SUPORT DE CURS

AGRICULTOR ÎN CULTURI VEGETALE

ŞI CRESCĂTOR DE ANIMALE

COD COR 613003

 CUPRINS

CAPITOLUL 1 – IDENTIFICAREA CONDITIILOR SPECIFICE DE AMPLASARE A

DIFERITELOR CULTURI DE CAMP SI FURAJERE

CAPITOLUL 2 – APROVIZIONAREA CU MATERII PRIME SI MATERIALE

ÎNGRĂŞĂMINTE ŞI AMENDAMENTE PENTRU SOL

CAPITOLUL 3 – PREGATIREA TERENULUI PENTRU INFIINTAREA

CULTURILOR

CAPITOLUL 4 – INFIINTAREA CULTURILOR DE CAMP SI FURAJERE

CAPITOLUL 5 – EXECUTAREA LUCRARILOR DE INTRETINERE A

PLANTELOR DE CAMP SI FURAJERE

CAPITOLUL 6 – RECOLTAREA, DEPOZITAREA, CONSERVAREA SI

VALORIFICAREA CULTURILOR DE CAMP SI FURAJELOR

CAPITOLUL 7 – PREGATIREA SPATIILOR DE CAZARE PE SPECII SI

CATEGORII DE ANIMALE

CAPITOLUL 8 – POPULAREA ADAPOSTURILOR

CAPITOLUL 9 – INGRIJIREA ANIMALELOR DE REPRODUCTIE

CAPITOLUL 10 – INGRIJIREA ANIMALELOR GESTANTE

CAPITOLUL 11 – INGRIJIREA NOILOR NASCUTI PANA LA INTARCARE

CAPITOLUL 12 – INGRIJIREA ANIMALELOR DE PRODUCTII

CAPITOLUL 13 – MUNCA IN ECHIPA

CAPITOLUL 14 – COMUNICARE LA LOCUL DE MUNCA

CAPITOLUL 15 – APLICAREA NORMELOR P.S.I. si P.M.

 CAPITOLUL 1

IDENTIFICAREA CONDITIILOR SPECIFICE DE AMPLASARE A

DIFERITELOR CULTURI DE CAMP SI FURAJERE

OBIECTIVE ŞI METODE DE CERCETARE

Metodele de cercetare ale Agrotehnicii sunt experienţele în câmp, laborator, casa de vegetaţie
şi fitotron, precum şi activitatea de producţie.
Legătura dintre ştiinţă şi practica agricolă a fost subliniată de către fondatorul ştiinţelor
agricole româneşti Ion Ionescu de la Brad, care în 1870 a scris astfel: „Oamenii numai de
teorie şi oamenii numai de practică nu pot să ne înveţe cu folos agricultura. Cei dintâi se
amăgesc adeseori deoarece nu au practicat. Ceilalţi nu vor putea spune pentru ce fac un lucru
într-un fel şi nu în altul.”
Când se porneşte la o activitate de cercetare şi de producţie în domeniul Agrotehnicii (ca de
altfel şi la alte ştiinţe) trebuie cunoscut tot ce s-a realizat în această privinţă în ţară şi în
străinătate; sunt necesare cunoştinţe temeinice despre sol, fenomenele care se petrec în
sistemul sol- plantă, influenţa condiţiilor climatice; trebuie avut în vedere faptul că
fenomenele nu se petrec separat, ele trebuie privite în interdependenţă. Măsurile agrotehnice
trebuie aplicate astfel încât să se poată dirija fenomenele favorabile, care vor conduce la
sporirea fertilităţii solului, la crearea unui mediu optim de viaţă pentru plantele de cultură,
astfel ca să se obţină producţii mari în prezent, dar şi să se clădească bazele pentru alte
producţii sporite in viitor. În continuare se prezintă câteva din direcţiile de cercetare in
domeniul Agrotehnicii.
Optimizarea însuşirilor solului şi a altor factori care favorizează recolta: ameliorarea
structurii, a densităţii aparente, porozităţii, reacţiei, sporirea capacităţii de înmagazinare şi
păstrare a apei, creşterea conţinutului de humus, eliminarea excesului de apă, reproducţia
simplă şi lărgită a fertilităţii etc.
Măsuri de creştere a potenţialului productiv al solurilor slab productive şi neproductive
(nisipoase, sărăturoase, erodate, cu exces de umiditate etc.); introducerea în circuitul
agricol de noi terenuri (halde de steril, de cenuşă, terenuri degradate etc.)
Studierea sistemului radicular al plantelor, stimularea creşterii acestuia; dinamica proceselor
din rizosfera; stimularea procesului de fixare a azotului atmosferic de către bacteriile
simbiotice şi cele care trăiesc liber în sol; creşterea şi folosirea fenomenului de alelopatie;
stimularea activităţii faunei folositoare, îndeosebi a ramelor.
Managementul integrat al buruienilor; folosirea de erbicide biodegradabile fără efect poluant;
studierea şi combaterea unor buruieni perene foarte dăunătoare (pălămida, costreiul mare,
pirul etc.).
Perfecţionarea sistemelor de lucrare a solului pentru diferite condiţii pedoclimatice; reducerea
numărului de lucrări.
Stabilirea in ecosistemele agricole, relaţiile dintre ele şi cu alte ecosisteme; agricultura
ecologică; biotehnologii; elaborarea sistemului de folosire durabilă a terenurilor agricole şi a
agriculturii durabile.

TEREN AGRICOL ŞI ARABIL

Fond funciar. Denumirea de fond funciar se foloseşte atunci când se fac referiri la totalitatea
suprafeţelor de teren aflate în limitele unei ţări sau unei unităţi administrative teritoriale sau
ale unei ferme.
Prin categorie de folosinţă a terenului se înţelege modul cum este folosit un teren oarecare. Se
deosebesc 5 categorii mari de terenuri: cu destinaţie agricolă, forestieră, aflate permanent
sub ape, din intravilan (aferente localităţilor urbane şi rurale) şi cu destinaţie speciala (pentru
transporturi rutiere, feroviare, navale, aeriene etc.)
La categoria agricolă se încadrează suprafeţele cu arabil, păşuni, fâneţe, vii şi livezi.
Arabil este orice suprafaţă de teren care poate fi arată (inclusiv terenul de pe pante cu
înclinaţie de până la circa 30%) şi cultivată cu diferite plante. Aceasta este cea mai
importantă categorie de folosinţă întrucât plantele care se cultivă pe astfel de terenuri sunt
indispensabile în alimentaţia oamenilor, furajarea animalelor sau pentru nevoile industriei.
România dispune de 14 791 000 ha teren agricol ceea ce reprezintă.
62% din suprafaţa totală, iar din aceasta 9 383 000 ha este arabil. Pentru un locuitor revin 0,65
ha teren agricol, din care 0,41 ha este arabil (iar din acesta doar 0,18 ha este de calitatea I şi a
II-a) (Timariu, 1992). Resursele pentru creşterea suprafeţei arabile sunt limitate (circa 400
000 ha) şi pot fi: cultivarea terenurilor de luncă, inundabile (după ce în prealabil se
îndiguiesc), îmbunătăţirea terenurilor nisipoase şi sărăturoase, cultivarea păşunilor şi fâneţelor
cu producţii mici şi situate pe terenurile plane.
Iată încărcătura de teren arabil la un locuitor şi pentru alte ţări: 0,07-0,08 ha Belgia şi Olanda;
0,13-0,35 ha Germania, Austria, Franţa, Cehoslovacia, Italia; 0,40-0,55 ha România, Bulgaria,
Ungaria, Spania, Danemarca; 0,90 ha Rusia. Media mondială pe un locuitor este de circa 0,40
ha.
Dar suprafeţele pe locuitor nu spun totul. Trebuie cunoscută calitatea acestora, dacă
sunt afectate sau expuse unor fenomene negative (eroziune, înmlăştinare etc.).
În România, terenul arabil se poate grupa în 5 clase de calitate. Clasificarea după Institutul
de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (I.C.P.A.) are la bază bonitatea a patru
grupe de factori ecologici. Din totalul de 100 de puncte se atribuie convenţional, fiecărei
grupe, următoarea pondere maximă: solul cu toate însuşirile sale................................50
puncte; clima (temperatura şi precipitaţiile).........................10 puncte; relieful (înclinarea
pantei)..............................................15 puncte; apa freatică
(adâncimea)....................................15 puncte. Terenurile care totalizează între 1 şi 20 puncte
sunt considerate foarte slabe şi pentru a fi cultivate necesită lucrări speciale de ameliorare
(nivelare, modelare, desecare, irigare, fertilizare puternică etc.). Terenurile care au note de la
91 la 100 au cea mai bună fertilitate. Se constată că 36,8- 45% din terenul arabil este de
calitate bună şi foarte bună.
Pentru a practica o agrotehnica diferenţiată mai trebuie să fie luate în considerare şi alte date,
ca de exemplu: în România, 2 571 mii ha teren arabil sunt situate pe pante cu înclinaţie de
peste 5%; 1 985 mii ha sunt soluri podzolice; 306 mii ha sunt soluri sărăturoase; 3 200 mii ha
sunt amenajate pentru irigat; pe 3 100 mii ha s-au efectuat lucrări de desecare şi drenaj, iar pe
2 300 mii ha lucrări de combatere a eroziunii solului; din totalul suprafeţei arabile sunt foarte
bine aprovizionate cu azot numai 10%, cu fosfor 25%, iar cu potasiu 71% (Răuta, 1986).
Ştiinţele agricole româneşti, agronomia, au izvorât din practica agricolă perpetuată de-a
lungul secolelor şi mileniilor.
Omul primitiv, Homo erectus, a trăit pe meleagurile noastre încă de acum un milion de ani, în
epoca paleolitică.
Pentru satisfacerea nevoilor de hrană, omul a parcurs şi a acumulat treptat cunoştinţe empirice
trecând mai întâi, prin etapa culesului primitiv simplu (prin strângerea de seminţe, fructe,
muguri, rădăcini, tuberculi, animale mici etc.) şi a vânatului primitiv.
A învăţat de la natură să scuture pe pământ seminţele plantelor spontane preferate şi să aşeze
rodul.
Pornind de la cea mai simplă unealtă agricolă, băţul de scormonit pământul, a ajuns ca în
epoca mezolitică (5500-1800 î.e.n.) să folosească săpăliga de mână şi să cultive plante
îndeosebi de primăvara: orz, mei, grâu, bob, linte, praz, ceapă, usturoi etc.
În etapa bronzului (2000-1000 î.e.n.) a folosit plugul primitiv de lemn şi a lărgit numărul şi
aria plantelor cultivate (in, mac, muştar, ridiche, mazăre, pomii, viţa de vie etc.)
La începutul epocii bronzului a avut loc marea diviziune socială a muncii, separarea creşterii
animalelor de cultivarea plantelor. Epoca bronzului este semnificativă şi pentru originea
noastră: atunci au venit de la răsărit, în Peninsula Balcanică, triburile indo-europene ale
tracilor cu ramura lor nordică carpato – danubiano - pontică a geto-dacilor, principalii noştri
strămoşi.
Ritmul de dezvoltare a sporit în epoca fierului (1000 î.e.n. şi începutul erei noastre). În
această epocă s-a folosit plugul cu brăzdar de fier. Către sfârşitul acestei epoci, locuitorii
Daciei (geto-daci) erau organizaţi în obşti săteşti şi foloseau sistemul de agricultură mixt,
pastoral - agricol (alternarea pajiştii pârloagă lungă, cu arabilul). Ei au cultivat mei, grâu,
secară, ovăz, morcov, muştar, bob, linte, mazăre, cânepă, in, usturoi, praz, ceapă, varză,
castravete, salată, spanac, pomi fructiferi, viţă de vie; se ocupau cu creşterea animalelor
şi păsărilor.
În secolele XVIII şi XIX au apărut primii agronomi şi veterinari cu învăţătura superioară şi
abia o dată cu ei se poate vorbi despre agricultură, ca de obiect de studiu.
Cea mai veche şcoală de agricultură de pe teritoriul ţării noastre este cea de la San Nicolaul
Mare înfiinţată în 1799 de un aroman Cristofor Nacu, care la început a funcţionat sub o formă
simplă, complet particulară.
Întemeietorul ştiinţelor agricole româneşti este Ion Ionescu de la Brad (1818-1891). Având o
pregătire profesională excepţională, multilaterală, dotat cu o inteligenţă deosebită, pătruns de
adânc patriotism şi iubire pentru cei care lucrează ogorul, acest savant a depus o activitate
prodigioasă, care a cuprins toate sectoarele din agricultură: producţia vegetală, creşterea
animalelor, economică şi sociologia rurală. A înfiinţat şi condus ferme - şcoală model, a fost
profesor şi cercetător, democrat revoluţionar, luptător pentru dreptate socială, aducând mari
contribuţii la cauza revoluţiei din 1848 şi la reforma agrară din 1864. Dintre numeroasele lui
publicaţii cităm; „Excursion agricole dans la Dobraudge”. „Proiect de cultură pentru
exploatarea moşiei Pantelimonului”, „Agricultura română de la Bradu”, „Calendarul bunului
cultivator”, „Manualul de agricultură”, monografiile judeţului Mehedinţi, a judeţului Putna şi
a judeţului Dorohoi etc.

FACTORII DE VEGETAŢIE
Plantele de cultură, ca de altfel toate organismele, de-a lungul vieţii lor, se află în continuă şi
strânsă interdependenta cu mediu înconjurător. De aici, plantele absorb apa şi sărurile
nutritive şi primesc energia solară, cu ajutorul cărora sintetizează substanţele organice. Niciun
atom de carbon, azot, fosfor etc., care le alcătuiesc corpul şi nici energia pentru sintetizarea
materiei organice nu sunt create de către plante, ci sunt luate din mediul înconjurător.
Fiecare plantă (specie, soi sau hibrid) are un anumit potenţial biologic (poate să dea o anumită
producţie maximă). Aceasta este pusă în evidenţă, deci se obţin recolte maxime, atunci când
mediul oferă condiţiile de viaţă cerute de către plantele respective. Dimpotrivă, neconcordanţa
determină realizarea de recolte mici sau chiar pieirea plantelor.
Viaţa plantelor este influenţată de către toţi factorii mediului de viaţă, care sunt deci factorii
ecologici. Fiecare factor ecologic influenţează viaţa plantelor într-o măsură mai mare sau
mai mică. Sunt însă, unele elemente (factori) ale mediului înconjurător fără de care nu este
posibilă
viaţa plantelor. Acestea se numesc factori de vegetaţie şi sunt următorii: lumina, căldura,
aerul, apa şi hrana. Cerinţele plantelor faţă de factorii de vegetaţie (ca de altfel şi faţă de
ceilalţi factori ecologici) variază mult de la o specie la alta, soi sau hibrid, precum şi pe faze
de vegetaţie. Aceste cerinţe s-au format ereditar, de-a lungul evoluţiei speciilor sau au fost
selecţionate de către om în procesul de creare de noi soiuri sau hibrizi.
În categoria factorilor ecologici se încadrează şi mai multe elemente ale mediului, care
manifestă o acţiune directă sau indirectă asupra plantei: solul, presiunea barometrică, vântul,
relieful, activitatea altor plante, a microorganismelor, activitatea antropogenă etc. Diferite
plante (soiuri, specii, hibrizi) reacţionează diferit la aceşti factori ecologici. Iată câteva
exemple: este cunoscut faptul că fosforul determină scăderea coeficientului de transpiraţie,
grăbeşte maturarea plantei şi, prin urmare, micşorează nevoile plantei faţă de apă; s-a
dovedit că unele plante atunci când cresc la umbră au nevoie de o cantitate mai mică de zinc
decât dacă ar creşte la soare.
Lumina ca factor de vegetaţie
Lumina este energia radiantă care se transmite de la Soare prin particule de fotoni. Ea este un
factor indispensabil al procesului de fotosinteză, cel mai important proces din biosferă. În
prezenţa luminii, în organele verzi ale plantelor se formează clorofila şi are loc sinteza
materiei organice. Din dioxidul de carbon procurat de către frunze, cu apa absorbită de
rădăcini şi cu energia luminoasă, se sintetizează substanţele organice, la început mai simple,
monozaharide, care în continuare reprezintă materia de bază pentru sintetizarea substanţelor
organice mai complexe.
În lipsa luminii, plantele răsar şi cresc la început pe seama substanţelor de rezervă din
seminţe, dar sunt etiolate şi în scurt timp pier.
Din cantitatea totală de energie care vine de la Soare, plantele folosesc numai 1-3%.
Lumina influenţează viaţa plantelor prin intensitatea şi calitatea ei, precum şi prin durata de
iluminare.
Intensitatea luminii se exprimă prin numărul unităţilor luminoase. Lumina mai intensa
influenţează favorabil înfrăţirea, înflorirea, fructificarea, rezistenţa la cădere, conţinutul
de zahăr şi amidon (îndeosebi la sfecla de zahăr şi, respectiv, la cartof), contribuie la culoarea
şi gustul fructelor.
Lumina slabă provoacă alungirea internodiilor la cerealele păioase, la etiolarea şi căderea lor,
la scăderea conţinutului de zahăr din sfeclă, de amidon în cartofi, de zahăr în struguri, de
grăsimi în plantele oleaginoase etc.
Calitatea luminii. Spectrul razelor de lumina se compune din mai multe categorii de radiaţii
care au o influenţă diferită asupra plantelor. Din toata cantitatea de energie luminoasă care
ajunge la Pământ, razele vizibile reprezintă 50%, restul sunt razele infraroşii invizibile, iar
circa 1%, raze ultraviolete.
Radiaţiile roşii şi galbene au cea mai mare importanţă pentru fotosinteză, radiaţiile
ultraviolete sunt dăunătoare plantelor, cele infraroşii produc căldură.
Durata iluminării diferă pe glob. La ecuator, zilele sunt egale cu nopţile, dar înaintând spre
poli, zilele devin treptat vara mai lungi şi iarna mai scurte. Plantele s-au adaptat la aceste
condiţii de lumină (fenomenul este denumit fotoperidism).
În condiţiile ţării noastre, plantele de zi lungă îşi încheie ciclul de dezvoltare la începutul verii
când zilele au cea mai lungă durată (orzul, ovăzul, grâul, secara, mazărea, inul, muştarul,
trifoiul, lucerna, sfecla etc.); plantele de zi scurtă cresc vegetativ la începutul verii şi fructifică
spre sfârşitul verii şi la începutul toamnei, când zilele sunt mai scurte (porumbul, soia,
tutunul, orezul, sorgul, meiul, cânepa, crizantema etc.). Sunt şi unele specii de plante
indiferente: hrişca, floarea soarelui, bumbacul, pătlăgelele vinete etc.

Metode agrotehnice pentru dirijarea regimului de lumină

Stabilirea unei densităţi şi a unei repartizări optime a plantelor pe câmp (cerinţa uşor de
realizat prin semănatul mecanizat). Astfel, fiecare plantă şi întreg lanul interceptează şi
foloseşte cantităţi mari de energie solară, cu alte cuvinte trebuie evitată atât înghesuiala
plantelor, caz în care se umbresc unele pe altele, cât şi spaţiile mai largi, precum şi golurile,
caz
în care rămân neinterceptate de către frunze cantităţi mari de energie solară.
Orientarea rândurilor de plante pe direcţia N-S. Astfel, dimineaţa şi spre seară, razele solare
cad perpendicular pe rânduri şi luminează mai bine plantele, iar la mijlocul zilei, plantele de
pe acelaşi rând se umbresc unele pe altele şi sunt ferite de efectul căldurilor excesive.
Semănatul de culturi mixte (sau asociate), ca de exemplu fasolea sau dovleceii în porumb,
măzărichea sau mazărea cu cereale păioase, amestecul de plante furajere (ierburi perene,
graminee şi leguminoase) etc., permite ca lumina neinterceptată de unele plante să fie folosită
de altele.
Culturile succesive (cultura a II a). După recoltarea plantelor care ajung la maturitate la
sfârşitul primăverii şi începutul verii (rapiţă, orz, cartofi timpurii) se seamănă de îndată
alte culturi. Astfel, se măreşte perioada de utilizare a luminii şi a altor factori de vegetaţie
(apă, căldură etc.) şi până toamna se obţine o a două recoltă care poate fi pentru furaj (cel mai
adesea porumbul) sau boabe (în cazul unor soiuri sau hibrizi de porumb, soia, fasole
etc.). Menţionăm că metoda reuşeşte numai în condiţii de irigaţie sau cu precipitaţii abundente
în perioada de vară.
Combaterea buruienilor din culturi. Buruienile concurează plantele de cultură pentru
lumină şi ceilalţi factori de vegetaţie. Prin combaterea lor se creează condiţii mai favorabile
pentru creşterea plantelor de cultură.
Terenurile înclinate, cu expoziţie sudică primesc mai multă lumină şi căldură. Aici se
recomandă să se cultive în primul rând plante iubitoare de lumină: tutun, viţa de vie, floarea
soarelui, porumb etc., iar pe cele cu expoziţie nordică: ovăz, cartof, trifoi etc.
În sere sau alte spaţii amenajate se pot folosi surse suplimentare de energie luminoasă (becuri
cu neon etc.). Aici se pot regla, după cerinţe, atât intensitatea sursei de energie luminoasă,
calitatea luminii, cât şi durata fluxului de lumină.
Căldura ca factor de vegetaţie
Căldura este necesară pentru desfăşurarea tuturor proceselor vitale ale plantei: absorbţia apei
şi a sărurilor nutritive, fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, creşterea etc. Cerinţele faţă de
temperatură diferă în funcţie de speciile de plante, precum şi pe faze de vegetaţie. Majoritatea
plantelor agricole şi cele spontane din zona temperată sunt mezoderme, trăiesc la temperaturi
cuprinse între 10 şi 40°C. Există un optim termic la care planta dă maxim de recoltă. Acesta,
în majoritatea cazurilor este în jur de 20°C, dar el diferă mult între specii şi pe faze de
vegetaţie, de la încolţire şi până la maturitate. Există o temperatură minimă la care plantele
cresc foarte încet şi o temperatură maximă care este cea mai ridicată temperatură la care
plantele pot creşte. Sunt plante care în anumite faze suportă temperaturi foarte scăzute. De
exemplu, grâul de toamnă în timpul iernii suportă temperaturi de până la -16 şi -18°C, iar
secara de toamnă chiar cu câteva grade mai scăzute.
Temperaturile optime pentru creşterea rădăcinilor diferă de cele ale tulpinii şi frunzelor. În
general, temperatura optimă pentru rădăcini este mai mică decât pentru tulpini şi frunze.
Rădăcinile suportă variaţii mai mici de temperatură decât tulpinile şi frunzele, iar cele mai
multe plante realizează cele mai mari creşteri când nopţile sunt mai reci. Folosirea uleiurilor
eterice care dau aroma fructelor are loc în nopţile reci.
Constante termice ale principalelor plante cultivate

Planta Constanta Planta Constanta

termică termică

Mazăre 1 352-1 900 Floarea 1 700-2 500

soarelui
Secară de 1 700-2 126
toamnă Porumb Mei
1 700-3 700
Orez Sorg
Grâu de
2 000-2 300 Soia 1 800-2 500
toamnă şi de
primăvară 2 200-5 000
Ovăz 1 940-2 300 2 000-5 000
Cartofi 1 300-3 000 2 000-3 000
Sfeclă 2 400-3 700

Aerul ca factor de vegetaţie

Aerul este format din mai multe gaze dintre care ponderea o au azotul, oxigenul şi dioxidul de
carbon, fiecare fiind indispensabil pentru plante şi deci considerat un factor de vegetaţie.
Aerul mai conţine argon, heliu, amoniac, vapori de apă etc.
Pentru plante prezintă importanţă atât aerul atmosferic cât şi cel din sol. Din punct de vedere
calitativ, compoziţia lor este aceeaşi dar se deosebesc în privinţa proporţiei diferitelor
componente. Aerul din sol este mai bogat în CO2 şi mai sărac în oxigen, ca urmare a
diferitelor procese biologice şi fizico-chimice care se petrec în sol.
Substanţele nutritive cu azot ajung în sol pe diferite căi: fixarea de către organismele fixatoare
de azot, descompunerea materiei organice, aplicarea de îngrăşăminte, transportul cu apa din
precipitaţii a compuşilor cu azot formaţi în atmosferă în urma descărcărilor electrice etc.
Oxigenul. Este indispensabil organismului vegetal ca şi a celui animal, în fenomenul de
respiraţie. Plantele respiră, adică absorb oxigenul, cu ajutorul căruia oxidează o parte
din substanţele hidrocarbonate sintetizate. Prin acest proces de oxidare, rezultă energia
folosită de către plante pentru sintetizarea substanţei proteice şi dioxid de carbon care este
eliminat în atmosferă.
Oxigenul este necesar şi organelor subterane ale plantei (rădăcini, tuberculi, rizomi) deoarece
şi aceştia respiră. Este necesar în procesul de germinaţie a seminţelor, perioada în care
sămânţa respiră foarte intens pentru a mobiliza substanţele de rezervă şi a furniza
energia necesară creşterii embrionului. Concentraţia de 15-20% oxigen din aerul solului este
cea mai favorabilă pentru majoritatea plantelor de cultură. Tomatele, mazărea, porumbul
etc., necesită o buna aeraţie a solului, piersicul moare din lipsă de oxigen, dacă timp de câteva
zile solul este saturat de apa. Majoritatea plantelor de cultură mor dacă apa bălteşte, cauza
fiind lipsa de oxigen.
Oxigenul este necesar vieţuitoarelor din sol, microorganismelor aerobe fixatoare de azot,
nitrificatoare etc., care au mare rol în determinarea fertilităţii solului; participă la procesele
fizico-chimice din sol, de oxidare etc.
Dioxidul de carbon este absorbit puternic prin toate organele verzi ale plantei şi folosit în
fenomenul de fotosinteză. El poate fi absorbit şi prin rădăcini. Aproximativ 90% din cantitatea
de dioxid de carbon din atmosferă provine din sol, unde rezultă în urma activităţii biologice
(în principal descompunerea materiei organice de către microorganisme). Din sol
dioxidul de carbon este degajat în atmosferă şi este folosit în fenomenul de fotosinteză.
Concentraţia de CO2 de peste 1% în aerul din sol începe să devină dăunătoare pentru
majoritatea plantelor de cultură. La peste 2% CO2 împiedică germinaţia seminţelor,
pătrunderea apei în celule.
Respiraţia solului. Aceasta este viteza de eliberare a CO2 pe unitatea de suprafaţă în unitatea
de timp. Ea variază între 0,01 şi 1,50 g/m²/oră, în funcţie de mai mulţi factori: condiţiile de
sol, mersul vremii, particularităţile plantelor, densitatea şi fenofaza acestora, asociaţiile de
microorganisme etc.
Amoniacul se găseşte în aerul atmosferic în cantităţi extrem de mici, iar în aerul solului într-o
proporţie puţin mai mare deoarece aici se eliberează în urma procesului de descompunere a
proteinelor.
Vaporii de apă reprezintă una din stările apei. Ei nu sunt absorbiţi de către plante (acestea
absorb apa sub formă lichidă). Vaporii de apă circulă în sol şi contribuie la omogenizarea
conţinutului de apă. Ei se mişcă prin spaţiile lacunare, prin difuziune. Când stratul de sol este
mai rece, vaporii de apă se condensează.
Apa ca factor de vegetaţie. Importanţa apei
Importanţă directă. Apa este indispensabilă plantelor. Ea este un component de bază al
celulelor şi ţesuturilor vii. Numai în prezenţa apei pot avea loc procesele de asimilaţie şi
dezasimilaţie şi schimbul de gaze.
Ajunsă în plante, apa ţine întinşi pereţii celulari şi dă astfel celulelor şi ţesuturilor
tugescenţa, ceea ce asigură echilibrul mecanic al diferitelor organe.
Împreună cu substanţele dizolvate, ea determină presiunea osmotică a celulelor şi
ţesuturilor, ce atrage după şine schimbul intercelular.
Pe durata activităţii vitale intense, conţinutul de apă în plante este destul de ridicat, ca de
exemplu: alge 96-98%, rădăcini de morcov 87-91%, frunze de iarbă 83-86%, tuberculi de
cartof 74-80%, tulpini de arbori 40-55% etc.; în seminţele uscate apa reprezintă 10-15% din
greutate.
Prin transpiraţie, o dată cu apa, se elimină şi o parte din căldura rezultată în urma oxidării din
plante, evitându-se astfel supraîncălzirea. Transpiraţia îndeplineşte pentru plantă funcţia de
regulator termic. Prin transpiraţie planta este răcită, aşa cum sunt răcite motoarele cu
combustie internă.
Apa participă direct sau indirect la toate procesele fiziologice şi biochimice care se petrec în
plantă. Apa influenţează ritmul de creştere al rădăcinilor plantelor. Aceasta este mai mare
la conţinutul optim de umiditate din sol. Când rădăcinile consumă apă din apropierea
solului, ele
cresc în adâncime sau lateral până întâlnesc alte zone cu apă accesibilă. Dacă rădăcinile
întâlnesc un strat de sol uscat creşterea lor încetează.
Consumul de apă în timpul vegetaţiei diferă mult între grupele de plante şi ca urmare, acestea
se comportă diferit faţă de gradul de asigurare cu apa. Majoritatea speciilor de plante care
cresc la noi sunt mezofite, adică cresc şi se dezvoltă în condiţii de asigurare medie cu apa.
Faţă de secetă, plantele de asemenea se comporta diferit. Unele sunt rezistente la secetă,
sorgul, meiul, dughia, iarba de Sudan, năutul, lintea cu bobul mic, pepenele verde, viţa de vie
etc. Alte plante au o rezistenţă mijlocie: grâul, secara, orzul de toamnă, porumbul, floarea
soarelui, bumbacul, ricinul, sfecla de zahăr, ghizdeiul, sparceta, lucerna, măzărichea etc. Sunt
nerezistente plante ca: orezul, ovăzul, fasolea, soia, rapiţa de toamnă, cartoful, trifoiul,
timoftica, răigrasul, dovleceii etc.
Plantele care cresc în zonele secetoase îşi iau măsuri de adaptare împotriva pierderilor de apă.
Unele dintre acestea sunt măsuri permanente: formează frunze mici şi deci îşi reduc
suprafaţa de transpiraţie; îşi micşorează numărul de stomate pe unitatea de suprafaţă etc.
Sunt şi măsuri de apărare temporară: răsucirea frunzelor, reducându-se astfel suprafaţa de
evaporare; dacă seceta se prelungeşte îşi leapădă frunzele de la bază şi astfel se reduc cerinţele
pentru apă; îşi desfăşoară fazele de vegetaţie mai repede şi ca urmare ajung la maturitate într-
o perioadă de timp mai scurtă, iar consumul total de apă va fi mai redus.
Importanta indirectă. Apa are rol decisiv în procesul de formare a solului. Procesele de
dezagregare şi alterare, formarea de noi minerale, formarea humusului şi a orizonturilor de
sol, numeroase reacţii chimice, se petrec numai în prezenţa apei.

Sursele de apă

Plantele absorb, prin organele lor aeriene, o cantitate mai mică de apă în timpul precipitaţiilor
sau din apa care condensează pe frunze (rouă). Cea mai mare cantitate de apă folosită este
absorbită din sol prin rădăcini.
Sursele de apă sunt: precipitaţiile, apa freatică, apa provenită din condensarea vaporilor, apa
de irigaţie.
Precipitaţiile în România reprezintă principala sursă de apă pentru aprovizionarea plantelor.
În medie, anual în România cad 638 mm precipitaţii. Acestea ar putea fi considerată o
cantitate apreciabilă, dar este distribuită neuniform, atât pe teritoriul ţării, cât şi de-a lungul
unui an.
Apa din pânza freatică devine utilă atunci când se găseşte la adâncime mai mică (4-7 m), cum
este de exemplu, cazul cernoziomurilor freatic umede, astfel urcându-se prin capilare să
ajungă în zona de răspândire a rădăcinilor. Înălţimea de uscare variază aproximativ între 1 şi
5 m şi depinde de însuşirile solului, îndeosebi de textura şi structură. În condiţiile solurilor
mijlocii, în general, apa freatică alimentează capilar un strat de 2 m. Dacă apa freatică se
găseşte la o adâncime de aproximativ 4 m, în perioadele de secetă, ea va putea aproviziona
capilar acele plante ale căror rădăcini pot pătrunde până la o adâncime de 2 m (ca de exemplu
grâul, porumbul etc.)
Apa provenită din condensarea vaporilor. Vaporii de apă se condensează nu numai la
suprafaţă, ci şi în interiorul solului, îndeosebi în cele mai nisipoase şi mai afânate,
(permeabile), unde formează roua interioară. Ca urmare, vaporii de apa pătrund în sol din
atmosferă sau se formează în sol, în permanenţă prin evaporarea apei lichide. Condensarea are
loc când aerul din sol se saturează cu vapori peste 97%. Această apă se poate acumula în
cantităţi mici numai în nopţile mai reci, cu diferenţe mari de temperatură faţă de cea a zilelor.
Fenomenul este mai evident în perioada de la sfârşitul toamnei şi iarna în care straturile de sol
din profunzime rămân calde, tensiunea vaporilor creşte şi acestea se îndreaptă către suprafaţă,
unde dau de strat mai rece şi se condensează.
Apa de irigaţie. Prin irigaţie se înţelege aprovizionarea dirijată a solului cu cantităţi de apă
suplimentară faţă de cele primite în mod natural, din precipitaţii sau afluxul ascendent din
stratul freatic, în scopul sporirii producţiei agricole.
Principalele surse de apă pentru irigat pot fi: lacurile de acumulare, bazinele de retenţie,
râurile, apa din pânza de apă freatică.
Apa, pentru a putea fi folosită la irigat trebuie să aibă un debit suficient şi o calitate
corespunzătoare. Aprecierea calităţii nu se poate face expeditiv, orientativ. De exemplu este
bună dacă se constată prezenţa peştelui sau a vegetaţiei de năsturei, piciorul cocoşului, etc.,
şi nu este bună dacă la marginea malurilor cresc rogozuri, nufăr alb etc. Aprecierea exactă se
face în urma analizelor de laborator. Apa bună pentru irigat trebuie să aibă un conţinut de
săruri minerale sub 2 g/l. Solul irigat cu apă sărată devine sărăţos şi impropriu agriculturii.
Coeficientul de ofilire (CO) sau umiditatea ofilirii permanente. Este cantitatea de apă pe
care o reţine solul când plantele se ofilesc în mod permanent, adică nu îşi mai revin chiar dacă
sunt puse într-un mediu saturat de vapori de apă.
Capacitatea de câmp pentru apă (CC) este cantitatea de apă pe care o poate reţine solul în
condiţii de câmp în mod durabil (mai mult timp) după ce a fost saturat de apă. După o ploaie
sau o udare puternică, excesul se infiltrează şi după câteva zile, în sol rămâne apa care este
reţinută mai mult timp în spaţiile sale capilare. La această stare, solul conţine apa adsorbită
(higroscopic), apa peliculară şi apa capilară (în capilarele mici).
Capacitatea de câmp depinde în principal de textura şi structura solului. Cele mai mici valori
le au solurile nisipoase.
Capacitatea de câmp este un indice hidrofizic deosebit de important, deoarece este
limita superioară a apei accesibilă plantelor. Apa, peste valoarea acestui indice, poate fi
accesibilă plantelor, dar în mod practic nu este, deoarece nefiind reţinută în sol se
infiltrează. În plus, la un conţinut de apă peste valoarea corespunzătoare capacităţii de câmp,
plantele duc lipsa de aer.
Cunoaşterea capacităţii de câmp, ca de altfel şi a coeficientului de ofilire servesc la stabilirea
normelor de udare.
Consumul şi pierderea apei din sol

Prin consumul apei se înţelege folosirea acesteia de către plante. Din cantitatea totală de apă
absorbită de către rădăcini numai o mică parte şi anume 0,5-1,5% intră în alcătuirea celulelor
şi ţesuturilor plantelor, restul fiind evaporată în atmosferă prin procesul de transpiraţie.
Consumul apei poate fi productiv, când ne referim la plantele de cultură, şi neproductiv, când
ne referim la apa consumată de buruieni.
Pierderea apei din sol se poate produce pe mai multe căi, principalele fiind: evaporarea la
suprafaţa solului, infiltraţia, scurgerea apei şi spulberarea zăpezii de pe suprafaţa solului.
Evaporarea, transformarea apei lichide in stare de vapori,este calea principala de pierdere a
apei în agricultură. Aceasta pierdere poate ajunge, în climatele umede la 30-50% din
precipitaţiile căzute, iar în cele aride şi mai mult. Curentul de apă către suprafaţa de evaporare
produce sărăturarea solului, fenomen accentuat în zonele secetoase.
Evaporarea apei din pământ este influenţată de mai mulţi factori: condiţiile meteorologice,
însuşirile solului, modul cum se prezintă suprafaţa acestuia, expoziţia terenului.
Dintre condiţiile meteorologice prezintă importanţă mai ales starea higrometrică sau deficitul
de saturaţie din atmosferă şi vânturile.
Deficitul de saturaţie. Când aerul este saturat cu vapori de apă, evaporarea încetează. Ea
sporeşte în intensitate pe măsură ce creste deficitul de saturaţie.
Vânturile îndepărtează aerul saturat cu vapori de apă (proveniţi din evaporarea apei din
pământ) care este înlocuit cu aer nesaturat. Stratul de sol de la suprafaţa în contact cu aer
nesaturat, începe imediat să cedeze apa sub formă de vapori din rezerva sa lichidă. Efectul
(negativ) este foarte pronunţat când vânturile sunt calde şi uscate, când bat cu viteză mai mare
sau sub un unghi mai mare.
Expoziţia terenului. Pantele sudice sunt mai însorite, se încălzesc mai mult şi pământul
pierde mai multă apă; pantele cu expoziţie nordică sunt mai răcoroase şi mai umede. În
funcţie de aceste condiţii urmează a se face amplasarea plantelor de cultură. De exemplu, pe
pantele sudice se cultivă în primul rând plante care au nevoie mai mare de căldură şi de mai
puţină apă (viţa de vie, tutunul, floarea-soarelui, porumbul), iar pe cele nordice se recomandă
trifoiul, inul de fuior, ovăzul, pomii fructiferi etc.
Însuşirile solului cu o influenţă mai pronunţată asupra evaporării apei sunt textura, structura,
concentraţia soluţiei solului, conţinutul de apă etc.
Conţinutul de apă din sol influenţează, de asemenea, intensitatea de evaporare. Evaporarea
este maximă în solurile care sunt umede la suprafaţă şi în contact cu aerul uscat.
Suprafaţa solului, starea în care se află şi forma sa, influenţează procesul de evaporare. Aşa de
exemplu, prezenţa covorului vegetal diminuează evaporarea apei din sol.
Infiltrarea depinde îndeosebi de porozitatea solului şi de adâncimea apei freatice. Pierderea
pe această cale a apei din zona de răspândire a rădăcinilor este mai pronunţată pe rădăcinile
nisipoase, foarte permeabile şi care nu reţin apa.
Scurgerea apei pe suprafaţa solului este un fenomen care sporeşte în intensitate pe măsură
ce creşte panta terenului. Apa din precipitaţiile căzute îndeosebi din ploile torenţiale nu
are timp să se infiltreze în sol pentru a deveni rezervă în vederea consumului de către plante
şi se scurge pe suprafaţa plantelor. Scurgerea ei pe plante are şi un alt neajuns deosebit de
grav: provocarea eroziunii solului. În România, aproximativ 60% din suprafaţa terenurilor
agricole este situată pe pante expuse eroziunii. Pentru evitarea şi combaterea acesteia sunt
necesare măsuri agrotehnice speciale.
Spulberarea zăpezii de către vânt este un fenomen ce are loc pe suprafeţe mari, mai ales în
zonele de câmpie. Vântul îndepărtează zăpada de pe terenurile agricole şi astfel se micşorează
sursele de aprovizionare a solului cu apă.

Substanţele nutritive ca factor de vegetaţie

Hrana plantelor o formează elementele chimice, numite şi nutritive, care sunt absorbite sub
formă de ioni şi cationi sau combinaţii ale acestora. Până în prezent, cercetările au stabilit ca
cel puţin 16 elemente chimice sunt esenţiale în nutriţie, fiecare având roluri specifice în viaţa
plantelor.
Dintre cele 16 elemente esenţiale, trei şi anume C, H şi O sunt luate din aer şi apă şi reprezintă
90% din greutatea uscată a plantelor. Aceste elemente sunt necesare în primul rând în
procesul de fotosinteză. Carbonul şi oxigenul folosiţi în fotosinteză sunt procuraţi din CO2
atmosferic, iar hidrogenul din apă. Oxigenul este necesar, de asemenea în procesul de
respiraţie, proces în care se eliberează energia necesară altor procese care se petrec în plantă.
Respiraţia are loc în toate părţile plantei, deci inclusiv în rădăcini.
Toate celelalte 13 elemente esenţiale sunt procurate îndeosebi din sol, unde trebuie sa se
găsească în cantităţi, proporţii şi în forme accesibile plantelor. Unele sunt necesare în cantităţi
mai mari şi se numesc macroelemente (azotul, fosforul, potasiu, calciu, magneziul şi sulful),
altele în cantităţi mai mici şi se numesc microelemente (manganul, cuprul, zincul, molibdenul,
clorul, borul, fierul).
Azotul, este unul din elementele esenţiale care intră în componenţa substanţei proteice. Nu
există substanţă vie, fără azot. El intră în compoziţia protoplasmei şi nucleului celulelor, a
clorofilei, în vitamine, hormoni, fermenţi, compuşi cu rol respirator, purtători de energie etc.
Plantele, când sunt aprovizionate cu azot, cresc repede, au frunze mari şi de culoare verde
închis. Excesul de azot întârzie maturitatea plantelor. Când nu este suficient, plantele cresc
încet, rămân pipernicite, frunzele lor îngălbenesc şi se usucă, recoltele sunt mici.
Fosforul, participă la sinteza substanţei proteice. Fără fosfor nu se petrece asimilarea azotului
în rădăcini şi deci, azotul nu mai este folosit în plantă.
În cantitate suficientă, fosforul sporeşte energia germinativă a seminţelor, înfrăţirea
cerealelor, grăbeşte maturitatea, îmbunătăţeşte însuşirile de panificaţie, stimulează
fructificarea la arbori fructiferi, sporeşte producţia şi îmbunătăţeşte calitatea la legume.
Insuficienţa fosforului determină formarea de rădăcini scurte şi neramificate, frunze puţine şi
mici, piticirea plantelor, întârzierea maturităţii, diminuarea producţiei.
Fosforul din sol, influenţează favorabil dezvoltarea micro- organismelor şi îndeosebi a celor
fixatoare de azot.

ELEMENTE DE BIOLOGIA SOLULUI

În sol se află un număr foarte mare de microorganisme, dar macroorganisme, precum şi

rădăcini şi alte organe subterane. Microorganismele totalizează de la circa 100 de mii la
câteva miliarde la fiecare gram de sol iar fiecare mm² de rădăcini are, adesea, 200-400 peri
radiculari. În această comunitate de fiinţe vii se stabilesc relaţii foarte diverse: convieţuiesc, se
succed (metabioza), se sprijină reciproc (simbioză) sau unele parazitează pe altele etc.
Procesele care se petrec în sol ca urmare a activităţii vitale au influenţa determinantă asupra
producţiei vegetale. Aşa sunt de exemplu, procesul de formare a humusului, descompunerea
materiei organice şi eliberarea de elemente folosite în nutriţia plantelor, fixarea azotului
atmosferic etc. Mai trebuie amintit faptul că, descompunerea materiei organice de către
microorganisme reprezintă premiza pentru menţinerea, circuitului în natură al carbonului,
azotului şi a altor elemente chimice.
Biologia solului, de la cuvintele greceşti bios - viaţa şi logos-vorbire, este ştiinţă care studiază
modul cum se manifestă viaţa în sol şi legile după care ea se desfăşoară. Cunoaşterea acestora
permite aplicarea de măsuri agrotehnice care să determine menţinerea sau ameliorarea
fertilităţii solului şi prin urmare obţinerea de recolte stabile sau sporite.
Reprezentanţii vieţuitoarelor din sol aparţin atât florei cât şi faunei şi se pot grupa astfel:
microflora - bacterii, actinomicete, ciuperci, alge; macroflora - plantele prin organele lor
subterane (rădăcini sau tulpini subterane); microfauna - protozoare (rhizopode, flagelate,
ciliate); macrofauna - viermi plaţi şi cilindrici, nematozi, enchitreide, lumbricide, insecte,
vertebrate.

Fertilitatea solului şi metode de ameliorare a acestuia

Solul este o parte componentă a mediului de viaţa a plantelor. El are mai multe însuşiri prin
care influenţează viata plantelor şi viaţa pe planeta noastră. Însuşirea sa esenţială, prin care de
altfel se deosebeşte fundamental de roca mamă, din care s-a format, este fertilitatea.
Fertilitatea are un conţinut deosebit de complex şi este o funcţie (rezultantă) a tuturor
însuşirilor solului. Ea se formează de-a lungul procesului de solificare ca urmare a
acţiunii tuturor factorilor care determină acest proces; se dezvoltă şi se modifică o data cu
evoluţia solului.
Fertilitatea solului a fost observată şi diferenţiată din cele mai vechi timpuri şi a fost chiar
divinizată. Astfel, zeiţa fertilităţii solului era numită în Egiptul antic Izida, iar în Roma antică
Prozerpina (Kovda,1988).
Despre fertilitatea solului au scris în operele lor şi poeţii din Grecia antică (Aristotel,Teofrast)
şi din Roma antică (Lucretius, Columella, Virgilius etc.).
Ce este fertilitatea solului, care sunt factorii care o determină? Răspunsurile la aceste întrebări
au diferit mult de-a lungul timpului, apropiindu-se de adevăr o dată cu dezvoltarea ştiinţelor
naturale şi agronomice, cu acumularea şi perfecţionarea cunoştinţelor despre sol. Aşa de
exemplu, în timpurile foarte îndepărtate s-a considerat că fertilitatea este urmare a prezenţei
în sol a unei grăsimi sau unt vegetal; ulterior s-a atribuit prezenţei apei; mai târziu Thaer a
elaborat teoria nutriţiei plantelor cu humus şi prin fertilitate s-a înţeles însuşirea solului de
a asigura plantele cu materie organica; în prima jumătate a secolului XIX, adepţii nutriţiei
minerale a plantelor (Liebig,1840) au definit fertilitatea ca însuşirea acestuia de a asigura
plantele cu elemente minerale.
„Fertilitatea solului este însuşirea acestuia de a asigura plantele cu factorii de viaţă care se
procura din sol (apa, substanţe nutritive, aer, căldură)” sau „însuşirea solului de a asigura
condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor înţelegând atât acumularea cât şi
aprovizionarea factorilor de vegetaţie care se procură din sol, cât şi crearea de condiţii pentru
ca aceşti factori să fie folosiţi de către plante”. Prin urmare fertilitatea solului nu trebuie
redusă la substanţele nutritive, care în unele publicaţii se numesc fertilizante, deoarece şi apa
adăugată unui sol sau satisfacerea rădăcinilor plantei cu oxigen au tot efect fertilizant.
Mai trebuie precizat faptul că fertilitatea se evidenţiază în recoltele obişnuite, dacă şi ceilalţi
factori ai producţiei sunt favorabili.
Fertilitatea naturală este aceea care se formează ca rezultat al procesului natural de formare a
solului şi depinde de toţi factorii naturali care au condus la formarea solului respectiv (roca-
mamă, clima, vegetaţia). La solurile necultivate încă, fertilitatea naturală se mai poate numi şi
fertilitate iniţială, înţelegând deci fertilitatea solului înainte ca acesta să fi fost luat în cultură.
Fertilitatea artificială este aceea care se formează în urma intervenţiei omului prin diferite
măsuri agrofitotehnice şi ameliorative (aplicarea de îngrăşăminte şi amendamente, lucrările
solului, irigaţii, desecări etc.). Fertilitatea artificiala se adaugă celei naturale pe care o
modifică într-un sens sau altul, în funcţie de specificul măsurilor practicate.
Fertilitatea relativă este fertilitatea în raport cu anumite specii sau grupe de plante, condiţii de
climă, metode agrofitotehnice practicate.
Fertilitatea potenţială. Este expresia posibilităţilor maxime ale solului de a pune la dispoziţia
plantelor condiţiile de viaţă (apa, substanţe nutritive etc.) dar care, din anumite motive, nu se
manifestă complet.
Potenţialul productiv al solului sau capacitatea de producţie a solului. În ultimul timp acest
termen se foloseşte des înţelegând „cât am putea să obţinem” sau posibilitatea de a obţine
producţii mari. Deseori acest fenomen se confundă cu fertilitatea. Dar el înseamnă mai mult
decât fertilitatea solului. Productivitatea este cantitatea de biomasă vegetală produsă în cadrul
unui ciclu de vegetaţie la unitatea de suprafaţă.
Fertilitatea efectivă este fertilitatea care se evidenţiază când solul este cultivat. Ea indică
gradul de asigurare a plantelor cu factorii de vegetaţie şi se reflectă prin nivelul recoltelor
obţinute. Dar gradul de asigurare a plantelor cu condiţiile de viaţă depinde atât de însuşirile
solului, cât şi de tehnologiile de cultivare a plantelor (îngrăşăminte, lucrări etc.) care la rândul
lor depind de stadiul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii în etapa respectivă.

BURUIENILE ŞI COMBATEREA LOR

Cartarea buruienilor
Prin cartarea buruienilor se înţelege stabilirea gradului de îmburuienare, cantitativ şi
calitativ, a terenurilor agricole. Lucrarea se executa anual şi este deosebit de importantă, pe de
o parte, pentru faptul că planificarea, organizarea şi desfăşurarea eficientă a unei activităţi de
combatere se poate face numai dacă se cunosc numărul şi speciile de buruieni prezente
şi îndeosebi cele problemă iar, pe de altă parte, datele obţinute la cartere servesc pentru
aprecierea măsurilor agrotehnice practicate în anii precedenţi. Deoarece îmburuienarea se
modifica în timp, în funcţie de mersul vremii, de măsurile agrotehnice aplicate etc., aprecieri
şi decizii mai exacte se realizează numai prin examinarea datelor îmburuienării pentru fiecare
sola întocmită pe o perioadă de câţiva ani.
Terenurile agricole sunt invadate de un număr mare de buruieni. De exemplu în România, în
prezent sunt identificate 691 specii de buruieni vegetale (Chirilă,1989). Nu toate speciile
de buruieni produc pagube evidente agriculturii, iar altele nu pun probleme deosebite
pentru combaterea lor. În plus, este deosebit de greu ca pe hârtiile cu
îmburuienarea solelor, cu care se finalizează lucrările de cartare a buruienilor, să se treacă un
prea mare de specii de buruieni. De aceea, s-a stabilit o listă mai redusă, cu speciile de
buruieni care pun probleme deosebite în combatere. Ele au fost denumite convenţional
buruieni problemă. Această listă nu este definitivă, ea trebuie actualizată periodic, pe măsură
ce apar noi metode de combatere sau după modificarea modului de comportare a buruienilor
(unele îşi pierd din importanţă, iar altele devin mai dăunătoare şi mai răspândite). Un fermier
cu experienţă cunoaşte, pentru ferma sa, care sunt buruienile care apar frecvent, care sunt greu
de combătut şi care produc pagube mai mari şi deci, cu care trebuie să lupte în primul rând.
Cartarea buruienilor este o lucrare foarte complexă şi include mai multe verigi principale:
pregătirea acţiunii de cartare, executarea lucrărilor de teren, prelucrarea datelor, întocmirea
hârtiilor de îmburuienare şi stabilirea complexului de măsuri de combatere.
În lipsa cartării executată riguros, fermierul poate evalua singur după metode rapide,
îmburuienarea culturilor. Numărul şi epocile determinărilor depind de plantele de cultură,
de modul de aplicare al erbicidelor. De regulă, se fac două determinări pentru o
cultură. De exemplu pentru cerealele păioase, prima determinare se face la înfrăţire (înainte
de erbicidare), iar cea de-a doua cu 3-4 săptămâni înainte de recoltare; pentru plantele
prăşitoare, prima se face înainte de praşila întâi şi a doua cu 3-4 săptămâni înainte de
recoltare.
Determinarea numărului de buruieni se face la m², cu ajutorul ramei metrice. Pentru a
simplifica munca în câmp, unii cercetători folosesc rama cu latura de 0,5 m (0,25 m²),
urmând ca ulterior rezultatele să se înmulţească cu 4, pentru a le calcula la m², sau ramă cu
latura de 0,75 m (suprafaţa = 0,5m²).
Îmburuienarea, cel mai adesea, variază mult pe teren şi de aceea în cadrul fiecărei epoci,
pentru fiecare solă sau parcelă, se fac mai multe determinări (repetiţii), iar rezultatele lor
se calculează media. De exemplu:10-20 determinări pentru suprafeţele mai mici (până la 10-
20 ha) şi 30 determinări pentru suprafeţe mai mari. Punctele din care se fac
determinările se repartizează aproximativ echidistant pe diagonalele parcelei. Se
recomandă ca în prealabil să se parcurgă câmpul pentru a avea o imagine asupra
îmburuienării, îndeosebi a vetrelor de buruieni şi a evita suprafeţele nereprezentative. Datele
determinărilor se trec în carnet unde se face o schiţă a câmpului.
Gradul de îmburuienare a unei culturi se poate exprima prin numărul de buruieni/m²
completat cu numărul de specii, precum şi numărul de exemplare din fiecare specie de
buruieni.
Prezenţa într-o cultură a unui număr redus de buruieni, mai ales din cele mai puţin periculoase
sau prezenţa întâmplătoare a unor buruieni, chiar din cele foarte periculoase, nu dăunează
culturilor agricole. Deci, nu orice grad de îmburuienare prezintă pericol evident pentru
recoltă. Grija fermierului pentru programarea unor măsuri de combatere (erbicidare) trebuie
să se manifeste atunci când îmburuienarea unei culturi depăşeşte pragul economic de dăunare.
Pragul economic de dăunare este gradul de îmburuienare a unei culturi de la care devine
evidentă diminuarea cantitativă sau calitativă a recoltei şi de la care se justifică economic
aplicarea de măsuri speciale de combatere (erbicidare, prăşit, plivit).

Buruienile
Buruienile sunt plante nedorite, care cresc pe terenurile agricole, pe pajişti, în parcuri şi în
grădini, pe terenuri industriale, aeroporturi etc. şi produc diverse şi enorme pagube. Ele provin
din flora spontană. Sunt şi unele buruieni, ca de exemplu pirul târâtor (Agropyron repens),
pirul gros (Cynodon dactylon) etc. Foarte periculoase în culturi, dar când apar pe pajiştile
naturale sunt considerate plante furajere. Pe terenurile situate pe pante apariţia unor astfel de
buruieni este favorabilă, deoarece protejează solul împotriva eroziunii.
Buruienile provoacă pagube agriculturii, dar şi altor sectoare ale economiei. În agricultură
pagubele sunt mari şi variate şi, în sinteză, se concentrează în diminuarea recoltelor,
deprecierea calităţii acestora şi creşterea costurilor de producţie. Adesea, recoltele plantelor
cultivate sunt diminuate cu 20-60 %, iar când îmburuienarea este puternică, acestea pot fi
compromise în totalitate. La acestea se adaugă şi alte pagube de ordin organizatoric,
sanitar etc. Iată, sumar, modul cum se produc pagubele:
a. Buruienile concurează plantele de cultură pentru condiţiile de viaţă. Astfel le răpesc
apa, substanţele nutritive, lumină şi căldură.
Numeroase buruieni îşi dezvoltă radicular mai repede şi mai rapid decât plantele de cultură.
De exemplu rădăcinile de ovăz sălbatic (Avena fatua) ajung până la circa 2 m adâncime, iar
cele de pălămidă (Cirsium arvense) pot ajunge, în primul an de viaţă, până la cca. 4,5 m, iar în
al treilea an la peste 5 m adâncime. Ca urmare, buruienile consumă apa din stratul arabil şi
subarabil, lipsind plantele de cultură şi agravând acţiunea secetei. De aceea, lupta cu
buruienile este una din principalele măsuri de lupta cu seceta.
Buruienile consumă cantităţi mari de elemente nutritive. De exemplu, o plantă de muştar
sălbatic (Sinapis arvensis), în comparaţie cu o plantă bine dezvoltată de ovăz, consumă, în
medie, mai mult de 2 ori azot, de 4 ori potasiu. După compoziţia chimică, în medie, în
comparaţie cu porumbul, aproximativ de 2 ori mai mult azot, fosfor de 1,6 ori, potasiu de 3,5
ori, calciu de 7,6 ori şi magneziu de 3,3 ori (după Greer, citat de Anderson,1977).
Buruienile parazite (Cuscuta sp. Orobanche sp.) îşi trimit organe de sugere (haustori) în
tulpinile sau rădăcinile plantelor de cultură şi le extrag treptat hrana, provocând, dacă atacul
este puternic, chiar pieirea acestora.
Numeroase buruieni, în condiţii favorabile cresc repede, depăşesc plantele de cultură pe
care le umbresc micşorându-le procesul de fotosinteză. Umbrirea este dăunătoare,
îndeosebi în primele faze de vegetaţie şi de aceea suferă mai mult plantele care la început
cresc mai încet (inul, porumbul, iarba de Sudan, meiul etc.). Culturile îmburuienate capătă o
culoare verde-gălbuie, sunt mai sensibile la boli şi dăunători şi dau producţii mai mici.
Umbrirea solului determină scăderea temperaturii acesteia cu 2-4°C, ceea ce are o influenţă
negativă asupra activităţii micro-organismelor din sol, îndeosebi în zonele agricole mai reci.
Astfel, se reduc procesele de nitrificare, amonificare şi altele, care condiţionează fertilitatea
solului.
b. Buruienile favorizează căderea plantelor de cultură. Umbrirea determină alungirea
internodiilor inferioare ale tulpinilor şi scăderea rezistenţei la cădere. Unele buruieni ca:
hrişca urcătoare (Poligonum convolvulus), măzărichea (Vicia sp.) etc. se încolăcesc pe tulpini
care devin astfel mai grele şi cad. La plantele căzute boabele rămân sitave, iar
recoltarea se face greu şi cu pierderi de producţie.
Sunt unele buruieni care, în timpul vieţii sau după descompunerea lor, eliberează în sol
substanţe ce inhibă creşterea plantelor de cultură (substanţe allelopatice). Aşa de exemplu,
rădăcinile de pir elimina o substanţă toxică numită agropiren, care inhibă creşterea multor
plante (inclusiv a unor cereale) care cresc în apropiere. Lubitul (Camelina alysum), buruiana
specifică pentru cultura inului, elimină în sol o substanţă care inhibă creşterea inului
diminuând astfel recoltele.
c. Buruienile sunt gazde pentru numeroşi dăunători şi agenţi patogeni ai plantelor de cultură.
Acestea pot trece uşor de pe buruieni pe plantele de cultură. Astfel, buruienile favorizează
atacul plantelor de cultură şi îngreunează combaterea bolilor şi dăunătorilor. Ploşniţa frunzei
de sfeclă (Piesma quadrada) şi fluturele de luncă (Loxostege sticticalis) depun ouăle pe
plantele de loboda (Chenopodium sp.) sau pe cele de ştir (Amaranthus retroflexus). Mulţi
dăunători ai plantelor de cultură din familia Cruciferae (varza, rapiţă etc.) trăiesc pe buruieni
din aceeaşi familie. Nematozii care atacă sfecla (Heterodera schachtii) sunt adăpostiţi de
plantele de căpriţă sau alte buruieni. Gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata ) se
hrăneşte cu frunzele de zârna (Solanum nigrum) etc. Viermele sârmă (Agriotes lineatus) care
atacă cerealele şi alte culturi are ca plantă gazdă volbura, iar puricii care atacă inul, cânepa
etc. Au ca gazdă buruieni din familia Cruciferae.
Pirul târâtor, pirul gros şi alte buruieni din familia Gramineae sunt gazde pentru diferite rugini
ale plantelor cerealiere. Tăciunele ovăzului sălbatic trece la ovăzul cultivat. Cancerul sau
râia neagră a cartofului (produs de ciuperca Synchytrium endobioticum ) trece de pe
zârna la plantele de cartofi.
Agenţii care provoacă hernia verzei (Plasmodiophora brassicae) trăiesc pe plantele de
ridiche sălbatică sau pe alte buruieni din familia Cruciferae; agenţii patogeni care produc
rugini la unele plante legumicole, trăiesc pe susaiul de grădina (Sonchus sp.). Aliorul
(Euphorbia cyparisias) este planta gazdă pentru rugina mazării (Uromices pisi). Foarte mulţi
viruşi producători de boli sunt transportaţi de către insecte de la buruieni la plantele de
cultură.
d. Ca urmare a înrăutăţirii condiţiilor de viaţă se depreciază şi calitatea producţiei. În
plus, multe buruieni au gust şi miros neplăcut sau sunt otrăvitoare, fiind deci foarte
periculoase atunci când ajung in seminţe,faina sau în furajele animalelor. Aşa de exemplu,
seminţele de neghină (Agrostemma githago), zizanie (Lolium temulentum), măseraliţa
(Hyosciamus niger) etc., chiar în cantităţi mici, fac făina neutilizabilă pentru om şi animale.
Plantele ca piciorul cocoşului (Ranunculus arvensis), floarea de lac (Ranunculus repes), coada
calului (Equisetum arvense aflate pe păşuni sau ajunse în fân, pot provoca otrăvirea
animalelor. Usturoiul sălbatic, pelinul (Artemisia absinthium), sulfina (Melilotus officinalis)
etc. Dacă sunt consumate de animale transmit gust neplăcut laptelui şi untului.
e. Buruienile creează mari greutăţi în executarea lucrărilor agricole. Se apreciază că
pe terenurile agricole îmburuienate, mai ales cu buruieni perene cu înmulţire puternic
vegetativă, rezistenţă opusă la executarea lucrărilor solului creşte cu peste 30%. Lanurile
îmburuienate se recoltează greu, cu mari cheltuieli de energie, iar maşinile agricole se
deteriorează repede. Seminţele, resturile de tulpini şi inflorescenţe ale buruienilor ajunse la
seminţele plantelor de cultură măresc umiditatea acestora şi creează pericolul de mucegăire a
recoltei.
Buruienile micşorează eficienţa unor lucrări agricole ca, de exemplu, aplicarea
îngrăşămintelor, a irigaţiei, a lucrărilor solului etc. Prezenţa lor în culturi, în plantaţii horticole
sau pe pajişti, ne obligă la lucrări în plus pentru a le combate sau a curăţi recoltele. Ca urmare,
scade productivitatea muncii şi cresc cheltuielile de producţie.
Buruienile creează mari greutăţi în activitatea de întreţinere a sistemelor de irigaţii şi
desecare, a incintelor întreprinderilor industriale,aeroporturilor, plajelor marine, parcurilor de
odihnă şi recreare. Cu alte cuvinte direct sau indirect, mai mult sau mai puţin, ele afectează
standardul de viaţă al întregii societăţi. Toate acestea ne obligă la cunoaşterea biologiei lor şi
la organizarea unui sistem eficace de măsuri de combatere.

Surse de îmburuienare
Sursa principală de îmburuienare a culturilor o reprezintă solul. Acesta conţine o rezervă
imensă de seminţe de buruieni care se menţin viabile un mare număr de ani şi germinează
eşalonat. Seminţele buruienilor se scutură la suprafaţa solului şi, prin diferite lucrări, sunt
încorporate şi amestecate cu solul. Seminţele mai pot ajunge în sol prin crăpături sau sunt
transportate de către anumite animale rozătoare sau insecte, sau sunt îngropate (în stratul
superficial) de către picăturile de ploaie.
Rezerva de seminţe de buruieni din sol la un moment dat, diferă în funcţie de mai mulţi
factori, dar îndeosebi de gradul de îmburuienare a culturilor şi modul cum solul a fost cultivat
în anii anteriori, de speciile de buruieni etc.
La suprafaţa de 1 hectar, pe adâncimea stratului arabil, se pot găsi de la câteva milioane până
la câteva zeci sau sute de miliarde de seminţe de buruieni.

Căile de răspândire a buruienilor

Vântul. La multe specii de buruieni seminţele prezintă adaptări care favorizează răspândirea
lor prin vânt. Aşa de exemplu, seminţele de Cirsium arvense, Sonchus arvensis, Tsraxacum
officinale şi alte Compositae au un smoc de peri, cele de măcriş (Rumex sp.) etc. posedă
aripioare ceea ce facilitează transportul lor de către vânt la distanţe foarte mari. Ciurlanul
(Salsola kali subs. ruthenica), ştirul alb (Amarathus albus) etc. au formă generală a plantelor
globuloasă, care la maturitate când se desprind (se rup) de sol, sunt rostogolite uşor de către
vânt, răspândind seminţele pe unde sunt purtate.
Apa. În urma precipitaţiilor mari şi repezi, apa se scurge pe suprafaţa terenurilor în pantă şi
poate transporta un număr imens de seminţe de buruieni. Acestea mai pot ajunge în apă prin
cădere de pe malurile râurilor, lacurilor sau ale canalelor de irigaţie. În apă, seminţele de
buruieni
îşi păstrează mult timp însuşirea de a germina. Aşa de exemplu, circa 8 luni cele de cucută,
hrişcă urcătoare, mohorul galben, ştirul etc., circa 20 luni cele de ridiche sălbatică, zârna, pir,
mohor verde, romaniţa nemirositoare etc.; circa 40 de luni, cele de iarbă bărboasă, căpriţa,
pălămida etc.; peste 44 de luni cele de măzăriche, sulfina alba, cornaci etc. (Kott,1961).
Animalele. Fructele unor buruieni au organe agăţare sub formă de ţepi, arişte, cârlige etc., cu
ajutorul cărora se prind de lâna oilor sau de blana animalelor, ceea ce contribuie la
răspândirea lor.
Dar animalele şi păsările contribuie la răspândirea buruienilor şi prin dejectele lăsate pe câmp,
deoarece cele mai multe seminţe de buruieni nu îşi pierd însuşirea de germinaţie când trec
prin tubul digestiv al animalelor.
Activitatea omului. Omul poate favoriza răspândirea buruienilor cu ocazia unor măsuri
aplicate neraţional. De exemplu: transportul seminţelor sau a furajelor infestate cu
buruieni sau folosirea pentru semănatul plantelor de cultura a unui material infestat cu
seminţe de buruieni.
Clasificarea buruienilor
După modul de hrănire, buruienile se împart în trei mari grupe:
- autotrofe
- parazite
- semiparazite
Buruienile autotrofe reprezintă cea mai numeroasă grupă. Ele au clorofilă şi îşi sintetizează
hrana.
Buruienile parazite nu au clorofilă şi îşi procură hrana de la plantele gazdă în care
pătrund organele lor speciale de sugere, numite haustomi. Cele mai păgubitoare buruieni din
această grupă sunt: Cuscuta sp. şi Orobanche sp. Cuscuta parazitează pe tulpinile, iar
Orobanche pe rădăcinile unor plante de cultură sau buruieni care în acest caz sunt gazda
pentru buruienile parazitare.
Buruienile semiparazitare posedă clorofila şi se pot hrăni autotrof, dar se dezvoltă mai bine
când parazitează pe alte plante de la care absorb apa şi substanţele nutritive. Exemple:
Melampyrum sp., Odontites rubra etc.
Cotiledonatele sunt o parte componentă a embrionului unei seminţe şi anume, primele
frunzişoare ale viitoarei plante.
După numărul de cotiledoane se disting două grupe mari de buruieni:
- monocotiledonate - plantele care au un cotiledon
- dicotiledonate - plantele cu două cotiledoane.
În funcţie de durata vieţii, fiecare din aceste grupe, mono şi dicotiledonate, se grupează în
câte două subgrupe: buruieni anuale şi buruieni perene.
Buruieni monocotiledonate anuale, acestea au o singură generaţie; durata vieţii lor este
de până la un an şi se înmulţesc prin seminţe. În funcţie de timpul când germinează pot forma
3 subgrupe.
a. buruieni cu germinaţie primăvara timpuriu - ele îmburuienează de regulă culturile care se
seamănă primăvara mai devreme, precum şi cerealele păioase de toamnă.
b. buruieni cu germinaţie primăvara târziu - acestea invadează mai
ales culturile prăşitoare şi leguminoase, orezul, plantaţiile pomicole şi viticole etc.
c. buruieni anuale care pot ierna - acestea pot germina şi toamna şi în acest caz iernează.

Buruieni monocotiledonate perene

a. buruieni cu rizomi - rizomii sunt tulpini subterane şi poartă un mare număr de muguri din
care pot să pornească noi tulpini; înmulţirea pe această cale este foarte puternică, ceea ce
face ca buruienile să fie foarte periculoase şi greu de combătut.
b. buruieni cu bulbi (înmulţire slabă prin seminţe) - bulbii se formează la partea
inferioară a tulpinii, la baza bulbului matur; pe lângă bulbul principal, la unele specii se
formează şi bulbilii; prin lucrările solului, bulbii sau bulbilii se separă şi se răspândesc în
sol; ei pot germina toamna şi iernează sau germinează primăvara şi formează repede tulpini
care poarta inflorescenţe cu seminţe.
Buruieni dicotiledonate anuale şi bienale
Buruienile din această grupă se înmulţesc prin seminţe şi au o singură generaţie. Majoritatea
sunt anuale având durata vieţii de cel mult un an. Acestea sunt cele mai numeroase. Câteva
specii au nevoie de 2 ani pentru a produce seminţe şi se numesc bienale. În funcţie de timpul
când germinează, buruienile anuale formează 5 subgrupe:
- buruieni efemere
- buruieni care germinează primăvara timpuriu
- buruieni care germinează primăvara târziu
- buruieni care pot ierna
- buruieni anuale de toamnă şi bienale.
a) buruieni efemere – au următoarele însuşiri principale: perioada de vegetaţie scurtă (45-60
zile); în anii favorabili unele pot avea două generaţii pe an; majoritatea sunt umblătoare (pot
germina toamna sau primăvara); de regulă au talie mică.
b) buruieni care germinează primăvara timpuriu – germinează
primăvara mai devreme, la o temperatura mai scăzută şi ajung la maturitate înainte sau o dată
cu plantele de cultură, impurificând recoltele de boabe.
c) buruieni care germinează primăvara târziu – germinează când solul se încălzeşte bine
(12-160). Se dezvoltă încet şi ajung la maturitate, concomitent , sau după recoltarea culturilor
de vară; iar altele concomitent cu plantele prăşitoare, infestând recoltele acestora.
d) buruieni care pot ierna – formează o grupă heterogenă, multe dintre ele putându-se
comporta ca şi buruienile anuale de primăvară. Infestează mai ales cerealele păioase de
toamnă şi de primăvară.
e) buruieni anuale de toamna si bienale – aceste buruieni îşi desfăşoară ciclul de viaţă pe doi
ani. Dacă germinează primăvara, până toamna formează o rozetă de frunze, o tulpină scundă
şi o rozeta adâncă, iar în anul următor ramifică intens şi până în vară produc seminţe. Dacă
germinează toamna produc seminţe după a doua iernare. Unele buruieni bienale au şi forme
anuale. În alte cazuri, după fructificare, plantele nu mor, ci lăstăresc de la baza tulpinii.
Buruieni dicotiledonate perene
a) buruieni cu înmulţire prin seminţe – se înmulţesc prin seminţe, iar dacă rădăcina este tăiată
se pot înmulţi şi prin muguri radiculari. Rădăcina este pivotantă şi pătrunde în sol până la 1,5
m. Tulpina este robustă, florile sunt de culoare albastră, rareori roşie sau albă. Înfloreşte şi
fructifică din iunie până în septembrie. Îmburuienează lucernierele, trifoistile, pajiştile,
izlazurile.
b) buruieni cu înmulţire prin seminţe din stoloni – tulpina este scurta,
înflorirea are loc din aprilie până in iulie, florile sunt albastre, uneori albe sau roşiatice. Se
întâlneşte în zonele mai umede în culturile de ierburi perene, pajişti cu goluri.
c) buruieni cu înmulţire prin muguri rădăcina şi prin seminţe – rădăcina este groasă,
lemnoasă, ramificată şi pătrunde adânc în sol, ceea ce face ca planta să reziste la secetă.
Tulpina este înaltă, iar la vârf se ramifică în ramuri care poartă flori de culoare albă.
d) buruieni cu înmulţire prin seminţe şi muguri din rizomi – planta este înaltă de 20-100 cm;
înfloreşte si fructifica începând din mai şi până în iunie; culoarea florilor este galben–palid,
iar forma este globuloasă la bază, tubuloasă la mijloc şi răsfirată la vârf. Fructul este o capsulă
de mărimea unei nuci. Seminţele sunt turtite, triunghiulare, brune castanii.
Alte tipuri de buruieni :
- buruieni semiparazite;
- buruieni parazite pe tulpină;
- buruieni parazite pe rădăcină.

Plantele de cultură, ca de altfel toate organismele, de-a lungul vieţii lor, se află în continuă şi
strânsă interdependenta cu mediu înconjurător. De aici, plantele absorb apa şi sărurile nutritive şi
primesc energia solară, cu ajutorul cărora sintetizează substanţele organice. Niciun atom de
carbon, azot, fosfor etc., care le alcătuiesc corpul şi nici energia pentru sintetizarea materiei
organice nu sunt create de către plante, ci sunt luate din mediul înconjurător.
Fiecare plantă (specie, soi sau hibrid) are un anumit potenţial biologic (poate să dea o
anumită producţie maximă). Aceasta este pusă în evidenţă, deci se obţin recolte maxime, atunci
când mediul oferă condiţiile de viaţă cerute de către plantele respective. Dimpotrivă, neconcordanţa
determină realizarea de recolte mici sau chiar pieirea plantelor.

CAPITOLUL 2

APROVIZIONAREA CU MATERII PRIME SI MATERIALE

ÎNGRĂŞĂMINTE ŞI AMENDAMENTE PENTRU SOL

Fertilitatea solului trebuie menținută după cum urmează:

- practicile de cultivare sau prelucrare a solului mențin sau sporesc materia organica din sol,
ameliorează stabilitatea și biodiversitatea solului și previn tasarea și eroziunea solului;
- practicarea rotaţiei multianuale a culturilor, includerea culturilor de leguminoase şi
îngrăşămintele verzi;
- aplicarea de îngrășăminte de origine animală sau de materii organice, ambele de preferință
compostate, provenite din producția ecologică;
- utilizarea preparatelor biodinamice.
Utilizarea îngrășămintelor verzi
Îngrășămintele verzi sau culturile verzi sunt plante care se încorporează în sol în scopul
îmbunătățirii proprietăților acestuia. Îngrășămintele verzi au următoarele efecte benefice:
 îmbogățesc solul în materie organică;
 intensifică activitatea microbiologică a solului;
 îmbogățesc solul în azot, mai ales când este vorba despre leguminoase;
 ameliorează structura solului;
 reduc eroziunea solului prin vânt sau apă;
 previn levigarea elementelor nutritive, în special a nitraților.
Plantele ce pot fi utilizate ca şi culturi verzi sunt următoarele: mazăre, măzăriche, rapiță,
muștar, lupin, sulfină.
Semănarea culturilor verzi trebuie realizată în perioada 1 august – 30 septembrie, iar
biomasa formată trebuie să fie încorporată în sol în perioada 15 februarie – 31 martie.

Condiții privind folosirea gunoiului de grajd:

- maxim 170 kg N/an/ha suprafața agricola utilizata;
- limită se aplică exclusiv utilizării gunoiului de grajd, gunoiului de grajd uscat și gunoiului de
pasăre deshidratat, compostului de excremente de animale, inclusiv gunoiul de pasăre,
compostului de gunoi de grajd și excrementelor animaliere lichide;
- in cazul producției unei cantități excesive de îngrășăminte de origine animala, este necesara
încheierea acordurilor de cooperare (numite si contracte de comodat) cu alte unități ecologice
din regiune, in vederea împrăștierii surplusului de îngrășăminte;
- excrementele de animale sub formă lichidă se utilizează după fermentarea controlată şi/sau
diluţia adecvată.

Condiții privind folosirea digestatului biogaz:

Digestatul biogaz conține subproduse de origine animală (inclusiv subprodusele provenite de

la
animale sălbatice) si conținutul tractului digestiv, digerate împreună cu materii de origine
vegetală
sau animală
Condiții de folosire:
- 100% din materiile prime folosite de unitatea de fabricare a digestatului biogaz se află pe
lista
anexei I din Regulamentul 889/2008;
- Componentele digestatului nu trebuie sa provina de la animale provenite din exploatatii fara
sol (sistem industrial)
- Digestatul de biogaz nu trebuie aplicat pe părţile comestibile ale plantelor.

Condiții privind folosirea deșeurilor menajere:

- produsele obţinute din deşeuri menajere sunt triate in funcție de sursele din care provin si
sunt folosite numai după compostare sau fermentare anaeroba pentru producția de biogaz.
- sunt folosite doar deşeuri menajere vegetale şi animale (sunt în special autorizate: şerveţele
şi
batiste din hârtie, filtre şi zaț de cafea, carton folosit în contact cu alimentele, frunze,
ramuri….);
- Concentrațiile maxime în mg/kg de substanță uscată: cadmiu: 0,7; cupru: 70; nichel: 25;
plumb:
45; zinc: 200; mercur: 0,4; crom (total): 70; crom (VI): nedetectabil

CAPITOLUL 3

PREGATIREA TERENULUI PENTRU INFIINTAREA CULTURILOR

LUCRĂRILE SOLULUI
Lucrările solului efectuate înainte de semănat şi plantat la culturile de câmp şi horticole
Lucrările solului reprezintă procese tehnologice cu caracter general din agricultură, care se fac
cu scopul de a crea mediul potrivit pentru dezvoltarea plantelor prin afânarea solului,
îmbogăţirea în apă, în aer, în căldură, în substanţe nutritive, regenerându-i capacitatea de
producţie. Scopul lucrărilor solului este mărirea producţiei şi a profitului.
Lucrările solului sunt specifice fiecărui tip de sol, tip de climat, plantă. Fiecare lucrare
corespunde la anumite cerinţe şi se aplică la un anumit timp şi într-o anumită măsură.
Influenţa lucrărilor asupra însuşirilor fizice, biochimice şi biologice ale solului:
1. Influenţa asupra regimului apei din sol. Prin diferite metode de lucrare a solului se creează
condiţiile favorabile pentru acumularea unor cantităţi cât mai mari de apă în regiunile
secetoase, iar în regiunile mai umede se asigură atât o bună acumulare, cât şi o bună drenare a
apei la adâncimi mai mari, astfel încât să nu apară un exces de umiditate în stratul arabil.
2. Influenţa asupra densităţii aparente a greutăţii volumetrice. În solul afânat prin lucrări se
creează condiţii mai bune pentru creşterea plantelor, deoarece rădăcinile se dezvoltă mai
mult şi pătrund mai uşor în sol, mai ales în primele faze de vegetaţie. Gradul diferit de
tasare sau afânare al solului realizat prin lucrări nu se menţine decât o anumită
perioadă de timp. Din această cauză şi influenţa afânării iniţiale asupra producţiei este strâns
legată de cerinţele plantelor faţă de un anumit grad de afânare al solului.
3. Influenţa asupra porozităţii. Porozitatea solului este o însuşire foarte importantă, deoarece
numai între anumite limite ale porozităţii de aeraţie şi porozităţii capilare plantele şi
microorganismele pot găsi condiţii bune de viaţă. Sistemul radicular al plantelor trebuie să se
dezvolte atunci când porozitatea totala este cuprinsă între 48 si 60%, din care porozitatea
capilară 30-60% iar cea de aeraţie 18-24%.
4. Influenţa asupra stabilităţii hidrice a agregatelor. Starea structurală a solului influenţează
favorabil asupra regimului de apă, aer şi hrană din sol. Mărimea agregatelor constituie un
element important, care condiţionează activitatea microorganismelor şi proceselor biochimice.
Prin lucrările solului trebuie să se realizeze o asemenea repartizare a agregatelor de sol, încât
să fie create condiţii favorabile pentru creşterea plantelor şi activitatea microorganismelor.
5. Influenţa asupra activităţii microorganismelor şi proceselor biochimice. Modificările fizice
care au loc în sol prin metodele de lucrare ale acestuia influenţează raportul dintre conţinutul
de apă şi aer al solului, creând condiţii favorabile pentru activitatea microorganismelor.
Cercetările efectuate au arătat ca în solul nelucrat activitatea microorganismelor se
desfăşoară cu cea mai mare intensitate in stratul superficial, pe când în sol lucrat se constată o
distribuţie mai omogena a microorganismelor pe adâncime, comparativ cu solul nelucrat. Se
constată, de asemenea, şi o modificare a raportului dintre diferitele specii de
microorganisme şi afânarea solului. Într-un sol afânat şi bine aerat, activitatea
microorganismelor este mult mai intensă. Microorganismele din sol folosesc
oxigenul pentru oxidarea substanţelor organice din care îşi procura CO2 şi energia necesară.
Descompunerea materiei organice până la compuşi simpli şi elemente de către bacteriile
heterotrofe are loc cu intensitatea normală numai în soluri lucrate, bine aerate.
6. Influenţa în combaterea buruienilor. Între metodele agrotehnice de combatere a buruienilor,
lucrările solului ocupă un loc deosebit de important. Mulţi autori apreciază că scopul principal
al lucrărilor solului este combaterea buruienilor.
7. Influenţa în combaterea bolilor si dăunătorilor. Mulţi dăunători şi agenţi patogeni rezistă
sub diferite forme în timpul iernii pe resturile vegetale. Prin lucrările solului aceste resturi
sunt îngropate la adâncimea de fectuare a arăturii. În adâncime condiţiile de viaţă nu sunt
favorabile şi în felul acesta formele de evoluţie a bolilor şi dăunătorilor sunt distruse.

Solul
Cultivarea plantelor agricole nu poate fi concepută fără prezenţa solului principalul mijloc de
producţie în agricultură, adevărată avuţie naţională, suport material pentru plante. Solul
constituie o resursă inepuizabilă a mediului, o adevărată fabrică de producere a substanţelor
nutritive, un uriaş acumulator de energie potenţială. Pentru solurile României s-a evaluat o
cantitate de aproximativ 2 miliarde tone humus (materie organică), al cărui potenţial energetic
se estimează la echivalentul a 1,2 miliarde tone petrol brut (Răuţă, C-1981).
Capacitatea de producţie a solului sau potenţialul productiv este însuşirea acestuia de a
asigura condiţii optime plantelor şi recolte constante şi sigure an de an, fiind condiţionată de
însuşirile generale cât şi de fertilitatea solului. Menţinerea capacităţii de producţie a solului la
un nivel constant ridicat, constituie una din problemele fundamentale ale agriculturii
româneşti, cu largi implicaţii de ordin tehnic, economic şi ecologic.
Solul, este format din stratul arabil, stratul de la suprafaţă (5-30 cm), răscolit, prelucrat de
piesele active ale maşinilor agricole şi substratul arabil (subsolul) stratul de la adâncime (30-
80-100 cm) care reprezintă rezerva pentru hrana plantelor cu factorii necesari creşterii .
Faza solidă provine din roci. Rocile sunt alcătuite din minerale, acestea din elemente chimice.
In sol se găsesc toate elementele înscrise în tabelul lui Mendeleev. Rocile care au stat şi
stau la baza formării solului sunt roci eruptive sau magmatice (granite, grandiolite, diolite,
gabrouri), roci metamorfice (cuarţite, micaşisturi, calcare cristaline, şisturi grafitoase) şi roci
sedimentare (pietriş, nisip, conglomerate, gresii, loess, marne, calcare, sare, ipsos, petrol,
cretă, cărbuni etc).
Factorii şi procesele de formare a solului
Asupra rocilor de la suprafaţa litosferei, ca material primar, au acţionat şi acţionează o
serie de factori (agenţi): fizici, chimici şi biologici.
Agenţii fizici, foarte numeroşi, sunt agenţii climatici sau clima cu toate
componentele ei (temperatura, precepitaţiile, vântul, ş.a). Agenţii fizici participă la fenomenul
de dezagregare a rocilor şi ca urmare apar diferite fragmente ca:
 bolovani, cu diametrul mai mare de 200 mm
 pietre, având diametrul de 200 - 20 mm
 pietriş, cu diametrul de 20 - 2 mm
 nisip grosier, cu diametrul de 2- 0,2 mm
 nisip fin, cu diametrul particolelor 0,2 - 0,02 mm
 praf, pulberi, având diametrul 0,02 - 0,002 mm.
Aceste fragmente îşi păstrează nemodificate însuşirile fizico-chimice.
Agenţii chimici implică reacţii chimice între diferite elemente chimice din structura rocilor cu
formarea altor grupe de substanţe (oxizi, hidoxizi, coloizi, ş.a) Acestea prezintă însuşiri
diferite, mai complexe, faţă de particolele din care au provenit. Argila este de pildă, rezultanta
procesului de alterare chimică produsă de agenţii chimici.
Materialul parental mărunţit, (roca mamă) modificat chimic şi supus proceselor biologice a
devenit sol fertil.
Caracteristicile solului
Solul prezintă însuşiri fizice, chimice şi biologice.
Insuşirile fizice ale solului sunt: textura, structura, porozitatea, aderenţa, compactitatea,
plasticitatea, contracţia, densitatea specifică,densitatea aparentă.
Textura solului (compoziţia mecanică, alcătuirea granulometrică) reprezintă
proporţia în care fracţiunile granulometrice (grăunciorii) intră în alcătuirea naturală a solului.
In funcţie de textură solurile pot fi: nisipoase ( nisip 95%, argilă 5%), nisipo-lutoase (9o-
80% nisip, 10-20% argilă), luto-nisipoase (70-80% nisip, 20-30% argilă), lutoase (30-45%
argilă), luto-argiloase (45-60% argilă), argilo-lutoase (60-
75% argilă), argiloase (75-85% argilă), greu argiloase cu peste 85% argilă.
In practică însă, după textură, solurile se împart în:
 soluri uşoare (afânate) în care predomină nisipul, destinate cultivării plantelor
neprăşitoare, fertilizate cu îngrăşăminte organice bine descompuse;
 soluri grele (compacte) în care predomină argila, sunt soluri greu permeabile pentru
apă şi aer, motiv pentru care ele se lucrează adânc şi la intervale scurte de timp. Fertilizarea
lor se face cu îngrăşăminte organice puţin descompuse şi sunt cultivate aceste soluri mai ales
cu plante prăşitoare;
 soluri mijlocii, unde argila şi nisipul se găsesc îproporţii egale, sunt cele mai
favorabile pentru cultura plantelor.
Structura solului reprezintă modul de grupare algrăunciorilor de sol în agregate. După
mărimea agregatelor se deosebeşte structura: glomerulară (diametrul grăunciorilor este
cuprins între 1-3 mm), alunară (4-10 mm), nuciformă, lenticulară, columnară, prismatică.
Solurile cu stuctură, mai ales glomerulară (măzărată), sunt soluri permeabile pentru apă şi aer,
sunt soluri calde, soluri cu un regim nutritiv favorabil plantelor, sunt cu alte cuvinte, soluri
fertile. Stabilitatea agregatelor este determinată de cimentul organo-mineral care leagă
grăunciorii. Acest ciment este constituit din humus, argilă şi diferiţi coloizi.
Textura solului se determină pe teren,orientativ, prin palpare. Proporţiaexactă a grăunciorilor
se stabileşte în laboratoarele de pedologie.
Structura solului se menţine şi se reface atunci când se aplică lucrări raţionale, când
fertilizarea solului se face cu îngrăşăminte organice, când se aplică o alternanţă sau o rotaţie
raţională a culturilor.
Porozitatea solului reprezintă spaţiul lacunar. Grăunciorii şi agregatele lasă intre ele spaţii sau
pori. Porii pot avea diametrul mai mare de 0,25 mm şi atunci vorbim despre spaţii lacunare
necapilare iar când diametrul lor este mai mic de 0,25 mm., vorbim despre spaţii lacunare
capilare. In aceste spaţii se găseşte aer şi apă. Spaţiile lacunare necapilare deţin 15-20% din
volumul total al solului şi sunt de regulă pline cu aer; spaţiile lacunare capilare deţin 30-35%
din volumul solului şi sunt în mod normal pline cu apă. In aceste spaţii lacunare se petrec de
fapt toate procesele chimice şi biochimice din sol. Reglarea spaţiului lacunar se realizează
prin lucrări ale solului: lucrări de afânare, atunci când volumul spaţiului lacunar este mai mic
decât cel normal ; lucrări de tasare, cu tăvălugul, atunci când volumul spaţiului lacunar este
mai mare decât cel normal.
Insuşirile chimice ale solului sunt condiţionate de starea de dispersie coloidală a
diferitelor substanţe din masa solului. Ele sunt reprezentate de : soluţia solului,coloizii,
puterea de reţinere, reacţia solului (pH).
Soluţia solului reprezintă mediul apos în care se află în stare de dispersie diferite substanţe
minerale şi organice care participă la procesul de nutriţie prin intermediul sistemului
radicular. Coloizii alcătuiesc complexul coloidal sau complexul argilo-humic din sol.
Puterea de reţinere reprezintă capacitatea solului de a reţine anumite substanţe cu un
grad variat de dispersie. Are o importanţă deosebită pentru viaţa plantelor şi deci pentru
fertlitatea solului deoarece, puterea de reţinere, împiedică levigarea substanţelor nutritive, ele
rămânând la dispoziţia plantelor
Reacţia solului = pH poate fi neutră (pH=7), bazică (pH mai mare decât 7), acidă (pH mai
mică decât 7). Majoritatea plantelor preferă solul cu reacţie neutră. Există specii de plante
care preferă reacţia acidă a solului,cum este cartoful, ovăzul, secara. Lucerna şi rapiţa, în
schimb, preferă solurile bazice.
Corectarea pH-ului acid sau bazic se face prin aplicarea amendamentelor şi a îngrăşămintelor
chimice cu reacţie acidă sau bazică.
Cunoaşterea reacţiei solului prezintă o importanţă deosebită pentru cunoaşterea şi crearea
condiţiilor favorabile creşterii plantelor. Pe teren, operativ dar orientativ, reacţia solului se
determină cu ajutorul unui aparat denumit pH-metru, prin metoda colorimetrică.
Insuşirile biologice ale solului se exprimă prin activitatea intensă a microorganismelor, a
plantelor, şi a animalelor din sol, fiind îndreptată în direcţia descompunerii şi prelucrării
materiei organice şi formării humusului .
Microorganismele produc:
• fixarea azotului atmosferic (bacterii simbiotice),
• transformarea unor compuşi ai fierului, sulfului şi fosforului din forme inaccesibile în
forme uşor accesibile plantelor,
• descompunerea substanţelor proteice şi transformarea lor în amoniac (bacterii
amonificatoare);
• oxidarea amoniacului şi trecerea lui în forme de azot accesibile plantelor, proces cunoscut
sub denumirea de nitrificare şi realizat de bacteriile nitrificatoare.
Plantele prin sistemul lor radicular furnizează în mod continuu resturi organice ce pot
atinge 1-10 tone/ha.
Animalele de la cele mai simple, protozoare, şi continuând cu râmele, transformă materia
organică amestecând-o cu cea minerală. Astfel, minusculele râme prelucrează anual 400-
600 tone de sol pe 1 ha teren agricol.
Principalele însuşiri ale solului sunt fertilitatea şi capacitatea de producţie.

Fertilitatea este însuşirea esenţială a solului de a reţine şi pune la dispoziţia plantelor cultivate
substanţele nutritive, aer şi apă, de a creea condiţii optime de temperatură, umiditate şi
aeraţie în vederea asigurării creşterii şi dezvoltării plantelor, producerii de recolte. In
definiţia fertilităţii, un loc aparte îl ocupă humusul, acesta constituind suportul energetic
de asigurare cu substanţe nutritive. Ca urmare, humusul, poate fi luat drept criteriu de bază în
aprecierea gradului de fertilitate.
Humusul constituie un produs organic complex format din componente nespecifice
(substanţe organice în curs de descompunere) şi componente specifice (acizi humici şi
huminici) rezultaţi din descompunerea resturilor vegetale şi animale de către bacteriile aerobe.
Conţinutul în humus pe adâncimi de 30 cm poate atinge 60-90 t/ha pe soluri sărace şi 200-300
t /ha pe solurile fertile (cernoziomuri).
Solul posedă o fertilitate naturală (potenţială) atunci când se găseşte în condiţii naturale de
dezvoltare şi o fertilitate artificială, dirijată şi modificată de om.
Humusul este reprezentat de materia organica descompusa din sol, care asigura hrana
plantelor si care reprezinta un factor de protectie impotriva bolilor, datorita prezentei unor
substante numite fitoalexine, substante care pentru plante au un rol asemanator anticorpilor.
Nu toate solurile contin aceeasi cantitate de humus, exista soluri foarte sarace, pe care le poti
recunoaste dupa culoarea lor galben-cenusie, cu un continut de cel mult 2%, si soluri bogate,
care au o culoare neagra, cu peste 7% procent de humus. Acest procent nu este fix, el difera
de la an la an in functie de conditii si mai ales depinde de modul in care iti ingrijesti gradina.
Pentru a imbogati cantitatea de humus din sol, exista cateva metode la indemana oricui.
Toamna, dupa ce ai curatat terenul de resturile vegetale, poti ingloba in sapatura la fiecare
metru patrat cate 4 kilograme de turba uscata, sau 6 kilograme de compost semidescompus.
Acesta este inglobat in sol prin sapat iar primavara, imediat dupa dezghet, si va putea fi
transformat intr-un pat germinativ de buna calitate pentru semanat sau pentru transplantarea
rasadurilor. In perioada vegetatiei, mulcirea asigura pentru mai tarziu bazele formarii
humusului. Mulcirea se face atat in gradinile de legume cat si in straturile de flori, si
reprezinta crearea unui strat artificial de 2-3 cm grosime la suprafata solului, alcatuit din talas,
scoarta de copac, rumegus, sau alte deseuri lemnoase si resturi vegetale. Are rolul de a
impiedica dezvoltarea buruienilor, mentine o umiditate relativ constanta in sol iar, prin
descompunere, materia organica se transforma in humus.
Îngrășămintele verzi
Este cea mai simpla metoda de a imbogati solul in azot, ea consta in cultivarea unor plante
erbacee, care in plina perioada de vegetatie le vei cosi, terenul il vei sapa si vei ingloba in sol
plantele inca verzi, la o adancime mica. Dintre aceste plante, cele mai folosite sunt lupinul,
trifoiul, sparceta si sulfina. Ele sunt specii leguminoase care au proprietatea de a fixa in sol
azotul din atmosfera.
Prin asolament se urmărește crearea unor condiţii de mediu mai favorabile pentru plantele
cultivate, o mai bună aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive şi prevenirea pagubelor
provocate de buruieni, boli şi dăunători.
Avantajele pe care le realizează asolamentele mai ales în anii agricoli cu probleme, vin în
sprijinul producătorului agricol în speranţa obţinerii unor randamente pe unitatea de suprafaţă.
Organizarea unui asolament nu se face de azi pe mâine şi nu pentru o perioadă scurtă, ci
pentru o perioadă mai lungă de 4 - 6 ani.
În organizarea unui asolament raţional, care în final să realizeze sporuri de producţie şi
eficienţă economică maximă, trebuie să se ţină seama de o serie de factori şi anume:
• condiţiile naturale;
• cerinţele economico - organizatorice;
• cerinţele agrobiologice ale plantelor.
Factorii naturali, cum sunt solul şi clima, au o importanţă deosebită în alegerea culturilor din
cadrul asolamentului. Tipul de sol, relieful, expoziţia, adâncimea apei freatice, cantitatea de
precipitaţii, temperatura etc. sunt factori de care trebuie să se ţină seama atât în privinţa
speciilor ce se vor cultiva într-o zonă sau alta, cât şi a hibrizilor şi soiurilor din cadrul fiecărei
specii.
Rotaţia şi succesiunea în cadrul asolamentelor se vor face în funcţie de cerinţele agro-
biologice ale plantelor.
Prin rotaţie şi succesiunea culturilor în cadrul asolamentului trebuie să se realizeze şi o bună
combatere a bolilor şi dăunătorilor, şi a buruienilor.
Ţinând cont că în agricultura ţării noastre s-au produs mutaţii foarte importante, unde
agricultura privată deţine 95% din suprafaţa arabilă, o atenţie deosebită trebuie acordată
mărimii solelor.
În asociaţiile nou înfiinţate, solele sunt mai mari în funcţie de specificul asolamentului
(asolamente de câmp, asolamente furajere sau mixte), în timp ce în agricultura privată, solele
au dimensiuni mult mai mici, în funcţie de suprafaţa deţinută de proprietar.
În funcţie de numărul de sole sau ani, asolamentele sunt de scurtă durată, 2-4 ani şi de lungă
durată, 5-6 ani.
Întrucât principalele culturi din ţara noastră sunt grâul şi porumbul, acestea ocupând aproape
60% din suprafaţa arabilă, se foloseşte foarte des rotaţia grâu - porumb. Acest asolament s-a
dovedit necorespunzător, întrucât ambele culturi sunt mari consumatoare de elemente
nutritive şi au şi unele boli comune (Fuzarioză).
Astfel, după plante care lasă în sol cantităţi mari de elemente nutritive, cum ar fi
leguminoasele, să urmeze plante mari consumătoare de azot şi fosfor, cum sunt porumbul,
grâul, sfecla, floarea soarelui,etc. De asemenea, se recomandă ca după plante mari
consumatoare de apă să urmeze plante cu un consum mai redus de apă.
Asolamentul agricol
Noţiunea şi practica asolamentului, cu nucleul de bază care este rotaţia culturilor pe un
teren agricol, este destul de controversată din motive mai mult economice decât tehnologice.
Sunt specialişti care minimalizează asolamentul, dar cercetările intreprinse în multe ţări
confirmă valenţele acestuia, atestate încă din antichitate. Asolamentul nu şi-a pierdut din
actualitate, cu rol esenţial în combaterea monoculturii, a „oboselii” solului, prevenirii atacului
de dăunători.
Asolamentul reprezintă amplasarea raţională a culturilor în timp şi spaţiu, pe sole sau tarlale,
stabilite pe baza dezvoltării actuale şi în perspectivă a unei societăţi agricole.
Asolamentul poate fi perceput şi ca un sistem raţional de amenajare a terenului şi de lucrări
ale solului, de aplicare a îngrăşămintelor, în vederea creşterii fertilităţii şi producţiei agricole
precum şi asigurării bazei furajere pentru dezvoltarea creşterii animalelor.
In dimensionarea şi delimitarea unui asolament se ţine seama de o serie de criterii cum ar fi:
 limite obligate (naturale, construite, hotare)
 relieful (panta, eroziunea)
 schema hidrotehnică ( prezenţa canalelor, conductelor de aducţiunea apei)
 forma şi dimensionarea solelor ( unitate de cultură, unitate de exploatare, unitate de
amenajare)
 dimensionarea şi specializarea exploataţiei agricole
 costurile producţiei.
El presupune împărţirea unei suprafeţe în parcele denumite sole, pe care plantele sunt
repartizate şi supuse rotaţiei. Fiecare cultură poate ocupa într-un an una sau mai multe
sole sau numai o parte dintr-o solă. Sola ocupată cu două culturi se numeşte solă mixtă, iar
cea ocupată cu mai multe culturi, solă pestriţă.
Succesiunea culturilor în timp (pe sole) se numeşte rotaţia culturilor, iar timpul în cursul
căruia fiecare cultură trece prin toate solele asolamentului durata rotaţiei. In cazul în care o
plantă de cultură rămâne sau se seamănă doi sau mai mulţi ani pe aceeaşi sol, fără a fi
înlocuită prin alta în perioada respectivă, se numeşte monocultură (de exemplu porumb
după porumb).
Asolamentele pentru a fi cât mai eficiente, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
 economice - să asigure îndeplinirea obiectivelor din planul de cultură,utilizând
eficient sumele alocate;
 tenico- organizatorice - să prevadă o folosire cât mai raţională şi maieconomică a
resurselor materiale şi umane;
 agrobiologice - să asigure sporirea fertilităţii solului şi protecţia culturilor.
Importanţa asolamentului rezidă din faptul că rezolvă, fără nici o cheltuială
suplimentară, numeroase probleme de ordin organizatoric, biologic, tehnic şi economic.
Astfel, asolamentul contribuie la:
 adoptarea unei structuri adecvate a culturilor.O structură optimă este determinată
de factorii sociali-economici şi reprezintă procentul pe care îl ocupă în asolament anumite
plante de cultură, alternarea lor şi introducerea plantelor amelioratoare (leguminoase) în
rotaţia culturilor.Toate acestea crează posibilitatea valorificării potenţialului biologic al
plantelor, concretizat prin producţii ridicate la hectar precum şi economisirea unor mari
cantităţi de îngrăşăminte cu azot, pesticide şi energie (30-35 %);
 înlătură fenomenul de “oboseală a solului” adică scăderea treptată a fertlităţii
lui,datorată unor multiple cauze de natură chimică, biochimică sau biologică. Unii
cercetători explică fenomenul pe seama înmulţirii unor bacterii sau ciuperci proprii anumitor
culturi şi a căror toxine secretate în sol stânjenesc cultivarea altor plante. Fenomenul în sine,
prezintă aspecte foarte complexe, unele încă insuficient elucidate;
 contribuie la combaterea buruienilor, a bolilor şi a dăunătorilor. Din multitudinea
posibilităţilor de combatere, asolamentul se remarcă prin controlul gradului de
îmburuienare al culturilor sub pragul economic de dăunare, fără a necesita investiţii
suplimentare. Asolamentele multianuale, cu rotaţii bine chibzuite, reduc sau elimină fondul
biologic de buruieni,nefiind necesară intervenţia cu erbicidepentrucombaterealor
(Al.Salontai,1994);
 contribuie la utilizarea judicioasă a îngrăşămintelor sub aspectul efectului direct şi
prelungit;
 oferă posibilitatea aplicării unor sisteme raţionale de lucrare a solului şi de exploatare
rentabilă a tractoarelor şi maşinile agricole.
Clasificarea asolamentelor
Se face ţinând cont de diferite criterii ca:
 numărul de sole care compun asolamentul,
 numărul de ani ai rotaţiei,
 ponderea şi importanţa economică a culturilor,
 suprafeţele ocupate de anumite plante sau grupe de plante,
 scopul pentru care au fost organizate, ş.a.
Astfel, se deosebesc următoarele tipuri de asolamente:
Asolamentul de câmp: asolamentul care include principalele culturi agricole (cereale,
leguminoase, plante tehnice ) şi care, în raport cu numărul solelor care îl compun, poate fi
scurt (cu 3-5 sole), mijlociu (cu 6-8 sole) şi lung (cuprinzând peste 8 sole ). In funcţie de
numărul de sole şi numărul de ani,asolamentele pot fi de 2 ani, de 3 ani, de 4, 5 sau 6 ani.
Asolamentul furajer: are rolul de a satisface nevoile fermelor cu furaje variate şi de bună
caliatate. Acestea se plasează de regulă pe terenurile ocupate cu păşuni şi fâneţe, dar şi pe
ternurile arabile din apropierea fermelor de animale. Specificul acestui asolament este faptul
că suprafaţa sa este ocupată cu plante de nutreţ: pentru masă verde, pentru fân, pentru
boabe (concentrate). Rolul asolamentului urajer este nu numai acela de a produce furaje ci şi
de a îmbunătăţi fertilitatea solului prin cultivarea plantelor perene.
Asolamentul special: se organizează pentru anumite culturi, pentru anumite condiţii
speciale.Cele mai importante sunt: asolamentele agricole irigate, asolamentele legumicole,
asolamentele de peinieră, asolamentele din orezării, etc.
Asolamentul mixt : se organizează pentru a rezolva probleme variate prin introducerea
unui singur asolament cu destinaţii multiple. Acest asolament imbină componentele a
două sau mai multor tipuri de asolamente: cuprinde atât plantele de câmp, cât şi plantele de
nutreţ şi legume şi pot fi denumite de câmp furajer, furajer de câmp, furajer-legumicol, de
câmp-furajer - legumicol, primul termen indicând proporţia mai mare a unor plante.
Asolamentul se constituie ca o componentă de bază a agriculturii ecologice. El are un efect
benefic, contribuind la depoluarea solului şi sporirea fertilităţii acestuia.
În acest sens se recomandă câteva tipuri de asolamente orientative:
Asolament de 3 ani
1. leguminoase ¬ plante tehnice
2. cereale păioase
3. porumb
Asolament de 4 ani
1. leguminoase
2. cereale păioase
3. plante tehnice
4. porumb
Asolament de 5 ani
1. leguminoase ¬ plante furajere
2. cereale de toamnă
3. porumb ¬ plante tehnice
4. porumb ¬ plante tehnice
5. porumb plante tehnice
Asolament de 6 ani
1. leguminoase
2. cereale de toamnă
3. porumb, floarea soarelui, sfeclă
4. cereale de toamnă
5. porumb
6. porumb
În condiţii de irigare se recomandă asolamente de 3-5 ani, cu următoarea structură de culturi:
porumb 42%, grâu orz 26%, sfeclă 8%, soia 8%, floarea soarelui 8%, ierburi perene 8%.
Pe terenurile din zona de deal, în asolament este necesar să se introducă o plantă
amelioratoare pentru îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale acestor terenuri.
Organizarea unui asolament fără un complex de măsuri agrotehnice corespunzătoare, nu
rezolvă problemele mari care stau în faţa agriculturii. Este necesar ca, în funcţie de cerinţele
plantelor şi zona în care ne găsim, să se aplice cele mai bune metode de cultură, care să ducă
la obţinerea unor recolte mari la hectar şi la îmbunătăţirea însuşirilor de fertilitate ale solului.
O atenţie deosebită trebuie să se acorde folosirii raţionale a erbicidelor care să permită
organizarea unor asolamente corespunzătoare.
Impreună, fertilitatea naturală şi cea artificială, formează fertilitatea efectivă (economică)
ce se manifestă prin nivelul şi calitatea recoltelor realizate. Solul, este format din stratul
arabil, stratul de la suprafaţă (25-30 cm), răscolit, prelucrat de piesele active ale maşinilor
agricole şi substratul arabil (subsolul) stratul de la adâncime (30-80-100 cm) care reprezintă
rezerva pentru hrana plantelor cu factorii necesari creşterii. Solul este alcătuit din 3 faze:
solidă (50% din volumul total al solului), lichidă (30-35%) şi gazoasă (15-20%).
Solurile și pH-ul lor
pH-ul este o mărime caracteristică soluțiilor apoase. Pentru că solul conține și el apă, a fost
împărțit în funcție de valoarea acestui pH în trei mari categorii: acide, neutre si alcaline.
Desigur, este vorba de o materie organica si nu vom intalni soluri cu pH aflat intr-o extrema
sau alta, decat poate in cazul prezentei unor puternice surse de poluare. In general, pamantul
are un pH cuprins intre 4 si 8.
* soluri acide: pH = 4,5 – 6
* soluri slab acide: pH = 6 - 6,5
* soluri neutre: pH = 6,5 - 7,2
* soluri alcaline (saraturate): pH = 7,5 – 8
Se observa ca plantele suporta mai degraba un sol acid, decat unul alcalin. In mod curent,
solurile cu pH mai mare de 7,2 se numesc saraturi, deoarece contin in structura lor foarte
multe saruri cu sodiu, magneziu, potasiu si clor.
Majoritatea plantelor cultivate prefera soluri neutre si slab acide. O forma inedita de
comportament are hortensia, care isi schimba culoarea florilor in functie de aciditatea solului.
Pentru colorarea in albastru a florilor pH-ul trebuie sa fie de 5,0-5,4, colorarea florilor in roz
pH-ul va fi de 6, daca pH-ul va creste la 6,1-6,2 culoarea se intensifica si devine rosie.
Amelioratorul natural de sol DOLOMITA este utilizat în cadrul tehnologiilor moderne de
culturi în sol a legumelor ecologice dar și convenționale.
DOLOMITA este recomandată pentru aplicare toamna (insa poate fi aplicat si in alte
momente ale dezvoltarii culturilor), înainte de arat la pregătirea terenului pentru culturile din
primăvară. Poate fi utilizată (dacă este sub formă de praf) și prin încorporare cu motosapa în
timpul lucrărilor de pregătire a solului înainte de transplantare. Astfel, ca și fertilizare de bază
se administrează (de preferat toamna înainte de arat sau săpat) gunoi de grajd semidescompus
de origine bovină sau ovină în doze de 60-80 tone/ha.
Dolomita Delcamag - amendament de sol cu 50% Carbonat de Calciu și Carbonat de
Magneziu.Dolomita este un ameliorator al solului pe termen lung cu efecte benefice asupra
calității solului.
Tot la fertilizarea de bază se adaugă amendamentul de Calciu (Dolomita) în cazul în care solul
are reacție puternic acidă se crește doza, iar dacă pH-ul este peste 7 nu se mai recomandă
aplicarea sa. Doza la hectar de Dolomită amorfa delcamag este de circa 3 tone / ha odata la
trei ani sau 1 tona/ ha anual. Un alt amendament foarte necesar este Superfosfatul (în caz ca
este superfosfat simplu 20% se aplică pana 500 kg/ha). Prin aplicarea acestor tipuri și cantități
de amendamente organice cea mai mare parte din elementele nutritive necesare culturilor de
legume sunt asigurate de fertilizarea de bază, o alta parte de rezervele solului, iar restul
îngrășămintelor necesare dezvoltării optime a plantelor se aplică în timpul culturii numindu-se
fertilizare fazială.
Substanţele nutritive
Plantele cresc şi se dezvoltă folosind energia solară şi substanţele nutritive din mediul
înconjurător. Ele absorb O2, CO2, H din aer şi apă iar celelalte elemente nutritive N, P, K,Ca,
Mg, Fe, Na, Cl, Zn, S, Al, Cu,etc, din sărurile minerale existente în sol.
Plantele absorb elementele nutritive din soluţia solului sub formă de anioni şi cationi ai
sărurilor minerale. Substanţele nutritive sunt necesare în tot cursul perioadei de vegetaţie şi în
deosebi în faza de creştere şi de formare a organului comestibil. Nevoia de hrană diferă de la
plantă la plantă iar rolul elementelor nutritive este diferit în funcţie de metabolism.
Acţiunea substanţelor nutritive ca factor de vegetaţie se manifestă în cadrul unor intervale de
optim, insuficienţă şi exces. Elementele nutritive conducătoare în ridicarea producţiei rămân
azotul, fosforul şi potasiul.
Azotul ia parte la creşterea vegetativă, deci este necesar mai ales în perioada de creştere
intensă a plantelor. Lipsa (carenţa) în azot se manifestă prin culoarea gălbuie a frunzelor,
nervuri proieminente roşcate şi ritm lent de creştere. Excesul de azot produce o creştere
luxuriantă, o culoare verde intens a frunzelor.
Fosforul participă la sinteza substanţelor proteice, el influenţează formarea fructelor şi se
acumulează mai ales în organele de reproducere ale plantei, în fructe şi seminţe.
Potasiul echilibrează armonia dintre azot şi fosfor atunci când acestea sunt administrate în
cantităţi prea mari în sol. El se acumulează mai mult în frunze şi tulpini, are un rol important
în procesul de fotosinteză, în transportul şi acumularea glucidelor, în sinteza protidelor.
In concluzie, pentru reglarea şi îmbunătăţirea regimului nutritiv se recomandă:
• aplicarea de îngrăşăminte şi amendamente
• executarea corectă a lucrărilor solului
• asolamente şi rotaţii raţionale a culturilor
• combaterea buruienilor
• irigarea culturilor.

Componentele biologice ale unei tehnologii sunt reprezentate prin specie, soi şi hibrid care
stau la baza biodiversităţii ca număr şi importanţă economică.
Ingrăşămintele reprezintă substanţe fertilizante de origine organică sau minerală care se
administrează în sol, fiind transformate apoi în elemente nutritive, care completează în
permanenţă rezerva lor în sol.
Ingrăşăminte organice se obţin pe plan local, în fiecare unitate agricolă. Ele îmbogăţesc solul
cu substanţe nutritive îmbunătăţind totodată proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale
acestuia.
Ele sunt reprezentate de: gunoiul de grajd, mraniţa, compostul, gunoiul artificial,
îngrăşăminte verzi. Lor li se alătură îngrăşămintele lichide: urina şi mustul de gunoi de grajd,
tulbureala.
Gunoiul de grajd reprezintă un îngrăşământ complex alcătuit din aşternutul folosit la
animale: paie, frunze, rumeguş, şi dejecţiile solide şi lichide ale animalelor domestice.
Acest amestec se depozitează pe o platformă în straturi orizontale, se tasează zilnic până la o
înălţime de 2 m. Se lasă să fermenteze 3-4 luni timp în care materia organică se descompune
parţial sau total. Ajuns la un grad corespunzător de fermentare, se transportă în câmp şi se
împrăştie folosind 20-40 t/ha.
Gunoiul de grajd se poate aplica pe orice teren şi la orice plantă, este deci un îngrăşământ
universal.
Cel mai mare efect asupra recoltelor îl are gunoiul de grajd în primul an de aplicare dar
influenţa lui se manifestă şi în următorii 3-4 ani.
Gunoiul de grajd se poate obţine de la toate animalele şi este chiar bine să fie amestecat,
întrucât compoziţia lui diferă de la o specie la alta. Cel mai valoros este gunoiul de cabaline
şi taurine, care conţine 75 % apă, 20-30 % substanţă organică, 2-5 % substanţe minerale.
Gunoiul provenit de la ovine în timpul verii, prin staţionarea acestora pe anumite
parcele, se foloseşte în “târlire”, procedeul cel mai ieftin de fertilizare, fără cheltuieli de
administrare.
Mraniţa provine din răsadniţe şi reprezintă amestecul constituit din biocombustibil (gunoiul
de grajd bine descompus) amestecat cu pământul care a servit ca substrat de cultură plantelor.
Aceste două componente se amestecă, se dispun în platforme de fermentare, se lasă să
fermenteze 3-4 luni după care mraniţa se cerne şi se foloseşte ca o componentă importantă în
amestecurile de pământ folosite în legumicultură şi floricultură.
Compostul rezultă din adunarea în platforme special amenajate şi fermentarea oricăror resturi
vegetale din câmp sau gospodărie: paie, pleavă, coceni, vreji, frunze, ş.a. Pentru o cât
mai bună compostare se adaugă apa necesară şi cantităţi mici de gunoi. Durata fermentaţiei
este de 5-6 luni.
Compostul are aproape aceaşi eficienţă ca şi gunoiul de grajd şi se utilizează la fel ca acesta.
Gunoiul artificial este alcătuit din resturi de paie şi fân. Ele se aşază pe o platformă; se
alternează un strat de paie cu un strat de gunoi de grajd, gros de cca 10 cm, până se atinge
înălţimea de 2 m. Se udă cu apă sau cu must de gunoi de grajd, se lasă să fermenteze 4-5 luni,
timp în care paiele, fânul se descompun şi apoi se transportă la câmp unde se împrăştie.

Urina şi mustul de grajd reprezintă îngrăşăminte organice lichide care rezultă din colectarea în
bazine special amenajate a urinei din grajd şi a mustului ce se scurge din platforma de gunoi.
Se lasă să fermenteze timp de 2-3 luni, în lipsa contactului cu aerul, apoi se scoate din bazine,
se transportă la câmp cu cisterne speciale, închise. Cantitatea ce se administrează la hectar
este de 5-10-15-20 t/ha. Incorporarea în sol se face imediat, cu ajutorul grapei sau a plugului.
Se recomandă administrarea acestui îngrăşământ pe fânaţe, iarna, prin împrăştiere pe zăpadă.
Se mai poate aplica şi odată cu apa de irigaţie.

Lucrările solului se execută cu diferite maşini şi unelte agricole în scopul realizării

unui mediu cât mai favorabil pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Importanţa lucrărilor
solului se rezumă la:
- prin lucrările solului, acesta se afânează, se mărunţeşte sau se tasează pentru a realiza un
raport favorabil între spaţiile lacunare capilareşi nacapilare îmbunătăţind regimul de apă,
aer şi căldură din sol;
- prin lucrările solului se combat buruienile şi se distrug focarele de boli şi dăunători;
- lucrările solului şi în deosebi cele cu întoarcerea brazdei încorporează în sol resturile
organice (miriştea, buruienile) care sunt supuse procesului de descompunere, rezultând
humus şi substanţe nutritive;
- lucrările solului intensifică procesele biologice şi chimice din sol, intensifică activitatea
microorganismelor, a bacteriilor nitrificatoare şi fixatoare de azot.
Clasificarea lucrărilor solului:
Varietatea metodelor de lucrare a solului, condiţionată de numeroşi factori de producţie,
obligă la o clasificare a acestora, necesară pentru executarea lor în mod logic înainte şi după
semănat:
• după rolul specific: lucrarea de bază sau aratul; lucrări de mărunţire, nivelare
şi întreţinere a arăturii; lucrări de pregătire a patului germinativ, lucrări de întreţinere a
terenului în perioada de vegetaţie;
• după tehnică: lucrarea cu nivelatorul (nivelarea), lucrarea cu grapa (grăpatul); lucrarea
cu cultivatorul (cultivaţia); lucrarea cu tăvălugul (tăvălugirea); lucrarea cu freza, lucrarea cu
modelatorul (modelarea).
Lucările solului, după adâncimea la care se execută se clasifică în:
• lucrări adânci, executate la adâncimi mai mari de 10 cm: arături
• lucrări superficiale, executate la adâncimi până la 10 cm: nivelat, grăpat, cultivaţie, prăşit,
tăvălugit.
Lucrări adânci ale solului sunt lucrări care se execută pe suprafeţe mici cu ajutorul cazmalei
iar pe suprafeţe mari cu plugul.
Plugul, alcătuit din grindei pe care este fixată bârsa pe care sunt montate trupiţele, execută o
secţiune în sol pe verticală şi una pe orizontală. Pe măsură ce înaintează plugul, rezultă fâşii
din pământ care aluneacă pe cormană, fâşii care se mărunţesc, se răsucesc şi se răstoarnă sub
un unghi de 1350. Aceste “fâşii” poartă denumirea de brazde. Totalitatea brazdelor
constituind arătura.
Prin arătură se realizează o afânare a solului, se încorporează în sol tot ceea ce există la
suprafaţă, iar din adâncime se scoate la suprafaţă sol structurat; se combat buruienile, bolile şi
dăunătorii, se realizează o aerisire a solului.
Arăturii i se atribuie şi unele neajunsuri: ea favorizează eroziunea solului de către apă pe
terenurile în pantă, distruge structura solului când este executată în condiţii
necorespunzătoare de umiditate şi în plus este o lucrare costisitoare datorită volumului
mare de sol pe care îl mobilizează.
Clasificarea arăturilor se face după următoarele criterii:
• după adâncime
• după sensul de răsturnare a brazdei
• după anotimp
După adâncime arătura poate fi :
- superficială 12 -15 cm
- normală 18-20 cm
- adâncă 20-25 cm
- foarte adâncă 25- 30 cm
- profundă 30-50 cm
- de desfundare 50- 80 cm
- de afânare prin scormonire 30 - 70 cm
Înainde de arat, terenul se organizează, în sensul că se delimitează parcele de formă
dreptunghiulară cu lăţimea de 60-70 m şi lungimea de zeci, sute de metri. Dacă la capătul
parcelei nu există un drum de acces, se delimitează o brazdă de control pe care se va întoarce
plugul şi care indică totodată locul de introducere şi scoatere a plugului din brază.
După sensul de răsturnare al brazdelor deosebim:
• arătura la mijloc (cormană): plugul intră în lucru la mijlocul parcelei şi se întoarce cu
brazda următoare pe lângă prima brazdă.Se continuă arătura spre marginea parcelei cu brazda
3 lângă brazda 1,brazda 2 lângă brazda 4 până când parcela se termină de arat. Rezultă la
sfârşit, la mijlocul parcelei o coamă iar la margini rigole.
• arătura la margine (lături): lucrarea începe dintr-o margine a parcelei şi se întoarce pe
latura opusă, răsturnând brazdele spre marginile parcelei. Ca urmare, la marginile parcelei
apar coame iar la mijlocul parcelei o rigolă. Aceste arături (la cormană şi la margini) trebuie
să alterneze de la un an la altul pentru a evita denivelarea terenului.
• arătura într-o singură parte, se execută pe terenurile în pantă, cu ajutorul plugului
reversibil, plug care permite răsturnarea brazdei într-o singură parte, atât la dus cât şi la întors.
Arătura începe din partea de jos a parcelei,brazdele fiind răsturnate în aval. Rezultă în final o
arătură fără coame şi fără şanţuri, o arătură cu aspect neted. In felul acesta se previne
eroziunea solului deoarece
toată apa provenită din precipitaţii este dirijată spre sol şi nu lăsată să se scurgă spre baza
pantei.
ătura în spinări, se practică pe terenurile cu exces de umiditate. În terenul parcelat, în
parcele cu lăţimea de 30 m, se execută o arătură la cormană. La mijlocul fiecărei parcele van
rezulta o coamă iar la margini rigole care comunică cu un şanţ colector amplasatn la capătul
terenului.
După anotimp, arăturile pot fi:
- de vară;
- de toamnă-iarnă;
- de primăvară;
 arăturile de vară se execută imediat după eliberarea terenului de culturile care
părăsesc terenul vara. Lucrarea se execută cu plugul în agregat cu grapa la adâncimi la care nu
se scot bulgări.
 arăturile de toamnă se execută de obicei la adâncimi mai mari de 30 cm, cu plugul în
agregat cu grapa, atunci când terenul este destinat culturilorde toamnă sau numai cu plugul,
arătura rămânând în “brazdă crudă” când terenul este destinat culturilor de primăvară.
Arăturile de toamnă se pot prelungi până la venirea iernii, până când pământul rămâne
dezgheţat.
• arăturile de primăvară se execută numai în cazuri excepţionale datorită
inconvenientelor pe care le prezintă: ca să arăm primăvara terenul trebuie să fie zvântat ceea
ce presupune pierderea unei mari cantităţi de apă acumulată în sol şi în acelaşi timp
întârzierea lucrărilor ulterioare.
Lucrări superficiale ale solului
Ele pot fi lucrări de afânare sau de tasare a solului.
Nivelatul se execută pe terenul în prealabil arat, cu scopul pregătirii unui pat germinativ
corespunzător pentru semănat. Lucrarea se execută cu netezitoarea sau nivelatorul, primăvara
pe terenurile rămase din toamnă în“brazdă crudă”.
Grăpatul se execută cu ajutorul grapelor stelate, cu colţi sau cu discuri cu
scopul de a sparge bulgării şi nivela uşor brazdele în vederea pregătirii patului germinativ.
Lucrarea se execută înainte de semănat dar şi după, atunci când solul a format scoarţă (crustă)
sau pentru distrugerea buruienilor mici. Prin grăpare se mai afânează păşunile şi fâneţele
naturale, terenurile ocupate cu leguminoase perene
Cultivaţia se execută cu cultivatorul care afânează solul fără a-l întoarce,în funcţie de piesele
active cu care este echipat (săgeată mare, săgeată mică, jumătate de săgeată, labă de gâscă,
etc). Cultivatoarele pot prelucra solul între rândurile de plante, în acest caz fiind vorba de o
cultivaţie parţială sau prăşit, sau întrega suprafaţă când se realizează cultivaţia totală.
Prășitul se executa pe terenurile cultivate cu plante prasitoare (porumb, cartofi, floarea
soarelui). Prin lucrarea de prasit solul se afaneaza, buruienile se distrug, apa si aerul patrund
usor in sol. Prăşitul se execută la diferite adâncimi în funcţie de sistemul radicular al plantei.
Dacă la porumb praşilele sunt din ce în ce mai superficiale, la sfecla de zahăr,
dimpotrivă, pentru a favoriza creşterea rădăcinii, praşilele sunt din ce în ce mai profunde.
Numărul praşilelor este 3-4 pe parcursul unei perioade de vegetaţie. Manual, praşila se
execută cu ajutorul sapei.
Tăvălugitul se execută cu scopul îndesării, tasării solului şi mărunţirii bulgărilor în vederea
nivelării solului . Se xecută cu ajutorul tăvălugului inelar sau a tăvălugului neted. Tăvălugirea
se foloseşte la pregătirea patului germinativ atunci când arătura este bulgăroasă; se
recomandă atunci când solul este prea afânat; se aplică după semănatul culturilor de plante cu
seminţe mici pentru a realiza un contact cât mai bun între sol şi seminţe .
Lucrarea cu combinatorul asigură o afânare bună a terenului, răsărire rapidă şi uniformă a
plantelor, regim optim de aerisire; se recomandă combinatorul cu grapă elicoidală sau grapă
vibrocultoare în funcţie de sol şi planta cultivată.
Lucrarea cu freza are rolul de a mărunţi şi a amesteca solul şi în acelaşi timp de a distruge
buruienile cu talie mică; se utilizează cu atenţie pentru că poate produce prăfuirea solului
datorită turaţiei mari a organului activ.
Sisteme de lucrări ale solului Prin sisteme de lucrari ale solului se înţelege totalitatea
lucrărilor care se aplică solului, în succesiunea executării lor, în vederea cultivării plantelor.
Ele diferă în funcţie de: planta premegătoare, planta care urmează a se cultiva şi epoca în care
se seamănă.
Se cunosc patru sisteme de lucrare a solului:
• sistemul de lucrare a solului pentru semănăturile de toamnă,
• sistemul de lucrare al solului pentru semănăturile de primăvară,
• sistemul pentru culturile succesive,
• sistemul pentru lucrări minime.
Sstemul de lucrare a solului pentru semănăturile de toamnă
Toamna, în condiţiile ţării noastre se seamănă grâul, secara, orzul, rapiţa şi borceagul de
toamnă. Aceste plante pot să urmeze în cultură fie:
- după plante care eliberează terenul vara,
- după plante care eliberează terenul toamna.
Dintre culturile agricole, vara eliberează terenul un număr important de plante: borceagul,
rapiţa, mazărea, cartoful timpuriu, orzul, grâul, ş.a.
Imediat după recoltarea acestor plante, terenul se ară cu plugul în agregat cu grapa la
adâncimea la care nu se scot bulgări. Până toamna, când se seamăn, arătura se menţine afânată
şi curată de buruieni prin lucrări repetate cu grapa.
Sistemul de lucrare a solului pentru semănăturile de primăvară:
- arătura de vară, normală sau adâncă, care se întreţine până toamna afânată şi curată de
buruieni;
- arătura de toamnă, normală sau adâncă, lăsată în „brazdă crudă” cu excepţia zonelor
secetoase unde terenul se grăpează sau acolo unde primăvara se seamănă plante cu seminţe
foarte mici.
- primăvara terenul se nivelează cu ajutorul nivelatorului sau a grapei.
Dacă semănatul se face timpuriu, terenul se pregăteşte prin grăpat. Dacă semănatul se
face târziu, terenul se menţine afânat şi curat de buruieni prin lucrări repetate cu grapa. Numai
în cazul în care primăvara terenul se prezintă puternic tasat şi îmburuienat este necesară
executarea unei arături superficiale, cât mai devreme, cu plugul în agregat cu grapa.
Sistemul de lucrare a solului pentru culturile succesive.
Se recomandă eliberarea imediată a terenului de planta premergătoare, după care urmează o
arătură la 12-15 cm adâncime, urmată de lucrarea cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu
colţi reglabili.
Sistemul de lucrare a solului pentru lucrări minime.
Se recomandă: discuitul cu o grapă de discuit grea în loc de arătură; semănătoarea
Rotosem dotată cu organe active care realizează fâşii în care se introduc seminţele; folosirea
unor agregate special.
 Lucrările solului
a. Arătura efectuată cu pluguri echipate cu scormonitori se va încheia cu cel puţin
15 zile înainte de semănat, pentru aşezarea şi buna pregătire a patului germinativ.
Epoca:
- vara: în sud, până la 15 august; în nord, până la 30 august;
- toamna: în sud, până la 25 septembrie; în nord, până la 15 septembrie;
Adâncimea:
- vara: pe soluri mijlocii şi grele, 20-25 cm; pe soluri uşoare, 20-22 cm;

- toamna: pe soluri mijlocii şi grele 20-22 cm sau discuit 15 cm; pe soluri uşoare, 18-20 cm sau
discuit 15 cm.
b. Pregătirea patului germinativ
Momentul executării: imediat înaintea semănatului.

Adâncimea de lucru: la adâncimea de semănat, plus 1-2 cm.

Stabilirea densităţii plantelor

a. Numărul de boabe germinabile la metru pătrat: 500-700.
b. Numărul de boabe germinabile la metru linear şi distanţa între boabe pe rând, în
funcţie de distanţa între rânduri, sunt precizate în tabel.
Distanţa între Numărul de boabe Distanţa între boabe pe
rânduri Germinabile la metru rând
cm
12,5 Linear
30-42 cm
3,3-2,4

c. Valoarea culturală a seminţei:

- puritate: minimum 98%;
- germinaţia: minimum 90%.
d. Greutate la 1000 boabe (MMB):
- la soiurile cu bobul mic şi mijlociu (Fundulea 29, Moldova 83, Suceava 84, Aniversar,
Albota): 33-42 g;
- la soiurile cu bobul mare (Transilvania 1, Ariesan, Turda 81, Lovrin 34, Fundulea
41): 36-50 g.
e. Cantitatea de sămânţa la hectar (C). Metoda de calcul:
. ./ 1000
C (kg / ha)  x1 0 0
 Întreţinerea culturilor
a. Asigurarea necesarului de elemente nutritive: Doza optimă de
îngrăşăminte chimice (kg / ha s. a.)
Fertilitatea N P2O5 K2O
Naturală
Slabă a 120-140 100-120 80-100
solului
Mijlocie 100-120 80-120 60-80
Bună 80-100 60-80 -
b. Combaterea integrată a buruienilor
Se face prin respectarea rotaţiei culturilor în cadrul asolamentelor stabilite, a adâncimii şi a
epocii de executare a arăturilor şi prin întreţinerea ogoarelor curate de buruieni.
Acolo unde situaţia o impune, se va executa erbicidarea, respectându-se dozele şi momentul
optim de aplicare.
Buruienile care invadează, de regulă, culturile de grâu aparţin grupei dicotiledonate,
iar dintre acestea îndeosebi cele care germinează toamna şi pot ierna. Dar, culturile care în
primăvară sunt mai slab dezvoltate sau au o densitate redusă, se dezvoltă şi numeroase buruieni
dicotiledonate care germinează primăvara.
Iată câteva cazuri de aplicare a erbicidelor.
Pentru culturile de grâu infestate cu specii de buruieni sensibile la 2,4 –D sau NCPA, din
genurile Sinapis, Raphanus, Sonchus, Cirsium etc., se pot aplica următoarele erbicide: 2,4 D-
SDMA 600 RV =1,0 l/ha; DMA- 6=0,8 l/ha şi Esteron 60= 0,8 l/ha. Aplicarea se face primăvara
când buruienile sunt în faza de rozetă, plantele de grâu în faza de înfrăţire, iar temperatura aerului
să fie de peste 15 °C.
La culturile infestate cu specii de buruieni rezistente la 2,4-D, ca
cele din genurile Amthemis, Bidens, Convolvulus, Galium, Galeopsis, Matricaria, Polygonum,
Stellaria, Vicia etc., se pot folosi: Logran 75WG=10 g/ha, Icedin forte =2 l/ha; Ice din super
= 1 l/ha; Oltisan extra =1l/ha; Glean =15 -30 g/ha; Gradil =30-40 g/ha; Gramstal= 20-25 g/ha;
Lontrel 418 C =4-5 l/ha; Logran D =1,5 kg/ha; Logran 75 WG + SDMA -
2,4 D= 10g+1,5 l/ha; Oxytril M =2,5 -3,0 l/ha etc. În cazul erbiciduliui Glen, care are o
persistenţă îndelungată în sol, după grâu trebuie să nu urmeze în rotaţie plante sensibile la acest
erbicid (sfecla de zahăr sau furajeră, floarea-soarelui, etc.). Aplicarea se face când buruienile
sunt în faza de rozetă, plantele de cultură de la faza de înfrăţire şi până la începutul formării primului
internod, iar temperatura aerului începând cu 10-12°C cu tendinţa de creştere. Erbicidul Glen se
poate aplica şi preemergent (pre sau post semănat).
 CAPITOLUL 4

INFIINTAREA CULTURILOR DE CAMP SI FURAJERE

SEMĂNATUL ŞI PLANTATUL LA CULTURILE DE CÂMP

Creşterea producţiei la culturile de câmp se asigură în prezent prin îmbinarea acţiunii a trei
factori importanţi: factorul biologic, adică soiul sau hibridul cultivat şi sămânţa, factorul
zonare, adică extinderea plantelor în acele zone unde se găsesc cele mai bune condiţii de
vegetaţie, factorul tehnologia de cultivare, adică rotaţia, îngrăşămintele, lucrările solului,
semănatul, densitatea, protecţia plantelor etc.
Activitatea practică solicită preocuparea permanentă pentru rezolvarea a două importante
aspecte: primul, organizarea unui sistem de producere de sămânţa pentru însămânţare, prin
care să se menţină nealterate însuşirile soiurilor şi producerea unor cantităţi însemnate de
seminţe hibride pentru a se asigura integral sămânţa pentru prima generaţie; al doilea aspect îl
constituie crearea de noi soiuri şi hibrizi cu capacitate de producţie mai ridicată decât soiurile
şi hibrizii aflaţi în cultură.
În afară de capacitatea de producţie ridicată, soiurile şi hibrizii trebuie să întrunească o sumă
de însuşiri, dintre care evidenţiem: rezistenţă la boli şi dăunători, rezistenţă la cădere,
rezistenţă la secetă, perioada de vegetaţie corespunzătoare zonei de cultură, pretabilitatea la
recoltarea maximă.
În România, verificarea soiurilor şi hibrizilor în vederea recomandării lor pentru producţie se
face de către Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor de pe lângă Academia
de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gh. Ionescu - Siseşti”.
Un soi sau un hibrid poate fi omologat şi introdus în cultură numai după ce este experimentat
2-4 ani în reţeaua de stat pentru testarea şi înregistrarea soiurilor şi dacă, în acest timp, a
depăşit semnificativ producţia soiurilor martor, soiul cel mai răspândit, cu cel puţin 10%.
Soiul nou trebuie să întrunească cel puţin aceleaşi însuşiri de calitate şi să asigure o eficienţă
economică mai mare decât soiurile pe care să le înlocuiască.
Sămânţa, ca şi soiul sau hibridul, constituie un factor biologic din cei mai importanţi pentru
sporirea producţiei la plantele cultivate. De fapt, sămânţa cuprinde în embrionul ei toate
însuşirile valoroase ale hibridului sau soiului. În plus, sămânţa trebuie să îndeplinească o serie
de alte însuşiri care, cumulate, să conducă la o răsărire în câmp uniformă şi rapida, la
obţinerea unor plante viguroase, sănătoase, cu înrădăcinare puternică.
În fiecare an se folosesc pentru înmulţirea plantelor agricole importante cantităţi de seminţe.
Astfel, în ţara noastră, numai pentru semănatul grâului de toamna se utilizează circa 600 mii
tone seminţe, pentru plantatul cartofului circa 800 mii tone tuberculi.
Înainte de a fi acceptată pentru semănat, sămânţa plantelor cultivate este supusa unor
amănunţite analize, dintre care trebuie reţinute analizele genetice, analizele fizice, analizele
fiziologice şi analizele pentru determinarea stării de sanitare.
Analizele genetice. Prin această categorie de analize se determină puritatea biologica a
seminţelor, adică se urmăreşte să se stabilească dacă sămânţa aparţine soiului recomandat în
zonă şi dacă acest soi reprezintă în el indivizi cu altă masă ereditară, indivizi ce aparţin altor
soiuri sau hibrizi.
Puritatea biologică se poate aprecia şi stabili numai prin examinarea plantelor care
constituie cultura din care vor deriva seminţele. Acest examen sau control trebuie efectuat
în timpul vegetaţiei, în faze bine precizate.
Analizele fizice. În această grupă de analize se înscriu: puritatea, masa a 1000 de boabe
(MMB), masa hectolitrică (MH), umiditatea, culoarea, luciul şi mirosul.
Puritatea seminţelor reprezintă procentul de seminţe pure din specia analizată raportat la
greutate. Ea are o deosebită importanţă practică.
În urma acestei analize se cunoaşte prezenţa seminţelor de buruieni şi categoria din care fac
parte. Puritatea se introduce în formulă după care se calculează valoarea culturală a seminţelor
şi cantitatea de seminţe ce se seamănă la hectar; cunoscând cantitatea de impurităţi şi
categoriile în care acestea intră, se iau măsurile necesare pentru curăţirea seminţelor:
cunoaşterea purităţii seminţelor are o deosebită importanţă şi pentru păstrarea lor.
Masa a 1000 de boabe (MMB) dă indicaţii asupra mărimii seminţelor şi asupra densităţii lor.
Ea este strâns legată de rezerva de substanţe nutritive din bob. Dintre două probe de seminţe,
mai valoroasă pentru semănat este aceea cu masă mai mare. De masa a 1000 de boabe se ţine
seama la stabilirea cantităţii de seminţe ce se seamănă la hectar.
Greutatea sau masa hectolitrică (MH) este greutatea unui hectolitru de seminţe, ea se mai
numeşte şi greutate volumetrică. Are mai mult o importanţă comercială şi industrială.
Mărimea seminţelor are o deosebită importanţă pentru valoarea lor ca seminţe pentru semănat.
Efectul pozitiv al mărimii seminţelor asupra producţiei şi asupra altor caracteristici, putere de
străpungere, rezistenţă la boli, ger, secetă etc., a fost pusă în evidenţă la toate speciile de
plante. Datorită acestor observaţii trebuie să se reţină pentru semănat, prin intermediul
mijloacelor mecanice, numai seminţele cele mai mari şi mai grele. Mărimea şi greutatea
seminţelor sunt strâns legate între ele. Urmărind obţinerea pentru semănat a seminţelor celor
mai mari se asigură, în acelaşi timp, şi seminţele cu cea mai mare greutate.
Culoarea şi luciul seminţelor ne dau orientare asupra condiţiilor în care s-au păstrat seminţele
şi asupra vechimii lor.
Umiditatea seminţelor prezintă o deosebită importanţă pentru păstrarea lor. În masa de
seminţe cu umiditatea mare au loc intense procese de respiraţie, care atrag după ele
fenomenul de încingere a seminţelor. În asemenea condiţii, pe lângă faptul că se alterează,
seminţele îşi pierd şi facultatea germinativă.
Analizele fiziologice la care sunt supuse seminţele pentru semănat au drept scop să
evidenţieze capacitatea seminţei de a încolţi şi de a produce plante capabile să vegeteze
viguros chiar din momentul încolţirii. Prin analizele fiziologice se determină: germinaţia,
energia germinativă şi puterea de străbatere.
Germinaţia reprezintă totalitatea proceselor care se petrec în sămânţă în perioada trecerii
embrionului de la viaţa latentă la cea activă. Procesul germinaţiei se consideră început în
momentul în care celulele embrionului seminţei încep să se dividă şi se consideră terminat
atunci când tânăra plantă poate trăi independent de rezervele bobului, sintetizându-şi singură
substanţa organică de care are nevoie.
Energia germinativă indică procentul numeric de seminţe pure capabile să producă germeni în
condiţii de mediu corespunzătoare şi într-o durată de timp stabilită pentru fiecare specie.
Puterea de străbatere este una din determinările fiziologice care se practică numai în cazul
când seminţele au energie şi capacitate germinativă reduse.
Analizele stării sanitare. Prin aceste analize se stabileşte starea sanitară a seminţelor în scopul
preîntâmpinării transmiterii diferitelor boli şi dăunători de la o generaţie la alta prin
intermediul seminţelor. Metodele de punere în evidenţă a bolilor sau dăunătorilor variază
foarte mult cu particularităţile biologice ale acestora. Laboratoarele pentru controlul
seminţelor sunt înzestrate cu aparatura specifică, necesară analizei sanitare a seminţelor.
Procesul de producere a seminţelor pentru semănat nu se opreşte la recoltarea loturilor
semincere. El continua si după aceea prin depozitarea seminţelor ş prin pregătirea lor pentru
semănat. Înainte de a fi semănate seminţele se condiţionează. Prin condiţionarea
seminţelor se înţelege totalitatea lucrărilor prin care seminţele rezultate de la treierat sunt
aduse la condiţiile sau indicii de calitate prevăzuţi de standardele de stat. Condiţionarea
seminţelor presupune lucrări prin care se asigură un procent de umiditate cât mai redus, o
puritate cât mai ridicată şi o capacitate de germinaţie superioară. Condiţionarea seminţelor are
ca scop realizarea purităţii tehnice prevăzută în standardele de stat, pierderea unei cantităţi de
apă, condiţii mai bune de păstrare, micşorarea spaţiului necesar pentru păstrare, reducerea
volumului şi greutăţii la transport.
Foarte important pentru activitatea de producţie este tratamentul seminţelor ce se realizează
cu fungicide, insecticide şi cu unele antidoturi pentru erbicide. Fungicidele se aplică în
scopul distrugerii sporilor, miceliului, ciupercilor fitopatogene ce se află la suprafaţa
seminţelor sau în interiorul lor. Un rol important îl are tratamentul la porumb şi la legume în
prevenirea atacului unor ciuperci şi bacterii din sol. Insecticidele se aplică mai ales pentru
protejarea seminţelor şi a tinerelor plăntuţe de atacul dăunătorilor de sol (viermii sârmă,
larvele de buha semănaturilor, gărgăriţa porumbului, gărgăriţa sfeclei etc.). Pentru tratarea
seminţelor sunt necesare produse special condiţionate şi anume substanţe active. Tratarea
seminţelor se realizează pe cale uscată, umedă, prin mocirlire, pulverizare, încrustare şi
drajare.
Bacterizarea seminţelor reprezintă tratarea sau inocularea seminţelor cu orice tip de
preparate bacteriene. În practică, termenul se referă la tratarea seminţelor de leguminoase
cu preparate pe bază de bacterii, aparţinând genului Rhizobium, preparate cunoscute sub
denumirea comercială de Nitragin. Bacterizarea seminţelor se face pentru a favoriza instalarea
şi evoluţia optimă a bacteriilor fixatoare de azot, care asigură necesităţile nutritive ale
plantelor leguminoase în acest element.
Semănatul este o lucrare tehnologică prin care sămânţa plantei se introduce în sol pentru a
încolţi, creşte şi fructifică. Semănatul se referă în special la plantele care produc boabe. După
modul de executare deosebim:
- semănatul prin împrăştiere, care se practică numai la semănatul orezului pe teren submers şi
numai mecanizat, fie cu avionul, fie cu maşini speciale care distribuie seminţele foarte
uniform, de asemenea, se mai practică la semănatul ierburilor perene pe suprafeţe mici sau pe
pante mari care se cer inerbate şi pe care nu pot intra mijloacele mecanizate;
- semănatul în rânduri se realizează cu maşini de semănat de tipuri diferite pentru a putea
semăna orice specie, la distanţe între rânduri şi la densităţi în conformitate cu biologia
plantelor care se cultivă. La semănatul în rânduri lucrările de îngrijire şi recoltare se execută
în cea mai mare parte mecanizat;
- semănatul în cuiburi se face în special în câmpurile experimentale, la fasole,
sfeclă pentru sămânţă etc.;
- semănatul în benzi sau fâşii se execută la culturi de cereale, semincere, la lucernă pentru
sămânţă, soia, fasole, unde benzile alternează între 25 şi 45 cm şi 70-100 cm.
Semănatul se execută, în general, toamna sau primăvara, iar sămânţa trebuie să găsească
în pământ aer, căldura şi umezeala.
Semănatul de toamnă se face mai timpuriu, pentru ca planta să aibă
timp de răsărire şi dezvoltare până la venirea iernii. Dintre semănăturile de toamnă, rapiţa se
seamănă cea dintâi, la sfârşitul lunii august, urmând orzul şi orzoaica de toamna şi secara în
luna septembrie, apoi grâul de toamnă în prima parte a lunii octombrie. Semănatul de
primăvară începe îndată ce pământul s-a zvântat şi timpul s-a încălzit îndeajuns. Ordinea în
care se face semănatul de primăvară este următoarea: trifoiul, lucerna şi mazărea se seamănă
cât mai timpuriu, în „mustul zăpezii”, la sfârşitul lunii februarie, urmează apoi orzoaica de
primăvară, grâul de primăvară, ovăzul, inul, sfecla, care se seamănă obişnuit în luna
martie, apoi floarea soarelui, cartoful, porumbul, soia, fasolea, cânepa, dovleacul în luna
aprilie şi orezul la începutul lunii mai.
Adâncimea la care se îngroapă sămânţa depinde de sol, de plantă, de mărimea seminţei şi de
timpul când se face semănatul. În solul greu sau argilos se seamănă mai la suprafaţă, pe
când în solurile mai uşoare, nisipoase se seamănă mai adânc pentru a pune sămânţa în
contact cu umezeala. Seminţele mici se seamănă mai superficial pentru ca tulpiniţa să poată
străbate uşor la suprafaţă, pe când cele mari se seamănă mai adânc,cerând umezeală multă
pentru a putea răsari.
Cantitatea de sămânţă la hectar depinde de mai mulţi factori: într- un sol bogat dăm mai
puţină sămânţă decât într-un sol sărac, cu cât sămânţa este mai bună cu atât reducem
cantitatea dată la unitatea de suprafaţă.
Plantatul este o lucrare tehnologică care constă în introducerea în sol pregătit a unor părţi
vegetative din plante sau a plantelor tinere în vederea înmulţirii lor. Pentru culturile de
câmp întâlnim lucrarea de plantat la cartof (plantarea tuberculilor), la tutun (plantarea
răsadului), la hamei (plantarea butaşilor) şi la mai multe plante medicinale (răsad, lăstar, tufe
etc.). Plantatul se face manual sau mecanizat, în sol pregătit ca şi pentru plantele care se
înmulţesc prin seminţe, obişnuit arat mai profund, respectând epocile de plantat, distanţele
şi adâncimile specifice fiecărei culturi. În unele situaţii se cere şi udarea la plantare a
răsadului pentru asigurarea prinderii. Este bine să se evite plantatul răsadurilor în orele de
arşiţă.
La culturile extratimpurii şi timpurii de cartofi, cu tuberculi încolţiţi, distanţele dintre
rânduri sunt de 55-60 cm, plantatul efectuându-se semimecanizat: se deschid rigole cu diferite
tipuri de cultivatoare, pe care tuberculii se plantează manual, iar acoperirea se face mecanizat
sau manual. Când se plantează cu echipamentul EPC-4 sau cu MPCI-6, pe terenuri nisipoase,
distanţa dintre rânduri este de 70 cm, ceea ce uşurează mult lucrările de întreţinere ale culturii.
Distanţele între tuberculi pe rând variază, în diferite situaţii de la 19 la 27 cm, alegându-se
valorile necesare pentru a asigura densitatea normală, în funcţie de distanţa dintre rânduri.
Pentru celelalte scopuri de folosinţă cartoful se plantează cu maşinile 4 SaBP 62,5 sau 4SaBP
75/10 sau 6 SAD-75 la distanţă între rânduri de 70-75 cm. Cartoful se plantează, de regulă,
prin acoperire cu biloane.
Plantarea în câmp a tutunului se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice ala zonei de
cultură şi în funcţie de durata de vegetaţie a soiurilor. La alegerea timpului de plantare
nu trebuie pierdută din vedere sensibilitatea plantelor faţă de brumele târzii şi nici faptul
că epoca plantării influenţează nu numai mărimea recoltei, dar şi calitatea acesteia. Distanţa
între rânduri, pe rând şi densitatea culturii depinde de tipul de tutun. În condiţiile mecanizării
totale a culturii, cu cele cu foaie mare, în special Virginia, distanţa dintre rânduri trebuie
mărită la 100 cm, densitatea culturii reducându-se la 22-25 mii plante la hectar.
Hameiul se înmulţeşte prin butaşi, care sunt porţiuni din partea superioară a coardelor ce se
recoltează de la plantele în vârstă de 3-8 ani. Recoltarea butaşilor se face primăvara, odată cu
lucrările de taiere. Butaşii se plantează primăvara în martie-aprilie, în pepiniere, pe biloane la
100 cm distanţă între rânduri şi 15-20 cm pe rând plantându-se 50 mii butaşi/ha. Pe timpul
vegetaţiei se combat buruienile, bolile şi dăunătorii, se irigă dacă este cazul, se dirijează
lăstarii pe verticală; pe spalierul construit în acest scop, se rup vârfurile vegetative ale
lăstarilor, de două-trei ori, pentru o mai bună formare a rădăcinilor. Butaşii fasonaţi şi
mocirliţi se plantează toamna în gropi adânci de 30-40 cm. Capul superior al butaşului, viitor
butuc, trebuie să fie la 15 cm sub nivelul solului. Distanţa de plantare este de 3,0 m între
rânduri şi 1,0 m pe rând, respectiv 3333 plante la hectar.
La unele plante medicinale, stolonii şi rizomii constituie părţi de tulpină subterană, care se
recoltează toamna, se fasonează astfel că fiecare rizom sau stolon să poarte câţiva ochi şi se
plantează imediat. Butaşii sunt porţiuni de tulpini sau de rădăcini la unele plante medicinale,
care se plantează mai înainte în răsadniţe cu nisip şi apoi răsadul în câmp la locul definitiv, de
regulă toamna. Tufele la unele plante medicinale se obţin prin împărţirea tufelor bătrâne dintr-
o plantaţie care după o exploatare de câţiva ani se răreşte şi nu mai este rentabilă. Divizarea
se face astfel ca să se obţină părţi cu rădăcini sănătoase şi cu muguri din care vor porni
tulpinile. Bucăţile de tufe se plantează fie tomna, fie primăvara foarte timpuriu. Pentru
alte plante medicinale este necesar să se producă înainte răsad şi acesta să se planteze în
câmp. Producerea răsadului este determinată fie de seminţele foarte mici, fie de înmulţirea
fără pierderi a unui material valoros, fie de particularităţile biologice ale plantelor respective.
Tehnologia producerii răsadului la plantele medicinale se aseamănă cu tehnologia producerii
răsadului de tutun.
1.8. SEMĂNATUL ŞI PLANTATUL LA CULTURILE HORTICOLE

Înmulţirea plantelor horticole se face fie prin seminţe (calea sexuată), fie vegetativ (calea
asexuată).
Valoarea seminţelor de legume este dată de următoarele însuşiri:
autenticitate, greutate, mărime, viabilitate, puritate, energie germinativă, puterea de străbatere,
starea de sănătate.
Pregătirea seminţelor înainte de semănat are o importanţă deosebită şi pentru reuşita
culturilor de legume. Această pregătire constă în sortarea, dezinfectarea, umectarea,
stimularea, iarovizarea, amestecarea seminţelor cu îngrăşăminte.
Seminţele mărunte de legume, cum sunt salata, morcovii,pătrunjelul, ţelina, tomatele,
măcrişul, pentru a fi semănate mai uşor şi mai uniform pe rând se amestecă înainte de semănat
cu rumeguş sau cu nisip cernut în prealabil. De regulă, se dau cinci părţi balast la o parte
seminţe.
În cazul seminţelor care răsar greu, cum sunt ardeiul, morcovul, pătrunjelul, acestea se
amestecă cu pătrunjelul sau cu alte seminţe de la alte specii care răsar repede: salată, ridichi,
pentru a marca rândurile şi a putea interveni cu prăşitul pe rând înainte ca buruienile care
răsar mai repede să invadeze cultura. În acest scop se foloseşte în mod obişnuit pentru 1 kg
sămânţă de pătrunjel, de pildă, 30 g de sămânţă de salată.

Tabelul 1.2. Indicaţii cu privire la semănatul legumelor de câmp:

Cultura Norma de sămânţăkg./ha. Adâncimeade semănat cm Perioada optimă de
semănat
ardei de boia 2-3 2-3 10 - 20 aprilie,
direct în câmp
bame 40-50 3-4 10 - 20 mai
bob 130-150 5-6 martie
castraveţi 3-5 2-3 20 aprilie - 30 iunie
ceapa ceaclama 8-12 1-1,5 10 martie - 30 aprilie
ceapa de apa 6-8 1-2 20 - 30 martie
ceapa pentru arpagic 80-100 1-2 martie – octombrie
cicoare2-3 1-1,5 25 aprilie – 05 mai
cimbru 3-5 0,5-1 25 aprilie – 05 mai
dovlecei 5-6 3-4 1 - 10 mai
fasole 80-100 3-4 10 aprilie – 20 mai
loboda 10-20 1-2 10 martie – 20 aprilie
măcriş 2-4 1-2 10 martie – 30 aprilie
mărar 5-7 1-1,5 10 martie – aprilie
mazăre120-150 4-5 01 martie – 20 aprilie
morcov 4-8 1-2 10 martie – 01 aprilie
pătrunjel 5-7 1-2 10 martie – 10 aprilie
pepene galben 5-7 3-4 20 - 30 aprilie
pepene verde 2-3 3 -4 01 – 10 mai
ridichi de lună 10 – 15 1 -2 martie şi aprilie;
septembrie şi octombrie
sfecla roşie 10-15 3-4 20 martie – 30 aprilie
spanac 15-20 2-3 martie - aprilie;
septembrie - octombrie
tomate direct în
câmp 1,5-2,5 1,5-2,5 10 – 20 aprilie
varză de toamnă
direct în câmp 1,5 – 2 2-3 1 -10 mai

Metodele de semănat folosite în legumicultură sunt:

- în cuiburi;
- în rânduri;
- prin împrăştiere.
Pentru semănatul multor specii de legume se întrebuinţează în mod curent semănătorile
universale, precum şi unele maşini speciale pentru semănatul în legumicultură.
Înmulţirea legumelor pe cale vegetativă se face prin:
- bulbi - ceapă, usturoi;
- rizomi - hrean;
- despărţirea tufelor - tarhon;
- drajoni - anghinarea;
- tuberculi - cartofi.
Semănatul legumelor se face şi în răsadniţe, care sunt construcţii speciale, temporare, încălzite
de regulă cu biocombustibil (gunoi de grajd) sau cu apă caldă, unde se produce răsad.
Răsadniţa se compune dintr-un strat de gunoi de grajd (cel mai indicat de cal), nefermentat,
bine îndesat, în grosime de 60-80 cm şi tocul de răsadniţă din scândură sau prefabricate, lung
de 4 m, lat de 1,5 cm şi înalt de 25-30 cm, la 60 cm distanţă între ele, spaţiu pe care
circulă şi se fac lucrările pe timpul cât creşte răsadul. Între tocuri se aşează gunoi bine
presat. În interiorul tocului de răsadniţă se introduce un strat de 15-20 cm pământ bine
mărunţit şi nivelat, compus dintr-un amestec: o parte pământ de grădină sau de ţelină, două
părţi mraniţă şi o parte nisip. Pentru prevenirea îmbolnăvirii răsadului pământul se
dezinfectează în prealabil fie prin încălzire la 90-100°C timp de 30 minute, fie cu
formaldehidă 40% în concentraţie de 5%, fie cu substanţe sterilizante ale solului (Dazomet
sau Bazomid). Amestecul nutritiv (pământul) se întinde în strat de 10-15 cm, se stropeşte la
m2 cu 5 litri soluţie de formaldehidă, după care se adună şi se ţine acoperit 2-3 zile cu prelate
sau cu folie de polietilenă.
Răsadniţele astfel pregătite stau acoperite cu geamuri 8-12 zile. În platforma de gunoi se
intensifică procesele fermentative datorită cărora, în 4-5 zile, temperatura ajunge la 60°C,
când se poate trece la semănat.
Plantarea legumelor în câmp se face cu maşini speciale de plantat (SR-6, SRN-4) sau, în lipsa
acestora, manual. Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de specia şi soiul cultivat,
precum şi în funcţie de mecanizarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare.
Plantarea pomilor, arborilor şi arbuştilor fructiferi este o operaţie care constă în plantarea la
locul definitiv al tinerelor plante scoase din pepinieră.
Mărul, părul, gutuiul, prunul, caisul, piersicul, cireşul, vişinul, nucul se înmulţesc prin
altoire, deoarece reacţionează nefavorabil la butăşire şi marcotaj, iar prin seminţe nu
reproduc întocmai însuşirile plantelor mamă.
Arbuştii şi arborii fructiferi: coacăz, agriş, zmeur, mur, alun, castanul comestibil şi căpşunul
se înmulţesc prin marcote, butaşi, drajoni şi stoloni, întrucât înrădăcinează uşor deşi o parte
din aceştia pot fi înmulţiţi şi prin altoire (coacăz, agriş, alun, castan).
Ca reprezentare pe teritoriul unei pepiniere, procesul tehnologic de înmulţire a soiurilor de
pomi şi arbuşti este dispersat în trei sectoare:
- şcoala de pomi sau altoirea;
- sectorul plantaţiilor mamă sau marcotajul şi drajonajul;
- şcoala de puieţi sau butăşirea.
La înfiinţarea livezilor de pomi trebuie luate următoarele măsuri:
- alegerea locului pentru amplasarea livezilor, expoziţia, panta, grosimea solului, căile de
acces;
- organizarea terenului livezilor
- parcelarea, trasarea drumurilor;
- pregătirea şi fertilizarea solului înainte de plantare;
- amplasarea speciilor pe terenul livezii;
- stabilirea distanţei de plantare care variază în raport cu sistemul de livadă, specie, soi şi
condiţii pedoclimatice;
- amplasarea polenizatorilor;
- săpatul gropilor;
- plantarea pomilor, pichetarea, epoca de plantare - toamna după căderea frunzelor până
înainte de venirea îngheţului, calitatea materialului de plantat trebuie să corespundă STAS-
ului, fasonatul, mocirlirea, plantarea propriu-zisă, umplerea gropilor cu pământ.
Plantatul pomilor la locul definitiv în grădină, livadă, pe marginea unei şosele se poate face cu
deplin succes în timpul repausului vegetal, adică de la căderea frunzelor toamna şi până la
începerea dezmuguririi primăvara, cu întreruperea în timpul iernii, când pământul este
îngheţat.
Dacă pământul este umed, argilos şi rece, este mai bine să se facă primăvara devreme, în
martie, în special în zonele de munte. În zonele de deal şi de şes este mai bine să se facă
toamna.
Pomii plantaţi din toamnă se prind uşor, sigur şi pornesc în vegetaţie odată cu pomii
nemutaţi din loc. Cei plantaţi primăvara din vreme se prind destul de bine dacă nu sunt
surprinşi de secetă înainte de a porni în creştere.
Distanţa la care se plantează pomii este diferită. În terenurile de coastă şi mai sărace se
plantează la o distanţă mai mică, iar pe pământurile mai fertile şi profunde de pe văi se pot
planta la distanţe mai mari. Distanţa mai depinde şi de varietate, cele cu portul piramidal se
pot planta mai des, decât cele cu portul răsfirat şi care ating dimensiuni mari.
Pământul trebuie arat adânc şi nivelat înainte cu 2-3 luni de a începe plantatul. Pentru
plantaţiile intensive de meri, peri şi de piersic este mai bine a se desfunda terenul la 50-60 cm
adâncime. După aceasta se procedează la executarea pichetajului provizoriu, însemnând
locul unde trebuie plantaţi pomii. În pomicultură se folosesc mai multe sisteme de pichetaj,
dintre care cele mai importante sunt: în pătrat, în dreptunghi, în şah şi în triunghi echilateral.
Apoi se procedează la săpatul gropilor, cu cel puţin 4-5 săptămâni înainte de plantat.
Forma gropilor poate fi rotundă sau pătrată. Lăţimea gropilor trebuie să fie de cel puţin
1-1,5 m, iar adâncimea de 0,60-1,00 m. Cu cât solul este mai compact cu atât gropile trebuie
făcute mai largi şi mai adânci.
La săparea gropilor, pământul fertil de deasupra se pune de o parte a gropii, iar cel mai puţin
fertil, din adâncime, de cealaltă parte. Cu câteva zile înainte de plantat, gropile se umplu pe
jumătate cu pământ fertil care a fost scos deasupra. Apoi se procedează la pichetajul definitiv,
bătând în mijlocul gropilor tutorii de care vor fi legaţi pomii, căutând a-i aranja în linii cât se
poate de drepte.
Înainte de plantare se procedează la toaleta pomilor, care constă în tăierea rădăcinilor zdrobite
sau rupte până la locul sănătos, reînnoirea tăierilor la toate rădăcinile mai groase şi
scufundarea acestora într-o groapă plină cu mocirlă făcută din argilă, dejecţii de la bovine şi
apă.
Adâncimea la care se plantează pomii nu trebuie să fie cu nimic mai mare decât a fost în
pepinieră, ci din contră, cu 4-5 cm mai în afară, ţinând seama că după plantare pământul se
mai aşează puţin şi odată cu el şi pomul.
Dacă plantarea se face toamna, pomilor li se face câte un muşuroi în jurul tulpinii, care
primăvara se împrăştie şi în locul lui se face un fel de lighean pentru a opri apa de ploaie.
După terminarea plantatului, pomii trebuie legaţi sus şi jos de tutori. Legatul se face cu
răchită, în formă de 8, însă nu prea strâns. Trebuie avut grijă de a tăia capătul tutorului dacă
este prea lung şi ajunge la coroana pomului, la 20 cm mai jos de ramura cea mai de jos a
pomului.
Producerea materialului săditor viticol - viţe altoite şi nealtoite - se face în pepiniere viticole
aparţinând institutelor sau staţiunilor de cercetare, societăţilor comerciale agricole de stat sau
unităţilor agricole asociative.
Elementele care alcătuiesc pepiniera viticolă sunt:
- şcoala de viţe;
- plantaţii de portaltoi;
- plantaţii roditoare furnizoare de coarde altoi;
- terenul necesar asolamentului de 5 ani pentru pepinieră.
Pepiniera mai posedă construcţiile şi utilajele necesare altoiului şi forţatului butaşilor altoiţi,
depozitării materialului şi inventarului, grup social.
Pepinierele se amplasează mai în sudul ţării pe terenuri plane sau cu 2-15 grade inclinare, cu
expoziţie sudică, sud-vestică şi sud-estică, altitudine până la 400 m, cu soluri fertile, uşoare,
adânci, în zone fără accidente climatice, cu cel puţin 160-200 zile de vegetaţie activă, unde se
însumează minimum 3000 grade temperatură, 1500 ore de strălucire a soarelui şi cad 350-400
mm precipitaţii anual.
Lucrările privind pregătirea terenului şi plantarea viţei-de-vie sunt:
- curăţirea sau defrişatul terenului, care se face înainte de desfundat;
- nivelatul terenului, care se execută după curăţire sau defrişare;
- îngrăşat cu gunoi de grajd 40 t/ha, care se aplica înainte de desfundat;
- desfundat cu tractorul, în mai-iunie sau în octombrie-noiembrie;
- nivelat după desfundat, înainte de pichetat;
- pichetarea terenului, în octombrie - noiembrie;
- făcut gropi în terenul desfundat; se execută în octombrie - noiembrie sau în martie;
- verificat, fasonat şi mocirlit viţele; se execută în octombrie - noiembrie sau martie - aprilie;
- plantat viţele, în octombrie - noiembrie sau martie - aprilie;
- îngrăşat viţa de vie la plantare cu 3 kg mraniţă sau compost; se execută în octombrie -
noiembrie sau martie - aprilie;
- udat viţele cu 10 litri apă, în octombrie - noiembrie sau martie - aprilie;
- astupat groapa şi muşuroit, în octombrie - noiembrie sau martie - aprilie;
Numărul de viţe care se plantează la hectar este în funcţie de distanţele de plantare:
- distanţa între rânduri, 0,9 - 2,50 m;
- distanţa dintre viţe pe rând, 0,90 - 1,80 m;
- numărul de viţe la hectar în funcţie de distanţa de plantare, 0,90×0,90=12326;
2,50×1,80=2222;
Afânarea solului după plantarea viţelor se face adânc fără răsturnare de brazdă,de
preferat cu un cultivator cu organe de afânare.
Concomitent cu înfiinţarea plantaţiei se va pregăti o cotă de 3-5%
din totalul viţelor de vie pentru plantarea la pungi de plastic cu substrat nutritiv, în vederea
asigurării necesarului de viţe pentru completarea golurilor în cursul verii.
Controlul viţelor se face periodic pentru uşurarea şi refacerea muşuroiului, cu distrugerea
scoarţei după fiecare ploaie şi aplicarea de insecticide pentru combaterea viermilor sârmă.
Completarea viţelor care nu s-au prins se face în anul întâi cu viţe fortificate la ghivece prin
plantarea lor după trecerea perioadei de secetă (iulie-august), astfel încât viţele sa-si continue
vegetaţia. În anul doi pentru completarea golurilor se folosesc viţe viguroase de 1-2 ani din
plantări de primăvară sau viţe fortificate la ghivece pentru plantari de toamnă. În anul trei se
folosesc la completări numai viţe fortificate la ghivece.
În plantaţiile destinate furnizării de coarde altoi trebuie ca în anul întâi să se facă o verificare a
autenticităţii soiului plantat. În caz că apar eventuale impurităţi, acestea se vor scoate şi se vor
completa cu viţe din soiurile existente în plantaţie.

LUCRĂRILE SOLULUI EFECTUATE DUPĂ SEMĂNAT ŞI PLANTAT LA

CULTURILE DE CÂMP ŞI HORTICOLE
La cerealele de toamnă, în foarte dese cazuri, datorită condiţiilor de climă şi sol, trebuie să se
execute lucrări de îngrijire prin care să se asigure o vegetaţie optimă, atât în toamnă, cât şi în
primăvară.
Tăvălugitul după semănat este o lucrare necesară numai în cazul când umiditatea solului este
redusă. El se execută pentru a pune în contact seminţele cu particulele de sol şi a favoriza
ascensiunea apei din straturile mai profunde, influenţând pozitiv răsadul.
Băltirea apei peste semănăturile de toamnă provoacă moartea plantelor prin asfixiere.
Primăvara, pe suprafeţele denivelate se disting porţiuni întinse fără plante. Moartea
plantelor prin asfixiere trebuie prevenită prin crearea, imediat după semănat, a unor
şanţuri pentru scurgerea apei. În depresiuni închise trebuie efectuate arături de desfundare sau
şanţuri absorbante. Şanţurile pentru scurgerea apei se verifică în special la desprimăvărare,
când pericolul stagnării apei este mai mare.
În sud-estul ţării există pericolul spulberării zăpezii de către vânt. Plantele descoperite sunt
expuse direct temperaturilor scăzute. În cazul când în iarnă se înregistrează perioade de
secetă, vântul poate spulbera şi particulele de sol, dezvelind astfel plantele cerealelor de
toamnă, chiar până la nodul de înfrăţire.
Aceste condiţii nefavorabile se pot preîntâmpina prin reţinerea zăpezii, folosind în acest scop
parazăpezi din tulpini de floarea –soarelui, cânepă, porumb, crengi sau baloţi de paie. Se pot
folosi şi parazăpezi tip C.F.R. Zăpada reţinută nu numai că fereşte plantele de ger, dar măreşte
şi umiditatea solului. În unii ani prin reţinerea zăpezii s-au obţinut în Bărăgan sporuri de
recoltă de până la 48%.
Este important să se reţină zăpadă şi pe terenurile în pantă, în vederea unei mai bune
aprovizionări a solului cu apă şi pentru preîntâmpinarea eroziunii.
În vederea stabilirii celor mai adecvate măsuri de întreţinere a culturilor de cereale de toamnă,
în primăvară, cu puţin înainte de ieşirea din iarnă, este necesar un control al semănăturilor,
control prin care se stabileşte starea plantelor după perioada lungă de iernare.
Pentru acest control se scot cu cazmaua monoliţi de plante, brazde lungi, de 30 cm, adânci de
20 cm şi late atât cât să cuprindă două rânduri,care se aşează în lădiţe şi se transportă cu
atenţie într-o cameră neîncălzită unde se ţin 2-3 zile. După aceea monoliţii se trec în camere
cu temperatură de 20 °C, unde rămân timp de 12 zile. După acest interval de timp se poate
stabili starea plantelor, numărul de plante degerate, vătămate, starea rădăcinilor etc.
Dezrădăcinarea sau „descălţarea plantelor” de cereale păioase de toamnă are loc în timpul sau
spre sfârşitul iernii, din cauza îngheţării şi dezgheţării repetate a solului. Aceste procese duc la
ruperea şi dezgolirea nodului de înfrăţire.
Dezrădăcinarea trebuie în primul rând prevenită prin semănatul la timp optim, în arătura
aşezată adânc, acolo unde acest pericol este mai frecvent. Introducerea în cultură a soiurilor
care formează nodul de înfrăţire mai adânc are importanţă în combaterea descălţării.
Dacă totuşi are loc dezrădăcinarea, primăvara semănăturile se tăvălugesc cu tăvălugul neted,
imediat ce se poate ieşi pe teren. Prin tăvălugire nodul de înfrăţire şi rădăcinile se pun în
contact cu solul umed şi astfel plantele se refac cu uşurinţă prin formarea de noi rădăcini.
Niciodată semănăturile dezrădăcinate nu trebuie grăpate. Refacerea plantelor dezrădăcinate
este mult ajutată prin aplicarea îngrăşămintelor azotate.
La plantele prăşitoare, până la răsărit, dacă la suprafaţa solului s-a format crustă şi au început
să apară buruienile, este necesar să se efectueze grăpatul semănăturii, cu grapa cu colţi
reglabili, perpendicular pe direcţia rândurilor. De obicei, lucrarea cu grapa se execută la 4-6
zile de la semănat, luând măsuri de reglare a colţilor grapei pentru a nu atinge şi nu vătăma
germenii în curs de răsărire. Prin grăpare se face o buna aerisire a solului, condiţie importantă
pentru o buna germinaţie, se combat buruienile abia răsărite sau încolţite şi se înlesneşte
străbaterea de către tulpiniţă a stratului de sol ce acoperă sămânţa.
Trebuie precizat că lucrarea solului cu grapa cu colţi reglabili, înainte de răsăritul culturilor
prăşitoare, nu apare întotdeauna necesară. Când semănatul s-a realizat în cele mai bune
condiţii, sol foarte bine pregătit, sămânţa cu energie germinativă ridicată, adâncime de
semănat uniformă, tasarea solului pe rândul de semănat, când temperatura este
corespunzătoare, solul este bine aprovizionat cu apă şi nu au căzut precipitaţii după
semănat, seminţele răsar în 8-10 zile.
După răsărit când plantele au 4-5 frunze, solul din lanul de prăşitoare se lucrează cu sapa
rotativă. Această unealtă asigură menţinerea solului afânat la suprafaţă şi combaterea
buruienilor abia răsărite sau încolţite.
Pentru ca lucrarea cu sapa rotativă să dea cele mai bune rezultate trebuie să se lucreze numai
pe timp frumos cu soare, după ce s-a ridicat roua. Plantele preturgescente se rup uşor sub
acţiunea sapei rotative. Solul trebuie să fie uscat la suprafaţa, altfel se lipeşte de colţii sapei
rotative. Pe vreme umedă, sapa rotativă se transformă într-un fel de tăvălug care
produce mari daune.
Terenul trebuie să fie fără bulgări, deoarece bulgării pot bloca elementele sapei rotative, din
care cauză acestea nu se mai invertesc, ci merg târâş, vătămând plantele. Viteza de deplasare a
sapei rotative trebuie să fie mare.
La viteze mari, sapa rotativă dislocă particule mici de pământ pe care le aruncă în sus,
odată cu le aruncând şi buruienile încolţite sau răsărite. Buruienile fiind mai uşoare
decât pământul, cad mai încet, rămânând dezrădăcinate la suprafaţa solului. Adâncimea de
lucru a sapei rotative este de 3-5 cm, iar pe zi cu această unealtă se lucrează 35-40 ha.
A doua lucrare cu sapa rotativă se execută când plantele culturilor prăşitoare au 15-20 cm
înălţime, de obicei după prima praşilă mecanizată, respectând toate indicaţiile menţionate la
prima lucrare.
Prăşitul este una din cele mai importante lucrări de îngrijire la majoritatea culturilor care se
seamănă în rânduri rare şi benzi. Prin această lucrare se urmăreşte în primul rând combaterea
buruienilor, dar se influenţează în măsură mai mare sau mai mică, în sens pozitiv, aerisirea şi
creşterea temperaturii solului, pătrunderea apei din ploi, micşorarea evaporaţiei etc.
La culturile prăşitoare sunt necesare minimum trei praşile efectuate mecanizat între rânduri şi
trei praşile manuale pe rând. Prima praşilă mecanizată se execută de regulă timpuriu între cele
două lucrări cu sapa rotativă. A doua se execută după 10-14 zile, iar a treia, după 15-20 zile de
la praşila a doua. Fiecare praşilă manuală este precedată de o praşilă mecanică.
Pentru a proteja plantele, prima praşilă mecanică se execută cu viteză redusă de 4 km/oră. La
viteză mai mare, piesele active ale cultivatorului aruncă pământul pe rând, acoperind astfel
numeroase plante. Următoarele praşile se executa cu viteze mult mai mari: 8-10 km/oră la
praşila a doua şi 10-12 km/ora la praşila a treia. La aceste viteze se obţine cel mai mare
randament şi cea mai mare producţie la hectar. În plus pământul care se aruncă de către
piesele cultivatorului pe rândul de plante acoperă unele buruieni şi le înăbuşă.
Adâncimea la care se execută praşilele are o mare influenţă asupra producţiei care se obţine la
culturile prăşitoare. Prin experienţele efectuate în ţara noastră s-a pus în evidenţă la porumb
că, prima praşilă trebuie realizată la adâncimea de 10-12 cm, a doua la 7-8 cm, iar a treia la
5-6 cm. Adâncimea praşilelor este legată de dezvoltarea sistemului radicular al porumbului.
Prăşindu-se mai adânc într-o fază de vegetaţie mai avansată, se taie o parte din rădăcini, fapt
ce se răsfrânge negativ asupra producţiei.
Pe terenurile în pantă se recomandă răriţatul culturilor prăşitoare, lucrare prin care se creează
condiţii pentru prevenirea eroziunii solului. Există posibilitatea efectuării răriţatului din două
în două rânduri, creându- se şi astfel condiţii bune pentru reţinerea apei pe pante. Bineînţeles
pe aceste terenuri rândurile la culturile prăşitoare trebuie orientate obligatoriu de-a lungul
curbelor de nivel, astfel lucrarea de răriţat ar fi extrem de dăunătoare.
În legumicultură, combaterea crustei are o deosebită importanţă, întrucât aceasta, formându-se
la suprafaţa solului în urma topirii zăpezilor, a ploilor repezi şi a irigatului, exercită o
influenţă din ce în ce mai defavorabilă asupra creşterii şi dezvoltării plantelor, în special în
fazele tinere de vegetaţie. Pe lângă alte efecte dăunătoare ale crustei, prin capilarele
care se formează, solul pierde mari cantităţi de apă din rezerva necesară plantelor.
În afară de acestea, terenul cultivat cu legume, cu ocazia lucrărilor de plantat, rărit şi în urma
udării culturilor se tasează mult mai mult decât terenurile cultivate cu celelalte plante de
câmp, fapt care dăunează, de asemenea, în mare măsură plantelor. Se impune deci ca afânarea
terenului din culturile de legume să fie făcută imediat ce apare crusta, orice întârziere având
ca efect încetinirea creşterii plantelor şi evaporarea unei mari cantităţi de apa din
rezerva solului.
Pentru combaterea crustei se folosesc de regulă, de către unităţile producătoare de legume,
maşini cu tracţiune mecanică şi anume şasiuri autopropulsante echipate cu cultivatoare
universale (RS0,9).
Combaterea crustei şi a buruienilor se poate face în legumicultură şi prin metoda mulcirii
solului, care constă în acoperirea suprafeţei dintre plantele cultivate cu diferite materiale:
gunoi de grajd, frunze, turbă, paie, pleavă, rumeguş de lemn, carton, materiale plastice etc.
Stratul izolator, alcătuit din aceste materiale, are o influenţă favorabilă şi multilaterală
asupra structurii solului, temperaturii şi umidităţii, precum şi asupra organismelor din
stratul arabil. Acest strat izolator împiedică tasarea solului de către ploile repezi şi ca urmare
evită formarea crustei, reduce foarte mult evaporaţia apei din sol, creează în sol un regim
favorabil de temperatură pe timpul căldurilor caniculare de vară, care sunt nefavorabile pentru
multe legume. În afară de aceste avantaje, mulcirea solului constituie o metodă eficientă
pentru combaterea buruienilor (atunci când nu se folosesc materiale organice), care, sub
stratul de mulci, în lipsă de lumină, sunt mult stingherite în creştere şi dezvoltare.
O altă lucrare care se aplică la multe legume este muşuroitul care are ca scop să favorizeze
apariţia rădăcinilor adventive la tomate, castraveţi, vinete, varză etc., şi să mărească, la
majoritatea legumelor, susţinerea împotriva vântului.
La plantele tuberculifere, cum sunt cartofii, muşuroirea ajută la susţinerea tulpinii şi formarea
tuberculilor, apărându-i totodată de vânt şi de soare. La sparanghel şi la anumite soiuri de
morcovi şi sfeclă roşie prin muşuroire se apără partea comestibilă de lumină, deci de
înverzire şi depreciere. La ţelina de frunze şi la cicoare se aplică muşuroitul pentru înălbire
când părţile comestibile au ajuns la maturitatea de consum.
În mod frecvent muşuroitul se face cu şasiul autopropulsat pe care se montează cultivatorul
universal echipat cu corpuri de rariţă.
Momentul muşuroitului se stabileşte în raport cu scopul urmărit.
Aplicarea lucrării trebuie să se facă în mod diferenţiat, ţinând seama de cerinţele speciei, de
vârsta plantelor şi de regimul de precipitaţii al zonei de cultură.
În plantaţiile de pomi, solul se întreţine şi se lucrează în raport de o serie de factori,
principali fiind: sistemul de cultură, precipitaţiile, portaltoiul, vârsta pomilor,
necesitatea combaterii eroziunii solului etc.
În sistemele intensive de plantaţii pomicole solul se întreţine de regulă sub formă de ogor
negru constând în următoarele lucrări:
- arătura de bază toamna la căderea frunzelor, adâncă de 15-18 cm, dacă portaltoiul este
viguros şi de 10-12 cm, dacă portaltoiul este mai slab; arătura de toamnă se grăpează
obligatoriu unde solul nu este supus eroziunii şi încă o dată primăvara devreme.
- afânarea cu cultivatorul după 2-3 săptămâni de la grăparea de primăvară, la adâncimea de 8-
12 cm şi praşilă la nevoie în cursul vegetaţiei pentru spargerea crustei şi distrugerea
buruienilor.
Ca sistem de întreţinere şi lucrarea solului se practică în plantaţiile pomicole, în primii ani
după înfiinţarea lor, când pomii acoperă o mică suprafaţă, iar pe intervalele dintre rânduri
se cultivă plante anuale sau perene de la care se obţine o producţie suplimentară. Culturile
intercalate cu plante agroalimentare nu influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea pomilor
tineri, dacă distanţa dintre rânduri este mai mare de 4 m şi dacă solul are un conţinut ridicat în
elemente nutritive.
Sunt admise culturi de plante anuale în următoarele situaţii:
a. culturi intercalate până la intrarea pomilor în rod în zonele cu umiditate asigurată. Cultura
se face la 1,5 m departe de rând când pomii au 1-2 ani, distanţa se măreşte cu 0,5 m pentru
fiecare an de vârstă adăugat. Sunt indicate cartofii, fasolea, ceapa, usturoiul, tomatele,
vinetele, rădăcinoasele etc. Cultura intercalată trebuie fertilizată anual cu 15-20 t gunoi de
grajd. Fâşiile necultivate de-a lungul rândurilor de pomi se ţin ca ogor negru cu aplicarea
îngrăşămintelor necesare pomilor.
b. culturi de îngrăşăminte verzi de câte ori este necesar, atât la pomii tineri, cât şi la cei pe rod,
în toate zonele unde precipitaţiile sunt asigurate.
În sistemele extensive de plantaţii pomicole lucrarea de întreţinere diferă de la un sistem la
altul:
- În cazul sistemului agropomicol se face o arătură de toamnă la 15 cm în apropierea pomilor
şi la 20-25 cm către mijlocul intervalului. Pe interval se aplică în continuare lucrările cerute
de culturile respective, care pot fi borceag, porumb siloz, sfeclă sau gulii furajere, diferite
legume. Pe fâşia nelucrată, de-a lungul rândurilor, se aplică ogorul negru cu
îngrăşămintele respective ca la sistemele intensivă;
- În cazul livezilor în fâneţe solul se lucrează numai în jurul pomilor pe o suprafaţă de
12 m² la sâmburoase şi 16 m² la seminţoase după sistemul ogorului negru pe care se aplică de
obicei şi îngrăşăminte pentru pomi. O îmbunătăţire a condiţiilor, atât pentru pomi, cât şi
pentru fân, se obţine prin grăparea de mai multe ori pe an a ierbii şi îngrăşarea primăvara
devreme a acesteia cu 60 kg azot substanţă activă la hectar. Cultivarea pomilor cu înţelenire
este admisă numai în zonele cu peste 700-750 mm precipitaţii anuale şi pe pante mari, unde
solul nu poate fi arat.
Lucrările solului la viţa de vie în anul I după plantare sunt următoarele:
Mobilizarea solului. Prin lucrările de pichetare şi plantare, solul se tasează înrăutăţindu-se
schimbul de gaze şi lichide, de aceea trebuie mobilizat printr-o arătură de 18-20 cm fără
răsturnarea brazdei, urmată imediat de grapă.
Distrugerea crustei şi combaterea buruienilor. Ploile căzute şi lucrările efectuate, bătătorind
pământul, ajută la formarea crustei, aceasta împiedicând ieşirea lăstarilor şi uşurând pierderea
apei prin evaporare. După un anumit timp în noua plantaţie îşi fac apariţia tot felul de
buruieni, dintre care unele sunt deosebit de periculoase prin vitalitatea lor şi marea
capacitate de înmulţire (pirul, costreiul, pălămida etc.). De aceea, ori de câte ori se formează,
crusta trebuie sfărâmată şi buruienile distruse. Sfărâmarea crustei de pe muşuroaie se face cu
greble speciale, în aşa fel încât să nu rânească viţele sau lăstarii acestora. Odată cu sfărâmarea
crustei de pe muşuroaie se distrug şi buruienile. Între rânduri crusta se distruge prin
praşile mecanice, efectuându-se 5-8 praşile.
Muşuroitul sau îngropatul. Toamna târziu viţele se muşuroiesc în aşa fel încât în zonele cu
geruri mari să fie aparate de efectul acestora cel puţin 4-6 ochi socotiţi de la baza coardelor;
Aratul de toamnă. După muşuroit, pământul între rânduri trebuie arat la 20-22 cm şi
lăsat negrăpat peste iarnă, în acest fel se uşurează aşezarea zăpezilor şi se măreşte capacitatea
de reţinere a solului pentru apă.
În anii următori, în vederea menţinerii şi sporirii fertilităţii solului, care să asigure nivelul
producţiilor agricole dorite, în plantaţiile viticole trebuie să se acorde lucrărilor solului o
atenţie deosebită.
Întreţinerea solului la viile pe rod se asigură la începutul şi sfârşitul
vegetaţiei prin arături adânci de primăvară şi de toamnă, iar pe parcursul vegetaţiei prin
lucrări superficiale. Aceste lucrări fac parte din sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru.
Dintre lucrările de mobilizare a solului în plantaţiile viticole, în timpul perioadei de vegetaţie
se execută lucrări superficiale care au drept scop combaterea buruienilor şi afânarea solului,
realizarea unui strat afânat la suprafaţă, întreruperea vaselor capilare, care să împiedice
evaporarea, menţinându-se umezeala în sol. Solul afânat mai profund este mai bine
aprovizionat cu substanţe nutritive, are un debit de apă şi aer mai constant, o floră bacteriană
mai activă.
Numărul şi felul lucrărilor superficiale - cultivat, grăpat, discuit, lucrare cu freza - se stabilesc
în funcţie de natura solului, regimul de precipitaţii, gradul de îmburuienare al plantaţiei etc.
APLICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR LA CULTURILE DE CÂMP ŞI HORTICOLE

Prin îngrăşăminte se înţeleg substanţele simple sau compuse, de natură minerală sau
organică, care se aplică sub formă solidă sau lichidă, în sol, la suprafaţa lui sau pe plantă,
pentru combaterea necesarului de substanţe nutritive şi în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de
creştere şi dezvoltare a plantelor agricole, a facilitării descompunerii resturilor
organice, a intensificării activităţii microbiologice şi a ridicării stării generale de
fertilitate a solului şi a sporirii producţiei din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
Îngrăşămintele folosite în agricultura se pot clasifica astfel:
Îngrăşăminte chimice, obţinute în urma prelucrări produselor de natură anorganică. În raport
cu elementele nutritive pe care le conţin ca element de bază, acestea se împart în şase grupe
principale:
a. îngrăşămintele cu azot, în care intra îngrăşămintele care conţin azotul sub forma de amoniu
(NH4) şi se numesc îngrăşăminte amoniacale (amoniacul sintetic, apa amoniacală, sulfatul
de amoniu, clorura de amoniu), cele ce conţin azotul sub forma nitrică (NO3), care mai
poarta denumirea de îngrăşăminte nitrice (azotatul de sodiu sau salpetrul de Chile, azotatul de
calciu), precum şi cele care conţin azotul sub forma amidică, cum ar fi: ureea şi cianamida de
calciu şi îngrăşămintele cu azot nitric şi amoniacal (azotatul de amoniu, sulfonitratul de
amoniu, nitrocalcamoniul).
b. îngrăşămintele cu fosfor, în această grupă intră diferitele săruri ale acizilor fosforici, mai
ales sub formă de fosfaţi primari, secundari şi terţiari.
Îngrăşămintele cu fosfor se pot clasifica astfel:
- insolubile în apă, dar parţial solubile în acizi (făina de oase, făina de fosforite);
- solubile în solvenţi convenţionali (precipitatul, zgura lui Thomas,
termofosfaţii);
- solubile în apă (superfosfatul ,superfosfatul concentrat).
c. îngrăşămintele cu potasiu, din această grupă, de regulă este folosită sarea potasică.
d. îngrăşămintele cu macroelemente de ordin secundar (magneziu, sulf, fier);
e. îngrăşămintele cu microelemente care conţin elemente ce se găsesc în plante
până la maximum 0,11% (cupru, zinc, mangan, bor, cobalt, molibden);
f. îngrăşăminte complexe si mixte, care conţin două sau mai multe elemente cu rol în nutriţia
plantelor. Astfel se disting:
- îngrăşăminte complexe sau mixte cu două elemente de tipul NP, NK, PK;
- îngrăşăminte complexe sau mixte cu trei elemente de tipul NPK;
- diferite reziduuri de natură minerală sau organică şi care sunt folosite sub formă de pulberi
sau făinuri.
Îngrăşămintele organice naturale, obţinute din diferite produse naturale de origine organică,
printr-o anumita pregătire sau prelucrare. Din această grupă fac parte:
a. îngrăşămintele locale, gunoiul de grajd, urina, mustul de gunoi, compostul, gunoiul de
păsări, apele uzate etc.;
b. turba;
c. îngrăşămintele verzi.
Îngrăşămintele cu biopreparate sau aşa-numitele îngrăşăminte bacteriene, alcătuite din
anumite grupe de bacterii simbiotice sau nesimbiotice, iar uneori din alte grupe sistemice.
Acestea determină îndeosebi fixarea şi sinteza azotului sau mobilizarea diferitelor forme greu
solubile de fosfor, potasiu şi alte elemente care se găsesc în sol.
Metodele de aplicare a îngrăşămintelor chimice. Eficienţa îngrăşămintelor chimice este
condiţionată în mare parte nu numai de felul îngrăşământului, ci şi de metoda de încorporare
şi epoca de aplicare. Pentru ca substanţele uşor accesibile să se găsească cât mai mult în
zona rădăcinilor active ale plantelor, dozele anuale se aplică o dată sau în mai
multe etape. Ţinând că la nivelul până la care pătrund în sol rădăcinile diferitelor plante
variază foarte mult, adâncimea de încorporare a îngrăşămintelor nu trebuie să fie aceeaşi
pentru toate culturile. În afară de adâncimea de pătrundere în sol, trebuie să se ţină
seama, mai ales la aplicarea în timpul vegetaţiei, de raza până la care se răspândesc
rădăcinile faţă de tulpină.
După epoca de încorporare se disting trei metode principale de aplicare a îngrăşămintelor:
Îngrăşarea înainte de semănat sau de bază. Încorporarea în sol a îngrăşămintelor înainte de
semănat trebuie să se îmbine cu sistemul de lucrare a solului. Metodele folosite pentru
încorporarea înainte de semănat a îngrăşămintelor chimice se pot grupa astfel:
- prin împrăştiere şi încorporare la suprafaţă cu grapa, discul sau cultivatorul;
- prin împrăştiere şi amestecare în stratul arabil cu plugul obişnuit;
- prin împrăştiere şi încorporare adâncă cu plugul cu antetrupiţa;
- pe fundul brazdei cu ajutorul unor dispozitive ataşate la plug.
Îngrăşarea odată cu semănatul. Îngrăşămintele aplicate în timpul semănatului se dau în doze
mici de 1/3 sau 1/4 din doza anuală. Aplicarea lor se poate face aplicând semănătorilor
semănătoare, care lasă pe acelaşi rând sau în cuiburi, atât seminţe cât şi îngrăşăminte. Acestea
introduse local asigură nutriţia plantelor în primele 20-30 de zile de la răsărire, după care
începe folosirea îngrăşămintelor de bază.
Îngrăşarea în timpul vegetaţiei. Această metodă mai este cunoscută şi sub numele de îngrăşare
suplimentară, fiindcă de fapt ea nu face decât să completeze nevoile plantelor în anumite
elemente şi la anumite faze. Ea nu poate suplini îngrăşămintele aplicate înainte de
însămânţare şi în timpul semănatului. Metodele de încorporare a îngrăşămintelor în timpul
vegetaţiei diferă în raport cu agrotehnica plantei. Ele se pot grupa astfel:
a. aplicarea în stare uscată la suprafaţa solului cu sau fără
încorporare ulterioară cu unelte uşoare;
b. aplicarea în soluţii, la suprafaţa solului cu sau fără încorporare ulterioară;
c. aplicarea în stare uscată pe intervale dintre plante, cu maşini speciale care lucrează în
acelaşi timp şi solul, la adâncimea rădăcinilor active;
d. aplicarea în soluţie pe intervalul dintre plante, cu maşini speciale, cultivatoare - hrănitoare;
e. stropirea frunzelor şi a celorlalte părţi aeriene cu soluţii nutritive sau prăfuirea frunzelor cu
îngrăşăminte în stare pulverulentă; pe suprafeţe mari această operaţie se poate face şi cu
ajutorul avioanelor.
Cele mai bune rezultate la aplicarea îngrăşămintelor chimice se obţin atunci când se folosesc
toate metodele de aplicare, înainte de semănat, la semănat, în timpul vegetaţiei, printr-o
judicioasa combinare a diferitelor forme şi doze care trebuie aplicate, în raport cu nevoile
variabile ale plantelor, astfel ca acestea să fie asigurate cu substanţele necesare în tot cursul
vegetaţiei.
Metodele de aplicare a îngrăşămintelor organice. Eficienţa îngrăşămintelor organice naturale
depinde nu numai de cantitatea şi calitatea acestora, ci în mare măsură şi de epoca şi
metoda de încorporare. Îngrăşămintele organice se aplică înainte de semănat, odată cu
plantarea, cât şi după semănat şi plantat. Ele se pot introduce în sol prin împrăştiere pe toata
suprafaţa, sau local în benzi, pe rânduri sau cuiburi.
Gunoiul de grajd nu se poate folosi în toate zonele ţării, ci trebuie să se ia în consideraţie
condiţiile concrete de sol, climă şi plantele care urmează să fie fertilizate.
Gunoiul de grajd se poate duce la câmp în tot timpul anului. Cel mai bine este să se scoată pe
vreme răcoroasă, toamna sau eventual iarna, spre a împiedica pierderile de azot.
Gunoiul de grajd se păstrează îndesat în platforme înalte de 2 m acoperite cu un strat de
pământ de 15-20 cm. Pentru a se descompune trebuie să aibă 70-75% umiditate, altfel se
usucă şi mucegăieşte.
Pentru a micşora pierderile de azot în timpul fermentării, cât şi pentru a îmbunătăţi
compoziţia lui este bine să se presare peste el superfosfat pe măsura aşezării lui în
platformă, folosind 1-2% faţă de greutatea gunoiului.
Este greşit să se lase gunoiul mult timp în grămezi în câmp, deoarece el se usucă şi pierde o
mare parte din azot. În afară de acestea, pe locurile unde s-au făcut grămezi terenul se îngraşă
excesiv şi plantele au o creştere exagerată.
Pe măsură ce gunoiul se împrăştie, terenul se ară, aceasta se face mai adâncă până la 30 cm pe
terenurile uşoare şi în regiunile secetoase şi mai puţin adâncă la 18-20 cm pe terenurile grele,
reci şi umede. Lucrarea se execută de regulă toamna, iar cantitatea ce se foloseşte la hectar
depinde de sol, de plantă şi de climă.
Calitatea lucrării la împrăştierea gunoiului de grajd se consideră bună când terenul este
acoperit uniform, iar gunoiul nu rămâne în agregate mai mare de 4-6 cm.
Cu maşina MIB-2 se poate realiza o bună uniformizare de împrăştiere. Gunoiul trebuie
bine omogenizat în timpul încărcării, iar stratul de gunoi din remorcă trebuie să fie uniform în
grosime. Pentru buna mărunţire a gunoiului turaţia axului prizei de putere trebuie să fie cât
mai mare.
Nu toate plantele agricole reacţionează la fel de bine la gunoiul de grajd. Se recomandă
îngrăşarea directă numai a plantelor cu perioada de vegetaţie lungă, cum ar fi porumbul,
cartoful, floarea soarelui, sfeclă, castraveţii, varza de toamnă, tomatele, ceapă.
Mustul de bălegar şi urina sunt bogate îndeosebi în azot şi potasiu. Păstrarea lor se
recomandă să se facă în bazine închise pentru a evita pierderile de azot. Atât urina, cât şi
mustul de bălegar se pot folosi atât la îngrăşarea de baza 10-20 t/ha, cât şi ca îngrăşământ
suplimentar 3-5 t/ha amestecat cu 2-3 părţi apa. Efecte deosebit de bune se obţin prin
amestecarea urinei şi a mustului cu superfosfat, 25-30 kg la fiecare tonă nediluată.
Compostul se obţine prin fermentarea diferitelor resturi organice (paie, resturi de coceni,
pleavă, buruieni), uneori cu adaosuri de substanţe minerale (var, cenuşă). Strânse în grămezi,
aceste resturi se udă din când în când, pentru a favoriza procesul fermentării. Compostul se
poate folosi la toate culturile agricole în cantitate de 15-20 t/ha. Spre deosebire de gunoiul de
grajd, are o acţiune mai rapidă, însă efectul lui se face simţit numai 1-2 ani.
Plantele care preferă compostul sunt: varza albă, conopida, napul, ridichile, spanacul, ţelina,
castraveţii, pepenii, dovleceii, tomatele, sparanghelul, ceapa, usturoiul, trandafirii, livezile,
agrişele, căpşunii.
Îngrăşămintele verzi sunt acele plante care se cultiva în scopul încorporării lor în sol odată cu
lucrările de bază. Plantele folosite ca îngrăşământ verde trebuie să dea o masă cât mai bogată
într-un timp cât mai scurt. Majoritatea plantelor folosite ca îngrăşământ verde sunt
leguminoasele - lupinul, măzărichea păroasa, sulfina, latirul, bobul, dar pot fi şi alte plante ca:
secara, floarea soarelui, rapiţa, muştarul. Aceste plante se pot cultiva singure sau în amestec.
Prin efectul lui, îngrăşământul verde se apropie foarte mult de gunoiul de grajd: ameliorează
proprietăţile fizico- chimice ale solurilor, îşi prelungeşte efectul timp de 2-3 ani, influenţează
favorabil activitatea florei şi faunei solului.
Îngrăşământul verde se poate aplica pe orice tip de sol, însă cea mai mare importanţă o
prezintă pentru solurile podzolice şi nisipoase.
Pentru uşurarea încorporării se recomandă tăvălugitul culturii, iar când masa vegetală este
foarte bogată şi tulpinile foarte lungi este indicat să
se mărunţească masa vegetală printr-un discuit. Adâncimea de încorporare este de 18-25 cm,
în funcţie de sol, umiditate etc.
Pe solurile grele, argiloase, ca şi pe cele nisipoase din zonele secetoase se recomandă ca
încorporarea să se facă cu cel puţin 30-45 de zile
înaintea semănatului de toamnă. În schimb, în zonele cu ploi suficiente se
indică să fie făcută încorporarea numai cu 2-3 săptămâni înaintea semănatului de
toamnă.
Îngrăşământul verde este deosebit de indicat şi pentru semănăturile de primăvară. În acest caz
încorporarea lui se va face toamna cât mai târziu.
Turba se prezintă sub forma unui sediment recent, de diferite resturi vegetale de plante
din locuri umede în grade diferite de conservare.
Azotul din turbă, deşi în cantitate mare, se găseşte mai ales sub forma protidică şi devine
accesibil numai după desfacerea în compuşi mai simpli. Compuşii minerali ai azotului se află
mai ales sub formă de amoniu absorbit.
Compuşii cu fosfor aflaţi în turbă se află în majoritate sub formă accesibilă plantelor. Potasiul
din turbă este în cantitate mică, însă se află sub forme uşor solubile în apă.
Pentru folosirea ca îngrăşământ organic, turba trebuie să aibă un grad de descompunere de cel
puţin 40-45% şi un pH mai mare de 5,5.
Eficienţa cea mai mare a turbei se obţine atunci când se trece prin grajd ca aşternut sau se
fermentează împreună cu gunoiul de grajd, urină, must de gunoi de grajd.
Gunoiul de păsări este un îngrăşământ mai bogat în azot, fosfor şi potasiu decât gunoiul de
grajd întrucât în hrana păsărilor se folosesc furaje concentrate.
Până la folosire, gunoiul de păsări se zvântă şi se păstrează sub un şopron la un loc uscat.
Înainte de utilizare se mărunţeşte. Se întrebuinţează ca îngrăşământ de baza în cantităţi de
1000-1500 kg/ha la legume (cartofi, rădăcinoase), pomi şi arbuşti fructiferi, ca îngrăşământ
aplicat local la cuib sau pe brazdă în cantitate de 400-500 kg/ha şi ca îngrăşământ aplicat în
timpul perioadei de vegetaţie în cantitate de 250-500 kg/ha. Când gunoiul de păsări nu este
uscat, ci conţine umezeală pe care o are când este proaspăt, dozele se dublează.
Îngrăşămintele bacteriene reprezintă culturi de diferite specii de bacterii cu care se tratează
seminţele sau răsadul sau care se introduc în sol în scopul măririi fertilităţii acestuia şi
îmbunătăţirii regimului de hrană a plantelor.
La noi se folosesc ca îngrăşăminte bacteriene:
a. Nitraginul pentru tratarea seminţelor de leguminoase. Bacteriile din Nitragin au proprietatea
de a fixa azotul din aer, pe care îl pun apoi la dispoziţia plantelor. Particularitatea lor este ca
trăiesc numai împreună cu plantele leguminoase: fasole, soia, mazăre, lucernă, trifoi, alune de
pământ,năut, sparceta, pe rădăcinile cărora se localizează nodozităţi.
b. Azobacterinul conţine tot bacterii care fixează azotul atmosferic, însă ele trăiesc liber în
sol, nu sunt fixate pe rădăcinile plantelor. Se foloseşte la toate culturile de câmp şi în
legumicultură şi pomicultură.
c. Fosforobacterinul se foloseşte pentru îmbunătăţirea solului în fosfor asimilabil. Bacteriile
transformă compuşii organici sau minerali greu solubili ai fosforului în formă accesibilă
plantelor. Se foloseşte la toate culturile.
d. Silicobacterinul conţine bacterii care descompunând alumino- silicaţii, pun la dispoziţia
plantelor însemnate cantităţi de potasiu şi fosfor.
Tehnica administrării acestor îngrăşăminte este specifică
întotdeauna pe ambalaj (borcane sau pungi).
Amendamentele se aplică pentru îmbunătăţirea însuşirilor fizico- chimice ale solurilor. Unele
amendamente corectează aciditatea prea mare sau sărăturarea, altele contribuie la refacerea
structurii lor.
Aplicarea amendelor, ca şi a îngrăşămintelor, se face ţinând seama de proprietăţile ce se cer
ameliorate, de proprietăţile amendamentelor, cerinţele plantelor etc.
Principalele amendamente:
a. piatra de var ce se extrage din cariere, se macină şi se aplică pe soluri acide şi pe sărături, 5-
8 t/ha.
b. marna ce se extrage din zăcăminte naturale se aplică pe solurile nisipoase şi uşoare, 6-20
t/ha.
c. spuma de defecaţie din industria zahărului se aplică pe solurile
argiloase şi lutoase, 5-15 t/ha;
d. zgura de la cuptoarele înalte ce rezultă la obţinerea fontei se administrează pe solurile
acide, 5-6 t/ha;
e. carbonatul de calciu precipitat, rezultat la fabricarea sodei, se aplică pe solurile argiloase, 2-
3 t/ha;
f. gipsul ce se găseşte în stare naturală se aplică pe soluri sărătoase
fără carbonaţi de sodiu şi pe sărături cu cloraţi şi sulfaţi, 2-8 t/ha;
g. fosfogipsul, rezultat la fabricarea fosforului trisodic, se aplică la fel ca gipsul;
h. gunoiul de grajd, pe lângă rolul sau fertilizant, poate fi considerat ca amendament,
deoarece calciul care îl conţine, contribuie la
corectarea acidităţii, îmbunătăţeşte însuşirile fizice ale solului, creşte capacitatea solului de a
reţine apa, îmbunătăţeşte însuşirile biologice etc.
Operaţiunea de îmbunătăţire a însuşirilor fizice, chimice şi biochimice ale solului
prin aplicarea amendamentelor se numeşte amendarea solului.
În România sunt circa 3 mil. ha de soluri acide, ceea ce reprezintă 30% din suprafaţa arabilă a
ţării. În funcţie de necesitatea de corectare a reacţiei solului şi necesarul plantelor se
stabilesc cantităţile de amendamente calcaroase; creşterea dozei de amendamente
calcaroase peste nivelul necesar neutralizării acidităţii poate duce la scăderea recoltelor. Din
mărimea dozelor depinde şi intervalul de timp dintre două amendări pe acelaşi sol. Stabilirea
dozelor de materiale calcaroase necesare aducerii reacţiei solului la o anumită valoare a pH-
ului se face ţinând seama de aciditatea hidrolitică a solului după formula:
DA  Ah 112,4
PNA%
în care:
DA este doza de amendament, în t/ha, necesară pentru neutralizarea a 75% din aciditatea
hidrolitică a stratului de la suprafaţa solului;
Ah - aciditatea hidrolitică în miliechivalenţi la 100 g sol;
PNA- procentul de carbonat de calciu conţinut în materialul de amendare.
O alta metodă de calcul ţine seama de corelaţia dintre pH-ul solului
şi gradul de saturaţie cu baze ale acestuia:
DA  Sbix  Vd  100
Vi PNA%
în care:
Sbix este suma iniţială a bazelor de schimb, în solul neamendat;
Vd şi Vi - gradul dorit şi gradul iniţial de saturaţie cu baze;
DA - doza de amendament, în t/ha.
Aplicarea îngrăşămintelor, de orice natură: minerale organice, reziduuri industriale sau
orăşeneşti, a amendamentelor pentru cercetarea reacţiei solurilor, reprezintă factorul
determinant în menţinerea şi creşterea productivităţii solurilor în România. Pentru
folosirea eficienta a îngrăşămintelor şi amendamentelor, se impune organizarea unor
asolamente raţionale şi efectuarea la timp şi în condiţii optime a lucrărilor solului.
Astăzi, mai mult ca oricând, într-o agricultură performantă se impune organizarea unor
exploataţii agricole, de orice natură, cu suprafeţele care să permită valorificarea eficientă a
terenurilor amenajate pentru irigat,efectuarea mecanizată a lucrărilor solului, aplicarea
măsurilor de prevenire şi combatere a eroziunii solului, amplasarea asolamentelor. În funcţie
de specificul zonelor de cultură, de opţiunile producătorilor agricoli, în cadrul asolamentelor
trebuie incluse structuri de culturi furajere care vor contribui, de o parte la sporirea fertilităţii
solurilor prin ameliorarea proprietăţilor fizico-chimice ale acestora, la mărirea cantităţii de
azot fixat biologic, diminuându-se astfel cheltuielile cu fertilizarea, iar pe de alta,
la revitalizarea activităţii de zootehnie. Relansarea acestui sector atât de important pentru
economia naţională, va conduce şi la valorificarea superioara de către plante a îngrăşămintelor
minerale şi a amendamentelor, la creşterea cantităţilor de îngrăşăminte organice, toate acestea
constituind măsuri benefice pentru creşterea fertilităţii solului, pentru creşterea cantitativă şi
calitativă a producţiei vegetale şi animale din România.

1.11. COMBATEREA BURUIENILOR, BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR LA CULTURILE

AGRICOLE
Agricultura durabilă şi cerinţele actuale, dar mai ales cele de perspectivă, acordă o mare
importanţă atât factorilor care contribuie la creşterea producţiei-factori dinamici (cum ar fi
soiul sau hibridul, îngrăşământul, apa, etc.), cât şi în acelaşi timp şi în aceeaşi măsura -
factorilor de protecţie a culturilor împotriva bolilor, dăunătorilor şi, în special, a buruienilor.
Cercetările şi practica au pus în evidenţă că obţinerea unor recolte mai mari la hectar este
condiţionată de un complex de factori, pornind de la cei edafici şi de climă la materialul
biologic cu capacităţi adaptive remarcabile, într-un context de productivitate ridicată,
determinată de opera de ameliorare, selecţie şi inginerie genetică. Alături de acestea, în
realizarea producţiei de care este capabil un soi sau un hibrid nou creat trebuie să aşezăm în
permanenţă intervenţia omului, capacitatea sa de a îngriji culturile, de a le asigura o
agrotehnică dintre cele mai înalte, fără de care recoltele nu vor fi niciodată pe măsura
posibilităţilor. Aşa de exemplu, pe cele mai fertile soluri, hibrizii şi soiurile cu mare potenţial
de producţie nu se vor putea realiza în întregime dacă nu primesc îngrăşăminte, dacă nu se
asigură o densitate corespunzătoare, dacă udările nu se aplică conform cerinţelor fiziologice
ale plantelor, dacă nu se iau măsuri adecvate şi permanente în protecţia culturilor; chiar şi
numai greşeli în aplicarea acestor măsuri scad sensibil producţiile şi reprezintă pierderi care
însumează 30- 40% din potenţialul sortimentului cultivat.
Posibilitatea de a modifica, prin intermediul unui regim adecvat de irigaţii, condiţiile de climă
în care să evolueze culturi de mare însemnătate pentru economia ţării, reprezintă un factor
esenţial în obţinerea de producţii mari şi stabile. Apa, ca element principal de creştere a
producţiei, este eficientă numai în condiţiile în care este folosită de către plantele de cultură.
Ori, este bine cunoscut faptul că, odată cu apa de irigaţie se creează condiţii favorabile şi
pentru creşterea buruienilor; dacă la aceasta se adaugă şi rezerva mare de seminţe şi
organe de înmulţire vegetativă, care se aduc în acelaşi timp cu apa de irigat, ajungem la
concluzia la care au ajuns foarte mulţi cercetători şi practicieni ca în agricultura irigată gradul
de îmburuienare este cu mult mai mare decât în agricultura care nu beneficiază de irigaţie.
Datele experimentale, precum şi cele din producţie, demonstrează că nivelul recoltelor pe
parcelele infestate puternic cu buruieni reprezintă 35-40% faţă de potenţialul de producţie pe
care-l obţinem în condiţii normale. De asemenea, în practica agricolă s-a constatat că
nerespectarea unor reguli cunoscute de combatere a buruienilor, ca metode preventive,
agrotehnice a contribuit la înmulţirea unor specii foarte păgubitoare prin vitalitatea lor
deosebită în condiţii climatice nefavorabile, prin consumul mare de apă şi de hrană, ceea ce a
creat un concurent redutabil pentru dezvoltarea plantelor de cultura.
Astfel, nerespectarea asolamentului a dus la înmulţirea unor buruieni ca Avena fatua,
Sorghum halepense, Matricaria inodora, Apera spica venti şi altele, care în anumite zone
produc pagube foarte mari, iar pe unele suprafeţe compromit total producţiile.
În cultura porumbului şi a soiei, din cauza monoculturii sau a alternanţei porumb - soia,
fără intercalarea grâului au apărut buruieni- problemă, deosebit de greu de combătut, cum
sunt, în primul rând, Sorghum halepense sau Xanthium italicum, prezente îndeosebi în
culturile din sudul ţării. Introducerea grâului în asolament ar diminua semnificativ infestarea
cu Sorghum halepenses, iar dacă în asolament ar fi şi o solă cu lucernă, practic costreiul ar
avea şanse minime de a se extinde.
Nerespectarea metodelor corespunzătoare de lucru a solului a dus la înmulţirea unor buruieni
perene ca: Cirsium arvense, Agropyrum repens şi altele, a căror combatere – prin alte metode
- este şi anevoioasă şi extrem de costisitoare.
Lucrările de cartare a buruienilor efectuate în ţara noastră a pus în evidenţă schimbarea
structurii florei spontane, ca o consecinţă a celor menţionate anterior, precum şi a folosirii
unilaterale a metodelor chimice de combatere.
Problema combaterii buruienilor, aşa cum se pune ea astăzi pe toate meridianele globului şi,
fireşte, şi la noi în ţară, este cu totul deosebită de cea existentă acum câţiva ani. Într-adevăr,
dacă în deceniul trecut majoritatea specialiştilor apreciau că folosirea metodelor chimice
reduce substanţial importanţa celorlalte metode de combatere, cercetările ştiinţifice cele mai
recente şi practică au demonstrat că această concepţie a fost greşită. Aplicarea repetată a
erbicidelor, în cantităţi mari - de obicei - într-un acelaşi sortiment - a dus, în final, la
inducerea unor fenomene de rezistenţă care au făcut necesară, pentru combaterea populaţiilor
de buruieni astfel selecţionată, utilizarea de noi erbicide, ultra specializate, specifice pentru
anumite categorii de buruieni, câteodată chiar pentru o singură buruiană. Se intră astfel într-un
sistem în care aplicarea erbicidelor pretinde noi substanţe chimice, fără ca buruienile să fie
eliminate în totalitate şi aducând cu sine pericolul poluării mediului înconjurător, periclitarea
echilibrului ecologic cel puţin la nivelul edafic.
Dar cercetarea ştiinţifică şi practică au dovedit ca un rol important în combaterea buruienilor
revine şi metodelor agrotehnice. Aşa, de exemplu, Solanum migrum (Zarna ), frecvent
întâlnită în culturile de soia, tomate, fasole şi altele, poate fi combătută, dacă, în cadrul unui
asolament raţional, aceste culturi urmează după grâu şi orz. Se ştie că această buruiană nu
găseşte condiţii de vegetaţie corespunzătoare în culturile de păioase şi prin urmare, nu se
dezvoltă în cadrul acestora.
De asemenea, cerealele păioase sunt infestate puternic pe anumite suprafeţe de Matricaria, ca
o consecinţă a nerespectării rotaţiei culturilor. În zonele şi în unităţile unde se respectă un
asolament cu durata de 4-5 ani, frecvenţa şi densitatea acestei buruieni sunt slabe şi nu
provoacă pagube sesizabile.
Metoda chimică rămâne, în continuare, o verigă tehnologică (dar numai o verigă) integrantă în
metodele de protecţie a plantelor împotriva buruienilor. Se susţine acest punct de vedere nu
numai pentru ca unele buruieni rezistente se înmulţesc solicitând o suprasolicitare - destul de
costisitoare - de noi substanţe chimice, ci şi pentru că trebuie să ne gândim la implicaţiile
abuzului de substanţe chimice, în general în agricultură. Mult timp s-a crezut că aceste
substanţe folosite în agricultură sunt inofensive pentru mediul înconjurător, pentru a constata
ulterior că ele au şi implicaţii asupra poluării solului, a recoltelor, a mediului înconjurător.
Aşa se explică faptul că unele produse chimice folosite în combaterea buruienilor - cum ar fi
cele din cultura soiei, a florii-soarelui, Trifluromul, de pildă, a fost interzis în multe ţări şi, în
orice caz, aria lui de utilizare a fost redusă. Un alt produs folosit pe scară largă, inclusiv în
ţara noastră, Atrazinul este foarte mult criticat de ecologi din cauza levigării sale în pânzele de
apă freatică. Apar probleme privind şi calitatea recoltei atunci când se folosesc erbicide pe
baza de 2,4 D; sunt unele păsări cărora le este dăunătoare folosirea acestui produs în
combaterea buruienilor, mai ales în cazul nerespectării dozei şi a epocii de aplicare.
Cercetarea ştiinţifică a demonstrat că există posibilitatea raţionalizării folosirii erbicidelor, în
primul rând prin schimbarea (sau perfecţionarea) metodelor de aplicare la produsele pe care le
avem, prin crearea de noi substanţe, fără efecte secundare (sau cu minimum de efecte
secundare), cu un volum ultra redus şi specificate şi prin acordarea unei atenţii mai mari
decât până în prezent metodelor agrofitotehnice, cunoscute de către toţi agricultorii, atât
pentru eficacitatea lor, cât şi pentru rolul lor în păstrarea nealterată a solului şi a mediului
înconjurător.
În prezent, pe plan internaţional, se dezvoltă numeroase cercetări privind controlul biologic al
buruienilor şi se insistă asupra rolului pe care protecţia plantelor, prin metode biologice, l-ar
putea avea deopotrivă pentru agricultură şi pentru ecologie.
Deşi există un mare interes pentru această metodă, progresele realizate nu sunt semnificative
şi se aşteaptă ca la începutul mileniului III ponderea combaterii biologice în cadrul metodei
integrate de combatere să fie de numai 3%. Acest ritm lent de dezvoltare se datorează unor
impedimente foarte importante, determinate nu numai de găsirea agentului patogen pentru
specia de buruieni pe care vrem să le combatem, ci şi, mai ales, de problema fundamentală a
controlului agentului patogen, de ceea ce urmează să se întâmple cu cel pe care l-am creat
pentru distrugerea buruienilor, după dispariţia acestora. În timp ce în cadrul metodelor
chimice şi agrofitotehnice putem localiza efectele, metodele de combatere biologică, în stadiul
actual, sunt greu de stăpânit şi rămâne riscul ca înmulţind o insectă sau declanşând o epidemie
împotriva buruienilor, acestea să atace plantele cultivate.
În prezent, în multe ţări, există proiecte privind utilizarea controlului biologic al
buruienilor: unele sunt în curs de planificare, altele în faza de laborator şi seră, altele (pe scară
foarte mică) în câmp, iar altele în care se studiază agentul patogen care asigura un control
natural. Există, de asemenea, tendinţă de a crea bioerbicide de diferite feluri ale căror efecte
secundare, negative, sunt extrem de mici. Toate acestea necesită mari cheltuieli care pun în
evidenta faptul ca metodele biologice de combatere nu sunt încă practicabile pe scară largă,
mijloacele de combatere a buruienilor trebuie gândite şi înţelese în sensuri mai largi; pe lângă
folosirea agenţilor patogeni şi a insectelor trebuie inclusă şi folosirea concurenţei între
plantele de cultură şi buruieni, utilizând particularităţile biologice care le fac vulnerabile şi
alelopatice (să sufere reciproc).
În continuare sunt prezentate principalele metode de combatere a buruienilor.
Combaterea buruienilor prin metode agrotehnice. Prăşitul este lucrarea prin care se distrug
buruienile din culturile semănate la distanţe mai mari între rânduri.
Prăşitul se execută manual cu sapa pe rândul de plante şi mecanic cu cultivatorul tractat de un
tractor pe intervalul dintre rânduri.
Prăşitul pe rând trebuie făcut cu multa atenţie pentru a nu vătăma sau tăia plantele. Prăşitul pe
rând la porumb, sfeclă, floarea soarelui, tutun, tomate, cartofi etc., trebuie combinat cu
plivitul.
Plivitul este lucrarea de combatere a buruienilor prin smulgerea lor cu mâna sau prin tăiere cu
oticul. Plivitul se practică mai ales pe rândul de plante când se face praşila mecanică.
Buruienile de lângă plante trebuie plivite, altfel rămân nedistruse sau folosind colţul sapei
se pot vătăma plantele. Plivitul este o lucrare obligatorie pe rândul de plante cu distanţa
mică între ele (fasole, soia, mac, multe specii medicinale). În culturile care se seamănă des
(in) se taie cu oticul vetrele de pălămidă, care pot înăbuşi porţiuni din cultură înainte de a se
putea executa combaterea cu erbicide.
Plivitul trebuie practicat şi împotriva buruienilor care apar cu întârziere în culturile de cartof
sau sfecla de zahăr, care nu se mai pot combate cu erbicide sau prin prăşit şi care, pe
lângă pagubele aduse producţiei, creează dificultăţi recoltării mecanice. Până la
apariţia erbicidelor plivitul era principala lucrare de combatere a buruienilor la cultura de
grâu. Astăzi, acest sistem este nerealizabil întrucât sunt necesare 30-40 zile /om/hectar.
Prăşitul mecanic se execută înaintea praşilei manuale de 4-5 ori, în funcţie de specie. Primul
prăşit se face imediat ce se cunosc bine rândurile de plante, cu viteză redusă a tractorului, 3-4
km/oră, lăsând lângă rând o zona de protecţie de 7-10 cm, pentru a nu vătăma plantele şi
pentru a nu fi acoperite cu pământ de cuţitele cultivatorului. Următoarele praşile se
execută cu viteză mai mare, ajungând la sfecla la 7-8 km/oră, iar la porumb la praşila a treia
chiar la 10-12 km/oră, lăsând la aceste praşile o zonă de protecţie până la 12-14 cm.
Prăşitul se face la adâncimea minimă la care se realizează cea mai bună distrugere (taiere) a
buruienilor. La culturile la care se realizează tulpini înalte, porumb, floarea-soarelui, nu
trebuie întârziat cu ultima praşilă
întrucât dacă plantele sunt mai înalte decât lumina cultivatorului se rup.
La prăşitul mecanic se cere o riguroasă reglare a cultivatorului pentru a nu distruge plantele.
Un prăşit fără atenţie nu asigură distrugerea buruienilor în cele mai bune condiţii şi poate mari
prejudicii densităţii culturii. Plantele care se prăşesc se cunosc sub denumirea de prăşitoare.
Rotaţia culturilor, semănatul raţional prin epoca şi densitatea de semănat, inundarea în
orezarii împotriva lui Echinochloa crus galii şi E. Orzoides, mulcirea sunt alte metode de
combatere a buruienilor.
Combaterea chimică a buruienilor se face cu ajutorul erbicidelor, care se distrug prin
selectivitate, acţiune puternică faţă de buruieni şi lipsă de acţiune faţă de plantele de cultură.
Uneori selectivitatea se obţine mai ales ca urmare a momentului sau a metodei de aplicare.
Din acest punct de vedere erbicidele pot fi clasificate astfel:
- cu selectivitate fiziologica: Atrazine, Linuron, Pyrazon;
- cu selectivitate morfologica si anatomica: 2,4 D, Bentazon, bromoxynil;
- toleranţe de plante la doze mici: Trifluranil la soia, Lenacil la sfecla, Terbutrin la greu;
- cu selectivitate de poziţii, cum este cazul erbicidelor care se află în stratul superficial sau se
aplică înainte de semănat: Prometrin şi Linorum la floarea –soarelui şi cartofi;
- neselective sau totale: Paraquat, Diquat, Glyphosate. În funcţie de modul de acţiune,
erbicidele se împart în:
- erbicide de contact –Diquat, Paraquat, Bentazon.
- erbicide sistemice - care se absorb prin frunze: 2,4 D, Icedin, Isoproturan, Fenmitifam;
- care se absorb prin rădăcină şi frunze: Atrazine, Linuron, Molinate, Prometrin,
Monolinurum;
- care se absorb numai prin rădăcină: Trifluralin, Butylate, Cycloate, Simazine; - care se
absorb prin hipocotil, coleoptil şi radicula: Alachlor, Metolachlor, Ethofumesate.
În funcţie de modul de aplicare, erbicidele se împart în:
- preemergente, care se aplică înainte de răsărirea culturii şi a buruienilor: Butylate,
Cycloate, Molinate, Trifluranil, Atrazine, Simazine, Prometrin, Napromide, Paraquat,
Vernolate;
- postemergente, care se aplică după răsăritul buruienilor, înainte sau după răsăritul plantei de
cultură: Glyphosate, 2,4 D, Dicamba, Fenoxaprop, Primisulfuron, Propanil, Quinzalofop,
Triclopyr, Asulam, Bentazon, Clopyralid.
Aplicarea sistemică a aceluiaşi erbicid duce în decursul anilor la înmulţirea în masă a
buruienilor tolerante. În acest caz este necesar să se aplice un alt erbicid sau amestecuri de
erbicide.
Unele erbicide au o persistenţă în sol şi din această cauză pun probleme în asigurarea rotaţiei
culturilor. În general, toxicitatea erbicidelor este scăzută şi cu excepţia dinitroderivaţilor nu
se pun probleme dificile cu privire la protecţia muncii.
Din punct de vedere al protecţiei mediului se pun probleme variate, în special, pentru păsări,
vânat, peşti, albine etc. În prezent, erbicidele constituie cca. 50% din tonajul mondial de
pesticide. Se cunosc peste 200 ş.a. cu acţiune erbicida ,dar care se aplica inegal;pentru zona
temperata o importanta mare o au aproximativ 35 ş.a. Erbicidele constituie un element
important al tehnologiilor industriale promovate în agricultură.
Pesticidele sunt substanţe chimice destinate distrugerii organismelor dăunătoare culturilor
agricole. Ele sunt substanţe cu acţiune biologică foarte ridicată şi care se utilizează în doze de
câteva grame până la câteva kg/ha, mai rar sunt în uz substanţe care se aplică în doze de peste
10 kg/ha.
Pesticidele se clasifică, în funcţie de organismele care sunt combătute, în grupele: fungicide,
bactericide, virusocide sau substanţe antivirale, nematocide, moluscocide, acaricide,
insecticide, rodenticide, erbicide, produse auxiliare, regulatori de creştere.
În structura valorică, în afară de erbicide care reprezintă 50%, pe plan mondial 30% sunt
insecticidele şi 20% fungicidele.
În funcţie de culturi, pesticidele se aplică 21,5% în pomicultură şi legumicultură, 12,5% la
porumb ,11,5% la orez, 10,5% la bumbac 8,5% la soia, 8% la grâu, 3,5 % la sfecla de zahăr şi
24 % pentru alte culturi.
Pentru agricultura ţării noastre sunt necesare circa 125 ş.a., din care 35 fungicide, 40
insecticide, 35 erbicide. Cu toate că pesticidele se aplică pe suprafeţe mari, în 2001 din
suprafaţa agricolă s-au tratat doar 34% în SUA şi Canada, 23% în Europa de Vest, 15% în
Orientul Îndepărtat, 12,5% în America Latină, 9,5 % în Europa de Est.
Utilizarea pesticidelor pune probleme importante de protecţie a mediului înconjurător
deoarece la o aplicare neraţională pe suprafeţe mari şi la un număr mare de tratamente pot
apărea fenomene ca degradarea ecosistemelor, apariţia de noi boli şi dăunători, apariţia de
rase rezistente, prezenţa de reziduuri în produse, poluarea solului, aerului şi apei etc. Din
această cauză se caută pesticide mai puţin toxice, selective, nepersistente sau cu persistenţă
moderată, mai active etc. În general se caută înlocuirea pesticidelor cu alte metode de
combatere nechimice.
Combaterea integrată este o direcţie modernă de combatere a buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor, caracterizată prin îmbinarea mijloacelor de combatere chimice, biologice,
agrotehnice, fizice, precum şi prin folosirea la maximum a factorilor naturali de limitare a
dezvoltării organismelor dăunătoare.
Combaterea integrată este o concepţie ecologică bazată pe renunţarea la tratamentele chimice
excesive şi stimularea entomofagilor prin diferite metode, extinzându-se în funcţie de
agroecosistem şi mijloace biologice. Prin această concepţie se renunţă la tratamentele „la
acoperire” calendaristice sau după avertizările privind simpla prezenţă a buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor. Aceasta înseamnă că astfel de tratamente chimice profilactice sunt evitate, fără
însă ca unele măsuri preventive să fie excluse. La multe culturi astfel de măsuri au un rol
deosebit de important. În majoritatea cazurilor de atacuri de dăunători şi chiar de boli se trece
la tratamente curative numai după ce au apărut şi se atinge pragul economic de dăunare
(PED), adică tratamentul se aplică atunci când paguba produsă de dăunători este egală cu
costul tratamentului. Aceasta înseamnă coexistenţa organismelor dăunătoare cu cultura, dar la
un nivel la care nu se produc pagube de importanţă economică. PED are importanţă
ecologică, pentru că se păstrează în acest fel un număr de entomofagi antagonişti, şi
importanţă tehnologică, întrucât se indică momentul în care trebuie aplicat tratamentul.
Un alt element important al combaterii integrate îl constituie îmbinarea diferitelor metode de
combatere astfel încât acestea să fie cât mai compatibile între ele. Metodele agrotehnice
constituie fondul pe care se aplică celelalte măsuri şi care printr-o îmbinare raţională asigură
un efect sporit. În cadrul combaterii integrate un rol deosebit îşi păstrează rotaţia, dar
combaterea integrată este la fel de recomandată şi în condiţii de monocultură.
Este foarte important însă să se ţină seama de rolul metodelor agrotehnice în cadrul
tehnologiilor de tip industrial. Soiurile rezistente constituie fondul pe care se dezvoltă
sistemele de combatere integrată.
Mijloacele chimice joacă un rol important în combaterea integrată, dar cu schimbări
importante prin structura sortimentului. Se renunţă la produsele toxice şi persistente şi se
face tot mai mult apel la cele selective şi cu persistenţă moderată.
Un rol important în creşterea selectivităţii îl au metodele de tratare şi formulare. Trecerea de
la prăfuirea culturilor de porumb, floarea-soarelui cu insecticide organoclorurate, la aplicarea
de granule pe rând la semănat sau tratarea seminţelor cu produse carbamice sistemice
(carbofuran furadan, bendiocarb, furatiocarb ) duce la influenţă mai redusă asupra
entomofaunei. Un rol deosebit de mare îl are în reducerea numărului de tratamente
supravegherea bolilor şi dăunătorilor, prognoza şi avertizarea, pe baza culegerii automate a
datelor şi a prelucrării lor cu ajutorul maşinilor electronice de calcul.
Au fost realizate şi la noi în ţară sisteme de combatere integrată la porumb, grâu, orez, sfeclă
pentru zahăr, lucerna, trifoi etc. Ştiinţa utilizării pesticidelor în protecţia plantelor este
deosebit de complexă şi de aceea nu uşoară, pe care din păcate foarte puţini o cunosc şi foarte
mulţi o critică în necunoştinţă de cauză. În această activitate de folosire a diferitelor metode
de protecţie a plantelor cred că trebuie să pornim de la realitatea că problema majoră a
mileniului pe care l-am început este eradicarea sărăciei şi a foametei. Omenirea are nevoie de
hrană de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara, de cât mai multă hrană bună şi ieftină şi
acest lucru nu-l poate ignora nimeni. Fără măsuri corespunzătoare tehnice, economice şi
sociale de protecţie a plantelor nu putem avea hrana cea de toate zilele pentru populaţia
globului.
Majoritatea produselor folosite în protecţia plantelor sunt toxice pentru om şi pentru animalele
cu sânge cald, precum şi pentru fauna utilă. Pentru prevenirea unor eventuale intoxicări cu
astfel de produse este obligatoriu ca toţi cei implicaţi în folosirea pesticidelor să cunoască
necesităţile impuse de normele în vigoare pentru manipularea şi aplicarea pesticidelor,
echipamentele de protecţie, simptomele de intoxicaţie şi măsurile de prim ajutor în caz de
accidente.

CAPITOLUL 5

EXECUTAREA LUCRARILOR DE INTRETINERE A PLANTELOR DE CAMP

SI FURAJERE

Irigaţiile sunt măsuri de tehnică agricolă care constau în aprovizionarea dirijată a

solului cu volume suplimentare de apă, faţă de cele primite în mod natural din precipitaţii şi
din stratul freatic, cu scopul de intensificare a producţiei agricole şi de stabilizare a
recoltelor la niveluri înalte. Asociată cu administrarea îngrăşămintelor, cu utilizarea de
soiuri şi hibrizi cu mare potenţial productiv, cu folosirea tehnologiilor de cultivare
diferenţiată, în condiţiile unei bune organizări a muncii, irigaţiile determină o creştere
substanţială a randamentului culturilor agricole. Deosebit de bine răspund la irigaţii
culturile agricole cu consum mare de apă, ca: porumbul, soia, sfecla de zahăr, lucerna
etc. Majoritatea culturilor de legume nu reuşesc fără irigaţii, iar pentru orez irigaţia este
o condiţie absolută. Irigaţia are şi rolul de a înlătura riscul secetelor catastrofale care, în ţara
noastră, afectează periodic, în special în lunile iulie şi august, întinse teritorii din zonele
de sud şi sud-est, calamitând total unele culturi, cu implicaţii severe în activitatea de
creştere a animalelor şi de industrializare a produselor agricole.
Pentru regiunile secetoase, care în condiţiile ţării noastre reprezintă aproximativ
jumătate din suprafaţa agricolă, consumul de apă al plantelor este mai mare decât cantitatea
de apa înmagazinată în sol. Deci, pentru a se obţine producţii mari şi constante, se impune
că diferenţa dintre capacitatea de apă necesară dezvoltării optime a plantelor şi cantitatea de
apă necesară dezvoltării optime a plantelor şi cantitatea de apă provenită din precipitaţii şi
aport freatic să fie completată prin irigaţie.

De exemplu, un hectar de porumb irigat consumă în regiunea secetoasă 6000 m3

apă, cartofii peste 7000 m3 apă, iar lucerna începând cu anul al doilea peste 8000 m3 apă.
Comparând cantitatea medie de apă înmagazinată în sol, care în anii normali este

de circa 4000 m3 la hectar, cu necesarul de apă menţionat mai sus, rezultă un deficit
important, care trebuie completat prin irigaţie.
Cercetările efectuate pe o perioadă îndelungată la Staţiunea Experimentală
Mărculeşti, din judeţul Călăraşi au scos în evidenţă că producţiile agricole, într-un an
secetos, se dublează în condiţiile aplicării irigaţiei.
Necesitatea irigaţiei apare nu numai acolo unde precipitaţiile anuale sunt
insuficiente, ci şi acolo unde distribuţia lor este necorespunzătoare cerinţelor plantelor.
Determinările efectuate în ultimii 30-40 de ani arată că în regim de precipitaţii la grâu şi
floarea-soarelui, culturi mai tolerante la secetă, se realizează 66-80% din potenţialul de
producţie al culturii şi respectiv, 63-85%, diferenţiat în funcţie de zona de cultură.
La porumb şi soia, culturi cu cerinţe ridicate pentru apă, producţiile medii obţinute
reprezintă 41-77% şi respectiv 43-68% din potenţial. În anii excesiv de secetoşi, aceste
valori coboară sub 20%.
Este evident că asigurarea cu apă este unul dintre principalii factori care afectează
rezultatele din agricultura noastră în competiţie cu cea din Uniunea Europeană.
Dintre măsurile necesare îmbunătăţirii valorificării resurselor limitate de apa
fac parte introducerea unui sistem de agricultură bazat pe protejarea solului cu resturi
vegetale şi lucrări reduse, adaptarea structurii culturilor la resursele de apă şi alegerea
soiurilor şi hibrizilor cu însuşiri de toleranţă şi rezistenţă la deficitul temporar de apă.
În zonele irigate, în funcţie de resursele de apă, se poate practica o agricultură
intensivă sau cu irigare limitată, asigurând o eficienţă economică cât mai ridicată.
Totodată, irigaţia poate fi utilizată şi la distribuirea în sol a îngrăşămintelor sau a
altor substanţe fertilizante, la reglarea temperaturii solului, iar în asociere cu alte măsuri,
poate fi folosită la îndepărtarea sărurilor nocive din sol.
După scopul pe care îl are, irigaţia poate fi: de umezire, de fertilizare, de reglare a
temperaturii solului şi de spălare.
 - Irigaţia de umezire are ca scop introducerea în sol, în care se dezvoltă masa
principală a rădăcinilor, a unei umidităţi apropiată de cea optimă, prin aplicarea de udări
periodice.
- Irigaţia de fertilizare are ca scop introducerea în sol, cu ajutorul apei, a
îngrăşămintelor organice şi minerale. Se folosesc, în acest scop, apele bogate în aluviuni
fertile ale râurilor, ape care conţin în soluţie diverse îngrăşăminte chimice ori must de la
gunoiul de grajd. De asemenea, se folosesc apele uzate din reţeaua de canalizare a oraşelor,
de la întreprinderi industriale, complexele zootehnice, după prealabila lor epurare.
- Irigaţia pentru reglarea temperaturii solului are ca scop fie ridicarea
temperaturii solului pe timpul gerurilor slabe de scurtă durată, fie menţinerea unei
temperaturi mai scăzute pe timpul arşiţelor puternice. Odată cu extinderea irigaţiei prin
aspersiune, a devenit posibilă folosirea irigaţiei termoregulatoare la combaterea brumelor
timpurii în livezile de pomi şi în legumicultură, aşa numita irigaţie antigel.
- Irigaţia prin spălare se foloseşte pe terenurile sărăturate, în scopul îndepărtării
excesului de săruri dăunătoare. Eficienţa acesteia este însă condiţionată de asocierea cu
lucrări de drenaj şi cu măsuri pedoameliorative. Prin aplicarea repetată a udărilor cu
norme mari de spălare, se creează un curent puternic descendent de infiltraţie,care dizolvă
sărurile solubile şi le transportă în orizonturile inferioare ale solului sau în reţeaua de
drenaj.
Regimul de irigaţie reprezintă o noţiune complexă care cuprinde şi caracterizează
elementele specifice irigării unei culturi agricole şi anume: norma de irigaţie, norma de
udare, momentul aplicării udării, intervalul dintre udări şi schema udărilor.
Aceste elemente au următoarele semnificaţii:

-norma de irigaţie reprezintă cantitatea totală de apă, exprimată în m3/ha, necesara

irigării unei culturi agricole pe toată perioada de vegetaţie;

-norma de udare reprezintă cantitatea de apă, exprimată în m3/ha, necesară la o

singură udare, care se aplică într-o etapă din cadrul perioadei de vegetaţie;
-momentul aplicării udării reprezintă momentul la care trebuie să se administreze
apa, la fiecare udare, avându-se în vedere fazele de consum maxim pentru apă ale plantei
(fazele critice), precum şi necesitatea că provizia de apă din sol să nu scadă sub limita la
care se asigură condiţii optime de aprovizionare a plantei cu apă (plafonul minim);
-schema udărilor reprezintă ansamblul de măsuri privind repartizarea udărilor în
decursul perioadei de vegetaţie, ţinând seama de particularităţile biologice ale culturii
agricole irigate.
Regimul de irigaţie se diferenţiază de la o cultură la alta datorită
influenţei următorilor factori:
-factori naturali, în principal, precipitaţiile, solul şi apa freatică;
-factori agrofitotehnici, în principal, cantitatea şi natura îngrăşămintelor aplicate,
soiul sau hibridul utilizat şi celelalte lucrări ale solului specifice terenurilor irigate;
-factori tehnici, în principal, metoda de udare folosită.
Precipitaţiile reprezintă cel mai important factor natural care influenţează regimul de
irigaţie, întrucât influenţează direct mărimea normei de irigaţie, şi, implicit, a normelor de
udare, prin cantitatea de precipitaţii, precum şi momentul aplicării udării prin modul cum
sunt repartizate în timpul perioadei de vegetaţie.
Solul, prin proprietăţile sale fizice şi chimice şi mai ales, prin proprietăţile
hidrofizice, determină posibilitatea de reţinere a apei precipitaţii şi irigaţii, precum şi
posibilitatea că apa să fie mai uşor sau mai greu accesibilă pentru plante. Proprietăţile
solului influenţează norma de udare prin mărimea capacităţii lui de înmagazinare, precum
şi momentul aplicării udărilor care ţine seama de poziţia plafonului minim de umiditate în
cuprinsul intervalului activ al umidităţii.
Apa freatică are o importanţă deosebită în stabilirea regimului de irigaţie. Astfel,
dacă franjul capilar umectează zona rădăcinilor atunci acest proces are ca efect diminuarea
normei de irigaţie şi, implicit, a normelor de udare.
Cantitatea şi natura îngrăşămintelor aplicate, pe lângă faptul că amplifică efectul
apei administrate prin irigaţie asupra producţiei, influenţează pozitiv regimul de irigaţie prin
îmbunătăţirea proprietăţilor fizice ale solului.
Metoda de udare folosită influenţează, de asemenea, norma de irigaţie, şi, implicit,
normele de udare, prin mărirea acestora în cazul folosirii udării prin submersiune
(inundare - pentru cultura orezului) sau prin scurgere la suprafaţă (brazdă sau fâşii) şi prin
micşorarea acestora în cazul folosirii udării prin aspersiune (distribuirea apei prin picături
asemănător ploii naturale) şi mai ales prin aplicarea udării prin picurare (direct la rădăcinile
plantei).
Un alt factor important care influenţează regimul de irigaţie este evapotranspiraţia,

care reprezintă pierderile de apă, exprimate în m3/ha, de la suprafaţa solului prin

evaporaţie însumate cu pierderile datorate fenomenului de transpiraţie a plantelor.
Evapotranspiraţia potenţială reprezintă consumul total al apei din sol, în condiţiile în care
 terenul este acoperit cu plante cu densitate şi uniformitate corespunzătoare. Cu cât
evaporaţia este mai mare cu atât ea conduce la mărirea normei de irigaţie şi, implicit, şi a
normelor de udare, reducând – totodată - intervalul între udări.
Evapotranspiraţia este specifică fiecărei culturi agricole, precum şi fiecărei zone
climatice. Din aceste considerente, la stabilirea regimului de irigaţii trebuie să se aibă în
vedere coeficienţii de corecţie stabiliţi în funcţie de cultură şi latitudine.
Pentru obţinerea unor efecte pozitive în ce priveşte irigaţiile şi evitarea fenomenelor
negative care pot apare pe terenurile supuse irigării, specialiştii au obligaţia să cunoască
mecanismele intime ce determină modificări esenţiale la nivelul complexului sol – apă -
plantă. Cunoaşterea acestor mecanisme este posibilă numai atunci când se ştiu
proprietăţile solului şi ale apei.

Metode de irigaţii:
-Udarea de aprovizionare este aplicată în afara perioadei de vegetaţie, în vederea
creării în sol a unei rezerve de apă, care să fie utilizată de cultura care urmează. Se practică,
în special, la culturile cu însămânţare de toamnă, la cele perene, iar în zonele de stepă chiar
şi la culturile cu însămânţare de primăvară.
Norma de aprovizionare este cantitatea de apă ce se aplică pe suprafaţa unui hectar,
în afara perioadei de vegetaţie, în scopul aducerii umidităţii solului, la începutul perioadei
de vegetaţie, la nivelul capacităţii de câmp pentru apă.
Se aplică toamna, în ferestrele iernii sau primăvara de timpuriu. Nu se recomandă pe
solurile cu aport freatic. Dar cele mai bune rezultate în zonele de stepă în anii secetoşi şi

mai ales la culturile cu însămânţare de toamnă. Valorile orientative: 800-1500 m3/ha.

-Udarea de răsărire este udarea aplicată imediat după însămânţarea unei

culturi, cu cantităţi relativ reduse de apă, 200-400 m3/ha, pentru a favoriza germinaţia şi
răsărirea plantelor. Se practică în condiţiile de secetă pronunţată şi exclusiv prin aspersiune.
-Udarea localizată este udarea aplicată localizat în preajma rădăcinilor, fie cu
ajutorul unor picurătoare, debitând 5-10 l/ha - udarea prin picurare -, fie cu ajutorul
unor rampe perforate din loc în loc, debitând 10-30 l/ha - udare prin rampe perforate.
Prezintă economie de apă şi energie, dar necesită investiţii mari la amenajarea sistemului.
-Udarea prin aspersiune este metoda de udare prin care aplicarea apei pe
suprafaţa amenajată se realizează prin pulverizarea acesteia în atmosferă sub formă
de ploaie artificială. Este cea mai răspândită metodă de udare şi prezintă avantajele că se
poate realiza reglarea riguroasă a normelor distribuite şi că se poate iriga terenurile cu
pante mari, frământate şi cu aport freatic. Factorii limitativi ai aspersiunii sunt consumul
mare de energie şi neuniformizarea udărilor în condiţii de vânt, peste 3,5-4 m/sec.
-Udarea prin brazde este metoda de udare prin care conducerea apei la plante se
realizează prin intermediul brazdelor de udare care constituie elemente de transport şi de
infiltrare a debitelor de apă în sol.
Alimentarea brazdelor se realizează din canale provizorii, rigole sau conducte
mobile, din cauciuc, butil sau aluminiu. Se aplică la culturile prăşitoare, în plantaţiile
pomicole, viticole şi pe terenurile necultivate (udări de aprovizionare). La culturile
semănate în rânduri dese (grâu, orz, lucerna), udarea prin brazde poate fi aplicată numai
prin executarea înainte de semănat a brazdelor care apoi se vor însămânţa, acestea
constituind elementele de transport a apei. Udarea prin brazde se aplică pe terenuri
profunde, cu textură mijlocie spre grea şi pe pante până la 12-15‰. Pe pante peste
15‰ udarea prin brazde se poate aplica cu condiţia orientării brazdelor sub 15‰. Dirijarea
apei la udarea prin brazde din canale se realizează cu ajutorul panourilor mobile, sifoanelor
sau tuburilor de udare.
-Udarea prin fâşii este metoda de udare prin care apa se conduce la plante sub
forma unor fâşii mărginite de diguleţe laterale. În funcţie de pantă, diguleţele se execută la
intervale de 6-30 cm. Se practică la culturile semănate în rânduri dese, plantaţii
pomiviticole, pe terenuri necultivate, pe terenuri cu pante longitudinale până la 13‰ şi pe
terenuri fără pantă transversală.
-Udarea prin revărsare, metoda folosită la irigarea fâneţelor şi pajiştilor, care
constă în conducerea apei prin revărsare sub forma unei lame subţiri. Are mai multe
variante:
udarea prin rigole orizontale constă în trasarea unor rigole pe curbele de nivel
care preiau apa adusă din punctele înalte şi o distribuie prin revărsare laterală;
udarea prin rigole înclinate constă în trasarea de rigole înclinate faţă de curbele de
nivel şi revărsarea laterală a apei;

udarea prin spinări, realizată cu ajutorul unor rigole trasate pe zonele înalte cu
posibilităţi de revărsare bilaterală.
-Udarea subterană este metoda de distribuire a apei prin conducte subterane
perforate, amplasate sub nivelul de dezvoltare al sistemului radicular al plantelor.
Umezirea solului se realizează datorită ascensiunii capilare, de jos în sus. Metoda
înlătură pierderile prin evaporaţii şi obstacolele de la suprafaţa solului, dar este
costisitoare, nu poate fi aplicată decât pe terenurile cu textură grea, favorizează ascensiunea
sărurilor şi nu realizează umectarea orizontului superficial, lucru important pentru prima
fază de vegetaţie.
-Udarea prin picurare constă în distribuirea apei în zona de consum maxim al
plantei, fiind o metodă tot mai folosită în lume, în condiţiile economisirii resurselor de apă
şi energie, a protecţiei mediului înconjurător.
Răritul sau spaţionarea plantelor constă în smulgerea sau tăierea plantelor prea
dese, lăsându-se plantele cele mai bine dezvoltate şi la distanţa cea mai favorabilă. Se
face cu scopul de a da o mai mare posibilitate de dezvoltare plantei rămase, care
astfel va avea la dispoziţie mai mult spaţiu de nutriţie, aer, lumină etc. Se execută cu mâna
sau cu sapa. La multe plante se practica odată cu prăşitul.
Castratul este o operaţie în procesul de hibridare, practicat în câmpurile de
ameliorare a plantelor sau în producerea de seminţe hibride, care constă în eliminarea
timpurie a staminelor sau inflorescenţelor mascule, creând astfel condiţii pentru o
polenizare dirijată. Se efectuează sub directa supraveghere a specialiştilor, fiind o lucrare
de mare responsabilitate, iar pentru unele plante de mare fineţe se folosesc pensete, lupe
etc. În procesul de producere a seminţelor de porumb castratul constă în eliminarea
inflorescenţelor mascule de la plantele - mamă imediat la apariţia acestora, asigurând
polenizarea exclusiv cu polen de la plante - tată.
Ciupitul este lucrarea care constă în îndepărtarea vârfului vegetativ, cu
scopul de a provoca apariţia unor ramificaţii laterale. Se aplică în special la castraveţi
care au pe tulpina principală mai multe flori bărbăteşti şi puţine flori femeieşti, iar pe
ramificaţiile de ordinele I, II, III sunt din ce în ce mai multe flori femeieşti si mai puţine
bărbăteşti, deci se formează un număr sporit de fructe. Se ciupesc răsadurile de
castraveţi după a treia sau a patra frunză, apoi ramificaţiile laterale se cârnesc după a cincea
sau a şasea frunză.
Cârnitul constă în îndepărtarea vârfului vegetativ, dar de data aceasta se execută mai
târziu şi nu cu scopul de a provoca o ramificaţie laterală, ci pentru a sista creşterea
vegetativă a plantelor în favoarea creşterii fructelor şi măturarii lor. Această lucrare se
aplică în mod curent la culturile de tomate şi se poate aplica cu rezultate bune şi în
culturile de ardei, vinete şi viţă de vie.
Copilitul constă în îndepărtarea copililor, imediat ce apar. Se aplică la culturile
de seminceri, constând în îndepărtarea ramificaţiilor de la baza plantelor care formează
seminţele şi se maturează prea târziu, precum şi în legumicultură şi viticultură.
Palisatul este operaţiunea prin care plantele care nu se susţin singure în poziţie
verticală sunt legate de anumiţi suporţi. Aceşti suporţi pot fi araci sau spaliere de sârmă. În
mod curent se aplică în culturile de tomate şi se mai poate aplica tot în câmp la unele culturi
producătoare de seminţe.
Tratarea cu stimulenţi. În perioadele reci şi ploioase, care survin primăvara după
plantare, sau iarna, când lumina este insuficientă în sere şi răsadniţe, apare căderea florilor
şi chiar a fructelor. Pentru a preveni acest fenomen, florile de tomate se tratează cu
stimulenţi: Tomafix, Duraset, 2-4 D, Ttricordon sodic. Se pregăteşte o soluţie în
concentraţie de 10 mg la litru de apă şi florile se tratează fie prin stropire, fie prin afundarea
lor în aceasta soluţie aflată într-un pahar. Tratarea se face când jumătate din florile unei
inflorescenţe s-au deschis şi se repetă pentru fiecare inflorescenţă de două ori la un
interval de 5-7 zile. Pentru un hectar este necesară o cantitate de soluţie de 100-200 litri.
Protejarea culturilor împotriva brumelor. Pentru protejarea plantelor sensibile
împotriva brumelor poate fi aplicată una din următoarele metode:
- producerea perdelelor de fum prin arderea închisă a unor grămezi de gunoi de
grajd umezit sau a altor materiale organice aşezate în straturi succesive, în grămezi conice.
Aceste grămezi se repartizează pe teren la o distanţă de 40-60 m una de alta, deci cca. 50
grămezi la hectar;
- producerea perdelelor de fum prin arderea unor substanţe chimice, ca
naftalenul, antracenul şi clorura de amoniu. Aceste substanţe, care se găsesc sub formă de
cristale, se pun în vase de lut, câte 50-100 g aşezate în diferite puncte ale culturii şi se ard
când este cazul;
- producerea perdelelor de fum cu ajutorul capsulelor fumigene, care pot fi
eficiente împotriva brumelor şi chiar a temperaturilor până la 3°C. Se folosesc 10-12
capsule la hectar. Aceste capsule se aşează de obicei în linie dreaptă din 10 în 10 metri,
perpendicular pe direcţia vântului.
- irigarea prin brazde sau prin aspersiune care trebuie să înceapă în momentul când
temperatura aerului la 10 m deasupra solului scade la 0°C.
Protecţia pomilor împotriva rozătoarelor. Trunchiul pomilor tineri şi baza
ramurilor, dacă sunt prea jos se învelesc în tulpini de floarea-soarelui, stuf, coceni
desfrunziţi, înainte de căderea zăpezii. Rezultate satisfăcătoare se obţin şi prin
învelirea cu hârtie mai groasă, asemănătoare sacilor de hârtie, dar în unele cazuri aceasta
poate fi ruptă de iepuri, care produc pagube. Plantaţiile de garduri pomicole şi pomii
pitici se împrejmuiesc cu plasă de sârmă înaltă de cel puţin 1,5 m. În tot cursul iernii se
controlează plantaţia şi gardul, pentru a lua măsuri la timp. Când stratul de zăpadă este
gros se impune îndepărtarea zăpezii din jurul pomilor sau din jurul gardului, încât iepurii să
nu poată ajunge la coroană sau să pătrundă în plantaţie.
În vecinătatea apelor, în special, şobolanii rod complet rădăcinile şi distrug pomii.
Combaterea acestora este grea întrucât găurile sunt la adâncimi mari, 0,6-0,8 m. Singurele
măsuri eficiente sunt: prăfuirea ieşirilor şi a galeriilor superficiale cu Endrin sau Aldrin
(atenţie – sunt foarte otrăvitoare); momeli otrăvitoare cu pastă fosforată sau Warfarina
(ambele sunt otrăvitoare).
Protecţia pomilor împotriva grindinii. În pomicultura modernă, grindina se poate
combate radical cu instalaţii speciale, folosind rachete antigrindină care sparg norii. Este
vorba de un sistem mai complex de amplasare a aruncătoarelor de rachete, care incumba
investiţii, precum şi a instalaţiei de radar meteorologic, ce permite depistarea norilor cu
grindină şi avertizarea pomicultorilor. Se folosesc, de asemenea, cu succes plase
antigrindină, confecţionate din fibre foarte fine de material plastic.
Protecţia trunchiurilor pomilor împotriva scoarţei la sfârşitul iernii. Cauzate de
încălzirea puternică a scoarţei pe partea de sud, sud-vest, sub acţiunea razelor solare şi
răcirea bruscă din cursul nopţii, arsurile scoarţei pot fi prevenite prin văruirea
trunchiurilor sau stropirea integrală a pomilor cu var. Acesta se prepară din 10-15 kg var
la 100 litri apă, plus
100-200 g pastă de faină fermentată timp de 3-4 zile; înainte de stropire soluţia se strecoară
prin sită.
Lucrările de întreţinere specifice la viţa de vie până la intrarea pe rod durează
3-5 ani, în funcţie de sistemele de cultură. De regulă, sistemele de tăiere scurtă şi
conducere joasă necesită 3 ani până la formarea definitivă a butucilor; tăierile înalte
necesită 4-5 ani, până se dă forma definitivă butucului şi se pune pe rod plin. Printre
lucrările de întreţinere în
primii ani se pot enumera: copcitul, completarea golurilor, întreţinerea terenurilor
amenajate, punerea rapidă pe rod, instalarea spalierului.
Copcitul este operaţia de îndepărtare a rădăcinilor adventive, numite de „rouă”
care dau din altoi şi a lăstarilor care dau din portaltoi, pentru a se îndepărta pericolul de
despărţire a altoiului de portaltoi.
Copcitul se face obligatoriu de două ori în primul an şi o dată în anii următori,
până dispar complet tendinţele de înrădăcinare a altoiului, care se manifestă prin
emiterea rădăcinilor din scaunul butucului. După o vârstă de 5-6 ani, din lemnul
îmbătrânit, emiterea rădăcinilor se face mult mai greu.
Completarea golurilor se face chiar din primul an de plantare, cu viţe de la
ghivece. Viţele în proporţie de 5% se cultivă separat ca rezervă, plantându-se în biloane la
ghivece, ele fiind din acelaşi lot. Pe parcursul verii, prin iunie-iulie, ghivecele se scot
din bilon şi se transportă la locul unde apar goluri, unde se plantează ca oricare floare de
la ghiveci. La plantare viţele trebuie să fie udate cu 10 litri apă. În anii următori golurile se
completează obligatoriu cu viţe de la ghivece sau viţe de pepinieră, primăvara, înainte de a
porni vegetaţia.
Întreţinerea terenurilor amenajate se face prin stingerea şi oprirea eroziunii.
Pentru a nu se forma ogoare mari - care sunt văi sau şuvoaie formate din apa pluvială ce
se scurge pe terenurile în pantă în general acolo unde lipseşte vegetaţia - se construiesc
garduri care se mai numesc şi clonaje, din ramuri de copaci sau se iau măsuri pentru
evacuarea apelor pluviale prin canale betonate şi căderi în trepte.
Punerea rapidă pe rod este de dorit întrucât prezintă interes economic imediat.
Pentru a pune o plantaţie tânără pe rod încă din anul al doilea se impun unele condiţii
obligatorii de la început: viţa se fasonează lung, coarda la 15-20 cm, iar rădăcina la 10-15
ochi; la plantare viţa se fertilizează puternic cu 3-4 kg mraniţă sau compost la groapă şi se
udă, coarda se apleacă fiind legată în poziţie orizontală sau în semicerc şi se acoperă cu
pământ. Întreaga plantaţie se fertilizează cu 40-60 tone de gunoi de grajd la hectar.
Vara se prăseşte de 5-6 ori, iar toamna se instalează parazăpezi. În al doilea an se
lasă câte o verigă de rod cu 6-8 ochi coardă şi 1-2 ochi cepul. În acest sistem se poate
asigura un rod de 1000-2000 kg/ha struguri începând chiar din anul al doilea.
Instalarea spalierului se poate face cu stâlpi din lemn, de beton armat, care este şi
mai durabil. Susţinerea viţei de vie se face pe sârmă întinsă pe stâlpi de beton. Sârma
poate fi de 2,2 mm, 2,5 mm şi 2,8 mm. Dintre aceste sârme, cea de 2,8 mm se foloseşte la
bază pe care se ceruiesc coardele. Sârma a doua de care se leagă lăstarii poate fi de 2,5 mm.
Când cercuitul coardelor se face etajat, sârma a doua trebuie să fie de 2,2 mm, aceasta
servind pentru susţinerea vârfurilor de lăstari. În toate aceste sisteme mai complicate, este
util a se folosi numai sârma de 2,8 mm si 2,5 mm.
Instalarea spalierului se face obligatoriu în perioada de repaus, toamna, iarna
sau primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie. Când spalierul se instalează în perioada
activă de vegetaţie, se pot produce ruperi de lăstari cu mari pagube.
Distanţele dintre stâlpi se stabilesc în funcţie de sistemul de cultură
al viţei de vie.

CAPITOLUL 6

RECOLTAREA, DEPOZITAREA, CONSERVAREA ŞI VALORIFICAREA

CULTURILOR DE CAMP SI FURAJELOR

Recoltarea este operaţiunea de strângere a producţiei obţinută de la plantele de

cultură şi constă în detaşarea plantelor de sol, ori a legumelor, fructelor sau altor organe
comestibile de corpul plantelor, iar recolta este produsul muncii şi inteligenţei omului şi
rodul pământului.
Cuvântul generic de recoltare pentru fiecare grup de plante un nume special, dar toate
sunt sinonime cu recoltatul, astfel: secerat pentru cerealele păioase, cosit pentru plantele
de nutreţ, cules pentru legume, fructe, struguri, scos pentru cartofi, smuls pentru in,
cânepă etc.
După scopul la care trebuie să corespundă, recoltatul se face la stadiile de
vegetaţie – coacere, cele mai potrivite acestui scop. Astfel, cerealele, oleaginoasele şi
leguminoasele boabe se recoltează la coacere în pârgă, tuberculii de cartofi când sunt
complet formaţi, sfecla pentru zahăr când s-au uscat frunzele inferioare, frunzele de tutun se
recoltează treptat odată cu mutarea lor, plantele pentru fân se recoltează când sunt în floare.
Pe locurile semicere, recoltarea se face în faza de coacere deplină, când umiditatea
seminţelor este scăzută. Recoltarea mai timpurie poate atinge după sine încingerea
seminţelor în timpul păstrării şi deci pierderea capacităţii germinative. Loturile semicere se
recoltează separat pe soiuri, luându-se toate măsurile pentru evitarea impurificării
mecanice.
La cereale şi plantele tehnice operaţiile de primire a produselor agricole la bazele de
recepţionare şi silozuri au un caracter sezonier, desfăşurându-se cu intensitate maximă
în perioadele care coincid cu strângerea recoltei. Din acest punct de vedere, în cursul
anului se deosebesc două perioade de primire a produselor, denumite campanii de
recepţionare. În campania de vară, care corespunde recoltării cerealelor păioase, se
recepţionează: grâul, secara, orzul, orzoaica, ovatul, mazărea, fasolea, inul etc. Aceasta
 durează 15-30 de zile. În campania de toamna se recepţionează floarea-soarelui, soia,
porumbul, ricinul, orezul etc. Din cauza eşalonării coacerii şi recoltării diferitelor produse,
campania de toamna durează de regulă 30-40 de zile.
În scopul desfăşurării în bune condiţii a campaniei de recepţionare se iau următoarele
măsuri:
întocmirea programului de recepţionare;
asigurarea şi pregătirea spaţiului pentru depozitarea produselor;
pregătirea utilajelor şi instalaţiilor pentru recepţionarea şi depozitarea produselor;
organizarea recepţionării produselor care constă în funcţionarea laboratoarelor şi
punctelor sezoniere de efectuare a analizelor, stabilirea fluxului de circulaţie a
vehiculelor în incinta bazei sau silozului, elaborarea programului de compartimentare a
produselor pe calităţi, instruirea lucrătorilor şi asigurarea necesarului de materiale,
carburanţi, lubrifianţi şi ambalaje necesare;
efectuarea recepţionării calitative a produselor.
La recepţionarea produselor agricole, depozitarea fiecărei specii se face separat,
luându-se măsuri pentru evitarea amestecului mecanic intre produse. În cadrul speciei se
face compartimentarea produselor, care constă în repartizarea loturilor de seminţe în
depozite, după anumite criterii calitative, din care amintim: felul produsului,
umiditate, corpuri străine, masa hectolitrică, starea sanitară, tipul depozitului etc., de
asemenea compartimentarea se face şi în funcţie de destinaţia produsului, la sămânţă sau
consum.
Produsele de sămânţă, recepţionate cu act de recunoaştere în câmp, se depozitează
pe specii, soiuri, loturi de aceeaşi provenienţă, având la bază aceleaşi acte de recunoaştere
şi caracteristici calitative asemănătoare.
Produsele de consum se compartimentează pe destinaţii, consum alimentar,
furajer, industrial, export etc., în funcţie de caracteristicile calitative ale fiecărui lot şi de
condiţiile tehnice de livrare la fiecare destinatar.
În procesul de manipulare, transport, curăţire, sortare, aerare, dezinfectare, uscare,
conservare şi în general în toate operaţiile tehnice care se efectuează de la recoltare şi
până la consumarea seminţelor în diferite
scopuri, însămânţări, industrie, hrană etc., cunoaşterea însuşirilor fizice ale masei de
seminţe prezintă interes deosebit.
Însuşirile fizice mai importante ale seminţelor sunt:
- capacitatea de curgere, care este însuşirea seminţelor şi a masei de boabe de a se
deplasa pe un plan înclinat, formând o pantă naturală cu un anumit unghi faţă de orizontală;
- autosortarea, care este însuşirea masei de seminţe în mişcare, de a se aşeza în
straturi, în funcţie de mărimea, forma şi greutatea specifică a componentelor;
- densitatea, care este volumul ocupat de masa lotului de seminţe fără spaţiul
intergranular care reprezintă totalitatea spaţiilor de are dintre seminţele unui lot, ambele se
exprimă în procente;
- sorbţia sau sorbţiunea, proprietatea pe care o au seminţele, datorită
structurii coloidale, capilar poroase, de a absorbi apa sau gaze din mediul înconjurător;
- higroscopicitatea, proprietatea seminţelor de a absorbi umiditatea din aerul umed şi
de o ceda mediului înconjurător, mai uscat;
- termoconductibilitatea, posibilitatea trecerii căldurii de la o masă de boabe la alta ca
rezultat al diferenţei de temperatură dintre ele.
În general, bazele de recepţionare sunt dotate cu următoarele:
- laboratoarele pentru analiza produselor agricole;
- poduri basculă rutiere;
- construcţii pentru depozitarea cerealelor;
- platforme din beton descoperite, arioaie, patule, şoproane, magazii, silozuri etc.;
- staţii de uscare fixe sau mobile;
- drumuri şi platforme;
- linii de cale ferată;
- rezervoare şi instalaţii pentru stingerea incendiilor;
- ateliere mecanice pentru întreţinerea utilajelor;
- pavilion administrativ;
- dormitoare pentru muncitorii sezonieri;
- locuinţe pentru personalul permanent.
Produsele care se predau la bazele de recepţie şi silozuri provin în majoritatea
cazurilor direct din lan şi conţin în amestec diferite corpuri străine formate din impurităţi
minerale, resturi organice, seminţe de buruieni, alte plante de cultură, seminţe diferite ale
produsului de bază, insecte etc. Prezenţa acestor elemente în masa de boabe exercită o
influenţă negativă, asupra conservării produselor, diminuează valoarea tehnico- alimentară
şi însuşirile germinative ale seminţelor.
Pentru îmbunătăţirea purităţii produselor şi realizarea unor loturi omogene din punct
de vedere al uniformităţii seminţelor se face curăţirea şi sortarea masei produsului.
Curăţirea reprezintă ansamblul de operaţii care se efectuează pentru eliminarea impurităţilor
din masa produselor, iar sortarea are ca scop separarea seminţelor culturilor de bază pe
categorii de dimensiuni, formă şi culoare.
Conservarea produselor agricole reprezintă complexul de măsuri care se aplică
pentru împiedicarea proceselor vitale ale seminţelor, menţinerea acestora timp
îndelungat în stare latentă şi reducerea pierderilor fiziologice şi mecanice în timpul
păstrării masei de produse. Factorii cei mai importanţi care influenţează conservarea
seminţelor sunt: umiditatea şi temperatura produselor, precum şi accesul aerului în
masa de boabe.
În funcţie de modul cum sunt dirijaţi aceşti factori au fost elaborate următoarele
sisteme de conservare:
- conservarea produselor în stare uscată;
- conservarea produselor la temperaturi scăzute;
- conservarea produselor prin deshidrorefrigerare;
- conservarea produselor prin introducerea în masa seminţelor a aerului
atmosferic sub presiune (ventilare activă);
- autoconservarea produselor (conservarea anaerobă);
- conservarea produselor prin tratare cu substanţe chimice;
- conservarea produselor prin radiaţii.
Fructele şi legumele se recoltează în mod frecvent la diferite grade de maturitate,
care din punct de vedere al utilizării produselor se pot defini astfel:
a. maturitatea de consum reprezintă momentul când fructele şi legumele au realizat
proprietăţile caracteristice speciei şi soiului cu privire la mărime, culoare, tărie, gust, etc.,
însuşiri care permit folosirea imediată a acestora;
b. maturitatea de recoltare este specifică mai ales pentru produsele care nu se pot
consuma imediat după cules ci numai după o anumită perioadă de timp, în care au loc
o serie de transformări şi care scot în evidenţă adevăratele însuşiri organoleptice ale
acestora;
c. maturitatea tehnică este marcată de existenţa însuşirilor cerute de unele operaţii
tehnologice prin procesul de valorificare, aşa cum este transportul pe distanţe mari,
păstrarea în stare proaspătă, prelucrarea pe cale industrială etc.;
d. maturitate comercială este o noţiune la bază căreia stă
capacitatea de vandabilitate a produselor.
Indicii cei mai folosiţi la stabilirea momentului de recoltare:
 - mărimea prezintă importanţa dacă se ţine seama de factorii care o influenţează:
soi, condiţii de climă şi sol, producţia pe pom şi unităţi de
suprafaţă etc. Se utilizează mai ales în cazul unor legume, fasole verde, spanac, castraveţi,
fiind apreciată vizual;
- culoarea de fond constituie un criteriu important pentru stabilirea
momentului de recoltare la o serie de fructe şi legume la care modificările ei în timpul
maturii să fie uşor apreciate, de exemplu la piersici, mere, pere, prune, tomate. Viteza de
schimbare a culorii şi nuanţele lor sunt specifice fiecărui soi;
- fermitatea pulpei; acest criteriu indică, cu suficientă precizie, momentul
recoltării în cazul speciilor la care înmuierea pulpei, determinată în principal de
hidroizolarea substanţelor pectice, se face într-un timp relativ scurt, la caise, piersici,
diferite soiuri de pere;
- numărul de zile de la înflorirea deplină, în cazul fructelor, sau de la semănat sau
plantat, în cazul legumelor, până la recoltare este o însuşire de soi, caracteristică pentru
aceleaşi condiţii climatice şi tehnologice;
- suma gradelor de temperatură de la înflorirea deplină până la recoltare reprezintă,
în cazul fructelor, un indiciu pentru precizarea momentului de recoltare, întrucât ţine seama
de influenţa condiţiilor de temperatură asupra creşterii şi maturării;
- prezenţa amidonului în pulpa fructului este un indiciu specific pentru seminţoase
(mere, pere), fiind în acelaşi timp destul de apreciat în livadă. În acest caz se ţine seama de
faptul că în timpul maturării amidonul se hidrolizează în zahăr solubil, proces care
începe din centrul fructului către exteriorul lui;
- uşurinţa detaşării fructelor de pe ramură constituie un criteriu orientativ numai în
cazul unor soiuri de mere, pere, prune,etc., întrucât fructele încep să cadă înainte de
recoltare;
- mărimea sau culoarea seminţelor este un indiciu de care se ţine cont la recoltare
în cazul unor specii de legume: vinete, castraveţi, fasole verde, dovlecei în floare etc.;
- conţinutul în diferite elemente chimice constituie un indiciu pentru stabilirea
momentului de recoltare, care se foloseşte în special la strugurii de masă;
- intensitatea respiratorie, fiind cel mai bun indicator al proceselor fiziologice şi
biochimice care se petrec în fructe şi legume, constituie şi un criteriu valoros în stabilirea
momentului de recoltare;
Metodele de lucru care se aplică în vederea recoltării diferă în funcţie de felul
produsului şi destinaţia acestuia, dotarea unităţilor cu utilajele necesare. În principal, se
disting următoarele procedee de lucru:
- recoltarea manuală, când toate operaţiile din cadrul procesului de recoltare se face
manual;
- recoltarea parţial mecanizată, când anumite operaţii ajutătoare se fac cu utilaje sau
maşini;
- recoltarea mecanizată, când toate operaţiile care afectează
recoltarea se fac cu ajutorul maşinilor.
Pentru aprovizionarea consumatorilor cu fructe şi legume proaspete, se
efectuează transportul unui volum uriaş de produse horticole ca urmare a faptului ca
zonele de producţie sunt situate la anumite distanţe de zonele de consum. În general, se
urmăreşte ca în timpul transportului, produsele horticole să ajungă la destinaţie într-un timp
scurt, fără cheltuieli mari, cu pierderi în greutate şi deprecieri calitative reduse. Pentru
realizarea acestui obiectiv este necesar ca:
- recoltarea produselor horticole să se facă la momentul optim, astfel ca
fermitatea structotexturală să asigure acestora o rezistenţă bună la transport;
- produsele horticole să fie ambalate în lădiţe corespunzătoare în funcţie de gradul
de sensibilitate al fiecărei specii şi soi;
- încărcarea se face cu atenţie, iar stivuirea ambalajelor în mijlocul de transport să
asigure stabilitatea lor şi o bună circulaţie a aerului;
- mijlocul de transport să asigure condiţii optime de temperatură şi
umiditate relativă în funcţie de cerinţele produsului respectiv;
- viteza de deplasare a vehiculului să se modifice în funcţie de starea tehnică a
drumurilor şi gradul de perisabilitate al produselor
Condiţionarea fructelor şi legumelor. În procesul de valorificare a fructelor şi
legumelor condiţionarea constituie o verigă importantă întrucât ea reprezintă o succesiune
de operaţii pentru pregătirea produselor în funcţie de destinaţia lor, consum în stare
proaspătă, export, păstrare, astfel încât să corespundă normelor de calitate în vigoare.
Condiţionarea fructelor şi legumelor constă în special din sortarea şi calibrarea lor.
În multe cazuri însă în afară de acestea este necesar să se execute şi alte operaţii, cum sunt:
curăţirea, spălarea, perierea, tratamente chimice post recoltă.
Pentru protejarea produselor în timpul operaţiilor de manipulare, depozitare şi
transport, pentru a uşura efectuarea acestor operaţii, precum şi pentru o prezentare
 atrăgătoare a fructelor şi legumelor, se face ambalarea lor. Aceasta influenţează în mare
măsură menţinerea calităţii produselor pe tot circuitul de valorificare şi este obligatorie
pentru majoritatea fructelor şi legumelor. În anumite situaţii, unele produse ca: pepenii
verzi, varză, cartofi, ceapă, rădăcinoase, se pot manipula, depozita şi livra şi în vrac, fără a
se ambala.
Menţinerea valorii calitative a fructelor şi legumelor de la recoltare şi până
la consum este legată de natura biologică a produselor şi de condiţiile în care acestea sunt
păstrate. De aceşti factori se ţine seama atât la alegerea metodelor de păstrare care să fie
aplicate, cât şi la construcţia spaţiilor de depozitare.
Principalele operaţii care alcătuiesc fluxul tehnologic al păstrării sunt:
- pregătirea spaţiilor de păstrare;
- introducerea produselor în depozit;
- dirijarea condiţiilor de păstrare;
- verificările în timpul păstrării;
- momentul sistării păstrării produselor;
- pregătirea produselor în vederea comercializării.
De o importanţă crucială în asigurarea competitivităţii producţiei vegetale româneşti în
contextul integrării europene şi al globalizării este asigurarea unei calităţi superioare a
producţiei.
Pentru aceasta trebuie să se acorde o atenţie deosebită mai multor factori şi anume:
1. Încurajarea cultivării de soiuri sau hibrizi cu potenţial genetic
ridicat pentru calitate.

2. Asigurarea unei nutriţii corespunzătoare a plantelor prin valorificarea fertilităţii

naturale a solurilor şi amplasarea în rotaţie după premergătoare favorabile, precum şi printr-
o fertilizare echilibrată.
3. Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor care pot avea efecte nefavorabile
asupra calităţii, îndeosebi prin aşa - numitele tehnologii ecologice sau raţionale.
4. Organizarea gradării producţiei pe clase calitative şi preluării şi depozitarii
acesteia în funcţie de calitate.
5. Controlul calităţii pe toată filiera tehnologică a produsului.
6. Asigurarea de preţuri stimulatorii în funcţie de calitate.
Viitorul pune în faţa agriculturii noi provocări la care specialiştii vor trebui să
dea răspunsuri. Una din problemele majore este aceea ca eficienţa economică şi
calitatea producţiei vor trebui asigurate în condiţiile cerinţelor pentru o reducere continuă a
intrărilor de energie, îngrăşăminte, pesticide şi altele. Iar a doua problemă este perspectiva
schimbărilor climatice, care afectează şi vor afecta ţara noastră, modificând mediul în
care se desfăşoară producţia agricolă.
La ambele probleme, învăţământul superior, cercetarea ştiinţifică şi specialiştii din
producţia agricolă trebuie să aducă răspunsuri specifice agriculturii României pentru ca
aceasta să fie competitivă pe marea piaţă a produselor agroalimentare din lume.
 Recoltarea
Se face mecanizat, fără pierderi, în condiţii optime, în maximum 6- 8 zile bune de lucru.
Pe loturile semicere, recoltarea se face în faza de coacere deplină când umiditatea boabelor
scade la 14%. Recoltarea mai timpurie poate atrage după sine încingerea seminţelor în timpul
păstrării, şi deci pierderea capacităţii germinative.
Folosirea combinei în recoltarea grâului cere îndeplinirea următoarelor condiţii: lanul să fie
în faza de coacere deplină; cultura să fie cât mai puţin îmburuienata; plantele să nu fie căzute;
terenul să fie plan,neaccidentat; vremea să fie caldă şi însorită; recoltatul să se termine în timp cât
mai scurt.
Ţinând cont de faptul că umiditatea boabelor şi paielor variază în cursul unei zile, este
necesara reglarea corespunzătoare a combinei pe tot parcursul zilei.
Paiele de grâu se balotează cu maşini speciale de presat. Această operaţie trebuie
realizată în cel mai scurt timp după recoltare, pentru eliberarea terenului în vederea efectuării
arăturilor de vară.

Producerea de sămânţă
Tehnologia producerii de sămânţă la grâu este asemănătoare cu cea de la cultura pentru
consum, cu următoarele particularităţi:
1. Izolarea. Pentru evitarea impurificărilor biologice sau a amestecurilor mecanice este
obligatorie asigurarea unor spaţii de izolare.
Loturile semicere se izolează la minimum 4 m între categoriile biologice ale aceluiaşi soi, sau între
diferite soiuri de grâu comun, cât şi între acestea şi alte specii de cereale păioase, cu excepţia
grâului durum, faţă de care distanţa de izolare trebuie să fie de minimum 100 m.
2. Rotaţia. În vederea evitării impurificărilor, a răspândirii bolilor şi dăunătorilor specifici
grâul pentru sămânţă trebuie să nu revină după el însuşi, sau alte cereale păioase la un interval mai
scurt de doi ani.
3. Semănatul. Pentru evitarea distrugerii plantelor prin trecerile repetate cu mijloacele
mecanice în cursul perioadei de vegetaţie se recomandă ca semănatul pentru sămânţa de Prebaza 1,
Prebaza 2 şi Baza să se efectueze în benzi late de cca. 30-35 cm. Loturile pentru producerea
seminţelor Certificată 1 şi Certificată 2 trebuie semănate în aşa fel încât să se realizeze culoare pe
urmele pneurilor tractorului în funcţie de lăţimea de lucru a agregatului folosit.
4. Purificarea biologică. Lucrarea constă în eliminarea din lotul semicer, cultivat cu un
anumit soi, a plantelor din alte soiuri, precum şi a altor plante din specii de cereale păioase şi se
face în două faze: prima imediat după înspicare, iar cea de a doua la intrarea lanului în faza
 Floarea – soarelui
Helianthus annuus. (Planşa 6)
Plantele premergătoare
a. Foarte bune: cerealele păioase.
b. Bune: porumb.
c. Medii: sfecla de zahăr şi lucernă.
d. Contraindicaţii: monocultura de floarea-soarelui, soia, fasolea, rapiţă, porumbul tratat
cu erbicide triazinice.

Poate reveni şi pe acelaşi loc după minimum 6 ani.

Lucrările solului
a. Arătura se efectuează cu pluguri echipate cu scormonitori.
Epoca:
- vara: în sud, până la 15 august; în nord, până la 30 august;
- toamna: în toate zonele, până la 10 noiembrie
Adâncimea:
- vara: pe soluri uşoare, 20-25 cm; pe soluri mijlocii şi grele, 20-30 cm;
- toamna pe soluri uşoare, 20-25 cm; pe soluri grele şi mijlocii, 25-30 cm;
După recoltarea plantei premergătoare se execută o discuire.
b. Pregătirea patului germinativ.
Momentul executării: imediat înainte de semănat. Adâncimea de lucru: la
adâncimea de semănat, plus 1-2 cm.

Stabilirea densităţii plantelor

a. Numărul de boabe germinabile la metru pătrat: 5-7.
b. Numărul de boabe germinabile la metru linear: 4-5.
c. Distanţa între boabe pe rând: 25-30 cm.
d. Valoarea culturala a seminţei:
- puritatea: minimum 98%;
- germinaţia: minimum 85%
e. Greutatea a 1000 de boabe: 50-80 g.
f. Cantitatea de sămânţă la hectar (C). Metoda de calcul:

nr. boabe g erm. / m 2 gr. a 1000 de boabe ( g )

C (kg / ha)   100
 Rapiţa pentru ulei

Plantele premergătoare
a. Foarte bună: cerealele păioase.
b. Bune: plantele furajere
c. Contraindicaţii: monocultură, floarea-soarelui, soia, fasolea, tutunul.
Lucrările solului
Imediat după recoltarea plantei premergătoare se execută o discuire.
Arătura se efectuează cu pluguri echipate cu scormonitori pe ogoare de vară la 20-25 cm,
până la 15 august
Pregătirea patului germinativ.
Momentul executării: după executarea arăturii şi imediat înainte de semănat.
Adâncimea de lucru: la adâncimea de semănat, plus 1-2cm.
Stabilirea densităţii plantelor
a. Numărul de seminţe germinabile la metru pătrat: 100-150.
b. Numărul de seminţe germinabile la metru linear: 12-20.
c. Distanţa între seminţe pe rând: 5-8 cm.
d. Valoarea culturală a seminţei:
- puritatea : minimum 97%;
- germinaţia: minimum 85%.
e. Greutatea a 1000 de seminţe: 3-5g.
f. Cantitatea de sămânţă la hectar (C).
g. Cantitatea: 8-10kg/ha.
h. Soiuri cultivate: Triumf, Madora, Valesca, Bolero, Colvert, Cyclone, Star, Wotan, Amor,
Astra, Bristol, Capitol, Contact, Dexter, Dolomit, Heros, Orlando, Praska, Rafina.
Semănatul
a. Epoca:
- în sud, 5-15 septembrie;
- în celelalte zone de cultură, 1-10 septembrie b. Adâncimea: 2 - 4cm.
c. Distanţa între rânduri: 12,5 şi 25 cm.

Întreţinerea culturilor
a. Asigurarea necesarului de elemente nutritive
Se realizează în funcţie de producţia planificată şi conţinutul
solului în elemente nutritive: 80-180 kg/ha N; 50-80 kg/ha P2O5; 60-80 kg/ha K2O.
 Soia

Plantele premergătoare
a. Foarte bune: cerealele păioase.
b. Bune: porumbul, sfecla de zahăr.
c. Medii: inul, cartoful, ricinul, rapiţă.
d. Contraindicaţii: floarea-soarelui, leguminoasele, rapiţă.
Lucrările solului
a. Arătura se execută cu pluguri echipate cu scormonitori.
Epoca:
- vara: în sud, până la 15 august; în nord, până la 30 august;
- toamna: până la 15 noiembrie
Adâncimea:
- pe soluri grele şi mijlocii, 25-30 cm;
- pe soluri uşoare, 20-25 cm.
Arăturile de vară sau de toamnă se lucrează apoi cu discul + grapa+ lama de nivelare.
b. Pregătirea patului germinativ
Momentul executării: imediat înaintea semănatului
Adâncimea de lucru: 6-8 cm la prima lucrare şi 4-6 cm la a doua lucrare.
Stabilirea densităţii plantelor
a. Numărul de boabe germinabile la metru pătrat:
- în cultură irigată, 50-55;
- în cultură neirigată, 45-50;
b. Numărul de boabe la metru linear şi distanţa între boabe pe rând, în funcţie de distanţa
între rânduri şi densitatea plantelor, sunt prezentate în tabel.
Numărul de boabe germinabile la metru pătrat linear
Distanţa Nr. Distanţa Nr. de Distanţa Nr. Distanţa

între boabe între boabe la între boabe între

rânduri la boabe, metru boabe, la boabe,

cm metru cm linear cm metru cm

12,5 linear
5,6 17,9 6,3 15,9 linear
6,9 14,5
25 11,3 8,8 12,5 8,0 11,0 9,1
50 22,5 4,4 25,0 4,0 27,5 3,6
2x30x70 21,3 4,7 23,7 4,2 26,1 3,8

c. Valoarea culturală a seminţei:

 Plantele premergătoare
a. Foarte bune: cerealele păioase.
b. Bune: porumbul, sfecla de zahăr, cartofii.
c. Medii: inul, sorgul, ricinul, rapiţă.
d. Contraindicaţii: floarea-soarelui, leguminoasele, porumbul erbicidat cu erbicide pe
baza de triazine, solurile compacte, cu stagnări de apă.
Lucrările solului
a. Arătura se execută cu pluguri echipate cu scormonitori. Epoca:
- vara: în sud, până la 15 august; în nord, până la 30 august;
- toamna: până la 15 noiembrie
Adâncimea:
- pe soluri grele şi mijlocii, 25-30 cm;
- pe soluri uşoare, 20-25 cm.
Arăturile de vară sau de toamnă se lucrează apoi cu discul + grapa + lama de nivelare.

b. Pregătirea patului germinativ

Momentul executării: imediat înaintea semănatului
Adâncimea de lucru: 6-8 cm la prima lucrare şi 4-6 cm la a doua lucrare.
Stabilirea densităţii plantelor
a. Numărul de boabe germinabile la metru pătrat:
- în cultura irigată, 50-55;
- în cultura neirigată, 45-50;
Numărul de boabe la metru linear şi distanţa între boabe pe rând, în funcţie de distanţa între
rânduri şi densitatea plantelor, sunt prezentate în tabel
Distanţa între rânduri Numărul de Distanţa între
boabe boabe
Benzi de câte 8 rânduri
germinabile la pe rând,
La 45 cm:
metru linear cm
- neirigat 22- 4,5-
La 50 cm:
- irigat 25 4,0
- neirigat 20- 5,0-
28- 3,6-
- irigat 23 4,4
31 3,2
b. Valoarea culturală a seminţei:
25- 4,0-
- puritatea: minimum 97%
28 3,6
- germinaţia: minimum 80%
 e. Soiuri cultivate: Ami, Ardeleana, Avans, Aversa, Ceali de
Dobrogea, Emiliana, Diva, Vera, Star, Bianca.
Semănatul

Epoca: semănatul începe când se realizează temperatura de 8-90C

în sol, la adâncimea de semănat; data terminării semănatului: 30 aprilie în zonele sudice, 10
mai în zonele colinare şi nordice.
Adâncimea: 5-6 cm in cultura neirigată şi 3-4 cm în cultura irigată. Distanţa între rânduri:
- în benzi de câte trei rânduri la 45 cm, cu intervale de 60-70 cm între benzi ( 80 cm
între benzi la irigarea prin brazde);
- în rânduri echidistante, la 50 cm între rânduri.
Întreţinerea culturilor
Asigurarea necesarului de elemente nutritive
Îngrăşămintele organice sunt recomandate a se aplica la cultura premergătoare şi nu direct
culturii de fasole.
Îngrăşămintele cu fosfor se recomandă a fi aplicate prin împrăştiere
şi încorporate în sol sub arătură, iar cele complexe aplicate primăvara şi încorporate prin lucrările
de pregătire a patului germinativ. Doza de fosfor (DP) trebuie stabilită în funcţie de producţia de
boabe dorita (RP t/ha), consumul specific (20 kg P2O5) şi cantitatea de fosfor (PG = 1 kg P2O5/t
gunoi) adusă în sol cu gunoiul de grajd (DG t/ha), după următoarea formulă:
DP = 20 x RP – DG x PG
Pe solurile slab aprovizionate cu fosfor, doza rezultată din calcul trebuie majorată cu 20-30
kg P2O5/ha.
Îngrăşămintele cu potasiu în doză de 40-60kg K2O/ha se aplică odată cu cele fosfatice.
Dacă se tratează seminţele cu Nitragin, îngrăşămintele cu azot nu se aplică înainte de
semănat. Ele trebuie aplicate în timpul vegetaţiei înainte de înflorit o dată cu praşila mecanică, în
doză de 30-50 kg N /ha, în funcţie de intensitatea procesului de simbioză, care se verifică la 20-25
de zile după răsăritul plantelor. Dacă nu s-a efectuat bacterizarea seminţelor, baza de îngrăşăminte
cu azot se majorează la 60-80 kg N/ha.
Pentru îmbunătăţirea nutriţiei cu azot, este recomandată inocularea seminţelor în ziua
semănatului cu biopreparatul Nitragin, produs pe baza unor tulpini bacteriene selecţionate de
Rhizobium phaseoli, specifice pentru fasole. Pentru sămânţa necesară unui hectar se utilizează 4
doze de Nitragin. Inocularea bacteriană contribuie la realizarea unor sporuri semnificative de
recoltă şi reduce necesarul de îngrăşăminte chimice cu azot.
 b. Combaterea integrată a buruienilor
Combaterea integrată a buruienilor cu ajutorul unor erbicide adecvate, aplicate în doze
nepoluante, la care se adaugă lucrări mecanice şi manuale, urmăreşte realizarea unei stări de
întreţinere a culturii de înalt nivel calitativ care este strict necesară, având în vedere creşterea lentă
a plantelor de fasole în primele faze după răsărire şi sensibilitatea deosebită la îmburuienare în
aceste faze. Producţia de boabe obţinută, este, ca urmare, în relaţie directă cu starea de întreţinere a
culturii.

Tratamentele cu erbicide sunt asemănătoare cu cele prezentate pentru soia. În perioada de

vegetaţie, de cele mai multe ori, pentru fasole, este suficient un tratament. Suprafeţele tratate cu
erbicide trebuie să fie prăşite mecanic, pentru a combate buruienile perene şi cele anuale
rezistente. De regulă, două lucrări mecanice sunt suficiente.
Vetrele de buruieni rămase pe zona rândurilor vor fi combătute anual printr-o intervenţie de
corecţie, folosind pe cât posibil un volum redus de forţă de muncă.

c. Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor

Pentru prevenirea transmiterii prin sol şi resturi vegetale a unor patogeni ai culturii de
fasole (Fusarium spp, Rhizoctonia solani, Sclerotinia cslerotiorum, Colletotrichum
lindemuthianum), care în anumite condiţii de umiditate şi temperatură, pot reduce
semnificativ procentul de plante răsărite, se recomandă să se respecte cu stricteţe elementele
tehnologice: rotaţia, epoca de semănat, densitatea şi combaterea buruienilor.
Altă măsură eficientă de prevenire a transmiterii acestor patogeni este folosirea de seminţe
sănătoase, provenite din culturi neinfestate.
Ca tratament chimic pentru combaterea bolilor transmise prin sămânţă se recomandă
produsul Tiramet – 2kg/t sămânţă.
În scopul limitării pagubelor produse de antracnoza (Colletotrichum
lindemuthianum), se recomandă aplicarea a două tratamente în vegetaţie cu unul din
fungicidele: Benlate, Dithane M – 45, în cantitate de 2 kg/ha. Primul tratament trebuie aplicat după
răsărire, iar al doilea la înflorire. Aceste tratamente nu sunt necesare la soiuri de fasole pentru
boabe Star, care are rezistenţă genetică la bacterioze.
Cel mai periculos dăunător este gărgăriţa fasolei (Acanthscelides obtectus). Când dăunătorul
a fost semnalat, este obligatoriu tratarea întregii recolte obţinute imediat după treierat, prin gazarea
timp de 48 ore, în spaţii închise etanş, folosind Reidan 40 EC = 12,5 ml/t, sau pastile de Fumitox
10 PF sau Pestoxin în cantitate de 30g/t, în spaţii bine închise sau 50-60 g/t, când tratarea se face
 Evaluarea producţiei
La nivelul potenţialului biologic al soiurilor, în condiţii optime de tehnologie, elementele
de evaluare a producţiei sunt următoarele:
a. Numărul de boabe într-un gram: 2,2-6,9.
b. Greutatea a 1000 de boabe: 160-470 g.
c. Numărul mediu de boabe într-o păstaie: 2-7.
d. Numărul de păstăi pe plantă: 3-12.
e. Numărul de boabe pe plantă: 12-40.
f. Greutatea boabelor pe plantă: 4-8g.
g. Numărul de boabe însămânţate: 350-450 mii/ha.
h. Producţia calculată (P)

Recoltarea
Fasolea pentru consum se recoltează când 75% din păstăi sunt ajunse la maturitate, iar
boabele din partea superioară a plantelor sunt suficient de tari. Recoltarea culturii pentru
sămânţă se face aproape de maturitatea tuturor seminţelor.
Recoltarea mecanică se realizează în bune condiţii prin dislocarea plantelor, 2-4 cm sub nivelul
solului, folosind maşina de dislocat fasole MDF – 1,5. Aceasta este acţionată de tractorul L-445,
la care, în faţa roţilor, se montează separatoare de rânduri, pentru a se evita călcarea plantelor,
maşina recoltând câte 3 rânduri la o trecere. Plantele de fasole dislocate se adună în brazde
folosind grebla GO-3 sau grebla mecanică rotativă GMR- 4,5, urmând să se treiere cu combina
după uscarea uniformă şi completă a tuturor păstăilor.
Pe suprafeţe mici recoltarea se poate face manual, când se vor forma brazde din
plantele smulse de pe 8-10 rânduri alăturate, pentru a putea fi treierate, după uscare, în bune
condiţii cu combina din mers.
Treieratul se face din brazde, cu combinele, utilizând de preferinţă, la loturile semincere,
combina tractată MTF – 14, concepută special pentru fasole, la care spargerea boabelor este practic
total evitată. Tractarea se face cu tractoare de 65 CP. Când se foloseşte această combină trebuie
avut în vedere că lăţimea brazdelor să nu depăşească 1,40 m. Treieratul din brazde se poate face
şi cu combinele universale C- 12 sau C- 14. Pentru reducerea procentului de spărturi şi de pierderi
la aceste combine trebuie făcute următoarele adaptări şi reglaje:
echiparea cu aparat de treierat cu cuie şi cu postbătătorul prevăzut cu grătar adaptat
pentru batere suplimentară;
alegerea sitelor corespunzător mărimii boabelor;
 alegerea unui curent de aer cu debit mare, dirijat în jumătatea din faţă a sitelor;
scoaterea din circuit a grohăitorului;
reducerea la minimum a turaţiei tobei, iar la nevoie reducerea cuielor de pe grătar;
îmbrăcarea racleţilor transportatorilor centrali cu cauciuc şi reducerea numărului acestora
la jumătate;
adaptarea descărcării buncărului după sistemul ETF, cu tub scurt de scurgere directă.
Treieratul se face când plantele din brazde sunt uniform şi bine
uscate, iar umiditatea boabelor este de 15-17%. Reglajul fiecărei combine se va verifica şi corecta
de 2-3 ori pe zi, deoarece procentul de boabe sparte creşte pe măsură ce arşiţa se accentuează în
cursul zilei şi umiditatea boabelor scade. După treierat, umiditatea boabelor trebuie redusă sub
14%, pentru a asigura condiţii corespunzătoare de păstrare a lor.

Sfecla de zahar
 - Beta vulgaris
Plantele premergătoare
a. Foarte bune: cerealele de toamnă, cartoful.
b. Bune: porumbul.
c. Contraindicaţii: plantele de cultură care părăsesc terenul târziu
şi-l lasă plin de resturi vegetale, sfeclă de zahăr şi furajeră, cruciferele, ovăzul.
Lucrările solului
a. Dezmiriştirea: după recoltarea culturii premergătoare.
b. Arătura: la 30 cm, cu scormonitor + nivelare.
Ulterior se execută lucrări de întreţinere a arăturii prin discuiri şi grăpat.
c. Pregătirea patului germinativ:
- pe soluri uşoare: combinatorul format din grapa cu colţi rigizi + grapa elicoidală + tăvălug
inelar;
- pe soluri tasate: combinatorul format din vibrocultor + grapă
elicoidala + tăvălug inelar.
d. Momentul executării: imediat înainte de semănat. Adâncimea de lucru: 3-4 cm.
Stabilirea densităţii plantelor
a . Numărul de boabe germinabile la metru pătrat este prezent în tabel.
Irigat Neirigat
Modul de
Glomerule la Plante la Glomerule Plante la
recoltare
semănat recoltat la semănat recoltat
Mecanizat şi 18-20 8-10 20-22 7-9
semimecanizat
Manual 26-28 12-14 28-30 9-11
 b. Numărul de boabe germinabile la metru pătrat între boabe pe rând sunt date în
tabel.
Irigat Neirigat

Semănat Răsărit Semănat Răsărit

Modul de
recoltare Nr. Distanţa Distanţa Nr. Distanţa Distanţa
boabe cm cm boabe cm cm
la m la m
Mecanizată 8-9 12,5- 20-22 9-10 11,1- 22-27
linear linear
11,1 10,0
Semimecanizată 8-9 12,5- 18-20 9-10 11,1- 20-21
11,1 10,0
Manuală 10-11 7,5-8,5 19-21 11-12 8,5-9,0 21-23

c. Valoarea culturală a seminţei:

- puritatea: minimum 99%;
- germinaţia: minimum 75%. d. Greutatea a 1000 de
boabe:
- la sămânţă normală şlefuită monogermă: 14-24 g;
- la sămânţă normală şlefuită plurigermă: 22-32 g;
e. Cantitatea de sămânţă la hectar (C).
Cantitatea:
- sămânţă monogermă, 6kg/ha;
- sămânţă plurigermă, 8-9kg/ha. Soiuri cultivate:
- plurigerme: Braşov, Polirom, Romanesc 7, Bod A-2;
- monogerm: Brasov 519, Monorom, Alexa, Cleo, Alfa, Bartos Astro, Elan, Cyrano,
 Emma, Hilma, Kristall, Lydia, Marian, Orix, Campus, Danubia, Forum, Gisela, Herald,
Inger, Jamaica, Lena, Laser, Madison, Ovatio, Roma, Sonja, Bogdana, Centro, Cercos, Clipper,
Dana, Dora, Elba, Europa, Florentina, Gilamon, Gina, Helsinki, Inga, Ipolita, Janina, etc.

Semănatul

Epoca: când temperatura în sol, la adâncimea de semănat, a atins 4-50C, timp de 2-3 zile
consecutiv; se încheie în 2-3 zile de lucru.
Adâncimea:
- la sămânţă monogamă, 2-3 cm;
- la sămânţă plurigermă, 2-4 cm. Distanţa între rânduri:
- pentru recoltarea mecanizată: echidistant la 45 cm cu SPC – 12;
- pentru recoltarea semimecanizată şi manuală: 45-45-45-60-45-45-45-60-45-45-45cm
Întreţinerea culturii
a. Asigurarea necesarului de elemente nutritive
Fertilizarea cu gunoi de grajd este absolut obligatorie, aceasta asigurând, pe lângă o
parte din elementele nutritive necesare, şi îmbunătăţirea activităţii biologice din sol. De
aceea, nu se recomandă cultivarea sfeclei de zahăr pe terenuri negunoite direct sau cu cel puţin
1-2 ani în urmă.
Gunoiul de grajd bine fermentat se administrează în doză de 40-60 t/ha, după dezmiriştirea
terenului şi aplicarea îngrăşămintelor chimice cu fosfor şi potasiu şi se încorporează în sol, imediat
prin arătura de bază.
Doza optimă de îngrăşăminte chimice (kg/ha) este dată de tabelul următor:
Fertilitatea
Bună naturală a N
120-180 P2O5
70-110 K2
50-90
Medie şisolulu
slabă 140-200 80-125 60-120
O
i
Înaintea pregătirii patului germinativ, îngrăşămintele cu azot asigură o bună
aprovizionare nutrică şi stratul de semănat pentru tinerele plante.
Mobilitatea azotului pe profil face ca el să fie utilizat şi în faze mai târzii. Pot fi utilizate
îngrăşăminte simple cu azot – nitrocalcarul, azotatul de amoniu sau ureea. În condiţiile neaplicării
dozelor stabilite în toamnă, întreaga doză, sub forma de îngrăşăminte complexe, poate fi
administrată în această perioadă.
Fertilizarea la semănat sau starter este obligatorie pe toate tipurile de sol, impusă de
particularitatea biologică a plantei de a-şi dezvolta sistemul radicular slab în primele 60 zile
 de răsărire. Nu este recomandată utilizarea de uree ca îngrăşământ starter. Îngrăşământul
se aplică în bandă, cu 2-3 cm sub adâncimea seminţei şi 5-8 cm lateral de acesta, pentru a nu
vătăma rădăcina tinerei plante. Lucrarea este asigurată de echipamentul de fertilizat, montat pe
maşina de semănat.
Fertilizarea în vegetaţie se aplică concomitent cu prima praşilă şi a doua. Aplicarea este
asigurată prin montarea pe cultivator a echipamentului de fertilizare. Se vor utiliza azotatul de
amoniu sau ureea. Fertilizarea în vegetaţie nu va depăşi epoca optimă a praşilei a doua, deoarece
reduce zahărul din rădăcină.
Fertilizarea foliară se aplica în lunile iulie şi august, utilizând îngrăşăminte foliare cu
microelemente – în special cu bor. Ele sunt compatibile cu tratamente de combatere a bolilor şi
dăunătorilor.

b. Combaterea integrată a buruienilor

Mai frecvent, în aceste culturi se întâlnesc: iarba bărboasă (Echinochloa cruss-
galli), mohorul (Setaria sp.), meişorul (Digitaria sp.), spanacul alb (Chenopodium album), ştirul
(Amaranthus sp), muştarul (Sinapia sp.), ridichea salbatica (Raphanus raphanistrum), iarba grasă
(Portulaca sp), pălămida (Cirsium arvensis), susaiul ( Sonchus sp.), costreiul mare (Sorghum
halepense).
Sfecla este sensibilă la îmburuienare în primele 5-8 săptămâni de la răsărire. Când se
înrădăcinează şi acoperă bine terenul devine concurent al buruienilor. Aplicarea erbicidelor
reprezintă una din măsurile importante de combatere.
Preemergent cel mai mult se foloseşte amestecul dintre Dual 500 EC = 3-5 l/ha + Venzer
= 0,75-1,5 kg/ha. Se mai poate aplica un amestec format din Butiran = 7-10 l/ha şi Venzar = 1-
2kg/ha, în funcţie de sol cu încorporare la 5 cm. La acest amestec Butiran se poate înlocui cu
Diizocab= 6-9l/ha, sau Eradicane = 7-9l/ha, iar încorporarea se face la 6-10 cm adâncime,
sau Mecloran = 7-12l/ha, cu încorporare la 5-6 cm, sau Dual = 4- 6l/ha, încorporat la 4-5 cm sau
aplicat îndată după semănat împreună cu Venzar.

Postemergente: se pot aplica unul sau două tratamente după nevoie. Betanal AM 4-6
l/ha, când buruienile dicotiledonate se află în faza de 4 frunze, iar plantele de sfeclă, până la 2
frunze. Culturile infestate puternic cu Cirsium arvensis şi Sonchus arvensis sau Matricaria sp
se tratează cu Lontrel 300 = 0,5l/ha, când aceste buruieni sunt în faza de rozetă şi până încep să
formeze tulpina floriferă. Dacă este necesar la 2-3 săptămâni se prăseşte, pentru a da
posibilitatea erbicidului să se transloce în rădăcinile buruienilor. Primul tratament cu Lontrel se
poate da în amestec cu Bentanal.
 Pe loturile semincere de sfeclă de zahăr se poate folosi următoarea strategie:
- pentru combaterea buruienilor anuale se face tratamentul preemergent cu Mecloran = 8-
12 l/ha + Venzar = 2-3 kg/ha, în funcţie de condiţiile de sol;
- culturile infestate cu Cirsium arvensis şi Sonchus arvensis şi alte buruieni dicotiledonate
perene sunt rezistente la erbicidele de mai sus, se tratează în timpul vegetaţiei cu Lontrel
300 = 0,5 l/ha. Dacă este nevoie tratamentul se repetă. Sorghum halepense se combate cu
Gallant = 2-3 l/ha sau Targa S sau Fusilade super sau Agil 100 EC in doza de 1,0-1,5 l/ha.
c. Combaterea integrată a bolilor si dăunătorilor
Cercosporioza se combate la avertizare utilizând unul din următoarele produse: Alert = 0,5
l/ha, Score 300 EC = 0,3 l/ha, Impact 125 SC 00,5 l/ha, Brestadin 50 = 0,5 l/ha, Alto 100 SL = 0,6
l/ha, în unul până la trei tratamente, primul aplicându-se la apariţia simptomelor la intervale de
18-21 zile, utilizându-se 300-400 l apă/ha/tratament.

Făinarea (Erysiphe betae) se poate combate concomitent cu cercosporioză utilizând

fungicidele mai sus amintite sau prin utilizarea unor produse specifice ca Tilt 250 EC = 0,5 l/ha.
Rizomania este provocată de virusul îngălbenirii şi necrozării nervurilor şi este favorizat de

temperaturi mai mari de 200C, pe terenuri cu stagnări ale apei din ploi şi irigare. Combaterea se
poate face numai prin mijloace preventive: desecarea şi nivelarea terenului, reducerea normelor de
irigare, asigurarea unei tehnologii optime de cultură.
Pagubele cele mai mari sunt produse de dăunătorii Tanymecus dilaticolis, Tanymecus
paliatus şi Bothynoderes punctiventris, al căror atac este deosebit de intens în primăverile secetoase
şi călduroase. Pentru combaterea lor se utilizează tratamentul seminţei cu unul din următoarele
produse: Carbofuran 35 = 28ml/kg, Promet 400 CS = 40ml/kg, Diafuran 35
ST = 28 ml/kg, Carbodan 35 ST = 28 ml/kg.

Tratamentul în vegetaţie este complementar tratamentului seminţei, fiind indicate pentru

densităţi crescute ale dăunătorilor. Se folosesc produsele: Azodrin 40WSC = 1,5l/ha, Ultracid
20EC = 1,5l/ha, Dursban 480 EC = 1,5l/ha, Lebaycid 50EC = 1,5l/ha.
Combaterea larvelor defoliatoare, care afectează plantele în faze avansate de vegetaţie se
face la avertizare, cu unul din produsele: Sumicidin 20 EC = 0,250 l/ha, Sumi combi 30 EC =
0,750 l/ha, Alfa combi 25 EC = 0,600 l/ha, Best 10 EC = 4,0 l/ha, Decis 2,5 EC = 0,300 l/ha. Se
pot utiliza cu acelaşi rezultat şi unul din produsele biologice: Bacilum thuringiensis
0.2% în 500 kg apă/ha, Trichogramma sp. 150.000 oua parazitate/ha x 2

tratamente sau feromoni specifici aplicaţi în 4 capcane/ha.

d. Asigurarea necesarului de apă

Sfecla de zahăr consumă 500-650 mm apă în funcţie de zona de cultură, din care 75-80% o
constituie apă din perioada de vegetaţie. De aceea, irigarea constituie cel mai important
element tehnologic de creştere a nivelului de producţie.
În anii cu primăveri foarte secetoase, este necesar să se aplice la începutul lunii aprilie o
irigare de răsărire, care contribuie la realizarea densităţii stabilite şi a uniformizării
răsăritului.
Irigarea în vegetaţie începe de obicei în a doua decadă a lunii iunie, fază când are loc
începutul îngrăşării rădăcinilor. Umiditatea solului, pe adâncimea de 80 cm, trebuie
menţinută prin irigaţii repetate la nivelul maxim, deasupra plafonului minim de 50% din
IUA în stepă şi 70% în zona pădurilor de câmpie.
Norma de udare, în funcţie de constantele hidrofizice ale solului, este cuprinsă între 600 şi
700 m3 apa/ha, iar udările se repetă la 12-14 zile.
Ultima udare se va administra cu 30 zile înaintea începerii recoltatului în vederea acumulării
zahărului în rădăcini.
Norma de irigare este de 3600-4000 m3 apa/ha în zona de stepă
asigurată printr-un număr de 6-7 udări; 2500-3600 m3 apă/ha în zona de silvostepă şi de
1500-2400 m3 apă/ha în zona de câmpie.
 Evaluarea producţiei
La nivelul potenţialului biologic al soiurilor în condiţii optime de tehnologie, elementele de
evaluare a producţiei sunt următoarele:
a. Numărul mediu de rădăcini pe metru pătrat: se numără toate rădăcinile recoltate din
punctele de control şi se raportează la suprafaţa
însumata a punctelor de control;
b. Greutatea medie a rădăcinilor: se stabileşte prin cântărirea întregii cantităţi de
rădăcini recoltate din toate punctele de control curăţate de pământ, raportată la numărul acestora;
c. Producţia calculată (P)

greutatea medie a radacinilor(g)  nr. mediu de radacini/ m2 P(t / ha) 

100
sau P(t / ha)  g 100000

în care:
g este cantitatea de rădăcini recoltate din punctele de control, kg;

d suprafaţa unui punct de control, m2;

i numărul punctelor de control.
La producţia calculată se va adăuga sporul de producţie ce se va realiza de la data evaluării
la data prevăzută a se recolta, prin graficele încheiate cu fabrica de zahăr.
 Recoltarea
Momentul optim de recoltare se stabileşte în funcţie de dinamica acumulării zahărului în
rădăcini.
Metoda de recoltare:
- mecanizat;
- semimecanizat prin dislocarea mecanizată şi decoletare manuală. Pentru a se realiza o
lucrare de recoltare de bună calitate se impun
câteva măsuri:
 solul să fie nivelat şi cu umiditate corespunzătoare;
lanul să nu prezinte buruieni înalte;
lanul să fie uniform ca densitate şi mărime a sfeclei, rădăcinile să nu fie ramificate;
reglarea aparatului de dislocare să se facă la 18-20 cm adâncime;
gradul de curăţenie a sfeclei să fie verificat şi în câmp, făcându- se la nevoie reglajele
suplimentare.
Recoltarea semimecanizată presupune utilizarea echipamentului DSP–4 şi se practică în
special pe solele la care s-a efectuat semănatul în benzi. La această metodă de recoltare,
decoletarea trebuie efectuată în aceeaşi zi cu dislocatul, pentru a se evita pierderile de recoltă.
Recoltarea mecanizată se poate practica pe solele la care semănarea culturii s-a
efectuat în rânduri echidistante la 45 cm, cu setul de maşină BM-6 + KS-6 sau cu combinele pe
rânduri. Mai pot fi utilizate şi combinele tractate, care recoltează pe unul sau două rânduri.
Decoletarea mai jos decât nivelul mugurilor vegetativi cu i cm produce 8% pierderi; în
 cazul în care aceasta are loc la 3 cm sub nivelul mugurilor vegetativi, pierderile pot ajunge
la 22%.
O atenţie deosebită trebuie acordată transportului rădăcinilor de sfeclă pentru zahăr recoltate
la punctele de recepţionare, în aceeaşi zi cu recoltarea. Practica exercitării de grămezi mici în câmp
provoacă pierderi foarte mari, chiar dacă se execută acoperirea acestora cu resturi de frunze şi
colete. Se admite ca excepţie, staţionarea rădăcinilor în câmp în grămezi mari, cel mult o noapte,
după care transportul devine absolut necesar.
Anexa 1

Planşa Planşa 3
Planşa 2 Orzoaică
1 Orz de
Grâu de toamnă
toamnă

Planşa Planşa
4 Planşa 6
Ore 5 Floarea-
z Porum soarelui
b

Planşa Planşa

CAPITOLUL 7

PREGATIREA SPATIILOR DE CAZARE PE SPECII SI CATEGORII

DE ANIMALE
 Specialişti de prestigiu de la Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea
Bovinelor-I.C.P.C.B. Baloteşti (ale căror realizări ştiinţifice şi tehnice au o largă recunoaştere
profesională şi de aceea au fost utilizate de mai multe ori în paginile monografiei noastre), au
elaborat un documentar valoros referitor la "elemente tehnologice pentru construirea şi funcţionarea
adăposturilor pentru bovine", pe care le prezentăm în continuare. Pentru vaci sistemul de
intretinere poate fi legat, liber in cusete individuale sau in boxe colective pe aşternut permanent.
Cusetele sunt aşezate pe un rand sau pe doua rânduri. Sistemul legat Standul- dimensiuni: 1,15-
1,20 x 1,80-1,90. Materiale: cărămida, lemn, covor de cauciuc pe beton, ca aşternut - paie.
Despărţituri: metalice individuale sau la doua locuri.
Sistemul liber. Cuseta - dimensiuni: 1,15-1,20 x 2,20-2,30m. Materiale: cărămida, covor de
cauciuc pe beton. Ca aşternut, se pot utiliza paie tocate. Despărţituri: metalice individuale. Boxa
colective: suprafaţa = 5,00m2/cap. Material: beton, cu aşternut gros de paie. Pentru tineret
sistemul de intretinere poate fi liber in boxe colective, in grajd sau şopron. Suprafaţa, pe categorii
de vârsta, de la 1,3m2 la 4mr/cap. Materiale: cărămida, beton cu aşternut de paie, in cuşti
individuale afara, in tot timpul anului, pe perioada de alăptare. Furajarea: manuala, semimecanizata
sau mecanizata in ferme cu efective care justifica dotarea cu utilaje speciale.
Adăparea: adăpători cu supapa sau cu nivel constant, la intretinerea legat.Jgeaburi cu flotor, la
intretinerea libera. Adăpători termoizolate la sistemul de creştere in adăposturi deschise. Conductele
de distribuţie a apei din metal. Mulsul: mecanic cu instalaţie fixa sau grup mobil de muls, la
stant sau in loc special amenajat (sala de muls). Evacuarea dejecţiilor, manual, mecanic sau
hidrauic. Ventilaţia: natural organizata, cu posibilităţi de reglare a secţiunilor de intrare si de
ieşire a aerului. Admis ia: prize izolate in pereţi. Evacuarea: deschidere continua la coama. Coşuri
deflectoare. Iluminatul: natural, prin ferestre sau prin invelitoare. Indicele de luminozitate 1/16-
18. Artificial 2,5-4 w/m2. Volum construit : 20-30 m3 aer /cap pentru vaci si 8-15 m3 pentru tineret
in funcţia de categoria de vârsta. Ieslea: escavata in aleea de furaje - latime 0,45 m-0,60m iesle
masa la nivelul aleii de distribuţie a furajului. Materiale: beton sclivisit. Aleea de furajare: lăţimea
1,20-3,20m (inclusiv ieslele) se adaptează la soluţia de distribuire aleasa. Material - beton. Aleea
de serviciu: latime: 1,20-1,35m. Material: beton rolat. Zona furajare: latime: 2,20- 3,0m. Fatarea:
pe stand sau in boxa special amenajata. Camera de colectat lapte: apa curenta rece si calda cu
electroancalzire, bazin de spălat bidoane, canalizare, lambriu faianţa, pardoseala mozain gresie,
rastel bidoane si aparate de muls, iluminat natural si artificial. La ferme mai mari se dotează cu
bazin de inox cu instalaţie frigorifica. Camera pompa vacuum: racord electric monofazic sau
trifazic, un perete exterior eşapamentul pompei, iluminat natural si artificial. Padocul: material:
pamant bătut - suprafaţa 15-18 m2 /vaca; beton
 8-1 Om2. Se recomanda sa fie prevăzut cu iesle umbrar si adăpători tip jgeab cu flotor sau
termoizolator. Dezinfecton amplasat in fluxul de circulaţie al animalelor grajd sau padoc.
ELEMENTE CONSTRUCTIVE: a) grajd: fundaţia - beton cu bolovani de rau sau cu piatra;
pereţii - cărămida, paianta, lemn; plansee - lemn, la variantele cu depozitare furaje in pod; şarpanta
lemn sau metal; invelitoarea - orice fel de invelitoare, in funcţie dezona climatica; pardoseli- beton,
cărămida, lemn; tencuieli driscuite; zugrăveli - var; vopsitorie - protecţie elemente lemn si metal;
b) fanar: structura - metalica sau lemn; fundaţii - izolate la stâlpi; invelitoarea - din materialele
specifice existente in zona; c) siloz: structura - beton armat; inaltime pereţi - 2-2,50m, sau turn
cilindric; d) magazie: structura - metalica sau lemn; e) patul: structura - metalica sau lemn; fundaţii
- izolate din beton sau piatra; invelitoarea - azbociment din materiale specifice existente in zona;
planseu - lemn, suspendat la cea. 60-100 cm; inchideri - plase de sarma sau sipci; serpanta - lemn
sau metal; f) platforma dejecţii: structura - beton armat; g) bazin urina: structura - beton armat sau
cărămida. Puţ absorbant:tuburi beton, cărămida sau piatra.

FISA TEHNOLOGICA PENTRU O FERMA DE 12 VACI

LAPTE (după Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Bovinelor-I.C.P.C.B.
Baloteşti).
Varianta 1. a) Grajd: sistem de intretinere: - vaci - stand: individual, cărămida 1,15-
1,20x1,80-1,90m; cuseta; boxa colectiva; tineret : liber, in boxe colective pe aşternut; furajare;
manual; adăpare - in grajd: adăpători cu supapa si adăpători cu nivel constant, - in padoc: jgheab
cu nivel constant; muls mecanic cu Minibanat; evacuare dejecţii; manual; ventilaţie - admisie: prize
izolate in pereţi, - evacuare: prin deschidere continua la coama; iluminat; natural, artificial; iesle
escavata in aleea de furajare; alee de furajare - beton, latime 1,40 - 1,60m; alee de serviciu -
beton rolat, latime 0,82m; zona de furajare vaci libere; fatare pe stand special amenajat; padoc
pamant bătut, cu zona betonata la iesle; b) fanar - capacitate: 25t. in vrac; c) siloz - capacitate: 115-
120 t ctymagazie - capacitate: 10-12 t; e) patul - capacitate: 10-12 t, f)platforma dejecţii - capacitate
60-70 t; g) putere instalata - 6kw; h) consum zilnic de apa3000 I; i) necesarul anual de furaje: fan
- 33t, porumb siloz - 112t, masa verde-
193t, grosiere - 2,5t, porumb - 9t, orz - 6t, tarate - 15t, nutreţ combinat -
0,7t, lapte integral - 64,8hl, săruri minerale - 0,5t; j) parametrii producţiei; marfa - lapte 655,2 hl,
juninci gestante 2, carne vita adulta 1,651, taurasi pentru carne 0,9t.
 Varianta a 2-a. a) Grajd :Sistem de intretinere: vaci • stand; cuseta: semicuseta cărămida
1,20x1,90m; boxa colectiva; tineret : liber, in boxe colective pe aşternut; furajare: manual; adăpare
- in grajd: adăpători cu supapa si adăpători cu nivel constant, - in padoc: jgheab cu nivel constant;
muls mecanic cu Minibanat; evacuare dejecţii: manual; ventilaţie - admisie: prize izolate in pereţi,
-evacuare: prin deschidere continua la coama; iluminat natural, artificial; iesle escavata in
aleea de furajare; alee de furajare - beton, latime 1,50,1,70m; alee de serviciu - beton rolat,
latime 1,00 si 1,35m; zona de furajare vaci libere; fatare pe stand special amenajat; padoc pamant
bătut, cu zona betonata la iesle; b) fanar - capacitate: 25t. In vrac; c) siloz - capacitate: 115-120 t;
d) magazie - capacitate: 10-12 t; e) patul - capacitate: 10-12 t; f) platforma dejecţii - capacitate
60-70 t; g) putere instalata - 6kw; h) consum zilnic de apa - 3000 I; i) necesarul anual de furaje:
fan - 33t, porumb siloz - 112t, masa verde-193t, grosiere - 2,5t, porumb - 9t, orz - 6t, tarate - 15t,
nutreţ combinat 0,7t, lapte integral -
64,8hl, săruri minerale - 0,5t; j) parametrii producţiei: marfa - lapte 655,2 hl, juninci gestante 2,
carne vita adulta 1,651, taurasi pentru carne 0,9t.
 FISA TEHNOLOGICA PENTRU O FERMA DE 20 VACI
LAPTE (după Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Bovinelor-I.C.P.C.B.
Baloteşti).

Varianta 1. a) Grajd : Sistem de intretinere: vaci - stand: individual, cărămida 1,20 x 1,80;
cuseta; boxa colectiva; tineret liber, in boxe colective pe aşternut; furajare: manual sau
semimecanizat; adăpare - in grajd: adăpători cu supapa, - in padoc: jgheab cu nivel constant;
muls - mecanic cu Minibanat transformat in instalaţie fixa; evacuare dejecţii - mecanic cu
IREG 4+TED; ventilaţie - admisie: prize instalate in pereţi, - evacuare: prin chepeng in pod (la
vaci) si deschidere continua la coama (la tineret); iluminatnatural, artificial; iesle tip masa; alee
de furajare - beton, latime 1,80m; alee de serviciu - beton rolat, latime 1,11m; zona de furajare
vaci libere; fatare in boxa special amenajata; padoc pamant bătut; b) fanar - capacitate: 40 - 45t, in
podul grajdului; c) siloz - capacitate: 180 - 1901; d) magazie - capacitate: 16 - 201; e) patul
capacitate: 1316 t; f) platforma dejecţii - capacitate: 100 -110 t; g) putere instalata - 14 kw; h)
consumul zilnic de apa - 50001; i) necesarul anual de furaje fan - 54t, porumb siloz -
184t, masa verde- 320t, grosiere - 4t, porumb - 15t, orz - 10t, tarate - 25t, nutreţ combinat -1,2t,
lapte integral - 108hl, săruri minerale - 0,85; j) parametrii producţiei: marfa - lapte 1092 hl, juninci
gestante 3, carne vita adulta 2,751, taurasi pentru carne 1,44t, taurasi de prasila 1.
Varianta a 2 a. a) Grajd: Sistem de intretinere: vaci - stand:
individual, cărămida 1,20x2,20; cuseta; boxa colectiva; tineret: liber, in boxe colective pe
aşternut. Furajare; manual sau semimecanizat; adăpare - in grajd: jgheab cu nivel constant, -
în zona de furajare: adăpători termoizolate; muls mecanic - sala Tandem 2x2; evacuare dejecţii:
mecanic tractor cu încărcător frontal; ventilaţie - admisie: deschidere prin fante peste copertina, -
evacuare: shade la coama; iluminat; natural, artificial; iesle beton cu pereţi; alee de furajare si
circulaţie animale - beton, latime 3,50m; alee de serviciu; zona de furajare vaci libere; fatare in
boxa special amenajata; padoc; b) fanarcapacitate: 40-45L; c) siloz - capacitate: 180-190 t; d)
magazie -capacitate: 16-20 t; e) patul - capacitate: 13-16 t; f) platforma dejecţii -capacitate 100-110
t; g) putere instalata - 14kw; h)consum zilnic de apa - 5000 I; i) necesarul annual de furaje; fan -
54t, porumb siloz -184t, masa verde- 320t, grosiere - 4t, porumb - 15t, orz - lOt, tarate - 25t, nutreţ
combinat - 1,2t, lapte integral - 108hl, săruri minerale - 0,85t; j) parametrii producţiei; marfa - lapte
1092 hl, juninci gestante 3, carne vita adulta 2,75 t
, taurasi pentru carne 1,44t, taurasi de prasila 1.

Echipamentul din sistemul de adăpost este utilizat în primul rând pentru a delimita zonele în
care sunt ţinute animalele. Termenul de “echipament” se referă la separatoare de cuşete, porţi,
panouri despărţitoare pentru boxe, fronturi de furajare, limitatoare la nivelul greabănului,
limitatoare frontale, limitatoare la nivelul pardoselii, adăpători cu clapetă şi colective,
balustrade de distanţare/delimitare, precum şi echipament pentru sala de muls/zona de
aşteptare.
Materialele utilizate pentru construcţia spaţiilor de cazare şi, în special, cele utilizate pentru
relizarea boxelor şi a echipamentului cu care animalul intră în contact, trebuie să nu fie
dăunătoare şi să poată fi curăţate şi dezinfectate temeinic. Spaţiile de cazare şi dispozitivele de
imobilizare a animalelor trebuie realizate şi întreţinute astfel încât să nu existe muchii ascuţite
sau protuberanţe care pot provoca rănirea animalelor sau le pot fi dăunătoare în alt mod
(Directiva Consiliului 98/58/CEE). Până la elaborarea unor norme comunitare cu privire la
această chestiune, care trebuie tanspuse în legislaţia naţională, circuitele şi instalaţiile electrice
trebuie realizate în conformitate cu legislaţia naţională, astfel încât să se evite electrocutarea
(Directiva Consiliului 91/629/CEE). Legislaţia românească prevede că materialele utilizate
pentru construcţia adăposturilor şi, în special, pentru boxele şi echipamentele cu care
animalele pot intra în contact nu trebuie să fie dăunătoare pentru animale şi trebuie să poată fi
curăţate şi dezinfectate riguros. Adăposturile şi accesoriile pentru legarea animalelor trebuie
să fie construite şi întreţinute astfel încât să nu aibă margini ascuţite sau proeminenţe care să
poată răni animalele. Până la elaborarea unor reguli comunitare în acest sens, ce trebuie să fie
transpuse în legislaţia naţională, circuitele electrice şi echipamentul trebuie să fie instalate în
conformitate cu normele naţionale în vigoare, pentru a se preveni şocurile electrice (Ordinul
ANSVSA nr.75 din 15 august 2005). În plus, este necesar ca echipamentul să permită
animalelor să adopte poziţiile naturale de adăpare, furajare, mişcare sau odihnă. De asemenea,
este indicat ca designul echipamentelor să prevină ruperea crotalilor din urechi, a
emiţătoarelor ataşate animalelor sau altor dispozitive asemănătoare. Totodată, echipamentul
trebuie conceput fără deschideri în care animalele ar putea să se înţepenească. Este indicat să
se evite unghiurile mai mici de 90°, precum şi fisurile înguste în punctele de îmbinare a
elementelor de construcţie. Capetele bolţurilor şi şuruburilor trebuie zencuite sau “ascunse”
prin alte metode. În jurul stâlpilor trebuie turnat beton, pentru a-i menţine curaţi şi uscaţi. Este
indicat ca întregul echipament să aibă suprafeţe netede şi rotunjite. În acest fel se reduce
cantitatea de praf depusă, cantitatea de resturi şi umezeala. În plus, astfel de suprafeţe fac
echipamentul uşor de curăţat.
Echipamentul pentru fermă trebuie realizat din materiale care rezistă la solicitarea exercitată
de bovine, echipamentul mecanic şi procesul de curăţare. Rezistenţa echipamentului depinde
de funcţiile îndeplinite şi de locul de amplasare – de exemplu în sălile de muls, pe alei, în
zonele de odihnă, la nivelul barierelor de furajare etc. La selectarea materialelor este foarte
important să se ia în calcul durabilitatea, timpul necesar pentru lucrările de întreţinere şi
costurile. Durata de viaţă poate depinde de compoziţia şi calitatea materialului. Echipamentul
trebuie să reziste la curăţarea realizată în conformitate cu modul de funcţionare şi
amplasament. Echipamentul de fermă se poate realiza din următoarele materiale: oţel, oţel
inoxadibil, beton, lemn, plastic, aluminiu etc. Este indicat ca elementele de finisare folosite în
locuri expuse şi, în special, în medii agresive (de exemplu la baza stâlpilor de rezistenţă), să
fie rezistente şi durabile. Acestea pot fi executate dintr-un material masiv.
Gradul de solicitare a suprafeţelor este foarte mare în arealul unei ferme. Mediul chimic este
relativ agresiv şi uzura mecanică a instrumentelor şi instalaţiilor tehnice este foarte mare. La
fel de importantă este şi uzura produsă de animale. Ruginirea şi corodarea componentelor de
oţel afectează negativ condiţiile de mediu din fermă. Experimentele cu privire la folosirea de
materiale de protecţie au arătat că echipamentul şi animalele pot fi protejate într-o anumită
măsură prin diverse metode. Deterioararea cauzată de coroziune poate fi limitată dacă se aleg
dimenesiunile şi materialele adecvate, precum şi un înveliş anticoroziv. Combinaţia dintre oţel
normal şi oţel inoxidabil constituie o soluţie excelentă, dacă cel inoxidabil se utilizează în
locurile cele mai expuse la coroziune. Protecţia trebuie aplicată întotdeauna respectând
instrucţiunile producătorului. La suprafeţele betonate, este necesar ca stratul protector să se
aplice doar după ce betonul s-a întărit suficient. În caz contrar, apa continuă să se evapore din
beton şi degradează stratul de protecţie. De asemenea, stratul de protecţie trebuie lăsat să se
întărească suficient, înainte de trecerea în exploatare a construcţiei. Pentru a obţine efectul
scontat, aplicarea protecţiei trebuie efectuată cu mare atenţie. Potenţiale tipuri de protecţie:
• Galvanizare
• Înveliş de materiale sintetice: răşină epoxidică, poliuretan, acril
• Vopsire
• Produse bituminoase.
Foarte important pentru durata de viaţă a adăpostului este ca acesta să poată să fie curăţat
temeinic. Aplicarea unor standarde de igienă înalte în adăpostul pentru animale creşte durata
de viaţă a echipamentului şi a elementelor de construcţie. Curăţarea este cea mai simplă şi mai
eficientă soluţie pentru reducerea coroziunii, de exemplu îndepăratarea resturilor de furaje şi
dejecţii în punctele de fixare şi îmbinare a echipamentelor. 65 Curăţenia trebuie efectuată
astfel încât să nu aibă efecte dăunătoare asupra animalelor din adăpost. Totodată, curăţenia
realizată în mod regulat are un efect benefic pentru bunăstarea bovinelor. Echipamentul
trebuie să reziste la acţiunea apei, agenţilor de curăţare şi dezinfectanţilor cu utilizare uzuală.
Acesta trebuie să aibă o suprafaţă netedă şi, eventual, impermeabilă, uşor de curăţat şi care nu
atrage murdăria şi umezeala. De asemenea, trebuie să reziste la curăţarea mecanică, la aparate
de curăţat cu presiune mare şi aburi, precum şi la dezinfectare, ţinând cont de funcţionare şi
amplasament.
Pardoselile trebuie să reziste la solicitarea exercitată de animale, solicitarea mecanică şi
chimică, şi să fie rezistente la umezeală. Pentru spaţiile amenajate în aer liber, pardoseala
trebuie să fie rezistentă la îngheţ.
Aleile pentru circulaţia animalelor nu trebuie să fie alunecoase, iar suprafaţa lor trebuie să fie
cât mai delicată. Pardoselile alunecoase pot cauza accidente la nivelul membrelor, în urma
căderii sau alunecării animalului. Pardoselile cu asperităţi pot provoca răni ale genunchilor şi
membrelor, precum şi uzura ongloanelor. Zona cu aşternut trebuie să fie uscată şi să nu
permită alunecarea. Aceasta se poate menţine uscată dacă pardoseala are o pantă de scurgere
şi un strat subţire de aşternut sau pardoseala este dreaptă şi acoperită cu un strat gros de
aşternut. În aceste condiţii, animalele pot elibera căldură şi apă prin părţile corpului aflate în
contact cu aşternutul. Dacă suprafaţa de contact este umedă şi caldă, creşte riscul de apariţie a
iritaţiilor şi inflamaţiilor (pentru mai multe informaţii, vă rugăm consultaţi capitolul al 9-lea
cu privire la cuşetele individuale de odihnă şi aşternutul adânc pentru vacile de lapte şi
capitolul al 8-lea cu privire la cuşetele individuale de odihnă şi aşternutul adânc pentru
tineretul bovin). Aleile de circulaţie cu pardoseli betonate trebuie să aibă o suprafaţă netezită
sau cu profile. Scopul acestor profile este să conducă fluidele de la nivelul pardoselii la
canalele de scurgere, astfel încât pardoseala să rămână cât mai uscată. În pardoseala de beton
plină se pot realiza şănţuleţe cu ajutorul unei maşini de frezat speciale. Astfel, pardoseala nu
mai este alunecoasă.
Suprafeţele betonate noi pot fi atât de dure încât cauzează o uzură gravă a ongloanelor,
precum şi a pielii din zona periferică exterioară a membrelor posterioare şi a genunchilor. De
aceea, este necesar ca aleile de circulaţie să fi acoperite cu un strat protector înainte ca
adăpostul să înceapă să fie utilizat. Utilizarea nisipului în cuşetele de odihnă poate duce la o
aderenţă mai bună a pardoselii din zona aleii de circulaţie (prin depunerea acestuia pe
pardoselă în momentul ridicării animalelor din cuşetele individuale). Suprafeţele betonate din
adăpătorile colective pot fi protejate de eroziune. Dacă şi baza jgheabului pentru adăpare este
realizată din beton, este indicat ca fermierul să aleagă un beton rezistent, care este
impermeabil şi conceput pentru un mediu agresiv.
Pardoseala din canalul operatorului sălii de muls şi camera de depozitare a laptelui trebuie să
aibă o protecţie împotriva uzurii mecanice şi chimice. Protecţia se poate realiza cu gresie
dreptunghiulară, dale de beton poliester sau răşină epoxidică. Este indicat ca îmbinările dintre
pereţi şi pardoseală să fie protejate împotriva umezelii. Acest lucru se poate face prin
aplicarea unui material izolator anticoroziv sau prin căptuşirea suprafeţei cu un material
anticoroziv. Un colţ rotunjit este şi mai uşor de curăţat. Pardosela betonată din canalul
operatorului sălii de muls este foarte dură şi îngreunează deplasarea mulgătorului. De aceea,
se recomandă aplicarea unui grătar sau a unei saltele. Grătarul poate fi reglabil, astfel încât
mulgătorul să-şi asigure înălţimea optimă de lucru, şi este indicat să fie dintr-un material
anticoroziv – de exemplu plastic sau oţel inoxidabil. Este necesar ca suprafaţa de sub grătar să
fie uşor de curăţat. În acest spaţiu, pardoseala poate fi executată cu o pantă de 10% înclinată
către un canal de scurgere, care transportă lichidul la o fosă de colectare sau la o pompă de
refulare. Înainte de refulare lichidul necesită o decantare prealabilă. În standul de muls,
pardoseala nu trebuie să fie alunecoasă şi să fie delicată pentru animale. La pardoselile
betonate se aplică un înveliş, care poate fi un produs bazat pe răşină epoxidică, la care se
adaugă nisip. Dacă se aplică alte materiale antiderapante se poate renunţa la înveliş. Asfaltul
cilindrat nu are nevoie de un înveliş protector. Este indicat ca pardoseala standului să aibă o
pantă de 2% către un canal de scurgere, departe de marginea canalului mulgător. Canalul de
scurgere trebuie curăţat după fiecare muls şi este bine să fie ţinut deschis. Se pot utiliza şi alte
materiale de învelire a pardoselii decât cele menţionate în această secţiune, cu condiţia să fie
rezistente la acţiunea factorilor mecanici şi chimici.
Pardoselile tip grătar ajută la menţinerea unei suprafeţe curate şi uscate. Este necesar ca
aceasta să fie concepută astfel încât să nu provoace răniri atunci când animalele presează
dejecţiile, urina, aşternutul şi resturile de furaje printre spaţiile dintre elementele de grătar.
Pardoselile complet acoperite cu grătare trebuie să aibă o suprafaţă de plimbare uniformă şi
margini rotunjite, iar fiecare element să fie bine fixat. Înainte de a fi livrate de la fabrică,
marginile ascuţite şi bavurile trebuie îndepărtate. Suprafaţa elementelor trebuie să fie plăcută
la mers, atât pentru animale, cât şi pentru oameni. 67 Pardoselile cu grătare cu elemente
înguste sunt mai uşor de curăţat, dar elementele mai late asigură sănătatea ongloanelor şi a
picioarelor. În practică, o suprafaţă a deschiderilor de 20-30% din suprafaţa pardoselii s-a
dovedit a fi una adecvată.
Este indicat ca diferenţa de nivel dintre două elemente de grătar învecinate să nu depăşească 3
milimetri. De asemenea, lăţimea deschiderilor să nu varieze mai mult de +/- 10% şi niciodată
cu peste +/- 3 millimetri. Acest lucru se aplică şi în cazul spaţiilor dintre elementele de grătar.
Furnizarea din abundenţă a unei ape potabile de calitate este crucială pentru producţia de lapte
şi sănătatea bovinelor. Vacile cu performanţe ridicate consumă până la 100 de litri de apă în
decursul a 24 de ore. Toate animalele trebuie să aibă acces la cantităţi corespunzătoare de apă
potabilă sau să-şi satisfacă necesarul de lichide din alte surse. Echipamentul de furajare şi
adăpare trebuie proiectat, construit şi amplasat astfel să se reducă la minim contaminarea
hranei şi a apei, precum şi efectele dăunătoare ale competiţiei dintre animale (Directiva
Consiliului 98/58/CEE). Toate animalele trebuie să aibă acces la o sursă de apă adecvată sau
să-şi poată satisface necesarul de lichide prin alte mijloace. Instalaţiile de furajare şi adăpare
trebuie să fie proiectate, construite şi amplasate astfel încât să fie reduse la minimum riscul de
contaminare a hranei şi a apei şi efectele dăunătoare ale competiţiei dintre animale (Ordinul
ANSVSAnr. 75 din 15 august 2005). Se recomandă amplasarea adăpătorilor colective de apă
în locurile în care bovinele pot consuma apă în cantităţile de care au nevoie.
Boxele trebuie prevăzute cu două surse de apă şi, prin urmare, cel puţin două adăpători cu
clapetă. Adăpătorile se pot instala în spaţiul despărţitor dintre două boxe, astfel încât să
deservească vacile din ambele boxe. Sistemul de alimentare cu apă pentru adăpătorile cu
clapetă trebuie să asigure un debit de cel puţin 10 litri pe minut per adăpătoare, când 20% din
efectiv bea apă simultan.
În sistemele cu întreţinere liberă se recomandă utilizarea adăpătorilor colective în locul celor
cu clapetă. Pentru fiecare grup de animale trebuie să existe întotdeauna două adăpători
colective de apă. Astfel, se asigură condiţii propice pentru adăparea vacilor care ocupă poziţii
ierarhice inferioare. Capacitatea recomandată a unei adăpători colective este de 200-300 de
litri de apă, iar debitul apei să fie de cel puţin 10 litri pe minut. Volumul jgheabului se poate
reduce la aproximativ 100 de litri, dacă instalaţia de apă poate asigura un debit de 15-20 de
litri pe minut.
Adăposturile pentru păsări trebuie prevăzute cu termoizolaţie, conform coeficienţilor
menţionaţi mai sus. În plus, construcţia trebuie să fie etanşă, în special la îmbinarea dintre
două elemente de construcţie, pentru a permite funţionarea ventilaţiei mecanice care asigură
evacuarea aerului viciat din adăpost. În cele mai multe cazuri se utilizează sisteme de
ventilaţie prin presiune negativă. Atunci când adăpostul este populat cu pui, temperatura
interioară este ridicată şi aerul proaspăt introdus poate fi uneori considerabil mai rece; de
aceea, este important să existe posibilitatea de a controla mişcarea aerului în interior. În caz
contrar, aşternutul se deteriorează şi este imposibil să se creeze un microclimat optim pentru
păsări. Pentru a se asigura condiţii de igienă, construcţia trebuie să fie uşor de curăţat după
fiecare lot şi înainte de repopulare. În adăpost, pardoseala trebuie să aibă o pantă de 1-2%,
orientată către canalele de scurgere amplasate de-a lungul axei longitudinale a construcţiei, la
distanţe de 10-15 m între ele. În toate camerele tampon este necesar să existe, pe lângă
instalaţiile sanitare, canale de scurgere. Apa reziduală menajeră poate fi preluată de sistemul
de canalizare (dacă există). Este indicat ca reziduurile rezultate în procesul de producţie (de
exemplu apa uzată) să fie drenate către un rezervor fără evacuare.
Se recomandă ca adăpostul să fie prevăzut cu două intrări, pentru a respecta „principiul
unidirecţional”. O intrare este folosită pentru introducerea materialelor noi, puilor de o zi,
puicuţelor etc. Cealaltă intrare este destinată livrării păsărilor pentru sacrificare, evacuării
dejecţiilor etc. Camioanele de la abator, fabrica de nutreţ combinat şi de la centrele de
împachetare a ouălelor constituie factori de risc. Este recomandat ca silozul pentru furaje să
aibă o construcţie închisă şi să fie amplasat în afara adăpostului. Eventualele furaje risipite
lângă siloz se îndepărtează imediat, pentru a nu atrage păsările sălbatice şi rozătoarele. De
asemenea, containerele pentru păsările moarte se amplasează cât mai departe posibil de
adăpostul pentru păsări. Padocul este considerat zonă igienizată. În consecinţă, acesta trebuie
împrejmuit pentru a nu permite accesul animalelor sălbatice, câinilor şi persoanelor
neautorizate. Pentru a se limita pe cât posibil apariţia bolilor contagioase dintr-o fermă, este
recomandat să se aplice, cel puţin la nivel de adăpost, principiul „totul plin, totul gol”. De
preferat este ca acest principiu să fie aplicat la nivelul fermei, ceea ce presupune înlocuirea
întregii populaţii avicole. Curăţarea şi dezinfectarea temeinică în perioada dintre două
populări este esenţială. De aceea, este necesar ca activitatea de curăţare să fie avută în vedere
încă din faza de proiectare a adăpostului – suprafeţe uşor de curăţat, un sistem de drenare
eficient şi platforme în afara construcţiei.
În principiu, starea de sănătate a populaţiilor avicole din cadrul exploataţiilor este influenţată
de mai mulţi factori:
Ÿ Normele de zooigienă;
Ÿ Furajarea corectă cât şi igiena furajului;
Ÿ Programele de profilaxie aplicate; Condiţiile tehnologice de exploatare a efectivelor. Din
punct de vedere funcţional, se delimitează două zone distincte în cadrul fermei: zona
administrativă şi zona de producţie. Delimitarea celor două zone se realizează cu ajutorul unui
gard. Trecerea în zona de producţie se efectuează numai prin filtrul sanitar. Pentru efective
mici de păsări filtrul sanitar se amplasează la intrarea în adăpost.
Oamenii sunt vectorul cel mai frecvent pentru transmiterea agenţilor patogeni. Astfel, accesul
vizitatorilor şi tehnicienilor sau livrarea echipamentelor nu se poate realiza decât cu
autorizaţie. Personalul angajat nu trebuie să se deplaseze de la o fermă la alta, decât dacă este
absolut necesar şi după trecerea prin filtrul sanitar.
În mod obligatoriu la toate intrările din perimetrul fermei, halelor de producţie, etc. trebuie să
existe dezinfectoare pentru încălţăminte. Dezinfectoarele pentru încălţăminte sunt tăviţe din
diferite materiale, cu diverse dimensiuni, în care se introduce un material absorbant (rumeguş,
burete, resturi textile etc.) şi o soluţie decontaminantă.
Ordinul nr. 147 din 21 iunie 2006 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind
condiţiile de biosecuritate în exploataţiile avicole comerciale, precum şi a procedurii privind
mişcarea păsărilor vii, a produselor, subproduselor şi a gunoiului de la păsări stipulează
următoarele:
a) asigurarea asistenţei sanitară – veterinare permanente a exploataţiei şi a dotării necesare
pentru activitatea medicului veterinar; b) asigurarea următoarelor condiţii de biosecuritate:
1. asigurarea spaţiilor de cazare bine delimitate, etanşe, sectorizate pe categorii de exploatare;
2. împrejmuirea compactă a adăposturilor în scopul prevenirii accesului animalelor şi al
persoanelor străine, cu verificarea periodică a integrităţii acestora;
3. asigurarea dezinfectorului rutier sau covorului cu substanţă decontaminantă ;
4. amenajarea şi funcţionarea filtrului sanitar-veterinar ;
5. asigurarea dezinfectoarelor pentru dezinfecţia încălţămintei şi a unui sistem pentru spălarea
şi dezinfecţia mâinilor;
6. asigurarea respectării principiului ”totul plin totul gol”, a vidului sanitar şi a repopulării
spaţiilor de exploatare după cel puţin 7 zile;
7. asigurarea amenajărilor necesare pentru eliminarea dejecţiilor şi a apelor reziduale după
inactivarea acestora;
8. asigurarea controlului eficienţei decontaminării de către laboratoarele autorizate
sanitarveterinar;
9. respectarea prevederilor Programului acţiunilor de supraveghere, profilaxie şi control al
bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia
mediului;
10.colectarea şi eliminarea zilnică a păsărilor moarte şi a deşeurilor de la staţia de incubaţie şi
dirijarea acestora la o unitate de profil (în baza unui contract încheiat cu aceasta) sau
distrugerea acestora în incineratorul propriu;
11.depozitarea gunoiului de grajd separat de cadavre, în platforme amenajate, batale speciale
şi împrejmuite (gropi pentru depozitarea diverselor reziduuri), pentru o perioadă care asigură
sterilizarea;
12.întocmirea evidenţelor sanitar-veterinare şi zootehnice obligatorii:
(i) registrul de fermă;
(ii) registrul mijloacelor de transport al păsărilor, furajelor şi al diverselor materiale;
(iii) registrul de consultaţii şi tratamente;
(iv) registrul imunologic; (v) evidenţe privind efectuarea decontaminării spaţiilor ;
(vi) registrul cuprinzând pierderile prin moarte, fişele de lot;
(vii) registrul pentru efectuarea necropsiilor;
(viii) evidenţa privind necesarul consumului de hrană şi apă;
(ix) evidenţe referitoare la înregistrarea cantităţilor de cadavre şi subproduse în corelaţie cu
cantităţile dirijate pentru distrugere într-o unitate specializată (pentru efective mari);
(x) interzicerea comercializării păsărilor vii şi a ouălor pentru incubaţie direct de la poarta
exploataţiei avicole către persoanele fizice; c) existenţa evidenţelor privind certificarea
competenţei profesionale a managerilor şi îngrijitorilor şi a programului de control pentru
certificarea sănătăţii angajaţilor.
Adăposturile pentru păsări sunt construcţii zootehnice destinate creşterii puilor de carne şi
găinilor ouătoare. Aceste construcţii sunt concepute în funcţie de producţia urmărită (carne
sau ouă), soluţia tehnologică referitoare la sistemele de întreţinere, sistemul de furajare şi
adăpare, evacuarea dejecţiilor, gradul de mecanizare şi automatizare a proceselor de
producţie. Analizând aceste date, se stabilesc datele pentru proiectarea halelor de producţie:
spaţiiile destinate păsărilor, camerele tampon, organizarea interioară a adăpostului, condiţiile
de microclimat (temperatură, umiditate, viteza aerului, iluminarea etc.), condiţiile de furajare,
adăpare. De asemenea se stabilesc parametri geometrici corespunzători construcţiei:
deschideri, înălţimi, condiţii higrometrice ale elementelor de închidere (acoperiş, pereţi,
pardoseală) precum şi sistemul de execuţie, rezultă din analiza tuturor caracteristicilor,
prezentate anterior, pe care trebuie să le îndeplinească halele de producţie. În cazul realizărilor
de noi exploataţii avicole trebuie avute în vedere o serie de norme ce trebuie respectate pentru
a păstra o bună stare de sănătate a efectivelor, pentru confortul populaţiei din zonă şi
desfăşurarea în condiţii optime a proceselor tehnologice. Deoarece construcţia de noi
adăposturi pentru exploatarea păsărilor necesită investiţii mari, iar durata de funcţionare este
mare, se impune ca amplasamentul şi sistematizarea fermelor avicole să fie gândite în
perspectiva dezvoltării localităţilor învecinate, cât şi a fermei.
Pentru a organiza în condiţii optime o nouă exploataţie avicolă trebuie realizate o serie de
studii, precum: - Studii tehnico-economice; - Studii edilitare; - Studii sanitare; - Studii sanitar-
veterinare; - Studii de mediu. Studiile tehnico--economice au în vedere amplasarea
exploataţiilor avicole pe terenuri compromise pentru agricultură, în zone în care nu există
acest tip de investiţie dar există condiţii adecvate pentru creşterea păsărilor, există forţa de
muncă specializată în avicultură, accesul uşor la căi de comunicaţie şi utilităţi. Studiile
edilitare urmăresc ca noile investiţii să se încadreze armonios în planul general de
sistematizare a zonei respective cât şi direcţiile de dezvoltare pe termen mediu şi lung al
zonei. Studiile sanitare urmăresc ca exploataţiile avicole să nu reprezinte un vector de
transmitere a bolilor, prin nerespectarea tehnologiilor, a biosecurităţii fermei sau a distanţelor
optime de protecţie faţă de 43 zonele locuite. Studiile sanitar-veterinare au în vedere
împiedicarea răspândirii bolilor în zonele învecinate, soluţiile tehnice pentru respectarea
normelor sanitar-veterinare specifice şi nespecifice privitoare la biosecuritatea fermelor
avicole. Studiile de mediu urmăresc ca întreg procesul tehnologic să nu polueze mediul şi să
nu creeze disconfort populaţiei din zonă. În concluziie, terenurile pe care sunt amplasate noile
exploataţii avicole trebuie să asigure următoarele condiţii:
Ÿ Suprafaţa utilă să răspundă cerinţelor tehnologiilor aplicate; Pentru o bună expunere la
soare şi o colectare eficientă a precipitaţiilor, terenul trebuie să aibă o pantă de 1-3% pe
direcţia sud, sud-est, sud-vest; Pentru evitarea scurgerilor de dejecţii lichide şi de apă
contaminată în zonele învecinate, terenul trebuie să fie situat sub nivelul acestora; Să nu fie
pe marginea apelor curgătoare şi în zone inundabile; Solul să aibă o permeabilitate mare cu o
capacitate de reţinere a apei şi capilaritate redusă şi să nu prezinte riscul de alunecări de teren;
Pentru prevenirea poluării apei freatice, nivelul acesteia se fie de minim 1,5 m adâncime;
Terenul să nu fie infestat cu germeni anaerobi sau microroganisme parazitare; Trebuie evitate
zonele cu ceaţă permanentă sau cu ape stătătoare; Pentru protejarea împotriva înzăpezirii sau a
vânturilor predominante reci se vor alege pantele opuse acestora; Vânturile dominante să nu
poată antrena eventualele emisii de gaze din exploataţii spre localităţile învecinate; Sursa
furajeră să fie în apropiere; Exploataţia să nu fie traversată de o reţea de înaltă tensiune;
Accesul la apă curentă, curent electric şi alte utilităţi să fie facil; Distanţa faţă de căile de
acces auto trebuie să fie de minim 22 metri faţă de drumuri naţionale, 20 m de drumuri
judeţene şi 18 m de drumuri comunale; Să nu fie amplasate în zone industriale, mari
poluatoare; Drumurile publice, conducte de gaze, canalizare publică sau alte tipuri de
construcţii de transport nu pot traversa perimetrul fermei; Realizarea de zone de protecţie în
jurul fermei; Distanţa minimă faţă de locuinţe trebuie să fie de 500 m în cazul în care nu
există studii de impact asupra mediului în care să fie precizate alte distanţe. Alegerea
amplasamentului pentru sistemele de adăpost trebuie să se facă cu atenţie, deoarece o decizie
eronată duce la cheltuieri suplimentare pentru îmbunătăţirea izolaţiei.
Construcţia unui adăpost pentru pui de carne trebuie să asigure o temperatură de 18-20ºC, o
umiditate relativă a aerului sub nivelul de 70-80% şi o intensitate a luminii minimă de 75
lucşi. Pardoseala trebuie să fie uşor de curăţat, dar nu alunecoasă. Pentru situaţiile în care
temperatura scade sub 10ºC, este necesar să se aibă în vedere prevederile Directivei europene
2007/43/CE. Într-un adăpost pentru pui de carne, consumul de apă este estimat la 1 m³ pe 100
m² pentru o serie de creştere.
Pe cât posibil, adăpostul de pui de carne trebuie să aibă două intrări, câte una la fiecare capăt,
precum şi două uşi de acces în exterior (o uşă normală şi o uşă cu deschidere pe jumătate).
Una din intrări – din “spaţiul neigienizat” – este utilizată pentru colectarea puilor, evacuarea
dejecţiilor şi curăţenie, în timp ce restul activităţilor de pregătire se efectuează folosind
cealaltă uşă – din “spaţiul igienizat”. Uşa normală trebuie amplasată la acelaşi capăt ca şi
poarta din “spaţiul igienizat”. Puii de o zi sunt transferaţi în adăpost folosind această uşa. Uşa
cu deschidere pe jumătate este aşezată la acelaşi capăt cu poarta din spaţiul “neigienizat”.
Astfel, puii morţi pot fi evacuaţi într-un container prin partea superioară a acestei uşi, fără ca
lucrătorii să fie nevoiţi să iasă din adăpost. Zona exterioară uşilor şi porţilor poate sa fie
betonată şi să aibă o suprafaţă înclinată spre exteriorul adăpostului. Camionul de transport al
puilor de o zi, camionul cu stivuitor de la abator, precum şi alte vehicule, trebuie să aibă la
dispoziţie un spaţiu de parcare betonat, ceea ce înseamnă că platforma trebuie să fie suficient
de mare. Drumurile de acces se execută pe o fundaţie rezistentă şi bine drenată.
Sistemele de furajare şi adăpare trebuie să răspundă următoarelor cerinţe privind buna
funcţionare:
Ÿ Să asigure fronturi de adăpare şi de furajare suficient de mari pentru toate păsările;
Ÿ Să fie construite astfel încât să menţină igiena furajului şi a apei;
Ÿ Să existe o distribuţie uniformă a dispozitivelor de furajare şi de adăpare în hala de
producţie;
Ÿ Să reducă la minim împrăştierea furajelor şi a apei;
Ÿ Să funcţioneze corespunzător pe durata programului de lumină; Să fie uşor de curăţat. În
prezent, cele mai populare sisteme de distribuţie a furajelor în interiorul adăpostului sunt
transportoarele spiralate şi transportoarele cu lanţ . Primele sunt utilizate în adăposturile în
care se pot trasa linii drepte şi există un număr considerabil de linii de furajare.
Transportoarele cu lanţ pot fi dispuse în configuraţii relativ complexe şi nu creează probleme
circulaţiei pe o direcţie transversală.
Este important să se instaleze sisteme de adăpare care asigură păsărilor apă în cantităţi
suficiente şi menţin calitatea acesteia. Se consideră că sistemul de conducte pentru furnizarea
apei şi presiunea apei sunt similare celor dintr-o reţea obişnuită. De asemenea, sistemul de
conducte instalat, care transportă apa de la camera tehnică în centrul adăpostului, include ţevi
transversale şi se termină cu un ventil / robinet la fiecare linie de adăpători prin picurare.
Sistemul de alimentare cu apă trebuie să aibă în componenţă următoarele elemente:
1.Filtru de apă / filtru care poate fi curăţat
2.Manometru pentru presiunea de intrare
3.Apometru de mare precizie
4.Ventil / Robinet solenoid de 220 V conectat la un computer
5.Un medicamentor / pompare externă (0,2-2%)
6.Reductor de presiune, 0,5 – 6,0 bari
7.Manometru pentru presiunea la ieşire
8.Container pentru vitamine / medicamente sub formă de soluţie
Dimensiunile sistemului de alimentare cu apă trebuie să se stabilească în funcţie de un nivel
maxim al consumului de apă zilnic de 3.500 l / 10.000 pui de carne. Valoarea porneşte de la
premisa unui consum de furaje de 190 grame/pasăre la vârsta de 42 de zile. Se consideră că la
un raport apă-furaje de 1,8, consumul de apă estimat este de aproximativ 3.500 litri la 10.000
de pui carne. Este important ca apometrul electric să nu reducă prea mult racordul de intrare a
apei. Acet tip de apometru este necesar pentru a permite înregistrarea consumului de apă din
adăpost de către computer. Alimentarea cu apă trebuie conectată la un sistem de alarmă care
avertizează fermierul – de exemplu în caz de întrerupere. În general, adăparea puilor de carne
se face din adăpători prin picurare. Mai rar, se utilizează adăpători circulare, în special la
adăposturi lungi în care punctele de adăpare şi camerele de adăpare sunt amplasate la capătul
dinspre fronton. Pentru o funcţionare corectă, este necesar ca lungimea liniilor de adăpători cu
picurătoare să nu depăşească 60 m.
n general, un sistem de adăpare prin picurare trebuie dimensionat în funcţie de nevoile
păsăsrilor. Pentru a menţine calitatea aşternutului se recomandă adăpătorile prin picurare cu
pahar colector. În tabelele 3.2 – 3.4 sunt date recomandări cu privire consumul de apă oferite
de diverse companii producătoare de hibrizi de carne. Aceste recomandări indică mai degrabă
valorile maxime ale consumului de apă pe cap de pui. În general în România se instalează o
adăpătoare prin picurare la 15-18 păsări.
Este necesar ca înălţimea sistemului de adăpare să fie reglabilă în funcţie de faza de creştere a
puilor de carne. Acesta se instalează astfel încât să poată fi ridicat atunci când un lot de pui de
carne este scos din adăpost.
Rândurile de conducte de apă trebuie montate pe un profil cornier care să împiedice puii mici
să se aşeze pe conductă; o soluţie alternativă poate fi utilizarea unei protecţii din sârmă.
Sistemul de adăpare este prins cu cabluri de oţel şi trebuie instalat cel puţin un troliu
(mecanism de ridicare) cu acţionare manuală. În sistemele de adăpători prin picurare, apa este
furnizată prin bazin de rupere a presiunii cu rol de limpezire sau printr-un robinet (supapă
reductoare) de joasă presiune. La livrare sistemul trebuie să fie complet, cu o ţeavă care să
indice nivelul presiunii cu un ventil ataşat, precum şi cu fitinguri pentru spălarea instalaţiei.
Sistemul de adăpare dintr-un adăpost de pui de carne trebuie să reziste la curăţarea cu jet de
mare presiune şi la decontaminarea ulterioară. Trebuie să existe posibilitatea de a folosi
dezinfectanţi din grupul oxidanţilor sau agenţi din categoria cloramină / hipoclorit, precum
clor sau diferiţi compuşi pe bază de iod. În plus, este important să se ia în calcul faptul că se
vor folosi diferite tipuri de detergenţi şi acid citric sau substanţe similare pentru curăţarea
depunerilor de calcar. Pentru camerele tampon, presiunea de intrare optimă este de minim 2
bari, care asigură atât alimentarea adăpătorilor, cât şi spălarea conductelor. Presiunea de
funcţionare este controlată printro unitate de măsurare şi control.
Sistemul de ventilaţie trebuie să aibă o capacitate suficient de mare pentru a evita
supraîncălzirea şi, acolo unde este necesar, să îndepărteze excesul de umiditate în combinaţie
cu sistemul de încălzire. Nivelul de zgomot trebuie redus la minim. Ventilatoarele, sistemul
de furajare şi alte echipamente trebuie construite, amplasate, puse în funcţiune şi întreţinute
astfel încât să se evite producerea de zgomot (2007/43/CE). Sistemul de ventilaţie trebuie să
fie computerizat pentru a controla şi înregistra automat principalii parametri (greutatea puilor,
consumul de furaje şi apă etc.) 3 Capacitatea sistemului de ventilaţie trebuie să asigure un
schimb de aer de până la 6,0 m /oră/kg pui. 2 Atunci când densitatea de populare este sporită
(peste 33 kg/m ), sistemul de ventilaţie trebuie să nu permită creşterea concentraţiei de
amoniac (NH3) peste nivelul de 20 ppm şi a concentraţiei de dioxid de carbon (CO ) peste
3.000 ppm măsurată la nivelul păsărilor. Atunci când temperatura exterioară 2 este mai mare
de 30°C măsurată la umbră, temperatura interioară nu trebuie să depăşească temperatura
exterioară cu mai mult de 3°C. În perioada de iarnă, când temperatura exterioară scade sub
10°C, umiditatea medie (măsurată într-un interval de 48 de ore) nu trebuie să depăşească 70%
(2007/43/CE). În România cele mai utilizate sisteme de ventilaţie sunt de tip “tunel” în
presiune negativă pe lungimea adăpostului sau ventilaţia pe lăţimea adăpostului. Parametri
tehnici de funcţionare: • Apa de curăţare în filtrul cu fante (350µ) la un debit de 3-4 m 3 /h •
Presiunea apei în conducta principală minim 2 bari • Presiunea în ţevile pe care sunt montate
adăpătorile prin picurare 0,1-0,5 bari H2O • Presiunea în ţevile de alimentare a adăpătorilor
circulare 0,3-0,5 bari • Front de adăpare la adăpătorile circulare (găini, pui de carne, puicuţe)
minim 1,0 cm/pasăre • Adăpători prin picurare – număr de pui de carne per adăpătoare 12-18
• Consumul de apă, pui de carne (în medie) 0,2 l/pasăre/zi Consumul de apă pentru diverse
activităţi de rutină: • Spălarea camerelor tampon/spaţiilor de serviciu 3 l/m 2 /zi • Apă pentru
răcirea periodică (în medie) 0,3-0,5 l/h/m2 • Apa pentru spălarea şi decontaminarea
adăpostului în perioada vidului sanitar 10 l/m 2 de pardoseală 54 Ventilaţia pe lungimea
adăpostului: Ventilatoarele sunt amplasate la un capăt al adăpostului şi gurile de admisie sunt
amplasate la celălalt capăt sau / şi pe pereţii laterali. Admisia se face în mod natural, iar
evacuarea forţată cu ajutorul ventilatoarelor.
În principal, filtrele trebuie să îndeplinească următoarele caracterisitici:
Ÿ Să asigure un grad de deprăfuire cât mai mare în timpul funcţionării instalaţiilor;
Ÿ Capacitate mare de reţinere a prafului; Să fie uşor de întreţinut.
ŸDin punct de vedere al principiului de funcţionare, se disting următoarele tipuri:
Ÿ Separarea prafului sub influenţa forţelor de frecare;
Ÿ Separarea prafului sub influenţa forţelor electrostatice;
Ÿ Separarea prafului sub influenţa forţelor de tensiune superficiale; Separarea prafului prin
reţinere directă datorită dimensiunilor mari ale particulelor de praf în raport cu golurile
materialului filtrant. În cazul în care se utilizeză unul din primele trei tipuri de mai sus,
îmbâcsirea materialului filtrant se realizeză pe toată masa acestuia. În cazul folosirii filtrelor
care utilizează principiul prin reţinerea directă datorită dimensiunilor, atunci îmbâcsirea
materialului filtrant se realizeză numai la suprafaţă şi pe partea în care aerul murdar vine în
contact. Diverse companii au pus la punct sisteme de deschidere şi închidere a fantelor de
admisie a aerului în adăpost complet mecanizate şi automatizate.
Sistemul de evacuare a aerului din adăpost se montează pe peretele transversal opus locului
unde sunt amplasate fantele de admisie. Ventilatoarele se instalează în treimea inferioară a
peretelui. Capacitatea şi numărul de ventilatoare se calculează în funcţie de necesarul de aer
ce trebuie evacuat, fără a produce curenţi de aer. La calcularea ventilaţiei se ia în consideraţie
ca într-o oră, să poată fi înlocuit tot aerul din adăpost.
Asigurarea unui aer curat cât şi pentru reducerea pierderilor de energie termică, necesită
automatizarea acestui factor. Cel mai ieftin sistem de automatizare este, prin programarea cu
ajutorul releului de timp a deschiderii şi închiderii gurilor de admisie cât şi a ventilatoarelor.
Principalul dezavantaj este dat de producerea de variaţii mari de temperatură în adăpost. O
variantă mai costisitoare de automatizare, dar mult mai precisă, este controlarea a cel puţin
doi factori de microclimat (temperatura şi umiditatea).

CAPITOLUL 8

POPULAREA ADAPOSTURILOR

Înaintea populării adăposturilor cu animale, trebuie să fiți siguri că spațiile de creștere au fost
bine decontaminate, utilajele de creștere și de exploatare existente în hala de producție
funcționează la parametri normali și asigură factorii optimi de microclimat, de furajare și de
adăpare.
Decontaminarea halei de creștere este o etapă deosebit de importantă pentru realizarea unui
mediu de întreținere cât mai curat. De executarea corectă a acestorlucrări depinde în mare
măsură sănătatea animalelor introduse in aceste spații. În momentul efectuării curățeniei și
decontaminării trebuie să verificați cu atenție tubulatura instalațiilor de admisie și de evacuare
a aerului din hală, pereții și tavanul halei, instalațiile de adăpare și, acolo unde există bazine
de rupere a presiunii, antecamera adăpostului, perimetrul din exteriorul halei, podeaua,
precum și să efectuați controlul insectelor.
Decontaminarea adăposturilor se face pe durata a trei săptămâni: în prima se efectuează
deconaminarea și în ultimele două urmează perioada de ”odihnă” a halei de producție.
După finalizarea decontaminării se prelevează probe de pe suprafețele halei și se trimit la
laborator pentru analiza eficienței decontaminării.
Nerespectarea etapelor de decontaminare sau efectuarea unei operații de decontaminare
superficiale conduc la un risc mărit din punct de vedere epidemiologic cu repercursiuni grave
din punct de vedere economic.
Dotări funcționale și utilități
Apa este un element esențial în creșterea și exploatarea animalelor, având în vedere că 70%
din organismul lor este apă.
În primele 10 zile de viață, animalele consumă în fiecare zi o cantitate de apă multmai mare
decât greutatea lor corporală.
Astfel, un obiectiv prioritar este asigurarea necesarului de apă atât din punct de vedere
cantitativ, cât și calitativ.
La analiza apei trebuie urmărite două direcții: caracterele chimice, pentru care analizele
trebuie efectuate la fiecare început de serie și în mod obligatoriu la deschiderea unei noi surse
de apă; caracterele microbiologice trebuie analizateatât la ieșirea din sursă, cât și la
niveluladăposturilor din halele de producție.
Lumina are un rol deosebit în stimularea organismului animalelor. Pentru a realiza un
iluminat corect, adăpătorile și hrănitorile trebuie să fie iluminate foarte bine, iar fluxul
luminos se distribuie uniform la nivelul întregului adăpost.
Așternutul are un rol deosebit de important, deoarece nu permite contactul direct cu
pardoseala, menține o temperatură constantă și absoarbe umiditatea provenită din dejecții.
Din punct de vedere calitativ, acesta trebuie să fie curat, să nu conțină germeni patogeni.
Pentru a asigura o bună protecție termică, stratul trebuie să fie de minimum 10 cm grosime.
Indiferent de materialul folosit: rumeguș, paie, coji de floarea soarelui, etc., acesta se
împrăștie uniform și nu trebuie să fie mărunt, pentru a nu fi ingerat de animale.
Adăpostul în momentul populării
Temperatura din hală trebuie să fie 26-28 grade C, iar în zona de creștere de 32-34 grade C.
Pe timp de iarnă, temperatura va fi asigurată cu 36-48 de ore înainte de populare, iar pe timp
de vară, în prealabil cu 24 de ore.
Furajul și apa trebuie să fie în cantitate necesară, iar dispozitivele de hrănire și de adăpare vor
asigura frontul pentru tot efectivul de animale.
Etapele decontaminării:
La decontaminare, lucrările se execută în ordinea următoare:
-evacuarea mecanică a așternutului existent și a părții grosiere a așternutului
-finisarea și eliminarea tuturor rămășițelor din perimetrul halei
-flambarea tuturor suprafețelor din hala de producție
-spălarea halei: tavanul, utilajele, pardoseala,buncărele de furajere, ventilatoarele, aleile de
deservire
-aspersia cu soluție decontaminată, apoi văruirea
-termonebulizare I, apoi introducerea așternutului în adăpost
-din nou aspersia cu soluție decontaminată
-reglaje hală și izolație termică
-termonebulizare II

In procesul de planificare, fermierul trebuie să ia în calcul un timp pentru popularea unui

sistem de adăpost nou sau modernizat. După finalizarea construcţiei, este indicat să se
planifice o marjă de 14 zile pentru a identifica orice defecţiune sau neajuns care trebuie
remediate înainte de introducerea bovinelor în noul adăpost. Poate fi o soluţie bună să se
prevadă şi o săptămână suplimentară, în care vitele se pot deprinde în grupuri mici cu noile
condiţii. Această perioadă de o săptămână va uşura munca în primele zile, când – de exemplu,
vacile sunt mulse pentru prima dată în noul adăpost.
Poate fi avantajos ca darea în exploatare a unui sistem de adăpost nou sau reconstruit să aibă
loc în perioada în care vitele sunt scoase la păşunat. În acest moment, efectivul are stabilită o
ierarhie, iar forma fizică înregistrează un nivel optim. În cazul în care bovinele sunt introduse
în adăpost mai târziu, ongloanele lor sunt vulnerabile la circulaţia intensă pe noile pardoseli.
Situaţia cea mai nefavorabilă, care este de evitat, se înregistrează la mutarea bovinelor în
mijlocul iernii dintr-un sistem de stabulaţie legată într-unul cu stabulaţie liberă. În această
perioadă a anului, bovinele sunt nevoite să stabilească o ierarhie de grup complet nouă şi să se
adapteze la noile condiţii de adăpost. Aceasta poate conduce la agitaţie prelungită a
animalelor, care poate degenera în răniri şi o uzură foarte mare şi anormală a ongloanelor.
Se recomandă ca indiferent de situaţie să se evite darea în exploatare a unui adăpost a cărui
construcţie nu a fost finalizată, deoarece acest lucru poate afecta adaptarea vacilor la
condiţiile din noul adăpost. Este necesar ca vacile să memoreze activităţile nou însuşite.
Finalizarea adăposului înainte de folosire este şi mai importantă în situaţia în care vacile
trebuie să se obişnuiască cu un sistem de muls nou, spre exemplu cu roboţii de muls.
Este indicat ca fermierul să realizeze în prealabil un plan de acţiuni detaliat pentru darea în
exploatare a adăpostului şi a tehnologiei. Este necesar ca planul să includă toate sarcinile,
precum pregătirea sistemului de muls, verificarea instalaţiilor de adăpare, verificarea
funcţionării sistemelor de furajare, silozurilor de furaje şi rezervoarelor şi pregătirea zonei de
odihnă. Totodată, este important să se testeze şi să se regleze, conform cu manualele de
utilizare, diversele dispozitive tehnice, inclusiv echipamentul de înregistrare a parametrilor şi
de management. În perioada în care un sistem de adăpost nou este dat în funcţiune, ferma are
nevoie de forţă de muncă suficientă. La toate echipamentele, trebuie evitate marginile ascuţite
de care animalele sau oamenii s-ar putea lovi (Directiva Consiliului 98/ 58/CEE). În perioada
în care vacile se deprind cu folosirea cuşetelor individuale de odihnă, limitatoarele la nivelul
greabănului trebuie instalate mai departe pragul din spate( de exemplu la 2,0 metri de prag,
distanţa reducându-se gradual la 1,75 metri pentru rasele mari şi 1,65 pentru rasele mici).
Dacă fermierul a luat în calcul toate măsurile propuse mai sus şi a stabilit o dată pentru darea
în exploatare a noului adăpost, întreaga sa atenţie se poate îndrepta către deprinderea
animalelor cu noul sistem de adăpost.
Climatul din sistemul de adăpost se referă la calitatea aerului din interior în termeni de
temperatură, umiditate, viteză a aerului şi poluarea cu particule (praf sau microorganisme) şi
gaze. Condiţiile acustice şi de iluminat intră şi ele în componenţa climatului. Circulaţia
aerului, nivelul de praf, temperatura, umiditatea relativă a aerului şi concentraţia gazelor
trebuie menţinute în limite care nu sunt dăunătoare pentru animale (Directiva Consiluiului
98/58/CEE). Această directivă este transpusă în legislaţia românească prin Ordinul ANSVSA
nr. 75 din 15 august 2005. Climatul din adăpost este influenţat de următorii factori: arhitectura
construcţiei (geometrie), volum, izolaţie, poziţia animalelor şi încălzire – dacă există. Este
necesar ca stabilirea dimensiunilor adăpostului să se bazeze pe mărimea şi vârsta grupurilor
de animale, nivelul de producţie precum şi în funcţie de activitatea personalului care lucrează
în diverse sectoare ale fermei. În sectoarele din fermă şi camerele tampon unde trebuie să se
asigure o temperatură minimă, fiind necesar să fie ferite de îngheţ, se poate utiliza un sistem
de încălzire şi izolaţie termică. În acelaşi timp, temperatura, umiditatea şi gradul de poluare a
aerului se pot menţine la un nivel acceptabil cu ajutorul unui sistem de ventilaţie. Viteza
aerului din adăpost este determinată în primul rând de designul orificiilor de admisie a aerului
şi reglajul acestora. Într-o anumită măsură, acest parametru este influenţat şi de cantitatea de
căldură produsă de animale, orificiile de evacuare a aerului, structura adăpostului şi climatul
exterior.
La stabilirea cerinţelor privind climatul din adăposturile pentru bovine este necesar să se ţină
seama de prezenţa animalelor, precum şi a oamenilor. Condiţiile de temperatură, umiditate a
aerului etc., aplicabile pe întreaga perioadă a anului, nu se pot stabili în mod absolut. În
schimb, se pot stabili condiţii de climat necesare pe perioada iernii (temperatură, umiditatea
aerului şi gradul de poluare) şi necesarul de ventilaţie pe perioada verii. Schimbul de aer
necesar trebuie să asigure menţinerea condiţiilor de climat în limite acceptabile, atât vara cât
şi iarna. În general, bovinele sunt animale tolerante la climat, în speciale în sistemele de
stabulaţie liberă. La bovinele pentru lapte, rezultatele (producţia de lapte) obţinute în sisteme
de stabulaţie liberă sunt foarte puţin influenţate de temperaturile situate în intervalul -10°C şi
+25°C, atât timp cât umiditatea relativă este sub 80%, se asigură furaje şi aşternut în cantităţi
suficiente şi animalele îşi pot adapta desimea părului la temperatură. În cea mai mare parte a
anului, condiţiile de climat din adăpost pentru vacile de lapte sunt satisfăcute prin combinaţia
dintre condiţiile climaterice specifice României şi utilizarea de construcţii de fermă care
asigură protecţie împotriva soarelui, vântului şi ploii. Construcţiile neizolate sunt totuşi
recomandate doar pentru stabulaţia liberă.
Capacitatea de termoreglare a bovinelor (capacitatea de a se adapta condiţiilor de climat)
poate compensa temperaturile situate în afara intervalului de -10°C şi +25°C, dar vacile îşi
sporesc consumul furajer şi blana lor devine mai deasă (EFSA, 2009). La temperaturi de peste
aproximativ +25°C, bovinele îşi reduc consumul furajer, precum şi producţia de lapte şi/sau
sporul în greutate. Condiţiile cele mai nefavorabile rezultă atunci când există o combinaţie
între temperaturi ridicate, un nivel ridicat de umiditate a aerului (>80%)şi un schimb de aer
redus. Pentra a evita stresul termic, este necesar să se acorde o atenţie sporită animalelor
atunci când temperatura depăşeşte +20°C. Riscul de stres termic creşte în sectoarele din
adăpost unde densitatea animalelor este mare, de exemplu în zona de aşteptare. Semnele fizice
ale stresului termic includ:
• Animale ”leneşe”
• Bovinele caută umbra atât în interiorul, cât şi în exteriorul adăpostului
• Bovinele caută aer proaspăt •
Animalele simt nevoia de a fi stropite, căutând pulverizatoarele
• Respiraţia se accelerează, peste 60 de respiraţii pe minut (poate fi cauzat şi de afecţiuni
pulmonare produse de nematozi)
• Bovinele pierd salivă Stresul termic poate fi evitat prin următoarele măsuri:
• Creşterea capacităţii ventilaţiei – de exemplu prin orificii de admisie a aerului mai mari sau
o capaciatate mai mare a ventilatoarelor
• Creşterea vitezei aerului – de exemplu prin instalarea de ventilatoare
• Izolarea clădirii pentru a împiedica pătrunderea radiaţiilor
• Reducerea densităţii de populare sau scurtarea timpilor de şedere în zonele cu densitate mare
• Asigurarea de apă potabilă proaspătă şi în cantităţi mari, inclusiv la păşunat
• Furnizarea de aşternut uscat în zona de odihnă pentru a absorbi transpiraţia bovinelor
• Instalarea de pulverizatoare Stropirea se aplică în cazul vacilor de lapte. Aceasta se poate
efectua în zona de aşteptare, la intrarea şi la ieşirea din sala de muls sau în dreptul uşilor şi
porţilor folosite de animale pentru a ieşi din adăpost, de exemplu atunci când ies la păşunat. În
general, pulverizatoarele sunt sisteme de joasă presiune. Cea mai bună soluţie de răcire se
obţine prin combinarea pulverizatoarelor de apă cu ventilatoare.
Bovinele pot suporta variaţii mari de temperatură. Pentru a asigura un climat propice în
adăpost, se recomandă un schimb de aer mare, însoţit de menţinerea temperaturii la un nivel
cât mai scăzut în perioadele calde. Animalele cu producţie continuă (sisteme intensive de
furajare şi muls) pot rezista destul de uşor la temperaturi sub zero garde, atâta timp cât se
asigură un mediu uscat şi nu există curenţi de aer. Totuşi, animalele bolnave au probleme de
adaptare la temperaturi negative. Viţeii nou născuţi au şi ei dificultăţi la temperaturi negative
scăzute. În adăposturile neizolate, este indicat ca pentru aceste animale să se asigure o zonă de
odihnă mai caldă. Pentru viţeii aflaţi în perioada de alăptare întreţinuţi la temperaturi sub 0 °C
poate fi util să se crească valoarea energetică a furajelor, deoarece consumă mai multă energie
pentru termoreglare.
La proiectarea construcţiilor destinate bovinelor, este important să se ia în considerarea
eventualitatea în care temperaturile din adăpost scad sub 0 °C. În această situaţie, se acordă
atenţie specială instalaţiilor de adăpare, sistemelor de colectare şi evacuare a dejecţiilor şi
altor instalaţii care por fi afectate de îngheţ.
În România, umiditatea aerului influenţează bunăstarea animelelor în puţine situaţii. Procentul
de vapori de apă din aer se exprimă în mod normal prin umiditatea relativă (UR%). Este
indicat ca valoarea acesteia să fie menţinută sub 80%. Un nivel al umidităţii de 50% poate fi
inconfortabil pentru bovine. La acelaşi nivel absolut al umidităţii, umditatea relativă descreşte
pe măsură ce temperatura creşte. Prin urmare, este indicat aceşti doi parametri care
caracterizează climatul să fie umăriţi împreună. Un nivel ridicat al umidităţii relative
împiedică pierderea de căldură din corpul animalelor prin evaporarea apei. Un aer poluat din
cauza schimbului de aer insuficient favorizează o umiditate relativă crescută. Aceasta poate
conduce la înmulţirea şi răspândirea agenţilor patogeni cauzatori de infecţii. În adăposturile
pentru bovine, un efect devastator al poluării se observă la viţeii tineri. Din cauza sistemului
imunitar incomplet dezvoltat, aceste animale nu rezistă la un atac masiv al agenţilor patogeni
transportaţi de mişcarea aerului şi sunt frecvente cazurile în care apar probleme respiratorii
serioase. Un nivel ridicat al umidităţii relative a aerului impune utilizarea de cantităţi mai mari
de aşternut, iar menţinerea uscată a acestuia este dificil de realizat. Suprafeţele umede din
adăpost duc la scurtarea perioadei de viaţă a construcţiilor sau la creşterea costurilor de
întreţinere.
Pe baza experienţei, este recomandat ca viteza aerului în zona de adăpost în care sunt cazate
animalele să nu depăşească 0,2 – 0,5 metri pe secundă. În cazul depăşirii acestor limite,
temperatura din mediul ambiant poate duce la o răcire accentuată a temperaturii de la
suprafaţa corpului animalului. Aceasta este o definiţie simplificată a curenţilor de aer.
Totodată, o viteză a aerului mai mare de 0,2 – 0,5 metri pe secundă în perioadele cu
temperaturii ridicate poate fi percepută în mod pozitiv de către animale. În acest caz, viteza
crescută a aerului asigură răcirea dorită a temperaturii suprafeţei corporale a bovinelor.
Curenţii de aer se pot forma în adăposturile în care există o viteză a aerului mare în spaţiile
destinate animalelor. În consecinţă, se poate înregistra o răcire intensă. O creştere a vitezei
aerului de 1 m/s este echivalentă cu o scădere a temperaturii de 1,5 – 2,0°C la animalele cu
păr lung (30 mm) şi de 3 – 4°C la animalele cu păr scurt.
Este important ca în zonele de odihnă să nu cadă precipitaţii – de exemplu sub formă de
zăpadă sau ploi torenţiale, deoarece aşternutul se udă şi îşi pierde capacitatea de izolare.
Acesta devine rece şi neigienic. De regulă, pentru animale este benefică doar o ploaie scurtă şi
caldă în aer liber, deoarece le spală pielea, îndepărtând impurităţile şi microrganismele. Ceaţa
este dăunătoare în special pentru tineretul bovin, deoarece conţine mari cantităţi de substanţe
de natură biologică.
În spaţiile închise pentru bovine insuficient ventilate se pot înregistra concentraţii mari de
dioxid de carbon (CO ), amoniac (NH ) şi hidrogen sulfurat (H S). Aceste gaze trebuie să fie
prezente în cantităţi 2 3 2 cât mai reduse în aerul din adăpost. Potrivit CIGR-1984, bunăstarea
animalelor este afectată atunci când concentraţiile acestor gaze depăşesc valorile indicate în
tabelul 5.1. Într-un adăpost pentru bovine, emisiile de CO rezultă din defecarea animalelor şi
din procesele de 2 putrefacţie şi fermentaţie care au loc în aşternutul ud, din dejecţii şi
resturile de furaje. O concentraţie de de CO crescută (peste 1%), duce la creşterea frecvenţei
şi a profunzimii respiraţiei animalelor. O 2 concentraţie de CO care depăşeşte 4% duce la
reţinerea CO în ţesuturile animalelor, cauzând 2 2 probleme grave. O expunere prelungită la
niveluri ale concentraţiei de CO mai mari decât limitele 2 admise cauzează scăderea
producţiei de lapte şi a procentului de grăsime din lapte şi a sporului în greutate la tineretul
bovin. Printre sursele de amoniac (NH ) dintr-un adăpost pentru bovine se numără
descompunerea 3 purinului, fecalelor şi a aşternutului; descompunerea are loc în cazul în care
sistemul de de evacuare a dejecţiilor nu funcţionează corespunzător. Amoniacul este un gaz
toxic şi o concentraţie de numai 25 ppm poate cauza iritarea ochilor, nasului şi a membranelor
mucoase. Hidrogenul sulfurat (H S) rezultă în procesul de putrefacţie a resturilor de proteine
nedigerate 2 excretate în fecale. De asemenea, este eliminat odată cu gazele din tractul
digestiv. H S este un gaz 2 foarte toxic şi la o concentraţie de 50 ppm poate cauza probeleme
serioase atât pentru personal, cât şi pentru animale. Raportat la gradul de risc, în interiorul
adăpostului se recomandă un nivel H S mai mic de 0,5 ppm. 2 Gazul este uşor solubil, putând
apărea situaţii periculoase prin agitarea dejecţiilor în timpul golirii canalelor. În astfel de
situaţii s-au înregistrat cazuri de moarte a animalelor. În timpul golirii canalelor de dejecţii se
pot accepta cu intermitenţă concentraţii de 5 ppm.
Praful provine de la animale, din aşternut, resturile de dejecţii şi furaje. Atunci când este
inhalat pentru o perioadă prelungită de timp, praful poate provoca iritaţii ale sistemului
respirator. În mod normal, praful conţinut în aerul din adăpost nu reprezintă totuşi o problemă
pentru bovine. Se recomandă un conţinut de praf în aer cât mai redus posibil. O valoare limită
recomandată pentru 3 cantitatea totală de praf este de 3 mg/m de aer pentru peronalul care
lucrează opt ore pe zi.
Adăposturile bine iluminate influenţează bovinele atât în mod direct, cât şi indirect. Durata
zilei (inclusiv cea stabilită prin intermediul iluminatului artificial) acţionează ca un stimulent
extern, care prin influenţa asupra hormonilor controlează comportamentul sexual şi de
reproducţie al bovinelor. În cazul vacilor de lapte se recomandă un sistem de iluminat cu trei
faze: lumină de lucru, lumină de orientare şi/sau lumină de noapte.
Pe perioada iernii, se recomandă ca animalelor să li se asigure opt ore de lumină de noapte (în
timpul nopţii) şi o durată a zilei de 16 ore, cu lumină de lucru. Acest program are un efect
pozitiv asupra producţiei de lapte şi a capacităţii de reproducţie. Este indicat ca lumina de
orientare să se utilizeze pentru întreaga perioada de odihnă în adăposturile cu front de furajare
scurt şi dotate cu roboţi de muls. Utilizarea luminii de noapte (lumina necesară pentru a
distinge) în perioada de odihnă este indicată pentru a limita riscul de deteriorare a
mameloanelor şi pentru a evita agitaţia nedorită în timpul inspecţiilor de noapte. Lumina
naturală este cea mai ieftină sursă. Un nivel de iluminare adecvat în interiorul adăpostului se
obţine atunci când la construcţia adăpostului şi pereţilor se utilizează materiale transparente.
Pentru acoperiş, se poate utiliza o suprafaţă transparentă echivalentă cu 3-5% din suprafaţa
pardoselii. La nivelul pereţilor, recomandările indică o suprafaţă transparentă de 5-10% din
suprafaţa pardoselii.
Accesul la lumina naturală este un factor foarte important pentru bunăstarea animalelor.
Funcţionarea sistemului imunitar şi a metabolismului bovinelor este influenţată de radiaţiile
ultraviolete (UV). Pe de altă parte, expunerea prelungită la lumina directă a soarelui, în
condiţii de temperaturi ridicate, poate provoca stres termic, fiind dăunătoare pentru animale.
Toleranţa bovinelor în ceea ce priveşte nivelul de zgomot nu este cunoscută. Totuşi, la
proiectarea tavanelor, în special în sectorul de muls şi pentru camerele tampon, fermierul ar
trebui să aibă în vedere crearea unui mediu acustic plăcut, întrucât zgomotele imprevizibile
sunt neplăcute pentru animale, precum şi pentru personal. Această situaţie este o sursă de
stres. Bovinele nu au capacitate de a localiza sursa sunetelui şi atunci când nu pot “vedea” de
unde provine zgomotul devin agitate. S-a descoperit că un nivel ridicat de zgomot brusc şi
imprevizibil poate duce la scăderea producţiei de lapte. Se recomandă menţinerea zgomotului
permanent produs de echipamente, precum sistemul ventilaţie, la un nivel cât mai scăzut. Un
nivel de zgomot ridicat se poate accepta doar pentru perioade scurte de timp - de exemplu în
timpul furajării.
• Bovinele nu prezintă nevoi speciale privind gradul de izolaţie. Cuşetele individuale de
odihnă aşternute nu necesită niciun fel de izolaţie.
• O construcţie izolată trebuie realizată astfel încât să împiedice formarea condensului pe
orice suprafaţă.
• La construcţiile de fermă cu o temperatură interioară de 10 – 15°C şi o umditate relativă a
aerului ridicată, care au o pardoseală periferică realizată din mai multe blocuri, izolaţia poate
fi aplicată pe muchii, în partea frontală a blocurilor sau a fundaţiei.
• Se reduce condensul pe acoperiş în perioada iernii.
• Se reduce încălzirea prin acoperiş cauzată de radiaţiile solare.
• Într-un sistem de adăpost cu grad minim de izolaţie termică şi prevăzut cu deschideri
reglabile există posibilitatea ca în perioada iernii temperatura interioară să fie menţinută la un
nivel superior celei exterioare.
• Construcţiile de fermă neizolate se recomandă doar pentru sistemele de stabulaţie liberă. Un
astfel de sistem serveşte ca adăpost pentru animale împotriva precipitaţiilor. Totuşi, este
indicat ca grupul de muls să fie izolat şi încălzit, pentru a fi ferit de îngheţ.
• Pentru a preveni căderea apei condensate pe suprafaţa interioară a acoperişului, este indicat
să se utilizeze materiale de o anumită porozitate, care transferă condensul în exteriorul
acoperişului.
• Instalaţiile de alimentare cu apă necesită protecţie împotriva îngheţului.
• Condiţiile de climat din construcţiile de fermă neizolate nu pot fi controlate, temperatura
interioară urmând variaţiile temperaturii exterioare. În plus, umiditatea aerului la interior este
mai mare decât la exterior. În consecinţă, construcţiile fără izolaţie termică nu pot fi niciodată
complet lipsite de condens. Condensul se formează în special acolo unde acoperişul este
realizat din foi de tablă sau atunci când au loc schimbări climaterice importante, trecându-se
de la îngheţ la încălzire sau viceversa.
Adăposturile pentru bovine pot fi izolate, cu un grad minim de izolaţie şi neizolate.
Construcţiile izolate pot fi ventilate pe cale naturală sau mecanică. Construcţiile cu grad
minim de izolaţie şi cele neizolate au în general ventilaţie naturală. Ventilaţia naturală este
indicată în cazul în care asigură schimbul de aer necesar în sistemul de adăpost. Atunci când
ventilaţia naturală nu face faţă cerinţelor, poate fi completată cu sistem de ventilaţie mecanică,
inclusiv ventilatoare. Într-o anumită măsură, bovinele întreţinute în sisteme de stabulaţie
liberă pot evita zonele în care există curenţi de aer, atunci când se modifică condiţiile
climatice.
• Turbo-ventilaţia este un sistem în care toate echipamentele pentru ventilaţie sunt instalate în
acoperiş. Aceasta utilizează un ventilator special montat în acoperiş, care poate aspira aerul
proaspăt şi evacua aerul viciat.
• Ventilaţia prin canale constă într-un ventilator de aspiraţie sau ventilator de presiune,
amplasat în perete şi conectat la unul sau mai multe canale de ventilaţie de obicei amplasate
de-a lungul pereţilor construcţiei. Canalele pot fi însă amplasate şi în centrul construcţiei.
Turboventilaţia şi, respectiv, ventilaţia prin canale sunt rareori utilizate în sistemele de
adăpost pentru bovine.
Ventilaţia naturală se bazează pe doi factori: forţa termică ascensională şi acţiunea vântului .
Forţa asecensională este bine definită, iar valoarea ei depinde de diferenţa dintre temperatura
interioară şi cea exterioară, precum şi de diferenţa de înălţime dintre deschiderile de admisie a
aerului şi cele de evacuare (înălţimea de deviere). Totuşi, acţiunea vântului este imprevizibilă
şi înregistrează variaţii mari.
O protecţia sporită se obţine prin instalarea unor sisteme de rupere a vântului în dreptul
deschiderilor situate la nivelul pereţilor.
Protecţia se poate realiza cu plase de rupere a vântului de plastic, tablă de oţel perforată,
prelate cu fante sau scânduri distanţate. În cazul în care se optează pentru un material cu
orificii mari (mai mari de circa 5 mm), există riscul ca ploaia torenţială să pătrundă în interior
şi chiar în zonele de odihnă. Plasele de rupere a vântului trebuie menţinute în stare intactă, iar
dimensiunile orificiilor să nu se modifice. Acestea trebuie curăţate în mod regulat, deoarece
condensul şi praful micşorează suprafaţa deschiderilor. Experienţa arată că scândurile
distanţate şi tabla de oţel perforată rezistă la acest tratament. Utilizarea unei plase de rupere a
vântului reduce suprafaţa deschiderilor de ventilaţie. Această reducere depinde de tipul de
material din care este realizată învelitoarea.
n perioadele de vară cu temperaturi mari şi fără vânt, ventilaţia naturală este problematică în
adăposturile cu lăţimi de peste 25 de metri. Pentru confortul şi bunăstarea bovinelor poate fi
benefică instalarea de ventilatoare. Ventilatoarele pot creşte viteza aerului în adăpost,
producând un efect de răcire a suprafeţei corporale a animalului. Ventilatoarele se pot instala
în zona de odihnă şi cea de furajare, deasupra zonei de aşteptare şi a sălii de muls. Utilizarea
lor este foarte benefică mai ales în ultimele două zone menţionate. În aceste spaţii aglomerate
are loc o creşterea a temperaturii şi confortul animalelor este afectat negativ. Recomandări
pentru ventilatoare:
• Să aibă capacitatea de a produce o viteză a aerului de minim 0,5 metri pe secundă;
• Distanţa dintre ventilatoare să fie echivalentă cu de 10 ori diametrul unui ventilator;
• Să fi amplasate la cel puţin 2,7 metri faţă de nivelul pardoselii;
• Să fie amplasate la cel puţin 3,3 metri faţă de nivelul pardoselii în zona de furajare, zona de
aşteptare sau cea de muls, astfel încât vacile să nu ajungă la ele. Creşterea producţiei de lapte
prin utilizarea unor astfel de sisteme nu a fost demonstrată, dar confortul animalelor sporeşte
şi creşte perioada de odihnă. Plăcile pentru acoperiş În timpul verii, plăcile de acoperiş
transparente favorizează creşterea temperaturii în interiorul construcţiei. Un fenomen similar
are loc atunci când se utilizează plăci de culoare închisă, comparativ cu cele de culoare
deschisă.
 CAPITOLUL 9

INGRIJIREA ANIMALELOR DE REPRODUCTIE

Înmultirea sau reproducția animalelor – însușire esențială a organismelor vii, prezintă o

importanță deosebită în sporirea efectivelor și îmbunătățirea lor. Manifestarea vieții sexuale la
animale este influențată în primul rând de specie. Femelele ”în călduri” sunt însămânțate și
după gestație obținem produșii.
La toate speciile se recurge la însămânțări artificiale datorită avantajelor acestora, printre care
se numără și creșterea unui efectiv mic de reproducători masculi. Reproducția asigură
perpetuarea speciei și este indispensabilă obținerii de producții sporite la animale.
Reproducătorii masculi au cerințe sporite de hrană, atât în perioada de pregătire pentru montă,
cât și în perioada de montă, față de periada de inactivitate.
Mărimea suplimentului de hrană în timpul montei depinde de:
-cantitatea de spermă rezultată la un ejaculat
-compoziția chimică a spermei
- intensitatea folosirii la montă a reproducătorilor.

CAPITOLUL 10

INGRIJIREA ANIMALELOR GESTANTE

Pe parcursul gestației hrana administrată trebuie să asigure obținerea unui făt normal
dezvoltat, viguros și sănătos pe de o parte cât și întreținerea funcțiilor vitale și depunerea de
rezerve corporale care vor fi folosite în momentul începerii următoarei lactații.
Pentru realizarea acestor deziderate trebuie ținut cont de:
-necesarul de hrană pentru dezvoltarea fătului, care spre sfărșitul gestației realizează sporuri
de creștere între 500-1000 g pe zi
-depunerea unor rezerve în organismul mamei de 200-300 g pe zi
-cu palatabilitate ridicată (plăcute la gust) pentru a compensa apetitul scăzut al femelei
gestante; susținerea metabolismului, care în această perioadă necesită o ingestă sporită de
substanțe nutritive
-folosirea în rație a furajelor
-asigurarea normală a parturiției și a ciclului de reproducție după fătare (involuția tractusului
genital, apariția normală a căldurilor), prin realizarea unui status metabolic ridicat
Nu trebuie neglijată perioada de înțărcare de 2 luni, prin care se asigură reconstituirea
rezervelor corporale, mai ales a întregului complex de micro și macro elemente.
În timpul verii furajul de bază este masa verde fie la pășune sau administrată la iesle. Masa
verde este nutrețul indispensabil în sezonul de vară întrucât are o valoare nutritivă ridicată,
palatabilitate, digestibilitate ridicată. Este o sursă importantă de energie în special de proteină,
vitamine și săruri minerale.
Pentru a avea aceste calități masa verde trebuie să aibă o compoziție botanică favorabilă și
anume; 65-75% să fie reprezentată de graminee, 20-25% leguminoase, iar 5-10% de alte
plante, să fie consumată cu plăcere de animale , în stadiul optim de vegetație când nivelul de
consumabilitate, digestibilitate și valoare nutritivă sunt maxime.
Sunt situații când iarba de pe pășune nu este de cea mai bună calitate, nici chiar cantitate, în
acest caz este obligatorie completarea cu masă verde administrată la grajd. Cantitatea de masă
verde ce trebuie asigurată unei vaci este de 40-60 de kg/zi completată progresiv cu
concentrate de la 1.5 kg la 5 kg/zi în ultimele zile de gestație, aceasta pentru a favoriza
adaptarea microsimbioților ruminali la un aport mare de concentrate după fătare și în lactație.
Această supraalimentare de la sfărșitul gestației urmărește și compensarea pierderilor din
lactația precedentă și creșterea rezervelor corporale utilizabile la începutul lactației următoare
și stimularea glandei mamare.
Amestecul de concentrate trebuie să conțină cantități moderate de proteină și să aibă o bună
digestibilitate. În perioada de gestație, prin tehnica de hrănire trebuie să asigurăm o bună
condiție de întreținere a vacilor, cu suficiente rezerve corporale care vor fi mobilizate la
declanșarea noii lactații.
Erorile de furajare din această perioadă au consecințe grave atât asupra producției cât și
asupra aspectului economic.Trebuie evitate atât starea de subnutriție cât și starea de îngrășare
aceasta având efect nefast asupra fătării, cât și asupra viitoarei lactații.
În perioada de vară, prin consumul ridicat de furaje verzi nu se poate asigura necesarul de
sodiu. Din această cauză, trebuie asigurată obligatoriu sarea sub formă de bulgări prin lins.
În timpul verii, confortul optim se realizează prin întreținerea vacilor la pășune (dar nu mai
departe de 3 km de fermă) unde este asigurată apa și obligatoriu umbrare naturale sau
șoproane, asigurându-se astfel mișcarea necesară, aerul și lumina. Se vor evita aglomerările și
bruscarea vacilor pentru a evita avorturile.
Furajarea vacilor gestante precum și asigurarea unui confort optim în această perioadă sunt
factori hotărâtori pentru sănătatea vițeilor obținuți și a vacilor, prevenirea tulburărilor legate
de fătare precum și potențialul viitoarei lactații.
Întreținerea vacilor gestante se referă la asigurarea unui repaus mamar optim, hrănirea
raţională, îngrijirea corespunzătoare, pregătirea și supravegerea fătărilor.

Pe parcursul gestației în medie 284 zile, masa uterului la vacă crește de 10-20 ori. Gestația se
poate instala în a doua, a treia lună după fătare, dar vacile sunt hrănite ca gestante, de regulă
numai în ultimele două luni de gestație, în perioada repausului mamar. O periodă de înțărcare
de două luni este obligatorie mai întâi pentru că permite reconstituirea rezervelor corporale, în
special a substațelor minerale și apoi pentru reglarea neurohomonală a secreției de lapte. În
absența acestei perioade, chiar cu rații bine echilibrate, producția de lapte scade cosiderabil în
lactația următoare. Se apreciază că în ultima lună de gestație, la vacă , nevoile în energie netă
cresc cu 50% față de necesarul de întreținere.
Cerințele în proteine sunt apreciate la 100-110 g PD/UN sau un nivel de 12-14% PB în rații și
nu trebuie pierdut din vedere ca cea mai mare parte a depunerilor din perioada de gestație se
realizează pe baza proteinelor. În această ultimă perioadă a gestației are loc o mineralizare
intensă a fetusului și în același timp se refac și rezervele de minerale ale femelei. În perioada
gestației o femelă depune de 4-5 ori mai mult calciu si fosfor decât se găsește în fetus. Cele
mai importante vitamine pentru gestsație sunt vitaminele A, D, E, K. Vitaminele A si D sunt
implicate în metabolismul proteic și mineral , vitamina A intervine în nidație , vitamina D este
hotărâtoare pentru mineralizarea scheletului.

În primele 6 luni de gestație necesarul de energie stabilit pentru lactație nu se suplementează

întrucât sporul de gestație este neînsemnat. În ultimele două luni, ce corespund repausului
mamar, vacile sunt hrănite conform cerințelor acestei perioade. Normele prevăd
suplimentarea în această perioadă cu 1,5 -1,8 UN /animal, în luna a VIII-a și 2-3 UN/ animal
în luna a IX-a. În cazul vacilor cu potențial ridicat suplimentarea enegiei se face începând din
luna a VII-a. Rațiile vor fi alcătuite din nutrețuri usor digestibile, puțin voluminoase, cu
acțiune usor laxativă. În amestecul de concentrate se va majora proporția de tărâță de grâu
care, prin efectul dietetic, usor laxativ, stimulează tranzitul digestiv și indirect va facilita actul
parturiției (fătării).

În perioada de stabulație, vacilor gestante în repaus mamar li se vor administra prin rații:

– Fânuri: 2/3 fân natural sau de borceag și 1/3 fân de lucernă sau trifoi, sau fân de graminee și
fân de leguminoase în proporții egale, în cantități de 5-8 kg/animal/zi.

– Suculente de iarnă: semifân, nutreț de foarte bună calitate și sfecla furajeră în cantitate de 8-
15 kg și dacă este disponibil, morcov 3-5 kg /animal/ zi.
– Nutrețuri concentrate: 55-60% porumb și orz uruite și restul tărâță de grâu 1-4 kg /animal/zi
sau nutreț combinat. Nu se vor administra în hrana vacilor gestante nutrețuri alterate,
mucegăite înghețate , și nici borhoturi proaspete sau murate.

Adăpostul vacilor gestante trebuie să fie spațios și să asigure microclimatul optim. Igiena
corporală se execută prin tesălare și periere zilnică. Regimul de mișcare are foarte mare
importanță pentru că mărește pofta de mâncare, intesifică circulația, ușurează fătarea și
micșorează incidența retențiilor placentare. În ultimele zile ale gestației și după fătare apar
frecvent constipații, motiv pentru care se recomandă administrarea unor barbotaje realizate
din tărâţe, melasa: 2kg tărâtă + 0,5 kg melasă +5 kg apă. După fătare, vacilor de lapte trebuie
să Ii se asigure o îngrijire deosebită, respectiv se bușumează cu paie, se igenizează trenul
posterior şi se urmărește eliminarea anexelor fetale.

Ingrijirea scroafelor de reproductie

Scroafele de reproductie sunt intretinute in boxe comune sau individuale, in functie de
numarul, starea fiziologica, fazele fluxului tehnologic, preferintele si posibilitatea
crescatorului. Atat scrofitele cat si scroafele de reproductie pot fi crescute in boxe comune cu
exceptia perioadelor de fatare si lactatie cand se recomanda intretinerea in boxe individuale.
De asemenea, se mai recomanda pentru sistemul intensiv, intretinerea individuala in perioada
dupa monta pana la nidarea embrionilor (14 zile), pentru evitarea mortalitatii embrionare
datorita stresului sau cauzelor mecanice. Scrofitele si scroafele in asteptare pot fi intretinute in
grup, in boxe comune, asigurandu-se o suprafata de 1,3-1,5m² pe cap de animal. Marimea
lotului este in functie de tipul si suprafata totala a boxe, variind intre 8-25 scroafe. Tot in
aceste boxe are loc si actiunea de depistare a caldurilor, prin introducerea vierului incercator,
in grupul respectiv si indentificarea scroafelor in calduri. Acestea sunt scroafe din grup si
mentinute individual pe perioada caldurilor, perioada in care are loc si monta. Din scroafe
montate la date cat mai apropiate se formeaza grupa de scroafe gestante care vor fata
aproximativ in aceeiasi perioada. Aceasta grupare in functie de data montei si a fatarii
faciliteaza o serie de operatiuni tehnice cum ar fi: evidentele zootehnice, diagnosticul de
gestatie, furajarea diferentiata in functie de stadiul gestatiei, observarea revenirii in calduri sau
eventualele avorturi, pregatirea pentru fatare.
Cu 3-4 zile inainte de fatare, scoafele trebuie izolate dupa o prealabila spalare si dezinfectie,
in boxe individuale de fatare. Exista mai multe tipuri de astfel de boxe insa ca o caracteristica
generala aceste boxe asigura o restrictionare a miscarilor scroafei, permitand astfel
manoperele privind asistenta la fatare si prevenind accidentele prin strivirea purceilor.
Datorita faptului ca in aceste boxe, scroafa si purceii raman pe toata perioada lactatiei, trebuie
prevazute cu hranitori pentru scroafa si separat pentru purcei, sistem de adapare separat pentru
scroafa si purcei iar spatiul destinat purceilor sa poata fi incalzit prin diferite sisteme (placi
incalzitoare, becuri cu infrarosii) si sistem de evacuare a dejectiilor. Cel mai utilizat model de
boxa de fatare, in complexele industriale, a fost boxa de tip baterie. Dupa intarcare scroafele
treceau in grupele de asteptare iar purceii, dupa sexare si lotizare, in boxele comune din cresa.
Referitor la factorii de microclimat, trebuie accentuat inca odata ca acestia pot influenta sever
activitate de reproductie si de aceea se va urmari mentinerea lor in limitele normale in ceea ce
priveste temperatura, umiditatea si gazele nocive, utilizand sisteme de ventilatie si incalzire-
racire adecvate. Cele mai mari probleme apar in sectorul de maternitate prin antagonismul
temperaturilor optime pentru scroafa si purcei, in special in primele zile dupa fatare. Aceasta
se rezolva de obicei prin mentinerea temperaturii compartimentului pentru scroafe la nivelul a
18-20°C si asigurarea unor surse suplimentare de incalzire la nivelul spatiului destinat
purceilor. Exploatarea scroafelor se face pentru productia lor, care consta in purcei si lapte.
Scrofitele de reproductie, dupa iesirea din testare (180 de zile) sunt intretinute, de regula, in
boxe comune in asteptarea montei, care conform indicilor de reproductie trebuie sa aiba loc,
la rasele perfectionate, in jurul varstei de 220-240 zile. In perioada de asteptare, scrofitele
trebuie hranite stimulativ si controlate zilnic pentru aparitia caldurilor. La scrofitele la care
primul estrus apare mai devreme de 220 de zile, decizia de efectuare a montei trebuie corelata
cu dezvoltarea corporala, tinand cont de faptul ca organismul matern va fi supus unor
solicitari enorme in perioada de gestatie si lactatie. Datorita acestor solicitari, scrofitele cu o
dezvoltare subnormala isi vor epuiza rezervele organismului in timpul gestatiei si lactatiei
prin utilizarea energiei si substantelor proprii pentru cresterea si dezvoltarea fetusilor si
producerea laptelui, cu consecinte negative asupra evolutiei ulterioare. Contrar unor conceptii
gresite, rezultatele de fecunditate obtinute la scrofite sunt mai bune decat la scroafe, in
conditiile in care se lucreaza corect, deoarece spre deosebire de scroafele multipare scrofitele
au un tract genital intact care nu a mai fost supus gestatiilor si fatarilor anterioare si implicit
afectiunilor puerperale. Nici in ce priveste prolificitatea nu sunt diferente exagerate.
In ce priveste exploatarea scroafelor, indiferent ca sunt primipare sau multipare, grija
crescatorului trebuie indreptata catre asigurarea conditiilor optime de cazare si furajare
diferentiata in functie de stadiul fiziologic, tinand cont ca organismul matern este supus unor
solicitari deosebite, iar pe de alta parte, toate afectiunile mamei sunt resimtite de catre fetusi si
se traduc in produsi neviabili, subdezvoltati, morti sau chiar intreruperea gestatiei si avorturi.

Ingrijirea caprelor si oilor gestante

Reproducţia animalelor înseamnă pentru mulţi fermieri o sursă importantă de venit, aşa încât
tot ceea ce ţine de înmulţirea animalelor este un subiect de un real interes pentru crescătorii de
animale pe care încercăm să-l tratăm cu toată responsabilitatea.
Pentru asigurarea factorilor normali de microclima, adăpostul pentru întreţinerea oilor sau
caprelor gestante trebuie amplasat cu latura longitudinală contra direcţiei vânturilor
dominante, cu padocul în partea sudică, toate astea pentru a nu patrunda vantul sau curentul
iar capra respectiv oaia gestanta sa nu raceasca. Terenul pe care este amplasat adăpostul
trebuie să fie omogen ca structură, neinundabil, sai aibe umiditate redusă, asigurând rezistenţa
necesară fundaţiei şi să aibă o pantă de 2%, ceea ce favorizeaza scurgerea cu uşurinţă a apelor
din precipitaţii şi apele uzate.
Indiferent de forma adăpostului (în forma literelor U, T, I), acesta trebuie prevăzut cu ferestre
cu dimensiuni de 60/120 (0,72 m2), uşi exterioare şi interioare de 300/220. Pardoseala
adăpostului se recomandă a fi de pământ presat, amestecat cu nisip, peste care se aşază
aşternutul permanent (paie uscate, curate). În acest adăpost sistemul de întreţinere a ovinelor
si a caprinelor este liber, adăpostul se compartimentează, în scopul întreţinerii animalelor pe
loturi, cu ajutorul panourilor confecţionate din lemn. Adăpostul trebuie să fie prevăzut cu un
padoc larg, unde animalele îşi petrec o bună parte din timp atunci când sunt întreţinute în
stabulaţie şi vremea permite acest lucru (în zilele călduroase).
Alimentaţia femelelor în perioada de gestaţie reprezintă un factor esenţial în dezvoltarea
fătului, în exprimarea potenţialului productiv al nou-născuţilor şi a tineretului, precum şi
pentru sănătatea şi producţiile de lapte realizate ulterior de oile si caprele mamă.

O deosebită atenţie trebuie acordată animalelor gestante cărora trebuie să li se administreze

furaje de bună calitate, să se evite administrarea de furaje mucegăite sau furaje îngheţate
deoarece acestea pot produce avorturi. În lactaţie trebuie să li se administreze furaje care să
stimuleze secreţia lactată, nutreţuri suculente, porumb însilozat, masă verde.
Durata gestaţiei  la oaie durează în medie 150 de zile, cu un plus sau un minus de 4-5 zile în
funcţie de vârstă, sexul şi numărul de fetuşi, nivelul de hrănire etc.
De obicei durata gestaţiei este mai scurtă la oile primipare sau cu gemeni, la cele cu o bună
stare de întreţinere, precum şi la oile ce produc miei de sex femel. După scurgerea celor 150
de zile de gestaţie, la oi se vor putea observa semnele fătării: lăsare pronunţată a abdomenului,
adâncirea scobiturii flancului şi la baza cozii, turgescenţa glandei mamare, nelinişte. Fătările
au loc de regulă cu uşurinţă, în circa 15-20 minute, în general fără complicaţii.
Fătarea oilor trebuie să se facă în acea parte a saivanului special compartimentată unde boxele
trebuie să fie curate, luminoase, uscate, fără curenţi. Pentru aceasta este necesar să se execute
panouri mobile de scândură în lungul unuia din pereţii saivanului,unde se amanajează circa 20
de astfel de boxe individuale pentru fătare. În boxele de fătare se vor introduce timp de câteva
zile oile ce fată, împreună cu mieii. Imediat după fătare, la o oră- o oră şi jumătate, oile
trebuie să consume circa 1 litru şi jumătate de apă nu prea rece-prima adăpare. Apoi adăparea
se va face la discreţie. Atât în perioada gestaţiei cât şi după fătare furajele trebuie să fie de
bună calitate, administrate în cantitate care creşte treptat în decurs de 3-4 zile, până ajunge la
normal.

În această perioadă a gestaţiei şi apoi după fătare, rezultate deosebit de bune se obţin atunci
când oile sunt întreţinute în exclusivitate în aer liber, în padoc, unde sunt amplasate cea mai
mare parte a jgheaburilor-grătare pentru furaje, precum şi adăpătorile cu apă proaspătă şi
curată la discreţie şi sarea necesară sub formă de bulgări. Uşile saivanului se lasă în
permanenţă deschise, pentru ca oile să intre şi să iasă în voie, în funcţie de schimbarea
condiţiilor climatice.
Alimentaţia va avea un rol deosebit în creşterea greutăţii mielului. Se va folosi cantitatea de
1.5-2 kg fân, 1-2 kg de suculente şi 200-300 grame de amestecuri concentrate. Cei care au
acces la nutreţ murat vor scoate această categorie de furaj din raţie înlocuind-o cu fân de bună
calitate. Se va avea grijă la asigurarea în raţie a calciului şi fosforului.
În această perioadă, ce corespunde intervalului de hrănire din stoc,se vor asigura zilnic pe cap
de oaie 1,5-2 kg de fânuri, 300-400 grame de amestecuri concentrate şi până la 4 kg de furaje
suculente, care să determine o bună producţie de lapte. În absenţa furajelor suculente se vor
putea utiliza furaje ce favorizează lactaţia:tărâţele,fânurile de lucernă şi trifoi, precum şi alte
furaje din această categorie.
Raţia va fi administrată în două tainuri (porții n.r) pentru prima parte a gestaţiei şi în trei
tainuri pentru partea a doua a gestaţiei, respectiv perioada de  lactaţie(după fătare). Adăpatul
se va face de două ori pe zi.
Pentru perioada de trecere la păşune se vor reduce suculentele şi concentratele, utilizând
fânurile atât dimineaţa înainte de ieşirea la păşune, cât şi seara.  În perioada de gestaţie, fătare
şi alăptare trebuie evitate furajele mucegăite, îngheţate, acestea afectând atât oaia cât şi
mielul, ducând la avorturi şi afecţiuni digestive sau la apariţia de intoxicaţii.
În ultima parte a gestaţiei (ultimele 6 săptămâni), crescătorul poate administra oilor: 0,8-1 kg
fân de lucernă de bună calitate; 0,5-0,8 kg paie orz; 0,6-0,7 kg concentrate (amestec de
porumb, orz, mazăre); sare şi cretă, iar caprelor fân lucernă – 0,8-1 kg, paie de grâu sau
coceni de porumb în cantitate de 0,5-0,8 kg, concentrate 0,4-0,6 kg, sare, cretă.
Pentru perioada fătărilor trebuie efectuată pregătirea adăpostului cu aproximativ 2-3
săptămâni înainte de fătarea oilor si caprelor, aceasta fiind o condiţie esenţială pentru
obţinerea unor produşi sănătoşi, viabili, care să se dezvolte normal şi care să preîntâmpine
îmbolnăvirea mieilor şi iezilor şi chiar a oilor şi caprelor mame. Adăpostul amenajat trebuie
să fie încăpător, curat, luminos, uscat şi fără curenţi de aer, amenajat cu boxe individuale de
fătare şi trei compartimente pentru oile cu miei/caprele cu iezi, în care se asigură 1,5 m2
spaţiu util de cazare pentru cuplul oaie mamă-miel/ capră-ied. În plus, trebuie asigurat 0,3 m
front de furajare pentru oile mamă/caprele mamă şi un refugiu prevăzut cu hrănitori speciale
pentru miei/iezi, unde oile şi caprele nu au acces şi calculate cu 0,25 m front de furajare
pentru miel/ied. Se amenajează un compartiment pentru oi mame cu miei cruzi/capre mamă
cu iezi cruzi, în vârstă de 5-12 zile, compartimentul cu oi mame cu miei mijlocaşi/capre mame
cu iezi mijlocaşi, în vârstă de 12-30 zile şi compartimentul cu oi mame cu miei zburaţi/capre
mame cu iezi zburaţi, unde se ţin până la 60 de zile, până la înţărcare.
Frigul asociat cu curenţii, pe lângă inaniţie, constituie unul dintre factorii principali ai
pierderilor de miei şi iezi, în special ai celor cu vitalitate redusă în prima săptămână de viaţă.
La temperatura de 100C, mieii şi iezii pot avea grave alterări ale stării de sănătate, aceştia
prezintă frisoane, contracţii ale muşchilor pielii, urmate de tremurături care apoi afectează
muşchii scheletici.
În timpul perioadei de fătare şi în primele 2-3 săptămâni după fătare trebuie asigurate condiţii
optime de microclimat, o temperatură care să aibă valori medii de 16-18 grade C, o umiditate
relativă de 65-75% şi o luminozitate de 1/12. De asemenea, trebuie luate măsuri de evitare a
formării curenţilor de aer. Pe timp favorabil mieii şi iezii, împreună cu mamele, pot fi scoşi în
padoc, chiar din prima săptămână de viaţă, pentru acomodarea lor treptată la condiţiile externe
de mediu, fără însă a-i lăsa să se culce pe teren umed şi rece.
 CAPITOLUL 11

INGRIJIREA NOILOR NASCUTI PANA LA INTARCARE

De îngrijirile care se acordă după naștere depind, în mare măsură, sănătatea și dezvoltarea
ulterioară a nou-născuților.
Imediat după fătare, se verifică respirația nou-născuților, se curăță căile respiratorii, se
masează corpul pentru activarea circulației, se dezinfectează cordonul ombilical cu iod și se
administrează colostru. Badijonarea cordonului ombilical cu soluție de iod se repetă la fiecare
12 ore, până la uscarea completă a acestuia. Aceste operațiuni au ca scop împiedicarea
infecțiilor ombilicale.
Nou-născutul se naște cu o cantitate foarte mică de anticorpi (imunoglobuline). Pentru a se
apăra de infecții, are nevoie de imunoglobulinele din colostru, până la formarea propriului
sistem imunitar. De aceea, colostrul trebuie să fie administrat cât mai repede după fătare (2-3
ore), ideal ar fi în primele 30 de minute.
Colostrul trebuie să provină de la mame sănătoase, deoarece anumite boli pot fi transmise la
nou născuți, prin colostru
Colostrul obținut de la prima mulsoare și cel obținut de la vacile care au fătat de mai multe ori
are conținutul cel mai mare de anticorpi.
Cantitatea de imunoglobuline scade treptat în primele 3 zile de la fătare, de asemenea scade și
capacitatea de absorbție a acestora la nivelul intestinului, cu cca. 50% după primele 12 ore de
fătare.
De aceea cantitatea de colostru administrată și momentul administrării sunt cruciale pentru
asigurarea unei absorbții intestinale optime. În primele 12 ore de viață, este recomandat să se
administreze cca. 4 litri de colostru.
Primul tain, de 2 litri, se va administra în primele 2 ore de la fătare, iar următorul La 6-8 ore
de la primul tain. În următoarele 12 ore se vor administra încă 4-5 litri de colostru.
Este preferabilă administrarea manuală, pentru a fi siguri că ingurgitează cantitatea
corespunzătoare de colostru. Studiile arată că 25 - 40% dintre născuții lăsați să sugă de la
mamă nu primesc suficient colostru.
Surplusul de colostru, provenit de la mamele sănătoase, poate fi conservat, prin congelare, în
sticlele de plastic de 1,5 - 2 litri și se administrează la vițeii nou-născuți cărora, din diverse
motive, nu li se poate administra colostru matern.
Laptele colostral nu poate fi valorificat pentru consumul uman, dar poate fi administrat în
hrana nou-născuților mai mari, în cantitate de 2 – 3,5 kg/zi. Începând cu ziua a 3 – 5-a de
viață, pe toată durata perioadei de alăptare, trebuie hrăniți cu lapte sau cu înlocuitori de lapte.
Cantitatea de înlocuitor de lapte trebuie să fie de cca. 8% din greutatea corporală, administrată
în două tainuri pe zi.
De la vărsta de doua zile, născuții trebuie introduși în cuști individuale, până la vărsta de două
luni. Pot fi cazați în cuști individuale, inclusiv iarna, dar trebuie să li se asigure un spațiu de
odihnă uscat și curat, să fie protejați de vânt și frig. Este foarte important ca să fie protejați de
curenții de aer, dar trebuie să li se asigure o ventilație corectă.

Îngrijirea mieilor sugari pana la intarcare

În momentul fătării se intervine pentru curăţirea mucozităţilor de pe nări şi bot, se taie
ombilicul la 4-5 cm de abdomen şi se tamponează cu tinctură de iod. Se ajută apoi mieii să
sugă obligatoriu în primele 3-4 ore de la fătare. Mielul se lasă să fie lins de mamă timp de o
jumătate de oră. După vîrsta de 8-10 zile mieilor li se administrează în locuri special
amenajate furaje concentrate (combinate) şi fîn de lucernă de cea mai bună calitate. În cazul
mieilor orfani sau gemeni în cazul în care oaia a murit sau nu are lapte, crescătorii vor apleca
mieii la doici, fătate aproximativ în acelaşi timp sau la date cît mai apropiate ori vor recurge la
alăptartea artificială cu lapte de vacă. Perioada de miel crud durează de la 0-7 zile, cea de miel
mijlociu de la 7-30 zile, iar cea de miel zburat de la 30-65 zile.
Ingrijirea viteilor pana la intarcare
 Viteii nou nascuti sunt introdusi in camerele uscate prevazute cu lampi infrarosii, cateva ore,
apoi se trec in boxe individuale, unde sunt tinuti 15-20 de zile. Boxele frecvent folosite sunt
metalice, cu gratar de lemn, cu dimensiunile de 110/55 cm, fiind prevazute cu o deschidere
circulara sau ovala in peretele dinspre aleea de serviciu, pentru fixarea galetii cu lapte. Dupa
15-20 de zile, din profilactoriu viteii sunt trecuti in adaposturi special construite ''cresele de
vitei'', destinate cresterii acestora pana la varsta de 6 luni, in care sunt amenajate boxe
colective pentru 15-20 vitei, asigurandu-se o suprafata de 1,7m² de vitel. In boxa se asigura o
zona de odihna spre perete si o zona de furajare spre aleea centrala. Hranirea se face la iesle,
asigurandu-se un front de furajare de 0,35m pentru fiecare vitel, iar adaparea prin adaposturi
automate cu flotor. Cresele sunt prevazute cu padocuri pentru scoaterea viteilor afara cand
timpul este favorabil. Temperatura optima este de 18-20°C, de aceea, este obligatoriu
incalzirea iarna si ventilatia mecanica. Pentru asigurarea unei dezvoltari armonioase si pentru
mentinerea sanatatii, tineretul trebuie sa beneficieze si de un regim de miscare care se executa
zilnica si metodic. In timpul verii, viteii se scot din profilactoriu la 4-5 zile de la nastere si
sunt plimbati 10-15 minute in primele zile. Ttreptat, timpul de plimbare se mareste. Dupa
varsta de 1 luna este indicat sa se tina in timpul zilei afara sub umbrare, unde se amenajeaza
iesle pentru hranire si adaposturi.
Daca ferma are in apropierea adapostului pasune, scoaterea la pasune este foarte indicata,
deoarece viteii se obisnuiesc cu pasunatul si fac in acelasi timp miscare in aer liber. In timpul
verii, viteii se scot la plimbare dupa circa 30 de zile de la nastere, daca timpul este frumos si
calduros. Scoaterea la plimbare se face dupa o ora de la alaptare. Se atrage atentia
ingrijitorilor ca miscarea sa fie activa. Viteii nu vor fi lasati in padoc pe timp nefavorabil. In
ce priveste intarcarea, in cazul cand sunt obisnuiti din timp sa consume cantitati mari de furaje
concentrate, suculente si fibroase, iar cantitatea de lapte scade treptat, viteii se intarca usor si
fara sa se resimta. Varsta intarcarii se stabileste in functie de destinatia viteilor si in functie de
sistemul de intarcare care a fost practicat. In cazul folosirii sistemului traditional de crestere si
alaptare, intarcarea se face la 4 luni. Taurasii care sunt destinati pentru prasila vor fi intarcati
la 5-6 luni. In cazul folosirii metodelor moderne de crestere cu inlocuitori de lapte si furaje
combinate, se poate aplica intarcarea precoce la varsta de 2-3 luni. O sa punctam cateva
notiuni de hranire si intretinere dupa intarcare:
Alaptarea mixta consta in hranirea viteilor natural timp de 5 zile. Astfel viteii sant lasati langa
vaca timp de 5 zile, cat consuma colostru. Apoi sunt izolati in boxe sau custi individuale, unde
se continua alaptarea artificiala cu substituienti de lapte si lapte integral pana la intarcare.
Metoda de alaptare se poate aplica in toate exploatatiile familiale unde se practica mulsul
mecanizat al vacilor. Obisnuinta viteilor cu alaptarea artificiala trebuie facuta treptat la
biberon sau la galeata. In primele 2 luni consumul de lapte este de 6-7 litri. in luna a treia
consumul de lapte scade treptat de la 5 litri la 3 litri iar in luna a patra consumul scade de la 2
la 1 litru. Galetile sau biberoanele dupa fiecare folosire sunt spalate cu apa rece, apoi cu apa
calda si detergent, si apoi oparite cu apa fierbinte. Laptele se va administra imediat dupa muls.
Pregatirea substituentului de lapte se face la 39-40 grade C pentru a avea temperatura pe care
il are laptele cand este muls. Incepand din a doua saptamana viteii se vor alapta de 4 ori pe zi.
In luna a patra se va ajunge la doua alaptari pe zi. La o alaptare vitelul consuma 1-1,5 litri
lapte. Regula obligatorie la alaptare este pozitia capului vitelului – putin ridicata peste
orizontala pentru ca laptele sa ajunga din doua in doua ore in în cel de-al patrulea
compartiment al stomacului numit cheag. In luna a doua de viata a vitelului, consumul zilnic
de concentrate si fan creste la 0,5 kg fiecare. Consumul zilnic de concentrate si de fan creste
in luna patru de viata a vitelului la 1,3-1,5 kg fiecare.
Dupa prima ora de viata viteii sunt luati de obicei de langa mamă si sunt intretinuti in spatii
amenajate de tip: boxa individuala amenajata in grajd; cusca individuala amenajata in afara
adapostului; cotet amenajat in afara adapostului. Intretinerea viteilor in custi din afara
adapostului este solutia care ofera cele mai bune rezultate in gospodaria familiara pentru
faptul că majoritatea fatarilor au loc primavara si vara. Cusca individuala reduce incidenta la
imbolnaviri, ofera posibilitatea de ingrijire individuala si ofera un mediu uscat, lipsit de
curenti de aer, cu temperatura si umiditate constanta. Spatiul total ocupat de cusca individuală
are lungimea de 2,8 m din care 1,5 m cusca propriu-zisa si 1,3 m padocul. Inaltimea si latimea
padocului sau a custii individuale este de 1 m. Constructia este din cherestea (cusca) si bare
metalice (padocul). Pardoseala este din pietris, peste care se pune paie ca asternut. Pe peretii
laterali ai padocului sunt prevazuti suporti pentru prinderea galetilor de lapte, apa, si nutreturi
combinate, precum si un mic jgheab pentru administrarea fanului la discretie. Dupa intarcare
cusca individuala se curata, se dezinfecteaza si se lasa la odihna 14 zile dupa care se
populeaza din nou.
 CAPITOLUL 12

INGRIJIREA ANIMALELOR DE PRODUCTII

Necesarul de hrană pentru animalele domestice se stabilește în funcție de necesarul pentru

funcții vitale la care se adaugă un supliment pentru realizarea producțiilor.
La stabilirea normelor de hrană se ține seama de greutatea animalului, de starea lui fiziologică
de calitatea și cantitatea producției.
Furajarea trebuie să corespundă următoarelor producții:
-să fie completă în ceea ce privește substanțele nutritive, săruri minerale și vitamine
-să fie în deplină concordanță cu particularitățile biologice ale animalelor
Furajele care alcătuiesc o rație, se dau sub două forme diferite de natura lor:
-furajul verde – sub formă de pășune sau la iesle; fân; suculente (siloz, semisiloz);, grosiere –
ca atare sau prelucrate
Un alt element principal în creșterea animalelor îl constitue apa. Consumul de apă este
influențat de greutate corporală, nivelul producției de lapte, conținutul de apa a furajelor,
temperatura exterioară, umiditatea atmosferică, etc.
Cel mai bun sistem de adăpare este cel automat. Cerințele sistemului de îngrijire sunt –
asigurarea unor ritmuri biologice intense.

Ingrijirea vacilor de lapte

Adăposturile în care se ţin vacile pe timpul iernii – grajdurile – trebuie să fie curate, fără
umiditate şi curenţi de aer, suficient de spaţioase şi călduroase. Temperatura convenabilă în
adăposturi trebuie să fie de 12-14 grade şi se poate menţine prin închiderea perfectă a uşilor şi
ferestrelor şi repartizarea unui spaţiu optim pentru fiecare animal. O încăpere de grajd cu
volumul de 80 mc este suficientă pentru trei animale mari. Gunoiul de grajd (bălegarul)
trebuie evacuat zilnic şi depus la platformă pentru că, dacă se lasă mai mult timp în interior
produce gaze dăunătoare animalelor.
Furajarea vacilor se va face cu nutreţuri de bună calitate, bogate în proteine, săruri minerale şi
vitamine. Sunt indicate fânurile de bună calitate, concentratele (uruială şi tărâţe), sfecla.
Cocenii şi paiele se administrează ca nutreţuri de completare, deoarece sunt sărace în proteină
digestibilă.
Pentru o vacă cu producţie de 8-10 litri de lapte pe zi, raţia zilnică de furaje poate fi alcătuită
din: 3 kg fân de trifoi, 6 kg sfeclă tocată, 3 kg tărâţe de grâu sau uruială de porumb, 4 kg
coceni, 50 grame făină de oase, 100 grame de sare. Sarea se poate lăsa ca bulgăre în iesle.
Dacă nu există fân de borceag, trifoi sau lucernă, se vor administra în raţie 4 kg fân din fâneţe
naturale de bună calitate. Nutreţurile nu trebuie să fie mucegăite sau îngheţate. Ordinea
administrării furajelor este: dimineaţa – la muls – uruiala sau tărâţele şi în continuare jumătate
din raţia de fân; la prânz – sfecla tocată amestecată cu făină de oase; seara – cealaltă jumătate
de fân şi coceni.
Adăpatul vacilor se face cu apă curată, proaspătă, la discreţie, la temperatura grajdului. Un
procedeu convenabil de adăpare este instalarea lângă iesle a unui hârdău sau cazan (tuci) cu
capacitatea de 20-30 litri în care va exista în permanenţă apă proaspătă. Vacile pot fi duse
pentru adăpat şi la jgheabul de la puţ, cu condiţia ca apa din puţ să nu fie prea rece. Adăpatul
prin ducerea vacilor la gârlă este neindicat pe timp de iarnă.
Un rol important îl are mişcarea zilnică a animalelor prin plimbare una-două ore pe zi, cu
precădere în zilele cu moină. În zilele însorite, vacile pot fi scoase din grajd între orele 12 şi
15 şi lăsate la soare, unde vor consuma 1-2 snopi de coceni.
Igiena corporală se asigură prin ţesălat şi periat periodic.

Ingrijirea puilor de carne

Aşa cum se menţionează în paginile anterioare, directiva CE 2007/43 stabileşte anumite
standarde pentru protecţia minimă a puilor destinaţi producţiei de carne. Acest lucru implică
anumite condiţii şi inspecţii, monitorizare şi alte activităţi care trebuie urmate atunci când puii
sunt crescuţi pentru producţia de carne în sisteme intensive. Aceste reguli nu se aplică pentru
sisteme de exploatare alternative, în sistem liber sau pentru producţia organică de pui de
carne.
In conformitate cu Directiva CE2007/43, statele membre se vor asigura că densitatea în
exploataţie 2 sau în gospodărie nu depăşeşte în nici un moment 33kg/m . Numai în condiţiile
în care proprietarul sau 2 crescătorul respectă şi alte cerinţe, o densitate de maximum 39 kg/m
poate fi acceptată de autorităţi. Având în vedere condiţiile climaterice precum şi nivelul
tehnologic din România, este de aşteptat ca 2 anumite ferme de pui de carne să funcţioneze la
o densitate scăzută (33 kg/m ) şi ca altele să 2 funcţioneze la densităţi mai mari (39 kg/m ).
Directiva CE 2007/43 permite chiar o creştere a densităţii 2 până la 42 kg/m dacă se respectă
standarde foarte înalte ale bunăstării pentru o perioadă lungă de timp. La momentul de faţă, se
consideră că acest lucru nu se aplică României, dar constituie o alternativă pentru ferme noi şi
bine gestionate. Dacă proprietarul sau crescătorul doreşte să 2 folosească o densitate mai mare
de 33 kg/m , acest lucru va fi comunicat autorităţii competente cu cel puţin 15 zile înainte de
plasarea lotului în adăpost. (CE 2007/43).
Clădirile, echipamentele sau ustensilele care sunt în contact cu puii se curăţă şi se
decontaminează în întregime după depopularea finală, înainte de introducerea în adăpost a
unor noi efective. Pentru fiecare serie trebuie asigurat aşternut curat (CE 2007/43). În acelaşi
timp, trebuie asigurat un echipament care să funcţioneze în mod corespunzător.
Ÿ Decontaminarea halei de creştere este o etapă deosebit de importantă pentru realizarea unui
mediu de creştere cât mai curat. Executarea corectă a acestor lucrări influenţează în mare
măsură sănătatea puilor introduşi în spaţiile de creştere. În momentul efectuării curăţeniei şi
decontaminării nu trebuie să omiteţi următoarele:
Ÿ Tubulatura instalaţiilor de admisie şi evacuare a aerului din hală;
Ÿ Pereţii şi tavanul halei;
Ÿ Instalaţiile de adăpare şi unde există bazine de rupere a presiunii;
Ÿ Instalaţiile de hrănire;
Ÿ Camera tampon a adăpostului;
Ÿ Perimetrul din exteriorul halei;
Ÿ Podeaua; Controlul insectelor; 96 Din punctul de vedere al etapelor decontaminării, trebuie
respectată următoarea ordine de execuţie a lucrărilor:
1. Evacuarea mecanică a aşternutului existent.
2. Spălarea halei: Tavanul; Utilajele; Pardoseala; Buncărele de furajare; Ventilatoarele; Aleile
de deservire.
3. Reparaţia şi inspectarea echipamentului tehnologic.
4. Aspersie cu soluţie decontaminantă.
5. Văruit (dacă este necesar).
6. Termonebulizare I.
7. Introducerea aşternutului în adăpost.
8. Aspersie cu soluţie decontaminantă (opţional).
9. Reglaje hală şi izolaţie termică.
10.Termonebulizare II (dacă este necesar). Pentru a asigura bunăstarea personalului şi a
animalelor, este necesară o ventilaţie intensă a clădirii. Perioada de decontaminare pentru
adăposturile de pui de carne durează de la o săptămână până la trei săptămâni. În ultimele zile,
hala de producţie trebuie lăsată într-o perioadă de vid sanitar. După finalizarea decontaminării
se prelevează probe de pe suprafeţele halei şi se trimit la laborator pentru analiza eficienţei
decontaminării. Nerespectarea etapelor de decontaminare cât şi efectuarea unei operaţii de
decontaminare superficiale conduc la un risc mărit din punct de vedere epidemiologic cu
repercursiuni grave din punct de vedere economic.
Curăţarea şi decontaminarea sunt necesare pentru a elimina ciupercile, bacteriile şi celelalte
microorganisme şi pentru a evita transmiterea bolilor. Înainte de introducerea unui nou efectiv
în adăpostul de pui, trebuie amplasat echipamentul tehnologic. În perioada de demaraj / start,
pot fi folosite diferite metode de management pentru încălzirea spaţiilor de creştere şi
exploatare. Încălzirea pe toată suprafaţa halei de producţie este din ce în ce mai folosită în
fermele moderne de pui. Cu toate acestea, şi alte soluţii tehnice pot fi de folos, mai ales atunci
când sistemul de încălzire nu poate furniza căldură suficientă pentru o încălzire uniformă.
Toţi puii trebuie să aibă acces permanent la aşternut care trebuie sa fie uscat şi friabil la
suprafaţă (CE 2007/43). Trebuie asigurat aşternut curat pentru fiecare serie. (CE 2007/43).
Creşterea pe aşternut se utilizează la puicuţe, găini ouătoare sau pui de carne. Tipul şi calitatea
aşternutului sunt factori esenţiali deoarece influenţează foarte mult microclimatul din
adăpostul pentru păsări. Prin urmare, este important ca materialul pentru aşternut să fie uscat
şi curat, fără impurităţi de natură mecanică sau microbiologică. De aceea, depozitarea
aşternutului în condiţii corespunzătoare se face în spaţii acoperite şi bine ventilate. Calitatea
aşternutului depinde de buna funcţionare a adăpătorilor şi de respectarea densităţii optime 2
pe m .
Materialul pentru aşternut este adus în adăpost şi împrăştiat mecanic cu ajutorul unui tractor
(în general). De obicei, distribuţia uniformă în spaţiul de producţie se face manual, pentru a se
evita creşterea nivelului de praf. Ulterior, aşternutul se împrospătează manual dacă este
nevoie. Deoarece calitatea aşternutului este cea mai importantă, este indicat să se evite
umiditatea şi comprimarea în exces. Aşternutul uzat se întoarce manual (cu furca pentru fân)
şi se reînnoieşte cu material nou. Atunci când condiţiile de mediu sunt adecvate, aşternutul
rămâne necompactat, cu un conţinut de umiditate sub 18%. Umezirea excesivă poate cauza
coccidioze şi favoriza prezenţa paraziţilor. În plus, un grad ridicat de umiditate al aşternutului
creşte nivelul umidităţii din aer, precum şi concentraţia de NH şi H S. De asemenea, produce
pârlire cu amoniac şi inflamaţii ale ghearelor şi 3 2 pieptului, precum şi murdărirea şi
deteriorarea penajului. În consecinţă, un aşternut de calitate şi uscat este o condiţie de bază
pentru o producţie eficientă şi un produs final de calitate. Pe de altă parte, uscarea în exces a
aşternutului (de exemplu la temperaturi ridicate în adăpostul pentru pui de carne) poate cauza
inflamaţii la nivelul ochilor şi afecţiuni permanente ale sistemului respirator al păsărilor. De
asemenea, ridicarea prafului contribuie la răspândirea microorganismelor: bacterii şi spori.
Calitatea aşternutului pe durata ciclului de producţie depinde de proiectarea şi funcţionarea
corectă a sistemului de adăpare. Adăpătorile sparte sau cele instalate la înălţimi
necorespunzătoare, precum şi alte defecţiuni, conduc la vărsarea apei pe aşternut. Adăpătorile
prin picurare, cu sau fără pahar colector, nu produc scurgeri atunci când conducta de apă este
reglată corect. Înălţimea conductelor/ţevilor de apă trebuie reglată zilnic, astfel încât să fie la
nivelul crestei păsării (după prima săptămână de viaţă) şi complet verticale. Presiunea apei se
reglează în funcţie de vârsta puilor de carne şi respectând instrucţiunile producătorului de
echipamente pentru adăpare. Este necesar ca presiunea apei să fie reglată astfel încât să existe
apă pentru toţi puii, chiar şi pentru cei care folosesc adăpătorile prin picurare aflate la capătul
cel mai îndepărtat al conductei.
Dacă aşternutul este ud, acesta se poate usca prin creşterea temperaturii şi a ratei de ventilaţie.
Este important să se intervină de la primele semne de umezire a aşternutului, deorece uscarea
se face cu costuri mari şi aşternutul umed se poate întări. Un sistem de ventilaţie computerizat
permite un control mai eficient al umidităţii din aşternut. Valorile dorite ale temperaturii
pentru puii de carne de diferite vârste sunt prestabilite şi memorate în computer, pentru a se se
realiza un controlat automat şi de mare precizie al microclimatului. În anumite condiţii,
temperatura şi umiditatea se reglează manual, în funcţie de bunăstarea puilor de carne şi starea
aşternutului.
Este recomandat să se umple adăpătorile şi hrănitorile cu puţin timp înainte de momentul
livrării puilor. Trebuie furnizate apă şi hrană suplimentară în funcţie de condiţiile locale şi
recomandările companiei producătoare de hibrizi de carne. Puii sunt livraţi în cutii de carton
perforate (reciclabile) sau în containere de transport decontaminate şi aşternute cu hârtie
ondulată. Fiecare cutie transportă de obicei 100 de păsări. Spaţiul minim necesar 2 este de 25
cm /pasăre.
Puii de carne cu vârsta de o zi trebuie transportaţi în camioane izoterme. Încărcarea şi
descărcarea puilor nu trebuie să conducă la răcirea acestora. De aceea, puii trebuie transportaţi
în adăpost cât mai repede şi cât mai eficient cu putinţă de către personal calificat. Înainte ca
puii să ajungă în adăpost, platforma betonată la capătul „curat” trebuie decontaminată. Puii
sunt aduşi în adăpost prin uşa de la capătul „curat”. Camionul este parcat în afara adăpostului
în timp ce rampa de descărcare este coborâtă direct în adăpostul de pui. Dacă personalul
părăseşte zona curată, acesta trebuie fie să-şi schimbe încălţămintea, fie să utilizeze
dezinfectoarele.
După distribuire, puii se lasă singuri 3-4 ore pentru a se adapta la noile condiţii; apoi se
recomandă
derularea următoarelor operaţiuni:
• se verifică distribuţia puilor
• se verifică dacă puii consumă apa şi furajele;
• se evacuează puii bolnavi sau răniţi;
• dacă umiditatea aerului este prea scăzută, trebuie aplicată o umiditate suplimentară.
Pentru a ajuta puii să se adapteze la noul ambient şi pentru a-i încuraja să consume hrană şi
apă,
lumina trebuie reglată la o intensitate mare (30-40 de lucşi) în primele zile. Pot fi folosite şi
alte programe de lumină. Începând cu ziua a şaptea, programele de lumină trebuie să fie
folosite în concordanţa cu legislaţia europeană.
Prima săptămână de viaţă a păsărilor este cea mai importantă. Condiţiile optime din primele
zile de viaţă sunt o condiţie preliminară pentru o producţie eficientă. În plus, este important ca
puii de o zi să fie sănătoşi şi viguroşi şi să nu se infecteze.
Este important ca sistemul de încălzire să fie pornit cu cel puţin 3 zile înainte de popularea
adăpostului cu pui. Aşternutul este împrăştiat uniform pe toată suprafaţa adăpostului cu 1-2
zile înainte de sosirea puilor. Este recomandat să se distribuie aşternut suplimentar în câteva
locuri din adăpost, pentru a se repara orice zonă cu aşternut necorespunzător. După
împrăştierea aşternutului în adăpost, sistemele de adăpare şi furajare se coboară la înălţimea
corespunzătoare. În funcţie de modalitatea sistemul de încălzire sunt dispuse în lungime benzi
de hârtie în apropierea adăpătorilor tip picurător în întregul adăpost. Pe aceste benzi de hârtie,
puii pot consuma apa şi furajele. Totodată,în prima săptămână, hrănitorile trebuie umplute la
capacitate maximă, astfel încât pui să poată găsi furajele cu uşurinţă. În primele zile,
adăpătorile tip picurător se reglează la înălţimea ochiului, astfel încât puii să poată observa
uşor stropul de apă din vârful picurătorului. Chiar înainte de sosirea puilor, ţevile sistemului
de adăpare tip picurător se spală pe rând cu apă curată. În acest mod se curăţă orice reziduu de
substanţe decontaminante din ţevi şi se furnizează apă proaspătă pentru pui.
La sosirea puilor, temperatura indicată este de 33-34ºC. Temperatura scade cu 0,5ºC zilnic,
astfel încât la sfârşitul primei săptămâni de viaţă să ajungă la aproximativ 30ºC. În plus, este
important ca temperatura să fie reglată în funcţie de comportamentul puilor. Puii trebuie să fie
distribuiţi relativ uniform în adăpost.
În prima săptămână, valoarea recomandată a umidităţii relative (UR) în adăpost este de circa
55-60%. Acest nivel poate fi greu de atins din cauza sistemului de încălzire. Dacă adăpostul
este dotat cu duze de pulverizare (de exemplu sistem de umidificare tip ceaţă, cu apă sub
presiune) pentru răcire în caz de temperaturi ridicate, acestea se pot utiliza pentru creşterea
nivelului de umiditate în perioada de demaraj/start Puii care beneficiază de condiţii de
umiditate adecvate sunt mai puţin predispuşi la deshidratare şi, în general, au o perioadă de
start mai bună şi relativ uniformă. Trebuie subliniat faptul că un nivel mai ridicat al umidităţii
relative poate deteriora calitatea aşternutului. În cazul în care se produce o scădere a calităţii
aşternutului, este indicat să se reducă nivelul umidităţii relative la 50- 55%. Recomandări
suplimentare pentru diverşi hibrizi pot fi găsite în manualele de management de la diversele
companii producătoare de hibrizi de carne. Sistemul de ventilaţie trebuie să asigure o minimă
ventilare din prima zi, care să asigure aer proaspăt la intervale regulate. O astfel de ventilaţie
se realizează de către compania producătoare de sisteme de ventilaţie. Fiţi conştienţi că puii
tineri sunt predispuşi la efectele de răcire a vântului, curenţi de aer şi de aceea viteza aerului
trebuie să fie cât mai mică. La începutul perioadei de demaraj / start, se recomandă ca
inspectarea puilor să se realizeze de câteva ori pe zi. În acest fel, puii se vor simţi încurajaţi să
consume hrană şi apă, iar managerul va avea posibilitatea să ia măsuri adecvate şi la timp
dacă există probleme. Păsările trebuie sa aibă la dispoziţie în orice moment şi la o înălţime
adecvată apă curată. În primele trei zile, adăpătorile prin picurare trebuie aduse la nivelul
ochilor puilor, ceea ce le permite să identifice mai uşor sursa de apă. În acelaşi timp, este
indicat ca presiunea apei să fie ridicată în primele 3-4 zile de viaţă. După această perioadă,
presiunea este redusă din nou. Adăpătorile trebuie poziţionate şi menţinute de aşa natură încât
pierderile să fie minimale. Ţevile trebuie să fie suspendate exact pe orizontală. În caz contrar,
apa poate fi vărsată şi aşternutul îşi pierde calităţile.
In primele trei zile ale etapei de demaraj, puilor li se administrează hrană în cantităţi mici de
2-5 ori pe zi, aceasta fiind împrăştiată pe bucăţi de hârtie. Prea înaltă Corectă Prea joasă 103
În acest fel, activitatea puilor se intensifică şi se reduce numărul de minus variente (pui mici).
După cea de-a treia zi, hârtia se îndepărtează şi nivelul hranei în sistemul de furajare se reduce
gradual la aproximativ o treime până la finele primei săptămâni, pentru a se evita împrăştierea
furajelor. Puii bolnavi sau cu defecte fizice sunt imediat colectaţi, iar cei morţi sunt scoşi din
adăpost într-o găleată. Găleata se goleşte într-un container amplasat în afara adăpostului. În
acest scop, se poate folosi fie o uşă, fie intrarea în adăpost. Găleata utilizată în adăpost nu
trebuie scoasă în afara clădirii. Puii morţi trebuie depozitaţi într-o altă găleată. Din motive de
bunăstare animală, colectararea puilor bolnavi sau cu handicap fizic se face de către un
membru al personalului care are calificarea necesară.
Trebuie să existe întotdeauna apă proaspătă şi curată, iar adăpătoarele trebuie poziţionate şi
întreţinute astfel încât să se reducă la minimum vărsarea accidentală (CE 200/43). În condiţii
normale de climă temperată, consumul de apă este de 1,6 până la 1,8 ori cantitatea de furaje
ingerate. Este indicat ca această relaţie să fie utilizată doar în scopuri orientative (şi nu ca o
relaţie fixă), astfel încât să se identifice abaterile în consum generate de calitatea furajelor,
temperatură sau starea de sănătate a puilor şi să se ia măsurile manageriale care se impun. În
prima săptămână, consumul de apă este de până la 2,0 ori cantitatea de furaje ingerate, iar
ulterior sub nivelul de 1,8 ori. În cazul în care consumul de apă este prea mare, excesul de apă
va fi excretat ca dejecţii şi va uda aşternutul. Creşterea consumului de apă poate fi favorizată
de următorii factori:
• O concentraţie de sodiu în furaje mai mare de 0,15-0,20%.
• Un nivel al conţinutului de proteină din furaje prea ridicat.
• Anumite ingrediente din compoziţia furajului – orz cu un conţinut mare de beta-glucani (ß-
glucans) sau boabe de soia cu un conţinut mare de potasiu.
• Prezenţa micotoxinelor în furaje. Pe de altă parte, adaosul de enzime exogene la furaje poate
duce la scăderea consumului de apă. Presiunea apei trebuie să fie mare în timpul primelor 3-4
zile de viaţă. După această perioadă, presiunea este diminuată din nou. Din ziua 23-24,
presiunea apei este mărită zilnic. Pentru o bună funcţionare a liniilor de adăpare, presiunea
trebuie să fie reglată atât în antecamera de serviciu, cât şi în adăpost.

INGRIJIREA PUICUTELOR PENTRU PRODUCTIA DE OUA

Procedurile care se desfăşoară în curatarea adapostului sunt similare celor prezentate în
secţiunea cu privire la creşterea puilor de carne.
Procedurile in pregatirea adapostului sunt similare celor prezentate la producţia de pui de
carne. Totuşi, pentru creşterea puicuţelor este recomandat să se asigure cel puţin 5 cm de
stinghie de odihnă pentru fiecare pasăre. De asemenea, se recomandă ca în anumite zone din
hală să se monteze platforme. Stinghiile de odihnă şi liniile de adăpare se pot instala pe
platformă.
Existenţa stinghiilor de odihnă şi a platformelor în adăpostul de creştere pregăteşte puii să
sară şi să zboare până la cuibare, reducând astfel riscul depunerii ouălelor pe pardoseală în
perioada de producţie.
Procedurile pe care le implică calitatea si manipularea asternutului sunt similare celor descrise
la producţia de pui de carne. Cu toate acestea, pentru creşterea puicuţelor se recomandă
aşternut din nisip pe aproximativ 15% din suprafaţa de pardoseală. Este indicat ca nisipul să
fie grosier (particule de 0,5 până la 3 mm) şi uscat. Zonele cu nisip reduc riscul de ciugulire a
penelor în perioada de creştere, precum şi în cea de producţie.
Procedurile de îngrijire sunt similare celor utilizate pentru puii de carne. . Totuşi, în anumite
privinţe, managementul trebuie adaptat la caracteristicile creşterii găinilor ouătoare. Puicuţele
sunt mai nervoase; evenimentele bruşte (deschiderea uşilor, zgomotele sau lumina) pot speria
efectivul de păsări, creând un risc de “învălmăşeală” care poate duce la o mortalitate ridicată
(apare fenomenul de isterie). Pentru a se evita astfel de evenimente, este nevoie de măsuri de
precauţie. Cu alte cuvinte, într-un adăpost de creştere a puicuţelor membrii personalului
trebuie să lucreze cu atenţie. Este însă important ca păsările să fie deprinse cu activităţile de
rutină din adăpost şi cu prezenţa oamenilor. Hibrizii de găini ouătoare sunt mai agresivi decât
cele de pui de carne; prin urmare, trebuie să se ia în calcul riscul de ciugulire a penelor şi de
canibalism. În această privinţă, cel mai important aspect este gestionarea eficientă a
condiţiilor de microclimat şi al aşternutului. Dacă acest lucru nu este suficient, se poate
proceda la reducerea intensităţii luminii.
Pregătirea sistemului imunitar al păsărilor pentru apărarea împotriva bolilor obişnuite
constituie unul din cele mai importante aspecte ale procesului de creştere. Imunitatea se poate
obţine printr-o vaccinare corectă a efectivului de păsări.
Hrana destinată puicuţelor ouătoare are o valoare nutritivă mai mică decât cea pentru puii de
carne. Rata de creştere a puicuţelor este mai scăzută comparativ cu cea înregistrată la puii de
carne. În perioda de creştere se administrează cel puţin două şi, adeseori, trei reţete de
furajare. Chiar dacă atingerea celei mai înalte rate de creştere nu este un obiectiv, furajele
pentru prestart conţin un nivel relativ ridicat de substanţe nutritive. Cercetările au arătat că
rata de creştere mare în primele patru săptămâni de viaţă ale puilor favorizează o producţie de
ouă crescută în perioada ulterioară. În perioada de creştere, puii trebuie pregătiţi să ingereze
cantităţi mari de furaje şi de aceea dieta are o valoare nutritivă redusă. Ca să primească un
aport mare de substanţe nutritive, puii trebuie să mănânce mult.
Se recomandă ca furajele starter să fie măcinate în particule mici (pelete sparte / combinate).
De asemenea, este de preferat ca tainurile din faza de creştere să conţină furaje grosiere
(pelete cu particule mai mari) Peletele întregi / integrale nu sunt recomandate pentru creşterea
puicuţelor. În mod normal, la creşterea puicuţelor ouătoare se aplică furajarea ad libitum. Este
recomandat ca la puicuţe să nu se administreze pelete întregi / integrale, în timp ce la găinile
ouătoare se pot folosi ambele tipuri de pelete: sparte sau întregi. Nivelul nutriţional şi
prezentarea furajelor (structura furajelor) trebuie să respecte recomandările furnizate de
producătorii de hibrizi ouători.
Găinile ouătoare
Prevederile generale cu privire la managementul găinilor ouătoare sunt incluse în anexa
Directivei Consiliului 1999/74 din 19 iulie 1999 şi stabilesc standardele minime pentru
protecţia găinilor ouătoare: 1. Toate găinile trebuie inspectate de către proprietar sau o
persoana responsabilă, cel puţin o dată pe zi. 2. Nivelul de zgomot din adăpostul de găini se
reduce la minim. Se va evita zgomotul permanent sau neaşteptat. Ventilatoarele, utilajele de
hrănire sau alte echipamente trebuie construite, amplasate, operate și întreținute în așa fel
încât să producă cât mai puțin zgomot. 115 3. Toate construcţiile trebuie să asigure o
intensitate a luminii care să permită tuturor găinilor să se vadă şi să fie văzute clar. Este
necesar să existe o distribuţie uniformă a luminii. Programul de lumină trebuie să urmeze
ritmul circadian şi să includă o perioadă neîntreruptă de întuneric pentru aproximativ o treime
din zi. De asemenea, trebuie să existe o perioadă care să imite amurgul (răsăritul şi apusul
soarelui), cu lumină atenuată, astfel încât găinile să-şi poată găsi locul fără agitaţie sau răniri.
4. Toate acele părţi ale adăpostului, echipamentului sau ustensilelor care vin în contact direct
cu găinile trebuie curăţate minuţios şi decontaminate în mod regulat şi, în orice caz, la fiecare
depopulare şi înainte de introducerea unui lot nou de găini. Cât timp bateriile sunt ocupate,
suprafețele și toate echipamentele trebuie păstrate curate. Dejecţiile trebuie evacuate ori de
câte ori este necesar. 5. Bateriile trebuie echipate în mod corespunzător pentru ca găinile să nu
poată scăpa. 6. Un adăpost care cuprinde două sau mai multe rânduri de baterii trebuie să aibă
dotările sau trebuie luate măsurile corespunzătoare pentru a permite inspecția tuturor
rândurilor fără dificultate și pentru a facilita îndepărtarea găinilor. 7. Proiectul și dimensiunile
ușii cuştii trebuie să fie de așa natură încât să permită îndepărtarea unei găini adulte fără ca
aceasta să aibă de suferit sau să se rănească. 8. Fără a aduce atingere dispozițiilor punctului 19
din anexa la Directiva 98/58/CE, se interzice orice mutilare. Cu toate acestea, pentru a
împiedica ciugulirea penelor și canibalismul, statele membre pot autoriza ajustarea ciocului,
cu condiția ca aceasta să se facă de către personal calificat, la puii de vârstă mai mică de 10
zile care sunt destinați creșterii pentru ouă.
Procedurile de efectuare a curateniei in adapost sunt similare celor din adăposturile pentru pui
de carne.
ntr-un adăpost pentru găini ouătoare există mai mult echipament care necesită curăţarea, de
exemplu cuibare, sistemul de colectare a ouălelor, platforme şi stinghii de odihnă. Uneori este
mai avantajos ca platformele, stinghiile şi saltele pentru cuibar să fie scoase şi curăţate în
exteriorul adăpostului. Se recomandă ca acest echipament, de obicei foarte murdar, să fie lăsat
la înmuiat înainte de spălare. Echipamentul se reinstalează în adăpost înainte de efectuarea
decontaminării prin termonebulizare. Decontaminarea adăpostului trebuie să dureze cel puţin
2 săptămâni – o săptămână pentru curăţarea şi decontaminarea propriu-zisă şi o săptămână
pentru vidul sanitar. În adăposturile de găini ouătoare o problemă frecventă o reprezintă
căpuşele roşii (Dermanyssus gallinae). În perioada de producţie, aceşti paraziţi pot fi
controlaţi într-o anumită măsură folosind diverse insecticide. Totuşi, cea mai eficientă soluţie
de combatere a acestui parazit constă în o încălzirea adăpostului şi a echipamentului la cel
puţin 50 C timp de 48 de ore, după ce în prealabil a avut loc curăţarea şi decontaminarea .
Calitatea si procesul de manipulare a aşternutului (paie, rumeguş, talaş) asigură bune condiţii
de mediu şi bunăstare pentru păsări, însă încurajează găinile să se ouă pe aşternut. Din acest
motiv, producătorii de ouă preferă adesea aşternutul cu nisip. Nisipul nu are însă efect izolator
si nici proprietăţi higroscopice. De aceea, atunci când se utilizează este important să se
asigure o temperatură o interioară corespunzătoare (peste 18 C) şi o rată a ventilaţiei care să
asigure un nivel minim de umiditate (umiditate relativă sub 70%). De asemenea, adăpătorile
trebuie să funcţioneze corect (fără să existe apă vărsată). Este indicat ca nisipul aşternut să fie
uscat şi grosier, cu particule de 1-3 mm, şi fără particule de argilă. Grosimea recomandată a
stratului de nisip este de 5-10 cm. În mod normal nisipul nu se împrospătează. Dacă acest
lucru este însă necesar, deoarece a devenit umed şi lipicios, nisipul se poate suplimenta zilnic,
în combinaţie cu mici cantităţi de talaş.
Este esenţial ca transferul puicuţelor din unitatea de creştere să se facă cu grijă, cu un stres
minim pentru păsări. După introducerea în noul adăpost, este important ca puicuţele să
identifice cât mai rapid hrănitorile şi adăpătorile. În adăposturile (fără platforme) în care
hrănitorile şi adăpătorile sunt aşezate pe zona cu aşternut, puicuţele găsesc cu uşurinţă hrana
şi apa. În adăposturile cu platforme, hrănitorile şi adăpătorile sunt amplasate în mod normal
deasupra platformelor. Având în vedere că în mod natural găinile caută hrana la nivelul
solului, puicuţele încep să caute hrana în zona cu aşternut. Pentru a ajuta păsările să găsească
sursele de hrană şi apă aflate pe platforme, se pot lua următoarele măsuri:
• După scoaterea puicuţelor din cuştile de transport, acestea trebuie să fie lăsate pe platforme.
• Înălţimea platformei să fie de circa 70 cm.
• În faţa platformelor se aşează un strat gros de aşternut, nisip sau baloţi de paie, pentru a
reduce distanţa dintre pardoseală şi platformă.
• Instalarea unor scăriţe care să facă trecerea de la zona cu aşternut la platformă ajută
puicuţele să găsească hrana şi apa. În prima seară, puicuţele trebuie aduse (manual) pe
platformă, chiar înainte de stingerea luminii. Dacă dorm pe platformă, există şanse mari ca în
dimineaţa următoare să găsească hrana şi apa. Această soluţie contribuie şi la reducerea
riscului de depunere a ouălelor pe pardoseală. Se recomandă ca în prima seară lumina să se
stingă la aceeaşi oră sau puţin mai târziu decât în adăpostul din care provin puicuţele. Astfel,
scade riscul ca păsările să se agite în primele seri.
În momentul recepţiei puicuţelor sau chiar înainte, este indicat să se realizeze un plan care să
includă programe de iluminat, vaccinare şi furajare şi să se stabilească procedurile zilnice. La
baza planului de management trebuie să stea: recomandări ale companiei producătoare de
hibrizi ouători; informaţii de la crescător privind starea de sănătate, vaccinări, furajare,
greutatea corporală şi uniformitatea puicuţelor în perioada de creştere; informaţii cu privire la
situaţia sanitară a zonei şi a fermei; informaţii de piaţă cu privire la dimensiunea ouălelor
preferată de consumatori şi, în cele din urmă, însăşi situaţia fermei de producţie a ouălelor
(sistemul de adăpost, disponibilitatea furajelor, forţa de muncă etc.).
Găina este prin natura ei sensibilă la stimulii luminoşi. Această sensibilitate naturală face ca
ouăle (pentru reproducţie) să fie depuse în perioadele (vara) în care sunt cele mai ridicate
şanse de supravieţuire a puilor. Atunci când primăvara durata zilei şi intensitatea luminii
cresc, găina este stimulată să producă ouă. Invers, scăderea duratei zilei şi a intensităţii
luminii care are loc toamna induce stoparea producţiei de ouă. Alţi factori care influenţează
perioada de ouat sunt potenţialul genetic, hrănirea, temperatura şi vârsta găinilor. Producţia de
ouă modernă se face cu găini crescute în adăposturi, într-un mediu controlat, respectiv
microclimat, furajare şi iluminat controlate. Acest lucru permite stimularea găinilor pentru a
produce ouă indiferent de anotimp şi grăbirea perioadei de producţie (la o vârstă mai mică)
sau întârzierea acesteia. Programul de lumină este principalul instrument de control al vârstei
la care începe ouatul. În mod normal, compania care produce hibrizii ouători recomandă un
program de lumină standard conceput special pentru hibridul respectiv. Practic, este indicat ca
acest program să fie aplicat, dar într-o anumită măsură el poate fi adaptat. Dacă cerinţele
pieţei pentru ouă sunt mici, este posibil să se reducă vârsta la care începe ouatul prin
demararea timpurie a stimulării prin lumină. Astfel, numărul de ouă va creşte, dar acestea vor
avea o greutate medie mai redusă. Este important ca dirijarea pe bază de lumină să se facă cu
grijă, în funcţie de potenţialul genetic al hibridului şi gradul de nutriţie, greutatea corporală şi
uniformitatea efectivului. O stimulare pe bază de lumină severă poate cauza probleme de
bunăstare, de exemplu agresivitate şi mortalitate. O stimulare târzie duce la întârzierea
perioadei de ouat şi ouă mai puţine, dar cu o greutate medie mai mare. De obicei, producătorii
de puiuţi de o zi oferă informaţii cu privire la programul de iluminat indicat pentru un hibrid
anume.
În urma vaccinărilor efectuate în perioada de creştere, puicuţele trebuie să fie practic imune la
cele mai întâlnite boli. Cu toate acestea, unele vaccinări (împotriva sindromului căderii
ouatului, Pasteurella şi alte vaccinuri inactivate) prin injectare pot fi realizate profitabil în
raport cu transferul puicuţelor. Dacă puicuţele sunt vaccinate doar împotriva bronşitei
infecţioase (BI) şi bolii Newcastle (BN), se recomandă revaccinarea împotriva epidemiilor
produse de aceste boli la fiecare a zecea săptămână în perioada de producţie. Revaccinarea se
poate face cu spray sau prin administrarea în apa de băut. Este indicat ca programul de
vaccinare să se stabilească împreună cu crescătorul şi la recomandarea medicului veterinar. În
România, metodele şi programele de vaccinare se stabilesc de către medicul veterinar
responsabil.
În mod normal, găinile ouătoare sunt hrănite ad libitum, cu o dietă care asigură toate
substanţele nutritive necesare. Necesarul nutritiv al găinilor ouătoare se modifică pe durata
perioadei de producţie. La început, pasărea este încă în creştere, capacitatea de a consuma
hrana este limitată şi producţia de ouă este ridicată. De aceea, dieta trebuie să aibă o valoare
nutritivă mare (conţinutul de proteine şi aminoacizi). Mai târziu, pe măsură ce capacitatea de
a ingera hrană sporeşte şi dezvoltarea încetează, necesarul de substanţe nutritive scade. În
consecinţă, găina poate primi o dietă cu valoare nutritivă mai mică. În perioada de producţie
se administrează în general trei sau patru reţete de furajare. Este recomandat să se folosească
nivelul nutriţional specificat în ghidul de management pentru hibridul de găini ouător utilizat.
Furajele pot fi sub formă de pelete, pelete sparte sau făină. Peletele sparte sunt recomandate
deoarece reduc riscul fenomenelor de ciugulit al penelor şi canibalism, găinile petrecând mai
mult timp pentru a consuma furajele cu această structură. Este important ca pe durata
perioadei de producţie să se utilizeze furaje cu aceeaşi structură. Aceasta nu trebuie schimbată
pe parcurs.
Este recomandat ca sistemul de adăpare să fie spălat cu regularitate cu apă proaspătă, pentru a
îndepărta mizeria din conducte.
În cazul creşterii la sol, cele mai utilizate sunt cuibarele cu sistem mecanizat de colectare a
ouălelor. Cuibarele sunt de obicei conectate la liniile de marcare şi împachetare / ambalare cu
ajutorul unor transportoare. Întreţinerea cuibarelor cu colectare mecanizată implică
următoarele operaţiuni:
• verificarea şi întreţinerea sistemelor de acţionare (reglarea tensiunii din resorturi, reparaţia
oricărei defecţiuni la transportor, inspecţia carcasei / învelişului de siguranţă la elementele
mobile ale mecanismului de acţionare);
• curăţarea periodică a interiorului şi marginilor cuibarelor, precum şi curăţarea locală atunci
când este cazul;
• inspecţia şi curăţarea podelei şi transportoarelor atunci când este necesar;
• inspecţia periodică şi calibrarea sistemului de cântărire a ouălelor din maşinile de marcat;
• întreţinerea curăţeniei la echipamentele de marcare şi împachetare / ambalare, precum şi în
spaţiile de lucru pentru personal;
• supravegherea şi inspectarea aplicării procedurilor de îndepărtare a ouălelor murdare şi
sparte din camera de depozitare şi de livrare a ouălelor pentru consumul uman.
 CAPITOLUL 13

MUNCA IN ECHIPA

Echipa este locul unde se întâlnesc şi interacţionează grupuri diferite care îşi împărtăşesc
speranţele despre scopuri şi roluri într -o atmosferă armonioasă
Există mulţi termeni care descriu munca în grup în cadrul organizaţiilor şi modul în
care îşi defăşoară activitatea.
Grupul de lucru reprezintă colectivul de persoane implicate în organizaţii, ce
îndeplinesc sarcini în vederea realizării obiectivelor organizaţiei din care fac parte. Ele au
aceleaşi obiective globale de lucru, autoritatea necesară, autonomia şi resursele cerute de
scopurile propuse.
Toate echipele sunt, prin definiţie, grupuri, dar nu este necesar ca reciproca să fie adevărată,
adică toate grupurile să fie echipe. În literatură există tendinţa de a folosi termenii de grup şi
echipă unul în locul celuilalt şi nu este uşor să se facă o distincţie între aceste noţiuni.
Echipele apar când un număr de persoane au un obiectiv comun şi recunosc că
succesul lor personal depinde de succesul altora.
Acele persoane sunt interdependente. În practică, aceasta înseamnă că în cele mai
multe echipe oamenii vor contribui cu abilităţi diferite. De asemenea, înseamnă că tensiunile
şi comportamentele contradictorii vor fi demonstrate în echipă.
Echipa – ca structură socioprofesională – se caracterizează prin obiective comune definite cu
rigoare, realism şi credibilitate;
• sistem de norme, valori etice şi principii împărtăşite de toţi membrii;
• responsabilităţi precise, atribuţii clare, statut şi roluri bine determinate şi distribuite celor cu
calităţi adecvate; participare directă la adoptarea şi aplicarea deciziilor;
• încredere, respect reciproc şi cooperare activă;
• comunicare deschisă şi onestă;
• climat psihosocial prielnic colaborării şi sprijinului reciproc;
• preţuire şi recunoaştere a muncii şi rezultatelor obţinute de către membrii echipei;
Modelul cel mai cunoscut şi mai răspândit de evoluţie a echipei (Tuckman, 1965) presupune 5
stadii: formarea, etapa de agitaţie, normarea, etapa de funcţionare şi întreruperea activităţii.
Formarea
La acest nivel apare adesea un grad ridicat de anxietate.
Membrii echipei pun întrebări care reflectă interesul cu privire la rolurile atribuite şi la
resurse. Indivizii din cadrul echipei caută informaţii despre alţi membri, mai ales legate
de background-ul acestora şi experienţa în tipul de sarcină pe care echipa trebuie să o execute.
Etapa de agitaţie
În timpul acestui stadiu apar conflictele între indivizi şi subgrupuri. Sunt vizate
alegerile, autoritatea şi/sau competenţa coordonatorului, iar membrii nu acceptă eventuale
încercări de dominare din partea conducerii.
Acest stadiu se caracterizează prin onestitate şi deschidere în rezolvarea divergenţelor.
Normarea
În timpul normării are loc rezolvarea conflictelor, iar echipa începe să abordeze
sarcina din perspectiva unei cooperări pozitive. Se întocmesc planuri şi se stabilesc standarde.
Apar norme sau reguli acceptate şi modalităţi de lucru referitoare la comportamentul
individual şi colectiv.
Etapa de funcţionare
Membrii echipei încep să vadă rezultatele date de concentrarea constructivă a energiei
asupra sarcinii comune. Se stabileşte o structură de lucru eficientă, în mijlocul căreia indivizii
se simt bine şi încep să colaboreze mai relaxaţi.
Întreruperea activităţii
La acest stadiu nu ajung, de regulă, toate echipele, dar, în timp, membri importanţi vor
părăsi grupul, iar proiectele majore vor fi finalizate sau întrerupte.
Apartenenţa la echipă
În ceea ce priveşte componenţa echipelor, e necesar să existe o combinaţie de persoane
cu abilităţi şi caractere diferite. Dacă sunt prea asemănătoare, crearea de noi idei va fi limitată
şi toată lumea va dori să joace aceleaşi roluri şi să îndeplinească aceleaşi sarcini.
Pentru a creaşi menţine echipe performante trebuie luate în considerare toate
elementele care influenţează eficacitatea grupurilor. Printre aceste elemente diversitatea
membrilor are un loc aparte. Atunci când membrii echipei sunt omogeni există o serie de
avantaje: uşurinţa de a crea relaţii sociale între membriişi începutul interacţiunii necesare
pentru a munci împreună.
Claritatea sarcinii
Trebuie să ne asigurăm că sarcina este clară pentru toţi. Acest aspect nu ar trebui să se
limiteze doar la a le spune în ce constă; trebuie să le permitem să se gândească la ea şi să pună
întrebări pentru clarificare. Aceasta nu numai că le va furniza informaţii concrete, ci le va şi
permite să-şi formeze o viziune mai clară în privinţa sarcinii şi a ceea ce ar trebui să realizeze.
Implicarea membrilor echipei
Pentru ca o echipă să funcţioneze cu succes, membrii săi ar trebui să fie complet
dedicaţi finalizării sarcinii şi realizării obiectivelor. Ei trebuie să sprijine procesul şi produsul
muncii în echipă.
Realizarea unui consens şi asumarea sarcinii de către fiecare membru al echipei este
foarte importantă, atât în vederea obţinerii succesului în echipă, cât şi în vederea dezvoltării
fiecărui membru.
 Competiţia dintre membrii unei echipe joacă rar un rol într-o muncă de echipă eficace.
Membrii trebuie să devină camarazi, să-şi ofere sprijin, să-şi împartă echitabil munca, într-o
manieră care să promoveze eficacitatea.
Reguli necesare în vederea menţinerii unei echipe eficiente
• respectaţi-vă colegii, trataţi-i aşa cum aţi dori să fiţi voi trataţi, ca pe nişte oameni capabili,
cu calităţi, cu trebuinţe, aspiraţii şi scopuri la fel de legitime ca ale voastre;
• lucraţi bine şi intens, urmăriţi obţinerea performanţelor nu pentru a-i surclasa pe colegi,
pentru a le dovedi că sunteţi mai inteligent şi mai priceput decât ei, sau pentru a demonstra
şefului că sunteţi mai valoros decât oricine, ci din înţelegerea necesităţilor muncii, a nevoii de
a îndeplini bine îndatoririle de serviciu;
• comunicaţi, informaţi-vă reciproc, consultaţi-vă cu ceilalţi, ajutaţi-vă în procesul pregătirii
şi derulării unei acţiuni; în caz de succes, bucuraţi-vă împreună; în caz de eşec, păstraţi-vă
calmul şi luciditatea, nu vă învinuiţi unul pe altul; căutaţi împreună cauzele eşecului şi reluaţi
cu încredere acţiunea iniţială;
• nu transformaţi divergenţele de opinii şi soluţii în motive de ceartă sau acuze. Priviţi-le ca
pe ceva firesc, căutaţi să sesizaţi elementele comune, aveţi tăria de a recunoaşte şi a aprecia
deschis ideea celuilalt atunci când este mai bună;
• evitaţi denigrarea şi calomnia, nu comentaţi negativ diverşi colegi şi nu formaţi grupuleţe
care să dezbine echipa;
• ajutaţi-vă şi cooperaţi activ. Acceptaţi ideea că astfel vă completaţi reciproc nu din
compasiune sau pentru a acoperi, substitui nepriceperea celuilalt, ci pentru reuşita acţiunii,
pentru îndeplinirea activităţilor organizaţiei;
• indiferent de valoarea şi experienţa pe care o aveţi, de aportul personal la realizările
grupului, nu afişaţi aere de superioritate, evitaţi aroganţa şi trufia, ci promovaţi lauda sinceră
şi îndemnul prietenesc;
• apreciaţi cu francheţe şi onestitate rezultatul muncii colegilor, nu le subapreciaţi iniţiativele
şi strădaniile de a obţine performanţe. Discutaţi pe marginea lor, învăţaţi din experienţa
celorlalţi, cereţi-le ajutorul atunci când aveţi nevoie;
• nu-i învinuiţi pe alţii pentru greşelile personale; asumaţi-le, recunoaşteţi deschis în ce
constă vina voastră – acest lucru va consolida imaginea personală în ochii colegilor;
• Caracterul
Calităţile care trebuie să însoţească un caracter pozitiv sunt: sinceritatea, integritatea,
autodisciplina, înclinaţia spre învăţătură, încrederea pe care o inspiră, stăruinţa,
conştiinciozitatea şi un puternic respect pentru munca în echipă.
• Influenţa
Arta de a conduce presupune exercitarea unei influenţe puternice. Toţi liderii sunt
posesorii a două caracteristici: se îndreaptă spre o destinaţie şi sunt capabili să-şi convingă
semenii să-i urmeze.
• Atitudinea pozitivă
 Individul a cărui atitudine îl determină să adopte o perspectivă complet pozitivă este o
persoană fără limite. Oamenii înzestraţi cu atitudini pozitive pot să ajungă în locuri
inaccesibile semenilor lor.
• Talentul de a lucra cu oamenii
Talentul de a lucra cu oamenii implică o grijă permanentă pentru semenii noştri,
capacitatea de a-i înţelege şi hotărârea de a interacţiona cu ei, care devine o prioritate de grad
zero. Propriul comportament va influenţa şi determina comportamentul pe care ceilalţi îl
manifestă faţă de noi.
• Performanţa
• Încrederea
Oamenii sunt atraşi de indivizi care inspiră încredere absolută prin întreaga lor fiinţă.
Încrederea este apanajul unei atitudini pozitive. Cei mai mari lideri ai lumii rămân încrezători
în forţele lor indiferent de situaţie. Încrederea conferă putere. Un lider de excepţie are
capacitatea de a dărui încredere atât în forţele proprii, cât şi în forţele oamenilor săi.
• Autodisciplina
Liderii adevăraţi se caracterizează printr-o disciplină de fier. Când este vorba de disciplină,
oamenii aleg din două lucruri: suferinţa impusă sacrificiul pe care îl implică disciplina.
• Arta de a comunica eficient
Un lider care nu are capacitatea de a comunica nu poate să-şi exprime viziunea în aşa fel
încât să-i determine pe oameni să acţioneze în spiritul ei.
Abilitatea unui lider de a inspira încredere este similară cu abilitatea de a comunica
eficient. Comunicarea înseamnă interacţiune pozitivă.
Esenţa unei conduceri eficiente reprezintă articularea unui plan clar şi îndrumarea echipei
prin viziune şi strategii spre atingerea scopului
Erorile şi avantajele conducerii
 Eroarea egocentrismului: liderul consideră că totul se învârte în jurul lor şi iau
în calcul doar propriile interese şi nevoi atunci când iau o decizie importantă.
 Eroarea omnipotenţei: liderii cred că sunt atotputernici şi pot face ceea ce vor,
fără să se gândească la legitimitatea sau moralitatea faptelor lor.
 Eroarea invulnerabilităţii: liderii cred uneori că li se permite orice, că pot scăpa
nepedepsiţi, că se pot sustrage de la răspundere.

Avantajele şi dezavantajele muncii în echipă

 Munca în echipă poate suda sau destrăma grupul. Cel care îşi propune să
ajungă la performanţă prin construirea şi consolidarea unei echipe învingătoare, devine
 astfel responsabil pentru reuşita sau eşecul grupului pe care l-a creat. Reuşitele sau
înfrângerile nu se datorează în exclusivitate nici şefului, nici subalternilor, ci sunt
rezultatul ambelor părţi.

 Succesele echipei servesc la întărirea angajării membrilor ei în activitate, în

timp ce lipsa lor poate duce la nemotivare şi la un randament scăzut.

Avantajele muncii în echipă

 Necesitatea muncii în echipă a devenit tot mai evidentă pe măsură ce politicile
de resurse umane au evoluat, iar companiile au început să ţină cont de nevoia de
comunicare şi contact uman a propriilor angajaţi, conştientizând valoarea
motivaţională superioară a dialogului şi susţinerii reciproce într-o echipă.
 În orice activitate, succesul este de cele mai multe ori rodul efortului comun, al
muncii în echipă. Într-o echipă ideală, oamenii au posibilitatea de a-şi fructifica
propriile atuuri. Relaţia dintre membrii echipei are un impact considerabil asupra
performanţelor ei.

Alte avantaje ale lucrului în echipă:

• stabilirea unor scopuri clare, agreate de toată lumea;
• rolurile fiecărui membru sunt bine definite, având în vedere abilităţile de expertiză şi
capacităţile fiecăruia;
• resursele sunt utilizate optim;
• există un înalt grad de motivare al persoanelor;
• sprijinul şi încurajarea membrilor echipei îl ajută pe fiecare să-şi rezolve sarcinile;
• relaţiile personale se îmbunătăţesc;
• creşte participarea la actul decizional;

Dezavantajele muncii în echipă

 Deşi munca în echipă are avantajul de a fi mai eficientă prin faptul că le permite
membrilor săi să îşi completeze reciproc abilităţile, trebuie avut în vedere faptul că nu
orice proiect poate fi relizat în echipă. Atunci când avem de-a face cu o astfel de
activitate şi când se doreşte realizarea ei în echipă, apar anumite dezavantaje.
 Un aspect negativ al muncii în echipă este acela că rezistenţa la schimbare este în
general mai mare decât în cazul persoanelor separate.
 A lucra într-un grup dezbinat, în care certurile şi neînţelegerile sunt frecvente, se
manifestă orgoliile şi antipatiile, atitudinile de izolare, de desconsiderare sau
 indiferenţă, în care fiecare încearcă pe cont propriu să-şi rezolve problemele, în care
denigrarea celuilalt este practicată în mod curent, reprezintă fără îndoială un obstacol
serios pentru a munci cu plăcere în echipă.
 Nu toţi oamenii pot lucra în echipă; lucrul în echipă cere angajaţilor să coopereze
unii cu alţii, să schimbe informaţii, să se confrunte cu diferenţele, să le accepte şi să-şi
sublimeze interesele personale în favoarea interesului de grup.

CAPITOLUL 15

APLICAREA NORMELOR P.S.I. SI P.M.

Mediul înconjurător este o noţiune fundamentală care stă la baza ecologiei ca ştiinţă, fiind
susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale
componente, de reglementare juridică. Aşa cum reiese din literatură, această noţiune nu este
definită într-un mod unitar, ambiguitatea termenului fiind consecinţa conotaţiei date în diverse
domenii - ştiinţele naturii, arhitectură, urbanism, drept etc.
În legislația națională mediul este definit ca ,,ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale
Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi
spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
Calitatea mediului. Prin calitatea mediului se înţelege starea acestuia la un moment
dat, rezultată din integrarea tuturor elementelor sale structurale şi funcţionale, capabile să
asigure o ambianţă satisfăcătoare necesităţilor multiple ale vieţii omului.
Poluarea mediului
Deteriorarea mediului presupune ,,alterarea caracteristicilor fizicochimice şi
structurale ale componentelor naturale şi antropice ale mediului, reducerea diversităţii sau
productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea mediului natural cu
efecte asupra calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului,
supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea
necorespunzătoare a teritoriului),,.
Prin poluant se înţelege ,,orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub
formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau
vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al
organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale, iar poluarea reprezintă introducerea
directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii
mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării
mediului în scop recreativ sau în alte scopuri.
Măsurile de protecţie a mediului trebuie să cuprindă ,,instituirea unei obligaţii, stabilirea unor
condiţii speciale şi stipularea unor interdicţii privind utilizarea raţională a resurselor naturale,
prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale
asupra elementelor sale componente. Toate aceste măsuri au un sigur scop şi anume cel de
menţinere a echilibrului ecologic în vederea asigurării unor condiţii de viaţă şi de muncă tot
mai bune generaţiilor viitoare.
Factorii poluanţi pot fi:
 după originea (provenienţa) lor: naturali; antropogeni;
 după natura lor: fizici (particule solide, radiaţii ionizante, emisiuni masive de energie,
zgomote etc.); chimici (derivaţi ai multor elemente chimice, diverse substanţe chimice
de sinteză); biologici (anumite specii de plante, animale şi mai ales microorganisme);
 după starea de agregare:lichizi; gazoşi; solizi;
 după cum poluanţii sunt sau nu neutralizaţi, în timp, sub acţiunea microorganismelor
existente în mediu: poluanţi biodegradabili; poluanţi nebiodegradabili

LEGISLATIA PRIVIND PROTECTIA MEDIULUI

CAPITOLUL 14
 COMUNICAREA LA LOCUL DE MUNCĂ

Comunicarea este fluxul vital care face posibile performanţele unei organizaţii. De calitatea
şi funcţionalitatea ei depinde modul în care sunt folosite resursele şi sunt atinse scopurile.
Eficienţa unei organizaţii se bazează pe specializarea funcţiilor la nivel de compartimente şi
de indivizi şi pe complementaritatea acestor funcţii. Din aceste caracteristici de bază ale
activităţii organizaţionale rezultă necesitatea schimbului de informaţii între compartimente,
între indivizi, între organizaţie şi mediul său socio-economic.
Comunicarea organizaţională poate fi formală (realizată pe canale impuse de structura
organizaţiei, de normele existente şi de relaţiile funcţionale dintre persoane, grupuri,
compartimente, în conformitate cu reguli explicite şi, uneori, implicite) şi este preponderent
legată de activitatea comună; şi informală (informaţie fără legătură directă cu activitatea, cu o
puternică tentă afectivă), canalele folosite sunt altele decât cele formale, regulile de
comunicare sunt mai puţin stricte. Reţelele de comunicare formale şi informale sunt
coexistente şi uneori interferente, în sensul că cele informale pot bloca circulaţia informaţiei
în reţeaua formală, o pot distorsiona în funcţie de relaţiile şi interesele celor implicaţi, sau,
dimpotrivă, pot flexibiliza şi îmbunătăţi comunicarea formală.
Comunicarea poate fi unidirecţională E - R , mai facilă şi mai rapidă, sau bidirecţională E- R ,
mai lentă, necesitând răbdare, timp alocat, abilităţi comunicaţionale, dar ducând la decizii mai
bune şi la acceptarea mai largă a acestora de către executanţi. Tehnicile de comunicare diferă
după sensul de circulaţie al informaţiei.
Comunicare descendentă poate avea loc în sensul cererii de situaţii, date, etc. sau al emiterii
de decizii, dispoziţii, instrucţiuni, informaţii. Formele concrete folosite de o organizaţie pot fi
decizii, circulare de informare, broşuri sau manuale cu norme şi instrucţiuni, ziare de
întreprindere, scrisori către fiecare angajat, mesaje la staţia radio, dări de seamă, rapoarte în
faţa adunării generale a salariaţilor sau acţionarilor.
Comunicarea ascendentă poate fi un răspuns la cererile de situaţii şi date ale conducerii sau
emiterea unor cereri, plângeri, opinii. Formele folosite pot fi note de serviciu, rapoarte, dări de
seamă, reglementate prin normele de organizare şi funcţionare. Pe lângă acestea conducerea
poate folosi la fundamentarea deciziilor sale date furnizate de chestionare de opinie sau
atitudini, forme de colectare a propunerilor şi sugestiilor salariaţilor. Tehnici recente de
canalizare a insatisfacţiilor salariaţilor sunt aşa numitele hot lines‖şi ―uşa deschisă.
Retelele de comunicare formale si informale sunt coexistente si uneori interferente, in sensul
ca cele informale pot bloca circulatia informatiei in reteaua formala, o pot distorsiona in
functie de relatiile si interesele celor implicati sau, dimpotriva, pot flexibiliza si imbunatatii
comunicarea formala. Structura retelelor de comunicare informale este aleatorie, orizontala si
verticala, contactele personale scurtcircuiteaza reteaua formala, functionarea lor se bazeaza pe
comunicare nepermanenta si multidirectionala. Formele mai frecvente de comunicare
organizationala informala sunt zvonurile, semnele secrete de avertizare, materialele satirice
scrise.
În funcţie de natura, scopul şi conţinutul mesajelor, forma de prezentare poate fi scrisă sau
orală. "Vorbele zboară, scrisul rămâne" spune un proverb. Modalităţile de comunicare
organizaţională (faţă în faţă, scrisă, etc.) sunt alese în funcţie de natura sarcinii, conţinutul
mesajului, specificul receptorului.
Comunicarea orală este mai rapidă şi produce o satisfacţie crescută, dar în cazul unor mesaje
standard (instrucţiuni, reglementări, norme, rapoarte) este mai potrivită cea scrisă, atât pentru
posibilitatea de difuzare mai rapidă şi mai uniformă, cât şi pentru că poate fi mai utilă în
stabilirea responsabilităţilor în situaţii de litigiu.
Comunicările scrise sunt folosite în organizaţie în cazul mesajelor care trebuie să dureze în
timp, ori de câte ori trebuie prevenită uitarea sau fixată responsabilitatea într -o manieră lipsită
de echivoc. Comunicările scrise pot constitui elemente ale unor înregistrări contabile, pot fi o
documente care vor fi păstrate un anumit timp în fonduri arhivistice, pot fi folosite ca probe în
justiţie. Cu cât organizaţia este mai mare şi mai complexă, cu atât ponderea documentelor
scrise în ansamblul comunicării creşte.
Rolurile în comunicare sunt manifestări comportamentale ale indivizilor în procesul de
comunicare. Aşa cum am arătat anterior, persoanele centrale sunt mai active în reţea, mai
satisfăcute şi deţin, prin însăşi poziţia lor, o putere potenţială rezultată din monopolizarea
informaţiei. Ele o pot transpune în fapt reglementând circulaţia informaţiei între membrii şi
intrarea informaţiei noi în reţea. Acest rol activ în comunicare se manifestă şi în influenţarea
rezultatului cooperării (performanţa în muncă) şi în luarea deciziilor.
Transmiterea mesajului de la emitator la receptor este afectata de o serie de variabile care tin
de cei doi agenti, de canal sau de structura mesajului.
Acuratetea mesajului este mentinerea sanatatii si semnificatiei prin codificare/decodificare la
nivelul emitatorului, respectiv al receptorului si este influentata atat de credibilitatea sursei cat
si de structura mesajului. Majoritatea studiilor asupra acestui aspect este realizata la nivelul
receptorului.
Un alt factor care influenţează acurateţea este diferenţa dintre repertoriile de semnificaţii ale
emiţătorului şi ale receptorului: cu cât această diferenţă este mai mare, cu atât înţelegerea mesajului
de către receptor este mai scăzută, deci acurateţea este mai mică.

Indexul Flesch este o metodă de studiere a acurateţei recepţiei mesajelor în

comunicarea scrisă, prin care urmăreşte stabilirea proporţiei dintre cantitatea de informaţie
citită şi cea înţeleasă şi reţinută, prin calcularea unor aspecte (numărul de silabe reţinute din
100 de cuvinte, lungimea medie a unei propoziţii reţinute în cuvinte, în funcţie de dificultatea
textului şi nivelul de instruire al receptorului).
Climatul de comunicare este atmosfera generală în care are loc comunicarea organizaţională.
Climatul influenţează atât procesul comunicării, cât şi efectele sale asupra performanţei
individuale şi de grup şi a satisfacţiei. Climatul de cooperare este caracterizat prin
flexibilitate, spontaneitate, respect, empatie, încredere reciprocă, centrare pe sarcină.
Participanţii sunt preocupaţi de rezolvarea problemelor de serviciu, se apreciază şi se respectă
reciproc, nu acţionează pe baza unor ―agende ascunse. Climatul defensiv este generat de
lipsa de încredere reciprocă între angajaţi, suspiciune, tendinţă de a-i domina şi controla pe
ceilalţi, tendinţă de securizare prin recurgere la ―agenda ascunsă‖ (una spun şi alta gândesc şi
fac).
Performanta in munca – poate fi abordata la mai multe niveluri: individual, grupal,
organizational. Pe langa variabilele individuale care influenteaza performanta (aptitudini,
competente, motivatie, trasaturi de personalitate, stare de sanatate) si alte variabile
organizationale, de natura tehnica, tehnologica si de organizare a activitatii (echipamente,
spatiu si orar de munca, tehnologii, management, sisteme de stimulare), comunicarea
interpersonala si organizationala este considerata ca un factor important.
Satisfactia in munca este influentata si ea de comunicare, asa cum am aratat in paragrafele
precedente: cei care au acces la mai multa informatie, sunt mai multumiti, desi au performante
mai slabe, deficitul de informatie si distorsiunea creeaza insatisfactie, mai ales atunci cand
este vorba de informatie utila pentru munca. Excluderea de la comunicare creeaza nu numai
insatisfactie ci si nesiguranta si tensiune emotionala.
Sistemele de comunicare organizaţională iau naştere, odată cu organizaţia, atât la nivel
formal, cât şi la nivel informal. Un sistem de comunicare organizaţională presupune existenţa
unor principii şi norme formale (reglementări legale, regulamente interne, proceduri), tradiţii,
principii, proceduri etc., de natură informală, care guvernează procesul şi rezultatele
comunicării. La acestea se adaugă reţele de comunicare, mijloace şi tehnici de comunicare,
roluri comunicaţionale îndeplinite de actorii procesului (indivizii şi compartimentele),
responsabilităţi. Un bun sistem de comunicare organizaţională scrisă trebuie să se bazeze pe
următoarele principii:
Eficienta – documentele trebuie sa raspunda nevoilor de comunicare rezultate din activitatea
practica a organizatiei; ele trebuie concepute intr-o forma simpla si clara, trebuie sa fie
complete si intocmite/procesate la timp. Retelele de comunicare trebuie, la randul lor, sa fie
explicit stabilite ca structura si directie de circulatie a informatiei. Procedurile de procesare
trebuie sa cuprinda termene si responsabilitati de procesare.
Transparenta – toti participantii la sistemul de comunicare scrisa trebuie sa cunoasca
continutul si forma documentelor standardizate, continutul si forma orientative ale celor
nestandardizate, retelele(circuitul) si procedurile de procesare pentru fiecare document cu care
lucreaza.
Responsabilitate - fiecare participant la sistemul de comunicare organizaţională trebuie să
fie conştient de importanţa asumării responsabilităţii pentru emiterea, recepţia şi procesarea
documentelor legate de sarcinile sale de serviciu. Stabilirea unor proceduri standard de
participare la sistemul de comunicare organizaţională fixează în mod clar responsabilităţile şi
previne orice ambiguitate şi pasare a responsabilităţii.
Comunicarea organizaţională eficientă presupune existenţa unor principii clare, utilizareaunor
mijloace şi asigurarea bunei funcţionări a reţelelor de comunicare existente.
Principii:
• un bun program de comunicare trebuie să aibă două sensuri (asigurarea feedback -ului);
• subiectele comunicărilor trebuie să aparţină sferei de interes a lucrătorilor;
• comunicările sunt eficiente când au ca obiect fapte şi ineficiente când constau în discursuri
sau teorii;
• stilul comunicărilor trebuie să fie obiectiv (nici condescendent, nici paternalist, nici ―cald,
emoţional sau dimpotrivă, vexatoriu).
Mijloace:

• vizite neoficiale ale conducerii la locurile de muncă au un efect de calm, satisfacţie şi

stimulare, conducerea ―invizibilă‖ are efecte proaste;
• discuţii directe şef / subaltern;
• şedinţe scurte, în grupuri mici;
• anihilarea zvonurilor prin discutarea deschisă în grup
Simptome patologice de evitat
• refuzul şefului de a comunica clar obiectivul de atins;
• teama şefului că subalternul să cunoască obiectivele superioare;
Managerul, ca persoană care gestionează resursele materiale, financiare şi umane ale unei
organizaţii îşi asumă funcţii specifice: planificare, organizare, comandă, coordonare şi control.

Exercitarea fiecăreia din aceste funcţii presupune comunicarea cu ceilalţi membrii ai

organizaţiei, supravieţuirea ei în mediul social, depind de modul în care managerul
gestionează o a patra resursă, de natură subtilă-informaţia. S-a spus: informaţie = putere. De
fapt circulaţia informaţiei- comunicarea -este cea care leagă între ele celelalte resurse. În şi
prin activitatea sa, managerul stabileşte structurile şi imprimă stilul de comunicare, îşi
consolidează puterea. Formula de mai sus ar putea fi exprimată: comunicare = putere.
Managerul există ca putere reală în organizaţie şi îşi îndeplineşte funcţiile comunicând.