Sunteți pe pagina 1din 108

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

COSTEL SAMUIL

PRODUCEREA ŞI CONSERVAREA FURAJELOR

ANUL I, SEMESTRUL II

MATERIAL DE STUDIU I.D.

IAŞI, 2009

CUPRINS

CAPITOLUL I. Importanţa şi vegetaţia pajiştilor

 

3 … …

  • 1.1. Importanţă clasificare, răspândire

3 … …

  • 1.2. Vegetaţia pajiştilor ……………………………………………

....

 

..

… …….5

..

  • 1.2.1. Graminee ……………………………………………………

....

………….5

  • 1.2.2. Leguminoase …………………………………………………

..

..........

….12

1.2.3.Ciperacee şi juncacee ……………………………………

..........

..........

….14

  • 1.2.4. Plante din alte familii botanice ………………………… ….14 .....................

CAPITOLUL II Tipologia pajiştilor

………………………………

….17

  • 2.1. Principiile de bază ale tipologiei pajiştilor ……………… ….17 ......................

  • 2.2. Metode folosite pentru identificarea tipurilor de pajişti … ….17 ......................

  • 2.3. Unităţi zonale şi intrazonale de pajişti ……………………

..........

..........

….18

  • 2.3.1. Pajişti zonale ……………………………………………

..........

..........

….19

  • 2.3.2. Pajişti intrazonale ……………………………………… ….20 .....................

    • 2.4. Principalele tipuri de pajişti din România ……………… ….20 .......................

CAPITOLUL III Îmbunătăţirea pajiştilor

………………………

.............

..........

….25

3.1 Lucrări de suprafaţă ……………………………………… ….25 ......................

  • 3.1.1. Lucrări tehnico-culturale ……………………………… ….26 ......................

  • 3.1.2. Combaterea vegetaţiei lemnoase ……………………… ….26 ......................

  • 3.1.3. Combaterea buruienilor ……………………………… ….28 ........................

  • 3.1.4. Îmbunătăţirea regimului de umiditate …………………

............

..........

….29

  • 3.1.5. Îmbunătăţirea regimului de nutriţie …………………… ….32 ......................

  • 3.1.6. Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti … ….35 .......................

  • 3.1.7. Supraînsămânţarea ……………………………………

.............

...........

…39

  • 3.2. Lucrări radicale …………………………………………

.............

...........

…39

CAPITOLUL IV Pajişti temporare

……………………………

 

…40

  • 4.1. Pajişti

temporare

înfiinţate

în

locul

pajiştilor

permanente

 

degradate …………………………………………………

.............

...........

…40

  • 4.1.1. Alegerea terenului ………………………………………

..........

...........

…40

  • 4.1.2. Pregătirea terenului ……………………………………

............

...........

…41

  • 4.1.3. Culturile premergătoare ………………………………

.............

...........

…42

  • 4.1.4. Fertilizarea de bază şi amendamentarea ……………… …42 ........................

  • 4.1.5. Specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare

…42

  • 4.1.6. Alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene

…… …43 ...

  • 4.1.7. Sămânţa şi semănatul …………………………………………. …… ….46 ..

  • 4.1.8. Lucrări de îngrijire …………………………………………

.....

………

47

  • 4.1.9. Folosirea pajiştilor temporare ………………………………

....

………

48

4.1.10. Refacerea pajiştilor temporare ………………………………. ……… 48 ...

  • 4.2. Pajişti temporare înfiinţate în teren arabil ……………… 49 ............................

CAPITOLUL V – Folosirea pajiştilor

……………………………

............

.... ...

……

50

  • 5.1. Folosirea pajiştilor prin păşunat ……………………………… …….50 ..........

    • 5.1.1. Importanţa păşunilor şi a nutreţului verde în hrana animalelor . ……… 50 ...

    • 5.1.2. Particularităţile creşterii şi consumului plantelor de pe păşuni

.. ...

………

50

  • 5.1.3. Sisteme de păşunat ……………………………………………. ……… 51 ...

  • 5.1.4. Principiile folosirii raţionale a păşunilor ……………… 52 ...........................

  • 5.1.5. Tehnica păşunatului …………………………………………

...

………

57

5.2.

Folosirea pajiştilor prin cosit …………………………………….……… 58 ...

  • 5.2.1. Importanţa fânului pentru asigurarea bazei furajere …………

..

...

58

  • 5.2.2. Recoltarea fâneţelor …………………………………………

...

...

58

  • 5.2.3. Pregătirea fânului ……………………………………………

...

………

59

  • 5.2.4. Depozitarea şi păstrarea fânului ……………………

.................

....

……

...

62

CAPITOLUL VI Graminee anuale furajere

……………………

63

  • 6.1. Porumbul furajer - Zea mays L. ….……………………………

...

………

63

  • 6.2. Orzul – Hordeum vulgare L. …… …………………… …… 66

..

... ..................

  • 6.3. Ovăzul - Avena sativa L. ……………………………… ……… 69

...............

...

  • 6.4. Secara - Secale cereale L. var. vulgare

Körn. ..............

…………

...............

70

1

CAPITOLUL VII Leguminoase anuale furajere

………………………

..

..

72 ……

  • 7.1. Mazărea comună - Pisum sativum L.

mazărea furajeră - Pisum sativum ssp. arvense L.

..

72 ……

  • 7.2. Soia - Glycine max (L.) Merr. …………………………………

...

..

……

.....

74

  • 7.3. Măzărichea de primăvară - Vicia sativa L.,

măzărichea de toamnă - Vicia pannonica Cr

măzărichea păroasă - Vicia villosa

..

75 ……

CAPITOLUL VIII Leguminoase perene furajere

……………………

....

..

78 ……

  • 8.1. Lucerna albastră - Medicago sativa L.……………………

...........

...............

78

  • 8.2. Trifoiul roşu - Trifolium pratense L. ……………………………. …… 83 .....

CAPITOLUL IX Plante furajere suculente

..

87 ……

  • 9.1. Sfecla furajeră - Beta vulgaris L. ssp. crassa D.B.……………

....

..

……

.....

87

  • 9.2. Gulia furajeră - Brassica napus L. Var napobrassica

89

CAPITOLUL X Culturi furajere succesive

……………………

91

  • 10.1 Cerinţele culturilor furajere successive ………………………

....

……

91

  • 10.2 Factorii climatici şi edafici ……………………………………

..

..

……

.....

91

  • 10.3 Plantele premergătoare

..

91 ……

  • 10.4 Sortimentul de plante ce se pretează în cultură succesivă ……… ..

91 ……

  • 10.5 Tehnologia de cultivare ………………………………………… ..

92 ……

CAPITOLUL XI Conveierul verde

……………………………………

....

..

93 ……

  • 11.1 Tipuri de conveier verde ………………………………………

..

..

……

.....

93

  • 11.2 Principii de organizare a conveierului verde …………………… ..

93 ……

  • 11.3 Sortimentul de plante furajere din conveierul verde …………

....

..

……

.....

94

  • 11.4 Întocmirea schemelor de conveier verde ……………………… ..

..

……

.....

94

  • 11.5 Eşalonarea producţiei de furaj verde …………………………

....

..

……

.....

96

  • 11.6 Folosirea culturilor din conveierul verde

..

96 ……

CAPITOLUL XII Însilozarea furajelor

..

97 ……

  • 12.1 Importanţa însilozării furajelor ………………………………

....

..

……

.....

97

  • 12.2 Categoriile de furaje însilozate

..

97 ……

  • 12.3 Procesele biochimice de timpul însilozării ……………………

..

..

……

.....

97

  • 12.4 Tehnologia însilozării furajelor ………………………………

....

..

……

.....

99

  • 12.5 Tehnologii specifice de însilozare ……………………………

....

..

……

...

102

  • 12.6 Tipuri de silozuri ……………………………………………… ..

..

……

...

103

  • 12.7 Calitatea furajului însilozat ……………………………………

..

..

……

...

104

Bibliografie

…………………………………………………………

106 ……

2

CAPITOLUL I IMPORTANŢA ŞI VEGETAŢIA PAJIŞTILOR

  • 1.1 Importanţă clasificare, răspândire

  • 1.2 Vegetaţia pajiştilor permanente

    • 1.2.1 Graminee

    • 1.2.2 Leguminoase

    • 1.2.3 Ciperacee şi juncacee

    • 1.2.4 Specii din alte familii botanice

  • 1.1 Importanţă clasificare, răspândire

  • Starea actuală a pajiştilor din Romania este în general necorespunzătoare iar

    producţiile care se obţin sunt mici, rareori depăşind 7-8 t/ha masă verde şi de o calitate

    scăzută. Suprafeţe considerabile ocupate de pajiştile permanente reprezintă de fapt,

    terenuri foarte slab productive, care din diferite motive nu au avut un alt mod de utilizare.

    Astfel, putem considera că pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu

    vegetaţie ierboasă alcătuită în cea mai mare parte din plante perene, ce aparţin diferitelor

    familii botanice şi a cărei producţie este utilizată în alimentaţia animalelor, prin păşunat

    sau cosit.

    Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este dată de

    multiplele roluri pe care le pot avea

    ..

    In acest context, pajiştile pot reprezenta:

    • sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru animalele domestice; în România, se apreciază că pajiştile permanente asigură circa 40% din masa verde şi 25% din fânul necesar alimentaţiei animalelor;

    • habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice; în acest fel, alături de păduri, pajiştile devin principalele ecosisteme ce asigură supravieţuirea speciilor respective;

    • mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului; ierburile de pe pajişti au însuşirea de a reţine cantităţi mari de apă şi de a spori infiltrarea acesteia în sol, mergând până la oprirea totală a eroziunii;

    • mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului; sub vegetaţia pajiştilor naturale primare s-au format soluri fertile, datorită sistemului radicular fasciculat al ierburilor care străbat straturile de la suprafaţa solului, legându-l într-o structură de agregate şi îmbogăţindu-l în substanţă organică; bacteriile din nodozităţile leguminoaselor contribuie la ridicarea fertilităţii solului prin fixarea azotului atmosferic şi depozitarea lui în sol;

    • sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă locuri de recreere; pajiştile contribuie la conservarea unor ecosisteme naturale în scop ştiinţific, conservarea speciilor în pericol, păstrarea unor frumuseţi naturale.

    Clasificarea pajiştilor se poate face după mai multe criterii, cum ar fi: modul de

    formare, modul de folosire, durata folosirii terenului ca pajişte, relieful pe care sunt

    situate pajiştile etc.

    După originea lor pajiştile sunt naturale şi temporare.

    Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe de teren pe care vegetaţia

    ierboasă s-a instalat spontan. La rândul lor acestea se împart în pajişti naturale primare şi

    pajişti naturale secundare.

    Pajiştile naturale primare (pajişti naturale propriu-zise) sunt răspândite în

    diferite regiuni ale globului unde factorii ecologici nu au permis formarea pădurilor.

    Acestea sunt reprezentate de pampa argentiniană stepa rusească savana africană marile

    câmpii americane cu ierburi scunde, preeria cu ierburi înalte, tundra nordică şi tundra de

    altitudine, care ocupau suprafeţe imense şi unde sub învelişul lor ierbos s-au format soluri

    3

    negre, fertile şi adânci. În România, pajiştile naturale primare sunt reprezentate prin

    ochiurile de stepă din sud-estul ţării şi prin pajiştile alpine, suprafaţa lor fiind de

    aproximativ 100.000 hectare.

    Pajiştile naturale secundare sunt formate pe locul fostelor păduri defrişate de

    om, supuse în continuare influenţei activităţii omului şi factorilor naturali, fapt ce a dus la

    o mare diversificare sub aspect floristic, reprezentând cea mai mare parte a pajiştilor

    naturale. În ţara nostră pajiştile din această categorie sunt răspândite de la nivelul mării

    până în etajul subalpin, pe o suprafaţă de peste 4,8 milioane hectare.

    Datorită dezvoltării agriculturii şi a mijloacelor de producţie, intervenţia omului

    în ecosistemele de pajişti naturale s-a accentuat progresiv şi fizionomia formaţiilor

    respective este determinată de om şi animalele crescute de el. De aceea, numai pe

    suprafeţe restrânse sau în rezervaţii naturale se mai pot întâlni formaţii de "pajişti

    naturale". Ca atare, noţiunea de pajişte naturală rămâne fără acoperire şi cerinţele

    pratotehnicii impun introducerea noţiunii de pajişte permanentă care defineşte toate

    pajiştile pe care vegetaţia s-a instalat în mod spontan.

    Pajiştile temporare, cunoscute şi sub denumirea de pajişti artificiale, pajişti

    cultivate sau pajişti semănate, sunt suprafeţe de teren, de regulă arabile, care se

    însămânţează cu specii furajere perene (graminee şi leguminoase) în amestec sau singure.

    Pajiştile permanente şi temporare se folosesc prin păşunat, cosit (pentru fân sau

    masă verde) şi mixt (alternând păşunatul cu cositul), fiind astfel împărţite în păşuni şi

    fâneţe. Pentru păşuni, se rezervă pajiştile formate din specii cu talie mică şi mijlocie, iar

    pentru fâneţe, pajiştile alcătuite din specii cu talie înaltă.

    Răspândire. La nivel mondial, arabilul ocupă 1 447 509 mii ha (9,8%), pajiştile

    permanente 3 361 733 mii ha (22,7%) iar pădurile 4 179 808 mii ha (28,2%), ceea ce

    înseamnă că 60,7% este acoperită cu vegetaţie şi 39,3% este reprezentată de alte terenuri

    (Production Yearbook., 1994).

    Ţinând cont de suprafaţa totală a pajiştilor de pe glob, ordinea continentelor după

    această suprafaţă este următoarea: Africa circa 24,8%, Oceania şi Australia 24,8%, Asia

    23,3%, America de Sud 14,4%, America de Nord 10,6% şi Europa 2,3%.

    În unele ţări din lume, ca Algeria, Mexic, U.S.A., Argentina, Brazilia, Austria,

    Elveţia şi Marea Britanie, suprafaţa pajiştilor permanente este mai mare decât suprafaţa

    ocupată de arabil (tab. 1.1 ).

    Tabelul 1.1

    Modul de folosire a teritoriului în unele ţări din lume (mii hectare)

           

    din care :

     

    Suprafaţa

    Suprafaţa

     

    Pajişti permanente

    Păduri

    Ţara

    Totală

    uscatului

    Arabil

    total

    %

    total

    %

    total

    %

    Algeria

    238174

    • 238174 3,1

    7300

       
    • 30700 12,9

    4000

    1,7

    Mexic

    195820

    • 190869 12,1

    23150

       
    • 74499 39,0

    48700

    25,5

    USA

    980943

    • 957311 19,4

    185742

       
    • 239172 25,0

    286200

    29,9

    Argentina

    276689

    • 273669 9,1

       
    • 25000 51,9

    • 142000 18,6

    50900

     

    Brazilia

    851197

    • 845651 5,0

       
    • 42000 21,9

    • 185000 57,7

    488000

     

    Austria

    8385

    8273

    1419

    17,2

    1954

    23,6

    3240

    39,2

    Franţa

    55150

    • 55010 33,2

       
    • 18255 19,6

    10764

     

    14931

    27,1

    Germania

    35691

    • 34927 33,4

         
    • 11676 30,6

      • 5251 15,0

    10700

     

    Italia

    30127

    • 24406 30,7

    9030

       
    • 4300 14,6

    6770

    23,0

    Spania

    50478

    • 49944 20,6

    14981

    30,0

    10300

     

    16137

    32,3

    Elveţia

    4129

    3955

    396

    10,0

    1114

    28,2

    • 1252 31,7

     

    Marea Britanie

    24488

    24160

    6081

    25,2

    11048

    45,7

    • 2438 10,1

     

    România

    23839

    23034

    9338

    40,5

    4872

    21,2

    6680

    29,0

    Din punct de vedere al suprafeţei ocupate de pajişti, Romania se situează înaintea

    altor state din Europa ca Austria, Bulgaria, Ungaria, Irlanda, Polonia, Suedia, Elveţia, dar

    după alte state cum ar fi Franţa, Germania, Italia, Spania sau Marea Britanie. Potrivit

    anuarului statistic din 2001, în ţara noastră suprafaţa pajiştilor permanente este de

    4,872 mil. ha (3,378 mil ha păşuni şi 1,494 mil. ha fâneţe).

    4

    Pajiştile permanente din ţara noastră sunt răspândite cu precădere în regiunile de

    deal şi munte (inclusiv depresiunile intramontane), unde deţin 74% din suprafaţa fondului

    pastoral (Teaci D. şi col., 1980).

    Răspândirea pajiştilor în ţara noastră este influenţată foarte mult de condiţiile

    ecologice, înregistrându-se deosebiri marcante pe judeţe ca suprafeţe şi tipuri de pajişti.

    Sunt unele judeţe, cum ar fi: Harghita, Hunedoara, Maramureş, Caraş-Severin, Bistriţa-

    Năsăud, Sibiu, Braşov, Alba, Cluj, Vîlcea, Covasna, Gorj, în care ponderea pajiştilor este

    de peste 50% din suprafaţa agricolă ceea ce a determinat ca şi creşterea animalelor să fie

    mult mai dezvoltată decât în judeţele cu suprafeţe mai mici de pajişti.

    1.2 Vegetaţia pajiştilor permanente

    Vegetaţia pajiştilor permanente este alcătuită din specii diferite care formează

    grupări complexe, supuse influenţei factorilor naturali şi economici, a căror variabilitate

    de la o zonă la alta şi chiar de la un an la altul determină o mare diversitate floristică a

    covorului ierbos. Astfel, se întâlnesc specii valoroase din punct de vedere furajer, cu o

    bună compoziţie chimică însă sunt şi specii nevaloroase, cele mai multe neconsumate de

    animale sau consumate numai în primele faze de creştere şi specii dăunătoare,

    vătămătoare şi toxice.

    1.2.1 Graminee

    Gramineele constituie cea mai importantă grupă de plante din covorul vegetal al

    pajiştilor permanente, întâlnindu-se în cele mai variate condiţii ecologice, de la ecuator

    până în regiunile polare, de la ţărmul mărilor până pe piscurile cele mai înalte ale

    munţilor, pe soluri fertile şi erodate, alcaline sau acide, cu exces de apă sau insuficient

    aprovizionate cu apă etc (Săvulescu Tr., 1933). Ele au cea mai mare dominanţă în pajişti,

    ajungând frecvent la o acoperire de 30-50% (uneori chiar 80-90%). Datorită faptului că

    gramineele acoperă bine terenul, acestea contribuie în cea mai mare măsură la formarea

    stratului de ţelină care are un rol important în protecţia solului împotriva tasării şi în

    procesul de evoluţie a pajiştilor.

    1.2.1.1 Particularităţi morfologice şi biologice

    Sistemul radicular. După germinaţia seminţelor se formează rădăcinile

    embrionare (primare), care au rolul de a aproviziona tinerele plante cu apă şi elemente

    nutritive, însă după o scurtă perioadă (de la câteva zile la 3-4 luni), funcţiile de fixare în

    sol şi absorbţie sunt îndeplinite de rădăcinile adventive, care se formează în număr mare

    din nodurile bazale ale tulpinii şi de la nodurile stolonilor şi rizomilor, creându-se astfel

    un sistem radicular fasciculat. La unele graminee, cu înrădăcinare mai adâncă se găsesc

    rădăcini groase, de regulă neramificate, cu rolul de a aproviziona planta cu apă din

    straturile mai profunde ale solului. La gramineele cu tufă deasă se întâlnesc rădăcini mai

    groase, albicioase, care sunt prevăzute cu ţesuturi speciale conducătoare de aer, care fac

    posibilă creşterea acestor graminee pe soluri mai compacte, slab aerate, cu strat gros de

    ţelină. La unele graminee, rădăcinile trăiesc în simbioză cu ciuperci, formând micorize

    (Holcus lanatus, Molinia coerulea, Nardus stricta, Festuca ovina), iar la Alopecurus

    pratensis, rădăcinile în simbioză cu bacterii formează nodozităţi, însă acestea sunt diferite

    de cele ale leguminoaselor, ca formă mărime şi structură. La cea mai mare parte a

    gramineelor din pajişti, rădăcinile adventive trăiesc mai mult de un an şi împreună cu

    nodul de înfrăţire asigură perenitatea acestora.

    Tulpina (lăstarii) gramineelor, numită pai (culm), este formată din noduri şi

    internoduri, în general cilindrică mai rar turtită pe toată lungimea (Poa compressa) sau

    numai la bază (Dactylis glomerata). La baza tulpinii, la unele specii se găsesc îngroşări

    bulbiforme (Poa bulbosa), unde se acumulează substanţe de rezervă.

    Stolonii şi rizomii sunt organe metamorfozate subterane sau rar aeriene, formate

    din noduri şi internoduri. Stolonii au internodurile mai lungi şi subţiri, sunt supratereştri şi

    subterani, iar rizomii au internodurile mai scurte şi groase şi sunt numai subterani.

    Stolonii supratereştri se formează din mugurii intravaginali, cresc la început oblic şi apoi

    se culcă pe sol (Cynodon dactylon), iar stolonii subterani se formeaz ă din mugurii

    extravaginali, au frunze reduse la solzi şi acumulează substanţe de rezervă ce ajută la

    5

    regenerarea gramineelor perene (Typhoides arundinacea, Glyceria maxima, Bromus

    inermis). Sunt unele graminee din pajişti cu stoloni supratereştri şi subterani (Agrostis

    stolonifera).

    Frunzele gramineelor sunt sesile, alcătuite din teacă (vagină) şi limb (lamină), cu

    formă mărime şi culoare diferite, reprezentând caractere de recunoaştere. Teaca este de

    obicei cilindrică închisă sau deschisă înconjură internodul pe o anumită porţiune şi poate

    fi glabră (Lolium perenne) sau păroasă (Holcus lanatus).

    Ligula este o prelungire membranoasă a epidermei interne a tecii frunzei şi

    reprezintă caracter de deosebire a gramineelor în stadiul verde de vegetaţie. Astfel,

    aceasta poate lipsi (Festuca pratensis) sau este înlocuită cu perişori (Cynodon dactylon),

    sau lungă de 5- 6 mm (Agrostis stolonifera), de 2 mm, retezată şi fin dinţată (Bromus

    inermis), scurtă şi obtuză (Festuca rubra), cu 2 lobi (Cynosurus cristatus), sau mai scurtă

    la frunzele de la baza tulpinii (Phleum pratense).

    Urechiuşele (auricule) sunt prelungiri ale bazei limbului şi au rolul de a închide

    teaca, pe care o ţine astfel strânsă de tulpină. Urechiuşele, ca şi ligula, reprezintă caractere

    de deosebire a gramineelor şi pot fi lungi şi subţiri (Agropyron repens), scurte şi glabre

    (Agropyron pectiniforme), mari, înconjurând tulpina (Lolium multiflorum), mici

    (Arrhenatherum elatius) sau pot lipsi (Bromus inermis, Alopecurus pratensis).

    Inflorescenţa gramineelor reprezintă criterii de recunoaştere a speciilor în faza

    generativă. Axa inflorescenţei se formează prin prelungirea axei tulpinale vegetative şi

    are întotdeauna o ramificare monopodială. La nodurile axei inflorescenţei se prind

    spiculeţele, grupate în spic compus, panicul spiciform şi panicul.

    Spicul compus este alcătuit dintr-un ax articulat (rahis), la călcâiele căruia se

    prind sesil spiculeţele. Când spiculeţele se inseră pe o singură parte a rahisului,

    inflorescenţa este un spic unilateral (Nardus stricta); când spiculeţele se prind pe ambele

    părţi ale axului, aceasta este un spic bilateral (Lolium perenne); la unele specii spiculeţele

    se prind pe ax cu ajutorul unor pedunculi foarte scurţi şi se formează un spic racemiform

    (Brachypodium sylvaticum); când spiculeţele se fixează direct pe ramificaţii ale

    inflorescenţei, acestea pornind din vârful rahisului, se formează un spic digitat (Cynodon

    dactylon); când ramificaţiile inflorescenţei cu spiculeţe pornesc din locuri diferite ale

    rahisului, dar apropiate, aceasta este un panicul de spice (Bothriochloa ischaemum), iar

    când inflorescenţa este formată din mai multe spice compuse, fixate pe rahis sub forma

    unui racem, este un racem de spice (Beckmannia eruciformis).

    Paniculul spiciform este alcătuit din spiculeţe inserate pe rahis cu ajutorul unor

    pedunculi scurţi, formând o inflorescenţă cilindrică comprimată densă (Alopecurus

    pratensis).

    Paniculul este format dintr-un ax cu noduri şi internoduri a căror lungime se

    micşorează spre vârf, spiculeţele fixându-se pe ramificaţii de diferite ordine dispuse

    etajat. Paniculul poate fi piramidal (Festuca pratensis), ovoidal (Holcus lanatus),

    glomerulat (Dactylis glomerata), lax (Stipa sp.) sau dens (Bromus inermis).

    Spiculeţul este formaţiunea de bază care intră în componenţa inflorescenţelor

    descrise mai sus. Spiculeţul are un ax propriu, format din internoduri scurte, care poartă

    florile dispuse alternativ. La baza axului se găsesc 2-4 (mai rar 1) bractee, numite glume,

    care au rolul de a proteja spiculeţul (fig.1.1). La unele specii, spiculeţul este lipsit de

    glume (Nardus stricta) sau poate fi protejat de o singură glumă (genul Lolium), la alte

    specii prezintă trei glume (genul Setaria) sau chiar patru glume (Anthoxanthum

    odoratum).

    Florile sunt de obicei hermafrodite, însă la unele specii se află în spiculeţ şi 1-2

    flori sterile (mascule).

    Spiculeţul poate avea o singură floare (genurile Phleum, Agrostis, Stipa etc.),

    două flori (genurile Arrhenatherum şi Holcus) sau mai multe flori (genurile Lolium,

    Festuca, Bromus etc.). La baza unei flori se găsesc două bractee numite palee, care

    protejează organele reproducătoare (androceul şi gineceul).

    6

    b d a Fig. 1.2 - Structura unui spicule] uniflor
    b
    d
    a
    Fig. 1.2 - Structura unui spicule] uniflor

    c

    a - glume; b - palee; c - androceu; d - gineceu

    Paleea inferioară (externă) poate fi glabră sau păroasă cu o aristă apicală dorsală

    sau bazală cu vârful ascuţit sau rotunjit, uneori bifidat, iar paleea superioară (internă) este,

    de obicei, mai mică şi în general nearistată. La subsuoara paleei superioare se găsesc de

    regulă doi solzişori numiţi lodicule, care au rolul de a ajuta la deschiderea florii. Sunt

    graminee la care lodiculele pot lipsi (genurile Anthoxanthum şi Alopecurus), graminee cu

    trei lodicule (genul Stipa) sau numai cu o lodiculă (genul Melica). Androceul florilor este

    format, de regulă din trei stamine, cu filamente dorsifixe şi antere în formă de X. Se

    întâlnesc şi graminee cu o singură stamină (Vulpia myuros) sau cu două stamine

    (Anthoxanthum odoratum). Gineceul florii este alcătuit dintr-un ovar superior, cu 1-2 (3)

    carpele concrescute, unilocular, cu stil foarte scurt, terminat cu două stigmate plumoase.

    Fructul gramineelor este cariopsă sau pseudocariopsă cu pericarpul concrescut

    cu tegumentul seminţei. La unele specii, fructul rămâne îmbrăcat în palee şi în glume

    (Alopecurus pratensis), iar la altele este însoţit de o floare sterilă (Arrhenatherum elatius)

    sau de un spiculeţ steril (Bothriochloa ischaemum). La speciile cu spiculeţele multiflore,

    la maturitatea fructelor, rahisul se fragmentează şi rămân porţiuni din ax fixate la baza

    paleei superioare, numite pedicel sau peduncul, care constituie elemente de recunoaştere a

    fructelor.

    Sămânţa este albuminată (cu endosperm), fiind formată din:

    • un tegument, subţire la exterior, alcătuit din două straturi de celule;

    • albumen, care se găseşte sub tegument şi prezintă la exterior un strat de celule cu

    aleuronă iar în interior celule parenchimatice pline cu grăunciori de amidon;

    • embrion, situat la baza seminţei, care este alcătuit din radiculă protejată de o

    formaţiune în formă de manşon (coleoriză), tigelă şi gemulă formată din 3-4

    frunzişoare (cea externă numită coleoptil).

    • scutellum, care este un cotiledon prins de tigelă situat lateral şi care separă embrionul

    de endosperm;

    • epiblast, care este un cotiledon situat pe partea opusă scutellumului şi care se

    întâlneşte doar la unele specii de graminee.

    Înfrăţirea este una din cele mai importante însuşiri biologice ale gramineelor şi

    constă în formarea de lăstari numiţi fraţi, din nodul de înfrăţire situat la baza lăstarilor

    mamă. Lăstarii, apăruţi anual, contribuie la sporirea capacităţii de formare a masei

    vegetative şi asigură gramineelor o mare dominanţă în pajişti. Înfrăţirea, care constituie şi

    un mijloc de înmulţire pe cale vegetativă a gramineelor perene, deşi pare a fi un proces

    continuu, se petrece totuşi, cu intensitate mai mare primăvara şi toamna.

    Înfrăţirea este condiţionată şi de modul de folosire a pajiştii, de înălţimea la care

    se face prima recoltare, de concurenţa dintre specii. Dacă recoltarea se face deasupra

    apexului (vârful de creştere a tulpinii), lăstarii continuă să crească însă numărul lor va fi

    redus, iar dacă se înlătură apexul la prima recoltare, se va determina formarea din nodul

    de înfrăţire de noi lăstari viguroşi. Păşunatul gramineelor la înălţime mai mare de 5-10 cm

    nu afectează apexul, înfrăţirea se reduce, iar producţiile la ciclurile următoare vor fi mai

    mici; dar şi păşunatul excesiv, la o înălţime mai mică de 1,5 cm, determină reducerea

    7

    înfrăţirii. Prin procesul de înfrăţire gramineele perene formează lăstari scurţi, alcătuiţi

    numai din frunze şi lăstari alungiţi alcătuiţi din frunze şi tulpini. Lăstarii alungiţi care

    formează inflorescenţe se numesc lăstari fertili sau generativi, iar cei care prezintă numai

    frunze se numesc lăstari sterili sau vegetativi.

    Diferenţierea lăstarilor alungiţi, în lăstari generativi sau vegetativi, este

    determinată de specie, condiţiile de mediu şi modul de folosire al pajiştii. Doar unele

    graminee ca Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Lolium multiflorum formează lăstari

    generativi chiar în primul an de viaţă în timp ce la majoritatea gramineelor perene, lăstarii

    generativi se formează începând cu al doilea an.

    După poziţia lăstarilor faţă de teaca frunzei în axila căreia se dezvoltă înfrăţirea

    poate fi extravaginală (când lăstarii străbat teaca frunzei) sau intravaginală (când lăstarii

    rămân între tulpină şi teaca frunzei).

    După modul cum se formează tufa prin înfrăţire, gramineele perene se împart în

    patru grupe: graminee stolonifere, graminee cu tufă rară graminee cu tufă mixtă graminee

    cu tufă deasă.

    Gramineele stolonifere formează ramificaţii bazale (stoloni sau rizomi) orizontale,

    subterane, la 5-20 cm adâncime sau supraterestre, sub forma unor tulpini târâtoare. De la

    nodurile stolonilor apar rădăcini adventive şi lăstari supratereştri care la rândul lor emit noi

    stoloni şi lăstari, asigurând astfel înmulţirea vegetativă a plantelor (fig. 1.2).

    înfr ăţ irii. Prin procesul de înfr ăţ ire gramineele perene formeaz ă l ă stari

    Fig. 1.3 ~nfr\]irea la gramineele stolonifere

    Gramineele cu stoloni se înmulţesc activ şi pe cale vegetativă. Din această grupă

    fac parte speciile: Bromus inermis, Agropyron repens, Calamagrostis epigeios, Glyceria

    maxima, Typhoides arundinacea, Beckmannia eruciformis, Phragmites communis, Poa

    compressa, P. trivialis, Brachypodium pinnatum ş.a. cu stoloni subterani, Cynodon

    dactylon cu stoloni supratereştri şi Agrostis stolonifera cu stoloni subterani dar şi

    supratereştri.

    Gramineele cu tufă rară au nodul de înfrăţire situat la 4-5 cm adâncime în sol,

    din care pornesc lăstari care cresc oblic până la suprafaţa solului şi apoi paralel cu lăstarul

    mamă formându-se astfel o tufă laxă goală în interior, când plantele îmbătrânesc.

    Înmulţirea are loc numai pe cale generativă perenitatea plantelor fiind asigurată de

    nodurile de înfrăţire ale noilor lăstari (fig. 1.3).

    înfr ăţ irii. Prin procesul de înfr ăţ ire gramineele perene formeaz ă l ă stari

    Fig. 1.3 ~nfr\]irea la gramineele cu tuf\ rar\

    8

    Gramineele cu tufă rară acoperă bine terenul, creând un covor ierbos încheiat,

    majoritatea sunt plante valoroase din punct de vedere furajer şi se pretează în funcţie de

    talie şi etajare, la folosire prin cosit, păşunat sau mixt. Multe din aceste specii sunt

    cultivate singure sau în amestec cu leguminoase, pentru înfiinţarea pajiştilor temporare.

    Dintre gramineele cu tufă rară menţionăm: Phleum pratense, Dactylis glomerata,

    Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Cynosurus cristatus, Agropyron pectiniforme,

    Trisetum flavescens, Bromus erectus, Anthoxanthum odoratum etc.

    Gramineele cu tufă mixtă se caracterizează prin nodul de înfrăţire situat la

    adâncimea de 2-4 cm în pământ, din care se formează tulpini scurte, subterane (rizomi).

    Din mugurii de pe rizomi apar lăstari ce înfrăţesc după tipul gramineelor cu tufă rară iar

    în acest fel iau naştere tufe rare legate între ele prin rizomi scurţi. Aceste graminee

    acoperă bine solul cu vegetaţie şi formează o ţelină elastică rezistentă la păşunat (fig.1.4).

    Acest mod de înfrăţire este caracteristic speciilor: Poa pratensis, Alopecurus pratensis şi

    Festuca rubra.

    Gramineele cu tufă deasă au nodul de înfrăţire foarte aproape sau la suprafaţa

    solului, din care pornesc lăstari foarte apropiaţi unii de alţii şi care, de regulă nu străbat

    totdeauna teaca frunzei, formând tufe compacte (fig. 1.5).

    Gramineele cu tuf ă rar ă acoper ă bine terenul, creând un covor ierbos încheiat, majoritatea

    Fig. 1.4 Înfrăţirea la gramineele cu

    tufă mixtă

    Gramineele cu tuf ă rar ă acoper ă bine terenul, creând un covor ierbos încheiat, majoritatea

    Fig. 1.5 Înfrăţirea la gramineele cu

    tufă deasă

    Acest mod de înfrăţire determină o mare rezistenţă la condiţii de viaţă neprielnice

    altor graminee (compactitatea solului, insuficienţa aerului şi a rezervei de substanţe

    nutritive). Aceste specii au vivacitate mare şi nu pot fi concurate de gramineele din

    celelalte grupe.

    Datorită acestor particularităţi, gramineele cu tufă deasă se pot menţine mulţi ani

    pe pajiştile cu stratul de ţelină gros şi compact. Gramineele cu tufă deasă dau producţii

    mici şi de calitate inferioară iar în cazul când unele specii sunt mai productive, calitatea

    nutreţului este slabă. Din această grupă fac parte: Nardus stricta, Festuca pseudovina, F.

    valesiaca, Stipa lessingiana, S. capillata, S. pennata, Poa violacea, Molinia coerulea,

    Deschampsia caespitosa

    etc.

    .

    Acumularea biomasei vegetale supraterestre. Procesul de acumulare a

    biomasei vegetale supraterestre are loc începând de la desprimăvărare şi continuă până

    toamna, cu o pauză scurtă în timpul verii. În primele 10-15 zile după pornirea vegetaţiei,

    creşterea plantelor se face pe seama rezervelor de hrană înmagazinate la nivelul nodurilor

    de înfrăţire, rădăcinilor, bulbilor, rizomilor. Acumularea biomasei vegetative

    supraterestre se corelează pozitiv cu fazele de dezvoltare a plantei până la înflorit, după

    care urmează o perioadă de descreştere, până la scuturarea frunzelor.

    Otăvirea gramineelor este însuşirea specifică gramineelor de a-şi reface masa

    organelor aeriene după folosire prin păşunat sau cosit. Regenerarea are loc pe seama

    formării de noi lăstari, alungirea în continuare a tulpinilor la care apexul nu a fost tăiat şi

    prin alungirea frunzelor la care nu a fost afectat ţesutul meristematic. Otăvirea

    influenţează producţia şi contribuie la o mai bună repartizare a acesteia în timpul

    perioadei de vegetaţie.

    9

    Procesul de otăvire se caracterizează prin viteză energie şi capacitate de otăvire:

    • viteza de otăvire exprimă timpul necesar plantelor de a se reface pentru o nouă folosire

    prin cosit sau păşunat;

    • energia de otăvire reprezintă numărul de regenerări în cursul unei perioade de

    vegetaţie şi se exprimă prin numărul de coase la fâneţe şi prin numărul ciclurilor

    de păşunat la păşuni;

    • capacitatea de otăvire se referă la cantitatea de masă vegetală (fân sau masă verde)

    care se realizează în urma procesului de otăvire.

    Otăvirea este influenţată de regimul de apă şi de aer din sol, de cantităţile de

    substanţă de rezervă şi mai ales de glucidele solubile de care dispune planta în perioada

    care urmează după recoltare, când are loc procesul migrării acestora din organele în care

    s-au acumulat către părţile aeriene. Otăvirea mai depinde de însuşirile speciilor, faza de

    creştere în momentul folosirii şi de modul de folosire al pajiştii.

    Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea gramineelor. Ritmul de dezvoltare

    reprezintă timpul necesar parcurgerii tuturor fenofazelor, de la răsărire până la coacerea

    seminţelor. În procesul de creştere, gramineele perene parcurg următoarele fenofaze:

    înfrăţirea, alungirea paiului, înspicarea, înflorirea, fructificarea şi coacerea seminţelor.

    Vivacitatea este durata vieţii plantelor de la germinaţie până la moartea celui din

    urmă lăstar al tufei, rezultată dintr-o sămânţă. Între ritmul de dezvoltare şi vivacitate există o

    strânsă corelaţie, iar pe baza acestor însuşiri, gramineele au fost împărţite în mai multe grupe:

    • graminee cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate scurtă. Acestea fructifică în anul

    semănatului, dau producţii maxime în al doilea sau al treilea an şi trăiesc 2-4 ani:

    Lolium multiflorum (trăieşte 1-2 ani), Lolium perenne (2-4 ani), Arrhenatherum

    elatius (3-4 ani)

    ş.a.

    .

    • graminee cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie. Acestea fructifică în

    anul al doilea de la semănat, dau producţii maxime în cel de al treilea an şi trăiesc

    5-8 ani. Din această grupă fac parte: Dactylis glomerata, Cynosurus cristatus,

    Festuca pratensis, Phleum pratense

    ş.a.

    .

    • graminee cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare. Aceste specii fructifică în al

    doilea şi al treilea an, dau producţii maxime în al treilea şi al patrulea an, trăiesc

    10 ani sau mai mult: Bromus inermis, Poa pratensis, Festuca rubra, Agrostis

    stolonifera, Alopecurus pratensis

    ş.a.

    .

    • graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent şi vivacitate foarte mare. Aceste graminee

    formează mai târziu lăstari generativi, dau producţii maxime în al cincilea - al

    optulea an şi trăiesc zeci de ani: Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Festuca

    rupicola

    ş.a.

    .

    Odată cu vârsta au loc şi modificări importante, ca de exemplu: reducerea

    înălţimii lăstarilor, micşorarea inflorescenţelor şi a producţiei de sămânţă scăderea

    conţinutului de elemente minerale din frunze, scăderea intensităţii respiraţiei şi a

    fotosintezei, micşorarea conţinutului de clorofilă care duc la realizarea unor producţii mai

    mici şi în cele din urmă la moartea plantelor.

    1.2.1.2 Valoarea economică a gramineelor

    Valoarea economică noţiune cu un conţinut complex, se apreciază prin producţia

    obţinută şi prin valoarea furajeră a plantelor.

    Producţia gramineelor din pajişti este determinată de particularităţile biologice,

    de condiţiile de mediu şi de modul de folosire. Gramineele de talie înaltă cu multe frunze

    tulpinale şi care otăvesc repede, dau producţii mari, iar cele de talie joasă şi cele cu viteză

    mică de otăvire, dau producţii mici. Astfel, pentru pajiştile de munte este cunoscut

    fenomenul descreşterii producţiei, pe măsură ce creşte altitudinea, ca urmare a modului

    diferit de manifestare a factorilor de mediu. În timpul verii, când precipitaţiile sunt reduse

    şi temperaturile ridicate, se obţin producţiile cele mai mici, pentru ca spre toamnă acestea

    să crească fără însă a ajunge la nivelul producţiilor de la primele cicluri de vegetaţie.

    Valoarea furajeră a gramineelor din pajişti se apreciază după compoziţia

    chimică gradul de consumabilitate şi digestibilitatea substanţelor nutritive din plante.

    Compoziţia chimică a gramineelor depinde de specie, condiţiile de creştere, faza

    de dezvoltare în momentul folosirii. În mod obişnuit se ia în consideraţie conţinutul

    10

    plantelor în proteină brută şi celuloză calciu, fosfor, precum şi raportul dintre ele. Sunt

    valoroase speciile: Agrostis stolonifera, Bromus inermis, Festuca pratensis, F. rubra,

    Lolium perenne, L. multiflorum, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Poa pratensis,

    Arrhenatherum elatius etc. Conţinut relativ scăzut de proteină şi ridicat în celuloză

    caracterizează speciile: Stipa capillata, S. lessingiana, Koeleria cristata, Bothriochloa

    ischaemum, Nardus stricta, Deschampsia caespitosa etc.

    Gradul de consumabilitate este un indice deosebit de valoros şi uşor de apreciat

    în activitatea practică el variind mult de la o specie la alta, fiind influenţat de starea de

    saturaţie a animalelor, faza de dezvoltare în care se găseşte planta în momentul folosirii,

    compoziţia floristică a pajiştii etc.

    Digestibilitatea substanţelor nutritive a gramineelor din pajişti, este diferită de la

    o specie la alta şi variază foarte mult în funcţie de stadiul de creştere şi dezvoltare. Astfel,

    pe măsură ce planta se apropie de fructificare, digestibilitatea scade, ca rezultat al

    reducerii raportului dintre frunze şi tulpini, acestea din urmă fiind mai bogate în celuloză.

    Valoarea furajeră a gramineelor a fost studiată de numeroşi cercetători, care au

    făcut şi clasificarea lor după această însuşire. Pentru ţara noastră Csüros Şt. şi colab.,

    1970 au stabilit o scară de apreciere cu opt trepte:

    plante toxice ……………………………………………

    ...

    nota - 2

    plante dăunătoare ………………………………………

    ...

    nota - 1

    plante fără valoare furajeră ………………………………

    nota

    0

    plante cu valoare furajeră slabă …………………………

    ..

    nota

    1

    plante cu valoare furajeră mică …………………………

    ..

    nota

    2

    plante cu valoare furajeră mijlocie ……………………….

    nota

    3

    plante cu valoare furajeră bună …………………………

    ..

    nota

    4

    plante cu valoare furajeră foarte bună ……………………

    nota 5

    După valoarea economică gramineele perene din pajişti se împart în trei grupe:

    • graminee cu valoare economică ridicată: Dactylis glomerata, Arrhenatherum elatius,

    Bromus inermis, Lolium perenne, Phleum pratense, Festuca pratensis, Poa

    pratensis etc.;

    • graminee cu valoare economică mijlocie: Agrostis stolonifera, A. tenuis, Agropyron

    pectiniforme, Festuca valesiaca, F. rubra, Cynosurus cristatus etc.;

    • graminee cu valoare economică redusă: Festuca ovina ssp sudetica, Nardus stricta,

    Deschampsia caespitosa, Stipa capillata, S. lessingiana, S. pennata etc.

    1.2.1.3 Răspândirea gramineelor

    Gramineele perene, fiind adaptate la condiţii ecologice diferite, se întâlnesc în toate

    zonele naturale din ţară şi pe toate tipurile de pajişti. Nu se pot trasa graniţe precise ale

    răspândirii gramineelor pe zone naturale datorită plasticităţii ecologice mari a acestora, însă se

    poate stabili o anumită repartizare a lor. Astfel, în pajiştile din zonele de stepă şi silvostepă

    sunt răspândite gramineele xerofile: Bromus inermis, Festuca valesiaca, Agropyron

    pectiniforme, A. repens, speciile genului Stipa, Koeleria cristata, Poa bulbosa, Bothriochloa

    ischaemum, Cynodon dactylon, Bromus erectus etc., iar în regiuni mai umede se întâlnesc

    specii mezofile ca Lolium perenne, Poa pratensis, Dactylis glomerata

    etc.

    .

    În etajele zonei forestiere găsesc condiţii favorabile de creştere speciile: Phleum

    pratense, Festuca pratensis, F. rubra, Lolium perenne, Arrhenatherum elatius, Trisetum

    flavecens, Holcus lanatus, Agrostis tenuis etc ..

    În etajul subalpin şi alpin sunt răspândite speciile: Festuca supina, Deschampsia

    caespitosa, D. flexuosa, Phleum alpinum, Poa alpina, Agrostis rupestris

    etc.

    .

    În luncile râurilor şi pe terenuri cu exces de umiditate sunt frecvente speciile:

    Alopecurus pratensis, A. ventricosus, Agrostis stolonifera, Agropyron repens, Poa

    pratensis, Thyphoides arundinacea, Lolium perenne, Glyceria maxima, G. fluitans.

    Pe solurile slab până la mijlociu salinizate se întâlnesc speciile: Festuca pseudovina,

    Poa bulbosa, Agropyron pectiniforme, Beckmannia eruciformis, Puccinellia distans

    etc.

    .

    Pe nisipuri sunt răspândite speciile: Cynodon dactylon, Festuca vaginata,

    Koeleria glauca, Chrysopogon gryllus şi speciile anuale Vulpia myuros, Apera spica-

    venti, Setaria glauca.

    11

    Pe turbării sunt frecvente: Molinia coerulea, Deschampsia caespitosa, iar în

    tăieturi de pădure, Brachypodium pinnatum, Calamagrostis epigeios

    etc.

    .

    1.2.2 Leguminoase

    Leguminoasele reprezintă a doua grupă importantă de plante care participă la

    alcătuirea covorului vegetal al pajiştilor, însă într-o proporţie mai redusă decât gramineele.

    În mod obişnuit leguminoasele reprezintă 5-10% din vegetaţia pajiştilor şi numai în cazuri

    deosebite, cum ar fi: pe soluri bogate în calcar, soluri din luncile râurilor sau pe terenuri

    fertilizate cu gunoi de grajd bine fermentat, ajung la 30-40% sau chiar mai mult. Datorită

    însuşirilor valoroase ale leguminoaselor este necesar ca prin lucrări de îmbunătăţire a

    pajiştilor şi printr-o folosire raţională să se mărească ponderea lor de participare în covorul