Sunteți pe pagina 1din 107

Teodor MARUSCA

AGRICULTURĂ

2008 – 2009
REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV
AGRICULTURA
Prefaţă
Agricultura este cea mai importantă ramură a producţiei materiale,
descoperită şi dirijată de om, prin care cu ajutorul plantelor verzi cultivate,
are loc transformarea energiei cinetice a soarelui în energie potenţială
stocată sub formă de materie organică, convertită în continuare de animale
în alte produse (lapte, carne, lână, piei, etc.), de strictă necesitate. Din
natură prin cules (fructe, seminţe, rădăcini, bulbi, etc.) pescuit sau vânat
animale sălbatice, tăiat pădurea, etc., omul îşi “recoltează” direct cele
necesare traiului, fără a se implica în procesul de producere directă a
acestora. Plantele cultivate şi animalele domestice depind în totalitate de
om, cel care practică agricultura, de nivelul de cunoştinţe, dotare, condiţii
pedoclimatice şi mulţi alţi f actori naturali şi socioeconomici.
Agricultura alături de resursele naturale vegetale şi animale,
terestre sau acvatice, este singura ramură care acumulează energie nouă.
Toate celelalte ramuri ale producţiei materiale (industrie, construcţii,
transporturi, etc.) consumă energia fosilă stocată a Terrei (cărbuni, petrol,
gaze, etc.)sau cea recentă produsă de agricultură şi silvicultură. De aceea
cele mai dezvoltate state ale lumii au agricultura şi silvicultura cea mai
performantă, în stare să capteze la cel mai înalt nivel, energia oferită
gratuit de Soare.
În linii generale sfera de cuprindere a agriculturii înglobează
cultura plantelor şi creşterea animalelor. În cursul de faţă se pune accent
pe cultura plantelor ca principală verigă de producere a materiilor
organice sub diferite forme, care se utilizează cu prioritate pentru hrana
oamenilor şi a animalelor domestice sau sălbatice valorificate şi ele în final
de aceeaşi populaţie umană. Din această perspectivă privind lucrurile, nu
pare lipsită de interes introducerea ca disciplină de învăţământ la primul
Colegiu de Cinegetică din cadrul Facultăţii de Silvicultură a unor
cunoştinţe de agricultură pentru cultura plantelor ca principal component
al bazei furajere, care după cum este cunoscut se predă în universităţile
agricole pentru viitorii ingineri agronomi, zootehnişti şi medici veterinari.
Necesitatea introducerii acestei discipline este legată cu deosebire de:
- îmbunătăţirea generală a bazei furajere pentru vânat (păşuni,
fânuri, grăunţe, fructe, rădăcini, tuberculi, etc.);
- cultivarea pe criterii agrotehnice a ogoarelor pentru vânat;
- expertizarea şi evaluarea corectă a eventualelor pagube produse
de vânat, culturilor agricole sau şeptelului de animale domestice;
- dobândirea unor cunoştinţe generale de agricultură pentru
gospodăriile proprii şi consilierea altor gospodării din raza de activitate a
specialiştilor în cinegetică;
- deschiderea unor punţi de legătură între agricultură şi
silvicultură pentru armonizarea valorificării durabile a resurselor naturale
existente în condiţiile păstrării unui echilibru pentru mediul înconjurător.
Cursul se compune din trei părţi şi anume: 1. Noţiuni de agrotehnică;
2. Elemente de fitotehnie; 3. Elemente de pratotehnie (cultura pajiştilor).
Brasov 20 septembrie 2007 Autorul

2
CUPRINS

NOŢIUNI DE AGROTEHNICĂ

Pag
Cap. 1. Generalităţi
1.1. Introducere …………………………………… 5
1.2. Scurt istoric ……………………………………… 6
1.3. Fondul funciar …………………………………… 7

Cap. 2. Factorii de vegetaţie şi metodele de dirijare a lor


2.1. Căldura ……………………………………………… 9
2.2. Lumina ……………………………………………… 10
2.3. Apa …………………………………………………… 10
2.4. Aerul ………………………………………………… 11
2.5. Elemente nutritive ...………………………………… 11

Cap. 3. Îngrăşămintele, amendamentele şi aplicarea lor


3.1. Îngrăşămintele organice …………………………………… 13
3.2. Îngrăşămintele chimice ……………………………………… 15
3.3. Îngrăşămintele bacteriene …………………………………… 18
3.4. Amendamentele ………………………………………… 18
3.5. Metode de fertilizare şi amendare ….……………………… 19

Cap. 4. Lucrările solului


4.1. Aratul ….………………………………………… 20
4.2. Grăpatul ….……………………………………… 25
4.3. Cultivaţia …..…………………………………… 25
4.4. Tăvălugitul …..……………………………………. 26

Cap. 5. Sămânţa şi semănatul


5.1. Sămânţa …..………………………………………… 26
5.1. Semănatul ….………………………………………… 28

Cap. 6. Buruienile din culturile agricole şi combaterea lor


6.1. Sursele de îmburuienare ….………………….. 31
6.2. Particularităţile biologice ale buruienilor ….……… 31
6.3. Clasificarea buruienilor ….……………………… 32
6.4. Combaterea buruienilor….…………………… 35

ELEMENTE DE FITOTEHNIE

Cap. 7. Cultura cerealelor pentru boabe


7.1. Grâul, secara şi triticale …..……….……………… 38
7.2. Orzul şi orzoaica …..…………………………… 42
7.3. Ovăzul …...……………………………………… 44
7.4. Porumbul …………………………………………… 45
7.5. Sorgul pentru boabe ……………………………………… 49
7.6. Meiul ……………………………………………………… 49

3
Cap. 8. Graminee anuale şi perene pentru furaj
8.1. Porumbul siloz ……………………………… 50
8.2. Iarba de Sudan ………………………………… 51
8.3. Raigrasul aristat hibrid …….………………………… 52
8.4. Graminee perene de nutreţ (golomăţul, raigrasul peren,
păiuşul de livezi, păiuşul roşu, timoftica, obsiga nearistată, pirul crestat, 53
firuţa) ……………

Cap. 9. Leguminoase anuale şi perene


9.1. Leguminoase anuale pentru boabe şi fân (mazărea,
măzărichea, bobul şi trifoiurile anuale) …………………………… 56
9.2. Leguminoase perene (lucerna albastră, trifoiul roşu, alb şi
hibrid, sparceta, ghizdeiul) ………………………………………… 59

Cap. 10. Cultura şi păstrarea tuberculiferelor, rădăcinoaselor şi


altor plante furajere
10.1. Cultura şi păstrarea tuberculiferelor(cartoful, topinamburul)… 65
10.2. Cultura şi păstrarea rădăcinoaselor (sfecla de zahăr, furaj,
gulia, morcovul furajer) ……………………………………………… 67
10.3. Alte plante de nutreţ (bostănoase furajere, floarea soarelui,
rapiţa şi varza furajeră) ………………………………………………… 71

ELEMENTE DE PRATOTEHNIE (CULTURA PAJIŞTILOR)

Cap. 11. Principalele tipuri de pajişti naturale


11.1. Pajişti zonale (păiuş stepic, bărboasă, firuţă, iarba vântului,
păiuş roşu, ţepoşica, păruşca, coarnă şi pipiriguţ) ……………… 75
11.2. Pajişti azonale (lunci, depresiuni, soluri saline şi alcaline, 78
nisipuri) ...

Cap. 12. Metode de îmbunătăţire a pajiştilor naturale


12.1. Lucrări generale de îmbunătăţiri funciare, curăţiri şi
combaterea vegetaţiei nevaloroase de pe pajişti ……………… 80
12.2. Aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor ……… 83
12.3. Supraînsămânţarea şi reînsămânţarea ……………… 85

Cap. 13. Metode de folosire a pajiştilor


13.1. Folosirea pajiştil or prin păşunat …………………… 90
13.2. Folosirea pajiştil or prin cosit ……………………… 100
13.3. Folosirea mixtă a pajiştilor ……………………… 104
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
TEMATICĂ PENTRU ACASĂ

4
Partea I–a

NOŢIUNI DE AGROTEHNICĂ

Cap. 1. GENERALITĂŢI
1.1. INTRODUCERE
Pentru asigurarea populaţiei, în continuă creştere cu produse
agroalimentare şi a industriei cu materii prime, în ultimele decenii a
sporit ritmul de intensivizare a agriculturii prin utilizarea unor
cantităţii tot mai mari de îngrăşăminte chimice, de pesticide pentru
combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, s-a extins gradul de
mecanizare şi automatizare, suprafeţele amenajate pentru irigat, etc.
Cu toate aceste măsuri de sporire a producţiilor agroalimentare, o
parte însemnată a populaţiei globului mai suferă de “sub” sau
malnutriţie.
În anul 2000 populaţia de pe Terra a depăşit 6,1 miliarde
locuitori care beneficiază în principal doar de 1,8 miliarde hectare de
terenuri fertile şi arabile ceea ce înseamnă cca. 13,4 din suprafaţa
uscată a globului. Posibilităţile de extindere a suprafeţelor pentru
practicarea agriculturii este de numai 4%, dar şi acestea riscă să fie
depăşite de ritmul tot mai alert al scoaterilor din circuitul agricol prin
extinderea construcţiilor, drumurilor etc., sau al degradării solului,
adeseori ireversibile, produse de eroziune, deşertificare, toxificare,
etc., ca o consecinţă a activităţilor iraţionale ale omului.
Pentru stăvilirea acestor fenomene nedorite s-au elaborat
diferite sisteme de agricultură ecologică (biologică, biodinamică
ş.a.), care rezolvă deocamdată numai latura calitativă a producţiei.
Salvarea civilizaţiei umane în ansamblul ei pare să vină de la
practicarea unei agriculturi sustenabile (durabile sau de echilibru) care
în esenţă este tot o agricultură ecologică, dar care îşi propune în
acelaşi timp să rezolve şi problema mai acută a cantităţii resurselor
alimentare, cu menţinerea calităţii producţiei.
Performanţele agriculturii sunt dependente în primul rând de
agrotehnica aplicată la specificul condiţiilor naturale şi socio-
economice existente.
Ca ştiinţă agrotehnica are legături cu multe alte ştiinţe naturale
fundamentale şi aplicative, bazându-se pe cuceririle altor ştiinţe ca:
botanica, pedologia, microbiologia, agrochimia, fizica,
meteorologia, fiziologia plantelor, ecologia, maşini agricole, etc.
La rândul ei, agrotehnica serveşte ca fundament pentru alte
ştiinţe ca: fitotehnia, pratotehnia, pomicultura, viticultura,
legumicultura, economia agricolă, ş.a.
Din cele prezentate rezultă că agrotehnica ocupă un rol de
primă mărime între ştiinţele agricole fiind definită de GH. IONESCU-
SISEŞTI ca “Ştiinţa factorilor de vegetaţie, a modului de a-i dirija,
în vederea obţinerii unor producţii mari, permanente şi calitativ
superioare”sau ştiinţa despre sistemul sol-plantă.

5
Agrotehnica studiază următoarele probleme:
- factorii de vegetaţie şi dirijarea lor;
- organizarea teritoriului şi asolamente;
- fertilizarea şi amendarea solului;
- lucrările solului şi semănatul;
- buruienile şi combaterea lor integrată;
- lucrări de întreţinere a culturilor;
- recoltarea şi păstrarea produselor agricole;
- punerea în valoare a terenurilor neproductive sau slab
productive;
- aplicarea diferenţiată a măsurilor agrotehnice pe zone şi etaje
pedoclimatice;
- sisteme actuale şi de perspectivă ale agriculturii.
La realizarea obiectivelor agrotehnicii contribuie în egală
măsură soiurile sau hibrizii plantelor cultivate cu calităţi biologice şi
productive ridicate.
În toate aceste acţiuni de promovare şi aplicare a unei
agriculturi performante cu impact cât mai redus asupra echilibrului
natural, un rol primordial îl are nivelul de cunoştinţe şi conştiinţă
profesională al specialiştilor din domeniu.
1.2. SCURT ISTORIC
Pe teritoriul ţării noastre, datorită unor condiţii naturale deosebit
de favorabile se practică agricultura în ansamblul ei, de secole şi
milenii.
Strămoşul nostru, Homo erectus, din epoca paleolitică de acum
un milion de ani, a acumulat treptat cunoştinţe empirice, trecând mai
întâi prin etapa culesului primitiv simplu (strângerea de seminţe,
fructe, muguri, rădăcini, tuberculi, animale mici, insecte, etc.) şi a
vânatului primitiv la o etapă superioară de cultivator şi crescător de
animale.
În epoca mezolitică (5.500 – 1.800 î.e.n.) treptat s-a înlocuit
băţul primitiv de răscolit pământul, cu săpăliga de mână şi se cultivau
unele cereale şi legume.
În etapa bronzului (2000 – 1000 î.e.n.) omul folosea plugul
primitiv de lemn şi odată cu acesta a lărgit sortimentul de plante
cultivate pe teremurile arabile şi s-a introdus şi alte culturi ca pomii,
viţa de vie, etc.
La începutul erei noastre, înainte de cucerirea romană, locuitorii
Daciei, erau organizaţi în obştii săteşti şi foloseau sistemul de
agricultură mixt, pastoral – agricol (alternarea pajiştei – pârloagă
lungă cu arabilul). Geto–dacii au cultivat: mei, grâu, secară,
orzoaică, ovăz, morcov, muştar, bob, linte, mazăre, cânepă, in,
usturoi, praz, ceapă, varză, castravete, fasoliţă, salată, spanac ş.a.
pomi fructiferi, viţa de vie şi se ocupau cu creşterea animalelor,
păsărilor.
Agricultura a luat un avânt considerabil după colonizarea
romană în secolele II – III e.n. şi formarea poporului român în secolele
III – IV e.n. prin folosirea plugului roman şi cel geto–dacic, plugul
mixt daco – roman schimbător cu şi fără rotile, şi apoi plugul
românesc neschimbător cu rotile şi brăzdar asimetric.

6
În secolele IV – IX s-au instituit şi la noi orânduirea feudală
care a fost mai puţin prielnică progresului dezvoltării ştiinţelor
agricole.
În secolele XVIII – XIX au apărut primii agronomi şi veterinari
cu învăţătură superioară şi abia odată cu ei se poate vorbi despre
agricultură ca obiect de studiu.
Primele scrieri cu conţinut direct agricol au apărut în ţara
noastră la sfârşitul secolului XVIII şi au cuprins fie traduceri ale unor
cărţi străine, fie sfaturi practice pentru ţărani. Prima carte a fost
“Instrucţiuni pentru cultura cartofilor” redactată la Blaj în anul
1760 urmate de cartea “Economia stupilor” din 1785 de Ion Molnar
şi în 1796 de cartea “Oarecare secreturi ale pământului şi ale
meşteşugului sădirii, tălmăcite dintr-o carte a unui dascăl vestit şi
iscusit în meşteşugul lucrării de pământ adică ale plugului” ş.a.
În anul 1769 s-a înfiinţat la Sibiu “Societatea de agricultură
din Transilvania” cu scopul de a promova progresul agriculturii.
Documentele arată că din anul 1776 la Şcoala Domnească din
Bucureşti se preda un curs de Economie domestică, iar din anul 1838
la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti se preda un curs de
Agricultură.
Cea mai veche şcoală de agricultură de pe teritoriul ţării noastre
este cea de la Sânnicolaul Mare, înfiinţată în 1799 de un aromân,
Cristofor Nacu, care la început a funcţionat sub o formă simplă,
complet particulară.
După anul 1829, odată cu eliberarea navigaţiei pe Dunăre prin
Tratatul de la Adrianopole s-au creat posibilităţi de lărgire a
comerţului şi a sporit interesul claselor dominante pentru ştiinţa
agricolă şi tehnica nouă. În anul 1835 se întemeiază în Muntenia
“Societatea de agricultură a României” al cărui preşedinte era
Mihai Ghica.
Întemeietorul ştiinţelor agricole române este Ion Ionescu de la
Brad (1818 – 1891), care a depus o activitate prodigioasă în toate
sectoarele din agricultură: producţia vegetală, creşterea animalelor,
economia şi sociologia rurală. Au urmat mai multe personalităţi cu
renume mondial din care îi amintim pe George Maior (1855-1927),
Gheorghe Ionescu Siseşti (1885 – 1967), Amilcar Vasiliu (1901 –
1994) şi Irimie Staicu (1905 – 1989) care au pus bazele agrotehnicii
moderne.
1.3. FONDUL FUNCIAR ŞI CATEGORIILE DE FOLOSINŢĂ
Fond funciar denumire din limba franceză, înseamnă o
suprafaţă de teren. Se foloseşte când se fac referiri la totalitatea
suprafeţelor de teren aflate în limitele unei ţări sau ale unei unităţi
admnistrative teritoriale (judeţ, comună, etc.) a unui ocol silvic sau
fermă agricolă.
Suprafaţa fondului funciar al României este de 23.839.000
ha, deţinând 0,18% din suprafaţa globului (locul al XXXVII) şi 4,81%
din suprafaţa Europei (locul XII).
Categoria de folosinţă este modul cum este folosit un teren. Se
deosebesc 5 categorii mari de terenuri: cu destinaţie agricolă,
forestieră, aflate permanent sub ape, din intravilan aferente localităţilor

7
urbane şi rurale) şi cu destinaţie specială (pentru transporturi rutiere,
feroviare, navale, aeriene ş.a.).
Din categoria de folosinţă agricolă fac parte suprafeţele cu
arabil, păşuni, fâneţe, vii şi livezi.
Arabil este orice suprafaţă de teren care poate fi arată (inclusiv
terenuri de pe pante până la 30%) şi cultivată cu diferite plante. În
această categorie se include şi aşa zisele “ogoare” pentru hrănirea
animalelor sălbatice. Arabilul este cea mai importantă categorie de
folosinţă întrucât se cultivă cu plante indispensabile alimentaţiei
oamenilor, furajarea animalelor sau pentru nevoile industriei.
Păşuni şi fâneţe cunoscute şi sub denumirea de pajişti sunt
suprafeţe înierbate cu vegetaţie primară (zona stepei, silvostepei şi
etajele subalpine şi alpine) sau secundară după defrişarea pădurilor
(stejărete, gorunete, făgete, brădete şi molidişuri). Ele pot fi pajişti
naturale (permanente) sau artificiale (semănate, temporare). Păşunile
se folosesc exclusiv sau în principal prin păscut cu animalele, iar
fâneţele au ca destinaţie principală, producerea fânului.
Vii şi livezi sunt suprafeţele ocupate cu viţa de vie şi pomi
fructiferi. Din situaţia fondului funciar al României pe categorii de
folosinţă (Tabelul 1.1.) rezultă că 62% din teritoriu este teren agricol
28% păduri şi 10% alte categorii.
Tabelul 1.1.
Modul de folosinţă al teritoriului României (1992)
Specificare Suprafaţa în % din suprafaţa
mii ha totală
Suprafaţa totală 23.839,1 100,0
Total agricol 14.790,1 62,0
din care:
- arabil 9.356,9 39,3
- păşuni 3.349,2 14,0
- fâneţe 1.480,6 6,2
- vii 298,6 1,2
- livezi 304,8 1,3
Fond forestier 6.681,8 28,1
Ape şi bălţi 892,8 3,7
Alte terenuri 1.474,4 6,2
Pentru un locuitor din România revine 0,65 ha teren agricol
din care 0,41 ha este arabil din care numai 44% este calitatea I-a şi a
II-a. Încărcătura de teren arabil la un locuitor în alte ţări este de 0,07 –
0,08 ha Belgia şi Olanda; 0,13 – 0,35 Germania, Austria, Franţa,
Italia; 0,40 – 0,55 ha Bulgaria, Ungaria, Spania, Danemarca; 0,90 ha
S.U.A., Rusia. Media mondială pe un locuitor este de 0,40 ha arabil,
ţara noastră depăşind cu puţin această suprafaţă medie.
ÎNTREBĂRI
1. Precizaţi câteva caracteristici ale agriculturii şi importanaţa ei în
producţia materială a omenirii.
2. Enumeraţi principalele aspecte pe care le studiază agrotehnica, ca
ştiinţă de bază a agriculturii generale.
3. Care sunt principalele categorii de folosinţă ale terenurilor
agricole şi ponderea lor în fondul funciar al României ?

8
Cap 2. FACTORII DE VEGETAŢIE ŞI METODELE
DE DIRIJARE A LOR
Creşterea şi dezvoltarea plantelor sunt fenomene posibile numai
în prezenţa energiei existente în mediul ambiant. În timpul creşterii
plantelor au loc patru fenomene importante: absorbţia, fotosinteza,
respiraţia şi transpiraţia. În paralel cu creşterea propriu zisă,
organismele vegetale suferă şi modificări calitative care se finalizează
cu funcţia de reproducere. Creşterea şi dezvoltarea plantelor sunt
influenţate de factorii de vegetaţie, care constituie mediul de viaţă
natural al plantelor. Aceşti factori sunt: căldura, apa, aerul, lumina,
elementele nutritive, electricitatea şi radioactivitatea.
Lumina şi căldura provin de la soare şi se numesc factori
cosmici iar ceilalţi au origine terestră şi se numesc factori telurici.
2.1. CĂLDURA
Cerinţele plantelor faţă de temperatură diferă de la specie la
specie şi în cadrul fiecăreia pe faze de vegetaţie.
Majoritatea plantelor agricole şi cele spontane din zona
temperată sunt mezoterme, în sensul că îşi desfăşoară funcţiile vitale
la temperaturi cuprinse între 10 şi 400 C, cu un optim termic în jur de
200 C când plantele dau un maxim de recoltă.
Cunoaşterea temperaturii minime de germinaţie este foarte
importantă în stabilirea datei optime de semănat la culturile de
primăvară care sunt ordonate în trei perioade din care prima cu două
urgenţe (Tabelul 2.1).
Tabelul 2.1
Temperatura minimă de germinaţie pentru diferite
culturi furajere de primăvară
0
Perioada (Per.) Cultura C
Urgenţa (Urg)
Per.I. Urg. 1. - Lucernă, trifoi, orzoaică.. 1-2
- Ghizdei, mazăre de câmp 1-3
- Ovăz, borceag de primăvară 1-4
- Morcov furajer 2-4
Urg. 2. - Gulii furajere 4-5
- Timoftică, golomăţ, sfeclă 5-6
- Cartof, floarea soarelui 6-7
Per.II. - Porumb, soia 8-10
- Sorg pentru boabe 10-12
Per .III - Dovleac, pepeni furajeri 12-14

După răsărirea plantelor, fotosinteza se desfăşoară normal la o


temperatură optimă (23 – 300C), la peste 35 0C aceasta scade brusc, iar
la 500C încetează. Plantele suportă mai bine temperaturile scăzute
dacă acestea se instalează treptat deoarece are loc fenomenul de călire
(acumularea zahărului în celule).
Regimul termic poate fi dirijat prin eliminarea excesului de apă
(drenaj), administrarea îngrăşămintelor organice, reţinerea zăpezii pe

9
semănăturile de toamnă, lucrări de afânare a solului şi alte măsuri care
favorizează încălzirea solului iar supraîncălzirea acestuia se poate
împiedica prin mulcire (acoperirea solului cu materiale deschise la
culoare, care coboară temperatura cu 2 – 30C) şi irigare.

2.2. LUMINA
În procesul de fotosinteză plantele folosesc numai energia
radiantă a spectrului vizibil (violet, roşu).
Fotosinteza poate fi astfel influenţată de intensitatea, calitatea şi
durata de iluminare, concentraţia de CO 2, temperatura aerului şi
solului, apă, elemente nutritive, suprafaţa foliară, cantitatea de
clorofilă, activitatea enzimatică etc.
Intensitatea luminii variază cu latitudinea, altitudinea,
anotimpul, nebulozitatea şi gradul de puritate al atmosferei şi se
exprimă prin numărul unităţilor luminoase (lucşi) care se transmit de
la o sursă pe unitatea de suprafaţă şi în unitatea de timp.
Plantele de cultură sunt în majoritate heliofile şi au nevoie de o
intensitate a luminii cuprinsă între 1000 – 4000 lucşi (lumina naturală
având o intensitate de 30.000 – 40.000 lucşi).
Din cantitatea de radiaţii solare numai 0,2 – 0,8% este folosită
şi fixată în recolte sub formă de energie potenţială.
Dirijarea regimului de lumină se poate face cultivând plantele
heliofile pe terenuri cu expoziţii însorite (S, SE, E, SV) şi cele sciofile
sau helio-sciofile pe expoziţii mai umbrite (N, NE); distribuţia
seminţelor să fie cât mai uniformă, iar rândurile se vor orienta pe
direcţia nord-sud pentru ca afluxul de lumină să fie mai mare.
2.3. APA
Apa este un factor foarte important în viaţa plantelor, fiind un
component de bază al celulelor şi ţesuturilor vii şi un mediu în care
pot avea loc procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie cu schimbul de
gaze şi substanţe nutritive.
Cantitatea de apă absorbită şi consumată de plante este mult mai
mare decât cea necesară proceselor de nutriţie. La un consum de
1000g apă în plantă se formează 3g de substanţă uscată din care 1,5g
trec prin plantă şi se elimină prin transpiraţie.
Apa eliminată prin transpiraţie are un rol termoregulator,
contribuind la scăderea temperaturii plantelor.
Plantele au nevoie de apă în toată perioada de vegetaţie, însă
aceste cerinţe sunt mai pregnante în anumite faze, numite faze critice:
germinaţie, înfrăţire, înflorire, formare şi creşterea seminţelor şi
fructelor.
Plantele de cultură sunt mezofile şi cresc bine atunci când
umiditatea solului este de 60-70% din capacitatea maximă pentru apă.
Pentru înmagazinarea şi păstrarea apei în sol, cu scopul de a fi
pusă la dispoziţia plantelor, se pot lua următoarele măsuri:
- aplicarea unui sistem raţional de lucrare a solului;
- refacerea şi îmbunătăţirea structurii solului;
- nivelarea şi afânarea stratului superficial al solului;
- reţinerea zăpezii;
- folosirea judicioasă a îngrăşămintelor;

10
- distrugerea buruienilor;
- rotaţia culturilor având în vedere şi alternarea plantelor cu
cerinţe ridicate pentru apă, cu plante având cerinţe mai
reduse faţă de acest factor.
Satisfacerea deplină a culturilor pentru apă se poate face mai ales prin
irigarea lor.
2.4. AERUL
Aerul atmosferic este un amestec format din mai multe gaze din care
ponderea o deţine azotul, oxigenul şi dioxidul de carbon la care se adaugă
argon, heliu, amoniac, vapori de apă, ş.a.
Aerul din sol este mai bogat în dioxid de carbon, amoniac şi
vapori de apă ca urmare a descompunerii materiilor organice. Dacă se
acumulează CO2 peste 1-2% în sol începe să devină toxic pentru
plante.
Influenţa aerului este mai pronunţată indirect prin vânt care
modifică temperatura şi umiditatea mediului, determină curbarea
tulpinilor pe direcţia dominantă de mişcare, limitează extinderea
vegetaţiei lemnoase arborescente şi alte influenţe.
Menţinerea unui echilibru aerohidric în sol este extrem de
importantă pentru plante.
Astfel, excesul de apă conduce la diminuarea cantităţii de aer
din sol fiind necesar drenajul, dacă excesul provine din pânza
freatică sau desecarea dacă apa în exces provine din băltire.
Reglarea regimului de aer în sol se face prin afânarea stratului
arabil, distrugerea crustei de la suprafaţă sau hardpanul (bătătura
plugului) precum şi toate măsurile de îmbunătăţire a structurii solului.
2.5. ELEMENTE NUTRITIVE
Elementele nutritive pe care plantele le extrag sub formă de
săruri minerale dizolvate în apa din sol sunt folosite de plante pentru
creşterea lor.
Azotul este necesar plantelor în cantităţi apreciabile, în sinteza
substanţelor proteice şi a citoplasmei celulare. Insuficienţa azotului
din sol încetineşte creşterea şi producţia scade, iar excesul de azot
favorizează creşterea vegetativă, lungeşte perioada de vegetaţie, scade
rezistenţa la îngheţ, la cădere şi la boli.
Fosforul favorizează dezvoltarea rădăcinilor, formarea florilor
şi a seminţelor, măreşte rezistenţa plantelor la secetă, boli, îngheţ şi
scurtează perioada de vegetaţie.
Potasiul reduce transpiraţia plantelor, măreşte rezistenţa la
secetă, la cădere, îngheţ, intensifică fotosinteza şi acumularea
hidraţilor de carbon, a substanţelor proteice, iar la plantele melifere
măreşte cantitatea de nectar. Solurile din ţara noastră conţin mult
potasiu de la 0,3 – 2,3% K2O.
Calciul intră în constituţia membranelor celulare sub formă de
pectat de calciu, favorizează dezvoltarea rădăcinilor şi neutralizează
acizii organici aflaţi în exces în plante (mai ales acidul oxalic).
Solurile normale din ţara nostră conţin în stratul arabil 0,3 – 2,0%
CaO.

11
Magneziul este un component al clorofilei şi participă alături
de fosfor la formarea proteinelor. Joacă un rol important în absorbţia
fosforului, în formarea fructelor şi seminţelor. Între Ca şi Mg din sol
trebuie să existe un raport egal cu unitatea. Furajele carenţate în Mg
produc boli grave de nutriţie la taurine (tetania de iarbă sau
hipomagneziemia).
Sulful participă la formarea unor aminoacizi (cistină,
metionină) şi influenţează pozitiv pe păşuni, cantitatea şi calitatea
lânii. În lipsa sulfului plantele se îngălbenesc, tulpinile se lignifică,
mai ales în perioadele de secetă.
Borul are un rol în procesele de înflorire şi fructificare,
stimulează formarea nodozităţilor la plantele leguminioase.
Cuprul, manganul, fierul, zincul şi molibdenul au rol de
catalizatori în procesele biochimice din plante. Carenţa în fier şi
mangan produce la plante diferite stări clorotice, iar la animalele
hrănite cu aceste furaje apare anemia, mai ales la vacile cu lapte.
Asigurarea unui regim optim de elemente nutritive în sol se
realizează prin îmbunătăţirea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice
ale acestuia, efectuarea la timp şi în bune condiţii a lucrărilor solului,
rotaţia culturilor, distrugerea buruienilor. Principalul mijloc de
aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive îl constituie
administrarea îngrăşămintelor şi amendamentelor.

ÎNTREBĂRI
1. (4) Care sunt principalii factori de vegetaţie şi rolul lor în
creşterea şi dezvoltarea plantelor cultivate ?
2. (5) Precizaţi care sunt cerinţele plantelor cultivate faţă de căldură,
lumină, apă, aer, substanţe nutritive şi cum se clasifică plantele în
funcţie de aceşti factori de vegetaţie.
3. (6) Prezentaţi principalele elemente nutritive necesare pentru
cultura plantelor şi influenţa lor în caz de insuficienţă sau e xces.
4. (7) Enumeraţi metodele posibile de reglare a regimurilor de
căldură, lumină, umiditate, aeraţie şi nutriţie pentru plantele
cultivate.

Cap. 3 ÎNGRĂŞĂMINTELE, AMENDAMENTELE


ŞI APLICAREA LOR
Îngrăşămintele şi amendamentele sunt substanţe şi materiale
care se încorporează în sol sau se aplică la suprafaţa acestuia cu scopul
îmbunătăţirii proprietăţilor fizico-chimice a solului, stimularea
activităţii microorganismelor, asigurarea elementelor nutritive pentru
plante, obţinerea unor sporuri însemnate de producţie şi altele.
În funcţie de provenienţa şi conţinutul lor în principalele
elemente nutritive, îngrăşămintele se împart în mai multe categorii:
- îngrăşăminte organice sau naturale,
- îngrăşăminte minerale (chimice),
- îngrăşăminte bacteriene sau biopreparate.
Amendamentele pot fi de asemenea naturale (roci) sau deşeuri
industriale.

12
3.1. ÎNGRĂŞĂMINTELE ORGANICE sunt produse naturale
care conţin elemente nutritive şi cantităţi mari de substanţă organică
având o veche utilizare în agricultură. Din grupa îngrăşămintelor
organice fac parte: gunoiul de grajd, urina şi mustul de grajd,
tulbureala de grajd (gülle), compostul, îngrăşămintele verzi, turba, etc.
3.1.1. G u n o i u l de g r a j d este un îngrăşământ de bază
folosit în agricultură, fiind alcătuit dintr-un amestec de dejecţii
provenite de la animale şi materialul folosit ca aşternut.
Calitatea gunoiului de grajd depinde de specia de animale
de la care provine, cel mai bogat în elemente fertilizante fiind gunoiul
de ovine şi cabaline.
Tabelul 3.1.
Compoziţia gunoiului de grajd de la diferite animale
Gunoi de Conţinutul în %
grajd obţinut Substanţă
de la uscată N P2O5 K2O CaO
Ovine 31,8 0,83 0,23 0,67 0,33
Cabaline 25,4 0,58 0,28 0,53 0,21
Bovine 20,3 0,34 0,16 0,40 0,31
Porcine 25,8 0,45 0,19 0,60 0,08

Fermentarea gunoiului de grajd se face într-un loc special


amenajat, numit platformă pentru gunoi. Fermentarea durează 3 – 4
luni, timp în care se pierde 25 – 30% din greutatea iniţială a gunoiului.
Un metru cub de gunoi cântăreşete 300 – 400 kg atunci proaspăt şi
afânat, 700 kg când este proaspăt şi îndesat, 800 kg atunci când este
semifermentat şi 900 kg când este fermentat şi umed.
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ complet, deoarece
conţine principalele elemente nutritive necesare plantelor, care sunt
eliberate treptat în timpul descompunerii substanţelor organice de
către microorganismele din sol. Gunoiul de grajd influenţează
favorabil însuşirile fizico-chimice ale solului, măreşte permeabilitatea
solurilor grele şi coeziunea celor nisipoase, contribuie la afânarea şi
încălzirea solurilor, îmbunătăţeşte reacţia solului.
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ universal, întrucât poate
să fie administrat pe toate solurile şi la majoritatea plantelor cultivate.
Plantele cu o perioadă lungă de vegetaţie (porumb, cartof, sfeclă
furajeră, etc.) şi cele perene (diverse ierburi), folosesc cu randament
sporit gunoiul de grajd, în schimb plantele cu perioadă de vegetaţie
scurtă (orzoaica de primăvară, mazărea, borceagul de primăvară) nu
folosesc eficient gunoiul de grajd.
Efectul gunoiului de grajd se prelungeşte 3 – 4 ani. Cantitatea
de gunoi de grajd care se administrează variază de la 15 – 20 t/ha pe
soluri cu fertilitate mai ridicată până la 35 – 50 t/ha pe solurile sărace.
La fertilizarea cu gunoi de grajd trebuie să se respecte
următoarele reguli:
- gunoiul de grajd transportat pe teren se împrăştie şi se
îngroapă în aceeaşi zi, pentru a se evita pierderile de azot;
- în regiuni secetoase şi pe soluri nisipoase (uşoare) se foloseşte
gunoi bine fermentat şi se încorporează mai adânc, iar în regiunile mai

13
umede şi pe soluri argiloase (grele) se poate folosi gunoi
semifermentat şi se încorporează mai superficial;
-gunoiul de grajd se împrăştie uniform pe teren cu MIG – 5
(maşina de împrăştiat gunoi) şi se încorporează sub brazdă cu plugul
odată cu lucrarea de bază a solului (arătura).
3.1.2. U r i n a şi m u s t u l de g r a j d sunt îngrăşăminte lichide,
formate din urina animalelor, respectiv mustul care se scurge din
platforma de gunoi în timpul fermentării. Aceste produse se
colectează în bazinele amplasate la capătul grajdurilor şi platformelor
de gunoi, bazine care se acoperă, iar la suprafaţa lichidului se toarnă
un strat de ulei rezidual gros de 3 – 5 mm, pentru a evita pierderea
azotului. La urină azotul se găseşte sub formă de uree, acid uric şi acid
hipuric. Urina şi mustul de grajd sunt îngrăşăminte unilaterale, fiind
mai bogate în azot potasiu şi sărace în fosfor calciu. Urina conţine în
medie 1 – 1,5% N; 1,3 – 1,6% K2O şi 0,3% P2O5 iar mustul de 3 ori
mai puţin din aceste substanţe nutritive.
Înainte de aplicare urina sau mustul de bălegar se diluează cu
cel puţin 2 ori pe atâta apă, dacă se aplică în timpul vegetaţiei pentru a
nu arde plantele. Astfel, 10 t/ha urină se diluează cu 20 – 30 t/ha apă
pentru diluare rezultând 30 – 40 t/ha (~ 250 – 350 hl/ha) care se poate
aplica în special pe fâneţe.
Urina şi mustul se transportă şi nediluată în remorci- cisterne
(vidanje) şi după împrăştiere pe sol (100 – 150 hl/ha) se încorporează
prin arătură.

3.1.3. T u l b u r e a l a de g r a j d (gülle) este un


îngrăşământ organic specific pentru pajişti şi se obţine în taberele de
vară pentru animale prin spălarea pardoselii adăposturilor şi
padocurilor şi colectarea în bazine a amestecului format din urină,
dejecţii solide şi apa de spălare. Capacitatea bazinelor colectoare se
calculează în funcţie de numărul de animale considerându-se câte 7 –
8 m3 pentru o unitate vită mare. În aceste bazine tulbureala
fermentează 3 – 4 săptămâni după care se administrează folosind 200
– 400 hl/ha.
3.1.4. C o m p o s t u l provine din resturile adunate în
gospodărie (paie, pleavă, frunze, cenuşă, gunoaie menajere) ce se
depistează în platformă, se umectează, se îndeasă şi se lasă să
fermenteze 6 – 10 luni, iar din când în când se adaugă var sau
superfosfat. Se consideră fermentat atunci când a devenit brun şi
sfărâmicios, după care se trece prin ciururi cu ochiuri de 1,2 – 2 cm şi
se administrează toamna în cantitate de 20 – 25 t/ha la plantele
furajere, rădăcinoase, pomi, legume.
3.1.5. G u n o i u l de p ă s ă r i este un îngrăşământ organic
complet, cu acţiune rapidă. Compoziţia chimică depinde de specia de
păsări de la care provine. În medie conţine 1,7 % N; 1,6% P 2O5; 0,9%
K2O şi 2% CaO.
Pentru a evita pierderea azotului în timpul păstrării se
depozitează în şoproane, în straturi subţiri şi se stropeşte cu lapte de

14
var. Se aplică toamna în cantitate de 1 – 1,5 t/ha sau în timpul
perioadei de vegetaţie.
3.1.6. Î n g r ă ş ă m i n t e l e v e r z i (siderale) reprezintă
masa verde a unor plante cultivate, care se încorporează în sol odată
cu arătura. Se recomandă să se aplice pe soluri acide şi nisipoase.
Plantele folosite ca îngrăşământ verde se pot semăna primăvara în
cultură principală sau în miriştea unor culturi ce se recoltează vara
devreme. Se folosesc în general leguminoasele (lupin, fasoliţă, sulfină,
bob, seradela, măzăriche păroasă, mazăre) pentru a obţine o cantitate
de masă vegetală folosită ca îngrăşământ verde. Producţia maximă la
aceste plante se obţin la înflorit, moment când se tăvălugeşte sau se
trece cu grapa cu discuri, apoi se ară şi se introduce sub brazdă.
Efectul îngrăşămintelor verzi se resimte timp de 2 – 3 ani.
3.2. ÎNGRĂŞĂMINTELE CHIMICE (MINERALE)
Îngrăşămintele chimice sunt săruri sau amestecuri de săruri ce
conţin ca elemente nutritive majore: azot, fosfor, potasiu şi alte
elemente care influenţează pozitiv însuşirile fizico-chimice ale solului,
contribuind la sporirea producţiei agricole. În funcţie de elementele
nutritive pe care le conţin, îngrăşămintele chimice se împart în:
îngrăşăminte cu azot, fosfor, potasiu, îngrăşăminte compuse
(complexe) şi îngrăşăminte cu microelemente.
3.2.1. Î n g r ă ş ă m i n t e l e c h i m i c e cu a z o t – conţin
azotul sub formă nitrică, amoniacală, nitro – amoniacală şi amidică
Tabelul 3.2
Clasificarea îngrăşămintelor cu azot (N)
Forma chimică Denumirea Formula Conţinutul
în care se află îngrăşământului chimică în
azotul substanţă
activă (%)
Nitratul de sodiu natural NaNO3 15-16
(Salpetru de Chile)
Nitrică Nitratul (azotatul) de NaNO3 15-16
sodiu sintetic
Azotatul de calciu Ca(NO3)2 20,5
sintetic
Amoniacală Amoniacul lichid NH3 82,4
(anhidru)
Sulfat de amoniu (NH4)2SO4 20-21
Nitrică şi Azotatul de amoniu NH4NO3 35
amoniacală Nitrocalcamoniu NH4NO3. 20,5
(nitrocalcar) CaCO3
Amidică Ureea CO(NH2)2 46
Cianamida de calciu CaCN2 18-20

Dintre îngrăşămintele cu azot utilizare mai mare o au


următoarele:
Azotatul de amoniu se prezintă sub formă de sare albă sau
gălbuie, foarte higroscopic, formând bulgări; de aceea se păstrează la

15
loc uscat în saci impermeabili. Este uşor solubil în apă, cu reacţie
fiziologică neutră uşor acidă, se poate administra la majoritatea
culturilor în doze de 200-300 kg/ha la pregătirea patului germinativ,
odată cu semănatul sau fazial în cursul vegetaţiei. Conform formulei,
conţine azot jumătate sub formă nitrică şi jumătate sub formă
amoniacală, ambele foarte accesibile plantelor.
Nitrocalcamoniul (nitrocalcar) conţine pe lângă azot şi calciu.
Se prezintă sub formă de granule cu diametrul de 1-2 mm, alb murdar,
galben sau verzui, uşor solubil, mai puţin higroscopic ca azotatul de
amoniu. Se recomandă să se folosească pe soluri acide dată fiind
prezenţa calciului neutralizant din compoziţie.
Sulfatul de amoniu este o sare albă, solubilă în apă,
nehigroscopic, nu formează bulgări şi se păstreză uşor. Conţine azot
sub formă amoniacală, are reacţia fiziologică acidă, fiind recomandat
pe soluri neutre sau bazice (sărături). Se aplică la semănat sau fazial,
în doză de 200-400 kg/ha.
Azotatul de sodiu nitric, este o sare alb murdară, higroscopică,
uşor solubilă. Se foloseşte ca îngrăşământ suplimentar în cursul
perioadei de vegetaţie la cereale şi sfecla de zahăr, în doze de 200-400
kg/ha. Conţine azot sub formă nitrică, uşor asimilabil de plante.
Azotatul de calciu este de culoare albă cristalizat, foarte
higroscopic, este uşor solubil cu reacţie fiziologică bazică, fiind
recomandat pe soluri acide. Are acţiune rapidă şi se aplică fazial, în
cantitate de 200-400 kg/ha.
Ureea se prezintă sub formă de cristale albe şi conţine azot sub
formă amidică, folosindu-se ca îngrăşământ de bază la culturile
intensive şi pe solurile acide. Ureea se foloseşte şi în alimentaţia
animalelor în doze mici ( până la 3% din raţia de concentrate) mai ales
la speciile poligastrice, la care microflora din rumen o transformă în
substanţe proteice. Ureea serveşte la îmbogăţirea în azot a furajelor
grosiere, la prepararea lor ca nutreţ murat.
Amoniacul anhidru are cel mai ridicat conţinut în azot, se
injectează în sol la 12 – 18 cm adâncime şi se foloseşte ca îngrăşământ
de bază la porumb, sfeclă de zahăr, cartof, floarea soarelui, având şi
acţiune fungicidă şi nematocidă.
3.2.2. Î n g r ă ş ă m i n t e l e cu f o s f o r
Fosforul se găseşte în sol în rocile eruptive şi sedimentare,
alcătuind depozite naturale. Îngrăşămintele chimice cu fosfor mai
frecvent folosite sunt: făina de fosforite, superfosfatul, zgura lui
Thomas şi termofosfaţii.
Făina de fosforite rezultă din măcinarea fosforitelor care
formează zăcăminte naturale, folosite ca sursă de acid fosforic pentru
fabricarea îngrăşămintelor fosfatice. Se administrează ca îngrăşământ
de bază, toamna, deoarece este greu solubilă.
Superfosfatul este un fosfat monocalcic Ca(H 2PO4)2 cu 16 –
18% P2O5. Se prezintă în stare pulverulentă sau granulată, de culoare
alb-cenuşie, este solubil în apă, cu reacţie fiziologic acidă. Se
foloseşte la majoritatea culturilor în doză de 200 – 400 kg/ha şi se
aplică toamna sau primăvara, odată cu lucrările de pregătire a
terenului. Superfosfatul concentrat conţine 40 – 50% P2O5, conţine

16
mai puţin sulf şi prezintă avantajul că se foloseşte în cantităţi mai
mici, reducându-se cheltuielile de transport.
Zgura lui Thomas este un fosfat tetracalcic (Ca4P2O9) conţine
38,6 P2O5, 61% CaO, 2,5% MgO şi 0,3% MnO, precum şi cantităţi
mici de Co, Cu, B, Mo, rezultate din căptuşeala cuptoarelor de
prelucrare a fontei. Se prezintă ca o pulbere negricioasă, insolubilă în
apă şi se recomandă folosirea pe soluri acide şi umede, în doze de 400
– 600 kg/ha aplicat toamna.
Termofosfaţii rezultă din tratarea termică a fosfaţilor şi conţin
19 – 25 % P 2O5, folosindu-se pe soluri acide.
În ultimul timp se foloseşte acidul fosforic lichid (H 3PO4) cu 25
– 50% P2O5, care se poate aplica pe toate tipurile de sol.
3.2.3. Î n g r ă ş ă m i n t e l e cu p o t a s i u
Se obţin din zăcămintele naturale bogate în săruri potasice sau
pe cele industriale. Dintre sărurile potasice naturale care pot fi folosite
ca îngrăşământ sunt:silvinitul (12 – 18% K2O), cainitul, carnalitul şi
polihalitul.
Sarea potasică (KCl) este cea mai cunoscută substanţă cu K,
obţinută pe cale industrială, care este o sare albă – cenuşie, sub formă
de cristale, uşor solubilă în apă şi higroscopică. Conţine 30 – 40%
K2O, dar se poate fabrica sare potasică cu 50 – 60% K2O. Se foloseşte
ca îngrăşământ de bază, administrându-se toamna sau primăvara
timpuriu în doză de 50 – 120 kg/ha.
Sulfatul de potasiu (K2SO4) este o sare cristalizată alb –
gălbuie, cu 48 – 52% K2O. Are reacţie fiziologică acidă şi se
administrează în doză de 100 – 200 kg/ha, înainte de semănat, la
plantele clorofobe (tutun, cartof, in).
Cenuşa conţine cantităţi mari de potasiu, dar şi alte elemente
nutritive, mai cu seamă fosfor şi calciu. Cenuşa cu cel mai bogat
conţinut de potasiu se obţine din paiele de secară (13,6 – 16,2% K2O)
şi din tulpinile de floarea soarelui. Are reacţie fiziologică alcalină,
fiind indicată pe solurile acide, unde se aplică toamna sau primăvara
timpuriu în cantitate de 400 – 500 kg/ha.
3.2.4. Î n g r ă ş ă m i n t e l e c o m p u s e
Sunt îngrăşăminte chimice care conţin două, trei sau mai multe
elemente nutritive. Folosirea lor în agricultură prezintă avantajul că la
un conţinut echivalent de elemente nutritive au o greutate de 2 – 3 ori
mai mică, sunt mai puţin higroscopice şi cu un coeficient de utilizare
ridicat, datorită granulării. Prezintă inconvenientul că, având elemente
nutritive în proporţii fixe, nu satisface totdeauna cerinţele unor plante
faţă de un anumit element aflat în minus sau unele elemente se găsesc
în cantităţi care depăşesc nevoile plantei.
Îngrăşămintele compuse pot fi complexe şi mixte. Cele
complexe rezultă pe cale industrială în urma unor reacţii chimice, iar
cele mixte se obţin prin amestecarea diferitelor săruri sau
îngrăşăminte. În prezent se folosesc îngrăşăminte complexe cu două
elemente de tipul NP, NK sau PK, iar cele cu trei elemente NPK se
folosesc mai puţin.

17
3.2.5. Î n g r ă ş ă m i n t e l e cu m i c r o e i e m e n t e
În afară de îngrăşămintele cu macroelemente în agricultură se
folosesc şi îngrăşăminte cu microelemente (B, Cu, Mn, Mo, Zn, etc.).
Cele mai răspândite îngrăşăminte cu microelemente sunt:
Acidul boric (H2BO3) cu 17,5% B, sub formă de cristale albe
mici. Se administrează la semănat pe rânduri (la sfecla de zahăr) în
doză de 2 kg/ha. Se pot folosi şi soluţii cu concentraţie de 0,005% acid
boric pentru stropirea organelor aeriene ale plantelor.
Boraxul (Na2B4O7 * 10H2O) este o sare albă cu cristale mari,
conţinând 11,3% B. Se foloseşte înainte de semănat în doză de 20
kg/ha sau la îngrăşarea extraradiculară cu soluţii în concentraţia de
0,01% borax.
Sulfatul de cupru (CuSO4 * 5H2O) se foloseşte pe soluri
umede, recent desecate în doză de 25 – 50 kg/ha, aplicat toamna.
Sulfatul de mangan (MnSO4 * 4H2O) se prezintă sub formă de
cristale alb-roz şi conţine 24% MN. Se aplică în doză de 15 – 30 kg/ha
înainte de semănat sau în cursul perioadei de vegetaţie.
Sulfatul de zinc (ZnSO4 * 7H2O) conţine 22,8% Zn, se aplică
pe solurile nisipoase, acide, în cantitate de 10 – 15 kg/ha.
Îngrăşămintele cu microelemente se pot folosi concomitent cu
îngrăşămintele chimice cu macroelemente.
3.3. ÎNGRĂŞĂMINTELE BACTERIENE (BIOPREPARATE)
Biopreparatele sau îngrăşămintele bacteriene sunt reprezentate
de culturi de bacterii, în special nitrobacterii şi fosfobacterii care se
introduc în sol odată cu sămânţa. Îngrăşămintele bacteriene cu cea mai
largă utilizare în agricultură sunt:
Nitraginul reprezintă o cultură de Rhizobium sp. din diferite
specii de bacterii selecţionate, simbiotice, specifice pentru diferite
leguminoase. Se livrează în flacoane de 250 ml, care se păstrează la
întuneric în încăperi uscate şi răcoroase. Tratamentul seminţelor de
leguminoase se face în ziua semănatului, folosind 1 litru de apă la un
flacon cu care se tratează circa 70 kg de seminţe mici (trifoi, lucernă,
ghizdei, etc.).
Azotobacterinul – reprezintă o cultură de bacterii fixatoare de
azot nesimbiotic (Azotobacter chroococcum).
Fosfobacterinul reprezintă o cultură de Bacillus megatherum
var. phosphaticum, bacterie care descompune compuşii organici cu
fosfor din sol.
Silicobacterinul constituie o cultură de Bacillus mucilaginosus
ssp. silicens, care descompune aluminosilicaţii din sol, punându-se
potasiul şi alte elemente la dispoziţia plantelor.
Îngrăşămintele bacteriene dau sporuri mici de producţie (6 –
15%) însă sunt ieftine, uşor de aplicat şi sunt necesare mai ales, când
se cultivă o leguminoasă pentru prima dată, deoarece în solul respectiv
s-ar putea să nu existe specia de Rhizobium caracteristică.

3.4. AMENDAMENTELE
Sunt substanţe naturale sau preparate cu scop de ameliorare a
însuşirilor fizico-chimice ale solului. Reacţia acidă sau alcalină este

18
nefavorabilă creşterii şi dezvoltării plantelor şi corectarea acestor
însuşiri negative se realizează prin administrarea amendamentelor.
Amendarea solurilor acide se face cu substanţe calcaroase şi
deşeuri industriale care conţin calciu cum sunt:
- carbonatul de calciu sau piatra de var măcinată (CaCO 3)
- varul nestins (CaO)
- varul stins (Ca(OH)2
- marna calcaroasă
- tuful calcaros
- spuma de dejecţie de la fabricile de zahăr.
Aceste amendamente se administrează toamna, bine mărunţite,
cu maşina MA 3,5 încorporarea lor făcându-se sub arătura de bază.
Dozele utilizate se calculează în funcţie de aciditate şi textura solului
între 2,5 – 8 t/ha CaCO3. Ţinând seama de conţinutul de substanţă
activă, piatra de var, varul stins şi varul nestins se echivalează astfel:
100 kg CaCO3 = 70 kg Ca(OH) 2 = 50 kg CaO.
Amendamentele calcaroase au un efect prelungit şi tratamentul
se repetă la 5 – 8 ani.
Ameliorarea solurilor saline şi alcaline se face cu:
- gips (CaSO4 * 2H2O) în cantitate de 3 – 12 t/ha (se foloseşte la
solurile care conţin NaCO3);
- fosfogips (produs rezidual de la fabricarea superfosfatului) ce
conţine 75% gips care se foloseşte pe sărăturile bogate în cloruri;
- sulf în doze de 0,5 – 6 t/ha;
- praf de lignit (5 10 t/ha) aplicat la 4 – 6 ani;
- acifer – (amestec de acid sulfuric şi sulfaţi de Fe, Ca);
3.5. METODE DE FERTILIZARE ŞI AMENDARE
Îngrăşămintele se administrează înainte de semănat, odată cu
semănatul sau în cursul perioadei de vegetaţie a plantelor.
Fertilizarea înainte de semănat (îngrăşare de bază) se face cu
îngrăşăminte organice şi minerale mai greu solubile, încorporarea lor
în sol, făcându-se odată cu arătura adâncă.
Fertilizarea la semănat se poate realiza la pregătirea patului
germinativ sau odată cu semănatul, folosindu-se îngrăşăminte chimice
uşor solubile şi în cantităţi mai mici, administrate pe rânduri sau în
cuiburi.
Fertilizarea fazială (suplimentară) se face în timpul perioadei
de vegetaţie în anumite faze critice, administrându-se îngrăşăminte cu
acţiune rapidă, în stare solidă pe sol sau în soluţii diluate (o,2 – 0,5%)
prin stropirea părţii aeriene a plantelor.
Amendarea se face întotdeauna înaintea lucrărilor de arat
pentru ca amendamentele să fie bine încorporate într-un volum cât mai
mare de sol.
ÎNTREBĂRI
1. (8) Prezentaţi principalele resurse de îngrăşăminte organice
(naturale), modul de preparare a lor, propietăţi şi utilizare.
2. (9) Care sunt principalele îngrăşăminte chimice cu azot,
propietăţi şi recomandări de aplicare?

19
3. (10) Enumeraţi sortimentele de îngrăşăminte pe bază de
fosfor şi potasiu cu recomandări de utilizare a lor.
4. (11) Care este eficienţa îngrăşămitelor chimice complexe,
bacteriene şi cu microelemente, clasificare şi utilizare.
5. (12) La ce folosesc amendamentele, sortimente şi mod de
utilizare generală
Cap. 4. LUCRĂRILE SOLULUI
Lucrările solului constituie totalitatea operaţiunilor tehnologice,
efectuate cu diferite maşini şi unelte, cu scopul pregătirii solului în
vederea cultivării plantelor. Ca urmare a acestor operaţiuni, au loc în
sol modificări favorabile de natură fizică, chimică şi biologică.
Transformările de natură fizică constau în:
- afânarea solului cu îmbunătăţirea regimului aerohidric
- mărunţirea solului
- formarea unui strat protector izolator care împiedică
pierderea apei din sol
- înmagazinarea apei în sol
- îmbunătăţirea regimului termic, etc.
Toate acestea duc la intensificarea proceselor microbiologice şi
chimice, ce atrag după sine descompunerea materiei organice şi
compuşii minerali de fixare a azotului atmosferic de către bacterii.
Prin diferite metode de lucrare a solului se crează condiţii
optime pentru dezvoltarea sistemului radicular al plantelor. Rădăcinile
plantelor cresc şi dezvoltă în bune condiţiuni atunci când porozitatea
totală este de 48 – 60% din care porozitatea capilară 30 – 36% iar cea
de aeraţie 18 – 24%.
Lucrările solului au influenţă favorabilă asupra stabilităţii
hidrice a agregatelor de sol, ajută la combaterea buruienilor şi
dăunătorilor.
Lucrările care se aplică solului se pot clasifica după mai multe
criterii:
- după uneltele cu care se execută, se deosebeşte lucrarea
solului cu plugul, cultivatorul, grapa, freza ş.a.
- după adâncimea de executare a lucrării sunt lucrări
superficiale, de adâncime medie, adânci, foarte adânci şi de
desfundare.
- după epoca de executare sunt de vară, de toamnă, de iarnă
şi de primăvară.
Principalele lucrări care se aplică solului sunt: aratul, grăpatul,
cultivaţia şi tăvălugitul.
4.1. ARATUL este lucrarea de bază a solului şi se aplică înainte
de semănatul oricărei plante şi care se execută cu plugul. Prin arat se
înţelege lucrarea de tăiere, desprindere, comprimare, întoarcere,
deplasarea laterală, mărunţire, amestecare şi afânare a unei fâşii de sol
de la suprafaţă numită brazdă. Astfel stratul arabil se mărunţeşte, se
amestecă şi primeşte unele însuşiri favorabile plantelor cultivate.
Aratul se face cu plugul obişnuit, plugul cu discuri sau cu freză.
Unealta de bază este plugul purtat P.P. – 3 – 30 sau P.P. – 4 – 30.
Calitatea arăturii depinde de însuşirile fizico-mecanice ale solului

20
(aderenţă, coeziune, plasticitate, frecare şi masă volumetrică) care
determină rezistenţa solului la arat care mai depinde şi de textură,
structură şi umiditate. Astfel solurile nisipoase se lucrează uşor, atât în
stare mai uscată cât şi umedă, deoarece au coeziune şi aderenţă mai
mică. În schimb solurile argiloase la un conţinut redus de umiditate au
o coeziune mare, din care cauză se ară greu şi formează bulgări, iar la
un conţinut prea ridicat de apă, solul devine aderent la suprafaţa
pieselor active, se lucrează din nou greu, iar când solul devine plastic,
brazdele iau aspectul unor “curele” lucioase, continue.
Viteza de lucru optimă este de 5-6 km/oră, la care se asigură o
întoarcere completă a brazdei şi o arătură uniformă.
În vederea realizării unei arături de calitate este necesar să se
respecte o serie de reguli din care se amintesc:
- execuţia când solul este reavăn, brazda se revarsă mărunţită,
cu un conţinut de umiditate cuprin între 20 – 22% pentru solurile
argiloase şi 12 – 25% (30%) pentru cele nisipoase.
Miriştea, trifoiştile, lucernierele, pajiştile şi solurile bine
structurate se pot ara la un conţinut mai ridicat de umiditate fără a
diminua calitatea lucrării;
- arătura se face în agregat cu grapa stelată sau cu colţi pentru
a mărunţi bulgării şi a nivela solul;
- adâncimea arăturii să difere de la un an la altul pentru a nu
favoriza formarea hardpanului (talpa plugului) care stânjeneşte
pătrunderea apei, aerului şi a rădăcinilor plantelor;
- sensul arăturii şi metoda de arat (la cormană sau în lături)
trebuiesc schimbate în fiecare an pe cât posibil;

21
- terenurile puternic îmburuienate, miriştile înalte, porumbiştile,
cele înţelenite puternic se ară după ce în prealabil au fost lucrate cu
grapa cu discuri o dată sau de două ori;
- terenurile în pantă se ară pe curbele de nivel, pentru a preveni
eroziunea;
- plugul trebuie să fie bine reglat pentru a respecta adâncimea
şi uniformitatea arăturii, iar piesele active trebuiesc bine ascuţite.

4.1.1. D e z m i r i ş t i r e a (întoarcerea superficială a


miriştei) este o lucrare superficială care se excută la o adâncime de 10
– 12 cm imediat după recoltarea culturilor de vară ca păioasele,
borceagurile, mazărea, etc. şi se execută cu grapa cu discuri, cu plugul
sau cu cultivatorul. Prin dezmiriştire se împiedică evaporarea apei din
sol, datorită stratului afânat de sol ce se formează la suprafaţă, permite
infiltrarea şi înmagazinarea apei din precipitaţii în sol, îngroapă
resturile organice (miriştea) şi favorizează descompunerea ei,
intensifică activitatea microorganismelor mai ales a celor
nitrificatoare, contribuie la combaterea buruienilor, se distrug o parte
din insecte şi focarele de infecţie ale bolilor criptogamice.

4.1.2. A r ă t u r a s u p e r f i c i a l ă şi n o r m a l ă se
execută la dâncimea de 15 – 18 cm în primul caz sau 18 – 20 cm în al
doilea, mai ales primăvara şi vara, rareori toamna. Se ară superficial
primăvara pentru afânarea arăturilor adânci care au suferit o tasare
peste iarnă sau vara pentru înfiinţarea culturilor succesive. După o
arătură normală în toamnă se pregăteşte solul pentru o cultură ce
urmează a se semăna tot în toamnă, acţiune prin care se încorporează
îngrăşămintele naturale cele chimice pe bază de fosfor şi potasiu sau
al amendamentelor.
4.1.3. A r ă t u r a a d â n c ă şi f o a r t e a d â n c ă se
execută la 21 – 25 cm sau 26 – 40 cm în sezonul de toamnă pentru
culturile ce urmează a fi semănate sau plantate în primăvara
următoare. În acest caz nu este necesară ataşarea grapelor stelate sau
cu colţi după plug. Arăturile adânci se pot executa anual în alternanţă
cu arăturile foarte adânci care se fac la 3 – 5 ani odată mai ales pe
solurile argiloase cu un regim aerohidric deficitar.
Prin mărirea adâncimii de arat la 20 – 40 cm se distrug unele
buruieni greu de combătut (pir, pălămidă, costrei, volbură) distrugerea
unor cuiburi de rozătoare şi insecte dăunătoare, se măreşte rezerva de
apă, se intesifică mineralizarea materiei organice şi alte avantaje.
4.1.4. A r ă t u r a de d e s f u n d a r e se execută cu pluguri
speciale la adâncimea de 40-80 cm, cu scopul înfiinţării plantaţiilor
viticole şi pomicole. Această arătură se face vara sau toamna cu câteva
luni înainte de plantare pentru ca unii compuşi neasimilabili şi toxici
aduşi la suprafaţă să se transforme în compuşi asimilabili pentru
plante. Prin arătura de desfundare orizontul de humus, deci cu sol
fertil, se îngroapă la adâncime mare şi se aduce la suprafaţă sol din
orizonturile B şi chiar C, nefertil. De aceea, pe terenurile desfundate
este necesar să se aplice cantităţi mari de îngrăşăminte organice şi
minerale.

22
Arătura de desfundare contribuie la mărirea permeabilităţii
solului pentru apă şi aer, la intensificarea activităţilor biologice,
oxidarea compuşilor dăunători plantelor, combaterea buruienilor şi
altele.

4.1.5. S c a r i f i c a r e a este o măsură agropedoameliorativă


prin care se urmăreşte crearea şi păstrarea în sol a unui bilanţ optim al
apei, aerului, căldurii şi activităţii microorganismelor, cu scopul
valorificării superioare a potenţialului productiv al solului. Prin
scarificare se realizează o afânare profundă a solului la dâncimea de
40 – 80 cm fără întoarcerea brazdei. Lucrarea se face cu tractoare pe
şenile S 1300 şi S 1500 LS cu scarificator, pe terenurile cu exces de
umiditate şi cu grad de tasare mare, făcându-se perpendicular pe
canalul de desecare pentru a permite eliminarea apei în exces.
Scarificarea se repetă la 4 – 6 ani pe soluri argiloase, la 8 – 9 ani pe
cele lutoase şi 10 – 12 ani pe soluri nisipoase.
4.1.6. E p o c i de e x e c u t a r e a a r ă t u r i l o r sunt pe
întreg parcursul unui an, distingându-se arături de primăvară, vară,
toamnă şi iarnă.
Arăturile de primăvară nu se execută decât în situaţia în care
nu s-au putut efectua arături din vara sau toamna anului precedent. Se
efectuează primăvara cât mai timpuriu, la adâncimea de 16 – 20 cm, în
agregat cu grapa, pe terenurile rămase nelucrate sau pe cele arate în
vară sau toamnă care însă au fost tasate în urma unor ploi abundente
sau a unui strat gros de zăpadă.
Arăturile de vară (ogoare de vară) se execută vara, după
plantele care se recoltează timpuriu, pentru pregătirea terenului
necesar semănăturilor de toamnă sau pentru culturile de primăvară.
Aceste arături se fac imediat după recoltarea culturilor, pentru a se
evita pierderea unor cantităţi mari de apă din sol, la o adâncime de 18
– 22 cm pentru culturile de toamnă sau 22 – 25 cm pentru culturile ce
urmează a se semăna în primăvara anului următor. În acest anotimp se
desţelenesc pajiştile naturale sau cele semănate, lucernierele şi
trifoiştile după o prealabilă mărunţire cu grapa cu discuri.
Arăturile de toamnă (ogoare de toamnă) se fac în vederea
pregătirii terenului pentru culturile de primăvară şi pentru culturile de
toamnă ce urmează după premergătoare târziu. Arăturile de toamnă
contribuie la distrugerea buruienilor, a dăunătorilor animali şi vegetali,
măreşte capacitatea de apă a solului, stimulează activitatea
microbiologică din sol care datorită mineralizării materiei organice se
favorizează acumularea de 2 – 3 ori a mai mulţi nitraţi decât pe
terenurile arate primăvara, uşurează executarea lucrărilor solului şi a
semănatului în primăvară datorită refacerii structurii solului în
procesul de îngheţ – dezgheţ, etc. Arăturile de toamnă, pentru
culturile care se însămânţează toamna se fac cu cca. 10-15 zile înainte
de data semănatului, pentru ca pământul să se aşeze.
Adâncimea arăturii de toamnă este de 18-20 cm pentru culturile
de toamnă şi de 22-30 cm pentru culturile de primăvară.
În zonele mai umede arăturile de toamnă se lasă în brazdă crudă
(nu se grăpează) iar în zonele cu umiditate mai scăzută se execută în
agregat cu grapa stelată.

23
Arăturile de iarnă se fac atunci când din diferite cauze, nu s-au
executat arăturile adânci pentru culturile de primăvară. Ele se
efectuează în ferestrele iernii, când solul nu este acoperit cu zăpadă
sau când stratul de zăpadă este foarte subţire şi solul nu este îngheţat.
Adâncimea arăturii de iarnă este de 20-25 cm, calitatea ei fiind
inferioară arăturii de toamnă, dar superioară arăturii de primăvară.

24
4.2. GRĂPATUL este o lucrare superficială, adâncimea variind
între 6 – 12 cm, scopul fiind mărunţirea, afânarea şi nivelarea stratului
de la suprafaţa solului, precum şi distrugerea crustei sau buruienilor
răsărite sau în curs de răsărire. Prin formarea unui strat afânat,
izolator, în urma grăpatului se împiedică pierderea apei din sol,
deoarece se întrerupe capilaritatea.
Grăpatul se execută după arăturile de vară, la întreţinerea
arăturii în cursul verii şi până la însămânţarea culturilor de toamnă, la
întreţinerea culturilor semănate toamna, la înfiinţarea culturilor de
primăvară, la întreţinerea culturilor de trifoliene, pajişti şi altele.
Pentru executarea grăpatului se folosesc grape metalice de
diferite tipuri şi anume:
- grapa cu colţi rigizi, 6 DPR – 1,8
- grapa cu colţi reglabili, 6 GCR – 1,7
- grapa stelată, GS – 1,2
- grapa cu discuri, GD – 4, GD 3,2
- grapa lanţată
- sapa rotativă.

Grăpatul arăturilor se poate face în lungul brazdelor,


perpendicular pe brazde sau în diagonală, iar terenurile însămânţate se
grăpează perpendicular pe direcţia rândurilor, pentru a nu vătăma sau
smulge plantele.
4.3. CULTIVAŢIA (lucrarea cu cultivatorul) se aplică pentru
afânarea şi mărunţirea solului arat în vederea însămânţării (cultivaţie
totală) şi pentru întreţinerea culturilor prăşitoare (prăşit, afânat solul,
bilonat, fertilizare suplimentară, etc.).
După tipul pieselor active şi lucrarea pe care o execută,
cultivatorul poate fi:
- cultivator obişnuit, cu piese în formă de daltă, ascuţite la
capăt, se foloseşte şi pentru afânarea arăturilor tasate;
- extirpator cu piese active late în formă de săgeată, se
foloseşte la afânarea arăturii şi distrugerea buruienilor în creştere;
- prăşitoare cu piese de extirpator ce lucrează între rândurile de
prăşitoare (porumb, sfeclă, cartof, etc.);

25
- cultivator hrănitor, folosit la afânarea solului, distrugerea
buruienilor şi la administrarea îngrăşămintelor în cursul perioadei de
vegetaţie;
- vibrocultor cu piese active montate pe suporturi flexibile în
formă de “S”;
- combinatorul (CPGS – 3) cu piese active diferite: grapă
elicoidală, tăvălug cu barete şi grapa rigidă se foloseşte la pregătirea
patului germinativ al seminţelor pe adâncimea de 3 – 10 cm, cu o
productivitate de 18 ha pe schimb (10 ore). În prezent sunt în
fabricaţie o gamă largă de combinatoare pentru pregătirea patului
germinativ, deschiderea rigolelor pentru plantat sau irigarea prin
brazde la prăşit, răriţat (bilonat), încorporarea îngrăşămintelor şi
altele.

4.4. TĂVĂLUGITUL este lucrarea solului cu tăvălugul prin


care se tasează solul pe o adâncime de 5 – 10 cm, realizându-se
mărunţirea bulgărilor rămaşi după arat, nivelarea terenului şi
spargerea crustei. Prin tăvălugit se pun în contact cu solul seminţele şi
rădăcinile plantelor. Lucrarea cu tăvălugul este necesară în
următoarele situaţii:
- tasarea arăturii proaspete, când semănatul urmează imediat
după arat;
- mărunţirea bulgărilor, dacă arătura este necorespunzătoare;
- înainte şi după semănatul plantelor cu seminţe mici (lucernă,
trifoi, morcov, etc.) pentru a limita adâncimea de semănat, a pune în
contact sămânţa cu solul şi a furniza ascensiunea apei prin capilare
până la seminţe;
- punerea în contact cu solul a rădăcinilor rupte prin
“descălţare” după îngheţ – dezgheţ la culturile de toamnă;
- înainte şi după semănatul culturilor în mirişte (succesive) în
condiţii de umiditate insuficientă;
- la încorporarea sub brazdă a îngrăşămintelor verzi, etc.
Tăvălugii pot avea suprafaţa netedă ca la 3 TN – 1,4, sau
neregulată ca la cei inelari de tipul 3 TI – 5,5 sau tăvălugi Croskillet
(TI – 3,05).
ÎNTREBĂRI
1.(13). Care sunt principalele lucrări ale solului şi clasificarea lor ?
2.(14). Ce rol are aratul în cultura plantelor, sisteme de arat şi epoci
de execuţie a lor ?
3.(15). Enumeraţi utilajele cu care se efectuează grăpatul, cultivaţia şi
tăvălugitul, mod de acţiune şi importanţa acestor lucrări pentru
înfiinţarea şi întreţinerea culturilor în arabil.

Cap. 5 SĂMÂNŢA ŞI SEMĂNATUL


5.1. SĂMÂNŢA constituie organul de înmulţire sexuată a
plantelor, rezultând din fecundarea oosferei de către gametul mascul.
Majoritatea plantelor cultivate şi spontane se înmulţesc prin
seminţe şi fructe, însă sunt unele plante care se înmulţesc prin tulpini
subterane (tuberculi, bulbi, rizomi), toate acestea numindu-se material
de plantat sau semănat.

26
Sămânţa reprezintă un factor de o deosebită importanţă, de
calitatea căreia depinde în mare măsură producţia.
O sămânţă de bună calitate trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii şi anume:
- să aparţină unui soi valoros, rezistent la boli, dăunători,
secetă;
- să posede o puritate biologică ridicată;
- să nu conţină seminţe din alte soiuri sau specii de plante;
- să fie potrivit pentru condiţiile pedoclimatice unde se
cultivă.

5.1.1. C a l i t a t e a s e m i n ţ e l o r sau valoarea


materialului de semănat se apreciază în laborator, pe baza analizei
unor indici calitativi: puritatea, capacitatea germinativă, energia
germinativă, puterea de străbatere, valoarea utilă (sămânţa utilă), masa
a 1000 boabe, masa volumetrică, umiditatea, starea fitosanitară, etc.
Puritatea reprezintă totalitatea seminţelor pure aparţinând
speciei soiului analizat, exprimată în procente din greutatea probei.
Impurităţile sunt reprezentate prin seminţele altor plante de cultură,
seminţe de buruieni, (care se exprimă numeric la kg), pleavă, pământ,
insecte, etc.
Capacitatea germinativă (facultatea germinativă) reprezintă
însuşirea seminţelor pure de a germina normal, când sunt puse în
condiţii optime de umiditate, temperatură, aer şi lumină. Capacitatea
germinativă se exprimă procentual şi se determină după un interval de
timp specific fiecărei specii de plantă de 7-14 (21) zile.
Energia germinativă reprezintă viteza cu care germinează
seminţele şi se exprimă prin procentul de seminţe pure germinate într-
un timp cuprins între 1/3 – 1/2 din timpul necesar pentru determinarea
capacităţii germinative.
Puterea de străbatere reprezintă numărul procentual de
germeni care străpung stratul acoperitor (în condiţii de laborator,
format din nisip de râu sau zgură de cărămidă). După puterea de
străbatere se determină adâncimea de semănat.
Valoarea utilă (Vu) sau sămânţa utilă, denumită şi valoarea
culturală este dată de puritatea (P) şi capacitatea germinativă (G),
calculându-se după relaţia:
PxG
Vu =
100
Valoarea utilă este necesară pentru calculul cantităţii de
sămânţă la hectar.
Masa a 1000 boabe (MMB) sau greutatea absolută are o mare
importanţă deoarece dă indicaţii asupra calităţii seminţei. O sămânţă
mai grea, fiind mai bogată în rezerve nutritive, dă naştere la plante mai
viguroase şi producţia va creşte. Serveşte şi la calculul cantităţii de
sămânţă la hectar.
Masa volumetrică (MV) sau masa hectolitrică (MH)
influenţează calitatea seminţei şi reprezintă masa unui hectolitru de
seminţe şi se exprimă în kilograme. Ajută la calculul spaţiului de
înmagazinare şi la prelucrare.

27
Umiditatea influenţează păstrarea seminţelor şi exprimă
procentele de apă. Umiditatea optimă de păstrare variază între 10 şi
15% (cereale, soia 14%, lucernă 13%, trifoi 12%, mazăre, floarea
soarelui, 11% etc.).
Înainte de semănat, seminţele se supun opraţiunilor de curăţire,
sortare cu maşini de condiţionat (selectoare) şi se fac tratamente
împotriva bolilor şi dăunătorilor.

5.1.2. T r a t a m e n t u l s e m i n ţ e l o r înainte de semănat


poate fi pentru:
- combaterea bolilor transmise prin seminţe (mălura şi altele);
- stimularea germinaţiei seminţelor prin tratament aerotermic;
- tratament pentru uşurarea semănatului seminţelor care au
diferite organe anexe (ariste, peri, ţepi);
- tratamente cu produse bacteriene (nitrobacterii);
- drajarea seminţelor de sfeclă;
- tratamente cu radiaţii electromagnetice, etc.
Tratamentul seminţelor contra bolilor se fac cu fungicide
(Criptodin, Vitavax, Mycodin, etc.) folosind 100 – 200 g pentru 100
kg sămânţă.
5.2. SEMĂNATUL reprezintă lucrarea agricolă prin care
seminţele sunt introduse în sol, la o anumită adâncime, astfel ca să fie
asigurate germinaţia, răsărirea, creşterea şi dezvoltarea plantelor. Când
se folosesc organe vegetative de înmulţire (tuberculi, bulbi, butaşi)
lucrarea poartă numele de plantare.
5.2.1. M e t o d e l e de s e m ă n a t sunt prin împrăştiere, pe
rânduri şi în cuiburi.
Semănatul prin împrăştiere se face manual sau mecanizat.
Semănatul manual este o metodă depăşită cu numeroase
inconveniente;
- consum mai mare de sămânţă (cu cca 20 – 30%) şi de forţă
de muncă;
- distribuirea neuniformă a seminţei;
- durata mai lungă de executare cu depăşirea epocii optime;
- producţii mici şi cost ridicat.
Această metodă de semănat nu se practică decât pe terenuri cu
pantă mare, unde nu pot fi folosite maşinile de semănat, pe terenuri
depresionare cu exces de umiditate, unde nu se poate semăna cu
maşinile la timpul optim şi la supraînsămânţarea pajiştilor
permanente.
Semănatul în rânduri obişnuite se face la distanţe de 10 – 15
cm între rânduri şi se practică la cerealele păioase, mazăre, borceag,
iarbă de Sudan, lucernă, trifoi, folosind semănătorile universale SUP –
21, SUP – 29, SUP – 48 şi alte tipuri.
Semănatul în rânduri depărtate se face la plantele prăşitoare
(porumb, sfeclă, floarea soarelui, sorg, soia, etc.) distanţa minimă între
rânduri fiind de 45 – 50 cm până la 1 m, folosind semănătorile de tip
SPC – 6, SPC – 8 şi altele.
Semănatul în benzi (fâşii) se realizează prin însămânţarea a 2 –
4 rânduri la 12,5 cm, iar între benzi se lasă un interval de 40 – 70 cm,

28
care se prăşeşte pentru distrugerea buruienilor. Această metodă se
foloseşte la gramineele şi leguminoasele perene pentru sămânţă, la
morcov, rapiţă, etc.
Semănatul în cuiburi se execută cu maşini speciale pentru
semănat sau plantat, cum sunt maşinile de plantare a tuberculilor de
cartof.
5.2.2. E p o c a de s e m ă n a t reprezintă timpul când trebuie
făcut semănatul şi depinde de biologia plantei (temperatura minimă de
germinaţie, rezistenţa la temperaturi scăzute) condiţii de climă şi de
sol, orografie, etc. În funcţie de aceşti factori semănatul se face
toamna şi primăvara.
La semănatul culturilor de toamnă se va ţine seama de intervalul
de timp până la apariţia primelor îngheţuri şi de umiditatea solului. De
la semănat la primele îngheţuri trebuie să fie un interval de 45 – 60
zile în care plantele să acumuleze suficiente substanţe de rezervă
pentru a rezista la îngheţ.
La semănatul culturilor de primăvară se ţine seama de
temperatura minimă de germinaţie şi de rezistenţa plantelor tinere la
îngheţurile târzii de primăvară.
Însămânţarea culturilor primăvara este eşalonată în trei epoci:
prezentate şi în tabelul de la pagina 7
Epoca I începe de la topirea zăpezilor până când temperatura
solului ajunge la 6 0C. În această epocă se diferenţiază două urgenţe.
- urgenţa I când se seamănă plantele a căror seminţe au
temperatura minimă de germinaţie de 1 – 30C (orzoaică, ovăz, mazăre,
borceag, lucernă, trifoi, sparcetă, ghizdei, morcov, graminee perene,
etc.)
- urgenţa a II –a care cuprinde plante a căror seminţe au
temperatura minimă de germinaţie de 4 – 60C (floarea soarelui, sfecla,
cartoful, etc.).
Epoca a II –a cuprinde perioada cu temperatura solului de 7 –
0
10 C în care se însămânţează porumbul, soia, etc.
Epoca a III –a începe când temperatura solului este constantă
de 12 – 150C când se seamănă sorgul, iarba de Sudan, cucurbitaceele,
etc.

5.2.3. D e s i m e a şi n o r m a de s e m ă n a t
Desimea de semănat se exprimă prin numărul de seminţe
germinabile/m2 şi depinde de specie, scopul culturii, condiţiile de
climă şi sol.
Plantele cu talie înaltă şi cele cu capacitate mare de înfrăţire se
seamănă cu o desime mai mică decât cele cu talie joasă şi cu înfrăţire
slabă. Culturile furajere pentru masă verde se seamănă cu desime mai
mare decât cele pentru boabe (exemplu, porumb masă verde cu
desimea de 20 – 40 plante/m2, iar porumbul pentru boabe cu
5 – 6 plante/m2.
Pe solurile fertile şi în zone mai umede, desimea de semănat
este mai mare ca pe solurile sărace şi în regiuni mai secetoase.

29
Culturile semănate cu întârziere se însămânţează cu o normă mai mare
de sămânţă, în comparaţie cu cele semănate în timp optim.
Norma de semănat se calculează cu ajutorul relaţiei:
D x MMB
N=
Vu
N – norma de semănat sau cantitatea de sămânţă în kg/ha;
D – desimea de semănat (numărul de seminţe germinabile la m 2);
MMB – masa a 1000 boabe, în g;
Vu – valoarea utilă a seminţei.
5.2.4. A d â n c i m e a de s e m ă n a t diferă mult de la o
specie la alta, în funcţie de mărimea seminţelor, puterea de străbatere,
tipul de răsărire, textura şi umiditatea solului, epoca de semănat.
Seminţele mari (porumb, bob, lupin, etc.) se seamănă mai adânc
(7-10cm), seminţele mijlocii se seamănă mai la suprafaţă (4-6 cm) iar
cele mici la 1-3 cm adâncime.
Plantele cu putere de străbatere mică (sfecla) şi cu răsărire
epigeică (soia) se seamănă mai superficial în comparaţie cu plantele la
care puterea de străbatere este mare şi la cele cu răsărire hipogeică,
(mazărea). Pe solurile argiloase şi mai umede se seamănă la adâncime
mai mică decât pe solurile nisipoase şi mai uscate. Semănatul în epoca
optimă se face la adâncime normală, obişnuită, în timp ce, dacă se
întârzie semănatul şi la culturile în mirişte, acesta se execută la
adâncime mai mare.
ÎNTREBĂRI
1.(16). Precizaţi indicii de calitate ai seminţelor şi metodele de
determinare a lor.
2.(17). Care sunt metodele de semănat şi la ce grupe de culturi se
aplică ?
3.(18). Ce epoci de semănat sunt pentru culturile de primăvară şi
până când se seamănă culturile de toamnă ?
4.(19). Precizaţi criteriile după care se stabilesc desimea, norma şi
adâncimea de semănat a plantelor de cultură.
Cap. 6. BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE ŞI
COMBATEREA LOR
Buruienile sunt plante care apar în culturi şi pajişti, producând
pagube mari, diminuează producţia utilă. Pot fi considerate buruieni
plantele spontane (sălbatice) şi plantele de cultură care apar izolat în
lanurile unei alte plante cultivate.
Pagubele produse de buruieni sunt imense deoarece acestea
intră în concurenţă cu plantele cultivate în folosirea apei, hranei,
luminii şi căldurii. În comparaţie cu plantele cultivate buruienile
consumă de 2 – 4 ori mai multă apă şi elemente nutritive decât
acestea, cele mai rapace fiind muştarul sălbatic (Sinapis arvensis),
pălămida (Cirsium arvense), pirul târâtor (Agropyron repens), volbura
(Convolvulus arvensis), pirul gros (Cynodon dactylon).
Buruienile umbresc plantele cultivate şi datorită insuficienţei
luminii procesul de fotosinteză este stânjenit, iar producţia este

30
diminuată. Buruienile cu tulpină agăţătoare sau volubilă ca volbura,
măzărichea, etc., înăbuşe culturile de cereale şi îngreunează recoltarea
lor. Numeroase specii de buruieni servesc drept gazdă pentru o serie
de boli şi dăunători iar altele sunt parazite pe plantele de cultură
(Cuscuta ssp. Orobanche sp.). Unele buruieni au seminţele sau
fructele toxice pentru animale sau depreciază calitatea produselor
vegetale şi animale. Foarte dăunătoare sunt buruienile toxice sau
vătămătoare, care cresc pe pajişti, a căror consum poate provoca chiar
moartea animalelor.
Pagubele produse anual pe glob de către buruieni, boli şi
dăunători sunt de aproximativ a treia parte din recolta, ceea ce este
extrem de mult.
6.1. SURSELE DE ÎMBURUIENARE
Infestarea culturilor agricole cu buruieni se poate face pe
diferite căi şi anume:
-rezerva de seminţe din sol se apreciază ca variind între 500
milioane şi 3 miliarde la hectar (50 – 300 seminţe pe 1 mp) din care
25% sunt germinabile.
- zone limitrofe producătoare de seminţe (drumuri, căi ferate,
canale, terenuri necultivate, etc.) care sunt adevărate colecţii de
buruieni ce infestează terenurile învecinate.
- gunoiul de grajd nefermentat conţine multe seminţe de
buruieni şi folosirea lui în această stare duce la îmburuienarea
culturilor
- seminţele impure folosite la semănat, contribuie şi ele la
îmburuienare.
- factorii naturali (vânt, apă, animale, insecte, etc.) transportă
seminţele de buruieni, favorizând îmburuienarea terenurilor cultivate.
- comerţul cu seminţe poate contribui la răspândirea unor
buruieni denumite de carantină care au un regim sever la trecerea
graniţelor dintre ţări.
6.2. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE ALE BURUIENILOR
Buruienile au unele particularităţi distincte faţă de plantele
cultivate datorită cărora reuşesc să le concureze, cum ar fi:
- Capacitatea mare de înmulţire prin seminţe şi organe
vegetative. Astfel o singură plantă de ştir (Amaranthus retroflexus)
produce până la 500.000 seminţe în timp ce o plantă de grâu sau orz
produce cca. 50-80 seminţe. Capacitatea de înmulţire a buruienilor
prin seminţe este de 20 – 200 ori mai mare decât a plantelor cultivate.
- Maturizarea seminţelor de buruieni se poate face înainte sau
după recoltarea plantei cultivate, infestând solul sau impurificând
produsul recoltat.
- Vitalitatea şi longevitatea seminţelor de buruieni sunt mult
mai mari ca la seminţele plantelor cultivate.
- Germinaţia eşalonată a seminţelor de buruieni face ca în
funcţie de condiţiile ecologice, în unii ani să se dezvolte anumite
specii, iar în alţi ani, alte specii.

31
- Plasticitatea ecologică şi adaptabilitatea sunt însuşiri ce
permit buruienilor să se acomodeze rapid şi uşor în condiţii diferite de
mediu.
Toate aceste particularităţi biologice şi ecologice fac din
buruieni adversari de temut împotriva cărora se duce o luptă continuă.
6.3. CLASIFICAREA BURUIENILOR

Buruienile se clasifică după mai multe criterii şi anume: modul


de nutriţie, locul unde cresc, modul de răspândire a seminţelor şi
fructelor, particularităţi de înmulţire şi durata vieţii.
- Modul de nutriţie împarte buruienile în două grupe:
buruieni autotrofe (neparazite) şi buruieni heterotrofe care pot fi
parazite şi semiparazite. Cele mai numeroase sunt buruienile autotrofe
care se hrănesc independent. Buruienile parazite se hrănesc pe seama
unei plante gazdă de la care extrag seva elaborată (Cuscuta,
Orobanche) iar cele semiparazite se pot hrăni în unele perioade şi
independent (Melampyrum, Odontites, Rhinanthus).
- Locul unde cresc distinge buruieni ruderale (locuri virane,
margine de drumuri, curţi, etc.), segetale (cresc în culturi agricole) şi
praticole (răspândite în pajişti).
După particularităţile de înmulţire şi durata vieţii buruienile
autotrofe se clasifică în monocarpice şi policarpice.
6.3.1. B u r u i e n i m o n o c a r p i c e – fructifică o singură
dată în cursul vieţii lor şi se subdivid în buruieni:
A – monociclice (anuale);
B – diciclice (germinează şi cresc într-un an şi formează
seminţe în anul următor).
A. Buruienile monocarpice monociclice (anuale) se subdivid
în continuare în 3 grupe:
a). Buruieni efemere, germinează primăvara devreme şi îşi
încheie ciclul de dezvoltare în câteva săptămâni: Veronica hederifolia
(şopârliţa), Stellaria media (rocoina), Senecio vernalis (spălăcioasă),
Lamium purpureum (urzica moartă).
b). Buruieni timpurii de primăvară, germinează primăvara
devreme şi ajung la maturitate odată cu plantele pe care le infestează.
Seminţele acestor buruieni infestează recolta Sinapis arvensis (muştar
sălbatic), Raphanus raphanistrum (ridichea sălbatică), Galium
aparine (turiţa), Adonis aestivalis (cocoşei de câmp), Avena fatua
(odos), Polygonum aviculare (troscot), Lolium temulentum (sălbăţie).
c). Buruieni târzii de primăvară, germinează primăvara mai
târziu şi ajung la maturitate odată sau după recoltarea culturilor care
cresc, seminţele lor infestând solul şi recolta: Amaranthus retroflexus
(ştirul), Chenopodium album (căpriţa), Salsola ruthenica (ciurlanul),
Echinochloa crus-galli (iarbă bărboasă), Setaria glauca, Setaria
viridis (mohorul), Hibiscus trionum (zămoşiţă).

32
B. Buruienile monocarpice diciclice se împart la rândul lor tot
în trei grupe:
a) Buruieni care pot ierna (umblătoare) germinează
primăvara, însă în regiunile sudice, germinează toamna, iernează şi în
primăvară îşi reiau vegetaţia.
Infestează mai mult culturile de toamnă: Consolida regalis
(nemţişor de câmp), Thlaspi arvense (punguliţă), Capsella bursa-
pastoris (traista ciobanului), Papaver rhoeas (macul roşu), Centaurea
cyanus (albăstriţa), Agrostemma githago (neghină).
b) Buruieni de toamnă, germinează numai toamna şi formează
seminţe în anul următor: Bromus secalinus (obsiga secarei), Apera
spica-venti (iarba vântului).
c) Buruieni bienale, au ciclul de dezvoltare pe două perioade
de vegetaţie complete: Daucus carota (morcov sălbatic), Conium
maculatum (cucută de bălării), Hyosceanus niger (măselariţă),
Arctium lappa (brusture), Onopordon acanthium (scai măgăresc).
6.3.2. B u r u i e n i p o l i c a r p i c e sunt buruieni perene şi
fructifică de mai multe ori în cursul vieţii lor.
Acestea se împart în trei grupe mari:
a) Buruieni cu înmulţire numai prin seminţe (sexuată)
Ranunculus acris (floare broştească), Plantago lanceolata, Plantago
major, Plantago media (pătlagină).
b) Buruieni cu înmulţire sexuată puternică şi cu înmulţire
vegetativă mai slabă cuprinde specii cu rădăcini pivotante care pot
forma muguri când este rărită Cichorium inthybus (cicoare),
Taraxacum officinale (păpădie), Artemisia absinthium (pelinul)
c) Buruieni cu înmulţire sexuată slabă şi înmulţire
vegetativă puternică, formează seminţe, dar se înmulţesc mai ales pe
cale vegetativă prin diferite organe:
- buruieni cu tulpini târâtoare: Rubus caesius var. arvalis
(rugii), Ranunculus repens (piciorul cocoşului), Potentilla reptans
(cinci degete), Potentilla anserina (coada racului), Glechoma
hederacea (silnic).
- buruieni cu rizomi şi stoloni: Equisetum arvense (coada
calului), Aristolochia clematitis (cucurbeţică), Sambucus ebulus (boz),
Agropyron repens (pirul târâtor), Cynodon dactylon (pir gros),
Sorghum halepense (costrei).
- buruieni cu drajoni care formează lăstari din mugurii
radiculari (drajoni). Convolvulus arvensis (volbura), Cirsium arvense
(pălămida), Sonchus arvensis (susai), Linaria vulgaris (Linariţa),
Cardaria draba (urda vacii).
- buruieni cu bulbi sau cu bulbo-tuberculi: Allium
rotundum (purul), Allium ursinum (leurda), Muscari racemosum,
Muscari comosum (ceapa ciorii), Colchicum autumnale (brânduşa de
toamnă).

33
34
6.4. COMBATEREA BURUIENILOR
Metodele de combatere a buruienilor pot fi grupate în metode
preventive sau indirecte şi metode curative sau directe.
6.4.1. M e t o d e l e p r e v e n t i v e , cuprind măsuri care
împiedică pătrunderea unor specii noi de buruieni, limitează invadarea
culturilor agricole de către buruieni şi previn împrospătarea rezervei
de seminţe de buruieni din sol. Principalele măsuri din această
categorie sunt:
- organizarea serviciului de carantină şi controlul seminţelor
de buruieni inexistente la noi în ţară (carantină externă) şi stăvilirea
răspândirii speciilor de buruieni foarte dăunătoare existente în ţară
(carantină internă).
- purificarea materialului de semănat prin curăţire şi sortare cu
scopul de a se încadra în standardele de stat pentru puritatea
seminţelor, care prevede procentul sau numărul maxim de buruieni
admise sau absenţa totală a lor.
- distrugerea buruienilor ruderale şi din alte locuri necultivate
prin cosire, înainte ca acestea să fructifice.
- folosirea gunoiului de grajd cu un grad redus de infestare,
după o fermentaţie corespunzătoare. Se va evita pe cât posibil
folosirea unui aşternut de paie cu multe seminţe de buruieni. De
asemenea terenul de lângă sau deasupra platformelor de gunoi de
grajd se va menţine curat de buruieni.
- fertilizarea corespunzătoare cu îngrăşăminte chimice permit
plantelor cultivate să crească mai viguros şi să înăbuşe buruienile.
- curăţirea maşinilor agricole, mai ales a combinelor, cu care
se pot transporta şi răspândi seminţe de buruieni.
- efectuarea la timp a tuturor lucrărilor solului, ceea ce
împiedică ajungerea la maturitate a buruienilor şi astfel se previne
sporirea rezervei de seminţe de buruieni din sol.
- recoltarea la timpul optim a culturilor agricole, care
împiedică buruienile să ajungă la maturitate, întrucât sunt distruse prin
tăiere.
6.4.2. M e t o d e l e c u r a t i v e cuprind o serie de măsuri
prin care se urmăreşte distrugerea buruienilor în creştere şi a organelor
de înmulţire pe cale vegetativă a acestora. Metodele directe de
combatere pot fi agrotehnice şi chimice.
a) Metodele agrotehnice sunt cele mai vechi măsuri de luptă
împotriva buruienilor prezentând unele avantaje ca:
- asigură combaterea tuturor speciilor de buruieni
- nu lasă reziduuri în sol
- nu deranjează echilibrul din natură,
dar şi unele dezavantaje cum ar fi:
- înrăutăţesc unele particularităţi ale solului
- sunt costisitoare
- nu se pot aplica întotdeauna la timpul oportun
Principalele mijloace agrotehnice de combatere a buruienilor sunt:
- rotaţia judicioasă a culturilor în cadrul asolamentului

35
- executarea la timp şi de bună calitate a lucrărilor adânci şi
superficiale ale solului,
- semănatul în epoca optimă şi după toate regulile agrotehnicii
- aplicarea la timp a tuturor lucrărilor de întreţinere a
culturilor. Aceste măsuri creează condiţii favorabile pentru
dezvoltarea plantelor cultivate şi nefavorabile pentru buruieni sau
distrug buruienile prin acţiunea mecanică.
b) Metodele chimice de combatere a buruienilor sunt mai mult
folosite. Combaterea chimică a buruienilor cu ajutorul erbicidelor,
presupune cunoaşterea biologiei buruienilor şi a modului cum
erbicidele acţionează asupra lor. După gradul extinderii fitotoxicităţii
se deosebesc erbicide totale (distrug atât buruienile cât şi plantele
cultivate) şi erbicide selective (distrug numai buruienile).
După locul unde se aplică sunt:
- foliare (se aplică pe organele aeriene, în special pe frunze).
- de sol care se încorporează în sol înainte de răsărire
(preemergente) sau după răsărire (postemergente).
După modul cum acţionează, erbicidele sunt: de contact, sistemice şi
reziduale.
Erbicidele de contact distrug ţesuturile plantelor, datorită
efectului coroziv asupra citoplasmei. Din această grupă fac parte:
dinitroortocrezolul (DNOC), dinitrobutil – fenolul (DNBF), diquatul
(Reglone), paraquatul (Gramaxone). Sunt erbicide foliare,
postemergente, se folosec în doze mici, cu acţiune selectivă, însă
aplicate în doze mari au acţiune totală.
Erbicidele sistemice (telemorfe) sunt substanţe stimulatori de
creştere care circulă prin ţesuturile conducătoare şi produc perturbări
în metabolismul plantei, manifestate prin torsionări, deformări
morfologice, blocarea sau distrugerea sistemelor funcţionale. Din
această grupă fac parte erbicidele pe bază de acizi fenoxicarboxilici
cloruraţi mai importanţi fiind acizii fenoxiacetici: 2,4 – D (acidul 2,4
– diclorfenoxiacetic) şi 2M – 4 Cl (acidul 2 metil – 4
clorfenoxiacetic). Sunt erbicide foliare cu aplicare postemergentă.
Erbicide reziduale se aplică în sol înainte de răsărirea
buruienilor, fiind absorbite de plante odată cu apa. Din acestă grupă
fac parte: Dinosebul (DNBP), Afalonul, Atrazinul, Simazinul,
Prometrinul. Principalele erbicide folosite în ţara noastră sunt:
Diclordonul sodic (sare de sodiu a acidului 2,4 D) este un
erbicid selectiv şi sistemic folosit pentru combaterea buruienilor
dicotiledonate din culturile de cereale păioase, administrânde -se 1,5-3
kg/ha dizolvate în 200 – 400l apă. Epoca optimă de tratament este în
faza de înfrăţire până la împăierea cerealelor, când buruienile sunt în
plină creştere, temperatura aerului să fie de 20 –300C.
2M – 4Cl (MCPA) se foloseşte la fel ca Diclordanul sodic,
dozele fiind de 1,5 – 4 kg/ha şi se găseşte în comerţ sub denumirea de:
Dicotox, Raphone, Agroxone.
Atrazinul (Gesaprim, Argezin, Pitezin, Hungazin) este un
erbicid din grupa triazinelor, folosit pentru combaterea buruienilor
monocotiledonate din culturile de porumb, selectiv cu efect rezidual.
Tratamentul cu Atrazin se poate face odată cu semănatul, în doze de 4
– 10 kg/ha în 500 l apă, când se aplică pe toată suprafaţa sau de 1,5 –
3 kg/ha când se aplică în benzi pe rândurile de porumb.

36
Efectul remanent al Atrazinului este de până la 2 – 3 ani , de
aceea după porumbul tratat cu atrazin, nu trebuie să urmeze plante
sensibile cum sunt: grâul, floarea soarelui, sfecla, orzul, secara. Pot fi
cultivate, pe terenurile respective, mazărea, soia, cartoful. Atrazinul
are acţiune mai slabă asupra buruienilor perene cu înrădăcinare
profundă.
Aretitul este folosit pentru combaterea buruienilor neparazite
din culturile de lucernă în doză de 5 – 7 kg/ha, este postemergent.
Treflanul, folosit în combaterea buruienilor monocotiledonate
anuale din culturile de soia, floarea soarelui, fasole de câmp, în doză
de 3,5 – 5 l/ha.
Balanul este un erbicid preemergent folosit în doză de 4 – 5
l/ha pentru distrugerea buruienilor monocotiledonate şi parţial
dicotiledonate anuale din culturile de lucernă, trifoi, etc.
Eradicane este folosit pentru combaterea buruienilor
monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale, din culturile de
porumb, floarea soarelui, în doze de 6 – 10 l/ha.
Betanal, erbicid postemergent folosit în doză de 6 l/ha pentru
combaterea buruienilor dicotiledonate anuale din culturile de sfeclă de
zahăr şi furaj.
Prometrin este preemergent, folosit pentru combaterea
buruienilor din culturile de cartof, floarea soarelui, în doză de 3 – 10
kg/ha.
Dual – combate buruieni monocotiledonate şi unele
dicotiledonate din culturile de porumb, sfeclă, cartof, etc. în doză de
4 – 10 l/ha.
Fusilade, postemergent, combate buruienile monocotiledonate
anuale şi perene din culturile de sfeclă, floarea soarelui, soia, morcov,
în doze de 2 – 4 l/ha.
Icedin, erbicid postemergent, folosit la combaterea buruienilor
dicotiledonate rezistente la 2,4 D din culturile de grâu, porumb, etc., în
doze de 2 – 3 l/ha.
Este necesar ca în combaterea buruienilor să se aplice toate
măsurile agrotehnice, fitotehnice şi de combatere chimică sau
biologică în concordanţă cu specificul plantelor, pentru a avea o
eficienţă maximă. Acest complex de măsuri poartă denumirea de
combatere integrată a buruienilor.
ÎNTREBĂRI
1. (20). Menţionaţi sursele de îmburuienare şi particularităţile
biologice ale buruienilor în comparaţie cu plantele de cultură.
2. (21). Care sunt criteriile de clasificare ale buruienilor ?
3.(22). Clasificaţi buruienile monocarpice şi daţi exemple din fiecare
grupă.
4. (23). Clasificaţi buruienile policarpice şi exemplificaţi câteva
dintre ele.
5. (24). Care sunt principalele metode de combatere a buruienilor ?
6. (25). Clasificaţi principalele grupe de erbicide şi precizaţi cum
acţionează ele asupra buruienilor din diferite culturi agricole.

37
P a r t e a a II-a
E L E M E N T E DE F I T O T E H N I E
Fitotehnia este ştiinţa agricolă al cărei obiectiv este studiul
biologiei, ecologiei şi tehnologiei de cultivare a plantelor de câmp în
scopul obţinerii unor producţii ridicate şi de calitate superioară, în
condiţii de eficienţă economică şi de păstrare a echilibrului ecologic şi
purităţii mediului.
În sens larg fitotehnia include studiul tuturor plantelor cultivate
(anuale, perene, ierboase sau lemnoase) atât din cultura mare cât şi
cele horticole sau furajere. Prin diversificarea mare a modurilor şi
scopurilor de cultură, din sfera largă a fitotehniei s-au desprins noi
discipline ca: Legumicultura, Pomicultura, Viticultura şi Producerea
furajelor.
În cazul de faţă se prezintă numai o parte din plantele din
cultura mare cum sunt: grâul, triticale, orzoaică, ovăzul, porumbul,
sorgul pentru boabe, gramineele anuale (porumbul siloz,iarba de
Sudan, raigrasul aristat şi hibrid) şi perene (golomăţul, raigrasul peren,
păiuşul de livezi, păiuşul înalt, păiuşul roşu, timoftica, obsiga
nearistată, firuţa şi altele), leguminoasele anuale (mazărea, măzărichea
şi bobul furajer) şi perene (lucerna, trifoiul roşu, sparceta şi ghizdeiul),
rădăcinoase (sfeclă, gulie, morcovi, napi), tuberculifere (cartof,
topinambur) şi alte plante furajere care se cultivă pe terenurile arabile.
Cap. 7. CULTURA CEREALELOR PENTRU BOABE
7.1. GRÂUL, SECARA ŞI TRITICALE

Grâul este cea mai importantă plantă cultivată cu mare pondere


în alimentaţia omului şi în multe ţări ca furaj pentru animale.
Secara este a doua cereală panificabilă după grâu şi o
importantă plantă furajeră, pentru boabe, masă verde, fân, etc., care
reuşeşte în condiţii mai vitrege.
Triticale este un hibrid între grâu şi secară, creat mai recent de
om, care posedă însuşirile valoroase ale grâului şi rusticitatea secarei,
boabele fiind utilizate mai ales în hrana animalelor.
În general boabele acestor cereale păioase intră în compoziţia
furajelor concentrate pentru majoritatea speciilor şi categoriilor de
animale datorită conţinutului lor ridicat în amidon, proteine, lipide,
vitamine şi substanţe minerale. La fel tărâţele rezultate după
măcinarea boabelor, paiele şi pleava după recoltarea acestor cereale,
sunt utilizate în furajarea diferitelor specii de animale.

7.1.1. Soiuri, zone de cultură


Soiuri mai importante sunt:
Grâu de toamnă: foarte numeroase în funcţie de zonă (Tabelul 7.1.).
Secară de toamnă: Gloria, Orizont, Rapid, Suceveana.
Triticale: Plai, Silver şi Vlădeasa ca soiuri de toamnă şi Ţebea de
primăvară.
Zonele de cultură pentru secara de toamnă şi triticale sunt toate
zonele submontane, colinare şi de podiş din Moldova, Transilvania,

38
Muntenia şi Oltenia în climat mai rece şi umed, pe soluri mai sărace,
acide sau nisipoase, în general unde cultura grâului şi orzului dau
producţii mai scăzute sau nu reuşesc în cultură.
Tabelul 7.1.
Soiuri recomandate de grâu de toamnă pentru diferite
zone de cultură de cultură din România (1998)
Zona de cultură a Soiuri recomandate
grâului
-irigat Dropia, Flamura 85, Lovrin 34,
Sudul Fundulea 4, Rapid
ţării -neirigat Flamura 85, Şimnic 30, Lovrin 34,
Fundulea 4, Dropia
Oltenia Flamura 85, Şimnic 30, Lovrin 34,
Fundulea 4, Dropia
Piemonturile sudice Trivale, Albota, Arieşan, Fundulea 4
Vestul ţării Alex, Lovrin 34, Flamura 85, Fundulea
4, Lovrin 41, Dropia, Delia
Colinele vestice Arieşan, Turda, Apullum
Transilvania Apullum, Turda 95, Turda 81, Arieşan,
Transilvania 1, Fundulea 4
Moldova centrală Flamura 85, Moldova 83, Gabriela,
Fundulea 4, Dropia, Transilvania 1
Nordul Moldovei Aniversar, Arieşan, Suceava 84,
Transilvania 1

7.1.2. Tehnologia de cultivare a grâului secarei şi triticalei


Rotaţia
Dintre aceste cereale, grâul este mai pretenţios faţă de planta
premergătoare, întrucât trebuieşte semănat toamna destul de devreme,
până la venirea frigului, să răsară să înfrăţească şi să se “călească”
pentru a rezista peste iarnă. Foarte bune premergătoare pentru grâu
sunt: mazărea, fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul de ulei şi
fibră, cartoful timpuriu, trifoiul roşu, bune premergătoare sunt: soia,
sfecla pentru zahăr şi furaj, floarea soarelui şi porumbul pentru boabe
şi siloz. Se va evita pe cât posibil “monocultura” de grâu mai mult de
2 ani, datorită îmburuienării puternice şi înmulţirii bolilor şi
dăunătorilor.
Secara şi triticale au cerinţe mai reduse faţă de premergătoare în
comparaţie cu grâul.
Toate aceste cereale sunt bune premergătoare pentru alte culturi
care le succed în rotaţie, întrucât părăsesc terenul destul de devreme.
Fertilizarea
Grâul reacţionează foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor
minerale şi organice. La o recoltă de 1000 kg boabe + paiele aferente,
consumul specific este redus, fiind de: 23-33 kg N; 11-18 kg P2O5 şi
19-37 kg de K 2O.
Pentru calcularea dozelor de azot (DN) este recomandată
următoarea formulă (după ICCPT – Fundulea, 1990):

39
DN (kg/ha) = 30 * Rs – Ns – Ngg + Npr
În care: Rs = recolta scontată în t/ha;
Ns = aportul solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe
soluri sărace şi 60 kg/ha pe soluri fertile;
Ngg = aportul în azot a gunoiului de grajd, care este apreciat la
2kg N/t de gunoi administrat direct grâului; 1 kg N/t de gunoi aplicat
la planta premergătoare şi 0,5 kg N/t de gunoi aplicat plantei
antipremergătoare;
Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare şi anume: se
scad 30 kg N/ha după leguminoase pentru boabe (mazăre, soia); se
scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se adaugă 20-25 kg N după
premergătoare târzii (sfeclă, porumb, etc.) nefertilizate. Pentru
condiţiile ţării noastre dozele de azot sunt cuprinse de regulă între 50
şi 160 kg N/ha.
La stabilirea dozelor de fosfor (DP) se ţine cont de conţinutul
solului în fosfor mobil, îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia
scontată şi consumul specific, după formula:
DP (kg/ha) = 15 x Rs – Pgg
În care: Rs = recolta scontată; Pgg = aportul gunoiului de grajd
în fosfor apreciat la 1,2 kg P2O5/t gunoi administrat direct şi 0,8 kg
P2O5/t de gunoi aplicat la planta premergătoare. Dacă solul conţine
mai puţin de 5 mg P2O5 (100 g sol, doza se majorează cu 20-40 kg
P2O5/ha. Astfel, mărimea dozei de fosfor în condiţiile de la noi este
cuprinsă între 60 şi 120 kg/ha.
Îngrăşămintele cu potasiu se aplică de regulă pe solurile
insuficient aprovizionate (sub 15 mg K 2O accesibil/100 g sol) fiind în
final de 40-80 kg K2O/ha.
Dozele de îngrăşăminte chimice NPK pentru secară şi triticale
sunt în linii generale apropiate de cele care se aplică la grâul de
toamnă (Tabelul 7.2.).
Îngrăşămintele organice aplicate direct în anul semănatului,
respectiv gunoiul de grajd la aceste cereale păioase nu trebuie să
depăşească 15-20 tone pe hectar.
Tabelul 7.2
Dozele de îngrăşăminte chimice la secară şi triticale

Fertilitatea Dozele de substanţă activă (kg/ha)


solului
N P2 O 5 K2O
Ridicată 40-70 40-60 -
Mijlocie 50-80 50-70 40-50
Scăzută 60-100 70-90 50-80

40
În general dozele de azot sunt mai scăzute la secară şi mai
ridicate la triticale, iar PK sunt la acelaş nivel.
Aplicarea amendamentelor calcaroase este necesară pe solurile
acide cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie (VAh) sub 75%. Prin
amendare, trebuie să se neutralizeze minim 50% din aciditatea hidrolitică,
fiind necesare 4 t/ha carbonat de calciu (piatră de var măcinată, dolomit,
spumă de defecaţie) uniform împrăştiate şi încorporate sub arătura de
bază.
Înfiinţarea, îngrijirea şi recoltarea culturilor
După arătură se execută pregătirea patului germinativ cu
grapele sau combinatoarele.
Sămânţa trebuie să aibă o puritate de peste 98 % şi o germinaţie
de peste 90%.
Obligatoriu sămânţa se tratează cu fungicide împotriva agenţilor
patogeni transmisibili prin sămânţă sau sol cum este mălura (Tilletia
sp.), fuzarioza (Fusarium sp.) şi tăciunele zburător (Ustilago
tritici). Dozele de fungicide sunt de 1-1,5 kg Criptodin sau 2,0 kg
Vitavax la 1 tonă de sămânţă.
Epoca de semănat pentru grâu este optimă între 1-10
octombrie, pentru câmpia din sudul, vestul şi centrul ţării între 25 sept.
– 10 oct. pentru zona colinară, nordul ţării, şi depresiunile
intramontane. La secară epoca optimă de semănat o devansează pe cea
a grâului cu cca 10 zile şi pentru triticale epoca optimă este
asemănătoare cu a grâului.
Semănatul se face la 12,5 cm între rânduri la 4-5 cm adâncime
pe soluri grele şi 5-6 cm pe soluri uşoare cu semănătorile din dotare.
Cantitatea de sămânţă la hectar calculată după formulele
cunoscute în partea I-a (Agrotehnica – sămânţa) este în general de
200-250 kg/ha la grâu, 140-200 kg/ha la secară şi 230-280 kg/ha la
triticale, pentru a se asigura 450 (500) – 600 (650) boabe germinabile
la un metru pătrat.
Lucrările de îngrijire constau în tăvălugitul culturilor imediat
după semănat, eliminarea apei pe porţiunile depresionare în perioada
de toamnă-iarnă-primăvară, tăvălugitul la desprimăvărare, dacă
plantele au fost “descălţate” de alternanţa îngheţ-dezgheţ, grăpatul
culturilor cu solul tasat din cauza ploilor repezi şi a zăpezii şi
combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Combaterea buruienilor se efectuează cu 2,4 D (SDMA-33)
1,5-2,0 l/ha sau Icedin (2,4 D + Dicamba) 2,0 l/ha şi alte produse în
funcţie de buruienile ce urmează a fi distruse.
Combaterea dăunătorilor în special a ploşniţelor cerealelor,
gândacul bălos al ovăzului, cărăbuşeii şi muştele cerealelor se face cu
diferite produse recomandate ca “Sinoratox * 35 CE “-3,5 l/ha,
“Fastac 10” 0,15 l/ha, “Karate” 2,5 EC – 0,3 l/ha şi altele.
Combaterea bolilor în mod deosebit la grâul de toamnă se face
pentru făinare (Erysiphe graminis), fuzarioză, septorioză şi altele.
Făinarea se combate cu “Tilt 250 EC” 0,5 l/ha şi pentru celelalte este
eficientă tratarea corectă a seminţei.
Irigarea este o intervenţie foarte importantă pentru cultura
grâului în zonele secetoase din sudul ţării. Necesarul de apă al grâului
este de 3500-4500 m3/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie din care
este acoperit în medie cu 70-75% din rezerva de apă a solului la

41
semănat şi din precipitaţiile căzute în perioada de vegetaţie. În caz de
secetă, udările de toamnă se fac cu 400-600 m3/ ha şi cele de
primăvară cu 500-600 m3/ha, 1-3 udări prin aspersiune.
Recoltarea se face când boabele ajung la maturitate deplină şi
au 14-15% umiditate când se pot păstra în siguranţă în depozite.
Producţiile la grâu în ţara noastră sunt de 2000-3000 kg/ha,
asemănător unor ţări mari cultivatoare (SUA, Canada, Argentina) de
pe alte continente, faţă de cca 6000 kg/ha în medie pe ultimul deceniu
din Europe de Vest. Secara dă producţii de 3000-5000 kg/ha în medie
sub 2000 kg/ha la noi, iar triticale asigură uşor 4000-6000 kg/ha în
condiţiile din ţara noastră. Raportul boabe/paie este de 1/1 - 1/1,5 la
grâu până la 1/2 la secară.
7.2. ORZUL ŞI ORZOAICA
Orzul şi orzoaica au multiple întrebuinţări în furajarea
animalelor, alimentaţia omului şi în industria berii, alcoolului,
glucozei etc.
Boabele de orz reprezintă un furaj foarte bun pentru animalele
puse la îngrăşat, cele producătoare de lapte şi cele tinere în creştere.
Poate intra în raţie în proporţie de 20-25%, în hrana păsărilor, 25-30%
pentru tineretul diferitelor specii, 30-35% la animale în lactaţie, 30-
40% la animalele pentru tracţiune şi 50-70% în raţia porcilor puşi la
îngrăşat.
Paiele de orz depăşesc valoarea nutritivă a celor de grâu, ovăz şi
secară, fiind folosite ca un bun nutreţ fibros.
7.2.1. Soiuri, zone de cultură.
Soiurile de orz de toamnă cele mai răspândite sunt: Adi, Dana,
Miraj, Precoce şi Productiv.
Soiurile de orzoaică de toamnă sunt Laura şi Griviţa, iar de
primăvară: Aura, Prima, Turdeana din ţară şi Dvoran, Grit, Trumph,
Rapid din Cehia sau Germania.
Zonele de cultură (ecologice) pentru orz şi orzoaica de toamnă
sunt în Câmpia de vest, sudul Câmpiei Române, SE Dobrogei şi
Câmpia Jijiei dar şi mari suprafeţe din Câmpia Transilvaniei.
Orzoaica de primăvară întâlneşte condiţii foarte favorabile în
Ţara Bârsei, în Bazinele Oltului, Someşului şi Mureşului în Câmpia
Timişului, Podişul Sucevei şi altele.
7.2.2. Tehnologia de cultivare a orzului şi orzoaicei
Rotaţia
Orzul şi orzoaica de toamnă au cerinţe asemănătoare cu ale
grâului de toamnă pentru planta premergătoare, care trebuie să
elibereze terenul timpuriu (în prima parte a verii) cum sunt:
leguminoasele anuale şi perene, borceagurile, rapiţa, inul.
Orzoaica de primăvară se seamănă după plante care lasă solul
curat de buruieni şi într-o bună stare de fertilitate, dar nu prea bogate
în azot, cum ar fi: cartoful, sfecla pentru zahăr, porumbul, etc.
După orz şi orzoaică de toamnă, deoarece eliberează terenul
foarte devreme (decada a 2-a a lunii iunie) se pot însămânţa culturi

42
duble pentru furaj (porumb, sorg, mei). Succesul acestor culturi este
asigurat dacă se seamănă în prima parte a lunii iulie şi solul are
umiditate suficientă (din ploi sau irigare).
În cultura de orz se obişnuieşte să se însămânţeze trifoi roşu în
“cultură ascunsă” cu bune rezultate.
Fertilizarea
Este diferenţiată în funcţie de cultura premergătoare şi
aprovizionarea solului în elemente fertilizante.
În condiţii medii se aplică 50-100 kg/ha N s.a. şi 50-80 kg/ha
P2O5, în unele cazuri şi potasiu, 40-50 K2O/ha.
Înfiinţarea, îngrijirea şi recoltarea culturii
Lucrările solului constau din: - pregătirea patului germinativ
cu grapele sau combinatoarele, cât mai uniform şi utilizarea în unele
cazuri a tăvălugilor pentru a pune în contact sămânţa cu solul.
Sămânţa trebuie să aibă o puritate de peste 98% şi germinaţie
peste 90% şi să fie tratată contra fuzariozei şi tăciunilor (negru şi
îmbrăcat) cu Criptodin 1,5 kg la 1 tonă sămânţă.
Epoca de semănat este diferită:
- orz şi orzoaică de toamnă între 15 septembrie – 10
octombrie cu cca. 5 zile înaintea grâului;
- Orzoaica de primăvară, în prima urgenţă când se poate ieşi
pe teren
Densitatea de semănat este de:
- 450-500 boabe germinabile/m2 la orz;
- 450-550 boabe germinabile la orzoaica de toamnă;
- 450-500 boabe germinabile la orzoaica de primăvară.
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm. Adâncimea de semănat
la orz şi orzoaica de toamnă este de 3-5 cm iar la orzoaica de
primăvară 2-4 cm.
Cantitatea de sămânţă la hectar este între 160-200 kg/ha în
funcţie de MMB, puritate, germinaţie şi densitatea propusă.
Lucrări de îngrijire pentru culturile de toamnă constau din:
- eliminare exces de umiditate (băltiri)
- tăvălugire în caz de “descălţare”
- combaterea buruienilor cu erbicidele 2,4 D, Icedin (2,4 D +
Dicamba) în doze de 1,5-2 l/ha conform instrucţiunilor
- combaterea dăunătorilor în special a larvelor gândacului
ovăzului cu Sinoratox R 35 (3 l/ha).
- irigarea culturilor de toamnă cu 300-400 m3/ha şi în
primăvară 1-2 udări cu 300-500 m3/ha în anii secetoşi.
Recoltarea orzului şi orzoaicei începe la coacerea deplină când
umiditatea boabelor este sub 16-17%.
Orzul de toamnă se coace cu 7-10 zile înaintea grâului, dar se
« răscoace » şi mai repede decât grâul, înregistrând pierderi mari dacă
se întârzie recoltarea.
Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă
este de 5000-7000 kg/ha şi a celor de orzoaică de primăvară de 4000-
6000 kg/ha.
Raportul boabe/paie la orz este de 1 : 1,5.

43
8.3. OVĂZUL
Este una dintre cele mai importante plante furajere pentru
boabe, apreciat în alimentaţia cabalinelor, a reproducătorilor
diferitelor specii (tauri, berbeci) a vacilor de lapte, păsărilor, etc.
Ovăzul singur sau în amestec cu leguminoase anuale (borceag)
constituie un furaj foarte apreciat sub formă de masă verde, însilozat
sau ca fân.

7.3.1. Soiuri, zone de cultură


Principalele soiuri româneşti de ovăz sunt Someşan şi Mureşan
cât şi soiul Solidor din Germania.
Ovăzul întâlneşte condiţii favorabile în Podişul Transilvaniei şi
cel Getic, Depresiunea Jijiei, Valea superioară a Siretului şi celelalte
zone agricole ale ţării până la 1000 m altitudine.
7.3.2. Tehnologia de cultivare a ovăzului
Tehnologiile se aseamănă foarte mult cu a orzoaicei de
primăvară cu deosebirea că ovăzul este mai puţin pretenţios la
condiţiile pedoclimatice şi fertilitatea terenurilor.
Rotaţia
Ovăzul dă rezultate foarte bune după leguminoasele anuale şi
perene, în practică sunt preferate culturi cu pondere mai mare ca grâul,
porumbul, sfecla. Astfel că se cultivă de obicei după prăşitoare (cartof,
porumb, floarea soarelui).
Nu se cultivă după el însuşi, nici după sfeclă de zahăr sau furaj,
decât după 3-4 ani, pentru a preveni atacul de nematozi comuni
ambelor culturi. După ovăz pot urma prăşitoare, leguminoase, etc.
Fertilizarea. Ca valori medii se recomandă 50-80 kg/ha N, 40-
60 kg/ha P2O5 şi uneori 40-60 kg/ha K2O pe solurile acide.

44
Înfiinţarea, îngrijirea şi recoltarea Pregătirea terenului este
asemănătoare cu al celorlalte cereale păioase.
Sămânţa cu o puritate de peste 98% şi germinaţie peste 90% se
tratează cu Criptodin sau Vitavax (1,5 kg/1 tonă sămânţă). Pentru
prevenirea tăciunilor (zburător şi îmbrăcat). Se poate trata şi cu
formaldehidă (350 ml formaldehidă 40% la 100 l apă) respectiv o
soluţie de 0,15%, cu care se poate trata 300-350 kg sămânţă de ovăz,
prin scufundarea 7-10 minute şi uscare la umbră.
Epoca de semănat este în urgenţa a I-a (seminţele germinează
0
la 2-3 C) iar pentru ovăzul de toamnă la 1 oct.
Densitate: 450-550 boabe germinabile/m 2
Distanţa între rânduri: 12,5 cm
Adâncimea: 2-4 cm în funcţie de textură, sol.
Cantitatea de sămânţă: 120-140 kg/ha.
Lucrările de îngrijire sunt în general cele prezentate la cultura
orzoaicei de primăvară (tăvălugire, combaterea buruienilor, etc.).
Dăunătorul principal este gândacul bălos (Lemma melanapa), care se
tratează cu Sinoratox R 35 (1,5-3,5 l/ha) cu care se combate şi alţi
dăunători.
Recoltarea
Ovăzul se coace mai neuniform şi este mai sensibil la scuturare
decât celelalte cereale. Astfel recoltarea se face la începutul maturităţii
depline. Uneori se recoltează în 2 faze : tăierea plantelor la coacerea în
pârgă şi treierarea lor după 4-5 zile. Producţia de ovăz este foarte
diferită deoarece se cultivă şi pe soluri mai sărace, slab fertilizate.
Raportul boabe : paie la ovăz este de 1 : 1,5 până la 1 : 2.
Paiele au o valoare furajeră superioară celorlalte paie de cereale.
7.4 PORUMBUL
Porumbul ocupă al treilea loc ca importanţă între plantele
cultivate după grâu şi orez, şi este unul din principalele plante
furajere.
În furajare boabe de porumb au o valoare nutritivă de 1,17-1,30
unităţi nutritive. Planta întreagă cu ştiuleţii în faze de lapte-ceară a
boabelor se însilozează sau în faze mai “crude” se furajează la iesle ca
masă verde. Tulpinile (tuleii, cocenii) uscaţi sunt buni în furajare în
stabulaţia ierbivorelor.
7.4.1. Soiuri, zonare
În prezent soiurile sunt puţin răspândite fiind utilizate pentru
crearea hibrizilor care pot fi:
- simpli (HS) între 2 linii consangvinizate
- dubli (HD) între 2 hibrizi simpli
- triliniari (HT) între 1 hibrid şi o linie consangvinizată.
Hibrizii cultivaţi în România necesită 110-155 zile (în sudul
ţării) de la răsărit până la maturarea boabelor fiind:
Grupa de precocitate Clasificare (cod)
- foarte timpurii Sub 100
- timpurii 100-199
- semitimpurii 200-299
- semitârzii 300-399
- târzii Peste 400

45
Hibrizii de porumb sunt zonaţi în întreaga ţară pe aceste grupe
de precocitate începând cu cei târzii peste 400 din marile câmpii ale
ţării în condiţii de irigare până la cei foarte timpurii (sub 100) în
zonele reci şi umede din spaţiul montan (Tabelul 7.3.).
7.4.2. Tehnologia de cultivare a porumbului
Rotaţia. Porumbul este mai puţin pretenţios faţă de planta
premergătoare. Cele mai bune rezultate se obţin după leguminoasele
anuale pentru boabe şi furaje, cerealele păioase de toamnă , sfecla şi
floarea soarelui.
Rotaţia grâu-porumb este obligatorie din cauza ponderii de cca
60% din cele 10 milioane hectare arabile ale României.
Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan,
datorită unor dăunători comuni.
Porumbul se pretează la monocultură pe terenuri bogate în
humus, profunde, în condiţii de irigare, etc.
La rândul său porumbul este o bună premergătoare pentru
culturile de primăvară şi chiar pentru grâul de toamnă, caz în care se
vor cultiva hibrizi cu perioadă de vegetaţie mai scurtă.
În rotaţia culturii porumbului erbicidat cu triazinice se acordă
mare atenţie culturilor postmergătoare sensibile la acest erbicid.
Fertilizarea. Porumbul este o plantă mare consumatoare de
substanţe nutritive, fiind apreciată ca o plantă “vorace prin excelenţă”.
Gunoiul de grajd este indicat pe toate tipurile de sol din ţară,
aplicat în doză de 20-40 t/ha. Aplicarea bălegarului se face direct
pentru cultura porumbului odată la 4-5 ani, efectul resimţindu-se şi în
anul al treilea în condiţii de monocultură.
Îngrăşămintele chimice se aplică diferenţiat în funcţie de
condiţiile de cultură neirigat şi irigat, fertilitatea solului, fertilizarea
organică dacă există.
În condiţiile de fertilitate medie a solului în condiţii de neirigare
pentru obţinerea a cca 5000 kg boabe porumb/ha sunt necesare cca
115 kg N/ha, 40 kg P 2O5 şi 50 kg K2O/ha.
Dozele optime economice (DOE) de NPK pentru realizarea unei
producţii de 5000 kg/ha porumb boabe pe soluri sărace este de 140 kg
N/ha, 70 kg P2O5/ha şi 100 kg K2O/ha şi pe soluri bogate este de
numai 90-20-20 kg N-P-K/ha. La o producţie de 10.000 kg/ha porumb
boabe formula de aplicare pe solurile sărace este de 245-120-185 şi pe
cele bogate 195-65-70 kg/ha NPK.
În stabilirea dozelor se va ţine seama şi de aportul
îngrăşămintelor organice şi a culturilor de leguminoase anuale sau
perene, calcul asemănător culturii de cereale păioase.
Pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu grad de saturaţie în baze
(V%) sub 75%, folosirea amendamentelor cu calciu odată la 4-5 ani,
este obligatorie în cultura porumbului.

46
Tabelul 7.3.
Hibrizii de porumb grupaţi în funcţie de suma unităţilor termice
active necesare de la semănat la maturitate

801-10000C 1001-12000C 1201-14000C 1401-15000C 1501-16500C


Foarte timpurii Timpurii Semitimpurii Semitârzii Târzii
Suceva 95 Suceava 97 Turda 200 Fundulea 320 Fundulea 412
Suceava 99 Podu Iloaiei 101 Turda 215 Fundulea 322 Fundulea 418
Suceava 102 Podu Iloaiei 110 Turda 260 Fundulea 340 Fundulea 420
Suceava 108 Turda 100 Fundulea 270 Fundulea 365 Cocor
Montana Turda 160 Elan Fundulea 376 Rubin
Mona Ciclon Dea Lovrin 400 Temerar
Cristal Helga Şoim Luana
Irla Andreea Vultur
Bucium Marista Olt
Simona Panka Danubiu
Oana Pannonia Rapid
Presto Eva Furio
Progres
Dacia
Rival
Robust
Octavian
Fulvia
Volga
Florencia

Înfiinţarea şi îngrijirea culturilor . După premergătoarele


timpurii se execută arătura de bază la 20-25 cm adâncime pe
terenurile mai uşoare şi la 25-30 cm pe terenurile mijlocii şi grele, cu
plugul în agregat cu grapa stelată. Până în toamnă terenul se menţine
afânat şi curat de buruieni prin lucrări cu grapele cu discuri.
După plantele recoltate târziu se execută arătura de toamnă la
acelaşi adâncimi cu grapa stelată.
Pe terenurile în pantă, arăturile se vor executa numai de-a
lungul curbelor de nivel.
Pregătirea patului germinativ se face la fel ca şi pentru celelalte
culturi cu grapele cu discuri şi combinatoare.
Se fac şi lucrări în complex cu maşini speciale care la o singură
trecere execută fertilizarea, aratul, discuitul, grăpatul, erbicidatul şi
semănatul.
Sămânţa trebuie să aibă o puritate de peste 98% şi o germinaţie
minimă de 90%. Împotriva agenţilor patogeni din sol sămânţa se
tratează cu Tiradin 75 (3 kg/t) prin care se previne “clocirea
seminţelor” în sol. Protecţia împotriva dăunătorilor (viermi sârmă,
răţişoară, etc.) seminţele se tratează cu Furadan 35 ST (2,5 kg/t).
Perioada de semănat este când la ora 7 dimineaţa la 10 cm
adânmcime temperatura este de 8 0C şi vremea este în curs de
încălzire, respectiv 1-20 aprilie în zona de câmpie şi 15-30 aprilie în
celelalte zone.

47
Densitatea este în funcţie de perioada de vegetaţie şi modul de
cultură astfel:

Mii plante/ha
Hibrizi neirigat irigat
- timpurii 45-60 65-70
- mijlocii 40-55 60-65
- târzii 40-50 60-65

Distanţa între rânduri


- 70 cm la neirigat
- 80 cm la irigat
Adâncimea: * 6-8 cm pe soluri uşoare
* 5-6 cm pe soluri grele
Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC cu o
viteză de lucru de 5-11 km/oră.
Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire
care se execută prin lucrări mecanice, manuale sau prin folosirea
erbicidelor.
Ordinea lucrărilor mecanice este următoarea:
- grăpat cu grapa cu colţi după 4-6 zile de la semănat pentru
distrugere buruieni şi crustă
- lucrare cu sapa rotativă când porumbul are 3-5 frunze,
executată cu viteză maximă
- prima praşilă mecanică între rânduri la adâncimea 8-12 cm
cu viteză mică 4-5 km/h
- praşila a II-a după 10-14 zile la adâncimea de 7-8 cm, cu
viteze de 8-10 km/h
- praşila a III-a, după 15-20 zile de la a II-a la adâncimea de 5-
6 cm cu viteze de 10-12 km/h.
Pe terenurile cu multe precipitaţii este motivată bilonarea (rariţa
rea) porumbului.
Combaterea chimică se face în special cu triazine (Pitezin 75
PU, 2,5-4,5 kg/ha) aplicate preemergent sau Eradicane 6-10 l/ha, la fel
preemergent şi încorporat imediat în sol deoarece este volatil.
Irigarea se face în funcţie de zonă şi precipitaţiile atmosferice
Producţia de porumb boabe oscilează în limite foarte largi, de
regulă între 5000-14000 kg/ha.
Recoltarea porumbului boabe.
Recoltarea manuală sau mecanizată sub formă de ştiuleţi
începe când umiditatea boabelor ajunge la 30-32% şi se încheie când
aceasta ajunge în jur de 25%.
Recoltarea mecanizată sub formă de boabe începe când
umiditatea scade sub 25%. Recoltarea mecanizată se face cu combine
echipate special pentru acest scop. Boabele recoltate trebuiesc aduse la
14% umiditate pentru a putea fi păstrate.
Recoltarea manuală a ştiuleţilor este bine cunoscută. Păstrarea
ştiuleţilor se face în pătule de diferite tipuri constructive.
Raportul între boabe şi tulei (tulpini) este de 1 : 0,5 – 1 – 0,9.
Procentul de pănuşi este 1/8-1/10 din producţia de boabe.
Randamentul de boabe de pe “ciocălăi” oscilează între 78-83%.

48
7.5 SORGUL PENTRU BOABE
Sorgul este o cultură foarte veche, care se cultivă pentru boabe,
mături, sirop bogat în zahăr, furajarea animalelor sub formă de siloz
sau nutreţ verde, etc.
7.5.1. Soiuri, zonare, tehnologie de cultură
În producţie sunt răspândiţi hibrizii creaţi la Fundulea nr. 21, 30
şi 32. Se cultivă în zona de câmpie, caldă şi secetoasă după plante care
lasă terenul curat de buruieni. După sorg nu se cultivă cereale de
toamnă, ci numai culturi de primăvară. Se fertilizează în medie cu N
90-120 şi P 70-80 kg/ha. Gunoiul de grajd se recomandă să fie aplicat
plantei premergătoare.
Lucrările solului sunt ca şi la porumb.
Perioada de semănat este când temperatura solului la ora 8
dimineaţa este de 14-150C.
Densitatea este de 180-200 mii plante/ha
Cantitatea de sămânţă este de 10-15 kg/ha. Distanţa între
rânduri este de 70 cm folosindu-se aceleaşi semănători ca şi la
porumb.
Adâncimea de semănat; 4-5 cm pe soluri grele cu umiditate şi
6-8 cm pe cele uşoare şi uscate.
Combaterea buruienilor cu Propazin 50 PU (6-8 kg/ha) un
erbicid preemergent. Încorporate la 5 cm în sol.
Pentru buruienile dicotiledonate se aplică SDMA sau Icedin
(2l/ha) postemergent (pe vegetaţie), se efectuează praşile mecanice şi
manuale.
Irigarea în anii secetoşi asigură producţii mari.
Recoltarea se face la maturitatea deplină a boabelor (fără
pericol de scuturare) cu combinele de cereale cu hederul ridicat până
la panicule.
Producţiile la sorg ajung până la 10.000 kg/ha, boabe la o
cultură integral mecanizabilă.
7.6. MEIUL
Soiuri: Marte, Minerva şi Mărgărit.
Zona de cultură în Câmpia Română, Câmpia Transilvaniei şi
în Moldova pentru boabe şi în cultură succesivă pentru furaj.
Fertilizare: 60 – 80 kg/ha N şi 50 – 80 kg/ha P2O5.
Semănatul, când temperatura solului este 10-120C respectiv
15-25 aprilie la câmpie şi 25 aprilie – 5 mai în zonele colinare.
Distanţa între rânduri: 25cm uneori 50 cm cu o cantitate de 12-
25 kg/ha sămânţă. După semănat se tăvălugeşte.
Se tratează sămânţa cu Vitavax (2 kg/tonă).
Erbicidare: cu SDMA ( 1-1,5 l/ha).
Reacţionează favorabil la irigare în special cultura succesivă.
Recoltarea cu combine de cereale.
Raportul boabe : paie = 1 : 1,3-1,5.
Randament 1000-2500 kg boabe/ha.
Pentru furaj: siloz lapte-ceară sau masă verde.

49
ÎNTREBĂRI
1. (26). Care sunt principalele culturi de cereale furajere pentru boabe
din ţara noastră şi importanţa lor economică?
2. (27). Cum se stabileşte necesarul de îngrăşăminte chimice pentru
cerealele păioase! Daţi câteva exemple cu limite de fertilizare
NPK.
3. (28). Precizaţi care sunt lucrările de înfiinţare, îngrijire şi
recoltare a cerealelor păioase, cu detalierea unor parametri
agrotehnici la fiecare cultură.
4. (29). Cum se combat buruienile din culturile de cereale prăşitoare
(porumb şi sorg)?
5. (30). Care sunt metodele de recoltare a cerealelor pentru boabe şi
producţiile posibile de realizat în condiţii normale de cultură?
Cap. 8 GRAMINEE ANUALE ŞI PERENE PENTRU FURAJ
8.1. PORUMBUL PENTRU SILOZ
Este una din principalele plante de nutreţ în special pentru
taurine în perioada de stabulaţie, sub formă însilozată.
8.1.1. Sistematică, soiuri şi zonare
Porumbul pentru siloz are aceeaşi origine şi este aceeaşi specie
Zea mays ca şi porumbul pentru boabe, diferind doar epoca de
recoltare (lapte-ceară) şi conservarea plantei întregi prin însilozare.
Nu există hibrizi de porumb specializate pentru siloz, ei sunt
aleşi din cei pentru boabe, de regulă din grupele mai tardive care
asigură şi o masă vegetativă mai bogată.
8.1.2. Tehnologia de cultivare
Este aproape identică cu a porumbului pentru boabe, cu unele
mici deosebiri:
-densitate mai mare cu 15-30%
-nivel de fertilizare cu N mai mare
-pretenţii mai reduse pentru combaterea unor buruieni care
devin “furaje”.
- este o premergătoare mai bună, se recoltează mai devreme.
8.1.3. Recoltarea şi conservarea porumbului pentru siloz
Recoltarea porumbului pentru siloz, începe cât mai aproape de
începutul fazei de lapte-ceară, care durează 8-10 zile, astfel că este
bine să se cultive 2-3 hibrizi de precocităţi diferite.
Se efectuează cu combine specializate.
Masa de tăiere a combinei se reglează la 10-12 cm pentru a
evita contactul masei tocate cu solul.
Plantele să fie tocate la 6-10 mm cel mult 15 mm, când ştiuleţii
sunt bine fragmentaţi şi boabele sunt zdrobite, fapt ce măreşte
considerabil gradul de digerare a boabelor.
Pe tot parcursul umplerii silozului, masa tocată se taseasză
continuu cu un tractor greu pe şenile, creându-se condiţii pentru o
fermentaţie lactică.

50
Porumbul fiind bogat în zaharuri solubile se “autoconservă”
dacă umplerea silozului durează cel mult 5-8 zile. Deasupra este bine
să se împrăştie sare de bucătărie 0,7-1,0 kg/m2.
Se acoperă cu folie de plastic cu grosimea de 0,15-0,20 mm,
care se fixează cu corpuri inerte nedegradabile (pneuri de roţi uzate,
baloţi paie, un strat de sol, etc.).
8.2. IARBA DE SUDAN
8.2.1. Soiuri, zonare
Soiuri cultivate la noi: Sirius şi Sonet.
Au apărut şi hibrizi Sorg x iarbă de Sudan ca Tutova cu însuşiri
superioare soiurilor. Se cultivă în zonele calde şi secetoase,
reacţionând bine şi la irigare.
8.2.2. Tehnologia de cultivare a ierbii de Sudan
Doza optimă de azot este de N 100-160 kg/ha – mai scăzută la
neirigat şi mai ridicată în regim irigat, pe un fond de 50-70 kg/ha
P2O5.
Lucrările solului sunt asemănătoare ca şi pentru sorgul pentru
boabe. Epoca de semănat este în urgenţa a II-a când în sol se ating
constant 9-10'-120C.
Norma de sămânţă este de 30-35 kg/ha când se seamănă în
rânduri normale (12,5 cm). După semănat se tasează cu un tăvălug
inelar, pentru punerea seminţei într-un contact mai intim cu solul.
Combaterea buruienilor se face cu SDMA 1,2-1,5 kg/ha
(produs comercial). Combaterea dăunătorilor, în special gărgăriţa
frunzelor de porumb (Tanymecus) şi păduchii verzi (Schizophis) se
face cu Sinoratox 35 CE în doză de 1,5 l/ha. Irigarea – după cosire se
face la 8-12 zile cu norme de 500-700 mc/ha.

51
8.2.3. Recoltarea şi conservarea plantelor
Intervalul optim de recoltare pentru masă verde este cuprins
între înălţimea plantelor de 70-80 cm, şi începutul înspicatului, care
durează 24-26 zile şi în continuare restul coaselor la câte 30 zile.
Iarba de Sudan se poate păşuna începând cu înălţimea de 30-35
cm, şi următoarele cicluri la cca 25 zile dacă cultura este irigată,
reuşind 4-5 cicluri/an.
Conservarea ierbii de Sudan şi a hibrizilor sorg x iarbă de
Sudan prin însilozare este o metodă simplă dată fiind conţinutul ridicat
al plantelor în zaharuri solubile. Recoltarea pentru siloz este cuprinsă
între începutul fazei de burduf şi începutul fazei de înspicare care
durează de obicei 12-14 zile.
Coasele următoare se fac la 32-35 zile.
Materialul vegetal se toacă cât mai mărunt, se tasează puternic
şi se acoperă silozul în cel mult 7-8 zile la fel ca şi porumbul pentru
siloz.
8.3. RAIGRASUL ARISTAT ŞI HIBRID
Soiuri : Raiar, Tetraiar, Arina, Anca.
Este recomandată cultura raigrasului aristat în zonele umede sau
irigate din zona de câmpie până la cea premontană.
8.3.1. Tehnologia de cultivare
Raigrasul aristat sau italian este un foarte mare “consumator” de
elemente fertilizante. La o producţie de 10 t/ha substanţă uscată (SU),
raigrasul exportă 150 kg/ha N, 95 kg/ha fosfor (P 2O5), 300 kg/ha
potasiu (K2O) şi 90 kg/ha calciu (Ca). Lucrările solului trebuiesc
făcute la timp şi pregătirea patului, germinativ cu mare atenţie sub
aspectul mărunţirii.
Înainte şi după semănat se tasează solul prin tăvălugire.
Epoca de semănat este în ultimile zile din august şi primele din
septembrie la câmpie şi 15-31 august în zona colinară.
Norma de sămânţă este de 24 kg/ha când se asigură o densitate
de 1000 plante/m2. În cazul raigrasului aristat şi 30-32 kg/ha la
raigrasul hibrid.
Când se amestecă cu trifoi roşu se foloseşte 10 kg raigras în
amestec cu 12 kg trifoi roşu la hectar.
Distanţa între rânduri: 12,5 cm.
Adâncimea: 1,5-2,0 cm pe soluri grele
2,5-3,0 cm pe soluri uşoare
Combaterea buruienilor se face cu SDMA 1,5 l/ha, produs
comerciabil sau dispar după prima cosire.
Irigarea raigrasului aristat semănat în cultură pură sau în
amestec cu trifoi roşu este foarte eficientă economic realizându-se 4
recolte/an.
Recoltarea şi conservarea raigrasului aristat şi hibrid.
Recoltarea pentru masă verde începe de la stadiul apex 6-8 cm până la
mijlocul fazei de burduf, respectiv de la 20 aprilie – 7-8 mai în zona
de câmpie şi cu 10-12 zile mai târziu în zonele colinare.

52
Ciclurile următoare sunt la cca 30 zile.
Pentru siloz coasa I-a se recoltează în faza de burduf când se
obţine o producţie mare şi de calitate.
Cosirea se face la 5-7 cm înălţime, brazdele se lasă 2-3 zile să
« pălească » după care la o umiditate de 30-32%, se toacă şi se
însilozează după metodele bine cunoscute.
Având un conţinut ridicat de zaharuri solubile, raigrasul aristat
şi hibrid se autoconservă foarte bine.
8.4. GRAMINEELE PERENE DE NUTREŢ
Graminele perene alcătuiesc o grupă de plante deosebit de
importante din pajiştile naturale care în timp, au fost « domesticite » şi
cultivate în arabil ca plante furajere îndeosebi în ultimile două trei
secole. Gramineele perene se cultivă singure sau în amestec cu
leguminoasele perene, realizând un echilibru energo-proteic în hrana
animalelor.
Importanţa gramineelor perene a crescut şi mai mult odată cu
ameliorarea lor şi introducerea în cultură a numeroase soiuri cu
însuşiri productive şi calitative superioare.
8.4.1. Caracterizarea principalelor graminee perene
Golomăţul (Dactylis glomerata) este gramineea perenă
principală pentru condiţiile climatice din ţara noastră, în etajul
pădurilor de foioase (stejari, goruni, fag) pe soluri fertile, cât şi în
condiţii de irigare, fiind la fel de bine utilizat pentru păşunat sau cosire
în regim de fâneaţă, dând producţii mari şi de bună calitate. În stadiul
tânăr posedă un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate.
Planta se poate cultiva singură sau în amestec cu alte graminee şi
leguminoase perene. La irigat golomăţul se asociază foarte bine cu
lucerna dând un fân sau siloz de foarte bună calitate.
Producţia de masă verde la 3-5 coase este de 60-80 tone pe
hectar, fiind unul din cele mai productive din ţara noastră.
Soiuri: Magda, Regent, Simina, Olimp, Ovidiu, Daniel.
Raigrasul peren (Lolium perenne) sau englezesc a fost introdus
în cultură în Anglia în a II-a jumătate a secolului al XVI-lea, după care
a trecut şi pe continent. Este o specie tipică pentru păşuni, rezistă
foarte bine la cădere. În amestecurile pentru păşuni se asociază cel mai
bine cu trifoiul alb (Trifolium repens) şi ghizdeiul (Lotus corniculatus)
dintre leguminoase iar dintre graminee cu păiuşul de livezi , timoftica
şi firuţa. Este larg folosit la înierbarea terenurilor de sport, a peluzelor
din parcuri şi grădini, etc.
Soiuri: Rapid, Rapsod, Măgura.
Păiuşul de livezi (Festuca pratensis) şi păiuşul înalt (Festuca
arundinacea). Păiuşul de livezi este o foarte valoroasă graminee
pentru folosinţă mixtă, fâneaţă şi păşune. Are o capacitate mare de a
se reface după coasă sau păşunat.
Păiuşul înalt dă producţii ridicate şi este o plantă foarte bună
pentru terenuri cu exces de umiditate.
Păiuşul de livezi se poate folosi cu succes în amestec cu
golomăţ şi lucernă sau cu trifoi alb sau ghizdei.
Soiuri de păiuş de livezi: Robust,Transilvan, Postăvar şi Tâmpa.

53
Soiuri de păiuş înalt: Brio, Adela, Alin, Adela.
Păiuşul roşu (Festuca rubra) este o specie frecvent întâlnită pe
pajiştile din zona forestieră, începând de la 300-400 m altitudine şi
până la limita superioară a pădurilor de conifere (1800 m alt.).
Fiind o specie de talie mică către mijlocie, cu frunzele situate
mai mult bazal, se foloseşte mai mult ca păşune.
Reacţionează bine la îngrăşămintele cu azot şi mai ales la
târlire.
În amestec se potriveşte foarte bine cu trifoiul alb şi ghizdeiul.
Soiuri: Feruma, Pastoral,Tedi, Cristina, Caprioara

Timoftica (Phleum pratense) se întâlneşte în flora spontană în


regiuni mai umede şi mai reci.
Este o specie mai mult pentru recoltare în regim de fâneaţă şi
foloseşte adesea în amestec cu trifoiul roşu, mai ales în Bucovina.

54
Reacţionează puternic la îngrăşăminte cu azot şi la irigaţii.
Este deosebit de productivă. Produce în medie 50-60 tone masă
verde la hectar.
Soiuri: Tirom, Favorit, Horia, Rarău.
Obsiga nearistată (Bromus inermis) este o plantă care se
cultivă în amestecuri cu sparceta (Onobrychis viciifolia) pe terenuri
erodate, cu un climat mai uscat şi substrat cu un pH neutru, din
silvostepă până în etajul gorunului.
Cultura este indicată mai mult pentru cosit ca fâneaţă.
Reacţionează foarte bine la îngrăşare, şi nutreţul este de o
calitate superioară.
Soiuri: Doina şi Olga.
Pirul crestat (Agropyron pectiniforme, var. cristatum) se
întâlneşte frecvent în pajiştile de câmpie, în special în partea stepică şi
pe terenuri în pantă pe expoziţii însorite.
Este foarte rezistent la secetă.
Se recomandă cultura pentru păşunat şi fâneaţă.
Se cultivă mai ales în amestecuri cu obsigă nearistată, sparcetă,
ghizdei (Lotus corniculatus) şi altele.
Soiuri: Fundulea 104
Firuţa (Poa pratensis) Firuţa este o plantă tipică de păşune care
creşte în toate zonele din stepă până în zona forestieră, având o
înmulţire vegetativă puternică, ocupă în păşuni toate locurile libere
rămase după dispariţia altor specii.
În cultură se asociază cu trifoiul alb (Trifolium repens), raigras
peren, păiuş de livezi, etc.
Soiuri: de Transilvania, Fima.
8.4.2. Cultura gramineelor perene şi a amestecurilor de
graminee şi leguminoase perene
Gramineele perene şi amestecurile lor cu leguminoasele perene
sunt folosite la înfiinţarea pajiştilor semănate în terenurile arabile sau
la îmbunătăţirea prin reînsămânţare şi supraânsămânţare al pajiştilor
naturale degradate.
Pregătirea terenului pentru semănat în terenurile arabile se face
ca şi la oricare altă cultură, cu precizarea că solul trebuieşte foarte
bine mărunţit având în vedere dimensiunile foarte mici ale seminţelor.
Fertilizarea de bază (agrofondul) este bine să se facă cu
îngrăşăminte organice, respectiv 20-40 t/ha gunoi de grajd şi pentru
solurile cu aciditate de sub 5,2 pH în apă este necesară aplicarea
amendamentelor, 4-6 t calcar măcinat la hectar. Îngrăşămintele
chimice pe bază de fosfor 40-60 kg/ha P2O5 şi 40-60 kg/ha K2O,
aplicate sub brazdă şi 90-120 kg/ha N la semănat sunt obligatorii
pentru reuşita culturii.
Semănatul se execută în rânduri la 12,5 cm interval sau prin
împrăştiere cu maşini speciale la o adâncime de 1-1,5 cm pe soluri
mai grele şi umede şi 1,5-2 cm pe soluri uşoare şi mai uscate, cu
cantităţi diferite de seminţe în funcţie de specie de la 12-45 kg/ha şi o
excepţie, sparceta cu 70 kg/ha.
Obligatoriu înainte şi după semănat se tăvălugeşte patul
germinativ pentru a face un contact mai intim între sămânţă şi sol.

55
Combaterea buruienilor se face de regulă prin cosiri repetate,
mai rar se folosesc erbicidele.
Fertilizarea de întreţinere anuală pe durata a 4-6 ani, cât
durează o pajişte semănată se face în funcţie de modul de folosire,
păşune sau fâneaţă, la un nivel mediu de 120-150 kg/ha azot şi doze
moderate de PK în condiţii de neirigare şi cu 50% mai mari la irigat.
Producţia este extrem de heterogenă fiind cuprinsă între 20-60
(80) tone masă verde la hectar, în funcţie de condiţiile pedoclimatice
şi nivelul fertilizării.
ÎNTREBĂRI
1.(31). Enumeraţi principalele graminee anuale şi perene
pentru furaj, importanţă economică şi condiţii de cultură a lor.
2.(32). Care sunt verigile tehnologice de cultivare, recoltare şi
conservare a porumbului siloz şi ierbii de Sudan?
3.(33). Precizaţi principalele măsuri agrotehnice pentru reuşita
culturii raigrasului anual (aristat şi hibrid) şi al gramineelor perene
în general.
Cap. 9. LEGUMINOASE ANUALE ŞI PERENE
9.1. LEGUMINOASE ANUALE PENTRU BOABE ŞI FÂN
9.1.1. Mazărea (Pisum sativa var. vulgatum).
Mazărea se cultivă în special pentru boabe care se folosesc în
alimentaţia omului şi în hrana animalelor, în special a vacilor de lapte,
a porcilor şi a tineretului, având un conţinut foarte ridicat de proteine,
vitamine, săruri minerale.
În hrana animalelor se mai utilizează şi sub formă de furaj
verde, fân, paie (vreji) sau nutreţ murat (însilozat).
Folosirea seminţelor de mazăre unilateral şi în cantităţi mari,
provoacă îmbolnăvirea animalelor, datorită excesului proteic. Are flori
solitare sau 2-5 de culoare albă.
Soiuri: Miral, Corina – cu bobul galben.
Condiţii de cultură în Câmpia de Vest, Transilvania, în Câmpia
Română şi NE Moldovei.
Premergătoare bune: porumb, sfeclă, cartof, cereale de
toamnă şi primăvară. Nu se cultivă după ea însăşi sau după alte
leguminoase decât după 4-5 ani, deoarece duce la “oboseala solului”
şi producţia scade. Este o foarte bună premergătoare.
Fertilizarea – mazărea este puţin pretenţioasă deoarece îşi
procură 40-80% din necesarul de azot pe cale simbiotică, iar
rădăcinile au o capacitate foarte mare de solubilizare a celorlalte
substanţe nutritive din combinaţiile greu solubile. Pe soluri sărace se
pot folosi 25-30 kg s.a. N şi 40-60 kg/ha P2O5. Gunoiul de grajd se
aplică la planta premergătoare.
Pregătirea terenului constă în executarea arăturii adânci, vara
sau toamna, în funcţie de planta premergătoare. Se pregăteşte manual
cu grapa cu colţi sau combinatorul primăvara timpuriu.

56
Sămânţa şi semănatul
Se foloseşte pentru semănat numai sămânţa sănătoasă calibrată ,
tratată în ziua semănatului cu Nitragin. Se seamănă cât mai devreme
cu semănători universale la 12,5 cm între rânduri şi 5-8 cm adâncime.
Cantitatea de sămânţă în cultură pură este de 250-350 kg/ha.
Pentru masă verde sau fân, mazărea se amestecă cu ovăzul,
folosind 140-200 kg mazăre şi 60-80 kg ovăz reprezentând borceagul
de primăvară.
Lucrări de îngrijire a mazării
Tăvălugirea imediat după semănat, când solul este prea uscat.
Grăpatul dacă solul formează crustă până la răsărire sau mai
târziu până la 6-8 cm înălţime. Ultima lucrare se face cu sapa rotativă.
Combaterea buruienilor monocotiledonate se face cu
Prometrin, 3-4 kg/ha aplicate înainte de semănat.
În cultura pentru sămânţă, combaterea gărgăriţei Bruchus
pisorum se face prin prăfuiri cu Lindatox 3 (25 kg/ha) sau alte
produse.
Recoltarea pentru boabe se face când 2/3 din păstăi s-au
îngălbenit, iar seminţele sunt în pârgă. Recoltarea se face în 2 etape:
smulgerea sau tăierea plantelor, uscarea, apoi treieratul. Smulgerea
sau tăierea mazării se face manual sau mecanic cu MRM – 2,2, iar
treieratul cu combina C-12 adaptată.
Pentru furaj verde sau fân se recoltează de la înflorire până la
formarea primelor păstăi, iar pentru siloz la formarea seminţelor
(verzi) în păstăile bazale.
Producţii – 3000 kg boabe sau 20-30 tone masă verde.

9.1.2. Mazărea furajeră (Pisum sativum ssp.arvense)


Mazărea furajeră a fost cultivată încă din antichitate de greci şi
romani, pentru boabe şi ca furaj în hrana animalelor.
Se deosebeşte de mazărea de grădină, având flori solitare
pestriţe, cu stindardul violet deschis, aripioarele roşu-purpuriu şi
carena alb-verzuie.
Soiuri:
-forme de toamnă: Artona, Caracal 39
-forme de primăvară: Viride (vestul ţării), Magistra (sudul ţării).

57
Premergătoare bune: cereale păioase, culturi furajere anuale,
etc.
Este o excelentă premergătoare pentru alte culturi.
Fertilizare şi pregătire teren: idem mazăre
Norme de sămânţă: 150-200 kg/ha cultură pură.
- borceag de primăvară: 100-150 kg mazăre, 50-60 kg/ha ovăz,
150-210 kg/ha amestec,
- borceag de toamnă: 80-100 kg/ha mazăre, 40-60 kg/ha secară,
orz sau grâu, 120-150 kg/ha amestec.
Semănat la 12,5 cm între rânduri şi 5-6 cm adâncime.
Lucrări de întreţinere – idem mazăre de grădină + combatere
dăunător Lema melanopa din ovăzul ce intră în componenţa
borcegului de primăvară.
Recoltarea – în faza de înflorire a mazării pentru masă verde
iar la borceag când cerealele ajung la 40-50 cm (10-15 t/m.v.) şi
continuă până la înspicarea cerealei, respectiv înflorirea mazării.
Pentru siloz – la începutul formării păstăilor.
Producţie culturi pure şi a borceagurilor cu mazăre este de 30-
35 t/ha m.v. la epoca finală de furajare, iar cea de sămânţă este de
1500-2500 kg/ha.
9.1.3. Măzărichea de toamnă şi primăvară
Măzărichea se utilizează mai ales pentru formularea
borceagurilor pentru masă verde şi fân, mai puţin pentru boabe.
a). Măzărichea de primăvară (comună) Vicia sativa,
b). Măzărichea de toamnă: păroasă (Vicia villosa), panonică
(Vicia pannonica).
Soiuri: mai mult populaţii
Rotaţia: după cereale, culturi furajere, etc. Sunt premergătoare
excelente.
Fertilizarea – nu depăşeşte nivelul de N 60 kg/ha decât pe
soluri foarte sărace, iar cele de P şi K în funcţie de gradul de
aprovizionare al solului.
Pregătirea teren: asemănător cu al mazării.
Sămânţa şi semănatul:
Sămânţa de măzăriche se tratează cu Nitragin, iar a cerealelor
cu fungicide pentru combaterea mălurii şi a tăciunilor.
Borceagurile de toamnă se seamănă la sfârşitul lunii august
până la început de septembrie, o cantitate de 140-180 kg/ha ca normă
de sămânţă şi raportul între măzăriche şi cereală poate fi de 2:1 până
la 1:1. Borceagurile de primăvară se seamănă cât mai devreme, cu o
normă de 160-180 kg/ha şi raport măzăriche-ovăz de 2:1 pentru fân şi
1:1 pentru masă verde.
Ambele se seamănă în rânduri normale, apropiate (12,5 cm), iar
sămânţa se încorporează la adâncimea de 3-6 cm.
Lucrările de întreţinere sunt similare cu cele recomandate
pentru borceagurile cu mazăre.
Recoltare – pentru masă verde se recoltează când cereala are
40-50 cm înălţime (burduf) până la înspicarea cerealei. Pentru siloz se
aşteaptă apariţia primelor păstăi şi pentru sămânţă când 80-90% din
păstăi s-au brunificat.

58
9.1.4. Bobul
În afară de utilizarea alimentară a seminţelor, bobul este folosit
în hrana animalelor ca furaj concentrat, masă verde şi nutreţ murat.
Boabele conţin cantităţi mari de proteine (22-28%), de săruri de
Ca şi P, cantităţi reduse de celuloză (4-6 %). Făina şi uruiala participă
în rotaţia animalelor în proporţie de 5-10% întrucât în cantităţi mai
mari poate provoca tulburări digestive.
Bobul (Vicia faba) are 3 varietăţi:
- major (bobul mare) – alimentar
- aequina (bobul mijlociu, furajer) – nutreţ animale
- minor (bobul mic) – nutreţ animale.
Zonare: climat răcoros cu precipitaţii abundente.
Rotaţia: după prăşitoare gunoite, fiind o bună premergătoare.
pentru cerealele de toamnă
Fertilizare: valorifică bine gunoiul de grajd aplicat toamna, 30-
40 t/ha. Îngrăşăminte cu P şi K, 40-60 kg/ha măresc semnificativ
producţia.
Pregătire teren: la fel ca mazărea.
Sămânţa şi semănatul: primăvara timpuriu cu o normă de 120-
150 kg/ha bob mic, 150-200 kg/ha bobul cailor şi 220-250 kg/ha bobul
mare, la 45-60 cm între rânduri şi 6-8 cm adâncime în sol. Pentru
masă verde se seamănă mai des la 25 cm între rânduri, de obicei în
amestec cu porumb, ovăz, floarea soarelui etc., folosindu-se 80-100
kg/ha bob şi 80-100 kg/ha porumb sau 25-30 kg/ha floarea soarelui.
Combatere – păduchi de frunze (Aphis fabae). Culturile
semănate în rânduri distanţate se prăşesc.
Recoltare – pentru masă verde se face la începutul înfloririi,iar
pentru siloz se face la sfârşitul înfloririi, când păstăile de la baza
tulpinii sunt maturate.
Producţie de boabe 3000-3500 kg/ha şi de masă verde între 30-
40 t/ha.
9.1.5. Trifoiurile anuale (persan şi încarnat)
Trifoiul persan – Trifolium resupinatum
Trifoiul încarnat – Trifolium incarnatum
Se cultivă în zone mai calde cu umiditate asigurată în amestec
cu raigras aristat – în luna august, la 12,5 cm între rânduri,.
Amestecul de Landsberg (trifoi încarnat, măzăriche de toamnă,
raigras aristat) a revoluţionat creşterea bovinelor în Germania.
Recoltare pentru furaj verde foarte timpuriu, masă verde
pentru bovine şi ovine.

9.2. LEGUMINOASE PERENE


9.2.1. Lucerna albastră (Medicago sativa) este considerată
“regina” plantelor de nutreţ, având însuşiri nutritive foarte valoroase,
cu o capacitate de producţie foarte mare, otăvire foarte bună,
longevitate, rezistenţă la secetă, etc.
Se foloseşte ca: nutreţ verde la iesle sau păşunat, fân, făină de
fân, siloz, semisiloz, etc.
Soiuri: Adonis, Triumf, Topaz, Granat, Satelit, Capri, Magnat

59
Se mai cultivă lucerna galbenă sau culbecească (Medicago
falcata) şi trifoiul mărunt (Medicago minima)
Cerinţe: areal larg, pretenţioasă faţă de sol, care trebuie să fie
profunde (> 2-3 m apa freatică) permeabile, fertile, bogate în humus
şi calciu neutre sau slab alcaline. Câmpia de vest de sud, Centrul
Transilvaniei şi Moldovei, luncile râurilor, a Dunării.
Rotaţie: după premergătoare ce lasă terenul curat de buruieni,
cum sunt prăşitoarele gunoite, cerealele păioase, rapiţa, etc. Să nu se
revină cu lucernă pe acelaş loc decât după 5-6 ani.
Este o foarte bună premergătoare pentru prăşitoare, lasă terenul
cu însemnate cantităţi de azot, calciu şi fosfor.
Fertilizare: - Doză optimă pe un sol cu fertilitate medie este de
40-50 kg/ha N, 80-100 kg/ha P2O5 şi 60-70 kg/ha K2O, în cazul
fertilizării cu îngrăşăminte chimice. Răspunde foarte bine la gunoire
30-40 t/ha aplicat sub arătura de bază (de toamnă).
Pregătirea terenului, foarte pretenţioasă la pregătirea terenului,
are seminţe mici, o slabă putere de străbatere şi ritm lent de creştere în
primele faze.
Arătura la 25-28 cm – pluguri cu scormonitori, executată
obligatoriu vară-toamnă. Pregătirea patului germinativ – primăvara
foarte devreme cu combinatorul.
Sămânţa şi semănatul - sămânţă fără cuscută. Norma: 20-22
kg/ha.
Epoca: - primăvara: în câmpie 1-15 martie, în zona colinară 5-
20 martie.
- toamna: în câmpie 25 august – 5 septembrie, în zona
colinară 15-25 august.
Tăvălugirea – înainte şi după semănat.
Adâncimea: 1,5-2,5 cm
Distanţa între rânduri: 12,5 cm
Se seamănă fără plantă protectoare, deci numai în cultură pură .
Lucrări de îngrijire:
- combaterea crustei cu o grăpare uşoară
- cosirea buruienilor – sau distrugerea lor pe cale chimică cu
Aretit 5-7 kg/ha în 500-700 l /ha apă , când plantele de lucernă au 3-5
frunze, iar buruienile sunt în faza de rozetă.
Combaterea cuscutei – curativ – soluţie de “Reglone” 1%
stropire 0,5-1 l pe 1 m2.
Începând cu anul al II-lea de vegetaţie primăvara timpuriu se
face grăpatul lucernei uneori şi după fiecare coasă.
Irigarea cu 250-300 m3, 1-2 udări pentru răsărire şi 1-2 udări
cu 400-600 m3 pentru fiecare coasă în zonele secetoase ..
În condiţii de irigare o lucernă în anii II-IV a dat 43-115 t/ha
masă verde în condiţii experimentale depăşind de 1,3-3,7 ori producţia
faţă de lucerna neirigată.
Recoltarea:
- coasa I- a până la mijlocul fazei de înflorire
- coasele următoare la 35-40 zile
- ultima coasă la mijlocul lunii octombrie în câmpie şi
începutul lunii octombrie în zona colinară.

60
Întârzierea recoltării duce la reducerea gradului de
consumabilitate şi se depreciază calitatea prin uscarea şi pierderea
frunzelor, creşterea conţinutului de celuloză, etc.
Pregătirea fânului – pe cale naturală şi artificială.

Tipuri de suporţi pentru pregătirea fânului


a.par cu braţe; b.capră piramidă; c.capră în form ă de colibă

Gard suedez pentru pregătirea fânului

Schema unei instalaţii pentru pregătirea fânului cu distribuitorul


de aer semiîngropat

61
Natural
- uscarea pe sol – cosire, uscare în brazde 4-5 ore
(umiditatea scade sub 60-65%) strâns în valuri, uscare 24-36 ore
(până la umiditatea 30-35%) strâns în căpiţe şi uscarea în continuare
1-2 zile până la umiditatea de conservare (14-16%).
- uscarea pe diferite suporturi este mai avantajoasă, se reduc
foarte mult pierderile.
Schemă – recoltare cu cositoarele (75-80% umiditate) după 4-6
0re plantele se vestejesc (umiditate 60-65%) – punerea plantelor pe
suporturi în grosime de maxim 50-70 cm, uscarea în continuare.
- uscarea prin balotare la fel recoltat (75-80 umiditate) pălire
4-6 ore (60-65% umiditate), strâns în valuri, uscare (30-35%), balotat
uscat 3-5 zile în baloţi (16-18% umiditate).
Artificial – plantele cosite se transportă din câmp la instalaţiile
de uscare, când au 40-45% umiditate, se pun în 3-4 straturi (primul de
4 m înălţime), se usucă până la 20-22% umiditate, după care se aşează
următorul strat.
Ventilare cu aer rece. Avantaje foarte mari.
Recoltarea pentru masă verde la iesle. Se păşunează mai rar –
meteorizaţii şi prin călcare se distrug mugurii de la colet.
Însilozarea lucernei – este mai greoaie, are conţinut scăzut în
zaharuri. Pentru însilozare se recoltează în faza de început a
înfloritului, când conţine în jur de 80% apă, se lasă în brazde până
plantele conţin 60-65% apă, după care se toacă şi se amestecă cu
furaje bogate în glucide ca melasa, făinurile de cereale sau plante de
cultură ca: ovăz, orz, iarbă de Sudan, etc.
Rezultate bune se obţin şi prin tratarea cu acid formic sau
lactobacterin.

9.2.2. Trifoiul roşu (Trifolium pratense)


Este foarte importantă cultura pentru zonele mai umede şi reci,
unde lucerna nu reuşeşte aşa de bine. Nu rezistă la secetă.
Soiuri: Select, Napoca-Tetra, Puma.
Rotaţia: Trifoiul revine pe acelaşi loc după 3-4 ani, nu se
autosuportă datorită fenomenului de “oboseală” a solului.
Este o foarte bună premergătoare.
Fertilizarea : 40-60 kg/ha P2O5,, 40-60 kg/ha K2O obligatoriu
şi pe soluri sărace 70-100 kg/ha N, la semănat.
Microelemente cu bor şi molibden.
Amendare cu calcar pe soluri acide.
Pregătirea terenului: identic lucernei.
Sămânţa şi semănatul – numai în zone colinare umede.
Epoca: primăvara 5-25 martie, vara 15-25 august.
Adâncimea: 1,5-2,5 cm. Norma: 18-20 kg/ha.
Distanţa între rânduri: 12,5cm.
Îngrijirea şi recoltarea asemănătoare cu a lucernei – foarte
buni suporţii – producţie 8-10 tone/ha fân.
9.2.3. Trifoiul alb (Trifolium repens)
Este foarte răspândit pe pajiştile naturale. Se cultivă în amestec
cu Lolium perenne, Festuca pratensis, Poa pratensis, etc.

62
63
Este slab rezistent la secetă, dar foarte rezistent la ger, suportă
inundaţiile de durată. Este o plantă tipică de păşune, se înmulţeşte
vegetativ, rezistă la păşunat, se menţine în cultură 8-10 ani sau chiar
mai mult.
Soiuri: Măgurele, Mioriţa, Carpatin, Carmen, etc.
Se cultivă numai în amestecuri, în special pajişti semănate,
valorificate prin păşunat.

9.2.4. Trifoiul hibrid (Trifolium hybridum)


Răspândit în flora spontană, în fâneţe de luncă, pe soluri mai
umede. Se pretează mai bine ca trifoiul roşu la păşunat nu produce
meteorizaţii.
Este foarte vivace şi se introduce în amestecuri cu Festuca
pratensis, Phleum pratense, etc. , care se recoltează ca fân, mixt sau se
păşunează cu animalele.
9.2.5. Sparceta (Onobrychis viciifolia)
Este o foarte valoroasă plantă furajeră şi meliferă, valorifică
bine solurile mai sărace, erodate, bogate în calciu, fiind superioară
lucernei pe astfel pe astfel de terenuri.
Rezultate bune dă în Câmpia din Centrul Olteniei şi Munteniei,
Dobrogea, partea de NE a Moldovei şi Podişul Transilvaniei.
Rotaţia: la fel ca lucerna şi trifoiul roşu nu se autosuportă, nu
trebuie să revină decât după 7-8 ani.
Fertilizarea: cu îngrăşăminte complexe NPK în doze moderate.
Pregătirea terenului:ca şi pentru lucernă.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa – fructele (păstăi) de sparcetă se seamănă primăvara de
timpuriu (1-25 martie).
Norma: 80-90 kg/ha.
Distanţa: 12,5 cm – fără plantă protectoare.
Adâncime: 3-5 cm în sol.
Lucrări de îngrijire: ca şi la lucernă.
Recoltare: interval optim între mijlocul fazei de îmbobocire
până la mijlocul fazei de înflorire. Se obţine o singură coasă fân şi o
coasă de otavă. Nu se păşunează – Se obţin 5-6 t/ha fân.
9.2.6. Ghizdeiul (Lotus corniculatus)
Deşi este mai puţin productiv în comparaţie cu lucerna şi
trifoiul, ghizdeiul se remarcă totuşi printr-o serie de însuşiri
favorabile, ca rezistenţă la păşunat nu provoacă meteorizaţii, durează
8-10 ani, nu este pretenţios faţă de fertilitatea solului, etc.
Soiuri: Livada, Nico, Doru, Super.
Tehnologia culturii – Rotaţia – mai pretenţios la planta
premergătoare. Creşte încet, este o foarte bună premergătoare.
Fertilizare cu 50-60 kg/ha N şi 45-60 kg/ha P2O5 , uneori şi
aceeaşi doză de K.
Pregătirea terenului ca la orice altă leguminoasă perenă.
Sămânţa şi semănatul
Norma: 14-18 kg/ha.
Epoca: primăvara de timpuriu
Distanţa între rânduri: 8-12,5 cm.

64
Adâncime: 2-3 cm.
În amestec indicat a se cultiva cu Dactylis glomerata, Festuca
pratensis, Lolium perenne, Bromus inermis, etc.
Recoltarea pentru fân la începutul înfloritului sau în plină
înflorire. Suportă foarte bine păşunatul. În anii favorabili se obţin 3 -4
coase fân, cu o producţie de 4-5 t/ha.
ÎNTREBĂRI
1. (34). Care sunt principalele culturi furajere de leguminoase pentru
boabe, importanţă şi tehnologii de cultivare a lor?
2.(35). Ce sunt borcegurile de primăvară sau toamnă şi importanţa
lor economică?
3.(36). Precizaţi normele agrotehnice mai importante de cultivare a
leguminoaselor perene pentru furaje.
4.(47). Cum se prepară fânul şi silozul de borceaguri şi
leguminoase perene?
Cap 10. CULTURA ŞI PĂSTRAREA TUBERCULIFERELOR,
RĂDĂCINOASELOR ŞI ALTOR PLANTE FURAJERE

Tuberculiferele (cartof, topinambur, etc.) rădăcinoasele furajere


(sfeclă furajeră, gulii, napi de mirişte, etc.) şi alte plante, ce aparţin de
familii botanice diferite (bostănoase, floarea soarelui, rapiţa, varza,
etc.) reprezintă un grup distinct de plante furajere de la care se
valorifică în principal părţile subterane, unde sunt înmagazinate
substanţele de rezervă (amidon, zaharuri, proteine etc.), fructe, frunze
şi altele.
Produsul principal fiind bogat în apă (75-85%) face ca aceste
furaje să fie încadrate în categoria suculentelor şi a masei verzi.
10.1. CULTURA ŞI PĂSTRAREA TUBERCULIFERELOR
10.1.1. Cartoful
Se utilizează ca furaj în hrana suinelor (porcilor) şi bovinelor în
stare crudă sau fierţi şi reziduurile de la industrializare.
Tuberculii de cartof conţin în medie 77% apă şi 23% substanţă
uscată, alcătuită în mare parte din extractive neazotate (11-17%) din
care 70-80% amidon. De asemenea mai conţin proteine brute (2%)
grăsimi, celuloză, substanţe minerale şi cantităţi apreciabile de
vitamine (C, complexul B, PP, E, etc.).
Valoarea furajeră a 100 kg tuberculi este de 27 UN (unităţi
nutritive). Folosirea neraţională a cartofului în furajarea animalelor
poate provoca intoxicaţii grave datorită conţinutului în solanină ce se
găseşte în toate părţile plantei, mai ales în fructe (bace).
Cartoful (Solanum tuberosum) este o plantă anuală şi aparţine
familiei Solanaceae.
Soiuri: - după perioada de vegetaţie.
- timpurii (70-90 zile): Ostara, Carpatin
- semitimpurii (90-110 zile) Adretta, Semenic, Suceviţa
- semitardive (110-125 zile) Desiree, Super, Sante
- tardive (peste 125 zile) Eba, Manuela.

65
Pentru furajare se folosesc în special soiuri tardive şi
semitardive care sunt mai productive.
Cerinţe pedoclimatice
Tuberculii încolţesc la 6-70C, sub 00 plantele sunt distruse.
Sensibil la secetă. Soluri profunde, pH 4,5-7,5 şi mai uşoare.
Zonare: Cartoful găseşte condiţii favorabile în depresiunile
intra- şi extramontane, în regiunile subcarpatice şi în nordul ţării,
precum şi în zonele colinare şi câmpie în condiţii de irigare.
Tehnologia culturii. Rotaţia. Se recomandă cultivarea în
asolament de 3-4 ani în care cartoful să urmeze după cereale păioase.
Nu se recomandă cultivarea lor după alte solanacee (ardei, vinete,
tomate, tutun)., dar nici monocultura.
Fertilizarea: Reacţionează foarte bine la gunoi (30-40 t/ha) şi
alte îngrăşăminte. Se aplică 120-200 kg s.a./ha azot, 100-130 kg s.a.
P2O5 şi 150-180 kg s.a. K2O la hectar, în total 370-510 kg/ha NPK.
Pregătirea terenului – arătura de bază se execută la 25-30 cm
pe solurile profunde sau 20-25 cm pe cele superficiale. Patul
germinativ se pregăteşte primăvara cu grape cu discuri în agregat cu
grapa cu colţi reglabili sau combinatorul.
Plantarea – când în sol se realizează constant 6-80C.
Adâncime: 10-15 cm
Distanţa între rânduri: 60-70 (75) cm şi 19-27 cm între
tuberculi pe rând.
Densitate: 45.000-65000 tuberculi/ha la neirigat şi cu 10-15%
mai mult în condiţii de irigare.
Cantitatea de tuberculi: 2500-3500 kg/ha.
Lucrări de îngrijire:
- rebilonarea, 1-2 lucrări, de la plantat la răsărit, cu
cultivatoare tip rariţă.
- Erbicidare cu Gesagard (2-8 kg/ha) sau Sencor (0,7-2,0
kg/ha) preemergente
- Combatere gândac de Colorado (Leptinotarsa decemlineata)
şi a manei cartofului (Phytophtora infestans) cu produsele
recomandate.
- Irigarea, 4-5 udări, cu norme de 300-500 m3/ha.
Recoltarea şi păstrarea
-manual (cu sapa, furca, plugul, etc.)
-mecanic cu maşini de scos
Păstrare – şanţuri, bordeie, pivniţe, depozite speciale
Silozuri în pământ cu grătar şi coşuri verticale – 20-30 m
lungime, 0,8-1,2 m lăţime, 1,0-1,2 m adâncime
- Strat de paie: 40-50 cm
- Strat de pământ: 20-30 cm
Temperatura de păstrare: 2-40C
Producţii 20-30 t/ha timpurii, 50 t/ha tardivi.
10.1.2. Topinamburul
Originar din Mexic, are o răspândire mică datorită dificultăţilor
de recoltare şi păstrare a tuberculilor.
Tuberculii conţin 20% SU, 1,5% proteină brută, 17% extractive
neazotate, din care 60-70% inulină. Valoarea furajeră a 100 kg
tuberculi este de 22,5 UN, iar furajul verde 23,2 UN.

66
Topinamburul sau napul porcesc (Helianthus tuberosus) este
plantă perenă din familia Compositae.
Soiuri: populaţii locale şi soiuri Dornburg.
Cerinţe pedoclimatice: tuberculii încolţesc la 5-60C şi rezistă
până la –450C, datorită conţinutului ridicat de inulină. Rezultate bune
pe soluri neutre, fertile.
Tehnologia culturii. Rotaţia
Topinamburul durează mai mulţi ani pe acelaşi loc.
Fertilizare: Gunoi de grajd aplicat la premergătoare, 60 kg P,
40 kg K şi 60-100 kg N/ha.
Pregătirea terenului – arătura adâncă, pregătirea terenului în
primîvară.
Sămânţa şi semănatul
Tuberculii de 30-50 g se plantează toamna sau primăvara la 70-
80 cm între rânduri şi 30-40 cm pe rând, la adâncimea de 6-8 cm-
Cantitatea necesară: 1500-2500 kg/ha.
Recoltarea: Toamna, după formarea inflorescenţelor, plantele
(tulpinile cu frunze) se recoltează şi se însilozează. O parte din
tuberculi sunt consumaţi direct cu porcii, atât timp cât solul nu este
îngheţat sau acoperit cu strat gros de zăpadă.
În primăvară se fac rândurile cu rariţa.
Se obţin producţii de 30-35 t/ha tuberculi şi 30-50 t/ha tulpini
cu frunze.

10.2. CULTURA ŞI PĂSTRAREA RĂDĂCINOASELOR


10.2.1. Sfecla pentru zahăr
Sfecla pentru zahăr se utilizează pentru industria zahărului, dar
şi ca plantă de nutreţ sub formă de rădăcini, frunze şi colete, în stare
proaspătă sau conservată, precum şi reziduurile rezultate de la
industrializare (melasa şi borhotul sau tăieţeii).
Rădăcinile conţin cca. 75% apă şi 25% SU, din care 70%
zaharoză şi cantităţi mici de proteină 3%, celuloză, etc.
Melasa, lichid vâscos de culoare brună, reprezintă 4-5% din
greutatea rădăcinilor prelucrate şi conţine 50% zahăr, 20% apă, 20%
substanţe organice nezaharate şi 10% săruri minerale.

67
Frunzele şi coletele de sfeclă, reprezintă 40-45% din recolta
totală, conţin 11-20% substanţe uscate şi sunt utilizate atât proaspete
cât şi însilozate cu alte furaje.
Cerinţe pedoclimatice
Germinează la 4-50C, în faza cotiledonală la – 20C planta
îngheaţă. Toamna rezistă la îngheţuri de scurtă durată până la – 50C.
Rezultate bune pe soluri profunde, bine structurate şi aerate,
fertile, bogate în humus, pH 6,5 – 7,5.
Zonare: Câmpia Transilvaniei, Câmpia de Vest, Nordul
Moldovei. Irigată în Sud, Dobrogea. Sudul Moldovei (în lunca
Siretului).
Tehnologia culturii
Rotaţia – Bune premergătoare: cerealele, cartoful. Nu suportă
monocultura, revine după 4-6 ani, la fel nu se cultivă premergător sau
postmergător ovăz şi crucifere (rapiţă, muştar) deoarece au nematozi
comuni.
Fertilizarea – Gunoiul se aplică la arătura de bază în cantităţi
de 20-40 t/ha împreună cu 100 kg/ha P2O5 şi 60-80 kg/ha K2O. În
cultură irigată dozele de îngrăşăminte minerale se măresc cu 25-30%.
Pregătirea terenului – arătură adâncă, sol foarte bine mărunţit,
cu combinatorul pentru cultura sfeclei.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţă monogermă sau plurigermă, şlefuită sau drajată (tratată
cu fungicide, Tiradin 7 – 8 kg/t).
Semănat când la 5-6 cm adâncime este constant 4-50C – se
seamănă cu cu SPC-6 la distanţa de 45 cm între rânduri şi la 2-4 cm
adâncime.
Norma de sămânţă : 5-8 kg/ha la soiuri monogerme; 8-13 kg/ha
la soiuri plurigerme pentru a realiza 100-120 mii plante recoltabile la
hectar.
Lucrări de îngrijire
- tăvălugit după semănat, dacă solul este uscat la suprafaţă;
- praşila “oarbă” după 10-12 zile pentru distrugerea crustei,
când planta indicatoare (salată, ovăz) a marcat rândurile;
- rărit la 20-25 cm pe rând, când plantele au ajuns la 2-3
frunze adevărate.
Combaterea buruienilor cu erbicidele preemergente Ro-Neet
(6-10 l/ha)sau Dual (4-5 l/ha) + Venzar (1-1,5 kg/ha), care se
încorporează cu combinatorul la dâncimea de 4-6 cm, înainte de
semănat. Producţii: 50-60 t/ha – 85 t/ha irigat. Recoltare mecanizată.
10.2.2. Sfecla furajeră
Sfecla furajeră a fost introdusă în cultură în secolul al XVII-lea
pe Valea Rinului, de unde, s-a răspândit în acelaşi secol în întreaga
Germanie precum şi în alte ţări Europene.
Sfecla furajeră este apreciată pentru înalta sa productivitate şi
calitate deosebită a nutreţului.
În hrana animalelor se folosesc rădăcinile tuberizate şi frunzele,
atât în stare proaspătă cât şi însilozate, sub formă tocată şi în amestec
cu alte furaje.

68
Conţinutul în substanţă uscată variază în limite foarte largi, în
funcţie de numeroşi factori (soi, climă, sol, tehnologii) de la 8% la
peste 15%.
Conţinutul în proteină brută este redus (0,9-1,2%) însă cel de
zahăr solubil este de 3,5-4,5% şi reprezintă 60-70% din totalul
extractivelor neazotate.
Valoarea furajeră medie a unui kg de sfeclă furajeră este de
0,12-0,13 unităţi nutritive (UN).
Cerinţe pedoclimatice - asemănătoare cu ale sfeclei de zahăr –
fiind mai pretenţioasă faţă de temperatură şi umiditate.
Germinează la 6-80C.
Solurile cele mai bune: profunde, bogate în humus
Suferă mult la uscăciune – secetă.
Tehnologia. Rotaţia. Premergătoarele cele mai bune: cartoful,
inul, cerealele păioase, plante anuale şi perene furajere.
Nu suportă monocultura, revine pe acelaşi loc după 4 ani.
Fertilizare. Suportă cantităţi mari de îngrăşăminte organice:
40-60 t/ha gunoi de grajd până la 80-100 t/ha.
Sămânţa şi semănatul – ca şi la sfecla de zahăr.
Densitate cca. 80 000 plante/ha la neirigat şi 100 000 plante/ha
pe suprafeţe irigate.
Soiuri:
- apoase (7-9% SU): Mamut
- intermediare (10-12% SU): Polifuraj 2
- concentrate (12-15% SU): Dimonogal
Lucrări de îngrijire – ca şi la sfecla de zahăr
Recoltarea se face mai mult manual, se rup frunzele, se curăţă
de pământ, se însilozează.
Silozuri de suprafaţă în formă triunghiulară cu baza de 3-4m,
înălţimea de cca 2m şi lungimea de 15-20 m. În lungul silozului se
sapă cu şanţ de 30-40 cm lăţime şi adâncime, peste care se pune un
grătar cu şipci, iar din 2-3 m se aşează coşuri de aerisire confecţionate
din lemn, tulpini de floarea soarelui, porumb, etc., înalte de 2-2,5 m,
întrucât acestea rămân cu 20-30 cm deasupra silozului.
Protecţia contra îngheţurilor se face cu un strat de paie de 50-60
cm peste care se aşează 20-30 cm pământ, lăsând coama descoperită
până la venirea gerului. În timpul păstrării – pierderi 15-20%.
Producţii neirigat 100-130 t/ha şi la irigat 170-200 t/ha.
Producţia de frunze 10-20 t/ha.
11.2.3. Gulia furajeră
Se cultivă pe suprafeţe mai mari fiind apreciată pentru
rusticitatea ei. La noi este cultivată în regiunile mai reci şi umede,
unde sfecla furajeră dă producţii mai mici. Valoarea furajeră a guliei
furajere este mai mare decât a sfeclei de furaj, 10 kg de gulie este
echivalentă cu 14 kg de sfeclă, respectiv 1 kg gulie conţine 0,27
unităţi nutritive. Furajul proaspăt sau conservat stimulează producţia
de lapte.
Gulia furajeră în primul an formează o rozetă de frunze şi
corpul tuberizat şi în anul al doilea ramuri florifere şi seminţe. Se
cultivă în Nordul Moldovei şi în Transilvania, cu temperatura medie
anuală de sub 80C, pe soluri acide, amendate, nu suportă excesul de

69
apă. Tehnologia culturii. Rotaţia. Gulia furajeră este pretenţioasă faţă
de planta premergătoare, care trebuie să elibereze terenul devreme. Nu
suportă monocultura, revenind pe acelaşi teren după 4-6 ani.
Fertilizarea se face cu gunoi de grajd în 25-40 t/ha, completat
cu doze moderate de îngrăşăminte chimice, sau numai cu îngrăşăminte
chimice în doze moderate (N 100, P 60 K 60 kg/ha). Pe solurile acide
este necesară administrarea de amendamente calcaroase pentru
neutralizarea a cel puţin 50% din aciditatea hidrolitică.
Pregătirea terenului se face obligatoriu prin arătura de toamnă
la 20-25 cm adâncime, iar primăvara patul germinativ se pregăteşte cu
combinatorul sau grapa cu colţi la adâncimea de 5 -6 cm.
Sămânţa şi semănatul. Gulia se seamănă primăvara devreme,
în prima epocă, cu semănători de precizie, la distanţa de 50-60 cm
între rânduri şi 2-3 cm adâncime, folosind 3-4 kg sămânţă la hectar.
Lucrările de îngrijire. Dacă solul este afânat este necesară
tăvălugirea culturii imediat după semănat. Când plantele au 1-2 frunze
se execută răritul, la distanţa de 20-25 cm între plante, astfel ca să se
realizeze 100-110 mii plante/ha.
Combaterea buruienilor se face cu Treflan 3-4 kg/ha,
încorporat în sol la pregătirea patului germinativ. Se recomandă 1 sau
2 praşile mecanice şi prăşitul manual pe rând dacă mai apar buruieni.
Foarte importantă este combaterea puricilor de frunze, care
pot compromite cultura imediat după răsărire, dacă nu se aplică
Duplitox sau Heclotox, 25-30 kg/ha.
Irigarea culturii sporeşte mult producţia în anii secetoşi, când se
pot aplica 1-3 udări cu 500-600 m3 apă/ha.
Recoltarea şi păstrarea. Din momentul îngălbenirii primelor
frunze până la căderea brumelor se poate începe recoltarea. Rădăcinile
se păstrează în silozuri pe timp de iarnă, după ce s-au îndepărtat
frunzele, asemănător sfeclei furajere.
Producţia de rădăcini este de 40-70 t/ha şi cea de frunze de 10
ori mai mică. În condiţii mai favorabile de cultură se pot obţine şi
depăşi, 100 t/ha.
10.2.4. Morcovul furajer
Ca plantă furajeră, morcovul se cultivă pe suprafeţe mici
datorită insuficienţei mecanizării acestei culturi. Rădăcinile sunt foarte
bogate în vitamine, îndeosebi caroten (provitamina A) 100 -250 mg/kg,
fiind un excelent nutreţ suculent pentru vaci de lapte, reproducători şi
tineret din toate speciile.
Morcovul (Daucus carota ssp. sativa) este o plantă bienală din
fam Umbelliferae, în primul an se formaează rădăcina tuberizată şi în
anul al doilea fructifică.
Soiuri: Uriaş de Berlicum, Cartel, de Banat.
Rezultate bune la această cultură se obţin în regiunile mai
călduroase şi cu precipitaţii abundente sau condiţii de irigare, pe soluri
uşoare, profunde din luncile râurilor.
Tehnologia culturii. Rotaţia. Morcovul furajer urmează după
prăşitoare şi cereale care lasă terenul curat de buruieni.
Fertilizarea se face cu gunoi de grajd bine fermentat şi doze
moderate de îngrăşăminte chimice.
Pregătirea terenului este asemănătoare cu cea de la sfeclă.

70
Sămânţa şi semănatul. Morcovul furajer se seamănă primăvara
devreme, în prima urgenţă. Distanţa între rânduri este de 30-40 cm,
dar se poate semăna şi în benzi la 45 x 15 x 15 cm. Adâncimea de
semănat este de 1-1,5 cm. Norma de sămânţă este de 3-4 kg/ha.
Lucrări de îngrijire. Întrucât răsărirea este mai înceată, se
obişnuieşte semănatul cu o plantă indicatoare (salată) pentru
efectuarea praşilei oarbe. Răritul plantelor pe rând se face la
adâncimea de 10-12 cm, când rândurile sunt încheiate. Se execută mai
multe praşile mecanice şi manuale, se irigă la nevoie.
Recoltare. Morcovul furajer se recoltează toamna târziu,
manual, cu plugul, dislocatorul sau cu combina de recoltat morcovi.
Frunzele se rup la 3-4 cm deasupra coletului, şi rădăcinile după ce se
sortează se pun la păstrare peste iarnă, în silozuri mai mici decât
pentru sfeclă, cu lungime de 10-12 m, lăţime 1-1,5 m şi înălţime 0,8 -
1 m. Acoperirea şi aerisirea silozului este asemănătoare cu cea de la
sfeclă. Durata optimă a păstrării este de 2-3 luni, după care pierderile
în caroten sunt foarte mari.
Producţia este de 30-50 t/ha.
10.3. ALTE PLANTE DE NUTREŢ
10.3.1. Bostănoasele furajere
Bostănoasele cuprind mai multe specii, care produc un nutreţ
suculent având 75-90% apă, cu un grad ridicat de digestibilitate.
Substanţa uscată conţine cantităţi mari de glucide (la pepenele
furajer 5-6%), dar conţine şi proteine (în jur de 1-1,5%).
Fructele bogate în vitamine în special vitamina C.
Bostănoasele se folosesc în stare crudă sau se însilozează sub
formă tocată, amestecate cu nutreţuri fibroase, grosiere. Sunt utilizate
mai cu seamă în alimentaţia vacilor de lapte şi a porcilor. Turtele
rămase de la extracţia uleiului, reprezintă un nutreţ concentrat, bogat
în grăsimi şi proteine.
În ţara noastră, bostănoasele mai ales dovleacul, se cultivă
intercalat pe suprafeţe mari cu porumbul.
Bostănoasele sunt plante iubitoare de lumină şi căldură. Rezistă
la secetă, datorită înrădăcinării profunde.
Sunt puţin pretenţioase la sol, dând rezultate bune pe soluri
nisipoase sau lutoase.
Tehnologia culturii. Rotaţia. Urmează în cultură după cereale
de toamnă sau leguminoase perene. La rândul lor sunt foarte bune
premergătoare pentru cerealele de toamnă.
Fertilizarea Reacţionează foarte bine la gunoi de grajd – se
poate aplica şi la cuib şi se pot administra doze mo derate de NPK.
Sămânţa şi semănatul. Temperatura minimă de germinaţie 8-
0
10 C la dovleac şi 12-140 la pepenele furajer. Se seamănă în cuiburi la
2-3 m distanţă şi la 2m pe rând, între plante folosind 2-3 kg
sămânţă/ha la pepenele furajer şi 5-6 kg/ha la dovleac. Adâncimea de
semănat este de 4-6 cm la pepene şi 8-10 cm la dovleac.
Lucrări de îngrijire – Efectuarea a 3-4 praşile mecanice, rărit
lăsând 1-2 plante la cuib.

71
Recoltarea pe etape, începând cu luna august devreme, iar
dovleacul mai repede. Pentru iarnă se recoltează după căderea
primelor brume, când frunzele şi tulpinile încep să se usuce. Se
păstrează în grămezi acoperite cu paie, la suprafaţa solului, strat de 1-
1,5 m peste care se pune 25-30 cm grosime pământ.
Producţie 40-60 t/ha până la 150-200 t/ha la dovleacul din soiul
Mariţa şi cca 100 t/ha la pepenele furajer.
10.3.2. Floarea soarelui
Este o plantă uleioasă cu importanţă alimentară şi tehnică. Se
utilizează şi ca plantă de nutreţ, mai ales sub formă de nutreţ murat,
care este inferior celui de porumb.
- 100 kg nutreţ murat = 13-16 UN având 0,7 kg proteină
digestibilă.
- Ca nutreţ verde se foloseşte mai puţin din cauza perozităţii
frunzelor şi tulpinilor.
Seminţele sunt foarte valoroase în alimentaţia păsărilor, conţin
32-40% grăsimi, 14-16% proteine, precum şi cantităţi însemnate de
substanţe extractive neazotate, celuloză, cenuşă, etc.
Tehnologia culturii. Rotaţia după cereale de toamnă, sau
leguminoase. Contraindicaţie, monocultura de floarea soarelui şi
culturile premergătoare de soia, fasole, rapiţă, porumb tratat cu
triazine. Poate reveni după 6 ani, pe acelaşi loc.
Lucrările solului – arătură adâncă. Pregătirea patului
germinativ ca şi la alte prăşitoare de primăvară.
Sămânţa şi semănatul. Pentru nutreţ se cultivă singură şi în
amestec cu porumb, mazăre, soia, iarbă de Sudan, etc. În cultură
principală semănatul are loc la sfârşitul primei epoci de semănat, când
temperatura în sol este de 6 0C. Distanţa între rânduri este de 60-80 cm
şi adâncimea de semănat este de 5-7 cm. În cultură normală se
utilizează 20-25 kg/ha sămânţă. În amestecuri cu porumb şi alte plante
pentru masă verde se seamănă în rânduri mai dese de 25 cm între ele.
Fertilizarea cu doze mijlocii de îngrăşăminte chimice.
Recoltarea pentru siloz se face la începutul înfloritului.
Producţia este de 30-40 t/ha în cultură principală şi 15-25 t/ha
în cultură succesivă.
10.3.3 Rapiţa
Face parte din categoria plantelor uleioase, seminţele conţin 35-
49% ulei. Din 100 kg seminţe se obţin 30-35 kg ulei şi 50-55 kg turte.
În stare verde 100 kg nutreţ echivalează cu 18 UN şi conţine 2 kg
proteină digestibilă.
Rapiţa este puţin pretenţioasă la condiţiile de climă şi sol.
Rapiţa de toamnă rezistă la ger până la 18-200C sub zero şi cea de
primăvară până la –2…- 30 C.
Semănatul se face în rânduri dese (12,5 cm) şi 2-3 cm
adâncime, folosind 12-15 kg sămânţă la hectar.
Recoltarea rapiţei furajere, pentru masă verde, se face de la
începutul până la mijlocul fazei de înflorire când se obţine 20-25 t/ha,
primăvara foarte timpuriu.

72
10.3.4. Varza furajeră
Se cultivă pe suprafeţe restrânse pentru furajare în stare verde
sau însilozare, 100 kg echivalând cu 10-12 UN cu un conţinut de 1,5-
2,5% proteine. Este pretenţioasă faţă de umiditate şi sol, rezistă bine la
primele geruri de toamnă, prelungind mult durata de furajare cu masă
verde a animalelor.
Varza furajeră se poate semăna direct în câmp sau se plantează
la sfârşitul lunii aprilie. Distanţa între rânduri este de 50-70 cm şi pe
rând de 30-40 cm, la semănat se folosesc 4-6 kg sămânţă la hectar, iar
dacă se răsădeşte se foloseşte numai 0,5-1,0 kg/ha.
Se recoltează pe etape, începând din momentul în care frunzele
situate la baza tulpinii s-au îngălbenit. Varza furajeră poate să fie
folosită şi prin păşunat direct, în special cu bovin ele şi ovinele.
Producţia medie este în jur de 40-50 t masă verde la hectar.
ÎNTREBĂRI
1. (41). Care sunt principalele lucrări de înfiinţare, întreţinere,
recoltare şi păstrare a cartofului şi topinamburului?
2. (42). Precizaţi care sunt diferenţele tehnologice de cultură
între sfecla de zahăr şi sfecla furajeră?
3. (43). Enumeraţi zonele şi condiţiile de cultură a guliei,
morcovului, bostănoaselor, floarea soarelui, rapiţa şi varza furajeră
cu importanţa lor pentru diversificarea bazei furajere.

73
P a r t e a III-a
ELEMENTE DE PRATOTEHNIE (CULTURA PAJIŞTILOR)
Pratotehnia este ştiinţa agricolă al cărei obiectiv este
îmbunătătţirea şi folosirea pajiştilor naturale sau semănate în scop
exclusiv pentru furajarea animalelor domestice şi sălbatice. La rândul
ei pratotehnia face apel la cunoştinţe temeinice de botanică, asociaţii
şi dinamica vegetaţiei, pedologie, ecologie, agrotehnică, etologie
animală şi multe altele, fiind o ştiinţă de graniţă în relaţia sol-plantă-
animal.
Fitotehnia şi pratotehnia vă vor furniza cele mai importante şi
diversificate cunoştinţe despre cultura propriuzisă a plantelor anuale şi
perene, cu care se vor realiza ogoarele de hrană pentru vânat, cât şi
informaţii suplimentare pentru propriile exploataţii agricole.
Cap. 11. PRINCIPALELE TIPURI DE PAJIŞTI
NATURALE
Pajiştile, sunt suprafeţe de teren acoperite cu vegetaţie ierboasă
folosită în hrana animalelor prin păşunat direct sau prin cosire şi
uscare pentru obţinerea fânului sau a nutreţului însilozat.
În funcţie de provenienţă, pajiştile se împart în pajişti naturale
(permanente) şi semănate (temporare) care exprimă atât originea
covorului ierbos cât şi durabilitatea lui în timp.
Pajiştile naturale pot fi la rândul lor de origine primară în
zone bioclimatice extrem uscate cum sunt în zonele de câmpie-deal de
stepă silvostepă sau cu climat montan rece din etajul subalpin -alpin,
unde vegetaţia lemnoasă nu se instalează şi de origine secundară
rezultate după înlăturarea vegetaţiei lemnoase din zonele păduroase
ale ţării noastre.
După zona fizico-geografică, pajiştile pot fi de câmpie, deal,
munte, luncă, etc.
După modul de folosire pajiştile, poartă numele de păşuni,
dacă sunt utilizate prin păşunat cu animalele, fâneţe, dacă se cosesc
sau pajişti cu folosinţă mixtă, păşune-fâneaţă în acelaş an sau
alternativ pe ani.
Pentru a evita unele exprimări neclare ca “păşuni şi pajişti” sau
“pajişti şi fâneţe” se face precizarea:
PAJIŞTI = PĂŞUNI + FÂNEŢE
Pajiştea este o noţiune care înglobează celelalte două moduri de
folosinţă, păşune şi/ sau fâneaţă.
Pajiştile semănate în terenul arabil mai poartă denumirea de
temporare, întrucât durează un timp limitat în cadrul unui asolament
(rotaţie) cu alte culturi de câmp, fiind numite şi pajişti artificiale.
Pajiştile reprezintă o importantă sursă de furaje pentru
animalele domestice, cât şi habitat şi hrană pentru animalele sălbatice.
De asemenea datorită sistemului radicular fasciculat al gramineelor se
creează o structură bună a solului, iar prin activitatea bacteriilor
fixatoare de azot din nodozităţile aflate pe rădăcinile leguminoaselor,
se îmbogăţeşte solul în acest element nutritiv indispensabil, sporind
fertilitatea solului. Covorul ierbos şi ţelina care o generează au un rol
important în prevenirea şi combaterea eroziunii solului.

74
Producţia pajiştilor naturale este foarte heterogenă oscilând
între 2,5-15 t/ha masă verde (MV), cu un conţinut de 2-2,5% proteină
brută (PB). În aceste condiţii, pajiştile furnizează 50-400 kg/ha PB sau
altfel exprimat 500-3000 unităţi nutritive (UN) pe ha.
În România sunt în prezent aproape 5 milioane ha de pajişti
naturale, din care cca 82% sunt în zonele de deal şi munte, 13% în
zona de câmpie, 2% în etajele subalpin-alpin, fiind considerate pajişti
zonale la care se adaugă cca 3% pajişti azonale, cum sunt cele din
luncile râurilor, sărături şi nisipuri.
11.1. PAJIŞTI ZONALE
11.1.1. Pajiştile de Festuca valesiaca (păiuş stepic)
Răspândire şi ecologie. Aceste pajişti sunt reprezentative
pentru zonele de stepă şi silvostepă din ţara noastră. Festuca
valesiaca, specia ierboasă edificatoare este o specie xerofilă, cu mare
plasticitate ecologică, care se întinde din zona de stepă până în zona
nemorală şi anume în subzona pădurilor de stejar pedunculat (Quercus
robur) din Podişul Sucevei şi subzona pădurilor de cer (Quercus
cerris), gârniţă (Quercus frainetto) din Dealurile Vestice şi subetajul
pădurilor de gorun (Quercus petraea) din Podişul Bârladului. Cele
mai mari suprafeţe cu păiuş stepic sunt în Podişul Moldovei, sporadic
în Piemontul Getic şi Câmpia Transilvaniei pe coaste însorite.
Solurile, pe care se extind aceste pajişti sunt cernoziomurile,
regosolurile, pseudorendzinele şi solurile cernoziomoide.
Vegetaţia are în componenţă numeroase specii ierboase
nevaloroase, dăunătoare (scaieţi, pelin, etc.) şi toxice (alior, coronişte,
etc.) sau vegetaţie lemnoasă dăunătoare ca: porumbar, păducel, măceş,
verigariu şi altele.
Valoarea pastorală este mediocră, cu potenţial de producţie
scăzut de numai 3-5 t/ha MV şi o încărcare medie de 0,3-0,5 unităţi
vită mare (UVM) la ha.

11.1.2. Pajiştile de Festuca rupicola


Răspândire şi ecologie. Pajiştile de Festuca rupicola se
întâlnesc în arealul pădurilor de stejar pedunculat din Podişul
Transilvaniei în subzona pădurilor de cer şi gârniţă din Dealurile
Vestice până la cca 600 m altitudine, pe versanţi slab până la moderat
înclinaţi (6-140) pe toate expoziţiile la altitudini mai joase şi numai
însorite la altitudini mai mari.
Solurile predominante sunt cernoziomuri cambice, soluri
cenuşii, brune argiloiluviale, rendzine, regosoluri, erodisoluri.
Vegetaţia este dominată de numeroase specii nevaloroase,
dăunătoare şi toxice (alior, scaieţi, pelin,etc.), care diminuează mult
calitatea acestor pajişti.
Valoarea pastorală şi productivitatea este slabă-mijlocie, cu o
producţie de 3,5-6 t/ha MV şi o capacitate de păşunat de 0,4-0,6
UVM/ha.
11.1.3. Pajiştile de Botriochloa ischaemum (bărboasă)
Răspândire şi ecologie. Pajiştile de bărboasă sunt cele mai
răspândite tipuri de pajişti derivate din cele de Festuca valesiaca şi
Festuca rupicola, ca efect al păşunatului abuziv, neraţional şi al

75
eroziunii solului, din Podişul Moldovei, Depresiunea Transilvaniei,
Podişul Dobrogei cât şi al unor enclave din Dealurile Olteniei şi
Banatului. Botriochloa ischaemum este o specie oligotrofă, xerofită cu
largă amplitudine ecologică din zona de stepă până în subetajul
gorunului şi chiar al fagului, în special pe coastele însorite, moderat
până la foarte puternic înclinate, cu grade diferite de eroziune ale
solului. Solurile dominante sunt regosolurile, solurile brune
argiloiluviale, brune luvice şi luvisoluri albice.
Vegetaţia acestui tip de pajişte derivată este frecvent invadată
de buruieni, specii dăunătoare şi toxice (alior, lumânărică, scaieţi,
pelin, pojarniţă, etc.).
Valoarea pastorală şi productivitatea este foarte slabă, cu
producţii de 1,5-5 t/ha MV, în funcţie de intensitatea degradării, cu o
capacitate de păşunat în jur de 0,3-0,4 UVM/ha.
11.1.4. Pajiştile de Poa pratensis ssp. angustifolia (firuţa)
Răspândire şi ecologie. Pajiştile de firuţă se întâlnesc în zona
nemorală din sudul ţării, în aria pădurilor de cer şi gârniţă, la altitudini
joase cuprinse între 100-300 m, pe terenuri plane şi uşor înclinate.
Poa pratensis este o graminee mezofită, cu o valoare furajeră
bună şi grad ridicat de consumabilitate.
Solurile sunt cernoziomice argiloiluviale, brune roşcate, brune
roşcate luvice şi vertisoluri.
Vegetaţia este foarte bine încheiată, în care se întâlnesc totuşi
specii fără valoare furajeră (bărboasă, obsigi, osul iepurelui, etc.)
dăunătoare şi toxice (alior, scaieţi, piciorul cocoşului, etc.).
Valoarea pastorală este bună, cu producţie de 7,5-12,5 t/ha
MV şi o capacitate de păşunat de 1-1,5 UVM/ha.
11.1.5. Pajiştile de Agrostis capillaris (iarba vântului)
Răspândire şi ecologie. Pajiştile de Agrostis capillaris
(Agrostis tenuis) ocupă cele mai mari suprafeţe în zona de deal şi
montană inferioară, începând de la altitudinea de (200) 300 m până la
peste 1200 m, din subzona stejarilor şi gorunului până în subetajul
fagului şi al amestecurilor de fag cu răşinoase.
În teritoriu se disting pajişti de Agrostis capillaris de
productivitate bună pe terenuri plane sau uşor înclinate cu soluri mai
bogate şi pajişti cu productivitate mijlocie pe terenuri cu înclinaţie
mare şi expoziţii însorite pe soluri mai sărace acide.
Solurile de sub pajiştile de iarba vântului sunt brune
argiloiluviale, brune luvice, luvisoluri albice, brune eumezobazice cu
reacţie slab acidă până la neutre pentru pajiştile mai bune şi puternic
acide pentru cele de productivitate mijlocie.
Agrostis capillaris este o graminee valoroasă din punct de
vedere furajer, cu grad ridicat de consumabilitate.
Vegetaţia are în componenţă numeroase specii cu valoare
furajeră ridicată, dar şi specii nevaloroase, dăunătoare şi toxice.
Adesea aceste pajişti sunt invadate şi de vegetaţie lemnoasă
dăunătoare ca păducelul (Crataegus monogyna), porumbarul (Prunus
spinosa), măceşul (Rosa canina), în zone mai uscate şi alunul
(Corylus avellana), carpenul (Carpinus betulus), mesteacănul (Betula
pendula) în zone mai umede.

76
Valoarea pastorală a pajiştilor de Agrostis capillaris de
productivitate bună, se caracterizează printr-o producţie de 10-15 t/ha
MV şi o capacitate de păşunat de 1,0-1,2 UVM/ha.
A doua categorie de pajişti de acest tip, are o producţie mică
spre mijlocie de 5,0-7,5 t/ha MV şi o capacitate de păşunat de 0,5-0,8
UVM/ha.
11.1.6. Pajiştile de Festuca rubra (păiuş roşu)
Răspândire şi ecologie. Arealul fitogeografic al pajiştilor de
Festuca rubra, corespunde etajului pădurilor de molid (Picea abies),
cunoscut şi sub denumirea de etajul boreal, care atinge altitudinea de
1800 m în Carpaţii Meridionali şi Occidentali şi 1600 m în nordul
Carpaţilor Orientali. La limita inferioară, pajiştile de Festuca rubra se
întrepătrund cu cele de Agrostis capillaris coborând în unele situaţii
până în etajul nemoral la 700-800 m, altitudine.
Solurile sunt oligobazice sau oligomezobazice, oligomezotrofice
de la moderat până la foarte puternic acide: brune, brune acide, brune
feriiluviale, rendzine, litosoluri.
Vegetaţia pajiştilor de Festuca rubra, datorită păşunatului
abuziv şi a scăderii fertilităţii solului este invadată pe suprafeţe
apreciabile de specia nevaloroasă Nardus stricta (părul porcului,
ţepoşică). Pe soluri sărace, compacte se instalează Deschampsia
caespitosa (târsa), care este o graminee cu valoare foarte scăzută. Pe
suprafeţele supratârlite se dezvoltă buruienişuri de târlă cu urzici
(Urtica sp.), ştirigoaie (Veratrum album), ştevii (Rumex sp.), brânduşa
de toamnă (Colchicum autumnale) şi altele.
Vegetaţia lemnoasă invadantă este reperezentată de arbuşti ca:
ienupăr (Juniperus sibirica), specii de Vaccinium şi puieţi de arbori în
special de molid.
Festuca rubra are o valoare furajeră bună.
Valoare pastorală a pajiştilor de păiuş roşu este foarte
heterogenă, de la mediocră spre bună, cu o producţie de 5-15 t/ha MV,
respectiv 0,5-1,5 UVM/ha.
11.1.7. Pajiştile de Nardus stricta (ţepoşica)
Răspândire şi ecologie. Pajiştile de ţepoşică au o largă
răspândire în etajul molidişurilor şi al jnepenişurilor (Pinus mugo) în
toţi munţii înalţi din Carpaţii româneşti.
Nardus stricta, specia care domină, are o plasticitate ecologică
foarte mare, fiind adaptată la condiţii de umiditate şi temperatură
diferite, de la 300 m până la 2200 m altitudine, pe soluri acide,
neaerisite, oligobazice şi oligotrofice.
Solurile sunt în principal brune feriiluviale, brune acide,
podzoluri, luvisoluri albice, puternic acide.
Valoarea furajeră a ţepoşicii este foarte scăzută fiind
considerată o specie nevaloroasă.
Vegetaţia pajiştilor de Nardus stricta este degradată şi de o
productivitate scăzută.
Valoarea pastorală este de asemenea foarte scăzută cu
producţii de 3-5 t/ha MV, cu o consumabilitate de 35-50%, şi o
capacitate medie de 0,4 UVM/ha.

77
11.1.8. Pajiştile de Festuca airoides (păruşcă)
Răspândire şi ecologie. Pajiştile de păruşcă ocupă cele mai
mari suprafeţe în etajul subalpin al jnepenişurilor, de la 1600 până la
2200 m altitudine. Acestea sunt pajişti de origine secundară şi au
rezultat în special după defrişarea jneapănului.
Festuca airoides, (Festuca ovina ssp. sudetica, Festuca supina)
este o specie care preferă staţiuni cu caracter mezoxerofit faţă de
Nardus stricta, cu care se învecinează şi interpătrunde, care preferă
staţiuni mai umede.
Vegetaţia are în componenţă numeroase specii nevaloroase.
Valoarea pastorală este foarte scăzută, cu producţie de 2-4 t/ha
MV şi o capacitate de păşunat de 0,2-0,5 UVM/ha.
12.1.9. Pajiştile de Carex curvula (coarnă) şi Juncus trifidus
(pipiriguţ).
Răspândire şi ecologie. Pajiştile şi coarnă şi pipiriguţ sunt de
origine primară, fiind răspândite în etajul alpin, la altitudini mai mari
de 2000-2200 m, care se întâlnesc numai în Munţii Făgăraş, Iezer-
Păpuşa, Bucegi, Parâng, Retezat şi Rodnei.
Solurile sunt humicosilicatice şi podzoluri.
Carex curvula este un rogoz alpin, foarte bine consumat de
animale. Valoarea pastorală este foarte scăzută datorită în principal
producţiilor foarte mici, de numai 1,5-3 t/ha MV şi a gradului scăzut
de consumabilitate a pipiriguţului, care permit o încărcare de 0,1-0,4
UVM/ha.
11.2. PAJIŞTI AZONALE
11.2.1. Pajiştile din lunci şi depresiuni
Aceste pajişti sunt influenţate în mare măsură de condiţiile de
sol şi umiditate specifice luncilor râurilor şi depresiunilor
intramontane. Pădurile de luncă (zăvoaiele) sunt răspândite în albiile
majore ale râurilor, având ca specii dominante arinul negru (Alnus
glutinosa), plopul alb (Populus alba), sălcii (Salix sp.), ulmi (Ulmus
sp.), la altitudine arinul alb (Alnus incana) şi altele.
Vegetaţia ierboasă poate fi dominată de următoarele specii care
edifică tipuri de pajişti distincte:
- Agrostis stolonifera (iarba câmpului)
- Alopecurus pratensis (coada vulpii)
- Poa pratensis (firuţa)
- Lolium perenne (iarba de gazon, raigrasul peren)
- Arrhenatherum elatius (ovăsciorul)
- Festuca pratensis (păiuşul de livezi) şi alte specii foarte
valoroase furajere care au fost introduse deja în cultură.
Modul de folosinţă al acestor pajişti este în regim de fâneaţă şi
uneori mixt (fâneaţă-păşune).
Aceste tipuri de pajişti naturale au producţiile cele mai ridicate,
datorită regimului de umiditate favorabil şi solurilor bogate aluvionare
din luncile râurilor.
Valoarea pastorală este bună spre foarte bună, cu producţii de
7,5-15 (30) t/ha MV în funcţie de tip şi mod de întreţinere.

78
11.2.2. Pajiştile de pe soluri saline şi alcaline
Majoritatea acestor tipuri de pajişti sunt răspândite în Câmpia
Română de Est, în Câmpia Olteniei, Câmpia de Vest, Câmpia
Moldovei, Lunca Prutului şi Bârladului, Lunca şi Delta Dunării, pe
solurile saline şi alcalice.
Pajiştile de Puccinellia limosa sunt cele mai bine reprezentate,
au o producţie scăzută de 4-7 t/ha MV şi o valoare pastorală slabă-
mijlocie, care suportă o capacitate de păşunat de 0,3 -0,6 UVM/ha.
Pajiştile de Salicornia europaea – Suaeda maritima sunt
răspândite mai ales pe solonceacuri, pe care cresc aproape în
exclusivitate specii fără valoare furajeră, tolerante la concentraţia
mare de săruri din aceste soluri.
Producţia medie este de 5-6 t/ha MV de foarte slabă calitate cu
o valoare pastorală foarte slabă, cu o capacitate de păşunat de 0,1-0,2
UVM/ha.
11.2.3. Pajiştile de nisipuri
Pajiştile răspândite pe nisipuri se întâlnesc în Câmpia Română,
Câmpia Careiului în nord vestul ţării şi Delta Dunării.
Vegetaţia pajiştilor de nisipuri este rară, cu specii puţine la
număr şi cu valoare furajeră slabă sau nevaloroase, fiind dominate de
Festuca vaginata (păiuş de nisipuri) şi Elymus sobulosus.
Valoarea pastorală a acestor pajişti este neînsemnată.

ÎNTREBĂRI
1. (41). Care sunt tipurile de pajişti din zona de câmpie şi
dealuri şi principalele lor caracteristici productive?
2. (42). Care sunt tipurile de pajişti din zona de munte şi
principalele lor caracteristici productive?
3. (43). Enumeraţi principalele tipuri de pajişti azonale şi
productivitatea lor?
Cap. 12. METODE DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A PAJIŞTILOR
NATURALE
Din cele prezentate în capitolul precedent rezultă că majoritatea
tipurilor de pajişti din ţara noastră necesită a fi îmbunătăţite pentru
sporirea producţiei şi calităţii lor.
Lucrările de îmbunătăţire a pajiştilor naturale se împart în două
categorii mari:
- lucrări de suprafaţă prin care nu se distruge prin
desţelenire covorul ierbos existent constând din curăţiri resturi
vegetale şi pietre, combaterea buruienilor şi a vegetaţiei lemnoase,
distrugerea muşuroaielor şi nivelarea ternului, urmate de fertilizare cu
îngrăşăminte organice şi chimice de corectare a reacţiei solului (acidă
sau alcalină) şi a regimului de apă şi aer din sol.
- lucrări radicale, prin care se distruge integral covorul
ierbos degradat şi se înfiinţează o pajişte nouă, semănată (artificială).
În condiţii de exces de umiditate sau eroziunea solului, înainte
de aplicarea uneia din cele două lucrări complexe de îmbunătăţire,
obligatoriu se execută lucrări de îmbunătăţiri funciare cum sunt cele
de desecare – drenaj şi de combatere a eroziunii solului.

79
12.1. LUCRĂRI GENERALE DE ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE,
CURĂŢIRI ŞI COMBATEREA VEGETAŢIEI
NEVALOROASE DE PE PAJIŞTI
Înainte de aplicarea uneia din cele două categorii de lucrări de
îmbunătăţire prin mijloace de suprafaţă sau radicale, dacă este cazul,
sunt necesare lucrări de eliminarea excesului de umiditate, combaterea
eroziunii, adunarea pietrelor, scoaterea cioatelor, nivelarea
muşuroaielor, defrişarea vegetaţiei lemnoase şi alte lucrări care să facă
posibilă reuşita şi dăinuirea în timp a lucrărilor de îmbunătăţire.
12.1.1. Eliminarea excesului de umiditate
Excesul de umiditate este unul din factorii limitativi ai
producţiei şi calităţii pajiştilor. În general excesul de umiditate apare
pe suprafeţele plane sau depresionare, pe formele mai joase de relief
(depresiuni, luncile râurilor, baza versanţilor) sau lângă izvoarele de
coastă. Pajiştile cu exces de umiditate au o compoziţie floristică
nevaloroasă în care predomină specii din familiile Cyperaceae şi
Juncaceae (rogozuri), Phragmites australis (trestia), Typha sp.
(papura) şi alte specii higrofite sau chiar hidrofite.
Pe lângă calitatea foarte slabă a acestor pajişti, apar dificultăţi
mari cu folosirea acestor pajişti umede sau cu apă la suprafaţă prin
cosire sau păşunat. În acest mediu prosperă gazdele intermediare şi
unii paraziţi deosebit de periculoşi pentru sănătatea aniamlelor.
Excesul de umiditate este de două feluri mai importante şi
anume: exces de suprafaţă provenit din precipitaţii şi excesul din
pânza freatică. Eliminarea excesului de suprafaţă se face prin
desecare cu canale deschise dispuse într-o reţea, cu rolul de capta apa
de la suprafaţa solului şi a o evacua într-un emisar.
Excesul provenit din apa freatică se elimină prin drenuri
absorbante subterane din fascine, tuburi de ceramică, furtun din
plastic, acoperite cu balast, nisip şi alte materiale permeabile, aşezate
la diferite adâncime şi distanţe între drenuri.
Pentru eliminarea excesului de umiditate se face apel şi la
drenajul biologic, care constă din plantarea unor aliniamente
forestiere cu specii mari consumatoare de apă cum sunt sălciile şi
plopii.
12.1.2. Curăţirea şi nivelarea terenului
Prin lucrări de curăţire se îndepărtează de pe pajişti pietrele,
cioatele rămase după defrişarea arborilor, buturugile şi alte resturi
vegetale aduse de ape şi alte lucrări. Acestea se execută manual şi
mecanizat ăn funcţie de pantă şi gradul de acoperire al terenului.
Pe terenurile în pantă, cu înclinaţii mai mari se acţionează cu
atenţie pentru strângerea pietrelor şi cioatelor pentru a nu declanşa
eroziunea solului.
În marea lor majoritate, pajiştile naturale au suprafaţa
denivelată datorită muşuroaielor, eroziunii şi alunecărilor de teren,
lucrărilor de defrişare a vegetaţiei lemnoase, scoaterea cioatelor,
drenaj, desecare şi alte lucrări.
Muşuroaiele înţelenite de origine animală şi vegetală sunt
principala cauză a denivelărilor pe pajiştile naturale. Cele de origine
animală sunt formate de cârtiţe, furnici şi mistreţi. La început acestea
sunt de dimensiuni mici şi se măresc odată cu trecerea timpului,

80
denivelând pajiştea şi îngreunând valorificarea ei, în special prin
cosire. Muşuroaiele de origine vegetală se formează pe tufele dese ale
unor graminee, cum este târsa (Deschampsia caespitosa) şi ţăpoşica
(Nardus stricta) sau pipirig (Juncus sp.) de exemplu, cioate şi buturugi
rămase în sol şi altele. Prin păşunat neraţional pe soluri cu exces de
umiditate, de asemenea se formează muşuroaie înţelenite după
călcarea lor cu animale. În zona montană înaltă sunt de asemenea
muşuroaie înţelenite numite marghile care se datoresc efectului
combinat de îngheţ-dezgheţ, păşunatului neraţional cu ovinele şi
invaziei cu ţepoşică.
Distrugerea muşuroaielor anuale neînţelenite se face primăvara
sau toamna prin lucrările obişnuite de grăpare a pajiştilor.
Muşuroaiele înţelenite pot fi distruse cu maşini de curăţat pajişti
sau cu diverse alte unelte combinate care taie vertical muşuroiul, îl
mărunţeşte şi îl împrăştie uniform pe teren. În cazul unor pajişti cu
densitate mare a muşuroaielor înţelenite după distrugerea lor rămân
multe goluri care necesită a fi supraînsămânţate cu amestecuri de
ierburi adecvate.
Nivelarea terenurilor de pe care s-au adunat pietrele, s-au scos
cioatele, a celor erodate sau cu alunecări se poate realiza cu
nivelatorul, grederul sau buldozerul, în funcţie de gradul denivelărilor
şi eficienţa lucrării.
12.1.3 Combaterea vegetaţiei nevaloroase lemnoase şi ierboase
Pajiştile naturale din zona păduroasă din regiunile de deal şi
munte, sunt de origine secundară, vegetaţia ierboasă produsă de om şi
animalele sale, este în permanentă competiţie cu vegetaţia lemnoasă
primară. În absenţa lucrărilor anuale de curăţirii şi în urma folosirii
neraţionale şi în special abandonul sau subîncărcarea cu animale, speciile
lemnoase se instalează treptat pe pajişti, mărindu-şi gradul de acoperire
de la un an la altul.
După un număr mai mare de ani de absenţă a lucrărilor de
îngrijire, se instalează şi se dezvoltă o vegetaţie lemnoasă a cărei
defrişare se poate efectua pe bază de studii şi documentaţii (proiecte)
sivopastorale, în care se prevăd toate detaliile privind organizarea,
execuţia lucrării şi valorificarea materialului lemnos, conform
normativelor.
Pe pajiştile situate pe terenuri cu panta cuprinsă între 10 0 şi 300
(18-58%) defrişarea se efectuează în benzi cu lăţimi de la 120 m pe
pantele mai mici până la 40 m pe pante mari, paralele cu direcţia
generală a curbelor de nivel. Concret pentru fiecare grad înclinaţie
peste 100, lăţimea benzilor de pajişte naturale scade de la 120 m cu
câte 4 m, până la 30 0 după care nu se mai recomandă defrişarea pentru
evitarea eroziunii solului. De asemenea sunt excluse de la defrişare
suprafeţe acoperite cu jneapăn (Pinus mugo) sau specii rare ca:
zâmbru (Pinus cembra), zadă (Larix decidua), tisă (Taxus baccata),
smirdar (Rhododendron myrtifolium).
Benzile de păşuni naturale situate pe terenurile în pantă de 10 0-
300 înclinaţie, este bine să alterneze cu benzi antierozionale
nedefrişate late de 5-25 m în funcţie de pantă, respectiv cu 1 m peste 5
m pentru fiecare grad peste 10 0 înclinaţie. De asemenea se lasă benzi
nedefrişate în apropierea ogaşelor şi ravenelor şi pe varsanţii

81
predispuşi alunecărilor de terenuri cât şi unele pâlcuri care să
servească ca umbrare pe păşuni în locurile de odihnă şi adăpat al
animalelor.
Îndepărtarea vegetaţiei lemnoase se efectuează cu ajutorul
mijloacelor mecanice sau chimice, precum şi prin lucrări manuale.
Defrişarea pe cale mecanică se poate efectua pe terenuri în
pantă până la 270, cu tractoare pe şenile echipate cu diferite unelte de
tăiat şi adunat vegetaţie lemnoasă până la un anumit diametru, peste
care se intervine numai cu fierăstrăul mecanic.
Materialul lemnos rezultat de la defrişare se sortează şi se
depozitează în grămezi ordonate pe direcţie generală a curbelor de
nivel, fiind ulterior folosit pentru împrejmuiri pe păşuni, consolidarea
terenurilor erodate, lemn de foc. Crengile şi mărăcinişurile se adună în
grămezi (martoane) la care după uscare se dă foc, cenuşa rezultată se
împrăştie uniform pe pajişte şi locurile arse se supraînsămânţează.
Distrugerea pe cale chimică se face cu ajutorul arboricidelor,
în special pentru combaterea vegetaţiei lemnoase în stadiu tânăr ca
măsură complementară după lucrările mecanice de defrişare.
Se utilizează arboricide sistemice ca 2,4 D; 2,4, 5T; 2,4D +
Dicamba sau totale ca glifosat, triclorpyr, ca substanţe active, care se
cunosc sub diferite denumiri comerciale utilizate şi în combaterea
buruienilor de cultură, dar în doze mai mari şi tratamente repetate de
mai multe ori pe an sau mai mulţi ani consecutivi (1-3) până la
epuizarea rezervelor din drajoni şi rădăcinile arborilor defrişaţi.
Specii lemnoase mai sensibile la combaterea chimică sunt
arinul, mesteacănul, alunul şi rugii. Rezistenţă mai mare la
tratamentele chimice o au carpenul, stejarul, păducelul şi porumbarul.
Perioada optimă de aplicare a arboricidelor este în luna iulie
când suprafaţa foliară atinge maximum de dezvoltare.
După tratament păşunatul se întrerupe timp de peste 3
săptămâni.
Defrişarea cu mijloace manuale este mai bine cunoscută şi
deci folosită în teritoriu. O atenţie aparte trebuie să se acorde scoaterii
rădăcinilor din care se poate reinstala vegetaţia lemnoasă, mai ales la
speciile cu drajonare puternică.
După distrugerea vegetaţiei lemnoase după una din metodele
descrise până acum, ternul respectiv se curăţă de resturile lemnoase, se
nivelează, se aplică amendamente dacă solul este acid, se fertilizează
cu îngrăşăminte chimice, se mobilizează superficial şi se seamănă cu
un amestec adecvat de graminee şi leguminoase perene.
Combaterea buruienilor este una din măsurile importante de
îmbunătăţire a covorului ierbos degradat, atât de invazia până la
dominantă a unor specii de graminee nevaloroase cum sunt: ţepoşica
(Nardus stricta), bărboasa (Botriochloa ischaemum), târsa
(Deschampsia caespitosa) sau sadină (Chrysopogon gryllus) cât şi a
unor specii din alte familii care pot fi dăunătoare sau toxice ca
ştirigoaia, brânduşa de toamnă, coada calului, feriga mare, aliorul,
pipirigul, şteviile şi multe altele.
Pe pajiştile dominate de graminee perene nevaloroase se
folosesc metode radicale de schimbare a covorului ierbos prin
înfiinţarea unor pajişti semănate. La fel se procedează şi pe pajiştile
puternic invadate cu specii din alte familii, dacă terenul o permite.

82
Combaterea speciilor din alte familii se face prin cosiri repetate,
măsură care epuizează rezervele acumulate în rizomi şi bulbi sau pe
cale chimică prin erbicidare. Prin erbicidare de cele mai multe ori
odată cu buruienile se înlătură şi specii valororase furajere din covorul
ierbos cum sunt leguminoasele perene. Cele mai utilizate erbicide pe
pajişti sunt asemănătoare cu cele folosite în culturile din arabil sau
pentru combaterea vegetaţiei lemnoase şi anume: Sarea de amine (2,4
D), Icedin forte (2,4 D + Dicamba), Dikotex (MCPA) şi altele.
12.2. APLICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR ŞI
AMENDAMENTELOR
Plantele din pajişti extrag din sol cantităţi însemnate de azot,
fosfor şi potasiu şi alte macro şi microelemente.
Producţiile care se realizează numai pe seama fertilităţii
naturale a solului sunt extrem de mici, rezerve care se epuizează în
timp. Pentru fiecare tonă de substanţă uscată (1 tonă SU = 5 tone MV)
pe pajişti se consumă în medie 20-25 kg azot, 2-3 kg fosfor, 22-25 kg
potasiu şi 4-5 kg calciu, care ar trebui completate prin acţiuni de
fertilizare organică sau chimică. În realitate pajiştile de la noi, nu se
fertilizează, iar stadiul actual de degradare a lor este datorat în bună
parte lipsei sau insuficienţei elementelor nutritive din sol, al lucrărilor
de întreţinere şi a folosirii defectuoase.
12.2.1. Aplicarea îngrăşămintelor organice
Îngrăşămintele organice sunt cele mai echilibrate şi eficiente
atât pe terenurile arabile cât şi pe pajişti.
Pe pajiştile naturale se folosesc gunoiul, tulbureala şi mustul de
grajd, cât şi târlirea cu animalele.
Gunoiul de grajd se aplică atât la suprafaţa solului pe pajiştile
naturale cu covor ierbos corespunzător, cât şi prin încorporare înainte
de desţelenire şi înfiinţarea pajiştilor semănate.
Aplicarea gunoiului de grajd bine fermentat (3-5 luni în
platformă) la suprafaţa terenului, toamna târziu sau primăvara
devreme în cantităţi de 20-30 t/ha se face frecvent pe fâneţele naturale
din apropierea gospodăriilor. Gunoiul de grajd este mai bine
valorificat când se administrează împreună cu doze mici de
îngrăşăminte chimice. Prin aplicarea gunoiului se îmbunătăţeşte
compoziţia floristică a covorului ierbos şi calitatea furajului datorită
înmulţirii leguminoaselor perene, care la rândul lor fixează azot
simbiotic, sporind cantitatea de nutrienţi din sol.
Efectul fertilizării cu gunoi de grajd durează în medie 3-4 ani.
Tulbureala şi mustul de grajd sunt îngrăşăminte organice
semilichide care se obţin de la adăposturile de taurine prevăzute cu
sistem de evacuare hidraulică a dejecţiilor sau tabere de vară cu
pardoseală de ciment, spălare cu jet de apă şi colectare într-un bazin
acoperit. Îngrăşămintele semilichide bogate în azot şi potasiu se aplică
pe pajiştile permanente în doze de maximum 150 m3/ha, împreună cu
30 kg/ha P2O5, elementul nutritiv deficitar.
Pe păşuni din motive sanitar-veterinare, doza nu trebuie să
depăşească 25-30 m3/ha la o aplicare. Păşunatul este permis numai
după o perioadă de 4-5 săptămâni pentru “sterilizarea păşunii” de
agenţi patogeni, sub acţiunea razelor solare.

83
Mustul de grajd are un efect asemănător tulburelii de grajd
(gülle) şi se aplică în doze de 15-20 m3/ha, nediluat în apă, împreună
cu aceeaşi doză de fosfor (30 kg/ha).
Efectul fertilizării cu tulbureală şi must de grajd este mai rapid
decât a gunoiului de grajd şi are o durată mai scurtă (2-3 ani).
Îngrăşarea prin târlire, este cea mai simplă şi economică
metodă de fertilizare a pajiştilor. Târlele sunt locuri îngrădite unde
animalele se odihnesc noaptea, uneori şi ziua perioadă în care
dejecţiile se concentrează uniform pe un spaţiu mai restrâns.
Prin târlire corespunzătoare covorul ierbos se îmbunătăţeşte
prin instalarea unor specii de mare valoare furajeră care pot înlocui
specii nevaloroase cum este ţepoşica.
Dacă se staţionează prea mult într-un loc cu animalele apare
fenomenul de “supratârlire” şi în covorul ierbos se instalează
buruienile nitrofile de târlă,cum sunt urzicile, şteviile, ştirigoaia şi
altele. Târlirea propriuzisă se efectuează cu ajutorul unor îngrădiri
mobile (porţi de târlire) confecţionate din lemn, plasă de sârmă sau
garduri electrice. Durata târlirii pe pajiştile cu covor ierbos valoros
este de 2-4 nopţi 1 oaie adultă pe 1m2 sau 1 vacă/6m2 iar pe cele
degradate cum este ţepoşica, 3-5 nopţi 1 oaie/m2 sau 1 vacă/6m2.
Prin depăşirea duratei de 6-8 nopţi la încărcarea menţionată mai
înainte cu ovine şi bovine se ajunge la supratârlire cu efectele nedorite
care le provoacă.
Târlirea mai poate fi combinată cu amendarea solurilor acide 3-
4t/ha calcar măcinat, aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor (40-60 kg/ha)
şi supraînsămânţarea târlelor, în special a celor în care s-a depăşit
durata optimă, cu sporire de 4-7 ori a producţiei iniţiale. Efectul
fertilizării prin târlire durează 3-4 ani, după care merită a se repeta.
12.2.2. Aplicarea îngrăşămintelor chimice
Folosirea îngrăşămintelor chimice constituie în prezent soluţia
de bază pentru îmbunătăţirea pajiştilor din ţara noastră, datorită
cantităţilor insuficiente de îngrăşăminte organice care se obţin de la
animale şi a “foamei cronice” de elemente nutritive din solurile
pajiştilor. Pe pajişti, asemănător celorlalte culturi din terenurile arabile
se folosesc îngrăşăminte cu azot, fosfor, potasiu şi microelemente.
Raportul optim NPK pe pajiştile noastre este de 2:1:1 în care
nivelul de azot mediu este de 90-150 kg/ha şi cel de fosfor şi potasiu
la jumătate 45-75 kg/ha anual.
Pe pajiştile din zonele cu climat mai cald şi uscat din stepă şi
silvostepă cât şi cele cu climat rece şi perioade mai scurte de vegetaţie
din zona montană superioară a pădurilor de molid se aplică doze mai
mici de azot. În zone cu umiditate cât de cât asigurată şi perioadă de
vegetaţie normală se aplică doze mai mari de azot până la 150 kg/ha.
În etajul subalpin şi alpin, fertilizarea are o eficienţă scăzută, de
aceea se aplică numai târlirea normală cu animalele pentru a se evita
poluarea mediului cu dejecţii în exces.
În aplicarea îngrăşămintelor chimice în zona montană mai
umedă se poate respecta regula de 1 kg azot la hectar pentru fiecare zi
de păşunat. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot este bine să se facă
fracţionat, în mod deosebit pe păşuni, unde este necesară obţinerea
unor recolte mai uniforme pe ciclurile de păşunat.

84
Efectele fertilizării cu îngrăşăminte chimice sunt imediate şi se
exprimă prin creşterea substanţială a producţiilor de masă verde de 3 -5
ori şi mai mult, a schimbărilor radicale în compoziţia floristică cu
dominarea speciilor valoroase furajere şi în final modificări majore în
compoziţia chimică a nutreţului în sensul creşterii conţinutului de
proteine şi alte substanţe necesare nutriţiei animalelor.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor azotoase este primăvara
devreme sau pe cicluri de păşunat şi al celor cu fosfor şi potasiu
toamna târziu.
Administrarea îngrăşămintelor se face cu mijloace terestre,
asemănător cu cele utilizate la culturile în arabil sau mijloace aero
(avion, helicopter) şi chiar manual pe terenuri mai greu accesibile.
Având în vedere distanţele mari la aplicarea “aero”, pentru
economie de transport şi aplicare este bine să se folosească
îngrăşăminte chimice complexe din formula 20-10-10 sau 15-15-15
(NPK) care într-un volum mic au un maximum de concentraţie în
substanţe active.
12.2.3. Aplicarea amendamentelor
În marea lor majoritate pajiştile naturale sunt răspândite pe soluri
cu reacţie slab până la puternic acidă, ca urmare a proceselor de
debazificare a solului prin pierderea cationilor bazici (Ca2+ şi Mg2+).
Concomitent cu scăderea pH-ului are loc creşterea conţinutului în
aluminiu mobil în complexul absorbtiv al solului, element nociv care
blochează fosforul şi înrăutăţeşte nutriţia plantelor în macro şi
microelemente. Furajele provenite de pe solurile acide au valoare
nutritivă, palatabilitate şi digestibilitate scăzută, iar animalele care le
consumă se îmbolnăvesc de rahitism şi osteomalacie, dau producţii mici
de lapte, cu conţinut scăzut de grăsime, suferă dereglări grave de
reproducţie, etc. Amendamentele calcaroase aplicate pentru corectarea
acidităţii solului au un efect mai redus asupra producţiei pajiştilor, dar au
o influenţă însemnată asupra calităţii furajelor.
Pe pajiştile naturale care au soluri cu un pH mai scăzut de 5,2 se
recomandă aplicarea amendamentelor în doze madii de 5-7 t/ha
CaCO3 (3-4 t/ha CaO) aplicate odată la 8-10 ani.
Efect maxim la amendare se înregistrează când se administrează
şi îngrăşăminte organice şi chimice. Pentru creşterea gradului şi
vitezei de solubilizare, este necesar ca amendamentele calcaroase sub
formă de piatră de var (CaCO3) să fie mărunţite cât mai fin (sub 0,5
mm) şi să fie aplicate cât mai uniform. Epoca cea mai bună de aplicare
este toamna şi în “ferestrele” iernii.
12.3.1. Supraînsămânţarea pajiştilor
Prin supraînsămânţarea pajiştilor se are în vedere în primul rând
completarea unor goluri din covorul ierbos existent şi îmbunătăţirea
calitativă a compoziţiei floristice.
În programul de supraînsămânţare se includ pajiştile naturale cu
grad redus de acoperire cu vegetaţie, precum şi cele cu compoziţia
floristică necorespunzătoare, mai ales cele cu un procent redus de
leguminoase. Supraînsămânţarea este preferată reînsămânţării pe
solurile superficiale, cu fragmente de roci dure la suprafaţă, cele pe
pante mari expuse eroziunii accelerate şi alte situaţii de ordin
economic legate în special de cantitatea mai mică de sămânţă la

85
hectar, cheltuieli mai reduse cu mobilizarea ţelinii şi posibilitatea de
începere mai devreme a păşunatului.
Nu se recomandă supraînsămânţarea fără fertilizare şi în cazul
solurilor acide fără amendare, întrucât reuşita speciilor nou introduse
în covorul ierbos poate fi incertă şi sporurile de producţie
neînsemnate, situaţie care nu justifică această acţiune de îmbunătătţire
a pajiştilor naturale degradate.
Epoca optimă de efectuare a supraînsămânţării este primăvara
devreme, înainte de pornirea plantelor în vegetaţie, în “mustul
zăpezii”, când plantele existente în covorul ierbos nu concurează
decisiv tinerele plante din sămânţă. Dacă nu a fost posibilă
supraînsămânţarea în modul descris mai înainte, întrucât s-a întârziat
acţiunea, în primul rând se păşunează intens sau se coseşte iarba
existentă, după care se face semănatul.
Metode de semănat. Pe pajiştile situate pe terenuri nivelate şi
cu panta uniformă până la 200, supraînsămânţarea se execută în cele
mai bune condiţii cu maşinile combinat de prelucrat solul pe
rânduri şi semănat. Pe ternurile în pantă se lucrează obligatoriu pe
direcţia curbelor de nivel. Pe terenurile denivelate stratul superficial al
solului se mobilizează cu grapa cu colţi sau discuri, după care se
seamănă obişnuit cu semănătorile universale.
După supraînsămânţare, obligatoriu se efectuează tasarea ţelinii
cu tăvălugi netezi sau inelari, pentru a pune în contact mai intim
sămânţa cu solul.
Adâncimea de semănat este de 1-2,5 cm.
Materialul de semănat. Pentru supraînsămânţare se utilizează
amestecuri de graminee şi leguminoase adecvate zonei, care sunt
recomandate pentru pajişti semănate (Tabelul 12.1.).
Cantitatea de sămânţă se reduce cu 25-50% faţă de cea
folosită pentru pajiştile semănate, în funcţie de densitatea covorului
ierbos existent.
Fertilizarea. În anul supraînsămânţării se folosesc doze
moderate de îngrăşăminte pentru a nu stimula prea puternic speciile
din covorul ierbos vechi care ar concura până la eliminare noile plante
din sămânţă. De regulă se aplică 50 kg/ha P 2O5 şi 50 kg/ha K2O
înainte de semănat şi 50-60 kg/ha N după răsărirea acesteia sau după
prima coasă. Se recomandă ca supraînsămânţarea să se efectueze cu 1-
2 nopţi înainte de terminarea unei reprize de târlire, mai ales cu oile,
întrucât acestea prin călcare introduc seminţele în sol suficient de
adânc ca să răsară în condiţii bune.
De asemenea supraînsămânţarea poate fi precedată de
erbicidare pe rânduri cu paraquat (Gramaxone 2l/ha) sau glifosfat
(Roundup 2l/ha) în cazul pajiştilor de Nardus stricta cu ţelină mai
groasă şi semănat pe rânduri cu maşini adecvate.
Folosirea. În anul supraînsămânţării se recomandă ca cel puţin
prima recoltă să se cosească, după care se poate păşuna cu o încărcare
moderată de animale, substratul fiind mult mai ferm pentru călcat
decât pe terenurile reînsămânţate după desţelenire.
Durata supraînsămânţării poate să fie de 3-10 ani, cu
prelungirea efectului în cazul aplicării unor lucrări de întreţinere şi
folosiri raţionale.

86
87
12.3.2. Înfiinţarea pajiştilor semănate
Înlocuirea pajiştilor naturale cu pajişti semănate se face numai
în cazurile când metodele de îmbunătăţire prin mijloace de suprafaţă
(fertilizare, amendare, supraînsămânţare) nu dau rezultatele scontate.
În principiu, pajiştile naturale se desţelenesc în vederea
înfiinţării de pajişti semănate, în următoarele situaţii:
- când în vegetaţie predomină plantele cu valoare furajeră slabă sau
sunt dăunătoare în proporţii de 80-85%, indiferent de producţia
acestora;
- pajiştile au un potenţial natural de producţie foarte scăzut de sub
4-5 t/ha MV şi capacitate de păşunat de sub 0,5 UVM/ha a cărei
producţie la unitatea de suprafaţă, situaţia o impune să fie mult
sporită.
- pajişti care au peste 25-30% goluri în vegetaţie, muşuroaie
înţelenite sau după defrişarea celor invadate cu vegetaţie lemnoasă şi
alte situaţii.
Nu se desţelenesc pajiştile cu panta mai mare de 17 0(30%), cele
din apropierea ogaşelor şi ravenelor active, indiferent de pantă, pentru
a preveni eroziunea solului, cât şi pajiştile situate pe soluri cu
orizontul superior A foarte subţire (sub 10-12 cm grosime) care poate
avea fragmente de roci dure de suprafaţă, precum şi pajiştile situate pe
soluri cu apa freatică la adâncime mai mică de 50 cm.
Desţelenirea, este lucrarea de bază prin care se distruge vechiul
covor ierbos şi se crează condiţiile necesare înfiinţării unei pajişti
semănate. Înainte de desţelenire se execută toate lucrările de eliminare
a excesului de umiditate, curăţirea generală a pajiştii, distrugerea
muşuroaielor şi a vegetaţiei lemnoase, nivelarea terenului, amendarea,
aplicarea gunoiului de grajd şi altele.
Gunoiul de grajd şi amendamentele pentru paqjiştile semănate
se aplică în cantităţi şi la epoci asemănătoare celorlalte culturi furajere
înainte de desţelenire sau pregătirea patului germinativ. La fel şi
îngrăşămintele chimice NPK la epocile recomandate pe pajişti, cu
deosebirea că la pajiştile semănate dozele se pot mări cu 50% faţă de
cele naturale, pentru a valorifica mai bine potenţialul biologic al
speciilor şi soiurilor de graminee şi leguminoase perene.
Mobilizarea propriuzisă a ţelinii se poate face cu freza de
pajişti la 10-12 (15) cm adâncime sau plugul la 18-20 (25) cm
precedat de o mărunţire superficială a ţelinii cu grapa cu discuri pentru
a fi mai uşor răsturnată şi încorporată sub brazdă.
Pe solurile puternic înţelenite cu materie organică
nedescompusă în exces, se cultivă 1-2 ani plante furajere anuale
(porumb, cartof, varză furajeră, gulii, sfeclă furajeră) în general plante
prăşitoare dar şi în rânduri dese (borceaguri, raigras aristat, etc.) după
care se înfiinţează pajiştea semănată.
Pe pajiştile cu strat de ţelină subţire, cât şi cele afectate de
eroziunea solului, desţelenirea se efectuează prin 2-3 treceri în sensuri
diferite cu grapa cu discuri care poate mobiliza solul până la 10-12
cm adâncime.
Pe versanţii lungi, cu pantă mai mare de 10-120 (20%) până la
170 (30%) desţelenirea se recomandă să se facă în benzi de 15-30 m
lăţime pe curba de nivel ce alternează cu benzi de aceeaşi lăţime, care

88
se desţelenesc la rândul lor anul următor după ce primele benzi
înierbate asigură protecţia antierozională.
Epoca optimă de desţelenire este toamna.
Pregătirea patului germinativ se face în mod obişnuit cu
grapele şi combinatorul în funcţie de situaţie, cu condiţia ca înainte de
semănat să se taseze solul (ţelina) cu un tăvălug inelar, pentru
asigurarea unei adâncimi mici şi uniforme de semănat.
Semănatul se poate face cu semănătorile universale, la
adâncimea de 1,5-2,5 cm şi 12,5 cm între rânduri, primăvara cât mai
timpuriu, după care obligatoriu se tasează din nou solul, de astă dată
cu tăvălugi netezi.
Amestecurile de ierburi se stabilesc în funcţie de modul de
folosinţă, zona fizico-geografică şi altele (Tab. 12.2, 12.3, şi 12.4)

Tabelul 12.2

Structura amestecurilor de graminee şi leguminoase perene


pentru pajişti (% din norma de semănat)

Durata Graminee Leguminoase


Modul
de Din care de talie Din care de talie
de
folosinţă Total Total
folosinţă Înaltă Joasă Înaltă joasă
(ani)
Fâneaţă 2-3 30 30 - 70 70 -
4-6 60 60 - 40 40 -
Păşune Peste 6 70 30 40 30 10 20
4-6 60 50 10 40 30 10
Mixtă
Peste 6 60 45 15 40 25 15

Tabelul 12.3.
Amestecuri de ierburi folosite în regim mixt pentru zona
de dealuri cu deficit de umiditate cu soluri erodate

Specia Participarea în amestecuri (kg/ha )


Transilvania Moldova Oltenia
Bromus inermis 18 14 10
Dactylis glomerata 4 8 12
Agropyron pectiniforme - 2 -
Poa pratensis 2 2 2
Onobrichys viciifolia 30 30 -
Lotus corniculatus 2 2 4
Medicago sativa 2 2 -
Norma de sămânţă utilă (kg/ha) 58 60 28

89
Tabelul 12.4.
Amestecuri de ierburi pentru zona de dealuri umede
şi de munţi la altitudini joase (până la 1200 m)

Specia Participare în amestec (kg/ha)


1 2 3 4 5 6 7
Dactilis glomerata - 18 - - 14 18 -
Festuca pratensis 12 6 20 6 6 6 4
Lolium perenne 6 2 6 2 - - -
Phleum pratense 4 - - 10 4 - 12
Festuca rubra 2 - - - - - -
Poa pratensis 2 2 2 2 2 - -
Lotus corniculatus 2 2 2 2 2 - -
Trifolium pratense - - - - 4 8 8
Trifolium repens 2 2 2 2 2 - -
Norma de sămânţă utilă 30 34 32 24 34 32 24
(kg/ha)
1: amestec universal; 2,3,4: amestecuri orânduite în conveier pentru
păşune; 5: amestec pentru folosire mixtă; 6,7: amestecuri pentru
fâneaţă.
ÎNTREBĂRI
1.(44) Enumeraţi principalele lucrări de curăţire, nivelare şi
eliminare a excesului de umiditate de pe pajişti.
2.(45)Care sunt principalele metode de îmbunătătţire a
pajiştilor naturale prin mijloace de suprafaţă?
3.(46)Precizaţi secvenţele tehnologice pentru
supraînsămânţarea şi reînsămânţarea pajiştilor degradate.
Cap. 13. METODE DE FOLOSIRE A PAJIŞTILOR
Pajiştile naturale şi semănate se pot folosi prin păşunatul
direct cu animalele, prin cosit pentru prepararea fânului şi al
silozului, mixt când folosirea păşune-fâneaţă alternează în acelaş an
sau se succed în ani diferiţi şi combinat în cazul pajiştilor foarte
productive când iarba se coseşte şi se consumă pe loc cu animalele de
pe păşune.
Folosirea pajiştilor ca ultimă verigă tehnologică a culturii
pajiştilor (pratotehnia) are un rol esenţial în valorificarea economică a
ierbii produse şi influenţează decisiv pe termen lung compoziţia
floristică, calitatea şi productivitatea recoltelor viitoare,cât şi protecţia
generală a mediului ambiant.
13.1. FOLOSIREA PAJIŞTILOR PRIN PĂŞUNAT
Păşunile naturale şi semănate reprezintă cea mai ieftină sursă
pentru asigurarea hranei ierbivorelor în timpul perioadei de vegetaţie,
având multiple avantaje ce decurg din efectele favorabile atât asupra
animalelor, cât şi asupra păşunilor în relaţia sol -plantă-animal.
În fază tânără de vegetaţie, plantele de pe păşuni au însuşiri
organoleptice (gust, miros) care măresc apetitul animalelor şi ca
urmare creşte gradul de consumabilitate a ierbii care poate ajunge la
85-90%.

90
Masa verde de pe păşune conţine 2-3% proteină brută
digestibilă (PBD). În funcţie de calitatea păşunii, 1 kg masă verde
conţine 0,14-0,25 unităţi nutritive (UN), cantităţi mari de săruri
minerale şi vitamine (E, complex B, provitaminele A, D) şi alţi
nutrienţi.
Consumul furajului prin păşunat are efecte din cele mai
favorabile asupra sănătăţii, producţiei şi reproducţiei animalelor.
Deplasarea animalelor pe păşune, sub acţiunea binefăcătoare a razelor
soarelui, în aer curat, determină fortificarea organismului şi
menţinerea acestuia într-o stare perfectă de sănătate, prevenind
îmbolnăvirea tineretului de rahitism şi asigurând la animalele adulte
producţii ecosonogene de lapte şi carne, dând naştere la produşi
sănătoşi cu conformaţie normală.
Din punct de vedere economic, furajul obţinut prin păşunat se
obţine cu un cost de producţie de 1,5-2 ori mai redus faţă de masa
verde cosită şi administrată la iesle.
13.1.1. Metode de păşunat
Metodele de păşunat au evoluat de-a lungul timpului, începând
cu cele extensive şi continuând cu cele mai intensive. Ambele sisteme
sunt de două categorii şi anume: păşunatul continuu şi păşunatul prin
rotaţie.
Păşunatul continuu (liber), reprezintă metoda prin care
animalele pasc şi circulă în mod liber pe toată suprafaţa păşunii, întreg
sezonul de păşunat neîntrerupt de primăvară până toamna. Varianta
tradiţională a acestei metode este numită păşunatul liber-extensiv, cu
lipsa unor lucrări minime de îngrijire sau a unei corelări între
capacitatea de producţie a păşunii şi încărcarea acesteia cu animale.
Datorită lipsei de îngrijire aceste păşuni sunt adesea invadate de
buruieni, vegetaţie lemnoasă, muşuroaie, etc. Unele păşuni nu sunt
valorificate complet datorită subîncărcării cu animale în timp ce altele
sunt supraîncărcate ambele fiind la fel de dăunătoare pentru vegetaţie,
conservarea biodiversităţii şi productivităţii.
Păşunatul liber extensiv se foloseşte pe pajiştile din munţii înalţi
în etajul superior al molidului, în subalpin şi alpin unde alte metode nu
se pot aplica. Totuşi şi în aceste situaţii este recomandat ca animalele
să fie cât de cât dirijate în deplasarea lor pe păşune, permiţându-le
înaintarea numai pe măsura consumării suficiente a plantelor de pe o
suprafaţă delimitată frontal de îngrijitori.
În unele ţări cu precipitaţii mai abundente şi nivel de fertilizare
ridicat din vestul european, se foloseşte cu bune rezultate păşunatul
liber intensiv ca alternativă mai economică la păşuntul prin rotaţie pe
tarlale. Aplicarea acestei metode de păşunat implică o foarte bună
cunoaştere a productivităţii păşunii, încărcarea corectă cu animale,
combaterea parazitozelor care sunt mai abundente şi alte reguli care
ţin de păşunatul raţional.
Păşunatul prin rotaţie, reprezintă metoda prin care se
limitează timpul de staţionare a animalelor într-un loc, care permite ca
păşunatul să se execute ciclic. Pentru aceasta, suprafaţa păşunii se
împarte cu ajutorul gardurilor fixe sau mobile în mai multe porţiuni
care se păşunează succesiv. Prin acest sistem plantele au la dispoziţie
timpul necesar pentru refacere până când sunt din nou păşunate.

91
Păşunatul prin rotaţie în comparaţie cu păşunatul continuu, are
următoarele avantaje:
- se elimină aproape în totalitate păşunatul selesctiv, deoarece
animalele consumă atât plantele valoroase şi de nevoie şi cele mai
puţin valoroase fiind obligate prin limitarea suprafeţei ce le stau la
dispoziţie;
- creşte producţia şi gradul de consumabilitate a păşunii,
datorită faptului că plantele otăvesc mai bine în perioada dintre cicluri
şi implicit poate creşte şi încărcarea cu animale;
- producţia este mai uniform repartizată pe perioada de
vegetaţie, fapt care permite obţinerea unor randamente sporite în
produse animaliere la hectar;
- se previne îmbolnăvirea animalelor de parazitoze, deoarece
în perioada de refacere a plantelor are loc “sterilizarea” păşunii sub
acţiunea razelor solare;
- se previne declanşarea fenomenelor de eroziune pe ternurile
în pantă şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă în special tasarea solului şi
desfrunzirea permanentă a plantelor valoroase mai sensibile;
- se execută cu uşurinţă lucrările de întreţinere (fertilizare
fazială, cosirea resturilor neconsumate, împrăştirea dejecţiilor solide,
irigare etc.) în perioada de regenerare a plantelor după păşunat;
- se economiseşte forţă de muncă manuală (îngrijitori) care
păzesc animalele pe păşune, rolul acestora fiind preluat de gardurile
fixe;
Păşunatul prin rotaţie la rândul lui se împarte în extensiv
(simplificat) şi intensiv pe tarlale (clasic), păşunatul dozat şi păşunatul
cu porţia.
Păşunatul pe tarlale face apel la împărţirea unei păşuni cu
producţia de minim 12-15 t/ha MV într-un număr de 6 (8) - 10 (12)
tarlale, păşunatul pe fiecare tarla având o durată de 4-6 zile, cu
avantajele ce decurg din aceasta.
Păşunatul dozat este o metodă şi mai intensivă, pe care
animalele li se delimitează, cu ajutorul gardului electric, suprafeţele de
păşunat care să le asigure hrana pentru o jumătate sau o zi, în
interiorul unei tarlale cu gard fix.
Păşunatul cu porţia sau în fâşii este cea mai intensivă metodă
de păşunat care simulează o “iesle verde mobilă” cu o lăţime de 0,5-1
m, cu un front de păşunat de 1,5 m pentru tineretul taurin şi 2 m
pentru bovine adulte, delimitat şi mutat încontinuu cu un gard electric
pe roţi, pe măsură ce animalele consumă iarba. În spatele frontului de
furajare se delimitează, de asemenea, prin gard electric, suprafaţa
păşunată, care se mută la cel puţin 3-4 zile.
Păşunatul prin rotaţie cu cele 3 variante şi anume: pe tarlale,
dozat şi în fâşii este foarte potrivit pentru gospodăriile individuale şi
în fermele care deţin efective mici de animale
13.1.2. Măsuri tehnico-organizatorice pentru folosirea
raţională a păşunilor
Înainte de folosirea raţională a păşunilor este necesară respectarea
întregii game de secvenţe tehnologice pentru sporirea producţiei şi
calităţii acesteia. Se consideră că păşunatul raţional se poate aplica cu
eficienţă când producţia de masă verde depăşeşte 12-15 t/ha.

92
Pe măsură ce nivelul producţiei creşte, se impune
perfecţionarea metodelor de folosire pentru valorificarea integrală a
masei verzi de pe păşuni. Pentru aceasta este necesară cunoaşterea
producţiei de iarbă, coeficientul de folosire, dinamica producţiei pe
cicluri de păşunat şi în final determinarea capacităţii de păşunat
(încărcarea cu animale).
Determinarea producţiei păşunilor se face prin două metode
mai importante: metoda directă sau a cosirilor repetate şi metoda
indirectă sau zootehnică.
Metoda directă este mai simplă şi constă din recoltarea unor
suprafeţe de control (4 parcele a câte 2,5 m 2 = 10 m2 pe păşuni
uniforme şi 10 parcele x 1 m2 = 10 m2 pe păşuni cu vegetaţie
neuniformă) care se recoltează în preziua intrării animalelor în tarlaua
de păşunat. În cazul păşunatului continuu se fac îngrădiri pentru
suprafeţele de unde se iau probele.
Prin însumarea producţiilor obţinute la fiecare recoltare (ciclu
de păşunat) raportate la hectar (C 1, C2 ….) se obţine producţia totală a
păşunii (C)
C = C 1 + C2 + C3 + …. + C n (t/ha)
După fiecare ciclu de păşunat se cosesc anumite suprafeţe
reprezentative, pentru determinarea producţiei neconsumate de
animale (resturi). Prin scăderea resturilor neconsumate (R) din
producţia totală se obţine producţia efectiv consumată sau producţia
reală (P).
P = C – R (t/ha)
Pentru determinarea coeficientului (gradul) de consumabilitate
sau de folosire (K) se utilizează relaţia:
P
K= x 100 %
C
Aprecierea gradului de consumabilitate se poate face şi prin
analize botanice, apreciere vizuală sau aplicarea unor valori
orientative din tabele (Tabelul 13.1.).
Tabelul 13.1.
Valori orientative ale coeficientului de folosire
pentru unele tipuri de păşuni
Tipul de păşune Coeficientul mediu
de folosire K (%)
Păşuni de terenuri umede, cu multe Cyperaceae 25-35
şi Juncaceae
Păşuni alpine de Nardus stricta 35-45
Păşuni montane de Nardus stricta 45-50
Păşuni de câmpie de Festuca valesiaca şi alte 50-70
graminee de talie joasă
Păşuni de deal de Agrostis capillaris şi alte
păşuni de lunci cu graminee şi leguminoase 85-90
valoroase
Păşuni temporare şi păşuni permanente de munte
de Festuca rubra, Agrostis capillaris şi alte 90-95
graminee valoroase

93
Producţia păşunii, determinată în masă verde recoltată pe vreme
uscată fără rouă se poate transforma în substanţă uscată sau în unităţi
nutritive mai expeditiv pe bază de coeficienţi sau prin determinări de
laborator.
Raportul între masa verde de pe păşuni şi substanţa uscată
corespunzătoare este în general de 5 : 1. De aceea pentru calculul
substanţei uscate se împarte producţia de masă verde (MV) la 5.
Pentru transformare în unităţi nutritive (UN) se iau în
considerare următoarele valori:
- 0,25 UN/kg (4 kg MV/1 UN) pentru iarba de calitate foarte
bună, în care predomină gramineele şi leguminoasele valoroase;
- 0,20 UN/kg (5 kg MV/1 UN) pentru iarba de calitate bună în
care predomină gramineele valoroase;
- 0,16 UN/kg (6 kg MV/1 UN) pentru iarba de calitate
mijlocie în care plantele valoroase reprezintă cel mult 50%;
- 0,14 UN/kg (7 kg MV/1 UN) pentru iarba de calitate slabă în
care predomină şi alte plante inferioare din punct de vedere furajer.
Aceste date sunt deosebit de utile în stabilirea ponderii ierbii de
pe păşune pentru necesarul raţiei de întreţinere şi producţie al
animalelor, în special al vacilor de lapte care au o nevoie de o furajere
suplimentară cu nutreţuri concentrate în funcţie de nivelul producţiei.
Metoda zootehnică de determinare a producţiei unei pajişti,
constă în înregistrarea tuturor produselor animaliere obţinute pe o
păşune (spor greutate vie, lapte, etc.) şi transformarea lor în unităţi
nutritive. În acest scop animalele se cântăresc cel puţin la începutul şi
sfârşitul perioadei de păşunat, producţia de lapte se înregistrează cel
puţin odată la 2 săptămâni, de regulă zilnic dacă sunt condiţii, la fel şi
furajele suplimentare care se administrează.
Pentru transformarea producţiei animale în unităţi nutritive se
face apel la coeficienţii din literatura de specialitate care în cazul
nostru sunt:
- 1 – 1,2 UN pentru 100 kg greutate vie, necesare funcţiilor
vitale (raţie de întreţinere).
- 0,45 – 0,50 UN pentru producerea 1 kg lapte vacă
- 3 – 5 UN pentru 1 kg spor greutate vie tineret taurin.
Concret în condiţii obişnuite, în medie 1 kg lapte de vacă se
obţine cu un consum de 1-1,3 UN iar 1 kg spor greutate vie la tineretul
taurin în vârstă de peste 12 luni, se realizează cu 7,5-10 UN. Prin
metoda zootehnică se evidenţiază foarte exact calitatea furajului şi
gradului de conversie în produse animaliere.
Determinarea capacităţii de păşunat (încărcarea cu
animale). Capacitatea de păşunat reprezintă numărul de animale care
pot fi hrănite pe suprafaţa de 1 ha păşune în decursul unei perioade
(sezon) de păşunat (perioada de vegetaţie). Capacitatea de păşunat se
exprimă în unităţi vită mare (UVM) la hectar şi se determină prin
raportarea producţiei reale (efective) la necesarul de furaj pentru 1
UVM pentru întreaga perioadă de păşunat, în care se realizează
producţia respectivă.
Necesarul zilnic de furaj pentru 1 UVM se consideră de 50 kg
MV sau 10 kg (50 : 5) substanţă uscată (SU). O vacă în greutate de
550-600 kg (= 1UVM ) cu o producţie de lapte de 15 l/zi consumă la
păşune în unele cazuri peste 50 kg MV.

94
Consumul mediu zilnic de SU pe păşune poate fi de 2-2,5
kg/100 kg masă corporală sau consum echivalent de masă verde de
10-12% din masa corporală.
Întrucât producţia păşunii nu se repartizează uniform pe cicluri
de folosire este necesară diminuarea capacităţii de păşunat rezultată
din calcul cu 30% mai puţin, pentru a avea o ofertă constantă de iarbă
pentru păscut şi o producţie suplimentară de fân de la primele două
cicluri de recoltă.
Având la dispoziţie elementele principale asupra păşunatului
(producţie, suprafaţă, coeficientul de folosire, durată sezon păşunat şi
necesarul de iarbă) se poate calcula încărcarea cu animale a unei
păşuni (I.A.P.) după formula.
S (ha) x Pp (q/ha) x CF (%)
I.A.P.(UVM) =
Dp (zile) x 50 kg/cap
În care: S = suprafaţa păşunii
Pp = producţia păşunii stabilită prin cosiri
CF = coeficient de folosire
Dp = durata de păşunat
De exemplu, pe o păşune de 200 ha în zona de deal cu o
producţie medie stabilită prin cosire de 250 q/ha MV cu un coeficient
de folosire de 85% şi o durată a sezonului de păşunat de 165 zile,
după aplicarea formulei rezultă o capacitate de păşunat de 515 UVM.
200 x 250 x 85 4250000
I.A.P.= = = 515 UVM
165 x 50 8250
Aceste 515 UVM pot reprezenta 515 vaci sau alte animale.
Coeficienţii de transformare în UVM a diferitelor specii şi
categorii de animale sunt redaţi în tabelul 13.2.
Tabelul 13.2
Coeficienţii de transformare în U.V.M. pentru diferite specii
şi categorii de animale
Specia şi categoria de animale Coeficienţi de transformare
Tauri şi boi de muncă 1,0-1,2
Vaci de lapte 1,0
Bovine de toate vârstele (în medie) 0,7-0,8
Tineret bovin peste 1 an 0,5-0,7
Tineret bovin sub 1 an 0,2-0,3
Oi şi capre de toate vârstele 0,14
Oi şi capre mature 0,15-0,16
Cai de toate vârstele 0,8
Cai de tracţiune 1,0-1,1
Tineret cabalin peste 1 an 0,5-0,7
Tineret cabalin sub 1 an 0,2-0,3
Capacitatea de păşunat se poate determina indirect cu ajutorul
valorii pastorale care este un indicator sintetic care exprimă
productivitatea pajiştii, înţeleasă în sensul producţiei şi calităţii
furajului. Pentru stabilirea valorii pastorale este necesară cunoaşterea
compoziţiei floristice a covorului ierbos determinat după apreciere
vizuală (metoda geobotanică) sau gravimetric prin cântărirea speciilor
componente, cât şi valoarea furajeră (Vf) exprimat prin indicele
specific (I.s.) de calitate care este:

95
I.s. = 5, Vf – excelentă (Dactylis glomerata, Festuca pratensis,
Lolium perenne, Lolium multiflorum, Phleum pratense, etc.).
I.s. = 4, Vf – foarte bună (Alopecurus pratensis, Arrhenatherum
elatius, Festuca arundinacea, Lotus corniculatus, Medicago sativa,
Poa pratensis, Trifolium hybridum, Trifolium pratensis, Trifolium
repens, Trifolium resupinatum, etc.).
I.s. = 3, Vf – bună (Agrostis capillaris, Festuca rubra, Festuca
nigrescens, Ligusticum mutellina, Poa alpina, Puccinellia sp.,
Trifolium fragiferum, Trifolium montanum, etc.).
I.s. = 2, Vf – mijlocie (Carex curvula, Daucus carota, Phleum
alpinum, Plantago lanceolata, Taraxacum officinale, Phalaris
arundinacea, etc.).
I.s. = 1, Vf – mediocră (Anthaxanthum odoratum, Festuca
ovina, Festuca airoides, Festuca pseudovina, Festuca valesiaca,
Festuca rupicola, Festuca vaginata, Poa media).
I.s. = 0, fără valoare furajeră (Aetemisia sp., Botriochloa
ischaemum, Carduus sp, Cirsium sp., Deschampsia caespitosa,
Eryngium campestre, Euphorbia sp., Equisetum sp., Hieracium sp.,
Juncus sp., Nardus stricta, Potentilla sp., Ranunculus sp., Rumex sp.,
Salvia sp., Sesleria sp., Stipa sp., Thymus sp., Typha sp., etc.
Calculul valorii pastorale se face după formula:
Vp= 
A x Is
100
În care: A = acoperirea (participarea) speciei după apreciere
vizuală sau cântărire exprimată în procente.
Is = indicele specific de calitate
Cu ajutorul valorii pastorale se poate determina capacitatea de
păşunat (încărcarea cu animale) fără a determina producţia păşunilor.
Astfel se consideră că o pajişte naturală sau semănată foarte
bună (Vp = 5) poate întreţine într-o perioadă de păşunat 2-3 UVM/ha.
Aceasta înseamnă că pentru fiecare unitate (punct) a Vp din scara 1 –
5, revin 0,4-0,6 UVM/ha.
În funcţie de indicele valorii pastorale şi de capacitatea de
păşunat se apreciază producţia şi calitatea pajiştilor (Tabelul 13.3)
Tabelul 13.3.
Aprecierea producţiei şi calităţii pajiştilor permanente
cu ajutorul “valorii pastorale”
Valoarea pastorală Capacitatea de
determinată după Caracterizarea pajiştii
metoda geobotanică păşunat (UVM/ha)
3,75-5,00 >2-3 Foarte bună
2,50-3,75 1-2 Bună
1,25-2,50 0,5-1 Mijlocie
0,25-1,25 0,2-0,5 Slabă
<0,215 <0,2 Degradată

Împărţirea păşunilor pe tarlale este o lucrare obligatorie


pentru aplicarea metodei păşunatului prin rotaţie pe tarlale. Păşunile
cu suprafeţe mari se împart mai întâi în trupuri de păşune denumite
şi unităţi de exploatare (UE) care asigură necesarul de hrană pentru

96
100-120 UVM pentru unităţi agricole cu efective mari sau 20-30
UVM pentru proprietăţile familiale. Suprafaţa UE se calculează prin
raportarea necesarului de furaj (N) pentru grupa respectivă de animale
pe perioada de păşunat (Dp).
N
UE = (ha)
Dp
Suprafaţa rezultată din calcul se majorează cu aproximativ 30%
pentru a compensa producţiile mai reduse din partea a doua a
perioadei de vegetaţie şi a crea o rezervă de furaj în caz de necesitate
din prima parte a perioadei de vegetaţie, când producţia de iarbă este
excedentară
Unităţile de exploatare se împart la rândul lor în tarlale.
Numărul de tarlale (T) în care se împarte o păşune rezultată
din raportul între durata medie a ciclului de păşunat (Dc) şi durata
stabilită pentru păşunat pe o tarla (Dt), la care se adaugă 1-2 tarlale de
“rezervă” pe care prin rotaţie se aplică măsuri radicale de
îmbunătăţire.
Aplicând formula rezultă:
Dc (zile) 35
T (nr) = +1= + 1 = 7 + 1 = 8 tarlale
Dt (zile) 5
Delimitarea tarlalelor se realizează pe formele naturale ale
reliefului (râuri, văi) vegetaţie lemnoasă existentă (liziere, pâlcuri de
arbori), drumuri, semne convenţionale, garduri vii sau garduri fixe
propriu zise.
Gardurile fixe sunt formate din stâlpi de lemn sau beton înalţi
de 1,5 m deasupra solului, depărtaţi la 3-4 m între ei, pe care se
fixează 3-4 rânduri de sârmă ghimpată sau şipci din material lemnos.
Soluţia cea mai economică este cea combinată de garduri fixe pe
tarlale mai mari şi delimitarea (porţionarea) păşunii cu garduri
electrice în interiorul lor.
Asigurarea cu apă de băut este o condiţie indispensabilă
pentru realizarea păşunatului raţional. Pentru fiecare kg de SU
ingerată (5Kg MV) consumul zilnic de apă se ridică la 4-6 l la vacile
de lapte 3-5 l la bovine la îngrăşat şi la 2-3 l la ovine şi cabaline. De
exemplu pentru o vacă care consumă 10 kg SU (50 Kg MV) trebuie să
I se asigure 40-60 l apă. Pentru fiecare litru de lapte produs o vacă are
nevoie de 4-6 l apă. Aprovizionarea cu apă se face din diferite surse,
cu adăpători fixe sau mobile.
Adăpătorile fixe trebuie să fie amplasate la maximum 800 m de
locul unde se păşunează şi în jurul lor sunt necesare lucrări de
eliminare a excesului de umiditate. Lungimea jgheaburilor de adăpare
(L) se calculează în funcţie de numărul de animale (N) în aşa fel încât
adăparea unei grupe de animale să nu dureze mai mult de o oră.
Nts
L=
T
t = timpul necesar pentru adăparea unui animal (minute)
s = frontul de adăpare pentru un animal (m)
T = timpul necesar pentru adăparea întregului efectiv de animale (60
minute).

97
98
În tabelele 13.4. şi 13.5 sunt prezentate elementele principale
necesare construirii adăpătorilor:
Tabelul 13.4
Unele date necesare pentru calculul lungimii adăpătorilor
Timp Frontul de adăpare (m)
Specia şi categoria Necesaru necesar când adăpatul se face:
l zilnic adăpării Pe o
de animale de apă unui animal Pe ambele
laturi singură
(minute) latură
Bovine şi cabaline 40-50 7-8 0,5 1,2
adulte
Tineret taurin şi 20-30 5-6 0,4 1,0
cabalin
Oi şi capre adulte 4-5 4-5 0,2 0,5
Tineret ovin 2-3 4-5 0,2 0,5

Tabelul 13.5
Dimensiuni orientative ale adăpătorilor (în cm)
Specia de Lăţimea interioară Înălţimea
animale Adâncimea În partea În partea la sol
superioară inferioară
Bovine adulte 35 45 35 40-60
Cabaline 35 50 40 60-70
Ovine şi caprine 20 35 25 25-35

Soluţia cea mai bună o constituie adăpătorile automate cu nivel


constant, unde pierderile de apă sunt minime.
Momentul începerii păşunatului primăvara este legat în
principal de producţia păşunii care se recomandă să fie de 5-7,5 t/ha
MV (1-1,5 t/ha SU) pentru ca să se poată respecta în continuare
cerinţele păşunatului prin rotaţie. La pajiştile semănate, păşunatul
începe când apexul (vârful lăstarilor generativi) al gramineei
principale are 6-10 cm înălţime de la suprafaţa solului, astfel ca la
primul ciclu prin păscut până la 4-5 cm înălţime, lăstarii cu
fructificaţie să fie înlăturaţi şi la ciclurile următoare să otăvească mai
mult lăstarii vegetativi şi frunzele. Momentul optim de începere a
păşunatului se poate stabili cu aproximaţie şi după criteriul înălţimii
plantelor care este de 15-20 cm la pajiştile naturale şi 20-25 cm la
pajiştile semănate.
Alte metode mai empirice de începere a păşunatului sunt legate
de momentul înfloririi păpădiei (Taraxacum sp.) sau sărbătoarea
religioasă de Sf.Gheorghe din 23 aprilie, când la noi s-a instituit
regula de scoatere a animalelor la păşunat.
Durata sezonului de păşunat este legată în primul rând de durata
perioadei de vegetaţie care este variabilă la câmpie şi dealuri în
funcţie de perioadele mai umede şi la munte în funcţie de temperatură,
astfel:
- câmpie, 210-190 zile la irigat (aprilie-octombrie), 140-100
zile la neirigat;
- dealuri 180-140 zile (mai-septembrie);
- munte 150-100 zile (iunie-septembrie);

99
- subalpin, alpin 90-60 zile (iunie-august).
Pe păşunile naturale din regiunile de munte se realizează cel pe
Pe păşunile naturale din regiunile de munte se realizează cel
mult 3 cicluri de folosire, pe cele de deal îmbunătăţite 3-4 cicluri, iar
pe cele semănate 4-6 cicluri, ajungând în condiţii de irigare mai
intensive la 7-8 cicluri (rotaţii) de păşunat
Încetarea păşunatului se face cu 3-4 săptămâni (20-30 zile)
înainte de apariţia îngheţurilor permanente la sol sau după cutuma
românească străveche la Sf. Dumitru (26 octombrie).
13.2. FOLOSIREA PAJIŞTILOR PRIN COSIT
Folosirea pajiştilor prin cosit reprezintă metoda prin care se
obţin furajele necesare în hrana animalelor pentru perioada de
stabulaţie (fân, semifân, semisiloz, siloz) sau pentru completarea
deficitului în perioada de vegetaţie. Furajul verde cosit se poate
administra direct la iesle pentru hrănirea animalelor în perioada de
vegetaţie, când condiţiile pentru păşunat sunt mai dificile din cauza
umidităţii solului, sau sistemul de creştere al animalelor este cu
furajare la grajd. Administrarea masei verzi la grajd deşi se valorifică
mai bine producţia este un sistem mai costisitor şi se aplică pe pajişti
cu producţii mari şi de calitate, cu procent mare de leguminoase care
pot uneori produce meteorizaţii, sau sunt dominate de specii de
fâneaţă care nu suportă călcatul ca Arrhenatherum elatius, Trisetum
flavescens şi altele.
13.2.1. Recoltarea pajiştilor pentru producerea fânului
Fânul este un furaj deosebit de valoros obţinut prin uscarea
naturală sau artificială a plantelor verzi recoltate prin cosit. Valoarea
nutritivă a fânului depinde de mai mulţi factori şi anume: compoziţia
floristică a pajiştii, epoca de recoltare şi metodele de preparare şi
păstrare (conservare).
Fânul de calitate bună conţine în medie 0,7 UN/kg şi 6-8% PBD
(proteină brută digestibilă), iar fânul de calitate slabă conţine abia
jumătate din aceşti nutrienţi. În funcţie de calitate digestibilitatea
substanţei organice este cuprinsă între 50-70%.
Epoca optimă de recoltare a fâneţelor, în general se situează
în perioada cuprinsă între faza de înspicare şi cea de înflorire a
gramineelor dominante şi de la îmbobocire până la înflorirea
leguminoaselor. În acest interval, se obţine cantitatea maximă de
substanţe nutritive digestibile la unitatea de suprafaţă, situaţie care nu
corespunde întocmai cu producţia maximă de furaj de pe pajişti. În
necunoştinţă de cauză la noi fâneţele se recoltează cu întârziere,
pierzând foarte mult din calitatea furajului.
Recoltarea târzie a fâneţelor mai prezintă şi alte neajunsuri
legate de ajungerea la maturitate a unor seminţe de buruieni care
invadează apoi pajiştea, cum este specia semiparazită clocoticiul
(Rhinanthus minor), sau o recoltă la coasa a II-a (otavă) scăzută.
Există şi excepţii, când odată la 3-4 ani, prin rotaţie se
recomandă ca fâneţele în care domină plante cu valoare furajeră bună
să fie recoltate după ajungerea la maturitate a seminţelor care prin
autoînsămânţare, reînnoiesc şi îndesesc covorul ierbos.

100
Pentru următoarele recolte prin cosire se respectă în linii mari
durata de 5-6 săptămâni de la prima coasă, în funcţie şi de
precipitaţiile atmosferice.
Înălţimea optimă de cosire de la sol este de 4-5 cm, nu mai jos
cum se obişnuieşte, pentru a păstra o parte din frunzele şi lăstarii
bazali care reiau mai rapid creşterea plantelor şi sigură o a doua
recoltă mai bună.
Frecvenţa recoltărilor pentru fân este mult diferită, de regulă
2-4 recolte pe an, în funcţie de zonă şi categoria de pajişte (naturală
sau semănată) şi gradul de intensivizare.
13.2.2. Metode de pregătire şi depozitare a fânului
După cosit, masa verde care are 70-80% umiditate, este supusă
unui ansamblu de lucrări de pregătire a fânului prin care umiditatea
trebuie să scadă la 16% pentru fânul provenit din pajiştile semănate şi
maxim 17% pentru cel obţinut pe pajiştile naturale.
Procesul de uscare trebuie de aşa manieră condus încât să
afecteze cât mai puţin pierderile cantitative şi calitative ale producţiei
de furaj. Metode propriu-zise uscare a fânului produs pe pajiştile
semănate sau naturale pe sol, prepeleaci, capre, garduri, uscare cu aer
rece şi cald, sunt foarte asemănătoare cu cele prezentate pentru
leguminoasele perene (lucernă, trifoi, sparcetă, ghizdei) prezentate la
paragraful 10.2. al prezentului curs (pag. 90-97), fapt pentru care nu se
mai insistă asupra lor.
Dacă, din cauza condiţiilor climatice fânul are umiditate mai
mare decât cea de păstrare (16-17%) depozitarea se poate face în
amestec cu sare (5 kg/tona de fân) sau cu paie, în straturi alternative
de 10-20 cm paie şi 50-60 cm fân. La depozitarea baloturilor cu
umiditate mai mare se asigură canale pentru circulaţia aerului în
interior. Fânul se depozitează în aer liber în şire (regiuni secetoase) şi
stoguri (regiuni umede) precum şi în adăposturi speciale (fânare).
Şirele şi stogurile se amplasează pe terenuri mai ridicate, uscate,
pe care se aşează un strat de paie sau un postament de lemn (crengi)
pentru a preveni deprecierea fânului în contact cu solul.
Şirele se orientează paralel cu direcţia vânturilor dominante. În
general o şiră are înălţimea de 6-7 m, lăţimea de bază de 3-4 m, la
umeri 5-6 m şi lungimea de 15-20 m. Stogul are un diametru la bază
de 3-4 m, la umeri 4-5 m şi înălţimea de 5-6 m.
Şirele, stogurile şi fânarele amplasate cât mai aproape de
fermele de animale, se împrejmuiesc şi se asigură toate măsurile de
prevenire şi stingere a incendiilor, instalarea paratrăs netelor, precum şi
alte măsuri cu caracter general de protecţie.
Determinarea cantităţii de fân depozitate se face prin cântărire
înainte de a fi aşezat în şire sau stoguri, sau prin estimarea după
măsurători privind volumul (cubajul) acestora înmulţit cu greutatea
medie a unui metru cub de fân.
Cubarea se poate face imediat după ce fânul a fost strâns şi
clădit sau mai târziu. Pentru a se obţine însă rezultate cât mai exacte,
se recomandă ca măsurarea volumului şirelor să se facă după 1-2 luni,
de la depozitare, când fânul s-a aşezat bine.
Volumul şirei, se stabileşte măsurând lungimea (L), lăţimea (l),
şi racordarea sau lungimea peste coamă (R).

101
Lungimea se măsoară numai pe o singură latură a şirei la
nivelul solului. Lăţimea şirei se măsoară la ambele capete şi la
înălţimea de 1 m de la suprafaţa solului.
La şirele care se îngustează spre bază, se fac două măsurători
pentru lăţime, la fiecare capăt; una la suprafaţa solului, iar cealaltă în
punctul unde şira este mai lată, după care se face media celor 4
măsurători.

Lungimea peste coamă reprezintă distanţa de-a curmezişul şirei,


de la baza ei peste coama şirei şi până la baza şirei din partea opusă.
Această dimensiune se determină în 3-4 locuri după care se face
media.
Pentru calculul volumului se folosesc următoarele formule:
1. Pentru şire joase de înălţime mică sau mijlocie, (înălţimea
mai mică decât lăţimea) cu vârf rotunjit.
V = (0,52 x R – 0,44 x l) L x l
2. Pentru şire înalte (înălţimea mai mare ca lăţimea) dar cu vârf
rotunjit.
V = (0,52 x R – 0,46 x l) L x l
3. Pentru şire de înălţimi diferite, dar cu vârf turtit drept.
V = (0,56 x R – 0,55 x l) L x l
4. Pentru şire cu vârf ascuţit şi care se îngustează începând mai
de jos.
Rxl
V= xL
4
În care: L = lungimea şirei R = racordarea
L = lăţimea şirei V = volumul şirei

102
Volumul stogurilor, se află prin măsurarea circumferinţei (C)
şi a racordării (R). Circumferinţa se măsoară la cca. 0,5-1 m de la
suprafaţa solului. În cazul când stogul se îngustează spre bază, această
dimensiune se măsoară de 2 ori; odată la partea cea mai îngustă, lângă
pământ şi apoi sus, unde este mai lată, şi se face media lor.
Racordarea, şi în acest caz, este egală cu lungimea frânghiei
trecute peste vârful stogului, de la baza dintr-o parte până la baza din
partea cealaltă. Măsurătoarea se face de 2 ori, (odată se face
perpendicular pe prima) după care se face media lor.
Volumul stogurilor se calculează după următoarea formulă:
V = (0,04 x R – 0,012 x C) x C 2
Cunoscând volumul şirei sau stogului, se poate calcula
greutatea totală (G) prin înmulţirea acestuia cu greutatea unui mc. (g)
din fânul respectiv, după formula:
G=Vxg
Greutatea unui mc. de fân depinde de compoziţia lui botanică,
de epoca de recoltare, de durata conservării în şiră sau stog, de
umiditatea fânului în timpul clăditului etc. Stabilirea acestuia este bine
să se facă prin cântărirea a 1-2 mc. Din fiecare stog sau şiră, care se
iau din jumătatea inferioară. Când situaţia nu permite a se stabili prin
cântărire greutatea unui mc. de fân, se pot folosi datele din tabelul
13.6 privind greutatea medie a unui mc. de fân, pentru diferite tipuri
de fân şi la diferite intervale de timp de la clădit.
Tabelul 13.6.
Greutatea medie a unui mc. de fân la diferite intervale
de timp de la clădit
Data după clădire în şiră sau
stoguri
Tipul de fân
După După După După
3-5 zile 15 zile 1 lună 3 luni
1 Fânul de lucernă sau trifoi 57 62 70 75
2 Fânul natural de ierburi mărunte
(de deal, munte) de calitate 50 55 60 65
superioară
3 Fân cultivat din graminee de talie
înaltă (timoftică, golomăţ, 45 50 55 62
ovăscior etc.)
4 Fân natural (de deal, munte) de 42 45 50 55
calitate mijlocie
5 Fân cu multe buruieni 37 40 45 50

13.2.3. Recoltarea pajiştilor pentru însilozare


Însilozarea este metoda prin care furajele se conservă la
umiditate mai mare decât se păstrează fânul.
În funcţie de conţinutul plantelor în apă, respectiv de conţinutul
în SU, furajele însilozate se clasifică astfel:
- siloz, când plantele de pajişti cu umiditatea de 70-80% se
însilozează imediat după cosire;
- semisiloz, când plantele de pajişti sunt parţial pălite şi cu
umiditatea de sub 70%, de regulă 40-60%.

103
Limita inferioară de umiditate până la care este asigurată
desfăşurarea normală a proceselor fermentative în masa vegetală
însilozată este de 40%. Prin însilozarea corectă, pierderile de substanţe
nutritive sunt de sub 10-15%. Semisilozul din iarba de pajişti (60-65%
umiditate iniţială) conţine în jur de 0,30 UN şi 30-50 g PBD la 1 kg
furaj, iar silozul (70-80% umiditate) are 0,20 UN şi 20-30 g PBD/kg.
Însilozarea influenţează favorabil consumabilitatea şi
digestibilitatea plantelor.
Recoltarea pajiştilor pentru producerea nutreţului însilozat se
face după aceleaşi criterii ca şi pentru producerea fânului (epocă,
înălţime, frecvenţă), completat de tocare la sub 2 cm, transport, tasarea
şi acoperirea silozului după toate regulile generale de însilozare a
nutreţurilor cultivate, asemănător porumbului siloz, descris la
paragraful 9.1. pag. 75 din prezentul curs.
În vederea obţinerii unui siloz sau semisiloz de calitate, cu grad
ridicat de consumabilitate şi digestibilitate, se recomandă tratamentul
cu preparate biologice pe bază de bacterii acidolactice, drojdii şi alte
microorganisme producătoare de enzime, de tipul produsului
românesc denumit Lactosil, care se aplică 1 kg/ 1 tonă nutreţ
însilozat.
În condiţii corespunzătoare de tasare, silozul are o masă
volumetrică de 650-700 kg/m3 şi semifânul (semisilozul) o masă de
550-600 kg/m3.
Semisilozul este un furaj mai bine acceptat de animale decât
silozul, datorită acidităţii mai reduse şi absenţei sau prezenţei în
cantităţi mici a amoniacului şi acidului acetic.
14.3.FOLOSIREA MIXTĂ A PAJIŞTILOR
Folosirea unilaterală a pajiştilor numai prin păşunat sau numai
prin cosit creează modificări nedorite în compoziţia floristică cu
scăderea producţiei şi calităţii furajului.
Păşunatul permanent pe aceleaşi suprafeţe determină dispariţia
unor plante valoroase, la fel cositul exclusiv stimulează înmulţirea
unor buruieni.
Prin alternarea modului de folosinţă de la un an la altul
productivitatea pajiştilor este mai ridicată.
Pentru fâneţe este mai potrivit păşunatul după ce s-a cosit prima
recoltă. Păşunatul de primăvară foarte timpuriu a fâneţelor, aşa cum se
practică în prezent în regiunile de deal, este foarte dăunător atât pentru
sol, cât şi pentru vegetaţia pajiştei.
Este recomandat păşunatul fâneţelor un sezon întreg odată la 3-
4 ani sau cosirea în regim de fâneaţă a păşunilor.
Folosirea mixtă a pajiştilor, acolo unde se poate aplica, este o
metodă intensivă de exploatare, cu beneficii multiple inclusiv pentru
conservarea biodiversităţii.
ÎNTREBĂRI
1. (47). Care sunt principalele metode de folosire a pajiştilor?
2. (48). Prezentaţi metodele de păşunat cu animalele.
3. (49). Cum se determină încărcarea optimă cu animale a
unei păşuni?
4. (50). Care este epoca optimă de recoltare a fâneţelor şi
principalele metode de uscare pentru fân şi însilozare?

104
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ionescu Şişeşti, Gh. şi Ir. Staicu


AGROTEHNICA, vol. I şi II, Ed. Agrosilvică de Stat, 1958
2. Budoi Gh şi A. Penescu
AGROTEHNICĂ, Ed. "Ceres", Bucureşti, 1996
3. Zamfirescu N., V. Velican, N. Săulescu, I. Safta, F. Canţâr
FITOTEHNIA, Ed. Didactică şi pedagogică, 1965
4. Munteanu S. L., I. Borcean, M. Axinte, G. V. Roman
FITOTEHNIA, Ed. Didactică şi pedagogică, 1995
5. Motcă Gh., I. Oancea, Lidia – Ivona Geamănu
PAJIŞTILE ROMÂNIEI (Tipologie şi tehnologie),
Ed. Tehnică Agricolă, 1994
6. Bărbulescu C., I. Puia, Gh. Motcă, Al. Moisuc
CULTURA PAJIŞTILOR ŞI A PLANTELOR FURAJERE,
Ed. Didactică şi pedagogică, 1991
7. Erdelyi Şt., T. Iacob. A. Ionel, Al. Ignat, N. Arvat, N. Simtea
PRODUCEREA ŞI CONSERVAREA FURAJELOR,
Tipo – Agronomia Cluj – 1990
8. Moga I., Maria Schitea, M. Mateiaş
PLANTE FURAJERE, Ed. "Ceres" Bucureşti, 1996
9. Oancea I.,
TRATAT DE AGRICULTURĂ Ed. Ceres, Bucureşti, 1996

10. Sin Gh., (coord)


TEHNOLOGII MODERNE PENTRU CULTURA PLANTELOR
DE CÂMP, Ed. “Ceres” Bucureşti, 2002

105
TEMATICA PENTRU ACASĂ

ÎNTREBĂRI
(Cifrele din paranteze sunt din curs)

1. (5). Precizaţi care sunt cerinţele plantelor de cultură faţă de


căldură, lumină, aer, apă şi substanţe nutritive.

2. (8). Prezentaţi principalele resurse de îngrăşăminte organice


(naturale), modul de preparare a lor, proprietăţi şi utilizare.

3. (14). Ce rol are aratul în cultura plantelor, sisteme de arat şi epoci


de execuţie a lor ?

4. (16). Care sunt indicii de calitate ai seminţelor şi metode de


determinare a lor.

5. (24). Precizaţi principalele metode de combatere a buruienilor ?

6. (26). Care sunt principalele culturi de cereale furajere pentru boabe


din ţara noastră şi importanţa lor economică ?

7. (32). Care sunt verigile tehnologice de cultivare, recoltare şi


conservare a porumbului siloz şi ierbii de Sudan ?

8. (36). Precizaţi normele agrotehnice mai importante de cultivare a


leguminoaselor perene pentru furaje (lucernă, trifoi roşu, sparcetă
şi ghizdei).

9. (38). Care sunt principalele lucrări de înfiinţare, întreţinere,


recoltare şi păstrare a cartofului şi topinamburului ?

10. (45). Enumeraţi principalele metode de îmbunătăţire a pajiştilor


naturale prin mijloace de suprafaţă ?

11.(47). Care sunt principalele metode de folosire a pajiştilor ?

12.(50). Precizaţi care este epoca optimă de recoltare a fâneţelor şi


principalele metode de uscare pentru fân şi însilozare ?

106