UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI

MEDICINĂ VETERINARĂ
“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

TĂLMACIU MIHAI
TĂLMACIU NELA

ENTOMOLOGIE AGRICOLĂ
Pentru studentii anului II şi III , I.D.
Specializarea Agricultură

2004

1
 CUPRINS

CAPITOLUL I ENTOMOLOGIA, OBIECT DE STUDIU ŞI

IMPORTANŢĂ
1.1. Definiţia şi obiectul Entomologiei………………………….. 6
1.2. Importanţa economică a entomologiei………………………… 7
1.3. Locul şi rolul entomologiei în protecţia plantelor împotriva
atacului dăunătorilor……................................................................. 8
CAPITOLUL II MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR
2.1. Capul şi apendicii acestuia……………………………………. 9
2.2. Toracele şi apendicii acestuia………………………………… 17
2.3. Abdomenul la insecte………………………………………… 22
CAPITOLUL III ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR
3.1. Sistemul digestiv…………………………………………….... 25
3.2. Sistemul respirator……………………………………………. 27
3.3. Sistemul circulator……………………………………………. 28
3.4. Sistemul excretor……………………………………………... 29
3.5. Sistemul secretor……………………………………………… 30
CAPITOLUL IV BIOLOGIA INSECTELOR
4.1. Dezvoltarea embrionară………………………………………. 31
4.2. Dezvoltarea postembrionară………………………………….. 37
4.3. Dezvoltarea postmetabolă……………………………………. 37
4.4. Generaţii şi ciclul biologic la insecte………………………… 37
4.5. Diapauza……………………………………………………… 41
CAPITOLUL V ECOLOGIA INSECTELOR
5.1. Factorii care influenţează dezvoltarea insectelor…………….. 44
5.1.1. Factori climatici …………………………………….. 44
5.1.2. Factorii edafici………………………………………. 49
5.1.3. Factori biotici………………………………………... 50
5.1.4. Factorii tehnici………………………………………. 52
5.1.5. Factorii antropoici…………………………………… 52
CAPITOLUL VI ESTIMAREA DAUNELOR ŞI PAGUBELOR
PRODUSE DE DĂUNĂTORI
6.1. Controlul fitosanitar………………………………………….. 53
6.2. Daune şi pagube produse de dăunătorii plantelor de cultură… 54
6.3. Estimarea densităţii numerice, a daunelor şi pagubelor……… 57
CAPITOLUL VII PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA
TRATAMENTELOR PENTRU COMBATEREA
DĂUNĂTORILOR
7.1. Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor……………………. 61
7.2. Întocmirea hărţilor de răspândire şi prognoză………………... 62
7.3. Prognoza înmulţirii dăunătorilor……………………………… 63
7.4. Avertizarea aplicării tratamentelor…………………………… 65
2
CAPITOLUL VIII MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI
COMBATERE A DĂUNĂTORILOR
8.1. Măsuri de carantină fitosanitară………………………………. 67
8.2. Măsuri agrofitotehnice de combatere…………………………. 70
8.3. Măsuri mecanice de prevenire şi combatere a dăunătorilor…... 70
8.4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor………………….... 70
8.5. Metoda chimică de combatere a dăunătorilor………………… 71
8.5.1. Condiţionarea produselor pesticide…………………... 71
8.5.2. Clasificarea produselor fitofarmaceutice…………….. 72
8.5.3. Insecticide anorganice şi de origine vegetală………… 72
8.5.4. Piretroizi de sinteză…………………………………... 74
8.5.5. Insecticide organoclorurate………………………….. 74
8.5.6. Insecticide organofosforice………………………….. 75
8.5.7. Insecticide carbamice………………………………… 75
8.5.8. Produse acaricide…………………………………….. 76
8.5.9. Produse nematocide………………………………….. 76
8.6. Metode biologice de combatere………………………………. 76
8.7. Lupta integrată………………………………………………... 83
CAPITOLUL IX DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CEREALE
9.1. Gândacul ghebos – Zabrus tenebrioides Goeze……………… 86
9.2. Ploşniţele cerealelor – Eurygaster spp. şi Aelia spp …………. 87
9.3. Gândacii pocnitori – Agriotes spp……………………………. 89
9.4. Gărgăriţa frunzelor de porumb – Tanymecus dilaticollis Gyll.. 91
9.5. Buha semănăturilor - Scotia segetum Schiff…………………… 93
9.6. Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis Hb………………. 95
CAPITOLUL X PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PAJIŞTI,
PĂŞUNI ŞI FÂNEŢE NATURALE
10.1. Buha pajiştilor montane - Cerapteryx graminis L..…………… 98
10.2. Omida păşunilor - Penthophera morio L……………………... 99
10.3. Lăcusta călătoare - Calliptamus italicus L……………………. 100
10.4. Lăcusta marocană - Dociostaurus maroccanus Thunb……….. 102
10.5. Cosaşul păşunilor - Polysarcus denticaudus Charp…………… 103
CAPITOLUL XI PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI
LEGUMINOASELOR PERENE ŞI ANUALE
Principalii dăunători ai leguminoaselor perene
11.1. Gândacul roşu al lucernei - Phytodecta fornicata Griigg……… 105
11.2. Buburuza lucernei - Subcoccinella 24 punctata L…………….. 106
11.3. Gărgăriţa rădăcinilor de lucernă - Otiorrynchus ligustici L…… 108
11.4. Gărgăriţa florilor de trifoi - Apion apricans Herbst.…………... 109
11.5. Viespea seminţelor de trifoi - Bruchophagus gibbus Boh.……. 110
Principalii dăunători ai leguminoaselor anuale
11.6. Gărgăriţa mazării – Bruchus pisorum L.……………………. 112
11.7. Gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obsoletus Say……......... 113
11.8. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella Tr …………….. 115

3
CAPITOLUL XII PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE
DE PLANTE TEHNICE
Principalii dăunători din culturile de sfeclă
12.1. Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae Scop………………… 117
12.2. Puricele de pământ al sfeclei - Chaetocnema tibialis Hl……… 119
12.3. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris Germ. 120
12.4. Răţişoara sfeclei - Tanymecus palliatus F…………………...... 122
12.5. Omida de stepă - Laxostege sticticalis L……………………… 124
Principalii dăunători din culturile de cartof
12.6. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata Say…... 126
12.7. Nematodul tuberculilor - Ditylenchus destructor Thorn……..... 129
12.8. Nematodul auriu al cartofului - Globodera rostochiensis Wal... 130
Principalii dăunători din culturile de floarea soarelui
12.9. Gândacul pământiu - Opatrum sabulosum L………………….. 132
12.10. Molia florii soarelui - Homoeosoma nebulella Hb…………… 133
Principalii dăunători din culturile de in şi canepă
12.11. Puricele inului - Aphthona euphorbiae Schrank……………... 135
12.12. Puricele cânepii - Psylliodes attenuata Koch………………… 137
CAPITOLUL XIII PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN
CULTURILE DE PLANTE MEDICINALE
13.1. Gărgăriţa capsulelor de mac - Ceuthorrhynchus macula-alba ... 139
13.2. Gărgăriţa rădăcinilor de mac - Stenocarus fuliginosus ……....... 140
13.3. Viespea seminţelor de coriandru - Systole coriandri Nik……... 142
CAPITOLUL XIV PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN
CULTURILE DE LEGUME
14.1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr………………..... 143
14.2. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae L......... 145
14.3. Ploşniţa roşie a verzei - Eurydema ornata L……………......... 146
14.4. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L……………….... 147
14.5. Buha verzei – Memestra brassicae L…………………......... 149
14.6. Musca verzei - Delia brassicae Bché……………………....... 151
14.7. Musca cepei – Delia antiqua Meig………………………… 152
CAPITOLUL XV PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI PLANTELOR
LEGUMICOLE DIN SERE
15.1. Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum Westw... 154
15.2. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognito … 156
CAPITOLUL XVI PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN
PLANTAŢIILE DE POMI
16.1. Păduchele ţestos al prunului - Parthenolecanium corni.............. 158
16.2. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus 159
16.3. Păduchele lânos – Eriosoma lanigerum Hausm…………...... 162
16.4. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi De Geer…………. 163
16.5. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni Geoffr… 164
16.6. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi Koch,……….. 166
16.7. Gărgăriţa mugurilor – Sciaphobus squalidus Gyll.,…………... 167
4
16.8. Gărgăriţa florilor de măr – Anthonomus pomorum L……….. 169
16.9. Viermele merelor – Laspeyresia pomonella L.,…………….. 170
16.10. Viermele prunelor – Grapholitha funebrana Tr.,………….. 172
16.11. Viespea seminţelor de prun – Eurytoma schreineri Schr….. 174
16.12. Musca cireşelor – Rhagoletis cerasi L……………………... 176
16.13. Cotarul verde – Operophthera brumata L…………………. 177
16.14. Inelarul – Malacosoma neustria L…………………………. 178
16.15. Cărăbuşul de mai – Melolontha melolontha L……………... 180
16.16. Omida păroasă a dudului – Hyphantria cunea Drury……… 182
CAPITOLUL XVI PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN
PLANTAŢIILE DE VIŢĂ DE VIE
17.1. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix Planch…………. 184
17.2. Molia verde a strugurilor (eudemisul) - Lobesia botrana Den
et Schiff……………………………………………………………. 186
17.3. Molia brună a strugurilor (cochilisul) – Eupoecilia
ambiguella Den et Schiff………………………………………….. 189
17.4. Acarianul roşu comun - Tetranychus urticae Koch.,…………. 191
17.5. Acarianul galicol al viţei de vie – Eriophyes vitis Nal……… 193
17.6. Forfecarul – Lethrus apretus Laxm…………………………. 194
17.7. Cărăbuşul marmorat – Polyphylla fullo L…………………… 196
17.8. Cărăbuşelul verde al viţei de vie – Anomala solida Er……… 198
17.9. Ţigărarul - Byctiscus betulae L…………………………….. 199
CAPITOLUL XVIII DAUNATORII DIN DEPOZITE
18.1. Viermele făinii sau moleţul – Tenebrio molitor L…………… 201
18.2. Gărgăriţa grâului – Sitophilus granarius L………………….. 202
18.3. Molia cerealelor – Sitotroga cerealella Oliv………………… 203
18.4. Molia fructelor uscate – Plodia interpunctella Hb………….. 204
18.5. Molia cenuşie a făinii – Anagasta kuhniella Zell…………… 205
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………… 208

5
 CAPITOLUL I
ENTOMOLOGIA, OBIECT DE STUDIU ŞI IMPORTANŢĂ

1.2. Definiţia şi obiectul Entomologiei

Entomologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul animalelor

care au corpul segmentat. Etimologic, termenul de entomologie derivă
din cuvintele greceşti “entoma” ce înseamnă întretăiat sau segmentat
şi “logos” ce înseamnă ştiinţă. Precizările ulterioare ale lui Lamark
(1761) şi Latreille (1832), restrâng această ştiinţă la studiul
artropodelor cu 6 picioare (Hexapoda, Insecta).
Entomologia, este o parte specializată a zoologiei, termen
derivat din cuvintele greceşti zoon = animal şi logos = ştiinţă. O parte
din acest imens domeniu se ocupă cu studiul încrengăturii arthropoda,
termen derivat din cuvintele arthron = articol şi poda = picior şi se
referă la animalele cu picioarele articulate, crustacei, miriapode,
arahnide şi insecte.
În afară de importanţa entomologiei, din punct de vedere
teoretic, al cunoaşterii celor peste 1 milion de specii de insecte
cunoscute până în prezent, cu nenumărate ramuri ale domeniului de
activitate, întâlnite pentru toate marile grupe de animale: morfologie,
sistematică, biologie, ecologie, zoogeografie, din punct de vedere
practic, s-au acumulat, impuse de viaţa şi activitatea omului, un număr
imens de cunoştinţe cu impact major asupra omului.
Entomologia aplicată s-a separat în cel puţin 3 discipline
distincte după domeniul de activitate al fiecăreia: entomologie
agricolă (studiază insectele ce sunt implicate, pozitiv sau negativ,
influenţând culturile agricole), entomologia forestieră (studiază
insectele dăunătoare şi utile din păduri) şi entomologia medicală
(studiază insectele ce inflenţează viaţa şi activitatea omului şi
animalelor, din punct de vedere al stării de sănătate).
Entomologia agricolă, într-un sens limitat, studiază din punct
de vedere biologic, ecologic şi al combaterii sau al protecţiei lor,
speciile de insecte dăunătoare şi folositoare agriculturii, iar în sens
lărgit studiază sub toate aspectele enumerate mai sus, speciile de
animale dăunătoare şi folositoare agriculturii, deci pe lângă insecte, al
căror număr şi importanţă este dominantă şi speciile fitofage de
acarieni, nematozi, moluşte, păsări şi rozătoare, devenind o zoologie
agricolă.
Entomologia agricolă are un pronunţat caracter aplicativ,
folosind datele furnizate de alte ştiinţe cum sunt: sistematica,
fiziologia, biogeografia, biochimia, ecologia, etc.

6
 Această ştiinţă devine din ce în ce mai complexă prin: aplicarea
unor noi mijloace şi metode noi de studiu a interrelaţiilor ce se
stabilesc în cadrul agroecosistemelor agricole, biocenoze, tot mai mult
şi mai drastic influenţate de activitatea omului; prin evidenţierea
aproape în fiecare an a unor noi pesticide, ce influenţează puternic
supravieţuirea dăunătorilor sau tehnologiile de combatere a acestora.

1.2. Importanţa economică a entomologiei

Importanţa economică a entomologiei, derivă din însăşi

importanţa pozitivă sau negativă a insectelor pentru om şi activităţile
sale.
Insectele sunt indispensabile pentru polenizarea plantelor
entomofile, existenţa acestor plante ar fi imposibilă fără insecte.
Formarea solului, este un fenomen deosebit de complex ce se
desfăşoară în timp îndelungat şi implică numeroase organisme, o parte
a acestora este formată din numeroase specii de insecte.
Fără existenţa unor specii de consumatori a materiei organice în
descompunere, lumea întreagă ar fi o masă de gunoaie, dar un număr
impresionant de specii de insecte, alături de alte grupe de organisme,
prelucrează şi descompun cu rapiditate deşeurile organice. Funcţia
sanitară a insectelor decurge din cele arătate anterior.
Baza populaţiilor biocenozelor terestre şi chiar acvatice, ca
număr de specii, este constituită din numeroasele specii de insecte
care sunt răspândite în toate biocenozele.
Insectele se constituie ca o parte însemnată a consumatorilor
primari sau secundari ai produselor biologice.
În ultima perioadă, specii de insecte sunt din ce în ce mai mult
utilizate în combaterea biologică a altor specii de insecte dăunătoare
folosindu-se specii de paraziţi sau prădători.
În acelaşi timp, activitatea insectelor are şi importante efecte
negative. Este suficient să amintim că multe specii de insecte sunt
parazite la om şi animale, vectoare de boli sau creatoare de disconfort
(puricii, ploşniţele, ţânţarii sau muştele).
Există printre insecte numeroase specii fitofage, specii care
produc importante pagube culturilor agricole.
Printre cele mai cunoscute specii dăunătoare amintim: gândacul
ghebos al cerealelor păioase (Zabrus tenebrioides), gărgăriţa frunzelor
de porumb (Tanymecus dilaticollis), gândacul din Colorado
(Leptinotarsa decemlineata), gărgăriţa sfeclei (Botynoderes
punctiventris), filoxera (Phylloxera vastatrix) sau păduchele ţestos din
San José (Quadraspidiotus perniciosus).
O serie de insecte transmit boli plantelor: virusuri transmise la
diferite plante de cultură de afidul Myzodes persicae, micoplasmoze
ce determină piticirea cerealelor păioase transmise de cicade şi afide,
7
fungi cum ar fi Nigrospora oryzae, răspândită de molia produselor
depozitate Sitotroga cerealella.

1.3. Locul şi rolul entomologiei în protecţia plantelor împotriva

atacului dăunătorilor

Insectele reprezintă aproximativ 80% din numărul total al

dăunătorilor culturilor agricole, atât în timpul perioadei de vegetaţie,
cât şi al perioadei în care produsele agricole sunt recoltate şi
depozitate.
Mărimea pagubelor, care în foarte multe cazuri ajunge până la
compromiterea recoltei, posibilitatea insectelor de deplasare activă,
adaptabilitatea şi particularităţile lor biologice, fac ca ele să constituie
principalul obiectiv urmărit de om în lupta sa pentru a asigura o
protecţie a plantelor cât mai eficientă.
La aceasta contribuie şi faptul că pagubele produse de insecte
sunt mai repede observate de om şi în general sunt mai spectaculoase
decât cele provocate de agenţii fitopatogeni, ce acţionează în general
în timp.

8
 CAPITOLUL II
MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

Corpul insectelor este constituit din 21 segmente (în stadiul

embrionar), număr ce se reduce la adult, grupate în trei regiuni: cap,
torace şi abdomen (Figura 1).

Fig. 1. Schema alcătuirii corpului unei insecte:

Ve-vertex; Fr-fruntea; Ge-gene; Cl-clipeu; Oc-ochi; Ocl-oceli; Ant-antene; Lbr-buza
superioară; Lb- buza inferioară; Md-mandibule; Mx-maxile; Prn-protorace; Mzn-
mezotorace; Mtn-metatorace; Ar-aripi; Pc-picioare; Stg-stigme; Ce-cerci; An-anus; Ov-
ovipozitor (după Keller).

2.1. Capul şi apendicii acestuia

Capul insectelor sau capsula cefalică este alcătuit din 6

segmente şi anume: acron, antenal, intercalar, mandibular, maxilar şi
labial. Aceste segmente ale capului sunt vizibile numai în stadiul
embrionar, în timp ce la adult sunt intim sudate între ele. Totuşi ele
pot fi evidenţiate deoarece majoritatea posedă apendici şi anume:
- pe segmentul antenal se găseşte o pereche de antene;
- pe segmentul mandibular se găseşte o pereche de mandibule;
- pe segmentul maxilar se găseşte o pereche de maxile;
- pe segmentul labial se găseşte labium, format din cea de a doua
pereche de maxile, unite pe linia lor mediană.

9
 Capul are în general dimensiuni mai reduse decât celelalte părţi
ale corpului. Suprafaţa capului poate fi netedă, uneori putând avea
excrescenţe, coarne, depresiuni, etc.
Forma capului insectelor este diferită: triunghiulară, alungită,
ovală, conică (unele coleoptere), lăţită (unele himenoptere).
Pe suprafaţa capului se găsesc trei suturi şi anume: sutura
occipitală, sutura coronară şi suturile oculare.
La cap se deosebesc diferite regiuni, care în general poartă
aceleaşi denumiri cu cele ale capului animalelor superioare.
La insecte se găseşte o formaţiune specială numită clipeus,
situată în continuarea frunţii mai mult sau mai puţin dezvoltată.
După poziţia capului faţă de axa corpului se deosebesc trei
tipuri de cap (Figura 2):

Fig.2. Forme de cap la insecte:

a-prognat; b,c-hipognat; d-
ortognat
(după Weber)

- prognat – capul este în continuarea axei corpului, cu piesele

bucale orientate înainte, ca de exemplu la Forficula auricularia,
Gryllotalpa gryllotalpa, etc.;
- ortognat – capul formează cu axa corpului un unghi drept iar
piesele bucale sunt îndreptate în jos, ca de exemplu la lăcuste,
cosaşi, greieri, etc.
- hipognat – capul formează cu axa corpului un unghi mai mic de
90° iar piesele bucale sunt orientate înapoi, ca la blatide şi
cicadide.

La cap se întâlneşte o pereche de ochi compuşi, o pereche de

antene şi piesele bucale ce formează aparatul bucal al insectelor.
Insectele au câte o pereche de ochi compuşi sau faţetaţi aşezaţi
în orbitele epicraniului, fiind formaţi din mai multe unităţi anatomice
numite omatidii.
10
 La unele insecte se găsesc şi ochi simpli ce pot fi:
a) oceli (ochi dorsali) - în număr de 1 – 3 situaţi pe creştetul capului,
ca la unele viespi din ordinul Hymenoptera;
b) stemata (ochi laterali) – situaţi pe laturile capului, ca de exemplu la
larvele unor insecte dispuşi în diferite poziţii, înaintea ochilor, în
nişte gropiţe antenale (ordinul Coleoptera)
Antenele sunt apendici ai segmentului antenal şi au rol senzitiv,
tactil şi olfactiv, deoarece pe ele sunt dispuse organele mirosului şi de
pipăit, sub forma unor plăci membranoase, bastonaşe, peri speciali,
etc.
La unele insecte antenele servesc şi ca organe prehensile în
timpul împerecherii (pediculide), drept cârmă în timpul zborului
(unele himenoptere). Speciile de Hidrous şi Gyrinus se servesc de
antene pentru a lua oxigenul din apă, iar cele de Notonecta, ca organe
de echilibru.
O antenă este formată dintr-un articol bazal numit scapus, pe
care se găseşte un al doilea articol numit pedicel, iar pe el se
articulează flagelul sau funiculum, format dintr-un număr variabil de
articole (Figura 3).
După forma articolelor flagelului, antenele pot fi:
1) antene regulate (aequalis), la care articolele flagelului sunt ±
egale;
2) antene neregulate (inaequalis) alcătuite din articole diferite ca
formă.
Antenele regulate sunt de mai multe tipuri şi anume:
a) antene filiforme, care au articolele aproape de aceiaşi grosime pe
toată lungimea antenei, ca de exemplu din familiile Carabidae,
Chrysomelidae, etc.
b) antene setiforme, la care articolele flagelului se subţiază treptat de
la bază spre vârf, luând aspectul unui fir de păr, ca la insectele din
familiile Blattidae, Tettigoniidae, etc.
c) antene moniliforme cu articolele flagelului asemănătoare unor
mărgele, ca la insectele din familia Tenebrionidae;
d) antene serate, la care articolele flagelului prezintă lateral câte o
excrescenţă sub forma unui dinte, în ansamblu antena aminteşte de
dinţii unui fierăstrău. Excrescenţele pot fi pe o singură parte
(uniserate) sau pe ambele părţi (biserate), sunt caracteristice pentru
insectele din familia Elateridae;
e) antene pectinate, la care articolul flagelului prezintă excrescenţe
laterale mult mai mari, amintind dinţii unui pieptene. Când
excrescenţele sunt pe o singură parte sunt monopectinate, dacă
excrescenţele sunt pe ambele părţi sunt bipectinate. Se întâlnesc la
unele lepidoptere;

11
f) antene penate cu articolele flagelului prevăzute cu peri lungi,
dispuşi în formă de pană, ca la masculuii din familiile Noctuidae,
Lymantriidae, Cubicidae;

Fig.3. Tipuri de antene la insecte:

a-setiformă (tetigoniide); b-filiformă (carabide); c-moniliformă (termite); d-serată
(elateride); e,f-pectinate (unele lepidoptere); g-penată (culicide); h-clavată (pieride); i-
genunchiată (curculionide); j,k-măciucate (silfide); l-lamelată (melolontine); m-antenă de
cicadă; n-antenă de pauside; (după Obenbergen şi Weber)

Antenele neregulate pot fi:

a) antene clavate, la care articolele de la vârful flagelului sunt
îngroşate ca la insectele din familia Pieridae;
b) antene măciucate, cu articolele de la vârful flagelului îngroşate în
formă de măciucă, ca de exemplu la familia Silfidae;
c) antene lamelate cu articolele terminale mobile şi mult dezvoltate
lateral în formă de lamele, ca la insectele din familia Scarabaeidae;
d) antene aristate, formate dintr-un număr de articole bazale
dezvoltate, prezentând apical pe ultimul articol o setă, ca de
exemplu la cicade.
La cap se întâlneşte orificiul bucal care este înconjurat de
piesele bucale ce alcătuiesc la insecte aparatul bucal.
În general un aparat bucal este alcătuit din 6 piese şi anume:
- labrum sau buza superioară
- o pereche de mandibule - fălci superioare
- o pereche de maxile - fălci inferioare
- labium sau buza inferioară
Labrum nu are valoare de apendice a capului, reprezentând o
răsfrângere a tegumentului. Este o piesă bine chitinizată (la ordinul
12
Coleoptera şi Orthoptera), de formă variabilă, executând diferite
mişcări cu ajutorul unor muşchi abductori. Pe partea sa ventrală se
găseşte epifaringele, ce ar reprezenta limba sau ligula insectelor, organ
cu rol gustativ, olfactiv şi tactil.
Mandibulele sunt apendici ai segmentului mandibular, organe
mobile, puternic chitinizate, prevăzute cu dinţi sau suprafeţe cu
striaţiuni sau rugozităţi, cu rol de a roade hrana. Mandibulele sunt mai
dezvoltate la insectele zoofage. Mişcările mandibulelor sunt laterale,
determinate de doi muşchi mandibulari, unul întinzător (abductor) şi
altul îndoitor (adductor).
Maxilele sau fălci inferioare, reprezintă apendici ai segmentului
maxilar. O maxilă este alcătuită din 5 piese şi anume:
- partea bazală numită cardo ce fixează maxila la capsula cefalică;
- corpul maxilei numit stipes pe care se inseră un lob intern numit
lacinia, un lob extern numit galea şi palpul maxilar constituit din
4 – 6 articole;
În general maxilele au funcţie masticatoare dar şi funcţie
senzorială, tactilă prin palpii maxilari.
Labium sau buza inferioară este o piesă nepereche care provine
din unirea pe linie mediană a celei de a doua perechi de maxile. Este
format din:
- submentum (subbărbie);
- mentum (bărbie);
- prementum (prebărbie).
Pe prementum se articulează cele două glose – lobi mediani,
două paraglose – lobi laterali şi doi palpi labiali alcătuiţi din 3 – 4
articole.
Numai submentum nu provine din unirea celor două maxile (el
provine din sternitul segmentului labial), celelalte piese provin din
unirea pe linia mediană a celor două maxile astfel:
- mentum provine din unirea celor două cardo;
- prementum provine din unirea celor două stipes;
- glosele provin din unirea celor două lacinii;
- paraglosele provin din unirea celor două galei;
- palpii labiali provin din unirea celor doi palpi maxilari.
Mai există o formaţiune, hipofaringele, care reprezintă o piesă
internă a labiului având funcţie gustativă.
Aparatul bucal la insecte este foarte variat constituit,
reprezentând adaptări ale aparatului bucal în funcţie de consistenţa
hranei şi de locul unde se găseşte.
Astfel, hrana poate fi:
I. solidă, reprezentată prin: rădăcini, muguri, frunze, flori, fructe,
seminţe, în care caz insectele prezintă aparat bucal pentru rupt
şi mestecat sau de tip ortopteroid. Se întâlneşte la insectele
adulte din 11 ordine (Coleoptera, Orthoptera, Odonata,
13
 Dermaptera, Blattoptera, etc.), precum şi la larvele din 17
ordine (Lepidoptera, Coleoptera, etc.).
II. lichidă ce se poate găsi
1. la suprafaţa ţesuturilor, în care caz insectele se hrănesc cu nectar
sau cu diferite exudaţii. În această situaţie insectele pot prezenta:
a) aparat bucal pentru supt , ca la adulţii de Lepidoptera;
b) aparat bucal pentru lins şi absorbit, ca la insectele din ordinul
Hymenoptera familiile Apidae şi Bombycidae;
2. în interiorul ţesuturilor, reprezentată de seva plantelor sau
sângele animalelor. La aceste insecte se pot întâlni următoarele
tipuri de aparate bucale:
a) aparat bucal pentru înţepat şi supt, caracteristic pentru insectele
din ordinele Heteroptera, Homoptera, Thysanoptera şi unele
insecte din ordinul Diptera (familia Culicidae şi Anophelidae);
b) aparat bucal pentru tăiat şi supt ca la unele insecte din ordinul
Diptera (familia Tabanidae);
c) aparat bucal pentru dizolvat şi supt întâlnit la unele insecte din
ordinul Diptera (familia Muscidae);
Aparatul bucal pentru rupt şi mestecat de la Melolontha
melolontha - cărăbuşul de mai, prezintă următoarea alcătuire (Figura
4):

Fig.4. Aparatul bucal pentru rupt şi

mestecat la Melolontha melolontha:
Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-
maxile; c-cardo; s-stipes; Pl.m-palp
maxilar; g-galea; l-lacinia; Lb-
labium; sm-submentum; m-mentum;
prm-prementum; pg-paraglose; g-
glose; pl-palp labial
(original)

Labrum este bine dezvoltat având pe linia mediană un intrând,

ce dă aspectul unei piese bilobate.
Mandibulele sunt piese mari , chitinizate, prevăzute cu dinţi şi
rugozităţi pentru ros.
Maxilele sunt bine dezvoltate. O maxilă este formată din: cardo,
pe care se articulează stipesul, bine dezvoltat, ce constituie pivotul

14
maxilei. Pe stipes se articulează lobul intern – lacinia, lobul extern –
galea şi palpul maxilar alcătuit din 4 articole.
Labium este format din submentum îngust, pe care se
articulează mentum mai dezvoltat şi prementum.
Pe prementum se găsesc glosele situate pe linia mediană (au
formă triunghiulară şi culoare mai închisă), iar lateral se găsesc
paraglosele bine dezvoltate şi palpii labiali formaţi din 3 articole.
Aparatul bucal pentru supt (Figura 5) se întâlneşte la
lepidopterele adulte (fluturi), deci la insectele care consumă hrană
lichidă de la suprafaţa ţesuturilor, reprezentată prin nectar sau diferite
exudaţii. Acest aparat bucal prezintă următoarea structură:

Figura 5. Aparatul bucal pentru supt:

Lbr-labrum; Lb-labium; Tr-trompa; Pl-palp labial
(după Weber)

Labrum este redus la o mică placă aşezată la baza clipeului.

Mandibulele sunt atrofiate sau lipsesc.
Maxilele au palpii rudimentari iar galeele sunt alungite sub
forma unui jgheab, unite pe linie mediană, formând o trompă
nearticulată dispusă în repaus sub forma unei spirale.
Labium este puţin dezvoltat, cu excepţia palpilor labiali formaţi
din 3 articole.

15
 Aparatul bucal pentru lins şi absorbit (Figura 6) se întâlneşte
la albine şi bondari, prezentând modificări de structură, cu elemente
lungi datorită necesităţii insectei de a linge şi suge hrana.

Figura 6. Aparatul bucal pentru lins şi absorbit la Apis melifera:

Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile; Ca-cardo; St-stipes; Pm-palp maxilar; Sm-
submentum; mn-mentum; Pl-palp labial; Pgl-paraglose; Gl-glose (limba)
(după Boguleanu)

La Apis melifera aparatul bucal prezintă următoarea alcătuire:

Labrum este mic.
Mandibulele sunt mici şi alungite, având la un capăt o
articulaţie la capsula cefalică iar la capătul liber nişte zimţi.
O maxilă este alcătuită din: cardo în formă de bastonaş; stipes
bine dezvoltat sub forma unei plăci lungi şi largi; galea bine
dezvoltată şi alungită sub formă de sabie; lacinia redusă iar palpul
maxilar format din 2 articole mici.
Labium prezintă submentum format din 2 articole în formă de
bastonaşe unite în V; mentum mic, triunghiular; prementum bine
dezvoltat. Pe prementum se articulează cele 2 glose alungite şi
contopite formând limba sau trompa. La capătul liber prezintă o
formaţiune mobilă numită flabellum sau linguriţă cu care insecta linge
16
polenul şi nectarul. Paraglosele sunt reduse iar palpii labiali formaţi
din 4 articole.
Aparatul bucal pentru înţepat şi supt (Figura 7) sau de tip
labial se întâlneşte la insectele din ordinul Heteroptera, Homoptera,
Thysanoptera, deci la insectele care consumă hrană lichidă din
interiorul ţesuturilor. Este aparatul bucal care a suferit cele mai mari
modificări, având următoarele particularităţi:

Figura 7. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt:

a, b- văzut din profil; c-secţiune transversală; Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile;
Lb-labium; Hp-hipofaringe; Ca-canal alimentar; Cs-canal salivar; Cl-clipeu; Fr-frunte;
Ve-vertex; Oc-ochi; (după Weber)

Labrum este redus şi acoperă jgheabul trompei.

Labium este articulat (heteroptere, homoptere) sau nearticulat
(diptere), s-a alungit şi s-a transformat într-o trompă alcătuită din 4
articole la heteroptere şi din 3 articole la homoptere. Trompa este
prevăzută cu un jgheab în care se găsesc mandibulele şi maxilele sub
forma unor stileţi (2 stileţi mandibulari şi 2 stileţi maxilari).
Stileţii mandibulari au rolul de a străpunge ţesuturile plantei
gazdă iar stileţii maxilari au rolul de a suge hrana.
Stileţii maxilari prezintă 2 canale şi anume: un canal alimentar
în partea superioară prin care suge hrana şi un canal salivar în partea
inferioară prin care se scurge saliva în ţesuturile atacate.

3.2. Toracele şi apendicii acestuia

Toracele la insecte este alcătuit din trei segmente: protorace,

mezotorace şi metatorace. Fiecare segment toracic este alcătuit din
mai multe plăci chitinoase numite sclerite şi anume (Figura 8):

17
 Fig.8. Alcătuirea unui segment
toracic la insecte: Tg-tergit;
St-sternit; Pl-pleure (original)

- un sclerit dorsal numit tergit sau notum;

- un sclerit ventral ce poartă numele de sternit sau gastrum;
- două sclerite laterale numite pleure.
În general tergitele şi sternitele sunt mai mari şi mai groase,
deoarece au rol de apărare şi susţinere, în timp ce pleurele sunt mai
mici şi mai subţiri, având funcţia de a lega tergitele şi sternitele.
Între pleure şi tergite sau între pleure şi sternite se găsesc
membrane de susţinere numite “conjunctive” care permit toracelui să-
şi mărească sau să-şi micşoreze volumul în timpul respiraţiei,
circulaţiei sângelui, etc.
Protoracele este mai dezvoltat la insectele alergătoare, săritoare
şi săpătoare (blatide, ortoptere, unele coleoptere), în timp ce
mezotoracele şi metatoracele sunt mai dezvoltate la speciile bune
zburătoare (odonate, himenoptere, lepidoptere, etc.).
Pe torace se articulează organele de mers – picioarele şi
organele de zbor – aripile.
Picioarele la insecte. Insectele prezintă trei perechi de picioare,
câte o pereche pentru fiecare segment toracic, articulându-se latero-
ventral în nişte cavităţi coxale.
Piciorul tipic al insectei este alcătuit din 5 articole şi anume:
coxa, trohanter, femur, tibia şi tarsul care se termină cu gheare
(Figura 9).
Coxa formează baza piciorului şi este fixată de torace în
cavitatea cotiloidă prin doi condili.
Trohanterul este un articol mic ce permite articulaţia dintre
coxă şi femur. La unele insecte trohanterul este format din două
articole: trohanter şi trohanterel (mai ales la himenoptere), permiţând
o mai mare mobilitate a piciorului.
Femurul este un articol bine dezvoltat (ortoptere, blatoptere,
coleoptere) de forme şi mărimi variabile şi înzestrat uneori cu dinţi,
peri şi spini.
Tibia este bine dezvoltată, de mărimi şi forme diferite,
prezentând marginal spini, pinteni, peri, etc. La unele insecte (grilide,
tetigoniide) pe tibii este localizat organul auditiv-timpanal.
18
 Tarsul este alcătuit dintr-un articol la insectele inferioare şi 3 –
5 articole la majoritatea insectelor superioare. Articolul tarsului situat
lângă tibie se numeşte metatars, iar ultimul articol al tarsului –
pretars, care adesea prezintă două gheare laterale, ce pot fi simple sau
despicate, dinţate sau pectinate.

Fig.9. Structura şi tipuri de picioare la insecte:

1. Construcţia piciorului la insecte; c-coxă; tr-trohanter; f-femur; t-tibie; ts-tars; mt-
metatars; pr-pretars; 2. Picior pentru mers (Melolontha melolontha); 3. Picior pentru sărit
(Locusta migratoria); 4. Picior pentru săpat (Gryllotalpa gryllotalpa); 5. Picior pentru
cules polen (Apis melifera); 6. Picior pentru apucat (Manthis religiosa) (original)

La unele insecte pretarsul se termină cu apedinci speciali (în

special cu funcţii adezive) ce poartă denumiri diferite:
- arolium - o prelungire în formă de lob;
- pulvili – două prelungiri în formă de lobi;
- empodium – o prelungire în formă de păr.
În general picioarele insectelor sunt conformate pentru mers,
alergat. La unele insecte picioarele prezintă adaptări legate de modul
de viaţă. Astfel se întâlnesc picioare conformate pentru sărit (ordinul
Orthoptera – lăcuste, greieri, cosaşi), picioare conformate pentru săpat
(coropişniţa), picioare conformate pentru colectat polen (Apis
mellifera), picioare pentru apucat (Manthis religiosa), picioare pentru
înot şi vâslit (Hydrous, Dytiscus), etc.
Aripile la insecte sunt organe de zbor şi reprezintă expansiuni
laterale ale tegumentului în regiunea toracelui, articulându-se pe
mezotorace şi metatorace latero-dorsal. Din punct de vedere anatomic,
aripile sunt formate din două membrane intim lipite una de alta,
susţinute de nervuri, care formează scheletul de susţinere al lor.
Nervurile sunt tuburi chitinoase, în interiorul lor pătrund nervii,
traheele şi hemolimfa.
Forma aripilor este în general triunghiular alungită; unele
insecte au aripile înguste şi cu franjuri (ordinul Thysanoptera) sau
19
aripile despicate în lungul nervurilor (la pteroforide). Aripile variază şi
ca mărime: la unele insecte aripile anterioare şi aripile posterioare sunt
egale (ordinul Odonata) iar la alte insecte aripile anterioare sunt mai
mari decât cele posterioare (ordinul Lepidoptera).
În funcţie de numărul aripilor, insectele se împart în două mari
grupe şi anume:
1. Apterigote – lipsite de aripi (insecte inferioare);
2. Pterigote – insecte cu aripi (majoritatea insectelor). La rândul lor
insectele pterigote pot fi:
a) cu două perechi de aripi la ordinul Coleoptera, Hymenoptera,
Odonata, Lepidoptera, etc.
b) cu o singură pereche de aripi, a doua pereche de aripi fiind
transformată în “haltere sau balansiere”, ca la insectele din ordinul
Diptera;
c) fără aripi, insecte care primar au prezentat aripi, dar datorită vieţii
parazitare au pierdut aripile – ordinul Aphaniptera, Mallophaga,
Anoplura.
La aripi se disting următoarele regiuni (Figura 10):
- porţiunea aripii apropiată de torace se numeşte baza aripei;
- porţiunea aripei opusă bazei se numeşte marginea externă;
- porţiunea de aripă îndreptată înainte se numeşte marginea
anterioară sau costa, iar porţiunea opusă acesteia se numeşte
marginea posterioară sau dorsum;
- unghiul dintre marginea anterioară şi cea externă se numeşte vârf
sau apex;
- unghiul format de marginea externă şi cea posterioară se numeşte
tornus.

Fig.10. Regiunile unei aripi:

b-baza; me-marginea externă; ma-marginea anterioară;
mp - marginea posterioară; a - apex; t - tornus
(original)

Nervaţiunea aripilor este caracteristică şi constituie un criteriu

important în taxonomie. Aripile prezintă nervuri longitudinale şi
nervuri transversale. Suprafaţa aripilor înconjurată de nervuri se
numeşte celulă iar porţiunea dintre două nervuri, care se termină la
marginea externă a aripilor se numeşte câmp.

20
 O schemă generală a nervurilor aripilor la insecte arată
următoarele (Figura 11): existenţa nervurii costale, a nervurii
subcostale, a trunchiului nervurilor radiale (1 – 5), a trunchiului
mervurilor mediale (1 – 4), a trunchiului nervurii cubitale (1 – 3) şi a
trunchiului nervurilor anale (1 – 5).

Fig.11. Schema nervaţiunii unei aripi:

Co-costală; Sb-subcostală; Ra-radială; Cu-cubitală; An-anală; Ju-jugală; Me-medială;
Mcu-medio-cubitală (după Weber)

Nervurile transversale fac legătura între nervurile principale de

acelaşi fel, ca de exemplu două nervuri radiale şi în acest caz se
numeşte nervura transversal - radială sau nervurile transversale leagă
două nervuri transversale diferite, de exemplu o nervură radială cu una
medială şi în acest caz se numeşte nervura transversal – medio –
radială.
Din punct de vedere al consistenţei aripile pot fi (Figura 12):

Fig.12. Consistenţa aripilor la diferite ordine de insecte: 1 .Orthoptera; 2. Thysanoptera;

3.Heteroptera; 4. Homoptera; 5. Coleoptera; 6.Hymenoptera; 7. Lepidoptera; 8. Diptera
(original)

21
1. aripi chitinoase numite elitre – sunt aripi tari, îngroşate (aripile
anterioare de la insectele din ordinul Coleoptera);
2. aripi membranoase – sunt aripi fine, transparente (aripile
anterioare şi posterioare de la insectele din ordinul Hymenoptera,
Odonata);
3. aripi pergamentoase numite tegmine – sunt aripi cu consistenţă
intermediară între cele chitinoase şi cele membranoase (aripile
anterioare de la insectele din ordinul Orthoptera);
4. aripi hemielitre – sunt aripi care mai mult de jumătate sunt
chitinoase iar la vârf sunt membranoase (aripile anterioare de la
insectele din ordinul Heteroptera);
5. aripi membranoase acoperite cu solzi – aripile anterioare şi
posterioare de la insectele din ordinul Lepidoptera;
6. aripi membranoase acoperite cu peri - aripile anterioare de la
insectele din ordinul Trichoptera;
7. aripi cu 1 – 2 nervuri principale şi cu franjuri pe margini - aripile
anterioare şi posterioare de la insectele din ordinul Thysanoptera.
Pentru realizarea zborului aripile anterioare sunt legate de cele
posterioare prin diferite dispozitive de cuplare şi anume:
a) sub formă de fire de păr rigide şi groase la insectele din ordinul
Lepidoptera.
b) sub formă de cârlige sau hamuli ca de exemplu la unele
himenoptere;
c) sub formă de fire de păr rigide şi groase ca la dispozitivul numit
frenulum, la insectele din ordinul Lepidoptera.
Ritmul bătăii aripii în timpul zborului variază la diferite grupe
de insecte, astfel la Pieris brassicae este de 9 bătăi/s; la odonate = 28
bătăi/s; la unele specii de viespi = 110 bătăi/s; la albină = 190 – 250
bătăi/s.; la ţânţar Culex pipiens = 594 bătăi/s.

3.3. Abdomenul la insecte

Abdomenul constituie cea mai mare parte a corpului la insecte.

Embrionar abdomenul este constituit din 12 segmente iar la adult
numărul segmentelor se poate reduce la 5 – 7 (exemplu la insectele
din ordinul Coleoptera). Ultimul segment al abdomenului se numeşte
telson. La insectele la care abdomenul este format din 11 – 12
segmente se diferenţiază trei regiuni şi anume:
a) regiunea pregenitală (segmentele 1 – 7);
b) regiunea genitală (segmentele 8 – 9);
c) regiunea postgenitală (segmentele 10 – 12).
În general segmentele abdomenului sunt la fel constituite ca şi
segmentele din regiunea toracelui şi anume din sclerite dorsale numite
notum sau tergit, din sclerite ventrale numite sternit sau gastrum şi din
sclerite laterale numite pleure.
22
 La abdomen se găsesc următoarele orificii:
- orificiul anal situat pe ultimul segment abdominal;
- orificiile genitale situate pe segmentele 8 şi 9;
- orificiile respiratorii numite stigme, care sunt câte o pereche pentru
fiecare segment abdominal, cu excepţia ultimului segment şi sunt
prezente încă pe mezo şi metatorace, lipsind în regiunea capului.
Forma abdomenului poate fi diferită: cilindric, conic-cordiform,
fusiform, etc., iar în secţiune transversală apare triunghiular, oval,
rotund, în general turtit dorso-ventral.
Abdomenul se leagă de torace în diferite moduri, deosebindu-se
trei tipuri (Figura 13):
a) abdomen sesil – când este legat anterior direct de metatorace
(ordinul Orthoptera, Coleoptera);
b) abdomen suspendat – la care primul segment este foarte redus şi
se contopeşte cu metatoracele, formând segmentul median sau
propodeum, iar al doilea segment se îngustează mult anterior
formând o gâtuitură (familia Vespidae);
c) abdomen peţiolat sau pedicelat la care 1 – 2 segmente ce urmează
propodeum se îngustează mult, alcătuind un peţiol (Formicidae,
Ichneumonidae).

Fig.13. Forme de abdomen la insecte: a,b-sesil (Cossus cossus); c-suspendat (Scotia

segetum); d,e-peţiolat (Myrmica şi Formica)
(original)

Abdomenul insectelor adulte este lipsit de apendici locomotori,

care de altfel se întâlnesc la larvele polipode.
La insectele adulte se găsesc apendici cu alte funcţionalităţi şi
anume apendici genitali, corniculele, cercii şi stilii.
Apendicii genitali alcătuiesc armătura genitală la adulţi, fiind
situaţi pe segmentele 8 şi 9. Un apendice genital principal este
ovipozitorul numit şi oviscapt, tarieră, organ ce serveşte la depunerea
ouălor. La albină şi bondar ovipozitorul este transformat în acul cu

23
venin, în care se scurge conţinutul a două glande acide şi a unei glande
alcaline. În jurul orificiului genital se găsesc o serie de piese
chitinoase articulate sau nearticulate, de diferite structuri, care poartă
numele de gonapofize la femelă şi ganopode la mascul, ce constituie
organul copulator.
Corniculele se întâlnesc la păduchii de frunze, dorsal, pe al V-
lea segment abdominal şi apar ca două piese scurte, tubulare.
Corniculele pot fi scurte, abia vizibile sau lungi, cilindrice, conice,
umflate sau turtite, orientate înapoi şi lateral.
Cercii sunt apendici mobili, articulaţi (ordinul Diplura) sau
nearticulaţi (Forficula auricularia), care sunt fixaţi pe segmentul anal.
Cercii sunt consideraţi ca organe olfactive sau au rol în împerecherea
unor insecte (Blatta).
Stilii sunt apendici mobili, nearticulaţi, situaţi de obicei pe
abdomenul unor insecte inferioare (Diplura, Thysanura) servind în
locomoţie sau cu rol imprecis la Blatta.

24
 CAPITOLUL III
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR

Organizaţia internă a corpului insectelor cuprinde

3.1. Sistemul digestiv

Sistemul digestiv (Figura 14) la insecte este format din tubul

digestiv şi organele anexe. Din punct de vedere morfologic sistemul
digestiv se compune din 3 părţi: intestinua anterior (stomodeum),
intestinul mediu (mezenteron) şi intestinul posterior (proctodeum).
Intestinul anterior începe cu orificiul bucal în partea anterioară
a corpului, mărginit de apendici bucali. Orificiul bucal conduce în
cavitatea bucală în care se deschid glandele salivare. Urmează
faringele prevăzut cu o musculatură specială, care ajută la înghiţirea
bolului alimentar. Faringele se continuă cu esofagul, un tub lung şi
subţire care trece într-o porţiune mai dilatată numită guşă. Urmează
proventricolul ai cărui pereţi groşi sunt căptuşiţi cu chitină, servind la
fărâmiţarea hranei, iar la unele insecte pentru filtrarea ei.
La locul de trecere dintre intestinul anterior către cel mijlociu se
află valvula cardiacă, cu rolul de a împiedica întoarcerea alimentelor
din intestinul mediu în cel anterior.
Intestinul mediu variază ca structură după modul de hrănire al
insectelor. Regiunea anterioară a intestinului mediu prezintă o serie de
excrescenţe numite cecumuri gastrice, care ajută la digestie.
Peretele intestinului mediu prezintă un strat epitelial alcătuit din
celule care îndeplinesc funcţia de digestie şi absorbţie.
La insectele care se hrănesc cu substanţe solide acest strat este
acoperit adesea cu o membrană protectoare (membrana peritrofică), cu
rolul de a separa alimentele de peretele intestinului.
Intestinul posterior, la majoritatea insectelor este împărţit în 3
regiuni: pilorul în care se deschid tuburile lui Malpighi (organ
excretor); valvula pilorică cu rolul de a reglementa trecerea
conţinutului din intestinul mediu în cel posterior; intestinul subţire în
care se desăvârşeşte absorbţia chilului; rectul ultima porţiune a
intestinului posterior care se prezintă ca o dilataţie globulară sau
piriformă. Pereţii acestuia sunt prevăzuţi cu un număr variabil de
papile rectale cu rolul de a usca excrementele, absorbind apa din ele.
La insectele care se hrănesc cu substanţe solide acest strat este
acoperit adesea cu o membrană protectoare (membrana peritrofică), cu
rolul de a separa alimentele de peretele intestinului
25
 Intestinul posterior, la majoritatea insectelor este împărţit în 3
regiuni: pilorul în care se deschid tuburile lui Malpighi (organ
excretor); valvula pilorică cu rolul de a reglementa trecerea
conţinutului din intestinul mediu în cel posterior; intestinul subţire în
care se desăvârşeşte absorbţia chilului; rectul ultima porţiune a
intestinului posterior care se prezintă ca o dilataţie globulară sau
piriformă. Pereţii acestuia sunt prevăzuţi cu un număr variabil de
papile rectale cu rolul de a usca excrementele, absorbind apa din ele.
Organele anexe sunt reprezentate prin: glandele salivare şi
sistemul de enzime (fermenţi).
Glandele salivare sunt în număr de una-două perechi situate pe
diferite regiuni ale corpului deschizându-se în cavitatea bucală.
Sistemul de enzime sau fermenţi transformă hrana în produşi
asimilabili organismului fiind specifici pentru fiecare grupă de
substanţe (proteine, glucide, lipide, etc.).

Figura 14. Schema tubului digestiv:

Cb-cavitatea bucală; Gs-glandele salivare; Fa-faringe; Es-esofag; Gu-guşa; Pv-
proventricol; Vc-valvula cardiacă; Ce-cecumuri gastrice; Mp-membrana peritrofică; Tm-
tuburile lui Malpighi; Pi-pilor; Vp-valvula pilorică; Vr-valvula rectală; Rc-rectum;
An-anus

Hrana insectelor constă din substanţe de natură vegetală sau

animală, în stare solidă sau lichidă.
26
 Funcţiile tubului digestiv constau în continuarea masticaţiei,
prelucrarea chimică a substanţelor cu ajutorul fermenţilor şi absorbţia
substanţelor asimilabile.
Oricare ar fi substanţele care servesc ca hrană insectelor, ele
sunt alcătuite dintr-un complex de molecule, care conţin energia
necesară activităţii vitale ale acestora.
La multe insecte (afide, coccide, psilide) o parte din hrană
rămâne nedigerată şi este evacuată odată cu excrementele.
Acestea conţin de obicei mari cantităţi de glucide, cunoscute
sub numele de “rouă de miere”.
De aceea sunt căutate frecvent de unele insecte care se hrănesc
cu sucuri dulci (furnici, viespi, albine).

3.2. Sistemul respirator

Sistemul respirator (Figura 15) la insecte este reprezentat prin

trahei – invaginaţiuni ale tegumentului în formă de tuburi ramificate
arborescent.Traheile se deschid la exterior prin orificii numite stigme,
situate lateral în perechi în regiunea toracelui şi abdomenului; la cap
ele lipsesc.
Stigmele la insectele inferioare conduc direct în tubul traheii, pe
când la cele superioare, după orificiul de deschidere mărginit de un
cadru chitinos numit peritrem, urmează o cameră numită atrium
prevăzută cu perişori şi excrescenţe chitinoase cu rolul de a filtra
aerul.
Trunchiul traheii, care pleacă de la camera atrială se ramifică în
3 părţi: una dorsală care merge la inimă, una mijlocie la intestin şi a
treia ventrală cu ramificaţii în regiunea lanţului ganglionar.

Figura 15. Sistemul trahean

la insecte:
a – văzut ventral; b – văzut
dorsal; Tr-trahei;
St-stigme
(după Miall şi Denny)

27
 Fiecare ramură se divide dicotomic în tuburi din ce în ce mai
mici numite traheole care pătrund în interiorul celulelor organelor şi
ţesuturilor.
Traheolele au pereţii permeabili pentru gaze şi lichide la nivelul
lor făcându-se aerisirea ţesuturilor.
La unele insecte (ortoptere, diptere) tuburile traheene prezintă
dilatări în regiunea capului şi abdomenului, numite saci aerieni, care
servesc ca rezervoare de aer în timpul zborului.
La insecte respiraţia se face prin sistemul trahean. Pătrunderea
aerului în sistem are loc pasiv, iar evacuarea lui în mod activ, prin
acţiunea muşchilor dorso-ventrali şi presiunea sanguină. Difuzarea
oxigenului în ţesuturi şi evacuarea bioxidului de carbon din organism
are loc la nivelul traheolelor. Numărul mişcărilor respiratorii variază
în raport cu intensitatea activităţii şi cu temperatura mediului.

3.3. Sistemul circulator

Sistemul circulator (Figura 16) la insecte este deschis şi simplu.

Organele de pulsaţie sunt reprezentate prin vasul dorsal, alcătuit din
inimă şi aortă şi două septe fibro-musculare: diafragma dorsală şi
diafragma ventrală.
Acestea împart cavitatea corpului în 3 compartimente sau
sinusuri: dorsal (pericardial), mijlociu (visceral) şi ventral
(perineural).

Figura 16. Sistemul circulator la insecte:

Ao-aorta; Co-inima; Va-valvula; ma-muşchi aliformi
(după Zander)

28
 Între diafragme şi pereţii corpului rămân orificii prin care
circulă sângele. Inima este situată în sinusul pericardial, în regiunea
abdomenului şi parţial în torace. În partea anterioară se continuă cu
aorta până în regiunea cefalică.
Inima este susţinută de muşchi numiţi “aliformi” ce determină
pătrunderea ritmică a sângelui în inimă.
La insecte, inima este formată dintr-o serie de cămăruţe care
comunică între ele prin orificii mărginite de valvule îndreptate înainte.
Prima cămăruţă este închisă, restul prezintă pe părţile latero-
posterioare câte o pereche de orificii numite osteole prevăzute cu
valvule.
Sub acţiunea muşchilor pereţii cămăruţelor se contractă şi se
dilată. În momentul dilatării (diastola), toate valvulele se deschid şi
sângele pătrunde în inimă.
Când se contractă (sistola) sângele este împins prin valvula
anterioară înainte, iar cele laterale se închid. Sângele ajuns în aortă se
revarsă prin orificiul ei în partea anterioară şi ventrală a cavităţii
cefalice şi de aici circulă înapoi în tot corpul. Prin contractarea
diafragmelor se determină mişcarea sângelui de jos în sus şi din partea
posterioară către cea anterioară.

3.4. Sistemul excretor

Organele de excreţiei la insecte sunt reprezentate prin: tuburile

lui Malpighi (Figura 17), ţesutul adipos, celulele pericardiale şi
glandele labiale.
Tuburile lui Malpighi sunt principalele organe de excreţie
întâlnite la insecte. Acestea sunt invaginaţiuni ale tubului digestiv în
zona pilorului. Sunt în număr variabil de la 2 la 160. Au un capăt fix
în pilor, iar celălalt pluteşte liber în cavitatea generală a corpului
(mixocel). Tuburile lui Malpighi au pereţii semipermeabili. Produşii
de excreţie pătrund prin pereţii tuburilor, ajung la baza acestora, în
pilor, de unde sunt apoi evacuate, urmând traectul tubului digestiv.
Deci tuburile lui Malpighi provin din tubul digestiv şi nu au căi
proprii de evacuare a excrementelor.
Ţesutul adipos (gras) ocupă spaţiile libere dintre organe şi este
mai dezvoltat la stadiile hibernante. Prezintă celule specializate în
excreţie.
Celulele pericardiale sunt celulele situate în jurul inimii,
specializate în excreţie.
Glandele labiale se întâlnesc la insectele inferioare, având rol în
excreţie.

29
 Figura 17. Tuburile lui Malpighi:
a-Melolontha melolontha; b-galleria mellonella; c-timarcha tenebricosa;Ip-intestinul
posterior (după Veneziani)

3.5. Sistemul secretor

Sistemul secretor la insecte este format din glandele exocrine şi

endocrine.
Glandele exocrine secretă substanţe, care pătrund în diferite
organe prin canale speciale; ele diferă ca origine şi sunt repartizate pe
diferite regiuni ale corpului: tegument, tubul digestiv, organe genitale,
etc. Printre acestea se numără: glandele ceriere (secretă ceara),
glandele sericipare (secretă firul de mătase), glande urticante, glandele
salivare, glandele producătoare de venin, glandele repulsive
(respingătoare), glandele atractante, etc.
Glandele endocrine sunt lipsite de canale speciale de secreţie,
conţinutul lor pătrunde direct în sânge prin intermediul căruia este
transportat în toate regiunile corpului. Produsele secretate sunt
cunoscute sub numele de hormoni având rol în dezvoltarea larvară,
metamorfoză, diapauză, etc. Se cunosc 4 grupe de glande endocrine la
insecte: celulele neurosecretorii ale ganglionilor cerebroizi, glandele
protoracale, corpora allata şi corpora cardiaca.

30
 CAPITOLUL IV
BIOLOGIA INSECTELOR

Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor şi

transformărilor care au loc din stadiul de ou şi până la moartea
fiziologică a adultului.
În dezvoltarea unei insecte se disting trei etape: dezvoltarea
embrionară, dezvoltarea postembrionară şi dezvoltarea postmetabolă.

4.1. Dezvoltarea embrionară

Dezvoltarea embrionară sau embriogeneza se referă la

dezvoltarea embrionului şi începe imediat după fecundarea oului şi
durează până la apariţia larvei.
În dezvoltarea embrionului se disting 4 faze:
a) faza de segmentaţie;
b) faza formării foiţelor embrionare sau germinative;
c) faza formării organelor sau organogeneza;
d) faza diferenţierii histologice.
Durata dezvoltării embrionare sau incubaţia variază foarte mult
în funcţie de specie şi de condiţiile de mediu, de la câteva ore la un an
şi chiar mai mult. Astfel, la musca de casă dezvoltarea embrionară este
de 8 – 12 ore, la unele specii de lepidoptere ajunge la 9 luni, iar la unii
reprezentanţi ai familiei Phasmidae (ordinul Orthoptera) incubaţia
durează până la 2 ani.
În funcţie de locul unde are loc embriogeneza (în mediul extern
sau în corpul femelei) se disting trei grupe de insecte:
a) ovipare – dezvoltarea embrionului are loc în mediul extern, ca la
majoritatea insectelor;
b) ovovivipare – dezvoltarea embrionului începe în căile genitale
materne şi se continuă în mediul extern (Eriococcus spurius);
c) vivipare sau larvipare – dezvoltarea embrionului are loc numai în
interiorul corpului femelei şi insectele depun larve
(Quadraspidiotus perniciosus, insectele din familia Aphididae).

4.2. Dezvoltarea postembrionară

Dezvoltarea postembrionară începe din momentul ieşirii larvei

din ou şi se încheie cu apariţia adultului.

31
 Transformările suferite de insecte de la apariţia stadiului de
larvă şi până la adult poartă numele de metamorfoză iar fenomenul
biologic se numeşte metabolie.
În funcţie de gradul de metabolie se deosebesc insecte fără
metamorfoză sau ametabole (Apterygota) şi insecte cu metamorfoză
sau metabole (Pterygota).
În funcţie de transformările care au loc, la insecte se întâlnesc
două mari tipuri de metamorfoză:
1. Metamorfoză incompletă sau hemimetabolă;
2. Metamorfoză completă sau holometabolă.
Metamorfoza incompletă sau hemimetabolă (heterometabolă)
se caracterizează prin aceia că insectele în cursul dezvoltării lor trec
prin următoarele stadii: ou – larvă - nimfă - adult (Figura 18).
Această metamorfoză se caracterizează prin aceia că larvele
seamănă cu insectele adulte, deosebindu-se de ele doar prin
dimensiunile mai mici, lipsa sau incompleta dezvoltare a aripilor şi
incapacitatea lor de a se reproduce
Această metamorfoză poate fi de mai multe tipuri:

- paleometabolă
- heterometabolă
- neometabolă
fiind caracteristică insectelor din ordinul Heteroptera, Homoptera,
Orthoptera, Thysanoptera.

Fig.18. Dezvoltarea unei insecte hemimetabole (Heteroptera) (după

Bonnemaison)

32
 Metamorfoza completă sau holometabolă se caracterizează prin
aceea că insectele în cursul dezvoltării lor trec prin următoarele stadii:
ou - larvă - pupă - adult (Figura 19).
Larvele insectelor holometabole se deosebesc de adulţi, atât
prin forma externă, cât şi prin structura internă.
Metamorfoza holometabolă poate fi de mai multe tipuri: holometabola
tipica, hypermetabola, polymetabola şi cryptometabola şi se întâlneşte
la insectele din ordinele Coleoptera, Lepidoptera, Hymenoptera,
Diptera.

Fig.19. Dezvoltarea unei insecte holometabole (Lepidoptera) (după Bonnemaison)

Larva reprezintă un stadiu activ în dezvoltarea postembrionară

a insectelor, când ele se hrănesc activ şi înmagazinează în corpul lor
mari cantităţi de substanţe hrănitoare. Creşterea larvelor are loc prin
năpârliri succesive.
Când larva ajunge la o anumită limită de dezvoltare, îşi schimbă
cuticula veche (exuvia) cu alta nouă, fenomen cunoscut sub numele de
năpârlire. Numărul năpârlirilor în general este constant şi specific
diferitelor grupe de insecte, putând varia de la 1 la Campodea şi alte
apterigote, până la 40 la efemeroptere. Perioada cuprinsă între două
năpârliri se numeşte vârstă. Larva apărută din ou se numeşte larvă
neonată sau larvă de vârsta I-a iar după năpârlire trece în larvă de
vârsta a II-a şi aşa mai departe.
Durata stadiului larvar este diferită fiind în funcţie de specie
precum şi condiţiile de mediu: temperatură, umiditate, hrană, etc. De
exemplu, la unele diptere dezvoltarea larvară are loc în 3 - 4 zile, la
Anisoplia segetum în 10 – 11 luni, la Cossus cossus în 2 ani, la

33
Agriotes spp. în 3 – 4 ani, iar la unele cicade (Cicadina) şi buprestide
(Coleoptera) în 10 – 17 ani.

Fig.20. Tipuri de larve la insectele holometabole: polipode (a,b); oligopode de tip elaterid
(c); campodeiform (d); melolontoid (e); apodă acefală (f) şi eucefală (g) (original)

Larvele insectelor holometabole sunt foarte variate ca formă,

grupându-se în următoarele tipuri (Figura 20):
a) Larve protopode cu apendicii cefalici şi toracici rudimentari,
mandibulele fiind bine dezvoltate (larvele unor specii parazitate:
chalcidele, ichneumonide, etc).
b) Larve polipode prezintă 3 perechi de picioare toracice şi 2- 7
perechi de picioare abdominale. Larvele de lepidoptere se numesc
omizi adevărate (au 2 – 5 perechi de picioare abdominale) iar
larvele de tenthredinide (Hymenoptera) poartă denumirea de omizi
false (au 7 – 8 perechi de picioare abdominale);
c) Larve protopode cu apendicii cefalici şi toracici rudimentari,
mandibulele fiind bine dezvoltate (larvele unor specii parazitate:
chalcidele, ichneumonide, etc).
d) Larve polipode prezintă 3 perechi de picioare toracice şi 2- 7
perechi de picioare abdominale. Larvele de lepidoptere se numesc
omizi adevărate (au 2 – 5 perechi de picioare abdominale) iar
larvele de tenthredinide (Hymenoptera) poartă denumirea de omizi
false (au 7 – 8 perechi de picioare abdominale);
e) Larve oligopode au 3 perechi de picioare toracice (majoritatea
insectelor din ordinul Coleoptera ) acestea pot fi de mai multe
tipuri şi anume:
34
 - tipul campodeiform sau carabid , au corpul viermiform, care se
subţiază spre partea posterioară; capul cu piesele bucale îndreptate
înainte, cu mandibulele puternice; dorsal pe fiecare segment
prezintă câte un sclerit mai îngroşat şi mai intens colorat. Aceste
larve sunt caracteristice pentru insectele din familia Carabidae,
ordinul Coleoptera;
- tipul elateriform sau elaterid, care popular se numesc viermi
sârmă. Prezintă corp viermiform, alungit, cu tegumentul tare, de
culoare galbenă-arămie; terminaţia ultimului segment este
caracteristică diferitelor genuri. Acest tip de larve se întâlneşte la
insectele din familia Elateridae, ordinul Coleoptera;
- tipul scarabeiform sau melolontoid , popular se numesc viermi
albi. Larvele au corpul înconvoiat sub forma literei C, puternic
cutat transversal, de culoare albă, cu apendici cefalici şi toracici
castanii, stigmele brune. Capul este ortognat, mare, picioarele
inegal dezvoltate; cele anterioare sunt mai scurte, iar cele
posterioare mai lungi. Ultimul segment abdominal este voluminos,
pe sternitul acestuia se găseşte un câmp de sete a căror dispoziţie
este caracteristică diferitelor specii. Larvele de tip melolontoid se
întâlnesc la insectele din familia Scarabaeidae, ordinul
Coleoptera.
f) Larvele apode sunt lipsite de picioare, având sau nu capsula
cefalică distinctă. Larvele apode pot fi:
- eucefale sau de tip curculionid. Capsula cefalică este vizibilă, iar
aparatul bucal este conformat pentru ros. Sunt caracteristice pentru
insectele din familia Curculionidae, larvele miniere de lepidoptere
şi pentru unele specii din ordinul Diptera;
- hemicefale, la care capsula cefalică este pe jumătate introdusă în
torace, iar aparatul bucal este conformat pentru supt (larvele unor
specii de diptere);
- acefale, la care capul este complet învaginat, ca la insectele din
ordinul Diptera şi la cele din familia Buprestidae (ordinul
Coleoptera).
g) Larvele postoligopode se caracterizează printr-o mare asemănare
cu adulţii, atât morfologic cât şi biologic. După aspectul exterior
sunt la fel ca adulţii, având ochii faţetaţi, rudimente de aripi în
ultimele vârste şi părţile corpului bine delimitate. Din această
grupă fac parte larvele tuturor insectelor heterometabole
(Heteroptera, Homoptera, Orthoptera, Thysanoptera, etc.).
Larva în ultima vârstă, cu dezvoltarea încheiată, după ultima
năpârlire se transformă în nimfă (la insectele heterometabole) sau în
pupă (la insectele holometabole).
Transformarea în pupă se face în locuri adăpostite. Înainte de
transformarea în pupă, larva îşi confecţionează din fire de mătase sau
alte materiale (particule de sol, etc.) adăposturi ce poartă numele de
35
cocon, ce are rolul de a proteja pupa de acţiunea nefavorabilă a
factorilor mediului înconjurător. Mărimea, forma şi culoarea
coconului variază în funcţie de specie. La unele insecte, larvele se
transformă în pupe în sol în loji pupale. La diptere, larvele se
transformă în pupe în ultima exuvie pupală, ce se numeşte puparium
sau cocon fals. Înainte de a se transforma în pupă, larva trece prin
stadiul de prepupă, în care larvele nu se mai hrănesc, devin imobile,
se scurtează, se îngroaşă şi năpârlind pentru ultima oară se transformă
în pupă.
Stadiul de pupă este un stadiu în care insecta nu se mişcă,
corpul ei se îngroaşă şi se scurtează. În interiorul corpului pupei au loc
procese de reducere a unor organe (histoliză) şi de formare a altora noi
(histogeneză), caracteristice insectei adulte.
Din punct de vedere morfologic se deosebesc trei tipuri de pupe
(Figura 21):

Fig.21. Tipuri de pupe la insecte:

1. liberă; 2. obtectă; 3. coarctată (original)

a) pupă liberă, la care apendicii corpului sunt liberi şi pot executa

mişcări (exemplu la coleoptere, himenoptere, etc.);
b) pupă obtectă, apendicii sunt lipiţi de corp cu un lichid exuvial şi
acoperite cu o membrană mai mult sau mai puţin transparentă,
pupa având aspectul de mumie ce poartă numele de crisalidă (la
unele lepidoptere) sau se găseşte într-un înveliş format din fire de
mătase ce se numeşte cocon (lepidoptere);
c) pupă coarctată este o pupă liberă în interiorul ultimei exuvii
larvare, care formează un înveliş opac ca un butoiaş, ce se numeşte
puparium (la majoritatea dipterelor).

36
 Stadiul de pupă durează de la câteva zile până la câteva luni,
fiind în funcţie de specia de insectă şi de condiţiile de mediu.

4.3. Dezvoltarea postmetabolă

Dezvoltarea postembrionară începe cu apariţia insectei adulte şi

se încheie cu moartea fiziologică a ei. Insecta adultă nu creşte şi nu
năpârleşte, dar suferă profunde transformări de maturaţie şi
îmbătrânire. Astfel, în prima perioadă insecta se maturizează din punct
de vedere sexual iar în a adoua perioadă intervine moartea fiziologică
a adultului datorită epuizării substanţelor de rezervă din organism.
Perioada dezvoltării postmetabole sau longevitatea insectelor
este foarte diferită, de la câteva minute la câţiva ani. De exemplu
specia Psyche apiformis – Psychidae (Lepidoptera) trăieşte 32 – 58
minute, în timp ce unele coleoptere şi lepidoptere au o viaţă de 1 – 2
ani. Cea mai mare longevitate o au insectele sociale (matca albinelor
poate trăi până la 5 ani, iar matca unor specii de termite până la 12 –
15 ani).

4.4. Generaţii şi ciclul biologic la insecte

Prin generaţie se înţelege totalitatea indivizilor care se dezvoltă

din ouăle depuse de femelele unei populaţii adulte a unei specii, într-
un timp determinat al perioadei de vegetaţie şi în funcţie de condiţiile
de mediu şi până la moartea indivizilor adulţi, ce au alcătuit
descendenţa respectivă.
Timpul necesar dezvoltării unei generaţii variază în limite mari
de la specie la specie. La unele insecte dezvoltarea unei generaţii are
loc într-un timp foarte scurt (câteve zile sau câteva săptămâni), iar la
alte insecte dezvoltarea are loc într-un timp mult mai îndelungat (luni
sau ani de zile).
În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii faţă de
durata unui an, insectele se clasifică în următoarele grupe:
a) insecte monovoltine, care au o singură generaţie pe an (exemplu la
Zabrus tenebrioides, Eurygaster spp., Tanymecus dilaticollis,
Anthonomus pomorum, Rhagoletis cerasi, etc.);
b) insecte bivoltine, care au două generaţii pe an (exemplu la
Eurydema ornata, Mamestra brassicae, Hyphantria cunea,
Laspeyresia pomonella, etc.);
c) insecte trivoltine, care prezintă trei generaţii pe an (exemplu
Lobesia botrana);
d) insecte polivoltine, care prezintă mai multe generaţii în decursul
unui an (exemplu Lithocoletis blancardella, Brevicoryne
brassicae, Trialeurodes vaporariorum, etc.);

37
 e) insecte bienale, care prezintă o generaţie la doi ani (exemplu
Gryllotalpa gryllotalpa, Anisoplia austriaca, etc.);
f) insecte multianuale, la care dezvoltarea unei generaţii are loc pe o
perioadă de mai mulţi ani (exemplu 3 – 4 ani la Melolontha
melolontha, Anoxia villosa, 3 – 5 ani la Agriotes spp., etc.).
Numărul de generaţii, deşi caracteristic diferitelor specii este în
strânsă legătură cu condiţiile de mediu: temperatură, umiditate, hrană,
etc. Astfel, la aceiaşi specie (Laspeyresia pomonella, Leptinotarsa
decemlineata, Mayetiola destructor) în regiunile sudice au 3 generaţii
în timp ce, în regiunile nordice au 2 generaţii. Sunt însă insecte care
indiferent de răspândirea lor geografică, prezintă întotdeauna acelaşi
număr de generaţii (exemplu la Bruchus pisorum, Phyllotreta spp., o
generaţie pe an, iar Anisoplia austriaca o generaţie la doi ani).
La unele specii de insecte bivoltine şi polivoltine, la care ponta
este eşalonată pe o perioadă mai îndelungată, generaţiile se suprapun,
întâlnindu-se în anumite perioade, diferite stadii ale insectei (exemplu
la Leptinotarsa decemlineata, Laspeyresia pomonella). Suprapunerea
generaţiilor îngreunează stabilirea momentului optim de aplicare a
tratamentelor.
Ciclul biologic. Prin ciclu biologic sau ciclu evolutiv se
înţelege succesiunea stadiilor sau a generaţiilor unei specii, într-o
anumită perioadă de timp.
Fiecare specie de insectă se caracterizează printr-un ciclu
evolutiv propriu, care poate fi monovoltin, bivoltin, multianual, etc.
Ciclul evolutiv la diferite insecte dăunătoare poate fi reprezentat
în diferite moduri prin grafice, tabele sau scheme, în care se folosesc
semne convenţionale pentru fiecare stadiu al dăunătorului sau se
prezintă direct în succesiune evoluţia stadiilor în raport cu planta
gazdă (Figura 22 şi 23).

Fig.22. Schema ciclului evolutiv la ploşniţa roşie a verzei (Eurydema ornata)

(după Săvescu)

38
 Figura 23. Ciclul biologic al speciei Tanymecus dilaticollis
(după Paulian Fl., 1971)

Un ciclu deosebit se întâlneşte la păduchii de frunze (ordinul

Homoptera, familia Aphididae) deoarece indivizii din generaţia F2 nu
dau naştere la urmaşi identici generaţiei F1.
La aceste insecte, numai după o succesiune a mai multor
generaţii de diferite forme (Fn), se ajunge din nou la forma generaţiei
de la care s-a pornit.
Înmulţirea afidelor este holociclică deoarece unele generaţii se
înmulţesc sexuat iar alte generaţii se reproduc partenogenetic. Afidele
prezintă specii nemigratoare cu ciclu evolutiv monoecic, care se
desfăşoară pe o singură plantă gazdă sau pe mai multe plante gazdă
din aceiaşi familie botanică şi specii migratoare care au ciclul evolutiv
diecic.
La speciile diecice ciclul biologic se desfăşoară pe două plante
gazdă şi anume:
a) o gazdă primară sau iniţială, care este reprezentată prin specii
lemnoase;
b) o gazdă secundară, reprezentată prin specii ierboase.
Ciclul evolutiv la speciile nemigratoare (Aphis pomi, Schizaphis
graminum, etc.) este următorul (Figura 24).
Insecta iernează sub formă de ou depus pe ramurile subţiri. În
primăvară din oul de iarnă apare femela apteră numită fundatrix sau
matca. Femelele fundatrix pe cale partenogenetică, dau naştere la
câteva generaţii de femele numite fundatrigene, aptere şi aripate.
39
 Fig.24. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclică, monoecică
(Aphis pomi):
1. Ou de iarnă; 2. fundatrix; 3. fundatrigene aptere şi aripate (3 – 4 G); 4.virginogene
aptere şi aripate (8 – 12 G); 5. sexupare; 6-7. sexuaţi: masculi şi femele
(original)

La rândul lor, fundatrigenele se înmulţesc partenogenetic şi dau

naştere la femele aripate numite virginogene aripate şi femele
nearipate, virginogene nearipate, care se dezvoltă pe aceiaşi plantă-
gazdă sau pe plante gazde înrudite, succedându-se 8 – 12 generaţii în
cursul unei perioade de vegetaţie. Spre sfârşitul verii, apare ultima
generaţie de femele partenogenetice aripate numite sexupare.
Femelele sexupare depun două feluri de ouă din care apar masculi şi
femele, ce constituie forma sexuată, iar după copulaţie femelele depun
oul de iarnă, încheindu-se astfel ciclul biologic.
Ciclul evolutiv al speciilor de afide migratoare (Myzus cerasi,
Myzus persicae, Hyalopterus pruni, Aphis pomi) este următorul
(Figura 25).
Toamna, femelele din forma sexuată, depun ouă de iarnă (de
rezistenţă) pe ramurile plantelor gazdă-primară (cireş, vişin).
Primăvara din ouăle de iarnă apar femele fundatrix, care se înmulţesc
pe cale partenogenetică şi dau naştere la câteva generaţii de
fundatrigene (3 –4), cu femele aptere şi aripate, formând colonii pe
organele atacate (frunze). În sânul coloniei respective, ultima
generaţie de fundatrigene aripate numite migrans allata mută colonia
pe plantele gazdă secundare (colonicus exulens). Acestea se înmulţesc

40
partenogenetic în tot cursul perioadei de vegetaţie dând naştere la o
serie de generaţii virginogene aptere şi aripate.
La sfârşitul verii în cadrul coloniei de virginogene apar
sexuparele, care cuprind femele aripate ce reântorc colonia pe plantele
gazdă primare.
Formele sexupare depun două feluri de ouă, din care iau naştere
formele sexuate, masculi şi femele.

Fig.25. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclică, diecică

(Myzus cerasi):
1. ou de iarnă; 2. fundatrix; 3.fundatrigene; 4.migrante; 5-8. virginogene aptere şi aripate;
9. sexupares; 10-11. sexuaţi: masculi şi femele; gazda primară: cireş şi vişin; gazda
secundară: Galium sp. şi Asperula sp.
(original)

După copulaţie femelele depun ouăle de iarnă şi astfel ciclul

biologic se încheie.

4.5. Diapauza

Diapauza este o întrerupere temporară care intervine în timpul

dezvoltării insectelor, constituind o adaptare a acestora la condiţiile
neprielnice ale mediului (temperaturi scăzute sau prea ridicate,
uscăciune, lipsa hranei, etc.)
Diapauza este caracteristică diferitelor specii şi poate apare în
orice stadiu de dezvoltare. Astfel, diapauza poate să apară în stadiul de
ou (Entomoscelis adonidis, Malacosoma neustria, diferite insecte din
familia Acrididae, Lymantria dispar), în stadiul de larvă (Zabrus
41
tenebrioides, Oscinella frit, Ostrinia nubilalis, Laspeyresia
pomonella, etc.), în stadiul de pupă (Scotia segetum, Mamestra
brassicae, Eupoecilia ambiguella, Hyphantria cunea, Rhagoletis
cerasi, etc.) sau în stadiul de adult (Eurygaster spp, Leptinotarsa
decemlineata, Tanymecus dilaticollis, Sitona lineata, etc).
După modul cum se manifestă, diapauza poate fi obligatorie sau
facultativă.
Diapauza obligatorie a apărut ca rezultat al tendinţei de
adaptare la condiţiile nefavorabile de dezvoltare şi în acest caz face
parte integrantă din fondul genetic al speciei.
Diapauza facultativă apare ca rezultat al influenţei unuia sau
mai multor factori nefavorabili ai mediului.
În timpul diapauzei, procesele fiziologice din corpul insectei se
reduc la minimum şi se desfăşoară pe seama lipidelor şi a altor
substanţe de rezervă acumulate anterior. Astfel, la larvele de Ostrinia
nubilalis conţinutul în lipide scade de la 56,6% s.u. (la închiderea
dezvoltării şi intrării în diapauză) până la 31,8% s.u. (la sfârşitul
diapauzei).
Diapauza este reglementată de glandele endocrine ale
sistemului nervos, iar dintre factorii de mediu, care determină intrarea
în diapauză sau ieşirea din această stare sunt: temperatura, lumina,
umiditatea, hrana etc.; aceşti factori pot acţiona independent sau în
complex.
Temperatura influenţează atât prin scăderea, cât şi prin ridicarea
ei peste anumite limite. La temperaturi scăzute, insectele se retrag în
adăposturi, care le oferă o protecţie mai mult sau mai puţin sigură
împotriva temperaturilor joase, intrând astfel într-o diapauză hiemală.
În regiunile temperate, diapauza hiemală face parte integrantă cu
ciclul biologic al insectelor.
La marea majoritate a insectelor, diapauza hiemală are loc
întotdeauna în acelaşi stadiu şi obişnuit în aceleaşi locuri (lăcustele
acridide iernează în stadiu de ou în sol, gândacul ghebos şi buha
semănăturilor hibernează ca larve în sol, buha verzei şi musa cireşelor
iernează ca pupe în sol iar adulţii gândacului din Colorado şi gărgăriţa
cenuşie a sfeclei iernează ca adulţi în sol).
Cunoaşterea stadiului de hibernare prezintă o importanţă
deosebită în aplicarea diferitelor măsuri de combatere.
La temperaturi ridicate, peste limita optimă de dezvoltare, unele
insecte intră într-o diapauză de vară sau estivală (exemplu la gândacul
roşu al rapiţei, gărgăriţa florilor de măr, au diapauza estivală în stadiul
de adult iar la cotarul verde diapauza estivală este în stadiul de pupă).
Lumina constituie un factor determinant în apariţia sau evitarea
diapauzei la unele insecte. Rolul hotărâtor îl are lungimea zilei sau
fotoperioada.

42
 În funcţie de reacţia faţă de lumina zilei, insectele se clasifică
în:
1. Insecte de zi lungă, la care dezvoltarea se desfăşoară normal, fără
întrerupere, în condiţiile zilelor de vară, a căror perioadă de lumină
este de 14 – 17 ore, în timp ce în condiţiile zilelor scurte de
toamnă, intervine diapauza (exemplu la Leptinotarsa decemlineata,
Scotia segetum, Cydia pomonella, Pieris brassicae, etc.);
2. Insecte de zi scurtă, dezvoltarea lor are loc numai în condiţiile
zilelor scurte, sub 13 -–16 ore, în timp ce zilele lungi determină
apariţia diapauzei (exemplu la Bombyx mori, Stenocarus
fuliginosus, etc.).
3. Insecte neutre sau intermediare (Ostrinia nubilalis, Leucoma
salicis, etc.) dezvoltarea continuă se produce numai în limitele a 18
– 20 ore lumină din 24 ore, în timp ce în condiţiile zilelor mai
scurte sau mai lungi se declanşează diapauza.

Umiditatea ridicată sau scăzută are un rol important în apariţia

diapauzei la insecte. Astfel, vara la umiditate relativă scăzută,
pupariile muştei de Hessa (Mayetiola destructor) rămân în diapauză
până în toamnă sau chiar în anul următor, când umiditatea este
favorabilă evoluţiei insectei. La fluturele alb al verzei (Pieris
brassicae) declanşarea diapauzei are loc la o umiditate atmosferică
ridicată.
Hrana, atât sub raport cantitativ cât şi calitativ, poate determina
apariţia diapauzei la unele insecte. Astfel, larvele insectei Diatraea
lineolata intră în diapauză atunci când ele sunt obligate să se
hrănească cu tulpini de porumb uscate.

43
 CAPITOLUL V
ECOLOGIA INSECTELOR

Ecologia insectelor este disciplina care studiază complexul de

factori care influienţează modul de viaţă a unei specii de insectă sau
a unei bioceneze de insecte, de pe un anumit loc. Un astfel de studiu
conduce la cunoaşterea cauzelor care influienţează numărul insectelor,
stabileşte condiţiile de variaţie numerică, adică dinamica înmulţirii în
masă şi răspândirea insectelor.
În decursul timpului, insectele s-au adaptat la diferite condiţii de
mediu, fiecare specie dezvoltându-se în anumite biotipuri, favorabile
pentru ea. În concordanţă cu condiţiile de mediu în care s-au format,
fiecare specie manifestă o selectivitate faţă de condiţiile locului de
trai, având un anumit standard ecologic, câştigat în decursul evoluţiei
sale istorice şi care se transmite la urmaşi, particularitate ce are un
caracter conservator.
Diferitele specii de insecte se comportă diferit faţă de influenţa
nefavorabilă a factorilor de mediu având o anumită plasticitate
ecologică ce reprezintă gradul de adaptabilitate a speciei faţă de
oscilaţiile factorilor de mediu şi are un caracter progresiv. Speciile
care au o mare plasticitate ecologică se adaptează mai uşor la noile
condiţii de mediu, în care urmează să se dezvolte. În felul acesta se pot
crea condiţii nefavorabile, care să depăşească limitele plasticităţii
ecologice, distrugându-se speciile dăunătoare.

5.1. Factorii care influenţează dezvoltarea insectelor

Factorii care influienţează în general viaţa organismelor dintr-

un ecosistem oarecare, pot fi sistematizaţi în cinci grupe: climatici,
edafici, biotici, tehnici şi antropoici.

5.1.1. Factori climatici

Factori climatici sau condiţiile meteorologice cuprind influenţa
temperaturii, umidităţii, luminii şi a curenţilor de aer asupra
dezvoltării insectelor.
În primul rând s-a studiat temperatura şi umiditatea, întrucât
aceşti factori influenţează răspândirea geografică şi intensitatea
înmulţirii în masă a insectelor.
În ultimul timp se acordă o mare importanţă factorului lumină,
care influenţează diapauza insectelor.

44
 5.1.1.1. Temperatura
Insectele au temperatura corpului variabilă, în raport cu
temperatura mediului în care trăiesc, fiind organisme heteroterme sau
poikiloterme. În general insectele au temperatura corpolui mai mare cu
0,5 – 1°C faţă de mediul înconjurător. Cu cât temperatura corpului
este mai ridicată, cu atât şi procesele fiziologice se desfăşoară mai
rapid, deci durata dezvoltării diferitelor stadii depinde de condiţiile de
mediu în care trăieşte insecta (Figura 26).

Fig.26. Zona biologică de dezvoltare a insectelor (original)

Activitatea vitală a insectelor are loc la temperaturi cuprinse

între 5 – 40°C. Fiecare specie de insectă are limitele sale proprii de
temperatură între care se dezvoltă. Astfel există o limită inferioară de
temperatură, denumită prag biologic inferior sau temperatură minimă
(t0) şi o limită superioară, denumită prag biologic superior sau
temperatură maximă de dezvoltare (T). În afară de aceste două limite
organismele mai au un prag de prolificitate (0) - temperatura la care
sexele devin fertile şi un prag termic optim (01). Între limitele
pragurilor inferior şi superior are loc dezvoltarea mai mult sau mai
puţin normală a speciei respective. Zona cuprinsă între aceste două
limite (pragul inferior şi superior de dezvoltare) se numeşte zona
biologică de dezvoltare. Sub pragul inferior şi deasupra pragului
superior se găseşte zona letală sau mortală, în care specia nu poate
trăi (Figura 26).
La temperaturi scăzute, sub pragul inferior, insectele îşi pierd
treptat mobilitatea şi în cele din urmă cad într-o stare de amorţeală.
Moartea insectelor la temperaturi scăzute survine datorită proceselor
de deshidratare a protoplasmei, precum şi din cauza îngheţării apei
libere şi a formării cristalelor de gheaţă. Moartea insectelor prin îngheţ
survine numai atunci când temperatura scade sub o anumită limită,
denumită prag termic critic, la care toată apa din corpul insectei
îngheaţă. Până la atingerea acestei limite, procesele vitale încetează şi
45
intervine aşa numita stare de anabioză din care, în condiţiile creşterii
treptate a temperaturii mediului înconjurător, insecta poate fi readusă
la viaţă. În perioada de iarnă, unele insecte suportă temperaturi de
până la – 21°C şi chiar mai scăzute. Rezistenţa insectelor la
temperaturile scăzute depinde de conţinutul în grăsimi, precum şi de
modul cum apar temperaturile joase; dacă temperatura scade treptat,
insectele pot suporta temperaturi mai joase, fără a îngheţa.
La temperaturi ridicate, peste pragul superior, activitatea
insectelor încetează treptat, datorită coagulării substanţelor proteice.
Coagularea poate fi parţială (necroză), când insectele îşi pot reveni şi
totală (paranecroză), după care revenirea la viaţă nu mai poate avea
loc.
Zona biologică de dezvoltare a insectelor se împarte în trei
subzone: rece, optimă şi caldă.
a) Subzona rece este cuprinsă între pragul biologic inferior (t0) şi
pragul de prolificitate (0). Insectele cresc încet, durata dezvoltării
se prelungeşte mult, indivizii rămân sterili. Viteza reacţiilor
biochimice este redusă şi nu se sintetizează substanţe proteice.
b) Subzona optimă este cuprinsă între pragul de prolificitate (0) şi
optimul termic (O1). Durata dezvoltării se scurtează, numărul
generaţiilor şi prolificitatea cresc, lungimea corpului rămâne
constantă. Activitatea de hrănire, mişcare şi schimbul de substanţe
este maximă. Dezvoltarea insectei are loc într-un număr minim de
zile. Temperatura optimă de dezvoltare a insectelor este cuprinsă
între 20 – 30°C.
c) Subzona caldă este cuprinsă între optimul termic (O1) şi pragul
biologic (T). Durata dezvoltării creşte, numărul generaţiilor,
prolificitatea şi lungimea corpului insectelor descresc.
Pentru dezvoltarea unui stadiu, insectei îi este necesară o
anumită cantitate de căldură numită constantă termică (K).
Constanta termică sau constanta de dezvoltare se calculează
prin însumarea zilnică a temperaturilor de deasupra pragului biologic,
pe tot timpul de dezvoltare a stadiului respectiv, iar constantele
dezvoltării insectelor iau aspectul unei curbe hiperbolice (Figura 27).
Constantele de dezvoltare ale insectelor se calculează cu
ajutorul ecuaţiei:
K = Xn ( tn – t0)

în care: K – constanta termică;

Xn - durata dezvoltării insectei;
tn – temperatura la care are loc dezvoltarea;
t0 – pragul inferior de dezvoltare;
tn – t0 – temperatura efectivă.

46
 Fig.27. Hiperbola dezvoltării gărgăriţei fasolei (Acanthoscelides obsoletus):
O, O1 - temperatura optimă;t0 - pragul biologic inferior; T-pragul biologic superior
(după Săvescu)

Cu ajutorul elementelor din această ecuaţie se pot calcula:

pragul inferior (t0), constanta termică (K), durata dezvoltării unei
insecte (Xn) şi numărul de generaţii (g).
Cunoaşterea constantelor dezvoltării insectelor prezintă o
deosebită importanţă în ceea ce priveşte elaborarea bazelor teoretice a
întocmirii schemei ciclului biologic şi a stabilirii ariei de răspândire, a
perioadei de activitate biologică şi a caracteristicilor ecologice ale
speciei de insecte
Temperatura are o influenţă hotărâtoare asupra duratei de
dezvoltare a stadiilor embrionare şi postembrionare în condiţii
normale. Cu cât temperatura este mai apropiată de cea optimă, cu atât
durata de dezvoltare este mai scurtă şi invers.
Oscilaţiile de temperatură pot fi utilizate în combaterea unor
specii de dăunători. De exemplu, temperaturi de – 3°C omoară larvele
de Acanthoscelides obsoletus iar temperaturi de peste 55°C omoară
gărgăriţa grâului şi orezului (Sitophilus granarius şi Sitophilus
oryzae).
Insectele care se dezvoltă între limite mici de temperatură se
numesc stenoterme (Sitotroga cereallela) iar insectele care se dezvoltă
între limite largi de temperatură se numesc euriterme şi au un areal de
răspândire foarte mare (Plusia gamma).

47
 5.1.1.2. Umiditatea
Umiditatea are un rol important în creşterea şi dezvoltarea
insectelor, fiind indispensabilă pentru procesele vitale ale insectelor.
Apa din corpul insectelor poate fi liberă, servind ca solvent al
sărurilor minerale încorporate odată cu hrana şi apă de constituţie ca
suport al proceselor biologice (creşterea şi dezvoltarea) şi fiziologice
(reglarea temperaturii corpului). În corpul diferitelor specii de insecte,
conţinutul în apă este diferit, la unele depăşind 50% din greutatea
totală a lor. Apa liberă din organism se pierde prin evaporare,
transpiraţie sau dejecţii.
Umiditatea relativă a aerului influenţează direct conţinutul în
apă al insectelor. Oscilaţiile umidităţii relative determină profunde
schimbări în dezvoltarea insectelor. Astfel în verile secetoase ouăle de
Mayetiola destructor, Pyrausta nubilalis nu se dezvoltă. Larvele de
scarabeide şi elateride din sol, migrează pe verticală, urmărind stratul
umed al solului; vara se afundă în sol la umezeală, iar primăvara se
ridică la suprafaţă pe măsură ce solul se dezgheaţă. Reducerea
umidităţii relative a aerului şi solului determină intrarea în diapauză a
multor specii de insecte. Există un optim al umidităţii relative a
aerului, care la majoritatea insectelor este cuprins între 45 – 85%. În
afara limitelor optime de umiditate, activitatea insectelor este
încetinită sau întreruptă. De exemplu, sfredelitorul porumbului se
dezvoltă mai bine la o umiditate mai ridicată, în timp ce gărgăriţa
grâului evoluează atunci când umiditatea cerealelor scade sub 12%.
Precipitaţiile favorizează dezvoltarea insectelor, atunci când
sunt în cantităţi mici, contribuind la mărirea umidităţii atmosferice şi a
solului. Căderea unor cantităţi mai mari de precipitaţii are o influenţă
negativă asupra dezvoltării ouălor, adesea ele fiind spălate de pe
organele depuse, ca de exemplu în cazul lui Leptinotarsa
decemlineata, Eurygaster spp, Pyrausta nubilalis, etc.
Stratul relativ gros de zăpadă oferă un adăpost prielnic pentru
hibernarea majorităţii speciilor de insecte, în timp ce iernile lipsite de
zăpadă şi cu geruri mari nu sunt favorabile hibernării, o mare parte din
formele de rezistenţă pier din cauza îngheţului.
După locurile pe care le preferă, insectele terestre se împart în:
higrofile, care trăiesc în zone foarte umede (85 – 100%), mezofile,
care trăiesc în zone cu umiditate moderată (45 – 85%) şi xerofile, care
preferă regiunile secetoase (umiditatea sub 45%).
Lumina acţionează asupra metabolismului insectelor,
influenţând direct procesele biologice şi fiziologice, precum şi
comportamentul lor. Orientarea insectelor în funcţie de lumină
constituie o reacţie fotochimică, care determină mişcarea. Insectele
pot fi: fototropic pozitive, care sunt atrase de lumină şi fototropic
negative , (insecte lucifuge), care fug de lumină.

48
 O mare parte din insecte sunt active numai ziua ca
himenopterele, unele coleoptere, majoritatea dipterelor etc., în timp ce
alte insecte sunt active noaptea, ca fluturii din familia Noctuidae,
unele heteroptere, coleoptere, etc.
Lumina acţionează împreună cu temperatura şi umiditatea în
declanşarea diapauzei la insecte. Astfel, omizile multor specii de
lepidoptere, expuse zilnic la lumină peste 15 – 16 ore nu mai intră în
diapauză şi se transformă direct în pupă. Apariţia formelor sexuate a
păduchilor de frunze este dererminată de scăderea temperaturii şi a
intensităţii luminii (toamna).
Radiaţiile solare influenţează activitatea şi dezvoltarea
insectelor. Prin energia degajată, radiaţiile solare contribuie la
ridicarea temperaturii mediului exterior şi la declanşarea reacţiilor
fotochimice ale organismelor. Astfel, unele insecte parazite
(Ichneumonidae) sunt mai active sub influenţa razelor solare,
copulaţia lor având loc numai în zilele însorite.
Curenţii de aer (vântul) contribuie la intensificarea evaporării
apei din corpul insectelor, împiedică mişcarea, hrănirea, copulaţia şi
ponta insectelor, dar favorizează răspândirea lor la mari distanţe. De
exemplu, omizile cu corpul păros (Hyphantria cunea, Lymantria
dispar) sunt răspândite cu uşurinţă prin vânt. Curenţii de aer de slabă
intensitate, dar de lungă durată, împiedică activitatea unor insecte
(exemplu Ostrinia nubilalis, Mayetiola destructor etc.).

5.1.2. Factorii edafici

Factorii edafici sau solul constituie un factor ecologic important
în dezvoltarea şi răspândirea insectelor. Solul influenţează fie direct,
prin proprietăţile sale fizice şi chimice, fie indirect, prin condiţionarea
vegetaţiei. Pe diferite tipuri de sol se dezvoltă anumite specii de
insecte. În general, solurile umede şi cu reacţie acidă sunt mai puţin
populate decât solurile cu reacţie neutră sau bazică. În solurile sărace,
cu un conţinut ridicat de humus brut şi cu aciditate, se dezvoltă
numeroase specii de viermi sârmă, larvele unor diptere şi diferite
specii de nematozi, ce constituie 85% din fauna solului. În solurile
argilo-nisipoase, cu reacţie uşor alcalină sau neutră se întâlnesc larve
de cărăbuşi şi coropişniţe; speciile de acridide (Locusta migratoria)
preferă locurile nisipoase iar Phylloxera vastatrix se întâlneşte în
solurile luto-argiloase.
În funcţie de preferinţa insectelor faţă de natura solului, se
deosebesc:
a) insecte pietrofile, care trăiesc în soluri pietroase sau cele provenite
din degradarea rocilor;
b) insecte psamofile, care populează locurile nisipoase (afide,
formicide, etc.);

49
c) insecte halofile, care preferă soluri sărăturoase, (Cicindela
elegans, etc.);
d) insecte indiferente, care populează diferite tipuri de sol indiferent
de structura şi compoziţia lor.

5.1.3. Factori biotici

În categoria factorilor biotici se vor lua în considerare: hrana,
zoofagii şi epizootiile.
Hrana este unul din factorii biotici importanţi în viaţa
insectelor, constituind sursa din care insectele îşi procură energia
necesară pentru desfăşurarea activităţii biologice: creşterea,
dezvoltarea, înmulţirea, etc.
După regimul de hrană, insectele se împart în trei grupe:
fitofage, zoofage şi pantofage.
1. Insectele fitofage sau vegetariene se hrănesc cu diferite
organe verzi sau uscate ale plantelor cum sunt: rădăcini, tulpini,
ramuri, frunze, flori, fructe, seminţe.
După organele pe care le consumă, insectele fitofage se împart
în:
a) insecte xilofage, care se hrănesc cu lemn sau scoarţă (carii de lemn
şi de scoarţă);
b) insecte fitofage, care se hrănesc cu frunze (gândacul din Colorado,
omizi defoliatoare);
c) insecte florifage, care se hrănesc cu flori (gândacul păros,
gândacul lucios al rapiţei);
d) insecte seminifage sau cletrofage, care se hrănesc cu seminţe
(gărgăriţele grâului, gărgăriţa mazării);
e) insecte micofage sau micetofage care se hrănesc cu ciuperci
(musca ciupercilor);
f) insecte saprofage, care se hrănesc cu materii organice în
descompunere (larvele tinere de melolontine).
După numărul de specii de plante cu care se hrănesc, insectele
se împart în:
a) monofage, care se hrănesc cu plante aparţinând unei singure specii
(gărgăriţa mazării, gărgăriţa florilor de măr, viespea neagră a
prunului);
b) oligofage, care se hrănesc cu plante care aparţin unei familii sau
câtorva familii înrudite (gândacul ovăzului, gărgăriţa frunzelor de
leguminoase);
c) polifage, care se hrănesc cu specii de plante ce aparţin diferitelor
familii botanice (viermi sârmă, viermi albi, omida păroasă a
dudului, etc.).
2. Insectele zoofage sau carnivore, se hrănesc cu organisme
animale vii sau moarte.
Insectele zoofage se împart în:
50
 a) insecte harpactofage sau prădătoare, care se hrănesc cu hrană vie
(specii de carabide, de coccinelide);
b) insecte parazite, care se hrănesc parazitând organisme vii, la
exteriorul sau în corpul acestora (specii de vespi, Trichogramma
spp., Prospaltela spp., sau de muşte, Tachina spp.);
c) insecte necrofage, care se hrănesc cu cadavrele animalelor (Silpha
spp., Necrophorus spp.);
d) insecte coprofage, care se hrănesc cu excrementele diferitelor
specii de animale (Copris spp., Scarabaeus spp.).
3. Insectele pantofage sau omnivore au un regim de hrană
mixt, ele se hrănesc atât cu hrană vegetală cât şi animală (unele specii
de ortoptere, dermaptere, coleoptere).
Cantitatea şi calitatea hranei influenţează dezvoltarea insectelor.
Aşa de exemplu, substanţele proteice din hrană scurtează timpul de
dezvoltare, iar hidraţii de carbon îl prelungesc.
Hrana are un rol deosebit în combinaţie cu temperatura şi
umiditatea, asupra prolificităţii şi longevităţii. Când hrana se află din
abundenţă şi condiţiile de temperatură şi umiditate se află la optimum
fluturii trăiesc de trei ori mai mult, iar prolificitatea creşte
considerabil.
Cunoaşterea regimului de hrană a fiecărei specii de insecte
prezintă o importanţă practică deosebită, în ceea ce priveşte aplicarea
unor măsuri profilactice de combatere ca: rotaţia culturilor, cultivarea
soiurilor rezistente sau nepreferate de dăunători, etc.
Între diferitele organisme coexistente într-un biotop pot să se
stabilească diferite feluri de conveţuire ca: prădătorismul,
canibalismul, simbioza, comensalismul şi parazitismul.
Prădătorismul este un fenomen biologic natural, întâlnit atât la
nevertebrate (insecte, păianjeni), cât şi la vertebrate (batracieni,
reptile, păsări şi mamifere). Prădătorismul presupune conveţuirea
dintre două organisme, din care un organism numit prădător , care se
hrăneşte pe seama altui organism numit pradă sau victimă. Între
prădător şi pradă există un anumit raport de mărime; în general
prădătorul este mai mare decât prada (de exemplu Coccinella
septempunctata şi Aphis fabae).
Parazitismul este un fenomen biologic natural prin care
speciile parazite trăiesc pe seama altor specii numite gazde. După
locul unde se dezvoltă, se deosebesc specii: ectoparazite, care se
dezvoltă la exteriorul corpului gazdei şi specii endoparazite care se
dezvoltă în interiorul corpului gazdei. Paraziţii sunt întotdeauna mai
mici decât gazda lor.
Majoritatea insectelor parazite fac parte din ordinele
Hymenoptera şi Diptera, care depun ouăle lor în ouăle, larvele, pupele
sau adulţii altor insecte şi tinerele larve apărute se hrănesc pe seama
gazdei, care în cele din urmă moare.
51
 La rândul lor prădătorii şi paraziţii pot fi parazitaţi de alte
specii. Paraziţii speciilor de insecte dăunătoare (fitofage) se numesc
paraziţi primari, iar cei care parazitează paraziţii primari, se numesc
paraziţi secundari sau hiperparaziţi. Hiperparazitismul joacă un rol
negativ în menţinerea unui echilibru dorit între speciile fitofage şi cele
zoofage.Cea mai mare importanţă pentru menţinerea echilibrului
natural, o au speciile oligofage de paraziţi deoarece, de la un an la
altul, densitatea lor numerică se menţine pe o gazdă principală, iar în
cazul când numărul acesteia scade, ei se înmulţesc pe câteva gazde
secundare. Speciile monofage, specializate şi cele polifage, întâlnite
pe diferite gazde, în condiţii naturale, au un rol mai scăzut.
Insectele parazite au o mare importanţă practică atât în
menţinerea echilibrului biologic natural, cât şi în combaterea biologică
a dăunătorilor.
Epizootiile sunt boli la animale cauzate de organisme animale
(protozoare) sau vegetale (virusuri, bacterii, ciuperci). Bolile produse
de virusuri se numesc viroze, poliedroze sau boli virotice, cele
produse de bacterii se numesc bacterioze sau flaserii iar cele produse
de ciuperci se numesc micoze sau muscardinii. Se cunosc numeroase
epizootii la insecte şi alte animale dăunătoare. Epizootiile cele mai
răspândite sunt poliedrozele speciilor de omizi (Mamestra brassicae,
Chloridea obsoleta), flaseriile unor specii de omizi (Pieris brassicae,
Hyphantria cunea), muscardiniile larvelor de coleoptere (Melolontha
melolontha, Bothynoderes punctiventris, etc.). În condiţii favorabile
de dezvoltare epizootiile pot provoca îmbolnăviri în masă ale
dăunătorilor.
5.1.4. Factorii tehnici
Utilizarea unor tehnici moderne în cultura plantelor, modifică
permanent şi radical corelaţiile naturale stabilite între organisme şi
mediul înconjurător. Astfel, prin lucrările de defrişare, desecare şi
irigare, luarea în cultură a unor noi terenuri, se schimbă componenţa
floristică şi faunistică a regiunii respective. Se crează noi condiţii,
caracteristice unui mediu artificial de dezvoltare a organismelor.
În acest mediu artificial numărul speciilor de plante şi animale
este mai redus, înmulţindu-se speciile monofage şi oligofage de
insecte, ce devin dăunători de primă importanţă.
5.1.5. Factorii antropoici
Factorii antropoici se referă la activitatea desfăşurată de om
pentru crearea unui mediu favorabil dezvoltării plantelor şi
nefavorabil dezvoltării dăunătorilor. Cunoscând complexul de relaţii
dintre plante, dăunători şi organismele utile, omul dirijează factorii
care influenţează înmulţirea dăunătorilor, în sensul menţinerii
densităţii numerice a populaţiilor de dăunători, sub limitele pragurilor
economice de dăunare.

52
 CAPITOLUL VI
ESTIMAREA DAUNELOR ŞI PAGUBELOR PRODUSE DE
DĂUNĂTORI

6.1. Controlul fitosanitar

Combaterea raţională a dăunătorilor nu poate fi concepută fără

cunoaşterea exactă a speciilor, a locului unde se găsesc, aria lor de
răspândire. Cunoaşterea acestor elemente se poate realiza printr-un
control fitosanitar efectuat periodic.
Controlul fitosanitar urmăreşte:
a) punerea în evidenţă a prezenţei dăunătorilor comuni sau de
carantină de pe un teritoriu;
b) stabilirea densităţii numerice a dăunătorilor;
c) determinarea gradului de dăunare, respectiv a frecvenţei,
intensităţii şi a pagubelor produse.
Controlul fitosanitar al culturilor sau al produselor vegetale
depozitate se poate realiza prin mai multe metode şi anume:
1. Controlul vizual prin luarea de probe de analiză (adulţi, larve,
organe atacate, etc.), numărul probelor fiind în funcţie de mărimea
livezii sau suprafeţei cercetate. Probele se pot lua de pe una sau
ambele diagonale ale parcelei, în zig-zag, şah, chincons.
2. Controlul prin scuturare sau frapaj, se face prin lovirea ramurii cu
ajutorul unui baston de lemn cu vârful îmbrăcat în cauciuc şi
colectarea insectelor în pungi, saci sau umbrele.
3. Controlul cu capcane aspiratoare, cu care se aspiră insectele din
coroana pomului.
4. Controlul prin curse luminoase ce se utilizează la captarea
insectelor fototropic pozitive. Ca surse luminoase se folosesc
lămpile cu mercur, lămpile cu lumină ultravioletă sau alte tipuri de
capcane cu lumină obişnuită sau colorată.
5. Controlul cu ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali specifici, de
diferite tipuri (Atrapom, Atrafun, Atrabot, etc.).
6. Controlul cu capcane (momeli) alimentare prin utilizarea
momelilor alimentare ce atrag diferite specii de dăunători
(coropişniţe, rozătoare, tortricide, etc.).
7. Controlul cu ajutorul fileului entomologic pentru studii de
sistematică. Se fac cosiri cu fileul pe o suprafaţă de 20 m2.
8. Sondaje efectuate în sol, toamna şi primăvara devreme pentru
stabilirea densităţii numerice a unor specii care se găsesc în sol
(viermi sârmă, viermi albi, răţişoara porumbului, etc.).
53
 Pe baza datelor obţinute în urma efectuării controalelor se
stabilesc măsurile de combatere.

6.2. Daune şi pagube produse de dăunătorii plantelor de cultură

Dăunarea sau vătămarea este rezultatul acţiunii agresive a

dăunătorului asupra plantei indiferent dacă dauna apare în urma
hrănirii sau în urma altor activităţi (depunerea ouălor, construirea de
adăposturi pentru hibernare, etc.). Dăunarea are un caracter fiziologic
şi indică o distrugere în structura organelor plantelor atacate.
În general, daunele produse la plante, depind atât de modul de
hrănire al dăunătorului (conformaţia aparatului bucal), cât şi de planta
atacată. Astfel, insectele rozătoare (au aparat bucal pentru rupt şi
mestecat), produc dislocări ale ţesuturilor plantelor (a mugurilor,
frunzelor, fructelor), iar insectele sugătoare (au aparat bucal pentru
înţepat şi supt) provoacă decolorări şi răsuciri ale frunzelor
(pseudocecidii), deformări sub formă de hipertrofieri (gale sau
cecidii), necrozări, etc. În urma atacului dăunătorilor se produc
modificări profunde în metabolismul plantelor atacate, atât în ceea ce
priveşte funcţiile fiziologice (respiraţie, transpiraţie, etc.) cât şi
procesul de fotosinteză, determinând reducerea rezervelor de hrană
(hidraţi de carbon, etc.). Din cauza atacului plantele se dezvoltă slab,
sunt debilitate, producţiile sunt mici şi de calitate slabă. La pomi,
arbuşti fructiferi, etc., distrugerea aparatului foliar, determină o
rezistenţă mai slabă la temperaturile din timpul iernii şi apariţia
fenomenului de periodicitate de rodire.
Atacul reprezintă acţiunea dăunătorului asupra plantelor şi se
exprimă prin daune şi pagube.
Dauna sau vătămarea este rezultatul atacului în urma căruia
planta manifestă simptome de suferinţă, care se caracterizează prin
reducerea recoltei, fără ca aceasta să se poată evalua în greutate.
Paguba sau pierderea este expresia cantitativă, economică a
atacului.
După modul cum acţionează insectele asupra plantelor, se
disting trei categorii de dăunători:
a) dăunători principali care atacă plantele şi produsele agricole
depozitate (majoritatea insectelor);
b) dăunători secundari care atacă plantele ce sunt debilitate din
diferite cauze (insectele din familiile Scolytidae, Buprestidae,
etc.);
c) dăunători vectori care alături de daunele produse direct, transmit
unii agenţI patogeni (virisuri, bacterii, ciuperci).
Dăunătorii pot ataca toate organele plantei, atât pe cele
vegetative cât şe pe cele generative. Unele insecte atacă numai
organele aeriene (larvele miniere, omizile defoliatoare, etc.), iar alte
54
insecte atacă organele subterane (viermii sârmă, etc.). Alţi dăunători
produc daune atât organelor aeriene cât şi celor subterane (Melolontha
melolontha, Phylloxera vastatrix).
În general, formele de dăunare sunt foarte variate, mai frecvente
fiind următoarele (Figura 28, 29):
a) la rădăcini şi alte organe subterane: rosături la puieţi şi pomi
(larvele de Melolontha melolontha); gale (Ceutorrhynchus
pleurostigma); nodozităţi şi tuberozităţi (Phylloxera vastatrix);
galerii superficiale sau interne (Agriotes lineatus); retezări
(Gryllotalpa gryllotalpa), etc.
b) la tuplini şi ramuri: galerii (larvele de Ostrinia nubilalis); galerii
cu orificii (Anisandrus dispar); deformări cancerigene (Eriosoma
lanigerum); sfredeliri (Cossus cossus); pete colorate
(Quadraspidiotus perniciosus);
c) la frunze: roaderea parţială sau totală a limbului (Leptinotarsa
decemlineata); scheletuirea frunzelor (Pieris brassicae);
consumarea limbului pe margini în formă de trepte (Tanymecus
dilaticollis) sau crenelat (Sitona lineatus); ciuruirea frunzelor
(Phyllotreta nemorosum); răsuciri sau pseudocecidii (Aphis
fabae); gale sau cecidii (Tetraneura ulmi); minarea parenchimului
dintre epiderme (Pegonyia betae); răsuciri în formă de ţigară
(Byctiscus betulae); pete divers colorate (Quadraspidiotus
perniciosus);etc.
d) la muguri: rosături la exterior (Sciaphobus squalidus), deformări şi
decolorări (Psilla mali), etc.
e) la bobocii florali: consumarea organelor interne (Anthonomus
pomorum);
f) la flori: zdrenţuirea petalelor (Epicometis hirta);
g) la fructe: orificii (Ceuthorrhynchus macula-alba); deformarea
fructelor (Rhynchites bacchus); galerii în fructe (Cydia
pomonella);
h) la seminţe: distrugerea endospermului (Acanthoscelides
obsoletus); şi şistăvirea boabelor (Haplotrips tritici).

55
Fig.28.Tipuri de dăunări produse plantelor de
dăunătorii animali
-la rădăcini: a-rosături; b-gale; c-nodozităţI;
-la tulpină: d-galerii; e-orificii; f-tuberozităţI;
-la frunze: g-distrugerea limbului foliar; h-rosături
în trepte; i-rosături dantelate (original)

56
 Fig.29. Tipuri de dăunări produse plantelor de dăunătorii animali
-la frunze: a-pseudocecidii; b-gale; c-mine; d-ciuruiri; e-ţigări;
-la muguri: f-rosături;
-la flori: g-cuişoare;
-la fructe: h,j-orificii; i-galerii (original)

6.3. Estimarea densităţii numerice, a daunelor şi pagubelor

Prin densitatea numerică (Dn) se înţelege numărul de indivizi

dintr-o specie oarecare raportat la unitatea de suprafaţă, lungime,
volum sau greutate. De obicei se calculează densitatea numerică la m2,
prin raportarea numărului total al indivizilor unei specii, găsit în urma
57
sondajelor făcute, la numărul sondajelor.Densitatea numerică a unei
populaţii precum şi gradul de dăunare al culturilor, se poate estima cu
ajutorul unor scări de estimare.
Prin scară de estimare se înţelege gradaţia densităţii numerice, a
gradului de dăunare sau a pagubelor, pe intervale de clasă, în funcţie
de limitele critice de dăunare.
Scările de estimare se împart în intervale de clase a căror limite
au valori ale densităţii numerice, a gradului de atac sau a pagubelor şi
sunt specifice fiecărui dăunător. Valorile intervalelor de clase sunt
specifice fiecărei insecte şi depinde de gradul de dăunare şi de
particularităţile culturii.
Densitatea numerică a dăunătorilor dă indicaţii asupra
necesităţii aplicării măsurilor de combatere. Astfel, practic se iau
măsuri de combatere numai atunci când densitatea numerică este
mijlocie şi mare, ceea ce corespunde cu un atac mijlociu sau puternic.
Densitatea numerică, gradul de dăunare şi pagubele produse de
dăunător se exprimă prin 4 intervale de clasă, cu următoarele
semnificaţii:
1. Atacul lipseşte – nu există dăunători, nu există risc;
2. Atac slab – densitatea numerică este mică, riscul este tolerabil dar
se poate agrava însă nu se intervine;
3. Atac mijlociu – densitatea numerică este mijlocie şi poate deveni
mare, atacul este intolerabil şi se intervine cu tratamente chimice;
4. Atac puternic – densitatea numerică este mare şi poate deveni
foarte mare, riscul fiind foarte mare se intervine cu tratamente
chimice.

Dauna se exprimă prin gradul de dăunare (Gd%), iar paguba

prin pierderi de recoltă la unitatea de suprafaţă (P%).Dăunarea sau
vătămarea se soldează prin diminuarea recoltei, fără ca aceasta să se
poată evalua în greutate.

Gradul de dăunare se calculează după formulele:

F% × I%
Gd% = în care F% = frecvenţa atacului
100
I% = intensitatea atacului

Frecvenţa atacului (F%) reprezintă valoarea relativă a

numărului de plante sau de organe atacate (n) faţă de numărul de
plante sau de organe analizate (N), deci:

n
F% = × 100
N

58
 Intensitatea atacului (I%) reprezintă procentul în care o plantă
sau un organ este atacat sau pierderea de recoltă înregistrată de o
plantă sau o cultură pe o unitate de suprafaţă (m2, ha).
Intensitatea atacului se poate calcula după formulele:
a) expresia calitativă sau relativă a intensităţii atacului este dată de
relaţia:
I% = ∑ ( f × i)
n
în care: i = procentul de dăunare al plantelor sau al organelor
atacate;
f = numărul de plante sau organe atacate cu o anumită
intensitate;
n = numărul total al plantelor sau organelor atacate.
b) expresia cantitativă a intensităţii atacului se calculează după
formula:
a−b
I% = × 100
a
în care: a – producţia la hectar a plantei sau culturii neatacate;
b – producţia la hectar a plantei sau culturii atacate.
Pentru intensitate s-a stabilit o scară convenţională de apreciere
a intensităţii atacului, cu 6 intervale de clasă, aşa cum se specifică în
tabelul de mai jos:

Nr.crt. Procentul de atac al plantei sau organului analizat Nota intensităţii atacului
%
1 1–3 1
2 4 – 10 2
3 11 – 25 3
4 26 – 50 4
5 51 – 75 5
6 76 – 100 6

Paguba sau pierderea este rezultatul unui atac puternic în urma

căruia se înregistrează pirderi evaluabile de recoltă.
Paguba (P%) reprezintă produsul dintre frecvenţa (F%) şi
intensitatea atacului (I%) în expresia cantitativă şi se calculează după
formula:
P% = F × 1 −  × 100
b
 a
Când o cultură este atacată de mai mulţi dăunători, paguba
finală este rezultatul însumării tuturor pagubelor de diferiţi dăunători
în timpul perioadei de vegetaţie, calculându-se după formula:
Pt% = P1 + P2 + P3 + ------------- Pn, în care:
Pt – paguba totală
P1 – paguba produsă de un dăunător.

59
 CAPITOLUL VII
PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA TRATAMENTELOR
PENTRU COMBATEREA DAUNATORILOR

Prin prognoză, în protecţia plantelor, se înţelege determinarea

anticipată a momentului apariţiei probabile a unui dăunător, a
înmulţirii şi densităţii numerice a acestuia, într-un anumit areal.
Prin avertizare se înţelege stabilirea perioadelor optime de
aplicare a tratamentelor de prevenire şi combatere a dăunătorilor, în
funcţie de biologia acestora, în corelaţie cu fenologia plantei gazdă şi
condiţiile climatice locale. Pentru dăunători, criteriul de bază în
elaborarea avertizărilor este densitatea numerică, respectiv pragul
economic de dăunare (PED).
Primele staţii de prognoză şi avertizare au luat fiinţă în anul
1927 la Valea Călugărească, Odobeşti şi Nicoreşti din iniţiativa
academicianului Tr. Săvulescu, cu scopul de a combate mai raţional
mana viţei de vie. Cu timpul numărul staţiilor de prognoză şi
avertizare s-a extins şi sfera lor de activitate a cuprins şi alte boli şi
dăunători împotriva cărora se emiteau avertizări.
În anul 1963 reţeaua de prognoză şi avertizare a fost complet
reorganizată. În prezent sunt 188 de staţii de prognoză şi avertizare,
amplasate pe întreg teritoriul ţării (câte 3 - 7 staţii în fiecare judeţ),
care stabilesc prognoza apariţiei termenelor optime de aplicare a
tratamentelor pentru un număr de peste 50 specii de agenţi patogeni şi
dăunători ai culturilor agricole.
În prezent reţeaua de prognoză şi avertizare este coordonată din
punct de vedere administrativ de Laboratorul central de carantină
fitosanitară din cadrul Ministerului Agriculturii, iar din punct de
vedere meteorologic este îndrumată de Secţia de prognoză şi
avertizare din cadrul Institutului de Cercetări pentru Protecţia
plantelor Bucureşti.
Elaborarea prognozelor
Obiectivele urmărite prin prognoză sunt:
a) prevenirea la timp a apariţiei dăunătorilor pe un teritoriu dat prin
aplicarea tratamentelor chimice la momentul oportun, înainte de a
se produce pagube;
b) economicitatea lucrărilor fitosanitare.
Pentru elaborarea prognozelor se folosesc mai multe metode,
dintre care cele mai utilizate sunt:
1) Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor;
2) Întocmirea hărţilor de răspândire şi prognoză:
3) Prognoza înmulţirii dăunătorilor.
60
 7.1. Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor

Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor se redă prin hărţi în

care se înscrie densitatea numerică a populaţiei şi poate fi:
a) Prognoza de lungă durată, prevede cu mult timp înainte (câteva
luni sau chiar ani) apariţia în masă a speciilor de dăunători, în
condiţii ecologice cunoscute;
b) Prognoza de scurtă durată, este o estimare reală care se elaborează
pe baza prognozei de lungă durată şi prevede apariţia populaţiilor
sau cu câteva zile înainte.
La elaboratea prognozelor este necesară cunoaşterea densităţii
numerice a populaţiilor dăunătorilor. În funcţie de scara de estimare a
densităţii numerice, teritoriul pentru care se prevede apariţia în masă a
unui dăunător se împarte în zone de densitate numerică sau zone de
atac. În practică, pentru realizarea acestui scop, este folosită scara de
estimare a densităţii numerice (Dn) a dăunătorului, care cuprinde 4
clase, cu următoarele semnificaţii:
1. atacul lipseşte = 0 indivizi/m2; nu există risc;
2. atac slab = un număr redus/m2; risc tolerabil (nu se planifică
tratamente);
3. atac mijlociu = număr mijlociu de indivizi/m2 (se planifică
tratamente);
4. atac puternic = număr mare şi foarte mare de indivizi/m2; risc mare
(se planifică tratamente).
Există pentru speciile de dăunători de importanţă majoră
anumite limite sau praguri economice ale densităţii populaţiei (PEDP)
de la care volumul pagubelor produse depăşeşte limita daunei
economice şi impune aplicarea de tratamente. Pentru anumite insecte
aceste limite sunt stabilite (Tabelul 1):
Tabelul 1
Limitele critice de densitate numerică a unor specii de
insecte (PEDP)
Specia Densitatea numerică
Mică mijlocie mare
Cydia pomonella < 5% fructe 5-10% fructe Peste 10% fructe
atacate atacate atacate
Anthonomus pomorum < 20% flori 20-30% flori Peste 30% flori
atacate atacate atacate
< 10 adulţi/pom 10-20 adulţi/pom Peste 20 adulţi/pom
Rhagoletis cerasi < 5% fructe 5-10% fructe Peste 10% fructe
atacate atacate atacate
Tanymecus dilaticollis 1 adult/m2 1-3 adulţi/m2 Peste 3 adulţi/m2
Tetranychus spp. 2 2-6 acarieni/frunză Peste 6
Bryobia spp. acarieni/frunză acarieni/frunză
Hyphantria cunea < 1 cuib/pom 1-2 cuiburi/pom Peste 2 cuiburi/pom
Leptinotarsadecemlineata < 0,5 adulţi/m2 0,5-1 adulţi/m2 Peste 1 adult/m2

61
 Densitatea numerică a dăunătorilor se mai poate exprima prin
scări de estimare divizate în intervale de clasă diferite care sunt
adoptate de unele ţări, organizaţii internaţionale sau institute de
cercetări.

7.2. Întocmirea hărţilor de răspândire şi prognoză

Fiecare specie de insectă dăunătoare îşi are limitele sale

bioecologice (care corespund intervalelor de clasă) şi cunoscându-se
aceste limite, se pot elabora hărţile de răspândire şi prognoză. În
zonele cu atacuri mijlocii şi puternice se va avertiza executarea
tratamentelor, în timp ce în zonele cu atacuri slabe, nu se aplică
tratamente.
Harta de răspândire a dăunătorilor reprezintă harta unui
teritoriu dat, realizată pe baza densităţii numerice sau a gradului de
atac, deci este o hartă a arealului de dăunare.
Harta de prognoză arată densitatea numerică modificată, în
raport cu condiţiile climatice şi de activitatea zoofagilor din timpul
perioadei de vegetaţie. Hărţile se întocmesc obişnuit în urma
sondajelor efectuate în primăvară.
Hărţile de răspândire cu arealul de dăunare reflectă prognoza
probabilă, care poate fi modificată de acţiunea condiţiilor de mediu, în
timp ce hărţile de prognoză reflectă prognoza reală.
Factorii meteorologici (ca factori de mediu) şi zoofagii (ca
factori de reglare) influenţează densitatea numerică a speciilor
dăunătoare.
În raport de efectul acestori factori se pot stabili trei grupe de
dăunători şi anume:
1. Dăunători a căror prognoză se face după ciclul biologic, respectiv
la apariţia adulţilor (exemplu la Melolontha melolontha,
Bothynoderes punctiventris, etc.). La aceşti dăunători harta
arealului de dăunare corespunde în general cu harta pentru
prognoza reală.
2. Dăunători a căror prognoză se stabileşte după echilibru biologic,
la care data apariţiei dăunătorului corespunde cu anul în care
efectivul populaţiei speciei dăunătoare ajunge maxim, în
comparaţie cu cel al zoofagilor. Densitatea numerică a
dăunătorului este reglată de fauna utilă. De exemplu densitatea
ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) este dirijată
de zoofagii Trissolcus spp., Telenomus spp., iar unele specii de
lepidoptere (Scotia segetum, Mamestra brassicae, Ostrinia
nubilalis, etc.) sunt limitate în dezvoltare de viespile din genul
Trichogramma.
3. Dăunători a căror prognoză se stabileşte după efectul comun al
factorilor de mediu. Dintre factorii ecologici, în special
62
 temperaturile ridicate şi lipsa de precipitaţii favorizează
dezvoltarea şi reproducerea majorităţii dăunătorilor. În felul acesta
se explică că cele mai mari pagube se înregistrează în anii şi
perioadele de secetă.
În ciclul său evolutiv fiecare specie are anumite etape critice,
când este mai sensibilă şi mai uşor de distrus (mai ales ponta şi larvele
în primele vârste). De asemenea prezintă importanţă cunoaşterea
fenofazelor plantei cultivate şi perioadele lor de sensibilitate la atacul
dăunătorilor. Astfel, perioada critică pentru porumb şi sfeclă la atacul
gărgăriţelor (Tanymecus şi Bothynoderes) este în faza răsăririi
plantelor, la in şi cânepă la atacul puricilor (Aphthona, Psylliodes) de
la răsărire şi până când plantele depăşesc faza de brăduţ. Perioada de
atac a muştelor cerealelor (Oscinella) se eşalonează pe un interval de
10 – 17 zile de la răsărire până la faza când plantele au 3 – 4 frunze.

7.3. Prognoza înmulţirii dăunătorilor

Gradul de înmulţire reprezintă numărul de generaţii pe care o

specie heterotermă îl poate realiza în condiţii determinante ale
mediului, grad ce se poate stabili prin termogramele înmulţirii.
Termograma înmulţirii este o cartogramă care exprimă grafic
răspândirea şi gradul de înmulţire al unei specii prin efectul
temperaturii efective. Termogramele se întocmesc plecând de la
temperaturile medii lunare absolute (tn) care, prin calcul, se reduce la
echivalentul temperaturilor medii constante corespunzătoare (t’n).
Temperaturile constante din diferite localităţii unite între ele, dacă au
valori egale, se numesc bioizoterme (t’n).

Bioizotermele se calculează după relaţia:

(tn + t0 )
t’n = t0 + ∑ în care
n

t’n = cuantumul de temperatură;

t0 = pragul biologia
tn = temperatura medie lunară
n = 12 (lunile dintr-un an)

Termogramele înmulţirii unei specii reprezintă deci o hartă în

care sunt înscrise izotermele (t’n) determinate prin calcul în funcţie de
temperatură (tn) şi de pragul biologic (t0). Izotermele stabilite pe hartă
pentru un teritoriu dat, delimitează zonele în care populaţia unei specii
este răspândită sau în care răspândirea ei este posibilă, indicând în
acelaşi timp şi numărul de generaţii anuale. Izotermele sunt proprii
fiecărei specii şi pentru anumite localităţi.
63
 Termogramele înmulţirii prezintă o deosebită importanţă în
aprecierea gradului de înmulţire al unei specii, în funcţie de condiţiile
meteorologice locale şi sunt adesea folosite ca mijloace de prognoză a
înmulţirii şi de avertizare a termenelor de apariţie.
Elaborarea prognozelor comportă întocmirea în prealabil a
hărţilor de răspândire şi apoi analiza condiţiilor pedoclimatice, ca
factori de fluctuaţie şi a celor biocenotici, ca factori de reglare.
Activitatea insectelor dăunătoare depinde de o serie de
constante de dezvoltare (prag biologic, prag de prolificitate, etc.), a
căror cunoaştere permite posibilitatea prevederii atacului.
Dezvoltarea cea mai favorabilă a insectelor are loc numai în
anumite limite de temperatură, care reprezintă temperatura optimă şi
este caracteristică fiecărei specii (de exemplu pentru buha
semănăturilor temperatura optimă de dezvoltare este de 18 – 25°C,
pentru gărgăriţa grâului 20 – 23°C, pentru cărăbuşelul viţei de vie 16 –
23°C, etc.).
Pentru dezvoltarea unui stadiu sau a unei generaţii, fiecare
specie are nevoie de o anumită cantitate de temperatură efectivă
exprimată prin constanta termică (K).
În raport de constanta termică se poate prevedea apariţia
probabilă a stadiilor dăunătoare ale unei specii şi se poate determina
numărul de generaţii dintr-o zonă dată, elemente deosebit de
importante în prognoză pe termen scurt a dăunătorilor.
De exemplu, gândacul din Colorado (Leptinotarsa
decemlineata) are constanta termică K = 387°, care pe stadii este
repartizată astfel: pentru stadiul de ou 45°, de larvă 182°, de pupă
100° şi pentru adult 60°. Pe baza acestor valori se poate prevedea
evoluţia primei generaţii în orice localitate din ţară, prin calculul
temperaturilor efective zilnice pornind de la t0 = 11°.
Prognoza apariţiei dăunătorilor se poate face şi după fazele de
dezvoltare ale plantelor (fenologia plantelor) şi dezvoltarea stadiilor
dăunătorului.
De exemplu, adulţii de Scotia segetum apar în fenofaza înfloririi
ridichii sălbatice iar larvele de Scotia segetum când înspică secara;
zborul fluturilor de Mamestra brassicae corespunde cu fenofaza de
înflorire a mărului iar apariţia larvelor cu cea de înflorit a teiului;
Hoplocampa minuta apare la începutul înfloririi mirobolanului, etc.
Aceste observaţii legate de fenofazele plantelor se pot efectua
pentru toate stadiile de dezvoltare ale dăunătorului, specificându-se
perioada de atac şi astfel se întocmesc calendare biofenologice pe
zone geografice limitate.
Pe baza observaţiilor biofenologice şi a datelor climatice se
poate face prognoza din timp a apariţiei stadiilor mai periculoase ale
dăunătorilor dintr-o zonă dată.

64
 7.4. Avertizarea aplicării tratamentelor

Prin avertizare se înţelege stabilirea termenelor de apariţie a

unui dăunător pe un anumit teritoriu, în vederea aplicării tratamentelor
de combatere. De fapt avertizarea este o prognoză de scurtă durată.
Pe baza datelor de apariţie, a densităţii numerice a dăunătorilor
şi condiţiile climatice, specialiştii de la staţiile de prognoză şi
avertizare emit buletine de avertizare către unităţile agricole asupra
necesităţii şi termenelor optime de aplicare a tratamentelor chimice,
indicându-se pesticidele ce se vor folosi şi concentraţiile acestora.
În tabelul 2 sunt specificaţi dăunătorii pentru care se emit
avertizări.

Tabelul 2
Lista dăunătorilor pentru care se emit avertizări
Nr crt Denumirea dăunătorului
ştiinţifică populară
1 Scotia segetum Schiff. Buha semănăturilor
2 Zabrus tenebrioides Goeze. Gândacul ghebos
3 Eurygaster spp şI Aelia spp. Ploşniţele cerealelor
4 Agriotes spp. Gândacii pocnitori
5 Tanymecus dilaticollis Gyll. RăţIşoara porumbului
6 Bothynoderes punctiventris G. Gărgăriţa sfeclei
7 Aphthona euphorbiae Sch. Puricele inului
8 Citellus citellus L. Popândăul
9 Cricetus cricetus L. Hârciogul
10 Microtus arvalis Pall. Şoarecele de câmp
11 Contarinia medicaginis Kieff. Musculiţa galicolă a florilor de lucernă
12 Apion apricans Herbst. Gărgăriţa florilor de trifoi
13 Phylloxera vastatrix Planch. Filoxera viţei de vie
14 Lobesia botrana Schiff. Molia verde a strugurilor
15 Pulvinaria vitis L. Păduchele lânos al viţei
16 Tetranychus urticae Koch. Acarianul comun al viţei
17 Eriophyes vitis Nal. Erinoza viţei de vie
18 Quadraspidiotus perniciosus C. Păduchele din San José
19 Hoplocampa minuta Christ. Vespea neagră a punelor
20 Laspeyresia pomonella L. Viermele merelor
21 Anarsia lineatella Zell. Molia vărgată a piersicului
22 Laspeyresia funebrana Tr. Viermele prunelor
23 Anthonomus pomorum L. Gărgăriţa florilor de măr
24 Hyphantria cunea Drury. Omida păroasă a dudului
25 Bruchus pisorum L. Gărgăriţa mazărei
26 Mamestra brassicae L. Buha verzei
27 Leptinotarsa decemlineata Say. Gândacul din Colorado
28 Delia antiqua Meig. Musca cepei
29 Bryobia rubrioculus Sch. Acarianul brun al pomilor
30 Panonychus ulmi Koch. Acarianul roşu al pomilor
31 Operophtera brumata L. Cotarul verde
32 Lithocolletis blancardella F. Molia minieră a frunzelor de măr
33 Stigmela malella Stt. Minierul linear
34 Eulecanium corni Bché. Păduchele ţestos al prunului

65
 Avertizarea aplicării tratamentelor împotriva dăunătorilor se
face după următoarele criterii: criteriul biologic, fenologic şi ecologic.
a) Criteriul biologic, constă în stabilirea termenelor optime de
combatere după anumite caracteristici biologice ale dăunătorilor
(apariţia şi zborul adulţilor), stabilindu-se curba de zbor. La
principalele specii de lepidoptere şi diptere dăunătoare pomilor şi
viţei de vie, curba de zbor se stabileşte în funcţie de numărul
adulţilor capturaţi zilnic, fie la cuştile de avertizare, la cursele
luminoase sau la capcanele cu feromoni sexuali specifici.
Termenele optime de combatere se consideră în general la 2 – 3
zile de la înregistrarea curbei maxime de zbor.
b) Criteriul fenologic, constă în stabilirea datei avertizării după o
anumită fază fenologică a plantei atacate sau a anumitor plante de
cultură sau din flora spontană, luate ca indicator. Acest criteriu se
bazează pe corelaţia care există între apariţia stadiului biologic
păgubitor şi fenofaza plantei gazdă. Astfel, tratamentele pentru
gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum) se vor avertiza la formarea
primelor păstăi; tratamentele pentru viespea neagră a prunelor
(Hoplocampa minuta), când 15 – 20% din petalele soiurilor
D’Agen şi Tuleu gras s-au scuturat; la gărgăriţa florilor de măr
(Anthonomus pomorum) tratamentele se fac când soiurile
Jonathan, Parmen auriu şi Creţesc au început să înflorească; pentru
molia verde a strugurilor (Lobesia botrana), combaterea larvelor
primei generaţii se face când lăstarii viţei de vie au 17 – 18 frunze,
iar pentru larvele generaţiei a doua, când soiul Perlă de Csaba intră
în pârgă.
c) Criteriul ecologic, se bazează pe anumite particularităţi ale
dăunătorului ca: durata dezvoltării stadiilor dăunătoare, suma de
temperaturi efectiv realizate, umiditatea relativă a aerului, etc.

Metodicile folosite în avertizarea tratamentelor sunt specifice

pentru fiecare specie. În practica avertizării tratamentelor se ţine
seama de cel puţin 2 criterii, dintre care cel biologic este obligatoriu.
Datele celor 3 criterii se înscriu într-un grafic şi prin corelarea
lor se emit avertizările.
Prin aplicarea tratamentelor la avertizare se reduce numărul
acestora ceea ce contribuie în mare măsură la scăderea reziduurilor
toxice şi la menţinerea echilibrului biocenotic.

66
 CAPITOLUL VIII
MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A
DĂUNĂTORILOR

Protecţia culturilor împotriva dăunătorilor se poate realiza

numai prin aplicarea raţională a unui complex de măsuri, care după
caracterul lor se pot grupa în:
a) măsuri preventive ce constituie profilaxia plantelor, din care fac
parte: măsuri de carantinc fitosanitară, măsuri agrofitotehnice;
b) măsuri curative ce constituie terapia plantelor din care fac parte
măsurile fizice, mecanice, chimice şi biologice.

8.1. Măsuri de carantină fitosanitară

Prin carantină fitosanitară se înţelege un complex de măsuri

care se aplică pentru a preântâmpina pătrunderea în ţară a unor
dăunători periculoşi care nu au fost încă semnalaţi, pentru limitarea
arealului de răspândire a unor specii existente, sau pentru lichidarea
unor focare izolate.
După obiectivul pe care îl urmăreşte, carantina fitosanitară
poate fi internă şi externă.
Carantina internă are ca scop împiedicarea răspândirii unor
specii dăunătoare periculoase (de carantină) în interiorul ţării în zonele
în care nu au fost semnalate prezenţa lor. Pe plan intern măsurile de
carantină sunt asigurate de Inspectoratele teritoriale de carantină, care
organizează şi execută controlul fitosanitar al culturilor pentru
depistarea eventualilor dăunători de carantină, stabilesc aria de
răspândire şi măsurile de limitare a extinderii sau de lichidare a lor.
Carantina externă se referă la controlul tuturor produselor
vegetale care se importă, se exportă sau sunt în tranzit, în vederea
împiedicării pătrunderii în ţară a dăunătorilor care figurează pe lista de
carantină. Controlul se efectuează la vămile feroviare, maritime, în
aeroporturi. Produsele care se exportă sau se împortă trebuie să fie
însoţite de certificate fitosanitare, în care se specifică originea
produsului şi dacă este lipsit de dăunători de carantină. Când se
depistează dăunători de carantină se iau măsuri prin care, fie că marfa
se returnează, fie că se supune unor tratamente (gazare, refrigerare,
etc.), care să asigure distrugerea lor.
Pe plan internaţional, problemele de carantină fitosanitară sunt
reglementate prin convenţii bi sau multilaterale de protecţie a plantelor
şi de carantină fitosanitară, precum şi prin condiţii contractuale.
67
 Lista dăunătorilor de carantină diferă de la o ţară la alta după
specificul faunei dăunătoare. În România, în prezent sunt în vigoare
listele cu dăunătorii din tabelele 3 şi 4.

Tabelul 3

Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă

inexistenţi în Europa
Nr Denumirea populară Denumirea ştiinţifică Ordinul - Familia
1 Tripul palmierului Trips palmi Thysanoptera, Thripidae
2 Aleurodidul negru al Aleurocanthus Homoptera, Aleurodidae
citricelor woglumi
3 Aphidul tropical al citricelor Toxoptera citricidus Homoptera, Aphididae
4 Păduchele fals ţestos negru Parasaissetia nigra Homoptera, Lecaniidae
5 Păduchele ţestos lung Lepholeucaspis Homoptera, Diaspididae
japonez japonica
6 Carăbuşul japonez Popillia japonica Coleoptera, Scarabaeidae
7 Cărăbuşelul oriental Blitopertha orientalis Coleoptera, Scarabaeidae
8 Puricele cartofului Epithrix tuberis Coleoptera, Halticidae
9 Gărgăriţa căpşunelor Anthonomus bisignifer Coleoptera, Curculionidae
10 Gărgăriţa americană a Anthonomus grandis Coleoptera, Curculionidae
capsulelor
11 Gărgăriţa fragilor Anthonomus signatus Coleoptera, Curculionidae
12 Gărgăriţa prunelor Conotrachelus Coleoptera, Curculionidae
nenuphar
13 Gărgăriţa andină a cartofului Premnotrypes spp. Coleoptera, Curculionidae
14 Cerambicidul rădăcinilor de Anoplophora chinensis Coleoptera, Cerambicidae
citrice
15 Molia fructelor Cydia inopinata Lepidoptera, Tortricidae
16 Vermele cireşelor Cydia packardi Lepidoptera, Tortricidae
17 Molia prunelor Cydia prunivora Lepidoptera, Tortricidae
18 Vermele tomatelor Helicoverpa zea Lepidoptera, Noctuidae
19 Vermele sudic Spodoptera eridania Lepidoptera, Noctuidae
20 Vermele frunzelor de cereale Spodoptera frugiperda Lepidoptera, Noctuidae
21 Vermele frunzelor de Spodoptera litura Lepidoptera, Noctuidae
bumbac
22 Molia fructelor de piersic Carposina niponensis Lepidoptera,Carposinidae
23 Musca mediteraneană a Ceratitis cosyra Diptera, Trypetidae
fructelor
24 Molia cucurbitaceelor Dacus ciliatus Diptera, Trypetidae
25 Musca stafidelor Epochra canadensis Diptera, Trypetidae
26 Muştele fructelor Rhagoletis spp. Diptera, Trypetidae
27 Muştele fructelor Anastrepha spp. Diptera, Trypetidae
28 Muştele fructelor Bacrocera spp. Diptera, Trypetidae
29 Minierul frunzelor de legume Liriomyza sativae Diptera, Agromyzidae
30 Listronotus bonariensis Diptera, Agromyzidae
31 Minierul frunzelor de Amauromyza maculosa Diptera, Cordiluridae
crisanteme
32 Musca japoneză a cireşelor Euphranta japonica Diptera,
33 Heterodera glycines Tylenchidae,Heteroderide
34 Nacobbus aberans Tylenchidae,Pratylenchide
35 Nematodul declinului Radopholus citrophilus Tylenchidae,Pratylenchide
citricelor
36 Acarianul galicol al Aculops fuschsiae Acari, Eriophyidae
cerceluşului

68
 Tabelul 4

Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă

existenţi în Europa
Nr Denumirea populară Denumirea ştiinţifică Ordinul - Familia
crt
1 Tripsul californian Frankliniella Thysanoptera, Tripidae
occidentalis
2 Parabemisia myricae Homoptera, Aleurodidae
3 Aleurodidul bumbacului Bemisia tabaci Homoptera, Aleurodidae
4 Păduchele lânos al mărului Eriosoma lanigerum Homoptera, Eriosomatidae
5 Păduchele din San José Quadraspidiotus Homoptera, Diaspididae
perniciosus
6 Gândacul gânelor Trogoderma Coleoptera, Dermestidae
granarium
7 Viermele vestic al rădăcinilor Diabrotica virgifera Coleoptera,Chrysomelidae
de porumb virgifera
8 Gărgăriţa egipteană Bruchidius incarnatus Coleoptera, Bruchidae
9 Gărgăriţa pătată a năutului Callosobruchus Coleoptera, Bruchidae
maculatus
10 Gărgăriţa chinezească Callosobruchus Coleoptera, Bruchidae
chinensis
11 Gărgăriţa cu ciocul lat Caulophilus latinatus Coleoptera, Bruchidae
12 Gărgăriţa braziliană Zabrotes subfasciatus Coleoptera, Bruchidae
13 Molia cartofului Gnorimoschema Lepidoptera, Gelechiidae
operculella
14 Molia bananului Opogona sacchari Lepidoptera, Gelechiidae
15 Torticidul mediteranean al Cacoecimorpha Lepidoptera, Tortricidae
garoafelor pronubana
16 Tortricidul sud-african al Epichoristodes Lepidoptera, Tortricidae
garoafelor acerbella
17 Viermele egiptean al Spodoptera littoralis Lepidoptera, Noctuidae
bumbacului
18 Musca mediteraniană a Ceratitis capitata Diptera, Thrypetidae
fructelor
19 Minierul sinuos al frunzelor Liriomyza Diptera, Agromyzidae
huidobrensis
20 Nematodul sfeclei Heterodera schachtii Tylenchidae, Heteroderidae
21 Nematodul auriu al cartofului Globodera Tylenchidae, Heteroderidae
rostochiensis
22 Nematodul alb al cartofului Globodera pallida Tylenchidae, Heteroderidae
23 Nematodul galicol al rădăcinii Meloidogyne spp. Tylenchidae, Heteroderidae
24 Nematodul orezului Aphelenchoides Tylenchidae,Aphelenchidae
besseyi
25 Nematodul căpşunilor Aphelenchoides Tylenchidae,Aphelenchidae
fragariae

69
 8.2. Măsuri agrofitotehnice de combatere

Principalele măsuri agrotehnice sau culturale care au un rol

important în prevenirea şi combaterea dăunătorilor sunt:
a) alegerea terenului;
b) asolamentul;
c) lucrările solului: arătura de vară şi de toamnă, grăpatul, discuitul,
prăşitul, etc.
d) aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi a amendamentelor;
e) stabilirea epocii de semănat, folosirea unei seminţe şi material
săditor sănătos, neinfestat;
f) recoltatul la timp al culturilor;
g) cultivarea speciilor, soiurilor şi hibrizilor rezistenţi sau toleranţi la
atacul dăunătorilor;
h) desţelenitul;
i) irigarea sau desecarea terenurilor, etc.

8.3. Măsuri mecanice de prevenire şi combatere a dăunătorilor

În general, metodele mecanice au o aplicabilitate limitată,

deoarece necesită un volum mare de muncă şi nu asigură o combatere
eficientă în timp util, comparativ cu alte metode. Din grupa măsurilor
mecanice mai importante sunt:
a) adunarea insectelor cu diferite aparate;
b) şanţuri capcană;
c) inele cu clei;
d) brâie capcană;
e) omizitul;
f) momeli capcană pentru atragerea şi distrugerea dăunătorilor;
g) scuturarea pomilor şi distrugerea dăunătorilor prin diferite
procedee;
h) însăcuitul fructelor;
i) igiena culturală;
j) răzuirea scoarţei şi tăierea ramurilor uscate sau puternic atacate.

8.4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor

În această grupă sunt cuprinse diferite procedee fizice în

combaterea insectelor şi altor animale dăunătoare şi anume:
a) folosirea temperaturilor ridicate sau scăzute (temperaturi letale)
pentru combaterea dăunătorilor din depozite, magazii şi sere;
b) focul se foloseşte pentru distrugerea prin ardere a diferitelor resturi
vegetale, în care se găsesc unele insecte dăunătoare;

70
c) lumina este utilizată în capturarea insectelor cu fototropism pozitiv
(diferite specii de noctuide, tortricide, carabide, etc.), cu ajutorul
curselor luminoase;
d) capcanele vizuale, reprezentate de vase, plăci, etc., diferit colorate,
se folosesc mai ales în avertizare şi mai puţin în combaterea
insectelor;
e) pulberile deshidratante sunt utilizate pentru deshidratarea corpului
insectelor din depozite;
f) razele X şI Y sunt utilizate din ce în ce mai mult în protecţia
plantelor. Razele X se folosesc în depistarea infestărilor ascunse la
diferite specii de insecte. Razele Y se utilizează la distrugerea
directă a insectelor prin metoda autocidiei (sterilizarea masculilor).

8.5. Metoda chimică de combatere a dăunătorilor

Metoda chimică sau chimioterapia constă în combaterea

dăunătorilor, agenţilor patogeni şi buruienilor cu ajutorul poduselor
fitofarmaceutice sau pesticide.
Avantajele utilizării metodelor chimice de combatere a
dăunătorilor sunt:
a) în caz de invazie a unui dăunător sau lichidarea unui focar este
singura metodă care asigură distrugerea dăunătorului într-un
interval scurt;
b) posibilitatea aplicării mecanizate a tratamentelor, utilizându-se
mijloace moderne cu aparatură terestră de mare capacitate,
generatoare de aerosoli, elicoptere şi aviaţia utilitară în locuri în
general inaccesibile;
c) reducerea numărului de tratamente datorită posibilităţii de
combinare a diferitelor pesticide (compatibile din punct de vedere
chimic şi biologic).

8.5.1. Condiţionarea produselor pesticide

Produsele fitofarmaceutice nu se aplică sub formă de substanţe

pure, ci diluate cu diferiţi ingredienţi inerţi (apă, solvenţi organici,
uleiuri minerale, etc.) pentru realizarea unei repartizări uniforme pe
organele tratate, cu cantităţi reduse de substanţă activă.
Produsele fitofarmaceutice sunt condiţionate sub diferite forme
şi anume: pulberi de prăfuit (PP); pulberi umectabile (PU), utilizate
pentru pregătirea suspensiilor; pulberi solubile (PS) şi concentrate
solubile (CS), folosite pentru prepararea soluţiilor; concentrate
emulsionabile (CE) pentru emulsii; soluţii concentrate (SC), care în
loc de solvenţi petrolieri, utilizează apa şi alţi ingredienţi; produse
pentru tratamente cu volum ultra redus (VUR), condiţionate în mod
special pentru a putea fi aplicate fără diluare cu apă; granule (G)
71
utilizate în combaterea unor dăunători prin tratamente la sol şi la
plantă; produse pentru tratarea seminţelor (PTS), condiţionate special
pentru seminţe. Există şi alte forme de condiţionare ca aerosoli (A),
tablete (T), pastile (P), momeli (M), etc.

8.5.2. Clasificarea produselor fitofarmaceutice

Produsele fitofarmaceutice pot fi clasificate după mai multe

criterii şi anume: după acţiunea pe care o manifestă, după grupa
sistematică de dăunători împotriva cărora se utilizează, după grupa
chimică din care fac parte, după starea lor fizică, etc.
În funcţie de grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se
folosesc, produsele toxice se clasifică în : insecticide folosite în
combaterea insectelor; acaricide utilizate în combaterea acarienilor;
nematocide pentru combaterea nematozilor; moluscocide pentru
combaterea melcilor; raticide (rodenticide), pentru combaterea
rozătoarelor; substanţe repelente (corvidee, iepurifuge şi cervidee);
substanţe atractante (atractanţi de nutriţie şi sexuali); substanţe
adjuvante.
Insecticidele, după modul lor de acţiune, se clasifică în:
a) insecticide de contact, care acţionează direct asupra dăunătorului;
b) insecticide de ingestie, care acţionează asupra insectelor după ce
sunt introduse în tubul digestiv, o dată cu hrana;
c) insecticide asfixiante (gazoase sau fumigante), care produc
asfixierea insectelor prin aparatul respirator.
Unele insecticide au acţiune complexă: de ingestie, de contact şi
chiar asfixiantă. Aceste produse sunt cunoscute sub denumirea de
pesticide mixte.
După natura chimică, pesticidele pot fi: anorganice, organo-
minerale, organice de sinteză, biologice.
În funcţie de valoarea DL50, pesticidele se împart în:
a) grupa I-a – produse foarte toxice, când DL50 este sub 50 mg/kg
corp;
b) grupa a II-a – produse puternic toxice, când DL50= 50-200 mg/kg
corp;
c) grupa a III-a – produse moderat toxice, când DL50= 200-1000
mg/kg corp;
d) grupa a IV-a – produse cu toxicitate redusă, când DL50 >1000
mg/kg corp.

8.5.3. Insecticide anorganice şi de origine vegetală

Din această grupă fac parte:

a) compuşi ai arseniului: arseniaţi şi arseniţi. Sunt produse foarte
toxice cu DL50 = 2 mg/kg corp, folosite în prepararea momelilor
72
 toxice pentru combaterea unor insecte (coropişniţe, lăcuste) şi a
rozătoarelor;
b) compuşi ai bariului - polisulfura de bariu – pulbere de culoare
cenuşie – verzuie, cu miros neplăcut. Se foloseşte în tratamentele
de iarnă (6 – 8%), în plantaţiile de pomi şi viţă de vie, precum şi în
tratamentele din timpul perioadei de vegetaţie (în concentraţie de
1%). Are eficacitate împotriva păduchilor ţestoşi, afidelor, puricilor
meliferi, etc. precum şi pentru unii agenţi patogeni (făinare, rapăn).
Are mai multe denumiri comerciale, între care cele mai uzitate
sunt: Polybar, Polybaril, Selebar, Solbar, etc.;
c) compuşi ai sulfului : zeama sulfocalcică sau zeama californiană de
28 – 30°Bé (pentru 10 litri de zeamă sulfocalcică concentrată este
nevoie de 2,8 kg sulf şi 1,5 kg var nestins). Este un lichid de
culoare roşie – sângerie, cu miros de hidrogen sulfurat. Zeama
sulfocalcică are o puternică acţiune insecticidă, acaricidă şi
fungicidă, are o toxicitate redusă faţă de om şi animale. În
tratamentele de iarnă se foloseşte în concentraţie de 20% iar în
tratamentele din timpul perioadei de vegetaţie 2 – 3%.
Proprietăţile insecticide ale unor specii de plante au fost
cunoscute din cele mai vechi timpuri. Insecticidele de origine vegetală
nu prezintă toxicitate pentru om şi animalele folositoare, deci nu se
pune problema reziduurilor pe produsele tratate.
Deşi insecticidele vegetale sunt scumpe, unii autori (Beratlief,
1989) consideră că în viitor aceste produse vor ocupa un rol important
în combaterea insectelor dăunătoare.
Principiile active ale insecticidelor vegetale sunt reprezentate
prin diferiţi alcaloizi, ce au acţiune de contact sau de ingestie asupra
insecticidelor. Principalii alcaloizi cu acţiune insecticidă sunt:
Nicotina – alcaloid prezent în plantele de tutun cultivat
(Nicotiana tabacum), dar mai ales în tutunul sălbatic (Nicotiana
rustica). Nicotina în stare gazoasă pătrunde prin cuticula insectelor,
acţionând prin paralizia aparatului locomotor.
Se recomandă sub formă de stropiri pentru: păduchii de frunze,
puricii meliferi, tripşi, larve defoliatoare în primele stadii, molia
verzei, puricii de pământ, viermele mărului, molia strugurilor,
musculiţa albă de seră.
Anabazina extrasă din Anabasis aphylla, folosită în combaterea
afidelor.
Sabadella conţine un complex de alcaloizi (veratrina,
sabadillina, sabadina şi cevadina) ce se găseşte în endospermul,
embrionul şi pericarpul seminţei de Veratrum album. Se utilizează
împotriva muştelor şi a insectelor animalelor de producţie.
Rotenona este un principiu insecticid conţinut de unele
leguminoase ca Derris elliptica, Tephrosia, Millettia, plante ce trăiesc
în regiunile tropicale.
73
 De asemenea şi alte plante conţin principii toxice faţă de
insecte: Amorpha fruticosa, Dryopteris felix-max, Quassia amara,
Rhodendrom molle, Juniperus virginiana, Piper nigrum (Beratlief,
1989).
În prezent, cea mai largă folosire o au produsele pe bază de
“piretrum” extrase din plantele de Pyrethrum cinerariefolium,
Pyrethrum rosoeum, Pyrethrum carneum.
Substanţele active din piretru numite Piretrina I şi Piretrina II
sunt lichide vâscoase, nevolatile, insolubile în apă, care se descompun
uşor sub influenţa aerului, luminii şi umidităţii. Acţionează asupra
sistemului nervos al insectelor pe cale de ingestie şi respiraţie, având o
puternică acţiune de şoc.
Se folosesc în combaterea insectelor din serele de legume, a
insectelor din depozite şi din sectorul zootehnic.

8.5.4. Piretroizi de sinteză

Piretroizii de sinteză sunt produse obţinute pe cale sintetică, a

căror substanţe active sunt asemănătoare cu a piretroizilor naturali. Au
stabilitate 7 – 15 zile. Acţionează asupra sistemului nervos al
insectelor pe cale de contact, ingestie şi respiraţie, având o puternică
acţiune de şoc. Unele produse au şi acţiune acaricidă. Fac parte din
grupa a III-a şi a IV-a de toxicitate. Timpul de pauză variază de la 1 –
3 zile până la 3 săptămâni. Au un spectru larg de acţiune, selectivitate
scăzută şi pot forma rase rezistente de dăunători.
În Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi
utilizate în România (1999) şi omologările ulterioare sunt prezentaţi
următorii piretroizi de sinteză: Agrothrin 10 EC – 0,2 l/ha;
Cypermethrin 25 EC – 0,1 l/ha; Cypermethrin 10 EC – 0,02%;
Cypersan 200 EC – 0,02%; Polytrin 200 CE – 0,015%; Sherpa 25 CE
- 0,02%; Supersect 10 CE – 0,03%; Alphaguard 10 CE – 0,015%;
Decis 25 Flow – 0,0125% - 0,05%; Decis ULV – 2 l/ha; Decis 2,5
CE – 0,0125 – 0,05%; Efenal 20 EC – 0,03%; Sanvalerat 200 CE –
0,02 – 0,05%; Sumicidin 20 CE – 0,02 – 0,1%; Sumialpha 2,5 CE –
0,015 – 0,04%; Fury 10 CE – 0,02%; Isathrine 0,05%; Chinmix 5 EC
- 0,03%; Buldock 025 EC – 0,05%; Fastac 10 CE – 0,015 – 0,02%;
Karate 2,5 CE – 0,01 – 0,04%; Mavrik 2 E – 0,03 – 0,05%; Meotrin
20 CE – 0,025%; Talstar 10 CE – 0,035 – 0,05%.

8.5.5. Insecticide organoclorurate

Sunt produse pe bază de hidrocarburi clorurate, care acţionează

asupra insectelor prin contact şi ingestie, mai rar prin respiraţie.
Afectează sistemul nervos şi produce moartea prin paralizie.
74
Toxicitatea variază între moderat toxice şi puternic toxic. Au
remanenţă mare şi persistenţă în sol (6 – 10 ani), precum şi
posibilitatea de a cumula în organismele vegetale şi animale de pe
toate nivelele trofice.
În prezent se utilizează preparatele pe bază de lindan şi
endosulfan şi anume: Lindan 400 SC - 2,5 l/t sămânţă; Lindan 75 TS –
1,3 l/t sămânţă; Thiodan 35 EC – 0,15 – 0,2%; Thionex 35 CE – 0,2%;
Thionex 25 ULV – 3 l/ha; Thionex 50 WP – 0,15%.

8.5.6. Insecticide organofosforice

Aceste insecticide au la bază esteri ai acidului fosforic, esterii

acizilor tiofosforici, esterii acidului ditianoperofosforic, derivaţi ai
acidului pirofosforic. Se caracterizează printr-un spectru larg de
acţiune, nu se cumulează în organismul omului, al animalelor şi al
plantelor. Au o persistenţă redusă în sol, plante şi apă. Prin
descompunere formează de regulă substanţe mai puţin toxice.
Acţionează prin contact, ingestie şi respiraţie asupra sistemului
nervos, ca inhibitori ai colinesterazei, producând moartea prin
paralizie. Unele produse sunt sistemice. Au toxicitate variată, de la
foarte toxice până la produse cu toxicitate redusă. Timpul de pauză la
majoritatea produselor este de 12 – 15 zile; la unele produse poate
ajunge până la 40 zile iar la altele este numai de 5 – 7 zile.
Sunt avizate a fi utilizate următoarele produse organofosforice:
Actellic 50 CE – 0,05 – 0,2%; Carbetox 50 CE – 1,5 – 4,5 l/ha;
Carbetox 37 CE 0,3 – 0,5%; Onefon 90 – 0,15%; Diazinon 60 EC –
0,15%; Diazol 60 EC – 0,15%; Basudin 60 EC – 0,15%; Dursban 480
CE – 0,2%; Reldan 40 CE – 0,1 – 0,15%; Murfotox 68 EC – 0,1%;
Nogos 50 EC – 0,1%; Onevos 35 CE – 0,15%; Sumithion 50 CE –
0,1 – 0,2%; Ultracid 20 CE – 0,15 – 0,2%; Zolone 25 WP – 0,25 –
0,3%; Zolone 35 CE – 0,15 – 0,2%; Sinoratox 35 CE – 0,1 – 0,2%;
Sinoratox 10 G – 25 – 30 kg/ha; Sinoratox 5 G – 50 – 60 kg/ha;
Perfection 40 EC – 0,1%.

8.5.7. Insecticide carbamice

Produsele carbamice sunt esteri ai acidului carbamic. Au

acţiune rapidă de şoc, acţionând în principal pe cale de contact şi
ingestie, iar unele produse au acţiune sistemică. Produc moartea prin
paralizie, acţionând asupra sistemului nervos. Cu unele excepţii
(Carbaril din grupa a III-a şi Victenon din grupa a IV-a), majoritatea
insecticidelor carbamice au o toxicitate mare, făcând parte din grupele
I şi a II-a. Timpul de pauză variază între 7 – 60 zile. Produsepe pe
bază de carbofuran, furatiocarb, etc., au o bună persistenţă în sol şi

75
sunt eficace în combaterea viermilor sârmă, viermilor albi, viermilor
cenuşii.
Sunt avizate următoarele insecticide carbamice: Sevin 85 WP –
0,15%; Lannate 90 WS – 0,05%; Metomex 90 SP – 0,05%; Larvin
375 – 0,15%; Insegar 25 WP – 0,03 – 0,04%; Furadan 35 ST – 28 l/t
sămânţă; Carbodan 35 ST – 28 l/t sămânţă; Diafuran 35 ST – 28 l/t
sămânţă; Furadan 5 G – 40 kg/ha; Furadan 10 G – 20 kg/ha; Marshal
25 EC – 0,1%; Padan 50 DP – 0,1%; Pirimor 25 WG – 0,1%; Promet
400 CS – 25 l/t sămânţă; Victenon WP – 0,05 – 0,075%.

8.5.8. Produse acaricide

Acaricidele sunt produse folosite pentru combaterea acarienilor

fitofagi. Unele produse organofosforice (Sinoratox, Carbetox, etc.) şi
piretroizi de sinteză (Karate, Meotrin, Talstar) au efect şi pentru
acarieni. Acţionează pe cale de contact şi mai rar prin asfixiere.
Toxicitatea lor faţă de om şi animale variază de la redusă până la
puternică. Cele mai folosite acaricide sunt următoarele: Kelthane 18,5
EC – 0,2%; Mitigan 18,5 EC – 0,2%; Sintox 40 EC – 0,1 – 0,2%;
Pennstyl 25 WP – 0,05 – 0,1%; Torque 550 SC – 0,05%; Apollo 50
SC – 0,04%; Demitan 200 SC – 0,05 – 0,07%; Nissorun 10 WP –
0,05%; Nissorun 5 CE – 0,08%; Omite 570 EW – 0,1%; Ortus 5 SC –
0,1%; Pyranica 20 WP – 0,025%; Rufast 15 EC – 0,04%; Sanmite 20
WP – 0,05 – 0,075%; Danirun 11 CE – 0,06%; Neoron 500 EC – 0,05
– 0,1%.

8.5.9. Produse nematocide

Combaterea nematozilor plantelor de cultură constituie o

problemă importantă, deoarece ei sunt larg răspândiţi şi produc
pierderi mari de producţie. Pe lângă atacul direct, unele specii de
nematozi sunt vectori ai virusurilor determinând boli virotice grave,
iar alte specii trăiesc parazit în corpul omului şi animalelor. Pentru
combaterea nematozilor s-au sintetizat produse specifice numite
nematocide, care au o eficacitate ridicată mai ales pe suprafeţe
restrânse (sere, solarii).
Produsele nematocide recomandate a fi folosite în ţara noastră
sunt următoarele: Basamid granule – 500 kg/ha, Mocap 10 G – 50 –
75 kg/ha; Vydate 10 G – 30 – 150 kg/ha; Vydate 24 L – 0,2%.

8.6. Metode biologice de combatere

Aplicarea metodelor biologice de combatere a dăunătorilor aşa

numita “luptă integrată”, cuprinde un ansamblu de măsuri care se

76
aplică în scopul distrugerii organismelor animale dăunătoare plantelor
cultivate, omului şi animalelor.
Lupta biologică nu este ceva nou, empiric ea a fost folosită de
oameni cu secole în urmă. În China de sud, prin anii 900, oamenii
cumpărau cuiburi de furnici din specia Oechophylla smaragdina
pentru a le pune în livezile de pomi fructiferi şi a preântâmpina astfel “
viermănoşirea fructelor”, aproximativ în acelaşi timp într-o altă zonă
geografică, Yemen, în acelaşi scop se utiliza o altă specie de furnici.
Odată cu descrierea fenomenului de parazitism de către
Aldrovandi în lucrarea sa” De animalibus insectae”, începe cercetarea
ştiinţifică a mijloacelor şi metodelor de combatere biologică, cu accent
special asupra fenomenului de parazitism.
În 1734, Reaomur recomandă introducerea ouălor de neuroptere
în sere pentru combaterea afidelor. Pentru prima dată o realizare
practică a combaterii biologice este menţionată oda cu introducerea în
1762 în insulele Mauriţius a pasării insectivore “maina” Acridotes
tristis pentru combaterea lăcustei roşii a trestiei de zahăr, reuşindu-se
ca în 1770 dăunătorul să fie sub control.
Ciuperca Metarrihizium anisopliae ca mijloc de combatere
microbiologică a cărăbuşeilor este semnalată în Rusia de Mecinicov
şi Krasilscik în 1886.
În România introducerea parazitului Aphelinus mali din Franţa
în 1923 de W. Knechtel combate păduchele lânos (Eriosoma
lanigerum). Combaterea păduchelui din San Jose, într-o primă etapă s-
a realizat cu ajutorul speciei parazite introduse în ţară (Prospaltella
perniciosi), care ulterior a putut fi crescută în masă la staţiunea
Pângăraţi.
Lupta biologică are drept scop principal reducerea densităţii
numerice a populaţiilor dăunătoare sub limita pragului economic de
dăunare. Prin schimbarea raporturilor dintre dăunători şi totalitatea
factorilor biologici care contribuie la reducerea sau limitarea
populaţiei dăunătorului, se contribuie la stabilirea unui nou nivel de
echilibru biocenotic.
În comparaţie cu celelalte metode de control ale dăunătorilor,
metoda biologică nu prezintă pericol pentru om sau animale,
protejează fauna utilă, nu determină apariţia fenomenului de
rezistenţă, în unele cazuri este economică, iar în cazul utilizării
biopreparatelor, acestea sunt în general compatibile cu multe
insecticide.
Mijloacele de luptă împotriva dăunătorilor incluse în lupta
biologică sunt:
- folosirea microorganismelor patogene;
- folosirea zoofagilor (prădători şi paraziţi);
- lupta autocidă;
- lupta hormonală;
77
 - lupta genetică;
- lupta fiziologică,etc.
Zoofagii sunt nevertebrate şi vertebrate care se hrănesc cu
dăunătorii animali ai plantelor agricole, iar din rândul lor fac parte
specii aparţinând grupelor de nematozi, acarieni, miriapode, insecte,
batracieni, reptile, păsări şi mamifere.
În cadrul capitolului de ecologie s-au prezentat fenomenele de
parazitism şi prădătorism, zoofagii se împart aşadar în paraziţi şi
prădători.
Paraziţii sunt organisme animale ce se dezvoltă pe seama altor
organisme, care se numesc gazde, acestea din urmă având corpul mai
mare decât al paraziţilor. Diferitele specii de paraziţi existente, se pot
dezvolta (pot parazita) pe diferite stadii de dezvoltare ale dăunătorilor:
ou, larvă, pupă sau adult.
Paraziţii de ouă (ovifagii), au o importanţă practică deosebită
deoarece prin distrugerea stadiului de ou se întrerupe toată dezvoltarea
dăunătorului şi nu se mai produc pagube, ţinând seama de faptul că
oul în sine sau depunerea lui provoacă cele mai mici pagube, fără
importanţă economică.
Dintre ovifagi, cea mai mare importanţă practică se pare că o au
viespile parazite din genul Trichogramma. În prezent sunt cunoscute
peste 200 de specii ale genului, dar cele mai cunoscute sunt:
Trichogramma evanescens, Trichogramma maydis, Trichogramma
embriofagum şi Trichogramma pretiosum, pentru care se apreciază că
sunt utilizate pe suprafeţe considerabile în lume, peste câteva milioane
de hectare. În România sunt cunoscute 8 specii de paraziţi ai ouălor de
ploşniţa cerealelor (Eurygaster integriceps),din care cele mai
importante sunt Trissolcus grandis şi Telonomus shloropus. Specia
Anastatus bifasciatus este printre puţinii paraziţi ai ouălor
lepidopterelor defoliatoare din păduri (Dendrolimus pini, Malacosoma
neustria etc.).
Aphidius matricariae în sere, este parazitată de Myzus persicae.
Encarsia formosana este parazit pe musculiţa albă de seră
(Trialeurodes vaporariorum).
Paraziţii de larve sunt foarte numeroşi ca specii şi este remarcat
că larva unui dăunător poate fi parazitată de mai mulţi paraziţi, dar în
foarte puţine cazuri simultan de mai mulţi paraziţi din specii diferite.
Larvele de Ostrinia nubilallis sunt parazitate de Microbracon
brevicornis, Synophorus crassifemur (Hymenoptera) şi Lydella
thomsoni (Diptera).
Larvele de Pieris brassicae sunt parazitate de Apantheles
glomeratus (Hymenoptera). Prospaltella perniciosi (Hymenoptera),
parazit al larvelor păduchelui din San José, poate fi înmulţit în
laborator şi răspândit în livezi unde distruge până la 90% din larvele

78
dăunătorului. Aphelinus mali, parazitează între 80-100% din larvele
păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum).
Paraziţii de pupe sunt în general mai puţin numeroşi şi cu
importanţă practică ceva mai redusă deoarece larvele care în general
produc cele mai mari pagube, nu sunt afectate. Importanţa lor este că
reduc populaţia dăunătorilor. Pimpla instigator (Hymenoptera),
parazitează diferite pupe de specii de lepidoptere din care cea mai
cunoscută este Pieris brassicae, parazitată şi de Pteromalus puparum.
Pentru dăunătorii pădurii se remarcă Brachymeria intermedia care
parazitează crisalidele speciilor: Aporia crataegi, Euproctis
chrysorrhoea, Lymantria dispar etc.
Paraziţii de adult sunt specii de insecte care atacă stadiul de
adult. Dipetrul Phasia (Alophora) crassipennis parazitează adulţii
hibernanţi sau cei din noua generaţie a ploşniţei cerealelor (Eurygaster
spp.).
*După locul de instalare a paraziţilor gazde, aceştia pot fi
ectoparaziţi, când se dezvoltă la exteriorul gazdei şi endoparaziţi, când
se dezvoltă în interiorul gazdei. Speciile ectoparazite aparţin în
majoritatea cazurilor ordinului Diptera, fiind cuprinse în familiile
Tachinidae şi Larvevoridae şi dezvoltându-se pe corpul larvelor.
Din punct de vedere sistematic, în afară de insecte, paraziţi ai
insectelor sunt şi specii din clasa Nematoda. Specia Mermis
migrescens, cauzează o mortalitate de 60% a acarienilor, Agamermis
decaudata, parazitează cărăbuşul japonez (Popilia japonica),
Howardia benigna parazitează puricii cruciferelor iar Trichinema
oscinellae parazitează adulţii muştei suedeze.
Clasa Insecta cuprinde cei mai mulţi paraziţi ce sunt cuprinşi în
ordinul Hymenoptera, fiind încadrate îndeosebi în familiile:
Chalcididae, Thrichogrammatidae, Aphelinidae, Pteromalidae şi în
ordinul Diptera, familia Tachinidae.
Prădătorii sunt organisme animale care se hrănesc cu pradă vie,
aceştia având în general corpul mai mare ca al victimei.
Din punct de vedere sistematic, diferitele specii de prădători
aparţin la clasele: Arahnida, Miriapoda, Insecta, Amfibia, Reptile,
Păsări şi Mamifere.
Dintre arahnide (păianjeni), ordinul acarina, speciile din
genurile:Phytoseiulus sp.,prădătoare ale diferitelor stadii ale
păianjenului roşu comun (Tetranichus urticae) şi Typhlodromus spp.,
prădător al diferitelor stadii ale păianjenilor brun şi roşu al pomilor.
Din clasa Miriapoda cele mai importante specii prădătoare din
grupul Chilopode sunt: Scolopendra spp. şi Lithobius spp..
Speciile prădătoare din clasa Insecta aparţin ordinelor:
Neuroptera, din care face parte Chrysopa perla, care se hrăneşte cu
acarieni, afide şi coccide; Hetetoptera, din care cităm speciile Perillus
bioculatus, răpitoare a diferitelor stadii de dezvoltare a gândacului din
79
Colorado, Nabis spp., răpitoare ce se hrăneşte cu ouă, larve şi adulţi ai
diferiţilor dăunători accesibili, în special afide; Coleoptera,
reprezentat prin numeroase specii de Carabidae (Carabus spp.),
prădătoare de omizi defoliatoare, Coccinelidae (buburuza, Coccinella
7-punctata) prădătoare în special de afide şi cocide; Diptera, oferă
specii încadrate în familia Syrphidae (Syrphus pyrasti, Syrphus
bifascinatus), prădătoare în special de afide, etc.
Amfibienii (broaştele), în special broasca râioasă (Rana
temporara) şi reptile (şerpi, vipere) se hrănesc în mare parte cu insecte
şi alte specii de animale dăunătoare.
Păsările insectivore joacă un rol deosebil în distrugerea
diferitelor stadii de dezvoltare ale insectelor dăunătoare. Printre
speciile cele mai importante din acest punct de vedere se numără:
piţigoiul, graurul, cucul, ciocănitoarea, striga, şorecarul, cucuveaua
etc.
Mamiferele joacă un rol important în reducerea numărului de
insecte rozătoare dăunătoare agriculturii. Dintre acestea se remarcă
activitatea folositoare a liliacului, ariciului, nevăstuicii, dihorului,
bursucului etc.
Succinta prezentare a principalilor paraziţi şi prădători redă
numai parţial rolul şi imensul potenţial pe care îl au zoofagii în
menţinera unui echilibru biologic în biocenoze în general şi în
agrocenoze în special. Este suficient să amintim că nu există specie de
dăunător agricol care să nu aibă paraziţi şi să fie atacată de dăunători.
Existenţa zoofagilor nu înseamnă automat reducerea sau menţinerea
sub control a dăunătorilor, deoarece ei sunt interconectaţi în cadrul
lanţurilor trofice şi nivelul populaţiilor oscilează cu amplitudini mai
mici sau mai mari în jurul unui nivel de referinţă.
Lupta biologică presupune două aspecte distincte atât prin
modul de abordare cât şi prin consecinţele cu valoare practică ce
rezultă. Pe de o parte este vorba de cunoaşterea locului şi rolului
zoofagilor în cadrul biocenozelor, a stabilirii condiţiilor care limitează
sau favorizează activitatea şi pe baza acestor cunoştinţe instituirea
unor măsuri sau tehnologii care să protejeze sau să favorizeze
activitatea acestora, introducerea de noi paraziţi şi prădători provenind
din alte regiuni. Pe de altă parte este vorba de producerea în unităţi
experimentale sau în biofabrici a unor paraziţi sau zoofagi, pentru care
s-au elaborat metode şi tehnologii de producţie, lansarea în câmp în
anumite culturi şi pentru anumiţi dăunători, în scopul de a combate un
anumit dăunător.
Cunoaşterea factorilor care influenţează interrelaţia dinamică
dintre paraziţii oofagi şi ploşniţa cerealelor, a determinat schimbări în
tehnologia de combatere a dăunătorului (PED, momentul aplicării
tratamentelor şi produselor chimice utilizate).

80
 O cale relativ simplă de luptă biologică o constituie
introducerea într-o anumită zonă a unui zoofag dintr-o zonă
îndepărtată, eventual zona de origine a dăunătorului, urmată de
înmulţirea în condiţii strict determinate, aclimatizarea şi apoi lansarea
în câmp. Această metodă a dat rezultate spectaculoase în următoarele
cazuri: Prossaltella perniciosi – păduchele din San José; Aphelinus
mali – păduchele lânos. Dar există cazuri când speciile importante nu
s-au putut adapta (Perillus bioculatus prădător al gândacului din
Colorado în Europa, Lydella thomsoni –parazit al sfredelitorului
porumbului în S.U.A.).
Cele mai spectaculoase rezultate s-au obţinut şprin creşterea în
masă urmată în câmp de colonizarea periodică sau lansarea masivă
prin metoda inundaţiei.
Faţă de cele peste 200 specii potenţiale de a fi utilizate, citate în
literatura de specialitate, în practică cele mai importante sunt:
Trichogramma spp., utilizată în China, Rusia, Bulgaria, Germania,
Franţa, România şi experimental în S.U.A., pentru combaterea unor
lepidoptere dăunătoare la porumb, sfeclă pentru zahăr, varză, viţa de
vie etc.. Principalul atu al acestui parazit oofag, este faptul că s-a
reuşit creşterea în instalaţii numite “biofabrici” pe gazde de substituţie
(ouă de Sitotroga cerealella, ouă de Ephestia kuhniela sau chiar ouă
artificiale). Norma de lansare depinde de cultură, fiind în general
cuprinsă între 50 – 100 000 exemplare/ha, în 2-3 tratamente.
Principalul neajuns al metodei îl constituie faptul că specia este slab
zburătoare, fiind necesară instalarea manuală a plăcuţelor cu paraziţi,
care în general conţin 800 exemplare, din 7 în 7 m, ceea ce presupune
o imensă muncă manuală, dar sunt realizări în ceea ce priveşte
mecanizarea lansării.
Prospaltella perniciosi, utilizată în combaterea păduchelui din
San José a fost aclimatizată cu succes în România fiind importată din
Franţa. În prezent parazitul este înmulţit în cantităţi suficiente pe
gazda naturală Quadraspidiotus perniciosus crescută în masă pe
dovleci suspendaţi în plase. Dovlecii cu larve gazdă parazitate sunt
instalaţi în livezile atacate pentru a reduce populaţia dăunătorului.
Acarianul Phytoseilus persimilis, utilizat în combaterea în sere a
acarienilor fitofagi, este crescut în sere speciale sau spaţii limitate
dintr-o seră pe gazda naturală şi se lansează în proporţie de 1 la 20-50
exemplare de dăunători.
Encarsia formosana, utilizată pentru combaterea musculiţei
albe de seră, este crescută la temperatura de 27-30°C, lumină 14-17
ore/zi, produce 115 ouă şi se lansează în sere pentru combaterea
dăunătorului în norma de 2 exemplare/m2.
Rezultate deosebite s-au obţinut prin colectarea din natură a
prădătorilor şi lansarea lor pentru protejarea unor culturi, de obicei în
spaţii închise.
81
 Alte specii ce în anumite momente şi zone, au fost sau sunt
utilizate cu succes sunt: prădătorii Chrysopa sp., Perillus bioculatus
(pentru Leptinotarsa decemlineata) şi paraziţii Lydella thomsoni în
S.U.A. (pentru Ostrinia nubilallis) şi Trisolcus grandis sau
Telenomus chloropus în Iran (pentru Eurygaster integriceps).
Microorganismele patogene sau produsele lor metabolice
constituie principiul activ al unor produse utilizate în combaterea
dăunătorilor. Aceste produse sunt cunoscute sub numele de insecticide
microbiologice sau mai generic spus biopreparate.
După natura microorganismului utilizat, biopreparatele pot fi pe
bază de :virusuri, bacterii, fungi sau alte organisme patogene pentru
dăunători cum sunt sporozoarele.
Preparatele virale sunt, în general, produse pe bază de virusuri
poliedrice, care se obţin prin infestarea gazdelor sau a culturilor
celulare provenite din acestea şi extragerea ulterioară, de obicei prin
centrifugare, a corpusculilor virali multiplicaţi. Bolile provocate
insectelor de către virusuri poartă entomopatogene, cele mai
numeroase fiind cele nucleare, dar şi citoplasmatice sau granulare, iar
unele virusuri nu produc poliedre (particula vira este învelită într-o
capsulă proteică).
Dintre produsele comercializate în diferite ţări multe sunt bazate
pe virusuri poliedrice şi dintre ele menţionăm: ELCAR, BIOTROL,
VIREX etc.
O însuşire deosebit de valoroase a virusurilor poliedrice este
înalta lor specifitate, îmbolnăvesc şi determină moartea numai la
specia ţintă. Sunt deosebit de utile în declanşarea unor epizootii.
Printre dezavantajele preparatelor virale sunt: preţul de cost pentru
producerea lor; faptul că nu acţionează în timp scurt asupra
dăunătorului; slaba lor rezistenţă la acţiunea ultravioletelor.
Preparatele bacteriene sunt produse pe bază de bacterii
entomopatogene. Bolile provocate de bacterii insectelor, poartă
numele de bacterioze sau flaşerii. Primul care s-a ocupat de studiul
bolilor produse de bacterii la viermii de mătase a fost Pasteur.
Se cunosc numeroase specii de bacterii care provoacă diferite
boli la diferite specii de insecte, dar cele mai cunoscute, care au o
importanţă practică deosebită, fiind aplicate pe scară largă în
combaterea unor dăunători sunt: Bacillus thuringiensis (în principal
utilizat pentru combaterea lepidopterelor, dar există şi tipuri care
acţionează asupra dipterelor) şi Bacillus popiliae (ce determină boli la
larvele de melolontine-coleoptere). Capacitatea speciei Bacillus
thuringiensis de a provoca îmbolnăvirea larvelor de lepidoptere se
datorează în principal celor două toxine produse de bacterie
(endotoxina produsă şi depozitată în corpul celulei bacteriene sub
forma unui cristal proteic şi exotoxina eliminată de bacterie în mediul
de culură, sau în organismul atacat). Celulele bacteriene ajunse odată
82
cu hrana în intestinul larvelor se înmulţeşte eliminând exotoxine ce
determină paralizia tubului digestiv, iar odată cu moartea celulelor
bacteriene se elimină şi endotoxina reprezentată prin cristalele
proteice ce ajunse în intestinul mijlociu sunt solubilizate şi determină
distrugerea peretelui intestinal invadarea cavităţii generale cu bacterii,
deci apariţia septicemiei (infecţie microbiană generalizată), paralizia şi
moartea insectei care are în această ultimă fază un aspect caracteristic
“flasc”, corpul larvei moarte fiind un rezervor de bacterii care prin
ruperea resturilor învelişului larvei se împrăştie pe plante provocând
îmbolnăvirea altor larve care consumă hrana contaminată.
Avantajul deosebit al utilizării bacteriilor în combaterea
dăunătorilor este faptul că pot fi cultivate în masă, după tehnologia
utilizată pentru obţinerea antibioticelor, preţul de cost este comparabil
cu al insecticidelor şi au o specifitate relativă ridicată. Dezavantajele
sunt faptul că acţionează relativ lent şi sunt şi ele sensibile la
ultraviolete, aspect contracarat mai recent prin adăogarea unor
substanţe protectoare.
Preparatele microbiene sunt foarte mult utilizate în combaterea
lepidopterelor defoliatoare din păduri, asigurându-se protecţia acestui
ecosistem deosebit de sensibil.
Dintre preparatele comerciale bazate de bacterii menţionăm:
Bactospein, Thuricide, Dipel, Entomobacterin, Dendrobacterin, etc.
Este menţionat că a fost realizat produsul românesc Turingin la fabrica
de la Calafat, dar în prezent datorită dificultăţilor economice şi
supradimensionării instalaţiei de producţie, el nu se mai fabrică.
Preparatele fungice au ca principiu activ sporii unor ciuperci
entomopatogene ce determină la insectele atacate apariţia unor boli
denumite micoze. Cea mai cunoscută şi mai virulentă ciupercă
entomopatogenă este Beauveria bassiana. Ca şi preparatele
microbiene cele fungice se produc prin izolarea unor tulpini virulente
şi înmulţirea în medii lichide după tehnologia de producere a
penincilinei.
Marele dezavantaj al acestor preparate este că ele sunt eficace în
zonele sau mediile deosebit de umede, unde pot fi active asupra
larvelor, pupelor şi adulţilor gândacului din Colorado, gărgăriţei
cenuşii a sfeclei etc.
Dintre preparatele comerciale amintim pe cele bazate pe
Beauveria bassiana.

8.7. Lupta integrată

Lupta integrată reprezintă un procedeu relativ nou de combatere

a agenţilor patogeni şi dăunătorilor plantelor de cultură. Acest
program a fost elaborat ca o reacţie a folosirii excesive a pesticidelor
organosistemice şi mai ales a celor cloroderivate.
83
 Lupta integrată reprezintă un concept care utilizează un asamblu
de metode, care satisface în acelaşi timp exigenţele economice,
ecologice şi sociologice, acordându-se prioritate utilizării
organismelor naturale de limitare, respectându-se pragurile de
toleranţă (Brader, 1974).
Lupta integrată poate fi definită ca o formă de ecologie aplicată
(Grison, 1969), de luptă biocenotică, în sensul dirijării populaţiilor de
dăunători şi a dăunătorilor lor naturali din cadrul agroecosistemelor
reprezentate de diferite culturi, prin influenţarea factorilor de mediu
asupra organismelor vegetale şi animale.
Obiectivele principale ale luptei integrate sunt:
1. Diminuarea riscurilor de apariţie a rezistenţei la pesticide a
dăunătorilor.
2. Evitarea creşterii progresive a numărului de tratamente fitosanitare.
3. Reducerea reziduurilor de pesticide din produsele agricole.
4. Menţinerea unei stabilităţi a entomofaunei din agroecosistem.
Principiile luptei integrate sunt:
1. Folosirea în complex a celor 6 categorii de măsuri de combatere şi
anume: prognoză şi avertizare, carantină fitosanitară, măsuri
agrofitotehnice, fizico- mecanice, chimice şi biologice.
2. Veriga de bază a luptei integrate o constituie principiul prin care nu
se urmăreşte eradicarea torală a dăunătorilor, ci menţinerea lor la
un anumit nivel la care să nu producă pagube (sub pragul de
dăunare economică), prin aşa zisa “metodă a câmpului murdar”.
3. Tratamentele chimice se efectuează la avertizare pentru reducerea
la minimum a numărului lor.
4. Folosirea măsurilor chimice numai după ce s-au aplicat măsurile
fizico-mecanice (tăierile de întreţinere şi de rodire în pomicultură
şi viticultură).
5. Utilizarea pesticidelor selective şi cu remanenţă mică pentru
protejarea entomofaunei folositoare.
6. Executarea tratamentelor la avertizare pentru reducerea numărului
acestora.
7. Limitarea suprafeţei de tratat la un minim necesar. De exemplu se
tratează numai jumătate din pom sau lanul se tratează numai pe
margini.
8. Reducerea la minimum a folosirii insecticidelor organoclorurate
care au remanenţă mare şi se descompun greu.
9. Folosirea pe scară largă a substanţelor piretroide şi a preparatelor
biologice ce nu lasă reziduuri pe produsele tratate.
10. Alternarea substanţelor fitofarmaceutice sistemice cu cele de
contact pentru a se evita apariţia de noi rase fiziologice de agenţi
patogeni şi dăunători, rezistenţi la pesticide.
11. Folosirea produselor fitofarmaceutice cu toxicitate cât mai mică
faţă de om şi animale.
84
12. Cultivarea hibrizilor şi soiurilor de plante imune sau rezistente la
atacul agenţilor patogeni şi dăunătorilor.
Elementele necesare pentru aplicarea luptei integrate.
Pentru a se putea introduce şi folosi cu succes combaterea
integrată este necesar să fie cunoscute în prealabil o serie de elemente
şi în primul rând mecanismele naturale ce contribuie la reglarea
densităţii numerice a speciilor cu importanţă economică, cum sunt:
a) evidenţa speciilor dăunătoare pe zone (alcătuirea hărţilor de
răspândire a dăunătorilor);
b) dinamica speciilor dăunătoare împreună cu speciile antagoniste
(paraziţi şi prădători); raportul numeric optim în favoarea
duşmanilor naturali, exclude folosirea tratamentelor chimice;
c) ciclul biologic al speciilor dăunătoare dintr-o anumită zonă, în
strânsă corelaţie cu factorii ecologici;
d) densitatea numerică la speciile cheie, cu importanţă economică mai
mare.

85
 CAPITOLUL IX
DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CEREALE

9.1. Gândacul ghebos – Zabrus tenebrioides Goeze,

ordinul Coleoptera, familia Carabidae

Este răspândit în Europa şi Asia Centrală. În ţara noastră este

menţionat din anul 1887 şi se întâlneşte în toate zonele de cultură a
cerealelor păioase.
Descriere. Adultul are 10 – 16 mm lungime, corpul oval-
alungit, de culoare neagră pe partea dorsală, uneori cu reflexe metalice
şi brun-roşcat pe partea ventrală. Pronotul este convex dorsal, cu baza
şi marginile laterale puternic punctate. Antenele, tibiile şi tarsele sunt
roşcate, iar femurele mai închise (Figura 30).
Oul este oval de 20 – 35 mm lungime, de culoare albă.

Fig. 30. Gândacul ghebos –

Zabrus tenebrioides
a-adult; b-larvă; c-plantă atacată
(după Balachowsky)

Larva matura are 30 – 35 mm; corpul este uşor turtit, îngustat

treptat spre partea posterioară, de culoare albă-cenuşie. Capul şi
toracele sunt brune, iar segmentele abdominale prezintă dorsal sclerite
brune-deschise. Penultimul inel abdominal este prevăzut cu două
apofize chitinoase şi păroase.
Pupa are 18 – 20 mm şi este de culoare albă-cafenie.
Biologie. Iernează în stadiul de larvă în sol şi are o generaţie pe
an.
86
 Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în stadiile de adult şi
larvă. Adulţii consumând florile şi boabele în diferite faze de coacere.
Cele mai mari pagube sunt produse de larve, care atacă frunzele, în
special la grâul de toamnă. Larvele trag frunzele plantelor tinere în
galeriile de la baza plantelor, le sfâşie şi rămân numai nervurile, care
se usucă. Atacul larvelor se manifestă în vetre. La invazii mari,
culturile pot fi distruse complet.
Combatere. Rotaţia culturilor; evacuarea baloţilor de paie şi a
resturilor vegetale; efectuarea arăturii imediat după recoltat şi
menţinerea terenului curat prin discuiri, pentru a se evita formarea
samulastrei.
Tratarea seminţelor cu unul din următoarele insectofungicide:
Tirametox 90 PTS – 3 kg/t, Vitalin 85 PTS – 3 kg/t, Gammavit 85
PSU – 3 kg/t.
În cazul apariţiei unor focare se vor executa tratamente cu
produse organofosforice: Basudin 600 EW – 2,0 l/ha, Dursban 480 EC
– 2,5 l/ha, etc.

9.2. Ploşniţele cerealelor – Eurygaster spp. şi Aelia spp .,

ordinul Heteroptera, familia Scutelleridae

Ploşniţele cerealelor sunt răspândite în centrul şi sud-estul

Europei, în vestul Europei, în vestul Europei şi în nord-estul Africii. În
ţara noastră se întâlneşte în toate zonele unde se cultivă cerealele, cu
densităţi mai mari în regiunile de stepă şi a pădurilor de stejar.
Mai importante sunt: Eurygaster integriceps Put., Eurygaster
maura L., Eurygaster austriaca Schr., Aelia acuminata L. , Aelia
rostrata Bob.
Specia Eurygaster integriceps Put. este cea mai frecventă şi
păgubitoare. Speciile genului Aelia sunt predominante în Câmpia
Transilvaniei.
Descriere. Speciile genului Eurygaster se deosebesc între ele
prin următoarele caractere:
a) mărimea capului adultului;
b) forma capului;
c) raportul dintre plăcile maxilare şi clipeus;
d) marginile laterale ale pronotului.
Adultul de Eurygaster spp. are corpul oval, de culoare variabilă,
de la galben-brună, până la brun-închis, uneori chiar negru. Scutelum
este dezvoltat, de lungimea abdomenului.
Eurygaster integriceps are corpul de 11 – 13 mm lungime,
capul este rotunjit la vârf, plăcile maxilare nu acopăr clipeul,
marginile latarale ale pronotului sunt convexe (Figura 31).

87
 Ouăle sunt de culoare verde deschis, de forma unui butoiaş. Pe
măsură ce se dezvoltă embrionul, culoarea lor se închide, devenind
cafenii-roşcate.
Larvele sunt asemănătoare cu adultul.
Speciile genului Aelia au corpul eliptic, cu dungi longitudinale
pe partea dorsală, iar scutelul este triunghiular. Aelia acuminata are
corpul de culoare galbenă-brună, de 7 – 10 mm lungime şi prezintă 3
dungi longitudinale pe pronot şi scutel. Pe femurele mediane şi
posterioare se disting 2 pete punctiforme negre.

Fig. 31. Ploşniţele cerealelor – Eurygaster sp.; Eurygaster integriceps:

a-adult; b-larvă; c-deosebirea dintre speciile de Eurygaster
(original)

Biologie. Iernează în stadiul de adult în frunzarul

pădurilor de foioase şi prezintă o generaţie pe an.
Factorul limitativ, care influenţează mult înmulţirea ploşniţelor
cerealelor îl constituie paraziţii oofagi Trissolcus grandis Thoms. şi
Telenomus chloropus Thoms., ce asigură în anii favorabili un grad de
parazitate de până la 90%.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă cerealele păioase.
Adulţii şi larvele atacă toate organele aeriene ale plantelor: frunze,
tulpini, spice şi boabe. Odată cu înţepătura, insecta introduce în celule
şi o cantitate de salivă, care are proprietăţi enzimatice foarte active,
producându-se o degradare a substanţelor. În felul acesta se formează
o mică proeminenţă ca un con, denumit “con salivar”. Când aceste
conuri se desprind şi cad, în locul lor rămâne un punct negru,
88
înconjurat de o zonă albă-gălbuie sau brună. Atacul adulţilor
hibernanţi în primăvară, pe timp secetos şi densităţi mari, determină
pieirea plantelor.
Când atacul se manifestă la spic, la diferite niveluri, se constată
că partea spicului de deasupra înţepăturii se albeşte, iar acest atac se
numeşte “albeaţa spicelor”.
Atacul cel mai periculos este la boabe, produs mai ales de larve.
Când boabele sunt înţepate în faza de lapte, ele se zbârcesc complet.
Într-un stadiu mai avansat de coacere, boabele nu se mai deformează,
însă în locul înţepăturii apare o zonă galbenă-deschis, în jurul căreia
se găseşte un punct negru. Boabele atacate au un conţinut redus de
gluten, din care se obţine o făină de calitate inferioară.
Combatere. Aplicarea măsurilor agrotehnice: rotaţia culturilor,
semănatul timpuriu în terenuri bine pregătite şi fertilizate, cultivarea
de soiuri precoce şi recoltarea la timp a cerealelor.
Efectuarea de tratamente chimice la avertizare în funcţie de
valorile PED şi anume:
- PED = 7 adulţi/m2, în culturile cu densitate normală;
- PED = 5 adulţi/m2, în culturile cu densităţi mici şi neînfrăţite;
- PED = 3 adulţi/m2, când primăvara este secetoasă şi călduroasă,
favorabilă adulţilor hibernanţi.
În România sunt avizate următoarele insecticide pentru
combaterea ploşniţelor cerealelor:
Actellic 50 CE – 1,0 l/ha, Dursban 4 E – 2,0 l/ha, Danex 80 PU
– 1,2 kg/ha, Onefon 80 PS – 1,2 kg/ha, Ordatox 25 CE – 2,5 l/ha,
Sinoratox 35 CE – 3,0 l/ha, Marshall 25 CE – 1,0 l/ha, Ultracid 40 CE
– 2,5 l/ha, Fastac 10 EC – 0,1 l/ha, Supersect 10 EC – 0,1 l/ha,
Polytrin 200 EC – 0,1 l/ha, Cypermetrin 25 CE – 0,060 l/ha, Decis 2,5
CE – 0,3 l/ha, Sumi-alpha 2,5 CE – 0,4 l/ha, Karate 2,5 CE – 0,1 l/ha,
Fury 10 EC – 0,1 l/ha, Regent 200 SC – 0,075 l/ha, Trebon 30 EC –
0,250 l/ha.
Pentru adulţi tratamentele se aplică la apariţia lor în masă, iar
împotriva larvelor, când acestea sunt în vârsta a III-a.

9.3. Gândacii pocnitori – Agriotes spp.,

ordinul Coleoptera, familia Elateridae

Aceşti dăunători se întâlnesc aproape în toate regiunile globului.

În ţara noastră sunt frecvenţi în culturile agricole, mai ales în solurile
podzolice, în luncile râurilor şi Delta Dunării.
Mai importante sunt următoarele specii: Agriotes lineatus L.,
Agriotes ustulatus Schall. şi Agriotes obscurus L.
Descriere. Adultul de Agriotes lineatus L. are 7 – 10 mm
lungime, este de culoare brună-roşcată, cu elitrele mai deschise.

89
Interstriile elitrelor sunt mai late şi prevăzute cu o pubescenţă deasă
(Figura 32).
Ouăle sunt aproape ovoide de 0,5 – 1,5 mm lungime, având
chorionul tare şi rezistent, de culoare albă.
Larvele sunt de tip elateriform şi sunt cunoscute sub numele de
“viermi sârmă”. Larvele au corpul alungit şi cilindric, acoperit de un
tegument puternic chitinizat, de culoare galbenă-castanie. Picioarele
sunt scurte şi de aceeaşi mărime. Ultimul segment abdominal este
conic şi prezintă pe partea dorsală două escavaţiuni ovale. Lungimea
larvei mature are până la 25 mm.
Pupa este de culoare galbenă. Unghiurile anterioare ale
pronotului prezintă excrescenţe chitinizate.

Fig.32. Gândacul pocnitor – Agriotes lineatus

a-adult; a1-văzut dorsal; a2-văzut lateral; a3-văzut ventral; b-ouă; c-larvă; d-pupă.

Biologie. Iernează în sol ca larve de diferite vârste şi ca adult şi

prezintă o generaţie la 4 – 5 ani.
Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii de Agriotes spp. au
un regim de hrană mixt, consumând diferite insecte mici, râme, boabe
de cereale, etc., iar după unii autori atacă şi frunzele de cereale
păioase, trifoi, producând mici rozături alungite.
Atacul larvelor este deosebit de păgubitor, prezentând un
polifagism accentuat. Ele atacă cerealele (grâul, orzul, porumbul, etc.),
floarea soarelui, sfeclă, cartoful, legumele (varza, morcovul, tomatele,
etc.), tutunul, etc., rozând seminţele în curs de germinaţie, părţile
subterane ale plantelor sau la colet. Plantele atacate se îngălbenesc şi
90
se usucă. Viermii sârmă produc pagube mai mari la plantele
prăşitoare.
În tuberculii de cartof, rădăcinile de sfeclă, morcov, etc., larvele
rod galerii, ducând la putrezirea lor.
Combatere. Importanţă prezintă măsurile agrotehnice:
a) efectuarea arăturilor de vară şi toamnă, ce contribuie la reducerea
populaţiei de viermi sârmă;
b) aplicarea de îngrăşăminte chimice şi mai ales pe bază de azot şi
fosfor, care au o acţiune nocivă asupra larvelor;
c) administrarea de amendamente pe bază de calciu pe solurile
podzolice şi drenarea terenurilor cu umiditate ridicată;
d) cultivarea pe terenurile infestate a unor plante care în general sunt
mai puţin atacate de larve şi anume: mazăre, fasole, muştar, bob,
linte, rapiţă, coriandru, etc.
Tratarea seminţelor se poate face cu unul din următoarele
produse: Furadan 35 ST, Carbodan 35 ST, Carbofuran 350, Diafuran
35 ST, Terrafuran 350, fiecare în doză de 28 l/t, ce se poate reduce la
25 l/t. De asemenea, se pot utiliza şi produsele Gaucho 70 WP – 20
kg/t şi Mospilan 70 WP – 50 kg/t.
La infestări puternice, cele mai bune rezultate în combaterea
viermilor sârmă, la culturile prăşitoare se obţin prin tratamentul la
sămânţă, completat cu cel la sol, cu insecticide granulate: Furadan 5 G
– 40 kg/ha, Furadan 10 G – 15 – 20 kg/ha, Basudin 10 G – 20 kg/ha,
Sinoratox 10 G – 30 kg/ha. În culturile de cartof şi rădăcinoase
(morcov, pătrunjel, etc.) se aplică tratamente la sol cu produse
granulate şi anume: Sinoratox 5 G – 50 kg/ha, Sinolintox 10 G – 25
kg/ha.

9.4. Gărgăriţa frunzelor de porumb – Tanymecus dilaticollis Gyll.,

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită în zona de cultură a porumbului din Europa,

vestul Asiei, Iran, etc. La noi se întâlneşte frecvent, fiind deosebit de
dăunătoare în zonele din sudul, sud-estul şi estul ţării.
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit de 6,5 – 8,0 mm
lungime, de culoare brun-cenuşiu, mai deschis pe partea ventrală.
Solzii şi perişorii, care acoperă elitrele sunt dispuşi longitudinal sub
formă de dungi. Rostrul este lat şi mai lung, capul asemănător cu un
cioc de raţă, de unde şi denumirea de “răţişoara porumbului”. Pronotul
este mai lat decât lung (Figura 33).
Oul este cilindric, rotunjit la ambele capete, de 1 mm lungime şi
0,5 mm lăţime. La depunere este de culoare galbenă-sidefie, apoi
devine negru strălucitor.

91
 Larva matură are 8,0 – 9,0 mm lungime, este apodă, având
corpul brăzdat de cute. Tegumentul este de culoare albă-lucioasă, cu o
pubesecenţă gălbuie.

Fig. 33. Răţişoara porumbului – Tanymecus dilaticollis:

a-adult; b-plantă atacată;
(după Manolache şi Boguleanu)

Biologie. Iernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între

40 şi 100 cm. Prezintă o generaţie pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,
ce atacă peste 70 specii de plante. În ţara noastră a fost semnalată pe
34 specii de plante, ce aparţin la 7 familii botanice. Atacă porumbul,
floarea soarelui, sfecla de zahăr, sorgul, soia, lucerna, grâul, orzul, etc.
Pagubele cele mai mari sunt înregistrate la porumb. Atacul adulţilor
începe din faza de răsărire şi durează până la formarea a 3 – 4 frunze.
Plantele abia răsărite sunt retezate de la colet, iar apoi atacă frunzele
pe margini în trepte. Larvele se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante
cultivate (porumb, sorg, etc.) şi spontane (pălămidă, etc.), fără a
produce daune însemnate.
Combatere. Rotaţia culturilor şi lucrările solului au un rol
însemnat în prevenirea şi reducerea atacului. S-a stabilit că rotaţia
porumb-mazăre-grâu este corespunzătoare în combaterea răţişoarei
porumbului şi elimină tratamentele chimice.
Lucrările de pregătire şi întreţinere a solului contribuie la
distrugerea florei spontane, în special al pălămidei, asigurând o
dezvoltare viguroasă a plantelor de porumb, trecând în scurt timp de
faza critică a atacului dăunătorului.
În funcţie de densitatea adulţilor/m2, se recomandă diferite
tratamente. Astfel, până la densitatea de 10 adulţi/m2 sunt suficiente

92
tratamentele la sămânţă, folosindu-se produse carbamice pe bază de
corbofuran şi anume: Furadan 35 ST, Diafuran 35 ST, Carbodan 35
ST, Terrafuran 350, în doză de 28 l/t.
La densităţi mai mari, tratamentul la sămânţă se completează cu
tratamente la sol cu produse granulate, folosindu-se produsele Furadan
500 ST – 40 kg/ha, Sinoratox 5 G – 30 kg/ha.
În timpul perioadei de vegetaţie se avertizează un tratament cu
un amestec de Sinoratox 35 CE – 3 l/ha şi Decis 2,5 CE (Dimecis) –
0,210 l/ha sau Sinoratox 3,5 CE – 3 l/ha şi Karate 2,5 CE – 0,210 l/ha,
la densităţi mai mari de 3 exemplare/m2.

9.5. Buha semănăturilor - Scotia segetum Schiff.,

ordinul Lepidoptera, familia Noctuidae

Această insectă este răspândită în toată Europa, în Asia Mică, în

partea de est a Asiei şi în nordul Africii. În ţara noastră se întâlneşte
pretutindeni, cu o frecvenţă mai mare în Câmpia Dunării.
Descriere. Adultul are aripile anterioare brune-cenuşii, cu pete
caracteristice speciilor de Noctuidae (reniformă, orbiculară şi
cuneiformă), mai deschise şi încercuite cu negru. Câmpul aripilor este
străbătut de linii fine, brune, transversale, în zig-zag. Aripile posterioare
sunt albe-sidefii la masculi şi cenuşii la femele. Nervurile şi marginile
aripii sunt mai închise. Anvergura aripilor este de 35 - 45 mm (fig. 34).
Oul este sferic, uşor turtit în regiunea micropilului, cu diametrul
de 0,4 - 0, 5 mm; chorionul este brăzdat de aproximativ 40 de creste,
dispuse sub formă de raze. Culoarea este albă-sidefie la depunere şi roz-
gălbuie spre sfârşitul incubaţiei.
Larva matură este de culoare cenuşie-verzuie, spre deosebire de
prima vârstă, când are culoarea gălbuie. Capul este brun şi prevăzut cu 2
macule în formă de semilună. Pe partea dorsală a corpului prezintă 3
dungi brune, dintre care cea mediană este mai lată. Pe fiecare segment
abdominal se găsesc 3 - 4 negi mici (sclerite) de culoare cenuşie-închisă.
Lungimea corpului variază între 45 - 50 mm .
Pupa este brună-roşcată, prevăzută apical, pe abdomen, cu 2
spini; lungimea corpului este de 18 - 20 mm .

Fig. 34 Buha
semănăturilor – Scotia
segetum: a - adult; b -
larvă;
(după Nichitin)

93
 Biologie. Iernează ca larvă în ultimele vârste în sol şi are două
generaţii pe an. Primăvara, în luna aprilie, larvele se transformă în pupe.
Stadiul de pupă durează 2 - 3 săptămâni. Fluturii apar la începutul
lunii mai, când temperaturile medii ale aerului sunt cuprinse între 14 -
16°C. Zborul fluturilor este nocturn şi durează până la sfârşitul lunii
iulie.
Copulaţia are loc imediat după apariţie iar ponta începe la 2 - 3
zile. Ouăle sunt depuse izolat, frecvent pe partea inferioară a frunzelor
unor plante spontane ca pălămida, loboda, ştir, nalbă, patlagină şi mai
rar pe frunzele plantelor cultivate: sfeclă, porumb.
O femelă depune 500 - 2000 ouă, în funcţie de cantitatea şi
calitatea hranei pe care s-au dezvoltat larvele. Perioada de incubaţie
durează 4 - 5 zile. În primele trei vârste, larvele sunt diurne şi se hrănesc
cu părţile aeriene ale plantelor.
După a patra năpârlire, larvele se retrag în stratul superficial al
solului. Dezvoltarea larvară durează 30 - 35 zile, ajungând la maturitate
la începutul lunii iulie când se transformă în pupe. Stadiul de pupă
durează 2 - 3 săptămâni, astfel că în iulie-august apar fluturii, care vor
da naştere la generaţia a doua.
Larvele acestei generaţii se dezvoltă până în octombrie, când intră
în diapauză hiemală.
Ouăle de Scotia segetum sunt parazitate de viespea
Trichogramma enanescens, iar larvele şi pupele sunt distruse de
numeroşii duşmani naturali, dintre care 24 specii de himenoptere, 13 de
diptere, 2 de nematozi şi 16 specii prădătoare. Mai frecvente sunt
speciile parazite Apantheles congestus, Meteorus scutellator, Rhogas
dimidiatus, Histor sp.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce
atacă peste 80 specii de plante. Cele mai mari pagube se înregistrează la
culturile de cereale: porumb, grâu, orz etc., la sfecla de zahăr, floarea
soarelui, tutun, rapiţă de toamnă, castraveţi, ceapă, varză etc.
Produce pagube în pepinierele pomicole şi viticole. Larvele rod
boabele în germinaţie, retează plantele de la colet, rod frunzele de la
exterior spre interior. Atacă şi părţile subterane ale plantelor, făcând
galerii superficiale şi neregulate. Plantele atacate se îngălbenesc şi se
usucă.
Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice:
- arături adânci de toamnă pentru distrugerea larvelor hibernante
etc.;
- distrugerea buruienilor din culturi, ce constituie plante gazdă
intermediare;
- tratamente chimice la sol sau la plante; PED pentru diferite
culturi sunt următoarele: 8 larve/m² sau 10 % tufe atacate în perioade
răsăririi la cartof; 0,5 - 1 larvă/m² la plantarea răsadului sau o larvă/m² în

94
faza de rozetă la varză; 5 larve/m² înainte de semănat şi la răsărire, când
plantele de porumb au 1 - 2 frunze.
Tratamentele chimice se fac la avertizare. Urmărirea zborului
dăunătorului se face cu ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali specifici
de tip AtraSEG. Aprecierea intensităţii atacului se face după următoarea
scară: - zbor normal, 10 - 20 masculi/capcană/săptămână;
- zbor numeros, 20 - 30 masculi/capcană/săptămână;
- zbor masiv, peste 30 masculi/capcană/săptămână.
Importanţă prezintă zborul numeros şi zborul maxim al
dăunătorului.
Tratamentele se fac cu produse organofosforice, carbamice sau
piretroizi de zinteză.
Buha semănăturilor poate fi combătută şi pe cale biologică prin
folosirea paraziţilor oofagi sau a biopreparatelor. Pentru distrugerea
ouălor se recomandă folosirea viespii Trichogramma evanescens, prin
lansare de 30.000 exemplare/ha, la începutul şi în timpul pontei,
pentru fiecare generaţie. Se poate utiliza biopreparatul Thuringin
6000 în doză de 1 - 1,5 kg/ha, împotriva larvelor din primele vârste, cu
eficacitate foarte bună.

9.6. Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis Hb.,

ordinul Lepidoptera, familia Pyraustidae

Sfredelitorul porumbului, larg răspândit în Europa, Asia, Africa

de Nord şi America, este unul din principalii dăunători ai porumbului.
În ţara noastră se întâlneşte pretutindeni, atacuri puternice
înregistrându-se în Transilvania, Banat, nordul Moldovei şi în Câmpia
Dunării.
Descriere. Adultul prezintă dimorfism sexual. Femela are aripile
anterioare de culoare galbenă-deschisă, cu dungi transversale fine, din
care una în formă de zig-zag de-a lungul marginii externe. Aripile
posterioare sunt galbene cenuşii, median cu o dungă mai deschisă la
culoare. Anvergura aripilor este de 27 - 32 mm. Masculul are aripile
anterioare de culoare brună-cenuşie şi prezintă în lungul marginii
externe 5 - 6 puncte mici, galbene-deschise, iar pe ultima treime o bandă
transversală galbenă-cenuşie, lăţită posterior. Aripile posterioare sunt
galben-deschis, cu o bandă mediană lată, mai închisă. Deschiderea
aripilor este cuprinsă între 25 - 30 mm (Figura 35).
Oul este turtit şi transparent; ponta are aspectul unei picături de
ceară de diferite forme.
Larva matură are corpul de culoare cenuşie-gălbuie, uneori cu
nuanţă roşiatică. Capul, placa pronotală şi segmentul anal sunt brune.
Segmentele abdominale prezintă dorsal câte 6 sclerite de culoare
cenuşie-închisă, prevăzute cu peri lungi. Lungimea corpului ajunge până
la 25 mm .
95
 Pupa este de culoare brun-deschis şi prezintă în vârful
abdomenului 4 spini curbaţi. Lungimea corpului este de 18 - 20 mm.

Fig. 35 Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis:

a - mascul; b - femelă; c - larvă (după Bonnemaison); d,e - mod de dăunare
(după Beran)

Biologie. Sfredelitorul porumbului iernează ca larvă matură în

tulpinile de porumb, cânepă, sorg etc. Transformarea larvelor în pupe
are loc primăvara, la începutul lunii mai. Apariţia primilor fluturi începe
către sfârşitul lunii mai, iar zborul maxim se înregistrează în ultima
decadă a lunii iunie şi în prima decadă a lunii iulie. Copulaţia şi ponta au
loc la 2 - 4 zile de la apariţie. Depunerea maximă de ouă coincide cu
zborul în masă al adulţilor. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a
frunzelor, în grupe, obişnuit de 3 - 39 ouă. Majoritatea pontelor sunt
depuse pe frunzele 3 - 6. O femelă depune între 300 - 350 de ouă, uneori
mai multe. Incubaţia durează între 3 şi 13 zile, obişnuit între 7 - 8 zile.
La apariţie, larvele se hrănesc cu inflorescenţele şi cu parenchimul
frunzelor, apoi cu măduva tulpinilor. Într-o tulpină se pot dezvolta mai
multe larve. Evoluţia larvară durează 20 - 30 zile, timp în care larvele
trec prin 5 vârste. Ajunse la completa dezvoltare, la sfârşitul lunii iulie,
începutul lunii august, larvele intră în diapauză hiemală. În zonele
sudice ale ţării noastre o parte din larve (până la 30 %), obişnuit cele
provenite din primele ecloziuni, se transformă în pupe, din care apar
fluturii care dau naştere generaţiei a doua. Aceasta are o evoluţie rapidă.
Prolificitatea adulţilor este mult redusă, depunând circa 170 ouă, iar
dezvoltarea larvară se încheie în 20 de zile. Dinamica populaţiei de
Ostrinia nubilalis Hb. este puternic influenţată de factorii abiotici şi

96
biotici. Astfel, temperaturile ridicate din timpul pontei duc la uscarea
ouălor în proporţie destul de mare; de asemenea, ploile şi vânturile
puternice determină pieirea în masă a larvelor în perioada de ecloziune
şi până la pătrunderea lor în zona tecii frunzelor şi în tulpinile de
porumb.
La reducerea populaţiei acestui dăunător contribuie şi o serie de
duşmani naturali (diferite microorganisme, paraziţi şi prădători), dintre
care un rol important îl au Microbracon brevicornis Wesm.
(Braconidae-Hymenoptera) şi Lydella senilia Rond. (Tachinidae -
Diptera), paraziţi la larve şi Trichogramma evanescens Westw.
(Trichogramma-Hymenoptera), parazit oofag.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce
atacă numeroase specii de plante cultivate (porumb, cânepă, sorg,
hamei, floarea-soarelui etc.) şi spontane (Echinochloa crusgali,
Arthemisia vulgaris etc.). Pagubele cele mai mari se înregistrează la
culturile de porumb. Larvele neonate rod organele florale ale
inflorescenţelor mascule şi una din epiderme şi parenchimul frunzelor.
Într-un stadiu mai avansat omizile perforează tulpinile deasupra unui
nod şi pătrund în interior, unde consumă măduva dintre noduri,
stânjenind dezvoltarea plantelor, care rămân mici şi se frâng uşor la
vânt. Larvele se pot localiza şi în peduncul sau în ştiuleţi .
Combatere. Recoltarea mecanică a porumbului cu maşini
speciale care realizează în acelaşi timp şi tocarea tulpinilor. Tăierea
cocenilor cât mai de jos, astfel ca larvele hibernante să fie scoase de pe
teren. Efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru îngroparea
resturilor de plante care mai conţin larve, arderea resturilor de coceni
folosiţi în hrana animalelor până la sfarşitul lunii aprilie. Adunarea şi
arderea, tuturor cotoarelor rămase după recoltare; cultivarea de hibrizi
rezistenţi la atacul larvelor; hibrizii timpurii, cu talie mică, cu tulpina
subţire sunt mai sensibili iar cei semitardivi şi tardivi sunt mai slab
infestaţi.Rezistenţa este asociată cu prezenţa în plantă a gluconei toxice
2,4 dihidroxid 7-metoxibenzonazin-DIMBOA.
Utilizarea unor combinaţii hibride autohtone nou create, mai
puţin atacate. Aplicarea de tratamente cu produse biologice: Thuringin,
Thurintox, Entomobacterin, Dipel, etc. reduc densitatea populaţiilor cu
peste 50 %.
Utilizarea oofagilor Trichogramma evanescens şi Trichogramma
embryophagum în două reprize de câte 50 mii de exemplare, care reduc
gradul de infestare, în culturi, înregistrându-se doar 2 - 3 % plante
atacate. Aplicarea de tratamente chimice la avertizare cu unul din
produsele Basudin, Malation, Carbofuran, Carbaril, Azodrin.
Obişnuit se aplică două tratamente: primul la apariţia larvelor,
iar al doilea la 8 - 10 zile. Stabilirea curbei de zbor a adulţilor se face
cu ajutorul capcanelor feromonale de tip Atranul.

97
 CAPITOLUL X
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PAJIŞTI, PĂŞUNI ŞI
FÂNEŢE NATURALE

10.1. Buha pajiştilor montane - Cerapteryx graminis L.,

ordinul Lepidoptera, familia Noctuidae

Este răspândită în Asia Mijlocie. În ţara noastră se întâlneşte

frecvent mai ales în zona de vest a ţării.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 23 - 35 mm. Aripile
anterioare sunt de culoare variabilă, de la galben-brunie până la castanie,
cu pete alungite, deschise, striuri şi pete punctiforme albicioase, dispuse
mai ales în câmpul bazal. Aripile posterioare sunt cenuşii brunii, cu
marginea exterioară mai închisă (fig. 36).
Larva matură are 24 - 40 mm lungime şi este de culoare brună-
închis; pronotul şi scleritul anal sunt mai închise, strălucitoare, dorsal cu
dungi longitudinale de culoare galbenă şi brunie dispuse alternativ.

Fig. 36 Buha pajiştilor montane –

Cerapteryx graminis: adult
(după Vasiliev)

Biologie şi ecologie. Iernează în stadiul de ou şi de larvă de

vârstele II şi III, sub stratul de muşchi. Are o generaţie pe an. În
primăvară larvele se hrănesc cu vegetaţia ierboasă. Dezvoltarea larvelor
durează 30 - 40 zile. În luna iunie, larvele mature se retrag sub stratul de
muşchi sau în sol, unde se transformă în pupe în căsuţe pupale. Fluturii
apar din iulie şi zboară până în septembrie. După împerechere, femelele
depun ouăle la baza tecii frunzelor. O femelă depune 150 - 200 de ouă,
mai rar 500 - 600. O parte din ouăle depuse mai târziu rămân în
diapauză. Din ouăle depuse mai timpuriu apar larve care evoluează până
în vârstele II şi III, când se retrag în diapauză hiemală.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător oligofag, ce
atacă gramineele din păşuni şi fâneţe naturale, în special din zona

98
montană. La început larvele rod frunzele plantelor tinere apoi aparatul
foliar şi vârful tulpinilor, îndeosebi la speciile de Festuca, Poa şi mai rar,
Phleum etc. În unele cazuri insectele se înmulţesc în masă, ducând la
distrugerea vegetaţiei din pajiştile naturale.
Combatere. În cazul apariţiei în masă a larvelor se aplică
tratamente la avertizare cu produse organogosforice (Dipterex 80 PU -
1,2 kg p.c./ha) sau piretroide (Decis 2,5 CE - 0,25 l/ha).

10.2. Omida păşunilor - Penthophera morio L.,

ordinul Lepidoptera, familia Lymantriidae

Este răspândită în multe regiuni din Europa. În ţara noastră, apare

în unii ani sub formă de invazii, mai ales în Transilvania.
Descriere. Insecta prezintă dimorfism sexual. Masculul. are
corpul de culoare neagră, acoperit cu perişori fini. Aripile anterioare
sunt late, cu vârfurile uşor rotunjite şi cu franjuri pe margini; culoarea
aripilor este cenuşie - fumurie. Abdomenul este prevăzut cu dungi
transversale sub formă de inele, de culoare galbenă-cenuşie (Figura 37).
Femela are corpul voluminos, de culoare cenuşie-gălbuie,
prevăzut în vârful abdomenului cu un smoc de perişori alb-gălbui.
Aripile sunt rudimentare .

Fig. 37. Omida păşunilor - Penthophera morio:

a – mascul (după Ubrizsy - Reichart); b - femelă (după Podeanu şi Alexandri)

Oul la depunere, este alb-gălbui, apoi devine roz-cenuşiu, având

diametrul de 1 - 1,2 mm.
Larva neonată este galbenă-cenuşie; în ultimul stadiu are culoarea
neagră-catifelată, prezentând dorsal pete dreptunghiulare, iar pe părţile
laterale benzi late negre. Fiecare segment prezintă câte 6 negi, prevăzuţi
cu smocuri de perişori albi-gălbui, dispuşi radiar. Capul este negru-
cenuşiu, cu o pată triunghiulară galbenă. Lungimea corpului în ultima
vârstă este de 30 - 35 mm.

99
 Pupa are 16 - 18 mm lungime şi este de culoare galbenă-brunie,
cu benzi longitudinale închise, acoperită dorsal cu perişori deşi,
albicioşi.
Biologie. Omida păşunilor are o singură generaţie pe an. Iernarea
are loc ca larvă în primele vârste, în sol. Primăvara de timpuriu, când
temperatura medie a aerului ajunge la 6-8°C, obişnuit la sfârşitul lunii
martie, larvele îşi încep activitatea, hrănindu-se cu diferite graminee din
păşuni. Apariţia lor se eşalonează pe o perioadă de 4-5 săptămâni,
ajungând la maturitate la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai; în
cursul evoluţiei, omizile năpârlesc de 3-4 ori. Împuparea se face pe
tulpinile plantelor, în tufele de graminee, în coconi mătăsoşi, de regulă
lipiţi de frunzele plantelor. Stadiul de pupă durează 8-15 zile. Fluturii
apar eşalonat, în cursul lunilor mai iunie, fiind mai activi în zilele
însorite. Ouăle sunt depuse pe tulpinile plantelor de graminee, de regulă
în grupe, care sunt acoperite cu perişori albi-gălbui, de pe vârful
abdomenului femelei. Prolificitatea unei femele este de 150-200 ouă.
Incubaţia durează 14-18 zile. Primele omizi apar pe la jumătatea lunii
mai şi după o scurtă perioadă de hrănire se retrag în sol, unde intră în
diapauză estivală care se continuă cu hibernarea.
Plante atacate şi mod de dăunare. Omida păşunilor se hrăneşte
cu diferite graminee din păşuni şi fâneţe, iar uneori şi cu cele cultivate,
rozând frunzele, lăstarii şi tulpinile. Frunzele sunt roase de regulă
dinspre vârful limbului spre bază. În anii de invazii acest dăunător poate
distruge păşunile sau fâneţele pe suprafeţe mari.
Combatere. Suprafeţele de păşuni şi fâneţe puternic infestate cu
Penthophera morio se recomandă să fie defrişate şi însămânţate cu
leguminoase furajere, pe care nu se dezvoltă această omidă. La apariţia
omizilor se va face grăpatul şi tăvălugitul parcelelor, iar la invazii mari
se vor aplica tratamente chimice, stropiri cu produse organofosforice (E,
Basudin 60 CE, Sinoratox 35 CE în doze de 0,15 %. Pe suprafeţe mari,
cele mai bune rezultate se obţin prin aplicarea tratamentelor cu avionul
sau helicopterul.

10.3. Lăcusta călătoare - Calliptamus italicus L.,

ordinul Orthoptera, familia Catantopidae

Lăcusta italiană este răspândită în regiunile sudice şi centrale ale

Europei, nordul Africii şi Asia Occidentală. În ţara noastră se întâlneşte
sub formă de focare izolate, mai ales în Transilvania, Moldova şi
Dobrogea.
Descriere. Adultul are culoarea corpului variabilă, de la brună-
închis până la cenuşie-roşcat, cu mici pete de culoare brună sau cenuşie
pe partea dorsală. Pronotul este puţin turtit lateral, prevăzut cu o carenă
mediană evidentă şi două carene marginale, apropiate anterior şi uşor
îndepărtate posterior, de culoare albă gălbuie. Aripile anterioare sunt
100
brune-gălbui, cu pete brun-închis. Aripile posterioare sunt semi-
transparente, de culoare roşie la bază. Femurele posterioare prezintă trei
pete brun-închis. Tibiile posterioare sunt roşcate, cu spini roşii la bază şi
negri la vârf. Lungimea corpului variază la mascul între 18 - 28 mm, iar
la femelă între 28 - 35 mm (Figura 38 ).
Oul este cilindric şi rotunjit la vârf. Ooteca este cilindrică, de 30 -
40 mm lungime, cu diametrul până la 4 mm în partea superioară şi până
la 6 mm în partea inferioară .
Larva este asemănătoare cu adultul. În primele două vârste este
de culoare galbenă-cenuşie sau neagră, cu antenele alcătuite din 13 - 17
articole. Lungimea corpului variază între 3 - 10 mm. În ultimele vârste,
are corpul de culoarea adulţilor şi prezintă rudimente de aripi sau aripi
dezvoltate, care pot ajunge până la jumătate din lungimea corpului.
Antenele sunt formate din 18 - 23 articole. Lungimea corpului este
cuprinsă între 10 - 28 mm .
Biologie. Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie
şi migrează prin zbor, izolat sau în stoluri mari, la distanţe mici. După 1
- 2 săptămâni de la apariţie are loc copulaţia, iar la 10 - 15 zile de la
aceasta începe ponta. Ouăle sunt depuse în ooteci, în sol, la adâncimea
de 2 - 3 cm.

Fig. 38 Lăcusta călătoare – Calliptamus italicus:

a - adult; b - ootecă; c - larvă . (după Volkov)

O singură ootecă conţine între 20 - 60 ouă, aşezate câte patru, în

straturi orizontale. O femelă depune între 100 - 200 ouă, formă sub care
iernează.
În primăvară, larvele apar eşalonat, obişnuit din a doua jumătate a
lunii mai. Dezvoltarea larvară durează 30 - 42 zile, timp în care larvele
năpârlesc de patru ori.
Lăcusta italiană are o singură generaţie pe an.

101
 Plante atacate şi mod de dăunare. Insectă polifagă, atacă
diferite specii de plante spontane şi cultivate ca: timoftica, păiuşul,
pelinul, pălămida, porumbul, grâul, orzul, ovăzul, floarea soarelui,
sfecla, lucerna etc. La invazii mari plantele pot fi desfrunzite complet,
rămânând doar tulpinile.
Combatere. Se recomandă unele măsuri preventive cum sunt:
supravegherea focarelor de lăcuste, identificarea locurilor de depunere a
ouălor, urmărirea biologiei insectei, au un rol important în
preîntâmpinarea înmulţirii în masă a lăcustelor şi deci a unor pagube
neaşteptate. Ca măsuri curative se recomandă aplicarea împotriva
larvelor din primele vârste a tratamentelor cu insecticide pe terenurile
infestate. În acest scop se preferă emulsia de Decis 0,05 %. terenurile în
pantă se tratează cu ajutorul aviaţiei utilitare.

10.4. Lăcusta marocană - Dociostaurus maroccanus Thunb.,

ordinul Orthoptera, familia Acrididae.

Lăcusta marocană este răspândită în sudul şi sud-estul Europei,

Africa de Nord şi sud-vestul Asiei. În ţara noastră apare în unii ani în
masă, îndeosebi în nordul Moldovei, în Oltenia şi fâneţe).
Descriere. Adultul are corpul de culoare cenuşie-roşcată, cu pete
brune. Pronotul uşor îngustat median, prezintă un desen caracteristic de
forma literei "X", de culoare albă-gălbuie. Picioarele posterioare au
femurele prevăzute cu 3 pete negre, iar tibiile sunt roşii. Lungimea
corpului la mascul este de 17 - 26 mm, iar la femelă de 23 - 35 mm
(Figura 39).
Oul este alungit, de culoare galbenă-palid, cu lungimea de 4 - 5
mm. Ooteca este cilindrică, uşor curbată, cu lungimea de 16 - 32 mm .
Larvele sunt asemănătoare adulţilor. În primele varste sunt de
culoare brun-închis, cu antenele alcătuite din 13 - 17 articole. Lungimea
corpului variază între 5 - 10 mm. Larvele din ultimele vârste sunt mai
deschise la culoare şi prezintă aripi mai mult sau mai puţin dezvoltate.
Antenele sunt formate din 20 - 23 articole. Lungimea corpului larvelor
mature este cuprinse între 9 - 22 mm.
Biologie. Iernează în stadiul de ou în ooteci în sol şi prezintă o
generaţie pe an. Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie.
Adulţii se deplasează în stoluri mari, putând parcurge până la 50 km/zi.
Perioada de hrănire pentru maturaţia sexuală durează 25-30 zile. Ponta
are loc în lunile iulie-august.
Ouăle sunt depuse în ooteci, în sol, la circa 4 cm adâncime, de obicei în
vetre. Numărul ouălor dintr-o ootecă variază între 18 şi 40, fiind aşezate
pe 3-4 rânduri. O femelă depune 150-200 ouă. În primăvară, larvele apar
în luna mai, iar dezvoltarea lor durează 30-40 zile, perioadă în care trec
prin 5 vârste. Din a doua vârstă larvele încep să migreze, parcurgând
până la 5 km/zi numai ziua, iar în timpul nopţii rămân pe diferite plante.
102
 Fig. 39. Lăcusta marocană - Dociostaurus maroccanus:
a - adult; b - ootecă; c - mod de dăunare (după Volkov)

Înmulţirea acestei specii este mult stânjenită de factori abiotici:

precipitaţiile abundente din primăvară favorizează dezvoltarea unor
specii de ciuperci (Fusarium sp.), care distrug ouăle. De asemenea,
uscăciunea împiedică dezvoltarea embrionului şi ouăle se usucă).
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o insectă polifagă,
adulţii şi larvele atacă gramineele cultivate şi spontane, legumele,
leguminoasele perene, plantele tehnice etc. Pagubele cele mai mari sunt
produse la gramineele din păşuni (Lolium, Phleum, Bromus etc.), la care
rod frunzele, lăstarii şi tulpinile. Uneori atacă şi pomii sau arborii din
păduri .
Combatere. Se realizează la fel ca şi la Calliptamus italicus.

10.5. Cosaşul păşunilor - Polysarcus denticaudus Charp.,

ordinul Orthoptera, familia Phaneropteridae

Cosaşul păşunilor este răspândit în Europa Centrală şi

Meridională, îndeosebi în zonele alpine. În ţara noastră se întâlneşte
frecvent în unele regiuni din Transilvania (jud. Braşov, Hunedoara, Cluj
etc.).
Descriere. Insecta are corpul de culoare verde, cu pete brunii pe
partea dorsală şi galbene-palid, ventral. Capul prezintă o protuberanţă
largă, obtuză, între antene. Pronotul are marginea posterioară trunchiată
şi prevăzută cu linii brune. Tegminele sunt scurte, de culoare verde-
gălbuie, cu nervuri brune, iar aripile posterioare lipsesc. La masculi
cercii sunt alungiţi şi încrucişaţi posterior, iar la femelă ovipozitorul este

103
lung, lăţit şi dinţat la vârf. Lungimea corpului variază între 32 - 38 mm
(Figura 40).
Larva este asemănătoare cu adultul, fiind doar mai mică,fără
aripi.
Biologie. Prezintă o generaţie pe an şi iernează în stadiul de ou, la
o mică adâncime în sol. Larvele apar la sfârşitul lunii martie sau
începutul lunii aprilie. Dezvoltarea larvară durează 45 - 60 zile,
năpârlind de 3 ori. Adulţii apar la sfârşitul lunii mai şi la scurt timp
femelele încep să depună ouă. Pentru pontă sunt preferate păşunile bine
însorite şi uscate. O femelă depune 50 - 60 ouă.

Fig. 40 Cosaşul păşunilor - Polysarcus denticaudus:

a - mascul; b - femelă (după Haulbert)

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce

atacă diferite plante din păşuni şi culturi învecinate (cereale, sfeclă,
cartofi etc.); preferă gramineele din păşuni. Adulţii şi larvele rod părţile
aeriene ale plantelor (frunze, lăstari, tulpini), producând uneori daune
importante.
Combatere. La semnalarea focarelor de cosaşi se recomandă
tăvălugirea parcelelor infestate şi aplicarea tratamentelor chimice. Se
folosesc produse organofosforice: Basudin 60 CE - 0,15 %, Sinoratox
35 CE - 0,15 % etc.

104
 CAPITOLUL XI
PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI LEGUMINOASELOR
PERENE ŞI ANUALE

Principalii dăunători ai leguminoaselor perene

11.1. Gândacul roşu al lucernei - Phytodecta fornicata Griigg.,

ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Este răspândit în Europa Meridională şi Estică, în Orientul

Apropiat, America etc. În ţara noastră se întâlneşte frecvent în Câmpia
Bărăganului, Transilvania şi Moldova.
Descriere. Adultul are corpul alungit, de 5 - 6 mm lungime, uşor
convex, în partea dorsală. Capul este negru iar antenele roşcate. Pronotul
şi elitrele sunt de culoare roşie şi cu macule negre (Figura 41).
Larva este de 8 - 9 mm lungime, de culoare galbenă-cenuşie.
Ultimele segmente toracice şi cele abdominale sunt prevăzute cu negi
dispuşi în rânduri transversale .
Pupa are 6 - 7 mm lungime şi este de culoare galbenă-portocalie.

Fig.41 Gândacul roşu al lucernei - Phytodecta fornicata:

a-adult; b - ouă; c - larvă; d - plantă atacată
(după Hrisafi )

Biologie. Insecta iernează în stadiul de adult în sol. Când

temperatura aerului ajunge la 8 - 8,5° C gândacii apar în lucerniere şi se
hrănesc cu frunzele şi lăstarii plantelor.

105
 După 6 - 8 zile au loc împerecherea şi ponta. Ouăle sunt depuse
în grupe de câte 2 - 10 pe partea inferioară a frunzelor sau pe peţiolul
lor, uneori şi pe lăstari. O femelă depune 500 - 600 ouă. Incubaţia
dureză 5 - 10 zile. Primele larve apar în aprilie sau în mai şi evoluţia lor
durează 3 - 4 săptămâni. La completa dezvoltare ele se retrag în sol, la 5
- 6 cm adâncime şi în loje speciale, se transformă în pupe. După 10 - 15
zile apar adulţii din noua generaţie, care se întâlnesc în culturi din prima
decadă a lunii iunie şi până în august. După o scurtă perioadă de hrănire
ei se retrag în sol şi intră în diapauză estivală, apoi în cea de hibernare.
Prezintă o singură generaţie pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Această insectă atacă numai
lucerna, provocând daune atât ca adult, cât şi ca larvă. Gândacii rod
frunzele pe margini sau le perforează, uneori atacă şi vârful lăstarilor.
Larvele adesea rod limbul foliar în întregime, nelăsând decât nervurile
principale. Frunzele atacate se îngălbenesc şi cad. În anii de invazii se
pot înregistra pagube între 20 - 30 %.
Combatere. Amplasarea noilor culturi cât mai departe de cele
vechi; grăparea timpurie primăvara a culturilor pentru distrugerea
adulţilor hibernanţi, precum şi grăparea imediată după coasa I-a, pentru
distrugerea larvelor retrase în sol.
Delimitarea unor benzi capcane de 40 - 50 cm lăţime, pe care se
concentrează adulţii şi larvele, după adunarea lucernei cosite, pe care se
concentrează adulţii şi larvele, benzile se prăfuiesc sa se stropesc cu
insecticide, folosind norme superioare de consum la unitatea de
suprafaţă.
Aplicarea tratamentelor chimice la apariţia adulţilor hibernanţi,
utilizând produse organofosforice: Malation, Diazinon, Dipterex, sub
formă de concentrate emulsionabile sau produse piretroide: Karate,
Decis - 0,250 l/ha.

11.2. Buburuza lucernei - Subcoccinella 24 punctata L.,

ordinul Coleoptera, familia Coccinellidae

Este răspândită în Europa temperată şi Meridională. În ţara

noastră se întâlneşte în culturile de lucernă din judeţele Ilfov, Dolj,
Galaţi, Timiş etc.
Descriere. Adultul are corpul de 3 - 4 mm lungime, hemisferic,
partea dorsală convexă şi de culoare roşie închisă, iar partea ventrală
plană şi de culoare neagră. Pronotul este prevăzut adesea cu 1 - 3 pete
negre, iar fiecare elitră cu câte 12 pete punctiforme, de culoare neagră,
de unde şi denumirea de "24 punctata" (Figura 42).
Larva în ultima vârstă are lungimea de 5 - 6 mm. Corpul este
oval-alungit, de culoare galbenă-deschis, capul roşcat. Pe partea dorsală
prezintă şiruri transversale de spini ramificaţi, prevăzuţi cu perişori de
diferite mărimi .
106
 Biologie. Buburuza lucernei iernează ca adult în lucerniere şi
trifoişti, la baza plantelor, pe sub frunzele uscate, şi are 2 generaţii pe an.

Fig. 42 Buburuza lucernei – Subcoccinella 24-punctata: a - adult; b - ouă; c - larvă;

d - pupă; e - plantă atacată
(după Săvescu)

Apariţia adulţilor hibernanţi are loc la sfârşitul lunii aprilie sau în

prima jumătate a lunii mai. După o perioadă de hrănire au loc copulaţia
şi ponta.
Ouăle sunt depuse în grupe de câte 2 - 28 bucăţi pe frunzele
diferitelor plante şi îndeosebi pe cele de lucernă şi trifoi. O femelă
depune 400 - 600 ouă. Ouăle sunt depuse, de regulă, în fenofaza
înfloritului lucernei din prima coasă şi se eşalonează pe o perioadă de 8 -
40 de zile. Incubaţia durează 4 - 14 zile, iar primele larve apar la
sfârşitul lunii mai. Larvele se hrănesc cu epiderma şi parenchimul
frunzelor. Dezvoltarea larvară durează 25 - 30 zile. Transformarea în
pupe are loc pe partea inferioară a frunzelor. Adulţii apar la sfârşitul
lunii iunie sau începutul lunii iulie şi dau naştere la o nouă generaţie
care se dezvoltă până în septembrie.
Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube la
numeroase specii de plante, dar preferă lucerna şi trifoiul. Adulţii şi
larvele rod epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor, lăsând intactă
epiderma superioară . Larva prezintă un atac specific şi anume:
desprinde ţesuturile fragede ale frunzelor şi le presează, extrăgând sucul
celular. Ţesuturile rămân astfel lipite de foliole şi apar sub forma unor
creste paralele albicioase, dispuse alături de porţiuni sănătoase. Frunzele
atacate iau un aspect reticulat, se răsucesc şi se usucă. Pagube mai mari
se înregistrează la coasa a II-a, când densitatea numerică este mare.

107
 Combatere. Se recomandă grăparea timpurie a lucernierelor
pentru a distruge adulţii hibernanţi. Se aplică două tratamente, câte unul
pentru fiecare generaţie. Tratamentele se aplică la apariţia adulţilor
hibernanţi şi când larvele se găsesc în primele două vârste. Se pot folosi
produsele: Sinoratox 35 CE - 1,5 l/ha, Decis 2,5 - 0,4 l/ha, Ripcord 40
CE - 0,6 l/ha, Fastac 10 CE - 0,25 l/ha.

11.3. Gărgăriţa rădăcinilor de lucernă - Otiorrynchus ligustici L.,

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită în toate ţările din Europa, America şi Orientul

Apropiat. În ţara noastră se întâlneşte frecvent în judeţele din Câmpia
Bărăganului şi Transvilvania.
Descriere. Adultul are corpul de 10 - 12 mm lungime, convex
dorsal şi acoperit cu solzi deşi, de culoare cenuşie-cafenie, aceştia
formând numeroase pete mai închise. Antenele sunt geniculate şi de
culoare neagră. Pronotul este mai lat decât lung, convex şi prevăzut cu
solzi deşi şi cu pubescenţă culcată, iar aripile posterioare atrofiate
(Figura 43).
Larva, la completa dezvoltare, este de 10 - 14 mm lungime, de
culoare albă, cu capsula cefalică brună .

Fig. 43 Gărgăriţa rădăcinilor de lucernă - Otiorrhynchus ligustici: a - adult; b - larvă; c -

plantă atacată (după Săvescu)

Biologie. Iernează în stadiul de adult sau de larvă, în stratul

superficial al solului şi are o generaţie la doi ani. Adulţii apar în luna
aprilie. Ei sunt activi în timpul nopţii, când se hrănesc cu limbul foliar al
plantelor.
108
 Masculii sunt rari şi din această cauză reproducerea are loc şi pe
cale partenogenetică. Depunerea ouălor începe în a doua jumătate a lunii
aprilie şi se eşalonează uneori până la două luni.
Ouăle sunt depuse în stratul superficial al solului, la baza
plantelor, în grupe de câte 10 - 20. O femelă depune 400 - 500 ouă.
Larvele apar după 10 - 15 zile şi se hrănesc cu rădăcinile
plantelor, până în toamnă. La completa dezvoltare, larvele coboară la
adâncimi mai mari în sol, unde în loji speciale iernează. În aceste locuri
larvele rămân în diapauză până în luna iulie, când se transformă în pupe.
Adulţii care apar rămân în sol şi hibernează.
Ouăle şi larvele tinere sunt foarte sensibile la schimbările
condiţiilor de mediu, pierind uneori în masă în perioadele secetoase.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce
atacă leguminoase cultivate şi spontane, preferând lucerna şi trifoiul. De
asemenea, poate ataca hameiul, viţa de vie, căpşunul, sfecla salata etc.
Adulţii atacă mugurii sau frunzele, iar larvele rădăcinile, săpând galerii .
Combatere. Aplicarea de tratamente chimice cu produse
organofosforice: Sinoratox 35 CE, Carbetox 37 CE, Ultracid 20 EC,
Diazinon 60 EC, etc. Tratamentele se aplică de obicei, la apariţia
adulţilor hibernanţi sau în perioada migrării lor.

11.4. Gărgăriţa florilor de trifoi - Apion apricans Herbst.,

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Insecta este răspândită în întreaga Euroasie şi Africa de Nord. În

ţara noastră se întâlneşte mai ales în Transilvania, în Banat şi nordul
Moldovei.
Descriere. Adultul are corpul puternic bombat dorsal, de culoare
neagră, cu luciu albastru-metalic. Baza antenelor, coxele posterioare,
toate femurele şi tibiile anterioare sunt de culoare galbenă roşcată.
Rostrul este lung subţire şI uşor curbat, iar pronotul este fin punctat şi
mai lung decât lat. Elitrele sunt oviforme, lăţite posterior şi prevăzute cu
striaţiuni longitudinale.(Figura 44).
Oul este oval, de 0,5 mm lungime, la depunere de culoare albă,
iar mai târziu galbenă-brunie.
Larva este de tip curculionid, cu corpul de 2 - 3 mm lungime;
capsula cefalică este de culoare brună, iar restul corpului alb-gălbui sau
galben-deschis .
Biologie. Iernează ca adult la baza tulpinilor de trifoi, sub diferite
plante uscate, în sol etc. Prezintă o generaţie pe an. Adulţii apar în
primăvară, când temperatura medie zilnică este cuprinsă între 11 - 13°
C. Adulţii se hrănesc cu frunzele de trifoi. După împerechere, femela
depune câte 1 - 2 ouă la baza caliciului floral, în interiorul florilor din
capitulele nedeschise. Într-un capitul pot fi găsite 10 - 11 ouă, depuse de
109
mai multe femele. Incubaţia durează 5 - 6 zile. Larvele care apar se
hrănesc cu părţile interne ale florilor. Dezvoltarea larvară durează 25 -
30 zile. Larvele mature se transformă în pupe în interiorul capitulelor.
Datorită dezvoltării eşalonate a larvelor, adulţii apar din iulie şi până în
septembrie.Temperaturile optime pentru dezvoltarea gărgăriţei florilor
de trifoi sunt cuprinse între 17 - 29° C.

Fig. 44 Gărgăriţa florilor de trifoi - Apion apricans:

a - adult; b - larvă; c, d-plantă şi inflorescenţă atacată (după Săvescu)

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă diferite specii

spontane şi cultivate de trifoi, preferând trifoiul roşu. Adulţii produc
perforaţii neregulate în frunze, mai rar se hrănesc şi cu lăstari Larvele
atacă florile, consumând organele interne . O larvă poate distruge 11 -
16 flori. Capitulele puternic atacate se brunifică şi apoi se usucă parţial
sau total. Pagubele produse la culturile semincere se apreciază la 20 - 30
%.
Combatere. La infestări puternice se recomandă cosirea trifoiului
în faza de butoni florali, pentru distrugerea ouălor şi a larvelor abia
eclozate. Aplicarea de tratamente cu produse organofosforice: Diazinon,
Dipterex, Carbetox sau piretroide Decis, Fastac etc.
O combatere eficientă se realizează prin aplicarea a două
tratamente, primul la 7 - 10 zile de la prima coasă, iar al doilea la 8 - 12
zile de la primul. Utilizarea produselor sistemice asigură distrugerea
larvelor tinere din flori.

11.5. Viespea seminţelor de trifoi - Bruchophagus gibbus Boh.,

ordinul Hymenoptera, familia Eurytomidae

Viespea este răspândită în Europa, America şi nordul Africii. În

ţara noastră se întâlneşte în Transilvania şi nordul Moldovei.
Descriere. Femela are corpul de 1,7 - 2,3 mm lungime, de
culoare neagră, cu extremităţile picioarelor gălbui. Profilul abdomenului
110
în partea inferioară este puternic bombat. Masculul este ceva mai mic şi
cu corpul zvelt (Figura 45).
Larva este apodă şi cucefală, de 1,5 - 2,0 mm lungime, de culoare
albă, cu capsula cefalică gălbuie .

Fig. 45. Viespea seminţelor de trifoi - Bruchophagus gibbus:

a - femelă şi mascul; b - larvă; c, d - mod de dăunare (după Perju)

Biologie. Iernează în stadiul de larvă în interiorul seminţelor de

trifoi, în depozite sau în câmp. În cursul lunii aprilie are loc
transformarea larvelor în pupe, în interiorul seminţelor infestate. La
sfârşitul lunii mai, zboară viespile pe primele flori ale plantelor de trifoi
din flora spontană. Zborul în masă al viespilor are loc de obicei la 4 - 5
zile după înflorirea trifoiului. Ouăle sunt depuse în seminţele aflate în
faza de lapte, moment care coincide cu 2 - 3 zile de la înflorirea în masă,
când toate florile capitulului încep să se ofilească. După 5 - 7 zile apar
larvele care consumă conţinutul seminţelor. Dezvoltarea larvei care
trece prin 3 - 4 vârste, durează 25 - 30 de zile. Transformarea larvei în
pupă are loc în sămânţa infestată. După 8 - 40 zile apar adulţii, care dau
naştere la o nouă generaţie ce se dezvoltă obişnuit pe culturile
semincere.
Are două generaţii pe an, uneori şi o a treia, dar parţială. În
condiţii nefavorabile, pe timp de secetă, un procent ridicat de larve intră
în diapauză estivală, care se continuă cu cea de hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă diferite specii de trifoi.
Larvele consumă conţinutul seminţelor, rămânând numai tegumentul,
care prezintă orificii pe unde au ieşit adulţii .
În culturile semincere de trifoi, în diferite regiuni ale ţării,
producţia este diminuată în procent de 5 - 10 %.
Combatere. Cosirea timpurie a trifoiului din prima coasă,
înlătură posibilitatea înmulţirii viespiilor din generaţia I, reducând
simţitor procentul seminţelor atacate la trifoiul semincer. Astfel la
varianta cosită, când 50 % din capitule snt înflorite, procentul de
seminţe sănătoase în parcelele experimentale a crescut cu 5,7 % faţă de
martorul netratat. În combaterea pe cale chimică rezultate bune se obţin
111
prin aplicarea unui tratament prin stropirea culturilor cu produse
organofosforice: Actellic, Dipterex, Sinoratox sau cu produse piretroide:
Decis, Fastac, Karate, Sumicidin, Meotrin, în doză de 0,250 l/ha.

Principalii dăunători ai leguminoaselor anuale

11.6. Gărgăriţa mazării – Bruchus pisorum L.,

ordinul Coleoptera, familia Bruchidae

Este răspândită în toată Europa şi America. În ţara noastră se

întâlneşte începând din zona de stepă şi până în zona pădurilor de fag.
Descriere. Adultul are 4,0 – 4,5 mm lungime, de culoare
neagră-cenuşie, acoperit cu peri bruni-cenuşii. Antenele sunt negre,
setiforme, cu primele patru articole de culoare roşcată. Elitrele
prezintă dungi longitudinale paralele şi mai multe pete albe şi nu
acopăr complet abdomenul. Pigidiul prezintă o pubescenţă albicioasă
şi două pete ovale, negre (Figura 46).
Oul este oval, de 0,6 mm lungime şi 0,25 mm lăţime, de culoare
albă-gălbuie.
Larva neonată are 1,5 – 1,6 mm lungime, de culoare galben-
roşcat sau cărămizie şi prezintă 3 perechi de picioare.
Larva matură are 4,0 – 5,0 mm lungime, de culoare albicioasă;
capsula cefalică gălbuie. Este apodă, deoarece picioarele se reduc la
nişte negi.

Fig. 46. Gărgăriţa boabelor de mazăre – Bruchus pisorum:

a - adult; b - ou; c - păstăi cu ouă; d - larvă în bob; e - pupă în bob; f - boabe atacate
(după Manolache şi Boguleanu)

112
 Biologie. Iernează ca adult în liziera pădurilor, sub scoarţa
pomilor, sub muşchi sau licheni, în poduri, în crăpăturile pereţilor sau
în boabele scuturate şi rămase pe câmp.
licheni, în poduri, în crăpăturile pereţilor sau în boabele scuturate şi
rămase pe câmp.Prezintă o singură generaţie pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Sunt atacate diferite specii
şi soiuri de mazăre. Larvele rod în boabe cavităţi sub forma unor loji,
consumând uneori până la 50% din conţinutul lor. Cele mai atacate
sunt păstăile de la baza plantelor. Caracteristic este faptul că în boabe
se dezvoltă o singură larvă, iar boabele atacate se recunosc prin
prezenţa unui singur orificiu, prin care iese adultul. Atacul variază în
funcţie de soi; cele mai atacate sunt soiurile semitardive şi tardive.
Combatere. Folosirea unei seminţe sănătoase, neinfestate.
In regiunile de invazie se recomandă semănatul cât mai
timpuriu a mazării, folosindu-se soiuri precoce şi cu o perioadă scurtă
de înflorire.
Recoltarea la timp a culturilor pentru a se împiedica scuturarea
boabelor. Efectuarea de tratamente chimice în câmp, la avertizare,
când 3 – 5% din plante au înflorit. Se poate folosi unul din
următoarele produse: Basudin 60 CE – 0,15%, Carbetox 37 CE –
0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,15%, Dimevur 42,5 – 2 – 3 l/ha.
La invazii mari, tratamentul va fi repetat după 10 – 12 zile.
Spaţiile de depozitare se vor dezinfecta cu unul din produsele:
Carbetox 37 CE – 3%, Nogos 50 CE – 2%, Reldan 50 CE – 0,5 l/ m2,
K’Othrine 25WP – 0,5 l/m2, Fumitox 10 PF – 30 g.p.c./m3.
Dacă producţia din noua recoltă este gărgăriţată se vor face
tratamente cu Reldan 50 EC – 10 ml/t, Dacphosal 3 – 5 tablete/t , etc.

11.7. Gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obsoletus Say.,

ordinul Coleoptera, familia Bruchidae

Este răspândită în toate continentele. În ţara noastră se

întâlneşte în toate zonele unde se cultivă, fiind mai frecventă în
depozite.
Descriere. Adultul are 3,5 – 4,0 mm lungime, de culoare brună-
cenuşie. Femurele posterioare, pe partea internă prezintă trei spini,
unul fiind mai lung. Elitrele sunt roşcate la extremitatea posterioară şi
nu acoperă pigidiul, care este roşcat-gălbui. Corpul este acoperit cu
perişori de culoare albicioasă pe torace, verzui pe elitre şi cenuşii pe
partea ventrală (Figura 47).
Oul este oval de 0,6 mm lungime, de culoare albă.
Larva matură are 4,0 – 5,0 mm lungime, este apodă şi eucefală,
albă-gălbuie, capul brun-roşcat.

113
 Biologie. Iernează ca adult în magazii, în boabele infestate sau
în diferite locuri din spaţiile de depozitare. Prezintă 2 – 3 generaţii/an,
din care una
în câmp şi 1 – 2 în magazii. În spaţiile încălzite poate avea 4 generaţii
pe an.

Fig. 47. Gărgăriţa boabelor de fasole – Acanthoscelides obsoletus:

a-adult (după Balachowsky)
b-larvă (după Boving)
c-boabe atacate (original)

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă boabele diferitelor

specii şi soiuri de fasole, mai rar pe cele de năut, soia şi bob. Boabele
infestate pot fi complet distruse, într-un bob dezvoltându-se 1 – 29
larve.
Boabele atacate prezintă mai multe orificii prin care ies adulţii.
Pagubele mai mari se înregistrează în anii secetoşi, când procentul de
infestare a boabelor poate ajunge până la 50%.
În condiţii de depozitare, toate soiurile de fasole sunt atacate,
gradul de infestare depinde de durata păstrării, ajungând uneori până
la 100%.
Combatere. Folosirea la însămânţare a unei seminţe sănătoase,
neinfestată.
Cultivarea soiurilor cu o perioadă de vegetaţie mai scurtă.
Recoltarea la timp a culturilor de fasole şi efectuarea arăturilor
adânci, pentru a îngropa în sol boabele scuturate.
Depozitarea fasolei să se facă în spaţii dezinsectizate, cu
produsele care au fost menţionate la gărgăriţa mazării.
Tratamentele chimice se aplică atât în câmp cât şi în depozite, la
fel ca la gărgăriţa mazării.

114
 11.8. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella Tr.,
ordinul Lepidoptera, familia Phycitidae

Insecta este răspândită în Europa, America, Australia. În ţara

noastră apare dăunătoare în Câmpia Bărăganului şi Moldova.
Descriere. Fluturele are anvergura aripilor anterioare de 20 - 26
mm, aripile anterioare brune-gălbui, având câte o pată galbenă-
portocalie. Aripile posterioare sunt cenuşii, cu nervuri mai închise.
Antenele sunt lungi (Figura 48).
Larva complet dezvoltată este verde-cenuşie sau verde-roşcată,
având pete negre pe protorace. Pe tot corpul prezintă peri inseraţi pe
protuberanţe.

Fig. 48. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella:

a - adult; b - păstăi şi boabe atacate (după Gusev)

Biologie. Ierneaă în stadiul de larvă matură într-un cocon

mătăsos, în stratul superficial al solului. Prezintă două generaţii pe an,
uneori şi a treia parţială.
În luna mai larvele se transformă în pupe. Fluturii apar la sfârşitul
lunii mai şi zboară până la sfârşitul lunii iunie. Zborul lor este nocturn.
După împerechere, femela depune ouăle şi păstăile în formare ale
diferitelor plante leguminoase, la baza florilor sau pe pedunculul floral.
Pe o păstaie este fixat de obicei un singur ou. O femelă depune în total
până la 600 de ouă. Incubaţia durează 3 - 10 zile.
Larvele apărute perforează peretele păstăii şi roade boabele. De
regulă, larvele primei generaţii se dezvoltă în culturile de mazăre.
Dezvoltarea larvară durează 30 - 40 de zile, în care perioadă năpârlesc
de 4 ori.
Larvele mature migrează în sol, unde într-un cocon mătăsos, se
transformă în pupe. Apoi apar fluturii care dau naştere la generaţia a
doua de larve, care se dezvoltă pe soia, lupin şi alte leguminoase.
Dezvoltarea lor durează 20 - 25 de zile. Larvele mature se retrag în sol,
unde îşi ţes câte un cocon mătăsos în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă peste 60 specii de
leguminoase cultivate şi spontane (soia, mazărea, fasolea, lupinul, lintea
, salcâmul ş.a.), rozând boabele.
115
 După distrugerea boabelor dintr-o păstaie larvele migrează în
altele alăturate. În anii de invazii se pot înregistra pagube până la 60 %
la culturile de mazăre şi până la 80 % la cele de soia.
Combatere. Folosirea unor soiuri timpurii de soia. Distrugerea
leguminoaselor spontane care formează focare de înmulţire a
dăunătorului. Recoltarea la timp a culturilor pentru distrugerea larvelor
înainte de retragerea şi transformarea lor în pupe sau pentru hibernare.
La apariţia larvelor se vor aplica tratamente cu produse organofosforice
sau piretroide.
Utilizarea de capcane cu feromoni sexuali eficienţi (E-10 DDA)
poate contribui la reducerea numerică a populaţiei prin eliminarea
masculilor.

116
 CAPITOLUL XII
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE PLANTE
TEHNICE

Principalii dăunători din culturile de sfeclă

12.1. Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae Scop.,

ordinul Homoptera, familia Aphididae

Păduchele negru al sfeclei este o specie cu o largă răspândire pe

tot globul, întâlnindu-se şi la noi în toate regiunile, din zona de stepă şi
până în cea montană.
Descriere. Femelele aptere, au corpul globulos, de culoare
neagră-mat sau uşor lucitoare. Baza şi vârful antenelor sunt negre, restul
articolelor mai deschis, aproape albe. Femurele anterioare sunt de
culoare brun-deschis, iar cele mediane şi posterioare, precum şi vârful
tibiilor şi tarsele sunt negre. Tuberculii laterali de pe torace şi de pe al 8-
lea segment abdominal sunt dezvoltaţi. Lungimea corpului este de 1,6 -
2,2 mm (Figura 49).
Biologie. Este o specie migratoare, cu evoluţie holociclică. Din
ouăle depuse în toamnă pe tulpinile şi ramurile unor arbuşti ornamentali
(Viburnum, Evonymus, Philadelphus etc.) apar în primăvară larvele de
fundatrix (matca), care se răspândesc pe frunze şi pe lăstari; în urma
înţepăturii şi sugerii sucului produc răsucirea frunzelor (pseudocecidii).
Ajungând într-o perioadă scurtă la maturitate, ele dau naştere pe
cale partenogenetică vivipară la 3 - 4 generaţii de fundatrigene, aripate şi
nearipate.
De regulă, formele aripate părăsesc arbuştii (plante-gazdă
primare) şi migrează pe diferite plante ierboase (plante-gazdă
secundare), colonizând frunzele şi tulpinile.
Spre toamnă, în coloniile de virginogene apar femele sexupare,
care dau naştere tot pe cale partenogenetică vivipară la formele sexuate
(masculi şi femele). Acestea, după împerechere, depun ouăle de iarnă. În
cursul unei perioade de vegetaţie se dezvoltă 10 - 12 generaţii.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele negru al sfeclei
este polifag, fiind semnalat la peste 200 specii de plante cultivate şi
spontane, aparţinând la diferite genuri şi familii (sfecla, bobul, macul,
fasolea, spanacul, porumbul, loboda, ştirul etc.).
Pagubele cele mai mari le produce însă în culturile de sfeclă
industrială şi la seminceri, la care colonizează frunzele, lăstarii, florile şi
tulpinile, înţepând şi sugând sucul din ţesuturi.
117
 a

d e

Fig. 49. Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae:

a - femelă aripată; b - femelă apteră , c-ouă; d, e - mod de atac(după Lazăr)

În urma atacului frunzele se răsucesc se brunifică şi se usucă,

ceea ce are repercursiuni asupra producţiei.
La semincerii de sfeclă păduchele colonizează mai ales lăstarii şi
inflorescenţele, din care cauză florile avortează şi se usucă; la atacuri
puternice producţia poate fi compromisă.
În afară de daunele directe, acest afid este cunoscut şi ca un
periculos transmiţător al bolilor produse de virusuri (viroze) la sfeclă,
lupin, lucernă, fasole etc.
Combatere. Distrugerea buruienilor şi mai ales a celor din
familia Chenopodiaceae (lobodă) şi Compositae (pălămidă), care sunt
cunoscute ca plante-gazdă intermediare în evoluţia acestui afid.
Ca măsuri chimice se recomandă aplicarea tratamentelor cu
produse organofosforice (Ultracid 40 CE - 0,05 %, Carbetox 37 CE - 0,3
%, Sinoratox 35 CE - 0,1 %, Sumithion 50 CE - 0,1 %, Metasystox 50
CE - 0,05 %, Basudin 60 CE - 0,15 %, Zolone 30 PU - 0,2 %, carbamice
(Fernos 50 PU - 0,05 %) sau piretroide (Decis 25 CE - 0,025 %,
Ambush 25 CE - 0,03 %). Tratamentele trebuie aplicate la apariţia
primelor colonii de afide, înainte de răsucirea frunzelor şi vor fi repetate,
în caz de invazii mari, la 6 - 8 zile.

118
 12.2. Puricele de pământ al sfeclei – Chaetocnema tibialis Hl.,
ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Insecta este răspândită în Europa Centrală şi Meridională. În ţara

noastră este mai frecventă în Câmpia Dunării şi în Moldova, producând
pagube în anii cu primăveri secetoase, uneori soldându-se cu
compromiterea culturilor.
Descriere. Adultul are corpul de 1,5 – 2,0 mm lungime, de
culoare neagră-brunie, cu reflexe metalice. Capul, între inserţia
antenelor, prezintă o carenă longitudinală. Fruntea are 8 - 10 puncte,
care limitează o suprafaţă foarte fin sculptată. Antenele sunt formate din
11 articole, cele de la bază de culoare roşcată, iar cele de la vârf
negricioase. Pronotul prezintă o punctuaţie deasă cu luciu mătăsos.
Picioarele sunt roşcate, exceptând femurele, care sunt negre. Picioarele
posterioare conformate pentru sărit. Partea dorsală a tibiilor posterioare
şi mijlocii, postmedian, au o scobitură pubescentă terminată cu un dinte.
Elitrele prezintă striuri longitudinale şi interstriuri lucioase, fin punctate
(Figura 50).
Larva oligopodă, are corpul de culoare albă, cu capsula cefalică,
picioarele şi al nouălea segment abdominal galben-brunii.

Fig. 50. Puricele de pământ al sfeclei – Chaetocnema tibialis:

a - adult; b - plantulă atacată (după Manninger)

Biologie. Iernează în stadiul de adult sub frunzele uscate din

culturile de sfeclă, în sol, sub ierburile din culturile de cereale, sub
scoarţa arborilor, în livezile de pomi. Are o generaţie pe an.
Prin luna aprilie insectele apar mai întâi pe diferite chenopodiacee
spontane, apoi se concentrează pe culturile de sfeclă, hrănindu-se cu
aparatul foliar al plantelor abia răsărite. Femelele depun ouăle la baza
plantelor, în sol. Larvele eclozate se hrănesc cu rădăcinile plantelor
tinere sau mai dezvoltate. La completa dezvoltare, în cămăruţe mici de
sol, larvele se transformă în pupe şi apoi în insecte adulte. În mod

119
obişnuit insectele apar la suprafaţa solului şi se hrănesc pe seama
aparatului foliar al plantelor spontane, până în luna august. După o
scurtă perioadă de hrănire, adulţii din această generaţie se retrag pentru
hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Insectele rod epiderma
superioară şi parenchimul frunzelor sub formă de scobituri mici,
circulare; cu timpul, epiderma inferioară, rămasă intactă, se usucă, se
rupe, cauzând ciuruirea frunzelor.
Combatere. Distrugerea buruienilor din culturi prin lucrări de
întreţinere. Cultivarea de benzi-capcană din sfeclă, însămânţate cu 2 - 3
săptămâni mai târziu; pe aceste fâşii se concentrează cea mai mare parte
din insecte, de aici distrugându-se apoi prin tratamente chimice.
Tratarea seminţelor, înainte de semănat, cu Promet 400 CS, în
doză de 2,5 - 3 l/t de sămânţă. Aplicarea de tratamente chimice, pe cale
de stropire, cu Deltanet 40 CE în doză de 2,5 l/ha, Karate 2,5 CE -
0,250 l/ha etc.

12.3. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei – Bothynoderes punctiventris Germ.,

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Gărgăriţa sfeclei este răspândită în diferite regiuni din Europa

Centrală şi Orientală şi în Peninsula Balcanică până în regiunile Asiei
Mici. La noi răspândirea acestei gărgăriţe este limitată în general la sud-
estul ţării (Câmpia Română, Dobrogea) şi în unele regiuni din Banat.
Descriere. Adultul are corpul alungit, de culoare neagră, acoperit
cu solzi cenuşii, trifizi la vârf. Rostrul prevăzut cu o carenă mediană
longitudinală. Elitrele prezintă posterior câte o bandă transversală
oblică, mediană, de culoare închisă şi câte un tubercul albicios, spre
partea posterioară. Partea inferioară a segmentelor abdominale 2, 3 şi 4
este prevăzută cu pete negre-lucioase de unde şi denumirea de
"punctiventris". Lungimea corpului este de 12-16 mm (Figura 51).

Fig. 51. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris:

a - adult; b - larvă; c - pupă; d - plantule atacate de adulţi; e - rădăcină atacată de larve
(după Manninger)

120
 Oul este oval sau rotund şi este de culoare albă sau alb-gălbuie.
Larva este apodă şi eucefală, de tip curculionid, de culoare albă-
gălbuie. Larva matură are 12 mm lungime .
Biologie. Iernează ca adult în sol, în căsuţe pupale, obişnuit la
adâncimi cuprinse între 20 - 50 cm. Prezintă o generaţie pe an. Adulţii
încep să părăsească locurile de hibernare primăvara devreme, când în
stratul superficial al solului temperatura ajunge la 7 - 8° C; maximul
apariţiei se înregistrează când temperatura solului depăşeşte 10 - 11° C.
Fenologic, apariţia acestei gărgăriţe corespunde cu începutul
înfloririi corcoduşului, caisului etc. Apariţia adulţilor are loc eşalonat,
din luna martie până în luna mai. Gândacii apăruţi la început se
deplasează în mers, iar la temperaturi de peste 25° C, deplasarea se face
în zbor; distanţele până la care se pot răspândi ajung la 30 - 40 km.
În timpul nopţii, când temperatura scade, gândacii se retrag la o
mică adâncime în pământ şi nu apar decât dimineaţa, când solul începe
să se încălzească. În această perioadă ei se hrănesc intens pentru
maturarea organelor sexuale.
Copulaţia şi ponta încep după 4 - 5 săptămâni de la apariţie, de
regulă în prima decadă a lunii mai şi se continuă până în luna iulie.
Ponta durează în general 2 luni, numărul maxim de ouă fiind depus la
temperaturi medii de peste 20° C. Pentru pontă sunt preferate solurile
afânate, bine lucrate. Ouăle sunt depuse la o mică adâncime în sol (1 - 3
cm), obişnuit în jurul plantelor de hrană. În perioada ovipozitară,
numărul de ouă depus variază între 200 - 300, câte 1 - 11 ouă pe zi
(frecvent 2 - 5). Incubaţia durează între 5 şi 8 zile.
Larvele apărute se hrănesc cu rădăcinile subţiri (secundare) ale
diferitelor plante chenopodiacee (sfeclă, lobodă etc.), iar în ultimele
vârste cu rădăcinile mai groase (rădăcina principală). În timpul
dezvoltării, care durează 6 - 10 săptămâni, ele năpârlesc de 4 ori;
obişnuit larvele ajung la maturitate în lunile iulie-august.
Transformarea în pupă are loc în sol, la adâncimi de 20 - 50 cm,
într-o celulă de pământ, în apropierea plantelor gazdă. Durata stadiului
de pupă este de 16 - 18 zile. În general, întregul ciclu evolutiv al acestei
insecte de la ou, până la adult durează în medie 70 - 82 zile.
Noii adulţi apar începând de la sfârşitul lunii iulie până în august-
septembrie, însă ei nu părăsesc căsuţele pupale decât în primăvara
anului următor.
La limitarea invaziilor acestei insecte contribuie şi o serie de
duşmani naturali. Astfel, ca prădători se menţionează diferite specii de
păsări (cioara neagră, potârnichea s.a.) şi insecte (Pterostichus melas
Creutz., Ophonus griseus Panz., Hister bipunctulatus Schr. etc.), iar ca
paraziţi mai importanţi unele muşte (Rondania cucullara R.D.) şi
ciuperci (Beauveria bassiana Vuill.).
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa sfeclei atacă
diferite specii din familia Chenopodiaceae (sfecla, loboda etc.) sau din
121
familii apropiate (Amaranthaceae), preferând plantele de sfeclă,
îndeosebi pe cele de-abia răsărite, care deseori sunt retezate de la colet.
După unii autori o insectă poate distruge pe zi până la 10 - 12
plante tinere. Într-o fază mai înaintată de dezvoltare a sfeclei adulţii rod
numai frunzele, parţial sau total , producând pagube mult mai mici.
Larvele se hrănesc pe rădăcini, săpând galerii de diferite mărimi .
Combatere. Arătura adâncă; semănatul la timp; întreţinerea în
condiţii bune a culturilor; administrarea corespunzătoare a
îngrăşămintelor. Toate aceste măsuri contribuie la o dezvoltare normală
a plantelor, ceea ce face ca acestea să reziste mai bine la atacul
gărgăriţei.
Tratarea glomerulelor înainte de semănat cu Promet 400 CS în
doză de 2,5 - 3 l/100 kg sau Seedox 80 W în doză de 1,2 kg/100 kg.
Se aplică tratamente în timpul perioadei de vegetaţie; primul
tratament se efectuează la începutul răsăririi plantelor, iar al doilea (dacă
este nevoie), la maximum de răsărire.
Rezultate bune se obţin prin utilizarea produselor
organofosforice şi carbamice. Se consideră densitate numerică mijlocie,
când sunt peste 2 gărgăriţe/m².

12.4. Răţişoara sfeclei – Tanymecus palliatus F.,

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită mai ales în centrul şi estul Europei. În ţara noastră

se întâlneşte în Câmpia Română, sudul Moldovei şi în Transilvania.
Descriere. Adultul are corpul alungit, de 8 - 12 mm lungime, de
culoare neagră dorsal şi cenuşie ventral. Rostrul este scurt şi îngroşat, de
forma unui cioc de raţă, iar antenele geniculate. Pronotul este mai lung
decât lat, cu o ieşitură laterală slab concavă. Corpul adultului este
acoperit cu solzi şi peri mici brun-cenuşii ce dau insectei un aspect
pudrat. Elitrele sunt îngustate posterior şi prevăzute cu striaţiuni
longitudinale formate din solzi cenuşii sau bruni. Aripile posterioare
sunt atrofiate, astfel că adulţii nu pot zbura (Figura 52).
Larva are 10 - 12 mm lungime, este apodă, de culoare albă, cu
capul galben-bruniu.
Biologie. Prezintă o generaţie la 2 ani; în primul an iernează ca
larvă, iar în anul al doilea ca adult, în sol la 20 - 50 cm adâncime sau sub
resturile vegetale din câmp.
Adulţii apar primăvara la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii
mai, întâlnindu-se pe diferite plante spontane (pălămidă, susai, scaieţi
etc.), iar apoi trec pe plantele cultivate (sfeclă, floarea soarelui, porumb.
Adulţii sunt activi în zilele călduroase, când atacă plantele,
hrănindu-se timp de 15 - 20 zile. Apoi adulţii se împerechează iar
femelele depun ouăle în grupe de 20 - 30 bucăţi în sol, la o mică
adâncime, mai ales în jurul plantelor.
122
 Fig. 52. Răţişoara sfeclei - Tanymecus palliatus:
a – adult (după Manolache şi Boguleanu); b - frunză atacată (după Săvescu)

Ponta are loc în luna mai şi se prelungeşte până la începutul lunii

iulie. O femelă poate să depună 250 - 300 ouă, după unii autori până la
700. Dezvoltarea embrionară durează 7 - 14 zile sau 18 - 25 zile, în
funcţie de temperatura solului şi structura acestuia.
Apariţia maximă a larvelor are loc de obicei către sfârşitul primei
jumătăţi a lunii iunie. Larvele se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante
spontane şi cultivate (volbură, lucernă, sparcetă etc.) până în toamnă,
când coboară la 30 - 100 cm adâncime şi intră în diapauză hiemală. În
primăvară, larvele îşi continuă dezvoltarea până la sfârşitul lunii iunie,
când ajung mature.
Dezvoltarea larvară durează 12 - 14 luni, timp în care ele
năpârlesc de 9 ori. Larvele mature se retrag în iulie sau august la o
adâncime mai mare în sol şi în celule speciale se transformă în pupe,
stadiu ce durează 2 - 3 săptămâni. Adulţii care apar rămân în aceleaşi
locuri până în primăvara următoare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce
atacă sfecla de zahăr şi furajeră, floarea soarelui, porumbul, tutunul,
macul, leguminoasele, gramineele, etc. La plantele abia răsărite, adulţii
rod complet frunzele sau retează plantele de la colet.
La plantele mai dezvoltate (cu peste 3 - 4 frunze), adulţii rod
frunzele pe margini, sub formă de trepte . Larvele se hrănesc cu
rădăcinile diferitelor plante, fără a produce pagube importante.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca la
gărgăriţa cenuşie a sfeclei.

123
 12.5. Omida de stepă – Loxostege sticticalis L.,
ordinul Lepidoptera, familia Pyralidae

Acest dăunător este de origine eurosiberiană, fiind mai răspândit

în Europa Orientală Centrală şi Sudică. În ţara noastră apare sub formă
de invazii în unele zone din Moldova, Câmpia Română şi Dobrogea.
Descriere. Fluturele este de talie mijlocie, având corpul subţire, de
culoare variabilă după generaţii. Astfel, fluturii din prima generaţie au
culoarea brun-cenuşie, iar din celelalte generaţii culoarea mai închisă.
Aripile anterioare sunt triunghiulare, de culoare brun-verzuie sau brun-
ruginie, cu reflexe aurii. Ele prezintă o dungă transversală pe marginea
externă şi două pete în partea mediană, de culoare brun-închis; spaţiile
dintre ele sunt galbene. Aripile posterioare au culoarea uniformă.
Anvergura aripilor variază între 18 - 26 mm, masculii fiind mai mici
(Figura 53).

a b

Fig. 53. Omida de stepă - Loxostege sticticalis

a - adult: b - larvă

Oul este de formă ovală, de 0,8 - 4,0 mm lungime şi 0,4 - 0,5 mm

lăţime. La depunere are culoarea alb-sidefie, apoi capătă culoarea
gălbuie.
Larva la apariţie are culoarea galben-palid, iar la completa
dezvoltare este neagră-verzuie, cu dungi dorsale, longitudinale, de
culoare gălbuie.
Pupa este de culoare galben-cafenie, cu lungimea de 10 - 11 mm.
Biologie. Iernează ca larvă în ultima vârstă în stratul superficial al
solului (4 - 7 cm adâncime). Obişnuit are două generaţii pe an; în unii
ani se poate dezvolta şi a treia generaţie în lunile septembrie-octombrie.
Primăvara, în aprilie-mai, larvele se transformă în pupe şi la sfârşitul
lunii mai sau în iunie apar fluturii. Zborul lor este crepuscular şi nocturn.
Adulţii se hrănesc o perioadă scurtă cu nectarul florilor pentru maturaţie
sexuală. Are loc copulaţia şi ponta.
Depunerea ouălor, are loc pe timp liniştit şi când temperatura la
suprafaţa solului este de 17 - 18° C. Ouăle sunt depuse în grupe mici
124
(5 - 6) pe frunzele diferitelor plante spontane (volbură, lobodă, ştir,
etc.) sau cultivate (sfeclă, lucernă, soia, etc.), uneori şi pe rădăcinile
plantelor uscate de la suprafaţa solului.
O femelă depune în decurs de 3 - 5 zile un număr de 250 - 400 de
ouă, uneori până la 600. Incubaţia durează 7 - 12 zile. Larvele apărute se
răspândesc pe diferite plante şi se hrănesc cu aparatul foliar. După 45 -
22 zile de hrănire ele ajung la completa dezvoltare şi atunci părăsesc
plantele de hrană şi se retrag în sol pentru împupare; transformarea în
pupă are loc într-un cocon mătăsos impregnat cu grăunciori de pământ.
Stadiul de pupă durează 10 - 30 zile.
Fluturii apar la sfârşitul lunii iunie sau în iulie şi dau naştere la a
doua generaţie, care se dezvoltă până în luna august. În unii ani se poate
dezvolta şi o a treia generaţie, în septembrie-octombrie. Omizile din
ultima generaţie, ajunse la completa dezvoltare, se retrag în sol pentru
hibernare.
Înmulţirea în masă a acestui dăunător este împiedicată de multe
ori de acţiunea duşmanilor săi naturali, care îl distrug în diferite stadii
(ou, larvă, pupă). Astfel, ca paraziţi animali mai importanţi se citează
viespile: Trichogramma evanescens (Trichogrammatidae), Eulimneria
xanthostoma, Lissonota parallela, Pimpla viduata (Ichneumonidae) şi
muştele Exorista simulares, Nemorilla floralis (Tachinidae), iar ca
paraziţi entomopatogeni: Bacterium prodigiosum şi Beauveria bassiana.
Dintre prădători, cu o însemnătate mai mare se menţionează unele specii
de insecte (Calosoma, Pterostichus, Carabus etc.) şi unele păsări
(ciorile, vrăbiile etc.), care se hrănesc mai ales cu omizi.
Plante atacate şi mod de dăunare. Omida de stepă este o insectă
polifagă, atacă numeroase specii de plante (ştirul, volbura, rapiţa,
pălămida, muştarul, trifoiul, floarea soarelui, porumbul, tutunul,
cartoful, salcâmul, gutuiul, mărul, viţa de vie, arţarul, salcia etc.),
preferând sfecla, lucerna, loboda şi pelinul. Larvele din primele vârste
rod una din epidermele frunzelor şi parenchimul, iar mai târziu distrug
frunzele complet, nelăsând decât nervurile principale şi peţiolul; uneori
se hrănesc şi cu flori, tulpini sau fructe. Atacul are loc de obicei în vetre
şi deseori după distrugerea unei culturi omizile migrează în masă în
culturile învecinate, provocând pierderi totale de recoltă pe suprafeţe
întinse, mai ales în anii de invazii.
Combatere. În combaterea acestui periculos dăunător se
recomandă un complex de măsuri agrotehnice, fizico-mecanice şi
chimice.
Măsuri agrotehnice. Însămânţarea culturilor cât mai timpurie în
terenuri bine fertilizate. Efectuarea la timp şi în bune condiţii a lucrărilor
de întreţinere (prăşit, rărit, distrugerea buruienilor etc.). Efectuarea
arăturilor de vară şi de toamnă, pentru distrugerea stadiilor aflate în sol
(larve, pupe).

125
 Măsuri fizico-mecanice. Izolarea culturilor ameninţate cu benzi
late de 15 - 25 m, tratate cu insecticide. Se pot efectua şi şanţuri de baraj
în timpul migrării larvelor, care se umplu cu apă sau se prăfuiesc cu
insecticide. De asemenea, în timpul migrării, omizile pot fi strivite în
mare proporţie prin tăvălugire (pe suprafeţe necultivate sau pe drumuri).
Captarea adulţilor cu ajutorul curselor luminoase.
Măsuri chimice. Aplicarea tratamentelor chimice, prăfuiri sau
stropiri, la apariţia primelor focare, cu produse organofosforice
(Carbetox 37 CE - 0,4 %, Sinoratox 35 CE - 0,15 %, Basudin 60 CE -
0,2 %, Dipterex 80 PS - 0,2 %, Zolone 30 PU - 0,15 %, Diptevur 55
VUR - 4 l/ha. Rezultate mai bune se obţin şi prin folosirea
biopreparatelor pe bază de Bacillus thuringiensis (Thuringin, Dipel,
Bactospeine), mai sensibile sunt omizile din primele vârste.

Principalii dăunători din culturile de cartof

12.6. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata Say.,

ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Gândacul din Colorado este originar din America de Nord, din

podişurile înalte ale statului Colorado, de unde şi denumirea populară
a dăunătorului.
În ţara noastră, gândacul din Colorado a fost semnalat prima
dată în anul 1952, în comuna Săpânţa, judeţul Maramureş. Treptat,
dăunătorul s-a extins şi în alte regiuni, astfel că în prezent se găseşte
răspândit în toată ţara.
Descriere. Adultul are 10 – 12 mm lungime. Corpul este oval,
bombat dorsal, de culoare galben-portocalie; capul şi pronotul galben-
roşcate. Pe cap există o pată triunghiulară neagră, iar pe pronot 11 pete
negre, dintre care cea mediană mai dezvoltată şi de forma literei “ V “.
Caracteristic este prezenţa pe elitre a 10 dungi negre, mărginite de
şiruri de puncte, de unde şi denumirea de “decemlineata”. Aripile
posterioare sunt portocalii. Abdomenul prezintă 3 – 4 rânduri de pete
negre (Figura 54).
Oul este oval alungit, galben-portocaliu, de 1,2 – 1,5 mm
lungime.
Larva la apariţie, este de culoare roşie-închisă, cu mici
tubercule negre pe părţile laterale ale mezo şi metatoracelui şi pe
primele segmente abdominale.
Larva neonată are 8 – 10 mm lungime, are corpul alungit,
convex dorsal, de culoare galbenă, cu nuanţe portocalii; capul este
negru. Toracele şi părţile laterale ale abdomenului sunt prevăzute cu
pete negre. Picioarele sunt brun - închis.

126
 Pupa are 8 – 10 mm lungime; corpul este bombat de culoare
portocaliu - roşcat, exceptând partea posterioară a abdomenului care
este cenuşie.
Biologie. Iernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între 10
– 90 cm şi are două generaţii pe an: prima generaţie se dezvoltă în
lunile mai şi iunie, iar a doua în lunile iulie şi august.

Fig. 54. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata:

a-adult şi ouă; b-larvă

Gândacul din Colorado iernează în stadiul de adult, în sol, la

adâncimi cuprinse între 10 şi 90 cm, după natura solului. În timpul
iernii o mare parte din adulţii hibernanţi pot fi distruşi, atunci când
temperatura solului la adâncimi de 10—40 cm coboară sub 0°C.
Apariţia adulţilor în primăvară începe din a treia decadă a
lunii martie şi se continuă până la sfârşitul lunii mai. Primii adulţi
încep să apară atunci când temperaturile medii zilnice trec de 10°,
pe o perioadă de 10—12 zile. Maximum de apariţie se
înregistrează obişnuit la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii
mai, la temperaturi medii zilnice cuprinse între 14—21°C. La
majoritatea insectelor copulaţia începe înainte de intrarea în
hibernare şi se continuă în primavară.
Ouăle sunt depuse în grupe (62—95 ouă) pe partea
inferioară a frunzelor de cartof sau alte solanacee cultivate sau
spontane (tomate, vinete, măselariţă, etc.); o femelă poate depune
până la 2 000 ouă. Durata incubaţiei variază între 4—15 zile, în
raport cu factorii climatici. Larvele apar în a doua decadă a lunii
mai şi evoluţia lor durează între 14 — 30 zile. În cursul
dezvoltării larvele năpârlesc de 3 ori, trecând prin 4 vârste.
La completa dezvoltare larvele părăsesc plantele de hrană şi
se retrag eşalonat în sol pentru împupare. Ajunse în sol, larvele îşi
confecţionează un cocon din particule de pământ în care se
transformă în pupe, stadiu care dureaza 8—13 zile. Întreg ciclul
de dezvoltare de la ou la adult durează în general 22—50 zile.
Noii adulţi încep să apară treptat din a doua decadă a lunii
iunie. În această perioadă se pot găsi diferite stadii (ouă, larve,
127
pupe) din generaţia hibernantă, având loc o suprapunere a
generaţiilor; aceasta, datorită pontei prelungite în primăvară.
Adulţii după o scurtă perioadă de hrănire cu frunzele de
cartof încep să depună ouă. Larvele apărute se hrănesc cu
frunzele de cartof sau alte solanacee, având însă o evoluţie mai
scurtă, cuprinsă în general între 12—21 zile. Ele ajung la
maturitate la sfârşitul lunii iulie, iar primii adulţi din această
generaţie încep să apară din prima decadă a lunii august. Aceşti
adulţi se pot întâlni până în toamnă târziu (octombrie-noiembrie)
pe diferite plante solanacee şi mai ales pe vinete, iar odată cu
răcirea timpului se retrag în sol pentru hibernare.
La gândacul din Colorado se cunosc şi o serie de prădători
şi paraziţi, care contribuie în unii ani la reducerea populaţiei
acestui dăunător. Astfel, ca pradători (la oua şi larve) cu
importanţă mai mare sunt speciile: Perillus bioculatus F., Zicrona
coerulea L., A, Picromerus bidens L. (Heteroptera) şi Calosoma
sycophanta L (Coleoptera) iar ca paraziţi muştele
Doryphorophaga doryphorae Riley si Meigenia mutabilis Fall,
(la larve) şi ciuperca Beauveria bassiana Vuill. (la adulţi).
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă specii de plante
cultivate şi spontane din familia Solanaceae: tomate, pătlăgele vinete,
cartoful, ciumăfaia, zârna, măselariţa, mătrăguna.
Adulţii rod frunzele sub formă de orificii neregulate. În unii ani,
adulţii care apar în vară, pot ataca tuberculii de cartof sau fructele de
pătlăgele vinete.
Larvele din primele vârste de dezvoltare perforează frunzele sub
formă de mici orificii, iar pe măsură ce înaintează în vârstă rod
frunzele în întregime, uneori şi lăstarii. La atacuri puternice, din plante
rămân numai resturi de tulpini, culturile putând fi compromise.
Combatere. Măsuri agrotehnice, ce constau în executarea
praşilelor în timpul perioadei de vegetaţie şi a arăturii adânci în
toamnă, pentru distrugerea stadiilor din sol (larve, pupe, adulţi) şi
diminuarea rezervei biologice a dăunătorului.
Aplicarea tratamentelor chimice ce se fac la avertizare, la
apariţia larvelor de vârsta I-a sau a II-a, pentru ambele generaţii.
Pesticidele avizate a fi folosite în ţara noastră pentru
combaterea gândacului din Colorado sunt:
a) produse piretroide: Decis 2,5 EC – 0,3 l/ha, Fastac 10 EC – 0,1
l/ha, Karate 2,5 EC – 0,2 l/ha, Polytrin 200 EC – 0,15 l/ha,
Supersect – 0,125 l/ha;
b) produse organofosforice : Ecalux 25 EC – 0,75 l/ha, Pyrinex 48 EC
– 1,5 l/ha, Ultracid 20 EC – 1,5 l/ha, Onefon 80 PS – 1,5 kg/ha;
c) produse carbamice: Sevin 85 WP – 1,0 kg/ha, Padan 50 DP – 1,0
kg/ha, Marshall 15 EC – 1,5 l/ha, Victenon 50 WP – 0,50 kg/ha;

128
d) produse diverse: Nomolt 15 SC – 0,15 l/ha, Consult 10 EC – 0,20
l/ha, Regent 200 SC – 0,20 l/ha, Mospilan 70 WP – 0,06 kg/ha;
e) amestecuri de pesticide: Nurelle D 50/500 EC – 0,5 l/ha, Ecalux S
– 0,6 l/ha.
Se recomandă ca în timpul perioadei de vegetaţie să se alterneze
produsele, pentru eliminarea fenomenului de rezistenţă la pesticide.

12.7. Nematodul tulpinilor şi tuberculilor de cartof

– Dytilenchus destructor Thorn.,
ordinul Tylenchida , familia Tylenchidae

Specia este răspândire în toate ţările din Europa, precum şi în ţara

noastră.
Descriere. Adultul la ambele sexe prezintă corpul cilindric.
Coada este relativ scurtă şi rotunjit-conică. Glandele esofagiene acoperă
partea anterioară a intestinului. Lungimea corpului la femelă este de 0,8-
1,4 mm iar la mascul de 0,8-1,3 mm (Figura 55).

a b

Fig. 55. Nematodul tulpinilor şi tuberculilor de cartof – Dytilenchus destructor

a-adult; b-tuberculi atacaţi

Oul este oval, lungimea este egală sau mai mare decât lăţimea
corpului femelei.
Larva este filiformă, subţire, transparentă, de 0,4-0,6 mm
lungime.
Biologie . Are mai multe generaţii pe an, în funcţie de zonă, poate
avea 8-9 generaţii. Iernează în stadiul de ou, în tuberculii atacaţi. Din
tuberculii infestaţi, plantaţi în primăvară, o parte din nematozi pătrund în
tulpina plantei de cartof, iar o parte trec în sol. Odată cu formarea noilor
tuberculi, nematozii pătrund din tulpini şi din sol în aceştia. Femelele
fecundate depun circa 250 ouă. Dezvoltarea larvară durează 15-45 zile,
trecând prin 4 vârste. Durata ciclului biologic, de la ou la adult este
cuprinsă între 20 şi 68 zile, în funcţie de temperatură.

129
 Acest nematod trăieşte mai ales în straturile mai adânci ale
solului. În sol poate rezista la temperaturi foarte coborâte. Când solul
este foarte uscat, nematozii trec în anabioză şi revin la activitatea
biologică odată cu existenţa unei temperaturi şi a unei umidităţi
corespunzătoare. Dezvoltarea are loc în condiţii optime, la temperaturi
cuprinse între 20 şi 26 ˚C.
Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul atacă tuberculii
de cartof, dalii, gladiole, bulbii de Iris, Tulipa, rădăcinile de hamei,
liliac, sfeclă pentru zahăr, rizomii de Mentha arvensis, Sonchus arvensis
etc.
În ceea ce priveşte simptomele, pe tuberculii de cartof, la
începutul atacului, prin îndepărtarea tegumentului în zona fixării
tuberculului de stoloni, din pulpa cartofului apar formaţiuni cu aspect
măciucat şi pete de culoare albă, apoi apar pete plumburii-cenuşii.
Ulterior petele se unesc.
În dreptul petelor, epiderma se usucă, crapă şi apare un ţesut
brun-necrozat. Mai târziu, într-o fază mai avansată a atacului, pe
suprafaţa tuberculilor apar numeroase crăpături ale tegumentului.
Prin secţionarea tuberculilor atacaţi, se observă o zonă centrală,
albă, neinfestată şi o zonă periferică brună. În final ţesuturile devin
spongioase, brune şi se întăresc. Pe ele se pot fixa bacterii, acarieni,
ciuperci, etc., care duc la distrugerea completă a acestora.
Combatere. Utilizarea unui material săditor sănătos, neinfestat,
care să provină din regiuni libere de nematod; respectarea unei rotaţii de
3-4 ani, distrugerea buruienilor, adunarea şi distrugerea resturilor
vegetale rămase în câmp după recoltare, arături adânci după recoltare;
plantarea cartofului în zonele infestate numai după minimum 10 ani;
recolta obţinută de pe terenurile infestate se va utiliza doar pentru
consum; cultivarea de soiuri rezistente.
Tratamente chimice la materialul de plantat, prin îmbăierea
tuberculilor în zeamă sulfocalcică, timp de 30-60 minute. Înainte de
plantare, terenurile infestate vor fi tratate cu produse nematocide:
Basamid G 98-500 Kg/ha, Dazomet 90 G- 600 Kg/ha etc.

12.8. Nematodul auriu al cartofului – Globodera rostochiensis Wall

ordinul Tylenchida, familia Heteroderidae

Nematodul este răspândit în ţările din Europa, fiind originar din

Rostok (Germania). În ţara noastră a fost pus în evidenţă în ultimii ani,
el figurând încă pe lista dăunătorilor de carantină (Deheleanu şi
Romaşcu, 1973).
Descriere. Femela are corpul globulos, de 0,5 - 0,8 mm lungime
şi de culoare aurie, apoi brună, cu gâtul scurt. Vulva este slab marcată.
Cuticula prezintă un mare număr de punctuaţii dispuse în rânduri
(Figura 56).
130
 Masculul este filiform, are corpul de 1,0 mm lungime, iar spiculii
sunt scurţi.
Larvele sunt mai mici, având corpul filamentos, de 440 - 460
microni lungime.

Fig. 56. Nematodul auriu al cartofului - Globodera rostochiensis:

a - mascul; b - femelă (după Kirianova); c - mod de dăunare
(după Obrien); d - femele pe rădăcini (după Kirianova)

Biologie. Nematodul auriu al cartofului iernează în stadiul de

femelă (chişti) în sol şi are o generaţie pe an.
Larvele eclozează la temperatura solului de peste 12° C. Apărute,
larvele migrează şi se localizează la vârful radicelelor şi pe tuberculi în
formare ai plantelor-gazdă.
După fixarea lor pe organele vegetative are loc prima năpârlire,
cea de-a doua năpârlire are loc la un interval de 8 zile. Completa
dezvoltare a femelelor se eşalonează pe 6 - 10 săptămâni.
Evoluează în condiţii favorabile pe terenuri mai uşoare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător oligofag, ce
atacă diferite plante cultivate şi spontane, preferând pe cele din familia
Solanaceae (Solanum tuberosum, Solanum nigrum, Solanum
dulcamara, Atropa belladonna).
Plantele atacate au o creştere mai redusă, frunzele se decolorează,
iar cele bazale se ofilesc şi se usucă; frunzele din etajul superior se
pătează în bruniu, îndeosebi spre vârful acestora.
Rădăcinile atacate, pe care se fixează nematozii, se ramifică
anormal şi se brunifică. La o analiză atentă, pe radicelele atacate se
disting femelele juvenile aurii sau femelele ajunse la completa
dezvoltare (chişti). Nu formează gale.

131
 Combatere. Evitarea plantării cartofului în zonele infestate pe o
perioadă de 10 ani.
Sortarea riguroasă a materialului de plantare şi eliminarea a tot
ceea ce nu corespunde (îndeosebi cel provenit din import), preferând
material din zone neinfestate de acest nematod.
Utilizarea de soiuri relativ rezistente la atacul nematodului. Nu
există practic la această dată soiuri rezistente, întrucât genele de
rezistenţă, toate sunt poli-factoriale, ceea ce face ca procesul de selecţie
să fie de lungă durată şi dificil (Migniery şi colab., 1988).
Tratarea solului înainte de plantare cu nematocide: Nemafos,
Nemagon, Temik, sub formă de granule, în doză de 25 - 40 kg/ha
(Szabo, 1994).

Principalii dăunători din culturile de floarea soarelui

12.9. Gândacul pământiu - Opatrum sabulosum L.,

ordinul Coleoptera, familia Tenebrionidae

Gândacul pământiu este răspândit în toată regiunea palearctică,

dar mai frecvent în regiunile
Europei Centrale şi Orientale. În ţara noastră se întâlneşte mai
ales în Câmpia Română şi sudul
Moldovei.
Descriere. Adultul are corpul alungit, uşor bombat dorsal, de
culoare neagră, acoperit dorsal cu resturi de pământ, de unde şi
denumirea populară de "pământiu". Clipeul, anterior prezintă o
adâncitură, iar pronotul mici tubercule. Elitrele sunt prevăzute cu
interstrii intermitente, puţin convexe şi mărginite de tubercule
lucioase, plate, aşezate longitudinal (Figura 57). Pronotul prezintă o
punctuaţie deasă şi regulată. Lungimea corpului variază între 7 - 10
mm.
Oul este oval, albicios, de 0,9 mm lungime.
Larva are corpul acoperit de un tegument puternic chitinizat
(tare), de culoare castanieînchis, pe partea ventrală mai deschis
(gălbuie). Ultimul segment abdominal are formă obtuză, cu vârful
ascuţit şi prevăzut cu 16 - 22 peri . Larva matură are 15 - 17 mm
lungime. În general, larva este foarte asemănătoare cu aceea de
Agriotes, de unde şi numele de "vierme sârmă fals".
Biologie. Iernează în stadiu de adult în sol şi are o generaţie pe
an. Adulţii apar în luna aprilie şi se hrănesc pe plantele spontane sau
cultivate; longevitatea lor poate să ajungă până la 2 ani. Ouăle sunt
depuse în sol, fiind preferate terenurile uşoare, nisipoase.
O femelă depune 100 - 150 ouă. Larvele apar după 5 - 7 zile şi
se dezvoltă în stratul superficial al solului, hrănindu-se cu părţile
subterane ale diferitelor plante ierboase. Evoluţia larvară se desfăşoară
132
aproape două luni. Larva ajunsă la maturitate la sfârşitul lunii iulie sau
în august, se transformă în pupă într-o căsuţă din pământ. Durata
acestui stadiu este de 14 - 16 zile. Adulţii care apar rămân în sol, unde
iernează.

Fig. 57 – Gândacul pământiu- Opatrum sabulosum:

a - adult; b -larvă; c - pupă

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,

ce atacă porumbul, orzul, sfecla, tutunul, lucerna şi alte plante
cultivate, producând pagube mai mari la culturile de floarea soarelui.
Adulţii atacă plantele în faza de răsărire, la care rod frunzele de-abia
formate sau le retează, ceea ce duce la uscarea plantelor.
Larvele atacă rădăcinile diferitelor specii de plante, provocând
uneori aceleaşi daune ca şi viermii sârmă.
Combatere. Distrugerea sistematică a buruienilor şi a resturilor
vegetale. Mobilizarea repetată a solului în cursul perioadei de
vegetaţie. Efectuarea arăturilor imediat după recoltare şi a arăturilor
adânci de toamnă. Se recomandă tratarea achenelor cu produse
carbamice: Carbodan 35 ST, Diafuran 35 ST în cantitate de 25 l/tonă.
Primăvara, la apariţia adulţilor, când se depăşeşte PED se aplică
tratamente cu produse organofosforice, cum ar fi: Sinoratox 35 CE -
0,2 %, Carbetox 37 CE - 0,4 % etc.
În cazul unor sole puternic infestate se recomandă tratamente la
sol aplicate odată cu semănatul, folosindu-se produse granulate:
Furadan 10 G - 15 kg/ha, Sinoratox 5 G - 15 kg/ha etc.

12.10. Molia florii soarelui - Homoeosoma nebulella Hb.,

ordinul Lepidoptera, familia Phycitidae

Este răspândită în Europa Centrală şi Orientală. În ţara noastră

este semnalată în unii ani mai ales în regiunile din Câmpia Română şi
în Moldova.

133
 Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 22 - 26 mm; aripile
anterioare sunt de culoare galbenă-cenuşie, prezentând sub marginea
anterioară o bandă albicioasă, iar în mijlocul câmpului patru puncte
negre. Aripile posterioare sunt de culoare cenuşie, cu nervuri închise
(Figura 58).
Oul este oval-alungit, de culoare albă-lucitoare. Are 0,8 mm
lungime şi 0,4 mm lăţime.
Larva matură are 14 - 16 mm lungime. Corpul este de culoare
brun-gălbuie, cu protoracele galben-bruniu iar restul corpului cenuşiu-
verzui. Dorsal prezintă trei dungi longitudinale, de culoare purpurie-
violacee; stigmele sunt negre.
Pupa are 9 - 12 mm lungime şi este de culoare castanie.

Fig. 58 Molia florii soarelui - Homoeosoma nebulella:

a - adult ; b - larva

Biologie. Acest dăunător iernează ca larvă în ultima vârstă, în

sol, într-un cocon albicios, acoperit cu particule de pământ. Împuparea
are loc în primăvară şi acest stadiu durează 16 – 17 zile. Fluturii apar
la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai şi au zborul nocturn; în
timpul zilei ei stau retraşi pe sub diferite plante. În general, apariţia lor
corespunde fenologic cu începutul înfloririi florii soarelui. Ouăle sunt

134
depuse în florile diferitelor plante composite, frecvent câte un ou în
fiecare floare. Numărul total de ouă depus de o femelă variază între
200 - 300. Incubaţia durează 4 - 5 zile. Larvele apărute se hrănesc la
început cu organele florale, apoi cu seminţ, năpârlind în cursul
evoluţiei lor de 3 ori. Ajunse în ultima vârstă larvele coboară de pe
plante şi pătrund în sol. Aici ele îşi confecţionează câte un cocon din
fire de mătase în care se transformă în pupe. Durata acestui stadiu
variază între 13 - 16 zile. Fluturii apăruţi dau naştere la generaţia a
doua, care evoluează în iulie-august până la recoltarea florii soarelui.
O mare parte din larvele generaţiei I-a nu se transformă în pupe, ci
rămân în interiorul coconilor, în diapauză estivală, care se continuă cu
hibernarea. În acest caz, numărul fluturilor care formează a doua
generaţie este foarte redus.
Plante atacate şi mod de dăunare. Se dezvoltă pe plante
spontane sau cultivate din familia Compositae (Arctium, Arthemisia,
Cirsium, Carduus, Carthamus, Tanacetum etc.)., producând pagube
mai mari la floarea soarelui.
Larvele din primele vârste se hrănesc cu polen sau cu organele
florale, iar din vârsta a treia perforează peretele achenei şi pătrund în
interior, hrănindu-se cu seminţele. Larvele pot ataca bracteele
calatidiilor, în care sapă numeroase galerii. În aceste galerii pătrunde
cu uşurinţă apa, care favorizează instalarea diferitelor
microorganisme, ducând la putrezirea calatidiilor şi a achenelor.
Combatere. Efectuarea arăturilor de toamnă pentru distrugerea
larvelor sau pupelor hibernante. Praşilele manuale şi mecanice duc la
distrugerea compositelor spontane, care sunt plante intermediare
pentru dezvoltarea acestui dăunător. Cea mai eficientă măsură pentru
prevenirea atacului acestui dăunător este cultivarea soiurilor şi
hibrizilor de floarea soarelui rezistenţi la atac a căror achene prezintă
stratul carbonogen mai gros, ce nu poate fi străbătut de larve.

Principalii dăunători din culturile de in şi cânepă

12.11. Puricele inului - Aphthona euphorbiae Schrank,

ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Este răspândit în multe ţări din Europa, producând pagube mai

mari în regiunile din Europa Centrală şi Orientală. În ţara noastră,
puricele inului este mai frecvent în Transilvania şi Moldova.
Descriere. Adultul are 1,5 - 2,2 mm lungime; corpul este de
culoare neagră, cu reflexe verzui-metalice. Antenele sunt de culoare
galben-roşcată, cu ultimele 3 articole castanii-închis sau negre.
Picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit (Figura 59).
Larva are 3,5 - 4 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, cu
capsula cefalică castanie deschis.
135
 Fig. 59 Puricele inului – Aphthona euphorbiae:
a - adult; b - mod de dăunare
(după Manolache şi Boguleanu)

Biologie. Iernează ca adult în frunzarul pădurilor, pe sub

plantele uscate sau în straturile superficiale ale solului. Prezintă o
generaţie pe an. Apariţia adulţilor în primăvară este în funcţie de
regiune.
Astfel, în regiunile sudice (Câmpia Română), adulţii apar la
sfârşitul lunii martie sau în aprilie, când temperatura medie a aerului
este de 9 - 12° C, iar în regiunile nordice, gândacii hibernanţi apar
mult mai târziu, în luna mai. La apariţie, insectele se întâlnesc pe
unele plante spontane (Euphorbia, Cirsium, Sisymbrium) sau cultivate
(cereale, lucernă etc.) de pe care migrează în culturile de in, de curând
răsărite. Obişnuit, migrarea are loc când temperatura aerului ajunge la
14 - 16° C. După 6 - 7 zile de hrănire începe copulaţia, obişnuit din a
III-a decadă a lunii aprilie, iar ponta la începutul lunii mai. Ouăle sunt
depuse în sol, în jurul plantelor- gazdă, uneori chiar pe rădăcinile
plantelor. Perioada ovipozitară durează până la 5 săptămâni, de regulă
până în prima decadă a lunii iunie. O femelă depune în medie 120 -
130 ouă. Incubaţia variază între 15 şi 30 de zile. Larvele apar în
regiunile sudice ale ţării în a doua jumătate a lunii mai, iar în cele
nordice în luna iunie. Dezvoltarea lor durează 30 - 32 zile; în regiunile
cu soluri mai umede şi reci evoluţia este mai întârziată. Transformarea
în pupă se face în sol la adâncimea de 2 - 5 cm. Durata acestui stadiu
este aproximativ de 2 săptămâni. Noii adulţi apar de regulă, la sfârşitul
lunii iulie şi după o hrănire intensă de 2 - 3 săptămâni se retrag la
iernat.

136
 Plante atacate şi mod de dăunare. În afară de in, adulţii atacă
şi unele specii de Euphorbia. Primăvara, adulţii hibernanţi atacă la
plantele de in abia răsărite frunzele cotiledonale în care produc mici
perforaţii sau le rod marginal, din care cauză plantulele în scurt timp
se usucă; în anii cu primăveri secetoase culturile de in pot fi
compromise, ceea ce necesită reînsămânţarea. La plantele într-o fază
mai înaintată de dezvoltare, care au trecut de 5 - 6 cm înălţime şi la
precipitaţii abundente, daunele sunt mult mai mici; de obicei plantele
se refac în cea mai mare parte. Adulţii apăruţi în vară rod frunzele şi
tulpinile de in, uneori şi capsulele. La atacuri puternice se
înregistrează atât pierderi calitative prin deprecierea fibrelor de in, cât
şi pierderi cantitative prin scăderea producţiei de sămânţă.
Larvele atacă rădăcinile de in, mai ales pe cele laterale, în care
rod mici galerii.
Combatere. Arătura adâncă după recoltare, pentru distrugerea
larvelor aflate în sol sau în capsulele scuturate. Însămânţarea mai
târzie micşorează întrucâtva dăunarea capsulelor, dar acestea nu
compensează pagubele care se înregistrează ca urmare a suferinţei
plantelor în perioada de secetă. Recoltarea şi treieratul la timp al
culturilor. Adunarea şi arderea tuturor plantelor care în mod curent
rămân după recoltare.
Aplicarea de măsuri chimice de combatere pe cale de stropire a
culturilor cu produse organofosforice, carbamice şi piretroide
împotriva insectelor adulte şi larvelor tinere.
În acest scop, se utilizează produse sistemice cum sunt:
Sinoratox 35 CE - 1,5 l/ha, Deltanet 40 CE - 1,5 - 2 l/ha sau piretroide
- Karate 2,5 CE - 0,250 l/ha, Decis 2,5 CE - 0,250 l/ha.

12.12. Puricele cânepii - Psylliodes attenuata Koch.,

ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Este răspândit în toate regiunile Europei, fiind mai frecvent în

Europa Centrală. În ţara noastră, puricele cânepii este întâlnit mai ales
în Transilvania.
Descriere. Adultul are 1,8 - 2,6 mm lungime; corpul este ovoid,
de culoare verde sau bruniu, cu marginea posterioară şi extremitatea
roşcată. Fruntea este prevăzută cu două striuri în forma literei "X", iar
elitrele cu striuri longitudinale, pronunţate. Antenele sunt formate din
10 articole, de culoare galbenă-roşcată. Picioarele posterioare sunt
adaptate pentru sărit (Figura 60).
Oul este oval, de culoare galbenă-palid, de 0,4 - 0,5 mm
lungime
Larva are 3 - 4 mm lungime, are corpul cilindric-viermiform, de
culoare alb-gălbuie, capul brun, iar picioarele negre. Dorsal, corpul
este prevăzut cu numeroase macule de culoare închisă. Placa anală
137
este brun-închis, cu marginea posterioară rotunjită şi prevăzută cu
perişori.

Fig. 60 Puricele cânepii - Psylliodes attenuata:

a - adult; b - mod de dăunare (după Săvescu)

Biologie. Puricele cânepii are o singură generaţie anuală.

Iernează ca adult sub bulgării de pământ, sub resturi vegetale (tulpini,
frunze etc.) sau la o mică adâncime în sol. Adulţii părăsesc locurile de
hibernare la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai. După câteva
zile de hrănire au loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor începe în
luna mai şi se continuă până la sfârşitul lunii iunie. Ouăle sunt depuse
în sol, de regulă, în apropierea rădăcinilor: o singură femelă depune
până la 300 ouă. Incubaţia variază între 8 - 15 zile, în unele regiuni
mai mult.
Larvele apărute se dezvoltă în rădăcini, săpând mici galerii
superficiale. La completa dezvoltare ele părăsesc rădăcinile şi se
retrag în pământ, unde în căsuţe pupale se transformă în pupe.
Durata acestui stadiu este de 15 - 20 zile. Noii adulţi apar în
luna iulie sau în august şi după o perioadă de hrănire se retrag pentru
diapauza hiemală.
Plante atacate şi mod de dăunare. În afară de cânepă, atacă
hameiul şi urzica.
Primăvara devreme, la răsărirea plantelor, adulţii rod frunzele
abia apărute, consumând epiderma şi parenchimul, lăsând intactă
epiderma inferioară. În caz de invazii şi mai ales în anii cu primăveri
secetoase, plantele stagnează în dezvoltare, rămân mici sau se usucă,
diminuându-se producţia de fibre sau de sămânţă. Noii adulţi se
hrănesc tot cu frunze, iar uneori atacă şi inflorescenţele de cânepă sau
de hamei, producând daune mai mici.
Combatere. Se aplică măsurile de prevenire şi combatere ce au
fost specificate la puricele inului.

138
 CAPITOLUL XIII
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE PLANTE
MEDICINALE

13.1. Gărgăriţa capsulelor de mac – Ceuthorrhynchus macula-alba

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Gărgăriţa capsulelor de mac este răspândită în Europa Centrală

şi Orientală, în Asia, iar la noi în ţară se întâlneşte mai ales în
Moldova, Transilvania şi Banat.
Descriere. Adultul are 3,5 – 4,5 mm lungime, corpul de culoare
neagră, acoperit cu peri solziformi de culoare cenuşie. Pe pronot
prezintă 3 dungi longitudinale înguste formate din solzi albi. Antenele,
tibiile şi tarsele sunt roşcate. Marginile laterale ale elitrelor sunt albe
(Figura 61).
Larva are 5 – 6 mm lungime, corpul uşor curbat, de culoare
albă, iar capul este de culoare galben-castaniu.

Fig. 61. Gărgăriţa capsulelor de mac – Ceuthorrhynchus macula-alba:

a-adult; b-larvă; c-capsulă atacată de larve.

Biologie. Gărgăriţa capsulelor de mac iernează în stadiul de

adult în sol şi are o generaţie pe an. Adultul părăseşte locul de
hibernare la jumătatea lunii mai, când temperatura ajunge la 14 - 15ºC,
fenologic când macul are 4 frunze (Boguleanu, 1980). Zborul maxim
se înregistrează în luna iunie eşalonându-se până în luna iulie şi chiar
august. Are loc împerecherea ce corespunde fenologic cu îmbobocirea
şi înflorirea macului.
139
 Ouăle sunt depuse în cavităţile roase de femele cu ajutorul
rostrului în bobocii florali, uneori şi în tulpini. Locul de depunere a
ouălor este acoperit cu o secreţie (latex) care în contact cu aerul se
înnegreşte. Incubaţia durează 4-7 zile, la o temperatură de 19-20ºC, iar
perioada larvară este de 14-20 zile.
La maturitate, larvele părăsesc capsulele de mac şi se retrag în
sol unde îşi confecţionează un cocon, din particule de sol, în care are
loc transformarea în pupă. Adulţii apăruţi în toamnă, rămân în aceleaşi
locuri până în primăvară.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa atacă mai ales
macul cultivat (Papaver somniferum) şi macul sălbatic (Papaver
rhoeas) preferând soiurile de mac cu flori albe.
Adulţii la începutul atacului produc rosături pe nervurile
frunzelor sau pe tulpină, iar părţile atacate prezintă numeroase pete
brun-negricioase datorită latexului care în contact cu aerul se
brunifică; pot ataca bobocii florali, florile şi capsulele în formare.
Pagube mari produc larvele care distrug seminţele; de asemenea
produc şi pagube indirecte prin excrementele lăsate de larve pe care se
grefează microorganisme care duc la putrezirea acestora. Prin
orificiile făcute de adulţi se favorizează atacul de Dassyneura
papaveris (musculiţa macului).
Combatere. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandă
rotaţia culturilor, asolamentul; arături adânci imediat după recoltare
pentru distrugerea căsuţelor pupale; cultivarea de soiuri mai tardive şi
cu flori colorate, care sunt mai rezistente; pe loturile mici adunarea
capsulelor atacate şi distrugerea lor înainte de a fi părăsite de larve,etc
Ca măsură chimică se recomandă aplicarea tratamentelor cu
unul din produsele: Sinoratox 35CE – 0,15%; Dipterex 80PS – 0,2%;
%, Zolone 30 PU - 0,15 %, Actellic 50 CE – 0,05%, Decis 2,5CE –
0,02%, etc. Se aplică 2 tratamente : la îmbobocire (tratament
obligatoriu) şi în timpul înfloritului (cu produse selective).

13.2. Gărgăriţa rădăcinilor de mac – Stenocarus fuliginosus Marc

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Gărgăriţa rădăcinilor de mac este răspândită în Europa şi Asia,

iar la noi în ţară se întâlneşte mai ales în Moldova şi Transilvania.
Descriere. Adultul are 2,5 – 3,0 mm lungime, corpul de culoare
neagră (Figura 62).
Larva are 3 – 4 mm lungime, corpul uşor curbat, de culoare
galben-albicioasă.
Biologie. Gărgăriţa rădăcinilor de mac iernează în stadiul de
adult în sol şi are o generaţie pe an.

140
 Adultul părăseşte locul de hibernare la jumătatea lunii mai, când
se hrăneşte cu plantele de mac, are loc împerecherea şi depunerea
ouălor izolat, sub epiderma frunzelor bazale sau în regiunea coletului.
Incubaţia durează una – două săptămâni, iar eclozarea larvelor
are loc eşalonat, până la sfârşitul lunii iunie.

Fig. 62. Gărgăriţa rădăcinilor de mac – Stenocarus fuliginosus:

a-adult; b-larvă; c-mod de atac (după Hoffman)

Larvele mature părăsesc rădăcinile atacate şi îşi construiesc un

cocon în care are loc transformarea în pupă, stadiu care durează 10 –
12 zile. Noii adulţi rămân în căsuţele pupale din sol, în diapauză
estivală şi apoi în diapauză hiemală.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa atacă numeroase
specii ale macului (Papaver somniferum, Papaver rhoeas) şi apoi alte
plante ca Cirsium, Taraxacum, etc.
Adulţii rod frunzele tinere sub forma unor orificii sau produc
rosături marginale. Pagube mari produc larvele care în primele vârste
sunt miniere, rozând rădăcina principală, apoi formează galerii
neregulate descendente. Pe o rădăcină se pot întâlni 1 – 49 larve.
În urma atacului frunzele se îngălbenesc, rădăcinile se brunifică
iar plantele se usucă.
Combatere. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandă
rotaţia culturilor; asolamentul; arături adânci imediat după recoltare
pentru distrugerea căsuţelor pupale; etc.
Ca măsură chimică se recomandă aplicarea de 2 tratamente
primul la apariţia adulţilor cu unul din produsele: Sinoratox 35CE –
0,15%; Dipterex 80PS – 0,2%; %, Zolone 30 PU - 0,15 %, Actellic 50
CE – 0,05%, Decis 2,5CE – 0,02%, etc., iar al doilea tratament la sol,
la apariţia larvelor cu produse granulate.
141
 13.3. Viespea coriandrului – Systole coriandri Nicol.,
ordinul Hymenoptera, familia Chalcididae

Viespea coriandrului se întâlneşte în Europa, Africa, Asia, în

ţara noastră fiind frecventă în zonele de cultură a coriandrului.
Descriere. Adultul are 1,9 – 2,5 mm lungime, corpul de culoare
neagră-lucioasă. Piesele bucale, tibiile şi tarsele sunt brun-deschis, iar
capul şi toracele prezintă puncte rare (Figura 63).
Larva are 2 – 2,5 mm lungime şi este de culoare albă.

Fig. 63. Viespea coriandrului – Systole coriandri

a-adult; b-mod de atac (după Săvescu şi Manolache)

Biologie. Viespea coriandrului iernează în stadiul de larvă în

interiorul seminţelor de coriandru şi are 2 generaţii pe an.
Primăvara are loc transformarea în pupă şi apoi în adult în
interiorul seminţelor de coriandru. Adulţii apar în luna mai, în
fenofaza de înflorire a coriandrului. După perioada de zbor, are loc
împerecherea şi depunerea ouălor în seminţele de coriandru, care sunt
încă verzi. După 5-8 zile apar larvele care la completa dezvoltare se
transformă în pupă şi apoi în adult. Întreaga evoluţie durează 20-30
zile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie monofagă.
Pagube produc larvele, care consumă interiorul fructului şi mai ales
seminţele. Acestea au o germinaţie scăzută iar producţia de ulei este
redusă. Pagubele pot ajunge la 10-50% din producţia de sămânţă.
Combatere. Fiind un dăunător monofag se recomandă:
asolamentul şi rotaţia culturilor; utilizarea de sămânţă sănătoasă,
neinfestată, la semănat; recoltarea la timp pentru a evita scuturarea
seminţelor; distrugerea resturilor vegetale după treierat, etc.
Tratamentele chimice se aplică în culturile puternic infestate, utilizând
produse organofosforice: Sinoratox 35CE – 0,15%; Dipterex 80PS –
0,2%; %, Zolone 30 PU - 0,15 %, Magic 20CE – 0,3%, etc., produse
aplicate în fenofaza îmbobocirii culturii, la apariţia viespii şi depunerii
ouălor.
142
 CAPITOLUL XIV
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE LEGUME

14.1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr.,

ordinul Orthoptera, familia Gryllotalpidae

Este o insectă comună, cunoscută ca dăunătoare la diferite

plante din cele mai vechi timpuri. Este răspândită în Europa, nordul
Africii şi Asia Occidentală. În ţara noastră se întâlneşte frecvent, mai
ales în zonele cultivatoare de legume.
Descriere. Adultul are corpul de 50,0 – 60,0 mm lungime, este
robust, aproape cilindric, dorsal de culoare brun-închis, iar ventral
brun-gălbuie, cu aspect catifelat, acoperit cu perişori deşi, scurţi.
Capul este rotunjit, pronotul globulos şi îngustat anterior.
Picioarele anterioare sunt adaptate pentru săpat. Aripile
anterioare sunt pergamentoase iar cele posterioare bine dezvoltate şi
membranoase, cu o reţea de nervuri evidente. Abdomenul este format
din 10 segmente, ultimul fiind terminat cu o pereche de cerci lungi
(Figura 64).
Oul este elipsoidal de 3,0 – 3,5 mm lungime, de culoare
galbenă, cu luciu verzui.
Larva la apariţie este de culoare albă, apoi devine castanie-
negricioasă, deosebindu-se de adult prin dimensiunile mai mici ale
corpului şi lipsa aripilor.
Biologie. Iernează în primul an ca larvă, iar în al doilea an ca
adult, în sol şi are o generaţie la doi ani.
Primăvara larvele se ridică în straturile superficiale ale solului
hrănindu-se cu părţile subterane ale plantelor. Toamna, în cel de-al
doilea an, apar adulţii, care se retrag în sol pentru hibernare. În sere ,
răsadniţe, adulţii apar în lunile februarie – martie, iar în câmp în
aprilie – mai. Împerecherea are loc în luna iunie, când se observă şi
zborul acestora, mai ales în nopţile senine.
Ouăle sunt depuse grupat în cuiburi, în sol, câte 300-400 ouă.
După 14-20 zile apar larvele care rămân grupate în cuib sub ocrotirea
femelei timp de 2 – 3 săptămâni, apoi se răspândesc săpându-şi galerii
proprii.
La sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie, populaţia
de coropişniţe este alcătuită din larve de diferite vârste şi adulţi care se
retrag pentru iernare.

143
 Fig. 64. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa:
1-adult; 2-larvă; 3-ou; 4-ootecă; 5-plante atacate
(după Lazăr)

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,

ce atacă plantele cerealiere (grâul, orzul, porumbul, etc.), plantele
tehnice (floarea-soarelui, sfecla, tutunul, etc.).
Cele mai mari pagube sunt produse la culturile legumicole :
varză, conopidă, tomate, pătlăgele vinete, ardei etc.Adulţii şi larvele
rod părţile subterane ale plantelor.
În rădăcinile mai groase de sfeclă, morcov sau în tuberculii de
cartof sunt roase galerii mari, în care se dezvoltă diferite
microorganisme, care determină putrezirea organele respective.
Rădăcinile subţiri sunt retezate, înregistrându-se pagube deosebite la
răsadurile de varză, conopidă, pătlăgele roşii, etc., care trebuie
înlocuite de mai multe ori.
Combatere. Efectuarea arăturilor adânci şi a praşilelor repetate
pentru distrugerea galeriilor, în care se găsesc coropişniţele. Gropi
capcană (50/50/50 cm) executate în toamnă, înainte de retragerea
coropişniţelor pentru iernat. Aceste gropi sunt umplute cu gunoi
proaspăt de cabaline. Gropile se desfac în timpul iernii şi coropişniţele
sunt adunate şi apoi distruse.
La semnalarea atacului, solul se tratează printre rândurile de
plante cu produsele Sintogrill 5 G – 30 kg/ha sau Sinolintox 5 G – 25
kg/ha, Gryllosin 5 G – 30 kg/ha, Mesurol 4G 3 – 6 kg/ha, Counter 5G
– 40 kg/ha.
144
 Se pot folosi şi momeli toxice, care se prepară din boabe de
cereale (întregi sau sfărâmate), în amestec cu untdelemn sau melasă (5
%), la care se adaugă un insecticid (3 %). Momelile pregătite se
împrăştie în grămezi mici sau se încorporează în sol, la adâncimi de 2
– 5 cm, în cantitate de 60 kg/ha.

14.2. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae L.,

ordinul Homoptera, familia Aphididae

Este răspândit în Europa, America, Asia etc. În ţara noastră

apare în unii ani sub formă de invazii, mai ales în regiunile de stepă şi
a pădurilor de stejar.
Descriere. Prezintă două forme:
a) femela apteră are corpul globulos de 1,8 – 2,5 mm lungime, verde-
gălbui, acoperit cu o secreţie abundentă, ceroasă, de culoare
cenuşie-albăstruie. Antenele şi corniculele sunt de culoare mai
închisă. Coada este tot atât de lungă ca şi corniculele, cu câte 3 peri
pe fiecare parte (Figura 65).
b) femela aripată are corpul de 1,6 – 2,3 mm lungime; capul şi
toracele brun-închis, iar abdomenul galben-verzui; corpul este
acoperit cu o secreţie ceroasă, de culoare cenuşie Antenele sunt
verzui-negricioase şi aproape tot atât de lungi ca şi corpul.
Corniculele sunt scurte şi umflate median. Coada este mai lungă
decât corniculele (Figura 65).

a b

Fig. 65. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae:

a-femelă apteră; b-femelă aripată; c- plantă cu colonie de păduchi

145
 Biologie. Iernează în stadiul de ou, depus în toamnă pe tulpinile
sau peţiolurile frunzelor diferitelor plante crucifere cultivate sau
spontane. Într-un an poate avea 15 – 16 generaţii. La temperatura
optimă (18 – 20°C), o generaţie se dezvoltă în 10 – 14 zile.
În lunile martie, aprilie apar larvele, iar în luna mai apare
fundatrixul care formează colonii de fundatrigene, pe partea inferioară
a frunzelor. În luna iunlie apar virginogenele, cele aripate migrând pe
culturile de crucifere. Într-o vară afidul poate avea 16 generaţii. În
luna august apare forma sexupară şi în septembrie forma sexuată. La
începutul lunii octombrie fiecare femelă depune oul de iarnă.
Cei mai importanţi prădători care limitează coloniile de afide
sunt: Coccinella spp., Adalia spp., Scymnus spp., iar dintre paraziţi:
Aphidius spp. şi Diaeretiella rapae.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchii formează colonii
masive pe diferite crucifere: varză, conopidă, hrean, gulii, ridichi, etc.,
înţepând şi sugând seva din ţesuturi.
Datorită atacului, pe frunze apar pete galben-deschis sau rozii,
astfel că plantele stagnează în creştere, rămân pipernicite sau se usucă.
Pot fi atacaţi şi semincerii, astfel că tulpinile florifere se colorează în
albastru-verzui, iar florile avortează sau se usucă. Sunt atacate şi
seminţele, care rămân nedezvoltate, astfel că producţia este redusă cu
30 – 40%.
Combatere. Adunarea şi distrugerea tuturor resturilor de plante
rămase după recoltare, pe care se găsesc ouăle hibernante ale
păduchelui. Distrugerea buruienilor din familia Cruciferae, ce
constituie gazde intermediare în dezvoltarea dăunătorului.
Efectuarea de tratamente chimice la apariţia primelor colonii de
păduchi, cu unul din următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,05%,
Basudin 60 CE – 0,15%, Pirimor 25 WG – 0,1%, Sumithion 50 CE –
0,1 %, Fernos 50 PU –0,05%, Decis 2,5 CE – 0,05%, Polytrin 200 EC
– 0,015 %, Sumicidin 20 EC –0,025%, Supersect 10 EC – 0,03% etc.

14.3. Ploşniţa roşie a verzei – Eurydema ornata L.

ordinul Heteroptera, familia Pentatomidae

Este răspândită în Europa, Africa de Nord şi Asia Mică. La noi

se întâlneşte în toate regiunile de stepă, până în zona fagului.
Descriere. Adultul are corpul turtit dorso-ventral, de culoare
roşie, având capul de culoare neagră. Pronotul este prevăzut cu 6 pete
negre iar scutelul cu o pată neagră caracteristică, având baza de
culoare roşie.
Aripile prezintă câte o pată neagră alungită. Abdomenul este de
asemenea de culoare roşie, având ultimele două segmente de culoare
neagră. Lungimea corpului este de 6,0 – 10,0 mm (Figura 66).

146
 a b

Fig. 66. Ploşniţa roşie a verzei – Eurydema ornata

a-adult; b-plantă atacată

Oul este caracteristic, având formă cilindrică, de culoare

cenuşie, prevăzut la cele două extremităţi cu două benzi circulare de
culoare neagră.
Larva este asemănătoare cu adultul. La apariţie are culoarea
galben-roşcată, apoi devine roşie-cărămizie.
Biologie. Iernează în stadiul de adult, în frunzarul din păduri, în
resturile vegetale, etc. Adulţii părăsesc locurile de iernare primăvara
devreme, prin luna martie. La început se întâlnesc pe cruciferele
spontane, apoi trec pe cele cultivate. Ouăle sunt depuse în grupe de
12-14, rareori până la 36, dispuse în două rânduri paralele, pe partea
inferioară a frunzelor. Larvele apărute ajung la maturitate prin luna
iunie. Prezintă 1-2 generaţii, în funcţie de regiuni.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în stadiul de adult şi
în stadiul de larvă plantele de crucifere, când înţeapă şi sug sucul
celular din frunze. La culturile semincere, atacă florile, lujerii
seminceri şi seminţele.
Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice: pregătirea corespunzătoare
a terenului; plantarea timpurie a răsadurilor; lucrări de întreţinere a
culturilor, etc. Tratamente chimice în timpul perioadei de vegetaţie
utilizând produse organofosforice sau piretroide.

14.4. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L.,

ordinul Lepidoptera, familia Pieridae

Este răspândit în Europa, Asia (Japonia) şi nordul Americii. În

ţara noastră se întâlneşte frecvent în toate regiunile de la şes şi până la
munte.
Descriere. Adulţii au anvergura aripilor de 50 – 65 mm,
masculii fiind mai mici decât femelele. Corpul este negru, acoperit cu

147
perişori albi-gălbui. Aripile anterioare şi posterioare sunt de culoare
albă, prevăzute cu macule negre.
La femelă, aripile anterioare prezintă o maculă neagră în vârful
superior, două macule rotunde în mijlocul câmpului şi una alungită pe
marginea posterioară; aripile posterioare au câte o maculă punctiformă
numai pe marginea lor anterioară (Figura 67).
La mascul, aripile anterioare prezintă o singură maculă neagră
în unghiul extern, iar cele posterioare sunt prevăzute cu câte o maculă
punctiformă pe marginea anterioară.
Oul are 1,10 – 1,25 mm lungime, de formă conică, de culoare
galbenă, cu striaţii longitudinale.
Larva neonată este de culoare galbenă cenuşie, capul negru, iar
larva matură are culoarea verde sau galben-verzuie, cu puncte negre.
Corpul este acoperit cu perişori albicioşi şi prezintă dorsal o dungă
longitudinală, iar lateral două dungi mai late, de culoare galbenă.
Larva are 40 – 50 mm lungime.
Pupa este carenată, de culoare cenuşie sau galben-verzuie,
maculată cu negru.

a b c

Fig. 67. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae:

a-mascul; b-femelă; c-larvă

Biologie. Iernează în stadiul de pupă pe trunchiul arborilor sau

arbuştilor, pe pereţii caselor, pe garduri, pe stâlpi, etc. Are două
generaţii pe an, uneori şi a treia generaţie, care se dezvoltă pe varza de
toamnă.
Fluturii apar primăvara în luna mai ; femelele după copulaţie
depun ouăle izolat sau în grupe (15-20 ouă) pe partea inferioară a
frunzelor. Incubaţia durează 6-14 zile. Larvele în primele vârste stau
grupate, iar la sfârşitul lunii iunie se retrag pentru transformarea în
pupă. Adulţii generaţiei de primăvară apar în luna iunie. Generaţia de
vară se eşalonează în lunile iulie şi august, iar generaţia de toamnă din
august până în luna mai, anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube mari în
culturile de crucifere, în special de varză şi conopidă. La apariţie,
larvele stau grupate, rozând numai epiderma inferioară şi parenchimul
frunzelor. Mai târziu, larvele se răspândesc pe plante şi rod toate

148
frunzele, lăsând doar nervurile mai groase, aspect ce poartă numele de
scheletuirea frunzelor.
Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu,
în terenuri bine pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai
rezistente la atac. Distrugerea buruienilor crucifere în cursul perioadei
de vegetaţie, pe care se înmulţeşte dăunătorul. Efectuarea arăturilor
adânci după recoltare, pentru a diminua rezerva biologică a
dăunătorului.
La semnalarea atacului se vor aplica tratamente cu unul din
următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,15%, Carbetox 37 CE –
0,4%, Ekalux S – 0,1%, Ekamet 50 CE – 0,07%, Sinoratox 35 CE-
0,15%, Zolone 35 CE – 0,2%,Total 60 – 0,15%, Senthion 50EC –
0,1%, Decis 2,5 CE – 0,04%, Karate 2,5CE – 0,04%, Sumi-alpha 5
CE – 0,03%, Sumicidin 20 CE – 0,05%,Talstar 10 CE – 0,035%,
Dimilin 25WP – 0,05%, etc. Se pot folosi şi biopreparate ca Dipel WP
– 0,1%, Foray – 0,1 % etc.
Tratamentele trebuie aplicate, pe cât posibil, împotriva larvelor
din primele vârste şi vor fi oprite înainte de învelirea căpăţânii.

14.5. Buha verzei – Mamestra brassicae L.,

ordinul Lepidoptera, familia Noctuidae

Buha verzei este răspândită în toată Europa, în Asia, etc. La noi

în ţară, se întâlneşte în toate regiunile, de la şes şi până la munte.
Descriere. Fluturii prezintă dimorfism sexual, femela fiind mai
mare decât masculul. Femela are aripile anterioare brun-cenuşii,
prevăzute cu linii transversale mai închise la culoare. În mijlocul
câmpului, se află o pată reniformă bine distinctă, înconjurată cu dungi
alb-gălbui, sub forma literei “W”.
Aripile posterioare sunt cenuşii, cu marginile mai închise la
culoare. Anvergura aripilor este de 40,0 – 50,0 mm (Figura 68).
Oul este emisferic, cu diametrul de 0,6-0,7 mm, de culoare alb-
gălbuie. Prezintă numeroase striuri, care se unesc în regiunea polului
exterior.
Larva este de culoare variabilă, de la verde-deschis până la
brun-cenuşiu. Capul şi protoracele sunt de culoare neagră. Pe toată
lungimea corpului, dorsal prezintă o dungă mediană deschisă, iar
lateral dungi oblice gălbui. Lungimea corpului, la maturitate este de
35,0 – 40,0 mm.
Biologie. Buha verzei are două generaţii pe an şi iernează în
stadiul de pupă în sol. Adulţii apar în mai-iunie şi au un zbor
crepuscular sau nocturn.
Ouăle sunt depuse în grupe, pe parte inferioară a frunzelor.
Larvele care apar se dezvoltă pe plantele care au apărut sau pe plantele
învecinate. La completa dezvoltare, părăsesc plantele şi se retrag în sol
149
pentru transformarea în pupă. Fluturii apar prin luna iulie şi dau
naştere la o nouă generaţie de larve, care se dezvoltă până în luna
septembrie.

a
c

Fig. 68. Buha verzei – Mamestra brassicae

a-adult; b,c-larvă şi mod de dăunare

Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie polifagă.

Larvele, la început rod epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor
apoi perforează limbul frunzelor, sub forma unor orificii neregulate.
Pagube mai mari produc omizile din ultimele vârste care pătrund în
căpăţânile de varză şi rod galerii. În aceste galerii se adună resturile de
hrană şi excrementele larvelor, pe care se dezvoltă ciuperci şi bacterii
producând putrezirea acestora.
Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu,
în terenuri bine pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai
rezistente la atac. Distrugerea buruienilor crucifere în cursul perioadei
de vegetaţie, pe care se înmulţeşte dăunătorul. Arături adânci după
recoltare, pentru a diminua rezerva biologică a dăunătorului.
Tratamente chimice cu unul din produsele: Actellic– 0,15%,
Carbetox– 0,4%, Ekalux– 0,1%, Ekamet– 0,07%, Sinoratox -
0,15%,Zolone– 0,2%,Total-0,15%, Senthion – 0,1%, Decis– 0,04%,
Karate – 0,04%, Sumi-alpha – 0,03%, Sumicidin– 0,05%, Talstar–
0,035%, Dimilin – 0,05%, etc.
Tratamentele trebuie aplicate, pe cât posibil, împotriva larvelor
din primele vârste şi vor fi oprite înainte de învelirea căpăţânii.

150
 14.6. Musca verzei – Delia brassicae Bche.,
ordinul Diptera, familia Anthomyidae

Este răspândită în Europa, America de Nord, etc. În ţara noastră

este frecventă în zonele cultivatoare de legume.
Descriere. Adulţii au corpul de 5-7 mm lungime şi prezintă
dimorfism sexual. Masculul este cenuşiu, pubescent, cu trei dungi
negre pe pronot şi una dorsală pe abdomen. Femela este mai mare,
mai deschisă la culoare şi slab pubescentă. Antenele şi picioarele sunt
de culoare neagră (Figura 69).

a b c

Fig. 69. Musca verzei – Delia brassicae

a-adult; b-larvă şi mod de dăunare; c-plante atacate

Oul are 0,8-1,1 mm lungime, prezintă formă de butoiaş şi este

de culoare albă-lucioasă.
Larva are 7-8 mm lungime, corpul este fusiform, alb-gălbui.
Regiunea posterioară a abdomenului este trunchiată oblic şi prezintă 6
perechi de formaţiuni digitiforme, dintre care cele două mediane sunt
mai dezvoltate.
Pupa are 6-7 mm lungime, corpul este eliptic, de culoare
castanie. În regiunea posterioară are 1-2 formaţiuni digitiforme.
Biologie. Insecta prezintă 2-3 generaţii pe an. Iernează în
stadiul de pupă în sol, la adâncimi de 5-10 cm, mai rar în cotoarele de
varză şi conopidă. Adulţii apar primăvara, la sfârşitul lunii aprilie,
când se plantează în câmp răsadurile de varză. După 2-3 zile de la
apariţie, au loc împerecherea şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau
grupat, în zona coletului. Incubaţia durează 7-10 zile. În luna iunie, are
loc transformarea larvelor în pupe. Stadiul de pupă durează 1-3
săptămâni, uneori şi mai mult. Adulţii apar în a doua jumătate a lunii
iunie. Femelele, după împerechere, depun ouăle pe plantele de varză
de toamnă sau pe seminceri.
În zona de câmpie sau colinară, acest dăunător are trei generaţii
pe an : G1 în aprilie-iunie ; G2 în iunie-august şi G3 în august-aprilie
anul următor.
151
 În zona de dealuri, specia este bivoltină cu evoluţia generaţiilor
astfel : G1 în aprilie-iunie şi G2 iunie-aprilie anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca atacă cruciferele
cultivate şi spontane, varza, conopida, rapiţa, muştarul, etc. Larvele
apărute pătrund în colet şi în rădăcini, unde formează galerii
longitudinale. Plantele atacate au frunzele verde-închis, lăsate pe sol.
Acestea stagnează în creştere, rămân pipernicite, se îngălbenesc, se
usucă şi se smulg uşor. Larvele transmit şi unele bacterii (Erwinia
carotovora), care determină putrezirea rădăcinilor. Producţia poate fi
diminuată în unii ani cu până la 60 %.
Combatere. Adunarea şi distrugerea resturilor vegetale după
recoltare; însămânţarea şi plantarea cepei mult mai timpriu. În zonele
infestata, culturile se vor amplasa pe soluri cu pH mai ridicat. Pentru
colectarea pontelor se vor folosi benzi capcană din arpagic semănat de
timpuriu. Se vor face controale periodice, iar plantele atacate se vor
smulge şi distruge. Sămânţa şi arpagicul se vor trata înainte de
însămânţare sau plantare cu Etion 25 PU, 80-100 g/ Kg sămânţă sau
200 g/100 Kg arpagic. În perioada pontei sau la apariţia larvelor se vor
face tratamente cu : Sinoratox 35 CE-0,2 %, Basudin 60 CE- 0,08 %,
Birlane 50 CE- 0,1 % etc.

14.7. Musca cepei – Delia antiqua Meig.,

ordinul Diptera, familia Anthomyidae

Este răspândită în toată Europa şi America de Nord. În ţara

noastră apare în unii ani, mai ales în regiunile din nordul Moldovei şi
Munteniei.
Descriere. Adultul are 6,0–7,0 mm lungime; corpul este de
culoare cenuşie-gălbuie, cu pete şi dungi negricioase. Pronotul este
gălbui, cu o dungă mediană mai închisă. Aripile sunt gălbui, iar
picioarele negre şi prevăzute pe marginea internă a tibiilor posterioare
cu numeroşi perişori scurţi (Figura 70).

Fig. 70. Musca cepei – Delia antiqua:

a-adult; b-larvă; c-pupă; d-bulb atacat (după Săvescu)

152
 Larva matură are 5,0 – 8,0 mm lungime, este de culoare alb-
gălbuie. Regiunea posterioară a abdomenului este prevăzută cu 12
mameloane digitiforme şi cu numeroşi spiculi.
Biologie. Iernează în stadiul de pupă în sol, la o adâncime de 10
– 20 cm. Prezintă 2 – 3 generaţii pe an.
Primăvara, în lunile aprilie, mai apar adulţii care se hrănesc cu
nectar şi secreţii dulci de la salcie, plop, etc., după care migrează în
culturile de ceapă unde au loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse
izolat sau în grupe mici pe sol, în apropierea coletului. Larvele care
apar se dezvoltă în bulbi, după care se retrag în sol, unde are loc
transformarea în pupă. Noii adulţi apar în prima jumătate a lunii iunie.
Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube în culturile
de ceapă, usturoi, praz şi alte liliacee.
Larvele din prima generaţie atacă frunzele, iar mai târziu
pătrund în bulbii care încep să se formeze, în care sapă galerii.
Larvele din generaţia a II-a şi a III-a atacă numai bulbii, în care
rod galerii. În aceste galerii pătrund bacterii şi ciuperci, care duc la
putrezirea bulbilor. Plantele atacate au frunzele îngălbenite, care se
vestejesc şi se usucă.
În galeriile formate în bulbi se grefează microorganisme
(bacterii, ciuperci) care duc la putrezirea acestora în câmp sau în
depozite. Pagubele pot ajunge la 20-30%.
Combatere. Strângerea după recoltare a tuturor resturilor
vegetale şi distrugerea lor prin ardere sau îngropare.
Însămânţarea sau plantarea arpagicului să se facă cât mai
timpuriu, în terenuri bine pregătite, asigurându-se în acest fel o
dezvoltare mai viguroasă a plantelor. În zonele de invazii, unii autori
recomandă plantarea de benzi curse din arpagic pentru atragerea
adulţilor în timpul pontei; după depunerea ouălor, benzile se distrug.
Culturile de ceapă vor fi controlate periodic, iar plantele atacate vor fi
scoase şi distruse prin ardere sau îngropate.
Pentru combaterea adulţilor din prima generaţie se aplică
tratamente la avertizare cu produsul Sinolintox 10 G – 4 kg ş.a./ha., iar
pentru generaţia a II-a şi a III-a cu Diazol 60 EC – 0,15 %, Basudin 60
CE – 0,1%,etc.

153
 CAPITOLUL XV
PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI PLANTELOR
LEGUMICOLE DIN SERE

15.1. Musculiţa albă de seră – Trialeurodes vaporariorum Westw.,

ordinul Homoptera, familia Aleurodidae

Este originară din zonele tropicale ale Americii, de unde s-a

răspândit în toate regiunile globului. În ţara noastră se întâlneşte în
toate zonele pe diferite plante legumicole şi ornamentale din sere,
solarii, iar pe timp călduros şi în câmp.
Descriere. Femela are 1,46 – 1,53 mm lungime, iar masculul
1,15 – 1,43 mm. Corpul este alungit, de culoare albă-gălbuie, acoperit
cu o secreţie pulverulentă, ceroasă, albă, cu aspect făinos.
Aripile sunt albe, iar ochii, tibiile, tarsele şi vârful abdomenului
brune. Antenele sunt alcătuite din 7 articole (Figura 71).
Oul este oval - alungit, de 0,22 – 0,24 mm lungime, prevăzut
cu un pedicel scurt. Oul are culoare variabilă, alb-gălbuie la depunere
şi negru-violet, cu luciu metalic, înainte de ecloziune.
Larva neonată are corpul oval, de culoare galbenă-pal, cu ochii
roşii. Larvele mature au corpul turtit dorso-ventral de 0,7 – 0,8 mm
lungime, de culoare verde-palid. Pe părţile laterale prezintă o bordură
de spini scurţi, iar dorsal 15 – 20 de perişori albicioşi.

Fig. 71. Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum:

a-adult; b-frunză de tomate atacată; c-larvă (după Dobreanu Ecaterina şi Manolache)

154
 Biologie. În condiţii de seră, musculiţa albă are 3 – 4 generaţii
pe an, uneori şi mai multe, în funcţie de factorii ecologici. De regulă,
generaţiile se suprapun, întâlnindu-se în acelaşi timp diferite stadii ale
insectei: ou, larvă, adult.
Depunerea ouălor are loc în grupe (10-50 ouă), pe partea
inferioară a frunzelor tinere, în formă de cerc. Incubaţia durează 5-10
zile, în funcţie de factorii climatici. Larvele apărute se deplasează pe
organele plantei, devin apode după câteva zile, rămâmând pe partea
inferioară a frunzelor până la transformarea în adulţi. O generaţie
completă se dezvoltă în 3-4 săptămâni. De regulă generaţiile se
suprapun, încât se pot întâlni în tot cursul anului diferite stadii ale
insectei.
În timpul verii, musculiţa poate migra din sere pe diferite plante
în câmp, unde se înmulţeşte până în toamnă. La scăderea temperaturii,
o parte din insecte se reântorc în sere, reinfestând culturile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o insectă polifagă, care
atacă numeroase specii de plante legumicole: tomate, ardei, pătlăgele
vinete, castraveţi, fasole, etc., precum şi plante ornamentale: garoafe,
crizanteme, begonii, gerbera, muşcate etc.
Adulţii şi larvele colonizează frunzele, uneori şi lăstarii,
înţepând şi sugând seva din ţesuturi. Organele atacate sunt acoperite
de dejecţiile insectei, care favorizează dezvoltarea unor ciuperci
saprofite din genurile : Alternaria, Penicillium, Fusarium, etc.,
formându-se un miceliu de culoare închisă. Acest lucru duce la
debilitarea plantelor, reducându-se procesele fiziologice, prin
micşorarea suprafeţei de asimilaţie. Datorită atacului, frunzele se
îngălbenesc, se usucă şi cad.
Combatere. Distrugerea florei spontane din jurul serelor şi
solariilor, care contribuie la perpetuarea focarelor de infecţie. După
recoltare, toate plantele sau resturile de plante vor fi scoase în afara
serelor şi distruse prin ardere. Corpurile serelor, libere de plante, se
vor dezinfecta prin stropiri cu produse organofosforice sau carbamice,
în doze mărite sau prin fumigări cu aerosoli.
Se vor efectua tratamente chimice la apariţia focarelor de
infecţie, cu unul din următoarele produse: produse organofosforice:
Actellic 50 EC-0,1%, Ekamet 50 CE-0,05%, Divipan 100 EC-0,05%,
Nogos 50 CE-0,1%,Onevos 31,5 EC-0,15%, Tamaron 600 LC-0,1%,
Vapona 48 CE-0,1%; produse carbamice: Unden 50 PU-0,1%,
Lannate 90 WS-0,05%; produse piretroide: Decis 2,5 CE-0,05%,
Fastac 10 EC-0,02%, Karate 2,5 CE-0,04%,etc.; produse
organoclorurate: Thiodan 35 CE-0,2%, Thionex 35 CE-0,2%, Thionex
50 WP-0,15%; produse care inhibă formarea chitinei: Rimon 10 EC –
0,05%.
Se va stropi mai ales partea inferioară a frunzelor, unde se află
localizate coloniile de insecte.
155
 15.2. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognita,
ordinul Tylenchida, familia Heteroderidae

Acest dăunător se întâlneşte în toate regiunile globului. În

zonele calde se dezvoltă în câmp, iar în cele temperate numai în sere,
fiind o specie iubitoare de căldură. Este considerat cel mai păgubitor
dăunător al culturilor din sere.
Descriere. Prezintă un dimorfism sexual accentuat.
Femela are corpul de 0,47 mm lungime şi 0,32 mm lăţime.
Corpul este de culoare albă, în formă de pară, cu gâtul alungit. În
interiorul corpului se pot observa prin transparenţă, grupe de ouă, în
diferite faze de dezvoltare. În jurul orificiului anal prezintă striaţiuni
circulare, caracteristice (Figura 72).
Masculul are corpul cilindric (viermiform), de 1,2 – 2,0 mm
lungime, acoperit cu o cuticulă inelată transversal. Lateral prezintă 4
incizii, ce se întind aproape pe toată lungimea corpului. În jurul
orificiului genital se găsesc 2 spiculi chitinoşi, sub formă de cârlige.

a b c

Fig. 72. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognita:

a-femelă (după Goodley); b-mascul(după Najakure); c-rădăcină atacată

Oul este elipsoidal, de culoare albă, acoperit cu o cuticulă

netedă.
Larva are corpul viermiform de 0,36 – 0,44 mm lungime,
acoperit cu o cuticulă subţire, fin inelată.
Biologie. Iernează ca femelă sau larvă în inteiorul rădăcinilor
diferitelor plante sau în sol. Poate avea 4 – 8 generaţii pe an.
Durata unei generaţii variază în limite foarte largi, între 25 şi 90
zile, în funcţie de temperatura şi umiditatea solului, hrană, etc.
Ouăle sunt depuse într-o ootecă alcătuită dintr-o masă
mucilaginoasă ataşată de corpul femelei. Larvele părăsesc ouăle în
stadiul doi de dezvoltare, cînd se răspândesc în sol în căutarea
rădăcinii plantei, perforând ţesuturile în zona vârfului de creştere.
156
După o perioadă de hrănire, larvele devin imobile şi rămân în acelaşi
loc până la sfârşitul evoluţiei.
Odată cu hrănirea, larvele secretă enzime care determină
hipertrofierea celulelor sub forma unor gale (umflături caracteristice).
După ultima năpârlire, are loc diferenţierea sexelor, larvele mascule
devin viermiforme iar cele femele devin piriforme.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,
ce atacă peste 1300 specii, aparţinând la peste 40 familii botanice.
În ţara noastră, nematodul produce pagube numai în sere,
îndeosebi la tomate şi pătlăgele vinete, mai puţin la castraveţi, salată
etc. Infestarea plantelor se face imediat după plantarea răsadului, iar
prezenţa galelor pe rădăcini se semnalează abia după 3 – 4 săptămâni.
Forma şi mărimea galelor variază după planta gazdă, densitatea
populaţiei şi condiţiile de mediu. În dreptul galelor se produce
astuparea vaselor libero-lemnoase şi circulaţia sevei se întrerupe, ceea
ce determină putrezirea şi pieirea plantei. Pe rădăcinile atacate se
instalează diferite ciuperci din genurile Fusarium, Verticillium, etc.,
care grăbesc procesul de pieire a plantelor. Din cauza atacului,
plantele nu se mai dezvoltă, se îngălbenesc şi se usucă, de la vârf la
bază.
Combatere. În serele neinfestate se va da o atenţie deosebită
măsurilor profilactice, privind împiedicarea pătrunderii nematozilor.
În acest scop se va supune unui control riguros tot materialul care se
introduce în sere (răsaduri, pământ, ghivece cu flori), ca să nu fie
infestate cu nematozi.
În serele infestate, prin toate lucrările care se aplică solului
trebuie să se urmărească să nu se favorizeze diseminarea nematozilor.
La defrişarea culturilor, se recomandă ca scoaterea plantelor să se facă
cu ajutorul cazmalei şi toate resturile vegetale cu particule de pământ,
să fie scoase din sere în saci de polietilenă, împiedicându-se astfel
împrăştierea particulelor de sol infestate. După efectuarea lucrărilor de
defrişare şi mobilizare, se recomandă ca solul să fie menţinut în stare
umedă timp de 2 – 3 săptămâni, pentru putrezirea rădăcinilor cu gale.
Cultivarea soiurilor şi hibrizilor de tomate rezistenţi la atacul
nematozilor.
Cea mai eficientă metodă de combatere a nematozilor este
tratarea solului cu nematocide. În ţara noastră sunt folosite
următoarele produse nematocide: Basamid granule – 500 kg/ha,
Dazomet 90 G – 500 kg/ha, Dozomet 10 PP – 600 kg/ha, Mocap 10 G
– 50 – 75 kg/ha, Vydate 10 G - 50 – 60 kg/ha.

157
 CAPITOLUL XVI
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE
DE POMI

16.1. Păduchele ţestos al prunului – Parthenolecanium corni Bche.,

ordinul Homoptera, familia Lecaniidae

Dăunătorul se întâlneşte în America, Europa, Asia şi Africa. În

ţara noastră se întâlneşte pe pomii răzleţi, cultivaţi în zonele de
silvostepă şi în zona pădurilor. O densitate mai mare s-a înregistrat în
ultimii ani în unele parcele neângrijite de prun, piersic, cais, di
judeţele Constanţa şi Argeş.
Descriere. Femela are corpul globulos, de culoare brună, lipsit
de aripi şi picioare. Lungimea corpului este de 3,5 mm iar lăţimea
este de 1,5-4,0 mm. Antenele sunt formate din 6-7 articole. Masculul
are corpul alungit, ruginiu, prevăzut cu o pereche de aripi, cu antene şi
picioare. Aripile sunt transparente, având vârful acestora roşcat.
Antenele sunt formate din 10 articole. Lungimea corpului este de 1,5-
2,0 mm. Corpul masculului este acoperit de o carapace oval-alungită,
de culoare albă (Figura 73).
Larva de vârsta I-a, are corpul alungit, turtit dorso-ventral, de
culoare gălbuie, de 0,3-0,4 mm lungime.
Larva de vârsta a II-a are corpul eliptic, turtit dorso-ventral de
cca 1,0 mm lungime, de culoare castanie. Antenele sunt formate din 7
articule, al III-lea şi al V-lea fiind mai lungi şi păroase. Întreg corpul
este acoperit cu un strat de ceară, cu rol proptector.

a b

Fig. 73. Păduchele ţestos al prunului – Parthenolecanium corni

Adult, larvă şi mod de dăunare
158
 Biologie. Dăunătorul iernează în stadiul de larvă de vârsta a II-a
pe partea inferioară a ramurilor, în crăpăturile scoarţei tulpinilor,
ramurilor, la baza mugurilor sau în diferite alte adăposturi. Are o
singură generaţie pe an. În primăvară, larvele îşi încep activitatea
migrând spre ramurile subţiri, unde încep să se hrănească. După 18-25
de zile încep să se diferenţieze în masculi şi femele. La maturitate, are
loc împerecherea iar ouăle sunt depuse sub corpul femelei, care după
ce moare se constituie într-un scut protector. Incubaţia durează 20-30
zile, larvele încep să apară în a doua jumătate a lunii iunie. După
apariţie, acestea se fixează mai ales pe partea inferioară a frunzelor,
de-a lungul nervurilor. La densităţi mai mari ale acestora, se fixează şi
pe partea superioară a frunzelor, pe peţiol şi pe lăstari. Hrănirea
larvelor durează până în luna septembrie, când se produce năpârlirea şi
apar larvele de vârsta a doua, care pe măsură ce timpul se răceşte,
încep să se retragă în adăposturi, pentru iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,
care atacă specii lemnoase ca: prun, corcoduş, piersic, nuc, cireş,
vişin, agriş, corn, trandafir, salcâm, viţă de vie, precum şi o serie de
plante ierboase: sfeclă, mentă, pătlagină, păpădie, troscot etc. Odată cu
înţepăturile pe care le face dăunătorul sunt introduse enzime împreună
cu saliva, care produce necrozarea ţesuturilor scoarţei . Frunzele se
etiolează parţial sau total şi cad. Pe organele atacate se găsesc dejecţii
dulci ale păduchelui care favorizează dezvoltarea ciupercii Capnodium
salicinum, care produce înnegrirea oragnelor atacate.
Combatere. Se recomandă în general aplicarea aceloraşi măsuri
ca şi în cazul păduchelui ţestos din San Jose.

16.2. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus

ordinul Homoptera, familia Diaspididae

Este originar din China, de unde s-a răspândit prin comerţul de

material săditor şi fructe, în Japonia, America de Nord, Africa de Sud
şi Europa. În România a fost semnalat în anul 1933, în judeţele Bihor,
Arad şi Timiş, de unde s-a răspândit în toate bazinele pomicole ale
ţării. Este considerat ca unul din cei mai importanţi dăunători ai
pomilor şi a altor specii de plante, fiind menţinut pe lista dăunătorilor
de carantină.
Descriere. Prezintă dimorfism sexual.
Femela are corpul acoperit cu un scut oval circular, brun-
cenuşiu, cu exuvia larvară conică, centrală sau puţin excentrică, având
1,6 – 2,2 mm în diametru. Corpul femelei este cordiform, de 0,8 – 1,2
mm lungime, de culoare galben-portocalie. Femela este lipsită de ochi,
antene, picioare şi aripi având numai rostrul bine dezvoltat. Pigidiul
este prevăzut cu două perechi de palete. Pe o parte şi alta a paletelor
laterale există câte 3 perechi de piepteni laţi, scurţi şi dinţaţi la vârf .
159
Este o specie larvipară şi este lipsită de glande circumgenitale. Pe
partea dorsală a pigidiului există trei grupe de glande tubulare, lungi şi
subţiri, care secretă mătasea necesară confecţionării scutului.
Masculul are scutul de aceiaşi culoare, oval-alungit, de 1,2-1,5
mm lungime. Corpul masculului este alungit, de culoare galben-
portocaliu, de 0,8-0,9 mm lungime.
Masculul are antene păroase formate din 10 articole, picioare
bine dezvoltate şi o pereche de aripi membranoase (Figura 74).
Aparatul bucal este rudimentar deoarece masculul nu se hrăneşte.
Larva primară (vârsta I) este ovală, galben - portocalie, de 0,20
– 0,26 mm lungime; are ochi, antene, picioare şi două sete lungi.
Larva secundară (vârsta a II-a) este apodă şi asemănătoare cu
femela.

a
b c

d e

Fig. 74. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus:

a- mascul; b-larvă de vârsta a I-a; c-nimfă de mascul; d,e-atac pe ramură, frunză şi fructe

Biologie. Iernează în stadiul de larvă de vârsta I sub scut, pe

tulpinile şi ramurile pomilor. Are 2 – 3 generaţii pe an, frecvent două
generaţii, care evoluează astfel: GI = mai – iunie şi GII = iulie –
august.
La începutul lunii aprilie, după o perioadă de hrănire, larvele
năpârlesc şi trec în vârsta a II-a, diferenţiindu-se în masculi şi femele.
La sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, apar adulţii, care se
împerechează, iar femela depune larve, eşalonat, pe o perioadă de 6-7
săptămâni. Larvele neonate se răspândesc pe tulpini, ramuri, frunze,
160
unde îşi introduc rostrul în ţesuturi şi se hrănesc cu sucul celular. În
acest timp se formează scutul protector din fire de mătase şi ceară,
care este mai puţin dens astfel încât poate fi străbătut mai uşor de
diferite substanţe chimice, după care se îngroaşă, se întăreşte şi devine
mai rezistent. Larvele se hrănesc, năpârlesc şi are loc diferenţierea în
masculi şi femele. După împerechere, la sfârşitul lunii iulie, începutul
lunii august, femela depune larvele generaţiei a II-a, a cărei apariţie se
prelungeşte până în lunile septembrie, octombrie. Acestea hibernează
până în primăvara anului următor.
Păduchele ţestos din San José are numeroase specii de paraziţi
şi prădători. Ca specii parazite mai importante sunt: Prospaltella
perniciosi, Prospaltella fasciata, etc. (ordinul Hymenoptera), iar ca
specii prădătoare: Chilocorus bipustulatus şi Chilocorus
renipustulatus (ordinul Coleoptera).
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,
ce atacă peste 200 specii de arbori, arbuşti, pomi şi plante ierboase,
dar preferă speciile lemnoase. Dintre speciile pomicole atacă mărul,
părul, piersicul, cireşul, etc. Dintre arbori, arbuşti ornamentali şi
forestieri atacă teiul, plopul, ulmul, salcâmul, salcia etc. Preferă
păducelul, lemnul câinesc şi gutuiul japonez. Nu s-a semnalat atac pe
conifere.
Adulţii se găsesc atât pe părţile lemnoase, precum şi pe frunzele
şi fructele pomilor atacaţi, înţepând şi sugând sucul celular din
ţesuturi. Odată cu înţepătura este introdusă şi saliva, care conţine un
complex enzimatic, din care cauză ţesuturile se necrozează şi se
înroşesc în jurul locurilor de fixare, formându-se pete roşii,
caracteristice.
Pomii atacaţi vegetează slab, frunzele sunt etiolate, fructele sunt
mici şi deformate. La un atac puternic, pomii tineri se pot usca în 2 – 3
ani, iar pomii în vârstă se usucă în 7 – 10 ani.
Combatere. La înfiinţarea livezilor se va folosi numai material
săditor neinfestat, procurat din pepiniere autorizate.
Efectuarea de tratamente chimice în timpul repausului vegetativ
şi al perioadei de vegetaţie.
În timpul repausului vegetativ se va folosi unul din produsele:
Ulei Cosmol – 2%, Ulei Spindel – 1,5%, Ulei Oleoekalux – 1,5%,
Ulei Oleocarbetox – 3%, Aplaudus super – 1,5%, Carbetox 37 CE –
1%, Polisulfură de bariu 6%, Zeamă sulfocalcică 20%.
În perioada de vegetaţie tratamentele se fac la avertizare cu unul
din produsele: Actellic 50 CE – 0,2%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux
S – 0,1%, Imidan 50 CE – 0,1%, Murfotox 68 CE – 0,1%, Sinoratox
35 CE – 0,1%, Sumithion 50 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%,
Ultracid 40 PU – 0,1%, Fyfanon 50SC – 0,6%, Lannate 25WP – 0,2%,
Admiral 0,05%, Pallas 0,3%, etc.

161
 16.3. Păduchele lânos al mărului – Eriosoma lanigerum Hausm.,
ordinul Homoptera, familia Eriosomatidae

Este originar din America de Nord, de unde a fost introdus în

Europa(Anglia), în anul 1787 odată cu materialul săditor. La noi în
ţară este frecvent în livezile de măr din toate regiunile pomicole.
Descriere. Femela apteră, are corpul oviform, bombat, de
culoare brun-închis, acoperit cu o secreţie ceroasă abundentă, care
formează un înveliş filamentos, de culoare albă. Lungimea
filamentelor ajunge la 3-4 mm. Antenele sunt formate din 5-6 articole.
Corniculele sunt reduse şi prevăzute pe părţile lor laterale cu 10-15
peri. Lungimea corpului este de 1,9-2,1 mm (Figura 75).
Femela aripată, are corpul oval-alungit, de culoare brun-închis.
Aripile sunt mai lungi decât corpul. Lungimea corpului este de 1,8-2,3
mm.

a b c

Fig. 75. Păduchele lânos al mărului – Eriosoma lanigerum

a-adult; mod de dăunare: b-pe rădăcini; c- pe lăstari

Biologie. Specia are un ciclu biologic complet numai în ţara de

origine (America de Nord), unde are ca plantă gazdă primară, ulmul
american, iar ca plantă gazdă secundară, mărul. În Europa, evoluţia lui
este incompletă şi are loc numai pe măr, în cazuri foarte rare pe păr
sau gutui (evoluţie holociclică, monoecică sau anholociclică). Se
dezvoltă doar forma asexuată. Chiar dacă apare şi forma sexuată,
larvele de fundatrix, care apar în primăvară, mor înainte de a se
reproduce. Iernează ca larve pe rădăcini sau pe părţile aerine ale
pomilor. Poate avea 8-12 generaţii pe an. Răspândirea de la un pom la
altul se face cu ajutorul curenţilor de aer.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă mărul, mai rar şi alte
specii: gutuiul, părul etc. Păduchii se localizează pe frunze, pe lăstari,
pe tulpini şi rădăcini, înţepând şi sugând sucul celular. Părţile atacate
se hipertrofiază şi apar umflături, sub formă de nodozităţi sau tumori
canceroase.
Combatere. Respectarea măsurilor de carantină fitosanitară;
folosirea de material săditor sănătos; înfiinţarea de noi plantaţii cu
soiuri rezistente; Tratamente chimice:
162
- în timpul repausului vegetativ cu unul din produsele: Ulei Cosmol
– 2%, Ulei Spindel – 1,5%, Ulei Oleoekalux – 1,5%, Ulei
Oleocarbetox – 3%, Aplaudus super – 1,5%, Carbetox 37 CE –
1%, Polisulfură de bariu 6%, Zeamă sulfocalcică 20%.
- în perioada de vegetaţie tratamentele se fac utilizând produsele:
Thiodan, Thionex – 0,15%; Reldan – 0,2%; etc.

16.4. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi De Geer.,

ordinul Homoptera, familia Aphididae

Este răspândit în regiunile mediteraniene ale Europei, precum şi

în S.U.A. În ţara noastră este prezent în toate regiunile pomicole.
Descriere. Prezintă două forme şi anume:
Femela apteră are corpul piriform de 1,5 – 2,0 mm lungime,
de culoare verde sau verde gălbui, cu capul galben sau negru.
Antenele sunt mai scurte decât corpul, articolul al III-lea mai lung
decât al IV-lea. Corniculele sunt negre, iar coada este brună şi
aproximativ ½ din lungimea corniculelor.
Picioarele sunt verzi, în afară de vârful femurelor, tibiilor şi tarselor,
care sunt negre (Figura 76).
Femela aripată are corpul de 2,0 – 2,5 mm lungime, de culoare
verde; capul, mezotoracele, metatoracele, corniculele, segmentul anal,
tarsele, baza tibiilor, a femurelor şi articolele antenale I, II, V şi VI
negre sau fumurii. Articolele III şi IV antenale sunt galbene, iar ochii
roşii.

Fig. 76. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi:

a-femelă apteră; b-femelă aripată; c-lăstar atacat
(după Manolache şi Boguleanu)

163
 Biologie. Iernează în stadiul de ou de rezistenţă depus pe
ramurile subţiri, obişnuit la baza mugurilor. Este un afid cu dezvoltare
holociclică, monoecică, prezentând 8 – 12 generaţii pe an.
În primăvară, în fenofaza de dezmugurire a pomilor, din ouăle
de rezistenţă apar larvele din care vor lua naştere femelele fondatoare
(fundatrix), care ajunse la completa dezvoltare dau naştere pe cale
partenogenetică vivipară, la fundatrigenele nearipate şi aripate.
Acestea continuă să se înmulţească tot partenogenetic vivipar.
În ultima decadă a lunii septembrie în coloniile de virginogene
apar sexuparele, care dau naştere la forma sexuată : masculi şi femele.
După împerechere, femelele depun ouăle de iarnă (de rezistenţă).
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă frecvent mărul,
precum şi alte rosacee. Insectele înţeapă şi sug sucul celular din
ţesuturi. Frunzele se răsucesc, începând de la vârf spre peţiol şi de la
margini spre nervura principală, rezultând pseudocecidii. Datorită
atacului frunzele se îngălbenesc şi se usucă.
Organele atacate sunt acoperite cu dejecţiile păduchilor, care
formează aşa numita “rouă de miere”, pe care se dezvoltă filamentele
ciupercii Capnodium salicinum.
Combatere.Efectuarea tratamentelor de iarnă utilizând
produsele: Polibar 6% sau Carbetox 37 CE – 1%.
Primăvara, la apariţia primelor colonii de păduchi se vor
executa tratamente cu unul din produsele: Carbetox 37 CE – 0,4%,
Sinoratox 35 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1,
Sumithion 50 CE – 0,1%, Chess 25WP – 0,1%, Fernos 50 PU –
0,05%, Ambush 25 CE – 0,025%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5
CE – 0,01%, Mavrik 2F – 0,05%, etc.

15.5. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni Geoffr.,

ordinul Homoptera, familia Aphididae

Dăunătorul este răspândit în toate plantaţiile de prun din

Europa, Asia şi Africa de Nord. În ţara noastră se întâlneşte în zonele
de stepă, silvostepă şi în subzona pădurilor de stejar.
Descriere. Femela apteră are corpul alungit, de 2,0-2,4 mm, de
culoare verde-gălbuie şi acoperit cu o secreţie pulverulentă, ceroasă,
pulverulentă, de culoare cenuşie. Antenele sunt galben-verzui, cu
articulele de la bază şi de la vârf, mai închise. Corniculele sunt de
culoare neagră, dilatate la vârf şi uşor curbate. Coada este mai lungă
decât corniculele (Figura 77).
Femela aripată are corpul de 2,0-2,1 mm lungime. Capul şi
lobii toracici sunt de culoare brun-închisă, iar abdomenul este verde
palid. Corpul este acoperit cu o secreţie ceroasă, pulverulentă, albastră
cenuşie.

164
 a b

Fig. 77. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni

a-femelă apteră; b-femelă aripată; c-mod de dăunare

Biologie. Este o specie migratoare, cu dezvoltare holociclică,

dioecică. Planta gazdă primară este prunul iar gazdele secundare sunt
diferite specii de graminee: Phragmites, Calamagrostis, Agrostis etc.
Iernează în stadiul de ou de rezistenţă pe scoarţa ramurilor şi tulpinilor
de prun sau alte specii ale genului Prunus.
Primăvara la dezmugurirea prunului, din ouăle de rezistenţă
apar larvele din care vor lua naştere femele fondatoare (fundatrixul),
care la maturitate, vivipar dau naştere la fundatrigene nearipate.
Acestea se înmulţesc, tot partenogenetic şi vivipar, dând naştere la mai
multe generaţii (3-5)de fundatrigene, până în luna iulie. După primele
3-4 generaţii apar pe lângă formele nearipate şi forme aripate. Acestea
migrează pe plante gazde secundare, unde dau naştere pe cale
partenogenetică şi vivipar la mai multe generaţii de virginogene
nearipate şi aripate. În ultima decadă a lunii septembrie, în coloniile
de virginogene apar sexuparele, care se reântorc pe prun, unde dau
naştere la forma sexuată, masculi şi femele. După împerechere,
femelele depun oul de iarnă (hibernant), pe planta gazdă primară,
urmând ca ciclul biologic să se reia în anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă prunul, piersicul,
caisul, uneori şi migdalul. Păduchii se localizează spre vârful lăstarilor
şi pe partea inferioară a frunzelor. Datorită atacului creşterea lăstarilor
este stânjenită, vârful lor se deformează, iar frunzele se etiolează şi nu
mai asimilează normal. Nu formează pseudocecidii. Pomii atacaţi nu
mai vegetează normal.
165
 Combatere. Se recomandă efectuarea unui tratament în
perioada repausului vegetativ utilizând: Carbetox-1,0 %, Ulei cosmol-
2,0 % etc. În perioada de vegetaţie se vor executa tratamente chimice
cu produsele: Carbetox 37 CE- 0,3 %, Novadim 40 EC- 0,075-0,1
%(1,125- 1,5 l/ha), Lannate 90 0,05 %, Mavrik 2 F 0,05 %, Sinoratox
plus 0,07-0,1 % etc.

16.6. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi Koch,

ordinul Acari, familia Tetranychidae

Este originar din Europa şi este răspândit pe tot globul. În ţara

noastră se întâlneşte în toate zonele pomicole.
Descriere. Femela are corpul de 0,32 – 0,54 mm lungime, oval,
bombat dorsal, de culoare brun roşietic. Dorsal se găsesc 26 perişori
inseraţi pe 7 rânduri de tuberculi albicioşi, dispuşi perpendicular
(Figura 78).

Fig. 78. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi:

Femelă (după Bagdasarian)

Masculul are 0,24 – 0,30 mm lungime, corpul este alungit şi

îngustat posterior, de culoare variabilă, de la galben-portocaliu la
galben-verzui.
Oul de iarnă are 0,13 – 0,17 mm lungime, de culoare roşietică,
striat dorsal şi pedicelat.
Oul de vară are 0,11 – 0,14 mm lungime, de culoare gălbui la
început, apoi devine brun-roşcat.
Larva are corpul de 0,12 – 0,21 mm lungime. La ecloziune este
galben-portocalie, apoi devine galben-brunie.
Protonimfa şi deutonimfa au corpul brun.
Biologie. Iernează în stadiul de ou pe ramurile pomilor, obişnuit
în crăpăturile scoarţei sau pe solzii mugurilor şi are 5 – 6 generaţii pe
an. Durata unei generaţii variază între 20 – 36 zile.
166
 Apariţia larvelor are loc în prima jumătate a lunii aprilie şi se
eşalonează pe o perioadă de 15 – 20 zile. Larvele colonizează mugurii,
frunzele şi florile, înţepând şi sugând seva.
Adulţii apar în luna mai, se împerechează şi depun ponta pe
diferite specii de pomi. Dezvoltarea embrionară durează 10-20 zile,
într-un an evoluează 5-6 generaţii. Prezenţa ouălor de iarnă se observă
din lunile iulie, august.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce
atacă mărul, părul, gutuiul, prunul, piersicul, cireşul, migdalul, nucul,
coacăzul, agrişul, viţa de vie, trandafirul, etc.
Daunele cele mai mari se înregistrează în plantaţiile de măr,
prun, piersic, când densitatea acarienilor pe o frunză poate fi de 140 –
160. În urma înţepăturilor şi sugerii sucului celular se produc în frunze
rupturi şi dislocări ale epidermei şi a ţesutului lacunar.
Simptomele atacului variază după sezon. La început apar pe
frunze pete albe-brunii, care cu timpul confluează iar coloritul se
schimbă de la alb-argintiu până la alb-roşietic. În urma atacului,
frunzele se usucă şi cad.
Combatere. Se aplică tratamente de iarnă şi în timpul perioadei
de vegetaţie. Pentru tratamentul de iarnă se foloseşte produsul Polibar
6%.
Tratamentele din timpul perioadei de vegetaţie se aplică la
avertizare, astfel:
- primul tratament se aplică la 3 – 5 zile după apariţia larvelor din
pontele hibernante;
- tratamentul al doilea se execută la căderea petalelor;
- tratamentul al treilea şi următoarele se execută în funcţie de gradul
de infestare, când densitatea este de 3 – 5 acarieni/frunză.
Se utilizează unul din următoarele acaricide: Kelthane 18,5 EC
– 0,2%, Mitac 20 EC – 0,2%, Omite 57 E – 0,2%, Torque 50 WP –
0,05%, Neoron 500 EC – 0,1%, Nissorum 10 WP – 0,05%, Danirun
11 EC – 0,06%, Apollo 50 SC – 0,04%, Cascade 5 EC – 0,05%, Bye
Bye 20EC – 0,03%, Sanmite 20 WP – 0,05%, etc.

16.7. Gărgăriţa mugurilor – Sciaphobus squalidus Gyll.,

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită în Europa Centrală şi Orientală. La noi în ţară se

întâlneşte des în Moldova, Banat, Timişoara şi Lunca Dunării.
Descriere. Adultul are corpul oviform, de culoare neagră,
acoperit cu solzi de culoare brun-cenuşie sau cafenii roşcaţi. Antenele
sunt roşcate cu măciucă neagră. Picioarele sunt brun-roşcate lipsite de
spini. Elitrele sunt ovale mai late decât pronotul şi prevăzute cu striuri
longitudinale. Interstriurile laterale sunt prevăzute cu solzi deşi albicioşi

167
(Figura 79). Aripile posterioare lipsesc, iar lungimea corpului este de
5,0 - 6,5 mm.
Oul este oval alungit, albicios, puţin lucios, de circa 1,0 mm
lungime.
Larva are corpul de culoare alb-gălbuie, capul galben-brun,
acoperit cu peri rari şi scurţi. Lungimea corpului este de 10 - 12 mm.

b c

Fig. 79. Gărgăriţia mugurilor - Sciaphobus squalidus;

a - adult; b, c - muguri şi flori atacate de adulţi, la nuc şi măr (după Săvescu)

Biologie. Gărgăriţa mugurilor iernează în stadiul de adult sau

de larvă în sol şi are o generaţie pe an sau o generaţie la doi ani.
La sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie adulţii
părăsesc locurile de iernare şi se urcă în pomi, unde se hrănesc cu
muguri, cu frunzele apărute sau cu flori. După o săptămână de hrănire
are loc împerecherea şi depunerea pontei.
Femela depune eşalonat 20 - 30 de ouă, pe frunze, pe scoarţa
exfoliată sau pe ramuri, de obicei lipindu-le cu o frunză. Incubaţia
durează 16 - 18 zile, iar larvele apar eşalonat şi migrează în sol unde
se hrănesc cu rădăcinile subţiri ale diferitelor plante ierboase.
Transformarea în pupe are loc în luna august. Larvele apărute
mai târziu se împupează în al doilea an, iar stadiul de pupă durează în
mod normal 20 - 30 de zile. Adulţii apar în luna septembrie şi rămân
în aceleaşi locuri până în anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii rod mugurii
vegetativi şi floriferi la diferite specii de pomi fructiferi (măr, păr,
prun, cais, etc.) şi arbuşti fructiferi. La atacuri puternice recolta poate
fi compromisă.
Combatere. Se recomandă aplicarea de inele cu clei primăvara
devreme, pentru capturarea adulţilor, scuturarea repetată a pomilor,
prăfuirea solului în jurul trunchiurilor, tratamente cu produse
organofosforice la depunerea ouălor.
168
 16.8. Gărgăriţa florilor de măr – Anthonomus pomorum L.
ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Insecta este răspândită în toată Europa. La noi se întâlneşte în

toate regiunile pomicole, producând daune mai ales în zona pădurilor
de stejar, fag.
Descriere. Adultul are corpul eliptic, de culoare cenuşie-brună.
Dorsal prezintă o pubescenţă, care formează pete de culoare castanie-
roşcată. Pronotul prezintă o dungă mediană de peri albicioşi. Elitrele
sunt lăţite posterior şi prezintă două benzi transversale oblice, de
culoare mai închisă, având spaţiul dintre ele acoperit cu o pubescenţă
mai deschisă la culoare. Lungimea corpului este de 5,0-6,0 mm
(Figura 80).
Oul este eliptic, alb-lucios, având circa 0,70 mm lungime.
Larva este de culoare alb-gălbuie, arcuită, apodă. Pe partea
dorsală prezintă opt rânduri longitudinale de peri. La completa
dezvoltare are până la 8,0 mm lungime.
Pupa este alb-gălbuie, având corpul alungit, de 3-4 mm
lungime.

a b c

Fig. 80. Gărgăriţa florilor de măr – Anthonomus pomorum

a-adult; b-larvă; c-flori antonomate

Biologie. Insecta are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de

adult, în scoarţa exfoliată a pomilor sau în alte adăposturi. În martie –
aprilie, adulţii părăsesc locurile de iernare, în primele zile găsindu-se
pe pomii pe care au hibernat, mai târziu şi pe cei învecinaţi,
deplasându-se prin mers de la un pom la altul. Pe timp călduros,
aceştia se deplasează prin zbor, în toată livada.
Ouăle sunt depuse în organele florale, în interiorul bobocilor.
Larvele apărute se dezvoltă aici şi tot aici într-un cocon negricios, la
maturitate se transformă în pupă. Noii adulţi apar în luna iunie. După
2-3 săptămâni de hrănire, se retrag sub scoarţa exfoliată unde intră în
diapauză aestivală, care în regiunile noastre se continuă cu iernarea.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie monofagă.
Atacă doar mărul. Adulţii hibernanţi atacă mugurii vegetativi şi
floriferi, noii adulţi atacă una din epiderme şi parenchimul frunzelor.
169
Cele mai mari pagube însă, produc larvele , care se hrănesc cu
organele interne ale florilor, atacând bobocii florali.Bobocii florali
atacaţi, nu se mai deschid, se brunifică, se usucă şi rămân mult timp
agăţaţi pe ramuri, fiind cunoscuţi sub denumirea de cuişoare sau flori
antonomate.
Combatere. Tăierea ramurilor uscate, răzuirea tulpinilor şi a
ramurilor şi distrugerea acestor resturi, în care se găsesc adulţii
hibernanţi, prin ardere; la apariţia adulţilor în primăvară, scuturarea
repetată a pomilor; aplicarea de inele cu clei la începutul lunii iunie,
pentru capturarea adulţilor; prăfuirea solului în jurul trunchiurilor;
tratamente chimice cu produse organofosforice în perioada de hrănire
suplimentară a adulţilor hibernanţi.

16.9. Viermele merelor – Laspeyresia pomonella L.,

ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Este de origine euro-siberiană, răspândit pe toate continentele.

La noi în ţară se întâlneşte în toate zonele pomicole.
Descriere. Fluturele are anvergura aripilor anterioare de 15 –
22 mm, largi, subrectangulare, cenuşii-deschis, cu numeroase linii
transversale fine, sinuoase, mai închise. Spre marginea externă a
aripilor se găseşte o pată brună, înconjurată de două linii galbene, cu
luciu de bronz. Aripile posterioare sunt brun - arămii, cu reflexe aurii
şi sunt franjurate (Figura 81).

Fig. 81. Viermele merelor – Cydia pomonella:

a-adult; b-larvă; c-fructe atacate (după Manolache şi Boguleanu)

170
 Oul este subcircular, puţin bombat, alb opalescent de 0,8 – 1,0
mm în diametru. În cursul incubaţiei trece prin faza de “cerc roşu”,
apoi de “cap negru”, iar înainte de ecloziune are culoarea brun-închis.
Larva are 18 - 20 mm lungime, este de culoare roz-deschis;
capul şi placa toracică brune.
Pupa are 9 – 10 mm lungime şi este de culoare galben-brună
sau brun-închis.
Biologie. Iernează în stadiul de larvă complet dezvoltată într-un
cocon alb mătăsos, sub scoarţa pomilor. În mod obişnuit are două
generaţii/ an.
În primăvară larvele se transformă în pupă. Primii adulţi apar în
luna mai şi zborul lor este nocturn şi crepuscular. Are loc
împerecherea şi depunerea pontei izolat sau în grupe de 2-3 ouă, pe
ramuri, frunze sau fructe.
Larvele neonate migrează către fructe rozând cuticula frunzelor
şi chiar a fructelor; rănile produse se cicatrizează, dar constituie porţi
pentru microorganisme (atac primar). Ajunsă la fruct, larva pătrunde
în acesta prin depresiunea calicială sau cea pedunculară, roade galerii
către loja seminţelor hrănindu-se cu acestea (atac secundar). În urma
atacului fructele nu se mai dezvoltă şi cad.
La completa dezvoltare, larva părăseşte fructul şi migrează sub
scoarţa pomilor sau în sol, unde ţese un cocon mătăsos în care se
transformă în pupă. Fluturii generaţiei I-a apar la sfârşitul lunii iunie,
dând naştere generaţiei a II-a. Femela depune ouăle direct pe fructe.
Larvele mature părăsesc fructele şi migrează către locurile de iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în special mărul şi
părul precum şi alte specii pomicole.
Atacul se prezintă sub două forme:
a) atac primar, când fructele sunt roase superficial;
b) atac secundar, când fructele prezintă galerii cu excremente şi
rosături brunificate în jurul orificiului de perforare, atac cunoscut
sub numele de “ mere viermănoase”.
Fructele atacate îşi pierd valoarea comercială şi nu se pot păstra,
deoarece putrezesc. Pagubele pot ajunge până la 70 – 80%.
Combatere. Răzuirea tulpinilor şi a ramurilor mai groase de
scoarţa exfoliată, muşchi, licheni şi arderea, împreună cu larvele
hibernante.
Strângerea fructelor viermănoase şi folosirea lor în diferite
scopuri.
Aplicarea de brâie capcană pe trunchiul pomilor pentru
capturarea larvelor în perioada migrării.
Aplicarea de tratamente chimice la avertizare. Se execută 1 – 2
tratamente pentru fiecare generaţie.
Cel mai simplu criteriu pentru aplicarea tratamentelor este
dinamica zborului adulţilor, stabilită cu ajutorul cuştilor de avertizare,
171
capcanele luminoase şi capcanelor cu feromoni sexuali sintetici de tip
Atrapom.
Se poate folosi unul din următoarele produse: Carbetox 37 CE -
–0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,2%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE
– 0,1%, Onevos 80 PS – 0,15%, Magic Super 20CE- 0,2%, Perfection
40CE – 0,1%, Lebaycid 50EC – 0,15%, Larvin 375 – 0,1%, Diazinon
60 CE – 0,15%, Basudin 60 CE – 0,15%, Zolone 35 CE – 0,2%,
Actellic 50 CE – 0,1%, Carbaril 50 PU – 0,15%, Murtofox 68EC –
0,1%, Decis 2,5 CE – 0,05%, Ambush 25 CE – 0,05%, Karate 2,5 CE
– 0,01%, Fastac 10 CE – 0,015%, Cidial 50L – 0,08%, Laser 240SC –
0,06%, Runner 2F – 0,04%, Novadim 40EC – 0,075%, etc.
Se recomandă folosirea de preparate biologice pe bază de
Bacillus thuringiensis (Thurintox) şi Bacillus cereus (Thuringin) în
concentraţie de 0,1%, Dipel - 0,1%, Bactospeine – 0,3% precum şi a
viespilor oofage Trichogramma embryophagum prin lansări de 20.000
– 60.000 viespi la hectar.

16.10. Viermele prunelor – Grapholitha funebrana Tr.,

ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Viermele prunelor este răspândit în majoritatea plantaţiilor de

prun din Europa, Nordul Africii, America de Nord, Asia Mică, Asia
Centrală, Extremul Orient şi Australia. În ţara noastră este prezent în
toate bazinele pomicole situate în zonele de stepă şi silvostepă,
precum şi în subzonele stejarului şi fagului.
Descriere. Fluturii sunt mici, având corpul brun-cenuşiu de 6 –
9 mm lungime. Anvergura aripilor este de 13 – 15 mm.
Aripile anterioare sunt brun-cenuşii, mai îngustate spre bază.
Pe margini prezintă dungi transversale brun-închis, care alternează cu
dungi cenuşii. Pe vârful aripilor se găseşte o pată plumburie, străbătută
de 4 linii brun-negricioase dispuse longitudinal. Aripile posterioare
sunt brune-cenuşii, cu franjuri scurte, albicioase (Figura 82).

a
Fig. 82. Viermele prunelor – Grapholitha funebrana:
a-adult; b-larvă; c,d-fructe atacate (după Rogojanu)

172
 Oul este eliptic, lenticular, translucid, apoi galben.
Larva are 10 – 12 mm lungime, corpul de culoare roşu-
cărămiziu pe partea dorsală şi roz-pal, ventral. Capul este brun
închis; placa toracică şi cea anală sunt brun-gălbui-deschis, prevăzute
cu puncte mai închise.
Pupa are 6,2 – 6,6 mm lungime şi este de culoare brună.
Biologie. Iernează în stadiul de larvă matură într-un cocon
mătăsos, sub scoarţa exfoliată a pomilor sau în alte adăposturi şi are 2
generaţii/ an.
În primăvară, la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie,
larvele se transformă în pupe.
Primii fluturi apar la sfârşitul lunii aprilie sau în prima decadă a
lunii mai (în zonele de stepă şi silvostepă), odată cu începutul
scuturării petalelor la soiurile cu înflorire timpurie. Fluturii au zbor
crepuscular şi numai în zilele când temperatura aerului depăşeşte
10°C. Zborul adulţilor se eşalonează pe o perioadă de 5 - 7 săptămâni
şi corespunde fenofazei când fructul are mărimea unui sâmbure de
măslină.
Ouăle sunt depuse în proporţie de 70 - 90% pe calota inferioară
a fructelor. După o scurtă perioadă de migrare, larva neonată pătrunde
în fructe, sapă o galerie spre peduncul, secţionând vasele libero-
lemnoase şi oprind, astfel, parţial sau total circulaţia sevei.
Din această cauză fructul atacat nu se mai dezvoltă, capătă o
culoare violacee şi cade înainte ca larva să ajungă la completa
dezvoltare. Căderea fructelor infestate corespunde căderii fiziologice
normale din luna iunie. La o încărcătură mare de fructe pe pom, atacul
produs de larvele generaţiei I-a nu prezintă importanţă economică.
Larvele se hrănesc în continuare, în fructele căzute; durata acestui
stadiu este de 25 - 32 zile.
Larva complet dezvoltată părăseşte fructul printr-o galerie
laterală şi se retrage în crăpăturile scoarţei pomilor, unde îşi
construieşte un cocon din fire de mătase, în interiorul căruia se
transformă în pupă.
Fluturii din generaţia I apar, în prima decadă a lunii iulie , are
loc împerecherea şi depunerea ouălor numai pe fructele verzi, de
mărime aproape normală, fiind preferate soiurile tardive sau
semitardive.
Larvele care apar pătrund în fructe şi produc galerii în jurul
sâmburelui. Dezvoltarea larvelor din generaţia a II-a durează 16 - 25
zile, astfel că la sfârşitul lunii august sau începutul lunii septembrie,
larvele se retrag pentru iernare.
Ouăle de Grapholitha funebrana Tr. sunt parazitate de
Trichogramma embriophagum, iar larvele de unele specii de

173
Ichneumonidae şi Chalcididae, precum şi de ciuperca Beauveria
bassiana.
Plante atacate şi mod de dăunare. Larvele atacă fructele la
prunul sălbatic şi cultivat, precum şi fructele de cireş, piersic şi cais.
Fructele atacate se recunosc după prezenţa picăturilor gomoase ce se
scurg prin orificiul de pătrundere a larvelor. Fructele se maturează mai
devreme, cad şi adesea putrezesc.
Pierderi mari se înregistrează la generaţia a II-a, ajungând la 50
– 80% din recoltă. Foarte sensibile sunt soiurile: D’Agen, Tuleu gras,
Vinete româneşti, Gras românesc, Vinete de Italia, etc.
Combatere. Se fac tratamente la avertizare ţinându-se seama de
rezerva biologică, soiul cultivat, condiţiile climatice din perioada
dezvoltării şi înmulţirii dăunătorului. Se urmăreşte curba de zbor a
adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrafun. Se
utilizează unul din insecticidele: Actellic 50CE – 0,1%; Carbetox
37CE – 0,4%; Decis 2,5CE – 0,05%; Dursban 4E – 0,2%; Larvin 375
– 0,1%, Ecalux S – 0,075%; Fastac 10CE – 0,015%; Nogos 50 CE –
0,1%; Sinoratox 35CE – 0,15%; Thiodan 35CE – 0,15%; Zolone
35CE – 0,2%; Dimilin 25WP – 0,04%; Nomolt 15SC – 0,05%;
Meotrin 20CE – 0,03%, Laser 240SC – 0,06%, Novadim 40EC –
0,075%, Runner 2F – 0,04%, etc.

16.11. Viespea seminţelor de prun – Eurytoma schreineri Schr.,

ordinul Hymenoptera, familia Eurytomidae

A fost descrisă pentru prima dată în Rusia, în anul 1908 de

Schreiner.
În ţara noastră, viespea seminţelor de prun a fost identificată de
Peiu şi Perju, în anul 1979, în livezile de prun din judeţele Iaşi şi
Botoşani.
În ultimii ani, viespea seminţelor de prun a devenit un dăunător
deosebit de periculos în livezile de prun din judeţele Argeş, Buzău,
Dîmboviţa, Prahova, Cluj, Bistriţa Năsăud, etc.
Descriere. Masculul are 4,0 – 6,0 mm lungime, iar femela 7,0 –
7,5 mm, de culoare neagră, cu luciu pronunţat pe abdomen. Pe cap şi
torace se găsesc perişori albicioşi. Antenele sunt alcătuite din 13
articole. Aripile au numai o nervură longitudinală. Abdomenul este
scurt, pendunculat şi neted. Ovipozitorul femelei este gălbui (Figura
83).
Oul este oval, de 0,3 mm şi prevăzut la una din extremităţi cu
un pedicel alungit.
Larva matură are 6 – 7 mm lungime, apodă, de culoare albă,
având corpul bombat la mijloc şi subţiat la extremităţi. Capsula
cefalică este alb-gălbuie, iar mandibulele brune.
Pupa este albă, având aripile şi picioarele alipite de corp.
174
 a b c

Fig. 83. Viespea seminţelor de prun – Eurytoma schreineri:

a-adult; b-larvă; c-sâmburi atacaţi

Biologie. Iernează în stadiul de larvă matură în sâmburii

prunelor căzute pe sol sau în fructele rămase în coroana pomilor şi are
o generaţie pe an.
În primăvară, la sfârşitul lunii aprilie, când temperatura aerului
depăşeşte 10°C, larvele se transformă în pupe. Acest stadiu durează 10
- 20 zile, astfel că în prima decadă a lunii mai (la 5 - 10 zile după
scuturarea petalelor) apar viespile. Zborul lor este lent şi de scurtă
durată. După copulaţie, perforând pulpa fructelor verzi cu ajutorul
ovipozitorului, femelele depun câte un ou în seminţele verzi. Ponta
durează 15 - 30 zile, perioadă în care o femelă depune până la 120
ouă. Incubaţia durează câteva zile, astfel că, la sfârşitul lunii mai, apar
larvele. Dezvoltarea larvară durează 15 - 20 zile. La completa
dezvoltare, odată cu căderea fructelor infestate, larva intră în diapauză
şi rămâne în acest stadiu până în primăvara următoare sau până în
primăvara celui de-al doilea an sau al treilea. Mortalitatea naturală a
larvelor este mare, ajungând în unele cazuri de 60 - 80%.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,
ce atacă seminţele diferitelor specii de sâmburoase: prun, porumbar,
mirobolan, vişin.
Larvele se hrănesc cu conţinutul seminţelor, care se brunifică.
Fructele atacate sunt mai mici şi au o culoare mai deschisă, cad, se
zbârcesc şi se mumifiază.
Combatere. Se recomandă săpatul solului pe rândul de pomi
sau în jurul pomilor pentru reducerea rezervei biologice. Pe suprafeţe
mici se recomandă strângerea şi distrugerea fructelor atacate.
În perioada de zbor în masă a adulţilor, înainte de infestarea
fructelor, se vor efectua stropiri (3), la interval de 7 – 9 zile, cu unul
din produsele: Sinoratox 35 EC – 0,1%, Carbetox 37 CE – 0,4%,
Onefon 80 PS – 0,15%, Chinmix 10 CE – 0,03%, Karate 2,5 CE –
0,03%, Talstar 10 EC – 0,04%, Cipertrin 10EC – 0,015%, Thuringin –
0,2%,etc.
175
 16.12. Musca cireşelor – Rhagoletis cerasi L.
ordinul Diptera, familia Trypetidae

Este răspândită în multe ţări din Europa Centrală. La noi în ţară

este prezentă în toate zonele pomicole.
Descriere. Adultul are corpul de 4,0-6,0 mm lungime, de
culoare brun-închis, lucios, în afară de cap, scutel şi vârful femurelor,
care sunt galbene-roşcate. Pronotul prezintă dungi longitudinale
galbene şi negre. Aripile sunt prevăzute cu patru benzi transversale ,
late, de culoare brun-închisă (Figura 84).
Larva matură are 5,0-6,0 mm lungime, este apodă şi acefală, de
culoare albă,având corpul alcătuit din 13 segmente, puternic îngustate
spre cap.
Pupa are formă de butoiaş, de 2,5-4,0 mm lungime.

a b

Fig. 84. Musca cireşelor – Rhagoletis cerasi

a-adult; b-larvă şi mod de dăunare

Biologie. Are o singură generaţie pe an şi iernează în stadiul de

pupă în stratul superficial al solului, mai ales în jurul pomilor. Adulţii
apar aproape cu o lună înainte de coacerea cireşelor şi vişinilor. După
circa 2 săptămâni de la apariţie, când fructele de cireş şi vişin sunt în
pârgă, începe ponta.
Femela depune sub cuticula fructelor un ou, mai rar două,
obişnuit în apropierea pedunculului.
Larva apărută pătrunde în interiorul fructelor. La maturitate,
larva părăseşte fructul, migrează în sol, la 4-5 cm, unde se transformă
în pupă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă fructele de cireş, mai
rar de vişin consumând pulpa acestora. Fructele atacate devin moi, se

176
închid la culoare, în scurt timp putrezesc şi cad. Sunt mai sensibile la
atac soiurile cu coacere semitârzie şi târzie.
Combatere
- săparea solului în jurul pomilor;
- prăfuirea solului cu diferite insecticide, înainte de ieşirea adulţilor
din sol;
- tratamente chimice, împotriva adulţilor, utilizînd următoarele
produse: Nogos– 0,1%, Vapona– 0,1%, Onefon– 0,2%, Ecalux–
0,1%, Zolone – 0,2%, Decis– 0,04%, Ambush– 0,05%, Karate–
0,02%, Ripcord– 0,05%, etc.

16.13. Cotarul verde – Operophthera brumata L.,

ordinul Lepidoptera, familia Geometridae

Este răspândit în toată Europa şi Asia Centrală. La noi în ţară se

întâlneşte mai ales în zona pădurilor de stejar.
Descriere. Specia prezintă un dimorfism sexual accentuat.
Masculul are aripile normal dezvoltate, în timp ce femela are aripi
rudimentare, neputând zbura. Anvergura aripilor anterioare de la
mascul este de 20,0-25,0 mm, de culoare brun-cenuşie, cu câteva linii
sinuase, mai închise la culoare. Aripile posterioare sunt alb-cenuşii
(Figura 85).

a b c

Fig. 85. Cotarul verde – Operophthera brumata

a-mascul; b-femelă;c-larvă

Oul este oval-alungit, reticulat, verde-pal la depunere şi de

culoare roşie înainte de ecloziune.
Larva, are la maturitate 25,0-30,0 mm lungime. Capul este
verde-închis, restul corpului este galben-verzui, cu o linie dorso-
mediană mai închisă şi cu alte două laterale mai deschise la culoare.
Are doar două perechi de picioare abdominale, din această cauză
mersul este sacadat, ca şi cum ar măsura cu cotul, de unde şi
denumirea de ,,cotari,,.
Pupa, este de culoare brună, într-un cocon învelit cu particule
de pământ.
177
 Biologie. Insecta are o singură generaţie pe an şi iernează în
stadiul de ou depus pe ramurile subţiri, mai ales la locul de bifurcare a
acestora. Adulţii apar prin luna octombrie sau noiembrie obişnuit după
căderea brumei, pe vreme rece şi umedă. Ei sunt mai activ în nopţile
senine şi cu brumă.
După împerechere, femela depune ouăle în grupe de 2-3, la
locul de bifurcare a ramurilor, la baza mugurilor sau în crăpăturile
scoarţei, fiind lipite cu un lichid vâscos, care se întăreşte în contact cu
aerul.
Larvele apar eşalonat, în primăvară, din martie până în aprilie.
Acestea ajung la maturitate în a doua jumătate a lunii mai, trecând
prin 5 vârste. Omizile complet dezvoltate părăsesc coroana pomilor şi
pătrund în sol, la adâncimi de 5-15 cm, unde are loc transformarea în
pupe. În acest stadiu rămân în diapauză până în toamnă.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie polifagă. Sunt
dăunătoare larvele, care atacă peste 70 de specii pomicole şi silvice:
cireş, păr, măr, cais, prun, ulm, stejar, fag, frasin etc. La invazii mari
omizile pot distruge masa foliară în întregime, din care cauză pomii se
debilitează şi devin sensibili la boli şi dăunători, iar fructele rămân
mici şi nu se coc. Uneori sunt atacate şi fructele, mai ales cele de cireş
şi vişin.
Combatere. Săparea solului în jurul pomilor în timpul verii,
pentru distrugerea pupelor aflate în sol. Instalarea de benzi cleioase la
sfârşitul verii pentru capturarea femelelor care nu zboară, dar se urcă
în coroana pomilor pentru depunerea ouălelor.
Tratamente chimice aplicate în cursul perioadei de repaus, cu
aceleaşi produse recomandate şi în cazul altor dăunători sau
tratamente chimice aplicate în cursul perioadei de vegetaţie utilizând
unul din produsele: Carbetox 37 CE- 3,0 l/ha, Diazol 60 EC- 0,15 %,
Sinoratox 35 CE- 0,1 %, Fastac 10 CE RV- 0,008 %, Fastac 10 EC-
0,008 %, Fastac ULV- 1,0 l/ha, Sumi alpha 0,5 ULV- 2,5-3,0 l/ha,
Dimilin 45 EC- 50 ml/ha etc

16.14. Inelarul – Malacosoma neustria L.,

ordinul Lepidoptera, familia Lasiocampidae

Inelarul este răspândit în toată regiunea palearctică, iar la noi

este frecvent mai ales în livezile din vecinătatea pădurilor.
Descriere. Fluturele are anvergura aripilor de 20,0-35,0 mm.
Corpul este voluminos şi păros. Aripile anterioare sunt brune-gălbui,
traversate de o bandă lată, trapezoidală, oblică, mai închisă, iar aripile
posterioare sunt brune-închis.
Oul este brun cenuşiu, aproape sferic.
Larva la maturitate are 40,0-50,0 mm lungime. Capul este de
culoare albastră, restul corpului este cenuşi, acoperit cu perişori fini,
178
deşi. Dorsal prezintă o dungă mediană de culoare albă, mărginită de o
parte şi de alta de linii roşcate, care alternează cu linii de culoare
albastră (Figura 86).
Pupa este de culoare brun-închis, adăpostită într-un cocon de
culoare albă.

a b

Fig. 86. Inelarul – Malacosoma neustria

a-adult; b-ouă; c-larveşi mod de dăunare

Biologie. Insecta are o singură generaţie pe an şi iernează în

stadiul de ou pe ramurile pomilor. Apariţia larvelor are loc în mod
eşalonat, din luna aprilie, până în luna mai. În primele vârste, larvele
trăiesc grupate, formându-şi cuiburi din fire de mătase şi frunze.
Gregarismul lor se atenuează când depăşesc 10-12 mm lungime, trăind
izolat în coroana pomilor.
După 40-50 zile, perioadă în care năpârlesc de 5 ori, larvele
ajung la maturitate, la sfârşitul lunii mai sau la îceputul lunii iunie.
Pupa se dezvoltă în interiorul unui cocon mătăsos, alb, ţesut de către
larve ître frunze, pe tulpini, ramuri etc. După o perioadă de 10-15 zile,
apar fluturii, spre sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie şi au un
zbor nocturn.
După împerechere, femelele depun ouăle pe ramurile subţiri,
mai multe la un loc, sub formă de inele, de unde şi denumirea de
,,
,,inelar . Fiecare pontă cuprinde 50-200 ouă.

179
 Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag.
Atacă larvele care pot defolia complet pomii sau arborii atacaţi. Atacă,
dintre pomi, mai ales mărul părul, prunul, etc.
Combatere. Iarna, odată cu tăierea în uscat a pomilor se
recomandă înlăturarea pontelor şi distrugerea lor. De asemenea se
recomandă aplicarea de tratamente chimice în cursul perioadei de
repaus utilizând: Carbetox - %, Polibar- 6 %, Zeamă sulfocalcică – 20
%, ulei spindel, ulei cosmol 1,5-2,0 % etc.
În cursul perioadei de vegetaţie, la se,mnalarea atacului se
recomandă aplicarea de tratamente chimice utilizând unul din
produsele: Carbetox 37 CE- 0,4 %, Diazol 60 EC- 0,15 %, Sinoratox
35 CE- 0,1 %, Fastac 10 CE- 0,008 %, Fastac ULV- 1,0 l/ha, Dimilin
25 WP- 50-100 g/ha plus 1,5-3,0 l motorină.
De asemenea se recomandă combaterea biologică a
dăunătorului, utilizând produse biologice: Dipel, Bactospeine,
Thuringin etc., în dozele recomandate şi la alţi dăunători, mai ales în
cazul speciilor defoliatoare.

16.15. Cărăbuşul de mai – Melolontha melolontha L.,

ordinul Coleoptera, familia Scarabaeidae

Este răspândit aproape în toate ţările din Europa. În ţara noastră

se întâlneşte frecvent în regiunile de antistepă, a pădurilor de stejar
Descriere. Adultul are 20,0 – 25,0 mm lungime; capul, pronotul
şi scutelul sunt negre, obişnuit cu reflexe verzui; elitrele, antenele,
piesele bucale şi picioarele sunt castanii. Antenele sunt alcătuite din
10 articole, din care ultimele 7 articule la mascul şi ultimele 6 articule
la femelă sunt lamelate. Elitrele sunt castanii – roşcate, cu patru coaste
longitudinale, uneori cu o pubescenţă albă. Abdomenul este negru,
prevăzut pe părţile laterale cu şase pete albe, triunghiulare; pigidiul
este conic (Figura 87).

a b

Fig.87. Cărăbuşul de mai – Melolontha melolontha

a-adult; b-larvă

180
 Oul este alb-gălbui, suboval, de 1,5 – 2,0 mm lungime.
Larva, popular se numeşte vierme alb, are corpul de culoare
alb-gălbuie; capul şi picioarele galbene. Larva este de tip oligopod-
melolontoid, cu corpul puternic cutat şi prevăzut cu peri şi stigme de
culoare brună. Larva matură are 40 – 50 mm lungime.
Pupa este de culoare galben-palid şi prezintă în vârful
abdomenului doi peri scurţi, spiniformi.
Biologie. Iernează ca larvă şi adult în sol şi are o generaţie la
trei sau patru ani, după regiuni.
Adulţii apar în luna mai iar zborul începe pe înserat şi încetează
la căderea nopţii. Se disting patru faze de zbor la cărăbuşi:
- faza de apariţie, când insectele ies din sol şi se îndreaptă spre
arbori;
- faza zborului primei hrăniri şi a copulaţiei;
- faza dispersiei locale;
- zborul de pontă.
Ouăle sunt depuse în sol la adâncimi cuprinse între 10-12 cm, în
grupe de 20-40 ouă.
Larvele apar în lunile iulie şi august şi se hrănesc cu rădăcinile
subţiri, iar în anul al doilea cu rădăcinile mai groase. Evoluţia larvelor
durează 2-3 ani în funcţie de regiune.
Spre toamnă, larvele coboară în sol la adâncimi de 40-80 cm,
unde iernează. Larva ajunsă la completa dezvoltare în cel de al treilea
an, la sfârşitul lunii iulie, coboară la o adâncime mai mare în sol şi se
transformă în pupă. Acest stadiu durează 4-8 săptămâni, după care
noii adulţi rămân în aceleaşi locuri până în primăvara următoare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag.
Adulţii atacă frunzele la diferite specii de arbori şi pomi, preferând
stejarul, ulmul, fagul, mesteacănul, carpenul, prunul, cireşul şi nucul;
mai puţin atacaţi sunt merii, perii, viţa de vie. Atacă diferite specii de
arbuşti: trandafirul, păducelul, lemnul câinesc, etc., precum şi unele
specii de plante ierboase. Frunzele sunt complet distruse, rămânând
numai nervurile principale.
Larvele atacă rădăcinile plantelor ierboase: cereale, plante
tehnice, plante legumicole sau lemnoase, producând pagube mari în
pepinierele pomicole şi viticole. Rădăcinile subţiri pot fi distruse
complet iar la cele lignificate, larvele rod ţesutul cortical. La tuberculi,
rizomi şi bulbi, în galeriile roase de larve se localizează diferite specii
de acarieni, nematozi, bacterii, etc., care produc putrezirea organelor
respective.
Combatere. Adunarea şi distrugerea adulţilor. La invazii mari
se pot aplica tratamente chimice împotriva adulţilor, cu unul din
produsele: Carbetox 37 CE – 3,5 l/ha, Sinoratox 35 CE – 2,5 l/ha,
Dursban 48 CE – 2 l/ha, etc. Combaterea larvelor se face prin:
efectuarea arăturilor de vară şi toamnă; discuirea repetată a terenului
181
prin care sunt distruse larvele; în terenurile infestate să se cultive
hrişca, plantă ce nu este atacată de viermii albi; tratarea solului cu
produse granulate şi anume: Sinoratox 10 G 20 – 25 kg/ha, Sinoratox
5 G 35 – 40 kg/ha; la infestări puternice şi în terenuri cu umiditate mai
mare pot fi folosite şi preparate biologice ca Muscardin A 45M şi
Doom.

16.16. Omida păroasă a dudului – Hyphantria cunea Drury.,

ordinul Lepidoptera, familia Arctiidae

Este originară din America de Nord. În Europa a fost semnalată

pentru prima dată în Ungaria, de unde s-a răspândit şi în alte ţări din
sud-estul Europei. La noi a fost observată în judeţul Bihor în anul
1949, de unde s-a răspândit în toate regiunile ţării.
Descriere. Fluturii au anvergura aripilor anterioare de 28 – 38
mm, masculii fiind mai mici.Corpul este de culoare albă, abdomenul
verzui la femelă şi gălbui la mascul, acoperit cu perişori albi. Antenele
sunt brun-castanii, filiforme la femelă şi pectinate la mascul.
Picioarele sunt galben-brunii, cu tarsele mai închise.
Aripile sunt albe, cele anterioare prevăzute cu puncte negre,
dispuse neregulat, mai frecvent la masculi (Figura 88).
Oul este galben-verzui, cu suprafaţa fin granulată.
Larva matură are 22 – 30 mm lungime, dorsal de culoare brun-
închis, iar ventral verde-bruniu, acoperit cu numeroşi peri brun-închişi
sau negri, urticanţi. Capul, scutul toracic şi picioarele sunt negre.
a b

d
c

Fig. 88. Omida păroasă a dudului – Hyphantria cunea:

a-femelă; b-mascul; c-larvă în ultima vârstă; d- mod de dăunare (după Boguleanu)

Pupa are 8 – 10 mm lungime, de culoare galben-verzuie, apoi

devine brună-închis.
Biologie. Iernează în stadiul de pupă în locuri foarte diferite:
sub scoarţa exfoliată a pomilor, prin scorburi, pe garduri şi pereţii
clădirilor, în stratul superficial al solului. În mod obişnuit are două

182
generaţii pe an, iar în unii ani poate să apară şi a treia generaţie
parţială.
Fluturii apar eşalonat, începând din decada a doua a lunii aprilie
şi până în luna iunie, având un zbor nocturn. După împerechere,
femela depune ouăle în grupe, pe partea inferioară a frunzelor
diferitelor specii pomicole. Larvele se hrănesc cu epiderma şi
parenchimul frunzelor, formând cuiburi din frunze înfăşurate în fire de
mătase. Din a patra vârstă, larvele se dispersează pe ramuri şi îşi
confecţionează cuiburi din frunze şi fire de mătase.
La sfârşitul lunii iunie începutul lunii iulie, larvele complet
dezvoltate se retrag în diferite locuri, unde în coconi mătăsoşi se
transformă în pupe. După 7 – 14 zile apar fluturii, eşalonat, care dau
naştere la a doua generaţie de larve, care se dezvoltă până în luna
septembrie, octombrie, când se transformă în pupă, stadiu în care
iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce
atacă peste 200 specii de plante lemnoase şi ierboase ca: dudul,
arţarul, mărul, părul, prunul, cireşul, vişinul, gutuiul, nucul, viţa de
vie, coacăzul, zmeurul, căpşunul, floarea soarelui, porumbul, etc.
În primele vârste larvele rod epiderma şi parenchimul frunzelor,
iar în ultimele vârste rod limbul foliar, din care rămân resturi de
nervuri. La invazii puternice pomii şi arborii sunt defoliaţi.
Combatere. Strângerea şi distrugerea prin ardere a cuiburilor
cu larve, când aceste cuiburi sunt mici. Se aplică 1 – 2 tratamente
chimice pentru fiecare generaţie cu unul din următoarele produse:
Carbetox 37 CE – 0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,15%, Dipterex 80 PS –
0,2%, Actellic 50 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE –
0,1%, Onefon 80 PS – 0,2%, Ecalux 25 CE – 0,1%, Zolone 35 CE –
0,2%, Decis 2,5 CE – 0,04%, Ambusch 25 CE – 0,05%, Karate 2,5
CE – 0,02%, Ripcord 40 CE – 0,05%, etc.
Tratamentele se vor aplica când majoritatea larvelor se găsesc
în vârsta a III-a şi se repetă după 8 – 10 zile, în cazul densităţii mari de
larve. Se pot folosi şi preparate biologice şi anume: Thuringin – 0,3%,
Dipel – 0,1%, Bactospeine – 0,15%.
Nu se vor trata duzii în perioada recoltării frunzelor pentru
hrana viermilor de mătase.

183
 CAPITOLUL XVI
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE DE VIŢĂ DE
VIE

17.1. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix Planch.,

ordinul Homoptera, familia Phylloxeridae

Filoxera este originară din America de Nord (regiunea Alegani),

unde şi astăzi trăieşte pe numeroase specii de viţă sălbatică (Vitis
riparia, Vitis rupestris etc.). În Europa, filoxera a fost semnalată prima
dată în anul 1863 în Anglia (în serele din jurul oraşului Londra) şi în
Franţa (în împrejurimile localităţilor Pujoutt şi Bordeaux). Treptat,
filoxera s-a răspândit şi în alte ţări. În ţara noastră a fost semnalată
pentru prima dată în anul 1884 la Pietroasele, în podgoria Dealul
Mare, de unde s-a extins în toate regiunile viticole, producând pagube
considerabile la viţa indigenă.
Descriere. Filoxera (Figura 89) se prezintă sub 4 forme
morfologice şi anume:
1) forma galicolă apteră;
2) forma radicicolă apteră;
3) forma sexupară;
4) forma sexuată.
Forma galicolă apteră se prezintă sub două tipuri:
a) fundatrixul are corpul piriform de 1,5 – 2,0 mm lungime, de
culoare brună, lăţit, uşor bombat dorsal şi cu abdomenul subţiat
spre partea posterioară ;
b) fundatrigenele au corpul globulos, de culoare galben-portocalie de
1,5 – 1,8 mm lungime şi 1,0 – 1,2 mm lăţime; capul şi toracele
lăţite, abdomenul uşor îngustat apical. Dorsal are un aspect rugos şi
este lipsit de tuberculi. Rostrul este lung, ajungând până la coxele
posterioare. Antenele sunt formate din 3 articule, dintre care
ultimul este cel mai dezvoltat, cu vârful îngroşat .
Forma radicicolă apteră (virginogenă) are corpul oval 0,8 – 1,0
mm lungime, de culoare variabilă, după anotimp: vara, galben-roşcat,
iar iarna castaniu-închis. Dorsal prezintă aproximativ 70 de tuberculi
mici, dispuşi în rânduri simetrice. Antenele sunt formate din 3
articule, ca la formele galicole.
Forma sexupară are corpul mai alungit de 1,0 – 1,3 mm
lungime, de culoare galben-portocalie, în afară de mezotorace, care
este brun. Este singura formă aripată. Aripile sunt mai lungi decât

184
corpul, transparente, cu reflexe irizante. În afară de ochii compuşi
există şi 3 oceli.
Forma sexuată (femela şi masculul) au corpul alungit, de
culoare galbenă, fiind lipsite de aripi şi aparat bucal. Femela are
corpul de 0,45 – 0,50 mm lungime, iar masculul de 0,21 – 0,30 mm.
Oul de iarnă este eliptic, având chorionul gros, reticulat, de
culoare galbenă la depunere, iar mai târziu devine brun-deschis.
Lungimea oului este de 0,27 – 0,38 mm.
Oul de vară este eliptic, galben, de 0,18 – 0,22 mm

Fig. 89. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix:

a-femelă virginogenă aripată; b-femelă virginogenă apteră; c-gală cu ouă; d-larvă; e-lăstar
atacat (după Lazăr)

Biologie. Filoxera prezintă două cicluri bine distincte:

a) un ciclu complet pe viţele americane (Vitis riparia, Vitis rupestris
etc.) sau pe hibrizi, prezentând cele 4 forme morfologice; în acest
caz iernează ca ou de rezistenţă şi larve pe părţile subterane ale
viţei de vie;
b) un ciclu incomplet pe viţele europene (Vitis vinifera), fiind
reprezentată în principal prin forma radicicolă, care se dezvoltă pe
părţile subterane ale viţei de vie (rădăcini, radicele) şi mai puţin
prin forma galicolă, care nu prezintă importanţă economică.
Plante atacate şi mod de dăunare. Filoxera este un dăunător
specific genului Vitis, trăind pe diferite specii sălbatice şi cultivate:
185
Vitis riparia, Vitis rotundifolia, Vitis californica, Vitis candicans etc.
Toate aceste specii nu sunt atacate în aceeaşi măsură.
Millardet emite ideea că rezistenţa la atacul filoxerei este o
însuşire ereditară a unor specii şi soiuri de viţă de vie; singura specie
imună la filoxeră este Vitis rotundifolia. Viola şi Ravaz au stabilit o
scară în 20 de puncte, notând cu zero Vitis vinifera (cea mai sensibilă)
şi cu 20 Vitis rotundifolia (imună).
Formele radicicole înţeapă şi sug seva din rădăcini. În locurile
atacate, ţesuturile se deformează şi se hipertrofiază apărând umflături
denumite “nodozităţi”. Nodozităţile sunt produse pe rădăcinile subţiri,
iar tuberozităţile apar pe rădăcinile mai groase, având 4 – 10 mm
lungime şi 1 – 3 mm grosime.
Rădăcinile cu nodozităţi se usucă total, iar în cele cu
tuberozităţi, ţesuturile se necrozează şi se rup, formându-se porţi
pentru pătrunderea diferitelor microorganisme.
Viţele atacate se debilitează, au frunze vestejite, dau producţii
din ce în ce mai mici şi în decurs de câţiva ani se usucă. Atacuri mai
puternice se constată la viţele europene, cultivate pe soluri grele,
pagubele pot ajunge la 70 – 90%.
Forma galicolă determină apariţia pe partea inferioară a unor
gale, sub forma unei urne neregulate, de mărimea unui bob de
măzăriche sau de mazăre, la început de culoare galben-verzuie, apoi
ruginie.
Combatere. Pentru combaterea formei radicicole cea mai
importantă măsură este altoirea soiurilor de viţă europeană pe portaltoi
americani sau pe hibrizii lor. Înfiinţarea plantaţiilor de viţă de vie pe
rădăcini proprii este posibilă numai în terenurile nisipoase (cu peste
60% SiO2), unde filoxera nu se poate dezvolta. În focarele izolate,
butucii se scot, iar solul se tratează cu diferite substanţe gazoase:
dicloretan, bromură de metil etc.
În ultimul timp, se foloseşte preparatul Phyllodien R, aplicat la
sol în două etape:
a) primăvara, înainte de dezmugurit;
b) în prima jumătate a lunii iunie. Pentru fiecare tratament se aplică în
doză de 180 – 200 kg/ha.

17.2. Molia verde a strugurilor (eudemisul) - Lobesia botrana Den

et Schiff., ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Molia verde a strugurilor este considerat ca cel mai important

dăunător al viţei de vie, fiind răspândit mai ales în regiunile viticole
din Europa Central-Meridională, în Africa de Nord, Asia Mică, India,
Japonia, etc. În ţara noastră este frecventă în toate podgoriile,
producând pagube de 30 – 50% la toate cele trei generaţii, începând cu
înfloritul viţei de vie şi până la recoltatul strugurilor.
186
 Descriere. Fluturii au corpul galben-cenuşiu de 6 – 8 mm
lungime. Aripile anterioare au anvergura de 14 – 18 mm, sunt de
culoare cenuşie cafenie, cu 3 macule brune (bazală, mediană, apicală),
ce alternează cu dungi albastre-cenuşii, cu franjuri fine pe margini.
Aripile posterioare sunt cenuşii-deschis şi cu franjuri lungi(Figura 90).
Oul are formă eliptică, de culoare gălbuie la depunere şi verzuie
înainte de ecloziune.
Larva are 10 – 12 mm lungime, de culoare verde-cenuşie;
capul, pronotul şi picioarele sunt brune.
Pupa are 7 – 9 mm lungime, brun-verzuie sau cărămizie.

Fig. 90. Molia verde a strugurilor – Lobesia botrana:

a-adult; b-larvă; c-pupă; d,e-inflorescenţe şi boabe atacate (după Lazăr)

Biologie. Iernează în stadiul de pupă într-un cocon mătăsos sub

scoarţa butucilor sau a coardelor viţei de vie, mai rar sub resturile
vegetale şi în crăpăturile solului.
În ţara noastră, molia verde a strugurilor are 3 generaţii pe an şi
anume:

- GI - de primăvară (mai-iunie);
- GII - de vară (iulie-august);
- GIII - de toamnă (septembrie – aprilie).

187
 Fluturii apar la sfârşitul lunii aprilie, zborul lor eşalonându-se
până în luna mai. După o perioadă de hrănire, are loc împerecherea şi
femela depune ouăle izolat, pe bobocii florali sau ramificaţiile
inflorescenţelor şi mai rar pe lăstari şi frunze.
Larvele apar la începutul lunii iunie, iar dezvoltarea lor durează
28-30 zile, la temperaturi de 20-25ºC. În ultima vârstă, larvele îşi
confecţionează un cocon mătăsos în cuiburile de pe ramificaţiile
inflorescenţelor, în care se transformă în pupă.
La începutul lunii iulie apar fluturii generaţiei a II-a care depun
ouăle pe boabele strugurilor, iar evoluţia larvelor durează până la
sfârşitul lunii iulie.
La începutul lunii august, apar fluturii generaţiei a III-a,
generaţie care produce cele mai mari pagube.
Larvele atacă boabele, iar pierderile sunt mărite şi de
mucegaiurile care se dezvoltă pe sucurile zaharate ce se scurg din
boabele în pârgă sau coapte.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,
care atacă peste 20 specii de plante lemnoase şi ierboase (Cornus mas,
Viburnum lantana, Ribes spp., Rhus glabra, Convolvulus arvensis, et).
Atacul este diferenţiat în funcţie de generaţie. Astfel, larvele
generaţiei I-a rod bobocii florali şi inflorescenţele; o larvă distruge 2
– 3 boboci pe zi, deci 60 – 80 boboci în timpul dezvoltării sale.
Larvele generaţiei a II-a atacă boabele verzi sau în pârgă (la
soiurile timpurii), consumând o parte din pulpă.
Larvele generaţiei a III-a rod boabele în pârgă sau coapte.
Organele atacate sunt înconjurate cu fire mătăsoase albe, sub
forma unor cuiburi. Totodată se creează microleziuni, prin care se
scurge sucul zaharat, ce constituie un mediu foarte favorabil pentru
dezvoltarea ciupercii Botryotinia fuckeliana.
Soiuri sensibile la atacul moliei verde a strugurilor s-au dovedit:
Perlă de Csaba, Muscat Hamburg, Muscat Ottonel, Chardonnay,
Riesling italian, Tămâioasă românească, Pinot gris, etc.
Combatere. Noile plantaţii să fie înfiinţate pe spalieri din beton
şi la distanţe corespunzătoare între rânduri şi pe rând, pentru o bună
aerisire şi iluminare.
Efectuarea în condiţii optime a lucrărilor de întreţinere cum
sunt: legatul lăstarilor, copilitul, cârnitul, distrugerea buruienilor.
Tratamentele chimice se fac la avertizare prin urmărirea curbei
de zbor a adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip
Atrabot sau cu ajutorul capcanelor alimentare. PED este de 100 fluturi
masculi capturaţi/ săptămână/capcană.
Schemele de tratament se aplică în funcţie de intensitatea
atacului. Se pot adopta schemele: 1+1+1; 2+1+1;
1+2+1; 2+2+1.

188
 La soiurile cu coacere timpurie nu se mai aplică tratamente
pentru generaţia a III-a.
Pentru larvele din generaţia I-a şi a II-a se pot folosi produsele:
Actellic 50 CE – 0,1%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux 25 CE –
0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Zolone 35 CE –
0,2%, Decis 2,5 CE – 0,03%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5 CE
– 0,025%, Rufast 15EC – 0,03%, Pilot 480EC – 0,1%, Larvin 85WP –
0,1%, Sevin 85WP – 0,15%, Insegar 25WP – 0,03%, Bulldock 025EC
– 0,05%, Bestseller 100EC – 0,01%, etc.
Pentru larvele generaţiei a III-a se folosesc produse biologice:
Dipel 2X WP – 0,1%.
Se poate face şi combatere biologică prin lansarea viespii
Trichogramma embryophagum, în două reprize, asigurându-se o
eficacitate de peste 90%.

17.3. Molia brună a strugurilor (cochilisul) – Eupoecilia

ambiguella Den et Schiff., ordinul Lepidoptera, familia Cochilidae

Molia brună a strugurilor este răspândită în Europa, Africa de

Nord, Asia Centrală, Italia, Japonia, etc. La noi în ţară se întâlneşte în
regiunile viticole mai nordice (Moldova, Transilvania).
Descriere. Adultul are corpul de culoare cenuşie-murdar; aripile
anterioare sunt galbene, străbătute de o bandă transversală,
trapezoidală, de culoare brun-albăstruie. Aripile posterioare sunt brun-
cenuşii cu franjuri pe margini. Anvergura aripilor este de 12 – 15 mm
(Figura 91).
Larva are 10 – 13 mm lungime, corpul de culoare brun-roşcat;
capul, primul segment toracic şi picioarele sunt negre.
Pupa este de culoare brun-roşcată fiind protejată într-un cocon
din fire de mătase şi resturi vegetale.
Biologie. Molia brună a strugurilor iernează în stadiul de pupă
sub scoarţa butucilor şi are două generaţii pe an.
Adulţii apar la sfârşitul lunii mai şi au un zbor nocturn. După
împerechere, femela depune ouăle izolat, pe bobocii florali, pe frunze
sau pe boabele în formare. Larvele se dezvoltă până la sfârşitul lunii
iunie, cînd se transformă în pupe.
Noii adulţi apar la începutul lunii iulie, iar femela depune ouăle
direct pe boabe. Larvele atacă boabele coapte, iar la începutul lunii
septembrie se retrag sub scoarţa butucilor unde se transformă în pupe,
stadiu în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,
care atacă peste 90 specii de plante lemnoase şi ierboase.
Atacul este diferenţiat în funcţie de generaţie. Astfel, larvele
generaţiei I-a rod bobocii florali şi inflorescenţele; larvele generaţiei a
189
II-a atacă boabele verzi, în pârgă sau coapte, consumând o parte din
pulpă.
Organele atacate sunt înconjurate cu fire mătăsoase albe, sub
forma unor cuiburi. Totodată se creează microleziuni, prin care se
scurge sucul zaharat, ce constituie un mediu foarte favorabil pentru
dezvoltarea ciupercii Botryotinia fuckeliana.

Fig. 91. Molia brună a strugurilor – Eupoecilia ambiguella:

A,b-adult; c-larvă; d-pupă; e,f-inflorescenţe şi boabe atacate
(după Lazăr)

Combatere.Se aplică aceleaşi măsuri ca şi în cazul

eudemisului.
Tratamentele chimice se fac la avertizare prin urmărirea curbei
de zbor a adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip
Atrambig, utilizând produsele: Actellic 50 CE – 0,1%, Carbetox 37
CE – 0,4%, Ekalux 25 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48
CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Decis 2,5 CE – 0,03%, Ripcord 40
CE – 0,03%, Karate 2,5 CE – 0,025%, Sevin 85WP – 0,15%, Insegar
25WP – 0,03%, Bulldock 025EC – 0,05%, Bestseller 100EC – 0,01%,
etc.

190
 17.4. Acarianul roşu comun - Tetranychus urticae Koch.,
ordinul Acari, familia Tetranychidae

Acarianul roşu este o specie ubicvistă, răspândită în toate

continentele. În ţara noastră se întâlneşte în majoritatea regiunilor, dar
mai frecvent în podgoriile din Moldova, Dobrogea şi Muntenia.
Descriere. Femela are corpul de formă elipsoidală, uşor bombat
dorsal, cu 7 rânduri de perişori. Aparatul bucal este stiliform. Culoarea
corpului este variabilă, de la verde-deschis până la roşu închis (de unde
şi denumirea). Lungimea medie a corpului este de 0,53 mm, iar lăţimea
de 0,46 mm (Figura 92).

Fig. 92. Acarianul roşu comun –Tetranychus urticae:

a - femelă; b - larvă (după Claparéde)

Masculul este piriform, de culoare mai deschisă şi mai mic decât

femela, având 0,32 - 0,38 mm lungime şi 0,24-0,28 mm lăţime.
Oul are formă sferică; la depunere este albicios cu aspect sticlos,
iar ulterior devine galben-portocaliu.
Larva are corpul elipsoidal, la apariţie este incolor, apoi verde-
gălbui, cu ochii roşii. Lungimea corpului este de 0,15-0,19 mm .
Biologie. Acest acarian hibernează ca femelă adultă în crăpăturile
scoarţei butucilor sau a coardelor şi aracilor şi a pomilor, iar uneori sub
frunzele căzute, resturi vegetale, muşchi, în sol etc.
Indivizii hibernanţi îşi reîncep activitatea în primăvară, când
temperatura medie a aerului depăşeşte 10°C, de obicei spre sfârşitul
lunii aprilie, localizându-se pe diferite plante cultivate şi spontane (viţă
de vie, pomi, solanacee, leguminoase, crucifere, cucurbitacee etc.). Pe
aceste plante femelele încep să se hrănească intens şi să depună ouă.
Ponta are loc într-o pânză specială (păienjeniş), ţesută de acarian,
mai ales pe partea inferioară a frunzelor. Ponta are loc de obicei de-a
lungul nervurilor, o femelă depunând în medie 40-60 ouă, obişnuit 3-10
191
ouă pe zi. Durata ovipozitară se eşalonează pe o perioadă de două
săptămâni. Incubaţia durează în general între 5-7 zile. Dezvoltarea
larvară în vară durează 12-15 zile, iar în primăvară şi în toamnă între 18-
22 zile.
Durata unei generaţii se eşalonează în raport de condiţiile
climatice, de obicei între 15-28 zile, iar în lunile favorabile înmulţirii
(iulie-august) în numai 10-15 zile. Astfel, în plantaţiile viticole, în cursul
unei perioade de vegetaţie, se pot succeda 6-10 generaţii, în funcţie de
condiţiile climatice.
Reproducerea la Tetranychus urticae este amfigonică şi
partenogenetică, masculii fiind în general rari. Din ouăle fecundate apar
ambele sexe (masculi şi femele), iar din cele nefecundate, numai
masculi.
Ca duşmani naturali ai acestui acarian se menţionează unele
specii din ord. Acari (Phytoseiulus persimilis, Typhlodromus caudiglans
etc.) şi ord. Coleoptera (Stethorus punctillum etc.) şi unii agenţi
acaropatogeni (Streptomyces aureus etc.).
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul roşu comun este
un dăunător foarte polifag, fiind semnalat la peste 180 specii de plante
cultivate şi spontane din familii foarte variate: Vitaceae, Rosaceae,
Cucurbitaceae, Malvaceae, Moraceae, Solonaceae, Leguminoase etc.
Simptomatologia atacului şi pagubele produse diferă după planta
gazdă. Astfel, în plantaţiile de viţă sau pomi, în urma înţepării şi sugerii
sevei, apar pe frunze decolorări sub forma unor pete mari, care la
început au culoarea galbenă, apoi se colorează în roşu sau brun.
Decolorarea începe obişnuit de la baza limbului, înaintând de-a lungul
nervurii principale, cuprinzând uneori tot limbul foliar, ceea ce duce la
uscarea şi căderea treptată a frunzelor.
La atacuri puternice se produc defolieri timpurii ale butucilor de
viţă cu consecinţe negative asupra producţiei de struguri, creşterii
lăstarilor, coacerii lemnului şi formării mugurilor de rod pentru anul
viitor, pagubele fiind mai mari în primăverile secetoase.
Daunele produse sunt în legătură cu gradul de infestare al
acarienilor. Ca soiuri mai sensibile la atacul acarianului se menţionează:
Traminer, Aligoté, Pinot gris, Riesling, Bakator, Fetească etc., iar ca
soiuri mai rezistente: Muscat Hamburg, Afuz-Ali, Coarnă albă,
Chasselas etc.
Combatere. Ca măsuri preventive, în viile puternic infestate se
recomandă adunarea resturilor vegetale (frunze, buruieni etc.) în toamnă
şi distrugerea stadiului hibernant. În cursul perioadei de vegetaţie se vor
distruge buruienile din plantaţii, care sunt gazde intermediare ale
acarianului.
Dintre măsurile curative cele mai eficiente sunt tratamentele
chimice, care în podgoriile puternic infestate se aplică atât în perioada
de vegetaţie, cât şi în cea de repaus.
192
 În perioada de repaus a viţei de vie, se pot efectua tratamente în
toamnă, înainte de îngropat sau primăvara, cu cel puţin 8-10 zile înainte
de începerea vegetaţiei, folosindu-se zeamă sulfocalcică, în concentraţie
de 20 % sau polisulfură de bariu, în concentraţie de 6 %.
În cursul perioadei de vegetaţie se recomandă tratamente la
apariţia focarelor de acarieni (la o densitate de 1-6 indivizi/frunză),
folosindu-se următoarele acaricide: Sintox 40 CE -0,1 %, Dicofol 20 CE
-0,2 %, Kelthane 18,5 CE -0,2 %, Mitigan 18,5 CE- 0,2 %, Omite 57 E-
0,1 %, Torque 50 WP -0,05 %, Mitac 20 CE -0,2 %, Pennstyl 25WP –
0,1%, Rufast 15EC – 0,04%, Nissorun 10WP – 0,03%, Karathane LC –
0,05%, Flumite 200 – 0,04%, Vermitec 1,8%EC – 0,08%, Proficol
16EC – 0,2%, Cascade 5EC – 0,1%, etc. Se vor stropi mai ales părţile
inferioare ale frunzelor, unde se află coloniile de acarieni; la invazii mari
tratamentele se vor repeta.

17.5. Acarianul galicol al viţei de vie – Eriophyes vitis Nal.,

ordinul Acari, familia Eriophydae

Specie întâlnită mai ales în Europa Central-Meridională şi

Orientală, apoi în America, Africa şi Asia, iar la noi, în majoritatea
regiunilor viticole ale ţării.
Descriere. Adultul este un acarian tetrapodil, are corpul alungit-
viermiform, cu segmentele mediane mai late, lipsit de ochi, iar cefalo-
toracele cu numai două perechi de picioare.
Abdomenul prezintă 80 de striuri chitinoase transversale.
Culoarea este alb-gălbuie sau roşcată, iar lungimea de 0,13 – 0,18 mm
(Figura 93).

a b

Fig. 93. Acarianul galicol al viţei de vie – Eriophyes vitis

a-adult; b-mod de dăunare

Biologie. Dăunătorul iernează în stadiul de adult în crăpăturile

scoarţei butucilor viţei de vie sau sub litieră. Primăvara, păianjenii
apar şi se localizează mai ales pe partea inferioară a frunzelor de viţă-
de-vie şi încep să atace. La începutul lunii iunie, femelele depun 50 –
193
70 ouă nefecundate, între pâslă şi epidermă, din care vor apărea
larvele partenogenetice femele a căror dezvoltare durează 25-40 zile.
Ajunse la maturitate „pun bazele” la a doua generaţie, ciclul biologic
repetându-se. Către toamnă ultima generaţie dă naştere la forma
sexuată în care hibernează. Eriophyes vitis se înmulţeşte pe cale
ovipară, prezintă 3 – 4 generaţii pe an, din care 2 – 3 generaţii
partenogenetice şi o generaţie sexuată.
Plante atacate şi mod de dăunare. Eriophyes vitis atacă numai
viţa de vie, daune mari înregistrându-se în primăverile şi verile
secetoase şi calde. Acarienii atacă în colonii pe partea inferioară a
frunzelor, prin înţepare şi sugerea sevei şi a sucului celular. În timpul
hrănirii secretă o substanţă toxică, care acţionează asupra ţesuturilor
parenchimale şi epidermei, provocând o hipertrofiere dichotomică. În
locul înţepăturii pe partea superioară a limbului , se formează mici
umflături (neoformaţiuni galicole) de forma unor gale cu diametrul de
4 – 8 mm, de unde şi denumirea de „băşicarea” sau „erinoza viţei de
vie”. În locul acestor umflături are loc şi o hipertrofiere a perilor
epidermei inferioare, care se alungesc dând naştere la nişte pete
pâsloase de 5 – 15 mm lungime. La începutul atacului ele sunt subţiri
şi gălbui-albicioase, apoi devin mai mari, dense şi cafenii, iar spre
toamnă au culoarea cafeniu-brunie. La infestări puternice păianjenii
pot ataca şi peţiolul frunzelor, mugurii, cârceii şi chiar ciorchinii.
Datorită atacului, frunzele se etiolează şi treptat cad, mai ales cele de
la vârful lăstarilor, iar florile avortează, ceea ce afectează producţia de
struguri. Pagube mai mari sunt în primăveri şi veri secetoase şi la
soiuri sensibile (Reisling italian, Cabernet Sauvignon, Muscat
Hamburg, Pinot gris).
Combatere. Pe suprafeţe mici se recomandă adunarea frunzelor
atacate la începutul infestării şi distrugerea lor, iar toamna în focarele
de erinoză, trebuie să se adune frunzele şi să se ardă. Butucii se vor
stropi cu polifosfură de calciu – 8% sau Polibar (polisulfură de bariu)
45 P.U. – 2 – 3%. La atacuri puternice se aplică tratamente chimice cu
Sinoratox 25 CE – 0,2%, DEF 25 CE – 0,2%, Tedion V18 – 0,15%,
Polacaritox 8 CE – 0,2%, Kelthane 18,5% EC –0,15%, Polisulfură de
calciu – 0.3% sau Polibar 45 PU – 1%, etc. Tratamentele se aplică la
atacuri intense la apariţia erinozei (în luna mai).

17.6. Forfecarul – Lethrus apretus Laxm.,

ordinul Coleoptera, familia Scarabaeidae

Insectă răspândită în Europa Meridională şi Orientală şi Asia

Centrală, arealul său de dăunare cuprinzând mai ales Peninsula
Balcanică. În ţara noastră specia este frecvent întâlnită în zonele de
stepă şi silvo-stepă din Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia.

194
 Descriere. Adultul are corpul masiv, negru mat, de 18 –22 mm
lungime. Capul este mare, cu antenele măciucate şi mandibulele
puternice. Pronotul este mai lat decât lung. Elitrele sunt scurte şi
sudate pe linia de sutură, iar aripile posterioare lipsesc. Picioarele sunt
prevăzute cu trei dinţi puternici, conformate pentru săpat.
Larva, oligopodă de tip scarabeiform, la completa dezvoltare
are lungimea de 28 – 38 mm. Capul este brun, iar corpul alb-gălbui,
puţin curbat (Figura 94).

Fig. 94. Forfecarul – Lethrus apretus

Adult şi mod de dăunare

Biologie. Forfecarul are o singură generaţie pe an şi iernează ca

adult în galerii în sol, la 50 – 70 cm adâncime. Pe la mijlocul lunii
aprilie, adulţii apar şi încep să-şi construiască galerii noi, de obicei în
terenuri grele, înţelenite. Galeriile cu diametrul de 1,5 – 1,8 cm şi
lungimea de 50 –70 cm, sunt mai întâi oblice (10 – 15 cm), apoi
verticale (30 – 40 cm) şi apoi iarăşi oblice ( 10 – 20 cm). La începutul
lunii mai are loc împerecherea şi ambele sexe locuiesc în galeria
femelei, unde, în porţiunea inferioară, sapă lateral până la 12 alveole
ovoidale, de 3-4 cm lungime, în care sunt aduse apoi frunze şi lăstari
şi transformate în cocoloaşe. În fiecare lojă femela depune câte un ou,
din care după 6 –12 zile apare larva. Larvele neonate se hrănesc cu
cocoloaşele pregătite de părinţi. Dezvoltarea larvară durează 20 – 30
zile, în această perioadă au loc două năpârliri, apoi sapă în imediata
apropiere alte loji, în care se împupează.şi acest stadiu durează 10 – 14
zile. Noii adulţi apar în luna iulie şi rămân în aceleaşi locuri până în
primăvara următoare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Lethrus apterus este un
dăunător polifag. În afară de viţa de vie mai atacă şi pomii fructiferi,
sfecla pentru zahăr, foarea soarelui, lucerna, rapiţa, porumb, cânepă,
195
ceapa. Daunele sunt provocate de adulţi, care retează mugurii,
frunzele şi lăstarii tineri de viţă de vie pentru hrănirea proprie în
perioada maturaţiei sexuale şi mai ales pentru pregătirea hranei
larvelor. Retezarea lăstarilor este dreaptă, ca de foarfece, de unde şi
denumirea de „forfecar”. Pagubele cele mai mari se observă în
parcelele mărginite de pajişti, canale, taluze înierbate, care constituie
locuri prielnice dezvoltării dăunătorului.
Combatere. Se recomandă lucrări repetate a solului,
întreţinerea plantaţiilor viticole prin lucrări de arat, săpat şi prăşit,
pentru distrugerea galeriilor. Întrucât adulţii se deplasează prin mers
se recomandă ca la marginea parcelelor să se sape şanţuri capcană de
30 – 40 cm adâncime, prăfuite cu insecticide de contact
organoclorurate (Lindatox 3 PP, PEB 5 + 3).
La semnalarea atacurilor se vor efectua tratamente cu produse
clorurate (Lindatox 3 PP, Lindatox 20 CE) sau organofosforice
(Parathion 50 CE, Carbetox 37 CE, Sinoratox 35 CE, etc.).

17.7. Cărăbuşul marmorat – Polyphylla fullo L.

ordinul Coleoptera, familia Scarabaeidae

Specia este răspândită în Europa Centrală şi Orientală. La noi

este frecventă în viile de pe nisipurile din Oltenia, Câmpia Română şi
în unele regiuni din Moldova.
Descriere. Adultul are corpul masiv, convex de culoare neagră
sau castaniu-roşcat acoperit cu perişori, sternitele abdominale şi
pigidiul cu o pubescenţă deasă şi fină, iar dimorfismul sexual este dat
de antene. Antenele sunt lameliforme, la mascul cu măciuca formată
din 7 lamele lungi, iar la femelă numai din 5, mai scurte. Pe elitre
perişorii solzoşi albi şi gălbui formează pete neregulate, cu aspect
marmorat. Ventral corpul este cenuşiu-roşcat. Lungimea corpului este
de 28 – 38,0 mm (Figura 95).
Larva este oligopodă, de tip scarabeid cu chetotaxia sternitului
anal formată din 6 – 9 spinişori în fiecare dintre cele două rânduri
simetrice longitudinale mediane. La completa dezvoltare are lungimea
de 60 – 75,0 mm.
Biologie. Cărăbuşul marmorat are o generaţie la 3 ani, mai rar
la 4 ani, dezvoltarea stadiului larvar cuprinzând 33 – 34 luni,
hibernând toate cele trei ierni ca larvă în sol, la adâncimi de 35 – 60
cm. Diapauza hiemală în cea de-a treia iarnă se face ca larvă de vârsta
a III-a şi larvele ajung la completa dezvoltare în luna mai, când se
transformă în pupe în căsuţe specifice. După 20 – 25 zile, în luna
iunie sau la începutul lunii iulie apar adulţii, care au o perioadă de
zbor de 25 – 30 zile. Zborul este crepuscular, el durează în jurul orei
20,15, şi continuă între 40 – 90 minute. În timpul zilei adulţii se
ascund în sol sau stau imobili pe partea umbrită a coardelor viţei de
196
vie. La 4 – 6 zile de la apariţie cărăbuşii încep să se împerecheze .
Femelele depun câte 25 – 40 ouă , în soluri uşoare, nisipoase slab
humifere, la adâncimi de 10 – 20 mm.

Fig. 95. Cărăbuşul marmorat – Polyphylla fullo

Perioada ovipozitară se eşalonează pe circa 40 – 50 de zile ( de

la sfârşitul lunii iunie şi până la începutul lunii august –Panin, 1955).
Dezvoltarea embrionară are o durată de 14 – 17 zile. Larvele neonate
se hrănesc cu detritus, humus, iar spre sfârşitul toamnei coboară mai la
adâncime, unde iernează. Prima năpârlire are loc în luna iunie a anului
următor, iar a doua năpârlire în primăvara anului trei. Printre duşmanii
naturali ai acestui dăunător se menţionează dipterul Satanas gigas.
Plante atacate şi mod de dăunare. Polyphylla fullo este o
specie polifagă care atacă mai ales în stadiul de larvă, rozând părţile
subterane ale plantelor ierboase: porumb, grâu, floarea soarelui),
ciperacee (Elymus, Psamma etc), dar pagube mari produc în
pepinierele şi plantaţiile de viţă-de-vie tinere, îndeosebi în anul
plantării. La viţa de vie larvele rod partea subterană a butaşului
înrădăcinat, iar la viţa altoită rod portaltoiul. Plantele atacate se usucă.
Poate ataca şi numeroşi arbori forestieri, conifere şi pomi fructiferi.
Atacul maxim este produs de larvele din vârsta a III, respectiv în
ultimul an al ciclului biologic. În urma atacului plantele nu mai
vegetează normal şi se usucă. Adulţii sunt filofagi, ei atacând frunzele
arborilor forestieri, viţei de vie şi mai rar a răşinoaselor, sub forma
unor rosături specifice dantelate.
Combatere. Se recomandă strângerea şi distrugerea larvelor cu
ocazia lucrărilor solului în vii, livezi şi pepiniere (arat, copcit, prăşit
etc.). Adunarea adulţilor înainte de împerechere (decada 10 – 20 iunie)
şi distrugerea acestora . Se aplică tratamente împotriva larvelor
descoperite de sol prin arat, prăşit utilizându-se mai ales produse
organoclorurate condiţionate ca pulberi de prăfuit şi mai ales preparate
granulate (Sinoratox 5G – 40-60 kg/ha, Basudin 5G – 30-50 kg/ha,

197
Ecalux 5G – 30-45 kg/ha, Furadan 10G – 10-25 kg/ha etc.), care se
pot încorpora odată cu îngrăşămintele chimice.

17.8. Cărăbuşelul verde al viţei de vie – Anomala solida Er.

ordinul Coleoptera, familia Scarabaeidae

Specie întâlnită mai ales în ţările din Europa Central-

Meridională şi în nordul Africii. În ţara noastră se întâlneşte frecvent
în viile de pe nisipurile din Oltenia, Muntenia şi Moldova.
Descriere. Adultul are corpul oval şi convex dorsal, de culoare
verde metalic, cu reflexe arămii sau albăstrui, iar elitrele cu puncte
fine şi dungi longitudinale evifente. Antenele, aparatul bucal sunt
galgene-brunii, iar marginile laterale ale pronotului sunt arcuite şi
adesea gălbui.Lungimea corpului este de 12,5 – 16,8 mm (Figura 96).
Larva este de tip scarabeid, are corpul format din 13 segmente,
iar chetotaxia urosternitului, anal alcătuită din 3 câmpuri: un câmp
central (cu 14 – 16 peri setiformi), un câmp piriform (din 22 sete
conice), şi un câmp mare care înconjoară pe cel piriform. Culoarea
corpului este galbenă – închis, iar capul, stigmele, ghearele şi perişorii
de pe tergite sunt ruginii. Lungimea corpului este de 31,2 – 37,8 mm.
Pupa este liberă, gălbuie de 18,7 mm lungime şi 8,80 mm
lăţime.

a b

Fig. 96. Cărăbuşelul verde al viţei de vie – Anomala solida

a-adult; b-mod de dăunare

Biologie. Cercetări asupra morfologiei, biologie şi combaterii

speciei, în condiţiile ţării noastre a făcut B. Bobârnac în perioada 1959
– 1979. Cărăbuşelul verde al viţei de vie are o generaţie pe an.
Iernează ca larvă de vârsta a doua, în sol la 50 – 80 cm adâncime,
uneori până la 140 cm., iar la începutul lunii aprilie larvele năpârlesc
şi trec în vârsta a treia, continuând să atace până la sfârşitul lunii mai,
când ajung la completa dezvoltare şi se transformă în pupe. Nimfoza
are loc mai ales în interdune, la adâncimi de 20 – 30 cm; stadiul de
pupă durează 17 – 18 zile.
198
 Apariţia primilor adulţi are loc la sfârşitul lunii iunie şi zborul
lor cuprinde 35 –
45 zile, până la sfârşitul lunii iulie. Longevitatea cărăbuşeilor este de
25 – 35 zile şi cuprinde două faze: preovipozitară de 10 – 15 zile şi
faza depunerii ouălor, de 15 – 20 zile. Împerecherea se eşalonează 17
– 20 zile şi are loc pe sol sau pe frunze. Ponta are o durată de 20 – 23
zile, cuprinzând în medie 26 – 30 de ouă, depuse în sol la adâncimea
de 10 – 30 cm. Incubaţia durează 17 – 20 de zile, iar eclozarea larvelor
are loc la sfârşitul lunii iulie până la mijlocul lunii august. Larvele
neonate sunt saprofage şi se dezvoltă în interdunele mai bogate în
humus. După prima năpârlire după circa o lună de la ecloziune, trec în
vârsta a II-a (septembrie) ele devin rizofage, atacând rădăcinile viţei
de vie până la începutul lunii noiembrie, când se retrag în straturile
mai adânci pentru iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşelul verde este o
specie polifagă, preferând viţa de vie şi pomii fructiferi (mai ales
sâmburoasele), apoi salcâmul, plopul, fasolea, secara, porumbul,
pepenii, floarea soarelui etc., din terenurile nisipoas. Adulţii sunt
filofagi, iar larvele rizofage. Adulţii rod frunzele dantelat şi centrifug,
în afară de nervuri, mai ales primele 8 – 10 frunze. Ei atacă zilnic 10
– 12 ore. Numărul de cărăbuşei pe o frunză este de 7 – 10, atacul fiind
în grup, pe un lăstar găsindu-se 50 – 100 exemplare, pe un butuc 500 –
900 gândaci, iar vetrele atacate având 4 – 7 butuci. Cărăbuşeii se
deplasează din vetrele de viţă-de-vie în culturile limitrofe, ei mai atacă
strugurii şi scoarţa lăstarilor. Pagubele mai mari se înregistrează în
plantaţiile noi înfiinţate.
Combatere. Colectarea cărăbuşeilor de pe lăstari, dimineaţa
sau seara, prin scuturarea energică a lăstarilor şi distrugerea lor, în
perioada hrănirii suplimentare.
Tratamentele chimice aplicate împotriva adulţilor la începutul
apariţeiei lor cu insecticide emulsonabile: Carbetox 37 CE – 0,4%,
Sinoratox 35 CE – 0,15, Decis 2,5 EC – 0,03% etc. Pentru distrugerea
larvelor se aplică tratamente la sol, în primăvara devreme (prin
încorporare) cu produse granulate.

17.9. Ţigărarul - Byctiscus betulae L.

ordinul Coleoptera, familia Attelabidae

Specie răspândită în Europa, Asia Centrală şi în America

centrală, iar în ţara noastră apare mai frecvent în Muntenia (podgoria
Dealul Mare).
Descriere. Byctiscus betulae – lungimea corpului la adult este
de 5,5 – 9,5 mm, corpul este oviform, de culoare albastru-metalic cu
reflexe verzui-aurii; elitrele sunt patratiforme cu striuri longitudinale

199
punctate; rostrul este lung şi puţin dilatat spre vârf; pronotul este
cordiform, la mascul cu câte un dinte lateral (Figura 97).
Larva este apodă, de culoare alb-gălbuie, cu capul brun, de 5 –
8 mm lungime.

Fig. 97. Ţigărarul - Byctiscus betulae

adult

Biologie. Iernează ca adult în sol, în căsuţe nimfale sau în litieră

şi în crăpăturile scoarţei butucilor. Insecta începe să apară la sfârşitul
lunii aprilie şi după o hrănire de 10 – 12 zile, necesară maturării
sexuale, se împerechează. Depunerea ouălor se face în manşoane din
frunze, construite de femele, care au forma unor ţigări, de unde şi
denumirea de „ţigărar”. În fiecare ţigară sunt depuse 5 – 8 ouă, iar în
total 30 – 40. Ponta se poate face şi pe nervura principală a limbului
foliar. Incubaţia durează 10 – 12 zile.
Larvele apărute se hrănesc cu interiorul ţigărilor, timp de 22 –
30 zile, cât durează dezvoltarea lor. Ajunse la maturitate pe la mijlocul
lunii iulie, larvele părăsesc ţigările şi pătrund în sol la 8 – 12 cm
adâncime, unde are loc împuparea. După 8 – 12 zile apar adulţii care
hibernează. Această insectă are o singură generaţie pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Byctiscus betulae este o
specie polifagă, atacă frunzele la numeroase specii de arbori forestieri:
Fagus, Corylus, castanea, Populus, Salix, Alnus, Betula; şi pomi
fructiferi: prun, cireş, păr, gutui, preferând însă frunzele de viţă-de-
vie, pe care le răsuceşte sub forma unor ţigări, în care sunt depuse
ouăle şi se dezvoltă larvele.
Numărul frunzelor din care sunt confecţionate ţigările diferă de
la o specie la alta. La viţa de vie 1 – 2 frunze; la pomii fructiferi 5 – 7
frunze; la plop şi mesteacăn 8 – 15 frunze. La invazii mari poate
produce defolierea în masă a viţei de vie, ceea ce duce la scăderea
producţiei de struguri şi a formării mugurilor de rod pentru anul viitor.
Combatere. Se recomandă adunarea şi distrugerea ţigărilor prin
ardere. Aplicarera de stropiri cu produse emulsionabile (Carbetox 37
CE, Sinoratox 35 CE, etc), la începutul apariţiei insectelor.

200
 CAPITOLUL XVIII
DAUNATORII DIN DEPOZITE

18.1. Viermele făinii sau moleţul – Tenebrio molitor L.,

ordinul Coleoptera, familia Tenebrionidae

Este o specie ubicvistă, cu o largă răspândire pe glob. La noi în

ţară se întâlneşte în mod frecvent în depozite, mori, brutării etc.
Descriere. Adultul are corpul alungit, brun-închis dorsal şi
brun-roşcat ventral. Pronotul este mai lung decât lat, capul este turtit,
elitrele sunt alungite şi prevăzute cu striuri longitudinale. Lungimea
corpului este de 12,0-20,0 mm (Figura 98).

a b c

Fig. 98. Viermele făinii sau moleţul – Tenebrio molitor

a-larvă; b-pupă; c-adult;

Larva, are corpul alungit, puternic chitinizat, galben-cafeniu,

având capul brun. Picioarele sunt scurte, prevăzute cu spini. Lungimea
corpului este de 12,0-20,0 mm.
Biologie. Are o singură generaţie pe an. Iernează în stadiul de
larvă în făină sau în pastele făinoase. Primăvara, are loc transformarea
larvelor în pupă, stadiu care durează circa două săptămâni. Adulţii
apar în luna mai şi trăiesc 4-5 luni. Ei sunt mai activi în timpul nopţii.
Femela depune, eşalonat, timp de 2-3 luni, izolat sau grupat 200-500
ouă, în stratul superior al făinii sau pe alte produse. Incubaţia durează
10-15 zile, stadiul de larvă 10-11 luni, perioadă în care au loc 17-18
năpârliri.
Mod de dăunare. Este o specie polifagă. Atacă ca larvă şi ca
adult făina, pastele făinoase, tărâţele, seminţele etc. În urma atacului
201
se formează aglomerări alb-cenuşii, cu miros neplăcut şi cu resturi de
exuvii şi dejecţii, care fac produsele atacate improprii pentru consum.

18.2. Gărgăriţa grâului – Sitophilus granarius L.,

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită în regiunea cu climă temperată sau rece, la noi

în ţară fiind considerat cel mai important dăunător al cerealelor
depozitate.
Descriere. Adultul are corpul de 3,5-5,0 mm lungime, de
culoare brună-neagră, lucioasă. Capul este mic, prezintă un rostru lung
şi uşor curbat.
Antenele sunt geniculate şi măciucate, formate din 10 articole,
se inseră la baza rostrului. Pronotul este alungit, prezintă punctuaţii
ovale, profunde. Elitrele sunt egale sau ceva mai scurte decât pronotul,
unite pe linia de sutură, prezintă striuri longitudinale punctate şi
interstriuri nepunctate, cu excepţia celor alăturate liniei de sutură.
Aripile posterioare sunt rudimentare, picioarele sunt scurte, cu femure
robuste (Figura 99).

Fig. 99. Gărgăriţa grâului – Sitophilus granarius

Adult, larvă şi mod de dăunare

Larva este apodă, eucefală, având corpul voluminos, cutat, uşor

curbat, de culoare albă-sidefie, cu capsula cefalică mică şi brună. La
completa dezvoltare are lungimea de 2,3-3,0 mm.
Biologie Are 2-3 generaţii pe an şi iernează în stadiul de adult,
larvă sau pupă. Când temperatura depăşeşte în primăvară 10˚C, adulţii
îşi reiau activitatea şi după o perioadă de hrănire au loc împerecherea
şi ponta. Pentru pontă, femela roade un orificiu în bob, în care depune
oul. Astupă apoi orificiul cu o substanţă mucilaginoasă, care ulterior
se întăreşte şi protejează oul.

202
 Într-un bob de secară, grâu, orz etc., este depus un singur ou, în
cele de porumb pot fi depuse 2-3 ouă. Longevitatea femelelor este de
4-5 luni, putându-se prelungi până la 2 ani, având o perioadă foarte
lungă de depunere a ouălelor.
Incubaţia durează 10-15 zile, dezvoltarea larvară 15-30 zile, iar
stadiul de pupă 10 -20 zile. Transformarea în pupă are loc în interiorul
boabelor, iar adulţii din noua generaţie, care apar prin luna iulie,
părăsesc bobul în care s-au dezvoltat prin roaderea tegumentului.
Mod de dăunare. Atacă mai ales grâul, secara, porumbul şi
mai puţin ovăzul. Adulţii se pot hrăni şi cu paste făinoase, ciocolată,
făină, dar pe care nu se reproduc. Adulţii rod boabele de cereale de la
exterior începând cu regiunea embrionului în timp ce , larvele se
hrănesc cu, conţinutul boabelor, din care rămâne
doar tegumentul. Boabele atacate au o valoare culturală redusă, iar
făina rezultată este improprie cosumului, având un miros neplăcut şi
un gust amar.

18.3. Molia cerealelor – Sitotroga cerealella Oliv.,

ordinul Lepidoptera , familia Gelechiidae

Specia este răspândită pe tot globul. La noi în ţară se întâlneşte

în depozitele din toate regiunile, în zonele din vestul ţării dezvoltându-
se şi în condiţii de câmp.
Descriere. Fluturii au 18,0-20,0 mm în anvergură. Aripile
anterioare sunt cafenii-gălbui, cu reflexe argintii, uneori pătate cu
negru în regiunea humerală. Aripile posterioare sunt cenuşii-argintii
(Figura 100).

Fig. 100. Molia cerealelor – Sitotroga cerealella

Adult, larvă şi mod de dăunare

Larva, omidă adevărată, la completa dezvoltare are corpul lung

de 6,0-8,0 mm lungime, alb-sidefiu, cu capsula cefalică brună. După
pătrunderea în boabe picioarele false se atrofiază.

203
 Biologie. Iernează în stadiul de larvă în boabele infestate în
depozite. Are 2-3 generaţii pe an din care una în câmp şi 1-2 în
depozite. În luna aprilie, are loc transformarea în pupă a larvelor, în
interiorul boabelor infestate. După 6-10 zile, în aprilie-mai apar
adulţii. Aceştia sunt activi noaptea. Ziua, dacă sunt deranjaţi zboară
rapid, în zig-zag şi se afundă imediat în vracul de cereale.
Copulaţia şi ponta încep imediat după apariţie. Ouăle sunt
depuse în stratul superficial al vracului de cereale, izolat sau în grupe
de până la 20. După 5-12 zile, cât durează incubaţia, apar larvele, care
pătrund în interiorul boabelor şi se hrănesc cu conţinutul acestora.
După 30-40 de zile, larvele ajung la maturitate, năpârlind de 5 ori,
când rod un orificiu în interiorul bobului, apoi se împupează în loja în
care s-a dezvoltat, în interiorul unui cocon mătăsos. Stadiul de pupă
durează 7-10 zile, adulţii apar în luna iunie, o mare parte din ei zboară
în câmp. Aici femelele depun ouăle între glumele spicelor sau direct
pe boabele de la vârful pniculelor de porumb. După eclozare, larvele
pătrund în boabe, evoluând până după recoltare şi ajungând împreună
cu recolta, din nou în depozite, unde are loc transformarea în pupă, iar
noii adulţi dau naştere la o nouă generaţie. Larvele acesteia evoluează
din luna septembrie şi ajunse la completa dezvoltare iernează.
Mod de dăunare. Atacă în special stocurile de grâu, porumb şi
orz, producând pagube directe şi indirecte. Pagube directe se produc
prin roaderea de către larve a boabelor, într-un bob de grâu sau orz
dezvoltându-se o singură larvă, în timp ce într-un bob de porumb se
pot dezvolta 2-3 şi uneori 5-6 larve. Boabele atacate, având embrionul
distrus, nu mai pot fi folosite la însămânţări şi nici pentru consum,
deoarece lojele în care s-au dezvoltat larvele sunt pline cu exuvii şi cu
excremente. Pagube indirecte se pot produce prin transmiterea unor
agenţi patogeni, cum ar fi cei din genurile Fusarium, Nigrospora etc.,
care pot distruge complet stocul de cereale infestat.

18.4. Molia fructelor uscate – Plodia interpunctella Hb.,

ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Specia este răspândită pe tot globul, la noi în ţară, este prezentă

în toate regiunile, în spaţii de depozitare, cămări de alimentare, etc.
Descriere. Adulţii au 18,0-20,0 mm în anvergură. Aripile
anterioare sunt galben-cenuşii, cu o nuanţă roşcată la bază, fiind
prevăzute cu dungi transversale, ondulate brun-albăstrui, mai închise
la culoare. Aripile posterioare sunt cenuşii-deschis, cu nervuri de
culoare brună. Ambele perechi de aripi sunt franjurate (Figura 101).
Larva, este o omidă adevărată, la completa dezvoltare are 12,0-
17,0 mm lungime. La eclozare corpul este de culoare roz, apoi
culoarea este variabilă, în funcţie de hrana pe care o consumă. Capul,

204
pronotul şi ultimul segment abdominal sunt brun-lucioase. Pe corp se
disting mici tuberculi, care sunt dispuşi în rânduri şi care prezintă peri.

Fig. 101. Molia fructelor uscate – Plodia interpunctella

Adult, larvă şi mod de dăunare

Biologie. Are 2-3 generaţii pe an şi iernează în stadiul de pupă,

în locuri adăpostite din magazii. Fluturii apar în primăvară, când
temperatura în spaţiile de depozitare este mai mare de 14˚C, obişnuit
prin aprilie-mai. Aceştia sunt mai activi în timpul nopţii. Împerecherea
şi ponta au loc imediat. Ouăle sunt depuse pe produsele depozitate,
izolat sau în grupe mici. În funcţie de temperatură, incubaţia durează
5-20 zile. Dezvoltarea larvară durează 30-60 zile, în condiţii mai
nefavorabile, până la 300 de zile. Transformarea în pupe are loc într-
un cocon de formă cilindrică, confecţionat din fire mătăsoase. Stadiul
de pupă, în funcţie de temperatură, durează 6-30 zile. În iunie-iulie,
apar noii adulţi, care dau naştere la o nouă generaţie. În depozitele mai
calde, se poate dezvolta şi o a treia generaţie, ai căror indivizi iernează
în stadiul de pupă.
Mod de dăunare. Dăunează larvele, care sunt polifage,
hrănindu-se cu făină, boabe de cereale, plante oleaginoase, droguri,
plante medicinale, dulciuri etc., pagubele cele mai mari producând
însă la legumele şi fructele uscate, nuci şi arahide . Pagubele sunt
produse prin consumul direct, prin prezenţa excrementelor, exuviilor
şi a firelor mătăsoase, care favorizează dezvoltarea mucegaiurilor,
producându-se o depreciere cantitativă şi calitativă a produselor, care
devin improprii cosumului.

18.5. Molia cenuşie a făinii – Anagasta kuhniella Zell.,

ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Specia este răspândită pe tot globul, la noi fiind prezentă în

toate zonele ţării, în mori, depozite de făină, cofetării, cămări etc.
Descriere. Adulţii au 20,0-25,0 mm în anvergură. Aripile
anterioare sunt înguste, cenuşii plumburii, cu pete mici, negre, care în
205
zona apicală şi bazală formează prin confluenţă trei dungi
transversale, ondulate, difuze. Aripile posterioare sunt mai late, sunt
alb-gălbui, cu nervurile şi marginea apicală cenuşii. Ambele perechi
de aripi sunt franjurate (Figura 102).

Fig. 102. Molia cenuşie a făinii – Anagasta kuhniella

Adult, larvă şi mod de dăunare

Larva, este omidă adevărată, la completa dezvoltare are

lungimea de 12,0-15,0 mm. Corpul este alb-gălbui sau alb-roz, având
capul pronotul, placa anală şi picioarele toracice brun-gălbui. Dorsal
prezintă 6 rânduri longitudinale de negi mici, negri-roşcaţi, prevăzuţi
cu câte un păr mic, fin.
Biologie. Iernează în stadiul de larvă matură, într-un cocon
mătăsos, în locurile mai ferite din depozite. În aprilie-mai apar adulţii,
care sunt activi numai noaptea. După 1-3 zile de la apariţie are loc
împerecherea după care are loc depunerea ouălelor. Moliile depun
ouăle în grupe de câte 2-10, pe produsele depozitate. Incubaţia
durează 5-15 zile, stadiul de larvă 50-90 zile, iar stadiul de pupă 7-15
zile. Transformarea în pupă are loc în crăpăturile pereţilor şi a podelei,
liber sau în interiorul unor coconi mătăsoşi. La noi în ţară, specia are
2-3 generaţii pe an. În spaţii mai calde, cămări, brutării, cofetării,
poate avea 3-5 generaţii pe an.
Mod de dăunare. Dăunează larvele, care la adăpostul unor
învelişuri din fire de mătase, sub formă de galerii, consumă făina de
grâu, paste făinoase, fulgi de ovăz, griş, biscuiţi, boabe de grâu, orz,
porumb, leguminoase, fructe şi legume uscate, droguri de plante
medicinale, faguri din miere, precum şi sitele de mătase din mori.
Produsele atacate, infestate cu cocoloaşe mătasoase, resturi de hrană
şi excremente, au gust şi miros neplăcut şi sunt improprii pentru
consum.
Măsurile de prevenire şi combatere a dăunătorilor din
spaţiile de depozitare:

206
- pregătirea depozitelor în vederea înmagazinării produselor
agroalimentare prin lucrări de reparaţii ale construcţiilor (etanşarea
crăpăturilor din pereţi, duşumele etc.) şi verificarea încheierii ermetice
a ferestrelor şi uşilor, prin menţinerea unei igiene cât mai bune a
depozitelor şi curăţirea periodică a tuturor încăperilor cât şi a
mijloacelor de transport şi sortare;
- curăţirea radicală a depozitelor este obligatorie şi ea se face înainte
de înmagazinarea produselor;
- văruirea spaţiilor de depozitare;
- terenul din jurul depozitelor, pe o distanţă de 2 – 3 m faţă de pereţi
se va curăţi de gunoi, resturi vegetale etc.;
- curăţarea rampelor de descărcare şi a terenului din jurul acestora de
toate resturile vegetale, gunoaie etc.;
- dezinfecţia spaţiilor de depozitare după ce acestea au fost bine
curăţate. Se poate utiliza pentru aceasta orice insecticid emulsionabil
(Carbetox 37 CE, Sinoratox 35 CE etc.) în concentraţii mărite faţă de
concentraţiile aplicate pe plantele de cultură;
- tratamente chimice sub formă de stropiri, prăfuiri, aerosoli sau gazări
asupra produselor depozitate, pentru consum sau sămânţă utilizând
unul din produsele: Reldan 50 EC – 10 ml/t, Coopex 0,5%, Dust – 1
kg/t sămânţă, Coopex 25 WP – 20 g/t sămânţă, Digrain 4 – 4 l/100 t,
Prostore 157 UL – 4 l/100 t cereale de sămânţă depozitată, Bromură
de metil 30 – 40 g/m3 Dobol Fumigator – o capsulă/ 250 m3, Fumitox
10 PF – 10 cutii/500 m3 spaţiu gol, Fertoxin – 9-15g/t produs
depozitat, Fumlydox – 0,5 g/m3, Quickfos 3 – 5 tablete la tona de
produs, Sulfura de carbon 600 – 1000g/t produs.

Teme de control (Referate)

1. Descrierea, biologia, ecologia, modul de dăunare şi combatere
integrată a principalilor dăunători din culturile de cereale păioase.
2. Descrierea, biologia, ecologia, modul de dăunare şi combatere
integrată a principalilor dăunători din culturile de leguminoase perene
şi anuale.

207
 BIBLIOGRAFIE

1. Andriescu Elena, 1960 - Contribuţii la cunoaşterea biologiei şi

combaterii gărgăriţei florilor de trifoi (Apion apricans Herbst. şi A.
aestivum Germ.). Lucrări ştiinţifice, Inst. Agron., Iaşi, vol. IV.
2. Baicu T., Săvescu A., 1978 - Combaterea integrată în protecţia
plantelor. Editura Ceres, Bucureşti.
3. Baicu T., 1982 - Combaterea integrată şi limitarea poluării cu
pesticide. Editura Ceres, Bucureşti.
4. Baicu T., Săvescu A., 1986 - Sisteme de combatere integrată a
bolilor şi dăunătorilor pe culturi. Editura Ceres, Bucureşti.
5. Balachowsky A., 1962, 1963 - Entomologie appliquée à
l'agriculture (Traité). Tom. I/1, II/2, Coléoptères. Ed. Masson et Cie,
Paris.
6. Balachowky A., 1966 - Entomologie appliquée a l'agriculture
(Traité). Tom II, Lépidoptères. Ed. Masson et Cie, Paris.
7. Bălăşcuţă N., 1993 - Protecţia plantelor de grădină cu deosebire
prin mijloace naturale. Editura Tipocart Braşovia.
8. Bărbulescu Al., 1967 - Unele aspecte privind biologia şi ecologia
ploşniţelor cerealelor. Analele I.C.C.A., secţia Protecţia plantelor, vol.
III.
9. Bărbulescu Al., 1982 - Realizări privind protecţia cerealelor şi
plantelor tehnice împotriva atacului principalelor boli şi dăunători.
Analele I.C.C.P.T. Fundulea, vol. 50.
10. Beratlief C., Boguleanu Gh., 1975 - Dăunătorii produselor
agroalimentare din depozite. Editura Ceres, Bucureşti.
11. Beratlief C., Ciurea Alexandra, 1985 - Dăunătorii şi bolile
culturii macului. Institutul de Cercetări pentru Protecţia plantelor,
Bucureşti.
12. Boguleanu Gh., Bobîrnac B., Costescu C., Duvlea I., Filipescu
C., Paşol P., Peiu M., Perju T., 1980 - Entomologie agricolă. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
13. Boguleanu Gh., 1988, 1994 - Fauna dăunătoare culturilor agricole
şi forestiere din România, vol. I şi II. Editura Ceres, Bucureşti.
14. Borcan I., 1982 - Combaterea integrată a dăunătorilor legumelor
vărzoase. Rezumatul tezei de doctorat. ASAS, Bucureşti.
15. Brudea V., 1977 - Dăunătorii trifoiului şi duşmanii lor naturali din
Moldova. Rezumatul tezei de doctorat. Univ. "Al.I.Cuza" Iaşi.
16. Boney R. et colab., 1967 - La défense des plantes cultivées. Traité
pratique de phytopathologie et de Zoologie agricole. Editions Payot
Lausanne.

208
17. Ciochia V., Tărăbuţă Teodora, 1975 - Omida de stepă -
Laxostege sticticalis L.. Biologie, posibilităţi de combatere. Casa
Agronomului Trifeşti - Roman.
18. Ciochia V., Codrescu Ana, Dumitraş Lucreţia, 1980 - Protecţia
sfeclei de zahăr. Editura Ceres, Bucureşti.
19. Cîndea E., 1984 - Dăunătorii legumelor şi combaterea lor. Editura
Ceres, Bucureşti.
20. Constantinescu V., 1975 - Cercetări asupra biologiei, ecologiei şi
combaterii păduchelui cenuşiu al verzei - Brevicoryne brassicae L.
Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti.
21. Davidescu D., Calancea L., Davidescu Velicica, 1992 - Protecţia
chimică în agricultură. Chimizarea agriculturii, vol. VII. Editura
Academiei Române, Bucureşti.
22. Donescu Daniela şi colab., 1996 - Ghid practic de protecţie a
cartofului. Editura Ceres, Bucureşti.
23. Filip I., Isac Gr., 1983 - Folosirea capcanelor cu feromoni sexuali
sintetici în avertizarea tratamentelor la molia strugurilor. Lucr. a III-a
Conf.Naţ. Entomol., Iaşi.
24. Filipescu C., Anton Pătrăşcanu Elena, Georgescu T., 1989 -
Entomologie agricolă. Caiet de lucrări practice. Uz intern, Iaşi.
25. Filipescu C., Georgescu T., Tălmaciu M, 1993 - Protecţia
plantelor ornamentale. Uz intern, Iaşi.
26. Filipescu C., Georgescu T., Tălmaciu M., 1993 - Entomologie
agricolă, vol. II. Partea specială şi tehnologii de combatere. Uz intern,
Univ.Agron. şi de Med.Vet. Iaşi.
27. Georgescu C.C., Ene M., Petrescu M., Ştefănescu M., Miron
V., 1957 - Bolile şi dăunătorii pădurilor. Biologie şi combatere.
Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti.
28. Georgescu T., 1990 - Entomologie horticolă, vol. I şi II. Uz
intern, Iaşi.
29. Georgescu T., Tălmaciu M., 1994 - Curs de Protecţia plantelor
viticole şi pomicole. Entomologie. Uz intern, Iaşi.
30. Georgescu T., Tălmaciu M., 1995 - Entomologie horticolă. Caiet
de lucrări practice. Uz intern, Iaşi.
31. Georgescu T., Tălmaciu M., Bădeanu Marinela, 1996 - Caiet de
lucrări practice de Entomologie. Uz intern, Iaşi.
32. Georgescu T., Rădescu C., Martin Doina, 1996 - Rolul
pesticidelor în combaterea integrată a gândacului din Colorado şi a
manei la cultura cartofului. Lucrări ştiinţifice, vol. 39, seria
Horticultură, U.A.M.V. Iaşi.
33. Georgescu T., Rădescu C., Martin Doina, 1996 - Contribuţii
privind biologia şi combaterea ploşniţelor cerealelor - Eurygaster
integriceps Put. cu ajutorul piretroizilor de sinteză. Lucrări ştiinţifice,
vol. 39, seria Agronomie, U.A.M.V. Iaşi.

209
34. Ghizdavu I., 1983 - Supravegherea populaţiilor de Laspeyresia
pomonella L. cu ajutorul capcanelor feromonale în vederea
raţionalzării tratamentelor chimice. Lucr. a VIII-a Conf.Naţ.
Prot.Plant., Iaşi.
35. Ghizdavu T., Tomescu N., Oprean I., 1983 - Feromonii
insectelor "pesticide" din a III-a generaţie. Editura Dacia, Cluj-
Napoca.
36. Ghizdavu I., Oprean I., 1987 - Feromonii în combaterea
insectelor dăunătoare. Editura Ceres, Bucureşti.
37. Ghizdavu I., Perju T., Muşat Despina, 1989 - Îndrumător de
lucrări practice de Entomologie agricolă. Tipo Agronomia, Cluj-
Napoca.
38. Ghizdavu I., Paşol P., Pălăgeşiu I., Bobîrnac B., Filipescu C.,
Matei Iulia, Georgescu T., Baicu T., Bărbulescu Al., 1997 -
Entomologie agricolă. Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti.
39. Hatman M., Filipescu C., 1984 - Protecţia plantelor. Lucrări
practice. Uz intern, Iaşi.
40. Hatman M., Bobeş I., Lazăr Al., Perju T., Săpunaru T., 1986 -
Protecţia plantelor cultivate. Editura Ceres, Bucureşti.
41. Hrisafi Cornelia, 1951 - Insectele dăunătoare lucernei şi
combaterea lor. Editura de Stat, Bucureşti.
42. Hrisafi Cornelia, 1961 - Dăunătorii plantelor de nutreţ şi
combaterea lor. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
43. Hulea Ana, Paulian Fl., Comeş I., Hatman M., Peiu M., Popov
C., 1975 - Bolile şi dăunătorii cerealelor. Editura Ceres, Bucureşti.
44. Iacob Maria, Iacob N., 1978 - Utilizarea feromonilor în prognoza
şi combaterea dăunătorilor plantelor cultivate. ASAS, Biblioteca
agricolă, Bucureşti.
45. Isac Lucia, 1980 - Cercetări privind combaterea integrată a
dăunătorilor şi bolilor prunului. Rezumatul tezei de doctorat. ASAS,
Bucureşti.
46. Lăcătuşu Matilda, Pisică C., 1980 - Biologia dăunătorilor
animali. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
47. Lazăr I., 1990 - Dăunătorii principali ai culturilor agricole.
Editura Cartea moldovenească, Chişinău.
48. Ionescu M., Lăcătuşu Matilda, 1971 - Entomologie. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
49. Lefter Gh., 1976 - Combaterea acarienilor din culturile
hortiviticole. Editura Ceres, Bucureşti.
50. Lefter Gh., Minoiu N., 1990 - Bolile şi dăunătorii speciiloe
seminţoase. Editura Ceres, Bucureşti.
51. Manolache C., Boguleanu Gh., 1967 - Entomologie agricolă.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

210
52. Manolache Florica, Ignătescu I., Kolosy E., Ghiuţă M., Titz
M., 1961 - Cercetări asupra biologiei şi combaterii capsulelor de mac
(Ceuthorrhynchus macula-alba Herbst.). Analele ICCA, 39, Ser. C,
Bucureşti.
53. Manolache Florica, Nica Felicia, Săpunaru T., 1963 - Cercetări
asupra biologiei, ecologiei şi combaterii gândacului ghebos - Zabrus
tenebrioides. Studii şi Cercetări, seria Biologie Animală, nr. 15.
54. Megahed M., 1978 - Contribuţii la studiul morfologiei, biologiei,
ecologiei şi combaterii insectei Etiella zinckenella. Tr. Rezumatul
tezei de doctorat. Inst. Agron. Iaşi.
55. Minoiu N., Lefter Gh., 1987 - Bolile şi dăunătorii speciilor
sâmburoase. Editura Ceres, Bucureşti.
56. Mustaţă Gh., 1973 - Biologia şi ecologia insectelor parazite în
insecte dăunătoare din Moldova. Rezumatul tezei de doctorat. Univ.
"Al.I.Cuza", Iaşi.
57. Paşol P., Costescu C., Filipescu C., Ghizdavu I., Pălăgeşiu I.,
Georgescu T., Baicu T., Cîndea E., 1991 - Entomologie horticolă,
vol. 2 (partea specială). Tipo Agronomia, Cluj- Napoca.
58. Pălăgeşiu I., 1993 - Curs de Entomologie agricolă. Lito Univ. de
Ştiinţe Agricole a Banatului, Timişoara.
59. Paulian Fl., Bărbulescu Al., 1970 - Ploşniţele cerealelor.
Biologie, pagube şi măsuri de combatere. Redacţia revistelor agricole,
Bucureşti.
60. Paulian Fl., 1973 - Contribuţii la cunoaşterea dezvoltării,
ecologiei şi combaterii specii Tanymecus dilaticollis Gyll. Rezumatul
tezei de doctorat. IANB, Bucureşti.
61. Paulian Fl., Iliescu H., 1973 - Combaterea bolilor şi dăunătorilor
la floarea soarelui. Editura Ceres, Bucureşti.
62. Paulian Fl., 1982 - Dăunătorii porumbului şi combaterea lor. Bibl.
Agric., Bucureşti.
63. Plămădeală B. şi colab., 1987 - Boli, dăunători, buruieni. Editura
Ceres, Bucureşti.
64. Peiu M., 1964 - Curs de Entomologie agricolă, vol. II. Uz intern,
Iaşi.
65. Peiu M., 1965 - Contribuţii la studiul biologiei şi combaterii
fluturelui păstăilor de soia (Etiella zinckenella Tr.) în regiunea Iaşi.
Analele ICCA. Secţ. Prot. Plant., III.
66. Peiu M., Filipescu C., Pătrăşcanu Elena, 1966 - Date noi cu
privire la metodele de combatere a muştei cireşelor (Rhagoletis cerasi
L.). Rev. Grădina, via şi livada, nr. 5.
67. Perju T., Bobîrnac B., Bob D., 1976 - Dăunătorii animali ai
arbuştilor fructiferi. Editura Scrisul Românesc, Craiova.
68. Perju T., Bobîrnac B., Costescu C., Duvlea I., Filipescu C.,
Ghizdavu I., Paşol P., 1983 - Entomologie agricolă. Editura
Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
211
69. Perju T., 1985 - Seminifagii plantelor cultivate şi perene şi
măsurile lor de combatere. Editura Ceres, Bucureşti.
70. Perju T., Lăcătuşu Matilda, Pisică C., Andriescu I., Mustaţă
Gh., 1988 - Entomofagii şi utilizarea lor în protecţia integrată a
ecosistemelor agricole. Editura Ceres, Bucureşti.
71. Perju T., Lăcătuşu Matilda, Pisică C., Andriescu I., Mustaţă
M., 1989 - Entomofagii şi utilizarea lor în protecţia integrată a
ecosistemelor horticole. Editura ceres, Bucureşti.
72. Perju T., Pal Olga, Brudea V., Ignătescu I., Mateiaş M., Ittu
Mariana, 1993 – Protecţia integrată a culturilor de leguminoase
împotriva atacului de dăunători şi agenţi patogeni. Editura Ceres,
Bucureşti.
73. Perju T., 1995 - Entomologia agricolă, componentă a protecţiei
integrate a agroecosistemelor. Vol. I şi II. Editura Ceres, Bucureşti.
74. Podeanu Gh., Alexandri Al., 1956 - Omida fâneţelor şi păşunilor
şi combaterea ei. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
75. Popov C., 1977 - Contribuţii la studiul ecologic al speciilor
genului Eurygaster (Heteroptera) din România cu referire specială la
Eurygaster integriceps. Rezumatul tezei de doctorat. ASAS, Bucureşti.
76. Rădulescu E., Bobeş I., Perju T., 1972 - Protecţia plantelor de
nutreţ. Editura Ceres, Bucureşti.
77. Rogojanu V., Perju T., 1979 - Determinator pentru recunoaşterea
dăunătorilor plantelor cultivate. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
78. Săpunaru T., 1975 - Cercetări asupra morfologiei, biologiei,
ecologiei şi combaterii speciilor Sitona crinitus Herbst. şi Sitona
lineatus L. Rezumatul tezei de doctorat. Univ. "Al.I.Cuza", Iaşi.
79. Săvescu A., 1960 - 1962 - Album de protecţia plantelor, vol. I -
III. Centrul de material didactic şi propagandă agricolă, Bucureşti.
80. Săvescu A., rafailă C., 1978 - Prognoza în protecţia plantelor.
Editura Ceres, Bucureşti.
81. Şandru I., 1995 - Protejarea culturilor agricole cu ajutorul
pesticidelor. Editura Helicon, Timişoara.
82. Severin V., Dejeu L., 1994 - Bolile şi dăunătorii viţei de vie:
prevenire şi combatere. Editura Ceres, Bucureşt.
83. Şumakov E., Gusev G., Fedorinck N., 1975 - Metode biologice
în protecţia plantelor. Editura Ceres, Bucureşti.
84. Susea Sonica, Galani Gh., Andrei Ana-Maria, 1988 - Mijloace
biologice şi biotehnice de combatere a dăunătorilor la plantele
agricole. Ministerul Agriculturii, Bucureşti, 1988.
85. Şuta Victoria, 1966 - Cercetări asupra biologiei, ecologiei şi
combaterii muştei cireşelor - Rhagoletis cerasi L., în bazinul pomicol
Dîmboviţa. Rezumatul tezei de doctorat. Inst.Agron. "N.Bălcescu",
Bucureşti.

212
86. Şuta Victoria, Minoiu N., Lefter Gh., Gheorghiu Eftimia,
Coman Tatiana, 1974 - Protecţia pomilor şi arbuştilor fructiferi.
Editura Ceres, Bucureşti.
87. Talmaciu M., 2005 – Entomologie agricolă. "Ion Ionescu de la
Brad" Iasi.
88. Talmaciu M., 2003 – Protectia plantelor – Entomologie. Editura
"Ion Ionescu de la Brad" Iasi.
89. ***, 1980 - Metodici de prognoză şi avertizare a tratamentelor
împotriva bolilor şi dăunătorilor plantelor de cultură.
90. ***, 1993 - Ghid pentru utilizarea principalelor produse de uz
fitosanitar. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Bucureşti.
91. ***, 1999 - Codexul produselor de uz fitosanitar omlogate pentru
a fi utilizate în România. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei,
Bucureşti.
92. ***, 2005 - Codexul produselor de uz fitosanitar omlogate pentru
a fi utilizate în România. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei,
Bucureşti.

213