Sunteți pe pagina 1din 195

See

discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.net/publication/316842076

Pomicultură generală

Book · November 2011

CITATIONS READS

0 81

2 authors, including:

Dorin Ioan Sumedrea


Research Institute for Fruit Growing, Piteşti
30 PUBLICATIONS 7 CITATIONS

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Dorin Ioan Sumedrea on 10 May 2017.

The user has requested enhancement of the downloaded file.


Dorin Sumedrea Mihaela Sumedrea

POMICULTURĂ
GENERALĂ
Referenţi ştiinţifici: Prof. asoc. dr. Mihail IANCU, Membru titular ASAS
Prof. dr. Alexandru TEODORESCU

ISBN 978-973-1886-60-2
Dedic această carte mamei mele care trece în aceste momente
printr-o grea suferinţă. Mama mi-a oferit un dar de preţ – dorinţa de
a excela. Toată viaţa a muncit, luptându-se cu greutăţile, pentru a
crea condiţii mai bune pentru cei trei copii ai săi, ne-a învăţat să
reuşim prin muncă, corectitudine, ne-a învăţat să fim tari şi să ţinem
capul sus.

Piteşti, 11.12.2011
Dorin Ioan SUMEDREA
CUPRINS
CAPITOLUL 1. DEFINIŢIA, IMPORTANŢA, SITUAŢIA ACTUALĂ ŞI
TENDINŢELE DEZVOLTĂRII POMICULTURII ……………… 007
1.1. Definiţie ………………………………………………………………………. 007
1.2. Importanţa economică şi socială a pomiculturii ……………………………. 007
1.3. Situaţia actuală şi tendinţele dezvoltării pomiculturii ……………………… 010

CAPITOLUL 2. SPECIILE POMICOLE DE CLIMAT TEMPERAT.


TAXONOMIE, NOMENCLATURĂ, CLASIFICARE …………….. 015
2.1. Taxonomie …………………………………………………………………… 015
2.2. Clasificarea speciilor pomicole ……………………………………………… 015
2.2.1. Clasificarea după habitus …………………………………………… 015
2.2.2. Clasificarea pomicolă ……………………………………………….. 017

CAPITOLUL 3. MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR


FRUCTIFERI ……………………………………………………….. 019
3.1. Organele hipogee …………………………………………………………….. 019
3.2. Organele epigee ..…………………………………………………………….. 024
3.3. Polaritatea şi dominanţa apicală …………………………………………….. 030

CAPITOLUL 4. CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE ……………. 032


4.1. Perioadele de vârstă ………………………………………………………….. 032
4.2. Comportarea pomilor pe rădăcini proprii şi a celor altoiţi în ciclul de viaţă …. 035
4.3. Relaţiile dintre epibiont şi hipobiont ………………………………………… 037
4.3.1. Altoirea şi utilizarea ei în pomicultură ……………………………… 037
4.3.2. Influenţa reciprocă dintre epibiont şi hipobiont ……………………. 041

CAPITOLUL 5. CICLUL ANUAL AL SPECIILOR POMICOLE ………………. 044


5.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative şi de rod ………………………... 044
5.1.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative …………………………. 044
5.1.2. Fenofazele iniţiale ale organelor de rod ……………………………… 045
5.2. Starea de repaus ………………………………………………………………. 047
5.3. Fenofazele finale ale organelor vegetative şi de rod …………………………. 050
5.3.1. Fenofazele finale ale organelor vegetative …………………………... 050

3
5.3.2. Fenofazele finale ale organelor de rod ……………………………… 052

CAPITOLUL 6. ALTERNANŢA DE RODIRE …………………………………….. 060


6.1. Cauze şi forme de manifestare .……………………………………………… 060
6.2. Măsuri de prevenire a alternanţei de rodire …………………………………. 061

CAPITOLUL 7. ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI ……. 063


7.1. Particularităţile agroecosistemului pomicol ………………………………… 063
7.2. Lumina ca factor de vegetaţie ……………………………………………….. 064
7.3. Căldura ca factor de vegetaţie ………………………………………………… 067
7.4. Apa ca factor de vegetaţie …………………………………………………… 070
7.5. Aerul ca factor de vegetaţie ………………………………………………….. 071
7.6. Cerinţele speciilor pomicole faţă de sol ………………………………………. 072
7.7. Relieful şi distribuţia factorilor ecologici …………………………………… 075

CAPITOLUL 8. REGIUNILE POMICOLE ALE ROMÂNIEI …………………... 077

CAPITOLUL 9. PORODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL ….. 080


9.1. Factorii în funcţie de care se amplasează pepiniera ………………………… 080
9.2. Sectoarele pepinierei …………………………………………………………. 080
9.3. Organizarea şi pregătirea terenului …………………………………………… 081
9.4. Producerea portaltoilor generativi …………………………………………... 082
9.5. Producerea portaltoilor vegetativi …………………………………………… 086
9.5.1. Tehnologia înmulţirii prin marcotaj ………………………………… 086
9.5.2. Tehnologia înmulţirii prin butaşi …………………………………… 089
9.5.3. Înmulţirea prin altoire ………………………………………………. 091
9.5.4. Înmulţirea prin drajoni ……………………………………………… 097
9.5.5. Înmulţirea prin micropropagare „in vitro” …………………………. 097
9.6. Tehnologia producerii pomilor altoiţi ……………………………………….. 098
9.7. Metode de scurtare a timpului pentru producerea materialului săditor pomicol 102

4
CAPITOLUL 10. TEHNOLOGIA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR
POMICOLE ……………………………………………………….. 104
10.1. Sisteme de cultură a pomilor ………………………………………………. 104
10.2. Alegerea terenului …………………………………………………………... 113
10.3. Organizarea, amenajarea şi pregătirea terenului …………………………... 114
10.4. Alegerea şi amplasarea speciilor şi soiurilor ……………………………….. 116
10.5. Stabilirea distanţelor de plantare şi pichetarea terenului …………………... 117
10.6. Plantarea pomilor şi lucrări de îngrijire după plantare ……………………. 123

CAPITOLUL 11. TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR


POMICOLE ……………………………………………………….. 126
11.1. Operaţiile tehnice folosite pentru dirijarea creşterii şi rodirii …………….. 126
11.1.1. Tăierile şi influenţa acestora asupra proceselor de creștere şi rodire 126
11.1.2. Clasificarea tăierilor ………………………………………………… 127
11.1.3. Schimbarea poziţiei ramurilor ………………………………………. 129
11.1.4 Operaţii tehnice secundare …………………………………………. 132
11.2. Forme de coroană …………………………………………………………… 133
11.2.1. Coroane cu volum mare …………………………………………… 135
11.2.2. Coroane cu volum mic ..…………………………………………… 141
11.3. Tăierile de formare a coroanelor …………………………………………… 155
11.4. Tăierile de producţie ……………………………………………………….. 156
11.4.1. Tăierile de întreţinere ……………………………………………… 157
11.4.2. Tăierile de fructificare ……………………………………………… 158
11.5. Tăierile de creştere a coroanelor …………………………………………… 159
11.6. Mecanizarea tăierii pomilor ………………………………………………… 161
11.7. Întreţinerea şi lucrărilor solului în plantaţiile pomicole …………………... 163
11.8. Fertilizarea plantaţiilor pomicole ………………………………………….. 168
11.8.1. Consumul şi cerinţele speciilor pomicole pentru elementele nutritive
în cursul ciclului anual ……………………………………………… 169
11.8.2. Criterii de stabilire a normelor de fertilizare ………………………. 170
11.8.3. Îngrăşăminte utilizate în pomicultură …………………………….. 172
11.8.4. Tehnica administrării îngrăşămintelor …………………………….. 175
11.9. Irigarea plantaţiilor pomicole ………………………………………………. 176
11.9.1. Consumul de apă al speciilor pomicole …………………………… 176

5
11.9.2. Constantele hidrografice ale solului utilizate la stabilirea necesarului
de apă ……………………………………………………………….. 177
11.9.3. Stabilirea momentelor şi normelor optime pentru irigarea pomilor 178
11.9.4. Metode de irigare …………………………………………………... 179
11.10. Protejarea pomilor împotriva accidentelor climatice …………………….. 181
11.11. Îngrijirea recoltelor ………………………………………………………… 183
11.11.1. Reglarea încărcăturii de rod ………………………………………. 183
11.11.2. Prevenirea căderii fructelor înainte de recoltare ………………….. 185
11.11.3. Reglarea hormonală a maturării şi îmbunătăţirea calităţii fructelor 185
11.12. Recoltarea fructelor ……………………………………………………….. 186
11.12.1. Estimarea producţiei de fructe …………………………………… 186
11.12.2. Epoca optimă de recoltare a fructelor …………………………….. 187
11.12.3. Tehnica recoltării …………………………………………………. 188

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ………………………………………………………. 191

6
Capitolul 1
DEFINIŢIA, IMPORTANŢA, SITUAŢIA ACTUALĂ ŞI
TENDINŢELE DEZVOLTĂRII POMICULTURII

1.1. DEFINIŢIE

Pomicultura este o ramură a ştiinţelor agricole, unul dintre principalele sectoare ale
producţiei horticole. Etimologic, această denumire derivă din latinescul pomus, -i = arbore
fructifer şi cultur, -ae = îngrijire, cultivare.
Pomicultura constituie un domeniu al “resurselor agricole” care prin interacţiunea
naturală (cu factorii de mediu) şi dirijată (cu factorii agrotehnici) are ca rezultat obţinerea
unor sortimente de produse agricole - fructele - vital necesare existenţei umane.
Ca ştiinţă, alături de întreaga ştiinţă agricolă a luat naştere după consolidarea ştiinţelor
fundamentale: fizica, chimia, botanica, fiziologia, biochimia, etc.
Într-o accepţiune modernă, pomicultura, ca resursă, reprezintă un subsistem conectat
printr-o multitudine de legături, directe şi indirecte, cu celelalte resurse agricole, împreună cu
care se constituie în sistemul agricol, dar şi cu alte sisteme (industrial, transporturi,
construcţii, servicii, etc.), precum şi cu mediul, în cadrul ecosistemului. Agroecosistemul
pomicol este în directă dependenţă de condiţiile ecologice locale: legile şi principiile generale
se aplică numai în raport de condiţiile locale concrete. Din acest motiv, pomicultura poate fi
definită ca fiind “Studiul particularităţilor biologice şi productive ale pomilor şi arbuştilor
fructiferi şi stabilirea tehnologiilor diferenţiate pe specii, soiuri şi zone ecologice pentru
obţinerea unor recolte mari de fructe cu valoare biologică superioară, în condiţii de eficienţă
economică ridicată (Popescu M. şi colab., 1992).
În învăţământ, ca disciplină didactică, pomicultura abordează aspectele ştiinţifice şi
practice legate de cultura speciilor fructifere. Aceasta este divizată în Pomicultura generală şi
Pomicultura specială (Pomologia), prima cuprinzând aspecte legate de biologia , ecologia şi
tehnologia comună tuturor speciilor fructifere; pomicultura specială aprofundează pe cea
generală, prin studierea particularităţilor de creştere şi fructificare ale diferitelor specii, grupe
de soiuri şi chiar soiuri, în vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate a acestora.

1.2. IMPORTANŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A POMICULTURII

Principala raţiune a culturii pomilor o constituie folosirea în alimentaţie a fructelor, ca


un component esenţial pentru asigurarea funcţiilor metabolice echilibrate ale organismului
uman.
Importanţa economică şi socială a culturii pomilor poate lua în considerare
următoarele aspecte:
 Fructele - alimente indispensabile. Cu puţine excepţii, datorită echilibrului şi
armoniei dintre diferitele lor elemente (forme, mărimi, culori arome, gusturi, componente
chimice, etc.), fructele reprezintă aproape singurul aliment gata pregătit în natură, în stare
finită, care se poate consuma proaspăt, fără nici un adaos sau proces de prelucrare. Orice
operaţiune de prelucrare scade valoarea alimentară specifică fructelor.
Valoarea alimentară a fructelor este dată de compoziţia chimică a acestora, în forme
uşor accesibile organismului uman, la care se adaugă diferiţi excitanţi olfactivi, vizuali şi
gustativi.

7
Din punct de vedere chimic fructele conţin apă şi substanţă uscată (substanţe organice
şi minerale). Conţinutul fructelor proaspete în apă variază în funcţie de specie în limite largi:
73,5% la prune, 84,1% la mere, 91,4% la piersici, 93,0% la căpşun şi numai 4,0% la alune.
Zaharurile reprezintă principalul component al substanţei uscate (circa 90%). Acestea
sunt prezente, în principal, sub forme de monozaharide (glucoza, fructoza), dizaharide
(zaharoza) şi polizaharide (celuloza, amidonul, pectina). Conţinutul acestora în fructe variază
de la 3,40% la agrişe, până la 16,72% la mere. Zaharurile din fructe, mai ales cele simple, sunt
asimilate de organismul uman foarte uşor, intrând în circuitul sanguin, fără transformări
prealabile care să necesite consum energetic. Trebuie subliniată “sănătatea“ pentru organism a
zahărului din fructe în comparaţie cu cel obţinut prin prelucrare industrială, mai ales prin
dublă rafinare (Isac Il., şi colab., 2001).
Grăsimile şi proteinele se găsesc în cantităţi reduse în fructele cărnoase (mere, pere,
prune, caise, piersici, cireşe, vişine): 0,1 - 0,7% lipide (ceride şi cutină) şi 0,1 - 0,4% proteine.
Cantităţile reduse de proteine sunt compensate printr-o diversitate mare. La măr, de exemplu,
s-au identificat 26 aminoacizi, printre care şi cei esenţiali, pe care organismul uman nu-i poate
sintetiza. La fructele uscate (nuci, alune, migdale) conţinutul în lipide depăşeşte 50%, iar cel
în proteine variază în jur de 18-20% (Miliţiu I., 1992).
Celuloza, conţinută în proporţie de 0,8 - 1,0%, joacă un rol mecanic, în sensul că
stimulează peristaltismul intestinal şi favorizează digestia.
Valoarea nutritivă a fructelor este sporită de conţinutul lor în vitamine şi săruri
minerale, care sunt biocatalizatori ai proceselor vitale, lipsa lor din organism provocând grave
tulburări funcţionale ale metabolismului.
În ordinea descrescândă a cantităţii, fructele conţin următoarele vitamine: vitamina C,
care la majoritatea fructelor variază între 0,5 şi 40 mg., dar ajunge la 150- 400 mg. la 100 g
substanţă proaspătă în coacăzele negre; provitamina vitaminei A (caroten 0,02 - 0,09 mg la
100 g, şi poate ajunge la 4,8 mg în pulpa caiselor şi 1.8 mg. în cea a piersicilor); vitaminele B1
(alune, nuci, castane, prune), B2 (castane, nuci, caise, căpşuni); biotina (mere, pere); vitamina
PP (mere, cireşe, caise, piersici), etc.(Radu I. F., 1985). Dintre toate acestea, cea mai mare
importanţă îi revine vitaminei C. Datorită faptului că organismul uman nu poate sintetiza
această vitamină, omul este obligat să-şi procure zilnic cantităţile necesare, în principal prin
consumul de alimente vegetale. În timpul iernii o parte din fructe (mere, pere) devin, dacă nu
singura, în orice caz una din puţinele surse de vitamina C.
Substanţele minerale se găsesc sub formă de oxizi ai principalelor metale (K, Na, Ca,
Fe, etc) sau săruri ale acizilor fosforic, clorhidric, carbonic, etc. Conţinutul în săruri minerale
variază de la o specie la alta, în funcţie de soi, dar şi de condiţiile pedoclimatice, de
tehnologiile aplicate, etc. Deşi în cantităţi mici, substanţele minerale au un rol deosebit în
organismul uman influenţând secreţia diferitelor glande şi servesc ca substanţe tampon în
metabolismul intern, în special al sucului gastric (Isac Il., 2001).
 Fructele - medicamente valoroase. Datorită proprietăţilor terapeutice fructele sunt
utilizate nu numai în alimentaţia omului sănătos ci şi în regimurile alimentare recomandate,
atât de medicina populară cât şi de cea ştiinţifică, multor categorii de bolnavi.
În special, datorită conţinutului în celuloză fructele ajută digestia; aciditatea lor
moderată provoacă o importantă secreţie de salivă, stimulează sucurile gastrice şi reglează
funcţiile intestinale. De asemenea, sunt renumite ca deconstipante merele, perele, caisele,
piersicile (Popescu M., şi colab., 1992).
Fructele au o acţiune benefică asupra diurezei, asupra eliminării acidului uric, motiv
pentru care sunt recomandate reumaticilor, obezilor, etc.
Fructele foarte bogate în pectină (merele, perele, gutuile) pot reduce colesterolul, fiind
recomandate în prevenirea arteriosclerozei şi a infarctului miocardic. Consumul de fructe este,

8
de asemenea, unul din mijloacele de corectare a hipertensiunii arteriale (Popescu M., şi colab.,
1992).
 Materii prime pentru industria prelucrătoare. Datorită caracterului sezonier al
producţiei de fructe, al dezechilibrului dintre consum şi producţie din unele perioade, cât şi
nevoii aportului de fructe în alimentaţie în cursul anului, industria prelucrătoare capătă o
importanţă deosebită. Sortimentele de produse în care se transformă fructele sunt tot mai
diversificate: sucuri naturale, concentrate, nectaruri, siropuri, băuturi răcoritoare, compoturi,
jeleuri, gemuri, marmelade, dulceţuri, bomboane, îngheţată, fructe deshidratate, congelate,
etc.
Pe plan mondial se manifestă tendinţa de sporire a proporţiei consumului de fructe sub
formă prelucrată în comparaţie cu cele proaspete. În SUA, în ultimele decenii ale secolului
trecut structura medie a consumului de fructe a fost de 40% proaspete şi 60% prelucrate (din
care 33% conservate, 22% congelate, 5% uscate).
În România, în aceiaşi perioadă, structura consumului de fructe a fost de 77% în stare
proaspătă şi 23% prelucrate (21% conservate, 0,5% congelate, 1,5% uscate). Dacă se ia în
calcul producţia de fructe care se prelucrează pentru export, inclusiv cea care se distilează,
rezultă că în activitatea de industrializare a fructelor poate fi luată în considerare o cantitate
anuală de 500-600 mii tone materii prime (Isac Il., 2001).
 Exportul de fructe. În condiţii normale producţia de fructe din ţara noastră
depăşeşte nevoile de consum intern, existând posibilitatea exportului de fructe în stare
proaspătă (căpşuni, prune, mere, pere, etc.) sau prelucrată (căpşuni, cireşe, vişine, caise,
piersici, zmeură, coacăze, etc.). Însă, în anii 1992-1993, România exporta doar 16 mii tone
fructe (producţia medie de fructe în aceşti ani a fost de 1675 mii tone), în special prune pentru
consum în stare proaspătă şi mere pentru industrie (Papp J., 1996). Pe piaţa merelor de
consum, România precum şi ţările din Europa de Est, nu pot fi exportatori importanţi, datorită
sortimentului cultivat şi neîndeplinirii cerinţelor de calitate cerute pe piaţa occidentală.
 Valorificarea mai eficientă a unor terenuri comparativ cu alte culturi.
Importanţa economică a pomiculturii este accentuată de posibilităţile pe care le au speciile
pomicole de a pune în valoare terenuri cu fertilitate scăzută: terenurile în pantă din zona
dealurilor, precum şi cele nisipoase din sudul şi nord-vestul ţării. Sistemul radicular dezvoltat
al speciilor pomicole valorifică şi astfel de terenuri, asigurând în condiţiile unor tehnologii
adecvate producţii eficiente. În plus, se mai adaugă şi suprafeţele mici de teren situate în
condiţii care nu permit cultura plantelor de câmp, cum sunt cele din jurul caselor.
 Pretabilitatea valorificării economice şi estetice a terenurilor din grădinile de
lângă casă. Pomii şi arbuştii fructiferi sunt printre cele mai indicate plante pentru cultura pe
loturi mici: asigură o productivitate mare (4-5 kg fructe/m2); pot asigura o gamă sortimentală
de fructe proaspete în gospodărie prin eşalonarea epocilor de coacere a speciilor şi soiurilor
cultivate; oferă o ocupaţie plăcută, folositoare şi reconfortantă pentru membrii familiei.
Aceste considerente explică de ce peste 87 milioane pomi (58% din patrimoniu) sunt cultivaţi
în gospodăriile populaţiei (Isac Il., 2001). De asemenea, prelucrarea fructelor în gospodărie,
sub diferite forme, a devenit o îndeletnicire de tradiţie, acoperindu-se în acest fel o parte
importantă din necesarul de consum.
 Funcţia climatică şi de conservare a solului. Prezenţa plantaţiilor pomicole
contribuie activ la modificarea, de multe ori esenţială, a regimului şi calităţii climatului.
Plantaţiile pomicole asigură o compoziţie normală a atmosferei prin consumul de CO2 şi
eliberarea de oxigen, atenuează efectul unor agenţi poluanţi (praf, fum, etc.) şi extremele de
temperatură, măresc umiditatea relativă, micşorează viteza vânturilor, favorizează depunerea
zăpezii, etc. (Isac Il., 2001). În plus, plantaţiile pomicole au un important rol antierozional,
intervenind activ în conservarea solului prin protecţia împotriva eroziunii de suprafaţă şi
adâncime, prin evitarea şi împiedicarea alunecărilor de teren, prin fixarea nisipurilor, etc.

9
 Ocuparea populaţiei în activitatea pomicolă. Suprafaţa pe care o ocupă
plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi, producţia de fructe de cca. un milion tone realizată
anual în ţara noastră, absorb o parte a populaţiei care lucrează fie direct la aplicarea
tehnologiilor în livezi, fie în activităţi conexe (industria prelucrătoare, comerţul cu fructe,
transporturi, construcţia de maşini şi unelte specifice, industria chimică, etc.).

1.3. SITUAŢIA ACTUALĂ ŞI TENDINŢELE DEZVOLTĂRII POMICULTURII


Analizate pe o perioadă lungă de timp, pe plan mondial, producţiile de fructe au
crescut continuu, la început pe măsura extinderii suprafeţelor cultivate, iar în ultimele decenii
datorită sporirii producţiei la unitatea de suprafaţă. De la 58.220 mii tone, cât era media anilor
1948-1952, producţia mondială a principalelor specii pomicole de climat temperat a ajuns la
70.935,6 mii tone, media anilor 1980-1989. În perioada anilor ’90 producţia totală de fructe
din zona temperată depăşeşte 100.000 mii tone, ajungând la sfârşitul primului deceniu al
mileniului 3 la peste 130.000 mii tone tabelul 1.1. Creşterea producţiei mondiale de fructe se
datorează în cea mai mare parte tendinţei permanente de creştere la specia măr.
Două treimi din producţia mondială de fructe este furnizată de 3 specii, şi anume:
mărul, bananierul şi portocalului. În plus, mărul este specia care furnizează peste 50% din
producţia de fructe de climat temperat (tabelul 1.1), fiind urmat de păr cu (17%), piersic şi
nectarin (15%), prun (8%), etc.
Având în vedere aceste considerente vom analiza în continuare producţia mondială de
mere şi structura acesteia pe continente şi respectiv ţări mari producătoare.

Tabelul 1.1
Evoluţia producţiei mondiale de fructe la principalele specii pomicole
de climat temperat
Media Nivelul producţiei în anii (mii tone)
Specia
1980-1989 1997 1998 2001 2002 2008 2009
TOTAL 70935,6 100223,3 100147,9 97863,1 115712,3 133431,1 138867,1
Măr 39194,4 57692,3 56886,5 58673,1 57982,6 69304,4 71216,6
Păr 9418,0 14185,7 15132,6 17312,0 17198,1 21201,6 22460,5
Piersic şi nectarin 8012,5 10994,3 10996,5 1330,3 20000,0 18670,2 20319,3
Prun 6339,9 7808,2 7177,2 9183,3 9141,8 11163,8 10776,2
Căpşun 2060,0 2683,4 2701,5 3168,4 3099,1 3716,5 3728,1
Cais 2002,8 2346,2 2544,5 2590,6 2738,6 4093,7 4178,2
Cireş 1471,9 1616,0 1605,5 1926,8 1948,4 1801,3 2196,5
Nuc 845,3 1100,1 1122,8 1280,1 1267,9 161,5 830,0
Alun 507,3 607,8 771,5 660,8 590,7 1062,1 765,7
Castan 455,8 539,8 522,7 971,9 962,6 1330,4 1408,3
Gutui 321,6 329,6 330,9 385,8 400,3 467,9 503,3
Zmeur 306,1 319,9 355,7 380,0 382,2 457,7 484,4
Sursa: FAO STAT (http://apps.fao.org)

Din analiza producţiei mondiale de mere şi repartizarea ei pe continente se observă că


(tabelul 1.2), la nivelul anilor 1989-1991, din producţia totală de 40.118 mii tone, 32,5% se
realizează în Europa, urmata de Asia (29,8%), America de Nord (13,7%), URSS (13,5%),
America de Sud (5,9%), Africa (2,3%), Oceania (1,7%) şi Australia (0,6%).
Începând cu ultima parte a anilor ‘90 producţia mondială de mere prezintă o tendinţă
de creştere continuă (tabelul 1.2), ajungând 2009 la o producţie de 71216 mii tone, cu 77,5%
mai mare decât media anilor 1989-1991.
În Europa se observă o creştere a producţiei de mere, ajungând la 16.111 mii tone în
anul 2009, ceea ce reprezintă o creştere cu 23,7% faţă de media anilor 1989-1991.

10
După 1990 Europa prezintă creşteri uşoare ale producţiei de mere, însă creşteri foarte
mari sunt înregistrate în Asia, care devine primul producător mondial. La nivelul anului 2009
ponderea producţiei de mere pe continente situează Asia pe primul loc cu 60,9%, urmată de
Europa cu 22,6%, America de Nord (6,9%), America de Sud (5,0%), Africa (2,9%), etc. Asia
cunoaşte o creştere spectaculoasă a producţiei de mere, care ajunge la 43.422 mii tone în
2009, de aproximativ 3,6 ori mai mare decât media anilor 1989-1991.

Tabelul 1.2
Producţia mondială de mere şi repartizarea ei pe continente
mii tone
1989-1991 1997 1998 2001 2002 2008 2009

Prod. mondială 40118 57692 56887 58673 58785 693047 71216


din care:
Europa 13027 18613 15836 16879 15822 15933 16111
Asia 11956 27669 29538 30695 31164 41711 43422
America de Nord 5488 5844 6172 5301 5030 4716 4928
America de Sud 2381 3779 3445 3974 4136 3563 3561
Africa 907 1526 1465 1522 1546 2132 2064
Australia şi Noua Zeelandă 263 920 832 775 812 621 642
Sursa: FAO STAT (http://apps.fao-.org)

Creşterea producţiei în Asia se datorează în primul rând Chinei (tabelul 1.3), ţară în
care producţia de mere a crescut de peste 7 ori, de la 4469 mii t media anilor 1989-1991, la
31.684 mii tone în 2009. Alţi mari producători ai acestui continent sunt Turcia, Iran (peste 2
mil. tone fiecare), şi India (cu peste 1 mil. tone).
În America de Nord, principalul producător - SUA are tendinţa de menţinere a
producţiei anuale de mere la aproximativ 4,5 milioane tone, iar America de Sud este
reprezentată de Argentina, Chile şi Brazilia (peste 1 milion tone în 2009).
În Europa, ţări mari producătoare sunt Polonia şi Italia (peste 2 milioane tone anual),
Franţa (cca 2 milioane tone anual), Rusia, Germania (fiecare cu peste 1 milion tone anual).
Tendinţa generală a ţărilor din Europa de Vest este de creştere uşoară şi chiar de stagnare a
producţiei de mere.
În România, după 1990 în urma aplicării legii fondului funciar este dificil de apreciat
suprafaţa şi producţia de mere obţinută de actualii proprietari. De asemenea, trebuie avute în
vedere pierderile mari datorate defrişărilor făcute de către noii proprietari, neexistând o
evidenţă precisă a acestui aspect.
Evoluţia suprafeţelor ocupate cu pomi se caracterizează printr-o reducere după 1938 şi
până în anii ‘70, datorită celui de al doilea război mondial şi colectivizării forţate din anii ‘60
(tabelul 1.4). În 1970 se atinge un maxim (328.4 ha), după care are loc o diminuare, ce se
datorează defrişării unor livezi îmbătrânite, precum şi a unor livezi mici situate pe terenurile
arabile din zonele de şes, supuse politicii agrare din acea perioadă (înfiinţarea livezilor se
făcea numai pe terenurile în pantă, slab fertile şi erodate).
Se apreciază că, după anul 2000, suprafeţele pomicole din România au scăzut sub 200
mii ha, fiind acceptată idea că producţia de fructe nu trebuie să crească pe seama sporirii
suprafeţelor, ci a randamentului la unitatea de suprafaţă (Glăman Gh., 1996) şi în condiţiile în
care România a negociat cu UE numai 180 mii ha. Livezile de măr reprezintă peste o treime
din suprafaţa totală ocupată cu livezi pe rod (tabelul 1.4).
În perioada 1991-2009 producţia totală de fructe obţinută în România se situează în
jurul valorii de 1,1-1,3 mil. tone, cu excepţia anului 1993 când se depăşeşte producţia de
2 mil. tone (Tabelul 1.5).

11
Tabelul 1.3
Producţia de mere în principalele ţări cultivatoare din lume
mii tone
ŢARA 1989-1991 1997 1998 2001 2002 2008 2009
EUROPA „
Franţa 2113 2473 2910 2397 2500 1940 1954
Italia 1935 1966 2143 2341 2370 2210 2314
Rusia - 1500 1330 1643 1800 1467 1596
Polonia 1090 2092 1687 2434 1900 2831 2626
Ucraina - 1898 568 475 482 719 853
Germania 1957 1602 2296 1929 1600 1047 1071
Spania 661 984 736 962 712 661 595
România 628 664 364 507 500 459 517
Ungaria 921 500 482 605 470 567 575
Olanda 369 420 518 480 500 375 407
AMERICA DE NORD
S. U. A. 4434 4682 5283 4363 4042 4359 4515
Canada 531 504 489 465 460 427 473
AMERICA DE SUD
Argentina 963 1118 1034 1428 1428 950 1027
Chile 713 940 1000 1135 1100 1280 1090
Brazilia 516 794 791 723 858 1124 1223
ASIA
China 4469 17228 19491 20023 20508 29851 31684
India 1118 1308 1321 1500 1500 1984 1795
Iran 1378 1998 1944 2353 2353 2719 2432
Japonia 953 993 879 930 912 911 846
Turcia 1883 2550 2450 2450 2500 2504 2782
AFRICA
Africa de Sud 485 538 576 558 579 771 550
Egipt 57 403 388 474 484 551 702
Maroc 255 384 285 228 228 404 400
Sursa: FAO STAT (http://apps.fao.org)

Tabelul 1.4
Evoluţia suprafeţelor ocupate cu pomi
Suprafaţa-total livezi Suprafaţa-total livezi pe
ANUL ANUL
pe rod/d.c.măr (mii ha) rod/d.c.măr (mii ha)
1938 247,0 2001 210,1/73,0
1950 184,2 2002 189,4/72,4
1960 212,6 2003 199,6/71,6
1970 328,4 2004 199,8/73,4
1980 259,7 2005 200,7/81,7
1990 230,7/90,8 2006 178,7/59,3
1991 232,8/88,3 2007 167,6/59,0
1999 208,9/80,5 2008 166,8/54,7
2000 208,1/71,0 2009 159,6/52,4
Sursa: FAO STAT (http://apps.fao.org) şi M.A.A.P. - Date operative

Dacă în anii ’50 prunele deţineau peste 50% din producţia totală, tendinţa de creştere a
producţiei de mere începând cu anii ‘80 se menţine şi în ultimul deceniu al secolului XX, când
producţia de mere depăşeşte pe cea de prune. Datorită investiţiei mai mici la înfiinţare şi
costurilor uşor mai mici în exploatare înregistrate la specia prun, la sfârşitul anilor ‘90 s-au
înfiinţat mai multe livezi de prun decât de măr şi, ca urmare producţia de prune în anii 2008-
2009 depăşeşte uşor pe cea de mere.

12
Tabelul 1.5
Producţia de fructe realizată în România în perioada 1991-2009
Specia 1991 1992 1993 1996 1997 2000 2001 2002 2008 2009
TOTAL PROD. 1.164,7 1.167,0 2.183,0 1.631,8 1.416,5 1093,7 1349,6 1260,4 1183,8 1323,3
Mere 504,9 541,1 1.097,2 659,7 664,1 490,3 507,0 500,0 459,0 517,5
Pere 58,1 63,1 108,5 74,2 69,9 70,6 71,6 65,0 52,6 66,1
Prune 418,9 346,7 703,7 663,0 491,6 345,0 557,2 500,0 475,3 533,7
Piersici 43,6 37,3 49,7 25,9 17,4 18,3 16,7 12,0 16,4 17,1
Caise 26,0 40,7 41,7 43,8 27,6 28,4 28,3 25,0 32,1 32,5
Cireşe + Vişine 59,6 73,0 106,4 89,3 73,8 73,7 91,1 85,0 67,7 67,9
Nuci 18,0 21,8 32,6 35,7 32,9 32,5 34,9 34,0 32,3 38,3
Alte specii 21,8 30,5 15,9 28,5 26,0 23,0 24,0 21,0 25,0 26,0
Arbuşti fructiferi 2,6 1,8 1,6 0,7 0,4 0,2 0,4 0,4 2,2 2,3
Căpşuni 13,8 12,8 7,3 11,6 13,5 11,7 18,4 18,0 21,2 21,9
Sursa: FAO STAT (http://apps.fao.org) şi M.A.A.P. - Date operative

Dacă analizăm producţia de mere, pe o perioadă mai lungă de timp (tabelul 1.6), se
observă o scădere foarte mare în 1950 când se obţine numai 13,5% din producţia anului 1938,
datorită războiului şi secetei. Producţia anului 1938 (566,5 mii tone) este depăşită după anul
1980, când se obţin în mod constant aproximativ 600 mii tone anual, cu excepţia anului 1986
(994,4 mii tone).
După 1990 producţia de mere oscilează între 300-600 mii tone cu excepţia anilor cu
producţii foarte mari: 1993 şi 2004 când s-au înregistrat producţii record de peste1 milion
tone sau 2003 cu peste 800 mii tone.
În ultima perioadă sporurile de producţie obţinute la nivel mondial nu se datorează
extinderii suprafeţelor, ci intensivizării culturii mărului. Tendinţa este de a defrişa livezile
extensive şi de a înfiinţa livezi intensive şi superintensive.
Intensivizarea trebuie văzută nu numai în ceea ce priveşte numărul de pomi la unitatea
de suprafaţă, ci în toate verigile tehnologice: scurtarea timpului de producere a materialului
săditor, utilizarea de combinaţii soi/portaltoi care se pretează la densităţi mari, amplasarea
livezilor în condiţii pedoclimatice care satisfac cerinţele, asigurarea la nivel optim a
îngrăşămintelor chimice şi a apei, adoptarea unor forme de coroană care să utilizeze cu
eficienţă maximă energia solară.
Tabelul 1.6
Dinamica producţiei de mere în România
mii tone
ANUL PRODUCŢIA ANUL PRODUCŢIA
1938 566,5 1995 457,2
1950 76,4 1996 659,7
1960 111,1 1997 664,0
1970 175,8 1998 610,0
1980 391,5 1999 316,1
1985 699,1 2000 365,0
1986 994,4 2001 507,0
1987 594,2 2002 491,5
1988 609,4 2003 811,1
1989 697,4 2004 1097,8
1990 683,2 2005 637,9
1991 504,9 2006 599,4
1992 541,1 2007 475,4
1993 1097,2 2008 459,0
1994 363,0 2009 517,5
Sursa: FAO STAT (http://apps.fao.org) şi M.A.A.P. - Date operative

13
În Europa de Est, producţia de mere a stagnat sau a avut creşteri uşoare, datorită
îmbătrânirii, neîngrijirii corespunzătoare a livezilor şi moderatei răspândiri a livezilor
intensive. Această tendinţă este pronunţată mai ales în statele fostei URSS, Ungaria, România
şi Bulgaria. Un salt cantitativ şi calitativ s-a înregistrat în Polonia, Republica Cehă, Slovacia
şi statele ce formau Iugoslavia. Guvernele ţărilor din Europa de Est nu-şi pot permite să
sprijine financiar modernizarea şi intensivizarea pomiculturii, iar dobânzile mari la credite
împiedica înfiinţarea de noi plantaţii pomicole.
În viitor mărul va rămâne specia fructiferă cu importanţă majoră în Europa de Est, care
va participa cu 50-80% din producţia totală de fructe. Mai ales, în anii ‘80 au fost înfiinţate
livezi intensive, însă se estimează că rata de intensivizare a plantaţiilor de măr din ţările est-
europene este de 20-40%. Este foarte greu de preconizat când ţările din această regiune vor
ajunge la nivelul de intensivizare al ţărilor din Europa de Vest (Papp J.,1996).

14
Capitolul 2
SPECIILE POMICOLE DE CLIMAT TEMPERAT.
TAXONOMIE, NOMENCLATURĂ, CLASIFICARE

2.1. TAXONOMIE

Toate speciile fructifere de climat temperat aparţin încrengăturii Angiospermae. La


momentul apariţiei omului existau numeroase specii angiosperme spontane, care au constituit
una din principalele surse de hrană.
Speciile pomicole de climat temperat care intră în alimentaţia omului fac parte din 10
ordine de angiosperme: Rosales, Ericales, Eleagnales, Rhamnales, Cornales, Juglandales,
Fagales, Urticales, Rubiales, Actinidiales.
Ordinele Rosales şi Fagales sunt reprezentate prin două familii fiecare: Rosaceae şi
Saxifragaceae, respectiv Fagaceae şi Betulaceae, iar celelalte ordine participă cu câte o
singură familie.
Ţinând cont de producţia de fructe din zona de climat temperat, ponderea cea mai
mare o ocupă familia Rosaceae. Datorită numărului mare de specii, precum şi diversităţii lor,
rosaceele sunt grupate pe subfamilii. Trei din aceste subfamilii: Pomoideae, Prunoideae şi
Rosoideae furnizează 2/3 dintre principalele specii fructifere (11 din cele 17 specii mai
importante de climat temperat), în timp ce celelalte familii sunt reprezentate în livezile din
ţara noastră prin 1-4 specii (tabelul 2.1).
Speciile fructifere de climat temperat sunt cuprinse în 12 familii care cuprind şi specii
spontane, rezultate în urma evoluţiei vegetalelor, datorită îndelungatului proces de selecţie
naturală. Preponderentă este familia Rosaceae care cuprinde 12 genuri, alcătuite fiecare din
numeroase specii (tabelul 2.1).
Alegerea din flora spontană şi înmulţirea formelor cu fructe mai mari şi mai gustoase,
în acţiunea de selecţie empirică începută cu multe milenii în urmă a condus la obţinere
formelor domestice (cultivate), grupate în prezent sub denumirea de soiuri. După literatura de
specialitate, numărul soiurilor existente este extrem de mare. La măr - Malus domestica
Borkh, se cunosc peste 10000 de soiuri; părul - Pirus sativa Lam et. D.C. cuprinde peste 6000
soiuri; prunul - Prunus domestica L., peste 2000 soiuri, etc. Prin lucrările de selecţie şi
ameliorare efectuate în timp şi care continuă şi în prezent în toate ţările cultivatoare, numărul
soiurilor este mai mare şi continuă să crească (Miliţiu I, V. Cireaşă, 1992).
Pe lângă soiurile cultivate, mai sunt cuprinse şi specii spontane, utilizate în
pomicultură, fie ca portaltoi, fie ca genitori în activitatea de creare a noilor soiuri.

2.2. CLASIFICAREA SPECIILOR POMICOLE


2.2.1. Clasificarea după habitus

Ţinând cont de habitusul lor (aspectul general) speciile pomicole pot fi grupate în:
pomi propriu-zişi, arbustoizi, arbuşti, subarbuşti şi semierboase perene.
Pomii propriu-zişi. Sunt plante lemnoase de vigoare variabilă, cu un singur trunchi şi
coroană omogenă. Pomii pot atinge înălţimea de 5 - 20 m şi au o longevitate mare, de la 15
până la 100 de ani (chiar mai mult la castan). Se pot înmulţi prin seminţe (speciile sălbatice,
portaltoi franc), prin altoire şi mai rar prin drajoni. În această grupă sunt cuprinse următoarele
specii: mărul, părul, cireşul, vişinul, nucul, caisul, piersicul, prunul, castanul.

15
Tabelul 2.1
Unităţile sistematice în care sunt cuprinse speciile pomicole
(după Miliţiu I, V. Cireaşă, 1992)
Familia Subfamilia Genul Specia Denumirea populară
0 1 2 3 4
- domestica Borkh. - măr cultivat
- silvestris Mill. - măr pădureţ
- pumilla praecox Pall. - măr dusen
Malus
- pumilla paradisiaca Pall. - măr paradis
- baccata Borkh. - măr siberian
- prunifolia Borkh. - măr chinezesc
- sativa Lam. Et DC - păr cultivat
- piraster L. - păr pădureţ
Pomoideae Pirus - eleagrifolia Pall. - păr sălcioară
- nivalis Jac. - păr nins
- serotina Red. - păr chinezesc
- oblonga Mill. - gutui cultivat
Cydonia
- japonica Pers. - gutui japonez
Sorbus - domestica L. - scoruş
- aucuparia L. - scoruş de munte
- melanocarpa Rehd. - scoruş negru
Mespilus - germanica L. - moşmon
- domestica l. - prun cultivat
- insititia jusse. - prun goldan
Prunus
- cerasifera mhr. - corcoduş
Rosaceae - spinosa l. - porumbar
- vulgaris Lam - cais
- sibirica L. - cais siberian
Armeniaca
- mume Carr. - cais japonez
- mandchurica Skhvortz. - cais Manciuria
Prunoideae
- vulgaris Mill. - piersicul
Persica
- davidiana Kaar. - piersicul lui David
- communis L. - migdalul
Amygdalus
- nana L. - migdalul pitic
- avium L. - cireşul
- vulgaris Mill. - vişinul
Cerasus
- mahaleb Mill. - mahaleb
- fruticosa Pall. - vişin de stepă
- vesca L. - fragul de pădure
- grandiflora Ehrh. - căpşun
Fragaria
- virginiana Mill. - fragul de Virginia
- chiloensis Duchean. - fragul de Chile
Rosoideae
- idaeus var. vulgatus L. - zmeur roşu
- idaeus var. strigosus Mill. - zmeur pufos american
Rubus
- caesius L. - mur de câmp
- fruticosus L. - mur de pădure
- vulgaris Lam. - coacăz sălbatic
- rubrum L. - coacăz roşu
Ribes
Saxifragaceae Ribesoideae - nigrum L. - coacăz negru
- aureum Pursh. - coacăz auriu
Grossularia - reclinata Mill. - agriş
- vitis-idaea L. - afinul roşu
- uliginosus L. - afinul vânăt
Ericaceae Vaccinium
- myrtillus L - afinul negru
- corymbosum şi angustifolium - afinul cu tufă înaltă
Eleagnaceae Hippohae - rhamnoides L. - cătina albă
Rhamnaceae Ziziphus - jujuba Mill. - gigif
Cornaceae Cornus - mas L. - cornul
- regia L. - nucul comun
Juglandaceae Juglans
- nigra L. - nucul negru
- sativa Mill. - castanul
Fagaceae Castanea - dentata Borkh. - castan american
- pumilla Mill. - castan pitic
- avellana L. - alunul comun
- colurna L. - alunul turcesc
Betulaceae Corylus
- maxima Mill. - funducul
- pontica Koh. - alunul pontic
Morus - alba L. - dudul
Moraceae
Ficus - carica L. - smochinul
Caprifoliaceae Sambucus - nigra L. - socul european
- chinensis Planch. - kiwi
Actinidiaceae Actinidiae Actinidia
- deliciosa Achev. - actinidia chinezească

16
Arbustoizii. Sunt plante lemnoase de vigoare redusă, cu 2-4 tulpini de grosimi şi
înălţimi variabile (3-7 m), sub formă de tufă, care iau naştere din zona coletului, formând
coroane separate sau unice. Longevitatea este de cca. 20-30 ani şi se înmulţesc mai ales pe
cale vegetativă, prin drajoni, butaşi şi marcote, şi mai rar prin seminţe.
Principalele specii care fac parte din această grupă sunt: gutuiul, alunul, cornul,
moşmonul, vişinul arbustoid, mărul paradis, scoruşul, cătina albă.
Arbuştii. Sunt plante lemnoase de vigoare mică, care prezintă numeroase tulpini de
grosimi mici, slab ramificate, ce apar din zona coletului, formând tufe compacte, cu înălţimi
de 1-1,5 m. Durata vieţii este redusă (10-15 ani).
Având în vedere particularitatea de a emite uşor rădăcini adventive, se înmulţesc
vegetativ prin drajoni, butaşi şi marcote, dar se pot înmulţi şi prin seminţe. Dintre arbuştii
fructiferi amintim: coacăzul, agrişul, socul, scoruşul negru.
Semiarbuştii. Sunt plante semilemnoase, formate din tulpini care trăiesc numai 2 ani.
În primul an cresc tulpinile şi diferenţiază mugurii de rod, înalte de 1-3 m, iar în al 2-lea an
rodesc. După recoltarea fructelor tulpinile se usucă, însă plantele se regenerează prin drajoni,
ceea ce face ca durata de viaţă să ajungă la 10-20 ani. Această grupă este reprezentată prin:
zmeur şi mur.
Plantele fructifere semierboase. Sunt cele care fac trecerea dintre plantele
arboreşcente şi cele ierboase, fiind reprezentate prin căpşun şi frag. Căpşunul creşte sub formă
tufă cu înălţimea de 15-30 cm. Parte subterană este formată dintr-o tulpină scurtă (rizom) şi
rădăcini, iar partea aeriană este reprezentată de lăstari foarte scurţi (2-3 cm.), cu frunze lung
peţiolate, inflorescenţe şi stoloni (tulpini târâtoare). Frunzele se usucă anual, însă tulpinile
trăiesc 6-8 ani, exploatarea economică fiind de 3-4 ani.

2.2.2. Clasificarea pomicolă

În funcţie de particularităţile biologice şi tehnologice speciile pomicole de climat


temperat se împart în următoarele grupe:
• Pomacee. Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfam. Pomoideae: măr, păr, gutui,
moşmon, scoruş, etc., şi au următoarele caracteristici:
 sunt bine adaptate climatului temperat;
 datorită cerinţelor mari faţă de umiditate şi fertilitatea solului, reuşesc mai ales în zona
dealurilor din ţara noastră; soiurile timpurii au cerinţe mai scăzute faţă de apă şi pot fi
cultivate şi în zone mai secetoase;
 majoritatea speciilor din această grupă sunt rezistente la ger; repausul obligatoriu este
lung şi înfloresc târziu primăvara, astfel încât, de regulă, scapă de brumele târzii de
primăvară;
 durata de viaţă în cultură este de 50-70 ani în livezile clasice şi de 15-20 de ani în
livezile intensive şi superintensive, unde datorită utilizării unor combinaţii soi-portaltoi
specifice, cu intrare rapidă pe rod, dau recolte economice încă din anul 2-3 de la plantare (mai
ales la măr);
 mugurii floriferi sunt micşti, situaţi terminal, iar lateral şi spre baza lor există rezerve
de muguri vegetativi, ceea ce permite regenerarea ramurilor îmbătrânite şi epuizate;
 fructele sunt “false”, la formarea lor participă nu numai ovarul, ci şi receptaculul florii,
şi poartă denumirea de poamă;
 degarnisirea ramurilor se face într-un ritm lent, suportă tăierile şi îşi vindecă rănile
relativ uşor;
 majoritatea soiurilor sunt autosterile;

17
 datorită existenţei unei game foarte largi de portaltoi (mai ales la măr), permit
cultivarea în diferite sisteme de cultură, de la clasic până la intensiv şi superintensiv.
• Drupacee. Această grupă include: prunul, caisul, piersicul, cireşul, vişinul, migdalul, care
aparţin familiei Rosaceae, subfamiliei Prunoideae şi se caracterizează prin:
 sunt specii mai puţin rezistente la ger decât pomaceele; repausul este mai scurt,
înfloresc primăvara devreme motiv pentru care brumele şi îngheţurile târzii de primăvară pot
produce frecvent pagube (degerarea florilor sau a fructelor proaspăt legate). În consecinţă
cultura drupaceelor este cantonată în zonele mai calde ale ţării, pe coline şi la câmpie, cu
excepţia unor soiuri de prun , cireş şi vişin care merg în zona dealurilor;
 sunt mai pretenţioase faţă de căldură, au cerinţe reduse faţă de umiditate şi sunt relativ
rezistente la secetă (cais, migdal);
 durata medie de viaţă a pomilor este mai scurtă la cais şi piersic (15-20 de ani) şi mai
lungă la prun şi cireş (până la 40-50 de ani);
 au o creştere viguroasă şi rapidă, formează mulţi lăstari anticipaţi (mai ales caisul şi
piersicul);
 se degarnisesc foarte repede deoarece, de regulă, ramurile de rod la aceste specii au
mugurii floriferi amplasaţi lateral, iar cei vegetativi sunt situaţi terminal, creşterea
deplasându-se către exteriorul coroanei;
 soiurile de drupacee sunt numeroase, dar mai puţine comparativ cu pomaceele, şi
multe dintre acestea sunt autofertile;
 numărul portaltoilor folosiţi este mai redus decât la pomacee.
• Nuciferele. Cuprind speciile nuc, castan, alun şi prezintă următoarele caracteristici:
 reprezintă speciile pomicole cu fructe uscate (alună şi castană), cu excepţia nucului
(drupă falsă);
 în general, sunt mai puţin rezistente la geruri, pretenţioase faţă de căldură (castanul),
unele şi faţă de lumină (nucul), motiv pentru care sunt răspândite în zone cu climă mai blândă
(mai ales castanul); alunul este mai puţin pretenţios;
 datorită polenizării anemofile şi a înmulţirii prin seminţe există numeroase biotipuri şi
populaţii locale (mai ales la nuc şi castan); se practică şi înmulţirea prin altoire (mai ales la
nuc) şi prin drajoni, butaşi, marcotaj (la alun).
• Baciferele:
 cuprind specii din familii diferite:
- Saxifragaceae - coacăzul şi agrişul;
- Rosaceae - zmeurul, murul şi căpşunul;
- Ericaceae - afinul;
 din punct de vedere morfologic fructele acestor specii sunt foarte diferite: bacă la
coacăz şi afin, pseudobacă la agriş, zmeurul şi murul au fructul polidrupă, iar căpşunul
poliachenă;
 toate aceste specii au fructul foarte perisabil;
 unele specii sunt lemnoase (coacăz, agriş), altele semilemnoase (zmeur şi mur), iar
căpşunul face trecerea între plantele lemnoase şi cele ierboase;
 au talie mică şi formează tufe dese;
 trăiesc 10-15 ani, cu excepţia căpşunului (6-8 ani);
 se înmulţesc uşor pe cale vegetativă, prin drajoni, stoloni sau marcote.
• Grupa speciilor subtropicale. Aceasta grupă include specii din climatul subtropical
umed, sensibile la ger, puţin răspândite la noi. Unele se cultivă în câmp (smochinul, kiwi,
kaki), iar altele în apartamente (lămâiul, mandarinul, portocalul, grapefruitul).

18
Capitolul 3
MORFOLOGIA ŞI FIZIOLOGIA POMILOR ŞI
ARBUŞTILOR FRUCTIFERI
În general, speciile pomicole sunt plante complexe obţinute prin altoirea a două sau
chiar trei porţiuni de plante diferite, care convieţuiesc formând o asociaţie, o simbioză. În
cadrul acestor asociaţii unul dintre parteneri - hipobiontul (portaltoiul) absoarbe din sol apa şi
substanţele nutritive şi le transmite epibiontului (altoiul) care, la rândul lui, prin fotosinteză, le
transformă în substanţe elaborate necesare pentru creşterea ambilor parteneri, precum şi
pentru obţinerea recoltei.
Simbionţii îndeplinesc o serie de funcţii comune (depozitarea, respiraţia, transpiraţia,
etc.), dar şi funcţii specifice fiecărui partener, cum ar fi absorbţia apei şi substanţelor nutritive
pentru rădăcină şi fotosinteza pentru epibiont.
Între partea hipogee şi cea epigee a pomilor există un echilibru, caracteristic pentru
fiecare specie şi asociaţie soi-portaltoi. Modificările produse asupra uneia dintre din cele 2
categorii de organe produce schimbări şi la celelalte. Astfel, tăierea unei părţi din ramurile
coroanei are ca efect realizarea unui volum al sistemului radicular mai redus decât la pomii
cărora nu li s-au aplicat tăieri. De asemenea, reducerea sistemului radicular, prin executarea
lucrărilor de întreţinere a solului, conduce la creşteri mai reduse ale pomului (Miliţiu I.,
1992).
În afară de indivizii altoiţi, mai există şi plante pomicole pe rădăcini proprii obţinute
pe cale generativă (prin seminţe) sau prin înmulţire vegetativă (marcote, butaşi, drajoni, etc.).

3.1. ORGANELE HIPOGEE

Speciile pomicole sunt alcătuite, ca toate plantele, din rădăcină (partea subterană) şi
tulpină (partea aeriană), însă principala deosebire constă în faptul că majoritatea pomilor se
înmulţesc prin altoire şi, în consecinţă, rădăcina aparţine altui soi sau cel mai des altei specii.
Organele vegetative situate sub nivelul solului alcătuiesc rădăcina (partea hipogee).
Clasificarea rădăcinilor
La pomii fructiferi, rădăcinile sunt clasificate după următoarele criterii:
A– După origine:
a) Rădăcini embrionare – se formează în urma germinării seminţei, din radicula
embrionului. Aceste rădăcini se întâlnesc la pomii obţinuţi din seminţe (nuc, tipuri locale de
prun, etc.) şi la portaltoii franc de : măr, păr, prun, piersic, cireş, vişin, mahaleb, zarzăr şi
corcoduş.
b) Rădăcini adventive – se formează pe nodurile şi internodurile butaşului, marcotei
sau drajonului.
B– După funcţiile îndeplinite:
a) Rădăcini de schelet şi semischelet, lungi de 2-3 m – 7-8 m şi cu grosimi de 2-3 mm
până la 20-30 cm. Scheletul şi semischeletul rădăcinii este alcătuit din rădăcina principală sau
pivotul şi rădăcinile secundare, de ordinul I şi II. Rădăcinile de schelet şi semischelet cresc
vertical, oblic şi orizontal şi îndeplinesc funcţii de fixare a pomului în sol, de conducere a
sevei şi de depozitare a substanţelor de rezervă.
b) Rădăcinile de garnisire (fibroase) sunt rădăcini de ordin superior (începând cu
ordinul IV) cu lungimea şi grosimea de câţiva mm; la această grupă se încadrează următoarele
tipuri de rădăcini:
b1) Rădăcini axiale (de creştere) au structură primară, se formează primăvara în
vârful rădăcinilor de schelet ale pomilor tineri, sunt albe, transparente, lungi de 10 – 25 mm.

19
b2) Rădăcinile active sau absorbante sunt albe translucid, lungi de 0,1 – 4 mm şi
groase de 0,3 – 1 mm şi cu o durată de viaţă scurtă. Au ca funcţie principală absorbţia apei şi
a substanţelor nutritive din sol.
b3) Rădăcinile intermediare sunt albe-violacee, situate între rădăcinile axiale şi
conducătoare şi între absorbante şi conducătoare. Ele se transformă în rădăcini conducătoare
(dacă provin din rădăcini axiale), sau se usucă şi pier (dacă provin din rădăcini active).
b4) Rădăcini conducătoare, în devenire – cu grosimi de 2,5-3 mm situate în
vârful rădăcinilor conducătoare – propriu-zise.
C– După durata de viaţă:
a) Rădăcini permanente, care se dezvoltă în sol simultan cu ramurile principale ale
coroanei şi formează structura de bază a sistemului radicular (rădăcinile de schelet şi de
semischelet). Ele au o durată lungă de viaţă, echivalentă cu vârsta componentelor coroanei, cu
care se află într-o conexiune permanentă.
b) Rădăcini nepermanente (fibroase) sunt reprezentate prin: rădăcini axiale, active,
intermediare şi conducătoare. Ele asigură extensia sistemului radicular, absorbţia şi
transportul elementelor nutritive spre şi de la rădăcinile permanente.
D. – După unghiul pe care îl formează rădăcinile de schelet cu verticala (unghiul
geotropic) rădăcinile pot fi:
a) Cu creştere verticală (rădăcini pivotante)– unghiul geotropic este cuprins între 0o şi
30o (nuc, cireş, păr);
b) Cu creştere oblică – unghiul geotropic este cuprins între 30-60o (cais, vişin, prun,
portaltoii generativi ai mărului);
c) Cu creştere orizontală – unghiul geotropic este cuprins între 60-90o, deci rădăcinile
cresc aproape paralel cu orizontala solului. Aceste rădăcini sunt numite şi rădăcini trasante.
Sunt întâlnite la gutui, portaltoii de măr de vigoare slabă.
Creşterea în lungime a rădăcinilor se datorează prezenţei meristemului apical, iar
formarea rădăcinilor laterale se realizează în urma diferenţierii celulelor periciclului, care se
divid formând un con de creştere, care pătrunde printre celule, până la suprafaţa rădăcinii
(Burzo I. şi colab, 2005).
Creştere a rădăcinilor este influenţată de specie, soi, însuşirile fizico-chimice ale
solului, agrotehnica din livadă, etc.
Pomii şi arbuştii fructiferi care se înmulţesc prin sămânţă, au o rădăcină principală
(pivot), care provine din radicula embrionului. Plantele înmulţire prin butaşi, au rădăcini
adventive situate mai ales la nivelul nodurilor şi cu tendinţă de creştere orizontală. Gradul de
ramificare a rădăcinii este dependent de condiţiile existente în sol şi de gradul de fertilitate al
acestuia, o bună ramificare realizând-se în solurile uşoare, profunde şi bine aerate. Lungimea
rădăcinilor este însă mai mare în solurile sărace, comparativ ce cele fertile.
Durata de viaţă a perilor absorbanţi variază de la câteva săptămâni, la câteva luni.
Black citat de Burzo I. şi colab, 2005, a constatat că mai puţin de 60% din rădăcinile de cireş
supravieţuiesc mai mult de 14 zile. Rădăcinile absorbante reprezintă cea mai mare parte a
sistemului radicular. Astfel, Negrilă A., 1982, arată că, numărul rădăcinilor active reprezintă
circa 90% din numărul total al rădăcinilor, iar după Baldini E., 1986, partea absorbantă a
rădăcinii pomilor reprezintă 80-85% din sistemul radicular.
Distribuţia rădăcinilor în sol este importantă pentru efectuarea corectă a lucrărilor de
întreţinere şi fertilizare. Adâncimea la care se găsesc majoritatea rădăcinilor este, în general,
de 20-80 cm., iar pe solurile înierbate, acestea se situează ceva mai sus (10-40 cm.).
Adâncimea maximă la care pot ajunge unele rădăcini cu poziţie verticală, depinde de specie şi
portaltoi, putând fi de până la 8-10 m, în special pe solurile mai uscate şi nisipoase. Însuşirile
fizice şi chimice ale solului, fertilitatea acestuia, precum şi portaltoiul, influenţează distribuţia

20
sistemului radicular; solurile uşoare nisipoase determină o mai mare creştere şi răspândire a
rădăcinilor , în timp ce în solurile fertile sistemul radicular este mai puţin extins.
Extinderea în plan orizontal a rădăcinilor este influenţată de combinaţia soi-portaltoi,
proprietăţile fizico-chimice şi modul de întreţinere a solului. În general, majoritatea
rădăcinilor active se găsesc sub proiecţia coanei (0,6-1,8 m de la trunchi şi până la periferia
coroanei). Aceasta este zona în care trebuie să se administreze îngrăşămintele chimice şi
organice pentru a putea fi valorificate rapid şi eficient.
Longevitatea şi ritmul anual de creştere al rădăcinilor. În decursul vieţii rădăcinile
unui pom se modifică foarte mult: an de an apar rădăcini noi, care se îndreaptă către zonele
unde există îngrăşăminte şi apă, iar altele mor datorită excesului accidental de apă, secetei
prelungite sau sunt tăiate cu ocazia lucrărilor solului.
Sezonul de activitate al rădăcinilor este mult mai lung decât al organelor epigee.
Rădăcinile îşi încep activitatea mult mai devreme primăvara când în sol se înregistrează cca.
20 C şi o încheie mult mai târziu toamna. Există păreri că, de exemplu la măr, creşterea
rădăcinilor are loc tot anul. Această creştere îndelungată a rădăcinilor are, în general, 1 - 3
valuri. Astfel, creşterea rădăcinilor atinge un maximum înainte de creşterea intensă a
lăstarilor, un al doilea maxim înregistrându-se după ce lăstarii şi-au oprit creşterea. La pomii
tineri raza volumului de sol ocupat de rădăcini creşte, în medie, cu 0,5 m anual (Miliţiu I.,
1992).
Temperaturile sub 00C şi mai mari de 300C reduc ritmul de creştere a rădăcinilor.
Acest proces este iniţiat la temperatura de 10C la căpşun, 4-60C la măr, 6-70C la păr şi 120C la
cais şi piersic.
Durata şi ritmul de creştere anul al rădăcinilor sunt influenţate de foarte mulţi factori,
în primul rând de către portaltoi, condiţiile de mediu (mai ales solul) şi tehnologiile aplicate
(mai ales fertilizarea, irigarea, tăierile). Astfel, pe solurile pietroase sistemul radicular al
pomilor depăşeşte uneori de 3-4 ori proiecţia coroanei, iar pe un sol lutos, de peste 5 ori. La
portaltoii generativi, sistemul radicular este de 4-6 ori mai mare decât la cei vegetativi
(Cepoiu N., 2001).
Tăierile severe ale coroanei, stimulează creşterea părţii aeriene în detrimentul
rădăcinilor a căror creştere este inhibată. Fenomenul este determinat de corelaţia trofică
pozitivă care există între rădăcinile şi organele aeriene ale plantelor pomicole.
Încărcătura mare de fructe determină transportul prioritar al asimilatelor spre fructe şi
seminţe, în detrimentul creşterii rădăcinilor. Prioritatea în transportul substanţelor organice se
face în următoarea ordine: fructe, muguri, rădăcini, organe de rezervă rădăcinii (Burzo I. şi
colab, 2005).
Valoarea optimă a pH-ului solului, pentru creşterea sistemului radicular la speciile
perene, variază între 5,7 şi 8,3, cu excepţia afinului care preferă solurile mai acide, cu pH-ul
de 4,5-5,5 şi a migdalului care preferă pH-ul alacalin.
Înierbarea permite creşterea rădăcinilor pomilor în stratul superficial al solului, dar
apare concurenţa între rădăcinile acestora şi ale ierburilor, în ceea ce priveşte apa şi
substanţele minerale, crescând sensibilitatea la stresul hidric în cazul livezilor cu intervalul
între rânduri înierbat.
În mod evident, irigarea stimulează creşterea rădăcinilor. Astfel, numeroşi autori
consideră că, numărul rădăcinilor care se formează în solul irigat este de 5-7 ori mai mare,
comparativ cu martorul neirigat în funcţie de specie, soi şi portaltoi. Excesul de umiditate are
efect negativ, determinând asfixia rădăcinilor. Potenţialul hidric al solului trebui să varieze
între -0,01 şi - 0,5 MPa (Chiţu E., 2002) pentru a putea asigura o bună aprovizionare cu apă a
plantelor.

21
Seceta are un efect stresant asupra rădăcinii pomilor şi a arbuştilor fructiferi,
determinând inhibarea creşterii rădăcinilor, moartea perilor absorbanţi şi sinteza acidului
abscizic, care transportat în frunze, determină închiderea stomatelor.
Nutriţia minerală reprezintă un factor important ce influenţează creşterea rădăcinii
pomilor şi a arbuştilor fructiferi. Nutriţia corespunzătoare cu azot favorizează creşterea în
lungime a rădăcinilor, iar fosforul stimulează ramificarea şi creşterea masei acestora
(Kolesnikov, citat de Burzo I. şi colab, 2005).
Funcţiile organelor hipogee:
Ancorarea în sol. Depinde în primul rând de particularităţile genetice ale portaltoiului,
dar şi de textura şi adâncimea solului. Portaltoii viguroşi au o mai bună ancorare în sol decât
cei de vigoare redusă care necesită sistem de susţinere.
Absorbţia apei şi a substanţelor nutritive. Odată cu apa sunt absorbiţi din sol ionii
elementelor nutritive, dar şi substanţe organice cu moleculă mică existente în soluţia solului.
Absorbţia se efectuează îndeosebi prin intermediul perişorilor absorbanţi. În literatura de
specialitate exista păreri conform cărora, apa poate pătrunde în rădăcini şi prin intermediul
scoarţei, care este mult mai permeabilă pentru apă decât coaja tulpinii (Miliţiu I., 1992).
Transportul apei şi substanţelor nutritive. Transportul substanţelor minerale
absorbite de către frunze se face prin xilem, care este continuu de la vârful rădăcinii până la
frunze. Paralel cu acest curent ascendent are loc transportul sevei elaborate, de la frunze către
vârfurile de creştere ale rădăcinii sau către locurile de depozitare, prin intermediul floemului.
Respiraţia. La majoritatea speciilor pomicole se manifestă nevoi mari faţă de oxigenul
din sol (se consideră condiţii optime când O2 reprezintă 10% din aerul din sol). Rădăcinile
tinere sunt mai pretenţioase faţă de O2 decât cele în vârstă, iar rădăcinile absorbante sunt
foarte sensibile la lipsa de O2.
Depozitarea. Rădăcinile reprezintă un important organ de depozitare a substanţelor de
rezervă. Cele cu structura primară depozitează substanţe nutritive sub formă de amidon în
cortex, iar la cele care apar îngroşări secundare depozitarea se face în celulele parenchimatice
şi de sclerenchim ale xilemului şi floemului (Miliţiu I., 1992).
Substanţele depozitate în rădăcini pot fi mobilizate şi utilizate în diferite momente:
creşterea rădăcinilor primăvara înainte de intrarea în vegetaţie, vindecarea rănilor apărute cu
ocazia plantărilor sau arăturilor, etc.
Sinteza primară a unor compuşi organici. La nivelul rădăcinilor (mai ales a celor
absorbante) s-a constatat transformarea azotului anorganic absorbit din sol în substanţe
organice (amide, aminoacizi), utilizând energia rezultată din descompunerea hidraţilor de
carbon.
Sinteza substanţelor bioactive. Biosinteza şi transportul hormonilor vegetali
(auxinele, giberinele, citokininele, acidul abscizic şi etilenul) reprezintă una dintre cele mai
importante funcţii ale sistemului radicular.
Creşterea rădăcinilor este influenţată de prezenţa substanţelor hormonale. Rădăcinile
sunt sediul principal al biosintezei acidului abscisic, al citochininelor şi al etilenei, alături de
care se pot biosintetiza şi gibereline. Auxina provine însă din organele aeriene ale plantelor.
Acidul abscisic are un efect de inhibare a creşterii rădăcinilor, iar etilena stimulează
procesul de îngroşare a pereţilor celulari. Rolul giberelinelor, citochininelor şi a auxinei în
procesul de creştere a sistemului radicular, nu este bine precizat. Se consideră că,
citochininele stimulează diviziunea celulelor din meristemul apical al rădăcinilor, dar în
cantitate mai mare acest hormon vegetal poate inhiba acest proces. Auxina are un rol
stimulator asupra procesului de rizogeneză (Burzo I. şi colab, 2005).
Auxina (acidul indolilacetic). Sinteza auxinei se pare a fi mai degrabă în ţesuturile mai
mature ale rădăcinilor decât în vârfuri. Aceasta este transportată acropetal, de la baza
rădăcinilor către vârful lor, prin intermediul sistemului vascular sau prin celule vii ale

22
cilindrului central (Miliţiu I., 1992). În afară de rădăcină, auxina naturală (acid 3-
indolilacetic) mai este produsă în regiunile subapicale ale lăstarilor cu creştere activă, în
frunzele tinere, în embrionii în curs de dezvoltare (Westwood M.N., 1978, Dorobanţu N.,
1976, Milică C. I. şi colab., 1977).
Auxina controlează formarea şi creşterea rădăcinilor, fiind inactivă în concentraţii
foarte mici şi inhibitoare a acestor procese când se acumulează în cantităţi foarte mari
(Negrilă A., 1982).
În practica pomicolă auxinele sintetice AIB (acid indolil-3-butiric), ANA (acidul
alfanaftilacetic), acidul 2,4 D se utilizează pentru a stimula înrădăcinarea butaşilor.
Giberelina. Vârful rădăcinilor este locul de conversie a giberelinelor sintetizate în
frunzele tinere către o formă mai activă. Nu se cunoaşte complet rolul giberelinei în creşterea
rădăcinilor, însă se pare că acestea stimulează creşterea, mai exact elongaţia celulară şi
iniţierea rădăcinilor laterale (Negrilă A., 1982, Miliţiu I., 1992).
În general, giberelina stimulează creşterea lăstarilor şi în consecinţă a suprafeţei
foliare, formarea anticipaţilor, formarea partenocarpică a fructelor, întârzie colorarea şi
maturarea fructelor (Negrilă A., 1982).
Citokinina. Este produsă în meristemul apical al rădăcinii. Rolul acesteia depinde de
interacţiunea cu alţi hormoni, în special cei care influenţează diviziunea celulară (Miliţiu I.,
1992).
Se pare că, citokinina inhibă creşterea rădăcinilor, având un rol important în formarea
mugurilor adventivi de pe rădăcini şi tulpini (Negrilă A., 1982). Transportul citokininelor
sintetizate în rădăcină se face ascendent prin xilem şi stimulează sinteza proteinelor şi a
enzimelor din frunze, formarea lăstarilor laterali, ieşirea mugurilor din repaus, legarea
fructelor şi previne îmbătrânirea florilor, frunzelor şi fructelor. În seva xilemică a pomilor
deplasarea citokininelor este maximă primăvara, aproximativ în faza înfloririi depline, nivelul
este foarte scăzut spre sfârşitul verii şi rămâne minim pe întreaga perioadă a iernii. Această
schema sezonieră concordă cu rolul citokininelor în legarea fructelor, creşterea frunzelor şi
controlul îmbătrânirii (Westwood M.N., 1978).
Acidul abscizic. Este un inhibitor natural de creştere care provoacă repausul mugurilor
şi seminţelor, inhibă creşterea rădăcinilor şi lăstarilor, absorbţia şi acumularea ionilor de P şi
K, stimulează îmbătrânirea şi căderea frunzelor şi fructelor (Negrilă A., 1982, Miliţiu I.,
1992).
Locul primar de sinteză al acidului abscizic este în frunzele mature când zilele devin
din ce în ce mai scurte, la sfârşitul verii, dar şi rădăcinile generează acest hormon, mai ales în
condiţii de stres fizic şi hidric (Westwood M.N., 1978).
Etilenul. Nu este în sens strict un hormon vegetal, dar formarea lui în pom are aspecte
specifice de reglare, ca: scoaterea din repaus a mugurilor şi seminţelor, accelerează coacerea
fructelor şi formarea culorii, stimulează inducţia florală, facilitează desprinderea fructelor şi
frunzelor (Negrilă A., 1982, Miliţiu I., 1992).
Rădăcinile sunt puternic inhibate în ceea ce priveşte creşterea în lungime de către
etilen. Efectul acestuia este legat de raportul auxină - etilen; în mod normal conţinutul de
etilen este sub pragul de inhibare a creşterii, însă prezenţa auxinei la un nivel ridicat provoacă
creşterea etilenului peste pragul de inhibare a creşterii.
Etilenul este generat de pom mai ales în condiţii de stres fizic, îndeosebi în zonele
rănite. S-a constatat că etilenul stimulează mai degrabă extinderea laterală a rădăcinilor decât
iniţierea lor, datorită unei auxine indusă de etilen (Miliţiu I., 1992).
Secreţia (excreţie sau desorbţie) constă în eliminarea din rădăcini în mediul exterior a
unor substanţe care au rol în solubilizarea sărurilor complexe din sol, dezvoltarea rizosferei;
iar altele au efect toxic, conduc la aleopatie.

23
În imediata vecinătate a rădăcinilor, în zona perişorilor absorbanţi (denumită
rizosferă), se creează condiţii pentru dezvoltarea unui număr mare de microorganisme:
bacterii, ascomicete, ciuperci.
Exudatele rădăcinii favorizează relaţii de simbioză între flora solului şi rădăcini, cu
efecte benefice asupra participanţilor la asociaţie. Microorganismele oferă pomilor vitamine,
hormoni de creştere şi factori de rezistenţă la paraziţi şi atacă mineralele insolubile,
descompun humusul, sintetizează proteinele din azotul atmosferic.
La pomi se formează, în general, micoriză Prezenţa micorizei are ca efect sporirea
absorbţiei substanţelor nutritive, mai ales în solurile sărace în P, facilitează pătrunderea apei
în rădăcini şi sporeşte rezistenţa acestora la atacul microorganismelor dăunătoare.
Aleopatia este interacţiunea negativă dintre anumite substanţe lăsate de plantă în sol şi
creşterea rădăcinilor unei plante învecinate din aceiaşi specie sau din specii diferite. Prezenţa
în sol a substanţelor alopatice contribuie la apariţia fenomenului de “oboseală a solului”, care
se înregistrează în cazul replantării cu pomi a unor plantaţii recent defrişate.
Substanţele alelopatice au o compoziţie variată şi sunt reprezentate de: juglonă, acid β-
cetoadipic, taninuri, fenoli sau acizi fenolici, alcaloizi, purine, cumarine, lactone, terpene,
steroizi etc. Aceste substanţe ajung în soluţia solului si sub formă de secreţii ale rădăcinii, prin
biodegradarea frunzelor căzute pe suprafaţa solului, sau sunt eliminate sub forma de compuşi
volatili. Unele substanţe alelopatice acţionează direct, sub forma în care au fost eliminate, în
timp ce altele sunt transformate de bacterii sau ciuperci din sol în noi compuşi inhibitori de
creştere (ex. acidul β-cetoadipic). Efectele acţiunii substanţelor allelopatice asupra
metabolismului plantelor sunt foarte diverse. Unele substanţe ca: acizii cinamic, benzoic şi
cumarinele sunt inhibitori de creştere, în timp ce altele inhibă respiraţia, fosforilările
oxidative, fotosinteza, activitatea unor enzime, sinteza proteinelor, etc. (Burzo I. şi colab,
2005).
Este bine cunoscut cazul piersicului care elimină substanţe alelopatice şi, ca urmare
împiedică replantarea piersicului pe aceiaşi parcelă. Nucul produce juglona şi compuşi ce
conţin iod, care au un rol alelopatic, împiedicând creşterea unor plante în apropierea acestora.
Înmulţirea vegetativă La unele specii: prun, vişin, cătină, zmeur, mur, rădăcinile mai
au şi funcţia de înmulţire vegetativă. Pe rădăcinile acestor specii, se formează muguri
adventivi, care apoi evoluează în drajoni, iar odată cu detaşarea de planta mamă devin indivizi
noi.

3.2. ORGANELE EPIGEE

Partea aeriană a pomilor şi arbuştilor fructiferi este cunoscută sub numele de tulpină
(partea epigee).
Tulpina (fig. 3.1) reprezintă totalitatea ramificaţiilor unui pom cuprinse între colet şi
mugurii terminali ai ramurilor anuale periferice.
Creşterea în lungime a ramurilor se realizează prin diviziunea celulelor din meristemul
central al mugurilor terminali, iar prin diviziunea meristemelor apicale ale mugurilor axilari se
formează ramificaţiile laterale.
Creşterea în grosime a trunchiului şi a ramurilor se realizează prin diviziunea celulelor
cambiale, în urma căruia are loc şi procesul de formare al floemului şi xilemului. Diametrul
vaselor conducătoare variază în funcţie de condiţiile pedoclimatice ale fiecărui an, iar acestea
determină formarea inelelor anuale, care corespund cu vârsta pomului. La creşterea în
grosime participă şi feloderma, care acoperă la exterior tulpina.
Creşterea organelor aeriene ale plantelor este influenţată de substanţele hormonale.
Citochininele stimulează diviziunea celulelor din meristeme, iar auxina stimulează extensia

24
celulară. Acidul abscizic are un efect contrar inhibând procesul de creştere (Burzo I. şi colab,
2005).
La pomii propriu-zişi, tulpina este formată dintr-un trunchi (de 30-100 cm) şi o
coroană, caracteristică speciei şi soiului. La arbustoizi, se întâlnesc 3-5 tulpini, cu sau fără
trunchi, care de regulă se dezvoltă asimetric şi dau un contur coroanei destul de neregulat. La
arbuşti, tulpina este o tufă deasă, cu înălţimea de 1-2 m. (Cepoiu, N., Monica Murvai, 1992).
Trunchiul – este partea cea mai de jos a tulpinii, încadrată între colet şi prima ramură
din coroană.
Coroana – este definită structural de axul coroanei (exceptând coroanele lipsite de ax),
ramurile de schelet şi semischelet şi ramurile de garnisire (vegetative şi de rod).
Axul coroanei se află situat în prelungirea trunchiului şi este delimitat la bază de
trunchi, iar la vârf de o creştere anuală numită săgeată.
Ramurile de schelet sunt cele mai viguroase ramuri din coroană. Ele sunt flexibile (la
pomii tineri) sau rigide (la pomii maturi) şi îndeplinesc funcţiile de susţinere a ramurilor de
semischelet şi de rod, a frunzelor şi fructelor, de conducere a sevei şi depozitare a substanţelor
de rezervă.
Scheletul pomului (fig. 3.1) este alcătuit din ramuri de ordinul I (la pomii de vigoare
mică), ordinele I şi II (la pomii de vigoare mijlocie) şi ordinele I, II şi III (la pomii de vigoare
mare).

Fig. 3.1. Elementele componente ale tulpinii


Ramurile de semischelet sunt formaţiuni lemnoase multianuale (3-6 ani), garnisite cu
ramuri vegetative şi de rod. Se formează pe axul pomului şi pe ramurile de ordinele I, II şi III.
Ramurile de rod sunt formaţiuni lemnoase anuale, de dimensiuni mici, laterale sau
terminale, de vigoare slabă, fără sau cu suport mai vechi de lemn, purtătoare de muguri
floriferi, micşti sau numai vegetativi, în devenire floriferi.
La speciile sâmburoase ramurile de rod diferenţiază muguri de rod în timpul formării
lor, iar la seminţoase după 2-3 ani de evoluţie (cu mici excepţii).
Comparativ cu ramurile vegetative, cele de rod sunt mai scurte, mai groase şi cu
ţesuturile sfărâmicioase datorită conţinutului mai ridicat în substanţe minerale şi amidon.
Durata lor de viaţă este mai scurtă (1-2 ani) sau mai lungă (10-15 ani), în funcţie de
particularităţile biologice ale speciei şi de agrotehnica aplicată.
Pe ramurile principale şi ramificaţiile secundare se întâlnesc ramuri anuale, care după
poziţia pe care o ocupă pe schelet pot fi: terminale, laterale, concurente, lacome şi anticipate
(fig. 3.2).

25
Fig. 3.2. Clasificarea ramurilor anuale după poziţie (după Cepoiu N., 2001)
1 – terminale; 2 – laterale; 3 – anticipate; 4 – concurente; 5 - lacome

Ramurile terminale (de prelungire) se formează dintr-un mugure terminal şi asigură în


continuare alungirea ramurilor de schelet.
Ramurile laterale se formează din mugurii axilari, descresc ca vigoare de la vârf către
baza ramurii mamă, şi îndeplinesc funcţii de creştere şi de rodire.
Ramura concurentă este prima ramură laterală subterminală, care tinde să concureze în
creştere ramura de prelungire.
Ramura anticipată este apropiată ca vârstă de ramura anuală-mamă din care s-a format
prin evoluţia anticipată a unui mugure axilar.
Ramura lacomă se formează din rezerva de muguri dorminzi în urma tăierilor de
reducţie şi regenerare, sau uscarea centripetă a scheletului.
Unghiul de inserţie (sau unghiul de ramificare) este unghiul format în plan vertical de
ramura principală (de ordinul I) cu axul pomului. În condiţii de dirijare valoarea unghiului de
inserţie se modifică în raport cu forma coroanei, de la 30o (vas, ypsillon) şi 90o (la palmetele
cu braţele orizontale).
Pentru majoritatea formelor de coroană, valoarea optimă a unghiului de inserţie, este
cuprinsă între 45 – 55o.
Unghiul de divergenţă (unghiul de deschidere) este unghiul format în plan orizontal de
două ramuri prinse succesiv pe ax.
Distanţa dintre etaje reprezintă distanţa pe ax, între ultima şarpantă a etajului inferior
şi prima şarpantă a etajului imediat superior. Valoarea acestor distanţe se stabileşte în funcţie
de vigoarea pomului şi sistemul de coroană (40 – 120 cm).
În condiţiile conducerii dirijate a pomilor, unele elemente componente ale coroanelor
naturale, sunt cunoscute sub alte denumiri tehnice. Astfel ramurile de ordinul I devin braţe sau
şarpante, cele de ordinul II subşarpante, iar unghiul de inserţie, se transformă în unghi de
ramificare.
Mugurii - sunt organe de creştere şi rodire cu structura anatomo-morfologică diferită:
Mugurii vegetativi (de creştere) sunt mai mici, au vârful ascuţit şi baza lărgită şi o
structură alcătuită dintr-un con de creştere, primordii de frunze şi muguri. Din ei se formează
întotdeauna lăstari sau rozete de frunze (fig. 3.3).
Mugurii de rod sunt mai mari (cu mici excepţii) mai bombaţi şi cu vârful rotunjit.
Structura internă este alcătuită din primordiile florale (fig. 3.4).
După organele pe care le generează, mugurii sunt: vegetativi, floriferi şi micşti.

26
Fig. 3.3. Mugure vegetativ (după Cepoiu N., 2001)
1 – aspect exterior; 2 – structura internă

Fig. 3.4. Mugure de rod (după Cepoiu N., 2001)


1 – aspect exterior; 2 – structura internă

Mugurii floriferi pot evolua într-o floare, la piersic, cais şi migdal, o inflorescenţă cu
2-5 flori la prun, cireş şi vişin (fig. 3.5).
Mugurii micşti evoluează într-o rozetă de frunze şi o inflorescenţă cu 5-7 flori (la măr,
păr), într-un lăstar şi o floare (la gutui).
După poziţia lor pe ramură, mugurii vegetativi au fost numiţi: terminali, axilari,
stipelari, dorminzi.
Mugurii terminali sunt situaţi în vârful ramurilor anuale şi îndeplinesc funcţia de
creştere şi prelungire (muguri vegetativi), sau de rodire (mugurii micşti).
Mugurii axilari (laterali) se formează în axila frunzei şi descresc ca mărime de la vârf
către baza ramurii.
Aşezarea mugurilor axilari, pe ramură este solitară la măr, păr, cireş, vişin, etc., în
grupuri de câte 2-3 la prun şi piersic, sau 3-8 la cais (fig. 3.6). În cadrul grupului mugurele
central este vegetativ, iar cei laterali, suplimentari, floriferi.
Mugurii suplimentari sunt cunoscuţi sub numele de stipelari şi au o aşezare colaterală
la piersic şi cais, şi serială la nuc (fig. 3.6).
Mugurii dorminzi sunt muguri axilari, incomplet dezvoltaţi, situaţi la inserţia
ramurilor şi constituie rezerva de muguri a pomului. Din ei se formează ramurile lacome.
Frunza. La noduri lăstarii poartă frunze. Acestea au rolul de a sintetiza hrana necesară
pentru creşterea organelor vegetative, cât şi pentru formarea frunzelor. Forma limbului
frunzelor, mărimea lui, lungimea peţiolului etc. constituie caractere care permit identificarea
speciilor şi soiurilor.
Important pentru pomicultor este faptul că, prin lucrările de îngrijire, întregul frunziş
al pomilor trebuie păstrat sănătos, neatacat de boli şi dăunători, prin aplicarea la timp a
tratamentelor fitosanitare, astfel încât să poată sintetiza cu întreaga sa capacitate.

27
a b
Fig. 3.5 Evoluţia mugurilor de rod la măr (a), păr (b), cireş (c) şi piersic (d)
c d

Fig. 3.6. Modul de inserţie a mugurilor laterali pe ramură (după Cepoiu N., 2001)
1 – solitari; 2 – în grup – colaterali; 3 – seriali

28
Frunzele speciilor pomicole cultivate, de diferite forme şi tipuri, sunt prezentate în
figura 3.7.

Fig. 3.7. Forme de frunze


1 – lanceolată; 2 – ovală; 3 – eliptică; 4 – obovată; 5 – subrotundă; 6 – simplă cu lobul întreg;
7 – lobată; 8 – palmat compusă; 9, 10 – imparipenat compuse

Floarea este organul de înmulţire dar şi cel care asigură recolta. Florile se formează în
mugurii de rod (floriferi sau micşti). La rozacee, care constituie majoritatea speciilor
pomicole, florile sunt hermafrodite, au celulele sexuale mascule şi femele normal dezvoltate
în aceiaşi floare (măr, păr, prun, cireş, vişin, cais, piersic, etc). La unele dintre speciile
pomicole (nuc, alun, castan), florile sunt unisexuate, prevăzute cu androceu sau gineceu, dar
ambele pe aceiaşi plantă (monoice). Există specii şi unisexuat dioice, la care fiecare individ
are numai un tip de floare, existând plante mascule şi plante femele (kiwi).
La majoritatea speciilor pomicole: măr, păr, prun, cireş, vişin, nuc, alun şi castan
florile sunt grupate în inflorescenţe. La măr şi păr inflorescenţa este corimb; la cireş şi vişin,
corimb umbeliform; la căpşun, cimă bipară; la coacăz, racem; la nuc şi castan, ament. Flori
solitare apar la gutui, moşmon, cais, piersic, porumbar şi corcoduş.
Fructul. După “legare” (fecundare), ovulele se transformă în seminţe, iar ovarul,
uneori împreună cu alte părţi ale florii, se transformă în fruct.
Majoritatea speciilor pomicole formează fructe cărnoase, iar un mic număr dintre ele
(alun, castan) formează fructe uscate.
Fructele cărnoase ale speciilor pomicole din ţara noastră sunt:
- poama este un fruct simplu, la alcătuirea căruia participă, alături de ovar şi
receptaculul îngroşat, motiv pentru care este numit “fruct fals”. Poama este caracteristică
pentru măr, păr şi gutui. Partea comestibilă, cărnoasă, este formată din receptacul şi partea
exterioară a ovarului. Endocarpul cartilaginos formează lojile seminale (fig. 3.8);
- drupa este un fruct simplu, la alcătuirea căruia participă numai ovarul. Partea
cărnoasă, comestibilă a drupei este alcătuită de mezocarp. Endocarpul lignificat formează
sâmburele, care închide sămânţa. Drupa este caracteristică pentru prun, cais, piersic, cireş,
vişin, corcoduş (fig. 3.8).
Fructele nucului şi ale migdalului sunt pseudodrupe, la maturitatea cărora mezocarpul
(necomestibil) se usucă, crapă si eliberează endocarpul, iar partea comestibilă este, de fapt,
sămânţa.

29
La zmeur, ceea ce se consumă este o polidrupă, o asociaţie de drupeole.
- baciforme: baca este un fruct simplu, întâlnit la coacăz, afin şi pseudobacă
(concreşterea axului florii cu ovarul) la agriş (fig. 3.8). Seminţele rezultate din ovulele
fecundate sunt înglobate în pulpă.
Receptaculul îngroşat, numit impropriu fruct, este caracteristic pentru căpşun. Fructele
propriu-zise sunt mici achene (poliachene), prinse la exteriorul receptaculului.
Fructele uscate sunt reprezentate, în pomicultură, de alună şi castană. Acestea sunt
achene cu pericarpul lemnos.
Sămânţa – este organul generativ al pomului, care rezultă din dezvoltare ovulei
fecundate. Sămânţa este alcătuită dintr-un înveliş exterior numit tegument, endosperm şi
embrion, care la rândului este format din cotiledoane, tulpiniţă şi rădăcinuţă).

Fig. 3.8. Tipuri de fructe


a – poamă; b – drupă; c – polidrupă; d – pseudodrupă (migdal); e – achenă (alun);
f – poliachenă (căpşun); g – bacă (coacăz); h – pseudobacă (agriş); i – hesperidă (lămâi);
j – siconă (smochin)

Seminţele speciilor pomicole pot fi utilizate în alimentaţie (nucile, alunele, castanele,


migdalele), pentru producerea portaltoilor generativi şi pentru ameliorarea speciilor pomicole,
prin hibridări controlate.

3.3. POLARITATEA ŞI DOMINANŢA APICALĂ

Polaritatea. Reprezintă proprietatea celulelor, ţesuturilor, organelor sau a plantelor


întregi de a avea doi poli morfofiziologic determinaţi: polul apical - emite tulpină (lăstari) şi
polul bazal - emite rădăcină.
Acumularea auxinei la polul bazal ca urmare a circulaţiei sale bazipetale, stimulează
formarea rădăcinilor. Astfel, în cazul butaşilor, se consideră că polaritatea este determinată de
circulaţia bazipetală a auxinei, care este cauzată de amplasarea transportorilor specifici în
partea bazală a acestora. Ca urmare, în zona apicală unde se biosintetizează acest hormon se
formează întotdeauna organe aeriene, în timp ce la partea bazală, spre care circulă auxina, se

30
formează rădăcini. Dacă se inversează poziţia butaşilor, locul de formare a rădăcinilor şi
respectiv a organelor aeriene nu se modifică (Burzo I. şi colab., 1999).
Rizogeneza poate fi stimulată prin introducerea butaşilor în auxină soluţie sau sub
formă de pulbere. Rezultate bune s-au obţinut şi în cazul tratării butaşilor cu auxine sintetice:
acid beta-indolil butiric, acid 2,4 – diclorfenoxiacetic (2,4D) şi cu acid alfa-naftilacetic
(NAA).
Polaritatea la plantele pomicole se manifestă numai la organele axiale (lăstari,
rădăcini), nu şi la frunze.
La organele axiale pe lângă polaritatea manifestată de-a lungul axei lor se distinge şi o
polaritate transversală. Un butaş aşezat culcat pe substrat nutritiv emite lăstari din mugurii
situaţi pe partea superioară şi rădăcini din ţesuturile situate pe partea inferioară.
Dominanţa apicală. Reprezintă o corelaţie de creştere prin care mugurele terminal
poate inhiba creşterea mugurilor laterali (corelaţia de creştere = interacţiuni fiziologice între
organe şi ţesuturi, care conduc la creşterea armonioasă a plantelor). Astfel, în cazul lăstarilor,
mugurii axilari formaţi la subsoara frunzelor nu pornesc în creştere decât dacă se ciupeşte
vârful lor, iar la reluarea creşterii, primăvara, mugurii axilari formează lăstari cu atât mai mici
cu cât sunt mai îndepărtaţi de mugurele terminal, din care rezultă cel mai puternic lăstar.
Pentru explicarea mecanismului dominanţei apicale au fost elaborate mai multe
ipoteze (Burzo I. şi colab., 1999):
* Ipoteza carenţei trofice susţine ca mugurii axilari nu se dezvoltă deoarece mugurele apical
este aprovizionat în mod preferenţial cu substanţe nutritive.
* Ipoteza inhibiţiei directe sau a controlului hormonal. Aceasta presupune participarea
tuturor hormonilor, dar rolul lor nu a fost bine precizat. Thimann, (1984), arată că,
auxinele biosintetizate în mugurii apicali sunt transportate bazipetal şi concentraţia mărită
din apropierea mugurilor laterali are efect inhibitor asupra creşterii acestora. Acidul
abscizic are efect sinergic cu al auxinei, în timp ce giberelinele şi citokininele au un efect
antagonist.
* Ipoteza inhibiţiei indirecte A fost elaborată de Snow (1924), care a dovedit că, dominanţa
apicală este determinată de prezenţa unui inhibitor specific, iar auxina anulează efectul
acestuia.
* Ipoteza diversiunii nutritive, a lui Went (1936), îmbină ipoteza carenţei trofice cu cea a
controlului hormonal. Conform acestei ipoteze auxina endogenă generează un curent de
substanţe nutritive către mugurii apicali, în detrimentul celor laterali.
Dominanţa apicală se manifestă şi în cazul rădăcinilor, apexul rădăcinii principale
având un efect inhibitor asupra creşterii rădăcinilor laterale.
Observaţiile referitoare la aspectul rădăcinii pomilor fructiferi, scot în evidenţă faptul
că rădăcinile situate în apropierea tulpinii, sunt mai lungi comparativ cu cele din zona apicală.
Aceasta se datorează procesului de dominanţă apicală, care se manifestă şi la nivelul
rădăcinilor. Auxina sintetizată la nivelul mugurilor apicali ai organelor aeriene, este
transportată bazipetal şi cantităţile mici ajunse la nivelul rădăcinilor stimulează procesul de
creştere al acestora. În acelaşi timp, citochininele şi acidul abscizic sintetizate în apexul
rădăcinii au un efect inhibitor asupra creşterii rădăcinilor secundare. Rolul celorlalţi hormoni
în dominanţa apicală a rădăcinii, nu este bine precizat (Burzo I. şi colab., 2005). Unii autori,
Kolek şi Kozinka, (1992), apreciază că în acest caz dominanţa apicală este determinată de
citokinine, iar auxinele au un efect inhibitor asupra acestui proces.
Polaritatea şi dominanţa apicală sunt procese fiziologice importante şi cunoaşterea
acestora stă la baza fundamentării şi aplicării corecte a verigilor tehnologice legate de
controlul creşterii şi fructificării speciilor pomicole prin tăieri sau prin tratamente hormonale.

31
Capitolul 4
CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

4.1. PERIOADELE DE VÂRSTĂ

Ciclul de viaţă reprezintă totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice parcurse


de pomi şi arbuştii fructiferi de la formarea zigotului şi embrionului până la moartea acestora.
În primele etape ale ciclului de viaţă, la speciile pomicole, ca la toate organismele
tinere, caracterele şi însuşirile sunt insuficient consolidate şi, în consecinţă manifestă
plasticitate şi posibilităţi de a asimila condiţii noi. Organismele mature (bătrâne) sunt lipsite
de aceste proprietăţi. Procesul de îmbătrânire la speciile pomicole este discontinuu, fiind
întrerupt de perioade cu o mărire temporară a potenţialului de creştere şi fructificare, dar fără
să atingă potenţialul iniţial.
În urma diviziunii celulare din vârfurile meristematice are loc o întinerire parţială
deoarece celulele nou apărute sunt mai tinere decât cele învecinate. Ţesuturile meristematice
existente în diferite părţi ale plantei posedă însuşiri caracteristice tinereţii (plasticitate,
asimilare de noi condiţii), iar ţesuturile definitive învecinate sunt lipsite de aceste
particularităţi. Astfel, pe orice lăstar în creştere, celulele noi se adaugă la vârf, fiind situate pe
celule şi ţesuturi definitive, mai bătrâne ca vârstă, lipsite de plasticitate. Spre deosebire de
acestea, celulele tinere asimilează condiţii noi, evoluează, ating un grad de dezvoltare mai
mare.
Rezultatul acestor procese este existenţa unei diferenţieri calitative (denumită frecvent
şi diferenţiere stadială) de-a lungul tulpinii sau al unei ramuri: la bază ţesuturile sunt mai puţin
evoluate, mai tinere stadial, deşi ca vârstă calendaristică sunt mai bătrâne, iar lăstarii mai
tineri au acumulat mai multe condiţii noi, sunt mai evoluaţi, mai bătrâni stadial.
În coroana fiecărui pom există ramuri de toate vârstele, de la cele de un an până la cele
mai bătrâne (trunchi, baza şarpantelor), dar care sunt mai puţin evoluate (tinere stadial).
Astfel, de exemplu un lăstar apărut la coletul pomului are cu totul alte însuşiri faţă de un lăstar
format în aceiaşi perioadă de vegetaţie în partea superioară a coroanei. Aceiaşi situaţie este în
cazul comparării unui lăstar lacom format dintr-un mugure dormind şi un lăstar de aceiaşi
vârstă din partea superioară a coroanei (Miliţiu I., 1992).
Indiferent de durata ciclului de viaţă (10-15 ani la arbuşti, până la peste 100 de ani la
nuc şi castan), ţinând cont de modificările morfologice şi fiziologice ce au loc pe parcursul
acesteia, au fost delimitate 6 perioade de vârstă, a căror cunoaştere este necesară pentru
fundamentarea şi stabilirea diferitelor verigi tehnologice.
1. Perioada embrionară. Începe cu fecundarea ovulului şi durează până la
germinarea seminţei, exteriorizată prin alungirea radicelei.
Datorită faptului că, majoritatea speciilor pomicole sunt adaptate la polenizarea
încrucişată, noul individ rezultat este un hibrid. În consecinţă, plasticitatea şi capacitatea
acestuia de a asimila condiţii noi, de a fi influenţat de condiţiile de mediu sunt mai mari decât
în cazul plantelor autogame. Astfel, se explică faptul că, din seminţele soiurilor cultivate (cele
cu polenizare încrucişată), cel mai adesea se obţin puieţi cu însuşiri inferioare faţă de ambele
soiuri care au participat la formarea noului embrion. Seminţele fiind obţinute prin polenizare
încrucişată dau naştere la pomi hibrizi, nepăstrând caracterele plantelor mamă.
De asemenea, în cazul speciilor pomicole noul embrion este influenţat şi de portaltoiul
pe care acesta se formează. Ca urmare, pentru a evita influenţa portaltoiului este de preferat ca
în lucrările de hibridare artificială să se utilizeze pomi crescuţi pe rădăcini proprii (Miliţiu I.,
1992).

32
După fecundare are loc formarea elementelor constitutive ale seminţei: embrionul şi
cotiledoanele. Completa formare a acestora marchează maturitatea morfologică a seminţei,
care are loc pe planta mamă; procesul este însoţit de o deshidratare accentuată, ajungându-se
în final la cca. 10% apă. În urma acestui proces metabolismul seminţei se reduce foarte mult,
iar în această situaţie sămânţa poate suporta condiţii nefavorabile (temperaturi scăzute,
uscăciune).
Chiar dacă sunt mature morfologic, seminţele pomilor nu pot germina în condiţii
favorabile de umiditate şi temperatură, deoarece nu au ajuns la maturitatea fiziologică (sunt în
repaus).
Maturitatea fiziologică (postmaturarea) nu presupune modificări morfologice, ea se
realizează în condiţii de umiditate şi temperatură bine definite. Pentru realizarea
postmaturării, în general, seminţele pomilor au nevoie de temperaturi de 1-4oC, de umiditate
de cca. 30% şi de aerisire.
La seminţele căzute pe sol împreună cu fructele, în mod natural, postmaturarea se
desfăşoară începând din toamnă când temperatura scade sub 4oC şi există umiditate suficientă.
Procesul se întrerupe când temperatura scade sub 0oC şi reîncepe primăvara când se
înregistrează condiţiile necesare.
În tehnologia pomicolă, condiţiile necesare postmaturării se realizează prin procesul
denumit stratificare. Durata postmaturaţiei este o caracteristică de specie: la cele cu coacere
timpurie (cireş, vişin) este mai lungă decât la cele cu coacere târzie (măr, păr).
Perioada embrionară se încheie cu procesul complex de germinare a seminţelor.
În pomicultură, perioada embrionară este întâlnită numai în tehnologia de producere a
portaltoilor generativi, în activitatea de producere a soiurilor noi şi în cazul unor soiuri de nuc
şi castan.
2. Perioada juvenilă (de tinereţe sau de creştere). Această perioadă începe cu
germinarea seminţelor, concretizată prin alungirea rădăcinii (la înmulţirea prin seminţe), sau
cu pornirea în vegetaţie a altoiului (la înmulţirea prin altoire) şi se încheie cu apariţia primelor
flori şi fructe. În plantaţiile superintensive de măr durează 1-2 ani, la piersic 2-3 ani, la prun şi
cais 3-4 ani şi ajunge la 8-12 ani la nucul nealtoit şi castanul din seminţe (Drăgănescu E.,
1998).
În această perioadă, an de an se formează noi organe care se adaugă celor precedente,
fenomen denumit înnoire progresivă.
Perioada juvenilă se caracterizează prin creşterea puternică atât a sistemului radicular
cât şi a părţii aeriene a pomilor. În perioada de tinereţe pomii au creşteri viguroase, care pot
depăşi 1-1,5 m, vegetaţia se prelungeşte până toamna târziu, ramurile nu se pot căli suficient
şi, astfel rezistenţa lor la gerurile mari de iarnă este mai redusă. Pentru a nu apărea astfel de
accidente trebuie să se urmărească evitarea excesului de azot şi de apă în a 2-a jumătate a
verii.
Polaritatea şi dominanţa apicală se manifestă puternic, apare frecvent etajarea naturală,
lăstarii au tendinţa de creştere verticală, coroanele fiind strânse, dese. Către sfârşitul acestei
perioade se formează ramuri de rod “în devenire”.
Lucrările care se execută în această perioadă sunt: tăierile de formare a coroanelor,
fertilizarea, irigarea, tratamentele fitosanitare, instalarea sistemelor de susţinere (unde este
cazul).
Formarea coroanelor (cea mai mare parte a scheletului), conform parametrilor tipului
de coroană ales, trebuie să aibă ca obiectiv scurtarea perioadei de tinereţe şi grăbirea intrării
pe rod. În acest sens este de dorit să se reducă tăierile la maximum posibil şi să se utilizeze cât
mai mult înclinarea şi arcuirea ramurilor.
3. Începutul rodirii. Începe de la apariţia primelor fructe şi durează până la obţinerea
recoltelor maxime, susţinute an de an. Durata acestei perioade depinde de specie, soi, portaltoi

33
şi sistemul de cultură. În livezile superintensive durează 2-3 ani, iar în cele clasice ajunge
până la 6-10 ani.
În această perioadă creşterea este încă puternică (lăstari anuali au creşteri medii de 60-
80 cm), însă scade an de an pe măsura înaintării în vârstă.
La început apar ramuri de rod “în devenire” (pinteni, smicele), apoi cele propriu-zise
(ţepuşe, nuieluşe, mlădiţe, buchete de mai, ramuri mijlocii, ramuri mixte, etc), al căror număr
sporeşte într-un ritm rapid de la an la an. În acest fel putem spune că, în această perioadă
apare o nouă funcţie - rodirea.
Raportul între cele două procese creştere şi rodire permite împărţirea acestei etape în
două mari părţi:
• prima parte denumită creştere şi rodire, fenomenul predominant este creşterea, iar
rodirea este reprezentată prin fructe puţine, dar de dimensiuni mai mari decât cele normale
soiului respectiv;
• în a 2-a parte a acestei perioade de vârstă fructificarea este predominantă, motiv pentru
care este denumită rodire şi creştere, recoltele cresc de la an la an, iar fructele sunt de
dimensiuni normale, specifice soiului.
Prin tehnologia aplicată în această perioadă se urmăreşte definitivarea formării
coroanei, în paralel cu stimularea formării unui număr cât mai mare de ramuri de rod. Către
sfârşitul acestei perioade când rodirea devine predominantă tăierile de întreţinere a coroanelor
se împletesc cu cele de fructificare (de normare a încărcăturii de rod). De asemenea, se aplică
cantităţile optime de îngrăşăminte şi apă, şi se asigură o stare fitosanitară cât mai bună prin
aplicarea corectă a tratamentelor de combatere a bolilor şi dăunătorilor. În plus, odată cu
apariţia rodului intervin şi lucrări specifice de îngrijire a acestuia (împotriva accidentelor
climatice, a căderii premature, etc.).
4. Perioada de mare producţie. Începe odată cu apariţia recoltelor mari, care se
menţin timp îndelungat la aproximativ acelaşi nivel şi se termină când recoltele încep să scadă
an de an, fără a mai reveni la nivelul anterior.
În livezile superintensive de măr, piersic această perioadă durează 10-12 ani, iar în
livezile clasice poate ajunge la 20-25 de ani la pomacee şi 15-20 de ani la drupacee.
Creşterile lăstarilor sunt mai temperate, ajungând la 30-35 cm la pomaceele altoite pe
portaltoi vegetativi, la 15-20 cm la cireş şi vişin, la 30-60 cm la prun, cais şi piersic
(Drăgănescu E., 1998), iar către sfârşitul perioadei sunt, în general, de numai 10-20 cm.
Fructificarea este procesul predominant, motiv pentru care aceasta perioadă mai este
denumită şi “rodire”. Ramurile de schelet se arcuiesc sub greutatea rodului şi formează arcade
de rodire. Concomitent cu apariţia de noi ramuri de rod, cele apărute în tinereţe încep să se
usuce aproximativ în ordinea în care au apărut, începând din centrul coroanei. Îmbătrânirea şi
uscarea ramurilor avansează an de an către exteriorul coroanei, motiv pentru care acest
fenomen poartă denumirea de uscare centrifugă (Miliţiu I., 1992). Deoarece între ramurile
care se usucă şi cele nou formate există un raport aproximativ egal, numărul ramurilor de rod
este încă foarte mare şi aproximativ constant, şi în consecinţă, recoltele sunt mari şi constante
pe întreaga perioadă.
Către sfârşitul perioadei, la unele specii (mai ales măr, păr, prun) apare rodirea
neregulată a pomilor de la un an la altul (alternanţa de rodire).
Pe scurt, în funcţie de ponderea proceselor biologice care au loc, această perioadă se
caracterizează, în ordine descrecătoare, prin: rodire - creştere - uscare.
Tehnologia aplicată urmăreşte asigurarea fructificării regulate, prin aplicarea
îngrăşămintelor şi apei în cantităţi optime, precum şi prin normarea producţiei de fructe (tăieri
de fructificare, rărire chimică sau manuală).

34
Către sfârşitul perioadei, când creşterile anuale sunt din ce în ce mai mici, se
urmăreşte stimularea acestui proces, prin tăieri mai severe la nivelul ramurilor de schelet şi
semischelet şi prin reîntinerirea formaţiunilor fructifere îmbătrânite.
5. Diminuarea rodirii. Apare odată cu micşorarea constantă a recoltelor de la un an la
altul şi se încheie cu încetarea completă a rodirii.
În prima parte a acestei perioade rodirea încă mai este funcţia principală, dar creşterile
vegetative sunt foarte slabe, procesul de înnoire progresivă nu mai are loc. De asemenea,
începe să apară uscarea porţiunilor terminale ale ramurilor arcuite sub greutatea rodului
(uscare centripetă). Prima parte a cestei perioade poate fi denumită pe scurt etapa de rodire -
uscare (Miliţiu I., 1992).
Partea a 2-a a acestei perioade poate fi denumită pe scurt: uscare - rodire – creştere,
deoarece uscarea centripetă se accentuează, rodirea scade şi apare un fenomen nou de
“întinerire naturală”, caracterizat prin apariţia lăstarilor lacomi.
Zonele de fructificare se deplasează tot mai accentuat către exteriorul coroanei, iar
producţia este în fiecare an mai mică decât în anul precedent, iar fructele sunt tot mai mici
(dimensiuni subnormale) şi de calitate slabă.
Deşi recoltele scad, lucrările aplicate urmăresc asigurarea pomilor cu substanţe
nutritive şi apă, menţinerea stării de sănătate a pomilor, ca şi în perioada precedentă. Pentru a
stimula creşterile, se aplică tăieri mai severe decât în perioada anterioară, prin scurtări în lemn
de 4-6 ani. În acelaşi timp, trebuie acordată o atenţie sporită tăierilor de fructificare, în scopul
întineririi ramurilor de semischelet şi de rod. Lăstarii lacomi pot fi utilizaţi pentru completarea
golurilor apărute în coroană, pentru înlocuirea ramurilor de schelet rupte sub greutatea rodului
sau uscate.
6. Perioada de declin (perioada de bătrâneţe). Se caracterizează prin scăderea totală a
rodirii şi uscarea din ce în ce mai accentuată a ramurilor de schelet, având ca efect micşorarea
continuă a volumului coroanei.
În urma uscării ramurilor, de la vârfuri către bază, apar lăstari lacomi din ce în ce mai
aproape de centrul coroanei. Caracterizarea succintă a acestei perioade este uscare - creştere
(Miliţiu I., 1992).
Dacă fenomenul de uscare este la început, există posibilitatea prelungirii duratei de
vârstă economică prin tăieri de regenerare. Aplicarea acestor tăieri duce la apariţia de noi
creşteri care stau la baza refacerii coroanei, iar după 2-3 ani se obţin recolte economice încă 4-
5 ani. Succesul operaţiunii este condiţionat de aplicarea lucrărilor de îngrijire în aceiaşi
parametrii ca în perioada de maximă rodire (tratamente fitosanitare, fertilizare, irigare, etc).
Relaţiile dintre creştere şi fructificare. În decursul ciclului individual de viaţă, între
creştere şi rodire există o corelaţie pozitivă, şi anume creşterea condiţionează fructificarea. Cu
cât creşterile sunt mai multe şi mai mari, cu un frunziş bogat şi sănătos, cu atât se creează
condiţii mai bune pentru hrănirea recoltei anului în curs şi pentru diferenţierea mugurilor de
rod pentru recolta anului următor.

4.2. COMPORTAREA POMILOR PE RĂDĂCINI PROPRII ŞI A CELOR ALTOIŢI


ÎN CICLUL DE VIAŢĂ

Pomii pe rădăcini proprii obţinuţi din seminţe. Deşi înmulţirea prin seminţe este
cel mai utilizat mod de înmulţire a vegetalelor, soiurile de pomi şi arbuşti fructiferi nu pot fi
multiplicate pe această cale. Cauza constă în natura heterozigotă a seminţelor, ca urmare a
fecundaţiei alogame, embrionul seminţei prezentând caractere genetice diferite de cele ale
părinţilor. Heterozigotismul este cu atât mai accentuat cu cât majoritatea soiurilor de pomi
sunt autosterile şi fecundarea are loc cu polen provenit de la alte soiuri.

35
De la această regulă pot face excepţie unele soiuri de sâmburoase autofertile (piersic,
prun, cais, vişin) susceptibile a fi înmulţite prin seminţe, deşi indivizii nu sunt chiar identici
cu planta-mamă. O situaţie similară este întâlnită la speciile pomicole unisexuat monoici (nuc,
castan), la care reproducerea prin sămânţă poate da indivizi cu caractere mult asemănătoare cu
planta-mamă.
Cu toate acestea pomii pe rădăcini proprii obţinuţi prin seminţe se întâlnesc în
următoarele cazuri:
♦ la unele specii, cum ar fi: nucul, castanul, soiuri de prun local, zarzărul, corcoduşul;
♦ la producerea portaltoilor generativi (măr, păr, cireş, prun);
♦ la hibrizii creaţi în vederea obţinerii de soiuri noi.
Pomii astfel obţinuţi încep un nou ciclu de viaţă prin fecundarea ovulului de către
polen şi, ca urmare, vârsta individuală este aceiaşi cu cea ontogenetică. Între cele 2 generaţii
există un raport de filiaţie: planta mamă produce prin seminţe numeroase plante-fiice.
În concluzie, pomii pe rădăcini proprii obţinuţi prin seminţe trec prin toate perioadele
de vârstă, având următoarele caracteristici (Miliţiu I., 1992):
 în tinereţe au caractere şi însuşiri insuficient consolidate, manifestă plasticitate, au
posibilităţi mari de adaptare la condiţii noi;
 prin reproducerea sexuată se creează o nouă generaţie (ciclu ontogenetic nou);
 transmiterea caracterelor acestor pomi se face în funcţie de procesul de polenizare: cei
cu autopolenizare transmit fidel caracterele, iar cei cu polenizare încrucişată dau hibrizi care
acumulează caracterele ambilor părinţi.
Pomii pe rădăcini proprii obţinuţi pe cale vegetativă. Se pot obţine prin butăşire,
marcotaj, drajoni sau microînmulţire, dar sunt încă puţin răspândiţi.
Pomii din această categorie au următoarele caracteristici:
 pomii astfel obţinuţi nu încep un nou ciclu de viaţă de la început, ci continuă
dezvoltarea de la nivelul la care se găseau în momentul când au fost detaşaţi de pe individul
pe care s-au format; diferenţierea calitativă în lungul tulpinii este practic nulă;
 nu există relaţii de filiaţie cu planta din care au provenit, indivizii obţinuţi pe cale
vegetativă sunt fraţi sau plante-surori (alcătuiesc clone). Întreaga descendenţă de plante
obţinută prin înmulţire vegetativă de la o singură plantă-mamă formează o clonă;
 într-o clonă toţi indivizii au aceiaşi vârstă ontogenetică ca şi planta iniţială (în
consecinţă au aceleaşi însuşiri şi caractere), dar vârsta individuală diferă, aceasta
considerându-se din momentul detaşării de planta iniţială.
Înmulţirea vegetativă nu se face prin celule specializate, cum este zigotul, ci prin
ţesuturi somatice (părţi de tulpină, rădăcină sau muguri), care poartă în ele întreaga informaţie
genetică a plantei mamă.
Pomii altoiţi. Constituie modul curent de înmulţire a soiurilor de pomi. Pomii altoiţi
reprezintă indivizi complecşi, deoarece asociaţiile posibile sunt foarte diferite: se pot asocia
portaltoi tineri (generativi), de vigoare mică sau mare, cu soiuri mature sau tinere, sau se pot
asocia portaltoi maturi (vegetativi) de vigoare redusă sau mare, cu soiuri mature sau tinere
(Miliţiu I., 1992).
La mare majoritate a pomilor obţinuţi prin această metodă altoiul este reprezentat de
un mugure adult, care îşi continuă evoluţia de la stadiul în care se găsea pe planta de pe care a
fost detaşat. Ca urmare în lungul tulpinii nu sunt deosebiri calitative: vârsta ontogenetică va fi
calculată de la crearea soiului, iar vârsta individuală de la momentul altoirii.
Deşi situaţia este mai complexă, pomii altoiţi au următoarele caracteristici comune:
 asigură o diversitate mare de vigoare, ceea ce permite o gamă mare de culturi pentru
acelaşi soi, prin altoirea pe portaltoi de vigoare diferită;
 pot asigura extinderea arealului de cultură pentru specii şi soiuri cu probleme de
adaptare la condiţii nefavorabile de clima, sol, etc.;

36
 în general intră repede pe rod, dar au o durată de viaţă mai scurtă;
 fiecare partener din asociaţia realizată prin altoire manifestă tendinţa de a-şi reface
organele ce-i lipsesc. Hipobiontul emite lăstari care cresc mult mai repede decât cei formaţi pe
altoi, iar epibiontul dacă ajunge în contact cu solul emite cu uşurinţă rădăcini adventive.
Această caracteristică impune o serie de intervenţii cum ar fi: înlăturarea lăstarilor care se
formează din portaltoi, evitarea contactului dintre altoi şi sol (plantarea la adâncimea corectă,
neacoperirea altoiului cu pământ prin lucrările solului);
 între partenerii asociaţi prin altoire există relaţii complexe, de influenţă reciprocă.

4.3. RELAŢIILE DINTRE EPIBIONT ŞI HIPOBIONT


4.3.1. Altoirea şi utilizarea ei în pomicultură

Altoirea este o metodă de înmulţire vegetativă, caracteristică horticulturii, prin


intermediul căreia sunt îmbinate intim două sau mai multe porţiuni de plante diferite, care
formează un individ nou, capabil de o viaţă independentă (Miliţiu I., 1992).
Unirea altoiului cu portaltoiul se bazează pe capacitatea de reparaţie a ţesuturilor
plantei şi pe proprietatea ţesuturilor nou apărute în urma rănirii (calus) de a concreşte, dacă
sunt puse în contact strâns.
Procesul fiziologic al altoirii cuprinde următoarele faze:
1. Calusarea. Suprafeţele rănite vin în contact cu aerul, şi astfel plasma celulelor
traumatizate se oxidează formând un strat izolator între cei doi parteneri, care momentan
împiedică concreşterea. Sub această peliculă, la ambii parteneri, are loc proliferarea celulelor
meristematice cambiale, producându-se un ţesut parenchimatos nediferenţiat (calus), care
acoperă suprafeţele secţionate şi umple toate spaţiile goale. În formarea calusului rolul
preponderent revine celulelor meristemetice ale cambiului, cărora li se alătură celulele tinere
ale razelor medulare, ale floemului şi ale xilemului.
2. Sudarea. Calusul în formare dislocă pelicula iniţială şi astfel celulele
parenchimatice ale epibiontului şi ale hipobiontului ajung în contact. Sudarea constă în
formarea unor lamele pectice prin intermediul cărora se unesc celulele celor două ţesuturi
cambiale ale altoiului şi portaltoiului, şi în emiterea de plasmodesme (prelungiri
citoplasmatice subţiri care trec de la o celulă la alta), care constituie legătura propriu-zisă între
parteneri.
Burzo I. şi colab, 2005, citând diverşi autori arată că formarea plasmodesmelor are loc
numai în cazul recunoaşterii dintre celulele altoiului şi portaltoiului, proces care se presupune
că se poate realiza pe mai multe căi:
- recunoaşterea celulară şi moleculară se bazează pe existenţa unor mesageri chimici
care pot fi: proteine, glicoproteine, glicolipide sau glicopeptide (Yeoman ş.a., 1978);
- existenţa unui sistem de recunoaştere între plasmalemele celulelor altoiului şi
portaltoiului, aflate în contact direct, alcătuit din lecitină ca mesager solubil şi glicoproteinele
situate în plasmalemă (Yeoman şi Brown, 1976);
- existenţa unui sistem informaţional hormonal (Ryan ş.a., 1981).
- incompatibilitatea este determinată de un nivel prea coborât sau prea ridicat de
hormoni de creştere (Mosse, 1962);
- prinderea altoiului se poate realiza prin tratamente cu auxină (Shimomura şi
Fuzihava, 1977);
- în cazul altoirii piersicului pe mirobolan, recunoaşterea, respectiv compatibilitatea
sau incompatibilitatea este de tip fiziologic şi este determinată de prezenţa a două gene
independente denumite I.1 şi I.2. Toate soiurile care posedă două alele dominante I.1 şi I.2
sunt incompatibile cu portaltoiul mirobolan (Salesses şi Alkai, 1984).

37
3. Vascularizarea. Constă în stabilirea legăturilor vasculare de lemn şi liber între cei
doi parteneri. La nivelul parenchimului nediferenţiat dintre cei doi parteneri, unele celule, mai
întâi cele adiacente cambiului, încep să se dividă, devin meristemetice şi generează ţesuturi
conducătoare noi. În urma formării vaselor conducătoare, este asigurată circulaţia normală
între cei doi parteneri, care, din acest moment pot fi denumiţi simbionţi.
Prin diviziunea cambiului se formează ţesut liberian, nou, spre exterior şi ţesut lemnos
spre interior, se diferenţiază vasele conducătoare, celule medulare, etc. Acest proces este
stimulat de prezenţa mugurelui de pe altoi, care este sediul biosintezei auxinei şi giberelinelor,
care stimulează procesul de creştere. În cazul mărului, celule cambiale se diferenţiază după
12-14 zile, iar ţesutului vascular se finalizează după 6 luni (Burzo I. şi colab, 2005).
Durata de timp necesară pentru desfăşurarea întregului proces diferă de la o specie la
alta şi în funcţie de metoda de altoire utilizată. De exemplu, la altoirea cu mugure, spaţiul
existent între parteneri a fost ocupat complet după 12-14 zile, iar inelul continuu de cambiu s-
a format după 20 zile (Parnia P. şi colab., 1984).
Înmulţirea pomilor prin altoire depinde de o serie de condiţii biologice, climatice,
fitosanitare şi tehnice.
CONDIŢIILE BIOLOGICE. Reuşita altoirii este condiţionată de:
1.Existenţa zonei generatoare de vase libero-lemnoase (cambiu). Deoarece pomii
posedă această zonă, altoirea poate fi utilizată cu succes la înmulţirea lor. Zona generatoare
este situată la limita dintre coaja şi lemnul tulpinii.
2.Compatibilitatea între cei doi parteneri. Prin compatibilitate se înţelege modul de a
reacţiona la altoire, precum şi convieţuirea în timp a celor doi parteneri. Sudarea şi
vascularizarea rapidă în urma altoirii, urmată de vegetaţia şi fructificarea normală a noului
individ, fac dovada existenţei compatibilităţii dintre cei doi parteneri.
Dacă există incompatibilitate, sudura şi vascularizarea nu se realizează, contactul între
cei doi parteneri este împiedicat de prezenţa unui strat de suber, rana provocată se vindecă
separând partenerii.
Există şi cazuri când altoirea reuşeşte, noul individ trăieşte, dar de-a lungul vieţii apar
diferite simptome datorate unui grad scăzut de compatibilitate.
În unele cazuri altoiul creşte mai gros decât portaltoiul (la altoirea soiurilor de păr pe
gutui, a soiurilor de cireş pe mahaleb şi mai ales a a soiurilor de cireş pe portaltoiul vegetativ
Gisella 5 – fig. 4.1) sau altoiul este mai subţire decât portaltoiul (în general, la toate soiurile
de vigoare scăzută altoite pe portaltoi foarte viguroşi). Există cazuri frecvente de formare a
unei hipertrofii la locul de îmbinare a celor doi parteneri, mai ales altoirea soiurilor de măr pe
portaltoiul M 9 (fig. 4.2).

Fig. 4.1 Portaltoiul Gisela 5


38
Deoarece în aceste cazuri altoirea reuşeşte şi noii indivizi cresc şi rodesc, diferenţa de
creştere între epibiont şi hipobiont sau hipertrofia în zona de altoire nu înseamnă o lipsă prea
mare de compatibilitate.
Simptomele de lipsă mai accentuată de compatibilitate, grupate de Horrero, 1962,
(citat de Miliţiu I., 1992), sub denumirea de incompatibilitate localizată, sunt: procentul redus
de prindere la altoire, slaba rezistenţă mecanică în punctul de sudură (altoirea soiurilor de
prun pe zarzăr sau la altoirea unor soiuri de cais pe corcoduş). Acelaşi autor grupează, sub
denumirea incompatibilitate translocată, simptome mai uşoare sau mai grave, care se
manifestă după unul sau mai mulţi ani de convieţuire: îngălbenirea sau înroşirea prematură a
frunzelor şi căderea lor începând de la vârful lăstarilor, diferenţierea prematură a mugurilor
floriferi, urmată de înflorire toamna, etc. De exemplu, la altoirea soiurilor de nuc (Juglans
regia) pe nuc negru (Juglans nigra), după o convieţuire de 25-30 ani, s-au constatat semne de
incompatibilitate, şi anume prezenţa unei zone lineare negricioase necrozată, la locul de
îmbinare între cei doi parteneri. Această manifestare, poate explica talia mai mică, intrarea pe
rod mai rapidă şi durata de viaţă mai scurtă a soiurilor de nuc altoite pe nuc negru. Aceste
efecte explică utilizarea frecventă a combinaţiei Juglans regia/Juglans nigra în ţări cu tradiţie
în cultura nucului (Franţa, S.U.A., Turcia).

Fig. 4.1 Hipertrofie - măr soiul Jonathan altoit pe portaltoiul M 9,


în anul 25 de la plantare

Un exemplu de incompatibilitate translocată accentuată, citat de mai mulţi autori, este


altoirea mărului pe păr, la care concreşterea se produce, dar după un an de convieţuire altoiul
moare (Constantinescu N., 1967). În aceeaşi categorie intră şi frecventele cazuri de dezbinare
a unor soiuri de păr (Williams, Favorita lui Clapp, Abatele Fetel), altoite pe gutui după ce, au
crescut şi rodit satisfăcător (Parnia P. şi colab., 1984).
Un alt caz, semnalat de Horrero, este cel al incompatibilităţii virotice, provocată de
virusuri, în special la drupacee şi, mai rar, la nuc.
Compatibilitatea la altoire şi convieţuirea ulterioară a partenerilor este influenţată de
numeroşi factori, cum ar fi: dimensiunea vaselor conducătoare, vigoarea partenerilor,
intensitatea diferită a metabolismului simbionţilor, gradul de înrudire şi vârsta celor doi
parteneri.

39
Neconcordanţa dintre dimensiunile vaselor conducătoare ale celor doi parteneri, ar
putea explica simptomele de compatibilitate redusă, mai ales apariţia hipertrofiilor la nivelul
punctului de altoire.
Diferenţele de vigoare şi metabolismul de intensitate diferită a celor doi parteneri
explică unele simptome de incompatibilitate, în special, grosimea diferită a simbionţilor
(Weber, 1962; Mose şi Garner, 1954, citaţi de Miliţiu I., 1992).
În general, cu cât simbionţii ce se aleg pentru altoire sunt mai înrudiţi din punct de
vedere botanic, cu atât sunt şanse mai mari de reuşită a altoirii. Înrudirea botanică nu este
întotdeauna un criteriu sigur deoarece clasificările botanice s-au făcut ţinând seama de
organele de reproducţie, în timp ce altoirea se referă în principal la caracteristicile vegetative
ale plantei (Parnia P. şi colab., 1992).
Se obţin rezultate bune dacă se altoiesc între ele două soiuri aparţinând aceleiaşi
specii, dacă se altoieşte un soi pe specia sălbatică din care a provenit sau dacă se altoiesc două
specii aparţinând aceluiaşi gen. S-au obţinut rezultate bune şi în cazul când cei doi parteneri
sunt din genuri diferite: piersic şi cais pe corcoduş, cais pe prun, păr pe gutui.
Există însă şi excepţii, cum este cazul altoirii mărului pe păr, specii din aceiaşi familie
(Rosaceae) şi subfamilie (Pomoideae), la care prinderea la altoire este slabă, indivizii rezultaţi
mor după un an.
Compatibilitatea la altoire este influenţată şi de vârsta plantelor ce se altoiesc. Astfel,
plantele tinere dau rezultate mai bune, au compatibilitate mai bună la altoire, pe diferiţi
portaltoi decât plantele mature.
Există cazuri care nu pot fi explicate prin ipotezele prezentate anterior, când în cadrul
aceleiaşi specii soiurile sunt sau nu sunt compatibile la altoirea pe acelaşi portaltoi. Astfel,
unele soiurile de păr: Cure, Untoasă Hardy, Passe Crassane sunt compatibile la altoirea pe
gutui, iar soiurile: Williams, Favorita lui Clapp, Abatele Fetel, sunt lipsite de compatibilitate
în combinaţie cu acelaşi portaltoi. Această lipsă de compatibilitate poate fi înlăturată prin
altoirea cu intermediar. Pentru a obţine pomi de vigoare mică, caracteristică altoirii pe gutui,
se altoieşte pe acest portaltoi un soi compatibil, apoi pe lăstarul crescut din acest soi se va
altoi soiul lipsit de compatibilitate.
Cunoaşterea gradului de compatibilitate între simbionţii care se altoiesc, s-a stabilit şi
se mai stabileşte şi în prezent prin experienţe în şcolile de pomi şi în livadă care durează, în
general, peste 10-12 ani. Deşi nu sunt folosite curent în producţie, există metode de laborator
care permit aprecierea rapidă a compatibilităţii la altoire, cum ar fi (Mladin Gh., 1987):
♦ conductibilitatea electrică la punct de altoire după metoda folosită de Cristoferi şi
Santucci (1965);
♦ rezistenţa la rupere în zona punctului de altoire cu ajutorul dinamometrului, după
Evans şi Hilton (1957);
♦ conţinutul în zahăr şi amidon din scoarţă, la 10-15 cm deasupra şi sub punctul de
altoire;
♦ studii microscopice a secţiunilor transversale şi longitudinale la punctul de altoire;
♦ testarea enzimatică şi testarea serologică (Kaimakan, 1968 şi respectiv Minoiu, 1973,
citaţi de Miliţiu, 1992).
3. Starea fiziologică a partenerilor. Pentru fi asigurat succesul prinderii la altoire
trebuie ca cei doi parteneri să aibă o turgescenţă normală, în special, la porţiunile care se
detaşează şi care sunt expuse pericolului deshidratării. În acest scop, în practica pomicolă se
iau o serie de măsuri. La metodele de altoire executate în perioada de vegetaţie se respectă
următoarele măsuri:
 micşorarea suprafeţei de evaporare a apei din altoi, prin înlăturarea frunzelor de pe acesta,
imediat după recoltare;

40
 menţinerea altoiului într-un mediu umed, pe timpul transportului şi până la executarea
propriu-zisă a altoirii, pentru a micşora evaporarea prin stomatele de pe lăstari;
 executarea operaţiei de altoire cât mai repede, de preferat imediat după recoltarea
altoiului.
În cazul metodelor de altoire executate în perioada de repaus vegetativ (metodele de
altoire cu ramură detaşată), deoarece trece mai mult timp de la recoltarea altoilor şi până la
executarea altoirii, în primăvară, aceştia se păstrează stratificaţi în nisip reavăn sau chiar în
spaţii frigorifice, iar după altoire rana fiind mare se acoperă cu ceara de altoit, pentru a nu se
deshidrata.
4. Vârsta altoiului. Dacă portaltoiul poate fi de vârsta mai înaintată, pentru a avea
rezultate bune, altoiul trebuie să fie tânăr, în primul an de vegetaţie.
CONDIŢIILE CLIMATICE
Temperatura. La temperatura de 5oC dezvoltarea calusului este lentă şi începe să scadă
când temperatura depăşeşte 32oC. Temperatura potrivită pentru prinderea la altoire este
cuprinsă între 25-30oC, în funcţie de specie (cerinţe mai mari la nuc, cireş, cais şi piersic).
Umiditatea joacă un rol deosebit pentru prinderea la altoire deoarece celulele
parenchimatice ale calusului au pereţii foarte subţiri şi nu rezistă la uscăciune. Ca urmare,
punctul de altoire se leagă cu rafie sau plastic, sau se parafinează în cazul metodelor de altoire
la care suprafaţa rănită este mare. Excesul de umiditate este, de asemenea, dăunător deoarece
favorizează instalarea mucegaiurilor şi a ciupercilor patogene.
Aerul influenţează prin conţinutul său în oxigen. Procesul de calusare constă într-o
diviziune rapidă a celulelor, ceea ce presupune o respiraţie intensă, şi în consecinţă un consum
mare de oxigen.
Condiţiile fitosanitare. Starea de sănătate perfectă a celor doi parteneri în momentul
altoirii este o condiţie obligatorie. În acest sens, în tehnologia de producere a pomilor altoiţi se
exclud plantele care prezintă simptome de boli virotice. De asemenea, după efectuarea altoirii
celulele parenchimatice ale calusului constituie un mediu propice pentru instalarea
mucegaiurilor şi a ciupercilor patogene, mai ales în cazul forţării materialului săditor altoit la
masă.
Condiţiile tehnice. Aceste condiţii se referă la cunoştinţele şi îndemânarea altoitorului
şi calitatea uneltelor cu care se lucrează (vor fi detaliate la prezentarea diferitelor metode de
altoire, în capitolul privitor la pepinieră).

4.3.2. Influenţa reciprocă dintre epibiont şi hipobiont

Influenţa reciprocă dintre partenerii ce alcătuiesc un pom este foarte complexă şi


priveşte multitudinea şi intensitatea efectelor constatate, precum şi mecanismele de
desfăşurare a acestora. Fiecare partener îşi păstrează nealterată informaţia genetică, dar
funcţional fiind interdependenţi, are loc o influenţă reciprocă de natură fiziologică, care
conferă unele caracteristici proprii combinaţiei soi-portaltoi.
Influenţa portaltoiului asupra altoiului. Influenţa afectează ambii parteneri, dar cele
mai multe studii s-au rezumat la stabilirea influenţei portaltoiului asupra altoiului, care
prezintă o mai mare importanţă practică pentru pomicultură.
Vigoarea pomilor. Influenţa asupra vigorii de creştere este certă, exemplul elocvent
oferindu-l portaltoii mărului, care în combinaţie cu acelaşi soi imprimă o gamă largă de
vigoare, de la vigoare slabă până la foarte mare. Astfel, un soi de măr altoit pe portaltoiul M 9
dă pomi de vigoare redusă, iar în cazul altoirii pe portaltoi franc formează pomi cu vigoare
foarte mare.

41
Fenomenul se explică prin volumul de sol explorat de către sistemul radicular al
diferiţilor portaltoi. Un portaltoi cu un sistem radicular mai puţin dezvoltat explorează un
volum de sol mai mic şi, ca urmare absoarbe cantităţi mai reduse de substanţe nutritive, ceea
ce conduce la o vigoare mai redusă a indivizilor respectivi.
Intrarea pomilor pe rod. Portaltoii de vigoare redusă influenţează altoiul, în sensul
grăbirii intrării pe rod, iar cei de vigoare mare întârzie apariţia fructificării. Astfel, soiul de
măr Jonathan în combinaţie cu portaltoiul M 9 intră pe rod la 2-3 ani de la plantare, iar în
cazul altoirii pe franc fructificarea întârzie până în anul 6-8 de la plantare. Vigoarea redusă şi
intrarea rapidă pe rod indusă de portaltoii de vigoare redusă, sunt principalele motivele pentru
care aceştia sunt utilizaţi în sistemele de cultură intensive şi superintensive.
Longevitatea pomilor. Longevitatea, şi implicit perioada de exploatare, este mult mai
mică în cazul portaltoilor de vigoare slabă faţă de cea indusă de portaltoii viguroşi. În funcţie
de portaltoi, longevitatea poate varia de la simplu la dublu sau chiar la triplu; mărul pe
portaltoi vegetativ de vigoare slabă trăieşte 15-20 ani, iar pe portaltoi franc 50-70 ani.
Momentul pornirii în vegetaţie, înfloririi şi coacerii fructelor. În general, cele trei
procese sunt avansate în cazul altoirii pe portaltoi de vigoare scăzută, iar cei de vigoare mare
le întârzie. Acest aspect oferă posibilitatea unei mai bune concordanţe între cerinţele
diferitelor combinaţii soi-portaltoi şi condiţiile pedoclimatice ale bazinului de cultură.
Calitatea fructelor. Absorbţia selectivă a diferiţilor portaltoi duce, în mod indirect la
diferenţe între conţinutul în principalele componente care influenţează calitatea fructelor:
zahăr, acizi, tanin. De exemplu, la acelaşi soi de măr şi în aceleaşi condiţii de mediu,
portaltoiul M 9 influenţează în sensul obţinerii unor fructe mai mari şi cu un conţinut sporit în
zahăr; portaltoiul M 7 influenţează în sensul obţinerii unor fructe mai colorate (Miliţiu I.,
1992).
Rezistenţa la condiţii nefavorabile. Caracteristicile portaltoiului au o foarte mare
influenţă în ceea ce priveşte posibilitatea culturii pomilor în condiţii mai vitrege decât cele
solicitate de soiul altoit (zonele cu deficit de precipitaţii, soluri cu un conţinut ridicat de
calciu, conţinut ridicat în argilă etc.). În general, portaltoii viguroşi imprimă o rezistenţă mai
bună la secetă şi ger faţă de cei de vigoare mică. De asemenea, se cunoaşte toleranţa
portaltoiului franc de păr la excesul de calcar din sol, în comparaţie cu portaltoiul gutui.
Există numeroase cercetări care atestă că, intensitatea influenţei portaltoiului este cu
atât mai mare cu cât lungimea acestuia este mai mare.
Influenţa altoiului asupra portaltoiului. Altoiul, la rândul său, formează partea
aeriană cu frunzele care produc seva elaborată, hrănesc rădăcinile pomilor şi influenţează în
acest fel dezvoltarea sistemului radicular.
Un soi viguros altoit pe un portaltoi de vigoare slabă va stimula creşterea sistemului
radicular al portaltoiului. La portaltoii vegetativi influenţa soiului este mai atenuată în
comparaţie cu cei generativi (Parnia P. şi colab., 1992).
Soiul mai poate influenţa şi asupra rezistenţei la ger a portaltoiului prin prelungirea
creşterii rădăcinilor până toamna târziu, acestea devenind mai sensibile la temperaturile
scăzute din timpul iernii.
Influenţa intermediarului asupra soiului şi portaltoiului. Intermediarul este folosit în
scopul altoirii unui soi pe un portaltoi cu care nu are afinitate (de exemplu pentru altoirea
soiurilor păr fără afinitate la altoire cu gutuiul, Beurre Bosc, Williams, se utilizează ca
intermediar soiurile cu afinitate, Cure, Untoasă Hardy) sau când este necesară schimbarea
soiului în livadă, realizată prin altoirea în coroană.
În general, altoirea cu intermediar duce la o diminuare a vigorii şi la grăbirea intrării
pomilor pe rod (Parnia P. şi colab., 1977).
Efectul intermediarului se datorează dublei altoiri, care încetineşte afluxul apei şi
elementelor nutritive de la portaltoi prin intermediar la altoi şi invers, fluxul de sevă elaborată

42
de la altoi prin intermediar la portaltoi. Cu toate acestea, de exemplu, la măr în cazul utilizării
intermediarului M 9, reducerea vigorii de creştere este mai curând influenţa lungimii
intermediarului decât a dublei altoiri (Parnia P. şi colab., 1992). Cu cât lungimea
intermediarului este mai mare cu atât efectul asupra soiului altoit este mai mare.
Categorii de modificări. Indiferent de însuşirea afectată, majoritatea modificărilor
apărute la plantele altoite se menţin numai pe durata convieţuirii celor doi parteneri. Astfel,
soiul de măr Jonathan altoit pe un portaltoi de vigoare scăzută trăieşte puţin, formează pomi
pitici, intră repede pe rod şi dă fructe intens colorate, dar mugurii recoltaţi de pe acest pom
altoiţi pe un portaltoi de măr sălbatic, nu păstrează caracteristicile enumerate mai înainte.
Aceste tipuri de modificări care dispar odată cu încetarea convieţuirii între parteneri şi care nu
au afectat baza ereditară a celor doi parteneri, poarta denumirea de modificări fenotipice
(superficiale).
Când modificările apărute pe timpul convieţuirii între cei doi simbionţi se menţin şi
după separarea lor, acestea se numesc modificări profunde. Aceste tipuri de modificări
afectează, ca şi modificările fenotipice însuşiri ca: pornirea în vegetaţie, intrarea pomilor pe
rod, culoarea fructelor, etc., dar acestea sunt mult mai puţin frecvente. De exemplu, soiul de
mere “Renet bergamot” a fost obţinut de I.V. Miciurin prin altoirea unui hibrid de măr foarte
tânăr, în primul an de vegetaţie, în coroana unui păr care a influenţat forma fructului (Miliţiu
I., 1992).
Modul de comportare al celor doi parteneri altoiţi poate fi clarificat şi prin studierea
raporturilor care apar între altoi şi portaltoi în ceea ce priveşte dezvoltarea lor stadială:
• Când se altoiesc două plante mature stadial (ambii parteneri au caractere şi însuşiri
consolidate) se produce o influenţă fiziologică manifestată prin apariţia unor modificări
fenotipice (grăbirea sau întârzierea intrării pe rod), dar care dispar în momentul despărţirii
celor doi simbionţi. Acesta este cazul frecvent al altoirii soiurilor de pomi pe portaltoi
vegetativi, la care nu s-au obţinut modificări ale altoiului sau portaltoiului care să poată fi
transmise la urmaşi.
• Când unul dintre parteneri este tânăr stadial şi cel de-al doilea este matur, se va
produce o influenţă puternică de la partenerul matur către cel tânăr. Modificările ce apar la
partenerul tânăr sunt profunde, afectează baza ereditară a acestuia, menţinându-se după
desprinderea lui din asociaţie. Influenţa din partea partenerului tânăr către cel matur este de
natură fiziologică, producându-se modificări fenologice, care dispar odată cu separarea
partenerilor. În pomicultură, acesta este cazul pomilor obţinuţi prin altoirea unui mugure
(matur stadial) pe un portaltoi generativ (tânăr stadial). Ca urmare, soiul poate să modifice
profund portaltoiul tânăr, iar acesta la rândul lui provoacă doar modificări fenologice asupra
soiului. În acest fel se poate explica faptul că, deşi există cazuri numeroase când pomii se
altoiesc pe portaltoi generativi, soiurile astfel înmulţite nu au suferit modificări din punct de
vedere ereditar.
• Când se altoiesc două plante tinere stadial, influenţa este profundă şi poate avea loc
atât de la altoi către portaltoi, cât şi invers, iar modificările produse afectează baza ereditară a
celor doi parteneri. Dacă unul din parteneri este o specie mai veche, modificările vor fi în
favoarea acesteia, iar dacă unul din simbionţi este format în condiţii pedoclimatice locale, iar
celălalt provine din altă zonă, modificările vor fi în favoare celui local. Acest caz este întâlnit
numai în activitatea de cercetare ştiinţifică.

43
Capitolul 5
CICLUL ANUL AL SPECIILOR POMICOLE
Procesele biologice ale pomilor şi arbuştilor fructiferi de climat temperat se desfăşoară
cu intensităţi diferite, după un ritm caracteristic, ca rezultat al adaptării acestora la
periodicitatea condiţiilor climatice. Schimbările morfologice şi fiziologice care se succed în
fiecare an au un caracter ereditar, dar se derulează mai devreme sau mai târziu, în funcţie de
condiţiile climatice ale anului respectiv.
Aceste schimbări sunt denumite faze fenologice (fenofaze), iar cunoaşterea acestora
prezintă o importanţă deosebită pentru luarea deciziilor de aplicare a diferitelor intervenţii
tehnologice, a căror eficacitate depinde de momentul aplicării.
Fenofazele pentru obţinere unei recolte, durează de la formarea mugurilor până la
coacerea fructelor şi se extind pe două perioade de vegetaţie, separate de perioada de repaus.
Formarea mugurilor are loc în prima perioadă de vegetaţie, apoi aceştia intră în repaus pe
perioada iernii, iar în a doua perioadă de vegetaţie cresc, înfloresc şi leagă fructe care ajung la
maturitate. Ca urmare, fenofazele terminale ale unei recolte se desfăşoară concomitent cu
fenofazele iniţiale ale recoltei viitoare, între cele două perioade de vegetaţie existând o
corelaţie complexă: formarea mugurilor de rod pentru anul următor depinde de cantitatea de
fructe existentă pe pom. De asemenea, între creşterea organelor vegetative şi fructificare, în
aceiaşi perioadă de vegetaţie, există o corelaţie negativă: supraîncărcarea pomilor cu rod are
ca efect diminuarea creşterii lăstarilor din anul respectiv.
Cunoaşterea acestor corelaţii permite dirijarea creşterii şi rodirii pomilor, în sensul
menţinerii unui echilibru între cele două procese, în scopul obţinerii unor recolte mari,
constante şi de calitate superioară.

5.1. FENOFAZELE INIŢIALE ALE ORGANELOR VEGETATIVE ŞI DE ROD


5.1.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative

Formarea mugurilor vegetativi. În perioada premergătoare repausului de iarnă este


singura fenofază a organelor vegetative. Mugurii vegetativi se formează în timpul primăverii
şi verii la subsuoara frunzelor pe lăstarii în creştere. Aceştia sunt, în general mai mici decât
cei de rod, au vârful ascuţit, baza lărgită şi o structură alcătuită dintr-un con de creştere,
primordii de frunze şi de muguri.
Datorită dominanţei apicale exercitată de mugurele terminal, aceştia nu pornesc în
creştere, în anul formării. Scurtarea lăstarilor în creştere prin tăieri în verde, în prima parte a
perioadei de vegetaţie (mai-iunie), are ca efect pornirea în creştere a mugurilor laterali,
datorită înlăturării dominanţei apicale. Această intervenţie se utilizează, în special, în scopul
ramificării lăstarilor în punctele dorite, în lucrările de formare a coroanelor. În a doua parte a
vegetaţiei (iulie-august), suprimarea vârfului lăstarului nu este urmată de pornirea în vegetaţie
a mugurilor laterali, aceştia intrând în starea de repaus. Tăierile în verde executate în această
perioadă au ca scop o mai bună iluminare şi colorare a fructelor (la seminţoase) sau
executarea tăierilor de vară după recoltarea fructelor pentru reducerea sau chiar substituirea
tăierilor în uscat (la sâmburoase).

44
5.1.2. Fenofazele iniţiale ale organelor de rod

În anumite condiţii biologice, unii mugurii vegetativi se transformă în muguri de rod,


proces ce se desfăşoară în două faze: inducţia antogenă şi diferenţierea mugurilor de rod.
Inducţia antogenă. Aceasta fenofază de început a formării mugurilor de rod apare ca
o perioadă de “pregătire fiziologică” (Miliţiu I., 1992), care face posibilă transformarea
mugurilor vegetativi în muguri de rod. Inducţia antogenă este încă insuficient cunoscută şi
greu de observat, datorită absenţei unor modificări micro şi macroscopice. Sfârşitul acestei
fenofaze este marcat de apariţia primordiilor de flori sub forma unor protuberanţe, vizibile
microscopic.
Pe parcursul acestui proces, factorii de mediu acţionează asupra pomilor şi arbuştilor
fructiferi şi determină formarea unui mesager biochimic, care induce expresia genelor
înfloritului din meristemul vegetativ. Principalii factori de mediu implicaţi în inducţie sunt:
temperatura (coborâtă – procesul de vernalizare), durata perioadei de lumină şi de întuneric
(fotoperioada), precum şi intensitatea luminii.
Inducţia antogenă are două etape distincte: una reversibilă şi următoarea ireversibilă
(Baldini E., citat de Miliţiu I., 1992). În general, mugurele este indus ireversibil cu
aproximativ o lună înainte de apariţia primordiilor florale (aproximativ luna iunie, la măr).
Intervenţiile efectuate în etapa ireversibilă a inducţiei, nu mai pot influenţa modul de evoluţie
al mugurilor.
Perioada în care are loc inducţia diferă în funcţie de specie, dar şi de condiţiile
climatice. În general, la măr se desfăşoară în perioada sfârşit de iunie – luna iulie, în funcţie
de soi.
La migdal inducţia florală are loc la sfârşitul lunii iunie, la păr, piersic, cireş la
sfârşitul lunii iunie şi începutul lunii iulie, la cais la începutul lunii iulie, iar la prun la sfârşitul
lunii iulie (Mănescu C. şi colab. 1975). O particularitate se constată la nuc şi alun, care au
flori monoice şi la care inducţia florală pentru florile mascule are loc după cele femele. Astfel,
în cazul alunului, inducţia florilor bărbăteşti are loc la sfârşitul lunii mai, iar pentru cele
femeieşti, în prima jumătate a lunii iunie. În cazul nucului, inducţia florilor bărbăteşti are loc
în luna aprilie, iar a celor femeieşti, în luna octombrie (Burzo I. şi colab, 2005).
Ipotezele privind explicarea proceselor fiziologice ale inducţiei antogene sunt
numeroase, cele mai multe fiind cele legate de substanţele nutritive şi cele de natură
hormonală.
În literatura de specialitate ipotezele bazate pe substanţele nutritive arată că formarea
mugurilor de rod este stimulată în următoarele cazuri:
 raportul dintre hidraţi de carbon şi substanţele minerale este favorabil glucidelor;
 azotul proteic, reprezintă 70-80% din azotul total;
 reducerea conţinutului de apă;
 concentraţia ridicată a sucului celular, asociată cu temperaturi de 18-25oC şi luminozitate
intensă.
Conform teoriei hormonale, inducţia mugurilor florali depinde de formarea în frunze a
unei substanţe de natură hormonală, denumită hormonul “florigen” care este transportată în
muguri. Natura chimică a acestui hormon nu a fost identificată, iar modul lui de acţiune nu
este pe deplin elucidat.
În ultimul timp, au apărut ipoteze care îmbină teoria nutriţională cu cea hormonală şi
care susţin că inducţia se datorează afluxului de metaboliţi către zona centrală a conurilor de
creştere din muguri, determinat de stimuli termici şi fotoperiodici. Acest fenomen se explică
prin prezenţa substanţelor bioactive: citokininele polarizează asimilatele către conul de
creştere, iar în sens opus acţionează giberelinele, care determină dezvoltarea în sens vegetativ.

45
Factorii care influenţează inducţia antogenă. Deşi procesul inducţiei este încă
insuficient cunoscut, în practica pomicolă sunt cunoscuţi factorii care influenţează fenomenul,
precum şi posibilitatea de dirijare a acestuia prin diferite verigi tehnologice. În acest sens
putem menţiona:
• aplicarea unor operaţii tehnice, cum ar fi: incizia inelară, ştrangularea şi torsionarea,
împiedică circulaţia sevei elaborate şi provoacă acumularea de substanţe hidrocarbonate
deasupra locului intervenţiei, favorizând formarea mugurilor de rod;
• reducerea sistemului radicular micşorează absorbţia apei şi a substanţelor minerale şi
favorizează inducţia florală prin schimbarea raportului între hidraţii de carbon şi substanţele
minerale;
• altoirea pe portaltoi de vigoare scăzută, cu sistem radicular mai puţin dezvoltat, are ca
efect intrarea rapidă pe rod.
Prezenţa şi buna funcţionare a frunzişului are o influenţă favorabilă asupra inducţiei
florale. Distrugerea frunzişului în perioada 1 iunie - 1 august, datorită atacului de boli şi
dăunători, are un efect nefavorabil asupra inducţiei, putând compromite producţia anului
următor (Sumedrea D. şi colab., 2001).
Prezenţa fructelor în coroana pomilor, în număr mare, inhibă inducţia florală.
Deoarece fructele partenocarpice nu exercită o asemenea acţiune, s-a tras concluzia că, de
fapt, prezenţa seminţelor din fructe este inhibitoare (Huet, citat de Miliţiu I., 1993). Corelaţia
negativă între numărul de fructe şi inducţia florală este explicată prin prezenţa acidului
giberelic secretat de seminţe, care ajunge la un maxim în cca. 60 de zile de la înflorire,
perioadă în care are loc inducţia la măr. Rărirea chimică a florilor şi respectiv a fructelor,
efectuată timpuriu în etapa reversibilă a inducţiei, favorizează inducţia florală.
Având în vedere că, prezenţa aparatul foliar influenţează cele două procese concurente
inducţia şi creşterea fructelor, în literatura de specialitate s-a pus problema raportului optim
între frunze şi fructe, care să asigure un echilibru între cele două procese. Astfel, la măr s-a
stabilit un raport de 30-50 frunze pentru un fruct, iar la piersic 75-85 frunze/fruct.
Creşterea susţinută şi continuă a lăstarilor anuali, datorată tăierilor severe sau
excesului de azot şi apă, are un efect nefavorabil asupra inducţiei.
De asemenea, în dirijarea fenomenului se poate interveni şi cu o serie de substanţe
chimice. Astfel, giberelinele inhibă formarea mugurilor de rod, iar substanţele din grupa
auxinelor, având la bază acidul naftilacetic sau naftilacetamida, favorizează acest proces.
Diferenţierea mugurilor de rod. Începe prin apariţia primordiilor florale, în general
din a doua parte a lunii iunie, dar durata procesului depinde de specie: măr – sfârşitul lunii
iunie – sfârşitul lui iulie, prun – sfârşitul lunii iulie – mijlocul lui august, cais – începutul lunii
iunie – mijlocul lunii august, cireş – mijlocul lunii iunie – mijlocul lunii iulie, vişin –
începutul lunii august, piersic – începutul lui august – începutul lunii septembrie (Couranjou
J., 1983).
Deşi la majoritatea speciilor pomicole de climat temperat diferenţierea morfologică
este practic terminată înainte de sosirea iernii, celule sexuale (anteza) se definitivează pe
parcursul iernii şi în primăvara următoare. Astfel, diferenţierea mugurilor floriferi de piersic
începe la sfârşitul lunii septembrie, iar ultimii muguri floriferi se formează la mijlocul lui
octombrie. Însă, formarea polenului în mugurii floriferi de piersic are loc la sfârşitul lunii
decembrie şi se încheie prin formarea tetradelor, după circa 15 zile. Formarea ovulelor începe
în prima decadă a lunii ianuarie şi continuă până în perioada ce precede înflorirea.
În cursul diferenţierii, în mugure, organele florale se formează în următoarea ordine
(Miliţiu I., 1992):
♦ apar protuberanţele al căror număr corespunde cu numărul de flori din mugure, care se
alungesc sub formă de cilindru;

46
♦ pe marginea superioară a cilindrului apar 5 lobi care vor forma sepalele (diferenţierea
caliciului);
♦ în interiorul cercului sepalelor, în dreptul intervalelor, apar alţi 5 lobi care vor forma
petalele (diferenţierea corolei);
♦ în interiorul corolei, în cercuri concentrice, apar nişte protuberanţe aşezate în şah, din
care se vor forma staminele (în general, 20 la pomacee şi 30-40 la drupacee);
♦ în centru florii apare un mamelon la drupacee şi 5 mameloane la pomacee, care vor
forma pistilele (diferenţierea pistilelor);
♦ pistilele se alungesc, iar în partea inferioară se conturează ovarul, stilul şi stigmatul;
♦ în timpul iernii şi în primăvară, are loc desăvârşirea organelor sexuale (stamine şi
pistil) şi formarea grăunciorilor de polen şi a ovulelor.
Durata şi ritmul de desfăşurare a procesului de diferenţiere depind de caracteristicile
speciei şi respectiv soiului, cele cu coacere timpurie a fructelor, încep diferenţierea mai
devreme, se caracterizează printr-un ritm mai grăbit de formare a primordiilor florale, decât
cele cu coacere târzie a fructelor.
În general, condiţiile care prelungesc creşterea lăstarilor (tăieri severe, exces de azot şi
apă) au efect nefavorabil asupra diferenţierii mugurilor floriferi.
De asemenea, în cadrul coroanei are loc o diferenţiere treptată a mugurilor floriferi,
procesul fiind dependent de tipul ramurii şi poziţia ei. Deşi condiţiile climatice, sunt uniforme
în cadrul coroanei, totuşi diferenţierea nu are loc simultan la toţi mugurii. În cazul mărului,
mugurii micşti de pe ţepuşe, pornesc mai rapid în vegetaţie comparativ cu cei de pe nuieluşe,
decalajul fiind de 10-20 de zile. De asemenea, formarea mugurilor micşti pe mlădiţă are loc în
sens descendent, iar pe un pom, mugurii de pe partea sudică a coroanei sunt formaţi mai
repede decât cei de pe partea nordică, diferenţierea pe un pom realizându-se în circa 3-4
săptămâni.
Perioada dintre începutul şi sfârşitul diferenţierii mugurilor floriferi, variază în funcţie
de specie între 48 şi 66 zile la prun, 54-65 zile la piersic, 56-100 zile la cireş (Bumbac E.,
1975). Diferenţierea mugurilor florali este terminată în perioada februarie-aprilie pentru nuc,
mai pentru castan comestibil, septembrie pentru căpşun şi octombrie pentru zmeur (Burzo I. şi
colab, 2005).
La pomi, ca la majoritatea plantelor multianuale din zona temperată, organogeneza
florală se desfăşoară în doi sau trei ani. La drupacee, organogeneza florală durează 2 ani: în
primul an dintr-un mugure vegetativ creşte un lăstar pe care unii dintre muguri laterali devin
floriferi înfloresc în anul al doilea şi produc fructe. La pomacee, acest ciclu poate dura 3 ani:
dintr-un mugure vegetativ se formează în primul an un pinten sau o smicea, care în urma
diferenţierii în anul al doilea evoluează într-o ţepuşă sau nuieluşă, iar în al treilea an mugurii
micşti înfloresc. Există şi excepţii de la aceste reguli, astfel la unele soiuri de măr (mai ales în
combinaţie cu portaltoiul M 9), în livezile tinere, are loc diferenţierea mugurilor de rod din
mugurii axilari de pe lăstarii anuali.

5.2. STAREA DE REPAUS

După formare mugurii vegetativi şi de rod intră în repaus, ca urmare a adaptării


speciilor pomicole de climat temperat la condiţiile din timpul iernii. Fenomenul se manifestă
prin lipsa creşterilor organelor epigee, a fotosintezei şi prin sporirea rezistenţei la ger.
Funcţiile vitale: transpiraţia, respiraţia şi creşterea rădăcinilor, precum şi unele schimbări
biochimice se continuă în această perioadă cu un ritm încetinit. De asemenea, în perioada de
repaus, au loc o serie de schimbări calitative care necesită temperaturi scăzute şi care au ca
efect desăvârşirea diferenţierii organelor sexuale şi formarea gameţilor (grăunciorii de polen

47
şi ovulele). Referinţele bibliografice privind temperatura optimă pentru acest proces sunt
numeroase şi variază de la autor la autor.
Burzo I. şi colab, 2005, citând mai mulţi autori prezintă o detaliere a procesului, cu
exemple la mai multe specii pomicole:
- Tufts şi Harris, 1955, temperaturile active pentru parcurgerea perioadei de dormanţă
sunt situate sub 70C, iar numărul de ore cu temperaturi active necesar pentru parcurgerea
acestei faze este următorul (tabelul 5.1).

Tabelul 5.1
Numărul de ore cu temperaturi active necesare pentru parcurgerea dormanţei
Afin 65-1200 Nuc 700
Cireş 600-1400 Păr 600-1400
Cais 400-100 Prun 700-1000
Măr 800-1700 Piersic 400-1200
Migdal 200-500 Vişin 500-1300

- Naor şi colab., 2002 au constatat că: temperaturile cuprinse între 0 şi 2,50C au


asigurat dezmugurirea completă soiul de măr Golden delicious; la temperatura de 2,5 – 7,50C
procentul de dezmugurire scade uşor; la temperatura de 12,50C scăderea este foarte evidentă.
- Cercetările efectuate de Heide şi Prestrud, 2005, au precizat că pentru ieşirea din
dormanţă a mugurilor de măr şi păr, este necesară expunerea acestora timp de 6 săptămâni
(aproximativ 1.000 de ore) la temperaturi cuprinse între 6 şi 90C. Temperatura de 120C a avut
un efect redus, chiar dacă durata de expunere a crescut la 14 săptămâni.
- La zmeur, soiul Glen Clova, s-a constatat că pentru parcurgerea perioadei de
dormanţă este necesară acumularea a peste 1000 unităţi de frig (ore la 40C), iar dezmuguritul
are loc mai întâi în partea superioară a plantelor.
- Pitzalis şi Jacoboni, 1990, consideră că temperatura activă pentru parcurgerea
perioadei de dormanţă la cais este mai mică de 70C, iar numărul de ore de frig variază în
funcţie de precocitatea soiurilor între 500 şi 1200 de ore.
- Cercetătorii americani consideră că temperatura optimă pe durata perioadei de
dormanţă a pomilor fructiferi este cuprinsă între 2,50C şi 9,10C, iar o oră de expunere la aceste
temperaturi, corespunde cu o unitate de frig. Astfel, după Richardson şi colab, 1974,
convertirea valorii temperaturii în unităţi de frig se poate face astfel (tabelul 5.2):

Tabelul 5.2
Convertirea temperaturii în unităţi de frig
TEMPERATURA 0C UNITĂŢI DE FRIG
1,4 0
1,5 – 2,4 0,5
2,5 – 9,1 1,0
9,2 – 12,4 0,1
12,5 – 15,9 0
16,0 – 18,0 -0,5
18,1 – 21,5 -1,0
21,6 – 23,0 -2,0

Necesarul unităţilor de frig pentru parcurgerea fazei de repaus vegetativ, variază după
Faust, 1989, în următoarele limite (tabelul 5.3):

48
Tabelul 5.3
Necesarul unităţilor de frig pentru parcurgerea fazei de repaus vegetativ
SPECIA UNITĂŢI DE FRIG
Gutui 50-900
Cais 150-900
Piersic 200-1000
Prun 700-1700
Măr 200-2000
Cireş 500-1300
Vişin 600-1500
Zmeur şi mur 1100-1400

Mugurii intră în perioada de repaus în momentul când suprimarea dominanţei apicale


nu este urmată de pornirea lor în vegetaţie, însă în mod convenţional, se consideră că starea de
repaus se instalează numai în momentul căderii frunzelor. Calendaristic acest fenomen are loc
la sfârşit de octombrie - început de noiembrie, în funcţie de condiţiile climatice ale anului
respectiv. Factorul principal care determină intrarea în repaus vegetativ îl constituie
temperaturile scăzute din timpul nopţii, diferenţele mari de temperatură dintre zi şi noapte,
fotoperioadele scurte şi umiditatea redusă a solului. Ieşirea din repaus este marcată de primele
simptome de reîncepere a vegetaţiei, mai exact de umflarea mugurilor (martie - aprilie).
Schimbări biochimice. După căderea frunzelor creşte conţinutul în azot total, azot
proteic, precum şi în amidon (maximul de toamnă al amidonului). Ulterior cantitatea de
amidon scade datorită hidrolizei acestuia, dând naştere unor zaharuri simple: glucoză,
maltoză, zaharoză, care ating un maxim în perioada decembrie-ianuarie. Creşterea
conţinutului în compuşi organici solubili, în prima parte a iernii, are ca efect creşterea
rezistenţei pomilor la ger. De asemenea, tot în aceasta perioadă, substanţele grase şi tanante
ating un maxim.
Modificări fiziologice. În timpul iernii deşi încetinită, respiraţia duce la consumul
unei părţi din substanţele de rezervă. Rădăcinile continuă să crească în ritm încetinit (la
temperaturi mai mari de 2oC), iar cele rănite prin diferite lucrări îşi vindecă rănile şi chiar emit
rădăcini noi, procese care au loc cu consum de substanţe de rezervă.
Transpiraţia, deşi se desfăşoară într-un ritm mult mai redus decât în perioada de
vegetaţie, conduce la pierderi destul de mari de apă, mai ales prin lenticelele şi stomatele
lăstarilor tineri. Ca urmare, creşte vâscozitatea citoplasmei, creşte procentul de apă legată,
scade permeabilitatea membranelor plasmatice şi se reduce activitatea enzimatică.
Lipsa apei din sol, chiar şi în timpul iernii, poate duce la deshidratarea pomilor,
pericolul fiind mai accentuat în perioadele geroase şi lipsite de zăpadă.
Intrarea în repaus mai este însoţită şi de schimbări ale raportului dintre regulatorii de
creştere, în sensul că inhibitorii de creştere, ca acidul abscizic cresc, iar stimulatorii, ca
giberelinele scad.
Desfăşurarea procesului de formare a gameţilor masculi şi femeli, precum şi a celor ce
urmează după pornirea în vegetaţie, necesită în timpul repausului, temperaturi scăzute, dar
pozitive, ceea ce în literatura de specialitate poartă denumirea de “nevoia de frig”. Când
nevoile de frig nu sunt satisfăcute, apar perturbaţii care pot afecta producţia viitoare, cum ar
fi: înflorirea şi legarea slabă, absenţa totală a înfloririi sau chiar căderea masivă a florilor.
Nevoia de frig constituie o caracteristică de specie; mărul şi părul au cerinţe mari,
cireşul şi prunul au cerinţe medii, iar piersicul şi caisul au cerinţe reduse. Pragul de acţiune al
temperaturilor scăzute , dar pozitive, diferă de la o specie la alta. Astfel, la piersic sunt
eficiente temperaturi sub 7oC, la soiurile timpurii de măr pragul de acţiune este între 3 şi 6oC,
iar la cele târzii între 0 şi 3oC.

49
Starea de repaus poate fi împărţită în două mari etape. Prima etapă denumită repaus
profund, este ereditară, legată de procesul istoric de formare a speciilor. În această etapă chiar
dacă pomii sunt puşi în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, mugurii nu pornesc în
vegetaţie. Durata repausului profund diferă în funcţie de specie: mărul şi părul au repausul
profund lung, iar caisul şi piersicul scurt, se încheie în jurul datei de 1 decembrie.
După parcurgerea repausului profund, dacă se îndeplinesc condiţiile de temperatură şi
umiditate, mugurii pot porni în vegetaţie, însă în zona de climat temperat, condiţiile propice
pentru pornirea in vegetaţie de vegetaţie apar mai târziu şi, ca urmare mugurii rămân în starea
de repaus până când temperatura creşte peste pragul biologic al speciei respective. Perioada
de timp de la încheierea repausului profund şi până la pornirea în vegetaţie, reprezintă cea de-
a doua etapă numită repaus facultativ. Acesta nu are cauze ereditare, ci se datorează lipsei
condiţiilor de vegetaţie.
Către sfârşitul repausului facultativ se micşorează cantitatea de compuşi organici
solubili şi creşte cantitatea de compuşi organici insolubili. Astfel, în primul rând, scad
monozaharidele şi creşte cantitatea de amidon, care ajunge la un maxim de primăvară (mai
mic decât cel de toamnă), în lunile februarie - martie.
Datorită scăderii conţinutului în compuşi organici solubili, în timpul repausului
facultativ se reduce şi rezistenţa la ger şi, în consecinţă, gerurile de revenire de la sfârşitul
iernii pot provoca pagube destul de mari.
Din punct de vedere tehnologic în perioada de repaus se efectuează tăierile, se
înfiinţează noi plantaţii (de preferat toamna, după căderea frunzelor) şi se aplică tratamente
împotriva bolilor şi dăunătorilor.

5.3. FENOFAZELE FINALE ALE ORGANELOR VEGETATIVE ŞI DE ROD


5.3.1. Fenofazele finale ale organelor vegetative

Fenofazele finale ale organelor vegetative cuprind toate fazele fenologice prin care
trec în fiecare an lăstarii noi, începând cu dezmugurirea şi până la căderea frunzelor. Spre
deosebire de rădăcini, creşterea lăstarilor se desfăşoară pe o perioadă de timp mult mai scurtă,
de aproximativ 2-3 luni (mai - iulie). În general creşterea lăstarilor are loc într-un singur val
de creştere şi cuprinde următoarele fenofaze: dezmugurirea şi începutul creşterii; creşterea
intensă a lăstarilor; încetinirea şi încetarea creşterii; maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor
pentru iernare.
Dezmugurirea şi începutul creşterii. Această fenofază începe cu umflarea mugurilor
şi durează până la apariţia primei frunze tipice, în general a 5-a - 6-a frunză de la baza
lăstarului. Calendaristic se desfăşoară în lunile martie-aprilie şi este influenţată de cantitatea
de substanţe de rezerva din plantă şi de temperatura aerului. Începutul umflării mugurilor este
considerat momentul când marginile solzilor se depărtează şi apar dungi de culoare mai
deschisă între solzi. Dezmuguritul este momentul când mugurii crapă şi apar vârfurile verzi
ale frunzei.
Această fenofază se bazează pe procesele de alungire a celulelor preformate şi de
diferenţiere a lăstarului rudimentar din mugure, existent încă din anul anterior. Mecanismul
de declanşare şi de creştere a lăstarilor este de natură hormonală. Astfel, citokinina elaborată
de rădăcini stimulează producerea auxinei în apexul mugurelui, care devine un centru de
atragere a substanţelor nutritive. Giberelinele sintetizate în frunze contribuie la alungirea
internodiilor şi stimulează producerea de auxine care provoacă activitatea de multiplicare a
apexului, de sporire a numărului de celule.

50
Modificări fiziologice. În etapa de alungire a celulelor are loc o acumulare de apă în
vacuole, o creştere a cantităţii de protoplasmă şi o depunere de substanţe de constituţie
(celuloză, hemiceluloză, pectine) în membrana celulelor. Auxina stimulează activitatea
enzimelor pectin-metil-esteraza şi poligalacturonaza care rup punţile de calciu şi hidrolizează
pectinele, conducând, în acest fel, la slăbirea rezistenţei pereţilor celulari, care se întind. În
etapa de diferenţiere se formează epiderma, scoarţa şi cilindrul central cu vasele lemnoase şi
liberiene.
Modificări biochimice. Deoarece se desfăşoară integral pe baza substanţelor de
rezervă, din punct de vedere biochimic predomină procesele de hidroliză faţă de cele de
sinteză, care încep numai către sfârşitul acestei fenofaze. După maximul de primăvară,
amidonul se hidrolizează în zaharuri simple utilizate la creşterea lăstarilor.
În această fenofază pomii au nevoie de cantităţi crescânde de N şi K, lipsa acestora
având ca efect creşterea slabă şi chiar încetarea acesteia. În perioada de desfăşurare a acestei
fenofaze (martie-aprilie) pomii au nevoie de aproximativ 10% din totalul anual al
principalelor elemente nutritive (N, P, K, Ca, Mg).
Frunzele care apar către sfârşitul acestei fenofaze sunt mici, subţiri şi sintetizează doar
o mică parte din substanţele nutritive necesare, deci pomii sunt deficitari în ceea ce priveşte
bilanţul sinteză-consum.
Creşterea intensă a lăstarilor. În această fenofază are loc o activitate intensă de
producere şi de alungire a internodiilor neoformate. În consecinţă, lăstarii cresc intens în
lungime, numărul de frunze şi implicit suprafaţa foliară creşte rapid. Faza se consideră
încheiată în momentul când sporul de creştere în lungime al lăstarilor este mai mic decât în
ziua precedentă.
În general, creşterea intensă se manifestă prin mugurele terminal, cei laterali fiind sub
incidenţa dominanţei apicale, cu excepţia unor drupacee (cais, piersic, unele soiuri de prun şi
de vişin) la care creşterea se manifestă şi la unii mugurii axilari, dând naştere la lăstari
anticipaţi.
Creşterea intensă a lăstarilor se desfăşoară în lunile mai-iunie şi durează 3-4 săptămâni
la pomii maturi şi 5-7 săptămâni la cei tineri.
Bilanţul sinteză-consum este aproximativ unitar, deşi capacitatea de sinteză a pomilor
creşte zilnic, asimilatele sunt consumate integral în procesele de creştere şi fructificare. Pot
apărea momente de insuficienţă în ceea ce priveşte zaharurile solubile, iar amidonul atinge un
minim de vară, în luna iunie.
În această fenofază, pomii au nevoi foarte mari de azot şi apă, şi sunt în creştere
nevoile de fosfor şi potasiu. Lunile mai-iunie sunt considerate perioade critice pentru azot şi
apă (în paralel cu creşterea lăstarilor are loc şi creşterea fructelor), motiv pentru care este
necesară aplicarea îngrăşămintelor şi irigarea. De asemenea, datorită conţinutului bogat în
azot şi apă, ţesuturile lăstarilor în creştere şi cele ale frunzelor în formare, manifestă o mare
sensibilitate la atacul de boli şi dăunători, ceea ce impune aplicarea tratamentelor fitosanitare.
Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor. Începe când sporul de creştere al
lăstarilor de la o zi la alta este în scădere şi durează până la încetarea creşterii, marcată prin
formarea mugurelui terminal. Calendaristic, această fenofază începe în a 2-a parte a lunii
iunie, iar încetarea creşterii lăstarilor are loc în cursul lunilor iulie-august, în funcţie de zona
climatică şi de condiţiile de mediu ale anului respectiv.
Începutul acestei fenofaze este dominat de creşterea intensă şi formarea de noi frunze,
motiv pentru care suprafaţa foliară atinge valori maxime.
Către sfârşitul acestei fenofaze, datorită îmbătrânirii frunzelor, intensitatea fotosintezei
scade. Încetinirea, şi în final, încetarea creşterii are loc în paralel cu diminuarea substanţelor
stimulatoare şi creşterea inhibitorilor, în special a acidului abscizic, care accelerează
îmbătrânirea ţesuturilor şi favorizează formarea mugurelui terminal.

51
În această fenofază are loc sinteza intensă a substanţelor proteice şi a hidraţilor de
carbon, iar amidonul şi hemiceluloza, nu mai sunt consumate în creştere, ci sunt depozitate ca
substanţe de rezervă.
Se consideră că, în timpul creşterii intense şi până la încetarea creşterii lăstarilor,
pomii consumă aproximativ 60% din totalul anual de azot, fosfor, potasiu şi calciu. Ţinând
cont şi de cantităţile de substanţe nutritive necesare la începutul creşterii (martie-aprilie), se
observă că 70% din totalul anual de elemente nutritive sunt absorbite de pomi în prima
jumătate a perioadei de vegetaţie.
Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare. Este ultima fenofază a
organelor vegetative, care începe cu formarea mugurelui terminal şi se încheie prin căderea
frunzelor.
Principalele procese constau în desăvârşirea formării membranelor celulare, apariţia
stratului de suber pe lăstari şi depunerea continuă a substanţelor de rezervă, care ating
cantitatea maximă înainte de căderea frunzelor.
În paralel, se acumulează cantităţi sporite de acid abscizic, mai ales în stratul izolator
de suber de la baza peţiolului, provocând căderea frunzelor.
Pentru maturarea ţesuturilor pomilor necesarul de azot scade foarte mult. În schimb
creşte necesarul de potasiu, care contribuie la coacerea lemnului, şi sporeşte rezistenţa la ger,
şi de fosfor, utilizat mai ales în procesul de desăvârşire a mugurilor de rod.
Înainte de căderea frunzelor, prin migrarea hidrocarbonatelor şi a sărurilor minerale
din frunze către ramuri, creşte concentraţia sucului celular şi, implicit rezistenţa la ger.
Prelungirea creşterii lăstarilor şi rămânerea frunzelor în coroana pomilor timp mai
îndelungat, mai ales în cazul pomilor tineri, îngrăşaţi excesiv cu azot sau în toamnele lungi şi
ploioase, împiedică maturarea ţesuturilor şi apare riscul de degerare a lăstarilor în cursul
iernii. Ciupirea lăstarilor către sfârşitul lunii august sau eliminarea excesului de umiditate şi
hrană din sol, prin cultivarea de îngrăşăminte verzi printre rândurile de pomi, la sfârşitul verii,
pot preveni acest neajuns.

5.3.2. Fenofazele finale ale organelor de rod

Înfloritul şi legarea fructelor. Fenofaza începe odată cu umflarea mugurilor de rod,


în luna martie şi se încheie către sfârşitul lunii aprilie - început de mai (în funcţie de specie),
după legarea fructelor. Ea cuprinde următoarele etape: dezmuguritul, apariţia butonilor florali,
apariţia petalelor, deschiderea florilor, polenizarea şi fecundarea, căderea petalelor şi a florilor
nefecundate, legarea fructelor. La unele specii toate etapele se desfăşoară înaintea apariţiei
frunzelor (migdal, cais, piersic); la altele, întreaga fenofază are loc concomitent cu înfrunzirea
(măr, păr, prun, cireş), iar la unele specii apariţia frunzelor precede înflorirea (gutui).
Desfăşurarea acestei fenofaze este influenţată, în primul rând, de temperatură. Pe de o
parte depinde de satisfacerea nevoilor de frig ale soiului respectiv, pentru formarea gameţilor
şi parcurgerea repausului profund, iar pe de altă parte, de satisfacerea nevoilor de căldură
pentru începerea vegetaţiei.
Umflarea mugurilor de rod este declanşată în momentul atingerii temperaturii
considerată “prag biologic”, care la majoritatea speciilor este de 6-8oC.
Deschiderea florilor are loc după acumularea unei anumite cantităţi de căldură, o
anumită sumă a temperaturilor biologic active, care diferă în funcţie de specie: 388-693oC
pentru măr, 435oC pentru nuc, 327oC pentru prun, etc. (Miliţiu I., 1992).
De asemenea, durata înfloririi depinde de temperatură: dacă apar perioade mai reci,
înflorirea se prelungeşte, iar dacă timpul se încălzeşte, durata înfloritului este mai mică.

52
Un alt factor important de care depinde înflorirea şi legarea fructelor este rezerva de
substanţe nutritive acumulată în anul precedent. Ca rezultat al adaptării la condiţiile mai mult
sau mai puţin vitrege din timpul înfloritului, numărul de flori care se deschid este foarte mare,
depăşind cu mult necesarul pentru o recolta normală. Datorită tendinţei de supraîncărcare,
înflorirea este considerată fază critică în ceea ce priveşte hidraţii de carbon şi principalele
elemente nutritive (N, P, K, Ca), impunându-se fertilizarea cu aceste elemente. Lipsa acestora
poate provoca căderea masivă a florilor şi o legare slabă.
Ca şi în fenofaza de început a creşterii lăstarilor, cu care se desfăşoară aproape
concomitent, din punct de vedere biochimic, înflorirea şi legarea fructelor se caracterizează
prin hidroliza amidonului şi celorlalte substanţe complexe.
Principalele procese care au loc în această fenofază sunt microsporogeneza,
macrosporogeneza, polenizarea şi fecundarea.
Umflarea mugurilor corespunde cu formarea grăunciorilor de polen
(microsporogeneza), iar diferenţierea sacului embrionar coincide cu deschiderea florilor.
Polenizarea. După modul cum are loc transportul polenului din antere pe stigmat de la
o floare la alta pe acelaşi pom sau pe pomi diferiţi, speciile pomicole se împart în două grupe:
cu polenizare anemofilă (cu ajutorul vântului) şi cu polenizare entomofilă (prin intermediul
insectelor).
Speciile anemofile (nucul, castanul şi alunul) produc cantităţi mari de polen şi au
florile femele lipsite de învelişurile florale, cu stigmate dezvoltate, ceea ce favorizează
captarea polenului.
La polenizarea entomofilă transportul polenului este făcut de insecte, în special albine
(Apis melifica), şi alte insecte din genurile: Bombus, Eristalis, etc. În practica pomicolă, se
consideră că, 2-4 colonii de albine la hectar asigură o polenizare superioară.
Fecundarea. Polenul matur ajuns pe stigmatul lipicios, datorită unei secreţii zaharate,
germinează, traversează stilul şi pătrunde prin micropil în sacul embrionar.
Fecundarea este influenţată de factori externi, cum ar fi: ploaia, vântul, temperatura.
Ploaia, în timpul înfloritului, împiedică transportul polenului de către insectele polenizatoare
şi provoacă plasmoliza grăunciorilor de polen şi spălarea stigmatului, influenţând negativ
fecundarea. Vântul puternic împiedică zborul insectelor polenizatoare şi usucă stigmatul.
Temperaturile scăzute au ca efect creşterea foarte lentă a tuburilor polenice şi scăderea
longevităţii ovulelor, acestea fiind principalele motive pentru legarea slabă în primăverile reci.
De asemenea, lipsa substanţelor nutritive influenţează negativ fecundarea, ducând la
avortarea ovarului sau căderea fructelor abia legate.
În funcţie de comportarea la polenizare soiurile se clasifică în:
√ autofertile – se polenizează cu polen propriu (mai ales la cais, piersic, unele soiuri
de vişin, arbuşti fructiferi, etc.);
√ parţial autofertile – se pot poleniza cu polen propriu în condiţii climatice favorabile
(prun, vişin, etc.), dar pentru obţinerea de producţii ridicate an de an se recomandă asocierea
în plantaţie cu alte soiuri bune polenizatoare;
√ autosterile – nu se pot poleniza cu polen propriu (mai ales la vişin, cireş, măr, prun).
Soiurile autosterile au nevoie de o polenizare încrucişată, care se asigură prin plantarea
intercalată a unor soiuri care sunt compatibile (interfertile) cu soiurile de bază din parcela
respectivă;
√ androsterile – nu au polen şi necesită obligatoriu polenizator, fără să poată la rândul
lor să polenizeze alte soiuri (soiul de prun Tuleu gras şi soiurile care provin din acesta). Se
asociază cu alte 2-3 soiuri bune polenizatoare şi compatibile între ele.
Polenizarea încrucişată este utilă chiar şi pentru soiurile autofertile, la care poate
determina o fructificare mai abundentă. Pentru acest motiv, în practica pomicolă s-au stabilit
pentru fiecare soi cei mai buni polenizatori.

53
Intersterilitatea. Există destule cazuri, în care două soiuri diferite ale aceleiaşi specii,
chiar dacă sunt polenizate încrucişat fecundarea nu are loc, deşi epoca de înflorire coincide.
Aceste soiuri se numesc intersterile.
Fenomenul poate îmbrăca şi aspectul de intersterilitate sau interfertilitate parţială,
atunci când un partener este fecundat, dar celălalt nu. Cazurile de intersterilitate la soiurile
cultivate sunt cunoscute şi gruparea lor în plantaţii se face ţinând seama de acest aspect.
Partenocarpia. Constă în formarea fructului fără a avea loc fecundarea ovarelor,
fructele fiind lipsite de seminţe. Fenomenul de partenocarpie este mai frecvent la păr,
îndeosebi la soiurile: Cure, Untoasă Hardy, Untoasă Bosc, Williams.

Creşterea fructelor. Această fenofază începe odată cu legarea fructelor şi se încheie


la intrarea fructelor în pârgă. Fructele intră în pârgă în momentul când au 95% din
dimensiunile normale, 85% din cantitatea de substanţă uscată şi 75 - 80% din pigmentaţia
normală (Radu I.F., 1985).
Durata de timp pe care se eşalonează creşterea fructelor constituie o caracteristică a
soiului. Aceasta a fost determinată sub aspectul duratei (număr zile) între două fenomene uşor
de observat: deplina înflorire şi maturitatea fructelor. Astfel, intervalul dintre înflorirea
deplină şi maturitate este de 33 de zile la soiul de cireş Cea mai timpurie şi de 66 de zile la
soiul Napoleon, iar la soiurile de măr Jonathan şi Golden delicious s-au înregistrat 145-155
zile şi respectiv 165-170 zile (Drăgănescu E., 1998; Miliţiu I., 1992). Deşi este o caracteristică
de soi, aceasta durată depinde în mare măsură de condiţiile climatice ale zonei şi ale anului
respectiv (mai ales temperatura).
Cele mai importante procese biologice care au loc în această fenofază sunt: creşterea
propriu-zisă, căderea fiziologică şi căderea prematură a fructelor.
Creşterea propriu-zisă. Dinamica creşterii fructelor este reprezentată de o curbă
sigmoidă pentru pomacee şi citrice, şi de o curbă dublă sigmoidă pentru drupacee (Baldini,
citat de Miliţiu I., 1992). La sâmburoase creşterea intensă este întreruptă de o încetinire care
coincide cu întărirea sâmburelui, după care creşterea continuă în acelaşi ritm (fig. 5.1.).

Fig. 5.1. Curba de creştere a fructelor la pomacee (A) şi drupacee (B)


(după Miliţiu I., 1982)
V – volumul; t timp: t` – t`` întărirea sâmburelui

Westwood M. N., citat de Negrilă A., 1982, arată că, la măr, păr, gutui, nuc şi căpşun
creşterea fructelor este sub forma unei curbe sigmoide, iar la prun, cireş, vişin, cais, piersic,
curba apare cu două inflexiuni deoarece în perioada de lignificare a sâmburelui, mezocarpul şi
chiar sămânţa propriu-zisă se opresc în creştere.
Drăgănescu E., 1998, consideră că, curba de creştere are 2 maxime la pomacee (una
după legare şi alta înainte de pârgă), iar la drupacee 3 sau chiar mai multe perioade de creştere
maximă.

54
Din punct de vedere macroscopic creşterea fructelor are loc în toate direcţiile, dar cu
intensităţi diferite. Astfel, la măr creşterea în diametru este mai mare decât creşterea în
lungime, iar la păr este mai intensă creştere în lungime.
Creşterea propriu-zisă se bazează pe diviziunea celulelor (citokineză), urmată de
alungirea celulelor, care este însoţită şi de mărirea spaţiilor intercelulare. Durata acestor etape
este diferită în funcţie de specie şi chiar de soi. Astfel, multiplicarea celulelor este foarte
scurtă la cireş (cca. 10 zile), de durată medie (3-4 săptămâni) la majoritatea speciilor: cais,
piersic, prun, măr, şi de aproximativ 6-7 săptămâni la păr (Negrilă A, 1982). Dacă se compară
durata acestei etape cu numărul total de zile de creştere a fructului, se observă că, diviziunea
celulelor este scurtă. Această constatare nu înseamnă că, diviziunea celulelor are o importanţă
mai mică în ceea ce priveşte creşterea fructului. Dimpotrivă, se considera că, cu cât este mai
mare numărul de celule cu atât fructul respectiv va avea dimensiuni mai mari. Cercetările în
domeniu au stabilit că este de preferat să se obţină fructe cu mai multe celule, dar de
dimensiuni medii, decât fructe cu celule mai puţine şi de dimensiuni mari, care au o rezistenţă
scăzută la păstrare.
Substanţele bioactive au un rol determinant în ceea ce priveşte creşterea fructelor. În
etapa de diviziune a celulelor acţionează mai ales citokininele, giberelinele şi auxinele. Are
loc un proces asemănător cu cel de la creşterea lăstarilor, aceste substanţe formându-se în
embrioni, spre care sunt polarizate substanţele nutritive. Ca urmare, apare concurenţa între
creşterea lăstarilor şi creşterea fructelor.
În etapa de alungire a celulelor acţionează numai auxinele şi giberelinele. Şi în această
etapă se face simţită concurenţa între creşterea fructelor şi cea a lăstarilor, însă atracţia
substanţelor nutritive către fruct este mai puternică. Această tendinţă explică creşterile mai
mici ale lăstarilor anuali in anii în care pomii au o încărcătură mare de fructe.
În timpul acestei fenofaze respiraţia este foarte intensă în etapa de diviziune a celulelor
şi scade ca intensitate pe măsură ce fructele cresc.
Din punct de vedere biochimic predomină procesele de sinteză, o mică parte din
substanţele produse de pomi fiind realizate chiar şi de fructe, datorită pigmenţilor clorofilieni
pe care îi posedă.
În timpul creşterii în fruct se depun următoarele substanţe: amidon, substanţe pectice,
substanţe tanante, acizi organici, protopectină (Miliţiu I., 1982), motiv pentru care sunt tari şi
au un gust acru-astringent.
Căderea fiziologică (căderea din iunie). Constă în desprinderea fructelor insuficient
dezvoltate, cu puţine seminţe sau cu seminţe seci, ajungându-se la o cădere în masă în cursul
lunii iunie.
Fenomenul este prezent la toate speciile pomicole, constituind o particularitate a
acestor specii prin care tind să-şi autoregleze încărcătura de fructe. Căderea fiziologică este
mai frecventă şi mai intensă la măr, păr, prun, piersic şi cais, şi mai slabă la cireş şi vişin.
În general, în anii când fecundarea se desfăşoară în condiţii optime, căderea
fiziologică este mai accentuată, ceea ce explică fenomenul de autoreglare a încărcăturii de
fructe.
Căderea fiziologică, dacă se desfăşoară în limite normale, caracteristice soiului, nu
influenţează negativ producţia de fructe. Fenomenul poate fi accentuat, astfel încât să ajungă
la pierderi importante de producţie, daca este influenţat negativ de unii factori externi. Astfel,
insuficienţa substanţelor nutritive, precum şi insuficienţa sau excesul de umiditate pot
conduce la pierderi economice importante.
Căderea prematură a fructelor se manifestă cu 1-3 săptămâni înainte de recoltarea
fructelor, putând determina pierderi economice.
Căderea prematură se manifestă mai puternic la măr, păr, în mai mică măsură la prun
şi cais şi aproape deloc la cireş şi vişin. În cadrul fiecărei specii intensitatea fenomenului este

55
diferită în funcţie de soi. Astfel, dintre soiurile cu cădere prematură accentuată putem
exemplifica: la măr (Parmen auriu, Starkrimson, Jonathan, etc.), la păr (Favorita lui Clap,
Passe Crassane, Untoasa de Geoagiu, etc.), la prun (Agen, Ialomiţa, etc.) (Drăgănescu E.,
1998; Miliţiu I., 1992).
Acest fenomen poate fi accentuat de secetă, de irigarea exagerată după o perioada de
secetă prelungită, lipsa de hrană, atacul de boli şi dăunători, etc. Prevenirea fenomenului se
realizează printr-o fertilizare echilibrată, prin irigarea la momentele optime, combaterea
bolilor şi dăunătorilor, etc. De asemenea, căderea prematură se poate ameliora prin tratamente
chimice cu acid alfanaftilacetic (ANA) 5-10 ppm sau naftilacetamidă (NAD) 15-20 ppm
(Dragănescu E., 1998).
Maturarea fructelor. Această fenofază începe de la intrarea fructelor în pârgă şi se
încheie cu atingerea calităţilor organoleptice maxime, adică realizarea maturităţii de consum.
În acest interval, în fructe, se produc o serie de procese fiziologice şi biochimice
complexe, în urma cărora fructele capătă culoarea caracteristică soiului, gustul devine plăcut,
pulpa este suculentă şi degajă aroma specifică fructelor coapte.
Procese fiziologice.
Respiraţia. Valoarea intensităţii respiraţiei la fructe variază în funcţie de specie.
Astfel, Burzo I. şi colab, 1996 a clasificat fructele după intensitatea procesului de respiraţie, la
temperatura de 100C în 4 grupe:
- Cu intensitate respiratorie foarte mică (sub 10 mg CO2/kg/oră) – nuci, alune,
migdale, castane;
- Cu intensitate respiratorie medie (10-20 mg CO2/kg/oră) – mere, pere, prune,
piersici;
- Cu intensitate respiratorie mare (20-40 mg CO2/kg/oră) – banane;
- Cu intensitate respiratorie foarte mare (peste 40 mg CO2/kg/oră) – căpşuni,
zmeură.
Dinamica respiraţiei fructelor, în aceasta fenofază, diferă în funcţie de specie. La
cireşe, vişine, căpşuni, coacăze, mure, zmeură respiraţia scade continuu pe măsura avansării
spre maturitate. La mere, pere, piersici, prune, caise la începutul maturării respiraţia scade
continuu până la un minim, care coincide cu sfârşitul etapei de alungire a celulelor. După
acest minim intensitatea respiraţiei creşte brusc până la un maxim, după care descreşte din
nou, în mod continuu până la moartea celulelor (fig. 5.2).

Fig. 5.2. Intensitatea respiraţiei la fructele cu şi fără fază climacterică


(după Drăgănescu E., 1998)

Fructele din prima categorie se numesc “fără fază climacterică”, iar cele din a 2-a
categorie “cu fază climacterică” şi prezintă un “minim climacteric” şi respectiv un “maxim
climacteric”. Maximul climacteric corespunde cu maturitatea de consum, când fructele

56
realizează maximum de calităţi gustative. După maximul climacteric, are loc supracoacerea
fructelor, care pentru majoritatea fructelor este însoţită de degradarea calităţilor gustative, cu
excepţia moşmonului şi gutuiului (Miliţiu I., 1992).
Momentul culesului sau maturitatea de recoltare coincide cu minimul climacteric sau
puţin mai înainte de acesta. Aceasta este caracteristică speciilor la care procesele de coacere
au o evoluţie normală, după desprinderea fructelor de pe pom (mai ales la măr şi păr).
La fructele fără faza climacterică (cireşe, vişine, căpşuni, coacăze negre, mure,
zmeură), practic nu există o diferenţă de timp între maturitatea de recoltare şi cea de consum,
motiv pentru care transportul lor la distanţe mari este imposibil sau necesită condiţii speciale,
impunând valorificarea rapidă.
Merele, perele, prunele, piersicile, caisele au un interval mare între minimul şi
maximul climacteric şi, ca urmare, posibilităţi de păstrare şi transport la distanţe mari.
Tehnologia păstrării fructelor în depozite cu atmosferă controlată se bazează pe prelungirea
acestei durate, pe întârzierea ajungerii fructelor la maximul climacteric prin: creşterea
umidităţii aerului (90-95%), scăderea temperaturii (1-4 oC) şi a concentraţiei de O2 (1,5-2,5%)
pentru a frâna respiraţia. Temperatura scăzută şi concentraţia mică de O2, încetinesc foarte
mult procesele fiziologice, perioada de timp de la maturitatea de recoltare la maturitatea de
consum putând fi prelungită până la câteva luni, cum este cazul merelor.
Respiraţia intensă este însoţită de degajare de căldură şi etilen, care la rândul lor
accelerează procesul şi grăbesc coacerea. Aceste fenomene depind de gradul de coacere al
fructelor respective. Astfel, soiurile de mere de toamnă sunt mai aproape de maximul
climacteric decât cele de iarnă, motiv pentru care nu se recomandă amestecarea fructelor din
cele două grupe de soiuri deoarece sub influenţa etilenului degajat de primele, merele de iarnă
se vor coace mai repede decât perioada normală.
De asemenea, fructele lovite sau rănite, la recoltare sau transport, se elimină înainte de
depozitare deoarece la acestea intensitatea respiraţiei este mare şi, implicit maturarea este mai
precoce.
Există şi alte faze de maturare a fructelor cum sunt:
 maturitatea tehnologică - specifică fructelor destinate industrializării, la care se cer anumite
calităţi impuse de prelucrarea tehnologică respectivă (compot, gem, suc, nectar, dulceaţă,
etc.);
 maturitatea fiziologică - se realizează când seminţele sunt apte de germinare şi prezintă
importanţă în producerea portaltoilor generativi şi la înmulţirea pomilor pe rădăcini proprii.
Transpiraţia. Este influenţată de temperatură şi de umiditatea relativă a aerului.
Temperatura scăzută (1-4 oC) şi umiditatea relativă ridicată (90-95%) reduc transpiraţia.
Consumul de substanţe de rezervă prin respiraţie şi eliminarea apei rezultate din
hidroliza acestora prin transpiraţie, conduc la reducerea greutăţii fructelor pe timpul
depozitării. Crearea unei ”bariere de vapori” care să menţină o umiditate relativă ridicată este
un mijloc de prelungire a perioadei de păstrare şi de reducere a pierderilor în greutate a
fructelor (Miliţiu I., 1992).
Procese biochimice. Procesul de maturare se caracterizează prin modificări
biochimice care conduc la realizarea însuşirilor gustative optime privind gustul, culoarea,
fermitatea şi aroma.
În această fenofază predomină procesele de hidroliză. Amidonul se hidrolizează în
zaharuri simple care dau fructelor gustul de dulce. Modificarea gustului este dată de
schimbarea raportului dintre glucidele reducătoare, acizii organici şi substanţele fenolice.
Cantităţile de acizi organici şi substanţe tanante scad, având ca efect dispariţia acrelii şi
astringenţei.
Modificarea culorii se datorează biodegradării pigmenţilor clorofilieni şi biosintezei
pigmenţilor carotenoizi şi antocianici. Clorofila din fruct se descompune, culoarea acesteia se

57
schimbă de la verde către galben şi apoi prin apariţia antocianilor fructele ajung la culoarea
specifică soiului.
Modificarea fermităţii ţesuturilor fructelor este o consecinţă a biodegradării
substanţelor pectice din lamela mediană. Transformarea protopectinei din membranele
celulare în pectină solubilă are ca efect reducerea durităţii fructelor.
Formarea aromei caracteristice se datorează acumulării unor compuşi intermediari ai
metabolismului, cu grad mare de volatilitate. În paralel au loc şi procese de sinteză, în urma
cărora apar pigmenţii şi substanţele volatile (esteri, alcooli, aldehide, cetone) care creează
mirosul de fruct copt şi alături de zahăr şi aciditate dau principalele caracteristici
organoleptice ale fructului.
Pe parcursul procesului de maturare, gustul fructelor se modifică. În perioada ce
precede maturarea, gustul este acid, astringent, determinat de conţinutul ridicat de acizi
organici şi substanţele fenolice şi de conţinutul scăzut de glucide. Pe măsură ce fructele se
apropie de maturitatea de consum conţinutul în acizi organici şi substanţe fenolice scade, iar
cel de glucide creşte, fapt ce contribuie la realizarea gustului caracteristic.
Maturarea fructelor este determinată, în principal, de două substanţe: etilenul şi acidul
abscizic.
Etilenul măreşte permeabilitatea membranei celulare şi reglează activitatea enzimelor
respiratorii, favorizând intensificarea respiraţiei şi, implicit maturarea fructelor.
Datorită giberelinelor produse de seminţele tinere, la începutul maturării producerea
etilenului este inhibată.
Acidul abscizic acţionează ca antagonist al giberelinei, favorizând formarea etilenului.
Pe parcursul maturării giberilina scade şi etilenul creşte rapid stimulând maturarea şi
desprinderea fructului de pe ramură.
Maturarea fructelor nu se realizează simultan în toate ţesuturile, ci se manifestă în
zone specifice, denumite centre de maturare. La caise, centrul de maturare apare în zona
pistilară, de unde se propagă în tot fructul. La pere, primele simptome de maturare se
manifestă în centrul fructului şi în zona pedunculară. iar la mere apare în zona centrală de
unde se extinde spre exterior. La fructele citrice procesul de maturare începe în zonele
periferice ale endocarpului, de unde evoluează spre centrul fructului. Punerea în evidenţă a
zonelor de apariţia centrelor de maturare, se poate face prin măsurarea conductibilităţii
electrice a ţesuturilor. Cele mai mari valori se determină în zonele în care procesul de
maturare este mai avansat (Burzo I. şi colab, 2015).
Calitatea fructelor şi durata de păstrare a acestora depind de specie şi soi, dar sunt
influenţate şi de condiţiile de climă, precum şi de verigile tehnologice aplicate.
Azotul contribuie în primul rând la creşterea fructelor. Când azotul este în exces
fructele ating dimensiuni mari, dar sunt formate din celule mari, cu permeabilitate mărită a
membranelor celulare, ceea ce favorizează pătrunderea O2 şi accelerează maturarea şi,
implicit scurtează durata de păstrare.
De asemenea, excesul de azot provoacă dezechilibre fiziologice, conducând la pierderi
importante prin apariţia pe timpul păstrării a unor boli fiziologice, în special “bitter-pit”.
În timpul creşterii fructelor, excesul de azot provoacă fisuri în epidermă, care în urma
vindecării depreciază calitatea fructelor prin apariţia unor pete vizibile şi a “reţelelor de
rugină” (“ruseting”), mai ales la soiul Golden delicious.
Fosforul. Carenţa acestui element în timpul creşterii şi maturării fructelor, corelată cu
insuficienţa calciului contribuie la apariţia brunificării interne a fructelor pe timpul păstrării
(mai ales la soiurile Jonathan, Cox orange, Granny Smith, etc.). Aprovizionarea optimă cu
fosfor în etapa diviziunii celulare favorizează multiplicarea acestora, ajungându-se la un
număr mai mare de celule în fruct, dar de dimensiuni mai mici, cu efect favorabil în ceea ce
priveşte păstrarea.

58
Potasiul influenţează calităţile gustative şi de păstrare a fructelor, prin implicarea
acestuia în metabolismul glucidelor (Drăgănescu E., 1998). Excesul de potasiu asociat cu
insuficienţa calciului favorizează atacul de bitter-pit.
Calciul. Este elementul cu rolul cel mai mare în ceea ce priveşte calitatea fructelor, în
special păstrarea acestora. Calciul se fixează în membranele celulare menţinând integritatea
celulelor.
În condiţii normale, conţinutul fructelor în calciu este relativ scăzut, motiv pentru care
o păstrare bună a fructelor necesită sporirea conţinutului acestora în Ca de 2-4 ori decât în
mod obişnuit (Pooviah şi Sheklar, citaţi de Miliţiu I., 1992). Aceasta se poate realiza prin
aplicarea acestui element pe cale radiculară sau foliară.
Numeroase cercetări au confirmat că, un raport ridicat K+ Mg/Ca generează bitter-pit,
iar o concentraţie de calciu în fruct sub 4 mg./100 g. de substanţă proaspătă accentuează
apariţia brunificării interne a fructelor.
Magneziul intră în constituţia moleculei de clorofilă şi, pe măsura maturării fructelor
migrează spre membrane.
Un raport Ca/Mg în favoarea calciului favorizează în mod pozitiv calitatea fructelor.
Astfel, C. Huguet, citat de Miliţiu I., 1992, arată că la un raport Ca/Mg cu valoarea
aproximativ 10, bitter-pit-ul, putregaiul sau atacul de ciuperci în timpul păstrării sunt absente.
Mulcirea solului şi înierbarea intervalelor dintre rânduri favorizează calitatea fructelor,
printr-o mai bună aprovizionare cu calciu.
Fertilizarea şi irigarea echilibrată contribuie, de asemenea la obţinerea de fructe de
calitate şi cu o bună capacitate de păstrare.
Dimensiunile fructului şi lungimea lăstarilor influenţează în mod indirect apariţia
bitter-pit-ului. Tăierea severă are ca efect creşterea puternică a lăstarilor şi, în consecinţă
raportul ridicat dintre frunze şi fructe determină un calibru mai mare al fructelor şi o scădere a
rezistenţei la păstrare.
Miliţiu I., 1992, citând diverşi autori arată că, stropirile cu calciu şi fosfor pe cale
foliară, sub formă de nitrat de calciu 0,65%, clorura de calciu 0,5%, la intervale de 15 zile,
începând de la jumătatea lunii iunie sau hidroxid de calciu 1-2%, respectiv fosfat monocalcic
1% aplicate de 4 ori la intervale de câte o săptămână, au ca efect reducerea riscului de apariţie
a bitter-pit-ului şi a brunificării interne a fructelor.
De asemenea, literatura de specialitate semnalează efectul pozitiv al îmbăierii fructelor
recoltate pentru reducerea bolilor fiziologice din timpul păstrării. În acest sens au fost
utilizate: clorură de calciu 2-4%, clorură de calciu 3% + clorura de zinc 0,2% pentru diferite
soiuri de măr şi păr.
Relaţia dintre creştere şi rodire în ciclul anual. Creşterea şi fructificarea sunt
procese care se desfăşoară simultan în cadrul ciclului anual, motiv pentru care între ele are loc
o corelaţie negativă, de concurenţă pentru hrană şi apă. Pentru a realiza un echilibru între cele
două procese, prin tehnologia aplicată trebuie să se urmărească evitarea unor creşteri foarte
mari care diminuează fructificarea, precum şi o supraîncărcare cu fructe care ar diminua
creşterile anuale.
De fapt, pe parcursul unei perioade de vegetaţie (mai ales în perioada iunie - august)
se desfăşoară simultan trei procese concurente: creşterea fructelor, creşterea lăstarilor şi
diferenţierea mugurilor de rod. Ca urmare, de echilibrul dintre aceste procese depinde atât
recolta anului în curs, cât şi cea a anului următor. Menţinerea echilibrului fiziologic între
creştere şi fructificare se bazează, în special pe aprovizionarea optimă cu substanţe nutritive şi
apă, efectuarea unor tăieri echilibrate, în sensul realizării unei normări optime a încărcăturii de
fructe, menţinerea stării de sănătate a aparatului foliar pe întreaga perioada de vegetaţie, etc.

59
Capitolul 6
ALTERNANŢA DE RODIRE

6.1. CAUZE ŞI FORME DE MANIFESTARE

La pomii cu o încărcătură de fructe foarte mare diferenţierea mugurilor de rod este


inhibată şi, în consecinţă, în anul următor nu vor avea fructe sau vor avea foarte puţine.
Această periodicitate an cu recoltă abundentă - an fără rod poartă denumirea de alternanţă de
rodire.
Lipsa producţiei datorată unor accidente climatice (geruri puternice, îngheţuri târzii,
vremea rece sau ploile din timpul polenizării) sau tehnologice (greşeli în combaterea bolilor şi
dăunătorilor) nu trebuie confundată cu alternanţa de rodire.
Fenomenul apare ca o dereglare a echilibrului între procesele biologice de creştere şi
fructificare, care se desfăşoară în acelaşi timp (aproximativ iunie-august): creşterea lăstarilor,
creşterea fructelor şi diferenţierea mugurilor de rod. Astfel, supraproducţia de fructe
concurează puternic celelalte două procese, având ca efect creşteri reduse ale lăstarilor şi o
diferenţiere redusă a mugurilor de rod.
Formele de manifestare ale alternanţei de rodire (Cireaşă V., 1992) sunt următoarele:
 toţi pomii dintr-un soi rodesc excesiv într-un an şi nu fructifică deloc în anul următor;
 după 1-3 ani de recoltă abundentă urmează un an cu recoltă scăzută;
 în cadrul unei parcele, la acelaşi soi, unii pomi rodesc într-un an, iar alţii în anul următor
(forma de manifestare cea mai frecventă).
Alternanţa de rodire se manifestă diferit în funcţie de specie şi soi. Astfel, fenomenul
este frecvent la soiurile târzii de măr, păr, prun, iar la soiurile de vară de măr, la soiurile
timpurii de piersic şi prun, precum şi la speciile cu maturare timpurie a fructelor (cais, vişin,
cireş), în general, nu se manifestă alternanţa de rodire. Gutuiul, alunul, căpşunul şi arbuştii
fructiferi nu sunt afectaţi de alternanţa de rodire. Soirile cu fructe mici, cu multe seminţe, sunt
mai alternante decât cele cu fructe mari, cu mai puţine seminţe sau cu seminţe seci. Cele din
prima categorie secretă cantităţi mari de gibereline, care au un rol inhibitor asupra diferenţierii
(Drăgănescu E., 1998).
Alternanţa de rodire se manifestă în toate sistemele de cultură, dar odată apărută este
mai greu de combătut în plantaţiile intensive sau superintensive, la care capacitatea de
autoreglare scade mai rapid datorită “uzurii fiziologice” mai intense a formaţiunilor fructifere
şi a “stresului de desime”, consecinţa concurenţei pentru lumină şi hrană (Cireaşă V., 1992).
De asemenea, odată cu vârsta plasticitatea şi capacitatea de autoreglare a pomilor
scade, dezechilibrul între procesele de creştere şi fructificare şi, ca urmare alternanţa de rodire
se instalează rapid.
Considerăm că, alternanţa de rodire are loc la nivel de punct de vegetaţie. Astfel, de
regulă, pe o bursă de rod cu fructe, nu are loc diferenţierea mugurilor de rod. În acest fel, în
acelaşi an în coroana unui pom pot exista ramuri cu fructe şi ramuri fără rod, dar fenomenul
devine grav atunci când are loc pe tot pomul.
Intensitatea fenomenului se exprimă prin coeficientul de alternanţă, care se calculează
ca raport între diferenţa şi suma producţiilor realizate în doi ani consecutivi (Darbellay C. et
al, 1995):
A− B
coeficientul de alternanţă = x100 , (%),
A+ B
unde A şi B sunt producţiile a 2 ani consecutivi

60
Pentru interpretare se consideră următoarele grade de alternanţă: fără alternanţă
(coeficient 0), alternanţă slabă (1 - 19%), alternanţă medie (20 - 39%), alternanţă puternică
(40 - 79%), alternanţă foarte puternică (80 - 100%).

6.2. MĂSURI DE PREVENIRE A ALTERNANŢEI DE RODIRE

Pomii pot rodi an de an dacă încărcătura cu muguri de rod se menţine în parametrii


optimi prin tăieri de fructificare şi se aplică raţional celelalte verigi tehnologice: lucrările
solului, fertilizarea, irigarea, tratamentele fitosanitare, rărirea fructelor, etc.
Tăierile de fructificare. Scopul tăierilor de fructificare este de a menţine echilibrul
fiziologic între procesele de creştere, fructificare şi diferenţiere a mugurilor de rod timp cât
mai îndelungat. Procesele de creştere şi rodire se condiţionează reciproc: o rodire excesivă
inhibă creşterea lăstarilor şi formarea mugurilor de rod, iar o creştere excesivă inhibă
diferenţierea mugurilor de rod.
Acest echilibru variază în funcţie de perioada de vârstă a pomilor. La începutul
perioadei de rodire pomii au mai degrabă nevoie de o aprovizionare optimă cu substanţe
nutritive, apă, decât de tăieri de fructificare. Totuşi, aceste tăieri trebuie executate şi prin ele
se va urmări regenerarea semischeletului şi a ramurilor de rod care au rodit de mai multe ori,
pentru a le întineri.
Către mijlocul perioadei de mare producţie, ca urmare a scăderii potenţialului
vegetativ al pomilor şi a predominării procesului de fructificare, creşterile lăstarilor devin
insuficiente, având ca efect un raport nefavorabil frunze-fructe. Din aceste motive tăierea de
fructificare capătă un rol esenţial, având ca scop eliminarea excesului de muguri de rod,
stimularea vegetaţiei şi regenerarea ramurilor de rod epuizate. Practic, prin tăierea de
fructificare se intervine atât asupra semischeletului cât şi direct asupra ramurilor şi
formaţiunilor de rod.
Spre sfârşitul perioadei de producţie, pentru a stimula vegetaţia, tăierile de fructificare
trebuie însoţite de tăieri de regenerare a şarpantelor şi subşarpantelor (scurtări în lemn de 4-5
ani). Efectul este mai evident dacă pomii sunt asiguraţi în optim cu îngrăşăminte şi apă.
Cercetările întreprinse de Cepoiu N., 1974, Drăgănescu E., 1974, Negrilă A., 1982,
Sumedrea D., 2001, arată că echilibrul dintre procesele de creştere şi fructificare poate fi
definit prin diferiţi indici şi parametrii (au caracter orientativ, se pot modifica în funcţie de
specie, soi, portaltoi şi sistem de cultură):
 indicele foliar atinge valori de 3-5 (30.000-50.000 m2/ha), însă pentru livezile
superintensive, acesta ia valori de 1,8 - 2,7, în condiţiile creşterii suprafeţei foliare expusă
direct radiaţiei solare;
 indicele de productivitate are valori cuprinse între 0,3 - 0,8 kg/cm2 în funcţie de specie
şi soi;
 lăstarii indicatori (cei de prelungire a şarpantelor şi subşarpantelor) trebuie să atingă
30-40 cm la măr şi păr altoiţi pe portaltoi generativi, 35-50 cm la cei altoiţi pe portaltoi
vegetativi, 25-30 cm la cireş şi vişin, 15-35 cm la prun, 30-60 cm la cais şi piersic;
 raportul optim între frunze şi fructe (numărul de frunze pentru un fruct) este de 30-65
la măr şi păr, 25-45 la piersic, 5-10 la cireş şi vişin;
 numărul de fructe la unitatea de volum de coroană trebuie să fie de aproximativ 600-
1.000 fructe/m3 la cireş, vişin şi prun, 250-400 fructe/m3 la piersic şi cais, 60-150 fructe/m3 la
măr şi păr;
 la măr, se consideră o încărcătură optimă când în urma tăierilor de fructificare avem 6-
8 muguri de rod/cm2 suprafaţă secţiune trunchi, ceea ce are ca efect o producţie de 0,6-0,8
kg/cm2 şi o diferenţiere de 21-24 muguri/cm2 (Cepoiu N., 1974).

61
Rărirea chimică a florilor sau fructelor (când au diametrul de 10-14 mm), la măr şi
păr, cu substanţe bioactive pe bază de acid alfanaftilacetic (ANA) sau naftilacetamidă (NAD),
ajută substanţial la combaterea alternanţei de rodire.
Fertilizarea moderată, fazială, cu un raport echilibrat între principalele elemente
nutritive (N, P, K), asociată cu aplicarea foliară a unor microelemente (Fe, Zn, B, Cu, Mn,
Mo, etc), are efecte favorabile asupra creşterii fructelor şi lăstarilor, dar şi asupra diferenţierii
mugurilor de rod.
Irigarea în exces întreţine creşterea viguroasă a lăstarilor şi influenţează negativ
diferenţierea mugurilor de rod.
Tratamentele fitosanitare trebuie să asigure un frunziş sănătos, capabil să producă
substanţele necesare proceselor de creştere a lăstarilor, a fructelor şi de diferenţiere a
mugurilor de rod, mai ales în perioada iunie-august când concurenţa între cele trei procese
este foarte mare.
În ultimul timp s-a pus problema înlăturării alternanţei de rodire pe cale genetică, prin
crearea de soiuri de măr care să lege doar un singur fruct în inflorescenţă.

62
Capitolul 7
ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

7.1. PARTICULARITĂŢILE AGROECOSISTEMULUI POMICOL

Ecosistemul reprezintă unitatea funcţionala a biosferei care integrează într-un tot


unitar (Stugren B., 1994) totalitatea organismelor vii (biocenoza) cu factorii abiotici
(biotopul).
Plantaţia pomicolă nu este un ecosistem natural, ci constituie un agroecosistem
înfiinţat şi întreţinut prin intervenţia omului. Agroecosistemul pomicol reprezintă o unitate
funcţională a biosferei subordonată activităţii economice a omului de transformare a energiei
şi substanţei (Miliţiu I., 1982).
Evoluţia biocenozelor pomicole de la cea clasică la cea intensivă şi superintensivă, se
caracterizează prin restrângerea numărului de specii, soiuri, reducerea taliei pomilor şi
creşterea densităţii, adică suprapopularea biotopului. Ca urmare, în plantaţiile pomicole
intensive şi superintensive biocenozele sunt puternic artificializate (Drăgănescu E., 1998):
♦ numărul de specii pomicole se reduce, de regulă la una singură pe parcelă;
♦ numărul de soiuri scade la 2-3 sau chiar la unul singur în cazul soiurilor autofertile;
♦ talia pomilor se reduce la 2,5 - 3,0 m, modificându-se astfel microclimatul din plantaţie;
♦ vegetaţia care acoperă solul din livadă este înlocuită cu amestecuri de plante alese sau
dimpotrivă solul se menţine complet fără vegetaţie.
Datorită intervenţiei omului relaţiile trofice dintre populaţiile componente ale
biocenozei se modifică, în sensul favorizării unor producători autotrofi (planta cultivată) şi
limitării consumatorilor şi producătorilor autotrofi nefolositori (buruieni, ciuperci, insecte).
Ca urmare, competiţia dintre populaţiile care alcătuiesc comunitatea şi chiar dintre indivizii
care formează populaţia este dirijată de om.
Toate aceste modificări au ca efect scăderea complexităţii agroecosistemului pomicol
şi implicit slăbirea stabilităţii acestuia, ceea ce duce la o explozie a bolilor şi dăunătorilor, la
răspândirea unor buruieni greu de combătut (pir, pălămidă, sorg, etc). Pentru a contracara
aceste efecte este necesară o intervenţie energică a omului, prin sporirea tratamentelor
fitosanitare, utilizarea excesivă a erbicidelor, a îngrăşămintelor chimice, etc., dar cu riscul
poluării solului, apei şi fructelor.
Biotopul agroecosistemului pomicol este componentul abiotic care cuprinde toţi
factorii climatici şi edafici. Acesta condiţionează răspândirea speciilor pomicole. Fiecare
bazin pomicol este caracterizat prin anumite condiţii climatice şi edafice specifice zonei,
permiţând sau nu răspândirea unor specii pomicole. La alegerea terenului destinat plantaţiilor
de pomi şi arbuşti fructiferi este necesar să se coreleze cerinţele speciilor şi soiurilor ce se vor
planta cu condiţiile pedoclimatice ale zonei respective.
În plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi se formează un microclimat specific în zona
de răspândire a coroanelor. Dacă factorii de macroclimă, în care se însumează cantităţi
enorme de materie şi energie, nu pot fi modificaţi, în interiorul plantaţiei de pomi,
microclimatul specific poate fi influenţat prin intervenţiile omului. Dimensiunea pomilor,
înălţimea şi diametrul coroanei, distanţele de plantare, forma de coroană, sistemul de cultură,
direcţia de orientare a rândurilor faţă de punctele cardinale, constituie factori hotărâtori în
formarea microclimatului din plantaţiile pomicole. De asemenea, acesta poate fi influenţat şi
de lucrările solului, folosirea culturilor intercalate, irigaţii, tăieri de formare a coroanei şi
limitare a înălţimii pomilor, etc. Utilizarea raţională a principalilor factori agrotehnici care
influenţează microclimatul poate crea condiţii optime pentru creşterea şi fructificarea pomilor.

63
Fiecare factor climatic are un rol determinant, dar ei nu acţionează izolat, relaţiile
dintre ei sunt de interdependenţă: modificarea unuia atrage după sine modificarea celorlalţi.
Astfel, precipitaţiile căzute modifică temperatura solului, iar umiditatea atmosferică creşte
datorită evaporării apei din straturile de la suprafaţa solului. Factorii de mediu influenţează
creşterea şi fructificarea pomilor, dar legătura este reciprocă, plantele la rândul lor influenţând
condiţiile de mediu. Astfel, prin intermediul frunzelor şi ramurilor pomii micşorează viteza
vânturilor, contribuind la conservarea apei în sol şi protejarea contra eroziunii solului.

7.2. LUMINA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Prin fotosinteză lumina devine principala sursă de energie în sintetizarea substanţelor


organice şi a celorlalte procese vitale, fiind în ultimă instanţă condiţia de bază în realizarea
unor producţii mari de fructe şi de calitate.
Majoritatea speciilor pomicole de climat temperat sunt fotofile, fiind pretenţioase faţă
de lumină. În funcţie de cerinţele faţă de lumină speciile pomicole de climat temperat se
clasifică astfel:
 cu cerinţe mari: nucul, piersicul, caisul, cireşul;
 cu cerinţe mijlocii: mărul, părul, gutuiul, prunul, vişinul;
 cu cerinţe reduse: alunul, zmeurul, coacăzul, agrişul, afinul, căpşunul.
Asigurarea necesarului de lumină conduce la creşteri viguroase, ramificare
corespunzătoare, favorizează diferenţiere mugurilor de rod, menţine o stare fitosanitară bună,
contribuie la acumularea de zahăr şi colorarea mai intensă a fructelor.
Excesul de lumină influenţează negativ randamentul fotosintezei, deoarece în aceste
condiţii frunzele rămân mai mici, pigmenţii clorofilieni se deplasează spre interiorul
frunzelor, care sunt mai groase.
Insuficienţa luminii (umbrirea) influenţează negativ diferenţierea mugurilor de rod şi
căderea fiziologică a fructelor. Astfel, s-a constat că, la 1/20 din lumina normală a zilei,
ramuri sau chiar pomi întregi nu au diferenţiat muguri de rod (Miliţiu I., 1992). De asemenea,
umbrirea are efecte negative şi asupra colorării fructelor, mai ales la mere, pere, piersici,
nectarine şi caise, la care pigmenţii antocianici se sintetizează din zaharuri sub acţiunea
directă a luminii. La cireşe, prune, coacăze, agrişe, zmeură şi afine culoarea se formează şi
fără o expunere directă la lumină (Negrilă A., 1982).
Influenţa luminii se manifestă, în primul rând, prin intensitate, care influenţează
fotosinteza şi, implicit cantitatea de energie înmagazinată în diferite organe. Fotosinteza se
declanşează la câteva sute de lucşi până la 1.000 lucşi, devine maximă la 30-60.000 de lucşi,
scade la 70-90.000 de lucşi şi este inhibată la 100-120.000 de lucşi. Creşterea exagerată a
intensităţii luminii în zile senine de vară determină închiderea stomatelor (Drăgănescu E.,
1998).
În general, în zonele în care ceilalţi factori climatici sunt favorabili, lumina nu
constituie un factor limitativ. În plus, într-o atmosferă cu conţinut normal de CO2, fotosinteza
speciilor pomicole atinge pragul superior la 1/3-1/2 din lumina totală (Miliţiu I., 1992). Ca
urmare, există un “surplus de lumină” care nu este folosit de plante, ceea ce justifică
încercările de sporire a randamentelor la unitatea de suprafaţă printr-o mai bună utilizare a
luminii. Astfel, orice modificare în structura coroanei, care sporeşte cantitatea de lumină ce
pătrunde la planurile de vegetaţie din interiorul coroanei până la limita de desfăşurare a
fotosintezei (25% din lumina naturală), contribuie la sporirea cantităţii şi calităţii recoltei de
fructe.

64
În acest scop trebuie cunoscuţi factorii care influenţează pătrunderea luminii în
interiorul coroanei pomilor:
1. Indicele suprafeţei foliare (I.S.F.). Reprezintă suprafaţa foliară a unui pom sau a
unei plantaţii raportată la unitatea de suprafaţă ocupată. Cu cât valoarea acestuia este mai
mare şi ajunge la valori maxime repede, cu atât va creşte randamentul utilizării energiei
solare. În general, speciile pomicole au un ISF mijlociu-mic (tabelul 7.1) faţă de speciile din
cultura mare.

Tabelul 7.1
Indicele suprafeţei foliare la câteva specii cultivate
(după Miliţiu I., 1992)
SPECIA ISF Sursa
Păr 0,5-0,9 Constantinescu şi colab.
Piersic 0,5-0,9 “
Prun 0,6-1,9 “
Cireş 0,5-2,6 “
Cais 2,2-6,1 “
Vişin 2,2-6,1 “
Măr 2,2-6,1 “
Specii cu frunze mari şi orizontale 4,0-5,0 Williams
Specii cu frunze verticale (soiuri de orz şi porumb) 12,0-15,0 Williams

Un ISF mare asigură un randament mare, însă o suprafaţă foliară formată din frunze de
dimensiuni mici permite pătrunderea luminii în coroană cu mai multă uşurinţă.
ISF este mult mai mic la pomii tineri decât la indivizii maturi din aceiaşi specie şi soi.
Ca urmare, pentru o mai bună utilizare a luminii, prin tehnologie trebuie să se urmărească
formarea rapidă a coroanelor, dar şi stabilirea unor distanţe de plantare optime, pentru a evita
umbrirea în momentul dezvoltării maxime a coroanelor.
2. Distribuţia verticală a panourilor receptoare. In general, se consideră că, în
coroana unui pom lumina pătrunde la cel mult 1-1,2 m adâncime şi umbra lăsată de o frunză
conţine numai 10% din radiaţiile fotosintetic active. Ca urmare “panourile receptoare”
(Miliţiu I., 1992) de la partea superioară a coroanelor opresc 90% din radiaţiile fotosintetic
active.
În aceste condiţii efectuarea tăierilor şi schimbarea poziţiei ramurilor trebuie să
urmărească dispunerea pe verticală a panourilor receptoare astfel încât sa se maximizeze
pătrunderea luminii în coroana pomilor.
3. Proprietăţile optice ale frunzişului. Frunzele lucioase reflectă mai multa lumină
decât cele mate sau cu asperităţi. De exemplu, părul datorita frunzelor lucioase reflectă mai
multa lumina decât mărul.
4. Orientarea rândurilor. În condiţiile de latitudine din ţara noastră cel mai bine
luminate sunt gardurile fructifere orientate pe direcţia N-S.
5. Forma coroanei. Este necesar ca prin forma de coroană aleasă să se asigure nu
numai intercepţia globală a luminii cât şi o bună distribuţie a aparatului foliar în cadrul
coroanei, care să intercepteze peste 60- 70% din lumina incidentă. În plus, deoarece straturile
superioare ale coroanei opresc, în mod obişnuit 80-90% din radiaţiile fotosintetic active,
devine deosebit de importantă dispunerea panourilor receptoare ale aparatului foliar prin
forma de coroană aleasă.
Creşterea gradului de captare a energiei solare poate fi realizat prin respectarea
următoarelor concepte:
∗ forme de coroană dispuse pe verticală, conice şi cu grosimi reduse (maxim 1-1,5 m):
fus subţire, fus-tufă, ax vertical, Pillar, etc.;

65
∗ planuri de vegetaţie dispuse înclinat, cu unghiuri de 50-60o între ele, pentru creşterea
suprafeţei de intercepţie directă a luminii: Ypsillon transversal, vas ameliorat, sistem “V”,
etc.;
∗ dispunerea panourilor receptoare într-un singur plan de vegetaţie orizontal, puţin dens:
Solen, cordon tufă, Lincoln, etc.
Utilizarea luminii în diferite sisteme de cultură.
În sistemul de cultură clasic, cu pomi de dimensiuni mari, plantaţi la distanţe mari, nu
se ocupă raţional terenul, o parte din lumină ajungând pe sol. De asemenea, la coroanele
globuloase, specifice acestui sistem de cultură, numai părţile superioare şi exterioare, pe o
profunzime de 1,2-1,5 m beneficiază de lumina necesară desfăşurării normale a proceselor de
creştere şi rodire, şi astfel apare problema autoumbririi interiorului coroanei. În schimb, în
acest sistem de cultură pomii nu se umbresc reciproc.
În sistemul de cultură intensiv, cu pomi conduşi sub formă de garduri fructifere (mai
ales la palmetele cu braţe oblice), a căror grosime nu depăşeşte 1,5-2 m la bază şi 1,25-1,5 m
spre vârf, nu apare probleme autoumbririi în cadrul coroanei, dar există pericolul umbririi atât
între rânduri cât şi între pomi pe rând. Aceste probleme pot fi evitate prin stabilirea unui
raport optim între înălţimea pomilor şi distanţa între rânduri. În acest sens Odier, citat de
Miliţiu I., 1992, arată că distanţa dintre rânduri (D) trebuie să fie egală cu produsul dintre
înălţimea pomilor (H) şi tangenta unghiului de incidenţă a razelor solare (fig. 7.1); în cazul
terenurilor în pantă formula trebuie corectată în funcţie de unghiul de înclinare a terenului.

Fig. 7.2. Raportul dintre înălţimea pomilor şi distanţa între rânduri (după Odier)
A - la 40o latitudine şi H = 4 m, D = 3,35 m; B - A - la 45o latitudine şi H = 4 m,
D = 4,0 m; C - la 50o latitudine şi H = 4 m, D = 4,75 m.

În sistemul superintensiv, deoarece pomii au înălţimi de 2-2,5 m, iar distanţa dintre


rânduri impusă de traficul tehnologic este de 3,5 - 4 m, pericolul umbririi între rânduri este
înlăturat, dar pomii plantaţi la distanţe mici pe rând se pot umbrii reciproc.
În cazul acestui sistem de cultură, în scopul realizării de densităţi foarte mari pomii au
fost grupaţi în rânduri duble, triple sau în benzi cu alei de trafic tehnologic, cazuri în care
apare fenomenul de umbrire atât între rândurile vecine cât şi între pomi pe rând, fiind afectată
mai ales partea inferioară a coroanelor.
În ultimul timp, în Franţa a fost introdus conceptul de “livadă pieton” (pomi conduşi
ca Solen, Tesa), adică livezi de înălţimi reduse (1,7-2,2 m), la care toate lucrările solului se
efectuează de la nivelul solului şi, la care nu apare problema umbririi între rândurile vecine
cât şi între pomi pe rând (Lespinasse J.M., 1988; Lespinasse J.M., F. Delort, 1992,1994).

66
7.3. CĂLDURA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Fiecare specie şi chiar fiecare soi are cerinţe faţă de temperatură specifice. Ca urmare,
temperatura are o acţiune limitativă pentru răspândirea culturii speciilor de climat temperat,
care se manifestă, în special, prin temperaturile extreme (minima şi maxima zonei), prin
accidentele climatice (brumele şi îngheţurile târzii de primăvară).
În caracterizarea unui bazin pomicol din punct de vedere al temperaturii, se porneşte
de la media anuală a temperaturilor. Majoritatea speciilor pomicole de climat temperat găsesc
condiţii favorabile în zonele cuprinse între izotermele de 9 şi 10oC: măr, păr, gutui, prun,
cireş, nuc.
Zonele cu mai puţină căldură, cuprinse între izotermele de 8 şi 9oC sunt favorabile
pentru: măr, vişin, alun, arbuşti fructiferi, nuc şi o parte din soiurile de prun cu cerinţe mai
reduse faţă de temperatură; iar zonele cuprinse între izotermele de 10 - 11,5oC oferă condiţii
optime pentru cais, piersic şi migdal.
Declanşarea şi desfăşurarea diferitelor procese fiziologice pentru parcurgerea anumitor
fenofaze are loc în cadrul unor temperaturi bine determinate.
Temperatura necesară pentru pornirea în vegetaţie a pomilor, primăvara, constituie
pragul biologic pentru specia respectivă. Astfel, pragul biologic pentru pomi este, în general,
de cca. 6-8oC, iar la arbuşti fructiferi este de 4-5oC. Intrarea în vegetaţie a mugurilor, respectiv
dezmuguritul, este determinat de realizarea unei sume a temperaturilor active (care depăşesc
pragul biologic), caracteristice pentru fiecare specie şi soi. Pragul biologic variază în funcţie
de specie în următoarele limite (Tabelul 7.2):

Tabelul 7.2
Pragul biologic la diferite specii pomicole
(după Mihăescu, Gr., 1977)
Afin 80C Vişin 8,00C
Păr 7,5-8,00C Nuc 100C
Cais 6,0-6,50C Alun 1-20C
Pieric 6,5-7,00C Coacăz 60C
Migdal 50C Căpşun 50C

Pentru a ilustra nevoile de căldură ale pomilor pentru parcurgerea diferitelor fenofaze
se utilizează temperatura medie anuală, optimul termic în perioada de vegetaţie şi mai ales
suma globală a gradelor de temperatură sau suma gradelor de temperatură active (tabelul 7.3).
Calcularea sumei gradelor de temperatură activă constă din însumarea temperaturilor zilnice
active, obţinute ca diferenţă între temperatura medie a zilei şi pragul biologic al speciei
respective. Suma globală a gradelor de temperatură rezultă din însumarea temperaturilor
medii zilnice, de la pornirea în vegetaţie până la o anumită fenofază sau până la încheierea
vegetaţiei.
În funcţie de cerinţele faţă de căldură speciile pomicole, cultivate în România, se
împart în trei mari grupe:
1. Cu cerinţe mari: cais, piersic, migdal, castan comestibil. Aceste specii găsesc
condiţii favorabile în partea sudică sau în vestul ţării, până la 200-250 m altitudine, unde
iernile sunt blânde şi brumele târzii de primăvară au o frecvenţă redusă. Iernile aspre şi
îngheţurile târzii de primăvară constituie factori limitativi pentru răspândirea acestor specii;
2. Cu cerinţe moderate: păr, gutui, nuc, cireş şi prun (soiuri mai puţin rezistente la
ger). Aceste specii reuşesc bine în zona dealurilor cu 250-500 m altitudine şi 9-10,5oC
temperatură medie anuală, dar pot fi afectate de îngheţurile târzii de primăvară (mai ales nucul
şi cireşul);

67
3. Cu cerinţe reduse: măr, prun (soiuri rezistente la ger), vişin, alun, agriş, coacăz,
afin, zmeur, căpşun. Aceste specii suportă bine iernile aspre, sunt rar afectate de îngheţuri şi
brume târzii de primăvară, iar unele specii, mai ales soiurile de măr târzii, agrişul, coacăzul
sunt chiar stânjenite de temperaturile mari din timpul verii (în cazul cultivării în zona de
câmpie). Zonele convenabile pentru cultura acestor specii sunt dealurile cu 500-800 m
altitudine şi temperaturi medii de 7,5-10,5oC.
Tabelul 7.3
Temperaturile medii anuale, optimul termic şi suma gradelor de temperatură active
necesare parcurgerii principalelor fenofaze la unele specii cultivate în ţara noastră
(după Drăgănescu E., 1998)
Necesarul Suma temperaturilor active
Optimul termic
Temp. medie de zile cu pentru parcurgerea fenofazelor (oC)
Specia în perioada de
anuală (oC) optimul Maturarea
vegetaţie (oC) Dezmugurit Înflorit
caloric fructelor
Măr 8-10,5 15-19 85-120 163-206 232-408 1858-2945
Păr 8-10,5 16-19 93-140 152-182 226-385 2100-2885
Prun 8-10,5 15-17 67-103 145-169 210-386 1385-2700
Cais 10-11,5 18-20 88-115 102-181 256-378 1300-1550
Piersic 10-11,5 18-20 85-140 85-245 213-365 1285-2750
Cireş 9-11,5 16-19 67-119 138-171 210-315 893-1071
Vişin 8-10,5 15-17 55-93 135-150 215-315 1160-1315
Nuc 9-10,5 16-20 100-140 170-210 203-435 2245-2980
Gutui 9-11,5 18-20 90-135 119-132 489-539 2286-2998
Zmeur 7-10,0 15-17 61-76 67-76 586-775 1115-1275
Coacăz negru 7-10,5 15-17 53-86 59-120 232-298 1098-1215
Agriş 7-10,5 15-18 51-80 32-40 93-250 1110-1315
Coacăz roşu 7-10,5 15-18 60-90 70-86 210-243 1010-1250
Castan comestibil 9-12,0 18-20 100-150 220-280 1483-1580 3100-3293

Modul de comportare la temperaturile minime constituie un al doilea factor limitativ


de care trebuie să se ţină seama în zonarea speciilor pomicole. Rezistenţa speciilor pomicole
la temperaturile scăzute diferă în funcţie de specie (tabelul 7.4), dar este influenţată de
numeroşi factori.
Tabelul 7.4
Limitele maxime de rezistenţă la ger
(după Miliţiu I., 1992 şi Dragănescu E., 1998)
Specia Limita de rezistenţă (0C) Specia Limita de rezistenţă (C)
Mărul - 33......- 36 0C Piersicul - 24......- 26oC
Părul - 32......- 33 0C Cireşul - 29......- 32oC
Gutuiul - 28......- 30 0C Vişinul - 30......- 32oC
Prunul - 30......- 32 0C Căpşunul - 16......- 24oC
Caisul - 26......- 28 0C Smochinul - 14......- 16oC

Astfel, pomii tineri au o rezistenţă mai mică la ger decât cei maturi, iar speciile la care
perioada de vegetaţie se încheie mai devreme, sunt mai rezistente faţă de cele la care vegetaţia
este prelungită până toamna târziu. Rezistenţa la ger depinde şi de modul de îngrijire al
livezii. Dacă pomii au acumulat suficiente substanţe de rezervă, sunt mai bine căliţi şi rezistă
mult mai bine la ger.
Dacă iarna este stabilă, fără oscilaţii de temperatură, pericolul de degerare la -20 -30oC
nu este mare, chiar dacă aceste temperaturi se prelungesc mai multe zile. Gerurile care survin
brusc şi, mai ales când apar după un timp mai călduros, în aşa-numitele ferestre de iarnă, pot
produce pagube mari. Astfel, la vişin, gerurile de -20oC înregistrate progresiv au permis

68
desfăşurarea normală a procesului de călire, distrugând numai 3% din muguri, faţă de 90%
când aceiaşi temperatură a survenit brusc (Miliţiu I., 1992).
Temperaturile scăzute de la sfârşitul iernii şi în special variaţiile de temperatură care
survin în perioada februarie-martie, sunt cele mai periculoase, chiar dacă nu înregistrează
valori prea scăzute, deoarece pomii ies treptat din starea de călire şi îşi pierd rezistenţa la ger.
Temperaturile foarte scăzute din perioada de repaus, sub limitele de rezistenţă, pot
provoca daune pomilor, cum ar fi: degerarea cambiului şi a scoarţei, înnegrirea lemnului,
crăpături în scoarţă şi lemn, degerarea ramurilor anuale şi a mugurilor. Gerurile mari şi bruşte
de la începutul iernii prind pomii incomplet căliţi şi pot provoca înnegrirea lemnului (Childers
N.F., 1979). Gerurile foarte mari şi prelungite duc la apariţia de crăpături, în general
longitudinale, în scoarţă şi lemn (mai ales cireş, cais şi păr). La temperaturi scăzute degeră
mai întâi mugurii de rod, apoi cei vegetativi şi ramurile anuale.
Rezistenţa la ger a rădăcinilor este mult mai redusă decât a organelor aeriene.
Temperatura la care degeră rădăcinile diferitelor specii de pomi şi arbuşti fructiferi (după
diverşi autori) este de: -7 -12oC la măr, -11 -14oC la păr, -10 -14oC la piersic şi cais, -15oC la
vişin, -15oC la coacăz, -18oC la agriş. Rezistenţa rădăcinilor diferă în funcţie de gradul de
aprovizionare cu apă al solului, de grosimea şi adâncimea de răspândire a acestora în sol, de
condiţiile climatice.
Ţinând cont de cerinţele speciilor pomicole şi de temperaturile scăzute înregistrate în
timpul iernii în ţara noastră se pot face următoarele recomandări:
 zonele unde se înregistrează frecvent temperaturi sub -22 -24oC sunt nefavorabile
culturii migdalului, caisului, piersicului şi chiar cireşului;
 zonele cu temperaturi frecvente sub -26 -27oC sunt nefavorabile speciilor din prima
categorie, la care se adaugă părul ,gutuiul şi nucul;
 în zonele cu temperaturi de -30oC se pot cultiva: mărul, vişinul şi chiar unele soiuri de
prun rezistente la ger.
Un alt factor limitativ al culturii unor specii pomicole este reprezentat de brumele şi
îngheţurile târzii de primăvară. Aceste accidente climatice afectează organele florale, partea
cea mai sensibilă fiind pistilul care poate să degere în interiorul mugurelui de rod sau după
deschiderea florilor. Limitele de rezistenţă la îngheţ pe fenofaze (tabelul 7.5) sunt de -1,1
-5,5oC în faza de boboc floral, -0,6 -3,8oC la înflorire deplină şi -0,2 -2,7oC la fructele tinere
(abia legate).
Deşi limitele de rezistenţă ale organelor florale nu diferă foarte mult în funcţie de
specie, totuşi numai unele dintre ele, şi anume cele la care fenofazele respective au loc mai
devreme, sunt afectate de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. Cele mai afectate sunt
speciile care înfloresc devreme: migdalul, caisul şi piersicul, la care se adaugă în unii ani
cireşul şi nucul.
Tabelul 7.5
Rezistenţa la îngheţ a organelor florale
(după diverşi autori)
Specia Buton floral Flori deschise Fructe tinere
Măr - 2,8......- 4,9oC - 1,7......- 3,2oC - 1,1......- 2,7oC
Păr - 1,7......- 4,9oC - 1,7......- 3,2oC - 1,7......- 2,1oC
Prun - 1,7......- 4,2oC - 0,6......- 3,2oC - 0,6......- 2,1oC
Cireş - 1,7......- 3,2oC - 1,1......- 3,2oC - 1,1......- 2,1oC
Vişin - 2,5......- 5,5oC - 1,8......- 2,8oC - 1,1......- 2,2oC
Piersic - 1,7......- 4,9oC - 1,1......- 3,8oC - 1,1......- 2,1oC
Cais - 1,1......- 4,9oC - 0,6......- 3,2oC - 0,2......- 1,5oC
Migdal - 2,1......- 3,1oC - 1,1......- 2,7oC - 0,5......- 1,1oC

69
7.4. APA CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Apa are un rol deosebit în viaţa speciilor pomicole, fiind unul din elementele de bază
ale celulei vegetale. Astfel, rădăcinile pomilor conţin 60-85% apă, iar fructele 85 -90%.
Ca indicator al cantităţilor de apă consumate de către plante se utilizează coeficientul
de transpiraţie, care reprezintă cantitatea de apă consumată pentru a obţine un kilogram
substanţă uscată. Aceasta diferă în funcţie de specie, având valori de 150-300 la măr, păr şi de
250-350 la sâmburoase (după diverşi autori).
Cerinţele pomilor faţă de apă diferă în funcţie de specie şi în cadrul acesteia în funcţie
de fenofaza în care se găseşte de-a lungul perioadei de vegetaţie. Din acest punct de vedere,
Miliţiu I. şi Godeanu I., 1992, împart speciile pomicole de climat temperat în patru grupe
(tabelul 7.6).
Tabelul 7.6
Cerinţele speciilor pomicole faţă de apă
Speciile Cerinţe faţă de apă Zone favorabile
Arbuştii fructiferi şi căpşunul Foarte mari Peste 700 mm/an
Gutuiul, mărul (soiuri târzii), prunul Mari aproximativ 700 mm/an
Părul, nucul, cireşul, vişinul, mărul (soiuri de vară) Medii minim 600 mm/an
Piersicul, caisul, şi migdalul Reduse minim 500 mm/an

Fenofazele critice pentru apă sunt reprezentate de creşterea intensă a lăstarilor şi a


fructelor, iar cele mai reduse cerinţe faţă de apă se manifestă în timpul înfloritului şi către
sfârşitul perioadei de vegetaţie la maturarea fructelor şi lăstarilor.
Seceta are ca efect încetinirea creşterii lăstarilor, îmbătrânirea prematură a ţesuturilor,
o mai slabă diferenţiere a mugurilor de rod şi reducerea dimensiunilor fructului. Rezistenţa
speciilor pomicole la secetă depinde în primul rând de specie, soi şi portaltoi (tabelul 7.7).

Tabelul 7.7
Rezistenţa la secetă a speciilor pomicole
(după Drăgănescu E., 1998)
Grupa de rezistenţă Specii şi portaltoi
Migdal/migdal; cais/migdal; cireş/mahaleb; vişin/mahaleb; păr (soiuri de
Foarte rezistente
vară-toamnă)/franc.
Piersic/piersic; cireş şi vişin/franc; păr (soiuri de iarnă)/franc; prun (soiuri de
Cu rezistenţă mijlocie
vară)/corcoduş sau franc.
Sensibile la secetă Măr/vegetativ (mai ales M9); păr şi gutui/gutui; piersic/prun; arbuşti fructiferi, căpşun.

Excesul de umiditate prelungeşte perioada de vegetaţie, împiedică coacerea lemnului,


maturarea şi colorarea fructelor. De asemenea ploile pot împiedica polenizarea şi favorizează
dezvoltarea bolilor criptogamice. Excesul de apă din sol poate avea ca efect asfixierea
rădăcinilor. Cele mai sensibile specii la asfixia radiculară sunt cireşul altoit pe mahaleb, caisul
pe zarzăr şi piersicul pe migdal şi franc. Gutui şi părul altoite pe gutui au o rezistenţă mai
bună la excesul de umiditate din sol, suportând chiar şi excesul temporar de apă (Militiu I. şi
Godeanu I., 1992).
Precipitaţiile sub forma de ploaie şi zăpadă constituie principala sursă de
aprovizionare a solului cu apă. Pentru amplasarea speciilor pomicole pe teritoriul ţării prezintă
importanţă nu numai cunoaşterea cantităţii anuale de precipitaţii, ci şi repartizarea acesteia pe
perioada de vegetaţie. În general, cerinţele speciilor pomicole faţă de apă sunt în medie de
500-700 mm precipitaţii anuale, dar repartizate astfel încât în perioada de vegetaţie (mai-
august) să avem un minimum de 250-300 mm.

70
Zăpada, prin topirea lentă, contribuie la creşterea rezervei de apă din sol, apără solul
de îngheţ şi protejează unele culturi (căpşunul). Zăpada depusă în cantităţi mari pe ramurile
pomilor poate provoca ruperea acestora.
Roua are, în general, efect favorabil, deoarece măreşte umiditatea aerului şi constituie
un aport de apă valorificat pe cale foliară, mai ales în zonele secetoase. Cantitatea de apa ce se
poate acumula din rouă este de circa 30 mm anual.
Nebulozitatea şi ceaţa împiedică radiaţia solară, influenţează negativ procesul de
fotosinteză. În regiunile cu nebulozitate mare, fructele nu se maturează normal, calitatea lor
este inferioară (conţinut scăzut în zaharuri, aciditate ridicată, rugozitate, etc), diferenţierea
mugurilor de rod este slabă, iar lăstarii nu îşi coc bine lemnul şi în majoritatea cazurilor
degeră peste iarnă.
Poleiul, în cantităţi mari, poate duce la ruperea ramurilor şi la asfixierea mugurilor.
Grindina reprezintă unul din cele mai grave accidente climatice pentru pomi. Aceasta
loveşte, zdrobeşte, rupe şi distruge fructele, lăstarii şi chiar ramurile, iar rănile provocate
reprezintă porţi de infecţie pentru bolile criptogamice.

7.5. AERUL CA FACTOR DE VEGETAŢIE

Pentru pomicultură prezintă importanţă compoziţia aerului din atmosferă şi din sol,
precum şi mişcarea aerului.
Compoziţia aerului din atmosferă. Dintre componentele aerului prezintă importanţă
deosebită oxigenul şi bioxidul de carbon.
Oxigenul din atmosferă (20,87%) satisface necesitatea de respiraţie, iar bioxidul de
carbon este utilizat în procesul de fotosinteză. Concentraţia normală a CO2 din atmosfera este
de 0,03%. Plantele pot folosi şi bioxidul de carbon din sol rezultat în urma descompunerii
materiilor organice, care poate ajunge la 0,1-0,3%. În acest sens fertilizarea cu îngrăşăminte
organice şi afânarea solului face posibilă creşterea conţinutului în CO2 în atmosfera din
vecinătatea solului. Sporirea conţinutului atmosferei în CO2 contribuie la intensificarea
fotosintezei, în condiţiile creşterii concomitente a temperaturii şi intensităţii luminii în
coroana pomilor.
Compoziţia aerului din sol este mai săracă în O2 , dar conţine mai mult CO2. Oxigenul
din sol este un element foarte important pentru activitatea rădăcinilor şi microflorei.
Lipsa oxigenului din sol se manifestă mai ales pe terenurile bătătorite (tasate) sau în
cazul băltirii apei şi are ca efect stânjenirea creşterii rădăcinilor şi chiar asfixierea acestora.
Cantitatea de CO2 din sol creşte cu adâncimea, temperatura şi umiditatea solului. La o
concentraţie mai mare de 1-2% CO2 în sol activitatea respiratorie a rădăcinilor este puternic
afectată.
Asigurarea oxigenului necesar funcţionării normale a organelor hipogee se realizează
prin afânarea solului, spargerea crustei şi eliminarea excesului de umiditate.
Vântul asigură primenirea atmosferei cu O2, CO2 şi reducerea umidităţii relative a
aerului, care ar putea favoriza instalarea unor agenţi patogeni. De asemenea, vânturile
facilitează polenizarea speciilor anemofile (nuc, alun, castan).
Vânturile puternice conduc la sporirea evapotranspiraţiei, mărind consumul de apă al
plantelor, iar la viteze foarte mari, sub acţiunea lor mecanică produc pagube în plantaţiile
pomicole prin ruperea frunzelor, fructelor, ramurilor şi chiar dezrădăcinarea pomilor.
În timpul iernii vânturile puternice accentuează efectul negativ al temperaturilor
scăzute, sporind procentul mugurilor şi lăstarilor degeraţi, iar prin spulberarea zăpezii
favorizează îngheţarea solului pe adâncimi mai mari şi, în consecinţă, degerarea rădăcinilor.

71
Din aceste motive terenurile expuse vânturilor puternice trebuie evitate pentru cultura
pomilor sau plantarea acestora sa aibă în vedere specii (nuc, cireş, vişin) şi portaltoi cu
înrădăcinare puternică.
Cantitatea şi mai ales calitatea producţiei de fructe pot fi influenţate negativ de
prezenţa în atmosferă a agenţilor poluanţi, fum, praf şi unele gaze (SH2, SO2, SO3, NO2, clor,
flor, etc.), prin stânjenirea proceselor fiziologice şi prin acumulare în fructe.

7.6. CERINŢELE SPECIILOR POMICOLE FAŢĂ DE SOL

Solul este principalul factor de mediu de care depinde producţia de fructe, în cazul în
care condiţiile climatice cerute de specie, soi şi portaltoi sunt asigurate.
Principalele elemente fizice, hidrofizice şi chimice care trebuie avute în vedere pentru
cultura speciilor pomicole sunt:
 Grosimea stratului de sol. Se apreciază că, pentru creşterea şi dezvoltarea normală a
sistemului radicular, în general, pomii altoiţi pe portaltoi generativi preferă soluri profunde de
până la 2 m, iar în cazul portaltoilor vegetativi cu înrădăcinare superficială de cel puţin 1 m
(Popescu M., 1992; Drăgănescu E., 1998). Există şi specii ca nucul, părul, cireşul, care cer
soluri profunde de până la 3-3,5 m, în timp ce alunul şi arbuştii fructiferi pot fi cultivaţi pe
soluri mai subţiri, de 0,6-1,0 m.
 Compoziţia granulometrică. Se consideră că, un conţinut echilibrat de argilă, mâl şi
nisip creează un regim aerohidric favorabil dezvoltării sistemului radicular. În general, nivelul
conţinutului în argilă constituie un element restrictiv pentru speciile pomicole începând de la
30-45% (Bunea A., 1999). Intervalul optim privind conţinutul de argilă al solului, care asigură
creşterea şi dezvoltarea normală a pomilor diferă în funcţie de specie: 40% la prun, 20-40% la
măr şi 20-25% la păr (Teaci D., 1976).
 Însuşirile hidrofizice ale solului, mai ales porozitatea şi capacitatea de apă utilă,
influenţează creşterea şi rodirea pomilor. Aceste însuşiri sunt influenţate la rândul lor de
alcătuirea granulometrică, de structura solului şi de viteza de infiltrare a apei pe profilul de sol
respectiv.
 Gleizarea constituie un factor limitativ pentru creşterea şi rodirea pomilor. Starea de
gleizare a solului poate fi determinată de nivelul ridicat al apei freatice sau al apei stagnante
deasupra unui orizont impermeabil, precum şi de prezenţa izvoarelor de coastă. Cea mai
sensibilă specie la acest fenomen este cireşul, urmat de prun, piersic şi cais. În parcele
predispuse la acest fenomen se recomandă plantarea pomilor pe biloane înalte de 40-60 cm. şi
asigurarea scurgerii excesului de apă prin amplasarea unui sistem de drenaj corespunzător.
 Adâncimea apei freatice constituie, de asemenea, un factor limitativ în alegerea
terenurilor destinate înfiinţării de noi plantaţii. În acest sens, se ia în considerare nivelul
maxim pe care îl poate atinge apa freatică în solul respectiv. Se consideră că nivelul maxim al
apei freatice este de 1,5 m pentru măr şi păr altoiţi pe portaltoi vegetativi şi de 2-2,5 m în
cazul aceloraşi specii altoite pe franc, iar pentru cais, piersic şi nuc adâncimea acesteia trebuie
să fie mai mare de 2,5-3 m (Cepoiu N., 1994; Popescu M., 1992).
Drăgănescu E., 1998, prezintă nivelul maxim admis al apei freatice în funcţie de specie şi
portaltoi (tabelul 7.8).
 Proprietăţile chimice. Cele mai importante proprietăţi chimice ale solului de care se
ţine seama la înfiinţarea plantaţiilor pomicole sunt: conţinutul în humus, în azot, fosfor,
potasiu, calciu, microelemente şi reacţia solului.
♦ Conţinutul în humus influenţează negativ creşterea şi rodirea pomilor atunci când
scade sub 1% (nisipuri grosiere, soluri puternic erodate, podzolice, etc.). Pentru speciile
pomicole se consideră optim un conţinut de humus al solului de 2-3%.

72
Tabelul 7.8
Nivelul maxim admis pentru apa freatică la speciile pomicole
Specia Portaltoiul Adâncimea apei freatice
Măr Franc 2,0 - 2,5
Vegetativ 1,0 - 1,8
Păr Franc 2,5 - 3,0
Gutui (vegetativ) 1,5 - 2,0
Cireş Franc 2,0 - 2,5
Mahaleb 2,5 - 3,0
Vişin 1,5 - 2,0
Vişin Vişin 1,5 - 2,0
Mahaleb 2,0 - 2,5
Cais Zarzăr 2,5 - 3,0
Corcoduş, prun 2,0 - 2,5
Piersic Franc 2,0 - 2,5
Corcoduş, prun 2,0 - 2,2
Migdal Franc 2,5 - 3,0
Corcoduş 2,0 - 2,5
Nuc Nuc 3,0 - 3,5
Arbuşti fructiferi - 0,8 - 1,5
Căpşun - 0,7 - 1,2

♦ Azotul este unul din elementele indispensabile pentru creşterea şi rodirea pomilor.
Azotul se găseşte iniţial în sol sub formă organică, care prin intermediul procesului de
mineralizare se transformă în humus, care la rândul lui se descompune în: nitraţi (principala
formă sub care azotul este absorbit de pomi), nitriţi şi amoniac. Acest proces începe
primăvara, se desfăşoară cu intensitate maximă vara, iar la sfârşitul toamnei are loc
transformarea în sens opus, din elemente minerale în forme organice sub care este stocat în
sol. O parte din azot, mai ales cel nitric şi nitraţii, poate fi pierdut prin procesul de levigare,
datorită precipitaţiilor abundente sau a unui regim excesiv de irigare.
În luarea deciziilor privind momentul şi dozele de îngrăşăminte cu azot ce trebuie
aplicate trebuie să ţinem seama de aceste procese, de cerinţele specifice diferitelor specii
pomicole, precum şi de fenofazele cu consumul cel mai mare în acest element. Astfel, pomii
au nevoie de cantităţi mari de azot, în forme uşor asimilabile, primăvara devreme în perioada
de înflorire-legare şi la creşterea intensă a lăstarilor şi fructelor.
♦ Fosforul favorizează creşterea organelor vegetative, diferenţierea mugurilor de rod,
creşterea fructelor şi sporeşte rezistenţa la ger a pomilor.
Deoarece sunt puternic reţinuţi de coloizii solului, ionii de fosfor din sol sunt mai greu
accesibili pomilor.
Asigurarea necesarului de fosfor în sol se realizează prin aplicarea de îngrăşăminte
care se administrează în profunzime odată cu desfundarea terenului înainte de plantare şi apoi
anual, fiind încorporat odată cu arătura de toamnă.
♦ Potasiul contribuie la creşterea lăstarilor, rădăcinilor, la maturarea şi colorarea
fructelor şi la sporirea rezistenţei la ger a pomilor.
Deşi bine reprezentat în solurile din ţara noastră, acest element este puternic fixat de
complexul coloidal al solului, mai ales în cazul solurilor argiloase.
Ca şi fosforul, potasiul este bine să fie încorporat odată cu desfundatul terenului
înainte de plantare şi, anual cu arătura de toamnă.
♦ Calciu contribuie la realizarea unui echilibru fiziologic între elementele şi
microelementele din soluţiile nutritive. Excesul de calciu inhibă absorbţia ionilor de
magneziu, fier, bor, mangan. La rândul său acesta este blocat în solurile cu exces de potasiu şi
azot. Nivelul maxim de calciu activ în sol suportat de speciile pomicole este de până la 12% la

73
măr, 7-8% la piersic, iar părul altoit pe franc suportă până la 15% şi numai până la 8% în
cazul altoirii pe gutui (Popescu M., 1992).
♦ Microelementele. În cazul speciilor pomicole, cele mai importante microelemente
implicate în procesele de creştere şi fructificare sunt: fier, mangan, zinc, bor. Insuficienţa
acestor elemente produce tulburări fiziologice care sunt greu de redresat odată instalate.
Carenţele în aceste elemente sunt mai frecvente în solurile sărace în materie organică
(nisipuri, podzoluri) în cazul borului şi zincului, şi în solurile bogate în calciu în cazul firului
(cloroza ferică).
♦ Reacţia solului. Fiecare specie îşi desfăşoară în optim procesele de creştere şi rodire
într-un anumit domeniu de favorabilitate al reacţiei solului (tabelul 7.9), după cum urmează:
 zmeurul, căpşunul, agrişul, murul, afinul, castanul comestibil, se comportă bine pe
solurile cu reacţie acidă;
 mărul, coacăzul roşu, prunul merg bine pe soluri neutre şi slab acide;
 părul, gutuiul, cireşul, vişinul preferă soluri neutre cu oscilaţii spre slab acide sau slab
alcaline;
 caisul, piersicul, migdalul, preferă soluri uşor alcaline.
Popescu M., 1992, consideră că, limitele optime de favorabilitate ale pH-ului sunt
influenţate de textura solului. Astfel, pentru măr, pe solurile nisipoase şi nisipo-lutoase este
optim un pH de 5,0 - 6,0, pe solurile cu textură mijlocie pH = 5.8-7.8, iar pe solurile argiloase
intervalul optim este cuprins între 5,6 -7,2.

Tabelul 7.9
Cerinţele speciilor pomicole faţă de reacţia solului
(după Drăgănescu E., 1998)
Valoarea pH-ului
Specia
Minimă Optimă Maximă
Măr 4,7 5,7 - 8,2 8,4
Păr 5,5 6,2 - 8,2 8,5
Cireş 5,5 6,2 - 8,2 8,5
Vişin 5,5 6,2 - 8,2 8,5
Prun 5,5 6,2 - 8,2 8,5
Cais 6,0 6,2 - 8,3 8,7
Piersic 6,0 6,8 - 8,3 9,0
Nuc 5,5 6,2 - 8,2 8,5

Valorile scăzute ale pH-ului sunt nefavorabile pentru creşterea pomilor deoarece sunt
însoţite de prezenţă aluminiului mobil în sol (Teaci D., 1985). Prezenţa într-un sol cu reacţie
acidă a aluminiului mobil, în concentraţie de peste 15 mg. la 100 g sol pentru păr şi 8 mg la
100 g sol în cazul mărului, constituie un factor ecologic restrictiv, influenţând negativ
creşterea şi distribuţia sistemului radicular.
În cazul unui pH mai mare de 7,5 factorul ecologic restrictiv este carbonatul de calciu,
care nu trebuie să depăşească 15%.
Fenomenul de “oboseală” a solului. Defrişarea şi replantarea aceloraşi
amplasamente pomicole, determină creşteri vegetative slabe, intrarea târzie pe rod, producţii
mici de fructe şi chiar procente reduse de prindere la plantare. Manifestarea acestui efect
depresiv asupra pomilor replantaţi a fost denumită “oboseala” solului.
Fenomenul este mai pronunţat în cazul livezilor intensive şi în situaţia replantării cu
aceiaşi specie, mai ales la piersic, cireş, măr. De asemenea, fenomenul se manifestă şi în cazul
plantării altor specii: piersic după cireş, cais, prun sau cireş după piersic, etc. Portaltoiul poate
influenţa intensitatea fenomenului: piersicul altoit pe prun sau mirobolan este mai puţin
afectat decât în cazul altoirii pe piersic (Popescu M., 1992).

74
Cauzele care determină fenomenul de “oboseală” a solului sunt:
 tulburări de nutriţie, determinate de monocultura îndelungată specifică speciilor
pomicole, ca urmare a consumului selectiv al culturii precedente, care secătuieşte solul în
anumite macro şi microelmente;
 proliferarea în sol a nematozilor, a dăunătorilor, a bolilor bacteriene, fungice şi de altă
natură (Drăgănescu E., 1998). Astfel, la piersic, rănile provocate rădăcinilor de către
nematozi, determină formarea unor enzime capabile să producă hidroliza amidonului şi
formarea unor substanţe toxice pentru rădăcina pomilor nou plantaţi (Popescu M., 1992);
 acumularea de toxine, secretate de rădăcinile pomilor din plantaţia precedentă şi din
descompunerea resturilor de rădăcini rămase după defrişare (Bunea A., 1999).
Aldea Viorica, 1997, arată că, factorii determinanţi în producerea fenomenului sunt:
 trecerea temporară şi parţială la parazitism a ciupercilor producătoare de micoriză şi a
microorganismelor ce trăiesc liber în rizosferă, care perturbă procesul de absorbţie la nivelul
sistemului radicular, împiedicând nutriţia corespunzătoare a plantei pomicole;
 virulenţa microorganismelor rizosferice, care are loc ca urmare a contactului prelungit
cu una şi aceiaşi specie pomicolă, prin adaptarea şi specializarea sistemului enzimatic al
microorganismelor faţă de constituenţii structurali şi metabolici specifici respectivei specii
pomicole;
 caracterul dăunător al microorganismelor devenite virulente se manifestă doar asupra
tinerelor plante pomicole din parcelele replantate, care trebuie să fie de aceiaşi specie sau
specie apropiată cu cea defrişată, faţă de care s-a produs specializarea.
Înlăturarea sau atenuarea oboselii solului se poate realiza prin:
 respectarea unui timp de pauză la replantare de 3-5 ani la seminţoase, 5-8 ani la
sâmburoase (Drăgănescu E., 1998);
 schimbarea grupei de specii, seminţoase cu sâmburoase şi invers;
 dezinfectarea solului cu nematocide şi insecticide;
 fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi cultivarea timp de câţiva ani de plante erbacee
anuale sau perene, ca îngrăşământ verde;
 îndepărtarea resturilor vegetale ale plantaţiei defrişate, desfundarea terenului şi
efectuarea de lucrări repetate ale solului (cât mai adânci), care fragmentează resturile vechi
plantaţii, aerează solul şi favorizează descompunerea acestora şi poate scurta pauza după
defrişare (Aldea Viorica, 1997);
 înierbarea plantaţiilor pomicole, care prin aportul cantitativ de materie organică, prin
îmbunătăţirea regimului aerohidric al solului, dar mai ales prin diversificarea macro şi
microflorei şi faunei au un rol benefic substanţial asupra vieţii solului, atenuând virulenţa
microorganismelor în cazul replantării (Aldea Viorica, 1997).

7.7. RELIEFUL ŞI DISTRIBUŢIA FACTORILOR ECOLOGICI

Relieful. Pe terenurile plane lumina, căldura, apa, grosimea stratului de sol sunt
aproape uniforme, însă majoritatea culturilor pomicole sunt situate în zone colinare, cu relief
neuniform, expoziţii şi altitudini variabile. În aceste condiţii factorii de vegetaţie sunt supuşi
unor modificări cu atât mai intense cu cât relieful este mai frământat.
Ca urmare, condiţiile de cultură pentru pomi diferă mult de la treimea superioară, la
cea mediană şi respectiv la cea inferioară a versanţilor.
Treimea superioară se caracterizează prin cantităţi mai reduse de apă, deoarece
precipitaţiile se scurg pe pantă. În plus, este partea cea mai luminată a versantului, care se
încălzeşte mai repede şi este cea mai expusă la vânturi, motive pentru care insuficienţa apei

75
este accentuată. În consecinţă, în această zonă a versantului pornirea pomilor în vegetaţie,
primăvara, este grăbită. Datorită eroziunii stratul de sol este mai subţire şi mai sărac în
substanţe nutritive, necesitând cantităţi mai mari de îngrăşăminte. Pe treimea superioară a
versantului atacurile bolilor criptogamice sunt mai puţin intense, datorită umidităţi mai
scăzute.
Treimea inferioară a versantului are un sol mai gros şi mai fertil, este bogată în apă,
uneori chiar în exces în zonele bogate în precipitaţii. Baza pantelor este mai bine protejată de
vânturi, dar brumele şi îngheţurile târzii de primăvară sunt mai frecvente. Datorită fertilităţii
ridicate şi umidităţii mai mari, toamna vegetaţia este prelungită. De asemenea, umiditatea
ridicată creează condiţii prielnice pentru dezvoltarea bolilor criptogamice.
Treimea mijlocie are caracteristici de sol, apă, lumină şi căldură intermediare, fiind
partea cea mai favorabilă culturii pomilor.
Altitudinea reprezintă un factor limitativ în extinderea speciilor pomicole. Astfel,
căpşunul, arbuştii fructiferi, unele soiuri de măr, vişin, prun reuşesc până la altitudini de 800-
850 m, prunul, cireşul şi unele soiuri de păr până la 650-750 m, iar caisul, piersicul, migdalul
reuşesc bine în zona de câmpie până la limita podgoriilor, cu 250-300 m altitudine
(Drăgănescu E., 1998).
Expoziţia este un element care intervine destul de accentuat în redistribuirea factorilor
de vegetaţie, mai ales asupra temperaturii şi luminii. Astfel, versanţii nordici sunt mai puţin
luminaţi, zăpada se topeşte cu întârziere, temperaturile sunt mai scăzute şi, ca urmare,
pornirea în vegetaţie va fi mai târzie. Din aceste considerente în zonele cu altitudini de peste
600-650 m, speciile pomicole solicită expoziţii sudice, sud-vestice, sud-estice.

76
Capitolul 8
REGIUNILE POMICOLE ALE ROMĂNIEI
Delimitarea regiunilor pomicole se bazează pe dispunerea acestora în jurul unor mari
ecosisteme naturale care au o structură geografică asemănătoare. În urma studiilor coordonate
de Constantinescu N. şi Teaci D., (1967), bazate pe lucrările de raionare (1957) şi
microraionare (1965), teritoriul ţării a fost împărţit în 13 regiuni pomicole (fig. 8.1).
Regiunea I. Dealurile subcarpatice meridionale. Cuprinde partea deluroasă a
Munteniei şi Olteniei, împreună cu platformele Strehaia, Cotmeana, Gruiurile Argeşene şi
Cândeşti, precum şi o parte din judeţul Vrancea (până la vest de Adjud). Înclinarea masivului
deluros este spre sud şi sud-est. Văile râurilor, largi şi închise în partea nordică, sunt lipsite de
curenţi reci. Clima este temperat continentală, mai caldă în depresiunea subcarpatică a
Olteniei, datorită influenţei climatului mediteranean. Câteva depresiuni subcarpatice
(Deduleşti, Nucşoara, Jugur – Câmpulung Muscel ş.a. din judeţul Argeş) au microclimate
favorabile mărului, prunului şi nucului. Temperatura medie anuală variază între 6o şi 10oC,
temperatura minimă absolută între –24oC şi –27oC, iar precipitaţiile medii anuale de 550 până
la 1.000 mm. Durata intervalului fără îngheţ este de 190 zile, iar perioada de vegetaţie de circa
235 zile. Verile sunt calde, iar frecvenţa îngheţului este mai mare şi se remarcă la Întorsura
Buzăului.
Flora pomicolă spontană este foarte bine reprezentată de măr şi păr pădureţ, păducel,
cireş, corcoduş, porumbar, castan dulce, alun, corn, zmeur, mur, fragi şi cătină albă (Valea
Prahovei, a Buzăului şi a Milcovului). Climatul călduros şi moderat umed a favorizat
extinderea prunului (specie predominantă), iar în zona podgoriilor şi a piersicului, caisului,
migdalului.
Are bazine pomicole de tradiţie, cu centre repartizate de-a lungul văilor: bazinul Jiului
cu centrele Strehaia, Baia de Aramă, Tismana şi Tg. Jiu; bazinul Oltului, cu centrele: Horezu
şi Râmnicu Vâlcea, bazinul Argeşului, cu centrele: Curtea de Argeş, Merişani, Câmpulung-
Muscel, Piteşti ş.a.; bazinul Dâmboviţei, cu centrele: Malu cu Flori, Voineşti, Gemenea,
Cândeşti ş.a.; bazinul Ialomiţei, cu centrele: Pucioasa, Târgovişte ş.a.; bazinul Prahovei, cu
centrele: Gornetu-Cuib, Măgurele, Vălenii de Munte ş.a.; bazinul Râmnicu Sărat, cu centrele:
Podgoria, Dragosloveni; bazinul Milcovului, cu centrele: Petreşti, Mera; bazinele
intramontane: Ţiţeşti (jud. Argeş), Ceraşu (jud. Prahova), Răteşti (jud. Buzău).
Regiunea a II-a. Piemonturile de vest. Cuprinde partea deluroasă a Banatului (cu
centrele Ruşiţa, Lugoj şi Făget), podişul Lipova, depresiunea intramontană Caransebeş,
depresiunea Haţeg, Orăştie-Sebeş, precum şi dealurile subcarpatice de vest.
Climatul este continental moderat. Temperatura medie anuală variază de la 6o la 10oC,
temperaturile minime absolute ating -24oC până la 27oC, iar precipitaţiile anuale oscilează de
la 550 la 1.000 mm. Durata perioadei de vegetaţie este de 240-250 zile, iar intervalul fără
îngheţ de 175-180 zile.
Umiditatea atmosferică este mai ridicată, datorită influenţei aerului oceanic. Se
semnalează rar brumele târzii de primăvară. Solurile predominante sunt: brune argiloiluviare
şi brune luvice podzolice (70-75%), iar local luvisoluri albice, soluri negre clinohidromorfe,
rendzine şi pseudo-rendzine. Flora pomicolă spontană este asemănătoare cu cea din
regiunea I.
În cultură predomină prunul, fiind urmat de cireş, vişin, măr, nuc.
Bazinele pomicole mai importante sunt: bazinul Cernei, cu centrele: Domaşnea,
Iablaniţa ş.a.; bazinul Caransebeş, cu centrele: Teregova, Zăguşeni, Armeniş ş.a., favorabile
culturii cireşului şi soiurilor de măr de iarnă; bazinul Mureşului, cu centrele: Haţeg, Sibişel,
Geoagiu şi Orăştie, favorabile culturii nucului, mărului şi prunului; bazinul Crişurilor, cu
centrele: Gurahonţ, Ineu, Beiuş, Harghita.

77
Regiunea a III-a. Podişul Someşan. Cuprinde dealurile Silvaniei, Podişul Someşului,
o parte din dealurile Gherla-Dej. La nord ajunge până la Stau Mare, iar la sud până la
Cluj-Napoca.
Climatul este continental moderat, cu temperatura medie anuală de 7,5-8,5oC şi cu
precipitaţii anuale de 650-800 mm.
Centrele pomicole mai importante sunt: Şimleul Silvaniei (renumit pentru cultura
piersicului şi mărului), Şomcuţa Mare (castanul dulce, măr); Seini (prun); Dej (cireş) etc.
Regiunea a IV-a. Bordura podişului Transilvaniei şi Ţara Bârsei. Cuprinde
dealurile situate la vest de Carpaţii Orientali şi la nord de Carpaţii Meridionali, până la Sebeş
(jud. Sibiu). Climatul este rece şi umed, temperatura medie anuală de 8,5oC, iar precipitaţiile
anuale de 700-1000 mm.
Centrele pomicole renumite în cultura mărului: Baia Mare, Bistriţa Năsăud, Sighet,
Reghin, Apold, Sighişoara; centre cu veche tradiţie în cultura cireşului: Cisnădie-Cisnădioara.
Regiunea a V-a. Subcarpaţii Orientali. Cuprinde dealurile şi terasele de pe dreapta
Siretului, parţial podişul Fălticeni, depresiunea Liteni-Suceava şi Rădăuţi. Climatul este
accentuat continental, cu veri călduroase şi secetoase în unii ani, ierni geroase şi lungi.
Temperatura medie anuală este de 7-8,1oC. Precipitaţiile însumează anual 500-650 mm.
Bazinele pomicole principale sunt: bazinul Fălticeni, cu centrele: Rădăşeni, Spătăreşti,
Horodniceni, Dumbrava (măr); bazinul Ozana-Topoliţa, cu centrele: Târgu Neamţ,
Grumăzeşti, Ghindăuani, Bălţăteşti, Filioara, Agapia, Valea Seacă, Ocea (măr, păr, cireş,
vişin, nuc); bazinul Piatra Neamţ, cu centrele: Girov, Dobreni; bazinul Trotuşului, cu centrele:
Oituz, Dârmăneşti; bazinul Sucevei, cu centrele: Salcia, Ciprian Porumbescu.
Regiunea a VI-a. Podişul Târnavelor. Cuprinde podişul şi luncile Târnavelor, care
au un climat continental moderat. Temperatura medie anuală este de 7,5-9,5oC, gerurile
puternice sunt rare, iar precipitaţiile anuale însumează 600-700 mm.
Centrele pomicole principale sunt: Sighişoara, Mediaş, Dumbrăveni, Târnăveni şi
Harghita. În cultură predomină mărul, iar în unele centre pomicole cu tradiţie mai veche
cresc: cireşul, caisul, piersicul, nucul.
Regiunea a VII-a. Câmpia Transilvaniei. Cuprinde zona de silvostepă şi forestieră
din centrul Transilvaniei şi Podişul Secaşelor. Climatul este continental moderat, răcoros
(temperatura medie anuală este de 8,5oC), iar precipitaţiile medii anuale însumează 550 – 650
mm. Flora pomicolă spontană este caracteristică silvostepei.
În această regiune sunt condiţii favorabile pentru prun, cireş, vişin, nuc, măr, iar în
unele centre mai adăpostite, pentru piersic şi cais.
Centrele pomicole principale sunt: Cluj-Napoca, Blaj, Turda, Aiud, Alba-Iulia şi Ocna
Mureşului.
Regiunea a VIII-a. Podişul Moldovei. Podişul Moldovei este cel mai întins şi mai
reprezentativ bazin pomicol din ţară. În regiunea a VIII-a intră Podişul Bârladului şi partea
din Podişul Sucevei situată la est de Siret, sub forma unei fâşii înguste.
Climatul este continental, temperatura medie anuală este de 8,5-9,5oC, precipitaţiile
medii anuale de 500-600 mm.
Bazinele pomicole mai importante sunt: bazinul Comarna (renumit în cultura
cireşului), cu centrele: Tomeşti, Goruni, Hiliţa, Costuleni, Osoi, Vişan; bazinul Strunga, cu
centrele: Strunga, Fărcani; bazinul Cotnari (renumit pentru cultura cireşului), cu centrele:
Cârjoaia, Scobinţi, Sticlăria, Lupăria ş.a.
Regiunea a IX-a. Câmpia Română de Vest. Cuprinde zona de silvostepă şi de
pădure din Muntenia şi Oltenia, la vest de linia Mizil-Urziceni-Lehliu-Călăraşi.
Climatul este continental, cu temperatura medie anuală de 10-11oC, iar precipitaţiile
anuale de 450-600 mm. Regiunea are condiţii favorabile pentru cais, piersic, prun, cireş, vişin,
măr, gutui, nuc, dud.

78
Centrele pomicole principale sunt: Bucureşti, Copăceni, Greaca, Petroşani, Giurgiu,
Hotarele (jud. Giurgiu), Găeşti, Titu, Târgovişte, Urlaţi, Pleniţa-Calafat, Craiova-Coşoveni
(cireş), Turnu Măgurele-Liţa, Breasta, zona nisipurilor: Tâmbureşti, Bechet (piersic).
Regiunea a X-a. Câmpia de Vest a Banatului şi Crişanei. Cuprinde zona de stepă,
silvostepă şi pădure din Banat, Crişana şi Maramureş. Relieful este plan, slab ondulat sub
formă de coline şi dealuri mici, cu puţine depresiuni. Climatul este continental moderat, cu
temperatura medie anuală de 9-10,5oC. Precipitaţiile medii anuale însumează 550-800 mm, iar
umiditatea atmosferică este de 65-70% (foarte favorabilă).
Flora pomicolă este relativ bogată. În cultură predomină prunul, însă există şi caisul,
piersicul (Cenad, Lovrin, Sânnicolaul Mare, Periam, Giarmata, Miniş, Oradea, Diosig,
Secuieni, Valea lui Mihai), cireşul, vişinul, nucul şi chiar mărul (în zona nisipurilor).
Regiunea a XI-a. Câmpia Moldovei. Cuprinde partea sudică a Câmpiei Siretului,
Câmpia Bârladului, Câmpia Prutului şi Câmpia Jijia-Bahlui. Suprafaţa, în general, este larg
vălurată şi situată cu 200-300 m mai jos decât partea superioară a ramei înconjurătoare.
Temperatura medie anuală este de 8-9,5oC, iar precipitaţiile anuale sunt de 450-500
mm.
Bazinele pomicole mai importante sunt: bazinul Iaşi, cu centrele: Copou, Miroslava,
Sorogari, Vlădeni, Bârnova (cireş, vişin); bazinul Răducăneni, cu centrele: Bazga (cireş,
vişin), Moşna (gutui), Bohotin (vişin), Dolheşti (nuc), bazinul Huşi, cu centrele: Dobreni,
Avrămeşti (vişin), bazinul Săveni, cu centrele: Drăguşeni (vişin); Bazinul Bârladului, cu
centrul Tutova.
Regiunea a XII-a. Bărăgan şi Dobrogea. Cuprinde zonele de stepă din sud-estul ţării
noastre. Temperaturile medii anuale sunt ridicate (10-11,5oC), iar precipitaţiile sunt puţine,
numai 350-450 mm.
Bazinele pomicole mai importante sunt: bazine din nordul Dobrogei: Tulcea, Babadag,
Măcin (pentru prun, cais, vişin, nuc), bazine din sudul Dobrogei: Mangalia (cais, piersic,
migdal); bazinul Medgidia cu centrele Valul lui Traian, Nazarcea, Neptun (piersic, cais),
Cernavodă (cais, piersic); centre pomicole în Bărăgan; Feteşti şi Borduşani (jud. Ialomiţa),
Însurăţei, Ianca, Carasu, Movila Miresei şi Merleasca (jud. Brăila).
Regiunea a XIII-a. Zona inundabilă a Dunării şi gura Siretului. Cuprinde o fâşie
îngustă de-a lungul Dunării, de la Giurgiu până la Călăraşi, cu prelungire peste bălţile Borcea
şi Brăila, până la gura Siretului, inclusiv Delta Dunării. Aici se cultivă gutuiul, părul altoit pe
gutui şi căpşunul. În Delta Dunării caisul, piersicul, cătina albă şi smochinul găsesc condiţii
de cultură extrem de favorabile.

I
II
III
IV
V
VI
VII
VIII
IX
X
XI
XII
XIII

Fig. 8.1. Regiunile pomicole ale României


79
Capitolul 9
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL
Materialul săditor destinat înfiinţării plantaţiilor pomicole se produce în exploataţii
specializate, cu un înalt grad de intensivizare, care poartă denumirea de pepiniere.

9.1. FACTORII ÎN FUNCŢIE DE CARE SE AMPLASEAZĂ PEPINIERA

Pepiniera se amplasează, pe cât posibil, într-o poziţie centrală faţă de zona pe care o
deserveşte pentru a uşura circulaţia materialului săditor, dar şi în apropierea unei zone în care
poate fi asigurată forţa de muncă necesară.
La amplasarea pepinierei trebuie să se ţină seama de condiţiile pedoclimatice, relief,
expoziţie, posibilitate de irigare.
Terenul pe care se amplasează pepiniera trebuie să fie plan sau cu pantă de până la
6%, cu soluri bine structurate şi aerisite, cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă, fertile,
permeabile, cu apa freatică la adâncime mai mare de 1,5-2 m şi cu reacţie neutră sau slab
acidă (pH 6,5-7).
Temperatura medie anuală a zonei respective trebuie să fie de minimum 8,5oC,
minima absolută să nu coboare sub - 25 – 26oC, media pe perioada de vegetaţie (aprilie -
octombrie) să fie de 17-20oC. De asemenea, trebuie evitate zonele unde se înregistrează
frecvent geruri mari în timpul iernii, îngheţuri şi brume târzii de primăvară sau timpurii de
toamnă.
Chiar dacă se amplasează în zone cu suma precipitaţiilor anuale de 550-600 mm,
pepinierele se prevăd obligatoriu cu sisteme de irigare, cu excepţia speciilor cais, piersic şi
migdal, care se pot amplasa şi în zone cu precipitaţii anuale sub 550 mm.
De asemenea, pepinierele se amplasează în zone adăpostite de vânturi şi pe terenuri
prevăzute cu perdele de protecţie.

9.2. SECTOARELE PEPINIEREI

Pepiniera pomicolă cuprinde mai multe sectoare, fiecare sector având tehnologii şi
produse finale proprii:
a) Plantaţia de seminceri – se obţine sămânţa necesară producerii puieţilor portaltoi;
b) Şcoala de puieţi – se produc puieţii portaltoi;
c) Şcoala de butaşi – se obţin butaşii portaltoi;
d) Marcotiera sau şcoala de marcote – se produc marcotele portaltoi;
e) Plantaţia producătoare de ramuri altoi;
f) Şcoala de pomi (câmpuri de formare) – se produc pomii altoiţi.
Şcolile de puieţi şi de butaşi se amplasează pe cel mai bun teren al pepinierei şi cel
mai apropiat de sursa de apă.
Marcotierele cer teren uşor, apropiat de sursa de apă şi durează, în general, 10-12 ani.
Şcoala de pomi sau sectorul de producere a pomilor altoiţi cuprinde parcelele în care
se plantează portaltoii, se altoiesc şi se formează pomii. Anii prin care trec pomii până la
livrare se mai numesc şi câmpuri: câmpul I sau de altoire, câmpul II sau de formare şi mai rar
câmpul III (acestea se succed pe aceiaşi parcelă).
Plantaţiile mamă producătoare de ramuri altoi se înfiinţează izolat de alte livezi,
la cel puţin 500 m distanţă şi durează 8-10 ani, după care se înfiinţează alta cu material nou,
ocazie cu care se poate realiza şi actualizarea sortimentului. Distanţele de plantare sunt mai

80
mici decât în livezile de producţie, 3-3,5 m între rânduri şi 1-2 m pe rând. În aceste plantaţii
solul se menţine înierbat între rânduri, cu cosirea repetată a ierburilor, iar pe rând, pe o bandă
cu lăţimea de 1 m solul se lucrează mecanic sau se erbicidează.
Tăierile se efectuează, de regulă, primăvara şi constau în tăierea în cepi de 4-6 ochi.
Eventualele flori care apar se înlătură pentru a evita infecţiile cu virusuri prin polen.
Tratamentele fitosanitare se fac “la acoperire”, iar în fiecare an pomi se testează pentru a
înlătura eventualele exemplare virozate.
Plantaţiile mamă de seminceri se înfiinţează cu speciile şi soiurile care furnizează
seminţele şi sâmburii necesari pentru obţinerea portaltoilor generativi şi se întreţin la fel ca
livezile pentru producerea fructelor. Distanţele de plantare sunt de 4x3 m la speciile
seminţoase şi la piersic, şi de 5x4 m la speciile sâmburoase.

9.3. ORGANIZAREA ŞI PREGĂTIREA TERENULUI

Organizarea teritoriului pepinierei constă în parcelarea terenului, trasarea reţelei de


drumuri şi alei, asigurarea asolamentelor specifice.
Parcelarea terenului presupune materializarea pe teren a sectoarelor şi solelor
pepinierei. Delimitarea sectoarelor se realizează prin trasarea drumurilor principale, iar în
cadrul fiecărui sector se delimitează solele. Această împărţire trebuie făcută astfel încât să
permită pe mijloc un drum principal, lat de 6 m, pietruit şi bine consolidat, pentru a putea fi
folosit în toate perioadele anului. Din drumul principal vor pleca aleile dintre sole cu lăţimea
de 2-3 m, care vor fi înierbate şi cosite repetat.
Dimensionarea parcelelor se face în funcţie de destinaţia acestora. Pentru şcoala de
puieţi sau pentru marcotieră, cu sola mai mică de 5 ha, parcelele interioare vor avea
dimensiuni de 25/100 m şi 50/100 m (cu suprafaţa de 2.500, respectiv 5.000 m2). În cazul
şcolii de pomi, parcelele au dimensiuni mai mari, de 50/200 m şi 100/200 m (1-2 ha). Pe
aleile dintre parcele se instalează hidranţii sistemului de irigare. Pentru a permite mecanizarea
lucrărilor parcele se vor dispune cap la cap, pentru ca tractoarele şi maşinile agricole specifice
să poată trece dintr-o parcelă în alta.
Asolamentele în pepinieră. Folosirea unor asolamente raţionale în pepiniere este
obligatorie pentru menţinerea fertilităţii solului şi a sănătăţii materialului săditor produs.
Lucrările solului în pepiniere şi traficul des al tractoarelor şi maşinilor deteriorează structura
solului. În plus, cultura pomilor după pomi duce la epuizarea unor elemente şi microelmente
nutritive, la înmulţirea buruienilor şi a unor boli şi dăunători cum sunt: Agrobacterium
tumefaciens, Phytophthora cacctorum, specii de Pythium, Fusarium sp., Melolontha
melolontha etc. (Parnia P., 1992).
Cultura premergătoare solei cu pomi, puieţi, marcote, butaşi sau drajoni trebuie să
părăsească terenul până la sfârşitul lunii iulie, să-l lase curat de buruieni, fără boli sau
dăunători de carantină şi fără reziduuri de pesticide şi erbicide.
În general, în pepiniere, se folosesc asolamente de 4-6 ani pentru şcolile de puieţi
(fig. 9.1), de butaşi şi drajoniere şi de 5-8 ani pentru câmpurile de formare (fig. 9.2). Pentru
marcotiere şi plantaţiile mamă de ramuri altoi se rezervă 2 sole, aceste sectoare având un ciclu
de cca. 8-12 ani.

81
Anii şi cultura
Sola
1,5,9,............. 2,6,10,............. 3,7,11,.............. 4,8,12,............
I Şcoala de puieţi Trifoi sub plantă protectoare Trifoi anul I Trifoi anul II
II Cereale păioase Şcoala de puieţi Porumb boabe Borceag fân
III Porumb boabe Cereale păioase Şcoala de puieţi Porumb boabe
IV Porumb boabe Borceag fân Cereale păioase Şcoala de puieţi
Fig. 9.1. Schema unui asolament de 4 ani pentru şcoala de puieţi
(după Parnia P. şi colab., 1992)

Anii şi cultura
Sola
1,7,13,..... 2,8,14,.... 3,9,15,.... 4,10,16,... 5,11,17,.... 6,12,18,....
Trifoi sub plantă
I Câmpul I Câmpul II Trifoi anul I Trifoi anul II Trifoi anul III
protectoare
Trifoi sub plantă
II Cereale păioase Câmpul I Câmpul II Trifoi anul I Trifoi anul II
protectoare
III Porumb boabe Cereale păioase Câmpul I Câmpul II Porumb boabe Borceag fân
IV Porumb boabe Borceag fân Cereale păioase Câmpul I Câmpul II Porumb boabe
Trifoi sub plantă
V Trifoi anul I Trifoi anul II Cereale păioase Câmpul I Câmpul II
protectoare
Trifoi sub
VI Câmpul II plantă Trifoi anul I Trifoi anul II Cereale păioase Câmpul I
protectoare
Fig. 9.2. Schema unui asolament de 6 ani pentru câmpurile de formare
(după Parnia P. şi colab., 1992)

Pregătirea terenului în pepiniere. Are ca scop realizarea unui teren fertil, bine
mărunţit, curat de buruieni şi dezinfectat (contra dăunătorilor). Aceste obiective se realizează
prin:
 amplasarea pepinierei după culturi de păioase, care părăsesc terenul devreme (iulie) şi
nu sunt transmiţătoare de boli virotice şi alţi dăunători;
 după recoltarea culturii de păioase se administrează gunoi de grajd fermentat (30-60
t/ha în funcţie de fertilitatea solului), 300 kg superfosfat şi 140 kg sare potasică (Parnia P.,
1992) şi insecticidul pentru dezinfecţia solului; toate se încorporează sub o arătură de vară la
adâncimea de 18-20 cm.;
 în prima jumătate a lunii august, se efectuează desfundatul terenului la adâncimea de
45-60 cm. pentru câmpul I, marcotiere, şcoli de butaşi, plantaţii mamă de ramuri altoi şi
seminceri şi la 30-35 cm. pentru şcolile de puieţi;
 după desfundat se discuieşte repetat astfel încât să se obţină un teren bine mărunţit şi
să se epuizeze rezerva seminţelor de buruieni.

9.4. PRODUCEREA PORTALTOILOR GENERATIVI

Portaltoii generativi se obţin din sâmburii şi seminţele care provin mai ales de la soiuri
locale (se mai numesc portaltoi franc) şi mai rar se întâlnesc portaltoi generativi sălbatici
(cireş, mahaleb).
Variabilitatea genetică utilizată cu succes la ameliorarea soiurilor şi portaltoilor
pomicoli nu este propice portaltoilor generativi care vor avea un grad mare de neuniformitate
faţă de cei vegetativi, deoarece semincerii, fiind plante alogame, se polenizează încrucişat.
Neuniformitatea portaltoilor generativi, vigoarea mare şi intrarea târzie pe rod, pe care le

82
imprimă altoiului, fac ca aceşti portaltoi să fie din ce în ce mai puţin folosiţi în comparaţie cu
cei vegetativi.
Având în vedere aceste considerente, pentru asigurarea necesarului de seminţe şi
sâmburi este obligatorie organizarea de plantaţii de seminceri, care să garanteze o sămânţă
valoroasă, din care să rezulte portaltoi cu calităţi cunoscute şi cât de cât uniformi sub aspect
fenotipic. În plus, pentru atenuarea neuniformităţii portaltoilor generativi se recomandă
plantarea izolată a livezilor de seminceri şi asigurarea unor portaltoi viguroşi (Parnia P. şi
colab., 1992).
Aceste plantaţii se înfiinţează cu material săditor liber de viroze, din soiuri cu coacere
târzie la speciile sâmburoase şi soiuri cu coacere de vară - toamnă la speciile seminţoase.
Distanţele de plantare sunt de 4x3 m pentru seminţoase şi pentru piersic, iar la speciile
sâmburoase 5 x 4 m. Se recomandă coroane libere, fără intervenţii multe (vas, tufă, etc.).
tratamentele fitosanitare trebuie să aibă ca obiectiv menţinerea unui aparat foliar sănătos şi
combaterea dăunătorilor, mai ales a afidelor, care sunt vectori ai bolilor virotice.
Recoltarea fructelor. Pentru a obţine sâmburi şi seminţe viabile şi cu capacitate bună
de germinare este foarte important momentul recoltării fructelor (tabelul 9.1). Astfel, la
speciile sâmburoase se utilizează sâmburi de la soiurile târzii, recoltate chiar în faza de
supracoacere. La speciile seminţoase pentru obţinerea de portaltoi generativi se utilizează
soiuri cu coacere de vară-toamnă, iar recoltarea fructelor se face la maturitatea fiziologică,
când seminţele au culoarea specifică brună-cafenie, deşi pulpa nu a atins maturitatea de
consum.

Tabelul 9.1
Epoca de recoltare şi alţi parametrii, la principalii portaltoi generativi
utilizaţi în ţara noastră
(după Liacu A., 1976, citat de Bunea A.,1999)
Producţia de Cantitatea de fructe
Epoca de Numărul de seminţe
Specia fructe pe pom necesară pentru 1 kg
recoltare la 1 kg
(kg) de seminţe
Măr sălbatic 15.09-30.09 100-200 100-150 25000-35000
Măr franc 15.09-30.09 300-400 160-570 25000-35000
Păr sălbatic 15.09-30.09 100-200 100-120 25000-28000
Păr franc 15.09-30.09 150-200 250-420 20000-25000
Gutui 15.10-25.10 20-25 150-200 26000-29000
Cireş sălbatic 15.06-31.07 15-20 12-14 6000-17700
Vişin 15.06-31.08 10-15 10-12 3000-5500
Mahaleb 15.07-31.08 8-10 3-4 9000-18000
Prun 1.09-30.09 50-90 18-24 800-3700
Corcoduş 15.07-31.08 30-50 10-17 1300-1400
Zarzăr 15.07-31.08 50-90 15-18 700-1000
Piersic franc 1.09-30.09 20-25 20-30 140-540
Migdal 10.09-1.10 10-20 2-3 160-330
Nuc 10.09-1.10 80-100 1 80-125
Castan 20.09-20.10 30-100 1 100-300
Alun 1.09-15.09 4-7 1 260-800
Porumbar 1.09-15.10 1-2 4-5 4000-5000

Recoltarea se poate face mecanic, prin scuturare (prun, corcoduş, zarzăr, mahaleb,
nuc) sau manual la speciile care se desprind greu de pe ramuri (măr, păr, gutui, cireş, vişin).
Extragerea sâmburilor şi seminţelor. La speciile sâmburoase se recomandă
scoaterea imediată a sâmburilor şi înlăturarea pulpei pentru a evita apariţia unor procese
(fermentaţia) care ar putea duce la diminuarea sau chiar pierderea totală a germinaţiei.

83
Extragerea sâmburilor se face mecanic, cu pasatricea sau manual, prin frecarea pe site,
care lasă să treacă pulpa şi reţin sâmburii. După înlăturarea pulpei, sâmburii se spală pentru a
îndepărta toate resturile de pulpă şi apoi se usucă.
Fructele speciilor seminţoase se depozitează, urmând ca scoaterea seminţelor să se
facă la maturitatea de consum, după înmuierea pulpei. Seminţele se scot prin zdrobirea
fructelor, după care se separă prin decantare, în butoaie cu apă, seminţele seci şi resturile de
pulpă ieşind la suprafaţă.
Uscarea şi păstrarea. Seminţele şi sâmburii recoltaţi vara, în lunile iulie-august, se
usucă la umbră, pe prelate, iar cei recoltaţi toamna (septembrie-octombrie) se usucă la soare.
După uscare sâmburii se pun la prestratificare în nisip umed, la temperaturi de 8-12oC
(beciuri şi magazii), în lăzi cu găuri de drenaj şi plasă de sârmă pentru a-i feri de rozătoare.
Seminţele se pun în săculeţi de pânză, păstraţi în locuri cu temperaturi de cca. 10oC şi ferite de
rozătoare.
Stratificarea seminţelor şi sâmburilor. Pentru a germina materialul semincer
pomicol are nevoie de o perioadă de postmaturaţie diferită ca durată în funcţie de specie şi
care necesită condiţii specifice de temperatură (tabelul 9.2.) şi umiditate (25-30%).

Tabelul 9.2
Perioada şi durata de stratificare a seminţelor la principalele specii pomicole
(după Parnia P., 1992)
Durata de
Perioada când seminţele se
Specia stratificare Temperatura necesară
pun la stratificare
(zile)
Măr şi păr franc 90 25.11-1.12 1-3oC
Gutui franc 60 15.12-30.12 1-3oC
După extragere, uscare şi 4-8 C în primele 3 luni şi 2-
o
Corcoduş 160
condiţionare 4oC în restul perioadei
Prun franc 120 Idem Idem
Cireş şi vişin 160 Idem Idem
Mahaleb şi piersic 150 Idem Idem

Procesul de post maturare este ireversibil, se desfăşoară în condiţii optime de


temperatură şi umiditate, se întrerupe în afara acestor limite şi se reia când acestea revin. Dacă
la stratificare se menţine o temperatură constantă, între 0-2oC, perioada de postmaturaţie a
seminţelor se reduce la 40 de zile şi a sâmburilor la 80 de zile (Parnia P., 1992).
În general, stratificarea seminţelor şi sâmburilor constă în amestecarea acestora cu
nisip, turbă sau perlit, bine umectate. La acest amestec se adaugă şi fungicide contra bolilor şi
mucegaiurilor (Topsin, Rovral, Aliette, etc). Amestecul se pune în lăzi speciale prevăzute cu
orificii pe fund, acoperite cu site contra şoarecilor şi care se introduc în gropi, beciuri, bazine
de beton speciale sau depozite frigorifice.
Semănatul seminţelor şi sâmburilor. Datorită învelişului cornos al seminţei, care îi
conferă o rezistenţă mai mare la oscilaţiile de temperatură şi a perioadei de timp mai lungă
necesară pentru postmaturare, speciile sâmburoase, se seamănă toamna, în prima decadă a
lunii octombrie. Speciile seminţoase, care au perioadă de postmaturare mai scurtă se seamănă,
de regulă, primăvara devreme, pe teren pregătit din toamnă.
Înainte de semănat, sâmburii prestratificaţi se separă de nisip prin cernere, apoi se
introduc într-o soluţie de sare în concentraţie de 2%, o parte sâmburi la 3 părţi soluţie. Se
agită bine, apoi se înlătură toţi sâmburii care plutesc la suprafaţa apei, care, de regulă, sunt
seci datorită gărgăriţei sâmburilor (Rhynchites sp. sau Eurytoma schreineri), care consumă
cotiledoanele în intervalul de la scosul sâmburelui până la semănat (Parnia P. şi colab., 1992).

84
Semănatul se face în şănţuleţe deschise cu săpăliga, adânci de 6-8 cm. Distanţele între
rânduri pot fi de 40 cm. în cazul suprafeţelor mici şi pe terenurile grele, iar pe suprafeţe mai
mari distanţa între rânduri este de 70 cm. pentru a permite întreţinere mecanică sau se poate
semăna in benzi de 2 rânduri distanţate la 10-15 cm.
După semănat rândurile se bilonează (bilon cu înălţimea de 12-15 cm.), care
protejează sămânţa peste iarnă contra variaţiilor de temperatură şi umiditate.
Lucrările de întreţinere. Primăvara cât mai devreme, imediat ce terenul permite, se
împrăştie biloanele pentru a uşura răsărirea.
Pentru a menţine cultura curată de buruieni şi solul afânat în permanenţă se recomandă
6-8 praşile. Fertilizarea are în vedere completarea nevoii de azot a puieţilor, astfel încât
aceştia să aibă o dezvoltare normală. În general, se recomandă administrarea, în prima
jumătate a lunii iunie, a 60-70 kg/ha azot s.a., în două reprize, la interval de 2 săptămâni,
urmate de irigare.
Irigarea este obligatorie în perioadele secetoase, mai ales în lunile iulie-august, când
datorită lipsei de apă puieţii încetează creşterea, formează mugurele terminal, şi nu mai ajung
la dimensiunile prevăzute de standard.
De asemenea, pentru o bună dezvoltare a puieţilor se va efectua rărirea acestora, când
au 3-4 frunze adevărate, la distanţa dintre puieţi pe rând de 2-3 cm la sâmburoase, 4-5 cm la
seminţoase şi 6-7 cm la nuc şi castan (Parnia P., 1992).
Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, în perioada mai-august, se aplică 10-15
tratamente, în general, săptămânal sau decadal. Înainte cu 2-3 săptămâni de scosul puieţilor se
aplică un ultim tratament împotriva larvelor păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus
perniciosus), păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum) şi a ouălor de afide şi păianjen.
Scosul, sortarea şi stratificarea puieţilor se face în a doua jumătate a lunii octombrie.
Dacă frunzele nu au căzut ca urmare a brumelor, defolierea se poate face manual sau chimic
prin stropire cu Ethrel 0,15% şi sulfat de cupru 1% (Bunea A., 1999).
Scosul puieţilor se face mecanic cu plugul de scos puieţii, care lucrează la adâncimea
de 22-25 cm., asigurându-se în acest fel o lungime corespunzătoare a rădăcinii.
Sortarea se face conform prevederilor STAS, apoi puieţii se leagă în pachete de 50+2
buc., se etichetează şi se stratifică în şanţuri, acoperind cu nisip rădăcina şi 10-15 cm din
tulpină.
Producerea puieţilor la ghivece Metoda este utilizată când nu avem puieţi portaltoi
produşi în anul anterior plantarii în câmpul I, mai ales la speciile cireş, vişin şi păr. Metoda
prezintă avantajul formării unui sistem radicular fibros, ramificat, dispărând caracterul
pivotant.
Puieţii la ghivece se produc în solarii sau sere reci, prevăzute cu surse de apă cu
pulverizare fină, care să permită şi fertilizarea extraradiculară.
După parcurgerea perioadei de postmaturare seminţele sau sâmburii se scot de la
stratificat, se separă nisipul, turba sau perlitul în care au fost stratificaţi şi se pun la încolţit pe
un suport umed, la întuneric sau lumină difuză, în încăperi cu temperatură constantă de 12-
18oC.
Amestecul de pământ folosit are următoarea componenţă: o parte mraniţă, o parte
pământ de ţelină şi o parte nisip de râu. Amestecul se dezinfectează termic sau chimic, iar la
fiecare m3 de amestec se adaugă 1 kg azotat de amoniu, 2 kg superfosfat şi 1 kg sare potasică.
Semănatul se face cu sâmburi sau seminţe încolţite, când pericolul temperaturilor de -
o
5 -8 C a trecut, în perioada 15 februarie - 15 martie, în funcţie de zonă. Ghivecele pot fi
pahare de plastic cu diametrul de 8 cm, pungi de polietilenă de 10 cm înălţime şi 7-8 cm
diametru sau cuburi nutritive, toate perforate la partea inferioară. Semănatul se face manual în
gropiţe de 2 cm adâncime făcute cu degetul sau un plantator special, în fiecare ghiveci

85
semănându-se câte 2 seminţe, urmând ca o plantă să fie îndepărtată la 2 săptămâni de răsărire
(Parnia P. şi colab., 1984).
În perioada de la semănat până la răsărire este necesară o temperatură de 18-20oC, iar
după răsărire se coboară temperatura, prin aerisiri, la 12-15oC.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin tratamente săptămânale.
În perioada de creştere puieţii necesită 2-3 fertilizări, care se administrează odată cu
apa pulverizată prin sistemul de ceaţă artificială. Cantităţile orientative şi substanţele
recomandate sunt: 100 g azotat de amoniu, 100 g sulfat de potasiu, 200 g superfosfat, 100 g
sulfat de magneziu, 4 g borax, 4 g sulfat de cupru şi 4 g sulfat de mangan, la 100 l de apă,
administrându-se cca. 100 l la 100 ghivece din soluţia astfel obţinută, la 3 fertilizări (Parnia P.
şi colab., 1992).
Puieţii se plivesc de buruieni de câte ori este nevoie, iar când aceşti au 4-5 frunze
adevărate se începe procesul de călire, prin intensificarea progresivă a aerisirilor şi udare
moderată. Cu 5-6 zile înainte de plantare puieţii se lasă complet descoperiţi.
Plantarea se face, în general, în cursul lunii iunie, direct în câmpul I. După plantare
puieţii se bilonează uşor şi pe măsură ce cresc, până înălţimea de 12- 15 cm, pentru a creşte
drept.
Lucrările care urmează sunt cele specifice câmpului I al şcolii de pomi.

9.5. PRODUCEREA PORTALTOILOR VEGETATIVI

Înmulţirea vegetativă are o largă răspândire pentru că asigură transmiterea fidelă a


caracterelor la descendenţi, materialul are o mare uniformitate, iar stabilitatea producţiei de
marcote se menţine an de an spre deosebire de înmulţirea prin seminţe şi sâmburi, care poate
fi afectată de condiţiile nefavorabile din timpul înfloritului. De asemenea, înmulţirea
vegetativă prezintă şi avantajele precocităţii de rodire, deoarece se trece peste stadiul juvenil,
obligatoriu la plantele obţinute din seminţe.
Această metodă de înmulţire se bazează pe proprietatea plantelor de a emite rădăcini
adventive (marcotaj, butăşire) sau de a concreşte când ţesuturile provenite de la două sau mai
multe plante compatibile vin în contact (altoire).

9.5.1. Tehnologia înmulţirii prin marcotaj

Marcotajul se bazează pe proprietatea lăstarilor de a emite rădăcini, la baza lor, când


sunt puşi în condiţii favorabile, fără a fi desprinşi de planta mamă. aceasta se practică în
sectorul pepinierei, special amenajat, denumit marcotieră, iar ramura sau lăstarul astfel
înrădăcinat poartă denumirea de marcotă.
În practica pepinieristică se cunosc mai multe metode de înmulţire prin marcotaj:
vertical, orizontal, şerpuitor, aerian, etc., însă cele mai utilizate sunt primele două.
Marcotajul vertical. Este metoda cea mai răspândită, care se aplică mai ales pentru
înmulţirea portaltoilor vegetativi de vigoare mică şi mijlocie, ai mărului şi părului (tipuri de
gutui), precum şi pentru înmulţirea unor specii de arbuşti (agriş, mur) şi plante dendrologice.
Pentru înfiinţarea marcotierei se alege un teren uşor, luto-nisipos, apropiat de sursa de
apă. Terenul se dezinfectează, se fertilizează şi se pregăteşte la fel ca pentru câmpul I.
Plantarea se face toamna în a doua jumătate a lunii octombrie sau primăvara devreme,
folosind marcote corespunzătoare STAS şi chiar supradimensionate. La plantare marcotele cu
rădăcinile scurtate la 1 cm şi mocirlite se introduc în sol 20 cm., iar după plantare tulpinile se
scurtează la 12-15 cm şi se acoperă prin bilonare.

86
Distanţele de plantare sunt de 25-50 cm pe rând, în funcţie de vigoarea portaltoilor şi
1,5 - 2 m între rânduri, în funcţie de maşinile cu care se executa lucrările de întreţinere.
Primul şi al doilea an marcotele se lasă să crească, fără intervenţii asupra plantelor,
aplicând numai lucrările de întreţinere a solului şi tratamentele fitosanitare. În anul al III-lea
de la plantare, primăvara devreme, marcotele se scurtează la 2-3 ochi. Cepul rămas se acoperă
cu un strat de sol mărunt şi reavăn, gros de 2-3 cm, pentru a-l feri de uscăciune.
Când lăstarii crescuţi pe cepul rămas, ating înălţimea de 10-12 cm (prima decadă a
lunii iunie), se aplica primul muşuroit, acoperind jumătate din lungimea lăstarilor cu pământ
mărunt şi reavăn. Dacă solul este uscat se irigă înainte de bilonat, iar în cazul terenurile mai
grele, înainte de bilonat, se poate pune la baza lăstarilor turbă sau rumeguş de răşinoase,
pentru a uşura înrădăcinarea marcotelor. Această lucrare se repetă de 2-3 ori până se
realizează un bilon înalt de 30-35 cm (fig. 9.3).

Fig. 9.3. Marcotajul vertical (după Parnia P., 1992)

Lucrările de întreţinere în marcotieră constau în combaterea buruienilor prin


praşile repetate, irigarea, fertilizarea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor (fig. 9.4). Cel mai
periculos dăunător în marcotieră este păduchele lânos, care dacă nu este combătut poate duce
la desfiinţarea marcotierei.

Fig. 9.4. Înmulţirea prin marcotaj vertical – portaltoiul M 9

87
Fertilizarea trebuie efectuată cu mult discernământ. Pe solurile sărace, se vor utiliza
cantităţi mai mari de îngrăşăminte, iar pe terenurile cu fertilitate naturală ridicată se vor folosi
cu moderaţie, pentru a evita formarea unor marcote supradimensionate. Este de preferat
utilizarea mraniţei, care în afară de aportul nutritiv are şi rol important în îmbunătăţirea
structurii solului (30-50 t la 2-3 ani). Se pot folosi şi îngrăşăminte chimice în următoarele
doze orientative: 80-120 kg N, 80-100 kg P2O5, 40-50 kg K2O (Parnia P. şi colab., 1984).
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu, precum şi 1/3 din doza de azot se aplică toamna, prin
încorporare odată cu arătura de toamnă. După începerea creşterii lăstarilor se aplică jumătate
din doza de azot rămasă, iar restul se aplică în perioada creşterii intense, când se face al doilea
muşuroit.
Toamna muşuroiul se desface şi se recoltează marcotele prin tăierea lor la 1-2 cm de la
punctul de inserţie de pe planta mamă, cu foarfeca de pomi. După recoltarea marcotelor
butucul se muşuroieşte peste iarnă. Marcotele se clasează după dimensiunile STAS, se leagă
în pachete, se etichetează şi se stratifică la fel ca puieţii.
Marcotajul orizontal. Este folosit în special pentru speciile şi tipurile de portaltoi cu
creştere viguroasă, la care, prin marcotaj vertical, ar putea rezulta marcote prea viguroase, mai
puţine şi chiar supradimensionate: la portaltoii speciilor seminţoase cu creştere viguroasă, la
cireş şi vişin (IP-C1, C 12, VV 1, Colt, F 12-1), la prunul Saint-Julien, etc.
La marcotajul orizontal, planta mamă nu mai este constituită dintr-un cep, ci dintr-un
cordon orizontal, pe care cresc lăstari, de regulă în număr mai mare decât la marcotajul
vertical, către care seva brută este dirijată mai lent şi astfel lăstarii cresc mai moderat (Parnia
P. şi colab., 1992).
Lucrările de înfiinţare şi întreţinere sunt în majoritate identice ca la marcotajul
vertical.
Marcotele se plantează, toamna sau primăvara, în poziţie oblică sub un unghi de 45o -
o
70 faţă de suprafaţa solului (fig. 9.5). Pe rând distanţele de plantare sunt de 50-70 cm, în
funcţie de vigoarea portaltoiului, iar între rânduri 1,5 -2 m. După plantare marcotele se
scurtează la 40-60 cm.

Fig. 9.5. Plantarea marcotelor

În toamna primului an sau în primăvara anului II lăstarii laterali se scurtează la 1-2 cm


(fig. 9.6), iar pe rând se deschide un şănţuleţ adânc de 5-6 cm, în care se orizontalizează
marcotele, legându-se de baza marcotei următoare şi fixându-se de sol cu un cârlig de lemn
confecţionat special în acest scop.

Fig. 9.6. Fasonarea marcotelor înainte de orizontalizare

88
Dacă orizontalizarea se efectuează toamna, planta se acoperă cu un strat de pământ de
10-12 cm, iar în primăvara anului următor acesta se reduce la 2-3 cm (fig. 9.7). Primăvara,
când lăstarii crescuţi din planta mamă ajung la 10 cm înălţime, se aplică prima muşuroire. Pe
măsură ce lăstarii cresc se repetă lucrarea, la fel ca la marcotajul vertical, până când muşuroiul
ajunge la 30-35 cm. înălţime.

Fig. 9.7. Orizontalizarea şi dispunerea marcotelor în bilon (după Parnia P., 1992)

Toamna (luna octombrie), după desfrunzire, se desface bilonul şi se taie marcotele cât
mai aproape de punctul de inserţie pe planta mamă, manual (cu foarfeca) sau mecanizat, cu
fierăstraie speciale acţionate de maşina de recoltat marcote MRM 1. La marcotajul orizontal,
recoltare marcotelor se poate face şi cu lopeţi speciale, cu lama bine ascuţită, prin lovire
laterală la baza lăstarilor (Parnia P. şi colab., 1984). După recoltare bilonul se reface cu rariţa.
Marcotajul orizontal prezintă avantajul producţiilor mari, uneori chiar duble faţă de
marcotajul vertical.

9.5.2. Tehnologia înmulţirii prin butaşi

Această metoda de înmulţire se bazează pe însuşirea porţiunilor de plantă de a-şi


reface părţile pierdute (rădăcini), în condiţii favorabile de mediu (umiditate, căldură). Se
utilizează pentru înmulţirea unor soiuri de pomi pe rădăcini proprii şi a portaltoilor vegetativi,
la majoritatea arbuştilor fructiferi şi la plantele dendrologice.
Butăşirea este de mai multe feluri, în funcţie de organul utilizat la înmulţire (de tulpină
sau de rădăcină), de fenofaza în care se execută (în uscat sau în verde), precum şi de modul de
fasonare al butaşilor (simpli, cu călcâi, cu cârlig). Metodele cele mai răspândite sunt:
butăşirea în uscat şi în verde.
Butăşirea “în uscat” reuşeşte la un număr mic de specii (arbuşti, portaltoi vegetativi),
în timp ce butăşirea “în verde” executată în condiţii bune reuşeşte practic la toate speciile
pomicole. Aceasta se explică prin faptul că rizogeneza are loc mai uşor la ţesuturile tinere,
frunzele asigură atât o autonomie trofică mai lungă până la înrădăcinare, cât şi un echipament
hormonal, mai ales auxine, care migrează bazipetal şi facilitează înrădăcinarea (Drăgănescu
E., 1998). Însă, butăşirea în verde necesită o tehnică mai laborioasă de recoltare şi fasonare,
precum şi instalaţii costisitoare care să asigure microcilmatul necesar pentru înrădăcinare
(sere sau solarii şi obligatoriu instalaţii de ceaţă artificială).
În afară de coacăz, care se înmulţeşte în câmp, în şcoala de butaşi, celelalte specii
găsesc condiţii optime în platformele tehnologice cu substrat special, încălzite la bază la o
temperatură constantă de 24-25oC şi prevăzute cu ceaţă artificială, prin care se menţine o

89
peliculă permanentă de apă pe frunze (la butăşirea în verde) şi se scade temperatura la partea
superioară a butaşului cu câteva grade faţă de baza butaşului (la ambele metode).
Butăşirea în uscat. Recoltarea butaşilor se face toamna în a doua jumătate a lunii
octombrie, când ramurile anuale conţin cantităţi maxime de substanţe de rezervă, cu efect
benefic asupra înrădăcinării. Ramurile anuale se taie în segmente de 18 - 22 cm pentru şcoala
de butaşi, de până la 40-45 cm la portaltoii pomicoli şi mai scurte (10-15 cm) pentru afin şi
alte plante înrădăcinate la ghivece sau pe platforme tehnologice.
De regulă, se utilizează numai lemnul de 1 an (butaşi simpli), deşi în tehnologia veche
erau preferaţi butaşii cu o porţiune din lemnul de 2 ani (butaşi cu călcâi) sau cu întreg suportul
de 2 ani (butaşi cu cârlig) (fig. 9.8).

Fig. 9.8. Tipuri de butaşi (după Drăgănescu E., 1998)


a – simpli; b – cu călcâi; c – cu cârlig; d – fasonaţi la bază sub formă de pană dublă inegală

Grosimea butaşilor trebuie să fie de 6-8 mm diametru. Fasonarea butaşilor


constă în secţionarea bazală imediat sub mugure (1-3 mm), iar cea superioară se face oblic, la
10-15 mm deasupra ultimului mugure. Cele mai mari procente de înrădăcinare se obţin prin
fasonarea la bază sub forma unei pene duble, cu feţele inegale: una mai lungă, de 3-4 cm pe o
parte şi alta de 1-1,5 cm în partea opusă.
După fasonare, butaşii se leagă în pachete de 25-50 bucăţi, pe specii şi tipuri de
portaltoi şi se stratifică în nisip umed, în beciuri, depozite frigorifice sau chiar în gropi, la o
temperatură constantă de 2-10oC. Rezultate bune se obţin dacă butaşii se introduc cu baza
într-un biostimulator pentru înrădăcinare (Radistim) şi dacă butaşii se plantează pe platforme
încălzite sau în camere la temperaturi de 21-25oC, cu baza în nisip, perlit sau turbă. Durata
preforţării pentru iniţierea rizogenezei este de 3-4 săptămâni, după care butaşii se păstrează în
camere cu temperaturi de 5-7oC, stratificaţi în nisip, până la plantare, în primăvară, în şcoala
de butaşi.
În şcoala de butaşi terenul se pregăteşte ca şi pentru şcoala de puieţi. În plus, încă din
toamnă, terenul se modelează în biloane înalte de 30-35 cm, la 80-100 cm distanţă între ele.
Primăvara (martie-aprilie) biloanele se despică şi se aşează butaşii pe peretele
bilonului la 5-10 cm distanţă între ei, după care se reface bilonul astfel încât să rămână afară
doar 1-2 muguri.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele din marcotieră (praşile, irigarea,
fertilizarea, tratamentele fitosanitare).
Toamna după căderea frunzelor, butaşii se recoltează manual sau mecanizat cu pluguri
speciale, se sortează pe calităţi, se fasonează, apoi se leagă în pachete de 50 de bucăţi, se
etichetează şi se stratifică în nisip umed. Producţia de butaşi STAS este de 80-100.000
bucăţi/ha.
Butăşirea în verde. Această metodă de înmulţire se practică cu succes la majoritatea
portaltoilor pentru pomi, la toate speciile de arbuşti fructiferi şi la unele soiuri de pomi pe
rădăcini proprii (mai ales la prun, vişin).

90
Recoltarea butaşilor se face începând cu stadiul erbaceu (începutul lunii iunie) şi până
în stadiul semilemnificat (august). Rezultate bune s-au obţinut la începutul creşterii intense a
lăstarilor şi apoi la încetinirea creşterii lor, înainte de apariţia mugurelui terminal (Parnia P.,
1992).
Metoda se practică numai în sere şi solarii pe platforme încălzite sau chiar reci, dotate
obligatoriu cu instalaţie de ceaţă artificială.
Recoltare şi fasonarea butaşilor se face dimineaţa pe timp răcoros, pentru a putea
menţine turgescenţa ţesuturilor. De regulă, se confecţionează butaşi de vârf de ramură, lungi
de 8-10 cm., cu 2-3 frunze la partea apicală.
Butaşii fasonaţi se tratează cu biostimulatori şi se plantează în substrat, prevăzut cu
încălzire la temperatura de 24-25oC şi ceaţă artificială care să menţină o peliculă permanentă
de apă pe frunze şi care să scadă temperatura mediului cu 2-4oC faţă de substrat. Substratul se
compune din nisip sau perlit şi turbă, care trebuie să aibă grosimea de 15 cm. Plantarea se face
în şănţuleţe, deschise cu o riglă la 8-10 cm între rânduri şi 4-5 cm pe rând.
După plantare lucrările de îngrijire constau, în principal, în dirijarea factorilor de
vegetaţie şi aplicarea tratamentelor cu fungicide sistemice. Călirea butaşilor se face prin
rărirea treptată a pulverizărilor de apă în câteva zile, până la încetarea completă a udărilor.
După înrădăcinare, în funcţie de specie, butaşi se transplantează în câmp, la ghivece
sau se scot toamna, se stratifică peste iarnă şi se plantează în primăvară. Dacă se ţin până
toamna pe acelaşi substrat, acesta trebuie îmbogăţit cu mraniţă şi se aplică îngrăşăminte
suplimentare, extraradiculare, ca la producerea puieţilor la ghivece.
Înmulţirea prin butaşi de rădăcină. Această metodă se poate practica la speciile cu
muguri adventivi pe rădăcini (zmeur, prun, vişin, etc.) şi constă în recoltarea de rădăcini,
segmentarea lor în butaşi de 2-5 cm. şi plantarea acestora în poziţie verticală în lădiţe cu
pământ nisipos. Când butaşii au format lăstari şi rădăcini noi se transplantează în pepiniere
(Drăgănescu E., 1998).

9.5.3. Înmulţirea prin altoire

Deşi este o metodă veche de înmulţire, reprezintă şi in prezent metoda cea mai
răspândită de înmulţire a soiurilor de pomi, având în vedere avantajele pe care le conferă:
 asigură o diversitate mare de vigoare, dând posibilitatea practicării unei pomiculturi
intensive şi superintensive;
 se diversifică precocitatea, longevitatea, productivitatea şi calitatea fructelor;
 se asigură extinderea arealului de cultură al soiurilor valoroase.
Altoirea este o metodă de înmulţire prin care se îmbină două plante întregi sau două
porţiuni de plante cu scopul de a obţine un singur individ. Planta care va forma sistemul
radicular şi o parte din tulpină se numeşte portaltoi (hipobiont), iar cea care va forma tulpina
şi care va rodi se numeşte altoi (epibiont). Uneori se combină trei plante, una având rol de
intermediar, pentru a asigura compatibilitatea celor doi parteneri principali sau de a controla
vigoarea combinaţiei respective.
Altoirea este o operaţiune complexă, a cărei reuşită depinde de o serie de condiţii
biologice, climatice, fitosanitare şi tehnice (acestea au fost tratate în cadrul capitolului 4).
Principalele metode de altoire şi caracteristicile lor sunt prezentate în tabelul 9.3. şi
figurile 9.9 - 9.12, urmând să fie detaliate în cadrul orelor de laborator.
În pepinieră altoirea la scară industrială se face în câmpul I (de altoire), de regulă în
ochi dormind sau în ochi cu scutişor (chip budding) şi în câmpul II, pentru realtoirea
portaltoilor neprinşi, prin metodele în ochi crescând cu scutişor sau cu ramură detaşată.

91
Tabelul 9.3
Principalele metode de altoire folosite în pomicultură
(după Parnia P., 1992)
Epoca
Sectorul unde se
Metode de altoire optimă Observaţii
utilizează
de altoire
A. Altoirea cu mugure (ochi)
- în ochi dormind 15.07 - Portaltoii generativi la colet, cei vegetativi
Câmpul I
(sub formă de “T”) 15.09 la 10-12 cm mai sus
Se foloseşte numai la speciile cu creştere
- în ochi crescând Realtoire câmpul II 15.03- 15.04
rapidă
Dă rezultate mai bune decât altoire cu
- în placaj Realtoire câmpul II 15.03- 15.04
mugure crescând
- în dreptunghi (cu ferăstruică) Câmpul I 15.07 - 1.09 Pentru altoirea nucului
- în fluier Câmpul I 15.07 - 1.09 Pentru altoirea nucului
15.07 -
- în ochi cu scutişor 15.09 La altoire nucului şi a celorlalte specii în
Câmpul I
(Chip budding) şi ochi dormind sau crescând
15.04- 15.05
Câmpul I sau Câmpul 15.07 - Se utilizează pentru altoirea cu
- altoirea cu dublu scut
II 10.09 intermediar
B. Altoirea cu ramură detaşată
1. Altoiri cu ramură detaşată în lemn
La toate metode le este necesară
Realtoire în câmpul I febr.- mart.
- în copulaţie simplă acoperirea rănilor cu ceara de altoit
sau II şi pomi maturi
şi perfecţionată (mastic) Altoiul şi portaltoiul trebuie să
Altoire la masă dec.-apr.
aibă aceleaşi dimensiuni
Realtoire în câmpul I febr.- mart.
- în semicopulaţie simplă
sau II şi pomi maturi Se utilizează când altoii sunt mai puţini
şi perfecţionată
Altoire la masă dec.-apr.
Realtoire în câmpul I febr.-mart.
Se execută mai greu, dar asigură o
- în triangulaţie sau II şi pomi maturi
prindere mai bună
Altoire la masă dec.-apr.
Nu se foloseşte pentru
- în despicătură dec.-apr. Portaltoii mai groşi nu se leagă
altoirea la masă
La realtoirea pomilor
- laterală în tăietură dreaptă maturi şi în câmpul II febr.-mart. La realtoire pomilor la nivelul coroanei
sau III
La realtoirea pomilor
- laterală în tăietură oblică maturi şi în câmpul II febr.-mart. La realtoire pomilor la nivelul coroanei
sau III
2. Altoiri cu ramură detaşată sub scoarţă
În câmpul II sau III şi
- sub scoarţă terminală apr.-mai La portaltoii mai groşi se pun 2-4 altoi
la pomii maturi
Pe şarpante punctele de altoire sunt
Realtoirea pomilor
- laterală în”T” apr.-mai distanţate la 40-60 cm, iar pe subşarpante
maturi
la 20-40 cm
Pe şarpante punctele de altoire sunt
Realtoirea pomilor
- laterală în”D” apr.-mai distanţate la 40-60 cm, iar pe subşarpante
maturi
la 20-40 cm
Pe şarpante punctele de altoire sunt
Realtoirea pomilor
- laterală în”L” apri.-mai distanţate la 40-60 cm, iar pe subşarpante
maturi
la 20-40 cm
În cazul distrugerii scoarţei pomilor de
- în punte La pomi maturi apri.-mai
către rozătoare

92
Fig. 9.9. Principalele metode de altoire cu muguri (după Parnia P., 1992)
a – cu mugure dormind; b – cu mugure crescând; c – în ochi cu scutişor (chip budding);
d – cu ferăstruică (în dreptunghi); e – în fluier; f – cu mugure în placaj;
1 – pregătirea portaltoiului; 2 – pregătirea altoiului; 3 - îmbinarea; 4 – legarea

93
Fig. 9.10. Principalele metode de altoire cu ramură detaşată sub scoarţă
(după Parnia P., 1992)
a – terminală simplă; b – terminală perfecţionată; c – laterală în ”T”; d – laterală în ”Γ”;
e – laterală în ”D”; f – cu mugure în placaj; 1 – pregătirea portaltoiului;
2 – pregătirea altoiului; 3 - îmbinarea; 4 – legarea şi ceruirea

94
Fig. 9.11. Principalele metode de altoire cu ramură detaşată în lemn
(după Parnia P., 1992)
a - copulaţie simplă; b – copulaţie perfecţionată; c – semicopulaţie simplă;
d – semicopulaţie perfecţionată; e – triangulaţie; 1,2,3,4 – idem fig. 9.10

95
Fig. 9.12. Principalele metode de altoire cu ramură detaşată în lemn
(după Parnia P., 1992)
f - în despicătură; g – laterală în placaj; h,i – laterală în tăietură dreaptă,
respectiv oblică; 1,2,3,4 – idem fig. 9.10

96
9.5.4. Înmulţirea prin drajoni

Drajonii provin din mugurii adventivi de pe rădăcină. În practica pepinieristică


înmulţirea prin drajoni se practică la zmeur. Drajonii de zmeur se pot recolta din plantaţiile
de producţie înfiinţate cu material săditor elită, caz în care durata acesteia se reduce la 4-5 ani
şi producţia de drajoni este de 40-50.000 buc./ha sau din drajoniere speciale, care permit
producţii de 200-300.000 buc/ha.
Drajonierele au un ciclu de producţie de 2 ani: în primul an se plantează drajonii
superelită, iar în anul al II-lea, toamna, se scot drajonii împreună cu planta mamă.
Pentru înfiinţarea drajonierei terenul se pregăteşte la fel ca pentru şcolile de puieţi sau
butaşi. Plantarea drajonilor se face în şanţuri deschise cu rariţa, la adâncimea de 20-25 cm., la
distanţele de 1,5 m între rânduri şi la 70 cm pe rând. După plantare tulpinile se scurtează la
12-15 cm şi se bilonează.
Lucrările de întreţinere constau în menţinerea terenului afânat şi curat de buruieni prin
praşile repetate, irigarea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor la avertizare.
Toamna, în al II-lea an de la înfiinţare, se scot drajonii cu plantele mamă cu tot (se
desfiinţează drajoniera), cu plugul, se sortează, se leagă în pachete de 25±2 bucăţi, se
etichetează şi stratifică până la livrare.

9.5.5. Înmulţirea prin micropropagare “in vitro”

Metoda se bazează pe proprietatea unei celule sau grup de celule (meristeme),


prelevate din vârfuri de lăstari, de a reproduce vegetativ planta iniţială. Deoarece celulele
meristematice din care se prelevează explantul au o viteză de multiplicare mai mare decât a
virusurilor, prin această metodă se obţin plante libere de boli virotice.
Această metodă de înmulţire presupune următoarele faze:
 pregătirea plantelor sursă de explante; acestea trebuie să nu fie contaminate bacterian
sau viral, motiv pentru care plantele iniţiale stoc se cresc în spaţii protejate (sere sau
izolatoare). În plus, deoarece, de regulă, explantele prelevate de la plante viguroase au şanse
mai mari de reuşită în condiţii “in vitro”, se recomandă fertilizarea optimă şi aplicarea unor
tăieri severe pentru obţinerea de lăstari viguroşi;
 prelevarea explantelor, în condiţii aseptice, sub hote cu flux de aer laminar;
 prepararea mediilor artificiale de cultură, care diferă pe faze de creştere: pentru faza de
multiplicare, pentru faza de alungire a lăstarilor şi pentru faza de înrădăcinare;
 punere explantelor pe mediile artificiale din eprubete şi introducerea în camere de
creştere speciale, cu temperaturi de 23±2oC şi lumină artificială de 3.000-4.000 lucşi, cel puţin
16 ore pe zi (Drăgănescu E., 1998); în aceste camere se desfăşoară fazele de multiplicare,
alungire înrădăcinare, schimbând mediile pentru fiecare fază;
 transplantarea plantulelor în ghivece nutritive, pe sol sterilizat sau perlit, până la
aclimatizarea şi fortificarea completă;
 plantarea în câmp a plantelor obţinute, departe de alte culturi similare sau în
izolatoare, pentru a evita reinfectarea lor cu virusuri.

97
9.6. TEHNOLOGIA PRODUCERII POMILOR ALTOIŢI

Înfiinţarea câmpului I al pepinierei. Câmpul I (de altoire) se înfiinţează prin


plantarea puieţilor (portaltoi generativi), marcotelor sau butaşilor (portaltoi vegetativi).
Plantarea se face, de regulă, primăvara devreme, imediat ce se poate intra pe teren, sau
toamna în a II-a jumătate a lunii octombrie, cu condiţia ca terenul să fie pregătit din vară.
Pregătirea terenului începe, de regulă, la sfârşitul lunii august şi constă în: desfundare,
dezinfectare, fertilizare şi nivelare. Înainte de plantare, primăvara (martie-aprilie), se poate
efectua o erbicidare preemergentă (Goal 2 E 3-4 l/ha, Stomp 330 CE 4 l/ha, Treflan 48 1,5-2
l/ha, cu încorporare), pentru distrugerea rezervei de seminţe de buruieni.
Distanţele de plantare folosite în pepiniere sunt redate în tabelul 9.4.

Tabelul 9.4
Distanţele de plantare la înfiinţarea câmpului I şi producţia previzibilă de pomi altoiţi la
hectar
Distanţa de plantare Numărul de
Producţia de pomi
Specia/portaltoiul între rânduri pe rând portaltoi
STAS/ha
(cm) (cm) plantaţi/ha
Măr/vegetativ 90 15 74.000 50.000
Măr/generativ 90 20 55.000 35.000
Păr/vegetativ 90 15 74.000 45.000
Păr/generativ 90 20 55.000 35.000
Gutui/vegetativ 90 15 74.000 50.000
Prun/generativ 90 20 55.000 35.000
Prun/vegetativ 90 15 74.000 40.000
Cireş/generativ 90 20 55.000 30.000
Vişin/vegetativ 90 15 74.000 40.000
Piersic/generativ 90 20 55.000 30.000
Piersic/vegetativ 90 15 74.000 40.000
Cais/generativ 90 20 55.000 30.000
Nuc 100 40 25.000 20.000
Castan 100 30 33.000 25.000

Pichetatul terenului constă în trasarea de aliniamente prin jalonare şi marcarea


capetelor de rând cu picheţi. Pe suprafeţe mari rândurile pot fi trasate mecanic. Pichetatul
terenului trebuie efectuat cu grijă, astfel încât rândurile de portaltoi să fie drepte, paralele şi
echidistante, pentru a crea spaţii egale de nutriţie şi a permite executarea lucrărilor de
întreţinere a solului şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Pregătirea portaltoilor pentru plantare. Fasonarea materialului de plantat constă în
scurtarea rădăcinii principale (pivotul) la 12-15 cm şi a celor secundare la 1-2 cm la portaltoii
generativi, iar la cei vegetativi, rădăcinile adventive se scurtează la 2-3 cm lungime. Tulpina
nu se scurtează, dar se scot la inel toţi lăstarii laterali (anticipaţi).
Înainte de plantare portaltoi se mocirlesc prin introducerea într-un amestec de pământ
galben (lut), balegă proaspătă de vită şi apă, de consistenţa smântânii. La portaltoii generativi
mocirlirea se efectuează astfel încât coletul să rămână vizibil, pentru ca la plantare acesta să
fie situat la nivelul solului. La marcote, butaşi, mocirlirea se face pe o zonă de 18-20 cm.
Plantarea se poate face mecanizat, cu maşina de plantat şi semimecanizat, prin
deschiderea de rigole, urmată de înfigerea manuală a portaltoilor în solul rămas pe fundul
rigolei. Puieţii se introduc în sol până la colet, iar marcotele şi butaşii până la 18-20 cm. După
plantare este obligatorie tasarea solului, manual, prin călcare.

98
După plantare tulpinile portaltoilor se scurtează uniform la înălţimea de 12-15 cm şi
apoi rândurile se bilonează. Bilonul trebuie să depăşească înălţimea portaltoilor cu 2 cm, în
cazul plantării de primăvară şi cu 6-10 cm, la plantarea de toamnă.
La începutul lunii iunie se înregistrează prinderea la plantare şi se fac eventualele
completări de goluri cu material produs la ghivece.
Lucrările de întreţinere se urmăreşte menţinerea solului, în permanenţă, afânat şi curat
de buruieni, prin praşile repetate. Lucrările solului nu trebuie să distrugă biloanele, care se
menţin până la altoit cu scopul de a împiedica apariţia de lăstari anticipaţi în zona de altoire.
Fertilizarea suplimentară se face cu 150-180 kg/ha azotat de amoniu aplicat în două
reprize, între 10 şi 25 iunie, când creşterea portaltoilor este intensă. Irigarea se aplică mai ales
în luna iulie şi înainte de altoit, pentru a stimula circulaţia sevei.
Tratamentele fitosanitare se fac la avertizare, în număr de 8-14, în funcţie de specie (8
tratamente la corcoduş, mahaleb, prun şi 12-14 la măr, păr, cireş, vişin) şi gradul de atac al
bolilor şi dăunătorilor.
La portaltoii speciilor care emit uşor lăstari anticipaţi (corcoduş, piersic, vişin), cu 2-3
săptămâni înainte de altoit se recomandă toaletarea portaltoilor, prin eliminarea la inel a
lăstarilor anticipaţi de pe tulpină, pentru a uşura altoirea şi legarea după altoire.
Altoirea se face în perioada 15 iulie - 15 septembrie, în ochi dormind, în “T” sau cu
scutişor (chip budding), când circulaţia sevei este mai slabă. În general, la altoire, în funcţie
de realizarea unui aflux optim de sevă, se recomandă începerea altoitului cu cireş, vişin, păr
altoite pe portaltoi franc, urmate de piersic, cais, prun altoit pe prun franc, apoi prunul pe
corcoduş, mărul pe franc şi mărul, părul pe portaltoi vegetativi.
La altoire se folosesc ramuri altoi de un an, recoltate în ziua altoirii sau cu 2-3 zile
înainte, caz în care acestea se păstrează la temperaturi de 1-2oC. Pe timpul transportului
ramurile altoi se menţin în mediu umed, în găleţi cu baza în apă sau în lădiţe acoperite cu tifon
sau pânză de sac umedă.
Înainte de altoire se înlătură pământul de la baza portaltoiului şi se şterge tulpina în
zona de altoire. Altoirea se face la nivelul solului în cazul portaltoilor generativi şi la 10-15
cm de la nivelul solului la portaltoii vegetativi. După altoire, zona rănită se acoperă printr-o
legătură strânsă cu material plastic sau rafie.
Verificarea prinderii altoiului se face la 2 săptămâni de la altoire. Mugurii prinşi sunt
turgescenţi, peţiolul este aproape verde şi se desprinde uşor dacă este atins cu degetul.
Potaltoii neprinşi se altoiesc din nou mai sus şi pe parte opusă primei altoiri.
Toamna mugurii altoiţi se muşuroiesc cu 2-3 cm de pământ, pentru a-i proteja de
îngheţ.

Lucrările din câmpul II (de formare)


Câmpul II este, de fapt, câmpul I în anul al doilea de vegetaţie. În acest an se
urmăreşte formarea pomului altoit, executându-se următoarele lucrări:
 Dezmuşuroitul mugurilor altoiţi se face primăvara devreme, imediat ce terenul
permite.
 Tăierea la cep se efectuează înainte de umflarea mugurilor şi constă în scurtarea
portaltoiului deasupra mugurelui altoit la 2-3 mm, în cazul când se practică cultura fără cep de
palisare sau la 12-15 cm, în cazul culturii cu cep de palisare. Cultura cu cep se practică la păr,
unele soiuri de prun, la care lăstarul în creştere se poate desprinde uşor şi în zonele cu vânturi
puternice. Cultura fără cep este utilizată mai des deoarece se face economie la manoperă,
exclude palisatul şi plivitul repetat al sălbaticului de pe cepul portaltoiului.
 Realtoirea portaltoilor neprinşi se face primăvara, cu ramuri altoi recoltate din toamnă
şi păstrate peste iarnă, cu muguri neporniţi în vegetaţie. Se folosesc metode de altoire cu
ramură detaşată (în copulaţie, sub scoarţă) şi mai ales în ochi cu scutişor (chip budding). Până

99
în toamnă altoii proveniţi din realtoire pot să-i ajungă în creştere pe ceilalţi, cu condiţia ca
portaltoiul să fi fost normal dezvoltat şi mai ales la soiurile şi portaltoii cu vigoare mare.
 Plivitul sălbaticului. Lăstarii crescuţi din portaltoi (sălbaticul) defavorizează
dezvoltarea mugurelui altoit. În acest scop se “orbesc” toţi mugurii de pe portaltoi, cu
excepţia celui altoit, în momentul tăierii portaltoiului la cep şi se plivesc lăstarii crescuţi din
portaltoi, concomitent cu executarea palisatului.
 Palisatul altoilor, lucrare întâlnită la cultura cu cep, constă în aducerea lăstarului altoi
în poziţie verticală, prin fixarea acestuia de cep cu o legătură sub formă de opt, de două ori:
când altoiul are 10 cm şi respectiv 15-20 cm lungime (Parnia şi colab., 1992).
 Ciupitul lăstarilor anticipaţi se face când aceştia au depăşit 20 cm lungime (luna
iunie), prin îndepărtarea vârfului erbaceu al acestora cu foarfeca sau chiar cu mâna, în scopul
creşterii şi îngroşării axului altoiului. Frunzele tinere din vârful anticipaţilor sunt
consumatoare (în ele au loc procese de hidroliză), iar în frunzele rămase care au dimensiuni
normale se petrec procese de sinteză.
 Proiectarea coroanei constă în ciupirea vârfului erbaceu al altoiului la o înălţime
egală cu înălţimea stabilită pentru trunchi, plus 20-25 cm pentru ramurile coroanei. Coroana
proiectată din pepinieră uşurează tăierile de formare a coroanei executate în livadă, după
plantare şi are ca efect intrarea mai rapidă pe rod.
 Scosul cepilor, în cazul culturii cu cep, se face în a doua jumătate a lunii iulie, cu
foarfeca, printr-o tăietură oblică, la inel. După această lucrare, altoii se bilonează, cu pământ
mărunt şi reavăn, la înălţimea de 15-20 cm, pentru a evita ruperea altoiului şi a favoriza
cicatrizarea rănii produse.
 Lucrările de întreţinere constau în menţinerea terenului în permanenţă afânat şi curat
de buruieni (5-6 praşile), fertilizarea cu 60-70 kg/ha s.a. azot, în două reprize, în luna iunie.
Fertilizarea cu azot după data de 1 iulie nu se recomandă deoarece prelungeşte creşterea
altoilor, în dauna coacerii lemnului. Irigarea se aplică, în cazul unui deficit de apă, mai ales în
perioada de creştere intensă a altoiului (iunie-iulie). Tratamentele fitosanitare, în general, în
număr de 10-14 în funcţie de specie, se fac la avertizare.
 Scosul sortarea şi stratificarea materialului săditor. Scosul pomilor se face, de regulă,
începând cu decada a doua a lunii octombrie, după primele brume şi căderea frunzelor. Dacă
desfrunzirea întârzie se execută defolierea manuală sau chimică. Rezultate bune la defolierea
chimică s-au obţinut cu combinaţia Ethrel 0,15% + sulfat de cupru 1%, aplicată în a III-a
decadă a lunii septembrie, folosind 900-1000 l soluţie/ha. După 30 de zile de la aplicarea
tratamentului defolierea s-a produs în proporţie de peste 60% (Parnia P. şi colab., 1984).
Scosul se face, de regulă, mecanic cu plugul de scos pomii (fig. 9.13). După scos, pomii se
sortează conform prevederilor STAS, se leagă în pachete de câte 10 bucăţi, se etichetează şi se
stratifică. Stratificarea se face în şanţuri săpate în teren uşor, luto-nisipos, cu adâncimea şi
lăţimea de 50 cm. În acestea se aşează pachetele de pomi, în poziţie verticală şi se acoperă
rădăcinile şi 20-25 cm din tulpină cu pământ mărunt şi reavăn, astfel încât să nu rămână goluri
de aer.
Tendinţa ultimilor ani în pepinierele pomicole europene (fig. 9.14, fig. 9.15) este
livrarea pomilor, în special cei de măr destinaţi livezilor superintensive, pe categorii de
calitate în funcţie de numărul de lăstari anticipaţi (cu 5, 7, 9 sau 11 lăstari anticipaţi). Aceşti
pomi produc fructe încă din primul an de la plantare şi nu necesită tăieri suplimentare de
formare a coroanelor.

100
Fig. 9.13. Scosul mecanic cu plugul de scos pomii

Fig. 9.14 Pomi câmpul II, specia măr - coroana preformată

Fig. 9.15 Pomi câmpul II, specia prun

101
Lucrarea de stratificare se face în condiţii mai bune şi mai uşor, pe un teren special
amenajat, pe care s-a adus un strat de cca. 50 cm de nisip de râu. Nisipul se manipulează uşor,
chiar în condiţii de îngheţ şi umiditate, pătrunde foarte uşor printre rădăcini, menţine
umiditatea şi asigură drenajul în caz de exces. Locul acesta se fereşte de rozătoare prin
împrejmuire cu plase de sârmă şi momeli sau curse pentru şoareci.
Deoarece ruperea mugurilor ar putea compromite formarea coroanei în livadă, trebuie
acordată o atenţie deosebită la manipularea pomilor ocazionată de scos, sortat, stratificat, mai
ales la speciile cu muguri proeminenţi (se desprind uşor) cireş, vişin, piersic, păr, nuc, etc.
Câmpul III. Câmpul II se mai lasă un an, în cazul pomilor destinaţi gospodăriilor
populaţiei (livezi clasice), pentru plantarea aliniamentelor, mai ales la specii ca nucul şi
castanul, an în care se urmăreşte formarea coroanei şi îngroşarea trunchiului. Pentru a putea
forma pomii în câmpul III, încă de la înfiinţarea câmpului I, se adoptă distanţe de plantare mai
mari (de regulă 1,0 x 0,4 m). Pomii se mai lasă în câmpul III şi în cazul soiurilor de păr altoite
pe gutui cu intermediar.
Producerea pomilor altoiţi cu intermediar se impune la soiurile de păr incompatibile
cu gutuiul şi uneori, la cais. Altoirea intermediarului se face în ochi dormind în câmpul I,
soiul se altoieşte în câmpul II prin aceiaşi metodă, iar coroana se formează în câmpul III, prin
ciupiri în verde. Pentru a produce astfel de pomi în 2 ani, în ultimul timp s-a practicat altoirea
dublă cu scutişor în câmpul I.

9.7. METODE DE SCURTARE A TIMPULUI PENTRU PRODUCEREA


MATERIALULUI SĂDITOR

Pentru scurtarea timpului de producere a materialului săditor şi reducerea costului


acestuia se pot folosi următoarele metode: înfiinţarea câmpului I cu puieţi portaltoi produşi la
ghivece sau prin însămânţare directă, înfiinţarea câmpului II cu material altoit la masă. În
plus, pe scară restrânsă, în activitatea de cercetare se utilizează metode ca: altoirea în şcolile
de marcote, altoirea butaşilor verzi sub ceaţă artificială, altoirea la masă şi creşterea
materialului săditor în pungi de polietilenă în solarii, etc. (Parnia P., 1992).
Înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece. Aceasta metodă necesită un
teren bine mărunţit şi fertilizat, irigarea este obligatorie, iar pentru a nu creşte strâmb puieţi
sunt bilonaţi.
Pe lângă avantajul reducerii timpului de producere cu un an, deoarece nu se mai face
şcoala de puieţi, se reduce şi costul; materialului săditor. Metoda dă rezultate bune la păr,
cireş, vişin şi, în plus pomii obţinuţi au un sistem radicular bine ramificat.
Înfiinţarea câmpului I prin însămânţare directă. Se foloseşte în cazul speciilor cu
sâmbure mare (cais, piersic, nuc). Tehnologia este asemănătoare cu cea clasică, cu deosebirea
că se seamănă sâmburii direct în câmpul I, iar după răsărire se răresc conform distanţelor
prevăzute de tehnologie în acest câmp.
La această metodă consumul de sâmburi şi costul sunt mai reduse, dar pomii obţinuţi
pot prezenta dezavantajul unui sistem radicular pivotant, neramificat, care îngreunează
prinderea lor în livadă. Acest neajuns se poate corecta prin scurtarea pivotului, în câmpul I,
toamna, cu plugul de scos pomii, modificat pentru a nu disloca portaltoii.
Producerea pomilor prin altoire la masă. Se utilizează pe scara largă la altoirea
nucului şi mai rar în cazul mărului. Ca portaltoi pentru nuc se folosesc Juglans regia şi
Juglans nigra, puieti de un an, cu diametrul în punctul de altoire de 10-15 mm.
Ramurile altoi se recoltează toamna şi se păstrează în frigider la 1-4oC. Portaltoi sunt
preforţaţi în lăzi cu rumeguş la 26-28oC şi la o umiditate a aerului de 80-90%, timp de 10-14
zile. După preforţare materialul se spală, se zvântă şi apoi se altoieşte. Ramurile altoi se taie la

102
2-3 ochi, iar metoda de altoire folosită este în ”scăriţă” (nut-feder). După altoire zona rănită se
parafinează prin introducerea într-un amestec de parafină 90% + colofoniu 10%, încălzită la
50-55oC. Materialul altoit se stratifică în lăzi cu rumeguş umed, astfel încât altoiul sa fie
acoperit cu un strat de 5-6 cm şi se păstrează în camere cu temperaturi constante de 25-28oC.
După 10-14 zile materialul se sortează şi apoi se păstrează în camere cu temperatura de 1-5oC,
până la plantare (Parnia P., 1992).
În cazul livezilor intensive şi superintensive, datorită costurilor mari ale materialului
săditor, investiţia la unitatea de suprafaţă este mare, ceea ce impune reconsiderarea sistemului
de producere a materialului săditor. O soluţie în acest sens este înfiinţarea de plantaţii cu
material săditor altoit la masă, plantat direct în livadă. Această metodă prezintă avantajul unui
cost redus al materialului săditor şi reprezintă în acelaşi timp o cale de intrare mai timpurie pe
rod şi de reducere a taliei pomilor. Costul înfiinţării livezilor prin această metodă este de 2,7-
4,0 ori mai mic (în funcţie de densitate, 1852 - 5555 pomi/ha), faţă de tehnologia clasică
(material săditor din câmpul II al pepinierei), mai ales datorită costului materialului săditor,
mai mic de aproximativ 5,7 ori (Sumedrea D., 2001).

103
Capitolul 10
TEHNOLOGIA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR POMICOLE

10.1. SISTEME DE CULTURĂ A POMILOR

Sistemele de cultură au fost determinate de condiţiile naturale, social-economice şi de


nivelul tehnic al perioadei când acestea au fost practicate. În pomicultura tradiţională, factorul
principal pe care s-au bazat denumirile date fiecărui sistem a fost modul de folosinţă: “pomi
răzleţi”, “pomi din grădinile familiale”, “pomi în ţelină naturală sau în fâneţe”.
În evoluţie au urmat “sistemul agropomicol”, în care pomii sunt asociaţi cu culturi
agroalimentare şi furajere şi apoi, “sistemul pomicol pur”, care are ca scop principal producţia
de fructe.
Sistemele de cultură includ totalitatea verigilor tehnologice privind înfiinţarea şi
întreţinerea plantaţiilor şi pot fi grupate în două mari categorii: culturi asociate şi culturi pure.
Culturile pomicole asociate cuprind sistemul agropomicol şi grădinile familiale.
Sistemul agropomicol. La dezvoltarea deplină, pomii nu ocupă întreaga suprafaţă,
motiv pentru care între rândurile de pomi terenul este folosit pentru obţinerea unei producţii
complementare: agricolă, furajeră sau legumicolă. Ca urmare, este împiedicată mecanizarea şi
aplicarea integrală a lucrărilor specifice pomilor, mai ales a tratamentelor fitosanitare,
producţiile obţinute fiind mici şi de calitate scăzută.
Grădinile familiale ocupă suprafeţele din apropierea caselor şi au ca scop principal
satisfacerea nevoilor de consum familial. În general, în grădinile familiale se cultivă multe
specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi, astfel încât să se asigure fructe proaspete pe o
perioadă cât mai lungă.
Culturi pomicole pure. Pomii constituie cultura unică, întregul complex de măsuri
tehnologice având ca scop crearea condiţiilor optime pentru pomi.
Sistemul de cultură poate fi definit astfel :”o cultură pomicolă caracterizată printr-un
anumit randament şi calitate a producţiei de fructe la unitatea de suprafaţă, determinate de
densitatea pomilor şi sortimentul utilizat, în funcţie de care gradul de mecanizare a lucrărilor
şi consumul de forţă de muncă manuală definesc tehnologii de exploatare şi costuri de
producţie specifice” (Negrilă A., Isac Il., 1982, Isac Il., 1992).
Wagner St., (1982), este de părere că în definiţia de mai sus trebuie făcută următoarea
completare: “......o cultură pomicolă situată într-o zonă de bună favorabilitate...”, deci să se
includă şi influenţa factorilor de vegetaţie, de care depinde reuşita culturii respective.
Mihăescu Gr., (1983), apreciază că un sistem de cultură implică interacţiunea
factorilor biologici (soiuri, portaltoi), ecologici (legaţi de zonare), tehnologici (agrotehnica
diferenţiată) şi social-economici (tradiţia locală, calificarea forţei de muncă, conjunctura
economică, posibilităţi de investiţii) care trebuie analizaţi în ansamblu.
Diferenţierea sistemelor de cultură se face ţinând cont de următoarele caracteristici,
indici şi parametrii:
 gradul de utilizare al terenului, exprimat prin densitate (pomi/ha) sau prin distanţele de
plantare;
 randamentul şi calitatea producţiei de fructe la unitatea de suprafaţă, în dinamică, pe
parcursul perioadei de exploatare;
 materialul biologic folosit (specii, combinaţii soi/portaltoi);
 modul de grupare a pomilor, forma coroanei, înălţimea şi grosimea gardului fructifer;
 gradul de mecanizare, consumul de muncă manuală;
 durata perioadei de exploatare;

104
 valoarea investiţiei şi costurile de producţie.
Odată cu creşterea intensivizării randamentul la unitatea de suprafaţă, gradul de
mecanizare şi valoarea investiţiei cresc, iar consumul de muncă manuală, durata de exploatare
şi perioada de recuperare a investiţiei scad.
În clasificarea sistemelor de cultură cel mai des utilizat criteriu este densitatea de
plantare, exprimată prin numărul de pomi la unitatea de suprafaţă, însă acest subiect este
destul de controversat în literatura de specialitate.
Astfel, Negrilă A. şi Isac Il., (1982), propun următoarea clasificare a sistemelor de
cultură în funcţie de densitate :
- sistemul extensiv: până la 350 pomi/ha;
- sistemul semiintensiv: 400-600 pomi/ha;
- sistemul intensiv: 700-1650 pomi/ha;
- sistemul superintensiv: 1900-8000 pomi/ha;
- sistemul pajişte: 8000-30000 pomi/ha şi peste.
Wagner Şt., (1982), propune utilizarea termenului “desimea pomilor” în loc de
“densitatea pomilor” şi stabilirea acesteia, în fiecare sistem de cultură, pe grupe de specii care
pot realiza o vigoare asemănătoare în perioada de maximă producţie (tabelul 10.1).

Tabelul 10.1
Desimea pomilor (pomi/ha) pe sisteme de cultură şi grupe de specii
(după Wagner Şt., 1982)
Sistemul de cultură
Grupa de specii
extensiv intensiv superintensiv ultraintensiv
măr, păr, gutui, piersic, cireşi compacţi,
până la 400 400 - 1000 1000-8000 peste 8000
vişini arbustoizi
prun, migdal, cais, cireş şi vişin arborescent până la 250 250 - 500 500-1000 -
nuc, castan până la 100 100 - 210 - -

Miliţiu I., (1992), propune următoarea clasificare a sistemelor de cultură:


- extensiv: cu 100-150 pomi/ha;
- intensiv: cu desime mică 400-634 pomi/ha;
- cu desime medie 634-833 pomi/ha;
- cu desime mare 833-1250 pomi/ha;
- superintensiv: - cu desime mare 1250-2500 pomi/ha;
- cu desime foarte mare peste 2500 pomi/ha.
Evoluţia rapidă a sistemelor de cultură intensive în ţările dezvoltate din Europa a
stimulat şi interesul specialiştilor români. Astfel, Ştefan N., (1962), semnalează tendinţa de
trecere de la formele de cultură extensive cu pomi de talie mare, la culturi intensive cu forme
de coroana palisate şi aplatizate. Prin livezi intensive se înţelege nu numai un număr mare de
pomi la unitatea de suprafaţă, altoiţi pe portaltoi vegetativi de vigoare mijlocie şi mică, ci şi
intrarea rapidă pe rod, mecanizarea la maxim posibil a lucrărilor agrotehnice şi deci, o scădere
corespunzătoare a cheltuielilor de producţie, respectiv a preţului de cost.
Ştefan N. şi colab., (1993), fac o evaluare a plantaţiilor intensive şi superintensive din
ţara noastră. În urma acestei evaluări se observă că, deşi în experienţele executate de către
cercetarea românească în acest domeniu au fost obţinute performanţe similare cu cele de peste
hotare, totuşi pilotarea în condiţii de producţie a tehnologiilor stabilite în activitatea de
cercetare s-a realizat în grade diferite de receptare de la o zonă la alta, de la o unitate la alta.
Factorii determinanţi ai diminuării potenţialului productiv în plantaţiile intensive şi
superintensive sunt: amplasarea pe terenuri necorespunzătoare, neexecutarea sau executarea
incorecta a lucrărilor de formare a coroanei, abandonarea lucrărilor în verde, insuficienţa
resurselor, dotarea tehnică insuficientă, sistemul de organizare neadecvat, dar şi, nu în ultimul

105
rând, folosirea de sortiment nespecific, frecvent de vigoare mare, combinaţii soi/portaltoi de
vigoare prea mare şi tardivitate în fructificare, care au dus la supraîndesirea plantaţiilor.
Cepoiu N., (1992), arată că, în livezile intensive noul concept privind simplificarea
tehnologiilor de cultură se bazează pe stropirea pomilor cu Paclobutrazol, în concentraţii de
750-1000 ppm. (după formarea coroanei pomilor), care elimină tăierile în proporţie de
80-95%.
Prin plantaţiile înfiinţate după 1970, s-a îmbunătăţit semnificativ structura livezilor în
ceea ce priveşte sistemele de cultură folosite (tabelul 10.2).
Dacă în 1965 existau doar 1990 ha livezi de măr intensive, ceea ce reprezenta numai
2% din totalul suprafeţelor ocupate cu această specie, în 1979 livezile intensive şi
superintensive ajung la 18,5%, iar în 1986 se constată un salt important, la 37,8%.

Tabelul 10.2
Evoluţia sistemelor de cultură la măr în marile unităţi agricole (ha)
(după Ştefan N. şi colab., 1993)
Sistemul de cultură Anul 1965* Anul 1979** Anul 1986***
TOTAL din care: 89720 100741 88472
- clasic 74931 78435 55025
- agropomicol 12799 - -
- îndesit - 3678 -
- intensiv 1990 15662 29097
- superintensiv - 2967 4350
*- date din Recensământul pomicol
**- date din Recensământul pomicol
***- date din Inventarierea patrimoniului pomicol

Dacă se compară rezultatele economice obţinute în diferite sisteme de cultură (tabelul


10.3), se observă că acestea devin rentabile începând cu anul 13 la sistemul clasic, anul 8 la
sistemul intensiv, în timp ce în sistemul superintensiv investiţia se recuperează şi se obţine un
profit substanţial (+256) încă din anul 5 (Isac Il., 1992).
Exigenţele economiei de piaţă cer ca în pomicultura ţării noastre, latura extensivă a
dezvoltării acestui sector să fie părăsită şi să se meargă pe calea intensivizării. Atât cei care
deţin suprafeţe importante de livezi cât şi micii proprietari trebuie să-şi pună problema
intensivizării şi sporirii calităţii fructelor, elemente fără de care nu vor putea rezista
concurenţei de pe piaţa de fructe.
Sistemul clasic este încă bine reprezentat în ţara noastră, mai ales la speciile
sâmburoase (cireş, nuc), dar există tendinţa de diminuare a acestuia.
Acest sistem se caracterizează prin utilizarea de pomi de vigoare mare, care pot atinge
8-10 m înălţime, cu coroane globuloase de volum mare (4-7 m diametru).
Distanţele de plantare sunt mari (8-12 m între rânduri şi 5-8 m între pomi pe rând),
terenul fiind insuficient folosit.
La formarea coroanelor se aplică tăieri multe şi severe, cu scopul de a obţine un
schelet puternic, de dimensiuni mari, necesar pentru susţinerea rodului şi pentru ocuparea
spaţiului de nutriţie repartizat. Din acest motiv intrarea pe rod are loc după 8-10 ani de la
plantare, iar potenţialul maxim este atins abia în anii 12-15 de la plantare.
Datorită densităţilor mici (100-150 pomi/ha) investiţiile sunt reduse, dar intrarea târzie
pe rod face ca recuperarea acestora să se facă abia după 10-12 ani.
Producţiile în perioada de rodire maximă pot ajunge la 10-15 t/ha. Datorită coroanelor
mari tratamentele fitosanitare se aplică greu, iar în interiorul coroanei lumina este insuficientă
şi, ca urmare, se obţin procente relativ reduse de fructe de calitate superioară.

106
Tabelul 10.3
Date comparative referitoare la cheltuieli şi venituri la diferite sisteme de cultură a
mărului (după Isac Il., 1992)
Inv. Anii de exploatare
SC Chelt. şi recup.
iniţ.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
1 Invest 100 105 110 116 122 128
Întreţ. invest 19 47 79 120 172
Total inv.+ expl. 100 124 157 195 241 299 304 310 303 282 250 207 150 75
Recup 9 22 35 44 52 65 78 78 87
Rez. econ. -100 -124 -157 -195 -241 -299 -295 -288 -268 -238 -198 -143 -71 +3 +90
2 Invest 288 302 318 334
Întreţ. invest 50 117 200 537 501 431 295 129
Total inv.+expl. 288 353 434 534 60 90 15 172 186 226 226
Recup 23
Rez. econ. -288 -353 -434 -512 -477 -410 -281 -123 +59 +288 +514
Invest 362 380 399
Întreţ. invest 59 135
3 Total inv.+ expl. 362 439 535 490 336 41 297 297 297 297 297
Recup 68 170 297 297
Rez. econ. -362 -439 -467 -320 -39 +256 +553 +850 +1147 +1444 +1741
* Valorile relative din tabel sunt încadrate într-un sistem de referinţă care are ca punct de plecare valoarea 100, considerată a fi egală cu
valoare investiţiei iniţiale, respectiv pentru înfiinţarea unui hectar de livada clasică.
Durata perioadei de exploatare pentru sistemul clasic s-a considerat a fi de 40 ani, pentru sistemul intensiv 25 ani, iar pentru cel superintensiv
de 15 ani.
SC=sistem de cultură: 1= Clasic (10 t/ha); 2= Intensiv (20 t/ha); 3= Superintensiv (30 t/ha)

Înălţimea mare a pomilor impune, ca la efectuarea lucrărilor cu cel mai mare consum
de forţă de muncă (tăieri, recoltare), să se utilizeze scări de dimensiuni mari, ceea ce are ca
efect reducerea productivităţii muncii şi creşterea costului de producţie. Durata economică de
exploatare este mare, de 40-50 ani.
Datorită acestor caracteristici există tendinţa ca acest sistem de cultură să fie înlocuit
cu sistemele intensive şi superintensive.
Sistemul intensiv a început să se răspândească în ţara noastră după 1965 şi are
următoarele caracteristici:
 pomii sunt de vigoare mijlocie sau mică, cu înălţimea de maxim 3-3,5 m, conduşi mai
ales sub formă de garduri fructifere, cu coroane aplatizate (palmete), dar şi coroane
globuloase de volum mic (fus-tufă, tufă-vas, etc.);
 distanţele de plantare sunt mult mai mici decât în sistemul clasic: 4-5 m între rânduri şi
2-5 m între pomi pe rând (400-1250 pomi/ha);
 densităţile mai mari permit o mai bună utilizare a terenului, pomii ocupând spaţiul de
nutriţie rezervat din anul 4-5 de la plantare;
 tăierile de formare sunt reduse, se bazează mai mult pe răriri decât pe scurtări şi mai
ales pe înclinarea şi arcuirea ramurilor, ceea ce grăbeşte intrarea pe rod (anul 3-5 de la
plantare);
 deşi investiţia este mai mare, recuperarea acesteia este mai rapidă, încă din anul 7-8 de
la plantare;
 producţia medie în perioada de maximă rodire este de 25-30 t/ha, iar datorită taliei
reduse, tratamentele fitosanitare se execută corespunzător, lumina pătrunde în toate zonele
coroanei şi, ca urmare calitatea fructelor este mult mai bună decât în livezile clasice;
 productivitatea muncii creşte considerabil - tăierea şi recoltarea se efectuează mai uşor
datorită taliei mici a pomilor;
 durata economică de exploatare este de 15-18 ani la piersic, 18-20 ani la cais, 25-30
ani la măr, păr şi de 35-40 ani la cireş şi vişin.

107
Sistemul superintensiv. Se practică pe scară largă la măr, păr, piersic, existând
tendinţa de a fi aplicat şi la alte specii, pe măsura obţinerii de soiuri şi portaltoi de vigoare
mică (cireş, prun) sau prin utilizarea regulatorilor de creştere.
Sistemul superintensiv are următoarele caracteristici:
 pomii sunt de vigoare mică, cu înălţimi de maxim 2,2-2,5 m, conduşi cu coroane
aplatizate sau globuloase de volum mic, grupaţi în rânduri simple sau duble, sau chiar în benzi
cu alei de trafic tehnologic;
 distanţele de plantare sunt de 3-3,5 m între rânduri şi 0,5-2 m între pomi pe rând,
realizând densităţi de 1250-5000 pomi/ha şi chiar peste (fig. 10.1);

Fig. 10.1. Sistem superintensiv la specia măr (3 X 1 m), păr (4 X 1 m) şi prun (4 X 2 m)

 reducerea sau chiar eliminarea tăierilor în primii 3-4 ani de la plantare are ca efect
intrarea pe rod încă din anul 2 de la plantare;
 deşi investiţiile sunt foarte mari, recuperarea acestora are loc încă din anul 4-5 de la
plantare;
 producţia medie în perioada de maximă rodire este de 40-60 t/ha, din care un procent
foarte ridicat sunt fructe “extra” şi de “calitatea I”;
 gradul de mecanizare este şi mai avansat decât în livezile intensive, în unele plantaţii
experimentale realizându-se mecanizarea tăierilor de întreţinere şi a recoltării fructelor; chiar
dacă aceste verigi tehnologice nu se execută mecanizat, productivitatea muncii este superioară
celorlalte sisteme de cultură, deoarece toate lucrările se efectuează de la nivelul solului.
În perspectiva anului 2000, în ceea ce priveşte sistemele de cultură, în Europa se
discuta tot mai mult despre tipologia şi eficienţa productivă a plantaţiilor de pomi, despre
realizarea unui model de pom ideal care interceptează şi valorifică la maximum lumina

108
incidentă, deşi densitatea de plantare creşte până la 20.000 pomi/ha. În componenţa acestor
plantaţii denumite “full field” sau “tuto campo” sunt incluse soiuri cu coroane compacte, cu
lăstari scurţi şi frunze groase, bogate în mezofil şi clorofilă, care le conferă o eficienţă
productivă mărită faţă de soiurile standard din actualele livezi intensive şi superintensive
(Cepoiu N., 1992).
Sistemul de cultura pajişte (“meadow orchard”) este realizat numai cu caracter
experimental în unităţile de cercetare şi învăţământ, la specia măr. Acest sistem a apărut în
Anglia şi se caracterizează prin densităţi foarte mari de 30.000-50.000 pomi/ha (distanţe de
plantare de 45 x 30 cm şi gruparea acestora în benzi cu alei de trafic tehnologic).
În cadrul acestui sistem, creşterea vegetativă este limitată obligatoriu prin utilizarea
retardanţilor (SADH, Cycocel, Ethrel). În plus, aplicarea tratamentelor cu regulatori de
creştere provoacă diferenţierea mugurilor de rod chiar în primul an de vegetaţie. În anul
următor pomii înfloresc, produc fructe şi se taie în cep odată cu recoltarea; cepii regenerează
noi tulpini pentru a repeta ciclul, recolta fiind bienală.
În ţara noastră, începând din anii 1974-1975 a fost luat în studiu sistemul; pajişte, cu
soiurile de măr: Red Melba, James Grieve, Jonathan, Starkrimson, Wagner premiat, altoite pe
portaltoii M 9 şi MM 106, tratate cu retardanţi şi plantate la densităţi de 33.800-52.700
pomi/ha (Cotorobai M., 1977).
Un interes deosebit pentru acest tip de livezi îl prezintă soiul columnar Wijcik şi
hibrizii obţinuţi ulterior tot cu creştere columnară obţinuţi pe plan mondial (Walz, Polka,
Bolero) şi inclusiv în România (Colonade, Colmar – creştere columnară şi rezistenţă genetică
la boli).
Tendinţe în sistemele de cultură. În noile livezi superintensive se recomandă pomi
altoiţi pe portaltoi vegetativi, cu coroană preformată din pepinieră (cu 5, 7 sau chiar 9 ramuri
anticipate, care prezintă muguri de rod), plantaţi la densităţi mari (3 x 1 m, la măr altoit pe M9
sau alt portaltoi din aceiaşi gamă de vigoare, 4 x 1 m la păr altoit pe diferite tipuri de gutui de
vigoare mică, 4 x 2 m la prun în combinaţie cu portaltoii St. Julien A sau Pixy, 4 x 2 m la
cireş altoit pe Gisela 5) şi sisteme de coroană conice, cilindrice (fus subţire, fus tufă, cordon
vertical), realizate cu intervenţii puţine şi cu intrare rapidă pe rod (încă din anul plantării).
Deşi în aceste tipuri de livezi investiţia iniţială este ridicată (cca. 40000 €/ha la măr cu
densitate de 3300 pomi/ha), datorită intrării rapide pe rod şi producţiilor ridicate recuperarea
investiţiei este rapidă.
Ţinând cont de materialul săditor, mai ales portaltoii cu înrădăcinare superficială,
necesitatea asigurării condiţiilor optime la densităţi foarte mari şi schimbările climatice
globale menţionăm următoarele tendinţe:
Instalarea sistemului de susţinere se realizează încă din anul plantării. Rolul mecanic al
scheletului este preluat de un sistem de susţinere format din spalieri, sârme şi bambus
pentru susţinerea individuală. Nu mai este nevoie sa formăm schelet, în primi 4-5 ani de la
plantare pentru a susţine rodul şi, în plus în aceşti ani se produc cantităţi importante de
fructe (fig. 10.2).
Obligativitatea instalării sistemului de fertirigare din anul înfiinţării plantaţiei (fig. 10.3) şi
fertilizarea foliară suplimentară – concomitent cu aplicarea tratamentelor fitosanitare.
Contracararea efectelor schimbărilor climatice (arşiţă, cantităţi mici de precipitaţii, brume
târzii) prin instalarea sistemelor de protecţie: plasă împotriva grindinei, a radiaţiei solare
excesive (fig. 10.4) şi, respectiv microaspersiune pentru combaterea brumelor târzii.
Generalizarea sistemului de întreţinere a solului – înierbat pe intervalul dintre rânduri,
întreţinere prin lucrări mecanice şi/sau erbicidare pe rând, culturi de leguminoase sau
mulcirea solului pe rândul de pomi (fig 10.5).

109
Menţinerea pomilor în spaţiul de nutriţie alocat prin distanţele de plantare – prin tăierea
sistemului radicular – la 50 – 60 cm distanţă faţă de direcţia rândului, la adâncimea de 20-
25 cm.
Obligativitatea tăierilor în verde (fig. 10.6).
Rărirea chimică şi manuală a fructelor – obiectiv - 1 fruct/inflorescenţă (fig. 10.7).
Tăieri mult simplificate, predomină înclinarea şi arcuirea ramurilor (10.8). Scurtarea în cep
de 2-3 cm. a semischeletului care depăşeşte ½ din grosimea axului la punctul de inserţie pe
ax (fig. 10.9).

Fig. 10.2. Sistemul de susţinere a pomilor (original)

Fig. 10.3. Sistem de fertirigare (original)

Fig. 10.4. Instalare sistem de protecţie - Plasă împotriva grindinei şi


a radiaţiei solare excesive (original)

110
Fig. 10.5. Mulcirea solului pe rândul de pomi (original)

Fig. 10.6. Tăieri în verde la specia măr (original)

Fig. 10.7. Rărirea manuală a fructelor la specia măr (original)

111
Fig 10.8. Înclinarea şi arcuirea ramurilor în sisteme de cultură superintensive
la speciile cireş (4 x 2 m) şi prun (4 x 2 m) (original)

Fig. 10.9. Sistemul de tăiere în cep la speciile cireş şi măr (original)

Tipuri de plantaţii pomicole


Fiecare din sistemele de cultură prezentate poate fi realizat în diverse tipuri de
plantaţii, care se deosebesc în funcţie de scopul producţiei şi calitatea acesteia, suprafaţa
cultivată şi forma de proprietate:
♦ Plantaţii comerciale - au ca scop obţinerea de producţii mari, de calitate, destinate
exportului sau consumului local, valorificate ca fructe proaspete sau pentru industrializare. În
general, acestea cuprind maxim 3 specii pomicole, cele mai adaptate la condiţiile locale,
fiecare din ele fiind reprezentată printr-un număr redus de soiuri, cu valoare comercială mare,
cultivate în sisteme de cultură care să permită aplicarea de tehnologii cu un nivel ridicat de
mecanizare. Suprafeţele cultivate sunt variabile în funcţie de proprietari (de stat, particulari
individuali sau asociaţi) şi condiţionate de posibilitatea executării mecanizate a principalelor
verigi tehnologice.

112
♦ Plantaţii didactico-experimentale - se înfiinţează în institute şi staţiuni de cercetare de
profil, în facultăţi şi licee de specialitate. Aceste plantaţii conţin specii numeroase,
reprezentate prin foarte multe soiuri pentru a permite cunoaşterea lor de către studenţi sau
pentru a fi utilizate în activitatea de obţinere a noi soiuri. De asemenea, în aceste plantaţii se
urmăresc diferite variante tehnologice, aşezate conform tehnicii experimentale, motiv pentru
care mărimea parcelelor, distanţele de plantare şi formele de coroană sunt extrem de variate.
♦ Plantaţii familiale - se amplasează în jurul locuinţelor sau în apropierea acestora şi
cuprind marea majoritate a speciilor care găsesc condiţii pedoclimatice favorabile în zona
respectivă, fiecare dintre ele fiind reprezentate de un sortiment bogat de soiuri, de la cele cu
coacere timpurie, până la cele târzii. În acest fel, se asigură fructe proaspete pentru consumul
familial tot timpul anului şi chiar o rezervă pentru valorificare pe piaţă. În plus, aceste
plantaţii au rol estetic, antipoluant şi oferă proprietarilor preocupări plăcute în timpul liber.
♦ Plantaţii de aliniament - sunt reprezentate de pomii plantaţi în lungul şoselelor,
drumurilor, canalelor de irigaţii, căi ferate, etc. Sunt reprezentate prin specii şi soiuri mai
rustice (nuc, dud, cireş şi mai rar unele soiuri de măr, păr şi prun), rezistente la boli, cu pomi
de talie mare, cu trunchi înalt şi coroană globuloasă de volum mare.

10.2. ALEGEREA TERENULUI

Plantaţiile de pomi ocupă terenul 25-30 de ani şi chiar mai mult. Pe toată această
perioadă producţia de fructe este influenţată de condiţiile climatice şi de sol ale terenului pe
care sunt amplasate livezile, motiv pentru care trebuie acordată o atenţie deosebită stabilirii cu
discernământ a pretabilităţii terenurilor pentru înfiinţarea de livezi.
1. Factorii edafici. Pe baza analizei solului, se exclud: terenurile mlăştinoase, cele cu
pânza de apă freatică la mai puţin de 2 m adâncime, solurile compacte, argiloase, solurile cu
mai mult de 15% carbonat de calciu, cele cu pH sub 5,5 şi peste 7,8, solurile sărăturoase şi
soloneţurile.
Pentru pomicultură sunt potrivite solurile profunde (0,8-1 m), fertile, lutoase, luto-
nisipoase şi chiar cele nisipoase (sudul Olteniei şi nord-vestul ţării).
2. Factorii climatici. Alegerea terenului pentru o anumită specie trebuie să ţină seama
de cerinţele acesteia şi de condiţiile climatice ale zonei.
Temperatura. Sunt corespunzătoare terenurile unde media anuală a temperaturilor
corespunde cu cerinţele pomilor, zonele în care se înregistrează minime absolute care se
înscriu în limita de suportabilitate a fiecărei specii. Trebuie evitate, în primul rând, zonele cu
brume şi îngheţuri târzii frecvente.
Precipitaţiile trebuie să corespundă cerinţelor speciilor pomicole atât din punct de
vedere cantitativ cât şi în privinţa repartiţiei anuale. Pentru unele specii cu cerinţe mari faţă de
acest factor (piersic, cais, migdal) este obligatorie amplasarea în apropierea unei surse de apă
pentru irigare. Vor fi evitate zonele frecvent bătute de grindină.
Lumina interesează din punct de vedere al duratei de strălucire a soarelui în perioada
de vegetaţie, în special la speciile cu cerinţe mari: nuc, cireş, cais, piersic.
Relieful. Pentru cultura pomilor sunt bune terenurile plane, cu pantă uniformă de până
la 6-15%, pentru a permite mecanizarea. În zonele de dealuri pot fi valorificate pentru cultura
pomilor şi terenurile cu pantă mai mare şi mai neuniformă, cu condiţia amenajării
antierozionale (terasare).
Nu sunt potrivite pentru cultura pomilor terenurile cu pante mai mari de 20-25% , cu
sol erodat, cu fertilitate scăzută şi care necesită cheltuieli foarte mari pentru amenajare. De
asemenea, trebuie evitate boturile de deal, pe care vânturile aspresc gerurile de iarnă şi

113
accentuează seceta din timpul verii, văile înguste cu curenţi reci, cu brume frecvente şi
umiditate relativă ridicată.
Altitudinea modifică, mai ales, condiţiile de temperatură şi precipitaţiile. Speciile mai
pretenţioase faţă de căldură (piersic, cais, migdal) vor fi amplasate la altitudini mai mici, până
la limita superioară de cultură a viţei – de - vie, iar cele pretenţioase faţă de umiditate şi cu
cerinţe reduse faţă de căldură (măr, prun) pot fi cultivate la altitudini mai mari, dar şi la
altitudini mai mici, în zonele sudice, în condiţii de irigare.
Expoziţia terenului se alege în funcţie de specie, soi şi altitudine. În zonele călduroase
ale ţării, unde insolaţia şi evaporarea apei sunt intense sunt de preferat expoziţiile vestice,
estice, sud-vestice sau chiar nordice. În zona dealurilor înalte, cu altitudinea de 500-700 m (şi
chiar peste), cu climat răcoros, cele mai bune sunt expoziţiile sudice, sud-vestice şi sud-estice.
Pentru zonele cu vânturi puternice, mai ales pentru înfiinţarea plantaţiilor cu pomi de
vigoare mică (meri altoiţi pe M 9) se recomandă alegerea de terenuri adăpostite în mod
natural sau prin perdele de protecţie plantate special.
Terenurile alese pentru înfiinţarea de livezi nu trebuie să fie în apropierea pădurilor
pentru a evita atacul păsărilor (cireş), animalelor rozătoare, bolilor şi dăunătorilor, precum şi
in vecinătatea suprafeţelor mari de apă (lacuri, bălţi), care măresc umiditatea atmosferică şi
favorizează bolile criptogamice.
În sudul ţării, în câmpie şi pe dealurile joase, până la 500 m altitudine, cu precipitaţii
sub 600 mm anual, care corespund cu subzona stejarului, factorul limitativ este apa. În partea
de nord a ţării, pe dealurile înalte (peste 500 m altitudine) şi cu precipitaţii abundente (peste
600 mm anual), care corespunde subzonei pădurilor de fag, factorul limitativ de care depinde
alegerea terenului este căldura.
3. Factorii socio-economici de care trebuie să se ţină seama la alegerea terenului
pentru înfiinţarea livezilor sunt:
• existenţa căilor de acces pentru transportul recoltei sau al materiilor şi materialelor
necesare;
• tradiţia cultivării pomilor şi existenţa forţei de muncă, în zona respectivă, pentru
efectuarea lucrărilor cu consum mare de forţă de muncă manuală (tăierile şi recoltarea);
• apropierea de o sursă permanentă de apă necesară pentru aplicarea tehnologiilor
(irigare, tratamente);
• apropierea de pieţe de desfacere şi agenţi economici care prelucrează fructele;
• depărtarea de zonele puternic poluate, ca urmare a activităţii industriale.

10.3. ORGANIZAREA, AMENAJAREA ŞI PREGĂTIREA TERENULUI


Organizarea şi amenajarea terenului sunt necesare atunci când se înfiinţează plantaţii
pe suprafeţe mai mari, având ca scop asigurarea condiţiilor de mecanizare, de transport rapid
şi posibilitatea aplicării unui nivel tehnologic ridicat şi cuprind, în principal: parcelarea
terenului, stabilirea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere, amplasarea perdelelor de
protecţie şi amenajări antierozionale.
Parcelarea constă în împărţirea terenului în parcele prin trasarea drumurilor, a zonelor
de întoarcere de la capătul rândurilor şi a canalelor de evacuare sau aducţiune a apei.
Forma şi mărimea parcelelor sunt în funcţie de mărimea proprietăţii, de sistemul de
cultură, de relieful terenului şi de modul de organizare antierozională. Forma parcelelor cea
mai corespunzătoare este cea dreptunghiulară, iar lungimea care asigură un randament ridicat
pentru utilajele folosite este de 300-500 m.
Suprafaţa parcelelor depinde şi de relieful terenului. Pentru livezile intensive şi
superintensive, în cazul terenurilor plane sau cu panta până la 6%, mărimea parcelelor este de

114
3-5 ha. Când panta terenului depăşeşte 6%, laturile lungi ale parcelei se fixează pe direcţia
curbelor de nivel, iar fiecare parcelă trebuie să cuprindă porţiuni de teren cu aceiaşi pantă sau
cu diferenţe foarte mici pentru a nu se stânjeni lucrările de modelare, nivelare sau terasare.
Stabilirea reţelei de drumuri. Aceasta trebuie să asigure accesul în livadă tot timpul
anului şi să nu necesite cheltuieli ridicate pentru realizare. În plantaţiile intensive şi
superintensive se amenajează drumuri principale şi secundare.
Drumurile principale fac legătura cu şosele de acces şi cu drumurile secundare, au
partea carosabilă de 3,5-4 m lăţime, pietruită şi dacă este posibil pot fi prevăzute cu şanţuri de
colectare a apei.
Drumurile secundare delimitează parcelele pe laturile lungi, au lăţimea de 3-4 m, iar
pe pante se orientează pe direcţia curbelor de nivel, având în amonte un şanţ pentru colectarea
apelor. Este recomandat ca atât drumul cât şi şanţul să fie înierbate, pentru a diminua
eroziunea.
Zonele de întoarcere se prevăd la capetele rândurilor şi au ca scop asigurarea spaţiului
pentru întoarcerea agregatelor. Lăţimea acestora va fi de 6-8 m şi vor fi înierbate.
Perdelele de protecţie. Sunt necesare numai în zonele cu vânturi puternice frecvente şi
lipsite de adăposturi naturale. În condiţiile ţării noastre, acestea se amenajează mai ales pe
nisipuri, pentru a reduce spulberarea. Aceasta se realizează, în general, cu specii silvice care
cresc repede şi sunt adaptate la condiţiile respective (poate fi folosit şi nucul).
Amenajări antierozionale. Pe terenurile cu panta mai mare de 10-12% se efectuează
lucrări antierozionale specifice:
- canale de coastă - pot fi canale de nivel, care se execută în zonele secetoase pentru
reţinerea apei sau canale înclinate, care se fac în regiunile cu precipitaţii abundente (peste 600
mm anual), unde apa stagnează la suprafaţă şi unde există pericolul de alunecare, în scopul
colectării şi evacuării excesului de apă.
- debuşeele - colectează apele din canalele înclinate sau din canalele marginale ale
drumurilor şi le dirijează către firul văilor. Acestea se amplasează pe linia de cea mai mare
pantă şi se consolidează prin înierbare, piatră sau beton.
- terasarea - se execută pe terenurile cu pantă de 15-20%, în scopul reducerii eroziunii
solului şi creării condiţiilor pentru mecanizare, având ca efect reducerea pantei terenului până
la 4-6%. Lăţimea platformei se calculează în funcţie de panta terenului, astfel încât să permită
amplasarea a cel puţin 3-4 rânduri de pomi. Aceasta lucrare presupune deplasarea unei
cantităţi mari de pământ, este costisitoare, de multe ori nu se justifică economic.
În zonele de deal, fermierii care deţin suprafeţe de teren mici, posibilităţi tehnice şi
economice reduse pot amenaja agroterase (prin arături repetate) sau terase individuale.
Pregătirea terenului are ca scop asigurarea condiţiilor pentru prinderea, creşterea şi
rodirea la un nivel cât mai ridicat şi cuprinde:
- defrişarea - constă în îndepărtarea vegetaţiei lemnoase spontană sau cultivată;
- desfundarea - la adâncimea de 60-70 cm, creează condiţii favorabile (aerisire,
afânare, activarea microorganismelor) pentru creşterea rădăcinilor;
- nivelarea - este necesară, mai ales în cazul livezilor intensive şi superintensive,
pentru a asigura mecanizarea, irigarea şi condiţii uniforme pentru pomi. Prin această lucrare
trebuie să se deplaseze straturi de sol cât mai reduse, fără a se ajunge la straturile mai puţin
fertile din profunzime.
În cazul unor suprafeţe mici, în grădinile familiale, pregătirea ternului se poate rezuma
la efectuarea unor gropi de plantare mai mari (0,8 x 1,2 m x 0,8 x 1,2 m x 0,6-0,8 m) şi
afânarea solului sub proiecţia coroanei, mai ales în primii 3-4 ani.
- fertilizarea de bază - constă în administrarea următoarelor cantităţi orientative de
îngrăşăminte: 40-60 t gunoi de grajd/ha, 600-800 kg superfosfat/ha şi 300-400 kg sare
potasică/ha, încorporate în sol printr-o arătură adâncă de 25-30 cm.

115
Înainte de plantare se recomandă o nivelare de suprafaţă pentru corectarea
eventualelor creste şi şanţuri rezultate la lucrările anterioare.

10.4. ALEGEREA ŞI AMPLASAREA SPECIILOR ŞI SOIURILOR


Alegerea speciilor şi soiurilor se face, în primul rând, în funcţie de condiţiile
pedoclimatice ale zonei şi cerinţele diferitelor specii, de cerinţele pieţei, de specializarea,
tradiţia şi experienţa din bazinul pomicol respectiv. În livezile comerciale într-o parcelă, în
general, se plantează o singură specie, altoită pe acelaşi portaltoi, pentru a avea pomi cu
vigoare şi durată de viaţă egală, distanţe de plantare şi sisteme de pichetaj unice şi
reprezentată prin 2-3 soiuri, care se polenizează reciproc. Neasigurarea soiurilor polenizatoare
este una din principalele cauze ale producţiilor mici în plantaţiile cu soiuri autosterile. La
speciile măr, păr, prun, cireş, vişin, migdal, care au majoritatea soiurilor autosterile, se
plantează 2-3 soiuri într-o parcelă, care să aibă aceiaşi epocă de înflorit şi să se poată poleniza
reciproc. Fructificarea este superioară chiar în cazul soiurilor autofertile, atunci când la soiul
de bază se adaugă un polenizator. În general, se plantează 4-6 rânduri dintr-un soi, după care
urmează polenizatorul. Raportul dintre soiuri se stabileşte în funcţie de valoarea lor
economică. Dacă aceasta este aproximativ egală, numărul rândurilor din fiecare soi este egal
(frecvent câte 6 rânduri din fiecare soi). În cazul când avem un soi de calitate scăzută, dar care
este un bun polenizator, se recomandă un rând cu soiul polenizator la 6-8 rânduri din soiul ce
trebuie polenizat.
Tendinţa în domeniu este utilizarea ca polenizatori a unor selecţii din speciile sălbatice
cu înflorire abundentă, constantă şi cu durată mare a perioadei de înflorire (10.10).

Fig. 10.10. Selecţie de măr sălbatic utilizat ca polenizator (original)

În general, se recomandă ca distanţa de la polenizator la polenizat să fie de 50-60 m


pentru măr, păr, prun şi cireş, de 25 m la vişin şi de maxim 100 m la nuc (Miliţiu I., 1992).

116
10.5. STABILIREA DISTANŢELOR DE PLANTARE ŞI PICHETAREA TERENULUI
Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de vigoarea soiului şi portaltoiului, de
fertilitatea solului, nivelul tehnologiei de cultură, condiţiile climatice ale zonei, etc.
Dacă distanţele de plantare sunt prea mari, coroanele pomilor nu pot folosi eficient
energia solară. Adoptarea unor distanţe de plantare prea mici are ca efect îndesirea plantaţiei,
pomii se umbresc reciproc, se degarnisesc repede şi pe porţiuni mari din coroană, fructele sunt
de calitate slabă.
În funcţie de zona de cultură, fertilitatea solului, vigoarea soiului şi portaltoiului se
recomandă, orientativ, distanţele de plantare prezentate în tabelele 10.4., 10.5., 10.6.

Tabelul 10.4
Distanţele de plantare, la măr, în diferite zone de cultură
(după Cepoiu N., 2001)
Fertilitatea Distanţa de
Zona de cultură Grupa de soiuri Portaltoiul
solului plantare (m)
Zona premontană Standard Franc 4,5 x 4,0
Mică
Standard MM 106 4,0 x 2,0
Standard Franc 5,0 x 4,0
Mijlocie Standard MM 106 4,0 x 2,5
Zona dealurilor înalte Spur MM 106 4,0 x 1,5
Standard Franc 5,5 x 5,5
Mică
Spur Franc 4,0 x 2,5
Mijlocie Standard MM 106 4,0 x 3,0
Zona dealurilor mici şi
Spur MM 106 4,0 x 2,0
mijlocii Mică
Spur M9 3,5 x 1,0
Standard MM 106 4,0 x 2,5
Mare
Spur M 9, M 26 3,5 x 1,0
Zona de şes
Standard MM 106 4,0 x 2,0
Mijlocie
Spur M 9, M 26 3,0 x 1,0
Standard M4 4,0 x 2,5
Mare
Zona inundabilă a Dunării şi Spur M9 3,5 x 1,5
Deltei Standard M4 4,0 x 2,0
Mijlocie
Spur M9 3,0 x 1,0

Tabelul 10.5
Distanţele de plantare, la păr şi gutui, în diferite zone de cultură
(după Cepoiu N., 2001)
Distanţa de
Zona de cultură Specia Soiul Portaltoiul
plantare (m)
Franc 4,0 x 3,0
Viguros
Gutui 3,0 x 1,25
Păr
Zona dealurilor mici şi Franc 4,0 x 2,5
Mijlociu
mijlocii Gutui 3,0 x 1,25
Viguros Gutui 4,0 x 2,5
Gutui
Mijlociu Gutui 3,5 x 1,5
Franc 5,0 x 4,0
Viguros
Gutui 4,0 x 2,0
Păr
Franc 4,0 x 3,0
Zona de şes Mjlociu
Gutui 3,5 x 1,5
Viguros Gutui 4,0 x 2,5
Gutui
Mijlociu Gutui 4,0 x 2,0
Zona inundabilă a Viguros Gutui 4,0 x 2,0
Dunării şi Deltei Gutui
Mijlociu Gutui 3,5 x 1,5

117
Tabelul 10.6
Distanţele de plantare, la speciile drupacee şi nucifere,
în diferite zone de cultură (după Cepoiu N., 2001)
Zona de cultură Specia Soiul Portaltoiul Distanţa de plantare (m)
Mijlociu, Franc 4,5 x 3,5
Prun Pitic Vegetativ 4,0 x 2,0
Viguros Franc, vegetativ 5,0 x 4,0
Viguros Franc, vegetativ 6,5 x 5,0
Cireş Mijlociu Franc, 5,0 x 4,0
Pitic vegetativ 4,0 x 2,0
Zona dealurilor
Mijlociu Franc, vegetativ 4,0 x 2,0
mici şi mijlocii Vişin
Pitic Vegetativ 3,0 x 1,5
Viguros Franc 10,0 x 8,0
Nuc
Mijlociu Nuc negru 8,0 x 6,0
Viguros Franc 8,0 x 6,0*
Castan
Mijlociu Franc 6,0 x 5,0*
Migdal Mijlociu Franc 5,0 x 4,0
Viguros Franc, corcoduş 6,0 x 5,0
Prun
Mijlociu Franc, vegetativ 5,0 x 4,0
Viguros Mahaleb 7,0 x 6,0
Cireş
Mijlociu Mahaleb 6,0 x 5,0
Mijlociu Franc, mahaleb 4,0 x 3,0
Vişin
Pitic Franc 3,5 x 1,5
Zona de şes
Viguros Zarzăr, franc 5,0 x 4,0
Cais
Mijlociu Zarzăr, franc 4,0 x 3,0
Viguros Franc 5,0 x 4,0
Piersic
Mijlociu Migdal 4,0 x 4,0
Viguros Migdal 5,0 x 5,0
Migdal
Mijlociu Migdal 4,0 x 3,5
Prun Mijlociu Franc 4,0 x 3,0
Deltă Cais Mijlociu Prun 4,0 x 3,0
Vişin Pitic Franc 3,5 x 1,5
* Cu rărire în proporţie de 50% după 15-20 ani.

Pichetarea terenului. Este lucrarea prin care se materializează pe teren (prin picheţi)
poziţia fiecărui pom. În prealabil se stabileşte modul de grupare a pomilor şi distanţele de
plantare între rânduri şi între pomi pe rând.
Sistemul de pichetare este dat de figura geometrică realizată pe teren de către pomii
vecini de pe două rânduri alăturate: în pătrat, în dreptunghi şi în triunghi (fig 10.11). Aceste
sisteme se aleg în funcţie de sistemul de cultură, distanţele de plantare şi de condiţiile de
plantare (teren plan sau pe pantă).
La pichetatul în pătrat, distanţele dintre rânduri sunt egale cu cele dintre pomi pe rând
şi se utilizează în cazul livezilor clasice, pe terenuri plane. Sistemul de pichetare în
dreptunghi, cu distanţe mai mari între rânduri şi mai mici între pomi pe rând, este utilizat pe
terenurile plane şi cu pantă uşoară (până 6%), pentru toate sistemele de cultură. Pichetatul în
triunghi echilateral sau isoscel (denumit şi în chin-conz) oferă pomilor condiţii mai bune de
interceptare a luminii şi de distribuţie a rădăcinilor în spaţiul de nutriţie alocat. De asemenea,
acest sistem este recomandat pentru terenurile cu panta mai mare de 6%, cu rândurile
orientate de-a lungul curbelor de nivel, pomii constituind obstacole pentru apa care se scurge
şi erodează solul.

118
Fig. 10.11. Sisteme de pichetaj (după Cepoiu N., 2001)
a - în pătrat; b - în dreptunghi, c - în triunghi echilateral
Pichetatul pe terenurile plane sau cu panta mică, până la 6%. Înainte de pichetare se
stabileşte sistemul de pichetare, forma parcelei, se încadrează şi se parcelează terenul. Pentru
simplificarea pichetatului terenul se încadrează în figuri geometrice regulate (de preferinţă
dreptunghi sau pătrat) şi se divide în unităţi mai mici de lucru.
Pentru încadrare, pe latura lungă a parcelei, paralel cu un drum principal sau cu limita
proprietăţii, se trasează o linie dreaptă AB, care va fi baza de pornire a pichetajului
(fig. 10.11.). Lungimea acesteia trebuie să fie multiplu al distanţei dintre pomi pe rând. Din
punctele A şi B, cu ajutorul aparatelor topografice, se vor ridica două perpendiculare AC şi
BD, egale ca lungime şi paralele. Lungimea laturilor AC şi BD trebuie să fie multiplu
distanţei între rândurile de pomi. Apoi, pentru închiderea perimetrului, se trasează linia CD,
care trebuie sa fie paralelă şi egală cu linia de bază AB. Se admite o toleranţă de cel mult ± 20
cm. Când diferenţele sunt mai mari există riscul ca parcela să fie neuniformă ca lăţime,
numărul de pomi pe rând să fie variabil, iar spaţiul de nutriţie să nu fie folosit economic
(Cepoiu, 2001).
Pe laturile mici ale parcelei, AC şi BD, cu ajutorul unui cablu de sârmă marcat cu
distanţele dintre rânduri, se fixează capetele de rânduri prin picheţi, care rămân pe loc până la
terminarea plantării. Pentru a uşura pichetarea şi a evita eventuale erori, se vor picheta linii
ajutătoare (A1C1, A2C2, A3C3), pe care se vor picheta la fel ca pe liniile AC şi BD, cu distanţa
dintre rânduri (fig. 10.12). Apoi, începând cu primul rând, perpendicular pe liniile AC şi
A1C1, între picheţii care marchează rândul se întinde un cablu de sârmă pe care este marcată
distanţa între pomi pe rând. În dreptul semnelor, cu ajutorul unor picheţi mai mici, se fixează
locul fiecărui pom.
Pentru întinderea acestor cabluri se folosesc ţăruşi confecţionaţi dintr-un lemn de
esenţă tare (fag, salcâm), care sunt armaţi la un capăt cu un inel gros din fier pentru a rezista
loviturilor de mai şi ascuţiţi la capătul celălalt pentru a se înfige în sol. Cablurile se întind bine
dacă ţăruşii se bat înclinat, cu vârful orientat spre interior.

119
Fig. 10.12. Pichetatul pe terenurile plane sau cu pantă mică până la 6%

În plantaţiile intensive şi superintensive, cu distanţe de plantare reduse, mai ales pe


rând, în timp (după formarea coroanei), pomii îşi pierd individualitatea, rândurile se
transformă în garduri fructifere şi, ca urmare, după executarea gropilor, nu se mai
repichetează, ci se foloseşte sârma marcată, plantându-se în dreptul semnelor.
În grădinile familiale şi pe suprafeţe mai mici de teren, pichetatul se poate executa
relativ uşor folosind un “T” confecţionat din lemn, a cărui înălţime este egală cu distanţa
dintre rânduri, iar lungimea transversală, cu distanţa dintre pomi pe rând (Cepoiu N, 1994).
Această metodă constă în trasarea şi marcarea pe teren a liniei de bază AB de al care se
porneşte lucrarea, aşezarea T-ului în poziţie răsturnată, cu transversala pe direcţia primului
rând şi marcarea vârfurilor acestui instrument cu picheţi, pentru realizarea primului triunghi
(fig. 10.13). Prin deplasări laterale repetate vor fi obţinute primele două rânduri de pomi,
pichetate în triunghi. Se marchează rândul 3 prin deplasarea instrumentului pe direcţia
rândului 2. Apoi, prin efectuarea aceloraşi operaţiuni se marchează şi celelalte rânduri.

Fig. 10.13. Pichetatul cu T-ul de lemn (după Cepoiu N., 1994)

Pichetatul pe terenurile în pantă. În zonele colinare, unde marea majoritate a


terenurilor destinate plantaţiilor pomicole sunt pe pante, pichetarea terenului necesită atenţie
şi pricepere deosebită.
Pe versanţii scurţi şi cu pante mici şi uniforme, pichetatul terenului se face paralel cu
curbele de nivel, pornindu-se de la o linie de bază, jalonată la baza pantei. Pentru pichetarea
primului rând se întinde un cablu de sârmă, pe care sunt marcate distanţele dintre pomi pe
rând şi se bat picheţi în dreptul fiecărui semn. Celelalte rânduri vor fi trasate în amonte cu
ajutorul unui triunghi confecţionat din sârmă, prevăzut cu inele la vârfuri. Pentru pichetarea

120
celui de-al doilea rând se aşează inelele A şi C pe picheţii 1a şi 2a de pe primul rând, se întind
sârmele şi se fixează primul pichet de pe rândul doi (1 b) în interiorul inelului B (fig. 10.14).
Se eliberează inelele A, B şi C de pe picheţii 1 a, 1 b şi 2 a şi se fixează inelul A pe pichetul 3
a şi inelul C pe pichetul 2 a. Pentru fixarea poziţiei celui de-al doilea pom de pe rândul doi se
întind sârmele şi se bate pichetul 2 b prin inelul B. Prin repetarea acestei operaţiuni se trasează
şi rândurile următoare, realizând prin această metodă pichetarea în triunghi, pomii de pe un
rând fiind la jumătatea distanţei dintre pomii de pe rândul următor.

Fig. 10.14. Pichetatul cu triunghiul de sârmă (după Cepoiu N., 1994)

Pe versanţii scurţi şi cu pante mari rândurile se pichetează paralel cu curbele de nivel.


Pentru început se trasează o linie dreaptă din deal în vale, pe care se fixează prin picheţi
distanţele dintre rânduri. Pichetarea rândului de pomi se va face cu ajutorul triunghiului
echilateral sau cu compasul din lemn, prevăzute cu un fir cu plumb.
În cazul utilizării triunghiului echilateral se înfige jalonul B lângă pichetul 1, se
întinde o sfoară pe direcţia curbelor de nivel cu ajutorul jalonului A (fig. 10.15) şi se fixează
un pichet la baza acestui jalon, a cărui înălţime trebuie să fie identică cu cea a pichetului 1.
Pentru ca rândul să fie paralel cu curbele de nivel, firul cu plumb trebuie să treacă prin vârful
triunghiului. Repetând operaţiunile se materializează direcţia primul rând de pomi şi apoi a
următoarelor rânduri.

Fig. 10.15. Pichetatul cu ajutorul triunghiului echilateral


(după Cepoiu N., 1994)

Când se utilizează compasul din lemn cu fir de plumb se procedează similar, trasându-
se linia din deal în vale cu ajutorul căreia se fixează picheţii - “cap de rând”. Compasul fixat
cu unul din braţe la baza pichetului 1 se deplasează în sus şi în jos până când firul cu plumb se
suprapune pe marcajul de pe braţul orizontal. În dreptul firului cu plumb se fixează pichetul 2.
Repetând operaţiunile în aceiaşi succesiune se vor marca toate rândurile.

121
Fig. 10.16. Pichetatul cu ajutorul compasului de lemn
(după Cepoiu N., 1994)

După trasarea rândurilor se execută pichetatul propriu-zis cu triunghiul de sârmă,


procedându-se la fel ca la pichetarea pe versanţi cu pante mici şi uniforme.
Pe versanţii lungi ai dealurilor înalte (cu pante mai mari de 6-7%) pichetatul este
mult mai complex şi necesită aparate de măsurat şi specialişti. În aceasta situaţie, terenul se
delimitează în unităţi orografice, care se pichetează separat păstrându-se însă legătura între ele
prin continuitatea rândurilor de pe curbele de nivel. În urma delimitării, versanţii şi parcelele
cu pante mici şi uniforme se vor picheta fără amenajări, iar veranţii abrupţi, cu relief
frământat vor fi amenajaţi în terase şi în parcele cu alei de trafic tehnologic. Pe terenurile cu
pante uniforme sub 12% şi neamenajate, pichetatul se execută simultan cu trasarea curbelor
de nivel. Pentru aceasta, pe versantul ABEF se stabileşte o linie de bază MN, din deal în vale,
care împarte în părţi egale, reprezentând distanţa dintre rânduri, marcându-se prin picheţii
a,b,c, .....,n.

Fig. 10.17. Pichetarea pe curbele de nivel cu ajutorul nivelei


(după Cepoiu N., 2001)

Cu ajutorul teodolitului şi mirei se fixează poziţia rândurilor, pe direcţia curbelor de


nivel. În acest scop, se aşează aparatul la o distanţă de 10-15 m de rândurile care trebuie
trasate (g şi h în fig.10.17), iar mira se fixează în poziţie verticală, mai întâi lângă pichetul g şi
apoi lângă pichetul h, notându-se cotele citite în aparat. Pentru a trasa rândurile g şi h de-a
lungul curbelor de nivel, se deplasează mira pe direcţia rândului, spre deal şi vale, până când

122
între firele reticulare ale aparatului reapar cotele notate anterior. Prin repetarea acestor
operaţiuni, fixarea la fiecare citire a unui pichet la baza mirei şi rotirea aparatului cu 1800
pentru a se continua fixarea picheţilor şi în partea dreaptă a liniei de bază, vor fi trasate
primele două rânduri pe curbele de nivel (g şi h). În acest fel vor fi trasate şi celelalte rânduri.
După trasarea acestora se va executa pichetajul propriu-zis, prin care se stabileşte poziţia
fiecărui pom pe rând. Pentru pichetare se poate folosi metoda de pichetare în triunghi, cu
ajutorul triunghiului din sârmă.

10.6. PLANTAREA POMILOR ŞI LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE DUPĂ PLANTARE

Epoca de plantare. În zonele unde iernile sunt uşoare şi condiţiile de lucru permit
plantarea se face toamna. Plantarea de toamnă (sfârşit de octombrie-început de noiembrie)
favorizează calusarea rănilor şi emiterea de noi rădăcini active până la sosirea iernii. În plus,
pomii plantaţi toamna beneficiază de umiditatea din precipitaţii din toamnă şi din topirea
zăpezii, se aşează mai bine, se realizează un contact perfect între rădăcini şi sol, iar primăvara
pornesc în vegetaţie mai devreme.
În zonele în care, de obicei, iarna nu cad zăpezi şi temperaturile sunt scăzute este mai
bine să se planteze primăvara, pentru a evita degerarea pomilor. Plantarea de primăvară
trebuie efectuată imediat după dezgheţarea şi zvântarea solului, înainte de dezmugurire. Pomii
plantaţi în această epocă formează calus şi rădăcini noi abia primăvara după plantare, motiv
pentru care pornirea în vegetaţie are loc mai târziu, iar creşterile lăstarilor din primul an sunt
mai mici decât în cazul plantării de toamnă.
Plantarea pomilor cuprinde următoarele operaţii: săpatul gropilor, pregătirea pomilor
pentru plantare şi plantarea propriu-zisă.
Săpatul gropilor. Se execută diferenţiat ca epocă şi dimensiuni, în funcţie de
pregătirea terenului :
a) pe teren desfundat, la adâncimea de 50-60 cm, gropile se sapă cu câteva zile înainte
de plantare sau chiar în ziua plantării, având dimensiuni reduse (40 x 40 cm), astfel încât să
permită aranjarea comodă a rădăcinilor;
b) pe teren nedesfundat (situaţie întâlnită mai ales în gospodăriile populaţiei), se sapă
gropile cu 2-3 luni înainte de plantarea pomilor, de dimensiuni mai mari (0,8 x 0,8 m în
solurile uşoare, 1,0 x 1,0 m în solurile grele şi 60 x 80 cm adâncime).
Săpatul gropilor se face mecanizat, cu burghie sau manual.
Când gropile se sapă manual, pe teren plan, pământul scos din primul strat (25-30 cm)
va fi aşezat sub formă de muşuroi pe una din laturi, iar restul de pământ, mai puţin fertil, în
partea opusă.
În cazul terenului în pantă (adesea întâlnit în gospodăriile populaţiei din zona
dealurilor), la săparea gropilor trebuie să se respecte următoarea succesiune (fig. 10.18):
- stratul de pământ înţelenit, de la suprafaţa terenului, se taie sub formă de brazde şi se
aşează în aval (fig. 10. 18a);
- se scoate un strat de pământ pe adâncimea de o cazma şi se aşează sub formă de
muşuroi în amonte (fig. 10. 18b);
- se sapă în continuare pământul din groapă şi i se dă o poziţie orizontală sau chiar o
mică înclinare în contrapantă (fig. 10.18c);
- în timpul plantării se introduce în groapă stratul de pământ scos de la suprafaţă, în
zona de răspândire a rădăcinilor pomului (fig. 10.18d);
- se aşează brazdele cu iarbă pe taluzul format în aval pentru a fixa pământul şi a
împiedica eroziunea (fig. 10.18e).

123
Fig. 10.18. Săparea gropilor pe terenurile în pantă (original)

Pregătirea pomilor pentru plantare. Cuprinde fasonarea şi mocirlirea rădăcinilor.


Fasonarea constă în înlăturarea porţiunii vătămate şi scurtarea rădăcinilor mai groase de
3-4 mm, la 35-40 cm şi a celor mai subţiri de 3 mm la 8-10 cm. Mocirlirea este operaţia de
introducere a rădăcinilor într-un amestec de pământ galben, balegă proaspătă şi apă, de
consistenţa smântânii. Aceasta are rolul de a asigura o mai mare umiditate în jurul sistemului
radicular, de a realiza o aderenţă mai bună cu solul şi de a stimula vindecarea rănilor.
Plantarea propriu-zisă. Constă în următoarele operaţii :
- se trage în groapă pământ fertil rezultat din primul strat la săparea gropii, aşezându-
se sub formă de muşuroi pe fundul gropii;
- se aşează pomul în groapă cu rădăcinile deasupra muşuroiului;
- este de dorit ca punctul de altoire să rămână cu câţiva centimetrii (2-3 cm) deasupra
solului pentru a evita o eventuală trecere a altoiului pe rădăcini proprii. În noile livezi
superintensive realizate cu pomi altoiţi pe portaltoi vegetativi, plantaţi la densităţi mari (3 x 1
m, la măr/M9 sau alt portaltoi din aceiaşi gamă de vigoare, 4 x 1 m la păr/diferite tipuri de
gutui de vigoare mică, 4 x 2 m la prun/St. Julien A sau Pixy, 4 x 1 m la cireş/Gisela 5) se
recomandă plantarea cu punctul de altoire la 10-15 cm deasupra nivelului solului (fig. 10.19).
Este cunoscută proprietatea portaltoilor vegetativi de a emite rădăcini adventive din zona care
vine in contact cu solul. Ca urmare, cu cât lungimea portaltoiului introdusă în sol este mai
mică, pomul va avea un sistem radicular mai mic, va explora un volum de sol mai mic şi va
induce o vigoare mai mică, care va permite menţinerea in spaţiul de nutriţie alocat prin
distanţele de plantare;
- se răsfiră rădăcinile cu mâna în toate direcţiile, astfel încât să se ocupe tot spaţiul din
groapă şi să nu se suprapună;
- se acoperă rădăcinile cu un strat de pământ bine mărunţit şi se calcă uşor, cu piciorul
orientat cu călcâiul spre exteriorul gropii, de la periferia gropii spre centru;
- după acoperirea rădăcinilor se umple groapa cu pământ amestecat cu 10-15 kg gunoi
bine fermentat; gunoiul de grajd nu trebuie să vină în contact cu rădăcinile;
- se calcă din nou cât mai uniform şi apăsat;
- un pom bine plantat nu trebuie să se smulgă cu uşurinţă din pământ.

124
Fig. 10.19. Plantarea cu punctul de altoire la 10-15 cm deasupra nivelului solului
(original)

După plantare se face o copcă în jurul pomului în care se toarnă 1-2 găleţi cu apă.
După infiltrarea apei în sol se face un muşuroi, care completează pământul din jurul pomului,
menţine umiditatea şi protejează rădăcinile împotriva îngheţului. După plantare pomii trebuie
protejaţi împotriva rozătoarelor (iepuri, căprioare) prin repararea gardurilor sau unde acestea
nu există, prin învelitul trunchiului.
Imediat după plantare se scurtează varga pentru proiectarea coroanei, la o înălţime
care diferă în funcţie de tipul de coroană ales. Această tăiere are şi rolul de a reface echilibrul
între partea aeriană şi sistemul radicular, care a avut de suferit cu o ocazia scosului din
pepinieră, când o mare parte din rădăcini se rup.

125
Capitolul 11
TEHNOLOGIA ÎNTREŢINERII PLANTAŢIILOR POMICOLE

11.1. OPERAŢIILE TEHNICE FOLOSITE PENTRU DIRIJAREA CREŞTERII ŞI


RODIRII

Principalele operaţii tehnice folosite pentru dirijarea creşterii şi rodirii pomilor sunt:
tăierile, schimbarea poziţiei ramurilor şi operaţiile tehnice secundare.

11.1.1. Tăierile şi influenţa acestora asupra proceselor de creştere şi rodire

Tăierea pomilor este veriga tehnologică de bază în cultura pomilor, prin care se
urmăreşte schimbarea poziţiei ramurilor în coroană, a mugurilor pe ramuri şi a raportului
dintre rădăcină şi tulpină, în scopul dirijării proceselor de creştere şi rodire.
Prin tăieri se asigură producţii mari şi constante, se menţine echilibrul fiziologic între
creştere şi rodire, se încadrează coroanele în limita spaţiului de nutriţie alocat prin distanţele
de plantare, se îmbunătăţeşte randamentul utilizării energiei solare şi eficacitatea
tratamentelor fitosanitare, etc.
Cunoaşterea efectului tăierilor asupra creşterii şi fructificării pomilor stă la baza
fundamentării deciziilor privind utilizarea diferenţiată a tăierilor în diferite etape din viaţa
pomilor.
Influenţa tăierilor asupra creşterii pomilor. Efectul tăierilor asupra creşterii pomilor
poate fi analizat din două punte de vedere: efectul general şi efectul local.
Efectul general se observă după un timp mai îndelungat şi constă în micşorarea
volumului coroanei, reducerea creşterii totale a pomilor.
Tăierea înseamnă pentru pomi pierderea unei părţi din substanţele sintetizate depuse în
ţesuturile ramurilor anuale şi micşorarea suprafeţei asimilatoare pentru anul următor, o hrănire
mai slabă şi, în consecinţă creşteri mai reduse şi un volum al coroanei mai mic în comparaţie
cu pomi cărora nu li se aplică tăieri.
Efectul local, imediat al tăierilor (scurtărilor) este de stimulare a creşterii. Astfel, la
scurtarea unei ramuri, pe porţiunea rămasă imediat sub punctul de tăiere cresc lăstari de
dimensiuni mult mai mari decât cei care ar fi crescut pe ramura nescurtată.
Explicaţia constă în schimbarea raportului între rădăcină şi tulpină. Sistemul radicular
rămâne întreg, absoarbe cu întreaga capacitate apa şi substanţele nutritive, pe care la
pompează către un număr mai mic de muguri. Stimularea creşterii este obţinută nu printr-o
hrănire mai abundentă a pomului, ci prin repartizarea aceleiaşi cantităţi de hrană la un număr
mai mic de lăstari.
Între intensitatea tăierilor şi vigoarea lăstarilor crescuţi în urma intervenţiei, există o
corelaţie strânsă: cu cât tăierile sunt mai severe (scurtare puternică) cu atât se obţin lăstari mai
viguroşi.
Influenţa tăierilor asupra fructificării este mult mai complexă, de aceea trebuie
analizată în funcţie de corelaţiile existente între creştere şi rodire.
Tăierile influenţează asupra rodirii atât în ceea ce priveşte intrarea pe rod cât şi asupra
menţinerii fructificării normale o perioadă cât mai lungă.
Pomii tineri, la care se aplică tăieri încep să fructifice mai târziu decât cei netăiaţi. La
pomii aflaţi în perioada de rodire maximă, cărora nu li s-au aplicat tăieri fenomenul de
îmbătrânire se manifestă prematur.

126
Analizând cele două categorii de efecte se pot trage concluzii utile pentru teoria şi
practica pomicolă. Prin tăieri trebuie să se stimuleze acele funcţii ale pomilor care sunt slab
manifestate şi să se tempereze cele care se manifestă intens. Astfel, la pomii tineri, care
prezintă, în mod natural, creşteri mari, viguroase, trebuie evitate scurtările, pe cât posibil,
deoarece acestea ar intensifica şi mai mult creşterea, întârziind intrarea pe rod. Când pomii
sunt în perioada de rodire deplină, prezintă în mod natural creşteri reduse, motiv pentru care
este necesară stimularea creşterilor prin tăieri, mai ales scurtări în lemn de 2-3 ani (reducţii).
În livezile superintensive se recomandă scurtarea în cep de 2-3 cm. a semischeletului care
depăşeşte ½ din grosimea axului la punctul de inserţie pe ax.

11.1.2. Clasificarea tăierilor

1. După modul cum se intervine asupra ramurilor, tăierea se poate realiza prin două
tipuri de intervenţii: scurtarea şi suprimarea ramurilor.
Scurtarea ramurilor constă în îndepărtarea unei porţiuni din ramura respectivă.
În cazul ramurilor anuale, în funcţie de lungimea porţiunii înlăturate, scurtarea
ramurilor poate fi:
 slabă - se elimină 1/4 - 1/3 din lungimea ramurii anuale şi are ca efect pornirea în
vegetaţie a 2-3 muguri situaţi sub locul intervenţiei;
 mijlocie - se îndepărtează până la 1/2 din lungimea ramurii, având ca efect creşterea a 3-4
sau chiar mai mulţi lăstari viguroşi din mugurii situaţi sub tăiere;
 puternică - se elimină până la 2/3 din lungimea ramurii şi în urma acestei intervenţii toţi
mugurii rămaşi pornesc în vegetaţie, formând lăstari de vigoare mare.
Scurtarea ramurilor anuale este utilizată frecvent în operaţiile de formare a coroanelor,
în scopul ramificării în punctele dorite, conform caracteristicilor diferitelor forme de coroană.
În livezile pe rod scurtarea ramurilor anuale trebuie evitată, putând fi utilizată numai în cazul
unor soiuri cu diferenţiere masivă a mugurilor de rod pe ramurile anuale şi capacitate de
ramificare scăzută (de exemplu soiul de măr Pionier), când particularităţile speciei impun o
asemenea intervenţie (scurtarea în cep a ramurilor mixte la piersic) sau când se doreşte
înlocuirea unor ramuri de schelet rupte sau uscate. În livezile superintensive cu pomi
preformaţi în pepinieră (cu 5, 7 sau chiar 9 ramuri anticipate, care prezintă muguri de rod),
practic nu se mai fac tăieri de formare a coroanelor şi, ca urmare se recomandă scurtări de
ramuri anuale în scopul formării de noi ramuri de rod.
Cu cât scurtarea este mai puternică cu atât lăstarii noi formaţi sunt mai mulţi şi mai
viguroşi, având ca efect îndesirea coroanei.
În cazul când prin scurtare se elimină porţiuni de ramuri de mai mulţi ani, intervenţia
poartă denumirea de reducţie. Scurtarea in lemn multianual (reducţia) este principala
intervenţie la pomii pe rod, prin care se urmăreşte atât normarea încărcăturii de rod, cât şi
stimularea creşterilor vegetative, necesare pentru înlocuirea ramurilor de schelet rupte, uscate
sau a formaţiunilor de rod îmbătrânite, epuizate.
Suprimarea ramurilor. Este operaţia prin care lăstarii anuali sau ramurile multianuale
sunt tăiate de la bază, de la inserţia pe o ramură de ordin superior sau de pe ax. Suprimarea
sau eliminarea unei ramuri nu este urmată de o ramificare în punctul respectiv. Prin această
lucrare se urmăreşte rărirea coroanei, pentru îmbunătăţirea regimului de lumină şi aerisire în
interiorul coroanei. Se suprimă, în primul rând, ramurile concurente, cele cu creştere
interioară sau plasate în poziţii nedorite şi cele prea dese.
2. După perioada când se execută există tăieri “în uscat” şi “tăieri în verde”.
Tăierile în uscat se aplică în perioada de repaus a pomilor, în intervalul cuprins între
căderea frunzelor şi umflarea mugurilor, în primăvara următoare. Deoarece rănile rezultate se

127
cicatrizează mai greu când temperaturile sunt scăzute, la speciile drupacee, sensibile la ger
(cais, piersic, migdal, cireş) şi, în general, la pomii tineri, se recomandă executarea tăierilor
către primăvară. În cazul unor suprafeţe mari şi la speciile rezistente la ger (măr, păr), tăierile
în uscat se pot aplica începând din toamnă, după căderea frunzelor.
Tăierile în verde se aplică în perioada de vegetaţie şi prezintă următoarele avantaje:
 Se evită pierderile mari de substanţe sintetizate prin îndepărtarea timpurie a ramurilor cu
poziţii nedorite, care ar trebui eliminate ulterior prin tăierile în uscat;
 Se reduce volumul tăierilor din perioada de repaus;
 Sunt operaţii de bază în formarea corectă şi rapidă a coroanelor;
 Lăstarii rezultaţi rămân pe sol ca aport de materie organică;
 La speciile sâmburoase, prin executarea tăierilor în verde se evită scurgerea de gome,
obţinându-se astfel o cicatrizare mai bună a rănilor.
În plus având în vedere efectul de reducere a vigorii pomilor, tăierile în verde trebuie
să devină o verigă tehnologică de bază, mai ales în livezile intensive şi superintensive.
Tăierile în verde se bazează tot pe scurtarea şi suprimarea lăstarilor.
 Scurtarea sau ciupirea lăstarilor, constă în îndepărtarea porţiunii terminale a acestora,
deasupra ultimei frunze mature sau a unui anumit număr de frunze (3-5).
Efectele ciupitului sunt diferite în funcţie de momentul când se execută:
a) Ciupirea timpurie, executată în perioada mai – iunie, când lăstarii sunt în faza de
creştere intensă, are ca efect oprirea temporară a creşterii în lungime, formarea de lăstari
anticipaţi şi favorizarea creşterii lăstarilor neciupiţi.
b) Ciupirea efectuată în faza de încetinire a creşterii lăstarilor (iunie – iulie) nu
este urmată de reluarea creşterii, motiv pentru care se foloseşte în scopul menţinerii unei
creşteri echilibrate a lăstarilor de aceeaşi importanţă în coroană.
c) Ciupirea tardivă (august – septembrie) se execută la pomii tineri, cu creşterea
prelungită, în scopul stopării creşterii şi favorizării maturării lemnului.
 Suprimarea sau plivirea lăstarilor constă în îndepărtarea de la bază a lăstarilor crescuţi în
poziţii necorespunzătoare şi are ca efect stimularea creşterii celorlalţi lăstari rămaşi în
coroana.
În livezile tinere, operaţia de ciupire a lăstarilor se recomandă la tăierile de formare a
coroanei pomilor pentru:
- provocarea ramificării în punctele dorite;
- oprirea creşterii în lungime a unor lăstari;
- menţinerea echilibrată a creşterii lăstarilor de aceeaşi importanţă în structura
coroanei;
- grăbirea intrării pe rod şi reducerea vigorii pomilor
Plivirea lăstarilor crescuţi în poziţii necorespunzătoare este o lucrare de bază la
formarea coroanelor şi are ca efect stimularea creşterii celorlalţi lăstari rămaşi în coroană.
În livezile pe rod:
A. La speciile sâmburoase (piersic, cais, cireş, vişin, prun) se recomandă tăierile în
verde după recoltarea fructelor. Perioada optimă de executare a acestei lucrări este în prima
jumătate a lunii august, deoarece nu se urmăreşte provocarea de creşteri noi, ci reducerea sau
chiar substituirea tăierilor în uscat. Principiile sunt aceleaşi ca la tăierea în uscat, însă prezenţa
frunzişului poate îngreuna orientarea celui ce execută tăierea. În acest sens, se recomandă ca
într-o primă etapă să se elimine ramurile uscate, rupte şi cele care îndesesc interiorul coroanei,
şi apoi să se execute tăierea propriu-zisă conform cu obiectivul urmărit. Tăierea după
recoltarea fructelor sau tăierea de vară se execută mai ales la piersic şi cais.
B. La măr şi păr (seminţoase), în livezile de rod, prin tăierile în verde (luna iulie), se
intervine mai ales asupra lăstarilor de la partea superioară a gardurilor fructifere, a celor

128
concurenţi şi a celor cu poziţie verticală sau plasaţi necorespunzător (în interiorul coroanei),
realizându-se astfel o mai bună iluminare şi, deci, o mai bună colorare a fructelor.
3. În funcţie de scopul urmărit avem următoarele tipuri de tăieri:
 Tăieri de formare - cuprind toate intervenţiile efectuate în primii 4-5 ani de la
plantare, până la completa formare a coroanei. Acestea au ca scop realizarea
elementelor de schelet potrivit tipului de coroană, care se alege în funcţie de
particularităţile de creştere şi fructificare ale speciei şi soiului respectiv. În paralel cu
formarea scheletului se urmăreşte intrarea cât mai timpurie pe rod şi realizarea unei
structuri a coroanei care să asigure o mai bună captare a energiei solare. În livezile
înfiinţate cu material săditor preformat, cu ramuri anticipate care prezintă muguri de
rod, rolul mecanic al scheletului este preluat de un sistem de susţinere format din
spalieri, sârme şi bambus pentru susţinerea individuală. Nu mai este nevoie să formăm
schelet în primi 4-5 ani de la plantare pentru a susţine rodul şi, în plus în aceşti ani se
produc cantităţi importante de fructe.
 Tăieri de producţie – se aplică la pomii la care coroana a fost formată şi care au intrat
pe rod. Acestea au ca scop întreţinerea coroanei şi normarea producţiei, motiv pentru
care distingem: tăieri de întreţinere şi tăieri de fructificare. Creşterea şi ramificarea
continuă a pomilor duce treptat la îndesirea coroanei, unele şarpante se arcuiesc sub
greutatea rodului, iar zona de curbură apar noi creşteri viguroase. Tăierile de
întreţinere urmăresc corectarea acestor modificări apărute în coroană, limitarea
înălţimii şi lărgimii coroanei, echilibrarea elementelor de schelet ce compun coroana.
Tăierile de fructificare sunt operaţiuni de detaliu aplicate asupra ramurilor şi
formaţiunilor de rod, cu scopul de a menţine echilibrul fiziologic între creştere şi
fructificare, de a micşora alternanţa recoltelor de la un an la altul şi de a realiza un
nivel optim al producţiei de fructe. Acest tip de tăieri completează tăierile de
întreţinere şi se execută în paralel cu acestea. Trebuie subliniat că, mai ales în
condiţiile actuale când pe piaţă se cer fructe de calitate, mari, tăierea de fructificare
capătă o importanţă deosebită. Acest obiectiv se concretizează printr-o tăiere de
detaliu asupra formaţiunilor de rod, care să aibă ca efect normarea recoltei, dar şi
sporirea mărimii fructului.
 Tăierea de regenerare - se aplică în paralel cu tăierea de întreţinere, în a doua
jumătate a vieţii pomilor, când potenţialul de creştere scade şi se accentuează procesul
de îmbătrânire şi de degarnisire a ramurilor.
 Tăierea de corectare - poate fi considerată ca un caz special al tăierii de întreţinere a
coroanei, care se aplică la pomii neglijaţi (nu s-au aplicat tăieri mai mulţi ani). Aceasta
are ca scop echilibrarea elementelor de schelet, stimularea creşterii noilor lăstari,
regenerarea semischeletului şi a ramurilor de rod.

11.1.3. Schimbarea poziţiei ramurilor

Reprezintă operaţii tehnice, care influenţează creşterea şi rodirea pomilor şi cuprind:


dresarea, înclinarea şi arcuirea ramurilor (fig.11.1).
Dresarea ramurilor. Constă în schimbarea poziţiei naturale a ramurilor, prin
apropierea acestora de verticală. Această operaţie are ca scop stimularea creşterii ramurilor
respective şi se utilizează, în special, la formarea echilibrată a scheletului. Dresarea are ca
efect : creşterea unor lăstari viguroşi, în partea terminală a ramurii, un număr redus de ramuri
de rod în partea de mijloc, iar la bază mugurii rămân dorminzi (fig. 11.2). Rodirea este
influenţată negativ, dresarea are ca efect întârzierea intrării pe rod (fig. 11.3).

129
Fig.11.1. Schimbarea poziţiei ramurilor (după Drăgănescu E., 1998)
a – dresarea; b – înclinarea; c – arcuirea

Fig. 11.2. Evoluţia unei ramuri dresate (după Miliţiu I., 1992)
a – lăstari viguroşi în partea terminală şi muguri dorminzi la bază;
b – repartizarea lăstarilor în jurul ramurii

Fig. 11.3. Raportul între creştere şi rodire, în funcţie de poziţia ramurii


(după Miliţiu I., 1992)

130
La pomii tineri, deoarece creşterea este fenomenul predominant, dresarea nu se
recomandă decât în cazul ramurilor care sunt necesare la formarea scheletului, în scopul
echilibrării lor. Astfel, o ramură de aceiaşi importanţă în coroană, care are o vigoare mai mică
poate fi stimulată să crească prin aducerea ei în poziţie verticală. La pomii maturi dresarea
poate fi utilizată deoarece în această perioadă creşterea îşi pierde din intensitate.
Înclinarea ramurilor. Este operaţia opusă dresării prin care se modifică poziţia
naturală a ramurilor, în sensul apropierii de orizontală sau chiar sub orizontală.
Înclinarea temperează creşterea şi favorizează fructificarea. Lungimea lăstarilor
obţinuţi este mai mică, dar numărul lor este mai mare şi se realizează o mai bună garnisire a
ramurii respective (fig. 11.4).

Fig.11.4. Evoluţia unei ramuri înclinate (după Miliţiu I., 1992)


a – toţi mugurii au pornit în vegetaţie, nu există zonă degarnisită;
b – lăstarii situaţi deasupra sunt mai mari decât cei crescuţi pe latura inferioară a ramurii

Cu cât ramura înclinată este mai apropiată de orizontală, cu atât rodirea este mai
abundentă, iar creşterile mai mari apar în porţiunea bazală, îndesind interiorul coroanei (fig.
11.5).

Fig.11.5. Evoluţia unei ramuri orizontale (după Miliţiu I., 1992)


a – lăstarii cei mai mari sunt la bază; b – lăstarii situaţi deasupra sunt mai mari decât cei
crescuţi pe latura inferioară a ramurii

Înclinarea lăstarilor este frecvent utilizată la formarea coroanelor, în vederea


temperării creşterii unor elemente de schelet, utilizând în acest scop agrafe, căluşi, palisarea
pe sârmele spalierului, ancorarea la sol, agăţarea unor greutăţi etc. (Drăgănescu E., 1998). De
asemenea, la pomii tineri, ramurile care nu sunt folosite pentru formarea scheletului pot fi
înclinate pentru a grăbi intrarea pomilor pe rod.
Arcuirea ramurilor. Este o operaţie mai puţin utilizată, în urma căreia baza ramurii
rămâne ascendentă, iar vârful este înclinat mult sub orizontală (descendent).
Arcuirea şarpantelor, subşarpantelor şi chiar a axului sta la baza formarii coroanelor
pentru livezile intensive şi superintensive: gard cu schelet arcuit, Lepage, palmeta ruzină,
131
Solen, Tesa, etc. sau poate fi folosită în cazul pomilor tineri, la ramurile care nu sunt necesare
în formarea scheletului pentru a grăbi intrarea pe rod.
Această operaţiune are dezavantajul că, pe porţiunea de curbură apar lăstari foarte
viguroşi (fig. 11.6), care trebuie eliminaţi deoarece îndesesc coroana. În plus, după 2-3
fructificări porţiunea descendentă rezultată în urma arcuirii se degarniseşte, ramurile de rod se
epuizează şi această zonă trebuie eliminată prin tăieri pentru a reface ramura respectivă.

Fig.11.6. Evoluţia unei ramuri arcuite (după Miliţiu I., 1992)


a - cele mai mari creşteri sunt situate pe porţiunea cea mai înaltă a curburii;
b - lăstarii situaţi deasupra sunt mai mari decât cei crescuţi pe latura inferioară a ramurii

11.1.4. Operaţii tehnice secundare

Sunt operaţii tehnice care se utilizează pe scară mai restrânsă decât tăierea sau
schimbarea poziţiei ramurilor.
Decorticarea inelară. Se realizează prin scoaterea unui inel de scoarţă lat de 3-6 mm
de jur-împrejurul ramurii sau axului. Această intervenţie se execută cu uşurinţă când seva
circulă bine, influenţând atât creşterea cât şi fructificarea. Sub zona decorticată cresc lăstari
puternici, chiar şi din mugurii dorminzi, iar deasupra acestei zone se diferenţiază mai mulţi
muguri de rod pentru anul următor, iar mugurii de rod existenţi leagă mai multe fructe, care se
coc mai repede şi au un conţinut ridicat de zahăr. Aceste efecte se explică prin întreruperea
circulaţiei bazipetale a substanţelor trofice şi de creştere (Miliţiu I., 1992).
Decorticarea inelară trebuie aplicată cu prudenţă, deoarece folosită abuziv slăbeşte
ramurile respective, iar la drupacee poate provoca apariţia scurgerilor de clei.
Crestarea. Este o operaţiune chirurgicală mai profundă decât decorticarea inelară.
Constă în eliminarea scoarţei şi lemnului din inelele exterioare ale alburnului, pe o lăţime de
câţiva milimetrii, sub formă de "V” sau semilună.
Crestarea se efectuează primăvara înainte de pornirea în vegetaţie şi are efecte locale,
influenţând numai organul în apropierea căruia a fost executată. Când crestarea se aplică
deasupra unui mugure sau a unui lăstar, acesta devine pol apical şi, datorită dominanţei
apicală este accentuată creşterea acestuia. În cazul aplicării intervenţiei sub un mugure,
creşterea acestuia va fi mai târzie şi mai mică, deoarece devine pol bazal. După cicatrizarea
rănii efectul dispare.
Scopul acestei intervenţii este echilibrarea ramurilor de aceiaşi importanţă în structura
coroanei sau provocarea apariţiei unei noi ramuri în poziţia dorită.
Incizia transversală. Constă în întreruperea vaselor liberiene şi a 2-3 inele din alburn
cu ajutorul unei lame ascuţite, care se introduce deasupra sau dedesubtul unui mugure.

132
Această intervenţie are efecte locale asemănătoare cu crestarea, dar de intensitate şi durată
mai mică.
Incizia longitudinală. Are ca scop creşterea în grosime a trunchiului sau şarpantelor.
Inciziile se fac întrerupt pe porţiuni de 5-10 cm şi intercalat mai ales în livezile clasice de
cireş şi vişin (Drăgănescu E., 1998).
Ştrangularea. Are ca efect frânarea creşterii ramurii asupra căreia se aplică. Constă în
aplicarea unui bandaj de tablă sau cauciuc peste care se strânge o sârmă.
Orbirea mugurilor. Constă în eliminarea mugurilor înainte de pornirea în vegetaţie.
Se utilizează în operaţiunile de formare a coroanelor, mai ales pentru eliminarea mugurilor
care ar putea da naştere la lăstari concurenţi sau la cei situaţi pe curbura ramurilor arcuite.
Torsionarea. Constă în răsucirea ramurilor sau a lăstarilor anuali, până la plesnirea
uşoară a scoarţei. Prin această operaţie se temperează creşterea şi este stimulată diferenţierea
mugurilor de rod. Torsionarea se recomandă la pomacee, iar la drupacee trebuie evitată
deoarece poate provoca scurgeri de clei.

11.2. FORME DE COROANĂ

În pomicultura modernă, forma coroanei deţine un rol determinant în: asigurarea


bioconversiei energiei solare; nivelul producţiei de fructe şi calitatea acestora; productivitatea
munci la lucrările manuale cu cel mai mare consum de forţă de muncă (tăieri, recoltare);
gradul de mecanizare a diferitelor verigi tehnologice, etc.

În prezent în realizarea de randamente ridicate la unitatea de suprafaţă, în livezile


intensive există două concepte:
 densităţi mici (1000-2000 pomi/ha) cu forme de coroană care să distribuie vigoarea pe
planuri de vegetaţie puţin dense, orizontale (Solen, Lincoln) sau palisate în “V” (Ypsillon
transversal, sistem “V”), cu largi posibilităţi de interceptare şi valorificare a energiei solare;
 densităţi mari (4000-6000 pomi/ha) cu coroane de volum neproductiv redus, care
garantează o ocupare raţională a spaţiului(fus subţire, Solax, fus nord-olandez, ax vertical,
etc).
În Europa de Vest modul de conducere al pomilor se schimbă de la o regiune la alta.
În plantaţiile din nordul continentului sporeşte numărul de pomi/ha, în scopul de a
acoperi la maxim suprafaţa plantaţiei, permiţând valorificarea mai bună a radiaţiei solare. În
această zonă, caracterizată prin culturi cu densităţi mari, pomii se conduc sub formă de : fus
subţire (slender spindle), fus nord-olandez şi “super spindle” (super fus), menţinuţi la înălţimi
de până la 2 m , şi cu gruparea pomilor în rânduri multiple, în benzi de 3-6 rânduri cu alei de
trafic şi chiar în sistem “full field” (Wertheim S.J., 1978 a şi b; Winter F., 1978; Wertheim
S.J., et al., 1986; Ogata R., 1988; Mika A., et al, 1997).
În sud, pomii ating performanţe agronomice mai ridicate, lumina şi căldura favorizând
o creştere şi o intrare pe rod mai rapidă. Densităţile sunt mai puţin ridicate, 1500-2000
pomi/ha, cu pomi conduşi ca : ax vertical, fus-ax, cu înălţimi ce depăşesc 3 m (Sansavini S., et
al., 1986).
Această polarizare a modului de conducere a coroanei nu trebuie privită strict; în
funcţie de condiţiile locale de climă, factorul tradiţie şi contextul economic specific au fost
elaborate şi alte sisteme de conducere a coroanei pomilor specifice livezilor intensive.
În Franţa a fost dezvoltat conceptul de “livadă pieton” (efectuarea tuturor lucrărilor de
la nivelul solului), cu pomi de înălţimi reduse (1,5-2,2 m), utilizând noile forme de coroană
“Solen” şi “Tesa” (Lespinasse J.M., 1988; Lespinasse J.M., Delort F., 1992; Masseron A. et
al., 1993, 1994).

133
De asemenea, în ultimul timp s-a răspândit “Sistemul V” , caracterizat prin pomi sub
formă de fus subţire, conduşi înclinat la un unghi de 15-300 faţă de verticală (în funcţie de
vigoarea soiului), în direcţii alternative, realizând densităţi de 4000-5000 pomi/ha (Meland
M., O. Havland, 1997; Mika A., E. Piskor, 1997).
Widmer A., C. Krebs, (1997), propun sistemele de conducere a coroanei : “Mikado” şi
“Drilling”, cu 5000-6000 şarpante la 1200-2000 pomi/ha. Coroana “Mikado” este alcătuită
din 4 şarpante de bază, fără ax, în timp ce coroana “Drilling” are 3 braţe principale. Vigoarea
pomului fiind “răspândită” pe cele 3 sau 4 şarpante se pot utiliza portaltoi mai viguroşi, care
să asigure o bună ancorare în sol.
În Europa de Est cele mai utilizate forme de coroană sunt : palmeta cu braţe oblice,
fusul tufă, coroana cu ax central (“central leader”), precum şi coroana fus subţire răspândită
după 1980, mai ales în Polonia, Ungaria, Cehia (Fideghelli C. et al., 1987).
Carlson R.F., (1973), descrie sistemul “dublu deck”, care constă într-o coroană conică
adaptată la tăierea mecanizată. Aceasta prezintă o zonă de fructificare superioară, cu mere de
calitate şi una la baza coroanei cu mere destinate industrializării, despărţite de o zonă liberă de
ramuri, care are scopul îmbunătăţirii pătrunderii luminii la baza coroanei. Acelaşi autor
propune ca variantă americană a livezii pajişte, sistemul “lilliputian”, cu soiul Golden
delicious/M 9, cu densităţi de 2151, 6223 şi 10890 pomi/acru.
În ultimul deceniu în SUA şi Canada au luat amploare cercetări cu privire la formele
de coroană specifice livezilor intensive: fus subţire, ax vertical, “short spindle” (fus scund-cu
tăierea axului în primii 2 ani de formare), “tall spindle” (fus înalt-axul nu se taie), care se
realizează cu tăieri mult simplificate şi asigură o eficientă utilizare a luminii (Baritt B. H. et
al., 1997; Hampson C. R. et al., 1997; Robinson T.L., 1997).
În Australia s-a pus problema formării de coroane cu ramuri dispuse la orizontală sau
înclinat (Tatura trellis, Lincoln) care să permită mecanizarea tăierilor în livezile intensive
(Mckenzie D. W. et al., 1978).
Pe plan mondial există trei mari concepte privind creşterea nivelului de captare a
energiei solare prin utilizarea diferitelor tipuri de coroană:
 coroane conice, cilindrice (fus subţire, ax vertical, fus-ax, etc.), cu grosimi reduse (1 - 1,5
m);
 coroane cu dispunerea înclinată a “panourilor de vegetaţie” (Ypsillon transversal, sistem
“V”, vas ameliorat, etc.);
 coroane care dispun “panourile receptoare” în plan orizontal (Solen, Tesa, cordon tufă,
etc.).
În ţara noastră, în afară de palmeta cu braţe oblice introdusă în anii ‘60, pentru livezile
intensive au fost experimentate: palmeta cu braţe orizontale, Tricroisillon Delbard, Drapel
Marchand, tufă liberă, vas ameliorat, etc. Pentru livezile superintensive au fost cercetate
numeroase forme de coroană pretabile la dezvoltarea şi menţinerea într-un spaţiu redus: fus
tufă, fus subţire, ypsillon, Lepage, Pillar, gard cu schelet arcuit, etc.
În concepţia actuală, în livezile intensive, coroanele trebuie să prezinte o structură
tânără, alcătuită în principal din ramuri de semischelet, formaţiuni de rod uniform repartizate
şi un aparat foliar capabil să intercepteze peste 60% din lumina incidentă (Cepoiu N., Monica
Murvai, 1992).
În formarea coroanelor trebuie avute în vedere următoarele principii:
♦ eliminarea zonelor neproductive din jurul axului şi sporirea elementelor productive în
cadrul aceluiaşi volum de coroană;
♦ simplificarea tehnologiei de formare pe baza cunoaşterii particularităţilor de creştere şi
fructificare;
♦ limitarea tăierilor de formare, la minimul posibil, în vederea intrării cât mai rapide pe
rod;

134
♦ generalizarea tăierilor în verde, pentru a scurta timpul de formare a coroanei;
♦ realizarea echilibrului coroanei în plan orizontal şi vertical, prin subordonarea pe
înălţime a etajelor faţă de ax şi a ramurilor din etaj între ele.

După volumul coroanei, forma conturului proiectat pe sol şi prezenţa sau absenţa
axului, formele de coroană pot fi:
I. Coroane cu volum mare:
1. coroane globuloase cu ax: piramida etajată rărită, piramida neetajată
modificată (Leader), piramida mixtă;
2. coroane globuloase fără ax: vas ameliorat şi vas întârziat;
3. coroane aplatizate cu ax: palmeta etajată cu braţe oblice, palmeta neetajată
cu braţe oblice, palmeta liber aplatizată.
II. Coroane cu volum mic:
1. coroane globuloase cilindrice şi conice, cu ax: piramida joasă, Pillar, fus
subţire, fus tufă, ax vertical;
2. coroane globuloase fără ax: tufă vas;
3. coroane aplatizate cu ax: palmeta simplă, palmeta cu braţe orizontale
(sistemul Haag), drapel Marchand,;
4. coroane aplatizate fără ax: Ypsillon transversal, palmeta evantai, tripla
încrucişare Delbard, gard fructifer cu schelet arcuit;
5. coroane de volum mic pentru “livezile pieton”: cu dispunerea orizontală a
scheletului, într-un singur plan de vegetaţie (Solen, cordon tufă) sau cu schelet arcuit (Tesa).

11.2.1. Coroane cu volum mare

Piramida etajată rărită (fig. 11.7). Este o coroana globuloasă, cu ax întâlnită în


plantaţiile extensive şi în grădinile familiale, cu densitate mică, la soiurile viguroase de măr,
păr, cireş, prun şi nuc, altoite pe portaltoi viguroşi.
Caracteristici:
 trunchi de 80-100 cm;
 ax puternic, pe care sunt inserate 3-4 etaje distanţate la 80-120 cm;
 fiecare etaj este format din 3-4 şarpante dispuse în spirală, formând unghiuri de divergenţă
de 90-120o, înclinate la 50-55o (unghi de ramificare) şi distanţate la 8-12 cm una de alta;
 fiecare şarpantă are 3-4 subşarpante, dispuse altern, distanţate la 50-70 cm;
 după consolidarea ultimului etaj axul se suprimă, limitând înălţimea la 3,5-5,0 m.

Piramida neetajată modificată (“leader“ modificat) (fig. 11.8). Este utilizată în


livezile extensive la aceleaşi specii ca la piramida etajată, şi chiar în livezile semiintensive, în
cazul combinaţiilor soi-portaltoi de vigoare mijlocie-mare, la mar, păr şi prun.
Caracteristici:
 trunchi de 60-80 cm;
 prezintă 5-6 şarpante neetajate, inserate pe ax în spirală şi distanţate la 35-40 cm;
 primele două şarpante au câte 3 subşarpante, prima la 60-80 cm faţă de punctul de inserţie
al şarpantei pe ax, iar următoarele la distanţa de 40-50 cm;
 şarpantele 3 şi 4 au câte 2 subşarpante, la 45-50 cm distanţă, iar şarpantele 5 şi 6 au numai
câte o subşarpantă la 40-45 cm de la punctul de inserţie pe ax;
 înălţimea coroanei este de 3 - 4,5 m.

135
Fig. 11.7. Piramida etajată rărită (după Cepoiu N., 1992)

Fig. 11.8. Piramida neetajată modificată (după Cepoiu N., 1992)

Piramida mixtă (fig. 11.9). Este utilizată în cazul pomilor de vigoare mijlocie-mare, în
plantaţiile clasice si semiintensive de măr, păr, prun şi cireş.
Are caracteristici intermediare între cele două tipuri de piramidă prezentate anterior:
 trunchi de 80-100 cm;
 ax cu un etaj format din 3 şarpante (ca la piramida etajată) şi alte 3-4 şarpante neetajate
inserate uniform în jurul axului (ca la leader);
 prima şarpantă solitară este la 80 cm distanţă faţă de etaj, iar următoarele la 30-40 cm una
de alta;
 şarpantele din etajul de bază au câte 3 subşarpante, prima la 60-80 cm faţă de punctul de
inserţie de pe ax, a doua la 50-70 cm faţa de prima, iar ultima la 45-60 cm faţă de a doua;
 şarpantele solitare au 1-2 subşarpante în funcţie de vigoarea combinaţiei soi-portaltoi.

136
Fig. 11.9. Piramida mixtă (după Miliţiu I., 1982)
Palmeta etajată cu braţe oblice (fig. 11.10). Este o coroană aplatizată, destinată
livezilor intensive de măr, păr, piersic, cais, vişin, prun, de vigoare mijlocie.

Fig. 11.10. Palmeta etajată cu braţe oblice (după Miliţiu I., 1982)

Caracteristici:
 trunchi de 50-60 cm (30-40 cm la piersic);
 ax cu 3-4 etaje, distanţate la 60-120 cm;
 fiecare etaj este format din câte 2 şarpante distanţate la 8-12 cm şi înclinate la 50-55o şi
dirijate opus pe direcţia rândului;
 pe şarpantele primului etaj sunt inserate câte 3-4 subşarpante distanţate la 50 cm una de
alta (câte 2 la piersic), care se conduc orizontal (pe primele 2/3) şi uşor ascendent la vârf;
 celelalte şarpante sunt garnisite numai cu semischelet şi ramuri de rod;
 gardul fructifer se menţine la înălţimea de 3-4 m şi o grosime de 1,5-2,0 m la bază şi 1,25-
1,5 m spre vârf.

137
Palmeta neetajată cu braţe oblice (fig. 11.11). Se recomandă pentru livezile intensive,
la soiurile d vigoare mică şi cu capacitate de ramificare mai mică.

Fig. 11.11. Palmeta neetajată cu braţe oblice (după Miliţiu I., 1982)

Caracteristici:
 trunchi de 40-50 cm;
 ax cu 8-10 şarpante dispuse alternativ, înclinate la 50-55o, la o distanţă de 30-40 cm între
ele, în funcţie de vigoarea pomilor şi capacitatea de ramificare;
 şarpantele sunt garnisite direct cu semischelet şi ramuri de rod (nu prezintă subşarpante);
 formează un gard fructifer înalt de 2,5 - 3,0 m şi cu o grosime de 1,2-1,5 m.

Palmeta liber aplatizată (fig. 11.12). Este o coroană aplatizată obţinută prin tăieri, fără
spalier, extinsă datorită simplificării tehnicii de conducere şi eliminării spalierului. Palmeta
liberă este pretabilă pentru livezile intensive, în cazul combinaţiilor soi-portaltoi de vigoare
mijlocie, la speciile cireş, vişin, cais, piersic, prun.

Fig. 11.12. Palmeta liber aplatizată (după CepoiuN., 1992)

Caracteristici:
 trunchi de 40-50 cm;
 are 9-11 şarpante pe ax, solitare sau în etaje (de regulă primele două se lasă în etaj), la
distanţe şi unghiuri variabile, orientate pe rând;
 înălţimea se plafonează la 3-3,5 m, iar grosimea gardului fructifer este de 1.5-1.8 m.

138
Vasul întârziat (piramida întreruptă) (fig. 11.13). Se mai numeşte şi piramida
întreruptă deoarece seamănă cu piramida neetajată tăiată după formarea primelor 3 şarpante.
Se recomandă mai ales la speciile sâmburoase şi mai rar la măr, păr altoite pe portaltoi
viguroşi.

Fig. 11.13. Vas întârziat (după Cepoiu N., 2001)


Caracteristici:
 trunchi de 60 cm;
 ax scurt de 60-90 cm, pe care se prind în spirală 3 şarpante, distanţate la 25-30 cm;
 fiecare şarpantă prezintă 3-4 subşarpante distanţate la 50-70 cm;
 înălţimea coroanei se limitează la 3,5 -4,0 m.

Vasul ameliorat (fig. 11.14). Se pretează pentru livezile intensive, mai ales la prun
(fig. 11.16 şi 11.17), cais, piersic, vişin (fig. 11.15) la combinaţiile soi-portaltoi de vigoare
mijlocie.

Fig. 11.14. Vas ameliorat (după Drăgănescu E., 1998)

Caracteristici:
 trunchi de 40-60 cm;
 coroana prezintă 3 şarpante prinse pe un ax foarte scurt, distanţate la 12-15 cm şi dispuse
uniform în jurul axului;
 fiecare şarpantă are 3 subşarpante dispuse altern, la 50-70 cm una de alta;
 înălţimea coroanei este de 2,5-3,5 m.

139
Fig. 11.15. Vas ameliorat – vişin anul III (original)

Fig. 11.16. Vas ameliorat – prun anul III (original)

140
Fig. 11.17. Vas ameliorat – prun anul III
(înainte – stânga şi după tăiere – dreapta)
(original)

11.2.2. Coroane cu volum mic

Piramida joasă. Se recomandă la soiurile de măr în combinaţie cu portaltoiul M 9 şi


M 26, la cele de păr altoite pe gutui şi cele de prun altoite pe portaltoi vegetativi Saint Joulien
A şi Pixy (Cepoiu N., 1992).
Caracteristici:
 trunchi de 40-50 cm;
 axul în zig-zag pe care sunt inserate 6-7 şarpante de vigoare mică dispuse în spirală,
distanţate la 20-25 cm, garnisite cu semischelet scurt;
 înălţimea coroanei este de 2,0-2,2 m la măr şi păr şi de 2,5-2,7 m la prun.

Coroana Pillar. A fost concepută în Anglia de Gordon Maclean pentru măr şi


reprezintă un cordon vertical modificat (Cepoiu N., 1992). S-a extins la soiurile de măr, păr de
tip spur altoite pe portaltoi de vigoare slabă.
Caracteristici:
 trunchi de 50-60 cm;
 axul este garnisit cu ramuri de semischelet şi ramuri de rod, de vigoare asemănătoare pe
toată lungimea acestuia, pomii având un aspect cilindric;
 aceste ramuri de garnisire a axului formează 30-35 “unităţi de producţie”;
 fiecare unitate cuprinde 3 ramuri: una vegetativă în vârstă de un an, una de doi ani
purtătoare de muguri de rod şi una de trei ani care fructifică;
 înălţimea pomilor este de 2,5 - 3 m.

Fusul tufă (Spindel busch) (fig. 11.18). Este recomandat pentru livezile intensive, la
combinaţiile de vigoare mijlocie, de măr, păr şi mai rar la alte specii.
Caracteristici:

141
 trunchi de 50-60 cm;
 are o structură permanentă formată din 12-14 şarpante de vigoare mică dispuse în spirală
pe ax, distanţate la 20-30 cm;
 înălţimea pomilor se limitează la 2,5 - 3,0 m.

Fig. 11.18. Fus tufă (după Miliţiu I., 1982)

Fusul subţire (Slender spindle) (fig. 11.19 – 11.22). A fost creat în Olanda de către
S.J. Wertheim pentru soiul de măr Golden delicious altoit pe portaltoiul M 9 şi apoi extins la
majoritatea soiurilor de măr, piersic, păr, prun şi vişin altoite pe portaltoi vegetativi de vigoare
mică (Cepoiu N., 1992).
Caracteristici:
 trunchi de 40-50 cm;
 ax zig-zagat obţinut prin transferarea anuală a prelungirii axului pe o ramură laterală de
vigoare slabă;
 pe ax se inserează un etaj bazal format din 3-5 şarpante uniform distribuite în jurul axului
şi 15-20 de ramuri de semischelet, care după 4-5 rodiri se înlocuiesc;
 înălţimea coroanei se limitează la 2,2 - 2, 5 m, iar diametrul va fi de 0,9 - 1,2 m la bază şi
0,4 -0,6 m la vârf.

Fig. 11.19. Fus subţire (după Cepoiu N., 1992)

142
Fig. 11.20. Fus subţire cu ax zig-zagat anul IV de la plantare (original)

Fig. 11.21. Fus subţire fără ax zig-zagat anul IV de la plantare (original)

În scopul creşterii densităţii pomilor conduşi sub formă de fus subţire s-au încercat
diverse modalităţi de grupare a pomilor: în rânduri simple, în rânduri duble, cu rânduri în zig-
zag sau în benzi cu alei de trafic tehnologic (fig. 11.22).

143
a b

c d
Fig. 11.22. Modalităţi de grupare a pomilor: în rânduri simple (a), în rânduri duble (b),
cu rânduri în zig-zag (c) sau în benzi cu alei de trafic tehnologic (d) (original)

Axul vertical. Este un sistem de conducere al mărului adoptat în Franţa pentru


plantaţiile cu densitatea de 1200-2000 pomi/ha (Cepoiu N., 1992).
Caracteristici:
 trunchi de 40-50 cm;
 scheletul este reprezentat de axul vertical, pe care se prind direct ramurile de semischelet
şi de rod;
 pomii au înălţimea de 4-4,5 m, iar baza coroanei are diametrul de 1,8-2,0 m.
Tufă-vas (fig. 11.23). Este o coroană globuloasă cu interiorul decupat, creată la
USAMV Bucureşti pentru soiurile de vişin care fructifică pe plete (Cepoiu N., 1992). Tufa-
vas este pretabilă pentru plantaţii de vişin de densitate mare (1666-2500 pomi/ha).
Caracteristici:
 are 5-6 şarpante pe un trunchi mic de 15-20 cm;
 fiecare şarpantă are 7-8 ramuri de semischelet, dispuse altern, la 20-25 cm distanţă între
ele;
 semischeletul se scurtează la 40-50 cm lungime pentru activarea mugurilor dorminzi şi
formarea de noi plete;
 coroana se limitează la 1,6-1,8 m înălţime şi 2-2,5 m în diametru.

144
Fig. 11.23. Tufă vas la specia vişin

Palmeta simplă (fig. 11.24) - se practică în plantaţiile intensive de piersic, prun, măr şi
păr, cu sau fără spalier.
Caracteristici:
 trunchi de 50-60 cm;
 coroana este formată din ax şi 2 şarpante înclinate la 45-55o, conduse pe direcţia rândului;
 şarpantele sunt garnisite cu semischelet la măr şi păr, iar la piersic ramurile de rod sunt
inserate direct pe ax şi şarpante;
 gardul fructifer se limitează la 2,5-3 m înălţime.

Fig. 11.24. Palmeta simplă (după Drăgănescu E., 1998)

Sistemul Haag (Palmeta cu braţe orizontale) (fig. 11.25 – 11.26). Se pretează pentru
plantaţii intensive de măr şi păr.
Caracteristici:
 trunchi de 50-60 cm;
 ax cu 5-6 etaje, alcătuite fiecare din câte 2 şarpante palisate pe sârmele spalierului în
poziţie orizontală;
 distanţa între etaje este de 40-60 cm;
 înălţimea coroanei se limitează la maxim 2,5-3 m.

145
Fig. 11.25. Palmeta cu braţe orizontale (după Cepoiu N., 2001)

Fig. 11.26. Palmetă etajate cu braţe orizontale (cu trei etaje, original)

Coroana evantai (palmeta evantai) (fig. 11.27). se recomandă în plantaţiile intensive


de piersic, cireş şi prun.
Caracteristici:
 trunchi de 35-40 cm;
 pe trunchi se prind 2 şarpante scurte de 30-50 cm, dirijate opus pe direcţia rândului;
 pe fiecare şarpantă sunt inserate, alternând 3-4 subşarpante distanţate la 8-12 cm, care la
rândul lor prin scurtare formează câte 3-4 ramificaţii fiecare, obţinându-se la periferia
coroanei 24-32 ramificaţii;
 pe acest schelet, condus şi palisat simetric, se formează prin tăieri în verde un semischelet
scurt şi viguros la cireş şi prun, iar la piersic ramurile de rod se prind direct de elementele
de schelet;
 pomii se conduc pe spalier, cu 4-5 sârme, sub formă de gard fructifer, înalt de 2-2,5 m şi
cu o lăţime de 0,8-1,2 m.

146
Fig. 11.27. Coroana evantai (după Cepoiu N., 1992)

Drapel Marchand (fig. 11.28). Este o coroană pentru livezile intensive de măr, păr şi
cireş, cu pomi altoiţi pe portaltoi de vigoare mică-mijlocie.
Caracteristici:
 pomii se plantează înclinat la un unghi de 45o;
 pe partea superioară a axului prezintă 5-6 şarpante, care formează un unghi de 90o cu axul;
 pe partea opusă primelor 2 şarpante prezintă 2 şarpante conduse orizontal în acelaşi sens
cu axul pomului;
 pe acest schelet se prind direct ramuri şi formaţiuni de rod.

Fig. 11.28. Drapel Marchand (după Drăgănescu E., 1998)

Ypsillon transversal. Se pretează la combinaţiile soi-portaltoi de vigoare mijlocie, la


speciile piersic, cais, prun, măr şi păr. Prezintă avantajul unei bune intercepţii a luminii.
Caracteristici (fig. 11.29 – 11.31):
 trunchi de 30-40 cm;
 prezintă 2 şarpante dirijate opus, sub un unghi de 25-30o, perpendicular pe direcţia
rândului, palisate pe sârmele spalierului;
 şarpantele sunt garnisite cu semischelet şi ramuri de rod;
 înălţimea se limitează la 2,2-2,7 m, iar grosimea la 2-2,5 m.
Deoarece există pericolul ca cele 2 şarpante să se dezbine sub greutatea rodului (mai
ales la piersic), la Staţiunea de irigaţii Tatura din Australia s-a conceput un sistem de susţinere
cu 4-6 sârme pentru fiecare braţ, care permite şi tăierea mecanizată. Acest mod de formare
poartă denumirea de “Tatura Trellis”.

147
Fig. 11.29. Tatura trellis (după Cepoiu N., 2001)

Fig. 11.30. Coroana Ypsilon transversal (original)

Fig. 11.31. Schemă de formare a coroanei tip Solen (după Tănăsescu, 2006)

Tripla încrucişare (Tricroissillon) Delbard (fig. 11.32 - 11.33). Este o coroana


întâlnită în plantaţiile intensive şi superintensive de măr şi păr, putând fi utilizată şi ca formă
artistică.

148
Caracteristici:
 trunchi de 30-40 cm;
 scheletul coroanei este format din 2 şarpante opuse conduse înclinat (la unghiuri de 21-490
faţă de orizontală în funcţie de vigoarea pomului), pe direcţia rândului;
 pe partea superioară a fiecărei şarpante, la 60-100 cm faţă de punctul de inserţie de pe
trunchi prezintă câte o şarpantă condusă înclinat, paralel cu şarpanta vecină;
 şarpantele şi subşarpantele se încrucişează de 3 ori, de unde şi denumirea coroanei;
 înălţimea coroanei este de 2-2,5 m.

Fig. 11.32. Tricroissillon Delbard (după Drăgănescu E., 1998)

Fig. 11.33. Tripla încrucişare (Tricroissillon) Delbard (original)

Gard cu schelet arcuit (fig. 11.34). Este o coroană realizată la Staţiunea de Cercetare
şi Producţie pentru Pomicultură Voineşti - Dâmboviţa, pentru cultura superintensivă a mărului
(soiuri spur altoite pe MM 106 şi soiuri standard - Golden, Jonathan pe M 9). Formarea
acestei coroane se bazează pe dirijarea şi arcuirea alternativă a axului pomilor pe rând.
Caracteristici:
 trunchi de 40-50 cm;
 schelet arcuit format din 3-4 arcade;
 prima arcadă se formează la 50-60 cm de la sol, iar ultima la 1,7-1,8 m.

149
Fig. 11.34. Gard cu schelet arcuit (după Cepoiu N., 1992)

Cordon tufă (fig. 11.35). Este o formă de coroană cu volum redus, concepută de
Cepoiu N., pentru soiurile spur de tip Golden altoite pe MM 106. Se foloseşte în plantaţii
superintensive cu densităţi de 3.333-4.444 pomi/ha (Cepoiu N., 1992).
Caracteristici:
 trunchi scurt de 30-40 cm;
 structura permanentă a coroanei este alcătuită din 2 şarpante orizontalizate, pe care se
inseră 3-4 “unităţi de producţie” în vârstă de 3-5 ani şi alte 3-4 ramuri de 1-2 ani, necesare
pentru înlocuire;
 înălţimea coroanei este de 2-2,25 m, iar lăţimea de 1-1,2 m.

Fig. 11.35. Cordon tufă (după Cepoiu N., 2001)

Coroana Solen (fig. 11.36 – 11.37). A fost creată de Lespinasse J.M. pentru livezile
“pieton” (Lespinasse J.M., 1988; Lespinasse J.M. et F. Delort, 1992; Sumedrea D., 1996), în
special pentru măr altoit pe M 9 sau de vigoare asemănătoare (Pajam 1, Pajam 2).
Caracteristici:
 scheletul este format din 2 şarpante permanente conduse orizontal, în poziţie încrucişată,
pe un trunchi cu înălţimea de 1,5-1,7 m;
 pe cele 2 şarpante prezintă 12-16 ramuri de semischelet, de o parte şi alta a rândului;

150
 pe trunchi de la înălţimea de 60 cm se prind ramuri de semischelet sau direct ramuri de
rod (zonă temporară de fructificare;
 necesită un sistem de susţinere format din 2 sârme, distanţate la 50-70 cm pentru a facilita
curbarea şarpantelor şi pentru palisarea semischeletului;
 coroana se limitează la 1,8-2,2 m înălţime;
 există posibilitatea formării coroanei Solen cu o singură şarpantă reprezentată de axul
pomului care se înclină la orizontală, la înălţimea de 1,8-2,2 m (caz în care poartă
denumirea de Solax).

Fig. 11.36. Coroana Solen (după Lespinasse, 1992)

151
Fig. 11.37. Coroana Solen anul III de la plantare (original)

Coroana Tesa (fig. 11.38). Se utilizează la măr altoit pe M 9, M 9 EMLA, Pajam 1,


Pajam 2, în livezile “pieton”, fiind creată în Franţa de Masseron şi colaboratorii (Masseron A.
et al., 1993; Sumedrea D., 1995). Soiurile cele mai bine adaptate la această forma de coroană
sunt cele de tip III şi IV de fructificare (Golden, Gala, Jonathan, Elstar, Braeburn, Pionier,
Florina, etc.).
Caracteristici:
 trunchi de 60-80 cm;
 pe înălţimea de 0,8-1,2 m prezintă o zonă de fructificare temporară, cu ramuri de rod
prinse direct pe ax;
 la înălţimea de 1,2-1,7 m se prind 5-6 ramuri care formează structura permanentă a
coroanei şi care în timp se arcuiesc sub greutatea rodului;
 pentru susţinere necesită o singură sârmă la înălţimea de 1,4-1,6 m;
 înălţimea coroanei este limitată la 1,5-1,7 m, iar lăţimea la 1,5-1,8 m.

Fig. 11.38. Coroana Tesa (după Masseron, 1993)

152
Coroane artistice. Sunt specifice grădinilor familiale (pomilor de lângă casă), au un
rol decorativ deosebit şi permit utilizarea suprafeţelor mici de teren existente în jurul casei.
Pomii conduşi în forme artistice se pot amplasa pe marginea aleilor, pe lângă garduri
sau pot îmbrăca faţadele caselor şi zidurile altor construcţii. Efectul estetic este obţinut prin
combinarea diferitelor forme de coroană, prin modul lor de grupare şi prin poziţia pe care o au
în spaţiul respectiv.
Formele artistice de coroană sunt puţin răspândite deoarece trebuie formate şi
întreţinute după tehnici specifice şi necesită instalarea unui sistem de susţinere care să permită
conducerea ramurilor în poziţiile dorite. Elementele de schelet ce compun aceste coroane
trebuie conduse după un tipar prestabilit cu unghiuri, poziţii şi distanţe exacte, iar acestea sunt
garnisite cu ramuri de rod scurte, care se obţin prin scurtări în uscat repetate şi mai ales prin
ciupiri în verde.
În prezent, prin îmbunătăţirea tehnologiilor de conducere unele forme de coroane
artistice sunt utilizate în livezile intensive şi superintensive. Astfel, cordonul vertical a devenit
axul vertical, gardul belgian - ypsillon transversal, iar principiile de formare a cordonului
orizontal, bilateral au fost utilizate pentru cordonul tufă şi coroana Solen.
Cele mai răspândite forme de coroană artistice sunt: cordoanele (verticale, orizontale,
ondulate, în zig-zag), forma de “U” simplu şi dublu, palmeta candelabru, sistemul Cassonet
(alternarea palmetei cu braţe oblice cu cea cu braţe orizontale), palmeta Verrier cu 4 braţe,
piramida aripată, vasul candelabru (fig. 11.39. – 11.47.), etc.

Fig. 11.39. Cordoane orizontale Fig. 11.40. Cordonul vertical


1 – simple; 2 – cu braţe suprapuse;
3 –bilateral

153
Fig. 11.41. Cordonul oblic Fig. 11.42. Cordonul ondulat şi
modul lui de susţinere

Fig. 11.43. Forma de ”U” simplu Fig. 11.44. Forma de ”U” dublu

Fig. 11.45. Candelabrul cu 6 braţe şi spalierul lui

154
Fig. 11.46. Piramida aripată
a – coroana formată; b – ramificarea la partea bazală

Fig. 11.47. Vasul candelabru


a – armătura de susţinere; b – coroana formată

11.3. TĂIERILE DE FORMARE A COROANELOR

Formarea coroanelor se bazează pe operaţii de schimbare a poziţiei ramurilor şi pe


tăieri, care încep uneori chiar din pepinieră şi continuă până la realizarea completă a
elementelor de schelet şi semischelet caracteristice fiecărui tip de coroană. În paralel cu
formarea scheletului se urmăreşte intrarea cât mai timpurie pe rod. Pentru realizarea acestor
obiective trebuie să se respecte următoarele principii generale:
♦ Stimularea rodirii, funcţie slab reprezentată în perioada de tinereţe şi temperarea
creşterii, care se manifestă puternic în această perioadă. Pentru realizarea acestui principiu, în
formarea coroanelor se evită, pe cât posibil tăierile şi se utilizează, mai ales, operaţii de
schimbare a poziţiei ramurilor. Când sunt absolut necesare tăierile trebuie să se rezume la
eliminări (suprimări) şi mai puţin la scurtări.

155
♦ Alegerea tipului de coroană în funcţie de particularităţile de creştere şi fructificare ale
speciei şi soiului respectiv.
♦ Formarea coroanei, de preferinţă prin tăieri în verde şi mai puţin prin tăieri în uscat,
pentru ca pierderile de biomasă să fie cât mai reduse.
♦ Tăierea de formare nu trebuie să urmărească o geometrie exactă a coroanelor, ci o
intrare cât mai timpurie pe rod. În primii ani de conducere a pomilor este admis în coroană un
număr mai mare de ramuri faţă de norma constructivă, în scopul grăbirii fructificării.
♦ Scheletul coroanelor trebuie să fie format cât mai repede şi în limita unor dimensiuni
strict necesare pentru ocuparea spaţiului de nutriţie alocat prin distanţele de plantare şi
susţinerea recoltei. În prezent există tendinţa de reducere a scheletului şi de înlocuire a
acestuia cu ramuri de semischelet. De asemenea caracterul de permanenţă al ramurilor de
semischelet pierde din importanţă, deoarece reînnoirea acestora se face după 3-4 ani de rodire.
♦ Expunerea şi garnisirea uniformă a scheletului cu ramuri de semischelet şi de rod, în
scopul realizării unui nivel maxim de captare al luminii.
♦ Realizarea echilibrului orizontal şi vertical al pomului prin stimularea creşterii părţilor
din coroana care au tendinţa de a rămâne în urmă şi temperarea creşterii ramurilor de vigoare
prea mare.
Formarea coroanelor se bazează pe realizarea în fiecare an şi pentru fiecare element a
următoarelor intervenţii: provocarea ramificării, alegerea şi stabilirea destinaţiei lăstarilor,
conducerea lăstarilor aleşi.
Provocarea ramificării poate fi făcută prin tăieri în uscat sau prin ciupire. De regulă,
se execută cu 10-12 cm. deasupra locului unde se doreşte ramificarea. Se scurtează varga
după plantare pentru proiectarea primelor elemente de schelet, se taie axul la nivelul celui de-
al doilea etaj sau se scurtează şarpantele pentru obţinerea ramificaţiilor de ordinul II, etc.
Alegerea lăstarilor se face în perioada de vegetaţie, în luna mai, când lăstarii au 10-15
cm. lungime (plivirea lăstarilor). În acest moment se elimină lăstarii concurenţi, pentru a
favoriza pe cei aleşi şi a scurta timpul de formare a coroanei. Alegerea se poate face chiar din
momentul provocării ramificării (scurtării) prin extirparea mugurilor care ar putea da naştere
la lăstari în poziţii nedorite.
Conducerea lăstarilor aleşi constă în dirijarea şi menţinerea viitorului element de
schelet în parametrii proiectaţi corespunzător formei de coroană aleasă (unghi de ramificare,
unghi de divergenţă, lungime, creştere echilibrată faţă de elementele de aceiaşi importanţă în
coroană, etc.).
Ramurile care nu sunt necesare la formarea scheletului coroanei vor fi destinate
formării semischeletului şi a ramurilor de rod. Pentru a stimul procesul de diferenţiere a
mugurilor de rod, aceste ramuri vor fi înclinate sau chiar arcuite.

11.4. TĂIERILE DE PRODUCŢIE

Se aplică pomilor pe rod urmărindu-se pe de o parte întreţinerea coroanelor din punct


de vedere structural şi al distribuţiei de ansamblu a vegetaţiei, iar pe de altă parte normarea
rodului astfel încât să se obţină producţii ridicate, de calitate şi constante.
Ţinând cont de scopul direct la care răspunde, în cadrul tăierilor de producţie
distingem tăieri de întreţinere şi tăieri de fructificare.

156
11.4.1. Tăierile de întreţinere

Sunt intervenţii care se aplică în cea mai mare parte din viaţa pomilor, începând din
ultimii ani ai perioadei de început a rodirii şi până la bătrâneţe. Necesitatea lor rezultă din
multiple schimbări care se petrec în coroană odată cu trecerea anilor. Creşterea şi ramificarea
continuă a ramurilor conduce treptat la îndesirea coroanei, unele elemente de schelet se
arcuiesc sub greutatea rodului şi duc la apariţia de noi creşteri în zonele de curbură,
fructificarea sporeşte an de an accentuând dezechilibrul între creştere şi fructificare.
Tăierile de întreţinere urmăresc prevenirea şi corectarea acestor modificări apărute în
coroană, prin realizarea următoarelor obiective:
 Limitarea extinderii coroanelor în înălţime şi lărgime. În funcţie de distanţele de
plantare, de spaţiul necesar pentru traficul tehnologic se stabilesc limitele de înălţime şi
lărgime pentru fiecare combinaţie soi-portaltoi, în corelaţie cu forma de coroană.
 Asigurarea pătrunderii luminii în toate zonele coroanei. Acest obiectiv poate fi
realizat prin:
- scurtarea ramurilor în zonele de întrepătrundere a coroanelor;
- scurtarea sau eliminarea ramurilor de schelet şi semischelet care îndesesc interiorul
coroanei;
- menţinerea gardurilor fructifere mai largi la bază şi mai înguste la partea superioară;
- corectarea poziţiei ramurilor aplecate sub greutatea rodului.
 Echilibrarea vegetaţiei între baza şi vârful coroanei. Este un obiectiv important pentru
coroanele cu ax, la care, odată cu vârsta creşterea vegetativă tinde să slăbească către baza
coroanei. În partea superioară a coroanei tăierile sunt mai ample şi se reţin ramurile de
semischelet cu poziţie apropiată de orizontală, de vigoare mijlocie-mică. În partea bazală,
unde ramurile noi se formează mai greu, suprimarea semischeletului şi chiar scurtarea să se
face cu discernământ şi mai limitat, reţinându-se ramurile mai viguroase, cu poziţie oblică,
eliminându-se numai ramurile atârnânde, îmbătrânite.
Realizarea acestor obiective se bazează ca şi în tinereţe pe schimbarea poziţiei
ramurilor şi pe tăieri, dar ponderea mare revine în această situaţie tăierilor.
La începutul perioadei de rodire creşterea pomilor este încă bine reprezentată, lăstarii
de prelungire a şarpantelor ajungând, în mod obişnuit la creşteri medii de 30-40 cm anual. În
această situaţie prin tăierile de întreţinere se pune accent pe menţinerea coroanei în parametrii
proiectaţi prin:
- limitarea înălţimii şi lărgimii coroanei pomilor prin suprimarea axului şi transferarea
creşterii acestuia pe o ramură laterală înclinată şi respectiv prin scurtarea şarpantelor care
depăşesc spaţiul rezervat prin distanţele de plantare;
- echilibrarea elementelor de schelet prin suprimări, scurtări, reducţii şi chiar
schimbări de poziţie, realizând în acelaşi timp rărirea şi reîntinerirea ramurilor;
- eliminarea ramurilor lacome, concurente, a celor bolnave, precum şi a celor care şi-
au modificat poziţia sub greutatea rodului.
În a doua jumătate a perioadei de rodire, deoarece creşterea scade mult, lăstarii anuali
de prelungire a ramurilor de schelet ating abia 15-18 cm lungime, se urmăreşte stimularea
creşterii pomilor. Acest obiectiv se realizează prin tăieri de reducţie a ramurilor de schelet şi
semischelet, precum şi printr-o fertilizare adecvată.
La început reducţia constă în tăierea ramurilor în lemn de 3-5 ani, deasupra unei
ramificaţii laterale. Pentru o bună stimulare a creşterilor această intervenţie trebuie să se
asocieze cu aplicarea îngrăşămintelor în toamna precedentă sau în primăvara respectivă.
Ca urmare a acestei intervenţii pomii îşi recapătă echilibrul între procesele de creştere
şi rodire, efectul resimţindu-se timp de 4-5 ani. Dacă creşterile scad din nou este necesară o

157
nouă tăiere de regenerare mai puternică, în lemn de 5-7 ani, după aceleaşi reguli ca la prima
regenerare.
În concepţia actuală, în livezile intensive şi superintensive, tăierea de regenerare este
mai rar utilizată, pomii îmbătrâniţi se defrişează, urmărindu-se o mai rapidă schimbare a
sortimentului conform cerinţelor pieţei.

11.4.2. Tăierile de fructificare

Au scopul de a menţine echilibrul între creştere şi fructificare, de a micşora alternanţa


recoltelor de la un an la altul, de a realiza un nivel optim al producţiei de fructe. Tăierile de
fructificare se execută în paralel cu tăierile de întreţinere şi se concretizează printr-o
intervenţie directă, de detaliu asupra ramurilor şi formaţiunilor fructifere, dar normarea
rodului se realizează şi în mod indirect, prin intervenţiile aplicate asupra ramurilor de
semischelet (răriri, scurtări).
În general, în evoluţia lor ramurile de semischelet trec prin următoarele etape:
creşterea, formarea ramurilor de rod, fructificarea, înclinarea sub greutatea rodului şi
regenerarea (fig. 11.48).
Aplicarea tăierilor de fructificare trebuie să ţină seama de etapa de evoluţie în care se
găseşte ramura respectivă, de încărcătura cu muguri de rod şi de perioada de vârstă a pomilor.

Fig. 11.48. Evoluţia ramurilor de semischelet (după Lespinasse, 1981)


1 - an I: creştere; 2 - an II: creştere terminală şi formarea ramurilor de rod;
3 - an III: creştere terminală, formare de ramuri de rod pe porţiunea de ramură de 2 ani,
înclinată sub greutatea rodului şi apariţia de lăstari la baza ramurii,
ca posibilitate de regenerare a acesteia; A – creştere; B - creştere şi rodire; C – rodire;
T1 – T4 - posibilităţi de tăiere a ramurii de semischelet

La începutul perioadei de rodire, prin tăierea de fructificare se urmăreşte obţinerea


unei bune garnisiri a ramurilor de schelet cu ramuri de semischelet şi de rod. Deoarece
creşterea este bine reprezentată în aceasta perioadă, tăierile trebuie reduse la minimul necesar,
fiind limitate la eliminarea ramurilor anuale foarte puternice, cu creştere verticală şi a celor de
vigoare slabă şi subţiri. Se păstrează în întregime semischeletul cu poziţie oblică şi de vigoare
mijlocie. Pentru a evita îndesirea coroanei nu se vor executa scurtări. Când încărcătura cu
muguri de rod este mare, se răresc ramurile de rod, pentru a realiza o repartizare uniformă a
acestora în cuprinsul coroanei.

158
În perioada de mare producţie tăierile de fructificare aplicate asupra ramurilor de
semischelet şi de rod, au ca scop normarea încărcăturii, dar şi regenerarea formaţiunilor de
rod şi a semischeletului. Pentru realizarea acestor obiective ramurile de semischelet cu vârstă
mai mare de 3-4 ani se vor scurta în lemn de 2 ani cu scopul de a reface punctele de rodire cât
mai aproape de ramurile de schelet care le poartă şi de a obţine un efect de regenerare prin
apariţia de creşteri noi.
Ramurile de rod complexe, cu multe ramificaţii (“vetrele de rod”) trebuie întinerite
după 4-5 rodiri, prin tăierea deasupra a 2-3 muguri sau ramuri de rod tinere.
Intensitatea tăierilor depinde de încărcătura cu muguri de rod, lungimea ramurilor
anuale şi repartizarea acestora în coroana pomilor. Dacă pomii au o încărcătură mare cu
muguri de rod şi creşterile anuale ajung la 15-20 cm lungime se recomanda o tăiere mai
intensă. În acest fel se reduce încărcătura cu muguri de rod şi se reactivează creşterea
vegetativă. Când creşterile slabe sunt însoţite şi de o încărcătură mică cu muguri de rod se
efectuează o tăiere moderată. Dacă încărcătura de rod este foarte mică se vor menţine pe cât
posibil toate ramurile purtătoare de rod.
La pomii care au intrat în perioada de declin se urmăreşte, în primul rând, regenerarea
ramurilor de semischelet şi de rod, tăierea de fructificare aplicându-se în paralel cu tăierea de
regenerare. Se vor aplica tăieri de reducţie sau de simplificare a ramurilor de semischelet
complexe, multiplu ramificate şi puternic alungite, eliminându-se acele părţi care poartă
ramuri de rod în curs de epuizare şi urmărindu-se în paralel normarea încărcăturii de rod.
Prin tăierea de fructificare se poate interveni şi direct asupra ramurilor de rod care prin
morfologia lor oferă această posibilitate. Astfel, se pot regenera ramurile fructifere complexe,
îmbătrânite şi ramificate cum sunt vetrele de rod la seminţoase şi respectiv ramurile mixte la
piersic. În general, în procesul de regenerare nu se suprimă (elimină) şi nu se scurtează
ramurile vegetative anuale de vigoare mijlocie-mică, acestea fiind surse de noi ramuri de rod,
de înlocuire a semischeletului eliminat.

11.5. TĂIERILE DE CORECTARE A COROANELOR

Tăierea de corectare poate fi considerată ca un caz special al tăierii de întreţinere a


coroanei la pomii neglijaţi (nu s-au aplicat tăieri de mai mulţi ani). Aceste tăieri au ca scop:
echilibrarea elementelor de schelet, stimularea creşterii lăstarilor, regenerarea semischeletului
şi a ramurilor de rod.
În livezile extensive şi semiintensive, cu forme de coroana globuloase corectarea
coroanei presupune executarea următoarelor etape:
 se analizează fiecare pom în parte pentru a putea stabili cea mai adecvată forma de
coroană la care se poate aduce pomul respectiv;
 se stabilesc elementele de schelet care se vor păstra, în funcţie de caracteristicile
formei de coroană aleasă, iar restul ramurilor care îndesesc coroana se elimină;
 pe fiecare element de schelet se vor stabili subşarpantele şi ramurile de semischelet,
prin eliminarea sau scurtarea ramurilor inserate pe şarpante, astfel încât să fie răspândite
uniform în toată coroana;
 echilibrarea coroanelor în plan vertical (subordonarea etajelor) şi în plan orizontal
(dezvoltarea echilibrată a ramurilor din acelaşi etaj sau de aceeaşi importanţă în structura
coroanei).
Dacă prin aceste tăieri se elimină multe ramuri, pentru a evita dezechilibrul între
partea aeriană şi cea subterană şi apariţia de numeroşi lăstari lacomi, intervenţiile se vor
eşalona pe 2-3 ani.

159
În plantaţiile intensive, datorită alocării unui spaţiu de nutriţie redus prin distanţele de
plantare, plafonării înălţimii pomilor la o limită inferioară vigorii naturale a combinaţiei soi-
portaltoi, aplicării unor tăieri necorespunzătoare sau fertilizării excesive pot apărea pomi cu
coroana dezechilibrată.
Frecvent se pot întâlni situaţii când şarpantele de la partea superioară a coroanei sunt
mai viguroase decât cele de la bază (fig. 11.49), gardul fructifer având în secţiune forma de
con inversat (Drobotă Gh., 1992). Ca urmare, datorită unei slabe iluminări partea bazală a
coroanei se degarniseşte, fructele sunt mai slab colorate şi au un conţinut scăzut în zahăr.

Fig. 11.49. Evoluţia gardului fructifer (după Miliţiu I., 1982)


1 –secţiuni succesive în garduri fructifere dezechilibrate;
2 - secţiuni succesive în garduri fructifere bine conduse

Pentru corectarea şi readucerea coroanei în parametrii caracteristici se efectuează tăieri


de reducţie şi de suprimare a ramurilor de schelet şi semischelet. Prin tăierea de corectare,
efectuată pe o perioadă de 2-3 ani, se va urmări:
 suprimarea şarpantelor şi subşarpantelor care îndesesc coroana, pentru a favoriza o
mai bună interceptare a luminii în toate zonele coroanei;
 eliminarea creşterilor viguroase, aflate în poziţie necorespunzătoare, care îndesesc
coroana;
 eliminarea cioturilor “cap de salcie” (Dobrotă Gh., 1992) formate la partea superioară
a coroanelor (apare ca urmare a scurtării unor ramuri viguroase în vederea limitării înălţimii)
prin scurtarea deasupra unei ramificaţii laterale cu poziţie orizontală (fig. 11.50);
 regenerarea ramurilor de semischelet arcuite sub greutatea rodului, prin scurtarea la
nivelul unei ramuri cu poziţie apropiată de verticală;
 regenerarea formaţiunilor de rod îmbătrânite, epuizate.
Menţinerea coroanelor corectate în parametrii proiectaţi se realizează prin aplicarea
corectă a tăierilor de întreţinere, prin limitarea extinderii coroanelor în înălţime şi lărgime,
echilibrarea vegetaţiei între baza şi vârful coroanei şi îmbunătăţirea regimului de lumină în
toate zonele coroanei.

160
Fig. 11.50. Eliminarea cioturilor “cap de salcie” (original)

11.6. MECANIZAREA TĂIERII POMILOR

Deoarece tăierea manuală a pomilor reprezintă o lucrare cu consum mare de forţă de


muncă (până la 1/3 din forţa de muncă necesară la unitatea de suprafaţă), iar costul acesteia
poate ajunge la 25-30% din totalul cheltuielilor, se caută soluţii pentru tăierea mecanizată
parţială sau totală a pomilor şi arbuştilor fructiferi.
Pentru mecanizarea parţială a tăierilor s-au realizat bateriile de foarfeci acţionate
pneumatic sau hidraulic, care sunt mânuite de muncitorii aflaţi pe sol sau pe platforme, care
conferă mobilitate şi rapiditate în acţiune. Acestea sporesc productivitatea muncii cu 15-20%
(Cotorobai M., 1985).
Deoarece prin tăierea mecanizată parţială se lucrează tot pe ramuri individuale şi
necesită mult timp, cercetările din ultimele decenii s-au orientat către tăierea mecanică totală.
În acest scop s-au produs maşini prevăzute cu aparate de taiere de tip cositoare (Sickle-bar)
sau cu discuri rotative (Saw-bar). Aceste aparate pot fi utilizate pentru limitarea în înălţime
(topping), pentru tăierea de contur (hedging) sau chiar pentru decuparea unor sectoare (fig.
11.51) din conturul coroanei (Cotorobai M., 1985).
Aparatul tip cositoare are lungimea de 2,5-3 m cu posibilitatea de a fi orientat în plan
vertical, orizontal sau înclinat, iar cuţitul aparatului efectuează cca. 1.000 curse pe minut.
Această maşină este adaptată în special pentru tăierea în verde, dar poate fi folosită şi la
tăierea în uscat, dacă diametrul ramurilor ce se vor tăia nu depăşeşte 4-5 cm.
Aparatul de tăiere cu discuri rotative este prevăzut cu 6-8 discuri tăietoare cu
diametrul de 30-40 cm, care fac 2.500 rotaţii pe minut. Se utilizează atât pentru tăierile în
verde cât şi pentru tăierile în uscat, putând să secţioneze şi ramuri cu diametrul mai mare de 5
cm (Drobotă Gh., 1992).
Limitarea mecanizată a înălţimii şi lărgimii coroanei în perioada de repaus are şi efecte
negative deoarece generează formarea a numeroşi lăstari viguroşi, mai ales în partea
superioară a coroanei.

161
Fig. 11.51. Tăierea mecanizată

Tăierea mecanizată în verde, efectuată după recoltarea fructelor, la sâmburoase a dat


rezultate pozitive, cu următoarele avantaje:
- reduce înălţimea pomilor;
- determină stimularea mugurilor dorminzi de la baza şarpantelor şi la interiorul
coroanei (în special la piersic şi cais);
- îmbunătăţeşte regimul de lumină pe ansamblul coroanei;
- reacţia vegetativă este mai moderată, ceea ce uşurează mult tăierea manuală efectuată
în iarnă.
Aplicarea tăierilor mecanizate determină modificări ale coroanei, favorizează
deplasarea zonei de fructificare către periferia coroanei şi poate duce la dezechilibre între
procesele de creştere şi fructificare. Ca urmare, tăierea mecanizată executată fie în uscat, fie în
verde, trebuie completată cu tăierea manuală. Fără tăierea manuală, în interiorul coroanei,
calitatea fructelor scade, iar ramurile de rod se epuizează mai repede.
Tăierile mecanizate au fost acceptate nu ca o îmbunătăţire a tăierilor manuale ci pentru
a mării productivitatea muncii de 2-3 ori comparativ cu tăierea manuală obişnuită. Rezultatele
tăierii mecanizate depind şi de forma coroanei. Astfel, gardurile fructifere se pretează cel mai
bine la tăierea mecanizată, iar formele de vas sunt mai defavorizate în ceea ce priveşte tăierea
de contur faţă de piramidă sau fus.
În general, se consideră că tăierile mecanice de limitare în înălţime şi de contur nu pot
fi făcute decât la 2-3 ani sau, în cazul tăierilor de contur (în plan vertical), poate fi făcută
alternativ, revenind pe aceiaşi parte a gardului fructifer la 2 ani.
În ţara noastră, Cotorobai M., 1980, a experimentat tăierea mecanizată la soiurile
Golden delicious şi Jonathan altoite pe portaltoiul M 4, în anul VII de la plantare, cu pomi
conduşi sub formă de palmeta cu braţe oblice. În primul an s-a tăiat în plan vertical o singură
latură a gardului fructifer la 30- 40 cm depărtare de planul simetrie a gardului şi s-a limitat
înălţimea la 3,2 m. În anul următor s-a făcut aceiaşi operaţie pe partea opusă (fig.11.52).
În anii 3-6 s-au efectuat tăieri alternative de o parte şi alta, lărgindu-se planurile de
tăiere până la o lăţime a gardului fructifer de 1,8-2,2 m. Rezultatele obţinute la variantele cu
tăieri de contur au scos în evidenţă reducerea cantitativă şi calitativă a producţiei faţă de
tăierea manuală obişnuită (Cotorobai M., 1980).

162
Fig. 11.52. Schema tăierii mecanizate a gardului fructifer
(după Cotorobai M., 1980)

11.7. ÎNTREŢINEREA ŞI LUCRĂRILE SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE POMICOLE

Alegerea sistemului de întreţinere şi lucrare a solului se face în funcţie de: sistemul de


cultură, condiţiile climatice, însuşirile fizice ale solului, relieful terenului şi dotarea tehnică cu
maşini şi utilaje specifice. În general, oricare ar fi sistemul ales, acesta trebuie să răspundă la
următoarele obiective:
 prevenirea şi combaterea eroziuni solului;
 menţinerea şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice ale solului;
 distrugerea buruienilor, care reprezintă pentru pomi principalii concurenţi pentru apă
şi substanţe nutritive;
 încorporarea uniformă şi cât mai aproape de zona de răspândire a sistemului radicular,
a îngrăşămintelor chimice şi organice.
În ţara noastră s-au răspândit următoarele sisteme de întreţinere şi lucrare a solului:
Ogorul negru (lucrat). Este practicat pe terenurile plane sau cu pantă redusă, în zone
cu precipitaţii scăzute (nu depăşesc 600-650 mm). Se bazează pe menţinerea afânată şi fără
buruieni solului, prin mobilizarea repetată a acestuia pe întreaga suprafaţă a livezii.
Pe intervalul dintre rânduri, aceasta se realizează prin executarea unei arături de
toamnă şi a 3-4 lucrări de cultivaţie folosind grapa cu discuri alternativ cu cultivatorul, în
primăvară şi pe timpul verii. Pe rândul de pomi solul se mobilizează manual sau mecanizat, cu
secţia universală cu discuri pentru lucrat solul în vecinătatea rândului (SUD 4) sau cu
echipamente de lucrat solul pe rândul de pomi dotate cu palpator.
Arătura de toamnă se execută cu cca. 2 săptămâni înainte de căderea frunzelor, pentru
a favoriza cicatrizarea rădăcinilor rănite (Ropan Gh., 1992).
În funcţie de textura solului şi dezvoltarea sistemului radicular (portaltoi) arătura de
toamnă se execută la următoarele adâncimi:
* pe soluri mijloci şi grele:
a. în plantaţii pe rod:
- 12-15 cm adâncime dacă portaltoii au o înrădăcinare superficială (M 9, M 26,
MM 106);

163
- 15-20 cm în cazul portaltoilor viguroşi, cu înrădăcinare profundă (franc, A 2,
M 4, M 11, etc.).
b. în plantaţiile tinere: la 20-25 cm în spaţiul neocupat de rădăcini.
* pe soluri uşoare:
- 18-20 cm, în cazul portaltoilor cu înrădăcinare profundă;
- 10-15 cm, în cazul portaltoilor cu înrădăcinare superficială.

Fig. 11.53. Echipament de lucrat solul pe rândul de pomi cu discuri şi palpator (original)

Ogorul lucrat are următoarele avantaje:


 datorită porozităţii mai mari a solului este favorizată pătrunderea şi menţinerea apei şi
aerului în profunzime;
 intensificarea activităţii microorganismelor aerobe, care transformă materia organică
în săruri minerale;
 eliminarea concurenţei dintre pomi şi buruieni pentru apă şi substanţe nutritive;
 distruge şi stânjeneşte înmulţirea şoarecilor şi a altor dăunători;
 nu poluează solul.
Pe lângă avantajele arătate ogorul negru prezintă şi dezavantaje:
 favorizează eroziunea solului, mai ales la plantaţiile amplasate pe terenurile în pantă;
 prin lucrările repetate ale solului sunt distruse rădăcinile pomilor, pe adâncimea de
15-20 cm, ceea ce are ca efect reducerea volumului sistemului radicular, mai ales a rădăcinilor
active din stratul de sol îmbogăţit în elemente nutritive;
 folosit timp îndelungat intensifică procesul de mineralizare, sărăceşte solul în materie
organică şi, în consecinţă impune aplicarea de cantităţi mari de îngrăşăminte organice;
 îngreunează sau chiar împiedică accesul tractoarelor şi maşinilor pentru efectuarea
tratamentelor fitosanitare şi transportul recoltei, în perioadele cu exces de umiditate;
 tasarea solului în profunzime datorită deplasării repetate a agregatelor pe aceleaşi
urme, mai ales în livezile intensive şi superintensive, unde distanţa între rândurile de pomi
este redusă;
 fructele obţinute sunt mai puţin dense şi mai slab colorate, cu un conţinut de apă mai
ridicat. mai puţine zaharuri şi cu sensibilitate ridicată la transport şi păstrare.

164
Ogorul combinat cu erbicide. Se practică în scopul reducerii numărului de lucrări
mecanice şi manuale. Între rânduri se practică ogorul lucrat, iar pe rândul de pomi se
erbicidează pe o bandă de 0,8- 1,6 m în cazul gardurilor fructifere şi de 2-3 m în plantaţiile cu
coroane globuloase.
Ogorul combinat cu erbicide prezintă următoarele avantaje:
 reduce numărul de lucrări manuale şi mecanice;
 reduce ritmul de mineralizare a substanţelor organice;
 prin utilizarea raţională a erbicidelor se poate reduce costul de producţie.
Alegerea erbicidelor se face în funcţie de spectrul de acţiune asupra buruienilor,
anuale sau perene, monocotiledonate sau dicotiledonate şi eficacitatea acestora. După modul
de acţiune erbicidele se împart în 2 grupe: de contact şi sistemice.
Erbicidele de contact acţionează numai asupra părţilor de plantă cu care vine în
contact. Efectul erbicidului asupra buruienilor tratate apare sub forma unor arsuri, care în
câteva zile produc uscarea totală. În general, erbicidele de contact au remanenţă redusă şi se
aplică de 2-3 ori pe an, când buruienile au înălţimea de 10-20 cm.
Erbicidele sistemice sunt absorbite de plante, fie prin organele aeriene, fie prin cele
subterane şi distrug buruienile prin dereglarea metabolismului acestora.
În combaterea buruienilor o atenţie deosebită trebuie acordată distrugerii acestora de
pe drumuri, de pe zonele de întoarcere şi canale, pentru a evita răspândirea seminţelor
acestora către plantaţii.
Experienţele efectuate atât în ţara noastră cât şi în alte ţări cu pomicultură dezvoltată
scot în evidenţă că erbicidele sunt mai uşor suportate de măr şi păr, sâmburoasele fiind mai
sensibile, iar dintre acestea cele mai sensibile sunt prunul şi caisul (Lazăr A., 1982). De
asemenea, pomii tineri, cu sistemul radicular mai la suprafaţă sunt mult mai sensibili, ceea ce
impune unele restricţii în ceea ce priveşte aplicarea erbicidelor în primii 3-4 ani de la plantare.
Folosirea exclusivă a erbicidelor poate duce la înmulţirea speciilor perene de buruieni,
mai rezistente, cum ar fi: Agropyrum repens, Cynodon dactylon, Convolvulus arvensis.
În general, în plantaţiile pomicole erbicidarea se face preemergent toamna sau
primăvara devreme pentru a împiedica germinaţia seminţelor şi postemergent, când buruienile
sunt în vegetaţie, fiind absorbite prin frunze. Buruienile perene trebuie combătute tot timpul
anului pe vetre, cele mai bune rezultate obţinându-se când erbicidarea s-a efectuat înainte de
înflorire sau când buruienile au 10-15 cm înălţime.
Din grupa erbicidelor preemergente, în plantaţiile pomicole, pepiniere şi căpşunării se
utilizează frecvent: Goal 2 E 5 l/ha, Galigan 240 EC 5 l/ha, Stomp 330 CE 5 l/ha, Treflan 1,5-
2 l/ha, Venzar 3 kg/ha. Dintre erbicidele postemergente rezultate bune s-au obţinut cu: Pantera
3 l/ha, Leopard 5EC 2-3,5 l/ha (în pepiniere şi livezi), Roundup 360 CE 4 l/ha, Glyphogan
480 SC 4 l/ha, Glialka 36 001 L 5 l/ha, Basta 14 SL 5 l/ha, Touchdown 36 CE 5 l/ha, Starane
250 EC 1,2-1,5 l/ha (Perianu Adina, 2001).
Culturi intercalate. Se practică în plantaţiile tinere, în primii ani după plantare şi
constă în cultivarea unor plante agroalimentare anuale sau perene între rândurile de pomi.
Culturile intercalate pot fi practicate fără a influenţa creşterea şi dezvoltarea pomilor
în plantaţiile tinere, amplasate pe terenurile fertile, cu distanţe de plantare mai mari de 4 m
între rândurile de pomi (Şuta A., 1977). Acest sistem poate fi practicat până la intrarea
pomilor pe rod şi deplina formare a coroanei, când este înlocuit de un alt sistem de întreţinere.
Acest sistem de întreţinere se recomandă în zonele cu precipitaţii mai mari de 600 mm
sau în condiţii de irigare, pentru a evita concurenţa pentru apă între pomi şi cultura intercalată.
Speciile alese pentru cultivarea între rândurile de pomi trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să nu aibă talie înaltă şi înrădăcinare profundă, iar partea care se
consumă sa nu vina în contact cu substanţele utilizate pentru tratamentele fitosanitare ale
pomilor.

165
Pentru culturile agroalimentare se recomandă:
- leguminoasele boabe (fasole, mazăre, soia). Acestea au cerinţe mari faţă de apă în a
doua jumătate a verii, îmbogăţesc solul în azot şi lasă o cantitate mare de materie organică
prin rădăcini, tulpini şi frunze;
- rădăcinoasele (sfecla de zahăr, roşie şi cea de nutreţ, morcovul);
- legumele (ceapă, usturoi, varză, dovlecei, cartofi timpurii);
- culturi de căpşun timp de 2-3 ani;
- culturi furajere, cu condiţia să fie cosite în luna mai.
Nu se vor folosi cerealele prăşitoare (porumb, sorg) deoarece acestea au o înrădăcinare
profundă, iar consumul maxim de apă şi azot coincid cu perioada creşterii intense a lăstarilor,
când şi pomii au cerinţe maxime.
Culturile intercalate prezintă următoarele avantaje:
 contribuie la o mai eficientă valorificare a terenului în perioada neproductivă a
pomilor, aducând venituri suplimentare până la intrarea pe rod a plantaţiei;
 pomii pot beneficia de materia organică rămasă în sol de la culturile intercalate;
 contribuie la reducerea umidităţii din sol în perioadele cu exces şi chiar a procesului
de eroziune a solului.
Acest sistem de întreţinere prezintă şi unele dezavantaje:
 stânjeneşte aplicarea la momentul optim a lucrărilor de întreţinere, mai ales a
tratamentelor fitosanitare;
 sporeşte consumul de forţă de muncă la unitatea de suprafaţă;
 pot apărea perioade când culturile intercalate concurează pomii în ceea ce priveşte apa
şi substanţele nutritive.
Ogorul cu îngrăşăminte verzi. Constă în cultivarea pe intervalul dintre rânduri a unei
plante folosită ulterior ca îngrăşământ verde. Aceasta cultură ocupă terenul doar câteva luni,
iar restul timpului solul se menţine ca ogor negru.
Plantele cultivate pentru îngrăşăminte verzi trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să crească repede, să nu concureze pomii pentru apă şi substanţe nutritive, să producă
o masă cât mai bogată de biomasă.
Acest sistem de întreţinere se recomandă mai ales în livezile situate pe terenurile în
pantă, cele slab fertile, precum şi cele nisipoase, unde contribuie şi la combaterea eroziunii.
În funcţie de momentul înfiinţării, culturile pentru îngrăşământ verde pot fi:
* culturi de toamnă: cereale de toamnă (orz de toamnă, secară), borceaguri de toamnă
(secară şi măzăriche de toamnă, orz de toamnă şi măzăriche de toamnă), rapiţă, muştar.
Aceste culturi se seamănă în perioada august-septembrie, iar încorporarea în sol se face în
primăvara următoare, înainte de înfloritul pomilor (Ropan Gh., 1992). De asemenea, aceste
culturi reţin zăpada şi împiedică procesul de eroziune;
* culturi de primăvară: trifoi, hrişcă, borceagul de primăvară, lupinul, bobul, etc. Aceste
culturi se seamănă primăvara cât mai timpuriu, se toacă şi se încorporează în sol vara, la
înflorire. Se recomandă mai ales în zonele cu exces de umiditate şi în cazul plantaţiilor
pomicole irigate.
* culturi de vară: lupin alb, lupin albastru, sulfina, hrişca, etc. Se seamănă în prima
jumătate a verii şi se încorporează în sol odată cu arătura de toamnă.
Avantajele culturilor pentru îngrăşământ verde sunt:
 îmbogăţesc conţinutul solului în materie organică, în macro şi microelemente uşor
asimilabile;
 înlătură excesul de umiditate;
 favorizează structurarea solului şi înmulţirea microorganismelor aerobe;
 reduc eroziunea solului şi oscilaţiile diurne ale temperaturii solurilor nisipoase.
Dezavantajele acestui sistem de întreţinere sunt:

166
 concurează pomii în consumul de apă si substanţe nutritive;
 creşte costul de producţie, cu valoarea înfiinţării şi întreţinerii culturii utilizată ca
îngrăşământ verde.
Datorită acestor dezavantaje ogorul cu îngrăşăminte verzi se recomandă în zonele cu
precipitaţii peste 700 mm şi în cazul solurilor cu conţinut redus de humus.
Înierbarea solului. Constă în cultivarea terenului din plantaţie cu specii de ierburi
perene. Înierbarea solului se recomandă în plantaţiile amplasate pe terenurile în pantă, supuse
eroziunii, în zonele cu precipitaţii suficiente (peste 700 mm anual) şi în plantaţiile irigate.
Înierbarea solului se face începând din anul 2-3 de la plantare si poate fi totală sau
parţială.
Înierbarea parţială constă în menţinerea sub formă de ogor sau prin erbicide a unei
benzi de 0,8-1,2 m de-a lungul rândului de pomi, în cazul livezilor intensive şi superintensive
sau sub proiecţia coroanei în cazul livezilor clasice.
După durata înierbării terenului avem:
- înierbare permanentă - când înierbarea se menţine pe toată durata plantaţiei;
- înierbare temporară - când după un anumit număr de ani se ară şi se menţine câţiva
ani ca ogor negru, după care se înierbează din nou. Desţelenirea nu se va face pe toată
suprafaţa, ci prin alternarea intervalelor înierbate cu cele lucrate.
Speciile de ierburi pentru acest sistem de întreţinerea solului trebuie să corespundă
următoarelor cerinţe (Lazăr A., 1982):
- să aibă o înrădăcinare superficială, pentru a nu concura cultura de bază;
- să reziste la secetă, la umiditate, la umbră, la cosirea repetată şi la călcare;
- să formeze un covor de iarbă uniform.
În aceste condiţii înierbarea poate fi făcută cu amestec de graminee perene ca: Lolium
perene, Dactilys glomerata, Phleum pratense, Festuca rubra sau cu amestecuri de graminee şi
leguminoase: Trifolium repens, Trifolium pratensis, Lotus corniculatus, etc.
Epoca optimă de semănat este primăvara devreme (martie) sau în luna august, într-un
pat germinativ bine pregătit şi nivelat. Pentru a favoriza înrădăcinarea şi înţelenirea
intervalelor dintre rânduri semănate, în primul an deplasarea agregatelor se va face pe
intervalele întreţinute ca ogor negru.
Pe rândurile de pomi solul se va întreţine ca ogor negru sau prin erbicide.
După consolidarea covorului înierbat se coseşte repetat (de 4-5 ori), când înălţimea
plantelor ajunge la 15-20 cm şi se lasă pe sol sub formă de mulci.
Pentru a stimula creşterea covorului vegetal şi a reduce concurenţa pentru substanţe
nutritive, se recomandă o fertilizare suplimentară cu azot (100 kg azot/ha), aplicată fazial, la
fiecare coasă.
Înierbarea intervalelor dintre rândurile de pomi prezintă următoarele avantaje:
 împiedică eroziunea solului;
 îmbunătăţeşte structura solului;
 contribuie la sporirea conţinutului solului în materie organică;
 se înlătură excesul de umiditate în perioadele sau zonele cu precipitaţii abundente;
 favorizează accesul agregatelor în plantaţii, dând posibilitatea aplicării la timp a
tratamentelor fitosanitare şi transportului recoltei, inclusiv în perioadele ploioase;
 se îmbogăţeşte solul în fosfor şi potasiu asimilabil;
 contribuie la o mai bună colorare şi păstrare a fructelor.
Acest sistem de întreţinere prezintă o serie de dezavantaje, mai ales dacă durata înierbării
se prelungeşte:
 datorită reducerii posibilităţii de pătrundere a aerului în sol, este stânjenită activitatea
microorganismelor aerobe implicate în procesul de mineralizare;

167
 în perioadele secetoase sistemul radicular compact al ierburilor împiedică pătrunderea
apei în sol;
 creşte consumul de azot la unitatea de suprafaţă, mai ales în primii ani de aplicare;
 este favorizată înmulţirea rozătoarelor, a bolilor si dăunătorilor.
Menţinerea înierbată a solului are ca efect reducerea creşterilor anuale cu 15-20% la
cais, comparativ cu ogorul lucrat şi cu 20-25% la măr şi prun (Bunea A., 1999).
Mulcirea solului. Constă în menţinerea solului acoperit cu diferite materiale, în
funcţie de care mulciul poate fi natural sau artificial.
Mulciul natural poate fi obţinut din plantaţii prin cosirea repetată a ierbii de pe
intervale sau din resturi vegetale (paie, coceni, frunze, fân de calitate slabă, etc.), care fie
întregi, fie tocate acoperă solul într-un strat uniform de minim 10-15 cm.
Pentru mulciul artificial se poate utiliza folia de polietilenă albă sau neagră.
Mulcirea solului se practică în livezile tinere intensive şi superintensive, pe o bandă cu
lăţimea de 1,2-1,5 m, pe rândul de pomi, mai ales pe terenurile nisipoase şi în zonele
secetoase, precum şi în plantaţiile de căpşun.
Avantajele mulcirii solului sunt:
 menţine umiditatea solului;
 împiedică creşterea buruienilor şi reduce eroziunea solului;
 contribuie la formarea şi menţinerea structurii, porozităţii şi afânării solului;
 măreşte conţinutul în materie organică a solului (în cazul mulciului natural);
 reduce oscilaţiile de temperatură, sub mulci solul fiind cu 3-6oC mai rece vara şi cu 2-
o
3 C mai cald iarna decât solul neacoperit;
 mulcirea cu folie de polietilenă sau paie în culturile de căpşuni asigură obţinerea de
fructe curate şi cu o valoare comercială ridicată;
 mulcirea cu rumeguş şi turbă, în cultura afinului, asigură pe lângă avantajele generale
ale mulciului şi acidifierea solului, necesară acestei culturi.
Printre dezavantajele mulciului putem aminti:
 costul ridicat al mulciului în cazul utilizării foliei de polietilenă şi sporirea consumului
de forţă de muncă în cazul aplicării mulcirii naturale;
 favorizarea înmulţirii rozătoarelor şi insectelor;
 nu combate buruienile perene, dacă stratul de mulci nu depăşeşte 20 cm.
Rezultate bune, în cazul mulcirii se obţin dacă solul a fost bine pregătit, afânat şi
fertilizat cu îngrăşăminte minerale, mai ales cu azot, care este utilizat de către microorganisme
pentru descompunerea materiei organice.
În general, la unitatea de suprafaţă, pentru mulcire sunt necesare circa 30-40 t
materiale organice (Ropan Gh., 1992).

11.8. FERTILIZAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

Fertilizarea este una din verigile de bază ale tehnologiilor pomicole, care au ca scop
asigurarea şi menţinerea unei aprovizionări optime a solului cu elemente nutritive uşor
asimilabile.
Necesitatea aplicării îngrăşămintelor în pomicultură este determinată şi influenţată de
următoarele particularităţi (datorate mai ales perenităţii speciilor pomicole) :
 amplasarea plantaţiilor pomicole pe terenuri în pantă, cu fertilitate naturală mai slabă;
 livezile sunt monoculturi îndelungate care ocupă terenul 15-20 ani sau chiar mai mult,
motiv pentru care există posibilitatea secătuirii unilaterale a solului în elemente nutritive;

168
 aprovizionarea solului cu îngrăşăminte trebuie făcută cu foarte mare atenţie deoarece
aceasta influenţează atât producţia anului în curs, cât şi procesul de diferenţiere al mugurilor
de rod, pentru producţia anului viitor.
Conform principiilor agriculturii biologice, prin care se apără “echilibrul ecologic” în
faţa agresivităţii îngrăşămintelor chimice, se pune problema reconsiderării rolului şi locului
îngrăşămintelor organice, pe care nici un îngrăşământ chimic nu la egalează (Cireaşă V.,
1992).
Combinarea îngrăşămintelor organice şi chimice are efecte pozitive asupra ameliorării
fertilităţii solului şi asupra echilibrului nutritiv al pomilor (D. şi Velicica Davidescu, 1981).

11.8.1 Consumul şi cerinţele speciilor pomicole pentru elementele nutritive


în cursul ciclului anual

Având un sistem radicular viguros şi bogat pomii fructiferi au posibilitatea să


exploreze un volum de sol mare şi, ca urmare extrag din sol cantităţi mari de substanţe din
care numai o mică parte revin în sol, în urma căderii frunzelor, florilor şi fructelor.
Datele din literatura de specialitate privind consumul de substanţe nutritive la speciile
pomicole sunt de multe ori foarte diferite. Aceasta se poate explica prin utilizarea unor
metodologii de lucru diferite, neluarea în considerare a influenţei condiţiilor pedoclimatice, a
combinaţiilor soi-portaltoi, a sistemului de cultură, etc.
Pentru a produce o tonă de piersici într-o livadă pe rod se consumă circa 10 kg N, 2 kg
P2O5 şi 8 kg K2O, pentru o tonă de mere: 3 kg N, 0,7 kg P2O5 şi 3,3 kg K2O, iar pentru o tona
de prune: 4 kg N, 1 kg P2O5 şi 6 kg K2O.
Cantităţile de substanţe nutritive prelevate de pomi din sol depind de sistemul de
cultură. Astfel, în primii 5 ani de la plantare pomii dintr-o livadă de măr clasică extrag de pe
un hectar 210 kg substanţe, cei dintr-o livadă intensivă 590 kg, iar cei din livada
superintensivă 1459 kg. După 10 ani consumul se ridică la 931 kg în livada clasică, 2961 kg
în cea intensivă şi 5010 kg în cea superintensivă (Şuta A. şi colab, citat de Cireaşă V., 1992).
Din punct de vedere al consumului total în elemente nutritive, la pomi, ordinea
descrescândă este piersic, măr, gutui, prun, păr. Pomii extrag din sol cantităţi foarte mici de
fosfor raportat la producţia de fructe, pentru ca azotul şi potasiul să fie extrase în cantităţi
aproximativ egale. Arbuştii fructiferi extrag anual din sol 63-133 kg N, 25-51 kg P2O5 şi
34-123 kg K2O. Cele mai mari cantităţi de N la consumă coacăzul roşu, iar cel mai mult
potasiu agrişul (tabelul 11.1).

Tabelul 11.1
Cantitatea de elemente nutritive extrase anual din sol de către
pomi şi arbuşti fructiferi, kg/ha (după Trocme S., 1968)
Specia Recolta (t/ha) N P2O5 K2O Ca O
Măr pe rod 61,47 66,8 17,5 71,5 73,4
Păr tânăr pe rod 21,96 33,6 8,1 37,8 46,7
Prun tânăr pe rod 9,85 33,9 10,2 43,5 47,1
Piersic pe rod 23,36 84,9 20,4 81,9 129,6
Gutui pe rod 20,96 51,6 17,4 64,8 73,8
Coacăz roşu 20,10 133,0 51,0 82,0 174,0
Coacăz negru 7,30 63,0 25,0 34,0 94,0
Agriş 18,00 79,0 40,0 123,0 96,0

Rădăcinile pomilor absorb în medie, pe parcursul unei perioade de vegetaţie,


următoarele cantităţi de substanţe minerale: 120kg/ha azot, 25-50 kg/ha P2O5, 150 kg/ha
K2O, 100 kg/ha CaO şi 20 kg/ha MgO.

169
După Cobianchi (1976), citat de Burzo şi colab, 2005, cantitatea de substanţe minerale
absorbite de rădăcinile pomilor variază cu specia, după cum rezultă din datele prezentate în
tabelul 11.2.
Tabelul 11.2
Cantitatea medie de macroelemente (kg/ha), absorbite din sol
de unele specii pomicole
SPECIA N P2O5 K 2O CAO MGO
Măr 60 - 100 20-35 70-150 175-190 30-35
Păr 60 -100 15-25 60-100 200-210 20-25
Piersic 60 - 150 20-25 80-130 150-160 30-35

În cadrul aceleiaşi specii, pomii tineri prelevează cantităţi mai mici decât cei din
plantaţii în plină producţie. În general pomii extrag cantităţi foarte mici de microelemente, de
ordinul a câteva grame pe tona de fructe, ceea ce explică apariţia destul de rară a simptomelor
de carenţe.
Rădăcinile pomilor şi arbuştilor fructiferi pot absorbi azotul sub formă nitrică şi
amoniacală. Azotul amoniacal este utilizat în celulele rădăcinii pentru biosinteza
aminoacizilor care sunt transportaţi prin xilem, spre organele aeriene.
La pomi, absorbţia substanţelor nutritive are loc în tot cursul anului dacă umiditatea
este corespunzătoare şi temperatura nu scade sub 1-2oC. Ritmul de absorbţie şi raportul
cantitativ între elementele absorbite depinde de fenofaza în care se află pomul. Astfel, în
perioada de repaus ritmul absorbţiei este foarte redus, se absorb cantităţi mai mari de azot,
care este transformat la nivelul rădăcinilor în substanţe organice (amide, aminoacizi), folosind
energia rezultată din descompunerea hidraţilor de carbon. Absorbţia se intensifică rapid în
timpul dezmuguritului, rămâne la un nivel ridicat pe tot parcursul perioadei de creştere a
lăstarilor şi scade rapid în timpul căderii frunzelor.
În perioada de vegetaţie procesul de absorbţie al tuturor elementelor chimice este
intens. Se apreciază că, 70% din necesarul anual pentru principalele elemente nutritive sunt
absorbite de pomi în prima jumătate a perioadei de vegetaţie.
Există două mari momente critice ale nutriţiei cu azot: la 10-15 zile după dezmugurit
şi mai ales în fenofaza creşterii intense a lăstarilor când pomii au nevoi foarte mari de azot şi
apă.

11.8.2. Criterii de stabilire a normelor de fertilizare

Cu toate că se cunosc foarte multe date cu privire la cerinţele speciilor pomicole faţă
de principalele elemente nutritive, o determinare exactă a necesarului de substanţe nutritive şi
evitarea risipei de îngrăşăminte trebuie să ţină cont de următoarele elemente:
 starea de aprovizionare a solului cu substanţe nutritive uşor asimilabile;
 conţinutul frunzelor în elemente nutritive (diagnoza foliară);
 rezultatele obţinute în experienţele de fertilizare în condiţii similare;
 identificarea eventualelor simptome apărute datorită carenţei în diferite elemente;
 efectuarea de observaţii privind creşterea şi fructificarea pomilor.
Starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive. Se face înainte de înfiinţarea
livezii, pentru a stabili pretabilitatea solului pentru această destinaţie şi după intrarea pe rod,
odată la 3-4 ani pentru a stabili necesarul de substanţe nutritive.
Recoltarea probelor de sol pentru analize se face atât de pe intervalul dintre rânduri cât
şi de pe rând. În general, pentru fiecare subunitate de sol din parcela respectivă trebuie
recoltate minim 3 probe, fiecare probă fiind alcătuită din 15-20 de probe parţiale, recoltate pe

170
diagonala parcelei. În cazul solurilor uniforme se recoltează o probă la 5-6 ha. Probele se iau
separat pe adâncimi (0-20 cm, 20-40 cm) şi pe întreaga adâncime mobilizată în cazul solurilor
desfundate (Lazăr A., 1982).
Se consideră că, analizele de sol nu pot stabili cu exactitate necesarul de îngrăşăminte,
deoarece nu se cunoaşte cât din conţinutul în elemente nutritive al solului poate fi utilizat de
pomi.
Analiza foliară. Frunza, prin conţinutul său poate să ne furnizeze date valoroase
privind aprovizionarea cu substanţe nutritive a pomilor.
Rezultatele analizei foliare depind de alegerea corectă a momentului prelevării
probelor şi de locul amplasării frunzelor în pom şi chiar pe ramură. S-a constatat că,
momentul optim pentru recoltarea probelor este după încetarea creşterii intensive a lăstarilor
şi formarea mugurilor terminali, deoarece în această perioadă nu sunt schimbări însemnate pe
o perioadă destul de lungă în ceea ce priveşte conţinutul frunzelor în substanţe nutritive. În
condiţiile ţării noastre această fenofază se situează din punct de vedere calendaristic în a 2-a
jumătate a lunii iulie pentru măr şi păr, respectiv de la sfârşitul lunii iunie până la sfârşitul
lunii iulie pentru sâmburoase.
Probele de frunze se vor recolta de pe pomi sănătoşi cu frunzele normal dezvoltate, de
pe lăstari bine expuşi la lumină, dispuşi pe direcţia celor patru puncte cardinale, situaţi la
exteriorul şi înălţimea de mijloc a coroanei. Numărul de frunze dintr-o probă medie este de
cel puţin 50, dar în funcţie de numărul de analize şi metoda folosită poate ajunge la 150-200
de frunze. Acestea se vor recolta în cel puţin trei repetiţii pentru fiecare combinaţie soi-
portaltoi şi unitate de sol identificată, de pe un pom pe rând, evitându-se pomii de la capetele
de rânduri.
Rezultatele analizelor privind conţinutul frunzelor în macro şi microelemente se
compară cu valorile standard considerate corespunzătoare (tabelul 11.3).

Tabelul 11.3
Limitele conţinutului elementelor nutritive din frunze în cazul creşterii şi fructificării
normale a unor specii pomicole (după Rom, citat de Iancu M., 1997)
Elementul Măr Păr Piersic Cireş
N% 1,5-3,0 1,8-2,6 2,5-3,5 1,7-3,5
P% 0,11-0,3 0,12-0,25 0,15-0,4 0,16-0,4
K% 1,2-2,0 1,0-2,0 1,5-2,5 1,0-3,0
Ca% 1,5-2,0 1,0-3,7 1,5-2,0 0,7-3,0
Mg% 0,2-3,5 0,25-0,9 0,25-0,6 0,4-1,0
Mn mg/kg 25-150 20-170 20-300 20-300
Fe mg/kg 40-400 100-800 100-200 20-250
B mg/kg 20-50 20-60 20-80 20-60
Zn mg/kg 15-200 20-60 12-50 15-75
Cu mg/kg 5-20 6-25 6-15 5-25

Deşi în interpretarea rezultatelor trebuie să se ţină seama de numeroşi factori care pot
să influenţeze starea de aprovizionare în elemente nutritive a pomilor (încărcătura cu fructe,
vârsta pomilor, starea de aprovizionare cu apă, etc.), în literatura de specialitate se consideră
că, datele obţinute prin analiza foliară sunt corespunzătoare pentru stabilirea unui program
raţional şi eficace de fertilizare.
Valoarea de diagnozare a analizei foliare este mai mare dacă se bazează pe datele
obţinute pe o perioadă mai îndelungată, de cel puţin 3 ani. În stabilirea unui program eficace
de fertilizare datele analizei foliare trebuie corelate cu analizele de sol, cu producţiile realizate
şi observaţiile privind starea generală a plantaţiei.

171
Observaţii privind creşterea şi fructificarea. Pomii tineri la care lăstarii anuali ajung la
60-80 cm lungime se consideră că sunt asiguraţi cu dozele de azot necesare (cca. 50 g
N/pom). La pomii pe rod, o creştere normală se consideră atunci când pe ansamblul coroanei
lungimea medie a lăstarilor anuali ajunge la 30-40 cm. Pentru a atinge aceste valori, în
plantaţiile de rod sunt necesare anual, orientativ 120-250 kg/ha N s.a. (Negrilă, citat de
Cireaşă V., 1992). Stabilirea normelor de fertilizare trebuie să ţină seama de vârsta plantaţiei,
de încărcătura de fructe, de condiţiile climatice, de posibilitatea irigării, etc.

11.8.3. Îngrăşăminte utilizate în pomicultură

Îngrăşămintele organice. Îmbunătăţesc proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale


solului, atât prin aportul în humus, cât şi prin elementele nutritive pe care le conţin.
În categoria îngrăşămintelor organice intră gunoiul de grajd, gunoiul de păsări,
compostul dar şi îngrăşămintele verzi şi materia organic rezultată din frunzele căzute,
ramurile tăiate şi tocate, masa verde provenită de la cosirea intervalelor înierbate. Astfel,
ramurile tăiate şi tocate pot fi folosite ca îngrăşământ organic, rezultând aproximativ 3-4 t/ha
în livezile clasice şi 23-50 t/ha în livezile intensive şi superintensive (Cotorobai M., 1987).
Gunoiul de grajd. Este unul din cele mai eficace îngrăşăminte organice, care pe lângă
elemente nutritive pe care le conţine, îmbunătăţeşte structura solului, măreşte permeabilitatea
pentru apă, puterea de reţinere a acesteia şi reduce aciditatea din sol (Lazăr A., 1982).
Compoziţia chimică a gunoiului de grajd proaspăt diferă de specia de animale de la
care provine (tabelul 11.4).

Tabelul 11.4
Compoziţia chimică a îngrăşămintelor organice (%)
Felul Subst. N
Apă P2O5 K2O Ca O MgO SO3
îngrăşămintelor uscată total
Cabaline 74,7 24,3 0,44 0,35 0,35 0,15 0,12 0,06
Bovine 83,8 16,2 0,29 0,17 0,10 0,35 0,13 0,04
Ovine 65,2 34,5 0,55 0,30 0,15 0,46 0,15 0,14
Porcine 82,0 18,0 0,69 0,41 0,26 0,09 0,10 0,04
Găini 56,0 44,0 1,63 1,54 0,85 2,40 0,74 0,45
Gâşte 77,1 22,9 0,55 0,54 0,95 0,84 0,20 0,14
Raţe 56,6 43,4 1,00 1,40 0,62 1,70 0,35 0,35
Mraniţă 80,0 20,0 0,7-2,0 0,3-1,2 0,8-0,9 0,50 0,20 -
Compost 75,0 25,0 0,3-0,5 0,12-0,13 0,3-0,6 0,35 0,18 -
Nămol industrial de
- - 1,5-3,4 0,85-2,0 0,11-0,30 - - -
porcine

Efectele cele mai evidente ale aplicării gunoiului de grajd în livezi s-au înregistrat pe
soluri cu un conţinut ridicat în argilă, slab aerate, umede şi reci. Cantităţile de gunoi de grajd
recomandate a fi aplicate în livezi cresc odată cu creşterea conţinutului în argilă şi cu scăderea
indicelui de azot (tabelul 11.5).
În general, în plantaţiile pe rod se recomandă aplicarea a 30-40 t/ha gunoi de grajd,
odată la 3-4 ani.
Gunoiul de păsări. Este un îngrăşământ foarte bogat în elemente nutritive (de 2-4 ori
mai bogat decât gunoiul de animale). Gunoiul de păsări se foloseşte după fermentare (7-8
t/ha) sau compostare (15-20 t/ha odată la 2 ani).
Compostul. Resturile vegetale din gospodărie (paie, frunze uscate, resturi de tulpini de
legume, etc.) se pot strânge într-o platformă care se udă şi omogenizează la 6-8 săptămâni.

172
Conţinutul compostului în elemente nutritive se poate îmbogăţii prin adaos de cenuşă sau
îngrăşăminte minerale. Se administrează ca şi gunoiul de grajd, dar în doze duble (Iancu M.,
1997).

Tabelul 11.5
Dozele orientative de îngrăşăminte organice folosite în plantaţiile pomicole în perioada
de rodire (după Iancu M.,1997)
Indicele
Sub 1,5 Peste 1,5
azot (IN)
pH Sub 5,5 Peste 5,5 Sub 5,5 Peste 5,5
Argilă (%) > 35 20-35 < 20 > 35 20-35 < 20 > 35 20-35 < 20 > 35 20-35 < 20
În plantaţiile clasice şi intensive pe teren mecanizabil (t/ha)
40 35 20 35 30 20 30 25 15 25 20 15
În plantaţii clasice pe teren nemecanizabil (Kg/m2)*
10 8 6 8 7 6 7 6 5 6 5 4
*Îngrăşămintele se aplică pe terenul lucrat în jurul pomului, a cărui suprafaţă trebuie să fie cât proiecţia coroanei,
dar nu mai mică de 7 m2.
Indicele azot (IN) = (Humus x V%)/100, unde V - este gradul de saturaţie în baze.

Îngrăşămintele chimice pe baza de azot frecvent utilizate în pomicultură sunt:


* azotatul de amoniu - conţine N sub formă nitrică şi amoniacală (32-34% s.a.);
* sulfatul de amoniu (20-21% s.a.);
* ureea (46% s.a.);
* azotat de sodiu (15-16% s.a.).
Dozele orientative de îngrăşăminte cu azot pentru plantaţiile pe rod depind de indicele
de azot, conţinutul de argilă şi potenţialul de producţie al livezii (tabelul 11.6).
Tabelul 11.6
Dozele orientative de îngrăşăminte cu azot folosite
în plantaţiile pomicole (după Pasc I., 1977)
IN Sub 1,5 Peste 1,5
Potențial
pH Sub 5,5 Peste 5,5 Sub 5,5 Peste 5,5
de prod.
t/ha Argilă
> 35 20-35 < 20 > 35 20-35 < 20 > 35 20-35 < 20 > 35 20-35 < 20
%
În plantaţii clasice şi intensive de la plantare până în perioada de rodire (gN//m2)*
30 30 20 40 30 20 40 30 30 50 40 30
În plantaţii clasice şi intensive, în perioada de rodire, pe teren mecanizabil (Kg N/ha)**
10-15 80 80 80 100 100 80 100 90 80 100 100 100
15-20 80 80 80 100 100 90 100 100 90 110 110 100
20-25 90 90 80 110 100 90 120 110 100 120 120 100
25-30 90 90 80 120 120 110 130 120 110 140 130 110
> 30 100 90 80 120 120 110 140 130 120 160 140 120
În plantaţii clasice, în perioada de rodire, pe teren nemecanizabil (gN/m2)***
5,0-7,5 25 25 25 30 25 20 40 35 30 50 40 30
7,5-10,0 30 30 25 40 30 30 50 45 40 60 50 40
10-12,5 40 35 25 50 40 35 60 50 45 70 55 45
> 12,5 50 40 30 60 50 40 70 60 50 75 60 50
*Se aplică primăvara odată cu prima praşilă, pe suprafaţa lucrată în jurul pomului, care trebuie să fie de cel puţin
1 m2 în anul plantării, 2 m2 în anul 2, 4 m2 în anul 3 şi 7 m2 în anii următori;
**Se aplică pe toată suprafaţa. Pe solurile cu textură mijlocie-grea, cu capacitate mare de reţinere a apei, precum
şi pe solurile mai uşoare situate în zone cu precipitaţii puţine în timpul primăverii, 2/3 se aplică toamna şi 1/3
primăvara timpuriu. Pe solurile uşoare, situate în zone cu precipitaţii multe la începutul vegetaţiei, se aplică 1/3
din doză toamna şi 2/3 primăvara în doua reprize. Dacă intervalele se menţin înierbate, pentru mulcit, după
primele 2-3 coase se aplică suplimentar 50 kg N/ha;
*** Se aplică pe terenul lucrat în jurul pomilor, a căror suprafaţă trebuie să fie cât proiecţia coroanei, dar nu mai
mică de 7 m2, fracţionat, pe epoci, ca pe teren mecanizabil.

173
În general se recomandă doze de 80-160 kg N s.a./ha, în funcţie de condiţiile concrete
ale fiecărei parcele, iar în plantaţiile clasice nemecanizabile dozele orientative sunt de 25-75 g
N/m2.

Îngrăşămintele chimice pe baza de fosfor. Deşi sunt consumate în cantităţi mai


reduse de către speciile pomicole, au un coeficient de utilizare mai mic şi, în plus, formele
mobile de fosfor se găsesc în cantităţi mici în terenurile ocupate de pomi, se recomandă
aplicarea unor doze mari de fosfor.
În plantaţiile pe rod (clasice si intensive) doza recomandată este de 50-100 kg/ha P2O5,
cele mai mari cantităţi fiind aplicate în parcelele cu pH mai mare de 7 şi un conţinut în P2O5
solubil, mai mic de 40 ppm. Pe terenurile nemecanizabile fosforul se aplică în doze de 10-40
g P2O5/m2 (tabelul 11.7).
Îngrăşămintele chimice pe bază de fosfor pot fi sub formă de superfosfat simplu cu
16-22% s.a. şi superfosfat concentrat cu 38-50% s.a. (Bunea A., 1999).

Tabelul 11.7
Dozele orientative de îngrăşăminte cu fosfor folosite
în plantaţiile pomicole (după Pasc Il., 1977)
pH Conţinutul solului în fosfor mobil solubil, în AL (ppm)
în apă Sub 20 20-30 30-40 40-50 50-60 Peste 60
La pregătirea terenului pentru plantare prin desfundare (kg/ha P2O5)*
Sub 6,5 300 250 250 150 100 100
6,5-7,0 300 300 250 200 150 100
7,0-7,2 300 300 300 300 250 200
La groapa de plantare, pe teren desfundat (g P2O5/groapă)**
Sub 6,5 50 40 35 30 25 20
6,5-7,0 50 50 40 35 30 25
7,0-7,2 50 50 50 50 40 35
La groapa de plantare, pe teren nedesfundat (g P2O5/groapă)**
Sub 6,5 150 130 110 90 70 50
6,5-7,0 150 150 130 110 90 70
7,0-7,2 150 150 150 150 130 110
În plantaţii clasice şi intensive, în perioada de rodire, pe teren mecanizabil
(Kg P2O5/ha)***
Sub 6,5 100 90 80 70 60 50
6,5-7,0 100 100 90 80 70 60
7,0-7,2 100 100 100 100 90 80
În plantaţii clasice şi intensive, în perioada de rodire, pe teren nemecanizabil
(g P2O5/m2)****
Sub 6,5 30 25 20 15 15 10
6,5-7,0 35 30 25 20 15 10
7,0-7,2 40 40 35 30 25 20
*Îngrăşămintele cu fosfor se aplică pe toată suprafaţa, înainte de desfundare;
**Se amestecă bine cu tot solul scos din groapă;
***Se aplică pe toată suprafaţa toamna şi se încorporează cu arătura;
****Se aplică toamna pe terenul lucrat din jurul pomului, a cărei suprafaţă trebuie să fie cât proiecţia coroanei.

Îngrăşămintele chimice pe baza de potasiu. Pentru plantaţiile de pomi şi arbuşti


fructiferi, potasiul alături de azot are o importanţă deosebită, având în vedere rolul acestui
element în desfăşurarea proceselor fiziologice şi biologice.
La stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe bază de potasiu criteriul principal este
conţinutul solului în potasiu solubil, exprimat în ppm. În livezile pe rod, dozele orientative
recomandate sunt de 80 kg K2O/ha, când conţinutul solului în potasiu mobil este de peste 280

174
ppm. şi ajunge la 200 kg K2O/ha, la un conţinut al solului mai mic de 80 ppm K2O
(tabelul 11.8).

Tabelul 11.8
Dozele orientative de îngrăşăminte cu potasiu folosite
în plantaţiile pomicole (după Pasc Il., 1977)
Coţinutul solului în potasiu solubil,
Specificul în AL (ppm K2O)
plantaţiei Sub 80 80-120 120-160 160-200 200-240 240-280 Peste
280
La pregătirea terenului prin desfundare
350 300 250 200 150 150 -
(kg K2O/ha)
La groapa de plantare, pe teren
100 90 80 70 60 50 40
desfundat (g K2O/groapă)
La groapa de plantare, pe teren
200 180 160 140 120 100 80
nedesfundat (g K2O/groapă)
În plantaţii clasice şi intensive, în
perioada de rodire, pe teren mecanizabil 200 180 160 140 120 100 80
(Kg K2O/ha)
În plantaţii clasice şi intensive, în
perioada de rodire, pe teren
80 70 60 50 40 30 20
nemecanizabil
(g K2O/m2)

Principalul îngrăşământ potasic utilizat în pomicultură este sarea potasică, modul de


aplicare fiind identic cu al fosforului.
Îngrăşămintele chimice complexe. Sunt compuse din 2-3 macroelemente nutritive, in
diferite raporturi, cele mai răspândite fiind: 12:12:20; 13:13:21; 15:15:12; 15:15:15; 13:26:13.
Pe lângă cele trei macroelemenete de bază (N,P,K), îngrăşămintele complexe pot conţine şi
microelemente ca: bor, cupru, cobalt, molibden, zinc, mangan, etc. Îngrăşămintele complexe
foliare fabricate la Făgăraş şi Craiova, conţin şi microelemente: F 011, F 141, F 231, F 411, C
141, C 313, etc

11.8.4. Tehnica administrării îngrăşămintelor

În plantaţiile tinere se recomandă următoarele doze orientative de îngrăşăminte: 5 kg


gunoi de grajd, 15-17 g N, 10-12 g P2O5, 9-10 g K2O la m2. În plantaţiile pe rod, se
recomandă administrarea a 30-40 t/ha gunoi de grajd odată la 3-4 ani, iar între fertilizările
organice se aplică 80-120 kg N/ha, 60-80 kg P2O5/ha şi 70-100 kg K2O/ha (Cireaşă V., 1992).
Perioada cea mai bună de aplicare a gunoiului de grajd este toamna, când se aplică şi
îngrăşămintele chimice pe bază de fosfor şi potasiu, care se încorporează în sol. Adâncimea
de încorporare se stabileşte în funcţie de tipul de sol, dar în general, la pomii pe rod nu
depăşeşte 15-20 cm, iar la arbuşti 10-15 cm.
Epoca de administrare a îngrăşămintelor chimice cu azot depinde de însuşirile solului
şi de regimul pluviometric. Pentru a avea o eficacitate sporită se recomandă aplicarea
fracţionată a îngrăşămintelor chimice pe bază de azot. Astfel, pe solurile grele, cu drenaj
intern slab, 2/3 din doza anuală se poate aplica toamna şi 1/3 primăvara timpuriu. Această
fracţionare este valabilă şi în condiţiile unui sol cu textură mijlocie şi în zonele cu precipitaţii
puţine în perioada toamnă-iarnă.
În cazul solurilor uşoare, în zonele secetoase, 1/3 din doza de azot se aplică toamna şi
2/3 primăvara. La rândul ei cantitatea ce trebuie aplicată primăvara se fracţionează în două
părţi egale: înainte de pornirea în vegetaţie şi după legarea fructelor.
175
Ultimele cercetări în domeniu recomandă aplicarea de îngrăşăminte pe baza de azot la
sol şi/sau foliar şi după recoltarea fructelor în scopul creşterii cantităţilor de substanţe de
rezervă stocate în pomi, necesare pentru parcurgerea primelor fenofaze ale anului următor.
În afară de metoda aplicării la sol îngrăşămintele chimice se pot administra odată cu
apa de irigare localizată (fertirigare) şi pe cale foliară.
Fertirigarea constă în dizolvarea îngrăşămintelor solubile cu azot, fosfor, potasiu, etc
şi administrarea acestora odată cu apa de irigare prin picurare sau microaspersiune. Această
metodă prezintă următoarele avantaje:
- economie de îngrăşăminte;
- aplicarea unei fertilizări uniforme;
- se poate conduce mult mai precis programul de fertilizare;
- influenţează în mod pozitiv creşterea lăstarilor şi diferenţierea mugurilor floriferi.
Aplicarea pe cale foliară a îngrăşămintelor chimice nu înlocuieşte aplicarea pe sol sau
prin fertirigare, ci completează nevoia de elemente nutritive, mai ales în anumite fenofaze ale
pomilor. Astfel, aplicarea îngrăşămintelor foliare cu azot la începutul creşterii lăstarilor,
stimulează creşterea acestora sau aplicarea acestora primăvara devreme are ca efect creşterea
rapidă a rozetelor de frunze şi sporirea procentului de fructe legate.
Fertilizarea foliară este necesară atunci când solul este uscat şi absorţia radiculară este
slabă, pe soluri nisipoase cu complex adsorbtiv sărac, pe soluri reci, etc. (Drăgănescu E.,
1998).
Prin îngrăşămintele foliare se pot corecta unele carenţe în microelemente (bor, zinc,
cupru) şi se reduce riscul de poluare a solului şi a apei freatice.
Fertilizarea foliară se recomandă să se aplice la 5-7 zile după căderea petalelor şi la
începutul creşterii fructelor. În continuare, fertilizările suplimentare se pot repeta la 2-3
săptămâni până cel mai târziu la intrarea fructelor în pârgă. După această fenofază sunt
permise numai tratamentele cu substanţe care îmbunătăţesc raportul dintre K, Ca şi Mg. De
regulă se recomandă stropiri cu soluţii care conţin calciu şi unele microelemente.
În general, substanţele solubile folosite pentru fertilizarea foliară sunt compatibile cu
pesticidele, putând fi aplicate odată cu tratamentele fitosanitare.

11.9. IRIGAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

Apa reprezintă un element determinant pentru desfăşurarea în optim a proceselor de


creştere şi fructificare. Lipsa apei din sol creează deficite de apă la nivelul celulelor şi astfel,
sunt stânjenite procesele fiziologice de creştere în volum a celulelor şi fotosinteza (stomatele
se închid pentru a micşora transpiraţia, ceea ce împiedică pătrunderea CO2 în frunze).
De asemenea, deficitul de apă din sol are ca efect scăderea procentului de fructe legate
şi a dimensiunilor acestora, precum şi creşterea procentului de fructe care cad înaintea
recoltării.

11.9.1. Consumul de apă al speciilor pomicole

Consumul hidric al speciilor pomicole se exprimă prin coeficientul de transpiraţie


(cantitatea de apă consumată pentru sintetizarea unui kilogram de substanţă uscată). Acesta
diferă în funcţie de specie, portaltoi şi condiţiile pedoclimatice. Coeficientul de transpiraţie
prezintă valori de 150-300 şi după unii autori ajunge la 500-600.
Cea mai mare parte din apa din sol se pierde prin consumul pomilor, dar şi prin
consumul altor plante din ecosistemul pomicol, prin evaporare, scurgere la suprafaţă, infiltrare

176
în straturile profunde, etc. Astfel, la un hectar de piersic consumul pomilor prin transpiraţie
este de 2500-4000 m3 la care se adaugă restul pierderilor de 2.000-2.500 m3 şi, ca urmare,
necesarul anual ajunge la 450-600 mm precipitaţii în perioada de vegetaţie (Baldini, citat de
Drăgănescu E., 1998).
În general, se apreciază că, consumul zilnic de apă la plantele pomicole variază între 4
şi 7 mm, în funcţie de specie, portaltoi şi fenofaza de vegetaţie, cel mai mare consum fiind în
perioada înflorire - recoltare (Popescu M.,1992).
Pentru condiţiile din ţara noastră aplicarea irigării este absolut necesară în zonele unde
cad mai puţin de 500 mm precipitaţii. În zonele cu 500-700 mm precipitaţii, irigarea are
numai un caracter de suplinire a acestuia, iar în zonele cu mai mult de 700-750 mm
precipitaţii irigarea se aplică numai în condiţii speciale. Analizând repartiţia precipitaţiilor pe
teritoriul ţarii noastre se constată că, pe mai mult de 20% din teritoriu (Dobrogea, sudul şi
estul Podişului Moldovei) valoarea medie a precipitaţiilor anuale este sub 500 mm, ceea ce
impune aplicarea obligatorie a irigării în plantaţiile pomicole. De asemenea, partea sudică a
ţării, o parte din zona dealurilor Subcarpatice Meridionale cât şi unele zone din vestul ţării, au
precipitaţii între 500-600 mm, ceea ce reclamă aplicarea irigării cu o frecvenţă destul de mare
(Iancu M., 1997).

11.9.2. Constantele hidrofizice ale solului utilizate la stabilirea necesarului de apă

Gradul de porozitate al solului - asigură permeabilitatea apei şi schimburile de gaze.


Cele mai bune condiţii le oferă solurile cu un grad de porozitate de 55-60%.
Permeabilitatea solului - reprezintă viteza de infiltrare a apei în sol, exprimată în
mm/h. Gradul de permeabilitate se consideră scăzut sub 5 mm/h şi ridicat peste 60 mm/h;
valorile optime pentru irigare sunt cuprinse între 20-40 mm/h.
Grosimea stratului de sol explorat. În general speciile pomicole utilizează un strat de
80-100 cm. adâncime, în funcţie de portaltoi, textura solului, nivelul apei freatice, etc. Pentru
pomii tineri se ia în calcul adâncimea stratului de sol de 60-80 cm., iar pentru cei pe rod 1-1,2
m, în cazul portaltoilor generativi. La pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi, limitele sunt 0,3 -
0,4 m pentru pomii tineri, respectiv 0,6 - 0,8 m pentru cei pe rod.
Densitatea aparentă a solului - reprezintă raportul dintre masa şi volumul unei probe
de sol uscat, având valori cuprinse între 1-1,6.
Capacitatea hidrică maximă - este starea de saturare cu apă a solului, când spaţiile
libere din sol sunt în totalitate pline cu apă. Această situaţie apare după o ploaie torenţială sau
irigare în exces. Sub efectul forţei gravitaţionale o parte din această apă se scurge în
profunzime, iar apa care rămâne în sol (apa capilară) poartă denumirea de capacitatea hidrică
minimă sau capacitatea de câmp pentru apă. Altfel spus, capacitatea de câmp a solului pentru
apă reprezintă cantitatea de apa pe care un sol cu permeabilitate bună şi profil omogen o
reţine un timp mai îndelungat după ce în prealabil a fost umezit în exces şi lăsat apoi să se
dreneze. Acest indice hidrofizic prezintă valori de 15-20% în cazul solurilor cu textură
grosieră şi ajunge la 40-45% în cazul solurilor cu textură fină.
Coeficientul de ofilire reprezintă conţinutul de apă al unui sol la nivelul căruia are loc
fenomenul ireversibil de ofilire a plantelor. Acest indice hidrofizic se exprimă în procente din
greutate şi este cuprins între 2-5% la solurile cu textură grosieră şi până la 15% la cele cu
textură fină.

177
11.9.3. Stabilirea momentelor şi normelor optime pentru irigarea pomilor

Prin irigare se urmăreşte menţinerea umidităţii solului în cadrul intervalului umidităţii


active, care este cuprins între capacitatea de câmp pentru apă şi coeficientul de ofilire. Astfel
spus, pomii supravieţuiesc dacă nivelul hidric al solului este deasupra coeficientului de ofilire.
Aprecierea momentului optim de udare constă în stabilirea plafonului minim de
umiditate, care se exprimă în funcţie de capacitatea de câmp pentru apă sau în funcţie de
intervalul umidităţii active (IUA).
În general, se apreciază că nivelul apei din sol nu trebuie să coboare sub 70-80% din
capacitatea de câmp pentru apă. La măr, s-au obţinut rezultate bune când plafonul minim a
fost menţinut la 75-80% din capacitatea de câmp pentru apă a solului (Grumeza N., 1979;
Iancu M, 1980).
În alte situaţii se ia în considerare intervalul umidităţii active. Astfel, în condiţiile
Staţiunii Pomicole Valul lui Traian - Constanţa, la specia piersic, soiul Redhaven s-au obţinut
rezultate pozitive când umiditatea solului s-a menţinut la 70% din IUA.
Pe un sol brun roşcat de pădure, la cireş au fost obţinute cele mai bune rezultate în
varianta de menţinere a umidităţii la plafonul de 85% din capacitatea de câmp pentru apă
(Popescu M., 1992).
Bunea A., (1991), recomandă, pentru o plantaţie de măr pe rod din nord-vestul ţării
aplicarea udării în momentul când umiditatea solului se apropie de 50-70% din intervalul
umidităţii active.
Umiditatea solului din plantaţiile pomicole trebuie să aibă valori diferite în funcţie de
specie, soi, portaltoi şi fenofază. Arbuştii fructiferi, căpşunul, mărul altoit pe portaltoi
vegetativ, părul pe gutui, cer soluri mai bine aprovizionate cu apă. Migdalul, caisul, piersicul,
părul altoit pe franc preferă solurile cu umiditate medie-scăzută, cu 40-50% din IUA
(Drăgănescu E., 1998).
Baldinii E., citat de Popescu M., (1992), consideră că intervalul umidităţii active
trebuie să fie considerat cel cuprins între coeficientul de ofilire (limita inferioară şi
echivalentul de umiditate (limita superioară). Echivalentul umidităţii este un nivel inferior
capacităţii de câmp şi egal cu cantitatea de apă păstrată de solul respectiv, după ce a fost
centrifugat timp de 30 minute, stabilindu-se o turaţie ce asigură o acceleraţie egală cu 1000 de
ori acceleraţia gravitaţiei. Valoarea acestuia variază între 5-20% pe solurile grosiere şi 35-
40% pe cele cu textură fină.
Momentele în care se impun intervenţii prin irigare depind de fenofaza în care se
găsesc pomii şi de specie. Astfel, la speciile seminţoase fenofazele în care se intervine sunt:
înainte de înflorit, după legarea fructelor, la creşterea intensă a lăstarilor, în perioada căderii
fiziologice a fructelor, cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare şi, mai rar toamna, după
recoltare, dacă solul este uscat, se recomandă o udare de aprovizionare.
Norma de udare reprezintă cantitatea de apă administrată la o udare (m3/ha) şi se poate
calcula cu relaţia:
m = 100 x H x DA x (CC - p),
în care:
m - norma de udare, în m3/ha;
H - grosimea stratului de sol ce va fi umezit prin irigare, în m;
DA - densitatea aparentă (greutatea volumetrică) a stratului de sol pe adâncimea de
udare H, în t/m3;
CC - capacitatea de câmp pentru apă a stratului de sol H, în% de greutate raportate la
solul uscat la 105oC;
p - provizia momentană (rezerva de apa existentă în sol înaintea udării) a stratului de
sol H, în procente de greutate faţă de solul uscat.

178
Admiţând că, în condiţiile unei exploatări corecte provizia de apă din sol nu trebuie să
scadă sub valoarea plafonului minim (pmin), formula de calcul devine (Grumeza şi colab.,
1989):
m = 100 x H x DA x (CC - pmin)
Plafonul minim al umidităţii solului reprezintă limita sub care nu trebuie să scadă
cantitatea de apă din sol pe adâncimea luată în calcul. Pentru determinarea acestuia se
folosesc următoarele formule, în funcţie de textura solului:
- soluri nisipoase şi nisipo-lutoase pmin = CO + 1/3(CC - CO);
- soluri luto-nisipoase şi lutoase pmin = CO + 1/2(CC - CO);
- soluri luto-argiloase şi argilo-lutoase pmin = CO + 2/3(CC - CO), unde CO este
coeficientul de ofilire, în% de greutate faţă de solul uscat.
Norma de irigare reprezintă suma normelor de udare aplicate la o cultură într-un
anumit interval de timp. Se poate calcula pe o lună, pe anumite faze de creştere şi dezvoltare a
plantelor, dar mai ales pe întreaga perioadă de vegetaţie, caz în care este exprimată în
m3/ha/an. Pentru calcul se foloseşte relaţia bazată pe bilanţul apei în sol (Grumeza şi colab.,
1989):
m = (E+T) + Rf - Ri - Pv,
în care:
(E+T) - consumul total de apă, reprezentat prin suma pierderilor prin evaporare (E)
şi transpiraţie (T);
Rf - rezerva finală a apei din sol la sfârşitul perioadei de vegetaţie;
Ri - rezerva iniţiala a apei din sol;
Pv - suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie.
Cercetările efectuate de Grumeza şi colab, citaţi de Popescu M., (1992), au scos în
evidenţă norme de irigare de 1150-1800 m3/ha la cireş, 2140-2500 m3/ha la măr şi păr. În
condiţiile din Italia, cu evapotranspiraţie ridicată şi un nivel al precipitaţilor de 450-500
mm/an, Baldini E. recomandă 1500-2000 m3/ha pentru cais şi păr tânăr, 3000-4000 m3/ha
pentru măr şi păr şi până la 10000-12000 m3/ha pentru citrice.
În general, pentru condiţiile ţării noastre norma de udare este de 350-550 m3/ha pentru
livezile tinere şi 500-800 m3/ha pentru livezile pe rod.
În livezile superintensive cu posibilităţi de irigare localizată se elaborează reţete
precise de fertirigare cu cantităţi zilnice de apă necesare (de ex. pentru măr în lunile secetoase
se ajunge la doze de 2 l apă/zi.

11.9.4. Metode de irigare

Alegerea metodei de udare se face în funcţie de însuşirile fizice ale solului, panta
terenului, condiţiile climatice, sursa de apă, posibilităţile economice, etc.
Cele mai folosite metode de irigare în pomicultură sunt:
Irigarea prin brazde se recomandă pe terenurile cu pantă mică şi uniforme, cu
textura mijlocie. Pe terenurile cu pante mai mari de 15% se poate folosi această metodă,
orientând brazdele pe curbele de nivel astfel încât să aibă o înclinare de 1-1,5%.
Brazdele se deschid mecanizat la 1,2-1,5 m faţă de rândul de pomi, la 0,8-1,0 m între
ele. Lungimea brazdelor este de 50-60 m pe solurile uşoare şi de 120-200 m pe solurile grele.
Adâncimea brazdelor este de 15-20 cm, deschiderea la suprafaţă este de 30-40 cm, iar
înclinarea este de 1 ‰ până la 1%.
Apa ajunge pe brazde prin conductele principale subterane, îngropate de-a lungul
rândului de pomi şi prin conductele secundare, cu poziţie perpendiculară pe primele.
Această metodă prezintă avantajul unui consum mic de energie şi de materiale.

179
Irigarea prin bazine se utilizează pe terenurile cu pantă mică, de până la 1-2% şi
constă în ridicarea unor diguleţe de pământ (de 15-25 cm înălţime) în jurul pomului, care
delimitează bazinele. Apa ajunge în bazinele amenajate prin canale deschise sau conducte
îngropate.
Administrarea apei în plantaţiile pomicole prin această metodă poate avea consecinţe
negative, deoarece poate determina asfixierea rădăcinilor şi înrăutăţeşte regimul aerohidric al
solului. De asemenea, prezintă dezavantajul creşterii costurilor, având în vedere că necesită
forţă de muncă pentru ridicarea diguleţelor.
Irigarea prin aspersiune. Prin această metodă distribuirea apei se face sub presiune
folosindu-se echipamente speciale: sursa de creare a presiunii (staţii de pompare), conducte de
aducţiune a apei şi dispozitive de împrăştiere a apei (aspersoare). Această metodă de irigare
poate fi practicată pe terenurile cu relief mai frământat şi realizează o economie de apă de cca.
25-30% faţa de irigarea pe brazde.
Conductele pot fi din aluminiu sau material plastic, cu diametre de 76-101 mm şi
lungime de 6 m. Acestea se cuplează mai multe la un loc şi formează aripile de udare care pot
fi fixe sau mobile (Iancu M., 1997). Distanţele dintre aripile de udare şi între aspersoare sunt
multiplu de 6 m şi variază de la 12/12 m până la 24/24 m.
Pentru a sigura o eficienţă sporită este necesar să se realizeze o distribuţie cât mai
uniformă a apei în sol şi să se coreleze intensitatea ploii cu viteaza de infiltraţie a apei în sol.
În acest sens trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte:
• debitele să fie mai mici decât capacitatea de infiltraţie a apei în sol;
• irigarea să se aplice numai în condiţii lipsite de vânt;
• prelungitoarele pe care se montează aspersoarele să fie perpendiculare pe suprafaţa
solului;
• la aceiaşi udare aspersoarele de pe aripa vecină să fie dispuse la mijlocul distanţei
dintre aspersoarele aripii anterioare, iar la cea de-a doua udare, aripile de udare să fie dispuse
la mijlocul intervalelor de la prima udare.
Irigarea prin aspersiune se poate face sub coroana pomilor, folosindu-se prelungitoare
scurte, în cazul livezilor clasice sau deasupra coroanelor pomilor, cu prelungitoare mai lungi
care se fixează pe sistemul de susţinere, în cazul livezilor intensive.
Dezavantajele irigării prin picurare sunt: consumului mare de forţă de muncă pentru
mişcarea aripilor de udare şi incidenţa ridicată a bolilor criptogamice datorită umezirii
frunzişului.
Irigarea localizată constă în aplicarea apei numai în zona de răspândire a sistemului
radicular, rămânând o suprafaţă neudată între pomi şi între rânduri. Din această categorie de
metode face parte:
- irigarea prin picurare;
- irigarea prin conducte perforate;
- irigarea prin microaspersiune;
- irigarea prin conducte subterane.
Irigarea prin picurare. Apa este adusă prin conducte de material plastic de diametre
reduse, pe care sunt montate duze de picurare (picurătoare), care distribuie apa sub forma de
picătură, cu un debit de 1-10 l/oră.
Irigarea prin picurare prezintă următoarele avantaje:
 economie de apă (norme de udare cu 30-40% mai mici faţă de celelalte metode) şi
aplicarea exactă a cantităţilor de apă;
 umezirea parţială a solului, are ca efect reducerea pierderilor prin evaporare, reducerea
degradării solului şi limitarea creşterii buruienilor;
 oferă posibilitatea aplicării îngrăşămintelor odată cu apa de irigare (fertirigare);
 prin menţinerea uscată a aparatului foliar se evită apariţia unor boli criptogamice;

180
 economie de energie (presiunea de lucru şi viteza de aplicare a apei sunt mai reduse) şi
de forţă de muncă (nu este necesară mutarea echipamentelor).
Dezavantajele acestei metode se referă la investiţia mare şi posibilitatea înfundării
picătoarelor. Din această cauză este necesară filtrarea apei înainte ca aceasta să fie introdusă
pe conducte.
Irigarea prin conducte perforate este o variantă mai economică a irigării prin picurare,
care se realizează prin simpla perforare a conductelor de material plastic, ce conduc apa la
pom.
Conductele sunt fixate de-a lungul rândului de pomi, pe sistemul de susţinere, la 30-40
cm de la suprafaţa solului. Având în vedere pierderea de presiune pe traseul conductei,
diametrele orificiilor vor fi crescânde, în limita de 1,6-2,5 mm, de-a lungul conductei, care are
o lungime de până la 200 m, pentru a asigura debite constante (Popescu M., 1992).
Irigarea prin microaspersiune . Distribuţia apei se realizează prin microaspersoare,
care se montează ca şi picurătoarele direct pe conductele de udare sau pe un suport mobil care
se fixează în sol, microaspersorul putând fi mutat de o parte sau alta a rândului de pomi.
Microaspersoarele pot distribui apa sub forma unui jet fix, având piesa de distribuţie fixă sau
pot distribui apa printr-o mişcare rotativă, cu piesa de distribuţie mobilă.
Caracteristicile de bază ale microaspersoarelor sunt: presiune de lucru 1-3 atmosfere,
debitul 23-333 l/oră, diametrul de udare 1,8-8,0 m (Iancu M., 1997).
Comparativ cu irigarea prin picurare această metodă prezintă avantajul flexibilităţii
diametrului umezit şi este mai puţin pretenţioasă faţă de filtrarea apei. Având în vedere aceste
avantaje, irigarea prin microaspersiune este mai răspândită pe plan mondial decât irigarea prin
picurare.
Irigarea prin conducte subterane constă în distribuirea apei direct la rădăcinile
pomilor prin intermediul unei reţele fixe de tuburi din ceramică sau material plastic perforate,
plasate la adâncimea de 50-60 cm.
Avantajele acestei metode de irigare sunt:
 apa este adusă direct la nivelul sistemului radicular, evitându-se pierderile prin
evaporare;
 nu stânjeneşte executarea lucrărilor de întreţinere a solului, a tratamentelor
fitosanitare, etc.;
 permite administrarea îngrăşămintelor odată cu apa de irigare;
 nu afectează structura solului.
Dintre dezavantaje putem menţiona costul foarte ridicat al materialelor necesare,
pericolul înfundării orificiilor şi chiar posibilitatea de a provoca salinizarea solului
(Drăgănescu E., 1998).

11.10. PROTEJAREA POMILOR ÎMPOTRIVA ACCIDENTELOR CLIMATICE

Plantaţiile pomicole pot fi expuse unor fenomene climatice cu efecte nefavoarbile


asupra creşterii şi rodirii pomilor, cum ar fi: gerurile din timpul iernii, brumele şi îngheţurile
târzii de primăvară, grindina, poleiul, etc.
Gerurile din timpul iernii pot afecta mugurii de rod şi chiar ramurile anuale
insuficient călite. Pentru a prevenii astfel de accidente se recomandă:
 alegerea judicioasă a speciilor şi soiurilor, în funcţie de rezistenţa acestora la
temperaturile minime absolute;
 alegerea terenului pentru înfiinţarea livezii corespunzător exigenţelor speciilor
pomicole faţă de condiţiile climatice;

181
 aplicarea unor tehnologii corespunzătoare, care să favorizeze încheierea la timp a
vegetaţiei şi maturarea lemnului, etc.
De asemenea, pagube importante pot provoca gerurile de revenire de la sfârşitul iernii,
care urmează după zile mai călduţe. Dezgheţurile şi îngheţurile repetate produc degerări la
temperaturi mult mai ridicate decât rezistă în mod normal specia respectivă (pomii îşi pierd
călirea).
Gerurile de revenire pot provoca arsura scoarţei şi chiar vătămarea cambiului. Pentru
prevenirea acestor fenomene se recomandă văruirea trunchiului şi a bazei şarpantei (10-15 kg
var la 100 l apă). Prin văruire se evită încălzirea scoarţei pomilor în zilele însorite şi răcirea
bruscă noaptea.
În scopul vindecării necrozelor de pe trunchi şi ramuri, provocate de ger, se pot folosi
substanţe cicatrizante, din soluţie de var 20% şi piatră vânătă 3% (Cireaşă V., 1992).
Când gerul afectează pomii în pepinieră sau livadă în primii ani de la plantare, aceştia
se pot regenera prin recepare şi înlăturarea părţilor afectate (Bunea A., 1999).
Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară pot aduce pagube importante prin
compromiterea rodului, în timpul înfloritului şi chiar în primele zile după scuturarea petalelor,
când fructele sunt mici. Pericolul este mai mare când surprinde în plină floare diferite specii
de pomi, mai ales migdalul, caisul, piersicul, cireşul, vişinul şi chiar unele soiuri de prun şi
măr cu înflorire timpurie.
Împotriva acestor accidente climatice se pot lua unele măsuri indirecte de prevenire,
cum ar fi: evitarea înfiinţării de plantaţii pomicole pe terenurile unde apar frecvent brume şi
îngheţuri târzii; cultivarea de soiuri cu înflorire târzie; aplicarea unor măsuri preventive de
întârziere a vegetaţiei (stropirea pomilor cu var, strângerea zăpezii la baza trunchiului pentru a
menţine solul mai rece şi mai umed), etc.
Mijloacele directe de combatere sunt variate. Astfel, în SUA, se utilizează ventilatorul
AID care evacuează aerul rece, execută tratamente antiparazitare şi efectuează o irigare
climatizantă de vară (Baldini, citat de Cireaşă V., 1992).
Încălzirea aerului din livadă se poate face cu sobiţe în care se ard reziduuri petroliere
(100 - 150 buc/ha). Metoda deşi scumpă, este eficientă şi asigură protejarea organelor florale
chiar dacă temperatura aerului scade până la -7 - 8,5 oC (Drăganescu E., 1998).
Acolo unde există posibilitatea se poate folosi irigarea prin aspersiune cu pulverizare
fină a apei, care poate ridica temperatura aerului la nivelul coroanei cu 2-4oC. Instalaţia
trebuie să funcţioneze până la topirea pojghiţei fine de gheaţă ce se formează pe pomi.
Metoda cea mai eficace şi la îndemâna tuturor pomicultorilor, este fumigaţia. Aceasta
se bazează pe arderea unor materiale care produc fum mult, ard încet şi fără flacără,
menţinând un strat de aer mai cald în imediata vecinătate a coroanei pomilor. Fumigaţia are
efect la temperaturi de -2 - 4oC şi se obţine prin arderea de gunoi de grajd reavăn, frunze sau
paie umede, la care se adaugă reziduuri de la distilarea petrolului sau cauciucuri uzate, care se
aşează sub forma de grămezi (80-100 buc./ha). Grămezile se acoperă cu un stat subţire de
pământ care are rolul să înăbuşe arderea.
Grindina distruge lăstarii, fructele, produce leziuni grave chiar şi ramurilor
multianuale şi, ca urmare favorizează atacul ciupercilor fitopatogene. Datorită intensificării
consumului de substanţe plastice pentru cicatrizarea rănilor este stânjenită diferenţierea
mugurilor de rod şi, ca urmare este afectată şi producţia anului următor.
Prevenirea acestei calamităţi constă în evitarea înfiinţării plantaţiilor pomicole în
zonele unde apare frecvent acest fenomen.
Dintre metodele directe de protejare împotriva grindinei menţionăm:
- utilizarea rachetelor şi proiectilelor antigrindină care se lansează de pe rampe
speciale, amplasate la 400-600 m între ele şi reglate astfel încât să explodeze în masa norilor

182
pentru a-i împrăştia (Drăgănescu E., 1998). Baldini, citat de Cireaşă V., (1992), arată că
metoda nu a dat rezultatele scontate.
- lansarea din avioane a unor substanţe chimice (de exemplu iodura de argint) care
împiedică formarea cristalelor de gheaţă este o măsură eficientă, dar prea scumpă
(Drăgănescu E., 1998). Rezultate bune cu această metoda s-au obţinut în fosta URSS şi
Elveţia (Cireaşă V., 1992).
- plasele antigrindină reprezintă măsura cea mai utilizată şi constă în acoperirea
coroanelor pomilor cu plase din material plastic cu ochiuri dese.
Poleiul se formează pe ramurile pomilor când în cursul iernii cad ploi însoţite de
vânturi reci, apa căzută pe ramuri îngheţând brusc înainte de a putea scurge. Fenomenul
devine grav când trunchiul si ramurile pomilor se îmbracă cu o pojghiţă de gheaţă groasă de
câţiva milimetrii si temperaturile se menţin scăzute un timp mai îndelungat. În acest caz
datorită elasticităţii reduse a ramurilor şi a greutăţii gheţii (poate depăşi limita de rezistenţă a
ramurilor), acestea se pot rupe. Sunt afectate îndeosebi ramurile de rod cu lemn mai fragil
(mai ales la măr şi prun). În plus, dacă poleiul rămâne pe ramuri timp îndelungat, se poate
produce asfixierea mugurilor.

11.11. ÎNGRIJIREA RECOLTELOR

Îngrijirea recoltelor de fructe se referă la un ansamblu de lucrări ce se aplică în scopul


obţinerii unor producţii mari, de calitate şi menţinerii echilibrului fiziologic între creştere şi
rodire.

11.11.1 Reglarea încărcăturii de rod

În general, speciile pomicole au tendinţa de a se încărca cu fructe şi, ca urmare,


acestea rămân mici, acumulează puţin zahăr, nu se colorează, se vând greu şi la preţuri mici,
iar pomii pot intra în alternanţă de rodire (mai ales la măr, păr, prun).
Normarea încărcăturii de rod se face prin tăieri de fructificare, rărirea florilor şi
fructelor.
Tăierile de fructificare. În general, pomii formează un număr mult mai mare de
muguri de rod decât necesarul pentru obţinerea unor recolte normale de fructe (se consideră
că legarea a 5-10% din numărul total de flori asigură o producţie normală). Tăierea de
fructificare având ca scop principal normarea încărcăturii de rod reprezintă o pârghie de bază
în menţinerea echilibrului între procesele de creştere şi fructificare, mai ales la speciile măr,
păr, piersic.
La măr o normare a încărcăturii la 6-8 muguri de rod/cm2 suprafaţă secţiune trunchi
(SST), s-a obţinut un indice de productivitate de 0,63 kg. fructe/cm2 SST, dar şi o diferenţiere
bună (21-24 muguri de rod/cm2 SST), care să asigure şi producţia anului următor (Cepoiu N.,
1974).
La soiurile de măr cu rezistenţă genetică la boli Prima, Generos, Florina în primii 5 ani
de la plantare, realizarea unor indici de productivitate cu valori mai ridicate (0.97-1.11
kg./cm2 SST), nu au influenţat constanta producţiei (Sumedrea D., 2001).
Deoarece reducerea încărcăturii cu muguri de rod atrage după sine creşterea
procentului de fructe legate, tăierea de fructificare nu rezolvă întotdeauna problema, fiind
necesară o reglare a producţiei prin rărirea florilor şi fructelor.

183
Rărirea florilor. Prezintă avantajul că elimină cele mai mici cantităţi de substanţe
metabolizate. La rărirea florilor trebuie să se ţină cont şi de riscul ca după efectuarea acestei
lucrări să apară perturbaţii climatice care pot afecta obţinerea unei recolte normale.
Rărirea fructelor. Când pomii au legat o cantitate foarte mare de fructe se recomandă
corectarea încărcăturii de rod (mai ales la măr, păr, piersic). La pomii cu încărcătură de fructe
mai mare decât cea optimă se intensifică transpiraţia, se reduce suprafaţa aparatului foliar şi
concentraţia clorofilei din frunze. Aparatul foliar este mai bogat în azot, fosfor şi
microelemente, dar mai sărac în potasiu, calciu şi aminoacizi liberi. Nivelul ridicat al azotului
şi fosforului constituie efectul intensificării metabolismului pomilor pentru acoperirea
consumului mare în aceste elemente, mai ales în direcţia creşterii fructelor. Astfel în cazul
mărului creşterea producţiei de la 20 kg/pom la 40 kg/pom a avut ca efect reducerea suprafeţei
foliare cu cca.11 m2 şi a lungimii totale a lăstarilor anuali de cca. 6 ori (de la 150 m.l. la 25
m.l.). Prin îndepărtarea fructelor de prisos de pe pom s-au creat puncte noi de diferenţiere a
căror pregătire biologică pentru inducţia florală a fost superioară (Cepoiu N.,1974).
Metode de rărire. Rărirea florilor şi fructelor se poate face chimic, mecanic sau
manual.
Rărirea chimică este metoda cea mai eficientă de normare şi se aplica în timpul
înfloritului sau după înflorit, când diametrul fructelor are 10-14 mm.
Pentru rărirea florilor şi fructelor se pot utiliza substanţe chimice din grupa auxinelor,
pe bază de acid naftilacetic (NAA) sau naftilacetamidă (NAD): Rodofix, Rarex, Goldfix,
Amid-Thin, Dirigol, etc.; substanţe din grupa generatorilor de etilenă, având la bază acidul 2-
cloroetilofosforic: Ethephon, Ethrel sau produse pe baza de insecticide: Sevin (carbaril) şi
DNOC (dinitro ortocrezol).
La măr normarea chimică se aplică în două momente:
- când 60-70% din flori sunt deschise până la scuturarea petalelor, cu produsul DNOC
0,2%, carbaril 0,15% sau auxine 0,05% - 0,1%;
- când diametrul fructului central din inflorescenţă are 10-12 mm, cu produse pe bază
de auxine: Rarex 0,2-0,3%, Rodofix 0,15-0,2%, Goldfix 0.1-0,15, Amid-Thin 0,2-0,25%,
Dirigol 0,05%.
La piersic momentul optim de aplicare depinde de precocitatea soiului:
- la soiurile timpurii aplicarea tratamentului se face la înflorirea deplină (aplicat mai
târziu frânează creşterea fructelor), cu produse din grupa generatorilor de etilenă: Ethrel 0,2-
0,3%, Ethephon 0,2%;
- la soiurile târzii epoca optimă de aplicare a tratamentului este în perioada când
ovulele au 7-8 mm lungime, cu produsele din gama generatorilor de etilenă sau cu auxine:
Rarex 0,1%, Dirigol 0,05%, etc.
La prun rărirea se practică la soiurile cu fructele mari, destinate consumului în stare
proaspătă, rezultate bune obţinându-se cu produsele Ethrel 0,03%, Dirigol 0,05% aplicate la
scuturarea petalelor.
În Franţa, la merele verzi (Golden, Granny Smith, etc.) se utilizează produsul Rodofix
2 kg/ha, aplicat la temperaturi moderate, când fructul central are 10-12 mm diametru, iar
pentru merele roşii se utilizează Sevin 1,5 l/ha, când fructul central are 15-18 mm diametru
(Dragănescu E., 1998).
Rărirea manuală se poate executa de la faza de boboci florali sau flori scuturate, până
când fructele ajung la 8-12 mm diametru. Această rărire timpurie influenţează pozitiv atât
calitatea fructelor din anul în curs cât şi diferenţierea mugurilor de rod. Rărirea efectuată după
căderea fiziologică a fructelor (când au diametre de 3-4 cm), ameliorează substanţial calitatea
recoltei (mai ales calibrul), dar influenţa asupra diferenţierii mugurilor de rod este mai redusă.
Rărirea manuală se practică mai ales la măr, păr, piersic şi foarte rar la prun şi cais Se
elimină fructele mici, deformate sau necrozate, şi se reţin cele mai mari, distanţate între ele la

184
12-20 cm, în funcţie de specie şi soi. La măr şi păr se reţin fructe cele mai mari din
inflorescenţă, lăsând 1-2 fructe/inflorescenţă, la distanţa de 10-15 cm între ele. La piersic
rărirea se efectuează înainte de întărirea sâmburilor, păstrând 4-6 fructe pe o ramură mixtă
(Cepoiu N., 1992).
Rărirea mecanică constă în îndepărtarea florilor sau fructelor prin lovituri mecanice
succesive cu prăjini căptuşite cu cauciuc, jeturi de apă sub presiune, cu scuturătorul cu aer
comprimat Stormas sau cu vibratorul portativ Homelite cu 1.000-1.500 vibraţii/min. (Cepoiu
N., 1992). Momentul optim pentru aceste intervenţii este când fructele au diametrul de 20
mm.
Prin rărirea mecanică se reduce timpul de lucru de la 180-200 ore/ha, în cazul răririi
manuale, la 20-25 ore/ha (Baldini, citat de Cepoiu N., 1992).

11.11.2. Prevenirea căderii fructelor înainte de recoltare

La unele soiuri de măr, păr, piersic, cais etc., în anii secetoşi şi pe solurile cu exces de
azot şi carenţă de bor, mangan, zinc s-a observat căderea prematură a fructelor cu 2-3
săptămâni înaintea recoltării. Acest fenomen se poate datora acumulării excesive de etilenă
sau scăderii conţinutului fructelor în auxină (Cepoiu N., 1992).
Căderea prematură este accentuată la măr (Parmain, Jonathan, etc), la păr (Cure,
Ducesa de Angouleme, Passe Crassane, etc.) şi se datorează maturării timpurii a seminţelor
(Drăgănescu E., 1998).
Pentru evitarea acestui fenomen se recomandă stropirea cu hormoni retardanţi sau cu
substanţe generatoare de etilenă.
La măr, tratamentele cu Norchim, în concentraţii de 100 şi 200 ppm, aplicate când
primele fructe încep să cadă (după 15 august), au redus procentul de cădere a fructelor cu
peste 80% la soiul Jonathan şi cu 70% la soiul Starkrimson (Sabina Stan, M. Cotorobai,
1987).
La păr aplicarea sării de sodiu a acidului naftalenacetic (Na-NAA) în concentraţie de
1.000-2.000 ppm s-a dovedit eficace în reducerea semnificativă cu cca. 85% a fructelor căzute
înainte de recoltare la soiul Cure (Sabina Stan, Cotorobai M., 1986).
Tratamentele de vară cu SADH (1.000-2.000 ppm), la măr şi păr, aplicate cu 70-80
zile înainte de recoltare au redus căderea prematură (Milică I., Sabina Stan, 1983).

11.11.3. Reglarea hormonală a maturării şi îmbunătăţirea calităţii fructelor

Folosirea regulatorilor de creştere SADH (2,2 dimetil-hidrazida acidului succinic),


ANA (acid alfanaftil acetic) au determinat accelerarea maturării fructelor (cu 1-2 săptămâni),
intensificarea culorii roşii a fructelor, creşterea fermităţii fructelor, îmbunătăţirea mărimii şi
calităţilor organoleptice ale fructelor, etc. (Cepoiu N., 1992).
Aplicarea unui tratament cu SADH (2.000 ppm) la 2-3 săptămâni după înflorirea
deplină a soiurilor de cireş Boambe de Cotnari şi Bigareau Napoleon stimulează colorarea
intensă a cireşelor şi anticipează maturitatea cu 4-7 zile.
La măr, tratamentele cu SADH 2.000 ppm, aplicate cu 70-80 zile înainte de recoltare
au avut ca efect intensificare culorii roşii a fructelor, uniformizarea diametrului fructelor la
70-80 mm şi o mai bună păstrare a acestora.
Tratamentul cu hidrazidă maleică (1.000 ppm), la cais, a inhibat creşterea lăstarilor, a
sporit calitatea fructelor şi a întârziat înfloritul in primăvara următoare (Drăgănescu E., 1998).

185
La soiurile de păr Conferance, Abatele Fetel şi la soiul de măr Golden delicious
prevenirea apariţiei rugozităţii se realizează prin stropirea cu preparatele Goldave, Shionox şi
Regulex (Wagner Şt., 1987). De asemenea, în scopul reducerii rugozităţii la soiul Golden se
recomandă aplicarea a 6 tratamente cu Epargol sau Golclair 1% (produse compatibile cu
pesticidele), începând de la căderea petalelor timp de o lună şi jumătate (Sabina Stan, Chiriac
Şt., Cotorobai M., 1979).
Tratamentele cu produsele “cosmetice” pe bază de gibereline Regulex 0,3%, Promalin
0,125% sau GA3 (giberelina pură) 30-50 ppm şi pe bază de argile Caolin şi Bentonită 1% au
avut ca efect reducerea rugozităţii la soiul Golden spur (Chiţu Viorica, 2002).
Pe plan mondial s-au întreprins numeroase cercetări privind factorii care concură la
apariţia rugozităţii la mere. Rugozitatea apare în timpul diviziunii tangenţiale a celulelor din
epiderma fructelor. Grosimea şi structura epidermei determină sensibilitatea soiurilor la
rugozitate (Bondoux M.P., 1969).
S-a observat că la fructele cu rugozitate cantitatea de ceară de pe fructe este mai mare
decât la cele neafectate. Aceasta cantitate suplimentară de ceară se află sub epidermă şi prin
presiunea exercitată asupra acesteia provoacă crăparea ţesutului epidermal şi, ca urmare,
apariţia rugozităţii (Faust M., Shear C.B., 1972).
Alţi autori, explică apariţia rugozităţii prin formarea unor celule subepidermale care
prin înmulţire presează asupra celulelor cuticulei care crapă. În această zonă unele celule mor,
iar celulele alăturate formează un strat de felogen (plută), dând naştere rugozităţii.
Excesul de azot şi umiditatea relativă a aerului favorizează apariţia rugozităţii. De
asemenea, tratamentele fitosanitare cu produse pe bază de cupru, aplicate după înflorire şi în
faza de creştere fructelor favorizează apariţia rugozităţii.
Fenomenul de partenocarpie la păr se poate provoca prin folosirea produsului Regulex
sau prin aplicarea la începutul înfloritului a acidului giberelic 0,1% (Grădinariu G., citat de
Bunea A., 1999).

11.12. RECOLTAREA FRUCTELOR

Recoltarea fructelor este o verigă tehnologică complexă ce finalizează totalitatea


măsurilor aplicate în livezi, de reuşita acesteia depinzând însăşi eficienţa economică a culturii
respective. Recoltarea, transportul şi manipularea fructelor necesită un bun nivel de dotare
tehnică şi un volum mare de forţă de muncă (aproximativ 40-60% din necesarul anual).

11.12.1. Estimarea producţiei de fructe

O lucrare indispensabilă pentru o bună organizare a recoltării este estimarea producţiei


de fructe. Cunoaşterea din timp a producţiei, permite luarea unor măsuri corespunzătoare
pentru o judicioasă organizare a campaniei de recoltare.
Estimarea producţiei de fructe se poate face: toamna, după căderea frunzelor, în scopul
stabilirii intensităţii tăierilor în funcţie de încărcătura de rod; primăvara, în timpul înfloritului
(aprilie-mai în funcţie de specie); după căderea fiziologică a fructelor, însă o evaluare foarte
apropiată de producţia reală se face la începutul întrării în pârgă. Aceste date vor sta la baza
organizării şi pregătirii campaniei de recoltare, în funcţie de care se vor stabili: necesarul de
forţă de muncă pentru recoltarea, manipularea, ambalarea şi sortarea fructelor; recipiente
necesare pentru recoltare (coşuri, găleţi, saci de recoltat); scări şi platforme; ambalaje (lăzi de
diferite tipuri, coşuri de plastic, lăzi-palete, în funcţie de specie); tractoare, remorci şi

186
motostivuitoare, precum şi volumul şi măsurile necesare pentru pregătirea spaţiilor de
depozitare necesare (curăţirea, repararea, dezinfectarea, deratizarea).
Estimarea producţiei de fructe se face în funcţie de suprafaţa parcelei, sistemul de
cultură şi numărul de soiuri din parcelă. În livezile clasice şi intensive se aleg 5-15 pomi
etalon, de vigoare medie. Pe fiecare pom se aleg 3 ramuri de control, din zona bazală, medie
şi superioară a coroanei, pe care se numără mugurii de rod, florile sau fructele (în funcţie de
momentul când se execută). Pentru a obţine încărcătura pe pom, se estimează numărul de
ramuri de aceiaşi vigoare de pe pom, care se multiplică cu media numărului de muguri, flori
sau fructe obţinută la cele trei ramuri de control.
În livezile superintensive şi la arbuştii fructiferi se numără mugurii de rod, florile sau
fructele pe pom sau tufă. Producţia pe pomi se obţine prin înmulţirea numărului mediu de
fructe pe pom cu greutatea medie a acestora.
Prognozarea producţiei de fructe se poate realiza şi prin determinarea încărcăturii
medii de muguri de rod sau fructe la m.l. de ramură. În general, se apreciază că, producţia este
bună dacă numărul acestora este de 8-12 la măr şi păr, 15-20 la prun, cireş şi vişin, iar la
piersic când la m.l. de schelet există 5-6 ramuri cu 4-6 grupe de muguri (Cepoiu N., 1992).

11.12.2. Epoca optimă de recoltare a fructelor

De o deosebită importanţă pentru reuşita procesului de recoltare este stabilirea


momentului optim de recoltare, pentru aceasta luându-se în considerare mai mulţi indicatori:
forma, mărimea, culoarea fructelor şi a seminţelor; aroma, gustul, suculenţa şi culoarea
pulpei; fermitatea pulpei sau rezistenţa la penetrare determinată cu penetrometru; indicele
refractometric, raportul zahăr-aciditate; prezenţa amidonului din fructe (la seminţoase),
determinată cu soluţie de iod în iodura de potasiu 0,5-1%; numărul de zile de la înflorirea
deplină la recoltare; suma gradelor de temperatură activă de la înflorire la recoltare.
În general, soiurile de mere şi pere de toamnă-iarnă, gutuile, piersicile pot fi recoltate
înainte de a ajunge la maturitatea de consum, deoarece coacerea acestor fructe se desăvârşeşte
după cules, în timpul transportului sau al depozitării. Soiurile de mere şi pere de vară, cireşele,
vişinele, prunele, caisele, căpşunile, zmeura, murele, coacăzele, agrişele, nucile, alunele,
castanele, migdalele se recoltează la maturitatea deplină sau cu câteva zile înainte de
maturitatea de consum deoarece după cules nu mai are loc o îmbunătăţire a calităţii lor.
Momentul optim de recoltare se stabileşte şi în funcţie de destinaţia producţiei. Astfel,
la caisele pentru consum în stare proaspătă se recomandă recoltarea când aproximativ 2/3 din
suprafaţa fructului capătă culoarea specifică, iar cele pentru gem şi distilare, când sunt la
maturitatea deplină.
Perioada de valorificarea piersicilor este mare, ajungând la 3 luni (a doua jumătate a
lunii iunie până la sfârşitul lunii septembrie). Alegerea momentului optim, la această specie,
este foarte important având în vedere că, piersicile recoltate prea verzi nu realizează însuşirile
caracteristice soiului prin postmaturare, iar cele recoltate la o maturitate prea avansată se
depreciază rapid. Piersicile pentru export şi cele destinate compotului se recoltează când are
loc schimbarea culorii de fond spre galben, iar cele pentru consum imediat şi pentru gemuri se
recoltează când gustul, aroma şi textura sunt optime (maturitatea de consum).
La prun, datorită sortimentului bogat, perioada de recoltare se eşalonează începând din
luna iulie până în octombrie. Momentul optim se stabileşte în funcţie de destinaţie. Prunele
destinate industrializării cu excepţia celor pentru compot, se recoltează la maturitatea deplină,
când conţinutul în zahăr are valorile maxime cerute de această direcţie de valorificare
(marmeladă, gem, deshidratate, ţuică). Fructele pentru compot şi dulceaţă se recomandă a fi
recoltate cu 5-7 zile înainte de maturitatea deplină, când pulpa este destul de fermă. Prunele

187
destinate pentru export şi consum în stare proaspătă se recoltează numai cu peduncul pentru a
nu se şterge pruina, aşezându-se cu grijă direct în lădiţele în care se vor comercializa; pentru a
rezista la transport se recomandă să se recolteze cu 3-5 zile înainte de coacerea deplină.
La măr, sortimentul este foarte bogat şi prezintă o perioadă mare de recoltare şi
valorificare, însă datorită ponderii foarte mari a soiurilor de iarnă, recoltarea acestora necesită
un volum foarte mare de forţă de muncă. Atât recoltarea prea devreme cât şi întârzierea
acesteia pot duce la scăderea producţiei şi a capacităţii de păstrare a merelor.
La fructele destinate pentru valorificarea imediată prin consum în stare proaspătă sau
la industrializare, se poate întârzia cu puţin recoltarea pentru obţinerea unor fructe mai
colorate, mai mari, mai bogate în zahăr şi deci cu o valoare comercială mai mare. Merele
destinate păstrării pe o perioadă mai îndelungată (până în primăvară) se pot recolta mai
devreme cu câteva zile, având în vedere faptul că în cazul fructelor mai mari, pierderile pe
timpul depozitării sunt mai mari.
La recoltarea merelor mai ales cele destinate păstrării pe o perioadă mai lungă de timp,
recoltarea trebuie făcută cu mare atenţie, astfel încât: să se evite ruperea ramurilor, mugurilor,
frunzelor şi introducerea acestora în ambalaje.
Păstrarea merelor se poate face în spaţii cu ventilaţie naturală sau mecanică, dar
condiţiile optime pentru păstrarea îndelungată se realizează în spaţii frigorifice cu atmosferă
controlată.
Perele prezintă o sensibilitate mai mare la vătămările mecanice din perioada de
recoltare, manipulare şi transport, şi necesită o atenţie mai mare în ceea ce priveşte alegerea
momentului optim de recoltare. Pierderile produse de nerespectarea acestui moment sunt mult
mai mari decât la măr, fructele recoltate mai devreme nu ajung la maturitate şi se veştejesc,
iar cele la care întârzie recoltarea ajung foarte repede la supracoacere. În general, se
recomandă recoltarea perelor cu 7-10 zile înainte de maturitate (în funcţie de soi), în
momentul când culoarea de fond virează de la verde spre o nuanţă mai deschisă.
Momentul recoltării depinde şi de gradul de perisabilitate (Gherghi A. şi colab.,
1973), în funcţie de care avem următoarele categorii:
 fructe excesiv de perisabile: căpşuni, dude, afine, zmeură, mure, coacăze, agrişe.
Se recoltează la maturitatea de consum, iar sortarea se face concomitent cu recoltarea, fructele
aşezându-se direct în ambalaje de capacitate mică;
 fructe foarte perisabile: caise, cireşe, vişine, piersici, nectarine, prune. Se
recoltează în faza de pârgă când pulpa este suficient de fermă;
 fructe perisabile: soiuri de mere şi pere de vară-toamnă. Se recoltează cu 7-12 zile
înainte de maturitatea de consum;
 fructe mai puţin perisabile: nuciferele, merele şi perele de iarnă. Nuciferele se
recoltează când pericarpul în zona punctului stipelar crapă la 1/4-1/3 din fruct. Pomaceele se
recoltează înainte de căderea primelor brume.

11.12.3. Tehnica recoltării

Fructele destinate consumului în stare proaspătă şi cele pentru păstrare se recoltează


manual. În această situaţie, recoltarea trebuie efectuată cu multă atenţie, pentru a nu produce
lovirea sau rănirea fructelor.
În funcţie de direcţia de valorificare metoda de recoltare manuală a fructelor poate fi :
- recoltare manuală fruct cu fruct;
- recoltare manuală prin scuturare;
- recoltare manuală prin batere (cu prăjina).

188
Recoltarea manuală fruct cu fruct este tipică pentru fructele destinate consumului în stare
proaspăta. Indiferent de soi, merele şi mai ales prunele se caracterizează printr-o perisabilitate
extrem de mare şi de aceea numai acest tip de recoltare este adecvat pentru fructele de masă.
Recoltarea fructelor mai ales cea manuală, fruct cu fruct este foarte costisitoare şi
reclamă un număr foarte mare de culegători. Un muncitor poate recolta 400-500 kg. de mere,
respectiv 100-150 kg. prune pentru masă, iar prin scuturare 250-300 kg. de prune în 8 ore de
muncă. Având în vedere costul ridicat al acestei metode de recoltare, mecanizarea a
reprezentat totdeauna o soluţie şi în ceea ce priveşte recoltatul. Avantajul recoltării
mecanizate faţă de efectuarea manuală a acestei verigi tehnologice constă în reducerea
cheltuielilor aferente, care reprezintă 50-60% din totalul costurilor de producţie.
Recoltarea manuală a fructelor pentru consum în stare proaspătă rămâne o metodă
greu de înlocuit cu altele mai eficiente, datorită menţinerii unei calităţi foarte bune a fructelor
recoltate prin această metodă. În această situaţie se pune problema creşterii productivităţii
muncii şi a diminuării costurilor cu recoltarea, în condiţiile menţinerii calităţii fructelor.
Aceste îmbunătăţiri se referă la :
- tehnici noi de formare şi conducere a coroanelor în plantaţiile intensive şi
superintensive (în special reducerea înălţimii pomilor);
- implicarea mecanizării în sensul sprijinirii recoltării manuale prin utilizarea
platformelor de recoltare mecanice, scări mecanice şi alte dispozitive;
- combinarea recoltării manuale cu ataşarea unor prelate la trunchiul pomilor.
La măr, existenţa unor soiuri şi mai ales a portaltoilor vegetativi de vigoare redusă
permite înfiinţarea de livezi intensive şi superintensive, la care înălţimea pomilor se menţine
la înălţimi de 2,2-2,5 m, cu efectuarea tuturor lucrărilor de pe sol.
Sistemele de cultură ale prunului, de tip intensiv şi superintensiv, presupun modificări
importante în tehnologia de cultură şi în nivelul productiv al acestei specii. La sistemul clasic
dezavantajele se datorează înălţimi mari a pomilor (5-6 m) şi producţiilor relativ mici de
prune. La sistemul intensiv pomii sunt conduşi cu trunchi mic de 0,6-0,8 m. şi cu forme de
coroană (vas ameliorat, ypsillon simplu sau dublu), cu înălţimi de 3,5-4,0 m. În aceste cazuri
recoltarea manuală se face în proporţie de 40-50% direct de pe sol, iar recoltarea de pe scări
sau platforme se face relativ uşor, având ca efect sporirea randamentelor de recoltare cu 40-
60% faţă de sistemul clasic.
Recoltarea manuală prin scuturare este folosită în prezent la pomi izolaţi în
gospodăriile populaţiei, şi mai rar în plantaţiile comerciale. Aceasta constă în recoltarea
prunelor la maturitatea deplină, atunci când inserţia dintre fruct şi peduncul, respectiv dintre
peduncul şi ramură este foarte slabă. La o simplă scuturare a pomului fructele cad pe sol sau
pe prelate. Nu toate fructele se pot recolta la o singură trecere, fiind nevoie de o completare a
recoltării fie fruct cu fruct, fie prin baterea unor ramuri rămase încărcate cu fructe. Metoda
este utilizată la prunele destinate deshidratării (Agen, Tuleu gras, Anna Spath, Stanley) sau
prelucrării sub formă de gemuri sau alcool, cu condiţia ca durata dintre scuturare şi
valorificare să fie cât mai scurtă.
Recoltarea prin batere cu prăjina s-a practicat pe scara largă în plantaţiile de prun, dar
a avut efecte negative asupra calităţii recoltei şi asupra pomilor. Aceasta metodă a predominat
în zona dealurilor, la soiuri autohtone, la care desprinderea fructelor de pe ramuri este foarte
dificilă iar recoltarea prin scuturare nu dă rezultate pozitive. Pomii recoltaţi prin batere suferă
datorită ruperii majorităţii formaţiunilor de rod, motiv pentru care o fructificare normală are
loc în acest caz la 2-3 ani.
Recoltarea prin batere este inadecvată unei culturi intensive, dar pentru zonele cu
terenuri în pantă, accidentate, cu sortiment de soiuri autohtone, inferioare calitativ, este încă
practicată pe suprafeţe relativ reduse.

189
Fructele destinate industrializării şi cele cu coaja tare se pot recolta mecanizat (alune,
cireşe, vişine, prune). În acest scop se folosesc scuturătoare cu prelate şi benzi transportoare,
prin intermediul cărora fructele ajung în mijloacele de transport (Bunea A., 1999).
Există şi posibilitatea recoltării parţial mecanizate, care constă în utilizarea unor
platforme necesare pentru deplasarea culegătorilor şi ambalajelor, mai ales în cazul livezilor
clasice şi intensive cu înălţimi ale pomilor care nu permit efectuarea recoltării de pe sol.

190
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Aldea Viorica, 1997. Cercetări privind fenomenul de „oboseala solului” ce se
manifestă în cazul replantării parcelelor pomicole, ASAS Bucureşti.
2. Baldini E., 1986. Arboricultura generale. Universitatea Bolognia.
3. Bumbac. E., 1975. Lucrări ştiinţifice ICP Piteşti, Mărăcineni. Vol. IV, p. 121-128.
4. Bunea A., 1999. Pomicultura. Ed. Univ. din Oradea.
5. Burzo I., Viorica Voican, Aurelia Dobrescu, Elena Delian, 1996. Curs de fiziologia
plantelor.
6. Burzo I., Elena Delian, D. Hoza, 2005. Fiziologia plantelor de cultură. Vol. IV
Fiziologia pomilor, arbuştilor şi plantelor ierboase fructifere, Ed. ELISAVAROS,
Bucureşti.
7. Cepoiu N., 1974. Stabilirea unor indici biologici pentru normarea încărcăturii optime
de rod la măr. Teză de doctorat, IANB. Bucureşti.
8. Cepoiu N., 1992. Priorităţi de cercetare pomicolă pentru mileniul III, Horticultura
nr. 2.
9. Cepoiu N., 1994. Înfiinţarea unei plantaţii pomicole. Ed. Ceres, Bucureşti.
10. Cepoiu N., Monica Murvai, 1992. Pomicultura – Lucrări practice, IANB Bucureşti.
11. Cotorobai M., 1977. Comportarea unor soiuri de măr în sistemul de cultură cu desime
foarte mare a pomilor. Lucrări ştiinţifice ICPP Piteşti, vol. IV.
12. Cotorobai M., 1985. Metodă de tăiere a ramurilor din coroana pomilor roditori.
Brevet de invenţie R.S.R. nr. 88331 OSIM Bucureşti.
13. Couranjou J., 1983. Fruits. No. 10, p. 705-726.
14. Drăgănescu E., 1998. Pomicultură. Ed. MIRTON, Timişoara.
15. Grumeza N., O. Merculiev, C. Kleps, 1989. Prognoza şi programarea aplicării
udărilor în sistemele de irigaţii. Ed. Ceres, Bucureşti.
16. Hampson C. R. et. al., 1987. Varing density with constant rectangularity: effects on
apple tree performance and yield in tree training systems. Acta Hort. 2.
17. Iancu M., 1979. Tehnica irigării culturilor horticole. Ed. Ceres, Bucureşti.
18. Iancu M., 1980. Influenţa irigării asupra creşterii şi rodirii mărului, Lito., IANB
Bucureşti.
19. Iancu M., 1997. Fertilizarea plantaţiilor pomicole, în Memorator Horti – Viticol,
Bucureşti.
20. Isac Il., şi colab., 2001. Pomicultura României – Fundamentarea strategiei de
dezvoltare, Ed. Pământul, Piteşti.
21. Lespinasse J. M., 1988. A new training system: the Solen. Symposium on high density
plantings. Arta Hort. 243.
22. Lespinasse J. M., F. Delort, 1992. Le point sur le Solen. Fruits et Legumes, nr. 103.
23. Masseron A.L. Roche, 1994. Conduite de pommier en Tesa. La qualite du scion. L'arb.
Fruitiere, nr. 476.
24. Mănescu C., Baciu E., Cosmin S., 1975. Controlul biologic în Pomicultură. Ed. Ceres,
Bucureşti.
25. Meland M. and O. Havland, 1997. High density planting system in „Summerred”
apples in northern climate. Acta Hort. 65.
26. Mika A. and E. Piskor, 1997. Growthand cropping of dwarf Jonagold apple trees
planted at density ranged from 2,000 to 10,000 per ha and trained as slender spindle,
super spindle and „V” system. Acta hort. 451, vol. 2.
27. Negrilă A., şi colab., 1982. Pomicultură. Ed. Ceres, Bucureşti.
28. Parnia P., N. Stanciu, I. Duţu, Gh. Mladin, I. Onea, 1984. Pepinirea pomicolă.
Ed. Ceres, Bucureşti.

191
29. Parnia P., Gh. Mladin, I. Duţu Şt. Wagner, 1992. Producerea, păstrarea şi
valorificarea materialului săditor pomicol şi dendrologic. Ed. Ceres, Bucureşti.
30. Pasc Il., 1977. Un nou procedeu pentru diferenţierea dozelor de îngrăşăminte chimice
folosite în livezile pe rod. Analele ICPP Piteşti, vol. V.
31. Popescu M. Miliţiu I., Cireaşă V., Godeanu I., Cepoiu N., Drobotă Gh., Ropan G. ,
Parnia P., 1992. Pomicultură (Generală şi specială), Ed. Did. şi Ped. R. A. , Bucureşti.
32. Radu I. F., 1985. Tehnologia fructelor şi legumelor, vol. I, Ed. „Scrisul Românesc”,
Craiova.
33. Robinson T. L. , 1997. Interaction of tree form and rootstocks on light interception,
yield and efficiency of empire Delicious and Jonagold apple trees trained to different
systems. Acta hort 451, vol. 2.
34. Sumedrea D. , 1995. Forma de coroană ”Tesa” pentru „plantaţiile pieton”. Mapa
documentară. ICPP Piteşti – Mărăcineni, nr. 39.
35. Sumedrea D. , 1996. Un nou mod de formare a coroanei Solen. Buletin ştiinţific ICPP
Piteşti – Mărăcineni, nr. 41.
36. Sumedrea D., Il. Isac, Mariana Negoiţă, 2001. Unele aspecte ale influenţei aparatului
foliar asupra proceselor de creştere şi fructificare la măr. Lucrări ştiinţifice ICPP
Piteşti-Mărăcineni, vol. XX.
37. Sumedrea D., 2001. Cercetări privind intensivizarea culturii soiurilor de măr cu
rezistenţă genetică la boli. Teză de doctorat, USAMV, Bucureşti.
38. Sumedrea D., Mihaela Sumedrea, 2002. Reducing trees vigour by various
agrotehnical methods. Scientifical research, USAMV a Banatului Timişoara, seria a
VI – a, Ed. AGROPRINT, Timişoara.
39. Widmer A., C. Krebs, 1997. Mikado and Drilling (triplet) – two novel training
systems for sustainable high quality apple and pear production. Acta Hort. 451, vol. 2.

192
View publication stats