UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢELE VIEȚII "Regele Mihai I" DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE INGINERIE ȘI TEHNOLOGII APLICATE

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Prof.univ.dr. DOBREI ALIN IONEL

VITICULTURĂ

Suport autoinstruire pentru studenţii IFR

Editura Agroprint Timişoara

2022

1
Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ. dr. Rotaru Liliana

Conf.univ.dr. Cichi Daniela Doloris

2
 CUPRINS

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE......................................................5
1.1. SISTEME DE CULTURĂ A VIŢEI DE VIE................................................5
1.2. TIPURI DE PLANTAŢII VITICOLE…........................................................6
1.3. ALEGEREA TERENULUI PENTRU ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR
VITICOLE........................................................................................................7
1.4.ORGANIZAREA TERENULUI ÎN VEDEREA ÎNFIINŢĂRII
PLANTAŢIILOR VITICOLE..............................................................................7
1.5.AMENAJAREA TERENULUI ÎN VEDEREA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR
VITICOLE......................................................................................................10
1.6. PREGĂTIREA TERENULUI ÎN VEDEREA PLANTĂRII VIŢEI DE
VIE.................................................................................................................11
1.7.ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE - PLANTAREA VIŢEI DE
VIE.................................................................................................................14
1.8.TEHNOLOGIA DE ÎNTREŢINERE A PLANTAŢIILOR TINERE DE VIŢĂ
DE VIE........................................................................................................ ..21
1.8.1. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE ÎN ANUL I DE LA PLANTARE.........21
1.8.2. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE ÎN ANUL II DE LA PLANTARE........23
1.8.3. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE ÎN ANUL III DE LA PLANTARE.......24
1.8.4. FOLOSIREA CULTURILOR INTERCALATE ÎN PLANTAŢIILE DE VII
TINERE..........................................................................................................25
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
TĂIEREA VIŢEI DE VIE – NOŢIUNI GENERALE.........................................27
2.TĂIEREA VIŢEI DE VIE..............................................................................27
2.1.CONSIDERAŢII GENERALE...................................................................27
2.2.SISTEME DE TĂIERE, FORME DE CONDUCERE ŞI TIPURI DE
TĂIERE ALE VIŢEI DE VIE...........................................................................28
2.3. CLASIFICAREA TĂIERILOR..................................................................31
2.4.TĂIEREA VIŢEI DE VIE – TĂIERILE DE FORMARE…………………….33
2.4.1.TĂIEREA DE FORMARE A VIŢELOR CONDUSE ÎN FORMĂ
JOASĂ……………………………………………………………………………...33
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
3.TĂIEREA VIŢEI DE VIE – TĂIERILE DE RODIRE.....................................51
3.1.EPOCA EXECUTĂRII TĂIERILOR…......................................................51
3.2.CONTROLUL VIABILITĂŢII MUGURILOR ŞI STABILIREA
ÎNCĂRCĂTURII DE RODIRE…………………………………………………....51
3.3. EXECUTAREA TĂIERILOR DE RODIRE…………………………….......57
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4
TĂIEREA VIŢEI DE VIE – TĂIERILE DE REGENERARE ŞI SPECIALE.....64
4.1. TĂIERILE DE REGENERARE…………………………………………......64
4.2. TĂIERILE SPECIALE.............................................................................65

3
4.2.1.TĂIEREA VIŢELOR AFECTATE DE GERURILE DIN TIMPUL
IERNII............................................................................................................65
4.2.2.TĂIEREA VIŢELOR AFECTATE DE ÎNGHEŢURILE TÂRZII DE
PRIMĂVARĂ……………………………………………………………………....69
4.2.3.TĂIEREA VIŢELOR BĂTUTE DE GRINDINĂ………………….…….....70
4.2.4.TĂIEREA VIŢELOR AFECTATE DE SECETĂ……………………........70
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5
CONDUCEREA COARDELOR ŞI LEGAREA ACESTORA PE MIJLOACELE
DE SUSŢINERE…………………………………………………………………..72
5.1. FORME ŞI POZIŢII DE DIRIJARE A COARDELOR………………….....72
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6
LUCRĂRI ŞI OPERAŢII ÎN VERDE……………………………………………..78
6. LUCRĂRI ŞI OPERAŢII ÎN VERDE……………………………………….....78
6.1.1. LUCRĂRI ŞI OPERAŢII ÎN VERDE OBIŞNUITE……………………....78
6.1.2. LUCRĂRI ŞI OPERAŢII ÎN VERDE APLICATE OCAZIONAL………..81
6.1.3. LUCRĂRI ŞI OPERAŢII ÎN VERDE SPECIFICE SOIURILOR DE
STRUGURI PENTRU MASĂ………………………………………………….....83
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7
LUCRĂRILE SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE VITICOLE.....................................87
7. LUCRĂRILE SOLULUI……………………………………………………......87
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8
ERBICIDAREA ÎN PLANTAŢIILE VITICOLE…………………………………..90
8. ERBICIDAREA……………………………………………………………........90
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9
FERTILIZAREA VIŢEI DE VIE – NOŢIUNI GENERALE...............................93
9.1.GENERALITĂŢI PRIVIND FERTILIZAREA VIŢEI DE VIE......................93
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10
FERTILIZAREA VIŢEI DE VIE – TIPURI DE ÎNGRĂŞĂMINTE, METODE,
EPOCI ŞI DOZE DE APLICARE.................................................................100
10.1.TIPURI DE ÎNGRĂŞĂMINTE UTILIZATE ÎN VITICULTURĂ………....100
10.2.METODE,EPOCI ŞI DOZE DE APLICARE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR..108
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11
11.SISTEME DE ÎNTREŢINERE A SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE
VITICOLE....................................................................................................112
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12
12.IRIGAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE…………………………………....116
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13
13. COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR ÎN PLANTAŢIILE DE VII
RODITOARE...............................................................................................119
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14
14. 1.TEHNOLOGIA DE RECOLTARE A STRUGURILOR………………...126
14.1.1. ESTIMAREA PRODUCŢIEI DE STRUGURI………………………...126
14.1.2.STABILIREA MOMENTULUI OPTIM DE RECOLTARE A
STRUGURILOR………………………………………………………………….129
14.1.3. RECOLTAREA STRUGURILOR……………………..……………....136
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................140

4
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE

Cuvinte cheie: sistem de cultură, teren, exploatare, distanţe de plantare

Rezumat
Înfiinţarea plantaţiilor viticole este o problemă de maximă importanţă
care necesită cheltuieli mari de investiţie, de aceea ea se face pe baza unor
studii complexe care vizează următoarele aspecte: stabilirea sistemului de
cultură şi a tipului de plantaţie viticolă; alegerea terenului în vederea plantării;
proiectarea lucrărilor hidroameliorative; organizarea terenului în unităţi de
exploatare care să permită folosirea raţională a pământului şi mecanizarea
lucrărilor; amenajarea antierozională a terenului; pregătirea terenului în
vederea plantării;alegerea şi amplasarea judicioasă a soiurilor; stabilirea
distanţelor de plantare; plantarea viţei de vie.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

1.1. SISTEME DE CULTURĂ A VIŢEI DE VIE

Sistemul de cultură a viţei de vie se stabileşte în funcţie de factorii de

mediu, de soi, de formele de conducere practicate şi de lucrările de
întreţinere care se aplică în plantaţie. La noi în ţară se practică 3 sisteme de
cultură: neprotejată, semiprotejată şi protejată.
Sistemul de cultură neprotejată se practică în acele zone climatice
în care temperaturile minime din timpul iernii care afectează cultura viţei de
vie au o frecvenţă foarte redusă apărând în 1-2 ani din 10. Se consideră
temperaturi de referinţă cele de –180C pentru soiurile de masă şi de –20˚C în
cazul soiurilor pentru vin.
La aceste temperaturi, în aceste zone , pierderile de muguri nu
depăşesc 20-40% şi pot fi compensate prin atribuirea unor încărcături de
rodire mai mari. În cazul acestui sistem butucii sunt conduşi pe tulpini
semiînalte sau înalte, elementele de rod fiind plasate la 80-200 cm faţă de
sol.
Sistemul de cultură semiprotejată este practicat în acele zone
climatice în care frecvenţa temperaturilor nocive pentru viţa de vie este 2-4
ani din 10. În aceste cazuri pierderile de muguri sunt mai mari (40-60%) şi nu
mai pot fi compensate în totalitate prin tăieri. La acest sistem de cultură se
folosesc soiuri rezistente la ger, butucii se conduc în forme semiînalte şi
înalte, dar se lasă la baza tulpinii 1-2 cepi de siguranţă. Coardele care cresc
de pe aceşti cepi se conduc toamna pe direcţia rândului şi se protejează
peste iarnă prin acoperire cu pământ.
Primăvara, la tăiere în cazul în care nu au survenit pierderi mari de
muguri şi nu au fost afectate elementele lemnoase ale butucului coardele

5
respective se dezgroapă şi se taie la cepi. În caz de nevoie din coardele
respective se pot reface tulpinile afectate de ger.
Sistemul de cultură protejată este practicat în zonele în care
temperaturile minime din timpul iernii periclitează cultura viţei de vie cu o
frecvenţă mare de peste 4 ani din 10. În aceste zone temperaturile minime
pot afecta şi elementele multianuale ale butucilor.
Acest sistem de cultură utilizează forma joasă de conducere a
butucilor astfel încât aceştia să poată fi acoperiţi total cu pământ peste iarnă.
Este un sistem de cultură care necesită cheltuieli mari şi multă forţă de
muncă astfel încât în prezent el este puţin răspândit, numai în acele
microzone în care se înregistrează temperaturi nocive viţei de vie.

1.2. TIPURI DE PLANTAŢII VITICOLE

Tipurile de plantaţii sunt determinate de panta terenului, densităţile de

plantare, forma de conducere , gama de maşini existentă în dotare,
fertilitatea terenului şi soiurile din cultură.
Se cunosc mai multe tipuri de plantaţii:
Plantaţii viticole obişnuite, se întâlnesc pe terenuri cu pante reduse
şi soluri cu fertilitate mijlocie. Distanţele de plantare utilizate sunt de 2-2,2 m
între rânduri şi 1-1,4 m pe rând. Sunt plantaţiile cele mai răspândite, în care
se cultivă atât soiuri de struguri pentru masă cât şi soiuri pentru vin.
Plantaţii viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenuri relativ
plane pe soluri cu fertilitate ridicată şi sunt recomandate pentru soiurile
viguroase cum sunt soiurile pentru masă şi cele pentru vinuri curente de
masă.
Distanţele de plantare utilizate sunt de 3-3,6 m între rânduri şi 1,2-1,4
m pe rând rezultând densităţi reduse de 2315-3333 butuci/ha. În acest caz
investiţia este mai mică şi necesarul de forţă de muncă mai scăzut.
Plantaţii viticole pe terase se întâlnesc pe terenuri cu pante mai mari
de 12%, care au fost terasate şi care au soluri cu o fertilitate mai scăzută.
Distanţele de plantare utilizate sunt de 2 m între rânduri şi 1 m între butuci pe
rând. Astfel de plantaţii se înfiinţează cu soiuri pentru vinuri de calitate
superioară.
Plantaţiile viticole pe nisipuri au un caracter zonal întâlnindu-se pe
nisipurile din sudul Olteniei, nord-vestul Transilvaniei şi în Banat la Teremia.
Plantaţiile se caracterizează prin distanţe mari de plantare de 2,5 m între
rânduri şi 1-1,4 m între butuci pe rând. Se cultivă soiuri de struguri pentru
vinuri de consum curent şi soiuri de struguri pentru masă.
Plantaţii viticole de tip familial se înfiinţează pe suprafeţe reduse de
teren, de regulă în jurul locuinţei, pentru satisfacerea consumului propriu.
Distanţele de plantare sunt mici de 1,4-1,8 m între rânduri şi 1-1,2 m între
butuci pe rând. Se cultivă atât soiuri pentru masă cât şi soiuri pentru vin. De
regulă aceste plantaţii se lucrează manual, dar se pot lucra şi mecanizat cu
ajutorul motocultoarelor.

6
 1.3. ALEGEREA TERENULUI PENTRU ÎNFIINŢAREA
PLANTAŢIILOR VITICOLE

Plantaţiile viticole se înfiinţează numai în areale viticole delimitate. La

alegerea terenului se ţine cont de factorii climatici, orografici, litologici,
pedologici, social-economici şi tehnico-organizatorici.
Factorii climatici sunt principalii factori care determină arealul de
cultură al viţei de vie. Cerinţele viţei de vie faţă de factorii climatici au fost
prezentaţi pe larg într-un capitol anterior.
Factorii orografici şi pedologici au şi ei o influenţă hotărâtoare asupra
reuşitei culturii viţei de vie şi au fost trataţi la rândul lor într-un capitol separat.
Factorii social-economici sunt şi ei foarte importanţi pentru reuşita
culturii viţei de vie. Cultura viţei de vie este o cultură intensivă care pe de o
parte necesită multă forţă de muncă, iar pe de altă parte are nevoie de pieţe
de desfacere, pentru valorificarea volumului mare de producţie care se
obţine.
Din aceste considerente la înfiinţarea plantaţiilor viticole trebuie să se
ţină seama şi de următoarele aspecte: existenţa forţei de muncă, existenţa
căilor de comunicaţie, existenţa în apropiere a pieţelor de desfacere,
existenţa reţelelor de aprovizionare cu apă, energie electrică, etc.
Din punct de vedere tehnico-organizatoric plantaţiile viticole nou
înfiinţate trebuie să se integreze armonios în peisajul viticol deja existent şi
să permită mecanizarea lucrărilor. Pentru aceasta, în cazul unor proprietăţi
fărâmiţate este necesară asocierea micilor proprietari în aşa fel încât terenul
să poată fi lucrat în condiţii de eficienţă economică.
La înfiinţarea plantaţiilor viticole trebuie să se aibă în vedere efortul
financiar şi timpul necesar recuperării investiţiei.
Efortul financiar va creşte foarte mult în cazul în care va fi necesară şi
o amenajare antierozională a terenului prin terasare.

1.4.ORGANIZAREA TERENULUI ÎN VEDEREA ÎNFIINŢĂRII

PLANTAŢIILOR VITICOLE

Prin organizarea terenului se urmăreşte exploatarea raţională a

pământului prin executarea mecanizată a lucrărilor în condiţiile menţinerii
fertilităţii solului. Organizarea terenului presupune: împărţirea terenului în
unităţi de exploatare, stabilirea reţelei de drumuri, amplasarea zonelor de
întoarcere a agregatelor agricole, amenajarea reţelei de alimentare cu apă,
amplasarea reţelei de canale şi conducte pentru irigare în cazul cultivării viţei
de vie în sistem irigat şi amplasarea construcţiilor tehnico-administrative.
Unităţile de exploatare a terenului în viticultură sunt: trupul viticol,
tarlaua şi parcela.
Trupul viticol este unitatea teritorială de exploatare care este
delimitată prin elemente naturale cum ar fi: cursuri de apă, ravene sau alte
categorii de folosinţă. Trupul este constituit din mai multe tarlale şi are
suprafeţe variabile în funcţie de orografia terenului, cuprinse între 100-500 ha
şi cuprinde toate elementele necesare unei exploatări raţionale a plantaţiilor
viticole.

7
 Tarlaua este o subunitate a trupului şi reprezintă unitatea teritorială de
bază pentru mecanizarea lucrărilor.Ea este constituită din mai multe parcele,
are formă dreptunghiulară.
Pe terenurile plane sau pe cele cu pantă uşoară (<10%), suprafaţa
tarlalelor poate să ajungă la 30-40 ha, iar pe terenuri cu pante mai mari de
10-15%, mărimea tarlalelor este mult influenţată de orografia terenului fiind
cuprinsă în general între 3-15 ha. Şi lungimea tarlalelor este influenţată de
panta terenului. Pe terenurile cu pante de până la 12%, lungimea acestora
este de 600-800 m, pe cele cu pantă între 12-18% este de 400-600 m, iar pe
cele cu pantă mai mare de 18%, lungimea tarlalelor este de 300-400 m sau
chiar mai mică în cazul unor obstacole naturale.
Latura lungă a tarlalelor este bine să fie orientată pe direcţia N-S
pentru a satisface cerinţele de lumină a viţei de vie.
Pe terenurile cu pericol de eroziune, latura lungă a tarlalei se
orientează pe direcţia curbelor de nivel, iar în cazul plantaţiilor viticole de pe
nisipuri, latura lungă a acesteia trebuie să fie perpendiculară pe direcţia
vântului dominant.
Parcela este cea mai mică subunitate de exploatare a plantaţiilor
viticole, a cărei formă este recomandată să fie dreptunghiulară sau pătrată
pentru o cât mai bună organizare a muncii. În caz de necesitate forma
parcelelor poate să fie şi trapezoidală. În cazul cultivării viţei de vie în regim
irigat, forma parcelelor depinde de reţeaua de irigare. Atât forma cât şi
orientarea parcelei depind şi de forma şi orientarea tarlalei în care aceasta se
încadrează. Pe terenurile în pantă, parcelele se orientează cu lăţimea pe
direcţia curbelor de nivel, iar cu lungimea pe direcţia deal-vale.
Lăţimea parcelei este de regulă de 100±20 m, aceasta fiind impusă de
lungimea spalierului. La lăţimi mai mari ale parcelelor intervin probleme în
ceea ce priveşte rezistenţa spalierului şi întinderea sârmelor. Lungimea
parcelelor depinde în primul rând de panta terenului fiind cuprinsă între 100-
300 m.
Suprafaţa parcelelor este diferită în funcţie de panta terenului, modul
de organizare a acestuia (terasat, neterasat, irigat, neirigat, etc.) şi de
mărimea proprietăţii. De regulă suprafaţa parcelelor este cuprinsă între 1 şi 5
ha.
Stabilirea reţelei de drumuri este foarte importantă pentru buna
desfăşurare a activităţii în plantaţia viticolă. Reţeaua de drumuri trebuie să fie
practicabilă în tot cursul anului, să deservească toate unităţile teritoriale şi să
permită accesul uşor al maşinilor şi utilajelor.
Pentru o utilizare raţională a terenului reţeaua de drumuri nu trebuie
să ocupe mai mult de 4% din suprafaţa totală a exploataţiei viticole.
Drumurile folosite în plantaţiile viticole pot să fie: drumuri principale, drumuri
secundare, poteci şi alei.
Drumurile principale au o lăţime de 6 m, sunt amplasate de cele mai
multe ori pe firul văilor sau la cumpăna apelor, deservesc întreaga suprafaţă
plantată cu viţă de vie din cadrul unui trup viticol, fac legătura cu sediile
fermelor, centrele de prelucrare a strugurilor şi sunt racordate la reţeaua
rutieră a zonei. Pentru a putea fi practicabile în tot cursul anului, drumurile
principale trebuie betonate, asfaltate sau măcar pietruite.

8
 Drumurile secundare se amplasează de regulă pe curbele de nivel, au
o lăţime de 3-4 m şi delimitează tarlalele şi parcelele. Ele sunt amplasate la
100-300 m, distanţa între ele şi acolo unde este cazul sunt prevăzute la
margini cu canale de colectare şi evacuare a apei. Legătura dintre drumurile
secundare se realizează prin alei şi poteci.
Aleile şi potecile au o lăţime de 2-3 m, ele separă tarlalele şi parcelele
pe direcţia deal-vale şi permit accesul utilajelor agricole şi scoaterea
producţiei la drumurile de exploatare.
Amplasarea zonelor de întoarcere este necesară pentru a permite
întoarcerea agregatelor la capetele tarlalelor. Pentru o exploatare eficientă a
terenului zonele de întoarcere nu se amplasează la distanţe mai mici de 300-
400 m unele de altele. Pentru o întoarcere relativ uşoară a agregatelor,
zonele de întoarcere trebuie să fie înţelenite şi să aibă o lăţime de cel puţin 6
m.
Amenajarea sistemului de alimentare cu apă este un aspect ce nu
trebuie neglijat, datorită consumului ridicat de apă dintr-o plantaţie viticolă.
Pentru a asigura aprovizionarea cu apă a plantaţiei se impune identificarea
surselor de apă, posibilităţile de aducţiune şi de distribuire a acesteia.
În trecut era utilizat un sistem simplu, dar neeconomic de alimentare
cu apă, care consta în existenţa unor bazine din beton de 800-1000 l
capacitate amplasate la capetele parcelelor. Apa era adusă uneori de la
distanţe mari, depozitată în aceste bazine de unde era apoi utilizată la
efectuarea tratamentelor fitosanitare.
În prezent acest sistem a fost înlocuit cu unul centralizat de aducţiune
şi distribuire a apei. Apa este asigurată din apele curgătoare, foraje de
adâncime, din captarea scurgerilor de suprafaţă sau din reţeaua de apă
potabilă a zonei. Apa este pompată şi stocată în bazine de mare capacitate
amplasate pe cotele mai înalte ale perimetrului viticol, de unde se distribuie
tot prin pompare sau gravitaţional la hidranţii de la capetele parcelelor.
Soluţiile împotriva bolilor şi dăunătorilor pot fi pregătite centralizat sau
direct în rezervorul maşinii de stropit.
Amplasarea reţelei de irigaţie este necesară în acele zone în care
cultura economică a viţei de vie nu este posibilă decât în regim irigat.
Reţeaua de irigaţie este proiectată şi executată în funcţie de metodele de
irigaţie preconizate (picurare, aspersiune, brazde). Ea este alcătuită din staţii
de pompare, canale de aducţiune şi de distribuţie a apei, conducte îngropate,
etc. De regulă reţeaua de canale şi conducte urmăreşte reţeaua de drumuri.
Amplasarea construcţiilor şi dimensionarea acestora sunt strâns
legate de mărimea exploataţiei viticole. Sunt necesare atât construcţii cu
caracter tehnologic (centre de prelucrare a strugurilor, hale pentru sortarea şi
ambalarea strugurilor pentru masă, depozitele de materiale, ateliere
mecanice, depozite pentru îngrăşăminte şi pesticide) cât şi construcţii social-
gospodăreşti (sediile de fermă, sediul central, cantine, dormitoare, etc.).
În general, construcţiile se amplasează în centrul exploataţiei, pe
terenuri stabile, fără pericol de alunecări şi inundaţii, în aşa fel încât se se
reducă la maximum posibil deplasările în gol a maşinilor şi utilajelor.
În cazul exploataţiilor viticole pe terenuri în pantă, care sunt
majoritare, centrele de prelucrare a strugurilor se amplasează la baza
versanţilor, pentru ca transportul recoltei să se facă cu uşurinţă.

9
 1.5.AMENAJAREA TERENULUI ÎN VEDEREA ÎNFIINŢĂRII
PLANTAŢIILOR VITICOLE

La noi în ţară plantaţiile viticole se înfiinţează de regulă în zonele

colinare care sunt cele mai favorabile creşterii şi dezvoltării viţei de vie. În
această situaţie amenajarea terenurilor în pantă, destinate plantării este
foarte actuală şi importantă şi se face în funcţie de panta terenului şi
condiţiile pedoclimatice locale.
Pe terenurile cu o pantă de până la 4-5 % nu sunt necesare lucrări de
amenajare deosebite, deoarece pericolul eroziunii solului este foarte redus,
aproape neexistent. Pe aceste terenuri orientarea rândurilor poate fi făcută
pe direcţia N-S, astfel încât să fie satisfăcute cerinţele faţă de lumină ale
viţei. Lungimea rândurilor poate să fie cât mai mare astfel încât exploatarea
plantaţiei să fie eficientă economic.
Pe terenurile cu pantă între 5 şi 12% se impune luarea unor măsuri
pentru prevenirea eroziunii solului. Pe aceste terenuri rândurile se vor orienta
pe direcţia curbelor de nivel, se va aplica o agrotehnică antierozională
(lucrări de afânare adâncă, subsolaj, bilonatul printre rânduri, etc.), iar la
nevoie se vor lua unele măsuri speciale cum ar fi folosirea de benzi înierbate
şi construirea unor canale de evacuare a apei.
Benzile înierbate vor fi formate din amestecuri perene, vor avea o
lăţime de 1-1,2 m şi vor fi amplasate la fiecare 2-6 intervale în funcţie de
intensitatea procesului de eroziune.
Canalele de evacuare au rolul de a colecta surplusul de apă din
precipitaţii şi de a-l evacua. Ele au o adâncime de 0,3 m şi se amplasează la
12-16 m distanţă între ele, în funcţie de panta terenului.
Pe terenurile cu pante mai mari de 12% amenajarea antierozională a
terenului se realizează prin terasare. Terasele trebuie să permită executarea
mecanizată a lucrărilor şi să asigure condiţii cât mai uniforme pentru
dezvoltarea viţei de vie. Pe terenurile cu pantă mai mare de 24-25 % este
neeconomică cultivarea viţei de vie, datorită costurilor foarte mari pentru
terasare şi pentru întreţinerea ulterioară a plantaţiei.
În funcţie de condiţiile pedoclimatice locale şi de panta terenului în
viticultura românească se întâlnesc mai multe tipuri de terase:
- terase cu platformă orizontală şi taluze consolidate prin înierbare, se
folosesc pe soluri uşoare şi mijlocii cu permeabilitate ridicată din zonele cu
precipitaţii anuale de 400-450 mm.
- terase cu platforma înclinată în sensul pantei terenului (3-6%), se
folosesc în zonele cu precipitaţii anuale peste 500 mm pe soluri cu textura
lutoasă sau luto-argiloasă. Ele au rolul de a reţine cea mai mare parte din
apa provenită din precipitaţii şi de a evacua surplusul;
- terase cu platforme orizontale sau înclinate, consolidate prin zid de
sprijin din piatră sunt mai costisitoare şi se folosesc în acele zone (Miniş,
Pietroasele, Cotnari), în care există piatră ce poate fi exploatată;
- terase înclinate cu platforma lărgită, valorifică mai bine suprafaţa de
teren amenajată şi necesită un volum mai mic de terasamente;

10
 - terase tip banchetă, se construiesc pe terenuri cu pante mai domoale
şi alternează porţiunile de teren neterasat cu cele terasate. La aceste terase
se plantează cu viţă de vie şi taluzul din amonte al platformei.

Fig.1.1. Tipuri de terase folosite în viticultura din România: a- cu zid de

sprijin din piatră; b- terase înclinate cu platforma lărgită, c-terase tip
banchetă.(după Dejeu L.C.,2010)

1.6. PREGĂTIREA TERENULUI ÎN VEDEREA PLANTĂRII VIŢEI DE

VIE

Pregătirea terenului în vederea plantării viţei de vie presupune

executarea următoarelor secvenţe tehnologice: defrişarea vegetaţiei
precedente, nivelarea terenului, asigurarea perioadei de odihnă a solului,
fertilizarea de bază, desfundarea terenului şi pichetarea.
Defrişarea este lucrarea prin care se elimină vegetaţia lemnoasă
(arbori, arbuşti, pomi, butuci, etc.) de pe terenul destinat plantării viţei de vie.
Defrişarea trebuie să se facă cu atenţie, pentru a îndepărta din teren toate
resturile lemnoase care pot provoca deteriorări maşinilor şi utilajelor folosite
în viitoarea plantaţie.
În cazul defrişării plantaţiilor viticole afectate de maladii virotice sau
cancer bacterian, butucii trebuie extraşi cu maximum de rădăcini şi trebuie
asigurată perioada de odihnă necesară a solului, pentru a evita transmiterea
bolilor plantaţiei viitoare.
Defrişarea se execută cu mijloace mecanice adecvate cum ar fi
tractoarele grele dotate cu lame de buldozer, greble de adunat cioate, etc.
Nivelarea terenului este o lucrare obligatorie ce se execută după
defrişare, înainte de desfundare cu mijloace mecanice. Prin nivelarea
terenului se urmăreşte să nu se deplaseze un volum prea mare de sol, de
aceea ea se execută în mod diferit în funcţie de condiţiile orografice şi de
modul de organizare a terenului. Prin nivelare se urmăreşte aplatizarea
ridicăturilor de pământ şi a microdepresiunilor.
În cazul în care este necesară deplasarea unor cantităţi mari de sol,
se va avea grijă ca stratul de pământ arabil să se depoziteze separat şi să se
aşeze la loc după executarea nivelării.
11
 Asigurarea perioadei de odihnă a solului este necesară în cazul
înfiinţării plantaţiilor viticole în locul plantaţiilor viticole vechi. Pentru a evita
fenomenul de “oboseală a solului”, terenul respectiv se va cultiva cu
leguminoase sau graminee perene timp de 3-5 ani. Pe solurile infestate cu
larve ale cărăbuşului de mai (Melolontha sp.), ale viermilor sârmă (Agriotes
sp.), înainte de desfundarea terenului se va împrăştia pe sol un insecticid de
sol .
Împotriva nematozilor se vor încorpora în sol produse nematocide:
Nematem sau Dazomet.
Asigurarea perioadei de odihnă este necesară atât pentru refacerea
structurii şi a fertilităţii solului, pentru prevenirea unor maladii virotice şi
bacteriene cât şi pentru evitarea creşterilor slabe ale viţelor nou plantate şi a
prevenirii golurilor.
Fertilizarea de bază a terenului este necesară deoarece viţa de vie
se cultivă de cele mai multe ori pe terenuri cu o fertilitate scăzută (terenuri în
pantă, terenuri nisipoase) considerate improprii altor culturi. În plus viţa de
vie ocupă terenul o perioadă îndelungată de timp şi datorită volumului mare
de producţie care se obţine consumă cantităţi mari de elemente nutritive.
Prin fertilizarea de bază se urmăreşte îmbogăţirea solului în materie
organică, ameliorarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului, cu
scopul de a favoriza dezvoltarea sistemului radicular în formare, a viţelor
care se vor planta.
La fertilizarea de bază se folosesc îngrăşăminte chimice şi organice
care se administrează printr-o împrăştiere cât mai uniformă la suprafaţa
solului şi sunt încorporate în sol o dată cu desfundatul terenului. Stabilirea
dozelor de îngrăşăminte se face în urma analizei agrochimice a solului.
Gunoiul de grajd se administrează în doze variabile în funcţie de:
conţinutul solului în materie organică, cantitatea de argilă din sol şi de
indicele de azot.
În general se administrează între 30 şi 80 t/ha, gunoi semifermentat.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu se face în
funcţie de nivelul de aprovizionare a solului în aceste elemente.
Orientativ dozele de îngrăşăminte chimice care se administrează la
fertilizarea de bază, în vederea plantării sunt: 150-200 kg/ha P2O5 şi 200-250
kg/ha K2O.
Pe solurile acide, o dată cu fertilizarea de bază trebuie să se
administreze şi amendamente calcaroase pentru corectarea acidităţii solului.
Amendamentele sunt necesare pe solurile cu valori ale pH-ului sub 6. Dozele
de amendamente sunt diferite în funcţie de însuşirile chimice ale solului. În
general se administrează între 2-15 t/ha CaCO3.
Aplicarea amendamentelor (praf de piatră de var, marnă, spumă de
defecaţie rezultată din industria zahărului, etc.) se face prin împrăştierea
acestora pe suprafaţa solului, cu ajutorul maşinii MA 3,3 şi se încorporează
împreună cu îngrăşămintele chimice şi organice cu ocazia desfundării
terenului.
Desfundarea terenului constă în mobilizarea solului până la 60-70
cm adâncime, cu inversarea şi amestecarea orizonturilor. Prin inversarea
straturilor de sol şi introducerea în adâncime a stratului arabil fertil, se
influenţează dezvoltarea în profunzime a rădăcinilor viţei de vie, protejându-

12
le astfel de ger şi secetă. Prin desfundat se asigură o înmagazinare mai bună
a apei şi căldurii în sol, se îmbunătăţeşte regimul de aeraţie a solului
favorizând activitatea biologică a acestuia.
În cazul în care orizonturile inferioare ale solului sunt bogate în calcar
activ, care ar putea fi adus la suprafaţă, existând riscul de a depăşi limita de
rezistenţă a portaltoiului, adâncimea de desfundare se reduce la 40-45 cm. O
desfundare mai superficială poate fi completată cu o lucrare de subsolaj la
adâncimea de 60 cm, care asigură afânarea adâncă a solului fără
răsturnarea orizonturilor.
Eficienţa desfundatului creşte dacă lucrarea se execută cu cel puţin 3-
4 luni înainte de plantare. Pentru plantarea de primăvară care este
generalizată în ţara noastră, desfundatul se va face toamna, până la venirea
iernii. În această situaţie, îngheţurile şi dezgheţurile repetate din timpul iernii
contribuie la mărunţirea solului, iar cantitatea de apă provenită din ploi şi
zăpezi se va acumula în sol. În cazul plantărilor din toamnă, mai rar
practicate la noi, desfundatul trebuie să se facă cel târziu în lunile mai-iunie,
înainte de începerea secetei din vară. Desfundatul se execută mecanizat cu
plugurile balansiere pentru desfundat PBD 60 sau PBD 80, acţionate de
tractoare grele S-1500. Productivitatea lucrării este de 1-1,25 ha/zi.
De cele mai multe ori, în urma desfundatului terenul rămâne
denivelat. Din aceste considerente înainte de pichetare şi plantare este
necesară o nivelare de suprafaţă care se poate executa cu grapa cu discuri
GD-3,2 sau cu un tractor echipat cu lama inversă a buldozerului. O nivelare
corectă uşurează atât pichetarea terenului şi menţinerea adâncimii
corespunzătoare de plantare a viţelor, cât şi lucrările de întreţinere care se
vor executa ulterior în plantaţie.
În ultimii ani, din considerente economice dar si legate de activitatea
microbiologică a solului, desfundarea terenului este din ce în ce mai mult
înlocuită cu o dublă scarificare profundă a solului "în cruce",la 80-90 cm.
adâncime, urmată de o aratura la 40 cm. adâncime. Aceasta soluţie
tehnologică asigură o serie de avantaje: evitarea riscului de a aduce la
suprafaţă, în zona de plasare a rădăcinilor active ale viţei a unui strat de sol
necorespunzător, cost de execuţie mai scăzut,o bună afânare a solului în
profunzime fara a deranja excesiv microflora şi microfauna din sol adaptată
la anumite condiţii oferite de straturile de sol pe adâncimi diferite, care prin
desfundare ar fi inversate.
Pichetarea terenului Pichetarea terenului este lucrarea prin care se
stabileşte locul unde va fi plantată fiecare viţă, mărimea şi forma spaţiului de
nutriţie rezervat acesteia. Locul respectiv se va marca cu ajutorul unui pichet.
Pichetarea terenului se execută la începutul toamnei în cazul plantărilor de
toamnă şi la sfârşitul iernii pentru plantările de primăvară.
Înainte de a începe lucrarea trebuie să se cunoască distanţele de
plantare, orientarea rândurilor şi metoda de pichetat.
Distanţele de plantare diferă în funcţie de condiţiile pedo-climatice,
tipul de cultură, modul de executare a lucrărilor agrotehnice,etc.
Orientarea rândurilor este determinată de cerinţele viţei de vie faţă de
lumină, panta terenului, direcţia vânturilor dominante şi modul de amplasare
a reţelei de irigat. Pe terenurile plane sau uşor înclinate, rândurile se

13
orientează pe direcţia nord-sud. Pe terenurile în pantă rândurile se
orientează pe direcţia curbelor de nivel pentru prevenirea eroziunii solului.
Există mai multe metode de pichetat. Metoda de pichetat este definită
de figura geometrică descrisă de câte doi butuci de pe două rânduri
alăturate. Din acest punct de vedere deosebim forme regulate: pichetatul în
pătrat, în dreptunghi, în triunghi, în rânduri duble, în hexagon şi în forme
neregulate în cazul pichetatului pe curbele de nivel.
La noi în ţară este generalizată pichetarea în dreptunghi, la care
distanţa dintre rânduri este mai mare decât distanţa dintre viţe pe rând. La
pichetatul în pătrat distanţa dintre rânduri este egală cu distanţa dintre viţe pe
rând
În cazul pichetării în triunghi, butucii rândului doi sunt amplasaţi la
mijlocul distanţei dintre butucii primului rând.

Fig.1.2. Pichetarea terenului. d1-distanţa dintre rânduri ;

d2- distanţa dintre butuci pe rand

1.7.ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE - PLANTAREA VIŢEI DE VIE

Plantarea viţei de vie este o lucrare complexă, de maximă importanţă

pentru realizarea prinderii şi ulterior a vigorii, productivităţii şi longevităţii
butucilor.
Perioada de plantare diferă in funcţie de condiţiile pedo-climatice. La
noi în ţară este generalizată plantarea de primăvară, perioada optimă fiind în
lunile martie – aprilie, când temperatura solului în zona de plasare a
rădăcinilor este de 8-10°C. Pe solurile grele cu exces de umiditate, care se
încălzesc mai greu, plantarea viţei de vie se face mai târziu (aprilie, mai). În
zonele sudice, mai secetoase, pe terenuri bine drenate plantarea viţelor se
poate face din toamnă (noiembrie) şi trebuie încheiată până la venirea
îngheţului.
Plantarea de toamnă, deşi este mai avantajoasă deoarece până în
primăvară se cicatrizează rănile şi viţele pornesc mai repede în vegetaţie,
este puţin practicată întrucât viţele se scot târziu din şcoală.
Plantarea viţei de vie cuprinde următoarele operaţii: recepţia,
transportul şi păstrarea provizorie a viţelor altoite, pregătirea viţelor în
vederea plantării, plantarea propriu-zisă.

14
 Recepţia viţelor se face de către beneficiar în prezenţa
reprezentantului unităţii producătoare, recepţia se face pe loturi din acelaşi
soi şi categorie biologică examinându-se minimum 2% din numărul de
pachete ale lotului respectiv. Examinarea viţelor va avea în vedere aspectele
cantitative şi calitative ale acestora în conformitate cu STAS-urile în vigoare.
La examinarea viţelor se procedează astfel:
- se numără viţele din fiecare pachet al probei de examinat, verificând
dacă sunt 20 de bucăţi;
- se stabilesc numărul şi dimensiunile organelor viţei;
-ţinând viţa în mâna stângă, sub punctul de altoire şi apăsând uşor cu
degetul mare al mâinii drepte baza cordiţei, se verifică rezistenţa sudurii
dintre altoi şi portaltoi;
- se verifică starea de sănătate şi viabilitatea viţelor, executând
secţiuni in rădăcină, cordiţă şi ochi;
- se verifică sănătatea portaltoiului încovoindu-l în semicerc pe toate
părtile precum şi prin secţiuni longitudinale şi transversale pentru a depista
eventualele zone necrotice;
- se verifcă dacă viţele sunt altoite pe acelaşi portaltoi.
Pe baza datelor obţinute în urma examinării se calculează procentul
viţelor necorespunzătoare. Dacă acest procent este mai mic de 4%, unitatea
producătoare va aproba o bonificaţie care să compenseze viţele
necorespunzătoare. Dacă procentul respectiv depăşeşte 4%, viţele se vor
resorta după care se face o nouă recepţie. Autenticitatea soiului se
garantează de către pepinieră prin certifcatul de autenticitate pe care-l
eliberează.
Transportul şi păstrarea provizorie a viţelor altoite.
Transportul viţelor se face cu o deosebită atenţie pentru a evita
amestecul soiurilor, deshidratarea sau îngheţarea viţelor. În acest scop
pachetele de viţe vor fi acoperite cu paie, pleavă, rumeguş umed, peste care
se vor aşeza prelate. În lipsa mijloacelor de transport izoterme, viţele nu se
vor transporta la temperaturi mai mici de -3°C şi mai mari de +15°C.
Ajunse la destinaţie, viţele se vor păstra până la plantare, în depozite
frigorifice sau stratificate în nisip umed.
Controlul şi reclasarea viţelor în vederea plantării.Înaintea plantării
viţele vor fi examinate din nou prin secţionarea rădăcinilor, cordiţelor şi
mugurilor, verificându-le viabilitatea ca şi în cazul recepţiei. Dacă se
consideră că viţele sunt deshidratate se pun în vase cu apă până sub punctul
de altoire, unde se ţin 24 - 48 ore pentru refacerea umidităţii fiziologice.
Reclasarea viţelor se face de către muncitori bine instruiţi care le vor
îndepărta pe cele necorespunzătoare.
Pregătirea viţelor pentru plantare cuprinde fasonarea, mocirlirea şi
eventual parafinarea acestora.
Fasonarea constă în scurtarea cordiţei şi a rădăcinilor la anumite
dimensiuni, suprimarea ciotului de la altoi, a rădăcinilor date din altoi şi de la
nodul superior şi mijlociu al portaltoiului, precum şi îndepărtarea eventualelor
cordiţe date din portaltoi. În funcţie de calitatea viţelor şi metoda de plantare
se cunosc trei modalităţi de fasonare a viţelor. În ultimii ani majoritatea
pepinierelor,din raţiuni economice privind valorificarea cât mai eficientă a

15
spaţiilor de pastrare peste iarnă a viţelor, fasonează cordiţa înainte de
introducerea la păstrare.
Fasonarea scurtă se practică în cazul plantării viţelor cu hidroburul
sau plantatorul, precum şi în cazul plantării mecanizate. La acest tip de
fasonare rădăcinile se scurtează la 1-2 cm, iar cordiţa la 1-2 ochi.
Fasonarea mijlocie este cea mai răspândită la noi în ţară, ea se
foloseşte la plantarea viţelor după metoda obişnuită în gropi şi constă în
scurtarea corditei la 4-6 ochi şi a rădăcinilor la 5-10 cm. În practică se apucă
rădăcinile în mână şi tot ce depăşeşte lăţimea palmei se suprimă prin tăiere
cu foarfeca.
Fasonarea lungă este mai puţin răspândită şi se foloseşte în cazul
viţelor viguroase ţinute doi ani în şcoala de viţe, în cazul plantărilor pentru
completări de goluri sau pe nisipuri. În acest caz rădăcinile se scurtează la
12-15 cm, iar cordiţa la 6-8 ochi. În cazul plantării pe nisipuri cordiţa se poate
lăsa până la 20-30 cm.
Mocirlirea viţelor se face imediat după fasonare prin introducerea
rădăcinilor şi a bazei butaşului într-un amestec format din dejecţii proaspete
de bovine 1/3, pământ galben lutos 2/3 şi apă. Se amestecă bine până ce
pasta respectivă aderă pe rădăcinile viţelor. Mocirlirea este obligatorie şi se
face cu scopul de a realiza cât mai rapid contactul dintre rădăcinile viţei cu
solul.
Parafinarea viţelor este obligatorie în situaţia în care plantarea se
face fără muşuroi şi constă în cufundarea cordiţei şi a unei treimi din portaltoi
într-un amestec topit la 70-72°C, alcătuit din: parafină 94%, bitum 3%, sacâz
3%. Cufundarea viţelor în acest amestec trebuie să se facă foarte rapid
(fracţiuni de secundă). De obicei, în ultimii ani majoritatea pepinierelor
livrează viţele direct parafinate, nemaifiind nevoie de parafinarea acestora
înainte de plantare.

Fig.1.3.Fasonarea
viţelor în vederea
plantării: a - viţă
fasonată mijlociu; b -
viţă fasonată scurt; c -
viţă fasonată lung

Pregătirea viţelor în vederea plantării trebuie făcută concomitent cu

lucrarea de plantat. În cazul în care intervalul dintre pregătirea viţelor şi
16
plantare este mai mare (max.1-2 ore), viţele se păstrează cu rădăcinile în
mocirlă şi se acoperă cu prelate.
Plantarea propiu-zisă a viţelor
Plantarea viţelor este o lucrare complexă şi cuprinde mai multe
operaţii: săparea gropilor, repartizarea viţelor în gropi, fixarea viţelor in gropi,
fertilizarea, tasarea, udarea, muşuroirea. Plantarea se poate face după
metoda obişnuită în gropi sau folosind metode speciale.
Plantarea viţei de vie după metoda obişnuită în gropi
Pentru desfăşurarea cu maximă operativitate a operaţiei de plantare
se vor organiza echipe de pregătire a viţelor pentru plantare, de săpat gropi,
de distribuire a viţelor în gropi, de fixare a viţelor în gropi, de fertilizare, de
udare, de acoperire a gropii cu pământ şi de muşuroire.
Gropile se execută manual sau mecanizat în momentul plantării sau
cu foarte puţin timp înainte de plantare, pentru ca viţa de vie să nu se
planteze intr-un sol uscat. Gropile se sapă în partea de sud a pichetului la
4-5 cm depărtare de acesta. Gropile trebuie să aibă 50 cm adâncime, 35-40
cm lărgime, iar peretele dinspre pichet să fie drept.
Pământul scos din groapă se aşază într-o singură grămadă şi pe
aceeaşi parte la toate gropile. După săparea gropilor se vor distribui viţele în
gropi. Plantarea propiu-zisă începe cu executarea unei scobituri în peretele
gropii dinspre pichet.

Fig.1.4.Plantarea viţei
de vie după metoda
obişnuită în gropi.

După executarea scobiturii, pe fundul gropii, în partea dinspre pichet

se va forma un muşuroi din pământ mărunt şi reavăn. Viţa se va aşeza cu
rădăcinile răsfirate pe acest muşuroi şi se va conduce lângă pichet,
întotdeauna de aceeaşi parte a acestuia.
Punctul de altoire a viţelor trebuie să fie puţin deasupra nivelului
solului în cazul plantării pe terenurile plane sau cu pante uşoare. În treimea
superioară a pantelor viţele se vor aşeza cu punctul de altoire la 3-5 cm sub
nivelul solului, iar la baza pantelor cu punctul de altoire la 3-5 cm deasupra
nivelului solului.
Poziţia viţelor în groapă va fi verticală, paralel cu peretele gropii de
lângă pichet. Nivelul dorit de plantare se realizează prin mărirea sau
micşorarea muşuroiului pe care se fixează rădăcinile viţelor. După fixarea în
groapă, se ţine viţa cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă se trage pământul
17
mărunt şi reavăn până la jumătatea gropii. Pământul din groapă se tasează
uşor cu piciorul (orientat cu vârful spre viţă) fără a răni rădăcinile.
În continuare se va introduce în groapă 2-4 kg gunoi bine descompus
aşezat într-un strat uniform şi se udă cu 5-10 l apă. După infiltrarea apei se
umple groapa cu pământ şi se muşuroieşte cordiţa folosind pământ mărunt şi
reavăn. Muşuroiul trebuie să depăşească vârful cordiţei cu 5-10 cm. Pe
terenurile care nu au fost bine dezinsectizate, înainte de muşuroire, în jurul
cordiţei se presară 5-8 g insecticid spre a o proteja de atacul unor dăunători
de sol. Plantarea viţelor după metoda obişnuită în gropi este cea mai
recomandată întrucât se obţin rezultate bune la prindere de 93-98%, creşteri
viguroase in primul an de la plantare şi intrarea viţelor la timp pe rod.
În ultimii ani însă, această metodă, cu toate avantajele ei a fost din ce
în ce mai mult înlocuită cu plantarea mecanizată a viţelor cu ajutorul unor
maşini agricole speciale.
Plantarea mecanizată s-a impus din ce în ce mai mult în ultimii ani ca
o necesitate obiectivă, ca şi consecinţă a dificultăţii de a dispune de forţă de
muncă manuală calificată şi a perturbărilor climatice care au comprimat tot
mai mult perioada optimă de plantare a viţei de vie în primăvară.
Progresul tehnologic din ultimii ani a făcut posibilă apariţia unor maşini
performante, care realizează plantarea viţei de vie la parametrii tehnico-
econimici net superior plantării manuale. Plantarea mecanizată asigură în
funcţie de tipul constructiv al maşinii, de calitatea materialului săditor şi de
modul de pregătire al terenului randamente de prindere cuprinse între 95 şi
99%. La aceste randamente superioare se adaugă şi o productivitate
superioară, un utilaj putând planta într-o zi între 1 şi 3 ha.
Maşinile de plantat sunt prevăzute cu dispozitive de ghidare prin laser,
astfel încât pe lângă că se elimină parţial lucrarea de pichetare a terenului
asigură şi o plantare precisă uniformă, absolut necesară în cazul întreţinerii
mecanizate a plantaţiei.
În cazul unor primăveri mai secetoase este indicat să se folosească
pentru plantare maşini care sunt prevăzute şi cu dispozitive de administrare
a apei la nivelul rădăcinilor.
Pentru o bună eficienţă şi calitate a lucrărilor de plantare mecanizată
este absolut obligatorie o bună pregătire a terenului pe o adâncime minimă
de 40-50 cm. În cazul unei pregătiri necorespunzătoare a terenului, plantarea
mecanizată se realizaează cu dificultate, viţele nu se introduc în sol la
adâncimea corespunzătoare existând pericolul unei slabe rezistenţe la ger,
secetă şi vânt.
Alte metode de plantare
Plantarea viţelor fără muşuroi este asemănătoare cu metoda
descrisă mai sus, cu deosebirea că nu se execută muşuroiul. În această
situaţie partea viţei rămasă neacoperită este protejată prin parafinare.
Plantarea viţelor in gropi semideschise este recomandată pe
solurile grele şi argiloase, care se încălzesc greu şi prezintă exces de
umiditate. Pe aceste terenuri plantarea se va executa mai târziu, în luna mai.
În vederea plantării se vor face gropi de control în diferite puncte ale parcelei.
Dacă în gropi apare apă plantarea nu va avea loc decât după înfiltrarea apei
din aceste gropi. La plantare se vor folosi viţe parafinate. Săpatul gropilor şi
plantatul se execută asemănător cu plantatul obişnuit în gropi cu deosebirea

18
că groapa se umple numai pe jumătate cu pământ. Umplerea totală a gropii
cu pământ se va face pe măsură ce solul se încălzeşte.

Fig.1.5. Plantarea viţelor in gropi semideschise

Plantarea viţelor cu plantatorul este rar întâlnită. Ea se practică în

lipsa forţei de muncă, dând rezultate mulţumitoare. Acest tip de plantare este
posibil pe terenuri foarte bine pregătite şi fertile. În vederea plantării viţele se
fasonează scurt şi se plantează cu plantatorul în formă de "T". Gropile se
execută cu plantatorul care se înfige în sol până la 40-50 cm adâncime, se
roteşte astfel încât să se formeze un orificiu suficient de larg. În acest orificiu
se introduc viţele mocirlite, după care se infige plantatorul lateral, la 10-15 cm
de butaş, în poziţie oblică. Prin împingerea plantatorului spre viţă se adună
pământul in jurul viţei.
În groapa rămasă de la plantator se toarnă 1-2 l de apă după care se
astupă groapa şi se execută muşuroitul. În cazul în care la plantare se
folosesc viţe parafinate, acestea rămân nemuşuroite. La plantarea cu
plantatorul randamentul este mai mare decât în cazul plantării după metoda
obişnuită, dar procentul de prindere a viţelor este mai scăzut.

Fig. 1.6. Plantarea viţelor cu plantatorul

Plantarea semimecanizată a viţelor se face cu o instalaţie tip

hidrobur alcătuită din patru sonde hidraulice confecţionate din ţeavă cu
diametrul de 24-30 mm. Sondele hidraulice sunt racordate prin furtunuri de
cauciuc la un recipient cu apă. Sondele hidraulice îndeplinesc rolul
plantatorului făcând în pământ orificii de 40-50 cm adâncime, având
posibilitatea de a administra totodată o anumită cantitate de apă. Fiecare
sondă hidraulică este acţionată de un muncitor. În orificiile făcute se introduc
viţele fasonate scurt.
19
 Punerea rădăcinilor în contact cu solul se face tot cu hidroburul care
se înfige alături şi se presează pământul spre viţă. Definitivarea plantării şi
efectuarea muşuroiului se va face de către muncitori. Dacă la plantare se
folosesc viţe parafinate, nu mai este necesară muşuroirea acestora. Acest tip
de plantare dă rezultate bune pe terenurile plane pregătite corespunzător şi
fertilizate la desfundare.
Plantarea de vară a viţelor se face de obicei în luna august după
metoda obişnuită în gropi. Pentru plantare se folosesc viţe altoite în vârstă de
un an. Viţele se parafinează şi se pun la forţat timp de 10-12 zile. După
forţare viţele se introduc în ghivece nutritive (tuburi de carton), pungi de
polietilenă. Ghivecele cu viţe se aşază apoi în sere, pe un strat de turbă
umezită, unde se ţin până la plantare. La plantare viţele se aşază cu punctul
de altoire la nivelul solului, se desface punga pe două părţi fără să se
sfărâme bolul de pământ din pungă după care se trage pământul mărunt şi
umed şi se tasează.
Dacă este posibil imediat după plantare se aplică o irigare prin
aspersiune. Plantarea de vară se practică de obicei pentru completarea
golurilor şi este indicat să se facă pe timp noros.

Fig. 1.7. Plantarea de vară a viţelor a – viţa în ghiveci; b – plantarea la

locul definitiv

Plantarea viţei de vie pe nisipuri. În funcţie de grosimea stratului

de nisip se execută după trei metode de plantare: plantarea în şanţuri (când
grosimea stratului de nisip depăşeşte 1,5 m); plantarea în cuiburi (când
grosimea stratului de nisip este de 0,8-1,5 m); plantarea în gropi (stratul de
nisip măsoară sub 0,8 m). Primele două procedee erau greoaie şi
costisitoare, motiv pentru care s-a generalizat plantarea normală în gropi.
Când grosimea stratului de nisip depăşeşte 0,8 m, înainte de a săpa gropile,
se nivelează mai întâi dunele.
Pentru a îmbunătăţi condiţiile fizico-chimice ale solului nisipos,
concomitent cu plantarea se execută şi o fertilizare (3-6 kg gunoi de grajd
bine descompus + 80-100 g superfosfat, la fiecare groapă). Comparativ cu
plantarea obişnuită, pe nisipuri gropile se sapă mai adânc (70 cm ), iar
cordiţa nu se muşuroieşte, ci se va parafina înainte de plantare. Muşuroitul
nu este indicat la plantarea pe nisipuri, deoarece provoacă uscarea lăstarilor
tineri datorită incălzirii excesive (50-60°C) a nisipului din muşuroi.

20
 Fig.1.8. Plantarea viţei de vie pe nisipuri: a – pe nisipuri fertilizate la
desfundare; b - pe nisipuri nefertilizate la desfundare

1.8.TEHNOLOGIA DE ÎNTREŢINERE A PLANTAŢIILOR TINERE DE VIŢĂ

DE VIE
1.8.1. Lucrările de întreţinere în anul i de la plantare

În primul an de la plantare se execută o serie de lucrări de întreţinere,

unele asupra solului, iar altele asupra viţelor.
Lucrările solului au rolul de a menţine solul afânat şi curat de
buruieni. Imediat după plantare, datorită tasării solului cu ocazia plantării se
execută o lucrare de afânare a solului la 15-16 cm adâncime. În perioada de
vegetaţie sunt necesare 3-4 praşile mecanice între rânduri şi 2-3 praşile
manuale pe rând. Toamna după căderea frunzelor se execută arătura de
toamnă, cu răsturnarea brazdei spre rândul de viţe formându-se în lungul
rândului un bilon care va uşura astfel lucrarea de muşuroire.
O ultimă lucrare a solului prin care se asigură şi protejarea viţelor
împotriva gerurilor din timpul iernii este muşuroirea care constă în formarea
cu sapa a unui muşuroi de jur împrejurul viţelor care să protejeze baza
coardelor sau a cordiţelor.
Controlul apariţiei lăstarilor din muşuroaie se execută periodic în
lunile mai şi iunie pentru a urmări pornirea lăstarilor. Dacă lăstarii întârzie să
apară se desface cu atenţie muşuroiul pentru a constata cauza întârzierii.
Dacă se constată atac de viermi sârmă, larve ale cărăbuşului de mai, etc. se
presară în jurul altoiului 3-4 g/viţă insecticid. În cazul în care apariţia lăstarilor
este împiedicată de bulgări sau de o grosime prea mare a muşuroiului, se
înlătură aceste cauze după care se reface muşuroiul.
Copcitul se execută pentru a evita separarea altoiului de portaltoi şi
de a favoriza dezvoltarea sistemului radicular în profunzimea solului, pentru a
fi ferit de secetă şi îngheţ. Lucrarea constă în efectuarea unei copci cu sapa
până sub punctul de altoire, după care cu ajutorul briceagului se
îndepărtează rădăcinile pornite din altoi şi de la nodul superior al portaltoiului
şi eventualii lăstari porniţi din portaltoi. În acest an este necesar ca această
lucrare să fie executată de două ori.
Primul copcit se execută în luna iunie şi în urma acestuia se reface
muşuroiul pentru a evita necrozarea lăstarilor nou porniţi. Al doilea copcit se
execută după mijlocul lunii august, ocazie cu care nu se mai reface
21
muşuroiul, lăstarii rămânând expuşi la lumină pentru a favoriza maturarea
ţesuturilor.

Fig. 1.9.Copcitul viţei de vie: a - înainte de copcit; b - tehnica

copcitului;c - după copcit cu refacerea muşuroiului; d - după copcit fără
refacerea muşuroiului.

Legatul lăstarilor se execută în acest an de 1-3 ori în funcţie de

intensitatea creşterii. Primul legat se face când lăstarii au 30-40 cm şi constă
în legarea acestora în poziţie cât mai verticală de pichet sau tutore. Lucrarea
este necesară deoarece lăstarii au ţesuturile mecanice slab dezvoltate, nu se
pot autosusţine şi se întind la suprafaţa solului împiedicând executarea
lucrărilor de întreţinere şi sunt expuşi la atacul de mană.
Lucrarea se repetă când lăstarii ating lungimea de 80 cm. Pentru legat
se folosesc: rafia sintetică, liberul de tei sau deşeurile textile, iar legăturile
trebuie să fie lejere pentru a evita ştrangularea lăstarilor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o verigă tehnologică foarte
importantă, deoarece viţele tinere sunt foarte sensibile la atacurile bolilor şi
dăunătorilor (în special la mană şi făinare).
Împotriva manei tratamentele se execută săptămânal sau mai rar, în
funcţie de condiţiile climatice, începând din a doua jumătate a lunii mai şi
până la sfârşitul lunii august. Produsele care se pot utiliza sunt: Ridomil gold ,
Folpan, Dithane, Mikal, Antracol, Profiler, Champion, zeamă bordeleză etc.
Se recomandă să se facă ultimele tratamente cu produse cuprice (zeamă
bordeleză –0,5-0,7% sau Turdacupral 0,4%), care au şi efect pozitiv asupra
maturării ţesuturilor lăstarilor.
Făinarea se combate prin produse pe bază de sulf (sulf muiabil 0,3-
0,4%, Kumulus, Karathane, Rubigan, Stroby, Score, Thiovit, Falcon etc.),
care se pot adăuga în soluţiile pentru combaterea manei, ţinând cont de
compatibilitatea pesticidelor folosite.
Irigarea şi fertilizarea sunt lucrări necesare nu atât datorită
consumului viţelor tinere cât mai ales sistemului radicular în formare. Se
recomandă ca în perioadele de secetă să se aplice o udare locală cu 10-15 l
apă pentru fiecare viţă. În ceea ce priveşte fertilizarea, pentru a evita
pierderile inutile de îngrăşăminte, în primul an se recomandă fertilizarea
locală, la groapă o dată cu plantarea. În cazul apariţiei unor carenţe se poate
interveni cu o fertilizare foliară.
Completarea golurilor are drept scop obţinerea unor plantaţii fără
goluri şi este o lucrare care trebuie făcută obligatoriu în primul an. În acest
scop o dată cu plantarea se asigură o rezervă de viţe de 4 - 6% din totalul

22
viţelor plantate, care vor fi fortificate la ghivece şi vor servi pentru
completarea golurilor în luna august.

1.8.2. Lucrările de întreţinere în anul ii de la plantare

Lucrările solului. O primă lucrare a solului este dezmuşuroitul, care

se execută primăvara foarte devreme când temperatura aerului nu mai scade
sub 8-10oC. Lucrarea se execută cu sapa prin descoperirea viţelor de
pământ până sub punctul de altoire. Urmează arătura de primăvară la 15-
16 cm adâncime, cu răsturnarea brazdei spre mijlocul intervalului. Restul
lucrărilor solului se execută în acelaşi mod ca şi în anul I.
Tăierea în uscat se execută începând cu acest an şi este o tăiere de
formare care se face în mod diferit în funcţie de tipul de tăiere ales. Dacă s-
au ales tipuri de tăiere în care butucii se conduc în forme joase, cu ocazia
tăierii în uscat se lasă la fiecare viţă 1-2 cepi a 2-3 ochi. În cazul tipurilor de
tăiere care impun conducerea viţelor în forme semiînalte şi înalte se lasă la
fiecare viţă o cordiţă de 5-6 ochi sau o coardă în cazul viţelor care prezintă
creşteri viguroase, care se va conduce cât mai vertical şi se va lega de
tutore. Lucrarea se execută după dezmuşuroit şi trebuie încheiată înainte de
declanşarea plânsului.
Copcitul se execută o dată cu tăierea în uscat în acelaşi scop ca şi în
primul an.
Plivitul lăstarilor se face când aceştia au 8-10 cm lungime
îndepărtându-i pe cei de prisos reţinând pe fiecare butuc între 2 şi 4 lăstari.
Legatul lăstarilor se face pe măsura creşterii acestora în lungime şi
constă în dirijarea lor printre sârmele spalierului şi legarea acestora din loc în
loc.
Completarea golurilor în acest an se face primăvara, în cazul în
care lucrarea nu a putut fi executată în primul an. Se folosesc în acest scop
viţe STAS viguroase. În cazul în care şi în acest an mai apar goluri, acestea
pot fi completate în luna august de viţe fortificate la ghivece sau toamna după
căderea frunzelor cu viţe STAS.
Fertilizarea este necesară atunci când viţele prezintă creşteri slabe şi
constă în aplicarea în primăvară a 60-100 kg/ha azot, iar în toamnă a 60-120
kg/ha P2O5, respectiv 50-100 kg/ha K2O.
Instalarea mijloacelor de susţinere este o lucrare foarte importantă
care de regulă se execută în primăvara anului doi, dar se poate executa şi în
primul an după plantare. Mijlocul de susţinere era format în trecut din araci
de 1,5-2,5 m lungime. Acest mijloc de susţinere a fost treptat înlocuit astfel
încât astăzi viţa de vie este susţinută pe diferite tipuri de spaliere.
Spalierele au o durată de viaţă mare, permit atribuirea unor încărcături
mari de rod, expunerea foarte bună la soare a frunzişului şi implicit
îmbunătăţirea calităţii strugurilor şi facilitează efectuarea lucrărilor de
întreţinere din timpul vegetaţiei.
În funcţie de forma de conducere, tipul de tăiere practicat şi numărul
de sârme, în practică se întâlnesc mai multe tipuri de spaliere. În general se
recomandă folosirea spalierului cu sârme duble care uşurează mult
efectuarea lucrărilor în verde.

23
 În cazul viţelor conduse în forme joase se foloseşte spalierul vertical
monoplan cu trei rânduri de sârme duble. Primul rând de sârme se fixează la
0,6 m înălţime faţă de sol, al doilea la 1 m faţă de sol, iar al treilea la 1,5 m
faţă de sol.
În cazul viţelor conduse în formă semiînaltă primul rând de sârme
(sârma portantă) se fixează la 0,75 m faţă de sol, al doilea la 1,1 m iar al
treilea la 1,6 m.
La viţele conduse în formă înaltă sârma portantă se amplasează la 1,0
m faţă de sol, al doilea rând de sârme la 1,3 m, iar al treilea la 1,6 m.
Pentru instalarea spalierului sunt necesare următoarele materiale:
- stâlpi (bulamaci) care pot să fie din beton precomprimat, din lemn
sau metal. Cei mai utilizaţi au fost până în urmă cu câţiva ani stâlpii din
beton. În prezent, din raţiunii economice sunt din ce în ce mai mult utilizaţi
stâlpii metalici de diferite secţiuni şi diferite dimensiuni. Aceştia au o durată
mare de exploatare şi un foarte bun raport preţ-calitate. Stâlpii din beton
precomprimat, au şi ei o durată mare de exploatare, o rezistenţă buna la
factorii de mediu , dar au un cost mai ridicat.
- sârme galvanizate cu diametrul cuprins între 2,3 şi 3 mm;
- bride (coliere) confecţionate din sârmă şi prevăzute cu ochiuri prin
care se trec sârmele orizontale;
- ancore (contraforţe) pentru asigurarea stabilităţii stâlpilor fruntaşi.
Instalarea mijlocului de susţinere cuprinde următoarele operaţii:
pichetatul, executarea gropilor, transportul şi distribuirea stâlpilor la gropi,
fixarea ancorelor sau a contraforţelor, fixarea bridelor pe stâlpi, întinderea şi
fixarea sârmelor.
Prin pichetat se marchează locul pe care trebuie să-l ocupe fiecare
stâlp. Prima dată se fixează stâlpii fruntaşi care se amplasează la jumătatea
distanţei dintre primii doi butuci de la capetele rândurilor în cazul spalierului
cu ancore şi la 40 cm în afara butucilor marginali în cazul folosirii
contraforţelor. După ce au fost fixaţi stâlpii fruntaşi se vor fixa stâlpii mijlocaşi
la 5-9 m unul de altul, la jumătatea distanţei dintre doi butuci. În continuare
se fixează şi se întind sârmele cu ajutorul unor accesorii speciale.

1.8.3. Lucrările de întreţinere în anul iii de la plantare

Cu excepţia tăierii de formare, lucrările de întreţinere din anul al III-lea

sunt asemănătoare cu cele executate în anul precedent.
La butucii conduşi în forme joase în acest an se pot lăsa, în funcţie de
vigoare 1-2 verigi de rod, alcătuite din coarde de 8-10 ochi şi cepi de 2-3
ochi.
La viţele conduse în forme semiînalte sau înalte, în anul trei se
formează în mod obligatoriu trunchiul sau dacă vigoarea butucului o permite
se pot forma şi cordoanele. Pentru formarea trunchiului se alege coarda cea
mai dreaptă şi mai viguroasă, se conduce vertical pe lângă tutore sub sârma
portantă a spalierului.
Dacă această coardă are o grosime de minim 8 mm în diametru pe o
lungime mai mare, se poate orizontaliza pe sârma portantă putându-se forma
încă din acest an şi o parte a cordonului.

24
 1.8.4. Folosirea culturilor intercalate în plantaţiile de vii tinere

În primii 3-4 ani de la plantare, datorită faptului că viţa de vie nu poate

exploata întreg spaţiul de nutriţie proiectat prin stabilirea distanţelor de
plantare, pentru folosirea economică a terenului este recomandată folosirea
culturilor intercalate. Se pot cultiva atât specii legumicole cu perioadă scurtă
de vegetaţie, care eliberează rapid terenul, pentru a evita concurenţa din
lunile secetoase (ceapa pentru stufat, salata, spanacul, mazărea), specii
legumicole cu talia mică (usturoi, morcov, pătrunjel) cât şi plante
leguminoase, care vor fi utilizate ca şi îngrăşământ verde, contribuind la
ameliorarea solului.
Pentru reuşita culturilor intercalate trebuie să se ţină seama de unele
aspecte cum ar fi:
- resursele pedoclimatice ale zonei să permită cultivarea acestor
culturi intercalate astfel încât să nu se creeze o concurenţă între acestea şi
viţe;
- să nu stânjenească efectuarea lucrărilor de întreţinere şi de
combatere a bolilor şi dăunătorilor. Pentru aceasta între banda cultivată cu
legume şi rândul de viţe trebuie să rămână o distanţă de minim 60 cm;
- culturile intercalate să nu necesite cheltuieli mari de înfiinţare şi
întreţinere şi să nu fie afectate de tratamentele fitosanitare efectuate viţei de
vie;
- la administrarea îngrăşămintelor şi a apei de udare să se ţină seama
atât de cerinţele viţei de vie cât şi de cele ale culturilor intercalate.

Întrebări rezolvate

1. În ce constă pregătirea vițelor pentru plantare?

Pregătirea viţelor pentru plantare cuprinde fasonarea, mocirlirea şi
eventual parafinarea acestora.
2.Ce presupune sistemul de cultură a viței de vie si care sunt
sistemele care se practică în țara noastră?
Sistemul de cultură a viţei de vie se stabileşte în funcţie de factorii de
mediu, de soi, de formele de conducere practicate şi de lucrările de
întreţinere care se aplică în plantaţie. La noi în ţară se practică 3 sisteme de
cultură: neprotejată, semiprotejată şi protejată.
3.Care sunt tipurile de plantații viticole?
Tipurile de plantaţii sunt determinate de panta terenului, densităţile de
plantare, forma de conducere , gama de maşini existentă în dotare,
fertilitatea terenului şi soiurile din cultură.
Se cunosc mai multe tipuri de plantaţii:plantaţii viticole obişnuite,
plantaţii viticole cu distanţe mari , plantaţii viticole pe terase, plantaţiile
viticole pe nisipuri, plantaţii viticole de tip familial.

25
 Întrebări de autoevaluare

1.În ce constă pregătirea viţei de vie pentru plantare?

2.Care sunt unităţile de exploatare a terenului în viticultură?
3.Cum se execută plantarea viţei de vie dupa metoda obisnuita de
plantare in gropi?
4.Care sunt lucrările de îngrijire a viţelor in anul I după plantare?
5.Când se instalează mijloacele de susţinere la viţa de vie?

26
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

TĂIEREA VIŢEI DE VIE – NOŢIUNI GENERALE

Cuvinte cheie: sisteme de tăiere, forme de conducere, tipuri de

tăiere, viţă de vie, clasificarea tăierilor

Rezumat
Prin tehnologiile de cultură care se aplică în plantaţiile viticole
se urmăreşte atât obţinerea unor producţii mari, de calitate, constante în
timp, cât şi prelungirea perioadei de exploatare raţională a acestora.
Tehnologiile de producţie cuprind mai multe măsuri agrofitotehnice:
tăierile, conducerea viţelor pe mijloacele de susţinere, lucrările şi operaţiile în
verde, fertilizarea, irigarea, erbicidarea, lucrările solului, protecţia fitosanitară,
recoltarea, etc. Toate aceste măsuri se corelează între ele şi se aplică în
mod diferit în funcţie de soiul cultivat, condiţiile pedoclimatice specifice
fiecărei zone viticole, forma de conducere a viţelor şi vârsta plantaţiilor
viticole.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

2.TĂIEREA VIŢEI DE VIE

2.1.Consideraţii generale

Tăierile la viţa de vie s-au practicat din cele mai vechi timpuri. Se
consideră că cei care au adoptat tăierea ca şi măsură tehnologică de sporire
a producţiei au fost grecii. Aceştia cultivă viţa de vie sub formă de tufă joasă,
pe care o menţineau prin tăieri scurte anuale. Spre deosebire de greci,
romanii cultivau viţa de vie sub formă de cordoane. Tot sub formă de
cordoane lungi, denumite halângi, cultivau viţa de vie şi geto-dacii.
În decursul anilor, practica tăierilor s-a perfecţionat continuu, au fost
stabilite principiile tehnologice de execuţie, au apărut noi tipuri de tăiere,
toate acestea ducând la creşterea producţiei viticole.
Necesitatea tăierilor derivă din faptul că viţa de vie prezintă
caracteristici de liană. Lăsată în stare liberă, sub influenţa polarităţii, viţa de
vie are tendinţa de a-şi ridica anual vegetaţia spre vârf, degarnisindu-se la
bază.
La executarea tăierilor se va avea în vedere unitatea dintre organism
şi mediu şi unitatea dintre părţile butucului.

27
 Prin tăiere se urmăreşte:
- formarea tipului de tăiere dorit şi menţinerea acestuia pe întreaga
perioadă de exploatare a plantaţiei;
- corelarea proceselor de creştere cu cele de fructificare;
- îndepărtarea de pe butuc a elementelor de prisos, prin care se
facilitează executarea celorlalte lucrări de îngrijire;
- obţinerea pe acelaşi butuc, atât a lemnului de rod necesar pentru
obţinerea producţiei cât şi a elementelor de înlocuire necesare formării
lemnului de rod pentru anul următor;
- îmbunătăţirea recoltei de struguri, din punct de vedere cantitativ,
calitativ şi al constanţei în timp.
La executarea tăierilor trebuie să se ţină cont de o serie de principii
teoretice care derivă din particularităţile biologice ale viţei de vie:
- viţa de vie rodeşte pe coarde anuale situate pe lemn de doi ani şi pe
copili viguroşi. De la această regulă fac excepţie hibrizii producători direcţi la
care coardele anuale sunt purtătoare de rod indiferent dacă sunt plasate pe
lemn de doi ani sau pe lemn multianual;
- fertilitatea coardelor anuale este diferită în funcţie de dimensiunile
acestora. Coardele cele mai fertile sunt cele cu diametrul cuprins între 7 şi 14
mm, în timp ce coardele subdimensionate (firave) şi cele supradimensionate
(buiace) au o fertilitate mai scăzută;
- viţa de vie are tendinţa de a se degarnisi la bază, formând creşterile
vegetative la extremitatea braţelor sau a cordoanelor. Această tendinţă
trebuie combătută prin tăiere sau în cazul tăierilor de formare, exploatată în
favoarea creşterii viţelor;
- mugurii purtători de rod au o distribuţie diferită pe traiectul coardei în
funcţie de particularităţile biologice ale soiului, condiţiile climatice din timpul
diferenţierii mugurale, forma de conducere a viţei de vie şi poziţiile de dirijare
ale coardelor. La tăiere se urmăreşte să se lase acele porţiuni de coardă la
care fertilitatea este maximă.

2.2.Sisteme de tăiere, forme de conducere şi tipuri de tăiere ale

viţei de vie

Sistemul de tăiere se defineşte prin elementele lemnoase care rămân

pe butuc în urma tăierii (cepi, cordiţe, coarde, verigi de rod) şi prin numărul şi
lungimea acestora. În funcţie de aceste elemente sistemul de tăiere poate fi:
sistem de tăiere scurt, sistem de tăiere mixt şi sistem de tăiere lung.
Sistemul de tăiere scurt se caracterizează prin prezenţa pe butuc
numai a elementelor scurte (cepi). În acest caz coardele anuale de pe butuc
se scurtează la cep, numărul cepilor care se lasă pe butuc diferă în funcţie
de vigoarea soiului, vigoarea viţelor şi încărcătura de rod stabilită prin calcul.
Avantajele sistemului de tăiere scurt sunt: menţinerea mai uşoară a
echilibrului dintre creştere şi fructificare; reduce foarte mult degarnisirea
butucilor deoarece menţine elementele de rod în apropierea butucului sau a
cordoanelor, iar lăstarii viguroşi se formează din mugurii de la baza coardelor
anuale; permite executarea uşoară a tăierilor şi menţine relativ uşor tipul de
tăiere adoptat; conduce la maturarea mai uniformă a strugurilor şi permite

28
executarea mai uşoară a tratamentelor fitosanitare şi a celorlalte lucrări
fitotehnice prin reducerea masei vegetative de pe butuci.
Ca şi dezavantaje ale sistemului putem aminti: diminuarea
potenţialului de creştere şi rodire a butucilor, prin faptul că nu permite
atribuirea unor încărcături prea mari de rod, reducerea longevităţii butucilor
datorită caracterului foarte intens al tăierilor şi faptul că nu se poate aplica în
cazul tuturor soiurilor. Nu se pretează la acest sistem de tăiere soiurile de
struguri foarte viguroase şi nici soiurile care nu diferenţiază mugurii de rod
începând de la baza coardelor.
Sistemul de tăiere lung prezintă pe butuc numai elemente lungi
(coarde) care au între 8 şi 18 ochi în funcţie de vigoarea butucilor şi a
soiurilor. Se pretează atât la viţele conduse în forme joase cât şi la cele
conduse în forme semiînalte şi înalte. Şi acest sistem de tăiere prezintă o
serie de avantaje şi dezavantaje.
Avantajele sistemului de tăiere lung sunt: posibilitatea aplicării unor
încărcături mari de rod, ceea ce permite obţinerea unor producţii mai mari,
reduce intensitatea tăierilor ceea ce conduce la creşterea vigorii şi a
longevităţii butucilor, permite o distribuţie mai favorabilă a lăstarilor în spaţiu,
aceasta însemnând o activitate fotosintetică mai bună.
Ca şi dezavantaje menţionăm: degarnisirea mai rapidă a butucilor
datorită lipsei cepilor de înlocuire, existenţa unui procent mai mare de ochi,
care nu pornesc în vegetaţie, maturarea neuniformă a strugurilor pe butuc,
o dificultate mai mare de execuţie şi necesitatea unor cheltuieli în plus
necesare pentru dirijarea şi legarea coardelor şi pentru executarea mai
multor lucrări şi operaţii în verde.
Acest sistem era foarte răspândit în ţara noastră în perioada
prefiloxerică. După această perioadă o dată cu introducerea în cultură a
viţelor altoite, acest sistem a fost înlocuit treptat cu sistemul mixt care se
practică în Franţa, astfel încât el nu se mai întâlneşte în producţie.
Sistemul de tăiere mixt se caracterizează prin prezenţa pe butuc atât a
elementelor scurte (cepii) cât şi a celor lungi (cordiţele şi coardele). El îmbină
avantajele celor două sisteme precedente. Elementul de bază în cadrul
acestui sistem îl reprezintă veriga de rod care este constituită dintr-un cep
de înlocuire şi o coardă sau cordiţă de rod.
Este sistemul de tăiere cel mai corespunzător, prin care pe de o parte
se pot lăsa încărcături mari de rod pe butuc prin care se valorifică eficient
potenţialul de producţie al butucilor, iar pe de altă parte prin utilizarea cepilor
de înlocuire se reduce degarnisirea butucilor, deoarece coardele de rod
pentru anul următor se găsesc în apropierea cordoanelor.
Sistemul de tăiere mixt a fost elaborat în Franţa, de către Dr.J. Guyot.
El este indicat a fi utilizat la toate soiurile, în diverse condiţii pedoclimatice,
atât la viţele conduse în forme joase, cât şi la cele conduse în forme
semiînalte şi înalte.
Forma de conducere este definită în principal prin depărtarea
elementelor de rod faţă de sol. În practică se cunosc următoarele forme de
conducere a viţelor: forma joasă, forma semiînaltă şi forma înaltă.
Formele joase de conducere erau foarte mult practicate în trecut,
astăzi ele sunt mai puţin răspândite şi se întâlnesc numai în arealele de
cultură protejată a viţei de vie. Viţele conduse în forme joase prezintă un

29
trunchi scurt de 10-30 cm, plasat în imediata apropiere a solului, pe care
sunt plasate braţe multianuale care susţin coardele de doi ani şi pe cele
anuale.
Prin menţinerea viţei în apropierea solului este afectat mult caracterul
natural de creştere a acesteia (caracter de liană), ceea ce face ca viţele
respective să prezinte mulţi lăstari lacomi, un potenţial vegetativ mare,
deoarece tinde la refacerea habitusului natural. Viţele conduse în forme
joase au o perioadă mai scurtă de rodire maximă, comparativ cu viţele
conduse în forme semiînalte şi înalte, în schimb maturarea strugurilor este
mai timpurie, acumulările de zahăr sunt mai mari, iar butucii pot fi protejaţi
împotriva gerurilor din timpul iernii, prin acoperire cu pământ.
Forma joasă de conducere presupune distanţe mici de plantare,
densităţi mari de viţe la hectar, ceea ce face ca executarea mecanizată a
lucrărilor de întreţinere să fie mai greoaie. Umiditatea în interiorul plantaţiei
este mai mare existând condiţii favorabile pentru atacul de mană. Pentru a
reduce cât mai mult aceste dezavantaje sunt necesare lucrări şi operaţii în
verde mai multe, ceea ce duce la creşterea cheltuielilor de producţie.
Formele semiînalte de conducere a viţelor se practică în zonele de
cultură neprotejată sau semiprotejată a viţei de vie şi se caracterizează
printr-un trunchi de 0,6-0,8 m, care se continuă cu un cap înălţat sau cu un
cordon pe care sunt plasate elementele de rod. În arealele cu risc de îngheţ,
la baza trunchiului se lasă un cep de siguranţă, iar coardele care cresc de pe
acesta se conduc toamna pe direcţia rândului şi se protejază peste iarnă prin
acoperire cu pământ. Forma de conducere semiînaltă reduce intensitatea
tăierilor, menţine relativ uşor un echilibru între creştere şi fructificare,
prelungeşte perioada de exploatare eficientă a viţei de vie şi permite
utilizarea unor distanţe medii de plantare care asigură executarea
mecanizată a lucrărilor de întreţinere.
Formele semiînalte se recomandă a fi practicate la soiurile de vigoare
mijlocie, cultivate în zona colinară, în arealele în care se înregistrează rar,
temperaturi nocive pentru viţa de vie.
Formele înalte de conducere se practică şi ele în zonele de cultură
neprotejată sau semiprotejată şi se caracterizează prin înălţimi ale trunchiului
cuprinse între 100 şi 200 cm. La capătul superior al trunchiului se găsesc
elementele de rod plasate pe cap înălţat sau pe cordoane. Aceste forme de
conducere apropie cel mai mult habitusul viţei de vie de cel natural, reduc la
maximum creşterile neproductive, atacurile de boli şi dăunători şi asigură
condiţii favorabile pentru executarea mecanizată a lucrărilor de întreţinere. În
schimb prin plasarea rodului la înălţimi mai mari se reduce conţinutul
strugurilor în zahăr comparativ cu formele joase.
Factorii restrictivi pentru generalizarea acestei forme de conducere în
practică sunt factorii climatici, în special temperaturile minime din timpul
iernii.
Tipul de tăiere rezultă din combinarea sistemului de tăiere cu forma de
conducere a viţelor.
Tăierea tip Teremia, se caracterizează printr-un trunchi scurt de 10-30
cm pe care se găsesc doar cepi. Este un tip de tăiere caracteristic podgoriei
Teremia din Banat şi se pretează în cazul soiurilor mai puţin viguroase care
au mugurii plasaţi spre baza coardelor (Creaţă, Majarcă, Steinschiller).

30
 Tăierea tip Guyot clasic a fost introdusă în cultură în Franţa de către J.
Guyot şi are ca şi elemente de rodire verigile formate din cepi de înlocuire şi
coarde de rod, plasate direct pe un trunchi de 10-30 cm înălţime. Numărul de
verigi care se lasă pe butuc diferă în funcţie de vigoarea soiului şi a viţei, fiind
în general cuprins între două şi şase. Butucii care au o singură verigă de rod
poartă numele de Guyot simplu, cei care au două verigi se numesc Guyot
dublu, iar dacă prezintă mai multe verigi, se numesc Guyot multiplu.
Tăierea tip Guyot cu braţe înlocuite periodic se practică în zonele de
cultură semiprotejată şi constă în existenţa pe butuc a două braţe înălţate de
40-60 cm, care poartă la capătul superior una sau două verigi de rod.
Scaunul butucului este plasat tot în apropierea solului ca şi în cazul tipului de
tăiere Guyot clasic cu care se aseamănă foarte mult. Pe scaunul butucului se
lasă unul sau doi cepi de siguranţă, care se protejează peste iarnă şi ajută la
refacerea butucului în cazul accidentelor climatice.
Tăierea tip cordon speronat se caracterizează prin prezenţa unui
trunchi de 0,7-0,8 m înălţime, care se continuă cu un cordon unilateral sau
bilateral, pe care sunt plasate elementele de rodire sub formă de cepi. Acest
tip de tăiere se poate practica la acele soiuri la care mugurii fertili sunt plasaţi
începând cu baza coardelor.
Tăiereile tip cordon Cazenave şi cordon Lenz Moser sunt două tipuri
de tăiere asemănătoare, care se deosebesc doar prin înălţimea trunchiului
care este de 60-80 cm, în cazul cordonului Cazenave şi 100-120 cm în cazul
cordonului Lenz Moser. Aceste două tipuri de tăiere prezintă trunchiuri drepte
care se continuă cu cordoane unilaterale sau bilaterale pe care se găsesc
verigi de rod formate din cepi de înlocuire şi cordiţe de rod de 5-7 muguri.
Tăierile tip Guyot pe semitrunchi sau trunchi se mai cunosc în practică
şi sub denumirea de Guyot cu cap înălţat. Ele se caracterizează printr-un
trunchi de 100-120 cm sau un semitruinchi de 60-80 cm, prezintă la partea
superioară o formaţiune denumită cap înălţat care s-a format ca urmare a
tăierilor repetate la acest nivel. De pe capul înălţat pornesc între două şi
patru verigi de rod formate din cepi de înlocuire şi coarde de rod de 8-12
muguri.
Tăierile tip cordon Sylvoz sunt tăieri care se practică pe suprafeţe mici
din cauza dificultăţii de menţinere a formei respective. Este un tip de tăiere
asemănător cu tipurile Cazenave şi Lenz Moser de care se deosebeşte prin
elemente mai lungi de rod care se palisează vertical descendent.
Tăierile tip pergolă raţională sunt practicate în cazul soiurilor pentru
masă, în zonele cu resurse heliotermice ridicate. Se caracterizează prin
existenţa unui trunchi de 2,7 m la capătul căruia se găsesc coardele de rod
dirijate în plan orizontal. Viţele se plantează în pătrat la distanţe cuprinse
între 2 x 2 şi 4 x 4m, iar vegetaţia este susţinută pe o reţea de sârmă.

2.3. Clasificarea tăierilor

Tăierile se clasifică în funcţie de scopul pentru care se execută, de

modul în care se execută şi de faza de vegetaţie în care se găseşte viţa de
vie în momentul executării tăierii:
A) După scop tăierile pot să fie:
- tăieri de formare

31
 - tăieri de rodire
- tăieri de regenerare
- tăieri speciale
Tăierile de formare se execută în primii ani după plantare şi au drept
scop formarea părţilor componente ale butucului conform tipului de tăiere
adoptat, astfel încât butucii să intre la timp pe rod. Sunt tăieri complexe a
căror durată este între 3 şi 6 ani în funcţie de tipul de tăiere dorit, dar şi de
creşterile pe care le prezintă butucii în aceşti ani.
Tăierile de rodire se execută în fiecare an, după încheierea tăierilor de
formare. Prin executarea lor se urmăreşte menţinerea echilibrului între
creştere şi rodire, obţinerea unor producţii mari de calitate şi menţinerea
echilibrului biologic al butucilor o perioadă cât mai îndelungată de timp.
Tăierile de regenerare se aplică în plantaţiile de vii bătrâne sau
îmbătrânite prematur, din cauza condiţiilor pedoclimatice mai puţin favorabile
sau datorită deficienţelor tehnologice. Ele au drept scop revigorarea butucilor
şi prelungirea duratei de exploatare economică a plantaţiilor cu o perioadă de
5-7 ani.
Tăierile speciale sunt tăieri necesare în cazul apariţiei unor accidente
climatice cum ar fi: gerurile mari sub limita de rezistenţă a viţei de vie din
timpul iernii, brumele sau îngheţurile târzii de primăvară, grindina din timpul
vegetaţiei şi seceta puternică şi de durată.
B) După modul de execuţie, tăierile sunt:
- tăieri manuale
- tăieri semimecanizate
- tăieri mecanizate
Tăierile manuale sunt tăierile obişnuite, cele mai practicate care se
execută de către muncitori, cu foarfeca. În această grupă se încadrează în
mod obligatoriu, tăierile de formare, de regenerare şi cele speciale, care nu
pot fi executate altfel. În majoritatea cazurilor tot manual se execută şi tăierile
de rodire, cu toate că din punct de vedere tehnologic acestea se pot executa
semimecanizat sau chiar mecanizat.
Tăierile semimecanizate se execută cu ajutorul foarfecelor
pneumatice care sunt racordate prin intermediul unor tuburi de cauciuc, la
un compresor cu aer. Foarfecele sunt manevrate de către muncitori care în
momentul secţionării coardelor apasă pe un buton, iar coarda este secţionată
mecanizat.
Prin executarea tăierilor semimecanizate creşte productivitatea muncii
cu 20-30%, iar efortul depus de către muncitori se reduce. Totuşi ele sunt
destul de puţin practicate, deoarece în cazul unor plantaţii în pantă, cum sunt
cele mai multe plantaţii din ţara noastră, compresorul care acţionează
hidraulic foarfecele este greu de deplasat pe potecile şi aleele dintre parcele.
Tăierile mecanizate se pot practica mai ales în cazul tăierilor de rodire
în plantaţiile conduse în forme semiînalte sau înalte. Există diferite
dispozitive de tăiere acţionate de la priza de putere a tractorului. Dispozitivele
pot să fie tip disc, care secţionează coardele prin rotire sau tip lamele, care
secţionează prin deplasare. Ele pot fi reglate din punct de vedere a înălţimii
de tăiere şi a unghiului faţă de rândul de viţe, în funcţie de tipul de tăiere care
se practică în plantaţie.

32
 Tăierile mecanizate pot să fie neselective (de tip gard viu), care se
aplică la fel la toate viţele şi au dimensiuni fixe de tăiere şi tăieri selective în
funcţie de tipul de tăiere care se pot executa în cepi de 1 ochi, de 2 ochi, în
cordiţe de 3-4 ochi, în cordiţe de 5-6 ochi sau în coarde lungi de rod.
Tăierile mecanizate au apărut şi s-au dezvoltat datorită lipsei forţei de
muncă calificate şi ca o necesitate a reducerii costurilor. Totuşi calitatea
acestor tăieri este net inferioară tăierilor manuale, astfel că după 2-3 ani de
tăiere mecanizată este necesară o tăiere manuală de corectare, prin care se
îndepărtează de pe butuc lemnul multianual şi se asigură regenerarea
coardelor dacă este cazul.
C) După faza de vegetaţie se întâlnesc:
- tăieri în uscat
- tăieri în verde
Tăierile în uscat sunt tăierile care se execută în perioada de repaus
fiziologic relativ a viţei de vie, când de pe butuc lipsesc organele verzi, motiv
pentru care au fost denumite impropriu “în uscat”.
Tăierile în verde se execută în perioada de vegetaţie a viţei de vie, cu
scopul de a forma mai rapid tipul de tăiere dorit sau de a elimina efectele
negative în cazul unor accidente climatice.

2.4. TĂIERILE DE FORMARE

2.4.1 Tăierea de formare a viţelor conduse în formă joasă
Tăierea de formare tip Teremia
Tăierea Teremia poartă numele podgoriei Teremia situată în Banat, în
apropiere de graniţa cu Serbia. Acest tip de tăiere poate fi folosit la soiurile
de vigoare mică, care prezintă majoritatea mugurilor fertili începând cu baza
coardelor. Astfel de soiuri alcătuiau în trecut sortimentul specific al acestei
podgorii: Creaţă, Majarcă, Steinschiller.
Tipul Teremia este o tăiere scurtă, elementul de rodire al acestei tăieri
fiind cepul de rod.
În anul I, la plantare, cordiţa se scurtează la 3 ochi după care se
muşuroieşte. În timpul vegetaţiei pe cepul lăsat cresc 3 lăstari viguroşi. O
dată cu instalarea toamnei lăstarii se lemnifică, cad frunzele şi devin coarde
anuale.
În anul al II-lea, primăvara, pe butuc se lasă 2 cepi de câte 2 ochi,
formaţi din cordiţele plasate cât mai jos, iar a treia coardă se suprimă. În
cursul verii pe butuc se vor forma 5 lăstari care se palisează de pichet iar
din aceştia 4 vor fi fertili, fiind crescuţi pe lemn de un an plasat pe lemn de
doi ani, iar al cincilea lăstar va fi nefertil fiind pornit din lemnul multianual.
În anul al III-lea de la plantare, pe butuc se vor lăsa 5 cepi de câte 2
ochi. Pe aceşti cepi, în cursul verii se vor forma 8-10 lăstari care sunt în
general fertili, producând 30-40 % din producţia normală de struguri a unui
butuc.

33
 Fig. 2.1 - Tăierea de formare tip Teremia (după D.D. Oprea,
1978) I, II, III – anii de formare;a – primăvara, înainte de
tăiere; b – primăvara, după tăiere;c – toamna, după
căderea frunzelor
În primăvara anului IV pe butuc vom avea 8- 10 coarde anuale, care
se vor scurta toate în cepi de 2 ochi fiecare. Dacă coardele butucului au
vigoare mai slabă, se va lăsa un număr mai mic de cepi, astfel vom păstra
cepii plasaţi mai jos pe scaunul butucului, ceilalţi se elimină împreună cu
lemnul suport.
În acest an se încheie tăierea de formare urmând ca în anii următori să
înceapă tăierea de rodire, lăsându-se an de an pe butuc 6-8 cepi de câte 2
ochi. De pe butuc se vor îndepărta cepii care au tendinţa de a ridica scaunul
butucului. Cepii de înlocuire se vor lăsa cât mai aproape de scaunul
butucului.

34
 Tăierea de formare tip Guyot cu conducere joasă
Această tăiere poartă numele celui care a introdus-o în Franţa, dr.
Jules Guyot. Elementul de rodire la acest tip de tăiere este veriga de rod
formată dintr-un cep de înlocuire şi o coardă de rod cu 8-12 ochi, numărul
ochilor fiind ales în funcţie de soiul cultivat. Numărul verigilor de rod care se
vor lăsa pe butuc depinde de vigoarea butucului, astfel putem întâlni Guyot
simplu – cu o verigă de rod, Guyot dublu – cu 2 verigi de rod şi Guyot
multiplu care are 3-5 verigi de rod.

Fig. 2.2. Tăierea Guyot clasic: a-Guyot simplu; b-

Guyot dublu; c-Guyot multiplu (după Oşlobeanu
M. Şi colab., 1980)

În anul I de la plantare se fasonează cordiţa la 2-3 ochi, iar peste vară

din mugurii de pe cepul respectiv se vor forma 2-3 lăstari viguroşi care se vor
palisa de pichet. În toamnă lăstarii se maturează şi devin coarde de un an.
În anul al II-lea tăierea se execută diferit în funcţie de vigoarea
butucului. La butucii mai puţin viguroşi se va lăsa un cep de 2-3 ochi, la cei
de vigoare medie se vor lăsa 2 cepi de 2-3 ochi, iar la butucii foarte viguroşi
se lasă un cep de 2-3 ochi şi o cordiţă de 5-6 ochi care se arcuieşte.
În cazul în care am lăsat un cep cu 2 ochi, în toamna anului II butucul
prezintă 2 coarde anuale.
În anul al III-lea coardele de pe butuc se scurtează astfel: cea plasată
mai jos se scurtează la cep 2 ochi cu rol de formare a lemnului pentru anul
următor, iar cea de sus se scurtează într-o coardă de rod de 8-12 ochi, care
se palisează orizontal de sârma spalierului. În acest mod forma Guyot simplu
se obţine în 3 ani.
La Guyot dublu în anul II vor ramâne pe butuc în urma tăierii 2 cepi de
2 ochi fiecare. În timpul perioadei de vegetaţie pe butuc se formează 4-5
lăstari, astfel că în primăvara anului al III-lea butucul prezintă 5 coarde
anuale, 4 formate pe cepi, cealaltă crescută din lemnul multianual.

35
 Fig. 2.3.Tăierea de formare tip Guyot clasic în anii I şi II
(după D.D. Oprea, 1978)

Fig.2.4. Tăierea de formare Guyot clasic în anul III dacă

în anul al doilea a fost lăsat un cep (după D.D. Oprea,
1978)

În anul III de la plantare în acest caz tăierea pe butuc se desfaşoară

astfel: coarda de pe lemnul multianual fie se suprimă, fie se scurtează la cep;
coardele de pe cepi se transformă în verigi de rod, prima coardă de pe

36
fiecare cep se scurtează la 2 ochi, iar cealaltă la 8-12 ochi. În anul următor
încep deja tăierile de rodire.

Fig.2.5. Tăierea de formare Guyot clasic în anul III dacă în

anul al doilea au fost lăsaţi doi cepi (după D.D. Oprea, 1978)

La tăierea Guyot multiplu în anul II se va scurta prin tăiere coarda

plasată mai jos în cep de 2 ochi, a doua coardă se taie la 5-6 ochi formând o
cordiţă de rod, iar ultima coardă se elimină împreună cu lemnul suport.
Pentru a stimula creşterea lăstarilor cordiţa va fi arcuită pe sârma spalierului.
Înainte de executarea tăierii din anul III, butucul prezintă următoarele
elemente: pe cordiţă se găsesc 5-6 coarde anuale, pe cep 2 coarde anuale şi
eventual o coardă crescută din lemnul multianual. Tăierea o executăm astfel:
coarda crescută din lemn multianual se scurtează la cep sau se suprimă; din
coardele de pe cep se face o primă verigă de rod iar dintre coardele formate
pe cordiţă se vor păstra primele două crescute la bază din care se va forma a
doua verigă de rod, celelalte se suprimă împreună cu lemnul suport.
În timpul vegetaţiei butucul va forma 10-12 lăstari crescuţi pe cordiţe
(devenite punţi de rod ) şi 4 lăstari crescuţi pe cepi, majoritatea fiind fertili. În
acest an butucul va produce 20-40% din producţia de struguri normală.
În anul IV pe butuc se va creşte la 3-4 numărul verigilor de rod formate
din cepi de înlocuire de 2-3 ochi şi coarde de rod de lungime diferită ( 8-12
ochi ) în funcţie de particularităţile biologice ale soiurilor şi vigoarea
butucului. Întotdeauna cepii de înlocuire se vor lăsa sub coardele de rod.
Începând din anul V şi în continuare se vor executa tăieri de fructificare
normale.

37
 Fig.2.6. Tăierea de formare Guyot clasic în anii III şi IV dacă
în anul al doilea au fost lăsate un cep şi o cordiţă (după
D.D. Oprea, 1978 şi Dejeu L.,2009)

Tăierea de formare tip Guyot cu braţe înlocuite periodic

Acest tip de tăiere este favorabil zonelor în care accidentele climatice
din timpul iernii sunt destul de frecvente, astfel că se practică cultura
protejată şi semiprotejată a viţei de vie.
Elementul de rodire specific tăierii Guyot este veriga de rod formată
dintr-un cep de înlocuire şi o coardă de rod de 8- 12 ochi. Lungimea
coardelor se corelează cu vigoarea butucului şi caracteristicile soiului.
Elementele de rod se vor obţine la capătul a doua braţe lungi de 40- 60 cm
lungime. Coardele de rod vor fi dirijate orizontal pe sârmele duble ale
primului etaj de spalier, iar lăstarii vor fi dirijaţi vertical spre sârmele
superioare ale spalierului.
În anul I se lasă un cep de 3 ochi care se muşuroieşte sau se
parafinează. Lăstarii care cresc de pe acest cep se palisează cât mai vertical
de pichet.
În anul al II-lea din cele 3 coarde anuale pe care le avem pe butuc se
lasă 2 cepi de 2-3 ochi, eliminându-se coarda anuală crescută cel mai sus.
Lăstarii care cresc pe cepi se palisează de pichet, iar în toamnă după ce se
maturează lemnul şi cad frunzele se transformă în lemn de un an.
În anul al III-lea se vor forma braţele. Pentru aceasta se aleg două
coarde cu poziţie opusă, crescute pe direcţia rândului care se vor scurta la
10 cm sub sârma portantă a spalierului. Pe scaunul butucului cât mai
38
aproape de sol se lasă doi cepi de siguranţă de 2 ochi, iar restul coardelor se
îndepărtează.
Lăstarii crescuţi pe braţe se îndepărtează în cursul verii cu excepţia a
2-3 plasaţi spre vârful braţelor, care vor produce 20-40 % din producţia
proiectată a butucului. Lăstarii crescuţi pe cepul de siguranţă se vor conduce
printre sârmele spalierului.

Fig. 2.7. Tăierea de formare Guyot cu braţe înlocuite periodic

În toamna anului III, după ce a avut loc maturarea lemnului, butucul

prezintă următoarele elemente: la bază pe cepii de siguranţă se găsesc
câte 2 coarde anuale, iar la capătul fiecărui braţ s-au format 2-3 coarde
anuale. Peste iarnă coardele pornite din cepii de siguranţă vor fi îngropate în
pământ, iar în primăvara anului IV cand vor fi dezgropate se vor tăia din nou
în cepi de siguranţă.
În anul IV la capătul fiecărui braţ vom alege o coardă plasată mai sus
pe care o scurtăm la 8 – 10 ochi, iar coarda situată mai jos pe braţ o scurtăm

39
într-un cep de 2 ochi, obţinând astfel la capătul fiecărui braţ câte o verigă de
rod.
În anul al V-lea creştem numărul verigilor de rod la capătul fiecărui
braţ: din coardele anuale crescute pe cepii verigilor de rod se vor obţine 2
verigi noi; pe punţile de rod din anul precedent se vor păstra primele 2
coarde anuale care vor fi transformate în verigi de rod, celelalte coarde
anuale se elimină împreună cu lemnul suport.
Din coardele crescute pe cepii de siguranţă se vor alege două plasate
în apropierea solului care se vor scurta la 2-3 ochi formând noii cepi de
siguranţă. În anii următori se va executa tăierea de rodire.

Tăierea de formare tip cordon speronat

La acest tip de tăiere, elementele de rodire sunt cepii de rod plasaţi pe
cordoane unilaterale sau bilaterale. În anul I la plantare, cordiţa se scurtează
la 3-4 ochi după care se muşuroieşte. Lăstarii crescuţi în timpul vegetaţiei se
vor îndepărta lăsându-se numai 2-3 mai viguroşi, care se leagă cât mai
vertical de tutore.

Fig.2.8. Tăierea de formare tip cordon speronat şi cordon

Cazenave(Lenz-Moser) în anii I şi II de la plantare

În primăvara anului II se va alege o coardă mai dreaptă şi viguroasă

care se va scurta la 5-6 ochi. Coarda cea mai apropiată de sol se va scurta la
2 ochi formând cepul de siguranţă. În cursul verii, din lăstarii crescuţi pe
coarda scurtată la 5-6 ochi se aleg 2-3 situaţi spre vârf şi se palisează
vertical de tutore.
În anul III tăierea se execută diferenţiat în funcţie de vigoarea
butucului. Se alege coarda cea mai viguroasă şi se scurtează sub prima
sârmă a spalierului, formând trunchiul. În situaţia în care coarda viguroasă
are diametrul peste 8 mm pe o lungime mai mare, ea se va conduce orizontal
pe sârmă formând şi o ramificaţie a cordonului. Coarda crescută pe cepul de
siguranţă se va scurta la 2 ochi.
În cazul în care primăvara coarda a fost scurtată pentru a forma
trunchiul, în cursul verii se vor alege doi lăstari cu poziţie opusă, situaţi spre
vârful trunchiului, aceştia se vor conduce oblic ascendent, iar în anul următor
vor forma cordoanele.

40
 Fig.2.9. Formarea cordonului speronat şi cordon
Cazenave(Lenz-Moser) în anii III şi IV în cazul formării
simultane a cordoanelor

În situaţia în care s-a format deja o parte a cordonului, la curbura

acestuia se alege un lăstar viguros care se va palisa orizontal, iar în anul
următor va forma a doua ramificaţie a cordonului. Ceilalţi lăstari se vor
conduce vertical printre sârmele spalierului.
În anul IV tăierea este diferită în funcţie de varianta adoptată în anul
precedent. Dacă în anul trei nu s-a format decât trunchiul, în acest an se vor
forma cordoanele. În cazul în care o ramificaţie a cordonului s-a format în
anul trei, la curbura acesteia se alege o coardă viguroasă care se scurtează
la 50-60 cm, se orizontalizează pe sârma portantă a spalierului formând a
doua parte a cordonului. Pe cordonul deja format, coardele crescute se
scurtează în cepi de 2-3 ochi.
În anul V se va încheia tăierea de formare pe cele două cordoane
lăsându-se cepi de rodire de 3 ochi. În continuare se va aplica tăierea de
rodire.
Acest tip de tăiere este indicat pentru soiurile care au mugurii fertili
plasaţi spre baza coardelor: Riesling italian, Aligoté, Fetească regală,
Cardinal, Chasselas doré, Muscat de Hamburg, etc.

41
Fig.2.10. Formarea cordonului speronat în anii III şi IV în cazul
formării pe rând a cordoanelor

Fig.2.11 Formarea cordonului speronat în anul V:A- în cazul

formării pe rând a cordoanelor; B- în cazul formării simultane
a cordoanelor

42
 Tăierea de formare tip cordon Cazenave şi cordon Lenz-Moser

Sunt două tipuri de tăiere asemănătoare, care au ca şi element de

rodire veriga de rod, alcătuită dintr-un cep de înlocuire şi o cordiţă de rod.
În anul I se lasă un cep de 3-4 ochi, care se muşuroieşte la plantare.
În perioada vegetaţiei din lăstarii crescuţi se vor alege 2-3 mai viguroşi care
se palisează vertical pe tutore.
În anul al II-lea se alege o coardă viguroasă şi dreaptă care se
scurtează la 5-6 ochi. Coarda plasată în apropierea solului se scurtează la 1-
2 ochi formând cepul de siguranţă. În timpul verii pe cordiţă se aleg 2-3
lăstari care se palisează de tutore, iar restul de lăstari se îndepărtează.

Fig.2.12. Formarea cordonului Cazenave (Lenz-Moser) în anii III, IV

şi V în cazul formării pe rând a cordoanelor

43
 În anul III tăierea diferă în funcţie de vigoarea butucului. Dacă butucul
prezintă coarde de vigoare medie, se alege o coardă mai viguroasă şi se
scurtează sub prima sârmă a spalierului în vederea formării trunchiului.
În cazul în care butucul este viguros şi prezintă o coardă care are
peste 8 mm grosime pe o lungime mai mare, aceasta se orizontalizează pe
sârma spalierului formând o parte a cordonului. Lăstarii crescuţi în timpul
verii se vor conduce printre sârmele spalierului.
În anul IV în situaţia în care a fost format doar trunchiul se aleg două
coarde cu poziţie opusă, situate spre vârful trunchiului şi se formează cele
două părţi ale cordonului.
Dacă o parte a cordonului a fost formată în anul al treilea, se alege o
coardă viguroasă situată la curbura cordonului deja format şi se
orizontalizează în direcţie opusă pe sârma spalirului formând a doua parte a
cordonului. Pe cordonul deja format coardele se taie alternativ în cepi şi
cordiţe.
În anul V cordoanele sunt definitivate şi pe ele se formează verigi de
rod alcătuite din cepi de înlocuire şi cordiţe. În anii următori se vor executa
tăierile de rodire. Cordiţa care a rodit se va îndepărta, iar pe cepul de
înlocuire se va lăsa un nou cep de 2-3 ochi şi o cordiţă de 5-7 ochi. Cepul de
rodire va fi plasat întotdeauna sub cordiţă.

Fig.2.13. Formarea cordonului Cazenave (Lenz-Moser) în anii V

şi VI - în cazul formării simultane a cordoanelor

Tăierea de formare tip Guyot pe trunchi sau semitrunchi

Butucii de acest tip se formează în 4-5 ani, tăierile în primii 2 ani sunt
identice ca şi la cordoanele speronat, Cazenave sau Lenz-Moser.
În anul III se alege coarda cea mai viguroasă şi se scurtează sub
prima sârmă a spalierului, în vederea formării trunchiului. Coarda aleasă se
curăţă de copili şi cârcei, iar ochii de pe aceasta se suprimă cu excepţia a 3-
4 ochi situaţi spre vârful coardei. Coarda crescută pe cepul de siguranţă se
scurtează la 2 ochi.

44
 În perioada vegetaţiei se aleg 3-4 lăstari situaţi spre vârful trunchiului,
care se vor conduce vertical printre sârmele spalierului, iar în anul următor
vor forma primele verigi de rod. Lăstarii aleşi împreună cu cei crescuţi pe
cepul de siguranţă se conduc vertical, iar ceilalţi se suprimă.
În anul IV de la plantare se formează primele două verigi de rod. Din
coardele lăsate în anul trecut se aleg două, situate mai jos şi se scurtează în
cepi de 2-3 ochi, iar celelalte două se taie în coarde cu lungimi de 8-12 ochi.

Fig.2.14. Tăierea de formare tip Guyot pe trunchi sau

semitrunchi, anii I,II,III,IV şi V

Coardele de rod se vor lega orizontal de sârmele portante ale

spalierului. Coardele pornite de pe cepul de siguranţă se scurtează la 1-2
ochi. În acest an se poate obţine 40% din producţia normală a butucului.
În anul V se încheie formarea butucului, lăsându-se pe acesta 2-4
verigi de rod în funcţie de vigoarea sa. Verigile de rod se formează de pe
cepii lăsaţi în anul anterior. Coardele care formează verigile de rod se leagă
45
pe sârmele portante ale spalierului care la acest tip de tăiere trebuie să fie
duble.
Tăierea de formare a cordonului Sylvoz bilateral

Cordonul Sylvoz bilateral a fost conceput de viticultori francezi, care în

practică îi formează cordoanele fructifere din tronsoane de lemn de vârste
diferite. La noi în ţară cordonul Sylvoz practicat este puţin modificat, în sensul
în care cordoanele sunt formate din lemn de aceeaşi vârstă.
La plantare în anul I se scurtează într-un cep de 3 ochi cordiţa viţei
altoite, după care se muşuroieşte. În timpul verii vor porni în vegetaţie 3
lăstari care în toamnă se vor matura şi vor deveni coarde anuale.
În anul II în primăvară se va păstra coarda cea mai viguroasă şi
dreaptă care se va scurta la 5 ochi, iar celelalte două se suprimă. În toamna
anului II pe butuc vom avea 5 coarde de 1 an.
În al III-lea an de la plantare se va forma trunchiul. Din cele 5 coarde
anuale o vom alege pe cea plasată mai sus şi o vom scurta la 1,20 m
înălţime, la nivelul sârmei a doua a spalierului. Pe această coardă aleasă
pentru trunchi vom păstra 2-3 ochi pe vârf, restul ochilor se suprimă.
Celelalte 4 coarde anuale vor fi eliminate de pe butuc.
Pentru ca trunchiul să se formeze drept, coarda trebuie condusă
vertical şi palisată de un tutore.
În perioada de vegetaţie, pe butuc se vor forma 3 lăstari la vârful
trunchiului, iar la baza trunchiului pe lemnul multianual apar lăstari lacomi din
care se va păstra doar unul.
Toamna, butucul va prezenta 4 coarda anuale, dintre care 3 la vârf şi
1 la bază.
În anul IV, coarda de la baza trunchiului se taie într-un cep de
siguranţă. La partea superioară se păstrează două coarde care sunt mai
viguroase şi mai bine orientate, iar a treia se suprimă. Coardele păstrate se
conduc orizontal pe sârma a doua a spalierului şi se scurtează la jumătatea
distanţei dintre butuci pe rând, formând cordoanele.
În al patrulea an, la sfârşitul perioadei de vegetaţie pe butuc vom
avea 2 coarde anuale crescute pe cepul de siguranţă, iar la partea
superioară pe cordoane cresc vertical ascendent mai multe coarde anuale.
În primăvara anului V se formează elementele de rod. Coardele
anuale crescute pe cordoane se scurtează în cordiţe de 6 ochi, apoi se
conduc vertical descendent şi se leagă cu vârful de prima sârmă a
spalierului.
La baza trunchiului se scurtează la 2 ochi prima coardă a cepului de
siguranţă, iar a doua coardă se suprimă.
În timpul vegetaţiei pe elementele de rod se vor forma lăstari, care vor
avea o intensitate de creştere diferită datorită polarităţii. Astfel cea mai bună
dezvoltare o au lăstarii care cresc la baza cordiţelor de rod.
După maturarea lemnului, în toamna anului V cordiţele de rod au
devenit lemn de 2 ani şi fiecare cordiţă susţine 6 coarde anuale. De
asemenea şi cepul de siguranţă a dezvoltat 2 coarde de un an.
În anul VI de la plantare de pe fiecare cordiţă vertical-descendentă se
păstrează coarda anuală crescută la bază, celelalte se îndepărtează
împreună cu lemnul suport. Coarda reţinută se scurtează la 6 ochi şi se

46
conduce din nou vertical-descendent legându-se de sârma de jos. La baza
trunchiului se reface cepul de siguranţă.
Acum este considerată încheiată tăierea de formare.
În formarea cordonului Sylvoz bilateral există şi posibilitatea de a
scurta la jumătate timpul de formare al butucului prin combinarea tăierilor în
uscat cu operaţiile în verde. Această reuşită depinde de factorii pedoclimatici,
de o tehnologie performantă şi de un personal calificat.
Acest tip de tăiere se practică pe suprafeţe reduse deoarece este
greu de întreţinut.

Fig.2.15. Tăierea de formare a cordonului Sylvoz (după D.D.

Oprea, 1978)

Tăierea de formare tip pergolă raţională

Pergola raţională a fost introdusă în cultură de către viticultorii italieni.

Se foloseşte mai ales în cazul soiurilor de struguri pentru masă, în zonele cu
resurse heliotermice ridicate.
Sistemul de susţinere este format dintr-o reţea de sârmă cu ochi de 50
x 50 cm, plasată în plan orizontal la 2 m înălţime. Reţeaua de sârmă se
sprijină pe stâlpi dispuşi în pătrate de 2 x 2 m, 3 x 3 m sau 4 x 4 m. Viţele
sunt plantate lângă fiecare stâlp, trunchiul având o înălţime de 1,90-2,00 m.
În vârful trunchiului pe braţe scurte se formează 4 verigi de rod cu coarda de
10-12 ochi lungime (asemănător cu Guyot pe trunchi). Coardele de rod sunt
conduse în formă de cruce pe reţeaua de sârmă.
Astfel vegetaţia butucilor de vie se va forma în plan orizontal, la 2 m
înălţime, iar strugurii atârnă sub reţeaua de sârmă. Unii viticultori afirmă că
pergola raţională prezintă unele dezavantaje: sistemul de susţinere este
greu de întreţinut, strugurii cresc umbriţi de frunziş, ceea cele diminuează
calitatea.

47
 Fig.2.16. Sistemul de susţinere la pergola raţională ( după L.C. Dejeu,
Magdalena Georgescu, 2003)

La plantarea viţei, cordiţa se va fasona într-un cep de 3 ochi, apoi se

va muşuroi. La încheierea perioadei de vegetaţie a anului I, butucul va
prezenta 3 coarde anuale.
În anul al II-lea în urma tăierii s-a păstrat coarda cea mai viguroasă
care a fost scurtată la 4 ochi, celelalte au fost eliminate. În timpul verii pe
butuc s-au format 4 lăstari care se vor transforma în coarde anuale după
căderea frunzelor şi maturarea lemnului.
În al III-lea an se va alege coarda cea mai lungă şi viguroasă pentru
a forma trunchiul, restul coardelor se suprimă. Coarda păstrată se taie la
2m înălţime şi se palisează de tutore vertical ascendent.
La vârful coardei se păstrează 4 ochi, restul ochilor vor fi extirpaţi.
În toamnă butucul va prezenta 4 coarde anuale la capătul trunchiului.
În anul IV de la plantare se vor scurta coardele situate mai jos pe
trunchi la 2 ochi fiecare, iar din celelalte 2 coarde se vor forma cordiţe de rod
de 4-6 ochi.
În primăvara anului V, butucul prezintă 2 coarde anuale crescute pe
fiecare cep şi 8-12 coarde pe cele două cordiţe.
În urma tăierilor de formare, în primăvara anului V se vor obţine 4
verigi de rod. La fiecare cep va fi scurtată la 2 ochi prima coardă, iar coarda
plasată mai sus va fi scurtată la 10-12 ochi, formând primele 2 verigi de rod.
Pe cordiţe vor fi păstrate primele 2 coarde anuale de la bază, restul se
îndepărtează împreună cu lemnul suport. Din coardele anuale reţinute pe
cordiţe se vor forma celelalte 2 verigi de rod.
În anul V se încheie tăierea de formare pergolă raţională şi se
continuă cu tăierile de rodire.
Încă din anul al treilea putem reţine un lăstar lacom crescut la baza
trunchiului pe care să îl transformăm în cep de siguranţă, cep care va fi
reînnoit în fiecare an.

48
 Fig.2.17. Tăierea de formare la pergola raţională (după D.D. Oprea,
1978)

Întrebări rezolvate

1. Ce presupun tăierile de regenerare?

Tăierile de regenerare se aplică în plantaţiile de vii bătrâne sau
îmbătrânite prematur, din cauza condiţiilor pedoclimatice mai puţin favorabile
sau datorită deficienţelor tehnologice. Ele au drept scop revigorarea butucilor
şi prelungirea duratei de exploatare economică a plantaţiilor cu o perioadă de
5-7 ani.
2. Prin ce se caracterizează tăierea de formare tip cordon speronat?
La acest tip de tăiere, elementele de rodire sunt cepii de rod plasaţi pe
cordoane unilaterale sau bilaterale. În anul I la plantare, cordiţa se scurtează
la 3-4 ochi după care se muşuroieşte. Lăstarii crescuţi în timpul vegetaţiei se
vor îndepărta lăsându-se numai 2-3 mai viguroşi, care se leagă cât mai
vertical de tutore.
2. Care sunt principiile de care trebuie să se țină cont la tăiere?
La executarea tăierilor trebuie să se ţină cont de o serie de principii teoretice
care derivă din particularităţile biologice ale viţei de vie:
- viţa de vie rodeşte pe coarde anuale situate pe lemn de doi ani şi pe copili
viguroşi. De la această regulă fac excepţie hibrizii producători direcţi la care
coardele anuale sunt purtătoare de rod indiferent dacă sunt plasate pe lemn
de doi ani sau pe lemn multianual;
- fertilitatea coardelor anuale este diferită în funcţie de dimensiunile acestora.
Coardele cele mai fertile sunt cele cu diametrul cuprins între 7 şi 14 mm, în
timp ce coardele subdimensionate (firave) şi cele supradimensionate
(buiace) au o fertilitate mai scăzută;
- viţa de vie are tendinţa de a se degarnisi la bază, formând creşterile
vegetative la extremitatea braţelor sau a cordoanelor. Această tendinţă
trebuie combătută prin tăiere sau în cazul tăierilor de formare, exploatată în
favoarea creşterii viţelor;

49
- mugurii purtători de rod au o distribuţie diferită pe traiectul coardei în funcţie
de particularităţile biologice ale soiului, condiţiile climatice din timpul
diferenţierii mugurale, forma de conducere a viţei de vie şi poziţiile de dirijare
ale coardelor.

Întrebări de autoevaluare

1.De ce sunt necesare tăierile la viţa de vie?

2.Care sunt principiile teoretice ale tăierii?
3.De câte feluri poate fi sistemul de tăiere?
4.Care sunt avantajele sistemului de tăiere scurt?
5.Care sunt avantajele sistemului de tăiere lung?

50
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

TĂIEREA VIŢEI DE VIE – TĂIERILE DE RODIRE

Cuvinte cheie: epoca tăierilor, controlul mugurilor, sarcina de rod, vigoarea

butucului, elementele de rod

Rezumat
Tăierea de rodire este principala lucrare care se execută anual asupra
viţei de vie. Ea este o operaţie chirurgicală prin care se reduce numărul de
elemente de pe butuc şi se scurtează cele rămase la lungimea dorită. Prin
tăiere se schimbă poziţia relativă a coardelor pe butuc şi a mugurilor pe
coarde. Secţionarea longitudinală a mugurilor şi examinarea vizuală a
acestora este cea mai utilizată metodă pentru determinarea viabilităţii
mugurilor. Prin sarcină de muguri (ochi) se înţelege numărul de muguri care
se lasă la tăierea de rodire.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

3.Tăierile de rodire
3.1.Epoca tăierilor. Tăierile de rodire se execută în perioada de repaus
fiziologic al viţei de vie, de la căderea frunzelor şi până la reluarea vegetaţiei
în primăvară, moment marcat prin fenofaza plânsului. Momentul începerii
tăierilor în acest interval depinde de zona de cultură a viţei de vie, forma de
cultură (protejată, semiprotejată sau neprotejată), relieful şi expoziţia
terenului şi rezistenţa la ger a soiului.
Este recomandat ca tăierile să fie executate spre sfârşitul iernii,
începutul primăverii când a trecut pericolul unor temperaturi de -15 -17°C,
care ar putea provoca pierderi de muguri. În situaţia în care tăierile trebuie
începute încă din cursul iernii (plantaţii viticole mari, forţă de muncă
insuficientă), se vor tăia mai întâi soiurile rezistente la ger şi parcelele mai
puţin expuse la îngheţ, lăsându-se pe butuc o încărcătură mai mare.
Cu toate că mulţi viticultori au reţineri în ceea ce priveşte începerea
tăierilor încă din iarnă, cercetările efectuate între anii 1995 şi 1999 la S.D.
Timişoara şi S.C. Recatim Recaş, nu au arătat diferenţe semnificative de
producţie între viţele tăiate în timpul iernii şi cele tăiate în cursul lunii martie
(A. Dobrei, Gh. Iova, 1999).
Dacă din diferite motive, tăierea nu a putut fi executată în perioada
optimă şi viţa a început să înmugurească, lucrarea se întrerupe şi se va relua
la sfârşitul dezmuguritului.
3.2.Controlul viabilităţii mugurilor şi stabilirea încărcăturii de
rodire. Datorită pierderilor de muguri care apar în cursul iernii şi primăvara
devreme, atât la viile îngropate cât şi la cele neîngropate, controlul viabilităţii

51
mugurilor pe coarde este o lucrare obligatorie. Pierderile de muguri sunt
cauzate de temperaturile scăzute sub limita de rezistenţă a viţei de vie ( -18
°C), de umiditatea excesivă din sol şi de diferitele microorganisme (în cazul
viilor care se îngroapă peste iarnă).
Controlul viabilităţii mugurilor se face înainte de tăiere şi se stabilesc
procentual pierderile. În acest scop se iau probe medii, formate din coarde de
grosime mijlocie. Probele trebuie să fie reprezentative şi se recoltează pe
parcele, soiuri şi forme de relief. Coardele recoltate de pe 0,5-5% din butucii
unei parcele se leagă în pachete de 50-100 bucăţi, se etichetează şi se aduc
în încăperi la temperatura de 20-24°C. Coardele se pun în apă folosind găleţi
de plastic sau emailate. Determinarea viabilităţii mugurilor se face prin
următoarele metode:
-secţionarea longitudinală a mugurilor şi examinarea vizuală;
-testarea histo-chimică;
-pornirea în vegetaţie prin forţarea la termostat;
-pornirea în vegetaţie prin forţarea butaşilor secţionaţi în lungimi de un ochi
şi aşezarea acestora în tăvi cu apă.
Secţionarea longitudinală a mugurilor şi examinarea vizuală a
acestora este o metodă frecventă, simplă şi suficient de precisă.
Mugurii se secţionează longitudinal începând de la baza coardei spre vârf.
Secţionarea se face cu ajutorul bricegelor sau lamelor bine ascuţite.
Examinarea mugurilor secţionaţi se face vizual, mugurii care prezintă în
secţiune o culoare verde specifică sunt vii, iar cei care au culoare maronie
închisă sau neagră sunt morţi.
La fiecare nod se consideră "ochi mort" când mugurele principal este
pierit, chiar dacă cei secundari sunt viabili. Rezultatele controlului se trec într-
un tabel după modelul anexat (tabelul 46). Mugurii viabili se notează cu + ,
iar mugurii morţi sau cei care lipsesc se notează cu -.

Tabelul 3.1
Viabilitatea ochilor pe coardele de rod la soiul...
Poziţia ochilor pe coardă Total ochi
Nr.
Examina
coar- 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 Vii Morţi
ţi
dei
1 + + + - - + + + - + + - + + + + + + - - 20 14 6
2 + + - + + + + - + + + + + - + + + + - + 20 16 4
3 + + - + + - + + + + - + + + + + - + - 19 14 5
4 + + + - + - + + + + + + + - + + - + 18 14 4
etc.
ochi
50 50 50 50 50 50 50 50 50 50 50 50 50 50 50 48 44 42 42 38 954 - -
exam
ochi
43 41 40 35 31 28 33 36 35 38 38 41 40 40 38 38 36 32 31 28 - 712 -
vii
ochi
7 9 10 15 19 22 17 14 15 12 12 9 10 10 12 10 8 10 11 10 - - 242
morţi

Din tabelul întocmit reiese clar situaţia fiecărui ochi pe coardă,

amplasarea ochilor vătămaţi de-a lungul coardei, fapt ce ne ajută să stabilim
atât procentul de ochi pieriţi cât şi lungimea la care scurtăm elementele de
rodire rezervate pe butuc. Dacă ochii distruşi sunt plasaţi spre baza

52
coardelor, nu se va putea tăia în cepi sau cordiţe. În situaţia în care mugurii
distruşi sunt plasaţi spre mijlocul coardei, în funcţie de specificul soiului
putem alege două variante de tăiere, o tăiere scurtă cu mai multe elemente
de rodire sau o tăiere lungă (coarde de rod).
Testarea histo-chimică este o metodă complicată şi anevoioasă pentru
controlul viabilităţii mugurilor, de aceea nu este folosită în practică.
Pornirea în vegetaţie prin forţarea la termostat este o metodă puţin
răspândită, deoarece ieşirea din repaus şi pornirea în vegetaţie a mugurilor
necesită adeseori un timp destul de lung, iar aşteptarea rezultatelor întârzie
efectuarea tăierilor.
Metoda constă în secţionarea coardelor în butaşi de un ochi care se
pun în ochiurile unei plase de sârmă fixată deasupra unor tăvi cu apă. Aceste
tăvi se introduc în termostat la temperatura de 25-28°C. După pornirea în
vegetaţie se va calcula procentul de muguri distruşi.
În lipsa termostatului, tăvile cu coardele secţionate în butaşi de un
ochi se lasă în camere pe mese, pornirea mugurilor în vegetaţie are loc după
un timp de 8-16 zile la 28-30° C şi în 20-25 zile la 18-20°C.
Pe baza tabelului întocmit, în final se stabileşte procentul de ochi
pieriţi cu formula următoare:

b × 100
P% =
a
în care: P % - procentul de ochi pieriţi
a - numărul total de ochi examinaţi
b - numărul ochilor pieriţi

Ţinând cont de pierderile de muguri calculate se va stabili sarcina de

muguri pe butuc şi la hectar. Prin sarcină de muguri (ochi) se înţelege
numărul de muguri care se lasă la tăierea de rodire. Acest număr se poate
raporta la hectar, la butuc, la m2.
La stabilirea sarcinii de muguri pe lângă procentul ochilor pieriţi se mai
ţine seama şi de alţi factori cum ar fi: recolta de struguri ce trebuie obţinută în
kg/ha, indicele relativ de productivitate al soiului respectiv, numărul real de
butuci la ha, eventualele pierderi care ar mai putea apare în plantaţie.
O încărcătură prea mare de muguri pe butuc duce la creşterea
numărului de inflorescenţe şi struguri, dar aceştia rămân mici şi au conţinut
scăzut de zahăr. Pe de altă parte încărcăturile exagerate de muguri duc la
creşteri vegetative slabe, iar lemnul anual nu se maturează bine existând
riscul degerării acestuia.
În cazul unei încărcături prea mici pe lângă faptul că producţia
obţinută este mică, creşterile anuale sunt foarte viguroase, coardele anuale
devin supradimensionate, iar diferenţierea mugurilor de rod este stânjenită.
Printr-o încărcătură raţională de muguri pe butuc se pun în
concordanţă procesele de creştere cu cele de fructificare, lucru necesar şi
obligatoriu în vederea obţinerii unei producţii normale de struguri.
În diferite podgorii, sarcinile de muguri care se lasă pe butuc sunt
diferite în funcţie de fertilitatea solului, resursele heliotermice şi pluviometrice,
sortimentul de soiuri cultivate, destinaţia producţiei. În general, în funcţie de

53
factorii enumeraţi mai sus, din totalul mugurilor de pe butuc la tăiere se
rezervă între 10-40%.
Încărcătura normală (teoretică) de ochi la ha se stabileşte cu ajutorul
formulei:
R
It =
I. r. p.

în care: It - încărcătura teoretică de muguri la hectar;

R - recolta planificată la ha, exprimată în kg;
I.r.p. - indicele relativ de productivitate al soiului respectiv, exprimat în
kg.
Pentru încărcătura normală (teoretică) de ochi ce trebuie lăsată pe
butuc se utilizează formula:
R
I ti =
I. r. p × N. b. r
în care: Iti - încărcătura teoretică de muguri pe butuc
R - recolta planificată la ha în kg
I.r.p. - indicele relativ de productivitate al soiului exprimat în kg
N.b.r. - numărul de butuci roditori reali la ha
Spre exemplu, în cazul soiului Chasselas doré, la o producţie
planificată de 14.000 kg/ha şi la o densitate de 4.000 butuci la ha,
încărcătura teoretică pe butuc este:
14000
I t1 = = 23, ochi / butuc
0,15 × 4000
Încărcătura teoretică de ochi pe butuc se referă numai la mugurii situaţi
pe elementele de rodire, excluzându-i pe cei situaţi pe elementele de
înlocuire. La această încărcătură se mai adaugă 10-20%, procent ce acoperă
mugurii care nu pornesc în vegetaţie şi lăstarii distruşi cu ocazia diferitelor
lucrări agrofitotehnice executate în perioada de vegetaţie.
Dacă procentul de muguri pieriţi este mai mare de 10%, se va calcula
o încărcătură compensată cu ajutorul formulei:
100 × I t1
Ic =
100 − p
în care: Ic - încărcătura compensată
It1 - încărcătură teoretică pe butuc
p - procentul de muguri pieriţi
În exemplul nostru prezentăm sarcinile de ochi compensaţi în funcţie
de procentul de muguri pieriţi, asfel încărcătura compensată, la un procent
de muguri pieriţi de 25% va fi:
100 × 23
Ic = = 30,6 = 31ochi / butuc
100 − 25
Există situaţii când încărcătura de muguri calculată trebuie amplificată
sau diminuată. În cazul în care via a vegetat foarte bine sau există condiţii de
aplicare a unei agrotehnici superioare, încărcătura de muguri se poate
amplifica.

54
 Tabelul 3.2
Influenţa încărcăturii de rodire şi a lungimii elementelor de rod asupra
producţiei la soiul Muscat Ottonel (A. Dobrei şi col.- 2000)
Producţia Diferenţa
faţă de Semnificaţi
Varianta
Kg/ha % martor a
(kg/ha)
20 ochi /butuc repartizaţi
5725 89 -718 00
pe cepi de 2 ochi
20 ochi/butuc repartizaţi
pe coarde de rod de 10 6120 95 -323 -
ochi
30 ochi pe butuc
repartizaţi pe cepi de 2 6250 97 -193 -
ochi
30 ochi pe butuc
repartizaţi pe coarde de 7320 114 877 **
rod de 10 ochi
40 ochi pe butuc
repartizaţi pe coarde de 6800 106 357 -
rod de 10 ochi
Media (MT) 6443 100 - -
DL 5%- 373,25 DL 1% - 628,47 DL 0,1% - 1018,16

O încărcătură diminuată este necesară în cazul în care viţa de vie

prezintă creşteri slabe, când producţia obţinută în anul precedent a fost
supradimensionată, când nu există posibilitatea de a aplica o agrotehnică
corespunzătoare etc.
Tabelul 3.3
Sarcinile compensate în funcţie de procentul de ochi afectaţi
Ochi Numărul de ochi ce se lasă pe butuc la tăierea normală
morţi 15 20 25 35 40 45 50 55 60 65 70 75 80 85 90 96 100
% Numărul de ochi ce trebuie lăsaţi la tăierea de compensare
10 16 22 28 33 39 44 50 56 61 67 72 78 83 89 94 100 105
15 17 23 29 35 41 47 52 58 64 70 76 82 88 94 100 105 112
20 19 25 32 38 44 50 56 63 69 75 81 88 94 100 106 112 119
25 20 26 33 40 46 53 60 66 73 80 86 93 100 106 113 120 126
30 22 29 36 43 50 57 64 72 78 86 93 100 107 114 121 130 136
35 23 31 38 46 53 61 69 76 84 92 100 107 115 123 130 138 146
40 25 34 42 50 58 67 75 84 91 100 108 117 125 134 141 150 158
45 27 36 45 55 63 72 82 90 100 109 118 127 136 145 154 163 172
50 30 40 50 60 70 80 90 100 110 120 130 140 150 160 170 180 190

Încărcătura modificată se va calcula cu formula:

I t1 (100 ± m)
Im =
100 − p
în care: Im - încărcătura modificată
55
 It1 - încărcătura teoretică pe butuc
±m = procentul de modificare
În cazul nostru, dacă considerăm procentul de modificare + 30, deci o
încărcătură amplificată, încărcătura modificată va fi:

23(100 + 30)
Im = = 40ochi / butuc
100 − 25

Încărcătura de ochi calculată pe butuc, nu va fi repartizată în mod egal

ci diferenţiat de la un butuc la altul în funcţie de vigoarea acestuia corelată şi
cu numărul elementelor de rodire lăsate în anul precedent. În funcţie de
sistemul de tăiere adoptat încărcătura va fi repartizată pe elementele de
rodire (cepi, cordiţe, coarde).
La alegerea elementelor de rodire se ţine seama de particularităţile
biologice ale soiurilor. Pe coarde scurte de 8-10 ochi se comportă bine
soiurile: Pinot gris, Pinot noir, Chardonnay. Soiurile Aligote, Riesling italian,
Fetească regală etc. necesită pentru rodire coarde mijlocii de 10-14 ochi, iar
soiurile Afuz-Ali, Coarnă neagră, Traminer roz etc. rodesc bine pe coarde
lungi de 14-18 ochi.
Tabelul 3.4
Diferenţierea încărcăturii de rodire, pe grupe de soiuri, după vigoare şi
potenţialul de producţie (după C. Ţârdea, L. Dejeu -1995)
Încărcătura de Număr de
Grupa de soiuri
ochi pe butuc ochi la m2
A. Soiurile pentru struguri de masă
- Grupa soiurilor cu vigoare redusă:
25-30 10-12
Perla de Csaba
- Grupa soiurilor cu vigoare mijlocie:
Chasselas, Muscat de Hamburg, 28-35 11-14
Cinsaut, etc.
- Grupa soiurilor viguroase:
Cardinal, Afuz-Ali, Italia, Coarnă, 32-45 13-18
Etc.
B. Soiurile pentru struguri de vin
- Grupa soiurilor de calitate
superioară: Pinot, Traminer,
Chardonnay, Muscat Ottonel, 32-43 13-17
Cabernet Sauvignon, etc.
- Grupa soiurilor cu potenţial
productiv mijlociu: Grasă de
Cotnari, Tămâioasă romănească,
Fetească albă, Sauvignon, Riesling 38-50 15-20
italian,
Merlot, etc.
- Grupa soiurilor cu potenţial de
producţie redicat: Fetească regală, 45-60 18-24
Cadarcă, Oporto, Băbească

56
 3.3.Executarea tăierilor de rodire. Tăierea viţei de vie este o lucrare
complicată şi pretenţioasă, de aceea pentru executarea ei sunt necesare
multe cunoştinţe teoretice şi aptitudini practice. Înainte de executare,
muncitorii trebuie instruiţi asupra tehnicii de executare a lucrării, asupra
numărului de ochi ce trebuie lăsat pe butuc şi a modului de repartizare a
acestora pe elementele de rodire. Modul de executare a tăierilor depinde de
formele de conducere a viţelor şi de tipurile de tăiere.
În cadrul aceluiaşi tip de tăiere, la acelaşi soi, tăierea de rodire se face
diferit de la butuc la butuc. Ajuns în faţa butucului, viticultorul îl examinează
apreciindu-i vigoarea după numărul şi lungimea coardelor de un an corelată
cu numărul elementelor de rod lăsate în anul precedent.
Dacă coardele anuale au dimensiuni specifice soiului şi numărul
ochilor care nu au pornit în creştere este sub 10%, pe butuc se lasă sarcina
medie de ochi stabilită prin calcul pentru parcela respectivă. Dacă coardele
anuale au dimensiuni mai mari decât normale, înseamnă că butucul respectiv
suportă o încărcătură mai mare decât cea calculată, dimpotrivă dacă
coardele anuale sunt subdimensionate, butucului respectiv i se va atribui o
încărcătură de muguri mai mică decât cea calculată.
După ce viticultorul s-a decis asupra vigorii butucului şi a sarcinii de
ochi pe care i-o va lăsa, se trece la executarea efectivă a tăierii. Mai întâi se
va efectua copcitul tăind ras, cu briceagul, rădăcinile superioare, cele date
din altoi şi dacă este cazul lăstarii daţi din portaltoi. În continuare se va
scutura butucul de frunze şi pământ, după care se aleg coardele destinate
formării elementelor de rodire (coarde, cordiţe, cepi).
Coardele alese se curăţă de copili şi de cârcei după care se scurtează
la lungimea dorită. Coardele destinate formării elementelor de rodire trebuie
să aibă lungime şi grosime medie şi să fie situate pe lemn de doi ani. De
regulă elementele de rodire se lasă pe cepii de înlocuire de anul trecut cât
mai aproape de scaunul butucului. În cazul când nu se găsesc coarde
suficiente pe cepii de înlocuire se vor lăsa şi coardele date direct din butuc,
deoarece în cele mai multe cazuri, aceste coarde numai aparent pornesc din
lemnul multianual, ele având la bază o porţiune de lemn bianual de câţiva
milimetri.
Coardele supradimensionate (lacome) nu sunt indicate pentru
formarea elementelor de rodire, deoarece au o fertilitate redusă.
După alegerea coardelor necesare rodirii se vor alege coardele pentru
cepii de înlocuire. Acestea este de preferat să fie plasate pe cepii de
înlocuire de anul trecut sub coardele de rod sau pe lemnul multianual.
Coardele alese se scurtează la 2-3 ochi. Numărul cepilor de înlocuire trebuie
să fie egal cu cel al coardelor de rod sau în cel mai rău caz la un cep de
înlocuire să-i revină două coarde de rod. În continuare se vor îndepărta de pe
butuc restul de coarde, uscăturile, porţiunile mortificate şi scoarţa exfoliată.
Pentru a evita ruperea coardelor cu ocazia altor lucrări, acestea se vor
dirija printre sârmele spalierului. În vederea uşurării degajării terenului de
coardele tăiate, muncitorii de pe două rânduri apropiate vor lucra pe acelaşi
interval. În felul acesta jumătate din intervale vor rămâne curate.
În figura de mai jos se prezintă butucul condus în formă joasă (Guyot
modificat) înainte şi după tăiere.

57
 Fig.3.1 Tăierea de rodire la butucii conduşi în forme joase: A - butuc
înainte de tăiere; B - butuc după tăiere

La tăierea mixtă în formă joasă (Guyot simplu, dublu, multiplu) se

vor avea în vedere următoarele: apropierea elementelor de rodire de scaunul
butucului, tăierea în verigi de rod având coarda în faţă şi cepul în apropierea
scaunului butucului, repartizarea elementelor de rodire în mod simetric pe
cele două părţi ale butucului şi orientarea lor pe direcţia rândului, lăsarea
unui spaţiu liber în jurul axului butucului pentru îmbunătăţirea microclimatului.
La tăierea scurtă tip Teremia trebuie să se lase o încărcătură
corespunzătoare, în concordanţă cu vigoarea butucului. Lăsarea anual a
unui număr mare de cepi de rodire duce la supradimensionarea scaunului
butucului fiind necesară periodic (1-6 ani) o tăiere de reîntinerire.
Tăierea de rodire la tipul Guyot cu braţe înlocuite periodic
Tăierea respectivă se execută diferenţiat în funcţie de pierderile de
ochi suferite în timpul iernii. În anii normali cu pierderi de ochi sub 10%, la
tăiere se lasă în capătul fiecărui braţ două verigi de rod. În cadrul verigilor de
rod cepul de înlocuire se va situa în spatele coardei de rod. În anii în care
pierderile de muguri vor fi mai mari se va aplica o tăiere de rodire amplificată.
În cazul apariţiei accidentelor climatice care au dus la degerarea braţelor,
acestea se vor suprima, iar butucul va fi refăcut din coardele de pe cepul de
siguranţă care au fost îngropate peste iarnă.

Fig. 3.2. Tăierea de rodire la tipul Guyot cu braţele înlocuite periodic:

A - butucul înainte de tăiere; B - după tăiere

58
 Tăierea de rodire la tipul cordon speronat.
La acest tip de tăiere elementele de rodire sunt cepii de rod susţinuţi
de cordoane. Tipul respectiv de tăiere s-a extins mult în ultimii ani datorită
uşurinţei cu care se execută şi se menţine. Tăierea tip cordon speronat se
aplică la soiurile mai puţin viguroase, care prezintă mugurii de rod la baza
coardelor (Fetească regală, Riesling italian, Aligoté, Chardonnay, Pinot gris,
Merlot etc.)
Cepii de rod se formează din coardele cele mai apropiate de cordon,
care se vor scurta la 2-3 ochi. Dacă este necesar să se lase o încărcătură
mai mare se vor lăsa pe un cep de anul trecut 2 cepi de rod, dar în nici un
caz nu va creşte dimensiunea cepilor deoarece acest lucru poate duce la
degarnisirea cordonului.
Dacă pe cordon apar coarde lacome pornite din mugurii dorminzi,
acestea se vor scurta la 2-3 ochi servind la regenerarea elementelor de
rodire în anul următor.
În cazul tăierii compensate sau amplificate, dacă nu sunt mugurii
necesari realizării încărcăturii dorite se poate lăsa câte o coardă situată spre
baza cordonului. În anul următor coarda se va suprima.
Dacă se dispune de spalier cu sârme duble se pot forma cordoane
duble bilaterale. Elementele de rod fiind scurte, la acest tip de tăiere nu mai
este necesară dirijarea şi legarea lor, refăcându-se doar legăturile
cordoanelor pentru a evita strangularea acestora.
În cazul îndepărtării elementelor de rodire de cordoane şi degarnisirii
cordoanelor, acestea vor trebui regenerate. Refacerea parţială a lungimii
cordonului se realizează printr-o cordiţă lăsată spre vârful acestuia.
Regenerarea totală a cordoanelor se realizează cu ajutorul unei coarde
viguroase situată la baza acestuia. Aceasta se scurtează la lungimea dorită
şi se va orizontaliza pe sârma portantă. Din mugurii de pe această coardă, în
perioada vegetaţiei apar lăstari, iar primăvara, coardele rezultate se
scurtează normal la cepi.
Regenerarea cordoanelor duble se face în doi ani. În primul an se
reface cordonul mai degarnisit, iar în anul următor se reface cealaltă parte a
cordonului.
Tăierea de rodire la tipurile cordon Cazenave şi Lenz-Moser
Această tăiere este larg răspândită datorită uşurinţei cu care se
execută şi eliminării lucrării de conducere şi legare a cordiţelor deoarece
acestea se autosusţin. La aceste tipuri tăierea se face în verigi de rod de 4-6
ochi. La soiurile cu internoduri lungi cordiţele se vor scurta la 4 ochi pentru a
nu fi necesară legarea acestora. Verigile de rod se vor forma pe cepii de
înlocuire din anul trecut scurtând prima coardă la 2 ochi, iar următoarea la 4-
6 ochi. Restul de coarde precum şi porţiunile de lemn multianual uscate se
suprimă.
Dacă pe cepii de înlocuire nu sunt suficiente coarde pentru formarea
verigilor de rod şi dacă este strict necesar se pot forma cordiţe şi din
coardele formate la baza cordiţei care a rodit. Coardele lacome care apar pe
cordoane se scurtează la 1-2 ochi formând cepi de înlocuire care permit
regarnisirea cordonului şi apropierea elementelor de rodire de cordon.
Încărcătura compensată sau amplificată se poate realiza prin lăsarea
a 1-2 coarde situate la baza cordonului, acestea suprimându-se în anul

59
următor, sau dacă este posibil prin lăsarea mai multor verigi de rod. În
general pe cordoane se lasă 6-8 verigi de rod.
Coarda crescută pe cepul de siguranţă situat la baza tulpinii, cât mai
aproape de sol se va scurta la doi ochi.
Regenerarea totală sau parţială a cordonului se face la fel ca la
cordonul speronat.
Tăierea de rodire la tipul Guyot pe semitrunchi sau trunchi
Acest tip de tăiere se realizează prin lăsarea pe capul înălţat, de
regulă, a patru verigi de rod alcătuite din cepi de înlocuire de doi ochi şi
coarde de rod 8-12 ochi. Şi în acest caz verigile de rod se formează din
coardele crescute pe cepii de înlocuire din anii precedenţi. Coarda de la baza
cepului de înlocuire se va scurta la doi ochi, formând noul cep, iar
următoarea coardă se va scurta la 8-12 ochi formând noua coardă de rod.
Restul coardelor se vor îndepărta cu excepţia coardelor lacome pornite din
lemnul multianual care, dacă sunt amplasate pe direcţia rândului sub
coardele de rod, se vor scurta la doi ochi formând cepi de înlocuire utilizaţi la
înlocuirea elementelor de rodire şi la apropierea acestora de tulpină.
La nevoie, în cazul tăierilor compensate sau amplificate se pot lăsa
coarde de rod şi la baza punţilor de rod. Coarda crescută pe cepul de
siguranţă de la baza tulpinii se va tăia la doi ochi. La acest tip de tăiere se va
avea în vedere prevenirea fenomenului de degarnisire a capului înălţat care
apare destul de des.
Tăierea de rodire a cordonului Sylvoz bilateral
Elementele lemnoase ale butucului de viţă de vie condus sub forma
cordonului Sylvoz bilateral înainte de executarea tăierii de rodire sunt:
trunchiul cu o înălţime de 1,20 m are la bază o coardă anuală provenită dintr-
un cep de siguranţă; la partea superioară trunchiul prezintă 2 cordoane
bilaterale, conduse orizontal pe sârma a doua a spalierului, cu lungimea
egală cu jumătatea distanţei dintre viţe pe rând; un cordon susţine 3 - 4 punţi
de rod conduse vertical descendent; fiecare punte de rod prezintă 6 coarde
anuale.
La executarea tăierii de rodire se păstrează prima coardă crescută la baza
punţii de rod, aceasta fiind cea mai viguroasă datorită polarităţii de creştere.
Restul punţilor de rod împreună ce celelalte coarde anuale se suprimă.
Coardele anuale păstrate se scurtează în cordiţe de rod de 6-7 ochi şi
se palisează de prima sârmă a spalierului vertical –descendent.
La baza trunchiului coarda anuală va fi tăiată la 2 ochi, formând un
nou cep de siguranţă.
În timp, prin aplicarea repetată a tăierilor de rodire, între puntea de rod
care susţine coardele anuale şi cordon se formează braţe foarte scurte de
lemn intermediar, care îndepărtează rodul de la nivelul cordonului.
Astfel, la anumite intervale de timp, pentru a coborî rodul se păstrează
un lăstar lacom crescut pe cordon la baza lemnului intermediar. Coarda
provenită din acest lăstar va asigura lemnul de înlocuire, iar vechea
formaţiune de rod va fi eliminată.

60
 Fig.3.3. Tăierea de rodire a cordonului Sylvoz bilateral( după
D.D.Oprea, 1978): A-Butuc înainte de tăiere; B- Butuc după
tăiere; C- Conducerea cordiţelor de rod la Cordonul Sylvoz; D-
detaliu privind vigoarea de creştere a lăstarilor pe cordiţa de
rod.

Tăierea de rodire la pergola raţională

Tăierea de rodire la pergola raţională se încadrează în sistemul mixt.
Butucul de viţă de vie prezintă un trunchi de 2 m înălţime, care are la bază o
coardă anuală provenită dintr-un cep de siguranţă, iar la partea superioară 4
verigi de rod formate dintr-un cep de înlocuire de 2 ochi şi o coardă de rod de
10-12 ochi. Pe aceste verigi de rod cresc un număr mare de coarde anuale
(48-56). Coardele sunt susţinute de un spalier orizontal la înălţimea de 2 m.
Prin executarea tăierilor de rodire se urmăreşte păstrarea în fiecare
an la capătul trunchiului a 4 verigi de rod la care coardele să fie conduse în
cruce pe sârma spalierului.
Tăierea de rodire la pergola raţională se execută astfel:
- punţile de rod pe care s-au format 10-12 coarde anuale sunt suprimate de
la bază, pe trunchi rămânând doar cei 4 cepi de înlocuire cu 2 coarde de 1
an fiecare. Din aceste coarde se vor obţine noile verigi de rod.
- pe fiecare cep prima coardă va fi scurtată la 2 ochi, iar a doua la 10-12 ochi.

61
 Fig. 3.4. Tăierea de rodire la pergola raţională (după
D.D.Oprea, 1978)

În timp, prin executarea tăierilor de rodire la baza verigilor de rod se

vor forma porţiuni scurte de lemn intermediar ce vor lua forma unor braţe
scurte (cotoare).
Este bine ca pe lângă verigile de rod, la capătul trunchiului să se
reţină 1-2 lăstari lacomi crescuţi pe lemnul multianual, din care să se
formeaze 1-2 cepi de rezervă. Rolul acestora constă într-o eventuală
înlocuire a braţelor.
An de an la baza trunchiului se scurtează coarda anuală într-un nou
cep de siguranţă.
Pentru executarea corectă a tăierii de rodire trebuie să se ţină seama
de o serie de reguli dintre care enumerăm:
- partea ascuţită a foarfecei trebuie să fie aşezată în partea care rămâne pe
butuc pentru a se evita zdrobirea lemnului;
- lemnul multianual se va tăia cu foarfecele de buturugi sau cu fierăstrăul
după care rana se va netezi cu cosorul;
- secţiunile mari rezultate în urma tăierii lemnului multianual trebuie să fie
perpendiculare pentru ca rana să fie cât mai mică;
- rănile cele mai periculoase sunt cele făcute pe lemn multianual care au
diametrul mai mare, de aceea numărul lor trebuie să fie cât mai mic posibil;
- rănile nu trebuie să fie apropiate una de alta şi nici pe aceeaşi parte a
butucului sau braţului pentru a nu împiedica circulaţia sevei;
- tăieturile făcute prin nod micşorează scurgerile de sevă brută faţă de cele
făcute prin internod cum se fac de obicei.

Întrebări rezolvate
1. Care este perioada de executare a tăierilor de rodire?
Tăierile de rodire se execută în perioada de repaus fiziologic al viţei de
vie, de la căderea frunzelor şi până la reluarea vegetaţiei în primăvară,
moment marcat prin fenofaza plânsului. Momentul începerii tăierilor în acest
interval depinde de zona de cultură a viţei de vie, forma de cultură (protejată,
semiprotejată sau neprotejată), relieful şi expoziţia terenului şi rezistenţa la
ger a soiului.
2. Care sunt metodele de determinare a viabilității mugurilor?
Determinarea viabilităţii mugurilor se face prin următoarele metode:
-secţionarea longitudinală a mugurilor şi examinarea vizuală;
-testarea histo-chimică;
-pornirea în vegetaţie prin forţarea la termostat;
62
-pornirea în vegetaţie prin forţarea butaşilor secţionaţi în lungimi de un ochi şi
aşezarea acestora în tăvi cu apă.
3. Cum se execută tăierea la tipurile cordon Cazenave şi Lenz-Moser
Această tăiere este larg răspândită datorită uşurinţei cu care se
execută şi eliminării lucrării de conducere şi legare a cordiţelor deoarece
acestea se autosusţin. La aceste tipuri tăierea se face în verigi de rod de 4-6
ochi. La soiurile cu internoduri lungi cordiţele se vor scurta la 4 ochi pentru a
nu fi necesară legarea acestora. Verigile de rod se vor forma pe cepii de
înlocuire din anul trecut scurtând prima coardă la 2 ochi, iar următoarea la 4-
6 ochi. Restul de coarde precum şi porţiunile de lemn multianual uscate se
suprimă.

Întrebări de autoevaluare

1.Ce este tăierea de rodire?

2.Când se execută tăierile de rodire?
3.De ce este necesar controlul viabilităţii mugurilor?
4.Care este cea mai frecventă metodă folosită pentru determinarea viabilităţii
mugurilor?
5.Cum se stabileşte procentul de ochi pieriţi?

63
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

TĂIEREA VIŢEI DE VIE – TĂIERILE DE REGENERARE ŞI

SPECIALE

Cuvinte cheie: tăieri, vie, butuc, regenerare, degarnisire, uscare, ger, îngheţ,
secetă, grindină

Rezumat
Tăierile de regenerare se execută în plantaţiile bătrâne sau
îmbătrânite prematur la care sunt diminuate capacităţile de creştere şi rodire
ale butucilor.
Datorită apariţiei unor accidente climatice, în unii ani este necesară
executarea unor tăieri speciale. Din categoria acestor tăieri fac parte: tăierea
viţelor afectate de gerurile din timpul iernii, tăierea viţelor afectate de
îngheţurile târzii de primăvară, tăierea viţelor bătute de grindină, tăierea
viţelor afectate de secetă.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

4.1. Tăierile de regenerare

Se execută în plantaţiile bătrâne sau îmbătrânite prematur datorită
aplicării unei agrotehnici deficitare şi a exploatării necorespunzătoare a
acestora. Aceste cauze duc la diminuarea capacităţii de creştere şi rodire a
butucilor.
Simptomele caracteristice îmbătrânirii sunt: pe butuci se formează
coarde puţine şi subdimensionate, degarnisirea coardelor, uscarea braţelor,
emiterea de lăstari din portaltoi. Plantaţiile supuse procesului de regenerare
necesită ca efectuarea tăierilor de regenerare să se execute primăvara, cât
mai aproape de dezmugurit când umiditatea solului este ridicată.
Tăierile de regenerare pot să fie totale sau parţiale şi constau în
suprimarea totală a lemnului bătrân pentru a stimula emiterea de lăstari
lacomi folosiţi la refacerea butucilor de viţă de vie.
Prin tăierea de regenerare totală se va suprima butucul deasupra
punctului de altoire în porţiunea în care diametrul butucului este maxim.
Tăietura se netezeşte cu briceagul de altoit, se acoperă cu un strat protector
de mastic sau vopsea în ulei după care butucul se muşuroieşte cu un strat de
pământ mărunt şi reavăn. Din mugurii dorminzi de pe butuc vor porni lăstari
lacomi care vor reface butucul.
La viţele conduse în forme semiînalte şi înalte tăierea de regenerare
totală presupune refacerea întregului butuc bazându-se în linii mari pe
tehnica prezentată la tăierile de formare.

64
 Fig. 4.1 Tăierea de regenerare: a - butucul înainte de
regenerare; b - tăierea de regenerare totală c - tăierea de
regenerare parţială

Refacerea butucilor se face pe baza coardelor de pe cepul de

siguranţă lăsat la baza tulpinii. În primul an se va alege coarda cea mai
viguroasă care va servi pentru refacerea noii tulpini. În anul al doilea se va
suprima vechea tulpină, iar din coardele situate la capătul superior al tulpinii
refăcute în anul trecut se vor reface cordoanele.
Tăierea de regenerare totală este rar utilizată, fiind folosită în special
la soiurile care emit cu uşurinţă lăstari de pe lemnul multianual.
Mai frecvent utilizată este tăierea de regenerare parţială care durează
2-3 ani şi constă în suprimarea de fiecare dată a unor părţi de butuc (braţe,
cordoane).
Tăierea de regenerare este uşurată, dacă în apropiere se găseşte un
cep de siguranţă sau un lăstar lacom, care preia creşterea în partea
respectivă a butucului.
La formele semiînalte şi înalte regenerarea coardelor se poate face
destul de uşor utilizând în acest scop coarde viguroase situate la baza
cordonului.
Reuşita tăierii de regenerare este amplificată dacă aceasta se
asociază cu lucrările adânci ale solului şi cu fertilizarea pe bază de
îngrăşăminte organice şi chimice.

4.2. Tăierile speciale

4.2.1.Tăierea viţelor afectate de gerurile din timpul iernii

În unele ierni, mai geroase, viţa de vie neprotejată prin îngropare

poate pierde parţial sau total mugurii, iar în unele situaţii chiar şi organele
lemnoase anuale şi multianuale. În această situaţie se controlează lemnul
anual executând secţiuni longitudinale în internod şi transversale pe nod în
zona diafragmei. Dacă în secţiune se observă o culoare cafenie sau brună a
floemului şi diafragmei, înseamnă că lemnul este degerat. În continuare se
va examina lemnul de doi şi trei ani care poate fi şi el afectat. Cele mai mari

65
pagube le produc scăderile bruşte de temperatură apărute spre sfârşitul
iernii, când viţa de vie pierde din rezistenţă.
În funcţie de gradul de afectare a butucului prin tăieri se urmăreşte:
refacerea potenţialului de producţie a butucilor, refacerea potenţialului
vegetativ al butucilor, refacerea tulpinilor şi cordoanelor, refacerea densităţii
butucilor în cazul în care în plantaţie sunt butuci distruşi total de îngheţ.
Când gerul nu a afectat decât mugurii, care sunt distruşi în producţie
de 30-70%, prin tăiere se va urmări refacerea potenţialului de producţie a
butucilor.
Dacă viţele au fost tăiate în perioada toamnă-iarnă, deci accidentul
climatic a apărut după tăiere, refacerea potenţialului productiv al butucilor se
face pe seama lăstarilor porniţi din mugurii secundari care de cele mai multe
ori sunt sterili. După apariţia inflorescenţelor pe lăstarii fertili, lăstarii sterili se
vor ciupi pentru a emite copili care sunt fertili, asigurând astfel un spor de
producţie de 5-20 %.
În cazul viilor care nu au fost încă tăiate, tăierile se vor efectua ţinând
cont de pierderile înregistrate şi se vor lăsa pe butuc încărcături de muguri
compensate sau amplificate.
Tabelul 4.1
Numărul de lăstari pe butuc, porniţi din ochii dorminzi, în urma
accidentului climatic, din primăvara anului 2003, la câteva soiuri de struguri
pentru masă (După A.Dobrei şi colab.,2004)
Număr de lăstari la data: Număr total
Soiul de
1.IV 15.IV 30.IV 15.V 30.V 15.VI
lăstari/butuc
Timpuriu de Cluj - 0,5 1,6 1,8 0,8 0,6 5,3
Perlă de Csaba - 1,4 1,6 0,8 0,2 0,1 4,3
Victoria 0,3 1 2,4 1,9 1,2 0,2 7
Chasselas doré 0,1 0,6 2,2 2,2 1,4 0,6 7,1
Muscat de
- 0,4 1,5 1,6 0,3 0,1 3,9
Hamburg
Silvania - 1,2 2,1 1,8 0,5 0,3 5,9
Coarnă albă - 0,4 1,7 1,8 0,8 0,5 5,3
Coarnă neagră - 0,2 1,6 1,3 0,9 0,2 4,2
Moldova - 0,4 2 2,4 1,5 0,6 6,9
Vieru - - 0,5 2,1 1,6 0,8 5
Media 0,04 0,61 1,72 1,72 1,77 0,92 5,49

Când pierderile de ochi depăşesc 75 % fiind atacat şi lemnul anual,

recolta de struguri este compromisă şi prin tăiere se urmăreşte refacerea
potenţialului vegetativ al butucilor. Şi în această situaţie măsurile luate vor fi
diferite. Dacă tăierile au fost deja efectuate, potenţialul vegetativ al butucilor
se va reface pe baza lăstarilor daţi din mugurii dorminzi, mugurii coronari şi
eventualii muguri secundari care nu au fost distruşi de ger. Pentru aceasta
lăstarii care apar se ciupesc în faza de 3-5 frunze pentru a stimula apariţia
copililor care vor servi la obţinerea elementelor de rod pentru anul următor.
Refacerea tulpinilor sau cordoanelor se face pornind de la 1-2 lăstari crescuţi
din mugurii de la baza butucilor. Lăstarii se vor ciupi când ajung sub sârma
portantă a spalierului, iar din copilii formaţi la partea superioară a acestora
se vor reface cordoanele în anul următor.

66
 Tabelul 4.2
Numărul mediu de copili pe butuc la câteva soiuri de struguri pentru masă, în
primăvara anului 2003, după accidentul climatic (După A.Dobrei şi colab.,2004)

Butuc Dife-
renţa
Semni
Soiul 1 Media faţă
1 2 3 4 5 6 7 8 9 ficaţia
0 de
martor
Timpuriu de
5 4 6 2 - 7 3 4 2 3 3,6 +1,1 **
Cluj
Perlă de
- 7 2 3 4 5 2 1 5 3 3,2 +0,7 *
Csaba
Victoria 6 3 - - 5 4 3 2 - 6 2,9 +0,4 -
Chasselas
2 4 3 1 - 5 2 3 4 1 2,5 - -
doré
Muscat de
1 - 2 3 - 4 - 1 2 - 1,3 -1,2 00
hamburg
Silvania 3 - 4 - 2 1 5 2 3 4 2,4 -0,1 -
Coarnă
2 - 3 1 2 - 3 2 - 1 1,4 -1,1 -
albă
Coarnă
- - 2 4 5 3 - 2 - 4 2,0 -0,5 0
neagră
Moldova 5 2 4 3 5 1 4 3 2 - 2,9 +0,4 *
Vieru - - - 2 3 1 1 - 2 - 0,9 +1,6 00
DL 5 %= 0,38 DL 1% = 6,25 DL 0,1 % = 12,3

Tabelul 4.3
Creşterile anuale în 2003 la câteva soiuri, în urma accidentului climatic din
luna ianuarie (După A.Dobrei şi colab.,2004)
Diametrul Dife-
Lungime Creşteril
renţa Semni
a medie a La La La e anuale
Soiul faţă -
lăstarului bază mijloc vârf totale
de ficaţia
(m) (mm) (mm) (mm) m/butuc
martor
Timpuriu
2,0 17,6 11,1 3,7 10,8 0 -
de Cluj
Perla de
1,3 16,4 7,0 3,6 5,8 -5 00
Csaba
Victoria 1,7 16,9 10,5 3,9 12,1 +1,3 *
Chassela
1,5 15,9 9,8 3,4 10,8 0 -
s dorè
Muscat
de 1,2 13,1 6,7 3,3 4,6 -6,2 00
Hamburg
Silvania 1,4 15,6 9,4 3,4 8,2 -2,6 0
Coarnă
2,2 19,8 14,2 5,5 11,8 +1 -
albă
Coarnă
1,9 16,0 11,0 3,8 7,7 -3,1 0
neagră
Moldova 2,5 18,9 12,8 4,5 16,8 +6 **
Vieru 2,1 16,0 11,4 4,0 10,4 -0,4 -
Media 1,7 16,6 10,4 3,9 9,9 -
DL 5%=1,11 DL1%=3,21 DL0,1%=7,12

67
 Dacă tăierile nu au fost efectuate, acestea se vor face în două etape.
Înainte de dezmugurit se va efectua o tăiere provizorie cu sarcini de rod
compensate, iar după dezmugurit tăierea se va definitiva printr-o tăiere de
reducţie (dacă este cazul) sau plivitul lăstarilor.
Sunt situaţii în care gerul a distrus tulpinile sau cordoanele, acestea
refăcându-se pe baza coardelor crescute pe cepul de siguranţă sau a
lăstarilor porniţi din mugurii dorminzi.
Refacerea butucilor din coardele crescute pe cepul de siguranţă se
face după tehnologia utilizată la tăierile de formare a viţelor tinere în anul al
III-lea. În zonele care asigură condiţii pedoclimatice favorabile culturii viţei de
vie, refacerea coardelor şi tulpinilor poate fi grăbită prin formarea în verde a
acestora folosind în acest scop copilii.
În cazul în care butucii nu prezintă cepi de siguranţă la bază,
refacerea tulpinilor şi coardelor se realizează pe baza lăstarilor porniţi din
mugurii dorminzi de pe porţiunile de lemn rămas neîngheţat la baza tulpinilor.
Primăvara se vor elimina tulpinile îngheţate, după care în cursul verii se vor
alege 3-4 lăstari viguroşi, iar restul se vor îndepărta. Unul dintre lăstarii
reţinuţi va fi folosit pentru refacerea tulpinii şi se va palisa de tutore, iar când
ajunge sub sârma portantă a spalierului se va ciupi. Ceilalţi lăstari reţinuţi se
ciupesc la 2-3 frunze ajutând la menţinerea echilibrului vegetativ al butucului.

Tabelul 4.4
Creşterile maturate la câteva soiuri, în urma accidentului climatic din anul
2003 (După A.Dobrei şi colab.,2004)

Soiul Creşteri maturate Diferen Sem

m/ % din L m/ % din ţa faţă nificaţia
lăstar totală butuc creşterile de
totale martor
Timpuriu de Cluj 1,4 70,3 7,9 70,4 -9,3 0
Perla de Csaba 1 71,2 4,1 70,7 -9 -
Victoria 1,3 75,7 9,1 75,2 -4,5 -
Chasselas dorè 1,2 78,2 8,7 79,7 - -
Muscat de 0,7 69,7 3,0 69,7 -10 0
Hamburg
Silvania 0,9 69,0 5,6 69,0 -10,7 0
Coarnă albă 1,6 71,0 8,5 71,0 -8,7 -
Coarnă neagră 1,3 71,8 5,5 71,8 -7,9 -
Moldova 1,9 75,5 12,8 75,5 -4,2 -
Vieru 1,2 58,0 6,0 58,0 -21,7 00
Media 1,2 71,0 7,1 71,1
DL%=9,27 DL1%=17,86 DL0,1%=31,73

Pe lăstarul ciupit sub sârma portantă vor apare copilii de gradul I. Doi
dintre aceşti copili se vor dirija de o parte şi de alta a sârmei portante
refăcând cordoanele. Copilii de gradul I se ciupesc după ce ajung la
lungimea corespunzătoare pentru a stimula apariţia copililor de gradul II care
vor forma elementele de rod din anul următor.

68
 Fig.4.2. Refacerea butucilor îngheţaţi în
timpul iernii din lăstarii formaţi la baza butucului

Atunci când gerul a distrus butucii în totalitate, refacerea densităţii

plantaţiilor se realizează prin completarea golurilor. Completarea golurilor se
face prin folosirea de viţe STAS de 2 ani fortificate la ghivece, prin plantări
obişnuite, iar în plantaţiile bătrâne, în care plantarea de noi viţe este
neeconomică, prin marcotaj.

4.2.2.Tăierea viţelor afectate de îngheţurile târzii de primăvară

Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară pot provoca şi ele pierderi

însemnate în ultimii ani şi în unele podgorii. Sunt afectaţi mai ales lăstarii
tineri, vârfurile de creştere ale lăstarilor şi inflorescenţele. Cele mai expuse
îngheţului de primăvară sunt viile aflate pe şes, la baza pantelor şi pe văi,
precum şi viţele cultivate în formă joasă.
Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară pot apărea la începutul
creşterii lăstarilor sau într-o etapă mai avansată a acestora, provocând
distrugeri mai mici sau mai mari în funcţie de intensitatea şi durata lor.
Bruma sau îngheţul care apar la începutul perioadei de vegetaţie când
lăstarii sunt mici de câţiva cm, îi pot distruge în totalitate. În acest caz nu se
execută nici un fel de tăieri, deoarece din mugurii secundari ai ochiului de
iarnă se vor forma lăstari secundari. Fertilitatea acestora fiind scăzută, ei nu

69
pot reface producţia de struguri, asigurând însă lemnul de rod pentru anul
următor.
Dacă bruma sau îngheţul apar când lăstarii au 15-20 cm, vor fi
distruse doar vârfurile de creştere ale acestora şi inflorescenţele care sunt
mai sensibile. În această situaţie se va aştepta 4-6 zile pentru a vedea care
sunt părţile atacate ireversibil, care în acest timp se brunifică şi se usucă.
După aceasta se vor îndepărta prin tăiere porţiunile de lăstar distruse.
Porţiunile de lăstari neafectate vor emite copili care vor forma lemnul de rod
pentru anul următor.
Pentru a preveni atacul ciupercilor patogene, după tăiere se va face
un tratament cu substanţe pe bază de sulfat de cupru.

4.2.3.Tăierea viţelor bătute de grindină

Grindina poate provoca pagube mari viţei de vie prin ruperea lăstarilor
şi inflorescenţelor, ruperea frunzelor, căderea şi fisurarea boabelor,
scurgerea mustului, instalarea mucegaiurilor pe struguri, rănirea coardelor
etc.
Mărimea pagubelor depinde de dimensiunile boabelor de grindină,
intensitatea şi viteza de cădere a acestora, durata grindinei, faza de
vegetaţie în care apare. În funcţie de aceşti factori grindina poate provoca
pierderea totală a producţiei de struguri având urmări negative asupra
producţiei viitoare.
Dacă grindina cade în prima parte a vegetaţiei, plantele se refac uşor
şi producţia poate fi parţial recuperată. Dacă grindina cade în a doua parte a
vegetaţiei când rodul este format se aşteaptă 5-6 zile, timp în care părţile
distruse se ofilesc şi încep să se usuce, după care acestea se îndepărtează.
Dacă lăstarii sunt distruşi în totalitate, se suprimă, iar dacă sunt parţial
distruşi, se scurtează în cepi de 4-5 frunze. Tăierea lăstarilor se face prin
diafragma nodului după care se aplică un tratament anticriptogamic cu
zeamă bordeleză. Când grindina cade după încetarea creşterii lăstarilor şi
începutul lemnificării acestora este afectată mai mult producţia de struguri
datorită fisurării boabelor, scurgerii mustului, instalării mucegaiurilor. Viilor
grindate li se va aplica o agrotehnică superioară pentru a favoriza maturarea
lemnului.

4.2.4.Tăierea viţelor afectate de secetă

Cu toate că viţa de vie are o bună rezistenţă la secetă, în cazul

secetei pedologice prelungite care apare uneori la începutul verii în unele
zone, pentru a preveni uscarea butucilor este necesară executarea unei tăieri
de reducţie.
Prin aceasta se va realiza un echilibru între consumul de apă din sol şi
pierderea apei prin transpiraţia părţii aeriene. Dacă seceta apare la începutul
perioadei de vegetaţie se vor reduce elementele de rodire de pe butuc, cele
rămase după tăiere vor fi scurtate, iar punctul de altoire se muşuroieşte.
Procentul de reducere a elementelor de rodire va fi de 20-30%. Dacă seceta
continuă şi în a doua parte a vegetaţiei, se va reduce numărul de struguri de
70
pe butuc până la 50%, iar viilor li se vor atribui în anul următor sarcini de
rodire moderate.

Întrebări rezolvate

1.De câte feluri sunt tăierile de regenerare si cum se execută?

Tăierile de regenerare pot să fie totale sau parţiale şi constau în suprimarea
totală a lemnului bătrân pentru a stimula emiterea de lăstari lacomi folosiţi la
refacerea butucilor de viţă de vie.
2.Care sunt considerate tăieri speciale in viticultură?
În categoria tăierilor speciale intra: tăierea viţelor afectate de gerurile din
timpul iernii, tăierea viţelor afectate de îngheţurile târzii de primăvară, Tăierea
viţelor bătute de grindină, tăierea vițelor afectate de secetă.

Întrebări de autoevaluare

1.Când se execută tăierile de regenerare?

2.Prin ce simptome se manifestă îmbătrânirea la viţa de vie?
3.Ce înţelegem prin tăiere de regenerare totală?
4.Ce înţelegem prin tăiere de regenerare parţială?
5.Ce amplifică reuşita tăierii de regenerare?

71
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

CONDUCEREA COARDELOR ŞI LEGAREA ACESTORA PE

MIJLOACELE DE SUSŢINERE

Cuvinte cheie: viţă de vie, coarde, dirijare, vertical, oblic, ascendent,

descendent, cerc, semicerc, legat

Rezumat
Viţa de vie fiind o liană, are ţesuturile mecanice slab dezvoltate şi nu-
şi poate susţine portul ridicat, mai ales sub greutatea rodului şi a frunzelor,
de aceea este necesară legarea coardelor. Dintre elementele de rod situate
pe butuc numai coardele necesită conducerea şi legarea, cepii şi cordiţele se
autosusţin. Lucrarea de legare a coardelor trebuie să se facă cu o deosebită
atenţie pentru a evita ruperea coardelor, deoarece în anul respectiv ele nu
mai pot fi înlocuite.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

5.1. CONDUCEREA COARDELOR ŞI LEGAREA ACESTORA PE

MIJLOACELE DE SUSŢINERE

Legarea coardelor (cercuitul) se execută după tăierea de fructificare,

în perioada plânsului, când elasticitatea coardelor este maximă. Legarea
coardelor trebuie încheiată până la umflarea vizibilă a mugurilor, deoarece în
această perioadă, aceştia sunt foarte sensibili la scuturare. Dacă lucrarea nu
a putut fi terminată până la umflarea mugurilor, ea se amână până când
lăstarii au 3-5 cm, fază în care ei sunt mai rezistenţi la scuturare.
Legarea coardelor este necesară deoarece viţa de vie fiind o liană, are
ţesuturile mecanice slab dezvoltate şi nu-şi poate susţine portul ridicat, mai
ales sub greutatea rodului şi a frunzelor.
Prin conducerea şi legarea coardelor în diverse forme şi poziţii se
urmăresc:
- reglarea creşterii şi fructificării, dirijând coardele astfel încât să existe
condiţii prielnice pentru pornirea şi creşterea lăstarilor de pe toată lungimea
coardei sau numai de pe o anumită porţiune a acesteia;
-asigurarea condiţiilor favorabile pentru aerisire şi utilizarea eficientă a
luminii;
- uşurarea aplicării celorlalte verigi tehnologice (lucrări mecanice,
erbicidarea, efectuarea tratamentelor împotriva bolilor şi dăunătorilor etc.).
Efectuarea lucrărilor de conducere şi legare a coardelor se execută
ţinând cont de:
- direcţia în care se conduc coardele faţă de rândul de viţe;
72
 - înălţimea la care sunt conduse coardele faţă de sol;
- direcţia în raport cu verticala şi figura geometrică formată de coarde
la legarea de mijlocul de susţinere.
De obicei, coardele de rod se orientează pe direcţia rândului cu
excepţia pergolei raţionale care presupune conducerea coardelor în patru
direcţii opuse după axele de coordonate.
Înălţimea la care sunt conduse coardele este diferită în funcţie de
forma de conducere a viţei de vie de la 60 cm la viţele conduse în forme
joase, la 70-80 cm la viţele conduse în forme semiînalte, până la 100-120 cm
la formele înalte sau chiar 200-220 cm la pergola raţională.

Forme şi poziţii de dirijare a coardelor

Vertical ascendent. Legarea şi conducerea coardelor vertical

ascendent este puţin folosită în practică utilizându-se mai ales la tăierile de
formare şi în culturile practicate de către amatori.

Fig.5.1 Conducerea
coardelor vertical
ascendent: a - caracterul
creşterii pe coarda
condusă vertical
ascendent

Această poziţie dată coardelor prezintă dezavantajul că sub influenţa

fenomenului de polaritate se dezvoltă intens lăstarii situaţi spre vârful
coardelor şi adeseori mugurii situaţi spre baza coardei nici nu pornesc în
vegetaţie. În acest mod elementele de rod se îndepărtează rapid de butuc
sau cordon cauzând degarnisirea butucului.
Oblic ascendent. Această poziţie determină o reducere a polarităţii
favorizând creşterea unui număr mai mare de lăstari, cu cât poziţia coardei
se apropie de orizontală.

Fig.5.2 Conducerea coardelor oblic ascendent:

a - caracterul creşterii pe coarda condusă oblic ascendent
73
 Totuşi procesele de creştere şi fructificare se desfăşoară într-un mod
asemănător conducerii vertical ascendente. Coardele se conduc oblic
ascendent în cazul tipurilor de tăiere cordon Lenz-Moser şi cordon
Cazenave.
Orizontal. Prin conducerea orizontală a coardelor se realizează
condiţii asemănătoare de hrănire, iluminare şi aeraţie tuturor mugurilor de pe
coarde, lăstarii cresc uniform, iar procesele de creştere şi fructificare sunt
normale. Prin conducerea orizontală a coardelor coacerea strugurilor este
uniformă, iar gradul de maturare a lemnului anual este corespunzător. De
asemenea, tendinţa butucului de a se depărta de sol este limitată deoarece
prin conducerea orizontală a coardelor, lemnul de rod pentru anul următor se
găseşte chiar la baza coardelor.
Coardele sunt conduse orizontal la tipurile de tăiere: pergolă raţională,
Guyot pe trunchi, tăierea de Rhin, palmeta etajată, Guyot cu braţe înlocuite
periodic.

Fig.5.3.Conducerea coardelor orizontal: a - caracterul

creşterii pe coarda condusă orizontal

Oblic descendent. Pe coardele conduse oblic descendent, baza

coardelor este situată mai sus, în plan vertical, fiind influenţată mai puternic
de polaritate. Din acest motiv dezmuguritul, creşterea lăstarilor, maturarea
lemnului sunt mult mai intense la baza coardelor anuale comparativ cu vârful
acestora.

Fig.5.4.Conducerea coardelor oblic descendent:

a - caracterul creşterii pe coarda condusă oblic descendent.
74
 Pe coardele conduse în această poziţie se formează lăstari viguroşi
spre baza acestora, iar pe măsura apropierii de vârf creşterile sunt tot mai
reduse. Creşterea lăstarilor mai viguroşi la baza coardelor reprezintă un
avantaj pentru viticultor oferindu-i posibilitatea de a reţine la tăierile de rodire
primele două coarde situate la baza coardei de doi ani.
Vertical descendent. Acest tip de conducere se întâlneşte la tipul de
tăiere cordon Sylvoz, iar procesele de creştere şi rodire sunt asemănătoare
cu cele de pe coardele conduse oblic descendent, diferenţierile dintre baza şi
vârful coardei fiind totuşi mai pronunţate. Şi în acest caz elementele
necesare rodirii sunt asigurate de creşterile anuale de la baza coardelor.

Fig.5.5. Conducerea coardelor vertical descendent:

a - caracterul creşterii pe coarda condusă vertical
descendent

Fig.5.6.Conducera
coardelor în semicerc: a -
caracterul creşterii pe
coarda condusă în
semicerc

75
 Semicerc. Conducerea coardelor sub formă de semicerc este cea mai
răspândită formă de conducere. Ea favorizează creşterea mai puternică a
lăstarilor situaţi pe porţiunea superioară a semicercului.
Cerc. Această formă de conducere este practicată în unele podgorii
din Transilvania şi Banat, permiţând o utilizare mai bună a spaţiului aerian
realizând un echilibru între creştere şi fructificare. Şi la acest tip de
conducere sunt favorizaţi lăstarii situaţi pe portiunile superioare a coardelor.
În funcţie de sistemul de tăiere aplicat de numărul şi lungimea coardelor de
rod, legarea coardelor se face în cerc simplu, dublu sau etajat.
După modul de legare, mai sus sau mai jos faţă de punctul de inserţie
a coardelor, cercul poate fi superior sau inferior.
Cu toate că acest tip de conducere a coardelor limitează manifestarea
fenomenului de polaritate, lăstarii cresc cu intensitate diferită, ceea ce face
ca aceştia să fie diferiţi ca dimensiuni.

Fig.5.7. Conducerea coardelor în cerc: a - caracterul creşterii

pe coarda condusă în cerc superior; b - în cerc inferior.

Dintre elementele de rod situate pe butuc numai coardele necesită

conducerea şi legarea, cepii şi cordiţele se autosusţin nefiind necesară nici o
intervenţie.
Pentru legarea coardelor se folosesc: rafia, liberul topit de tei, deşeuri
de la fabricile textile, salcia etc.
În vederea executării lucrării, muncitorii se repartizează câte unul sau
doi pe un rând. Legarea coardelor se face diferit în funcţie de sistemul de
susţinere şi modul de legare adoptat.
În cazul viilor susţinute pe spalier, coardele se împart în două părti,
jumătate legându-se într-o parte a butucului, iar cealaltă jumătate în cealaltă
parte, fără a se încrucişa deasupra butucului. În locul unde coardele
întâlnesc prima sârmă a spalierului se face prima legătură, după care coarda
se arcuieşte, sau se palisează orizontal pe sârma spalierului şi se execută a
doua legătură spre vârful coardei, la 10-15 cm depărtare de acesta.
Coardele lungi se leagă orizontal pe trei locuri. La tăierea Guyot
clasic, în cazul că sunt mai multe coarde, unele se leagă pe prima sârmă, iar
altele pe sârma a doua. Nu este permisă legarea coardelor în mănunchiuri.
La un loc se leagă una, maximum două coarde.
În viile susţinute pe araci, la conducerea coardelor orizontal sau oblic,
prima legătură se face în locul de unde coarda este îndreptată spre aracul
vecin, iar cu a doua legătură se leagă de acesta.
În cazul conducerii coardelor sub formă de cerc sau semicerc, prima
legătură se face la locul de curbură al coardei, iar a doua la vârful coardei.
76
 Efectuarea lucrării de legare a coardelor trebuie să se facă cu o
deosebită atenţie pentru a evita ruperea coardelor, deoarece în anul
respectiv ele nu mai pot fi înlocuite.

Întrebări rezolvate

1. Ce se urmărește prin conducerea si legarea coardelor?

Prin conducerea şi legarea coardelor în diverse forme şi poziţii se urmăresc:
- reglarea creşterii şi fructificării, dirijând coardele astfel încât să existe
condiţii prielnice pentru pornirea şi creşterea lăstarilor de pe toată lungimea
coardei sau numai de pe o anumită porţiune a acesteia;
-asigurarea condiţiilor favorabile pentru aerisire şi utilizarea eficientă a
luminii;
- uşurarea aplicării celorlalte verigi tehnologice (lucrări mecanice, erbicidarea,
efectuarea tratamentelor împotriva bolilor şi dăunătorilor etc.).
2. Care este necesitatea legării coadelor?
Legarea coardelor este necesară deoarece viţa de vie fiind o liană, are
ţesuturile mecanice slab dezvoltate şi nu-şi poate susţine portul ridicat, mai
ales sub greutatea rodului şi a frunzelor.
2. Care sunt direcțiile de care se ține cont la efectuarea lucrărilor de
conducere și legare a coardelor.
Efectuarea lucrărilor de conducere şi legare a coardelor se execută
ţinând cont de:
- direcţia în care se conduc coardele faţă de rândul de viţe;
- înălţimea la care sunt conduse coardele faţă de sol;
- direcţia în raport cu verticala şi figura geometrică formată de coarde
la legarea de mijlocul de susţinere.

Întrebări de autoevaluare

1.În ce perioadă se execută lucrările de dirijare şi legare a coardelor la viţa

de vie?
2.De ce este necesară legarea coardelor la viţa de vie?
3.Ce se urmăreşte prin conducerea şi legarea coardelor în diverse forme?
4.De ce anume trebuie să se ţină cont la efectuarea lucrărilor de conducere
şi legare a coardelor pe mijloacele de susţinere?
5.În ce caz este folosită conducerea vertical ascendentă a coardelor?

77
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

LUCRĂRI ŞI OPERAŢII ÎN VERDE

Cuvinte cheie: lăstari, plivit, legat, copilit, cârnit, normarea inflorescenţelor,

împungirea strugurilor, ciupit, desfrunzit, incizie inelară, polenizare

Rezumat
Lucrările şi operaţiile în verde cuprind un complex de măsuri
fitotehnice care se execută în perioada de vegetaţie a viţei de vie. Ele
completează tăierile de rodire în scopul reglării proceselor de creştere şi
fructificare. Prin lucrările şi operaţiile în verde se realizează o aerisire şi
iluminare corespunzătoare a organelor butucului, reducând atacul de boli şi
îmbunătăţind calitatea producţiei.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

6.1. LUCRĂRI ŞI OPERAŢII ÎN VERDE

În funcţie de necesitatea aplicării lor, scopul şi frecvenţa de executare,

lucrările şi operaţiile în verde pot fi clasificate astfel:
- lucrări şi operaţii executate curent: plivitul lăstarilor, legatul lăstarilor,
copilitul lăstarilor, cârnitul;
- lucrări şi operaţii specifice soiurilor de struguri pentru masă:
normarea inflorescenţelor, scurtarea inflorescenţelor, rărirea butonilor florali
şi a boabelor, împungirea strugurilor;
- lucrări şi operaţii în verde aplicate ocazional: ciupitul, desfrunzitul
parţial, incizia inelară, polenizarea suplimentară.

6.1.1.Lucrări şi operaţii în verde obişnuite

Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea de pe butuc a lăstarilor de

prisos, a tuturor lăstarilor daţi din portaltoi, pentru a asigura condiţii cât mai
favorabile de hrănire, iluminare şi aerisire pentru lăstarii rămaşi. Prin plivit se
uşurează de asemenea executarea tratamentelor împotriva bolilor şi
dăunătorilor.
Plivitul lăstarilor se execută după apariţia inflorescenţelor de obicei o
singură dată, dar în unele cazuri sunt necesare două pliviri. Lăstarii de prisos
se îndepărtează cu mâna de la punctul de inserţie, în urma examinării foarte
atente a butucului. Sunt consideraţi de prisos lăstarii nefertili de pe
elementele de rod, precum şi o parte a lăstarilor fertili situaţi pe elementele
de rodire. La soiurile cu puţini lăstari sterili, aceştia se vor îndepărta în
totalitate, iar la soiurile cu mulţi lăstari nefertili se vor îndepărta jumătate din
aceştia (se vor îndepărta unul din lăstarii gemeni, lăstarii de pe trunchi şi cei
cu poziţie necorespunzătoare).
78
 La butucii conduşi în forme joase nu se vor plivi lăstarii porniţi de pe
cepii de înlocuire, iar pe scaunul butucului se lasă 4-6 lăstari de vigoare
medie, orientaţi pe direcţia rândului, care se vor tăia la cep în anul următor.
La butucii conduşi în forme semiînalte şi înalte pe cepul de siguranţă
se lasă doi lăstari. Lăstarii crescuţi pe trunchi se plivesc, iar cei porniţi de pe
capul înălţat sau cordoane se reţin în scopul apropierii rodului de butuc.
Legatul lăstarilor este o lucrare necesară, deoarece aceştia au
ţesuturile mecanice slab dezvoltate şi după ce depăşesc o anumită lungime
nu se mai pot autosusţine şi se apleacă. Lăstarii se leagă de 2-4 ori pe vară.
Primul legat se face când lăstarii au 40-60 cm şi depăşesc nivelul sârmei a
doua a spalierului cu aproximativ 10 cm, iar în cazul viţelor conduse în forme
joase când lăstarii din butuc au depăşit prima sârmă a spalierului.
La sistemul de susţinere pe spalier lăstarii se leagă răsfirat, unul câte
unul, sau cel mult 2-3 lăstari la un loc.
Pentru legat se foloseşte rafia, liberul de tei topit, deşeurile textile etc.
Legăturile făcute trebuie să fie lejere şi se fac în formă de "opt" (materialul
de legat se înfăşoară de două ori după sârmă apoi se trece peste lăstar şi se
leagă). În plantaţiile în care spalierul este prevăzut cu sârme duble, legatul se
face mult mai uşor. Lăstarii se vor introduce printre sârmele duble ale
spalierului şi se vor lega din loc în loc.
Legăturile se fac imediat sub frunze. Nu este bine să se lege mai mult
de 2-3 lăstari la un loc şi nici peste frunze, deoarece în mijlocul butucului se
menţine umezeala ridicată favorizând atacul bolilor. Legarea lăstarilor nu
trebuie făcută pe timp umed.
La viţele conduse în forme semiînalte şi înalte, care prezintă la baza
tulpinii un cep de siguranţă, lăstarii porniţi de pe acesta se leagă de tulpina
butucului respectiv.
Al doilea legat se face imediat după înflorit, al treilea în iulie, iar ultimul
în august. Prin lucrarea de legat se realizează repartizarea mai bună a
frunzelor în spaţiu, favorizând activitatea fotosintetică cu influenţe favorabile
asupra calităţii producţiei.
Copilitul lăstarilor constă în scurtarea sau mai rar suprimarea
lăstarilor crescuţi la subsuoara frunzelor (copili). Suprimarea acestora se face
deasupra a 4-5 frunze, când aceştia sunt în faza de 7-8 frunze. Partea de
copil rămasă pe lăstar ajută la hrănirea şi diferenţierea mai bună a ochilor de
iarnă situaţi la baza lor. La unele soiuri (Perla de Csaba, Cardinal, Regina
viilor), copilii sunt fertili, strugurii de pe ei ajung la maturitate şi ajută la
compensarea producţiei.
Copilitul se execută o dată cu legatul al doilea şi al treilea al lăstarilor,
dar din raţiuni economice în ultimul timp, lucrarea de copilit se practică din ce
în ce mai rar, mai ales la formele înalte. Copilitul este, totuşi o lucrare
necesară la soiurile viguroase care emit mulţi copili.
În funcţie de modul în care se execută, copilitul poate fi total sau
parţial. Modul de executare al copilitului parţial a fost arătat mai sus. Copilitul
total constă în suprimarea totală a copilului de la subsuoara frunzei şi este
mai puţin utilizat.
Prin lucrarea de copilit se urmăreşte micşorarea masei vegetative,
reducerea gradului de umbrire a frunzelor de pe lăstarii fertili, uşurarea
executării tratamentelor fitosanitare şi a celorlalte lucrări agrotehnice.

79
 Fig. 6.1. Copilitul lăstarilor

Cârnitul lăstarilor este o operaţie care se execută în toate categoriile

de vii la intrarea strugurilor în pârgă şi încetarea creşterii lăstarilor, ceea ce
corespunde cu a doua jumătate a lunii august şi începutul lunii septembrie.
Lucrarea constă în retezarea tuturor lăstarilor la 20-30 cm deasupra ultimei
sârme a spalierului folosind în acest scop coasa, foarfeca de gard viu,
foarfeca de tăiat via etc. Prin cârnit se îndepărtează 5-7 frunze din vârful
lăstarilor considerate consumatoare, deoarece ele nu mai au timp să devină
excedentare în asimilate. În acest fel excedentul de substanţe plastice care
se realizează în frunzele mature va fi folosit pentru creşterea şi maturarea
boabelor, maturarea lemnului şi diferenţierea mugurilor. Lucrarea de cârnit
mai are rolul de a micşora umbrirea lăstarilor şi a frunzelor îmbunătăţind
iluminarea şi aerisirea frunzişului rămas şi a strugurilor.

Fig. 6.2. Cârnitul lăstarului

Cârnitul precoce (10-15 iulie) executat când lăstarii sunt în plină

creştere sau cârnitul prea radical, vor avea ca efect pornirea în vegetaţie a
unui număr prea mare de copili, iar în unele cazuri chiar pornirea în creştere
a mugurelui principal din ochiul abia format. Aceasta duce la folosirea

80
neraţională a asimilatelor şi favorizează atacul de mană pe frunzele tinere ale
copililor.
Lăstarii rezervaţi pe butuc pentru completarea golurilor prin marcotaj
nu vor fi cârniţi. În viile conduse în forme înalte, creşterea lăstarilor este
temperată, de aceea cârnitul se face mai târziu şi o singură dată.

6.1.2.Lucrări şi operaţii în verde aplicate ocazional

Ciupitul lăstarilor constă în suprimarea cu mâna, fără ajutorul altor

unelte a vârfului de creştere a lăstarilor cu 4-5 zile înainte de declanşarea
înfloritului. Prin această lucrare se opreşte creşterea lăstarilor în lungime
pentru o perioadă şi se dirijează asimilatele către inflorescenţe.

Fig. 6.3. Ciupitul lăstarilor

Ciupitul lăstarilor are ca efect: sporirea numărului de flori legate în

inflorescenţe, creşterea producţiei de struguri, stimularea creşterii şi
fructificării copililor, stimularea creşterii lăstarilor de pe cepi. Lucrarea se
aplică rar, numai la soiurile care leagă slab. Nu se ciupesc lăstarii de pe
cepul de siguranţă şi cei destinaţi pentru completarea golurilor prin marcotaj.
Ciupitul lăstarilor devine obligatoriu în anii cu condiţii meteorologice
nefavorabile fecundării şi legării boabelor. El trebuie executat în timp util,
efectul acestuia scade pe măsură ce se întârzie şi nu mai are efect când se
aplică spre sfârşitul înfloritului.
Desfrunzitul parţial este recomandat atât în cazul soiurilor de struguri
pentru masă cât şi soiurilor de struguri pentru vin. El constă în îndepărtarea
frunzelor îmbătrânite situate în dreptul strugurilor în vederea expunerii lor la
soare pentru a favoriza coacerea acestora, aerisirea butucului şi uşurarea
aplicării tratamentelor fitosanitare.
Lucrarea se impune în anii ploioşi şi se face cu 2-3 săptămâni înainte
de recoltat pentru a preveni atacul de putregai cenuşiu.
Prin desfrunzit se pot îndepărta până la 20-25% din frunzele butucului
care nu mai au rol în fotosinteză. Desfrunzitul se face treptat pentru a nu
expune brusc strugurii la soare şi cauza opărirea boabelor.
Trebuie ţinut cont de faptul că frunzele sunt organe utile plantei, cu rol
în asimilaţia clorofiliană şi fiecare soi necesită o anumită suprafaţă foliară
81
optimă (pentru un kilogram de struguri este necesară o suprafaţă foliară de
1,5-2,0 m2). Din aceste motive desfrunzitul parţial se realizează cu
discernământ pentru a nu periclita producţia de struguri sau chiar viaţa
butucului.
Desfrunzitul timpuriu, înainte de înflorit sau în timpul înfloritului,
favorizează meierea şi mărgeluirea boabelor, fenomene cu atât mai intense
cu cât se îndepărtează mai multe frunze.
Efectele pozitive ale desfrunzitului raţional asupra calităţii strugurilor
sunt: colorarea uniformă a boabelor la soiurile de struguri pentru masă,
sporirea conţinutului în zaharuri, reducerea acidităţii totale prin degradarea
acidului malic sub acţiunea mai intensă a luminii.
Incizia inelară este operaţia în verde care constă în scoaterea unui
inel de scoarţă lat de 5-6 mm de pe lăstarii fertili, de sub prima inflorescenţă.
Se aplică rar la soiurile de struguri pentru masă pentru a obţine struguri mari
şi aspectuoşi, cu boabe uniforme şi cu o coacere mai timpurie. Ea se face cu
4-5 zile după înflorit în perioada de maximă activitate a frunzelor pentru ca
rănile să se vindece în decurs de 20-25 zile. Calendaristic inelarea trebuie
făcută în intervalul 15 iunie -15 iulie.

Fig.6.4. Incizia inelară: A - pe lăstar; B - la baza coardei.

Incizia inelară se poate face atât pe lăstari cât şi la baza coardelor cu

ajutorul unor foarfeci speciale de inelat a căror lame secţionează scoarţa şi
liberul, după care inelul se desprinde şi este scos cu ajutorul unui briceag.
Inelarea trebuie făcută moderat, deoarece practicarea unui număr
mare de incizii stopează migrarea asimilatelor spre sistemul radicular, fapt ce
afectează vigoarea butucilor şi pune în pericol chiar viaţa acestora. Din acest
motiv nu este recomandată inelarea tuturor lăstarilor sau a coardelor de pe
un butuc, ci numai o treime din acestea şi o dată la 3 ani.
Deoarece inelarea este o operaţie dificilă care necesită multă forţă de
muncă, se poate practica numai o tăietură circulară în scoarţă şi liber, cu un
briceag bine ascuţit, fără scoaterea inelului. În acest caz rănile se vindecă
mai uşor, dar efectele pozitive produse asupra strugurilor sunt mult mai
reduse.

82
 Coardele inelate nu trebuie utilizate în anul următor la tăierea în uscat
pentru formarea elementelor de rodire.

Fig.6.5. Dispozitiv pentru inelat

Polenizarea suplimentară este o lucrare necesară în cazul soiurilor

cu flori fiziologic femele şi a soiurilor cu capacitate redusă de germinare a
polenului (Bacator, Bicane, Braghină, Crâmpoşie). Prin această lucrare se
combat fenomenele de meiere şi mărgeluire şi se obţin sporuri importante de
producţie. Polenizarea suplimentară se practică pe suprafeţe restrânse.
Ea se execută dimineaţa până la orele 10-11, când florile s-au deschis
în procent de 50-60%. Există mai multe procedee de polenizare, dar acestea
sunt greoaie şi neeconomice, de aceea le vom aminti pe cele mai simple:
- scuturarea sârmelor spalierului, favorizează căderea polenului pe
stigmatul florilor deschise.
- trecerea printre rândurile de viţă cu ventilatoare puternice, care
împrăştie polenul favorizând fecundarea.
- recoltarea polenului de la soiurile cu polen abundent, prin scuturarea
inflorescenţelor în pungi. Polenul recoltat se păstrează în frigidere până în
momentul polenizării suplimentare, când polenul este introdus în aparate de
stropit cu ajutorul cărora executăm polenizarea suplimentară.
Deoarece polenizarea suplimentară este o lucrare anevoioasă şi
neeconomică, nu poate fi aplicată pe scară largă în producţie, motiv pentru
care soiurile care au nevoie de polenizare suplimentară se vor planta
intercalat (3 rânduri soiul de bază + 1 rând soiul polenizator) cu soiuri
polenizatoare.

6.1.3.Lucrări şi operaţii în verde specifice soiurilor de struguri pentru

masă

Normarea (rărirea) inflorescenţelor este o lucrare care se aplică

soiurilor de struguri pentru masă, care au un procent ridicat de lăstari fertili şi
mai multe inflorescenţe pe lăstar. Reducerea numărului de inflorescenţe se
face în mod diferit, în funcţie de fertilitatea solului şi nivelul agrotehnicii
aplicate. Pe fiecare lăstar fertil sunt necesare 1-2 inflorescenţe, restul fiind
îndepărtate prin rupere cu mâna. Rărirea se va executa imediat după legatul
florilor pentru a avea posibilitatea să alegem inflorescenţele cele mai
corespunzătoare, care vor fi păstrate. De regulă se înlătură inflorescenţele
mici, nedezvoltate, situate spre vârful lăstarului.
83
 În funcţie de fertilitatea soiului de pe butuc se vor elimina 20-30% din
inflorescenţe. La soiurile pentru masă cu struguri foarte mari de 300-500 g
(Cardinal, Italia, Afuz-Ali) se vor reţine pe butuc 14-16 inflorescenţe, la
soiurile cu struguri de 200-300 g (Muscat Hamburg, Coarnă Neagră, Coarnă
Albă) se vor lăsa 24-26 inflorescenţe pe butuc, iar la soiurile Perlă de Csaba,
Chasselas doré, care au struguri mai mici se vor lăsa 30-32 inflorescenţe pe
butuc.
Numărul de inflorescenţe pe butuc se poate calcula cu următoarea
formulă:
P
Nr.de inflorescente pe butuc = , unde:
G×N
-P = producţia globală ce trebuie realizată se exprimă în kg/ha
-G = greutatea medie a unui strugure în kg, care este specifică fiecărui soi
-N = numărul de butuci la hectar.
Rărirea inflorescenţelor de pe butuc are ca efect mărirea greutăţii
medii a unui strugure, creşterea producţiei globale, creşterea dimensiunilor
boabelor şi a conţinutului în zahăr, creşterea procentului de struguri marfă.
Scurtarea inflorescenţelor se aplică în general soiurilor de stuguri
pentru masă cu boabe mari, influenţând favorabil calitatea strugurilor prin:
ridicarea aspectului comercial al acestora, maturarea mai uniformă,
uniformizarea culorii şi mărimii boabelor, creşterea conţinutului în zahăr. Prin
această lucrare se urmăreşte îndepărtarea vârfului axului principal al
strugurilor, iar în cazul strugurilor rămuroşi se va îndepărta şi o parte din
ramificaţiile laterale, care au boabe mici şi neuniforme din punct de vedere al
maturării.
În urma numeroaselor cercetări efectuate în acest sens s-a stabilit că
momentul optim pentru executarea acestei operaţii este imediat după
înflorire. Dacă se execută mai devreme poate avea ca efect legarea unui
număr prea mare de flori şi obţinerea unor struguri cu boabe prea dese.
Dacă operaţia se face cu întârziere se va reduce sporul în greutate al
boabelor, proporţional cu durata întârzierii.
Scurtarea inflorescenţelor se poate face cu o foarfecă inoxidabilă sau
chiar cu mâna suprimând, în funcţie de soi, 1/2 sau 2/3 din inflorescenţă.

Fig.6.6. Scurtarea inflorescenţelor (a) şi aspectul strugurelui rezultat (b)

84
 La soiurile cu inflorescenţe lungi de peste 20 cm ( Alphonse Lavalleé,
Cardinal, Regina viilor) se va elimina 1/2 sau chiar 2/3 din lungimea
inflorescenţei, la soiurile cu inflorescenţe de 15 - 20 cm se îndepărtează 1/3
din aceasta sau chiar mai puţin, iar la soiurile cu struguri compacţi şi boabele
dese se vor elimina 2 - 3 ramificaţii din interiorul strugurelui.
Lucrarea este recomandabil să se execute pe timp noros, seara sau
dimineaţa evitând soarele puternic.
Rărirea butonilor florali şi a boabelor îmbunătăţeşte aspectul
comercial al strugurilor, fără a modifica forma acestora. Lucrarea este
indicată în cazul soiurilor pentru masă cu boabe rare şi neuniforme ca
mărime, culoare şi maturare (Muscat Hamburg ), în cazul soiurilor cu boabe
dese (Chasselas doré) şi a celor predispuse la meiere şi mărgeluire (Coarnă
neagră). Operaţia de rărire se execută imediat după înflorire, când efectul
acesteia este maxim.
Rărirea boabelor se va face prin tăierea acestora de la baza
pedicelului şi nu prin rupere, utilizând în acest scop forfecuţe inoxidabile cu
vârfuri lungi bine ascuţite. Înainte de a efectua lucrarea se va scutura uşor
strugurele pentru a îndepărta florile sau boabele care urmează să cadă
natural.
Lucrarea trebuie făcută dimineaţa, seara sau în zilele noroase pentru
a feri inflorescenţele sau strugurii de arşiţă.
Împungirea strugurilor se execută în vederea obţinerii unor struguri
de o calitate deosebită, la soiurile a căror struguri se pătează sub acţiunea
directă a soarelui foarte puternic. Astfel de soiuri sunt: Chasselas doré, Afuz-
Ali, etc. De asemenea operaţia se aplică şi în cazul soiurilor cu maturare
extratimpurie şi timpurie (Perlă de Csaba) care sunt atacate puternic de
viespi.
Împungirea strugurilor constă în introducerea strugurilor în pungi sau
săculeţe confecţionate din hârtie de pergament. Operaţia se execută la
începutul maturării strugurilor.
Pungile se leagă prima dată în jurul pedunculului după care se
cuprinde şi lăstarul din dreptul lor. La baza pungilor se lasă mici orificii
necesare pentru aerisire şi scurgerea apei.
Prin împungire strugurii primesc un aspect mai plăcut cu boabe
sănătoase, uniform colorate şi pruina intactă. Cu toate acestea, lucrarea fiind
anevoioasă se practică foarte rar şi pe suprafeţe reduse.

Întrebări rezolvate
1.Cum se clasifică lucrările si operațiile în verde la vița de vie?
În funcţie de necesitatea aplicării lor, scopul şi frecvenţa de executare,
lucrările şi operaţiile în verde pot fi clasificate astfel:
- lucrări şi operaţii executate curent: plivitul lăstarilor, legatul lăstarilor,
copilitul lăstarilor, cârnitul;
- lucrări şi operaţii specifice soiurilor de struguri pentru masă:
normarea inflorescenţelor, scurtarea inflorescenţelor, rărirea butonilor florali
şi a boabelor, împungirea strugurilor;
- lucrări şi operaţii în verde aplicate ocazional: ciupitul, desfrunzitul
parţial, incizia inelară, polenizarea suplimentară.

85
 2. În ce constă plivitul lăstarilor?
Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea de pe butuc a lăstarilor de
prisos, a tuturor lăstarilor daţi din portaltoi, pentru a asigura condiţii cât mai
favorabile de hrănire, iluminare şi aerisire pentru lăstarii rămaşi. Prin plivit se
uşurează de asemenea executarea tratamentelor împotriva bolilor şi
dăunătorilor.
3. Care sunt lucrările și operațiile în verde specifice soiurilor de
struguri pentru masă?
Lucrările și operațiile în verde specific soiurilor de struguri pentru
masă, sunt: normarea inflorescențelor, scurtarea inflorescențelor,
rărirea butonilor florali, împungirea strugurilor.

Întrebări de autoevaluare

1.În ce scop se realizează lucrările şi operaţiile în verde?

2.Ce înţelegem prin plivitul lăstarilor şi când se execută?
3.De câte ori se face legatul lăstarilor şi cum?
4.În ce constă copilitul lăstarilor?
5.Când se face cârnitul lăstarilor?

86
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

LUCRĂRILE SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE VITICOLE

Cuvinte cheie: viţă de vie, sol, arătură, afânare, praşilă, frezare, mulcire

Rezumat
Cultura viţei de vie ocupă terenul o perioadă îndelungată şi necesită
anual un volum mare de lucrări ale solului. Lucrările solului sunt clasificate
după frecvenţa aplicării lor (anuale şi periodice) şi după adâncimea la care
se execută (superficiale şi adânci).

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

7.1. Lucrările solului

Cultura viţei de vie are un caracter intensiv, ocupă terenul o perioadă
îndelungată, de cel puţin 30-35 ani şi necesită anual un volum mare de
lucrări ale solului. Din aceste motive majoritatea solurilor din plantaţiile
viticole sunt soluri antropice, slab structurate, cu un conţinut scăzut de
humus şi cu o porozitate capilară redusă.
Pe astfel de terenuri executarea corectă şi la momentul optim a
lucrărilor solului este foarte importantă. Prin mobilizarea solului se realizează
un raport optim între porozitatea capilară şi cea necapilară, se asigură un
echilibru între gazele din sol cu participarea oxigenului în proporţii de 8-12%,
se încorporează în sol toate categoriile de îngrăşăminte, se stimulează
activitatea microorganismelor, se favorizează acumularea de căldură în sol şi
se combat buruienile.
Lucrările solului se clasifică după frecvenţa aplicării lor şi după
adâncimea la care se execută. În funcţie de frecvenţă, lucrările solului sunt
anuale şi periodice.
După adâncimea de executare, lucrările solului pot să fie lucrări
superficiale şi lucrări adânci.
Lucrările anuale urmăresc menţinerea solului pe o adâncime de 0-20
cm în stare afânată, evitarea pierderilor de apă din sol, distrugerea
buruienilor şi stimularea activităţii biologice din sol.
Arătura de primăvară se execută primăvara în lunile martie-aprilie,
după încheierea tăierii de rodire, la adâncimea de 14-16 cm. Lucrarea se
execută cu plugul cultivator pentru vie (PCV), echipat cu trupiţe laterale
pentru răsturnarea brazdelor spre mijlocul intervalului. Cu ocazia lucrării se
pot administra şi îngrăşămintele chimice cu azot prin echiparea plugului cu
echipamentul de fertilizare EIV.
Pentru a evita pierderile de apă, cu ocazia arăturii de primăvară este
indicat ca lucrarea să se execute în agregat cu grapa stelată (GSV).
Afânarea de primăvară se execută în zonele secetoase, pe solurile cu
textură uşoară, unde înlocuieşte arătura de primăvară, pentru a evita
87
pierderile de apă din sol. Lucrarea se execută cu plugul cultivator pentru vie,
echipat cu gheare de afânare, în agregat cu grapa stelată.
Afânarea adâncă a solului pe rând (sapa mare), se face imediat după
arătura de primăvară. Lucrarea poate fi executată manual cu sapa sau
mecanizat cu ajutorul plugului cu palpator. Adâncimea de mobilizare a solului
este de 8-10 cm.
Praşilele se execută în perioada de vegetaţie cu scopul de a menţine
solul afânat şi curat de buruieni. Sunt necesare 3-4 praşile manuale pe rând
şi 4-5 praşile mecanice pe intervalul dintre rânduri. Praşilele mecanice se pot
executa cu cultivatorul, cu discul sau cu freza. Lucrarea cu discul este
indicată pe solurile uşoare cu un grad redus de îmburuienare.
Lucrarea cu freza se execută pe solurile grele cu un grad mare de
îmburuienare. Lucrarea este calitativ superioară, deoarece realizează o
mărunţire şi afânare foarte bună a solului, în schimb randamentul de lucru
este foarte scăzut, iar consumul de carburanţi este mai mare decât în cazul
lucrării cu grapa sau cultivatorul.
Mulcirea constă în acoperirea solului dintre rânduri cu diverse
materiale: paie tocate, pleavă, frunze sau folie de polietilenă. Mulcirea poate
să fie totală, când se acoperă întreaga suprafaţă dintre rânduri sau parţială,
în benzi, pe rândul de viţe. Lucrarea se face cu scopul de a reduce numărul
de praşile din perioada de vegetaţie, deoarece stratul de mulci împiedică
răsărirea şi creşterea buruienilor şi îmbunătăţeşte regimul termic şi hidric al
solului.
Arătura de toamnă se execută după căderea frunzelor, cu plugul
cultivator pentru vie, la adâncimea de 16-18 cm, cu răsturnarea brazdelor
spre rândul de viţe, astfel încât să rezulte un bilon în lungul rândului, prin
care va fi protejată de ger baza butucilor.
O dată cu arătura de toamnă are loc şi încorporarea în sol a
îngrăşămintelor organice şi chimice cu fosfor şi potasiu. Prin arătură se
favorizează acumularea în sol a apei provenită din ploi şi zăpezi.
Lucrările periodice urmăresc afânarea solului în profunzime, la
adâncimea de 30-45 cm, în zona de plasare a rădăcinilor active, regenerarea
sistemului radicular, distrugerea hardpanului şi îmbunătăţirea regimului de
nutriţie a viţei de vie. Lucrările periodice ale solului sunt subsolajul şi
afânarea adâncă cu organe de tip Cizel.
Subsolajul este o lucrare periodică, prin care se reface afânarea
adâncă a solului dintre rândurile de viţe la adâncimea de 35-45 cm. Pentru a
nu afecta sistemul radicular al butucilor lucrarea se execută alternativ, din
două în două intervale, cu revenirea pe acelaşi interval o dată la 4-6 ani.
Pe terenurile grele luto-argiloase subsolajul se face o dată la doi ani
cu revenirea pe acelaşi interval după 4 ani, iar pe solurile uşoare luto-
nisipoase se execută o dată la 3 ani cu revenirea pe acelaşi interval după 6
ani.
Lucrarea se execută toamna, după recoltarea strugurilor, când solul
are suficientă umiditate pentru a nu disloca bulgări mari de sol şi a nu afecta
prea mult sistemul radicular. Se utilizează subsolierul purtat pentru vie SPV-
45 M. O dată cu lucrarea se recomandă şi încorporarea în profunzime a
îngrăşămintelor chimice cu fosfor şi potasiu.

88
 Pe solurile uşoare subsolajul poate fi înlocuit cu o lucrare de afânare
adâncă a solului, cu organe de tip Cizel, care se montează pe plugul
cultivator pentru vie şi afânează solul pe o adâncime de 20-25 cm. Lucrarea
se execută toamna după recoltarea strugurilor.

Întrebări rezolvate
1.Calsificarea lucrărilor solului.
Lucrările solului se clasifică după frecvenţa aplicării lor şi după
adâncimea la care se execută. În funcţie de frecvenţă, lucrările solului sunt
anuale şi periodice.
După adâncimea de executare, lucrările solului pot să fie lucrări
superficiale şi lucrări adânci.
2.În ce constă mulcirea solului?
Mulcirea constă în acoperirea solului dintre rânduri cu diverse
materiale: paie tocate, pleavă, frunze sau folie de polietilenă. Mulcirea poate
să fie totală, când se acoperă întreaga suprafaţă dintre rânduri sau parţială,
în benzi, pe rândul de viţe. Lucrarea se face cu scopul de a reduce numărul
de praşile din perioada de vegetaţie, deoarece stratul de mulci împiedică
răsărirea şi creşterea buruienilor şi îmbunătăţeşte regimul termic şi hidric al
solului.
3.Ce se urmărește prin lucrările periodice ale solului?
Lucrările periodice urmăresc afânarea solului în profunzime, la
adâncimea de 30-45 cm, în zona de plasare a rădăcinilor active, regenerarea
sistemului radicular, distrugerea hardpanului şi îmbunătăţirea regimului de
nutriţie a viţei de vie. Lucrările periodice ale solului sunt subsolajul şi
afânarea adâncă cu organe de tip Cizel.

Întrebări de autoevaluare

1.Ce fel de soluri se întâlnesc în majoritatea plantaţiilor viticole?

2.Cum clasificăm lucrările solului?
3.În ce scop se fac lucrările anuale de întreţinere a solului?
4.Când se execută arătura de primăvară şi cum?
5.În ce caz este folosită afânarea de primăvară?

89
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

ERBICIDAREA ÎN PLANTAŢIILE VITICOLE

Cuvinte cheie: viţă de vie, plantaţie, cartare, buruieni, erbicide, preemergent,

postemergent, doze

Rezumat
Folosirea erbicidelor pentru combaterea buruienilor, în combinaţie cu
lucrările de mobilizare a solului, duce la realizarea de economii băneşti, la
reducerea numărului de treceri ale tractorului, la reducerea consumului de
pesticide şi în final la combaterea integrată, mai eficientă a buruienilor.
Pentru o erbicidare eficientă se face cartarea buruienilor pentru cunoaşterea
structurii floristice şi a gradului de îmburuienare. Se recomandă alternarea
aplicării în timp a erbicidelor de tipuri diferite pentru a creşte eficienţa de
combatere a buruienilor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

8.1. Erbicidarea

Sistemul de erbicidare se stabileşte în funcţie de: speciile de buruieni

care urmează a fi combătute, tipurile de erbicide utilizate, reţetele de
erbicidare şi metodele de aplicare a erbicidelor.
În cele mai multe zone viticole se întâlnesc numeroase specii de
buruieni asociate, în special buruieni perene cum sunt: Cynodon dactylon
(pirul gros), Setaria sp.(mohorul), Amaranthus retroflexus (ştirul). Alături de
aceste buruieni se întâlnesc şi foarte multe specii de buruieni anuale: Sinapis
arvensis, Chenopodium sp., Veronica arvensis, Capsella bursa-pastoris,
Stelaria media, etc.
Pentru o erbicidare eficientă este foarte importantă cunoaşterea
structurii floristice şi a gradului de îmburuienare. Pentru aceasta în plantaţii
se execută lucrări de cartare a buruienilor în timpul verii, pe baza cărora se
stabilesc reţetele de erbicidare.
În plantaţiile viticole se utilizează atât erbicide de sol preemergente,
cât şi erbicide de contact postemergente. Cu ajutorul erbicidelor de sol
preemergente se combat buruienile anuale monocotiledonate şi
dicotiledonate. Erbicidele se administrează şi se încorporează în sol, de unde
buruienile le absorb prin rădăcini. Ele au faţă de viţa de vie o selectivitate de
poziţie.
Erbicidele de contact postemergente combat buruienile perene care
nu sunt combătute eficient de erbicidele triazinice. Sunt erbicide sistemice,
cu spectru larg de acţiune, care sunt absorbite de buruieni prin frunze.
Pentru mărirea eficienţei de combatere a buruienilor se recomandă
alternarea aplicării în timp a erbicidelor de tipuri diferite.

90
 Combaterea chimică a buruienilor a devenit o componentă de bază a
tehnologiilor actuale de cultură a viţei de vie. În ultimii ani au fost sintetizate
noi erbicide, astfel încât gama de erbicide care pot fi utilizate în viticultură
este foarte largă.
Tabelul 8.1
Erbicide recomandate în cultura viţei de vie
Doza
Nr. Substanţa în kg. Buruieni
Erbicidul Per. apl.
Crt. activă sau combătute
l/ha
Propaquizafop
1 Agil 100EC postem. 1,5 Monocotiledonate
100 g/l
90 g/l Monocotiledonate
2 Azurol postem. 8-12
Glyphosate şi Dicotiledonate
CE-150 g/l
Monocotiledonate
3 Basta Glufosinat de postem. 4
şi Dicotiledonate
amoniu
Glifosfat acid Monocotiledonate
4 Dominator postem. 3
360g/l şi Dicotiledonate
Monocotiledonate
Dual 500 CE-500 g/l
5 preem. 6-7 şi unele
EC Metalaclor
Dicotiledonate
CE-125 g/l
6 Fusilade postem. 4-5 Monocotiledonate
Fluazifopbutil
Monocotiledonate
Fusilade CE-150 g/l
7 postem. 1,3 inclusiv Sorghum
forte Fluazifopbutil
halepense
Glifogan 48 Monocotiledonate
8 Glifosfat 360g/l postem. 3
SL şi Dicotiledonate
Oxiflurfen 240 Monocotiledonate
9 Goal 2 XL preem. 2-4
g/l şi Dicotiledonate
CE-240 g/l Monocotiledonate
10 Goal 2E preem. 5
Oxiflurfen şi Dicotiledonate
Glifosfat acid Monocotiledonate
11 Glifotim postem. 3
360g/l şi Dicotiledonate
Glifosfat acid Monocotiledonate
12 Glyfos SL postem 4
360g/l şi Dicotiledonate
Quizalofop-p-
13 Leopard postem. 2-2,5 Monocotiledonate
etyl
40g/l
Pantera Monocotiledonate
14 Quizalofop-P- postem. 3
40EC şi Dicotiledonate
tefuril
CS-400 g/l Monocotiledonate
15 Roundup postem. 3
Glifosat şi Dicotiledonate
Ronstar CE-250 g/l Monocotiledonate
16 postem. 4-5
25EC Oxidiazon şi Dicotiledonate
Monocotiledonate
Targa CE-100 g/l
17 postem. 4-5 inclusiv Sorghum
10EC Quizalofopetil
halepense
Glifosfat acid Monocotiledonate
18 Touchdown postem. 4
360g/l şi Dicotiledonate

Erbicidele se pot aplica în benzi sau pe întreaga suprafaţă.

Erbicidarea în benzi presupune aplicarea erbicidelor pe o lăţime de 30-40 cm
de o parte şi de alta a rândului de viţe, urmând ca intervalul dintre rânduri să
91
se lucreze mecanizat. Cantitatea de erbicid care se va aplica se calculează
cu formula:
X= (C x L): D, în care:
X - cantitatea de erbicid necesară, în kg sau litri;
C – doza de erbicid recomandată în kg/ha sau l/ha;
L – lăţimea benzii de erbicidare (în cm);
D – distanţa dintre rândurile de viţe (în cm).
Erbicidarea totală se recomandă în parcelele viticole puternic infestate
cu buruieni şi în plantaţiile viticole nemecanizabile situate pe terenurile în
pantă.
Cu toate că cele mai multe dintre erbicidele utilizate în viticultură se
încadrează în grupa a III-a sau a IV-a de toxicitate, se impun totuşi unele
măsuri de protecţie în aplicarea acestora:
- Se vor folosi numai erbicide cu etichetă şi se vor urma indicaţiile
prescrise.
- Dacă pielea vine în contact direct cu soluţia de stropit se impune
spălarea cu apă şi săpun.
- Este interzisă desfundarea duzelor prin suflarea cu gura.
- Înaintea erbicidării, dacă florile buruienilor sunt deschise se vor
anunţa crescătorii de albine din zonă.
- Ambalajele de erbicide nu se vor arunca în apropierea surselor de
apă ci se vor păstra în magazii sau se vor distruge în locuri special
amenajate.
-Resturile de soluţie rămase precum şi resturile provenite din spălarea
maşinilor şi aparatelor de stropit se vor arunca în locuri dinainte stabilite şi nu
la întâmplare pentru a nu periclita vitalitatea butucilor.

Întrebări rezolvate

1.Cum se stabilește sistemul de erbicidare în plantațiile viticole?

Sistemul de erbicidare se stabileşte în funcţie de: speciile de buruieni
care urmează a fi combătute, tipurile de erbicide utilizate, reţetele de
erbicidare şi metodele de aplicare a erbicidelor.
2.Care este spectrul de combatere a erbicidelor postemergente?
Erbicidele de contact postemergente combat buruienile perene care
nu sunt combătute eficient de erbicidele triazinice. Sunt erbicide sistemice,
cu spectru larg de acţiune, care sunt absorbite de buruieni prin frunze.

Întrebări de autoevaluare

1.În funcţie de ce se stabileşte sistemul de erbicidare?

2.Ce specii de buruieni se întâlnesc în plantaţiile viticole?
3.De ce este necesară cartarea buruienilor?
4.Ce rol au erbicidele preemergente?
5.Ce rol au erbicidele postemergente?

92
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

FERTILIZAREA VIŢEI DE VIE –NOŢIUNI GENERALE

Cuvinte cheie: îngrăşăminte, fertilizare raţională, elemente nutritive,

analiza agrochimică, diagnoză foliară

Rezumat
În viticultură, pentru obţinerea de producţii mari este obligatorie
folosirea îngrăşămintelor, mai ales că viţa de vie ocupă în general terenuri cu
o fertilitate redusă considerate improprii pentru majoritatea culturilor agricole,
cum sunt terenurile în pantă şi nisipurile. Particularităţile de fertilizare depind
de: fiziologia plantelor, particularităţile sistemului radicular, soiul, vârsta
plantaţiei, condiţiile de sol, condiţiile climatice şi tehnologia de cultivare.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

9.1.Generalităţi privind fertilizarea viţei de vie

Adoptarea unui sistem de fertilizare raţional care să conducă la un

echilibru între creştere şi fructificare, între cantitate şi calitate, fără a avea
efecte asupra sănătăţii şi a longevităţii butucilor, necesită o documentare
adecvată bazată pe analiza nivelului de aprovizionare a solului cu elemente
nutritive, pe diagnosticarea stării de nutriţie a viţei de vie, pe cunoaşterea
regimului pluviometric al zonei etc.
Fertilizarea plantaţiilor viticole prezintă o serie de probleme specifice,
ceea ce face imposibilă elaborarea unui sistem de fertilizare unic pentru viţa
de vie.
Optimizarea soluţiilor de fertilizare reclamă deci, cunoaşterea pentru
fiecare zonă viticolă a relaţiilor ce se stabilesc în sistemul sol-îngrăşământ-
plantă, sub influenţa directă a factorilor climatici şi tehnologici (Sala şi Dobrei
2009, 2010).
Aplicarea îndelungată a unor doze ridicate de îngrăşăminte sau a unor
combinaţii neechilibrate de îngrăşăminte chimice cu azot, fosfor şi potasiu
duc de cele mai multe ori la apariţia unor carenţe de nutriţie sau a unor
dezechilibre fiziologice la viţa de vie.
Aplicarea îngrăşămintelor are efecte diferite de la o zonă la alta,
deoarece capacitatea de aprovizionare cu elemente nutritive depinde de:
procesele de respiraţie, intensitatea fotosintezei, acumularea hidraţilor de
carbon, aprovizionarea cu apă etc.
Datorită faptului că îngrăşămintele (mai ales cele chimice) se obţin cu
un consum mare de energie şi datorită cheltuielilor mari pentru procurarea şi
administrarea acestora, fertilizarea viţei de vie este o secvenţă tehnologică
care trebuie foarte bine cunoscută, clarificată şi care în ciuda numeroaselor
cercetări efectuate, poate fi perfecţionată în continuare.

93
 Particularităţile de fertilizare sunt în funcţie de: fiziologia plantelor,
particularităţile sistemului radicular, soiul, vârsta plantaţiei, condiţiile de sol,
condiţiile climatice şi tehnologia de cultivare.
Legat de vârsta plantaţiei se deosebesc:
- perioada de dominanţă a creşterii vegetative, care începe o dată cu
prinderea butaşilor şi ţine până la intrarea pe rod (3-7 ani);
- perioada de dominanţă a fructificării, care începe cu prima rodire şi
ţine până când recolta începe să scadă şi butucii încep să se usuce (30 - 40
ani), producţia maximă se realizează în prima jumătate a perioadei;
- perioada de dominanţă a proceselor de îmbătrânire şi de declin (25 -
30 ani) în care producţia scade, încep să piară o parte din braţe sau
cordoane, scade volumul ocupat de rădăcini, iar în plantaţie apar goluri. În
această perioadă, pentru a stimula creşterea este necesară îmbunătăţirea
raportului N, P, K în favoarea azotului.
Pe lângă perioadele de vârstă care durează fiecare mai mulţi ani,
importanţă deosebită în fertilizarea viţei de vie prezintă cunoaşterea ciclului
anual cu fenofazele acestuia.
Dintre fenofaze se consideră critice plânsul, începutul înfloririi şi
creşterea boabelor, în fenofazele respective ridicându-se probele pentru
controlul stării de fertilitate (D. Davidescu, Velicica Davidescu, 1992).
Cantităţile de elemente nutritive pe care le consumă viţa de vie sunt
determinate de factorii genetici, pedoclimatici şi tehnologici. În funcţie de
aceşti factori, viţa de vie consumă anual: 92 - 154 kg N, 21 - 45 kg P2O5, 91 -
129 kg K2O la hectar (Gh. Condei, 1986). În afară de aceste elemente
majore, mai consumă: 100 - 160 kg CaO, 10 - 15 kg MgO, 1 - 2 kg Fe, 80 -
150 g B, 80 - 240 g Mn, 60 - 120 g Cu, 100 - 120 g Zn şi 2 - 3 g Mo la hectar
(C. Ţârdea, L. Dejeu, 1995).
Soiurile de struguri consumă cantităţi diferite de elemente nutritive:
- soiurile de struguri pentru vin au un consum mai ridicat, de 210 -
267 kg NPK/ha, în special la soiurile pentru vinuri superioare. Din consumul
total de elemente nutritive, N reprezintă 40 - 52%, P 14 - 17%, iar K 34 -
41%;
Tabelul 9.1
Diferenţierea consumului de elemente nutritive la soiurile de viţă de vie, în
funcţie de direcţia de producţie şi epoca de maturare a strugurilor
(după Gh. Condei şi col., 1975)
Consumul
din care, (%)
Direcţia de producţie global NPK
N P2O5 K2O
kg/ha
Soiurile pentru struguri de masă 129 51 15 34
- cu maturare timpurie 150 54 15 31
- cu maturare mijlocie 182 51 15 34
- cu maturare târzie 234 50 15 34
Soiurile pentru vinuri albe: 236 49 15 36
- de consum curent 248 52 14 34
- de calitate superioară 226 47 16 37
- aromate 210 42 17 41
Soiurile pentru vinuri roşii: 251 49 14 37
- de consum curent 223 50 14 36
- de calitate superioară 267 47 14 39

94
 - soiurile de struguri pentru masă au un consum mai redus, de numai
129 - 234 kg NPK/ha, cel mai mic consum avându-l soiurile cu maturare
extratimpurie şi timpurie, iar cel mai ridicat soiurile cu maturare târzie. Din
consumul global de elemente nutritive N reprezintă 50 - 54%, P 15% şi K 30 -
36% (Gh. Condei şi col., 1975).
În ceea ce priveşte consumul specific de elemente nutritive, exprimat
în kg/tona de struguri, acesta este de 4,9 kg N, 0,5 kg P şi 2,6 kg K la soiurile
pentru struguri de masă (Em. Ionescu, Ariana Ionescu, 1985); 6,0 - 14,8 kg
N, 1,0 - 3,7 kg P şi 3,8 - 15,2 kg K la soiurile de struguri pentru vin.
Un alt factor care influenţează consumul de macro şi microelemente la
soiurile de viţe roditoare este portaltoiul. Portaltoii au capacitate de absorbţie
selectivă a elementelor nutritive, diferită de la unul la altul.
La fertilizare se va ţine seama de mobilitatea elementelor din
îngrăşăminte. Elementele puţin mobile (P, K) trebuie administrate cu mult
timp înainte de a fi consumate, în apropierea rădăcinilor sau direct, evitând
solul, prin fertilizare fazială. Adâncimea de încorporare a îngrăşămintelor se
face la nivelul de răspândire a masei de rădăcini orizontale (20 - 40 cm) şi
mobilitatea îngrăşămintelor, mai sus cele mobile şi mai adânc cele cu P şi K
care au o mobilitate mai redusă.
În cadrul arealelor viticole omogene, sub aspectul factorilor
pedoclimatici, viţa de vie înregistrează aproximativ aceleaşi consumuri de
elemente nutritive an de an, uşurând astfel urmărirea şi evaluarea acestora.
Pornindu-se de la acestea şi ţinând cont de rezerva solului, se pot stabili
dozele orientative pentru plantaţiile viticole.

9.2. Analiza solului în plantaţiile viticole

Pentru o fertilizare raţională a viţei de vie, pe lângă cunoaşterea
consumului specific al plantei, este necesară cunoaşterea cantităţii de
elemente nutritive care se găseşte în sol.
Plantaţiile viticole sunt amplasate de obicei pe terenuri în pantă cu o
fertilitate naturală mai scăzută, de aceea un control periodic al stării de
aprovizionare prin analiza solului permite luarea la timp a măsurilor care să
corecteze deficitul nutritiv.
Analiza agrochimică a solului furnizează date referitoare la conţinutul
solului în elementele nutritive necesare viţei de vie. În acest scop se face
cartarea agrochimică a solului din plantaţiile viticole. Cartarea solului este o
lucrare care trebuie efectuată periodic, la intervale regulate, dacă este posibil
la 2-3 ani.
Analiza agrochimică a solului este generalizată în producţie, ea constă
în determinarea stării de fertilitate a solului, pe bază de analize chimice
asupra probelor de sol ridicate din plantaţiile viticole.
Probele de sol se ridică cu sonda agrochimică din parcele de 5-10 ha
în funcţie de neuniformitatea terenului. Dacă terenul din care se ridică
probele de sol este supus eroziunii, parcelele trebuie să fie mai mici (0,5-2
ha). Se vor ridica 15-20 de probe elementare, care prin amestecare vor
forma o probă medie ce se va supune analizei. Probele de sol se vor lua pe
două adâncimi: 0-20 cm şi 20-40 cm.

95
 Pe baza valorii indicilor agrochimici stabiliţi prin cartare se evaluează
starea de fertilitate a solului şi se calculează dozele de îngrăşăminte
necesare.
Tabelul 9.2
Aprecierea stării de fertilitate a solurilor din plantaţiile de vii roditoare pe baza
indicilor agrochimici (după C. Ţârdea, L. Dejeu, 1995)
Starea de Valorile indicilor agrochimici:
fertilitate a
HV % P-AL ppm K-AL ppm
solului
Foarte slabă <1 < 36,0 < 66,0
Slabă 1,1-1,5 36,1-72,0 66,1-132,0
Mijlocie 1,6-2,0 72,1-108,0 132,1-200,0
Bună 2,1-3,0 108,1-144,0 200,1-265,0
Foarte bună > 3,0 > 144 > 265,0

Se consideră starea de aprovizionare optimă cu elemente nutritive,

atunci când solul conţine : 5-10 mg NO3; 10-20 mg P2O5 şi 30-40 mg K2O la
100 g sol (C. Ţârdea, L. Dejeu, 1995). Dacă ne referim la direcţia de
producţie şi nivelul recoltei, rezultă că:
- pentru soiurile de struguri de vin, care să dea recolte de peste 10
t/ha, este necesar ca în sol pe adâncimea de 1 m conţinutul în azot solubil
(NO3 - + NH4 +), în primăvară la pornirea în vegetaţie, să fie în medie de 200
kg/ha N, iar cel de potasiu (AL) de 400 kg/ha K2O;
- pentru soiurile de struguri pentru masă sau pentru vin de mare
consum, starea de aprovizionare la pornirea în vegetaţie pe adâncimea de 1
m trebuie să fie în medie de 300 kg/ha N şi 500 - 600 kg/ha K2O (D.
Davidescu, Velicica Davidescu, 1992).
Alături de analiza agrochimică, metoda experimentală în câmp, oferă
indicaţii atât asupra necesităţii de fertilizare cât şi asupra dozelor şi
rapoartelor dintre îngrăşămintele folosite. Caracteristic pentru această
metodă este posibilitatea de a urmări reacţia viţei de vie la diferite nivele de
îngrăşare, în cadrul unor parcele experimentale amplasate în condiţii de
teren reprezentative pentru fiecare podgorie sau centru viticol.

9.3. Controlul stării de nutriţie prin analiza plantei

Particularităţile fiziologice privind creşterea, fructificarea, maturarea
lăstarilor şi a strugurilor, precum şi reacţiile de apărare la condiţii nefavorabile
constituie parametrii de bază de care trebuie să se ţină seama la controlul
stării de nutriţie şi la aplicarea îngrăşămintelor.
Între analizele de sol şi cele ale materialului vegetativ, în ceea ce
priveşte conţinutul în elemente nutritive există anumite corelări. Deficienţele
de nutriţie pot fi uneori confundate cu simptomele provocate de agenţii
fitopatogeni (virusuri, mană, acarieni etc.) sau cu deranjamentele provocate
de accidentele climatice (geruri puternice, secetă), de aceea problema
deficienţelor de nutriţie trebuie privită cu o deosebită atenţie. Pentru
confirmarea diagnosticului este necesară testarea comparativă a probelor
provenite de la plante sănătoase cu cele provenite de la plante cu simptome.

96
 Testul după analiza lichidului de plâns
În 1968 cercetătorii Kozma şi Mohacsy au descoperit o corelaţie între
starea de aprovizionare cu elemente nutritive şi compoziţia chimică a
lichidului de la plânsul viţei de vie. Pentru a avea bune rezultate la acest test,
recoltarea lichidului trebuie făcută în a doua jumătate a perioadei, când
temperatura stratului de sol cuprins între 20 - 40 cm depăşeşte 120C.

Tabelul 9.3
Starea de aprovizionare după analiza chimică rezultată la plânsul viţei de vie
(După D. Davidescu şi Velicica Davidescu, 1992)
Starea de ppm
aprovizionare azot total fosfor total potasiu total
Foarte ridicată ›101 › 41 › 601
Ridicată 51 - 100 21 - 40 401 – 600
Mijlocie 21 - 50 11 - 20 201 – 400
Scăzută ‹ 20 ‹ 10 ‹ 200

Pentru ca proba de lichid de plâns să fie reprezentativă, sola se

împarte în suprafeţe de 5 - 10 ha în funcţie de uniformitatea terenului. Din
fiecare suprafaţă se aleg 10-12 butuci reprezentativi, distribuiţi în toate
punctele parcelei respective, iar de la fiecare butuc se aleg două coarde de 4
- 5 ochi la care se secţionează vârful cu un briceag. Pe fiecare coardă se
fixează un tub de cauciuc cu ajutorul căruia se colectează lichidul de plâns
într-un vas, timp de 24 de ore.

Testul peţiolului

Testul peţiolului permite aprecierea stării de aprovizionare a solului cu

elemente nutritive, în special cu azot nitric. Probele se vor ridica în timpul
înfloritului când la 2/3 din ciorchine au căzut florile.
Ca şi în cazul precedent sola se împarte în parcele de 5 - 10 ha în
funcţie de uniformitatea terenului. Probele reprezentative se ridică de la
fiecare unitate analitică, constând în 20 de peţioli care provin de la frunze
dispuse în partea opusă ciorchinelui situate înspre baza coardei.
Se poate face o testare cantitativă şi una calitativă. Testul calitativ
constă în secţionarea oblică dintr-o singură tăietură cu lama peţiolului în
porţiunea mai îngroşată. Pe secţiune se aplică 2 - 3 picături de difenilamină
(0,3 % în acid sulfuric). În timp de 5 - 10 secunde de la aplicare se va
observa evoluţia intensităţii culorii albastre şi se va compara cu o scală
etalon. Dacă culoarea albastră nu apare iar ţesutul se brunifică, înseamnă că
aprovizionarea cu azot este scăzută.
Pentru interpretare cei 20 de peţioli se vor grupa în 4 categorii funcţie
de intensitatea culorii: intensă - mijlocie - scăzută - lipsă şi prin raportarea în
procente a fiecărei categorii de culori din totalul celor 20 de peţioli. În funcţie
de această grupare se apreciază gradul de aprovizionare şi nevoia de
fertilizare.

97
 Tabelul 9.4
Aprecierea nivelului de aprovizionare şi a nevoii de îngrăşăminte după testul
peţiolului (Davidescu D.,Velicica Davidescu 1992)

Procentul de probe colorate Gradul de Gradul de

Intens Mijlociu Scăzut sau aprovizionare aprovizionare
deloc
>51 41-60 21 ridicat scăzută sau
deloc
26-50 31-40 20-51 satisfăcător mijlocie
‹ 25 ‹ 30 ‹ 50 scăzut mijlocie spre
mare

Diagnoza foliară

Metoda diagnozei foliare aparţine cercetătorilor francezi H. Lagatu şi

L. Maume (1924) şi permite evaluarea nivelului de nutriţie minerală la viţa de
vie şi accesibilitatea elementelor nutritive pentru viţa de vie.
Aprecierea conţinutului total în N, P, K se face pe baza analizelor
frunzelor. Pentru aceasta, plantaţia se împarte în unităţi analitice (parcele) de
5-10 ha, în funcţie de gradul de neuniformitate a terenului. Din fiecare
parcelă se aleg 15-20 butuci de vigoare medie, distribuiţi în mod regulat.
De la fiecare butuc se iau două frunze situate la baza lăstarului sau
frunza care se găseşte în faţa primului ciorchine, astfel încât proba medie să
fie constituită din 25-30 frunze. Frunzele se analizează în momentele critice
ale nutriţiei: sfârşitul înfloritului, formarea boabelor, intrarea în pârgă.
Prin analiza chimică se stabileşte conţinutul procentual de elemente
nutritive din frunze, raportat la substanţa uscată. Pe baza valorilor obţinute se
evaluează nivelul de nutriţie minerală la viţa de vie .
După diverşi autori nutriţia viţei de vie se consideră optimă atunci
când: frunzele conţin 2,0 - 2,4% N, 0,15 - 0,20% P, 1,0 - 1,2% K (C.Ţârdea,
L. Dejeu, 1995); la maturarea deplină a boabelor nutriţia globală are o
valoare mai mare de 3,75% din s.u. şi echilibrul nutritiv are formula 41% N,
8% P2O5 şi 51% K2O (D. Davidescu, Velicica Davidescu, 1992).
Cercetările întreprinse de H. Lagatu şi L. Maume în 1992, G. Dulac în
1965 şi J. Levy în 1967 (citaţi de M. Oşlobeanu şi col. în 1980), susţin că pot
fi considerate carenţe în nutriţia viţei de vie din punct de vedere al echilibrului
nutritiv următoarele cazuri:
a) pentru azot, valori mai mici de 3,2% la înflorit, 2,5% la pârgă şi
1,75% la maturarea boabelor;
b) pentru fosfor, mai puţin de 0,26% la înflorit şi 0,12% la maturitatea
deplină;
c) pentru potasiu, sub 1,25% ca medie pe întreaga perioadă de
vegetaţie.

98
 Întrebări rezolvate

1. În ce constă analiza agrochimică a solului ?

Analiza agrochimică a solului este generalizată în producţie, ea constă
în determinarea stării de fertilitate a solului, pe bază de analize chimice
asupra probelor de sol ridicate din plantaţiile viticole.
2.Ce cantități de elemente nutritive consumă soiurile de struguri
pentru vin ?
Soiurile de struguri pentru vin au un consum mai ridicat, de 210 - 267
kg NPK/ha, în special la soiurile pentru vinuri superioare. Din consumul total
de elemente nutritive, N reprezintă 40 - 52%, P 14 - 17%, iar K 34 - 41%;
3.Ce cantități de elemente nutritive consumă soiurile de struguri
pentru masă ?
Soiurile de struguri pentru masă au un consum mai redus, de numai
129 - 234 kg NPK/ha, cel mai mic consum avându-l soiurile cu maturare
extratimpurie şi timpurie, iar cel mai ridicat soiurile cu maturare târzie. Din
consumul global de elemente nutritive N reprezintă 50 - 54%, P 15% şi K 30 -
36% (Gh. Condei şi col., 1975).
În ceea ce priveşte consumul specific de elemente nutritive, exprimat
în kg/tona de struguri, acesta este de 4,9 kg N, 0,5 kg P şi 2,6 kg K la soiurile
pentru struguri de masă (Em. Ionescu, Ariana Ionescu, 1985); 6,0 - 14,8 kg
N, 1,0 - 3,7 kg P şi 3,8 - 15,2 kg K la soiurile de struguri pentru vin.

Întrebări de autoevaluare

1.În funcţie de ce aspecte sunt stabilite particularităţile de fertilizare a viţei

de vie?
2.Care sunt fenofazele care au importanţă deosebită pentru fertilizarea
viţei de vie?
3.Ce cantităţi de elemente nutritive consumă soiurile de struguri pentru
masă?
4. Ce cantităţi de elemente nutritive consumă soiurile de struguri pentru
vin?
5.În ce constă analiza agrochimică a solului?

99
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

FERTILIZAREA VIŢEI DE VIE – TIPURI DE ÎNGRĂŞĂMINTE,

METODE, EPOCI ŞI DOZE DE APLICARE

Cuvinte cheie: îngrăşăminte organice şi chimice, gunoi de grajd, compost,

tescovină, amendamente, îngrăşare de fond

Rezumat
Îngrăşămintele se utilizează în viticultură pentru suplimentarea
necesarului de hrană a viţei de vie şi ameliorarea însuşirilor fizico - chimice şi
biologice ale solului. Tipurile de îngrăşăminte utilizate în viticultură sunt
organice, chimice (minerale), organo - minerale şi amendamente calcaroase.
Pentru aplicarea corectă a îngrăşămintelor în plantaţiile viticole se ţine
seama de fiziologia viţei de vie, sistemul radicular, tehnologia de cultivare,
corelaţia cu însuşirile solului şi factorii climatici. Aplicarea îngrăşămintelor în
viticultură se realizează prin metoda radiculară şi prin metoda foliară.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

10.1. Tipuri de îngrăşăminte utilizate în viticultură

În viticultură se utilizează îngrăşăminte organice, chimice (minerale),

organo - minerale şi amendamente calcaroase.
Îngrăşămintele organice au o pondere importantă în sistemele de
fertilizare deoarece pe lângă îmbogăţirea solului în elemente nutritive şi
humus, ele intensifică activitatea microorganismelor folositoare din sol şi
stimulează folosirea mai eficientă a îngrăşămintelor chimice. În categoria
îngrăşămintelor organice intră: gunoiul de grajd, dejecţiile semilichide
provenite din complexele de creştere a animalelor, îngrăşămintele verzi,
compostul rezultat din descompunerea resturilor vegetale sau a tescovinei
(inclusiv descompunerea coardelor anuale).
Gunoiul de grajd fermentat în condiţii controlate în platformă, care să
limiteze pierderile, conţine în medie 0,5% N (5 kg/tonă), 0,3 - 0,4% P2O5 (3 -
4 kg/tonă), 0,6 - 0,7% K2O (6 - 7 kg/tonă), calciu şi o serie de microelemente.
Pentru obţinerea unui gunoi de calitate se impune o fermentare
controlată, ceea ce se realizează pe platforme special amenajate.
Fermentarea în platforme se desfăşoară după procedeul fermentării
anaerobe sau la rece, a fermentării aerobe sau la cald şi a fermentării mixte,
iniţial o fermentare rapidă sau la cald, urmată de o fermentare la rece.
a) Fermentarea la rece. Pentru aceasta, aşezarea gunoiului se face
pe porţiuni mici cu latura de 2-3 m lăţime şi 0,5-0,6 m înălţime în sensul
lungimii platformei şi începând din latura în care este amplasat bazinul de
colectare a mustului de gunoi.
Gunoiul se omogenizează cu furca, se aşează pe platformă, se
100
tasează şi se acoperă cu un capac de scânduri.
În ziua următoare capacul se dă la o parte şi se aşează în condiţii
similare un nou strat de gunoi, se tasează şi se acoperă.
Operaţiunea se repetă până se ajunge la o înălţime de 2-2,5 m după
care se începe un nou strat de gunoi până la finalizarea platformei. Conco-
mitent platforma se înconjoară cu scânduri gudronate sau alte materiale
pentru a preveni deteriorarea gunoiului prin uscare sau spălare din cauza
vântului sau a precipitaţiilor. Fermentarea durează 3-5 luni.
b) Fermentarea la cald. Potrivit acestei metode, depozitarea gunoiului
pe platformă se face în straturi afânate de 2 m lăţime şi 0,8-1 m înălţime şi se
aşteaptă ca gunoiul să se încălzească la 50-55ºC (cca. 5-7 zile); la
următoarea evacuare din grajd a gunoiului, acesta se aşează în condiţii
similare alături de stratul anterior. Pe această cale se urmăreşte obţinerea
unei fermentări intense, care se reglează prin aeraţie şi udarea gunoiului.
Fermentarea durează 2-3 luni.
c) Fermentarea semicaldă. Gunoiul se aşează pe platforma de
fermentare la început afânat, pe o lăţime de 2 m şi înălţime de 1 m, iar după
ce temperatura se ridică la 50-60º C (3-4 până la 80-10 zile) se tasează şi se
clădeşte deasupra un nou strat de gunoi în condiţii similare până la 2-2,5 m
înălţime. Fermentarea durează 3-4 luni.
Pentru condiţiile din ţara noastră se recomandă fermentarea la rece
sau semicaldă, care asigură obţinerea unui gunoi de grajd de bună calitate.
Compoziţia chimică medie a unui astfel de gunoi de grajd este de 0,5-0,6%
N, 0,18-0,20% P şi 0,65% K.
d) Fermentarea gunoiului sub picioarele animalelor sau pe aşternut
permanent. Se deosebesc două variante 1 – în grajduri adânci, figura 163, 2
– în sistemul de creştere a animalelor în stabulaţie liberă pe aşternut
permanent.
Gradul de accesibilitate a elementelor nutritive pentru plante depinde
de stadiul de fermentare, de condiţiile de mineralizare din sol, de provenienţa
gunoiului precum şi de alţi factori din sol care influenţează regimul
elementelor nutritive.
În raport cu stadiile de fermentare se deosebesc patru tipuri de gunoi
de grajd, cu proprietăţi diferite:
1. gunoi proaspăt sau puţin fermentat: materialul utilizat ca aşternut
(paiele) are culoarea şi consistenţa neschimbată iar extractul apos din gunoi
are culoare gălbuie;
2. gunoi semifermentat: paiele au culoare brună negricioasă, au
pierdut din rezistenţă devenind friabile, greutatea gunoiului s-a redus faţă de
cel proaspăt cu 10-30%;
3. gunoi bine fermentat: paiele nu se mai disting cu uşurinţă,
materialul are culoare negricioasă şi a pierdut până la 50% din greutatea
iniţială, mustul de gunoi fiind incolor;
4. mraniţă sau gunoi putred: materialul are un aspect pământos iar
greutatea este la 25% faţă de cea iniţială, concentraţia de azot, fosfor şi
potasiu fiind de asemenea mai ridicată.
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ cu un conţinut complex de
elemente nutritive pentru plantele de cultură, accesibilitatea acestora pentru
plante fiind dată de gradul de mineralizare a gunoiului de grajd.

101
 Mineralizarea este un proces ce se desfăşoară în sol fiind influenţat de
o serie de factori: stadiul de fermentare a gunoiului, nivelul de aeraţie şi
umiditate din sol, temperatura solului, textură, reacţie, adâncimea de
încorporare, prezenţa microorganismelor în sol, ş.a.
Se estimează că cca. 50 % din materia organică se mineralizează în
primul an de la aplicarea gunoiului de grajd.

Tabelul 10.1
Conţinutul de N şi P din gunoiul de grajd funcţie de stadiul de descompunere
(LIXANDRU şi col. 1990)
Stadiul de N P
fermentare
Proaspăt 0,50 0,109
Semifermentat 0,60 0,160
Bine fermentat 0,66 0,187
Mraniţă 0,72 0,210

Mineralizarea este un proces ce se desfăşoară în sol fiind influenţat de

o serie de factori: stadiul de fermentare a gunoiului, nivelul de aeraţie şi
umiditate din sol, temperatura solului, textură, reacţie, adâncimea de
încorporare, prezenţa microorganismelor în sol, ş.a.
Se estimează că cca. 50 % din materia organică se mineralizează în
primul an de la aplicarea gunoiului de grajd.
Gradul de accesibilitate a elementelor nutritive din gunoiul de grajd
este diferită pentru fiecare element nutritiv în aceleaşi condiţii de aplicare şi
mineralizare a gunoiului.
Accesibilitatea azotului din gunoiul de grajd este influenţată de o serie
de factori precum: specia de animale de la care provine gunoiul şi stadiul de
descompunere al acestuia, tipul de sol pe care se aplică, însuşirile fizico-
chimice şi biologice ale acestuia, condiţiile climaterice (regimul termic şi
pluviometric) ş.a.
În raport cu gradul de descompunere a gunoiului de grajd azotul este
disponibil plantelor de cultură în primul an de la aplicare în mod diferenţiat:
8% din azotul conţinut de gunoiul proaspăt, 23% din azotul prezent în gunoiul
semifermentat, 18% din gunoiul puternic fermentat şi 5% din gunoiul conţinut
de mraniţă, cantitatea totală de azot în cele patru tipuri de gunoi fiind însă
diferită.
În gunoiul proaspăt, azotul accesibil plantelor se află sub formă
amoniacală şi pot benefica de el doar culturile cu perioadă lungă de
vegetaţie, viţa de vie având acest aport de azot la dispoziţie.
În cazul în care gunoiul este păios, o parte din azotul mineral va fi
imobilizat de microorganismele din sol în activitatea lor de descompunere a
resturilor organice şi celulozice din gunoi; la un raport C: N > 25, în primul an
nu se obţin sporuri de recoltă prin aplicarea gunoiului (LIXANDRU şi col. 1990).
Fosforul devine accesibil plantelor pe măsură ce compuşii organici
sunt mineralizaţi sub acţiunea microorganismelor cu formare de anioni ai
acidului ortofosforic.
Substanţele cu însuşiri chelatice din gunoiul de grajd frânează fixarea
anionilor ortofosforici în compuşi greu accesibili plantelor, ceea ce explică
102
gradul ridicat de valorificare a fosforului din gunoiul de grajd în primul an de
la aplicare (20-35%) faţă de îngrăşămintele minerale, în cazul cărora
valorificarea este între 5-20%.
Potasiul se află în gunoiul de grajd în formă de săruri anorganice uşor
solubile şi accesibile plantelor indiferent de stadiul de descompunere a
gunoiului. Lipsa anionilor Cl¯ şi SO4¯ fac ca potasiul din gunoiul de grajd să
fie recomandat în primul rând culturilor sensibile la clor, clorofobe, viţa de vie
făcând parte din această grupă de plante.
Valorificarea fosforului şi potasiului din gunoiul de grajd în primul an
de la aplicare este asemănătoare sau mai bună faţă de cea din îngrăşă-
mintele minerale, în timp ce valorificarea azotului este mai redusă (20-25%
faţă de 30-80% din îngrăşămintele minerale) ceea ce face ca fertilizarea cu
azot mineral să fie necesară.
Efectul remanent al gunoiului de grajd se resimte 2-3 ani de la aplicare
cu creşterea coeficienţilor de valorificare a elementelor nutritive.
Condiţiile de sol influenţează de asemenea gradul de valorificare a
elementelor nutritive din gunoiul de grajd. Pe soluri mai sărace în materie
organică humificată, cu reacţie acidă sau alcalină şi însuşiri fizico-chimice şi
microbiologice mai puţin favorabile plantelor de cultură, aplicarea gunoiului
de grajd are efecte mai bune faţă de aplicarea pe soluri fertile.
Cercetările efectuate de P. Popa şi col. în 1985, arată că în condiţiile
podgoriei Miniş gunoiul de grajd aplicat în doze de 50 - 80 t/ha o dată la 3 - 4
ani, duce la creşterea capacităţii de reţinere pentru apă a solului cu 3 - 9%,
creşterea conţinutului în elemente nutritive şi a vigorii butucilor cu 13 - 32%,
precum şi la creşterea producţiei cu o rată anuală de 17%. Gunoiul de păsări
este mai puţin studiat şi folosit în fertilizarea plantaţiilor viticole, dar cu toate
acestea, el dă bune rezultate folosit sub formă de compost cu paie sau alte
resturi organice. Gunoiul de păsări folosit singur la fertilizare trebuie diluat cu
apă în proporţie de 1:6 - 1:8.

Compostul
Compostul este un îngrăşământ organic sau organo-mineral rezultat
în urma fermentării dirijate a unor componente organice precum: resturi ale
culturilor, reziduuri din gospodărie – cenuşă, tescovină, moloz, măturătura de
curte, resturi de la văruit, resturi de la bucătărie, frunze, părţi vegetative
rezultate de la tăierea florilor şi arbuştilor ornamentali, iarba rezultată de la
cosirea gazonului, rumeguş şi scoarţă de copac, oase, coji de nuci, coji de
castane comestibile ş.a.
Având în vedere diversitatea mare a componentelor este necesară o
fermentare activă care să favorizeze descompunerea lor. Pentru aceasta, în
funcţie de materialele care urmează a fi compostate se asigură la început o
aeraţie puternică, umiditate suficientă şi un conţinut ridicat de azot asimilabil
pentru intensificarea fermentaţiei.
Producerea compostului se va face pe o platformă de compostare,
care este similară celei pentru fermentarea gunoiului de grajd dar de
dimensiuni mai reduse, în raport cu cantitatea de materiale destinate
compostării, sau în dispozitive speciale.
În funcţie de materialele supuse fermentării şi de modul de dirijare a
acesteia se diferenţiază mai multe tipuri de compost.

103
 Composturi obişnuite
Aceste composturi se obţin din materiale reziduale de diverse
categorii: (măturătură de curte, buruieni, resturi de paie, pleavă, frunze de
copaci căzute toamna, vegetaţia rezultată din cosirea gazonului, vegetaţia
ierboasă sau lignificată rezultată (prin tăiere) din întreţinerea florilor şi
arbuştilor ornamentali, a copacilor fructiferi şi viţei de vie, buruieni, deşeuri de
tescovină, furaje alterate sau neconsumate de animale, resturi menajere,
cenuşă, gunoi de păsări, scoarţă de copac, rumeguş ş.a., în cantităţi reduse
şi cu o pondere de participare diferită, în funcţie de cum dispunem de ele.
În cazul în care resturile obţinute prin tăiere (ramuri, coarde de viţă de
vie ş.a.) sunt lignificate pentru favorizarea descompunerii se va proceda la
mărunţirea lor cu maşini speciale, figura164.
Materialele reziduale se mărunţesc, se amestecă şi se udă cu apă,
urină sau must de gunoi până la 60-70% din capacitatea pentru apă şi se
aşează îndesat pe platformă, alternând un strat de materiale reziduale cu un
strat de pământ (5-6 cm) şi acoperind platforma la finalizare cu un strat de
10-15 cm pământ.
Pentru reducerea acidităţii se va adăuga calciu (resturi de var stins),
sau cenuşă 10-15 kg la fiecare m3 de material supus fermentării.
Materialele organice care stau la baza producerii compostului pot fi
clădite într-o platformă obişnuită sau aşezate în dispozitive speciale pentru
fermentare, caz în care se acoperă cu un capac pentru a fi protejate de apa
de precipitaţii şi razele directe ale soarelui; platforma va fi de asemenea
protejată.

A B C
Fig.10.1. Dispozitive speciale pentru compostarea resturilor vegetale
(FREDERICK et. col., 1991): a – din metal sau plastic, b - din lemn, c – din
cărămidă

În platformă se fac găuri de aerisire pentru a favoriza creşterea

temperaturii la 50-60ºC cât mai repede în vederea intensificării proceselor
fermentative iar periodic platforma se udă.
După o perioadă de 1-2 luni platforma se desface, se amestecă prin
lopătare şi se clădeşte din nou sau se aşează în dispozitivul pentru
compostare. După o perioadă de 2-3 luni de fermentare volumul platformei
se reduce la cca. 2/3.
Compostarea durează între 6-12 luni, în funcţie de natura materialelor
supuse fermentării şi modul de îngrijire a platformei. Materialul obţinut este

104
pământos, de culoare închisă şi se mărunţeşte uşor. Se recomandă cernerea
compostului, materialele care nu s-au descompus în totalitate fiind introduse
alături de altele noi la o nouă fermentare.
Compostul este un îngrăşământ organic cu acţiune lentă şi conţine:
30-50% substanţă uscată, 10-15% substanţă organică, 0,3% N, 0,1% P şi
0,3% K. Conţinutul în elemente nutritive se poate îmbunătăţi prin adăugarea
în platformă pe perioada fermentării de îngrăşăminte minerale (azotat de
amoniu şi superfosfat).

Compostul din paie

Materialele care stau la baza producerii acestui tip de compost sunt
paiele de cereale, care nu-şi găsesc utilizare în alte sectoare (creşterea
animalelor, fabricarea hârtiei ş.a.) şi care nu sunt utilizate la fertilizarea
solului prin încorporare directă, nefermentată.
Paiele au un conţinut redus de azot (C/N = 50/1), biodegradarea
celulozei decurgând foarte încet.
Pentru a facilita procesele de descompunere, paiele se toacă mărunt,
se amestecă cu vreji de leguminoase, sau se tratează cu urină, must de
gunoi sau îngrăşăminte chimice cu azot în echivalent de 0,7-1 kg N s.a./100
kg.
Paiele astfel pregătite se aşează afânat pe platformă în straturi cu
lăţimea de 4-5 m şi înălţimea de 30-50 cm în alternanţă cu un strat de
pământ, după care se umectează cu cca. 70-100 l apă.
După aproximativ o săptămână când temperatura în masa de material
a atins 60-70º C şi straturile de paie construite s-au aşezat, se adaugă în
condiţii similare alte straturi de paie şi se umectează, operaţiunea repetându-
se până la finalizarea platformei cu o înălţime de 2-2,5 m.
Platforma se va menţine umedă prin udări repetate şi se protejează
lateral şi la partea superioară asemănător gunoiului de grajd.
Platforma se poate amenaja şi prin tasarea paielor de la început,
celelalte condiţii menţinându-se, fapt ce va conduce la o fermentare anae-
robă.
La alcătuirea platformei straturile de paie se pot alterna şi cu straturi
subţiri de gunoi de grajd pentru a favoriza descompunerile.
Când materialul supus fermentării (paiele) este semidescompus, plat-
forma se desface, se amestecă şi se reclădeşte din nou pentru continuarea
fermentării.

Compostul din turbă

În vederea obţinerii acestui tip de compost se utilizează ca materie
primă turba, singură sau în amestec cu pământ sau gunoi de grajd, în raport
de 5:1 care se aşează în straturi alternative, afânate.
Pentru accelerarea fermentării cât şi pentru corectarea acidităţii se
adaugă şi carbonat de calciu (1-2% CaCO3) şi se poate uda cu urină diluată
(1:5).
Fermentarea durează cca. 3-4 luni, timp în care turba se descompune
şi resturile vegetale din care este alcătuită nu se mai deosebesc iar
compostul rezultat se poate utiliza.

105
 Compostul din tescovină
În cadrul unei exploataţii viti-vinicole, în urma tescuirii strugurilor
rezultă cantităţi mari de boştină, care după fermentare şi distilare constituie o
materie ce poate fi transformată prin fermentare în compost.
Pentru aceasta boştina se aşează pe platforma de fermentare în
straturi de 20-25 cm, alternativ cu straturi de pământ de 10-15 cm. Pentru
îmbunătăţirea compostului obţinut se recomandă ca la fiecare tonă de
material să se adauge 4-5 kg P2O5, 5-6 kg K2O şi să se umecteze cu 250-
400 l apă în care s-a dizolvat azotat de amoniu 3-5% şi Ca(OH)2 2-3%,
(DAVIDESCU şi Velicica DAVIDESCU 1992).
Fermentarea durează o perioadă de 4-5 luni pe parcursul căreia este
recomandat ca platforma să fie desfăcută de 2-3 ori pentru amestecarea şi
omogenizarea materialului supus fermentării.

Compostul din coarde de viţă de vie

La cultura de viţă de vie prin tăierile anuale de fructificare şi de
întreţinere care se efectuează rezultă o cantitate de corzi de cca. 2 t/ha.
Corzile conţin o cantitate ridicată de lignină, precursor al humusului,
iar prin compostarea acestea pot constitui un îngrăşământ valoros (com-
post).
Pentru aceasta însă este necesar ca ele să fie mărunţite cu mori
speciale, după care se aşează în straturi de 20-30 cm grosime alternativ cu
straturi de pământ de 10-15 cm şi se stropesc cu 250-300 l apă în care s-a
adăugat 3-5% azotat de amoniu şi 2-3% Ca(OH)2 pentru a favoriza procesele
de fermentare. Se adaugă de asemenea îngrăşământ fosfatic şi potasic
similar cu producerea compostului de tescovină.
După o perioadă de 1-2 luni de fermentare, platforma se desface,
materialul organic supus fermentării se amestecă şi se reclădeşte în plat-
formă pentru continuarea fermentării.
Fermentarea durează 6-12 luni, perioadă pe parcursul căreia este
necesar ca platforma să fie desfăcută pentru amestecarea materialului
respectiv de câteva ori. De asemenea, periodic se va umecta pentru a
favoriza o fermentare preponderent aerobă.

Compostul biodinamic
Termenul de compost biodinamic este unul convenţional şi reprezintă
o verigă a concepţiei agriculturii biologice clădită pe principii ecologice.
Metoda compostării biodinamice se diferenţiază de compostarea
clasică prin faptul că dirijarea procesului de fermentare se realizează prin
utilizarea de biopreparate care au ca substrat de creştere plante medicinale
precum şi pe folosirea unor săruri minerale greu solubile cu P, K, Ca şi Mg.

Îngrăşămintele verzi sunt reprezentate de culturi vegetale, în special

leguminoase, singure sau în amestec, cu perioadă relativ scurtă de vegetaţie
în care produc o masă vegetativă bogată ce va fi introdusă în sol cu scopul
de a spori fertilitatea solului. Ele reprezintă un mijloc de a spori conţinutul
solului în substanţă organică şi azot.
Această metodă găseşte aplicabilitate în zonele cu precipitaţii mai
mari de 550 mm anual, iar în restul zonelor în condiţii de irigaţie.

106
 Avantajele acestei metode sunt multiple printre care: îmbogăţirea
solului în materie organică, intensificarea activităţii microbiologice, sporirea
rezervelor de azot asimilabil din sol, reţinerea elementelor nutritive în stratul
superior al solului împiedicând astfel levigarea azotului, protejarea solului
împotriva eroziunii ş.a.
Pentru realizarea de culturi cu destinaţia de îngrăşăminte verzi se vor
utiliza specii cu plasticitate ecologică ridicată şi care să asigure o masă
vegetativă mare într-un timp relativ scurt, cu un conţinut ridicat în elemente
nutritive şi în special în azot.
Aceste plante recomandate pentru producerea de îngrăşământ verde
se pot cultiva singure sau în diferite amestecuri, existând mai multe procedee
de folosire. Se pot realiza astfel culturi pure (pe terenurile defrişate pentru
odihnirea solului înainte de înfiiţarea unei alte plantaţii), culturi ascunse,
culturi duble ş.a.
Pentru a realiza o masă vegetativă bogată înainte de înfiinţarea cul-
turilor respective se aplică o fertilizare cu gunoi de grajd (8-10 t/ha),
îngrăşăminte cu fosfor 60-80 kg/ha s.a. şi potasiu 40-60 kg/ha s.a. De
asemenea acolo unde este nevoie se va interveni cu udări de răsărire sau de
întreţinere în perioada de vegetaţie.
În vederea încorporării în sol, masa vegetativă este tăvălugită şi
discuită pentru fragmentare după care urmează arătura de încorporare la o
adâncime de 18-20 cm.
Îngrăşămintele verzi pot fi utilizate în plantaţiile de viţă de vie
amplasate pe soluri sărace în elemente nutritive, la o distanţă între rânduri
care permite lucrări mecanice de înfiinţare şi încorporare în sol a masei
vegetative.
Tabelul 10.2
Plantele utilizate ca îngrăşământ verde
Zona Soluri
climatică
nisipoase lutose Argiloase Sărăturate
agricolă
bob mărunt,
măzăriche măzăriche
hrişcă, lupin
păroasă, lupin comună, lupin
albastru, lupin
Foarte galben, albastru, lupin
alb, lupin
favorabilă seradela, alb, lupin
galben, lupin
sulfină albă, peren, rapiţă
peren, -
trifoi încarnat colza, trifoi
mărunt,
floarea
lupin galben, soarelui, lintea lintea pratului,
Favorabilă
sulfină albă pratului, mazăre, rapiţă lupin roşu, lupin
muştar, rapiţă alb, floarea
măzăriche fasolică, lintea soarelui, sulfină
lintea pratului,
În regim irigat păroasă, trifoi pratului,
sulfină
încarnat măzăriche

Îngrăşămintele chimice simple din grupa macroelementelor se

folosesc destul de frecvent în plantaţiile viticole. În ultimii ani ele au început
să fie tot mai mult înlocuite de îngrăşămintele chimice complexe. În această
categorie sunt incluse îngrăşămintele cu azot, fosfor şi potasiu.

107
 Îngrăşămintele cu azot folosite în viticultură sunt: azotatul de amoniu
cu un conţinut în substanţă activă de 32,0-35,2 %, ureea cu până la 46,6 %
N , sulfatul de amoniu cu 25,75 % NH3, azotatul de calciu cu 11,8 -13,8 % N ,
apele amoniacale cu 20 % N sau cu 24,4 % NH3 şi amoniacul anhidru cu 82
% N.
Dintre îngrăşămintele cu fosfor amintim: superfosfatul simplu cu 16-19
% P2O5 şi superfosfatul concentrat cu 20-50 % P2O5.
Îngrăşămintele cu potasiu frecvent utilizate sunt: sarea potasică cu
28-50 % K2O, sulfatul de potasiu cu 48,5 % K2O şi clorura de potasiu cu 60-
62,5 % K2O. Tot în această grupă sunt incluse şi unele săruri minerale brute
solubile în apă (silvinitul, kainitul şi carnalitul).
Îngrăşămintele chimice simple din grupa microelementelor sunt
îngrăşăminte care conţin: Mg, Fe, B, Zn, Mn etc. Microelementele sunt
necesare plantelor în cantităţi foarte mici, dar au mare eficacitate.
Îngrăşămintele chimice complexe pot să aibă în compoziţia lor două
elemente nutritive principale, fiind denumite îngrăşăminte binare (NP 9:9:0;
NK 20:0:20; PK 0:20:30, etc). Dacă au trei elemente nutritive principale,
îngrăşămintele complexe se numesc ternare (NPK 16:16:16 , NPK 22:11:11,
etc.).
Există de asemenea şi îngrăşăminte complexe lichide de tip
cristalin (C 411, C 141 , C 011) şi de tip foliar (F 411, F 141 etc).
Îngrăşămintele organo-minerale se utilizează sub forma unor
amestecuri între gunoiul de grajd, tescovina compostată şi îngrăşămintele
chimice cu NPK în proporţii diferite. Ele sunt mai eficiente decât dacă s-ar
administra separat, deoarece partea organică reţine cu uşurinţă compuşii
minerali, împiedicând astfel levigarea acestora sau trecerea lor în forme greu
solubile.
Amendamentele sunt folosite pentru corectarea reacţiei solului, dar
prin elementele nutritive pe care le conţin au şi un rol în nutriţia viţei de vie.
Dintre amendamente fac parte printre altele: carbonatul de calciu, oxidul de
calciu, hidroxidul de calciu, etc. Ele se aplică în perioada de repaus a viţei de
vie.

10.2. Metode, epoci şi doze de aplicare a îngrăşămintelor

În aplicarea îngrăşămintelor în plantaţiile viticole se au în vedere o

serie de principii care ţin seama de fiziologia viţei de vie, sistemul radicular,
tehnologia de cultivare, corelaţia cu însuşirile solului şi factorii climatici.
Îngrăşarea de fond se face înainte de plantare o dată cu desfundatul
terenului.
Îngrăşarea de fond locală se face înainte de plantare cu maşini
speciale ce se deplasează în lungul rândurilor şi distribuie îngrăşămintele cu
P şi K la 40-60 cm adâncime.
Îngrăşarea concomitentă cu plantarea asigură în anul plantării
elementele nutritive în zona sistemului radicular. În acest scop în groapa de
plantare se aplică 0,5-3 kg gunoi bine descompus, 3-4 g N, 15-20 g P2O5 şi
10-12 g K2O.
Îngrăşarea anuală se face în toate tipurile de plantaţii, ea constă în
îngrăşarea de bază, care se face toamna după căderea frunzelor folosind

108
îngrăşăminte cu P şi K şi în îngrăşare suplimentară în vegetaţie care se face
diferenţiat în raport cu soiul, portaltoiul, vârsta şi sarcina de rod.
Pentru aplicarea îngrăşămintelor în viticultură se foloseşte atât metoda
radiculară cât şi cea foliară.
Metoda radiculară este generalizată în practică folosindu-se diferite
procedee de administrare: prin împrăştiere, în şanţuri, în cuiburi, prin
injectare, etc.
Administrarea prin împrăştiere constă în împrăştierea îngrăşămintelor
la suprafaţa solului, urmată de încorporarea acestora. Această metodă are
dezavantajul că o mare parte din îngrăşăminte nu ajung în zona de maximă
răspândire a rădăcinilor, neputând fi valorificate şi ca urmare se pierd.
Această metodă este recomandată numai pentru fertilizarea terenului înainte
de plantarea viţei de vie, pentru fertilizarea plantaţiilor irigate, mai ales pentru
îngrăşămintele cu azot.
Administrarea îngrăşămintelor în şanţuri presupune executarea unor
şanţuri de 25 - 35 cm adâncime, de o parte şi de alta a rândului de viţe la 35
- 45 cm depărtare de acestea. În şanţurile respective se introduc
îngrăşămintele, acestea fiind plasate în zona de dezvoltare maximă a
rădăcinilor, îmbunătăţind astfel coeficientul de utilizare a îngrăşămintelor.
Acest procedeu este folosit pe scară extinsă în producţie. Administrarea
îngrăşămintelor în şanţuri se face mecanizat, concomitent cu lucrarea de arat
prin montarea la plugul cultivator (PCV) a echipamentului EIV. Lucrarea se
poate executa şi împreună cu subsolajul, montându-se echipamentul EIV pe
subsolier.
Distribuirea îngrăşămintelor în cuiburi permite utilizarea eficientă a
acestora. Metoda este costisitoare, necesită multă forţă de muncă pentru
săparea a 2 - 4 cuiburi / butuc, de aceea se aplică pe suprafeţe restrânse în
plantaţiile tinere. Încorporarea îngrăşămintelor prin injectare permite
introducerea acestora dizolvate în apă, în zona rădăcinilor absorbante cu un
echipament asemănător hidroburului.
Metoda extraradiculară (foliară) constă în administrarea pe frunze a
soluţiilor de îngrăşăminte şi absorbţia acestora de către frunze. Aplicarea
fertilizării faziale pe cale foliară are o serie de avantaje: reducerea
cheltuielilor, evitarea distrugerii repetate a rădăcinilor şi blocării elementelor
nutritive în sol, grăbeşte efectul îngrăşămintelor, se poate aplica o dată cu
irigarea sau cu soluţiile pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Datorită condiţiilor pedoclimatice diferite de la o zonă la alta nu este
posibilă elaborarea unor reţete de fertilizare tip, care să se respecte cu
stricteţe în toate arealele de cultură a viţei de vie. De asemenea fertilizarea
organică este recomandată, mai ales în cazul în care exploataţia agricolă
dispune de îngrăşăminte organice din surse proprii. (A. Dobrei, 2000).
Fertilizarea cu gunoi de grajd se face periodic, o dată la 3-4 ani.
Gunoiul se administrează toamna cu ajutorul MIG-ului şi se încorporează în
sol prin arătura de toamnă. Gunoiul folosit la fertilizarea viilor roditoare poate
fi gunoi de grajd semifermentat sau gunoi semilichid din complexele de
creştere a bovinelor şi păsărilor.
Alături de gunoiul de grajd, la fertilizarea organică a solului se mai pot
utiliza plantele pentru îngrăşământ verde şi compostul. În conceptul viticulturii
ecologice fertilizarea chimică trebuie privită ca o completare a fertilizării

109
organice, reducându-se astfel gradul de poluare a mediului. Sunt folosite
îngrăşămintele chimice simple, complexe şi îngrăşămintele de tip foliar.

Tabelul 10.3
Dozele de gunoi recomandate a se aplica în plantaţiile de vii pe rod (t/ha),
(după Borlan Z. şi colab.,1981)
Conţinutul solului Indicele de azot (N)
în argilă % 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 4,0
10 28 18 15 - - - -
20 48 31 26 23 21 - -
30 54 35 29 26 24 23 2
2
40 58 37 31 28 25 24 2
3
50 60 39 32 29 26 25 2
4

Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu care sunt mai greu solubile se

administrează toamna înainte de arătură, iar cele cu azot se aplică în
primăvară, pentru a evita pierderile de azot prin levigare. În viile neirigate
întreaga doză de îngrăşăminte se aplică primăvara la dezmugurit, pe când în
viile irigate doza se fragmentează în două: o jumătate înainte de dezmugurit,
iar cealaltă jumătate se aplică după înflorit sau la înflorit.

Tabelul 10.4
Dozele de îngrăşăminte cu azot (kg/ha N) recomandate în viticultură
(după Borlan Z. şi col., 1983, 1984)
Recolta Indicele de azot (IN)
de
struguri 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0
(t/ha)
6 92-105 77-87 72-81 69-79 68-77 67-76
8 101-126 92-105 86-98 83-94 81-92 80-91
10 124-141 103-117 96-109 83-106 91-103 90-102
12 134-152 111-127 104-118 100-114 98-111 97-110
14 152-162 127-135 118-125 114-121 111-118 110-117
16 159-168 132-140 123-131 119-126 116-123 115-122

Tabelul 10.5
Dozele de îngrăşăminte cu fosfor (kg/ha P2O5) recomandate în viticultură
(după Borlan Z. şi col., 1983, 1984)
Recolta P-AL este de (ppm P)
de
struguri 20 30 40 50 60 70
(t/ha)
6 99-105 78-82 62-66 50-53 36-42 33-34
8 119-125 93-99 74-79 60-63 48-51 39-41
10 133-141 105-115 84-89 67-71 55-57 44-46
12 144-154 113-121 90-97 72-78 58-63 47-52
14 153-158 120-124 95-100 77-80 62-64 49-52
16 159-164 125-129 100-103 80-83 65-66 52-53

110
 Tabelul 10.6
Dozele de îngrăşăminte cu potasiu (kg/ha K2O) recomandate în viticultură
(după Borlan Z. şi col., 1983, 1984)
Recolta K-AL este de (ppm)
de
180 şi
struguri 60 80 100 120 140 160
peste
(t/ha)
6 148-157 138-146 131-139 125-123 121-128 118-125 115-122
8 176-187 165-175 156-166 150-159 145-153 141-149 137-145
10 198-208 185-195 175-184 168-177 162-171 158-167 153-165
12 213-225 199-210 189-194 181-191 175-184 170-181 166-176
14 225-231 210-215 199-204 191-196 185-189 180-185 175-180
16 235-241 219-225 208-213 199-204 192-197 187-192 182-187

Întrebări rezolvate
1. Ce tipuri de îngrășăminte se utilizează în viticultură?
Îngrăşămintele se utilizează în viticultură pentru suplimentarea necesarului
de hrană a viţei de vie şi ameliorarea însuşirilor fizico - chimice şi biologice
ale solului. Tipurile de îngrăşăminte utilizate în viticultură sunt organice,
chimice (minerale), organo - minerale şi amendamente calcaroase.
2. Ce reprezintă compostul?
Compostul este un îngrăşământ organic sau organo-mineral rezultat
în urma fermentării dirijate a unor componente organice precum: resturi ale
culturilor, reziduuri din gospodărie – cenuşă, tescovină, moloz, măturătura de
curte, resturi de la văruit, resturi de la bucătărie, frunze, părţi vegetative
rezultate de la tăierea florilor şi arbuştilor ornamentali, iarba rezultată de la
cosirea gazonului, rumeguş şi scoarţă de copac, oase, coji de nuci, coji de
castane comestibile ş.a.

Întrebări de autoevaluare

1.Care este rolul îngrăşămintelor organice?

2.Ce sunt îngrăşămintele organo-minerale?
3.La ce folosesc amendamentele?
4.Când se face îngrăşarea de fond a terenului?
5.Cum se aplică îngrăşămintele în timpul plantării?

111
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

SISTEME DE ÎNTREŢINERE A SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE

VITICOLE

Cuvinte cheie: viţă de vie, sol, ogor negru, erbicidare, îngrăşăminte verzi,
sistem biologic

Rezumat
Sistemul se întreţinere a solului rezultă din combinarea lucrărilor
solului cu fertilizarea şi cu combaterea buruienilor. Din totalul lucrărilor de
întreţinere a unei plantaţii viticole sistemele de întreţinere a solului reprezintă
25%.
Sistemul de întreţinere a solului se stabileşte în funcţie de: soiul
cultivat, condiţiile climatice ale zonei de cultură, condiţiile pedologice şi
orografice, sistemul de cultură, tipul de plantaţie, gama de maşini din dotare,
etc.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

11.1. SISTEME DE ÎNTREŢINERE A SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE

VITICOLE

Principalele sisteme de întreţinere a solului în viticultură sunt: sistemul

de întreţinere a solului ca ogor negru, sistemul de întreţinere a solului prin
erbicidare, sistemul de întreţinere a solului prin utilizarea îngrăşămintelor
verzi şi sistemul biologic de întreţinere a solului.
Sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru este un sistem
tradiţional care constă în menţinerea permanentă a solului afânat şi curat de
buruieni. Datorită numeroaselor treceri ale agregatelor şi maşinilor agricole
sistemul afectează structura solului şi degradarea humusului. În schimb se
elimină aproape complet concurenţa buruienilor în privinţa utilizării apei şi a
elementelor nutritive din sol, se intensifică procesul de fotosinteză şi
contribuie la acumularea unor cantităţi mari de zaharuri.
Datorită costului tot mai ridicat al carburanţilor utilizaţi în agricultură
sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru a devenit un sistem
neeconomic, care ridică foarte mult cheltuielile de producţie.
Sistemul de întreţinere a solului prin erbicidare este un sistem
destul de practicat în plantaţiile viticole din România. Prin utilizarea lui se
înlocuiesc parţial sau total praşilele din perioada de vegetaţie şi prin aceasta
se reduce consumul de carburanţi şi de forţă de muncă. Erbicidele se pot
aplica pe întreaga suprafaţă sau în benzi, pe rânduri de viţe, urmând ca
intervalul dintre rânduri să fie lucrat mecanizat. Prin combinarea lucrărilor
solului cu erbicidarea, se reduce degradarea structurală a solului ca urmare

112
a limitării numărului de treceri, se diminuează rezerva de buruieni din sol şi în
final se realizează combaterea integrată a buruienilor.
Sistemul de întreţinere a solului prin utilizarea îngrăşămintelor
verzi se poate practica în acele zone viticole care dispun de resurse hidrice
suficiente pentru a nu exista o concurenţă pentru apă între viţa de vie şi
plantele folosite ca şi îngrăşământ verde. Se pot utiliza ca şi îngrăşăminte
verzi lupinul, mazărea sau borceagul de primăvară. Acestea se seamănă în
benzi de 140-160 cm pe intervalele dintre rânduri, alternativ, o dată la doi ani.

Tabelul 11.1
Influenţa plantelor pentru îngrăşământ verde asupra producţiei
( După A. Dobrei şi colab.2010)
Producţia medie Diferenţ
Varianta 2007-2009 a faţă
Soiul de Semnificaţia
experimentală Kg/ Kg/ha
butuc martor
V1- borceag 2,72 12364 +910 *
Riesling V2 –măzăriche 2,76 12563 +1109 *
italian V3-sparcetă 2,66 12098 +644 -
V4- ogor negru (Mt.) 2,52 11454 - -
V1- borceag 2,23 10175 +772 *
Sauvignon V2 –măzăriche 2,33 10600 +1197 **
blanc V3-sparcetă 2,18 9942 +539 -
V4- ogor negru (Mt.) 2,06 9403 - -
V1- borceag 1,91 8725 +615 -
Muscat V2 –măzăriche 1,96 8935 +825 *
Ottonel V3-sparcetă 1,87 8517 +407 -
V4- ogor negru (Mt.) 1,78 8110 - -
V1- borceag 1,74 7924 +687 *
V2 –măzăriche 1,80 8186 +949 **
Pinot noir
V3-sparcetă 1,64 7487 +250 -
V4- ogor negru (Mt.) 1,59 7237 - -
V1- borceag 1,86 8498 +574 -
Cabernet V2 –măzăriche 1,94 8825 +901 **
Sauvignon V3-sparcetă 1,82 8287 +363 -
V4- ogor negru (Mt.) 1,74 7924 - -
Riesling italian DL5 %=724 DL 1 %=1275 DL 0,1 %=1973
Sauvignon blanc DL5 %=652 DL 1 %=1097 DL 0,1 %=1763
Muscat Ottonel DL5 %=635 DL 1 %=974 DL 0,1 %=1426
Pinot noir DL5 %=572 DL 1 %=873 DL 0,1 %=1275
CabernetSauvignonDL5%=631 DL1%=926 DL0,1%=1317

Plantele se cosesc şi se încorporează în sol în faza de înflorire a

mazărei sau lupinului, când masa vegetativă este suficientă. Prin acest
sistem se înlocuiesc total sau parţial îngrăşămintele organice, solul se
îmbogăţeşte în materie organică şi creşte mobilitatea elementelor nutritive.
Trebuie avut în vedere faptul că în anii deficitari în precipitaţii, plantele
utilizate ca şi îngrăşământ verde, pot accentua deficitul de apă din sol,
reducând atât creşterile vegetative cât şi producţia de struguri.

113
 Sistemul biologic de întreţinere a solului este un sistem modern
care câştigă tot mai mult teren, mai ales prin prisma conceptului viticulturii
biologice, care este tot mai actuală. Sistemul constă în întreţinerea solului
prin înierbarea alternativă de durată a intervalelor dintre rânduri.
Sistemul biologic poate fi practicat în zonele viticole cu resurse hidrice
suficiente în care cantitatea de precipitaţii în timpul perioadei de vegetaţie
este de cel puţin 350 mm.
Se pot utiliza ierburi cu talie mică (Lolium perene) care se seamănă în
benzi de 1,4-1,6 m lăţime, în funcţie de distanţa dintre rânduri, astfel încât
între banda însămânţată şi rândul de viţe să rămână o zonă minimă de 30
cm. Cantitatea de sămânţă necesară este de 14-20 kg/ha, în cazul
însămânţării din două în două intervale. În timpul vegetaţiei ierburile se
cosesc de 2-3 ori şi se lasă ca şi mulci la suprafaţa solului. Din 3 în 3 ani,
pentru o bună aerare a solului se execută toamna una–două treceri cu
subsolierul pe intervalele înierbate. Dacă este necesar porţiunile desţelenite
se pot reînsămânţa manual.
Intervalele dintre rânduri rămase neînierbate se vor întreţine ca şi ogor
negru, prin praşile.
După 8-9 ani de la însămânţare, benzile înierbate se desfiinţează prin
arătura de toamnă, urmând ca în primăvară să fie însămânţate intervale care
au fost întreţinute ca şi ogor negru.
Întreţinerea solului prin înierbare îmbogăţeşte solul în materie
organică, reduce procesul de eroziune, reduce consumul de carburanţi şi
forţă de muncă şi permite accesul mai uşor, în perioadele ploioase, a
maşinilor pentru efectuarea tratamentelor fitosanitare.

Întrebări rezolvate

1. Care sunt principalele sisteme de întreținere a solului?

Principalele sisteme de întreţinere a solului în viticultură sunt: sistemul
de întreţinere a solului ca ogor negru, sistemul de întreţinere a solului prin
erbicidare, sistemul de întreţinere a solului prin utilizarea îngrăşămintelor
verzi şi sistemul biologic de întreţinere a solului.
2.În ce constă sistemul biologic de întreținere a solului?
Sistemul biologic de întreţinere a solului este un sistem modern care
câştigă tot mai mult teren, mai ales prin prisma conceptului viticulturii
biologice, care este tot mai actuală. Sistemul constă în întreţinerea solului
prin înierbarea alternativă de durată a intervalelor dintre rânduri.
Sistemul biologic poate fi practicat în zonele viticole cu resurse hidrice
suficiente în care cantitatea de precipitaţii în timpul perioadei de vegetaţie
este de cel puţin 350 mm.
3.Ce este sistemul de întreținere a solului prin erbicidare?
Sistemul de întreţinere a solului prin erbicidare este un sistem destul
de practicat în plantaţiile viticole din România. Prin utilizarea lui se înlocuiesc
parţial sau total praşilele din perioada de vegetaţie şi prin aceasta se reduce
consumul de carburanţi şi de forţă de muncă.

114
 Întrebări de autoevaluare

1.Care sunt principalele sisteme de întreţinere a solului în viticultură?

2.În ce constă sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru?
3.Care sunt aspectele negative ale sistemului ogor negru?
4.Care sunt avantajele sistemului de întreţinere a solului prin erbicidare?
5.În ce zone se poate practica sistemul de întreţinere a solului prin
utilizarea de îngrăşăminte verzi?

115
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12

IRIGAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE

Cuvinte cheie: secetă, precipitaţii, metode de irigare, norma de irigare,

norma de udare

Rezumat
Irigarea va fi eficientă din punct de vedere economic numai dacă se
cunosc cu precizie: cerinţele viţei de vie faţă de apă, elementele regimului
de irigare, metodele de irigare, măsurile agrotehnice necesare în viile
irigate şi influenţa irigaţiei asupra viţei de vie. Regimul de irigare cuprinde:
norma de irigare, norma de udare, momentul aplicării udărilor şi metodele
de irigare.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

12.1. IRIGAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE

Datorită sistemului radicular bine dezvoltat, viţa de vie se

adaptează relativ uşor la condiţiile de secetă, putând folosi umiditatea din
sol până la valori apropiate coeficientului de ofilire.
Totuşi seceta accentuată are influenţe negative asupra viţei de vie,
prin scurtarea perioadei de vegetaţie, căderea prematură a frunzelor,
reducerea creşterilor vegetative şi a producţiei. În condiţii de secetă foarte
puternică poate fi afectată vitalitatea butucilor, sau poate fi pusă în pericol
chiar viaţa plantaţiilor viticole.
În condiţiile din România, viţa de vie trebuie cultivată în regim irigat,
în zonele în care cantitatea de precipitaţii este mai mică de 400 mm anual.
Astfel de zone se întâlnesc în Dobrogea şi pe nisipurile din sudul Olteniei.
Irigarea este necesară şi în zonele viticole în care precipitaţiile au o
repartizare neuniformă, înregistrându-se perioade de secetă îndelungată.
Cele mai sensibile la secetă sunt soiurile de struguri pentru masă.
O irigare raţională, eficientă din punct de vedere economic este
posibilă numai dacă se cunosc cu precizie: cerinţele viţei de vie faţă de
apă, elementele regimului de irigare, metodele de irigare, măsurile
agrotehnice necesare în viile irigate şi influenţa irigaţiei asupra viţei de vie.
În perioada de vegetaţie, viţa de vie consumă peste 4000 m3
apă/ha, cerinţele cele mai mari sunt în perioada de creştere intensă a
lăstarilor şi a boabelor până la intrarea în pârgă. Această perioadă este
din punct de vedere calendaristic cuprinsă între lunile iunie şi august, când
viţa de vie consumă, în medie, 22,8-23,3 m3 apă/zi/ha. (L. Mihalache şi
col., 1989).
Rezistenţa viţei de vie la secetă este diferită în funcţie de soi.
Soiurile: Perlă de Csaba, Muscat de Hamburg, Italia, Galbenă de

116
Odobeşti sunt slab rezistente la secetă. Soiurile: Chasselas doré,
Fetească neagră, Cabernet Sauvignon au o rezistenţă mijlocie la secetă,
iar soiurile Pinot gris, Pinot noir, Traminer roz, Creaţă sunt soiuri rezistente
la secetă.
Regimul de irigaţie se referă la stabilirea cantităţii de apă care se
administrează viţei de vie, în funcţie de condiţiile climatice, însuşirile fizice
ale solului şi valorile indicilor hidrofizici. Regimul de irigare include: norma
de irigare, norma de udare, momentul aplicării udărilor şi metodele de
irigare.
Norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă care se
administrează viţei de vie pe întreaga perioadă de vegetaţie. Pentru
podgoriile din zonele irigabile ale ţării noastre se administrează anual între
1000 şi 2000 m3 apă /ha, în funcţie de cantitatea de precipitaţii căzute în
mod natural. Norma de irigare se distribuie prin 2-3 udări în lunile iulie-
august.
Norma de udare reprezintă cantitatea de apă ce se administrează
viţei de vie, la o singură udare. În funcţie de condiţiile climatice ea este
cuprinsă între 400 şi 800 m3 apă/ha.
Pentru stabilirea momentului de declanşare a udărilor se foloseşte
metoda directă care se bazează pe determinarea gravimetrică a apei din
sol şi metoda indirectă care se bazează pe folosirea evaporimetrelor din
staţiile sau punctele de avertizare a sistemelor de irigaţii.
Apa pentru irigat poate fi administrată prin mai multe metode: prin
brazde, prin aspersiune, prin picurare, etc.
Udarea prin brazde este posibilă doar pe terenurile plane sau cu o
pantă de maxim 1,5%. Brazdele se deschid în lungul rândurilor, au o
lungime egală cu cea a rândurilor, o lăţime la bază de 10-12 cm şi o
adâncime de 18-22 cm. Este o metodă care necesită investiţii mai reduse
comparativ cu celelalte, dar prezintă un consum mare de apă, pierderi de
apă prin infiltrare şi îngreunează efectuarea lucrărilor de întreţinere a
solului.
Udarea prin aspersiune poate fi utilizată indiferent de panta
terenului şi asigură distribuirea apei sub formă de ploaie artificială. Metoda
prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje. Avantajele constau în:
economie de apă, diminuarea secetei atmosferice, poate fi utilizată pentru
combaterea brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară, reduce eroziunea
solului, etc. Dezavantajele sunt date de: investiţii mari, cheltuieli de
funcţionare mari, intensificarea atacului de boli criptogamice, etc.
Irigarea prin picurare este o metodă modernă, care s-a extins mult
mai ales în zonele cu resurse de apă limitate. Ea prezintă unele avantaje
majore datorită consumului redus de apă faţă de metodele clasice,
consumului redus de energie pentru pompare, udării uniforme a solului,
reducerii gradului de îmburuienare, posibilităţii de a administra
îngrăşămintele dizolvate în apă.
Costul ridicat al investiţiei şi exploatarea mai pretenţioasă constituie
principalele dezavantaje ale acestei metode.
În plantaţiile de vii irigate sunt necesare unele măsuri
agrofitotehnice speciale care se aplică diferit în funcţie de metoda de
udare. În cazul udării prin brazde este necesară deschiderea brazdelor

117
 înainte de udare şi o afânare superficială pentru uniformizarea rigolelor şi
distrugerea crustelor după udare.
În cazul udării prin aspersiune sunt necesare unul sau două
tratamente fitosanitare suplimentare şi lucrări de afânare a solului şi
spargere a crustei după fiecare udare.
Irigarea are influenţă asupra butucilor prin amplificarea vigorii,
sporirea producţiei şi prelungirea vegetaţiei, existând pericolul unei
maturări insuficiente a lemnului. Din aceste considerente, de regulă
irigarea se întrerupe la intrarea strugurilor în pârgă.
Asupra creşterii producţiei efectul irigaţiei este evident. El este cu
atât mai mare cu cât anul este mai secetos. Există însă unele neclarităţi
privind influenţa irigaţiei asupra calităţii producţiei. O irigare raţională în
raport cu cerinţele viţei conduce la creşterea conţinutului în zahăr a
boabelor. Irigaţia în exces poate însă duce la o depreciere a calităţii
strugurilor, prin crăparea boabelor.

Întrebări rezolvate

1.Care sunt zonele din România în care vița de vie trebuie cultivată în
regim irigat?
În condiţiile din România, viţa de vie trebuie cultivată în regim irigat,
în zonele în care cantitatea de precipitaţii este mai mică de 400 mm anual.
Astfel de zone se întâlnesc în Dobrogea şi pe nisipurile din sudul Olteniei.
Irigarea este necesară şi în zonele viticole în care precipitaţiile au o
repartizare neuniformă, înregistrându-se perioade de secetă îndelungată.
Cele mai sensibile la secetă sunt soiurile de struguri pentru masă.
2.Ce este norma de irigare?
Norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă care se administrează
viţei de vie pe întreaga perioadă de vegetaţie.
3. Ce este norma de udare?
Norma de udare reprezintă cantitatea de apă ce se administrează viţei de
vie, la o singură udare. În funcţie de condiţiile climatice ea este cuprinsă
între 400 şi 800 m3 apă/ha.

Întrebări de autoevaluare

1.Ce efecte are seceta asupra viţei de vie?

2.În ce zone din România viţa de vie trebuie cultivată în regim irigat?
3.Ce cantitate de apă consumă viţa de vie în perioada de vegetaţie?
4.Ce este regimul de irigaţie?
5.Ce este norma de irigare?

118
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13

COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR ÎN

PLANTAŢIILE DE VII RODITOARE

Cuvinte cheie: viţă de vie, boli, dăunători, combatere, mană, făinare,

putregai, filoxeră, acarieni

Rezumat
Viţa de vie este o plantă sensibilă la atacul de boli şi dăunători, de
aceea măsurile de protecţie fitosanitară sunt foarte importante în tehnologia
de cultură a viţei.
Deoarece substanţele chimice de combatere au efecte poluante
asupra mediului înconjurător, măsurile de protecţie fitosanitară trebuie
aplicate în complex (combaterea integrală).
Bolile criptogamice sunt bolile care produc cele mai însemnate
pagube culturii viţei de vie. În strategia de combatere a acestor boli metodele
cele mai eficiente, sunt din păcate, metodele chimice.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR ÎN PLANTAŢIILE

DE VII RODITOARE

O problemă a viticulturii contemporane o constituie sensibilitatea

soiurilor existente la atacul bolilor şi dăunătorilor. Pierderile cauzate de
aceştia sunt considerabile dacă ţinem cont de tratamentele fitosanitare
necesare care, deseori pot ajunge până la 35% din cheltuielile totale de
producţie. După informaţiile furnizate de FAO, Organizaţia pentru Alimentaţie
şi Agricultură, aceste pierderi variază în funcţie de condiţiile ecologice şi
geografice.
Factorii biotici dăunători (insecte, acarieni, agenţi patogeni, păsări)
prezenţi în plantaţiile viticole au un rol negativ asupra producţiei deoarece
stagnează creşterea şi dezvoltarea plantelor şi indirect influenţează
cantitatea şi calitatea producţiei de struguri.
Identificarea speciilor dăunătoare prin prisma morfologică şi bio-
ecologică reprezintă un aspect esenţial în elaborarea programelor de
management a principalilor dăunători şi a celor mai frecvente boli.
Entomofauna dăunătoare viţei de vie, dar şi celelalte specii prezente precum
şi organismele fitopatogene au fost dezvoltate mai ales în ţara noastră, prin
studii realizate de cunoscători în domeniu (Manolache, 1969; Perju, 1975;
Baicu şi Săvescu1978; Eliade, 1885; Popescu, 2005). Reprezentativi, prin
importanţa economică a speciei Vitis vinifera sunt următorii dăunători:
acarianul viţei de vie (Tetranychus urticae Koch.), erinoza (Eriophyes vitis
N.), filoxera, Phylloxera vastatrix Planch., eudemisul (Lobesia botrana
119
Schiff.), împreună cu celelalte două molii ale viţei de vie şi anume cochilisul
(Eupoecilia ambiguella Hb.) şi molia viţei de vie (Sparganothis pilleriana
Schiff.). În ultimii ani însă, ţigărarul viţei (Byctiscus betulae L.) considerat
până nu demult un dăunător cu frecvenţă redusă în plantaţiile viticole şi în
spaţiile decorative, a fost semnalat frecvent în partea de vest a ţării. O altă
specie cu dese apariţii în ultimul timp este păduchele lânos (Pulvinaria vitis).
Dintre agenţii patogeni, responsabili de apariţia bolilor în partea
vestică a ţării se pot menţiona Botryotinia fuckeliana care produce putregaiul
cenuşiu al strugurilor, Uncinula necator (făinarea viţei de vie) şi Plasmopara
viticola (mana viţei de vie). Acestea sunt boli criptogamice pentru care se
impun în mod regulat diverse măsuri preventive de combatere. Pe lângă
acestea sunt întâlnite şi alte boli pentru care nu se impun măsuri profilactice
decât atunci când acestea devin necesare, şi anume antracnoza
(Gloeosporium ampelophagum) şi cancerul bacterian (Agrobacterium
radiobacter).
Cu o frecvenţă mai redusă, dar nu fără importanţă pentru viţa de vie
din partea de vest a ţării, sunt următoarele specii de nevertebrate şi
vertebrate: acarianul filocoptid (Phyllocoptes vitis), tripsul viţei de vie
(Anaphothris vitis), forfecarul (Lethrus apterus), gândacul scriitor al viţei de
vie (Adoxus obscurus), cărăbuşul marmorat (Polyphylla fullo), gândacul
pământiu (Opatrum sabulosum), cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha),
viespea strugurilor (Polistes gallicus L.), buha semănăturilor (Anoxia villosa
Schiff.), mierla (Turdus merula merula), graurul (Sturnus vulgaris) şi sturzul
viilor (Turdus musicus musicus). Dintre speciile rar întâlnite în partea vestică
a ţării menţionăm: nematodele (Xiphimena intex, Longidorus elongatus) şi
acarienii (Eotetranychus carpini).
Bolile cu o frecvenţă scăzută sunt în general, virozele: scurt-nodarea,
îngălbenirea aurie, răsucirea frunzelor, boala lemnului striat, mozaicul
nervurian, marmorarea, cancerul bacterian.
Recunoaşterea morfologică şi simptomatologică a acestor specii
dăunătoare şi patogene este esenţială în vederea stabilirii celor mai eficiente
strategii de combatere. Deşi se vehiculează ideea că metoda chimică de
combatere are mai multe dezavantaje decât avantaje, la ora actuală, în
plantaţiile viticole această metodă nu are un înlocuitor care să ajungă la o
eficienţă productivă şi calitativă. Totuşi, ca orice sistem integrat, lanţul
protectiv implică măsuri preventive - măsuri profilactice de natură chimică -
măsuri biologice moderne (biopreparate) - măsuri biologice clasice (utilizarea
duşmanilor naturali). Adaptarea acestora la condiţiile ecologice ale fiecărui
agroecosistem constituie o necesitate în obţinerea unor rezultate optime.
Mana viţei de vie este boala cea mai periculoasă care atacă toate
organele verzi (lăstarii tineri, frunzele, inflorescenţele, strugurii în formare).
Atacul se manifestă prin apariţia pe frunze a unor pete undelemnii în dreptul
cărora pe dosul frunzei se formează un puf albicios.
Atacul de mană trebuie combătut deoarece după ce infecţia s-a
produs, ciuperca se combate foarte greu numai cu ajutorul fungicidelor
sistemice. Atacul este favorizat de timpul umed şi călduros.
Paleta de produse pentru combaterea manei este foarte vastă, de
aceea alegerea produsului trebuie să se facă cu grijă, ţinând cont de preţ,
eficacitatea acestuia, de efectele secundare asupra altor boli şi de

120
posibilitatea formării formelor rezistente. Se recomandă folosirea alternativă
a mai multor produse.
Pentru combatere în prima parte, până la înflorit, se recomandă
folosirea fungicidelor acuprice care favorizează creşterea, iar în a doua parte
se recomandă produsele pe bază de cupru care favorizează maturarea
lemnului.
Făinarea este produsă de ciuperca Uncinula necator, care atacă toate
organele verzi ale viţei de vie pe care dezvoltă un miceliu pâslos de culoare
alb-gri, acoperit de o pulbere cu aspect de “făinare” reprezentând conidiile
ciupercii. Atacul este favorizat de timpul călduros şi secetos. Combaterea se
realizează cu produse pe bază de sulf.
Putregaiul cenuşiu este produs de ciuperca Botryotinia fukeliana.
Ciuperca este polifagă şi atacă toate organele verzi ale viei de vie. Atacul cel
mai periculos este pe struguri, mai ales toamna când strugurii intră în pârgă.
Pieliţa bobului se brunifică, se desprinde uşor de pe pulpă şi întreg bobul
putrezit se acoperă de un praf cenuşiu reprezentat prin sporii ciupercii.
Cei mai periculoşi dăunători ai viţei de vie sunt filoxera, moliile
strugurilor şi acarienii. Împotriva filoxerei nu există metode eficiente de
combatere directă, combaterea realizându-se indirect prin altoire.
Tabelul 13.1
Schema 1 de tratamente fitosanitare pentru combaterea bolilor şi
dăunătorilor din plantaţiile viticole
Nr. Faza Boala sau
Data Produsul comercial şi doza
crt. fenologică dăunătorul
Decis 25WG 0,03%, 30 g/ha,
20-30 Acarieni,
1 Dezmugurit Karathane M 0,05% 0,5 l/ha,
IV Cotari, Făinare
Envidor 240 SC 0,04% 0,4
10-20 Lăstari de 10- Acarieni, Molii, l/ha,
2
V 15 cm Făinare Calypso 480 SC 100 mi/ha,
Falcon 460 EC 0,3l/Ha
Lăstari de 25-
20-30 30 cm, Mikal Flash 3kg/ha,
3 Mană, Făinare
V degajarea Folicur Solo 250EW 0,4l/ha
ciorchinilor
Melody Duo 2kg/ha,
30 V – Înainte de Mană, Făinare,
4 Falcon 460 EC 0,3l/Ha,
10 VI înflorit Molii (gen. I)
Decis 25WG 0,03%, 30 g/ha
Mană, Făinare, Mikal Flash 3kg/ha,
10-20
5 După înflorit Putregai Folicur Solo 250EW 0,4l/ha,
VI
cenuşiu Teldor 500 SC 1 l/ha
Melody Duo 2kg/ha,
20 – 30 Creşterea
6 Mană, Făinare Falcon 460 EC 0,3l/Ha
VI boabelor
Mană, Făinare, Mikal Flash 3kg/ha,
Compactarea Putregai Folicur Solo 250EW 0,4l/ha,
7 1-20VII
ciorchinilor cenuşiu, Teldor 500 SC 1 l/ha
Acarieni Envidor 240 SC 0,04% 0,4 l/ha
Mană, Făinare, Melody Duo 2kg/ha,
20 VII Intrarea în Putregai Falcon 460 EC 0,3l/Ha
8 – 10 pârgă a cenuşiu, Mythos 3 l/ha,
VIII strugurilor Acarieni, Molii Decis 25WG 0,03%, 30 g/ha,
(gen. II) Calypso 480 SC 100 mi/ha,

121
 Tabelul 13.2
Schema 2 de tratamente fitosanitare pentru combaterea bolilor şi
dăunătorilor din plantaţiile viticole

Nr. Faza Boala sau

Data Produsul comercial şi doza
crt. fenologică dăunătorul
Acarieni, Decis 2,5 EC 0,03%, 0,3l/ha,
1 20-30 IV Dezmugurit Cotari,
Făinare 0,8 % sulf muiabil
Apollo 50 SC 0,04%, Karate
Lăstari de Acarieni,
2 10-20 V Zeon 0,02%, Microthiol special
10-15 cm Molii, Făinare
0,2%
Lăstari de
Ridomil Plus Gold 42,5WP
25-30 cm, Mană,
3 20-30 V 3kg/ha,
degajarea Făinare
Talendo 0,225l/ha
ciorchinilor
Mană, Curzate F 2,5kg/ha,
30 V – 10 Înainte de
4 Făinare, Molii Microthiol special 0,2%,
VI înflorit
(gen. I) Decis 2,5 EC 0,03%, 0,3l/ha
Mană, Ridomil Plus Gold 42,5WP
Făinare, 3kg/ha,
5 10-20 VI După înflorit
Putregai Talendo 0,225l/ha,
cenuşiu Topsin 70PU 0,1%
Curzate F 2,5kg/ha,
Creşterea Mană,
6 20 – 30 VI Microthiol special 0,2%
boabelor Făinare
Mană, Ridomil Plus Gold 42,5WP
Făinare, 3kg/ha,
Compactarea
7 1-20VII Putregai Talendo 0,225l/ha,
ciorchinilor
cenuşiu, Topsin 70PU 0,1%
Acarieni Apollo 50 SC 0,04%
Mană, Curzate F 2,5kg/ha,
Făinare, Microthiol special 0,2%
Intrarea în
20 VII – Putregai Shavit 25EC 0,02%
8 pârgă a
10 VIII cenuşiu, Decis 2,5 EC 0,03%, 0,3l/ha,
strugurilor
Acarieni, Karate Zeon 0,02%,
Molii (gen. II)

122
 Tabelul 13.3
Schemă de aplicare a tratamentelor fitosanitare pentru combaterea bolilor şi
dăunătorilor din plantaţiile viticole cu produse BASF şi Syngenta

Nr. Faza Boala sau

Data Produsul comercial şi doza
crt fenologică dăunătorul
Acarieni, Torque 550 SC – 0,5 l/ha
1 20-30 IV Dezmugurit
Făinare Kumulus DF – 0,3%, 3 kg/ha
Acarieni, Vertimec 1,8% EC – 0,8-1 l/ha
Lăstari de
2 10-20 V Molii, Karate Zeon – 0,015%(0,15l/ha
10-15 cm
Făinare în 1000 l soluţie/ha)
Lăstari de
25-30 cm, Mană, Polyram DF – 0,2% - 2 kg/ha
3 20-30 V
degajarea Făinare Topas 100EC – 0,250 l/ha
ciorchinilor
Ridomil gold MZ 68WG -2,5
Mană, kg/ha
30 V – 10 Înainte de
4 Făinare, Stroby DF – 0,2 kg/ha
VI înflorit
Molii (gen. I) Lufox 105 EC – 1,0 l/ha (în 1000
l apă)
Universalis – 2 l/ha (în 1000 l
Mană,
apă)
Făinare,
5 10-20 VI După înflorit
Putregai
Chorus 75 WG – 0,05%, 0,5
cenuşiu
kg/ha
Creşterea Mană,
6 20 – 30 VI Cabrio Top – 1,5-2 kg/ha
boabelor Făinare
Pergado F – 2,5 l/ha (în 1000 l
Mană,
apă)
Făinare,
Compactarea Thiovit Jet 80 WG – 3 kg/ha
7 1-20VII Putregai
ciorchinilor Switch 62 WG – 0,6 kg/ha
cenuşiu,
Acarieni
Torque 550 SC – 0,5 l/ha
Mană, Ridomil gold plus 42,5 WP
Făinare, Kumulus DF – 0,3%, 3 kg/ka
Intrarea în
20 VII – Putregai Cantus – 1-1,2 kg/ha
8 pârgă a
10 VIII cenuşiu,
strugurilor
Acarieni, Vertimec 1,8% EC – 0,8-1 l/ha
Molii (gen. II) Fastac 10 EC – 0,075 l/ha

123
 Tabelul 13.4
Schemă de aplicare a tratamentelor fitosanitare pentru combaterea bolilor şi
dăunătorilor din plantaţiile viticole cu produse BAYER

Nr. Faza Boala sau

Data Produsul comercial şi doza
crt fenologică dăunătorul
Envidor 240 SC - 0,04% 0,4
Acarieni, l/ha
1 20-30 IV Dezmugurit
Făinare Falcon 460 EC – 0,3 l/ha (600-
1000 l soluţie/ha)
Decis Mega 50 EW – 0,15 l/ha
Acarieni,
Lăstari de în 800-1000 l apă
2 10-20 V Molii,
10-15 cm Flint Max 75 WG – 0,16kg/ha în
Făinare
1000 l apă
Lăstari de
Mikal Flash – 3 kg/ha
25-30 cm, Mană,
3 20-30 V Falcon 460 EC – 0,3 l/ha (600-
degajarea Făinare
1000 l soluţie/ha)
ciorchinilor
Mană, Eclair 49 WG – 0,5 kg/ha
30 V – 10 Înainte de
4 Făinare,
VI înflorit
Molii (gen. I) Decis 25 WG – 30 g/ha
Mană,
Melody Compact 49 WG – 1,5
kg/ha în 600-1000 l soluţie/ha
Făinare,
5 10-20 VI După înflorit Flint Max 75 WG – 0,16kg/ha în
1000 l apă
Putregai
Teldor 500 SC – 0,8 -1 l/ha
cenuşiu
Creşterea Mană, Mikal Flash – 3 kg/ha
6 20 – 30 VI
boabelor Făinare Folicur Solo 250 EW – 0,4 l/ha
Mikal Flash– 3 kg/ha
Mană, Flint Max 75 WG – 0,16 kg/ha în
Făinare, 1000 l apă
Compactarea Mythos – 3 l/ha în 1000 l
7 1-20VII
ciorchinilor Putregai soluţie/ha
cenuşiu,
Acarieni Envidor 240 SC - 0,04% 0,4
l/ha
Mană, Verita – 2-2,5 kg/ha
Făinare, Folicur Solo 250 EW – 0,4 l/ha
Intrarea în
20 VII – Putregai Rovral 500 SC – 1l/ha
8 pârgă a
10 VIII cenuşiu,
strugurilor
Acarieni, Decis Mega 50 EW – 0,15 l/ha
Molii (gen. II) în 800-1000 l apă

Întrebări rezolvate

1. Ce reprezintă mana viței de vie si pe ce organe ale viței de vie se

manifestă?
Mana viţei de vie este boala cea mai periculoasă care atacă toate
organele verzi (lăstarii tineri, frunzele, inflorescenţele, strugurii în
formare). Atacul se manifestă prin apariţia pe frunze a unor pete
undelemnii în dreptul cărora pe dosul frunzei se formează un puf
albicios.
2.Care este ciuperca ce produce boala Putregai cenușiu?

124
 Putregaiul cenuşiu este produs de ciuperca Botryotinia fukeliana.
Ciuperca este polifagă şi atacă toate organele verzi ale viei de vie. Atacul cel
mai periculos este pe struguri, mai ales toamna când strugurii intră în pârgă.
Pieliţa bobului se brunifică, se desprinde uşor de pe pulpă şi întreg bobul
putrezit se acoperă de un praf cenuşiu reprezentat prin sporii ciupercii.
3.Care sunt condițiile climatice care favorizează atacul de făinare?
Făinarea este produsă de ciuperca Uncinula necator, care atacă toate
organele verzi ale viţei de vie pe care dezvoltă un miceliu pâslos de culoare
alb-gri, acoperit de o pulbere cu aspect de “făinare” reprezentând conidiile
ciupercii. Atacul este favorizat de timpul călduros şi secetos.

Întrebări de autoevaluare

1.Cum se manifestă atacul de mană la viţa de vie?

2.În ce condiţii climatice se declanşează mana?
3.Ce produse se recomandă pentru combaterea manei?
4.Care sunt simptomele atacului de făinare la viţa de vie?
5.Care sunt condiţiile climatice care favorizează atacul de făinare?

125
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14

TEHNOLOGIA DE RECOLTARE A STRUGURILOR

Cuvinte cheie: moment optim de recoltare, struguri pentru masă,

struguri pentru vin, sortare, cizelare, ambalare

Rezumat
Recoltarea strugurilor este o operaţie de maximă importanţă, ea
trebuie făcută la timp şi fără pierderi deoarece de aceasta depinde în mare
măsură cantitatea şi calitatea recoltei. Pentru buna desfăşurare a recoltării
trebuie să se aibă în vedere: stabilirea momentului optim de recoltare;
asigurarea cu forţa de muncă şi mijloacele materiale necesare; cunoaşterea
destinaţiei producţiei; cunoaşterea prognozei meteorologice. Estimarea
producţiei de struguri se face cu scopul de a stabili mărimea recoltei,
necesarul de maşini şi unelte pentru recoltare, durata campaniei de recoltare,
necesarul de forţă de muncă, planificarea destinaţiei producţiei, etc. La
soiurile de masă culesul strugurilor se face în două-trei etape, pentru acelaşi
soi. Recoltarea strugurilor pentru vin se face la maturitatea tehnologică.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

14.1. TEHNOLOGIA DE RECOLTARE A STRUGURILOR

14.1.1. Estimarea producţiei de struguri

Estimarea producţiei de struguri se face cu scopul de a stabili

mărimea recoltei, necesarul de maşini şi unelte pentru recoltare, durata
campaniei de recoltare, necesarul de forţă de muncă, etc. În plus, o estimare
a producţiei de struguri cunoscută din timp permite planificarea destinaţiei
producţiei, pregătirea spaţiilor de depozitare şi prelucrare, a ambalajelor, etc.
Pentru ca evaluarea să fie cât mai corectă la alegerea butucilor care
vor constitui proba medie se va ţine cont de următoarele aspecte:
- vârsta şi vigoarea butucilor din parcelă;
- suprafaţa plantaţiei;
- numărul real de butuci roditori la hectar;
- numărul golurilor din plantaţie ( se consideră goluri şi butucii de până
la trei ani care nu au intrat încă pe rod);
- tipul de sol, relieful şi expoziţia terenului în fiecare parcelă;
- deprecierile recoltei cauzate de boli, dăunători sau alte calamităţi.
Recolta de struguri începe să se întrevadă de la sfârşitul iernii când se
verifică viabilitatea mugurilor şi se stabileşte încărcătura de rodire lăsată cu
ocazia tăierilor de fructificare. Astfel, recolta preconizată se va calcula în
funcţie de încărcătura teoretică de ochi lăsată la executarea tăierilor de rodire
şi în funcţie de numărul primordiilor de inflorescenţe, cu formula:

126
 R= It x Cfr x g;

R – recolta de struguri exprimată în kg/ha;

It – încărcătura teoretică de ochi/ha;
Cfr – coeficientul de fertilitate relativ;
g – greutatea medie a unui strugure, exprimată în kg;

Evaluarea producţiei de struguri se face în trei etape diferite de

vegetaţie. Prima evaluare se execută după înflorit, când a început formarea
bobiţelor, adică între 1 – 20 iulie. A doua evaluare se face între 15 august – 1
septembrie, la intrarea strugurilor în pârgă, iar ultima evaluare se face cu
câteva zile înaintea culesului când strugurii au depăşit maturitatea fiziologică
apropiindu-se de maturitatea tehnologică.
Deoarece în perioada 1 – 20 iulie la prima estimare bobiţele sunt abia
formate, pentru o evaluare cât mai corectă trebuie să cunoaştem greutatea
medie a unui strugure pe soiuri şi numărul mediu de ciorchini pe butuc.
Greutatea medie a unui strugure pe soiuri va fi luată din tabele întocmite în
urma observaţiilor din anii anteriori. Această greutate este orientativă, ea fiind
influenţată de o serie de factori: condiţiile pedoclimatice, agrotehnica
aplicată, mărimea producţiei, etc.
Pentru prima evaluare se aleg 1% din butucii roditori din fiecare soi (
în cazul în care într-o parcelă sunt mai multe soiuri) şi din diferite puncte ale
parcelei. De pe butucii respectivi se numără toţi ciorchinii. Numărul
ciorchinilor se înmulţeşte cu greutatea medie a unui strugure din soiul
respectiv. Rezultatul se împarte la numărul butucilor de pe care s-au numărat
ciorchinii, rezultând producţia medie a unui butuc. Înmulţind producţia medie
a unui butuc cu numărul real de butuci roditori la hectar se obţine producţia
probabilă a unui hectar. Dacă plantaţia viticolă are mai multe hectare, se
poate estima producţia pentru toată suprafaţa.
Etapele evaluării producţiei de struguri sunt prezentate în următorul
exemplu de calcul: “să se estimeze producţia probabilă de struguri
cunoscând următoarele date:
- distanţa dintre rânduri D= 2 m;
- distanţa dintre butuci pe rând d= 1,2 m;
- numărul golurilor la hectar Ng= 300;
- numărul butucilor de pe care s-au numărat ciorchinii Bn= 60;
- numărul ciorchinilor număraţi Cn= 600;
- greutatea medie a unui strugure din soiul X g= 250 grame;
- suprafaţa plantaţiei viticole S= 4,3 ha.”

1. Se calculează numărul total de butuci la hectar (N) în funcţie de

distanţele de plantare după următoarea formulă:

N = 10 000 = 10 000 m2 ≈ 4166 butuci/ha

Dxd 2m x 1,2m

2. Se calculează numărul real de butuci roditori la hectar (Nr):

127
 Nr = N – Ng = 4166 – 300 = 3866 butuci/ha

3. Se calculează producţia medie a unui butuc (Pmb):

g x Cn 250 x 600
Pmb = Bn = 60 = 2500 g/butuc = 2,5 kg/butuc

4. Se calculează producţia probabilă la hectar ( Pha):

Pha = Pmb x Nr = 2,5 x 3866 = 9665 kg/ha

5. Se calculează producţia probabilă pe întreaga parcelă (Ps):

Ps = Pha x S = 9665 kg x 4,3 ha = 41559,5 kg/parcelă.

A doua evaluare se face la intrarea strugurilor în pârgă şi odată cu ea

se încep şi analizele pentru a determina momentul optim de recoltare.
Evaluarea a treia se face cu câteva zile înainte de recoltare şi este cea mai
precisă.
Pentru a doua şi a treia evaluare via se împarte în tarlale uniforme ca
suprafaţă, în funcţie de soi, relief, sol, expoziţia terenului, etc. În interiorul
fiecărei parcele se aleg 50 de butuci de producţie medie. Butucii trebuie să
fie reprezentativi pentru întreaga parcelă, de aceea ei se aleg fie pe
diagonala parcelelor, fie câte 10 butuci din 5 puncte răspândite pe întreaga
suprafaţă a parcelei.
Butucii aleşi se culeg pe timp uscat, se cântăresc strugurii şi se
determină producţia medie a unui butuc. Producţia medie pe butuc se
înmulţeşte cu numărul real de butuci roditori la hectar. În continuare se
calculează producţia fiecărei parcele, iar prin însumarea producţiei parcelelor
se poate afla producţia probabilă a întregii exploataţii viticole.

Tabelul 14.1
Greutatea medie a strugurilor la principale soiuri de viţă de vie întâlnite în
România
Soiul Greutatea(g) Soiul Greutatea(g) Soiul Greutatea(g)
Muscat perlă 150-170 Sultanină 300-400 Fetească 200-230
de Csaba albă neagră
Cardinal 240-290 Perlette 180-210 Cabernet 100-125
Sauvignon
Regina viilor 250-300 Otilia 200-230 Merlot 110-120
Muscat 170-250 Centenar 150-180 Pinot noir 75-95
timpuriu de Pietroasa
Bucureşti
Timpuriu de 200-310 Galbenă de 130-160 Burgund 150-180
Cluj Odobeşti mare
Augusta 310-340 Zghihară 210-240 Blauerzw 140-160
de Huşi eigelt
Timpuriu de 380-420 Plăvaie 125-135 Astra 180-220
Pietroasa
Victoria 480-500 Iordană 110-130 Roz de 800-1000
Miniş
Napoca 410-445 Mustoasă 150-230 Alb 230-270
de Măderat aromat

128
 Milcov 210-245 Creaţă de 90-120 Blasius 175-215
Banat
Chasselas 140-165 Majarcă 120-150 Golia 110-160
dore
Muscat de 315-350 Steinschiller 70-110 Selena 140-170
Hamburg roz
Muscat de 250-300 Crâmpoşie 160-170 Şarbă 180-210
Adda
Alphonse 320-330 Aligote 100-120 Vilarom 145-210
Lavalle
Triumf 480-520 Muscadelle 120-160 Amurg 250-280
Someşan 260-290 Grasă de 130-200 Codană 160-220
Cotnari
Cetăţuia 280-400 Fetească 90-110 Cristina 160-180
albă
Azur 230-260 Fetească 110-130 Şirian 150-200
regală
Transilvania 410-440 Frâncuşă 100-140 Pandur 90-110
Silvania 190-200 Riesling 70-100 Haiduc 90-125
italian
Splendid 480-510 Pinot gris 80-100 Balada 120-170
Chasselas 300-330 Sauvignon 120-140 Alutus 120-157
de Băneasa
Coarnă albă 160-200 Chardonnay 110-120 Olivia 90-130
Coarnă 250-350 Traminer 110-130 Negru 130-145
neagră roz aromat
Afuz-Ali 350-450 Furmint 160-190 Negru de 170-210
Drăgăşani
Italia 340-410 Ezerfurtu 130-150 Novac 230-270
Bicane 200-250 Muscat 80-120 Băbească 160-190
Ottonel gri
Tamina 400-460 Tămâioasă 140-190 Crâmpoşi 200-240
românească e selecţio
nată
Select 330-360 Busuioacă 150-170 Mioriţa 190-220
de Bohotin
Roz 290-320 Roşioară 140-170 Unirea 260-300
românesc
Greaca 530-570 Băbească 170-240 Argessis 420-480
neagră
Xenia 270-300 Cadarcă 180-220 Vlad 170-200
Muscat de 250-280 Oporto 110-150 Rosina 100-170
Alexandria
Black rose 400-500 Sangiovese 150-190 Rubin 100-150
Dodrealbi 400-500 Alicante 130-160 Moldova 300-350
bouschet

14.1.2. Stabilirea momentului optim de recoltare a strugurilor

Stabilirea momentului optim de recoltare a strugurilor prezintă o

importanţă deosebită atat pentru soiurile de struguri pentru consum in stare
proaspata cat mai ales în cazul soiurilor de struguri pentru vin.
Coacerea strugurilor diferă din punct de vedere calendaristic de la un
an la altul şi de la o podgorie la alta în funcţie de condiţiile climatice, motiv
pentru care în fiecare an este necesară urmărirea evoluţiei coacerii fiecărui
soi.

129
 Pentru a stabili perioada optimă de recoltare a strugurilor se fac
analize în ceea ce priveşte masa a 100 de boabe, concentraţia în zahăr şi
aciditatea.
Strugurii pentru masă se consideră copţi atunci când boabele au
mărimea, forma, culoarea, gustul şi aroma caracteristice soiului. Momentul
optim de recoltare se stabileşte în urma examinării aspectului şi degustării
strugurilor sau pe baza analizelor chimice de laborator prin care se determină
aciditatea şi conţinutul în zahăr. În funcţie de soi aciditatea trebuie să fie de
3,5-4,5 g/l exprimată în acid sulfuric, iar conţinutul în zahăr de 130-160 g/l
zaharuri. Indicele gluco-acidimetric în momentul recoltării strugurilor pentru
consum în stare proaspătă trebuie să indice valori cuprinse între 25 – 45. Se
va avea în vedere faptul că strugurii sunt fructe neclimaterice şi prin urmare
după recoltare nu mai evoluează în coacere, din acest motiv soiurile de
struguri pentru masă se recoltează la maturitatea comercială. Dacă se
întârzie recoltarea strugurilor pentru masă şi se depăşeşte maturitatea
deplină se vor înregistra pierderi de producţie deoarece scade greutatea
boabelor.
Soiurile de struguri pentru vin se recoltează la maturitatea tehnologică
a acestora în funcţie de ce tip de vin dorim sa obţinem, sau în funcţie de
raportul cantitate – calitate pe care îl urmărim.
În vederea efectuării analizelor se recoltează probe de struguri de
1,2-2 kg, care trebuie să fie reprezentative pentru fiecare soi şi pentru fiecare
parcelă.
Analizele se fac de la intrarea strugurilor în pârgă la început din 5 în 5
zile, apoi din 3 în 3 zile, iar spre apropierea de maturitatea tehnologică se fac
zilnic.
Probele de struguri se recoltează începând de la intrarea strugurilor în
pârgă ( dupa 1 august) din fiecare soi şi din fiecare parcelă. Probele culese
trebuie să fie reprezentative pentru parcela respectivă în ceea ce priveşte
coacerea. În acest scop strugurii se culeg de la baza, mijlocul şi vârful
butucului. Strugurii se recoltează după evaporarea apei de rouă, iar analizele
se vor efectua în aceeaşi zi.
Determinarea masei a 100 de boabe se face pentru a stabili
momentul când boabele au atins masa maximă. După atingerea greutăţii
maxime, aceasta rămâne constantă un timp (3-5 zile), după care începe să
scadă.
Pentru determinarea masei a 100 de boabe, se taie boabele de pe
ciorchinii care formează proba cu o forfecuţă, astfel încât bureletul să rămână
pe bob.
Boabele se pun într-un vas de sticlă de tară cunoscută, se cântăresc
şi după ce se scade tara se raportează la 100 de boabe.
Ex. Dacă 1200 boabe cântăresc 1530 g
100 boabe cântăresc x g
1530 × 100
x= = 127,5g
1200
Pentru determinarea zahărului din must, proba de struguri supusă
analizei se zdrobeşte cu ajutorul unei prese de laborator, iar mustul rezultat
se lasă să se limpezească, după care se analizează.

130
 Determinarea zahărului din must se poate face simplu şi destul de
precis cu ajutorul refractometrelor optice sau digitale. Refractometrele
utilizează fenomenele de refracţie şi reflexie a luminii care străbate masa
mustului.

A B
Fig.14.1.Tipuri de
refractometre:
A-refractometru digital
C tip Atago; B-
refractometru digital tip
Kruss; C-refractometru
optic tip Zeiss;(original)

Refractometrul de mână de tip Zeiss este alcătuit dintr-o lunetă cu o

scală gradată în interior care are la un capăt un ocular reglabil iar la celălalt o
prismă de sticlă învelită într-o montură metalică şi o placă rabatabilă din
bachelită pe care se pune proba de must pentru analizat. Determinarea
conţinutului în % de substanţă uscată cu refractometrul cuprinde următoarele
etape:
- Reglarea clarităţii tubului optic;
-Verificarea aparatului şi aducerea lui la zero. Pentru aceasta se
spală prisma şi placa mobilă cu alcool, se şterge bine cu o cârpă curată,
după care se aşază două-trei picături de apă distilată pe placa mobilă. Se
lipeşte plăcuţa mobilă de prismă şi privind prin ocular, înspre lumină, se
citeşte linia care separă zona mai întunecată de zona mai luminată. Aparatul
este reglat corespunzător dacă linia de separare a celor două câmpuri se
află în dreptul diviziunii "0".
- Determinarea concentraţiei în substanţă uscată a mustului se face la
fel ca în etapa precedentă, cu deosebirea că pe plăcuţa mobilă se pun două -
trei picături de must, după care se citeşte concentraţia. După terminarea
lucrului aparatul se spală, se şterge şi se introduce în cutia din piele în care
se păstrează.
- Corectarea citirii în funcţie de temperatura mustului este necesară
deoarece aparatul este etalonat la temperatura de 20°C. Dacă temperatura
mustului este mai mare de 20°C, pentru fiecare 3°C în plus la citire se
adaugă 0,2%, iar dacă temperatura mustului este mai mică de 20°C, pentru
fiecare 3°C în minus se scade 0,2%.

131
 Tabelul 14.2
Conţinutul în zahăr al mustului în funcţie de procentul de substanţă
uscată determinat cu refractometrul
Substanţă Zahăr Substanţă Zahăr Substanţă Zahăr Substanţă Zahăr
uscată % g/l uscată % g/l uscată % g/l uscată % g/l
15,0 134,3 18,8 174,6 22,6 215,0 26,4 255,3
15,1 135,3 18,9 175,7 22,7 216,0 26,5 256,4
15,2 136,4 19,0 176,7 22,8 217,1 26,6 257,4
15,3 137,4 19,1 177,8 22,9 218,2 26,7 258,5
15,4 138,5 19,2 178,9 23,0 219,2 26,8 259,6
15,5 139,6 19,3 179,9 23,1 220,3 26,9 260,6
15,6 140,6 19,4 181,0 23,2 221,3 27,0 261,7
15,7 141,7 19,5 182,0 23,3 222,4 27,1 262,8
15,8 142,8 19,6 183,1 23,4 223,5 27,2 263,8
15,9 143,8 19,7 184,2 23,5 224,5 27,3 264,9
16,0 144,9 19,8 185,2 23,6 225,6 27,4 265,9
16,1 145,9 19,9 186,3 23,7 226,6 27,5 267,0
16,2 147,0 20,0 187,4 23,8 227,7 27,6 268,1
16,3 148,1 20,1 188,4 23,9 228,8 27,7 269,1
16,4 149,1 20,2 189,5 24,0 229,8 27,8 270,2
16,5 150,2 20,3 190,5 24,1 230,9 27,9 271,3
16,6 151,2 20,4 191,6 24,2 232,0 28,0 272,4
16,7 152,3 20,5 192,7 24,3 233,0 28,1 273,5
16,8 153,4 20,6 193,7 24,4 234,1 28,2 274,5
16,9 154,4 20,7 194,8 24,5 235,1 28,3 275,6
17,0 155,5 20,8 195,9 24,6 236,2 28,4 276,7
17,1 156,6 20,9 196,9 24,7 237,3 28,5 277,8
17,2 157,6 21,0 198,0 24,8 238,3 28,6 278,8
17,3 158,7 21,1 199,0 24,9 239,4 28,7 279,9
17,4 159,7 21,2 200,1 25,0 240,5 28,8 281,0
17,5 160,8 21,3 201,2 25,1 241,5 28,9 282,1
17,6 161,9 21,4 202,2 25,2 242,6 29,0 283,1
17,7 162,9 21,5 203,3 25,3 243,6 29,1 284,2
17,8 164,0 21,6 204,3 25,4 244,7 29,2 285,2
17,9 165,1 21,7 205,4 25,5 245,8 29,3 286,3
18,0 166,1 21,8 206,5 25,6 246,8 29,4 287,3
18,1 167,2 21,9 207,5 25,7 247,9 29,5 288,4
18,2 168,2 22,0 208,6 25,8 249,0 29,6 289,5
18,3 169,2 22,1 209,7 25,9 250,0 29,7 290,5
18,4 170,4 22,2 210,7 26,0 251,1 29,8 291,6
18,5 171,4 22,3 211,8 26,1 252,1 29,9 292,6
18,6 172,5 22,4 212,8 26,2 253,2 30,0 293,7
18,7 173,5 22,5 213,9 26,3 254,3

- calcularea conţinutului în zahăr în funcţie de conţinutul în substanţă

uscată, se face după formula:

Z (g/l) = [ N x 4,25 - 2,5] x 10

4
Z – zahărul în g/l; N – citirea corectată a substanţei uscate în
refractometru; 4,25 – raportul dintre densitate şi indicele refractometric al
mustului; 2,5 – conţinutul mediu al mustului în % de substanţă uscată
nezaharată; 4 – coeficient empiric stabilit pe baza unui mare număr de
determinări.

132
 Pentru aflarea mai rapidă a conţinutului în zahăr au fost întocmite
tabele în care s-a calculat conţinutul în zahăr în funcţie de citirea la
refractometru.
Determinarea zahărului din must se mai poate face şi cu ajutorul
mustimetrelor. Cele mai folosite mustimetre sunt: Dujardin-Solleron, Oechsle,
Babo şi Victoria. Acestea folosesc metoda densimetrică prin care se exprimă
corelaţia între densitatea şi conţinutul în zahăr al mustului.
Într-un cilindru de sticlă se introduc 300 cm3 must filtrat după care se
cufundă cu grijă mustimetrul. Acesta pluteşte la un anumit nivel, moment în
care vom citi diviziunea gradaţiei indicate pe mustimetru. Cu ajutorul unor
tabele de transformare care interpretează gradaţiile şi fac corecţia în funcţie
de temperatură se determină conţinutul în zahăr al mustului.
Determinarea acidităţii se face pe cale titrimetrică, prin neutralizare cu
o soluţie de hidroxid de sodiu cu normalitate cunoscută. Aciditatea se
exprimă în grame / litru acid sulfuric sau tartric.
Aciditatea mustului diferă în funcţie de zona de cultură, soi, condiţiile
climatice ale anului respectiv, data culesului. Aciditatea scade de la pârgă
spre coacerea deplină. Aciditatea normală exprimată în acid sulfuric este
cuprinsă în general între 4,0 - 5,5 g/l.

Tabelul 14.3
Corecţiile indicaţiilor refractometrului, gradat în substanţă uscată,
în funcţie de temperatură
Temparatura Conţinutul în substanţă uscată (%)
15 20 25
Se scade
10 0,5 0,6 0
11 0,5 0,5 0,5
12 0,4 0,4 0,5
13 0,4 0,4 0,4
14 0,3 0,3 0,4
15 0,2 0,3 0,3
16 0,2 0,2 0,2
17 0,1 0,1 0,2
18 0,1 0,1 0,1
19
20 Nu se fac corecţii
21
22 0,1 0,1 0,1
23 0,2 0,2 0,2
24 0,2 0,3 0,3
25 0,3 0,3 0,4
26 0,4 0,4 0,5
27 0,5 0,6 0,6
28 0,6 0,6 0,7
29 0,7 0,7 0,8
30 0,8 0,8 0,9

133
 Fig.14.2.Tipuri de mustimetre

Tabelul 14.4
Conţinutul mustului în zahăr în raport cu densitatea sa
(după Pomohaci N., Nămoloşanu I., 1988)
Densitate Zahăr Densitate Zahăr Densitate Zahăr
g/l g/l g/l
1040 76 1074 167 1108 258
1041 80 1075 170 1109 260
1042 82 1076 172 1110 263
1043 84 1077 175 1111 266
1044 86 1078 178 1112 268
1045 90 1079 180 1113 271
1046 92 1080 183 1114 274
1047 95 1081 186 1115 276
1048 98 1082 188 1116 279
1049 100 1083 191 1117 282
1050 103 1084 184 1118 284
1051 106 1085 196 1119 287
1052 108 1086 199 1120 290
1053 111 1087 202 1121 293
1054 114 1088 204 1122 296
1055 116 1089 207 1123 298
1056 119 1090 210 1124 310
1057 122 1091 212 1125 304
1058 124 1092 215 1126 306
1059 127 1093 218 1127 309
1060 130 1094 220 1128 311
1061 132 1095 223 1129 314
1062 135 1096 226 1130 317
1063 138 1097 228 1131 319
1064 140 1098 231 1132 322
1065 143 1099 234 1133 325
1066 146 1100 236 1134 327
1067 148 1101 239 1135 330
1068 151 1102 242 1136 333
1069 154 1103 244 1137 335
1070 156 1104 247 1138 338
1071 159 1105 250 1139 341
1072 162 1106 252 1140 343
1073 164 1107 255

Pentru determinarea acidităţii se pun într-un pahar Erlenmeyer 10 ml

din mustul de analizat, 10 ml apă distilată şi 2-3 picături de fenoftaleină
134
(0,1%) ca substanţă indicator. În continuare conţinutul paharului se titrează
cu soluţie de hidroxid de sodiu cu normalitate cunoscută ( NaOH 10n) cu
ajutorul unei biurete, până când culoarea virează în roz şi persistă timp de 1
minut. În acest moment se notează cantitatea de soluţie de NaOH folosită la
titrare.
Aciditatea se calculează cu următoarea formulă:

Aciditatea g/l = n x F x T x 100

n – mililitri de soluţie de NaOH 10n folosiţi la titrare;

F – factorul soluţiei de NaOH ;
T – titrul acidului în care se exprimă aciditatea, care este
0,0049 când aciditatea se exprimă în acid sulfuric şi
0,0075 când aciditatea se exprimă în acid tartric.

Rezultatele analizelor efectuate servesc la întocmirea graficului privind

evoluţia coacerii strugurilor pe baza căruia se stabileşte momentul optim de
recoltare.

Fig. 14.3. Stabilirea momentului optim de recoltare a soiului Burgund în

anul 2011 la S.D.Timişoara

Tabelul 14.5
Conţinutul în zahăr al strugurilor în momentul recoltării pentru vinificaţie

Categoriile de vinuri Zahăr (g/l)

Consum curent minim 130
Calitate superioară (VS) minim 180
Calitate superioară cu denumire de origine (DOC) minim 196
Calitate superioară cu denumire de origine şi trepte de minim 220
calitate-cules la maturitate deplină (DOC - CMD)
Calitate superioară cu denumire de origine şi trepte de minim 240
calitate-cules la maturitate de înnobilare (DOC - CMI)
Calitate superioară cu denumire de origine şi trepte de minim 260
calitate-cules la stafidirea boabelor (DOC - CIB)

135
 Momentul optim de recoltare la soiurile de struguri pentru vin este
atunci când compoziţia chimică a boabelor este corespunzătoare preparării
unui anumit tip de vin.

14.1.3. Recoltarea strugurilor

Recoltarea strugurilor pentru masă. Recoltarea strugurilor pentru

masă se face eşalonat, pe măsură ce strugurii ajung la maturitatea
comercială, începând din 15 iulie şi până în 15 octombrie. La soiurile de
masă culesul strugurilor se face în două-trei etape, pentru acelaşi soi, pe
măsură ce strugurii ajung la coacere. Dacă este posibil recoltarea se face pe
timp frumos, fără ploaie şi se întrerupe în orele de arşiţă.
Strugurii copţi se recoltează prin tăierea pedunculului cu cuţite sau cu
foarfeci după care se aşează în lădiţe pe un singur rând. Pentru a facilita
scoaterea lăzilor sau coşurilor pline cu struguri la capetele parcelei,
recoltarea se începe de la mijlocul rândului spre capete. În urma recoltării,
strugurii trebuie să aibă boabele întregi cu pruina intactă, ceea ce le conferă
un aspect comercial cât mai plăcut care are o deosebită importanţă în cazul
soiurilor de struguri pentru masă.
Lădiţele pline cu struguri se aşază la locuri umbrite şi numai pentru
scurt timp, pentru a nu se deprecia strugurii, după care sunt încărcate în
mijloacele de transport. Înainte de a fi comercializaţi, strugurii pentru masă
sunt supuşi operaţiilor de sortare, cizelare şi ambalare.
Sortarea strugurilor se face cu scopul de a aduce strugurii la
cerinţele STAS-urilor în vigoare. Din punct de vedere comercial, strugurii pot
fi împărtiţi în trei grupe:
- grupa S (superioară) din care fac parte soiurile: Cardinal, Muscat
Hamburg, Italia, Afuz-Ali;
- grupa M (mijlocie) care cuprinde soiurile: Chasselas doré, Coarnă
neagră, Coarnă albă;
- grupa O (obişnuită) care cuprinde soiurile cu maturare extratimpurie
şi timpurie: Muscat Perlă de Csaba, Timpuriu de Bucureşti, Regina viilor.
La fiecare din aceste grupe în funcţie de mărime, procentul de boabe
meiate sau mărgeluite precum şi de alte însuşiri, strugurii se împart în trei
clase de calitate:
- categoria extra care cuprinde struguri care au forma, mărimea şi
culoarea specifică soiului;
- categoria I de calitate cuprinde strugurii extra care prezintă mici
defecte de conformare a boabelor, un număr mic de boabe meiate sau
mărgeluite, neuniformitate în ceea ce priveşte coloraţia boabelor;
- categoria a II-a în care intră strugurii cu boabele colorate neuniform,
nematurate sau supramaturate, fragmentele de struguri, precum şi strugurii
cu un număr mai mare de boabe meiate sau mărgeluite şi strugurii care
prezintă urme ale atacurilor de boli şi dăunători.
Cizelarea constă în îndepărtarea boabelor mici, necoapte, atacate de
boli şi dăunători. Uneori se pot îndepărta aripioarele laterale şi vârfurile
strugurilor în cazul în care au boabe mici şi neuniforme în ceea ce priveşte
coacerea şi strică aspectul comercial. Această operaţie se face în paralel cu

136
sortarea, cu ajutorul unui foarfece special care are vârful alungit şi uşor
încovoiat dar cu capetele rotunjite pentru a nu vătăma boabele.
Ambalarea strugurilor se face în lădiţe tip IV cu o capacitate de 5-6 kg
din lemn, plastic sau carton. Strugurii se vor aşeza în lădiţe într-un singur
rând cu pedunculul în sus avându-se grijă să nu se depăşească marginea
lădiţei pentru a nu fi striviţi în timpul transportului. Fundul lădiţei se poate
tapeta cu hârtie inscripţionată la cererea beneficiarului. În ultima vreme, s-a
constatat că cel mai bine vânduţi au fost strugurii ambalaţi în pungi de
plastic, perforate, câte 1 - 2 kg la pungă.
Până în momentul livrării lădiţele cu struguri se depozitează în spaţii
special amenajate cu posibilităţi de răcire şi aerisire.
Transportul strugurilor se face cu mijloace izoterme sau măcar cu
camioane acoperite cu prelate. În aceste mijloace de transport lădiţele cu
struguri se vor aşeza pe 12 rânduri cu o deosebită atenţie pentru a evita
răsturnarea acestora.
Recoltarea strugurilor pentru vin se face la maturitatea tehnologică
când strugurii au o anumită compoziţie chimică specifică preparării diferitelor
categorii de vinuri. Campania de recoltare a strugurilor pentru vin este mai
scurtă decât a strugurilor pentru masă, ea durează două-trei săptămâni
deoarece cele mai multe soiuri se încadrează în epocile IV şi V de maturare
a strugurilor.
Recoltarea în fermă se bazează pe un grafic de recoltare, care are în
vedere momentul optim de recoltare, forţa manuală şi energetică, mijloacele
de transport şi capacitatea acestora, volumul de prelucrare, depozitare,
distanţa până la complexul de vinificaţie.
În cazul unor suprafeţe mari cele mai multe soiuri se recoltează la
coacerea deplină. Deoarece campania de recoltare durează 25-30 zile,
culesul începe cu 10-15 zile înainte de coacerea deplină şi se încheie cu 10-
15 zile după aceasta. Recoltarea are loc de regulă în lunile septembrie şi
octombrie şi se face la fiecare soi într-o singură trecere.
Strugurii pentru vin se culeg separat pe soiuri şi numai în cazuri
deosebite se recoltează în amestec, dar în nici un caz nu se vor amesteca
soiurile albe cu cele roşii. Soiurile albe se recoltează primele, în ordinea
coacerii, urmează soiurile aromate şi în final soiurile roşii. Hibrizii producători
direcţi se recoltează şi se vinifică separat.
În anii ploioşi când există pericolul atacului de putregai cenuşiu se
recoltează primele soiurile sensibile la mucegai (Galbenă de Odobeşti,
Fetească regală). Se vor recolta înainte de maturitatea deplină strugurii
afectaţi de mucegai, de grindină etc. După maturitatea deplină se pot recolta
strugurii sănătoşi în toamnele lungi şi însorite.
Recoltarea strugurilor se face manual prin tăierea acestora cu foarfeci
sau bricege şi aşezarea lor în recipiente de plastic sau coşuri de nuiele
căptuşite cu folie de polietilenă. Strugurii se transportă la capetele parcelelor
unde se golesc în bene şi se transportă cât mai rapid la locurile de vinificaţie.
Nu este voie să se zdrobească strugurii în bene pentru a nu se oxida mustul.
Dacă transportul se face la distanţe mai mari, recolta este avariată şi
timpul călduros, este necesar transportul strugurilor sub protecţia dioxidului
de sulf.

137
 Recoltarea mecanizată se impune din ce în ce mai mult datorită
volumului mare de muncă şi datorită dificultăţilor de a găsi culegători în
perioada recoltatului.
Recoltarea mecanizată a devenit posibilă în ultima vreme datorită
îmbunătăţirii constante a tehnologiei care a permis realizarea unor combine
de recoltare a strugurilor tractate sau autopropulsate, care dau rezultate
satisfăcătoare în ceea ce priveşte calitatea recoltei şi eficienţa economică.
Marile firme producătoare de utilaje agricole care îşi dispută
supremaţia în sectorul viticol cum sunt New Holland, Braud, Pellenc, Alma,
Gregoire, etc. au scos pe piaţă combine de recoltat struguri performante, cu
emisii poluante reduse, care pot lucra pe terenuri cu pante de pana la 40% şi
cu înclinare laterală de până la 30%.
Capacităţile intrinseci ale maşinilor de recoltat sunt atât de avansate
încât calitatea şi randamentul recoltării mecanizate depinde în mod
fundamental de modul cum se reglează setările acestora. Setările ţin cont de
tipurile şi dimensiunile spalierului, distanţa dintre rânduri, soiul recoltat,
mărimea producţiei, etc. iar viteza de deplasare nu trebuie să depăşească 5
km/h.
Principiul de lucru al combinelor de recoltat struguri constă în
utilizarea unor dispozitive de scuturare care acţionează asupra rândului de
vie printr-o vibraţie controlată. Boabele de struguri se desprind de pe
ciorchini şi sunt aspirate în nişte coşuleţe speciale confecţionate din cauciuc
siliconic în scopul protejării boabelor. Odată cu boabele, combinele absorb şi
frunze, bucăţi de coarde, etc. dar utilajele sunt prevăzute cu ventilatoare
puternice care reuşesc să îndepărteze o mare parte din impurităţi. Boabele
sunt colectate în două bene din inox cu o capacitate de 1000 -3000 litri.
Cramele Recaş S.A. au achiziţionat în ultimii ani combine de recoltat
struguri New Holland Braud care pot recolta 0,5 ha/h, astfel zilnic o combină
face treaba a 200 de muncitori. Conducerea Cramelor Recaş S.A.
precizează că într-o zi 300 de angajaţi au recoltat 150 tone struguri în timp ce
o combină a recoltat 97 tone.
Recoltarea mecanizată permite culesul strugurilor de pe suprafeţe
mari într-un timp foarte scurt şi înlocuieşte forţa de muncă manuală, în plus
nu mai sunt necesare utilajele pentru dezciorchinare.
În acelaşi timp există şi aspecte negative ale recoltării mecanizate,
astfel pierderile de producţie pot ajunge la 5-10% , trunchiul butucilor poate fi
rănit şi se rup o parte din coarde datorită scuturării (10-12%). Unul dintre
inconvenientele recoltării mecanizate constă în prezenţa în masa strugurilor
recoltaţi a unor impurităţi ( frunze, porţiuni de coarde, materiale utilizate
pentru legat, etc.) care pot influenţa gustul vinului sau deteriora utilajele de
vinificaţie. Dar principalul dezavantaj al recoltării mecanizate este acela că
boabele sunt strivite în proporţie mai mare iar mustul este prea devreme
eliberat din ele.

138
 Întrebări rezolvate

1. Cum se face recoltarea soiurilor de struguri pentru masă?

Recoltarea strugurilor pentru masă se face eşalonat, pe măsură ce
strugurii ajung la maturitatea comercială, începând din 15 iulie şi până în 15
octombrie. La soiurile de masă culesul strugurilor se face în două-trei
etape, pentru acelaşi soi, pe măsură ce strugurii ajung la coacere. Dacă este
posibil recoltarea se face pe timp frumos, fără ploaie şi se întrerupe în orele
de arşiţă.
2. Când se face recoltarea soiurilor de struguri pentru vin?
Recoltarea strugurilor pentru vin se face la maturitatea tehnologică
când strugurii au o anumită compoziţie chimică specifică preparării diferitelor
categorii de vinuri. Campania de recoltare a strugurilor pentru vin este mai
scurtă decât a strugurilor pentru masă, ea durează două-trei săptămâni
deoarece cele mai multe soiuri se încadrează în epocile IV şi V de maturare
a strugurilor.
3.Cum se stabilește momentul optim de recoltare a strugurilor?
Stabilirea momentului optim de recoltare a strugurilor prezintă o
importanţă deosebită atat pentru soiurile de struguri pentru consum in stare
proaspata cat mai ales în cazul soiurilor de struguri pentru vin.
Strugurii pentru masă se consideră copţi atunci când boabele au mărimea,
forma, culoarea, gustul şi aroma caracteristice soiului. Momentul optim de
recoltare se stabileşte în urma examinării aspectului şi degustării strugurilor
sau pe baza analizelor chimice de laborator prin care se determină aciditatea
şi conţinutul în zahăr. Soiurile de struguri pentru vin se recoltează la
maturitatea tehnologică a acestora în funcţie de ce tip de vin dorim sa
obţinem, sau în funcţie de raportul cantitate – calitate pe care îl urmărim.

Întrebări de autoevaluare

1.Ce analize se fac pentru a stabili momentul optim de recoltare a

strugurilor pentru vin?
2.Cum evoluează greutatea boabelor, zahărul şi aciditatea de la intrarea
strugurilor în pârgă până la recoltare?
3.Cum se stabileşte momentul optim de recoltare la soiurile de struguri
pentru masă?
4.Când se recoltează soiurile de struguri pentru masă?
5. Când se recoltează soiurile de struguri pentru vin?

139
 BIBLIOGRAFIE

1. ALEXANDRESCU, I şi col. - 1974, Efectul îngrăşămintelor verzi

asupra creşterii şi rodirii viţei de vie, Lucrări ştiinţifice I Agronomie -
horticultură, Iaşi.
2. ALFORD DAVID V., 1992 - Farbatlas der Obstschadlinge, Ferdinand
Enke verlag Stuttgart.
3. ANDREW M., 2004 - How to get rid of garden pests and diseases,
Hermes House, Annes Publishing Ltd., London.
4. ARLIAN G. LARRY, 2003 - Chigger and other diseases causing mites,
Encyclopedia of insects, Academic Press, 174 - 179 p.
5. ARONOVICI, N. – 1980, Cercetări asupra consumului de energie în
realizarea producţiei viticole, Analele ICVV, vol.IX.
6. ASH G., 2005 - Downy mildew of grapes, The planth health instructor,
The American Phytopatology Society.
7. ATANASIU, L. – 1984, Ecofiziologia plantelor, Edit. ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti.
8. BAICU T., SĂVESCU A, 1978 - Combaterea integrată în protecţia
plantelor, Editura Ceres, Bucureşti.
9. BANIŢĂ, P., VLĂDOIANU E. – 1979, Studiul comportării unor soiuri de
struguri pentru masă pe nisipurile ameliorate din Oltenia. Lucr. şt. ale
S.C.C.P.A.N., Dăbuleni-Dolj, vol.III.
10. BARLOY, J. - 1994, Absortion radiculaire deselements mineraux.
Com. sesion d'etude "Sisteme radiculaire morphogenesse in
plantation, fonctionement d'absorbtion hydrominerale, methodologie
d'etudes". ENSA- Rennes
11. BAYER CROPSCIENCE, 2004 - Catalog de produse de uz fitosanitar,
SC Bayer SRL, Bucureşti, 96 p.
12. BAYER CROPSCIENCE, 2011 - Protecţia culturilor, Catalog de
produse de uz fitosanitar, SC Bayer SRL, Bucureşti, 88 p
13. BĂRBUCEANU DANIELA, ANDRIESCU I., MARCU FLORENTINA,
2007- Contributions to thebiological and ecological Studies of the
grape moth, Lobesia Botrana (Den. Et Schiff.) (Lepidoptera:
Tortricidae) in southern vineyards of Romania, Lucrari stiintifice,
2007:857-862.
14. BERAN N., 1985 – Die Sauerstoffproducktion der Rebe (Vitis Vinifera
L.) – ein Vergleich mit Forstgeholzen und anderen landwirthscaftlichen
Kulturplanzen. Wein-Wissenschaft,5.
15. BERBECEL O. şi col.- 1981, Agrometeorologie, Edit. Ceres,
Bucureşti.
16. BERNAZ GH., 2007 – Cultura viţei de vie, Ed. M.A.S.T., Bucureşti
17. BERNAZ GH., DEJEU L., 1999 – Fertilizarea viilor şi întreţinerea
solului în concepţie ecologică, Ed. Ceres, Bucureşti
18. BERNAZ GH.,1997 - Via familială, Edit. M.A.S.T., Bucureşti.
19. BICA D. şi col., 2000 – Effects of rootstook and Vitis vinifera genotype
on photosynthetic parameters, Acta Horticulturae, 526, 373-379
20. BOGULEANU Gh., 1994 - Fauna dăunătoare culturilor agricole şi
forestiere din România, vol. II, Editura tehnică şi agricolă, Bucureşti.
21. BRANAS, J. – 1974, Viticulture, Imprimerie Déhan, Montpellier.
140
22. BURR T, BAZZI C., SULE S., OTTEN L., 1998 - Biology of the
Agrobacterium vitis and the development disease control strategy,
Plant Diseases, vol. 82:12, 1288-1297.
23. BURZO I., DEJEU L., ŞERDINESCU A., BĂDULESCU LILIANA, 2005
– Fiziologia plantelor de cultură – vol.III –Fiziologia viţei de vie, Ed.
ELISAVAROS, Bucureşti
24. CALISTRU Gh., DAMIAN DOINA – 1989, Clona de viţă de vie
Chasselas doré – 20 Iş. Rev. Horticultura nr. 10.
25. CARAMETE, C. şi col. – 1977, Efectul îngrăşămintelor cu macro şi
microelemente asupra soiurilor de struguri pentru masă de la I.A.S.
Feteşti, Analele ICVV, vol. VIII.
26. CARBONNEAU, A. şi col. – 1978, Essai de détermination en biologie
de la plante entière, de relations essentielles entre le bioclimat naturel
la physiologie de la vigne et la composition du raisin. Ann. Amélior.
Plantes, vol. 28, nr.2.
27. CĂTĂNESCU V. şi col. - 1983, Stabilirea gradului de aprovizionare a
solurilor din plantaţiile viticole ale ICVV Valea Călugărească în
principalele elemente nutritive în vederea precizării soluţiilor de
fertilizare, Analele ICVV, vol. X.
28. CHAMPAGNOL F., 1986 – Elements de physiologie de la vigne et de
viticulture generale, Imprimerie Dehan, Montpellier
29. CHOW. J., 2000 - Sturnus vulgaricus, http://animaldiversity.umich.
30. CICHI DANIELA DOLORIS, POPA CAMELIA, NECULA CEZARINA,
2010 – Ghid ampelografic al soiurilor de struguri pentru masă, Ed.
Universitaria, Craiova
31. CONDEI GH. şi col. - 1976, Cercetări privind stabilirea soluţiilor de
fertilizare a viilor roditoare în principalele podgorii din România,
Analele ICVV, vol. VII.
32. CONDEI, GH – 1982, Fertilizarea raţională a solului din vii în condiţiile
crizei energetice actuale, Horticultura, nr.9.
33. CONSTANTINESCU, GH. şi col.- 1962-1971, Ampelografia României,
vol. I-VIII, Edit. Academiei, Bucureşti
34. COSTEA D.C., 2006 – Regimul hidric al viţei de vie ( cerinţe,
asigurare, studii ), Ed. Universitaria, Craiova
35. COTEA VICTORIA, COTEA V.V. - 1996, Viticultură, ampelografie şi
oenologie , Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti
36. DAMIAN DOINA, ROTARU LILIANA, NECHITA ANCUŢA, COSTICĂ
S., 2011 – Ampelografie, metode şi metodologii de descriere şi
recunoaştere a soiurilor de viţă de vie, Ed.Pim, Iaşi
37. DARIS B. – 1981, Production de raisins secs et de raisins de table à
partir de la Sultanine. Bulletine de I.I.O.V. –603.
38. DAVIDESCU D., DAVIDESCU VELICICA - 1992, Agrochimie
horticolă, Edit. Academiei Române, Bucureşti
39. DAVIDESCU D., DAVIDESCU VELICICA - 1994, Agricultura biologică
- o variantă pentru exploataţiile mici şi mijlocii, Edit. Ceres, Bucureşti
40. DEJEU L., 2004 – Viticultura practică, Ed.Ceres, Bucureşti
41. DEJEU L.C., 2010 – Viticultură, Ed. CERES, Bucureşti

141
42. DOBREI A. şi col. – 2002, Cercetări privind fertilitatea şi
productivitatea la unele soiuri pentru vin cultivate la S.D. Timişoara,
Cercetări ştiinţifice, seria a VI-a, Facultatea de Horticultură, Timişoara.
43. DOBREI A. – 1998, Influenţa fertilizării asupra calităţii şi cantităţii
producţiei la soiul Muscat de Hamburg, Lucrări ştiinţifice – Facultatea
de Agricultură, vol. XXX, partea I, Timişoara.
44. DOBREI A. – 1999, Influenţa fertilizării diferenţiate asupra soiurilor
Muscat de Hamburg şi Chasselas doré cultivate în condiţiile Centrului
Viticol Recaş, Cercetări ştiinţifice, seria a III-a, Facultatea de
Horticultură, Timişoara.
45. DOBREI A. – 2000, Cercetări privind influenţa îngrăşămintelor chimice
şi organice asupra cantităţii şi calităţii producţiei de struguri pentru
masă, în condiţiile centrului viticol Recaş, Teză de doctorat ,USAMVB
Timişoara.
46. DOBREI A. şi col. – 2001, Cercetări privind comportarea unor soiuri
de struguri pentru masă şi vin în condiţiile S.D. Timişoara, Cercetări
ştiinţifice, seria a V-a, Facultatea de Horticultură, Timişoara.
47. DOBREI A. şi col. – 2001, Cercetări privind desfăşurarea fazelor de
vegetaţie la câteva soiuri de struguri pentru vin cultivate în
ecosisteme diferite, Cercetări ştiinţifice, seria a V-a, Facultatea de
Horticultură, Timişoara.
48. DOBREI A. şi col. – 2002, Cercetări privind comportarea unor soiuri
noi de struguri pentru masă în condiţiile S.D. Timişoara, Cercetări
ştiinţifice, seria a VI-a, Facultatea de Horticultură, Timişoara.
49. DOBREI A., GHIŢĂ ALINA, MĂLĂESCU MIHAELA, CRISTEA T.,
DRĂGUNESCU ANCA, 2010 - Research concerning the impact of the
soil maintenance system through permanent grass-cover on growth
and fructification in several grape vine varieties, Journal of
Horticulture, Forestry and Biotechnology, Vol.14(1), pag. 298-301
50. DOBREI A., IOVA GH.- 2001, Viticultură practică, Edit. Solness,
Timişoara.
51. DOBREI A., MARIANA POIANĂ, ALINA GHIŢĂ, MIHAELA
MĂLĂESCU, 2010 - Research about the influence of green manure on
yields of some varieties of grapes for wine, Research Journal of
Agricultural Science, Vol. 42 (3) 1 – 908 (2010), Agroprint Editorial,
Timisoara, pag. 97-101
52. DOBREI A., MĂLĂESCU MIHAELA, DĂRĂBUŞ RODICA, GHIŢĂ
ALINA, CRISTEA T., 2007 - Ampelografie Lucrări Practice, Ed.
Waldpress Timişoara, pag.112
53. DOBREI A., MIHUŢ, E. –1999, Pomicultură şi viticultură, Edit.Eurobit,
Timişoara.
54. DOBREI A., ROTARU LILIANA, MORELLI S., 2008 – Ampelografie,
Ed. Solness, Timişoara, pag. 385
55. DOBREI A., ROTARU LILIANA, MUSTEA M., 2005 - Cultura viţei de
vie, Ed. Solness, Timişoara, pag. 336
56. DOBREI ALIN, 2003 - Soiurile de struguri pentru masă, Ed.
Waldpress, pag. 205
57. DOBREI ALIN, 2003 - Viticultură – curs, Ed. Agroprint, Timişoara,
pag. 413

142
58. DOBREI ALIN, 2004 - Viticultură – curs, Ed. Solness, Timişoara,
pag. 290
59. DOBREI ALIN, ROTARU LILIANA, DOBREI ALINA, 2017, Viticultură,
Ampelografie, Oenologie, Editura Solness Timisoara, ISBN 978-973-
729-523-1
60. DOBREI ALIN IONEL, DOBREI ALINA GEORGETA, DĂRĂU PETRU,
ALEXANDROV EUGENIU, BOTNARI VASILE, GĂINA BORIS - 2021,
Universalitatea vitei de vie, Editura, LEXON-PRIM, Republica Moldova
61. DRĂGĂNESCU E. - 1989, Lucrări practice de viticultură şi vinificaţie,
Lito, IAT.
62. DRĂGĂNESCU E., MIHACEA I. – 1993, Curs de viticultură, Ed.
Euroart, Timişoara.
63. DRĂGUNESCU ANETA ANCA, 2010 - Ampelografie-viţele portaltoi,
soiuri de struguri pentru masă, Ed. Eurobit, Timişoara
64. DUMITRU I.C., 2008 – Viticultura, Ed. Ceres, Bucureşti
65. DURING H., 1987 –Stomatal responses to alterations of soil and air
humidity in grapevines,Vitis 26, 9-18
66. EBERHARDT G., 1930 - A list of pest and disseases of wines in the
daghestan SSR in 1937 and 1928, Vestn. Vinogr.Vinodel.Vintorg., vol.
2:10-11.
67. ELIADE EUGENIA, 1990 - Fitopatologie (II), Tipografia Universităţii
din Bucureşti, 386 p.
68. EYNARD I. DALMASSO G., 1990 – Viticoltura moderna, Ed. Ulrico
Hoepli, Milano
69. FAILLA O. şi col.- 1995, Indagine sullo stato nutrizionale dei vigneti in
alcune zone toscane a deniminazione d'origine per una proposta
d'interpretayione delle analise fogliari e del tereno, Vignevini.
70. FELDHEGE M., EICHHORN K. W., F. LOUIS, 1993 - Mating
disruption of the European grapevine moth Lobesia botrana Schiff.
(Lepidoptera:Tortricidae): Investigation on the temporal and sptial
distribution of populations. IOBC, wprs Bulletin Vol. 16 (10) 2001, pp.
90 – 92.
71. FILIP I., 1986 - Rezultate privind combaterea integrată a moliei
strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff.) la Murfatlar, Lucrările celei
de a III-a Conferinţe de Entomologie, Iaşi: 327-336.
72. FILIP I., 1990 - Analele Muzeului Banatului, Ştiinţele Naturii,
Timişoara.
73. FLORIAN V., 1994 - Fitopatologie generală, Tipo Agronomia, Cluj
Napoca.
74. FREGONI M. – 1987, Viticoltura generale, Compendi didactici e
scientifici, Edit. Reda, Roma.
75. FRIEDRICH F., PREUΒE H., 1991 - Ratschläge für den
Obstgarten,Neuman Verlag GMBH, Germany
76. GALET P. – 1990, Cépages et vignobles de France, tome II.
Imprim.Ch.Dehan, Montpellier.
77. GALET P., 1982 - Les maladies et les parasites de la vigne, Tome II,
Mont.: 1577-1610.
78. GEORGESCU MAGDALENA, DEJEU L.C., IONESCU P., 1991 –
Ecofiziologia viţei de vie, Ed. CERES, Bucureşti

143
79. GHIŢĂ ALINA, DOBREI A., MĂLĂESCU MIHAELA, CRISTEA T.,
2009 - Researches On The Behavior Of Some Old Grapevine
Varieties And Biotypes From Miniş-Măderat Area Grown In Biological
System, Analele Universitatii din Craiova, Vol.XIV (XLX), pag.169-174
80. GHIŢĂ ALINA ŞI COL., 2011, Oenologie, Ed.Solness, Timisoara.
81. GORDH GORDON, HEADRICK D. H., 2000 - A dictionary of
entomology, Cabi Publishing, p.1032.
82. GRECU V., 2006 – Dereglările de nutriţie la viţa-de-vie, Ed. Ceres,
Bucureşti
83. GROZEA IOANA, 2004, - Zoologie agricolă, Ed. Mirton, 170 pag.
84. GROZEA IOANA, 2006 - Entomologie specială, Editura Mirton,
Timişoara, 332 pag.
85. GUŞ, P. , LĂZUREANU, A., SĂNDOIU, D., JITĂREANU, G.,
STANCU, I. – 1998, Agrotehnica, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
86. HENEGAR C., 2011 - Codexul produselor de protecţie a plantelor
omologate pentru utilizare în România, Editura Carmel Print Arad, 118
pag.
87. HERA Cr., BORLAN Z. –1980, Ghidul pentru alcătuirea planurilor de
fertilizare, Ed. Ceres, Bucureşti.
88. HILLEBRAUD W., LOTT H., PFAFF F. – 1990, Taschenbuch der
Rebsorten. Fachverlag Dr. Fraund, GmbH, Mainz.
89. HUGLIN P. – 1986, Biologie et écologie de la vigne, Ed.Payot
Lausanne.
90. IONESCU, EM., IONESCU ARIANA - 1986, Consumul de macro şi
microelemente în plantaţiile cu soiuri de struguri pentru masă, Bul.
ICVV, nr.1.
91. IORIATTI C., FLAIM L., ZINI M., 2005 - Use of sex pheromone traps
to monitor insecticide resistance in European grape moth (Lobesia
botrana). Bulletin of Insectology, Abstract,Vol. 55.
92. IOVA GH., DOBREI A. – 1996, Lucrări practice de viticultură, Edit.
Mirton, Timişoara.
93. IOVA GH., DOBREI A. – 2000, Cercetări privind tăiere în uscat la soiul
Muscat Ottonel , Cercetări ştiinţifice, seria a IV-a, Facultatea de
Horticultură, Timişoara.
94. JONES K.S., PAROSCHY J., MCKERSIE B.D., BOWLEY S.R. ,1999 -
Carbohydrate composition and freezing tolerance of canes and buds
in Vitis vinifera. J. Plant Phys. 155: 101-106
95. KOZMA P. şi col. – 1983, Influence des substances nutritives sur la
production de la phytomasse par la vigne, Burgas.
96. LĂZUREANU A., - 1994, Agrotehnica, Edit. Helicon, Timişoara.
97. LĂZUREANU A., VĂCARU LIA, RUSU I., BORZA I., GHERAN I.,
CÂRCIU Gh. – 1993, Agrotehnica, Ed. S.C. “Helicon”, Banat, S.A.
Timişoara
98. LEONARDI C., 1993 - Insekten, Verleght Bei, Kaiser Klagenfurt.
99. LEUTY T., 2009 - Grape Phylloxera – Pest Management for Grape
Series, Factsheet.
100. LINSSEN E.F. ,1996 - Insects. Penguin books, Revised
Edition.
101. LIXANDRU GH., MARIN N., CALANCEA L., CARAMETE C.,

144
 BORLAN Z., GOIAN M., HERA CR., RĂUŢĂ C., 1990 - Agrochimie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
102. LOUIS FRIEDRICH, K. J. SCHIRRA, 2001 - Mating disruption
of Lobesia botrana (Lepidoptera:Tortricidae)on densities, in vineyards
with very high population, IOBC, wprs Bulletin Vol. 24 (2) 2001, pp. 75
– 79.
103. MANOLACHE C., 1969 - Entomologie agricolă. Ed. Agrosilvică
Bucureşti.
104. MARTIN T. – 1966, Viticultura, Ed.didactică şi pedagogică,
Bucureşti.
105. MARTIN T. şi col. – 1974, Strugurii de masă. Ed. Ceres,
Bucureşti.
106. MĂLĂESCU MIHAELA, DOBREI A., GHIŢĂ ALINA, CRISTEA
T., 2009 - Researches on application of phitosanitary treatments to
control plant diseases and pests at the table grape variety – Silvania,
Analele Universitatii din Craiova, Vol.XIV (XLX), pag.155-158
107. MĂRĂCINEANU L.C., 2010 – Ecologia sistemelor antropice
viticole (aplicaţii practice), Ed. Arves, Craiova
108. MENGEL K., KIRKBY E.A., 2001 - Principles of plant nutrition,
p. 337-342, Kluwer Academic Publishers.
109. MIHACEA I. – 1974, Curs de viticultură şi vinificaţie, Lito IAT.
110. MIHALACHE L. şi col.- 1983, Soluţii oferite de cercetarea
ştiinţifică în vederea creşterii potenţialului productiv al plantaţiilor
viticole şi a reducerii consumurilor energetice, Bul. informativ al ASAS,
nr. 13.
111. MILICĂ C.I. şi col. – 1982, Fiziologie vegetală, Ed. didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
112. MILICĂ C.I., TOMA DOINA-LIANA –1990, Fiziologie vegetală,
Lucrări practice, Inst. Agronomic “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
113. MIŞCU P. şi col. – 1994, Cercetări privind executarea fertilizării
concomitent cu udarea localizată la viţa de vie. Analele ICVV, vol.XIV.
114. MUSTEA MIHAI, 2004 – Viticultură-Bazele biologice, înfiinţarea
şi întreţinerea plantaţiilor tinere de vii roditoare, Ed. ION IONESCU DE
LA BRAD, Iaşi
115. O'CONNOR M. BARRY, 2003 - Mites, Encyclopedia of insects,
Academic Press, 726 - 733 p.
116. O'DONNELL SEAN, 2003 - Colonies, University of Washington,
Seatle, Encyclopedia of insects, Academic Press, 239 – 242 p.
117. OLTEANU I. – 1982, Folosirea raţională a terenului în
viticultură, Horticultura, nr.12.
118. OLTEANU I., 2000 – Viticultura, Ed. Universitaria, Craiova
119. OLTEANU I., CICHI DANIELA, COSTEA D.C.,
MĂRĂCINEANU L.C., 2002 – Viticultura specială – Zonare,
Ampelografie, Tehnologii specifice, Ed. Universitaria, Craiova
120. OLTEANU I., OPREA Şt. – 1998, Viticultură (II). Baze
tehnologice, Ed. Mondo – Ec Craiova.
121. OPREA Şt. – 1995, Cultura viţei de vie, Ed.Dacia, Cluj Napoca.
122. OPREA Şt. – 2001, Viticultura, Ed. AcademicPress, Cluj
Napoca.

145
123. OPREAN M. – 1975, Viticultura generală, Ed.didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
124. OPREAN M., OLTEANU I. – 1983, Viticultura generală (Bazele
biologice ale viticulturii), Reprografia Univ.Craiova.
125. OŞLOBEANU M. şi col. – 1991, Zonarea soiurilor de viţă de vie
în România, Edit. Ceres , Bucureşti
126. OŞLOBEANU M. şi colab., 1980 – Viticultură generală şi
specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
127. PĂLĂGEŞIU I., SÂNEA N., PETANEC D., GROZEA IOANA,
2000 - Ghid practic de Entomologie agricolă şi horticolă, Edit. Mirton,
Timişoara.
128. PEIU M., LUCA N., 1978 - Probleme de ecologie terestră,
Editura Academiei Române, 194 – 198.
129. PEREZ J., VALCARCEL M.J., GONZALES M., DOMENCQ B.,
1991 - Influence of Botrytis infection of the grapes of the biological
proccess aging of fino cherry, Am. J. Enol. Vitic. 42:1: 58-62.
130. PERJU T., 2002 - Dăunătorii organelor de fructificare şi
măsurile de combatere integrată (vol. II) Plante lemnoase. Ed
Academic Pres, 313 pag.
131. PERJU T., BULENCEA A., 1975 - Probleme de Protecţia
Plantelor, ICCPT Fundulea, III, nr. 1, 57 – 65.
132. PERSTNIOV N., SURUGIU V., MOROŞAN E., COROBCA V.,
2000 – Viticultură, Ed.”Tipografia Centrală”, Chişinău
133. PETERFI ŞT., SĂLĂGEANU N., 1972 – Fiziologia plantelor,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
134. PIŢUC P., şi col. – 1983, Distribuţia elementelor nutritive în sol
prin fertilizarea plantaţiilor viticole, Analele ICVV, vol. X.
135. POENARU I. – 1975, Influenţa climatului şi a măsurilor
agrotehnice asupra creşterii şi producţiei soiului Afuz Ali, Analele
ICVV, vol.VI.
136. POP ADELINA – 1998, Curs de fiziologie vegetală, Lito
USAMVB, Timişoara, Ediţia a III-a, 1998.
137. POP NASTASIA, 2010 – Curs de viticultură generală, Ed.
Eikon, Cluj-Napoca
138. POPA P., CIOCAN MARGARETA – 1987, Contribuţii la
cunoaşterea productivităţii energetice a viţei de vie în ecosistemul
viticol Miniş, vol. omagial SCPVV, Miniş.
139. POPA P., MATEI MĂRIOARA, - 1980, Optimizarea soluţiilor de
fertilizare la viţa de vie pentru zona de vest a României, Cercetarea în
sprijinul producţiei.
140. POPA P., şi col. – 1987, Caracterizarea agroproductivă a
solurilor din Podgoria Miniş, Vol. omagial SCPVV, Miniş.
141. POPESCU GH., 1993 - Fitopatologie, Edit. Tehnică ,
Bucureşti, 524 p.
142. POPESCU GH., 2005 - Tratat de patologia plantelor, vol. III,
Horticultura, Editura Eurobit, 416 pag.
143. POPESCU MARIA – 1983, Aprecierea stării de nutriţie a viţei
de vie prin determinarea potenţialului nutritiv al solului şi plantei în
vederea folosirii raţionale a îngrăşămintelor, Analele ICVV, vol.X.

146
144. PUIU Şt. – 1980, Pedologie, Ed. Ceres, Bucureşti, p.393.
145. RAJESWARI E., SEETHARAMAN K., CHITRA K.,
CHEZHYIAN A., 2008 - Archives of Phytopatology and Plant
protection, vol. 41: (3): 221-226.
146. ROTARU LILIANA, 2009 – Soiuri de viţă de vie pentru struguri
de vin, Ed. „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi
147. ROTARU LILIANA, VASILE ANCUŢA, NECHITA C-TIN. B.,
NICULAUA M., COLIBABA CINTIA, 2011 – Modernizarea tehnologiei
de obţinere şi valorificare a strugurilor de masă prin implementarea
sistemului european de calitate EUREPGAP, Ed. „Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi
148. RUSU M., MARILENA MĂRGHITAŞ, TANIA MIHĂESCU,
OROIAN I., ADELINA DUMITRAŞ, 2005 - Tratat de Agrochimie,
Editura Ceres, Bucureşti
149. SABRANA C., VITAGLIANO C., 1990- Riv.Fruttic.Ortofloric.3,
61-66
150. SALA F., 2007 - Agrochimie, Editura EUROBIT, Timişoara,
360 pag.,ISBN: 978-973-620-298-8
151. SALA F., DOBREI A., 2009 - Agricultural systems – role and
importance in the environment protection and sustainable rural
development in Banat, Romania, 113th EAAE Seminar that should
take place on the occasion of the 60th anniversary of The Institute of
Agricultural Economics – Belgrade (IAE), December 9th -11th 2009,
Beograd Serbia.
152. SALA F., DOBREI A., 2010 - Sustainability of Agricultural
Systems and Rural Development in Banat, Romania, Proceedings of
the Conference Agrares Videkfejlesz-tesi Szemle, a Szegedi
Tudomanyetem Mezo-gazdasagi kar Tudo-manyos Folyoirata, Volume
5 (1), Hod-mezovasarhely
153. SALA F., DOBREI A., ALINA GHIŢĂ, CRISTEA T., BOC R.,
2009 - Viticultural systems in Western Romania in the concept of the
sustainable development, VIII, Wellmann oszkár International
Scientific Conference, Agriculture and Countryside in our changing
world, Szeged, Ungaria, 23th April
154. SAXTON V. P., GREASY G., PETERSON A., TROUGHT M.,
2004 - Response of blackbirs (Turdus merula) and silvereyes to
geraniol, Abstract, Am. J. Enol., 55 (3): 292 – 294.
155. SĂVESCU A. ,1960 - Album de Protecţia plantelor, CMDPA
Bucureşti.
156. SĂVESCU A., RAFAILĂ C., 1978 - Prognoza în protecţia
plantelor, Ed. Ceres, Bucureşti.
157. SCMITH O. JUSTIN, 2003 - Wasps, Soudwestern Biological
institute, Tucson, Encyclopedia of insects, Academic Press, 1160 -
1183 p.
158. STOEV, K.D. şi col. – 1979, Fiziologia viţei de vie, Edit. Ceres,
Bucureşti.
159. STOEV, K.D., SLAVCEVA, T. – 1978, Études sur l'influence
complexe des facteurs écologiques les plus importants sur la
photosyntésse de la vigne, Écologie de la Vigne, Constanţa.

147
160. SZEGEDI, S., - 1963, Nehany csemegeszolo- faita
gyokerrendszerenek viszgalata Szoleszeti kutatointezet enkonyve,
Budapest.
161. ŞCERBOKOV, M., - 1927, Issledovania kornevoi sistemî
vinogradnoi lozî, Izv. Sekavkraizn.
162. ŞUMĂLAN RADU, 2009 – Fiziologia plantelor- Elemente de
fiziologie vegetală aplicate în horticultură, Ed. EUROBIT, Timişoara
163. TAYLOR B.K. – 1995, The potassium/magnesium balance in
grafted Sultana vines, The Australian Grapegrower & Winemaker,
Australie, nr. 383.
164. TEODORESCU ŞT. şi col. – 1987, Oenoclimatul României,
Ed.Tehnică, Bucureşti.
165. TEŞU I., BAGHINSCHI V. – 1984, Energia şi agricultura,
Ed.Ceres, Bucureşti.
166. ŢÂRDEA , C., ROTARU LILIANA - 1996, Curs de
Ampelografie, vol.II, Lito UAMV “ Ion Ionescu de la Brad “ Iaşi.
167. ŢÂRDEA C., DEJEU, L.- 1995, Viticultura , Edit. didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
168. ŢÂRDEA C.şi col., 1988 – Absorbţia Zn şi Fe din
îngrăşămintele foliare la unele plante horticole. Lucr.şt. vol.31,
Inst.Agronomic Iaşi
169. ŢÎRA GH. şi col. – 1980, Aspecte biochimice în cadrul relaţiei
dintre mărimea suprafeţei foliare a butucului, cantitatea şi calitatea
producţiei de struguri, Analele ICVV, vol.IX.
170. VINCENT H. RESH, RING T. CARDE, 2003 - Encyclopedia of
insects, Academic Press Elsevier Science, Amsterdam, Boston,
London, Paris, San Diego, 1266 pag.
171. ZAMFIRESCU N. – 1977, Bazele biologice ale producţiei
vegetale, ED. Ceres, Bucureşti.
172. *** - 2000, Codexul produselor de uz fitosanitar omologate
pentru a fi utilizate în România, MAA Bucureşti.
173. *** - 2004, Codexul produselor de uz fitosanitar omologate
pentru a fi utilizate în România, Bayer Cropscience, Bucureşti.
174. *** - 1989, Le uve da tavola. Ministero dell`a Agricoltura e delle
Foreste, Italia.
175. *** - 1993, Le raisin de table. Centre tech. interprof. des fruits et
legumes, Paris.
176. *** - 1994, Cépages du monde (description) O.I.V., Paris.
177. *** - 2011, Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din
România, M.A.D.R.-ISTIS
178. *** http://pss.uvm.edu/grape/Horticulture/GrapevineNutrition.pdf
179. *** - http://www.coastalvit.com/Vineyard_Nutrition.html
180. *** - http://www.grapes.msu.edu/potassium.htm
181. *** - http://www.honeycreek.us/leaf_chart.php

148