază în funcţie de specie, de categoria de
vârstă, de energia de creştere a materialului biologic, de tehnologia de creştere şi îngrăşare, precum
şi de cerinţele pieţii.
-greutatea de sacrificare la puii de carne este de 1,450-1,800 kg la 6-8 săptămâni;
-la tineretul ovin îngrăşat 35-40 kg;
-la porcine îngrăşate pentru carne 105-120 kg, îngrăşarea mixtă 130-150 kg
-taurine masa de valorificare a animalului viu este de 130-150 ;
- la viţeii pentru carne albă, 450-550 la tineretul îngrăşat intensiv în sistemul baby-beef.
Pe planul mondial ;
-la taurine masa vie de sacrificare este de 360-400 kg cu variaţii foarte mari între continente
--SUA, Japonia, Belgia, Franţa, RFG, greutatea la sacrificare este de 450 kg;
-Asia, Africa se situează sub 250 kg;
- Romania -este de 320 kg la tineretul bovin şi de 500 kg la bovinele adulte.
randamentul la sacrificare influenţează producţia efectivă de carne. acesta variază în funcţie
de specie, rasă, vârsta animalului şi starea de îngrăşare a acestuia. la păsări este situat între 75-8+%,
la porc între 70-80%, la taurine între 48-60%, iar la ovine între 43-55%.
Numărul de animale destinate sacrificării alături de producţia individuală de carne,
determină producţia totală de carne care în fapt este rezultatul produsului dintre cei doi factori.
Numărul animalelor destinate sacrificării este influenţat de;
-cerinţele de consum;
-de baza tehnico-materială existentă;
-de intensitatea de exploatare a animalelor;
- de evoluţia efectivelor de animale care poate fi staţionară, ascendentă sau descendentă.
Pe plan mondial efectivul de animale sacrificate reprezintă 18,5% din efectivul total.

Controlul producţiei de carne

Controlul individual se face în scop ameliorativ reprezentând principala sursă de informaţii
pentru procesul de selecţie în direcţia producţiei de carne.
Controlul global al producţiei de carne se efectuează în toate îngrăşătoriile în scop
economic şi tehnologic. În cadrul lui se urmăreşte sporul de creştere în greutate şi consumul specific
de hrană. Datele furnizate stau la baza stabilirii costului de producţie, a retribuţiei muncitorilor şi la
aprecierea efectului şi eficienţei tehnologiilor practicate.

5.8.3. Producţia de ouă

Producţia de ouă prezintă importanţă atât pentru producţia de carne, ca element de înmulţire,
cât şi ca produs marfă pentru alimentaţia omului, oul fiind un aliment complet şi cu valoare biologică
foarte ridicată.
Formarea şi structura oului
Componentele oului se formează în ovar şi de-a lungul căilor genitale.
Gălbenuşul, care este de fapt ovulul matur, se formează în ovar, în stratul cortical şi
conţine ovulul matur şi vitelus
 Gălbenuşul, se formează concomitent cu maturarea oocitului, producerea de vitelus începe
în foliculul primar care se transformă succesiv în folicul secundar şi terţiar. În primele două faze
ritmul de acumulare a vitelusului, este lent, el accelerându-se la foliculul terţiar care, în decurs de 6-8
zile atinge dimensiunea maximă.
Albuşul, al doilea component al oului se formează în camera albuminogenă, începând chiar
de la gâtul trompei şi continuând de-a lungul camerei albuminogene (oviductului).
Oul îşi desăvârşeşte procesul de formare în uter prin formarea cojii minerale în urma
depunerii de săruri de calciu şi fosfor sub influenţa hormonilor estrogeni, şi în prezenţa vitaminelor D
şi E. Tot în uter este secretată cuticula care acoperă coaja minerală şi are o compoziţie chimică
similară cu membranele cochiliere şi care, în contact cu aerul, se întăreşte.
Eliminarea oului. După formarea oului, urmează trecerea acestuia în vagin, iar prin mişcări
peristaltice ale uterului şi apropierea anusului de oficiul vaginal are loc expulzarea oului în mediul
extern. Timpul de formare a oului, de la ovulaţie până la expulzare este de 24-26 de ore. Gălbenuşul
rămâne în trompă cca. 15-18 minute, tranversează camera albuminogenă (oviductul) în 3 ore, istmul
în 75 minute şi uterul în 18-22 ore. La majoritatea găinilor din rasele specializate pentru ouă, durata
de formare a oului este mai scurtă de 24 de ore, astfel că acestea depun în fiecare zi câte 1 ou,
favorizându-se realizarea unor serii lungi de ouat fără intervale de pauză.
Seria reprezintă numărul de ouă produse fără întrerupere. În literatură se citează cazuri de
găini şi raţe care au realizat serii de câte 365 ouă într-un an calendaristic şi chiar serii de 500 de ouă.
Substanţele proteice se găsesc în cantitate mai mare în gălbenuş 16-18%, faţă de 10,3-
11,6% în albuş, alcătuite din :ovoviteline 78%, ovaviteline 21% şi fosfavitina la gălbenuş şi numai
din ovalbumină la albuş (70 % cristalizată şi 9% necristalizată).
În medie pe total albuş şi gălbenuş substanţele proteice au o valoare de 13% la toate speciile
de păsări.
Lipidele au valori ridicate în gălbenuş şi se află numai sub formă de urme în albuş. Ele sunt
alcătuite din trigliceride 65%, fosfolipide 31% şi 4% colesterol.
Vitaminele. Oul este un aliment deosebit de bogat în vitamine care se găsesc în cantitate
mare. Dintre cele hidrosolubile se găsesc vitamina B, vitamina H, vitamina PP, iar dintre liposolubile,
vitamina A (0,96mg la 100 g gălbenuş), vitamina D şi K.
Calităţile fizice ale oului se apreciază atât în stare integră cât şi după spargere, când se
examinează cele două componente principale.
Oul proaspăt are un gust şi miros plăcut, însă împrumută cu uşurinţă mirosul din furajele
consumate de păsări sau din camerele de păstrare.

Factorii care influenţează producţia de ouă

Factorii care influenţează producţia de ouă se grupează în:
-factori genetici - specia, rasa, individualitatea, sănătatea, clocitul, năpârlirea.
-factori de mediu.

 Factorii genetici
Specia
Găina filogenetic are o capacitate de înmulţire mai mare decât alte specii şi în plus, a
beneficiat de un interes mai mare din partea amelioratorilor. Datorită ciclului scurt de reproducţie şi
prolificităţii ridicate s-a pretat foarte bine şi pentru experimentele de genetică. Această specie are
serii lungi de ouat şi pauze scurte.
Rasa
Influenţează producţia de ouă. Astfel rasele specializate de găini realizează 240-270 ouă
anual, în timp ce de la rasele grele se obţin numai 90-120 ouă.
Individualitatea
 La rasele neselecţionate în direcţia producţiei de ouă se constată o mare variabilitate, în
schimb la rasa Leghorn, strict specializată pentru ouă, la liniile şi hibrizii creaţi variabilitatea este
mult mai restrânsă.
Starea fiziologică
Determinată de instinctul de clocit, procesul de năpârlire şi starea de sănătate influenţează
producţia de ouă.
Instinctul de clocit
Act fiziologic, caracteristic speciei, prin domesticire s-a diminuat mult la unele specii cum
este raţa, cu excepţia raţelor leşeşti. Fenomenul este abolit şi la rasele de găini ouătoare, la care
frecvenţa clocitului este de numai 1-10%, ca urmare a selecţiei şi specializării lor pentru producţia de
ouă. La rasele mixte de găini acest percent este mai ridicat 40-60%. Starea de cloşcă durează 26 de
zile la Leghorn, 51 zile la Rhode-Island şi 76 zile la rasa Polymouth-Rock.
Năpârlirea
Produce scăderea sau chiar sistarea ouatului. Între capacitatea de producţie a găinilor şi
înlocuirea penajului există o relaţie directă în sensul că, cu cât găinile sunt mai bune ouătoare
năpârlitul are loc toamna mai târziu.(la 14 luni)
Vârsta păsărilor
Influenţează atât sub raport cantitativ cât şi calitativ producţia de ouă. Producţia cea mai
mare se realizează în primul an de ouat după care scade anual cu 10-30%. Cu cât producţia de ouă
din primul an este mai mare cu atât scăderea va fi mai accentuată în anii următori.
Precocitatea ouatului
Are o mare importanţă pentru producţia de ouă deoarece influenţează atât durata perioadei
neproductive a păsării cât şi nivelul producţiei. Precocitatea ouatului diferă mult în funcţie de tipul
productiv, iar în cadrul acestuia de la o rasă la alta.
Cu cât găinile încep ouatul mai devreme cu atât vor fi mai bune ouăoare, producţiile cele
mai mari realizându-se hibrizii care încep ouatul la vârsta de 125-150 zile.
Intensitatea ouatului
Reprezintă producţia relativă de ouă obţinută într-o perioadă de timp stabilită arbitrar. Cu cât
ciclurile de ouat sunt mai lungi iar pauzele dintre acestea mai puţine şi mai scurte, cu atât intensitatea
ouatului este mai mare.
Se calculează după următoarea formulă:
P
I = ----------X 100
T
În care : I- intensitatea ouatului
P-producţia medie individuală de ouă
T-numărul de zile care formează perioada

De exemplu, dacă în luna martie producţia medie individuală a fost de 28 de ouă, înseamnă
că intensitatea de ouat este egală cu 90%. Între intensitatea ouatului pe anumite perioade şi producţia
anuală, există o corelaţie pozitivă de diferite valori. Intensitatea ouatului, este un caracter ereditar cu
valori ale coeficientului de heritabilitate (h2) cuprins între 0,06-0,22.

Pauza de iarnă a ouatului

Aceasta se manifestă de regulă, de la finele toamnei până la finele iernii. Ea se prezintă
subforma unui interval de diferite mărimi, sau ca o succesiune de intervale şi serii scurte de ouat.

 Factorii de mediu
 Din cadrul acestora alimentaţia, sub raport cantitativ şi calitativ, are influenţa cea mai mare.
Alimentaţia insuficientă, care nu asigură decât funcţiile vitale, duce la stagnarea ouatului sau, în
situaţii mai bune, poate asigura serii scurte de ouat şi ouă mai mici.

 Factorii climatici
Influenţează de asemenea viaţa şi productivitatea păsărilor crescute în sistem gospodăresc.
Producţia de ouă are şi caracter sezonier, ca o consecinţă a variaţiei duratei zilei, lumină şi a
temperaturii. Caracterul sezonier se înregistrează numai la găinile crescute în sistem extensiv. Cea
mai scăzută producţie se obţine toamna târziu şi în primele două luni ale iernii când zilele sunt mai
scurte
Influenţa favorabilă a luminii asupra producţiei de ouă se datorează acţiunii sale asupra
hipotalamusului, hipofizei şi gonadelor, care prin intermediul hormonilor gonadotropi, hormonilor
foliculostimulator (FSH) şi luteinizant (LH) stimulează maturarea foliculilor ovarieni, producerea
ovulaţiei şi formarea oului.
În sistemele industriale de creşte, cu hale în care se realizează un program de lumină şi un
microclimat favorabil şi constant tot timpul anului, nu se înregistrează influenţa sezonului. În halele
de ouat, temperatura optimă este de 12-13 oC, iar factorul lumină este controlat, durata luminii
crescând de la 8 ore până la 14-16 ore pe zi.
Curba ouatului se realizează pe întregul an de exploatare prin procentul de ouat, pe
săptămâni, de la depunerea primului ou.

5.8.4. Producţia de lână

Lâna este un produs al pielii caracteristic speciei ovină dobândit în urma procesului de
domesticire prin transformarea părului lipsit de proprietăţi textile în fibră filabilă.
În scopul înlăturării unor confuzii cu privire la nomenclatura firului tors şi celui crescut pe
animal, s-a stabilit ca cel crescut pe animal să fie numit fibră şi nu fir, cum se foloseşte în mod
curent de către nespecialişti.

Bazele morfofiziologice ale producţiei de lână

Fibra de lână constituie un produs al pielii de natură cornificată, ce se formează în foliculii
piloşi.
La ovine foliculii piloşi sunt dispuşi sub formă de grupe foliculare formate din foliculi
primari, obişnuit în număr de trei şi din foliculi secundari, în număr variabil în funcţie de rasă şi de
nivelul de hrănire.
Numărul grupelor foliculare pe unitatea de suprafaţă şi a foliculilor secundari în cadrul
fiecărui grup este mult mai mare la oile cu lână fină comparativ cu cele cu lână semifină şi grosieră.
Densitatea foliculilor piloşi pe unitatea de suprafaţă a pielii are un grad ridicat de
determinare genetică (h2= 0,4 – 0,6). Ea este influenţată în mod hotărâtor şi de condiţiile care
beneficiază fătul în perioada intrauterină şi necesitatea acordării importanţei cuvenite atât factorilor
ereditari cât şi alimentari. Macrostructural fibra de lână este alcătuită sin: tijă, rădăcină şi folicul
pilos.
Tija fibrei reprezintă porţiunea fibrei ce depăşeşte suprafaţa pielii şi constituie lâna
propriu-zisă.
Rădăcina reprezintă partea fibrei implantată în piele. La extremitatea rădăcinei se găseşte
bulbul pilos care prin înmulţirea rapidă a celulelor de la nivelul său generează fibra de lână. Bulbul
pilos de formă piriformă acoperă ca un capişon papila fibrei ce asigură nutriţia bulbului pilos şi care
este format din fibre conjunctive, vase sanguine şi terminaţii nervoase.
Foliculul pilos în formă de sac, înconjoară rădăcina fibrei şi este alcătuit dintr-o teacă
fibroasă şi două teci epiteliale: externă şi internă. Teaca fibroasă, de natură dermică formează la
nivelul concavităţii bulbului pilos papila fibrei. Teaca epitelială externă reprezintă o continuare a
stratului lui Malpighi. Teaca epitelială internă aderă la rădăcina fibrei, făcând parte din structura
acesteia, este generată şi ea de bulbul pilos şi se situează între bulbul pilos şi deschiderea glandei
sebacee.
Foliculul pilos are ca anexe: glande sebacee, glande sudoripare şi muşchiul exterior al fibrei.
Glandele sebacee în număr de 2-3 pentru fiecare fibră sunt situate în jurul bulbului pilos, şi
secretă sebumul, care se varsă la suprafaţa pielii, lubrefiind şi protejând fibra de lână.
Glandele sudoripare sunt situate mai în profunzime decât cele sebacee şi au rol în execuţie
şi termoreglare.
Microstructural fibra de lână este alcătuită din trei straturi: cuticular, cortical şi medular.
Stratul cuticular, este format din celule plate, cheratinizate, anucleate şi transparente. Are
rol de protecţie a fibrei, conferindu-i luciu şi mătăsozitate . La lâna fină celulele sunt dispuse inelar în
jurul fibrei, iar la cea groasă pe circumferinţa fibrei sunt dispuse două trei celule sub formă de solzi.
Stratul cortical, este alcătuit din celule cheratinizate, alungite, şi fuziforme. El determină
grosimea fibrei şi îi conferă unele însuşiri: rezistenţă, elasticitate, etc. La nivelul lui se pot întâlni
spaţii intercelulare umplute cu aer şi pigmenţi intra şi extracelulari.
Stratul medular, întâlnit numai la fibrele groase de lână este situat în mijlocul fibrei şi este
alcătuit din celule alungite şi pline de aer . Prezenţa lui reduce rezistenţa fibrei, dar îi conferă
proprietăţi termoizolante mai bune.
Ultrastructural cortexul este format din macrofibrele în alcătuirea cărora intră mai multe
microfibrile. La rândul lor microfibrilele sunt formate din protofibrile, dispuse două central, iar restul
amplasate în jurul acestora.

Compoziţia chimică a lânii

Substanţa de bază a fibrei de lână o constituie Keratina– o proteină fibrilară ce are o
rezistenţă mecanică deosebită, este hidrofobă are un grad ridicat de insolubilitate şi o afinitate
deosebită pentru coloranţi.
Cel mai frecvent aminoacid din compoziţia cheratinei este cistina, care conţine sulf. Prezenţa
acestui microelement în hrana ovinelor îmbunătăţeşte mult însuşirile fibrei de lână.
Usucul reprezintă un amestec lubrifiant al fibrei, format din sebum din suint şi impurităţi
organice. Sebumul conţine acizi graşi: oleic, stearic, palmitic, cerotic. Rolul principal este de a
proteja fibra, iar prin proprietatea de aderenţă asigură unirea fibrelor în fascicule şi în şuviţe,
menţinând lâna după tundere „în cojoc”, fără să se împrăştie.
5.9. Importanţa creşterii ovinelor

Reprezintă o îndeletnicire foarte veche, practicată cu plăcere de gospodarii din zona de deal
şi munte, aceasta fiind manifestarea dragostei şi a pasiunii oamenilor pentru creşterea oilor în scopul
asigurării veniturilor necesare consolidării gospodăriei, cât şi pentru acoperirea nevoilor proprii de
consum. Din aceste considerente, creşterea ovinelor se poate practica şi în unele gospodării din zona
de şes a României, cu toate că oaia este considerată ca fiind principala concurentă a bovinelor,
animale ce se dezvoltă bine în toate zonele ţării.
Cu alte cuvinte, în gospodăriile din zona de deal şi munte ovinele se cresc în turme
mari, deoarece această îndeletnicire oferă câştiguri importante crescătorilor de oi, care, prin tradiţie,
se numesc ciobani sau oieri. În zonele de câmpie, de obicei, gospodarii se ocupă în special de
creşterea şi exploatarea bovinelor, această acţiune fiind considerată ca activitate de bază, pe lângă
care, în exploataţie aceştia mai cresc un număr de 10 până la 100 oi. În scopul realizării unei eficienţe
economice care să asigure un câştig satisfăcător pentru crescător, se recomandă ca în zonele de deal
şi munte să fie organizate exploataţii familiale de creştere a ovinelor şi o capacitate de circa 250 oi şi
mioare, activitate ce se poate dimensiona după posibilităţile date de condiţiile locale.
 Ca o particularitate a creşterii acestei specii, trebuie să menţionăm de la început că
exploatarea ovinelor nu este legată, în mod special, de existenţa exclusivă a terenului pentru
producerea furajelor de volum, ca de altfel pentru bovine. Ovinele reprezintă specia care poate să-şi
asigure hrana prin practicarea transhumanţei, metodă foarte veche aplicată de ciobani. Transhumanţa
este, de fapt, plimbarea (pendularea) ovinelor din zonele de deal şi munte în zonele de şes, pentru
consumarea excedentului de furaje de volum existente în exploataţiile familiale asociative sau la
societăţi comerciale agricole din aceste zone.
Deşi, ca practică, această metodă este foarte veche, în condiţiile ţării noastre ea poate fi
recomandată, în continuare, pentru creşterea şi exploatarea ovinelor, deoarece în perioada de toamnă-
iarnă devine destul de eficientă datorită faptului că este mai uşor să plimbi turmele în diferite
perioade ale anului în funcţie de furajele ce se pot asigura pe mirişti, porumbişti sau alte păşuni, decât
să fie transportate cantităţi însemnate de furaje voluminoase de la şes la deal şi munte.

5.9.1. Rasele de oi

În ţara noastră în funcţie de zonă şi de condiţiile de mediu existente sunt crescute mai multe
rase de ovine care, după grosimea lânii se pot clasifica în oi cu lână fină, semifină şi grosieră.
Rasele de ovine se adaptează mai uşor în diferite zone ale ţării noastre, astfel:
- În zonele de munte, se pretează ovinele cu lână din rasa Ţurcană care sunt producătoare
de lapte, carne, lână.
- În zonele de deal şi podiş se exploatează bine ovinele din rasa Ţigaie şi Spancă (rasă
mixtă).
- În zonele de câmpie se acomodează foarte bine ovinele cu lână fină şi de carne din rasa
Merinos.
-
Rasa „ŢURCANĂ”
Rasă cu lână grosieră. Sânt animale de talie mare, cu picioare înalte şi corpul lung. Producţia
de lână : 2,5kg – 3,0kg la tunsoare şi aproximativ 50 – 70l lapte. În zona de munte se cunosc 2
varietăţi: varietatea Ţurcană albă şi varietatea Ţurcană neagră. Lâna lor este foarte bună pentru
covoare iar laptele este foarte bun pentru telemea. Din încrucişarea varietăţii albe cu cea neagră
rezultă mieii care sânt sacrificaţi pentru culoarea brumărie folosiţi pentru căciuli.

Rasa „ŢIGAIE” (sau oaia mocănească)

- Lână semifină, iar producţia de lână la tunsoare este de 4kg.
- Producţia de lapte : 60 – 70l.
Există diferite varietăţi: albă, ruginie, oacheşe, buzate, stropite etc.
Din încrucişarea oilor din rasa Ţurcană cu berbeci din rasa Ţigaie rezultă oaie Stogoşă, bună
producătoare de lapte.

Rasa „MERINOS DE TRANSILVANIA”

Are o bună dezvoltare corporală, o constituţie robustă, cap mic şi scurt.

Oile adulte au o greutate de 35 – 50kg/cap. Oile din această rasă au prolificitate de 115%, dau o
producţie de lapte de 65 – 70l şi cantitatea de lână tunsă este de 4 – 7,5kg/cap.

Rasa „MERINOS DE PALAS”

S-a format în Dobrogea. Ovinele din această rasă au conformaţie armonioasă, adâncă şi largă, talie
înaltă 67cm la oi şi 72cm la berbeci. Capul are o mărime mijlocie, este o oaie fără coarne cu urechi
mari, purtate lateral, uşor oblic. Berbecii au coarne puternice şi pot atinge greutatea de 90kg. Media
greutăţii corporale este de 60 – 90kg. Oile adulte au la tundere o greutate de 45 – 54kg.
Prolificitatea la această rasă este de 131% mieii au aptitudini bune pentru îngrăşare, iar oile dau
aproximativ 129l lapte şi o cantitate de lână cuprinsă între 4,7 – 11,5kg/cap.

Rasa „KARAKUL”
În rasă curată se creşte în zonele de câmpie din N-E a ţării, zona Moldovei şi a Sucevei. Culoarea
cea mai frecventă este neagră, apoi brumărie, cafenie, şi mai rar culoarea aurie sau argintie.
Este o oaie cu constituţie robustă spre fină, cu trupul în formă de pară şi o coadă caracteristică, care
are la bază un depozit de grăsime bilobat, cu capul alungit şi uscăţiv.
Berbecii Karakul se folosesc la încrucişare cu oi din rasa Ţurcană neagră sau brumărie.
Este o rasă exploatată pentru pielicele şi producţie de lapte.
5.9.2. Exploatarea ovinelor pentru producţia de lână

Aprecierea calităţii şi cantităţii lânii prin măsurători ale caracteristicilor fenotipice (aspect exterior)
sprijină crescătorii în selecţia ovinelor şi are drept scop ameliorarea producţiei acesteia.
Culoarea lânii trebuie să fie albă, deoarece ea are însemnătate deosebită în industrializare,
excepţie făcând oile ce se cresc pentru producţie de pielicele negre, brumării şi camo. De aceea, de-
a lungul timpului rasele de oi cu lână albă s-au dezvoltat în detrimentul celor cu lână neagră, care
sunt pe cale de dispariţie.
După fineţea părului de lână distingem:
-rase cu lână fină (Merinos)
-rase cu lână semifină (Ţigaie)
-rase cu lână groasă (Ţurcană, Stogoşă etc.)
Astfel, într-o turmă de oi de aceeaşi rasă, unele au lâna mai fină iar altele mai groasă şi
această însuşire dă posibilitatea crescătorului să facă oprirea exemplarelor pentru prăsilă.
Grosimea (fineţea lânii) este o însuşire influenţată în mare măsură de hrană (de calitatea
furajelor administrate). Aprecierea fineţii lânii se face după grosimea firelor şi se măsoară în
microni (1/1000mm). Practic fineţea lânii se apreciază pipăind şi privind în zare firele răsfirate
dintr-un smoc de lână recoltat prin smulgere, de regulă în regiunea spetei.
Lungimea lânii este o altă însuşire importantă care ca şi fineţea, depinde mult de hrană.

O lungime mare, împreună cu o bună densitate şi extindere uniformă, constituie condiţia pentru
obţinerea unei cantităţi mari de lână. La rasele cu lână fină, firul de lână trebuie să aibă cel puţin
7cm, iar pentru cele cu lână semifină peste 9cm. Lungimea lânii se măsoară în regiunea spetei cu
rigla.
Ondulaţia lânii reprezintă o însuşire calitativă cu cât lâna este mai fină şi este de mai bună
calitate cu atât numărul ondulaţiilor este mai mare şi acestea sunt dispuse regulat de-a lungul
firelor.
Rezistenţa la rupere este o însuşire care depinde mai mult de maliţiile de hrănire din
timpul iernii. Desimea lânii în cojoc este dată de numărul de fire într-un cm² de fire şi este de mare
importanţă economică.
Uniformitatea lânii în cojoc. În practică se apreciază prin compararea celor două însuşiri ale
lânii (fineţe şi lungime) în regiunea spetei şi a coapsei, la acelaşi animal.

Defectele lânii
Lâna cu impurităţi vegetale apare datorită ne efectuării curăţirii păşunilor şi a altor locuri de
păşunat de mărăcini, ciulini etc. precum şi administrarea necorespunzătoare a hranei în timpul
stabulaţiei.
 Lâna cănită este un defect provocat de crescători prin marcarea oilor cu smoală, vopsea,
ceară roşie etc. Acestea sunt substanţele greu lavabile şi de aceea se recomandă marcarea oilor cu
ovisemn care dispare uşor la spălare.
Lâna gâtuită provine de la oile înfometate în special în perioada de stabulaţie.
Lâna retunsă este un defect făcut de om prin trecerea de mai multe ori cu foarfeca, atât la
tunsul manual cât şi la tunsul mecanic. Astfel, cojocul devine neuniform şi cantitatea de deşeuri
creşte.
Lâna îngălbenită se obţine în saivan sau adăposturi insuficient utilate şi necurăţate
corespunzător în care se dezvoltă vapori de amoniac din descompunere urinei şi a fecalelor. Firele
de lână absorb vaporii respectiv se îngălbenesc şi se rup în procesul de industrializare.
Lâna alterată se produce în special datorită depozitării cojoacelor în condiţii
necorespunzătoare şi mai puţin în urma unor boli cronice a ovinelor.

5.9.3. Tehnica tunderii oilor

Tunsul este o operaţiune de recoltare a lânii, care de obicei se face o dată pe an atât la
ovinele adulte cât şi la tineret (miţuirea).
Tunsul se poate face manual sau mecanic. Alegerea momentului optim de tundere se face
primăvara atunci când lâna este ridicată în pai în special la rasele Ţigaie, Ţurcană şi Stogoşă.
Calitatea lânii depinde în mod deosebit de modul cum se face tunsul. Astfel trebuie evitat tunsul în
trepte care duce la recuperarea cojocului şi amestecarea lânii din diverse regiuni corporale.
Acţiunea de tundere a oilor este corespunzătoare atunci când se face pregătirea animalelor, a locului
de tuns şi a agregaţilor sau foarfecele de tuns.
Pregătirea animalelor constă în verificarea lânii cu 2-3 săptămâni înainte de tuns când se
curăţă lâna de impurităţi. Astfel se extrag scaieţii, ciulinii sau alte resturi vegetale. Se vor îndepărta
şi porţiunile îmbibate în vopsele după această operaţiune, ovinele vor fi ferite de ploi şi arşiţa
soarelui, acţiune ce are drept scop păstrarea în bune calităţi a usucului.
De obicei tunderea oilor se face în locuri special amenajate sau în padocuri care vor fi dotate
cu utilaje de tuns, cântărire şi sortare

Pregătirea utilajelor de tuns

Este o operaţiune de care depinde în mare măsură calitatea lânii în ce priceşte
uniformitatea şi integritatea cojocului. Astfel se vor pregăti cuţite de schimb şi uneltele necesare
pentru ascuţirea periodică acestora. Când tunsul se face manual cu foarfeca, aceasta trebuie să fie
din material de bună calitate pentru a putea fi ascuţite periodic.
Personalul tunzător va fi instruit periodic atât în ceea ce priveşte tehnica tunsului cât şi pentru
a putea preveni eventualele accidente. În majoritatea ţărilor unde se cresc ovine, tunsul se face
mecanizat cu diferiţi agregaţi. În ţara noastră au fost folosite agregate de tuns R.S.A. 12 tipul rusesc
şi A.T.C. de fabricaţie românească. Sistemul de tundere este la sol, iar tunderea începe din regiunea
sternală spre abdomen, se continuă în părţile interne ale membrelor posterioare apoi partea stângă,
după care urmează tunderea gâtului, corpului şi spatelui. Tunsul este terminat cu tunderea părţilor
exterioare ale picioarelor.
Principalii timpi operaţionali sunt:
 prinderea oii şi plasarea la locul de tuns.
 tunderea sternului şi a abdomenului.
 tunderea părţii interioare a piciorului drept şi a piciorului stâng posterior.
 începerea tunderii părţii exterioare a piciorului stâng posterior.
 tunderea crupei.
 tunderea de la gât cu mişcări spre cap şi tunderea cefei.
  tunderea spetei stângi şi a spatelui cu mişcări lungi.
 tunderea părţii stângi a spatelui şi a spetei.
 tunderea fesei exterioare şi a piciorului drept posterior şi finisarea.
Sortarea lânii se face cojoc cu cojoc. Rasa şi clasa lânii se determină prin analiza lânii din
cojocul aşezat şi desfăşurat pe masa de sortare.
Din cojoc se scot poalele, resturile de lână de pe picioare şi cap, smocurile aderente
precum şi părţile murdare. Cojocul se aşează pe masă cu vârful şuviţelor în sus, şi se împachetează
începând cu una din poalele laterale, la o treime din lăţimea cojocului, se îndoaie şi se aşterne pe
mijlocul cojocului, procedându-se la fel cu partea opusă. Cojocul se înfăşoară începând din acelaşi
timp de la cap şi coadă spre mijloc până se întâlnesc cele două suluri formate. Lâna se păstrează în
saltele după calitate şi rasă. O lână de calitate se poate obţine numai atunci când ştim să înlăturăm
în timp cauzele care pot duce la deprecierea lânii.

5.9.4. Exploatarea ovinelor pentru producţia de carne

Însuşirile fizico-chimice şi factorii care influenţează producţia de carne.

Structura şi aspectul cărnii diferă atât după apartenenţa de rasă cât şi după starea de
întreţinere. Carnea animalelor mai tinere au o fibră fină şi o culoare roz de diferite nuanţe în timp ce
la animalele adulte fibra este apoasă, de consistenţă tare, aţoasă, iar culoarea este mai închisă,
roşiatică de diferite nuanţe.
Factori care influenţează produsele de carne
Principalii factori care influenţează cantitatea de carne sunt: rasa, vârsta, alimentaţia, sexul.
Rasele precoce de carne, produc cantităţi de carne, de calitate superioară, în timp nu scurt,
comparativ cu rasele tardive.
Gradul de valorificare a furajelor şi randamentul la sacrificare este mai ridicat la rasele
precoce. Vârsta influenţează mult calitatea şi cantitatea de carne. Alimentaţia influenţează în mare
măsură calitatea şi cantitatea de carne.
Aprecierea ovinelor îngrăşate şi a calităţii carcaselor
Aprecierea se face prin metode obiective şi metode subiective. Se face prin intermediul
organelor de simţ: văz, miros şi pipăit.
În general se ţine cont de următoarele caractere şi însuşiri:
-impresia generală a carcasei
-depunerile de grăsimi pe carcasă
-aprecierea depunerilor de carne
-dezvoltarea părţilor bogate în musculatură
-distribuirea grăsimii pe carcasă
-calitatea grăsimii
Calitatea cărnii
Proporţia dintre grăsime şi carne:
1. Greutatea carcasei
2. Randamentul la sacrificare care reprezintă procentul carcasei, raportat la greutatea
animalului considerat 100%.
Aprecierea randamentului se face prin sacrificare, după o perioadă de flămânzire de 12 ore.
Randamentul este diferit astfel:
 oi adulte 38 – 46%
 batal şi tineret 45 – 48%
 miei graşi 50 – 52%
3. Măsurători pe carcasă, se desfac în regiunea lombară, grosimea muşchiului longisinus,
greutatea diferitelor regiuni după tranşare.
 4. Structura carcasei, procentul de carne oase, grosime.
5.Tehnica îngrăşării ovinelor.

Tehnica îngrăşării ovinelor.

1. Procurarea mieilor pentru îngrăşat.
Se introduc în îngrăşare miei din prăsila proprie sau din cumpărături, care îndeplinesc
condiţii cerute de tehnologie de creştere şi îngrăşare.
Mieii introduşi în îngrăşătorie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să aibă vârsta de minim 45 zile şi greutatea de 9kg
 greutatea medie a lotului să nu fie sub 12kg
 să fie obişnuit cu consumul de fân şi concentrate
 să fie însoţiţi de certificatul sanitar veterinar
2.Pregătirea unităţii de îngrăşare
Înainte de populare, unităţile de îngrăşat se pregătesc astfel:
 Se amenajează sectorul de primire cu: boxe pentru lotizare, cântar pentru animale,
baie a pododermatitelor.
 Curăţirea mecanică a adăposturilor e gunoi.
 Verificarea şi asigurarea integrităţii şi funcţionalităţii grătarelor.
 Instalarea ieslelor pentru a se asigura un front de furajare de 15cm/cap la sol în
adăposturi prevăzute cu pardoseli de grătar şi 25cm/cap la sol.
Instalarea de adăposturi automate tip uluc asigurând câte 15cm front de adăpost/miel.
Amenajarea boxelor de cazare a tineretului pe faza de creştere şi îngrăşare astfel:
Pentru perioada de acomodare se amenajează 20% din capacitate cu boxe a căror suprafaţă
să nu fie mai mare de 7m² pe grătar (boxe de 24m² se împart în 4) şi 25m² la sol, cu frontul de
adăpare şi furajare normal.
Pentru perioada de creştere, îngrăşare şi finisare se amenajează boxe de 24m² pe grătar şi
50 m² la sol.

5.9.5. Sisteme de îngrăşare a tineretului ovin

Îngrăşarea intensivă
Scopul aplicării acestui sistem este producerea nivelului de 45kg greutate vie într-o perioadă
de 100 zile folosind potenţialul biologic al raselor de ovine din ţara noastră (adică folosind rase
autohtone).
Prin acest sistem de îngrăşare se vor realiza următorii parametri:
 greutate iniţială 12kg
 greutate finală 45kg
 spor în greutate total 33kg
 durata îngrăşării 100 zile
 spor mediu zilnic 330g
 consum zilnic pe kg spor 4,3UN ( UN – unităţi nutritive)
Efectivul destinat îngrăşării intensive, va fi format din miei masculi, obţinuţi în special din
fătările timpurii (noiembrie-ianuarie) din rasele Merinos, Ţigaie sau metişilor.
Mieii se introduc la îngrăşat la 45-60 zile la o greutate medie de 12kg. Nu se vor introduce
mieii sub greutatea de 9kg.

Îngrăşarea semiintensivă mixtă

Scopul aplicării acestui sistem este valorificarea la greutăţi superioare a întregului efectiv de
miei disponibil pentru tăiere prin folosirea tuturor resurselor furajere existente în unitate.
 În acest sistem se vor realiza următorii parametri tehnico-economici:
- greutatea iniţială - 12kg
- greutatea finală - 45kg
- spor de greutate total - 33kg
- durata îngrăşării - 194 zile
- spor mediu zilnic - 170g
-consum specific pe kg – spor greutate vie – 7,0 UN.
În acest sistem se pun la îngrăşat miei în vârstă de peste 2 luni din toate rasele din ţara
noastră, cu o greutate medie minimă de 12kg. Se admite introducerea la îngrăşat a mieilor de minim
10kg greutate.
În perioada de stabulaţie, nutreţurile se vor administra la discreţie, sub formă de amestec
unic; numărul tainurilor este de 2-3 pe zi.

Îngrăşarea pe păşuni a tineretului ovin

Scopul aplicării acestui sistem este obţinerea în condiţii economice a mieilor îngrăşaţi prin
folosirea masei verzi de pe pajişti naturale şi cultivate, realizând următorii parametri tehnico-
economici:
- greutate iniţială - 20kg
- greutate finală - 45kg
- spor în greutate totală - 25kg
- durata îngrăşării - 140 zile
- spor mediu zilnic - 178g
- consum specific pe kg spor - 7,8 UN
Acest sistem se organizează prin îngrăşarea tineretului ovin de către unităţile de reproducţie la
vârsta de 3-5 luni cu o greutate vie de 18-22kg obţinut în prealabil pe păşune.

5.9.6. Tehnologia creşterii mieilor şi a tineretului ovin

Alăptarea sau suptul la mielul nou născut se face la 2-3ore, de aceea mieii sunt lăsaţi lângă
mamă, timp în care se supraveghează de către crescători momentul suptului pentru ca să ajute mieii
mai slabi.
De la vârsta de 2 săptămâni mieii, obligatoriu vor fi învăţaţi treptat să consume nutreţuri
concentrate in cantităţi de circa 25g, cantitate ce se măreşte progresiv astfel ca la vârsta de 2-3 luni
consumul să ajungă la 250-300g/zi.
Cantităţile de lapte şi concentrate de la fătare până la vârsta de 4luni:
- până la vârsta de 10 zile mielul are nevoie de 350g lapte colostral, cantitatea crescând până
la sfârşitul perioadei la 500g/zi.
- de la 11 la 20 zile – 900-1000g lapte, completat cu nutreţuri concentrate şi fân de bună
calitate.
- de la 21 la 30 zile – 1100-1300g lapte şi 70 -120g amestec furajer concentrat/cap/zi şi fân la
discreţie sau iarbă de pe păşuni.
Pe măsură ce mieii consumă furaje concentrate fân sau iarbă de pe păşuni, consumul de lapte
prin supt, începe să scadă la 800g/zi, iar amestecul de concentrate creşte la 250-300g/zi.
Amestecul de concentrate măcinate poate fi format din:
1. ovăz 55% 2. ovăz 40%
porumb 25% mazăre 15%
mazăre 19% porumb 15%
săruri minerale 1% orz 15%
 Total 100% tărâţe de grâu 7%
Şrot de fl. Soarelui 7%
Săruri minerale 1%
Total
Pentru stimularea creşterii mieilor este necesar să se amenajeze locuri de hrănire
suplimentară a acestora. Mieii se obişnuiesc treptat cu nutreţurile concentrate şi cu fânul astfel ca
trecerea de la regimul lactat să se facă treptat, evitându-se astfel deranjamentele stomacale, iar
înţărcarea să se facă treptat fără stres.
Înţărcarea mieilor
Vârsta de la care se face înţărcarea diferă în funcţie de rasă. Astfel la oile cu lână fină din rasa
Merinos şi Spancă, înţărcarea mieilor se face la 120 zile. De asemeni la această vârstă se înţarcă şi
mieii opriţi de prăsilă din rasa Karakul.
La oile din rasa Ţigaie, mieii se înţarcă la 3-3½ luni, iar la rasa Ţurcană mieii pot fi înţărcaţi
la 2 luni.
Lotizarea mieilor sugari
- Perioada de miel „crud” în vârstă de 0-7 zile. Mieii trebuie să sugă la interval de 2ore. Se
asigură aşternut curat şi uscat şi ceilalţi factori de microclimat.
- Perioada de miel „mijlociu” în vârstă de 7-30 zile. Mieii trebuie să sugă de 5 – 6 ori/zi
concomitent mieii se vor învăţa să consume furaje combinate în compartimente separate.
- Perioada de miel „zburat” în vârstă de 30-65 zile. Hrănirea suplimentară constituie mijlocul
de asigurare a unei greutăţi corporale mari la înţărcare şi de îndesire a învelişului ilos (a lânii).
- Îngrăşarea mieilor.
- Pentru satisfacerea necesarului de carne de ovine pentru consumul intern, dar mai des
pentru satisfacerea nevoilor la export este necesar ca întregul efectiv de miei disponibili pentru
sacrificare să fie supus îngrăşării. Mieii introduşi în îngrăşătorie trebuie să aibă cel puţin 45 de zile iar
greutatea medie a lotului să nu fie sub 12kg.
Îngrăşarea intensivă
Mieii cumpăraţi pentru îngrăşare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă vârsta minimă de 45 de zile şi o greutate de minim 12kg/cap.
- să fie obişnuiţi să consume fân şi concentrate.
- să provină din ferme sau gospodării lipsite de boli contagioase.
- transportul mieilor va fi însoţit de bilet de proprietate şi certificat sanitar-veterinar, din care
să rezulte starea de sănătate şi acţiunile sanitar veterinare efectuate până la data vânzării.
Pregătirea adăposturilor pentru creştere şi îngrăşare presupune:
1. Amenajarea sectorului de primire (recepţie a mieilor care este format dintr-un rastel cu
boxe de lotizare, cântar, baze pentru efectuarea tratamentului antiscabioase şi a padodermatitelor
(afecţiuni ale copitelor).
2. Amenajarea transvanelor. Este operaţiunea prin care se urmăreşte asigurarea confortului în
timpul odihnei cât şi a furajării concomitent cu asigurarea unei adăpări corespunzătoare – Aceasta se
realizează prin:
- curăţirea mecanică a adăposturilor şi a incintei unităţii.
- se va verifica integritatea grătarelor ştiut fiind faptul că la grătarele din lemn distanţa dintre
şipci trebuie să fie de 20-22mm iar barele Ø12.
Rezultate bune în evacuarea dejecţiilor le dau grătarele cu şipci de lemn, esenţă tare numai
când sunt respectate din construcţie dimensiunile.
- Se va asigura frontul de furajare de minim 15cm pentru fiecare miel.
- Instalarea adăpătorilor automate perpendicular pe tronson astfel ca o adăpătoare să fie
folosită de mieii din două boxe.
- Amenajarea boxelor de creştere şi îngrăşare a mieilor astfel ca aceasta să aibă o singură
suprafaţă de 24m².
 - Asigurarea utilajelor pentru prepararea hranei.
- Efectuarea dezinfecţiei generale.
Tehnologia de creştere şi îngrăşare se face fazial, şi anume:
Faza I – faza de acomodare a mieilor pe tronson cu o durată de 10 zile. În această perioadă se
va înregistra un spor de 220g. Pentru asigurarea acestui spor aceste faze se vor sigura 3 kg prin, 5kg
concentrate cultivate şi 5 kg concentrate proteino-vitamino-minerale (PVM)/cap miel.
Faza II – durează 70 zile. Sporul mediu 340g astfel ca mieii proveniţi din faza I cu o greutate
de 14,2kg să ajungă la sfârşitul perioadei la 38kg/cap. În perioada de 70 zile este necesar să se asigure
pentru fiecare miel: 17,5kg fân, 64kg concentrate cultivate, 21kg concentrate (PVM).
Faza III – (de finisare) durează 20 de zile. Sporul mediu 350g/cap iar mieii de la sfârşitul
fazei II să atingă la sfârşitul acestei faze 45kg.
Făcând un bilanţ pe perioada celor 3 faze (100 de zile) pentru fiecare miel se vor asigura :
24kg fânuri, 90kg concentrate cultivate şi 30kg concentrate PVM.
Furajele se administrează în amestec de 2 ori/zi, aşa fel încât să se poată asigura o furajare la
discreţie.

5.9.7. Creşterea şi întreţinerea tineretului ovin

Hrănirea trebuie să asigure o creştere şi dezvoltare normală:

Adăposturile trebuie să asigure 8-10 grade C. Apa să fie curată, proaspătă la discreţie. Pe
timpul verii se asigură umbrare.
Îngrijirea tineretului ovin are drept scop obţinerea unei cantităţi sporite de carne cu o
calitate gustativă superioară. Raţia pentru tineretul supus îngrăşării – tineretul în greutate de 20kg,
timp de 140 de zile şi cu un spor mediu zilnic de 178g realizează o greutate finală de 45k.
Îngrăşarea se face în 2 etape:
 Păşunat pe păşune de bună calitate timp de 90 de zile când se va consuma 7kg masa
verde/cap/zi. 100g siloz porumb, 4g sare, 2l apă iar pe total perioadă: 630kg masă verde, 9kg siloz
porumb, 360g sare, 180l apă.
 A 2 etapă constă în finisare care durează 50 zile timp în care se exclude păşunatul.
În această perioadă asigurăm : 1kg fân, 1kg grosiere, 1,5kg suculente, 2,9kg siloz porumb,
5g concentrate PVM, 4g sare, 2l apă (pe cap/zi).
Pe total perioadă 50kg fân, 50kg grosiere, 75kg suculente, 26,5kg siloz porumb, 4,5kg
concentrate, 200g sare, 100l apă.
Întreţinerea tineretului ovin după terminarea înţărcării se procedează la formarea
cârdurilor (turmelor de miei) înţărcaţi numiţi cârlani. În unităţile mari mieii înţărcaţi se separă pe
sexe, rase şi etape de înţărcare, ţinându-se cont de dezvoltarea mieilor. Mieii mici, slabi se grupează
într-un cârd separat şi li se asigură hrana suplimentară.
Turmele de miei de câte 300-500 capete sunt preluate de îngrijitori numiţi cârlănari. Se vor
asigura parcele de pajişti valoroase bogate în plante leguminoase, situate la distanţe mai mari de
pajiştile pe care pasc oile adulte. Pentru conducerea cârlanilor se introduc în turmă 2-3 batali
(berbecuţi castraţi) sau oi adulte. Cel târziu la 5-6 luni se separă pe sexe.
Mieii întreţinuţi pe păşuni vor primi un supliment de 150-300g concentrate/zi. Se poate
practica şi creşterea în stabulaţie sau semistabulaţie a mieilor înţărcaţi.
În perioada cu călduri mari păşunatul se va face şi noaptea. Păşunatul raţional se asigură prin
rotaţia culturilor.

5.9.8. Tehnologia creşterii ovinelor adulte

Hrănirea ovinelor adulte

Sortimente de furaje
 Furajele fibroase – pe timpul iernii se asigură fânuri de calitate, paie, plavă, vrej de
leguminoase, coceni de porumb. Acest furaj poate reprezenta 70-80% din volumul total al raţiei şi
60-70% din valoarea nutritivă a raţiei. Cantitatea de fân de leguminoase din raţie – 1-1,5kg.
Capitulele de floarea soarelui pot substitui 25-30% din fibroase. Toate fibroasele sunt bine
consumate când sunt tocate, saramurate sau amestecate cu furaje suculente.
Furaje suculente –vegetaţia ierboasă, rădăcinoasele,cartofii şi bostănoasele sunt consumate
cu poftă de animal, stimulează funcţia digestivă şi asigură cantităţi însemnate de vitamine.
Furajele concentrate- boabe de cereale, boabe de leguminoase, administrate ca atare sau
uruite sau tărâţe, şrot de fl. soarelui sau soia etc. porumbul reprezintă 30 – 80% din concentrate din
raţie. Orezul- 30%, orzul- 30%, iar la berbeci 50-70%.
Reziduurile din industria zahărului sunt consumate foarte bine.
Nutreţuri de origine minerală şi vitamine, sare de bucătărie,carbonat de Ca, fosfat de Ca,
sulfat de Fe.
Calciul şi fosforul se asigură printr-un amestec de praf de cretă furajeră, var stins şi fin pisat,
făină de sare în proporţie de 1-2% din volumul raţiei.
Necesarul de vitamine A şi B – se asigură din tin şi siloz de bună calitate.
Tehnica administrării furajelor
Fibroasele şi suculentele se sigură în 3-4 tainuri/zi iar concentratele într-un tain.
Furajele fibroase şi suculente împreună cu sărurile minerale pot fi amestecate şi administrate
sub formă de furaj unic.
Furajarea se face la ore fixe.
Furajarea se face diferenţiat în funcţie de vârstă, greutate corporală, stare fiziologică, nivelul
producţiei.
Organizarea şi tehnica păşunatului
În condiţiile ţării noastre, durata păşunatului este de 7-8 luni.
Desfăşurarea în bune condiţii a păşunatului impune respectarea unor măsuri tehnico-
organizatorice şi de ordin igienic.
Trecea de la regimul de stabulaţie la păşunat se face treptat pe parcursul a 5-10zile majorând
progresiv timpul de păşunat pe măsura scurtării duratei de reţinere la grajd. În aceste zile oile nu vor
fi scoase la păşunat înainte de a consuma un tain de fibroase. La început se folosesc păşunile de pe
pantele însorite. Păşunatul pe lucerniere şi trifoi se face cu precauţie prin obişnuirea treptată cu
consumul acestor plante pentru a se evita meteorizaţiile. Nu se păşunează pe rouă şi pe timp de
ploaie, şi nu se adapă imediat.
Repartizarea suprafeţelor de păşunat se face ţinând cont de cerinţele fiecărei categorii de
animale. Pentru ei se repartizează cele mai bune păşuni, situate în apropierea surselor de apă şi a
adăposturilor pentru miei. Pentru batali, mioare, miori, berbeci se pot folosi păşuni mai îndepărtate,
iar pentru mulgătoare se repartizează păşuni din apropierea locului de muls.
Adăpatul – o oaie consumă 3-4,5l apă/zi în timpul verii. Vara oile se adapă de 3 ori pe zi:
dimineaţa, la prânz şi seara. Apa trebuie să fie curată şi să aibă o temperatură de minim 12 grade C.

Adăposturi pentru ovine

Dintre toate speciile oile sunt cele mai rezistente la frig, indiferent de rasă, adăposturile
pentru ovine sunt simple din punct de vedere constructiv şi necesită cheltuieli mici faţă de alte specii.
Crescătorii de animale, în funcţie de nr. de oi ce îl deţin pot construi saivane sau şoproane
care sunt construcţiile cele mai simple.
În zonele montane şi submontane se construiesc adăposturi numite odăi. Se mai pot construi
saivane cu un grad mai mare de confort. În aceste saivane se amenajează maternităţi pentru fătările oilor
unde temperatura este de 14-15 grade C. în maternităţi se amenajează boxe individuale din panouri. În
boxe se introduce oaia cu2-3 zile înainte de fătare. Aici rămâne 2-3 zile. Saivanele nu se prevăd cu
tronsoane. Pardoseala saivanelor se face din pământ bătut fără scurgere.
 În interiorul saivanului se pot face compartimente din garduri, în interiorul cărora se
grupează animalele pe categorii.
În fiecare compartiment se grupează animalele, se amenajează ieslele pentru fibroase şi
jgheaburile pentru concentrate. În saivane se formează aşa zisa „ştorişte”, pe care animalele circulă în
voie şi pe care se pot şi odihni.

5.10. Rasele de vaci pentru lapte

Scurta prezentare a rasei friză

În ţara noastră rasa Friză este cunoscuta sub numele de Bălţata cu Negru Românească.
Origine, formare, răspândire. Această rasă de taurine s-a format în condiţiile ţarii noastre
(de clima, furajare, adăpostire, condiţii şi posibilităţi de aplicare a tehnologiilor de creştere şi
exploatare), pe baza bovinelor din rasa Holstein-Friză, aduse din import, din diferite tari ale lumii.
Astfel după anii 1960, s-au intensificat importurile din Olanda, Danemarca, Germania,
Israel, Canada, continuând după 1966-1988 cu importuri din aceleaşi ţări, la care se adaugă şi S.U.A.,
Italia, Suedia. Ponderea importurilor a avut-o cele peste 70000 de capete juninci aduse în special din
Olanda, Danemarca şi Germania. Animalele importate din aceste ultime ţări au participat la formare
rasei Bălţate cu Negru Românească, în procente de 20-25% cele din Olanda şi de 10-15% celelalte
ţari. În acelaşi timp au fost făcute importuri de materiale seminale congelate, circa 150000 de doze,
de la peste 130 de tauri de reproducţie, mai ales din Danemarca şi Olanda dar şi din S.U.A şi Canada,
participând pe linie paternă, cu 18-20% sânge, la formarea rasei. Materialul importat a fost folosit, fie
prin creştere în rasă curată, fie prin încrucişări cu rasele din România (Bruna, Bălţata Romaneasca,
Pizgau şi chiar Roşie Dobrogeană, pană la dispariţia completă a acesteia din urmă din România).
Se consideră că, la formarea rasei Bălţată cu Negru Românească, Holsteinul Danez şi
Olandez au contribuit în final, cu circa 35-40% fiecare, iar diferenţa de 20-25% celelalte bovine,
Holstein Friză importate din alte ţări.
Această rasă a fost omologata în 1987, prin eforturile făcute de către Direcţia Generală a
Producţiei Animale, din Ministerul Agriculturii, în egală măsură cu C.N.R.S.A Baloteşti. Rasa
Bălţată cu Negru Românească are o extindere destul de mare ocupând în principal, zona de câmpie
din Sudul ţării şi zonele mai joase şi colinare din Moldova.
În prezent o pondere, în cadrul efectivul de taurine existente în ţară, rasa Bălţată cu Negru
Românească reprezintă 32%, răspândită pe teritoriul ţării, conform hărţii de zonare a raselor de
taurine din România.
Maturitatea este precoce şi atinge productivitatea maximă la mijlocul nivelului de
dezvoltare. Creşterea tăuraşilor de reproducţie se începe de la vârsta de 16-18 luni, când ating 360-
380 kg. La animalele care se supun îngrăşării calitatea musculaturii nu este adecvată, dar sporurile în
greutate sunt relativ mari. Tăuraşii se pot îngrăşa până la greutatea de aproximativ 500 de kg.,
calitatea caracasei fiind mijlocie sau slabă.

Aspectul exterior al rasei Holstein-Friză

Caracteristica rasei este culoarea bălţată cu negru, dar apar variante de culoare şi bălţate cu
roşu (red holstein),care sunt homozigote (varianta de culoare roşie este recesivă în cazul animalelor
bălţate cu negru). Animalele bălţate cu roşu nu se deosebesc cu nimic de animalele bălţate cu negru,
numai prin faptul că ele sunt în număr mai scăzut în populaţia de bovine. Animalele Holstein bălţate
cu roşu sunt îndeosebi utilizate în încrucişări în care nu se doreşte amestecarea culorilor(de exemplu
bălţata cu roşu se încrucişează cu red holstein).
 Utilizarea rasei Holstein Friză
În primul rând, această rasă este utilizată pentru producţia de lapte. Are o producţie ridicată
de lapte, predispoziţie pentru mulsul automatizat şi este o rasă care se prestează foarte bine şi la
creşterea în marile ferme. În Europa, printre primii care au recunoscut meritele acestei rase au fost
oamenii de specialitate maghiari. În 1963 s-a realizat un import de bovine aparţinătoare acestei rase,
animale care au fost reproduse ulterior.Ca urmare, în Ungaria, în prezent, se află cea mai mare
populaţie de Holstein Friză din Europa(23.000 de animale importate).

Rasele româneşti de taurine

Rasa baltata romaneasca

Origine, formare, raspandire. S-a format prin incrucisari de absorbtie,intre vacile de rasa
Sursa de stepa autohtona, din Transilvania, Banat si Bucovina, cu tauri din rasa Simmental.
Actiunea de ameliorare a taurinelor locale, din aceasta zona geografica a fost inceputa dupa
anii 1850, cu tauri adusi din Austria,in nord-estul tarii(Bucovina,in jurul oraselor Radauti si
Falticeni)si in continuare in Transilvania,Crisana si Banat.Dupa anii 1880,au fost aduse in Banat,in
jurul orasului Lugoj si in continuare in centrul Transilvaniei,pe Valea Tarnavelor,in jurul orasului
Medias,animale pentru ameliorarea raselor locale,de rasa Simmental,din Austria.Intre anii 1890-
1920,s-au adus,atat masculi cat si femele,din rasa Simmental,din Austria si Germania.Aceste
animale,importate,au fost crescute atat in rasa curata,dar au fost, mai ales,incrucisate cu vaci din rasa
locala Sura de stepa, varietatea Podilica, din Podisul Transilvan.Aceste incrucisari nu au fost facute
sistematic.Din aceasta cauza,taurinele din rasa Baltata romaneasca prezinta o diversitate de tipuri,in
special in privinta conformatiei corporale,dar mai ales a taliei.
In 1959, aceasta populatie de taurine a fost recunoscuta ca rasa Baltata romaneasca, dupa
care a inceput un proces de ameliorare,prin selectie si infuzii,cu tauri sau MSC,din rasele Simmental
Elvetian,German sau Austriac si in ultimii 7-8ani,cu Holstein rosu(Red Holstein).In prezent,rasa
Baltata romaneasaca are o pondere de 40-42%,din efectivul total de taurine al tarii.
Caractere de rasa.Taurinele din rasa Baltata romaneasca prezinta caracteristicile morfo-
productive ale rasei Simmental,cu insusiri imbunatatite de rezistenta si adaptare la conditiile de
mediu,mai aspre,de la noi din tara.Vacile din rasa Baltata romaneasca se incadreaza in tipul morfo-
productiv mixt,de lapte-carne.
Dimensiunile corporale ale acestei rase prezinta urmatoarele valori medii:inaltimea de
greban 138-141cm si greutatea corporala de 550-600kg.In comparatie cu animalele din rasa
Simmental,au o talie mai redusa,cu 7-10cm, perimetrul toracic mai mic cu 8-14cm, iar greutataea
corporala este mai redusa cu 70-90 kg.
Animalele din rasa Baltata romanesca au o constitutie robusta, un temperament
docil,linistit,cu o precocitate destul de scazuta, prima fatare avand loc la 32-33luni; sunt animale
rezistente, adaptandu-se usor la conditiile de mediu si de exploatare.Culoarea animalelor este alb
baltat cu galben, de diferite nuante, de la galben-deschis, la galben-inchis, pana la galben-roscat, sau
chiar rosu.
Fruntea si fata sunt intotdeauna,de culoarea alba.Zonele pigmentate prezinta un desen
neregulat,cu numeroase franjurari,uneori ajungand si pe regiunea superioara a membrelor, dar
nedepasind genunchii sau jaretele,decat cu totul exceptional.
Capul este mare,fruntea larga,urechile sunt mari, ochii mari, privire blanda, coarnele avand
in general o marime mai mare decat la rasa Simmental, deseori in forma de lira (caractere mostenite
de la sura de stepa locala).
Gatul are marime mijlocie este musculos,cu salba mai bine dezvoltata decat la
Simmental.Trunchiul este lung,larg si adanc, cu linia superioara dreapta,orizontala,usor oblica
postero’anterior.Crupa este larga si lunga(largimea la solduri fiind aproape egala cu lungimea).Coada
este larga si lunga(largimea la solduri fiind apoape egala cu lungimea).Coastele sunt lungi si bine
arcuite,formand un torace puternic,bine dezvoltat.
Abdomenul este destul de bine dezvoltat,voluminos,indicand o capacitate buna
de”ingesta”,deci o buna conformatie atat pentru productia de lapte,cat si pentru cea de carne.
Ugerul este destul de mare,simetric,arareori cu o usoara asimetrie,in sensul ca sferturile
posterioare pot fi mai mari decat cele anterioare.De regula,ugerul este prins, fiind acoperit cu o piele
fina si un par foarte scurt,fin si rar.
Membrele (atat cele anterioare cat si cele posterioare) sunt solide, musculoase, destu de
lungi,intalnindu-se destul de des, defecte de aplomb (cum ar fi “jaretele inchise”si “coatele de vaca”).
Productia de lapte variaza in functie de zona si conditiile de exploatare.In prezent,in
gospodariile private,se realizeaza in medie o productie de 2700-2800kg lapte/vaca, cu un procent
mediu de grasime de 3,75-3,85%.
Potentialul productiv al rasei,fondul genetic al acesteia, asigura productii cu mult mai mari.
Productia de carneRasa Baltata romaneasca are aptitudini deosebite,obtinandu-se o carne de
calitate foarte buna; animalele bine ingrasate ajung la un randament la taiere de 54-58%.Programul
de ameliorare privind productia de acrne are in vedere cresterea greutatii corporake medii la 600-
650kg.
Datorita diversitatii genetice a unei rase mixte,o eventuala deplasare,in directia laptelui sau
a carni,este mai usor de asumat decat cu o rasa specializata.In plus,un evantai genetic mai
larg,permite crescatorilor sa pastreze,tipul de animal care convine cel mai bine,in conditiile
lor,specifice de exploatare.in luna iunie 1988,Conferinta expertilor in cresterea taurinelor,a analizat si
stabilit obiectivele in cresterea rasei Baltate cu rosu,de tip Simmental, astfel:
a) aspectele generale: o buna performanta,in ceea ce priveste productia de lapte si de
carne,acordandu-se o atentie speciala caracterelor legate de sanatate, fecunditate, capacitate de
adaptare, capacitatea de ingerarea furajelor de volum si o buna persistenta a lactatiei; animalele
trebuie sa aiba o conformatie buna,musculara si membre solide.Atasarea sfarcurilor pe uger trebuie sa
fie larga si solida, iar mamelele bine adaptate la mulsul mecanic;
b) performante pentru lapte: cel putin 5lactatii,cu o productie medie pe lactatie de 6000kg
lapte,un continut de 4,0%grasime si 3,5%proteine 
c) performante pentru carne:spor mediu zilnic de crestere in greutate la taurasi, de
1300grame,o buna calitate a carcasei si o carne de calitate excelenta 
d) dimensiuni si greutate: la tauri,inaltimea la greban de 153-158cm si o greutate de
1300kg,iar la vaci, inaltimea la greban de 138-144cm si greutate de 700kg.

Rasa bruna de maramureș

Origine, formare, raspandire. Rasa Bruna de Maramures a fost formata in nordul tarii,in
actualul perimetru al judetului Maramures si la limita acestuia cu judete vecine,din rasele locale de
munte (sure), supuse actiunii de absorbtie, prin incrucisare cu rasa Schwyz. Pana in anii 1880, in
aceasta zona a tarii,nu existau decat taurine din rasele Sure autohtone. In ultimele doua decenii ale
secolului trecut, prin infiintarea unor exploatari forestiere moderne, au luat fiinta Ocoale Silvice,
ocazie cu care, au venit si muncitori forestieri din Germania (din Regiunea Allgau). In jurul
localitatilor Sighet si Viseu, au fost aduse de catre acesti forestieri (care faceau si agricultura si deci
cresteau si animale), vaci din rasa Scwyz, cu care s-a inceput absorbtia raselor locale.Intre anii 1890-
1910,s-au importat in continuare,din Austria si Germania,iar,in 1904din Elvetia, aducandu-se anual
200-500de vaci si junici, din rasa Schwyz. Dupa anii 1920, se fac din nou importuri,de tauri Schwyz,
in comuna Beclean, dupa ce in 1925 a fost infiintat un depozit de taurasi,pentru monta naturala la
Sighet.
Dupa aceasta data, apar primele statiuni comunale de monta, precum si un sindicat al
crescatorilor de vaci din Sighet.
 Din cauza crizei economice din perioada 1929-1930 si a celui de al doilea razboi mondial
efectivele de taurine din rasa Bruna de maramures a scazut drastic, pana la 50%. Dupa razboi, au fost
reluate importurile de reproducatori din rasa Scwyz.In anii1948-1949 au fost importati 119 tauri de
reproductie si 700 de juninei gestante, importuri facute de catre fostele I.A.S-uri din Maramures,din
care un numar de tauri a fost distribuit, in unele judete din zona Subcarpatica a Munteniei si a
Moldovei.
In nordul Munteniei, vacile de rasa Schwyz au fost aduse in anii 1900-1910,din germania
(varietatea Allgau din Bavaria).
Aria de raspandire a rasei Brune de Maramures a inceput sa se extinda, din zona de nord a
tarii (din Maramures), in zona de sud in judetele Arges, Valcea, Mehedinti, Prahova, Buzau, Gorj.
Gradul de metisare al taurinelor din rasa Bruna, din zona Subcarpatica de sud, este extrem
de diferit, din cauza rasei locale,pe care s-a suprapus, dar si din cauza conditiilor diferite, de la judet,
privinnd asigurarea unei furajari corepunzatoare, a conditiilor de intretinere ca si a efortului de
ameliorare.
Caractere de rasa. Taurinele de rasa Bruna de Maramures se caracterizeaza, din punct de
vedere morfo-producti, printr-un tip mixt, lapte-carne. Este o rasa cu o conformatie armonioasa, bine
echilibrata. Sunt animale adanci, potrivit de lungi, vioaie, cu o constitutie relativ robusta.
Dimensiunile corporale ale acestei rase, prezinta urmatoarele valori medii: inaltimea la
greaban122-125cm, lungimea trunchiului 117-119cm, perimetrul toracic136-140cm si greutatea
corpora la 400-450kg (la vacile adulte, din fermele cu efective ameliorate, pana la 500kg si chiar
peste aceasta greutate).
Culoarea este asemanatoare cu a taurinelor din rasa Scwhyz, adica soricie sau bruna-cenusie,
cu nuante mai deschise pe abdomen si pe partile inferioare ale corpului. In jurul botului preinta un
inel de culoare deschisa, pana la alb. Exista si unele nuante de culoare cenusie inchis, asa cum sunt si
unghiile si varful coarnelor.
Capul este uscativ, scurt, expresiv, linia dintre coarne este convexa, fruntea este larga,
ingustandu-se spre bot, coarnele sunt subtiri si scurte, mai deschise la culoare spre baza si pigmentate
spre varf.
Gatul este gros si potrivit de lung, cu marginea superioara dreapta, continuand linia dreapta
a spinarii. Pielea gatului este mai subtire decat la Baltata romaneasaca, este foarte mobila, cu pliuri pe
fete laterale, salba fiind de marime medie, potrivita.
Linia spinarii este dreapta, in continuarea gatului, cu spinare si sale a caror latime se mareste
dinainte spre inapoi, fiind mai slab acoperite cu musculatura decat la Baltata romaneasca.
Crupa are forma patrata, lunga si larga, usor inclinata (oblica),antero-posterior.
Toracele este format din coaste lungi dar prinse oblic pe coloana vertebrala, din care cauza
pieptul este mai stramt.
Abdomenul este destul de mare,cu o capacitate de ingestie ridicata.
Ugerul este globulos, destul de mare, cu sfarcuri de lungime si grosime mijlocii.Venele
mamare si cele superficiale, abdominale sunt bine reperezentate, groase, serpuitoare si bine
evidentiate sub piele.
Membrele sunt fine, dar solide, rezistente,aplomburile prezentand deseori”coate de vaca”sau
defectul de jaret”jaret deschis”.Ongloanele sunt destul de rezistente, inchise la culoare, lucioase, tari,
caractere preluate de la rasa Sura de stepa.
Productia de lapte nu este cu nimic inferioara rasei de Schwyz,din care provine.In Romania
se obtin productii de 2700-2800 litri/vaca, in medie in gospodariile private,.Productiile maxime insa
si potentialul genetic al rasei este de 4000-4500 litri/vaca %.
Femelele de rasa Bruna au o precocitate medie, realizand prima fatare la varsta de 33luni, iar
maturitatea corporala la varsta de 48de luni.
Productia de carne.Taurinele din rasa Bruna de Maramures au incusiri bune si pentru
productia de carne.La varsta de 12luni,taurasii din aceasta rasa,ajung la 360kg,iar la 16-17luni la
475kg,realizand un spor mediu de crestere in greutate de 990grame/zi furajata,respectiv850grame/zi
furajata.La animalele bine ingrastae si finisate,randamentul la taiere este de 54-55%, obtinandu-se o
carne cu calitati gustative si nutritive apreciate de consumatori.
Pentru 1kg spor de crestere in greutate,un animal consuma in medie 6,2U.N.
Obiectivele ameliorarii,pentru rasa Bruna de Maramures,sunt urmatoarele:
-cresterea greutatii corporale de adult la 580-600kg si a taliei la 130cm;
-imbunatatirea aptitudinilor ugerului,privind mulsul mecanic(marimea si simetria ugerului si
a mameloanelor);
-amelioarea aptitudinilor,pentru productia de carne,prin cresterea sporului mediu zilnic de
crestere in greutate,la900-950pe zi furajata,ca si a randamentului la taiere;
-reducerea consumului de furaje la 1,1U.N/litru de lapte si la 5.8-6.0U.N.pentru un kg de
spor.

5.10.1. Factorii de mediu şi exploatare de care depinde producţia de lapte individuală

În această grupă de factori se încadrează cei specifici mediului natural şi artificial, care
exercită influenţa asupra producţiei de lapte a vacilor în măsură variabilă, unii dintre ei putând fi
modificaţi prin sistemul de întreţinere şi exploatare adoptat.
Hrana. Constituie unul dintre cei mai importanţi factori de care depinde producţia de lapte a
vacilor. În legătură cu nivelul alimentaţiei, atât hrănirea prea abundentă, cât mai ales cea insuficientă
sau sărăcăcioasă, influenţează negativ asupra producţiei de lapte, scade mai puţin la început apoi se
accentuează când subalimentaţia se prelungeşte, totodată înrăutăţindu-se şi starea de întreţinere. Prin
subalimentaţie se reduce durata lactaţiei, scade producţia de lapte iar animalele slăbesc, având efect
negativ şi asupra producţiei din lactaţia următoare. Supraalimentaţia este neindicată, pentru că duce la
o valorificare neraţională a furajelor şi nu se realizează sporirea corespunzătoare a producţiei de
lapte. Totodată vacile se îngraşă, fapt care influenţează negativ asupra funcţiei de reproducţie.
Supraalimentaţia vacilor determină obţinerea unor producţii cu cost ridicat, prin ne utilizarea în
întregime a substanţelor nutritive din furaje la sinteza laptelui.
Structura raţiei are influenţă evidentă asupra producţiei de lapte a vacilor. Raţiile în care
predomină furajele suculente, dar care au în cantităţi proporţionale fânul, sunt favorizante pentru
producţia de lapte. Raportul dintre aceste categorii de furaje poate fi deferit, în funcţie de rasă, de
nivelul producţiei şi de particularităţile individuale ale vacilor. De regulă, pentru vacile de lapte sunt
recomandate furajele suculente (nutreţul verde, rădăcinoasele şi nutreţul murat) în cantităţi mari,
pentru că sunt mai uşor digerate, asigură un consum mai mare de hrană şi pun la dispoziţia
organismului o cantitate mai mare de substanţe nutritive. Fânurile din raţia vacilor contribuie la
formarea acizilor graşi din care se sintetizează componentele laptelui. Un raport normal dintre fân şi
nutreţul murat este de 1/5. Nutreţurile concentrate sunt necesare în hrănirea vacilor, numai pentru
completarea raţiei.
Calitatea nutreţurilor din raţie exercită o influenţă directă asupra nivelului producţiei de
lapte. Cu cât nutreţurile sunt de mai bună calitate, cu atât producţia de lapte va fi mai mare şi cu un
procent de grăsime mai ridicat. Calitatea nutreţurilor se referă la substanţele nutritive pe care le
conţin, la modul de recoltare, la conservarea şi depozitarea lor. Dintre substanţele nutritive conţinute
de furaje, cele proteice au mare importanţă.
Prepararea şi administrarea hranei, mai ales a furajelor grosiere, duce la îmbunătăţirea
calităţii şi mărirea digestibilităţii, determină un consum mai mare de furaje; ca urmare, sporeşte
producţia de lapte. Tocarea şi melasarea furajelor grosiere stimulează digestia şi celelalte funcţiuni
ale organismului.
Modul de administrare a furajelor poate determina un consum mai mare sau mai mic de
hrană şi, ca urmare, producţia de lapte va fi mult influenţată. În principiu, modul de administrare a
furajelor, ordinea administrării şi orele de hrănire duc la formarea unor reflexe condiţionate
puternice, iar nerespectarea acestora influenţează negativ producţia de lapte. În stabilirea modului de
administrare a furajelor se va urmări consumul în întregime al raţiei şi gradul de digestibilitate.
Adăparea. Influenţează direct producţia de lapte, în special prin cantitatea de apă asigurată.
Cu cât adăparea se face mai des, cu atât sporeşte producţia de lapte. Adăpătorile automate şi cele de
nivel constant sunt cele mai indicate pentru asigurarea consumului normal de apă la vaci.
Sezonul de fătări. Influenţează producţia de lapte în special în fermele în care nu se asigură
hrănirea uniformă în tot timpul anului. Vacile care au fătat primăvara şi vara vor da cantităţi mari de
lapte în primele luni de lactaţie, care coincid cu hrănirea bazată pe nutreţuri verzi ce stimulează
secreţia, iar în timpul iernii, când hrănirea este mai puţin corespunzătoare, vor da producţii scăzute.
Vacile care au fătat iarna vor da producţii mari în primele luni de lactaţie, iar primăvara, când
producţia începe să scadă, survine hrănirea cu nutreţuri verzi care influenţează favorabil şi determină
menţinerea nivelului ridicat mai mult timp, iar pe întreaga lactaţie producţia va fi mai mare decât în
cazul precedent. În cazul fermelor care asigură hrănirea corespunzătoare tot timpul anului, influenţa
sezonului fătării asupra producţiei de lapte este evident mai mică.
Mulsul vacilor. Mulsul făcut în timp cât mai scurt şi energic, în ritm intens, influenţează
pozitiv producţia de lapte, prin faptul că se obţine întreaga cantitate secretată până în acel moment.
Laptele „rezidual” după muls reprezintă o pierdere încă nerecuperabilă. Privitor la calitatea laptelui,
mulgerea completă determină creşterea procentului de grăsime, pentru că ultimele jeturi au cel mai
ridicat conţinut de grăsime. Aceasta se explică prin faptul că grăsimea din lapte are o mai mare
aderenţă la pereţii canaliculelor şi canalelor galactofore, iar folosirea masajului final este utilă.
Numărul de mulsori în timp de 24 ore are influenţă asupra nivelului producţiei. Vacile mulse
de trei ori pe zi produc cu 20% mai mult lapte decât atunci când sunt mulse de două ori, în special în
cursul primei jumătăţi a lactaţiei. Spre sfârşitul lactaţiei, când producţia de lapte scade, numărul de
trei mulsori nu mai influenţează favorabil producţia de lapte. Deci, numărul de mulsori trebuie să fie
diferit în funcţie de luna de lactaţie, de capacitatea ugerului şi de viteza de secreţie. Intervalele între
mulsori trebuie să fie cât mai egale, pentru a asigura secreţia constantă.
Sistemele şi procedeele de muls utilizate influenţează negativ producţia de lapte, atunci când
sunt dureroase pentru ugerul vacii şi pozitiv, atunci când nu determină o astfel de stare. Trebuie
evitată formarea reflexelor negative care frânează ejecţia întregii cantităţi de lapte din uger.
Pregătirea pentru muls, care constă în spălatul ugerului cu apă la temperatura grajdului,
ştersul şi apoi masajul, condiţionează producţia de lapte prin ejecţia totală sau parţială. Oricare aspect
în legătură cu pregătirea pentru muls şi mulsul propriu-zis poate influenţa asupra producţiei de lapte
obţinută de la vaci, reprezentând un reflex negativ sau pozitiv pentru ejecţia laptelui.
Repausul (sau odihna vacilor). Influenţează producţia de lapte prin faptul că rumegarea se
face normal, digestia şi absorbţia substanţelor nutritive din furaje este mai bună, secreţia laptelui este
mai intensă, iar producţia de lapte mai mare. Nerespectarea odihnei vacilor duce la un consum de
energie în plus şi la apariţia unor reflexe care frânează sau încetinesc procesul de secreţie al laptelui.
Toate lucrările zootehnice şi sanitar-vetrinare făcute în grajdurile de vaci, precum şi zgomotele
produse, influenţează negativ asupra producţiei de lapte.
Mişcarea vacilor. Regimul de mişcare duce la intensificarea activităţii musculare, a
circulaţiei şi metabolismului în general. Ca urmare a intensificării metabolismului creşte apetitul şi
consumul de furaje, favorizând obţinerea unei mai mari cantităţi de lapte. Mişcarea trebuie făcută
zilnic, la aceleaşi ore şi pe aceeaşi durată de timp, lăsând animalele să meargă în voie, fără a grăbi
sau forţa mişcarea lor într-un timp prea rapid. Regimul normal de mişcare se asigură în timpul verii
prin scoaterea vacilor pe păşune, iar în timpul iernii sunt plimbate pe distanţe de câţiva kilometri.
Îngrijirea corporală a vacilor. Aceasta influenţează asupra tuturor funcţiilor organismului,
deci şi asupra secreţiei laptelui, determinând producţii mai mari şi de bună calitate.
Respectarea programului zilnic. Executarea tuturor lucrărilor la anumite ore, corect şi într-
o anumită ordine duce la crearea unor reflexe condiţionate puternice, care influenţează asupra tuturor
funcţiunilor organismului, deci şi asupra secreţiei şi ejecţiei laptelui. În acest fel, respectarea
programului zilnic contribuie la sporirea producţiei de lapte. Nerespectarea orelor din programul
zilnic determină scăderea producţiei cu 5 – 10%, şi cu urmări asupra producţiei din zilele următoare.
Schimbarea mulgătorilor. În cazul mulsului manual, aceasta duce la scăderea producţiei de
lapte prin apariţia unor reflexe inhibatoare care determină „reţinerea” laptelui în uger. Această
reţinere este în funcţie de rasă, de vârstă şi de particularităţile individuale. Majoritatea vacilor
înregistrează o scădere a producţiei de lapte cu 10 – 20% la schimbarea mulgătorilor, iar revenirea la
producţia normală se face în câteva zile. Acest fapt impune utilizarea aceloraşi mulgători,
permanentizarea lor şi, totodată, calificarea pentru a face mulsul complet, energic şi corect.
Clima. Prin factorii ei de temperatură, umiditate şi presiune atmosferică, influenţează
producţia cantitativă şi calitativă obţinută de la vaci. Cel mai favorabil climat pentru vacile de lapte
este considerat cel temperat.
Temperatura atmosferică influenţează negativ asupra producţiei de lapte, atunci când este
prea scăzută sau prea ridicată. Se consideră că temperatura cuprinsă între 10C şi 20C este cea mai
favorabilă pentru desfăşurarea normală a tuturor funcţiilor corpului. Scăderea temperaturii sub cea
normală determină o cheltuială mai mare de energie pentru menţinerea temperaturii corpului. De
asemenea, temperatura atmosferică prea ridicată duce la reducerea consumului de hrană şi, deci, la
scăderea producţiei. Anumite rase de taurine reacţionează în mod diferit faţă de schimbarea
temperaturii.
Umiditatea atmosferică este în strânsă legătură cu temperatura şi poate influenţa negativ
asupra producţiei de lapte la vaci atât în cazurile când este în exces, cât şi atunci când este în cantitate
prea mică.
Presiunea atmosferică are influenţă asupra producţiei de lapte, în special atunci când vacile
sunt mutate dintr-o regiune cu presiune atmosferică mai mare în altă regiune cu presiunea mai
scăzută, care solicită organismul la eforturi fiziologice mai mari, utilizându-se o mai mare cantitate
de energie pentru întreţinerea funcţiilor vitale, rămânând mai puţină pentru producţia de lapte.
Timpul nefavorabil, ploile torenţiale şi reci, vânturile puternice determină scăderea
producţiei de lapte cu 10 – 20%. Aceasta se explică prin reducerea consumului de hrană, reducerea
mişcărilor pe care le fac vacile şi prin modificările ce apar în întreţinerea şi exploatarea vacilor, care
au ca urmare unele modificări ale funcţiilor organismului şi apariţia unor reflexe negative.
Pentru evitarea scăderii producţiei de lapte din cauza factorilor climaterici, există
preocuparea de a asigura vacilor de lapte adăposturi permanente sau temporare care să asigure
menţinerea factorilor între limitele optime.

5.10.2. Căile pentru obţinerea unor producţii de lapte igienic superioare calitativ şi
cantitativ

a) Îngrijirea, întreţinerea şi exploatarea raţională a vacilor producătoare de lapte.

Vacile destinate pentru producţia de lapte au nevoie de o îngrijire, întreţinere şi exploatare ştiinţifică.
Îngrijirea se referă la igiena adăpostului, igiena corporală şi alimentaţie. Acestea vor avea
repercursiuni asupra producţiei şi igienei laptelui.
b) Igiena adăpostului. Un adăpost corespunzător din punct de vedere igienic are o
importanţă fundamentală în prevenirea mamitelor şi obţinerea unui lapte igienic şi de bună calitate.
În rezumat, adăpostul trebuie să întrunească următoarele condiţii:
 să aibă o poziţie favorabilă;
 să fie construit corect, spaţios, bine aerisit, uscat, călduros şi luminos;
 să fie menţinut curat şi să se poată curăţa uşor.
Adăpostul trebuie să aibă legătura directă cu sala de pregătire şi magazia de nutreţuri, cu
platforma de gunoi, cu lăptăria şi cu sala de curăţire şi dezinfecţie a ustensilelor de muls. Ferestrele
lăptăriei trebuie să aibă direcţia spre nord, iar sala de pregătire a nutreţurilor şi platforma de gunoi
trebuie să fie îndreptate spre sud. În jurul adăpostului trebuie să existe drumuri şi padocuri bune,
curate, bine întreţinute, pentru ca vacile de lapte să nu se murdărească.
Fiecare gospodărie trebuie să dispună de maternităţi şi boxe individuale pentru vite.
c) Alimentaţia vacilor de lapte. Alimentaţia este factorul determinant cel mai important al
producţiei de lapte. Raţiile alimentare vor fi echilibrate din punct de vedere al principiilor nutritivi
fundamentali: albumine, lipide, glucide şi mineralo-vitamine. Volumul raţiilor alimentare va fi
adecvat producţiei de lapte. Hrana se va administra după un program, care va fi respectat întocmai.
Se vor exclude din raţie nutreţurile alterate şi plantele toxice, care pot degrada laptele. Administrarea
raţiilor alimentare la vacile de lapte se face în funcţie de rentabilizarea lor. Se consideră că o vacă
transformă în mod rentabil hrana, atunci când minimum 30% din substanţele nutritive ale furajelor
sunt transformate în substanţe nutritive ale laptelui (exprimate în calorii). O vacă excepţională
transformă într-o perioadă de lactaţie de la 45% calorii nutreţ în calorii lapte. Se va evita
subalimentaţia şi supraalimentaţia vacilor de lapte, pentru a produce tulburări digestive. Aceste
tulburări antrenează frecvent şi îmbolnăvirea glandei mamare.
Un lucru esenţial în alimentaţia vacilor de lapte, îl constituie asigurarea necesarului de apă.
Vaca în lactaţie consumă pe zi 70 – 120 l apă. S-a constatat că vacile care au la discreţie apă potabilă,
au o producţie de lapte crescută de 6 – 12% faţă de lotul martor, căreia i se administrează apa de 2 ori
pe zi.
Pe lângă factorii foarte cunoscuţi care determină producţia de lapte (rasă, vârstă, climă,
anotimp, adăpost, alimentaţie, îngrijire etc.) un rol hotărâtor în obţinerea unei producţii de lapte
îmbunătăţită calitativ şi cantitativ îl au: prima fătare, intervalul dintre fătări şi monta ulterioară,
repaosul mamar.
d) Vârsta la prima fătare. Pentru a se reduce perioada neproductivă la vacă, specialiştii s-
au preocupat de găsirea celei mai potrivite vârste pentru prima fătare. Monta prematură a fost
tentantă pentru unii specialişti, dar s-a constatat că aceasta are repercursiuni asupra viitorului vacii şi
de aceea s-a renunţat. Desigur că prima montă este condiţionată de precocitatea rasei.
În general, vârsta optimă pentru prima montă, este la vacile tardive de 2 – 3 ani, la vacile
precoce 18 – 24 luni.
e) Intervalul dintre fătare şi monta ulterioară. Gestaţia nouă exercită un efect depresiv
asupra lactaţiei, mai ales începând cu luna a V-a, când fetusul se dezvoltă mult.
Experienţele au dovedit că cea mai bună producţie se obţine când fătările se succed la
interval de 1 an. Monta ulterioară unei fătări se face între 60 – 90 zile.
Din punct de vedere economic, perioada optimă este de 9 săptămâni deoarece în cazul
nereuşitei montei se dispune încă un ciclu de călduri, fără ca producţia de lapte să scadă.
f) Repaosul mamar. Pentru viitoarea producţie de lapte şi pentru prevenirea mastitelor o
importanţă deosebită o are şi repaosul mamar. Durata normală a unei lactaţii nu trebuie să depăşească
10 luni. În timpul perioadei de lactaţie glanda mamară este supusă la efort maxim. Pentru a da
posibilitatea să-şi recupereze şi să-şi refacă rezervele, glanda mamară trebuie lăsată într-o perioadă de
repaus de 2 luni. În această perioadă, fătul se dezvoltă vertiginos, ceea ce necesită cantităţi mari de
principii nutritivi.
Există vaci, mai ales cele cu producţii mari, care dacă sunt mulse dau lapte până în ziua
fătării. Acest lucru are avantaje economice şi igienice. Asemenea vacă va fi extenuată şi cu rezervele
organismului epuizate. În această situaţie sănătatea animalului şi în special a glandei mamare este
pusă în pericol.
Înţărcarea vacilor este o problemă care se impune în toate cazurile, ea având importante
consecinţe economice şi sanitare. Încetarea lactaţiei se va face treptat pentru a nu declanşa boli ale
glandei mamare, timp de 5 – 10 zile. În acest scop se va scădea raţia de suculente şi de concentrate,
la nevoie şi cantitatea de apă, iar mulgerea se va face în primele zile o dată pe zi, apoi la 2 zile, până
cînd secreţia lactată va înceta.
 g) Igiena corporală are o mare importanţă în prevenirea mamitelor, deoarece pe pielea
bovinelor se găsesc foarte frecvent praf, resturi de aşternut, impurităţi din adaosurile prost întreţinute
care vehicula în glandă prin canalele mamelonare, galactofore, diferiţi microbi. În jurul glandei
mamare adeseori sunt prezente materii fecale uscate aderente la suprafaţa sa cutanată. În această
murdărie se găsesc forate mulţi germeni patogeni care ajung în lapte, producând degradarea sa.
Cercetările au arătat că cel mai frecvent în praful de pe suprafaţa glandei mamare se găsesc:
Bac.Subtilis, Bac. Mycoides şi alţi bacili înrudiţi. Aceştia pot provoca coagularea laptelui deoarece ei
fiind sporulaţi supravieţuiesc procesului de pasteurizare. La vacile care au păr lung pe pielea ugerului
se recomandă tunderea lui pentru a evita murdărirea şi aderenţa impurităţilor. Vacile trebuie periate şi
ţăsălate zilnic după un program bine stabilit. Dacă este posibil pansajul trebuie efectuat în afara
adăpostului într-un loc liber. Dacă el se execută în adăpost, trebuie terminat cu cel puţin o oră înainte
de începerea mulsului.
S-a constatat că laptele provenit de la animale bine îngrijite conţine în medie 20.000 germeni
pe ml, faţă de 170.000 germeni conţinuţi în laptele vacilor prost îngrijite. O mare valoare pentru
igiena laptelui are curăţirea ugerului înainte de muls. Metoda cea mai practică şi mai eficientă de
curăţire a ugerului este spălarea cu apă caldă şi cu săpun, car îndepărtează impurităţile şi microbii.
Spălarea este urmată de ştergerea până la uscare cu ajutorul unui prosop individual, curat. Uneori se
poate folosi o substanţă dezinfectantă care nu trebuie să irite pielea glandei mamare şi nici să
imprime miros laptelui. În acest scop poate fi recomandată soluţia 0,5% cloramină.
h) Igiena personalului mulgător. Paralel cu igiena corporală a vacilor şi în special a
glandei mamare trebuie aplicată şi o strictă igienă a personalului mulgător şi îngrijitor de animale.
Igiena personalului mulgător este una din condiţiile importante pentru prevenirea mamitelor
care influenţează foarte mult şi salubritatea laptelui. Personalul mulgător trebuie să fie în primul rând
sănătos şi să întrunească toate condiţiile cerute muncitorilor din domeniul alimentaţiei publice. De
aceea este obligatoriu ca organele sanitare să efectueze un control riguros privind sănătatea
personalului mulgător şi a familiei sale.
Nu se vor admite sub nici o formă mulgători cu leziuni supurative la mâini. Ei vor trebui să
fie folosiţi în alte munci până la completa lor vindecare. Este necesar ca mulgătorii să aibă un loc
anume pentru schimbarea hainelor cu îmbrăcămintea de protecţie. Aceasta este compusă din: halat cu
mâneci scurte, şorţ şi bonetă. De asemenea trebuie amenajate duşuri pentru spălarea corporală a
personalului care vine în contact cu producţia de lapte. În tot timpul activităţii sale, mulgătorul
trebuie să aibă unghiile tăiate scurt şi se va spăla după fiecare muls cu apă caldă, săpun şi perie de
unghii. Aceste norme vor avea asupra personalului îngrijitor o mare putere educativ-profesională şi el
va acorda importanţa cuvenită igienei.
i) Igiena mulsului
Mulsul propriu-zis trebuie efectuat într-o încăpere curată, lipsită de praf şi miros. În
majoritatea unităţilor de creştere a animalelor mulsul se execută în adăposturi. Pentru aceasta
scoaterea gunoiului schimbarea aşternutului şi curăţenia animalelor trebuie terminate cu cel puţin o
oră înainte de muls.
Cercetările au arătat că nu este indicat să se administreze hrana în timpul mulsului deoarece
prin distribuirea furajelor se produce praf şi deci infectarea laptelui. Laptele poate fi infectat şi prin
mişcările cozii şi de aceea aceasta trebuie legată de coapsa stângă a animalului.
Cunoaşterea anatomiei şi fiziologiei glandei mamare ne permite o mulgere raţională. Între
două mulsori laptele secretat de glanda mamară se acumulează din ce în ce mai mult creând o
presiune intramamară. Aceasta acţionează ca o frână a secreţiei lactate.
În timpul celor 6 ore care urmează după muls, secreţia lactată descreşte cu 5 – 10% în
unitatea de timp.
Ejecţia laptelui are loc în urma acţiunii a doi hormoni: ocitocina şi vasopresina. Aceşti
hormoni apar datorită excitaţiei produse prin masajul glandei mamare înainte de muls. Acţiunea
hormonilor este rapidă ea apărând un minut după excitaţia mamară şi durează două până la opt
minute. Oprirea ejecţiei de lapte poate fi provocată de vidarea (golirea) glandei mamare sau de
secreţia adrenalinei – hormon antagonist ocitocinei. Secreţia de adrenalină apare sub influenţa unor
perturbări în timpul mulsului. Dacă mulsul nu se efectuează destul de rapid ocitocina se distruge.
Mulsă în lipsa ocitocinei glanda mamară va suferi şi va influenţa asupra duratei lactaţiei.
Din datele de mai sus reiese că în mod normal se pot efectua trei mulsori pe zi. De
asemenea, mulsul trebuie realizat cât mai rapid posibil, cu blândeţe şi în linişte. Intrarea persoanelor
străine sau a altor animale (câini) în adăposturi în timpul mulsului este contraindicată, deoarece
aceste perturbaţii influenţează negativ producţia de lapte. Dacă se constată că animalele nu stau
liniştite în timpul mulsului ele nu trebuie brutalizate şi va trebui căutată cauza (mamite, plăgi ale
mameloanelor etc.).
Numai după ce s-a văzut că nu există cauze obiective pentru care animalele nu suportă
mulsul se va recurge la contenţia membrelor prin legarea „în 8” a jaretelor.
În efectivele cu vaci de lapte se pot întâlni exemplare care se mulg greu datorită unor boli
ale glandei mamare sau dezvoltării puternice a sfincterelor mamelonului. Aceste vaci trebuie mulse
de mulgători conştiincioşi şi cu experienţă, deoarece mulgerea incompletă duce la scăderea producţiei
de lapte. Din contră, unele vaci au sfincterele mamelonare slabe şi lasă să se scurgă laptele din glanda
mamară involuntar. Acestea trebuie mulse mai des pentru a nu pierde laptele.

5.10.3. Influenţa furajării şi a stării de sănătate globală a vacilor asupra calităţii

laptelui crud

Calitatea igienică şi alimentară a laptelui crud materie primă şi modul de valorificare prin
procesare devine o problemă de mare actualitate în condiţiile integrării în Comunitatea Europeană.
Laptele crud materie primă trebuie să corespundă unei serii întregi de condiţii organoleptice: culoare
albă, alb-gălbuie, culoare uniformă, aspect omogen, fără mirosuri străine, numai miros specific, fără
gusturi străine în afara celui obişnuit, fără impurităţi.
Compoziţia chimică medie: apă 87,3%, substanţă uscată 12,7%, substanţă negrasă 9%,
lactoză 4,8%, săruri minerale 0,7%, vitamine 0,1%.
Însuşirile fizico-chimice: densitate(la temperatura de20ºC) 1,029-1,034;punct crioscopic-
52ºC(sau mai mic);aciditate 15-18º Torner; impurităţi fizice Ι-V sau deloc, temperatura maximă de
predare 14ºC. Însuşirile igienice(cantitatea propriu-zisă): apa de ados nu se admite, substanţe
inhibatoare a fermentaţiei nu se admit, numărul total de germeni(NTG) sub 1.000.000 şi sub 100.000
din anul 2011,numărul de celule somatice(NCS) sub 600.000 şi sub 400.000 din anul 2011.
Despre factorii care influenţează calitatea igienică a laptelui s-a vorbit mult, iar accentul s-a
pus pe bună dreptate pe igiena adăpostului, igiena animalelor, igiena mulsului, tehnica de muls,
igiena aparatelor de muls, igiena mulgătorului, igiena furajelor, influenţa mastitelor asupra poluării
cu germeni a laptelui crud. S-a vorbit şi s-a scris mai puţin despre doi factori majori care pot influenţa
calitatea igienică şi alimentară a laptelui de vacă: calitatea furajelor administrate şi starea de sănătate
globală a vacilor.
Laptele proaspăt muls este un produs biologic viu care trece printr-o serie întreagă de faze:
faza bactericidă a laptelui, în care produsele proprii de constituţie conţin elemente asemănătoare
antibioticelor, având rol bacteriostatic; faza de acidifiere în care se formează acidul lactic; faza de
alcalinitate şi faza de putrefacţie. Aceste faze sunt influenţate de componentele raţiei, poluarea
bacteriană a laptelui şi modul în care se face răcirea acestuia.

Capacitatea bactericidă a laptelui creşte atunci când în furajarea vacilor domină fânurile de
bună calitate formate din ierburi poliflore cu amestec de plante aromatice din păşunile din zona
montană şi submontană, amestecuri de ierburi germinee+ leguminoase: trifoi roşu, trifoi alb, lucernă,
sparcetă, ghizdei, etc. În acest caz calitatea igienică şi alimentară a laptelui de vacă este mai bună.
Capacitatea bactericidă a laptelui scade atunci când raţiile administrate vacilor de lapte conţin
cantităţi mari de silozuri de calitate inferioară, acide, borhoturi de orice fel, în special de la fabricile
de spirt, borhotul de bere, tăiţeii de sfeclă umezi, furajele mucegăite. În schimb, administrarea unor
cantităţi moderate de tăiţei de sfeclă uscaţi, melasă şi sfeclă furajeră influenţează favorabil calitatea
laptelui prin aportul de zahăr solubil.
În perioada de vară,masa verde de pe păşuni şi fâneţe naturale,bine întreţinute,cu o
compoziţie floristică complexă influenţează favorabil calitatea laptelui.
Să nu uităm că la rumegătoare „aproape totul este rumenul lor”,de aceea furajele de bază vor
fi asigurate sub formă de fân de bună calitate şi de porumb siloz cu suplimente de
concentrate.Factorul fibră din raţie(celuloza din raţie) este un reglator fiziologic,iar procentul optim
trebuie să fie de 18-21% din substanţa uscată a raţiei.
Calitatea laptelui de vacă este dependentă de integritatea de funcţionare perfectă a celor trei
mari laboratoare: rumenul,ficatul şi glanda mamară.Cei mai importanţi factori care influenţează
calitatea laptelui sunt:
•sănătatea metabolică a vacilor de lapte se poate depista prin stabilirea profilului metabolic
pe baza celor mai importanţi markeri: glicemia, uremia, hemoglobina, proteinele totale, testul ureic
din lapte pentru stabilirea raportului energo-proteic al raţiilor,la nevoie şi a altor constante sanguine
cum sunt lipidele totale,colesterolul, GOT, GPT, fosfatazele, Ca, P, Na, Mg, K,rezerva alcalină. Pe
baza acestor constante se pot depista o serie de boli carenţate grave sau boli metabolice: acidoza
ruminală şi metabolică, cetozele subclinice.
•prezenţa unor boli din afara sferei mamare care influenţează direct sau indirect şi sfera
mamară: metalopatii(reticulo-peritonito-pericardite traumatice), afecţiuni podale,afecţiuni pe sfera
aparatului genital,vulvovaginite, indigestii şi sindrome diareice,boli parazitare cronice.
•îmbolnăvirile ugerului-mastitele subclinice care ating o frecvenţă de 20%-din efectivele de
vaci aduc cele mai mari pagube economice şi contribuie cel mai mult alături de tehnica mulsului la
creşterea indicatorului NTG.
Sunt importante următoarele măsuri:
-diagnosticul precoce al mastitelor subclinice prin utilizarea unor mijloace complexe: testul
cu tăviţa neagră,testul ALBROM, MASTITESTUL, testul rapid WITSEID prin aglutinarea cu soluţie
de hidroxid de sodiu 10%, testul WELKATO prin conductivitate electrică; tratarea la timp a
mastitelor şi recoltarea separată a laptelui în perioada tratamentului.
-stimularea sistemului de apărare imunitară(însăşi creşterea numărului de celule somatice
din lapte şi sensibilitatea ugerului la mastite indică o scădere a sistemului imun)
-depistarea la timp a unor boli cronice infecto-contagioase cu localizare mamară
-utilizarea unor tratamente naturiste,pe bază de extracte din plantele aromatice medicinale în
afecţiunile mamare.

5.11. Reproductiei taurinelor

Procesul de reproducţie stă la baza dezvoltării taurinelor, respectiv a sporirii efectivului,
îmbunătăţirii lui calitative, măririi producţiei de lapte şi carne, sporirii eficienţei economice.
Obţinerea unui numar cât mai mare de animale pentru înlocuirea reformelor, care în unele
ferme se ridică pâna la25% din vaci anual, precum şi sporirea efectivului matcă, se pot realiza numai
printr-o organizare judicioasă a reproducţiei,care urmăreşte sporirea fecundităţii, a fertilităţii şi
reducerea procentului de pierderi la toate categoriile de taurine. În procesul reproducţiei se creează
premisele obţinerii unei generaţii noi, cu potenţial productiv superior generaţiei parentale.
Procesul de reproducţie influenţează direct producţia de lapte, cât şi cea de carne, întrucât
stă la baza declanşării lactaţiei şi totodată asigură produşii necesari pentru îngrăşare.

Factorii care conditioneaza marirea efectivului total de taurine

 A. Fertilitatea
Eficienţa reproducţiei se exprimă în primul rând prin fertilitate, respectiv numărul de
produşi obţinuţi anul de la 100 de vaci.
Se urmareşte ca indicele de fertilitate să atingă în următorii ani în ţara noastră la valori de
peste 80% faţă de circa 70% cât este în prezent.Prin creşterea fertilităţii cu 10% la întregul efectiv-
matcă se pot obţine cu peste 300.000 viţei mai mult, ceea ce ar duce la sporirea producţiei totale de
lapte cât şi de carne.
Mărirea fertilităţii la valori şi mai ridicate, de circa 90%, este realizabilă în primul rând prin
organizarea judicioasă a reproducţiei sub toate aspectele, posibilităţile de ameliorare a acestei însuşiri
prin selecţii fiind reduse.
Cauzele unei fertilităţi reduse sunt multiple, datorându-se unor deficienţe organizatorice,
tehnice, de exploatare şi sanitar-veterinare.

Deficienţele organizatorice sunt:

a. planificarea necorespunzătoare a însămâţărilor,
b. organizarea defectuoasă a depistării căldurilor,
c. nerecunoaşterea la timp a vacilor în călduri,
d. conservarea necorespunzatoare a materialului seminal.
Deficienţele de ordin tehnic sunt:
a. calificarea slabă,
b. lipsă conştiinciozităţii tehnicianului însămânţător,
c. alegerea greşită a momentului optim de însămânţare.

Deficienţele legate de condiţiile de exploatare sunt:

a. lipsa pregătirii vacilor gestante,
b. furajarea necorespunzatoare din timpul “service-periodului”,
c. igiena precară la fătare,
d. absenţa mişcării înainte şi după fătare,
e. exploatarea vacilor până la epuizare.
Deficienţele de ordin sanitar-veterinare se referă la:
a. tratarea cu întarziere sau fără eficacitate a cervicitelor şi metritelor,
b. apariţia unor boli care provoacă avortu,
c. pierderile prin mortalitate şi sacrificari de necesitate.

B. Pierderile prin mortalitate si sacrificari de necesitate la vitei.

Pierderile pot avea loc atât în timpul gestaţiei, prin moarte embrionară sau prin
sacrificari de necesitate, depind în mod direct de condiţiile de creştere şi exploatare din fermă şi
înregistreză până la 4% în fermele cu condiţii bune de întreţinere; în fermele în care condiţiile de
întreţinere a vacilor şi cele de creştere al tineretului sunt necorespunzătoare, pierderile pot ajunge
până la 25% şi chiar mai mult. Procentul de pierderi la viţei influentează în mod direct efectivul total
de taurine, diminuând atât numărul viţeilor destinaţi reproducţiei cât şi cel destinat îngrăşării.

C. Procentul de reforma de la reproductie a vitelelor

Desigur nu toate viţelele pot fi dirijate la reproducţie, unele fiind reformate datorită unor
afecţiuni congenitale care le fac improprii pentru reproducţie sau sunt sacrificate ca urmare a unor
accidente. În condiţii corespunzătoare de creştere,procentul viţelelor scoase din efectiv nu depăşeşte
3-4% ; dacă sunt trecute în efectivul matcă uneori se poate ridica la 15-20% şi chiar mai mult. În
asemenea situaţii, pe lângă diminuarea ritmului de sporire a efectivului total este afectat şi procentul
de înlocuire a efectivului matcă şi, deci, a realizării progresului genetic de la o generaţie la alta.
D. Procentul de inlocuire a efectivului-matcă
 În fermele cu sarcini de sporire a efectivului-matcă, procentul de înlocuire este de 15%; în
fermele în care efectivul-matcă este staţionar şi în fermele de elită, unde intensitatea selecţiei este mai
mare, procentul anual de înlocuire a efectivului-matcă este de până la 25%.

5.12. Hranirea vacilor de lapte

5.12.1 Hranirea vacilor in perioada de lactatie, in diverse sisteme de crestere si

exploatare
Din punct de vedere nutritional, vacile in lactatie se deosebesc de alte categorii de
rumegatoare pentru nevoile de a sustine o productie ridicata, care necesita un important aport nutritiv.
O caracteristica a animalelelor in lactatie este legata de marimea si regularitatea evolutiei nevoilor de
hrana, energetica, proteica, minerala si vitaminica, in cursul unui ciclu de productie (lactatie), mai
ales in momentul fatarii.
Hranirea insuficienta a vacilor in lactatie, mai ales cu furaje energetice, diminueaza
productia de lapte, dar daca eroarea de hranire este de pierderea de lapte, chiar si pentru o perioada
scurta, nu se mai poate recupera niciodata, asa cum se intampla la animalele in crestere sau ingrasare
gratie fenomenului de crestere ulteriora, compensatorie.
O alta particularitate a animalelor producatoare de lapte este aceea ca energia ingerata prin
furaje se foloseste in doua scopuri, si anume: pentru a produce lapte, dar si pentru a-si forma tesuturi
corporale. In consecinta, nu numai cantitatea de energie asigurata este importanta, ci si natura si
compozitia furajelor care compun ratia, elementele ei nutritive trebuind sa satisfaca cele doua cerinte
ale organismului animal, producator de lapte.
5.12.2. Hranirea vacilor in perioada de lactatie
Perioada de vara. Trebuie sa se tina seama de rasa, perioada de lactatie, greutatea corporala,
capacitatea de productie si in mod deosebit de zona in care se gasesc aceste vaci, respectiv de
altitudine. Tipul de ratie, modul de administrare si resursele de furaje sunt diferite, in functie de zona
si anume: zona de ses, zona de deal, zona de munte. In zona de ses – furajarea vacilor, tine seama de
faptul ca terenul agricol destinat producerii de furaje este plat, permitand aplicarea, cu usurinta, a
tuturor masurilor tehnice de productie, recoltarea si administrarea a furajelor.
De asemenea, este caracteristic acestor zone, existanta unor intinse suprafete de teren,
disponibile pentru producerea de furaje in cantitati suficiente si intensibilizare deosebita a productiei
de lapte, ca si faptul ca perioada de stabulatie este mai scurta (de circa 180 – 185 zile), fata de zonele
deluroase si de munte, unde iarna este mai lunga. In aceste conditii, la ses, perioada de folosire a
furajelor verzi poate incepe in jurul datei de 5 – 10 aprilie, prin consumul rapitei furajere, o planta
deosebit de rezistenta la temperaturi scazute, care se poate mentine verde chiar cu zapada pe ea.
Deci, asigurarea coveerului verde poate incepe in debutul lunii aprilie si se poate prelungi
prin folosirea sfeclei furajere, a coletelor de sfecla, ca si a altor furaje verzi, existente inca in aceasta
perioada, in toamnele lungi, pana la sfarsitul lunii octombrie.
Pentru a lamuri mai bine problema furajarii animalelor ierbivore cu furaj verde, trebuie sa
explicam ce este acela un coveer verde.
Coveerul verde este sistemul prin care se asigura furaje verzi pentru efectivul de animale din
ferma, pe toata perioada, de primavara timpuriu, pana vara tarziu, sau chiar in toamna.
In zona de ses, durata de asigurare a coveerului verde este de circa 180 de zile, respectiv in
jurul datei de 5 – 10 aprilie pana la sfarsitul lunii septembrie, iar prin folosirea suculentelor
radacinoase (sfecla), perioada poate fi prelungita pana la terminarea recoltarii sfeclei furajere dupa
care aceasta se depoziteaza pentru iarna, considerandu-se furaj conservat.
Ratia furajera reprezinta cantitatea de furaje, necesara unui animal pentru a intretine functiile
unui animal si functiile vitale, si pentru a da productia programata, pe timp de 24 de ore.
Pentru a fi optima, o ratie trebuie sa raspunda urmatoarelor deziderate:
 - sa asigure necesarul de substante nutritive;
- sa fie consumata cu placere de animale;
- sa fie formata din nutreturi cat mai variate;
- sa fie compusa, in cea mai mare masura, din furaje produse in ferma sau gospodarie, adica
sa fie economica;
- sa asigure un anumit volum pentru a da senzatia de satietate;
- sa cuprinda adaosuri de concentrate proteino – vitamino – minerale, pentru echilibrarea in
valori nutritive.
Nutreturile verzi recomandate pentru vacile lactante in zona de ses, sunt: rapita furaera,
secara, orzul – masa verde, lucerna, barceagurile, amestecurile leguminoase cu ierburi perine,
porumbul verde, iarba de sudan, sfecla furajera. Nutretul verde, foarte valoros, este cel cultivat pe
pasuni si valorificat prin pasunare. La intocmirea coveerului a bine sa se foloseasca minimum 3
sortimente de furaje.
Furajul verde administrat la vacile cu lapte este, in medie, de 10 – 12 kg/100 kg greutate vie.
Astfel, o vaca poate consuma 8 – 10 tone furaj verde pe sezon, pentru a carei obtinere este necesara
suprafata de 0,6 – 0,7 ha. Daca terenul este irigat, necesarul de suprafata scade de la 0,5 – 0,6
ha/vaca.
Perioada de iarna. Cel mai folosit nutret este fanul, care se da in ratie in cantitate de 1,8 – 2
kg/100 kg greutate vie, putand ajunge la 9 – 12 kg pe zi/cap si la un consum, pe perioada de
stabulatie, de 1,8 – 2,2 tone.
Pentru vacile de lapte este indicat fanul de lucerna, trifoi, borceag sau de pajistile cultivate.
Tot in perioada de iarna se dau in ratia vacilor de lapte nutreturile suculente murate (insilozate), in
cantitati de 20 – 30 kg/cap/zi. In total, pentru o vaca, pe iarna este necesar a se asigura 7 – 8 tone
nutret insiloziat. De asemenea, in ratia vacilor se poate da si sfecla furajera (10 – 14 kg/cap/zi, chiar
mai mult, pana la 20 kg la vacile cu productii mari de lapte). Spre afarsitul verii, bostanoasele pot
mari perioada de coveer, aceasta prelungindu-se in toamna si in prima parte a iernii, prin
administrarea unor cantitati de 15 – 18 kg/cap/zi. Unei vaci de 500 kg greutate, cu o productie medie
zilnica de lapte de 12 litri, i se vor asigura circa 12,5 – 13,5 U.N./zi/ cap, cu 95 – 100 g proteina
pentru fiecare U.N. si cantitatea de substanta uscata, cantitatea poate creste la vacile cu productii mari
de lapte de 15-20 litri/zi, pana la 3,5 – 4,0 kg S.U./100 kg greutate vie/zi.
Pregatirea vacilor pentru perioada de lactatie incepe inca din ultima parte a gestatiei (luna a
7-a), cand vacilor intarcate li se asigura furajele pentru o productie medie de 10 litri lapte/zi. Lactatia
normala la o vaca este de 305 zile. Productia maxima de lapte se obtine in primele 100 – 120 de zile
dupa fatare, cand aceasta ajunge la punctul maxim, dupa care se mentine in platou 80 – 100 de
zile,apoi intra in declin. Tot secretul productiilor maxime posibile, biologic, de realizat la o vaca, se
face administrand in ratia zilnica un plus de furaje la nivelul a 1,5 – 2 U.N. si 180 - 200 g P.B.D.,
atata timp cat se observa ca productia zilnica de lapte creste. In momentul in care productia de lapte
zilnica ramane constanta, se opreste administrarea suplimentului de furaje.
Perioada de ses. Vacile se furajeaza pe perioada de vara cu furaj verde de obicei cosit si
administrat la grajd in jgheaburi. Pasunile artificiale infiintate in imediata apropiere a grajdurilor se
pasuneaza ziua, cu aducerea vacilor pe timpul amiezii pentru odihna la grajd. In cazul izlazurilor,
pasunile aflate la distante mai mari de comuna, vacile se scot la pasunat dimineata si se intorc la grajd
seara. Pentru a obtine productii de lapte la nivelul potential al vacilor se calculeaza cantitatea de
nutret verde pe care o asigura pasunea pentru fiecare animal, acoperirea eventualului deficit facandu-
se seara cu nutret verde asigurat la grajd, ca si cu supliment de concentrate, in cazul vacilor cu
productii mari de lapte.
Pe perioada de iarna vacile primesc, in conditiile de ses, fan de buna calitate din
leguminoase, borceaguri sau graminee perene, simple sau in amestec, suculente insilozate, porumb,
siloz sau lucerna semiinsilozata, care pot fi inlocuite partial cu sfecla furajera, taitei de sfecla sau
borhoturi de bere.
 De asemenea, pentru echilibrarea energetica si proteica a ratiei se asigura nutreturi
concentrate (fabricate in ferma) sau combinate, fabricate in industrie. In medie, se asigura 250 – 300
g nutret concentrat pentru fiecare litru de lapte. Trebuie sa se acorde o atentie deosebita vacilor in
primele zile dupa fatare, cand ratia zilnica este bine sa fie formata din fan foarte bun si un terci
format din 1,5 – 2 kg tarate, in amestec cu apa calduta. Se ajunge treptat la ratia normala in
urmatoarele 8-10 zile.

5.12.3. Hranirea vacilor in perioada de pregatire pentru monta

In cazul vacilor care urmeaza a fi montate este important, atat sistemul de furajare, dar in
egala masura si tehnologiile de ingrijire si exploatare. Astfel, pentru a se putea realiza monta la vaca
la termenul optim, pentru ca semnele caldurilor sa fie bine exprimate, in asa fel ca ele sa poata fi
observate de crescator la timp, este necesara o anumita conduita, in furajarea vacilor aflata in acest
important moment fiziologic.
Ratia vacilor in pregatire pentru monta trebuie sa fie bine echilibrata, sa asigure norma de
unitati nutritive si proteina digestibila necesara, atat pentru productia de lapte, cat si pentru efortul pe
care organismul il face, pentru derularea in conditii fiziologice normale al ciclului sexual.
La animalele slabite, epuizate, bolnave, supraingrasate, etc. exprimarea caldurilor este
stearsa, iar uterul nu este pregatit pentru implantarea ovulului fecundat. Pentru evitarea acestor
neajunsuri ratia vacilor trebuie sa cuprinda furaje din cele mai usor asimilabile (furaje verzi, fanuri de
leguminoase sau de ierburi de buna calitate, suculente neacide,etc.).
Intotdeauna vacile in pregatire pentru monta se gasesc in plina productie, de obicei in varful
curbei de lactatie. Aceasta situatie face ca cerintele vacilor sa fie extrem de mari motiv pentru care le
trebuie sa fie furajate cu nutreturi lactogene, avand un aparat proteic deosebit. Daca vara efectuarea
montei la vaci nu este o problema, avandu-se la dispozitie nutretul verde si posibilitatea de miscare
pe pasuni, iarna apare in schimb o serie de dificultati.

5.12.4. Hranirea vacilor in perioada de gestatie si pregatire pentru fatare

Pregatirea vacilor pentru fatare incepe in ultima parte a lunii a 5-a de gestatie. In aceasta
perioada trebuie acordata o atentie deosebita furajarii, avand in vedere doua elemente principale:
- in aceasta perioada vacile se gasesc in a doua jumatate a lactatiei, deci in plin efort de
productie, impunandu-se asigurarea nutreturilor necesare acestei productii;
- este obligatorie asigurarea tuturor principiilor nutritive necesari cresterii fatului, care este
stiut ca in ultimile trei luni de gestatie, realizeaza 80% din greutate la fatare.
In aceste conditii trebuie sa oferim prin ratie toate elementele necesare dezvoltarii fatului si
anume: proteine cu valoare biologica foarte ridicata, vitamine si microelemente minerale. Astfel in
lunile a 5-a si a 6-a de gestatie trebuie asigurat un supliment de circa 10% din ratia zilnica (adica 1 –
1,5 g U.N. si 100 – 150 g P.B.D. pe cap si zi) necesar dezvoltarii fatului.
Spre sfarsitul lunii a 7-a de gestatie vacile lactante se intarca.
Intarcarea se face in asa fel incat la terminarea celei de-a 7-a luna de gestatie vaca sa fie
obligatoriu in repaus mamar.
Vara in cazul consumului ridicat de furaje verzi, nu se poate asigura necesarul de saruri de
sodiu. Din aceasta cauza trebuie asigurata la discretie sarea de bucatarie sub forma de bulgari pentru
lins, consumat cu multa placere de vaci. De astfel, sarea bulgari pentru lins trebuie asigurata in
permanenta, mult mai recomandabila insa fiind folosirea,,brichetelor de sare”, care contin saruri
minerale in complex. In ceea ce priveste hranirea junincilor gestante, in ultimile 2 – 3 luni de gestatie
trebuie sa se respecte aceleasi principii, cea pentru vaci. Pe toata durata gestatiei vacile si junincile
trebuie sa aiba asigurata la discretie prin adapatori automate, apa, la o temperatura de 8 – 12 ºC.
Instalatiile de adapare, cu nivel constant se pot improviza si instala in oricare ferma, chiar pentru 2 –
3 vaci.

5.12.5. Hranirea vacilor in perioada de repaus mamar

Perioada de repaus mamar, la vaca, se intinde pe durata a 60 de zile, respectiv din momentul
intarcarii, pana la fatare. De fapt, aceasta etapa face parte din perioada de gestatie si pregatire pentru
fatare suprapunandu-se si cu una si cu alta pana la intarcare si cu perioada de lactatie. Asa stand
lucrurile se observa din momentul instalarii gestatiei, pana la fatare, hranirea vacilor are o importanta
deosebita, fiind necesara a se asigura nutrimenti pentru productia de lapte si in egala masura, pentru
cresterea fatului ca si pentru pregatirea organismului, pentru o noua lactatie. Particularitatile
repausului mamar, constau in faptul ca odata cu intarcarea vacilor (la varsta de 7 luni a gestatiei), se
reduc in totalitate furajele insilozate (suculentele acide) sau suculentele industriale (borhoturile de
bere, de spirt, de amidon). Pentru asigurarea suculentei din ratie se pot administra sfecla furajera sau
gulii, in cantitati mici de maximum 5 – 6 kg/cap/zi furajul de baza constituindu-l fanul de buna
calitate de lucerna sau trifoi. Pentru perioada de vara se va administra furaj verde prin pasunat, pe
cele mai bune pasuni din apropierea fermelor, sau cosit si palit, administrat la iesle. Pentru
completarea ratiei se pot da 1,5 – 2,0 kg/cap/zi nutreturi concentrate, combinate sau,,amestecuri de
ferma”, din care obligatoriu 500 – 700 g va prezenta suplimentul P.V.M. specifice acestei categorii
fiziologice. Pentru intarcarea (mai dificila) vacilor cu productii mari de lapte, se scot complet din
ratia suculenta, se renunta total la sfecla si gulii furajere, reducand complet si concentratele lactogene
(taratele de grau), iar in cazul in care totusi intarcarea nu este posibila se rationalizeaza pentru cateva
zile apa de baut. Pentru compararea edemului mamar antepartum se recurge la acelasi regim
alimentar, ca in cazul intarcarii, in plus trebuie create conditii pentru miscarea libera pe pasune,
padocuri sau in boxe individuale in cazul vacilor recordiste.

5.13. Intretinerea animalelor in tabere de vara

Acest sistem este intermediar intretinerii animalelor in stabulatie si pasunatul
Permanent. Intrucat in cadrul acestui sistem se practica mai mult pasunatul combinat, acesta
ofera posibilitatea intretinerii animalelor in conditii mult mai bune. In timpul cat pasc animalele
profita de efectele pozitive ale pasunatului in aer liber, iar in tabere, in orele de odihna de peste zi si
in cursul noptii, primesc cantitati suplimenta de nutret.
Intretinerea animalelor in tabere de vara se practica cu bune rezultate in tara noastra. De
altfel, organizarea pasunilor, impartirea acestora in tarlale este de neconceput fara executarea si a
constructiilor adecvate intretinerii animalelor in tabere (adaposturi simple sau saivane, incaperi
pentru pregatirea furajelor, prelucrarea laptelui, adapost pentru personalul de ingrijire, depozitarea
fanului).
Masuri de ingrijire a pasunilor
O parte dintre masurile de ingrijire a pasunilor se aplica inainte de inceperea pasunatului,
altele dupa ce inceteaza pasunatul.
5.13.1. Masuri care se aplica inainte de inceperea pasunatului
Dintre lucrarile care se executa inainte de inceperea pasunatului fac parte urmatoarele:
-indepartarea plantelor uscate, a maracinilor, etc.;
-curatirea pasunilor de resturile aduse de ape in urma inundatiilor;
-grapatul si imprastiatul ingrasamintelor minerale;
 -distrugerea buruienilor vatamatoare si toxice pentru animale;
-executarea lucrarilor de indepartare a excesului de apa de pe pasuni;
-repararea si construirea de drumuri noi de acces;
-repararea si construirea de adaposturi;
-construirea de ingradiri, umbrare si adaposturi pentru animale;
-repararea si construirea stanelor, casariilor, cantoanelor pastorale, etc.

5.13.2. Masuri care se aplica dupa incetarea pasunatului

Dupa incetarea pasunatului sunt, de asemenea, necesare o serie de masuri. Astfel, pentru a
mentine o compozitie floristica buna, dupa fiecare ciclu de pasunat se indeparteaza resturile de plante
neconsumate de pe pasune. Prin aceasta lucrare se asigura o mai buna otavire a plantelor si in acelasi
timp creste coeficientul de folosinta al pasunii.
Asa cum s-a aratat, in timpul cand pasuneaza, animalele lasa pe pasune cantitati apreciabile
de ingrasaminte sub forma de dejectii solide si lichide.
Pentru a folosi efectul bun al acestor ingrasaminte, avand in vedere continutul lor ridicat in
substante fertilizante, este necesar sa se execute imprastierea acestora pe pasune. In cazul cand nu se
aplica o astfel de masura se produce inrautatirea compozitiei floristice, paralel cu scaderea gradului
de consumabilitate a ierburilor. Acest lucru se aplica prin aceea ca in jurul dejectiilor ramase pe
pasune, plantele cresc repede si sunt neconsumate de animale, din cauza mirosului specific al
baligarului. Aceste plante produc seminte si devin focare de rapsandire a buruienilor. Scaderea
gradului de consumabilitate atrage dupa sine scaderea productiei reale a pasunii. Daca la primul ciclu
de pasunat coeficientul de consumabilitate pe o pasune buna poate sa ajunga pana la 90%, la
urmatoarele cicluri, in cazul cand nu s-au imprastiat dejectiile solide, coeficientul de consumabilitate
scade la 55 – 70%, si chiar mai mult. In aceasta situatie, productia pasunii scade cu 10 – 15%, iar
pierderile in cazul unor pasuni valoroase echivaleaza cu 400 – 500 U.N. la hectar.
Efectuarea acestei lucrari da rezultate foarte bune in special in regiunile umede.
Rotatia pasunilor. Scaderea productiei pasunilor este un fenomen inerent, daca nu se
intervine cu un complex de masuri de ingrijire si folosire rationala, care se executa in cadrul unei
rotatii bine stabilite.
In sistemul rotatiei pasunilor se separa pasunea in mai multe parcele, fiecare parcela
fiind supusa unui anumit regim de folosinta si primind anumite lucrari de ingrijire. In acest fel, intr-
un interval de 3 – 6 ani, in raport cu numarul de parcele in care se imparte pasunea, se aplica pe
intreaga suprafata masurile incluse in sistemul de rotatie.
5.13.3. Apa factor de influenta asupra sanatatii si productiei animalelor.

Apa destinata consumului uman si animal are un continut redus de saruri minerale si gaze.
Dupa provenienta surselor de apa din natura se clasifica in trei categorii:
- apa meteorica provine din precipitatiile atmosferice care cad pe sol sub forma de ploaie,
grindina, zapada. Datorita continutului de saruri minerale are un gust fad, dar este foarte buna pentru
spalat.
- apa subterana provine din apa meteorica ce se infiltreaza in sol. Ea strabate straturile
permeabile ale solului si se acumuleaza deasupra primului strat impermeabil,unde formeaza panza de
apa freatica din care se alimenteaza fantanile. Ea nu contine microorganisme sau substante
organice,are un grad de mineralizare corespunzator si indeplineste conditii de potabilitate.
- apele de suprafata provin din apele meteorice,care nu au reusit sa se infiltreze sau din cele
subterane care ajung la suprafata sub forma de izvoare.Apele ce raman la suprafata solului formeaza
rauri,lacuri,balti etc.
- apele din balti si mlastini au o cantitate mare de impuritati organice si minerale fiind
interzise pentru consum.
 5.13.4. Normele de apreciere a apei potabile
In tara noastra conditiile de potabilitate pe baza carora sunt apreciate sursele destinate
consumului uman si animal. Standardul cuprinde cinci categorii de norme ele fiind:
- Normele organoleptice – prevad insusirile de gust,culoare si miros ale apei.
Apa trebuie sa fie incolora,sa aiba gust placut. Taurinele sunt cele mai sensibile la mirosul si gustul
neplacut al apei.
- Normele chimice – continutul apei in substante chimice se datoreste
contactului acesteia cu elementele solului. Apa poate fi impurificata cu diferite substante
chimice,consumul ei punand in pericol sanatatea animalelor. Compusii chimici care pot fi intilniti in
apa sunt grupati in trei categori:
a) substante toxice – care in doze relativ mici actioneaza asupra organismului producand
inbolnaviri.Din aceasta grupa fac parte plumbul, fosforul,cuprul etc.
b) substante care modifica insusiri organoleptice si fizice ale apei. Principalele substante
care impurifica apa potabila sunt clorurile, fierul, manganul, magneziu.
c) substante indicatoare a gradului de impurificare a apei.Substantele organice nitratii,
amoniacul, nu sunt nocive pentu organism, nu fac apa impropie consumului. Prezenta lor indica o
impurificare de data recenta a apei.
- Normele bacteriologice –gradul de impurificare a apei cu germeni este dat de
numarul total de germeni exprimat de unitatea de volum. Normele prevad ca numarul total de
germeni din apa sa nu depaseasca 300l la apa de robinet.
Deoarece imbolnavirea animalelor depinde mai mult de felul germenilor decat de numarul
lor total in functie de felul surselor de apa se admit de la 3 pana la 100 germeni coliformi la 1l apa.

5.13.5. Metodele de purificare si dezinfectie a apelor

Apele de suprafata sunt improprii consumului, datorita continutului ridicat in substante
organice si microorganisme.
Inainte de a fi in consum ele vor fi supuse unor procese de purificare si de decontaminare.
Sedimentarea se realizeaza in decontare simpla pentru particulele aflate in suspensie,care se depun
sub actiunea fortei gravitationale. Filtrele,in functie de capacitatea elementului filtrant,nu pot fi lente
si rapide. Decontaminarea apei se poate face prin metode fizice si chimice.
Metodele fizice de decontaminare actioneaza asupra microorganismelor fara a afecta
compozitia apei. Factorii fizici cu actiune distructiva fata de germenii care sunt: caldura si radiatiile
ionizante.
Metodele chimice de decontaminare folosesc o gama larga de compusi chimici cu actiune
distructiva asupra microorganismelor.
In instalatiile centrale de aprovizionare cu apa se foloseste clorul gazos, iar in cazul
amenajarilor locale substante clorigene.

5.13.6. Normele igienice privind adaparea animalelor

In conditiile normale de crestere si exploatare, se recomanda ca animalele sa dispuna de apa
la discretie sau adaparea sa se faca cu regularitate si la acelasi interval de timp. Sistemele de adapare
ale animalelor pot fi manuale sau automate. Adaparea manuala este indivduala sau in grup. Adaparea
individuala este igienica atunci cand pentru fiecare animal exista o galeata. Adaparea in grup se face
fie prin accesul direct al animalelor la o sursa de apa ( rauri, lacuri), fie prin instalarea unor jgheaburi
comune, asezate langa sursa de apa langa pasune sau langa adapost contrare normelor igienice
intrucat se pot transmite cu usurinta boli infecto-contagioase si parazitare.
In fermele zootehnice cu efective mari s-a introdus mecanizareasi automatizarea adapatului.
Adapatorile automate pot fi comune sau individuale. Adapatorile comune cu nivel constant mentin in
permanenta un nivel constant al apei. Ele au forma de cupa, pipa, sau forma de jgheab, functioneaza
pe principiul vaselor comunicante apa din adapatori este mentinuta la acelasinivel datorita unui bazin
prevazut cu un plutitor.
Adapatorile individuale cu supapa de tip cupa permit curgerea apei numai in momentul
adaparii, cand animalele apasa cu botul pe un dispozitiv (clapeta sau stut). Adapatorile cu supapa sunt
igienice intrucat apa nu vine in contactdecat cu un singur animal.
Consumul de apa al animalelor depinde de specie, varsta, tipul de hranire si temperatura
mediului inconjurator. De asemenea, trebuie sa se asigure in plus apa pentru intretinerea igienei
corporale a animalelor, curatenia adapatorilor, a ustensilelor si a vehiculelor. Consumulde apa pentru
adapat si curatenie este cuprins in mai multe limite ele fiind (pe cap si pe zi):
- adapatul vacilor si curatitul animalelor si a adapostului 80-100l;
- tineret taurin pana la 2 ani 30-50l.

5.13.7. Aprovizionarea cu apa a fermelor zootehnice

Aprovizionarea cu apa se face prin instalatii locale si centrale.
Instalatiile locale sunt folosite pentru aprovizionarea cu apa a fermelor mici si utilizeaza
toate sursele de apa din natura. Apa din precipitatii este colectata in bazine, apa din rauri este folosita
fie direct, fie prin conducta.
Ambele sisteme nu asigura purificarea si dezinfectia apei, de aceea nu se folosesc pentru
adaparea animalelor, ci numai pentru curatarea adapostului, a animalelor si a padocurilor. La
izvoarele cu debit mare apa este captata in rezervoare de beton si apoi dusa in ferma prin conducte
ingropate iar la izvoarele cu debut mic, apa este condua printr-o teava sau uluc la un jgheab mai
mare. Apa din izvoare si fantani este in general curata, cu gust placut si temperatura constanta.
Pentru a nu pune in pericol sanatatea animalelor aceste surse de apa trebuie controlate
inainte de folosire. Fantanile pot asigura o apa potabila, daca indeplinesc urmatoarele conditii:
- sa fie amplasate pe teren salubru, la cel putin 30m departare de orice sursa potentiala de
poluare.
- adancimea fantanii sa fie peste 4m, peretii sa fie construiti din material impermeabil, gura
fantanii trebuie sa fie acoperita cu capac.
- sa fie curatate si dezinfectate cel putin de 2 ori pe an.
Instalatiile centrale de aprovizionare cu apa asigura o cantitate constanta de apa tot timpul
anului, apa este de calitate buna si nu prezinta pericol pentru imbolnavirea animalelor.
In fermele mai indepartate se construiesc microcentrale care folosesc apa de la mare
adancime extrasa cu motopompe. Apa este apoi colectata in rezervoare situate in castelul de apa de
unde prin cadere libera este adusa in adaposturi prin conducte.

5.13.8. Apa mijloc de raspandire a bolilor la animale

In apa se pot intalni numerosi germeni patogeni care prin adapat pot imbolnavi animalele.
In anumite cazuri animalele sunt adpate direct prin paraie, rauri, lacuri care primesc direct sau
indirect cantitati mari de dejectii umane sau animale si gunoaie menajere,etc.
Folosirea apei dinbalti si mlastini sau din apele care se aduna in jurul padocurilor si
pasunilor contribuie in mare masura, la transmiterea bolilor la animale, mai ales a celor parazitare.
Pericolul transmiterii bolilor la animale pe calea apei este mai mare in sistemele de adapare
in comun, din acelasi jgheab. Bolile care se pot produce prin apa de baut sunt: leptospiroza,
bruceloza, colibaciloza si antraxul.
Prin apa se raspandesc si unele boli virotice, ca febra aftoasa si se creeaza conditii favorabile
pentru desfasurarea ciclului evolutiv a unor larve de paraziti.In anotimpurile reci, infectiile transmise
prin apa sunt mai puternice pentru ca, germenii patogeni sunt rezistenti si au o activitate crescuta in
apa rece.
 5.13.9. Apa si adapatul taurinelor
Consumul de apa
Raportat la A.V.M. (500 kg masa vie) consumul zilnic de apa al bovinelor este cuprins intre
27-70l la tineret si 32-121 l la vacile de lapte; exprimat prin raportul apa / furaj consumul se situeaza
in medie intre 4-4,5 l/kg S.U. ingerata cu valori variabile intre 3 si 6 l/kg S.U.
Viteii sugari
Isi asigura in cea mai mare parte necesarul de apa prin laptele consumat, dar realizeaza si
ingestie voluntara de apa. Ingestia totala de apa (lapte + consum de apa) este de 3,3 l cap/zi. Fata de
alte categori de bovine, viteii sugari au nevoie de cantitati mai mari de apa, intre 5,4-7,5 l S.U.
ingerata. In cazul alimentatiei cu lapte reconstituit, un raport apa/S.U. sub 5,7 : 1 viteii acuza
tulburari prin formarea de calculi urinari.
Tineretul taurin
La ingrasat consuma in medie 3-5 l apa pentru 1 kg S.U. ingirata: pentru tineretul de
reproductie in functie de varsta, masa corporala si cantitatea de S.U. ingirata, pot fi recomandate
urmatoarele date: la varsta de 3-6 luni consumul pe cap/zi este de 10 l; la 6-12 luni 25 l; la 12-18 luni
30 l; la 18-21 luni 40 l. Junincile gestante au nevoie de 40 l cap/zi, iar taurasii de reproductie au
nevoie de 35-40 l apa cap/zi.
Vacile pentru lapte
Ingereaza in medie de 45 l apa/kg S.U. in conditi de intretinere la 15C, consumul este de 4 l
/kg S.U. daca ratia este apoasa. Vacile nelactante consuma cu 0,35-0,50 l/kg S.U. ingerata mai putin
decat celelalte. La vacile gestante consumul creste cu 1,5 l apa incepand din a 5-a luna a gestatiei.
Raportat la productia zilnica de lapte, consumul de apa este de 2-3 l pentru fiecare kg de lapte produs.
In calculul necesarului zilnic de apa se iau in considerare si influenteaza, exercitata de o
serie de factori dependenti de mediul ambiant: alimentatia, factori biometeorologici si de
microclimat, sistemul de adapare si caracterele de potabilitate ale apei.
Tehnica adaparii
La viteii alaptati artificial, din punct de vedere fiziologici este indicata administrarea apei cu
30 de minute inainte de furajare, pentru a se stimula secretia gastrica si a preveni aparitia indigestiilor
laptoase. Vacile si bivolitele dupa fatare la 2-3 ore, vor primi cantitati mici de apa calduta (18-22C)
sau mai bine o galeata de terci subtire, alcatuit din tarate de grau, apa putin calduta si putina sare de
bucatarie. Boii si bivolii de munca – se vor adapa animalele obosite transpirate sau cele febrile.
Succesiunea apa-furaje are o importanta mai scazuta decat in cazul cabalinelor. In conditii normale
avand apa la discretie, bovinele consuma cea mai mare cantitate de apa in timpul tainului de furaje si
2-3 ore dupa aceasta.
Frecventa adaparii
Ideala din punct de vedere fiziologic si igienic este situatia in care toate categoriile de
bovine au acces la apa din adapatorile automate. Cercetarile efectuate demonstreaza ca vacile de lapte
care au adapatori automate consuma apa de 8-10 ori in 24 de ore, din care 25-30% mai mare decat in
cazul adaparii la galeata sau jgheabului de doua ori pe zi.
Frontul de adapare
Asigurarea unui front adecvat de adapare la adaposturile colective este o conditie importanta
pentru realizarea unui consum normal de apa, evitarea competitiei dintre animale si chiar a unor
accidente. Se recomanda un front de adapare la jgheab de 0,75m pentru adulte, iar 0,35m pentru
tineret. Un jgheab cu nivel constant, lung de 2m, pentru a deservi 30-40 de vaci de lapte sau tineretul
femel de reproductie. Adapatoarea mobila de pasune R.C.-3,6 cu 12 locuri de adapat poate deservi,
250 de vaci sau tineret taurin.
In regiunile de se, raza maxima de adapare poate fi de 3-3,5 km pentru bovinele adulte si de
2-2,5 km pentru tineret, in terenurile accidentate distantele vor fi reduse cu 24-40%. Deplasarile prea
lungi si obositoare pana la adapatori cu efecte negative asupra productiei de lapte si a sporului de
tineret.
Cantitatea si calitatea apei
Un animal care consuma 50 l apa la 50C utilizeaza 1700 de calorii (15% din energia ratiei)
pentru a o aduce la temperatura corpului. Consumul de apa cu caractere chimice modificate are efecte
extrem de variate ca forma de manifestare si evolutie, de la perturbari metabolice chimic inaparente
si care de multe ori sunt puse pe seama altor factori pana la intoxicatii acute, cu evolutie dramatica si
sfarsit letal. Aceste intoxicati se produc atunci cand apa contine, concentratii ridicate in elemente sau
substante chimice recunoscute ca avand toxicitate ridicata. Dintre acestea, mai frecvent intalnite sunt:
plumbul, arseniul, cuprul, zincul, cromul, cianurile, unele ingrasaminte chimice, nitratii, nitritii si
majoritatea pesticidelor. Evolutia si consecintele acestor intoxicatii depind de substanta sau element,
concentratie, cantitatea de apa consumata, sensibilitatea animalelor si rezistenta lor generala. Unii
dintre compusi din apa sunt retinuti in muschi si organele interne, altii sunt eliminati prin lapte
depreciindu-I calitatea.
Consumul de apa cu caractere biologice modificate prezinta un real potential de transmitere
a numeroase boli virotice, bacteriene si parazitare.

5.14. Tehnologia de exploatare a vacilor gestante

Repausul mamar este perioada inainte de fatare cand vacile au fost intarcate,adica oprite s mai secrete
lapte,cu scopul de a ae reface atat ugerul cat si organismul,pentru o noua lactatie.La vacile cu
productii ridicate,intarcarae trebuie sa se faca fortat.
Vara,intarcarea se afce prin retinerea vacilor la grajd.In prima zi se administreaza fan
sau in lipsa acestuia masa verde,palita si redusa cantitativ la jumatate din ratia obisnuita.Cantitatea de
apa se va reduce cu o trime.Nu se va mai face masajul ugerului.In ziua a doua furajarea se afce ca in
prima zi,nu se face masaj si se reduce cu una numarul mulsorilor.In ziua a treia se mulg vacile o
singura data si de mentine in rest acelasi regim,ca in ziua a doua.In urmatoarele zile se mulg vacile o
data la doua zile,pana cand in ziua a-8-a pana a-10-a vaca intarca total.Daca in aceasta perioada se
obserava o inrosire a ugerului,se reduce si mai mult furajarea.Dupa ce a sistat secretia laptelui se av
reveni treptat,in 7-10 zile la ratia normala.
Iarna,intarcarae se afce elimimand din ratie concentratele si suculentele,reducand
mulsorile si cantitatea de apa administrata vacii si nu se mai practica masajul.Durata repausului
mamar oscileaza intre 45-75 zile.Vacile cu productii mici de lapte vor avea un repaus mamar mai
scurt,intre 45-60 zile,iar cele cu productii mari,repausul ammar va fi cuprins intre 60-75
zile.Primiparelele vor avea toate un repaus mamar mai lung,precum si cele cu productii mari fatate la
varsta tanara,care se pot intarca cu 80-90 zile inainte de fatare.Inainte cu 8-10 zile de fatare,vacile se
intorc in maternitate.

5.14.1. Intretinerea vacilor gestante

Adaposturile cu animale gestante trebuie sa fie lipsita de curenti de aer,sa realizeze
conditii de microclimat optim(temperatura 9-16 grade C umiditatea 65-75% si absenra gazelor
nocive)asternutul de paie sa fie gros,curat si uscat.
Miscarea in are liber constituie o conditie obligatorie pentru cresterea normala a fetusului
si realizarea unor fatari usoare.Aceasta trebuie facuta zilnic de vacile gestante,prin miscare se
fortifica organismul mamei si al fetusului,se favorizeaza asimilarea vitaminei D se mareste pofta de
mancare,se obtin vitei sanatosi si rigurosi.
Iarna,miscarea se face in jurul fermei cate o 1-2 ore pe zi, parcurgandu-se incet 2-3
km.Vacile nu se vor scoate la plimbare in zile foarte geroase cu viscol gheata.
Vara,miscarea se efectueaza prin pasunat,iar in cazul in care unitatea nu dispune de
pasune,vacile se vor scoate la plimbare dimineata si seara evitand perioada pranzului din zilele cu
temperaturi ridicate.La iesire sau la intrare in grajd precum si in timplu adaparii la jgheab se vor evita
aglomerarile si loviturile de catre animalele venice,care trebuie pe cat posibil sa se izoleze vacile
gestante.

5.14.2.Pregatirea supravegherii fatariilor la vaci

Inainte de fatare,vacile se introduc in maternitate fapt ce presupune atat pregatirea
maternitatii cat si pregatirea vacilor si acordarea ingrijirilor necesare in timpul fatarii pentru vaca si
nou-nascut.

Pregatirea maternitatii
Consta in spalarea cu apa fierbinte o tuturor componentelor care au ajuns in contact cu
vacile din seria trecuta,apoi se afce varuirea cu var proaspat stins.Ca asternut se pune un strat gros de
paie uscate si curate.Maternitatea este bien sa fie separat de compartimente de 12-18 boxe,unde
popularea si depopularea sa se faca deodata, asigurandu-se astfel o dezinfectie lunaintre 2 serii de
animale, incaperea lasandu-se libera cel putin 2-3 zile.
Maternitatea este prevazuta cu doua compartimente,insumand 30 deboxe individuale de
fatare,dotate cu plug raclor pentruevacuarea dejectilor.Aceasta maternitate este dimensionata pt. o
capacitate a fermei de 5000-6000 locuri
La intrarea in maternitate se amenajeaza un dezinfector fomat dintr-o cutie de tabla sau o
groapa cu pereti de ciment,in care se pune buret sau rumegusimbibat cu o solutie dezinfectanta
nu este indicata fatarea vacilor pe standul obisnuit, din urmatoarele motive:
*vaca fiind nelinistita inainte de fatare,nelinisteste si celelalte vaci care o pot lovi sau
calca,lucru ce duce adesea la ingreunarea actului fatarii
*conditiile de microclimat nefavorabile pot duce la imbolnavirea vacilor si viteilor
*prin lichidele fecale se pot vehicula unele boli infectuase,mai ales BRUCELOZA, in
cazurile cand nu a fost diagnosticata la timp.

Pregatirea vacilor
Pregatirea vacilor pt introducerea in matrenitate consta in spalarea extremitatatilor
membrelor si a terenului posterior cu aa calda iar vulvu si regiunile din jur se dezinfecteaza cu o
solutie de pergament de potasiu 1% facandu-se totodata si un examen sanitar dupa aceasta
pregatire,cu 8-10 zile inainte de fatare vacile se duc in maternitate,unde vor ramane 10-15 zile dupa
parturitie .Trecerea in matrenitate se face tinand seama de semnele premergatoare fatarii si de data
ultimei insamantari.

Semnele premergatoare fatarii

*abdomenul se lasa mult in partea dreapta
*de o parte si de alta a cozii adanciturile devin mai mari,prin relaxarea ligamentelor
*baza cozii isi reduce gigiditatea,se ridica usor
*vulva se tumefiaza,dispar pliurile,buzele vulvei se restrang usor spre afara mucoasa
vaginala devine mai rosie
*din vulva se scurge o secretie filanta incolora,care inainte 1-2 zile de fatare este mai
amundenta
*ugerul se mareste in volum,sfarcurile se indeparteaza
*inainte de fatare cu 2-3 zile,la unele vaci prin mulgere se scurge lapte colostral
*inainte cu 2-6 ore de fatare,respiratia devine mai accelerata,vaca se nelinisteste,se culca si
se scoala des,compeza ca pentru urinare,nu mai consuma hrana isi schimba mereu pozitia picioarelor
*primiparele mugese isi intorc caul spre abdomen.

5.14.3. Pregatirea ingrijitorului si supravegherea fatarii

 Ingrijirea acordata vacii la fatare se va face de ingrijitor,solicitand personalul sanitar
veterinar in cazul fatarilor grele,
La fatare sa nu asiste persoane straine,in maternitate sa se pastreze linstea deplina.
Pentru a interveni in cazul fatarilor grele,ingrijitorul va pregati urmatoarele:
*o prelata sau material de sac pentru primirea vitelului;
*o foarfeca pentru taierea cordonului ombilical
*tinctura de iod sau creolina pentru pensulat cordonul ombilical;
*carpe pentru sters vitelul de mucozitati
*un felinat pentru eventualitatea intreruperii curentului electric noaptea.
Inainte de fatare se mai face ultima toaleta a vacii,prin spalarea vulvei cu o solutie
calduta,pergament de potasiu 1% si stergerea cu o carpa uscata.Se schimba asternuturile cu paie
curate si uscate in strat gros.
ingrijitorul se pregateste prin:
*spalarea mainilor cu apa calda si sapun
*taierea unghilor
*dezinfectia mainilor cu alcool
*imbracarea unui halat curat.
Aparitia invelisurilor fecale indica inceperea fatarii,care dureaza 30-90 minute.In cazul cand
se prelungeste se solicita medicul veterinar.Invelitorile fefetale se elimina de la maxim 5 ore de la
fatare,se scot din garajd astenutul umed,se ingroapa sau se ard.Se dezinfecteaza locul de fatare cu var
proaspat stins.

5.14.4. Îngrijirile vacii si vitelului imediat dupa fatare

Îngrijirea vacii-consecutiv actului fatarii,trenul posterior al vacii este murdarit

(coada,fesele,organele genitale externe).Ca urmare se impune o igiena adecvata In acest scop se spala
cu apa calda si sapun regiunile murdarite si se sterg cu o carpa de sac curata .

De asemenea,actul fatari determina un grad mare de transpiratie,si pierderi mari de apa

prin lichidele fetale; ceea ce face ca vaca sa manifesta o sete pronuntata.De asemenea se recomanda
sa i se administreze un barbotaj(o galeata de apa calda la 30 grade C) in care se pune o mana de sare
si doua de tarate.Acest barbotaj determina o normalizare a tensiuni arteriale,o intensificare a
circulatiei,o marire a tonusului muscular si o normalizare a echilibrului hidric in organism.
Pe langa tainurile cu tarate,vacilor li se administreaza si fan de buna calitate,cantitatile de
furaje marindu-se zilnic, in asa fel ca dupa 7-10 zile de la fatare sa se ajunga la ratia normala.

Întretinerea vitelului imediat dupa fatare

Primirea vitelului se face pe prelata sau pe panza de sac .Dupa expulzarea vitelului acesta
se sterge de mucozitatile care-i acopera narile,eliberand astfel caile respiratorii favorizandu-se
respiratia.In cazul cand vitelul nu respira se efectueaza respiratia artificiala,prin presarea ritmica pe
cutia toracica,cu membrele anterioare indoite.
Cordonul ombilical,daca nu s-a rupt singur se taie cu foarfeca dezinfectata,la distanta de
10-15 cm de abdomenul vitelului.Sescurg lichidele din interior prin presarea usoara de 2-3 ori de sus
in jos cu ajutorul degetului mare si aratator. Se pensuleaza cu tinctura de iod in primele 2-3 zile de
cate 3 ori/zi,toata suprafata de la locul de prindere de abdomensi pana la capat.
Se sterge corpul vitelului pana la uscare,cu carpe sau paie si apoi se trece in
profilactoriu.Vitelul se cantareste, se individualizeaza si se introduce apoi in boxa individuala. Se
intocmeste apoi procesul verbal de fatare si se inregistreaza in carnetul de crestere a tineretului.
Creşterea viţeilor de la fătare până la înţărcare
Îngrijitorul ia în primire viţelul nou-născut şi se îngrijeşte de primul său aliment: colostrul.
Buna pregătire şi supravegherea cu pricepere a fătării are repercusiuni asupra sănătăţii viţelului.
Mult mai mari decât pagubele provocate de pierderile cauzate de fătările anormale sunt cele
provocate de infecţiile datorate nerespectării regulilor igienice în timpul fătării şi după fătare.
Pierderile de acest fel care decimează efectivele de viţei, îndeosebi în primele trei zile după naştere,
se datoresc în cea mai mare parte nerespectării prescripţiilor de curăţenie şi a regulilor de igienă
veterinară. Cele mai multe pierderi se înregistrează în lunile de iarnă şi de primăvară timpurie.
În această perioadă, vacile primesc prin furaje cantităţi mult mai mici de caroten, calciu şi
fosfor decât în celelalte perioade ale anului şi prin urmare au nevoie de atenţie sporită în privinţa
furajării lor. Dacă la această stare de lucruri se adaugă şi neglijarea regulilor de igienă, pierderile de
viţei pot lua proporţii înspăimântătoare. Deşi prin furajarea corespunzătoare a vacilor poate fi
sporită în mare măsură şi rezistenţa viţeilor faţă de condiţiile de mediu, pregătirea cu grijă a fătării
nu este mai puţin importantă în vederea evitării pierderilor de viţei. Aceasta cu atât mai mult, cu cât
prin respectarea întocmai a regulilor de igienă veterinară, numărul germenilor patogeni poate fi redus
în aşa măsură, încât aceştia nu mai pot periclita viaţa viţeilor nou-născuţi.

5.14.6. Colostru
Prima hrană a viţelului nu poate fi decât colostrul. Viţelul are nevoie de colostru nu
numai pentru a obţine substanţele care-l apără împotriva îmbolnăvirilor, vitamine, săruri minerale
importante şi substanţe nutritive uşor digestibile, dar şi pentru a se porni secreţia sucului gastric.
Este recomandabil ca prima hrănire a viţeilor să se facă cu ajutorul vasului de alăptare. Dacă
începem din primul moment alăptarea viţelului, acesta se va obişnui mai curând cu vasul de alăptare
decât atunci când în primele zile a supt colostru din ugerul vacii.
Din propriile sale puteri, viţelul nou-născut nu se poate apăra împotriva infecţiilor care
pătrund în organismul său prin gură sau prin cordonul ombilical. Este deci neapărată nevoie ca să fie
apărat împotriva infecţiilor cu ajutorul anticorpilor înglobaţi în colostru, precum si cu ajutorul
producţiei de suc gastric care începe de asemenea să fie secretat sub acţiunea colostrului. Anticorpii
din colostru, sucul gastric, vitaminele şi substanţele minerale împreună înlocuiesc substanţele
primite de viţel în uterul vacii, prin sângele acesteia.
Colostrul are de obicei o culoare gălbuie, o consistenţă vâscoasă, este sărat la gust şi datorită
substanţelor pe care le conţine, are o acţiune laxativă. Chiar şi din acest motiv, colostrul trebuie
administrat cît mai curînd nou-născutului. Trebuie ştiut că în aparatul digestiv al fătului, în timp ce
se află în uterul vacii, se acumulează o substanţă galben-verzuie densă ca o pastă, compusă din lichidul
amniotic ingerat, fiere, epitelii etc. aşa-zisul meconiu. Efectul laxativ al colostrului ajută la
îndepărtarea acestei substanţe.
De aici rezultă că administrarea colostrului — alături de apărarea viţelului nou-născut
împotriva îmbolnăvirilor provocate de pătrunderea agenţilor patogeni prin gură, mai are şi un alt
folos: îndepărtează meconiul din tubul digestiv al viţelului.
Dacă vaca moare în timpul fătării, sau dacă colostrul ei nu poate fi utilizat din cauza
mamitei, se va da viţelului colostrul unei alte vaci — pe cât posibil al unei vaci care a fătat în aceeaşi
zi. Dacă n-avem colostru la dispoziţie, vom da viţelului lapte pasteurizat sau fiert, amestecat cu apă
îndulcită (2/3 lapte, 1/3 apă îndulcită zaharată) încălzită la temperatura ugerului.
La prima alăptare, viţelul trebuie ajutat, învăţat să sugă colostrul din vas. Pentru aceasta,
biberonul va fi înmuiat în lapte, ca viţelul, datorită instinctului său înnăscut, să înceapă să sugă laptele.
Dacă nu reuşim la prima încercare, vom încerca să turnăm în gura viţelului o înghiţitură de lapte. După
o scurtă pauză vom repeta cu grijă operaţia. După câteva înghiţituri de lapte, viţelul sănătos va începe
să sugă laptele cu biberonul. Dacă nici această încercare nu este încununată de succes, vom încerca
să-i oferim viţelului laptele dintr-o sticlă prevăzută cu biberon.
Colostrul — după cum am arătat mai înainte — trebuie administrat viţelului cu cât
mai puţină întârziere. Dacă maternitatea dispune de un profilactoriu modern, colostrul va fi
administrat nou-născutului — chiar la prima alăptare — în boxa acestuia. În lipsa acestuia se
recomandă ca primul tain de colostru de 1/2—1 litru — să fie dat viţelului chiar în maternitate,
cu ajutorul biberonului, iar transportarea viţelului la locul unde urmează să fie ţinut să se facă
ulterior.
Alăptarea viţeilor după prima săptămână de viaţă

În perioada colostrală se recomandă alăptarea viţelului de cinci ori pe zi. Cheagul viţelului de
o săptămână se dilată din ce în ce mai mult şi astfel după prima săptămână, la vârsta de 10 zile se
poate trece la un regim de alăptare de numai două ori pe zi. Administrarea unor tainuri moderate de
lapte, nu necesită alăptarea de trei ori pe zi. În momentul trecerii viţelului din profilactoriu în grajdul
viţeilor, cheagul său are deja o capacitate de a ingera o cantitate de 4—5 litri de lapte. Dacă stabilim
o raţie zilnică de 7 litri, cantitatea de lapte administrat viţelului la fiecare alăptare, nu trece de
capacitatea cheagului.
Administrarea unei cantităţi prea mari de lapte viţeilor de 1—2 săptămâni poate provoca
balonări şi tulburări digestive periculoase. Dacă cheagul nu este destul de încăpător pentru cantitatea
mare de lapte, acesta se întoarce în rumen. Rumenul însă nu poate digera laptele, care începe să
fermenteze.
Alăptarea viţelului de două ori pe zi necesită mai puţină muncă şi chiar din punct de
vedere economic este mai recomandabilă decât trei alăptări zilnice. Prin sistemul de două alăptări
zilnice se renunţă la alăptarea de prânz, ceea ce înlesneşte munca în grajdul viţeilor. În grajdurile de
viţei cea mai mare parte a timpului de muncă este folosit pentru alăptarea viţeilor şi pentru muncile
legate de aceasta (pregătirea laptelui, spălarea vaselor etc).
În grajdurile prevăzute cu dispozitive de alăptare în grup, în caz de două alăptări pe zi, timpul
alăptărilor se reduce cu 30—35%.
Furajarea moderată a viţeilor nu trebuie confundată cu o furajare zgârcită,
necorespunzătoare. Măsurile de economie se referă în mod exclusiv la raţiile de lapte. Prin
reducerea tainurilor de lapte numai în prima perioadă se va reduce creşterea în greutate a
viţeilor, care în această perioadă nu vor avea forme pline. Aceasta însă nu constituie o
defecţiune, ci mai degrabă un avantaj.
Creşterea viţeilor va corespunde cerinţelor moderne şi econo mice atunci când în
perioada de alăptare viţeii vor fi hrăniţi cu cantităţi moderate de lapte, dar la discreţie cu
celelalte nutreţuri

5.15. Avantajele hrănirii artificiale a viţeilor

Metoda creşterii viţeilor prin hrănire artificială a câştigat din ce în ce mai mult teren
Hrănirea artificială a viţeilor are următoarele avantaje:
a) Conducerea creşterii viţeilor se află în mâinile crescătorului. Viţelul primeşte exact
cantitatea de lapte corespunzătoare ritmului de creştere, ba mai mult; acest ritm poate fi stabilit şi
reglat de crescător. înţărcarea viţelului astfel hrănit se poate realiza cu mai multă uşurinţă şi în
mod succesiv, fără ca viţelul să aibă de suferit în urma schimbării intervenite în alimentaţia sa. De
fapt nici nu mai este vorba de,,înţărcare" în vechiul sens al acestui cuvânt.
b) Dispunem de posibilităţi eficace de apărare împotriva tuberculozei şi altor boli
Creşterea artificială a viţeilor constituie singurul mijloc pentru realizarea unor efective sănătoase.
c) Creşterea artificial a viţeilor este mult mai ieftină decât creşterea lor prin metoda
clasică de alăptare. Nu numai o parte a laptelui consumat de viţel poate fi înlocuit prin lapte
smântânit, dar utilizându-se substituenţi de lapte, se poate renunţa complet la folosirea laptelui în
hrana viţeilor. Cuantumul economiilor depinde în primul rând de mărimea raţiilor de lapte. În
perioada de creştere a taurinelor, cea mai costisitoare este etapa hrănirii cu lapte. Dacă socotim
cheltuielile necesitate de furajarea animalelor până la trecerea lor în producţie 100% atunci costul
furajării cu lapte se ridică la cca 30% din acest total.
Rentabilitatea creşterii artificiale a viţeilor poate fi demonstrată prin diferite mijloace. Cea
mai simplă forma este comparaţia, ţinîndu-se seama de valoarea în bani a furajelor consumate.
Alimentarea viţeilor, cu cantităţi mari de lapte, scumpeşte creşterea lor. În trecut
specialiştii erau îndeobşte de părere că furajarea relativ abundentă a viţeilor este necesară, deoarece
asigură o dezvoltare şi creştere bună a animalelor. De când însă s-a constatat că o hrănire abundentă a
tineretului taurin nu este favorabilă producţiei de lapte a început să se răspândească acea metodă de
creştere a viţeilor, care nu mai pune accentul pe consumul unor cantităţi importante de lapte. Azi nu
mai e nevoie de eforturi pentru a lamuri pe crescătorii de taurine asupra necesităţii de a se folosi
cantităţi mai mici de lapte în creşterea viţeilor. Creşterea în greutate a viţeilor va fi, fireşte, mai
mică cu 100—200 g pe zi, în schimb însă se vor economisi câteva sute de kilograme de lapte de fiecare
viţel.
d) Prin introducerea creşterii artificiale a viţeilor se vor asigura cantităţi mai mari
de lapte, smântână şi unt pentru consumul uman. În funcţie de cantitatea de lapte folosită pentru
hrana viţeilor, această economie se ridică la 15—20 kg de grăsime (unt) de fiecare viţel — cantitate
importantă pentru aprovizionarea populaţiei.
Laptele şi produsele lactate joacă un rol din ce în ce mai important în alimentaţia oamenilor.
Datorită efectelor fiziologice favorabile ale consumului de substanţe proteice, o data cu creşterea
cantităţilor de lapte consumat a crescut şi cerinţa consumatorilor pentru produsele lactate bogate
în asemenea substanţe, sau în compoziţia cărora substanţele proteice din lapte sânt preponderente
— cum ar fi de pildă brânzeturile şi laptele praf.
În timp ce grăsimea din lapte poate fi înlocuită la nevoie prin grăsimi provenite din alte
produse, substanţele uscate conţinute în lapte (proteine, săruri, vitamine) cu greu pot fi înlocuite în
hrana copiilor şi a unor categorii ale populaţiei care necesită o îngrijire deosebită (bolnavi,
vârstnici).
e) Viţelul hrănit în mod artificial nu vatămă ugerul vacii. Obişnuirea vacilor cu
mulsul mecanic este mult înlesnită dacă îndată după fătare se folosesc, în mod regulat agregatele de
muls.
Şi producţia de lapte a vacilor (laptele consumat de viţei, plus laptele muls) este mai mare dacă
viţelul nu suge. Producţia de lapte a vacilor mulse în mod regulat, din momentul fătării, este cu 7—10%
mai mare decît a vacilor care îşi alăptează viţeii.
Faţă de avantajele însemnate ale creşterii artificiale a viţeilor contează prea puţin faptul că
în cazul suptului natural al viţeilor, îngrijitorii au mai puţine sarcini legate de mulgerea şi
pasteurizarea laptelui, curăţirea vaselor de muls etc. În plus se micşorează probabilitatea contaminării
viţeilor cu tuberculoză, iar tulburările digestive, în special diareea apar mult mai rar. Creşterea
artificială a viţeilor nu cere de altfel, cunoştinţe deosebite de specialitate.

5.15.1. Hrănirea viţeilor cu alte furaje în paralel cu laptele

Concentratele în hrana viţeilor

În prima şi a doua săptămână a vieţii sale, viţelul, asemănător animalelor cu
stomacul simplu, nu valorifică decât laptele. În a doua săptămână el începe deja să guste
din concentratele şi din fânul ce i se pun în faţă. Este nevoie însă de 2 - 3 săptămâni, până
când rumenul şi foiosul se formează, încep să funcţioneze şi viţelul se obişnuieşte cu consumarea
furajelor uscate. Deoarece consumarea furajelor uscate (solide) are un efect stimulator asupra
creşterii rumenului, dezvoltării mucoasei acestuia şi asupra secreţiei sucului gastric, începând
din a doua săptămână viţelul trebuie să aibă în faţă în permanenţă o cantitate de furaje
concentrate.
Consumul de concentrate la viţelul de 3-4 săptămâni va fi cu atât mai mare, cu
cât an im al u l va primi mai puţin lapte şi cu cât furajele i se vor prezenta într-o forma mai
atrăgătoare, apetisantă. Viţeii tineri — dacă li se oferă posibilitatea de a alege singuri diferitele
sorturi de furaje concentrate — arată în primele săptămâni de obicei o preferinţă pentru uruiala
de orz, apoi urmează tărâţele. În primele şase săptămâni ale vieţii lor, viţeii de obicei nici nu
se ating de uruiala de ovăz. Mai târziu însă, acest nutreţ devine cel preferat. Uruiala de
porumb nici atunci, nici mai târziu nu este consumată în aşa măsură cum ne-am închipuit în
trecut. Dacă nu hrănim viţeii cu amestecuri de furaje, atunci în primele săptămâni
majoritatea viţeilor se vor strânge în jurul jgheabului cu uruiala de orz.
Asigurarea cu concentrate a viţeilor se simplifică dacă li se administrează furaje speciale
pentru viţei. Aceste furaje trebuie alcătuite în aşa fel ca să conţină furaje gustoase, sărace în fibre şi
bogate în proteine şi care trebuie să conţină şi o anumită cantitate de proteine de origine animală.
Pentru aceasta pot fi folosite în primul rând laptele praf din lapte degresat, praf de zer, apoi făină
de sânge de cea mai buna calitate, făină de carne, precum şi făină de peşte cu un conţinut redus
de apă şi grăsimi. Aceste substanţe de origine animală nu pot fi folosite singure ca adaos la
nutreţul combinat, ci numai pentru completarea prafului de lapte. Conţinutul în proteine al furajelor
combinate pentru viţei variază în general între 16 şi 23%, în funcţie de cantitatea de lapte care se
administrează viţeilor. În cazul unor tainuri mai mari de lapte, aceste furaje combinate vor putea avea
un conţinut de proteine de 16 — 18%, iar în cazul unor tainuri mai mici, acest procent va fi de 20 —
23%.

5.15.2. Calităţile fânului folosit pentru furajarea viţeilor

Calitatea fânului joacă un rol important în asigurarea succesului în creşterea viţeilor. Dacă
viţelul nu consumă o cantitate îndestulătoare de furaje fibroase, îi lipseşte senzaţia de săturare şi începe
să mănânce paiele din aşternut. Administrarea fânului are o deosebită importanţă şi din cauza
vitaminelor şi a sărurilor de calciu pe care le conţine. Dacă reuşim să învăţăm viţelul de la vârsta cea
mai fragedă cu consumul unor cantităţi mari de fân (şi apoi cu furaje suculente), vom ajuta nu numai
la dezvoltarea stomacului poligastric, dar şi la o mai buna valorificare a furajelor.
Viţeilor nu le vom da decât fân sau lucernă de cea mai buna calitate, sănătos, cosit înainte de
înflorire sau în timpul înmuguririi, cu fire fine, uşor digestibil, neatins de ploaie. Viţeii preferă fânul
de otavă, acesta fiind mai fin şi mai moale, cu mai puţine fibre şi cu mai multe frunze decât fânul de
primă coasă. În schimb otava este adeseori bătută de ploaie şi din acest motiv poate fi folosită
pentru hrana viţeilor, numai dacă a fost strânsă fără a fi fost plouată. Masa verde, cosită în timpul
înmuguririi, trebuie uscată repede şi cu grijă. Uscarea artificială este metoda cea mai indicată. Lipsindu-
ne mijloacele pentru aceasta, putem produce un fân bun pentru viţei şi prin zdrobirea lucernei
proaspăt cosite cu tăvălugi grei. Prin strivirea tulpinilor, pereţii celulelor fibroase sunt destrămaţi şi
uscarea se face mai repede.
Până la vârsta de aproximativ o jumătate de an se recomandă a nu se limita consumul de fân
al viţelului. El trebuie să primească fânul la discreţie. Grătarul pentru fân trebuie să fie umplut de
două ori pe zi, fără însă a se presa fânul.

5.15.3. Întrerţinerea viţeilor in perioada de alaptare

Intretinerea viteilor in aceasta perioada solicita atentie deosebita din partea crescatorului,prin
asigurarea conditiilor de adapostire,igiena corporala si miscare.
In profilactoriu se duc viteii imediat dupa fatare,unde raman 15-30 zile si se intretin in boze
individuale.Boxele au de obicei urmatoarele dimensiuni:latimea 0,5-0,7 m intre bare,pentru scurgerea
fecaleleor,la inaltimea de 20-40 cm de dusumeaua adapostului.Profilactoriu este impartit in
maternitatea,in compartimente de 12-16 locuri,iar popularea si depopularea se fac deodata.
Temperatura in prima zi de intretinere in adapost este de 20-25(C) si scade treptat timp de o
saptamana,ajungand la 10-12(C).Umiditatea este de 75%,luminozitate buna,lipsit de curenti,igiena
corespunzatoare.
In sistemul gospodaresc unde nu avem profilactoriu,viteii se intretin in boxe(individuale sau
2-3 vitei intr-o boxa),plasata la capatul mai putin circulant al garajului.
Întretinerea viteilor in aposturi cu boxe comune (crese)
 Aici se intrertin viteii de la scoaterea din profilactoriu,pana la intarcare. Adapostul este
amenajat pe 2-3 compartimente,cu boxe de 6-8 vitei,calculand in medie 2 m(patrati) de dusumea
pentru fiecare vitel.Viteii se lotizeaza ca varsta si greutate, cat mai uniform.
Pereti boxei trebuie sa fie din material usor de spalat si dezinfectat.In boxe se aseaza la 40-
50 cm de la sol,jgheaburi pentru concentrate suculente,gratare pentru fan si adaposturi pentru apa.
Intrucat in aceste adaposturi viteii vor fi hraniti si cu lapte,boxele sant prevazute cu un
sistem de fixare a vaselor de alaptare si un alt sistem pentru blocarea capului viteilor in timpul
alaptarii.
In locul cel mai putin circulat si lipsit de curenti se amenajeaza gratarul pentru odihna,in
suprafata de 1,5 m(patrati)/vitel,la inaltimea de 20 cm de la podea.Pe gratare se pune asternut de
paie.Odata pe luna se face dezinfectarea bozelor prin varuire.
In tehnologiile de perspectiva din tara noastra se preconizeaza ca viteii sa fie intretinuti in
constructii speciale(maternitate,cresa si izolator).Ca urmare viteii in primele 10 zile de viata se
intretin in boxele comune(vaca+vitel)in suprafata de 5-6 m(patrati),iar apoi (10-60)zile se intretin in
cusete individuale fixe.
Miscarea viteilor
Aceasta este indespensabila,deoarece asigura o dezvoltare armonioasa si fortificarea
organismului.Miscarea incepe cu 10-16 minute/zi,crescand treptat,astfel ca la varsta de 1 1/2-2
luni,sa se lase tot timpu zilei vietii in padoc.Vara miscarea se asiguara pe pasune,scotand viteii in
tabere de vara.
Pentru a preveni indigestiile,viteii se scot la plimbare la cca o ora dupa alaptare,iar dupa
plimbare li sa da sa consume fan si la cca 30 minute,tainul de lapte.

5.15.4. Întarcarea viteilor

Intarcarea la vitei se face prin scoatrerea treptata a laptelui sau inlocuitorului de lapte din
alimentatie si substituirea cu furajele ce le va consuma ca adult.Nutreturile cu care se inlocuieste
laptele trbuie sa fie de calitate foarte buna,sa se consume cu placere si sa inlocuieasca sub aspect
nutritiv laptele scos din ratie.Se considerea pregatit pentru intarcare,vitelul care consuma 1,5 kg
concentrate pe zi si un kg fan.
Mai frecvent se practica trei tehnologii de intarcare si anume:
-Intarcarea tardiva,care se face la 5-6 luni,la viteii care au in alimentatie lapte integarl
supt natural de la vaca.Se practica la rasele de carene si la taurasii de reproductie.
-Intarcarea pecoce (timpurie),se face la 75-90 zile,fiind la cel mai frecvent
aplicata.Prin aceasta metoda realizeaza o economie de cca 200 l lapte integral pe vitel,fata de
intarcarea tardiva,dar se consuma in plus 50 kg concentrate.
-Intarcarea foarte timpurie se face la 35-56 zile si este practicata in ferme cu conditii
deosebite de bune hranire si ingrijire.Se economisesc cca 300 l lapte pe vitel,dar se consuma in plus
cca 150 kg nutreturi combinate.

5.15.5. Metode moderne de creştere a viţeilor

Este foarte important ca şi zootehnia din România să adopte tehnologiile moderne de

creşterea.
Astfel, se practică creşterea modernă a viţeilor în cuşti individuale amplasate în aer liber.
Există cel puţin 3 considerente pentru adoptarea acestei tehnologii de creştere şi anume: asigurarea
unui mediu de creştere curat, uscat şi lipsit de cureţi de aer, precum şi prevenirea fluctuaţiilor mari de
temperatură şi a umidităţii excesive; utilizarea eficientă a spaţiului şi evitarea contactului între viţei
(reducerea suptului reciproc nenutritiv) şi eficienţa mai mare a utilizării şi investiţia mai mică pentru
construcţia adăpostului.
 Cuştile individuale amplasate în aer liber fac parte din categoria adăposturilor reci
pentru creşterea viţeilor. Ele se caracterizează prin aceea că temperatura şi umiditatea au valori
apropiate de cele din mediul exterior. Se consideră că viţeii se adaptează relativ uşor la temperaturi
scăzute, dacă li se asigură un aşternut gros şi uscat de paie şi dacă sunt feriţi de vânt puternic, ploi şi
zăpadă.
În cuştile individuale, viţeii se cresc de la naştere şi până la înţărcare (maximum până la
vârsta de 3 luni). Se recomandă ca trecerea lor în cuşti să se facă cât mai repede după naştere,
deoarece acomodarea este mai bună decât în cazul în care se obişnuiesc cu condiţiile din adăpostul
cald, înainte de mutarea în cuşti. Este foarte important ca, pe timp de iarnă, înainte de scoaterea în
cuşcă, viţelul să fie uscat. Pentru aceasta se pot utiliza fie curenţii de aer cald (aeroterme) fie lămpi cu
infraroşii. Dacă nu există posibilitatea uscării artificiale a viţelului, nu se recomandă scoaterea în
cuşcă înainte de completa lui uscare pe cale naturală (la 1-2 zile de la naştere).

Avantajele creşterii viţeilor în cuşti sunt:

 folosirea unor materiale ieftine şi la îndemâna tuturor le face să fie atractive ca preţ;
 sunt uşor de construit şi întreţinut;
 permit viţeilor să se adapteze, imediat după naştere, la condiţiile naturale, mărindu-le
rezistenţa la factorii nefavorabili de mediu;
 se reduce incidenţa bolilor ca urmare a mediului ambiant uscat şi lipsit de gaze nocive
şi microbi;
 permit o supraveghere şi îngrijire individuale;
 în cazul apariţiei unei boli infecto-contagioase, cuştile se mută pe un alt loc, lipsit
 de microbi;
 ventilaţia este naturală şi nu necesită sisteme complicate de menţinere în limite optime
a microclimatului.

Dezavantajele creşterii viţeilor în cuşti sunt:

 condiţiile de muncă ale îngrijitorului sunt mai puţin confortabile pe timp ploios
şi în sezonul rece;
 consumul specific pentru creşterea în greutate la temperaturi negative este mai
mare. Se recomandă mărirea cu 10% a cantităţii de lapte administrată zilnic pentru fiecare scădere a
temperaturii cu 5ºC, sub temperatura de 0 ºC;
 necesită construcţii separate pentru depozitarea furajelor şi prepararea
înlocuitorilor de lapte;
 necesarul de forţă de muncă pentru transportul şi administrarea laptelui,
schimbarea frecventă a apei de consum în timpul iernii pentru a nu îngheţa, este mai mare,
reducându-se eficienţa muncii.

5.15.6. Tehnologia de creştere a viţelelor de reproducţie

Bazele unei productii ridicate de lapte si a unei longevitati productive cat mai mari, se
pun in perioada de crestere a tineretului taurin femel de reproductie. In aceasta idee, principalul
obiectiv urmarit in exploatare este obtinerea, in final, de juninci bine si armonios dezvoltate, apte sa
devina gestante cat de mai timpuriu, iar gestatia si fatarea sa decurga fara complicatii.
Se considera ca un management este necorespunzator, in primii 2 ani de viata, la tineretul de
prasila, atunci cand prima fatare se realizeaza la varsta de peste 30 de luni, junincile sunt
subdezvoltate sau supradezvoltate, au o productie scazuta la prima lactatie, precum si o longevitate
productiva redusa.
 Principalele obiective, care trebuie urmarite si realizate in cresterea rationala, in conditii
optime, a tineretului femel de prasila, sunt urmatoarele:
a) obtinerea de vaci care sa realizeze cea mai mare parte din productia de lapte in primele
100 de zile ale fiecarei lactatii, o buna persistenta a lactatiei, o stare de sanatate normala si o
fertilitate ridicata;
b) efectuarea primei insamantari artificiale in conditii optimale;
c) luarea in considerare a diferentelor existente in intansitatea de crestere si dezvoltarea
indivizilor, intervenindu-se optimal cu supliment de hrana energetica, nutrienti minerali, vitaminici si
alte elemente;
d) asigurarea unei ridicate capacitati de ingestie a hranei si de rumegare a acesteia, fiind
deosebit de important ca vitelul sa inceapa rumegatul inca din cea de-a doua saptamana de viata;
e) mentinerea permanenta a unei excelente stari de sanatate si a unui bun metabolism al
animalelor, cu organe si sisteme, cum sunt: pulmonii, inima, ficatul, aparatul locomotor si sistemul
mamar, normale si care sa functioneze eficient;
f) realizarea unei fertilitati excelente;
g) realizarea primei fatari la varsta de 24-28 de luni, precum si a unei bune dexvoltari
corporale, respectiv peste 520 kg greutate vie, la 21 de zile dupa parturitie.
Parametrii ce trebuie realizati, dupa reputatul specialist german, dr.Peter Gerstädt, de catre
tineretul femel, pentru obtinerea unor productii ridicate de lapte si a unei bune longevitati in
exploatare, sunt prezentati in continuare.
Ratiile furajere, pentru a asigura o crestere si dezvoltare optima a junincilor, trebuie sa se
bazeze pe urmatoarele principii:
1. Junincile trebuie sa se dezvolte uniform, fara favorizarea unei ingrasari excesive,
nedorite.
2. Obisnuirea treptata, graduala a junincilor cu ratii optimizante si de unvolum
corespunzator capacitatii de ingestie, in care sa intre si furaje concentrate cum sunt: orzul, srotul de
soia, srotul de floarea – soarelui, teiteii uscati de sfecla, porumbul, precum si complex de vitamine si
saruri minerale.
3. Echilibrarea ratiilor prin completarea furajelor de baza, de volum cu nutreturi
concentrate de performanta, ceea ce se poate controla prin:
a) analiza furajelor si programarea recepturilor pe calculator;
b) stabilirea cantitativa si calitativa a sortimentelor ce compun ratia, precum si a
frecventei si ritmului de administrare al tainurilor;
c) stabilirea cantitatii totale de substanta ingerata, precum si determinarea si evaluarea
resturilor furajere.
4. Furajarea, care trebuie facuta la ore fixe, favorizeaza dezvoltarea
rumenului.
5. In alcatuirea ratiilor furajere, solutia ideala o constituie noul concept de nutritie totala,
prin aplicarea sistemului R.T.A. (ratii totale de amestec).
6. Trebuie acordata atentie ierarhiei in cireada, varstei individuale a animalelor, precum si
frontului de furajare.

Principiile, regulile si tehnicile, succint prezentate, respectate cu strictete, sunt in masura sa

asigure exprimarea la maximum a progresului genetic indus, ceea ce nu poate fi decat in interesul
fermierului, a cresterii profitabilitatii in exploatatia de vaci.

5.15.7. Tehnologia cresterii tineretului taurin dupa varsta de 6 luni

Dupa varsta de 6 luni cresterea tineretului taurin de reproductie se diferentiaza in functie de
sex, intrucat scopul urmarit in crestere si particularitatile acestui proces difera la vitele fata de taurasi.
Tehnologia de crestere se refera la hranirea, adapostirea si ingrijirea acestora.
 Tehnologia de crestere a tineretului femel
In cresterea vitelelor se urmareste realizarea unor sporuri moderate de crestere, dezvoltarea
corespunzatoare a prestomacurilor si realizarea unei conformatii armonioase, cu membre puternice si
aplomburi corecte. Realizarea unor sporuri mari de crestere, mai ales dupa varsta de 12 luni, este
neeconomica si, totodata, daca la admiterea la reproductie vitelele se gasesc in stare de ingrasare,
apar perturbari ale functiei de reproducere (fecunditate redusa, chiar sterilitate, fatari distrofice).
Tineretul femel se grupeaza pe doua categorii de varsta: 6 – 12 luni si 12– 18 luni.Hranirea
vitelelor de reproductie dupa varsta de 6 luni se face pe baza normelor in vigoare. Tipul de hranire
difera cu sezonul: iarna ratia este constituita din fibroase, grosiere si suculente, iar vara din nutret
verde.
In ultimii ani, in tara noastra s-au infiintat ferme specializate in cresterea tineretului femel.
Fermele specializate preiau surplusul de vitele din fermele de productie cu rezultate bune si intregul
efectiv de vitele din cele cu conditii mai grele. Preluarea vitelelor se face dupa varsta intarcarii si sunt
intretinute pana in momentul in care au gestatia confirmata. Junincile respective sunt revandute
fermelor de productie, pentru asigurarea materialului de inlocuire.
Prin conditiile de crestere asigurate in aceste ferme, beneficiind si de avantajul specializarii
ingrijitorilor, se poate obtine un material valoros de inlocuire a reformelor din fermele de exploatare.

5.15.8. Criterii de alegere a viţelelor de reproducţie in functie de rasă

In sistemul de ameliorare, se are in vedere realizarea unui progres genetic, cat mai mare, prin
presiunea de selectie, realizata prin folosirea masculilor de valoare foarte ridicata. Ca peste tot in
lume, si in tara noastra, in functie de ponderea productiei urmarite, se are in vederea obtinerii de
performante in directia productiei de lapte, de carne sau mixte. In Romania, sunt prevazute a se creste
si au fost zonate, 3 rase principale de taurine si anume: Baltata romaneasca de tip Simmental, Bruna
de tip Schwyz si Baltata romaneasca cu negru de tip Holstein – Friza. Aceste 3 rase au insusiri mixte
de productie (lapte – carne sau carne – lapte), cu o plasticitate deosebita, fapt care permite o dirijare
facial, spre directia dorita, in functie de cerintele economice ale pietii, aceasta putand fi considerata
ca un avantaj, fata de rasele specializate unilateral.
In activitatea de ameliorare genetica a efectivelor de taurine destinate pentru productia de
lapte, o prima actiune, de baza, se refera la cunoasterea ascendentei feicarui individ, deci a parintilor,
bunicilor si chiar a strabunicilor, atat pe linie paterna cat si materna. Pentru aceasta, in ferma trebuie
sa existe o foarte buna evidenta privind eolutia efectivelor, cu inscrierea a o serie de date, pentru
fiecare individ. Pentru realizarea acestor evidente, exista registre speciale care trebuie procurate din
reteaua de reproductie si selectie a animalelor, de stat sau apartinand asociatiilor profesionale de
crescatori. Oricare fermier care se respecta trebuie sa invete temeinic modul in care se conduc aceste
evidente, cum se inscriu datele in registre si care sint semnificatiile fecarei categorii de date si
informatii pe care le contin aceste evidente. In acest sens, fiecare detinator de vaci pentru lapte,
indiferent de masura sau dimensiunea efectivului pe care il detine, trebuie sa solicite specialistului
zootehnist, din reteaua de selectie, de la Centrele Agricole si din asociatiile profesionale ale
crescatorilor de vaci, sa ii ajute si sa ii indrume pentru introducerea si tinerea la zi a acestor registre
de evidenta.
Ca urmare, la alegerea vitelelor pentru reproductie, fie ca sunt destinate inlocuirii reformei,
fie cresterii efectivului matca din ferme sau livrarii in afacra acesteia, trebuie sa se tina seama de o
serie de factori, printre care cei mai imporanti sunt:
a) vitelele sa provina din parinti de mare valoare zootehnica, testati amelioratori (cu referire
la taurii tati), care transmit la urmasi insusiri morfo – productive imbunatatite;
b) o prima alegere a vitelelor se face inca de la fatarea acestora.
 Pe baza criteriilor de la litera,,a”, in acest moment trebuie sa se realizeze si individualizarea
prin tatuaj, crotalii si alte metode, conform codului de identificare stabilit pentru ferma respectiva de
catre organismele si organizatiile abilitate. Dupa aceasta, vitelele sunt urmarite si apreciate, din punct
de vedere al cresterii si dezvoltarii, la varstele de 6 luni, 12 luni si, in sfarsit, la varsta de introducere
la monta naturala sau insamantarea artificiala (aceasta varsta poate fi diferita si variata, in general
intre 16 si 21 de luni, in functie de rasa, obiectivele urmarite in ferma, gradul de dezvoltare si
greutatea corporala, etc.)
c) pe intreaga perioada de crestere si dezvoltare, de la fatare si pana la introducerea la
reproductie, vitelele alese pentru prasila, trebuie hranite rational, cu ratii bine echilibrate cantitativ si
calitativ, care sa le permita o dezvoltare armonioasa si normala pentru aceasta destinatie, ceea ce
inseamna:
- sa nu se ingrase excesiv;
- sa nu existe variatii mari calitative si cantitative in sistemul de hranire;
- sa nu slabeasca ingrijorator, in nici o etapa, de la fatare pana la introducerea la
reproductie.
d) vitelele de reproductie, pe intreaga perioada de crestere, si mai ales la varsta de 3 – 4 luni
si pana la introducerea la monta, trebuie sa aiba posibilitatea miscarii permanente, in aer liber, in
padocuri sau pe pasune, exceptand zilele cu arsita sau geruri excesive, loi torentiale si reci, viscol si
alte intemperii.
Este recomandabil ca in momentele importante, legate de greutatea si varsta vitelelor
succeptibile de a fi trecute in categoria,,de reproductie” (respectiv la varsta de 3 luni, 6 luni, 12 luni,
sau mai ales cand se decide efectuarea montei, natural sau prin insamantare artificiala), sa fie
consultat un inginer zootehnist, specialist in domeniu, pentru a asigura un examen profesional al
animalelor, decisiv in introducerea in procesul de reproductie a unor animale de valoare zootehnista
ridicata.

5.15.9. Pregatirea vitelelor pentru monta

Pregatirea vitelelor pentru reproductie incepe de timpuriu, de la varsta de 90 de zile si in
continuare, dupa varsta de 6 luni. Pregatirea pentru monta incepe din momentul aparitiei primelor
manifestari sexuale, la tineret, cu mult inainte de varsta optima pentru monta. Inca din aceasta
perioada, conditiile de intretinere si hranire a vitelelor au o influenta deosebita asupra procesului de
dezvoltare a aparatului genital, precum si a intensitatii de crestere si dezvoltare a tuturor
dimensiunilor corporale. In aceasta perioada vitelele trebuie sa primeasca ratii de hrana echilibrata
proteic si vitamino – mineral. Intretinerea vitelelor de prasila trebuie sa se faca iarna, in adaposturi in
care sa se asigure cele mai bune conditii de confort zootehnic, cu posibilitatea de miscare sau
padocuri, iar vara, in tabere de vara, la pasune de cea mai buna calitate, cu o compozitie floristica
specifica acestei categorii de animale tinere. Lipsa de miscare are un efect negativ asupra dezvoltarii
organismului vitelelor, in general si asupra aparatului genital, in special.
Monta prea timpurie, ca si cea prea tarzie au efecte negative asupra primiparelor. Alegerea
momentului optim pentru efectuarea primei monte la vitele, are o importanta deosebita pentru viata
economica ulterioara a animalelor.
In acest scop, este bine ca vitelele care urmeaza sa intre la monta sa se constituie in loturi
separate, pe baza aprecieii dezvoltarii corporale, a varstei si a greutatii, care se respecte normele
tehnice de conformatie, constitutie, greutate, etc.
Ratia de furaje, pentru aceste loturi, trebuie sa asigure toate componentele necesare, sa aiba
o structura variata, pentru a stimula pofta de mancare si implicit dezvoltarea tuturor functiilor si
capacitatilor de digestie. Pentru evitarea ingrasarii acest regim trebuie asociat cu miscare zilnica.
In cazul in care se intarzie prea mult monta la primipare, se ajunge de asemenea la urmari
nedorite, in special o fecunditate mai mica, datorita tendintei de ingrasare a acestor animale din
aceeasi generatie.
 Totodata, costul de productie al lapteului creste prin mentinerea, in mod nejustificat, a unor
animale, in afara procesului de productie.
5.15.10. Alimentatia taurinelor supuse ingrasarii
Prin ingrăşarea animalelor se urmăreşte in primul rând, sporirea cantităţii si imbunătăţirea
calităţii cărnii si in al doilea rând, valorificarea superioară a unor subproduse sau deşeuri agricole sau
industriale. Depunerea de carne si grăsime se realizează in urma hrănirii animalelor cu cantităţi care
depăşesc necesarul de intreţinere, astfel incât carnea şi grăsimea formată incorporează şi o parte din
energia hranei consummate.
La animalele tinere ingrăşarea cuprinde două procese fiziologice, creşterea şi depunerea de
grăsime. Creşterea presupune formarea de ţesuturi noi şi sporirea volumului acestora. Sporul in
greutate conţine cantităţi mari de proteine, săruri minerale si apa. La animalele adulte supuse
ingrăşării sporul de creştere este alcătuit mai mult din ţesut gras si din cantităţi reduse de proteină şi
săruri minerale.
Posibilitatea dirijării proceselor de digestie rumenală şi de utilizare a substanţelor nutritive la
rumegătoare face posibilă aplicarea unei alimentaţii diferenţiate la tineretul destinat producţiei de
carne, comparative cu cel de prăsilă.
In primul rând, procesele fermentative din rumen trebuie astfel dirijate incât sa rezulte o
cantitate cat mai mare de acid propionic si mai puţin acid acetic. Aceasta se poate realiza pe de o
parte, prin structura nutreţurilor din raţie.
Cu cât sporul mediu zilnic pe perioada de ingraşare este mai mare, cu atat se scurtează
perioada ingraşarii, iar aceasta inseamnă de fapt o reducere a consumului specific, ca urmare a
reducerii cheltuielilor pentru intreţinerea funcţiilor vitale.
Ingrăşarea poate fi influienţată indirect si prin metodele de preparare a nutreţurilor fibroase
utilizate.
Măcinarea si granularea fibroaselor reduce rumegarea, fac sa scadă secreţia salivară si in
consecinţa pH-ul se modifică, ajungând la 6,5. Pe de altă parte, prin măcinare se măreste suprafaţa de
atac pentru simbionţi, creste viteza tranzitului si o data cu aceasta, ingesta zilnică. Granularea este
utilizată in cazul nutreţurilor fibroase de proasta calitate.

5.16. Rasele de porci

Rasa marele alb
Este o rasa importata, formata in ANGLIA.
Tipul productiv – specializata pentru productia de carne.
Insusiri morfo- fiziologice :
 Dezvoltare corporala mare
 Masa musculara este armonios repartizata
 Capul potrivit de mare, fruntea larga, profilul usor concav
 Urechi de marime mijlocie, usor aplecate inainte si lateral
 Trunchiul cilindric, cu spinarea si salele lungi, late
 Crupa lunga si larga, constitutie robusta
 Abdomenul lung, larg, cu 12-16 sfircuri
 Membrele puternice, cu aplomburi corecte
 Prolificitatea este de 10 – 11 purcei si isi transmite la descendenti caracterele in rasa
curata cit si in urma incrucisarilor
 Este o rasa precice, in conditii de ingrasare realizeaza un spor mediu zilnic de 600 gr.
 Randament mare la sacrificare si carcase de calitate
 Capacitate mare de aclimatizare si acomodare la diferite sisteme de crestere si zone
geografice ( rasa cosmopolita )
  In complexele industriale este folosita la incrucisare cu rasa Landrace dar si in rasa
curata

Rasa landrace
Este o rasa importata, formata in Danemarca.
Tipul productiv – rasa specializata pentru carne.
Insusiri morfo- fiziologice 
 Dezvoltare corporala mijlocie spre mare
 Conformatie caracteristica, avind aspect de para ; capul subtire, urechi mari si aplecate
( blegi ), partea posterioara a corpului mai dezvoltata
 Gitul este subtire, potrivit de lung
 Constitutia fin aspre robusta
 Trunchiul foarte lung cu 1 – 2 perechi de coaste mai mult decit la celelate rase
 Linia spinarii ascendenta, inaltimea la crupa fiind cu 3 – 4 cm mai mare decit talia
 Abdomenul este lung cu 12 – sfircuri
 Culoarea alba si par nu prea abundent
 Prolificitatea in medie este de 10 purcei
 Este cea mai precoce rasa - in conditii de ingrasare realizeaza un spor mediu zilnic de
630 – 670 gr.- tineretul realizeaza la 8 luni 115 – 130 kg.
 Carcasele sunt de calitate superioara
 In complexele industriale se creste in rasa curata sau participa la incrucisari cu rasa
Marele alb

Rasa duroc
 Porcinele din aceasta rasa sunt de talie mijlocie spre mare, de culoare castanie
(caramizie ) de diferit nuante
 Capul este mic, cu urechi mici si atirnind inainte
 Trunchiul are linia spinarii convexa, asigurind astfel o lungime mare a cotletului
 Spata este muschiuloasa, crupa are o oblicitate pronuntata, dar cu musculature, suncile
sunt bine dezvoltate, fiinddeschise pina la jaret si globuloase
 Membrele sunt potrivit de lungi, rezistente, cu osatura bine dezvoltata, iar datorita
chisitei mai scurte si mai drepte sprijinul se face in general pe virful unghiilor ( mers in pensa )
 Calitatea carcasei este variabila in functie de tipul de Duroc intilnit, fiind inferioara
raselor Marele alb si Landrace
 Calitatea carnii este buna, avind ca particularitate un continutridicat de grasime
intramusculara

Rasa hampshire
 Porcinele din aceasta rasa sunt de talie mijlocie si sunt specializate pentru productia de
carne.
 Culoarea tipica rasei este de negru cu briu alb ( lat de la citiva centrimetri pina la 20 –
40 cm ) care inconjoara trunchiul in dreptul spetelor, cuprinzind si membrele anterioare.
 Capul este mic, cu urechi mici, purtate in sus.
 Corpul este cilindric si linia superioara convexa.
 Spinarea si salele au musculatura bine dezvoltata, iar crupa este uneori tesita, dar
foarte bine imbracata in muschi, cu sunci bine dezvoltate, descinse aproape de jaret si largi
 Membrele sunt de lungime potrivita, rezistente, cu osatura bine dezvoltata si cu
aplomburi caracteristice raselor americane, respectiv «  mers in pensa « .
  Carnea are un continut ridicat de glicogen

Rasa pietrain
 A fost creata in Belgia si importata in Romania dupa 1960, la Institutul de Cercetare si
Productie pentru Cresterea Porcinelor Peris, unde a fost supusa selectiei si multiplicarii si apoi
difuzarii la unele complexe de selectie si testare din tara.
 Rasa Pietrain s-a adaptat la conditiile din tara noastra si si-a pastrat insusirile morfo-
fiziologice si productive avute in tara de origine.
 Prolificitatea este de 9 purcei pe scroafa la o fatare, iar sporul de crestere in greutate
500 – 550 gr. Pe zi, cu un cunsum de 3,7 – 4,0 U.N./kg
 Porcinele din aceasta rasa realizeaza un randament mare la sacrificare.
 La noi in tara se creste in rasa curata, intr-un numar mic, datorita sensibilitatii la
conditiile de stres, motiv pentru care porcii pot face socuri cardio-pulmonare. Nu se preteaza pentru
cresterea in sistem industrial, dar se foloseste cu succes in incricisarile industriale, ca rasa paterna.

Rasa mangalita
Este o rasa locala
Tipul productiv – grasime
Insusiri morfo – fiziologice :
 Corpul scurt, adinc si larg cu aspect de butoi
 Capul de marime mijlocie, cu profilul usor concav
 Membrele sunt subtiri, scurte, cu chisita lunga si moale fapt pentru care nu suporta
exploatarea pe ciment
 Parul este lung, des si cret si de mai multe varietati :
 Alb murdar
 Neagra
 Rosie
 Baltata negru cu alb
 Prolificitatea este redusa 5 – 6 purcei cu dungi pina la virsta intarcarii
 Este o rasa semiprecoce, la un an atingind 85 – 90 kg
 Se preteaza la cresterea pe pesune fiind rezistenta la boli, ger si arsita soarelui
 Carnea este recomandata in prepararea salamului de Sibiu

Rasa bazna
Este o rasa indigena ( locala ) formata din incrucisari intre rasele : Mangalita, negrul
mijlociu iar mai tirziu a participat si Marele Alb, in zona Sibiului.
Tipul productiv : mixt, carne ; carne-grasime. Insusiri morfo-fiziologice :
 Dezvoltare corporala mijlocie
 Capul mic cu profilul usor concave
 Urechile mislocii si purtate inainte
 Trunchi mislociu, cilindric
 Abdomenul drept cu 12 sfircuri
 Membre rezistente, cu aplomburi corecte
 Culoarea caracteristica neagra cu briu alb care inconjoara trunchiul in dreptul
membrelor anterioare
 Este o rasa semiprecoce, rezistenta
 Prolificitate 9 – 10 purcei pe fatare
  Este putin pretentioasa la conditiile de intretinere, valorificind bine pasunile ( este
preferata de crescatorii particulari ).

5.16.1. Însuşirile morfofiziologice şi economice ale porcinelor

Scopul principal al creşterii porcinelor este obţinerea unor producţii superioare, de

carne, de bună calitate şi cu consumuri cât mai mici de furaje. Producţiile animalelor sunt
întotdeauna corelate cu caracterele morfologice ale acestora (forma exterioară sau exteriorul
animalelor), cu caracterele fiziologice (precocitate, prolificitate etc.) şi cu carac terele economice
(consumul specific de furaje, randament de abator etc.).
Metodele de înmulţire, de creştere şi ameliorare nu se pot stabili în mod corect
fără cunoaşterea însuşirilor morfo-fiziologice şi bioeconomice, deoarece producţia este strâns
legată de aceste caracteristici, precum şi de sănătatea animalelor. Ţinând seama de relaţia
reciprocă dintre forma şi funcţiunea unor regiuni şi organe şi modul în care acestea
condiţionează producţia, studierea însuşirilor este absolut necesară.

5.16.2. Însuşirile morfologice

Exteriorul porcinelor
Prin,,exteriorul" porcinelor se înţelege totalitatea caracterelor fenotipice, sau
ansamblul caracterelor morfologice, exterioare care caracterizează un animal.
Exteriorul reprezintă o caracteristică de rasă şi variază în funcţie de vîrstă, sex,
stare de întreţinere etc.
Se ştie că exteriorul porcinelor se găseşte în strînsă interdependenţă cu constituţia
şi cu rezistenţa organismului, precum şi cu însuşirile productive ale animalelor. Cunoaşterea
exteriorului prezintă importanţâ deosebiă în aprecierea corectă a rasei şi a tipului productiv
al animalelor. De aceea, nu se poate concepe activitatea de selecţie şi ameliorare a animalelor,
fără a se avea în vedere însuşirile de exterior.
Elementele principale pentru aprecierea exteriorului sunt   :
 conformaţia corporală,
 dezvoltarea corporală în ansamblu şi a diferitelor regiuni corporale,
 culoarea,
 părul şi pielea,
 sănătatea.
Conformatia corporala
In comparaţie cu alte specii de animale domestice, porcinele se caracterizează printr-
o talie şi greutate corporală mijlocie, la vîrsta de adult cântărind 180—250 kg femele şi 200—
250 kg masculii.
Animalele tinere îngrăşate pot atinge greutatea de 110—120 kg pînâ la vîrsta de 6
—9 luni.
Înâlţimea la greabăn la porcinele adulte este de 70—90 cm, iar lungimea
corpului de 120—160 cm, în funcţie de rasa.
Trunchiul este foarte bine dezvoltat şi are forma alungită, cilindrică.
Capul este relativ mic, reprezentînd 2-3% din greutatea corporală, iar membrele sunt
scurte şi subţiri, reprezentînd circa 2,5% din greutatea corpului.
Cavitatea abdominală este relativ redusă, porcinele fiind animale monogastrice
omnivore ; stomacul şi intestinele sînt reduse ca volum şi greutate, reprezentînd circa 3%
din greutatea corpului.
Cavitatea toracică este de asemenea redusă, cordul şi pulmonii fiind slab
dezvoltaţi (circa 1% din greutatea vie), în comparaţie cu alte specii de animale domestice.
 Aceste caracteristici morfologice contribuie la realizarea unui randament mare la
sacrificare, de 75-80%, spre deosebire de bovine şi ovine de la care se obţine un randament
de 50—60%.

Pentru uşurarea aprecierii exteriorului la porcine, corpul se împarte în trei părţi :

anterioară, mijlocie şi posterioară. Fiecare parte este alcătuită din mai multe regiuni
corporale.
Partea anterioară a corpului cuprinde toate regiunile de la vârful râtului până la
o linie verticală (imaginară) ce coboară de la a 6-a vertebră dorsală.
Partea anterioară cuprinde 5 regiuni : capul, gâtul, greabănul, pieptul şi membrele
anterioare. Partea anterioară este de regulă mai dezvoltată la masculi decât la femele. Rasele
primitive au partea anterioară mai bine dezvoltată decât rasele ameliorate. Animalele cu
partea anterioară mai dezvoltată au carne de calitate mai slabă, în schimb au organele
vitale (inima, pulmonii) mai bine dezvoltate, ceea ce le conferă o mai mare rezistenţă
organică.
Capul de regulă este mai mic şi cu profil uşor concav la rasele de porcine precoce
(Marele alb) şi mai mare şi cu profil drept la cele tardive (Stocli, Mangaliţa).
Pieptul este de dorit să fie larg şi bine îmbrăcat cu muşchi. S-a con statat că există o
corelaţie pozitivă între lărgimea pieptului, randamentul de abator şi precocitatea animalului.
Membrele anterioare trebuie să nu prezinte defecte de aplomb (mem bre în,,x" sau
membre în,,o"), iar regiunea spetei să fie bine îmbracată în muşchi, deoarece furnizează o
carne de buna calitate, aşa-zisa,,şuncă anterioară".
Partea mijlocie a corpului este delimitată anterior de o linie verticală înapoia
spetelor (a 6-a vertebra dorsală), iar posterior de o linie verticală dusă la unghiul extern al
iliumului.
Partea mijlocie cuprinde şase regiuni corporale şi anume : spinarea, şalele (în
regiunea superioară), toracele, abdomenul, flancurile şi ugerul (la femele) sau,,furoul" la
masculi.
Spinarea este regiunea corporală care asigură carnea de cea mai buna calitate, fiind
formată de muşchiul Longissimus dorsi (lungul dorsal). Se cere ca spinarea să fie largă, lungă,
dreaptă, iar musculatura în secţiune să aibă o suprafaţă cât mai mare. S-a constatat că există
o corelaţie pozitivă între lungimea acestei părţi, suprafaţa,,ochiului" muşchiului şi calitatea
carcasei. Amelioratorii au mers pe linia alungirii părţii mijlocii, prin mărirea numărului
de vertebre de la 14—15, la 16—17 (la rasa Landrace).
Toracele trebuie să fie profund, larg şi adânc, deoarece el adăposteşte inima şi
pulmonii.
Ugerul are ca bază anatomică glanda mamară, care trebuie să posede cel puţin 10—
12 sfârcuri dispuse simetric de o parte şi de alta a liniei mediene, la distanţă relativ egală şi
formate din ţesut glandular (buretos) bine dezvoltat. Numărul de sfârcuri se ia în
considerare şi la vieri, deoarece acest caracter se transmite ereditar.
Partea posterioară cuprinde regiunile dinapoia verticalei de la unghiul extern al
iliumului : crupa şi membrele posterioare.
Crupa la toate rasele de porcine trebuie să fie lungă, largă, dreaptă şi bine îmbrăcată
în muşchi. In urma sacrificării, din partea posterioară rezultă o carne de calitate su perioară şi
în cantitate mare-şunca posterioară. Se urmăreşte ca prin selecţie această parte să se
dezvolte foarte mult (ex. la rasa Pietrain).
Culoarea
O altă însuşire morfologică a porcmelor este culoarea părului şi a pielii, însuşire ce
constituie şi caracter de rasa.
 La porcine se întâlnesc următoarele culori : albă (Marele alb, Landrace), blondă
(Mangaliţa), neagră (Negru de Strei), roşie (Duroc) şi bălţată (Hampshire).
Culoarea cea mai preferatâ este cea albă, deoarece asigură un aspect plă-cut
carcaselor, mai ales în producţia de bacon ; prezintă neajunsul că fa- vorizează insolaţia atunci
cînd animalele sunt la păşunat şi se corelează cu o rezistenţă organică mai slabă.
Dentiţia
Prezintă o caracteristică morfologică proprie, reprezentînd o formă de trecere de la
ierbivore la carnivore. La naştere purceii au 8 dinţi (colţii şi lăturaşii) şi se completeazâ
până la 28 în timp de 3 luni.
La vârsta de 7—8 luni începe schimbarea dinţilor de lapte cu cei per manenţi, iar la
vârsta de circa 20 luni, porcinele posedă 44 de dinţi permanenţi.
Formula dentiţiei permanente este: I 3 / 3 ; C 1 / 1 ; P.M. 4/4 ; M 3/3.
Formula dentiţiei de lapte este : I 3/3 ; C 1/1 ; P.M. 3/3 ; M 0/0 (I=incisivi ; C=colţi
; P.M.=premolari şi M=anolari).
Constituţia porcinelor
Prin constituţie se înţelege totalitatca caracterelor anatomofiziologice ale
organismului privit ca un întreg, determinate de ereditate şi de condiţiile dezvoltării
ontogenetice şi legate de caracterul producţiei şi de capacitatea organismului de a reacţiona
într-un anumit fel la exerciţiile exterioare.
Din punct de vedere al constituţiei, porcinele pot fi grupate în patru tipuri
constitutionale :
a) Constituţie fină.
Animalele cu această constituţie se caracterizează prin cap mic, schelet fin dar
rezistent, corp lung, zvelt, musculatură bine evidenţiată, piele fină şi elastică, dar subţire,
prolificitate, capacitate de alăptare şi precocitate foarte bune.
b) Constituţie robustă
. Animalele cu constituţie robustă se caracte rizează prin corp lung, bine dezvoltat
şi îmbrăcat cu muşchi, schelet puternic şi rezistent, cu păr uniform, cu temperament vioi.
Aceste animale valorifică bine hrana, iar scroafele sunt bune mame.
c) Constituţie debilă.
Reprezintă o exagerare a constituţiei fine. Porcinele cu constituţie debilă au
dezvoltare corporală insuficientă în raport cu vârsta, trunchiul lung, perimetrul toracic mic,
schelet slab dezvoltat şi lipsit de rezistenţă.
d) Constituţie grosolană.
Este o exagerare a constituţiei robuste.Animalele cu corpul aparent bine dezvoltat,
scheletul grosolan şi lipsit de rezistenţă, capul neexpresiv, pielea groasă şi cu ţesut
conjunctiv abundent, părul lung şi gros, temperamentul limfatic, valorificâ rău hrana .

Constitutia fina si robusta — sunt de dorit, în timp ce constituţia debilă şi

grosolană nu sînt dorite. Selecţia trebuie îndreptatăspre animalele cu constituţie fină şi
robustă, care manifestă cele mai utile însuşiri productive, cum sunt : pro lificitate, precocitate,
sănătate, rezistenţă, temperament vioi şi adaptabilitate la diferite condiţii.

5.16.3. Însuşirile fiziologice

Porcinele sunt animale omnivore, consumând şi valorificând cele mai variate
nutreţuri, pe care le transformă în carne şi grăsime.
Sunt animale caracterizate prin prolificitate şi precocitate ridicată.
Vârsta corespunzătoare reproducţiei este atinsă la 7—8 luni de la naştere, când
aparatul de reproducţie este complet dezvoltat.
 Masculii manifestâ apetit sexual permanent pe tot parcursul anului, iar femelele
manifestă călduri, indiferent de anotimp din aproximativ 21 în 21 zile, dacă nu sunt gestante
sau în lactaţie.
Dupâ înţărcare căldurile apar după cca 10 zile, fecunditatea fiind foarte ridicată,
putând ajunge pîna la 95% în condiţii normale de întreţinere.
Durata gestaţiei este de 114 zile, deci scurtă în raport cu alte specii de animale
domestice,
Prolificitatea (numărul de purcei obţinuţi la o fătare) este mare, media la rasele
cele mai prolifice fiind de 10-12 purcei.
Datorită precocităţii ridicate, porcinele ajung la greu tatea de sacrificare de 100-110 kg
la vîrsta de 7-8 luni, realizînd un spor mediu zilnic, în perioada de creştere şi îngrăşare de 600
—700 g. cu un consum specific de 3,5—4 kg concentrate pentru 1 kg spor.
Datorită acestor însuşiri, creşterea şi exploatarea porcinelor are o eficienţă
economică ridicată.

5.16.4.Temperamentul
Indica tipul şi intensitatea reacţiilor nervoase şi endocrine ale organismului la
condiţiile de mediu şi care se corelează cu capacitatea de reproducţie şi cu tipul
constitutional.
La porcine se pot întîlni trei tipuri principale de temperament :
1) temperamentul vioi (caracteristic animalelor precoce, cu constitute fină şi robustă),
2) temperamentul limjatic (caracteristic animalelor cu constituţie grosolană)
3) temperamentul nervos (caracteristic animalelor fricoase, neliniştite, agresive
etc.).
Numai temperamentul vioi este de dorit în producţie.

5.16.5. Particularitâţile bioeconomice

Tendinta de creştere a producţiei şi a consumului carnii de porc, are la bază unele
caracteristici biologice şi economice ale speciei porcine.
Prolificitatea şi precocitatea ridicată, consumul specific de furaje redus,
randamentul mare la tăiere, adaptabilitatea la condiţiile de mediu şi la tehnologia creşterii
şi îngrăşării intensive (în sistem industrial) constituie însuşiri biologice ale speciei, care
asigură producerea unor mari cantitaţi de carne la un cost sczut.
Carnea de porc este solicitată de consumatori fiind fragedă, suculentă şi cu mare
valoare nutritivâ. Prin conţinutul său superior de proteine şi grăsimi, valoarea sa energetica
(exprimată în numâr mare de calorii pe 1 kg carne) este cea mai ridicată, în comparaţie
cu celelalte specii :
 2 700 la carne de porc;
 1 600 la carne de taurine;
 1 400 la carne de ovine;
 1 050 la carne de pasăre;
 750 la carne de peşte;
 70 la ouă;
 680 la un litru de lapte integral.

Comparativ cu carnea de taurine, carnea de porc este mai bogată în unii aminoacizi
esenţiali, unele vitamine şi unii acizi graşi.
Un porc tăiat în greutate de 150 kg asigură prin produsele sale ace eaşi cantitate
de calorii căt produce o vita tânără în greutate de 350— 400 kg.
 Porcinele se adaptează cel mai bine schimbărilor importante în toate
compartimentele tehnologice de creştere şi îngrăşare, realizând, într-un timp relativ scurt o
cantitate mai mare de carne, determinată de faptul că porcinele se înmulţesc mai repede, iar
creşterea lor în greutate este mai rapidă. O singură scroafă, prin purceii fătaţi poate asigura o
producţie anuală de circa 2 000 kg carne, obţinând de la fiecare porc gras cu 20% mai multă
carne pe m 2 construit şi o valoare energetică cu 30% mai mare faţă de taurine.

5.17. Producţia porcinelor

Creşterea porcinelor are drept scop final obţinerea cărnii şi grăsimii ca produse
principale. În ultimul timp grăsimeaeste apreciată ca un produs secundar.
În acelaşi timp produsele secundare, ca şi subprodusele obţinute de la porcine sunt
folosite în totalitate.

Factorii care influenfeazâ producţia porcinelor

Producţia porcinelor este influenţată de o serie de factori care pot fi grupaţi în :
factori care depind de animal (factori endogeni)
factori care depind de condiţiile de mediu (factori exogeni).
A.Factorii endogeni
a) Potenţialul genetic al animalelor
depinde de rasa, linie, hibrid etc.şi influenţează în primul rând ritmul de creştere
în greutate, care corelează totdeauna cu o valorificare mai buna a hranei.
Există rase cu un spor mediu zilnic ridicat şi cu un consum specific scăzut, ex.
Landrace, Yorkshire, Duroc etc., pe lângă alte rase care au un spor mediu zilnic mai scăzut,
cum sunt Mangaliţa, Bazna etc.
Ameliorare a porcilor este îndreptată pe plan mondial în vederea creşterii
sporului de greutate şi ameliorării calităţii carcasei.
b)Sexul
Influenţează producţia de carne. Masculii au un ritm de creştere şi dezvoltare mai
bun,depunînd sporuri mai mari de creştere în greutate decît femelele. Masculii produc o
cantitate de carne mai mare cu 8-10% decât femelele, dar femelele produc o carne
superioară din punct de vedere calitativ, carne cu grăsime mai puţină.
c)Particularitâţile individuale
În cadrul aceleiaşi rase sau în cadrul aceleiaşi populaţii se constată variaţii ale
producţiei de la un individ la altul. Unele exemplare asimilează mult mai bine hrana, depun
sporuri de creştere în greutate mai mari şi dau carcase de calitate superioară, pe când alte
exemplare, în aceleaşi condiţii de viaţă dau producţii mai scăzute. Aceste diferenţieri se datoresc
bazei genetice diferite ale indivizilor.
d)Vîrsta animalului
Reprezintă unul din factorii care influenţează puternic producţia la porcine. Cu cît
animalul este la o vârstă mai mica, cu atât ritmul de creştere este mai mare. Aceasta se explică
în primul rând prin valorificarea mai bună a hranei la vârstă tânără, precum şi ca o consecinţă a
compoziţiei chimice a sporului de greutate.
Cu cît animalul înaintează în vârstă, cu atât depune mai multă grăsime, deci
caloricitatea sporului creşte, necesitând astfel un consum mai mare de energie, respectiv o
cantitate mai mare de furaje.
e)Starea de sănătate a animalelor.
Animalele sănătoase valorifică întotdeauna mai bine hrana, dând sporuri mai mari de
creştere în greutate. Animalele bolnave, cele cu stări subclinice de boală, rămase în urmă în
creştere, tarate, de regulă dau sporuri mult mai mici de creştere
în greutate, valorificând mult mai slab furajele decât cele sănătoase.
 f)Prolificitatea
Reprezintă un indice de reproducţie foarte important cre exprimă numărul de purcei
obţinuţi la fătare. Este o însuşire determinată atât de baza ereditară a rasei, de nivelul de ameliorare,
cât şi de condiţiile de mediu (hrană, îngrijire etc.). Producţia porcinelor este influenţată în mod
deosebit de numărul şi greutatea purceilor la înţărcare. Cu cât numărul mediu de purcei înţărcaţi
la o scroafă va fi mai mare, cu atât şi numărul de porci livraţi anual de la o scroafă va fi mai
mare, deci va spori cantitatea de carne livrată anual pe scroafă.
g)Precocitatea
Reprezintă ritmul de creştere şi dezvoltare a unui animal la o anumită vârstă faţă de
starea de adult. Se exprimă în mod practic prin sporul mediu zilnic de creştere în greutate în
perioada de creştere şi dezvoltare.
Precocitatea este o însuşire determinată atât de baza ereditară cât şi de condiţiile de
întreţinere. Aceasta influenţează producţia porcinelor în sensul că, cu cât precocitatea este mai bună
cu atât perioada de la naştere până la atingerea greutăţii de livrare pentru sacrificare va fi mai
scurtă, sporind astfel cantitatea de carne livrată anual, în medie, pe scroafă sau pe m2 construit.
h) Greutatea şi randamentul la sacrificare
Influenţează direct producţia de carne. Cu cât greutatea, ca şi randamentul la sacrificare
sunt mai mari, cu atât cantitatea de carne rezultată la sacrificare va fi mai mare.
i) Calitatea carcasei.
Carcasele în care proporţia de carne este ridicată şi în care predomină porţiunile de calitate
superioară (cotlet, antricot, şuncă etc.) sunt mai valoroase decît carcasele în care grăsimea se
găseşte într-o proporţie ridicată, deoarece grăsimea este un produs mai puţin solicitat pentru consum.
j) Regiunea corporala
Influenţeazâ foarte mult calitatea cărnii obţinute. Se cunoaşte că unele regiuni dau carne
de cea mai buna calitate, aşa cum sunt şuncile, muşchiul Lungul dorsal etc., iar altele dau o carne
mai puţin apreciată (membrele, capul etc.).

B.Factorii exogeni
Producţia animalului reflectă baza sa ereditară (potenţialul genetic) precum şi condiţiile de
mediu în care se dezvoltă. Dintre condiţiile de mediu, alimentaţia este de cea mai mare importanţă,
dar ea nu acţionează izolat, ci în complex cu toate celelalte condiţii (temperatura, umiditatea relativâ a
aerului, condiţiile de cazare, sistemul de creştere etc.).
a)Alimentaţia
Exteriorizarea potenţialului productiv al animalelor este condiţionată în mare măsură de
aplicarea unei alimentaţii corespunzătoare.
Alimentaţia corespunzătoare cantitativ sau calitativ influenţează negativ producţia
porcinelor. Modul de preparare a hranei, structura raţiei şi conţinutul ei în energie, proteină
digestibilă, vitamine, săruri minerale etc., influenţează atât producţia cantitativă de carne, prin
sporurile de creştere în greutate ce se realizează, cât şi calitatea carcaselor obţinute după sacrificare.
b)Temperatura mediului
Influenţează sporului de creştere în greutate .Există pentru fiecare categorie de porcine un
optim de temperatura, denumit,,zona de confort termic", la care se obţine cel mai bun spor de
creştere în greutate. Această zonă de confort termic este cuprinsă între 15-26°C, în funcţie de vîrsta
animalelor
c)Umiditatea relativâ
Influenţează sporul de creştere în greutate, în strînsă corelaţie cu temperatura.
d)Condiţiile de cazare
Au o influenţă importantă asupra sporului de creştere în greutate. Se constată diferenţe
mari în performanţele porcinelor întreţinute în diferite adăposturi. Densitatea animalelor în adăpost
sau în boxă, numărul de animale pe boxă acţionează asupra sporului de creştere în greutate a
porcinelor.
e)Stressul.
Toate cauzele care conduc la stress, cum sunt zgomotele puternice, venirea personalului,
vizitele repetate, lumină prea puternică, transferul în alte adăposturi, lotizarea, castrarea, diferite
tratamente veterinare etc., duc la scăderea sporului de creştere în greutate.

5.18. Comportamentul porcinelor

Creşterea porcinelor în condiţii de tip intensiv industrial, în colectivităţi mari a impus
reducerea spaţiului de creştere afectat porcinelor şi un mod de viaţă artificializat.Drept consecinţă
au apărut unele fenomene de comportament diferite faţă de cele observate la porcinele crescute în
libertate.
Rezultatele cercetării ştiinţifice şi observaţiile din unităţile de producţie conduc la concluzia
că efectele comportamentului au o importanţă deosebită, putând produce unele perturbări în procesul
de producţie cu repercusiuni economice, mai ales în condiţiile deficitare de creştere.
Specialistul în creşterea porcinelor trebuie să cunoască foarte bine comportamentul acestora
din următoarele motive:
 să modeleze tehnologia de creştere, ţinând cont de comportamentul natural al
porcinelor
 să poată adapta, pe cât posibil comportamentele porcinelor la condiţiile de
creştere, comportamentele nu sunt fixe ele se pot modifica ontogenetic prin procesul de
ameliorare.
Comportamentul reprezintă o manifestare a animalului efectuată ca răspuns la un
anumit eveniment (stimul) care are loc în imediata sa vecinătate, în corp sau în „mintea sa”.
Comportamentul reflectă unul din mecanismele de bază ale adaptării organismului la
factorii climaterici, de nutriţie, interni şi de grup. Diferite aspecte ale comportamentului sunt, de
regulă, studiate după finalitatea lor, distingându-se astfel mai multe tipuri de comportamente.
1. comportamentul de investigaţie;
2. comportamentul alimentar;
3. comportamentul de eliminare;
4. comportamentul de căutare a locului cel mai propice;
5. comportamentul de solicitare a îngrijirii;
6. comportamentul sexual;
7. comportamentul conflictual;
8. comportamentul de grup.
1. Comportamentul de investigaţie la porcine se bazează pe miros şi gust. Orice obiect
nou cu care un porc vine în contact este în primă fază mirosit, după care acesta este introdus în
gură pentru a vedea dacă acesta este şi comestibil. Porcinele sesizează cele patru tipuri de gust
(dulce, sărat, acru şi amar) preferând gustul dulce.
Datorită simţului olfactiv deosebit de dezvoltat porcinele se pot utiliza în vederea
depistării în solul pădurilor a trufelor sau la depistarea drogurilor. Pe baza mirosului porcii care
coabitează în acelaşi spaţiu se pot recunoaşte.
2. Comportamentul alimentar este precedat întotdeauna de cel de investigaţie. Porcul
este un animal omnivor, consumând o mare varietate de furaje. Prezenţa în raţie a unor furaje cu
conţinut ridicat în celuloză, sau gust acru sau amar reduc, consumul acestora. Furajele cu gust
dulce precum şi cele cu arome de lapte, carne, cacao sau vanilie stimulează consumul. Consumul
de furaje este stimulat de zgomote datorate manipulării furajului, de aprinderea luminii sau alte
evenimente care coincid cu ora de furajare.
 Porcinele se îngrămădesc la jgheabul de furajare, chiar dacă frontul de furajare este
suficient. Pentru reducerea competiţiei în timpul hrănirii, jgheaburile pot fi divizate prin
despărţitori transversale.
În cazul hrănirii la discreţie, consumul de furaje alternează consumul de apă. Dacă
hrănirea se face în tainuri sau restrictiv, porcii consumă furajul şi apoi beau apă.
3. Comportamentul de eliminare. Porcul este unul din cele mai curate şi mai ordonate
mamifere, când condiţiile îi permit să-şi manifeste comportamentul său normal de eliminare. El
păstrează curată şi uscată suprafaţa de odihnă şi se deplasează într-o parte a boxei, sau în afara
adăpostului pentru a defeca şi urina. Pentru urinare şi defecare preferă locurile mai retrase, mai
întunecoase şi umede. Datorită acestui fapt, porcii pot fi obişnuiţi ca să defece şi să urineze într-o
anumită parte a boxei, prin amplasarea adăposturilor în zona respectivă. Comportamentul de
eliminare este afectat în momentul constituirii grupelor, când boxele sunt suprapopulate sau când
condiţiile de microclimat sunt necorespunzătoare.
4. Comportamentul de căutare a locului cel mai propice. În cazul temperaturilor
scăzute, porcii caută pentru odihnă locurile curate, uscate şi ferite de curenţi de aer. În acest caz
preferă pardoseli cu conductibilitate termică redusă.
În cazul în care temperatura este ridicată peste limita de confort termic, porcii caută
zonele umede, pentru a se răcori deoarece nu dispun de glande sudoripare.
5. Comportamentul de solicitare a îngrijirii. Acest tip de comportament se întâlneşte la
purceii sugari înaintea alăptării, când aceştia printr-un guiţat specific solicită scroafa să se culce în
decubit lateral pentru a-i alăpta. Se întâlneşte de asemenea la toate categoriile de porcine, la
apropierea orei obişnuite pentru administrarea hranei, când animalele sunt agitate se emit semnale
sonore specifice. Având în vedere acest comportament, se recomandă respectarea cu stricteţe a
orelor de furajare.
6. Comportamentul de acordare a îngrijirii purceilor. În general, scroafele după fătare
îşi primesc purceii pentru supt şi sunt atente pentru a nu-i strivi. Majoritatea purceilor de la o
scroafă încep să sugă şi se stabilesc definitiv, după 2-3 zile de la naştere la sfârcuri, fiind preferate
sfârcurile din regiunea pectorală, deoarece produc de regulă mai mult lapte. Frecvenţa supturilor
este în medie de 24 în 24 de ore, scăzând de la 28 în prima săptămână la circa 15 supturi în
săptămâna a 5-a. Durata unui supt scade de asemenea odată cu înaintarea în vârstă de la 40-45
secunde la circa 30-35 secunde.
7. Comportamentul sexual. La porcine, comportamentul sexual prezintă 4 etape:
- căutarea reciprocă a partenerilor sexuali;
- primele contacte între parteneri;
- secvenţa precuplării, care conduce la reacţia de mobilitate la scroafă;
- saltul şi monta.
Căldurile la scroafă se succed la intervale de 21 ± 3 zile şi durează în medie 2-3 zile,
ovulaţia producându-se în partea a doua a căldurilor. În perioada de călduri scroafele sunt agitate,
consumă porcimonios hrana, creşte consumul de apă, vulva se tumefiază, sar şi se lasă sărite de
alte scroafe, emit semnale sonore specifice.
Vierii detectează scroafele în călduri prin semnale sonore şi olfactive şi reacţionează prin
semnale sonore de frecvenţă joasă (cântec al vierilor), produc spumă la comisura gurii şi scrâşnesc
din dinţi.Contactul între mascul şi femelă începe în general prin contactul nazo-nazal urmat de
contactul nazo-vulvar. Când vierul se apropie, scroafa poate să fugă de el, dar acesta urmăreşte în
mod persistent lovind cu râtul scroafa în regiunea flancului, încearcă să efectueze saltul.
Manifestarea caracteristică a femelei care acceptă monta este reacţia de imobilitate,
arcuieşte spinarea şi ciuleşte urechile. Când apare această reacţie, masculul efectuează saltul şi
imediat are loc copulaţia. Durata medie a montei este cuprinsă între 5-7 minute, iar volumul mediu
al ejaculatului este cuprins între 250-300 ml.
 8. Comportamentul conflictual. În mod obişnuit, porcinele din acelaşi grup se cunosc
între ei şi se bat foarte rar. Apariţia comportamentului conflictual este condiţionată de prezenţa
obiectului conflictual, care poate fi reprezentată de insuficienţa hranei, apei, frontului de furajare,
spaţiului de odihnă, apariţia unor indivizi străini de grup.Conflictele sunt de regulă individuale,
atacurile colective asupra unui individ fiind foarte rare. Gradul de agresivitate în cadrul diferitelor
grupe de porcine este variabil, fiind de caracter individual, de rasă sau linie. El este mai puternic la
vier şi scroafe în perioada de alăptare, la rasele mai primitive şi la porcinele crescute în libertate.
9. Comportamentul de grup. De la naştere şi până la abatorizare, porcinele trăiesc, de
regulă, în grup. Studiile efectuate asupra organizării în grupe a porcinelor au arătat existenţa unei
(ierarhii), în cadrul acesteia dominaţia liniară este probabil caracteristica cea mai importantă de
organizare. În cazul acestei ierarhii de grup se disting animale dominante şi animale dominate.
Această ierarhie este cel mai frecvent observată în timpul furajării restrictive. Animalele
dominante ocupă cele mai favorabile locuri de hrană şi odihnă, realizând şi cele mai bune
performanţe de creştere.
Stabilirea şi păstrarea ordinii într-o grupă de porci se bazează pe recunoaşterea olfactivă
şi vizuală dintre aceştia. Într-un grup de porcine de aceeaşi vârstă şi structură genetică, animalele
cele mai grele vor tinde să ocupe locurile din vârful ierarhiei, iar cele cu greutate mai mică locurile
din partea inferioară.
Formarea unor grupe prin amestecarea unor indivizi din rase diferite duce la realizarea de
indivizi dominaţi din rasa mai agresivă. Există informaţii de exemplu că porcii din rasa Hampshire
sunt mai agresivi decât porcii din rasa Landrace.
La formarea unui lot de porci este important să asigurăm o uniformitate a acestuia din
punct de vedere al: rasei, vârstei, apetitului sexual. Odată ce ierarhia este stabilită, ea rămâne ca
atare, fiind vorba de un lot integrat.
Schimbări profunde a mediului fizic din boxă, sau afectarea stării de sănătate a
animalelor ar putea produce schimbări în ordinea ierarhică a indivizilor din grup, cu efecte
negative asupra performanţelor de producţie. Mutarea porcului conducător dintr-un grup stabil, nu
schimbă ordinea priorităţii animalelor rămase. Mărirea timpului în care un porc poate fi ţinut izolat
de grupul său şi apoi uşor acceptat în grup, depinde de poziţia ierarhică ocupată de acesta. Un lider
este recunoscut de grup după o perioadă de până la 25 zile de izolare, iar un porc codaş va fi atacat
sever de ceilalţi membrii din grup la cel puţin trei zile de izolare.

Factorii care influenteaza cresterea porcilor

Rasa. Este necesar de la inceput sa reamintim ca rasele ameliorate, cu alte cuvinte mai
perfectionate, sunt mai precoce si de aceea acestea, cu acceasi hrana, pot sa realizeze intotdeauna
sporuri zilnice mai mari decal rasele traditionale neameliorate.
Relatia furaj-animal, in cazul de fata, devine favorabila In sensul realizarii unui spor
maxim cu o cantitate mai redusa de furaje. Edificator este faptul ca rasa MareIe Alb, care de fapt, este
o rasa perfectionata, peate realiza zilnic un spor mediu de 600-700 g cu un consum de cca 4 kg UN
pentru un kg de crestere in greutate. Din experienta crescatorilor si a institutelor de cercetare, a
rezultat ca rasa Mangalita si Bazna, rase mai putin perfectionate, realizeaza sporuri de crestere in
greutate de 450-550 grame pe zi, cu un consum de 4,8-5,5 UN pe un kg spor in greutate. Continuand
sirul ideilor, putem arata ca sunt unele rase perfectionate si foarte precoce, ca de exemplu rasele
MareIe Alb, Landrace, Duroc si Hamphsire, care la aeeeasi greutate, inregistreaza productii de carne
asemanatoare. Rasele Duroc, Hamphsire, Marele Alb si Landrace sunt perfectionate in directia
productiei de carne pana la greutatea de 110 kg. Crescatorii trebuie sa cunoasca de la inceput faptul
ca metisii dintre doua sau trei rase, din care cel putin una sa fie perfectionata, dau rezultate foarte
bune in procesul de crestere si ingrasare. Metisarea este calea sigura pentru rentabilizarea cresterii si
ingrasarii porcilor si se poate realiza usor prin aplicarea insamantarilor artificiale la scroafe, de la
care se pot obtine metisi valorosi, denumiti industriali, la baza carora sta cel putin una din rasele
perfectionate amintite.
In tara noastra, se produc in rasa curata vierii necesari din rasele Duroc, Hamphsire, Marele
Alb, Landrace si Linia Sintetica 345 Peris. Din incrucisarile facute cu vierii in rasa curata sau linii
sintetice se valorifica mai bine efectul de vigoare hibrida.
Din practica crescatorilor si din experientele efectuate de catre statiunile de cercetare de
profil, a rezultat ca metisii industriali sunt mai vigurosi decat porcii din rasa pura si acestia au un
apetit sporit si ca atare inregistreaza un spor de crestere mai mare cu un consum de hrana redus.
Varsta si sexul porcilor. Ingrasarea porcilor este mai rentabila la varsta tanara, deoarece
acestia, fiind in crestere, folosesc hrana pentru formarea tesutului muscular, pentru dezvoltarea
scheletului si a organelor interne si nu pentru depunerea de grasime.
Aceasta afirmatie se bazeaza pe faptul ca, in compozitia sa, carnea are cca 84% apa si se
poate realiza cu mai putine nutreturi decat grasimea, care cere un consum specific mai ridicat. De aici
se poate trage concluzia ca porcii tineri supusi ingrasarii consuma mai putina hrana decat cei de
varsta mijlocie si adulti.
Porcii de varsta mijlocie si cei adulti, fiind aproape dezvoltati, transforma hrana mai mult in
grasime si mai putin in carne si de aceea consumul de hrana este mai ridicat.
Prin ingrasarea la varsta tanara se intelege inceperea acestui proces la varsta de 3-4 luni, cu
aplicarea unei furajari echilibrate si la discretie. Ingrasarea la varsta mijlocie incepe de la 6 luni, iar la
cea adulta dupa 12 luni sau dupa ce animalele au fast folosite la reproductie.
Sexu1 influenteaza depunerea de grasime in sensul ca masculii castrati depun mai multa
grasime decal scroafele necastrate.
Hrana. Este un factor foarte important alaturi de rasa si varsta in obtinerea de rezultate
bune in cresterea si ingrasarea porcilor. Furajele care intra zilnic in hrana porcilor trebuie sa fie usor
digestibile, cu alte cuvinte, acestea sa poata fi usor transformate de catre stomacul porcului in
substante ce pot fi asimilate in organism si apoi sa fie transformate in carne. Trebuie insa avut in
vedere si faptul ca cel mai bun coeficient de digestibilitate al hranei este cel cuprins intre 80-90% din
cantitatea totala si ca acesta se realizeaza cand hrana administrata are la baza orz si porumb cu adaos
de concentrat proteino-vitamino-mineral. Exista in gospodarii si nutreturi mai usor asimilabile al
caror coeficient de digestibilitate ajunge pana la 95%, ca de exemplu: cartofii, sfecla, laptele, zerul,
resturile menajere si altele. Aceste furaje nu se recomanda a fi administrate singure, ci in amestec,
deoareee trec usor prin tubul digestiv si porcii au senzatia de foame. De asemenea, nu se reeomanda a
se administra unilateral in hrana nutreturi cu digestibilitate mai redusa de 70%, de exemplu taratele
de grau, diverse : fainuri si alte furaje, deoarece incetinesc tranzitul intestinal si dau impresia de
satietate, impiedicand porcii sa se hraneasca la nivelul necesarului biologic.
Cele mai importante nutreturi care intra in hrana porcilor sunt cerealele; acestea contin un
numar mare de unitati nutritive, insa au un nivel mai scazut in proteine. De aici se desprinde
necesitatea adaosului de furaje proteice in amestecul de hrana constituit pe baza de cereale. Este
necesar a se asigura un raport energo-proteic corespunzator, astfel ca hrana sa fie gustoasa si in
acelasi timp folosite eficient de caire organism, lucru ce se poate realiza, dupa cum am amintit, prin
amestecuri de mai multe nutreturi, formate din 2-3 sorturi de cereale, la care se adauga tarate, sroturi
de floarea soarelui sau soia, :faina de fan de lucerna, trifoi etc. nealterate sau inghetate. Pentru a da
un gust cat mai bun amestecului de hrana, este necesar sa adaugam si sare de bucatarie in proportie
de 1 % din amestec.

5.19. Reproductia la porcine

Romania are, in prezent, conditii optime pentru refacerea numerica si calitativa a
efectivelor de porcine, precum si realizarea unui program de ameliorare a acestora in concordanta cu
optiunile crescatorilor particulari si cu cerintele economiei de piata.

5.19.1. Alegerea scrofitelor de prasila

Procurarea scrofitelor si vierusilor in rasa curata pentru infiintarea de ferme noi se

poate face de la unitatile de selectie si testare, pe baza contractelor si a negocierilor incheiate direct
cu furnizorii.
Pentru crearea sau dezvoltarea matcii comerciale proprii, crescatorii pot procura
scrofitele de prasila F, rezultate din imperecherea a 2 rase din fermele de inmultire de pe langa
societatile comerciale cu capital majoritar de stat, specializate si autorizate in producerea materialului
de prasila, in conformitate cu programul de ameliorare existent pentru specia porcine.
Acolo unde posibilitatile materiale sunt mai reduse, scrofitele de prasila pot fi alese si
din matca comerciala proprie cu conditia ca acestea sa provina din 2 rase materne, de preferat
Landrace si Marele Alb.
In acest caz, alegerea scrofitelor se va face din maternitate la varsta de 21 zile sau inainte
de intarcare de la scroafele al caror lot de purcei este uniform si de minimum 8 capete sau de la cele
care depasesc media compartimentului ca numar si greutate.
Acestea trebuie sa aiba conformatia corespunzatoare, sa fie clinic sanatoase si sa aiba
minimum 12 sfarcuri.
Scrofitele alese vor fi preducite in urechea dreapta si vor ramane in boxa respectiva pana
la intarcare, dupa care vor fi trecute in adaposturi separate, unde li se va asigura minimum 0,55
m2/cap pana la 50 kg si 0,80 m2 cap pana la varsta de monta.

5.19.2.Organizarea montei
Scroafele sunt animale poliesterice la care ciclul sexual se repetă tot timpul anului. Durata
medie a ciclului sexual la scroafă este de 21 zile cu oscilaţii între 18-25 zile, fiind influenţat de
condiţiile climatice, alimentaţie, întreţinere, individualitate şi stare de sănătate. Stadiile ciclului
sexual durează: proestu 2-3 zile, estru 2-3 zile, metestru 7 zile, diestru 8 zile.
După fătare căldurile apar la scroafă în primele zile după înţărcare, mai devreme sau mai
târziu în funcţie de vârsta la care se face înţărcarea purceilor. Indiferent de vârsta înţărcării purceilor,
în mod normal, căldurile nu apar mai repede de 20-21 zile de la fătare. La unele scroafe pot să apară
căldurile în primele 72 ore de la fătare. Aceste călduri sunt anovulatorii şi nu sunt de dorit, deoarece
produc perturbări în secreţia laptelui, cu urmări negative asupra purceilor.
Apariţia căldurilor după înţărcare este influenţată de sistemul de creştere şi exploatare.
Astfel în sistemul gospodăresc unde înţărcarea se face la vârsta de 6-8 săptămâni, căldurile apar în
mod normal în circa 10 zile, iar în sistemul intensiv de creştere unde înţărcarea se face la vârsta de
până la 5 săptămâni, căldurile apar într-o perioadă de până la 24 zile.
Vaginul este umectat cu mucus albăstrui, vulva este congestionată şi tumefiată, iar nivelul
comisurii vulvei la unele scroafe se scurge un mucus transparent, filant.
Din punct de vedere comportamental, căldurile la scroafă se manifestă printr-un guiţat aparte
(mai strident) scroafa consumă rău hrana, creşte consumul de apă, este agitată, urinează des şi puţin,
se plimbă prin boxă, sare şi se lasă sărită de alte scroafe, caută să evadeze din boxă. Comportamentul
se modifică în mod treptat prin creşterea continuă a excitaţiei sexuale, dorinţa de împerechere
apărând progresiv şi devine intensă în a doua parte a căldurilor.
Trebuie precizat că în termeni zootehnici durata căldurilor reprezintă perioada de
manifestare erotică a căldurilor, nu numai în stadiul în care scroafa acceptă actul sexual. Această
perioadă include:
  stadiul de pregătire (ultima parte a proestrului) în care scroafa prezintă interes
pentru vier dar nu acceptă monta;
 stadiul de montă (estrul), în care excitaţia sexuală este maximă, scroafa acceptă
vierul;
 stadiul de proestru (perioada de trecere de la estru la metestru), în care scroafa
mai poate prezenta interes pentru vier dar nu mai acceptă monta.
Pentru a preciza perioada în care este indicată efectuarea montei scroafelor, trebuie să
cunoaştem următoarele aspecte:
 ovulaţia are loc la 30-36 ore după apariţia reflexului de imobilitate; perioada
de ovulaţie durează 1-6 ore; timpul necesar ca ovulele să ajungă în treimea superioară a
oviductului unde are loc fecundaţia este de 6-8 ore.
 capacitatea maximă de fecundare a spermatozoizilor în organul genital al
scroafei este de circa 24 ore, din care spermatozoizii au nevoie de circa 6 ore pentru a ajunge
în treimea superioară a oviductului, timp în care suferă fenomenul de capacitare.
Raportul intre vieri si scroafe va fi in cazul montei naturale de 1:20 in perioada septembrie-
mai si 1:15 in perioada iunie-august, iar in fermele unde se practica insamantarile artificiale raportul
va fi de 1:60 in septembrie-mai si de 1:45 in iunie-august. Depistarea scroafelor in calduri se face in
cazul montei naturale cu ajutorul vierilor care au montat cu o zi inainte, iar in cazul insamantarilor
artificiale, depistarea scroafelor in calduri se face cu vieri incercatori care vor reprezenta 10% din
numarul vierilor pentru reproductie.
Depistarea se fare prin introducerea vierului timp de 10 minute in boxele scroafelor, cat si in
boxele scroafelor si scrofitelor montate intre 16-43 zile.
Actiunea de depistare se face de doua ori pe zi, dimineata intre orele 5-7 si seara intre orele
18-20 vara, iar in perioada septembrie-mai intre orele 7,30-9,30 si 14-16, in general dupa furajarea
animalelor.
In cazul cand scroafa nu accepta vierul se va incerca un alt vier, iar daca si in acest caz
se refuza, scroafa va fi adusa in boxa de asteptare.
Scroafele care revin in calduri mai mult de trei ori sau nu intra in calduri pana la 43 zile de
la intarcare, vor fi scoase la reforma fiind considerate ca animale cu sterilitate instalata.
Monta sau insamantarea artificiala se va face in momentul depistarii scroafelor si scrofitelor
in calduri, iar repetarea se va face a doua zi dimineata.Este de dorit ca scroafele montate natural să fie
tinute timp de 11-12 zile in baze individuale, iar cele însămânţate artificial 30-35 zile. Durata care
acestea se vor caza in baze comune, pe grupe, in functie de data montei, virsta, starea de intretinere si
greutate corporala.
Numarul de scroafe gestante intr-o boxa variaza in functie de tipul de adapost, insa acesta se
determina prin asigurarea, in medie pe cap de animal, a 1.2-1.5 m2 suprafata utila.De asemenea, dupa
insamantare, scroafele se grupeaza in functie de data insamantarii si a starii de intretinere.
La boxele cu scroafe in asteptare este necesar sa fie montate tablite pe care sa se inscrie Dr.
boxei, Dr. de scroafe, data insamantarii, data inceperii depistarii, iar la boxele scroafelor montate se
va inscrie Dr. boxei, Dr. de scroafe, data montei, Dr. de scroafe sau scrofite reformate etc.
Tinand seama de modul de organizare a activitatii de reproductie pe teritoriul tarii noastre,
recomandam ca aceasta sa se faca -prin insamantari artificiale, metoda care a dovedit in timp ca este
foarte eficienta si ajuta crescatorii sa se adapteze rapid la economia de piata. Principalele avantaje ale
acestei metode sunt:
 reducerea numarului de vieri cu 60-70% si ca atare cheltuielile cu intretinerea
si furajarea acestora;
 folosirea vierilor cu cel mai ridicat potential genetic pentru obtinerea unui
numar mare de produsi pe cap de scroafa, cu viteza mare de crestere in greutate si consum
redus de furaje concentrate pe kg de spor;
  prevenirea difuzarii unor boli infecto-contagioase si parazitare.
In fermele mici si mijlocii, insamantarile se pot realiza cu usurinta prin centrele si punctele
de insamantari ale oficiilor judetene de reproductie si selectie.

5.19.3.Tehnologia de exploatare a vierilor de reproducţie

Reproducătorul mascul, prin activitatea de reproducţie pe care o desfă-şoară, joacă un
rol important alăt ca ameliorator, cât şi în obţinerea unui pro- cent ridicat de fecunditate şi a
unui număr mare de purcei.
Tehnologiile moderne, trebuie să răspundă atât necesităţilor biologice ale acestei
categorii, dar şi a celor cu aspecte economice.

Cazarea vierilor de reproducţie

În funcţie de capacitatea de producţie a unităţii, de spaţiul de cazare existent în sectorul
de reproducţie şi bineînţeles de menţinerea efectivului matcă, cazarea vieiilor se poate face atât
în boxe individuale cât şi în boxe colective.
Existenţa în actualele tehnologii de exploatare a vierilor, a alternativei în a opta
pentru cazarea individuală sau colectivă este generată de unele avantaje şi dezavantaje.
Cazarea în boxe individuale asigură o furajare controlată din punct de vedere cantitativ
şi evită unele accidente, mai ales cele rezultate din bătăi.
Cazarea vierilor în boxe individuale se poate practica în fermele ce folosesc efective
matcă mici, unităţi care nu sunt afectate de investiţiile specifice mari
În fermele cu efective matcă de ordinul sutelor de capete, întreţinerea vierilor în boxe
individuale nu este posibilă, în primul rînd prin suprafaţa de teren ce ar trebui ocupată de boxele
individuale, dar şi de îngreunarea desfăşurării zilnice a activităţii de reproducţie.
Din aceste considerente, în complexele industriale, cazarea vierilor se face în boxe
colective ; aceste boxe pot fi amplasate fie în compartimentele destinate în totalitate vierilor sau
în compartimente comune (vierilor şi scoafelor în pregătirea pentru montă).
Boxele colective sunt astfel dimensionate încât să permită cazarea unei grupe de vieri,
grupă care prin graficul de montă activează în totalitate într-o anume zi. Grupa este formată din
8-10 vieri
Amplasarea boxelor colective, la fel ca şi a celor individuale, în cadrul compartimentelor
se poate face :
— pe un singur rînd, cu o singură alee de serviciu ;
— pe două rînduri, cu o alee de serviciu ainplasată central ;
— pe două rînduri, cu două alei de serviciu amplasate lateral ;
— pe două rînduri şi cu trei alei de serviciu (central şi lateral
Indiferent de modul de amplasare, aleile de serviciu trebuie să permită prin deschiderile
lor (11,2 m) deplasarea lejeră a animalelor de la boxa de cazare spre cele de montă şi retur.
Penlru că între parametiii de microcumat şi manifesiarea capacităţii de reproducţie
există o corelaţie directă, în compartimenteie destinate vierilor este necesar ca temperatura,
indferent de sezon, să fie de 15-18°C, umiditatea de 70-75%, iar concentraţia maxima a gazelor
nocive să nu depăşească 0,3% CO, şi 0,03% NH 3.
Curăţenia în boxe se realizează cu mătura, razul, lopata. Igiena corporală se menţine prin
spălarea periodică cu apă caldă (peste 20°C), detergent, pre cum şi prin stropirea periodică cu
diferite insecticide.
Pentru menţinerea condiţiei de reproducător şi pentru că simpla mişcare efectuată în ziua
folosirii la montă nu este suficientă, este necesar ca adăposturile să dispună de padocuri sau alte
spaţii împrejmuite cu gard, care să perminită mişcarea în aer liber a vierilor. Suprafaţa de padoc
necesară mişcării libere a unui vier este de 5-6 m*.
 5.20. Tehnologia de exploatare a scroafelor de reproducţie
Întreţinerea şi îngrijirea scroafelor gestante

In scopul evitarii unor accidente ce ar putea provoca avorturi, scroafele gestante trebuie sa
fie tinute intr-un adapost cu spatii amenajate acestui scop, igienice, calduroase, lipsite de umiditate si
curenti reci si care sa evite aglomerarea animalelor.
Este de retinut de catre crescatorii care intretin mai multe scroafe pentru producerea de
purcei, necesitatea intretinerii acestora in maternitate cu boxe individuale care sa fie folosite pentru
fatarea si alaptarea purceilor pana la intarcare.
De asemenea, pentru prevenirea avorturilor este necesar ca scroafele gestante sa primeasca
in hrana numai nutreturi de buna calitate si bine conservate, eliminandu-se astfel furajele stricate,
mucegaite sau inghetate. Atentie deosebita se va acorda in timpul iernii, administrarii apei de baut
care trebuie să aibă temperatura adapostului (15°C).
Boxele de fatare, inainte de populare se curata, se spala si se dezinfecteaza cu o solutie
calda de soda caustica, in concentratie de 2-3% sau cu alte dezinfectante pe care le are gospodarul la
indemana.
Boxele se văruie şi apoi se pune un asternut gros de paie care sa asigure un pat moale si
calduros atat pentru scroafe cat si pentru purcei.
În fermele modernizate se dezinfecteaza intreg adapostul, inclusiv canalele pentru
evacuarea dejectiilor.
Ca aspect organizatoric-constructiv, sectorul de montă-gestaţie cuprinde compartimente
cu boxe pentru cazarea vierilor, boxe pentru montă şi compartimente cu boxe colective pentru
femelele în aşteptarea montei şi pentru cele gestante.
Ca amenajare interioară a compartimentelor, boxele colective pot fi aşe-zate pe unul,
două sau mai multe rînduri, în funcţie de lăţimea adăpostului. Numărul de boxe dintr-un
compartiment sau de compartimente diferă bineînţeles de mărimea efectivului matcă. Astfel, la
ora actuală, există ferme de tip gospodăresc cu o capacitate de aproximativ 300 scroafe matcă,
dar şi unităţi industriale cu efective foarte mari.
Pentru că boxa colectivă existentă în acest sector serveşte şi la cazarea femelelor în
pregătire pentru montă (cele care vin din maternitate plus scrofiţele nulipare) şi la cazarea
scroafelor gestante pînă în ziua trecerii lor în maternitate, din punct de vedere constructiv ea nu
are amenajări interioare deosebite - în funcţie de starea fiziologică a femelelor cazate.
În fermele de tip gospodăresc, într-o boxă sînt cazate toate scroafele dintr-un
compartiment de maternitate (scroafe care au înţărcat purceii şi urmează să fie montate), adică
12—15 capete ; în unităţile de mare capacitate, unde compartimentele din maternitate conţin
35-40-60 de boxe de fătare, scroafele sînt cazate în boxe colective cu capacitatea de 15-20 ca -
pete.
Aproximativ aceeaşi densitate se aplică şi la cazarea scroafelor gestante, astfel încît din
una sau două, trei boxe de gestaţie să se poată popula în întregime un compartiment din
maternitate.
Densitatea în boxele colective de gestaţie joacă un rol important în menţinerea stării
de gestaţie şi chiar a prolificităţii. Ca atare, la ora actuală, foarte multe unităţi industriale
practică întreţinerea scroafelor gestante(dar si a celor în pregătire şi în montă) în boxe colective
cu furajare individuală, boxe ce permit cazarea a 8-16 capete. Aceste boxe, prin condiţiile de
cazare ce le crează, se apropie de cele individuale, în sensul că performanţele de reproducţie ale
scroafelor întreţinute în perioada de gestaţie în boxe colective cu furajare individuală sunt
asemănătoare cu performanţele de reproducţie ale scroafelor întreţinute în boxe individuale.
Pardoseala boxei are două zone : una continuă, realizată din beton şi amplasată lîngă
hrănitor, iar cealaltă realizată din grătare de beton armat şi amplasată peste canalele pentru
evacuarea de-jecţiilor. Lăţimea elementelor grătarului este de 6,5 cm, iar lăţimea inter spaţiilor
de 2,5 cm.
Administrarea nutreţului combinat se face în hrănitori individuale de 40 x 40 cm a
căror compartimentare se realizează cu plăci de beton armat înalte de 75 cm. Adăparea se face
cu ajutorul adăpătorilor tip .,suzetă" racordate la o instalaţie de alimentare cu apă cu nivel
constant.
In ceea ce priveşte lotizarea scroafelor care se cazează in aceeaşi boxă, trebuie să fie
apropiate ca vîrstă, stare de întreţinere şi obligatoriu ca stare fiziologică.
După efectuarca montei (dublă sau repetată), scroafele montate nu mai sînt introduse în
boxe colective ci în boxe individuale. În aceste boxe, scroafele sînt cazate pînă la efectuarea
controlului gestaţiei. Aceste boxe individuale sînt foarte utile pentru această perioada
deoarece :
— în decursul celor 12—24 ore, cînd scroafa se află în călduri, deci în
montă, lipsa de mişcare nu permite refularea spemei inoculate ;
— după repetarea montei şi până la primul control al gestaţiei (32-35
de zile), limitarea mişcării micşorează într-o oarecare măsură avorturile em-
brionare.
Ca mod de amplasare în cadrul compartimentului, boxele individuale formează unul sau
două rînduri.
Pentru că atît scroafele în pregătire şi aşteptare pentru montă, precum şi cele montate şi
cele gestante sînt cazate în aceeaşi hală, compartimente, este firesc ca toate să beneficieze de
aceleaşi condiţii optime de microclimat.
În sezonul foarle cald, pentru asigurarea teinperaturii şi umidilăţii optime, se va efectua
o ventilaţie maxima şi prin intermediul unorpulverizatoare se va stropi uşor cu apă pardoseala.
Aceste măsuri oiganizatorice se întreprind mai ales în dreptul boxelor cu scoafe în aşteptare
pentru montă şi a celor în primele 10 zile după montă.
Zilnic, boxele sînt curăţate cu ajutorul măturii şi razului, insistându-se pe cât posibil să se
execute o curăţenie uscată, fără consum de apă.

5.20.1. Întreţinerea şi îngrijirea scroafelor în perioada de lactaţie

Cazarea scroafelor se face individual, în aşa-ziselc,,boxe de fătare" Aceste boxe de

fătare, sub aspct constructiv şi al amenajărilor interioare, au suferit periodic modificări, căutîndu-
se să răspundă cât mai bine scopului propus. Pentru a se putea face cu uşurinţă înfrăţirea, boxele
de fătare, două cîte două au zonele purceilor despărţite de un perete plin, înalt de cca 50 cm,
perete despărţitor care se poate scoate după înţărcarea purceilor.
Acest tip de boxe a fost folosit în fermele de tip gospodăresc.
Pentru aproape 80% din complexele industriale de exploatare a porcului pentru carne
din Romania, la ora actuală este comună boxa de fătare fără spa ţiu separat pentru hrănirea şi
adăparea scroafei. Boxa este formată din trei zone — una pentru scroafă şi, lateral dreapta şi
stînga, pentru purcei.
În zona scroafei se află hrănitorul şi adăpătoarea. Pardoseala este construită din beton,
cu o pantă de cca 2% spre zonele de defecare (prezentă la capătul tuturor celor trei spaţii).
În ultimii ani aceste boxe de fătare au suferit periodic diferite îmbună tăţiri, toate în
sensul măririi gradului de contort pentru scroafă şi purcei. S-a înălţat zona de cazare a scroafei
cu aproape 3 cm, astfel încît şi sfîrcurile aflate la nivelul pardoselei să fie accesibile purceilor.
S-au instalat în zonele de odihnă a purceilor plăci din beton cu rezistenţă electrică.
Indiferent de tipul boxei de fătare, furajarea se face cu ajutorul transpor- torului cu
noduri, iar adăparea cu ajutorul adăpătorilor tip,,suzetă", comună pentru scroafă şi purcei.
 În interiorul compartimentelor la maternitate, boxele pot fi amplasate pe un singur
rînd (în sistem gospodăresc) sau pe mai multe rînduri, în funcţie de lăţimea compartimentului.
Este necesar ca în amplasarea boxelor să se ţină seama de gradul de luminozitate de care vor
beneficia purceii şi de faptul că iarna pereţii laterali sînt reci.
Dacă pentru sectorul montă-gestaţie microclimatul nu ridică probleme deosebite, în
maternitate unde sînt cazate două categorii — scroafe în lacta ţie şi purcei sugari, realizarea şi
menţinerea acestuia întreparametrii normali constituie o condiţie de bază în realizarea
efectivelor planificate.
Temperatura prea ridicată constituie un factor de stres pentru scroafe (stres termic), cu
repercusiuni asupra lactaţiei, scăderea sub optimul termic pentru purcei înseamnă moartea
acestora.
Curăţenia boxelor de fătare se face de două ori pe zi şi, pe cît posibil, o curăţenie uscală.
În sistem gospodăresc, pentru aşternut se folosesc paie uscate şi nemucegăite, dacă este
posibil tocate. Acest aşternut va fi zilnic schimbat.

5.20.2. Activitatea din maternitate

Exploatarea industrială impune ca desfăşurarea actului fătării şi lactaţia să aibă loc în

spaţii special araenajate in mater-nităţi.
Din punct de vedere sanitar-veterinar, aceste spaţii se folosesc pe principiul „ t o t u l
plin-t o t ul gol". Acesl lucru reclamă o foarte buna organizare a circuitului reproductiv al
scroafelor şi o sincronizare între fazele fiziologice ale grupelor de. scroafe şi spaţiul de cazare.
Tchnologul trebuie să ţ i n ă cont de valoarea indicelui de fecunditate înregistrat în
unitatea pe care o conduce - astfel încît alcătui rea grupelor de montă să permită în final
formarea unei grupe de scroafe în ultimele zile de gestaţie numeric egală cu numărul de boxe de
fătare dintr-un compartiment de maternitate. În caz contrar, spaţiul de cazare din materni tate nu
este judicios folosit şi afectează sub aspect tehnologic şi economic întregul flux productiv al
unităţii.
Principiul de folosire a spaţiului de cazare,,totul plin-totul gol" obligă ca înainte de
populare compartimentul să fie riguros dezinfectat, folosirea făcîndu-se numai după un
prealabil control sanitar-veterinar. De asemenea, scroafelor din grupa ce urmează să fie
introdusă în maternitate li se face spălarea şi dezinfecţia trenului posterior Dezinfecţia
compartimentului, spălarea şi dezinsecţia scroafelor au rolul întreruperii evoluţiei lanţului
microbian, nu în totalitate dar într-un procent pozitiv satisfăcător.
In luncţie de sistemul de exploatare, de spaţiul de cazare de care beneficiază unitatea,
scroafele gestante se pot introduce în maternitate cu 2-3 zile - maximum 7 zile, înainte de fătare.
Introducerea scroafelor gestante cu numai 2-3 zile înainte de fătare este din punct de vedere
economic recomandabilă, deoarece permite o utilizare eficientă a spaţiului de cazare, iar din
punct de vedere al întreţinerii, nu obligăm scroafa la o staţionare în condiţiile de spaţiu impuse
de boxa de fătare, un timp prea îndelungat.
La această specie, actul fătării, în timp, durează mai mult decît la alte specii de fermă-
datorită numărului mare de produşi -dar frecvenţa distociilor este foarle mică datorită
conformaţiei bazinului şi a conductului pelvin. Timpul mediu de expulzare se încadrează între 60
şi 120 de minute, dar poate alinge şi 12 ore. Scroafele primipare fata într-un timp mai scurt
decît multiparele. Ca localizare în decursul unei zile calendaristice, fătarea are loc de regulă
atunci cînd s-a instalat liniştea în adăpost.
Cu toate facilităţile prezentate (fătări nedistocice, fără inconveniente pentru scroafă sau
purcel), din punct de vedere organizatoric, asistenţa îngrijitorului la fătare este absolut
obligatorie. Necesitatea prezenţei îngrijitorului este reclamată de faptul că :
— numărul de pierderi la fătare este mare ;
 — în general purceii sînt lipsiţi de vigurozitate ;
— necesitatea protejării termice ;
— igienizarea locului de expulzare plus a ugerului.

5.20.3. Întreţinerea şi îngrijirea noilor născuţi

Din momentul fătării şi pînă la înţărcare spţiul de cazare a purceilor este reprezentat de
boxa de fătare şi anume de cele două zone laterale spaţiului destinat scroafelor. Aceste zone, prin
îmbunătăţirile aduse cu timpul (pat cald, zonă de furajare şi adăpare ) oferă condiţiile necesare
cazării a 10-12 purcei pînă la vîrsta de 67 săptămîni.
După fătare, fiecare purcel este supus unei curăţenii corporale, în sensul unui masaj
corporal cu ajutorul unei cîrpe de sac şi îndepărtarea mucozită- ţilor, în special cele care
îngieunează respiraţia. Ombilicul este scurtat la 5-8 cm şi badijonat cu o soluţie de tinctură de
iod şi glicerină. De la sfîrşitul acestei operaţii şi până la terminaiea în totalitate a fătării,
purceii sunt ţinuţi sub zona de influenţă a unei surse de căldură.
Faptul că la purcei funcţia de termoreglare se manifestă după aproximativ 48 ore de la
fătare, impune luarea uuor măsuri organizatorice, în sensul încălzirii compartimentului de fătare.
în încăperile neîncălzite (~ 10°C), ca urmare a afecţiunii,,a frigore" moartea purceilor
survine la puţin timp după fătare. Maternităţile din sistemul de exploatare intensiv-
industrial sînt încălzite cu ajutorul aerotermelor, iar spaţiul rezervat purceilor din boxa de
fătare, cu ajutorul patului cald (pardoseală încălzită) plus o lampă cu bec infraroşu
(prezenţa ei se face simţită în sezonul rece al anului).
Pentru tehnolog, realizarea unei temperaturi optime, atît pentru scroafă (funcţia
lactogenă este tulburată de temperatura peste limitele normale ale mediului ambiant), cît şi
pentru primele zile de vială a purceilor, constituie o problemă de fineţe.
Este un fenomen bine cunoscut că dobândirea imunităţii pasive la nou-născuţi se face
aproape in întregime prin ingerarea colostrului matern. Cam 90% din purceii nou-născuţi lipsiţi
experimental de colostru mor înainte de înţărcare. La fătare purceii sînt expulzaţi într-un mediu
care, în genere, este mai rece decît uterul mamei. S-a demonstrat că întreţinerea purceilor nou-
născuţi într-un microciimat necorespunzător din punct de vedere termic de termină micşorarea
ingestiei de gamaglobuline colostrale. Mecanismul exact al acestei reduceri în ingestia
gamaglobulinelor nu este cunoscut, dar se presupune că stresul,,a frigore" fie că micşorează
ingestia cantitativă de colostru, fie că sporeşte rata catabolismului imunoglobulinelor care au
pătruns în cir-culaţia sistemică. De asemenea este posibil ca hipolermia cauzată de stres să
aibă drept consecinţă reducerea imunoglobulinelor secretate de scroafă în colostru şi în acelaşi
timp să se micşoreze şi rata absorbţiei lor la nivelul mu-coasei intestinale a noului-născut.
Cînd fătarea se încadrează în limitele de timp normale (aproximativ 120 de
minute), primul supt are loc după ce şi ultimul purcel a primit primul set de îngrijiri, iar spaţiul
în care a avut loc fălarea a fost atent curăţat.
Înainte ca purceii să sugă, mamoşul prin mulgerea fiecărei mamele, în-depărtează
primele jeturi de colostru care sînt încărcate de agenţi patogeni şi igienizează ugerul.
Dacă lotul de purcei nu este omogen din punct de vedere al greuiălii cor porale (purceii
subponderali sunt cei în greutate de sub 700 grame), cîteva zile la rînd, pînă la formarea
reflexului conditional, purceii slab dezvoltaţi sunt aşezaţi să sugă la sfîrcurile pectorale.
Purceii supranumerari, precum şi cei orfani sau cei ai scroafelor agalactice, după
perioada colostrală sunt trecuţi la scroafe doici.
Zilnic boxele de fătare sînt curăţate numai cu ajutorul mălurii şi razului. În cazul în care
a apărut diareea la purcei, podeaua boxei va fi foarte bine curăţată şi ştearsă cu o cârpă de sac
îmbibată într-o soluţie dezinfectantă. O grijă deosebită se va acorda curăţeniei jgheaburilor cu
furaje şi adăpătorilor.
 Din seria acţiunilor tehnice necesare a se executa amintim : individualizarea purceilor
-acţiune obligatorie pentru unităţile de elită, tăierea colţilor, amputarea cozii şi castrarea
masculilor. Această ultima acţiune este bine să se facă în intervalul 7-10 zile de viaţă ; sub 7
zile - este greu de efectuat - testiculele fiind nedezvoltate ; după — purceii suferă o stagnare în
creştere. Seria acestor acţiuni tehnice se completează prin intervenţia medicului veterinar în
sensul aplicării unei vitaminizări şi a preparatelor pe bază de fier .
Laptele pentru primele 5 zile de viaţă poate suplini necesarul de apă. După 4-5 zile,
organismul simte nevoia consumului de apă ; este greşită părerea că o data cu consumarea
furajului suplimentar, începe şi consumtil de apă. Lipsa apei de băut determină purceii să
consume urina din boxă, cauză frecventă a tulburărilor gastio-intestinale neonatale. În acest
sens este necesar ca în boxa de fătare să existe o sursă de apă potabilă accesibilă purceilor.
Starea de hipoglicemie apare în primele 48 ore de viaţă şi este cu atît mai evidentă
cu cât temperatura din adăpost este mai scăzută. Clinic se manifestă prin pierderea apetilului şi
nesiguranţă în mişcăii. Pievenirea apariţiei hipoglicemiei este posibilă prin asigurarea
temperaturii optime, prin sugerea colostrului (se asigură glucoza necesară cerinţelor
erergetice).
Purceii se nasc fără imunitate pasivă - practic fără nici o protecţie faţă de mediul
microbian înconjurător. Imunitatea pasivă se capătă numai prin ingerarea de colostru şi
numai în primele ore de viaţă (gamaglobuli nele îşi menţin integritatea structurală după
absorbţia intestina'ă). Faptul că imunitatea activă se manifestă abia după 4-5 săptămîni de
la naştere şi până la această vârstă numai cea pasivă poate proteja organisrmul animal de agenţii
patogeni amplifică importanţa administrării colostrului începînd cu primele ore de viaţă.
O altă cauză favorizantă pierderilor prin mortalitate a purceilor sugari o constituie
anemia feriprivă. Cantitatea de fier organic cu care se naşte purcelul nu acoperă necesităţile
oiganismn'ui decît pentru primele 8-10 zile de viaţă. Cantitatea respectivă este evaluată la cca 50
mg, din care 90% se găseşte în hemoglobină, iar restul în diferite organe şi ţesuturi, în principal
ficat, splină, rinichi. Nevoile organismului înseamnă creşterea cantităţii de sînge - de hematii şi
implicit de fier necesar formării de hemoglobină. Faptul că un kilogram spor de creşteie în
greutate obligă şi un consum de 21 mg fier, laptele matern oferind numai 1 mg fier/zi,
determină ca rezerva să se epuizeze rapid. Singura cale de ieşire din impaso con stituie
administrarea de fier organic, sub diferite forme de prezentare, dar care să conţină cca 100 mg
Fe/ml Administrarea se face prin injecţii intramusculare, cîte 1-2 ml la 3-5 zile după fătare sau 1
ml în ziua a 4-a şi 1 ml în ziua a 12-a după fătare.
Clinic se manifestă prin paloarea deosebită a pielii şi mucoaselor, urechi străvezii, părul
zburlit, pielea îngroşată şi încreţită în jurul gîtului, evidente eforturi în respiraţie.
De regulă bolile prezentate se asociază cu afecţiuni digestive, respiratorii.
Diareea este boala care determină cele mai importante pierderi de purcei sugari, ea fiind
declanşată în primul rînd de :
— nerespectarea regulilor de igienă alimentară ;
— furajarea necorespunzătoare a scroafei şi indirect schimbarea compo-
ziţiei laptelui ;
— ingerarea unei cantităţi prea mari de lapte în primele zile de viaţă ;
— lipsa apei potabile ;
— microclimat necorespunzător ;
—infecţii provocate de diferite virusuri (gastroenterită contogioasă).
Bolile respiratorii de regulă urmează celor digestive.
Tot în genul afecţiunilor gastrointestinale se manifestă şi criza de în ţărcare. Intensitatea
ei depinde de modul cum a fost pregătită această operaţiune, de gradul de obişnuire a purceilor
cu furajul combinat.
 Pe lîngă cele prezentate tot ca factori posibili de a deveni favorizanţi pierderilor de
purcei sugari se mai pot enumera : vilalitatea purceilor la naş tere, numărul de purcei din lotul
de fătare, starea de sănătate a scroafelor şi vârsta acestora, alimentaţia scroafelor şi anotimpul.
Vilalitatea purceilor este într-o strînsă corelaţie cu numărul de purcei fătaţi şi cu
greutatea purceilor la fătare.
Din loturile de purcei care înregistrează un număr mai mare de 12 capete/fătare, se
înţarcă de regulă cca 9 capete. Acest lucru nu se daloreşte numai faptului că numărul mare de
purcei depăşeşte numărul de sfîrâcuri ale scroafei, dar şi faptului că greutatea purceilor la
fătare este mică, plus vigurozitatea redusă.
În cadrul unui lot purceii înregistrează diferite greutăţi (700—1 100 grame)
Cei cu greutatea nonnală (cca 1 kg) au şansele cele mai mari de supravieţuire.
Vîrsta scroafelor, starea de sănătate, alimentaţia, toate devin factori favorizanţi ai
pierderilor când acestea, într-un mod sau altul afectează în principal producţia de lapte.
Schimbările calitative ale furajului scroafelor sau alte accidente din furajarea
scroafelor se repercutează asupra producţiei de lapte — mai ales calitativ şi cu efecte negative
asupra purceilor.
Anotimpul devine un factor favorizant al pierderilor atunci când din punct de vedere
tehnic nu se pot realiza condiţiile de microclimat impuse de biologia creşterii purceilor.

5.20.4. Întreţinerea şi îngrijirea purceilor după înţărcare

Pentru tineretul porcin creşa constituie, după maternitate, al doilea spaţiu de

cazare, sector care prin măsurile organizatorice cu aspect tehnic şi economic joacă un rol
important în procesul creşterii corporate.
În atenţia tehnologului va s t a în permanenţă cantitatea şi calitatea nutreţului
combinat administrat purceilor înţărcaţi, suprafaţa optima pe cap de animal, parametrii de
microclimat, toate acestea permiţând tineretului porcin să realizeze sporuri medii zilnice de
creştere în greutatede peste 300 grame, cu un consum specific de 2,5—3,0 kg nutreţ
combinat.
Cazarea purceilor înţărcaţi
In tehnologia de exploatare din sectorul creşă, tehnologie valabilă în condiţiile
înţărcării la 5-6 săptămîni, încă mai există incertitudini asupra faptului dacă este bine sau nu să
se scoată din maternitate în aceeaşi zi şi scroafa şi purceii înţărcaţi sau aceştia să mai ră mână în
boxele de fătare cîteva zile. De asemenea, dacă după scoaterea scroa felor, în varianta că purceii
mai sunt cazaţi cîteva zile în maternitate să se facă sau nu înfrăţirea acestora (unirea a 2 sau 3
loturi de fătare, prin scoaterea pereţilor despărţitori ai boxelor de fătare).
Pentru sistemul industrial de creştere -adoptarea acestei soluţii im pune mărirea
spaţiului de cazare din maternităţi cu aproape 19% (boxe de fătare), în schimb pentru sistemul
semiintensiv sau extensiv, unde de regulă fătările sînt comasate în două sezoane ale anului,
folosirea în felul acesta a spaţiului de cazare este optima.
Înainte de populare, întreg spaţiul de cazare din creşă este supus unei severe
dezinfecţii.
Purceii înţărcaţi sînt cântăriţi-lotizaţi după greutate- astfel încât să nu existe
diferenţe mai mari de 1 kg între indivizi. Totodată se face şi separarea sexelor, chiar şi atunci
când masculii sunt castraţi (rit.mul de creştere diferit). în vederea atenuării luptei în stabilirea
noii ierarhii de grup, Deoarece în perioada de staţionare în creşă apar frecvente accidente,
stagnări în creştere sau pentru diverse intervenţii pe loturile existente, se va Iăsa 1-2 boxe
nepopulate.
 CAPITOLUL 6

Gestionarea gunoiului de grajd

Depozitarea gunoiului de grajd trebuie să respecte un set de reguli stabilite de specialiști și

aprobate de către autorități. Orice abatatere de la aceste reglementări aduce cu sine sacționarea
fermierului la plata subvențiilor pe motiv că acesta nu a respectat normele de ecocondiționalitate,
respectiv acele norme menite să protejeze apele de poluarea cu nitrați din surse agricole.

În scopul protecţiei tuturor resurselor de apă împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse
agricole, conform Codului de bune practici agricole, fermierii au următoarele obligaţii:
Să dispună de capacităţi de depozitare a gunoiului de grajd fără defecte structurale, a căror
mărime trebuie să depăşească necesarul de stocare a gunoiului de grajd, ţinând seama de perioada cea
mai lungă de interdicţie pentru aplicarea îngrăşămintelor organice pe terenul agricol.
Depozitarea gunoiului de grajd se poate face în depozite permanente (sistem individual şi/sau
comunal) sau depozite temporare în câmp, pe terenul pe care va fi împrăştiat.
Depozitele permanente (platforme special amenajate) pentru exploataţiile cu un număr mare
de animale sunt construite din beton, hidroizolate la pardoseală şi prevăzute cu pereţi de sprijin înalţi
de 2 metri, de asemenea hidroizolaţi, şi cu praguri de reţinere a efluentului şi canale de scurgere a
acestuia către un bazin de retenţie.
Platformele trebuie amplasate la o distanţă de cel puţin 50 m faţă de locuinţe şi sursele de apă
potabilă, să aibă o capacitate suficientă de stocare, să aibă drumuri de acces şi să nu fie amplasate pe
terenuri situate în apropierea cursurilor de apă sau cu apă freatică la mică adâncime.
Capacitatea de stocare a platformelor depinde de numărul de animale din fermă, sistemul de
creştere al animalelor (cu sau fără aşternut) şi perioada maximă de stocare, determinată de perioada
de interdicţie pentru aplicarea în teren a gunoiului de grajd.
Baza platformei trebuie să aibă o înclinare de cca 2-3% spre una din marginile
platformei, unde se amplasează un bazin de colectare a mustului de gunoi rezultat în timpul
fermentării.
Capacitatea bazinului de colectare se stabileşte în funcţie de capacitatea platformei (cca 4-5
m3 pentru fiecare 100 t gunoi proaspăt) şi de ritmul de evacuare a mustului de gunoi (o dată sau de
mai multe ori pe an).

Definitii termeni specifici 

Dejecţii (îngrăşământ natural) – excremente animaliere, purin şi resturi de furaje şi apă din
scurgerile de la sistemul de alimentare cu apă al adăposturilor pentru animale dintr-o fermă
destinate utilizării în agricultură (Directiva Consiliului 91/676/CEE din 12 Decembrie 1991).
Gunoi de grajd – excremente animale solide şi lichide amestecate cu materiale folosite ca aşternut
(de exemplu paie), inclusiv într-o formă procesată şi folosit ca îngrăşământ organic
Tulbureală – Îngrăşământ organic natural care constă dintr-un amestec de dejecţii animale, lichide
şi solide cu apa de ploaie sau de canal, iar în unele cazuri şi cu o cantitate mică de paie tocate, praf
de turbă, rumeguş şi nutreţul care rămâne de la hrana animalelor.
Platformă de depozitare a gunoiului de grajd solid (bălegar) – o construcţie exterioară legată
tehnologic şi funcţional de un adăpost pentru animale, destinată depozitării gunoiului. Platforma
include: o suprafaţă de stocare din beton cu pantă către o fosă colectoare şi un rezervor pentru
dejecţii lichide pentru stocarea fracţiunilor lichide din bălegar decantate prin intermediul fosei
colectoare.
 6.1. Depozitarea temporară a gunoiului de grajd în câmp

În unele cazuri, este necesară depozitarea temporară pe câmp, din motive de transport sau de
capacităţi limitate de depozitare în gospodăria proprie, însă numai după verificarea faptului că nu
există un risc de poluare a cursurilor de apă sau drenurilor din câmp, respectând următoarele cerinţe
referitoare la gunoiul de grajd:
-gunoiul de grajd se va depozita numai pe terenul pe care va fi împrăştiat;
-cantitatea depozitată nu poate depăşi cantitatea totală de gunoi de grajd care ar trebui aplicată pe
întreaga suprafaţă a terenului, calculată pe baza standardelor privind cantităţile maxime de
îngrăşăminte cu azot ce pot fi aplicate pe teren;
-gunoiul de grajd nu poate fi depozitat în grămezi temporare mai mult de un an de zile, fiind
depozitat în fiecare an în locaţii diferite;
Depozitele temporare de gunoi de grajd se vor amplasa:
• la cel puţin 20 m de cursurile de apă, drenuri deschise;
• la cel puţin 50 m faţă de foraje hidrogeologice, puţuri sau izvoare;
• la cel puţin 250 m de orice foraj sau fântână utilizată pentru furnizarea publică de apă
potabilă.
Se recomandă ca la baza depozitului temporar de gunoi de grajd să fie amplasată o folie
impermeabilă peste care să fie pus un pat de paie sau alte materii organice, în mod deosebit în cazul
în care gunoiul de grajd prezintă un grad ridicat de umiditate.
de asemenea, se recomandă ca laturile depozitului (îndeosebi cele situate în josul pantei) să
fie înconjurate de un strat de paie.
este interzisă realizarea grămezilor temporare de gunoi pe terenuri inundabile.
Atenție! Depozitarea în câmp a gunoiului de grajd şi a compostului trebuie evitată pe cât
posibil, deoarece sporeşte riscul de pierdere a nutrienţilor prin scurgere la suprafaţă, infiltrare şi
volatilizare, diminuându-se astfel calităţile de fertilitate şi sporind riscul de poluare.
Depozitarea şi procesarea gunoiului de grajd din fermele cu un număr de animale de până la
100 de Unități Vită Mare (UVM) se poate face pe platforme individuale sau în platforme comunale
(colective).

Platformele comunale de gunoi de grajd sunt foarte utile acolo unde condiţiile de depozitare
individuală nu există sau nu oferă suficientă siguranţă, sau unde este necesară co-procesarea unor
cantităţi mari de reziduuri organice menajere.
Pentru fermele cu peste 100 UVM depozitarea şi procesarea gunoiului de grajd se face în
conformitate cu cerinţele acordului de mediu eliberat pentru ferma respectivă. Depozitarea şi
procesarea gunoiului de grajd pe platforme individuale se face luând în considerare factori ca:
accesibilitatea, distanţa faţă de grajduri şi locuinţă, pentru transportul şi gestionarea eficientă şi
confortabilă a gunoiului de grajd, a resturilor organice şi a compostului, cu risc şi neplăceri minime
pentru fermier şi vecini.
 Spaţiul de depozitare trebuie amenajat la cel puţin 100 m faţă de canale, râuri, iazuri sau alte
corpuri de apă, şi la o distanţă de minim 50 m faţă de sursele de apă potabilă. Înainte de stabilirea
locaţiei, proprietarul trebuie să analizeze modul de curgere pe parcelă şi să se asigure că instalează
adăpostul pentru depozitarea bălegarului în aval faţă de fântâni şi direcţia de curgere a apei freatice.
Locul de depozitare va avea o bază din material impermeabil cum ar fi o placă de beton sau un pat
impermeabil cum ar fi polietilena cu densitate mare. Lichidul drenat din grămadă, dacă există, trebuie
colectat pe cât posibil şi reintrodus în grămadă.
Pentru o depozitare adecvată şi sigură, trebuie asigurată o capacitate suficientă, care depinde
în principal de numărul şi speciile de animale deţinute, de tipul de bălegar produs şi de durata
necesară de stocare. Durata necesară de stocare depinde de managementul gunoiului de grajd după
perioada de stocare în sistemele individuale de depozitare.
Indiferent de tipul de depozitare, este important să se ia următoarele măsuri necesare
prevenirii pierderii materiei organice şi nutrienţilor în apa subterană, sol sau apa de suprafaţă:
 depozitarea gunoiului să se facă pe un pat impermeabil sau pe un strat absorbant
suficient de gros alcătuit din sol, paie, rumeguş, fragmente de lemn sau scoarţă de copac;
 să se asigure protecţie împotriva excesului de umezeală din precipitaţii sau scurgere la
suprafaţă;
 dacă este posibil, să se prevadă un recipient cu capacitatea de cca 50 de litri pentru
fiecare tonă de material pentru captarea şi colectarea lichidelor drenate din gunoiul de grajd, în
special în timpul precipitaţiilor abundente.

6.2.Sisteme de depozitare a gunoiului de grajd în gospodărie

Există multe sisteme de depozitare şi compostare eficientă şi sigură a gunoiului de grajd şi a
reziduurilor menajere organice în gospodărie, de la cele elementare şi ieftine până la cele sofisticate
şi mai scumpe.
Acestea trebuie să asigure capacitatea necesară pentru depozitarea gunoiului de grajd şi a
reziduurilor organice pe perioada când împrăştierea este interzisă, toate sistemele trebuind să
îndeplinească următoarele condiţii generale:
 să protejeze solul, apa subterană şi apa de suprafaţă împotriva infiltraţiilor nutrienţilor
şi împotriva scurgerilor de efluenţi;
 să evite pe cât posibil uscarea excesivă a grămezii, prin protejarea materialelor
împotriva razelor directe ale soarelui;
 să permită amestecarea materialelor la intervale regulate pentru înlesnirea proceselor
de compostare;
 să fie amplasate departe de apele de suprafaţă, fântâni şi alte zone sensibile; distanţa
minimă depinde de tipul de sistem de depozitare;
 să fie echipate cu un bazin de colectare a materialelor lichide, în special în timpul
căderii precipitaţiilor;
 este de preferat ca spaţiile de depozitare să fie dotate cu acoperiş pentru a evita
spălarea materialelor de către ploile abundente şi încetinirea procesului de compostare.
Pentru atingerea unor temperaturi de compostare suficient de mari pentru a distruge
paraziţii, bacteriile şi seminţele de buruieni, grămada de material de compostat trebuie să fie de cel
puţin 1 m înălţime. Din motive practice, şi pentru a menţine o bună aeraţie, înălţimea grămezii nu
trebuie să depăşească 1,5 m.
Spaţiile de depozitare şi compostare pot fi construite din materiale diverse, atâta timp cât
sistemul garantează îndeplinirea condiţiilor de mai sus. Posibilele materiale sunt lemnul, plasa de
sârmă, betonul sau plasticul, sau combinaţii dintre acestea. În funcţie de condiţiile geografice,
mijloacele financiare şi perspectivele pe termen lung, fermierii pot prefera un sistem simplu şi ieftin
care necesită un volum de muncă mai mare pentru funcţionare şi întreţinere, sau să investească în
materiale mai scumpe dar durabile ce oferă garanţii mai bune pentru mediu şi volum mai mic de
muncă.
Iată câteva exemple de sisteme ce îndeplinesc condiţiile de bază, considerate fezabile în
condiţiile economice actuale ale spaţiului rural din România:
Grămezi de compost neacoperite, pe folii de plastic
Un sistem de rotaţie a două sau preferabil trei compartimente permite umplerea primului
compartiment cu materiale proaspete, apoi al doilea şi al treilea. La timpul când ultimul
compartiment este încărcat, conţinutul primului este descompus suficient pentru a fi utilizat în
grădină sau pe câmp. Pentru accelerarea compostării, conţinutul unui compartiment poate fi răsturnat
în altul apoi în al treilea. Primul dintre ele va primi aşadar întotdeauna numai material proaspăt.
Consiliului local al Comunei/Orașului _____________
Aprobat în ședinta Consiliului local al Comunei/Orașului _____________
prin hotărârea nr. _______ din ____________

6.3. Planul local de actiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din
surse agricole
6.3.1. Intocmirea Planului de actiune pentru protecţia apelor
împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole

PLAN LOCAL DE ACŢIUNE

pentru protecţia apelor
împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole

Întocmit în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din DECIZIA nr.

221.983/GC/12.06.2013 a COMISIEI PENTRU APLICAREA PLANULUI DE ACTIUNE PENTRU
PROTECTIA APELOR IMPOTRIVA POLUARII CU NITRATI DIN SURSE AGRICOLE,
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

Comuna/orașul ...
Județul ...
Localitatea, ferma, exploataţia agricolă, ...
proprietar
Coordonate Sediul administrativ ...
geografice
Sediul fermei ...

Primar ...
Reprezentant al consiliului local ...
OSPA ...

...
FERMIER / ADMINISTRATOR AL
...
EXPLOATAŢIEI AGRICOLE

Data:
 INTRODUCERE

Comuna/orașul: ______________
Judeţul: __________

Comuna/orașul _____________ are în componență _______ cartiere/sate: ........... .................

Populaţia comunei/orașului ___________ la data de ___/___/2018: ____ locuitori.

Comuna/orașul (localitatea) are/nu are reţea de alimentare cu apă potabilă, are/nu are sistem
de canalizare a apelor uzate.

CONDIȚII NATURALE

Relief
Din punct de vedere al formei principale de relief localitatea _____________ se încadrează
în categoria câmpie.

Clima
Clima caracteristica pentru localitatea ____________ este ______________
Hidrologie

Resursele de apa de suprafaţa (râuri/pârâuri/lacuri) de pe teritoriul localității ____________

sunt:

Râul ...
...
Pârâul ...
...
Lacul ...

Soluri

Pe teritoriul comunei/orașului _____________, există următoarele tipuri de sol:

Tip de sol suprafaţa textura Observaţii

Regosol Lm/LN localizat pe versanti, potenţial de spalare a azotului

Erodosol LN/LN către resursele de apă
Aluviosol LN/LN localizate pe vai, terase, au permeabilitate buna si
 potenţial de levigare a azotului către resursele de
Eutricambosol Lm/Lm
apă
Preluvosol LA/LA
Luvosol AL/LA
localizate pe terase, platou, câmpie, cu
Planosol LA/AL permeabilitate redusa şi potenţial mic de levigare a
LA/LA azotului către resursele de apă
Vertosol
Stagnosol LA/AL
localizate pe vai, apa freatica la mica adancime si
Gleiosol LA/LA potenţial ridicat de levigare a azotului către
resursele de apă
Alte tipuri de sol - -

Din punct de vedere al claselor de calitate, terenul arabil al comunei/orașului ___________

se încadrează astfel:

Clasa de calitate Suprafaţa (ha)

I ...
II ...
III ...
IV ...
V ...

Potențialul de producție al solurilor, utilizând o tehnologie medie în regim neirigat pentru

principalele culturi agricole, se prezintă astfel:

Nota de Producţia maximă

Cultura
bonitare* (kg/ha)**
GRIU 57 4.576
ORZ 56 5.478
PORUMB 54 5.936
FLOAREA SOARELUI 45 2.220
SOIA 53 3.206
MAZĂRE 57 2.915
FASOLE 57 2.117
SFECLA DE ZAHĂR 52 43.141
CARTOF 34 24.083
RAPITA DE TOAMNA 57 1.866
IN ULEI 52 1.057
IN FUIOR 48 4.947
LUCERNA 51 35.649
TRIFOI 54 24.521
PASUNI 56 16.215
FINEŢE 43 12.363

* Conform studiilor pedologice din baza de date a OSPA ___________

 ** kg/ha = nota bonitare x kg produs pe punct de bonitare***
*** Sursa: Studiul privind determinarea zonelor de potential, a zonelor geografice si a
marjelor brute standard unitare pentru intocmirea proiectelor din cadrul măsurii 3.1 - Investitii in
exploatatii agricole din PNDR 2007-2013, Institutul de Cercetari pentru Pedologie și Agrochimie -
ICPA București și Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Economie Agrară - ICDEA, 2003.

Nivelul producțiiilor realizate este în deplină concordanţă cu tehnologia aplicată. Prin

tehnologii de cultură superioare, producţiile realizate pot înregistra creșteri însemnate.

UTILIZAREA TERENULUI AGRICOL

Pe teritoriul comunei/orașului ____________ utilizarea terenului agricol, conform datelor

furnizate prin raportările statistice locale, se prezintă astfel:
- arabil: .............
- livezi: .............
- păşuni: ............
- fineţe: .............
Suprafaţa de teren intravilan a comunei/orașului este de _______ ha, din care ______ ha
teren agricol.
Suprafeţele cultivate și producţiile obţinute la principalele culturi agricole în anul _______
la nivelul comunei/orașului ______________:

Suprafaţa Producţia
Cultura cultivată
Total tone Kg/ha
ha
GRIU ... ... ...
ORZ
PORUMB
FLOAREA SOARELUI
SOIA
MAZĂRE
FASOLE
SFECLA DE ZAHĂR
CARTOF
RAPITA DE TOAMNA
IN ULEI
IN FUIOR
LUCERNA
TRIFOI
PASUNI
FINEŢE
Fructe
Legume
 Sursa: înregistrările statistice AGR. 1 și 2 din anul ______
STRUCTURA EFECTIVELOR DE ANIMALE

Greutate Numărul de animale / păsări

Specificare
corporală
(categorii de animale pe În
medie
specii) gospodăriile În ferme TOTAL
(Kg) populaţiei
BOVINE
Vaci pentru lapte 500 ... ... ...
Vaci pentru lapte 600
Juninci gestante 450
Juninci de 12-18 luni 350
Viţea de 6-12 luni 250
Viţel de până la 6 luni 100
Tăuraş la 12 luni 375
Taur adult 900
PORCINE
Scroafă 175 ... ... ...
Vier adult 200
Pucel sugar de până la 8 săpt. 10
Purcel înţărcat de 2-4- luni 35
Grăsun 70
CABALINE
Armăsar 600 ... ... ...
Iapă şi cal castrat 600
Mânz de peste 2 ani 500
Mânz de 1-2 ani 400
Mânz de 6-12 luni 300
Mânz de până la 6 luni 150
OVINE
Oaie mamă, berbec, batal de ... ... ...
60
12 luni
Miel de 3-5 luni 25
Mioară la 12 luni 50
Berbec şi batal 100
PĂSĂRI
Găină outoare adultă 1,8 ... ... ...
Găină adultă destinată
3,2
sacrificării
Pui de carne 1,6
Curcani adulti 13
Curci adulte 7
Răţă adultă 3,5
Gâscă adultă 6

Sursa: înregistrările statistice şi registrele agricole din anul _______

 SITUAȚIA EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE

Situația exploataţiilor agricole care desfășoară activități de creșterea animalelor și cultivarea

suprafețelor de teren agricol (utilizează îngrăşăminte organice și minerale în scopul producției
agricole) la nivelul localității va fi întocmită după modelul stabilit în anexa 1, aplicând coeficienții de
conversie a efectivelor de animale în UVM prevăzuți în anexa 2.

6.3.2. Aplicarea Planului de actiune pentru protecţia apelor

împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole

Comuna/Orașul ________________

Planul local de acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați din surse agricole
este OBLIGATORIU pentru autoritățile administrației publice locale ale comunelor, orașelor și
municipiilor și pentru deținatorii exploatațiilor agricole (ferme comerciale, ferme familiale și
gospodării individuale) ce desfășoară activități de cultivare a terenului agricol și creșterea animalelor
în scopul producției.

1. Activități principale - obligații ale autorității administratiei publice locale

În scopul aplicării Programului de acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării cu

nitrați din surse agricole, autoritatea administraţiei publice locale a comunei/orașului
_______________ realizează următoarele activități:
a) întocmește lista exploataţiilor agricole care dețin animale şi care utilizează îngrăşăminte
organice în scopul producției agricole la nivelul localității (anexa 1), cu obligația revizuirii anuale a
acesteia.
Termen: 31.12.2013
Răspunde: ____________ - primarul localităţii

b) calculează efectivul de animale în echivalent UVM (anexa 2) şi presiunea exercitată de

azotul provenit din îngrăşăminte organice la nivelul localităţii, pe exploataţii agricole (anexa 3), cu
obligația revizuirii anuale a acestora, sub îndrumarea tehnică a OSPA.
Termen: 31.12.2013
Răspunde: ____________ - primarul localităţii

c) asigură informarea fermierilor (proprietari/administratori ai exploataţiilor agricole) cu

privire la Codul de bune practici agricole și Programul de acțiune pentru protecția apelor împotriva
poluării cu nitrați din surse agricole și pune la dispoziția acestora orice mijloace de informare în acest
scop (ghiduri, broșuri, pliante etc.).
Termen: permanent
Răspunde: _____________ - primarul localităţii

d) aduce la cunoștința fermierilor (proprietari/administratori ai exploataţiilor agricole), prin

orice mijloace de informare/comunicare, prevederile legislației în domeniul protecției mediului:
 – obligația deținerii unui plan de acțiune la nivel de fermă care asigură aplicarea celor
mai bune practici pentru managementul dejecțiilor animaliere provenite din fermă/gospodăria
individuală;
– obligația aplicării măsurilor din planul local de acțiune de către toți fermierii, persoane
fizice sau juridice/grupuri de persoane fizice sau juridice, deținători de exploatații agricole (ferme
comerciale, ferme familiale, gospodarii individuale) care desfășoară activități de creșterea animalelor
și cultivarea terenurilor agricole;
– prevederile dispozitiei nr. ___________ emisă de primarul localității și anexată la
planul local de acțiune, cu privire la sistemul de colectare, depozitare și procesare a gunoiului de
grajd din exploatatiile agricole care nu necesită acord de mediu (sistem comunal în platformă
amenajată, sistem individual conform specificațiilor tehnice din anexa 4 sau o combinatie a celor
două sisteme);
– obligația deținătorilor de exploatații agricole care, potrivit legislației în domeniul
mediului, necesită acord/aviz de mediu cu privire la depozitarea și procesarea gunoiul de grajd
conform condițiilor stabilite de autoritatea locală pentru mediu.
Planul de management al gunoiului de grajd din exploataţiile agricole se va elabora sub
îndrumarea tehnică a OSPA _____________ pe baza studiilor agrochimice elaborate periodic, la
interval de 4 ani.
Termen: 31.12.2013 şi permanent
Răspunde: ______________ - primarul localităţii

2. Amplasarea şi dimensionarea spaţiilor de depozitare a gunoiului de grajd

Amplasarea şi dimensionarea spaţiilor de depozitare a gunoiului de grajd (platforme

comunale sau sisteme individuale) se face cu respectarea următoarelor norme specifice:
a) NU se amplasează spaţii pentru depozitarea gunoiului de grajd:
– în zone cu risc de inundaţie;
– în zone cu apă freatică la mică adâncime (mai puţin de 2 m) - în zone cu precipitaţii
excesive;
– în apropierea pădurilor, (amoniacul degajat în atmosferă este toxic pentru arbori, în
special pentru speciile răşinoase);
– la o distanţă mai mică de 50 m faţă de locuinţe şi resursele de apă potabilă. (În cazul în
care nu este posibilă respectarea acestei distanţe, se va amplasa la cel mai depărtat punct în aval de
sursa de apă);
– a distanţa mai mare de 100 m faţă de zona de protecţie a cursului de apă;
b) dimensiunea platformelor pentru stocarea gunoiului de grajd se stabileşte în funcţie de
cantitatea de gunoi, calculată conform anexa 5, avand în vedere urmatoarele condiţii;
– grosime maximă depozitare de aproximativ 1,5-2 m, ceea ce înseamnă că pentru
fiecare m3 de gunoi trebuie prevăzută o suprafaţă netă de 0,5-0,75 m2;
– suprafaţa totală pentru stocarea gunoiului de grajd trebuie să fie de 1,5-2 ori mai mare
decât suprafaţa netă.

Estimarea spaţiului necesar de depozitare are în vedere numărul de animale, se utilizează

următoarele valori privind producţia zilnică de gunoi (inclusiv aşternutul) pe cap de animal şi
volumul gunoiului care trebuie stocat pe cap de animal şi se calculează conform anexei 5.
Termen: _________ / permanent
Răspunde: ________________ - primarul localităţii
- aparatul de specialitate desemnat de primar
- proprietarii/administratorii/reprezentanţii exploataţiilor agricole
 3. Perioada de interdicţie în aplicarea îngrașămintelor organice și/sau minerale

Perioada de interdicţie în aplicarea îngrășămintelor organice și/sau minerale pe terenul

agricol, pe tipuri de ingrasaminte si culturi, conform programului de actiune, sunt prezentate în
tabelul 1.

Tabelul 1 - Perioada de interdicţie în aplicarea îngrășămintelor

Tipul culturii și modul de Începutul Sfârșitul

Tipul de îngrașământ utilizare a terenului perioadei de perioadei de
(arabil, păşuni) interdicție interdicție
Ingrășământ organic solid Teren arabil și pășuni 1 noiembrie 15 martie
Ingrășăminte minerale și Culturi de toamna 1 noiembrie 1 martie
ingrășăminte organice Alte culturi 1 octombrie 15 martie
lichide/ semilichide Pășuni 1 octombrie 15 martie

• NU se aplică îngrăşăminte organice şi/sau minerale pe terenul agricol în perioadele de

interdicție şi în perioadele când riscul de percolare/scurgere la suprafaţă este mare.
• Se va respecta cu strictețe CALENDARUL perioadelor de interdicție pentru aplicarea
îngrăşămintelor pe terenuri agricole (anexa 6).
Termen: permanent
Răspunde: _____________ - primarul localităţii
- aparatul de specialitate desemnat de primar
- proprietarii/administratorii/reprezentanţii exploataţiilor agricole
4. Aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale pe terenul agricol

Aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale pe terenul agricol se realizează cu

respectarea următoarelor RESTRICŢII:
a) pe terenuri în pantă:
– NU SE APLICĂ ÎNGRĂŞĂMINTE, în mod deosebit dejecţii lichide când sunt
prognozate precipitaţii abundente;
– îngrăşămintele aplicate se încorporează în sol imediat după aplicare (maxim 24 ore), la
adâncime mai mare (nu superficial);
– în funcţie de panta terenului utilizat ca arabil, se recomandă menţinerea culturilor de
toamnă sau a culturilor acoperitoare pe suprafaţa de:
 minim 20% din suprafaţă, pe terenurile arabile cu pantă de 2-8%,
 minim 25% din suprafaţă, pe terenurile arabile cu pantă de 8-15%,
 peste 30% din suprafaţă, pe terenurile arabile cu pantă peste 15%;
- lucrările agricole se vor efectua conform tehnologiilor de utilizare a terenurilor în pantă
(întoarcerea brazdei în amonte, efectuarea lucrarilor numai pe curbe de nivel etc.);

b) pe terenuri saturate cu apă, îngheţate, acoperite cu zăpadă:

– NU SE APLICĂ îngrăşăminte de natură animală;
– aplicarea îngrăşămintelor pe astfel de soluri se face numai când umiditatea este la
nivelul capacităţii de câmp pentru apă (solul retine durabil apa, după ce umiditatea în exces a fost
drenată);
– ESTE INTERZISĂ depozitarea gunoiului în zonele inundabile;
 – fertilizarea solurilor cultivate cu orez se face cu 2-3 zile înainte de inundare şi numai
cu îngraşăminte cu azot aminacal sau amidic;

c) pe terenurile situate în vecinătatea cursurilor de apă sau a captărilor de apă potabilă, unde
sunt instituite zone de protectie în scopul asigurării protecţiei albiilor, malurilor, construcţiilor
hidrotehnice şi îmbunătăţirii regimului de curgere al apelor, conform art. 40 și anexa 2 din Legea
apelor nr. 107/1996 actualizată (tabelul 2).

d) pe terenuri cu pajişti permanente (păşuni, fâneţe):

– cantitatea MAXIMĂ de azot care se poate aplica pe aceste terenuri este de 170
kg/ha/an sau în acord cu recomandările din studiul agrochimic;
– aplicarea îngrăşămintelor se face de regulă primăvara, în perioada permisă (chiar dacă
unele specii pornesc în vegetaţie la temperaturi mai mici de 5 0C);
– aplicarea îngrăşămintelor se face după precipitaţii abundente, la 3-5 zile după coasă
sau păşunat.
Termen: permanent
Răspunde: _______________ - primarul localităţii
- aparatul de specialitate desemnat de primar
- proprietarii/administratorii/reprezentanţii exploataţiilor agricole

Tabelul 2 - Zone de protectie sanitară și hidrogeologică

Laţimea cursului de apă (m) / Lățimea zonei de protecţie
alte specificaţii (m)
A. Cursuri de apă regularizate:
sub 10 2
10-50 3
peste 50 5
B. Cursuri de apă neregularizate:
sub 10 5
10-50 15
peste 50 20
C. Alte situaţii:
Cursuri de apă îndiguite Distanţa dig-mal (dacă este mai mică de 50 m
Lacuri naturale 5 m, la care se adauga după caz alte zone de
protecţie (sanitară, hidrologică, terapeutică etc.)
Lacuri de acumulare Între nivelul normal de retenţie şi cota
coronamentului
De-a lungul digurilor 4 (spre interior)
De-a lungul canalelor de derivaţie de debite 3
Baraje 20 (în jurul lor)
Borne microtriangulaţie, foraje de drenaj,
1
foraje hidrogeologice, aparate masură debite
Foraje hidrogeologice de retea naţională 1,5
D. Fâşii de protecţie:
Pentru terenuri în pantă peste 12% (panta
1
medie blocului fizic)
Pentru terenuri în pantă până la 12% (panta
3
medie a blocului fizic)
 NOTĂ:
• Zonele de protecţie se măsoară astfel: a) la cursurile de apă, începând de la limita
albiei minore; b) la lacurile naturale, de la nivelul mediu; c) la alte lucrări hidrotehnice, de la limita
zonei de construcţie.
• Zona de protecţie sanitară la instalaţiile de alimentare cu apă se stabileşte de
autoritatea publică centrală în domeniul sănătăţii.
• ESTE INTERZISĂ utilizarea îngrăşămintelor de orice fel în zonele de protecţie
instituite în condițiile legii.

5. Aplicarea îngrăşămintelor cu AZOT

a) aplicarea îngrăşămintelor minerale cu AZOT şi a îngrăşămintelor organice solide, lichide
sau semilichide (gunoi de grajd, compost, alte îngrăşăminte organice) pe terenul agricol (arabil,
păşuni, fâneţe) se face conform recomandarilor din studiile agrochimice, având în vedere:
– doza recomandată, în acord cu starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive,
cultura și specificul acesteia, producţia planificată, tipul de sol şi caracteristicile acestuia;
– epoca optimă de aplicare, în acord cu cerinţele plantelor, perioada de semănat,
perioadele de interdicţie;
– metoda de aplicare, în acord cu tipul de îngrăşământ, caracteristicele solului, utilizarea
irigării etc.

b) pentru exploataţiile agricole care practică agricultura în sistem irigat şi care necesită
cantităţi mai mari de azot decât limita maximă admisă - 170 kg/ha/an provenit din îngraşăminte
organice şi minerale, este OBLIGATORIE întocmirea și respectarea planului de fertilizare (anexa 7).
c) exploataţiile agricole care nu dețin un plan de fertilizare, până la elaborarea acestuia, vor
aplica îngrăşăminte organice şi minerale în doze maxime conform standardelor stabilite în tabelele de
mai jos:

• pentru terenurile cu pante mai mici de 8% standardele privind cantităţile maxime de

îngrăşăminte cu azot (minerale + organice) care pot fi aplicate pe teren sunt prezentate în tabelul de
mai jos.

Porumb Alte Floarea Sfecla de

Grâu Cartofi Legume Păşuni
boabe cereale soarelui zahar
KgN/ha/ KgN/ha/ KgN/ha/ KgN/ha/ KgN/ha/ KgN/ha/ KgN/ha/ KgN/ha/
an an an an an an an an
120 130 100 100 140 170 160 100

• pentru terenurile cu pante mai mari sau egale cu 8% standardele privind cantităţile
maxime de îngrăşăminte cu azot (minerale + organice) care pot fi aplicate pe teren sunt prezentate în
tabelul de mai jos.

Porumb Alte Floarea Sfecla de

Grâu Cartofi Legume Păşuni
boabe cereale soarelui zahar
KgN/ha/ KgN/ha/ KgN/ha/ KgN/ha/ KgN/ha/ KgN/ha/ KgN/ha/ KgN/ha/
an an an an an an an an
90 80 80 80 90 120 100 80
 Este INTERZISĂ curăţarea utililajelor de administrare a îngrăşămintelor de orice fel în
sursă de apă de suprafaţă sau în apropierea acestora.

Termen: permanent
Răspunde: _______________ - primarul localităţii
- aparatul de specialitate desemnat de primar
- proprietarii/administratorii/reprezentanţii exploataţiilor
6. Reducerea pierderilor de azot din îngrășăminte

În vederea limitării pierderilor de azot se recomandă şi următoarele măsuri:

– utilizarea unor culturi cu creştere rapidă, care consumă surplusul de azot în primăvară
şi se utilizează ca îngrăşăminte verzi;
– introducerea în rotaţia culturilor a celei de-a doua cultură şi/sau culturi intercalate;
– amplasarea după culturi leguminoase a unor plante care valorifică mai bine azotul
rămas în sol;
– evitarea menţinerii solului „ca ogor negru şi curat de resturi vegetale”, indiferent de
perioada din an prin diverse masuri culturale (mulci vegetal, culturi de toamna, benzi înierbate pe
terenurile în pantă, amplasarea oricăror culturi în scopul menţinerii solului acoperit cu vegetaţie);
– limitarea la strictul necesar a lucrărilor mecanice ale solului.

7. Documente de evidenţă - gestiunea nutrienților

Documentele de evidenţă la nivel de localitate/exploataţie agricolă (anexa 8) trebuie să

cuprindă:
a) suprafaţa localității/exploataţiei;
b) registrul nutrienţilor la nivel de localitate/exploataţie;
c) presiunea manifestată de îngrăşămintele organice de origine animală la nivelul
exploataţiei agricole calculată conform coeficientilor de excretie;
d) şeptelul localităţii/exploataţiei, pe specii şi categorii de producţie, identificarea şi
înregistrarea acestuia, registrele de evidenţă a efectivelor, precum şi perioada de timp în care
animalele sunt menţinute în fermă;
e) pentru fiecare teren cuprins în cadrul exploataţiei:
– tipul şi cantitatea oricărui îngrăşământ chimic aplicat pe teren, cantitatea de azot
conţinută şi data aplicării;
– tipul şi cantitatea oricărui îngrăşământ organic aplicat pe teren (altul decât cel lăsat de
animale însăşi) şi data aplicării;
– pentru fiecare tip de îngrăşământ organic aplicat, altul decât cel lăsat de animale
însăşi, se va preciza natura acestuia (gunoi de grajd, urină, must de gunoi de grajd, dejecţii lichide,
dejecţii semifluide - păstoase, îngrăşăminte organice lichide, nămol de canalizare) şi în special
animale de la care provine;
– tipul oricărei culturi, data la care a fost semănată şi data recoltării;

f) cantitatea oricărui tip de îngrăşământ de origine animală şi natura acestuia (gunoi de grajd,
urină, must de gunoi de grajd, dejecţii lichide, dejecţii semifluide - păstoase, îngrăşăminte organice
lichide, nămol de canalizare/epurare, compost) livrat/expediat din exploataţie, data efectuării livrării
precum şi numele şi adresa beneficiarului (anexa 9);
 g) standardele privind cantităţile maxime de îngrăşăminte cu azot (minerale + organice) care
pot fi aplicate pe teren
Termen: permanent
Răspunde: ________________ - primarul localităţii
________________ proprietar, administrator
________________ exportator gunoi
________________ importator gunoi
8. In exploataţiile:
- _________________________
- _________________________
producţia de nutrienţi este mai mare de 170 kg azot/ha/an se vor lua măsuri de distribuire a
surplusului de gunoi către exploataţii agricole (profil zootehnic/vegetal/mixt) ce permit un import de
nutrienţi din îngrăşăminte organice.
Termen: permanent
Răspunde: ________________ - primarul localităţii
________________ proprietar, administrator
________________ exportator gunoi
________________ importator gunoi

9. Efluentul provenit din silozuri

În cazul fermelor care produc și utilizează siloz pentru hrana animalelor, efluentul provenit
de la culturile însilozate este unul din cei mai concentraţi şi nocivi poluanţi din fermă.

Măsurile care trebuiesc respectate în spaţiile de însilozare a furajelor verzi sunt:

d) silozul şi tancul (bazinul) de stocare a efluentului trebuie amplasate la o distanţă de minim
10 m de cursurile de apă, pentru a preveni o poluare accidentală;
a) căptuşirea bazei silozului cu un strat de paie pentru absorbţia efluenţilor formaţi si
însilozarea furajelor la un conţinut de materie uscată de peste 25%;
b) silozurile vor fi acoperite pentru a nu pătrunde apă de precipitaţii;
c) podeaua compartimentului de însilozare va fi impermeabilă, uşor înclinată (panta de 2%)
pentru a asigura scurgerea efluenţilor de siloz în tancuri (bazine) de stocare, de capacitate
corespunzătoare şi rezistente la coroziune acidă;
e) înainte de a proceda la o nouă însilozare, trebuie executate lucrări de întreţinere pentru a
asigura etanşeitatea silozului;

f) alte obligaţii ale fermierilor cu privire la gestiunea efluenţilor de siloz:

 să nu supraîncarce silozul deoarece podeaua acestuia ar putea ceda, apărând crăpături
prin care efluentul de siloz să se scurgă necontrolat;
 când este nevoie să pompeze efluentul colectat în bazinul subteran într-un bazin
suprateran de capacitate mai mare în care să fie stocat efluentul singur sau în amestec cu tulbureala
colectată de la animale. Cât timp furajele rămân însilozate, efluenţii şi apa de precipitaţii de pe
acoperişul silozului trebuie colectate şi depozitate corespunzător;
 este OBLIGATORIU să se monitorizeze cu atenţie (zilnic in prima perioada de la
insilozare) nivelul efluentului din tanc şi să golească tancul la intervale de timp regulate.

g) în cazul însilozării furajelor verzi în baloţi închişi ermetic, se respectă următoarele norme:
 să baloteze furajele la un conţinut de substanţă uscată de peste 25%;
  să depoziteze si sa manipuleze (să deschidă/îndepărteze învelişul baloţilor) baloţii la
cel puţin 10 m faţă de cursurile de apă;
 să colecteze scurgerile de efluenţi care provin de la baloţii depozitaţi pe suprafaţa
fermei;
 să verifice ca scurgerile de efluenţi din baloţi, după îndepărtarea învelişului acestora,
să nu ajungă în sisteme de drenaj sau cursuri de apă.

10. Păşunatul liber şi menţinerea animalelor pe păşune

În cazul păşunatului liber şi menţinerea animalelor (in ovinelor) pe păşune pe timpul noapții,
locul de înnoptare (târla) va avea suprafaţa de cca. 2 m2/pentru fiecare animal iar timpul de staţionare
a târlei pe acelaşi loc este de 4-5 nopţi.

Termen: permanent pe perioada păşunatului şi menţinerii pe păşune a animalelor pe timpul

nopţii.
Răspunde: _____________________ primarul localităţii
- aparatul de specialitate desemnat de primar
- proprietarii/administratorii/reprezentanţii exploataţiilor

11. Păstrarea documentelor de evidență ale autorității publice locale/exploatației

Orice document de evidenţă a UAT/exploatației se păstrează OBLIGATORIU pe o perioadă
de 5 ani de la ultima înregistrare efectuată în document.
Termen: permanent
Răspunde: ________________ primarul localităţii
________________ proprietar, administrator, reprezentant
________________ exportator gunoi
________________ importator gunoi
12. Bilanțul de azot la nivelul orașului/comunei
La sfârşitul anului agricol se va realiza BILANŢUL DE AZOT la nivelul localității şi a
exploataţiilor agricole ce fac obiectul planului de acţiune. Bilanţul azotului se va realiza împreună cu
OSPA ___________, pe baza datelor înregistrate la primărie şi exploataţii agricole.

Bilanţul azotului, definit ca diferenţa intre cantitatea de azot introdusa in sol sub forma de
îngrăşăminte organice si cea extrasa din sol prin producţia principala si secundara a culturilor
agricole, este conform anexei unitare de calcul pe care o deţine OSPA.
Calculul bilanţului de azot se efectuează la nivelul comunei/zonei critice/exploataţiei
agricole.

Termen: permanent
Răspunde: ________________ primarul localităţii
- aparatul de specialitate desemnat de primar
- proprietarii/administratorii/reprezentanţii exploataţiilor

13. Revizuirea Planului local de acţiune

Planul local de acţiune va fi actualizat ANUAL sau ori de câte ori vor fi înregistrate
modificări privind efectivele de animale, suprafeţele de teren pe care se va aplica gunoiul de grajd
sau price alte reziduuri organice cu potenţial de fertilizant pe terenuri agricole, alte modificări care
impun masuri şi termene cuprinse în planul local de acţiune pentru protecţia apelor împotriva
poluării cu nitraţi din surse agricole.

14. Transmiterea documentelor

Toate documentele inițiale sau actualizate se vor transmite ANUAL la Direcția pentru
Agricultură Județeană (DAJ) și la Oficiul de Studii Pedologice și Agrochimice (OSPA).

15. Finanțarea activităților

Activitățile menționate la punctele 1-14 din prezentul Plan de acțiune, precum și alte
activități vizând implementarea Programului de acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării cu
nitrați din surse agricole la nivelul unității administrativ-teritoriale/exploatației agricole, vor fi
finanțare după cum urmează:

Nr. Valoarea Sursa de

Activitate/acțiune Responsabil
crt. estimată finanțare
1
2
3
(...)
Total

16. Anexele tehnice 1-8 constituie instrumente de lucru pentru implementarea Programului
de acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați din surse agricole la nivel local și fac
parte integrantă din prezentul plan de acțiune.

NOTĂ:

• Dispoziţia primarului cu privire la sistemul de colectare şi stocare a gunoiului de grajd

la nivelul localității, cuprinde următoarele elemente:
- data până la care se vor construi platformele de depozitare a gunoiului de grajd;
- amplasamentul platformelor comunale (se va anexa ca document plan de amplasament
(hartă), coordonate geografice, suprafaţa aferentă platformei;
- modalităţile de colectare a gunoiului din exploataţiile agricole/gospodăriile
individuale;
- sistemul de gestionare a gunoiului în platformă, lista exploataţiilor/gospodăriilor
individuale de la care se colectează gunoiul în platformă);
- normele cadru privind amplasarea, realizarea şi exploatarea platformelor comunale
pentru depozitarea gunoiului de grajd şi a dejecţiilor lichide;
- norme cadru privind colectarea şi transportul gunoiului de grajd la nivelul
comunităţilor locale;
- elemente orientative de cost pentru amenajarea şi exploatarea platformelor.

• Pentru toate activitățile/acțiunile ce decurg din prezentul plan de acțiune, precum și

pentru alte activități având drept scop aplicarea măsurilor prevăzute în Codul de bune practici
agricole și Programul de acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați din surse
agricole la nivelul unității administrativ-teritoriale/exploatației agricole, vor fi indicate sursele de
finanțare.
 • Planul local de acțiune asigură punerea în aplicare a măsurilor prevăzute în Programul
de acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați din surse agricole, aprobat prin Decizia
nr. 221983/GC/12.06.2013 a Comisiei pentru reglementarea nitraților în România, în temeiul art. 6
alin. (1) din anexa la HG nr. 964/2000, la nivel de unitate administrativ-teritorială/exploatație
agricolă.

6.3.2. Depozitarea gunoiului de grajd in exploatatiile agricole individuale conform Planului de

actiune locala
Anexa 4

Locatia
Locatia potrivita trebuie să respecte Aspecte legate de locatie
Distanta fata de : - grajd - transport
- locuinta - gestionare
- confort
CONDITII OBLIGATORII DE
DEPOZITARE
- dejectiile animalelor, depozitarea şi procesarea acestora se face în platforme individuale sau platforme
comunale, conform dispoziţiei autorităţii publice locale;
- spaţiul de stacare a dejecţiilor trebuie să aibă capacitatea de stocare mai mare cu 1 lună faţă de
perioada de interdicţie, respective 5,5 luni pentru dejectii solide şi 6,5 luni pentru dejecţii lichide –
semilichide
- NU SE AMPLASEAZĂ SPAŢII DE DEPOZITARE A DEJECŢIILOR:
- În zone cu risc de inundaţii;
- In zone cu apa freatică la adâcmime mai mică de 2 m;
- În zone cu precipitaţii excesive;
- În apropierea pădurilor;
- La distanţă mai mică de 50 m faţă de locuinţe şi sursele de apă potabilă;
- La mai puţin de 100 m faţă de zona de protecţie a cursurilor de apă.
Spatiul de depozitare
Spatiul de depozitare optim Aspecte care intervin in alte conditii
Conditia Masuri care se impun
- suprafata orizontala, cvasi- Baza unei pante - devierea apei care se scurge de pe panta
orizontala, joasa
- departe de rauri, iazuri, alte - gunoiul nu trebuie depozitat in calea apelor din
corpuri de apa santuri, burlane etc
- distanta fata de fantani este Spatiu acoperit - apa trebuie directionata departe de gunoiul de
de minim 30 m si in aval de grajd
aceasta
Sol nisipos sau - impermeabilizarea solului cu argila sau sol
permeabil argilos, compactate
Depozitarea ideala impune o bază din material impermeabil - placă de beton sau
pat impermeabil din polietilena cu densitate mare
Mustul rezultat din gunoi in timpul depozitarii trebuie colectat şi reintroduse în grămadă.
Locatia destinata depozitarii gunoiului va fi imprejmuita permanent pe cel puţin 2 sau 3 metri lăţime,
cu vegetaţie pentru captarea şi absorbţia lichidelor scurse din zona de depozitare.
În jurul spaţiului de depozitare se pot planta tufişuri şi arbuşti în scop decorativ, dar şi pentru
a produce umbră şi protecţie împotriva vântului (uscare excesivă).

Măsuri generale de prevenire a pierderilor Igiena: mirosul neplăcut şi insectele

de nutrienţi în aer, sol şi apă
- Depozitarea pe un pat impermeabil sau pe
un strat absorbant suficient de
gros alcătuit din sol, paie, rumeguş,
fragmente de lemn sau scoarţă de copac.
-Protecţie împotriva razelor directe ale
soarelui.
-Protecţie împotriva excesului de umezeală
din precipitaţii sau scurgere la suprafaţă.
- captarea şi colectarea lichidelor drenate
din gunoiul de grajd, în special în timpul
precipitaţiilor abundente (pentru 1 tonă de
material stocat = capacitate de 50 de litri).
- adăugarea de compost maturat peste fiecare nouă
încărcătură de material
proaspăt într-o proporţie de circa 1 la 4;
- amestecarea diverselor tipuri de materiale (gunoi de
grajd, resturi provenite din bucătărie, iarbă, fragmente de
lemn);
- împiedicarea muştele să depună ouă;
- aerarea suficientă a grămezii (aşezarea la bază a unui
strat de crenguţe sau alte materiale lemnoase);
- colectarea scurgerilor si reintroducerea lor în grămadă
sau aplicarea pe terenurile învecinate.

Depozitarea în câmp ?
Depozitarea în câmp trebuie constituie o excepţie, NU regulă.

Depozitarea în RISCURI:
câmp deschis a - pierderea materiei organice si a nutrientilor prin scurgere
gunoiului de grajd şi - infiltrare şi volatilizare
a compostului - deprecierea calităţilor de fertilitate
trebuie evitată - risc de poluare
MASURI DE LUAT:
- gunoiul se depozitează NUMAI PE TERENUL AGRICOL PE CARE SE
APLICA
- perioada de depozitare să fie cât mai scurtă (maxim 1 an);
În unele cazuri este - grămada de gunoi de grajd sau compost să fie aşezată pe o suprafaţă dreaptă,
necesară departe de apa ce se scurge la suprafaţă;
depozitarea - la baza depozitului de gunoi se va folie impermeabilă peste care se instalează
temporară pe camp un pat de paie sau alte materiale organice (in mod deosebit daca gunoiul de
(cazuri impuse de grajd prezintă un grad ridicat de umiditate);
transport, depozitare - distanţă minima faţă de orice corp de apă trebuie sa fie de 100m;
in gospodaria - este interzisă depozitarea bălegarului în locuri susceptibile la inundaţii;
proprie, perioada de - este interzisă utilizarea de două ori a aceluiaşi loc de depozitare temporară.
interdictie) - cantitatea de gunoi depozitată nu va depăşi cantitatea maximă de gunoi
care se poate aplica pe suprafaţa în cauză
- depozitele temporare de gunoi de păsări se vor acoperi în maxim 24 ore cu
folie impermeabilă bine ancorată de sol sau strat de paie/coceni de 0,4 - 0,5 m
grosime

Tipuri de sisteme de depozitare şi compostare

Cerinţe generale Obiective materiale

- toate sistemele trebuie să protejeze solul, apa -prevenirea poluarii Materiale

subterană şi apa de suprafaţă apelor si solului posibile de
împotriva infiltraţiilor nutrienţilor şi împotriva - pentru înlesnirea utilizat sunt:
scurgerilor de efluenţi; proceselor de - lemnul,
- evitarea uscarii excesivă a grămezii prin protejarea compostare - plasa de sârmă,
materialelor împotriva razelor directe ale soarelui; - evitarea pierderii - betonul
- asigurarea spatiului necesar pentru a permite materiei organice si a - plasticul,
răsturnarea materialelor la intervale regulate nutrientilor prin - combinaţii
• - instalarea depozitului trebuie sa fie departe de scurgere dintre acestea
apele de suprafaţă, fântâni şi alte - prevenirea infiltrari şi
zone sensibile, distanţa minimă depinde de tipul de volatilizari Criterii de
sistem de depozitare; - prevenirea deprecieri selecţie pentru
- echiparea oricarui system adoptat cu bazin de calităţilor de fertilitate fermier sunt:
colectare a materialelor lichide; - atingerea temperaturi - eficienţa,
• este de preferat ca spaţiile de depozitare să fie de compostare suficient -
dotate cu acoperiş pentru a evita spălarea de mare pentru a disponibilitatea,
materialelor de precipitatii. distruge paraziţii, - costul,
- grămada de material de compostat trebuie să fie de bacteriile şi seminţele - durabilitatea
cel puţin 1 metru înălţime si nu trebuie să depăşească de buruieni - confortul de
1,5 m. - menţinerea unei bune lucru oferit
aeraţie

Opţiunea 1: Grămezi de compost neacoperite, cu pat de paie sau întăritură de pământ

Descriere Argumente pro şi contra Condiţii specifice

- cea mai simplă şi ieftină
metodă de depozitare
temporară
- cel mai scăzut grad de
protecţie
- cel mai scăzut confort
de lucru
- condiţia obligatorie pentru
grămezile instalate pe soluri
permeabile este patul gros
de paie sau stratul de sol
argilos compactat de cel
puţin 30 cm
grosime
- condiţia obligatorie pentru
grămezile instalate pe soluri
argiloase este compactarea
partii superioare
- forma şi mărimea ce
corespund cel mai bine
nevoilor fermierului
- în principiu pot fi instalate
în locaţia cea mai
convenabilă
- pentru cantităţi mai mari,
grămezile neacoperite devin
dificil de manevrat
- nu necesită investiţii
speciale
- pierderile prin infiltraţii şi
efluenţi sunt mai dificil de
controlat
- este necesară prevederea
unei benzi tampon de iarbă
în jurul grămezii pentru
absorbţia oricăror pierderi
accidentale de lichide
- localizării grămezilor departe
de fluxurile de apă şi la o
distanţă suficientă faţă de
corpurile de apă de suprafaţă
şi fântâni
- Grămezile trebuie aşezate la
nivelul solului sau pe o
suprafaţă puţin înaltă pentru a
se evita acumularea apei la
baza grămezii
- Grămezile neacoperite sunt
potrivite numai pentru forme
uscate de gunoi de grajd, (cel
provenit de la găini sau
bălegar cu conţinut mare de
paie) sau alte materiale
- locaţia grămezilor trebuie
schimbată anual

Metoda grămezilor neacoperite trebuie aplicată numai pentru perioade scurte de

depozitare si va fi urmată de un sistem mai sigur.

Opţiunea 2: Grămezi de compost neacoperite, pe folii de plastic

Descriere Argumente pro şi contra Condiţii specifice

 - riscul de - foliile de plastic sunt relativ ieftine - nu se recomandată crearea
scurgere a - oferă protecţie adecvată împotriva unei cavităţi în sol şi
nutrienţilor scurgerilor de nutrienţi acoperirea fundului şi
poate fi redus- mărimea grămezii este limitată la lăţimea pereţilor acesteia cu
considerabil foliei plastic, deoarece acest lucru
- manevrarea - nu toate tipurile de folii sunt potrivite va cauza stagnarea apei şi
gunoiului de pentru depozitarea bălegarului condiţii anaerobe
grajd este - durata de viaţă a foliei depinde mult de permanente,
îmbunătăţită proprietăţile materialului nefavorabile procesului de
- foliile de - foliile pot fi afectate de uneltele utilizate în compostare.
plastic sunt timpul manevrării bălegarului sau - starea foliilor trebuie
fragile compostului controlată de fiecare dată
- foliile de - distrugerea foliei poate trece neobservate, când grămada este
calitate bună,anulându-se astfel efectul protectiv al răsturnată sau îndepărtată
sunt relativ acesteia
costisitoare - oferă posibilitatea realizării de rezervoare
separate pentru colectarea lichidelor drenate
din masa de compost
Depozitarea pe folii de plastic trebuie considerată soluţie temporară, sau pentru
fermele unde nici o altă metodă nu se justifică din motive economice şi tehnice
Opţiunea 3: Adăposturi de lemn

Descriere Argumente pro şi contra Condiţii

specifice
- pot fi construite din lemn natural sau - Riscul de scurgere a nutrienţilor şi -
din cherestea spălare în timpul precipitaţiilor este redus, manevrarea
- construcţia este în special când există acoperiş şi/sau există este uşurată,
modulară; dimensiunea şi numărul un strat impermeabil de sol argilos, plastic în special
compartimentelor pot fi modificate în sau beton; dacă
funcţie de - poate fi folosit lemnul disponibil pe plan podeaua este
nevoi. local sau tipuri de material lemnos din beton
- fiecare compartiment al adăpostului recuperat şi nu sunt necesare abilităţi sau alt
are trei pereţi ficşi. Peretele din faţă speciale. material dur.
poate fi îndepărtat - tipurile de lemn uşor şi puţin rezistent ca - dacă zona
sau lăsat în jos pentru facilitarea pinul sau mesteacănul vor fi rapid atacate este
accesului. Spaţiile dintre scândurile de ciuperci şi insecte în cazul expunerii predispusă
pereţilor permit permanente la umiditate şi căldură. la furtuni, o
circulaţia aerului. - lemnul tratat poate conţine substanţe bandă de
- trei compartimente permit umplerea periculoase; iarbă sau
primului - incheieturile de metal trebuie să fie altă
compartiment cu materiale proaspete, inoxidabile, galvanizate sau îmbrăcate în vegetaţie
apoi al doilea şi al treilea plastic pentru diminuarea coroziunii. deasă
- La timpul când ultimul - pentru aceeaşi capacitate, trebuie
compartiment este încărcat, conţinutul compartimentele de lemn necesită o plantată
primului este descompus suficient suprafaţă mai mică dacă în jurul
pentru a fi utilizat în materialele pot fi stocate pe o înalţime mai perimetrului.
grădină sau pe câmp mare. Este uşurată manevrarea, în special
- Pentru accelerarea compostării, dacă podeaua este din beton sau alt
conţinutul unui compartiment poate fi material dur.
răsturnat în altul apoi în al treilea - fluxul de apă din precipitaţii poate fi
- Când este necesară o capacitate mai
mare, pot fi construite adăposturi mai
mari
deviat mai uşor decât în cazul grămezilor
neacoperite.
- acest tip de structură este mult mai plăcut
la vedere decât grămezile descoperite, în
special
când sunt plantate împrejur copaci şi
tufişuri.

Opţiunea 4: Adăposturi de lemn şi plasă de sârmă

Descriere Argumente pro şi contra Condiţii

specifice
- asemanator - spaţiu de depozitare necesită mai - necesita
celui anterior puţin lemn crearea
- pereţii - este nevoie de plasă de sârmă rezistentă, de bună calitate, sau alt unei benzi
compartimentelor material echivalent. tampon de
sunt realizaţi - dacă la construcţia stâlpilor se foloseşte lemn rezistent la iarbă în
dintr-o plasă de putrezire sau impregnat, aceste lungul
sârmă fixată pe sisteme de depozitare sunt mai rezistente şi necesită mai puţină pereţilor
un cadru de muncă de întreţinere decât exteriori.
lemn. tipul precedent
- plasa de sârmă asigură o foarte bună aeraţie a masei de compost
- este mai predispusă la pierderea de material prin ochiurile plasei

Opţiunea 5: Adăposturi din blocuri de beton

Descriere Argumente pro şi contra Condiţii

specifice
- adăpostul de compostare - amenajarea poate fi construită în funcţie de nevoile - se
pot fi construit din blocuri fermierului (dimensiune şi formă); recomandă
de BCA sau cărămizi în - structura de beton sau cărămidă este mai scumpă de plantarea
loc construit decât una de lemn, dar poate fi mai ieftină pe unei benzi
- structura este termen lung deoarece costurile de întreţinere sunt foarte de iarbă
rezistentă, durabilă ce scăzute ; sau altă
necesită puţină întreţinere - este necesară acoperirea solului cu materiale vegetaţie
sau deloc, şi care oferă un impermeabile sau absorbante; deasă în
grad sporit de - cele mai bune rezultate se obţin când solul este acoperit jurul
protecţie a mediului şi cu o placă de beton prevăzut cu un canal şi un bazin de structurii
confort de lucru. colectare; pentru
- pentru aerisire este - acest tip de amenajare oferă cea mai bună protecţie şi captarea
necesar un spaţiu de circa cel mai sporit confort de lucr lichidelor
2 cm între blocuri - aceste structuri sunt ordonate şi mai plăcute vederii spălate de
- adapostul trebuie - aspectul vizual poate fi îmbunătăţit prin plantarea de ploaie
prevazut cu podea de tufişuri şi arbuşti în lungul pereţilor exteriori
beton

Opţiunea 6: Adăposturi din plastic reciclat

Descriere Argumente pro şi contra Condiţii -
specifice
- pentru - adăposturile din plastic pot fi construite modular şi pot fi adaptate să
construirea răspundă nevoilor fermierului (dimensiune, formă, număr de
zidurilor se compartimente).
pot folosi - sunt rezistente la acţiunea agenţilor biologici şi chimici, durabile şi
plăci de rezistente la condiţiile meteorologice.
plastic - cerinţele de întreţinere sunt foarte scăzute, confortul de lucru este
(prefabricate sporit, iar materialul este reciclabil.
din - adăpostul poate fi uşor asamblat şi instalat pe orice tip de
polietilenă suprafaţă.
reciclată în - sunt posibile modificări ulterioare prin adăugarea de noi elemente;
ţările vest- - containerele neutilizate pot fi dezasamblate şi utilizate în altă parte.
europene) - preţul actual în Europa de Vest variază de la aproximativ 50 euro
pentru 1m3 de container până la aproximativ 200 euro pentru unul de
3m3, dar preţurile depind în mare măsură de cerere.
- pot fi implementate mai uşor subvenţii decât pentru alte sisteme de
depozitare

Opţiunea 7: Mini-containere

Descriere Argumente pro şi contra Condiţii -

specifice
- pentru cantităţi mici - are o capacitate redusă de 1m3 sau mai puţin - mini-
de gunoi de grajd şi - pentru robustete sunt necesari patru pereţi, ceea ce containerele
reziduuri menajere ce îngreunează mult capacitatea de manevrare a trebuie aşezate
trebuie depozitate şi materialelor. pe un strat
compostate, se pot - ridicarea şi răsturnarea materialelor organice este mai impermeabil
folosi containere mici, dificilă decât în sistemele poli-compartimentate; sau
cu 4 pereţi, construite - construcţia este rapidă şi uşoară şi se pot utiliza absorbant şi
din scânduri sau materiale ieftine şi disponibile pe plan local; împrejmuite cu
garduri parazăpadă. - durata de viaţă de aşteptat este redusă, necesitând o bandă de iarbă
reparaţii dese;

Opţiunea 8: Adăposturi de dimensiuni medii pentru depozitarea dejecţiilor solide

Descriere Argumente Condiţii -

pro şi specifice
contra
- sunt sisteme îmbunătăţite de depozitare şi compostare, destinate - trebui echipate
fermelor de dimensiuni medii (echivalentul a minim 5 vaci de cu un bazin de
lapte). colectare a
- structurile sunt aşezate pe un strat impermeabil de beton, uşor lichidelor scurse
ridicat în comparaţie cu zona înconjurătoare; din grămada
- prezinta acoperiş pentru umbră şi protecţia împotriva umezirii depozitată.
materialelor cu apă din precipitaţii
6.4 . Obligatii privind gestionarea gunoiului de grajd pentru obtinerea finantarii PNDR in
zootehnie
Platforma de gunoi de grajd este obligatorie pentru obtinerea finantarii PNDR acordata
proiectelor de investitii in zootehnie. Trebuie avut in vedere ca detinerea unei exploatatii zootehnice
atrage dupa sine obligatii legale privind protectia mediului, chiar daca exploatatia nu este finantata
prin PNDR.
Pentru investitii strict in sectorul vegetal, cand sunt cuprinse si animale in calculul
dimensiunii economice a exploatatiei, obtinerea finantarii prin PNDR nu este conditionata de
realizarea platformei de gunoi de grajd, daca solicitantul se angajeaza sa renunte in primul an la
partea de zootehnie.
Pentru clarificarea aspectelor privind necesitatea construirii sau nu a platformelor de gunoi de grajd
in cadrul proiectelor finantate prin submasurile 4.1, 6.1 si 6.3 din cadrul PNDR 2020 trebuie
respectate urmatoarele:
 
Referinte generale aplicabile tuturor submasurilor ce finanteaza investitii in zootehnie
Respectarea conditiilor de bune practici agricole pentru gestionarea gunoiului de grajd si a
dejectiilor de origine animala, conform prevederilor „Codului de bune practici agricole” (Anexa la
Ghidurile solicitantului), presupune ca fiecare solicitant de finantare acordata prin PNDR, care isi
propune investitii in sectorul zootehnic, sa-si calculeze in conformitate cu „Calculator – Cod Bune
Practici Agricole” (Anexa la Ghidurile solicitantului) si sa-si prevada prin proiect capacitatea de
stocare a gunoiului de grajd sau dejectiilor de origine animala, precum si cantitatea maxima de
ingrasaminte cu azot care pot fi aplicate pe terenul agricol.
Gestionarea corecta a gunoiului de grajd si a altor dejectii de origine animala se poate
realiza fie prin amenajarea unor sisteme de stocare individuale, fie prin utilizarea unor sisteme de
stocare comunale, fie prin utilizarea combinata a celor doua sisteme, in conformitate cu
prevederile Codului de bune practici. Totodata, in functie de tipul de platforma aleasa, respectiv
constructie provizorie sau permanenta (conform Legii 50/ 1991 republicata, cu modificarile si
completarile ulterioare), terenul se poate afla in proprietatea solicitantului sau se poate prezenta
documentul care atesta dreptul de folosinta al acestuia.
In cazul investitiilor noi in ferme zootehnice mai mici de 100 UVM (unitate vita
mare), respectarea cerintelor privind depozitarea/ gestionarea adecvata a gunoiului de grajd si a
altor dejectii de origine animala va fi validata la finalul investitiei prin Nota de constatare, emisa de
Garda Nationala de Mediu.
In cazul investitiilor noi in ferme zootehnice mai MARI de 100 UVM, depozitarea si procesarea
gunoiului de grajd se face in conformitate cu cerintele acordului de mediu eliberat pentru ferma
respectiva.
Termenul limita de conformare la standardul privind nitratii este 12 iunie 2018, termen pana la
care se pot depune solicitari de plata pentru aceasta cheltuiala. Dupa aceasta data, cheltuielile
aferente depozitarii/ gestionarii gunoiului de grajd si a altor dejectii de origine animala nu vor mai
fi eligibile pentru finantare din FEADR. Exceptiede la acest termen: tinerii fermieri care au termen
de conformare 24 luni de la data instalarii ca sef de exploatatie pentru prima data intr-o exploatatie
(conform Regulamentului (UE) nr. 1305/2013 al Parlamentului European si al Consiliului privind
sprijinul pentru dezvoltare rurala acordat din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurala) si
investitiile noi care vizeaza infiintarea unei exploatatii zootehnice, inclusiv capacitati de
management si de gestionare a dejectiilor.
Termenul de conformare la standardul privind nitratii se refera la finalizarea investitiei in cauza,
mai precis la data depunerii Cererii de plata aferenta investitiei de conformare.
Pentru incadrarea in termenele impuse prin Notificarea beneficiarului privind selectarea
Cererii de finantare si semnarea Contractului de finantare este necesara, inca de la momentul
depunerii Cererii de finantare, inceperea demersurilor pentru obtinerea documentelor emise de
Agentia Nationala de Protectie a Mediului (ANPM), avand in vedere termenul lung de parcurgere a
procedurii de evaluare, a impactului asupra mediului si a procedurii de evaluare adecvata (daca
ANPM va considera ca proiectul impune aceste evaluari).
Referinte particulare aplicate submasurilor 6.1 si 6.3, pentru proiecte ce vizeaza investitii in
domeniul zootehnic
Platformele pentru gestionarea gunoiului de grajd se pot face in:
 Sistem individual (gospodaresc), caz in care solicitantul trebuie sa detina sau sa prevada
platforme individuale conform prevederilor Codului de bune practici agricole pentru protectia
apelor impotriva poluarii cu nitrati din surse agricole, cu mentiunea ca nu sunt acceptate ca
platforme individuale gramezile de compost cu pat de paie sau intaritura de pamant si
gramezile de compost pe folii de plastic;
 Sistem comunal – adaptate tinand cont de existenta unei platforme comunale. In cazul in
care in Unitatea Administrativ Teritoriala in care se afla exploatatia, respectiv in zonele
limitrofe acesteia, exista o platforma autorizata de gunoi de grajd comunala sau un agent
economic autorizat in acest sens, solicitantii au obligatia de a construi o amenajare minima
pentru depozitarea gunoiului de grajd (pana la transferarea acestuia catre Platforma
comunala sau preluarea de catre agentul economic autorizat) si de a atasa la Cererea de
finantare documente justificative in acest sens.
 Este necesar ca toate aceste elemente sa fie descrise detaliat in Planul de afaceri fiind
verificate in vederea acordarii celei de-a doua transe de plata.
6.5. Cerinţe privind siguranţa muncii la depozitarea gunoiului de grajd
Depozitarea gunoiului de grajd creează numeroase riscuri privind siguranţa, atunci când
acesta se manipulează. Manipularea gunoiului de grajd solid se realizează cu încărcătoare şi alte
utilaje şi se pot produce accidente grave dacă nu sunt operate corespunzător. Gunoiul de grajd
semisolid (în special dejecţiile lichide) poate produce emisii de gaze toxice pe perioada de depozitare.
Gazele pot fi letale şi de aceea trebuie luate măsuri de siguranţă.
Cerinţe privind securitatea muncii la manipularea gunoiului de grajd solid sau a dejecţiilor
solide:
Ÿ Folosirea echipamentului trebuie să respecte instrucţiunile producătorului.
Ÿ Nu se intră în zona de operare a sistemului de acţionare a transportorului de gunoi.
Ÿ Nu se pătrunde pe platforma de bălegar în timp ce aceasta se umple/goleşte.
Ÿ Se instalează panouri de avertizare care indică parametrii de funcţionare ai
echipamentelor,de exemplu încărcătura admisă sau limita de funcţionare.
Ÿ Panourile de avertizare trebuie amplasate în locuri vizibile, unde nu sunt deteriorate sau
murdărite cu gunoi sau praf.
Ÿ În timpul funcţionării utilajelor sau echipamentelor, nu se ating instalaţiile electrice sau
firele cu mâna.
Ÿ Orice încărcător trebuie dotat cu un sistem de frânare bun, pentru a imobiliza încărcătura
ridicată, precum şi cu dispozitive de protecţie separate care să prevină descărcare accidentală.
Ÿ Nu se pătrunde sub braţul încărcătorului sau în zona lui de funcţionare.
Ÿ Echipamentul sau utilajul, de exemplu încărcătorul cu cupă sau buldozerul montat pe
tractor, trebuie să lucreze pe o suprafaţă stabilă.
Ÿ Înainte de începerea lucrului, se verifică de fiecare dată starea tehnică a utilajelor.
Ÿ Reparaţiile se fac doar când echipamentul este fix (decuplat).
Ÿ Reparaţiile laborioase trebuie efectuate de către firme specializate.

6.5.1.Cerinţe privind securitatea muncii la manipularea dejecţiilor lichide

 Gazele toxice emanate de dejecţiile lichide pot ucide atât fermieri, cât şi animale. Problema
apare frecvent deoarece personalul nu este conştient de pericolul potenţial atunci când intră într-un
rezervor pentru dejecţii lichide sau când dejecţiile lichide emană gaze. Este important ca sistemele
pentru gestionarea şi depozitarea dejecţiilor lichide să fie construite astfel încât să nu necesite
accesul în rezervorul pentru dejecţii în vederea operării şi inspectării.

Aprecieri generale
ŸSpaţiile pentru depozitarea gunoiului de grajd trebuie construite din materiale adecvate şi
dimensionate astfel încât să nu creeze riscuri de accidente de muncă.
ŸTrebuie respectate reglementările privind construcţiile.
ŸTrebuie să se acorde atenţie normelor de mediu privind gunoiul de grajd.
ŸSpaţiile pentru depozitarea gunoiului de grajd trebuie să fie împrejmuite, pentru a nu permite
accesul persoanelor neavizate sau animalelor.

Gazele toxice
În majoritatea cazurilor, accidentele provocate de gazele de fermentaţie sunt mortale.
Deosebit de frecvente sunt accidentele de muncă provocate de gazele de fermentaţie şi/sau gazele
de fosă. Copiii sunt in mod frecvent victime ale accidentelor cauzate de gaze de fermentaţie. Printre
victime se numără de asemenea şi persoane care au încercat să îi salveze pe cei accidentaţi din
zonele cu astfel de gaze, fără a-şi lua la rândul lor măsuri de precauţie.
Fiecare persoană aparţinătoare unei exploataţii agricole, posesoare de astfel de fose de
dejecţii trebuie să cunoască regulile de prevenire a accidentelor cu gaze de fermentaţie şi să dea
dovadă de o atitudine responsabilă. Fiecare persoană adultă trebuie să cunoască măsurile de prim
ajutor în cazul accidentelor cu gaze de fermentaţie.
6.5.2.Gazele de fermentaţie a dejecţiilor semisolide şi efectul lor

Hidrogenul sulfurat (H S) 2
Cel mai periculos gaz de fermentaţie a dejecţiilor semisolide este hidrogenul sulfurat. La
concentraţii nepericuloase are miros de ouă stricate. De asemenea, dejecţiile semisolide nefermentate
sunt periculoase deoarece producţia de hidrogen sulfurat este puţin influenţată de durata perioadei de
depozitare. În intervalul de câteva secunde de la omogenizarea dejecţiilor, eliberarea hidrogenului
sulfurat poate pune în pericol viaţa oamenilor şi animalelor aflate în apropierea zonei de depozitare.

Dioxidul de carbon (CO ) 2

Dejecţiile solide care fermentează eliberează dioxid de carbon în concentraţii periculoase
pentru viaţa oamenilor şi animalelor.
Amoniacul (NH ) 3
În cazul unei perioade mai lungi de staţionare în adăposturile prost ventilate, amoniacul irită
pielea,ochii şi căile respiratorii superioare.
Metanul (CH ) 4
Concentraţia de gaz metan rezultată în urma fermentaţiei intensive a dejecţiilor semisolide în
fosele de dejecţii neaerate poate să depăşească limita de explozie. Sursele care pot produce scântei
pot să aprindă acest amestec de gaze şi să provoace o explozie. Având în vedere că metanul se
autoaprinde deja de la o temperatură de 2700C, situaţii periculoase apar şi atunci când unele
componente mecanice metalice din zona de formare a acestor gaze se încălzesc (de exemplu
funcţionarea în gol a instalaţiei de omogenizare a dejecţiilor).
Pentru a preveni explozia gazelor de fosă, trebuie respectate următoarele recomandări:
Ÿ Efectuarea probei cu lumânarea în fosa de dejecţii este interzisă!
 Ÿ Pe parcursul perioadei de muncă în zona fosei de dejecţii trebuie evitată utilizarea surselor
de aprindere a gazelor şi a aparatelor electrice mobile.
Ÿ Orificiile de aerisire a foselor se vor construi în afara clădirilor.
Ÿ Instalaţiile de aerare şi alte dotări mecanice care ventilează spaţiile de depozitare a
dejecţiile semisolide trebuie întreţinute regulat pentru a preveni defecţiunile mecanice şi
supraîncălzirea.
Ÿ Instalaţiile electrice trebuie verificate pentru a preveni aprinderea gazelor de fosă cauzată
de scânteile de pornire, motoare sau legăturile defecte.
6.5.3.Gazele de fermentaţie a silozurilor

Pe parcursul perioadei scurte când materialul vegetal de însilozat proaspăt încă mai respiră,
dar şi pe parcursul perioadei de fermentaţie a acestuia, se produc printre altele dioxid de carbon (CO )
şi oxizi 2 azotoşi (NO ) x.
Efectul diferitelor gaze periculoase din bateria de siloz
Dioxid de carbon (CO ) 2
Deoarece dioxidul de carbon este inodor nu este sesizabil pentru om nici măcar atunci când
ajunge la concentraţii periculoase pentru acesta. Astfel de concentraţii periculoase de CO , de peste
10%, 2 există deja în bateriile de siloz turn după câteva ore de la începerea procesului de însilozare.
Chiar şi la concentraţii reduse ale acestui gaz se înregistrează neplăceri cum sunt dureri de cap,
ameţeli etc.
Atunci când concentraţia de dioxid de carbon se ridică la peste 10% din volumul de aer,
apare riscul de sufocare pentru om.
Oxizi azotoşi (NO ) x
Formarea oxizilor azotoşi este puternic dependentă de conţinutul de nitraţi al materialului
însilozat.
Mirosul persistent de gaze de siloz este un indiciu clar al prezenţei oxizilor azotoşi pentru
cei care manipulează silozul. Aceştia determină iritaţii în special la nivelul mucoaselor, ochilor,
nasului şi gâtului.
Post fermentaţiile
Cantităţile de gaze post-fermentaţie, adică de după deschiderea bateriilor de siloz, sunt
frecvent subestimate de către fermieri. Din această cauză, inclusiv pe parcursul procesului de golire a
bateriilor de siloz se pot forma concentraţii mortale de gaze de fermentaţie. Preluarea silozului din
baterie se va face numai după ce bateria a fost aerisită în prealabil, iar gazele formate s-au scurs de la
suprafaţa masei însilozate prin orificiile de aerisire.

Modul de acţiune în cazul intoxicaţiilor cu gaz

Pasul 1 – Alertaţi alte persoane atunci când
accidentul a apărut!
↓
Pasul 2 – Aerisiţi cât mai rapid incinta
(încăperea)!
↓
Pasul 3 – Asigurati-vă că nu sunteţi singur
atunci când incercaţi să salvaţi o altă persoană!
Salvatorul trebuie să fie asigurat şi supravegheat de cel puţin alte 2 persoane aflate în afara
zonei periculoase.După ridicarea la suprafaţă a victimei se vor începe imediat operaţiunile de
resuscitare cu ajutorul respiraţiei artificiale până la sosirea medicilor.
Echipa de salvare dotată cu măşti de oxigen presurizate, aparate de împrospătare a aerului
sau alte aparate similare poate să acţioneze fără activităţi de respiraţie artificială.
 BIBLIOGRAFIE

1.BADEA,M.,E.,SĂNDULESCU,D., BIOTEHNOLOGII VEGETALE, FUNDAŢIA

BIOTECH, BUCUREŞTI, 2001.
2.BERCA,M., OPTIMIZAREA TEHNOLOGIILOR LA CULTURILE
AGRICOLE,EDITURA CERES, BUCUREŞTI, 1999.
3.DAVIDESCU,D., ISTORIA ŞTIINŢELOR ÎN ROMÂNIA.ŞTIINŢELE
AGRICOLE.EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE,
1994.
4.DINCĂ, D., ASOLAMENTELE AGRICULTURII MODERNE, EDITURA CERES, 1982
5.DONA, I., ECONOMIA RURALĂ, EDITURA ECONOMICĂ, 2000
6.DUDA, M., SĂMÂNŢA ÎN AGRICULTURA BIOLOGICĂ, BIOTERRA 3, 2004.
7.RODICA FRĂŢILĂ, TEHNOLOGII AGRICOLE COMPARATE (SUPORT DE CURS),
2008
8.RODICA FRATILA, TEHNOLOGIA CULTURILOR HORTICOLE,
ED.UNIVERSITATEA “BABES-BOLYAI” FACULTATEA DE STIINŢE ECONOMICE, CLUJ-
NAPOCA, 1992.
9. HERA,C., AGRICULTURA DURABILĂ - PERFORMANTĂ.EDITURA AGRIS, 1999.

10 HERA, C., OANCEA, I., PROBLEME ACTUALE ALE AGRICULTURII ÎN

CONTEXTUL INTEGRĂRII EUROPENE ŞI A GLOBALIZĂRII - DEZBATERE NAŢIONALĂ,
EDITURA AGRIS, 2003
11MĂNESCU,BUJOR, BAZELE ECOTEHNICII AGRICOLE, EDITURA ASE,
BUCUREŞTI,2000
12 MĂNESCU,BUJOR, MARCELA,ŞTEFAN, INGINERIA ECOSISTEMELOR
AGRICOLE, EDITURA ASE, BUCUREŞTI, 2005
13.MARCELA, ŞTEFAN, AGROFITOTEHNIE COMPARATĂ, EDITURA ASE,
BUCUREŞTI, 2003
14. MILICĂ, C., BIOTEHNOLOGIILE VIITORULUI, IAŞI, EDITURA ION IONESCU DE
LA BRAD, 1999.
15.MUNTEANU,L.,BORCEAN,I.,AXINTE, M.,ROMAN,V.GH., FITOTEHNIE.EDITURA
DIDAACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, 1995.
16.MUNTEAN,LEON,SORIN, M.,SERBAN, E.,LUCA, A.,FIŢIU, L.,MUNTEAN,
S.,MUNTEAN,I.,ALBERT, BAZELE AGRICULTURII ECOLOGICE, EDITURA RISOPRINT,
CLUJ-NAPOCA, 2005
17.OANCEA, IOAN, TEHNOLOGII AGRICOLE PERFORMANTE, EDITURA CERES,
BUCUREŞTI, 2005
18.PARPALĂ,O., ECONOMIA AGRICULTURII SAU POLITICA AGRARĂ LA
ROMÂNI, EDITURA ASE,BUCUREŞTI,1995
19.ROŞCA, I., PROGNOZA, AVERTIZAREA ŞI CARANTINA FITOSANITARĂ A
DĂUNĂTORILOR LA CULTURILE AGRICOLE, EDITURA GEEA,2000
20. ROŞCA, I., CIONTU,C.,IACOMI BEATRICE, IACOMI,C., COMBATEREA
INTEGRATĂ A BOLILOR, BURUIENILOR ŞI DĂUNĂTORILOR LA CULTURILE
AGRICOLE.EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, 2000.
21.SATTLER F., WISTINGHAUSEN E. V., FERMA BIODINAMICĂ, EDITURA
ENCICLOPEDICĂ,BUCUREŞTI, 1994
22.SIN,GHE., ŞI COLAB. TEHNOLOGII MODERNE PENTRU CULTURA PLANTELOR
DE CÂMP, EDITURA CERES,2003.
23.SIN, GHE., MANAGEMENTUL TEHNOLOGIC AL CULTURILOR DE CÂMP,
EDITURA CERES, BUCUREŞTI, 2004.
 24. STEFAN,V., CULTURA PRINCIPALELOR PLANTE DE CÂMP, EDITURA
ELISAVAROS, 1997
25.TONCEA, I, STOIANOV, R., METODE ECOLOGICE DE PROTECŢIE A
PLANTELOR, EDITURA ŞTIINŢELORAGRICOLE, 2002.
26.TONCEA, I. GHID PRACTIC DE AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ,EDITURA
ACADEMIEPRES,CLUJ-NAPOCA, 2002
27.MINISTERUL AGRICULTURII, PĂDURILOR ŞI DEZVOLTĂRII RURALE,
CODEXUL PRODUSELOR DE UZ FITOSANITAR OMOLOGATE A FI UTILIZATE ĂN
ROMÂNIA, EDITURA GEEA, 2004
28 MINISTERUL AGRICULTURII, PĂDURILOR ŞI DEZVOLTĂRII RURALE, LISTA
OFICIALĂ A SOIURILOR (HIBRIZILOR) DE PLANTE DE CULTURĂ DIN ROMÂNIA PENTRU
ANUL 2002, MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, 2002
29.MINISTERUL AGRICULTURII, PĂDURILOR ŞI DEZVOLTĂRII RURALE, ASAS,
SINTEZA ACTIVITĂŢII DE CERCETARE A INSTITUTULUI DE ECONOMIE AGRARĂ,
2003,2005
30. COLECŢIA DE OG, HG, SR,
31. PERIODICE: TRIBUNA ECONOMICĂ, TRIBUNA CALITĂŢII, AGRICULTURA
32. TEHNOLOGII AGRICOLE PERFORMANTE AUTOR: I. OANCEA
33. CREŞTEREA ŞI EXPLOATAREA INTENSIVĂ A OVINELOR BUCUREŞTI: 1983
AUTOR: VASILE N. TAFTĂ
34 COLECŢIA AGRIS 2000-2003