INSTITUTUL DE CERCETARE – DEZVOLTARE

PENTRU POMICULTURĂ PITEŞTI-MĂRĂCINENI

ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA
PLANTAŢIILOR DE PRUN, CIREŞ, VIŞIN,
COACĂZ NEGRU ŞI CĂPŞUN

- GHID PRACTIC -

Editura S.C. COLOR UNIVERSAL S.A.

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE INSTITUTUL DE CERCETARE –
AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ DEZVOLTARE PENTRU POMICULTURĂ
PROGRAMUL AGRAL PITEŞTI-MĂRĂCINENI

Proiect AGRAL nr. 146/24.09.2002

„Cercetări privind realizarea de exploataţii pomicole eficiente, ca
model cu posibilităţi de extindere în zone similare şi rol în
stabilizarea tinerilor în agricultură”.
Director proiect,
Dr.ing. Dorin SUMEDREA

ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA
PLANTAŢIILOR DE PRUN, CIREŞ, VIŞIN,
COACĂZ NEGRU ŞI CĂPŞUN
-GHID PRACTIC-

Autorii:
Dr.ing. Dorin SUMEDREA
Dr.ing. Mihai IANCU
Dr.ing. Ion DUŢU
Dr.ing. Pârvan PARNIA
Dr.ing. Mihai COMAN
Dr.ing. Georgeta TEODORESCU
Dr.ing. Paulina MLADIN
Dr.ing. Mihaela SUMEDREA
Dr.ing. Adina PERIANU
Ec. Aurelian OLTEANU

Editura S.C. COLOR UNIVERSAL S.A

 CUPRINS

INTRODUCERE (Duţu I., D.Sumedrea)………………………. 7

CAP.1. TEHNOLOGIA ÎNFIINŢĂRII ŞI ÎNTREŢINERII

PLANTAŢIILOR DE POMI ………………………….... 9
1.1. Alegerea, organizarea şi pregătirea terenului în vederea
înfiinţării plantaţiilor de pomi (Iancu M.) ……………….. 9
1.1.1. Alegerea terenului …………………………………… 9
1.1.2. Organizarea teritoriului ……………………………… 19
1.1.3. Amenajarea antierozională a terenului ……………… 21
1.1.4. Pregătirea solului în vederea plantării pomilor ……… 24
1.1.5. Înfiinţarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi în
cadrul proiectului AGRAL 146 ……………………… 27
1.2. Alegerea speciilor, soiurilor şi portaltoilor (Parnia P.)..……… 29
1.3. Plantarea pomilor şi distanţele de plantare (Sumedrea D.)..….. 35
1.4. Consideraţii generale privind dirijarea creşterii
şi rodirii pomilor (Sumedrea D., I.Duţu) ..…………………. 38
1.4.1. Influenţa tăierilor asupra creşterii şi rodirii pomilor….. 38
1.4.2. Clasificarea tăierilor ………………………………….. 39
1.4.3. Schimbarea poziţiei ramurilor ……………………….. 42
1.5. Formarea coroanelor (Sumedrea D.).…………………………. 46
1.5.1. Consideraţii generale …………………………………. 46
1.5.2. Tehnologia formării coroanelor la speciile prun,
cireş şi vişin………………………………………….. 47
1.5.2.1 Formarea coroanei vas ameliorat prin
tăieri în uscat şi în verde la prun……………… 47
1.5.2.2 Formarea coroanei piramidă etajată modificată
prin tăieri în uscat şi în verde la cireş…………. 49
1.5.2.3 Formarea coroanei vas ameliorat prin tăieri
în uscat şi în verde la vişin …………………… 55
1.6. Sistemele de întreţinere a solului (Iancu M.)……………………. 58
1.6.1. Introducere …………………………………………….. 58
1.6.2. Prezentarea principalelor sisteme de întreţinere a solului
din livezi ……………………………………………… 59
1.6.2.1. Ogorul negru …………………………………. 59
1.6.2.2. Înierbarea naturală sau artificială a solului sub
forma unor benzi dispuse pe mijlocul intervalului
dintre rândurile de pomi ……………………….. 61
1.6.2.3. Mulcirea solului ………………………………. 70
1.6.2.4. Aplicarea erbicidelor ………………………….. 79
1.6.2.5. Sistemul de întreţinere a solului prin culturi de
acoperire folosite ca îngrăşăminte verzi ……….. 82
1.6.2.6. Sistemul de întreţinere a solului prin cultivarea

3
 de plante agroalimentare sau furajere ………….. 83
1.6.3. Alegerea sistemului de întreţinere a solului …………….. 85
1.6.4. Sistemele de întreţinere a solului practicate în
plantaţiile înfiinţate în cadrul proiectului AGRAL 146 … 87
1.7. Combaterea integrată a buruienilor la sâmburoase
(prun, cireş şi vişin)(Adina Perianu) …………………………. 89
1.8. Fertilizarea plantaţiilor pomicole (Iancu M.)……………………… 96
1.8.1. Rolul principalelor macro şi microelemente în
nutriţia pomilor. Carenţe nutriţionale ..…………………. 96
1.8.2. Particularităţile nutriţiei minerale a pomilor …………….. 100
1.8.3. Stabilirea necesarului de elemente nutritive
în plantaţii ………………………………………………. 101
1.8.4. Principalele îngrăşăminte organice folosite
în pomicultură …………………………………………… 105
1.8.5. Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale ……………………. 106
1.8.6. Epoca de aplicare a îngrăşămintelor ……………………… 111
1.8.7. Metodele şi locul de aplicare a îngrăşămintelor …………. 111
1.8.8. Fertilizarea plantaţiilor de pomi înfiinţate în cadrul
proiectului AGRAL 146 ………………………………… 112
1.9. Irigarea pomilor (Iancu M.)………………………………………… 114
1.9.1. Rolul apei în viaţa pomilor ………………………………. 114
1.9.2. Relaţiile pomilor cu apa …………………………………. 114
1.9.3. Consumurile de apă ale pomilor – Noţiunea de
evapotranspiraţie ………………………………………... 160
1.9.4. Unele consideraţii privind nevoile de apă ale pomilor
pe teritoriul României …………………………………… 169
1.9.5. Aplicarea irigării …………………………………………. 170
1.9.6. Metode de irigare a pomilor ……………………………… 176
1.9.7. Asigurarea cu apă a plantaţiilor de pomi
înfiinţate în cadrul proiectului AGRAL 146……………………. 182
1.10. Tăierile de producţie (Sumedrea D.)……………………………. 183
1.10.1. Consideraţii generale ………………………………….. 183
1.10.2. Particularităţile tăierilor de întreţinere şi fructificare la
speciile prun, cireş şi vişin …………………………….. 186
1.11. Principalii agenţi fitopatogeni şi dăunători semnalaţi cu
caracter păgubitor la PRUN în perioada derulării
proiectului şi strategiile de combatere a acestora
(Georgeta Teodorescu, Mihaela Sumedrea)…........................... 190
1.12. Principalii agenţi fitopatogeni şi dăunători semnalaţi cu
caracter păgubitor la CIREŞ şi VIŞIN în perioada derulării
proiectului şi strategiile de combatere a acestora
(Georgeta Teodorescu, Mihaela Sumedrea) ………………. 196
1.13. Recoltarea fructelor (Sumedrea D.) ………………………….. 201

4
CAP.2. TEHNOLOGIA ÎNFIINŢĂRII ŞI ÎNTREŢINERII
COACĂZULUI NEGRU (Paulina Mladin) ………………… 202
2.1. Sortimentul recomandat…………………………………………. 202
2.2. Alegerea şi pregătirea terenului ………………………………… 204
2.3. Alegerea sistemelor de cultură şi a distanţelor de plantare …… 204
2.4. Plantarea şi fertilizarea la plantare ……………………………. 205
2.5. Tehnica conducerii tufelor …………………………………….. 205
2.6. Întreţinerea solului …………………………………………….. 208
2.7. Fertilizarea şi irigarea plantaţiilor …………………………….. 209
2.8. Combaterea integrată a buruienilor (Adina Perianu).………… 209
2.9. Principalii agenţi fitopatogeni şi dăunători semnalaţi cu
caracter păgubitor la coacăz în perioada derulării proiectului
şi strategiile de combatere a acestora (Georgeta Teodorescu,
Mihaela Sumedrea) ………………………............................. 211
2.10. Recoltarea fructelor ……………………………………………. 214

CAP.3. TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A CĂPŞUNULUI

PENTRU ZONA POMICOLĂ TOPOLOVENI, ARGEŞ
(Coman M.)…………………………………………………. 216
3.1. Sortimentul recomandat ………………………………………... 216
3.2. Înfiinţarea plantaţiilor de căpşun……………………………… 218
3.3. Lucrări specifice în anii de rod ……………………………….. 221
3.4. Principalii agenţi fitopatogeni şi dăunători semnalaţi cu
caracter păgubitor la căpşun în perioada derulării
proiectului şi strategiile de combatere ale acestora
(Georgeta Teodorescu, Mihaela Sumedrea)………………… 222
3.5. Combaterea integrată a buruielor (Adina Perianu) …………. 227

CAP.4. EFICIENŢA ECONOMICĂ (Sumedrea D., A.Olteanu)… 229

4.1. Eficienţa economica la specia căpşun…………………………. 229
4.2. Eficienţa economica la specia coacăz negru………………….. 236

BIBLIOGRAFIE

5
 INTRODUCERE

Pomicultura este o ramură a horticulturii căreia trebuie să i se acorde o mare

atenţie deoarece exploatează intensiv terenuri agricole, de multe ori mai puţin
favorabile pentru culturile de câmp, obţinându-se de pe aceeaşi unitate de suprafaţă
valori ale producţiei de circa 10 ori mai mari decât la culturile de câmp.
Pomicultura, în ţara noastră, este răspândită cu precădere în zonele de deal,
ce au o densitate a populaţiei mai mare decât în alte zone unde se practică
agricultura. Prin consumul mai ridicat de forţă de muncă pe unitatea de suprafaţă şi
prin posibilităţi de utilizare suplimentară în mici întreprinderi de prelucrare locală a
fructelor (chiar pentru produse de marcă, având denumire de origine) se pot rezolva
multe aspecte sociale. Este total greşită promovarea culturilor de câmp în aceste
zone, deoarece pe lângă valorile mult mai mici obţinute pe unitatea de suprafaţă au
şi un consum foarte redus de forţă de muncă, la unele dintre ele tehnologia de
cultură fiind complet mecanizabilă. Nu contestă nimeni importanţa acestor culturi,
dar în România există condiţii mult mai propice pentru ele în zonele de şes.
Aplicarea Legii nr. 18/1991 a avut ca efect descreşterea suprafeţelor de
pomi din ţara noastră şi fărâmiţarea acestora, iar plantările au fost realizate aproape
în totalitate în sistem gospodăresc, pentru consum propriu. Deşi realizările din
cercetare ţin pasul cu cele mondiale, datorită lipsei de organizare şi a gradului slab
de asociere a pomicultorilor particulari, în România nu există suficiente exploataţii
pomicole, care să constituie baza industriei pomicole, aşa cum este cazul în ţările
U.E.
Îmbătrânirea populaţiei active din agricultură şi numărul redus de tineri care
se stabilesc în zona rurală constituie o problemă majoră pentru toate ţările şi cu atât
mai mult pentru România, unde îmbătrânirea populaţiei agricole este şi mai
accentuată.
Problema aceasta se pune cu mai multă acuitate în zonele cu şomaj în rândul
tinerilor. Se impune deci creşterea gradului de atractabilitate şi rentabilitate a
activităţii în agricultură prin realizarea unor exploataţii care pot fi multiplicate şi în
alte cazuri similare.
Pe baza rezultatelor obţinute în cercetare ne-am propus realizarea unei
exploataţii pomicole, care să poată constitui un model cu posibilităţi rapide de
extindere în zone cu condiţii pedoclimatice similare. De asemenea, prin rezultatele
aşteptate la finalizarea proiectului se urmăreşte creşterea gradului de pregătire
teoretică şi practică a tinerilor din cadrul asociaţiei agricole beneficiară a
proiectului, precum şi propagarea acestor modele de exploataţii în alte zone, în
scopul atragerii şi stabilizării tinerilor în agricultură. Subliniem că aceste obiective
sunt în totală concordanţă cu politicile agrare ale UE, unde se fac eforturi deosebite
atât pe plan legislativ cât şi financiar pentru atragerea şi stabilizarea tinerilor în
agricultură.
Ţinând cont de particularităţile pomiculturii şi de producţiile obţinute în
prezent, considerăm că, România va putea face faţă concurenţei de pe piaţa UE, în

7
primul rând, cu speciile sâmburoase (mai ales prun, cireş), specii de arbuşti
fructiferi şi căpşun, care necesită multă forţă de muncă manuală, greu de găsit şi
scumpă pe piaţa ţărilor dezvoltate. În plus, acestea sunt unele din speciile care pot
fi reconvertite în viitor înspre o pomicultură organică. În anul 2013 U.E. va elimina
complet subvenţiile din agricultură (inclusiv pomicultură), cu excepţia celor
acordate culturilor organice. Datele existente arată că noile state membre ce au fost
primite în U.E. în acest an sunt presate să opteze pentru o agricultură durabilă.
În stabilirea structurii sortimentale a exploataţiei pomicole model realizată
s-a ţinut cont de cele menţionate mai sus, precum şi de tradiţia zonei (bazin
pomicol cu tradiţie în sâmburoase) şi de posibilitatea asigurării desfacerii la fabrica
din localitate (toate speciile alese se pretează prelucrării industriale).
Structura pe specii a exploataţiei pomicole realizată conform Planului de
realizare al proiectului este: prun 4,0 ha; cireş 3,0 ha din care 1,0 ha cultură
asociată cireş + coacăz negru; vişin 3,0 ha din care 1,0 ha cultură asociată vişin +
coacăz negru; coacăz negru, cultură pură 1,5 ha; căpşun 6,0 ha.
Creşterea gradului de pregătire teoretică şi practică a tinerilor implicaţi în
proiect, precum şi diseminarea cunoştinţelor şi la alte grupuri ţintă, s-au realizat
prin cursurile şi activităţile practice organizate în cadrul proiectului. În plus, în
acelaşi scop ne-am propus realizarea acestui ghid practic privind tehnologiile de
înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor de prun, cireş, vişin, coacăz negru şi căpşun.
Lucrarea de faţă se doreşte a fi o bază tehnică (teoretică şi practică) privind
înfiinţarea şi întreţinerea speciilor care fac obiectul acestui proiect, care cuprinde
recomandări generale, dar şi referiri speciale la exploataţia pomicolă model
realizată la Societatea Agricolă Cârcinovul, atât rezultate şi referiri concrete privind
modul de înfiinţare şi întreţinere al plantaţiilor până în prezent, în condiţiile
pedoclimatice din zona Topoloveni, cât şi recomandări privind tehnologia de
întreţinere a acestora în următorii ani până la intrarea pe rod. Ea poate constitui o
bază de început pentru pregătirea tinerilor de a înţelege mai bine principiile
pomiculturii organice, spre care vor dori poate să-şi îndrepte atenţia în viitor.

8
 CAP.1. TEHNOLOGIA ÎNFIINŢĂRII ŞI ÎNTREŢINERII
PLANTAŢIILOR DE POMI
1.1. Alegerea, organizarea şi pregătirea terenului în vederea înfiinţării
plantaţiilor de pomi
Plantaţiile de pomi deţin în prezent în România o suprafaţă de aproximativ
200 mii ha cantonate, în principal, în zona colinară din următoarele considerente:
- oferta mai favorabilă a zonei colinare faţă de zona de câmpie pentru unii
factori de vegetaţie, vitali pentru reuşita economică a culturii pomilor (precipitaţii
mai ridicate şi distribuite mai uniform, inversiunea termică, amplitudinea zilnică şi
sezonală a temperaturii mai reduse, drenaj aerian, etc.);
- valorificarea mai economică a terenurilor în pantă de către pomi
comparativ cu alte culturi agricole;
- densitatea mai mare a populaţiei şi suprafaţa mai redusă de teren agricol
ce revine pe cap de locuitor a impus cultivarea de plante care aduc venituri mai
mari.
1.1.1. Alegerea terenului. Pentru alegerea terenului unde se poate înfiinţa o
plantaţie de pomi trebuie să se ţină seama de o serie de criterii legate de climă,
relief şi de sol.
1.1.1.1. Criterii climatice
1.1.1.1.1. Temperatura. Dintre condiţiile climatice factorul hotărâtor în
alegerea unui perimetru pentru a fi plantat cu pomi îl constituie factorul termic.
Căldura influenţează creşterea şi fructificarea pomilor prin suma gradelor de
temperatură active, respectiv a temperaturilor care se înregistrează în cursul
perioadei de vegetaţie situate deasupra pragurilor biologice. Din acest punct de
vedere speciile pomicole reuşesc bine în zonele unde temperaturile medii anuale
sunt cuprinse între 8 şi 11°C. Dintre speciile pomicole cultivate în România
pretenţiile cele mai mari faţă de temperatură le are caisul, piersicul şi migdalul.
Părul, cireşul, gutuiul şi multe soiuri de prun au cerinţe medii, iar mărul, vişinul,
unele soiuri de prun cât şi arbuştii fructiferi au cerinţe mai modeste. Din punct de
vedere al resurselor termice, gradul de favorabilitate al unui perimetru în vederea
alegerii lui pentru a fi plantat cu pomi se analizează după frecvenţa cu care apar
anumite praguri şi intervale optime de temperatură necesare desfăşurării normale a
proceselor de creştere şi fructificare a pomilor (Voiculescu şi colab., 1989).
Legat de relaţiile pomilor cu factorul termic o importanţă deosebită o
prezintă însă şi temperaturile negative extreme din timpul iernii precum şi
îngheţurile târzii de primăvară şi brumele. Valorile foarte scăzute ale temperaturii
în timpul iernii determină o degerare a cambiului, scoarţei, a vârfurilor creşterilor
anuale insuficient maturate, a mugurilor floriferi. Faţă de aceste temperaturi scăzute
din timpul perioadei de repaus speciile pomicole nu se diferenţiază prea mult.
Astfel, piersicul şi caisul suferă mult la temperaturi de -24°C … -26°C; gutuiul,
prunul, cireşul, vişinul la temperaturi de -28°C … -30°C; iar prunul şi mărul la
temperaturi de -32°C …-33°C (Bălan şi colab., 2001). Dar în afară de rezistenţa
genetică caracteristică fiecărei specii, comportarea speciilor faţă de ger este
9
influenţată mult şi de perioada din timpul repausului relativ când apar temperaturile
scăzute, de vârsta plantaţiei, portaltoiul folosit, tipul de plantaţie, agrotehnica
aplicată, gradul de încărcătură cu fructe al anului anterior, etc.
1.1.1.1.2. Îngheţurile târzii de primăvară. O diferenţiere mult mai evidentă
apare între speciile pomicole în legătură cu gerurile târzii (de revenire), din
perioada februarie-martie. În această perioadă, în special, în zona de sud a ţării
(zona de câmpie) după zile călduroase în care pomii ies din repausul relativ,
urmează câteodată mai mult sau mai puţin brusc, zile şi nopţi geroase care
provoacă vătămarea cambiului, crăpături în scoarţă, arsuri (plăgi geroase). Acestea
sunt mai frecvente pe partea sudică a trunchiului, în special, la speciile cais, piersic,
prun.
1.1.1.1.3. Brumele târzii de primăvară. Primăvara, după ce pomii au intrat
în perioada activă de vegetaţie se înregistrează uneori zile reci, dar mai ales nopţi în
care temperatura scade sub 0°C şi cad brume. Acestea determină o oprire a creşterii
pomilor iar atunci când apar în perioada înfloritului distrug florile. Părţile cele mai
sensibile ale acestora sunt ovarele, urmate de pistil şi apoi de stamine. Cele mai
sensibile sunt însă fructele abia legate care pot fi distruse la temperaturi de -0,2°C
… -1,5°C la cais sau de -0,6°C … -2,4°C la prun (Bălan şi colab., 2001).
Având în vedere faptul că posibilităţile de a influenţa regimul termic dintr-
un perimetru pomicol sunt practic foarte limitate este de mare importanţă ca la
alegerea unui perimetru în vederea plantării lui cu pomi să se elimine
amplasamentele care nu întrunesc cerinţele legate de frecvenţa de apariţie a
pragurilor şi intervalelor de temperatură optime cât şi acelea unde apar într-un
număr mare curenţi reci, brume sau îngheţuri timpurii de toamnă şi târzii de
primăvară. Se vor evita pe cât posibil, de la plantare, văile înguste şi depresiunile
închise unde se adună aerul rece şi se înregistrează valori mult mai mari ale
umidităţii relative a aerului cu consecinţe nefavorabile.
1.1.1.1.4. Regimul eolian. Se caracterizează prin direcţia din care bat
vânturile dominante cât şi prin durata şi intensitatea acestora. Vânturile slabe de
0,5-1 m/secundă determină o îndepărtare a vaporilor de apă din atmosferă ceea ce
reduce pericolul atacului bolilor criptogamice. Vânturile puternice însă care ating
viteze de 6-8-10 m/secundă aşa cum de regulă se înregistrează în unele zone din
Moldova sau sudul Olteniei pot avea o serie de efecte negative:
- în primul rând vântul spulberă zăpada din plantaţii micşorând astfel
rezervele de apă şi favorizând îngheţarea pământului la adâncimi mai mari;
- în cursul iernii vânturile puternice favorizează formarea şi depunerea
poleiului care poate provoca dezbinarea şi ruperea ramurilor;
- măreşte cantităţile de apă ce se pierd prin evaporaţie şi transpiraţie. Chiar
în timpul iernii când absorbţia apei din sol este slabă vânturile puternice pot
determina o dehidratare a pomilor;
- înrăutăţeşte posibilităţile de polenizare şi fecundare prin împiedicarea
zborului albinelor şi uscarea lichidelor secretate în partea superioară a stigmatelor
florilor care reţin polenul şi favorizează germinarea sa;

10
 - creează dificultăţi la aplicarea tratamentelor fitosanitare prin stropire sau
prăfuire cât şi la aplicarea irigării prin aspersiune în special când aceasta se aplică
deasupra coronamentului pomilor;
- măreşte pericolul căderii fructelor înainte de ajunge la maturitatea
comercială în special la speciile măr, păr, cais prun.
De aceea, la alegerea amplasamentelor pentru pomi se vor evita terenurile
expuse vânturilor (platourile de pe partea superioară a dealurilor, precum şi unele
mameloane). Unele dintre efectele negative menţionate mai sus pot fi evitate prin
alegerea unor specii pomicole mai puţin sensibile la aceste efecte (nucul, cireşul,
vişinul) sau prin înfiinţarea perdelelor de protecţie.
1.1.1.1.5. Regimul de aprovizionare cu apă. Amplasamentele pentru
plantarea pomilor se vor alege în general în zonele unde factorul apă este satisfăcut
în optimum pentru pomi în mod natural, din precipitaţii. Acolo unde apar deficite
puternice de apă se va aplica irigarea. În acest ultim caz la alegerea terenurilor se
va ţine seama şi de existenţa surselor de apă pentru irigare.
1.1.1.2. Criteriile legate de relief. Aşa cum am arătat marea majoritate a
plantaţiilor de pomi din România sunt cantonate în zona colinară şi vor rămâne cu
preponderenţă în această zonă din considerentele arătate. De aceea, la alegerea
terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor de pomi situate pe versanţi trebuie să se
cunoască că aceştia prin înclinarea, expoziţia şi forma lor, comparativ cu terenurile
plane influenţează în mare măsură atât dimensiunea cât şi repartizarea factorilor de
vegetaţie (Voiculescu şi colab., 2001).
1.1.1.2.1. Înclinarea versanţilor. În primul rând, aşa cum au arătat autorii
citaţi mai sus, în condiţiile zonei temperate odată cu creşterea gradului de înclinare
al versanţilor creşte şi unghiul de înclinare a razelor solare cât şi procentul de
lumină de undă scurtă. Acest fapt se răsfrânge pozitiv asupra culorii şi aromei
fructelor.
În ceea ce priveşte temperatura aerului trebuie arătat că pe versanţi are loc o
redistribuire a acesteia cu reprcursiuni pe măsură asupra comportării pomilor. În
general, aerul rece fiind mai greu partea superioară a versanţilor spre baza acestora
şi până la firul văii, mărind astfel pericolul gerurilor târzii de primăvară şi al
brumelor. De aceea, terenurile din apropierea firului văilor trebuie evitate de la
plantarea cu pomi.
Regimul apei pe versanţi comparativ cu terenurile plane este mult mai
complex. În general, rezervele de apă de pe versanţi sunt mai reduse deoarece:
- profilul de sol este mai scurt atât datorită procesului de pedogeneză cât şi
eroziunii solului;
- o parte din apa provenită din ploi şi din topirea mai rapidă a zăpezii se
pierde prin scurgere la suprafaţa solului. În afară de scurgerea superficială de-a
lungul liniei de cea mai mare pantă, pe versant are loc şi o scurgere a apei prin
profilul solului ceea ce face ca în partea superioară a versanţilor, faţă de baza
acestora să se înregistreze întotdeauna cantităţi mai reduse de apă;
- cantităţile de apă pierdute prin evaporaţie şi transpiraţie sunt mai mari;

11
 - datorită proceselor de eroziune amplificate prin luarea anterioară în cultură
a versanţilor, orizonturile superioare ale solului mai bogate în materie organică şi
elemente nutritive au fost îndepărtate pe diferite grosimi. De aceea, solurile erodate
au o fertilitate mai redusă.
Ca urmare a redistribuirii factorilor de vegetaţie pe versanţi, de regulă, în
treimea mijlocie şi superioară a acestora, faţă de treimea inferioară, creşterea şi
fructificarea pomilor este mai redusă dar calitatea fructelor este mult mai bună (în
special culoarea, aroma şi conţinutul de zahăr al acestora).
Tot ca urmare a acestei diferenţieri a potenţialului de fertilitate pe terenurile
în pantă şi dispunerea speciilor pomicole pe versanţi se recomandă a se realiza
după o anumită ordine. Astfel, în jumătatea inferioară a versanţilor se recomandă
amplasarea culturilor de arbuşti şi a speciilor măr şi păr, iar în jumătatea superioară
a acestora se recomandă amplasarea nucului şi a speciilor sâmburoase.
1.1.1.2.2. Expoziţia versanţilor. Prin poziţia lor faţă de punctele cardinale
versanţii pot avea diferite expoziţii pe care, de asemenea, se pot realiza dimensiuni
şi distribuţii diferite ale factorilor de vegetaţie. Astfel, Voiculescu şi colab. (2001),
citând diferiţi autori, au arătat că în comparaţie cu terenul plan, pe versant,
cantitatea de căldură în procente a fost de 128% pe expoziţia sudică, de 90-91% pe
expoziţia vestică şi estică şi de 50% pe expoziţia nordică. Ca urmare a diferenţierii
regimului de căldură a aerului, determinat de expoziţie se diferenţiază şi regimul de
temperatură al solului. Acesta la rândul său modifică o serie de procese fizice,
chimice şi biologice din sol cu repercursiuni asupra fertilităţii şi respectiv asupra
comportării diferenţiate a creşterii şi fructificării pomilor. În această direcţie este
suficient să menţionăm că datorită unei cantităţi mai mari de căldură pe care o
primesc pomii de pe expoziţiile sudice, aceştia pornesc mai devreme în vegetaţie
primăvara şi ca atare sunt mai expuşi la îngheţurile târzii de primăvară.
În aprecierea gradului de favorabilitate pentru înfiinţarea plantaţiilor de
pomi a terenurilor în pantă cu diferite expoziţii trebuie ţinut seama şi de condiţiile
climatice ale zonei. Astfel, Constantinescu şi colab. (1967), au arătat că din acest
punct de vedere în condiţiile din ţara noastră se deosebesc două zone diferite:
- Într-o primă zonă în care cad peste 600 mm precipitaţii sunt cuprinse
terenurile în pantă situate pe diferite podişuri şi pe dealurile pericarpatice
meridionale, estice şi vestice. În cadrul acestei zone se deosebeşte o subzonă a
dealurilor joase cu altitudini de până la 450 m, o subzonă a dealurilor mijlocii cu
altitudini cuprinse între 450-800 m şi o subzonă a dealurilor înalte cu altitudini
peste 800 m. În subzona dealurilor joase factorul de vegetaţie limitativ este apa, de
aceea se vor înfiinţa livezi de pomi din specii mai puţin pretenţioase faţă de apă. În
subzona dealurilor mijlocii, pomii sunt în mod natural bine aprovizionaţi cu apă,
dar necesităţile acestora faţă de căldură sunt mai puţin satisfăcute. De aceea, în
această subzonă se vor alege terenurile în pantă cu expoziţie sudică, sud-estică şi
sud-vestică, în timp ce terenurile cu alte expoziţii sunt mai puţin recomandate. În
subzona dealurilor înalte se vor alege în primul rând specii pomicole cu cerinţe mai
mici faţă de căldură care vor fi amplasate pe terenurile cu pante sudice, sud-estice
şi sud-vestice.

12
 - În cea de-a doua zonă în care se înregistrează precipitaţii de până la 550
mm sunt cuprinse terenurile întâlnite în mod obişnuit în Dobrogea, partea de sud a
Moldovei, cât şi în unele părţi din Câmpia Transilvaniei. În această zonă se vor
planta în condiţii de neaplicare a irigării specii mai puţin pretenţioase faţă de apă,
care se vor amplasa pe expoziţiile vestice, sud-vestice şi nord-vestice. Speciile mai
pretenţioase faţă de apă, în special în Dobrogea, se vor amplasa pe suprafeţe mai
restrânse numai pe versanţii cu expoziţii nord-vestice, nord-estice şi chiar pe
expoziţiile nordice. Pe celelalte expoziţii pomii se vor amplasa numai cu condiţia
aplicării irigării.
1.1.1.2.3. Forma versanţilor. Aşa cum au arătat diferiţi autori (Moţoc,
1963; Voiculescu şi colab., 2001) ca urmare a procesului de eroziune şi
alunecărilor de teren forma versanţilor poate fi cu o pantă simplă cu profil drept,
concav, sau convex şi cu o pantă convexă.
În legătură cu alegerea terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor de pomi,
probleme deosebite apar pe terenurile cu pante complexe. Pe astfel de terenuri şi în
special pe versanţii cu strate cu permeabilităţi diferite, se înregistrează până de apă
freatică suspendate, care apar la suprafaţa solului sub formă de izvoare sau pete de
umezire. Acestea pot afecta versantul în întregime sau numai pe o porţiune a
acestuia. Alegerea unor astfel de amplasamente din zonele umede pentru înfiinţarea
plantaţiilor de pomi este mai puţin recomandată, deoarece prin lucrările
ameliorative deosebit de costisitoare s-ar executa pentru înlăturarea excesului de
umiditate, efectele asupra creşterii şi fructificării pomilor sunt mai puţin
justificative din punct de vedere economic.
La aprecierea gradului de favorabilitate a terenurilor în pantă, legat de
factorul relief, trebuie ţinut seama de faptul că, pe lângă diferenţierea puternică a
factorilor de vegetaţie, prezentată succint mai sus trebuie analizate şi soluţiile
tehnice necesare pentru combaterea eroziunii solului cât şi pentru asigurarea
condiţiilor de efectuare mecanizată a lucrărilor în viitoarele plantaţii de pomi.
Analizând problema alegerii terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor de
pomi prin prisma criteriilor legate de relief şi ţinând seama şi de rezultatele practice
înregistrate în unităţile de cercetare şi dezvoltare privind cultura pomilor pe pante
se recomandă ca amplasarea noilor plantaţii de pomi să se realizeze pe terenuri a
căror pantă să nu depăşească anumite limite. Astfel, în zonele cu precipitaţii sub
600 mm unde apa este principalul factor limitativ nu se vor realiza producţii
economice de fructe pe terenurile în pantă fără aplicarea irigării. De aceea, în
aceste zone se recomandă să se aleagă versanţii cu o înclinare de până la 16-18%,
cu soluri mai profunde, capabile să reţină cantităţi mai mari de apă. În zonele
pomicole în care precipitaţiile depăşesc valoarea de 600 mm, plantaţiile de pomi se
pot amplasa şi pe versanţi cu o înclinare de până la 25-30%, respectiv pe versanţi
cu pante mai reduse în cazul culturii seminţoaselor şi cu pante ceva mai mari
pentru sâmburoase.
Versanţii aleşi trebuie să fie cât mai uniformi, fără denivelări accentuate
care prin lucrări moderate de nivelare să permită efectuarea mecanizată a lucrărilor.

13
Se vor alege terenurile stabile, fără pericol potenţial de alunecare şi fără a prezenta
zone întinse cu exces temporar de umiditate.
1.1.1.3. Criterii pedologice.
Principalele grupe de soluri pe care sunt amplasate culturile de pomi din
România au fost amplasate într-o serie de lucrări: Teaci şi colab., Canarache 1986,
Voiculescu şi colab. (1989-2001) etc. În lucrările respective au fost arătate
principalele însuşiri fizice şi chimice ale acestor soluri, modul cum ele influenţează
creşterea şi fructificarea pomilor, unele aspecte privind ameliorarea lor şi respectiv
unele condiţii care trebuie respectate la alegerea terenurilor pentru înfiinţarea
plantaţiilor de pomi.
Ţinând seama de scopul lucrării de faţă în cele ce urmează vom încerca să
facem numai o scurtă trecere în revistă a unor aspecte privind condiţiile legate de
sol de care trebuie să se ţină seama la alegerea terenurilor pentru înfiinţarea
plantaţiilor de pomi.
În prezent, cele mai multe plantaţii de pomi din ţara noastră sunt amplasate
pe soluri brune, brune podzolite şi podzolice. O a doua categorie, ca pondere, o
deţin solurile erodate. În partea nordică a dealurilor subcarpatice meridionale se
întâlnesc soluri negre de fâneaţă şi rendzinice, în cea mai mare parte
pseudogleizate, iar în zona dealurilor subcarpaţilor Orientali solurile cele mai
răspândite sunt cele cenuşie de pădure tipice sau podzolite, cernoziomuri levigate şi
soluri cenuşii de pădure.
Pentru evaluarea pretabilităţii unui teren pentru cultura pomilor trebuie
cunoscute principalele însuşiri fizice şi chimice ale solului din cadrul perimetrului
respectiv şi efectele pe care proprietăţile respective le pot avea asupra comportării
pomilor. De aceea, considerăm util de a face o prezentare succintă a principalelor
aspecte privind proprietăţile fizice şi chimice ale solurilor folosite în pomicultură.
1.1.1.3.1. Proprietăţile fizice
● Textura solurilor. Textural, mai mult de jumătate din solurile pe care sunt
amplasate actualele plantaţii de pomi şi pe care urmează să se înfiinţeze noi livezi
sunt soluri la care conţinutul de argilă poate ajunge în mod frecvent la 50%. Acest
conţinut ridicat de argilă influenţează aproape toate însuşirile solului care îi conferă
fertilitatea, dar în special regimul apei şi aerului cât şi grosimea stratului de sol
explorabil de către rădăcini.
Ca urmare a unui conţinut ridicat de argilă aceste soluri au un grad
accentuat de stresare şi respectiv o permeabilitate redusă pentru apă care
înregistrează de regulă valori de 0,5 până la 2 mm/oră. Datorită drenajului intern
defectuos în perioadele cu precipitaţii abundente şi în primăvară după topirea
zăpezii şi în perioadele imediat următoare, pe astfel de soluri se creează un exces
temporar de umiditate care cuprinde în unele situaţii întregul profil de sol. Ca atare
activitatea sistemului radicular privind absorbţia apei şi a substanţelor nutritive se
micşorează simţitor sau încetează total. În consecinţă pomii cresc puţin sau îşi
opresc creşterea, devin clorotici, frunzele şi fructele cad iar în unele cazuri pot
pieri, aşa cum s-a întâmplat cu unele plantaţii de prun din nordul judeţului Argeş în
anii 1969-1971.

14
 Conţinutul ridicat de argilă şi dispunerea neuniformă a acestora pe profil
determină şi o aeraţie deficitară, deoarece porii fini din solurile argiloase reţin apa
cu forţe ridicate şi împiedică difuzia oxigenului spre rădăcini. Ca atare
înrădăcinarea pomilor pe astfel de soluri este mai superficială. Efectele lipsei de
aeraţie se materializează pe profilul acestor soluri prin pete de culoare gri verzuie-
albăstruie, ca urmare a fenomenelor de reducţie determinând starea de gleizare sau
pseudogleizare a solului. Pentru a realiza plantaţii longevive şi de mare producţie
pe solurile ce trebuie alese pentru înfiinţarea plantaţiilor de păr, măr, prun volumul
de sol negleizat nu trebuie să scadă sub 30-40%.
Legat de textura solurilor ocupate în prezent dar şi în perspectivă de pomi,
apar unele probleme pe solurile cu textură grosieră, respectiv pe nisipuri şi solurile
nisipoase. Aceste soluri se drenează rapid şi sunt bine aerate. Ca urmare a
drenajului rapid se pierde însă o mare cantitate de elemente nutritive. Ca atare pe
aceste soluri trebuie aplicate cantităţi mai mari de îngrăşăminte şi la intervale mai
scurte de timp. De asemenea, datorită procentului ridicat de nisip, aceste soluri au o
capacitate redusă de reţinere a apei (capacitatea de câmp pentru apă a acestor soluri
înregistrează valori de 4-5%). Ca urmare a acestor proprietăţi cât şi a lipsei de
precipitaţii, în special în sudul Olteniei unde nisipurile şi solurile nisipoase sunt
mai răspândite, în aceste soluri se creează deficite mari de apă de 100-250 mm
anual ceea ce impune ca irigarea plantaţiilor de pomi să constituie o măsură
tehnologică obligatorie.
● Grosimea profilului de sol
Pomii preferă soluri profunde. Aşa cum vom prezenta şi la capitolul
”irigarea pomilor”. Cercetările efectuate în diferite zone pomicole au înregistrat
rădăcini la adâncimi de până la 8-10 m. Deşi, marea majoritate a rădăcinilor
pomilor se întâlnesc pe 0-70 cm sau 0-90 cm se consideră că adâncimea ce trebuie
să fie luată în consideraţie să fie de 1 m.
Adâncimea de pătrundere a rădăcinilor poate fi limitată de prezenţa la
adâncimi mici a unor roci dure dar chiar şi a unor roci moi care nu pot fi penetrate
de rădăcini. De asemenea, pe grosimea profilului de sol se pot întâlni diferite
materiale în special pietrişuri cu diametrul mai mare de 2 mm cât şi fragmente de
rocă dură cuprinse în general sub noţiunea de ”schelet”. În funcţie de proporţia
acestor materiale în profilul solului, adâncimea la care apar, modul cum acestea
sunt grupate (diseminate pe întregul profil sau în straturi de diferite grosimi) ele
pot influenţa negativ pătrunderea în adâncime şi ramificarea rădăcinilor cât şi
funcţionalitatea acestora. În funcţie de aceste caracteristici Voiculescu şi colab.
(1989) prezintă o diferenţiere a gradului de favorabilitate a terenului destinate
înfiinţării plantaţiilor de pomi, diferenţiere prin care unele dintre aceste terenuri
sunt excluse de la plantare.
Dar grosimea stratului de sol explorată de către rădăcini poate fi limitată aşa
cum am văzut şi de către conţinutul ridicat de argilă şi dispunerea neuniformă a
acestuia în special pe solurile brune luvice, luvisoluri albice şi alte soluri înrudite.
Deşi conţinutul de argilă în partea superioară a orizontului B ale acestor soluri este
mai ridicat (orizontul Bt) şi sub aceasta pătrunderea rădăcinilor este stânjenită.

15
Chiar prin lucrările de afânare profundă nu se poate determina o pătrundere mai
adâncă a rădăcinilor pomilor pe astfel de soluri datorită acumulării apei la baza
stratului desfundat şi duratei scurte de timp cât durează efectele de afânare.
● Adâncimea apei freatice
Legat de această însuşire, la alegerea amplasamentelor pentru înfiinţarea
plantaţiilor de pomi se pot întâlni în cele mai multe cazuri două situaţii:
O primă situaţie se referă la solurile care prezintă o pânză de apă freatică
permanentă şi cu o adâncime de dispunere mai mult sau mai puţin stabilă.
O a doua situaţie se referă la solurile care prezintă o pânză de apă freatică
intermitentă, cu caracter fluctuant care poate aduce prejudicii mai mari creşterii şi
fructificării pomilor decât pânzele de apă care au o adâncime de dispunere mai
mult sau mai puţin constantă.
În primul caz rădăcinile pomilor nu pot pătrunde în zona ocupată de pânza
de apă freatică datorită lipsei de aer şi ca atare se cantonează deasupra acesteia.
Pomii pot beneficia de ascensiunea capilară a apei din această pânză dacă aceasta
se găseşte localizată la o adâncime corespunzătoare. După Trocme şi Gras (1966)
înălţimea de ascensiune a apei capilare poate înregistra valori de până la 90 cm pe
solurile lutoase şi de până la 35 cm pe solurile nisipoase.
În cel de al doilea caz este foarte important de cunoscut perioada din an
când se ridică nivelul apei din pânza freatică şi durata de menţinere a acesteia.
Dacă ridicarea nivelului pânzei de apă freatice se realizează în perioada de repaus
relativ a pomilor iar apoi se retrage sub adâncimea de răspândire a rădăcinilor
pentru tot restul perioadei de vegetaţie, pericolul de a afecta negativ comportarea
pomilor este mai redus. Dacă însă ridicarea nivelului apei freatice se realizează în
timpul perioadei de vegetaţie atunci rădăcinile pot fi afectate negativ. Gradul de
afectare depinde de durata de menţinere a nivelului ridicat, temperatura solului şi
cantitatea de oxigen dizolvată în apă. Nivelul maxim la care se poate ridica pânza
freatică depinde de specie şi portaltoi. Astfel Bălan şi colab. (2001) au arătat că
acest nivel poate varia de la 1 m până la suprafaţa solului în cazul portaltoilor cu
înrădăcinare superficială folosiţi pentru măr până la 2-3 m în cazul speciilor altoite
pe mirobolan sau la specia nuc.
1.1.1.3.2. Proprietăţile chimice
● Conţinutul de materie organică. Dintre însuşirile chimice, o importanţă
deosebită pentru reuşita culturii pomilor, o are conţinutul de humus din sol. Un
conţinut ridicat al acestuia prezintă o serie de avantaje:
- îmbunătăţeşte simţitor proprietăţile fizice ale solului şi în primul rând
structura şi stabilitatea hidrică a acesteia, care la rândul lor influenţează în mare
măsură regimul apei şi aerului;
- măreşte capacitatea de schimb cationic;
- măreşte mobilitatea unor elemente chimice din sol sporind astfel
eficacitatea folosirii îngrăşămintelor chimice.;
- reprezintă o sursă importantă de macro şi microelemente.
Se apreciază că speciile pomicole se comportă bine pe solurile cu un
conţinut mediu de humus de 2-4%. Valorile mai ridicate de humus determină o

16
creştere exagerată a conţinutului de azot din fructe cu repercursiuni negative asupra
calităţii şi rezistenţei la păstrare a acestora. Valori deosebit de reduse ale
conţinutului de humus se înregistrează pe nisipuri şi solurile nisipoase. Astfel,
conţinutul de humus din stratul superficial al solului variază de la 0,47% pe dună la
1,18% pe interdună, pe nisipurile din sudul Olteniei şi respectiv de 0,3 - 1% pe
dune şi 0,5 - 1,3% pe interdune pentru nisipurile din vestul ţării.
Probleme deosebite legate de aprovizionarea solurilor cu materie organică
apar şi pe solurile puternic - excesiv erodate unde prin eroziune a apărut la
suprafaţă orizonturile B, C sau chiar materiale parentale fine (luturi grele, marne),
cu un conţinut redus de materie organică şi elemente nutritive, ceea ce determină o
comportare foarte slabă a pomilor.
Ţinând seama de cele de mai sus, în aprecierea pretabilităţii unui sol pentru
înfiinţarea unei plantaţii de pomi, conţinutul de humus trebuie să constituie unul
din principalii indicatori deoarece de prezenţa sa în cantităţi optime este legată
întreaga comportare ulterioară a livezii.
● Reacţia solului. Aşa cum arată Bălan şi colab. (2001), speciile pomicole
manifestă o plasticitate mare faţă de valorile pH, indice prin care se caracterizează
reacţia solului. Din acest punct de vedere solurile neutre (pH în jur de 7) sunt
considerate ca cele mai bune. Pentru speciile măr, prun, zmeur, coacăz, căpşun,
rezultate bune se pot înregistra şi pe solurile slab alcaline, pe cât pentru păr, cireş,
vişin, cais, piersic, migdal, rezultate bune se înregistrează pe solurile slab alcaline.
În cazul solurilor acide, brune, podzolite şi podzolice, formate pe materiale
parentale provenite din roci acide, valorile pH sunt destul de scăzute şi se asociază
cu acumularea aluminiului schimbabil. Legat de aceasta, Voiculescu şi colab.
(1989) arată că sub valorile pH de 5,8 şi ale creşterii conţinutului de aluminiu la
anumite valori (>10 ppm pentru păr, >40 ppm prun, > 50 ppm pentru măr şi > 60
ppm pentru cireş şi vişin), este nevoie de aplicarea de amendamente pe adâncimi
mari de sol ceea ce în practică este deosebit de greu. Din aceleaşi considerente
autorii citaţi mai sus recomandă excluderea de la plantarea cu cais şi piersic a
solurilor cu un pH < de 5.
● Carbonaţii din sol. O grupă apreciabilă de soluri cunoscute ca soluri
carbonatate au valori ale conţinutului de carbonaţi de calciu şi o anumită adâncime
de dispunere a acestora care limitează dezvoltarea rădăcinilor şi a părţii aeriene a
pomilor, determină apariţia fenomenului de cloroză fero-calcică şi limitează
absorbţia unor macro şi microelemente nutritive. Speciile pomicole, iar în cadrul
acestora portaltoii folosiţi, manifestă o sensibilitate diferită la aceste caracteristici.
Legat de aceasta, Voiculescu şi colab. (1989) au arătat că atunci când pe primii 50-
70 cm (iar la gutui chiar pe primii 40 cm) apare un conţinut de carbonat de calciu
activ în general mai mare de 12% terenurile respective nu trebuiesc alese pentru a fi
plantate cu pomi.
1.1.1.4. Oboseala solului. O problemă deosebită legată de noile
amplasamente pentru înfiinţarea plantaţiilor de pomi se ridică în legătură cu
fenomenul numit ”oboseala solului”. Acest fenomen apare când pe un teren ocupat
anterior de livadă se replantează iarăşi pomi.

17
 Problema este destul de actuală deoarece cultura pomilor în România este
cantonată în anumite bazine consacrate şi ca atare suntem obligaţi ca aceste terenuri
să fie folosite pentru pomi în continuare mai multe cicluri consecutive. Oboseala
solului se manifestă prin înregistrarea unui procent redus de prindere la plantare,
printr-o creştere slabă a pomilor, printr-o intrare târzie pe rod şi o durată redusă de
viaţă a plantaţiei etc.
Bălan şi colab.(2001) cât şi Voiculescu şi colab.(1989) au arătat că printre
cauzele care determină această situaţie se pot enumera:
- Înrăutăţirea proprietăţilor fizice ale solului ca urmare a tasării exagerate
determinate de traficul tehnologic din livezi;
- Sărăcirea solului în elemente nutritive ca urmare a extracţiei acestora de
către pomi o lungă perioadă de timp;
- Acumularea în sol a reziduurilor unor substanţe chimice provenite din
aplicarea tratamentelor fitosanitare şi a erbicidelor;
- Acumularea în sol a unor toxine emise de rădăcinile pomilor cultivaţi
anterior.
Pentru a evita acest fenomen sau cel puţin pentru a micşora în mare măsură
efectele negative ale acestuia, cercetătorii menţionaţi mai sus recomandă, între
altele, următoarele măsuri:
- Perioada de timp după care o specie pomicolă poate reveni pe acelaşi
amplasament după ea însăşi este de 4-5 ani iar în cazul piersicului, după 5-7 ani. În
cazul când o specie urmează după altă specie se recomandă ca durata de revenire să
fie de 1-2 ani pentru sâmburoase şi de 2-3 ani pentru seminţoase.
- Cultivarea solului înainte de plantarea pomilor cu diferite culturi care să
îmbunătăţească proprietăţile fizice şi chimice ale solului, de preferat leguminoase.
În cazul caisului nu se recomandă plantarea cestuia unde în anii anteriori au fost
cultivate specii din familia Solanacee.
- Se recomandă ca portaltoiul folosit în noua plantaţie să fie diferit de cel
folosit în plantaţia anterioară iar rândurile de pomi să fie dispuse pe mijlocul
intervalelor dintre rândurile de pomi cultivaţi anterior.
Pentru o caracterizare cât mai completă a unui perimetru în ceia ce priveşte
pretabilitatea lui pentru înfiinţarea unei plantaţii de pomi în ultimul timp s-au
calculat aşa zişii indicatori de bonitare care s-au notat cu note de la 0 la 1. Când
condiţiile pe care le asigură un factor ecologic au o influenţă redusă valoarea
indicelui de bonitare se apropie de 0, iar când acestea sunt optime valoarea
indicelui este 1.
Valoarea indicilor de bonitare s-au calculat şi pentru speciile pomicole în
funcţie de factorii naturali şi însuşirile solului. Cu ajutorul indicilor de bonitare
după anumite formule se calculează notele de bonitare.
Nota de bonitare obţinută de o specie pomicolă poate avea valoarea 100
atunci când toate condiţiile oferite de factorii naturali sau condiţiile de sol sunt
optime şi poate avea valoarea 0 când unul dintre factorii naturali sau din
proprietăţile solului este impropriu. Aceste note de bonitare pot fi mărite în cazul

18
când pe terenul respectiv s-au aplicat anumite măsuri ameliorative care au ridicat
fertilitatea solului.
Datele prezentate mai sus privind criteriile de alegere a terenului pentru
înfiinţarea unei plantaţii de pomi au un caracter orientativ. În cazul când terenul pe
care dorim să înfiinţăm o plantaţie de pomi ridică probleme deosebite legate de sol,
este necesar să se consulte specialiştii în pedologie şi agrochimie din cadrul
oficiilor judeţene de pedologie şi agrochimie sau de la alte instituţii abilitate în
acest sens.
1.1.2. Organizarea teritoriului
Pentru crearea unor condiţii optime de creştere şi fructificare a pomilor cât
şi pentru exploatarea cât mai economică a plantaţiilor sunt necesare o serie de
lucrări de organizare şi pregătire a terenului. Acestea trebuie să fie cuprinse în
cadrul unui proiect tehnico-economic care să justifice eficienţa plantaţiei şi să
prezinte soluţiile tehnice necesare. Aceste proiecte se întocmesc de instituţii sau
organisme abilitate şi ele trebuie să cuprindă:
- un plan topografic cu prezentarea cât mai exactă a reliefului;
- studii de climă, sol în cazul efectuării de construcţii sau lucrări
ameliorative deosebite chiar studii geotehnice;
- studiul eroziunii solului cu precizarea soluţiilor de prevenire şi
combatere;
- stabilirea noilor folosinţe şi justificarea acestora din punct de vedere
tehnic şi economic;
- realizarea unui plan de organizare a teritoriului care să cuprindă
împărţirea terenului în unităţi de exploatare, stabilirea reţelei de drumuri
şi a zonelor de întoarcere, stabilirea şi amplasarea construcţiilor
necesare, a lucrărilor de colectare şi evacuare dirijată a apelor;
- stabilirea tipului de plantaţii, a distanţelor de plantare cât şi a lucrărilor
de pregătire şi fertilizare a terenului înainte de plantare.
În cele ce urmează se prezintă câteva elemente esenţiale de care trebuie să
se ţină seama la întocmirea unor astfel de documentaţii şi respectiv la înfiinţarea
plantaţiilor de pomi.
1.1.2.1. Curăţirea terenului. În cazul când livada se va înfiinţa pe un teren
care anterior a fost cultivat cu pomi sau viţă de vie trebuie ca acesta să fie curăţat
de vegetaţia lemnoasă şi să se scoată resturile rămase de la vechile plantaţii
(buturi, rădăcini). Această lucrare se execută cu utilaje specializate care permit
îndepărtarea prin smulgerea din rădăcini a buturilor şi rădăcinilor rămase. Se adună
resturile de spalieri şi sârmele rămase de la fostele plantaţii intensive de pomi sau
de vie pentru ca acestea să nu împiedice efectuarea în bune condiţii a lucrărilor
viitoare. În cazul când în fostele plantaţii s-a instalat pirul se recomandă ca
îndepărtarea acestuia să se realizeze printr-o erbicidare cu un erbicid sistemic după
o tehnologie corespunzătoare care să permită îndepărtarea în totalitate a rizomilor
acestei buruieni.
1.1.2.2. Nivelarea terenului constituie o lucrare obligatorie în special pe
terenurile în pantă unde execuţia acestei lucrări permite:

19
 - redarea în circuitul agricol a unor suprafeţe mari de terenuri degradate;
- evitarea concentrării scurgerilor de suprafaţă şi de acumulare a apei în
microdepresiuni;
- facilitarea executării mecanice a lucrărilor de înfiinţare şi exploatare a
viitoarelor plantaţii etc. În general, se aplică o nivelare de bază care
precede celelalte lucrări de amenajare şi o nivelare de detaliu care se
realizează după pregătirea terenului prin desfundare sau scarificare. Pe
terenurile plane nivelarea trebuie să distrugă coamele care au rămas pe
direcţia fostelor rânduri de pomi şi viţă de vie, muşuroaiele cât şi
umplerea cu pământ a şanţurilor şi gropilor rezultate în urma defrişării.
Pe terenurile în pantă cu un microrelief mai frământat nivelarea trebuie să
realizeze o pantă continuă a terenului şi în acelaşi timp să nu creeze o
neuniformizare a dispunerii stratului fertil. De aceea, se recomandă efectuarea
nivelării prin decopertarea stratului vegetal pe adâncimi de până la 10-15 cm,
stocarea acestuia în grămezi dispuse către marginile parcelelor şi realizarea
nivelării stratului de sol decopertat. După realizarea unei pante continui în direcţia
de scurgere a apei, stratul decopertat se reduce pe vechiul amplasament şi se
dispune în straturi cât mai uniforme. Se recomandă ca lucrarea să se realizeze cu 1-
2 ani înainte de plantarea pomilor, iar volumul de terasamente să fie calculat cu
multă atenţie pentru a nu se altera grosimea stratului de sol fertil rămas după
nivelare. Să se evite pe cât posibil deplasarea cu buldozerul a pământului din partea
superioară a versanţilor cât şi dispunerea lui pe zone limitate (depresiuni) către
partea inferioară a acestora.
1.1.2.3. Parcelarea terenului. În cazul unor suprafeţe mai mari terenul
trebuie împărţit pe parcele. În cadrul unei parcele se plantează o singură specie şi
cel mult 2-3 soiuri interfertile. Se va căuta de asemenea, că în cadrul fiecărei
parcele să fie cuprinse soluri cu aceeaşi fertilitate pentru a se putea aplica o
agrotehnică diferenţiată. Parcelarea terenului se face în funcţie de relief, sistemul
de cultură şi de posibilităţile de întreţinere a solului. Pe terenurile plane rândurile
de pomi vor fi orientate pe direcţia nord - sud pentru a se realiza o distribuţie cât
mai uniformă a luminii. Pe terenurile în pantă orientarea parcelelor trebuie să se
facă obligatoriu cu lungimea rândurilor paralelă cu direcţia curbelor de nivel sau
cu o înclinare de 3-4% faţă de acestea. Dimensiunile parcelelor sunt foarte
variabile în funcţie de relief şi suprafaţa deţinută de fiecare proprietar. Lungimea
rândurilor în cazul parcelei este determinată în principal de optimizarea
transportului fructelor după recoltare şi introducerea ambalajelor (containere). Ea
nu trebuie să depăşească 150-180 m.
În cazul când există mai multe parcele ele se vor dispune astfel încât
rândurile de pomi să fie dispuse în continuare pentru a permite efectuarea
mecanizată a lucrărilor de întreţinere cu deplasări neproductive cât mai reduse.
Între parcele se lasă alei cu lăţimi variabile pentru transportul recoltei sau pentru a
servi ca zone de întoarcere. De regulă, zonele de întoarcere cu lăţimea de 5-6 m se
amplasează după un grup de 2-3 parcele. Ele se menţin înierbate sau pe terenurile
plane chiar consolitate prin pietruire cu balast sau pietriş cu balast.

20
 1.1.2.4. Drumurile de exploatare. În special pe terenurile în pantă acestea
se vor amplasa cât mai judicios pentru a nu se transforma cu timpul în ogaşe. Ca
regulă, pe versanţi drumurile principale se amplasează la baza versanţilor (pe firul
văilor) şi pe cumpăna apelor. De asemenea, drumurile în serpentină sau în
diagonală ce fac legătura dintre drumurile amplasate la baza şi vârful versantului
sunt considerate tot drumuri principale. Ele au o lăţime până la 6 m şi pe anumite
tronsoane pot avea o înclinare longitudinală maximă de 10%. Datorită volumului
mare de transporturi şi traficului intens din anumite perioade (tratamente
fitosanitare, scoaterea producţiei de fructe) se recomandă ca aceste drumuri să fie
pietruite.
Pe versanţii care au o lungime mare, pe linia de cea mai mare pantă se
amplasează şi drumuri secundare, din pământ, cu lăţimea de 3-4 m care delimitează
parcelele pe direcţia generală a curbelor de nivel.
1.1.2.5. Reţeaua de colectare şi evacuare dirijată a apelor. În regiunile cu
precipitaţii suficiente şi pe soluri mai puţin permeabile unde se înregistrează
cantităţi mari de apă ce se scurg pe versanţi, acestea trebuie colectate şi evacuate
dirijat. În acest sens în partea din amonte a drumurilor se construiesc canale.
Acestea se vor consolida prin diferite metode biologice (însămânţare, brăzduire)
până la panta de 3% sau cu dale din beton sau pereu din piatră la valori de pantă
mai mari.
Apele colectate de aceste canale se vor evacua prin debuşee naturale sau
artificiale. Moţoc (1963), recomandă ca în cazul debuşeelor care au o pantă
longitudinală de până la 10-12% acestea să se consolideze biologic şi să se
construiască cu o secţiune largă pentru a putea fi traversate de tractoarele şi
utilajele agricole. În cazul debuşeelor cu o pantă iniţială mai mare aceasta se va
micşora la valori de 7-10% prin construcţia de căderi cu înălţimea de 0,5 - 0,6 m
construite din beton, piatră spartă sau bolovani de râu.
1.1.3. Amenajarea antierozională a terenului
În cadrul creat prin construcţia lucrărilor amintite în interiorul parcelelor,
combaterea eroziunii şi creerea condiţiilor favorabile pentru efectuarea mecanizată
a lucrărilor din livezile situate pe pante. Cercetările anterioare Motoc (1963), Popa
(1966), Iancu (1967), Iancu şi colab. (1996), Prică (1968), au arătat că:
1) Pe versanţii cu o pantă de până la 12 - 15% amplasarea rândurilor de
pomi paralel cu direcţia generală a curbelor de nivel şi înierbarea sub formă de
benzi a intervalelor dintre rânduri poate satisface în optimum combaterea eroziunii
solului şi efectuarea mecanizată a lucrărilor în plantaţii.
2) Pentru aceleaşi scopuri, pe terenurile cu pante mai mari se recomandă
modelarea terenului în terase. Terasarea nu se v-a practica pe terenurile cu o
înclinare mai mare de 28% în zonele cu precipitaţii peste 650 mm şi de 22-25% în
zonele cu precipitaţii anuale sub această valoare, deoarece scade foarte mult
procentul de folosire utilă a terenului şi se înrăutăţesc unele condiţii de creştere şi
fructificare a pomilor. De asemenea, pe terenurile cu pante mai mari trecerea
tractoarelor şi maşinilor agricole de pe terase în reţeaua drumurilor de acces şi
chiar de pe o terasă pe alta devine greoaie şi uneori nesigură.

21
 1.1.3.1. Terasarea se va realiza pe versanţii stabili, fără urme evidente de
alunecare, fără exces de umiditate pronunţat cu soluri suficient de profunde.
Pentru condiţiile dealurilor subcarpatice cele mai corespunzătoare s-au
dovedit terasele cu platforma înclinată în sensul pantei, cu taluze din pământ. În
general, înălţimea taluzului nu trebuie să depăşească 1,5 m.
1.1.3.1.1. Gradul de înclinare transversală a platformei terasei este
determinat de realizarea combaterii eroziunii solului şi a condiţiilor
corespunzătoare pentru deplasarea tractoarelor şi utilajelor agricole.
Întreţinerea înierbată a solului dintre rândurile de pomi permite un control
eficient al eroziunii solului, măreşte aderenţa pneurilor tractoarelor şi maşinilor
agricole, micşorând astfel pericolul de alunecare şi totodată elimină crearea
microterasării cu plasarea rândurilor de pomi pe microtaluze, microterasare care se
crează în cazul menţinerii solului ca ogor negru prin arături şi discuiri repetate.
Prin întreţinerea înierbată a solului dintre rânduri chiar şi în zonele mai umede,
tractoarele şi utilajele agricole pe pneuri pot lucra pe direcţia generală a curbelor de
nivel, fără pericol de alunecare, până la panta de 14-15%, limită până la care se
recomandă înclinarea transversală a platformei teraselor din pomicultură. În acest
fel:
- se foloseşte mai bine terenul;
- scade volumul mişcărilor de pământ din amonte spre avalul terasei;
- se realizează o dispunere mai uniformă a stratului de sol fertil pe
platforma terasei;
- se realizează mari economii de energie.
1.1.3.1.2. În condiţiile de mai sus şi panta longitudinală a platformei
teraselor poate creşte la 4-5%, fără pericol de eroziune. Este esenţial ca atât panta
longitudinală cât şi cea transversală să fie continuă, fără microdenivelări pe
platforme care ar duce la reţinerea apei în exces şi la înrăutăţirea condiţiilor de
aeraţie. Păstrând înălţimea taluzului până la 1,5 m şi înclinarea platformei terasei
de până la 15%, lăţimea platformei este în funcţie de panta iniţială a terenului.
Distanţa dintre primul rând din aval şi marginea platformei terasei va fi de 1 m,
urmând ca tratamentele fitosanitare pe partea din aval a primului rând de pe terasă
să se execute de pe terasa de jos. Pentru aceasta distanţa dintre ultimul rând din
amonte şi marginea taluzului va fi de 2,2 m, spaţiu suficient pentru accesul
tractorului pomicol.
1.1.3.1.3. Lungimea teraselor, este determinată de lungimea parcelei. În
cazul plantaţiilor intensive de măr şi păr, lungimea rândurilor de pomi şi respectiv
şi a teraselor se recomandă a fi de până la 150 m.
1.1.3.1.4. Execuţia teraselor se va realiza mecanizat. Pe terenurile uniforme
cu pante de până la 20-22%, cu soluri profunde şi substraturi friabile se pot construi
terase odată cu desfundarea solului cu plugul balansier PBD - 60, acţionat de
tractorul S-1500. Marginea din aval a platformei fiecărei terase va fi materializate
pe teren prin săparea unui şanţ adânc şi lat de 0,3 m pe care v-a pătrunde roata din
brazdă a plugului. În felul acesta, încă de la prima brazdă, plugul v-a intra la

22
adâncimea normală şi v-a realiza o deplasare mare de pământ în aval, în care scop
primele brazde vor avea o lăţime mai mică.
1.1.3.1.5. Materializarea în teren a teraselor (trasarea lor) se va realiza de
către persoane de specialitate.
Comportarea în timp a teraselor realizate în cadrul diferitelor dispozitive
experimentale a arătat că pe lângă unele avantaje acest sistem de amenajare
prezintă şi unele neajunsuri. Prin terasare se realizează o dispunere neuniformă a
solului mobilizat de pe platforma terasei. Astfel, datele prezentate de Iancu şi
colab., (1996), arată că în partea inferioară a platformei terasei, faţă de cea din
amontele acesteia, s-a înregistrat în medie pe adâncimea 0-100 cm proprietăţi fizice
şi chimice mai bune, datele respective confirmând unele rezultate anterioare (Iancu,
1967). Cu toate că în partea inferioară a platformei terasei, faţă de amontele
platformei, s-au înregistrat ca urmare a deplasărilor de pământ proprietăţi mult mai
bune a solurilor, creşterea pomilor de pe primul rând din avalul terasei a fost
inferioară celei de la mijlocul acesteia, probabil datorită consumului mai mare de
apă realizat de vegetaţia ierboasă de pe taluzul teraselor.
De asemenea, datele din tabelul 1.1.1. (Iancu şi colab., 1996), arată că, în
comparaţie cu celelalte două sisteme de amenajare şi de cultură a pomilor
experimentate, costurile de amenajare în cazul terasării au fost mai mari de 14 ori
faţă de sistemul de cultură cu dispunerea rândurilor pe curba de nivel şi de 4 ori
faţă de sistemul de cultură în benzi cu alei pentru traficul tehnologic.

Tabelul 1.1.1.
Unele caracteristici tehnico-economice ale sistemelor de
amenajare şi de cultură a pomilor pe terenurile în pantă

Lungimea Costul
Nr.
Distanţa de traficului lucrărilor
pomi/ha
plantare tehnologic la un de
Nr. Sistemul de amenajare livadă,
-m- tratament amenajare
crt şi de cultură a pomilor specif.
fitosanitar (nivelare -
sistemului
între pe modelare)
de cultură km/ha %
rânduri rând %
1 Cultura pe curba de
3,6 1,5 1852 2,78 100 100
nivel
2 Cultura pe terase 3,6 1,5 1728 2,78 100 1400
3 Cultura în benzi cu
alei de trafic 2,5 1,2 2597 0,65 23 300
tehnologic

Neajunsurile sistemului de amenajare în terase, prezentate mai sus, sunt în

mare măsură înlăturate de sistemul nou de amenajare şi de cultură a pomilor în
benzi cu alei pentru traficul tehnologic (Isac şi Iancu, 1982; Iancu şi colab., 1996;
Iancu, 2001). Pe lângă costul de amenajare mult mai redus, sistemul respectiv nu
determină o deplasare şi deci o modificare a dispunerii orizonturilor de sol în
cadrul profilului. În cazul acestui sistem faţă de celelalte două sisteme prezentate
23
în tabelul 1.1.1. traficul tehnologic se reduce şi se realizează numai pe alei special
destinate acestui scop. Prin aceste caracteristici sistemul se înscrie din plin în
cerinţele creării unor sisteme de cultură ecologice ale pomilor. De asemenea,
sistemul respectiv satisface cerinţele esenţiale de cultură a pomilor pe pante
(controlul eroziunii şi realizarea mecanizată a lucrărilor tehnologice) în condiţiile
dispunerii suprafeţelor de teren deţinute de micii producători cu latura lungă
dispusă din deal în vale, sistem care s-a generalizat în noua structură de proprietate
a fondului financiar din România.
1.1.4. Pregătirea solului în vederea plantării pomilor
Pentru a înţelege mai bine necesitatea efectuării unor lucrări deosebite
pentru pregătirea terenului în vederea plantării pomilor în special pentru solurile
care deţin cea mai mare pondere în pomicultura românească considerăm că este
necesar să menţionăm că aproape 60% din livezile actuale din România sunt
amplasate pe soluri cu textură fină şi numai 30% pe soluri cu textură medie. Ca
urmare a conţinutului ridicat de argilă, a prezenţei la diferite adâncimi pe profilul
solului a unor orizonturi pedogenetice cu o permeabilitate relativ mai redusă şi a
repartiţiei neuniforme a precipitaţiilor, la suprafaţa unor astfel de soluri se creează
în special primăvara excese temporare de umiditate. Ca urmare a stagnării
prelungite a apei şi ca atare a unei aeraţii deficitare, pe profilul solurilor se
înregistrează procese evidente de pseudogleizare. Astfel, din totalul solurilor
ocupate cu livezi aproape 25% au o aeraţie deficitară, iar pe 19% este prezent
procesul de pseudogleizare.
Datorită proprietăţilor fizice mai puţin corespunzătoare ale solurilor ocupate
cu pomi cât şi condiţiilor climatice specifice ale ţării noastre, solurile care suferă de
exces de umiditate în primăvară suferă şi de lipsă de apă în a doua parte a verii.
Astfel de condiţii se înregistrează în special pe solurile brune, brune podzolite şi
podzoluri.
Îmbunătăţirea regimului deficitar al acestor soluri se poate realiza cel puţin
în primii ani după plantarea pomilor prin realizarea unor sisteme cât mai potrivite
de pregătire a terenurilor înainte de plantarea pomilor. O serie de încercări
experimentale au arătat că metoda cea mai bună de pregătire a unor astfel de soluri
este desfundarea acestora la adâncimi de 50-55 cm.
Foarte semnificative în acest sens sunt datele prezentate de Iancu (1979)
înregistrate pe un sol argilos în condiţiile de la Piteşti, Argeş. Astfel, în medie pe
primii 6 ani de la plantare, creşterea în grosime a trunchiului pomilor din soiul
Agen 707, faţă de varianta de pregătire a terenului printr-o arătură normală plană
efectuată la 20-22 cm, a înregistrat o creştere cu 164% în cazul desfundării la
adâncimea de 55 cm, cu 125% în cazul desfundării la 40 cm, cu 118% în cazul
desfundării la 72 cm (cu întoarcerea completă a brazdei) şi cu 113% în cazul
pregătirii solului prin scarificarea sau prin efectuarea arăturii în coame la
adâncimea de 20-22 cm.
Prin efectuarea mobilizării adânci a solului prin desfundare s-a mărit gradul
de afânare şi de pătrundere mai rapidă a apei din sol cât şi capacitatea de
înmagazinare a acestuia pentru apă. În felul acesta apa în exces de la suprafaţa

24
solului din primăvară a fost coborâtă la baza stratului afânat şi folosită în a doua
parte a verii când de regulă rezervele de apă sunt mult mai reduse.
Un aspect particular poate apărea pe terenurile plane cu posibilităţi reduse
de scurgere a apei în exterior atunci când desfundarea se realizează cu pluguri care
determină o întoarcere completă a brazdei. În acest caz o parte din conţinutul
crescut de argilă din adâncimea profilului de sol poate fi adus la suprafaţa şi
înrăutăţi condiţiile de nutriţie a pomilor. Tipul de plug pentru desfundat (balansier)
folosit în mod curent în practica pomicolă din ţara noastră nu realizează o
întoarcere completă a brazdei şi ca atare efectele menţionate mai sus nu s-au
evidenţiat pregnant.
Desfundarea terenului este necesară atât pe solurile cu textură fină
prezentate mai sus dar ci pe celelalte soluri în special când acestea sunt puternic
tasate în adâncime.
Afânarea solului prin scarificare la adâncimi de 45 - 50 cm s-a dovedit
inferioară în ceea ce priveşte comportarea pomilor (Iancu M., 1979, Lazăr şi colab.,
1980) desfundării totale, deoarece ea nu reuşeşte să facă o mobilizare a solului pe
întreaga suprafaţă chiar şi atunci când scarificarea se execută de două ori în sensuri
diferite. De asemenea, efectele de afânare realizate iniţial se pierd mult mai repede
în cazul scarificării faţă de desfundarea cu plugul balansier (Trocme şi Grass,
1966, Iancu, 1979).
Desfundatul se realizează cu plugul pentru desfundat PBD - 60 acţionat de
tractorul de mare putere (150 - 180 C.P). Reuşita lucrării depinde de calitatea
execuţiei şi epoca când se execută.
În ceea ce priveşte calitatea lucrării trebuie respectată adâncimea de
desfundare şi uniformitatea dispunerii brazdelor. Se va evita lăsarea unor porţiuni
nemobilizate în interiorul parcelei cât şi realizarea de gropi sau mici depresiuni prin
neefectuarea corectă a lucrării. În ceea ce priveşte epoca de realizare a
desfundăturii pentru plantările de primăvară lucrarea se execută în anul precedent şi
trebuie terminată înainte de venirea îngheţurilor. Pentru plantările de toamnă
lucrarea se execută până la începutul verii. În cazul plantărilor de toamnă
desfundarea se nivelează imediat după execuţie sau atunci când starea de umiditate
a solului permite pătrunderea tractoarelor şi realizarea unei bune mărunţiri a
solului. Pentru plantările din primăvară, terenul desfundat se nivelează în
primăvară după ce în timpul iernii solul s-a mărunţit ca efect al îngheţului şi
dezgheţului. În acest caz nivelarea se execută înainte de pichetarea terenului cu
grapa cu discuri (GD-3,2).
1.1.4.1. Fertilizarea terenului înainte de plantare
Aşa cum este cunoscut peste 80% din plantaţiile de pomi din România sunt
amplasate pe soluri cu fertilitate mijlocie - slabă sau foarte slabă din care ultimele
două categorii cuprind peste 60% din suprafeţele ocupate cu pomi. Una din
măsurile de bază pentru ridicarea nivelului de fertilitate a acestor soluri este
aplicarea îngrăşămintelor. Dar problema aplicării îngrăşămintelor în plantaţiile de
pomi va fi tratată într-un capitol separat. În cadrul acestui capitol încercăm să

25
prezentăm câteva aspecte legate de aplicarea îngrăşămintelor înainte de plantarea
pomilor.
Pentru stabilirea dozelor de îngrăşăminte ne vom orienta după rezultatele
analizelor de sol care trebuiesc efectuate înainte de plantarea pomilor. În funcţie de
starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive se vor stabili şi dozele de
îngrăşăminte.
Se recomandă, în general, ca acolo unde pregătirea terenului în vederea
plantării se realizează prin desfundarea îngrăşămintelor organice cât şi cele
minerale cu fosfor şi potasiu să se aplice la suprafaţa solului şi să se încorporeze o
dată cu desfundarea. Se recomandă, de asemenea, ca împrăştierea îngrăşămintelor
să se realizeze pe întreaga suprafaţă. Îngrăşămintele astfel distribuite şi încorporate
sunt considerate de a asigura o ”fertilizare de stocare”, respectiv sunt plasate la
adâncime mai mare la care nu ar mai putea să fie încorporate ulterior deoarece s-ar
deranja rădăcinile pomilor.
În ceea ce priveşte aplicarea îngrăşămintelor pe întreaga suprafaţă o serie de
experienţe efectuate la Piteşti cu soiul de prun Agen 707 plantat la 5 m între rânduri
pe un sol brun podzolit am arătat că prin aplicarea în groapa de plantare a 20 kg
gunoi, faţă de varianta unde gunoiul în doze de 40-80 t/ha a fost distribuit pe
întreaga suprafaţă, s-a înregistrat în medie pe primii 6 ani de la plantarea pomilor
un spor în creşterea în grosime a trunchiului de 104% deşi cantităţile de gunoi de
grajd folosite au fost de 4-8 ori mai mici.
Asemănător, unele experienţe efectuate la soiul de măr Golden spur, plantat
la 3,6 m între rânduri aplicarea imediat după plantarea pomilor a dozei de
N90P90K90 distribuite de-a lungul rândului de pomi pe o bandă cu o lăţime de 1,20
m, faţă de aplicarea aceleiaşi cantităţi de îngrăşăminte dar distribuită pe întreaga
suprafaţă, s-a înregistrat în primii 2 ani de experimentare o producţie mai mare de
fructe. Însă, în medie pe ultimii doi ani de experimentare (anii 8 şi 9 de la plantare)
producţiile au fost semnificativ mai mari prin aplicarea îngrăşămintelor pe întreaga
suprafaţă.
Datele prezentate mai sus arată că nu s-a justificat aplicarea îngrăşămintelor
la plantarea pomilor pe întreaga suprafaţă faţă de aplicarea localizată a acestora atât
la prun cât şi la măr (la măr distanţele dintre rânduri au fost mai mici). Aceasta s-ar
putea explica prin aceea că până când rădăcinile pomilor ajung să exploreze
întregul spaţiu dintre rândurile de pomi, atât prin descompunerea gunoiului de
grajd cât şi prin imobilizarea fosforului şi potasiului din îngrăşămintele minerale
aplicate, efectele pozitive ale acestora asupra creşterii şi fructificării pomilor s-au
micşorat.
În ceea ce priveşte adâncimea de aplicare a îngrăşămintelor înainte de
plantare, rezultatele obţinute la măr pe un sol brun luvic au arătat că prin
încorporarea dozei de 60 t gunoi la ha prin desfundare faţă de încorporarea aceleaşi
doze printr-o arătură efectuată după desfundare la adâncimea de 16-18 cm nu s-au
înregistrat diferenţe semnificative ale creşterii în grosime a trunchiului pomilor.
Aceasta, deoarece pe astfel de soluri la baza stratului desfundat se acumulează apă
care nu mai pătrunde rapid mai profund. În felul acesta, se înrăutăţesc condiţiile de

26
aeraţie, iar rădăcinile nu reuşesc să exploateze gradul de afânare îmbunătăţit
realizat prin desfundare. Aplicarea adâncă a îngrăşămintelor se recomandă pe
solurile cu un drenaj intern bun, bine aerate care permit pătrunderea rădăcinilor pe
întreaga adâncime a solului mobilizată prin lucrările profunde.
1.1.5. Înfiinţarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi în cadrul
proiectului AGRAL 146
1.1.5.1. Cadrul natural. În cadrul acestui proiect, s-au plantat speciile prun,
cireş şi vişin. Prunul a fost plantat în parcelă pură iar în cazul cireşului şi vişinului,
pe rândul de pomi s-a plantat şi coacăz negru.
1.1.5.1.1. Relieful. Plantaţia de prun şi cireş s-a înfiinţat pe un versant care
anterior înfiinţării plantaţiilor de pomi din actualul proiect a fost terasat pentru
cultivarea viţei de vie.
Plantaţia de prun şi cireş s-a amplasat numai pe o terasă naturală, iar partea
inferioară a versantului de lăţime redusă cu aspect uşor bombat a rămas în
continuare acoperită cu vegetaţie spontană.
În cadrul plantaţiei naturale pe care s-a amplasat plantaţia de cireş şi prun,
terenul are în partea inferioară o pantă de până la 5% iar în partea superioară a
acestuia o pantă de până la 10%.
Deasupra terasei naturale pe care s-au plantat pomii a rămas o porţiune de
versant pe care a fost cultivată viţă-de-vie pe terase. După defrişarea viţei-de-vie
terenul s-a acoperit cu vegetaţia spontană ierboasă şi arbustoidă, specifică zonei.
1.1.5.1.2. Geologia. Substratul litologic specific amplasamentului este
constituit din roci sedimentare moi, pietrişuri şi nisipuri depuse în regim fluvio-
lacustru la începutul cuaternarului. Ca urmare textura solurilor de pe amplasament
variază între luturi şi argile lutoase, uneori cu caracter gonflant.
1.1.5.1.3. Hidrografia şi hidrologia. Perimetrul plantat cu pomi face parte
din bazinul hidrografic al Argeşului, prin intermediul Pârâului Cârcinov. Apa
freatică se găseşte în interiorul amplasamentului la adâncimi mai mari de 10 m, dar
pe fundul văilor adâncimea acesteia poate ajunge la 2-4 m, putând fi folosită ca
sursă pentru irigaţii.
1.1.5.1.4. Clima. Pentru caracterizarea climatică s-au folosit datele pe 8 ani
(1939-1946) înregistrate la fosta Gospodărie de Stat Goleştii – Badii situată în linie
dreaptă la aproximativ 3 km de amplasamentul de cireş şi prun şi la cca. 1,5 km de
amplasamentul de vişin. Staţia a fost situată la baza unui versant la altitudinea de
280 m. Temperatura medie anuală a fost de 9,9°C. Luna cea mai friguroasă a fost
luna ianuarie cu o medie de -4°C, iar luna cea mai călduroasă a fost luna august cu
o valoare medie a temperaturii de 21,3°C. Trecerea de la iarnă la primăvară se
realizează brusc, respectiv de la o valoare medie a temperaturii de 1,8°C în timpul
iernii s-a trecut brusc la o temperatură de 9,9°C cât a reprezentat temperatura medie
pentru perioada de primăvară. Temperatura maximă absolută a fost de 41°C
înregistrată la 14 august 1946, iar temperatura minimă absolută a fost de -28°C
înregistrată în ziua de 24 ianuarie 1942. Amplitudinea maximă de temperatură a
fost de 69°C. Media anuală a zilelor cu brume a fost de 2,9, iar a zilelor cu grindină
a fost de 0,6.

27
 Valoarea medie anuală pe 10 ani a precipitaţiilor a fost de 631,8 mm având
o repartizare neuniformă ceea ce determină apariţia de perioade secetoase în a doua
jumătate a verii. Vânturile dominante bat din direcţia nord-est.
Culmile de deal au orientarea generală nord-sud iar versanţii au expoziţii
estice şi vestice. Versanţii prin înclinarea şi orientarea lor cât şi văile prin cursul lor
orientate pe direcţia nord-sud produc modificări în ceea ce priveşte gradul de
insolaţie, persistenţa zăpezilor, dispunerea brumelor, scurgerile superficiale de apă,
canalizarea maselor de aer, etc.
1.1.5.1.6. Vegetaţia. Zona aparţine pădurilor de cuercinee pe platourile din
partea superioară a dealurilor (Podişul Cândeşti) şi de zăvoaie pe luncile râurilor. În
zonă, mare parte din versanţi este acoperită cu livezi de pomi şi vii. Pe
amplasamentele părăsite s-a instalat o vegetaţie de mărăcinişuri şi plante din
familia leguminoase.
1.1.5.1.7. Solurile. Solul zonei este unul argilo-iluvial în zona relativ plană
a perimetrului. Spre partea superioară a terasei pe care s-a înfiinţat plantaţia de
cireş şi prun a apărut solul erodisol vertic carbonatat, mediu luto-argilos/mediu
luto-argilos şi un sol desfundat tipic carbonatic, mediu luto-argilos /mediu lutos.
Orizonturile superioare ale celor 3 unităţi de sol, separate în urma cartării
sunt destul de scurte, structura fiind în bună parte distrusă sau slab dezvoltată
(predomină cea prismatică), iar gradul de asigurare cu humus şi elemente nutritive
(azot, fosfor, potasiu) este sub cel optim.
Plantaţia de vişin a fost amplasată în Lunca Argeşului pe un sol cu textură
medie spre grosieră.
Relieful este plan, apa freatică se găseşte la adâncimea de 3-4 m , valorile
climatice prezentate pentru cireş şi prun sunt mult mai caracteristice pentru
plantaţiile de vişin având în vedere poziţia staţiei meteorologice cât şi distanţa faţă
de amplasamentul plantat cu vişin.
Solurile specifice amplasamentului (aluviale) au prezentat pe adâncimea de
0-20 cm o reacţie puternic acidă (pH 4,8-5,2) un conţinut foarte mare de humus
(1,5-1,8%), un conţinut de fosfor mobil mijlociu-mic (14,4-32,3 ppm), un conţinut
mic de potasiu mobil (83,8-109,5 ppm) şi un conţinut de aluminiu mobil extrem de
mic.
În general, amplasamentul pentru vişin, a fost asigurat şi cu apă prin irigare,
şi având un sol profund cu textură medie spre grosieră oferă condiţii foarte bune
pentru creşterea pomilor.

28
Efectuarea concomitentă a lucrării de nivelare şi scarificare a terenului

Scoaterea rădăcinilor prin scarificare după defrişarea livezii

 1.2. Alegerea speciilor, soiurilor şi portaltoilor

Recomandări de sortiment (soiuri şi portaltoi) pentru zona pomicolă

Topoloveni.
Bazinul pomicol Topoloveni este situat la cca. 20 km de municipiul Piteşti,
deoparte şi de alta a DN7 care leagă municipiul de Capitala ţării.
Acest bazin pomicol cuprinde pantele din partea stângă a şoselei şi
terenurile plane din lunca Argeşului unde sunt amplasate satele şi oraşul
Topoloveni.
Pentru exploataţia pomicolă model care face obiectul proiectului finanţat
prin programul AGRAL s-a ales platoul de pe versantul Estic pentru prun şi cireş,
iar pentru coacăz negru şi căpşun, un teren plan din lunca Argeşului. Zona este
foarte favorabilă culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi de climă temperată, mai
ales pentru prun, cireş şi vişin, care au făcut faima localităţii, mai ales prin specia
cireş, de unde şi denumirea unui soi local „Pietroase de Leordeni”. Până la
revoluţie aici a funcţionat o fabrică de conserve din fructe, care prelua şi prelucra
producţia de fructe din întreg judeţul Argeş, judeţul cu cea mai mare suprafaţă de
pomi.
Condiţiile pedo-climatice ale zonei, în special versanţii pe care se află
livezile de prun şi cireş, se găsesc la limita zonei favorabile viţei de vie, deci cu
temperaturi medii anuale ceva mai ridicate decât în restul zonei pomicole încât
permit şi cultura sporadică a piersicului şi caisului.
La ora actuală autorităţile oraşului Topoloveni, au reuşit să reorganizeze în
condiţii de privatizare, fabrica de conserve din fructe, foarte necesară în zonă şi la
nivel naţional.
1. Specia prun. În judeţul Argeş se produce 9,6% din totalul producţiei de
prune faţă de 1% în judeţul Suceava până la 7,8% în judeţul Vâlcea. Institutul de
Cercetare – Dezvoltare pentru Pomicultură Mărăcineni, Argeş a recomandat în
zonă soiurile: Early Rivers, Vâlcean, Carpatin, Piteştean cu coacere timpurie (1
iulie – 1 august), Tuleu timpuriu, Centenar, Agen, Tuleu gras şi Stanley, cu coacere
mijlocie şi Anna Spath, Gras ameliorat şi Grase româneşti cu coacere târzie.
Dintre soiurile de prun recomandate, s-au plantat soiurile Centenar şi
Stanley pentru productivitatea lor şi pentru faptul că soiul Centenar este androsteril
şi se polenizează bine cu soiul Stanley care este autofertil. În plus, primul se coace
în prima decadă a lunii august şi se valorifică foarte bine pentru consum în stare
proaspătă, dar şi pentru compoturi, iar celălalt se coace la sfârşitul lunii august
început de septembrie şi este foarte potrivit pentru prelucrare, fiind şi mult căutat la
export.
Cele două soiuri sunt altoite pe Mirobolan C5 omologat de către I.C.D.P.
Mărăcineni, Argeş şi înscris în „Lista oficială” în anul 1999.
Soiul Centenar (sinonim 3/5 Băneasa, Bucurie) este soi autohton obţinut în
cadrul reţelei I.C.D.P., din încrucişarea soiurilor Tuleu gras x Early Rivers şi
omologat în anul 1978.

29
 Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana de formă globuloasă. Rodeşte
pe formaţiuni de rod scurte (buchete de mai), este androsteril şi înfloreşte timpuriu.
Se polenizează bine cu soiul Stanley cum am mai spus Agen, Anna Spath, Rivers
timpuriu şi Silvia.
Fructul intră în categoria „fructe mari” (50 gr), de formă invers ovoidă, cu
pieliţa de culoare albastră, acoperită din abundenţă cu pruină cenuşie. Pulpa este de
culoare alb-verzuie, suculentă, crocantă cu gustul asemănător fructelor soiului
Tuleu gras. Se coace în prima şi chiar a doua decadă a lunii august şi se valorifică
bine pentru consum în stare proaspătă şi prelucrare.
Soiul Stanley. Este un soi introdus, de origine americană obţinut în anul
1926 din încrucişarea soiurilor Agen x Grand Duke.
Pomul este de vigoare mijlocie, cu creşteri în general reduse, cu formaţiuni
de rod scurte şi mijlocii. Intră pe rod relativ timpuriu, primele fructe se obţin în
anul al 4-lea de la plantare şi este un soi extrem de productiv. Fiind autofertil este şi
un bun polenizator. Se polenizează totuşi bine cu soiurile Rivers timpuriu, Agen,
Anna Spath şi Gras Ameliorat, legarea fructelor fiind mai bună.
Fructul este mijlociu sau supramijlociu ca mărime (35-45 gr) – în funcţie şi
de mărimea încărcăturii de rod. Forma fructului este elipsoidală cu un şanţ
proeminent pe mijloc, provenit în urma sudurii carpelare. Pieliţa fructului are
culoare violacee, iar pulpa este gălbuie cu gust puţin taninos. Fructele se coc la
sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie, după soiul Tuleu gras.
Fructul este rezistent la păstrare şi transport, motiv pentru care este cerut la
export. Se pretează bine la prelucrare sub diferite forme, având un conţinut ridicat
de substanţă uscată.
Portaltoi folosiţi pentru prun. În ţara noastră este cunoscut şi răspândit
corcoduşul sau mirobolanul (Prunus cerasifera Ehrl), reprezentat de o serie de
ecotipuri cu vigoare de creştere diferită şi fructe de mărimi şi culori diferite, în
general roşii şi galbene. Corcoduşul este răspândit aproape peste tot în ţara noastră,
în general ca pom izolat cu pretenţii reduse la calitatea solului, la condiţiile de
umiditate şi în general de climă. Rodeşte abundent şi susţinut, însă fructele sunt de
calitate inferioară şi se pretează oarecum la fabricarea ţuicii. Sâmburii de corcoduş
răsar bine în şcolile de puieţi, în procent de 80% şi creşte viguros dând producţii de
peste 250-300.000 puieţi portaltoi la hectar.
Afinitatea cu soiurile altoite este bună, cu excepţia soiului Tuleu gras şi cele
derivate din el, cu care în livadă chiar după mulţi ani prezintă simptome de
incompatibilitate, prin diferenţe de îngroşare la punctul de altoire (gâlme) şi prin
desprinderea soiului altoit de la punctul de altoire.
Din biotipurile de corcoduş sau selecţionat o serie de portaltoi cu înmulţire
prin seminţe sau vegetativă cum ar fi T 163, omologat în 1979 de către Casavela St.
sau portaltoiul Mirobolan C5 omologat de I. Duţu şi înscris în „Lista oficială” a
soiurilor şi portaltoilor din România în 1999.
Cu timpul s-au creat noi portaltoi generativi în ţara noastră din soiurile de
prun care au afinitate şi cu soiurile de tip „Tuleu gras” ca P.F. Roşior văratic
obţinut de O.Tudosescu şi omologat în anul 1966, P.F. Renclod verde obţinut de

30
P.Parnia şi M.Movileanu şi omologat în 1976, P.F. Voineşti B. obţinut de
O.Tudosescu şi omologat în anul 1976, P.F. Oteşani 8 obţinut de I.Botu şi
M.Popescu şi omologat în anul 1980 cu înmulţire şi pe cale vegetativă,
P.F.Buburuz obţinut de către D. Prică şi S.Casavela şi omologat în 1968.
Pentru cele două soiuri de prun, Centenar şi Stanley folosite la Topoloveni
în cadrul proiectului, s-a folosit portaltoiul Mirobolan C5 selecţionat la ICDP
Piteşti, Mărăcineni.
Scurtă descriere a portaltoiului Mirobolan „C5”. Se înmulţeşte atât prin
seminţe cât şi vegetativ prin butaşi.
Chiar înmulţit prin seminţe dă puieţi portaltoi uniformi deoarece se lucrează
cu descendenţă clonală a unui singur individ.
Fructele acestui portaltoi se coc toamna foarte târziu, în comparaţie cu
celelalte biotipuri de corcoduş. Se recoltează la începutul lunii octombrie şi fructele
scuturate se pot semăna direct în şcoala de puieţi. Se înlătură astfel scosul
sâmburilor şi stratificarea lor, reducându-se cheltuielile de producere cu cel puţin
15%.
Soiurile de prun altoite pe acest portaltoi cresc viguros şi ca urmare poate fi
folosit şi pe solurile mai sărace, aşa cum sunt cele de pe versanţii estici din zona
Topoloveni.
Portaltoiul C5 dă rezultate bune şi la piersic, în special la pomii destinaţi a fi
plantaţi pe soluri grele.
2. Specia cireş. Aşa cum am mai arătat cireşul în zona Topoloveni găseşte
condiţii optime de creştere şi rodire. Dealtfel, zona a fost vestită şi încă mai este
pentru producţia de cireşe, situându-se în zona I-a pedoclimatică a României pentru
cireş. Având o climă mai puţin umedă decât în celelalte locuri din zona
subcarpatică, cireşul este mai ferit de atacul de monilioză, boală care în anii ploioşi
diminuează mult calitatea cireşelor prin crăpare şi putrezire.
Sortimentul de cireş pentru zonă se referă la o serie de soiuri locale, iar din
cele nobile amintim soiurile timpurii Rivan şi Ponoare, soiuri cu coacere mijlocie
(1 iunie – 1 iulie) Izverna, Colina, Cerna, Van, Stella, Boambe de Cotnari, Daria şi
soiuri târzii (după 1 iulie) ca Germersdorf, Hedelfinger, Rubin, Bigarreau Dőnisen,
Armonia.
Soiurile plantate în cadrul proiectului au fost Van, Rubin şi Germersdorf,
altoite pe portaltoi franc. Cele trei soiuri se polenizează bine reciproc, motiv pentru
care au fost preferate.
Soiul Van. Soi străin obţinut la Staţiunea de Cercetări Summerland,
ColumbiaBritanică, Canada, de către A.J.Mann, din polenizarea liberă a soiului
Împărăteasa Eugenia, în anul 1936 şi omologat în anul 1944. Denumirea soiului s-a
făcut în cinstea lui J.R. Van Haarlem de la Staţiunea Experimentală Horticolă
Vineland, Ontario, Canada. A căpătat o largă răspândire fiind mult înmulţit şi
răspândit în toate ţările cultivatoare, dovedind şi o adaptabilitate pedo-climatică
excepţională.
Pomul este de vigoare medie spre mare, cu creşteri anuale moderate şi cu
producţia în general abundentă. Formează coroane largi piramidale, aerisite şi bine

31
luminate. Lemnul şi mugurii floriferi au rezistenţă sporită la ger. Frunzele sunt
mari, de culoare verde închis, cu vârful ascuţit de lungime medie şi cu peţiolul
gros.
Înfloreşte abundent şi durează 10-14 zile, timp suficient pentru
interpolenizare cu toate soiurile de cultură.
Fructele sunt mari (22/26/23 mm) cu greutatea de 7,5-8,3 gr. în medie în
primii ani de rod şi 6,5-7,0 gr. în perioada rodirii depline, de formă globuloasă, cu
o uşoară aplatizare de culoare roşie strălucitoare, care se intensifică dacă stau mai
mult pe pom. Pulpa este pietroasă de culoare roz, roşietică, cu suc slab colorat şi
gust foarte bun, dulce-acidulat.
Pedunculul este scurt (cca. 3 cm) şi gros, sâmburele mic, neaderent la
pulpă, reprezintă 3% din greutatea fructului.
Fructele rezistă foarte bine la crăpare, se maturează la sfârşitul decadei a
doua a lunii iunie, cu o perioadă de consum relativ lungă, apreciat pe piaţă ca fructe
proaspete şi ca materie primă pentru industrie. Este un soi precoce, rodeşte
începând din anul III-IV de la plantare şi este foarte productiv.
Soiul Rubin. Este soi românesc, creat la SCDP Bistriţa prin hibridarea
soiurilor Hedelfinger x Ramon Oliva, omologat de către I.Ivan în anul 1980. Soiul
este rezistent la factorii climatici nefavorabili şi la atacul bolilor şi dăunătorilor,
tolerant la antracnoză şi monilioză.
Coroana are formă larg piramidală spre globuloasă, pomul este de vigoare
mijlocie şi rodeşte cu preponderenţă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii.
Fructul este de greutate medie (7,5 gr.) cu pulpa de consistenţă pietroasă de
formă sferic cordiform, bombat pe partea dorsală, cu vârful rotunjit, terminat cu un
mucron scurt ascuţit. Pieliţa este de culoare roşie rubinie, sâmburele este de
mărime mijlocie neaderent la pulpă.
Intră pe rod în anul V de la plantare şi rodeşte bogat şi susţinut. Fructele se
coc cu 2-3 zile înaintea soiului Germersdorf şi se pretează la consum în stare
proaspătă şi pentru industrializare.
Soiul Germersdorf. Soi străin introdus de mult timp la noi în cultură, de
provenienţă germană.
Pomul este de vigoare mare, cu coroana de formă înalt piramidală garnisită
cu ramuri fructifere buchete de mai.
Frunzişul este bogat, de culoare verde închis, cu glande nectarifere mari pe
peţiol. Creşterile anuale sunt lungi cu internodii mari, fapt care face ca interiorul
coroanei să nu fie umbrit.
Înfloritul este de intensitate medie, odată cu soiul precedent (Rubin) cu care
se polenizează.
Fructele sunt mari (8,0-8,5 gr.) în primii ani de rod şi 7,0-7,5 gr. în
momentul rodirii depline, de formă cordiformă–optuză, uşor turtită dorso-ventral,
cu o teşitură pronunţată. Pieliţa fructului este de culoare roşie, pulpa este pietroasă,
cu gust dulce acrişor, acidulat. Pedunculul este de lungime medie, iar sâmburele
reprezintă 5% din greutatea fructului.

32
 Fructul este rezistent la crăpare asemănător soiului Van. Coacerea fructelor
are loc în ultima decadă a lunii iunie.
Producţia de fructe este moderată, uneori chiar mică şi intră târziu pe rod în
anul VI-VII de la plantare. Aceste neajunsuri ale soiului sunt compensate în parte
de calitatea excelentă a fructelor, mult căutate de către consumatori.
Portaltoi folosiţi pentru cireş
Portaltoiul Franc (Prunus avium L.) – folosit pentru soiurile de cireş
experimentate în cadrul proiectului, provine din sâmburi obţinuţi de la soiuri
cultivate cu coacere târzie – în cazul nostru soiul Boambe de Cotnari, care se
recomandă alături de cireşul sălbatic. Aceşti doi portaltoi imprimă soiurilor altoite
vigoare mare. Pe portaltoiul franc uniformitatea puieţilor este mai mare, deoarece
sâmburii se obţin de la un soi cu caractere stabile.
Alţi portaltoi folosiţi în general pentru cireş sunt: mahalebul, vişinul franc,
IPC1, C12.
Mahalebul (Prunus mahaleb L.) dă o producţie mare de puieţi, viguroşi, cu
afinitate bună cu soiurile de cireş altoite. Este rezistent la păduchii de frunze şi la
Coccomyces hiemalis. Se recomandă pentru zonele mai secetoase cu suma
precipitaţiilor sub 500 mm pe an, fiind sensibil la asfixia radiculară produsă de
excesul apei în sol. Valorifică bine terenurile uscate, calcaroase. Pe mahaleb
soiurile de cireş înfloresc mai timpuriu şi fructele se coc cu 6-8 zile mai devreme.
Vişinul franc (Prunus cerasus) provine din amestecuri de populaţii locale
şi soiuri cum sunt Mocăneşti, Dropia şi altele de la care se obţin în general puieţi
uniformi. Se foloseşte în mică măsură ca portaltoi pentru cireş, în special pe
solurile grele, reci şi umede. Imprimă o vigoare mai mică de creştere cireşului,
precocitate de rodire şi o longevitate mai mică a pomilor.
IPC1 – portaltoi vegetativ cu origine interspecifică, creat la ICDP Piteşti,
Mărăcineni.
Se înmulţeşte prin butaşi verzi sub ceaţă artificială sau prin marcotaj. Se
prinde bine la altoire şi imprimă soiurilor vigoare medie şi uniformitate
materialului săditor, fiind compatibil cu majoritatea soiurilor de cireş şi vişin. Este
rezistent la Ascospora sp. şi la cancerul bacterian. Se recomandă pentru solurile
grele, cu regim aerohidric deficitar. Puţin răspândit în pepiniere.
C12 – portaltoi vegetativ creat la Staţiunea Pomicolă Dolj (pepiniera
Radovanu) în urma selecţiei clonale individuale dintr-o populaţie locală de cireş.
Se înmulţeşte prin marcotaj orizontal, metodă prin care înrădăcinează bine. Este
compatibil cu majoritatea soiurilor de cireş şi imprimă uniformitate materialului
săditor şi vigoare medie pomilor în livadă. Are o pondere în producţie de 10%.
3. Specia vişin. Este o specie mai rezistentă la secetă decât cireşul reuşind
şi în regiunile cu suma precipitaţiilor cuprinsă între 450-500 mm. Sortimentul de
vişin s-a îmbunătăţit substanţial în ultimele decenii prin crearea, importul şi
introducerea în cultură a soiurilor autofertile sau parţial autofertile, care asigură
producţii constante. Multă vreme în lipsa unor plantaţii speciale de ramuri altoi, sau
înmulţit soiuri de vişin sterile, care din lipsă de rod creşteau abundent şi puteau
oferi pepinieriştilor ramuri altoi.

33
 Aşa a fost cazul unei plantaţii de vişin de peste 20 ha făcută în zona
Topoloveni, la C.A.P. Leordeni şi care nu a rodit niciodată, fapt ce a dus la
defrişarea ei. Această plantaţie fusese făcută cu scopul de a asigura materia primă
(vişine) fabricii de conserve Topoloveni. Ca şi cireşul, vişinul găseşte condiţii
optime în bazinul pomicol Topoloveni.
Sortimentul de vişin recomandat în zonă este reprezentat de soiurile
timpurii (decada I-a – a III-a, iunie) Timpurii de Piteşti, Ţarina, Engleze timpurii,
Crişana 2, Nana, Ilva şi Schattenmorelle, cu coacere mijlocie (I-a – III-a, iulie)
Dropia, Mocăneşti 16, Oblacinska, Nefris, Meteor şi soiuri târzii (după decada III-a
iulie ) – Bucovina şi Pitic.
Soiurile plantate în lotul experimental al proiectului au fost: Nana, Ilva şi
Schattenmorelle, altoite pe Mahaleb.
Soiul Nana a fost obţinut la staţiunea pomicolă Băneasa din polenizarea
liberă din soiul Crişana şi a fost omologat în anul 1977.
Pomul este de vigoare submijlocie, cu coroana de formă globuloasă.
Fructifică în majoritate pe ramuri plete. Intrarea pe rod are loc în anul 3 de la
plantare. Rodirea este constantă şi abundentă. Este bine adaptat la condiţiile
ecologice de pe întreg cuprinsul ţării dar este sensibil la atacul de Coccomices şi
Monilia.
Este un soi autofertil şi deci se pretează plantaţi şi ca pomi izolaţi.
Fructul este mijlociu ca mărime în medie 5 g, cu pulpa de consistenţă medie
pretabil pentru industrializare. Coacerea fructelor are loc în decada a treia a lunii
iunie.
Soiul Ilva, soi obţinut la staţiunea pomicolă Bistriţa, prin selecţie din soiuri
locale şi a fost omologat în anul 1982. Vigoarea pomului este submijlocie, are
coroana de formă semiglobuloasă şi rodeşte de regulă pe ramuri lungi. Intrarea pe
rod are loc în anul 3-4 de la plantare şi produce abundent şi susţinut. Este un soi
rezistent la ger, tolerant la Monilia, dar sensibil la Cocomyces.
Fructul este de mărime mijlocie, în medie 5 gr, cu pulpa de consistenţă
medie pretabilă pentru industrializare. Epoca de coacere în prima decadă a lunii
iulie.
Se polenizează bine cu soiurile Nana şi Schatenmorelle.
Soiul Schattenmorelle (Morela neagră târzie). Este originar din Germania
sau Olanda. Este soi rustic, răspândit în toate zonele de cultură.
Pomul are vigoarea mică. Formează coroane turtite asemănătoare cu cele
ale duzilor plângători şi rodeşte aproape în întregime pe ramuri plete, care trebuiesc
scurtate anual.
Mărimea fructelor este mijlocie – 5 gr. de formă sferică, de culoare vişiniu-
închis lucioasă, pulpa acidulată, astringentă, semiaderentă la sâmbure, bună pentru
prelucrare industrială. Fructele se coc în a doua decadă a lunii iulie.
Este un soi autofertil şi se poate planta şi ca pom izolat.
Portaltoiul Mahaleb pe care au fost altoite aceste soiuri a fost descris la
cireş.

34
Soiul Centenar Soiul Stanley

Soiul Rubin Soiul Van

Soiul Germersdorf Soiul Nana

Soiul Ilva Soiul Schattenmorelle

 1.3. Plantarea pomilor şi distanţele de plantare
Epoca de plantare. În zonele unde iernile sunt uşoare şi condiţiile de lucru
permit plantarea se face toamna. Plantarea de toamnă (sfârşit de octombrie-început
de noiembrie) favorizează calusarea rănilor şi emiterea de noi rădăcini active până
la sosirea iernii. În plus, pomii plantaţi toamna beneficiază de umiditatea din
precipitaţii din toamnă şi din topirea zăpezii, se aşează mai bine, se realizează un
contact perfect între rădăcini şi sol, iar primăvara pornesc în vegetaţie mai
devreme.
În zonele în care, de obicei, iarna nu cad zăpezi şi temperaturile sunt scăzute
este mai bine să se planteze primăvara, pentru a evita degerarea pomilor. Plantarea
de primăvară trebuie efectuată imediat după dezgheţarea şi zvântarea solului,
înainte de dezmugurire. Pomii plantaţi în această epocă formează calus şi rădăcini
noi abia primăvara după plantare, motiv pentru care pornirea în vegetaţie are loc
mai târziu, iar creşterile lăstarilor din primul an sunt mai mici decât în cazul
plantării de toamnă.
Plantarea pomilor cuprinde următoarele operaţii: săpatul gropilor, pregătirea
pomilor pentru plantare şi plantarea propriu-zisă.
Săpatul gropilor. Se execută diferenţiat ca epocă şi dimensiuni, în funcţie
de pregătirea terenului :
a) pe teren desfundat, la adâncimea de 50-60 cm, gropile se sapă cu
câteva zile înainte de plantare sau chiar în ziua plantării, având dimensiuni reduse
(40 x 40 cm), astfel încât să permită aranjarea comodă a rădăcinilor;
b) pe teren nedesfundat (situaţie întâlnită mai ales în gospodăriile
populaţiei), se sapă gropile cu 2-3 luni înainte de plantarea pomilor, de dimensiuni
mai mari (0,8 x 0,8 m în solurile uşoare, 1,0 x 1,0 m în solurile grele şi 60 x 80 cm
adâncime).
Săpatul gropilor se face mecanizat, cu burghie sau manual.
Când gropile se sapă manual, pe teren plan, pământul scos din primul strat
(25-30 cm) va fi aşezat sub formă de muşuroi pe una din laturi, iar restul de
pământ, mai puţin fertil, în partea opusă.
În cazul terenului în pantă (adesea întâlnit în gospodăriile populaţiei din
zona dealurilor), la săparea gropilor trebuie să se respecte următoarea succesiune
(fig. 1.3.1.):
- stratul de pământ înţelenit, de la suprafaţa terenului, se taie sub formă de
brazde şi se aşează în aval (fig. 1.3.1.a);
- se scoate un strat de pământ pe adâncimea de o cazma şi se aşează sub
formă de muşuroi în amonte (fig. 1.3.1.b);
- se sapă în continuare pământul din groapă şi i se dă o poziţie orizontală
sau chiar o mică înclinare în contrapantă (fig. 1.3.1.c);
- în timpul plantării se introduce în groapă stratul de pământ scos de la
suprafaţă, în zona de răspândire a rădăcinilor pomului (fig. 1.3.1.d);
- se aşează brazdele cu iarbă pe taluzul format în aval pentru a fixa
pământul şi a împiedica eroziunea (fig. 1.3.1.e).

35
 Fig. 1.3.1. Săparea gropilor pe terenurile în pantă

Pregătirea pomilor pentru plantare. Cuprinde fasonarea şi mocirlirea

rădăcinilor. Fasonarea constă în înlăturarea porţiunii vătămate şi scurtarea
rădăcinilor mai groase de 3-4 mm., la 35-40 cm şi a celor mai subţiri de 3 mm la
8-10 cm. Mocirlirea este operaţia de introducere a rădăcinilor într-un amestec de
pământ galben, balegă proaspătă şi apă, de consistenţa smântânii. Aceasta are rolul
de a asigura o mai mare umiditate în jurul sistemului radicular, de a realiza o
aderenţă mai bună cu solul şi de a stimula vindecarea rănilor.
Plantarea propriu-zisă. Constă în următoarele operaţii :
- se trage în groapă pământ fertil rezultat din primul strat la săparea gropii,
aşezându-se sub formă de muşuroi pe fundul gropii;
- se aşează pomul în groapă cu rădăcinile deasupra muşuroiului;
- este de dorit ca adâncimea de plantare să fie aceeaşi la care a fost pomul în
pepinieră. La pomii altoiţi pe puieţi din seminţe, regula generală este ca după
aşezarea pământului în groapă coletul să fie situat la nivelul solului. Pomii altoiţi
pe portaltoi vegetativi se pot planta puţin mai adânc decât au fost în pepinieră,
pentru a realiza o zonă mai mare de înrădăcinare a portaltoiului, dar punctul de
altoire să rămână totuşi cu câţiva centimetrii (2-3 cm) deasupra solului pentru a
evita o eventuală trecere a altoiului pe rădăcini proprii;
- se răsfiră rădăcinile cu mâna în toate direcţiile, astfel încât să se ocupe tot
spaţiul din groapă şi să nu se suprapună;
- se acoperă rădăcinile cu un strat de pământ bine mărunţit şi se calcă uşor,
cu piciorul orientat cu călcâiul spre exteriorul gropii, de la periferia gropii spre
centru;
- după acoperirea rădăcinilor se umple groapa cu pământ amestecat cu
10-15 kg gunoi bine fermentat; gunoiul de grajd nu trebuie să vină în contact cu
rădăcinile;
- se calcă din nou cât mai uniform şi apăsat;
- un pom bine plantat nu trebuie să se smulgă cu uşurinţă din pământ.
După plantare se face o copcă în jurul pomului în care se toarnă 1-2 găleţi
cu apă. După infiltrarea apei în sol se face un muşuroi, care completează pământul

36
din jurul pomului, menţine umiditatea şi protejează rădăcinile împotriva îngheţului.
După plantare pomii trebuie protejaţi împotriva rozătoarelor (iepuri, căprioare) prin
repararea gardurilor sau unde acestea nu există, prin învelitul trunchiului.
Imediat după plantare se scurtează varga pentru proiectarea coroanei, la o
înălţime care diferă în funcţie de tipul de coroană ales. Această tăiere are şi rolul de
a reface echilibrul între partea aeriană şi sistemul radicular, care a avut de suferit cu
o ocazia scosului din pepinieră, când o mare parte din rădăcini se rup.
În cazul loturilor demonstrative care fac obiectul proiectului nostru, din
motive de ordin tehnico-economic nu a fost posibilă desfundarea solului la 60-70
cm. adâncime, terenul fiind pregătit prin scarificarea la 40 cm. adâncime pe două
direcţii, arătură adâncă (la 28-30 cm adâncime) şi două discuri. În aceste condiţii,
pentru a oferii condiţii bune de creştere a sistemului radicular, gropile de plantare
au avut dimensiuni mai mari 80 x 80 x 80 cm. Dacă gropile sunt prea mici şi
terenul nu este desfundat rădăcinile ajung în pământ nelucrat, tare, cresc anevoios
şi influenţează negativ şi dezvoltarea părţii aeriene.
Având în vedere gradul mediu spre slab de aprovizionare cu elemente
nutritive (mai ales în cazul prunului şi cireşului, specii plantate pe terenuri în pantă
de până la 8%), la groapa de plantare s-au aplicat cantităţi mai mari de gunoi de
grajd (15 – 20 kg).
Distanţe de plantare
Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de vigoarea combinaţiei soi-
portaltoi, de fertilitatea solului, condiţiile climatice ale zonei, nivelul tehnologiei de
cultură, etc.
Dacă distanţele de plantare sunt prea mari, coroanele pomilor nu pot folosi
eficient energia solară. Alegerea unor distanţe de plantare prea mici are ca efect
îndesirea plantaţiei, pomii se umbresc reciproc, se degarnisesc repede şi pe porţiuni
mari din coroană, fructele sunt de calitate slabă.
Ţinând cont de condiţiile pedoclimatice ale zonei Topoloveni, unde au fost
înfiinţate loturile demonstrative planificate în cadrul proiectului AGRAL 146, de
fertilitatea solurilor, de vigoarea soiurilor şi portaltoilor aleşi, s-au stabilit
următoarele distanţe de plantare:
 Prun - teren în pantă, fertilitate scăzută, soiuri de vigoare mijlocie, portaltoi
de vigoare mare: 5,0 x 4,0 m;
 Cireş - teren în pantă, fertilitate scăzută, soiuri cu vigoare de la mijlocie
(Rubin) la mare (Germersdorf), dar altoite pe un portaltoi de vigoare mare
(Franc): 6,0 x 5,0 m;
 Vişin : soiuri de vigoare mijlocie –mică, portaltoi - mahalebul care imprimă
o vigoare mai mică decât portaltoiul Franc, dar care cere terenuri bine
drenate, plane, cu fertilitate mai ridicată cum este şi cel ales de noi în lunca
Argeşului: 5,0 x 4,0 m.

37
 1.4. Consideraţii generale privind dirijarea creşterii şi rodirii pomilor

Pentru o cât mai bună înţelegere a verigilor tehnologice privind formarea

coroanelor, întreţinerea acestora şi tăierea pomilor după intrarea pe rod, considerăm
absolut necesară prezentarea unor aspecte de bază privind influenţa tăierilor asupra
creşterii şi fructificării pomilor, cunoaşterea tipurilor de tăieri după diferite criterii,
precum şi a altor operaţii utilizate în dirijarea creşterii şi fructificării. Toate acestea
au rolul de a obişnui cititorul cu terminologia din domeniu şi reprezintă un minim
de cunoştinţe teoretice, necesar înţelegerii următoarelor capitole: formarea
coroanelor şi tăierile de producţie.
Principalele operaţii tehnice folosite pentru dirijarea creşterii şi rodirii
pomilor sunt: tăierile şi schimbarea poziţiei ramurilor.
1.4.1. Influenţa tăierilor asupra creşterii şi rodirii pomilor
Tăierea pomilor este veriga tehnologică de bază în cultura pomilor, prin
care se urmăreşte schimbarea poziţiei ramurilor în coroană, a mugurilor pe ramuri
şi a raportului dintre rădăcină şi tulpină, în scopul dirijării proceselor de creştere şi
rodire.
Prin tăieri se asigură producţii mari şi constante, se menţine echilibrul
fiziologic între creştere şi rodire, se încadrează coroanele în limita spaţiului de
nutriţie alocat prin distanţele de plantare, se îmbunătăţeşte randamentul utilizării
energiei solare şi eficacitatea tratamentelor fitosanitare, etc.
Cunoaşterea efectului tăierilor asupra creşterii şi fructificării pomilor stă la
baza fundamentării deciziilor privind utilizarea diferenţiată a tăierilor în diferite
etape din viaţa pomilor.
Influenţa tăierilor asupra creşterii pomilor. Efectul tăierilor asupra creşterii
pomilor poate fi analizat din două punte de vedere: efectul general şi efectul local.
Efectul general se observă după un timp mai îndelungat şi constă în
micşorarea volumului coroanei, reducerea creşterii totale a pomilor.
Tăierea înseamnă pentru pomi pierderea unei părţi din substanţele
sintetizate depuse în ţesuturile ramurilor anuale şi micşorarea suprafeţei
asimilatoare pentru anul următor, o hrănire mai slabă şi, în consecinţă creşteri mai
reduse şi un volum al coroanei mai mic în comparaţie cu pomi cărora nu li se aplică
tăieri.
Efectul local, imediat al tăierilor (scurtărilor) este de stimulare a creşterii.
Astfel, la scurtarea unei ramuri, pe porţiunea rămasă imediat sub punctul de tăiere
cresc lăstari de dimensiuni mult mai mari decât cei care ar fi crescut pe ramura
nescurtată.
Explicaţia constă în schimbarea raportului între rădăcină şi tulpină. Sistemul
radicular rămâne întreg, absoarbe cu întreaga capacitate apa şi substanţele nutritive,
pe care le pompează către un număr mai mic de muguri. Stimularea creşterii este
obţinută nu printr-o hrănire mai abundentă a pomului, ci prin repartizarea aceleiaşi
cantităţi de hrană la un număr mai mic de lăstari.

38
 Între intensitatea tăierilor şi vigoarea lăstarilor crescuţi în urma intervenţiei,
există o corelaţie strânsă: cu cât tăierile sunt mai severe (scurtare puternică) cu atât
se obţin lăstari mai viguroşi.
Influenţa tăierilor asupra fructificării este mult mai complexă, deoarece
trebuie analizată în funcţie de corelaţiile existente între creştere şi rodire.
Tăierile influenţează asupra rodirii atât în ceea ce priveşte intrarea pe rod
cât şi asupra menţinerii fructificării normale o perioadă cât mai lungă.
Pomii tineri, la care se aplică tăieri încep să fructifice mai târziu decât cei
netăiaţi. La pomii aflaţi în perioada de rodire maximă, cărora nu li s-au aplicat
tăieri fenomenul de îmbătrânire se manifestă prematur.
Analizând cele două categorii de efecte se pot trage concluzii utile pentru
teoria şi practica pomicolă. Prin tăieri trebuie să se stimuleze acele funcţii ale
pomilor care sunt slab manifestate şi să se tempereze cele care se manifestă intens.
Astfel, la pomii tineri, care prezintă, în mod natural, creşteri mari, viguroase,
trebuie evitate scurtările, pe cât posibil, deoarece acestea ar intensifica şi mai mult
creşterea, întârziind intrarea pe rod. Când pomii sunt în perioada de rodire deplină,
prezintă, în mod natural creşteri reduse, motiv pentru care este necesară stimularea
creşterilor prin tăieri, mai ales scurtări în lemn de 2-3 ani (reducţii).
1.4.2. Clasificarea tăierilor
1. După modul cum se intervine asupra ramurilor, tăierea se poate
realiza prin două tipuri de intervenţii: scurtarea şi suprimarea ramurilor.
Scurtarea ramurilor constă în îndepărtarea unei porţiuni din ramura
respectivă.
În cazul ramurilor anuale, în funcţie de lungimea porţiunii înlăturate,
scurtarea ramurilor poate fi:
 slabă - se elimină 1/4 - 1/3 din lungimea ramurii anuale şi are ca efect pornirea
în vegetaţie a 2-3 muguri situaţi sub locul intervenţiei;
 mijlocie - se îndepărtează până la 1/2 din lungimea ramurii, având ca efect
creşterea a 3-4 sau chiar mai mulţi lăstari viguroşi din mugurii situaţi sub tăiere;
 puternică - se elimină până la 2/3 din lungimea ramurii şi în urma acestei
intervenţii toţi mugurii rămaşi pornesc în vegetaţie, formând lăstari de vigoare
mare.
Scurtarea ramurilor anuale este utilizată frecvent în operaţiile de formare a
coroanelor, în scopul ramificării în punctele dorite, conform caracteristicilor
diferitelor forme de coroană. În livezile pe rod scurtarea ramurilor anuale poate fi
utilizată în cazul unor soiuri cu diferenţiere masivă a mugurilor floriferi şi
capacitate de ramificare scăzută, când particularităţile speciei impun o asemenea
intervenţie (evitarea etajării naturale la cireş) sau când se doreşte înlocuirea unor
ramuri de schelet rupte sau uscate.
Cu cât scurtarea este mai puternică cu atât lăstarii noi formaţi sunt mai mulţi
şi mai viguroşi, având ca efect îndesirea coroanei.
În cazul când prin scurtare se elimină porţiuni de ramuri de mai mulţi ani,
intervenţia poartă denumirea de reducţie. Scurtarea in lemn multianual (reducţia)
este principala intervenţie la pomii pe rod, prin care se urmăreşte atât normarea

39
încărcăturii de rod, cât şi stimularea creşterilor vegetative, necesare pentru
înlocuirea ramurilor de schelet rupte, uscate sau a formaţiunilor de rod îmbătrânite,
epuizate.
Suprimarea ramurilor. Este operaţia prin care lăstarii anuali sau ramurile
multianuale sunt tăiate de la bază, de la inserţia pe o ramură de ordin superior sau
de pe ax. Suprimarea sau eliminarea unei ramuri nu este urmată de o ramificare în
punctul respectiv. Prin această lucrare se urmăreşte rărirea coroanei, pentru
îmbunătăţirea regimului de lumină şi aerisire în interiorul coroanei. Se suprimă, în
primul rând, ramurile concurente, cele cu creştere interioară sau plasate în poziţii
nedorite şi cele prea dese.
2. După perioada când se execută există tăieri “în uscat” şi “tăieri în
verde”.
Tăierile în uscat se aplică în perioada de repaus a pomilor, în intervalul
cuprins între căderea frunzelor şi umflarea mugurilor, în primăvara următoare.
Deoarece rănile rezultate se cicatrizează mai greu când temperaturile sunt scăzute,
la speciile drupacee, sensibile la ger (cais, piersic, migdal, cireş, vişin) şi, în
general, la pomii tineri, se recomandă executarea tăierilor către primăvară.
Tăierile în verde se aplică în perioada de vegetaţie şi prezintă următoarele
avantaje:
 Se evită pierderile mari de substanţe sintetizate prin îndepărtarea timpurie a
ramurilor cu poziţii nedorite, care ar trebui eliminate ulterior prin tăierile în uscat;
 Se reduce volumul tăierilor din perioada de repaus;
 Sunt operaţii de bază în formarea corectă şi rapidă a coroanelor;
 Lăstarii rezultaţi rămân pe sol ca aport de materie organică;
 La speciile sâmburoase, prin executarea tăierilor în verde se evită scurgerea de
gome, obţinându-se astfel o cicatrizare mai bună a rănilor.
În plus având în vedere efectul de reducere a vigorii pomilor, tăierile în
verde trebuie să devină o verigă tehnologică de bază, mai ales în livezile intensive
şi superintensive.
Tăierile în verde se bazează tot pe scurtarea şi suprimarea lăstarilor.
 Scurtarea sau ciupirea lăstarilor, constă în îndepărtarea porţiunii terminale a
acestora, deasupra ultimei frunze mature sau a unui anumit număr de frunze (3-5).
Efectele ciupitului sunt diferite în funcţie de momentul când se execută:
a) Ciupirea timpurie, executată în perioada mai – iunie, când lăstarii sunt
în faza de creştere intensă, are ca efect oprirea temporară a creşterii în lungime,
formarea de lăstari anticipaţi şi favorizarea creşterii lăstarilor neciupiţi.
b) Ciupirea efectuată în faza de încetinire a creşterii lăstarilor (iunie –
iulie) nu este urmată de reluarea creşterii, motiv pentru care se foloseşte în scopul
menţinerii unei creşteri echilibrate a lăstarilor de aceeaşi importanţă în coroană.
c) Ciupirea tardivă (august – septembrie) se execută la pomii tineri, cu
creşterea prelungită, în scopul stopării creşterii şi favorizării maturării lemnului.
 Suprimarea sau plivirea lăstarilor constă în îndepărtarea de la bază a lăstarilor
crescuţi în poziţii necorespunzătoare şi are ca efect stimularea creşterii celorlalţi
lăstari rămaşi în coroana.

40
 În livezile tinere, operaţia de ciupire a lăstarilor se recomandă la tăierile de
formare a coroanei pomilor pentru:
- provocarea ramificării în punctele dorite;
- oprirea creşterii în lungime a unor lăstari;
- menţinerea echilibrată a creşterii lăstarilor de aceeaşi importanţă în
structura coroanei;
- grăbirea intrării pe rod şi reducerea vigorii pomilor
Plivirea lăstarilor crescuţi în poziţii necorespunzătoare este o lucrare de
bază la formarea coroanelor şi are ca efect stimularea creşterii celorlalţi lăstari
rămaşi în coroană.
În livezile pe rod:
La speciile sâmburoase (piersic, cais, cireş, vişin, prun) se recomandă
tăierile în verde după recoltarea fructelor. Perioada optimă de executare a acestei
lucrări este în prima jumătate a lunii august, deoarece nu se urmăreşte provocarea
de creşteri noi, ci reducerea sau chiar substituirea tăierilor în uscat. Principiile sunt
aceleaşi ca la tăierea în uscat, însă prezenţa frunzişului poate îngreuna orientarea
celui ce execută tăierea. În acest sens, se recomandă ca într-o primă etapă să se
elimine ramurile uscate, rupte şi cele care îndesesc interiorul coroanei, şi apoi să se
execute tăierea propriu-zisă conform cu obiectivul urmărit. Tăierea după
recoltarea fructelor sau tăierea de vară se execută mai ales la piersic şi cais.
La speciile seminţoase, în livezile de rod, prin tăierile în verde (luna iulie),
se intervine mai ales asupra lăstarilor de la partea superioară a gardurilor fructifere,
a celor concurenţi şi a celor cu poziţie verticală sau plasaţi necorespunzător (în
interiorul coroanei), realizându-se astfel o mai bună iluminare şi, deci, o mai bună
colorare a fructelor.
3. În funcţie de scopul urmărit avem următoarele tipuri de tăieri:
 Tăieri de formare - cuprind toate intervenţiile efectuate în primii 4-5 ani de
la plantare, până la completa formare a coroanei. Acestea au ca scop realizarea
elementelor de schelet potrivit tipului de coroană, care se alege în funcţie de
particularităţile de creştere şi fructificare ale speciei şi soiului respectiv. În paralel
cu formarea scheletului se urmăreşte intrarea cât mai timpurie pe rod şi realizarea
unei structuri a coroanei care să asigure o mai bună captare a energiei solare.
 Tăieri de producţie – se aplică la pomii la care coroana a fost formată şi
care au intrat pe rod. Acestea au ca scop întreţinerea coroanei şi normarea
producţiei, motiv pentru care distingem: tăieri de întreţinere şi tăieri de
fructificare. Creşterea şi ramificarea continuă a pomilor duce treptat la îndesirea
coroanei, unele şarpante se arcuiesc sub greutatea rodului, iar zona de curbură apar
noi creşteri viguroase. Tăierile de întreţinere urmăresc corectarea acestor
modificări apărute în coroană, limitarea înălţimii şi lărgimii coroanei, echilibrarea
elementelor de schelet ce compun coroana. Tăierile de fructificare sunt operaţiuni
de detaliu aplicate asupra ramurilor şi formaţiunilor de rod, cu scopul de a menţine
echilibrul fiziologic între creştere şi fructificare, de a micşora alternanţa recoltelor
de la un an la altul şi de a realiza un nivel optim al producţiei de fructe. Acest tip de
tăieri completează tăierile de întreţinere şi se execută în paralel cu acestea. Trebuie

41
subliniat că, mai ales în condiţiile actuale când pe piaţă se cer fructe de calitate,
mari, tăierea de fructificare capătă o importanţă deosebită. Acest obiectiv se
concretizează printr-o tăiere de detaliu asupra formaţiunilor de rod, care să aibă ca
efect normarea recoltei, dar şi sporirea mărimii fructului.
 Tăierea de regenerare - se aplică în paralel cu tăierea de întreţinere, în a
doua jumătate a vieţii pomilor, când potenţialul de creştere scade şi se accentuează
procesul de îmbătrânire şi de degarnisire a ramurilor.
 Tăierea de corectare - poate fi considerată ca un caz special al tăierii de
întreţinere a coroanei, care se aplică la pomii neglijaţi (nu s-au aplicat tăieri mai
mulţi ani). Aceasta are ca scop echilibrarea elementelor de schelet, stimularea
creşterii noilor lăstari, regenerarea semischeletului şi a ramurilor de rod.
1.4.3. Schimbarea poziţiei ramurilor
Această categorie de operaţii tehnice, care influenţează creşterea şi rodirea
pomilor cuprinde: dresarea, înclinarea şi arcuirea ramurilor (fig.1.4.3.1).

Fig.1.4.3.1. Schimbarea poziţiei ramurilor (după Drăgănescu E., 1998)

a – dresarea; b – înclinarea; c – arcuirea

Dresarea ramurilor. Constă în schimbarea poziţiei naturale a ramurilor,

prin apropierea acestora de verticală. Această operaţie are ca scop stimularea
creşterii ramurilor respective şi se utilizează, în special, la formarea echilibrată a
scheletului. Dresarea are ca efect : creşterea unor lăstari viguroşi, în partea
terminală a ramurii, un număr redus de ramuri de rod în partea de mijloc, iar la
bază mugurii rămân dorminzi (fig. 1.4.3.2). Rodirea este influenţată negativ,
dresarea are ca efect întârzierea intrării pe rod (fig. 1.4.3.3).

42
 Fig. 1.4.3.2. Evoluţia unei ramuri dresate (după Miliţiu I., 1992)
a – lăstari viguroşi în partea terminală şi muguri dorminzi la bază; b – repartizarea
lăstarilor în jurul ramurii

Fig. 1.4.3.3. Raportul între creştere şi rodire, în funcţie de poziţia ramurii

(după Miliţiu I., 1992)

La pomii tineri, deoarece creşterea este fenomenul predominant, dresarea nu

se recomandă decât în cazul ramurilor care sunt necesare la formarea scheletului, în
scopul echilibrării lor. Astfel, o ramură de aceiaşi importanţă în coroană, care are o
vigoare mai mică poate fi stimulată să crească prin aducerea ei în poziţie verticală.

43
La pomii maturi dresarea poate fi utilizată deoarece în această perioadă creşterea îşi
pierde din intensitate.
Înclinarea ramurilor. Este operaţia opusă dresării prin care se modifică
poziţia naturală a ramurilor, în sensul apropierii de orizontală sau chiar sub
orizontală.
Înclinarea temperează creşterea şi favorizează fructificarea. Lungimea
lăstarilor obţinuţi este mai mică, dar numărul lor este mai mare şi se realizează o
mai bună garnisire a ramurii respective (fig. 1.4.3.4.).

Fig. 1.4.3.4. Evoluţia unei ramuri înclinate (după Miliţiu I., 1992)
a – toţi mugurii au pornit în vegetaţie, nu există zonă degarnisită; b – lăstarii situaţi
deasupra sunt mai mari decât cei crescuţi pe latura inferioară a ramurii

Cu cât ramura înclinată este mai apropiată de orizontală, cu atât rodirea este
mai abundentă, iar creşterile mai mari apar în porţiunea bazală, îndesind interiorul
coroanei (fig. 1.4.3.5).

Fig.1.4.3.5. Evoluţia unei ramuri orizontale (după Miliţiu I., 1992)

a – lăstarii cei mai mari sunt la bază; b – lăstarii situaţi deasupra sunt mai mari
decât cei crescuţi pe latura inferioară a ramurii

Înclinarea lăstarilor este frecvent utilizată la formarea coroanelor, în

vederea temperării creşterii unor elemente de schelet, utilizând în acest scop agrafe,
căluşi, palisarea pe sârmele spalierului, ancorarea la sol, agăţarea unor greutăţi etc.

44
(Drăgănescu E., 1998). De asemenea, la pomii tineri, ramurile care nu sunt folosite
pentru formarea scheletului pot fi înclinate pentru a grăbi intrarea pomilor pe rod.
Arcuirea ramurilor. Este o operaţie mai puţin utilizată, în urma căreia baza
ramurii rămâne ascendentă, iar vârful este înclinat mult sub orizontală
(descendent).
Arcuirea şarpantelor, subşarpantelor şi chiar a axului sta la baza formarii
coroanelor pentru livezile intensive şi superintensive: gard cu schelet arcuit.
Lepage, palmeta ruzină, Solen, Tesa, etc. sau poate fi folosită în cazul pomilor
tineri, la ramurile care nu sunt necesare în formarea scheletului pentru a grăbi
intrarea pe rod.
Această operaţiune are dezavantajul că, pe porţiunea de curbură apar lăstari
foarte viguroşi (fig. 1.4.3.6), care trebuie eliminaţi deoarece îndesesc coroana. În
plus, după 2-3 fructificări porţiunea descendentă rezultată în urma arcuirii se
degarniseşte, ramurile de rod se epuizează şi această zonă trebuie eliminată prin
tăieri pentru a reface ramura respectivă.

Fig.1.4.3.6. Evoluţia unei ramuri arcuite (după Miliţiu I., 1992)

a - cele mai mari creşteri sunt situate pe porţiunea cea mai înaltă a curburii;
b - lăstarii situaţi deasupra sunt mai mari decât cei crescuţi pe latura
inferioară a ramurii

45
 1.5. Formarea coroanelor
1.5.1. Consideraţii generale
Formarea coroanelor se bazează pe operaţii de schimbare a poziţiei
ramurilor şi pe tăieri, care încep uneori chiar din pepinieră şi continuă până la
realizarea completă a elementelor de schelet şi semischelet caracteristice fiecărui
tip de coroană. În paralel cu formarea scheletului se urmăreşte intrarea cât mai
timpurie pe rod. Pentru realizarea acestor obiective trebuie să se respecte
următoarele principii generale:
 Stimularea rodirii, funcţie slab reprezentată în perioada de tinereţe şi
temperarea creşterii, care se manifestă puternic în această perioadă. Pentru
realizarea acestui principiu, în formarea coroanelor se evită, pe cât posibil tăierile şi
se utilizează, mai ales, operaţii de schimbare a poziţiei ramurilor. Când sunt absolut
necesare tăierile trebuie să se rezume la eliminări (suprimări) şi mai puţin la
scurtări.
 Alegerea tipului de coroană în funcţie de particularităţile de creştere şi
fructificare ale speciei şi soiului respectiv.
 Formarea coroanei, de preferinţă prin tăieri în verde şi mai puţin prin tăieri
în uscat, pentru ca pierderile de biomasă să fie cât mai reduse.
 Tăierea de formare nu trebuie să urmărească o geometrie exactă a
coroanelor, ci o intrare cât mai timpurie pe rod. În primii ani de conducere a
pomilor este admis în coroană un număr mai mare de ramuri faţă de norma
constructivă, în scopul grăbirii fructificării.
 Scheletul coroanelor trebuie să fie format cât mai repede şi în limita unor
dimensiuni strict necesare pentru ocuparea spaţiului de nutriţie alocat prin
distanţele de plantare şi susţinerea recoltei. În prezent există tendinţa de reducere a
scheletului şi de înlocuire a acestuia cu ramuri de semischelet. De asemenea
caracterul de permanenţă al ramurilor de semischelet pierde din importanţă,
deoarece reînnoirea acestora se face după 3-4 ani de rodire.
 Expunerea şi garnisirea uniformă a scheletului cu ramuri de semischelet şi
de rod, în scopul realizării unui nivel maxim de captare al luminii.
 Realizarea echilibrului orizontal şi vertical al pomului prin stimularea
creşterii părţilor din coroana care au tendinţa de a rămâne în urmă şi temperarea
creşterii ramurilor de vigoare prea mare.
Formarea coroanelor se bazează pe realizarea în fiecare an şi pentru fiecare
element a următoarelor intervenţii: provocarea ramificării, alegerea şi stabilirea
destinaţiei lăstarilor, conducerea lăstarilor aleşi.
Provocarea ramificării poate fi făcută prin tăieri în uscat sau prin ciupire.
De regulă, se execută cu 10-12 cm. deasupra locului unde se doreşte ramificarea.
Se scurtează varga după plantare pentru proiectarea primelor elemente de schelet,
se taie axul la nivelul celui de-al doilea etaj sau se scurtează şarpantele pentru
obţinerea ramificaţiilor de ordinul II, etc.
Alegerea lăstarilor se face în perioada de vegetaţie, în luna mai, când
lăstarii au 10-15 cm. lungime. În acest moment se elimină lăstarii concurenţi
(plivirea lăstarilor), pentru a favoriza pe cei aleşi şi a scurta timpul de formare a
46
coroanei. Alegerea se poate face chiar din momentul provocării ramificării
(scurtării) prin extirparea mugurilor care ar putea da naştere la lăstari în poziţii
nedorite.
Conducerea lăstarilor aleşi constă în dirijarea şi menţinerea viitorului
element de schelet în parametrii proiectaţi corespunzător formei de coroană aleasă
(unghi de ramificare, unghi de divergenţă, lungime, creştere echilibrată faţă de
elementele de aceiaşi importanţă în coroană, etc.).
Ramurile care nu sunt necesare la formarea scheletului coroanei vor fi
destinate formării semischeletului şi a ramurilor de rod. Pentru a stimul procesul de
diferenţiere a mugurilor de rod, aceste ramuri vor fi înclinate sau chiar arcuite.
1.5.2. Formarea coroanelor la speciile prun, cireş şi vişin
Alegerea formei de coroană este una din verigile tehnologice cu impact
major asupra cantităţii şi calităţii producţiei de fructe. Ca urmare, în luarea acestei
decizii am ţinut cont de următoarele aspecte:
 Structura coroanei să fie cât mai apropiată de particularităţile de creştere şi
fructificare ale soiurilor cultivate;
 Necesitatea corelării tipului de coroană ales cu vigoarea pomilor şi
densitatea de plantare (distanţele de plantare trebuie să permită dezvoltarea
coroanei în parametrii proiectaţi);
 Prin intervenţiile cerute de forma de coroană aleasă trebuie să se asigure o
creştere rapidă şi echilibrată a pomului;
 Tipul de coroană ales trebuie să permită formarea cu preponderenţă prin
tăieri în verde şi operaţii de schimbare a poziţiei ramurilor, în scopul
intrării rapide pe rod (obiectiv foarte important mai ales în cazul speciilor
care fac obiectul acestui proiect: cireş, vişin şi prun);
 Coroana aleasă trebuie să se formeze printr-un număr redus de intervenţii
şi cu costuri cât mai reduse;
 Coroana trebuie să aibă o structură a elementelor de schelet şi semischelet
care să permită efectuarea cu uşurinţă a tăierilor de întreţinere şi de
fructificare.
1.5.2.1 Formarea coroanei vas ameliorat prin tăieri în uscat şi în verde la
prun
Descrierea coroanei vas ameliorat
Este o formă de coroană care se pretează la speciile sâmburoase, mai ales la
prun, cais, piersic, la combinaţiile soi - portaltoi de vigoare mijlocie, mijlocie –
mare.
Caracteristici:
 Trunchi de 50-60 cm;
 Coroana prezintă 3 şarpante, inserate pe un ax foarte scurt, la 10-12
cm distanţă între ele şi dispuse uniform în jurul axului;
 Fiecare şarpantă prezintă ramificaţii de ordinul II (subşarpante),
dispuse bilateral altern, la 40-50 cm distanţă una de alta;
 Înălţimea coroanei 2,5 – 3,5 m.

47
 Îmbunătăţirea tehnologiei de formare a coroanei vas ameliorat, la specia
prun se referă la două obiective:
 Scurtarea timpului de formare a coroanei (4 ani) şi grăbirea intrării
pe rod a pomilor prin combinarea tăierilor în uscat cu cele în verde;
 Reducerea înălţimii pomilor (maxim 2,5 - 3 m) şi sporirea volumului
productiv al coroanei prin introducerea celei de-a patra şarpante în structura
coroanei. Aceasta va avea ca efect reducerea înălţimii pomilor prin răspândirea
vigorii pe 4 direcţii de creştere (faţă de 3 în tehnologia clasică) şi sporirea
volumului productiv al coroanei.
Anul I
 În perioada de repaus
 după plantare se scurtează varga, cu 20 cm peste înălţimea dorită a
trunchiului (în general, la 80 – 100 cm de la suprafaţa solului, în funcţie de
vigoarea combinaţiei soi-portaltoi);
 dacă pomul are lăstari anticipaţi, plasaţi în poziţii corespunzătoare
conform caracteristicilor coroanei, se pot păstra pentru formarea şarpantelor.
 În perioada de vegetaţie
 când lăstarii rezultaţi în urma scurtării vergii au 10 – 15 cm (în a
doua jumătate a lunii mai) se aleg 4 lăstari laterali situaţi la 10 - 12 cm distanţă
unul de altul şi se elimină ceilalţi lăstari pentru a nu concura creşterea lăstarilor
viitoare şarpante (inclusiv lăstarul care tinde să refacă axul);
 dacă în urma scurtării nu a rezultat un număr suficient de lăstari se
lasă un lăstar de prelungire a axului care va fi scurtat în perioada de vegetaţie (luna
iunie) pentru a forţa ramificarea şi a forma şarpantele care lipsesc.
Anul II
 În perioada de repaus (de regulă către primăvară, în luna martie)
 se scurtează cei 4 lăstari – şarpante la 50-60 cm pentru a forma
prima subşarpantă;
 pentru a deschide unghiul de ramificare al şarpantelor şi pentru a
evita îndesirea interiorului coroanei scurtarea se va face deasupra unui mugure cu
poziţie exterioară.
 În perioada de vegetaţie
 dintre lăstarii care au rezultat în urma scurtării se alege un lăstar cu
poziţie laterală exterioară (sfârşit de mai - început de iunie) pentru formarea primei
subşarpante pe fiecare şarpantă şi un lăstar pentru prelungirea creşterii şarpantelor;
 se elimină lăstarii care au apărut în poziţii nedorite şi care îndesesc
coroana;
 se elimină sau se ciupesc lăstarii care concurează elementele de
schelet (lucrarea se repetă dacă este cazul).
Anul III
 În perioada de repaus
 se elimină lăstarii care nu sunt necesari în structura coroanei;
 se scurtează prelungirea şarpantelor la 40 – 50 cm faţă de prima
subşarpantă, în vederea formării celei de a doua subşarpante.
48
  În perioada de vegetaţie
 când lăstarii obţinuţi în urma scurtării au 10 – 15 cm (a doua
jumătate a lunii mai) se aleg 2 lăstari pe fiecare şarpantă, unul pentru formarea
celei de a doua subşarpante şi unul pentru prelungirea creşterii şarpantei;
 pentru a putea respecta dispunerea bilateral alternă a subşarpantelor
se va alege un lăstar cu poziţie lateral, opus primei subşarpante;
 se elimină lăstarii concurenţi şi cei care îndesesc coroana;
 se ciupesc lăstarii de pe şarpante şi subşarpante care nu fac parte din
structura scheletului pentru o formare rapidă a semischeletului şi a ramurilor de rod
(în prima jumătate a lunii iunie);
 dacă lăstarii de prelungire a şarpantelor depăşesc 40-50 cm lungime
pot fi ciupiţi pentru a ramifica (până la sfârşit de iunie – început de iulie) în scopul
formării celei de a treia subşarpante încă din anul III de la plantare.
Anul IV
 În perioada de repaus
 dacă a treia şarpantă a fost proiectată în verde, în anul III, se va
alege: un lăstar dispus lateral extern opus celei de a doua subşarpante şi la distanţa
de 40 cm de aceasta pentru formarea subşarpantei 3 şi un lăstar pentru prelungirea
şarpantelor, care se va scurta la 30-40 cm pentru obţinerea subşarpantei 4;
 dacă subşarpanta 3 nu s-a proiectat prin tăieri în verde se vor scurta
prelungirile şarpantelor pentru formarea subşarpantei 3, la 40 cm distanţă de cea
anterioară;
 se elimină ramurile cu poziţie nedorită mai ales cele care au tendinţa
de creştere către centrul coroanei.
 În perioada de vegetaţie
 se procedează asemănător intervenţiilor din anul III, pentru obţinerea
celei de a treia şi respectiv a patra subşarpante (în funcţie de ceea ce s-a obţinut în
anul III);
 de asemenea, se urmăreşte evitarea îndesirii coroanei prin eliminarea
sau ciupirea lăstarilor cu poziţii nedorite, precum şi prin ciupirea lăstarilor care nu
fac parte din elementele de schelet, pentru formarea şi garnisirea uniformă cu
semischelet şi ramuri de rod.
1.5.2.2. Formarea coroanei piramidă etajată modificată prin tăieri în
uscat şi în verde la cireş
Descrierea coroanei piramidă etajată
Este o coroană globuloasă cu ax, întâlnită în plantaţiile cu densitate mică, la
soiurile viguroase de măr, păr, nuc, prun, vişin şi mai ales cireş altoite pe portaltoi
viguroşi (portaltoi franc).
Caracteristici (după Cepoiu N., 1992):
 trunchi de 80-100 cm;
 ax puternic pe care se inserează 3-4 etaje distanţate la 80-120 cm;

49
 FORMAREA COROANEI VAS AMELIORAT PRIN TĂIERI ÎN USCAT ŞI ÎN VERDE LA SPEC IA PRUN

50
  fiecare etaj este format din 3-4 şarpante dispuse în jurul axului, în
spirală, formând unghiuri de divergenţă de 90-120°, înclinate la 50-55° (unghi de
ramificare) şi distanţate la 8-12 cm una de alta;
 fiecare şarpantă are 3-4 subşarpante, dispuse bilateral altern,
distanţate la 50-70 cm;
 după consolidarea ultimului etaj axul se suprimă, limitând înălţimea
la 3,5-5,0 m.
Propunerea noastră privind îmbunătăţirea tehnologiei de formare a coroanei
piramidă etajată (care justifică adăugarea atributului modificată) se referă la:
 limitarea înălţimii pomilor la 3-3,5 m prin reducerea:
 înălţimii trunchiului la maxim 80 cm;
 numărului de etaje la 3;
 distanţei între etaje la 70-80 cm;
 grăbirea intrării pe rod şi scurtarea timpului de formare a coroanei
prin utilizarea cu preponderenţă a tăierilor în verde;
 asigurarea unei mai bune pătrunderi a luminii din coroană prin
scăderea numărului de subşarpante de la bază către vârful coroanei: 3 subşarpante
la etajul I, 2 subşarpante pe şarpantele etajului II şi o singură subşarpantă în cazul
etajului III, ceea ce are ca efect realizarea unei coroane mai largă la bază şi mai
îngustă la vârf.
Anul I
 În perioada de repaus:
 după plantare, se scurtează varga la 90-100 cm în funcţie de vigoarea
combinaţiilor soi-portaltoi (soiul Rubin de vigoare mijlocie la 90 cm, iar soiurile
Van şi Germersdorf de vigoare mai mare la 100 cm).
 În perioada de vegetaţie:
 când lăstarii rezultaţi în urma scurtării vergii au 10-15 cm
(aproximativ în a 2-a decadă a lunii mai) se aleg 3-4 lăstari, situaţi la distanţă mică
(8-12 cm) între ei, necesari pentru formarea primului etaj şi unul mai viguros, situat
în poziţie terminală pentru prelungirea axului;
 se elimină eventualii lăstari crescuţi în zona trunchiului;
 dacă în urma scurtării vergii nu a rezultat un număr suficient de
lăstari – situaţie, din păcate destul de des întâlnită datorită ruperii mugurilor prin
manipularea neatentă a pomilor la transport şi la plantare şi, în plus, datorită
pornirii foarte greoaie a mugurilor dorminzi la cireş – se ciupeşte lăstarul de
prelungire a axului (către sfârşitul lunii mai) pentru a provoca ramificarea acestuia
şi obţinerea numărului de lăstari necesari pentru formarea etajului I. În acest caz,
este necesară o nouă intervenţie la 2-3 săptămâni, când se aleg lăstarii-şarpantă
pentru etajul I şi se elimină lăstarii care concurează creşterea prelungirii axului.
Anul II
 În perioada de repaus (de regulă către primăvară, în luna martie):
 se aleg definitiv cei 3-4 lăstari-şarpante, uniform repartizaţi în jurul
axului;

51
  se echilibrează lăstarii etajului I prin deschiderea sau micşorarea
unghiului de inserţie a acestora (cele mici se deschid cu ajutorul căluşilor, iar cele
mari se închid prin legare de ax);
 scurtarea prelungirii axului în vederea proiectării etajului II, la 80-90
cm faţă de etajul I în cazul soiurilor Van şi Germersdorf, respectiv la 70-80 cm la
soiul Rubin (de vigoare mai mică);
 scurtarea ramurilor din etajul I pentru proiectarea primelor
subşarpante pe cele 3-4 şarpante ale acestui etaj, la 60-70 cm faţă de punctul de
inserţie de pe ax;
 În perioada de vegetaţie:
 se aleg lăstarii proiectaţi (când au 10-20 cm lungime) în urma
scurtărilor în uscat:
 la nivelul primului etaj se aleg lăstarii de prelungire pentru
fiecare şarpantă şi 3-4 lăstari necesari pentru formarea primelor
subşarpante;
 în etajul II se aleg: 1 lăstar pentru prelungirea axului şi 3 lăstari
pentru formarea acestui etaj; aceşti lăstari trebuie să fie uniform
repartizaţi în jurul axului, iar proiecţia lor la nivelul etajului I să
cadă la jumătatea unghiului format în plan orizontal de
şarpantele acestui etaj (pe bisectoarea unghiului de divergenţă
format de şarpantele etajului I);
 se elimină lăstarii concurenţi ai elementelor de schelet alese din
etajul I şi II, lăstarii verticali şi cei crescuţi în poziţii necorespunzătoare, care
îndesesc coroana;
 dacă în anul I creşterea prelungirii axului şi a lăstarilor din etajul I nu
ating dimensiunile necesare, proiectarea etajului II şi a primelor subşarpante ale
etajului I se amână formarea acestora până la începutul lunii iulie, realizându-se
prin ciupiri în verde;
 în condiţiile anului 2004, în cadrul lotului experimental înfiinţat prin
proiectul de faţă, soiurile Van şi Germersdorf au avut creşteri foarte mari (în medie
80-90 cm) şi au emis lăstari anticipaţi, care au fost folosiţi pentru formarea etajului
II, fără să mai fie nevoie să se intervină prin scurtări sau ciupiri.
Anul III
 În perioada de repaus
 la etajul I – se scurtează şarpantele la 60-70 cm faţă de prima
subşarpantă pentru proiectarea celei de a doua subşarpante pe şarpantele etajului I;
 la etajul II:
 dacă este cazul se echilibrează lăstarii-şarpante prin dresări sau
înclinări (ca în anul II la etajul I);
 se scurtează la 50-60 cm lăstarii-şarpante pentru realizarea
primelor subşarpante ale acestui etaj;
 se proiectează etajul III prin scurtarea prelungirii axului la 70-80 cm
la soiurile Van şi Germersdorf şi respectiv la 60-70 cm la soiul Rubin;

52
  se elimină eventualii lăstari verticali sau crescuţi în poziţii
necorespunzătoare care îndesesc coroana.
 În perioada de vegetaţie
 când lăstarii rezultaţi în urma scurtărilor au 10-20 cm lungime se
aleg:
 în etajul I – unul pentru prelungirea şarpantelor şi câte unul pe
fiecare şarpantă a etajului pentru a doua subşarpantă;
 în etajul II – se aleg lăstarii necesari formării primei
subşarpante şi cei de prelungire a şarpantelor;
 în etajul III – se aleg lăstarii – viitoare şarpante (3) şi
prelungirea axului.
 se elimină lăstarii concurenţi, cei verticali, precum şi cei crescuţi
către interiorul coroanei;
 dacă creşterile elementelor de schelet din anul anterior nu au fost
suficient de mari, şarpantele şi subşarpantele proiectate prin tăieri în uscat în anul
III se amână pentru perioada de vegetaţie (aproximativ în prima jumătate a lunii
iulie, prin ciupiri în verde);
Observaţie: pentru o mai bună deschidere a ramurilor şi pentru o mai bună
şi uniformă pătrundere a luminii în coroană, lăstarii de prelungire a şarpantelor
aleşi vor fi cei cu poziţie înclinată, lateral exterioară.
Anul IV
 În perioada de repaus:
 se scurtează prelungirile şarpantelor din etajele I şi II pentru a obţine
cea de-a treia şi respectiv a doua subşarpantă;
 se scurtează şarpantele din etajul III la 50-60 cm faţă de punctul de
inserţie pe ax pentru obţinerea unicei subşarpante;
 În perioada de vegetaţie:
 asemănător anilor anteriori se aleg elementele proiectate;
 lăstarul de prelungire a axului se păstrează 1-2 ani şi se ciupeşte
repetat pentru a permite consolidarea poziţiei şarpantelor din etajul III, la unghiul
de ramificare dorit (50-55°);
 se elimină lăstarii verticali, precum şi cei care îndesesc coroana şi nu
pot fi folosiţi în structura acesteia.

După 4 ani se poate spune că, coroana este încheiată din punct de vedere
structural. La încheierea perioadei de formare coroana trebuie să aibă: 3 etaje,
formate din 3-4 şarpante (8-12 cm una de alta); şarpantele etajului I cu 3
subşarpante fiecare, şarpantele etajului II cu 2 subşarpante, iar în etajul III numai
câte o subşarpantă. Totuşi, dacă într-un an s-a întârziat cu formarea unor elemente
structurale deoarece lăstarii nu au atins lungimile necesare, se definitivează
formarea ultimilor elemente în anul V.
De asemenea, în anul V sau chiar VI, după consolidarea ultimului etaj se
elimină prelungirea temporară a axului, limitându-se înălţimea coroanei la 3-3,5 m.

53
 FORMAREA COROANEI PIRAMIDĂ ETAJATĂ MODIFICATĂ PRIN TĂIERI ÎN USCAT ŞI ÎN VERDE LA SPECIA CIREŞ

300-350
cm

90-100 cm

54
 1.5.2.3. Formarea coroanei vas întârziat prin tăieri în uscat şi în verde
la vişin
Descrierea coroanei vas întârziat
Se mai numeşte şi piramidă întreruptă deoarece seamănă cu piramida
neetajată tăiată după formarea primelor 3 şarpante. Se recomandă mai ales la
speciile sâmburoase şi mai rar la măr şi păr altoite pe portaltoi viguroşi.
Caracteristici:
 trunchi de 60 cm;
 ax scurt de 60-90 cm, pe care se prind în spirală 3 şarpante (pot fi 4
la combinaţiile soi-portaltoi de vigoare mare), distanţate la 25-30 cm;
 fiecare şarpantă prezintă 3-4 subşarpante distanţate la 50-70 cm;
 înălţimea coroanei se limitează la 3,5-4,0 m.
Pentru vişin a fost aleasă coroana vas întârziat datorită următoarelor
avantaje:
 este o formă de coroană intermediară între vas şi piramidă, luând de la
prima avantajele centrului deschis care permite o bună intercepţie a luminii, iar de
la a doua axul pe care şarpantele se inserează neetajat, ceea ce asigură fiecărei
şarpante un spaţiu mai mare de dezvoltare;
 se formează relativ simplu şi repede faţă de alte forme de coroană
recomandate la vişin;
 poate fi formată şi cea de-a 4 şarpantă în cazul combinaţiilor soi-portaltoi
viguroase.
În scopul stimulării intrării timpurii pe rod, al garnisirii uniforme a
elementelor de schelet şi al formării unei coroane echilibrate ne-am propus
formarea coroanei vas întârziat mai ales prin tăieri în verde şi prin schimbări ale
poziţiei ramurilor (dresări, înclinări).
Anul I
● În perioada de repaus
 după plantare se scurtează varga la 30-40 cm peste înălţimea stabilită
pentru trunchi (90-100 cm în funcţie de vigoarea soiului);
● În perioada de vegetaţie
 când lăstarii au 10-15 cm lungime (luna mai) se aleg 2 distanţaţi la 25-
30 cm pentru formarea primelor două subşarpante, primul la aproximativ 60 cm de
la sol, iar al doilea la 25-30 cm distanţă faţă de primul;
 de asemenea se reţine un lăstar viguros de prelungire a axului;
 lăstarii care concurează elementele de schelet alese sau eventualii
lăstari formaţi în zona trunchiului se elimină;
 dacă lăstarii rezultaţi nu sunt suficienţi sau nu este asigurată distanţa
între şarpante, se aleg doi, unul pentru prima şarpantă şi unul pentru prelungirea
axului; şarpanta 2 se va forma dintr-o ramură anticipată formată în mod natural sau
prin ciupirea lăstarului de prelungire (în prima jumătate a lunii iunie).
Anul II
● În perioada de repaus (de regulă către primăvară, în luna martie):

55
  se definitivează alegerea celor doi lăstari pentru formarea primelor
două şarpante, eliminându-se lăstarii care nu sunt necesari în structura coroanei;
 se echilibrează vigoarea primelor două şarpante prin înclinare sau dresare;
 se scurtează axul la 35-40 cm faţă de şarpanta 2 pentru a proiecta cea
de-a treia şarpantă;
 dacă lăstarii menţinuţi pentru formarea primelor două şarpante au
depăşit 50-60 cm lungime pot fi scurtaţi în vederea formării primelor subşarpante.
● În perioada de vegetaţie
 se aleg lăstarii (în luna mai) necesari pentru formarea şarpantei 3, cei
pentru formarea primelor subşarpante pe şarpantele 1 şi 2 şi lăstarii de prelungire a
acestora, de dorit cu poziţie laterală exterioară, în scopul deschiderii unghiului de
ramificare şi temperării creşterii acestora;
 se elimină lăstarii concurenţi, iar ceilalţi lăstari care nu sunt utilizaţi în
structura coroanei se răresc pentru a evita îndesirea coroanei (mai ales cei care
cresc către interiorul coroanei) sau se ciupesc (în prima jumătate a lunii iunie) în
scopul garnisirii elementelor de schelet cu semischelet şi ramuri de rod (mai ales în
cazul soiurilor Schatenmorelle şi Nana care fructifică preponderent pe ramuri plete);
 dacă creşterea şarpantelor 1 şi 2 nu a fost suficientă (peste 50-60 cm)
pentru a fi scurtate în perioada de repaus în vederea formării de subşarpante,
acestea se vor forma din eventualele ramuri anticipate apărute în perioada de
vegetaţie sau prin ciupirea prelungirii acestora când ajung la dimensiunea cerută
(nu mai târziu de 15 iunie).
Anul III
● În perioada de repaus
 prin scurtarea şarpantelor se proiectează a doua subşarpantă pe
şarpantele 1 şi 2 şi prima subşarpantă pe şarpanta 3;
 pe ax se lasă, temporar, o prelungire care se va ciupi repetat în
perioada de vegetaţie (la cca. 25-30 cm) pentru a favoriza consolidarea poziţiei
şarpantei 3 la un unghi de 45-55° faţă de verticală (dacă prelungirea axului ar fi
eliminată, şarpanta 3 va avea poziţie terminală şi urmare va avea tendinţa de a
reface axul, crescând viguros şi aproape de vertical);
● În perioada de vegetaţie
 se aleg lăstarii necesari formării structurii coroanei (subşarpantele
proiectate prin scurtările făcute în perioada de repaus);
 lăstarii de prelungire a şarpantelor trebuie să aibă poziţie laterală
exterioară;
 se elimină lăstarii concurenţi, verticali, precum şi, cei cu poziţie
interioară care îndesesc coroana;
Anul IV
Se continuă formarea subşarpantelor prin scurtarea şarpantelor în perioada
de repaus şi alegerea lăstarilor în perioada de vegetaţie. În perioada de vegetaţie se
continuă cu ciupiri în verde a lăstarilor care nu au ramificat şi nu fac parte din
structura permanentă a coroanei, şi cu eliminarea creşterilor viguroase şi a celor
care îndesesc coroana.

56
 FORMAREA COROANEI VAS ÎNTÂRZIAT PRIN TĂIERI ÎN USCAT ŞI ÎN VERDE LA SPECIA VIŞIN

57
 a b

Prun anul II de la plantare înainte (a) şi după (b) tăierea în uscat

a b

Prun anul III de la plantare înainte (a) şi după (b) tăierea în uscat
 a b

Cireş anul II de la plantare înainte (a) şi după (b) tăierea în uscat

a b

Vişin anul II de la plantare înainte (a) şi după (b) tăierea în verde

 1.6. Sistemele de întreţinere a solului în plantaţiile de pomi

1.6.1. Introducere
Alături de celelalte verigi tehnologice practicate în plantaţiile de pomi,
sistemele de întreţinere a solului au un rol deosebit în realizarea unor producţii mari
de fructe, de calitate superioară, economice şi cu un grad de poluare cât mai redus.
Pentru realizarea acestor obiective majore, sistemele de întreţinere a solului
din livezi urmăresc în principal crearea condiţiilor optime pentru creşterea şi
fructificarea pomilor, efectuarea cât mai uşoară a celorlalte verigi tehnologice şi
conservarea şi îmbunătăţirea permanentă a mediului din livadă. Stabilirea şi
realizarea acestor preocupări a căpătat o importanţă deosebită în timp o dată cu
trecerea de la pomicultura tradiţională, extensivă, spre o pomicultură mai
productivă, mai eficientă şi cu un caracter biologic mai pronunţat.
În urma a numeroase cercetări desfăşurate pe o perioadă de aproape un
secol pe areale geografice largi s-au selectat mai multe sisteme de întreţinere a
solului din livezi dintre care cele mai importante sunt: ogorul negru menţinut
permanent sau numai o parte din an; înierbarea totală sau parţială realizată în mod
natural sau artificial; cultura asociată a plantelor agroalimentare sau furajere
dispuse pe intervalele dintre rândurile de pomi; erbicidarea parţială sau totală;
mulcirea. Dintre sistemele de mai sus practicate simple sau combinate între ele,
întreţinerea înierbată a solului sub formă de benzi dispuse pe mijlocul intervalului
dintre rândurile de pomi şi mulcirea cu materiale organice pe rândul de pomi pare a
fi cel mai bun sistem, deşi mai sunt şi alte combinaţii cu efecte apropiate (Hogue şi
Nielsen, 1987).
Cu toate rezultatele bune obţinute în realizarea obiectivelor menţionate
anterior, preocupările în a îmbunătăţi actualele sisteme de întreţinere sau de a
stabili altele noi se bucură încă de o mare atenţie. Aceasta apare din necesitatea de
a cunoaşte cât mai complet modul cum sistemele de întreţinere influenţează
comportarea pomilor prin modificarea proprietăţilor fizice, chimice, şi biologice ale
solului, regimului de lumină şi temperatură, relaţiile pomilor cu flora şi fauna din
livadă în scopul de a le folosi cât mai corespunzător.
Dintre aspectele apărute în ultimul timp care impun modificări majore ale
actualelor sisteme de întreţinere a solului menţionăm următoarele:
- reducerea rapidă a gamei de erbicide folosibile în pomicultură ca urmare a
scoaterii din uz a unui număr mai mare de erbicide decât numărul celor care sunt
introduse;
- creşterea gradului de restricţie în folosirea erbicidelor, ca urmare a
detectării acestora în unele surse de apă potabilă de pe glob;
- menţinerea solurilor din livezi neacoperite de vegetaţie şi expuse pe
perioade lungi acţiunii factorilor climatici poate avea efecte negative asupra
fertilităţii şi lucrabilităţii acestora;
- creşterea importanţei anumitor specii de ierburi în combaterea bolilor şi
dăunătorilor din livezi şi respectiv apariţia posibilităţilor de reducere a folosirii
substanţelor chimice în aceleaşi scopuri;

58
 - îmbunătăţirea tehnicilor de a mări efectele pozitive ale învelişurilor
vegetale folosite în livezi şi de a micşora competiţia acestora cu pomii pentru
anumiţi factori de vegetaţie.
Pentru a răspunde cel puţin în parte la problemele prezentate mai sus, în
cele ce urmează se încearcă o caracterizare sumară a efectelor principalelor sisteme
de întreţinere a solului practicate astăzi în livezi asupra creşterii şi fructificării
pomilor prin modificările aduse diferitelor componente ale ecosistemului pomicol.
1.6.2. Prezentarea principalelor sisteme de întreţinere a solului din livezi
1.6.2.1. Ogorul negru
Constă în menţinerea afânată şi fără buruieni a solului printr-o mobilizare
permanentă a acestuia prin lucrări executate cu mijloace mecanice sau manuale.
Avantaje:
- Îmbunătăţirea proprietăţilor fizice ale solului:
1. Menţinerea ogorului negru prin lucrări, comparativ cu menţinerea
înierbată, sub formă de benzi determină o creştere a gradului de afânare a solului
fapt foarte important în special pe solurile tasate ca urmare a traficului tehnologic
sau a ploilor puternice.
2. Analizat pe perioade scurte de timp, ogorul negru realizat prin lucrări
mărind gradul de afânare a solului îmbunătăţeşte şi regimul de aeraţie pe zona
lucrată şi viteza de pătrundere a apei. De asemenea prin distrugerea buruienilor
conservă mai bine apa decât înierbarea sub formă de benzi.
- Îmbunătăţirea unor componente chimice din sol şi plantă
1. Determină în general o descompunere mai rapidă a materiei organice şi o
creştere pe perioade scurte a conţinutului de azot accesibil din sol. (White şi
Greenham, 1967; Haynes,1980)
2. De asemenea numeroşi cercetători au arătat aproape în unanimitate că
menţinerea solului sub formă de ogor negru, comparativ cu înierbarea sub formă de
benzi, a determinat o creştere a conţinutului de azot din frunzele pomilor.
- Îmbunătăţirea activităţii biologice din sol
Lucrarea solului determină o creştere a activităţii biologice, probabil, prin
eliberarea unor substanţe de tip polizaharic fixate între agregatele glomerulare,
inaccesibile activităţii microorganismelor (Allison, 1973), dar şi în urma
îmbunătăţirii cel puţin pe termen scurt a unor condiţii fizice ale solului în special
aeraţia şi apa (Staicu, 1969). Ca urmare a acestor condiţii îmbunătăţite numărul
bacteriilor a crescut de 20-30 de ori la câteva zile de la efectuarea lucrării solului în
timp ce numărul ciupercilor şi actinomicetelor a crescut de 2-3 ori (Haynes,1980)
Nu trebuie însă omis nici efectul distrugerii microorganismelor din stratul
superficial al solului (10-12 cm) de către insolaţia directă.
- Creşterea şi fructificarea pomilor
Ca urmare a unei activităţi mai bune a microorganismelor aerobe, a unei
conservări mai bune a apei şi a unui conţinut mai ridicat de azot din sol şi frunzele
pomilor, creşterea şi fructificarea acestora au fost în general mai bune în cazul
ogorului negru decât în cazul menţinerii solului sub formă de benzi înierbate.

59
 Pe lângă avantajele menţionate mai sus ogorul negru prezintă şi numeroase
deficienţe:
1. Nu protejează solul împotriva procesului de eroziune a solului, ca atare
acest sistem nu poate fi practicat pe terenurile cu o pantă mai mare de 5-6 %. Acest
aspect prezintă o deosebită importanţă pentru pomicultura românească unde peste
60% din plantaţiile de pomi se află pe terenurile cu pante mai mari de 6%.
2. Menţinerea ogorului negru prin lucrări pe o perioadă lungă de timp face
să scadă capacitatea de agregare, fapt corelat cu scăderea conţinutului de materie
organică (Haynes,1980) sau cu fracţiunea labilă a acesteia care în solurile lucrate
are o pondere redusă.(Low 1976).
3. Apa în sol
Aşa cum am arătat anterior, privită pe termen scurt lucrarea solului
determină o scădere a densităţii aparente şi creşterea porozităţii mărind astfel
posibilitatea de pătrundere a apei. Privită pe termen lung, menţinerea ogorului
negru prin lucrări micşorează aceste posibilităţi prin mai multe mecanisme:
3.1. În primul rând ca urmare a scăderii conţinutului de materie organică
prin mineralizare se realizează o scădere a capacităţii de agregare şi o deteriorare a
structurii existente ceea ce în timp duce la scăderea infiltraţiei şi a conductivităţii
hidraulice saturate a solului.
3.2. Existenţa stratului de sol descoperit sub impactul loviturilor picăturilor
de apă din ploi sau de la irigarea prin aspersiune suferă o accelerare a procesului de
deteriorare a structurii şi de colmatare a porilor din partea superioară a stratului de
sol lucrat, cu consecinţe negative asupra procesului de pătrundere a apei în sol.
3.3. Efectuarea arăturilor o dată sau de 2 ori pe an pentru menţinerea
ogorului negru duce în timp la formarea hardpanului prin care se reduce
permeabilitatea pentru apă şi aer şi se creează condiţii nefavorabile pentru creşterea
sistemului radicular.
4. Materia organică din sol
Durata lungă de menţinere a ogorului negru prin lucrări, comparativ cu
celelalte sisteme de întreţinere a solului (înierbarea în benzi, erbicidarea, mulcirea)
determină o scădere evidentă a conţinutului de materie organică din sol. Sudds şi
Browning, 1941; Allison, 1973; Merwin, 1991; Welker şi Glenn 1988; Merwin şi
Stilles 1994.
Această scădere se datoreşte în primul rând creşterii vitezei de mineralizare
a materiei organice în cazul acestui sistem de întreţinere ca urmare al îmbunătăţirii
pe termen scurt a condiţiilor fizice şi biologice ale solului. De asemenea, prin
lucrarea de arătură, materia organică din partea superioară a solului este
redistribuită pe adâncimea stratului de sol lucrat, mărind astfel posibilităţile de
descompunere a acesteia. Mecanismele prin care materia organică este descompusă
nu sunt pe deplin cunoscute (Haynes, 1980). Dar, aşa cum arată Allison (1973),
agregatele de sol care sunt unite prin materia humificată sunt desfăcute prin
lucrările solului. În felul acesta microsuprafeţele unde materia organică era
inaccesibilă activităţii microorganismelor devin acum expuse iar aceasta devine
accesibilă pentru descompunere. Cu toate acestea, există puţine date care să arate o

60
relaţie directă între scăderea conţinutului de materie organică din solul lucrat şi
creşterea pomilor, aceasta şi datorită perioadei de timp reduse pe care s-au cercetat
aceste efecte ceia ce în cazul pomilor ar trebuii să se extindă pe decenii. Este
evident totuşi că pentru menţinerea unui potenţial de fertilitate ridicat al solurilor
din livezi menţinute ca ogor negru o perioadă lungă de timp este necesară aducerea
din afară a materiei organice prin fertilizarea cu gunoi de grajd.
1.6.2.2. Înierbarea naturală sau artificială a solului sub forma unor benzi
dispuse pe mijlocul intervalului dintre rândurile de pomi
Acest sistem de întreţinere s-a impus în ultimul timp faţă de sistemul de
întreţinere ca ogor negru datorită următoarelor avantaje:
- Îmbunătăţirea proprietăţilor fizice ale solului
1. Prin înierbare, structura solului se îmbunătăţeşte datorită canalelor care
rămân în sol după moartea rădăcinilor ierburilor ca şi datorită modificării
dimensiunii porilor ca urmare a presiunii exercitate de către rădăcini asupra
particolelor şi microagregatelor de sol. De asemenea, ierburile extrăgând apa din
sol determină o contracţie şi respectiv o crăpare a solului care contribuie la mărirea
gradului său de afânare. Înierbarea determină o creştere a numărului de râme din
sol şi favorizează activitatea acestora contribuind şi în acest fel la creşterea
procesului de afânare a solului. Trebuie arătat totodată că întreţinerea înierbată a
solului faţă de ogorul negru măreşte şi stabilitatea structurii acestuia prin efectele
menţionate mai sus. Aceasta se realizează datorită unor substanţe de natură
polizaharidică care rezultă în urma activităţii microorganismelor din imediata
vecinătate a rădăcinii cât şi a unor substanţe mucilaginoase produse de către
rădăcinile plantelor.
2. Determină creşterea capacităţii de interceptare a precipitaţiilor, o
reducere a scurgerilor de apă de pe terenurile în pantă şi o creştere a cantităţii de
apă ce pătrunde în sol.
- Îmbunătăţirea unor proprietăţi chimice ale solului
1. Măreşte conţinutul de materie organică a solului în special pe primii 5 cm
de la suprafaţă, dar prin moartea rădăcinilor ierburilor această creştere, deşi mai
redusă, se realizează pe întreaga adâncime explorată de rădăcinile acestora.
2. Cresc cantităţile de azot din sol, după unii autori cu până la 400-600
kg/ha/an
3. Cresc cantităţile de potasiu, calciu şi magneziu din sol
4. Se creează condiţii de încetinire a procesului de acidifiere a solului
datorită folosirii îngrăşămintelor cu azot. Acidifierea mai puţin accentuată în
condiţii de înierbare se datoreşte capacităţii puternice de tamponare, ca urmare a
creşterii cantităţilor de materie organică şi activităţii rădăcinilor care determină în
general o creştere a capacităţii de saturaţie cu baze. De asemenea, comportarea mai
bună a înierbării în diminuarea procesului de acidifiere se poate explica şi printr-o
activitate mai intensă a râmelor în special în partea superioară a solului. Aceasta
determină o creştere a secreţiilor unor compuşi pe bază de calciu din glandele
acestora.

61
 - Creşterea conţinutului unor componente chimice din frunzele pomilor
1. Îmbunătăţeşte conţinutul de fosfor din frunzele pomilor ca urmare a unui
conţinut crescut de fosfor din sol rezultat în urma descompunerii ierburilor.
Această creştere este susţinută şi de efectul micorizei care determină o creştere a
absorbţiei fosforului, micoriză ce a fost transferată de rădăcinile ierburilor la
rădăcinile pomilor.
2. Determină o creştere a conţinutului de potasiu din frunzele pomilor prin
reciclarea potasiului ca urmare a descompunerii masei ierboase rezultate din
cosirea ierburilor. Viteza de reciclare a potasiului este mult mai mare decât a
fosforului care, de regulă, este fixat în forme organice care se descompun mai greu.
Ţinând seama de relaţiile antagoniste între absorţia potasiului pe de o parte şi cea a
calciului şi magneziului pe de altă parte, creşterea conţinutului de potasiu din
frunzele pomilor în cazul înierbării ar putea afecta negativ nutriţia cu calciu şi
magneziu în special pe solurile bogate în potasiu.
- Îmbunătăţirea unor însuşiri legate de calitatea fructelor
1. Înierbarea solului sub formă de benzi a micşorat conţinutul de azot din
fructe ceea ce duce la o creştere a calităţii fructelor prin intensificarea culorii
pieliţei la mere, creşterea fermităţii pulpei la recoltare, reducerea procentului de
fructe afectate de diferite boli în timpul depozitării.
2. De asemenea, înierbarea a determinat o creştere mai evidentă a
conţinutului de fosfor din fructe atunci când pomii au fost fertilizaţi cu fosfor, când
dozele de azot aplicate au fost mai mici sau când în compoziţia covorului vegetal a
fost prezent şi trifoiul.
3. Înierbarea a determinat şi o creştere a conţinutului de calciu din fructe nu
atât direct cât indirect prin realizarea unor fructe de dimensiuni mai mici. Ori, este
cunoscut că între dimensiunea fructului şi concentraţia acestuia în calciu există o
relaţie inversă. Tot astfel, înierbarea micşorând spălarea calciului şi magneziului pe
adâncimea profilului de sol determină o creştere a conţinutului de calciu în stratele
superioare ale solului şi aceasta poate explica creşterea conţinutului de calciu din
fructele pomilor cu solul menţinut cu benzi înierbate.
- Modificări ale mediului din livadă
1. Creşterea numărului de râme din sol
În condiţii de înierbare râmele găsesc în sol condiţii foarte bune de viaţă
atât datorită conţinutului de materie organică cât şi microclimatului pe care
ierburile îl creează.
2. Favorizarea dezvoltării unor prădători naturali.
Creşterea numărului acestora reduce apariţia păianjenilor, a păduchelui de
San Jose, a viermelui merelor. De asemenea acoperirea solului din livadă cu iarbă
reduce conţinutul de praf de pe frunzele pomilor ceea ce reduce atacul de păianjeni.
3. Favorizează efectuarea traficului tehnologic şi oferă condiţiile de
micşorare a procesului de compactare a solului ca urmare a acestui trafic.
În pomicultură în general, dar în special în cazul plantaţiilor intensive,
datorită distanţelor mici dintre rândurile de pomi, tractoarele şi maşinile agricole
sunt obligate să circule aproape întotdeauna pe aceleaşi urme. Traficul intens

62
determinat de necesitatea efectuării tratamentelor fitosanitare cât şi starea de
umiditate a solului destul de avansată în momentul efectuării acestor tratamente
înrăutăţesc mult condiţiile fizice ale solului şi creşterea rădăcinilor pomilor.
Gradul de compactare al solurilor din livezi determinat de traficul
tehnologic se diferenţiază în funcţie de o serie de factori naturali şi legaţi de
activitatea umană.
Dintre factorii naturali trebuie menţionat în primul rând, tipul de sol cu
textura specifică a acestuia. Astfel, gradul de compactare pe primii 10 cm de la
suprafaţa solului a fost cu atât mai ridicat cu cât conţinutul de material fin (praf cu
diametrul particulelor cuprins între 0,01 şi 0,002 mm) a fost mai ridicat. (Iancu,
2001).
Dintre precipitaţiile care cad în timpul anului cele din perioada mai-iunie au
influenţat în cea mai mare măsură gradul de tasare al solului din livezi (Iancu…).
Aceasta atât datorită traficului mai intens, necesitat de efectuarea tratamentelor
fitosanitare care se realizează în această perioadă cât şi cantităţilor mai mari de
precipitaţii care se înregistrează în lunile mai - iunie.
În aceleaşi condiţii climatice şi de sol gradul de compactare a solului se
diferenţiază pe acelaşi interval dintre 2 rânduri de pomi în funcţie de panta
terenului. Odată cu creşterea acesteia, tractorul lucrează mai înclinat iar presiunea
exercitată pe unitatea de suprafaţă a solului din avalul intervalului dintre 2 rânduri
de pomi creşte.
Între factorii legaţi de activitatea umană care influenţează gradul de
compactare a solului ca urmare a traficului tehnologic trebuie menţionat tipul de
livadă. În general în livezile de seminţoase (măr, păr) faţă de sâmburoase (prun,
cireş) tasarea se realizează mai puternic atât datorită traficului mai intens cât şi
distanţei mai mici dintre rândurile de pomi. Legat de acest element trebuie arătat că
la specia măr, efectuarea traficului tehnologic cu aceleaşi tipuri de echipamente şi
la aceleaşi epoci dar în livezi cu distanţe diferite între rânduri a determinat o
diferenţiere evidentă a traficului tehnologic. Astfel, scăderea distanţei dintre
rândurile de pomi de la 4 m la 3,6 m a determinat o creştere a densităţii aparente pe
adâncimea de 0-60 cm cu 35% (Iancu, 2001). Aceasta se poate explica prin spaţiul
mai restrâns pe care s-a realizat traficul.
Gradul de compactare al solului ca urmare a traficului poate fi mult
influenţat şi de către sistemul de întreţinere a solului. Astfel datorită consumului de
apă de către iarbă în special din stratul superficial, conţinutul de apă din solul
menţinut înierbat faţă de menţinerea acestuia ca ogor negru scade mai rapid ceia ce
permite accesul utilajelor agricole în livadă la perioade mai scurte de timp după
căderea precipitaţiilor. Totodată, înierbarea faţă de ogorul negru, oferă o protecţie
mai bună a solului împotriva fenomenului de tasare determinat de trafic. Această
situaţie este creată pe de o parte de scăderea mai rapidă a conţinutului de apă din
straturile superioare ale solului ceia ce micşorează posibilităţile de compactare iar
pe de ală parte datorită micşorării într-o oarecare măsură a transmiterii în
profunzime a presiunilor din pneurile utilajelor agricole. Chancellor (1976); Iancu
şi Neamţu (1979). Aceste efecte pozitive potenţiale ale înierbării faţă de ogorul

63
negru devin însă evidente după perioade lungi de timp. Astfel în condiţiile de la
Mărăcineni – Argeş într-o plantaţie intensivă de măr cu distanţa dintre rânduri de
3,6 m menţinerea solului cu benzi înierbate cu lăţimea de 2 m faţă de sistemul de
menţinere a solului ca ogor negru prin lucrări timp de 14 ani a determinat o creştere
a densităţii aparente de pe adâncimea de 0-30 cm cu 0,07 g/cm3 şi a rezistenţei la
penetrare cu 131% Iancu (1998). Aceasta se poate explica prin aceea că în cazul
sistemului de menţinere al solului ca ogor negru prin lucrări se realizează o afânare
mecanică a acestuia pe când în cazul întreţinerii cu benzi înierbate solul nu a fost
afânat prin lucrări mecanice iar afânarea se realizează în timp îndelungat, în mod
natural prin mecanismele prezentate anterior.
Menţinerea solului dintre rândurile de pomi înierbat chiar şi sub formă de
benzi prezintă însă şi unele dezavantaje:
1. În primul rând ierburile consumă cantităţi mari de apă în special în
perioada de creştere intensă a acestora (mai-iunie). Menţinerea solului cu benzi
înierbate faţă de ogorul negru realizat prin lucrări a determinat o creştere cu 8% a
consumului de apă de pe adâncimea de 1,40 cm. (Iancu, 1989). Cantitatea de apă
consumată variază cu biomasa ierburilor, adâncimea de înrădăcinare a acestora,
suprafaţa pe care este realizată înierbarea (lăţimea benzilor), frecvenţa de cosire
etc. Astfel, Merwin (1991) a înregistrat o corelaţie negativă între cantitatea de apă
din sol şi conţinutul de biomasă începând de la valoarea de 0,8 kg masă
ierboasă/mp.
Rezerva de apă din sol este o caracteristică deosebit de dinamică fiind
rezultatul atât al cantităţii precipitaţiilor, proprietăţilor intrinsece ale solului cât şi al
acţiunii a o serie de procese care determină atât pătrunderea cât şi pierderea apei
din sol. În general, rezervele cele mai scăzute de apă s-au înregistrat în solul
menţinut înierbat (Glenn şi Welker, 1989; Merwin şi Stiles 1994; Iancu,1989;
Haynes, 1980; Delver, 1980;).
Reducerea rezervelor de apă din sol în cazul menţinerii înierbate a solului
din livezi comparativ cu celelalte sisteme de întreţinere a fost mai intensă în zonele
cu deficite de precipitaţii unde pentru asigurarea unei creşteri şi fructificări normale
a pomilor se impune irigarea. –
2. În al doilea rând, deşi înierbarea totală a intervalelor dintre rânduri
asigură cantităţi mari de azot în sol, potenţial accesibil, conţinutul de azot uşor
accesibil, (forma nitrică şi amoniacală) a fost mai mică în varianta înierbată faţă de
ogorul negru (Hogue şi Nielsen, 1987; Haynes, 1980. Legat de aceasta, Butijin şi
Wiersma (1959), citaţi de Van der Boon şi colab. (1962) au arătat că absorbţia
azotului de către pomii cultivaţi în cadrul sistemului cu benzi înierbate pe mijlocul
intervalelor dintre rândurile de pomi poate fi egală cu absorbţia din sistemul de
întreţinere a solului dintre rânduri ca ogor negru. Totuşi, cercetările efectuate
ulterior (Bould şi Jarrett, 1962; Grenham şi Priestley, 1980; Johnson şi Johnson,
1980, Hogue şi Neilsen, 1987; Iancu şi Negoiţă, 1987, 1991; Walker şi Glenn,
1988) au arătat că deşi conţinutul de azot din frunzele pomilor din sistemul de
întreţinere cu benzi înierbate s-a îmbunătăţit comparativ cu sistemul unde solul din

64
livezi a fost întreţinut prin înierbarea totală, în majoritatea cazurilor el nu a atins
nivelele din varianta de întreţinere a solului ca ogor negru.
Aceasta deoarece înierbarea solului sub formă de benzi micşorează
conţinutul de azot din frunzele pomilor datorită consumului acestuia de către iarbă.
După datele prezentate de Van der Boon şi colab., (1962) la o producţie anuală de
iarbă de 6000 kg/ha, o cantitate de 150 kg azot poate fi fixată de părţile aeriene ale
ierburilor.
Bilanţul azotului este modificat între alţi numeroşi factori şi datorită fixării
acestuia în humusul care se formează în sol. Legat de aceasta, Pouwer, citat de Van
de Boon şi colab. (1962) a arătat că într-o livadă tânără, pe orizontul de sol de 0-20
cm într-o perioadă de 10 ani de la instalarea ierburilor s-a înregistrat o creştere a
conţinutului de humus de 1%. Aceasta reprezintă o creştere anuală de 2500 kg/ha
materie organică, care la un raport C/N = 12 înseamnă o fixare a 120 kg azot/ha. La
rândul său, cantitatea de material vegetal rezultată din benzile înierbate este
dependentă între alţi factori de cantităţile de apă disponibile care în acest mod pot
influenţa valorile conţinutului de azot din frunzele pomilor. Astfel, datele
prezentate de Iancu şi Negoiţă (1991) au arătat că între valoarea precipitaţiilor din
perioada aprilie-mai şi raportul conţinutului de azot din frunzele pomilor din soiul
de măr Golden spur întreţinuţi ca ogor negru şi cu benzi înierbate s-a corelat
pozitiv, distinct semnificativ cu valoarea precipitaţiilor din perioada aprilie-mai
(r=0,979**). Aceasta înseamnă că, o creştere a precipitaţiilor din perioada raportată
a determinat o dezvoltare mai bună a ierburilor şi ca atare o concurenţă mai
puternică a acestora pentru azot. Pe baza ecuaţiei de regresie stabilite s-a calculat că
valoarea precipitaţiilor la care raportul conţinutului de azot din cele două sisteme
de întreţinere a solului a fost egală cu 1, respectiv la care concurenţa pentru azot a
ierburilor a fost minimă, a fost de 45 mm. Pe baza datelor înregistrate la staţia
meteorologică Piteşti pe o perioadă de 50 de ani s-a calculat că probabilitatea de
apariţie a unei astfel de valori a precipitaţiilor pe intervalul aprilie-mai a fost de
aproximativ 5%. Aceasta înseamnă că în aproape 95% din cazuri în perioada
aprilie-mai se întâlnesc cantităţi de precipitaţii care să determine o concurenţă
pentru azot a ierburilor, comparativ cu ogorul negru.
În afară de influenţa asupra conţinutului de azot din frunzele pomilor
realizată prin modificarea masei ierburilor, precipitaţiile au influenţat acest conţinut
şi prin alte mecanisme. Astfel datele prezentate de Iancu şi Negoiţă (1991) au arătat
că raportul conţinutului de azot din frunzele pomilor întreţinuţi între rânduri ca
ogor negru şi benzi înierbate s-a corelat negativ cu valoarea cantităţilor de apă
provenită din precipitaţii şi irigaţie de pe perioada iunie-iulie. Aceasta se poate
explica prin aceea că o valoare mai mare a cantităţilor de apă în aceste perioade a
determinat o creştere mai bună a pomilor din varianta întreţinută între rânduri ca
ogor negru şi respectiv o diluţie a concentraţiei de azot din frunze. Efectul depresiv
al înierbării sub formă de benzi asupra conţinutului de azot din frunzele pomilor
scade pe măsură ce masa ierboasă se descompune. S-au prezentat totuşi valori
semnificativ mai mici ale conţinutului de azot din frunzele pomilor întreţinuţi cu

65
benzi înierbate comparativ cu ogorul negru chiar şi după 7 ani de la instalarea
înierbării ( Iancu şi Negoiţă, 1991).
3. Înierbarea, prin competiţia pentru apă şi azot determină o stânjenire a
dezvoltării rădăcinilor pomilor la suprafaţa solului. Aceasta, deoarece rădăcinile
ierburilor sunt mult mai dense decât rădăcinilor pomilor concurându-le pe acestea
şi determinându-le să pătrundă mai adânc (Grass şi colab., 1977).
4. Ca urmare a unui conţinut mai mic de apă şi azot din solul menţinut cu
benzi înierbate faţă de ogorul negru şi vigoarea pomilor caracterizată în general
prin grosimea trunchiului a fost găsită în cele mai multe cazuri mai mică în cazul
înierbării (Atkinson şi White, 1980; Miller, 1983; Miller şi Glenn, 1985; Shribs şi
Scroch, 1986; Klossowski şi colab. 1978; Merwin şi Stiles, 1994; Welker şi Glenn,
1988; Şuta şi colab.,1978; Neamţu şi colab., 1977; Iancu, 1986; 1992; )
Această creştere mai redusă în grosime a trunchiului pomilor a fost
determinată de cantităţile mai mici de substanţe asimilabile realizate prin procesul
de fotosinteză. Aceste cantităţi mai reduse, care ajung în zona de îngroşare a
tulpinii (cambiu) au determinat apariţia unui număr mai redus de celule, o
dimensiune mai redusă a lor cât şi o grosime mai mică a pereţilor celulari.
Efectul depresiv asupra vigorii pomilor al benzilor înierbate comparativ cu
ogorul negru a fost mai evident în cazul pomilor tineri, a celor altoiţi pe portaltoi de
vigoare redusă şi a celor plantaţi pe soluri mai puţin profunde (Iancu, 1992).
Efectul depresiv este mai evident la pomii tineri deoarece ritmul de creştere a
rădăcinilor ierburilor este mai mare decât al pomilor aflaţi în primii ani de la
plantare.
Întreţinerea înierbată a solului din livezi, chiar şi sub formă de benzi,
comparativ cu ogorul negru realizat prin lucrări sau erbicidare a micşorat producţia
de fructe. Grass şi colab. (1966), Iancu (1986, 1993). Scăderea producţiei a avut loc
începând chiar cu anul 2 de la instalarea înierbării prin reducerea numărului de
fructe pe pom ca urmare a unui procent de legare a fructelor mai scăzut şi a
dimensiunii mai reduse a fructului. Pe termen mai lung scăderea producţiei a avut
loc şi datorită reducerii taliei pomilor.
Efectele de diminuare a producţiei de fructe au fost mai evidente la piersic,
iar la specia măr la pomii altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă (M 9)şi mijlocie (MM
106). În ceea ce priveşte vârsta plantaţiei scăderea producţiei a apărut indiferent de
valoarea acesteia, dar a fost mai evidentă la plantaţiile tinere unde numărul de flori
pe pom a fost mai mic şi producţia, raportată la secţiunea transversală a trunchiului
a fost mai redusă. Efectele de diminuare a producţiei de fructe foarte evidente în
primii ani după instalarea ierburilor îşi pierd din intensitate pe perioade mai lungi
de timp. Astfel, Hogue şi Nielsen. (1987), citând diferiţi autori, au arătat că în
variantele de întreţinere a solului ca ogor negru şi înierbat producţiile de fructe pe o
perioadă de 15 ani au fost asemănătoare, deşi în primii ani ele au fost mai mari în
varianta ogor negru. Aceeaşi autori au prezentat date care au arătat că în primii 6
ani de la instalarea înierbării producţia de fructe a fost mai mare în varianta ogor
negru decât în cea înierbată, deşi după 17 ani producţiile au fost asemănătoare.
Această apropiere în nivelul producţiei de fructe se poate explica pe de o parte prin

66
acumularea în timp a efectelor pozitive, în special a proprietăţilor fizice,
determinate de înierbare, iar pe de o altă parte prin creşterea conţinutului de azot
realizat prin descompunerea resturilor organice ale ierburilor. Totodată trebuie
menţionată slăbirea competiţiei ierburilor în timp datorită modificării compoziţiei
floristice a amestecurilor vegetale instalate iniţial şi invadarea tot mai puternica a
acestora, în unele cazuri până la înlocuirea totală, de către flora spontană specifică
zonei, mult mai adaptată condiţiilor locale şi în general mai puţin competitivă
(Bould şi Jarrett, 1962; Amzăr şi Budan, 1992) Se pare că, perioada de timp pe care
se modifică efectele de diminuare a producţiei de fructe de către înierbare,
comparativ cu ogorul negru este mai lungă şi mai intensă pe solurile cu o fertilitate
mai redusă. Astfel, datele prezentate de Ancu (1986) pentru soiul de prun “ Vinete
Româneşti” cultivat pe un sol brun-aluvial pseudogleizat au arătat că producţia de
fructe din variantele cu solul înierbat în benzi nu a egalat pe cea din variantele cu
solul menţinut ogor negru nici după 9 ani de la instalarea ierburilor. Asemănător,
pentru soiul de măr Golden spur cultivat pe un sol brun argiloiluvial slab moderat
pseudogleizat, diferenţele de producţie între aceleaşi sisteme de întreţinere nu a
dispărut după 9 ani de la instalarea înierbării în benzi (Iancu, 1993).
5. Întreţinerea înierbată comparativ cu ogorul negru realizat prin lucrări sau
erbicidare a determinat o scădere a temperaturii solului (Scroch şi Shribbs, 1986)
datorită limitării de către ierburi a absorbţiei căldurii în timpul zilei. Temperatura
solului în timpul primăverii influenţează creşterea şi fructificarea pomilor mai puţin
direct şi mai mult indirect prin determinarea valorilor de temperatură din sol
(Hamond şi Secley citaţi de Hogue şi Nielsen, 1987). Fenomenul prezintă
importanţă deosebită în timpul nopţilor senine când pierderile de temperatură prin
radiaţie în aer sunt mari. În special în astfel de situaţii, în variantele înierbate, faţă
de ogorul negru realizat prin lucrări sau erbicidare, temperatura aerului din
straturile din imediata vecinătate a solului este mai mică. Acest fapt se explică pe
de o parte prin temperaturi mai scăzute ale solului de sub ierburi iar pe de altă parte
prin pierderea mai rapidă a acesteia în aer ca urmare a unei suprafeţe de reflectare a
energiei solare mai mari a ierburilor decât a solului fără vegetaţie. De aceea pentru
reducerea la minimum a riscului temperaturilor scăzute în perioada înfloririi
pomilor se recomandă distrugerea buruienilor şi menţinerea ierburilor la o înălţime
cât mai redusă, prin cosire.
Pentru a mări efectele pozitive ale înierbării şi a micşora cât mai mult
efectele negative menţionate mai sus în practicarea acestui sistem de întreţinere
trebuie să se aplice o serie de măsuri:
1. Zonarea cât mai corespunzătoare a sistemului. Dintre factorii de
vegetaţie care influenţează într-o măsură foarte mare dezvoltarea covorului vegetal
din benzile înierbate o are factorul apă. De aceea pentru a limita la maximum
concurenţa pentru apă a pomilor de către ierburi acest sistem se recomandă în
zonele cu o valoare medie a precipitaţiilor anuale mai mare de 700-750 mm.
Acolo unde atât datorită valorii reduse a precipitaţiilor şi repartiţiei
necorespunzătoare a acestora cât şi datorită unor proprietăţi necorespunzătoare a
solului apar deficite evidente de apă în sol se recomandă irigarea. Rezultatele

67
experienţelor înregistrate la Piteşti unde valorile medii pe 15 ani ale
evapotranspiraţiei – pe perioada aprilie-noiembrie – au fost de 629 mm, iar
valoarea medie a precipitaţiilor anuale efective pe aceeaşi perioadă a fost de 383
mm - aplicarea irigării a redus efectele negative ale înierbării asupra micşorării
producţiei de fructe. Astfel, pe fond neirigat, întreţinerea solului ca ogor negru faţă
de sistemul de întreţinere cu benzi înierbate a determinat o creştere a producţiei de
fructe la soiul de măr Golden spur cu 130%, pe când prin aplicarea irigării prin
picurare în aceleaşi condiţii producţia a fost mai mare cu numai 123%, Iancu
(1993).
Pe terenurile cu o pantă mai mare de 6-8% unde pierderile de sol prin
eroziune depăşesc cantităţile de sol ce se formează prin procesele pedogenetice,
pentru micşorarea sau chiar oprirea eroziunii se impune întreţinerea solului între
rândurile de pomi cu benzi înierbate.
2. Alegerea celei mai corespunzătoare structuri a amestecurilor de
ierburi.
Specia sau speciile din care se pot compune benzile înierbate trebuie să
satisfacă următoarele condiţii:
2.1 Să prezinte o înrădăcinare superficială pentru a nu concura pe adâncimi
mari pomii pentru apă şi elemente nutritive. De asemenea speciile respective
trebuie să aibă o talie redusă.
2.2. Să se instaleze în scurt timp, respectiv să răsară repede şi să aibă o
dezvoltare iniţială rapidă, fapt foarte important pentru combaterea eroziunii şi a
infestării cu buruieni cât şi pentru facilitatea traficului.
2.3. Să formeze un covor vegetal cât mai dens şi mai uniform.
2.4. Să fie bine adaptate la secetă şi rezistente la ger şi la umbră.
2.5. Să fie rezistente la călcare şi să aibă capacitatea de a se reface rapid în
urma cosirilor repetate.
Pentru condiţiile din ţara noastră o comportare bună au arătat-o speciile:
Lolium perenne, Lolium multiflorum, Poa pratensis, Festuca rubra, Phleum
pratense, Trifolium repens, etc.
Este greu însă ca o singură specie să satisfacă într-o măsură cât mai mare
cerinţele de mai sus, de aceea se recomandă un amestec de specii sau chiar de
soiuri din cadrul aceleiaşi specii. În acest sens este bine cunoscută comportarea mai
bună a amestecului dintre graminee şi leguminoase care prezintă caracteristici mult
diferenţiate ce se completează reciproc în special în ce priveşte adâncimea de
pătrundere şi densitatea rădăcinilor. Totodată sunt bine cunoscute efectele benefice
ale leguminoaselor (trifoiul alb, ghizdeiul etc.) în legătură cu îmbogăţirea
suplimentară a conţinutului de azot din sol prin fixarea acestuia pe nodozităţile de
pe rădăcinile lor.
3.Tehnologia de realizare şi întreţinere a benzilor înierbate
Pentru reuşita instalării rapide terenul trebuie să fie foarte bine pregătit prin
arături şi discuiri anterioare. Semănatul se poate realiza primăvara devreme sau în
condiţiile de irigare la sfârşitul lunii august în perioada când traficul din livadă este
mai puţin intens şi ca atare pericolul de a călca covorul vegetal încă neconsolidat

68
este mai mic. Semănatul se poate realiza cu semănătorile folosite la plantele din
cultura mare sau cu semănătorile cu lăţime mai redusă folosite în legumicultură.
Distanţa dintre rânduri este cea practicată la cerealele păioase iar adâncimea de
încorporare a seminţei de 1-3 cm. Cantitatea de sămânţă la ha pentru amestecul de
specii menţionate mai sus este între 40-60 kg/ha. Înainte de semănat cu ocazia
pregătirii terenului se recomandă aplicarea suplimentară a îngrăşămintelor
minerale în special a azotului în cantităţi de 30-50 kg/ha substanţă activă sub formă
de azotat de amoniu.
Pentru a reduce concurenţa dintre ierburi şi pomi în special pentru apă şi azot se
recomandă respectarea următoarelor măsuri ca:
3.1.Epoca de instalare
Instalarea benzilor înierbate să se realizeze începând cu anul 3 de la
plantarea pomilor când aceştia au reuşit să-şi dezvolte un sistem radicular suficient
de puternic pentru a face faţă concurenţei.
3.2. Lăţimea benzilor înierbate
Benzile înierbate vor avea lăţimi diferite în funcţie de distanţele dintre
rândurile de pomi. Cu cât banda are o lăţime mai mică cu atât concurenţa este mai
redusă. Semnificative în această privinţă sunt datele prezentate de Iancu (2002)
care au arătat că într-o plantaţie intensivă de măr cu distanţa între rânduri de 3,6 m
scăderea benzii înierbate de la 2,40 m la 1,80m a determinat o creştere a secţiunii
transversale a trunchiului pomilor cu 106%. Oricum, lăţimea minimă a benzii
înierbate trebuie astfel aleasă încât să permită desfăşurarea în condiţii bune a
traficului tehnologic în special pe terenurile în pantă şi pe solurile cu un conţinut
ridicat de argilă unde pericolul de derapare este mai ridicat. Lăţimea maximă
trebuie astfel aleasă încât de-a lungul rândului de pomi să rămână o bandă fără
vegetaţie cu lăţimea totală de 1-1,2 m care se va menţine astfel prin lucrări
mecanice sau manuale, ierbicidaresau şi mai bine prin mulcire cu material vegetal
rezultat din cosirea ierburilor din benzi.
3.3 Frecvenţa de cosire
Cosirea ierburilor să se realizeze atunci când acestea au atins înălţimea de 15-18
cm. Materialul vegetal fin mărunţit şi uniform distribuit rămâne ca mulci la
suprafaţa solului înierbat. Cosirea se realizează în acest caz cu cositoarea rotativă
care poate realiza această lucrare prin una sau mai multe treceri pe fiecare bandă
înierbată. Cosirea se poate realiza şi cu cositoarea mecanică obişnuită sau chiar
manual în care caz materialul vegetal nu mai este mărunţit ci el se depune ca mulci
pe o bandă situată de-a lungul rândului de pomi. Nu trebuie întârziat momentul
cosirii deoarece creşte concurenţa dintre ierburi şi pomi odată cu creşterea cantităţii
de masă ierboasă, dispunerea materialului vegetal cosit nu mai este uniformă iar
grosimea stratului de material vegetal rămas după cosire poate fi prea mare în
anumite zone şi poate împiedica reluarea vegetaţiei. În nici un caz nu trebuie ca
materialul vegetal să se lignifice înainte de cosire, deoarece descompunerea va fi
greoaie, iar ierburile de sub stratul de material vegetal cosit vor fi lipsite de lumină.
Numărul de cosiri poate fi de 4-6 în primii ani de la instalarea ierburilor şi scade în
timp.

69
 3.4. Fertilizarea suplimentară cu azot
Aşa cum este cunoscut ierburile consumă cantităţi mari de azot pentru realizarea
masei vegetative a acestora. Prin descompunerea acestei mase vegetative, o parte se
degradează până la forme minerale simple care pot fi absorbite de către rădăcinile
ierburilor şi pomilor iar o altă parte se transformă în materia organică a solului
(humusul). De aceea pentru limitarea concurenţei dintre ierburi şi pomi pentru azot,
în special în primii ani de la instalarea ierburilor trebuiesc aplicate cantităţi
suplimentare de azot pentru a nu se diminua producţia de fructe. Astfel, în medie
pe 9 ani, întreţinerea solului dintre rândurile de pomi cu benzi înierbate faţă de
ogorul negru pe un agrofond unde s-a aplicat N120 P60 K60 a determinat o scădere a
producţiei de fructe cu 18%. Aplicarea suplimentară după fiecare coasă a 16 kg
N/ha a determinat ca producţia de fructe pe cele 2 sisteme de întreţinere a solului să
fie practic asemănătoare (Iancu, 1986).
3.5. Epoca de aplicare şi modul de administrare a îngrăşămintelor cu azot
Epoca de aplicare a azotului poate influenţa intensitatea concurenţei pentru
azot dintre iarbă şi pomi. Astfel, se ştie că cea mai mare parte a rădăcinilor de
ierburi este amplasată pe primii 10 cm de la suprafaţa solului. Ca atare, dacă azotul
ar putea fi transportat în straturile mai profunde, competiţia pentru azot ar fi redusă
sau eliminată. O cantitate suficientă de azot poate fi transportată în zona cu cea mai
densă răspândire a rădăcinilor pomilor (20-50 cm) numai dacă prin profilul solului
se infiltrează o cantitate suficient de mare de apă iar temperatura solului este destul
de joasă ca să stânjenească activitatea rădăcinilor ierburilor. După datele prezentate
de Van Der Boon şi colab. (1962) ar fi necesar ca precipitaţiile să depăşească
evapotanspiraţia pe durata lunilor de iarnă cu cca. 160 mm pentru ca frontul de apă
ce se infiltrează într-un sol lutoargilos să ajungă la cca. 40 cm sub suprafaţa solului.
Pentru a se realiza aceleaşi efecte pe un sol nisipos ar fi nevoie de un surplus de
precipitaţii de cca. 90 mm.
Competiţia dintre ierburi şi pomi pentru azot poate fi redusă şi prin
aplicarea îngrăşămintelor cu azot pe benzi situate de-a lungul rândului de pomi faţă
de aplicarea acestora pe întreaga suprafaţă dintre rândurile de pomi. Astfel, Van der
Boon şi colab. (1962) au arătat că aplicarea îngrăşămintelor cu azot sub formă de
benzi de-a lungul rândului de pomi, faţă de aplicarea acestora pe întreaga suprafaţă,
a determinat o creştere a conţinutului de azot din iarbă. Cu toate acestea
comportarea pomilor a fost mai bună în cazul al doilea, probabil datorită faptului că
rădăcinile pomilor nu au putut ajunge într-o cantitate suficient de mare la zona
unde îngrăşămintele cu azot au fost aplicate localizat. Date asemănătoare au fost
prezentate de Iancu şi colab. (1994) care au arătat că prin aplicarea localizată a
îngrăşămintelor cu azot în benzi cu lăţimea de 1,20 m situate de-a lungul rândului
de pomi, faţă de aplicarea acestora pe întreaga suprafaţă, a determinat o comportare
mai bună a pomilor numai în primii 4 ani de la plantarea acestora după care
aplicarea îngrăşămintelor pe întreaga suprafaţă s-a dovedit superioară.
1.6.2.3. Mulcirea solului
Constă din acoperirea totală sau parţială a solului din livadă cu diferite
materiale în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de nutriţie a pomilor. În general, în

70
cazul plantaţiilor intensive aplicarea mulciului se realizează pe o bandă de diferite
lăţimi situată de-a lungul rândului de pomi, iar în cazul plantaţiilor clasice sau a
pomilor răzleţi, dispunerea mulciului se realizează pe o zonă circulară situată în
jurul trunchiului pomilor.
Acest sistem de întreţinere a fost mult practicat înainte de folosirea
ierbicidelor. Noile orientări privind reducerea la maximum a folosirii substanţelor
chimice în tehnologiile pomicole a dat un nou impuls folosirii mulcirii ca sistem de
întreţinere a solului din livezi. La aceasta a contribuit şi lărgirea gamei de materiale
ce pot fi folosite ca mulci. Mulciurile folosite obişnuit în pomicultură pot fi
clasificate în mulciuri naturale şi sintetice. Cele naturale cuprind atât materiale de
natură organică cât şi anorganică. Din prima subgrupă face parte materialul vegetal
rezultat prin cosirea ierburilor din benzile înierbate dintre rândurile de pomi,
gunoiul de grajd, fânurile deteriorate şi paiele de cereale, litiera pădurilor, resturile
din industria lemnului, cânepii şi inului etc. Aceste materiale pot fi folosite ca atare
sau după compostare. Dintre mulciurile naturale anorganice pe o scară redusă şi în
situaţii speciale pot fi folosite pietrele şi pietrişul. Între materialele sintetice folosite
ca mulci o pondere deosebită o au materialele plastice (folie, granule, spumă) şi
hârtia.
Comparativ cu sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru realizat prin
lucrări aplicarea mulciului la suprafaţa solului prezintă o serie de avantaje:
- Îmbunătăţirea stării fizice a solului
Mulcirea determină o creştere a porozităţii şi apariţia şi menţinerea unei
structuri mai bune a solului. Aceasta se poate explica prin adaosul de materie
organică, prin protecţia solului împotriva loviturilor picăturilor de apă din ploaie şi
irigarea prin aspersiune cât şi datorită creşterii activităţii microbiene şi a râmelor.
Comparativ cu celelalte sisteme de întreţinere a solului mulcirea conservă
cel mai bine rezervele de apă din sol. Aceasta se datoreşte creşterii capacităţii de
infiltraţie şi micşorării pierderilor de apă prin evaporare. Acest ultim efect se
datoreşte protecţiei asigurate de stratul de mulci împotriva acţiunii directe a razelor
solare şi a curenţilor de aer. Conservarea mai bună a apei din sol sub stratul mulcit
se realizează şi datorită mişcării slabe a apei din sol către acest strat. Există totuşi
posibilitatea creşterii consumurilor de apă de către pomi mulciţi ca urmare a masei
vegetative mai mari a acestora (Mervin şi Stiles, 1994).
De asemenea, mulcirea determină reducerea cantităţilor de apă ce se scurg
la suprafaţa solului şi controlează foarte bine eroziunea solului.
Ca urmare a unor rezerve mai mari de apă în solul mulcit, faţă de cel
nemulcit, ar fi de aşteptat ca pierderile de substanţe nutritive prin levigare să fie
mai mari în cazul mulciului. Datele experimentale nu au confirmat această ipoteză
probabil datorită reţinerii mai bune a substanţelor nutritive din sol de către
conţinutul crescut de materie organică din solul mulcit.
- Creşterea conţinutului unor componente chimice din sol
Mulcirea cu materiale organice determină o conservare şi chiar o creştere a
conţinutului de humus din sol. Aceasta a fost explicată de către Haynes (1980) prin

71
nemobilizarea solului prin lucrări, temperaturilor mai mici din sol şi numărului
mai redus de cicluri privind umectarea şi uscarea solului.
Ca urmare a creşterii conţinutului de materie organică din sol, creşte şi
conţinutul unor elemente nutritive, în special, conţinutul de azot. Pe termen scurt,
însă, accesibilitatea azotului sub formă nitrică depinde de natura mulciului organic
şi în special de raportul C.N. Haynes, (1980), a arătat că, mulciurile care au
raportul C:N mai redus de 30:1 vor determina o creştere a conţinutului de azot pe
când cele cu un raport mai mare va determina o descreştere a conţinutului acestuia.
Pentru a remedia acest neajuns se recomandă că în primii ani de la aplicarea unor
astfel de materiale ca mulci să se aplice suplimentar cca. 25 kg N substanţă activă
pentru fiecare tonă de mulci. În general, mulcirea solului pe rândul de pomi cu
material vegetal rezultat din cosirea ierburilor din benzile înierbate dintre rândurile
de pomi determină o creştere a absorbţiei elementelor nutritive ca urmare a
descompunerii lente, într-o formă uşor asimilabilă şi într-o perioadă când consumul
acestora este maxim (Delver, 1980).
- Modificarea regimului termic din sol
Mulcirea solului cu materiale organice faţă de solul descoperit determină o
scădere a temperaturii solului. Stephens (1981) explică acest comportament prin
aceea că mulcirile organice şi în special cele mai des folosite (fânuri, paie) sunt
opace ceea ce reflectă o mare parte din energia solară. Dacă suprafaţa solului de
sub stratul mulcit este uscată cantitatea redusă de energie care ajunge la suprafaţa
solului de sub stratul mulcit va fi condusă spre interiorul solului sub formă de
căldură şi numai o mică parte din această energie va fi folosită pentru evaporare. În
această situaţie suprafaţa solului de sub mulci se încălzeşte destul de mult dar nu şi
solul în profunzimea sa. În timpul nopţii suprafaţa solului se răceşte dar pentru că
mulciurile organice conduc slab căldura pierderea acesteia din sol este redusă.
Rezultatul final al acestor schimburi face ca solul de sub mulci să rămână cu
o temperatură mai mică decât solul descoperit, iar amplitudinea acesteia să fie mai
redusă. Ca urmare a acestor efecte Gormley şi colab. (citaţi de Hogue şi Nielsen,
1987), au considerat că scăderea temperaturii în parcelele mulcite în condiţiile din
Irlanda cu veri răcoroase ar fi afectat negativ calitatea merelor din soiul Golden
Delicious.
O modificare puternică a regimului de temperatură a solului o determină
folosirea mulciului din folie de polietilenă. Acesta influenţează regimul de
temperatură în primul rând prin proprietăţile sale optice dar şi prin grosimea şi
suprafaţa pe care este expus. Mulciul din folie de plastic poate transmite, absorbi
sau reflecta o porţiune din radiaţia incidentă la fiecare lungime de undă. Aşa cum
arată Ham şi colab. (1993) un mulci din plastic poate transmite aproape toată
radiaţia în cadrul unei anumite lungimi de undă, dar poate absorbi sau reflecta
radiaţia în cazul altei lungimi de undă. De aceea, aşa cum prezintă autorii respectivi
pentru a arăta cum un mulci din plastic va influenţa regimul de temperatură în
condiţii de câmp este necesar a se realiza o caracterizare completă a materialului
respectiv atât în domeniul undelor de undă scurtă cât şi în domeniul celor de undă
lungă.

72
 Legat de aceasta Stephens (1981), arată că mulcirea solului cu folie de
culoare neagră a determinat o creştere a temperaturii. El a aplicat acest fapt prin
aceea că folia de culoare închisă absoarbe o cantitate mare de energie dar în acelaşi
timp o şi cedă aerului din apropierea mulciului. Stratul de aer care rămâne de
regulă blocat între folia de polietilenă şi suprafaţa solului izolează această suprafaţă
şi întârzie încălzirea. Acest strat reduce de asemenea, pierderile de căldură din
timpul nopţii, când folia se răceşte. Consecinţa acestor schimbări este faptul că
solul mulcit cu folie de polietilenă neagră este cald şi umed având în acelaşi timp o
amplitudine mai redusă a temperaturii decât solul descoperit. Acelaşi autor arată că,
în cazul folosirii mulciului din folie de plastic translucidă o mare parte din radiaţia
solară de undă scurtă este transmisă stratului de sol de sub folie. Dar în acelaşi
timp, în partea inferioară, de regulă, folia este acoperită cu un strat fin de apă care o
face opacă faţă de radiaţia de undă lungă. Această radiaţie este blocată între folie şi
suprafaţa solului şi în felul acesta solul astfel mulcit este încălzit mai puternic decât
cel descoperit. Totodată stratul de aer dintre folie şi suprafaţa solului întârzie
pierderea de căldură din timpul nopţii. Bilanţul acestor procese arată că solul mulcit
cu folie translucidă este mai umed şi mai cald decât solul descoperit, iar
amplitudinile de temperatură sunt mai mari decât în cazul foliei de polietilenă
neagră.
Diferenţele de temperatură determinate de folosirea diferitelor materiale ca
mulci sunt mai mari în zilele însorite şi în apropierea suprafeţei solului. Ele se
micşorează în zilele noroase şi în profunzimea solului. Orice metodă care
diminuează pierderea de căldură din sol întârzie venirea îngheţului şi scade
adâncimea solului pe care acesta se realizează. Acest ultim aspect face ca
dezgheţarea solului să apară primăvara mai de timpuriu mărind astfel perioada de
timp în care rădăcinile funcţionează mai activ.
- Îmbunătăţirea regimului de lumină din interiorul livezii
Folosirea mulciului din folie de polietilenă de o anumită culoare poate
modifica substanţial regimul de lumină din livadă. Legat de aceasta o importanţă
deosebită a căpătat-o în ultimul timp folosirea mulciurilor cu o capacitate ridicată
de reflectare a luminii.
1. Importanţa problemei. Culoarea roşie la fructe (mere, piersici, cireşe,
etc.) este considerată ca un atribut esenţial al calităţii acestora. Culoarea roşie este
determinată de proporţia celulelor colorate în roşu din epiderma (coaja) fructelor şi
de dimensiunea vacuolelor celulelor care conţin pigmenţi antocianici. Cantitatea
maximă de pigmenţi antocianici este dată de soi, reprezentând deci un caracter
genetic. Ca atare, obţinerea de fructe roşii depinde în primul rând de soiul pe care îl
alegi. Dar culoarea roşie specifică fiecărui soi, poate fi influenţată şi de factorii de
mediu ca lumina şi temperatura. Aşa cum este cunoscut lumina este factorul
esenţial care dirijează procesul de fotosinteză la nivelul frunzelor prin care se
realizează energia necesară pentru creşterea fructelor şi acumularea zaharurilor.
Lumina este de asemenea esenţială pentru producerea pigmenţilor antocianici care
dau culoarea roşie – purpurie cât şi pentru multe alte procese. O cantitate mai mare
de lumină transformă pigmentul roşu iniţial în alt pigment cu o culoare roşie mai

73
pronunţată. Această transformare are loc dacă enzima care o realizează se află la o
temperatură situată între 18-25oC. Iată de ce, în general culoarea roşie se
accentuează în condiţiile ţării noastre odată cu scăderea temperaturii în special din
timpul nopţii.
Trebuie arătat totodată că, creşterea cantităţii de pigmenţi roşii are loc o
dată cu creşterea conţinutului de potasiu din frunze şi cu scăderea conţinutului de
azot al acestora.
Aşa cum este cunoscut, pe măsură ce livezile intensive înaintează în vârstă
apare o tendinţă de înrăutăţire a regimului de lumină în special în treimea inferioară
a coroanei pomilor. Acest fapt are loc chiar în livezile unde distanţele de plantare
au fost bine alese, iar pomii au fost conduşi şi tăiaţi corespunzător. Faptul se
explică prin aceea că pătrunderea luminii în coroană este unidirecţionată şi odată cu
ea ating frunzele pomilor radiaţiile de undă scurtă din zona albastră a spectrului
luminos care sunt absorbite aproape în întregime. Ca atare, numai treimea mijlocie
şi superioară a coroanei este bine luminată. Ca urmare a acestui regim diferenţiat de
lumină cantitatea de fructe care se formează în partea inferioară a coroanei este mai
mică, iar calitatea acestora este mai slabă. Astfel, la multe soiuri de măr o parte a
fructului din jurul cavităţii caliciale (vârful fructului), rămâne verde. De asemenea,
aceste fructe umbrite sunt în general mai mici şi cu un conţinut mai redus de zahăr.
Iadă de ce trebuiesc făcute toate eforturile de a creşte cantitatea de lumină din
coroana pomilor şi în special din partea inferioară şi din interiorul acesteia.
2. Dirijarea luminii prin folosirea mulciurilor cu o capacitate mare de
reflexie
Legat de specificul lucrării de faţă, una dintre căile de a îmbunătăţii
regimul de lumină din coroana pomilor o constituie şi folosirea mulciurilor cu o
capacitate ridicată de reflectare a acesteia. Acest fel de mulci reprezintă în fond, o
folie de material plastic de grosimi diferite pe care a fost fixat prin procedee
speciale, în condiţii de vacuum, aluminiu vaporizat. Acest mulci se găseşte în
comerţ sub două forme. O primă formă o reprezintă mulciul din polietilenă de
înaltă densitate care este subţire dar rezistent, asemănător cu materialul utilizat
pentru confecţionarea pungilor folosite în comerţ ca ambalaje. O altă formă este
mulciul confecţionat din polietilenă de joasă densitate, care este mai moale, mai
strălucitor şi la aceeaşi grosime mai neted decât cel din polietilenă de înaltă
densitate. Aceste folii de polietilenă au lăţimea de 1-1,5 m şi se vând rulate. Un
astfel de sul conţine cca. 600 m.l. de folie şi cântăreşte aproximativ 83 kg (Gardner,
2003).
Un astfel de mulci acţionează ca un fel de reflector care redistribuie lumina
căzută pe spaţiul dintre rândurile de pomi, înapoi spre coroana pomilor.
Cercetările efectuate în partea de Vest a Norvegiei într-o plantaţie de măr cu
distanţa între rânduri de 4,5 m prin plasarea unor folii de mulci cu lăţimea de 3 m
pe intervalele dintre rânduri a determinat o creştere o cantităţii de lumină în
coroana pomilor de 5 ori, iar pe intervalul dintre rânduri o creştere cu 30% faţă de
pomii nemulciţi (Vangdal şi colab., 2004).

74
 Mulcirea din folie se aplică pe intervalul dintre rânduri cât mai simetric faţă
de acestea. Dispunerea se realizează manual sau cu ajutorul unor dispozitive
montate pe tractor. De regulă, în cazul foliilor cu lăţimi mai reduse, tractoarele nu
calcă folia cu ocazia traficului tehnologic. Fixarea foliilor de sol se realizează prin
aşezarea din loc în loc pe marginea foliei a unor cantităţi mici de pământ, prin
folosirea de ştacheţi sau prin prinderea foliei de pomi cu ajutorul unor benzi
elastice.
În cazul mărului, mulciurile reflectorizante se aplică în special la soiurile
valoroase dar care se colorează în roşu mai greu (Gala, Fuji, etc.). Rezultate bune
s-au înregistrat şi la piersici cât şi la cireşe, prune, pere, etc.
Prin folosirea acestor mulciuri a crescut în primul rând gradul de colorare în
roşu al fructelor. Astfel, după datele prezentate de Layne şi Rushing (1999), Layne
şi colab. (2002) fructele de la pomii astfel mulciţi, faţă de cele de la pomii
nemulciţi, au înregistrat o creştere a procentului de colorare în roşu cu 30-35% la
piersici şi cu până la 25% în cazul soiului de măr Gala. În afară de îmbunătăţirea
culorii şi respectiv a procentului de fructe de calitate superioară, prin folosirea
mulciurilor reflectorizante s-au înregistrat şi alte avantaje:
- reducerea numărului de recoltări în cazul soiurilor de măr care se
recoltează în mai multe etape;
- creşterea procentului de fructe de calitate superioară la primul moment de
recoltare;
- o creştere a conţinutului de hidraţi de carbon din lăstarii pomilor mulciţi şi
respectiv un procent mai ridicat de muguri floriferi (Grout şi colab. 2002);
- o creştere a temperaturii în interiorul coroanei ceea ce determină o
evaporare mai rapidă a apei de pe frunze şi fructe micşorând astfel pericolul
atacului unor boli (Layne şi Rushing, 1999).
Ca urmare a celor de mai sus, specialiştii care au practicat această metodă
de mulcire apreciază că valoarea cheltuielilor necesare pentru a înregistra acelaşi
procent de fructe de calitate prin folosirea altor metode ca de exemplu mărirea
distanţelor de plantare ar fi de câteva ori mai mari.
Datele prezentate de numeroşi cercetători, atât în condiţiile din SUA cât şi
din Noua Zeelandă şi Europa, au arătat că pentru reuşita cât mai deplină a metodei,
în folosirea ei trebuiesc respectate anumite reguli:
- dispunerea foliei trebuie realizată pe un sol bine pregătit în cazul
menţinerii solului între rânduri ca ogor negru. În cazul când intervalele dintre
rânduri sunt înierbate înainte de aşezarea mulciului, iarba trebuie tăiată foarte scurt
pentru ca resturile de mirişte să nu perforeze folia.
- perioada cel mai des folosită pentru mulcire este cu 2-4 săptămâni înainte
de recoltare. După recoltare, folia se ridică, deşi experienţele din ultimul timp au
arătat că menţinerea ei pe sol şi după recoltat până în apropierea căderii frunzelor
prezintă o serie de avantaje;
- aplicarea acestei metode, în special la piersic trebuie precedată de
aplicarea tăierilor de vară care alături de mulcire îmbunătăţesc simţitor regimul de
lumină din livadă. Dacă tăierea se realizează după aplicarea mulcirii, ramurile

75
tăiate nu trebuie lăsate pe zona mulcită deoarece se micşorează mult capacitatea de
reflectare a luminii. De altfel, indiferent de specia la care se aplică, rezultate bune
se înregistrează numai acolo unde lumina are posibilitatea să atingă mulciul
reflectorizant. Folosirea acestei metode în livezile cu pomi plantate la distanţe prea
mici între rânduri sau unde tăierile de întreţinere a coroanei (în uscat şi în verde) nu
au fost efectuate corespunzător nu duce la eliminarea neajunsurilor create. De
asemenea, murdărirea ei de praf sau reziduuri de la soluţiile de stropit micşorează
mult capacitatea de reflectare a foliei, fapt de altfel care face ca aceasta să poată fi
folosită numai un singur sezon de vegetaţie.
O grijă deosebită a celor ce practică metoda este aceea de a urmări atent
modul de aprovizionare a pomilor cu apă deoarece ca urmare a creşterii
temperaturii consumurile de apă sunt mai mari.
3. Influenţa culorii mulciului asupra folosirii de către plante a substanţelor
rezultate prin fotosinteză
În afară de rolul esenţial al luminii în procesul de creare a substanţelor
asimilabile prin procesul de fotosinteză, în ultimul timp s-a descoperit că anumite
părţi din spectrul luminos contribuie la repartizarea între diferite organe ale plantei
a substanţelor rezultate prin procesul de fotosinteză. Cu alte cuvinte culoarea
luminii primite de plantele în creştere influenţează cum şi unde sunt folosite
substanţele rezultate prin fotosinteză. Astfel într-o serie de experienţe efectuate în
condiţii de câmp, Kasperbauer şi Hunt (1998), Kasperbauer (2000) au arătat că
producţia de tomate a fost mai ridicată în cazul când mulcirea solului dintre
rândurile de plante s-a realizat cu folie de plastic de culoare roşie faţă de folia de
plastic de culoare neagră. Explicaţia acestui comportament a fost dată de autorii
citaţi, cât şi de alţi autori prin influenţa pe care o are anumite raporturi dintre
componentele luminii roşii din spectrul luminos vizibil asupra repartiţiei
substanţelor fotosintetizante. Acestea la rândul lor influenţează dezvoltarea
fructelor în creştere şi a frunzelor din apropierea acestora.
Deşi rezultatele privind efectele pozitive ale mulciului de culoare roşie au
fost înregistrate în special în legumicultură considerăm că cercetările viitoare vor
aduce date ce vor permite extinderea metodei şi în pomicultură în special la căpşuni
şi arbuşti.
- Combaterea buruienilor. Prin mulcirea solului cu diferite materiale
organice sau minerale, lumina nu mai pătrunde la suprafaţa solului mulcit sau
pătrunde în cantităţi mici. Ca atare, buruienile sunt împiedicate de a mai creşte. În
cazul mulciurilor organice grosimea stratului mulcit se recomandă a fi de 15-20
cm. Acest aspect este deosebit de important în cazul când pentru mulcire se va
folosi material vegetal proaspăt rezultat din cosirea benzilor înierbate dintre
rândurile de pomi. Acesta trebuie aşezat ca mulci imediat după cosire pentru ca
uscarea să se realizeze pe poziţia respectivă. Prin aceasta se asigură un strat de
mulci suficient de gros şi bine aşezat care nu mai permite pătrunderea luminii la
suprafaţa solului de sub mulci. În cazul când totuşi buruienile au reuşit să străbată
stratul de mulci se vor aplica erbicide postemergente. Mulcirea cu folie de
polietilenă translucidă permite pătrunderea unor cantităţi suficiente de lumină, care

76
dau buruienilor posibilitatea să crească sub folie. Acestea consumă apa din sol şi
adesea ridică marginile foliei permiţând pierderea căldurii şi schimbul de vapori cu
atmosfera.
- Influenţa asupra principalelor elemente nutritive din frunze şi fructe
Aplicarea materialului vegetal cosit de pe benzile înierbate dintre rândurile
de pomi ca mulci pe direcţia rândului, comparativ cu menţinerea aceleiaşi zone ca
ogor negru prin lucrări, a determinat în medie pe 7 ani o creştere a conţinutului de
azot din frunze cu 9%. Creşterea a fost mai evidentă în primii ani după aplicarea
mulciului (Iancu şi Negoiţă, 1991). În aceleaşi condiţii mulcirea a determinat o
creştere a conţinutului de fosfor din frunze cu 4% şi a celui de potasiu cu 15%.
Creşterea conţinutului de potasiu din frunzele pomilor a fost raportată aproape în
toate cazurile unde s-a aplicat acest sistem de întreţinere a solului (Wander şi
Gourlei, 1943; Tukey şi Schoff, 1963, Baxter, 1970, Iancu şi Negoiţă, 1987, 1991).
Aceasta s-a explicat atât prin creşterea conţinutului de potasiu realizat prin
descompunerea materialelor folosite ca mulci cât şi prin condiţiile mai favorabile
pe care le-a creat mulcirea în ceea ce priveşte instalarea şi funcţionarea rădăcinilor
pomilor. Astfel Delver (1980) a arătat că mulcirea cu cantităţi mai mari de material
organic a determinat o folosire mai intensă a potasiului din straturile mai adânci ale
solului şi totodată o creştere a conţinutului de potasiu din frunzele pomilor la
acelaşi conţinut al potasiului din sol. Cantităţile de potasiu realizat în urma
descompunerii materialelor organice folosite ca mulci sunt mult influenţate de
condiţiile de umiditate şi temperatură. Astfel, Iancu şi Negoiţă (1991) au arătat că
pentru a realiza o creştere a conţinutului de potasiu prin descompunerea ierburilor
cosite, folosite ca mulci pe direcţia rândului de pomi, comparativ cu ogorul negru,
temperatura medie a lunii iulie trebuie să fie mai mare de 19,1°C ceea ce pentru
condiţiile de la Piteşti se realizează cu o probabilitate mai mare de 90%.
De asemenea, datele prezentate de Iancu şi Negoiţă (1991) au arătat că
întreţinerea solului pe rândul de pomi prin mulcire, faţă de ogorul negru, a
determinat la soiul de măr Golden spur altoit pe MM 106 o scădere a conţinutului
de magneziu cu 7% şi o creştere a celui de cenuşă cu 4%. Conţinutul de calciu din
frunze nu a fost influenţat semnificativ.
În ceea ce priveşte influenţa sistemului de întreţinere a solului prin mulcire,
comparativ cu ogorul negru, asupra componentelor chimice din fructe rezultatele
prezentate de Iancu şi Negoiţă (1991) au arătat că în medie pe 8 ani, mulcirea a
determinat o creştere a conţinutului de azot din fructele soiului Golden spur cu 8%,
a celui de fosfor cu 7,5% şi a celui de potasiu cu 14%. Efectele mulcirii pe rândul
de pomi, comparativ cu ogorul negru a devenit evidente mai de timpuriu în cazul
potasiului, urmate de fosfor şi numai în ultimul an de analiză (anul 8) la azot.
Mulcirea, comparativ cu ogorul negru, a determinat o creştere a acidităţii
fructelor cu 6% cât şi a conţinutului de cenuşă cu 13%. În aceleaşi condiţii
conţinutul de zahăr din fructe nu a fost influenţat semnificativ.
- Creşterea şi fructificarea pomilor.
1. Creşterea rădăcinilor. Mulcirea cu materiale organice faţă de celelalte
sisteme de întreţinere, prin îmbunătăţirea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice

77
ale solului menţionate mai sus, a determinat o creştere a cantităţii de rădăcini în
special, în stratul superficial situat imediat sub mulci dar şi pe adâncimi mai mari,
de până la 30 cm (Hogue şi Nielsen, 1987; Stephens 1981). Efectele mulcirii asupra
creşterii cantităţii de rădăcini au fost mai evidente acolo unde în mod natural
factorii de vegetaţie s-au realizat la nivele mai puţin corespunzătoare. Astfel, datele
prezentate de Iancu (1989), au arătat că la soiul de măr Golden Delicious altoit pe
MM 106, greutatea rădăcinilor cu diametrul mai mic de 1 mm, de pe adâncimea de
0-20 cm, în varianta mulcită, faţă de ogorul negru, a fost mare cu 106%. Deşi se
dispune de mai puţine date experimentale, rezultatele de până acum arată că, chiar
în condiţiile mulcirii cu folie de polietilenă neagră, faţă de celelalte sisteme de
întreţinere s-a înregistrat o cantitate mai mare de rădăcini determinată de o mai
bună proliferare a acestora.
2. Creşterea şi fructificarea pomilor. Ca urmare a unui sistem radicular
activ mai dezvoltat şi mai bine ramificat apărut în urma îmbunătăţirii condiţiilor
generale de nutriţie a pomilor, sistemul de întreţinere prin mulcire comparativ cu
ogorul negru a determinat o creştere şi fructificare mai bună a pomilor. Această
creştere a fost mai evidentă pe solurile cu o fertilitate scăzută. Astfel, mulcirea faţă
de ogorul negru a determinat la măr şi piersic, în primii doi ani de fructificare
cultivaţi pe soluri superficiale, o creştere a numărului de flori raportat la 1 cm2
secţiune transversală a trunchiului, o dublare a producţiei de fructe cât şi o creştere
a dimensiunii fructului. Asemănător, Iancu (1992), a arătat că mulcirea solului pe
rândul de pomi, comparativ cu ogorul negru, în medie pe 8 ani a determinat la soiul
de măr Golden spur, altoit pe MM 106, o creştere semnificativă cu 12% a secţiunii
transversale a trunchiului, cu 16% a numărului de lăstari pe pom, cu 11% a
lungimii medii a lăstarului şi cu 27% a lungimii totale a lăstarilor pe pom. Ca o
consecinţă a creşterii vigorii pomilor, mulcirea faţă de ogorul negru a determinat o
creştere a producţiei de fructe cu 12%. Această creştere s-a datorat sporirii
numărului de fructe pe pom şi nu creşterii în dimensiune a fructelor. Între cantitatea
de mulci aplicată şi creşterea producţiei de fructe, între anumite limite, s-a
înregistrat o relaţie directă.
Pe lângă avantajele menţionate mai sus, menţinerea solului din livadă pe
direcţia rândului de pomi prin mulcire cu diferite mulciuri organice faţă de
folosirea ierburilor sau a ogorului negru realizat pe lucrări mecanice sau manuale,
prezintă şi unele dezavantaje.
1. Astfel, Hogue şi Nielsen (1987), citând diferiţi autori, au arătat că
mulcirea solului cu materiale bogate în azot a determinat o reducere a intensităţii de
colorare a merelor, o scădere a conţinutului de zaharuri solubile cât şi a acidităţii.
Aceasta a fost atribuită mai degrabă scăderii temperaturii solului determinată de
mulcire decât de o creştere a conţinutului de azot.
2. Folosirea mulciurilor în cazul solurilor fertile poate determina o
prelungire a creşterii vegetative până toamna târziu ceea ce predispune pomii la
pericolul temperaturilor scăzute din timpul iernii. De asemenea, dispunerea mai
superficială a rădăcinilor pomilor prin mulcire poate crea aceleaşi efecte.

78
 3. În cazul aplicării mulciului în livezi creşte activitatea şoarecilor, ceea ce
poate crea multe pagube prin roaderea rădăcinilor şi a scoarţei trunchiului pomilor
tineri. Aceste aspecte se pot remedia prin folosirea diferitelor produse chimice
accesibile comercial, folosite direct, fie în asociaţie cu diferite alte materiale
(capcane). Aceste produse vor fi dispuse în sticle de material plastic aşezate sub
stratul de mulci sau chiar direct în galeriile săpate de şoareci. În pereţii sticlelor de
plastic se vor crea spaţii libere care permit pătrunderea şoarecilor dar nu a păsărilor
sau a altor animale.
4. Folosirea pe rândul de pomi a sistemului de întreţinere a solului prin
mulcire comparativ cu ogorul negru realizat prin lucrări mecanice şi manuale sau
prin erbicidare, este mult mai scump. Costurile sunt determinate atât de valoarea
materialelor folosite cât şi de manopera necesară pentru instalarea şi menţinerea
acestora. Ca atare, costurile sistemului de întreţinere a solului pe rândul de pomi v–
a rămâne unul din criteriile esenţiale de care trebuie ţinut seama la alegerea
sistemului de întreţinere.
În legătură cu valoarea materialelor folosite ca mulci, cercetările recente au
arătat că folosirea mulcirii cu deşeuri de la industria lemnului (aşchii) provenite în
special de la speciile cu lemnul tare (foioase) faţă de mulcirea cu paie sau fân,
prezintă o serie de avantaje:
a) Au un conţinut mai ridicat de lignină şi ca atare se descompun mai greu.
Aceasta face ca durabilitatea lor să fie mult mai lungă şi ca atare să se realizeze şi
să se menţină cu preţuri de cost mult mai mici.
b) Nu determină o îmbogăţire excesivă a solului cu azot şi ca atare nu
prelungesc vegetaţia până toamna târziu ferind astfel pomii de pericolul gerurilor.
c) Instalarea şi activitatea şoarecilor este mai redusă.
5. Folia de polietilenă neagră pentru a fi cât mai ieftină trebuie să fie
subţire. Aceasta face însă să îi scadă durabilitatea şi să fie înlocuită în fiecare an.
Acest fapt creează probleme cu îndepărtarea resturilor. Mulţi pomicultori
încorporează în sol, prin lucrări mecanice, resturile de folie rămase. Această
practică lasă însă resturi de folie pe întregul spaţiu din livadă ceea ce are un aspect
neplăcut. Chiar prin folosirea foliilor biodegradabile nu se realizează o
descompunere completă a acestora în timp suficient de scurt. Ele se deteriorează
totuşi într-un grad destul de înaintat ceea ce face ca îndepărtarea lor să se realizeze
greu.
6. Foliile de polietilenă nu se pot fixa pe suprafeţe mari şi nici în jurul
trunchiului pomilor unde menţinerea lor este greoaie.
Ţinând seama de aceste inconveniente mulcirea cu folie se recomandă în
special în plantaţiile tinere de pomi amplasate pe soluri cu fertilitate redusă, la
căpşun, arbuşti fructiferi etc.
1.6.2.4. Aplicarea erbicidelor
Sistemul de menţinere a solului din livezi, curat de buruieni prin folosirea
erbicidelor, a fost apreciat de către Hogue şi Nielsen (1987), ca cel mai simplu şi
ieftin sistem de întreţinere. Prin practicarea acestui sistem se realizează o serie de
influenţe atât asupra solului cât şi asupra comportării pomilor.

79
 - Influenţe asupra proprietăţilor solului.
Întreţinerea solului prin erbicidare pe perioade lungi de timp determină o
compactare a acestuia respectiv o creştere a densităţii aparente şi o scădere a
porozităţii (Atkinson şi Herbert, 1979) Tot astfel, Atkinson şi White (1980) au
arătat că erbicidarea comparativ cu lucrarea solului a modificat şi structura
dimensiunii porilor. În funcţie de tipul de sol, aceste modificări au apărut numai în
cadrul anumitor categorii de pori sau pe întreaga gamă a porozităţii. Creşterea în
timp a compactării solului menţinut fără buruieni, prin erbicidare determină
totodată şi o scădere a posibilităţilor de pătrundere a apei în sol. La aceasta
contribuie şi colmatarea în timp a crăpăturilor care apar în mod natural prin
procesul de uscare a solului.
În ceea ce priveşte conţinutul de materie organică din sol, menţinerea
ogorului negru prin erbicidare comparativ cu lucrarea solului a micşorat viteza de
mineralizare a acesteia în special la începutul sezonului de creştere a pomilor,
datorită condiţiilor de aeraţie mai puţin corespunzătoare Haynes, (1980), citând
diferiţi autori, arată că această stânjenire a procesului de mineralizare este variabilă
în funcţie de tipul de erbicid şi proprietăţile solului.
În general, menţinerea solului curat de buruieni prin erbicidare a determinat
o acumulare (probabil din îngrăşămintele aplicate) a fosforului extractibil şi total şi
într-o mai mică măsură a fosforului accesibil (Haynes, 1980, Welker şi Glenn,
1985). De asemenea, în solul erbicidat conţinutul de potasiu din sol a fost mai
ridicat probabil datorită reducerii mişcării acestuia pe profilul solului.
Aplicarea erbicidelor faţă de menţinerea solului înierbat sau lucrat a
determinat în general o creştere a acidităţii. Acidifierea a apărut ca urmare a
nitrificării şi antrenării calciului şi magneziului din partea superioară a solului
lipsită de protecţia vegetaţiei, în profunzimea profilului de sol.
Intensitatea acestui proces a fost influenţată de numeroşi factori legaţi de
climă, proprietăţile solului, aplicarea îngrăşămintelor, densitatea pomilor etc.
(Atkinson şi White, 1980; Miller şi Glenn, 1985), Robinson, (1974), citând diferiţi
autori a arătat că procesul de creştere a acidităţii prin erbicidare a determinat în
unele zone de cultură a pomilor o creştere până la nivele toxice a conţinutului de
mangan ceea ce a intensificat atacul de cancer produs de ciuperca Nectria galigena.
Pentru a ameliora această situaţie s-au aplicat amendamente pe o bandă situată de-
a lungul rândului de pomi.
- Conţinutul unor elemente nutritive din frunze
Menţinerea solului curat de buruieni prin erbicidare, comparativ cu
menţinerea solului înierbat sub formă de benzi a determinat o scădere a
conţinutului de fosfor din frunzele pomilor (Atkinson şi White, 1980; Miller şi
Glenn, 1985) fără ca aceasta să modifice semnificativ creşterea pomilor. De
asemenea, întreţinerea solului prin erbicidare a influenţat într-o mică măsură
conţinutul de calciu şi magneziu din frunzele pomilor şi în schimb, ca urmare a
scăderii acidităţii solului a determinat o creştere a conţinutului de mangan (Nielsen
şi colab., 1984). În general creşterea absorbţiei de către pomi a manganului din sol

80
are loc la valori ale pH-ului mai mici de 5 (Johnson şi Samuelson, citaţi de Lipeki
şi Berbec (1997).
- Creşterea pomilor
Comparativ cu sistemele de întreţinere a solului cu benzi înierbate sau ogor
negru realizat prin lucrări, erbicidarea a determinat o dispunere mult mai
superficială a rădăcinilor (Trocme şi Grass, 1966, Atkinson şi White, 1980).
Creşterea şi fructificarea pomilor în cazul menţinerii ogorului negru prin erbicidare
au fost practic asemănătoare cu valorile înregistrate în cazul menţinerii ogorului
negru prin lucrări, iar în unele cazuri s-au obţinut chiar rezultate mai bune probabil
datorită faptului că rădăcinile pomilor sunt mai puţin deranjate.
- Modificarea unor componente ale mediului din livadă
Activitatea microbiană. Aeraţia mai puţin corespunzătoare determinată de
compactarea solului în cazul întreţinerii solului ca ogor negru realizat prin
erbicidare a determinat o stânjenire a activităţii microbiene (Boeumer şi
Bakermans, citaţi de Haynes – 1980). Pe de altă parte Domsh, citat de acelaşi autor,
consideră că nevoia de oxigen a microorganismelor este obişnuit satisfăcută chiar
în condiţiile unei difuzii limitate a oxigenului din solurile compactate mecanic şi că
plantele de cultură, comparativ cu microorganismele sunt mult mai sensibile la
starea de aeraţie a solului Greaves, (1979), sintetizând mai multe lucrări privind
efectele pe termen lung al erbicidelor asupra microflorii solului a concluzionat că
au existat puţine date care au arătat că folosirea erbicidelor a avut efecte directe
asupra activităţii microorganismelor din sol. Uneori s-au înregistrat efective
negative asupra mineralizării azotului sau asupra respiraţiei solului dar acestea, în
general par a fi efectele indirecte rezultate din scăderea conţinutului de materie
organică sau absorbţiei elementelor nutritive de către buruienile care au
supravieţuit. Acelaşi autor arată însă că în majoritatea publicaţiilor din literatură s-
au folosit probe de sol pentru analize de la anumite distanţe de la rădăcinilor
pomilor neacordându-se atenţia cuvenită influenţei erbicidelor asupra organismelor
care trăiesc pe rădăcini care pot determina multe efecte asupra morfologiei şi
funcţionării acestora. Aceste efecte pot determina la rândul lor o influenţă asupra
microflorei din jurul rădăcinilor. Există prin urmare multiple posibilităţi de
interferenţă între rădăcini, microorganisme, erbicide, ale căror consecinţe devin din
ce în ce mai bine cunoscute. Astfel, după aproape 40 de ani de încercări privind
folosirea erbicidelor Mervin şi Stilles (1994), arată că analizele tot mai amănunţite
efectuate cu aparatură modernă au detectat în sursele de apă potabilă din unele zone
agricole ale SUA, diferite concentraţii de erbicide. Aceasta a dus la o creştere a
presiunilor din partea consumatorilor, ecologiştilor şi a unor agenţii
guvernamentale de mediu de a reduce sau chiar de a înlocui total folosirea
erbicidelor. Tot pe această linie s-a recomandat ca aplicarea erbicidelor să nu se
aplice pe întregul spaţiu dintre rândurile de pomi ci numai pe o bandă de diferite
lăţimi situată de-a lungul rândului. Legat de lăţimea acestei benzi cercetările
efectuate au arătat că producţia de fructe a fost într-o relaţie directă cu lăţimea
benzii. În funcţie de o serie de factori, lăţimea acestei benzi poate varia de la 0,6 –
1 m.

81
 1.6.2.5. Sistemul de întreţinere a solului prin culturi de acoperire folosite
ca îngrăşăminte verzi.
Sistemul constă în menţinerea solului din livadă ca ogor negru, o anumită
parte din an şi o altă parte din an , cultivat cu plante care vor fi încorporate în sol şi
folosite ca îngrăşământ verde.
În general, acest sistem de întreţinere se recomandă în plantaţiile tinere şi pe
solurile cu proprietăţi fizico-chimice mai puţin corespunzătoare. Acestea sunt
reprezentate în special de soluri în diferite grade de eroziune, cele cu profil scurt
sau cele cu texturi extreme (nisipoase sau cu un conţinut ridicat de argilă).
Pentru a micşora concurenţa dintre culturile asociate şi pomi, pentru factorii
de vegetaţie, în special pentru apă şi azot, în funcţie de condiţiile climatice ale
zonei, instalarea culturilor se va realiza în diferite perioade ale anului. Se deosebesc
astfel culturi de primăvară care se seamănă primăvara timpuriu şi se încorporează
în sol la începutul verii, culturi de vară care se seamănă la începutul verii în special
în zonele umede şi în condiţii de irigare şi se încorporează în sol toamna şi culturi
de toamnă care se seamănă la începutul toamnei şi se încorporează în sol primăvara
anului următor. Speciile de plante folosite ca îngrăşăminte verzi trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii:
- să realizeze o masă vegetativă bogată atât prin rădăcini cât şi prin partea
aeriană;
- să posede o capacitate mare de regenerare pentru a rezista la efectele
determinate de traficul tehnologic din livezi;
- să răsară şi să crească repede. În general speciile din familia crucifere
răsar şi se instalează mai repede decât cele din familia leguminoase. Astfel,
muştarul poate realiza o cultură încheiată după 20-25 zile pe când alte specii din
grupa leguminoaselor după 40-45 zile;
- să fie rezistente la umbrire. Se citează cazuri în literatură care arată că la o
umbrire a solului de către coroanele pomilor în proporţie de 80%, faţă de terenul
liber, neacoperit, producţia de masă vegetativă a reprezentat 45% la muştar, 35% la
facelie şi numai 20% la alte specii ca lupinul, rapiţa, mazărea, măzărichea etc.;
- să prezinte o capacitate mare de ramificare şi să se descompună lent,
cerinţă la care răspunde bine mazărea, măzărichea, facelia;
- să posede sisteme radiculare profunde şi bogate. Se recomandă folosirea
cu precădere a leguminoaselor, datorită particularităţilor lor de a fixa azotul;
- costurile de instalare cât şi costurile seminţei să fie cât mai reduse.
La cerinţele de mai sus răspund bine pentru culturile de primăvară seradela,
sulfina, rapiţa; pentru culturile de vară - lupinul alb şi galben, facelia, soia,
seradela, fasoliţa, iar pentru cele de toamnă secara, mazărea păroasă, trifoiul
incarnat, rapiţa etc.
Prin folosirea acestui sistem de întreţinere se realizează o ameliorare a
proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale solului oarecum asemănătoare cu cea
realizată în cazul sistemului de întreţinere a solului cu benzi înierbate. Desigur că
intensitatea şi în special durata de menţinere a efectelor pozitive realizate este mult
mai scurtă. Trebuie totuşi menţionat că datorită sistemelor radiculare mai profunde

82
ale speciilor folosite ca îngrăşăminte verzi s-a constatat că în cazul folosirii repetate
a acestui sistem (6-7 ani consecutivi) s-a înregistrat o distrugere a hardpanului, o
creştere a permeabilităţii solului şi deci o pătrundere mai bună a apei în sol şi chiar
o uşoară creştere a conţinutului de materie organică. Legat de acest aspect Trocme
şi Gras (1977) recomandă ca plantele folosite ca îngrăşământ verde în momentul
încorporării să posede un grad de lemnificare cât mai avansat. Acest fapt determină
ca descompunerea materialului organic să se realizeze mai lent iar în sol să rezulte
forme ale materiei organice mai durabile. În cazul când încorporarea se realizează
când plantele au un pronunţat caracter erbaceu mineralizarea se realizează rapid
până la forme minerale simple.
În cazul când sistemul se practică mai mulţi ani consecutivi se recomandă o
rotaţie a culturilor fapt ce îşi pierde din importanţă atunci când se foloseşte un
amestec de culturi ca de ex. amestecul mazăre + facelie + muştar.
Pentru a obţine producţii de masă vegetativă cât mai mari, cultura trebuie să
fie cât mai reuşită fapt ce se poate realiza prin aplicarea în optimum a tehnologiei
specifice de cultură a fiecărei specii care se cultivă. În general, se va acorda o
atenţie deosebită pregătirii patului germinativ şi fertilizării suplimentare aplicate în
primele faze de dezvoltare a plantelor care să le permită o instalare rapidă.
Tot în scopul micşorării concurenţei dintre pomi şi culturile folosite pentru
îngrăşământ verde de-a lungul rândului de pomi se va lăsa o bandă neînsămânţată
cu lăţimea de 1,20 – 1,50 m, ce se va menţine ca ogor negru prin erbicidare sau
lucrări mecanice sau manuale.
Încorporarea culturilor se va realiza în funcţie de stadiul de lignificare, în
general în faza de înflorire deplină când procentul de substanţă uscată este maxim.
Pentru culturile semănate la începutul toamnei încorporarea se va realiza în
primăvara următoare, de regulă înainte de pornirea pomilor în vegetaţie pentru a
limita concurenţa dintre pomi şi culturile asociate în special pentru apă şi azot. Ca
atare, cultura trebuie lăsată atâta timp cât valoarea precipitaţiilor depăşeşte valoarea
evapotranspiraţiei. Desigur că nu întotdeauna cultura poate ajunge la stadiul optim
pentru încorporare fapt ce ne obligă la unele compromisuri, respectiv să o
încorporăm mai de timpuriu. În cazul când în zona respectivă există pericolul
îngheţurilor târzii de primăvară, încorporarea se va realiza cât mai de timpuriu
pentru a limita la maximum efectele negative ale acestora. Indiferent de momentul
încorporării, aceasta se va realiza când solul are o umiditate corespunzătoare pentru
a se mărunţi suficient de bine în scopul acoperirii complete a resturilor vegetale şi a
realizării unui contact strâns cu acestea. Numai astfel se pot realiza condiţii optime
de descompunere. Încorporarea se va realiza printr-o discuire urmată de o arătură.
Este recomandabil să se folosească utilaje cu greutăţi cât mai reduse pentru ca
tasarea solului să se realizeze într-un grad cât mai redus.
1.6.2.6. Sistemul de întreţinere a solului prin cultivarea de plante
agroalimentare sau furajere
Sistemul constă din cultivarea pe intervalul dintre rândului de pomi din
plantaţiile tinere, de plante alimentare sau furajere de la care se obţin producţii

83
suplimentare. Pentru a se înregistra rezultate pozitive trebuiesc respectate anumite
condiţii:
1. În primul rând se impune ca plantele folosite în cultura asociată să nu
determine o scădere accentuată a rezervelor de apă utilă din sol. Aceasta presupune
că sistemul înregistrează rezultate bune în zonele unde precipitaţiile medii anuale
depăşesc 700 mm, iar evapotranspiraţia potenţială are valori asemănătoare. În restul
zonelor se impune aplicarea irigării. De asemenea, solurile din livezile unde se va
practica acest sistem de întreţinere trebuie să fie profunde, cu o textură medie,
capabile să reţină cantităţi mari de apă şi să o elibereze uşor rădăcinilor plantelor.
Totodată solurile respective trebuie să posede o fertilitate ridicată care să satisfacă
nevoia de elemente nutritive atât pentru pomi cât şi pentru culturile asociate. Legat
de acest aspect, este necesar ca speciile de plante alese pentru a fi cultivate
asociate cu pomii să nu solicite consumuri mari de apă în aceleaşi perioade cu
pomii. Din acest punct de vedere nu sunt recomandate cerealele păioase.
2. Tehnologia de cultură a plantelor cultivate asociat nu trebuie să
stânjenească efectuarea lucrărilor necesare pentru întreţinerea pomilor, iar
producţia obţinută de la plantele asociate să nu fie depreciată sau poluată prin
lucrările care se aplică pomilor. Un exemplu elocvent pentru această situaţie este
cultura asociată a căpşunului. În multe zone pomicole epoca de recoltare a
căpşunului coincide cu efectuarea tratamentelor fitosanitare la pomi ceea ce ridică
probleme.
3. Sistemul trebuie să se aplice în special în plantaţiile tinere unde distanţele
dintre rândurile de pomi sunt de cel puţin 4 m. Pe măsură ce coroanele pomilor se
dezvoltă spaţiul dintre rânduri unde poate pătrunde lumina direct şi pe unde se pot
deplasa agregatele necesare efectuării lucrărilor tehnologice din livezi se
micşorează şi ca atare posibilităţile de cultură eficientă a plantelor asociate se
micşorează foarte mult.
Aplicarea acestui sistem prezintă unele avantaje:
1. În plantaţiile tinere unde pomii folosesc numai o parte din spaţiile
destinate prin distanţele de plantare folosirea culturilor asociate permite o
valorificare mult mai economică a terenului. Experienţele efectuate în diferite
condiţii climatice din România (Dumitrache, 1964; Dumitrache şi colab. 1979;
Lazăr 1975; Ioniţă şi colab., 1974; Popa şi Prică, 1966) au arătat că veniturile nete
realizate din întreţinerea solului prin culturi asociate comparativ cu celelalte
sisteme de întreţinere prezentate anterior au fost mult mai mari. Acest sistem de
întreţinere a solului s-a răspândit mult în pomicultura românească în ultimii 10-12
ani fiind practicat cu precădere în grădinile de pe lângă casă unde marea majoritate
a lucrărilor se efectuează manual. Rezultate deosebit de bune se pot înregistra în
jurul marilor centre orăşeneşti unde se pot cultiva culturi foarte intensive ale căror
produse pot satisface atât nevoile cultivatorilor dar pot fi valorificate şi pe piaţă la
preţuri deosebit de remuneratorii.
2. Prin aplicarea unor tehnologii corespunzătoare fiecărei culturi folosite în
asociere cu pomii aceştia pot profita de condiţiile îmbunătăţite create atât prin
lucrările de întreţinere a solului cât şi prin aplicarea suplimentară a îngrăşămintelor.

84
Avantajele cresc şi prin folosirea de către pomi a efectelor pozitive determinate de
culturile respective asupra unor proprietăţi ale solului cât şi prin efectele benefice
ale resturilor organice rămase de la aceste culturi.
Desigur că, chiar în condiţii optime de practicare a sistemului se
înregistrează şi unele neajunsuri:
1. Prin tehnologia de cultură a plantelor asociate se solicită un volum mai
mare de forţă de muncă manuală care coincide de cele mai multe ori cu necesitatea
efectuării unor lucrări la pomi.
2. Efectuarea lucrărilor mecanice în livadă, în special cele pentru
combaterea bolilor şi dăunătorilor se realizează mai greu. De aceea, încă de la
început trebuie alese foarte atent distanţele dintre rândurile culturii asociate care să
permită intrarea agregatelor chiar şi atunci când acestea au atins dimensiunile
maxime.
Gama culturilor care se pot cultiva asociat cu pomi este foarte mare. Se
recomandă în primul rând culturile cu talie redusă la care părţile consumabile vin
mai puţin în contact direct cu produsele folosite pentru efectuarea tratamentelor
fitosanitare la pomi: leguminoasele pentru boabe (fasole, mazărea, soia),
rădăcinoasele (sfecla roşie, morcovul, păstârnacul, pătrunjelul de rădăcină, sfecla
furajeră), cartofii timpurii, bulboasele (ceapa, usturoiul) etc.
Rezultate bune se înregistrează şi prin cultura asociată a arbuştilor atunci
când aceştia se asociază cu specii pomicole care necesită distanţe mai mari de
plantare şi au o creştere mai lentă (nucifere).
Indiferent de speciile cultivate asociat cu pomii, pentru a micşora
concurenţa dintre acestea şi pomi este necesar ca de-a lungul rândului de pomi să
se lase o bandă care se va menţine ca ogor negru prin lucrări mecanice sau manuale
sau prin erbicidare. Lăţimea acestei benzi variază cu vârsta plantaţiei, fiind mai
mică la început şi crescând anual, odată cu lărgirea coroanei pomilor.
De asemenea, rezultate deosebit de bune se înregistrează atunci când atât
pomilor cât şi culturilor asociate li se aplică în optimum tehnologiile de cultură
specifice. Legat de aceasta o importanţă deosebită o are aplicarea suplimentară a
îngrăşămintelor care să satisfacă în optimum atât nevoile pomilor cât şi ale
culturilor asociate.
1.6.3. Alegerea sistemului de întreţinere a solului
Chiar şi numai din prezentarea sumară anterioară a principalelor sisteme de
întreţinere a solului din livezi a reieşit multitudinea şi complexitatea acestora.
Totodată , a reieşit că recolte mari de fructe şi de calitate superioară se pot obţine
cu diferite sisteme de întreţinere a solului cu condiţia ca ele să fie cât mai bine
adaptate specificului natural şi social economic al zonei. Legat de aceasta trebuie
arătat că un sistem de întreţinere a solului poate fi corespunzător pentru un anumit
set de condiţii climatice şi de sol şi poate fi cu totul necorespunzător pentru alt set
de condiţii. De aceea, alegerea sistemului de întreţinere a solului se realizează în
funcţie de o serie de factori naturali şi social economici. Dintre factorii naturali,
pentru specificul pomiculturii româneşti unde peste 60% din livezile de pomi sunt
amplasate pe terenuri cu o pantă mai mare de 6%, pe care este prezent pericolul de

85
eroziune, probabil că, factorul care determină în cea mai mare măsură sistemul de
întreţinere a solului este orografia terenului. Atât activitatea practică cât şi
numeroase cercetări efectuate pe plan naţional şi internaţional au arătat că poate
rolul cel mai important al sistemelor de întreţinere a solului din livezi este aceea de
a combate eroziunea solului. Aceasta se poate realiza cel mai direct şi ieftin prin
sistemele de menţinere a solului din livezi înierbate în diferite grade şi cu diferite
amestecuri vegetale. O dată ales sistemul de întreţinere a solului din livezile situate
pe versanţi, prin înierbare, urmează ca zonarea şi dimensionarea componentelor
acestuia să se realizeze în funcţie de condiţiile climatice şi de sol. Clima prin
componentele ei are influenţa cea mai puternică asupra creşterii pomilor şi de aici
asupra producţiei şi calităţii acesteia atât în spaţiu cât şi în timp (Proebsting, 1970).
Unul dintre componentele ecosistemelor pomicole prin care clima intervine asupra
comportării pomilor îl constituie sistemul de întreţinere a solului. Dintre elemente
climatice, factorul apă este cel care influenţează în foarte mare măsură comportarea
acestor sisteme. Ca atare, alegerea sistemului de întreţinere trebuie astfel realizată
ca acesta atât prin natura cât şi prin dimensiunile sale să realizeze o stare optimă de
aprovizionare a pomilor cu apă.
Datele prezentate anterior, au arătat totodată că între solurile din livezi şi
sistemele de întreţinere a acestora există o serie de inter-relaţii al căror rezultat final
se răsfrânge asupra comportării pomilor. Una dintre proprietăţile esenţiale ale
solului care caracterizează natura şi intensitatea acestor inter-relaţii o constituie
dinamica conţinutului de materie organică din sol. Ca atare, în menţinerea sau chiar
în creşterea conţinutului de materie organică din sol, sistemul de întreţinere are o
influenţă deosebită. Folosirea îngrăşămintelor verzi dar mai ales a sistemului de
întreţinere cu benzi înierbate poate aduce la realizarea acestei cerinţe. Importanţa
cunoaşterii nivelului de fertilitate al solului la alegerea sistemului de întreţinere a
solului din livezi reiese şi mai pregnant în evidenţă în condiţiile pomiculturii
româneşti unde este 80% din soluri au o fertilitate mijlocie spre slabă şi foarte
slabă.
În afară de factorii naturali la alegerea sistemului de întreţinere a solului din
livezi trebuie analizată şi dotarea tehnică şi posibilităţile financiare ale fiecărui
cultivator. Legat de economicitatea sistemelor de întreţinere din livezi, cercetările
efectuate atât pe plan naţional dar şi internaţional nu au reuşit să prezinte o
delimitare clară a acestora datorită în special complexităţii factorilor implicaţi.
Astfel, costurile anuale sau chiar cele înregistrate pe perioade mai scurte, de multe
ori pot da relaţii mai puţin corespunzătoare deoarece unele sisteme de întreţinere
duc la apariţia unor efecte negative care se accentuează în timp şi care sunt
costisitoare pentru a fi corectate.
Un alt element important care trebuie luat în consideraţie la alegerea
sistemului de întreţinere a solului din livezi îl constituie nivelul de cunoştinţe şi
experienţa pomicultorului. Este logic de presupus că o experienţă bogată şi un grad
de cunoştinţe ridicat impune alegerea şi practicarea unor sisteme de întreţinere a
solului cât mai bine adaptate specificului local.

86
 Din acest punct de vedere atât la nivel naţional cât şi zonal, în România
trebuie să se depună eforturi deosebite, pe multiple planuri pentru a ridica nivelul
profesional şi a îmbogăţi experienţa miilor de pomicultori dornici de a se afirma cât
mai eficient în preocupările lor legate de cultura pomilor.
1.6.4. Sistemele de întreţinere a solului practicate în plantaţiile înfiinţate
în cadrul proiectului AGRAL 146.
La alegerea sistemelor de întreţinere a solului în plantaţiile de pomi şi
arbuşti fructiferi înfiinţate în cadrul proiectului AGRAL 146 s-a ţinut seama de
principalii factori prezentaţi anterior, respectiv condiţiile de relief, climă, sol, tipul
de plantaţie, baza materială existentă, gradul de cunoştinţe şi experienţa celor ce au
coordonat lucrările în cadrul proiectului.
Plantaţia de prun şi cireş a fost amplasată pe o pseudoterasă mărginită de o
frunte scurtă situată pe versantul drept al pârâului Cârcinov. Terenul prezintă o
pantă variată şi anume, în sectorul mijlociu şi inferior al perimetrului panta este de
până la 5%, iar în treimea superioară panta ajunge până la 10%.
Solurile din interiorul plantaţiei au o textură fină spre mijlocie cu un
conţinut mic de humus în partea superioară a profilului de sol şi foarte mic în
profunzime. Ca atare pe astfel de soluri posibilităţile de pătrundere a apei şi de
folosire a ei de către rădăcinile pomilor, pot fi apreciate ca bune spre satisfăcătoare.
La cele de mai sus trebuie menţionat faptul că amplasamentul pe care a fost
înfiinţată plantaţia de prun şi cireş a fost ocupată anterior cu plantaţii de vii.
Pregătirea terenului înainte de plantarea pomilor nu s-a realizat printr-o lucrare
profundă pe întreaga suprafaţă (desfundare) de aceea după plantarea pomilor s-a
căutat ca atâta timp cât aceştia au sisteme radiculare reduse solul să se lucreze cât
mai adânc pentru a se putea realiza o afânare cât mai profundă a acestuia.
Ţinând seama de caracteristicile prezentate, încă de la început s-a hotărât ca
solul din plantaţia de prun şi cireş să se menţină în primii 3 ani ca ogor negru pe
întreaga suprafaţă. Instalarea şi menţinerea acestui sistem de întreţinere s-a realizat
prin efectuarea anuală a două arături (toamna şi primăvara) realizate pe intervalele
dintre rânduri şi 2-3 discuiri efectuate în general când buruienile acoperiseră solul
iar acesta prezenta un grad de umiditate care să permită efectuarea unor lucrări de
calitate.
- Plantaţia de vişin a fost înfiinţată în lunca Argeşului, pe un teren plan.
Ţinând seama atât de relieful terenului cât şi de textura solului (medie spre
grosieră) se poate aprecia că marea majoritate a apei provenite din precipitaţii
rămâne pe terenul respectiv şi se infiltrează în sol. Este totuşi posibil ca în anii în
care cad cantităţi mari de zăpadă iar acesta se topeşte repede cât şi în timpul ploilor
torenţiale o anumită parte din apă să se scurgă de pe amplasamentul respectiv.
Şi la vişin ca şi la prun şi cireş imediat după plantarea pomilor s-a realizat o
arătură adâncă de 18-20 cm. Prin aceasta s-a căutat să se realizeze o bună afânare a
solului uşurând şi mai mult pătrunderea apei şi a aerului care au intensificat
procesele de mineralizare din sol. Începând cu anul 3 de la plantarea pomilor s-a
căutat ca prin efectuarea arăturilor să nu se distrugă rădăcinile pomilor. Pentru

87
aceasta de-a lungul rândului de pomi s-a menţinut o bandă întreţinută ca ogor negru
prin efectuarea de praşile manuale la adâncimea de 6-8 cm şi aplicarea erbicidelor.
Începând cu anul 4 de la plantare deoarece pomii şi-au dezvoltat sisteme
radiculare suficient de puternice, solul de pe intervalele dintre rânduri se va
menţine înierbat cu cosirea repetată a covorului vegetal şi lăsarea lui pe loc ca
mulci. Înierbarea se va realiza după tehnologia prezentată anterior. Se recomandă
folosirea de Lolium perenne în amestec cu trifoiul alb. Pentru reuşita culturii se
recomandă efectuarea unei arături în toamna 2004 şi a lucrărilor de discuit în
primăvara anului 2005 pentru a se realiza o bună pregătire a patului germinativ.
Semănatul se va realiza cât mai de timpuriu. În cazul când posibilităţile materiale
nu vor permite înierbarea artificială după sistemul descris mai sus aceasta, se va
realiza natural cu vegetaţia spontană. Pe rândul de pomi solul se va menţine pe
întreaga durată a livezii ca ogor negru pe o bandă cu lăţimea de 1,20-1,40 m. Acest
sistem de întreţinere se va realiza prin praşile manuale şi aplicarea erbicidelor
postemergente specifice tipului de buruieni care vor apărea.

88
 Întreţinerea solului pe rândul de pomi ca ogor negru

Întreţinerea solului între rânduri cu benzi înierbate, iar pe direcţia rândului de

pomi prin mulcire
Cosirea covorului vegetal din benzile înierbate în vederea folosirii lui
ca mulci pe direcţia rândului de pomi

Scarificarea solului pe rândului de pomi după defrişarea livezii

 Amplasament cireş +
coacăz negru

Amplasament prun

Amplasament vişin+
coacăz negru
 1.7. Combaterea integrată a buruienilor la sâmburoase
(prun, cireş şi vişin)

Pomicultura României, aflată în impas financiar, trebuie să se alinieze

orientărilor internaţionale dar mai ales europene – prin aplicarea acelor tehnologii
ce protejează mediu şi îl păstrează nepoluat; prin cercetări de control al buruienilor
cu erbicide omologate cât şi a altora noi, ţinând cont de starea actuală de
îmburuienare. Abordând strategiile de viitor ale cultivării pomilor într-o manieră
„prietenoasă” faţă de mediu – cu utilizarea prudentă, raţională şi durabilă a
resurselor naturale, vom promova o pomicultură ecologică durabilă. Nu se poate
renunţa la aplicarea erbicidelor şi cu atât mai puţin la dozele omologate, acestea se
vor folosi numai cu o aplicare corectă la momentul optim, numai cât este necesar,
numai pe buruieni „problemă” (vetre) folosind erbicide cu molecule mai puţin
periculoase dar eficace.
În cadrul programului AGRAL 146, s-au organizat parcele experimentale la
speciile prun, cireş şi vişin unde s-a aplicat o secvenţă tehnologică specifică
fiecărei specii privind combaterea integrată a buruienilor, pe rândul de pomi de la
înfiinţarea livezilor până la intrarea pomilor pe rod.
Asociaţia de pomicultori de pe Valea Cârcinovului încă de la înfiinţarea
plantaţiilor au avut în vedere combaterea buruienilor şi s-a ţinut cont că terenul ales
este amplasat pe dealurile vestice din Topoloveni. Aceste dealuri erau ocupate cu
păşune naturală - fâneaţă, vegetaţie predominantă; fiind buruieni perene: pir,
costrei, pălămidă, susai, scaieţii popii, rugi, porumbar, măceş, viţă de vie sălbatică.
Terenul esteun platou mecanizabil având o pantă redusă. S-au defrişat vetrele de
buruieni lemnoase cât şi alte buruieni perene, apoi prin lucrările de arat şi discuit s-
a mobilizat şi nivelat solul combătându-se de moment buruienile anuale şi perene.
Combaterea integrată a buruienilor s-a efectuat în special cu aplicarea
erbicidelor preemergente pentru combaterea seminţelor de buruieni şi aplicarea
erbicidelor postemergente pentru combaterea buruienilor în vegetaţie în
pomicultură, este o lucrare deosebit de responsabilă prin rigoarea ei, prin
profesionalismul solicitat, prin urmările uneori grave, atunci când nu se respectă
toate condiţiile impuse acestei activităţi.
Prezenţa buruienilor în culturile pomicole s-a constatat că diminuează
producţia cu 20-60%, de aceea trebuie încă de la înfiinţarea livezilor să fie acordată
o atenţie specială: rezervei seminţelor de buruieni din sol şi a buruienilor
”problemă” anuale şi perene, deja prezente ca buruieni verzi active . De aceea, în
acţiunile de combatere a buruienilor din parcelele destinate înfiinţării unei noi
livezi se vor avea în vedere:
- factorii strategici (pe termen lung) care se referă la obiectivul plantaţiei –
în cazul proiectului AGRAL 146 - livezi de pomi pentru consum de fructe în stare
proaspătă şi industrializată, atât pentru intern cât şi export în culturile de
sâmburoase: prun, cireş, vişin; cu aplicarea lucrărilor de bază ale solului pe
intervalul dintre rândurile de pomi şi aplicarea erbicidelor pe rândul de pomi.;

89
 - factorii tactici (pe termen scurt) care se referă la tehnicile de întreţinere a
pomilor, data plantării pomilor toamna sau primăvara, densitatea pomilor/ha,
soiurile alese a se cultiva, fertilizarea organică şi chimică etc.;
- factorii operaţionali (din sezonul de vegetaţie) care constau în măsuri de
combatere chimică (cu erbicide). Combaterea buruienilor nu urmăreşte distrugerea
ultimului exemplar de buruiană din livadă, pentru că ar fi foarte costisitor, inutil şi
contrar menţinerii echilibrului ecologic.
Dintre metodele combaterii integrate a buruienilor în livezi de sâmburoase
sunt preferate metodele nechimice şi anume metodele directe: praşile mecanice
şi manuale – săpat, plivit – cât şi metode indirecte: alegerea şi folosirea corectă a
îngrăşămintelor (în cazul celor organice, acestea să fie bine fermentate şi lipsite de
seminţe de buruieni), dar şi a lucrărilor de bază ale solului (pe intervalele dintre
rândurile de pomi: lucrări mecanice, iar pe rândul de pomi - lucrări manuale şi/sau
manuale şi erbicidat.
Întrucât cea mai importantă sursă de îmburuienare o constituie însăşi
buruienile deja existente, în terenurile destinate noii livezi, încă de la data
înfiinţării, s-a constatat gradul de îmburuienare cantitativ şi calitativ: nr. de
buruieni, % de buruieni participante la infestare, buruieni ”problemă”. În baza
acestor date s-a arat şi discuit în luna august, s-au lăsat buruienile să crească
circa 2-3 săptămâni (maxim 10 cm înălţime) apoi s-a erbicidat postemergent cu
ROUNDUP (glifosat 360 g/l)în doza de 4 l/ha în 150 – 200 l apă. După cca. 7-10
zile de la tratament cu Roundup s-au executat lucrările prevăzute în proiectul de
înfiinţare a plantaţiei inclusiv plantarea de toamnă a pomilor sau plantarea lor în
primăvară.
În primul an de viaţă al pomilor (prun, cireş, vişin) s-a săpat primăvara
rândul de pomi manual –o bandă de 1,2m – 1,5 m = 3300 m.p livadă efectiv
lucrată - (sapa mare cu ruperea muşuroiului din jurul fiecărui pom); urmată de 3-4
praşile manuale pe întreaga perioadă de vegetaţie, la momentul când buruienile
răsărite din sămânţă ating 10-15 cm înălţime.
- În partea a II-a a verii şi când apar vetre puternice de buruieni perene
(exp. pir, costrei, pălămidă, volbură, scaieţii popii, coada calului, susai) s-a
erbicidat cu un erbicid total, sistemic, biodegradabil cu substanţă activă glifosat, ce
combate atât buruieni cu frunză îngustă – graminee – (monocotiledonate) cât şi
buruieni cu frunză lată (dicotiledonate) anuale şi perene. S-a folosit un aparat de
erbicidat CP 15 ( tip rucsac) echipat cu apărătoare de protecţie, pe timp liniştit
fără vânt. Înaintea operaţiei de erbicidat: se îndepărtează eventualii drajoni (la
prun) şi rozete de frunze formate pe trunchi (prun, cireş şi vişin) pe o porţiune de
50 cm de la colet în sus pentru ca ceaţa (driftul) soluţiei erbicide să nu atingă
accidental trunchiul şi părţile verzi.
- Atenţie, în primii ani de viaţă ai pomilor I – III nu se recomandă ca pe
rândurile de pomi să se erbicideze postemergent ( adică în timpul perioadei de
vegetaţie) cu erbicide totale, sistemice de tipul ROUNDUP (glifosat), totuşi când
gradul de îmburuienare este foarte puternic se va folosi acest erbicid cu multă grijă

90
şi numai cu apărătoare de protecţie montată la aparatul de erbicidat apărători de
protecţie.
- În poligonul experimental de prun variantele cu erbicide totale, sistemice
şi biodegradabile au fost: ROUNDUP (glifosat 360 g/l), TOUCHDOWN system 4
(glifosat trimesium 480 g/l) şi COSMIC (glifosat 360 g/l + adjuvant240g/l) ce s-a
aplicat în doză de 3 l/ha în 150 – 200 l/ha apă – cu apărători de protecţie şi fără
vânt.
În parcelele de cireş şi vişin unde s-a plantat intercalat şi coacăz negru (3
buc.) între 2 pomi de vişin sau de cireş pe rândul de pomi, s-au erbicidat vetrele de
buruieni monocotiledonate anuale şi perene (mohor şi pir) cu un erbicid
antigramineic selectiv: PANTERA (quizalofop-P-tefuril 40 g/l) sau FUSILADE
SUPER (fluazitop – P – butil 125 g/l) în doză de 2 l/ha sau GALLANT SUPER
(haloxifop-R-metil 100 g/l) în doză de 1 l/ha în 300 l apă/ha.
În al doilea an de viaţă al pomilor şi până la intrarea lor pe rod
combaterea buruienilor din livezile tinere de prun, cireş şi vişin se vor întreţine
astfel:
- intervalele dintre rândurile de pomi se ară toamna la 10-18 cm adâncime şi
primăvara sunt discuite şi/ sau cultivate de 3-4 ori în perioada de vegetaţie;
- pe rândul de pomi pe o bandă de 1,2 – 1,5 m se aplică sapa mare
primăvara şi 3-4 praşile manuale ori de câte ori buruienile ating înălţimea de 15 cm
sau se aplică un erbicid total cu apărătoare de protecţie când buruienile au peste 15
– 20 cm înălţime cu ROUNDUP sau GLYPHOSAV aplicate la doza de 4 l/ha sau
aceleaşi erbicide cu adaos de adjuvanţi (HAYSPRAY 1 l/ha) când doza de erbicid
se reduce până la jumătate 2 l/ha sau se alge unul din erbicidele cu adjuvant deja
încorporat în produsul comercial, de exemplu COSMIC sau TOUCHDOWN
system 4, aplicat la doza de 3 l/ha în 150 – 200 l apă. În anii când apar vetre de
buruieni cu frunza îngustă (graminee monocotiledonate) se vor aplica erbicidele
antigramineice enumerate mai sus.
Secvenţă tehnologică privind erbicidarea preemergentă în loturile
demonstrative înfiinţate în cadrul proiectului AGRAL 146
Anii agricoli 2002 şi 2003 au fost excesiv de secetoşi fapt ce a determinat
ca o mare parte din seminţele de buruieni să rămână în sol într-o stare latentă
păstrându-şi facultatea germinativă. Din punct de vedere al gradului de
îmburuienare, loturile experimentale cu prun, cireş, vişin au prezentat ca buruieni
”problemă”: monocotiledonate şi dicotiledonate perene următoarele: pir, costrei
pălămidă, volbură, susai, coada calului, scaieţii popii etc. şi a fost necesară
combaterea cu erbicide totale (glifosat), cum era şi firesc în vegetaţie în plină
creştere activă (15-20 cm înălţime) pentru a diminua rizomii şi alte rădăcini perene
şi pentru a coborî gradul de îmburuienare sub pragul economic de dăunare pentru
livezi tinere.
Anul 2004, fiind un an ploios mai tot timpul – au răsărit de această dată
excesiv şi seminţele de buruieni inclusiv cele care 2-3 ani au stat în stare latentă în
sol. S-au ridicat probe de sol şi s-a determinat viabilitatea seminţelor de buruieniîn

91
perioada de iarnă. Astfel, rezerva de seminţe de buruieni din sol după ”cartare” a
fost foarte mare:
- în parcela de prun 4688 seminţe/m.p;
- în parcela de cireş 4816 seminţe/m.p;
- în parcela de vişin + coacăz negru 4344 seminţe/m.p;
La aceste rezultate am aplicat coeficientul de corelaţie (Slonovschi, 1994) şi
au rezultat că se pot dezvolta 250 – 315 buruieni de talie normală la m.p în acest
an. Pe baza acestor date am stabilit speciile de buruieni ce vor infesta parcelele
experimentale; legătura între speciile de buruieni - factorii de mediu şi modalităţile
de combatere pe fiecare parcelă în parte, pentru prezent dae şi pentru viitor.
După executarea lucrărilor solului primăvara, solul pe rândul de pomi era
mărunţit şi afânat. Am aplicat erbicide preemergente diferenţiat pe parcele, numai
pe rândul de pomi astfel:
- la prun dar şi la cireş + coacăz negru intercalat: GALIGAN 240 EC (4
l/ha) + DUAL GOLD (1,2 l/ha), fără încorporare într-un volum de
soluţie de 400 l apă/ha;
Eficacitatea cea mai bună în combaterea buruienilor din sămânţă a fost
cuprinsă între 85 – 90%, nota 1 pe scara EWRS, iar selectivitatea faţă de pomi şi
arbuşti fructiferi( coacazul negru intercalat pe randul de pomi) a fost de 100% nota
1 pe scara EWRS – fără urme de fitotoxicitate; eficacitatea s-a menţinut 95 de zile;
- la vişin + coacăz negru s-a aplicat erbicidul preemergent TREFLAN 48
EC în doză de 2 l/ha (400 l sol/ha) cu încorporare la 5-8 cm în sol, eficacitatea
controlului buruienilor din sămânţă a fost cuprinsă între 79-86,7 % nota 1 pe scara
EWRS selectivitatea faţă de pomi şi arbuşti fructiferi( coacaz negru intercalat pe
rândul de pomi) a fost de 100% fără urme de fitotoxicitate, eficacitatea s-a
menţinut 85 – 90 zile;
Pe rândul de pomi (prun, cireş, vişin) au existat şi vetre de pir (din rizomi)
şi acestea au fost combătute postemergent pe vegetaţie când au atins înălţimea de
15 – 20 cm, dar înainte de înflorirea lor, cu erbicidul LEOPARD în doză de 1,5 l/ha
în 300 l apă într-un volum de soluţie de 300 l apă. Eficacitatea acestui erbicid în
toate parcelele experimentale s-a menţinut timp de 40 – 45 zile după tratament.
Recomandări pentru producţie
Fermierul nu trebuie să tindă la distrugerea totală a buruienilor de altfel,
aceasta nici nu este posibil şi nici corect din punct de vedere biologic: pentru că
rezerva de seminţe din sol este foarte mare iar pericolul răspândirii buruienilor nu
poate fi evitat (vânt, apă, ploi, irigaţii, animale, etc.) şi apoi un număr redus de
buruieni, alături de pomi este benefic. Monocultura pomilor dusă până la
perfecţiune – cu biocenoză foarte redusă - este monotonă, are o stabilitate redusă şi
cere investiţii mari de energie în special pesticide, pentru menţinerea echilibrului
ecologic – comparativ cu ecosistemul pomicol cu vegetaţie diversă – dar care să nu
fie dăunătoare economic (P.E.D.).
Eficienţa erbicidării este condiţionată de mai mulţi factori de care fermierii
trebuie să ţină seamă: - factori independenţi: însuşirile erbicidelor, felul solului,
temperatura, viteza vântului, factori dependenţi: menţinerea constantă a presiunii

92
pe tot timpul lucrului, viteza de deplasare a maşinilor de stropit, alegerea corectă a
tipului de duze, reglarea corespunzătoare a înălţimii de stropit, stabilirea corectă a
debitului de lucru (proba maşinii sau a pompei de erbicidat), calitatea apei folosite.
Calitatea operaţiunilor de erbicidare:este condiţionată de o evidenţă precisă
a erbicidelor aplicate în anii anteriori pe fiecare parcelă în parte, cunoaşterea
speciilor de buruieni predominante din fiecare parcelă, stabilirea corectă a dozei de
erbicid şi a momentului optim de aplicare. Importantă este şi cunoaşterea
influenţei factorilor atmosferici care pot influenţa pozitiv sau negativ eficacitatea
tratamentelor: temperatura optimă este cuprinsă între16 – 20°C, peste 25°C se
intensifică volatilizarea, în zilele însorite razele solare grăbesc descompunerea
erbicidelor, zilele cu temperatură scăzută întârzie şi diminuează efectul erbicidelor;
umiditatea mai ridicată favorizează absorbţia erbicidelor de către buruieni şi
reducerea pierderilor prin evaporare, umiditatea mai scăzută sub 65% reduce
eficacitatea erbicidelor prin intensificarea evapotranspiraţiei, când pierderile pot
ajunge la 20 – 30%; vântul peste 3 – 5 m/s provoacă neuniformităţi în repartizarea
erbicidului, deplasează picăturile de erbicid la diferite distanţe putând periclita
culturi învecinate (arsuri, fitotoxicitate).
Diminuarea toxicităţii reziduurilor în sol a erbicidelor, se poate realiza prin
mai multe procedee: aplicarea erbicidelor în doză minimă omologată eficace,
aplicarea tratamentelor în benzi, erbicidarea cu amestecuri de erbicide compatibile
în scopul măririi spectrului de combatere dar în doze mai mici (conform
secvenţelor tehnologice omologate de cercetare), aplicarea irigaţiei care realizează
levigarea erbicidelor şi favorizează desfăşurarea proceselor biochimice din sol, prin
lucrări de arat la 4 – 5 ani care asigură o bună aerare a solului şi stimulează
activitatea microorganismelor, prin administrarea îngrăşămintelor organice bine
fermentate care stimulează procesele chimice şi biochimice din sol şi nu mai conţin
seminţe de buruieni viabile.
Pomicultorul trebuie să acţioneze în livada de lângă casă şi în cea
comercială de mare producţie şi productivitate, cât mai eficient şi eficace pentru
combaterea buruienilor ”problemă” – unitar în complex, integrând metodele şi
mijloacele. Cele mai sănătoase pentru om şi mediu sunt mijloacele nepoluante:
agrotehnice, fizice, biologice şi biotehnice. Combaterea chimică v-a exista în
permanenţă, ca o măsură de bază – aplicarea ei trebuie raţionalizată şi executată cu
produse erbicide cât mai puţin poluante, în doze ecologice.
În activitatea practică de combatere a buruienilor se întâlnesc uneori situaţii
în care produsele erbicide sunt utilizate în mod nejustificat şi neraţional. De obicei,
această utilizare necorespunzătoare a mijloacelor chimice de combatere se
realizează pe fondul unor cunoştinţe insuficiente în domeniu. S-a creat astfel un
dezechilibru major la nivelul macro-ecosistemelor reprezentate de pomi, arbuşti şi
căpşun, cu următoarele consecinţe:
- creşterea explozivă a rezervei naturale de buruieni (mai ales a celor
problemă) în plantaţiile de pomi, arbuşti şi căpşun,

93
 - apariţia unor specii cum sunt: coada calului, scaieţii popii Stelaria
periculoase, dar a căror manifestare a crescut brusc cu mult peste limitele pragului
economic de dăunare (PED).
În cele mai multe situaţii, strategia de prevenire şi combatere a acestor
manifestări nedorite se bazează în mod greşit pe creşterea numărului de
tratamente cu erbicide şi micşorarea intervalului între ele. Acest mod eronat de
abordare a dus la apariţia fenomenului de rezistenţă.
Apariţia rezistenţei la aplicarea unor erbicide se datorează în principal
utilizării excesive a aceluiaşi erbicid, în tratamente succesive şi pe parcursul mai
multor ani. Costurile necesare combaterii sunt mult mai mari şi în aceste situaţii se
impune folosirea unor erbicide cu mecanism de acţiune diferit.
Strategia de prevenire a instalării rezistenţei încrucişate constă în îmbinarea
mijloacelor tehnologice cu cele biologice şi chimice în prevenirea şi combaterea
buruienilor.
Cea mai uzuală metodă chimică constă în alternarea produselor în cadrul
programelor de erbicide. În acest domeniu se produc în practică cele mai mari
greşeli. Foarte mulţi utilizatori alternează produse erbicide care au diferită
numai denumirea comercială, substanţa activă fiind aceeaşi. Şi mai frecvent sunt
utilizate în alternanţă produse din aceeaşi grupă chimică, favorizând astfel
apariţia rezistenţei încrucişate
Prin alternanţă se înţelege utilizarea în tratamente succesive în cadrul
programului de combatere a unor erbicide care fac parte din grupe chimice diferite
şi au mecanisme de acţiune complet diferite.
Evitarea subdozării produselor este o măsură absolut necesară în prevenirea
apariţiei rezistenţei.
Considerăm că foarte importantă respectarea dozelor la care erbicidele
sunt omologate în prezent şi efectuarea unui tratament de calitate.
Înainte de aplicarea tratamentelor trebuie să ştim:
- frecvenţa, abundenţa şi dominanţa, în timp şi în spaţiu a buruienilor
împotriva cărora vom lupta prin măsuri de prevenire şi de combatere, dacă au
depăşit PED (prag economic de dăunare);
- să cunoaştem gama produselor erbicide, dozele omologate şi volumele de
soluţie/ha cu care putem să combatem cel mai eficace şi economic buruienile în
special pe cele ”problemă”;
- să cunoaştem momentul optim de aplicat erbicide în funcţie de tipul
livezii, vârsta pomilor, de infestarea cu buruieni (PED), felul solului: textură
conţinut în argilă, materie organică, pH şi condiţiile climatice; ( anuale şi
multianuale)
Cum aplicăm soluţia erbicidă:
- tratamentele preemergente (combat buruienile din sămânţă) se aplică în
general înainte de pornirea în vegetaţie a pomilor, dar în special înainte de răsărirea
buruienilor din sămânţă (sau după o lucrare mecanică sau manuală a solului)
primăvara devreme (martie – aprilie). Volumul de soluţie pentru erbicidele
preemergente este cuprins între 300-500 l apă/ha. Erbicidele preemergente se aplică

94
pe rândul de pomi, pe sol ogor lucrat sau ogor erbicidat an de an (aşa zisul ogor
negru). Erbicidele volatile de exemplu: Treflan 48EC – obligatoriu trebuiesc
încorporate (5-8 cm). Erbicidele peliculare, cele care rămân în stratul superficial al
solului 0-10 cm ca: Dual gold, Simadon 50 PU, Simanex 50 SC Galigan 240CE,
GOAL 2E şi altele, nu au nevoie să fie încorporate. Obligatoriu nu se sapă o
perioadă de 2 – 3 luni după tratament ci se smulg eventualele buruieni ce mai apar
sau se erbicidează localizat pe vetre în vegetaţie. Solul în urma tratamentelor cu
erbicide preemergente trebuie în momentul aplicării să rămână uşor umezit (se
folosesc duze roşii, ce lasă picături mai mari pe sol);
- tratamentele postemergente se fac pe buruieni verzi în diferite stadii de
dezvoltare de la fenofaze de rozetă, sau la 3-4 frunze, ori la 10 cm înălţime, optim
pentru majoritatea erbicidelor la 15-20 cm înălţime, maxim 30 cm înălţime
(costrei) dar să nu fie în faza de înflorit deci, optim la fenofaza creşterii active a
buruienilor. Aceste tratamente se fac pe timp liniştit, fără vânt, răcoros, dimineaţa
şi seara nu pe insolaţie şi lumină puternică, temperaturile peste 5oC şi nu peste
temperatura de 22oC. Picăturile de soluţie să fie fine şi să acopere în cea mai mare
parte covorul de buruieni atât pentru erbicidele de contact cât mai ales pentru cele
sistemice, picăturile să rămână pe frunze, să nu curgă;( duze galbene sau
portocalii).
- apa ce se utilizează la tratamentele cu erbicide trebuie să aibă un pH
neutru, să nu fie ”apă dură” cu multe săruri, care pot reacţiona cu substanţele active
ale erbicidelor;
- produsele erbicide pulberi muiabile (praf) se prepară întâi ca un terci ce se
amestecă foarte bine şi apoi se diluează cu apă la concentraţia cerută;
- erbicidele lichide: se umple aparatul de stropit sau rezervorul maşinii de
stropit pe jumătate cu cantitatea de apă, se adaugă erbicidul la doza omologată,
apoi restul de apă din volumul de soluţie recomandat,
- la amestecuri de erbicide (tank-mix) se toarnă întâi erbicidele formulate (şi
preparate) ca pulberi apoi cele lichide şi se agită tot timpul preparării şi
tratamentului;
- dacă nu cunoaştem compatibilitatea, ne informăm sau le aplicăm separat
la un interval de timp – pentru a nu le diminua eficacitatea, pentru a nu crea
fitotoxicitate.
- soluţia erbicidă nu se lasă preparată de la o zi la alta;
- înainte de începerea tratamentelor cu erbicide se calculează doza la ha şi
volumul de soluţie la ha – hectar efectiv tratat, nu hectar de livadă. În general, se
erbicidează în benzi pe rândul de pomi (3000 – 3300 de m.p.) şi se face proba
maşinii sau a pompei de erbicidat – în condiţii de livadă – cu apă;
- preparatorul, mecanizatorul şi oamenii ce aplică efectiv erbicidele se
instruiesc temeinic atât din punct de vedere tehnic, dar şi cu privire la protecţia
muncii şi a mediului.

95
 ANUL II DE LA PLANTARE

Prun: pir, scaieţii popii, volbură, păpădie, ştir, coada calului

(interval discuit; rândul de pomi îmburuienat)

Cireş: scaieţii popii, pir, pălămidă

(pe rândul de pomi)

Prun: scaieţii popii, pălămidă, coada calului

(pe interval şi pe rândul de pomi)
 1.8. Fertilizarea plantaţiilor pomicole

1.8.1. Rolul principalelor macro şi microelemente în nutriţia pomilor.

Carenţe nutriţionale.
Rolul azotului:
O bună aprovizionare cu azot determină:
- realizarea unor creşteri anuale mai viguroase;
- scăderea numărului de muguri neporniţi în primăvară;
- creşterea numărului de muguri bine diferenţiaţi până in toamnă;
- creşterea procentului de legare a fructelor prin prelungirea perioadei cât
ovulele rămân apte pentru fecundare;
- micşorarea procentului de cădere a fructelor;
- accelerarea creşterii fructelor şi a măririi dimensiunii acestora;
- realizarea unor fructe cu aspect exterior mai plăcut, cu pulpa mai fragedă
şi mai suculentă, însă mai puţin dulci şi aromate;
Printre primele simptome ale lipsei de azot menţionăm:
- creşterea lentă a lăstarilor, frunze rare, puţin dezvoltate, de un verde pal,
coloraţii roşietice pe lemnul anual sau pe peţiolul frunzelor;
- unghiul mic de prindere a peţiolului frunzelor pe lăstar.
În cazul lipsei accentuate a azotului aproape toate frunzele se decolorează şi
cad.
Nutriţia cu azot a pomilor trebuie însă bine echilibrată , excesul de azot
determină:
- creşterea luxuriantă a lăstarilor şi frunzelor;
- prelungirea vegetaţiei până târziu, întârziind maturarea ţesuturilor
lemnoase şi micşorând astfel rezistenţa la îngheţurile timpurii;
- la pomii pe rod prin stimularea creşterii excesive a lăstarilor umbreşte
formaţiunile fructifere, ceea ce reduce numărul de flori şi legarea fructelor;
- fructele mai puţin colorate (creşterea cu 0,1% a conţinutului de azot din
frunze determină reducerea cu 5-7% a culorii fructelor;
- apariţia mai timpurie şi mai intensă a căderii fructelor;
- scăderea rezistenţei la transport şi reducerea duratei de păstrare prin
favorizarea dezvoltării unor boli în perioada depozitării.
Rolul fosforului:
Fosforul este implicat în numeroase procese metabolice care influenţează
creşterea şi fructificarea pomilor, fiind considerat ca un element vital al celulei
vegetale, participând la:
- transferul de energie la nivel celular ca un component al acizilor
nucleici, coenzimelor, fosfolipidelor;
- desfăşurarea procesului de fotosinteză şi a sintezei proteinelor;
- transportul asimilatelor în interiorul plantei,
- transmiterea în descendenţă a caracterelor genetice, etc.

96
 Fosforul favorizează creşterea rădăcinilor, proces ce solicită cantităţi mari
de fosfor şi care explică de ce pomii tineri reacţionează mai puternic la fertilizarea
cu acest element decât cei maturi. Fosforul influenţează de asemenea, procesele de
fructificare. Legat de rolul fosforului în procesul de maturare al fructelor, părerile
sunt împărţite. Există opinia că aprovizionarea redusă cu fosfor întârzie maturarea
fructelor, pe când alţi cercetători au arătat că aprovizionarea mai bună cu fosfor nu
a grăbit înflorirea şi nici nu a redus perioada dintre înflorire şi maturarea fructelor.
Chiar dacă o aprovizionare abundentă cu fosfor nu influenţează în mod direct
aceste procese, în mod indirect ele sunt influenţate prin reducerea cantităţilor de
azot, în special când acesta se găseşte în cantităţi mici. Lipsa fosforului, şi respectiv
a cantităţii de fosfolipide din membrana celulelor favorizează apariţia unor boli
fiziologice ca prăbuşirea internă a merelor în timpul păstrării acestora.
O comportare particulară o au pomii în ceea ce priveşte răspunsul acestora
la fertilizarea cu fosfor.
Eficienţa absorbţiei şi folosirii fosforului de către pomi pare a fi mai mare
decât pentru majoritatea plantelor ierboase.
Cercetările anterioare privind efectele îngrăşămintelor cu fosfor aplicat în
soluţii nutritive la măr şi piersic au arătat că o creştere mai bună a pomilor s-a
înregistrat numai la conţinuturi foarte reduse ale fosforului (0 – 2 mg P/l) –
Cullinan şi Batjer (1943), citaţi de Oberly şi Boynton (1966).
Tot astfel numeroşi cercetători, sintetizând o vastă literatură au arătat că
aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor la măr, păr, prun, cireş, vişin şi piersic nu au
determinat răspunsuri pozitive semnificative privind creşterea şi fructificarea
acestora (Childers, 1966). În aceeaşi lucrare, Lilliland a arătat totuşi o creştere mai
bună a pomilor atunci când îngrăşămintele cu fosfor au fost aplicate localizat în
groapa de plantare sau în soluţii nutritive la nivelul rădăcinilor.
Un răspuns slab la fertilizarea cu fosfor a pomilor a fost prezentat şi de
către Atkinson şi colab. 1980 care a arătat că aproape în 99% din solurile pe care s-
a experimentat aplicarea fosforului nu a determinat o comportarea mai bună a
pomilor.
Tot astfel, Stiles (1994) a menţionat că în mod obişnuit aplicarea fertilizării
cu fosfor în condiţii de livadă nu a determinat o comportare mai bună a pomilor.
Rezultate pozitive s-au înregistrat numai în cazul pomilor care în pepinieră au fost
crescuţi pe sol steril (tratat prin fumigaţie)iar în livadă au fost plantaţi în soluri
sterilizate în acelaşi fel. Acest comportament a fost explicat prin lipsa micorizei
datorită sterilizării. Aplicarea în aceste condiţii a unei cantităţi mai mari de fosfor
pentru a compensa lipsa micorizei a determinat o inhibare a colonizării rădăcinilor
cu aceste ciuperci. Lipsa de răspunsuri semnificative economic la aplicarea
îngrăşămintelor cu fosfor a fost arătată de acelaşi autor şi în condiţiile livezilor din
statul New York. Unele răspunsuri pozitive ale aplicării fertilizării cu fosfor s-au
datorat efectului indirect al îngrăşămintelor cu fosfor aplicate asupra accesibilităţii
altor elemente. Astfel s-a arătat că efectele pozitive ale aplicării superfosfatului s-a
datorat efectelor gipsului conţinut în acest îngrăşământ care a sporit conţinutul de

97
calciu, sulf sau zinc sau a influenţat favorabil structura solului. În mod asemănător
aplicarea monofosfatului de amoniu a determinat o comportare mai bună a pomilor
datorită conţinutului de azot din acest produs sau acidifierii solului. Aceasta a
determinat o creştere a accesibilităţii altor elemente nutritive ca manganul,
magneziul, zincul sau cuprul, al căror conţinut a crescut în frunzele pomilor
fertilizaţi cu monofosfat de amoniu. În ceea ce priveşte efectele aplicării fertilizării
cu fosfor asupra calităţii fructelor, Stiles (1994) a arătat că rezultatele prezentate de
diferiţi cercetători nu au fost unitare, efectele înregistrate fiind determinate de
combinaţiile diferite ale soiurilor şi condiţiilor climatice în care s-a lucrat sau altor
factori.
Lipsa de răspuns a pomilor la fertilizarea în livezile din partea de NV a
SUA a fost explicată de Raese (2002) prin aprovizionarea bună a solurilor din
livezi ca urmare a fertilizărilor anterioare.
Cercetări mai noi privind efectul îngrăşămintelor cu fosfor asupra
comportării pomilor, sintetizate de Nielsen şi colab. (1990) au arătat o serie de
răspunsuri pozitive înregistrate în zone geografice foarte diferite, dintre care cităm:
- prin aplicarea superfosfatului la groapa de plantare la măr şi piersic s-a
înregistrat o creştere şi fructificare mai bună a pomilor. Creşterea conţinutului de
fosfor din frunzele de măr a determinat o iniţiere mai bună a florilor. S-a
concluzionat că fosforul a reglat activitatea meristematică din ţesuturi (Taylor,
1975).
- prin aplicarea unor doze ridicate de fosfor în apropierea rădăcinilor
pomilor tineri s-a înregistrat o comportare mai bună a acestora.
Aplicarea irigării cu ape uzate bogate în fosfor la măr a determinat o
creştere şi fructificare mai bună a pomilor tineri. De asemenea, Nielsen şi colab.
(1990) a arătat că prin aplicarea săptămânală, în primăvară a fertirigării cu fosfor
sub formă de polifosfat de amoniu a sporit conţinutul de fosfor din frunzele soiului
Mc Intosh/M9 de la 0,19 – 0,28%. Între conţinutul de fosfor din livezi şi numărul
de inflorescenţe din al doilea an s-a înregistrat o corelaţie foarte semnificativă
(r2=0,703). Aceste date au confirmat alte cercetări anterioare efectuate în perioada
1973 – 1989 de diferiţi cercetători.
Potasiul
Se găseşte în plantă numai sub formă de ioni. Participă la numeroase
procese metabolice:
- activează enzimele ce iau parte la sinteza proteinelor si hidraţilor de
carbon;
- reglează mişcarea apei din pomi;
- neutralizează la nivel celular acizii organici;
- are rol esenţial în îmbunătăţirea calităţii fructelor (gust, culoare,
dimensiune);
- grăbeşte epoca de coacere şi măreşte rezistenţa la ger a pomilor.
Carenţa de potasiu se exteriorizează prin apariţia pe frunze de necroze
marginale, iar limbul acestora se răsuceşte către partea superioară.

98
 Excesul de potasiu determină în general o scădere a conţinutului de calciu
şi magneziu ceea ce reduce capacitatea de păstrare şi determină apariţia, într-o
proporţie mai mare a bolilor de depozit.
Calciul
- intră în compoziţia membranei celulare, reglând o serie de procese
metabolice;
- reglează raporturile dintre elemente (potasiu, magneziu, mangan, zinc,
bor);
- carenţa de calciu determină o coacere mai timpurie a fructelor şi de aici
o cădere mai timpurie a acestora şi apariţia unor boli de depozit.
Magneziul
- este un component principal al clorofilei;
- influenţează formarea şi transportul hidraţilor de carbon;
- asigură transferul de energie şi sinteza proteinelor;
Lipsa magneziului se manifestă prin apariţia petelor clorotice pe frunze şi a
ţesutului spongios (plută) la mere.
Borul
- participă la sinteza hidraţilor de carbon, proteinelor acizilor nucleici,
clorofilei;
- măreşte absorţia azotului, potasiului, magneziului şi calciului;
- stimulează creşterea rădăcinlor şi a tulpinii;
- măreşte germinarea polenului şi fecundarea;
- măreşte rezistenţa la ger a ţesuturilor.
Carenţa borului se manifestă difrenţiat funcţie de specie.
La măr:
- determină apariţia la vârful lăstarilor a unor frunze mai mici, mai groase,
casante, la început de culoare arămie, apoi clorotice, care cad de timpuriu;
- produce încetinirea şi apoi opreşte creşterea vârfurilor lăstarilor care apoi
mor, fenomen ce poate avea loc către mijlocul şi sfârşitul verii;
- apariţia de internoduri mai scurte;
- pe ramuri şi trunchi apar crăpături cu aspect caracteristic de "broască
râioasă";
- pe fructe apar în diferite fenofaze o serie de suberificări interne şi externe,
ceea ce duce la crăparea şi deformarea acestora.
Fructele bolnave se maturizează mai devreme, cad prematur si de regulă
prezintă un număr mic de seminţe
La cais, piersic şi cireş:
- mugurii nu reuşesc să se desfacă sau după dezmugurire nu se dezvoltă
normal;
- apariţia de frunze mici şi înguste;
- moartea vârfurilor lăstarilor;
La fructe:
- crăparea, zbârcirea si deformarea acestora;

99
 - brunificarea internă şi externă;
- formarea deplină în jurul sâmburelui sau în pulpă;
- coacerea diferenţiată în cadrul aceluiaşi fruct;
- creşterea procentului de cădere.
1.8.2. Particularităţile nutriţiei minerale a pomilor
Comparativ cu plantele anuale, pomii şi arbuştii fructiferi rămân pe acelaşi
amplasament pe o perioadă lungă de timp, în care extrag din sol cantităţi mari de
elemente nutritive (tabelul l.8.1.). Pentru o tonă de fructe consumul de elemente
nutritive este cu atât mai mic cu cât condiţiile naturale în care este amplasată
livada şi măsurile de îngrijire aplicate acesteia sunt mai bune.
Tabelul 1.8.1.

Calităţile de substanţe nutritive (kg/ha) consumate de pomi în cursul unui an

(după Pasc,1980)

Producţia Se restituie prin frunze Se îndepărtează din sol

Specia Se extrage din sol
t/ha şi fructe căzute cu recolta
N P2O2 K2O N P2O5 K 2O N P2O5 K2O
Măr 30 89 20 98 47 10 35 42 10 63
Păr 20 69 15 75 44 6 32 25 9 43
Prun 12 47 12 72 29 6 32 18 6 40
Piersic 15 147 31 121 75 10 39 72 21 82

Pomii au sisteme radiculare puternic dezvoltate care depăşesc de 2-3 ori

proiecţia coroanei. Cea mai ridicată concentrare a rădăcinilor se află pe suprafaţa
de 0,3-l m.p. situată în jurul trunchiului pomilor. La măr adâncimea de pătrundere a
rădăcinilor este de 0,4-8,6 m, majoritatea sistemelor radiculare pătrunzând până la
1-2 m. Cele mai multe rădăcini sunt amplasate însă pe 0-80 cm, iar aproape 70%
din greutatea rădăcinilor se află pe primii 30 cm. Faţă de plantele anuale pomii au
deci o extindere mai mare a rădăcinilor, dar şi o desime mai redusă a acestora.
Datorită acestor particularităţi pomii nu determină o epuizare avansată a
elementelor nutritive din sol, dar absorbţia acestora de la adâncimi mai mari
constituie o greutate deoarece impune introducerea îngrăşămintelor în aceste zone,
lucru greu de realizat, în special in cazul îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu, mai
puţin mobile.
Cerinţele pomilor faţă de elementele nutritive variază în cursul vieţii
acestora astfel:
a) De la plantare şi până la intrarea pe rod a pomilor, obiectivele principale
ale pomicultorului sunt de a stimula creşterea rapidă a pomilor, apariţia
formaţiunilor fructifere şi grăbirea intrării pe rod a pomilor. Ca atare în această
perioadă trebuiesc aplicate doze mari de azot.
b) Pe măsura intrării pe rod a pomilor este necesar să asigurăm creşterea
coroanei pentru a ocupa întregul spaţiu destinat pomilor prin distanţele de plantare,

100
dar să fim atenţi şi la dimensiunea fructelor. Ca atare dozele de azot trebuie puţin
micşorate şi, unde este nevoie, aplicate şi îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu.
c) Când pomii au atins coronamentul maxim admis şi se găsesc în plină
perioadă de rodire consumul de elemente nutritive creşte foarte mult, iar raportul
dintre principalele macroelemente (N.P.K.) este în general 1: 0,3: 1,2 pentru măr:
l: 0,25: l,5 la prun şi l:0,2: 0,8 la piersic.
Cerinţele faţă de elementele nutritive se schimbă în cursul unui an astfel:
a) în perioada de repaus relativ (toamna după căderea frunzelor până
primăvara, la umflarea mugurilor) absorbţia elementelor nutritive este în general
lentă. În toamnele mai lungi însă are loc o absorbţie a azotului care la nivelul
rădăcinilor formează cu hidraţii de carbon compuşi organici ce vor fi folosiţi după
dezmugurire;
b) în perioada de vegetaţie:
- de la dezmugurire şi până la legarea fructelor şi începutul creşterii
intense a lăstarilor, nutriţia pomilor are loc în principal pe seama substanţelor de
rezervă acumulate în organele pomilor în anii precedenţi;
- de la începutul creşterii intense a lăstarilor şi până la încetarea creşterii,
absorbţia elementelor nutritive are loc cu viteze maxime. Rolul principal în această
fenofază îl are nutriţia cu azot. După Pasc (l980), în această fenofază se disting
două perioade deosebit de importante în nutriţia cu azot a pomilor:
- prima perioadă este la l0-l5 zile de la dezmugurire când o aprovizionare
bună cu azot determină apariţia unui număr mai mare de lăstari şi mai mic de
rozete;
- a doua perioadă este la încetarea creşterii lăstarilor şi începutul
diferenţierii mugurilor de rod;
- în fenofaza maturării lemnului şi coacerii fructelor, ritmul de absorbţie al
azotului scade, devenind practic egal cu cel al fosforului şi potasiului.
O particularitate pomilor şi arbuştilor fructiferi de care trebuie ţinut seama
la întocmirea programelor de aplicare a îngrăşămintelor, este aceea de reutilizare a
elementelor nutritive, în special a N.P.K. Atunci când pomii întâlnesc condiţii
optime de absorbţie a elementelor nutritive, acestea sunt absorbite în cantităţi mai
mari decât este necesar la momentul respectiv şi sunt depozitate în anumite organe
(rădăcini, ramuri, trunchi). Atunci când apar deficienţe în nutriţie, aceste elemente
sunt luate din organele de rezervă şi folosite acolo unde este nevoie.
1.8.3. Stabilirea necesarului de elemente nutritive în plantaţii
Pentru o evaluare cât mai corectă a necesarului de substanţe nutritive a
livezilor în scopul aplicării cât mai economice a îngrăşămintelor se folosesc mai
multe metode:
• Determinarea stării de aprovizionare a solului cu elemente nutritive
uşor asimilabile.
Aceasta se realizează prin recoltarea probelor de sol atât de pe intervalele
dintre rândurile de pomi cât şi de pe rând. Numărul probelor de sol este diferit în
funcţie de variabilitatea solului din livada analizată. Pentru fiecare subunitate de sol

101
identificată trebuie recoltate minimum 3 probe. In cazul solurilor uniforme trebuie
recoltată o proba la 5 ha. Fiecare probă medie este constituită din l0-l5 probe
parţiale distribuite cât mai uniform pe unitatea de sol ce trebuie caracterizată.
Probele de sol se iau separat pe adâncimile 0-20 şi 20-40 cm, iar în cazul solurilor
desfundate pe întreaga adâncime mobilizată.
În general dozele de îngrăşăminte stabilite pe baza analizelor de sol sunt
mai puţin exacte deoarece:
- nu se pot preleva probe de sol de pe întreaga adâncime a solului
explorată de rădăcinile pomilor;
- nu se cunoaşte cât din conţinutul de substanţe nutritive determinat poate
fi utilizat de către pomi, datorită, între altele, variaţiei stării hidrice a
solului care determină mărimea fluxului de absorţie a elementelor
nutritive.
De aceea probele de sol trebuie folosite alături de analizele elementelor nutritive
din frunze în scopul de a stabili dacă conţinutul scăzut al acestora din frunze este
determinat de aprovizionarea necorespunzătoare a solului în elementul respectiv,
sau din alte cauze.
Conţinutul solului în elemente nutritive poate fi folosit însă mult mai util pentru
stabilirea necesităţii şi a normelor de îngrăşăminte organice şi a celor minerale cu
fosfor şi potasiu ce trebuiesc aplicate înainte de plantare (fertilizarea de bază)
(tabelul 1.8.2)
Tabelul 1.8.2.

Valorile orientative ale unor parametrii privind starea de

aprovizionare a solurilor din livezi cu elemente nutritive
Parametrul analizat Metoda analitică folosită Valoarea critică
Materia organică % argilă< 10% - 2,7-2,2
argilă 10-30% - 2,0
argilă 30-45% - 2,0-3,0

P2O5 - ppm EGNER-Riehm sol acid pH < 6,5 - 60-80

sol neutru - 80-100
sol alcalin - 100-120

K2O - ppm EGNER-Riehm argilă < 10% - 80-100

argilă 10-15% - 120
argilă 15-30% - 160
argilă 30-60% - 200
argilă > 70% - 250

NOTĂ: Sub valorile critice de mai sus ar trebui să se aplice îngrăşăminte înainte de plantarea
pomilor odată cu lucrările de pregătire a terenului (desfundarea, arătura adâncă sau groapa de
plantare).

102
 Analiza foliară. Frunza poate constitui, prin compoziţia ei, un indiciu
valoros al faptului dacă pomii sunt sau nu bine aprovizionaţi cu elemente nutritive.
Probele de frunze se recoltează după încetarea creşterii intensive a lăstarilor şi
formarea mugurilor terminali. Pentru condiţiile din România această fenofază are
loc pentru sâmburoase în prima jumătate a lunii iulie, iar pentru măr şi păr în a
doua jumătate a aceleiaşi luni. Probele de frunze se vor recolta de pe pomii
sănătoşi, de pe lăstarii bine luminaţi, dispuşi spre toate expoziţiile, situaţi la cca.
1,5 -1,8 m de la sol. Se va recolta câte o frunză de la mijlocul fiecărui lăstar. O
probă este constituită din cel puţin 5o de frunze. Pomii de la care se recoltează
frunze trebuie să fie cât mai bine distribuiţi în cadrul parcelei ce trebuie analizată.
Ca şi probele de sol, probele se iau separat cel puţin în trei repetiţii de pe fiecare
unitate de sol identificată. Probele de frunze recoltate sunt trimise imediat la
laboratorul de specialitate. Pentru a fi cât mai reprezentative, datele de analiză
foliară trebuiesc efectuate cel puţin trei ani la rând, probele de frunze fiind recoltate
în mod asemănător şi din aceeaşi pomi.
Rezultatele analizelor privind conţinutul frunzelor în principalele macro şi
microelemente primite de la laborator trebuie comparate cu valorile standard care
au fost stabilite pentru pomii care au avut o nutriţie corespunzătoare (tabel 1.8.2).
La interpretarea acestor rezultate trebuie să se ţină seama că valoarea
componentelor chimice din frunze este influenţată de numeroşi factori ca:
- Vârsta pomilor. Astfel la soiul de măr Golden spur conţinutul de azot în
frunze în procente, trebuie să aibă următoarele valori optime:
- pentru pomii tineri, neintraţi pe rod, 2,4-2,65% şi chiar mai mult;
- pentru pomii tineri, abia intraţi pe rod 2,0-2,2%;
- pentru pomii maturi 1,8-2,0%.
- Încărcătura cu fructe a pomilor. La pomii cu producţie mică faţă de cei
normal încărcaţi cu fructe, conţinutul de azot din frunze este mic, iar cel de potasiu
mai mare.
- Raportul optim dintre elementele nutritive. În cazul analizei foliare
prezintă importanţă numai valoarea absolută a concentraţiei unui element nutritiv
dar şi raportul în care acest element se găseşte faţă de celelalte elemente. Astfel la
măr raportul între azot şi potasiu trebuie să fie de 1-1,5 fiind variabil în funcţie de
soi. Pentru soiul Mc Intosh acest raport are valoarea optimă de 1-1,25, iar la soiul
Golden Delicious de 1,25-1,5o. Pentru speciile prun-cais acest raport optim este de
0,8-0,9; pentru cireş şi vişin 1,5; pentru cais 2,0; piersic 1,0-1,2; zmeur 2,2- 2,5;
coacăz negru 1,7-2,0; coacăz roşu 2,0; căpşun 1,7-2,1. În mod asemănător raportul
între conţinutul de potasiu şi magneziu pentru majoritatea speciilor are valoarea de
5-6 (Lazar A., l982). Astfel de rapoarte sunt şi între conţinutul de azot şi cel de
cupru şi zinc sau între cel de fosfor pe de o parte şi cel de cupru şi zinc pe de altă
parte (tabelul 1.8.3.).

103
 Tabelul 1.8.3

Limitele conţinutului elementelor nutritive din frunze în cazul creşteri şi

fructificării normale a unor specii pomicole
Elementul Măr Păr Prun Piersic Cais Cireş Vişin
1 2 3 4 5 6 7 8
N% 1,5 - 3,0 1,8 - 2,6 2,20-3,20 2,5 - 3,5 2,00-2,70 1,7 - 3,5 2,33-3,27
P% 0,11 - 0,3 0,12 - 0,25 0,17-0,23 0,15 - 0,4 0,17-0,23 0,16 - 0,4 0,23-0,32
K% 1,2 - 2,0 1,0 - 2,0 2,00-3,00 1,5 - 2,5 2,20-3,0 1,0 - 3,0 1,25-1,92
Ca% 1,5 - 2,0 1,0 - 3,7 2,00-2,80 1,5 - 2,0 1,50-2,0 0,7 - 3,0 1,62-2,60
Mg% 0,2 - 3,5 0,25 - 0,9 0,50-0,70 0,25 -0,6 0,40-0,60 0,4 - 1,0 0,49-0,74
Mn mg/1 25 - 150 20 - 170 50-90 20 - 300 25-140 20 - 300 44-60
kg
Fe mg/1 40- 400 100 - 800 50-100 100 - 200 100-200 20 -250 119-203
kg
B mg/1 kg 20 -50 20 - 60 25-50 20 - 80 25-80 20 - 60 38-54
Zn mg/1 15 - 200 20 - 60 30-50 12 - 50 30-70 15 - 75 20-50
kg
Cu mg/1 5 - 20 6 - 25 7-10 6 - 15 3-20 5 -25 8-28
kg

- Starea de aprovizionare a pomilor cu apă. În condiţii de secetă, în special

în cazul potasiului, se pot înregistra în frunze niveluri scăzute sau se pot vedea
simptome de carenţă cu toate că analizele de sol indică cantităţi de potasiu
corespunzătoare în sol.
- Observarea creşterii şi fructificării pomilor. Orientări deosebit de
valoroase asupra stării de aprovizionare a pomilor cu elemente nutritive se pot
obţine şi prin observarea atentă a dimensiunii lăstarilor anuali, a producţiei de
fructe şi a calităţii acesteia. Astfel la măr pentru soiurile de tip "Spur" lungimea
medie a lăstarilor anuali de 15-20 cm în condiţiile încărcăturii normale cu fructe a
pomilor, poate fi considerată ca indicatoare a unei stări nutriţionale bune a pomilor,
iar pentru soiurile ce nu intră în această grupă, pentru a corespunde aceluiaşi scop,
lungimea medie de creştere a lăstarilor anuali trebuie să fie de 20- 30 cm.
Aprovizionarea necorespunzătoare cu fosfor se poate uneori constata după
apariţia unor simptome specifice. Trebuie menţionat, totuşi, că atunci când au
apărut simptomele carenţei de fosfor înseamnă că pomii au suferit. De aceea,
pomicultorul trebuie să preîntâmpine apariţia acestora. Aprecierea gradului de
aprovizionare a pomilor cu fosfor după apariţia simptomelor este, totuşi, o metodă
complicată. Aceasta deoarece pe aceeaşi plantă pot apărea simultan carenţa a mai
multor elemente nutritive, ceea ce creează confuzii. De asemenea, în cursul
perioadei de vegetaţie, simptomele îşi schimbă modul de manifestare. De multe ori,
simptomele carenţei de fosfor pot fi confundate cu unele efecte negative ale
aplicării necorespunzătoare a ierbicidelor. De aceea, această metodă trebuie folosită
cu precauţie şi numai asociată cu celelalte două metode descrise anterior.

104
 În general simtomele carenţei de fosfor la pomi sunt mai puţin evidente
decât cele ale altor elemente nutritive (Chandler 1965 ). Manifestările cele mai
obişnuite ale carenţei de fosfor sunt legate de schimbarea culorii frunzelor. Ele se
aseamănă cu simptomele carenţei de azot. Legat de aceasta, Walace (1951) citat de
Stylianidis şi colaboratorii (2002), a prezentat totuşi unele deosebiri între cele două
feluri de carenţe. Astfel, în cazul carenţei de fosfor, frunzele capătă o culoare
cianotic-verde cu pete purpurii şi nu galbene sau roşii ca în cazul carenţei de azot.
În timp frunzele capătă culoarea bronzului, iar petele devin tot mai pronunţate
devenind castanii.
Coin şi Shear, citaţi de Raese (2002) au arătat că la măr, în cazul deficienţei
de fosfor, frunzele tinere, în creştere, arată o pigmentaţie purpurie în special de-a
lungul marginilor limbului iar simptomele se accentuează către sfârşitul verii.
Davidson şi Judkins, citaţi de acelaşi autor, au arătat că la frunzele şi peţiolii
acestora, cu un conţinut redus de fosfor, provenite de la pomii tineri din pepinierele
care au avut rezerve mici de fosfor, a apărut o pigmentaţie purpurie sau purpurie
spre roşie. Aceasta, ca rezultat al lipsei de utilizare a zaharurilor şi a acumulării
anormale a cantităţilor de antociani.
În afară de schimbarea culorii frunzelor, lipsa fosforului determină o
micşorare a dimensiunii acestora cât şi o cădere prematură, începând cu cele mai în
vârstă care sunt şi mai sărace în fosfor, datorită translocării acestuia spre frunzele
tinere (Walace - 1951 citat Stylianidis şi colab. – 2002)
Lipsa fosforului la piersic (Childers, 1965) a determinat micşorarea
frunzelor şi apariţia culorii verde-purpuriu iar nervurile principale de pe partea
inferioară a frunzei au căpătat culoarea roşietică. Rădăcinile au căpătat culoarea
castanie şi au rămas mai mici iar tulpinile au rămas subţiri, scurte şi au avut un port
erect. Fructele au rămas mici, acre şi cu crăpături pe epidermă. La migdal, un
conţinut al fosforului în frunze de 0,06% a determinat o creştere redusă a pomilor
chiar dacă aceştia au fost fertilizaţi cu azot. Frunzele au rămas mici, înguste, cu
peţiolul redus şi colorat în verde – cenuşiu (Stylianidis – 1988).
1.8.4. Principalele îngrăşăminte organice folosite in pomicultură sunt:
- Gunoiul de grajd (bălegarul). Este un îngrăşământ organic cu acţiune
pozitivă complexă asupra tuturor tipurilor de sol din pomicultură.
Efectele cele mai evidente ale aplicării gunoiului în livezi (sporuri de
recoltă medii de 35-63%) s-au înregistrat pe solurile cu un conţinut ridicat de
argilă, slab aerate, umede şi reci. Cantităţile de gunoi ce trebuiesc aplicate în livezi
cresc odată cu creşterea conţinutului în argilă şi a scăderii indicelui de azot (tabelul
1.8.4).

105
 Tabelul 1.8.4
Dozele orientative de îngrăşăminte organice ce se folosesc
în plantaţiile pomicole în perioada de rodire
Indicele
Azot- Sub 1,5 Peste 1,5
În pH Sub 5,5 Peste 5,5 Sub 5,5 Peste 5,5
Argila% Peste 20- Sub Peste 20- Sub Peste 20- Sub Peste 20- Sub
35 35 20 35 35 20 35 35 20 35 35 20

În plantaţiile clasice şi intensive pe teren mecanizabil (t\ha)

40 35 20 35 30 20 30 25 15 25 20 15
În plantaţiile clasice pe teren mecanizabil (kg\m2)**
10 8 6 8 7 6 7 6 5 6 5 4
**
Îngrăşămintele se aplică pe terenul lucrat din jurul pomului, a cărui suprafaţă trebuie să
fie cât proiecţia coroanei dar nu mai mică de 7 mm2.
Indicele AZOT- ”IN"= Humus x V% unde V - este gradul de saturaţie în baze
100

- Gunoiul de păsari. Este de 2 - 4 ori mai bogat în elemente nutritive decât

gunoiul de animale. El se va folosi numai după fermentare (7-8 t/ha) au composta-
re (l5-20 t/ha), odată la doi ani. Pe suprafeţe reduse se poate folosi şi ca
îngrăşământ suplimentar ( 1 kg la l0 litri apă) în timpul vegetaţiei. Deoarece prin
descompunere pierde cantităţi mari de azot, se recomandă să se păstreze în locuri
uscate, acoperite cu un strat de pământ sau cu folie de polietilenă.
- Compostul. Resturile vegetale din gospodărie (paie, frunze uscate, fân
stricat, resturi ale tulpinilor de legume etc.) se pot strânge într-o platformă. Pentru
grăbirea fermentarii se udă în perioadele uscate şi se omogenizează la 6-8
săptămâni. Conţinutul lui în elemente de nutriţie minerală se poate îmbogăţi prin
adausul de cenuşă sau îngrăşăminte minerale. Se administrează ca şi gunoiul de
grajd, dar în doze duble.
În afară de acestea, pe scară mai redusă se mai folosesc urina, fecalele,
turba şi îngrăşămintele verzi.
1.8.5. Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale
• Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale cu azot.
- Aproximativ 98% din azotul total din sol se găseşte sub forma organică.
Pomii nu pot însă absorbi azotul decât sub forme minerale de nitraţi şi săruri de
amoniu. De aceea azotul din materia organică pentru a deveni accesibil rădăcinilor
pomilor trebuie să fie mineralizat sub influenţa microorganismelor;
- Cantităţile de azot ce se pot mineraliza in sol depind deci de conţinutul
total de materie organică al solului şi de viteza de mineralizare.
- În tabelul 1.8.5. se prezintă dozele orientative de îngrăşăminte cu azot ce
se pot folos în plantaţiile pomicole în funcţie de indicele de azot (ce caracterizează
în principal conţinutul de materie organică a solului), conţinutul de argilă şi
potenţialul de producţie al livezii (producţia de fructe ce se realizează fără aplicarea
îngrăşămintelor).

106
 - Pentru o fertilizare cât mai raţională, la aplicarea dozelor din tabelul
1.8.5. trebuie luaţi în analiză şi alţi factori ca:
- Portaltoiul folosit - la portaltoii de vigoare mijlocie şi mică faţă de
portaltoii viguroşi, dozele de azot se reduc; această reducere se realizează
cu atât mai mult cu cât solul este mai fertil.
- Soiul - la soiurile cu o creştere viguroasă dozele de azot se vor
micşora pentru a limita creşterea vegetativă.
- Sistemul de întreţinere a solului. În cazul întreţinerii intervalului dintre
rânduri ca ogor negru, faţă de sistemul înierbat, dozele de azot se reduc cu 40-50%.

Tabelul 1.8.5.

Dozele orientative de îngrăşăminte cu azot ce se folosesc în plantaţiile

pomicole pe rod situate pe terenuri cu indicele azot mai mic de 1,5

(După Pasc, 1980)

Potenţialul de pH Sub 5,5 Peste 5,5
Producţie t/ha Argilă% Peste 35 20 - 35 Sub 20 Peste 35 20 - 35 Sub 20
În plantaţii clasice şi intensive, pe teren mecanizabil (kg N/ha)
10- 20 80 80 80 100 100 80
15 - 20 80 80 80 100 100 90
20 - 25 90 90 80 110 100 90
25 - 30 90 90 80 120 120 110
Peste 30 100 90 80 120 120 110
2 *
În plantaţii clasice, pe teren nemecanizabil (g N/m )
5,5 - 7,5 25 25 25 30 25 20
7,5 - 10,0 30 30 25 40 30 30
10,0 - 12,5 40 35 25 50 40 35
10,0 - 12,5 50 40 30 60 50 40
*
Se aplică pe intervalul lucrat din jurul pomului a cărei suprafaţă trebuie să fie cât proiecţia
coroanei pomului dar nu mai mică decât 7m2.

În general :
- la plantarea pomilor se administrează 15-20kg gunoi bine fermentat sau 8-
10kg mraniţă care se amestecă cât mai bine cu pământul cu care se umple groapa.
În primul an de viaţă al pomilor, când lăstarii acestora au 8-12 cm lungime se
aplică împrejurul fiecărui pom un îngrăşământ mineral care să conţină 15-20 g N
substanţă activă. Acesta se încorporează în sol printr-o lucrare superficială;
- până la intrarea pe rod a pomilor, anual, se administrează 4kg gunoi şi 4-
6g N substanţă activa per m2 de proiecţie a coroanei pomilor;
- în livezile ajunse in perioada de rodire deplină se recomandă administrarea
la fiecare 2 ani a dozelor de gunoi menţionate în tabelul 4.
- Forme de îngrăşământ cu azot. În pomicultura ţării noastre cele mai
folosite îngrăşăminte cu azot sunt: azotatul de amoniu, ureea.
107
 Azotatul de amoniu
Avantaje:
- conţine azotul atât sub formă nitrică cât şi amoniacală;
- este foarte solubil şi se mişcă rapid in sol imediat după aplicare (în special
nitraţii)
Dezavantaje:
- prezintă un potenţial ridicat de pierdere prin spălare din sol în
special pe solurile nisipoase din regiunile umede;
- acidifică solul mai puternic decât ureea sau nitrocalcarul.
Ureea
Avantaje:
- pe tona de produs are cel mai ridicat conţinut de azot( 4l7 kg);
- necesită condiţii mai puţin pretenţioase pentru manipulare şi
depozitare.
Dezavantaje:
- pierderi mari prin volatilizare a azotului, de până la 30% când
îngrăşământul este aplicat la suprafaţa solurilor umede şi calde;
- speciile sâmburoase prezintă o sensibilitate la uree datorita conţinutului
de biuret din cadrul acesteia.
Ţinând cont de efectele îngrăşămintelor cu azot asupra acidifierii solului se
recomandă ca pe solurile cu un pH mai mic de 5,5 să se folosească in primul rând
ureea şi nitrocalcarul. Pe solurile slab acide şi neutre in alegerea felului de
îngrăşământ cu azot se va ţine seama de celelalte avantaje şi dezavantaje
menţionate mai sus.
O problemă importantă o constituie şi corectarea stării de aprovizionare
excesivă cu azot. Această situaţie apare pe solurile cu un conţinut ridicat de
materie organică şi cu o textură fină şi ridică probleme deosebite în special pentru
soiurile viguroase in realizarea unor fructe de culoare normală, specifică soiului. În
astfel de cazuri se pot folosi unele măsuri de remediere ca:
- eliminarea fertilizării cu azot pe o durată de câţiva ani până la
normalizarea situaţiei;
- introducerea înierbării pe întreaga suprafaţă a livezii;
- modificarea regimului de irigare;
- reducerea severităţii tăierilor şi folosirea mai degrabă a tăierilor de
rărire decât de scurtare.
- Fertilizarea cu îngrăşăminte cu fosfor
Aşa cum am arătat în condiţiile din ţara noastră, prin aplicarea
îngrăşămintelor cu fosfor, sporuri de producţie mai mari de 5 -6 % s-au înregistrat
numai pe solurile cu un conţinut de fosfor mobil mai mic de 22-26 mg/kg sol.
Pe astfel de soluri în plantaţiile pe rod situate pe terenurile mecanizabile se aplică
între 80-100 kg P2O5/ha, iar la pomii de pe terenurile nemecanizate, între 20 - 40 g
P2O5/m2.

108
 Datorită mobilităţii sale reduse şi posibilităţilor mari de a fi fixat în compuşi
chimici cu solubilitate mică sau insolubili, la aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor
trebuie să se respecte anumite reguli:
- În primul rând îngrăşămintele cu fosfor trebuie aplicate cât mai aproape de
rădăcinile pomilor.
Aceasta constituie cea mai eficientă metodă de îmbunătăţire a nutriţiei
acestora cu fosfor. Dar introducerea la nivelul rădăcinilor a îngrăşămintelor cu
fosfor în livezile pe rod duce practic la ruperea unui procent foarte ridicat de
rădăcini cu repercursiuni negative asupra comportării pomilor. De aceea în cazul
când analizele de sol efectuate înainte de plantarea pomilor arată lipsa fosforului
din sol se recomandă aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor odată cu lucrările de
pregătire a terenului în vederea plantării.
- Reglarea pH la valori de 6-7 determină o creştere a mobilităţii fosforului şi
respectiv a absorbţiei acestuia de către pomi.
- Aplicarea repetată a îngrăşămintelor cu fosfor pe aceleaşi zone duce în
timp la îmbogăţirea părţii superioare a solului în fosfor si a înaintării în profunzime
a zonei bine aprovizionate cu fosfor. Trebuie avut grijă însă de a nu se crea
dezechilibre pentru zinc şi fier cu repercursiuni mult mai grave pentru pomi decât
lipsa fosforului.
- Distribuţia îngrăşămintelor cu fosfor de preferinţă circular şi nu pe
întreaga suprafaţă.
- Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor o dată cu diferite materiale organice
(gunoi de grajd etc.).
- Întreţinerea solului pe rândul de pomi prin mulcire cu materiale organice
rezultate din cosirea covorului vegetal dintre rândurile de pomi
- Folosirea îngrăşămintelor minerale în stare granulată şi nu sub formă de
pulberi.
- Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor primăvara cât mai de timpuriu şi nu
toamna pentru a reduce perioada de fixare ireversibila a acestora în sol
- Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor uşor solubile odată cu apa de irigare
(fertirigare). Folosirea fertirigării cu fosfor în special în plantaţiile pe rod constituie
o metodă potenţială de îmbunătăţire a stării de aprovizionare a pomilor cu fosfor.
Trebuie avut grijă ca prin această îmbogăţire locală a concentraţiei de fosfor în sol
să nu se creeze dezechilibre faţă de alte elemente nutritive (fier zinc)
- Aplicarea foliară a îngrăşămintelor cu fosfor uşor solubile. Mobilitatea
fosforului în interiorul pomilor a fost arătată prin experimentările lui Eggert şi
colab. (1952) citat de Nielsen şi colab. 1990. Fosforul marcat P32 aplicat la măr a
fost rapid translocat spre frunzele netratate, spre rădăcini şi în special spre fructe.
Yoga Ratnam şi Sharples 1982, citaţi de aceiaşi autori, au arătat de asemenea că
fosforul aplicat foliar a fost translocat la fructele tinere din soiul de măr Bramley
prin 4 tratamente (mijlocul lui iunie - mijlocul lui iulie) cu 1% KH2PO4.

109
 - Îngrăşămintele cu potasiu
Pe solurile cu un conţinut de potasiu mobil mai mic de 210 mg/kg sol este
necesar deci ca cel puţin cantitatea de K2O îndepărtată cu recolta să fie aplicată
anual prin fertilizare. Astfel la pregătirea terenului prin desfundare se vor aplica
între 200-300 mg K2O /ha. În această situaţie la plantarea pomilor se vor mai
aplica 70-100 g K2O la fiecare groapă. La pomii ce se plantează pe teren
nedesfundat şi deci nu se realizează o fertilizare de bază cu potasiu pe toată
suprafaţa, la groapa de plantare se vor aplica l50-200 g K2O.
Ca şi în cazul fosforului se recomandă ca pe solurile menţionate să se
aplice îngrăşăminte cu potasiu o dată cu lucrarile de pregătire a terenului în vederea
plantării.
La stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice şi minerale trebuie luate în
considerare şi costurile acestora. In unele situaţii în special pentru aceia care
posedă îngrăşăminte organice, folosirea acestora este mult mai avantajoasă.
- Nutriţia cu magneziu.
Solurile din ţara noastră cultivate cu pomi sunt în general bine
aprovizionate cu magneziu faţă de cantităţile relativ mici care sunt extrase de o
livadă de pomi pe rod în timpul unui an (22-27 kg/ha Mg). Probleme deosebite
apar pe solurile acide puternic debazificate. Pe astfel de soluri se recomandă
aplicarea, o dată cu lucrarile de pregătire a terenului în vedea plantării, a
amendamentelor dolomitice. Pomii pe rod de pe aceste soluri pot manifesta carenţe
de magneziu ( frunzele de măr au conţinuturi mai mici de 0,1-0,2% magneziu) în
special în cazul fertilizării neechilibrate cu potasiu. Aceste situaţii pot fi ameliorate
prin:
- nefolosirea îngrăşamintelor cu azot care acidifică solul (azotat de amoniu);
- reducerea îngrăşămintelor cu potasiu (daca solul conţine mai mult de 220
mg/sol solubil în AL, sau conţinutul de potasiu al frunzelor este mai mare de l,6%;
- aplicarea amendamentelor dolomitice sau a sulfatului de magneziu la
suprafaţa solului);
- aplicarea anuala a trei tratamente cu sulfat de magneziu in concentraţie
de 1,9% la intervale de l0-l4 zile începând cu căderea petalelor.
- Nutriţia cu bor.
Lipsa borului se înregistrează în special pe solurile nisipoase, pe cele din
luncile râurilor unde textura este mai grosieră, dar şi pe solurile podzolice umede
şi reci unde accesibilitatea sa scade odată cu creşterea conţinutului de argilă. Se
consideră că borul este deficient când valoarea conţinutului său în frunze este mai
mică de 20 mg/kg, sau de 10 mg/kg fructe în cazul mărului şi 20 mg/kg fructe în
cazul părului şi caisului. În mod orientativ se consideră că borul este deficient în
sol când conţinutul sau este mai mic de 0,5 mg/kg. Corectarea carenţelor de bor se
realizează prin reducerea dozelor de îngrăşăminte cu azot şi potasiu şi aplicarea
stropirilor foliare cu acid boric în concentraţie de 0,1%. Momentul optim de
aplicare este toamna imediat după recoltare sau primăvara înainte de studiul buton

110
roz. Aplicarea foliară se poate repeta odată sau de 2 ori la începutul lunii cu ocazia
tratamentelor fitosanitare.
De asemenea, în practică îngrăşămintele minerale se găsesc sub formă
complexată (NPK) iar câteodată conţin si microelemente. Ţinând seama de faptul
că sporuri evidente ale producţiei de fructe prin aplicarea de îngrăşăminte cu fosfor
şi potasiu se obţin în cazuri cu totul speciale, este bine ca pomicultorul să aleagă
forma de îngrăşământ mineral cea mai corespunzătoare si economică.
1.8.6. Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Îngrăşămintele organice şi cele
minerale cu fosfor şi potasiu se aplică de regulă toamna după recoltare, fiind
încorporate cât mai adânc posibil în sol. Îngrăşămintele cu azot se vor administra
1/3 toamna şi 2/3 primăvara, de preferat în două reprize (primul moment primăvara
devreme şi al doilea moment imediat după legarea fructelor).
1.8.7. Metodele şi locul de aplicare al îngrăşămintelor
- Aplicarea la sol
- Îngrăşămintele cu azot care sunt uşor solubile trebuie aplicate de-a lungul
rândului de pomi pe banda lucrată sau erbicidată unde se găsesc majoritatea
rădăcinilor.
- Îngrăşămintele organice cât şi cele cu fosfor şi potasiu în livezile tinere
(până în anul 3-4 de rodire a pomilor) se vor împrăştia de regulă sub proiecţia
coroanei pomilor.
- Datorită mobilităţii reduse a fosforului şi potasiului concentrarea acestora
prin aplicarea în benzi late de 1,0-1,2 m dispuse de o parte şi de alta a rândului de
pomi şi între coroanele pomilor pe rând au mărit mai repede conţinutul de potasiu
din frunzele pomilor decât aplicarea pe întreaga suprafaţă în special pe solurile cu
permeabilitate mai mică.
- În cazul pomilor mai răzleţi de pe terenurile cu pante mari,
nemecanizabile, administrarea îngrăşămintelor se va realiza pe suprafaţa lucrată din
jurul pomilor care trebuie să fie egală cu proiecţia coroanei şi nu mai mică de 7 m2.
- Aplicare odată cu apa de irigare localizată (fertirigare)
Constă în dizolvarea anticipată a îngrăşămintelor solubile cu azot, fosfor,
potasiu etc. şi administrarea lor fracţionată o dată cu apa de irigare prin picurare
sau microaspersiune.
Avantaje:
- folosirea economică a apei şi îngrăşămintelor;
- dacă este bine condusă nu se produce spălarea elementelor nutritive sub
zona de răspândire a rădăcinilor;
- determină o creştere mult mai uniformă a pomilor în cuprinsul parcelei;
- o creştere mai puternică a lăstarilor şi o diferenţiere mult mai mare a
mugurilor floriferi (la măr) în primul an după plantare;
- datorită intrării timpurii a pomilor pe rod, pomii sunt mult mai uşor de
condus;
- se micşorează apariţia fructificării bianuale;
- se poate conduce mult mai precis regimul de nutriţie al pomilor.

111
 Deoarece irigarea prin picurare sau microaspersiune se practică foarte puţin
în prezent în pomicultura românească, se recomandă în special în zonele şi anii
secetoşi în gospodăriile cu număr redus de pomi ca aplicarea îngrăşămintelor să se
realizeze odată cu udarea pomilor. În acest caz normele de apă aplicate trebuie să
umecteze o parte cât mai mare a volumului de sol explorat de rădăcini.
- Aplicare pe cale foliară. Constă în aplicarea prin stropirea pe frunze, în
diferite fenofaze de vegetaţie, a unor îngrăşăminte simple sau complexe care, pe
lângă o serie de elemente nutritive, pot conţine şi unele substanţe organice cu rol de
stimulare a proceselor metabolice din pomi. Prin această metodă de aplicare a
îngrăşămintelor nu se înlocuieşte aplicarea acestora pe sol prin apa de irigare, ci se
completează nevoia de elemente nutritive mult mai rapid pentru a satisface
cerinţele pomilor în anumite fenofaze specifice. Astfel, aplicarea îngrăşămintelor
foliare cu azot la începutul creşterii lăstarilor, determină creşterea mai rapidă a
acestora în special la pomii tineri sau a celor întârziaţi în creştere datorită
temperaturilor mai scăzute.
Aplicarea îngrăşămintelor foliare cu azot înainte de căderea frunzelor sau
primăvara devreme în faza de buton roz, determină:
- creşterea conţinutului de azot din mugurii floriferi;
- stimularea creşterii rapide a frunzelor de pe rozete;
- mărirea procentului de legare a fructelor.
Aplicarea imediat după legarea fructelor şi căderea fiziologică a azotului
determină creşterea mai bună a fructelor în special în anii în care vremea răcoroasă
a întârziat desfăşurarea normală a fenofazelor de creştere şi fructificare sau după un
an cu încărcătură mare de fructe a pomilor.
De asemenea, aplicarea îngrăşămintelor foliare cu diferite conţinuturi şi
raporturi de elemente nutritive, pot determina:
- corectarea unor carenţe nutritive de calciu, bor, zinc, cupru;
- refacerea frunzişului şi cicatrizarea mai uşoară a fructelor afectate de
grindină, boli sau dăunători;
- îmbunătăţirea aspectului comercial şi a însuşirilor de păstrare a fructelor;
- reducerea riscului de poluare a solului şi apei freatice.
Pentru aplicarea îngrăşămintelor foliare trebuie ţinut seama de instrucţiunile
ce le însoţesc, emise de producător. Rezultate mai bune se înregistrează prin
aplicarea lor în perioadele cu temperaturi moderate, când absorbţia frunzelor este
maximă (dimineaţa devreme, după amiază, în zilele noroase dar fără pericol de a
ploua în următoarele 24 de ore din momentul aplicării).
Astfel de produse se găsesc în ţara noastră într-o gamă largă, atât din import
cât şi din producţia indigenă.
1.8.8. Fertilizarea plantaţiilor de pomi în cadrul proiectului AGRAL 146.
Ţinând seama de gradul redus de aprovizionare a solurilor cu materie
organică şi substanţe minerale (N, P, K), la plantarea speciei prun şi a speciei cireş
s-au încorporat în groapa de plantare 15-20 kg gunoi bine fermentat. Deoarece
absorţia elementelor nutritive şi în special a azotului poate fi în unele cazuri

112
întârziată deoarece gunoiul nu eliberează prin descompunere azotul într-o perioadă
scurtă de timp, chiar din primul an de la plantare, atunci când lăstarii abia porniţi în
creştere aveau 8-10 cm s-a aplicat şi o fertilizare minerală cu cca. 8-12 g N /m2.
În anii 2 şi 3 de la plantarea pomilor (2003-2004) azotul s-a aplicat
primăvara, la începutul perioadei de creştere, 15-20 g distribuit în zone circulare
din ce în ce mai mari situate în jurul pomilor. Îngrăşămintele minerale s-au
încorporat cu ocazia lucrării manuale a solului pe rândul de pomi.
Şi la vişin, deşi solul din parcelă are un conţinut mai ridicat de humus, s-a
aplicat acelaşi regim de fertilizare, cu rezultate foarte bune.

113
 1.9. Irigarea pomilor

1.9.1. Rolul apei în viaţa pomilor

Pentru desfăşurarea în optim a proceselor de creştere şi fructificare, pomii
au nevoie de cantităţi mari de apă datorită rolului indispensabil al acesteia:
- Apa constituie componentul principal al protoplasmei celulare,
reprezentând 80-90% din greutatea proaspătă a ţesuturilor care cresc, conţinutul său
fiind mai ridicat în frunze, fructe şi în zonele de creştere intensă a lăstarilor şi
rădăcinilor.
- Stabilizează temperatura corpului plantelor. În cazul insolaţiei puternice,
apa transformându-se din starea lichidă, în starea de vapori prin transpiraţie,
micşorează temperatura organelor pomilor.
- Apa dizolvă o serie de substanţe (săruri, gaze etc.) realizând astfel
absorbţia elementelor nutritive şi trecerea acestora de la o celulă la alta şi de la un
organ la altul, menţinând astfel unitatea funcţională a pomilor.
- Participă la nivelul celular şi la alte procese fizico-chimice (hidratare,
hidroliză, reducere, asimilaţie clorofiliană etc.).
Menţine turgiditatea ţesuturilor, fapt deosebit de important în:
- creşterea şi lărgirea celulelor;
- menţinerea formei frunzelor şi a altor organe slab lemnificate;
- deschiderea şi închiderea stomatelor;
- mişcarea petalelor, peţiolului frunzelor etc.
1.9.2. Relaţiile pomilor cu apa
1.9.2.1. Unele particularităţi ale pomilor în legătură cu aprovizionarea
acestora cu apă
1.9.2.1.1. Sistemele radiculare ale pomilor
Comparativ cu plantele anuale pomii fructiferi au o densitate mai redusă a
rădăcinilor. Astfel, Atkinson (1980) a arătat că pentru majoritatea speciilor
pomicole lungimea rădăcinilor pe cm2 suprafaţă sol este de 10-20 cm/cm2, în timp
ce pentru unele plante anuale (porumbul) se înregistrează valori mai mari de 300
cm/cm2. Această caracteristică a fost explicată de Chalmers şi Van den Ende, citaţi
de Fereres şi Goldhamer (1990) prin cantitatea redusă din totalul substanţelor
asimilate realizate prin procesul de fotosinteză care ajunge la rădăcini. Ei au arătat
că în cazul piersicilor maturi numai 1% din aceste substanţe au fost repartizate
pentru creşterea anuală a rădăcinilor. Densitatea redusă a rădăcinilor poate limita
absorbţia apei de către pomi şi poate explica deficitele mari de apă ce se pot realiza
la nivelul ţesuturilor pomilor.
Cu toate acestea, pomii fructiferi au posibilitatea de a extrage apa din
volume mari de sol datorită distribuţiei pe distanţe mari a rădăcinilor atât pe
orizontală cât şi pe verticală. După cum este cunoscut dispunerea generală a
sistemelor radiculare ale pomilor cuprinde o răspândire laterală a rădăcinilor
principale (de schelet) care depăşesc de regulă cu mult proiecţia coroanei. Se
apreciază că răspândirea pe laterală a rădăcinilor depăşeşte de 2-3 ori proiecţia
coroanei pe solurile nisipoase şi de 1,5 ori pe solurile cu textură medie şi fină

114
(Rogers şi Vyvyan, citaţi de Uriu şi Magness, 1967). Din aceste rădăcini care
obişnuit sunt dispuse în partea superioară a profilului de sol se ramifică alte
rădăcini care pătrund mult mai adânc în sol pentru alimentarea cu apă a pomilor în
special în perioadele de secetă.
În ceea ce priveşte adâncimea de pătrundere a rădăcinilor pomilor datele din
literatură arată valori foarte variabile în funcţie de particularităţile solului şi climei
cât şi de unele particularităţi specifice plantei ca: specia, portaltoiul, sistemul de
cultură, sistemul de pregătire şi întreţinere a solului, metoda de udare, etc. Solul
prin particularităţile sale legate de textură, condiţiile de drenaj, prezenţa
orizonturilor impermeabile, adâncimea apei freatice, gradul de aprovizionare cu
elemente nutritive etc. influenţează în mare măsură dezvoltarea rădăcinilor
pomilor. Astfel, Uriu şi Magness (1967), citând diferiţi autori, au arătat că pe
solurile bine drenate din California, rădăcinile de cais au pătruns până la
aproximativ 4,8 m adâncime, iar pe solurile formate pe loes din statul Nebrasca
(USA) rădăcinile de măr au pătruns până la 9-10 m. Oscamp, citat de aceeaşi
autori, a arătat că pe un sol brun, uniform, bine drenat rădăcinile de cireş şi piersic
au pătruns până la adâncimea de 1,5 m, pe când cele de măr şi prun până la
adâncimea de 1,8 m. În cazul solurilor cu orizonturi afectare de pseudogleizare,
respectiv cu un drenaj slab, rădăcinile de măr, cireş şi piersic nu au străbătut aceste
orizonturi pe când cele de prun le-au străbătut într-o oarecare măsură.
De asemenea, o serie de cercetători din Anglia, citaţi de Landsberg şi Jones
(1981) au arătat pentru măr că cel puţin o parte din rădăcinile pomilor au străbătut
întreaga adâncime a profilului de sol.
Totuşi, majoritatea lucrărilor publicate privind răspândirea rădăcinilor
pomilor pe solurile interesate la aplicarea irigării au arătat că cele mai multe
rădăcini absorbante s-au înregistrat pe adâncimea 0-70 cm sau 0-90 cm, iar pe
laterală, răspândirea maximă s-a înregistrat pe zona de sub proiecţia coroanei.
În legătură cu însuşirile solului care au o importanţă deosebită asupra
modului de dispunere a rădăcinilor la pomi se poate concluziona că însuşirile de
drenaj ale solului determină în special adâncimea de pătrundere a rădăcinilor, pe
când nivelul de aprovizionare cu elemente nutritive determină în special
intensitatea de ramificare a acestora.
În ceea ce priveşte influenţa portaltoiului asupra adâncimii de pătrundere a
rădăcinilor datele prezentate la măr de către Rogers şi Vyvian cât şi de Coker, citaţi
de Lansberg şi Jones (1981) au arătat că nu s-au înregistrat diferenţe mari între
portaltoii de vigoare mare şi cei cu vigoare mai redusă.
Atkinson şi colab. (1976), citaţi de Lansberg şi Jones (1981) au arătat că în
cazul plantaţiilor cu densităţi mari, faţă de cele cu densităţi mai reduse procentul de
rădăcini care s-a dezvoltat sub adâncimea de 0,50 m a fost mai ridicat, ajungând
până la 25% din totalul rădăcinilor.
Dispunerea rădăcinilor pomilor pe profilul solului sau cel puţin în partea
superioară a acestuia este influenţată şi de sistemele de întreţinere a solului. De
asemenea, prin efectuarea unor lucrări de afânare profundă a solului înainte de
plantarea pomilor (desfundări, scarificări) în special pe solurile cu un drenaj bun s-

115
a mărit adâncimea de pătrundere a rădăcinilor şi s-au micşorat diferenţele
determinate de portaltoiul folosit.
În urma acţiunii factorilor succint prezentaţi mai sus, rezultă dimensiunea
finală ale sistemelor radiculare ale pomilor. Cu cât acestea sunt mai profunde cu
atât volumul de sol din care pomii pot să-şi extragă apa şi elementele nutritive sunt
mai mari. Aceste aspecte prezintă o importanţă deosebită legate de aplicarea
irigării, deoarece în aceste soluri profunde cu sisteme radiculare bine dezvoltate se
pot acumula cantităţi mari de apă din precipitaţiile de iarnă-primăvară când
consumurile de apă ale pomilor sunt mici. Ca atare pe astfel de soluri se vor aplica
cantităţi mai reduse de apă prin irigare, iar frecvenţa aplicării udărilor va fi mai
redusă comparativ cu solurile superficiale în care desigur sistemele radiculare vor fi
mai slab dezvoltate.
1.9.2.1.2. Absorbţia apei de către pomi
Aşa cum este cunoscut pentru realizarea proceselor de creştere şi
fructificare pomii, ca de altfel toate plantele, au nevoie de substanţe asimilabile
care sunt realizate prin procesul de fotosinteză. În cadrul acestui proces, în prezenţa
luminii, apa absorbită din sol şi bioxidul de carbon luat din aer sunt transformate în
hidraţi de carbon. Pătrunderea în frunză a bioxidului de carbon din aer are loc prin
anumite deschideri speciale localizate în frunze, numite stomate. Dar odată cu
pătrunderea bioxidului de carbon din atmosferă prin deschiderile stomatelor ies în
afară vaporii de apă care se răspândesc în atmosferă prin procesul de transpiraţie.
Ca atare toţi factorii care determină o intensificare a procesului de fotosinteză
determină în general şi un grad mai ridicat de deschidere a stomatelor şi respectiv o
pierdere mai mare de apă sub formă de vapori în atmosferă. Ca urmare a acestor
pierderi rezervele de apă din frunză scad şi ele trebuie refăcute prin intensificarea
absorbţiei apei.
În cursul unei perioade de vegetaţie, absorbţia apei este mai redusă la
începutul acesteia deoarece pomii nu şi-au dezvoltat în întregime aparatul foliar, pe
de o parte, iar pe de altă parte în condiţiile zonei temperate cerinţele pomilor faţă
de apă, determinate în principal de factorii climatici sunt mai reduse. Pe măsură ce
aparatul foliar se dezvoltă şi valorile temperaturii cresc, se măresc şi consumurile
de apă şi respectiv cresc cantităţile de apă absorbite din sol.
În cursul unei zile, raportul între consumurile de apă prin transpiraţie şi
cantităţile de apă absorbite nu rămâne constant. Odată cu răsăritul soarelui (când
creşte radiaţia solară şi temperatura aerului) consumurile de apă prin transpiraţie
cresc, atingând valori maxime în jurul orelor 14. În general, în tot acest interval
cantităţile de apă absorbite sunt inferioare celor pierdute prin transpiraţie şi ca atare
în interiorul pomilor se creează un deficit de apă chiar dacă solul este bine
aprovizionat cu apă. După amiază, în general, odată cu scăderea temperaturii,
intensitatea transpiraţiei scade, dar absorbţia rămâne ridicată chiar şi în timpul
nopţii până când în interiorul pomilor se realizează o stare corespunzătoare de
aprovizionare cu apă.
Un aspect mult cercetat în legătură cu absorbţia apei din sol de către pomi a
fost cel privitor la dispunerea atât pe orizontală cât şi pe verticală a consumurilor

116
de apă. O serie de cercetători au arătat o descreştere a vitezei de absorbţie a apei
spre periferia coroanei. Astfel, Aldrich şi colab. (1935) lucrând cu peri în statul
Oregon au stabilit că valorile cele mai ridicate ale consumului de apă s-au
înregistrat între 0,6 şi 2,4 m de la trunchi, iar în zona situată între 2,4 m şi 4,2 m de
la trunchiul pomilor consumurile au fost mai reduse cu 5 până la 15%.
Michelson şi Lord (1963) au găsit că la soiul de Intosh în condiţiile din
Massachusette, consumul maxim de apă s-a realizat pe primii 120 cm de la trunchi
şi a scăzut spre periferie. Kenworthy, citat de Michelson şi Lord (1963), a găsit un
consum mai ridicat de apă la soiul de măr Northern Spy la jumătatea distanţei
dintre trunchi şi periferia coroanei decât la periferia coroanei sau decât la jumătatea
distanţei dintre doi pomi. O scădere a consumului de apă de la trunchi spre exterior
a fost menţionată şi de alţi autori: Wigans (1936), Forshey şi Dominick (1965), etc.
Contrar celor de mai sus, Veihmeyer şi Hendrickson (1960), în cercetările
lor privind consumul de apă la nuc, piersici şi pruni au găsit o variaţie mică a
consumului la diferite distanţe de la trunchiul pomilor. Mai mult, Wilcox şi colab.,
(1993), în cercetările lor privind consumul de apă la soiul de măr Mc. Intosh, au
arătat că variaţia consumului de apă de la trunchi spre periferia coroanei a depins
într-o oarecare măsură de vârsta şi dimensiunea pomilor. La pomii mai mici a
existat o tendinţă de descreştere a vitezei de consum a apei de la trunchi spre
periferie, pe când la pomii mai mari viteza de consum a fost mai mare însă, la
mijlocul distanţei dintre pomi.
Părerile sunt tot aşa de controversate şi în ceea ce priveşte repartiţia
consumului de apă la pomi pe adâncime. O serie de cercetări au arătat că cele mai
mari viteze de consum a apei s-au înregistrat în partea superioară a solului şi au
scăzut spre adâncime. Astfel, Jensen şi colab. (1962), au găsit că 59% din
consumul total al apei de pe adâncimea de 2,70 m, a fost în primii 75 cm, între 0,75
şi 1,50 m, consumul a reprezentat 31%, iar între 1,50 şi 2,70 m, consumul a
reprezentat doar 10%. Aldrich şi colab. (1935) în cercetările efectuate la peri în
Oregon au arătat că începând de la suprafaţa solului în profunzime, pe straturi
groase de 30 cm, consumurile au avut valorile de 34%, 28%, 32% şi 16% din
consumurile totale de pe adâncimea de 0-120 cm. De asemenea, Wilcox şi colab.
(1953), lucrând cu soiul de măr Mc Intosh în condiţii de irigare, au stabilit că
începând de la suprafaţă şi până la adâncimea de 1,80 m, repartiţia consumurilor pe
straturi de câte 30 cm, în procente din consumul total de pe adâncimea de 0-180
cm, a fost următoarea: 35,0%, 27,4%, 18,2%, 11,1%, 6,0% şi 2,3 %. În condiţii de
neirigare însă, aceeaşi autori lucrând în aceleaşi condiţii, au găsit că la începutul
perioadei de vegetaţie consumurile maxime au fost în stratele de la suprafaţa
solului, dar spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, pe măsură ce solul din partea
superioară a profilului s-a uscat, vitezele maxime de consum a apei s-au înregistrat
între 0,9 şi 1,5 m. Asemănător Suchuster şi Stephenson, citaţi de Wilcox şi colab.
(1935), lucrând cu nuci în Oregon au găsit că în unele cazuri consumul de apă de la
1,20 - 1,80 m a fost asemănător cu cel de pe primii 0-60 cm.
Datele prezentate la măr de către Iancu (1980) au arătat că în prima parte a
perioadei de vegetaţie consumurile de apă prin transpiraţie au fost maxime la

117
distanţa de 1-2 m de trunchiul pomilor şi de pe adâncimea de 0-40 cm. Pe măsura
scăderii conţinutului de apă din aceste zone şi a creşterii cerinţelor pomilor faţă de
apă în cursul perioadei de vegetaţie consumurile de apă din zonele situate la 3 şi 4
m de trunchiul pomilor au egalat şi chiar au depăşit consumurile de apă de la 1 şi 2
m. În condiţii similare, valoarea consumului de apă situat sub adâncimea de 40 cm
a egalat valorile celui înregistrat deasupra acestei adâncimi.
Creşterea cerinţelor pomilor faţă de apă în cursul perioadei de vegetaţie este
determinată atât de faptul că pomii şi-au dezvoltat în timp suprafaţa maximă a
frunzişului prin care are loc procesul de transpiraţie cât şi de faptul că odată cu
creşterea temperaturii şi a radiaţiei solare creşte şi intensitatea transpiraţiei. Pe
lângă creşterea intensităţii transpiraţiei creşterea temperaturii spre partea inferioară
a profilului de sol permite creşterea mai intensă a perişorilor absorbanţi în zonele
mai adânci şi uşurează totodată pătrunderea şi circulaţia apei spre rădăcini prin
mărirea permeabilităţii celulare şi micşorarea vâscozităţii apei.
Legat de variaţia mare a distribuţiei consumurilor de apă la diferite distanţe
de trunchiul pomului a apărut necesitatea stabilirii celei mai corespunzătoare zone
de prelevare a probelor de sol în vederea determinării rezervelor de apă pentru
calculul consumului apei de către pomi. În acest sens Veihmeyer şi Hendrickson,
citaţi de Michelson şi Lord (1963), bazaţi pe constatarea că valoarea conţinutului
de apă din sol se diferenţiază puţin sub nuci, piersici şi pruni, au recomandat
determinarea conţinutului de apă din sol în oricare punct situat între pomi. Wilcox
şi colab. (1953), lucrând cu meri plantaţi în pătrat, au efectuat determinarea
conţinutului de apă din sol la jumătatea distanţei dintre trunchiul pomului şi
mijlocul diagonalei dintre pomi. Calculând coeficientul de variaţie al valorilor
consumului de apă au obţinut un coeficient de variaţie de 53,5%. Datorită acestor
variaţii mari autorii au idicat că pentru determinarea cu o mai mare precizie a
consumului de apă de către pomi ar fi necesar un număr mai mare de puncte
dispuse sub forma unei reţele în spaţiul cuprins între 4 pomi adiacenţi.
Michelson şi Lord (1963) efectuând determinări de umiditate foarte precise
în câte 12 puncte pentru fiecare pom dispuse câte 3, pe 4 cercuri concentrice situate
la diferite distanţe de trunchiul pomului au arătat de asemenea, o mare variabilitate
a valorilor consumului de apă în spaţiul cercetat. Pentru obţinerea unor valori ale
consumului de apă cât mai exacte autorii au recomandat urmărirea conţinutului de
apă din sol într-un număr mare de puncte situate la diferite distanţe de trunchiul
pomilor.
1.9.2.2. Unii indicatori ai stării apei din pomi
1.9.2.2.1. Conţinutul de apă din frunze. Unul dintre primii indicatori folosiţi
pentru caracterizarea stării apei din pomi a fost cantitatea de apă din ţesuturi şi în
special conţinutul de apă din frunze. Indiferent de organul analizat, determinarea
conţinutului de apă s-a realizat prin cântărirea probelor de ţesut imediat după
recoltare pentru a obţine greutatea proaspătă a acestora. După cântărire, probele de
ţesut s-au uscat la temperaturi de 80-95°C până ce s-a eliminat întreaga cantitate de
apă din ţesut. Probele s-au cântărit din nou pentru a se înregistra greutatea uscată a
acestora. Diferenţa dintre greutatea probelor proaspete şi cea a probelor uscate

118
reprezintă apa îndepărtată din ţesut. Conţinutul acesteia se poate aprecia în
procente din greutatea ţesutului uscat. Pentru ţesuturile în care nu se desfăşoară
procesul de fotosinteză exprimarea conţinutului de apă în procente din greutatea
ţesutului uscat permite obţinerea unor rezultate satisfăcătoare. În cazul ţesuturilor
fotosintetizante însă şi în special a frunzelor, această exprimare nu este
corespunzătoare deoarece greutatea uscată a ţesuturilor se schimbă atât pe perioade
scurte datorită procesului de fotosinteză cât şi pe perioade mai lungi datorită
acumulării realizate prin creştere. Astfel Ackley (1954) a arătat că valorile cele mai
reduse ale conţinutului de apă din frunzele soiului de păr Bartlett s-au înregistrat în
jurul orelor 14°° iar cele mai ridicate în timpul nopţii, în jurul orelor 2°°.
Diferenţele dintre valorile maxime şi minime zilnice au fost cele mai mari la
începutul perioadei de vegetaţie când frunzele au fost tinere şi suculente. În timpul
perioadei de vegetaţie s-a înregistrat o reducere generală în conţinutul de apă din
frunze atunci când aceasta s-a raportat la conţinutul de substanţă uscată. Autorul
arată că această reducere a fost totuşi determinată de o creştere a conţinutului de
substanţă uscată şi nu de o descreştere efectivă a conţinutului de apă. Date
asemănătoare au fost prezentate şi de Magness (1934); Proebstineg şi Fogle (1956);
Radu şi Gherghi (1963); Kuşnirenko şi colab. (1970); Kuşnirenko (1975).
Folosirea greutăţii proaspete a materialului vegetal ca bază de exprimare a
conţinutului de apă din frunze s-a dovedit de asemeni nesatisfăcătoare deoarece, pe
lângă neajunsurile menţionate pentru greutatea uscată se minimalizează foarte mult
schimbările în conţinutul de apă.
Nici suprafaţa frunzei nu s-a dovedit o bază corespunzătoare deoarece ea se
micşorează atunci când conţinutul de apă se micşorează.
1.9.2.2.2. Conţinutul relativ de apă
Ţinând seama de aceste neajunsuri s-au introdus noi indicatori privind
conţinutul de apă din frunze prin raportarea conţinutului de apă din frunze la
conţinutul de apă realizat de către acestea la turgescenţa deplină. La acest ultim
conţinut se poate raporta fie cantitatea de apă absorbită de ţesutul frunzei pentru a
deveni turgid şi în acest caz se determină deficitul de saturaţie în apă, fie conţinutul
iniţial de apă şi în acest caz se determină conţinutul relativ de apă, numit de către
Weatherley (1950) şi turgiditate relativă. În lucrarea de faţă vom folosi noţiunea de
conţinut relativ de apă, termen care a fost folosit într-o măsură mult mai mare.
Conţinutul relativ de apă reprezintă a măsura atât a conţinutului de apă din
ţesut cât şi a menţinerii volumului ţesutului fiind ca atare mult mai legat de
funcţiile fiziologice ale plantei. Metodologia de determinare a lui a fost prezentată
în mai multe lucrări Weatherley (1962); Bars(1968) etc. folosindu-se următoarea
formulă:
GP  GU
C.R.  x100, unde:
GT  GU
C.R. = conţinutul relativ de apă în procente;
G.P. = greutatea materialului vegetal proaspăt;
G.U.= greutatea materialului vegetal uscat la 105°C;

119
 G.T.= greutatea materialului vegetal proaspăt la turgiditatea deplină.

Pentru obţinerea conţinutului de apă din materialul proaspăt se recoltează

15-20 frunze din fiecare lot de pomi, situate pe lăstari în poziţia 5-8 de la vârful
acestora. Frunzele se aduc cât mai rapid în laborator (2-3 minute) unde de la
mijlocul laminelor se detaşează pentru fiecare probă câte 50 de rondele cu
diametrul de 8 mm. Aducerea materialului proaspăt la turgiditatea maximă se
realizează prin lăsarea rondelelor să plutească în apă distilată timp de cca. 3 ore în
vase Petri acoperite cu sticlă. Îndepărtarea apei în surplus de pe rondele se
realizează prin ţinerea acestora între două strate de hârtie de filtru timp de 1 minut
sub o greutate de 0,5 kg.
Importanţa folosirii conţinutului relativ de apă pentru caracterizarea stării
de aprovizionare a plantelor şi respectiv a pomilor cu apă a fost destul de mult
discutată în literatură. Astfel Weatherley (1968) sintetizând mai multe lucrări, a
arătat că sunt necesare încă cercetări ulterioare care să stabilească dacă lipsa de apă
în sine sau dacă starea de energie a apei din ţesuturi este mai importantă în
afectarea creşterii şi comportării generale a plantelor. Legat de aceasta, mult mai
târziu Jones (1991) citând mai mulţi autori, a arătat clar importanţa menţinerii unei
turgidităţi ridicate (respectiv a unui conţinut relativ de apă ridicat) pentru creşterea
celulei, mişcarea stomatelor şi chiar pentru producerea acidului abscisic. Cu toate
acestea tot Jones (1991) citează alte lucrări, mai recente, care au arătat că volumul
celulelor poate varia destul de mult în anumite cazuri. Ca urmare a acestor cercetări
s-a recomandat să nu se mai folosească într-o măsură prea mare conţinutul relativ
de apă în caracterizarea stării de aprovizionare a plantelor şi respectiv a pomilor cu
apă.
1.9.2.2.3. Potenţialul apei din frunze
Conţinutul de apă din plante fie că este exprimat în valori absolute sau în
valori relative este o măsură utilă a stării apei din plante pentru scopuri multiple.
Dar aşa cum au arătat diferiţi autori starea apei din plante, respectiv din
sistemul sol-plantă-atmosferă, poate fi mult mai bine caracterizată dacă se ţine
seama de condiţia sa fiziologică. Aceasta deoarece apa din cadrul acestui sistem
este supusă acţiunii a numeroase forţe de naturi diferite. Dintre acestea ar fi
suficient să menţionăm forţele de absorbţie de la suprafaţa particulelor coloidale,
forţele capilare din diferitele părţi ale sistemului, forţele determinate de
concentraţiile diferite ale soluţiilor, forţele care apar ca urmare a diferenţelor de
presiune şi temperatură etc. Ca urmare a acţiunii acestei forţe apa din plantă este
mai puţin accesibilă de a participa la reacţiile fiziologice decât apa liberă, pură. De
aceea, pentru a măsura starea apei din fiecare punct al sistemului sol-plantă
atmosferă, cercetările în domeniu, în urma a numeroase căutări au folosit legile şi
termenii specifici fizicii, respectiv termodinamicii. Din acest punct de vedere
activitatea apei din sistem, respectiv starea de energie a acesteia poate fi
caracterizată prin aşa numita energie liberă Gibbs. Energia parţială liberă Gibbs a
apei din sistemul sol-plantă-atmosferă, ca de altfel din oricare alt sistem, a fost
denumită potenţialul chimic al apei sau mai scurt potenţialul de apă (Taylor 1968).

120
Acest potenţial a fost desemnat prin litera grecească . Potenţialul apei dintr-un
sistem dat poate fi măsurat numai relativ, respectiv în comparaţie cu potenţialul
apei pure, libere, adică a apei care nu conţine substanţe dizolvate şi nu este reţinută
de nici o forţă. Ca urmare a energiei cinetice libere a moleculelor de apă acestea se
mişcă întotdeauna din locul unde valoarea medie a acestei energii libere este mai
ridicată spre locul unde aceasta este mai scăzută.
Potenţialul total de apă  este constituit din mai multe componente dintre
care o importanţă practică mai deosebită o are potenţialul osmotic (s) şi
potenţialul de presiune (p).
Potenţialul osmotic (s) este determinat de concentraţia diferitelor
substanţe dizolvate în sucul celulelor. O scădere a conţinutului de apă din ţesuturile
pomilor în special spre mijlocul zilei (Goode şi Hipps, 1973) determină o
concentrare pasivă a substanţelor dizolvate în sucul celular şi respectiv o scădere a
potenţialului osmotic. Aşa cum vom vedea această scădere diurnă şi sezonieră a
potenţialului osmotic este destul de mare.
În afară de această concentrare pasivă a substanţelor dizolvate ca urmare a
pierderilor de apă din celule, la nivelul acestora se realizează şi o concentrare
activă a acestor substanţe. Aceasta la rândul ei determină o ajustare activă a
potenţialului osmotic Această concentrare activă este determinată de acumularea în
celule a unor substanţe ca urmare a decalajului dintre producerea acestora prin
fotosinteză şi translocarea lor spre diferite alte ţesuturi.
Ajustarea osmotică este foarte importantă pentru pomi pentru a face faţă
perioadelor de secetă moderată. Ajustarea osmotică permite ţesuturilor să-şi
menţină turgescenţa prin care se realizează creşterea celulelor, aşa cum au arătat
unii autori citaţi de Faust (1989) frunzele tinere ale unor specii pomicole nu
realizează o ajustare osmotică datorită schimbării condiţiilor climatice pe când
frunzele mai în vârstă, realizează acest proces. Faptul se explică prin aceea că în
frunzele bătrâne se găsesc enzimele care produc sorbitolul, substanţă prin care se
realizează în principal ajustarea osmotică.
Potenţialul de presiune (p) sau potenţialul de turgescenţă, reprezintă
efectul pe care îl are presiunea hidrostatică asupra potenţialului total. Aceste
presiuni hidrostatice sunt determinate în principal de presiunea de turgescenţă care
apare în fiecare celulă bine aprovizionată cu apă şi de presiunile pozitive sau
negative (tensiuni) care apar la nivelul vaselor de conducere al sevei (xilem) sau în
pereţii celulari .
Potenţialul de presiune este foarte important pentru desfăşurarea a o serie de
procese fiziologice din ţesuturile pomilor dintre care poate cel mai important este
procesul de creştere la nivel celular.
Turgiditatea celulară poate fi menţinută prin ajustarea osmotică prezentată
mai sus. Această ajustare este în funcţie şi de elasticitatea pereţilor celulari. Aşa
cum a arătat Faust (1989) celulele cu pereţii subţiri care nu posedă deci o
elasticitate ridicată, în cazul absorbţiei rapide a apei determină o crăpare a pereţilor
celulari. Acest proces se înregistrează la cireşe şi chiar la mere care au o
concentraţie redusă de calciu.
121
 Potenţialul de presiune este necesar de a fi menţinut la valori ridicate în
cazul când se doreşte să se obţină fructe mari, aşa se explică efectul pozitiv al
creşterii conţinutului de apă din ţesuturile pomilor, ca efect al aplicării irigării,
asupra creşterii în dimensiune a fructului.
Pentru a determina potenţialul total se folosesc o serie de metode foarte
precise de laborator (psichrometrice şi hygrometrice) descrise pe larg într-o serie
de lucrări de specialitate (Slavic, 1974; Bars, 1968; Hsiao, 1990 etc.). Dar, pentru
determinarea potenţialului apei din plante atât în laborator cât şi în câmp metoda
care s-a folosit cel mai mult este metoda camerei cu presiune (Scholander şi colab.,
1965), citat de Hsiao, 1990 care va fi prezentată rezumativ în cele ce urmează:
Materialul vegetal (frunze sau chiar un lăstar cu frunze) este cât mai repede
detaşat de plantă şi acoperit imediat cu hârtie de filtru umezită s-au introdus într-
o pungă de plastic. Proba astfel pregătită este adusă în laborator şi introdusă în
camera metalică a aparatului, astfel ca o porţiune cât mai mică din peţiol sau din
capătul lăstarului să rămână în afara camerei. Camera este apoi ermetic închisă, iar
în interiorul ei se măreşte presiunea atmosferică prin injectarea de azot gazos dintr-
un recipient aflat sub presiune. Se consideră că atunci când capătul peţiolului se
umezeşte, fără ca sucul care iese să ia forma unei semisfere, analiza este terminată.
Respectiv, la acest moment se înregistrează presiunea care reprezintă potenţialul
sucului din interiorul vaselor de xilem din frunză. Pentru a putea stabili cât mai
precis acest moment capătul peţiolului frunzei trebuie bine luminat şi observat atent
cu o lupă.
Potenţialul total al apei din frunzele pomilor are un mers diurn asemănător
cu al celorlalte plante realizându-se valorile minime de –1,0 până la –2,5 MPa în
general în jurul orelor 14 când şi valorile transpiraţiei sunt maxime.
Dintre multitudinea indicatorilor folosiţi pentru caracterizarea stării de
aprovizionare a plantelor cu apă, potenţialul apei din frunze a fost cel mai des
folosit. Semnificative în această privinţă sunt datele prezentate de Jones (1990)
care a arătat că din cele 43 de lucrări privitoare la relaţiile plantelor cu apa
publicate în anul 1985 în 3 periodice de prestigiu, în 58% din ele s-a folosit
potenţialul apei din frunze.
Valorile acestui indicator sunt influenţate însă de o serie de factori. Astfel,
Jones (1985) a arătat că potenţialul apei din frunze este determinat de trei grupe
principale de factori şi anume: a) – potenţialul apei din sol şi a factorilor care îl
determină; b) – vitezele de evaporare specifice culturii şi a factorilor care le
definesc; c) – conductibilităţile hidraulice ale diferitelor părţi ale circuitului apei
de la nivelul rădăcinii până la frunze.
Ca urmare a multitudinii acestor influenţe valorile potenţialului apei din
frunză suferă o mare variaţie.
1. Unul dintre mecanismele prin care potenţialul apei din frunză este
influenţat îl reprezintă gradul de deschidere al stomatelor care tinde în a micşora
variaţia sa. Ca atare, potenţialul apei din frunză determinat după metoda prezentată
mai sus nu reprezintă un indicator suficient de sensibil al stării de aprovizionare a
solului şi respectiv a pomilor cu apă. Cu alte cuvinte la diferite niveluri de

122
aprovizionare a solului cu apă realizate printr-o irigare diferenţiată s-a înregistrat o
variaţie a unor indicatori fiziologici, pe când valorile potenţialului de apă s-au
diferenţiat puţin sau chiar deloc .
Astfel, Fereres şi Goldhamer (1990) au arătat că, în cazul piersicilor
menţinuţi în două stări diferite de aprovizionare a solului cu apă (30% din ET, prin
aplicarea irigării prin picurare şi martor neirigat) s-au înregistrat practic aceleaşi
valori ale potenţialului apei din frunze pe întreaga durată a unei zile. În aceleaşi
condiţii, valorile conductanţei stomatei (mm/s-1) au fost mult mai mari în varianta
irigată faţă de martorul neirigat.
Aspecte asemănătoare au fost prezentate de Jones (1991) care a arătat că
prin punerea unei părţi a sistemului radicular al unei plante în condiţii bune de
aprovizionare cu apă şi a celeilalte părţi în condiţii de aprovizionare slabă cu apă
s-au putut realiza şi menţine valori ale potenţialului apei din frunze asemănătoare
cu cele din plantele aprovizionate normal cu apă. În astfel de experienţe, totuşi
stomatele şi-au micşorat gradul de deschidere, iar creşterea frunzelor a fost
micşorată ca răspuns la menţinerea în condiţii de uscăciune a unei părţi din
rădăcini. Analiza sucului din vasele lemnoase (xilem) a unor astfel de plante au
arătat că acidul abscizic (ABA) provenit din rădăcinile care s-au aflat în condiţii de
aprovizionare slabă cu apă ar putea fi un semnal prin care s-a dirijat gradul de
deschidere a stomatelor. Respectiv, funcţionarea stomatelor a fost, cel puţin în
parte, influenţată de gradul de aprovizionare a rădăcinilor cu apă.
Date suplimentare, foarte interesante, care au arătat controlul pe care îl
poate exercita stomatele asupra potenţialului apei din frunze au fost prezentate de
Jones (1985). Obişnuit, între valorile potenţialului apei din frunze şi gradul de
închidere al stomatelor se înregistrează corelaţii pozitive. Spre deosebire de natura
acestor corelaţii, autorul citat, pe baza unor date obţinute la merii cultivaţi atât în
condiţii de câmp cât şi în vase de vegetaţie a înregistrat între cele două
caracteristici o corelaţie negativă. Autorul susţine că natura acestei corelaţii, mai
puţin obişnuite, arată că, gradul de închidere al stomatelor influenţează potenţialul
apei din frunze prin efectul său asupra vitezei de evaporare.
2. Un alt mecanism prin care potenţialul apei din plante este influenţat, îl
reprezintă ajustarea pasivă a potenţialului osmotic. Aşa cum este cunoscut
potenţialul osmotic este un component esenţial al potenţialului total al apei din
frunze. Prin scăderea conţinutului de apă dintr-un ţesut şi respectiv prin scăderea
volumului acestuia, concentraţia substanţelor dizolvate creşte şi apare o ajustare
pasivă a potenţialului osmotic. Mărimea acestei modificări este determinată de
gradul de micşorare a conţinutului de apă din ţesut Lakso (1985) a prezentat pentru
frunzele de măr o scădere zilnică în timpul orelor de amiză a potenţialului osmotic
cu 0,2 până la 0,4 MPa. În acelaşi sens Priestley, citat de Lakso (1985) a arătat că
în frunzele de măr, la mijlocul zilei, vitezele de translocare a substanţelor
fotosintetizante rămân în urma vitezelor de realizare a lor şi ca atare în frunze are
loc o acumulare reziduală a acestora. Ca urmare a combinării celor două modificări
a potenţialului osmotic (ajustarea osmotică şi acumularea reziduală de produse

123
fotosintetizante) se realizează menţinerea unor valori ridicate ale turgescenţei în
frunze în orele de la mijlocul zilei.
3. Pe lângă variaţia zilnică a potenţialului apei din frunze menţionată mai
sus în frunzele pomilor se înregistrează şi o variaţie sezonieră odată cu
îmbătrânirea frunzelor. Astfel, Lakso (1979) a arătat că la măr în perioada mai –
septembrie, potenţialul apei din frunze a crescut de la -2,5 la -5,0 MPa.
4. Aşa cum am arătat mai sus potenţialul apei din frunză este puternic
influenţat de viteza de evaporare a culturii şi respectiv de factorii care o definesc
(Jones, 1985). Legat de aceasta trebuie arătat că microclimatul care se realizează în
interiorul unei livezi şi chiar în interiorul aceleiaşi coroane este foarte diferenţiat.
Aceasta face ca să se realizeze o gamă largă de valori privind potenţialul apei din
diferite organe ale pomului şi chiar din cadrul aceluiaşi organ. Astfel Lakso (1985),
a arătat că valorile potenţialului apei din frunzele merilor maturi, bine aprovizionaţi
cu apă au fost de –1,7 şi –0,7 MPa pentru frunzele însorite şi respectiv umbrite
situate la exteriorul coroanei şi de –1,1 şi –0,7 MPa pentru frunzele expuse la soare
şi respectiv umbrite, situate în interiorul coroanei.
În afară de poziţia frunzei în interiorul coroanei pomilor potenţialul de apă
din frunze este diferit şi în funcţie de expoziţia frunzei (Jones şi Cumming, 1984).
Chiar la nivelul aceleaşi frunze, în cursul unei zile, în afară de ajustarea osmotică a
potenţialului apei din frunze, acestea poate prezenta valori foarte diferite datorită
sensibilităţii sale foarte ridicate la variaţiile pe termen scurt a factorilor climatici.
Astfel, Jones (1991) arată că potenţialul apei din frunze îşi poate modifica valoarea
de până la de 2 ori în interval de câteva minute prin simpla schimbare a gradului de
acoperire a cerului cu nori.
5. Modificarea potenţialului apei din frunze a fost determinată şi de gradul
de încărcare a pomilor cu fructe. Astfel, Fereres şi Goldhamer (1990) au arătat că
îndepărtarea fructelor la piersic a determinat o creştere a potenţialului apei din
frunze.
Dependenţa ridicată a valorilor potenţialului apei din frunze de o serie de
factori prezentaţi mai sus cât şi faptul că în anumite situaţii acest indicator a
reacţionat într-o direcţie contrară stării de aprovizionare a solului cu apă a
determinat ca valorile sale să nu se coreleze în cel mai înalt grad cu valorile altor
indicatori folosiţi în mod obişnuit pentru caracterizarea stării de aprovizionare a
plantelor cu apă (gradul de deschidere al stomatelor, reducerea procesului de
fotosinteză şi a procesului de creştere a plantei etc.). De aceea s-au încercat diferite
metode prin care să se mărească fidelitatea acestui indicator în caracterizarea stării
de aprovizionare a plantelor cu apă. Dintre acestea enumerăm: (Jones, 1991).
Determinarea potenţialului cu apă înainte de răsăritul soarelui.
S-a considerat că determinarea potenţialului apei din frunză înainte de
răsăritul soarelui ar fi un indicator mai bun deoarece valorile sale ar fi distribuite
relativ uniform în tot corpul plantei şi că el reprezintă potenţialul apei din plante
care s-a refăcut în timpul nopţii când pierderile prin transpiraţie au fost foarte
reduse. În felul acesta, valoarea sa s-a echilibrat cu valoarea potenţialului apei din
sol.

124
 Având în vedere însă marea variaţie a distribuţiei apei în solul de sub
proiecţia coroanei pomilor accentuată în special de aplicarea localizată a irigării sau
a unor volume de apă mai reduse potenţialul de apă din frunză determinat înainte
de răsăritul soarelui este mai puţin caracteristic pentru a indica starea de
aprovizionare a solului cu apă care se realizează ca urmare a evapotranspiraţiei în
ziua care urmează (Ameglio şi colab., 1999).
Mai mult, în o serie de zone geografice unde roua se formează în cantităţi
mari aceasta influenţează într-o măsură apreciabilă valorile potenţialului apei din
frunză. Pentru a elimina aceste influenţe înainte de efectuarea determinărilor
frunzele trebuiesc uscate, dar şi în acest caz rămân unele efecte negative (Jones,
1991). Un alt neajuns al acestei metode constă în perioada din zi mai puţin
corespunzătoare pentru efectuarea lucrărilor în câmp, fapt ce ar putea ridica unele
probleme de către cei ce trebuie să efectueze determinările (Fulton şi colab., 2001).
Potenţialul apei din rădăcini prin folosirea frunzelor de la baza lăstarilor
proveniţi din drajonare
S-a considerat că frunzele de la baza drajonilor au un potenţial al apei
apropiat de cel din rădăcini. Datele prezentate de Jones (1990) au arătat că
potenţialul apei din frunzele drajonilor este mai sensibil la starea de aprovizionare a
pomilor cu apă decât potenţialul de apă determinat pe frunzele de pe lăstarii
obişnuiţi.
1.9.2.2.4. Potenţialul apei din tulpină
Pentru determinarea apei din plante în toate variantele prezentate mai sus
s-a folosit frunzele care transpiră, respectiv determinările s-au efectuat într-o
perioadă de timp cât mai scurtă cu putinţă după îndepărtarea frunzelor de pe
plantele al căror potenţial trebuie determinat .
Garnier şi Berger (1985) citaţi de Shachel şi colab. (1997) au determinat
potenţialul apei la piersici după două metode. Într-o primă metodă determinarea
potenţialului de apă din frunze s-a realizat după cea cunoscută, descrisă mai sus,
respectiv pe frunze care transpiră. În cazul celei de a doua metode, transpiraţia din
frunze a fost oprită cu cca. 2 ore înaintea efectuării determinate prin introducerea
frunzelor în pungi de plastic impermeabile pentru apă şi lumină. Valorile
potenţialului de apă din frunze determinând după prima metodă nu s-au diferenţiat
în mod asemănător cu valorile privind starea apei din sol diferenţiate prin aplicarea
irigării, pe când valorile potenţialului de apă determinate după cea de a doua
metodă s-au diferenţiat evident. Potenţialul apei din plante determinat după cea de
a doua metodă s-a numit şi este cunoscut în literatură ca potenţialul apei din
tulpină. Deoarece s-a considerat că prin întreruperea transpiraţiei din frunze între
valorile potenţialului apei din acestea şi valorile potenţialului din tulpină (xilem) s-
a realizat un echilibru. Aceasta cu atât mai mult cu cât aşa cum au arătat rezultatele
prezentate de Schchel şi Brinckmann (1985) citaţi de Shachel şi colab (1997) între
diferitele părţi ale frunzei există un gradient al potenţialului de apă.
Determinarea potenţialului de apă din tulpină (xilem) la numeroase specii
pomicole a arătat că valorile acestuia sunt mult mai stabile şi mai puţin influenţate
de fluctuaţiile factorilor de mediu. Potenţialul apei din tulpină a fost prezentat de o

125
serie de cercetători, ca destul de sensibil la starea de aprovizionare a solului cu apă
Naur şi colab. (1995, 1997, 1999, 2000); Fulton şi colab. (2001); Schackel şi colab.
(1997, 2000). De asemenea, potenţialul apei din tulpină s-a corelat foarte strâns şi
cu alţi indicatori fiziologici privind starea apei din plante cum ar fi conductanţa
stomatelor (Naur şi colab., 1995), Naur (1998) sau cu unii indicatori morfologici ca
creşterea în volum a fructelor (Naur şi colab. 1995; 1997; 1999; 2000) sau creşterea
lăstarilor (Schackel şi colab., 1997).
Folosirea practică la nivel de fermă a potenţialului apei din tulpină pentru a
determina starea de aprovizionare a pomilor cu apă a întâmpinat însă iniţial unele
reţineri din următoarele considerente:
În primul rând determinarea acestui indicator după metoda standard,
recomandată iniţial, prevedea ca pentru întreruperea procesului de transpiraţie a
frunzelor luate în analiză, în scopul echilibrării potenţialului apei din frunză cu cel
din tulpină, frunzele să fie închise în pungi de plastic impermeabile la apă şi
lumină cu cca. 2 ore înainte de efectuarea determinărilor. Perioada cea mai bună de
efectuare a acestora a fost considerată perioada de la mijlocul zilei (de regulă între
orele 12 – 14) când în interiorul pomilor se realizează deficitele cele mai ridicate de
apă respectiv când valorile potenţialului apei din tulpină sunt cele mai mici.
Conform acestei metodologii determinarea potenţialului apei din tulpină
presupunea deplasarea în livadă de două ori. O primă deplasare trebuia realizată
dimineaţa pentru introducerea frunzelor în pungile de plastic şi o a doua deplasare
la mijlocul zilei pentru efectuarea determinărilor.
Cercetările efectuate de Fulton şi colab. (2001), la prun, nuc şi migdal, au
arătat că timpul necesar pentru echilibrarea valorilor potenţialului apei din frunză şi
tulpină poate fi redus la minimum 10 minute, fără ca rezultatele să fie modificate
semnificativ. Datorită acestei reduceri determinarea potenţialului apei din tulpină
poate fi realizată printr-o singură deplasare în câmp.
Pentru a putea realiza un număr cât mai mare de determinări în cadrul
perioadei optime de determinare din zi (orele 12-14), se impunea ca perioada unei
determinări să fie redusă cât mai mult. Una din căile de reducere a acestei perioade
a fost de a mări viteza şi presiunea de lucru. Metoda folosită iniţial de determinare
a potenţialului apei din frunze recomanda ca presiunea să crească la începutul
determinării şi apoi să scadă către sfârşitul perioadei de determinare. Folosind acest
procedeu Naur şi Peres (2001) au înregistrat erori mari. Pentru a micşora aceste
erori la limite admisibile autorii respectivi au recomandat folosirea unei presiuni
constante de cca. 0,03 MPa pe întreaga durată a determinării.
În ceea ce priveşte numărul de determinări necesare pentru a obţine o
valoare medie cât mai caracteristică a unei livezi aceasta este în funcţie de
dimensiunea livezii şi de gradul de variaţie al stării de aprovizionare a pomilor cu
apă. Pentru acelaşi tip de livadă, dintre factorii care determină această variaţie se
poate menţiona variaţia texturii solului şi a grosimii profilului de sol exploatat de
către rădăcini. De regulă, se recomandă ca pentru fiecare suprafaţă de livadă
diferenţiată în ceea ce priveşte starea de aprovizionare a pomilor cu apă după
criteriile de mai sus să se efectueze determinări pe 10 pomi. Se recomandă, de

126
asemenea, ca pentru fiecare moment de determinare să se folosească aceeaşi pomi.
Se vor folosi pomi tipici şi sănătoşi. Frunzele (câte 2 pe pom) se vor alege din
interiorul coroanei (partea de NV şi NE, mai umbrite). Ele vor fi aşezate cât mai
aproape de trunchi sau de axul unei ramuri de ordinul I. Frunzele vor fi situate la
înălţimea de 1,5 – 2,5 m de la sol. La nuc se va folosi partea terminală a frunzei
compuse.
Rezultatele numeroaselor cercetări efectuate în ultimul timp au arătat că
valorile potenţialului apei din tulpină sunt sigure, repetabile şi bine adaptate pentru
efectuarea unui număr mare de determinări. Aceasta a făcut ca acest indicator să fie
considerat ca unul dintre cei mai sensibili ai stării apei din plantă putând fi astfel
folosit, aşa cum vom vedea şi în stabilirea momentului de udare.
1.9.2.2.5. Creşterea şi contracţia trunchiului
Aşa cum este cunoscut, creşterea în grosime a trunchiului pomilor
reacţionează pozitiv la starea diferită de aprovizionare a solului cu apă. Ţinând
seama de aceasta s-a pus problema cuantificării sensibilităţii acestui proces,
respectiv cât de mult trebuie să scadă rezerva de apă din volumul de sol explorat de
rădăcinile pomilor, pentru ca trunchiul acestora să sufere anumite modificări ale
grosimii sale.
Se ştie că în ţesuturile lemnoase ale trunchiului şi în special în ţesuturile
scoarţei care mai are celule vii se acumulează apa (Brough şi colab., 1986). În
cursul unei zile o dată cu creşterea intensităţii transpiraţiei cantitatea de apă ce se
pierde prin acest proces depăşeşte pe cea care este absorbită de către rădăcini şi ca
atare pomii se deshidratează. În timpul nopţii însă, cantitatea de apă absorbită de
către rădăcini depăşeşte în mod normal cantitatea de apă transpirată astfel că pomii
se rehidratează. Ca urmare a acestei schimbări ale conţinutului de apă din trunchiul
pomilor în decurs de 24 de ore, acesta îşi modifică diametrul respectiv se contractă
în timpul zilei şi îşi recapătă turgescenţa în timpul nopţii. Paralel cu acest proces
de contracţie şi gonflare diurnă determinat de schimbarea conţinutului de apă se
realizează şi o creştere în grosime a trunchiului prin creşterea numărului de celule,
a dimensiunii acestora cât şi a grosimii pereţilor celulari.
Prin măsurarea continuă a modificărilor în grosime a trunchiului s-a pus în
evidenţă faptul că în decurs de 24 de ore trunchiul îşi modifică diametrul după o
curbă asemănătoare literei U. Partea superioară a curbei reprezintă raza maximă pe
care o realizează trunchiul în decurs de 24 de ore (dimineaţa devreme), iar partea
inferioară a curbei reprezintă raza minimă care de regulă se realizează la începutul
după amiezii. Ca atare din măsurarea continuă a diametrului trunchiului, se poate
separa o valoare a creşterii zilnice maxime, o valoare a creşterii zilnice minime şi o
contracţie zilnică maximă care reprezintă diferenţa dintre creşterea zilnică maximă
şi cea minimă.
Mărimea contracţiei zilnice este determinată de factorii care determină şi
mărimea transpiraţiei şi absorbţiei apei din sol. Deoarece valoarea conţinutului de
apă din sol este unul din factorii care determină în mare măsură valoarea
cantităţilor de apă absorbite de către pomi, contracţia trunchiului pomilor poate fi

127
folosită ca un indicator al stării de aprovizionare a solului şi respectiv a pomilor cu
apă.
Măsurarea modificărilor în grosime a trunchiului plantelor lemnoase s-a
realizat pe o scară largă în special la speciile silvice dar şi la pomi. Aceste
măsurători s-au efectuat la început la diferite intervale de timp cu ajutorul unor
instrumente numite dendrometre, care aveau o precizie de 0,05 mm (Verner şi
colab., 1962) până la 0,01 mm Iancu (1980). Ulterior s-au folosit aparate care au
putut măsura continuu modificările în grosime a trunchiului numite dendrografe
(Fritz şi colab., citat de Verner şi colab., 1962).
Efectuând un număr impresionant de măsurători privind influenţa
conţinutului diferit de apă din sol, realizat prin irigare, asupra creşterii în grosime a
trunchiului Verner şi colab. (1962) au înregistrat date deosebit de interesante.
Tipul de dendrometru îmbunătăţit pe care l-au folosit le-a permis să înregistreze
creşterea maximă zilnică în diametru a trunchiului, pe diferite perioade de timp
pentru fiecare pom pe care era montat un astfel de aparat. În valoarea creşterii
maxime pe care o înregistrau era cuprins atât sporul de creştere efectiv care avea un
caracter cumulativ cât şi valoarea curentă a hidratării ţesuturilor trunchiului
pomilor.
Pentru a putea folosi aceste valori ale creşterii maxime în grosime a
trunchiului în aprecierea stării de aprovizionare a pomilor cu apă şi respectiv în
stabilirea momentului de udare este nevoie de a avea anumite valori de referinţă
(valori standard). Cu aceste valori de referinţă ale oricărui indicator trebuiesc
comparate valorile aceluiaşi tip de indicator înregistrate însă la pomii pe care dorim
să îi irigăm. Deoarece valorile creşterii maxime în grosime a trunchiului sunt
influenţate de numeroşi factori climatici şi de sol cât şi de factori legaţi de plantă
(specie, soi, portaltoi, vârstă, încărcătură cu fructe etc.) valorile de referinţă
trebuiesc stabilite în cadrul aceleiaşi livezi unde se doreşte să se aplice irigarea. De
obicei, se alege un lot de pomi cât mai reprezentativ (maxim 10 pomi) care se irigă
cu o frecvenţă mai mare pentru a asigura o aprovizionare optimă cu apă.
Pentru a stabili momentul de aplicare al irigării pe baza măsurătorilor
creşterii maxime în grosime a trunchiului Verner şi colab. (1962) au efectuat
măsurători la interval de 2 zile. Ei au calculat, de asemenea, media mobilă pe baza
ultimelor trei măsurători efectuate atât la pomii folosiţi pentru obţinerea valorilor
de referinţă cât şi la pomii ce trebuiau irigaţi. Aceştia s-au irigat atunci când media
mobilă a ultimelor 3 măsurători a creşterii maxime în grosime a reprezentat cca.
80% din media mobilă a creşterii maxime în grosime a trunchiului pomilor din
lotul de referinţă. În felul acesta s-a realizat o conducere mai bună a regimului de
irigare respectiv s-a redus în unele cazuri numărul de udări aproape la jumătate
faţă de cel practicat în mod obişnuit fără ca creşterea şi fructificarea pomilor să fie
afectate evident. Procedeul respectiv a fost folosit şi de alţi cercetători în special în
condiţiile din Statele Unite pentru irigarea mărului (Taerum, 1964).
O problemă mult discutată în timp a fost aceea de a stabili care indicator
dintre cei legaţi de modificarea în grosime a trunchiului pomilor este cel mai
sensibil la starea diferită de aprovizionare a pomilor cu apă. În această direcţie

128
cercetările efectuate de Iancu (1980) la soiul de măr Jonathan au arătat că în
varianta bine aprovizionată cu apă (conţinutul de apă de pe adâncimea de 1,50 m,
era în jur de 80% din intervalul umidităţii active – I.U.A), faţă de varianta slab
aprovizionată cu apă (conţinutul de apă pe aceeaşi adâncime era de cca. 30-40%
din I.U.A) creşterea medie zilnică în grosime a trunchiului la soiul Jonathna
măsurată cu un dendrometru la orele 8°° şi 14°° a fost mai mare cu 85% pe când
contracţia medie zilnică a trunchiului(diferenţa dintre măsurătorile de creştere
dintre orele 8°° şi 14°° a fost de numai 15%.
Folosirea parametrilor bazaţi pe modificările în grosime a trunchiului
pomilor pentru a stabili momentul de irigare la pomilor s-a bucurat în ultimul timp
de o atenţie deosebită pe măsură ce s-au îmbogăţit cunoştinţele privind răspunsul
pomilor la deficitele de apă. Aceasta a fost posibil şi datorită realizărilor
remarcabile în aparatura de înregistrare a acestui proces. Noile aparate folosite în
acest scop permit înregistrarea continuă şi cu o precizie mult mai mare a
modificărilor în grosime a trunchiului pomilor. Acest fapt permite o analiză mai
atentă a evenimentelor ce apar pe timpul desfăşurării irigării faţă de folosirea unor
măsurători efectuate numai la anumite perioade de timp.
Folosind astfel de aparate cu înregistrare continuă Goldhamer şi colab.
(1999) a demonstrat că, contracţia zilnică maximă a trunchiului piersicilor a fost
mai sensibilă decât alţi indicatori ai stării apei din pomi (inclusiv potenţialul de apă
al trunchiului) în a detecta deficitul de apă din pomi.
De asemenea, Cohen şi colab. (2001) au arătat că o uşoară scădere în gradul
de aprovizionare a piersicilor cu apă a determinat o creştere cu 100% a valorilor
contracţiei maxime diurne a trunchiului, o reducere cu 10% a vitezei de curgere a
sevei şi o scădere cu 40% a potenţialului de apă al tulpinii. Tot astfel, Fereres şi
Goldhamer (2003) lucrând cu migdal au stabilit corelaţii mult mai strânse între
diferiţi parametrii climatici (deficitul de presiune al vaporilor de apă, temperatura
aerului şi a evapotranspiraţiei de referinţă) şi contracţia zilnică maximă a
trunchiului decât corelaţiile stabilite între aceeaşi parametri climatici şi potenţialul
de apă al trunchiului.
Cu toate progresele înregistrate folosirea indicatorilor legaţi de modificarea
în grosime a trunchiului prezintă şi unele neajunsuri. Astfel, nu toţi pomii la care
s-au efectuat astfel de măsurători şi-au oprit creşterea la aceeaşi perioadă, unii au
continuat să crească o perioadă mult mai lungă de timp deşi pomii măsuraţi au avut
aceeaşi vârstă şi relativ aceeaşi încărcătură de fructe. De asemenea, valorile
modificărilor zilnice în grosime ale trunchiului pomilor au diferit mult de la pom la
pom în special când creşterile zilnice au fost mai reduse, fapt întâlnit în special la
pomii mai în vârstă. Legat de stabilirea unor valori de referinţă a creşterii sau
contracţiei zilnice maxime ale trunchiului pomilor care să poată fi folosite în
stabilirea momentului de udare se poate spune că deşi s-a executat un volum mare
de cercetări încă nu s-a reuşit să se stabilească astfel de valori de referinţă suficient
de clare care să se poată aplica pe scară largă în producţie. Dar aşa cum a arătat
Cohen şi colab. (2001) înregistrarea automată a modificărilor în grosime a
trunchiului alături de progresele realizate în telecomunicaţii, electronică şi în

129
tehnologia de exploatare a calculatoarelor dau garanţii că în scurt timp astfel de
indicatori vor putea fi folosiţi în planificarea şi în controlul cu mai mare precizie a
aplicării irigării.
1.9.2.2.6. Creşterea fructului
Se ştie că o aprovizionare mai slabă a pomilor cu apă determină în general o
scădere a dimensiunii fructelor la pomi. Se pune problema de a stabili cât de
sensibil este acest proces de creştere în dimensiune a fructului? Respectiv, poate
acest proces fi folosit ca un indicator al stării de aprovizionare a pomilor cu apă şi
ca atare ca un indice al stabilirii momentului de aplicare a irigării?
Numeroşi cercetători au găsit că procesul de creştere al fructelor de la
anumite specii pomicole este un proces destul de sensibil la starea de aprovizionare
a pomilor cu apă. Astfel, studiile timpurii realizate de Furr şi Magness (1931), Furr
şi Degman (1932) au arătat că în cazul unor plantaţii amplasate pe soluri bine
drenate, creşterea fructului la măr a început să scadă când pe primii 30 cm de la
suprafaţa solului conţinutul de apă din sol s-a situat deasupra coeficientului de
ofilire. Aceasta i-a determinat pe autorii citaţi să recomande folosirea creşterii
fructului ca o metodă de planificare a irigării la măr. Cockroft, citat de Uriu şi
Magness (1967) folosind măsurătorile creşterii în circumferinţă a câte 20 de fructe
de piersic efectuate la intervale de 3 zile a recomandat să se aplice irigarea
diferenţiat pe fenofaze, astfel:
- în fenofaza de întărire a sâmburelui – când 80% din fructele măsurate şi-
au oprit creşterea;
- în prima parte a fazei finale de mărire a fructelor – când 50% din fructe nu
au mai crescut;
- în perioada situată cu 4 săptămâni înainte de recoltare – când 50% din
fructe au crescut mai puţin de 0,1 cm/zi.
O diferenţiere a efectelor stării diferite de aprovizionare a pomilor cu apă
asupra creşterii în dimensiune a fructelor a fost prezentată şi de alţi autori în
studiile mult mai recente. Astfel, Goode şi colab. (1978), citaţi de Landsberg şi
Jones (1981) au arătat că în condiţiile din Anglia aplicarea irigării către sfârşitul
perioadei de vegetaţie a influenţat în mod deosebit dimensiunea medie a fructelor.
Asemănător, viteza zilnică de creştere în volum a fructelor sau greutatea medie a
fructului la merii din soiul Ionathan s-a corelat cel mai strâns cu valoarea
consumurilor de apă din lunile august şi septembrie şi nu s-au corelat semnificativ
cu valoarea consumurilor de apă din lunile iunie şi iulie (Iancu, 1980).
Datele prezentate de Tukey (1963) au arătat că procesul de contracţie diurnă
a fructului a fost cel mai evident în lunile iunie şi iulie şi s-a redus mult sau a fost
absent în cursul lunii august. În legătură cu aceasta, Gardner şi colab. (1952) au
arătat că valoarea conţinutului de zahăr din fructe creşte continuu de la nivele
reduse în cursul lunii iunie şi începutul lunii iunie până la recoltare. Ţinând seama
de aceasta, Tukey (1963) a concluzionat că diferenţele de comportament în ceea ce
priveşte contracţia fructului ar putea fi explicată prin diferenţele în ceea ce priveşte
concentraţia sucului celular din fructe. Date asemănătoare au fost prezentate de
către Goode şi colab. (1971) care au arătat că la pomii neirigaţi din soiul Cox’s

130
Orange Pippin/MM 104 fluctuaţiile diurne maxime în creşterea fructelor au apărut
atunci când acestea au fost tinere şi ele au coincis cu perioadele când vitezele de
transpiraţie au fost maxime. În timpul lunilor august şi septembrie deşi conţinutul
de apă din sol a scăzut mult, creşterea fructelor a decurs destul de uniform. Pe
aceeaşi perioadă presiunea osmotică a sucului celular din fructe a crescut de la 7-8
atmosfere la începutul lunii iunie la aproximativ 11-12 atmosfere în luna
septembrie.
Analizând comparativ datele privind contracţia zilnică a fructului (Tukey,
1974) cu datele privind fluctuaţiile mari în viteza zilnică de creştere a acestora
(Goode şi colab. 1971) din cursul lunilor iunie şi iulie cât şi cu lipsa de corelaţii
semnificative între dimensiunea fructului la recoltare şi consumurile de apă din
lunile iunie şi iulie (Iancu, 1980) se poate concluziona că între aceste date există o
concordanţă. Aceasta se poate explica prin aceea că în primele faze ale creşterii
fructului la măr (până în lunile iunie-iulie) are loc o trecere a apei din fructe în
frunze şi ca atare creşterea fructului este stânjenită de deficitele de apă din fruct
care au apărut mult mai frecvent în această perioadă. Corelaţiile mai strânse între
consumurile de apă din lunile august-septembrie şi greutatea fructului la recoltare
corespunde perioadei când, ca urmare a creşterii concentraţiei sucului celular din
fruct, transferul de apă din fruct în frunză a fost foarte mic sau nul şi ca atare
aproape întreaga cantitate de apă pătrunsă în fruct a fost folosită pentru creşterea
sa.
Un comportament diferit în cursul perioadei de vegetaţie a creşterii în
dimensiune a fructelor în funcţie de gradul de aprovizionare a pomilor cu apă a fost
raportat şi pentru specia păr. Astfel, Chalmers şi colab. (1986) susţin că perele
suferă un proces de reglare a potenţialului osmotic pentru a menţine sau a spori
creşterea pe seama inhibării creşterii vegetative atunci când potenţialul apei din
frunze înainte de răsăritul soarelui, determinat de aplicarea unui regim de irigare
mai redus, atinge valori de aproximativ -0,6 MPa. Tot astfel Behboudian şi colab.
1984, citaţi de Behboudian şi Mills (1997) au prezentat o ajustare osmotică la
fructele de păr prin aplicarea unei irigări reduse în prima parte a perioadei de
vegetaţie dar nu au semnalat acest proces pentru deficitele de irigare realizate la
sfârşitul perioadei de vegetaţie. Fructele supuse deficitelor de irigare în prima parte
a perioadei de vegetaţie şi-au sporit creşterea după reînceperea aplicării irigării, pe
când cele ce au suferit un deficit de apă spre sfârşitul perioadei de vegetaţie nu au
mai fost afectate.
1.9.2.2.7. Gradul de deschidere al stomatelor
Schimbările în gradul de aprovizionare a pomilor cu apă pot fi evaluate şi
prin măsurarea gradului de deschidere al stomatelor, indicator ce poate fi astfel
folosit în planificarea irigării. Pentru măsurarea sa se folosesc aparate speciale
numite porometre care măsoară volumul de aer ce pătrunde pe unitatea de suprafaţă
a frunzei în unitatea de câmp. Folosirea acestora în practică nu s-a extins însă
deoarece porometrele necesită o calibrare foarte atentă, iar gradul de deschidere al
stomatelor prezintă o mare variabilitate atât între diferite frunze pe acelaşi pom

131
(datorită vârstei diferite şi poziţiei lor în coroană) cât şi între diferite momente ale
zilei ca urmare a variaţiei condiţiilor climatice.
1.9.2.2.8. Temperatura la nivelul frunzei sau la nivelul coroanei pomilor
Gradul de aprovizionare a pomilor cu apă poate fi apreciat şi după
schimbarea temperaturii frunzelor. Aceasta deoarece pomii mai slab aprovizionaţi
cu apă îşi micşorează gradul de deschidere al stomatelor fapt ce determină o
creştere a temperaturii frunzelor. Această creştere are loc datorită micşorării
efectelor de răcorire a frunzei pe măsură ce stomatele îşi micşorează gradul de
deschidere. Măsurând diferenţa dintre temperatura frunzelor şi temperatura aerului
şi făcând unele corecţii în funcţie de condiţiile climatice (în special în funcţie de
deficitul de saturaţie al vaporilor de apă) se calculează un indicator al stresului de
apă al culturii respective. Metoda, dezvoltată mult după anii 1980, a suferit o serie
de îmbunătăţiri. Cu toate aceasta ea înregistrează rezultate mai bune în special în
climatele mai uscate. În climatele semiumede şi umede unde umiditatea relativă a
aerului este mai ridicată iar variaţiile radiaţiei solare şi ale vitezei vântului sunt mai
mari, sensibilitatea metodei este mult micşorată, necesitând încă îmbunătăţiri
(Jones şi colab, 1997; Giuliani şi Flore, 1999).
1.9.2.2.9. Conductivitatea hidraulică a vaselor lemnoase
Măsurarea acestui indicator poate da relaţii foarte utile asupra mişcării apei
spre frunze şi respectiv asupra gradului de aprovizionare a pomilor cu apă. În
condiţii de deficit de apă, organele pomilor se deshidratează parţial fapt ce
determină ca potenţialul apei din frunze să se micşoreze, iar în interiorul vaselor
lemnoase să se creeze o tensiune ridicată. Această tensiune ridicată determină o
întrerupere a coloanei de apă din interiorul lumenului vaselor lemnoase iar în
cavităţile create rămân vapori de apă şi pătrunde aerul din exterior prin pereţii
vaselor. Aceste fenomen este cunoscut sub numele de embolism sau cavitaţie. Cu
cât deficitele de apă care se instalează în interiorul pomilor devin mai accentuate cu
atât procesele de cavitaţie devin mai evidente. Intensitatea fenomenului de cavitaţie
este legată de dimensiunea porilor din pereţii vaselor. Cu cât porii sunt mai largi cu
atât vasele sunt mai predispuse la cavitaţie.
Apariţia cavitaţiei poate fi pusă în evidenţă prin detectarea unor zgomote
fine determinate de apariţia unor unde de şoc care apar în urma relaxării pereţilor
vaselor după apariţia cavitaţiei. Detectorii sensibili care au apărut recent au putut
separa aceste zgomote de cele obişnuite. Cu toate aceste este foarte important de
stabilit dacă zgomotele înregistrate se realizează pe vasele lemnoase principale care
sunt în funcţiune şi nu în fibrele lemnoase (Jones, 1992). Datorită greutăţilor
întâmpinate în detectarea zgomotelor produse de embolizi, pentru evaluarea sa s-au
înregistrat rezultate mult mai precise prin determinarea curbelor de vulnerabilitate
la embolizm. Aceste curbe arată în procente, pentru diferite niveluri de
aprovizionare a pomilor cu apă, cât a scăzut conductivitatea hidraulică faţă de
valorile maxime ale acesteia, specifice la nivel de specie şi soi. Astfel, datele
prezentate pentru migdal de către De Heralde (2000) au arătat că atunci când
potenţialul de apă din frunze a înregistrat valori apropiate de punctul de pierdere a

132
turgidităţii, conductivitatea hidraulică a sevei brute din vasele lemnoase a scăzut la
70%.
1.9.2.2.10. Viteza de curgere a sevei
În prezent, se folosesc mai multe metode pentru a măsura viteza de
transpiraţie din plante întregi sau ramuri individuale prin folosirea căldurii ca
trasor. Respectiv, principiul acestor metode constă în măsurarea vitezei de mişcare
a unei cantităţi de căldură din curentul de sevă din vasele lemnoase. În prezent se
folosesc două metode principale, respectiv metoda pulsului de căldură (cu
sistemele Granier şi Cermak) şi metoda bilanţului de căldură. Prin prima metodă cu
variantele ei se măsoară fie viteza de circulaţie a sevei fie cantitatea de sevă care se
scurge printr-o anumită porţiune a tulpinii sau ramurii pe care se efectuează
măsurătorile, pe când prin metoda a doua se măsoară cantitatea generală a scurgerii
din trunchiul pomilor. Metoda pulsului de căldură constă în crearea unui puls scurt
de căldură într-un anumit punct al trunchiului sau ramurei care este preluat de seva
care circulă prin organul respectiv. La o anumită distanţă situată deasupra punctului
unde s-a creat pulsul de căldură se instalează un senzor de temperatură
(termocuplu). Se măsoară timpul necesar ca pulsul de căldură să circule prin sevă
de la locul unde a fost creat până la locul unde este măsurat de senzorul de
temperatură (Slavik, 1974). În cazul metodei bilanţului de căldură în loc să se
aplice un puls de căldură aceasta se aplică continuu printr-o bandă încălzită cu care
se înfăşoară trunchiul pomului. De aceea această metodă se poate aplica numai la
pomii cu diametre de până la 8-10 cm, deoarece numai până la astfel de dimensiuni
se poate calcula cu destulă precizie pentru intervale de timp relativ scurte termenul
de stocare al căldurii necesar în ecuaţia de calcul a cantităţii de sevă care circulă.
1.9.2.3. Efectele conţinutului de apă din sol asupra creşteri pomilor
1.9.2.3.1. Introducere. Aşa cum este cunoscut, conţinutul de apă din sol este
unul dintre factorii care influenţează în mare măsură procesele de creştere ale
plantelor lemnoase, Zahner (1968), citând diferiţi autori, afirmă că în comparaţie cu
alţi factori de vegetaţie deficitul de apă din sol a determinat în cea mai mare măsură
fluctuaţiile creşterii în grosime a trunchiului plantelor lemnoase în timpul unei
perioade de vegetaţie.
În ceea ce priveşte valoarea conţinutului de apă din sol la care procesele de
creştere şi fructificare ale pomilor sunt stânjenite s-au conturat în literatura de
specialitate două păreri. După una din ele, susţinută în numeroase lucrări de
Hendrickson şi Veihmeyer (1937, 1941), Veihmeyer şi Hendrickson (1950, 1950a),
Veihmeyer (1972) creşterea organelor pomilor nu a fost afectată de scăderea
conţinutului de apă din sol decât atunci când acesta a atins valoarea coeficientului
de ofilire. După a doua părere susţinută de un număr mare de cercetări la măr: Furr
şi Magness (1931), Furr şi Degman (1932), Magness şi colab. (1935), Verner şi
colab. (1962), Goode şi Hyrycz (1964), Groode şi Ingram (1971), Dvorak (1967),
Fiedler (1967), Iancu (1975, 1992), Bunea (1979), Taerum (1964); la păr: Aldrich
şi Work (1932), Mitchell şi colab. (1989); la piersic: Urin (1964), Ionescu (1977),
migdal: Uriu şi colab. (1970), Torrecillas şi colab. (1989), Goldhamer şi Viveros
(2000), Girona şi colab. (1997), Hutmacher şi colab. (1994), creşterea organelor

133
pomilor se reduce cu mult înainte ca valoarea conţinutului de apă din sol să atingă
coeficientul de ofilire.
Legat de primul punct de vedere comentariile prezentate de Fereres şi
Goldhamer (1990) aduc unele precizări importante arătând că experimentările
efectuate de Veihmeyer şi Hendrickson menţionate mai sus s-au efectuat în zona
centrală a Californiei pe soluri profunde unde sistemele radiculare ale pomilor au
putut extrage apa de la adâncimi mari. În lucrările citate aplicarea irigării s-a
realizat atunci când s-a consumat aproape 70-80% din capacitatea de apă utilă a
solului. Aceasta a făcut ca udările să se realizeze la intervale de timp foarte lungi.
Aplicarea în acest fel a udărilor face ca nu întotdeauna să se poată aplica la o udare
întreaga cantitate de apă pentru a aduce rezerva de apă din sol pe întreaga adâncime
de răspândire a rădăcinilor la capacitatea de câmp. Aceasta datorită limitărilor
impuse de particularităţile de infiltrare a apei din sol şi capacitatea sistemelor de
irigare. De asemenea, stabilirea cu precizie a cantităţilor de apă consumate
presupune o cunoaştere atentă a particularităţilor de răspândire a rădăcinilor şi a
caracteristicilor solului legate de pătrunderea, stocarea şi circulaţia apei, aspecte ce
nu sunt întotdeauna accesibile.
Cel de al doilea punct de vedere s-a impus în timp şi este susţinut de faptul
că accesibilitatea apei în cadrul intervalului umidităţii active este determinată de
numeroşi factori legaţi de sol, plantă şi condiţiile climatice. Astfel, scăderea
conţinutului de apă din sol determină o micşorare a accesibilităţii apei atât datorită
creşterii forţei cu care apa este reţinută în sol cât şi prin micşorarea vitezei cu care
apa circulă spre rădăcini.
Între factorii de plantă care influenţează accesibilitatea apei, dimensiunea
sistemului radicular şi densitatea rădăcinilor au o deosebită importanţă în special la
pomii unde gama de portaltoi este foarte variată. Acest lucru a fost scos în evidenţă
de numeroşi autori. Între aceştia, Stanhill (1957) analizând răspunsul plantelor la
conţinutul diferit de apă din sol realizat prin irigaţie în 80 de experienţe a găsit o
relaţie mai strânsă între conţinutul de apă din sol şi creşterea plantelor anuale decât
pentru plantele perene. Printre altele el a explicat acest comportament prin
diferenţa între cele două grupe de plante în ceea ce priveşte volumul de sol ocupat
cât şi viteza de creştere şi densitatea rădăcinilor. În afară de sistemul radicular
plantele se deosebesc în răspunsul lor faţă de conţinutul de apă din sol prin
caracteristicile lor aerodinamice şi prin rezistenţa genetică diferită a plantelor la
secetă.
Factorii climatici, astfel ca radiaţia netă, temperatura, umiditatea relativă a
aerului, viteza vântului etc. influenţează în mare măsură viteza transpiraţiei şi ca
atare bilanţul de apă din interiorul plantei şi prin aceasta toate procesele fiziologice
din plantă. Desigur că, în cazul unei viteze de transpiraţie reduse plantele pot
consuma apa din sol până aproape de coeficientul de ofilire fără a apela prea mult
la mecanismele de reglare stomatică a pierderilor de apă din plante. În cazul unor
viteze ridicate de transpiraţie însă, plantele îşi închid stomatele într-o mare măsură
cu mult înainte ca apa din sol să ajungă la coeficientul de ofilire şi în felul acesta
răspunsul plantelor la conţinutul de apă din sol este diferit.

134
 Cu toate că procesul de creştere a diferitelor organe ale pomilor reflectă
destul de stabil starea de aprovizionare a pomilor cu apă, totuşi creşterea la pomi
este un proces lent şi destul de complex şi chiar fiecare individ şi organ are propriul
său model de creştere. De aceea, este destul de greu de a alege un indicator de
creştere care să dea relaţii în legătură cu reacţia plantelor la starea de aprovizionare
a solului cu apă.
1.9.2.3.2. Creşterea şi dispunerea rădăcinilor
Deficitele de apă din sol limitează procesele de creştere ale rădăcinilor, ca şi
ale părţii aeriene a pomilor, în principal prin micşorarea vitezei de diviziune a
celulelor şi prin stânjenirea creşterii în volum a acestora. Importanţa apei ca factor
de creştere a rădăcinilor a fost foarte bine scoasă în evidenţă de Rogers, citat de
Salter şi Goode (1967) care a arătat că dintre factorii de sol care aparent au cea mai
mare influenţă asupra sistemului radicular, textura, substanţele nutritive şi aeraţia
au cel mai puternic efect asupra tipului de creştere, iar conţinutul de apă şi
temperatura, asupra epocii de creştere. Faptul că procesul de creştere al rădăcinilor
este stânjenit de deficitele de apă din sol este arătat în primul rând de relaţia strânsă
care există între rezervele de apă din sol şi perioadele de creştere intensă a
rădăcinilor. Astfel, deşi Kramer şi Kozlowski (1960) au arătat că rădăcinile pomilor
au însuşirea de a creşte tot timpul anului, o serie de cercetători au arătat că
rădăcinile manifestă două perioade de creştere intensă fapt ce determină ca aliura
curbei anuale de creştere a rădăcinilor să aibă forma literei M. Astfel de perioade
au fost arătate pentru condiţiile ţării noastre de Modoran (1965) pentru măr, păr şi
prun şi de către Zambroviez şi Botez (1965) la cireş şi prun.
Cantitatea totală de rădăcini este în general redusă de către deficitele de apă.
Astfel Kozlowski (1949) a arătat că pomii şi-au dezvoltat sisteme radiculare
puternice în cazul când conţinutul de apă din sol a fost menţinut aproape de
capacitatea de câmp a solului pentru apă şi au avut sisteme radicale slabe atunci
când solul a fost lăsat să atingă coeficientul de ofilire înainte de a fi irigat.
De asemenea, Gorin (1963) a arătat că numărul de rădăcini absorbante
raportat ca m.l. de rădăcină conducătoare a fost de 160 pentru merii udaţi
corespunzător şi numai de 10 pentru merii care au fost udaţi o singură dată. O
reducere a masei totale a rădăcinilor de măr, ca urmare a deficitelor de umiditate a
fost raportată şi de Landsberg şi Jones (1981), iar o creştere mai bună a rădăcinilor
de piersic ca urmare a aplicării irigării a fost prezentată şi de către Ionescu (1977).
Creşterea mai bună a rădăcinilor în condiţiile unei aprovizionări
corespunzătoare a solului cu apă a fost explicată de către Atkinson (1980) prin
creşterea mai bună a părţii aeriene care are loc simultan cu creşterea rădăcinilor şi
mărirea în acest fel a cantităţilor de substanţe fotosintetizante pe seama cărora are
loc creşterea. Pe lângă rolul direct asupra creşterii rădăcinilor un conţinut
corespunzător de apă în sol micşorează şi rezistenţa solului la pătrunderea acestora
în sol şi respectiv creează condiţii mai bune pentru ramificarea rădăcinilor.
Diferenţierea condiţiilor de aprovizionare a solului cu apă determină nu
numai mărimea masei de rădăcini dar şi distribuţia acestora în sol. Astfel, Goode şi
Hyrycz (1964), în cercetările lor privind irigarea soiului de măr Laxton’s Superb au

135
arătat că în varianta frecvent irigată concentraţia rădăcinilor mai subţiri de 1 mm a
fost uniformă pe adâncimea de 0-30 cm, pe când pomii din varianta neirigată au
avut o cantitate semnificativ mai mare de rădăcini pe adâncimea 15-30 cm. În
acelaşi sens, datele prezentate de Iancu (1980) la măr, au arătat că în varianta unde
conţinutul de apă de pe adâncimea de 0-150 cm a scăzut la limita inferioară a
intervalului umidităţii active (I.U.A), s-au înregistrat rădăcini până la adâncimea de
3 m pe când în varianta unde conţinutul de apă pe aceeaşi adâncime s-a menţinut la
cca. 80% din I.U.A, s-au înregistrat rădăcini numai până la 2,40 m. Tot în cadrul
acestei experienţe, în cazul variantei bine aprovizionate cu apă pe adâncimea de 0,8
– 2,20 m, s-a înregistrat 22% din suprafaţa transversală a tuturor rădăcinilor
înregistrate pe profilul de sol analizat pe când în solul slab aprovizionat cu apă s-a
înregistrat 37%. De asemenea, repartiţia rădăcinilor cu un diametru mai mic de 4
mm la diferite distanţe de trunchiul pomilor au arătat că în solul slab aprovizionat
cu apă faţă de solul bine aprovizionat cu apă s-a manifestat o tendinţă de creştere
procentuală a numărului de rădăcini spre periferia coroanei.
Cele de mai sus demonstrează că micşorarea conţinutului de apă din zona
de răspândire a rădăcinilor determină ca acestea să pătrundă mai în profunzime şi
să se extindă lateral spre zonele cu un conţinut mai mare de apă. În felul acesta se
realizează o distribuţie mai uniformă a rădăcinilor pe profilul solului. Acest fapt se
realizează în general pe solurile profunde cu proprietăţi hidrofizice
corespunzătoare. Pe solurile cu un profil scurt această diferenţiere a fost mult mai
slabă (Aldrich şi colab., 1940).
Aşa cum au arătat Ferreres şi Goldhamer (1990), aplicarea irigării
influenţează distribuţia rădăcinilor cât şi a consumurilor de apă prin cantităţile de
apă aplicate, frecvenţa de aplicare şi modul de distribuţie a apei (localizat sau pe
întreaga suprafaţă).
Legat de acest ultim aspect, probleme deosebite au apărut în cazul irigării
prin picurare. Astfel, prin aplicarea acesteia într-o plantaţie intensivă de măr
(Iancu, 1989) folosind picurătoare cu un debit de 3,78 l/oră dispuse la distanţa de
un metru unul faţă de celălalt s-a realizat o zonă umezită cu lăţimea de 2,20 – 2,40
m, dispusă de-a lungul rândului de pomi. Prin aplicarea irigării localizate, faţă de
varianta neirigată, în zona dispusă la distanţa de 0-30 cm de la picurător şi pe
adâncimea de 0-20 cm s-a înregistrat o creştere cu 40% a greutăţii rădăcinilor cu
diametrul mai mic de 1 mm.
Tot astfel, datele prezentate de Abrisqueta şi colab. (1994) au arătat că
aplicarea prin picurare în perioada 1989-1992, a unei cantităţi de apă de 252 mm
faţă de 109 mm, a determinat ca în varianta mai slab aprovizionată cu apă lungimea
totală a rădăcinilor la soiul de migdal Atocha altoit pe migdal, din stratul de sol
0-14 cm să reprezinte 1/3, iar din stratul de sol de 57-100 cm să reprezinte 1/2, faţă
de valorile înregistrate pe aceleaşi adâncimi în varianta irigată cu cantităţi mai mari
de apă.
Creşterea concentraţiei rădăcinilor în cadrul zonei umezite de picurător a
fost înregistrată la pomi atât în condiţiile zonei subumede (Willoghby şi Cockroft,
1974; Delver, 1980) cât şi în condiţiile zonei aride (Levin şi colab., 1979,

136
Proebshing şi colab., 1977). În zonele aride creşterea concentraţiei rădăcinilor în
cadrul zonei umezite este considerată normală, deoarece, în majoritatea situaţiilor,
aproape întreaga cantitate de apă consumată de către pomi este aprovizionată prin
irigare. În zonele subumede şi umede, însă această concentrare a rădăcinilor în
cadrul zonei umezite nu a fost atât de evidentă deoarece pomii îşi satisfac nevoile
lor de apă atât prin absorbţia acesteia din zonele umezite prin irigarea prin picurare
cât şi din zonele din apropiere neafectate de apa administrată prin irigare. Acest
fapt l-a determinat pe Hoguet (1981) să afirme că irigarea localizată a pomilor nu a
determinat o sporire a densităţii rădăcinilor sub picurător decât dacă condiţiile
climatice ale anului curent şi de la 2 ani precedenţi nu au fost destul de secetoase.
Tot astfel, Atkinson (1979), în condiţiile din Anglia, irigând prin picurare soiul
Cox’s Orange Pippin/M9 a înregistrat o creştere a lungimii lăstarilor, dar numai un
efect redus asupra creşterii rădăcinilor. Chiar şi în cadrul zonei umezite de
picurător se realizează o distribuţie diferită pe orizontală şi verticală a rădăcinilor
cu diametrul mai mic de 1 mm. Acolo unde condiţiile pedoclimatice cât şi
programul de aplicare al irigării prin picurare au permis realizarea unor condiţii de
aeraţie corespunzătoare, densitatea cea mai ridicată a rădăcinilor s-a înregistrat sub
picurător şi în stratul superficial de sol. Astfel, datele prezentate de Iancu (1989) au
arătat că la măr densitatea cea mai ridicată a rădăcinilor cu Ø mai mic de 1 mm s-a
înregistrat sub picurător şi a descrescut la 10 cm, 20 cm şi 30 cm de acesta. Astfel
de date au fost prezentate şi de Levin şi colab. (1980) la măr. Acolo însă unde în
cadrul zonei umezite s-au înregistrat condiţii de anaerobioză densitatea cea mai
mare a rădăcinilor în cadrul zonei umezite s-a realizat la o anumită distanţă de
picurător, atât pe orizontală cât şi în adâncime pe profilul solului.
Astfel, Willoghby şi Cockroft (1974) irigând prin picurare piersicii din
Australia au înregistrat moartea rădăcinilor în cadrul zonei umezite şi proliferarea
rapidă a acestora la periferia acesteia. Asemănător, Giulivo şi Uriu (1980), lucrând
la prun în condiţiile din California în varianta irigată prin picurare, faţă de irigarea
prin aspersiune, au înregistrat un număr mai mare de rădăcini medii şi fine cu 35%
la distanţa de 0,6 m de picurător şi cu 65% la distanţa de 1,2-1,8 m.
Sensibilitatea rădăcinilor la deficitele de apă din sol comparativ cu alte
organe ale pomilor (lăstari, frunze, trunchi, fructe) este mai redusă. Acest fapt se
poate explica prin aceea că rădăcinile prin poziţia lor suferă mai puţin de deficitele
zilnice de apă ce se creează în partea aeriană a pomilor, iar în timpul nopţii
rădăcina este primul organ care se rehidratează. Această sensibilitate mai redusă
poate fi explicată şi prin aceea că stresurile de apă determină o creştere a cantităţii
de substanţă uscată nou produsă care ajunge la rădăcini comparativ cu cea care
ajunge în lăstari. De asemenea, la începutul perioadei de vegetaţie, rădăcinile cresc
într-o mai mare măsură decât organele aeriene pe seama substanţelor de rezervă .
Aceasta cu atât mai mult cu cât aşa cum au arătat Kozlowski şi Keller (1966) pe
unitatea de ţesut rădăcinile acumulează o cantitate mai mare de hidraţi de carbon
decât tulpinile.

137
 1.9.2.3.3. Creşterea trunchiului
În ceea ce priveşte influenţa deficitului de apă asupra creşterii organelor
vegetative la pomi şi arbori se pare că procesul de creştere în grosime a trunchiului
a fost cel mai mult studiat, Aşa cum este cunoscut deficitul de apă din sol
influenţează procesul de creştere în grosime a trunchiului în primul rând prin
cantitatea de substanţe fotosintetizate care ajung în zona de creştere în grosime a
trunchiului (zona cambială).
În al doilea rând deficitul de apă care se creează la nivelul ţesutului de
xilem secundar are repercusiuni asupra numărului de celule care se formează,
dimensiunii celulelor respective cât şi asupra grosimii pereţilor celulari. Ca atare cu
cât deficitele de apă din sol şi plantă sunt mai intense şi de mai lungă durată cu atât
grosimea inelului de creştere anuală este mai mică.
Această influenţă puternică a scăderii conţinutului de apă din sol asupra
procesului de creştere în grosime a trunchiului pomilor a fost pusă în evidenţă de
numeroşi cercetători în studiile privind aplicarea irigării la pomi. Astfel Taerum
(1964) a arătat că la soiul de măr Rome Beauty aplicarea irigării în timpul
perioadei de vegetaţie de 7 ori a determinat o creştere în grosime a trunchiului mai
mare cu 8% faţă de varianta irigată de 3 ori şi cu 12% faţă de varianta irigată de 2
ori.
Goode şi Hyrycz (1964) lucrând cu soiul Laxton’s Superb altoit pe M2 au
realizat 4 niveluri diferite de aprovizionare a solului cu apă prin aplicarea irigării
atunci când pe adâncimea de 30,5 cm s-a realizat o tensiune de 10 cm Hg în
varianta A, 20 cm Hg în varianta B şi 50 de cm Hg în varianta C şi martorul
neirigat. În medie pe 8 ani creşterea în grosime a trunchiului a fost mai mare în
variantele irigate faţă de neirigat cu 30%, 40% şi respectiv 20%.
Spre deosebire de creşterea lăstarilor, creşterea în grosime a trunchiului
continuă pe toată perioada de vegetaţie (Iancu 1980; Taerum 1964) deşi cu viteze
mai reduse către sfârşitul perioadei de vegetaţie. Ca atare el poate servi ca un
indicator al stării de aprovizionare a pomilor cu apă pe toată această perioadă.
O creştere evidentă a trunchiului prin aplicarea irigării faţă de neirigat a fost
prezentată de numeroşi autori: la măr (Albori şi colab. 1979; Assaf şi colab. 1974,
1975; Bergamini 1981; Bunea 1979; Goode şi Ingram 1971; Iancu 1975, 1992;
Verner şi colab. 1962); la păr (Aldrich şi colab. 1940; Mitchell şi colab. 1984; Brun
şi colab. 1985) ;la piersic (Ionescu 1967); la prun (Iancu 1986); la cireş
(Kolzoveski 1968); la migdal (Uriu şi colab. 1970; Torrecillas şi colab. 1989;
Goldhamer şi Viveros 2000; Girona şi colab. 1997; Hutmacher şi colab. 1984); la
alun (Bignami şi Natali 1997; Salvador şi Monastra 1997).
Unul dintre factorii care determină în mare măsură influenţa conţinutului de
apă din sol asupra creşterii în grosime a trunchiului îl reprezintă încărcătura cu
fructe a pomilor. Datele prezentate de Iancu (1980) au arătat diferenţele în ceea ce
priveşte creşterea în grosime a trunchiului dintre merii cu aceeaşi încărcătură de
fructe dar aprovizionaţi diferit cu apă au fost mai mici decât diferenţele care au
existat între pomii situaţi la acelaşi nivel de aprovizionare cu apă dar au avut
încărcături diferite de fructe. Aceasta arată că în anii în care pomii nu au rod sau au

138
încărcături reduse de fructe pomii pot realiza o creştere în grosime a trunchiului
aproape de normală cu un conţinut mai redus de apă în sol ceea ce reduce numărul
udărilor în zonele irigate.
1.9.2.3.4. Creşterea lăstarilor
Numeroase lucrări au arătat că procesul de creştere al lăstarilor la pomi a
fost influenţat de conţinutul diferit de apă din sol realizat prin irigare (Aldrich şi
Work, 1932; Uriu şi colab. 1964; Uriu şi Magness, 1967; Salter şi Goode, 1967;
Assaf şi colab. 1974; Iancu, 1980, 1992; Mitchell şi colab., 1984, etc.)
Aşa cum este cunoscut lungimea totală a creşterilor anuale pe pom este
determinată de numărul lăstarilor şi de către lungimea medie a acestora. Creşterea
în lungime a lăstarilor apare în principal în primele 2-3 luni ale perioadei de
vegetaţie pe când creşterea în grosime a acestora se realizează pe întreaga perioadă
de vegetaţie. De aceea efectele deficitului de apă din sol asupra creşterii lăstarilor
sunt diferenţiate în funcţie de perioada când se realizează aceste deficite. Astfel
Uriu şi Magness (1967) şi Salter şi Goode (1967), citând diferiţi autori, au arătat că
procesul de creştere în lungime al lăstarilor a fost influenţat de conţinutul diferit de
apă din sol numai în timpul creşterii lăstarilor. Orice modificare ulterioară a
conţinutului de apă din sol nu a influenţat creşterea în lungime a lăstarilor din anul
respectiv. Scăderea conţinutului de apă din sol a determinat o lungime mai redusă a
lăstarilor atât prin micşorarea vitezei de creştere cât şi prin încetarea mai devreme a
creşterii lăstarilo Chapman (1973), citat de Landsberg şi Jones, 1981; Iancu, 1980.
Dar după oprirea creşterii în lungime a lăstarilor modificarea conţinutului de apă
din sol determină o schimbare a modului de creştere în grosime a acestora. Astfel,
Aldrich şi Work (1932) au arătat că la păr în varianta unde irigaţia s-a aplicat
numai în prima jumătate a verii lungimea lăstarilor a fost asemănătoare cu aceea
din varianta unde irigarea s-a aplicat pe tot timpul verii, dar grosimea lăstarilor a
fost mai redusă la pomii din prima variantă. Asemănător, la măr, Furr şi Magness
(1931) au arătat că xilemul lăstarilor a fost cu 52% mai gros la pomii din varianta
irigată faţă de cei din varianta unde conţinutul de apă din sol a scăzut la
coeficientul de ofilire între mijlocul lunii iulie şi mijlocul lunii august.
Influenţa irigării asupra celor două elemente ce definesc lungimea totală a
creşterilor anuale pe pom, respectiv numărul de lăstari şi lungimea medie a acestora
a fost prezentată în literatură în mod diferit. Astfel, datele prezentate de Dvorak
(1967), Delver (1981), Elfing (1982), Fiedler şi Weier (1969), Iancu (1980, 1992)
au arătat că aprovizionarea mai slabă a pomilor cu apă a determinat o lungime mai
redusă a lăstarilor atât prin micşorarea vitezei de creştere dar şi prin încetarea mai
devreme a acesteia.
S-au prezentat însă şi lucrări care au arătat că printr-o aprovizionarea mai
bună a pomilor cu apă prin irigare a crescut numai numărul de lăstari pe pom dar
nu s-a modificat lungimea medie a acestora. Astfel Goode şi Hyrycz (1964) au
arătat că efectul principal al irigării a fost creşterea numărului de lăstari produşi,
neînregistrându-se nici o schimbare în lungimea medie sau în diametrul bazei
lăstarilor.

139
 Asemănător Natali şi Xyloyanis (1979) într-o experienţă care a durat 6 ani
la piersic cu diferite niveluri de aprovizionare cu apă realizată prin irigare nu a
înregistrat diferenţe în viteza de creştere a lăstarilor dar a înregistrat diferenţe în
cantitatea totală de lăstari produşi pe fiecare pom.
Rezultate diferite celor de mai sus au fost prezentate de Chapman (1973) şi
Konsrud (1969) citaţi de Landsberg şi Jones (1981). Astfel nivelurile diferite de
aprovizionare cu apă la 12 soiuri de măr cultivate în seră de către Chapman nu au
determinat o modificare a numărului de lăstari pe pom dar au determinat o mare
diferenţiere a lungimii lăstarilor.
Rezultatele oarecum diferite prezentate mai sus pot fi în parte explicate prin
aceea că procesele de creştere a lăstarilor sunt influenţate nu numai de gradul de
aprovizionare a pomilor cu apă din anul curent ci şi de aprovizionarea cu apă din
anul anterior.
Astfel Kramer şi Kozlovski (1960), Salter şi Goode (1967) au arătat că la
începutul perioadei de vegetaţie procesele de creştere a lăstarilor la pomii pe rod
cât şi la arborii din zona temperată au loc în special pe seama substanţelor de
rezervă şi mai puţin pe seama fotosintetizantelor din anul curent. Această idee se
bazează pe numeroase studii care au arătat că factorii de vegetaţie şi în special apa
sau mărimea recoltei de fructe din anul anterior s-au corelat mai strâns cu lungimea
lăstarilor decât factorii de vegetaţie sau mărimea recoltei de fructe din anul curent.
În sprijinul celor de mai sus vin şi rezultatele prezentate de alţi autori citaţi de
Kozlovski (1964) care au arătat o translocare a substanţelor de rezervă din
diferitele zone spre lăstarii în creştere.
Salter şi Goode (1967), citind diferite lucrări, au arătat însă că în zonele sau
în anii cu deficite puternice de apă în primăvară creşterea în lungime a lăstarilor
este mai probabil de a se corela cu valoarea precipitaţiilor anului curent. Puţine
încercări s-au realizat în literatură de a stabili ponderea cu care starea de umiditate
din anul anterior cât şi din anul curent participă la procesul de creştere al lăstarilor.
Legat de aceasta, Zahner şi Stage (1966), citaţi de Salter şi Goode (1967) au
explicat 72% din variaţia creşterii anuale a lăstarilor pinilor roşii din Michigan prin
condiţiile de umiditate din perioada iunie – octombrie a anului anterior şi prin
condiţiile de umiditate din perioada de creştere a lăstarilor din anul curent. Efectele
celor două anotimpuri succesive au fost practic egale. O încercare similară a fost
prezentată de Iancu (1992) care a arătat că raportul între varianta irigată şi neirigată
privind numărul de lăstari pe pom la soiul de măr Golden delicios a fost influenţat
în cea mai mare măsură de cantităţile de apă aplicate prin irigare în perioada iunie –
august a anului anterior (coeficientul de corelaţie r=0,97**). Raportul dintre
aceleaşi variante privind lungimea medie a lăstarului s-a corelat însă în cel mai
înalt grad (r=0,86**) cu valoarea cantităţilor de apă aplicate în lunile mai iunie.
Atunci când valorile ambilor indicatori s-au corelat cu valoarea cantităţilor de apă
aplicate prin irigare atât din anul anterior cât şi din anul curent (corelaţie multiplă)
valorile coeficienţilor de corelaţie au crescut.
Afirmaţia că procesul de creştere a lăstarilor la pomii pe rod are loc pe
seama substanţelor de rezervă şi mai puţin pe seama fotosintetizatoare din anul

140
curent este susţinută şi de datele prezentate de Iancu (1980). Legat de aceasta se
ştie că mărimea cantităţilor de substanţe de rezervă este determinată între alţi
factori de mărimea încărcăturii de fructe a pomilor. De aceea în tabelul 1.9.1 se
prezintă pentru soiul Ionathan coeficienţii de corelaţie între producţia de fructe a
anului anterior şi curent şi unele elemente privind creşterea lăstarilor. Lungimea
totală de creştere a lăstarilor şi numărul de lăstari pe pom s-au corelat mult mai
strâns cu producţia din anul anterior decât cu producţia anului curent. Existenţa

Tabel 1.9.1

Coeficienţii de corelaţie între producţia anului anterior şi curent (kg/pom) şi

diferite elemente de creştere a lăstarilor la soiul Jonathan la două nivele de
aprovizionare a solului cu apă

Lungimea medie a unui

Creşterea totală a Număr de lăstari pe
lăstar
Varianta de lăstarilor pe pom m pom
Nr. cm
aprovizionare a
crt. Producţia Producţia Producţia Producţia Producţia Producţia
solului cu apă
anului anului anului anului anului anului
anterior curent anterior curent anterior curent
1 Sol bine aprovizionat
-0,516 0,215 -0,485* 0,155 -0,339 0,250
cu apă
2 Sol slab aprovizionat
-0,531* 0,492* -0,630* 0,371 0,053 0,035
cu apă

acestor corelaţii au arătat deci că procesul de creştere a lăstarilor a fost determinat

într-o mare măsură de cantitatea substanţelor de rezervă depozitate în diferitele
organe ale pomilor. Pentru a vedea mărimea acestei influenţe şi perioada de timp
cât se manifestă în tabelul 1.9.2 se prezintă la soiul Ionathan coeficienţii de
corelaţie între producţia anului anterior şi curent şi viteza zilnică de creştere pe
perioada 8 mai – 27 iunie 1974. Viteza zilnică de creştere s-a corelat semnificativ
negativ cu producţia anului anterior, tăria acestor corelaţii scăzând odată cu
înaintarea în timp. Acelaşi element s-a corelat însă semnificativ pozitiv cu
producţia din anul curent numai către sfârşitul perioadei de creştere în lungime a
lăstarilor. Datele prezentate arată că încetarea legăturii semnificative între viteza
zilnică de creştere a lăstarilor şi producţia anului anterior la pomii din varianta slab
aprovizionată cu apă a coincis cu apariţia legăturii pozitive între producţia anului
curent şi viteza zilnică de creştere a lăstarilor pomilor din varianta bine
aprovizionată cu apă. Ţinând seama de aceasta s-a considerat că începând cu
această perioadă (6 iunie) creşterea lăstarilor a început să fie influenţată pe lângă
substanţele de rezervă din anul anterior şi de mărimea substanţelor fotosintetizate
în anul curent. La această perioadă lungimea medie pe pom a lăstarilor a
reprezentat 92% din lungimea medie totală pe care au realizat-o lăstarii în cursul
anului 1974. Aceasta înseamnă că peste 92% din lungimea medie anuală a lăstarilor
a fost controlată în mare măsură de cantitatea substanţelor de rezervă din anul

141
anterior. Cele de mai sus arată că dependenţa mare a procesului de creştere a
lăstarilor la pomii pe rod de cantitatea substanţelor de rezervă depozitate în diferite
organe ale pomilor micşorează posibilitatea folosirii acestui proces ca un indice al
stării de aprovizionare a pomilor cu apă din anul măsurătorii creşterii lăstarilor.

Tabel 1.9.2.

Influenţa conţinutului de apă din sol asupra valorii coeficienţilor de corelaţie

dintre producţia de fructe a anului anterior şi curent în kg/pom şi viteza zilnică
de creştere a lăstarilor pe diferite perioade la soiul Jonathan

Sol bine aprovizionat cu Sol slab aprovizionată cu

apă apă
Nr.
Perioada Producţia Producţia Producţia Producţia
crt.
anului anului anului anului
anterior curent anterior curent
1 S - 11.V -0,837** 0,530 -0,478 0,051
2 11 - 14.V -0,738** 0,553* -0,774** -0,037
3 14-17.V -0,793** 0,458 -0,688* 0,310
4 17-20.V -0,811** 0,468 -0,689* 0,306
5 20-23.V -0,687** 0,382 -0,750* 0,154
6 23-27.V -0,744** 0,547 -0,610 0,382
7 27-30.V -0,780** 0,518 -0,702 0,283
8 30-V-3.VI -0,723** 0,639* -0,665* 0,329
9 3-6.VI -0,699** 0,488 -0,681* 0,252
10 6-10.VI -0,725** 0,598* -0,611 0,296
11 10-13.VI -0,684** 0,564* -0,222 0,371
12 13-17.VI -0,642* 0,551 -0,346 0,357
13 17-20.VI -0,700** 0,618* -0,286 0,117
14 20-24.VI -0,686** 0,652* -0,195 0,201
15 24-27.VI -0,685** 0,796**

1.9.2.3.5. Suprafaţa frunzelor

Deficitele de apă din sol afectează într-o mare măsură şi suprafeţele
frunzelor pomilor prin diferitele mecanisme. Dintre acestea, Behboudian şi Mills
(1997), citând diferiţi autori, arată că reducerea suprafeţei frunzei datorită
deficitelor de apă se realizează prin reducerea lungimii lăstarilor, a numărului total
de frunze şi a creşterii în dimensiune a suprafeţei frunzelor. Ultima caracteristică
este determinată de reducerea diviziunii celulelor şi a dimensiunii acestora. Pe
lângă aceste mecanisme autorii citaţi arată că această reducere a suprafeţei totale a
frunzelor determină o reducere a cantităţilor de lumină fotosintetic active şi
respectiv o reducere a cantităţilor de substanţă uscată care se produce. Scăderea
acestora este determinată şi de către reducerea modului de deschidere a stomatelor
ca urmare a creşterii deficitelor de apă.

142
 O reducere evidentă a suprafeţei totale a frunzelor ca urmare a unei
aprovizionări mai slabe a pomilor cu apă a fost prezentată de Chapman (1973) citat
de Landsberg şi Jones (1981). El a diferenţiat regimul de aprovizionare cu apă a
soiurilor de măr Delicios şi Granny Smith prin aplicarea irigării în fiecare zi,
săptămânal, bilunar şi la 3 săptămâni. Aplicarea irigării săptămânal, faţă de
aplicarea zilnică, a determinat o reducere a suprafeţei totale a frunzelor cu 60% a
soiului Delicios şi cu 40% la soiul Granny Smith. În aceleaşi condiţii aplicarea
bilunară a irigării, faţă de aplicarea zilnică, a determinat o reducere a suprafeţei
totale a frunzelor cu 82% şi respectiv cu 61%.
Lucrând cu pomi maturi din soiul Parmen auriu, în condiţii de livadă, Iancu
(1980) a prezentat o serie de elemente privind efectele gradului diferit de
aprovizionare a pomilor cu apă asupra suprafeţei frunzelor – tabelul 1.9.3.

Tabel 1.9.3

Influenţa conţinutului de apă din sol asupra creşterii unor elemente privind
suprafaţa frunzelor la soiul Parmen auriu (valorile de la pomii bine aprovizionaţi
cu apă în % faţă de valorile pomilor slab aprovizionaţi cu apă)

Nr. Elementul cercetat Media

1972 1973 1974 1975
crt (medie pe pom) 1972-1975
1 Supraf. totală a frunzelor 114 67 178 236 149
2 Supraf. frunzelor din rozete 110 57 155 183 126
3 Supraf. frunzelor de pe lăstar 300 120 1545 5566 1883
4 Nr. de rozete 106 62 74 103 86
5 Nr. de frunze din rozetă 86 86 116 115 101
6 Supr. medie a unei frunze 134 110 147 164 139
din rozetă
7 Supr. medie a unei frunze de - 95 139 170 135
pe lăstar

Se observă că la pomii bine aprovizionaţi cu apă faţă de cei slabi

aprovizionaţi, în medie pe 4 ani, suprafaţa totală a frunzelor pe pom au reprezentat
149%, a frunzelor de pe rozete 126% iar suprafaţa frunzelor de pe lăstar a fost mai
mare aproape de 19 ori. Sporul de creştere a suprafeţei frunzelor de pe rozete s-a
datorat în special creşterii suprafeţei medii a unei frunze şi numărului mediu de
frunze din rozetă şi nu datorită numărului de rozete pe pom. Acesta, din contră a
fost mai mic în varianta mai bine aprovizionată cu apă deoarece din totalul
punctelor de creştere anuală procentul celor care au rămas în stadiul de rozetă a fost
mai mare la pomii slabi aprovizionaţi cu apă. Sporul de creştere substanţial a
suprafeţei frunzelor de pe lăstarii pomilor din varianta bine aprovizionată cu apă,
faţă de cei slabi aprovizionaţi s-a datorat atât creşterii în lungime a lăstarilor cât şi
creşterii evidente în suprafaţa medie a unei frunze. Aceasta deoarece creşterea

143
frunzelor de pe lăstari s-a realizat pe o perioadă mai lungă de timp decât creşterea
frunzelor de pe rozete fapt ce a permis să fie influenţată în mai mare măsură de
valoarea conţinutului de apă din sol din anul curent. În acest context trebuie arătat
că procentul de creştere a frunzelor din rozete la măr are loc la începutul perioadei
de vegetaţie pe o perioadă scurtă, de 10-15 zile, în special pe seama substanţelor de
rezervă. Această dependenţă a fost prezentată, între alţii, de către Iancu (1980) care
a arătat că atât la pomii bine aprovizionaţi cu apă dar în special la cei slab
aprovizionaţi cu apă elementele privind creşterea frunzelor s-au corelat mai bine cu
producţia anului anterior decât cu cea a anului curent. Aceste corelaţii au fost mult
mai strânse la elementele frunzelor de pe rozete faţă de cele de pe lăstari. Având în
vedere dependenţa mare a suprafeţei frunzelor din rozete care la soiul Parmen auriu
a reprezentat 88% din totalul suprafeţei frunzelor, de nivelul substanţelor de
rezervă, se poate afirma că suprafaţa frunzişului la acest soi, ca de altfel la toate
soiurile cu un procent ridicat de ramuri scurte (rozete), a depins într-o măsură mult
mai mare de condiţiile de aprovizionare cu apă ale anului anterior decât de cele ale
anului curent. Ca atare suprafaţa frunzei la soiurile din acest grup se dovedeşte a fi
un indicator mai puţin reprezentativ al stării de aprovizionare din anul curent al
solului şi respectiv a pomilor cu apă.
1.9.2.4. Efectele conţinutului de apă din sol asupra proceselor de
fructificare la pomi
Obiectivul cel mai important al oricărui cultivator de pomi este de a obţine
producţiile cele mai ridicate, de calitate superioară şi la preţuri de cost cât mai
reduse. După cum este cunoscut mărimea producţiei la pomi este determinată de
două elemente esenţiale, numărul de fructe pe pom şi dimensiunea fructului.
Numărul de fructe recoltabile pe pom este rezultatul final al desfăşurării mai multor
procese fiziologice ca: diferenţierea mugurilor de rod, legarea fructelor, căderea
fiziologică (căderea din iunie) şi căderea dinaintea recoltării. Dimensiunea fructului
este determinată de numărul de celule din fruct, care aşa cum a arătat Tukey (1974)
pentru măr este definit în primele 30-40 de zile după înflorire cât şi de mărirea
ulterioară a celulelor
Cercetările privitoare la influenţa conţinutului de apă din sol asupra
proceselor de fructificare la pom deşi nu prea numeroase au dus în cele mai multe
cazuri la obţinerea unor rezultate aparent contradictorii. Aceasta pe de o parte
datorită condiţiilor climatice foarte diferite în care s-au efectuat iar pe de altă parte
datorită faptului că foarte puţine dintre ele au urmărit în aceleaşi condiţii influenţa
conţinutului de apă din sol asupra principalelor faze ale procesului de fructificare la
pomi. Asupra modului cum variaţia în timp şi spaţiu a condiţiilor climatice în
special în condiţiile zonei temperate influenţează rezultatele privind influenţa
deficitelor de apă asupra proceselor de fructificare la pomi este important de arătat
că această variaţie creează unele dificultăţi în evaluarea acestor efecte. Aceasta
deoarece efectele negative ale deficitelor de apă asupra comportării pomilor din
anumiţi ani sau din anumite perioade ale aceluiaşi an sunt estompate de efectele
pozitive ale perioadelor când pomii sunt aprovizionaţi în optimum cu apă. De aceea
pentru o evaluare cât mai corectă a acestor efecte trebuiesc evaluaţi toţi sau cât mai

144
mulţi din parametrii care definesc producţia de fructe. De asemenea, această
evaluare să se realizeze pe o perioadă de timp suficient de lungă (cel puţin 4-5 ani)
atunci când cercetările se efectuează în condiţii naturale sau acestea să se realizeze
în condiţii controlate care să micşoreze la maximum variabilitatea factorilor
experimentali.
1.9.2.4.1.Diferenţierea mugurilor de rod
Cunoaşterea efectelor deficitului de apă din sol asupra procesului de
diferenţiere a mugurilor de rod la pomi este mult mai complicată decât cunoaşterea
efectelor asupra proceselor de creştere vegetativă. După Salter şi Goode (1967)
această dificultate constă pe de o parte în lipsa unor cunoştinţe mai ample în ceea
ce priveşte natura factorilor care determină diferenţierea mugurilor de rod iar pe de
altă parte în necunoaşterea cu precizie a perioadelor când apar diferitele fenofaze
ale acestui proces. De asemenea problema este complicată şi datorită interferenţei
influenţei conţinutului de apă şi cu influenţa altor factori. În general formarea
mugurilor fructiferi şi diferenţierea organelor florale la pomii cu frunza căzătoare
se realizează în anul anterior. În ceea ce priveşte efectele deficitului de apă asupra
iniţierii şi formării mugurilor floriferi rezultate publicate în literatură sunt destul de
diferite.
O primă grupă de cercetători au arătat că scăderea conţinutului de apă din
sol a determinat o creştere a numărului de muguri diferenţiaţi. Astfel cercetările
mai timpurii efectuate de Magness şi colab. (1933) au arătat că deficitele de
umiditate din sol în perioadele când mugurii sunt în stare meristematică ar tinde la
o creştere a numărului de muguri floriferi la măr.
Proebsting şi colab. (1977) au arătat că numărul de flori pe pom a fost mai
ridicat în cazul irigării prin picurare unde gradul de aprovizionare al pomilor cu apă
a fost mai slab faţă de cel înregistrat la pomii irigaţi prin aspersiune unde
aprovizionarea pomilor cu apă a fost mai bună.
Assaf şi colab. (1974) lucrând cu soiul de măr Grand au arătat că în varianta
mai puţin irigată faţă de varianta mai frecvent irigată s-a înregistrat un număr mai
mare de muguri fructiferi.
La păr Aldeich şi Work (1934) scăzând conţinutul de apă din sol la 20-40%
din capacitatea de apă utilă în perioada diferenţierii a determinat o creştere a
numărului de muguri floriferi în primăvara următoare. Mitchell şi colab. (1984) a
înregistrat o creştere a numărului de inflorescenţe raportat la cm2 secţiune
tranzversală a ramurii de la 1,36 în varianta bine aprovizionată cu apă la 2,39 în
varianta slab aprovizionată cu apă.
Salvador şi Monastra (1997) aplicând în anumitele fenofaze din cursul
perioadei de vegetaţie a alunului numai 20-25% din capacitatea de câmp a solului
pentru apă, faţă de varianta menţinută permanent la 90% din această capacitate, a
determinat o creştere de 3 ori mai mare a raportului dintre procentul de
inflorescenţe femele şi procentul de muguri vegetativi. O creştere a numărului de
flori ca urmare a unui deficit de apă realizat în anul anterior a fost raportată şi la
piersic (Chalmers, 1985, citat de Behboudian şi Mills, 1997) O altă grupă de
cercetători au arătat că la pomii irigaţi faţă de cei neirigaţi s-a înregistrat un procent

145
mai ridicat de muguri floriferi. Astfel de rezultate au fost prezentate de către Packer
şi colab. (1963) citaţi de Salter şi Goode (1967) care prin irigarea suplimentară a
soiului Ionathan la mijlocul verii în condiţiile din Victoria (Australia) a obţinut mai
mulţi muguri floriferi pe pom. Îmbunătăţind starea de aprovizionare a pomilor cu
apă prin aplicarea irigării sub formă de ceaţă în medie pe 4 ani Goode şi colab.
(1979) au înregistrat o creştere apreciabilă a numărului de inflorescenţe.
La cais, Hendrikson şi Veihmeyer, citaţi de Uriu şi Magness (1967) au
raportat o lipsă aproape totală de flori la pomii neirigaţi în vara anului anterior.
Brown (1953) lucrând la cais a arătat că neaplicarea irigării sau aplicarea acesteia
la intervale mari de timp, în timpul lunilor iulie, august şi septembrie în condiţiile
din California a dus la o reducere a numărului de muguri floriferi formaţi la o
întârziere în epoca de diferenţiere şi la o viteză mai mică de dezvoltare a mugurilor
care s-au diferenţiat la epoca normală. Date oarecum asemănătoare la cais au fost
prezentate şi de către Uriu (1964).
S-au prezentat în literatură însă şi lucrări care au arătat că deficitul de apă
din sol sau aplicarea irigării nu a diferenţiat semnificativ în nici un sens numărul de
muguri floriferi. Astfel Goldhamer şi Viveros (2000) au arătat că acolo unde s-a
aplicat irigarea după recoltarea migdalului din anul 1989 dar irigarea a fost
întreruptă înainte de această recoltare cu 8-36 zile, numărul de flori pe 60cm
lungime a lăstarului a fost practic asemănător, de 30,5-36,1. În schimb în varianta
unde irigarea înainte de recoltare a fost întreruptă cu 43 – 57 de zile numărul de
flori pe 60 cm lungime a lăstarului a fost mai ridicat de 37,7 – 46,2 diferenţele
nefiind totuşi semnificative.
Ruiz-Sanchez şi colab. (1988) citaţi de Goldhamer şi Viveros (2000) au
arătat tot la migdal că realizarea unor deficite moderate de apă înainte de recoltare
şi a unor deficite uşoare după recoltare nu au determinat diferenţe semnificative în
ceea ce priveşte densitatea florilor. De asemenea Mills şi colab. (1994) citaţi de
Behboudian şi Mills (1997) nu au înregistrat modificare semnificativă a numărului
de flori la măr în anul anterior aplicării unei irigări reduse. O explicaţie a creşterii
numărului de muguri floriferi în condiţiile unei aprovizionări mai slabe a pomilor
cu apă a fost dată de Kolomieţ, citat de Constantinescu şi colab. (1967) care a arătat
că pentru ca să se formeze mugurii floriferi este necesar ca în prima parte a
procesului de diferenţiere să existe o concentraţie mai ridicată a sucului celular din
punctele de creştere. Această ipoteză este în concordanţă cu rezultatele anterioare
ale altor cercetători care au arătat că o importanţă deosebită în procesul de
diferenţiere a mugurilor floriferi o prezintă raportul dintre carbon şi azot (C/N) a
cărui valoare este determinată şi de conţinutul sucului celular în hidraţi de carbon.
Creşterea concentraţiei sucului celular se realizează nu numai prin reducerea
conţinutului de apă ci şi prin alte procese, menţionate de Salter şi Goode, 1967:
- creşterea concentraţiei sucului celular se poate realiza şi datorită reducerii
translocării;
- creşterea lăstarilor şi fructelor determină o scădere a numărului de muguri
floriferi formaţi fapt ce se poate explica tocmai prin consumul mai mare de hidraţi
de carbon care are loc prin desfăşurarea acestor procese;

146
 - în condiţii de temperatură şi lumină ridicată se realizează o diferenţiere
mai intensă a mugurilor floriferi de aceea se măreşte conţinutul de hidraţi de carbon
din frunze atât prin intensificarea fotosintezei cât şi prin creşterea intensităţii
transpiraţiei.
Înregistrarea unui număr mai redus de muguri floriferi ca urmare a creşterii
deficitului de apă, raportată de diferiţi autori citaţi mai sus poate fi explicată prin
aceea că procesul de diferenţiere a mugurilor floriferi are loc numai dacă conţinutul
de hidraţi de carbon din frunze atinge anumite valori . Ori în condiţiile de climă
secetoasă în care s-au înregistrat rezultatele prezentate mai sus probabil că în
variantele neirigate conţinutul de hidraţi de carbon a fost în general scăzut. Această
ipoteză este bine susţinută de rezultatele experimentale înregistrate de Degman şi
colab, (1932) care au arătat că soiurile de măr York Imperial şi Wealthy care au
fost serios devitalizate ca urmare a unei recolte mari în anul 1929, în anul 1930 nu
aveau fructe. Aplicarea irigării diferenţiate în anul 1930 a determinat o creştere
simţitoare a numărului de muguri floriferi în cursul anului 1931 la pomii irigaţi faţă
de cei neirigaţi.
Asemănător, cercetările efectuate în vase de vegetaţie de către Fiedler şi
Weier ( 1971) la soiul Parmen Auriu au arătat că pomii care nu au avut rod în anul
1966 la care s-au aplicat 2 nivele de aprovizionare cu apă nu s-au diferenţiat în anul
următor în ceea ce priveşte numărul de flori pe pom. În schimb, la pomii care au
avut rod în cursul anului 1966 doza mai mică de apă a determinat creşterea
numărului de flori pe pom în anul 1967. Aceasta s-a datorat faptului că pomii
aprovizionaţi cu cantităţi mici de apă în anul precedent (1966) au avut producţii
mai mici fiind deci capabili să diferenţieze mai mulţi muguri de rod. Diferenţierea
mai lentă a mugurilor floriferi ca urmare a unei încărcături de fructe reduse a
merilor din soiul Cox‘s Orange Pippin a fost raportat de către Powell (1976) citat
de Landsberg şi Jones (1981). Deci în toate cele trei cazuri prezentate mai sus
nivelul producţiei a determinat nivelul conţinutului de hidraţi de carbon disponibil
care au putut astfel fi folosiţi pentru diferenţierea mugurilor floriferi.
1.9.2.4.2 Legarea fructelor
Influenţa conţinutului de apă din sol asupra procesului de legare a fructelor
la pomi fructiferi cu frunza căzătoare a fost mai puţin studiată, fapt constatat de
altfel şi de Uriu şi Magness (1967 ). Ei, cât şi Hsiao (1993) citat de Behboudian şi
Mills (1997) au arătat că în perioada legării fructelor în zonele de cultură a pomilor
cu frunza căzătoare probabilitatea de a se înregistra deficite de apă este redusă.
Aceasta atât datorită cerinţelor reduse ale pomilor cât şi pierderilor mai mici de apă
prin evaporare. De asemenea, în perioada legării fructelor în general rezervele de
apă din sol acumulate în timpul iernii sunt încă mari.
Cu toate acestea Skepper, citat de Salter şi Goode (1967), au arătat că
deficitul de apă din sol din perioada premergătoare înfloritului şi din perioada
înfloritului a determinat o reducere a procentului de fructe legate. Iancu (1980) a
arăta că în medie pe ultimii 2 ani experimentali (anii 7 şi 8 ai unui ciclu de 8 ani)
valoarea medie a procentului de fructe legate ale pomilor din soiul Ionthan din
varianta bine aprovizionată cu apă a reprezentat 173% faţă de valoarea înregistrată

147
la pomii slab aprovizionaţi cu apă. Powell (1974) a arătat că pe perioada înfloritului
pomilor din soiul Cox‘s Orange între varianta irigată şi neirigată s-a realizat o
diferenţiere a conţinutului de apă numai pe adâncimea de 7,5 cm. Cu toate acestea,
procentul de legare a fructelor a fost de 15,7% în varianta neirigată faţă de 24% în
varianta irigată. Reducerea de fructe căzute la căderea din iunie s-a realizat atât
prin creşterea numărului de fructe pe inflorescenţă cât şi a numărului de
inflorescenţe care au reţinut fructe. Forshei şi Dominick (1965) au arătat că irigarea
la începutul lunii iulie a determinat o reducere semnificativă a căderii fiziologice.
De asemenea, Assaf şi colab. (1974, 1975) au arătat că pentru condiţiile din Israel
între procentul de cădere a fructelor şi cantităţile de apă aplicată prin corelare a
existat o relaţie inversă. Brun şi colab. (1985), citaţi de Behboudian şi Mills au
înregistrat la păr o scădere a procentului de fructe legate la pomii supuşi la deficite
de apă în anul anterior. Cercetările efectuate în vase de vegetaţie au arătat, de
asemenea, o reducere a numărului de fructe legate odată cu scăderea conţinutului
de apă din sol. Astfel Mostafavi, citat de Fiedler şi Weier (1971) lucrând în vase de
vegetaţie cu soiurile de măr Cox’s Orange şi Golden Delicious au arătat că la un
număr egal de flori pe pomi numărul de fructe legate a fost determinat de
aprovizionarea cu apă în intervalul de trei săptămâni de după înflorit. Tot astfel în
cercetările sale privind influenţa aplicării unor cantităţi diferite de apă asupra
creşterii şi fructificării soiului de măr James Grieve cultivat în vase, Dvorak (1967)
a arătat că umiditatea redusă a solului în perioada înfloritului şi după înflorire a
determinat o scădere fiziologică abundentă a fructelor de pe ramurile scurte pe
când lipsa de apă într-o epocă mai târzie nu a mai avut acest efect .
Tot astfel, în cercetările sale privind influenţa aplicării unor cantităţi diferite
de apă asupra creşterii şi fructificării soiului de măr James Grieve cultivat în vase,
Dworak (1967) a arătat că umiditatea redusă a solului în perioada înfloritului şi
după înflorire a determinat o cădere fiziologică abundentă a florilor de pe ramurile
scurte pe când lipsa de apă într-o epocă mai târzie nu a mai avut acest efect.
Contrar celor de mai sus Proebsting şi colab. (1977) a înregistrat la soiul
Golden o legare mai bună a fructelor la pomii irigaţi prin picurare faţă de cei irigaţi
prin aspersiune, pomii irigaţi prin picurare primind cantităţi mai reduse de apă. Au
existat, de asemenea, lucrări – Aldrich şi colab. (1940) la păr care au arătat că
diferenţierea conţinutului de apă din sol în perioada înfloritului nu a determinat o
reducere a numărului de fructe legate.
Pentru a explica rezultatele oarecum contradictorii prezentate mai sus
trebuie ţinut seama de faptul că în afară de influenţa directă asupra procentului de
legare a fructelor conţinutul de apă din sol poate influenţa şi indirect acest proces
prin determinarea cantităţii şi accesibilităţii hidraţilor de carbon şi a substanţelor
minerale, în special a celor cu azot. Rolul acestor substanţe în procesul de legare a
fost indicat, între alţii de Addicott (1970) care a arătat că în cazul când ele sunt
insuficiente se produce o avortare a embrionului, iar acesta reduce în mod drastic
aprovizionarea cu auxine a zonei de cădere a fructelor, iar ca rezultat acestea cad
într-un număr mare. Această ipoteză a fost susţinută de faptul că cel puţin în unele
cazuri aplicarea auxinelor a întârziat sau a redus căderea fructelor .

148
 După căderea fiziologică şi până la recoltarea fructelor există o mare
concurenţă pentru apă şi substanţele de creştere între organele generative şi cele
vegetative cât şi în cadrul fiecărei grupe. Aşa cum a arătat Addicott (1970) în
această competiţie organele vegetative câştigă aproape întotdeauna asupra
organelor generative care în mod obişnuit sunt primele care cad. Legat de procesul
de cădere a fructelor trebuie menţionat că acesta este influenţat de starea de
aprovizionare a pomilor cu apă şi după căderea fiziologică. Astfel Skepper şi
colab., citaţi de Uriu şi Magness (1967) au arătat că în condiţii de aprovizionare
slabă a solului cu apă s-a realizat o cădere a fructelor înainte de recoltare. Simons
(1963) a efectuat o serie de studii anatomice asupra zonei de cădere a fructelor la
trei soiuri de măr în condiţii de uscare accentuată a solului. El a arătat că scăderea
conţinutului de apă din sol şi creşterea temperaturii a grăbit formarea zonei de
cădere la toate soiurile cercetate.
Datele prezentat de Iancu (1980) au arătat ca în medie pe 5 ani şi pe trei
niveluri diferite de aprovizionare a pomilor cu apă numărul de fructe căzute
exprimat în procente din totalul fructelor de pe pom a reprezentat 44% la soiul
Parmen Auriu şi 16% la soiul Ionathan. La acest ultim soi procentul de cădere a
fost mai mare în varianta slab aprovizionată cu apă. La soiul Parmen Auriu
procentul de cădere a fost mai ridicat în varianta bine aprovizionată cu apă unde şi
fructele au avut dimensiuni mai mari. De altfel între greutatea medie a fructelor
căzute şi procentul de cădere al acestora pe diferite perioade s-au înregistrat
corelaţii pozitive semnificative.
1.9.2.4.3. Numărul de fructe pe pom
Gradul diferit de aprovizionare a pomilor cu apă poate influenţa numărul de
fructe pe pom atât prin realizarea unor creşteri vegetative mai mari mărind astfel
numărul punctelor pe fructificare cât şi prin intensificarea elementelor ce definesc
procesul de fructificare în sine (numărul de muguri floriferi, procentul de legare a
fructelor, procentul de fructe căzute).
Pentru a separa acţiunea diferită a acestor două direcţii de influenţă,
elementele care definesc procesul de fructificare menţionate mai sus se raportează
la secţiunea transversală a trunchiului.
Din datele prezentate anterior a reieşit că valorile diferite a gradului de
aprovizionare a solului şi respectiv a pomilor cu apă pot influenţa atât elementele
de creştere cât şi elementele de fructificare care în final definesc numărul de fructe
pe pom. Ca atare acest număr rezultă în urma acestor influenţe şi reprezintă
rezultatul unui bilanţ al influenţelor pozitive şi negative.
Ca o concluzie generală se poate arăta că indiferent prin care din cele două
mecanisme menţionate, luate singular sau împreună, aprovizionarea mai slabă a
pomilor cu apă determină în general o scădere a numărului de fructe pe pom. Astfel
Iancu (1980) a arătat că în anul 6 al diferenţierii conţinutului de apă din sol,
numărul de fructe pe pom la soiul Ionathan din varianta bine aprovizionată cu apă a
fost mai mare faţă de cel din varianta slab aprovizionată cu apă cu 72%. Conţinutul
diferit de apă din sol a influenţat numărul de fructe pe pom mai mult prin influenţa
sa asupra procentului de legare a fructelor decât prin influenţa sa asupra numărului

149
de muguri floriferi diferenţiaţi. Tot la măr (Iancu, 1992) a arătat că în medie pe 8
ani, aplicarea irigării prin picurare, faţă de varianta neirigată, a determinat în
condiţiile de le Piteşti o creştere a numărului de fructe la ha cu 30%. La alun datele
prezentate de Bignani şi Natali (1977) au arat că aplicarea irigării faţă de neirigat a
determinat o creştere a numărului de fructe pe pom în special datorită creşterii
vegetative mai puternice a pomilor din varianta irigată.
1.9.2.4.4. Dimensiunea fructului
Este cunoscut ca procesul de creştere a fructului la pomi are loc în mai
multe faze. La măr creşterea are loc în două faze. Într-o primă fază, anterioară
înfloritului, creşterea are loc pe seama diviziunii celulelor. În a doua fază care
începe la 20-30 de zile de la fecundare şi durează până la recoltare, creşterea
fructului are loc prin mărirea celulelor. Numeroase cercetări efectuate de Tukey
(1959, 1963,1974) au arătat că procesul de creştere a merelor în ce-a de a doua fază
este rezultatul net al contracţiei din timpul zilei şi a creşterii în volum din timpul
nopţii şi dimineţii devreme. Această creştere este determinată atât de aportul de
substanţe de creştere rezultate prin procesul de fotosinteză (Landsberg şi Jones
1981) cât şi al efectului mecanic de întindere a celulelor ca urmare a creşterii
turgescenţei acestora. Contracţia fructului ca de altfel şi a celorlalte organe ale
pomilor are loc ca urmare a deficitelor interne de apă. De aceea, aşa cum a arătat
Turkey (1974), accesibilitatea apei pentru fructe pare a fi cel mai important factor
care influenţează creşterea acestora. Influenţa conţinutului de apă din sol asupra
creşterii fructelor a fost arătată de numeroşi autori. Rezultatele acestor cercetări în
ceea ce priveşte valoarea conţinutului de apă din sol care determină creşterea
optimă a fructelor sunt aparent contradictorii. Astfel, o serie de cercetători Furr şi
Magness (1931) Furr şi Degman (1932) au arătat că scăderea conţinutului de apă
din sol în cadrul intervalului umidităţii active a determinat o scădere a dimensiunii
fructului. Tot astfel Forshey şi Dominic (1965) aplicând irigarea la soiul Golden
Delicious a obţinut fructe cu un diametru mediu la recoltare de 69,5 mm faţă de
64,0 mm cât s-a înregistrat în varianta neirigată. În condiţiile Dobrogei centrale
Ionescu şi Tomuleţ (1968) prin aplicarea irigării atunci când conţinutul de apă din
sol a scăzut la 65% din capacitatea de câmp a solului pentru apă au obţinut la măr o
creştere a greutăţii medie a fructului cu 11-29% faţă de varianta neirigată. Datele
prezentate de Iancu (1992) au arătat că între valoarea deficitului de precipitaţii din
perioada iulie - septembrie şi greutatea medie a fructelor soiului de măr Golden
Delicious s-au înregistrat corelaţii pozitive. Folosind ecuaţia de regresie dintre
deficitul de precipitaţii şi greutatea medie a fructului s-a calculat că la o greutate
medie a acestuia de 145–150g (valori considerate normale pentru condiţiile în care
s-a lucrat) valorile deficitului de precipitaţii de pe intervalul iulie – septembrie a
fost de 68 mm pentru greutatea medie a fructului de 145g. Datele calculate pe o
perioada de 45 de ani au arătat că valori ale deficitului de precipitaţii de 68 mm în
condiţiile de la Piteşti se înregistrează cu o probabilitate de 75%.
O scădere a creşterii în dimensiune a fructelor ca urmare a scăderii
conţinutului de apă din sol a fost raportată şi de alţi autori. Pentru măr: Goode şi
Ingran (1971), Assaf şi colab. (1974-1975), Bergaminii (1981), Bunea (1979),

150
Iancu (1980); pentru păr: Lewis şi colab. (1935), Chalmers şi colab. (1986); pentru
cais: Crane şi Uriu (1965); pentru piersic Cullinan şi Weinberger (1932), Feldstein
şi Childers (1957), Uriu (1964) .
Au existat însă şi lucrări care au arătat un efect redus sau chiar nici un efect
al variaţiei conţinutului de apă din sol asupra procesului de creştere a fructului.
Astfel Weihmeyer şi Hendrickson (1960) au ajuns la concluzia că procesul de
creştere în volum a fructelor nu s fost influenţat de schimbarea conţinutului de apă
din sol decât atunci când acesta a ajuns la coeficientul permanent de ofilire. În acest
stadiu viteza de creştere a fructelor s-a micşorat iar pierderile realizate nu au mai
putut fi compensate prin creşterea ulterioară a conţinutului de apă din sol.
Michelson şi Lord (1963) au arătat că viteza de creştere a fructelor la soiul de măr
Mc Intosh a fost asemănătoare la trei nivele de aprovizionare a solului cu apă.
Rezultate similare au fost prezentate şi de către Overly şi colab. (1932); Goode şi
Hyrycz (1964).
Ca şi în cazul evaluării efectului gradului diferit de aprovizionare a pomilor
cu apă asupra creşterii altor organe ale pomilor şi în cazul creşterii în dimensiune a
fructului lucrurile se complică datorită faptului că aceste efecte sunt influenţate şi
de nivelul încărcăturii cu fructe. Astfel, Landsberg şi Jones (1981), citând diferiţi
autori, au arătat că deficitele de apă la începutul perioadei de vegetaţie pot reduce
procentul de fructe legate şi respectiv încărcătura cu fructe a pomilor care la rândul
ei poate influenţa dimensiunea fructelor. De asemenea, aşa cum am arătat anterior,
deficitele de apă din sol din anul anterior poate afecta în sens pozitiv sau negativ
numărul de muguri floriferi din anul următor şi implicit încărcătura de fructe a

Tabelul 1.9.4.
Structura fructelor pe categorii de mărime
(procente din greutatea fructelor recoltate)
Categ. Categ.
Sub Extra Extra
a II-a a I-a Extra
STAS 60-70 70-80
Soiul Varianta 50-55 55-60 >80 mm
50 mm mm mm
mm mm 
  
 
Parmen Sol slab
auriu aprovizionat 22,5 31,3 28,2 18,2 - -
cu apă
Sol bine
aprovizionat 3,4 15,4 37,5 43,7 - -
cu apă
D.L. 5% 18,0 - 8,6 23,0 - -
Jonathan Sol slab
aprovizionat - 2,0 11 40 45 2
cu apă
Sol bine
aprovizionat - - 1 35 62 4
cu apă
D.L. 5%

151
pomilor care la rândul ei afectează dimensiunea fructelor. O influenţă indirectă a
gradului de aprovizionarea a pomilor cu apă asupra dimensiunii fructului a fost
raportată şi de Iancu (1980). Datele prezentate au arătat că procesul de cădere a
fructelor (după căderea din iunie) a avut loc mai devreme şi mai intens la pomii
slab aprovizionaţi cu apă fapt ce a făcut ca pe aceşti pomi să rămână mai puţine
fructe care, de asemenea, au influenţat dimensiune acestora. Pentru o valorificare
superioară a fructelor prezintă o mare importanţă distribuţia acestora pe categorii
de mărime. În tabelul 1.9.4. se prezintă influenţa gradului de aprovizionare a
pomilor cu apă asupra structurii merelor pe categorii de mărime (Iancu 1980). Se
observă că la ambele soiuri la pomii din varianta bine aprovizionată cu apă, faţă de
cea slab aprovizionată cu apă, s-a înregistrat un procent mai ridicat de fructe din
categoriile superioare de mărime. În următorii 2-3 ani de experimentare această
diferenţiere s-a realizat în acelaşi sens dar mult mai intens.
1.9.2.4.5. Producţia de fructe
De la început trebuie arătat că diferenţe de producţie evidente între pomii
care au avut o aprovizionare diferită cu apă sunt greu de obţinut. În primul rând
pentru obţinerea unor diferenţe mari este necesar ca perioada de realizare a unor
stări diferenţiate de aprovizionarea a pomilor cu apă să fie de cel puţin 5-6 ani
pentru a da posibilitatea tuturor elementelor care concură la definirea producţiei să
se diferenţieze. De asemenea, trebuie menţionat că aceste elemente aşa cum am
prezentat anterior sunt influenţate în mod diferit de către starea de aprovizionare a
pomilor cu apă. Ca atare producţia de fructe este rezultatul final al interacţiunilor
dintre factorii de vegetaţie şi elementele de creştere şi fructificarea a pomilor. În
ceea ce priveşte influenţa gradului diferit de aprovizionare a pomilor cu apă asupra
producţiei de fructe, majoritatea rezultatelor publicate, arată o creştere a acesteia ca
urmare a unei aprovizionări mai bune a pomilor cu apă. Între anumite limite, între
cantitatea de apă provenită din precipitaţii sau aplicată prin irigare şi sporul de
producţie obţinut, s-a înregistrat o relaţie directă. Pentru a susţine această afirmaţie
vom prezenta doar câteva exemple de la specii mult diferenţiate ca specific
biologic şi tehnologie de cultura, exemple înregistrate în condiţii pedoclimatice
foarte diferite.
Astfel, Iancu (1992) arată că prin aplicarea irigării la soiul de măr Golden
Spur, faţă de neirigat, în medie pe perioada 1982-1989 s-a înregistrat creşterea
producţiei de fructe cu 23%. Lucrând în condiţii controlate Iancu (1980) a arătat că
în medie pe 7 ani (1969-1975) s-a înregistrat în varianta bine aprovizionată cu apă
faţă de cea slab aprovizionată o producţie de fructe pe pom mai mare cu 123% la
soiul Ionathan şi cu 55% la soiul Parmen Auriu.
Torrecillas şi colab (1989) în medie pe 5 ani a înregistrat la soiul de migdal
Garrigue (pomii fiind în anii 3-7 de la plantare) un spor de producţie de 154%.
Assaf (2000) pentru condiţiile din California a arătat că producţia de sâmburi de
migdal cea mai ridicată ( 3.810 kg/ha ) s-a înregistrat în varianta în care consumul
de apă a fost asemănător cu valorile cantităţilor de apă măsurate cu evaporimetrul
clasa A. Producţiile cele mai mici s-au înregistrat în variantele în care consumurile

152
de apă au reprezentat numai 50-66% din cantităţile de apă evaporate, măsurate cu
acelaşi evaporimetru.
Tot astfel, la alun, Girona şi colab. (1994) aplicând prin irigare cantităţi
mari de apă (100% ETc şi 130% ETc) faţă de varianta unde în perioada 20 iunie –
15 septembrie s-a aplicat numai 20% din ETc s-a obţinut un spor de producţie de
137% până la 167%.
Rezultate asemănătoare s-au prezentat şi pentru celelalte specii pomicole.
1.9.2.5. Calitatea fructelor şi rezistenţa la păstrare
Cunoaşterea conţinutului de apă din sol care să ducă la o creştere a calităţii
fructelor şi la mărirea duratei de păstrare a acestora prezintă o deosebită
importanţă. Salter şi Goode (1967) sintetizând problemele legate de răspunsul
plantelor la starea de aprovizionare cu apă au scos în evidenţă faptul că efectele
deficitului de apă asupra calităţii fructelor sunt puţin cunoscute şi o cunoaştere mai
deplină a acestor aspecte ar uşura stabilirea unui compromis între cantitate şi
calitate. Asemănător, Proebsting (1970) sintetizând o bogată literatură privitoare la
relaţia dintre sistemul de lucrare a solului şi calitatea fructelor a scos în evidenţă
rolul deosebit pe care îl are menţinerea unui conţinut optim de apă în sol asupra
calităţii fructelor la o gamă largă de specii.
Aşa cum este cunoscut componentele calităţii fructelor sunt numeroase. În
ceea ce priveşte influenţa conţinutului de apă din sol asupra acestor componente
s-au efectuat numeroase cercetări dar aşa cum am prezentat anterior răspunsul
pomilor la starea diferită de aprovizionare a solului cu apă este destul de greu de
pus în evidenţă, iar cercetările efectuate nu întotdeauna au fost unitare asupra unui
anumit punct de vedere. Rezultatele sunt tot atât de controversate şi în ceea ce
priveşte influenţa conţinutului de apă din sol asupra principalelor atribute ale
calităţii producţiei de fructe.
Astfel, prin cultivarea pomilor în condiţii de aprovizionare bună a solului cu
apă, comparativ cu pomii cultivaţi în condiţii de deficit de apă în sol s-a înregistrat
o creştere a conţinutului de apă din fructe. Rezultate de acest fel au fost prezentate
la măr de Haller şi Harding (1937), Packer şi colab., citaţi de Salter şi Goode
(1967); la păr: de Aldrich şi colab. (1940); pentru prun: de Uriu şi colab. (1962);
pentru cais: de Crane şi Uriu (1963). Ca urmare a aplicării unei aprovizionări mai
slabe a pomilor cu apă s-a înregistrat o fermitate mai redusă a fructelor de măr şi
păr. Behboudian şi Mills (1997), citând diferiţi autori care au prezentat astfel de
date explică această fermitate mai redusă prin faptul că fructele din variantele mai
slab aprovizionate cu apă indică un grad de maturitate mai avansat sau posibil o
turdigitatea mai redusă a celulelor. Rezultate diferite de cele de mai sus respectiv o
creştere a fermităţii fructelor obţinute de la pomii mai slab aprovizionaţi cu apă au
fost prezentate la măr de Haller şi Harding (1937), Assaf şi colab. (1975), Donoho
şi colab., citaţi de Uriu şi Magness (1967), Packer şi colab., citaţi de Salter şi
Goode (1967), Assaf şi colab. (1975) explică acest ultim comportament prin aceea
că merele din parcelele irigate au avut dimensiuni mai mari şi o fragilitate crescută
a pereţilor celulari. Tot la măr, Iancu (1980) a arătat că prin scăderea conţinutului
de apă din sol la limita inferioară a intervalului umidităţii active, faţă de menţinerea

153
acestuia la peste 60% din acest interval s-a înregistrat o creştere a greutăţii
specifice şi a rezistenţei la penetrare a fructelor soiurilor Ionathan şi Parmen Auriu.
Aceste caracteristici au înregistrat valori mai mici în timpul păstrării, scăderea
fiind mai accentuată la fructele din varianta slab aprovizionată cu apă. O scădere a
fermităţii perelor din variantele mai bine aprovizionate cu apă a fost raportat de
Aldrich şi colab. (1940), deşi Caspari şi colab. (1996) citaţi de Behboudian şi Mills
(1997) nu au înregistrat diferenţele în fermitatea fructelor de păr provenite de la
pomii aprovizionaţi diferit cu apă în timpul perioadei de vegetaţie. Gardner şi
colab. (1952), citaţi de Salter şi Goode (1967), au arătat că în condiţiile din statele
Oregon şi Idaho, merele provenite de la pomii mai bine irigaţi au avut tendinţa de a
fi mai alungite. Datele prezentate de Iancu (1980) au arătat că merele din soiurile
Ionathan şi Parmen Auriu nu s-au diferenţiat în ceea ce priveşte raportul dintre
înălţime şi diametru ca urmare a unei aprovizionări diferite a pomilor cu apă.
Unii cercetători au arătat că fructele pomilor mai bine irigaţi au prezentat un
conţinut mai redus de zaharuri şi respectiv au fost mai puţin dulci. Asemenea
rezultate au fost prezentate pentru măr de Haller şi Harding (1937), Jones şi Culver,
citaţi de Haller şi Harding (1937), Iancu şi Negoiţă (1991), Mills şi colab., citaţi de
Behboudian şi Mills (1997), cât şi la păr de către Ryall şi Aldrich, citaţi de Salter şi
Goode (1967), Raese şi colab. (1982) citaţi de Behboudian şi Mills (1997). Iancu
(1980) a arătat că valoarea conţinutului de zahăr din mere cât şi a altor componente
chimice a fost determinată în principal de valoarea conţinutului de apă din sol
existentă cu 1-2 luni înainte de recoltare. Acest comportament a fost susţinut şi de
către Chalmers şi colab. 1985, citaţi de Behboudian şi Mills (1997) care au sugerat
că aplicarea irigării cu cantităţi suficiente de apă către sfârşitul perioadei de
vegetaţie la pomii care trecuseră printr-o perioadă de deficit hidric a dus la o
creştere a conţinutului de apă din celulele fructelor şi deci la o scădere a
concentraţiei substanţelor dizolvate inclusiv a zahărului.
Au existat însă şi lucrări care au prezentat rezultate opuse. Astfel Candioli,
citat de Salter şi Goode (1967), a arătat că merele, perele şi piersicile de la pomii
irigaţi au avut un conţinut mai ridicat de zahăr decât fructele de la pomii neirigaţi.
De asemenea, Docev (1963), citând diferiţi autori a arăta o creştere a conţinutului
de zahăr al fructelor în urma aplicării irigării în cursul perioadei de vegetaţie mai
ales în cazul metodei de aplicare a irigării prin aspersiune. Caldwell, citat de
Smock (1953), a găsit o influenţă redusă a gradului de aprovizionare a solului cu
apă asupra conţinutului de zahăr din mere cu excepţia cazurilor când conţinutul de
apă a scăzut foarte mult, iar Smock (1953) efectuând cercetări timp de 10 ani nu a
găsit o corelaţie semnificativă între valoarea precipitaţiilor şi conţinutul de
substanţe solubile la soiurile Mc Intosh şi Greening.
Ca şi în cazul zaharurilor şi în ceea ce priveşte efectele aprovizionării
diferite cu apă a pomilor asupra acidităţii fructelor, datele prezentate în literatură de
diferiţi cercetători sunt contradictorii. Astfel, Haller şi Harding (1937), Proebsting
(1984) au raportat o creştere a acidităţii în fructele din variantele irigate, pe când
Packer şi colab. citaţi de Uriu şi Magness (1967), Iancu şi colab. (1983), Mills şi

154
colab. citaţi de Behboudian şi Mills (1997) au arătat că merele din parcelele irigate
au fost mai puţin acide.
În afară de zahăr şi aciditate care sunt atribute esenţiale ale calităţii,
modificarea gradului de aprovizionare a solului cu apă a mai influenţat şi alţi
componenţi chimici. Astfel, Iancu (1980) a arătat că la pomii slab aprovizionaţi cu
apă, faţă de cei bine aprovizionaţi, în medie pe 6 ani, s-a înregistrat un conţinut mai
ridicat de substanţă uscată, substanţe tanoide, proteină brută şi vitamina C. Acest
ultim component a diferenţiat cel mai mult cele două variante de aprovizionare a
pomilor cu apă dar a manifestat şi cei mai ridicaţi coeficienţi de variaţie.
Aşa cum este cunoscut, culoarea fructelor reprezintă o caracteristică de bază
a calităţii care defineşte în mare măsură preferinţele consumatorului. Legat de
influenţa modului diferit de aprovizionare a pomilor cu apă asupra culorii fructelor,
Behboudian şi Mills (1997) citând diferiţi autori au prezentat câteva mecanisme
prin care fructele provenite de la pomii mai slab aprovizionaţi cu apă îşi intensifică
coloraţia:
- creşterea concentraţiei de pigmenţi antocianici care determină culoarea
roşie a fost explicată de autorii citaţi prin creşterea înainte de recoltare a cantităţilor
de hidraţi de carbon şi în primul rând a celor ce sunt specifici fructelor;
- s-a arătat de asemenea, că intensificarea culorii atât la soiurile de măr roşii
cât şi la cele galbene este determinată de cantitatea de lumină care pătrunde în
interiorul coroanei. Deficitele de apă prin diminuarea creşterii vegetative permit
pătrunderea unor cantităţi mai mari de lumină care implicit determină o colorare
mai bună a fructelor;
- intensitatea transformărilor care au loc asupra pigmenţilor clorofilieni
pentru a se accentua culoarea galbenă sau roşie este micşorată de cantităţile mai
mari de azot din fructe. În general, fructele provenite de la pomii mai slab
aprovizionaţi cu apă au valori mai reduse ale conţinutului de azot şi respectiv o
culoare mai intensă.
O altă caracteristică de bază a calităţii fructelor în special pentru speciile
măr şi păr, influenţată de starea de aprovizionare a pomilor cu apă o reprezintă
durata de păstrare a acestora. Cercetările mai timpurii efectuate de Haller şi
Harding (1937) au arătat că păstrând merele provenite din parcelele irigate în
depozite obişnuite au înregistrat o durată de păstrare mai scurtă decât cele din
parcelele neirigate. Rezultate în acelaşi sens au fost prezentate şi pentru păr de
către Gayner cât şi de către Ryall şi Aldrich, citaţi de Salter şi Goode (1967).
Candioli şi Piolanti citaţi de aceeaşi autori, au arătat însă că merele şi perele din
parcelele irigate au avut însuşiri de păstrare mai bune. Asemănător, Iancu (1980) a
arătat că la soiul Ionathan pierderile totale prin păstrare au fost mai mari la fructele
provenite din varianta slab aprovizionată cu apă cu 38% pierderile prin respiraţie-
transpiraţie cu 13 % iar cele prin putrezire cu 59%. Ca urmare, durata economică
de păstrare a fructelor a fost de 140 zile în varianta slab aprovizionată cu apă şi de
153 zile în varianta bine aprovizionată cu apă. Pe de altă parte, Goode şi Hyrycz
(1974) au arătat că merele din soiul Laxton’s Superb provenite din parcelele irigate
şi neirigate nu s-au diferenţiat în ceea ce priveşte capacitatea de păstrare.

155
 Unul dintre mecanismele care determină ca fructele provenite de la pomii
mai slab aprovizionaţi cu apă să înregistreze o capacitate de păstrare mai redusă a
fost prezentat de diferiţi autori citaţi de Landsberg şi Jones (1981) şi Behboudian şi
Mills (1997). Lucrările citate au arătat că o aprovizionare mai redusă cu apă a
pomilor în timpul perioadei de vegetaţie a determinat o crăpare a epidermei şi
apariţia russeting-ului, ambele manifestări determinând o pierdere mai rapidă a apei
din fructe şi instalarea diferitelor boli produse de ciuperci pe crăpăturile apărute.
O altă cale prin care aprovizionarea diferită a pomilor cu apă influenţează
calitatea fructelor o reprezintă apariţia şi dezvoltarea anumitor boli ale acestora
Aici trebuie făcută o distincţie între gradul de atac al fructelor la recoltare şi modul
cum evoluează diferite boli în timpul depozitării. O serie de cercetători citaţi de
Behboudian şi Mills (1997) au arătat că merele crescute în condiţii de deficit de apă
au prezentat la recoltare un grad de atac mai redus al pătării amare a fructelor,
rapănului, brunificării căsuţei seminale.
Evoluţia acestor boli în timpul depozitării a fost mult influenţată de
compoziţia chimică a fructelor. Respectiv este necesară realizarea anumitor
concentraţii a diferitelor elemente chimice cât şi a anumitor rapoarte între acestea
pentru a se realiza condiţii de păstrare bune pentru fructe (Faust, 1989). Atât
pătarea amară a fructelor cât şi brunificarea căsuţei seminale, specifice merelor cât
şi suberificarea specifică atât merelor cât şi perelor sunt favorizate în dezvoltarea
lor de valori mai scăzute ale conţinutului de calciu din fructe. În general
aprovizionarea mai slabă a pomilor cu apă determină o scădere a conţinutului de
calciu din fructe. Aceasta deoarece calciul ajunge în fruct prin curentul de apă
determinat de procesul de transpiraţie. Cu cât acest proces este mai scăzut cu atât
cantitatea de calciu din fruct este mai redusă. Aşa cum arată Behboudian şi Mills
(1997), calciul este transportat şi acumulat în fruct în prima parte a perioadei de
vegetaţie şi ca atare deficitele de apă care apar în această perioadă probabil vor
influenţa în cea mai mare măsură concentraţia calciului din fruct.
1.9.2.6. Influenţa gradului de aprovizionare a solului cu apă asupra
conţinutului unor macro şi micro elemente din frunzele şi fructele pomilor
Scăderea conţinutului de apă din sol în cadrul intervalului umidităţii active
determină o schimbare a concentraţiei în macro şi microelementele din pomi prin
influenţarea absorbţiei, transportului şi distribuţiei interne a acestora.
Este cunoscut că absorbţia elementelor nutritive din sol se realizează prin
două mecanisme importante şi anume: prin absorbţia pasivă şi absorbţia activă.
Prima se realizează prin pătrunderea apei în rădăcini datorită gradientului care
există între conţinutul de apă din sol şi cel din plantă. A doua se realizează prin
difuzia elementelor de nutriţie. Mărimea difuziei este determinată de gradientul
care există între concentraţia elementelor nutritive din sol şi concentraţia
elementelor de nutriţie de la suprafaţa rădăcinii.
Intensitatea ambelor procese este micşorată de scăderea conţinutului de apă
din sol. În cazul absorbţiei pasive cantitatea de elemente nutritive absorbite va
depinde de cantitatea de apă care pătrunde în rădăcină care, aşa după cum am
văzut, este cu atât mai mică cu cât conţinutul de apă din sol este mai mic. În cazul

156
absorbţiei active cu cât conţinutul de apă din sol este mai scăzut cu atât suprafaţa
secţiunii transversale a solului umplută cu apă prin care are loc difuzia ionilor este
mai mică şi ca atare absorbţia acestora este mai redusă. Asupra mărimii cu care
fiecare din aceste mecanisme intervine în nutriţia plantelor (Crafts, 1968), a arătat
că absorbţia pasivă este mult mai importantă. Astfel, el a menţionat că atunci când
intensitatea acestui proces se micşorează ca urmare a scăderii conţinutului de apă
din sol, aprovizionarea plantei este limitată numai la absorbţia activă, iar o astfel
de aprovizionare devine insuficientă într-un timp foarte scurt.
Legat de gradul de aprovizionare a solului cu apă asupra concentraţiei
diferitelor elemente nutritive din fructele pomilor Behboudian şi Mills (1997),
citând diferiţi autori, au arătat că o reducere a conţinutului de apă din sol poate
determina o concentrare crescută a elementelor nutritive din sol până la nivele
destul de ridicate când acestea pot precipita şi ca atare nu mai pot fi absorbite de
către rădăcini.
Dar scăderea conţinutului de apă din sol limitează aprovizionarea plantelor
cu elementelor nutritive nu numai prin micşorarea intensităţii proceselor prezentate
mai sus ci şi prin influenţa sa directă şi indirectă asupra creşterii rădăcinilor. Ori,
este cunoscut că lungimea de creştere a unei rădăcini într-o zi este mult mai mare
decât distanţa pe care poate avea loc fenomenul de difuzie sau circulaţia apei în
special în solurile nesaturate cu apă. Astfel, Olsen şi colab., citaţi de Viets (1967),
au arătat că un consum mic de fosfor solubil prin difuzie de la distanţa mai mare de
1 mm, de la suprafaţa rădăcinii, pe când aşa cum a arătat Rogers, citat de Trocme şi
Gras (1964), viteza de creştere a rădăcinilor la măr a fost de 3 mm pe zi pentru
portaltoiul M 16.
Se poate spune deci, că scăderea conţinutului de apă din sol limitează
absorbţia elementelor nutritive prin micşorarea de apă care pătrunde în plantă, a
difuziei ionilor către suprafaţa rădăcinii şi prin micşorarea creşterii sistemului
radicular.
Translocarea şi distribuţia elementelor nutritive absorbite de către frunze se
realizează prin xilem o dată cu apa necesară procesului de transpiraţie. Aşa cum a
arătat Crafts (1968), o dată cu creşterea deficitului de apă din plantă se produc
anumite schimbări structurale ale apei care duc la mărirea apreciabilă a rezistenţei
la curgere şi astfel încetineşte mişcarea. Cu toate acestea, cantitatea de apă ce se
mişcă prin xilem este mult mai mare decât cea necesară pentru distribuţia
elementelor nutritive absorbite.
Ca un rezultat final al acestor procese, conţinutul de macro şi
microelemente ale pomilor este mult mai diferit într-un sol bine aprovizionat cu
apă faţă de un sol slab aprovizionat. Cercetările efectuate în această direcţie pentru
pomi nu întotdeauna au arătat rezultate unitare.
1.9.2.6.1. Conţinutul macro şi microelementelor din frunze
Astfel, Goode şi Hyrycz (1964), au arătat că, aplicarea irigării la soiul
Laxton's Superb, faţă de varianta neirigată, a determinat o creştere a conţinutului de
fosfor şi de calciu şi o scădere a conţinutului de potasiu. Conţinutul de magneziu

157
din frunze nu s-a diferenţiat între cele două variante de aprovizionare a solului cu
apă.
Goode şi Ingram (1971), lucrând cu soiul Cox Orange Pippin, au arătat o
creştere a conţinutului de potasiu şi o scădere a celui de calciu din frunzele pomilor
udaţi faţă de cei neudaţi. Conţinutul de magneziu a variat în acelaşi sens ca cel de
calciu fără a arăta însă diferenţe evidente între pomii udaţi şi cei neudaţi.
De asemenea, Delver (1980), Levin şi Assaf (1980), au arătat că o creştere
a conţinutului de apă din sol prin aplicării irigării sau datorită unor valori mai mari
a precipitaţiilor, a determinat o creştere a conţinutului de azot din frunze.
Forshey (1963), a găsit că valoarea conţinutului de potasiu din frunzele
soiului Mc Intosh, a fost mai mică în anii cu producţia mare şi în anii secetoşi, în
timp ce conţinutul de magneziu a fost afectat într-o măsură mai mică.
Branton şi colab., (1961), urmărind influenţa irigaţiei asupra compoziţiei
frunzelor de cais timp de 10 ani, au arătat o concentraţie mai ridicată de azot,
magneziu şi mangan şi o concentraţie mai mică de potasiu, fosfor şi zinc în
frunzele pomilor slab aprovizionaţi cu apă faţă de cei bine aprovizionaţi.
Boynton şi colab., citaţi de Oberly şi Boynton (1966), efectuând cercetări
expediţionare în 148 livezi, au scos în evidenţă un conţinut mai mic de potasiu în
frunzele soiului Mc Intosh într-un an secetos faţă de un an ploios.
Feldstein şi Childers (1957), au arătat că, aplicarea irigării la piersic nu a
influenţat conţinutul de azot şi magneziu din frunze la nici unul din cele trei soiuri
cercetate. Irigarea a determinat o creştere a conţinutului de potasiu şi calciu în
funcţie de soi şi o creştere a conţinutului de fosfor numai în anul cel mai secetos.
Iancu şi Negoiţă (1987) au efectuat unele cercetări privind influenţa irigării
asupra concentraţiei unor macro şi microelemente din frunzele soiului de prun
Vinete româneşti, cultivat pe un sol brun - luvic, pseudogleizat care în perioada
aprilie - iunie, pe adâncimea 0-60 cm manifestă un deficit moderat de aeraţie care
poate apărea cu o probabilitate de 85% din cazuri (Iancu, 1979). Aplicarea irigării
prin aspersiune pe un astfel de sol a determinat o înrăutăţire a condiţiilor de aeraţie
şi respectiv o absorbţie mai puţin corespunzătoare a elementelor nutritive din sol în
special în cazul întreţinerii solului dintre rândurile de pomi ca ogor negru. Astfel,
datele prezentate de Iancu şi Negoiţă (1987) au arătat că aplicarea irigării, faţă de
neirigat, a determinat o creştere a conţinutului de fosfor şi potasiu mai evidentă în
cazul sistemului de întreţinere a solului cu benzi înierbate şi în anii cu deficite mai
mari de precipitaţii în perioada aprilie – iunie. Această creştere a fost explicată prin
posibilităţile create rădăcinilor pomilor prin întreţinerea înierbată a solului, de a
funcţiona mai activ în stratele superioare ale acestuia unde valorile conţinutului de
fosfor şi potasiu sunt mai ridicate. În varianta unde solul s-a menţinut ca ogor
negru conţinutul mai ridicat de potasiu din frunzele pomilor s-a înregistrat în
variante neirigată datorită faptului că aşa cum am arătat prin irigare s-au înrăutăţit
condiţiile de aeraţie şi ca atare s-a micşorat absorbţia potasiului.
Iancu şi Negoiţă (1991), au arătat că în medie pe 7 ani, aplicarea irigării
prin picurare, faţă de neirigat la soiul de măr Golden spur nu a determinat o
creştere semnificativă a conţinutului de azot, fosfor şi potasiu din frunze, dar a

158
determinat o scădere semnificativă cu 5% a conţinutului de calciu şi cu 12% a
conţinutului de magneziu. În anumiţi ani, însă, din cursul perioadei de
experimentare, irigarea faţă de neirigat a determinat o creştere semnificativă a
conţinutului de fosfor şi potasiu şi o scădere a conţinutului de azot.
Lucrând în condiţii controlate, prin menţinerea mai mulţi ani consecutivi a
unor stări clar diferenţiate a conţinutului de apă din sol prin acoperirea pe diferite
perioade a acestuia cu folie de polietilenă, Iancu (1980), a arătat că micşorarea
conţinutului de apă din sol pe o perioadă de 6 ani a redus concentraţia de fosfor şi
bor din frunzele de măr dar a mărit pe cea de potasiu, calciu şi magneziu. Această
reducere a concentraţiei s-a datorat sporirii masei vegetative şi dimensiunii mai
mari a fructelor pomilor din varianta unde aceştia au fost bine aprovizionaţi cu apă.
Experienţele efectuate în vase de vegetaţie de către Hibbard şi Nour (1959),
la măr, au arătat că plantele cultivate în condiţii de uscare a solului nu au fost
capabile să absoarbă fosfor şi potasiu uşor chiar în prezenţa unor cantităţi
abundente din aceste elemente în sol.
Mason, citat de Bould (1966), a studiat efectele umidităţii solului asupra
compoziţiei minerale a portaltoiului M 7, cultivat în vase. În varianta unde
conţinutul de apă din vas a fost adusă zilnic la capacitatea de câmp, faţă de varianta
udată când s-au înregistrat primele semne de ofilire, plantele au crescut mai bine şi
au absorbit cantităţi mai mari de azot, fosfor, potasiu, calciu şi magneziu. În
varianta udată frecvent, faţă de varianta udată mai rar, concentraţia de azot a fost
semnificativ mai mică, iar concentraţia de potasiu, calciu şi fosfor a fost
semnificativ mai mare.
1.9.2.6.2. Conţinutul macro şi microelementelor din fructe
Datele prezentate de Iancu şi Negoiţă (1987) au arătat că prin aplicarea
irigării faţă de neirigat s-a înregistrat o creştere a conţinutului de fosfor şi potasiu
din fructe în special în cazul pomilor unde solul de pe intervalele dintre rânduri s-a
menţinut cu benzi înierbate şi a celui de calciu şi magneziu în special în cazul
ogorului negru.
Tot astfel, lucrând de această dată cu soiul de măr Golden spur, Iancu şi
Negoiţă (1991), au arătat că, în medie pe perioada 1983 - 1988 aplicarea irigării
prin picurare faţă de varianta neirigată a determinat o scădere a conţinutului de
fosfor, potasiu şi magneziu din fructe, situaţie prezentată şi de Goode şi Ingram
(1971). De asemenea, Perring (1984), a arătat că, deşi absorbţia totală a fosforului,
potasiului şi magneziului a fost mai mare în varianta irigată faţă de cea neirigată,
dimensiunea mult mai mare a fructului a determinat o scădere a concentraţiei
acestor elemente. În mod asemănător corelaţiile negative prezentate de Iancu şi
Negoiţă (1991), între valoarea precipitaţiilor pe perioada iunie - iulie şi conţinutul
de potasiu din fructe pot fi explicate prin dimensiunea mai mare a fructelor în anii
cu precipitaţii abundente. În ceea ce priveşte conţinutul de azot din fructe, datele
prezentate de Iancu şi Negoiţă (1991) au prezentat valori mai ridicate ale
conţinutului de azot în fructele provenite de la pomii neirigaţi faţă de cei irigaţi pe
când Goode şi Ingram (1971) la mere sau Brun şi colab. (1985) la pere, au raportat

159
un conţinut mai ridicat de azot în fructele provenite de la pomii irigaţi faţă de cei
neirigaţi.
Neconcordanţa arătată mai sus în ceea ce priveşte efectul aprovizionării
diferite a solului cu apă asupra conţinutului în macro şi microelemente din frunzele
şi fructele pomilor se datoreşte în parte faptului că, pe lângă apă, conţinutul
acestora din frunze este influenţat şi de mulţi alţi factori ca specie, soi, portaltoi,
condiţii climatice, încărcătură de fructe, etc. Pe de altă parte, aşa cum au arătat
Branton şi colab. (1961), Viets (1967), prin alternarea perioadelor de uscare a
solului cu perioade umede, deficitele de substanţe nutritive din plante rezultate ca
urmare a unei absorbţii mai reduse în timpul perioadelor uscate, sunt repede
compensate de absorbţia sporită a elementelor de nutriţie din sol atunci când solul
se reumezeşte. Mai mult, în perioadele cu umiditate optimă, pomii pot absorbi mai
multe elemente de nutriţie decât este necesar pentru perioada respectivă şi ca atare
pot nivela lipsa de absorbţie din perioadele uscate.
1.9.3. Consumurile de apă ale pomilor - Noţiunea de evapotranspiraţie
Pentru a stabili cantităţile de apă de care pomii au nevoie pentru
desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi fructificare vom defini unele
noţiuni cu caracter mai general. Apa se consumă atât prin evaporare de la suprafaţa
solului cât şi prin transpiraţia din frunze. Deoarece cele 2 procese se desfăşoară
simultan, iar determinarea separată a valorii fiecăruia dintre ele este greoaie ele
sunt tratate împreună sub denumirea generală de evapotranspiraţie. Cantităţile de
apă pierdute prin evapotranspiraţie sunt influenţate de numeroşi factori legaţi de
climă, specia cultivată, tehnologia de cultură etc.
1.9.3.1. Evapotranspiraţia culturii de referinţă
Noţiunea de evapotranspiraţie este foarte largă şi pentru a se putea folosi în
practica irigării trebuie prezentate variantele ei de utilizare. Se distinge astfel
Evapotranspiraţia Culturii de referinţă sau Evapotranspiraţia de referinţă care
reprezintă evapotranspiraţia dintre suprafaţa de referinţă care nu suferă de lipsă de
apă şi se notează cu Eto. Suprafaţa de referinţă este o cultură de referinţă ipotetică
formată din iarbă, cu caracteristici specifice. Conceptul evapotranspiraţiei de
referinţă a fost introdus pentru a studia cerinţa de evaporare a atmosferei indiferent
de tipul de cultură, gradul de dezvoltare al acesteia, sau tehnologia folosită.
Deoarece apa este accesibilă din abundenţă la suprafaţa unde se determină
evapotranspiraţia de referinţă factorii de sol nu afectează valorile acesteia. Singurii
factori care influenţează valorile ei sunt factorii climatici. Prin urmare ETo este un
parametru climatic ce poate fi calculat din datele climatice. Evapotranspiraţia de
referinţă exprimă deci forţa evaporantă a atmosferei dintr-o anumită localitate şi
perioadă a aerului şi nu ţine seama de caracteristicile plantei şi însuşirile solului.
1.9.3.3. Evapotranspiraţia culturii în condiţii standard. Se notează cu ETc.
Reprezintă evapotranspiraţia culturii reafectată de boli, bine fertilizată, cultivată pe
suprafeţe mari în condiţii de aprovizionare optimă a solului pentru apă şi care
realizează producţii maxime în condiţiile climatice date. Această noţiune diferă
distinct de evapotranspiraţia culturii de referinţă (ETo) deoarece gradul de
acoperire a solului, caracteristicile părţii aeriene a plantei şi respectiv rezistenţa

160
aerodinamică a culturii sunt diferite faţă de iarbă. Efectele acestor caracteristici
care diferenţiază culturile a căror evapotranspiraţie dorim să o cuantificăm faţă de
iarbă, sunt Integrate în termenul „Coeficientul culturii” (Kc). Evapotranspiraţia
culturii în condiţii standard se calculează prin multiplicarea valorilor Eto x Kc
respectiv:
ETc = ETo x Kc, unde:
ETc = evapotranspiraţia culturii în condiţii standard – mm/zi;
ETo = evapotranspiraţia culturii de referinţă – mm/zi; ETo este definită şi
se calculează prin ecuaţia FAO – PENMANN MONTEITH
Kc = coeficientul culturii (adimensional) reprezintă raportul dintre
evapotranspiraţia culturii în condiţii standard (~ETc) şi
evapotranspiraţia culturii de referinţă (ETo).
Aşa cum am mai menţionat coeficientul culturii integrează 4 caracteristici
de bază: înălţimea culturii; albedoul (fracţiunea din radiaţia solară reflectată de
către o suprafaţă) rezistenţa părţii aeriene a culturii la transferul vaporilor de apă,
evaporaţia apei din sol.
Cantităţile de apă necesare pentru a compensa pierderile prin
evapotranspiraţia culturii în condiţii standard reprezintă cerinţele de apă ale culturii
respectiv consumurile totale de apă.
1.9.3.3. Determinarea consumurilor totale de apă (evapotranspiraţia
culturii în condiţii standard) la pomi
1.9.3.3.1 Factorii care determină valorile evapotransporaţiei culturii în
condiţii standard
Evaportanspiraţia culturii în condiţii standard reprezintă consumurile de apă
ale pomilor şi este determinată de o serie de factori climatici cât şi de factori legaţi
de sol şi de plantă.
Dintre factorii climatici care intră în calculul evapotranspiraţiei culturii de
referinţă (ETo) şi respectiv în calculul evapotranspiraţiei culturii determinate în
condiţii standard trebuie menţionaţi radiaţia, temperatura, umiditatea relativă a
aerulu, viteza vântului.
Solul intervine asupra valorilor ETc atât prin capacitatea de înmagazinare a
apei, determinată de textură, stratificaţie, adâncimea profilului de sol, cât şi prin
gradul de accesibilitate a apei (conţinutul de apă din sol, conductivitatea hidraulică,
fertilitate, aeraţie, temperatură, drenaj, etc.). În ceea ce priveşte influenţa
conţinutului de apă din sol asupra consumului total de apă la măr, cercetările
efectuate de Marcenco, citat de Docev (1967) au arătat că în zona centrală a
Republicii Moldova consumul de apă în timpul perioadei de vegetaţie la soiurile
Ionathan şi Renet Sinirenco a fost de 342 mm în varianta neirigată şi de 440-450
mm în variantele la care s-au aplicat trei udări. Travina, citat de acelaşi autor a
arătat că valorile lunare ale consumului de apă în perioada de vegetaţie au fost de
80 m în varianta neirigată şi de 110 mm în varianta irigată. Iancu (1980) prin
acoperirea solului cu polietilenă pe diferite perioade de timp şi prin aplicarea
irigării a realizat trei nivele diferite de aprovizionare a solului cu apă putându-se
astfel separa consumurile de apă prin evapotranspiraţie de cele care au avut loc

161
numai prin transpiraţie. În aceste condiţii consumurile de apă prin transpiraţie a
merilor din soiurile Ionathan şi Parmen Auriu aflaţi între anii 16-21 de la plantare
din varianta unde conţinutul de apă s-a menţinut pe adâncimea de 1,50 m la peste
60% din intervalul umidităţii active a realizat valori maxime de 1,89 mm/zi în
cursul lunii iulie. În cazul pomilor din varianta unde conţinutul de apă din sol a
scăzut la limita inferioară a intervalului umidităţii active consumul mediu zilnic de
apă prin transpiraţie a înregistrat valoarea maximă de 1,03 mm în cursul aceleiaşi
luni.
Lucrând în vase de vegetaţie Dvorak (1967) a înregistrat un consum de apă
de 143,4 cmc/cml de lăstar în varianta unde conţinutul de apă din vas s-a menţinut
în jur de 80% din IUA şi de 106,5 cmc/cml de lăstar în cazul menţinerii
conţinutului de apă la cca. 20% din I.U.A. Lucrând de asemenea, în vase dar de
dimensiuni mult mai mari, Streitberg şi Hoffman (1972) au găsit că valoarea
consumului de apă pe unitatea de suprafaţă a frunzei a fost mai mare în vasele care
au primit mai multă apă.
Între factorii legaţi de plantă care diferenţiază consumurile de apă ale
pomilor trebuie menţionat şi vârsta pomilor. Desigur că, pomii în primi ani după
plantare au consumuri de apă mai reduse datorită taliei mult mai reduse a acestora.
Pierderile mai mari de apă au loc prin evaporarea de la suprafaţa solului neacoperit
de coroanele pomilor decât prin transpiraţie. Pierderile prin evaporare sunt
dependente de gradul de umectare a solului care la rândul său este determinat de
frecvenţa cu care se aplică irigarea şi modul de administrare a apei, respectiv dacă
irigarea se aplică pe întreaga suprafaţă sau numai localizat. Indiferent de metoda de
udare aplicată, ţinând seama de faptul că pomii tineri au sisteme radiculare
superficiale şi reduse ca dimensiune, cu o capacitate mică de a explora volume
mari de sol pentru extragerea apei este nevoie ca acestora să li se asigure un regim
optim de apă pe întreaga perioadă de vegetaţie. Procedând în acest mod se va grăbi
creşterea pomilor care vor ocupa cât mai timpuriu posibil spaţiul destinat prin
distanţele de plantare şi vor intra cât mai repede pe rod. Aceste aspecte sunt şi mai
evidente în cazul plantaţiilor amplasate pe soluri cu o capacitate mai redusă pentru
înmagazinarea apei.
În cazul plantaţiilor ajunse la maturitate nevoile de apă sunt diferite pe
parcursul perioadei de vegetaţie. Strategia clasică privind modul de aprovizionare a
pomilor cu apă a fost de aplica astfel irigarea încât să satisfacă în optimum
consumul de apă al pomilor la nivelul evapotranspiraţiei în condiţii standard (ETc)
şi să se elimine în totalitate stresurile pomilor determinate de lipsa de apă. Această
strategie s-a creat în timp şi a fost susţinută de o serie de rezultate experimentale.
Astfel, aşa cum a arătat Faust (1989) valoarea consumurilor de apă de către pomi
influenţează direct productivitatea acestora chiar în condiţii când pomii nu
manifestă aspecte vizibile de lipsă de apă. Richard şi Rowe, citaţi de Faust (1989) a
demonstrat că valorile cantităţilor de substanţă uscată au fost proporţionale cu
valorile cantităţilor de apă transpirată. În acelaşi sens, Salter şi Goode (1967)
sintetizând un număr mare de lucrări au concluzionat că este necesar să se menţină
o aprovizionare corespunzătoare cu apă în toate stadiile de creştere şi dezvoltare a

162
pomilor care să asigure un aparat foliar sănătos, capabil să valorifice într-o măsură
cât mai mare energia solară. Ca atare orice restrângere a aprovizionării cu apă a
pomilor pentru a limita creşterea sau pentru a îmbunătăţi calitatea fructelor trebuie
realizată în cadrul limitelor de toleranţă la lipsa de apă a speciei respective.
Aplicarea irigării trebuie astfel realizată încât să se obţină producţia maximă
pe unitatea de apă aplicată. Pentru a realiza acest deziderat major irigarea trebuie
aplicată astfel pentru a realiza o aprovizionare bună a pomilor cu apă în acele
fenofaze de creştere şi dezvoltare când răspunsurile din partea pomilor sunt cele
mai favorabile. Legat de sensibilitatea diferitelor fenofaze de creştere şi dezvoltare
a pomilor la deficitele de apă, datele prezentate în literatură, deşi destul de
numeroase, nu au reuşit totuşi să diferenţieze clar această sensibilitate. Astfel, De
Lotter şi colab. citaţi de Faust (1989) a împărţit sezonul de vegetaţie la măr în 4
perioade diferite în ceea ce priveşte sensibilitatea la deficitele de apă şi anume: o
primă perioadă cuprinde primele 40-50 zile după înflorirea deplină; o a doua
perioadă se întinde de la sfârşitul primei perioade şi până la terminarea creşterii
lăstarilor; o a treia perioadă se întinde de la sfârşitul creşterii lăstarilor şi până la
recoltare, iar perioada a patra este după recoltare. Menţinerea rezervelor de apă din
sol în jur de 85% din cantitatea de apă utilă asigură o creştere bună a lăstarilor în
perioada a 2-a şi a fructelor în perioada a 3-a. Giulivo şi Xiloyanis (1988) au arătat
că procesele de creştere (lungimea lăstarilor, numărul de internoduri cât şi
lungimea acestora) sunt mai intense la pomii bine aprovizionaţi cu apă pe când
raportul dintre mugurii floriferi şi cei vegetativi este cel mai mic la aceşti pomi.
Producţia de fructe pe pom a fost însă cea mai ridicată la pomii mediu
aprovizionaţi cu apă. Mergând mai departe pe linia raţionalizării folosirii apei de
către pom Chalmers şi colab. (1981), Mitchell şi colab. (1984) au introdus un nou
concept de realizare a unor deficite dirijate de apă în anumite fenofaze care
limitează creşterea vegetativă dar influenţează în mică măsură creşterea în
dimensiune a fructului. Explicaţia fiziologică a acestui comportament constă în
aceea că la speciile şi soiurile cu care au lucrat se înregistrează un decalaj evident
în timp între creşterea lăstarilor şi creşterea în dimensiune a fructului. Astfel
Chalmers şi colab. (1983) au realizat la piersic şi păr o alimentare mai redusă a
pomilor cu apă prin aplicarea în perioada de creştere a lăstarilor a numai 12,5% şi
respectiv 25% din cantitatea de apă evaporată măsurată cu evaporimetru clasa A.
Prin aplicarea acestor cantităţi mai reduse de apă, creşterea lăstarilor a scăzut la
80% şi respectiv 70% din valorile înregistrate la pomii bine aprovizionaţi cu apă.
Pe aceeaşi perioadă la soiul de piersic tardiv „Golden Queen” pe care ei l-au
folosit, creşterea fructului a fost mai puţin afectată deoarece fructul a realizat numai
25% până la 30% din dimensiunea sa finală, restul de 70% până la 75% realizându-
se după încetarea creşterii lăstarilor. Mai mult, odată reluată irigarea la pomii care
anterior fuseseră irigaţi cu cantităţi mai reduse de apă creşterea fructului a fost
stimulată iar producţia finală a fost egală cu cea înregistrată la pomii la care
irigarea s-a aplicat în optimum pe întreaga perioadă de vegetaţie. Prin aplicarea
irigării după acest concept s-au realizat o serie de avantaje:

163
 - reducerea cantităţilor de apă aplicate prin irigare, fapt deosebit de
important în special în zonele cu resurse limitate de apă;
- reducerea creşterii lăstarilor în favoarea creşterii fructului;
- reducerea cantităţilor de lemn eliminată la tăiere şi respectiv realizarea
unor preţuri de cost mai reduse;
- reducerea pierderilor de substanţe nutritive şi de pesticide în pânzele de
apă freatică.
Ţinând seama de aceste avantaje în ultimii ani s-au efectuat numeroase
cercetări într-o gamă largă de condiţii privind aplicarea acestui concept care între
timp s-a amplificat. Astfel, deficitele de apă s-au realizat atât prin aplicarea unor
cantităţi mai reduse de apă sau excluderea în totalitate a aplicării irigării în anumite
fenofaze faţă de martorul bine aprovizionat cu apă, cât şi prin aplicarea irigării pe
numai o parte din suprafaţa şi respectiv din volumul de sol ocupat de rădăcini
(Caspari şi colab. 2003).
Aplicarea acestui concept este însă mai dificil de realizat în special în
zonele unde distribuţia precipitaţiilor este foarte neuniformă şi ca atare este greu de
obţinut deficite de apă controlate în condiţii de livadă. De asemenea, este greu de
realizat deficite de apă în anumite fenofaze de creştere şi fructificare a pomilor
amplasaţi pe soluri profunde unde rădăcinile sunt dispuse pe adâncimi mari şi ca
atare pot folosi apa din stratele mai adânci.
1.9.3.3.2. Metode de determinare:
Evapotranspiraţia în condiţii standard (Etc) poate fi măsurată printr-o serie
de metode directe şi indirecte dintre care în lucrarea de faţă le vom prezenta succint
numai pe cele care au fost experimentate sau pot fi aplicate mai uşor în plantaţiile
de pomi.
- Metoda directă bazată pe bilanţul conţinutului de apă din solul irigat.
În cadrul acestor metode se stabileşte un bilanţ între cantităţile de apă care
pătrund în sol şi cele care se pierd din sol. Calcularea evapotranspiraţiei se
diferenţiază în funcţie de tipul de regim al umidităţii solului irigat. Pentru pomi,
importanţă prezintă numai tipul de regim al umidităţii solului neinfluenţat de apa
freatică care de regulă, se caută să fie la mare adâncime. În acest caz alimentarea
profilului de sol se realizează cu apa provenită din precipitaţii şi irigaţii, iar
consumul ei se realizează prin evaporare de la suprafaţa solului (consum
neproductiv) şi transpiraţie prin frunzele pomilor (consumuri productive). În
acest caz, ecuaţia de calcul a consumurilor totale de apă din sol va avea
următoarea formă ( Botzan, 1966):
ETc = Ri + Pv + I – Rf în care
ETc = Evapotranspiraţia pe perioada de calcul – mm;
Ri = Rezerva de apă din sol la începutul perioadei de calcul – mm;
Pv = Suma precipitaţiilor mai mari de 5 mm din perioada respectivă – mm;
I = Cantitatea de apă aplicată prin irigare în mm;
Rf = Rezerva de apă din sol de la sfârşitul perioadei de calcul – mm.
Determinarea conţinutului de apă din sol pe baza căruia se pot determina
rezervele iniţiale şi finale de apă pe adâncimea de sol analizată, se poate realiza
164
prin diferite metode: gravimetrică, pe baza sondei cu neutron sau mai nou, prin
aparatura modernă TDR
Indiferent de metoda folosită pentru determinarea conţinutului de apă din
sol aceasta nu se poate determina cu destulă precizie din următoarele considerente:
- o primă problemă rezidă în variabilitatea mare a distribuţiei spaţiale a apei
în sol determinată de proprietăţile intrinsece ale solului care determină pătrunderea,
circulaţia, stocarea şi folosirea acesteia;
- o a doua problemă constă în dificultatea de a stabili cu precizie zona de
răspândire a rădăcinilor şi respectiv a zonei de unde se absoarbe apa de către
acestea. Ca atare este greu de stabilit din ce zonă a proiecţiei coroanei şi până la ce
adâncime trebuiesc prelevate probe de sol pentru a determina conţinutul de apă.
Problema se complică şi mai mult în cazul aplicării irigării localizate prin picurare
care realizează o distribuţie neuniformă a apei la diferite distanţe de picurător.
Pentru folosirea eficientă apei este important de a cunoaşte modul de dispunere a
rădăcinilor şi a consumurilor de apă în cadrul volumului de sol umezit prin
picurare. Apa nu ar trebui aplicată în zonele unde rădăcinile sunt absente sau cu
debite mai mari decât posibilităţile de absorbţie a rădăcinilor. În special în zonele
secetoase dezvoltarea rădăcinilor pomilor irigaţi prin picurare are loc în cadrul
volumului de sol umezit. Densitatea rădăcinilor descreşte de la suprafaţa solului în
adâncime şi de la centrul zonei umezite spre periferia acesteia.
Cercetările efectuate de Andreu şi colab. (1997) privind absorbţia apei
aplicată prin picurare la 4 soiuri de migdal altoite pe piersic au arătat că la o zi de la
încetarea irigării vitezele maxime de absorbţie a apei (0,07 cm3/cm3) s-au
înregistrat în stratele superficiale din apropierea picurătorului. Pe măsură ce
rezervele de apă din această zonă s-au micşorat vitezele maxime de absorbţie ale
apei s-au deplasat spre alte locuri unde accesibilitatea apei a fost mai ridicată.
Acest model de reacţie al mişcării zonei de absorbţie a apei în cadrul volumului de
sol umezit prin picurare corespunde cu modelul de distribuţie a zonelor de
absorbţie a apei prin transpiraţie la măr (Iancu, 1979).
Un alt neajuns al acestei metode de determinare cu precizie a conţinutului
de apă din sol în special în cazul irigării prin picurare îl constituie dificultatea de a
calcula cantitatea de apă ce se pierde prin drenaj sub adâncimea de consum a apei
de către rădăcini. Cunoaşterea acestor cantităţi de apă ce se pierd în pânza de apă
freatică prezintă importanţă nu numai pentru a evita aceste pierderi şi a economisi
apa dar şi pentru faptul că odată cu această apă se spală şi o serie de elemente
nutritive cu consecinţe negative multiple. Cantităţile de apă ce se pot pierde prin
drenaj în special sub picurătoare sunt mai mari în zonele mai umede şi în
perioadele din an când conţinutul de apă din sol este mai ridicat.
Având în vedere dificultăţile prezentate mai sus, metoda determinării
consumurilor de apă pe baza bilanţului apei se foloseşte din ce în ce mai puţin fiind
în acelaşi timp şi destul de costisitoare datorită numărului mare de măsurători pe
care îl necesită.
- Metoda directă bazată pe folosirea lizimetrelor. Lizimetria este singura
metodă hidrologică în care cel ce calculează consumurile de apă are posibilitatea să

165
cuantifice destul de precis toţi termenii din ecuaţia de bilanţ al apei, prezentată la
punctul 3.32.1.1. pentru calcularea evapotranspiraţiei. Lizimetria prezintă
importanţă nu numai că prin ea se pot determina foarte precis valorile
evapotranspiraţiei dar şi pentru faptul că aceste valori sunt folosite ca valori de
referinţă pentru validarea şi calibrarea valorilor evapotranspiraţiei estimate prin
metode micrometeorologice.
Pentru a determina valorile evapotranspiraţiei cu ajutorul lizimetrelor la
alun, Mingeau şi Rousseau (1994) în perioada 1982 – 1989 au folosit lizimetre cu
suprafaţa de 3 m2 în care s-au plantat 2 soiuri de alun: Ennis şi Fertile de Coutard.
Consumurile de apă nu s-au diferenţiat semnificativ între cele 2 soiuri. Valorile
medii anuale ale evapotranspiraţiei pe perioada aprilie–septembrie au crescut de la
320 mm în primul an de la plantare, la 600 mm – începând cu anul 7 şi până în anul
9 de la plantare. Prin acoperirea unor lizimetre cu folie de polietilenă s-au putut
separa cele două componente ale evapotranspiraţiei (transpiraţia şi evaporaţia).
Transpiraţia pe perioada aprilie-septembrie a crescut de la 50 mm în primul an de
la plantare (17% din totalul evapotranspiraţiei) la 370 mm în anul 9 de la plantare
(60% din totalul evapotranspiraţiei). Distribuţia lunară a valorilor transpiraţiei a
arătat că din valorile totale ale acesteia pe perioada aprilie – septembrie, numai în
lunile iulie şi august s-a consumat mai mult de 50%, iar în lunile iunie şi
septembrie valorile consumului de apă prin transpiraţie au fost aproximativ egale,
reprezentând pentru fiecare lună 17% din consumul total de pe perioada aprilie-
septembrie.
În tabelul 1.9.5. se prezintă după Assaf (2000), cantităţile de apă consumate
de către migdali cultivaţi în lizimetre în condiţiile din Franţa. Cantităţile de apă
sunt exprimate în procente din valorile cantităţilor de apă evaporate determinate cu
evaporimetrul clasa A. Ele au avut valori de la 20% în luna aprilie până la 80% în
luna august.
Tabelul 1.9.5

Consumurile de apă ale pomilor din soiul „Ferragues” altoiţi pe GF 677,

plantaţi în lizimetre în condiţiile de la MAS d’Asport (Franţa)

după Assaf, 2000

Consum apă LUNA
(ETP) Aprilie Mai Iunie Iulie August Septemb.
% din cantitatea de
apă evaporată
măsurată cu 20 30-40 60-70 70-80 80 60-50
evaporimetrul clasa
A
Perioada recoltării: august şi septembrie

166
 Metoda indirectă de folosire a evaporimetrelor. Principiul acestei metode
se bazează pe faptul că evaporarea apei din vase de diferite tipuri şi evaporarea apei
din solul umed sau vegetaţia bine aprovizionată cu apă se corelează foarte strâns
deoarece procesul de evaporare din ambele medii este determinat în principal de
aceleaşi condiţii micrometeorologice. Ţinând seama de această legătură, s-a căutat
să se estimeze valorile evapotranspiraţiei în condiţii standard din valorile
cantităţilor de apă evaporate din diferite tipuri de vase. Deoarece cantităţile de apă
evaporate depind de tipul vasului şi condiţiile în care acesta este amplasat, în
practica irigării pe plan mondial, cât şi în ţara noastră, pentru determinarea
cantităţilor de apă evaporate pe diferite perioade se foloseşte evaporimetrul clasa
A.
Pentru a putea estima valorile evapotranspiraţiei determinate în condiţii
standard (ETc) din valorile cantităţilor de apă evaporate măsurate cu evaporimetrul
clasa A, trebuie ţinut seama de faptul că valorile ETc, în afară de factorii climatici,
mai sunt determinate, şi de alţi factori legaţi de specia cultivată, tehnologia de
cultură etc. De aceea, valorile cantităţilor de apă evaporate trebuie corectate cu
anumiţi coeficienţi de corecţie. Aceştia se calculează din raportarea valorilor ETc
determinate prin una din metodele directe descrise mai sus la valorile cantităţilor de
apă evaporate şi măsurate cu evaporimetrul clasa A determinate pe aceleaşi
perioade cu ajutorul evaporimetrului clasa A. Pentru măr (Iancu, 1980) şi piersic
(Ionescu, 1977) se pot folosi coeficienţii de corecţie din tabelul 1.9.6.
Tabelul 1.9.6.

Coeficienţii de corecţie a cantităţii de apă evaporate din evaporimetrul

clasa A pentru măr şi piersic

Localitatea şi Luna
perioada de determinare IV V VI VII VIII IX X Media
Piteşti (1970-1975) 0,89 0,87 0,91 0,88 0,85 0,79 0,92 0,87
Constanţa (1971-1975) 0,50 0,50 0,74 0,87 0,84 0,80 - 0,71

Odată stabiliţi aceşti coeficienţi, problema estimării ETc este simplă

folosind procedeul invers. Respectiv, cantităţile de apă zilnice evaporate, măsurate
cu evaporimetrul clasa A, se multiplică cu coeficienţii de corecţie stabiliţi şi se
estimează valorile ETc, care pot fi folosite, atât ca valori ale consumurilor totale de
apă ale culturii respective, cât şi la stabilirea momentului de udare.
În cazul plantaţiilor tinere (anii II-V de la plantare) când coroanele pomilor
ocupă numai o mică parte a spaţiului destinat prin distanţele de plantare, valorile
ETc calculate ca mai sus se mai corectează prin multiplicarea cu anumiţi
coeficienţi care ţin seama de gradul de acoperire a solului de către coroanele
pomilor. Astfel, Bignami şi Natali (1997) în condiţiile din Italia, lucrând cu soiul
de alun Tonda Gentile Romana plantat la 4/5 m au folosit pentru calculul
evapotranspiraţiei în condiţii standard (ETc) următoarea formulă:
ETc = ET x 0,8 x Kgc unde:

167
 ETc = evapotranspiraţia determinată în condiţii standard;
ET = cantitatea de apă evaporată măsurată cu evaporimetrul clasa A;
0,8 = coeficient care a rezultat din raportarea ETo (evapotranspiraţia culturii
de referinţă determinată după Penman – Monteith) la valorile cantităţilor de apă
evaporate (ET);
Kgc = coeficient în funcţie de gradul de acoperire al terenului de către
coroanele pomilor cu valori de 0,2 în anul II de la plantarea pomilor, 0,3 în anul III
şi 0,4 în anul IV.
La migdal, Torrecilas şi colab. (1989) lucrând cu pomi în vârstă de 3 ani din
soiul Garyque plantaţi la 7/7 m au folosit valori ale coeficienţii de corecţie de 0,11
în varianta mai slab aprovizionată cu apă şi 0,27 în varianta cea mai bine
aprovizionată cu apă. Deoarece pomii au fost tineri aceşti coeficienţi iniţiali s-au
mărit în fiecare an proporţional cu creşterea procentuală a suprafeţei de sol umbrite
de coroana pomilor. Asemănător, Abrisqueta şi colab., (1994) lucrând cu migdali
din soiul Atokha aflaţi în anii II-V de la plantare a experimentat două variante de
irigare realizate prin aplicarea unor coeficienţi diferiţi la valorile cantităţilor de apă
măsurate cu evaporimetrul clasa A (tabelul 1.9.7.).
Tabelul 1.9.7.

Valoarea coeficienţilor de corecţie folosiţi pentru calcularea normelor de udare

în două variante de aprovizionare a solului cu apă

Reroducere după Abrisquete şi colab. (1994)

Varianta de irigare
Anul de la plantarea pomilor
V1 V2
2 0,06 0,10
3 0,06 0,10
4 0,08 0,23
5 0,10 0,31

Metoda indirectă de folosire a anumitor factori climatici

În trecut s-au dezvoltat foarte multe formule de calcul a evapotranspiraţiei
folosind valorile diferiţilor factori climatici (radiaţie, temperatura, umiditate
atmosferică, viteza vântului etc.). Dintre aceste formule în prezent este aproape
unanim recunoscut că pentru determinarea noţiunii de evapotranspiraţie a culturii
de referinţă (ETo), metoda de calcul Penman – Monteith s-a dovedit ca cea mai
corespunzătoare. Aceasta deoarece prin această metodă se aproximează cel mai
bine consumurile de apă ale ierbii în cazul studiat, se bazează pe date fizice şi
include în structura sa în mod explicit atât parametrii fiziologici, cât şi
aerodinamici. Mai mult, s-au dezvoltat procedee care permit estimarea valorilor
climatice care lipsesc. Modul de calcul al evapotranspiraţiei culturii de referinţă
după metoda Penman – Monteith este prezentat în numeroase lucrări (Jensen şi
colab., 1990).

168
 Dar, aşa cum am arătat anterior, Eto este numai un parametru climatic, care
arată forţa evaporantă a atmosferei în localitatea analizată. Pentru a calcula
consumurile totale ale culturii (evapotranspiraţia în condiţii standard – ETc),
valorile ETo trebuie ajustate cu anumiţi coeficienţi, aşa-zişii coeficienţi ai culturii.
Coeficientul culturii se calculează prin raportarea valorilor
evapotranspiraţiei determinate în condiţii standard (ETc) la valorile
evapotranspiraţiei culturii de referinţă (ETo). Valorile ETc se pot stabili prin una
din metodele directe prezentate anterior.
Acest procedeu a fost folosit la alun de către Mingeau şi Rousseau (1994) în
condiţiile din Franţa. Ei au determinat evapotranspiraţia în condiţii standard (ETc)
la soiurile Ennis şi Fertile de Coutard în lizimetre cu suprafaţa de 3 m2 prin metoda
bilanţului de apă pe durata de 10 zile, în intervalul aprilie-septembrie al anilor
1982 – 1989. Prin raportarea acestor valori ETc la valorile ETo stabilite prin
metoda Penman – Monteith, s-au determinat valorile lunare ale coeficienţilor
culturii pentru alun. Valorile medii ale acestor coeficienţi pe anii 5-8 de la
plantarea alunilor au fost între 0,8 – 1,1 în perioada mai – august şi au crescut la
1,3 în luna septembrie. Această valoare ridicată din luna septembrie a fost explicată
de autorii citaţi atât prin valorile ridicate ale consumurilor de apă la alun, cât şi prin
subestimarea valorilor ETc de către metoda Penman - Monteith.
Pentru condiţiile din Taragona – Spania, Tous şi colab. (1994) au prezentat
următoarele valori ale ETo, ETc şi ale coeficienţilor culturii la alun. După cum se
observă, valorile coeficienţilor culturii prezentate în tabelul 1.9.8. sunt mult mai
reduse decât valorile prezentate de către Mingeau şi Rousseau (1994). Această
diferenţiere a fost explicată de către Tous şi colab. (1994) prin folosirea unor
metodologii diferite de determinare a acestor coeficienţi.
Tabelul 1.9.8.

Evapotranspiraţia culturii de referinţă (ETo), evapotranspiraţia

în condiţii standard (ETc) şi coeficienţii culturii (Kc) la alun
(după Tous şi colab., 1994)
Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Total
ETo 92,1 113,4 133,0 134,7 181,7 140,1 82,5 66,7
Kc 0,2 0,3 0,4 0,62 0,7 0,55 0,35 0,25
ETc 18,4 34,0 53,2 83,5 127,2 77,1 28,9 16,7 439

1.9.4. Unele consideraţii privind nevoile de apă ale pomilor pe teritoriul

României
În general se consideră ca pentru climate asemănătoare cu cele din ţara
noastră pentru realizarea unor producţii normale de fructe aplicarea irigării este
absolut necesară în zonele unde cad mai puţin de 500 mm precipitaţii. În zonele cu
500-700 mm precipitaţii, irigarea are un caracter de suplinire a acestora, iar în
zonele cu mai mult de 750 mm precipitaţii, irigarea se aplică numai în condiţii
speciale. Analizând repartiţia precipitaţiilor pe teritoriul ţării noastre se constată că
pe mai mult de 20% din teritoriu (Dobrogea, Sudul şi Estul Podişului

169
Moldovenesc) valoarea medie a precipitaţiilor anuale este sub 500 mm, fapt ce
impune aplicarea irigării ca o măsură obligatorie pentru plantaţiile de pomi. De
asemenea, partea sudică a ţării, o parte din zona dealurilor subcarpatice meridionale
cât şi unele zone din vestul ţării, au precipitaţii între 500-600 mm, ceea ce reclamă
aplicarea irigării cu o frecvenţă destul de mare.
- Repartiţia precipitaţiilor în timp prezintă de asemenea o mare
neuniformitate, fapt ce are ca urmare apariţia în multe zone a unor perioade
secetoase destul de frecvente. Media multianuală pe ţară a secetelor este de 5 cu o
durată medie de 18 zile. Numărul lor este mai mare în Dobrogea unde se
înregistrează în medie 7,7 perioade secetoase cu o durată medie de 26 zile.
- Precipitaţiile ce cad pe teritoriul ţării noastre au în general un caracter
torenţial, ceea ce măreşte cantitatea de apă ce se scurge la suprafaţa solului şi nu
poate fi folosită de rădăcinile pomilor.
- De asemenea, o bună parte din ploi au valori de până la 5-10 mm ceea ce
nu permite pătrunderea acestora în zona radiculară, contribuind numai la
îmbunătăţirea microclimatului.
- În timpul repausului relativ, pomii consumă cantităţi mici de apă, iar
pierderile prin evaporare sunt de asemenea, reduse. Precipitaţiile care cad în
această perioadă se infiltrează în sol şi sunt folosite de către pomi în timpul
perioadei de vegetaţie. De aceea, grosimea stratului de sol şi capacitatea de a reţine
apa, reprezintă o deosebită importanţă în determinarea nevoii de irigare în zonele
cu precipitaţii suficiente, dar distribuite neuniform, în timp. Legat de aceasta, mai
mult de 1/3 din solurile plantate cu pomi din România, au o capacitate redusă sau
foarte redusă de a reţine cantităţi normale de apă, fapt ce are implicaţii deosebite în
legătură cu necesitatea suplimenării prin irigare a rezervelor de apă din sol, cât şi
cu metodele de udare.
- Peste 65-70% din plantaţiile de pomi din ţara noastră sunt amplasate pe
terenuri cu o pantă mai mare de 6-8% unde deficitele de apă sunt mai mari decât pe
terenurile plane din aceeaşi zonă, deoarece:
- o parte din apă se pierde prin scurgere;
- solurile au un profil mai redus;
- pierderile prin evaporare sunt mai mari, iar menţinerea înierbată a
intervalelor dintre rândurile de pomi măresc consumurile de apă cu 15-18%.
- Peste 63% din terenurile plantate cu pomi sunt amplasate pe soluri cu
textură fină, care au o capacitate mică de apă utilă şi limitează pătrunderea în
adâncime a rădăcinilor datorită în special aeraţiei deficitare.
Deficitele de umiditate se accentuează în cadrul plantaţiilor intensive şi
superintensive datorită:
- portaltoilor de vigoare mijlocie şi mică cu înrădăcinare superficială;
- desimii mai mari a pomilor.
1.9.5. Aplicarea irigării
Obiectivul principal care trebuie realizat prin irigare este de a se menţine pe
adâncimea solului, pe adâncimea unde sunt răspândite marea majoritate a
rădăcinilor pomilor, un conţinut optim de apă. Pentru a satisface acest deziderat

170
trebuie în primul rând să se stabilească cantităţile de apă ce trebuiesc aplicate prin
irigare şi în al doilea rând să se stabilească momentul când trebuie aplicată irigarea.
1.9.5.1. Stabilirea cantităţilor de apă ce trebuiesc aplicate prin irigare
O primă întrebare constă în stabilirea consumurilor de apă de către pomi
pe diferite perioade. O parte din apa consumată de pomi provine în general din
precipitaţii. În cazul când valoarea precipitaţiilor este mai mică decât valoarea
consumurilor trebuie să suplimentăm diferenţa dintre cantităţile de apă consumate
şi cele provenite din precipitaţii, prin aplicarea irigării. Cantitatea de apă ce se
aplică prin irigaţie în timpul perioadei de vegetaţie a oricăror culturi pomicole
poartă numele de normă de irigare. De regulă, aplicarea normei de irigare se
realizează la mai multe momente din cursul perioadei de vegetaţie respectiv
aplicarea unui număr diferit de udări. Cantitatea de apă ce trebuie aplicată la o
singură udare poartă numele de normă de udare. Calcularea normei de udare se
poate realiza în principal prin urmărirea în dinamică a conţinutului apei din sol.
Pentru a putea înţelege modul cum poate fi folosită modificarea dinamică a
conţinutului apei din sol pentru calcularea normei de udare trebuie prezentate
câteva noţiuni de bază legate de relaţiile solului cu apa.
O primă noţiune o reprezintă capacitatea de câmp a solului pentru apă, care
reprezintă conţinutul de apă pe care un sol bine drenat îl menţine o perioadă mai
lungă de timp. În condiţiile din România, în general, o astfel de stare de
aprovizionare a solului cu apă se realizează pe solurile normale (fără orizonturi
puternic diferenţiate textural sau impermeabile)) primăvara devreme sau după
perioade cu precipitaţii foarte bogate.
O altă noţiune o reprezintă coeficientul de ofilire (C.O.) care reprezintă
conţinutul de apă din sol pe care plantele nu îl mai pot folosi şi ca atare plantele se
ofilesc fără a mai deveni turgescente chiar dacă conţinutul de apă din sol, ulterior,
creşte.
Diferenţa dintre valorile conţinutului de apă din sol aflat la capacitatea de
câmp a solului pentru apa (C.C.) şi coeficientul de ofilire (C.O.) reprezintă
capacitatea de apă utilă (C.U.) sau intervalul umidităţii de apă utilă (I.U.A.).
Această cantitate de apă este accesibilă pentru a fi absorbită de plante şi ea ne
apară cât din apa din precipitaţii sau irigaţii poate fi înmagazinată util pentru
plante.
Valorile celor trei noţiuni prezentate mai sus sunt influenţate în principal de
textura solului şi gradul de asigurare al acestuia.
În tabelul 1.9.9. sunt prezentate pentru principalele tipuri de sol pretabile
pentru cultura pomului în condiţiile din România, valorile celor 3 indicatori.
Dar în cadrul intervalului umidităţii active (I.U.A) apa nu este în mod
accesibilă pentru plante şi anume este cu atât mai uşor absorbită de către rădăcinile
plantelor cu cât este mai aproape de capacitatea de câmp pentru apă. Acesta
deoarece la aceleaşi valori ale conţinutului de apă aceasta este reţinută de
particulele de sol cu o energie de reţinere mai mică şi respectiv efortul energetic pe
care trebuie să-l realizeze rădăcinile plantelor pentru a absorbi această apă este mai
mic.

171
 Tabelul 1.9.9.

Valorile unor indici hidrofizici exprimate în procente de greutate cât şi ca rezerve

de apă (mm) pe adâncimea de 0-100 cm pentru unele soluri din România
(după Canarache, 1990)

Capacitatea de apă
Nr. Coeficientul de ofilire Capacitatea de câmp
Tipul de sol utilă
crt.
a b a b a b
1. Cernoziomuri 8-12 100-160 20-60 270-350 12-16 150-210
2. Soluri brun
roşcate
11-15 160-220 20-26 290-370 8-12 110-170
3. Soluri brun 6  10 40  20 20  26 140  180 13  17 100  140
luvice şi
luvisoluri 11  15 80  120 21  27 160  200 7  11 50  90
albice*
4. Psamosoluri şi
alte soluri 1-3 10-30 6-12 100-160 6-10 90-130
nisipoase

Valorile conţinutului de apă din cadrul I.U.A sub care acest conţinut nu
trebuie să scadă pentru ca procesele de creştere şi fructificare a plantelor să nu fie
stânjenite a fost definit ca plafon minim al umidităţii (Botzan, 1966).
Acest indice separă în cadrul intervalului umidităţii active apa uşor
accesibilă plantelor de cea mai greu accesibilă.
Valorile conţinutului de apă la plafonul minim al umidităţii este diferit cu
textura solului şi se poate calcula pe soluri de diferite texturi cu următoarele relaţii,
folosind notaţiile de mai sus:
- pentru solurile nisipoase – plafonul minim C.O + 1/3 (C.C – C.O);
- pentru solurile cu textură mijlocie – plafonul minim C.O + 1/2 (C.C –
C.O);
- pentru solurile argiloase – plafonul minim C.O + 2/3 (C.C – C.O);
Ţinând seama de noţiunile precizate mai sus, cantitatea de apă ce poate fi
aplicată la o udare (norma de udare) se poate calcula după următoarea formulă:
m = H.D.A (C.C – P.M) unde:
m = norma de udare optimă – m3/ha; H = grosimea stratului de sol pe care
trebuie să pătrundă apa de udare; D.A = densitatea aparentă (respectiv greutatea
unităţii de volum a solului) g/cm3;
C.C – capacitatea de câmp a solului pentru apă;
P.M – Plafonul minim al umidităţii solului (%g/g).
In ceea ce priveşte adâncimea de înrădăcinare, o serie de date
experimentale au indicat că adâncimea ce trebuie luată în calculul normei de udare
la pomi variază cu vârsta pomilor fiind de 0,5 – 0,6 m pentru pomii tineri şi de 0,8
– 1 m pentru pomii pe rod.
Analizând elementele din formula de mai sus înseamnă că noi trebuie să
stabilim cantitatea de apă, respectiv numărul de m3 de apă ce se aplică pe suprafaţa

172
de 1 ha pentru ca rezerva de apă de pe adâncimea luată în calcul să crească de la
plafonul minim (p.m.) până la valoarea conţinutului de apă la capacitatea de câmp a
acestuia pentru apă (C.C).
1.9.5.2. Stabilirea momentului de aplicare a apei prin irigare
Pentru aceasta, la pomi, ca şi la alte plante se folosesc numeroase metode
care, pentru o mai uşoară înţelegere şi aplicare, pot fi grupate în metode bazate pe
unii indicatori privind starea apei din sol; metode bazate pe starea apei din plante,
metode bazate pe valorile unor factori climatici.
1.9.5.2.1. Metode bazate pe unii indicatori privind starea apei din sol
(conţinutul apei din sol)
Am definit anterior noţiunea de plafon minim al umidităţii solului şi am
arătat că acest indicator separă în cadrul umidităţii active apa uşor accesibilă
plantelor de apa de greu accesibilă. S-a precizat de asemenea, că pentru ca
procesele de creştere şi fructificare ale pomilor să nu sufere trebuie ca valoarea
conţinutului de apă utilă de pe adâncimea unde sunt răspândite majoritatea
rădăcinilor să nu scadă sub acest plafon.
Conţinutul de apă din sol. Se determină în cadrul fiecărei subunităţi de sol
din cadrul livezii de migdal ce urmează a se iriga. Profilele pentru recoltarea
probelor de sol se vor amplasa de regulă la jumătatea distanţei dintre trunchiul
pomilor şi proiecţia coroanei acestora. Probele de sol se vor recolta pe orizonturi
genetice până la 1 – 1,2 m. În cazul solurilor desfundate pe adâncimea mobilizată
probele de soluri se vor recolta din 20 în 20 cm, iar sub această adâncime, pe
orizonturi genetice. Atunci când media ponderată a conţinutului de apă de pe
adâncimea de 70 cm, a atins valoarea plafonului minim al umidităţii solului se
aplică irigarea. Determinarea conţinutului de apă din sol se poate realiza prin
metoda clasică – gravimetrică, prin folosirea sondei cu neutroni sau a
echipamentelor mult mai moderne de tip TDR.
1.9.5.2.2. Metode bazate pe unii indicatori privind starea apei din sol
(sucţiunea solului)
Indicatorii privind conţinutul de apă din sol (capacitatea de câmp,
coeficientul de ofilire, plafonul minim al umidităţii) sunt foarte mult influenţaţi
de textură şi ca atare prezintă o mare valabilitate. De aceea, în ultimul timp, pentru
determinarea momentului de udare au început să se folosească nu valorile
conţinutului de apă ci valorile forţei cu care apa este reţinută de particulele solului,
exprimată în atmosfere şi măsurată prin diferite metode. Dintre acestea,
popularitatea cea mai largă a înregistrat-o folosirea tensiometrelor. Un tensiometru
constă dintr-un tub de material plastic cu pereţii suficient de groşi pentru a păstra
vacuumul care se creează în interiorul său şi a rezista variaţiilor climatice şi acţiunii
chimice a soluţiei solului. La capătul inferior al tubului este prins etanş un vas
ceramic poros care vine în contact cu solul. La celălalt capăt, situat deasupra
solului este conectat un manometru. Aparatul este introdus în sol la adâncimi
diferite realizându-se un contact cât mai strâns între vasul ceramic şi sol. La
instalare aparatul se umple în întregime cu apă care a fost în prealabil fiartă şi răcită
pentru a nu conţine bule de aer. La început indicaţiile manometrului sunt la 0. Dar

173
solul uscat din jurul vasului poros începe să absoarbă apa din tub (acţiunea este
foarte asemănătoare cu a unui burete uscat care absoarbe apa). Prin scoaterea apei
din tub, în interiorul acestuia se creează un vid (vacuum) a cărui valoare în
atmosfere se citeşte la manometru. Când solul se umezeşte ca urmare a ploilor sau
irigării apa din sol trece din nou în tubul aparatului prin porii vasului poros. Când
solul este saturat cu apă ca urmare a ploilor abundente sau irigării, sucţiunea solului
este zero, iar manometrul indică zero. Pe măsură ce solul se usucă manometrul
indică sucţiuni din ce în ce mai ridicate. Ca atare, manometrul arată direct forţa cu
care este reţinută apa în sol. Tensiometrele înregistrează valori ale sucţiunii între 0
şi 0,8 atmosfere. Aceasta reprezintă peste 50% din intervalul umidităţii active
pentru solurile argiloase şi peste 90% din acest interval pentru solurile cu textură
grosieră. De aceea tensiometrele sunt foarte indicate pentru a arăta starea de
aprovizionare cu apă a solurilor irigate, care nu ar trebui să scadă sub valorile pe
care le pot înregistra tensiometrele.
Pentru a conduce cât mai corect irigarea, tensiometrele vor fi amplasate în
puncte caracteristice ţinându-se seama de tipul de sol, panta terenului, metoda de
irigare. Pentru plantaţiile de pomi cu o înrădăcinare mai superficială se vor instala
două tensiometre: unul la adâncimea de 25-30 cm, iar al doilea între 55-60 cm.
Pentru plantaţiile de pomi cu sisteme radiculare mai adânci se vor folosi
pentru fiecare punct de determinare a sucţiunii solului trei tensiometre plasate de
regulă la adâncimile: 25 – 30 cm; 55-60 cm şi 75-80 cm. Tensiometrele vor fi
amplasate pe rândul de pomi la mijlocul distanţei dintre trunchiul pomilor şi
marginea proiecţiei coroanei. La pomii cu distanţe mai mari între rânduri (cais,
migdal, nuc etc.) după 4-5 ani de la plantarea pomilor se vor instala tensiometre şi
la mijlocul distanţei dintre doi pomi.
Instalarea tensiometrelor, frecvenţa citirilor, modul de protejare a aparatelor
instalate în câmp, completarea periodică a apei cât şi recunoaşterea defectării
tensiometrelor şi luarea măsurilor de remediere a acestor defecţiuni sunt aspecte
care trebuie însuşite de către cel ce conduce irigarea în scopul folosirii utile a
acestor aparate.
1.9.5.2.3. Metode bazate pe folosirea valorilor unor factori climatici
(evapotranspitaţiei determinată în condiţii standard)
Pentru a stabili momentul când trebuie aplicată irigarea pe baza datelor de
evapotranspiraţie se procedează în felul următor:
Se calculează zilnic sau săptămânal valorile evapotranspiraţiei determinate
în condiţii standard pentru alun ETc prin multiplicarea valorilor evapotranspiraţiei
de referinţă pentru perioada de calcul (ETo) cu coeficienţii de cultură pentru luna
respectivă.
Pentru condiţiile din ţara noastră se consideră că la începutul perioadei de
vegetaţie solul este aprovizionat cu apă la capacitatea de câmp. În cazul unor ani
deosebit de secetoşi sau în condiţii pedologice cu totul speciale când în primăvară
conţinutul de apă din sol nu se află la capacitatea de câmp, se face o determinare a
valorii acestuia. Zilnic, din această rezervă de apă se pierde o parte prin
evapotranspiraţie, dar o parte din aceste pierderi pot fi refăcute prin precipitaţii. Ca

174
atare, pentru a cunoaşte rezerva de apă din sol în orice moment se ţine un bilanţ în
care la pierderi se trec cantităţile de apă consumate prin evapotranspiraţie, iar la
câştiguri cantităţile de apă care provin din precipitaţii. Atunci când rezerva de apă
din sol realizează plafonul minim al umidităţii, se aplică irigarea cu cantităţi de apă
ce reprezintă diferenţa dintre pierderi (evapotranspiraţie) şi câştiguri (precipitaţii).
Trebuie luat în consideraţie faptul că, din totalul precipitaţiilor, se iau în calcul
numai acelea care depăşesc valoarea de 5 mm.
1.9.5.2.4. Metode bazate pe starea apei din plante
Determinarea momentului de udare pe baza conţinutului de apă din sol sau
a forţei de reţinere a acesteia (potenţialul apei din sol) prezintă unele deficienţe
legate în primul rând de marea lor variabilitate datorită dependenţei de textura
solului şi imposibilităţii de a le determina pe întregul volum de sol explorat de
rădăcinile alunului. Ca atare, în ultimul timp a început să se folosească însăşi starea
de aprovizionare a pomilor cu apă ca indicatori ai momentului aplicării irigării,
deoarece această stare integrează atât condiţiile de aprovizionare a solului cu apă
(oferta) cât şi cerinţele de apă ale atmosferei (cererea) fiind în acelaşi timp reglată
de particularităţile genetice ale pomilor. Cercetările efectuate pe 3 niveluri de
aprovizionare a solului cu apă în vase de vegetaţie la soiul de alun Fertile de
Coutard de către Ameglio şi colab. (1994) au arătat că măsurarea vitezei de curgere
a sevei în tulpinile alunilor a evaluat consumul de apă al pomilor cu o precizie mai
mare decât metodele bazate pe folosirea factorilor climatici. Această metodă poate
fi folosită atât pentru condiţiile de alimentare bună cu apă a pomilor dar şi în
condiţiile unei alimentări mai puţin corespunzătoare.
Aceeaşi autori au arătat că valorile potenţialului apei din frunză (forţa de
reţinere a apei în interiorul frunzelor) determinate înainte de răsăritul soarelui s-au
corelat foarte strâns cu valorile transpiraţiei relative şi pot fi folosite ca un criteriu
pentru planificarea irigării dar nu pe solurile foarte eterogene.
Datele prezentate de Assaf (2000) pentru migdal în condiţiile din California
au arătat că în varianta unde irigarea s-a aplicat pe baza valorilor potenţialului apei
din frunze, faţă de varianta unde irigarea s-a aplicat pe baza valorilor
evapotranspiraţiei culturii determinate în condiţii standard (ETc) s-a înregistrat cea
mai ridicată eficienţă economică, subliniind astfel superioritatea acestei metode de
stabilire a momentului de udare.
Atunci când nu dispunem de nici una din metodele prezentate mai sus,
stabilirea momentului când trebuie să udăm pomii se poate aprecia şi după
lungimea perioadei de când nu a mai plouat. În general în timpul verii după
perioade de 10 până la 15 zile fără ploaie trebuie să refacem rezervele de apă din
partea superioară a solului. Nu trebuie să aşteptăm ca solul să se usuce pe adâncimi
mari. Atunci când stratul de sol de pe primii 15-20 cm s-a uscat trebuie să
completăm rezerva de apă din sol. În acest fel putem folosi mai bine sursele de apă
de care dispunem. Totuşi atunci când seceta s-a instalat şi solul s-a uscat pe o
adâncime mai mare este bine să aplicăm cantităţi mai mari de apă care să pătrundă
cel puţin până la 30-40 cm adâncime. În aceste situaţii umezirea numai a stratului
superficial de sol (prin aplicarea de cantităţi mici de apă, dar la intervale scurte) ar

175
duce la pierderi mari de apă prin evaporarea de la suprafaţa solului. De asemenea
rădăcinile situate la adâncimi mai mari nu sunt folosite, iar cele active care se
dezvoltă în stratele de sol superficiale sunt deteriorate prin lucrări de întreţinere a
solului.
1.9.6. Metode de irigare a pomilor
Alegerea sistemului şi respectiv, a metodei de udare pentru plantaţiile de
pomi este o problemă importantă care trebuie să ducă la obţinerea unor producţii
mari şi de calitate dar şi la o folosire eficientă a apei şi la o protecţie a mediului. De
aceea, la alegerea metodei de udare trebuie să se ţină seama atât de unele
considerente naturale (relief, sol, caracteristicile plantaţiei) dar şi de unii factori
economici, cum ar fi costurile iniţiale ale echipamentelor, costurile de exploatare,
valoarea pământului, a apei cât şi a forţei de muncă.
De asemenea, la alegerea metodei de udare, pe lângă considerentele de mai
sus trebuie să se aibă în vedere şi faptul că prin metoda de udare se poate influenţa
în mare măsură nutriţia minerală a pomilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor, cât
şi combaterea buruienilor.
Dintre metodele clasice de udare folosite în pomicultură şi în cultura
alunului se pot folosi metodele de udare prin inundare şi udarea prin brazde.
1.9.6.1. Irigarea prin inundare - constă în construirea în jurul fiecărui pom
a unor mici bazine de formă pătrată, dreptunghiulară sau chiar circulară separate de
diguleţe de pământ. În interiorul livezii apa este adusă la aceste bazine printr-o
brazdă centrală situată pe mijlocul intervalului dintre rândurile de pomi. Din
această brazdă prin derivaţie apa se aduce la fiecare bazin. Metoda se poate aplica
pe terenuri aproape plane, cu o pantă mai mică de 1% şi pe soluri cu o
permeabilitate bună. Se recomandă încă în plantaţiile tinere când consumurile de
apă sunt mici şi localizate la distanţă mică de trunchiul pomilor. Prezintă
dezavantajul că se pierd cantităţi mari de apă prin percolare, se înrăutăţesc
condiţiile de aeraţie în interiorul bazinului udat şi se consumă multă forţă de muncă
cu conducerea apei.
1.9.6.2. Irigarea prin brazde - începând cu anul 4-5 de la plantarea pomilor
când rădăcinile acestora s-au extins pe întregul spaţiu destinat pomilor prin
distanţele de plantare, o distribuţie gravitaţională mai bună a apei se realizează prin
folosirea brazdelor. Irigarea prin brazde în livezi poate fi considerată ca o variantă
a irigării localizate deoarece suprafaţa brazdelor ocupă între 20-40% din suprafaţa
totală.
Metoda se recomandă pe terenuri cu pante mici, uniforme şi pe soluri
permeabile.
Avantaje:
- costuri de amenajare şi exploatare reduse, respectiv: necesită puţin
echipament şi cu preţuri de cost reduse; cere presiuni de lucru mici şi ca atare, staţii
de pompare a apei cu pompe de capacităţi mai reduse; nu este limitată de condiţii
de vânt; frunzişul pomilor rămâne uscat; se pot folosi şi ape uzate,
- se poate folosi pe soluri cu o permeabilitate mai redusă faţă de metoda
prin inundare.

176
 Dezavantaje:
- cere terenuri cu pante mici, de maximum 1,5-2%, deşi poate fi aplicată pe
terenuri cu pante ceva mai mari faţă de metoda de irigare prin inundare. Pe terenuri
cu microrelief neregulat sunt necesare lucrări de nivelare costisitoare. În cazul când
grosimea stratului de sol ce se nivelează este mai mare de 20 cm creşte foarte mult
neuniformitatea acestuia; pe solurile nisipoase are o eficienţă redusă; necesită un
volum mare de muncă cu un grad de calificare ridicat.
În plantaţiile tinere se va deschide numai câte o brazdă de o parte şi de alta
a rândului de pomi la distanţa de 0,8 – 1 m. În plantaţiile pe rod brazdele se vor
deschide pe întreg intervalul dintre rânduri. Prima brazdă va fi plasată la
aproximativ 1,5 m de rând. Distanţa dintre ele va fi de 0,4-0,6 m pe solurile cu
textură grosieră şi de 0,8-1 m pe solurile cu textură fină. Brazdele se vor deschide
mecanizat montând brăzdare tip „rariţă” pe corpul cultivatorului sau pe bare rigide.
Se recomandă ca secţiunea transversală a brazdelor să fie cât mai aproape de forma
semicirculară oferind astfel o suprafaţă mai mare de infiltrare a apei. Debitul pe
brazdă trebuie să fie cât mai mare pentru a avea o productivitate ridicată dar în
acelaşi timp să nu producă eroziunea solului. În general el are valori între 0,5 şi 1,2
litri/s.
Aducerea apei la capătul brazdelor se poate realiza prin canale sau conducte
de aluminiu sau material plastic. Trecerea apei din canale în brazde se realizează
prin sifonare folosind sifoane curbate din metal sau materiale plastice sau furtunuri
scurte. Creşterea eficienţei la udarea prin brazde se poate realiza prin alegerea
corespunzătoare a lungimii brazdelor (în cazul solurilor nisipoase nu trebuie să fie
mai mare de 50-70 m) şi a debitului de udare.
În general, aplicarea metodelor de irigare superficială (inundare, brazde) în
livezile deja înfiinţate nu permite aplicarea nivelării terenului deoarece produce o
serie de deranjamente terenului. Realizările tehnice deosebite privind aplicarea
nivelării cu ajutorul lasserului cât şi automatizarea totală pot fi folosite pentru a
instala sisteme de irigare superficială foarte eficiente în noile plantaţii amplasate pe
terenuri relativ plane şi pe soluri uniforme.
1.9.6.3. Irigarea prin aspersiune.
Distribuţia apei se realizează sub presiune, în formă de picături, asemănător
ploii naturale.
În cadrul acestei metode de udare trebuie să se asigure următoarele părţi
componente obligatorii: sursa de apă sub presiune; reţeaua de transport a apei sub
presiune; reţeaua de distribuţie a apei la plante. Aceasta este formată din conducte
de aluminiu cu lungimea obişnuită de 6 m, cu diametrul de 75, 100 sau 125 mm.
Ele se cuplează mai multe la un loc şi formează aripile de udare. Acestea
pot fi mobile dar pot fi şi fixe.
Se poate aplica şi pe terenurile cu un microrelief mai neregulat evitându-se
astfel nivelarea. De asemenea, se poate aplica şi pe solurile care au o permeabilitate
ceva mai redusă sau prezintă o neuniformitate mai mare în profilul solului. În
situaţiile prezentate mai sus, prin aspersiune, faţă de irigarea prin brazde sau

177
inundare, se realizează o distribuţie mai uniformă a apei, eliminându-se totodată
pierderile prin infiltrare în profunzime sau ridicarea nivelului pânzelor freatice.
Principala condiţie care limitează alegerea acestei metode constă în costul
ridicat al echipamentului şi al energiei necesare pentru funcţionare.
În cadrul metodei de aspersiune, distribuţia apei se face cu ajutorul
aspersoarelor.
Acestea constituie partea principală a echipamentului de udarea prin
aspersiune. Există o gamă largă de aspersoare care se deosebesc după modul de
acţionare, debitul de apă care îl distribuie, diametrul udat, mărimea picăturilor.
Distanţele dintre aripile de udare şi dintre aspersoare pe aripă variază de la 12/12
m până la 24/24 m. O cerinţă esenţială a irigării prin aspersiune este realizarea unei
distribuţii cât mai uniforme a apei pe sol şi corelarea intensităţii ploii cu viteza de
infiltraţie a apei în sol. Pentru aceasta se recomandă următoarele măsuri:
- aplicarea udării cu debite mai mici decât capacitatea de infiltraţie a
solului;
- aplicarea irigării numai în condiţii lipsite de vânt. În cazul când viteza
vântului atinge valori de 1,0-2,5 m/s şi suntem totuşi obligaţi să irigăm
trebuie:
- să micşorăm distanţele dintre aspersoare pe aripă şi dintre aripile
de udare;
- să mărim diametrul duzelor până la limita la care să nu se
depăşească viteza de infiltrare.
- în cadrul aceleaşi udări aspersoarele de pe aripa vecină să fie dispuse la
mijlocul distanţei dintre aspersoarele aripii anterioare;
- la următoarea udare, aripile de udare să fie dispuse pe alte intervale dintre
rândurile de pomi faţă de udarea anterioară.
În cazul plantaţiilor intensive, de talie joasă, în special în cazul celor
conduse sub formă de tufă, este indicată irigarea deasupra coroanei pomilor,
folosindu-se prelungitoare de lungimi corespunzătoare ce se vor fixa pe trepiede
care se livrează odată cu restul echipamentului. Oricum, uniformitatea de
distribuţie ridicată realizată prin irigarea prin aspersiune aplicată deasupra coroanei
pomilor nu se transmite până la nivelul solului. Aceasta deoarece se interpun pomii
care prin coroanele lor realizează o concentrare a dispunerii apei în anumite puncte.
Irigarea prin aspersiune rămâne o metodă de perspectivă în irigarea
plantaţiilor de pomi dacă se caută în permanenţă să se reducă consumul de energie
prin construirea unor sisteme de irigare care să lucreze cu presiuni mai mici. În
felul acesta se reduc dimensiunile staţiilor de pompare şi ale conductelor de
transport. Presiunea mai redusă necesită însă o dispunere a aspersoarelor la distanţe
mai mici, ceea ce înseamnă un număr mai mare de aspersoare. Îmbunătăţirile
realizate în ultimul timp în ceea ce priveşte construcţia şi funcţionarea
aspersoarelor la presiuni mai reduse pot însă învinge astfel de dificultăţi.
Se ştie că unele specii pomicole sunt sensibile la temperaturi ridicate şi
umidităţi relative scăzute ale aerului (Tous şi colab. 1994). Atunci când aceşti
factori climatici înregistrează valori necorespunzătoare, chiar în condiţii de

178
aprovizionare normală a solului cu apă pomii manifestă semne evidente de
suferinţă. De aceea, cercetările viitoare trebuie să cuantifice legătura între gradul de
aprovizionare cu apă şi microclimatul din livadă. Probabil că folosirea metodelor
de irigare prin aspersiune sau microaspersiune ar putea îmbunătăţi caracteristicile
acestui microclimat.
1.9.6.4. Irigarea localizată. Prin această metodă irigarea se aplică numai pe
o parte a suprafeţei destinate pentru nutriţia pomilor, în general prin picurare sau
microaspersiune.
1.9.6.4.1. Irigarea prin picurare. Se caracterizează prin dispunerea apei în
mod lent sub formă de picături în zona de consum maxim de către pomi.
Avantaje
1. Menţinerea aproape constantă în zona de răspândire maximă a rădăcinilor
pomilor, a unui conţinut ridicat de apă ceea ce reduce la maxim stresurile de apă.
2. Oferă o mare uniformitate a distribuţiei apei pe teren datorită numărului
mare de puncte prin care apa este eliberată (picurătoare care, la rândul lor, au
debite foarte uniforme).
3. Umezirea parţială a solului ceea ce implică: pierderi mai reduse ale apei
prin evaporare; limitarea creşterii buruienilor; reducerea la maximum a degradării
solului;
4. Menţinerea foliajului uscat;
5. Posibilitatea irigării pe terenuri cu pante mari şi soluri cu o permeabilitate
redusă;
6. Economie de energie. Presiunea de lucru şi viteza de aplicare a apei fiind
reduse, determină şi o reducere a capacităţii staţiilor de pompare şi a diametrului
conductelor;
7. Posibilitatea de aplicare a îngrăşămintelor odată cu apa de irigare, ceea
ce înseamnă: economie de forţă de muncă; aplicarea restrânsă numai la nivelul
rădăcinilor, a îngrăşămintelor; schimbarea rapidă a cantităţilor şi concentraţiei
îngrăşămintelor în conformitate cu stadiul de creştere sau fructificare a pomilor;
8. Permite automatizarea completă a distribuirii apei reducând foarte mult
forţa de muncă.
9. Se realizează o economie de apă în special în primii ani de la plantarea
pomilor când suprafeţele umezite sunt mult mai mici.
Metoda necesită ca apa, înainte de a fi introdusă pe conducte, să fie filtrată
în funcţie de sursa şi gradul de impurificare a acesteia.
Limitări
- cheltuieli ridicate la echipamentul de udare; pericolul înfundării
picurătoarelor.
Pentru condiţiile din ţara noastră unde plantaţiile de alun sunt amplasate pe
terenuri în pantă şi unde irigarea are un caracter de suplinire a precipitaţiilor
considerăm că această metodă are mari perspective de a fi extinsă.

179
 Părţile componente ale instalaţiei de irigare prin picurare constau în
principal din:
Ansamblul frontal cuprinde dispozitive de contorizare a apei (apometre) de
măsurare şi limitare a presiunii şi debitului (manometru şi limitatoare de presiune şi
de debit) rezervorul de îngrăşăminte lichide. Între aceste rezervoare şi partea de
distribuţie a sistemului de irigare se interpun pompele de injectare a
îngrăşămintelor: filtru – cu rolul de a reduce sau a elimina pericolul de blocare sau
înfundare a picurătoarelor cu materiale solide minerale sau organice aflate în
suspensie în apa de irigare – conductele de udare realizate din PVC flexibile sau
rigide cu diametrul între 10-32 mm. Ele se dispun de regulă la suprafaţa solului
deasupra rândului de pomi.
Picurătoarele au rolul de disipare a energiei reducând presiunea apei din
conductele de udare de la 0,5-8,5 atmosfere la zero (la ieşirea din picurător).
Picurătoarele sunt de diferite tipuri şi dimensiuni. Ele sunt confecţionate din
material plastic şi sunt dispuse la diferite distanţe între ele (0,5-1 m) dea-lungul
conductei de udare. Ele pot prezenta posibilitatea de analizare a debitelor şi prin
aceasta măresc la maxim uniformitatea de distribuţie a apei indiferent de topografia
terenului din livadă. Debitele picurătoarelor variază de la 1-10 l/oră.
Cantitatea de apă ce trebuie aplicată se calculează săptămânal şi se aplică de
2-3 ori pe săptămână. Cantităţile de apă pot fi măsurate pe baza debitului real al
picurătoarelor folosite frecvenţei de aplicare a udărilor şi duratei acestora.
În legătură cu aplicarea irigării localizate în special prin picurare, o
problemă care necesită încă cercetări este legată de volumul de sol ce trebuie
umezit prin picurare odată cu înaintarea în vârstă a pomilor. Cercetările efectuate
de Salvador şi Monastra (1997) la soiul de alun Tonda Gentile Romana cultivat în
containere de 100 l au arătat că atunci când s-a aprovizionat cu apă numai jumătate
din volumul vasului, începând cu anul IV de la plantarea pomilor, creşterile
vegetative au fost mai reduse. De aceea, autorii respectivi au recomandat
reexaminarea validităţii agronomice a irigării prin picurare în condiţiile zonei
temperate unde dezvoltarea sistemului radicular este determinată în principal de
precipitaţiile din primăvară şi toamnă. Ca urmare a acestor precipitaţii rădăcinile se
dezvoltă şi în afara zonei umezite prin irigarea localizată şi ele nu pot profita de
efectele pozitive ale aplicării irigării localizate ceea ce se răsfrânge negativ asupra
creşterii şi fructificării întregii plante.
La speciile pomicole care se plantează la distanţe mai mari perioada de timp
până când întregul spaţiu destinat pomilor pe distanţele de plantare va fi ocupa de
către rădăcini este mai lungă. Ca atare, unele picurătoare pentru fiecare pom şi
amplasarea acestora faţă de trunchiul pomilor vor suferi modificări odată cu
înaintarea pomilor în vârstă. Astfel, la migdal o serie de cercetători (Goldhamer şi
Viveros, 2000; Hutmacher şi colab., 1984; Torrecillas şi colab., 1989; Andreu şi
colab., 1994) au folosit între 4 – 6 picurătoare pentru fiecare pom amplasate de
regulă pe o singură linie dispusă de-a lungul rândului de pom. Pe această linie
picurătoarele au fost amplasate de o parte şi de alta a pomului. Primele picurătoare,
de regulă cu debite mai mari (8 l/h) au fost amplasate la 0,5 – 1,0 m de la trunchiul

180
pomului, iar următoarele cu debite mai mici 2 l/h au fost amplasate la distanţa de 1
m de primele.
1.9.6.4.2. Irigarea prin microaspersiune. Se caracterizează prin distribuţia
apei cu ajutorul microaspersoarelor care au următoarele caracteristici de bază:
presiunea de lucru 1,0-3,0 atmosfere; debitele de la 12-14 – 300 l/oră; diametrul de
udare de la 1,8-8 m.
Microaspersoarele pot distribui apa sub forma unui jet fix, având piesa de
distribuţie fixă sau pot distribui apa printr-o mişcare rotativă, având deci piesa de
distribuţie mobilă. Acestea din urmă, faţă de primele, realizează: diametre de udare
şi picături de apă mai mari; dispunerea circulară a apei; distribuţia mult mai
uniformă a apei.
Avantajele irigării prin microaspersiune
- flexibilitatea diametrului umezit. Lungimea razei de dispunere a apei
poate fi sporită pe măsură ce pomul înaintează în vârstă. Diametrul
umezit poate fi reglat prin simpla schimbare a piesei de dispersie a apei;
- comparativ cu metoda de udare prin picurare, cerinţele pentru filtrarea
apei sunt mai puţin pretenţioase.
- uşurinţa de a depista mai devreme pericolul de înfundare al
microaspersoarelor;
- o combatere mai bună a buruienilor datorită aplicării irigării la perioade
de timp mai lungi. Deşi uniformitatea de distribuţie a apei de către
microaspersoare nu este atât de ridicată, la nivelul solului se realizează
totuşi o uniformitate mai mare datorită redistribuţiei apei.
După datele prezentate de Schwanke şi colab. (1996), migdalii irigaţi prin
microaspersiune (diametrul udat 4 m) faţă de cei irigaţi prin picurare au înregistrat
o creştere în grosimea trunchiului semnificativ mai mare deşi cantităţile de apă
aplicate au fost aceleaşi dar dispuse diferit. Aceste rezultate au fost explicate prin
umectarea unui volum mult mai mare de sol în cazul irigării prin microaspersiune.
În ultimii ani s-a trecut în numeroase cazuri de la metodele de aplicare a
apei pe întreaga suprafaţă la aplicarea localizată a acesteia. Rezultatele obţinute au
arătat că sistemele radiculare ale pomilor s-au adaptat rapid chiar în zone climatice
cu o viteză ridicată a transpiraţiei.
Aceste avantaje au făcut ca în ultimul timp, pe plan mondial,
microaspersiunea să fie acceptată înaintea irigării prin picurare. Microaspersoarele
pot fi montate ca şi picurătoarele direct pe conductele de udare sau pe un suport
mobil care se fixează în sol. În acest ultim caz microaspersorul poate fi mutat în
diferite locuri, de o parte şi de alta a rândului de pomi în funcţie de lungimea
furtunului de alimentare cu apă prin care se conectează la conductă. Conductele de
udare sunt de acelaşi tip ca şi cele folosite la irigarea prin picurare.
Metode de udare prezentate mai sus se aplică în general în cazul unor
suprafeţe mai mari de pomi. În cele mai multe cazuri însă, numărul de pomi din
gospodării este mult mai redus. De asemenea, nu totdeauna se dispune de
echipamente de udare şi nici de surse suficiente de apă. Trebuie să folosim apa cât
mai eficient şi ca atare, ca şi în cazul aplicării îngrăşămintelor trebuie să o aplicăm

181
acolo unde rădăcinile au cea mai ridicată densitate (sub proiecţia coroanei
pomilor). Pentru aceasta se delimitează proiecţia coroanei pomilor cu un mic
diguleţ de pământ înalt de 10-15 cm, iar apa se aplică în "farfuria" astfel creată.
Pentru a asigura pătrunderea cât mai adâncă în sol a apei, aplicarea acesteia în
cadrul aceluiaşi "moment de udare" se va realiza repetat, în 3-4 reprize. După ce
apa a pătruns în adâncime în cazul când solul de sub pomi se menţine lucrat, este
bine să acoperim zona umectată cu pământ uscat din apropiere pentru a evita
pierderile prin evaporare. În acelaşi scop este şi mai bine dacă această suprafaţă se
acoperă cu diferite materiale cu rol de "mulci" (resturi de paie, material vegetal
rezultat din cosirea benzilor înierbate dintre rândurile de pomi, resturi de buruieni,
folie de polietilenă de culoare neagră, etc.). Este bine ca "farfuria" creată să se
menţină pe toată perioada de vegetaţie şi să nu o reface decât în foarte mică măsură
înainte de aplicarea fiecărei udări, deoarece distrugem rădăcinile subţiri care de
regulă au apărut în zona superficială umezită. Depinzând de sursa de apă, aducerea
acesteia la nivelul fiecărui pom se poate realiza fie cu furtune de cauciuc sau
material plastic sau chiar prin transportarea ei manual, cu găleata.
1.9.7. Asigurarea cu apă a plantaţiilor de pomi înfiinţate în cadrul
proiectului AGRAL 146.
1.9.7.1. Plantaţia de prun şi cireş
Aşa cum s-a prezentat anterior, plantaţia de prun şi cireş a fost amplasată,
pe o terasă naturală a Pârâului Cârcinov. Amplasamentul nu a fost amenajat pentru
irigare. Aprovizionarea în optim a pomilor cu apă chiar din momentul plantării, în
primii 2 ani de viaţă ai pomilor a fost realizată prin udarea cu găleata (câte 20-30 l
apă/ pom la fiecare udare). Apa s-a transportat de la o sursă de apă aflată în oraş la
baza versantului. La fiecare udare, în jurul pomului s-a realizat o uşoară
depresiune, prin tragerea pământului cu sapa. După infiltrarea apei, pământul a fost
tras înapoi pe fosta poziţie pentru a micşora pierderile prin evaporare.
În perspectivă, pe măsură ce nevoile pentru apă ale pomilor vor creşte, se
propune realizarea unui foraj la baza versantului, unde apa freatică se află la
adâncimi de 3-4m. Apa din foraj poate fi pompată cu o pompă submersibilă într-un
rezervor aflat la o cotă superioară a plantaţiei de pomi. Din rezervor, apa poate fi
distribuită printr-o reţea provizorie sau printr-o instalaţie de irigare localizată prin
picurare.
1.9.7.2. Plantaţia de vişin este amplasată pe un perimetru irigat prin
aspersiune din cadrul Sistemului de Irigare Piteşti-Leordeni. Apa vine sub presiune
la hidranţii amplasaţi pe conducte metalice fixe îngropate. De la hidrant apa este
distribuită prin aripi mobile de udare, formate din conducte metalice din aluminiu
şi aspersoare cu diametrul duzei de 6mm. Conductele de udare s-au montat la 18m
una de cealaltă, iar aspersoarele, pe aripa de udare la 18 m unul de celălalt.
În sol s-a menţinut permanent un conţinut optim de apă pentru creşterea
cireşului şi coacăzului negru prin aplicarea mai multor udări în anii 2002-2003. În
2004, precipitaţiile căzute au asigurat în mod natural o aprovizionare bună a solului
cu apă.

182
 Microaspersor şi piese de îmbinare

Irigarea prin microaspersiune într-o livadă intensivă de prun

 1.10. Tăierile de producţie

1.10.1. Consideraţii generale

Tăierile de producţie se aplică pomilor pe rod urmărindu-se pe de o parte
întreţinerea coroanelor din punct de vedere structural şi al distribuţiei de ansamblu
a vegetaţiei, iar pe de altă parte normarea rodului astfel încât să se obţină producţii
ridicate, de calitate şi constante.
Ţinând cont de scopul direct la care răspunde, în cadrul tăierilor de
producţie distingem tăieri de întreţinere şi tăieri de fructificare.
Tăierile de întreţinere. Sunt intervenţii care se aplică în cea mai mare parte
din viaţa pomilor, începând din ultimii ani ai perioadei de început a rodirii şi până
la bătrâneţe. Necesitatea lor rezultă din multiple schimbări care se petrec în coroană
odată cu trecerea anilor. Creşterea şi ramificarea continuă a ramurilor conduce
treptat la îndesirea coroanei, unele elemente de schelet se arcuiesc sub greutatea
rodului şi duc la apariţia de noi creşteri în zonele de curbură, fructificarea sporeşte
an de an accentuând dezechilibrul între creştere şi fructificare.
Tăierile de întreţinere urmăresc prevenirea şi corectarea acestor modificări
apărute în coroană, prin realizarea următoarelor obiective:
 Limitarea extinderii coroanelor în înălţime şi lărgime. În funcţie de
distanţele de plantare, de spaţiul necesar pentru traficul tehnologic se stabilesc
limitele de înălţime şi lărgime pentru fiecare combinaţie soi-portaltoi, în corelaţie
cu forma de coroană.
 Asigurarea pătrunderii luminii în toate zonele coroanei. Acest
obiectiv poate fi realizat prin:
 scurtarea ramurilor în zonele de întrepătrundere a
coroanelor;
 scurtarea sau eliminarea ramurilor de schelet şi semischelet
care îndesesc interiorul coroanei;
 menţinerea gardurilor fructifere mai largi la bază şi mai
înguste la partea superioară;
 corectarea poziţiei ramurilor aplecate sub greutatea rodului.
 Echilibrarea vegetaţiei între baza şi vârful coroanei. Este un
obiectiv important pentru coroanele cu ax, la care, odată cu vârsta creşterea
vegetativă tinde să slăbească către baza coroanei. În partea superioară a coroanei
tăierile sunt mai ample şi se reţin ramurile de semischelet cu poziţie apropiată de
orizontală, de vigoare mijlocie-mică. În partea bazală, unde ramurile noi se
formează mai greu, suprimarea semischeletului şi chiar scurtarea se face cu
discernământ şi mai limitat, reţinându-se ramurile mai viguroase, cu poziţie oblică,
eliminându-se numai ramurile atârnânde, îmbătrânite.
Realizarea acestor obiective se bazează pe schimbarea poziţiei ramurilor şi
pe tăieri, dar ponderea mare revine în această situaţie tăierilor.
La începutul perioadei de rodire creşterea pomilor este încă bine
reprezentată, lăstarii de prelungire a şarpantelor ajungând, în mod obişnuit la

183
creşteri medii de 30-40 cm anual. În această situaţie prin tăierile de întreţinere se
pune accent pe menţinerea coroanei în parametrii proiectaţi prin:
 limitarea înălţimii şi lărgimii coroanei pomilor prin suprimarea axului şi
transferarea creşterii acestuia pe o ramură laterală înclinată şi respectiv prin
scurtarea şarpantelor care depăşesc spaţiul rezervat prin distanţele de plantare;
 echilibrarea elementelor de schelet prin suprimări, scurtări, reducţii şi chiar
schimbări de poziţie, realizând în acelaşi timp rărirea şi reîntinerirea ramurilor;
 eliminarea ramurilor lacome, concurente, a celor bolnave, precum şi a celor
care şi-au modificat poziţia sub greutatea rodului.
În a doua jumătate a perioadei de rodire, deoarece creşterea scade mult,
lăstarii anuali de prelungire a ramurilor de schelet ating abia 15-18 cm lungime, se
urmăreşte stimularea creşterii pomilor. Acest obiectiv se realizează prin tăieri de
reducţie a ramurilor de schelet şi semischelet, precum şi printr-o fertilizare
adecvată.
La început reducţia constă în tăierea ramurilor în lemn de 3-5 ani, deasupra
unei ramificaţii laterale. Pentru o bună stimulare a creşterilor această intervenţie
trebuie să se asocieze cu aplicarea îngrăşămintelor în toamna precedentă sau în
primăvara respectivă.
Ca urmare a acestei intervenţii pomii îşi recapătă echilibrul între procesele
de creştere şi rodire, efectul resimţindu-se timp de 4-5 ani. Dacă creşterile scad din
nou este necesară o nouă tăiere de regenerare mai puternică, în lemn de 5-7 ani,
după aceleaşi reguli ca la prima regenerare.
În concepţia actuală, în livezile intensive şi superintensive, tăierea de
regenerare este mai rar utilizată, pomii îmbătrâniţi se defrişează, urmărindu-se o
mai rapidă schimbare a sortimentului conform cerinţelor pieţei.
Tăierile de fructificare. Au scopul de a menţine echilibrul între creştere şi
fructificare, de a micşora alternanţa recoltelor de la un an la altul, de a realiza un
nivel optim al producţiei de fructe. Tăierile de fructificare se execută în paralel cu
tăierile de întreţinere şi se concretizează printr-o intervenţie directă, de detaliu
asupra ramurilor şi formaţiunilor fructifere, dar normarea rodului se realizează şi în
mod indirect, prin intervenţiile aplicate asupra ramurilor de semischelet (răriri,
scurtări).
În general, în evoluţia lor ramurile de semischelet trec prin următoarele
etape: creşterea, formarea ramurilor de rod, fructificarea, înclinarea sub greutatea
rodului şi regenerarea(fig. 1.10.1.1).
Aplicarea tăierilor de fructificare trebuie să ţină seama de etapa de evoluţie
în care se găseşte ramura respectivă, de încărcătura cu muguri de rod şi de perioada
de vârstă a pomilor.
La începutul perioadei de rodire, prin tăierea de fructificare se urmăreşte
obţinerea unei bune garnisiri a ramurilor de schelet cu ramuri de semischelet şi de
rod. Deoarece creşterea este bine reprezentată în aceasta perioadă, tăierile trebuie
reduse la minimul necesar, fiind limitate la eliminarea ramurilor anuale foarte
puternice, cu creştere verticală şi a celor de vigoare slabă şi subţiri. Se păstrează în
întregime semischeletul cu poziţie oblică şi de vigoare mijlocie. Pentru a evita

184
îndesirea coroanei nu se vor executa scurtări. Când încărcătura cu muguri de rod
este mare, se răresc ramurile de rod, pentru a realiza o repartizare uniformă a
acestora în cuprinsul coroanei.

Fig. 1.10.1.1. Evoluţia ramurilor de semischelet (după Lespinasse, 1981)

1 - an I: creştere; 2 - an II: creştere terminală şi formarea ramurilor de rod;
3 - an III: creştere terminală, formare de ramuri de rod pe porţiunea de ramură de
2 ani, înclinată sub greutatea rodului şi apariţia de lăstari la baza ramurii, ca
posibilitate de regenerare a acesteia; A – creştere; B - creştere şi rodire; C –
rodire; T1 – T4 - posibilităţi de tăiere a ramurii de semischelet

În perioada de mare producţie tăierile de fructificare aplicate asupra

ramurilor de semischelet şi de rod, au ca scop normarea încărcăturii, dar şi
regenerarea formaţiunilor de rod şi a semischeletului. Pentru realizarea acestor
obiective ramurile de semischelet cu vârstă mai mare de 3-4 ani se vor scurta în
lemn de 2 ani cu scopul de a reface punctele de rodire cât mai aproape de ramurile
de schelet care le poartă şi de a obţine un efect de regenerare prin apariţia de
creşteri noi.
Ramurile de rod complexe, cu multe ramificaţii (“vetrele de rod”) trebuie
întinerite după 4-5 rodiri, prin tăierea deasupra a 2-3 muguri sau ramuri de rod
tinere.
Intensitatea tăierilor depinde de încărcătura cu muguri de rod, lungimea
ramurilor anuale şi repartizarea acestora în coroana pomilor. Dacă pomii au o
încărcătură mare cu muguri de rod şi creşterile anuale ajung la 15-20 cm lungime
se recomandă o tăiere mai intensă. În acest fel se reduce încărcătura cu muguri de
rod şi se reactivează creşterea vegetativă. Când creşterile slabe sunt însoţite şi de o

185
încărcătură mică cu muguri de rod se efectuează o tăiere moderată. Dacă
încărcătura de rod este foarte mică se vor menţine pe cât posibil toate ramurile
purtătoare de rod.
La pomii care au intrat în perioada de declin se urmăreşte, în primul rând,
regenerarea ramurilor de semischelet şi de rod, tăierea de fructificare aplicându-se
în paralel cu tăierea de regenerare. Se vor aplica tăieri de reducţie sau de
simplificare a ramurilor de semischelet complexe, multiplu ramificate şi puternic
alungite, eliminându-se acele părţi care poartă ramuri de rod în curs de epuizare şi
urmărindu-se în paralel normarea încărcăturii de rod.
Prin tăierea de fructificare se poate interveni şi direct asupra ramurilor de
rod care prin morfologia lor oferă această posibilitate. Astfel, se pot regenera
ramurile fructifere complexe, îmbătrânite şi ramificate cum sunt vetrele de rod la
seminţoase şi respectiv ramurile mixte la piersic. În general, ramurile vegetative
anuale de vigoare mijlocie-mică nu se suprimă (elimină) şi nu se scurtează, acestea
fiind surse de noi ramuri de rod, de înlocuire a semischeletului eliminat.
1.10.2. Particularităţile tăierilor de întreţinere şi fructificare la speciile
prun, cireş şi vişin
Executarea corectă a tăierilor de întreţinere şi fructificare se bazează atât pe
o bună cunoaştere a ramurilor de rod specifice fiecărei specii, cât şi pe
particularităţile tipului de fructificare care variază mult de la o grupă de soiuri la
alta sau chiar de la un soi la altul.
Prunul fructifică pe următoarele tipuri de ramuri: buchet ramificat, ramura
mijlocie ramificată, ramura lungă, ramura anticipată şi pe ramurile în devenire
pinten şi spin (fig. 1.10.2.1).
Buchetul ramificat nu se taie, dar după 3-4 ani de rodire se îndepărtează
odată cu scurtarea ramurilor de semischelet care poartă astfel de ramuri,
asigurându-se în acelaşi timp şi regenerarea acestora (pornirea de noi creşteri
vegetative).
Ramurile mijlocii de un an nu se scurtează, ci se răresc, eliminându-se cele
slabe când sunt prea dese.
Ramurile mijlocii şi lungi ramificate cu vârsta mai mare de 2 ani pot fi
scurtate în scopul normării rodului şi stimulării creşterii unor noi ramuri.
Ramurile de semischelet se scurtează astfel încât să fie eliminate
ramificaţiile degarnisite după rodire şi formaţiunile fructifere uscate şi îmbătrânite;
se menţin pe cât posibil ramificaţiile mai apropiate de baza ramurii.
Cireşul şi vişinul fructifică pe buchete de mai, ramuri plete, ramuri mijlocii
şi ramuri lungi, şi au ca ramură în devenire pintenul (fig. 1.10.2.2).
Principala ramură de rod este buchetul de mai. Pe pomii tineri, pe ramurile
de schelet şi semishelet, se formează mai întâi pinteni şi după aceea prin evoluţie
buchete de mai. Când pomii se află în plină producţie, o parte din buchetele de mai
care au fructificat 8 – 10 ani evoluează monoaxial în pinteni (fig. 1.10.2.2 c),
datorită strangulării vaselor şi reducerii posibilităţilor de aprovizionare a vârfului
de creştere cu substanţele nutritive necesare.

186
 1 2 3 4 5 6 7

Fig. 1.10.2.1 Ramurile de rod la prun

1 – spin; 2 – pinten; 3 – buchet ramificat; 4 – smicea; 5 – ramură mijlocie
ramificată;
6 - ramură lungă ramificată; 7 – ramuri anticipate

Ramurile buchet au o durată de viaţă mai mare la cireş (8-10 ani) faţă de
vişin (4-5 ani). Buchetele de mai îmbătrânite, epuizate, pot fi îndepărtate odată cu
scurtarea semischeletului degarnisit. Asupra ramurilor buchet nu se intervine cu
tăieri.
Ramurile mijlocii se răresc când sunt prea dese şi sunt situate către vârful
ramurilor de schelet; ramurile mijlocii viguroase se pot scurta cu 1/4-1/3 din
lungimea lor.
Ramurile lungi sunt, de regulă, ramuri de prelungire a şarpantelor şi
subşarpantelor, apărând mai ales în perioada de tinereţe şi după tăierea de
regenerare a scheletului. Acestea pot fi scurtate la 70-80 cm când se doreşte
ramificarea la distanţe mai mici.
Ramurile plete au o vigoare slabă (sunt subţiri şi lungi). Noţiunea de ramură
pleată este necorespunzătoare, întrucât aceasta nu se referă la organizarea
morfologică a ramurii ca atare, ci la poziţia pletoasă a ramurii (atârnă sub greutatea
rodului). La această ramură mugurele din vârf este vegetativ, iar mugurii axilari
sunt floriferi şi aşezaţi câte unul la fiecare nod, în mod întâmplător se întâlnesc de-a
lungul ramurii şi muguri vegetativi. Fructifică pe ramuri plete majoritatea soiurilor
de vişin şi unele soiuri de cireş (Ramon Oliva).
În general, aceste ramuri trebuie scurtate prin tăieri în punctele unde apar
ramificaţii laterale sau există ramuri buchet care au muguri vegetativi în vârf.
Scurtarea se face deasupra unei ramificaţii cât mai apropiată de baza ramurii.

187
 O atenţie deosebită trebuie acordată soiurilor de vişin Schattenmorelle şi
Nana care fructifică predominant pe ramuri plete şi care necesită regenerare
periodică şi eşalonată în timp (nu se regenerează toate ramurile plete în acelaşi an),
prin scurtarea deasupra unei ramificaţii care apare la baza ramurii sau scurtarea în
lemn multianual deasupra unei creşteri laterale. Pletele neregenerate la timp se
degarnisesc puternic, iar după 5-6 ani se usucă.

a b c d

e f

Fig. 1.10.2.2. Ramurile de rod la cireş şi vişin

a, c – pinten; b, d – buchet de mai; e – ramură mijlocie;
f – ramură pleată; g - ramură lungă;
În afară de tipul de ramuri pe care fructifică fiecare soi, tăierile de
întreţinere şi fructificare trebuie să ţină cont şi de particularităţile de creştere şi
rodire. Astfel, la cireş două dintre soiurile utilizate în plantaţiile înfiinţate în cadrul
proiectului: Germersdorf şi Van prezintă creşteri puternice (mai ales Germersdorf) ,
cu poziţie apropiată de verticală (unghiuri de inserţie de 30-40°) şi se garnisesc slab
cu semischelet. Creşterea puternică în detrimentul fructificării, slaba garnisire în
partea bazală a şarpantelor şi sub şarpantelor, au ca efect supraîncărcarea cu fructe
către vârful ramurilor, arcuirea acestora şi apariţia de ramuri viguroase în zona de
curbură. Pentru a evita aceste neajunsuri se recomandă: o mai frecventă ciupire a
lăstarilor încă din primii ani de la plantare în scopul garnisirii uniforme cu
semischelet şi ramuri de rod; o preocupare permanentă de deschidere a unghiului
de ramificare prin transferarea creşterii elementelor de schelet pe ramificaţii
laterale cu poziţie exterioară; ridicarea direcţiei de creştere la ramurile arcuite prin
scurtarea deasupra unei creşteri anuale cu poziţie apropiată de verticală din zona
de curbură.
La prun, soiul Centenar prezintă ramuri cu un unghi de ramificare de
aproximativ 45° care asigură un raport favorabil între creştere şi fructificare, şi ca
urmare nu necesită tăieri de întreţinere suplimentare. Soiul Stanley cu capacitate de
ramificare mijlocie şi cu fructificare de tip spur, preponderent pe buchete, necesită

188
o mai atentă tăiere de fructificare, prin scurtarea periodică (la 2-3 ani) a
semischeletului purtător de buchete şi printr-o intervenţie de detaliu, de scurtare a
buchetelor multiplu ramificate şi îmbătrânite, atât pentru normarea rodului cât şi
pentru regenerarea acestor formaţiuni fructifere.
Dintre soiurile de vişin, Nana şi Ilva prezintă în mod natural unghiuri de
ramificare de aproximativ 40-50°, care asigură un raport optim între creştere şi
fructificare şi o intre pe rod destul de rapidă. Soiul Schattenmorelle, în afară de
fructificarea pe ramuri plete, are majoritatea ramurilor cu o direcţie de creştere
apropiată de orizontală (unghi de ramificare de peste 60-70°). Ca urmare, deoarece
fructificarea este stimulată (rodeşte mult şi timpuriu) şi creşterile pot slăbi încă din
primii ani de rod, necesită mai multe scurtări ale semischeletului pentru normarea
rodului şi obţinerea de noi creşteri, o mai frecventă eliminare a lăstarilor verticali şi
chiar dresarea unor ramuri pentru a prevenii aceste neajunsuri.
Tăierile în verde.
La cireş sunt necesare tăieri în verde pentru a preveni formarea etajelor
naturale şi a favoriza garnisirea scheletului. Cireşul formează în mod natural pe
fiecare şarpantă etaje naturale, de obicei la distanţe prea mari (1,20-1,40 m). Pentru
a evita acest fenomen, se recomandă ca ramurile anuale viguroase rezervate pentru
formarea scheletului să se ciupească la 60 – 80 cm, pentru a ramifica. Din lăstarii
care vor creşte în urma intervenţiei se lasă unul de prelungire şi 1 – 2 lăstari
laterali, iar restul se elimină.
La prun, tăierile în verde constau în plivirea lăstarilor ce concurează
elementele de schelet, a celor aflaţi în poziţii necorespunzătoare şi rărirea lăstarilor
laterali la 15 – 20 cm, lăsând pe cei dispuşi bilateral altern pentru a obţine un
schelet garnisit uniform cu semischelet şi ramuri de rod.
În general, la această specie, în perioada de rodire deplină, apare frecvent
fenomenul de formare a lăstarilor lacomi (mai ales în apropierea zonelor de inserţie
a şarpantelor pe trunchi), care se recomandă să fie îndepărtaţi prin lucrări în verde
repetate imediat după apariţie (când sunt încă în fază erbacee şi au 10-15 cm.
lungime).
În livezile pe rod de prun, cireş şi vişin, se recomandă tăierile în verde după
recoltarea fructelor. Cea mai potrivită perioadă pentru executarea acestei lucrări
este prima jumătate a lunii august, deoarece nu se urmăreşte provocarea de creşteri
noi, ci reducerea sau chiar substituirea tăierilor în uscat. În plus, prin tăierile
executate în această perioadă se obţine o mai bună cicatrizare a rănilor, prin
evitarea scurgerilor de gome, nelipsite la tăierile în uscat. Principiile sunt aceleaşi
ca la tăierea în uscat, dar prezenţa frunzişului poate îngreuna orientarea celui ce
execută tăierea, motiv pentru care se recomandă ca într-o primă etapă să se elimine
ramurile uscate, rupte şi cele care îndesesc interiorul coroanei, şi apoi să se execute
tăierea propriu-zisă conform obiectivelor urmărite.

189
 1.11. Principalii agenţi fitopatogeni şi dăunători semnalaţi cu caracter
păgubitor la PRUN în perioada derulării proiectului şi strategiile de
combatere a acestora.

DĂUNĂTORI
Acarianul filocoptid al puieţilor de prun – Aculus fockeui Nal. et Trt.,
Ord. Acari, Fam. Eriophyidae.
Biologie
Iernează ca femelă deutogină, obişnuit în solzii mugurilor şi mai rar în
crăpăturile scoarţei şi dezvoltă 4-6 generaţii pe an.
Primăvara, adulţii apar în lunile aprilie sau mai şi colonizează frunzuliţele
abia formate, unde încep să se hrănească.
Acarienii sunt prezenţi atât pe partea inferioară a frunzelor, cât şi în
interiorul mugurilor. În perioada de vegetaţie se constată o suprapunere a
generaţiilor. Există o tendinţă continuă de migrare a acarienilor spre vârful
lăstarilor, preferând pentru hrănire frunzuliţele cele mai fragede.
Pagube mai mari sunt produse în pepinierele pomicole. Atacul cel mai
caracteristic se manifestă pe frunze, prin încreţirea, îngroşarea şi clorozarea
frunzelor şi ca urmare suprafaţa foliară este mult mai mică la pomii atacaţi decât la
cei sănătoşi. Datorită atacului, internodiile lăstarilor se scurtează, iar calitatea
pomilor din pepiniere se depreciază, fiind declasaţi sub STAS.
Pomii tineri din plantaţiile nou înfiinţate se opresc din creştere şi au
vârfurile lăstarilor uscate.
Combatere
Pentru combaterea acarianului se recomandă executarea a 1-2 tratamente
chimice primăvara, la începutul migrării femelelor deutogine în locurile de iernare,
înainte de pontă. La stropit se va utiliza unul din acaricidele: Kelthane 18,5 EC
conc. 0,2%, Mitigan 18,5 EC conc. 0,2%, Torque 550 SC conc. 0,04%, Omite 30
WP conc. 0,2%.
În plantaţiile de prun se întâlnesc frecvent şi alţi agenţi fitopatogeni şi
dăunători care provoacă pagube de importanţă majoră.
AGENŢI FITOPATOGENI
Ciuperci parazite-micoze
Pătarea roşie a frunzelor de prun – Polystigma rubrum (Pers.),
Ord. Sphaeriales, Fam. Polystigmataceae.
Simptome
Boala se manifestă pe frunze, începând cu luna mai, prin apariţia unor pete
circulare, cu diametrul în jur de 5 mm, care se bombează spre partea inferioară. La
început petele au culoarea galbenă, apoi portocalie, cărămizie, roşie – brună iar pe
suprafaţa lor se observă mici punctişoare închise la culoare (picnidii cu
pignospori).
Numărul petelor pe frunze este în funcţie de intensitatea atacului, iar
mărimea petelor diferă de la un soi la altul. În condiţiile unui atac puternic se
constată o defoliere timpurie, şi în final căderea fructelor.

190
 Agentul patogen este o ciupercă care se transmite prin miceliu de rezistenţă
şi peritecii cu asce şi ascospori formate pe frunzele căzute pe sol. Primăvara, după
scuturarea petalelor, în prezenţa picăturilor de apă ascosporii germinează şi produc
infecţii primare pe frunzele tinere. Infecţiile secundare din timpul vegetaţiei sunt
produse de ascospori şi în anumite condiţii de picnospori, diseminaţi de apă, vânt.
Combatere
În prevenirea infecţiilor se recomandă arătura adâncă de toamnă (pentru
încorporarea frunzelor căzute) şi tratamente chimice la avertizare. Rezultate bune
se obţin când se folosesc tratamente preflorale cu produse cuprice: Turdacupral 50
conc. 0,4%, zeamă bordeleză conc. 0,5%, Captan 50 PU conc. 0,25%, Folpan 80
WP conc. 0,2%, Dithane M45 conc. 0,2% şi postflorale cu fungicide de sinteză
organică.
Monilioza sau putregaiul brun şi mumifierea fructelor – Monilinia laxa
(Aderhold et Ruhl.) Honey. Ex Whetzel şi Monilinia fructigena (Aderhold et
Ruhl.) Honey., Ord. Helotiales, Fam Sclerotiniaceae.
Agentul patogen este descris la speciile cireş şi vişin.
DĂUNĂTORI
Viermele prunelor – Cydia funebrana Tr., Ord. Lepidoptera,
Fam. Tortricidae
Biologie
Adultul are aripile anterioare de culoare brun-închis cu pete mai deschise
spre centru. La vârf se observă o pată ovală, plumburie, lucitoare, în care se găsesc
pete mai mici negricioase. Aripile posterioare sunt brune-cenuşii şi franjurate.
Viermele prunelor iernează ca larvă într-un cocon mătăsos sub scoarţa
exfoliată a pomilor, sub frunzele căzute, iar în primăvară se transformă în pupă.
Dăunătorul are obişnuit două generaţii pe an, dar în unii ani, în zonele de
câmpie, dezvoltă şi a treia generaţie incompletă.
Fluturii apar în cursul lunii mai şi zboară crepuscular. Imediat după apariţie
are loc împerecherea şi ponta. Femela depune ouăle pe partea inferioară a frunzelor
şi pe fructe. Incubaţia durează 6-10 zile, după care eclozează larvele. Omizile
neonate au o scurtă perioadă de deplasare pe fructe de 1-2 zile, apoi pătrund în
interiorul acestora şi încep să se hrănească. La completa dezvoltare larvele părăsesc
fructele şi se retrag în scoarţa exfoliată a trunchiului pomilor unde îşi construiesc
un cocon din fire mătăsoase în care se împupează.
Fluturii generaţiei a doua apar de obicei în luna iulie. Populaţia acestei
generaţii este mult mai numeroasă şi mai păgubitoare decât a primei generaţii.
Viermele prunelor este considerat printre cei mai periculoşi dăunători ai
prunului, frecvenţa fructelor atacate ajungând până la 70-80% în plantaţiile
nestropite. Larvele dăunătorului atacă fructele verzi şi coapte. Fructele atacate
încetează să mai crească, au un aspect violaceu şi cad prematur. La suprafaţa
acestora apar scurgeri gomoase care fac foarte vizibil atacul.
Combatere
În vederea avertizării corecte a tratamentelor fitosanitare se folosesc
capcanele cu feromoni sexuali tip „Atrafun”. Tratamentele chimice se vor executa

191
numai la depăşirea pragului economic de dăunare (PED) stabilit pentru fiecare
generaţie a insectei.
În combaterea viermelui prunelor este omologată o gamă largă de produse
din diferite grupe chimice: produse organofosforice: Actellic 50 EC conc. 0,05%,
Carbetox 37 CE conc. 0,175%, Diazol 60 EC conc. 0,15%, Pyrinex 20 EC conc.
0,3%, Sumithion 50 EC conc. 0,1%, Reldan 40 EC conc. 0,1%, Zolone 35 EC
conc. 0,15-0,2%, Sinoratox Plus conc. 0,075%, etc.; Carbamaţi: Lannate 90 WS
conc. 0,05%, Victenon 50 WP conc. 0,075% etc.; Piretroizi de sinteză: Chinmix 5
EC conc. 0,03%, Karate Zeon conc. 0,015%, Cipertrin 10 EC conc. 0,03%, Sumi-
Alpha 2,5 EC conc. 0,015%, Supersect 10 EC conc. 0,03%, Decis 2,5 EC conc.
0,025%, etc.; Biologice: Dipel WP conc. 0,1%, Foray-Biobit XL conc. 0,1%, Laser
240 SC conc. 0,06%, Silposan CA 2 conc. 0,2%; Amestecuri, diverse: Sumicombi
30 EC conc. 0,05%, Calypso 480 SC conc. 0,02%.
Viespea neagră a prunului – Hoplocampa minuta Christ.,
Ord. Hymenoptera, Fam. Tenthredinidae
Biologie
Adultul este de culoare brun-închis spre negru-lucios, iar aripile sunt
transparente. Femelele sunt mai mari decât masculii. Larva este de culoare alb-
gălbuie; prin strivire, corpul acesteia emană un miros pronunţat de ploşniţă.
Viespea neagră a prunelor iernează în stadiul de larvă complet dezvoltată
într-un cocon, la o adâncime mică în sol (2-18 cm), sub proiecţia coroanei pomilor.
Dăunătorul evoluează într-o singură generaţie pe an. Primăvara, în luna
martie, larvele se transformă în pupe şi obişnuit, în luna aprilie apar adulţii. După o
scurtă perioadă de hrănire cu nectarul dulce al florilor, are loc copulaţia şi ponta.
Ouăle sunt depuse într-o incizie făcută de femelă cu ajutorul ovipozitorului la baza
sepalelor. Într-o floare sunt depuse 1-5 ouă, iar numărul total de ouă depus de o
femelă ajunge până la 100. Larvele eclozate pătrund în fructe, unde încep să se
hrănească cu sâmburii mai cruzi. Larva năpârleşte şi în timpul dezvoltării atacă 3-6
fructe. Când ajung la completa dezvoltare larvele cad obişnuit în sol unde îşi
construiesc din particule de pământ coconii în care iernează.
Dăunătorul este monofag, larvele acestuia consumând numai fructele de
prun. La început larvele se hrănesc cu sâmburii cruzi ai fructelor, iar apoi cu pulpa
din jurul sâmburelui. Până ajung la completa dezvoltare, larvele trec dintr-un fruct
în altul, distrugând în timpul evoluţiei 3-6 fructe.
Fructele infestate se recunosc uşor deoarece prezintă la suprafaţă un orificiu
rotund, negru-violaceu, destul de evident, acoperit cu exudaţii gomoase şi particule
negricioase. Datorită atacului, fructele nu se mai dezvoltă, rămân mici, verzi şi cad.
Combatere
Se recomandă efectuarea arăturilor adânci de toamnă şi primăvară, prin care
se distrug o mare parte din coconii care iernează în sol, strângerea şi distrugerea
fructelor infestate, înainte de ieşirea larvelor, etc.
Pentru combaterea chimică a dăunătorului, în general, este suficient un
singur tratament fitosanitar care se va executa atunci când 10-15% din flori au
început să-şi scuture petalele. La acest tratament se vor folosi produse omologate,

192
care aparţin mai multor grupe chimice: Organoclorurate: Thiodan 35 EC conc.
0,15%, Thionex 35 EC conc. 0,15%; Organofosforice: Carbetox 50 EC conc.
0,175%, Diazinon 60 EC conc. 0,15%, Diazol 60 EC conc. 0,15% Zolone 35 EC
conc. 0,15-0,2%, Senthion 50 EC conc. 0,1%, Sinoratox Plus conc. 0,075%;
Carbamaţi: Lannate 90 WS conc. 0,05%, Padan 50 DP conc. 0,1%, Victenon 50
WP conc. 0,05%; Piretroizi de sinteză: Fastac 10 EC conc. 0,015%, Meothrin 20
CE conc. 0,02%, Polytrin 200 EC conc. 0,015%; Diverse: Calypso 480 SC conc.
0,02%.
În plantaţiile de prun, în acelaşi timp cu viespea Hoplocampa minuta, atacă
şi viespea galbenă Hoplocampa flava L. Încadrarea sistematică, biologia, modul de
atac şi combaterea sunt asemănătoare.
Viespea sâmburilor de prun – Eurytoma schreineri Schr.,
Ord. Hymenoptera, Fam. Eurytomidae
Este considerată cel mai important dăunător al prunului, pagubele cauzate în
unii ani ajungând până la 90% din producţia de fructe.
Biologie
Femela este de culoare neagră, cu capul şi toracele acoperite de perişori
albi, rari, având lungimea corpului de 4-6 mm. Masculul are corpul mai mic, cu
lungimea de 4-5 mm şi antene mai lungi. Larva, la completa dezvoltare are 6-7 mm
lungime, având corpul arcuit şi ascuţit la ambele extremităţi.
Dăunătorul iernează ca larvă complet dezvoltată în sâmburii fructelor
atacate şi dezvoltă o singură generaţie pe an.
Primăvara devreme are transformarea larvelor în pupe. Primele pupe hialine
apar la începutul lunii aprilie, în fenofaza de dezmugurit a prunului. Timpul parcurs
de la faza de pupă hialină până la faza de pupă neagră cu antene, picioare şi aripi
degajate este de aproximativ 25 zile şi corespunde calendaristic cu sfârşitul decadei
a III-a a lunii aprilie.
La 3-5 zile după această fază se înregistrează zborul în natură a primelor
viespi, suprapunându-se în mod obişnuit cu fenofaza de început a scuturării
petalelor.
Maximum de zbor al adulţilor are loc în a II-a sau a III-a decadă a lunii mai,
în funcţie de condiţiile climatice şi, de regulă, coincide fenologic cu desprinderea
caliciului. Imediat are loc împerecherea şi apoi ponta. Femela penetrează cu
ajutorul ovipozitorului pulpa fructelor verzi abia legate şi depune oul în sâmburele
crud. Larvele se dezvoltă în interiorul sâmburelui pe care îl consumă integral.
Într-un fruct nu se dezvoltă decât o singură larvă.
La început, prunele infestate nu se pot distinge de cele sănătoase,
diferenţierea făcându-se mai târziu, la sfârşitul lunii iunie, când acestea încep să
cadă din pom. Fructele abia infestate au aspect normal, iar incizia făcută de femelă
în pulpă pentru depunerea oului nu este vizibilă, estompându-se ca urmare a
creşterii fructelor. În timp, fructele atacate rămân în urmă cu dezvoltarea faţă de
cele sănătoase, au aspect clorotic cu tentă violacee, o uşoară asimetrie şi un început
de veştejire. Prunele căzute se zbârcesc, se mumifiază şi, în cele din urmă
putrezesc.

193
 Combatere
Pentru combaterea viespii sâmburilor de prun sunt necesare 2-3 tratamente
fitosanitare aplicate la avertizare. Primul tratament se avertizează atunci când
viespile încep să sape orificiul de ieşire în peretele sâmburelui. Al doilea tratament
considerat „cheie” se efectuează la 6-8 zile după primul, ceea ce biologic
corespunde cu maximum de apariţie al adulţilor, iar cel de-al treilea tratament se
avertizează la 8-10 după al doilea, pentru combaterea ultimilor adulţi apăruţi.
La tratamentele fitosanitare se va utiliza unul din insecticidele omologate,
încadrate în diferite grupe chimice.
Organofosforice: Diazol 60 EC conc. 0,15%, Pyrinex 25 ME conc. 0,3%,
Senthion 50 EC conc. 0,1%.
Piretroizi de sinteză: Chinmix 5 EC conc. 0,03%, Fastac 10 EC
conc.0,015%, Decis 2,5 EC conc. 0,025%, Karate 2,5 EC conc. 0,03%, Meothrin
20 CE conc. 0,02%, Talstar 10 EC conc. 0,04%, Polytrin 200 EC conc. 0,015%.
Biologice: Laser 240 SC conc. 0,06%.
Amestecuri, diverse: Nurelle D conc. 0,075%, Ekalux S conc. 0,075%,
Calypso 480 SC conc. 0,02%.
Acarianul galicol al prunului – Acalitus phloeocoptes Nal., Ord. Acari,
Fam. Eriophyidae.
Biologie
Dăunătorul are dimensiuni foarte mici, neputând fi observat cu ochiul liber,
decât cu ajutorul lupei binocular. Corpul este cilindric-alungit, inelat, de culoare
albiciosă.
Acarianul iernează ca femelă în gale formate la baza lăstarilor sau a
mugurilor şi dezvoltă 5 generaţii pe an.
Primăvara, în luna aprilie sau mai, femelele migrează din galele în care au
iernat către lăstarii tineri şi se localizează la baza mugurilor, unde încep să se
hrănească.
După o scurtă perioadă de hrănire, femelele depun ouăle în cavităţi mici în
interiorul ţesuturilor galei în formare. Înmulţirea acarianului în gale continuă până
în toamnă şi chiar în perioada repausului vegetativ; deseori, în lunile de iarnă, în
interiorul galei se observă toate stadiile de dezvoltare: ouă, larve, nimfe şi femele.
Sunt menţionate două tipuri diferenţiate ecologic: un biotip la care acarienii
rămân şi se înmulţesc în aceeaşi gală, timp de un an şi alt biotip la care acarienii
rămân în aceeaşi gală, timp de doi ani.
Dăunătorul atacă în special prunul cultivat, dar este semnalat şi pe
mirobolan.
Galele cauzate de acarian la început sunt mici, sferice, de 1-3 mm în
diametru, de culoare gălbuie. Pe măsură ce atacul evoluează galele se măresc, îşi
modifică culoarea în roşie-violacee, iar spre toamnă au culoarea scoarţei.
Galele sunt dispuse inelar în unul sau mai multe rânduri în jurul mugurilor
sau bazei lăstarilor. Într-o gală se găsesc 500-600 forme mobile.

194
 Ca urmare a atacului, circulaţia sevei la nivelul mugurilor este stânjenită,
lăstarii stagnează în creştere, iar uneori se usucă. Florile avortează, iar fructele nu
se mai dezvoltă normal; producţia de fructe este influenţată cantitativ şi calitativ.
Combatere. Pentru combaterea acarianului se recomandă tăierea lăstarilor
cu gale primăvara foarte devreme înainte ca femelele să înceapă migrarea, sau
aceeaşi lucrare se poate efectua şi iarna odată cu tăierile de fructificare, galele fiind
cu atenţie observate şi în acest anotimp. Lăstarii infestaţi rezultaţi în urma tăierilor
se strâng şi se ard în felul acesta o mare parte din rezerva biologică a dăunătorului
fiind mult diminuată.
Pentru combaterea acarianului se recomandă executarea a 1-2 tratamente
chimice primăvara în lunile aprilie-mai, la începutul migrării femelelor din gale.
La stropit se va utiliza unul din acaricidele: Kelthane 18,5 EC conc. 0,2%,
Mitigan 18,5 EC conc. 0,2%, Torque 550 SC conc. 0,04%, Omite 57 EC conc.
0,1% şi Omite 30 WP conc. 0,2%.

195
 1.12. Principalii agenţi fitopatogeni şi dăunători semnalaţi cu caracter
păgubitor la CIREŞ şi VIŞIN în perioada derulării proiectului şi strategiile de
combatere a acestora.

AGENŢI FITOPATOGENI
Ciuperci parazite-micoze
Pătarea purpurie (antracnoza) frunzelor de cireş şi vişin – Blumeriella
jaapii (Rehm.)V. Arx. sin. Coccomyces hiemalis Higg., Ord. Helotiales, Fam.
Dermataceae.
Simptome
Boala se manifestă cel mai frecvent pe frunze. La început atacul apare pe
frunzele de la baza pomilor sub forma unor pete mici, circulare, purpurii sau
roşietice, izolate cu marginile uşor delimitate. Cu timpul, atacul cuprinde toate
frunzele din coroana pomului, petele confluează şi ocupă integral limbul foliar.
Zona centrală a petelor se decolorează şi devine cenuşie-albiciosă, iar pe partea
inferioară a frunzelor se dezvoltă perniţe alb-rozii, alcătuite din conidiofori şi
conidii, organele de fructificare ale ciupercii. Frunzele atacate cad prematur
producând defoliere timpurie a pomilor. Atacul este foarte periculos mai ales în
pepiniere şi în plantaţiile tinere, pomii nu au creşteri normale, lăstarii sunt slab
dezvoltaţi şi au lemnul necopt.
La infestări puternice, patogenul atacă peţiolul frunzelor şi lăstarii.
De la un an la altul ciuperca rezistă sub formă de miceliu în lăstarii atacaţi şi
de apotecii pe frunzele bolnave rămase pe sol.
Combatere
Pentru reducerea sursei de inocul sunt obligatorii lucrările de igienizare a
plantaţiei, respectiv strângerea şi distrugerea frunzelor atacate în care se găsesc
apoteciile ciupercii – forma de iernare.
Primăvara la pornirea în vegetaţie se vor executa 2-3 tratamente fitosanitare
la avertizare pentru prevenirea infecţiilor primare pe frunze. La tratamentele
preflorale se recomandă utilizarea produselor cuprice: Turdacupral 50 PU conc.
0,4%, Zeamă bordeleză conc. 0,5%, Kocide 101 conc. 0,3%, Funguran OH conc.
0,3%, Champion 50 WP conc. 0,3%.
Postforal, rezultate foarte bune în combaterea patogenului au avut
fungicidele: Atemi C conc. 0,1%, Saprol 19 EC conc. 0,125%, Syshane 12 EW
conc. 0,04%, Bravo 500 SC conc. 0,15%, etc.
Tratamentele chimice se vor repeta până la stoparea atacului.
După recoltarea fructelor şi căderea frunzelor, stropirile foliare cu produse
cuprice sunt foarte importante în diminuarea sursei de inocul pentru anul următor.
DĂUNĂTORI
Insecte
Viespea cireşului – Caliroua limacina Retz., Ord. Hymenoptera, Fam.
Thentredinidae.
Biologie

196
 Adultul este de culoare neagră-lucitoare, cu aripi transparente şi nervuri
brun-negriciose. Larva neonată este de culoare verde-gălbuie, apoi neagră
lipicioasă şi în ultimul stadiu galben-verzuie.
Iernează în stadiul de larvă şi uneori ca pupă într-un cocon la o mică
adâncime în sol. În luna aprilie apar adulţii; femelele introduc ouăle cu ajutorul
ovipozitorului sub epidermă, pe partea superioară a frunzei.
Larvele atacă frunzele mai des la pomii care au expoziţie sudică, fiind o
specie iubitoare de căldură.
Modul de atac al larvelor este caracteristic, acestea rod epiderma superioară
şi parenchimul, iar nervurile şi epiderma inferioară rămân intacte. Frunzele atacate
au aspect dantelat şi în cele din urmă se brunifică, se usucă şi cad prematur.
Datorită atacului, mai ales în plantaţiile tinere este influenţată negativ diferenţierea
mugurilor iar pomii din pepinieră nu se mai dezvoltă corespunzător.
Combatere
Dintre măsurile culturale cu efect sporit în combaterea dăunătorului se
înscriu şi arăturile de vară-toamnă prin care se distrug o parte din larvele hibernante
şi estivale retrase în sol pentru împupare.
Combaterea pe cale chimică a dăunătorului se realizează prin tratamente
fitosanitare aplicate la avertizare în momentul apariţiei adulţilor şi larvelor.
Pentru stropit rezultate bune au dat produsele: Sinoratox plus conc. 0,075-
0,1%, Vantex 60 CS conc. 0,01-0,05%, Diazol 60 EC conc. 0,15%, Zolone 35 EC
conc. 0,15-0,2%.
În plantaţiile de cireş şi vişin se întâlnesc frecvent şi alţi agenţi fitopatogeni
şi dăunători care provoacă pagube de importanţă majoră.
AGENŢI FITOPATOGENI
Ciuperci parazite-micoze
Putregaiul şi mumifierea fructelor – Monilinia laxa (Aderhold et Ruhl.)
Honey. Ex Whetzel şi Monilinia fructigena (Aderhold et Ruhl.) Honey., Ord.
Helotiales, Fam. Sclerotiniaceae.
Moniliozele cum se mai numesc popular, primăvara au caracter epidemic la
lăstari şi flori mai ales la soiurile sensibile şi foarte sensibile în condiţii de maximă
favorabilitate.
Simptome
Atacul de primăvară se manifestă la flori, frunze şi lăstari. Florile se ofilesc,
se brunifică şi se usucă împreună cu frunzele din jurul lor. Apoi boala trece pe
lăstari cauzând brunificarea şi necrozarea acestora. Veştejirea florilor şi lăstarilor se
petrece foarte repede, acest simptom de atac fiind confundat cu efectul gerurilor
târzii.
În cazul atacului de monilioză la suprafaţa organelor atacate apare un
mucegai crem-albicios, alcătuit din miceliul şi conidiile ciupercii, care se
evidenţiază microscopic foarte uşor şi ne dă certitudinea diagnosticului
macroscopic.

197
 Atacul de vară se manifestă pe fructe în toate fazele de dezvoltare a
acestora, intensificându-se mult la intrarea în pârgă şi în perioada coacerii şi
recoltării.
Pe perioada fructelor atacate (putrezite) apar „perniţe” de mucegai care
conţin fructificaţiile ciupercii – conidiofori şi conidii de culoare gri-cenuşiu dispuse
neregulat în cazul patogenului Monilinia laxa şi alb-gălbui dispuse concentric în
situaţia celui de-al doilea patogen Monilinia fructigena.
O parte din fructele atacate cad, iar altele rămân în pom atârnate, se lipesc
unele de altele, se zbârcesc şi în cele din urmă se mumifiază.
Patogenul rezistă peste iarnă sub formă de conidii.
Combatere
Un rol important în reducerea rezervei biologice a dăunătorului îl au
măsurile profilactice care constau în strângerea şi arderea fructelor mumifiate,
tăierea şi distrugerea lăstarilor moniliaţi.
Tratamentele fitosanitare se aplică la avertizare, folosindu-se pentru stropit
produse chimice pe bază de cupru: Turdacupral 50 PU conc. 0,4%, Zeamă
bordeleză 0,5%, Kocide 101 conc. 0,3%, Funguran OH conc. 0,3%, Champion 50
WP conc. 0,3%, înainte de înflorit – şi după înflorit fungicide specific antimonilice:
Ronilan 50 WP conc. 0,1%, Rovral 50 WP conc. 0,1%, Sumilex 50 WP conc.
0,1%, Teldor 500 SC conc.0,075%, Bravo 500 SC conc. 0,15%, Orius 25 EC conc.
0,04%.
În primăverile ploioase sunt necesare 3-4 tratamente fitosanitare la intervale
scurte, de 3-5 zile, pentru protejarea florilor.
Ciuruirea frunzelor – Stigmina carpophila (Lev.) M.B. Ellis sin.
Coryneum beijerinckii Qud., Ord. Moniliales, Fam. Dematiaceae.
Simptome
Atacul cel mai caracteristic şi păgubitor se manifestă pe frunze şi fructe. Pe
frunze apar pete circulare de culoare roz-violacee, delimitate de o zonă roşie. Cu
timpul ţesuturile din dreptul petelor se necrozează, se desprind şi cad, iar frunzele
rămân ciuruite. Când atacul este puternic, petele confluează şi perforaţiile au forme
neregulate.
Atacul pe fructe apare sub forma unor pete mici, de culoare roşiatică şi apoi
brună. Ţesuturile din dreptul petelor se usucă iar fructele atacate îşi pierd calităţile
gustative şi în cele din urmă cad.
Agentul patogen se transmite de la un an la altul sub formă de miceliu şi
conidii.
Combatere
Pentru prevenirea şi combaterea patogenului se recomandă aceleaşi măsuri
ca la Blumeriella jaapii.
DĂUNĂTORI
Insecte
Musca (viermele) cireşelor: Rhagoletis cerasi L., Ord. Diptera, Fam.
Trypetidae.

198
 Biologie
Adulţii sunt mici, au corpul de culoare brun-deschis, capul este galben-
cafeniu şi foarte mobil iar ochii au reflexe metalice verzui. Aripile sunt mai mari
decât corpul şi prezintă benzi transversale negricioase, din care banda apicală are
forma literei „V”.
Dăunătorul dezvoltă o singură generaţie pe an şi iernează în stadiul de pupă
în stratul superficial al solului.
Primăvara adulţii apar în luna mai şi depun ouăle sub epiderma fructului sau
în pulpa acestuia. Larvele eclozate se hrănesc cu pulpa cireşelor şi vişinelor. Când
ajung la completa dezvoltare viermii părăsesc fructele şi se retrag în sol unde se
împupează şi iernează.
Sunt mai predispuse atacului soiurile cu coacere târzie. Larvele se hrănesc
cu pulpa fructului din jurul sâmburelui şi în urma atacului fructele se înmoaie, se
brunifică, apoi se înnegresc şi putrezesc.
Combatere
Efectuarea arăturilor adânci de toamnă sau de primăvară prin care se distrug
o mare parte din pupele care iernează în sol.
În scopul avertizării tratamentelor fitosanitare se recomandă folosirea
capcanelor optice cu clei adeziv tip „Atraceras”. După captarea primelor muşte în
capcane este avertizat tratamentul fitosanitar.
Produsele omologate pentru combaterea acestui dăunător sunt destul de
numeroase: Actellic 50 EC conc. 0,05%, Diazol 60 Ec conc. 0,15%, Zolone 35 EC
conc. 0,15%, Decis 2,5 EC conc. 0,025%, Karate Zeon conc. 0,015%, Karate Max
conc. 0,02%, Polytrin 200 EC conc. 0,015%, Fastac 10 EC conc. 0,015%, Sumi
alpha 2,5 EC conc. 0,015%, Calypso 480 SC conc. 0,02%, Laser 240 SC conc.
0,06% etc.
Pe baza rezultatelor obţinute în domeniul fitoprotecţiei s-a elaborat o
secvenţă tehnologică privind combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor la cireş
şi vişin (vezi tabel secvenţă tehnologică).
Păduchele negru al cireşului – Myzus cerasi F., Ord. Homoptera, Fam.
Aphididae.
Biologie
Dăunătorul are corpul globulos de culoare brună-negriciosă, lucitoare. Este
o specie migratoare, gazda primară fiind cireşul sau vişinul iar gazdele secundare
diferite specii de plante ierboase. Iernează în stadiul de ou şi dezvoltă pe cale
partenogenetică vivipară mai multe generaţii pe an.
Păduchii înţeapă organele pe care se localizează şi sug sucul celular din
ţesuturi. Frunzele atacate se răsucesc, se îngălbenesc, se ofilesc şi se usucă, având
aspectul unor buchete.
Lăstarii puternic infestaţi se curbează, se brunifică şi stagnează în creştere.
La suprafaţa organelor atacate se găseşte din abundenţă roua de miere pe care se
instalează fumagina.
Pagubele cele mai mari sunt înregistrate în pepinierele pomicole şi în
plantaţiile tinere.

199
 Combatere
Igienizarea culturală a plantaţiei – tăierea şi arderea lăstarilor atacaţi,
distrugerea buruienilor – gazde secundare ale păduchelui, etc. au un rol important
în diminuarea atacului.
Tratamentele fitosanitare se vor executa primăvara la semnalarea primelor
colonii de afide pe frunze cu unul din produsele: Diazol 60 Ec conc. 0,15%, Zolone
35 EC conc. 0,15-0,2%, Sinoratox plus conc. 0,075-0,1%, Pirimor 25 WB conc.
0,1%, Mavrik 2 F conc. 0,05%, Karate Zeon conc. 0,015%, Supersect 10 EC conc.
0,03%, Polytrin 200 Ec conc. 0,015%.

200
 Combaterea integrată a patogenilor şi dăunătorilor la prun
Nr. Faza fenologică şi perioada Produse de uz fitosanitar Conc.
Patogenii şi dăunătorii de combătut Observaţii
crt. aplicării recomandate %
0 1 2 3 4 5
1 Umflarea mugurilor Păduchele din San-José, ouă afide, acarieni Oleoekalux 1,5 Tratament important
tetranichizi şi eriofizi, etc. Oleocarbetox 1,5 pentru livezile cu atac în
Oleodiazol 1,5 anul anterior.
US1 92% 1,5

2. Înfoierea corolei Boli cauzate de ciuperci fitopatogene şi Alcupral 50 PU sau 0,2 Tratament foarte
bacterii Z. bordeleză sau 0,5 important pentru
Funguran OH sau 0,2 prevenirea infecţiilor
Champion 50 WP sau 0,2 primare.
Kocide 101 0,3

3. Începutul scuturării petalelor Pătarea roşie a frunzelor Dithan M 45 0,2 Dacă sunt precipitaţii
Ciuruirea frunzelor Folpan 50 WP 0,2 frecvente, rezervă
Polyram DF 0,2 biologică mare şi soiuri
Bravo 500 SC 0,15 sensibile.
Monilioze Ronilan 50 WP 0,1
Rovral 50 WP 0,1

Viespile cu ferăstrău Sumialfa 2,5 EC 0,04

Defoliatoare Fastac 10 EC 0,02
Afide Diazol 60 EC 0,15
Calypso 480 SC 0,02 Dacă este rezervă
Vantex 60 CS 0,015 biologică mare.

Acarieni eriofizi şi tetranichizi Kelthane 18,5 EC 0,2

Mitigan 18,5 EC 0,2
Torque 550 SC 0,04
Omite57 EC 0,1
Omite 30 WP 0,2
Demitan 200 SC 0,05-0,07
Pennstyl 600 F 0,03
0 1 2 3 4 5
4. La desprinderea caliciului Viespea sâmburilor de prun Calypso 480 SC 0,02 Tratament cheie pentru
(la 7-10 zile de la tratamentul 3) Afide Nurelle D 0,075-0,1 viespea sâmburilor.
Diazol 60 EC 0,15
Sintox 25 EC 0,2
Carbetox 37 EC 0,5
Sinoratox R 35 0,15

5-6 Dezvoltarea fructelor Boli micotice Dithan M 45 0,2 Dacă sunt precipitaţii şi
Folpan 50 WP 0,2 peste 5 fluturi media pe
Polyram DF 0,2 capcana „Atrafun”pe
Bravo 500 SC 0,15 săptămână.
Ronilan 50 WP 0,1
Rovral 50 WP 0,1
+
Viermele prunelor G1 Silposan CA 2 0,2
Laser 240 SC 0,06
Nomolt 15 SC 0,05
Dimilin 25 WP 0,03
Cascade 5 EC 0,05
7-8 Dezvoltarea fructelor Boli micotice Dithan M 45 0,2 Dacă este presiune de
Folpan 50 WP 0,2 infecţie şi PED >5 fluturi.
Polyram DF 0,2
Bravo 500 SC 0,15
Ronilan 50 WP 0,1
Rovral 50 WP 0,1
Păduchele din San José-G1 +
Viermele prunelor G1 Carbetox 37 CE 0,5
Pyrinex 48 EC 0,2
Reldan 40 EC 0,15
Ultracid 20 EC 0,2 PED >3-5 acarieni pe
Ekalux S 0,1 frunză.
+
Acarieni Kelthane 18,5 EC 0,2
Mitigan 18,5 EC 0,2
Torque 550 SC 0,04
Omite57 EC 0,1
Omite 30 WP 0,2
Demitan 200 SC 0,05-0,07
Pennstyl 600 F 0,03
 0 1 2 3 4 5
9- Fructe cu diametrul normal Viermele prunelor – G2 Silposan CA 2 0,2 PED >5 fluturi media
10. Laser 240 SC 0,06 pe capcană pe
Nomolt 15 SC 0,05 săptămână.
Dimilin 25 WP 0,03
Cascade 5 EC 0,05

11- Păduchele din San José- G2 Carbetox 37 CE 0,5 Dacă este rezervă
12. Fructe în pârgă la unele soiuri Viermele prunelor – G2 Pyrinex 48 EC 0,2 biologică, tratament
Reldan 40 EC 0,15 obligatoriu.
Ultracid 20 EC 0,2
Ekalux S 0,1

Acarieni Kelthane 18,5 EC 0,2

Mitigan 18,5 EC 0,2
Torque 550 SC 0,04
Omite57 EC 0,1
Omite 30 WP 0,2
Demitan 200 SC 0,05-0,07
Pennstyl 600 F 0,03

13. Căderea frunzelor Boli cauzate de ciuperci fitopatogene şi Alcupral 50 PU sau 0,2 Tratament foarte
bacterii. Z. bordeleză sau 0,5 important pentru
Funguran OH sau 0,2 diminuarea rezervei
Champion 50 WP sau 0,2 biologice.
Kocide 101 0,3
 I. 2. Secvenţă tehnologică privind combaterea integrată a patogenilor şi dăunătorilor la cireş şi vişin

Nr.
crt. Faza fenologică şi Produse de uz fitosanitar Conc.
Patogenii şi dăunătorii de combătut Observaţii
perioada aplicării recomandate %
0 1 2 3 4 5
1 Umflarea mugurilor
Păduchele din San-José, ouă afide, insecte Oleoekalux 1,5
Tratament important pentru livezile cu
defoliatoare, etc. Oleocarbetox 12 CE 1,5
atac în anul anterior.
Oleodiazol 3 CE 1,5

2. Buton alb
Turdacupral 50 PU
0,4
Boli cauzate de bacterii şi ciuperci Z. bordeleză
0,5
fitopatogene Kocide 101 Tratament foarte important pentru
0,3
(ciuruirea bacteriană, pătarea purpurie, Funguran OH prevenirea infecţiilor primare.
0,3
ciuruirea frunzelor, monilioze,etc.) Champion 50 WP
0,3

3. 10-15% înflorire
Boli cauzate de bacterii şi ciuperci Turdacupral 50 PU 0,4
fitopatogene Z. bordeleză 0,5
Pentru perioadele ploioase tratamentul
(ciuruirea bacteriană, pătarea purpurie, Kocide 101 0,3
este foarte important.
ciuruirea frunzelor, monilioze,etc.) Funguran OH 0,3
Champion 50 WP 0,3

4. Începutul scuturării Boli cauzate de bacterii şi ciuperci Rovral 50 WP 0,1 Dacă este presiune mare de infecţie şi
petalelor fitopatogene Ronilan 50 WP 0,1 rezervă biologică.
Monilioze Sumilex 50 WP 0,1
Teldor 500 SC 0,075
Pătarea roşie Bravo 500 SC 0,15
Ciuruirea frunzelor Systhane C 0,1
Atemi C 0,1
Afide, insecte defoliatoare, minatoare Zolone 35 EC 0,2
Sinoratox plus 0,075
Pirimor 25 WG 0,1
Mavrik 2 F 0,05
Supersect 10 EC 0,03
 0 1 2 3 4 5
5 Creşterea fructelor Boli cauzate de ciuperci fitopatogene Topsin M70 0,1 Dacă au reapărut petele de antracnoză.
Systhane C 0,1
Bravo 500 SC 0,15
Folicur Solo 250 EW 0,1
Musca (viermele) cireşelor, afide, insecte, Laser 240 SC 0,06 Utilizarea capcanelor optice tip
defoliatoare, minatoare. Calypso 480 SC 0,02 „ATRACERAS” pentru avertizarea
Fastac 10 EC 0,015 tratamentelor contra muştei cireşelor.
Actellic 50 EC 0,05
6. Creşterea fructelor

Laser 240 SC 0,06

Calypso 480 SC 0,02 Dacă mai sunt captaţi adulţi în capcane.
Musca (viermele) cireşelor
Fastac 10 EC 0,015 Soiurile în pârgă nu se stropesc.
Actellic 50 EC 0,05

7-8. După recoltarea fructelor Boli cauzate de ciuperci fitopatogene şi Topsin M70 0,1
bacterii Systhane C 0,1 Numai dacă este cazul.
Bravo 500 SC 0,15
Folicur Solo 250 EW 0,1
Păduchele din San-José (G1) Ekalux S 0,1
Reldan 40 EC 0,15
Carbetox 37 EC 0,5
Ultracid 20 EC 0,2
9-10. August Boli cauzate de ciuperci fitopatogene şi Topsin M70 0,1
bacterii Systhane C 0,1 Numai dacă este cazul
Bravo 500 SC 0,15
Folicur Solo 250 EW 0,1
Păduchele din San-José (G2) Ekalux S 0,1
Reldan 40 EC 0,15
Carbetox 37 EC 0,5
Ultracid 20 EC 0,2
11. După căderea frunzelor Turdacupral 50 PU 0,4
Z. bordeleză 0,5
Boli cauzate de ciuperci fitopatogene şi Tratament important pentru reducerea
Kocide 101 0,3
bacterii. sursei de inocul.
Funguran OH 0,3
Champion 50 WP 0,3
 Monilioză
Monilinia laxa

Pătarea roşie a frunzelor de prun

Polystigma rubrum

Acarianul galicol al prunului (original)

Acalitus phloeocoptes
 Viermele prunelor
Cydia funebrana

Viespea neagră a prunului

Hoplocampa minuta

Viespea galbenă a prunului

Hoplocampa flava
Viespea sâmburilor de prun (original)
Eurytoma schreineri
Antracnoza frunzelor de cireş Monilioză
(Blumeriella jaapii) (Monilinia fructigena)

Ciuruirea frunzelor de sâmburoase

(Stigmina carpophila)
 Păduchele negru al cireşului
(Myzus cerasi)

Musca (viermele) cireşelor

(Rhagoletis cerasi)

(original)
Viespea cireşului
Caliroa limacina
 1.13. Recoltarea fructelor

Recoltarea fructelor este o verigă tehnologică complexă ce finalizează

totalitatea măsurilor aplicate în livezi, de reuşita acesteia depinzând însăşi eficienţa
economică a culturii respective. Recoltarea, transportul şi manipularea fructelor
necesită un bun nivel de dotare tehnică şi un volum mare de forţă de muncă
(aproximativ 50-60 % din necesarul anual).
De o deosebită importanţă pentru reuşita procesului de recoltare este
stabilirea momentului optim de recoltare. În general, cireşele, vişinele, prunele, se
recoltează la maturitatea deplină sau cu câteva zile înainte, deoarece după cules nu
mai are loc o îmbunătăţire a calităţii lor.
La prun, datorită sortimentului bogat, perioada de recoltare se eşalonează
începând din luna iulie până în octombrie. Momentul optim se stabileşte în funcţie
de destinaţie, ţinându-se cont că prunele nu câştigă în calitate prin postmaturare.
Prunele destinate industrializării cu excepţia celor pentru compot, se recoltează la
maturitatea deplină, când conţinutul în zahăr are valorile maxime cerute de această
direcţie de valorificare (marmeladă, gem, deshidratate, ţuică). Fructele pentru
compot şi dulceaţă se recomandă a fi recoltate cu 4-5 zile înainte de maturitatea
deplină, când pulpa este destul de fermă. Prunele destinate pentru export şi consum
în stare proaspătă se recoltează numai cu peduncul pentru a nu se şterge pruina,
aşezându-se cu grijă direct în lădiţele în care se vor comercializa; pentru a rezista la
transport se recomandă să se recolteze cu 2-3 zile înainte de coacerea deplină.
Soiurile plantate în cadrul loturilor demonstrative care fac obiectul proiectului
AGRAL 146 au epoca de coacere în prima jumătate a lunii august (Centenar) şi
respectiv sfârşit de august – început de septembrie (Stanley).
Cireşul şi vişinul sunt speciile care necesită cel mai mare volum de forţă de
muncă pentru recoltare, putând atinge 60-70% din necesarul anual de forţă de
muncă. Având în vedere că, cireşele şi vişinele nu-şi îmbunătăţesc calităţile
gustative prin postmaturare, recoltarea se va face la un grad de maturitate care să
permită consumul în stare proaspătă, transportul şi manipularea acestora, fructele
trebuie sa aibă mărimea şi mai ales culoarea caracteristică soiului, dar pulpa să fie
tare. Soiurile de cireş plantate în loturile demonstrative de la Topoloveni au, de
regulă următoarele epoci de coacere: a doua decadă a lunii iunie – Van, sfârşitul
lunii iunie – Rubin şi sfârşit de iunie - început de iulie, în cazul soiului
Germersdorf. La vişin ordinea de coacere a soiurilor este: Nana - a treia decadă
lunii iunie, Ilva – prima decadă a lunii iulie şi Schattenmorelle – a doua decadă a
lunii iulie.

201
 CAP.2. TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A COACĂZULUI
NEGRU PENTRU ZONA POMICOLĂ TOPOLOVENI – ARGEŞ
Importanţa culturii
Coacăzul negru este una din speciile cele mai importante de arbuşti
fructiferi cu intrare rapidă pe rod şi fructe de o mare valoare nutritivă şi terapeutică,
cu un conţinut de excepţie în vitamina C (între 150 şi 450 mg%), în acizi organici
(2,5 – 4,0%), zaharuri (7,0 – 12,0%), pigmenţi antociani (peste 300 mg%), pectine
(0,600 – 1,320%), săruri minerale (0,6 – 0,8%) şi altele. Fructele sunt destinate în
primul rând prelucrării sub o diversitate de forme şi au o mare căutare atât pe piaţa
internă cât mai ales pe cea europeană. De asemenea, în scopuri medicinale sunt
utilizate şi frunzele şi mugurii care pot aduce venituri suplimentare.
Coacăzul negru este o specie de climat mai răcoros şi umed, cele mai
favorabile zone fiind cele deluroase şi submontane cu precipitaţii de peste 750 mm
anual, uniform repartizare în perioada de vegetaţie.
Are cerinţe pentru sol slab acid (5,5 – 6,5) şi se dezvoltă bine pe soluri
fertile argilo-nisipoase, argilo-lutoase sau luto-argiloase.
În condiţiile exploataţiei pomicole Cârcinov, terenul ales pentru cultura
coacăzului corespunde din punct de vedere a exigenţelor speciei, fiind un sol de
luncă, de tip brun aluvial, cu profil adânc, însă cu condiţia ca, în perioadele cu
secetă prelungită să se asigure prin irigare apa necesară.
2.1. Sortimentul recomandat
Sortimentul – actual de coacăz negru din România, se compune din 7 soiuri
vechi de provenienţă străină: Tsema, Tinker, Tenah, Cotswold Cross, Bogatir şi
Black Down şi autohtonă: Record. Pe lângă acestea în ultimii ani s-au omologat 5
soiuri noi rezultate din programul de ameliorare al Institutului Mărăcineni: Deea,
Ronix, Abanos, Geo şi Padina, care sunt în curs de înmulţire în vederea extinderii
în plantaţiile comerciale şi în pepiniere.
Pentru zona pomicolă Topoloveni – Argeş s-a ales un sortiment care prin
epocile diferite de maturare a fructelor permite o eşalonare a recoltării şi implicit a
forţei de muncă. Fructele de coacăz se maturează în acelaşi timp, astfel că
recoltarea se face într-o singură repriză.
Ordinea maturării soiurilor în zona Topoloveni este următoarea: Record,
Tenah, Cotswold Cross, Bogatir şi Tinker. Principalele caracteristici agrobiologice
ale soiurilor plantate (în ordinea ponderii în plantaţie) sunt după cum urmează:
1. Tinker (25%), cu maturare târzie, mijlocul lunii iulie.
Tufa de vigoare mare, cu înălţime medie de 1,4–1,5 m şi lăţimea 1,4–1,5 m.
Tulpinile de grosime mijlocie, ramificate.
Înflorirea târzie, ultima decadă a lunii aprilie, fapt ce-i conferă rezistenţă la
gerurile târzii de primăvară.
Este parţial autofertil (40% fructe legate) polenizându-se bine cu soiurile
Record şi Cotswold Cross, fiind un bun polenizator pentru soiurile: Tsema,
Cotswold Cross, Blackdown.

202
 Bacele de mărime mijlocie – mare sunt aspectuoase, destul de acidulate şi
cu aromă puternic foxată, pretându-se foarte bine pentru prelucrare.
Productivitatea este mare şi foarte mare, depăşind uneori 4,0 kg/tufă. Soiul
este sensibil până la tolerant la făinare, rugină şi antracnoză. În primii 2 ani de la
plantare la Asociaţia Cârcinov soiul s-a comportat bine şi s-a produs 1,1 kg fructe
pe tufă.
2. Tenah (20%), cu maturare mijlocie, sfârşit iunie – început iulie.
Tufa de vigoare mijlocie, cu tulpini mai subţiri care se apleacă sub greutatea
rodului.
Înflorirea este semitimpurie, la 1-3 zile după soiul Tsema.
Autofertilitatea este parţială (în medie 40%) polenizându-se bine cu soiurile
Cotswold Cross, Bogatâr, Black Down.
Bacele de mărime mijlocie-mare, de culoare neagră – lucioasă, de calitate
bună şi cu aspect comercial.
Are un potenţial de producţie ridicat (4,2 kg/tufă) şi asigură producţii chir şi
în primăverile cu condiţii climatice mai puţin favorabile legării fructelor. În
condiţiile zonei Topoloveni – Cârcinov, soiul s-a comportat mulţumitor cu un
procent de goluri la plantare admis, a fost slab atacat de antracnoză şi a produs în
medie 0,7 kg/tufă (în anul al 2-lea).
Comportarea la boli – în general bună, fiind tolerant la bolile foliare.
3. Record (10%),cu maturare mijlocie, sfârşit iunie – început iulie.
Tufa de vigoare mijlocie-mare, voluminoasă, cu tulpini groase.
Înflorirea este semitimpurie, la 1-4 zile după soiul Tsema.
Autofertilitatea este ridicată, peste 50%. Reacţionează bine la polenizarea
încrucişată cu soiurile Tinker, Bogatir, Black Down şi Tenah şi este un bun
polenizator pentru soiurile Tsema, Cotswold Cross, Tinker, Black Down.
Bacele de mărime mijlocie, de culoare neagră – lucioasă, de calitate foarte
bună.
Productivitatea este variabilă, în funcţie de condiţiile de cultură şi cele
climatice din perioada înfloririi (2-5 kg/tufă).
Soiul este sensibil până la tolerant la făinare, rugină şi antracnoză.
În condiţiile de la Topoloveni, comportarea a fost relativ mediocră, cu o
producţie de 0,50 kg/tufă, în anul al 2-lea de la plantare.
4. Cotswold Cross (4%), cu sezon de maturare mijlociu, începutul lunii
iulie. Tufa semiviguroasă, cu tulpini semigroase şi semierecte şi ramificaţii
fructifere scurte.
Înflorirea este mijlocie la 2-5 zile după Tsema. Autofertilitate ridicată (peste
50%). Răspunde bine şi la polenizarea încrucişată cu soiuri ca: Record, Tenah,
Black Down.
Bacele de mărime mijlocie, de calitate mediocră, foarte bine prinse în
ciorchini groşi şi rigizi.
Potenţialul de producţie este ridicat, 3-5 kg/tufă şi producţii asigurate în
fiecare an.

203
 Comportarea la principalele boli foliare relativ bună, comportare pe care a
manifestat-o şi în condiţiile de la Topoloveni – Cârcinov. De asemenea, a produs în
medie de 1,0 kg fructe/tufă, ceea ce înseamnă o producţie foarte bună.
5. Bogatir (3%), cu sezon de maturare semitardivă.
Tufă de vigoare mare, înaltă, răsfirată şi de formă globuloasă.
Înflorirea este semitârzie cu 1-3 zile înaintea soiului Tinker.
Soiul este parţial autofertil (40 – 48%). Este un bun polenizator pentru
soiurile Tenah, Record şi Cotswold Cross şi se polenizează bine cu soiul Tenah,
Fertody, Slitsa.
Bacele sunt mari, de calitate bună şi cu aspect comercial.
Este un soi productiv cu potenţial de la 2 la 4 kg/tufă.
Sensibil la secetă şi tolerant la principalele boli foliare. Sensibilitate la
secetă şi la un sol cu capacitate mai redusă de reţinere a apei s-a manifestat prin
apariţia de goluri, iar producţia realizată a fost de 0,7 kg/tufă.
a) Înfiinţarea plantaţiilor de coacăz negru
2.2. Alegerea şi pregătirea terenului
Pentru coacăzul negru se aleg soluri fertile, aluvionare, argilo-nisipoase şi
chiar argiloase grele, însă bine drenate, deoarece sistemul radicular al plantelor nu
suportă apa stagnantă în sol, excesul de umiditate conducând la debilitarea şi
pieirea plantelor. De asemenea, sunt total neindicate solurile sărace, nisipoase,
precum şi cele foarte acide sau sărăturate.
Se aleg terenuri plane sau în pantă terasată. Parcela aleasă se curăţă de
resturi vegetale, se nivelează, se ară la adâncimea de 30-35 cm şi se discuie astfel
ca pichetarea şi plantarea să se execute în condiţiile cele mai bune.
2.3. Alegerea sistemului de cultură şi a distanţelor de plantare se fac în
funcţie de tipul de cultură având în vedere că această specie suportând umbrirea
parţială dă rezultate de producţie mulţumitoare, dar şi faptul că în condiţii de
lumină deplină rodeşte cel mai bine. Cultura asociată cu o specie pomicolă permite
o utilizare mult mai intensivă a terenului şi o recuperare mai timpurie a investiţiei
dată fiind precocitatea de fructificare a coacăzului negru.
Distanţele de plantare în funcţie de sistemul de cultură ales sunt după cum
urmează:
● pentru cultura de coacăz, neasociată: 3 m între rânduri şi 1,0-1,25 m între
plante pe rând, în funcţie de vigoarea soiurilor: 1,0 m pentru soiurile Tenah,
Cotswold Cross şi Bogatâr şi 1,25 m pentru soiurile mai viguroase Tinker şi
Record cu o densitate de plante la ha cuprinsă între 2.666 şi 3.333 plante;
● pentru cultura asociată cu cireş – în care cireşul se plantează la distanţele
de 6 m între rânduri şi 5 m pe rând, între 2 pomi de cireş pe rând se plantează câte 3
tufe de coacăz, la distanţele de 1,7 m faţă de pom şi 0,8 m între plante (1,7 m x 0,8
m x 0,8 m x 1,7 m) revenind astfel o densitate de 996 tufe/ha. Tufele de coacăz vor
folosi foarte bine spaţiul pe rând, cel puţin 3-4 ani, în continuare suportând bine şi
semiumbra;

204
 ● pentru cultura asociată cu vişin – în care vişinul se plantează la 5 m între
rânduri şi 4 pe rând se plantează câte 2 plante de coacăz între pomi, la distanţele de
1,6 m x 0,8 m x 1,6 m, revenind o densitate de 1.000 tufe/ha.
Noutatea o constituie culturile asociate cireş + coacăz şi vişin + coacăz.
Aceste sisteme de cultură prezintă următoarele avantaje:
 recuperarea mai rapidă a investiţiei prin aportul adus de coacăz începând
cu anul al 2-lea de la plantare şi continuând cu următorii 3-5 ani în care potenţialul
productiv în plină creştere va atinge valori maxime;
 intensivizarea culturii şi deci, folosirea mai eficientă a terenului la primii
7-8 ani de exploatare a unei plantaţii clasice şi longevive, cum sunt cele de cireş şi
vişin;
 folosesc particularitatea biologică a coacăzului negru de creştere şi
fructificare în condiţii de semiumbră, particularitate ce permite extinderea culturii
şi în condiţii mai aride, de câmpie, cu condiţia asigurării apei;
 reducerea costurilor privind înfiinţarea plantaţiei (lucrările de pregătire a
terenului sunt comune pentru pomi şi coacăz, efectuându-se în plus, numai gropile
de plantare).
2.4. Plantarea şi fertilizarea la plantare: se face în gropi cu dimensiunile
de 40/40/40 cm în locurile marcate prin picheţi.
Odată cu plantarea se execută şi fertilizarea locală cu îngrăşăminte organice
şi chimice, care se distribuie înainte de plantare la fiecare groapă, amestecându-se
bine cu pământul rezultat din gropi.
Dintre variantele de fertilizare experimentate pe amplasamentele Asociaţiei
Cârcinov cele mai bune rezultate sub aspectul dezvoltării plantelor şi al fructificării
din primii 2 ani, s-au dovedit a fi următoarele 2 formule de fertilizare:
1. 5 kg gunoi de grajd fermentat + 50 g îngrăşământ complex (cu toate cele
3 elemente) la fiecare groapă, iar după 1 lună de la plantare câte 80-100 g azotat de
amoniu la fiecare plantă;
sau
2. 5 kg gunoi de grajd fermentat + 100 g îngrăşământ complex / groapă, iar
după 1 lună de la plantare 50 de g azotat de amoniu la fiecare plantă.
Îngrăşămintele chimice pot fi excluse prin administrarea unei cantităţi duble
de gunoi de grajd (10 kg/groapă).
Materialul de plantat, adică butaşii înrădăcinaţi se fasonează prin scurtarea
rădăcinilor mai lungi de 25-30 cm şi eliminarea celor rupte şi se mocirlesc, în
mocirlă de balegă proaspătă şi pământ. Aceştia se aşează în groapă cu rădăcinile
răsfirate şi mai adânc cu 5-6 cm faţă de nivelul din şcoala de butaşi. Pe măsură ce
se introduce pământul în groapă butaşul se mişcă uşor în sus şi în jos pentru a se
realiza un contact cât mai strâns al solului cu rădăcinile plantei. Când groapa este
aproape plină se tasează bine pământul cu piciorul de jur împrejurul plantei apoi se
umple cu pământ. Se udă cu 6-7 l apă la fiecare groapă, iar după infiltrarea apei se
realizează un bilon de 10-15 cm înălţime în jurul plantei.
2.5. Tehnica conducerii tufelor: are în vedere unele particularităţi biologice
ale coacăzului negru, cum sunt:

205
 ● emiterea anuală de lăstari lungi din zona coletului şi din treimea
inferioară a tulpinilor;
● formarea mugurilor de rod numai pe creşteri anuale;
● formarea celei mai mari cantităţi de fructe pe tulpinile de 2 şi 3 ani;
● diferenţierea mugurilor de rod cu preponderenţă pe treimea mijlocie şi
superioară a ramurilor anuale lungi şi pe toată lungimea formaţiunilor fructifere
anuale scurte.

Fig. 1. Tăierea de formare sub formă de tufă după plantare şi după primul an de
vegetaţie

Fig. 2. Tăierea în anul al III-lea de la plantare

Fig. 3. Tăierea în anul al IV-lea de la plantare

206
 Anul V

Anul VI - Înainte de tăiere Anul VI – După tăiere

Fig. 4. Tăierea de formare şi fructificare în anii V-VI de la plantare

207
 Conducerea tufelor se realizează prin tăieri de formare care au ca scop
obţinerea unei tufe viguroase capabilă să producă fructe din anul al 3-lea, prin
asigurarea şi păstrarea unui număr corespunzător de tulpini de 2-3 ani, purtătoare a
creşterilor anuale pe care se formează cea mai mare parte a rodului.
Conducerea plantelor începe imediat după plantare prin scurtarea tulpinii şi
ramificaţiilor la 10-15 cm deasupra bilonului, astfel ca din mugurii rămaşi pe
porţiunile luate să pornească câţi mai mulţi lăstari (Fig. 1).
În primăvara celui de al 2-lea an pe fiecare tufă se aleg 2-4 tulpini
principale, fiecare cu cel puţin 2 ramificaţii, care se vor scurta astfel ca să rămână
3-4 muguri bine dezvoltaţi în jumătatea inferioară a tulpinilor (Fig. 1).
În anul al 3-lea se aleg 6-8 tulpini, pe care se vor găsi cel puţin 10-12
ramificaţii sau mai multe. Vârfurile acestora se vor scurta cu cca. 1/5 din lungimea
lor (Fig. 2). În afară de tulpinile multianuale se aleg 4-6 lăstari crescuţi din zona
coletului, restul lăstarilor suprimându-se de la bază.
În anul a 4-lea se aleg maximum 20 de tulpini multianuale şi 3-6 lăstari
bazali, iar restul se elimină de la bază (Fig. 3). De asemenea, se scot ramurile rupte
şi cele atârnânde pe sol.
Începând cu anul a 5-lea începe să se regenereze tufa prin eliminarea a 2-4
tulpini mai bătrâne de 4-5 ani care au creşteri mici şi sunt de o culoare mai
albicioasă – cenuşie comparativ cu celelalte (Fig. 4). În locul acestora se lasă un
număr egal sau mai mare (cu 2-3) de lăstari bazali, viitoarele tulpini de rod. De
asemenea, se înlătură ramurile îmbătrânite şi (pe fluturaş) cele care îndesesc foarte
mult tufa.
Pentru coacăzul plantat în asociaţie cu cireşul şi vişinul se aplică aceleaşi
tăieri de formare şi fructificare, cu menţiunea ca numărul de tulpini lăsate pe tufă
începând cu anul al 4-lea să fie mai mic cu cel puţin 4-5 tulpini, evitând astfel
îndesirea exagerată a tufelor.
2.6. Întreţinerea solului
Terenul pe rândul de plante şi între rânduri în primii 2 ani de la plantare se
recomandă să se menţină curat de buruieni prin praşile manuale şi mecanice,
repetate, circa 3-4 praşile manuale şi 4-5 mecanice între rânduri.
Începând cu anul al III-lea întreţinerea solului curat de buruieni se va face
prin praşile mecanice repetate şi prin erbicidări pre şi postemergente combinate
când este cazul cu praşile manuale, conform capitolului: Combaterea buruienilor.
În condiţiile în care din diferite motive gradul de îmburuienare între rânduri
nu mai permite efectuarea lucrării cu cultivatorul sau cu discul se execută o arătură
superficială la adâncimea de 12-14 cm care se discuie ulterior. Arătura se
recomandă în general toamna, contribuind astfel la o mai bună afânare şi la sporirea
rezervei de apă din sol.
Praşilele manuale pe rând trebuie să nu depăşească adâncimea de 6-8 cm,
având în vedere faptul că sistemul radicular al coacăzului se dezvoltă până aproape
de suprafaţa solului.
În plantaţiile asociate cireş + coacăz negru, vişin + coacăz negru de
asemenea toamna se efectuează o arătură superficială la adâncimea de 12-14 cm.

208
Pe rând tot în toamnă, solul se sapă cu cazmaua, la adâncimi diferite de 10-12 cm
în jurul pomilor şi la 6-8 cm în jurul tufelor de coacăz.
În timpul vegetaţiei intervalul dintre rândurile de pomi se menţine curat de
buruieni prin 3-4 praşile mecanice, la 6-8 cm adâncime şi prin erbicidare (numai
începând cu anul al 3-lea de la plantare, conform indicaţiilor din capitolul –
Combaterea buruienilor). De asemenea solul pe rând se menţine curat de buruieni
prin praşile manuale combinate cu erbicidarea (conform indicaţiilor din capitolul –
Combaterea buruienilor).
2.7. Fertilizarea şi irigarea plantaţiilor
Coacăzul este o specie cu creştere viguroasă şi cu cerinţe mari faţă de
elementele nutritive extrăgând din sol cantităţi importante de azot, fosfor, potasiu şi
calciu.
Consumul cel mai mare de îngrăşăminte are loc în faza creşterii intense a
lăstarilor şi a fructelor, calendaristic, în lunile aprilie-mai.
Pe lângă fertilizarea localizată efectuată odată cu plantarea, anual trebuiesc
administrate îngrăşăminte complexe şi îngrăşăminte pe bază de azot, iar din 3 în 3
ani gunoi de grajd.
Administrarea îngrăşămintelor complexe şi a gunoiului de grajd se face
toamna la sfârşitul perioadei de vegetaţie, iar îngrăşămintele cu azot primăvara
înainte de înflorit.
Cantităţile de îngrăşăminte recomandate sunt următoarele:
● îngrăşăminte complexe 150-200 g/plantă;
● azotat de amoniu 80-100 g/plantă;
● gunoi de grajd 8-10 kg/plantă odată la 3 ani.
2.8. Combaterea integrată a buruienilor
Asociaţia Pomicultorilor de pe Valea Cârcinovului, au înfiinţat plantaţii de
coacăz negru pe terenuri din lunca Argeşului, pe raza comunei Leordeni -
Topoloveni. Aceste terenuri au fost ocupate anterior cu culturi legumicole şi
vegetaţia de buruieni era formată din: pălămidă, susai, măcriş, ştir, volbură,
păpădie, coada calului şi scaieţii popii.
Lucrările solului, înainte de înfiinţarea culturii de coacăz negru, au fost:
arătură adâncă urmată de două discuiri în lung şi în lat, după care, terenul a fost
lăsat o perioadă de timp de cca. trei săptămâni să răsară buruienile din sămânţă.
Când buruienile au atins înălţimea de minim 10 cm - maxim 15 cm, s-a efectuat o
erbicidare cu un erbicid total sistemic pe bază de glifosat: Roundup sau Gliphogan,
Touchdawn, Glialca, Cosmic, Tom Cato, Pilarsato, Pit Bull, etc. (unul la alegere) în
doză de 4 l/ha într-un volum de soluţie 150 - 200 l/ha. La cca. o săptămână s-a
plantat coacăzul negru, conform tehnologiei de înfiinţare.
În primul an de viaţă al culturii de coacăz negru s-a săpat primăvara rândul
de coacăz pe o bandă de 1 m - 1,20 m, adică 3000 - 3500 m.p plantaţie, efectiv
lucrată, urmată de 3 - 4 praşile manuale în întreaga perioadă de vegetaţie, la
momentul când buruienile atingeau înălţimea de 10-15 cm. În variantele cu
erbicide, s-a erbicidat preemergent, primăvara, la 3 - 7 zile de la plantare cu Treflan
48 CE în doză de 2 l/ha, încorporat cu grebla manual, acţionând în lung şi în lat.

209
Acest erbicid este singurul erbicid ce se poate folosi cu succes în anii secetoşi.
Pentru vetrele de buruieni monocotiledonate (graminee): pir, costrei s-a folosit
erbicide antigramineice selective pentru cultura de coacăz negru: Pantera
(quizalofop-P-tefuril 40 g/l), Fusilade super (fluazifop P butil 125 g/l) în doză de 2
l/ha sau Gallant super (haloxifop-R-metil 100 g/la) în doză de 1 l/ha. Volumul de
soluţie pentru erbicidele antigramineice este de 300 l apă/ha.
În al doilea an de viaţă al culturii de coacăz negru s-au experimentat
aceleaşi erbicide ca mai sus, anul fiind tot secetos.
Anul 2004, fiind un an ploios, mai tot timpul, au răsărit excesiv seminţele
de buruieni, inclusiv cele care timp de 3-4 ani au stat în stare latentă în sol. Rezerva
seminţelor de buruieni, după cartare a fost, în parcela de coacăz negru (lunca din
Leordeni) 4609 seminţe/m.p. La acest rezultat am aplicat un coeficient de corecţie
(Slonovschi, 1994) şi a rezultat că se pot dezvolta 250 - 315 buruieni de talie
normală la m.p. în condiţiile acestui an. În baza acestor date am stabilit speciile de
buruieni ce vor infesta parcelele de coacăz negru, legătura dintre speciile de
buruieni şi factorii de mediu cât şi modalităţile de combatere cu erbicide pe fiecare
parcelă în parte.
Experienţele efectuate în culturile de arbuşti fructiferi, în cadrul Institutului
de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Piteşti-Mărăcineni, au scos în
evidenţă ca deosebit de eficace în combaterea buruienilor din sămânţă (ce se
regăsesc din abundenţă în toţi anii), următoarele erbicide preemergente fără a trebui
să fie încorporate în sol: Galigan 240 EC, Goal 2E, Goal 2E-RV în doză de 2-3
l/ha, Venzar 80 WP, Adol în doză de 3 kg/ha, Simanex 50 SC, Simavil 500 SL în
doză de 2-3 l/ha, Dual Gold 960 EC în doză de 1,2 l/ha, Dual 960 EC în doză de 2
l/ha, Stomp 330 CE, Stomp 330 CE RV în doză de 4 l/ha şi erbicide preemergente
cu încorporare în sol (5 - 8 cm adâncime) pentru că sunt volatile, următoarele:
Treflan 48 CE, Triflurex 48CE, Triflurom 48CE-RV, într-un volum de soluţie de
300 l /ha.
Pe vetrele de buruieni monocotiledonate s-au folosit erbicide postemergente
antigramineice selective pentru coacăz negru, cum ar fi: Focus ultra (cicloxidin),
Fusilade super (fluroxifop-butil), Galant super (haloxifop-metil), leopard
(quizalofop-p-etil), Pantera (quizalofop-P-tefuril), Targa super (quizalofop etil),
unul la alegere, în dozele omologate (vezi Codexul/2004, privind lista pesticidelor
pentru România), dozele mici se vor folosi pe terenurile uşoare, nisipoase, dozele
mai mari pe terenuri compacte, argiloase.
În cazul unor infestări cu buruieni mono şi dicotiledonate problemă se poate
erbicida numai cu apărători de protecţie pe rândul de coacăz negru şi cu erbicide
postemergente totale neselective: erbicide de contact: Basta (glufosinat de amoniu),
Gramoxone (paraquat) şi erbicide sistemice Roundup, Glialka, Glifos, Gliphodin,
Dominator, Tom Cato, Daclisat ş.a. (glifosat), unul la alegere. Trebuie ţinut cont
că, erbicidele preemergente nu trebuiesc aplicate mai mult de o singură dată pe an,
iar erbicidele postemergente - un singur tratament pe an maxim două sau al doilea
tratament se va face numai pe vetre.

210
 2.9. Principalii agenţi fitopatogeni şi dăunători semnalaţi cu caracter
păgubitor la coacăz în perioada derulării proiectului şi strategiile de
combatere a acestora

Agenţi fitopatogeni
Ciuperci parazite – micoze
Făinarea americană – Sphaerotheca mors-uvae (Schw) Berk. et Curt.,
Ord. Erysphales, Fam. Erysiphceae
Simptome
Ciuperca atacă toate organele aeriene ale plantei: lăstari, frunze, fructe,
pedunculi florali, peţioluri.
Atacul cel mai caracteristic şi păgubitor se manifestă pe frunze şi pe lăstarii
erbacei.
Frunzele atacate sunt acoperite cu o pâslă albicioasă la început, apoi brună,
nu se mai dezvoltă, se încreţesc, devin casante şi se usucă.
Lăstarii erbacei atacaţi au aspect făinos, cu timpul se brunifică şi se îndoaie.
În pâsla miceliană făinoasă şi densă spre toamnă se diferenţiază periteciile,
forma sexuată de înmulţire a ciupercii, mari, globuloase, de culoare brun –
negricioasă, vizibile cu ochiul liber.
Plantele atacate au creştere slabă şi producţii scăzute.
Patogenul rezistă peste iarnă sub formă de peritecii şi miceliu de rezistenţă.
Combatere
Tăierea, strângerea şi arderea lăstarilor atacaţi de făinare, încorporarea
frunzelor infectate prin săpat sau arat, distrugerea buruienilor, contribuie la
reducerea rezervei biologice a patogenului.
Tratamente fitosanitare în perioada de repaus vegetativ cu produse pe bază
de sulf: zeamă sulfocalcică de 28-31o Be conc. 20%, Polisulfura de bariu 6%), etc.
În perioada de vegetaţie tratamentele chimice se efectuează la avertizare în
momentul semnalării primelor pete pe frunze. Pentru stropit se recomandă
utilizarea prin alternanţă a unuia din fungicidele: Karathane FN conc. 0,1%, Tilt
250 EC conc. 0,02%, Topas 100 EC conc. 0,05%, Anvil 5 SC conc. 0,04%,
Bumper 250 EC conc. 0,03%, Sanazole 250 EC conc. 0,02%, Climrod conc.
0,05%, Afugan conc. 0,1%, Bayleton 5 WP conc. 0,05%, etc.
DĂUNĂTORI
Acarieni
Acarianul roşu comun – Tetranychus urticae Koch, Ord. Acari, Fam.
Tetranychidae
Biologie
Acarianul este mic, vizibil cu ochiul liber şi prezintă o gamă foarte variată
de colorit de la verde deschis, brun şi galben până la carmin sau roşu – cărămiziu,
în funcţie de hrană, climă şi stadiul biologic de dezvoltare.
Dăunătorul iernează ca adult în locuri adăpostite şi dezvoltă 5-7 generaţii pe
an. Primăvara adulţii ies din locurile de hibernare şi încep să se hrănească cu seva

211
frunzuliţelor abia apărute. După o scurtă perioadă de hrănire depun ouăle pe partea
inferioară a frunzelor.
Atacul se manifestă prin pete mici de culoare galben deschis, care cu timpul
confluează şi produce depigmentarea întregii suprafeţe foliare. Plantele de coacăz
puternic infestate au un aspect arămiu, simptom foarte evident chiar înainte de
recoltare sau după recoltare. Producţia de fructe este influenţată negativ cantitativ şi
calitativ în urma unui atac mare.
Combatere
Aplicarea însuşirilor de igienă culturală, cea mai importantă fiind
distrugerea buruienilor din plantaţie, care sunt foarte bune gazde pentru acarieni.
Primăvara la pornirea în vegetaţie când se observă 3-5 adulţi pe frunzuliţe
se execută un tratament fitosanitar cu un acaricid adulticid cum ar fi: Kelthane
18,5 EC conc. 0,2%, Mitigan 18,5 EC conc. 0,2%, Neoron 500 SC conc. 0,1%,
Peropel 25 WP conc. 0,2%. Acest tratament se poate întârzia cu 5-7 zile, timp în
care are loc şi ponta şi atunci acaricidele menţionate se pot combina cu produsul
US1-1 conc. 1,5 % pe bază de ulei mineral sau Apollo 50 SC conc. 0,04%, care
acţionează asupra ouălor, împiedicând eclozarea larvelor. Prin aplicarea acestui
tratament nivelul populaţiei de acarieni se menţine sub pragul economic de dăunare
(PED) până la recoltare. Doar în momentul în care se înregistrează peste 5 forme
mobile pe frunze se vor executa tratamente fitosanitare folosind pentru stropit unul
din acaricidele: Pennstyl 25 WP conc. 0,05%, Demitan 200 SC conc. 0,07%, Ortus
5 SC conc. 0,1%, Sanmite 20 WP conc. 0,075%, Torque 50 WP conc. 0,06%, etc.
În plantaţiile de coacăz mai pot fi întâlniţi cu caracter păgubitor şi alţi agenţi
fitopatogeni şi dăunători.
Antracnoza coacăzului – Pseudopeziza ribis Kleb., Ord Spheropsidales
Fam. Sphaeropsidaceae.
Simptome
Atacul cel mai caracteristic se manifestă pe frunze sub formă de pete brun –
roşietice, apoi cenuşiu albicioase, vizibile pe ambele feţe, circulare sau neregulate
cu o margine de culoare brună – violacee. Cu timpul petele se măresc şi confluează,
iar frunzele se usucă şi cad prematur.
Boala se transmite de la un an la altul prin conidii sau miceliu de rezistenţă.
Combatere
Se recomandă adunarea şi arderea frunzelor căzute sau arături de toamnă şi
primăvară pentru încorporarea acestora în sol, efectuarea tăierilor de fructificare
pentru o mai bună aeraţie a tufei, etc.
Tratamente fitosanitare în timpul repausului vegetativ, (până la înflorirea
mugurilor) cu produse cuprice, iar în perioada de vegetaţie începând cu înfrunzitul
coacăzului tratamentele se vor executa la avertizare folosind pentru stropit unul din
fungicidele: Captadin 50 PU conc. 0,25%, Vandozeb PU conc. 0,2%, Sancozeb 80
WP conc. 0,2% Dithane M 45 conc. 0,2% Polyram combi, Polyram DF conc. 0,3%,
etc.
Produsele pe bază de cupru sunt mai puţin recomandate în perioada de
vegetaţie, deoarece cauzează fitotoxicitate la unele soiuri.

212
 Rugina coacăzului - Cronartium ribicola Dietr., Ord. Uredindes, Fam.
Cronartiaceae.
Simptome
Atacul se manifestă pe faţa inferioară a frunzelor prin apariţia unor pustule
de culoare galben-portocalie la început apoi maronie. În dreptul pustulelor pe
partea superioară a frunzelor ţesutul se colorează în galben – cărămiziu.
Frunzele puternic atacate se usucă total şi cad de timpuriu.
Defolierea prematură a plantelor conduce la o slabă lemnificare a lăstarilor
şi o rezistenţă mai scăzută a acestora la gerurile din timpul iernii.
Agentul patogen rezistă peste iarnă sub formă de telentospori pe frunzele
căzute sau sub formă de uredospori sau miceliu de rezistenţă între solzii mugurilor.
Combatere
Tratamente fitosanitare se execută la avertizare în momentul semnalării
primelor petale incipiente de rugină pe frunze, folosind unul din produsele
recomandate la antracnoza coacăzului:
Păduchii de frunză – Aphis grossulariae Kalt (păduchele verde al
agrişului), Cryptomyzus ribis L. (păduchele galben al coacăzului); Aphis
sehneideri Börner (păduchele negru al coacăzului) Ord. Homoptera, Fam.
Aphididae.
Biologie
Dăunătorii iernează în stadiul de ou, depus în toamnă pe lăstari, iar
primăvara larvele eclozate colonizează mugurii şi apoi frunzuliţele formate unde
încep să atace.
Ca urmare a atacului frunzele se răsucesc, luând forma unor buchete
(păduchele verde) care se gofrează puternic pe partea superioară şi capătă o culoare
roşie – purpurie, uneori chiar violacee (păduchele galben) sau se încreţesc, se
deformează şi se înconvoaie până la punctul de inserţie al peţiolului (păduchele
negru). Lăstarii atacaţi nu se mai dezvoltă şi nu mai formează muguri de rod, au
internodiile mai scurte şi răsucite, se îndoaie şi se usucă. Părţile atacate sunt
acoperite cu excrementele dulci ale păduchilor ”zona de miere”, care îngreunează
foarte mult combaterea.
Combaterea
În perioada de iarnă se efectuează un tratament fitosanitar cu unul din
produsele: Oleocarbetox 12 EC conc. 1,5 %, Oleoekalux conc. 1,5 % sau US-1
conc. 1,5% pentru distrugerea ouălor hibernante. Prin aplicarea acestui tratament se
reduce o parte din rezerva biologică a dăunătorului.
Primăvara, înainte de înflorit la apariţia primelor colonii de păduchi pe
frunze se execută un tratament chimic cu produse specific aficide – Mavrik 2 F
conc. 0,05%, Pirimor 50 WP conc. 0,05%, Pirimor 25 WG conc. 0,1% sau alte
produse – Chinmix 5 EC conc. 0,03%, Chess 25 WP conc. 0,04%, Inca conc.
0,02%, Actara 25 WG conc. 0,01%, Calypso 480 SC conc. 0,02%, etc.

213
 Sfredelitorul tulpinilor de coacăz – Synanthedon (Sesia) tipuliformis,
Ord. Lepidoptera, Fam. Aegeriidae (Sesidae)
Biologie
Fluturele are corpul de culoare albastru metalic, este prevăzut cu 3 inele
galbene pe segmentele abdominale şi prezintă o coadă albăstruie sub formă de
evantai.
Dăunătorul are o singură generaţie pe an şi iernează ca larvă în galeriile
făcute în lăstari de obicei la baza acestora.
Primii fluturi apar frecvent la sfârşitul lunii mai, după scuturarea petalelor şi
zborul se eşalonează pe o perioadă mai lungă, 45-60 zile. După o scurtă perioadă de
zbor are loc copulaţia şi ponta. Larvele eclozate pătrund în lăstari pe la baza
mugurilor şi încep să se hrănească rozând o parte din lemn. Tulpinile atacate sunt
golite de măduvă şi umplute cu rumeguş şi excremente negricioase eliminate de
larve în timpul hrănirii.
Plantele atacate se recunosc foarte uşor după lăstari uscaţi care nu pornesc
în vegetaţie sau după lăstarii care vegetează slab şi în cele din urmă se ofilesc, se
brunifică şi se usucă. Producţia de fructe de pe plantele atacate este diminuată
cantitativ şi depreciată calitativ.
Combaterea
Pentru reducerea rezervei biologice se taie, se strâng şi se ard lăstarii atacaţi
în care se găsesc larvele dăunătorului.
Supravegherea dăunătorului se poate realiza cu ajutorul capcanelor cu
feromoni sexuali tip ”Atratyp” sintetizat de Institutul de Chimie ”Raluca Ripan”
Cluj-Napoca.
Pentru combaterea fluturilor se execută 1-2 tratamente fitosanitare cu unul
din produsele: Ekalux S conc. 0,075%, Nurelle D conc. 0,075%, Reldan 40 EC
conc 0,1% etc.
Când populaţia dăunătorului este mai puţin numeroasă pentru menţinerea
acestuia sub pragul economic de dăunare (PED) se pot utiliza feromonii sexuali de
sinteză tip ”Atratyp” la norma de 3-5 buc/ha.
Pe baza rezultatelor obţinute în domeniul fitoprotecţiei s-a elaborat o
secvenţă tehnologică privind combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor la
coacăz (vezi tabel secvenţă tehnologică).
2.10. Recoltarea fructelor
Momentul recoltării este în funcţie de modul de valorificare, posibilitatea de
depozitare şi tipul de transport a fructelor.
Pentru fructele destinate prelucrării sub formă de gem recoltarea se
realizează mai devreme, când ultimele 2-3 bobiţe de la vârful ciorchinelui nu sunt
complet coapte.
Pentru fabricarea dulceţei, siropului, sucului culesul se face când toate
bacele din ciorchine sunt complet colorate.
Pentru transportul pe distanţe mari precum şi pentru păstrarea în încăperi
răcoroase sau în depozite frigorifice de asemenea culesul se face mai devreme,
când încă mai sunt la vârful ciorchinelui 2-3 bace verzui-maronii.

214
 Tipul de ambalaje folosite: ambalaje mari de 4-6 kg, care pot fi lădiţe din
lemn de tip E sau de plastic şi ambalaje mici de 0,5 – 1,0 kg.
Grosimea stratului de fructe în ambalajele mari nu trebuie să depăşească 12
cm pentru o păstrare cât mai îndelungată. Durata de păstrare în încăperi răcoroase a
fructelor la începutul maturării este de 8-10 zile, iar în depozite frigorifice la
temperatura de 0o şi 9% umiditate relativă 25 – 35 zile.
Fructele pentru compot şi gem se pot păstra 3-4 zile, iar cele pentru suc şi
sirop până la 7-8 zile.
Culesul se face cu ciorchini, un culegător putând realiza 40-60 kg fructe/zi.

215
 Soiul Tenah

Soiul Tinker

Soiul Cotswold cross

Soiul Record

Soiul Bogatîr
 Coacăz negru cultură pură anul I de la plantare

Cultură asociată cireş + coacăz negru

anul II de la plantare

Cultură asociată vişin + coacăz negru

anul I de la plantare

Cultură asociată vişin + coacăz negru

anul II de la plantare
 Făinare Rugină
( Sphaerotheca mors uvae) (Cronartium ribicola)

Antracnoză
(Pseudopeziza ribis)

Acarianul roşu comun (original)

(Tetranychus urticae)
Păduchele galben al coacăzului roşu Păduchele negru al coacăzului
(Cryptomyzus ribis) (Aphis schneideri)

Sfredelitorul tulpinilor de coacăz

(Synanthedon (Sesia) tipuliformis)

Ţânţarul frunzelor de coacăz

(Dasineura tetensi)
 Combaterea integrată a patogenilor şi dăunătorilor la coacăz negru
DENUMIREA DOZA
Nr. FAZA FENOLOGICĂ ŞI CONC.
BOALA ŞI DĂUNĂTORUL COMERCIALĂ A KG,L/H OBSERVAŢII
Crt. PERIOADA APLICĂRII %
PRODUSULUI A
0 1 2 3 4 5 6
Repaus vegetativ Păduchele din San-José Polisulfura de bariu 6 60 - Tăierea, strângerea şi arderea
(noiembrie – dec.) (Quadraspidiotus perniciosus), ouă sau Oleoekalux 1,5 15 lăstarilor atacaţi de făinare
de afide, acarieni, ouă de insecte sau Oleocarbetox 1,5 15 (S.mors-uvae) şi sfredelitorul
1. defoliatoare, făinare (Sphaerotheca 12 CE 1,5 15 tulpinilor (Sesia tipuliformis)
mors-uvae), etc. sau Oleodiazol 3
CE

2. Începutul înfrunzitului Făinare (Sphaeroteca mors-uvae), Bumper 250 EC sau 0,03 0,3
(martie, dec. II-III) acarieni, ouă de acarieni Vectra 10 SC 0,03 0,3
(Tetranychus urticae), ouă de US 1-92% + 1,5 15 - Încorporarea frunzelor căzute
insecte defoliatoare, omizi Mitigan 18,5 EC 0,2 2 prin săpat sau arat, lucrare prin
defoliatoare, etc. sau 0,2 2 care se previn atacuri puternice
Kelthan 18,5 EC de rugină şi antracnoză, se
distrug o parte din coconii
3. Toţi butonii liberi (aprilie, Ţânţarul frunzelor de coacăz Nurelle D sau 0,075 0,75 ţânţarului frunzelor (D. tetensii)
decada III) (Dasineura tetensi G1), cotarul Chinmix 5 EC + 0,03 0,3 şi a viespei galbene (Nematus
agrişului(Abraxas grossulariata), Folicur Multi 50 0,075 0,75 ribesii).
afide (Cryptomyzus ribis, Aphis WP
schneideri, Aphis grossulariae),
făinare, antracnoza frunzelor - Discuirea periodică a
(Pseudopeziza ribis ) etc. intervalului dintre rânduri
contribuie la distrugerea
coconilor celor doi dăunători
D. tetensi şi N. ribesii din
generaţiile estivale şi implicit la
reducerea rezervei biologice a
acestora.
0 1 2 3 4 5 6
50 % înflorire Viespea galbenă a frunzelor Zolone 25 EC sau 0,3 3
(aprilie, decada III) (Nematus ribesii), ţânţarul frunzelor, Zolone 35 EC sau 0,2 2
insecte defoliatoare, făinare, Karate 2,5 EC + 0,03 0,3
4.
antracnoză. Shavit 71,5 WP 0,2 2,0

50 % fructe legate Sfredelitorul tulpinilor de coacăz Ekalux S sau 0,075 0,75

(mai, decada II) (Synanthedon – Sesia tipuliformis) Nurelle D + 0,075 0,75 -Pentru avertizarea dăunătorului
ţânţarul frunzelor (G2), rugină Antracol 70 WP + 0,2 2,0 Synanthedon tipuliformis se va
5. (Cronartium ribicola, Puccinia Vectra 10 SC 0,03 0,3 folosi feromonul sexual de
caricina), făinare, antracnoză, etc. sinteză realizat de I.C. Raluca
Ripan Cluj–Napoca, în număr de
100 % fructe legate Sfredelitorul tulpinilor de coacăz, Reldan 40 EC sau 0,1 1,0 0,5 buc./ha.
(mai, decada III) ţânţarul frunzelor, acarieni, rugină, Nurelle D sau 0,075 0,75
făinare, antracnoză, etc. Talstar 10 EC + 0,04 0,4
6.
Saprol 19 EC 0,125 1,25
Polyram DF 0,3 3

Colorarea primelor fructe Păduchele din San-José (G1), Actellic 50 EC + 0,2 2,0
(iunie, dec. I) sfredelitorul tulpinilor de coacăz, Vectra 10 SC sau 0,03 0,3
ţânţarul frunzelor (G3), făinare, Bayleton 5 WP 0,07 0,7
7. rugină, antracnoză, etc.

După recoltare Păduchele din San-José (G2), Ultracid 20 EC sau 0,2 2

(iulie-august) ţânţarul frunzelor, acarieni, rugină, Ekalux S + 0,075 0,75
făinare, antracnoză, etc. Demitan 200 SC + 0,07 0,7
8. Saprol 19 EC 0,125 1,25
 CAP.3. TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A CĂPŞUNULUI
PENTRU ZONA POMICOLĂ TOPOLOVENI, ARGEŞ
Recomandarea speciei căpşun pentru cultura de fructe în condiţiile
exploataţiei pomicole Cârcinov nu a fost făcută întâmplător, tradiţia acestei culturi
în zonă fiind îndelungată. Comunele Topoloveni, Leordeni şi Bogaţi însumează şi
în prezent zeci de hectare cultivate cu această specie, fiind surse importante de
fructe pentru pieţele Bucureştiului sau pentru fabricile de conserve din zonă. Mulţi
fermieri particulari şi-au dat repede seama că specificul culturii căpşunului
avantajează „sistemul familial” care, de fapt, constituie secretul reuşitei culturii în
ţări de tradiţie ca Italia, Spania, Polonia, Anglia. Acest sistem se bazează pe
principiul utilizării propriei forţe de muncă din familie pentru obţinerea unor
profituri maxime, ceea ce a determinat mărimea unor astfel de ferme la maxim 2
ha. Practic singurele cheltuieli care se fac pe parcursul unui an sunt legate de
materialul săditor, fungicide şi parţial forţa de muncă manuală. Cei mai mulţi
cultivatori particulari din această zonă îşi îndreaptă producţia către piaţa autohtonă,
care deocamdată nu face deosebire din punct de vedere al calităţii producţiei.
Preţurile interne de cca. 0,75 USD/kg (medie) au stimulat interesul pentru această
cultură. Revitalizarea ei depinde însă de practicarea unui sistem de cultură minimal
şi utilizarea unui sortiment variat, care să evidenţieze diversitatea genetică a acestei
specii.
3.1. Sortimentul recomandat
Sortimentul actual de căpşun din România se compune, în general, din
următoarele soiuri (lista oficială).
- soiuri cu coacere timpurie:
- Premial
- Coral
- soiuri cu coacere mijlocie:
- Redgauntlet
- Real
- Magic
- Sătmărean
- Răzvan
- soiuri cu coacere tardivă:
- Senga Sengana
- Benton
- Idea
Pentru zona pomicolă Topoloveni, Argeş a fost ales un sortiment care să
acopere cele două destinaţii ale producţiei: fructe proaspete şi industrializare.
Având epoci diferite de maturare, sortimentul ales Premial, Redgauntlet şi Benton a
permis o eşalonare a recoltării şi implicit a utilizării forţei de muncă.

216
Principalele caracteristici biologice ale soiurilor plantate sunt:

Premial
- Origine: România
- introdus în 1989 la I.C.D.P. Piteşti-Mărăcineni
- Planta: - viguroasă cu port răsfirat
- Epoca de maturare a fructelor:
- foarte timpurie
- Fruct: - formă conică
- mărime mijlocie – mare: 13-14 g (medie ponderată)
- culoare principală: roşu aprins
- caliciu: mare, cu desprindere uşoară de fruct
- fermitatea pulpei: mijlocie
- pieliţa subţire, nerezistentă la atingere
- calităţi gustative bune (gust echilibrat)
- Producţie: - medie cca. 350 g/plantă
- performanţă maximă 685 g/plantă
- Caracteristici principale:
- timpurietatea coacerii
- colorit verde deschis, lucios al frunzelor
- rezistenţa frunzişului la boli.
- Destinaţia: - consum în stare proaspătă

Redgauntlet
- Origine: - Anglia
- introdus în 1978 la I.C.D.P. Piteşti-Mărăcineni
- Planta: - vigoare redusă
- Epoca de maturare a fructelor:
- mijlocie
- Fruct: - formă conică
- mărime mijlocie: 12-13 g (medie ponderată)
- culoare principală: roşu aprins
- fermitatea pulpei: slabă (probleme cu rezistenţa la transport)
- pieliţa subţire
- calităţi gustative slabe
- Producţie: - medie cca. 620 g/plantă
- performanţa maximă 935 g/plantă
- Caracteristici principale:
- rezistenţă la ger şi secetă
- productivitate ridicată
- rezistenţa la bolile de colet
- Destinaţia: - mixtă a fructelor; consum proaspăt şi industrializare.

217
 Benton
- Origine: - S.U.A.
- introdus în 1982 la I.C.D.P. Piteşti-Mărăcineni
- Planta: - viguroasă cu port înalt
- Epoca de maturare a fructelor:
- tardivă
- Fruct: - formă conic-alungită
- mărime mijlocie: 12-13 g (medie ponderată)
- culoare principală: roşu închis parţial necolorată
- fermitatea pulpei: mare (fructe rezistente la transport)
- calităţi gustative mijlocii
- Producţie: - medie cca. 650 g/plantă
- performanţa maximă 840 g/plantă
- Caracteristici principale:
- rezistenţă la ger
- productivitate ridicată
- constanţă în rodire
- Destinaţia: - mixtă a fructelor; consum proaspăt şi industrializare.

3.2. Înfiinţarea plantaţiilor de căpşun

Amplasarea culturii
Fiind o cultură intensivă, capabilă să dea producţii de peste 10 t/ha, se aleg
terenurile cu fertilitatea naturală ridicată, mecanizabile şi prevăzute cu sistem de
irigare.
Cele mai corespunzătoare soluri sunt cele cu textură luto-nisipoasă, lutoasă
sau luto-argiloasă cu pH 5,6 - 7.
Ca plante premergătoare sunt recomandate plantele prăşitoare, care lasă
terenul curat de buruieni şi cereale. Este contraindicată amplasarea culturii pe sole
erbicidate în anul precedent cu triazine (simazin, atrazin).
De asemenea, nu se va cultiva căpşun după altă cultură de căpşun, după
cartof şi tomate.
Nivelarea de întreţinere
Căpşunul este o specie cu talie mică, cu sistem radicular superficial, de
aceea este adesea afectat din cauza stagnărilor de apă. Încă de la amplasarea culturii
se vor evita terenurile grele pe care stagnează apa.
Pentru corectarea eventualelor denivelări rămase de la culturile
premergătoare, se face nivelarea de întreţinere, manual sau mecanic. De asemenea,
cultura poate fi înfiinţată pe biloane înălţate, acestea având cel puţin două avantaje:
evitarea stagnării apei şi coacerea mai timpurie a fructelor.
Fertilizarea
Se face fie cu 60 t/ha gunoi de grajd bine fermentat, fără seminţe de
buruieni sau rizomi, fie cu 500 kg/ha îngrăşământ complex.
Îngrăşământul organic se împrăştie cu puţin timp înainte de executarea
arăturii. Este foarte important de respectat această recomandare tehnologică

218
deoarece gunoiul de grajd neîncorporat imediat pierde, sub acţiunea vântului şi a
soarelui, mari cantităţi de substanţe fertilizante. În mod obligatoriu îngrăşămintele
se încorporează.
Dezinfecţia solului (măsură profilactică)
Se face în funcţie de frecvenţa speciilor de dăunători din sol, numai la
densităţi ce depăşesc pragul economic de dăunare.
Pentru dezinfecţia solului se va folosi unul din produse pe bază de:
clorpirifos, dazomet, etoprofos, oxamil.
Materialul săditor (stoloni) trebuie să provină din pepiniere autorizate, liber
de agenţi fitopatogeni şi dăunători, având calitatea biologică „stoloni certificaţi”.
Arătura
Se execută la 28-30 cm, odată cu aceasta încorporându-se şi îngrăşămintele
aplicate. Pe terenuri infestate cu buruieni perene problemă (pălămidă, pir, ştevie,
costrei, volbură, urzică, mentă, coada calului, etc.), se discuie la aproximativ 3
săptămâni după răsărirea sau pornirea în vegetaţie a buruienilor sau, se erbicidează
cu Roundup 4 l/ha în 100-150 l apă.
Mărunţirea solului
Trebuie făcută “grădinăreşte”, de calitatea acestei lucrări depinzând
desfăşurarea în bune condiţii a plantării stolonilor. Lucrarea se execută cu grapa cu
discuri, freza sau manual pe suprafeţe mici.
Plantarea stolonilor
Comportă două operaţii premergătoare lucrării propriu-zise: fasonarea şi
mocirlirea stolonilor.
Fasonarea constă în îndepărtarea resturilor de filamente şi frunze uscate,
lăsându-se 1 - 2 frunzuliţe. De regulă, rădăcina nu se fasonează (scurtează) decât
dacă depăşeşte lungimea de 20 cm. Este foarte important de reţinut acest aspect,
deoarece volumul rădăcinii este necesar, în primul rând pentru buna fixare în
pământ a stolonului, iar în al doilea rând pentru păstrarea întregii cantităţi de
substanţe de rezervă acumulată pe parcursul formării stolonului.
Mocirlirea stolonilor condiţionează în mare măsură prinderea la plantare,
implicit realizarea unei culturi încheiate fără goluri. Mocirla trebuie să fie suficient
de consistentă pentru a adera pe rădăcini. Este bine ca stolonii să se mocirlească
individual, astfel încât întregul sistem radicular să fie cuprins de mocirlă.
În timpul efectuării lucrării se va avea grijă ca stolonii să nu fie expuşi la
soare sau vânt, deoarece mai ales rădăcinile mocirlite manifestă o mare sensibilitate
la aceşti factori. Stolonii mocirliţi se aşează în lădiţe cu care vor fi transportaţi la
locul de plantare.
Epoci de plantare:
- toamna (septembrie-octombrie);
- primăvara (martie-aprilie).
Plantarea de vară a stolonilor (luna iunie) se poate face numai cu stoloni
refrigeraţi, menţinuţi la o temperatură de -1,5°C.
Plantarea de vară cu stoloni proaspeţi se practică numai în sistem
grădinăresc şi nu este recomandată.

219
 Un rol foarte important pentru reuşita culturii îl are respectarea adâncimii
optime de plantare. Coletul stolonului trebuie să fie la nivelul solului. În situaţia
plantării superficiale, plantele vor suferi de secetă şi frig putând chiar după sezonul
rece să apară fenomenul de „descălţare a plantelor”, iar în cazul plantării mai
adânci, pornirea în vegetaţie este îngreunată existând riscul putrezirii mugurelui.

Fig. 1 - Adâncimea de plantat

Densităţile de plantare sunt variabile în funcţie de soi, sistemul de

plantare (bilonat sau nebilonat) şi destinaţia producţiei. În condiţiile zonei
Topoloveni, Argeş se recomandă cultura perenă a căpşunului. În acest caz în anul
plantării se formează o bandă roditoare, urmând ca apoi, timp de 2 sau 3 ani
plantele să rodească în interiorul benzii roditoare.
În funcţie de aceste considerente în condiţiile exploataţiei Cârcinov,
judeţul Argeş s-au încercat trei densităţi de plantare.
- 90 cm / 35 cm, aproximativ 32.000 plante la hectar
- 90 cm / 30 cm, aproximativ 38.000 plante la hectar
- 75 cm / 30 cm, aproximativ 30.000 plante la hectar
Densitatea recomandată este de 38.000 plante la hectar (90 cm / 30 cm).
Cultura anuală a căpşunului care a început să se practice mai ales în zona de
sud a ţării necesită la plantare o densitate de peste 55.000 plante/ha.
Plantarea propriu-zisă
Importanţă mare pentru prinderea la plantare o are şi poziţia rădăcinilor,
care trebuie să fie perfect verticală şi dreaptă.

Fig. 2 - Poziţia rădăcinilor la plantare

220
 Plantarea manuală se execută cu plantatorul şi cuprinde operaţiile:
executarea gropii cu plantatorul, introducerea stolonului în groapă şi strângerea
rădăcinilor (împănarea) cu plantatorul.
Este absolut obligatoriu ca strângerea rădăcinilor să se facă pe întreaga
lungime a lor pentru ca acestea să vină în contact intim cu solul.

Fig. 3 - Plantarea stolonilor

Alte lucrări
- Formarea benzii roditoare prin dirijarea stolonilor pe direcţia rândului.
Banda roditoare nu trebuie să depăşească grosimea de 30-40 cm lăţime. Uneori,
stoloni trebuie înlăturaţi (atunci când apar într-un număr prea mare).
- Întreţinerea culturii se face în mod repetat prin praşile manuale şi
mecanice (3-4 praşile manuale şi 4 praşile mecanice, anual). Solul se poate menţine
curat de buruieni prin utilizarea erbicidelor pre şi postemergente (vezi capitolul
„Combaterea buruienilor”).
- Fertilizările foliare se pot face concomitent cu tratamentele fitosanitare,
excepţie făcând cazul în care ca fungicid se folosesc substanţe cuprice.
Îngrăşămintele foliare pot conţine pe lângă elementele chimice azot, fosfor şi
potasiu şi microelemente ca magneziu, fier, calciu, etc.
- Tratamente fitosanitare (vezi capitolul „Combaterea bolilor şi
dăunătorilor”).
- Irigarea culturii se face repetat prin aspersie sau picurare.
3.3. Lucrări specifice în anii de rod:
Măsuri de igienă culturală:
- greblarea culturii, strângerea şi arderea resturilor vegetale primăvara
devreme înainte de pornirea în vegetaţie;
- cosirea, strângerea şi arderea resturilor vegetale, imediat după recoltare;
- menţinerea culturilor pe rod maxim 3 ani, culturile bătrâne fiind cele
mai predispuse atacului de boli şi dăunători.
Aplicarea corectă a acestor lucrări contribuie şi la reducerea rezervei
biologice a patogenilor şi dăunătorilor.
Îngrăşarea fazială
Azotatul de amoniu se administrează:
- primăvara foarte devreme (150 kg/ha);
- imediat după cosirea frunzelor (150 kg/ha)
221
 Îngrăşămintele complexe se aplică iarna, pe zăpadă (250-300 kg/ha)
Mulcitul cu paie
Apără fructele coapte de contactul cu solul şi menţine umiditatea în sol.
Mulcitul se face în perioada de înflorire a plantelor. Cantitate minimă necesară: 6 t
paie/ha.
Recoltarea fructelor
Se face eşalonat, fiind necesare 3-8 treceri prin aceeaşi parcelă. Fructele
pentru consumul în stare proaspătă se recoltează cu caliciu (codiţă), evitându-se
orele cu insolaţie puternică. Fructele pentru industrializare se pot recolta fără
caliciu.
În condiţiile exploataţiei Cârcinov, recoltarea fructelor s-a prelungit în
medie la cca. 3 săptămâni (între 25 mai – 15 iunie). Norma de recoltare a fost de
cca. 50 kg/zi la soiurile Redgauntlet şi Benton şi 80 kg/zi la Premial.
Renovarea culturii are în vedere:
- cosirea frunzelor imediat după recoltarea fructelor;
- îngrăşarea cu 150 kg /ha azotata de amoniu;
- irigarea culturii cu norme de udare mari de cca. 400-500 mc la hectar;
- întreţinerea prin praşila adâncă a intervalului dintre rânduri.
Alte lucrări:
- Întreţinerea culturii se face ca şi în primul an prin praşile manuale şi
mecanice (3-4 praşile manuale şi 4 praşile mecanice, anual).
- Erbicidarea (vezi capitolul „Combaterea buruieilor”).
- Tratamente fitosanitare (vezi capitolul „Combaterea bolilor şi
dăunătorilor”).
3.4. Principalii agenţi fitopatogeni şi dăunători semnalaţi cu caracter
păgubitor la căpşun în perioada derulării proiectului şi strategiile de
combatere ale acestora
Agenţi fitopatogeni
Ciuperci parazite – micoze
Pătarea albă a frunzelor – Mycosphaerella fragariae (Tul.) Lindau,
Ord. Dothideales, Fam. Mycosphaerellaceae.
Simptome
Ciuperca atacă frunzele, sepalele, peţiolii şi uneori fructele.
Atacul cel mai caracteristic se înregistrează pe frunze şi se manifestă prin
pete circulare de 2-4 mm diametru, izolate sau confluente de culoare roşie –
violacee. Într-un stadiu mai avansat al bolii centrul petelor se necrozează şi devine
cenuşiu albicios. Frunzele puternic atacate se înroşesc şi apoi se usucă în întregime.
Pe peţioluri petele sunt mai alungite, rămânând în general de culoare roşie violacee
sau brune.
În anii cu atacuri masive, producţia de fructe este compromisă atât
cantitativ cât şi calitativ.
Patogenul rezistă de la un an la altul în frunzele moarte rămase pe sol sub
formă de peritecii, scherotii şi miceliu.

222
 Combatere
Pentru combaterea ciupercii M. fragariae în anii cu condiţii favorabile
evoluţiei atacului se recomandă efectuarea a 2-3 tratamente la avertizare cu
fungicide specifice. Dintre acestea menţionăm următoarele: zeama bordeleză, conc.
0,5%, Turdacupral 50 PU conc. 0,3 – 0,4 %, Alcupral 50 PU conc. 0,2 – 0,3%
(primăvara la pornirea în vegetaţie, după greblarea culturii şi apariţia primelor
frunzuliţe) şi Dithan M 45 conc. 0,2%, Topsin M 70 şi Metoben 70 PU conc. 0,2%,
Euparen Multi 50 WP conc. 0,25%, Bravo 500 SC conc. 0,25% la semnalarea
primelor pete pe frunze.
De asemenea, pentru reducerea sursei de infecţie, sunt obligatorii lucrările
de igienizare a plantaţiei respectiv cosirea imediat după recoltare, strângerea şi
arderea resturilor vegetale şi greblarea culturii primăvara devreme înainte de
pornirea în vegetaţie.
Putregaiul cenuşiu al fructelor – Botrytis cinerea Pers. ord. Moniliales,
fam. Mucedinaceae
Simptome
Ciuperca atacă în general toate organele aeriene ale plantei, dar mai
frecvent şi cu efectul cel mai păgubitor florile şi fructele. Florile şi fructele abia
legate se usucă şi în cele din urmă putrezesc. Fructele verzi şi coapte atacate se
înmoaie, devin zemoase şi sunt acoperite de un înveliş gri-cenuşiu, constituit din
sporii ciupercii, care răspândesc rapid boala.
În anii cu ploi frecvente în perioada înfloritului şi dezvoltării fructelor, când
nu se aplică tratamente fitosanitare cu fungicide antibotritice, acest patogen poate
cauza pierderi de recoltă de până la 80%.
Peste iarnă ciuperca rezistă sub formă de scleroţi.
Combatere
Prin executarea la timp a lucrărilor agrotehnice şi de igienă culturală se
reduce o mare parte din rezerva biologică a patogenului.
În anii cu ploi frecvente în perioada înfloritului şi coacerii fructelor se
creează condiţii extrem de favorabile dezvoltării rapide şi în masă a infecţiilor cu
B. cinerea şi se impune tratarea obligatorie a culturii cu fungicide specific
antibotritice.
Tratamentele fitosanitare se execută la avertizare, folosind pentru stropit
unul din fungicidele: Ronilan 50 WP, Rovral 50 WP conc. 0,05 – 0,1%, Sumilex 50
WP conc. 0,1%, Euparen Multi 50 WP conc. 0,25%, Teldor 500 SC conc. 0,15%,
Trichodex 25 WP conc. 0,2%, Konker conc. 0,15%.
O atenţie deosebită se va acorda alegerii fungicidelor pentru ultimul
tratament în vederea respectării intervalului de pauză până la recoltare, având în
vedere că fructele de căpşun sunt consumate imediat.
Putregaiul pielos al fructelor – Phytophthora cactorum (Leb. Et Cohn.)
Schröet, Ord. Peronosporales, Fam. Pythiaceae.
Atacul cel mai caracteristic al putregaiului se manifestă pe fructe şi colet.
Pe fructe, simptomele de boală sunt diferite în funcţie de gradul de maturare
al acestora. Fructele verzi se întăresc şi se brunifică, cele intrate în pârgă se

223
decolorează, devin albicioase, iar cele coapte îşi modifică culoarea din roşu în roz –
liliachiu, au aspect pielos, un gust pronunţat amar şi un miros caracteristic. Atunci
când umiditatea atmosferică este mare pe fructe se formează un înveliş albicios
prăfos.
Rizomul atacat de ciuperca prezintă în secţiune longitudinală o zonă de 10-
12 mm de culoare brun – roşcată cu aspect spongios. Atunci când în sol există
exces de umezeală la suprafaţa coletului şi rădăcinilor apare un înveliş de culoare
albă, pulverulent.
În zonele cu exces de umezeală în sol şi cu ploi frecvente, în perioada
dezvoltării şi coacerii fructelor producţia poate fi pierdută în totalitate dacă nu se
aplică tratamente fitosanitare.
Ciuperca rezistă peste iarnă ca oospori în fructele mumifiate rămase pe sol.
Combatere
Respectarea asolamentului, alegerea de terenuri pe care nu s-au mai cultivat
căpşuni, cartofi, roşii, ceapă, usturoi în ultimii 3 ani.
Eliminarea excesului de apă din sol care favorizează evoluţia bolii,
înfiinţarea plantaţiilor pe terenuri cu un pH acid.
Efectuarea controlului fitosanitar periodic în plantaţii pentru depistarea la
timp a focarelor de infecţie şi lichidarea acestora în scopul limitării atacului.
Executarea tratamentelor chimice în perioada strict avertizată, având în
vedere că unele produse au doar efect preventiv.
Pentru prevenire şi combatere se recomandă 1-2 tratamente la pornire în
vegetaţie şi un tratament de vară după cosirea plantelor cu un fungicid pe bază de
cupru: zeama bordeleză conc. 0,5%, Turdacupral 50 PU conc. 0,3 – 0,4%, etc.
În perioada înfloritului la stropit se va utiliza produsul Aliette 80 PU conc.
0,2% care poate fi complexat cu un fungicid antibiotic dacă este cazul.
DĂUNĂTORI
Acarieni
Acarianul căpşunului – Tarsonemus fragariae Zimm., Ord. Acari, Fam.
Tarsonemidae
Biologie
Acarianul căpşunului este mic, greu vizibil cu ochiul liber, de culoare
galben – albicios.
Iernează ca femelă în frunzele de la baza rozetei sau în ”inima plantei” şi
dezvoltă 5-8 generaţii pe an.
Larvele şi adulţii atacă frunzuliţele tinere din mijlocul rozetei de frunze şi
inflorescenţele nou apărute.
Pe frunzele exterioare se deplasează numai în perioadele ploioase când
higroscopicitatea aerului este foarte ridicată. Ca urmare a acestei particularităţi,
există o migrare continuă a formelor mobile spre frunzuliţele din centrul plantei.
Frunzele atacate au la început culoarea galben, se încreţesc, apoi se
brunifică şi devin casante. Plantele atacate stagnează în creştere şi în cele din urmă
pier în întregime, iar producţia de fructe este compromisă.

224
 Combatere
Respectarea măsurilor de carantină internă care nu permit libera circulaţie a
materialului săditor de la o zonă infestată.
Folosirea la plantare de stoloni sănătoşi.
Pentru combatere se recomandă efectuarea de tratamente fitosanitare la
avertizare după schema 2+1: două tratamente înainte de recoltare şi un tratament
după recoltare. La stropit se va folosi unul din produsele: Thiodan 35 EC conc.
0,2%, Thionex 35 EC conc. 0,2%, Aflix EC conc. 0,15%, Demitan 200 SC conc.
0,07%, Pennstyl 600 FC conc. 0,05% etc.
Menţionăm că, primele trei produse cu eficacitate şi în combaterea altor
dăunători (gărgăriţa neagră a căpşunului – Anthonomus rubi, gărgăriţa albastră –
Coenorrhinus germanicus) prezenţi în plantaţie în aceeaşi perioadă cu acarianul
căpşunului.
În plantaţiile de căpşun se întâlneşte şi acarianul roşu comun –
Tetranychus urticae Koch, Ord. Acari, Fam. Tetranychidae.
Frunzele puternic atacate au un aspect ruginiu, simptomul fiind foarte
evident în timpul recoltării fructelor sau după recoltare.
Produsele menţionate pentru combaterea acarianului căpşunului au efect şi
în combaterea acestui acarian, în plus se mai pot utiliza şi alte acaricide specifice
din diverse grupe chimice. De asemenea, se recomandă distrugerea buruienilor din
plantaţie, multe din acestea fiind plante gazdă secundare preferate de acest acarian.
În plantaţiile de căpşun se întâlnesc frecvent şi alţi agenţi fitopatogeni şi
dăunători.
Făinarea căpşunului – Sphaerotheca macularis Wallr. Ex. Fines Lind.,
Ord. Erysiphales, Fam. Erysiphaceae.
Simptome
Atacul cel mai caracteristic se manifestă pe frunzele tinere şi pe fructe. Pe
frunze simptomele apar pe ambele feţe, mai frecvent pe cea inferioară sub forma
unei pâsle albicioase.
Pe partea superioară ţesuturile din dreptul petelor au o pigmentaţie roşietică.
În cazul unor atacuri puternice foliolele frunzelor se răsucesc către partea
superioară având forma unei linguriţe, devin casante, se rup şi se usucă prematur.
Pe fructe, atacul se manifestă în toate stadiile de dezvoltare ale acestora.
Astfel, fructele verzi atacate nu se mai dezvoltă, se deformează, au aspect rugos şi
crapă, iar cele mature sunt depreciate din punct de vedere calitativ, fiind acoperite
parţial sau total de o pâslă albicioasă.
Fructele atacate îşi pierd valoarea comercială.
Ciuperca rezistă peste iarnă în frunzele uscate rămase pe sol sub formă de
cleistotecii şi conidii, care la pornirea în vegetaţie asigură sursa pentru infecţiile
primare.
Combatere
Pentru reducerea sursei de inocul a patogenului se impune cosirea,
strângerea şi arderea resturilor vegetale imediat după recoltare.

225
 În perioada de vegetaţie, tratamentele chimice se efectuează la avertizare, la
începutul semnalării atacului în cultură.
La tratamentele fitosanitare se recomandă utilizarea prin alternanţă a unuia
din următoarele fungicide antioidice: Benlate 50 WP conc. 0,05 – 0,07%, Sanazole
250 EC conc. 0,02%, Topaz 100 EC conc. 0,02%, Vectra 10 SC conc. 0,03%,
Systhane 12 E conc. 0,04%, Karathane FN conc. 0,2%, Bumper 250 EC conc.
0,03%, Bayleton 25 WP conc. 0,05 – 0,07%.
Numărul stropirilor foliare este diferit în funcţie de sensibilitatea soiurilor
faţă de acest patogen, de condiţiile climatice ale anului, de rezerva biologică a
patogenului, de modul de acţiune al fungicidelor alese pentru tratament, etc.
Pătarea purpurie a frunzelor de căpşun – Diplocarpon earliana (Ell.et
Ev.) Wolf Ord. Helotiales, Fam. Dermataceae.
Simptome
Patogenul atacă toate organele aeriene ale plantei: frunze, peţioli, pedunculi,
florali, caliciu şi fructe.
Pe frunze apar pete purpurii cu contur neregulat, izolate sau confluente, care
în timp ocupă porţiuni mari din suprafaţa limbului foliar. Frunzele puternic atacate
se răsucesc şi se usucă prematur.
Pe peţioli, pedunculi florali, calciu şi fructe apar pete purpurii mai alungite
şi adâncite în ţesut.
Cele mai importante sunt infecţiile de pe caliciu, deoarece fructele cu
caliciu uscat sunt mai puţin atractive şi nu au aspect comercial.
Peste iarnă, agentul fitopatogen persistă ca miceliu de rezistenţă şi apotecii
care se formează pe frunzele atacate şi rămase pe sol.
Combatere
În cazul acestui patogen nu se impun măsuri speciale de combatere,
tratamentele fitosanitare recomandate pentru ciuperca M. fragariae stopează şi
atacul de D. earliana.
Insecte
Gărgăriţa coletului – Otiorhynchus sulcatus Fabricius, Ord.
Coleoptera, Fam. Curculionidae.
Biologie
Adultul este mare, are corpul de 8-12 mm lungime, de culoare neagră,
acoperit cu solzi fini de culoare galbenă. Are o singură generaţie pe an şi iernează
în stadiul de larvă în sol.
Gărgăriţele apar primăvara devreme şi se hrănesc cu limbul foliar; în mod
sporadic aceştia atacă şi florile. Atacul cauzat de adulţi la frunze şi flori nu prezintă
importanţă economică.
Pagubele cele mai mari sunt cele provocate de larve, care consumă
interiorul coletului, acesta luând aspectul unei caverne, iar plantele se ofilesc chiar
în perioada coacerii fructelor. Ca urmare a atacului, producţia de fructe de la
plantele atacate este compromisă în totalitate.

226
 Combatere
Folosirea la plantare de material biologic (stoloni) liber de larvele
dăunătorului.
Udarea periodică a plantaţiei, prezenţa apei în sol fiind mai puţin favorabilă
larvelor dăunătorului decât uscăciunea excesivă din plantaţiile neirigate.
Dezinfecţia solului înainte de plantare cu produse pe bază de clorpirifos, în
zonele puternic infestate.
Tratamente chimice pentru combaterea adulţilor în momentul apariţiei
acestora cu produse organofosforice sau alte categorii de produse.
Pe baza celor prezentate s-a elaborat o secvenţă tehnologică cadru de
combatere a principalelor boli şi dăunători care cauzează pagube de importanţă
economică la căpşun (vezi tabel secvenţă tehnologică).
3.5. Combaterea integrată a buruienilor
Buruienile intră în concurenţă cu căpşunul, privind hrana, apa, aerul şi
lumina. Unele buruieni ca: pirul, costreiul, susaiul, pălămida, păpădia, coada
calului - elimină anumite substanţe toxice (alolepatice) ce stânjenesc dezvoltarea
căpşunului. Nivelul calitativ al unor măsuri tehnologice ca: fertilizarea, irigarea,
protecţia fitosanitară a căpşunului scade la nivele ridicate de îmburuienare.
Căpşunul îmburuienat are o rezistenţă scăzută la factorii de stress: ger, secetă şi
fructele sunt mici, iar diferenţierea stolonilor este deficitară determinând
semnificativ scăderi de recoltă atât calitativ cât şi cantitativ de fructe ori stoloni.
Cultivatorul de căpşuni trebuie să acţioneze cât mai eficient şi eficace
pentru combaterea buruienilor problemă unitar şi în complex integrând metodele şi
mijloacele de luptă. Cele mai sănătoase pentru mediu şi om sunt mijloacele
nepoluante: agrotehnice, fizice, biologice şi biotehnice. Combaterea chimică va
exista în permanenţă ca o măsură de bază, aplicarea ei însă raţionalizată şi
executată cu produse erbicide, cu molecule mai puţin poluante şi doze ecologice
omologate. Activitatea practică de combatere a buruienilor la căpşun este dificilă,
greoaie şi costisitoare, dacă se face prin lucrări manuale. În combaterea buruienilor,
la căpşun, întâlnim uneori situaţii în care, chiar dacă se folosesc erbicide sunt
adesea necorespunzătoare şi utilizate în mod nejustificat şi neraţional.
Rolul erbicidelor la căpşun este puternic consolidat pentru căpşunarii din
lume şi se apreciază extinderea lor şi în Mileniul III pentru a mări eficienţa
economică şi a acoperi lipsa acută de forţă de muncă. Erbicidele folosite în cultura
căpşunului vor fi aplicate la pragul economic de dăunare al buruienilor pentru a
proteja imediat şi ulterior ecosistemul. Nu se pune problema de a distruge complet
covorul vegetal nedorit dintr-o cultură de căpşun ci de a-i reduce densitatea şi
vigoarea astfel încât căpşunul să producă economic şi de calitate fructe nepoluate.
Pentru aceste considerente preventiv vom alege terenul pentru plantat
căpşun de preferinţă după prăşitoare; vom folosi la irigat apă fără seminţe de
buruieni, vom evita răspândirea buruienilor folosind gunoi de grajd nefermentat cât
şi prin nelăsarea buruienilor ce totuşi apar să facă seminţe. Metodele curative
nepoluante sunt: agrotehnice (lucrările solului trebuie efectuate la timp şi corect);
biologice şi fizice. Nici una din aceste metode nu distrug complet ci se situează la

227
un anumit nivel de control al buruienilor. Buruienile nu pot fi eradicate 100 %, iar
eradicarea peste 95% este posibilă prin eforturi foarte mari fie mecanic + manual
(efort uman foarte mare) fie chimic cu doze de erbicide ridicate. De aceea sunt
efectuate cercetări privind controlul buruienilor cu erbicide cu molecule cât mai
puţin poluante la doze ecologice. Controlul buruienilor cu erbicide începe
obligatoriu încă de al înfiinţarea culturii de căpşun: terenul ales este arat, discuit şi
lăsat 3-4 săptămâni să răsară toate buruienile anuale şi perene iar când acestea au
înălţimea de 10-15 cm cor fi erbicidate cu un erbicid sistemic pe bază de glifosat.
După înfiinţarea culturii de căpşun la cca. 3-4 zile după plantare se va
erbicida cu un erbicid preemergent pentru combaterea buruienilor din sămânţă
aflate în sol: Treflan 48 EC (trifluralin) în doză de 2 l/ha în anii secetoşi – cu
încorporare la 5-8 cm sau cu unul din erbicidele: Galigan 240 EC (oxifluorfen),
Gual 2 E (oxifluorfen), Gual 2 E -RV (oxifluorfen), Stomp 330 (pendimetalin) în
doză de 2-4 l/ha, Dual Gold (metolaclor)în doză de 1,2 l/ha într-un volum de
soluţie de 300-500 l/ha în funcţie de aparatura de erbicidat şi duzele folosite, pentru
anii normali sau ploioşi. Combaterea singulară cu aceste erbicide preemergente la
infestări foarte puternice s-a dovedit insuficientă şi atunci s-au folosit combinările
sau asocierile în scopul ridicării eficacităţii:
Treflan 48 EC + Goal 2 E = eficacitate 92-94%
Treflan 48 Ec + Venzar (linuron) = eficacitate 94%
Dual Gold + Afalon (linuron) = eficacitate 87%
Stomp + Prometrex (prometryn) = eficacitate 83 -92%
Pentru buruienile monocotiledonate în timpul vegetaţie se vor folosi
erbicide antigramineice selective pentru cultura căpşunului cele recomandate la
coacăz negru. Pentru buruienile dicotiledonate apărute în perioada de vegetaţie la
cultura căpşunului nu sunt erbicide selective - acestea vor fi combătute în
preemergenţă sau prin smulgere când au 10-15 cm înălţime fără a la lăsa să lase
sămânţă.

228
CURSURI DE INFORMATIZARE PRIVIND TEHNOLOGIA CULTURII
CĂPŞUNULUI – ASOCIAŢIA CÂRCINOV, JUDEŢUL ARGEŞ
 SOIUL PREMIAL
(coacere foarte timpurie)

ASPECT GENERAL PRIVIND AMPLASAREA CULTURII CĂPŞUNULUI ÎN

ZONA TOPOLOVENI, JUDEŢUL ARGEŞ
MODULE DE CULTURA A CĂPŞUNULUI ÎN ASOCIAŢIA - CÂRCINOV,
JUDEŢUL ARGEŞ
 Pătarea roşie a frunzelor Pătarea purpurie a frunzelor
(Mycosphaerella fragariae) (Diplocarpon earliana )

Făinarea căpşunului (original) Putregaiul cenuşiu al fructelor

(Sphaerotheca macularis ) (Botrytis cinerea)

Mana fructelor şi mana coletului (original)

(Phytophthora cactorum)
 Acarianul căpşunului
(Tarsonemus fragariae)

Gărgăriţa coletului (original)

(Otiorhynchus sulcatus)
 Anul I

Variantă cu lucrări manuale

4-5 praşile/perioadă de vegetaţie

Anul II

Variantă cu erbicidat preemergent Treflan 48

în doza de 2 l/ha în 400 l apă / ha
 Combaterea integrată a patogenilor şi dăunătorilor la căpşun

Produse de uz
Nr. Patogenii şi dăunătorii de Conc. Momentul optim de Măsuri de igienă culturală
fitosanitar
crt. combătut % aplicare şi agrotehnică
recomandate
1. Apariţia primelor frunze  Greblarea culturii, strângerea
Putregaiul pielos al fructelor şi şi arderea resturilor vegetale
coletului (Phytophthora cactorum), primăvara devreme, înainte de
pătarea albă a frunzelor Turdacupral sau 0,4 pornirea în vegetaţie.
(Mycosphaerella fragariae), pătarea Zeamă bordeleză 0,5  Cosirea, strângerea şi arderea
purpurie (Diplocarpon earliana), etc. resturilor vegetale imediat
după recoltare.
 Irigarea periodică a culturilor,
2. Captadin 50 PU 0,2 Apariţia inflorescenţelor
lucrare care contribuie şi la
Putregaiul pielos al fructelor şi sau reducerea rezervei biologice a
coletului , pătarea albă, pătarea Dithan M 45 0,2 gărgăriţei coletului
purpurie, molia căpşunului (Aphelia + (Otiorhynchus sulcatus).
viburniana), acarieni (Tarsonemus Thiodan 35 EC 0,2  Folosirea la plantare de
fragariae, Tetranychus urticae), etc. material săditor – stoloni de
înaltă valoare biologică şi
3. Buton alb liber de agenţi fitopatogeni.
Putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea),  Menţinerea culturilor pe rod 2,
Putregaiul pielos al fructelor şi Euparen 50 M sau 0,16 maxim 3 ani, culturile bătrâne
coletului, făinare (Sphaeroteca Topsin M 70 0,1 fiind cele mai predispuse
macularis), moliile căpşunului + bolilor.
(Pandemis dumetana şi Aphelia Aliette 80 PU 0,2  Eliminarea excesului de apă
viburniana), gărgăriţa coletului + din sol, care favorizează în
(Otiorhynchus sulcatus), gărgăriţa Thionex 35 EC 0,2 mod special atacul cauzat de
florilor (Anthonomus rubi),acarieni, etc. ciuperca Phytophthora
cactorum.
 Produse de uz
Nr Patogenii şi dăunătorii de Conc. Momentul optim de Măsuri de igienă culturală
fitosanitar
crt. combătut % aplicare şi agrotehnică
recomandate
4. Euparen 50 M 0,16 Înflorirea în masă
Putregaiul cenuşiu, putregaiul pielos al Rovral 50 WP sau 0,1  Respectarea asolamentului,
fructelor şi coletului, pătarea albă, Ronilan 50Wpsau 0,1 alegerea de terenuri pe care nu
gărgăriţele căpşunului, moliile Sumilex 50 WP 0,1 s-au mai cultivat căpşuni,
căpşunului, acarieni, etc. + cartofi, şi legume (roşii, ceapă,
Aliette 80 PU 0,2 usturoi) în ultimii 3 ani.
+
 Respectarea măsurilor de
Demitan 200 SC 0,07
carantină internă şi externă
5. Teldor 500 SC 0,15 Primele fructe de mărime privind circulaţia materialului
sau normală săditor.
Putregaiul cenuşiu, insecte defoliatoare, Trichodex 25 WP 0,2
etc. +
Biobit XL sau 0,1
Dipel ES sau WP 0,1
sau
Dimilin 25 WP 0,04

6. Putregaiul pielos al fructelor şi Topsin M 70 sau 0,1

coletului, făinare, pătarea albă, pătarea Bayleton 25 WP 0,07 După cosire, la apariţia
purpurie, moliile căpşunului, acarieni, sau noilor frunze.
etc. Turdacupral sau 0,4
Zeamă bordeleză 0,5
+ Aflix CE 0,15
 CAP.4. EFICIENŢA ECONOMICĂ
Dintre speciile care fac parte din structura exploataţiei pomicole model
realizată prin proiectul nostru (prun, cireş, vişin, coacăz negru şi căpşun) fac
obiectul studiului de eficienţă economică numai speciile la care s-au obţinut
producţii în primii ani de la plantare: căpşun şi coacăz negru.
4.1. Eficienţa economică la specia căpşun
Date tehnice
Anul I
Producţiile de fructe (tabelul 4.1.1.) la soiurile Redgauntlet şi Benton (11,5,
respectiv 11,7 t/ha) au înregistrat o diferenţă semnificativă faţă de soiul
Premial (7,4 t/ha), explicabilă prin prisma epocii de coacere a fructelor a
soiului Premial (extratimpurie). Aceasta din urmă a avut fructele cele mai
mari (12,2 g/fruct) greutate asigurată statistic ca semnificativ diferită faţă de
soiurile Benton şi Redgauntlet. Soiul Benton s-a comportat cel mai bine la
atacul putregaiului cenuşiu pe fructe (8,8% faţă de 13,5% la Redgauntlet).

Tabelul 4.1.1

Mediile producţiei, greutăţii medii şi a atacului de Botrytis cinerea

pe soiuri şi densităţi
Greutatea medie a Atac de putregai
Producţia
fructelor pe fructe
t/ha
-g- %
Soiul
Premial 7,4 b* 12,2 a 9,8 b
Redgauntlet 11,5 a 11,2 b 13,5 a
Benton 11,7 a 10,4 c 8,8 b
Densitatea
32.000 pl/ha 9,8 a 11,4 a 9,1 b
38.000 pl/ha 10,6 a 11,5 a 10,7 ab
45.000 pl/ha 10,2 a 10,0 a 12,2 a
*valorile din coloană care nu sunt urmate de litere comune diferă semnificativ pentru un nivel de
asigurare statistică de 5%

În anul 1 de rodire, producţia de fructe (t/ha) şi greutatea medie a fructelor

(g) nu au fost influenţate de densitatea de plantare; în schimb, în condiţiile unei
primăveri ploioase, densitatea de 45.000 plante/ha a determinat un procent ridicat
de fructe afectate de putregaiul cenuşiu (12,2 %).
Indiferent de densitatea de plantare, soiul Premial a înregistrat producţia
cea mai redusă în comparaţie cu soiurile Benton şi Redgauntlet. Acest lucru se
explică prin extratimpurietatea coacerii fructelor. Soiurile Benton cu 11,6 – 12,3

229
t/ha şi Redgauntlet (10,5-11,8 t/ha) au înregistrat diferenţe semnificative faţă de
Premial (tabelul 4.1.2.).
Tabelul 4.1.2.
Influenţa soiului asupra producţiei de fructe în raport cu densitatea de
plantare
t/ha

Densitatea 32.000 pl/ha 38.000 pl/ha 45.000 pl/ha

Soiul
Premial 7,0 b 7,6 b 7,8 b
Redgauntlet 10,5 a 11,8 a 11,3 a
Benton 11,6 a 12,3 a 11,8 a
*valorile din coloană care nu sunt urmate de litere comune diferă semnificativ pentru un nivel de
asigurare statistică de 5%

Anul II
Producţia medie de fructe (tabelul 4.1.3.) înregistrată la soiul Benton (13,0
t/ha) a fost mai mare faţă de soiurile Premial şi Redgauntlet (12,0 şi respectiv 11,8
t/ha), explicabilă prin prisma epocii de coacere a fructelor a soiului Benton (mai
târziu). Soiul Premial înregistrează cea mai mare greutate medie a fructelor (13,3
g), valori cu care diferă semnificativ de cele înregistrate la soiurile Benton şi
Redgauntlet (11,0 şi respectiv 10,8 g). Soiul Benton a fost cel mai afectat din punct
de vedere al atacului de Botrytis cinerea (10% atac pe fructe) şi diferă
semnificativ din punct de vedere statistic faţă de soiurile Premial şi Redgauntlet
care s-au comportat mai bine la atacul putregaiului cenuşiu pe fructe (5,0% şi
respectiv 8,2% la Redgauntlet). Această situaţie se explică prin cantitatea mare de
precipitaţii înregistrată în perioada de pârgă la soiul Benton.
Tabelul 4.1.3.

Mediile producţiei, greutăţii medii şi a atacului de Botrytis cinerea pe soiuri şi

densităţi
Greutatea medie a Atac de putregai pe
Producţia
fructelor fructe
t/ha
-g- %
Soiul
Premial 12,0* ab 13,3 a 5,0 b
Redgauntlet 11,8 b 10,8 b 8,2 b
Benton 13,0 a 11,0 b 10,0 a
Densitatea
32.000 pl/ha 11,0 b 12,7 a 4,8 b
38.000 pl/ha 13,3 a 12,0 a 8,4 a
45.000 pl/ha 12,5 a 10,4 b 10,0 a
*valorile din coloană care nu sunt urmate de litere comune diferă semnificativ pentru un nivel de
asigurare statistică de 5%

230
 În anul II de rodire, producţia de fructe (t/ha) şi greutatea medie a fructelor
(g) au fost influenţate de densitatea de plantare (tabelul 4.1.4.). Astfel în medie pe
densităţi, cele mai mari producţii se înregistrează la densităţile mai mari 38.000
pl/ha şi 45.000 pl/ha (13,3 şi respectiv 12,5 t/ha), valori care diferă semnificativ
faţă de cele înregistrate la densitatea de 32.000 pl/ha (11,0 t/ha).Evident greutatea
medie a fructului a înregistrat cele mai mari valori la densităţile mai mici 32.000
pl/ha şi 38.000 pl/ha (12,7 şi respectiv 12,0 g).
De asemenea, în condiţiile unei primăveri ploioase, densitatea cea mai
mare, de 45.000 plante/ha a determinat un procent ridicat de fructe afectate de
putregaiul cenuşiu (10,0 %).
Tabelul 4.1.4.
Influenţa soiului asupra producţiei de fructe în raport cu densitatea de
plantare
t/ha

Densitatea 32.000 pl/ha 38.000 pl/ha 45.000 pl/ha

Soiul
Premial 11,2 ab 12,9 a 11,9 b
Redgauntlet 9,5 b 14,0 a 11,9 b
Benton 12,3 a 13,0 a 13,7 a
*valorile din coloană care nu sunt urmate de litere comune diferă semnificativ pentru un nivel de
asigurare statistică de 5%

În general, cu excepţia densităţii de 38.000 pl/ha producţia cea mai mare s-a
înregistrat la soiul Benton. La densitatea de 32.000 pl/ha se detaşează soiul Benton
cu 12,3 t/ha, producţie care diferă semnificativ faţă de cea înregistrată la soiul
Redgauntlet (9,5 t/ha), dar care este asemănătoare din punct de vedere statistic cu
cea obţinută la soiul Premial (11,2 t/ha). În cazul densităţii de 38.000 pl/ha se
înregistrează cea mai mare producţie (în medie 13,3 t/ha), nu există diferenţe
asigurate statistic între soiuri. La densitatea de 45.000 pl/ha tendinţa este
asemănătoare cu cea înregistrată la densitatea de 32.000 pl/ha: soiul Benton
prezintă cea mai mare producţie (13,7 t/ha) şi diferă semnificativ de rezultatele
obţinute la celelalte soiuri.
Precizări metodologice
În cadrul acestui studiu s-au utilizat preţuri şi tarife actualizate, ca medie pe
anul 2004.
În calculul veniturilor s-a luat în considerare numai producţia livrabilă
(după cum s-a văzut din datele tehnice, o parte din producţie a fost afectată de
atacul de putregai cenuşiu) şi un preţ mediu de valorificare de 25.000 mii lei/t,
obţinut în ambii ani, cu excepţia soiului Premial în anul 2004, soi timpuriu la care
s-a obţinut un preţ mediu de valorificare de 32.000 mii lei/t. La soiurile
Redgauntlet şi Benton s-au obţinut preţuri mai mici (în medie 25.000 mii lei/t)
datorită calităţii reduse a fructelor (cauzată de precipitaţiile căzute în perioada de
pârgă a acestor soiuri în anul 2004).

231
 La toate soiurile şi densităţile luate în studiu aplicarea tratamentelor
fitosanitare, a îngrăşămintelor şi a erbicidelor, nu au diferit şi în consecinţă
cheltuielile aferente acestor verigi tehnologice sunt aceleaşi la toate variantele
studiate.
În cadrul capitolului privind costurile directe au diferit cheltuielile legate de
lucrările manuale (mai ales datorită manoperei la recoltare). Astfel, costurile fixe
privind manopera au fost de 21.775 mii lei/ha în anul I de rod şi de 15.717 mii/ha
lei în anul 2004, iar costurile variabile au fost de 2.580 mii lei/t de fructe şi
respectiv 3.445 mii lei/t în anul 2004.
Amortizarea a fost calculată ţinând cont de investiţia iniţială care a variat în
funcţie de densitate: 150.750 mii lei/ha la densitatea de 32.000 pl/ha, 166.950 mii
lei/ha la densitatea de 38.000 pl./ha şi 185.850 mii lei/ha la densitatea de 45.000
pl./ha. Aceste diferenţe în plus la densităţile mai mari se explică prin costurile
stolonilor şi al manoperei la plantare.
Calculul impozitului s-a făcut conform legislaţiei în vigoare pentru
întreprinderi mici şi mijlocii (1,5% din venit), cum este cazul Societăţii Agricole
Cârcinovul (cofinanţatorul principal al proiectului), unde s-au înfiinţat loturile
demonstrative.
Pentru studiul detaliat al eficienţei economice, pe lângă indicatorii primari:
venituri, cheltuieli (directe şi indirecte), profit brut, profit net, s-au calculat şi 2
indicatori sintetici: rata profitului şi rata recuperării investiţiei (tabelul 4.1.5. şi
4.1.6.).
Eficienţa economică
Anul I
Veniturile realizate în anul I de rod (tabelul 5) au fost cuprinse între
175.000 mii lei/ha şi 307.500 mii lei/ha, fiind mai mari la soiurile cu producţii mai
mari, Redgauntlet (262.500 – 295.000 mii lei/ha) şi Benton (290.000 – 307.500 mii
lei/ha).
Costurile totale (inclusiv amortizarea) cresc odată cu densitatea şi sunt mai
mici la soiul Premial (151.368 – 165.337 mii lei/ha) şi mai mari la soiul Benton
(164.419 – 176.687 mii lei/ha).
La toate soiurile studiate cel mai ridicat profit net s-a înregistrat la
densitatea de 38.000 pl/ha (28.681 mii lei/ha la soiul Premial, 120.188 mii lei/ha la
soiul Redgauntlet şi respectiv 131.081 mii lei/ha la soiul Benton). Acest fenomen
se explică prin producţia livrabilă uşor mai mare înregistrată la această densitate,
chiar mai mare decât la densitatea cea mai mare (45.000 pl/ha), care a fost afectată
într-o măsură mai mare de către putregaiul cenuşiu (12,2% fructe atacate în medie
la această densitate).
În general, cu excepţia soiului Premial, rata profitului prezintă valori
ridicate la soiurile Redgauntlet (58,8 – 70,5%) şi Benton (64,5 – 76,3%). Cea mai
ridicată rată a profitului se înregistrează la ambele soiuri la densitatea de 38.000
pl/ha (70,5% şi respectiv 76,3%).
Dacă analizăm rata recuperării investiţiei se desprind următoarele
concluzii:

232
  La toate soiurile valorile cele mai mari se înregistrează la densitatea
de 38.000 pl/ha, cu excepţia soiului Benton la care densitatea de 32.000 pl/ha
prezintă valori uşor mai mari (tabelul 4.1.5.);
 La soiul Premial în anul I de rod recuperarea investiţiei a fost de
numai 13,3 – 18,9% în funcţie de densitate;
 În cazul soiurilor Redgauntlet şi Benton s-au realizat performanţe
economice ridicate, o mare parte din investiţie fiind recuperată încă din primul
an de rod: 55,4 – 72,0% şi respectiv 61,3 – 80,4% în funcţie de densitate.
Anul II
Veniturile obţinute în anul II de rod sunt mai mari la soiul Premial
(358.400-412.800 mii lei/ha), care nu a înregistrat cele mai mari producţii, dar la
care s-a obţinut cel mai mare preţ mediu de valorificare (tabelul 4.1.6.).
Cheltuielile totale sunt influenţate mai ales de creşterea cotei de amortizare
odată cu sporirea densităţii de plantare şi de lucrările manuale, care sunt mai mari
în cazul producţiilor mai mari (mai ales datorită manoperei la recoltare).
În anul 2004 cel mai mare profit net se înregistrează, ca şi în anul
precedent la densitatea medie (38.000 plante/ha), cu excepţia soiului Benton, la
care profitul net este uşor mai mare la densitatea cea mai mare (45.000 plante/ha).
Subliniem profitul mai mare obţinut în anul II de rod, mai ales la soiul
Premial, la care s-a obţinut un preţ de valorificare foarte bun şi o producţie ridicată.
Ca urmare, la acest soi s-au obţinut rate ale profitului foarte ridicate, de la 94,3 –
111,9%, în funcţie de densitate.
Dacă analizăm rata de recuperare a investiţiei în primii ani de rod putem
spune că, începând cu anul II de rod la toate soiurile investiţia a fost recuperată şi s-
au obţinut deja profituri substanţiale.

233
 Tabelul 4.1.5.
INDICATORI PRIVIND EFICIENŢA ECONOMICĂ LA SPECIA CĂPŞUN,
ANUL I DE ROD, PE SOIURI ŞI DENSITĂŢI

PREMIAL REDGAUNTLET BENTON

Indicatori U.M 32000 38000 45000 32000 38000 45000 32000 38000 45000
pl/ha pl/ha pl/ha pl/ha pl/ha pl/ha pl/ha pl/ha pl/ha
1. Venituri mii lei/ha 175.000 190.000 195.000 262.500 295.000 282.500 290.000 307.500 295.000
2. Producţie livrabilă t/ha 7,0 7,6 7,8 10,5 11,8 11,3 11,6 12,3 11,8
3. Preţ mediu mii lei/t 25.000 25.000 25.000 25.000 25.000 25.000 25.000 25.000 25.000
4. Costuri directe mii lei/ha 91.925 93.472 93.988 100.953 104.306 103.016 103.790 105.596 104.306
4.1. Lucrări manuale mii lei/ha 39.832 41.379 41.895 48.860 52.213 50.923 51.697 53.503 52.213
4.2. Materiale mii lei/ha 30.820 30.820 30.820 30.820 30.820 30.820 30.820 30.820 30.820
- pesticide mii lei/ha 22.110 22.110 22.110 22.110 22.110 22.110 22.110 22.110 22.110
- îngrăşăminte mii lei/ha 3.685 3.685 3.685 3.685 3.685 3.685 3.685 3.685 3.685
- erbicide mii lei/ha 1.675 1.675 1.675 1.675 1.675 1.675 1.675 1.675 1.675
- alte materiale mii lei/ha 3.350 3.350 3.350 3.350 3.350 3.350 3.350 3.350 3.350
4.3. Lucrări mecanice mii lei/ha 16.248 16.248 16.248 16.248 16.248 16.248 16.248 16.248 16.248
4.4. Alte costuri directe mii lei/ha 5.025 5.025 5.025 5.025 5.025 5.025 5.025 5.025 5.025
5. Amortizare mii lei/ha 50.250 55.650 61.950 50.250 55.650 61.950 50.250 55.650 61.950
6. Costuri indirecte (10%) mii lei/ha 9.193 9.347 9.399 10.095 10.431 10.302 10.379 10.560 10.431
7. Total costuri mii lei/ha 151.368 158.469 165.337 161.298 170.387 175.268 164.419 171.806 176.687
8. Profit brut mii lei/ha 23.632 31.531 29.663 101.202 124.613 107.232 125.581 135.694 118.313
9. Impozit pe venit (1,5%) mii lei/ha 2.625 2.850 2.925 3.938 4.425 4.238 4.350 4.613 4.425
10. Profit net mii lei/ha 21.007 26.681 26.738 97.264 120.188 102.994 121.231 131.081 113.188
11. Rata profitului % 13,9 18,1 16,2 60,3 70,5 58,8 73,7 76,3 64,5
12. Rata recuperării % 13,3 18,9 14,4 64,5 72,0 55,4 80,4 78,5 61,3
investiţiei

234
 Tabelul 4.1.6.
INDICATORI PRIVIND EFICIENŢA ECONOMICĂ LA SPECIA CĂPŞUN,
ANUL II DE ROD, PE SOIURI ŞI DENSITĂŢI
PREMIAL REDGAUNTLET BENTON
Indicatori U.M 32000 38000 45000 32000 38000 45000 32000 38000 45000
pl/ha pl/ha pl/ha pl/ha pl/ha pl/ha pl/ha pl/ha pl/ha
1. Venituri mii lei/ha 358.400 412.800 380.800 237.500 350.000 297.500 307.500 325.000 342.500
2. Producţie livrabilă t/ha 11,2 12,9 11,9 9,5 14,0 11,9 12,3 13,0 13,7
3. Preţ mediu mii lei/t 32.000 32.000 32.000 25.000 25.000 25.000 25.000 25.000 25.000
4. Costuri directe mii lei/ha 115.849 123915 119.170 107.782 129.135 119.170 121.068 124.390 127.711
4.1. Lucrări manuale mii lei/ha 54.301 60.157 56.712 48.444 63.947 56.712 58.090 60.502 62.913
4.2. Materiale mii lei/ha 33.820 33.820 33.820 33.820 33.820 33.820 33.820 33.820 33.820
- pesticide mii lei/ha 21.635 21.635 21.635 21.635 21.635 21.635 21.635 21.635 21.635
- îngrăşăminte mii lei/ha 6.685 6.685 6.685 6.685 6.685 6.685 6.685 6.685 6.685
- erbicide mii lei/ha 1.720 1.720 1.720 1.720 1.720 1.720 1.720 1.720 1.720
- alte materiale mii lei/ha 3.780 3.780 3.780 3.780 3.780 3.780 3.780 3.780 3.780
4.3. Lucrări mecanice mii lei/ha 21.708 23.918 22.618 19.498 25.348 22.618 23.138 24.048 24.958
4.4. Alte costuri directe mii lei/ha 6.020 6.020 6.020 6.020 6.020 6.020 6.020 6.020 6.020
5. Amortizare mii lei/ha 50.250 55.650 61.950 50.250 55.650 61.950 50.250 55.650 61.950
6. Costuri indirecte (10%) mii lei/ha 11.585 12.392 11.917 10.778 12.135 11.917 12.107 12.439 12.771
7. Total costuri mii lei/ha 177.684 191.957 193.037 168.810 196.920 193.037 193.425 192.479 202.432
8. Profit brut mii lei/ha 180.716 220.843 187.763 68.690 153.080 104.463 124.075 132.521 140.068
9. Impozit pe venit (1,5%) mii lei/ha 5.376 6.192 5.712 3.562 5.250 4.462 4.612 4.875 5.137
10. Profit net mii lei/ha 175.340 214.651 182.051 65.128 147.830 100.001 119.463 127.646 134.931
11. Rata profitului % 98,7 111,9 94,3 38,6 75,1 51,8 65,2 66,4 66,7
12. Rata recuperării % 116,4 128,6 98,0 43,2 88,6 55,6 79,3 76,5 72,6
investiţiei

235
 4.2. Eficienţa economică la specia coacăz negru
Date tehnice
Plantaţia de coacăz negru a fost înfiinţată în toamna anului 2002, motiv
pentru care studiul nostru privind eficienţa economică se referă la primii doi ani de
la plantare (2002 şi 2003). Menţionăm că, din punct de vedere tehnico-economic,
primul an de rod la specia coacăz negru este considerat anul III de la plantare, când
se încheie formarea tufelor. Cu toate acestea, în condiţiile lotului demonstrativ
înfiinţat în cadrul proiectului s-au obţinut producţii relativ bune pentru primii doi
ani de la plantare. Astfel, în anul 2003 s-au obţinut producţii de 1,6-2,7 t/ha, iar în
al doilea an de la plantare (2004) producţiile înregistrate au fost de 3,0-5,4 t/ha în
funcţie de soi (tabelul 4.2.1.).

Tabelul 4.2.1.
Producţiile obţinute la coacăz negru în primii doi ani de la plantare

t/ha
SOIUL 2003 2004
Tinker 2,2 a* 4,1 ab
Tenah 1,9 a 3,1 b
Record 1,6 a 3,5 b
Cotswold cross 2,7 a 5,4 a
Bogatîr 2,2 a 3,8 b
*valorile din coloană care nu sunt urmate de litere comune diferă semnificativ pentru un nivel de
asigurare statistică de 5%

În primii doi ani de la plantare cele mai bune rezultate s-au obţinut la soiul
Cotswold cross (2,7 t/ha în anul I de la plantare şi respectiv 5,4 t/ha în anul II de la
plantare). În anul II de la plantare producţia realizată de acest soi este asemănătoare
cu cea obţinută la soiul Tinker (4,1 t/ha), dar diferă semnificativ din punct de
vedere statistic de cele înregistrate la soiurile Bogatîr, Record, şi Tenah (3,8 t/ha,
3,5 t/ha şi respectiv 3,0 t/ha).
Precizări metodologice
Pentru studiul eficienţei economice s-au utilizat preţuri şi tarife actualizate,
ca medie pe anul 2004.
Preţul mediu de valorificare a fost de 25.000 lei/kg, epoca de coacere a
celor 5 soiuri fiind foarte apropiată (prima jumătate a lunii iulie).
În cazul cuantificării lucrărilor manuale s-a avut în vedere un cost fix de
5.375 mii lei/haşi un cost variabil în funcţie de producţia obţinută de 3.445 mii lei/t.
De asemenea, cheltuielile mecanice se compun dintr-un cost fix de 8.970 mii lei/ha
şi un cost variabil de 1.300 mii lei/t.
În calculul amortizării s-a pornit de la o valoare a investiţiei iniţiale
(cheltuielile necesare pentru înfiinţarea plantaţiei) de 180.000 mii lei/ha.

236
 Indicatorii economici luaţi în studiu sunt similari cu cei utilizaţi în cazul
căpşunului.
Eficienţa economică
Anul I
În anul I de la plantare la 3 din cele 5 soiuri s-a obţinut profit net : 2.483
mii lei/ha la soiurile Tinker şi Bogatîr şi 11.826 mii lei/ha la soiul Cotswold cross
(tabelul 4.2.2.).
Rata profitului prezintă valori mici, cu excepţia soiului Cotswold cross
(rata profitului 21,7%).
Deşi rata recuperării investiţiei este foarte mică (1,4-6,6%), este
îmbucurător faptul că o mică parte a investiţiei poate să fie recuperată încă din
primul an de la plantare.
Anul II
Veniturile realizate în anul II de la plantare sunt considerabil mai mari
decât cele din anul anterior datorită producţiilor mai mari (preţul mediu de
valorificare a fost acelaşi, 25.000 mii lei/t).
Costurile directe au înregistrat valori mai mari faţă de anul anterior, mai
ales datorită manoperei la recoltare mai mari, în condiţiile creşterii producţiei (3,0-
5,4 t/ha).
Profitul net realizat este, în mod evident, direct proporţional cu producţiile
realizate, fiind cuprins între 14.487 mii lei/ha şi 59.740 mii lei/ha, în funcţie de soi.
(tabelul 4.2.3.).
Rata profitului prezintă valori ridicate în condiţiile anului II de plantare,
mia ales la soiul Cotswold cross (81,6%).
Rata recuperării investiţiei obţinută la soiurile Tenah (8,1%), Record
(13,3%), Bogatîr (16,4%) şi Tinker (19,6%) este destul de mare în condiţiile în
care intrarea deplină pe rod la specia coacăz este luată în calcul din anul III de la
plantare. În plus, subliniem rezultatul, obţinut la soiul Cotswold cross, la care o
treime din investiţie (33,2%) este recuperată încă din anul II de la plantare.
Estimăm că, în condiţii climatice normale, în următorii doi ani, odată cu
intrarea deplină pe rod şi manifestarea întregului potenţial de producţie (7-8 t/ha)
investiţia va fi recuperată şi se vor înregistra profituri substanţiale.
Concluzionând, dorim să subliniem importanţa introducerii în structura de
culturi a exploataţiei pomicole model realizată în cadrul proiectului AGRAL 146, a
unor specii cu intrare rapidă pe rod (căpşun, coacăz negru), care pot aduce venituri
importante până la intrarea pe rod a celorlalte specii (prun, cireş, vişin). În plus,
această structură de specii asigură echilibrarea fluxului de lichidităţi pe parcursul
anului, veniturile fiind obţinute începând cu luna mai (căpşun – soi timpuriu,
Premial în cazul nostru) şi până în către sfârşitul luni septembrie (prun – soi târziu,
Stanley).

237
 Tabelul 4.2.2.

INDICATORI PRIVIND EFICIENŢA ECONOMICĂ LA SPECIA COACĂZ NEGRU,

ANUL II DE LA PLANTARE, PE SOIURI
2.700 plante/ha
SOIUL
Indicatori U.M
Tinker Tenah Record Cotswold cross Bogatîr
1. Venituri mii lei/ha 55.000 47.500 40000 67500 55.000
2. Producţie livrabilă t/ha 2,2 1,9 1,6 2,7 2,2
3. Preţ mediu mii lei/t 25.000 25.000 25.000 25.000 25.000
4. Costuri directe mii lei/ha 36.084 34.460 32.937 38.756 36.084
4.1. Lucrări manuale mii lei/ha 12.954 11.920 10.887 14.676 12.954
4.2. Materiale mii lei/ha 11.300 111.000 11.000 11.600 11.300
- pesticide mii lei/ha 6.000 6.000 6.000 6.000 6.000
- îngrăşăminte mii lei/ha 1.200 1.200 1.200 1.200 1.200
- erbicide mii lei/ha 2.200 2.200 2.200 2.200 2.200
- alte materiale mii lei/ha 1.900 1.700 1.600 2.200 1.900
4.3. Lucrări mecanice mii lei/ha 11.830 11.440 11.050 12.480 11.830
5. Amortizare mii lei/ha 12.000 12.000 12.000 12.000 12.000
6. Costuri indirecte (10%) mii lei/ha 3.608 3.446 3.294 3.876 3.608
7. Total costuri mii lei/ha 51.692 49.906 48.231 54.632 51.692
8. Profit brut mii lei/ha 3.308 - 2.406 - 8.231 12.868 3.308
9. Impozit pe venit (1,5%) mii lei/ha 825 712 600 1.012 825
10. Profit net mii lei/ha 2.483 - - 11.856 2.483
11. Rata profitului % 4,8 - - 21,7 4,8
12. Rata recuperării investiţiei % 1,4 - - 6,6 1,4

238
 Tabelul 4.2.3.

INDICATORI PRIVIND EFICIENŢA ECONOMICĂ LA SPECIA COACĂZ NEGRU,

ANUL II DE LA PLANTARE ROD, PE SOIURI
2.700 plante/ha
SOIUL
Indicatori U.M
Tinker Tenah Record Cotswold cross Bogatîr
1. Venituri mii lei/ha 102.500 75000 87500 135.000 95000
2. Producţie livrabilă t/ha 4,1 3,0 3,5 5,4 3,8
3. Preţ mediu mii lei/t 25.000 25.000 25.000 25.000 25.000
4. Costuri directe mii lei/ha 48.900 43.080 45.652 55.668 47.376
4.1. Lucrări manuale mii lei/ha 19.500 15.710 17.432 23.978 18.466
4.2. Materiale mii lei/ha 15.100 14.500 14.700 15.700 15.000
- pesticide mii lei/ha 6.000 6.000 6.000 6.000 6.000
- îngrăşăminte mii lei/ha 3.200 3.200 3.200 3.200 3.200
- erbicide mii lei/ha 2.400 2.400 2.400 2.400 2.400
- alte materiale mii lei/ha 3.500 2.900 3.100 4.100 3.400
4.3. Lucrări mecanice mii lei/ha 14.300 12.870 13.520 15.990 13.910
5. Amortizare mii lei/ha 12.000 12.000 12.000 12.000 12.000
6. Costuri indirecte (10%) mii lei/ha 4.830 4.308 4.565 5.567 4.738
7. Total costuri mii lei/ha 65.730 59.388 62.217 72.235 64.114
8. Profit brut mii lei/ha 36.770 15.612 25.283 61.765 30.886
9. Impozit pe venit (1,5%) mii lei/ha 1.557 1.125 1.312 2.025 1.425
10. Profit net mii lei/ha 35.232 14.487 23.971 59.740 29.461
11. Rata profitului % 53,6 24,4 38,5 81,6 45,9
12. Rata recuperării investiţiei % 19,6 8,1 13,3 33,2 16,4

239
 BIBLIOGRAFIE

1. ABRISQUETA J.M., HERNAN-SAEZ A. and FRANCO J. A., 1994, Root

dynamics of young almond trees under different drip-irrigation rates,
Journal of Horticulture Science 69 (2) : 237-242;
2. ACKLEY W.B. (1954) – Seasonal and diurnal changes in the water content
and water deficits of Bartlett pear leaves. Plant Physiol, 29, 445.
3. ADDICOTT B.T. (1970) – Plant hormones in the control of abscission. Biol.
Rev. 45; 485-524.
4. ALBORI A., LANZONI L., 1979, -"Effetti dell’irigazzione a gocia sulla
produzione della cultivar di mello 'Golden Delicous' su M9", Irrigazione
delle Colture Arboree, Bologna, 1979, p. 177-187 ;
5. ALDRICH W.W. and WORK R.A. (1932) – Preliminary report of pear tree
responses to various in available soil moisture in clay adobe soil. Amer.
Soc. Hort. Sci. 29; 181/87.
6. ALDRICH W.W. and WORK R.A. (1934) – Effect of leaf-fruit ratio and
available soil moisture in heavy clay soil upon amount of bloom of pear
trees. Proc. Amer. Soc. Hort. Sci. 31, Suppl. Vol. 57-74.
7. ALDRICH W.W., LEWIS M.R., WORK R.A., RYALL A.L. and REIMER
F.C. (1940) – Anjour pear responses to irrigation in a clay adobe soil.
Bull. Ore. Agric. Exp. Stat. 374.
8. ALLISON F.E., 1973, -"Organic martor and its role in crop production",
Elsevier, Amsterdam, 637 p.;
9. AMEGLIO T., MINGEAU M., ARCHER P., PONS B. (1994). Water
relations in hazelnut: sap flow, predawn water potential and
micromorfometric variations of stem diameter. Acta Horticulturae 351:
323 - 329.
10. AMEGLIO T., P. ARCHER, M. CONEN, C. VALANCOGNE, F. DAUDET
and P. CRUIZIAT (1999). Significance and limits in the use of predown
leaf water potentials for tree irrigation Plant Soil 207:155-167.
11. AMZĂR GH., 1992, -"Influenţa înierbării solului din livadă asupra creşterii şi
fructificării mărului", Lucrări ştiinţifice I.C.D.P. Vol. XV;
12. ANDREU L., HOPMANS J. W., SCHWANKL L. J., 1997, Spatial and
temporal distribution of soil water balance for a drip-irrigated almond
tree, Agriculture water management 35 : 123-146;
13. ANDRIS H., CRISOSTO C.H., 1996, -“Reflective materials enhance 'Fuji'
apple color”, California Agriculture 50 (5) : 27-30;
14. ASSAF R., BRAVDO B., LEVIN I. (1974) – Effects of irrigation according to
water deficit in two different soil layers on the yield and growth of
apple trees. J. Hort. Sci. 49; 53-64.
15. ASSAF R., LEVIN L., BRAVDO B., 1975, -"Effect of irrigation regimes on
trunk and fruit growth rates, quality and yield of apple trees", Journal of
Horticulture Science;
16. ATKINSON D., 1979. The effect of trickle irrigation on the distribution of
root growth and activity of fruit trees Seminares sur l'irrigation localisee
Bologne (Italie). 6/9 Novembre.
17. ATKINSON D., 1980, -"Optimum cultural imputs into modern orchard
systems", Compact Fruit Trees, Vol. 16, p. 1-6;
18. ATKINSON D., and HERBERT R.F., 1979, -“A review of long term effects
of herbicides. Effect on the soil with particular reference to orchard
crops”, Annuals of Applied Biology 91: 125-146;
19. ATKINSON D., WHITE G.C., 1980, -"Some effects of orchard soil
management on the mineral nutrition of apple trees", Mineral Nutrition
of Fruit Trees (Atkinson D., Jackson J.E., Sharples R.O., Waller W.M.,
EDS), Butterworths, London and Boston pp. 241-254;
20. ATKINSON, D. 1986 – The nutrient requirements of fruit trees: some current
considerations. Pages 93 – 128. In : Advances in Plant Nutrition (B.
Tinker and A. Lauchli, Eds) Vol. 2, Praeger, New York.
21. ATKINSON, D., JACKSON, J. E., SHARPLES, R. O and WALLER, W. M.
(Ed), 1980, Mineral nutrion of fruit trees butter worthas, London, 435
pp.
22. BARRS H.D. (1968) – Determination of water deficits in plant tissues. Cap. 8
in „WATER DEFICITS AND PLANT GROWTH”. Vol. I, Academic
Press.
23. BAXTER P., 1970, Effect of a weed free of straw mulched strip on the growth
and yield of Young fruit trees", Australian J. of Exp. Agric. and Anim.
Husb. Vol. 10: 467-473;
24. BĂLAN, V., GH. CIMPOIEŞ, M. BARBĂROŞIE (2001). Pomicultura.
25. BEHBOUDIAN, M. H. and MILLS, 1997. Deficit irrigation in deciduous
orchards. Hort. Rev. 21:105-131.
26. BERGAMINI A., 1981, -"Effetti dell’ irrigazione sul caracteristiche vegetale
e productive degle alberi di melo", Economia Trentina, No. 3, 1981, p.
74-83 ;
27. BIGNAMI C., NATALI S. (1997). Influence of irrigation on the growth and
production of young hazelnuts. Acta Horticulturae 445:247 - 255.
28. BOTZAN M. (1972) – Bilanţul apei în solurile irigate. Ed. Academiei R.S.R.
29. BOTZAN M., 1972, -“Bilanţul apei în solurile irigate”, Editura Academiei
R.S.R.;
30. BOULD C. and JARRETT R.M., 1962, -"Ther effect of cover crops and NPK
fertilizers on growth, crop, yield and leaf nutrients status of young
dessert apple trees", Journal of Horticulture Science N. 37: 58-82;
31. BOULD C., 1966, -“Leaf analysis of decidous fruit trees”, in Temperate to
Tropical Fruit Nutrition, Childers N. F., Editor, 651-685;
32. BROUGH, D. W., H. G. JONES and J. GRACE, 1986. Diurna changes in
water content of the stems of apple trees, as influenced by irrigation.
Plant Cell x Environ. 9:1-7.
33. BUNEA A., (1979) – Cercetări privind valorificarea superioară a nisipurilor şi
solurilor nisipoase din nord-vestul României prin plantaţii intensive de
măr. Teză de doctorat.
34. CANARACHE A. (1986). Însuşirile fizice ale solurilor din zonele pomicole şi
unele aspecte ale ameliorării. Lucr. ştiinţifice, ICPP, vol. XI, 133 - 147.
35. CASPARI H. W., T. EINHORN, P. K. ANDREWS, T. ANVIL, J. R. MC.
FERSON, B. G. LEIB, L. LOMBARDINI (2003). Progress in the
development of partial rootzoone drying of apple trees. Fourth Intern.
Symp. Irrig. of Hort. Crops - DAVIS - California Abstracts.
36. CHALMERS D.J., BURGE, G., JERIE, P. H. and P.D. MITCHELL (1986).
The mecanism of regulation of ”Burtlett” pear fruit and vegetative
growth by irrigation with holding and regulated deficit irrigation. J. Am.
Soc. Hort. Sci. 111:904-901.
37. CHALMERS D.J., MITCHEL and L. HEEK (1981). Control of peach growth
and productivity by regulated water supply, tree density and sumer
pruning J. Amer.Soc.Hort.Sci.106(3); 307-312.
38. CHANCELLOR J., 1976, -"Compaction of soil by agricultural equipment",
Bulletin 1881 University of California;
39. CHILDERS N, F. (Ed), 1966, Nutrition of fruit crops, tropical, sub tropical,
temperate tree and small fruits Horticultural publications Rutgers. New
Brunswick, N. J, 888 p.
40. COHEN, M., D.A. GOLDHAMER, E. FERERES, J. GIRONA, M. MATA
(2001). Assesment of peach tree responses to irrigation water deficits by
continuous monitoring of trunk diameter change. Journal of Hort
Science x Biotech. 76:55-60.
41. CONSTANTINESCU N., GHENA N., NEGRILĂ A., MIHĂERSU CR.
(1967) – Pomicultura, Vol. I – Ed. Agro-Silvică, Bucureşti.
42. CRAFTS A.S. (1968) – Water deficits and physiological processes In
„WATER DEFICITS AND PLANT GROWTH”, Academic Press, New
York and London.
43. CRANE C., URIU K. (1965) – The effect of irrigation on responses of apricot
fruits to 2, 4, 5th application. Proc. Amer. Soc. Hort. Sci. 86; 88-94.
44. CULLINAN F.P. and WEINBERGER J.H., 1932, -“Studies on the soil
influence of soil moisture on growth of fruit and stomatal behavior of
'Elberta' peach trees”, Proceedings of American Society of Horticulture
Science n. 29: 28-33;
45. De HERALDE F., 2000, Integral study of the ecophysiological responses to
water stress : characterization of almond varieties, FAO-CIHEAM-
Nucis, 9 : 20-2;
46. De HERALDE F., BIEL C., COHEN M., BATTLE I., SAVE R., 1997,
Vulnerability curves to embolism and drought resistance in two almond
cultivars, FAO-CIHEAM-Nucis, 6 : 12-14;
47. DEGMAN E.S., FURR J.R., MAGNESS L.R. (1932) – Relation of soil
moisture to fruit bud formation in apples. Proc. Amer. Soc. Hort. Sci.
29; 199-201.
48. DETTORY S., 1984, Leaf water potential, stomatal resistance and
transpiration response to different watering in almond, peach and “Pixi”
plum, ISHS, Acta Horticulturae 171 : 181-187;
49. DOCEV D. (1968) – Napoiavane na trainite nasajdenia v selskogo stopanstvo,
napoiavanie na ovoşnite rastenia (Obzor), Partea a II-a – Sofia.
50. DUMITRACHE I. (1964). Influenţa culturilor intercalate în livezile tinere
asupra creşterii şi fructificării pomilor în condiţiile dealurilor de nord
ale transilvaniei. Lucr. şt. ICHV, vol. VII.
51. DUMITRACHE I.. K. PATTANTYUS, D. MODORAN (1977) Influenţa
sistemelor de întreţinere şi lucrare a solului asupra creşterii şi rodirii
pomilor în livezile intensive de măr pe rod în condiţiile dealurilor de
nord ale Transilvaniei. Lucr. ştiinţifice ICPP, vol. V, p. 169 - 177.
52. DVORAK J. (1967) – Topfversuche über den Einfluss verschiedener
Bodenwassergehalte auf Apfelbaume. Tagungsberichte, nr. 93, DDR.
53. ELFING D.C., 1982, Crop response to trickle irrigation, Horticulture Revue,
vol. 4, p. 1-48;
54. FAUST M. (1989) - Phisiology of temperate zone fruit trees. Ed. John –
Wiley X sons Nework
55. FELDSTEIN J. and CHILDERS N.F. (1957) – Effect of irrigation on fruit size
and yield of peaches in Pennsylvania. Proc. Amer. Soc. Hort. Sci. 69;
126-130.
56. FERERES E. and GOLDHAMER D.A. (1990) Cap 33. Decidious Fruit and
Nut trees in “Irrigation of agriculturae Crops”. Coeditors Steward and
Nielsen Agronomy, Nr. 30.
57. FERERES E., D. GOLDHAMER (2003). Suitability of stem diameter
variations and water potential as indicators for irrigation scheduling of
almand trees Journal of Hort. Sci x Biotech 78 (2): 139 - 144.
58. FIEDLER W. (1964) – Untersuchungen über die Eignung der Refrakto
metermethode zur Restimmung der Hydraturerhältneisse von
Obstgehölzen. Tagungsperichte – 65. Physiol. Probleme im Obstbau.
DDR
59. FIEDLER W., WEIER B. (1969) – Studies on the effect of varied water and
nutrient supply on apple trees growing in pots. Arch. f. Cartenbau, Ed.
17, Nr. 6, S. 385-396.
60. FIEDLER W., WEIER B. (1971) – Studies on the effect of varied water and
nutrient supply on pot grown apple trees. IV. The effect of varied
fertilization and irrigation on flower setting, fructification and yield.
Arch. f. Cartenbau, XIX, Nr. 6, 357-369.
61. FORSHEY C.G., 1963, -“Potasium-Magnesium deficiency of 'McIntosh'
apple tree” Proceedings of American Society of Horticulture Science n.
83: 12-20;
62. FORSHEY G.C., DOMINIC B.A. jr, 1965, -"Irrigation of apples in the
Hudson Valey, Cornell-University New York, Agricultural Experiment
Station Bulletin, n. 809;
63. FULTON, BUCHNER R OLSON B. SCHWANKL. L GILLES C.
BERTRANA N WALTON J. SHACHEL K. ( 2001) Rapid
equilibration of leaf and stem water potential under field conditions in
almonds walnuts and prunes. Hort. Technology 2001 11(4).
64. FURR J.R. and DEGMAN E.S. (1932) – Relation of moisture supply to
stomatal behaviour of the apple. Amer. Soc. Hort. Sci. Proc. 28; 547-
551.
65. FURR J.R. and MAGNESS J.R. (1931) – Preliminary report on relation of
soil moisture to stomatal activity and fruit growth of apples. Amer. Soc.
Hort. Sci. Proc. 27; 212-218.
66. FURR J.R. and TAYLOR C.A. (1939) – Growth of lemon fruits in relation to
moisture content of the soil. Techn. Bull. US Dep. Agric. 640.
67. GARDNER J., 2003, -“Using reflective mulch for light management in
orchards”, Ontario Canada;
68. GARTNER E.E. (1964) – Tree growth in relation to the environment. Bot.
Rev. 30; 393-436.
69. GARTNER E.E., 1964, -“Tree growth in relation to the environment”, Botany
Revue n. 30: 393-436.
70. GIRONA J., COHEM M., MATA M., MALSAL J., MIRAVETE C. (1994).
Physiological growth and yield responses of hazelnut (Corylus Avellana
L.) to different irrigation regimes. Acta Horticulturae 351:463-473.
71. GIRONA J., MARSHAL J., MATA M., ARBONES A. and MIRAVETE C.,
1997, Evaluation of almond (Amygdalus communis L.) seasonal
sensibility to water stress, Physiological and yield responses, ISHS,
Acta Horticulturae 449 (2) : 489-496;
72. GIULIANI R. and FLORE J. A (2000). Potential use of infra-red thermometry
for the detection of water stress in apple tres. Acta Hort. 537: 383 - 391.
73. GIULIVO C., K. URIU (1980). Effect of drip irrigation on root distribution of
mature French Prune Trees. Publication 144 of Instituto Coltivazioni
Arboree, University of Padova, 1980.
74. GIULIVO C., XILOYANNIS (1988). Basi biologiche dell irrigazione delle
colture arboree da fruto a faglia caduca. Atti Convegno L'irrigazione in
ortofruticolture” Verona, 27 Febrato 53-75.
75. GLENN D.M., WELKER W.V., 1989, -“Orchard soil management systems
influence rainfall infiltration” Journal of American Society of
Horticulture Science 114: 10-14;
76. GOLDHAMER D. A., E. FERERES, M. MATA, J. GIRONA and COHEN
M. (1999). Sensitivity of continuans discrete plant and soil water status
monitoring in peach trees subjected to deficit irrigation. J. of Am. Soc.
Hort. Sci. Vol. 124 (4): 437-445.
77. GOLDHAMER D. A., SMITH T.E., 1995, Simple season drought irrigation
strategies influence almond production, California Agriculture, January-
February : 19-22;
78. GOLDHAMER D. A., VIVEROS M., 2000, Effects of preharvest irrigation
cut off duration and postharvest water deprivation on almond tree
performance, Irrigation Science 19 : 125-131;
79. GOODE J.E. and HYRYCZ K.J. (1964) – The responses of Laxton’s Superb
Apple trees to different soil moisture conditions. J. Hort. Sci. 39: 254-
276.
80. GOODE J.E. and INGRAM J. (1971) – The effects of irrigation on the
growth, cropping and nutrition of Cox’s Orange Pippin apple trees.
J.Hort. Sci. 46; 195-202.
81. GOODE J.E., HIGGS K.H. and TAYLOR N. (1971) – Plant water stress. East
Malling Res. Sta. Rep. for 1970; 82-83.
82. GORIN R.I., 1963, -“The physiological condition of trees affected by
irrigation”, Savodstvo n. 11., p. 21.
83. GRASS R., SCHMITLIN, B., TROCME S., 1966, -"Premiers résultats d’un
essai d’entretien du sol en arboriculture fruitère. III Action sur la
production et la vigueur des arbres. Conclusions générales. ", Ann.
Agron., N. 17: 203-207;
84. GRASS R., TROCME S., OUARD I., 1977, -" Un essai d’entretien du sol en
verger des pomiers", Ann. Agron. N. 28 (3): 227-259;
85. GREAVES M.P., 1979, -"Long-therms effects of herbicides on soil
microorganisms", Ann. Appl. Biol. 91, 129-132;
86. GREENHAM D.W.P. and PRIESTLEY, 1980, -“Discussion session on
nitrogen and phosphorus nutrition”, Acta Horticulturae n. 92;
87. GROUT B. W. W., BEALE C.V., JOHNSON T.P.C., (2002) -“The positive
influence of year round reflective mulch on apple yield and quality of
commercial orchards”, XXVI International Horticulture Congress,
Abstracts;
88. HAGAN R.M. and LABORDE J.E. (1964) – Plants as indicators of need for
irrigation. Congr. VIII, Ştiinţa Solului, Bucureşti, vol. II, 399-423.
89. HALLER M.H., HARDING L.P., 1937, -“Relation of soil moisture to
firmness and storage quality of apple”, Proceedings of American
Society of Horticulture Science n. 35: 205-211;
90. HAM, J. M., G.J. KENITENBERG and W.J. LAMONT (1993). Optical
properties of plastic mulches affect the yield temperature regime. J. Am.
Soc. Hort. Sci. Vol. 118, No. 2, p. 188 - 194.
91. HAYNES R.J., 1980, -"Influence of Soil management practice on the orchard
agro-ecosystem", Agro-ecosystems, N. 6: 3-32;
92. HENDRICKSON A.H. and VEIHMEYER P.J. (1937) – The irrigation of
pears on a clay adobe soil. Amer. Soc. Hort. Sci. Proc. 34; 224-226.
93. HENDRICKSON A.H. and VEIHMEYER P.J. (1941) – Some factors
affecting the rate of growth of pears. Amer. Soc. Hort. Sci. Proc. 39; 1-
7.
94. HIBBARD A.R. and NOUR M. (1959) – Leaf content of phosphorus and
potassium under moisture stress. Proc. Amer. Soc. Hort. Sci. 73; 33-39.
95. HOGUE E.J., NEILSEN G.H., 1987, -"Orchard floor vegetation
management", Horticulture Revue, Vol. 9;
96. HSIAO T.C. (1990) Measurements of plant water status in „Irrigation of
agriculture crops Coeditors stewart and Nielsen Agronomy, Nr. 30.
97. HUGUET, J.C. (1981). Problemes agronomiques poses par irrigation localisee
en arboriculture fruitiere L'arboriculture fruitiere N. 325.
98. HUTMACHER R.B., NIGHTINGALE H. I., ROLSTON D. E., BIGGAR
J.W., DALE F., VAIL S. S., PETERS D., 1994, Growth and yield
responses of almond (Prunus amigdalus) to trickle irrigation, Irrigation
Science 14 : 117-126;
99. IANCU M. (1993). Influenţa sistemului de întreţinere a solului şi a irigării
prin picurare asupra proceselor de fructificare la soiul Golden spur.
Lucr. şt. ICPP, vol. XVI, p. 179-193.
100. IANCU M, (1992) -"Influenţa sistemului de întreţinere a solului asupra
creşterii unor organe vegetative la soiul de măr 'Golden Spur' altoit pe
MM 106 şi franc Lucrări Ştiinţifice ICDP Piteşti-Mărăcineni, vol. XV,
p. 273-297.
101. IANCU M, NEAMTU I., 1979, -"Cercetări privind tasarea solului într-o
livadă de măr", în Revista Societăţii Naţionale pentru Ştiinţa Solului, N.
17;
102. IANCU M. (1967). Comportarea plantaţiilor tinere de păr pe terase. Revista
de Horticultură şi Viticultură, nr. 10.
103. IANCU M. (1975) – Influenţa conţinutului de apă din sol, a factorilor
climatici şi a încărcăturii de fructe a pomilor asupra creşterii unor
organe vegetative, la măr. Lucrări Ştiinţifice – Institutul de Cercetare
pentru Pomicultură, Vol. IV; 173-193.
104. IANCU M. (1979). Cercetări privind relaţia dintre distribuţia rădăcinilor şi
consumul de apă prin transpiraţie într-o livadă de măr. Publicaţie Soc.
Naţ. Române de Ştiinţa Solului, nr. 17, p. 29-46.
105. IANCU M. (1980). Influenţa irigării asupra creşterii şi rodirii mărului.
Biblioteca Universităţii de Ştiinţe Agronomice p. 174. (Teză doctorat)
106. IANCU M. (1986). Influenţa irigării şi a sistemului de întreţinere şi fertilizare
asupra unor însuşiri fizice ale solului şi proceselor de creştere şi
fructificare a soiului de prun Vinere Româneşti. Lucr. şt., ICPP, vol. XI,
p. 173 - 195.
107. IANCU M. (1989). Cercetări privind influenţa sistemului de întreţinere a
solului şi a irigării prin picurare asupra distribuţiei apei şi a rădăcinilor
la măr. Lucrări şt. ICPP, vol. 13. p. 45-71.
108. IANCU M. (1992). Influenţa sistemului de întreţinere a solului şi a irigării
prin picurare asupra creşterii unor organe vegetative la soiul de măr
Golden spur altoit pe MM 106 şi franc. Lucr. ştiinţifice ICPP, vol. XI,
p. 273-299.
109. IANCU M. (1993). Influenţa sistemului de întreţinere a solului şi a irigării
prin picurare asupra proceselor de fructificare la soiul Golden spur.
Lucr. şt. ICPP, vol. XVI, 179 - 193.
110. IANCU M. (1998). Influence of soil management and technological trofiic on
some soil physical properties in on intensive apple orchard. proc. of
Intern. Conf. on soil condition and Crop Production, Godola, Ungaria,
p. 168 - 172.
111. IANCU M. (2001), Reducing of soil compaction in orchards through alley
cropping. Proced. 3rd workshop Incocopernicus concerted action -
Buşteni, Romania, 413-423.
112. IANCU M. (2001). Influence of technological troffic on soil physical
properties depending on natural or antrophic factors in orchards. proc. 3
rd workshop Inco-copernicus concerted action. Buşteni, Romania.
113. IANCU M., MARIANA NEGOIŢĂ, (1991) – Influienţa sistemului de
întreţinere a solului şi a irigării prin picurare asupra unor componente
chimice din frunzele şi fructele soiului de măr Golden Spur. Lucrări şt.
ICPP, vol. XIV, p. 35 – 69.
114. IANCU M., (1975) - Cercetări privind consumul de apă din sol în livezile de
măr, Lucrări Ştiinţifice I.C.P.P. Piteşti-Mărăcineni Vol. 4 : 159-173;
115. IANCU M., (1989) - "Cercetări privind influenţa sistemului de întreţinere a
solului şi a irigării prin picurare asupra distribuţiei apei şi a rădăcinilor
la măr", Lucrări Ştiinţifice ICDP Piteşti-Mărăcineni, vol. XIII, p. 45-75;
116. IANCU M., (2002) – Influenţa sistemului de întreţinere şi fertilizare a solului
asupra creşterii şi fructificării soiului de măr Golden spur. Lucrări
Ştiinţifice I.C.D.P. vol. XXI, p. 184-194.
117. IANCU M., 1986, -"Influenţa irigării şi sistemului de întreţinere şi fertilizare
asupra unor însuşiri fizice ale solului şi proceselor de creştere şi
fructificare a soiului de prun 'Vinete româneşti - ", Lucrări Ştiinţifice
ICDP Piteşti-Mărăcineni, vol. XI, p. 193-195;
118. IANCU M., MARIANA NEGOITA, 1987, -"Influenţa irigării şi a sistemului
de întreţinere şi fertilizare a solului asupra unor componente chimice
din sol şi plantă la soiul de prun 'Vinete Româneşti', Lucrări Ştiinţifice
I.C.D.P., Vol. XII;
119. IANCU M., MARIANA NEGOIŢĂ AND I. NEAMŢU (1966). The effect of
topographycal modification of hilside apple orchards on the physical
and chemical characteristics of the soil. Acta Hortic. 451.
120. IANCU M., NEGOIŢĂ MARIANA, NEAMŢU I (1994), Unele particularităţi
ale fertilizării la măr. Variaţiile conţinutului unor componente chimice
din frunze. Lucr. St. ICPP, vol. XVII, pag. 195 – 208.
121. IANCU M., SOTIRIU D., C. V. POPESCU (1975). Cercetări privind influenţa
apei din sol asupra însuşirilor fizico-chimice şi comportării la păstrare a
merelor. Lucr. şt. ICPP, vol. 4, p. 195 - 203.
122. IANCU M., SOTIRIU D., POPESCU C.V. (1975) – Cercetări privind
influenţa apei din sol asupra însuşirilor fizico-chimice şi a comportării
la păstrare a merelor. Lucrări Ştiinţifice, Institutul de Cercetare pentru
Pomicultură, Vol. IV.
123. IONESCU PR. (1977) – Studiu privind efectele irigării piersicului în
condiţiile din Dobrogea. Teză de doctorat, ASAS Bucureşti.
124. IONESCU PR., TOMULEŢ T. (1968) – Contribuţii la stabilirea regimului de
irigaţie la măr şi păr în condiţiile Dobrogei. Analele Staţiunii
Experimentale Dobrogea.
125. IONIŢĂ C., M. IANCU, TATIANA COMAN (1974). Ridicarea potenţialului
de producţie la plantaţiile de pomi. Editura ”CERES”, Bucureşti.
126. JENSEN M. E., R. D. BURMAN AND ALLEN R.G. (1990).
Evapotranspiration and irrigation water requirements ASCE - New -
York.
127. JOHNSON P.A., JOHNSON D. S., 1980, -“Effects of herbicides strip width
and nitrogen crop and fruit quality”, Acta Horticulturae 92;
128. JONES H. G (1992). Plant and microclimate - second edition Cambridge
University Press.
129. JONES H.G., D. AIKMAN, T.A. MC BURNEY (1997). Improvements to
infra - red thermometry for irrigation sheduling in humid climates. Acta
Hort. 449, Vol. I.
130. JONES N.G. (1985) Physiological mechanism involved in the control of leaf
water status: Implications for the estimation of tree water status. Acta
Hort. 17I 291-296
131. JONES, H.G and I. G. CUMMING 1974. Variation of leaf conductance and
leaf water potential in apple orchards. Hort. Sci. 59 329-336
132. KASPERBAUER M.J., 2000, -“Strawberry yields over red versus black
plastic mulch”, Crop Science 40: 171-174;
133. KASPERBAUER M.J., HUNT P.G., 1998, -“Far red light affects
photosyntate allocation and yield of tomato over red mulch”, Crop
Science 38: 970-974;
134. KLOSSOWSKI W., GRONEK U., RESZOZYK W., MYSZKA T., 1978, -
“The growth and yield of four plum cultivars under different systems of
four soil management and fertilization levels” Prace Institut
Sadownictwa, Seria A, Tom. 20: 67-86;
135. KOZLOWSKI T.T. (1968) – Diurnal changes in diameters of fruits and tree
stems of Montmorency cherry. J.Hort. Sci. 43; 1-15.
136. KOZLOWSKI T.T., 1964, -“Light and water in relation to growth and
competition of piedmont forest tree species”, Ecology Monographs n.
19: 207;
137. KRAMER P.J., KOZLOWSKI T.T. (1960) – Physiology of trees. McGraw
Hill Book Co. New York.
138. LAKSO A.N. (1985) - The effects of water stress on physiological processes
in fruit trees. Acta Hort. 17I 275-290
139. LAKSO, A.N 1979) - Seasonal changes in stomata response to leaf water
potential in apple. J. Am. Soc. Hort. Sci. 104: 58-60
140. LANDSBERG J.J. and H.G. JONES (1981). Apple orchards Water deficits
and plant growth, vol. VI. Academic Press New York.
141. LAYNE D. R., JIANG Z., RUHING J.W. (2002) -“The influence of reflective
film and retain on red skin coloration and maturity of 'Golden' apples”,
Hort Technology, October-December 12 (4);
142. LAYNE D.R., RUSHING J.H., 1999, -“Reflective mulch may improve color
and quality in your peach and apples” Fruit Grower” May;
143. LAZĂR A. (1975). Influenţa diferitelor plante folosite ca îngrăşământ verde
asupra dinamicii apei din sol şi a producţiei de fructe în plantaţiile de
măr de pe nisipurile din nord - vestul ţării. Lucr. şt. ICPP, vol. IV, 323-
341.
144. LEVIN I. R., ASSAF B.A. (1980). Irrigation, water status and nutrient uptake
in on apple orchard. Acta Horticulture 92.
145. LEVIN I., R. ASSAF, B. A. BRAVDO (1980). Irrigation water status and
nutrient uptake in an apple orchard Mineral Nutrition of fruit trees,
Butterworth's. D. Atkinson et al (eds) London.
146. LEVIN, I. R. ASSAF, B.A. BRAVDO (1979). Soil moisture and root
distribution in on apple orchard irrigatied by trickeers. Pl. Soil 52, p. 31-
40.
147. LEWIS M.R., WORK R.A., ALDRICH W.W., 1935, -“Influence of different
quantities of moisture in a heavy soil on rate of growth of pears”, Plant
Physiology 10: 309-323;
148. LIPECKI J., S. BERBEC, 1997, -Soil management in perennial crops:
„orchards and hope gardens”, Soil Tillage Research, 43: 169-184;
149. LOW A.J., 1976, -"Effects of long periods under grass on soil under British
conditions", Journal of Agricultural Sciences, N. 27: 571-582;
150. MAGNESS J.R. (1934) – Status of orchard soil moisture research.
Presidential Address – Amer. Soc. Hort. Sci. Proc. 31.
151. MAGNESS J.R., DEGMAN E.S. FURR J.R. (1935) – Soil moisture and
irrigation investigations in eastern apple orchards. U.S. Depart. Agr.
Techn. Bull.
152. MERWIN I.A., 1991, -"Orchard ground cover management", Proceedings of
136th Annual Meeting of Horticulture Society, Vol. 136: 71-84;
153. MERWIN I.A., STILLES W.C., 1994, -"Orchard ground cover management
on apple trees growth and yield and nutrient availability and uptake",
Journal of American Society for Horticulture Sciences, N. 119 (2): 209-
215;
154. MICHELSON L.F., LORD W. J., 1963, -“Moisture extraction pattern of
'McIntosh' apple trees”, Proceedings of American Society of
Horticulture Science n. 83: 46-54;
155. MILLER S.S., 1983, -"Response of young 'Topred Delicious' apple trees to
orchard floor management and fertilization", Journal of American
Society for Horticulture Sciences, N. 108 (4): 638-642;
156. MILLER S.S., GLENN D.M., 1985, -"Influence of various rate of CA (No. 3)
fertilizer and soil management on young apple trees", Journal of
American Society for Horticulture Sciences, N. 110 (2): 237-243;
157. MINGEAU M., ROUSSEAU P. (1994). Water use of hazelnut trees as
measured with lysimeters. Acta Horticulturae 351:315-323.
158. MITCHELL P.D., JERIE P.H. and B.J. CHALMERS (1984). The effects of
regulated water defficit on pear tree growth, flowering, fruit growth and
yield J. am. Soc. Hort. Sci. 109: 604-606.
159. MITCHELL P.D.B., VAN DER ENDE, P.H. ERIE, and D.J. CHALMERS
(1989). Responses of ”Bartlet” pear to with olding irrigation, regulated
deficit irrigation and tree spacing. J. am. Soc. Hort. Sci. 114:15-19.
160. MODORAN I., 1965, - “Dinamica formării şi creşterii rădăcinilor de măr păr
şi prun, în ciclul anual de dezvoltare”, Lucrări Ştiinţifice ICHV 1962-
1963, n.6: 433-449;
161. MOŢOC M. (1963). Eroziunea solului pe terenurile agricole şi combaterea
ei. Editura Agro-silvică, Bucureşti.
162. NATALI, S. and C. Xilliyamis (1979). Influenza di diversi volumi di
adaquamento sull attivito vegetativo e productiva del pesco. Irrigatione
delle Colture Arboree Bologna.
163. NAUR A. (1998). Relationshipp between leaf and stem water potentials and
stomatal conductance in three field - grown woody species J. Hort. Sci.
Bioch 73: 431 - 436.
164. NAUR A. (2000). Midday stem water potential as a plant water stress
indicator for irrigation scheduling in fruit trees Acta Hort. 537: 447 -
459.
165. NAUR A., I. Klein and I. Doron (1995). Stem water potential and apple fruit
size J. Am. Soc. Hortic. Sci. 120:577 - 582.
166. NAUR A., I. Klein, H. Hupert, Y. Grinblat and M. Peres (1999). Irrigation
and crop load interactions in relation to nectarine yield, fruit size
distribution and water potentials. J. Am. Soc. Hort. Sci. 124: 189 - 193.
167. NAUR A., I. Klein, I. Doron, Y. Gal, Z. Ben - David, B. Bravdo (1997). The
effect of irrigation and crop load on stem water potential and apple fruit
size. J. Hort. Sci. 72: 765 - 771.
168. NAUR A., M. PERES (2001). Pressure increase rate effects the occuracy of
stem water potential measurements in deciduous trees using the presure
chamber technique J. Hort. Sci - Biotech.
169. NEAMŢU I., POP A., FLORESCU C., TUDOSE M., GIRCINEANU TR.,
1977, -"Cercetări privind influenţa diferitelor sisteme de întreţinere a
 solului asupra proceselor de scurgere şi eroziune în plantaţiile de pomi",
Lucrări Ştiinţifice I.C.D.P. Vol. VI.;
170. NEILSEN G.H., MEHERIUK M. and HOGUE F.J., 1984, -"The effect of
orchard floor management and nitrogen fertilization on nutrient uptake
and fruit quality of 'Golden Delicious' trees", Hort Science Vol. 19 (4);
171. NIELSEN G. H. şi HOGUE E., J., 1985 – Effect of orchard soil management
on the growth and the leaf nutrient concentration of young dwarf. „Red
Delicious” apple trees. Can. J. Soil 65, 309 – 315.
172. NIELSEN, G. H., HOGUE, E. J. and YORSTON J. (1990). Response of fruit
trees to phosphors fertilization. Acta Horticulture 274, p. 347 – 359.
173. OBERLY G. H and BOYNTON D CHAPT I in CHILDERS N, F. (Ed), 1966,
Nutrition of fruit crops, tropical, sub tropical, temperate tree and small
fruits Horticultural publications Rutgers. New Brunswick, N.
174. PASC I. – Aplicarea îngrăşămintelor în plantaţiile pomicole Cap. VI, în Ghid
pentru alcătuirea planurilor de fertilizare. Ed. Ceres, Bucureşti, 1980.
175. PERRING M.A., 1984. Effects of soil management on the chemical
composition of top fruit. Aspects Appl. Biol. 8:179-187.
176. POPA V. (1960). Culturi asociate pe terenurile amenajate în terase în
regiunile premontane. Grădina, via şi livada, nr. 6.
177. POPA V. (1966). Realizarea teraselor cu plugul reversibil. Lucr. şt. ICHV,
vol. X.
178. POPA V., PRICĂ D., (1966). Sfaturi privind folosirea raţională a intervalelor
dintre pomi - Consiliul Superior al Agriculturii.
179. POWELL D. B. B, 1974. Some effects of water stress in late spring on apple
trees J. Hort. Sci 49:257-272.
180. PRICĂ D. (1968). Influenţa amenajării terenului în pantă asupra creşterii şi
rodirii prunului. Analele Institutului de Pomicultură Piteşti, vol. I.
181. PROEBSTING E. L., J. E. MIDLETON, and S. ROBERTS (1977). Altered
fruiting and growth characteristics of ”Delicious” apple associated with
irrigation method. Hort. Sci. 12:349-350.
182. PROEBSTING E.L. Jr., 1970, -"Soil management in relation to fruit quality",
Proceedings of 18th International Horticulture Congress, Vol. 4: 223-
239;
183. PROEBSTING, E.L., S.R. Drake, and R.G. Evans, 1984. Irrigation
management, fruit quality and storage life of apple J. Am. Soc. Hortic.
Sci. 109:229-232.
184. RADU I.F. şi GHERGHI A. (1963) – Formele de apă din câteva organe ale
pomilor. Lucrări Ştiinţifice ICHV, Vol. V.
185. RAESE Th., 2002, Phosphorus deficiency symptoms in leaves of apple and
pear trees as influenced by available soil phosphorus in
“Communications in soil Science and plant analysis” p. 461 – 477.
186. ROBINSON D.W., 1974, -“Some long term effects of noncultivation on
methods of soil management on temperate fruit crops”, 19th
International Horticulture Congress, Warsava, p. 79-91.
187. SALTER P.J. and GOODE J.E. (1967) – Crop responses to water at different
stages of growth. Research Rev. Nr. 2.
188. SALVADOR F. R., MONASTRA F. (1997). Water regimes and soil
management in hazelnut trees. Preliminary studies in pots. Acta
Horticulturae 445:255-263.
189. SANCHEZ-BLANCO M. J., ALARCON J. J., PLANES J., and
TORRECILLAS A., 1984, Differential flood stress resistance of two
almond cultivars based on survival, growth and water relations as stress
indicators Journal of Horticulture Science 69 (5) : 947-953;
190. SCHACKEL K., GURUSINGHE S., KESTER D., MICKE W., 1998, Water
stress responses of almond (Prunus dulcis Mill.) trees under field
conditions, ISHS, Acta Horticulturae 470;
191. SCHWANKE L. J., EDSTROM J. P., HOFMANS J. W., 1996, Performance
of micro-irrigation systems in almonds, Proceeding of 7th International
Conference on water and irrigation, Tel Aviv, Israel, 13-16 May;
192. SHACKEL K., B. LAMPINEN, S. SIBBETT AND OLSON W. (2000). The
relation of midday stem water potential to the growth and physiology of
fruit trees under water imited conditions. Acta Hort. 537:425-431.
193. SHACKEL, K.A. AHMADI, H BIASI, W. BUCHNER, R. GOLDHAMER D.
GURUSINGHE S. HASEY, J. KESTER, D. KRUEGER. B
LAMPINEN B.B MC GOURTY. G. MICKE, W.MITCHAN E.
OLSEN. B. PELLETRAU. K. PHILIPS. H. RAMOS. D. SCHEANKL.
L. SIBBERT. S. SNYDER. R. SOUTHWICH. S. STEVENSON. M
THORPE. M WEINBAUM, S. and YEAGER J. Plant water status as an
index of irrigations need in deciduous fruit trees. Hort Technology 7,
23-9
194. SHEAR, C. B, and FAUST, M, 1980, Nutritional ranges in deciduous tree
fruits and nuts. Hort. Rev. 2: 142 – 163.
195. SHRIBBS J.M., SKROCH W. A., 1986, -"Influence of 12 ground cover
systems on young 'Smothee Golden Delicious' apple trees. II.
Nutrition.", Journal of American Society for Horticulture Sciences, N.
11 (4): 529-533;
196. SIMONS K.R. (1963) – Anatomical studies of apple fruit abscission in
relation to irrigation. Proc. Amer. Soc. Hort. Sci. 83, 77-87.
197. SKROCH W.A. AND SHRIBBS J. M., 1986, -"Orchard floor management.
An Overview", Hort Science Vol 21 (3);
198. SLAVIK, B (ed) (1974) Methods of studing plant water relations. Springer
Verlag New York
199. SMITH D.M. and ALLEN S.J. (1984) Measurement of sap flow in plant
stems. Jour of Exp. Bot. Vol 47, nr 305 pp.1833-1844
200. SMOCK R.M. (1953) – Some effects of climate during the growing season on
keeping quality of apples. Proc. Amer. Soc. Hort. Sci. 62; 272-278.
201. STAICU TR., 1969, -"Agrotehnica", Editura Agrosilvică, Bucureşti;
202. STANHILL G. (1957) – The effect of differences in soil moisture status on
plant growth. A review and analysis of soil moisture regime
experiments. Soil Sci. 84; 205-?.
203. STEPHENS, G.R. (1981) - Mulches - part III in nut tree culture in North
America. Ed. Richard A. Jaynes.
204. STILES C. W. Chap 5 in tree fruit nutrition. Ed. By A. Brooke Peterson and
Stevens G.R.
205. STREITBERG H., HOFMANN K. (1972) - “Der Einfluss unterschiedlicher
Strahlungsintensität und Wassergeben auf die vegetative und generative
Entwicklung fon Apfelbäumen in Grossgefassen unter den klimatschen
Bedingungen von Dresden Pillnitz. 1. Mittelung: Problematik und
metodik zur Durchfürung des Versuches und erste Ergebnisse über den
Wasserverbrauch der Versuchsgehöltze”, Arch. F. Gartenbau Bd. 20, H.
6 , S 505-535;
206. STYLIANIDIS, D.C, SINONIS A. D., SYRGIANIDIS, G.D. (2002) -
Nutrition – fertilization of deciduous fruit trees. Deficiencies Toxicities
Physiological disorders of fruit. Stamoulis publications.
207. SUDDS, R.H. AND BROWNING G.M. (1941) -"The effect of soil
management methods on certain physical and chemical properties in
relation to infiltration rates in West Virginia Orchards", Journal of
American Society for Horticulture Sciences, Vol. 39;
208. ŞUTA A., IANCU M., COTOROBAI M., NEAMŢU I. (1979) -"Sistemul de
lucrare a solului în plantaţiile pomicole", în Probleme de Agrofitotehnie
Teoretică şi Aplicată, vol. 1, nr. 4;
209. TAERUM R. (1964) – Effects of moisture stress and climatic conditions on
stomatal behaviour and growth in Rome Beauty apple trees. Proc.
Amer. Soc. Hort. Sci. 85; 20-32.
210. TEACI D., P. ŞTEFAN, GH. AMZAR, N. VOICULESCU, I. POPESCU
(1985). Influenţa condiţiilor de mediu asupra creşterii pomilor în
România. Editura CERES, Bucureşti.
211. TORRECILLAS A., RUIZ-SANCHEZ M. C., LEON A. and DEL AMOR F.,
1989, The response of young almond trees to different drip-irrigated
conditions. Development and yield, Journal of Horticulture Science 64
(1) : 1-7;
212. TOUS J. GIRONA J. D., TASIAS J. (1994). Cultura practices and costs in
hazelnut production Acta Horticulturae 351:395-418.
213. TROCME S., GRASS E., 1966, -"Sol et fertilization en arboriculture
fruitière", Editions G.M. Perrins, Paris;
214. TUCKEY L.D. (1959) – Periodicity in growth of fruits of apples, peaches and
sour cherries with some factors influencing this development. Bull.
Agric. Exp. Sta. 661.
215. TUCKEY L.D. (1963) – Factors affecting rhythmic diurnal enlargement and
contraction in fruits of the apple (Malus domestica Bork.) Proc. 16th Int.
Hort. Congress Brussels 3; 328-336.
216. TUCKEY L.D. (1974) – Some relationships in the growth and development of
apple fruits. Proc. 19th Int. Hort. Congress, 3; 35-45, Poland.
217. TUKEY R.B., SCHOFF F.L. (1963) -"Influence of different mulching
materials upon the soil environment,", Soil Environment, vol. 82: 68-
76;
218. URIU K. (1964) - Effect of postharvest soil moisture depletion on subsequent
yield of apricots, Journal of American Society for Horticulture Science
89 : 159-173.
219. URIU K., MAGNESS J.R. (1967) - Decidous tree fruits and nuts. In
„Irrigation of agricultural lands” No. 11 in the Series „Agronomy”.
220. URIU K., MARTIN P.E., HAGAN R.M. (1970) – Radial trunk growth of
almonds as affected by soil water and crop density. J.Amer. Soc. Hort.
Sci. 95; 166-178.
221. VAN DER BOON J., POWER A., DE VOS N.M., 1962, "Nitrogen dressing
in orchard with grass sward", XVI th International Horticulture
Congress 151-158;
222. VANGDAL E., S.H. HGELTNES (2004) (Extenday) in fruit orchards -
preliminary results 8th Intern. Symp on Integrated canopy, rootstock and
envir. physiology in orchard sistems - Budapest - Hungary - Abstracts.
223. VEIHMEIER F.J. (1971) – The growth of fruit trees in response to different
soil moisture conditions measured by widths of annual rings and other
means. Soil Sci. 119 (6).
224. VEIHMEIER F.J. (1972) – The availability of soil moisture to plants. Results
of empirical experiments with fruit trees. Soil Sci. Vol. 114, No. 4.
225. VEIHMEIER F.J. and HENDRICKSON A.H. (1938) – Soil moisture as an
indication of root distribution in decidous orchards. Plant Physiol. 13;
169-177.
226. VEIHMEIER F.J. and HENDRICKSON A.H. (1950 a) – Soil moisture in
relation to plant growth. Amer. Rev. Plant. Physiol. 1; 285-304.
227. VEIHMEIER F.J. and HENDRICKSON A.H. (1950) – Responses of fruit
trees and vines to soil moisture. Amer. Soc. Hort. Sci. Proc. 55; 11-15.
228. VEIHMEIER F.J. and HENDRICKSON A.H. (1952) – The effects of soil
moisture on decidous fruit trees. Int. Hort. Congr. Rep. 13th London I.
306-319.
229. VEIHMEIER F.J. and HENDRICKSON A.H. (1960) – Essentials of irrigation
and cultivation of orchards. Calif. Agric. Exp. Sta. Circ. 486.
230. VERNER L., KOCHAN W.J., KETCHIE D.O., KAMAL A., BRAUN D.T.,
BERRY J.W. and JOHNSON M.E. (1962) – Trunk growth as guide to
orchards irrigation. Idaho Agr. Exp. Sta. Res. Bull. 184: 15p.
231. VIETS G.R., jr., (1967) -“Nutrient availability in relation to soil water”, in
Irrigation of Agricultural Lands N. 11, Series Agronomy;
232. VOICULESCU, N., M. IANCU, S. ŞTEFĂNESCU (1989). Metodologia
alegerii terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor de pomi. Bucureşti.
233. VOICULESCU, N., N. CEPOIU, M. LECA (2001). Bazele ecopedologice ale
nutriţiei speciilor pomicole. Ed. Muntenia, Leda.
234. WANDER I. W., GOURLEY J. H. (1943) -"Effect of heavy mulch in apple
orchard upon several soil constituents and the mineral content of foliage
and fruit", Proceedings of American Society For Horticulture Science
vol. 42: 1-6;
235. WEKLER W.V. jr. and GLENN D. M., (1988) -"Growth responses of young
peach trees and changes in soil characteristics with sod and
conventional planting systems", Journal of American Society for
Horticulture Sciences, N. 113 (5): 652-656;
236. WHITE G.C. and GREENHAM D.W.P. (1967) -"Seasonal trends in mineral
nitrogen content of the soil in a long-term NPK trial on dessert apples",
Journal of American Society for Horticulture Sciences, N. 42: 419-428.
237. WILLONGHBY, B. COCKROFT (1974). Changes in root patterns of peach
trees under trickle irrigation. Proc. 2 nd Intern. Drip. Irrig. Congress,
San Diego Ca., p. 439-442.
238. ZAHNER R. (1968) – Water deficits and growth of trees. In „Water deficits
and plant growth” Vol II, Acad. Press, New York and London.
239. ZAMBROWICZ E., BOTEZ A. (1965) – Consideraţii asupra dinamicii de
creştere a rădăcinilor ective la unele sâmburoase. Lucrări Ştiinţifice
ICHV, VI, 451-465.
 Editura TIP NASTE Pitești
ISBN 973-864449-3-3

Tipar executat la S.C. COLOR UNIVERSAL S.A. Pitești