Nutritia Si Alimentatia Animalelor Vol II

IOAN MIRCEA POP PETRU HALGA
TEONA AVARVAREI
NUTRIȚIA ŞI ALIMENTAȚIA
ANIMALELOR
Vol. II
Coperta: Cristian Almăşanu
EDITAT CU SPRIJINUL AGENŢIEI NAŢIONALE

PENTRU CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
POP, IOAN MIRCEA

Nutriţia şi alimentaţia animalelor / Ioan Mircea Pop, Petru Halaga,
Teona Avarvarei. - Iaşi : Tipo Moldova, 2006
3 vol.
ISBN (10) 973-8900-27-1 ; ISBN (13) 978-973-8900-27-1.
Vol. 2. - 2006. - Bibliogr. - ISBN (10) 973-8900-29-8 ;
ISBN (13) 978-973-8900-29-5
I. Halaga, Petru
II. Avarvarei, Teona
619::613.2(075.8)
636.084
Redactor: Aurel Ştefanachi

Culegere text: Constantin Huşanu, Violeta Perju
Bun de tipar: R. Ungureanu
Tehnoredactor: Cristian Almăşanu
ISBN (10) 973-8900-27-1

ISBN (10) 973-8900-29-8
ISBN (13) 978-973-8900-27-1
ISBN (13) 978-973-8900-29-5
© Tipografia Moldova
Iaşi, 2006
Tipărit la Tipografia Moldova,

Bulevardul Carol I Nr. 3-5, Iaşi
Telefon/Fax: 0232206549
E-mail: tipo@iasi.astral.ro
IOAN MIRCEA POP PETRU HALGA
TEONA AVARVAREI
NUTRIŢIA ŞI
ALIMENTAŢIA
ANIMALELOR
Vol. II
Referenţi ştiinţifici:
Prof. dr. ing. Dan DRÂNCEANU
Prof. dr. ing. Ioan STOICA
Prof. dr. Ing. Dumitru Drăgotoiu
CUPRINS
Volumul I
PREFAŢĂ
CAPITOLUL 1
Rolul şi locul nutriţiei animale.......................................................................... 1
CAPITOLUL 2
Tubul digestiv şi nutriţia..................................................................................... 8
Specificul anatomic şi funcţional al tubului digestiv la animalele
domestice........................................................................................................... 8
Metabolismul rumenal.................................................................................... 13
Fermentaţiile rumenale........................................................................... 16
Sinteza de proteine în rumen................................................................. 19
Sinteza de vitamine în rumen................................................................ 20
Secreţiile digestive, rol în digestie................................................................. 21
Sângele şi starea nutriţională.......................................................................... 24
Excreţia fecalelor şi urinei............................................................................... 24
Digestibilitatea.................................................................................................. 26
CAPITOLUL 3
Estimarea utilizării substanţelor nutritive în organism şi a cerinţelor de
hrană........................................................................................................................ 28
Teste de creştere............................................................................................... 29
Alte tipuri de teste de nutriţie........................................................................ 33
Teste de digestibilitate..................................................................................... 33
Determinarea digestibilităţii „in vivo”................................................. 34
Determinarea digestibilităţii „in vitro”................................................ 37
Estimarea digestibilităţii după compoziţia chimică........................... 38
Teste de bilanţ................................................................................................... 39
Estimarea cerinţelor animalelor în nutrienţi................................................ 42
V
CAPITOLUL 4
Compoziţia chimică a nutreţurilor şi a corpului animal............................... 44
Compoziţia chimică brută............................................................................... 46
Conţinutul în apă (umiditatea)....................................................................... 49
Glucidele............................................................................................................ 53
Anomalii ale metabolismului glucidic................................................. 62
Lipidele.............................................................................................................. 64
Acizii graşi esenţiali................................................................................. 66
Anomalii ale metabolismului lipidic.................................................... 68
Proteinele........................................................................................................... 70
Valoarea nutriţională a proteinelor....................................................... 78
Utilizarea aminoacizilor sintetici........................................................... 84
Utilizarea azotului neproteic.................................................................. 84
Aprecierea valorii proteice a nutreţurilor la rumegătoare................ 86
Alte componente organice ale nutreţurilor.................................................. 88
CAPITOLUL 5
Metabolismul energetic....................................................................................... 92
Energia brută..................................................................................................... 94
Energia digestibilă............................................................................................ 97
Energia metabolizabilă.................................................................................... 107
Energia reţinută................................................................................................ 110
Energia netă....................................................................................................... 110
Transformarea EM în EN................................................................................ 112
Randamentul transformării EM în EN................................................. 113
Eficienţa utilizării EM pentru îngrăşare............................................... 114
Eficienţa utilizării EM pentru creştere.................................................. 115
Eficienţa utilizării EM pentru lactaţie................................................... 116
Eficienţa utilizării EM pentru gestaţie.................................................. 118
Eliminările de energie prin gaze şi mediul înconjurător............................ 119
Aprecierea valorii nutritive pe baza conţinutului în EN............................ 120
CAPITOLUL 6
Nutriţia minerală a animalelor........................................................................... 125
Macroelemente................................................................................................. 126
Calciul (Ca)............................................................................................... 126
Fosforul (P)............................................................................................... 131
Magneziul (Mg)....................................................................................... 134
Clorul, potasiul şi sodiul (Cl, K şi Na).................................................. 135
Sarea (NaCl)............................................................................... 136
VI
Sarea în hrana tineretului taurin la îngrăşat.......................... 137
Sarea în hrana vacilor de lapte................................................ 138
Sarea în hrana oilor................................................................... 139
Sarea în hrana cailor................................................................. 139
Sarea în hrana porcilor............................................................. 140
Sarea în hrana păsărilor........................................................... 140
Sarea şi poluarea solului.......................................................... 142
Sulful (S).................................................................................................... 142
Microelemente.................................................................................................. 143
Fierul (Fe).................................................................................................. 144
Cuprul (Cu).............................................................................................. 147
Iodul (I)...................................................................................................... 150
Manganul (Mn)........................................................................................ 152
Cobaltul (Co)............................................................................................ 153
Zincul (Zn)................................................................................................ 154
Seleniul (Se).............................................................................................. 156
Alte microelemente......................................................................................... 158
Cromul (Cr).............................................................................................. 159
Fluorul (F)................................................................................................. 159
Molibdenul (Mb)...................................................................................... 159
Siliciul (Si)................................................................................................. 159
Echilibrarea minerală a alimentaţiei animalelor.......................................... 159
CAPITOLUL 7
Nutriţia vitaminică a animalelor........................................................................ 168
Vitaminele liposolubile................................................................................... 170
Vitamina A................................................................................................ 170
Vitamina D................................................................................................ 174
Vitamina E................................................................................................ 177
Vitamina K................................................................................................ 180
Vitaminele hidrosolubile................................................................................. 183
Vitamina B1............................................................................................... 183
Vitamina B2............................................................................................... 185
Niacina ..................................................................................................... 186
Acidul pantotenic.................................................................................... 187
Vitamina B6............................................................................................... 188
Acidul folic............................................................................................... 189
Biotina ...................................................................................................... 190
Vitamina B12 ............................................................................................. 191
Colina........................................................................................................ 192
Vitamina C................................................................................................ 193
Mioinozitolul ........................................................................................... 195
VII
Acidul paraaminobenzoic...................................................................... 195
Echilibrarea vitaminică a alimentaţiei animalelor....................................... 196
CAPITOLUL 8
Consumul hranei................................................................................................... 201
Mecanismele de control ale ingestiei............................................................. 203
Estimarea cantităţii de substanţă uscată ingerată........................................ 206
CAPITOLUL 9
Cerinţe şi norme de hrană................................................................................... 212
Estimarea cerinţelor de hrană......................................................................... 215
Exprimarea cerinţelor (normelor) de hrană................................................. 215
Aprecierea statusului nutriţional al organismului...................................... 216
Cerinţe pentru întreţinere şi pentru producţie............................................ 217
CAPITOLUL 10
Cerinţe pentru întreţinere................................................................................... 219
Cerinţe de energie............................................................................................ 219
Determinarea cerinţelor energetice pentru întreţinere...................... 225
Cerinţe de proteine........................................................................................... 226
Determinarea cerinţelor de proteine pentru întreţinere.................... 227
Cerinţele de vitamine....................................................................................... 227
Cerinţele de minerale....................................................................................... 228
CAPITOLUL 11
Cerinţe pentru reproducţie.................................................................................. 229
Cerinţe pentru masculii de reproducţie........................................................ 229
Cerinţe de energie.................................................................................... 232
Cerinţe de proteine.................................................................................. 233
Cerinţe de vitamine................................................................................. 234
Cerinţe de minerale................................................................................. 235
Cerinţe pentru femelele de reproducţie........................................................ 236
CAPITOLUL 12
Cerinţe pentru lactaţie.......................................................................................... 244
Compoziţia laptelui.......................................................................................... 244
Influenţa alimentaţiei asupra compoziţiei laptelui..................................... 248
VIII
CAPITOLUL 13
Cerinţe pentru creştere şi îngrăşare................................................................... 258
Evoluţia compoziţiei chimice a corpului, în timpul creşterii şi
îngrăşării............................................................................................................ 261
Influenţa alimentaţiei asupra creşterii-dezvoltării...................................... 263
CAPITOLUL 14
Cerinţe pentru producţia de ouă........................................................................ 282
Compoziţia oului şi valoarea sa nutriţională............................................... 282
Influenţa alimentaţiei asupra compoziţiei oului.......................................... 285
CAPITOLUL 15
Cerinţe pentru producţia de lână....................................................................... 295
Compoziţia chimică a lânii.............................................................................. 295
Cerinţe de vitamine.......................................................................................... 299
Cerinţe de minerale.......................................................................................... 299
CAPITOLUL 16
Cerinţe pentru muncă........................................................................................... 301
Cerinţe de vitamine.......................................................................................... 305
Cerinţe de minerale.......................................................................................... 305
Substanţe ergogenice....................................................................................... 306
CAPITOLUL 17
Formularea şi optimizarea raţiilor şi reţetelor de hrană................................ 307
Principiile formulării raţiilor de hrană.......................................................... 307
Stabilirea cerinţelor de hrană................................................................. 308
IX
Stabilirea şi caracterizarea materiilor prime........................................ 309
Stabilirea obiectivelor formulării........................................................... 310
Formularea propriu-zisă (optimizarea raţiilor de hrană).................. 311
Metode simple de formulare.......................................................................... 313
Metoda algebrică...................................................................................... 313
Pătratul lui Pearson................................................................................. 314
Optimizarea economico-matematică............................................................. 316
Particularităţile optimizării raţiilor de hrană............................................... 325
Amestecul unic complet......................................................................... 325
Raţia de bază completată cu nutreţ concentrat................................... 326
Volumul II
NUTREŢURILE, CARACTERISTICI NUTRITIVE, UTILIZARE............... 327
CAPITOLUL 18
Compoziţia celulelor vegetale............................................................................. 328
Compoziţia celulelor vegetale la ierburi şi leguminoase............................ 330
Compoziţia celulelor seminţelor (cereale, leguminoase) şi a
subproduselor lor............................................................................................. 339
CAPITOLUL 19
Nutreţurile verzi şi suculente.............................................................................. 344
Factorii care influenţează compoziţia şi valoarea nutritivă....................... 344
Păşunea.............................................................................................................. 349
Nutreţurile verzi cultivate............................................................................... 352
Rădăcini şi tuberculi......................................................................................... 363
CAPITOLUL 20
Nutreţurile murate................................................................................................. 368
Modificări ale substanţelor nutritive în timpul murării............................. 368
Influenţa murării asupra valorii nutritive.................................................... 376
Comportamentul alimentar al animalelor hrănite cu nutreţ murat.......... 380
Utilizarea nutreţului murat în hrana animalelor........................................ 383
Aspecte patologice ale utilizării nutreţului murat în hrana animalelor... 384
CAPITOLUL 21
Nutreţuri de volum uscate................................................................................... 387
Fânurile.............................................................................................................. 387
Fânul natural..................................................................................................... 393
X
Fânurile cultivate.............................................................................................. 394
Nutreţurile grosiere......................................................................................... 399
CAPITOLUL 22
Nutreţurile concentrate energetice............................................................................ 410
Grăunţele de cereale......................................................................................... 410
Subproduse ale grăunţelor de cereale........................................................... 425
Sursele lichide de energie................................................................................ 431
Grăsimile............................................................................................................ 433
Zahărul............................................................................................................... 434
CAPITOLUL 23
Nutreţuri concentrate proteice de origine vegetală......................................... 438
Seminţele de leguminoase............................................................................... 438
Seminţele de oleaginoase................................................................................ 443
Subproduse ale seminţelor de oleaginoase................................................... 446
Metode de tratare a seminţelor de leguminoase şi oleaginoase şi a
subproduselor lor............................................................................................. 454
CAPITOLUL 24
Nutreţuri concentrate proteice de origine animală......................................... 458
Laptele şi subprodusele lui............................................................................. 458
Făinurile proteice animale.............................................................................. 464
Alte surse de proteine...................................................................................... 469
CAPITOLUL 25
Folosirea azotului neproteic................................................................................ 472
Utilizarea SAN la rumegătoare...................................................................... 472
Utilizarea SAN la nerumegătoare.................................................................. 476
CAPITOLUL 26
Suplimente minerale............................................................................................. 468
CAPITOLUL 27
Suplimente vitaminice.......................................................................................... 483
CAPITOLUL 28
Aditivi furajeri....................................................................................................... 487
Aditivi nutriţionali........................................................................................... 488
Aditivi pronutriţionali..................................................................................... 495
Aditivi nenutriţionali....................................................................................... 511
XI
Aditivi medicinali............................................................................................. 517
CAPITOLUL 29
Nutreţuri combinate.............................................................................................. 521
Formularea (optimizarea)............................................................................... 525
Producerea nutreţurilor combinate............................................................... 529
Utilizarea nutreţurilor combinate în hrana animalelor.............................. 537
Volumul III
ALIMENTAŢIA RAŢIONALĂ A ANIMALELOR......................................... 543
CAPITOLUL 30
Specificul alimentaţiei taurinelor....................................................................... 545
Particularităţi ale digestiei............................................................................... 545
Alimentaţia vacilor de lapte............................................................................ 549
Cerinţe de hrană.................................................................................... 550
Regimuri de furajare pentru vaci în lactaţie...................................... 575
Aditivi specifici folosiţi la vacile în lactaţie....................................... 593
Alimentaţia vacilor în gestaţie avansată....................................................... 596
Cerinţe de hrană în perioada repausului mamar............................. 599
Regimuri de furajare pentru vaci în gestaţie avansată.................... 600
Tulburări metabolice şi digestive legate de alimentaţie, la vaci.... 602
Alimentaţia viţeilor.......................................................................................... 606
Alimentaţia tineretului femel de reproducţie.............................................. 615
Alimentaţia taurinelor destinate producţiei de carne................................. 618
Alimentaţia tineretului în creştere/îngrăşare.............................................. 618
Cerinţe de hrană.................................................................................... 623
Efectul tratării/preparării nutreţurilor.............................................. 632
Regimuri de furajare pentru tineretul taurin în
creştere/îngrăşare ................................................................................ 633
Tulburări metabolice la tineretul taurin............................................ 646
Recondiţionarea taurinelor adulte................................................................. 649
Alimentaţia boilor de muncă.......................................................................... 650
Alimentaţia taurilor de reproducţie............................................................... 651
CAPITOLUL 31
Specificul alimentaţiei ovinelor......................................................................... 657
Particularităţi ale digestiei.............................................................................. 657
XII
Alimentaţia oilor mame.................................................................................. 659
Cerinţe de hrană............................................................................................... 659
Alimentaţia oilor în perioada de pregătire pentru montă şi montă......... 666
Alimentaţia oilor în gestaţie........................................................................... 668
Alimentaţia oilor în lactaţie............................................................................ 672
Alimentaţia mieilor.......................................................................................... 676
Alimentaţia mieilor de prăsilă....................................................................... 678
Alimentaţia berbecilor..................................................................................... 679
Alimentaţia ovinelor pentru carne................................................................. 681
Recondiţionarea ovinelor reformate.............................................................. 684
Tulburări nutriţionale şi metabolice, la ovine.............................................. 685
CAPITOLUL 32
Specificul alimentaţiei cabalinelor.................................................................... 687

Cerinţe de hrană............................................................................................... 689
Alimentaţia iepelor.......................................................................................... 694
Alimentaţia armăsarilor.................................................................................. 698
Alimentaţia tineretului cabalin...................................................................... 700
Alimentaţia mânjilor........................................................................................ 701
Alimentaţia cailor de muncă........................................................................... 704
Tulburări de origine alimentară, la cabaline................................................ 707
CAPITOLUL 33
Specificul alimentaţiei iepurilor........................................................................ 709
Cerinţe de hrană............................................................................................... 711
Regimuri de furajare pentru iepuri............................................................... 717
CAPITOLUL 34
Specificul alimentaţiei porcinelor..................................................................... 721
Cerinţe de hrană............................................................................................... 723
Utilizarea aditivilor furajeri la porcine......................................................... 738
Tehnici de preparare a nutreţurilor şi metode de hrănire......................... 739
Nutreţuri folosite la porcine........................................................................... 742
Alimentaţia scroafelor...................................................................................... 746
Alimentaţia vierilor.......................................................................................... 751
Alimentaţia porcilor în creştere...................................................................... 752
XIII
CAPITOLUL 35
Alimentaţia păsărilor ........................................................................................... 762
Consumul de hrană......................................................................................... 766
Tehnici şi metode de hrănire.......................................................................... 770
Nutreţuri folosite în hrana păsărilor............................................................. 773
Consumul de apă............................................................................................. 777
Alimentaţia găinilor......................................................................................... 777
Alimentaţia puicuţelor de înlocuire................................................... 778
Alimentaţia găinilor în perioada de ouat.......................................... 781
Alimentaţia puilor de carne (broileri) de găină................................ 784
Alimentaţia curcilor......................................................................................... 791
Alimentaţia gâştelor......................................................................................... 796
Alimentaţia raţelor........................................................................................... 797
CAPITOLUL 36
Alimentaţia câinilor şi pisicilor.......................................................................... 801
Particularităţi ale digestiei............................................................................... 801
Surse de hrană pentru câini şi pisici.............................................................. 802
Alimentaţia câinilor.......................................................................................... 805
Cerinţe de hrană.................................................................................... 806
Alimentaţia pisicilor......................................................................................... 810
Cerinţe de hrană.................................................................................... 811
ANEXE – Tabele de valori nutritive…………………………………………... 815
INDEX ABREVIERI.............................................................................................. 827
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................... 828
XIV
Nutriţia şi alimentaţia animalelor
CAPITOLUL 18
NUTREŢURILE,
CARACTERISTICI NUTRITIVE, UTILIZARE
Sursele de hrană pentru animalele domestice sunt definite diferit în

literatura de specialitate în funcţie de specificul (caracteristicile) alimentaţiei
diferitelor specii şi categorii de animale.
În ţara noastră, pentru aceleaşi surse de hrană se folosesc denumiri
diferite care nu se regăsesc, cu acelaşi sens, în literatura de specialitate străină.
Astfel, în DEX (1975), cuvântul nutreţ, provenit din latină -
nutricium-, este definit ca: “nume dat plantelor recoltate care servesc ca
hrană animalelor domestice erbivore; hrana animalelor erbivore constituită
din aceste plante” rezultând că sinonim noţiunii de nutreţ, este cea de furaj;
aceeaşi sursă defineşte însă cuvântul furaj astfel: “produs de origine
vegetală, animală sau minerală folosit pentru hrana vitelor; nutreţ”.
Se constată astfel că aceste definiţii sunt incomplete limitând sursele de
hrană la cele folosite la animalele erbivore, în special în cazul folosirii noţiunii de
furaj, care se referă la hrana vitelor (taurine, ovine, caprine).
În aceste condiţii preferăm noţiunea de nutreţ care poate fi definită,
mai larg, ca: “surse de hrană de origine vegetală, animală, minerală, de
sinteză şi biosinteză, care se folosesc pentru satisfacerea cerinţelor
animalelor în energie şi nutrienţi în scopul asigurării funcţiilor vitale şi
realizării producţiei animaliere”.
Folosirea noţiunii de nutreţ, în locul celei de furaj, evită eventualele
confuzii cu noţiuni similare folosite în literatura de specialitate străină (în
special franceză şi anglo-saxonă). Astfel, în literatura franceză noţiunea
de furaj (fourrage), cuprinde sursele de hrană pentru animale “constituite
din aparatul aerian (tulpini, frunze, aparatul reproducător) al plantelor
furajere naturale sau cultivate” în timp ce pentru celelalte surse se
foloseşte noţiunea de aliment (aliments concentrés), care include:
“alimente având un conţinut ridicat în energie netă, în substanţă uscată,
din care unele au în plus şi un conţinut ridicat de PDI (proteină)”
(Jarrige, 1988). La rândul lor, alimentele sunt împărţite în: alimente
327
Compoziţia celulelor vegetale
concentrate simple (seminţe oleaginoase, grăunţe de cereale, seminţe de
fructe şi subprodusele lor, tuberculii şi rădăcinile furajere, alimente de
origine animală) şi respectiv alimente concentrate compuse (amestecuri de

alimente concentrate simple, care pot conţine şi diferite proporţii de furaje).
Literatura de specialitate anglo-saxonă foloseşte noţiunea de
roughages, care defineşte sursele primare de hrană pentru toate animalele
erbivore, în cea mai mare parte sau tot timpul anului; aceste surse de hrană
sunt voluminoase, cu o greutate mică pe unitatea de volum, au conţinut ridicat în
fibră (peste 18 %) şi o digestibilitate mai redusă decât a majorităţii
concentratelor; alte surse de hrană intră în categoria concentratelor (energetice
sau proteice), suplimentelor furajere sau aditivilor furajeri (Pond , 1995).
Datorită numărului extrem de mare de nutreţuri care se folosesc în
hrana animalelor, ele au fost clasificate după diferite criterii:
- după origine: vegetală, animală, minerală sau de sinteză;
- după concentraţia în energie şi/sau proteină: concentrate
(conţinut mare de energie şi/sau proteină pe unitatea de volum) şi
voluminoase (conţinut redus de energie pe unitatea de volum);
- după conţinut în apă: bogate în apă (peste 70-80 %
umiditate): nutreţuri verzi, rădăcini, tuberculi, borhoturi, silozuri… şi
respectiv uscate (sub 15-17 % umiditate): fânuri, celulozice, concentrate
etc.;
- după compoziţia chimică: celulozice, proteice, energetice,
minerale etc.
O clasificare mai adecvată considerăm că este cea prezentată în
tabelul 18.1, care ia în considerare caracteristicile nutriţionale esenţiale ale
principalelor nutreţuri folosite în hrana animalelor de fermă; această
clasificare este mai apropiată de cea folosită în literatura de specialitate
străină (în special franceză şi anglo-saxonă).
COMPOZIŢIA CELULELOR VEGETALE
Nutreţurile de origine vegetală asigură până la 90-95 % din hrana

animalelor erbivore şi sunt de o mare diversitate după natura botanică sau
caracteristicile morfologice şi fizico-chimice, care le determină
ingestibilitatea şi transformarea lor în tubul digestiv.
328
Tabelul 18.1
329
Compoziţia celulelor vegetale, la ierburi şi leguminoase
Ierburile (reprezentante ale celor peste 6000 de specii ale familiei

graminee) reprezintă hrana de bază a animalelor pe pajiştile permanente sau
temporare; la acestea se adaugă multe specii de plante din familia
leguminoase, care joacă un rol esenţial în ecosistemul pajiştilor (fixând azotul
atmosferic) şi contribuie la echilibrarea în azot şi calciu a hranei erbivorelor.
Din cultura cerealelor se folosesc în hrana animalelor atât seminţele
(bogate în energie) cât şi subproduse (paie, pleavă, coceni…) sau chiar plante
verzi (plantă întreagă) în stadiu avansat de vegetaţie, sub formă de siloz.
Sub aspect nutriţional, constituenţii celulelor vegetale pot fi
împărţiţi în intracelulari şi respectiv membranoşi (pereţi celulari) (fig.
18.1); aceştia se comportă diferit în tubul digestiv al animalelor, unii
fiind digestibili sau foarte digestibili (constituenţii intracelulari), alţii
parţial digestibili la nerumegătoare şi digestibili la rumegătoare
(substanţele pectice, hemicelulozele, celuloza) sau chiar nedigestibili
(lignina).
Constituenţi intracelulari Pereţii celulari
Grăsimi Substanţe pectice
Substanţe azotate: Hemiceluloză

-proteine
-aminoacizi
-amide, etc Celuloză
Glucide:
- solubile
- amidon Lignină
Fig. 18.1. Conţinutul celulelor vegetale în substanţe organice şi separarea lor la analiză
330
Analiza chimică clasică (Weende sau Proximate analysis) a

nutreţurilor nu evidenţiază corect aceste aspecte, în grupa aşa-ziselor
“substanţe extractive neazotate” (SEN) fiind cuprinşi atât componenţi foarte
digestibili cât şi alţii mai puţin sau chiar deloc digestibili; la fel, în “celuloză
brută” (CB) sunt cuprinse substanţe cu digestibilitate foarte diferită (de la o
specie de animale la alta) sau chiar nedigestibile (tab. 18.1).
Metodele moderne de analiză ( Van Soest, 1967 ) se impun din ce
în ce mai mult pe plan internaţional, ele determinând componenţii
celulari în funcţie de disponibilitatea lor pentru organism, respectiv
conţinut celular şi pereţi celulari, care sunt diferenţiaţi (hemiceluloze,
celuloză, lignină) ( fig. 18.2) .
Tabelul 18.2 Componenţii celulelor vegetale după disponibilitatea lor

nutriţională
Disponibilitate nutriţională
Componenţi
Rumegătoare Nerumegătoare
Intracelulari
- zaharuri, amidon, pectine completă completă
- glucide solubile completă completă
- proteine, N - neproteic ridicată ridicată
- lipide ridicată ridicată
- alte substanţe solubile ridicată ridicată
Pereţi celulari (NDF*)
- hemiceluloză parţială scăzută
- celuloză parţială scăzută
- proteine degradate prin căldură
- lignină nedigestibile nedigestibile
- săruri de siliciu
Sursa: Van Soest, 1976 * NDF –fibră detergent neutră
331
NUTREŢ
tratare cu detergent neutru
Conţinut celular Hemiceluloză,

- proteine celuloză, lignină
- amidon (NDF)
- zaharuri
- acizi organici
- pectine tratare cu detergent acid
Hemiceluloză Celuloză şi lignină

(ADF)
tratare cu acid sulfuric 72 %
Celuloză Lignină
Fig. 18.2 Metoda Van Soest de analiză a nutreţurilor
Constituenţi intracelulari
Apa este principalul component intracelular la plantele verzi,

rădăcini şi tuberculi furajeri, proporţia ei fiind cu atât mai mare cu cât
plantele sunt mai tinere; frunzele conţin mai multă apă decât tulpinile.
Conţinutul în apă poate fi influenţat în bună măsură de factori de
mediu astfel că poate varia la aceeaşi plantă şi acelaşi stadiu de vegetaţie,
scăzând când intensitatea luminoasă este puternică şi temperatura ridicată şi
respectiv, crescând în urma fertilizării cu azot (Demarquilly, 1970).
Ozele şi ozidele sunt implicate în metabolismul carbonului şi al
energiei. Zaharoza este principalul transportator al carbonului şi energiei,
fiind utilizată pentru creşterea plantelor, dezvoltarea seminţelor şi respiraţie.
Plecând de la zaharoză (2-4 % în frunze) şi unele oligozide, sunt
sintetizate hexozele (1,5-3 % în frunze), glucoza şi fructoza; în tulpinile
plantelor se găsesc mai multe hexoze şi mai puţină zaharoză. Unele graminee
acumulează cantităţi mari de zaharoză (trestia de zahăr, porumbul, sorgul,
orezul…); în tulpinile de porumb, la înflorire, aceasta poate ajunge până la
33% (tab.18.3).
332
Tabelul 18.3 Conţinutul plantei de porumb în unele zaharuri şi în amidon

Partea plantei Glucoza Fructoza Zaharoză Amidon
Frunze: 1 0.7 0.7 2.3 1.9
2 0.3-1.0 0.3-0.9 1.6-2.9 1.6-2.7
Tulpini: 1 6.6 6.7 22.2 2.6
2 5.7-7.6 5.3-9.5 13.8-3.31 1.6-3.2
Spic: 1 4.2 5.4 17.5 2.87
2 1.2-8.4 1.2-12.0 6.0-30.9 6.8-55.9
Plantă 1 4.3 4.9 15.9 15.9
întreagă 2 2.5-6.6 2.4-8.8 7.9-21.0 3.7-31.5
Sursa: Jarrige şi col., 1995 1/ media 2/ limite
Multe plante fac rezerve de amidon (în care domină amilopectina),
dar acesta se găseşte în cantităţi relativ reduse (2-4 %).
Din zaharoză se sintetizează şi fructozanii, care în unele plante
(raigras), în anumite faze de vegetaţie (în creştere, fără spice), pot să
reprezinte până la 20-25 %, în planta întreagă.
Cantitatea de zaharuri şi fructozani (zaharuri hidrosolubile) din
nutreţurile verzi poate reprezenta 5-20 % în cazul gramineelor şi respectiv 3-
6 % la lucernă.
După cosire, plantele continuă să respire (până ating umiditatea de
35-40 %) timp în care consumă zaharurile, în cantitate mai mare sau mai
mică, după cum uscarea este rapidă ori lentă sau dacă pe durata uscării este
timp ploios.
La plantele conservate prin însilozare directă, zaharurile sunt
fermentate sub acţiunea bacteriilor lactice, rezultând acid lactic (agentul
conservant) şi cantităţi diferite de CO2, alcool etilic, acid acetic, astfel că
aceste zaharuri dispar aproape complet în cazul ierburilor şi porumbului
însilozat. Folosirea diferiţilor agenţi conservanţi (acizi…) reduce mult
fermentarea zaharurilor, care rămân în proporţii ridicate în nutreţurile murate.
Substanţele azotate sunt reprezentate de proteine (insolubile) şi
substanţe care conţin azot neproteic (solubile în etanol) (Jarrige şi col., 1995).
În perioada de creştere, când proporţia frunzelor în planta întreagă
este ridicată, conţinutul în azot este mare, atât în graminee (3-4 %) cât mai
ales în leguminoase (3,5-4,5 %); pe măsura înaintării în vârstă, proporţia de
azot se reduce continuu, ajungând sub 0,5 % în paie sau în ierburile uscate în
picioare.
333
O parte importantă (25-38 %) din azotul total existent în gramineele

şi leguminoasele verzi îl constituie azotul neproteic, respectiv amide şi
aminoacizii liberi (cca. 50 % din total), peptide, amine, purine, pirimidine,
ureide şi nitraţi (tab. 18.4). Azotul neproteic este localizat mai ales în tulpinile
plantelor (20-40 % la lucernă) şi în mică măsură în frunze (15 % în limb la
graminee, respectiv 20 % în frunzele de lucernă). Nivelul maxim în planta
întreagă (25 % graminee şi 35 % la leguminoase) este atins în preajma
înfloririi plantelor (Fauconneau, 1960).
Aplicarea îngrăşămintelor cu azot determină, la graminee, o sporire
a azotului neproteic.
Solubilizarea substanţelor azotate în salivă, în cursul masticaţiei şi
ulterior în rumen, determină degradarea lor rapidă de către microbii din
rumen; solubilitatea acestor substanţe este diferită, în funcţie de sistemul de
conservare al plantelor verzi, respectiv prin uscare (37 % pentru fânuri, 25 %
pentru nutreţurile verzi deshidratate, faţă de 35 % pentru plantele verzi) sau
prin murare (57 % pentru gramineele murate fără agenţi de conservare sau
nepălite, 48 % pentru porumb, 40-50 % pentru silozurile cu acid formic)
(Demarquilly şi col., 1978).
Tabelul 18.4 Conţinutul unor plante furajere în N total, N proteic şi N neproteic

Azot total % din N total
Specificare
(% din SU) N proteic N neproteic
Graminee
- limb 1.9-4.0 77-88 12-23
- teci 0.7-2.5 62-65 35-38
- tulpini 0.5-1.3 58-82 12-42
- planta întreagă 1.7-31 77-79 21-23
Porumb
- frunze 1.8 82-88 12-18
- tulpini +inflorescenţe 0.55 57-60 40-43
- ştiuleţi + pănuşi 0.40-0.45 76-82 18-24
- grăunţe 1.35-1.60 80-85 15-20
Lucernă
- frunze 3.6-5.1 75-85 15-25
- tulpini 1.4-2.6 50-75 25-50
- planta întreagă 4.3-2.5 64-73 27-36
Varză furajeră 4.0-4.3 67-71 29-33
Sursa: Pion şi col., 1960
334
Lipidele din celulele ierburilor sau leguminoaselor sunt reprezentate

mai ales de galactolipide (gliceride cu galactoză), care constituie mai mult de
50 % din lipidele intracelulare şi respectiv fosfolipide (cca. 25 % din total); o
mare parte din fosfolipide sunt lecitine.
Lipidele din plante sunt bogate în acizi graşi nesaturaţi, în special
acid linoleic (55-75 % din acizii graşi nesaturaţi), a căror cantitate scade pe
măsura înaintării în vârstă a plantelor.
Pe lângă lipide, în celule se mai găsesc steroli (0,1-0,5 % din SU) şi
tocoferoli, în special α-tocoferol.
Determinarea lipidelor prin extragere cu eter etilic nu reflectă
conţinutul real de acizi graşi, aceştia reprezentând doar 40-50 % din
“extractul eterat” (EE), restul fiind pigmenţi şi alţi compuşi liposolubili.
Alţi componenţi
În plante, pe lângă substanţele amintite se mai găsesc şi alte substanţe

organice: acizi organici, pigmenţi, fitoestrogeni, tanini, glucosinolaţi,
alcaloizi, saponine (Jarrige şi col., 1995).
Acizii organici care se găsesc în nutreţurile vegetale în cantităţile cele
mai mari sunt: acidul malic (cca. 1/3 din cantitatea totală de acizi), acidul
citric, acidul succinic, acidul quinic (cca. ¼ din total acizi), acidul oxalic etc.
Acidul malic împreună cu acidul oxatil-acetic, formează un important sistem
oxido-reducător; se găseşte practic în toate plantele, precum şi în coaja unor fructe.
Acidul citric, larg răspândit în natură, este component principal al
ciclului respirator şi are rol esenţial în degradarea aerobă a glucidelor
(Neamţu şi col., 1989).
Acidul succinic se găseşte în stare liberă sau sub formă de săruri;
împreună cu acidul fumaric formează cel mai important sistem oxido-
reducător (Neamţu şi col., 1989).
Acidul oxalic se acumulează în unele plante sub formă de oxalat de Ca
(insolubil) sau oxalaţi de Na şi K (solubili); unele plante (Rumex,
Chenopodium, Amaranthus) pot acumula cantităţi mari de acid oxalic (10-14
% din SU), putând produce moartea animalelor care le consumă (Hegarty,
1982). Acid oxalic, în cantităţi mari, se găseşte în tuberculi şi rădăcini
furajere şi respectiv în subprodusele acestora (tăiţei, borhoturi);
335
în cazul folosirii acestor nutreţuri în cantităţi mari, acidul oxalic determină

blocarea calciului sub formă de oxalaţi.
Referitor la conţinutul plantelor în acizi organici, prezintă importanţă
constatarea că ei se găsesc în proporţii mai mari în frunze decât în tulpini şi
respectiv la leguminoase decât la graminee, precum şi faptul că proporţia lor este
în legătură cu cea de N din plante (Fauconneau şi Jarrige, 1954).
Pigmenţii, prezenţi în toate plantele, sunt reprezentaţi în special de ß-
caroten şi cele trei xantofile (derivaţi oxigenaţi ai carotenului): luteina,
violaxantina şi neoxantina. Importanţă majoră o prezintă în alimentaţia păsărilor
luteina, cel mai important colorant natural al gălbenuşului şi al grăsimii
corporale; seminţele de porumb galben conţin şi ele cantităţi importante de
pigmenţi (zeaxantina), cu efect favorabil asupra culorii carcasei puilor şi a
gălbenuşului de ou.
Fitoestrogenii sunt prezenţi în toate plantele, sub două tipuri: cu nucleu
flavonic şi respectiv izoflavonic. Estrogenii cu nucleu izoflavonic, prezenţi în
trifoi (formononetina, genisteina etc.) şi lucernă (cumestrol), pot influenţa
negativ reproducţia la oi şi vaci, când se consumă cantităţi mari din aceste
nutreţuri; în cantităţi mici, au acţiune favorabilă asupra creşterii şi producţiei
de lapte.
Taninii sunt polimeri fenolici complecşi şi au proprietatea de a
precipita proteinele. Bogate în tanini sunt coaja unor arbori (stejar, plop,
castan etc.), precum şi unele graminee de pe pajişti şi unele leguminoase
(ghizdei, sparcetă). În general, taninii reprezintă 1,5-2,5 % din SU la
gramineele de pe pajişti, 3-6 % la Rumex şi până la 10% la unii arbuşti
(Scehovic, 1990).
În cazul rumegătoarelor, taninii pot avea unele efecte favorabile, prin
blocarea proteinelor şi scoaterea lor de sub acţiunea microorganismelor
rumenale. În cantităţi mari, taninii pot inhiba anumite enzime microbiene sau
digestive sau pot reduce viteza şi intensitatea degradării pereţilor celulari în
rumen (Barry şi col., 1983).
Glucosinolaţii (denumiţi şi thioglucocianaţi) se găsesc, în primul rând,
în crucifere: varză (glucobrasicina, sinigrina), rapiţă (gluconapina,
progoitrina) (Bradshaw şi col., 1983). Unii glucosinolaţi au efect goitrogen
sau pot produce o anemie hemolitică.
Alcaloizii sunt substanţe organice heterociclice, cu azot, de origine
vegetală, prezente în majoritatea plantelor; în cantităţi mari se găsesc în
unele dicotiledonate (Papaveraceae, Solanaceae, Ranunculaceae etc.).
336
Sunt prezenţi în plante, în stare liberă sau ca săruri ale acizilor organici
sau chiar anorganici (acid fosforic, sulfuric); în cantităţi mari pot fi toxici.
Alcaloizii prezintă un mare interes farmaceutic, fiind folosiţi ca
substanţe care acţionează asupra sistemului nervos şi musculaturii netede; în
doze mici au acţiune calmantă. Se folosesc şi pentru prepararea unor
insecticide sau otrăvuri (Neamţu şi col., 1989).
Unele substanţe, denumite cianogenetice, prezente în trifoi, ghizdei,
sorg (dhurrina), manioc etc. sunt impropriu considerate alcaloizi, fiind de fapt
heteropoliozide cianogenetice (Tapper şi col., 1973). Sub influenţa
glucozidazelor (din plante sau rumen) se formează acid cianhidric, care duce
la intoxicarea animalului. Riscul intoxicării este cu atât mai mare cu cât
plantele respective sunt mai tinere (mai bogate în frunze) şi sunt consumate
mai rapid.
Saponinele sunt heteropoliozide care se găsesc în multe leguminoase
cultivate în zona temperată, în special în lucernă şi trifoi. Au acţiune iritantă
asupra mucoaselor, sunt tensioactive şi emulsionează grăsimile; prin agitare
formează spumă abundentă şi persistentă. Deosebit de bogate în saponine
sunt neghina, săpunariţa şi lucerna, în care substanţa cea mai importantă este
acidul medicagenic, foarte toxic pentru mamifere. Datorită spumei formate în
rumen, se opreşte evacuarea gazelor de fermentaţie şi animalul se balonează
(meteorism, timpanism).
Constituenţii pereţilor celulari
Nutreţurile verzi conţin cantităţi importante de pereţi celulari, care

învelesc celula la exteriorul membranei citoplasmatice (fig. 18.3).
La plantele tinere este prezent doar peretele celular primar; pe
măsura înaintării în vârstă se formează şi peretele celular secundar, mai gros,
care conferă rezistenţă celulei.
În funcţie de vârsta plantelor, pereţii celulari pot să reprezinte 40-80
% din SU a plantei.
Sub aspect chimic, pereţii celulari sunt hidraţi de carbon complecşi
(hemiceluloze, celuloză); poliozidele reprezintă 70-80 % din substanţa lor
uscată.
337
Continut Peretele primar

celular:
proteină
zaharuri
lipide
amidon
pectine Peretele secundar
Peretele secundar
Hemiceluloză
Lignină NDF
Celuloză ADF
Peretele primar
Fig. 18.3 Structura celulei şi a pereţilor celulari la plante
Celuloza, care formează cca. 45 % din pereţii celulari ai plantelor

furajere, este un glucan format din mii de unităţi de glucoză legate prin
legături β (1-4), care pot fi hidrolizate numai de celulazele produse de
microbii din tubul digestiv (rumen, intestin gros), din degradarea sa rezultând
pe lângă glucoză şi alţi compuşi (xiloză, galactoză).
Pe lângă celuloză, în pereţii celulari se mai găsesc şi alţi compuşi
necelulozici (nefibrilari), respectiv hemiceluloze şi substanţe pectice.
Hemicelulozele sunt poliozide rezultate din unităţi de D-xiloză,
înlănţuite prin legături de tip β (1-4), din hidroliza lor rezultând în principal
glucoză; în cadrul hemicelulozelor intră β-glucani, în care unităţile de
glucoză, din care sunt formaţi, sunt legate între ele atât prin legături β (1-3),
cât şi β (1-4). Proporţia de β-glucani în plante creşte cu înaintarea în vârstă.
În cazul leguminoaselor, hemicelulozele (în special xilani) se găsesc
în cantităţi mai reduse, comparativ cu gramineele şi sunt reprezentate mai
ales prin xiloglucani.
338
Ligninele (polimeri fenolici amorfi) dau rigiditate pereţilor celulari şi

se găsesc în cantităţi mai mari în ţesuturile îmbătrânite ale tulpinilor plantelor
(10-15 % din SU) (tab. 18.5). Ligninele din leguminoase sunt mai puţin
condensate decât cele ale gramineelor, dar conţin mai puţini hidroxili fenolici
liberi, fapt ce explică rezistenţa lor mai mare în soluţiile alcaline.
Tabelul 18.5 Conţinutul unor nutreţuri în lignină (% din SU)

Nutreţul Lignină
Graminee furajere
- frunze tinere 3.0-3.5
- plante, început înspicare 4.0-4.5
Paie (grâu, orz) 10.0-12.0
Porumb (30 % SU) 4.0
Leguminoase furajere
- frunze lucernă 3.0-4.0
- tulpini lucernă început înflorire 8.0-9.0
- tulpini trifoi început înflorire 4.0
Sursa: Jarrige şi col., 1995
Lignina nu este digestibilă la nici o specie de animale domestice.

Mai mult, macromoleculele de lignină acţionează ca o barieră pasivă,
inhibând acţiunea enzimelor, datorită legăturilor ei cu alţi polimeri parietali.
Tratamentele alcaline aplicate paielor măresc digestibilitatea hemicelulozelor
şi solubilizează parţial lignina.
Pe lângă lignine, pereţii celulari mai conţin şi acizi fenolici
(cumaric, ferulic, hidroxibenzoic, sirigic, vanilic, etc.).
După recoltare, în cursul conservării, proporţia de pereţi celulari
poate să crească, ca urmare a pierderii unor constituenţi intracelulari; la
lucernă, datorită pierderilor mai mari de frunze în timpul uscării, proporţia de
poliozide necelulozice scade iar cea de celuloză şi lignină creşte. În timpul
murării o parte din poliozidele necelulozice (10-15 %) dispare sub acţiunea
acizilor de fermentaţie şi a enzimelor microbiene.
Compoziţia celulelor vegetale la seminţe şi subprodusele lor

Ca nutreţuri, aceste surse furajere se caracterizează prin conţinutul
ridicat de energie, iar pentru unele şi în proteine; ca urmare, se folosesc în
hrana tuturor speciilor de animale, ca surse de energie şi/sau proteină.
339
Constituenţii intracelulari
Conţinutul în amidon
La seminţele de cereale şi leguminoase principalul constituent
intracelular este amidonul (tab. 18.6), care poate reprezenta, din SU, până la 85
% în cazul cerealelor, respectiv 45-50 % în cel al leguminoaselor.
În structura amidonului intră doi polimeri, cu structură diferită:
amiloza şi amilopectina; proporţia de amiloză în amidonul diverselor seminţe
variază de la 17-20 %, la tuberculi între 18-19 %, până la 30-33 % la
leguminoase, amidonul din cereale având 22-27 % amiloză. La unele
genotipuri de porumb (cu caractere brittle, dull, sugary, amylose extender ş.a.)
sau de orz, orez, mazăre, proporţia de amiloză poate să ajungă până la 60-65
%; un caz aparte îl reprezintă genotipul waxy la porumb, orz, orez şi cartofi, la
care amidonul conţine doar amilopectină.
Tabelul 18.6 Conţinutul în amidon şi amiloză în unele seminţe

Provenienţă Amidon (% din SU) Amiloză (% din amidon)
Ovăz 41.5-43.3 27
Grâu 59.0-75.2 26
Orz 54.8-59.3 22
Orz decorticat 65.4-69.2
Orez 74.6-88.0 1-45
Porumb 71.0-74.0 28
Mazăre 43.0-48.0 33
Bob 30.0-43.3 33
Cartofi 55.0-85.0 19
Manioc 85.0-86.6 18
Sursa: Jarrige şi col., 1995
Amiloza este un polimer liniar cu legături α (1-4), care sunt

desfăcute de enzimele din tubul digestiv; caracterul liniar al amilozei explică
depolimerizarea ei sub acţiunea β-amilazei; hidroliza amilozei se face în
proporţie de 70-100 %.
În prezenţa iodului, amiloza prezintă o intensă coloraţie în albastru.
Amilopectina, spre deosebire de amiloză, este o moleculă ramificată,
legăturile dintre unităţile de glucoză din care este alcătuită fiind în majoritate,
tot de tip α (1-4), dar o mică cantitate de legături sunt de tip α (1-6) ceea ce
reduce nivelul hidrolizei la 50-60 % pentru amilopectină.
340
Amidonul este unul din componenţii seminţelor de cereale şi

leguminoase cu un grad ridicat de hidroliză; totuşi, hidroliza este şi în funcţie de
provenienţă. Astfel, amidonul din unele cereale (grâu, porumbul normal, orez) şi
leguminoase (mazăre, bob) este hidrolizat aproape complet până la stadiul de
oligozaharide solubile, în timp ce amidonul din sorg, ovăz, manioc, este rezistent
la hidroliză, iar cel din cartofi este foarte rezistent.
Conţinutul în proteine
De foarte mult timp, proteinele din seminţele de cereale şi
leguminoase au fost clasificate în: proteine de structură, proteine biologic
active şi proteine de rezervă, iar apoi în funcţie de solubilitatea lor, respectiv:
albumine (solubile în apă), globuline (solubile în soluţii saline), prolamine
(solubile în soluţie apoasă de etanol) şi gluteline (insolubile).
Seminţele de cereale şi leguminoase conţin cantităţi diferite din
aceste fracţiuni (tab. 18.7) astfel că şi valoarea nutriţională a proteinelor este
variabilă, conţinutul în aminoacizi al fracţiunilor fiind diferit.
Tabelul 18.7 Conţinutul în unele fracţiuni proteice a seminţelor de cereale

(% din proteina totală)
Fracţiuni Grâu Porumb Orz Ovăz
Albumine 15 4 12 12-14
Globuline 7-8 3 8 38
Prolamine 33 53 25 14
Gluteline 46 40 55 12-14
Sursa: Wieser şi col., 1980
Albuminele şi globulinele, fracţiuni proteice bogate în aminoacizi

esenţiali (în special lizină, aminoacizi sulfuraţi, arginină …) se găsesc în
proporţii mai ridicate în seminţele de leguminoase (60-90 %) şi mai reduse în
cereale (până la 50 %). Globulinele sunt, comparativ cu albuminele, ceva mai
sărace în lizină şi metionină, dar mai bogate în arginină.
Prolaminele, sunt prezente în proporţiile cele mai ridicate în seminţele
de porumb (50-55 % zeină) şi cele de grâu (peste 30 % gliadine). Prolaminele
sunt foarte sărace în aminoacizi indispensabili, în special lizină şi triptofan
(zeina nu conţine lizină).
341
Glutelinele, sunt bine reprezentate în proteinele cerealelor (12-55 %),

dar şi ele sunt relativ sărace în aminoacizi indispensabili.
Valoarea nutriţională a proteinelor din seminţele de cereale este scăzută
datorită, în primul rând, dezechilibrului aminoacizilor indispensabili. În aceste
proteine lizina este aminoacidul limitant primar (în special la porumb), dar ele
conţin cantităţi relativ importante de aminoacizi sulfuraţi.
Seminţele de leguminoase conţin cantităţi mai reduse de aminoacizi
sulfuraţi (metionina fiind limitant primar, în acest caz), în schimb sunt surse
importante de lizină şi de alţi aminoacizi indispensabili.
Dat fiind faptul că în alimentaţia rumegătoarelor atât seminţele de
cereale cât şi cele de leguminoase ocupă un loc important ca surse de energie
în primul caz, respectiv de proteine în cel de al doilea, degradarea în rumen a
proteinelor alimentare prezintă o importanţă deosebită.
Sub acţiunea enzimelor produse de bacteriile şi protozoarele din rumen,
proteinele sunt hidrolizate până la aminoacizi, din care o mare parte sunt
dezaminaţi, rezultând NH3, CO2 şi acizi graşi volatili. Dintre fracţiunile
proteice ale seminţelor, albuminele şi globulinele sunt hidrolizate în mai
mare măsură în rumen, iar prolaminele şi glutelinele în măsură mai mică.
Astfel, proteinele din porumb, sorg şi unele subproduse ale lor (ex. glutenul
de porumb) au degradabilitate în rumen mai redusă (27-50 %), în timp ce
proteinele din seminţele de leguminoase (bob, mazăre, soia…) sunt degradate
în proporţie foarte mare (85-90 %).
Constituenţii pereţilor celulari
În pereţii celulari ai seminţelor de cereale şi leguminoase cu utilizare

furajeră se găsesc: hemicelulozele (arabinoxilani, β-glucani, xiloglucani,
glucuronoxilani, glucuronoarabinoxilani), celuloză, substanţe pectice, manani
şi chiar lignină şi acizi fenolici (în pereţii lignificaţi); cantitativ domină însă
polizaharide, celuloză, hemiceluloze şi pectine.
Sub aspect nutriţional interesează tipul de legături care sunt între
unităţile structurale ale acestor hidraţi de carbon, ştiut fiind faptul că la
animalele nerumegătoare echipamentul enzimatic din tubul digestiv este apt
să desfacă doar legăturile α, în special (1-4) şi nu cele de tip β.
Din acest punct de vedere există o mare diferenţiere între
polizaharidele specifice pereţilor celulari ai seminţelor ( tab.18.8 ),
marea majoritate a lor având legături de tip β ce nu pot fi desfăcute de
enzimele tubului digestiv al animalelor nerumegătoare. În această
342
situaţie, pectinele şi parţial arabinanii pot fi hidrolizaţi şi la monogastrice, în

timp ce alte polizaharide (celuloza, β-glucanii, xiloglucanii, xilanii etc.) nu
pot fi hidrolizaţi la aceste animale.
Tabelul 18.8 Caracteristici structurale ale principalelor polizaharide din

pereţii celulari ai seminţelor furajere
Unităţi structurale
Polizaharide Structură
Majore Minore
Ramoză
Pectine Acid galacturonic Arabinoză Acidul galacturonic α (1-4)
Galactoză
Celuloză Glucoză Glucoză β (1-4)
β-glucani Glucoză Glucoză β (1-4) şi β (1-3)
Xiloză, galactoză,
Xiloglucani Glucoză Glucoză β (1-4), altele α
arabinoză. Fructoză
Acid galacturonic
Xilani Xiloză Xiloza β (1-4)
Acid metilglucuronic
Arabinoza α (1-5), dar
Arabinani Arabinoză
ramificaţii α (1-2), α (1-3)
(Arabino) Galactoza β (1-4), dar
Galactoză Arabinoză
galactani I,II parţial şi β (1-3), β (1-6)
Sursa: Colonna şi col., 1995
O menţiune specială trebuie făcută pentru β-glucani, care sunt

dominanţi în pereţii celulari ai orzului (tab. 18.9). Deşi sunt constituiţi numai
din unităţi de glucoză, se deosebesc de celuloză prin faptul că pe lângă
legăturile β (1-4), specifice celulozei, prezintă şi legături β (1-3); polimerii
astfel formaţi au masă moleculară mai mică, sunt solubili în apă şi formează
în tubul digestiv soluţii foarte vâscoase, nefavorabile tranzitului conţinutului
intestinal.
Tabelul 18.9 Conţinutul unor seminţe de cereale în polizaharide specifice

pereţilor celulari (% din pereţi celulari)
Polizaharide Grâu Orz Orez
Celuloză 2 2-4 50
Substanţe pectice 10
Arabinoxilani 85 20
30
β-glucani 1-2 70
Sursa: diferiţi autori
343
Nutreţurile verzi şi suculente
CAPITOLUL 19
NUTREŢURILE VERZI ŞI SUCULENTE
Aceste nutreţuri ocupă un loc foarte important în alimentaţia

animalelor erbivore; în timpul sezonului de vegetaţie, în multe situaţii, ele
constituie singurele surse de hrană, o lungă perioadă de timp.
Nutreţurile verzi provin în primul rând din vegetaţia pajiştilor
permanente sau temporare care pot fi utilizate atât prin păşunat cât şi după
cosire, prin administrare “la iesle”. Aceste nutreţuri provin însăşi din
culturile de plante furajere care sunt special destinate folosirii ca nutreţ
verde (păşunat sau cosit).
Factori care influenţează compoziţia şi valoarea nutritivă

Factorul major care determină compoziţia şi valoarea nutritivă a
nutreţurilor verzi este faza de vegetaţie (dezvoltare) a plantelor la recoltare.
Se constată că pe măsura înaintării în vârstă a plantelor scade drastic
proporţia de proteină, cea de glucide solubile şi de cenuşă, crescând în
schimb proporţia de celuloză, hemiceluloze şi lignină (tab. 19.1).
Tabelul 19.1 Evoluţia compoziţiei chimice (% din SU) la raigras, în funcţie de
faza de vegetaţie
Faza de vegetaţie
Specificare Creştere frunze Creştere frunze
Cu spic Cu seminţe
tinere terminale
Proteină(N x 6.25) 14.6 11.6 10.6 6.4
N neproteic x 6.25 3.9 3.6 3.2 3.2
18.5 * 15.2* 13.8* 9.6*
Extract eterat 9.1 7.6 6.5 4.7
Celuloză 21.3 22.1 23.9 26.7
Hemiceluloze 15.8 18.9 19.4 25.7
Glucide solubile 13.8 11.8 11.3 10.6
Acizi organici 4.2 4.9 4.6 2.9
Pectine 2.4 2.1 2.2 2.2
Lignină 2.7 3.6 4.3 7.3
Cenuşă 6.9 7.6 7.0 5.1
SiO2 1.2 0.9 0.8 0.7
*
Sursa:McClure, 1994, total proteină brută
344
Amplitudinea acestor schimbări depinde de specia plantelor şi de

condiţiile climatice; astfel, în perioada de vegetaţie, din primăvară până în
vară, schimbările în compoziţia gramineelor sunt mai rapide dacă
temperaturile rămân mai scăzute. În schimb, în cazul leguminoaselor
temperatura are influenţă mai redusă asupra compoziţiei chimice, modificările
acesteia având loc în special după înflorire şi la maturitate (tab. 19.2).
Tabelul 19.2 Conţinutul în proteină brută a lucernei, în diferite faze de vegetaţie

Faza de vegetaţie (C2) % din SU*
- imatură 21.5
- înainte de înflorire 19.4
- începutul înfloririi 18.4
- mijlocul înfloririi 17.1
- înflorire deplină 15.9
- maturitate 13.6
Sursa: NRC, 1987 * SU = substanţă uscată
Pe măsura înaintării în vârstă a plantelor se modifică şi conţinutul

mineral, scăzând proporţia de K, Ca, P, Mg etc. (fig. 19.1) şi a majorităţii
microelementelor.
Conţinut (%)
6.0
K
4.0
NO3- (ex. KNO3)
2.0
0.8 P
0.4 Ca
Stadiu de
vegetaţie
1 2 3 4 5
4 frunze apariţie spic Înspicare deplină
Fig. 19.1 Influenţa fazei de vegetaţie asupra conţinutului în unele minerale la

graminee (Sursa: McClure,1994)
345
Fertilizarea este un alt factor care influenţează compoziţia şi valoarea

nutritivă a nutreţurilor verzi; fertilitatea solului şi aplicarea îngrăşămintelor
au influenţă totuşi mai redusă decât faza de vegetaţie la recoltare.
În cazul păsunilor, unde există un amestec din diferite specii de plante,
fertilizarea modifică atât compoziţia floristică a covorului vegetal, cât şi
compoziţia chimică; speciile de plante de pe păşuni răspund diferit la
fertilizare. Gramineele răspund mai evident la îngrăşarea cu N, comparativ
cu leguminoasele, proporţia de proteină brută crescând pe seama, mai ales, a
azotului neproteic şi a nitraţilor. Concomitent, creşte conţinutul în K şi alte
minerale.
Alţi factori care influenţează compoziţia chimică şi valoarea nutritivă
a nutreţurilor verzi, mai ales de pe păşuni, sunt: compoziţia floristică
(botanică), structura, textura, compoziţia şi pH-ul solului, luminozitatea, regimul
de precipitaţii, prezenţa fungicidelor etc. (McClure, 1994).
Toţi factorii care influenţează compoziţia chimică afectează
ingestibilitatea şi valoarea nutritivă a nutreţurilor verzi.
Ingestibilitatea nutreţurilor verzi depinde în primul rând de conţinutul
lor în pereţi celulari şi în special, de conţinutul în celuloză şi lignină
(lignoceluloză- LC), respectiv de faza de vegetaţie la recoltare (tab. 19.3).
Pe măsura înaintării în vârstă a plantelor creşte proporţia de celuloză
şi lignină la toate speciile de plante, cu excepţia porumbului masă verde, la
care odată cu vârsta se înregistrează o reducere a acestor componente ca
urmare a creşterii proporţiei ştiuleţilor (respectiv a grăunţelor) în plantă.
La taurine, în special la vaci, reducerea ingestibilităţii, odată cu
înaintarea în vârsta a plantelor, este mai mică, comparativ cu ovinele; astfel,
din datele prezentate în tab. 19.3, se constată că la plantele luate spre
exemplificare, între cele două faze de vegetaţie reducerea ingestibilităţii este
de cca. 9 % la vaci şi cca. 25 % la oi. Diferenţele de ingestibilitate între vaci
şi oi sunt mai reduse când plantele sunt consumate tinere (cca. 12 %) şi mai
accentuate când plantele sunt în fază înaintată de vegetaţie (cca. 28 %).
În cazul unor plante (ex. lucerna), între ingestibilitatea înregistrată la
vaci şi la oi diferenţele sunt relativ reduse, dar în cazul altora (porumb,
secară) diferenţele sunt mari (peste 40 %).
În fazele timpurii de vegetaţie plantele furajere conţin puţine ţesuturi
lignificate (chiar şi în tulpini), au o proporţie ridicată de frunze, cu rezistenţă
scăzută la masticaţie şi durată redusă de rumegare (cca. 30 minute/kg SU, la
vaci); timpul mediu de staţionare în rumen este redus (12-18 ore), iar
degradarea microbiană necesită un timp relativ scurt (Jarrige, 1988).
346
În funcţie de specia plantelor şi de faza de vegetaţie, ingestibilitatea

nutreţurilor verzi variază între 2,30—3,0 kg SU/100 kg GV la vaci şi
respectiv, între 1,50-2,75 kg SU/100 kg GV la oi.
Digestibilitatea substanţei organice (DSO) a nutreţurilor verzi depinde
în special, de conţinutul şi digestibilitatea pereţilor celulari; (DSO) scade
odată cu creşterea proporţiei pereţilor celulari şi a gradului de lignificare (fig.
19.2).
Tabelul 19.3 Influenţa fazei de vegetaţie la recoltare asupra ingestibilităţii

unor nutreţuri verzi
Ingestibilitate
Felul nutreţului LC SUI*/100 kg GV
g SU/kg 0.75
şi faza de vegetaţie % din SU
Vaci oi Vaci oi
Pajişti permanente:
-şes, înainte înspicare 30.0 137 71 2.9 2.7
înflorire 36.6 121 52 2.6 1.9
-deal, înainte înspicare 29.0 130 62 2.7 2.3
înflorire 35.3 123 54 2.6 2.0
-munte, înainte înspicare 33.7 133 68 2.8 2.6
înflorire 40.7 111 52 2.3 1.9
Bromus: înainte înspicare 28.5 140 74 3.0 2.8
înflorire 36.5 115 44 2.4 1.6
Dactylis: înainte înspicare 27.8 144 81 3.1 3.0
înflorire 38.4 120 50 2.5 1.9
Lolium: înainte înspicare 29.2 132 65 2.8 2.4
înflorire 35.8 122 53 2.6 2.0
Secară: înainte înspicare 29.8 127 51 2.7 1.9
înflorire 39.6 123 22 2.6 0.8
pastă 35.6 123 39 2.6 1.4
Porumb: înainte înspicare 25.4 133 54 2.8 2.0
înflorire 22.7 127 52 2.7 2.0
sticlos 20.0 140 51 3.0 1.9
Lucernă: înainte înspicare 36.0 141 76 3.0 2.9
înflorire 37.0 140 75 3.0 2.8
maturitate 39.6 139 73 3.0 2.7
* substanţă uscată ingerată
347
În cazul gramineelor şi a leguminoaselor furajere la începutul creşterii,

DSO este ridicată (80-85 %); pe măsura creşterii plantelor DSO se reduce
continuu, mai rapid la leguminoase (0,35-0,40 puncte/zi) pe toată durata
ciclului 1, respectiv mai lent la început şi mai rapid după apariţia spicului la
graminee (cu cca. 0,4-0,5 puncte/zi) (Demarquilly şi col., 1988).
Reducerea DSO este însoţită de o reducere a valorii energetice a
nutreţurilor, estimată la cca. 27 kcal ENL/procent digestibilitate în minus
pentru pajiştile permanente, ierburile cultivate şi respectiv leguminoase
verzi; excepţie fac unele cereale (plantă întreagă) la care valoarea energetică
rămâne constantă (orz) sau chiar creşte (porumb) pe măsura avansării în
vegetaţie, ca urmare a creşterii proporţiei de substanţă uscată în spic,
respectiv în ştiuleţi.
DSO (%)
80
Evoluţia DSO la:
Lucernă
75 Bromus
Timoftică
70
65
60
55
50
5 10 15 20 25 30 5 10 15 20 25 30
Data recoltării
MAI IUNIE
Fig. 19.2 Influenţa fazei de vegetatie (ciclul 1) asupra digestibilităţii

SO la unele plante furajere
Cu toate că valoarea energetică a nutreţurilor verzi scade continuu de

la începutul creşterii şi până la maturitate, vârsta optimă la recoltare
(folosire) trebuie să ţină cont şi de cantitatea de energie obţinută pe ha de
cultură, care nu se realizează atunci când plantele au cea mai mare
digestibilitate, respectiv cel mai ridicat conţinut în energie.
348
Ţinând cont de acest aspect, în cazul folosirii nutreţurilor verzi prin

cosire, se recomandă ca fază optimă la recoltare: începutul înspicării la
graminee, respectiv stadiul de butoni florali la leguminoase sau cel mult
începutul înflorii.
Păşunea
O gamă variată de vegetaţie este folosită direct ca hrană pentru

animale erbivore, prin păşunat.
Păşunatul are numeroase avantaje. Plantele tinere au palatabilitate
ridicată şi ca urmare sunt consumate cu plăcere de către animale, care au şi
posibilitatea să selecteze plantele pe care le consumă. În acelaşi timp,
păşunatul este mijlocul cel mai economic de administrare a nutreţurilor.
Sănătatea animalelor este mai bună în perioada păşunatului, acestea
putând face mişcare şi beneficia de efectul razelor solare.
În ţara noastră, regimul de păşunat trebuie să asigure consumul de
nutreţ verde pentru o perioadă lungă de timp (5-7 luni), în funcţie de zonă
(tab. 19.4) şi specia de animale; durata minimă de păşunat pentru taurine este
apreciată la 150-155 zile, iar pentru oi la cca. 200 zile.
Cele cca. 3 milioane ha de păşuni permanente existente în ţara noastră
dacă ar fi exploatate corespunzător (fertilizate, supraînsămânţate, păşunate
raţional) ar putea asigura, în totalitate, timp de cca. 6 luni, hrana necesară
pentru cel puţin 1,5 milioane vaci şi peste 9 milioane oi (la un consum de
cca. 15 kg SU/zi pentru vaci, respectiv 1,5 kgSU pentru oi).
Tabelul 19.4 Durata sezonului de păşunat, pe zone naturale

Altitudinea
Nr. zile
Tipul păşunii aproximativă Perioada
de păşunat
(m)
Păşuni de câmpie până la 200 200-170 aprilie-octombrie
Păşuni de deal 200-700 160-140 mai-septembrie
Păşuni de munte:
-subalpine 700-1300 120-90 iunie-septembrie
-alpine peste 1300 90-60 iulie-septembrie
Sursa:Popa şi col., 1984
349
Valoarea nutritivă a nutreţurilor verzi de pe păşuni depinde de

compoziţia floristică, considerându-se o păşune bună cea care are 60-80 %
graminee şi 40-20 % leguminoase; faza de vegetaţie la păşunare
influenţează şi ea valoarea nutritivă, dar în general păşunatul se face pe
plante tinere, frunzoase, înainte de înspicare sau cel mult la începutul
formării spicului.
În aceste condiţii, conţinutul plantelor în substanţă uscată este redus
(15-20 %); în substanţa uscată domină hidraţii de carbon (50-65 %);
proporţia de celuloză este mai mare (20-30 % din SU) la primul ciclu de
păşunat dar scade la ciclurile următoare (20-25 % din SU). Din hidraţii de
carbon, o bună parte (1/3-1/2) o formează hemicelulozele (xilani, arabani,
glucani…) hexozele şi dizaharidele; aceşti hidraţi de carbon asigură o bună
dezvoltare şi activitate a bacteriilor rumenale. Lignificarea este redusă (3-5
% din SU).
În funcţie de proporţia leguminoaselor în covorul vegetal, conţinutul
în proteină brută poate varia în limite destul de largi (21-25 % din SU), o
bună parte din aceasta fiind reprezentată de azotul neproteic (cca. 1/5 din N
total).
Proteina este, în general, bogată în arginină şi acid glutamic, dar
săracă în aminoacizi sulfuraţi.
Tabelul 19.5 Variaţia tipică a conţinutului nutreţului de pe păşuni în

minerale
Macroelemente (% din SU)
Ca 0.4 - 0.8
Mg 0.12 - 0.16
K 1.2 - 2.8
P 0.2 - 0.3
S 0.15 - 0.25
Microelemente (ppm din SU)
Fe 50 - 100
Co 0.08 - 0.25
Cu 4-8
Mn 40 - 200
Mo 0.5 - 3.0
Se 0.08 - 0.1
Zn 20 – 80
Sursa: Pond şi col., 1995
350
Nutreţul verde de pe păşuni este bogat în minerale (tab. 19.5), dar

proporţia acestora este foarte variabilă în funcţie de speciile de plante
dominante şi fertilitatea solului; în principiu, aceste nutreţuri au un conţinut
corespunzător de Ca, Mg şi K, dar sunt deficitare în fosfor. O variaţie mare
se înregistrează pentru conţinutul în microelemente; astfel, se apreciază că
peste 80 % din plantele de pe păşuni conţin cantităţi mai mici de
microelemente comparativ cu cerinţele rumegătoarelor.
Nutreţul verde de pe păşuni este o bună sursă de vitamine (β-caroten,
vitamine E, C).
Biodisponibilitatea mineralelor din plantele verzi este foarte variabilă,
influenţată fiind de specia plantei, faza de vegetaţie, concentraţia solului în
elementul considerat şi disponibilitatea lui pentru plantă etc.
Digestibilitatea energiei este în general mare, dar este mai variabilă la
primul ciclu de păşunat (75-50 % după vârsta plantelor), şi mai constantă la
ciclurile următoare (peste 70 %), ceea ce face ca şi concentraţia în energie să
fie, în cazul nutreţului verde de pe păşuni, ridicată (0,8-1,0 UFL/kg SU); în
aceste condiţii, consumul unei cantităţi de 15 kg SU/zi la vaci poate asigura
necesarul de energie pentru o producţie zilnică de lapte de 15-20 kg.
Ingestibilitatea acestui nutreţ este ridicată atât la taurine cât şi la ovine
(2,5-3,0 kg SU/100 kg GV).
Cantitatea de SU ingerată pe păşune nu este corelată cu nivelul de
producţie şi starea fiziologică a animalului. Cercetări efectuate la
Universitatea Hohenheim au stabilit, pentru taurine, un consum mediu zilnic
de SU de 2,5 kg/100 kg GV, dar cu variabilitate foarte mare între indivizi
(3,7-11,1 kg SU/zi).
Factorii mai importanţi care influenţează consumul de SU sunt
genotipul animalelor (diferenţe între indivizi 15-20 %, între perechi de
juninci homozigote numai ± 2 %), înălţimea ierbii în momentul consumului:
Înălţimea ierbii kg SU/zi
12-20 cm 14.5
8-12 cm 9.0
20-40 cm 7.8
densitatea şi omogenitatea covorului vegetal, felul plantelor păşunate
(ordinea preferinţei fiind, la taurine: Phleum, Dactylis, Festuca pratensis,
Festuca arundinaceea); condiţiile atmosferice pot reduce timpul de păşunat
351
(pe căldură animalele parcurg distanţe mari, iar pe timp ploios şi vânt
animalele stau îngrămădite).
În timpul păşunatului trebuie avute în vedere unele aspecte specifice
acestui regim de hrănire a animalelor. Astfel, plantele foarte tinere, mai ales
cele care se dezvoltă în sezonul rece, au conţinut foarte ridicat în apă(85-90
%) şi un exces de azot neproteic; aceasta poate produce diaree (din cauza
conţinutului scăzut în SU), iar ingesta de energie este mai redusă. Aportul
redus de S (aminoacizi cu S) stânjeneşte folosirea N neproteic în rumen,
nitriţii putând atinge niveluri toxice (0,07 % N nitric în SU), chiar mortale
(peste 0,22 % N nitric în SU) (Pond şi col., 1995); rumegătoarele pot folosi
totuşi cantităţi relativ ridicate în nitraţi, pe care bacteriile din rumen îi reduc
la NH3 (pericolul apare când reducerea se opreşte la stadiile de nitriţi).
Din cauza ingestiei reduse de SU scade procentul de grăsime din lapte,
motiv pentru care se recomandă, în această perioadă, administrarea de
nutreţuri fibroase sau chiar paie, precum şi nutreţuri murate (siloz de
porumb).
Trecerea de la regimul de hrănire cu nutreţuri uscate la cel de păşune
trebuie să se facă treptat (în 10-15 zile) pentru asigurarea unui echipament
enzimatic corespunzător în rumen.
Trebuie avut în vedere faptul că la păşune animalele fac un efort
suplimentar datorită deplasării (până la 5 km/zi, după calitatea păşunii)
ţinând cont şi de timpul de păşunat (350-500 minute/zi) perioadă în care la
ingerarea a cca. 75 kg iarbă execută peste 40000 mişcări ale mandibulei (din
care 25000 pentru ruperea ierbii, respectiv 50 ruperi/min şi cca. 3 g
iarbă/rupere, şi 15000 pentru rumegare).
Acest efort suplimentar sporeşte cerinţele de energie pentru întreţinere
cu 10 % (Burlacu, 1990) sau chiar mai mult (20-30 %), concomitent crescând
şi consumul de proteină pentru întreţinere. În cazul ovinelor, care păşunează
pe pante uneori mari şi pe păşuni de calitate mai slabă, cheltuielile de energie
pentru întreţinere pot spori cu până la 60-80 %, deci mai mult decât la taurine.
Nutreţurile verzi cultivate
Dat fiind faptul că păşunea nu asigură necesarul de nutreţ verde pentru

întreaga perioadă de păşunat sau nu există o suprafaţă corespunzătoare de
păşune, se recurge la folosirea nutreţului verde obţinut pe terenuri arabile.
352
În acest scop se cultivă atât plante perene cât şi anuale, respectiv

leguminoase şi aşa-zisele ierburi (plante din familia graminee) şi chiar
cereale folosite ca plantă întreagă.
Leguminoasele
Dintre leguminoase, cele mai folosite pentru nutreţ sunt cele perene:
lucernă, trifoi, ghizdei, sparcetă, la care se adaugă unele leguminoase
anuale: mazăre, diferite specii de măzăriche (Vicia sp.), lupin etc.
Leguminoasele sunt mai bogate în proteină decât gramineele, dar
proporţia ei scade rapid o dată cu înaintarea în vârstă a plantelor, situaţie în
care sporeşte proporţia de pereţi celulari (în special celuloza) şi creşte
simţitor gradul de lignificare al tulpinilor; concomitent se modifică raportul
frunze/tulpini, în favoarea tulpinilor.
Comparativ cu gramineele, leguminoasele conţin mai mult Ca, Mg şi
S, în schimb este mai redus conţinutul de Mn şi Zn; se pare că
biodisponibilitatea Ca din lucernă este redusă (13 %).
Ca plante întregi, leguminoasele au palatabilitate ridicată deşi multe
dintre ele sunt amare şi este nevoie de un timp mai îndelungat pentru
obişnuirea animalelor, mai ales în cazul taurinelor.
Leguminoasele, în special lucerna, sunt surse foarte bune de
provitamine (β-caroten), vitamine (E, K, C, B) şi pigmenţi xantofili (luteină).
Digestibilitatea energiei (dE) la leguminoase este strict dependentă de
faza de vegetaţie la recoltare. De exemplu la lucernă, dE este de 69 % în
stadiul vegetativ şi numai de 57 %, la înflorire; ca urmare, diferenţa de
conţinut în energie, între cele două faze de dezvoltare, este de peste 20 %. În
acelaşi sens evoluează şi conţinutul în proteină brută.
Unele leguminoase (în special lucerna şi trifoiul) conţin saponine şi
produc timpanism la rumegătoare (mai ales la taurine); timpanismul este
cauzat de formarea spumei datorită saponinelor care acţionează cu
proteinele citoplasmatice şi cu pectinele, spuma formată împiedică
evacuarea gazelor de fermentaţie din rumen, crescând presiunea, animalele
se “umflă” şi pot muri prin sufocare. Pentru evitarea acestui neajuns nu se
recomandă administrarea leguminoaselor verzi decât după o uşoare pălire şi
nu se păşunează animalele pe culturi cu rouă sau imediat după ploaie; pentru
prevenirea timpanismului eficientă este şi administrarea de nutreţuri bogate
353
în celuloză (paie, fân) înaintea păşunatului pe lucerniere şi trifoişti sau a

consumului lor la iesle.
Lucerna este de departe cea mai răspândită leguminoasă cultivată
pentru nutreţ, fiind folosită atât verde cât şi conservată (fân, siloz).
Ca şi la alte plante verzi şi la lucernă modificările cantitative sunt
antagoniste celor calitative. De aceea este indicată recoltarea ei în stadiul
optim de dezvoltare, funcţie de care să se obţină producţii maxime de
energie şi proteină pe unitatea de suprafaţă cultivată.
Evoluţia conţinutului în SU, energie şi proteină indică faptul că
acumularea de proteină atinge prima nivelul maxim şi precede (cu cca.
19 zile) nivelul maxim al SU; acumularea maximă de energie se
realizează cu cca. 5 zile înaintea maximului de SU; rezultă că sporul de
producţie de proteină încetează înaintea celui de energie.
La lucernă, proporţia cea mai mare de proteină se înregistrează înainte
de îmbobocire, fază în care conţinutul în celuloză este cel mai redus (tab.
19.6). Creşterea conţinutului de celuloză brută este expresia depozitării
progresive a substanţelor scheletice, greu digestibile, care explică şi
reducerea digestibilităţii energiei, urmată de scăderea valorii energetice a
nutreţului.
Se apreciază că în perioada de la formarea primilor butoni florali şi
până la terminarea înfloritului, în fiecare zi de vegetaţie, se produc
următoarele schimbări în compoziţia lucernei:
Creşte SU cu 2,5 g/kg lucernă Scade proteina brută cu 3 g/kg SU

Creşte CB cu 4 g/kg SU Scade digestibilitatea energiei cu 0,5%
Scade valoarea energetică cu 0,04 UFL/kg SU
Tabelul 19.6 Evoluţia compoziţiei chimice şi a digestibilităţii, la lucernă în

diferite stadii de vegetaţie
Conţinut chimic
SU Digestibilitate (%)
Stadiul de vegetaţie (% din SU)
(%)
PB CB SEN PB CB SEN Energie
Înainte de îmbobocire 15.0 25.6 21.5 37.4 84 63 81 70
Îmbobocire 18.0 21.5 26.1 37.3 80 51 77 65
Început înflorire 21.2 19.2 30.5 38.0 77 47 72 59
Înflorire deplină 22.8 18.1 34.0 37.0 76 44 72 58
După înflorire 23.4 15.4 38.3 36.3 71 44 68 55
SU =substanţă uscată, PB= proteină brută, CB= celuloză brută, SEN=substanţe extractive neazotate
354
La stabilirea fazei optime de vegetaţie a lucernei la recoltare, trebuie

făcut un compromis, astfel încât pe ha de suprafaţă cultivată să se obţină cea
mai mare cantitate de energie şi proteină (tab. 19.7), fapt ce corespunde fazei
de început de înflorire (când cca. 10 % din plante prezintă flori).
Tabelul 19.7 Evoluţia producţiei de energie şi proteină pe ha de lucernă în

diferite stadii de vegetaţie
Producţia/ha Producţia/ha
Stadiul de Nutreţ verde SU Energie (UFL) Proteină
(t) (t) mii (kg)
vegetaţie
Total Total Total total
C1 C1 C1 C1
3 coase 3 coase 3 coase 3 coase
Înainte de
15.4 23.2 2.31 3.63 1.92 3.20 497 715
îmbobocire
Îmbobocire 20.0 39.2 3.60 6.80 2.92 5.58 619 1138
Început înflorire 19.8 42.1 4.20 8.17 2.92 6.00 622 1134
Înflorire deplină 20.9 34.8 4.76 7.54 3.25 5.25 657 948
După înflorire 20.0 33.6 4.68 7.54 2.92 4.75 515 786
C1 =prima coasă
Producţiile anuale mari presupun o corectă alegere a succesiunii

coaselor, care nu trebuie să întrerupă sporul de producţie al lucernierei, ceea
ce înseamnă că o coasă trebuie făcută cel mai târziu când a fost atinsă
producţia maximă, respectiv când sporul de producţie a luat sfârşit.
Dacă ar interesa numai SU, atunci recoltarea mai târzie ar da producţii
mai mari dar ar reduce numărul de cosiri; recoltarea lucernei repetat tardiv
nu permite exploatarea deplină a producţiei de energie şi proteină a acestei
culturi.
Recoltarea la începutul înfloritului şi prin aceasta crearea posibilităţii
practicării a 3 sau mai multe coase asigură şi o bună calitate a nutreţului.
Devansarea recoltatului la stadiul de boboc floral permite o producţie
mai mare de proteină dar cea de energie este mai mică.
Lucerna se poate folosi, cu bune rezultate, în hrana tuturor animalelor
de fermă; are influenţă favorabilă asupra creşterii tineretului, stimulează
producţia de lapte şi măreşte rezistenţa la îmbolnăviri. Este o bună sursă de
vit. K pentru porcine, evitând hemoragiile. La găinile ouătoare influenţează
355
favorabil culoarea gălbenuşului, prin cantitatea mare de luteină pe care o

conţine.
Numeroase experienţe, au evidenţiat faptul că în cazul utilizării
lucernei ca nutreţ unic în raţia erbivorelor, rezultatele nu sunt la nivelul
aşteptărilor, ea fiind dezechilibrată energo/proteic; la vaci, ca nutreţ unic nu
se recomandă a fi folosită decât la cele cu producţii mici de lapte; pentru
producţii mari este necesar un aport corespunzător de energie.
La ovine, lucerna se poate folosi şi prin păşunare, în special toamna
când nu este economică cosirea.
La cabaline, lucerna se dă în cantităţi moderate; dacă este foarte
umedă sau rece poate produce colici.
Cu bune rezultate lucerna se poate folosi în hrana scroafelor, la care
stimulează producţia de lapte.
Trifoiul (alb-ladino, roşu) este asemănător, sub aspect nutritiv,
lucernei, faţă de care are un conţinut sensibil mai mare de energie. În
aceeaşi fază de vegetaţie, valoarea nutritivă este mai mare pentru trifoiul
alb, comparativ cu cel roşu, cel alb având şi un conţinut superior de
proteină:
Trifoi roşu Trifoi alb
UFL/kgSU 1.0*-0.78** 1.09*-0.98**
PBg/kgSU 219*-154** 249*-200**
* **
-stadiu vegetativ, -înflorire
Valoarea nutritivă a trifoiului se reduce în funcţie de faza de vegetaţie,

fiind mai mică la ciclurile 2 şi 3, comparativ cu primul ciclu de vegetaţie,
datorită proporţiei mai reduse a tulpinilor, în planta întreagă.
Alte leguminoase perene: sparceta, ghizdeiul, sulfina… se cultivă
rareori în cultură pură, fiind incluse în amestecurile formulate pentru
însămânţarea pajiştilor temporare.
Sub aspect nutriţional, aceste nutreţuri sunt inferioare lucernei sau
trifoiului, iar unele conţin, în anumite faze de vegetaţie (ex. sulfina, la
înflorire), substanţe toxice sau care au influenţă negativă asupra producţiilor
(modificând mirosul, gustul sau culoarea laptelui).
Mazărea furajeră este o leguminoasă anuală care se poate folosi ca
masă verde, însilozată sau chiar păşunată. Şi la această plantă furajeră
compoziţia chimică şi valoarea nutritivă variază cu stadiul de vegetaţie. Se
recoltează de obicei la formarea boabelor sau la îngălbenirea acestora, când
356
are un conţinut în SU de cca. 18 % respectiv 33 %, iar conţinutul în proteină

brută de cca. 17 % (raportat la SU); în aceste faze de vegetaţie, mazărea are un
conţinut moderat în celuloză (24-25 %/SU) şi o digestibilitate bună a energiei.
Se foloseşte cu foarte bune rezultate în hrana vacilor de lapte, având
influenţă favorabilă asupra producţiei şi calităţilor gustative ale untului.
Se recomandă asocierea în cultură cu o graminee.
Măzărichea se cultivă în special în amestec cu o graminee, formând
borceagurile: de toamnă (Vicia villosa + secară sau orz de toamnă) sau de
primăvară (Vicia sativa + ovăz, orz sau grâu de primăvară).
Borceagurile au o valoare nutritivă bună, sunt bine echilibrate
energo/proteic şi sunt folosite cu bune rezultate în hrana rumegătoarelor.
Graminee
Cea mai mare parte din nutreţurile verzi consumate vara (exceptând
păşunile) provin din graminee cultivate în acest scop, în teren arabil. Aceste
nutreţuri se pot folosi şi primăvara devreme, înaintea sezonului de păşunat,
sau toamna târziu până la îngheţ.
Caracteristic gramineelor care se utilizează ca nutreţ verde primăvara
devreme (ex. cerealele de toamnă), este reducerea rapidă a ingestibilităţii şi
valorii nutritive (tab. 19.8) ca urmare, în special, a lignificării plantelor. Sub
acest aspect cele mai mari diferenţe se înregistrează în cele 15 zile situate de
o parte şi de alta de la începutul înspicării (Demarquilly, 1988 ).
Tabelul 19.8 Evoluţia ingestibilităţii şi a valorii nutritive în funcţie de faza de

vegetaţie, la unele cereale de toamnă
Specia
Faza de vegetaţie Ovăz Orz Secară Grâu
1 2 1 2 1 2 1 2
Început de creştere 2.88 1.00 1.00 2.55 1.00 0.98
Început de înspicare 2.24 0.84 0.71 1.90 0.87 2.32 0.81
Înflorire 1.76 0.74 1.88 0.72 1.60 0.84 1.76 0.71
Lapte 1.95 0.67 1.56 0.70 0.80 0.68 1.94 0.70
Lapte-ceară 2.06 0.65 1.50 0.72 1.20 0.68 1.72 0.72
Sursa: date prelucrate după Andrieu şi col., 1988 1/ kg SU/100 kg GV
2/ UFL/kg SU
357
Pentru nutreţ verde se folosesc atât culturi de graminee anuale

(porumb, secară, orz, ovăz, iarbă de Sudan, grâu, sorg), cât şi graminee
perene (timoftică, golomăţ, raigras, păiuş de livadă, etc.); pe lângă acestea
se mai cultivă şi alte specii de plante furajere care se folosesc ca nutreţ verde
(rapiţa, varza furajeră, floarea soarelui ş.a.).
Porumbul este planta care se cultivă pentru nutreţ verde pe cele mai
mari suprafeţe; porumbul se pretează foarte bine atât pentru folosirea ca
nutreţ verde cât şi conservat prin murare (porumb siloz).
Ca urmare a dezvoltării rapide şi a creşterii continue a ştiuleţilor,
valoarea energetică a porumbului nu scade pe măsura înaintării în vegetaţie,
ca în cazul altor plante furajere, ci din contra, creşte uşor până la stadiul de
vegetaţie lapte-ceară, după care se stabilizează. Acest fapt se datorează
digestibilităţii ridicate a ştiuleţilor (peste 80 %) a căror pondere în planta
întreagă creşte. Prin creşterea ponderii ştiuleţilor se reduce uşor şi proporţia
de celuloză în planta întreagă.
Conţinutul în proteină se reduce concomitent cu maturarea până în
apropierea stadiului de vegetaţie lapte-ceară. Trebuie avut în vedere că
porumbul se cultivă în primul rând fiindcă este un nutreţ de volum
energetic, în cazul său conţinutul în proteină fiind subordonat energiei. Mai
important este faptul că, la porumb conţinutul în energie creşte până la
coacerea boabelor, nutreţul având permanent o concentraţie ridicată în
energie.
Energia conţinută în planta întreagă depinde de proporţia de seminţe
şi de digestibilitatea tulpinei şi a frunzelor; alegerea varietăţilor/hibrizilor de
porumb care pot avea cel mai mare randament la ha, presupune cunoaşterea
varietăţilor cultivate în ţară, în perioada respectivă, în funcţie de condiţiile
pedoclimatice specifice fiecărei zone şi chiar unităţi de producţie.
Tendinţa actuală în cultura porumbului pentru nutreţ verde, dar în
special pentru siloz, este de a se utiliza hibrizi (soiuri) cu o proporţie ridicată
de ştiuleţi în planta întreagă. Or, din acest punct de vedere există o mare
diferenţiere între hibrizi; în principiu, la hibrizii extratimpurii şi timpurii în
stadiu de vegetaţie lapte-ceară, substanţa uscată corespunzătoare ştiuleţilor
reprezintă peste 50 % din planta întreagă, proporţie care scade cu cât hibrizii
sunt mai tardivi (tab. 19.9).
358
Tabelul 19.9 Producţia de SU şi proporţia acesteia în ştiuleţi, la unii hibrizi

de porumb cultivaţi pentru nutreţ verde şi siloz
SU/ha Din planta întreagă

SU(%)
SU/ha (t) SU% în:
Hibrizi plantă
(t) restul
ştiuleţi tulpini întreagă ştiuleţi
plantei
Timpurii:
Raissa 15.89 10.62 5.27 52.1 66.8 33.2
Semitimpurii:
Clarisia 18.36 10.35 7.98 58.2 56.4 43.6
F-322 21.06 8.93 12.13 40.9 42.4 57.6
Semitardivi:
Florencia 17.01 9.21 7.80 46.1 54.1 45.9
F-376 21.20 9.20 12.00 46.4 43.4 56.6
Tardivi:
Rossella 20.85 9.44 11.43 37.7 45.3 54.7
F-420 16.23 2.78 13.45 31.9 17.1 82.9
Sursa: Halga şi col., 1997
La porumb, stadiul optim de recoltare depinde de modul de folosinţă;

astfel, când este folosit ca nutreţ verde se recomandă a se recolta în
perioadele dintre înflorire şi stadiul de lapte al bobului, iar când se
însilozează stadiul optim este lapte-ceară sau chiar bob sticlos (dacă se
dispune de maşini de recoltat corespunzătoare, care să spargă/aplatizeze
bobul), respectiv la 30-35 zile de la înflorire.
Producţia de energie pe ha de cultură depinde în primul rând de
producţia de masă verde şi ponderea ştiuleţilor în planta întreagă, dat fiind
faptul că digestibilitatea energiei variază, în cazul porumbului, în limite
restrânse, iar proporţia de celuloză scade odată cu avansarea în vegetaţie (tab.
19.10).
De remarcat este faptul că, la acelaşi stadiu de vegetaţie proporţia de
SU din ştiuleţi reprezintă, din SU totală, cu 8-12 puncte procentuale mai
puţin la hibrizii tardivi, comparativ cu cei timpurii.
359
Tabelul 19.10 Evoluţia producţiei de SU şi energie la porumb, în funcţie de

faza de vegetaţie
Tipul hibridului
Specificare Timpuriu Tardiv
SU (%) SU (t/ha) UFL/ha SU (%) SU (t/ha) UFL/ha
Înainte de înflorire 13.0 4.0 3094 11.5 4.6 3401
Înflorire 15.0 5.4 4400 13.0 6.1 4823
Bob în lapte 20.0 7.8 6679 17.0 8.3 6903
Bob lapte-ceară 25.5 9.2 8342 21.0 10.3 8995
Bob ceară 30.0 10.8 9881 25.5 11.2 9873
Sursa: Halga şi col., 1997 Notă: substanţa uscată (SU) din ştiuleţi a reprezentat,
în funcţie de faza de vegetaţie, 20-61% din total
SU la hibridul timpuriu, respectiv între 12-46%
la cel tardiv.
Ingestibilitatea porumbului verde este ridicată (2,70-3,00 kg SU/100 kg

GV, la vaci) şi creşte pe măsura avansării în vegetaţie, până la stadiul bob-ceară.
Porumbul plantă întreagă conţine cantităţi importante de zaharuri (18-
10 % din SU) fapt ce favorizează activitatea bacteriilor rumenale, stimulând
fermentaţia celulozei provenită din alte surse furajere ale raţiei.
Având în vedere conţinutul redus al porumbului verde în proteină
brută (7-10 % din SU) raţiile trebuie echilibrate corect în acest nutrient prin
folosirea altor nutreţuri verzi; în această situaţie combinaţia cea mai bună
este cu lucernă, dar se pot folosi şi alte leguminoase, care se pot produce în
aceeaşi perioadă de timp sau după caz, concentrate proteice.
Folosirea porumbului plantă întreagă se poate face până toamna târziu,
respectiv până la căderea brumelor, mai ales că se poate produce şi în
cultură succesivă, după cereale de toamnă sau leguminoase, care părăsesc
mai repede terenul.
Secara prezintă, după porumb, importanţa cea mai mare ca plantă de
nutreţ verde; secara este una dintre primele plante utilizabile primăvara,
urmărindu-se, prin intermediul ei, obţinerea unui nutreţ bogat în energie şi
cu un conţinut relativ ridicat în proteine, când plantele sunt tinere.
În cazul culturii de secară pentru masă verde, trebuie avut în vedere că
în timp ce producţia de energie nu este încheiată nici în timpul înfloritului, cea
de proteină atinge un maxim încă în faza de început de înspicare; dacă de la
360
începutul înfrăţirii şi până la sfârşitul înspicării conţinutul în energie se

reduce cu numai 14 kcal ENL/kg SU, conţinutul în proteină scade foarte
mult, respectiv cu cca. 6 g/kg SU/zi (tab. 19.11).
Tabelul 19.11 Evoluţia compoziţiei chimice şi a producţiei la secară nutreţ verde

Conţinut chimic brut
DE Producţia/ ha
Faza de vegetaţie (%)
(%) SU PB
SU PB CB (t) (kg)
Mcal EN
Înfrăţire 15.0 17.0 25.5 75 2.9 328 4468
Început înspicare 16.0 13.5 29.5 71 3.8 321 5536
Sfârşit înspicare 18.0 11.5 33.5 66 4.4 281 6034
Înflorire 25.0 9.50 38.0 61 5.9 224 7508
Ingestibilitatea secarei masă verde este ridicată (2,8-3,0 kgSU/100 kg

GV) când se consumă în faza tânără, respectiv în faza de înspicare, după
care scade semnificativ, mai ales la ovine.
Iarba de Sudan este o plantă mai rezistentă la secetă comparativ cu
alte graminee, este productivă asemănător porumbului şi otăveşte relativ
repede, putându-se obţine 2-3 coase pe an; se pretează şi la păşunat.
Iarba de Sudan se poate folosi de începutul verii până toamna târziu,
când este o păşune bună.
Este o plantă de nutreţ cu un conţinut moderat în energie şi în
proteine, acestea evoluând în sens invers cu faza de vegetaţie (ex. 0,75 UFL
şi 129 g PB/kg SU, cu o săptămână înainte de începerea înspicării, respectiv
0,68 UFL şi 87 g PB/kgSU, la înflorire).
Ingestibilitatea ierbii de Sudan este influenţată în mai mică măsură de
faza de vegetaţie; astfel, la taurine este consumată în cantităţi de cca. 2,6-2,8
kg SU/100 kg GV, iar la ovine în cantităţi ceva mai reduse (2,25-2,30 kg
SU/100 kg GV).
Iarba de Sudan, ca şi sorgul, conţine un nivel ridicat de glicozizi care
pot fi convertiţi în acid cianhidric, produs foarte toxic; o atenţie deosebită
trebuie avută la folosirea pe timp secetos sau după îngheţ, ca păşune.
Alte cereale (orzul, ovăzul, grâul) se cultivă mai ales în amestec cu
leguminoase (măzăriche), rezultând borceagurile de toamnă sau de primăvară.
Uneori însă, în lipsa altor nutreţuri verzi, se folosesc mai ales culturile de orz,
după faza de înflorire şi până în faza când bobul ajunge în lapte.
361
Valoarea energetică a orzului, ca nutreţ verde, practic nu se modifică

în cursul vegetaţiei, dar se înregistrează o reducere semnificativă a
conţinutului în proteină brută (de la cca. 12 % la cca. 8 %, în SU).
Ingestibilitatea orzului este mai redusă la ovine (1,8-2,0 kg SU/100 kg
GV), dar este bună la taurine (peste 2,5 kg SU/100 kg GV); orzul plantă
întreagă se foloseşte şi pentru însilozare, situaţie în care se recoltează în faza
lapte-ceară. Silozul de orz este bine consumat de rumegătoare, în special de
taurine, dar valoarea nutritivă este redusă (digestibilitatea energiei este de
cca. 50-55 %, iar proteina brută de cca. 8 % în SU).
Alte culturi folosite pentru nutreţ verde sunt: rapiţa, varza furajeră,
floarea soarelui ş.a.
Rapiţa furajeră se foloseşte în hrana animalelor numai ca nutreţ
verde, putând fi folosită primăvara foarte devreme.
Rapiţa este o plantă furajeră valoroasă, având un conţinut ridicat în
energie, mai ales până la îmbobocire şi un conţinut apreciabil în proteină
(20-15 % în SU). Se foloseşte în hrana animalelor până la înflorire; după
această fază, o dată cu formarea seminţelor, are gust amar şi iute, este mai
slab consumată şi poate influenţa şi gustul laptelui.
Folosită în cantităţi mari, rapiţa furajeră poate produce tulburări
gastrointestinale, nefrite etc. (Popa şi col., 1984).
Ingestibilitatea rapiţei, mai ales în faza de frunze, este foarte ridicată
(2,8-3,0 kg SU/100 kg GV), dar scade simţitor când planta ajunge la
înflorire.
Varza furajeră este mai puţin folosită la noi în hrana animalelor, cu
toate că poate fi o păşune foarte bună toamna târziu, până la îngheţ.
Floarea soarelui se poate utiliza şi ca nutreţ verde sau nutreţ murat
începând cu faza în care sămânţa începe să capete consistenţă. Digestibilitatea
plantelor verzi este mai mare la înflorire, după care scade până la 63-65 % şi
valoarea energetică este bună (cca. 0,80 UFL/kg SU). Ingestibilitatea acestui
nutreţ este influenţată mai puţin de faza de vegetaţie, având valori de cca.
2,6-2,8 kg SU/100 kg GV, până la îngălbenirea capitulelor.
362
Floarea soarelui plantă întreagă se pretează şi conservării prin murare,

fiindcă conţine cantităţi importante de zaharuri, care asigură fermentaţiile
lactice în siloz.
Frunzele şi coletele de sfeclă reprezintă, în special la sfecla de zahăr,
o proporţie importantă din planta întreagă (cca. 40 % din greutatea
rădăcinilor).
Având un conţinut ridicat în apă, sunt suculente şi bine consumate de
animale.
Digestibilitatea şi valoarea nutritivă sunt ridicate (82 % şi respectiv
0,8-0,9 UFL/kg SU), conţinutul în proteină este moderat (15-16 % în SU).
Ingestibilitatea acestui nutreţ este foarte ridicată, fiind necesară
asocierea cu nutreţuri care să asigure un efect structural corespunzător raţiei,
atenuându-se astfel şi efectul laxativ al frunzelor şi coletelor de sfeclă.
Folosirea în hrana animalelor trebuie să ţină cont de două aspecte:
gradul de murdărire cu pământ şi conţinutul ridicat în acid oxalic. La un
grad ridicat de murdărire cu pământ există pericolul unor tulburări digestive
grave la animale, iar valoarea nutritivă scade cu cel puţin 20 %. Cantitatea
ridicată de acid oxalic determină tulburări în metabolismul calciului, acesta
fiind blocat în compuşi insolubili, respectiv oxalaţi de Ca. Pentru
contracararea acestui efect se impune mărirea aportului suplimentar de Ca la
animalele care consumă frunze şi colete de sfeclă.
Rădăcini şi tuberculi furajeri
Principalele nutreţuri care intră în această grupă sunt: sfecla furajeră,

sfecla de zahăr (mai rar are utilizare furajeră), morcovul, cartoful şi
topinamburul.
Datorită concentraţiei lor ridicate în energie (raportată la SU), aceste
nutreţuri pot fi considerate energetice, mai ales că au şi un efect structural
redus (tab. 19.12).
363
Tabelul 19.12 Principalele caracteristici nutritive ale unor rădăcini şi

tuberculi furajeri
SU dE PB UFL/ Conţinut (% din SU)
Felul nutreţului (%) (%) (% în SU) kg SU zaharuri amidon
Sfeclă furajeră 13.0 88 10.4 1.15 92
Sfeclă de zahăr 23.2 89 8.4 1.15 63
Morcov 12.5 89 10.5 1.08 58
Cartof 20.0 90 10.8 1.20 60-65
Topinambur 20.0 83 7.3 1.11 63
Sursa: INRA, 1988
În stare proaspătă aceste nutreţuri sunt suculente, având un conţinut

redus în substanţă uscată(12-20 %), alcătuită în majoritate din zaharuri
(sfeclă, morcov, topinambur) sau amidon (cartof), fapt ce le face foarte
digestibile (peste 90 % pentru substanţe organice). La această digestibilitate
ridicată contribuie şi conţinutul redus în celuloză (sub 10 % în SU), cât şi
faptul că practic nu conţin lignină.
Datorită faptului că principalii lor componenţi (zaharurile şi amidonul)
fermentează rapid, în rumen se formează cantităţi mari de acizi graşi
volatili, crescând rapid aciditatea conţinutului rumenal şi creându-se condiţii
pentru apariţia acidozelor. În amestecul de AGV scade acidul acetic,
crescând în schimb proporţia acidului propionic şi uneori lactic; urmarea
este reducerea procentului de grăsime din lapte.
Conţinutul în proteină este redus (7-11 % în SU), o bună parte din N
fiind neproteic.
O caracteristică a acestor nutreţuri este conţinutul scăzut în Ca şi P şi
foarte ridicat în K care, asociat cu proporţia mare de apă, le imprimă un
efect uşor laxativ.
Ingestibilitatea acestor nutreţuri este foarte ridicată (4-5 kg SU/100kg
GV), cantităţi mai mari (în special de sfeclă) influenţând negativ digestia la
oi şi taurine, probabil din cauza conţinutului ridicat în sucroză (Pond, 1995).
364
Pentru a asigura un efect structural corespunzător raţiilor pe bază de

rădăcinoase/tuberculifere, acestea trebuie să conţină şi nutreţuri cu un
conţinut ridicat în pereţi celulari (fânuri, paie, coceni).
O grijă deosebită trebuie avută, în cazul acestor nutreţuri, la cantitatea
de pământ aderent, care dăunează sănătăţii animalelor.
Sfecla furajeră este un nutreţ excelent pentru toate speciile de animale
de fermă. La vaci, are efect bun asupra producţiei de lapte, iar la tineretul în
creştere asigură sporuri bune în greutate. Folosirea ei în hrana animalelor
face posibilă reducerea cantităţilor de concentrate.
Prin producţiile mari pe care le dă, este una dintre culturile cu cea mai
mare cantitate de energie obţinută pe ha de cultură (14-15 mii UFL/ha).
Morcovul furajer se utilizează mai puţin în alimentaţia animalelor, cu
toate că este o excelentă sursă de caroten, cu influenţă deosebit de bună
asupra animalelor de reproducţie de mare valoare, femelelor gestante şi
tineretului în creştere.
Cartoful se foloseşte în alimentaţia porcilor, dar şi a taurinelor şi
ovinelor, în zonele în care se practică cultura comercială a lui; în hrana
animalelor sunt utilizaţi îndeosebi cartofii care nu îndeplinesc condiţiile de
comercializare pe piaţă.
Pentru porci şi păsări, cartofii trebuie în prealabil fierţi, în stare crudă
digestibilitatea fiind redusă (cca. 50 %).
Cartofii, în special expuşi la soare, conţin solanină (glicozid alcaloid)
care este toxică pentru animale; se recomandă, în acest caz, fierberea şi
îndepărtarea apei în care se va regăsi solanina.
Topinamburul este asemănător cartofului sub aspectul conţinutului
chimic, dar nu conţine amidon ci inulină, un poliglucid omogen, format din
molecule de β-D-fructofuranoză, unite prin legături glicozidice de tip β(1-
2), care sunt uşor desfăcute sub acţiunea inulinazei. Se foloseşte mai ales în
alimentaţia porcilor.
Maniocul (Manihot esculenta), denumit şi casava, yuca, tapioca sau
mandioca (după zonele în care se cultivă), este o plantă subtropicală, cu
mare importanţă în alimentaţia animalelor.
365
Este a 9-a plantă de cultură în lume şi a cincea în ţările subtropicale;

este foarte productivă (75-80 t/ha). Se foloseşte în cantităţi mari în SUA dar
şi în Europa occidentală. De la această plantă se folosesc tuberculii, care
conţin cca. 65 % apă, 1-2 % proteină, 1,5-2 % celuloză, 3 % substanţe
extractive neazotate. În substanţa uscată domină amidonul (cca. 77 %),
foarte digestibil, care face ca maniocul să înlocuiască cerealele, mai ales în
hrana porcilor în creştere-finisare.
În stare proaspătă, maniocul conţine cantităţi mari de acid cianhidric,
ce se reduc după fierbere (la 70-800C) sau uscare la soare.
Metodele moderne de tratare au făcut posibilă folosirea pe scară largă
a maniocului în hrana animalelor, acesta având o contribuţie importantă la
asigurarea energiei în hrana animalelor.
Valoarea nutritivă a unor rădăcini, tuberculi furajeri şi subproduse ale lor utilizate
în hrana rumegătoarelor
Valoare nutritivă/kg SU
Nr. Rădăcinoase, tuberculifere SU Valoare Valoare Unităţi de Componenţi
crt şi subprodusele lor (g/kg) energetică proteică(g) încărcare digestivă minerali (g)
UFL UFC PDIA PDIN PDIE UIDO UIDL UIDB Ca P
1000
1. Sfecla furajeră 130
1.15 1.16 11 62 86 0.91 0.60 0.70 2.5 1.5
1000
2. Sfecla de zahăr 232
1.15 1.17 9 49 89 1.56 0.60 0.70 3.0 2.5
1000
3. Morcovi 125
1.08 1.08 10 61 82 - - - 4.5 3.0
1000
4. Cartofi 200
1.20 1.22 25 63 103 - - - 0.5 2.0
1000
5. Topinambur 200
1.11 1.11 12 47 84 - - - 0.5 2.0
1000
6. Manioc (rădăcini uscate) 860
1.13 1.14 9 22 87 - - - 2.5 1.0
1000
7. Frunze şi colete de sfeclă 130
0.87 0.85 32 100 87 0.75 - - 13.0 2.5
1000
8. Tăiţei de sfeclă proaspeţi 220
1.01 0.99 28 60 84 1.63 1.05 1.05 13.0 1.0
1000
6. Tăiţei de sfeclă uscaţi 889
1.01 0.99 40 63 106 1.36 1.05 1.05 13.0 1.0
366
Valoarea nutritivă a principalelor nutreţuri verzi utilizate în hrana rumegătoarelor

Valoare nutritivă/kg SU
Nr. SU Valoare Unităţi de încărcare Componenţi
Nutreţuri verzi Valoare proteică (g)
crt (g/kg) energetică digestivă minerali (g)
1000
1. Pajişti de şes, înainte înspicare 0.97 0.92 39 108 95 0.95 0.98 0.96 7.0 4.0
166
1000
2. Pajişti de şes, înspicare 0.79 0.72 25 68 76 1.28 1.11 1.20 6.0 3.0
202
1000
3. Pajişti de şes, înflorire 0.70 0.60 21 58 68 1.44 1.16 1.31 5.5 3.0
192
1000
4. Pajişti de deal, înainte înspicare 0.99 0.96 37 104 96 0.91 0.96 0.93 8.0 4.5
167
1000
5. Pajişti de deal, înspicare 0.79 0.71 25 70 77 1.20 1.08 1.14 7.0 3.0
204
1000
6. Pajişti de deal, înflorire 0.67 0.58 21 58 67 1.39 1.14 1.27 5.5 2.5
217
1000
7. Pajişti de munte, înspicare 0.77 0.69 27 74 77 - - - 7.5 3.0
210
1000
8. Bromus, început înspicare 0.89 0.85 29 80 85 1.08 1.04 1.06 4.5 4.5
176
1000
6. Bromus, înspicare 0.85 0.80 24 66 80 1.27 1.10 1.19 4.0 4.0
180
1000
7. Dactylis, început înspicare 0.87 0.82 36 100 90 1.00 1.00 1.00 3.0 2.5
163
1000
8. Dactylis, înspicare 0.83 0.77 32 90 86 1.11 1.05 1.08 3.0 2.5
167
1000
9. Lolium, început înspicare 0.89 0.84 27 75 84 1.16 1.06 1.12 5.5 3.0
160
1000
10. Lolium, înspicare 0.82 0.75 24 67 78 1.26 1.10 1.18 5.5 3.0
171
1000
11. Secară, început înspicare 0.87 0.81 31 88 87 1.47 - - 4.5 3.5
140
1000
12. Secară, înspicare 0.84 0.78 30 84 84 1.72 - - 4.0 3.0
171
1000
13. Orz, înflorire 0.71 0.63 27 75 75 1.58 - - 4.0 3.0
155
1000
14. Iarba de Sudan, început înspicare 0.72 0.64 27 77 76 1.25 1.10 1.18 5.0 3.0
185
1000
15. Iarba de Sudan, început înspicare 0.69 0.60 24 68 71 1.39 1.14 1.26 4.5 2.5
210
1000
16. Porumb 0.87 0.81 22 62 79 1.39 - - 5.5 3.5
178
1000
17. Lucerna, început înflorire 0.73 0.65 40 112 85 1.00 1.00 1.00 16.5 3.0
189
1000
18. Lucernă, înflorire 0.69 0.59 38 106 81 1.03 1.01 1.02 16.5 2.5
217
1000
19. Trifoi, început înflorire 1.03 1.00 51 144 109 0.83 0.92 0.87 13.0 2.5
110
1000
20. Trifoi, înflorire 0.98 0.93 45 126 101 0.86 0.93 0.89 13.0 2.0
120
1000
21. Măzăriche, înflorire 0.89 0.84 54 152 106 0.88 0.94 0.91 12.5 4.0
189
1000
22. Mazăre furajeră 0.97 0.93 39 110 97 0.83 0.92 0.86 13.5 3.0
183
1000
23. Floarea soarelui 0.78 0.72 31 87 81 1.44 1.16 1.30 13.5 3.0
134
1000
24. Varza furajeră 1.04 1.02 39 108 100 0.95 0.98 0.97 15.0 3.0
120
1000
25. Rapiţa 0.85 0.81 44 122 65 1.45 1.16 1.31 16.0 4.0
123
367
Nutreţurile murate
CAPITOLUL 20
NUTREŢURILE MURATE
Murarea constituie una dinte cele mai vechi metode de conservare a

nutreţurilor umede, iar originea ei se pierde în antichitate; murarea are ca
scop conservarea plantelor cu umiditate mare, cu minimum de pierderi.
Murarea se realizează în absenţa oxigenului, pentru a împiedica
dezvoltarea florei aerobe (floră de putrefacţie) şi la o aciditate mare pentru a
inhiba sau reduce dezvoltarea florei butirice, care degradează proteinele
(rezultând amine, NH3, acizi graşi volatili). Această aciditate este obţinută
graţie bacteriilor lactice, prezente pe nutreţ, care transformă zaharurile din
plante în acid lactic.
Calitatea şi valoarea nutritivă a nutreţului murat depind, pe de o parte,
de modificările care au loc în nutreţurile supuse murării, iar pe de altă parte,
de pierderile de substanţe nutritive care se pot înregistra prin şi în timpul
murării.
Modificări ale substanţelor nutritive în timpul murării
Principalele modificări pe care le suferă substanţele nutritive din

nutreţuri în timpul murării, sunt determinate atât de respiraţia plantelor şi
producerea de CO2, cât şi de acţiunea microorganismelor.
După introducerea nutreţului în siloz continuă respiraţia celulelor plantelor,
pe seama oxigenului existent, ceea ce duce la ridicarea temperaturii în siloz:
respiraţie
C6H12O6 6CO2 + 6H2O + 673 kcal
fotosinteză
După epuizarea oxigenului au loc, sub acţiunea unor enzime existente
în plante, fenomene de respiraţie intracelulara şi de fermentaţie. Din această
oxidare incompletă se formează acizi organici volatili, acid lactic, alcooli şi
CO2 (care contribuie la asfixierea celulelor). După moartea celulelor are loc o
plasmoliză a conţinutului celulelor, care permite o importantă dezvoltare a
microorganismelor.
368
În aceste condiţii, o parte dintre glucidele pe care le conţin nutreţurile

sunt utilizate în timpul respiraţiei aerobe (cu formare de CO2 şi H2O) sau
anaerobe (cu formare de alcool, acid butiric, acid acetic, CO2 etc.). În acelaşi
timp are loc o proteoliză, prin scindarea proteinelor în aminoacizi, fenomen
care continuă şi după moartea celulelor.
Sub acţiunea microorganismelor se realizează o hidroliză a glucidelor,
rezultând acizi organici (acid lactic, AGV); trebuie specificat faptul că de
orientarea în această etapă, a fermentaţiilor în siloz depinde calitatea şi
valoarea nutritivă a nutreţului obţinut.
În ceea ce priveşte glucidele solubile, acestea sunt hidrolizate sub
acţiunea enzimelor din plante, în glucoză şi fructoză, care constituie
principala sursă de energie pentru microorganisme. Se apreciază, teoretic, că
pentru a asigura o conservare optimă a nutreţurilor verzi prin murare
(obţinerea unui pH 4.0) este necesară o proporţie minimă de 6-7 % glucide
solubile. Ori, aşa după cum arată Demarquilly, (1973) conţinutul nutreţurilor
verzi în glucide solubile este foarte variabil, depinzând de felul plantei, faza
de vegetaţie la recoltare, sistemul de fertilizare, climat etc. La acesta mai
trebuie luat în considerare şi faptul că randamentul de transformare a
glucidelor solubile în acizi organici este redus, iar în timpul respiraţiei
(aerobe sau anaerobe) se înregistrează “pierderi” de glucide solubile de 6-8
%. În acelaşi timp, asupra randamentului de transformare a glucidelor în acid
lactic (agentul de conservare din nutreţul însilozat) au influenţă mare atât
felul glucidelor, cât şi felul microorganismelor; în principiu, din fructoză
rezultă mai puţin acid lactic decât din glucoză, iar eficienţa transformării
glucidelor în acid lactic este mai redusă în cazul bacteriilor lactice
heterofermentative (Demarquilly, 1973).
Bacterii lactice 1 glucoză 2 acid lactic
homofermentative 1 fructoză 2 acid lactic
1 pentoză 2 acid lactic + acid acetic
Bacterii lactice 1 glucoză 1 acid lactic + etanol +CO2

heterofermentative 3 fructoză 1 acid lactic + acid acetic + 2 manitol
1 pentoză 1 acid lactic + 1 acid acetic
Aceste aspecte explică situaţiile în care deşi se conservă prin murare un

nutreţ cu un conţinut “aparent” normal de glucide solubile, nutreţul însilozat
obţinut nu este de calitate corespunzătoare, această calitate fiind determinată,
369
Nutreţurile murate
aşa după cum s-a văzut, atât de felul glucidelor cât şi de cel al bacteriilor
lactice.
Pentru obţinerea unui nutreţ însilozat de bună calitate un rol deosebit îl
joacă puterea tampon a plantelor, care, la rândul ei, este influenţată şi de
conţinutul nutreţului în săruri ale acizilor organici (malaţi, citraţi, fosfaţi).
Din acest punct de vedere este cunoscut faptul că puterea tampon a
leguminoaselor este mai mare de circa două ori decât cea a gramineelor,
datorită conţinutului mai mare al leguminoaselor în proteine, acizi organici
etc., în timp ce puterea tampon a plantelor de porumb este cu circa 1/3 mai
mică decât a celorlalte graminee. Aceasta explică de ce leguminoasele (care
conţin şi cantităţi mai reduse de glucide solubile) se murează mai greu,
comparativ cu gramineele (în special porumbul), care se murează mai uşor.
Ca şi în cazul glucidelor, transformarea acizilor organici din plantele
supuse murării este influenţată, chiar şi în condiţiile unei fermentaţii lactice,
de felul bacteriilor:
Bacterii lactice 1 acid citric 2 acid acetic + 1 acid formic + 1 CO2

homofermentative 2 acid citric 2 acid acetic + 1 acetrină + 4 CO2
2 acid citric 3 acid acetic + 1 acid lactic + 3 CO2
Bacterii lactice 1 acid malic 1 acid lactic + 1 CO2

heterofermentative 2 acid malic 1 acetoină + 4 CO2
1 acid malic 1 acid acetic + 1 etanol + 1 acid formic + CO2
Produşii rezultaţi din aceste transformări măresc puterea tampon a

plantelor şi ca urmare se poate obţine un nutreţ murat de calitate mai slabă.
Proteinele din nutreţurile supuse murării suferă şi ele o serie de
transformări, dat fiind faptul că după recoltare se înregistrează intense
fenomene de proteoliză care nu se opresc decât atunci când proporţia de
substanţă uscată din nutreţ este ridicată sau când pH-ul înregistrat în masa
nutreţului este foarte scăzut. Fenomenele de proteoliză care au loc în timpul
însilozării fac să crească mult – aproape dublându-se – proporţia de azot
solubil; în nutreţurile murate provenite din leguminoase, proporţia de N
solubil poate să ajungă pâna la 80-90 % din N total, în timp ce N amoniacal
depăşeşte 15 % din N total.
370
Aminoacizii rezultaţi în urma proteolizei sunt “atacaţi” apoi de către

unele microorganisme din nutreţ (bacteriile butirice şi clostridiile), a căror
activitate depinde, în mare măsură, de proporţia de substanţă uscată şi de pH-
ul din nutreţul suspus murării. Astfel, cu cât proporţia de substanţă uscată
este mai ridicată şi pH-ul mai scăzut, cu atât activitatea acestor
microorganisme este mai redusă.
În aceste condiţii, unii aminoacizi rezultaţi prin proteoliză (ex. lizina)
pot să dispară complet sau proporţia lor din nutreţ să fie redusă.
Sub acţiunea microorganismelor (clostridii), aminoacizii pot fi
degradaţi pe mai multe căi:
♦ prin reacţii de oxido-reducere:
1 alanină + 2 glicină 3 acid acetic + 3 NH3 + CO2

♦ prin reacţii de dezaminare:
3 alanină 2 acid propionic + 1 acid acetic + 3 NH3 + 1 CO2

1 valină 1 acid izobutiric + 1 NH3 + 1 CO2
1 leucină acid izovalerianic + 1 NH3 + 1 CO2
♦ prin reacţii de decarboxilare:

histidină histamină
lizină cadaverină
arginină ornitină putresceină
triptofan triptamină
tirozină triamină
Unele dintre aminele astfel formate în nutreţul murat (cadaverina,

putresceina ş.a.) au influenţă negativă asupra sănătăţii animalelor.
Aceste produse sunt simţitor reduse în nutreţurile murate cu conţinut
mai ridicat de substanţă uscată (30-40 %) sau în cele în care prin diferite
mijloace (adaos de inoculanţi) se asigură o scădere rapidă a pH-ului (la 3,8-
4,2).
Datorită acestor aspecte, precum şi a altora care nu au fost arătate aici,
se apreciază că însilozarea directă, imediat după cosire, a nutreţului şi în
special a leguminoaselor, determină obţinerea unor nutreţuri de calitate slabă,
chiar şi în condiţiile când se respectă toate verigile tehnologiei de însilozare.
Astfel, aşa după cum se poate constata din tabelul 20.1, prin însilozarea directă a
leguminoaselor (imediat după recoltare) se înregistrează o reducere simţitoare
371
Nutreţurile murate
a coeficientului de reţinere a N în organism, comparativ cu valorile

înregistrate pentru nutreţul verde sau fânul obţinut din aceeaşi plantă.
Solubilizarea şi degradarea proteinelor nutreţului în cursul însilozării
determină în rumen formarea unei importante cantităţi de amoniac care este
în mare parte eliminată pe cale urinară, dat fiind faptul că bacteriile rumenale
utilizează slab N din acest tip de nutreţ murat.
Degradarea proteinelor în cursul murării nutreţului este sensibil
micşorată prin însilozarea nutreţurilor la un conţinut mai ridicat de substanţă
uscată sau prin scăderea rapidă a pH în siloz. Pentru aceasta se pot aplica cu
succes o serie de metode, cum ar fi pălirea nutreţurilor după recoltare şi
înainte de însilozare, adăugarea unor preparate acide etc.
În general, toate rezultatele experimentale obţinute până în prezent, atât
la noi în ţară cât şi în străinătate, arată că aplicând metodele de tratament sus-
menţionate pentru nutreţurile murate, atât cele provenite din leguminoase cât
şi cele din graminee, se îmbunătăţeşte valoarea proteică a nutreţurilor
respective. Astfel, prin creşterea proporţiei de substanţă uscată de la 22 % la
40 % în nutreţul însilozat, se înregistrează o sporire a coeficientului de
reţinere a N digestibil de peste două ori, iar pentru nutreţul murat cu 45 %
substanţă uscată această creştere este de peste 2,6 ori (tab. 20.2).
Tabelul 20.1 Utilizarea azotului din nutreţul murat de lucernă de către ovine
Felul nutreţului N solubil N amoniacal N ingerat Bilanţ N CD* al Coeficient de
(%) (%) (g/kg 0,75) (g/zi) N (%) reţinere al N
Lucernă verde 40.3 2.4 1.49 + 2.4 73.0 24.3
Fân de lucernă 47.8 1.7 1.09 + 0.5 73.1 18.8
Lucernă însilozată ime-
diat după recoltare
78.1 16.5 1.65 + 0.2 76.1 15.9
Sursa: Demarquilly, 1973 * coeficient de digestibilitate
Tabelul 20.2 Influenţa proporţiei de SU din nutreţul murat

asupra reţinerii N la ovine
Substanţa uscată Bilanţ al N Coeficient de reţinere al N
(%) (g/kg 0,75) (% din N digestibil)
22 - 0.89 - 8.7
40 + 1.04 + 10.1
45 + 1.97 + 14.6
372
În ceea ce priveşte proporţia optimă de substanţă uscată pentru

nutreţurile însilozate, se consideră că, sub aspect microbiologic, nu există o
limită pentru reducerea umidităţii (pălirea nutreţurilor verzi). Pentru
nutreţurile cu umiditate ridicată reuşita murării depinde de mai mulţi factori
(conţinutul în glucide solubile şi disponibilitatea lor, numărul şi felul
microorganismelor de fermentaţie, temperatura etc.); influenţa acestor factori
se reduce pe măsură ce creşte proporţia de substanţă uscată din nutreţul
însilozat. În acelaşi timp însă, trebuie avut în vedere faptul că odată cu
creşterea proporţiei de substanţă uscată tasarea nutreţului se face din ce în ce
mai dificil, apreciindu-se în aceste condiţii, că proporţia de substanţă uscată
optimă pentru obţinerea unui nutreţ însilozat de bună calitate şi pentru a evita
pierderile de substanţe nutritive prin sucul care se elimină în cazul însilozării
nutreţurilor prea umede, este peste 35 % (respectiv umiditatea sub 70 %).
Calitatea nutreţului murat şi, în special, valoarea lui proteică sunt
influenţate, în mare măsură, şi de dimensiunea la care se face tocarea nutreţului
supus însilozării (tab 20.3) şi chiar de felul maşinilor de recoltat. Numeroase
cercetări au arătat că dimensiunea optimă de tocare este de 0,5-1,5 cm pentru
porumb şi 3-4 cm pentru ierburi şi leguminoase, făcută cu maşini care să nu
antreneze pământ în masa nutreţului.
Tabelul 20.3 Influenţa mărimii particulelor după tocare

asupra calităţii nutreţului murat
PH Acid lactic (% din SU)
Zile după
Particule mari Particule mici Particule mari Particule mici
însilozare
(5-10 cm) (0.5-1.5 cm) (5-10 cm) (0.5-1.5 cm)
1 5.5 4.7 1.1 3.2
2 5.2 4.3 1.9 5.9
4 4.8 4.1 2.9 6.4
7 4.7 3.9 4.2 8.9
11 4.3 3.9 5.2 10.2
În cursul însilozării sunt afectate de modificări şi alte substanţe

nutritive, modificări de care trebuie ţinut cont la aprecierea calităţii
nutreţurilor. Astfel, carotenul este supus unor intense procese de oxidare.
Pentru reducerea acestor pierderi de caroten este necesar ca temperatura din
siloz să nu depăşească 30 0C pe întrega durată a însilozării nutreţului. În
aceste condiţii, nutreţul respectiv reprezintă, în perioada de iarnă, una din
cele mai importante surse de caroten pentru toate categoriile de rumegătoare.
373
Nutreţurile murate
În timpul însilozării, datorită proceselor de fermentaţie şi în special a

celor de oxidare, se înregistrează o reducere aproape completă a vitaminei C.
Alte modificări care se înregistrează în timpul murării se referă la
schimbarea culorii iniţiale a nutreţurilor, care poate fi, pe de o parte, un
indiciu asupra temperaturii în timpul însilozării, în sensul că la temperaturi
mai ridicate culoarea devine maro sau maro-închis; pe de altă parte, în
condiţii normale de temperatură se înregistrează o modificare a culorii de la
verde spre galben sau galben-brun, datorită acţiunii acizilor organici asupra
clorofilei, care pierde magneziul şi este convertită în pigment brun.
Deasemenea, trebuie remarcat faptul că uneori, mai ales în nutreţul murat,
provenit din porumb, în timpul însilozării pot să se formeze cantităţi mari de
alcool (care poate atinge până la 2 % din substanţa uscată) ca urmare a acţiunii
bacteriilor de fermentaţie şi a drojdiilor asupra glucidelor din nutreţuri.
În silozurile neacoperite, rău tasate, în care se găseşte o cantitate mare
de aer, apare frecvent fenomenul de mucegăire, ca urmare a dezvoltării
puternice a mucegaiurilor, care metabolizează acizii organici (în special
lactaţii) din nutreţul murat. Cantitatea de nutreţ afectat de mucegăire – când
silozurile sunt prost tasate – poate să reprezinte 10-25 % din masa nutreţului,
cantitate care nu este consumată şi nu trebuie să fie administrată în hrana
animalelor. Se remarcă faptul că dezvoltarea mucegaiurilor în nutreţul murat
nu este oprită nici la pH scăzut, aceasta având loc în orice condiţii în prezenţa
oxigenului. Ca urmare, singurul remediu practic împotriva mucegăirii îl
constituie mărunţirea cât mai fină a nutreţului verde înainte de însilozare şi
tasarea energică a silozului pentru eliminarea completă a aerului.
Principalii factori care influenţează procesele de fermentaţie sunt:
anaerobioza, umiditatea nutreţului verde, temperatura din siloz şi compoziţia
chimică a nutreţului însilozat.
Anaerobioza, necesară pentru scurtarea perioadei de respiraţie şi
stânjenirea acţiunii bacteriilor aerobe, se realizează prin închiderea ermetică a
silozurilor, tocarea fină a plantelor înaintea însilozării (0,5-1,5 cm), tasarea
energică astfel încât să nu formeze adevărate “pompe de aer” (fig. 20.1),
umplerea şi acoperirea rapidă a silozului.
374
Fig. 20.1 Sistem de umplere şi tasare corectă a silozului
Umiditatea nutreţului verde influenţează murarea, dar este greu de

precizat care este cea optimă, ea depinzând de cantitatea de zaharuri solubile,
încărcătura cu lactobacili şi tipul lor, temperatura din siloz, folosirea sau nu a
unor agenţi de conservare (inoculanţi). În funcţie de plantele murate,
umiditatea recomandată se situează între 20-35 %. Creşterea proporţiei de
substanţă uscată este însoţită de creşterea presiunii osmotice şi odată cu ea a
rezistenţei lactobacililor. Creşterea presiunii osmotice se poate realiza şi prin
adăugarea de NaCl, la care bacteriile butirice sunt mai puţin rezistente.
Temperatura a fost mult timp considerată ca factor limitant al reuşitei
murării, fiind recomandată în siloz o temperatură de 50-600C (murare la
cald) în care scop se întârzie tasarea. Dar, trebuie avut în vedere că o creştere
a temperaturii rezultă pe seama zaharurilor solubile, deci în detrimentul
fermentaţiei lactice (tab. 20.4).
Tabelul 20.4 Influenţa temperaturii din siloz asupra calităţii

nutreţului murat de lucernă
Însilozare directă Pălire, tasare
Specificare
Tasat uşor Tasat puternic puternică
T maximă (0C) 42 20 24
PH 4.6 3.7 3.9
Acid lactic (% din SU) 0.45 7.9 7.4
Acid butiric (% din SU) 0.58 0.0 0.0
Pierderi:
- SU (%) 21.4 16.2 10.3
- Substanţe azotate (%) 18.3 14.3 4.6
375
Nutreţurile murate
Compoziţia chimică. Pentru fermentaţia lactică este necesar un

minimum de zahăr solubil pentru a produce o cantitate de acid lactic care să
coboare pH-ul până la 3,8-4,2. Din acest punct de vedere, sunt plante care se
murează uşor (gramineele, în special porumbul), plante care se murează greu
(leguminoasele) şi plante care nu se murează (stuf, urzici, frunze şi vreji de
tomate…).
Pentru stimularea fermentaţiilor lactice se folosesc diferiţi agenţi de
conservare (inoculanţi), cum sunt: adaosuri nutritive (zaharuri solubile, surse de N
neproteic), culturi de bacterii lactice şi în special acizii (minerali sau organici).
Un produs foarte bun folosit în România, a fost Lactosilul, respectiv
culturi de bacterii acido-lactice care, în cantitate relativ redusă (1 kg preparat
semiumed/tona de nutreţ) scurtează şi stimulează procesele de fermentaţie.
În prezent există pe piaţa românească, produse asemănătoare dar de
import; astfel, inoculantul Pioneer 1188 este un produs natural de bacterii
lactice selecţionate care stimulează producerea acidului lactic în siloz.
Inoculanţii pentru siloz îmbogăţesc fermentaţiile, reduc pierderile, cresc
digestibilitatea şi ingestibilitatea nutreţurilor şi indirect influenţează favorabil
performanţele de producţie ale animalelor. Folosirea lor dă rezultate bune la
toate tipurile de silozuri, eficienţa fiind mai mare la lucernă şi ierburi, la
silozurile care se umplu lent (mai mult de 3-5 zile), la cele care se consumă
lent sau în sezonul cald.
În acelaşi scop se mai folosesc şi acizii organici (acid formic, propionic) sau
minerali; din ultima categorie mai cunoscut este preparatul denumit A.I.V.
(amestec de acid sulfuric – 1 litru şi acid clorhidric – 7 litri), care se administrează
în cantitate de 0,5-1 litru împreună cu 6 litri de apă pe 100 kg iarbă. Trebuie luat
însă în considerare că la un consum de 6-7 tone siloz/vacă/an, un animal consumă
cantităţi mari de conservant care poate afecta sănătatea.
În ultimii ani, în multe ţări la însilozarea gramineelor se foloseşte ureea
(cca. 1 % din masa silozului), considerându-se că este cel mai eficient mod
de administrare a ei în hrana rumegătoarelor, dat fiind faptul că odată cu
consumul a 15-20 kg siloz se ingeră şi 150-200 g uree, echivalentul a cca.
210-275 g proteină digestibilă.
Influenţa murării asupra valorii nutritive
Privitor la calitatea nutreţurilor, conservate, în general, şi la calitatea

nutreţului murat, în special, trebuie avute în vedere şi alte aspecte în afara
376
celor abordate anterior. În acest sens, de o importanţă majoră sunt

modificările care se produc în nutreţurile însilozate şi care afectează pe de o
parte, valoarea nutritivă a nutreţului murat, iar pe de altă parte, cantitatea de
substanţă uscată ingerată de către animale, comparativ cu nutreţurile verzi din
care provine nutreţul murat respectiv. Fără îndoială, problema aprecierii
eficacităţii sistemului de conservare a nutreţurilor prin murare comparativ cu
alte metode de conservare, este complexă şi trebuie privită atent, atât sub
aspect nutritiv cât şi economic şi zootehnic.
În acest sens, trebuie remarcat faptul că aplicarea oricărei metode de
conservare sau preparare a nutreţurilor determină atât o modificare a
caracteristicilor fizico-chimice a nutreţurilor, modificare variabilă ca
intensitate în funcţie de tehnologia de preparare (conservare) folosită şi din
care pot rezulta pierderi de valoare nutritivă, cât şi o modificare mai mare sau
mai mică a comportamentului alimentar al animalelor.
Pierderile cantitative şi calitative în nutreţurile murate pot avea loc, în
mare parte, în timpul stocării nutreţurilor în silozuri. Din acest punct de
vedere, în cazul în care nutreţurile murate sunt de foarte bună calitate, silozul
fiind reuşit, pierderile, sunt apreciate la cca. 8 % pentru substanţa uscată şi 2-
3 % măsură, de umiditatea nutreţului murat. Astfel, în silozurile cu umiditatea
sub cca. 75 % pierderile de proteină pentru proteina brută, din masa silozului. În
cazul în care silozul este mai puţin reuşit, pierderile sunt extrem de variate, ele
oscilând intre 1,2 şi 72,6 % pentru substanţa uscată şi până la 68,5 % pentru
proteina brută (Zelter, 1973).
S-a arătat anterior că activitatea de respiraţie a plantelor în siloz este unul
din factorii responsabili de declanşarea fermentaţiilor; în acest sens trebuie
remarcat că circa 75 % din cantitatea de CO2 totală se formează în primele zile
după însilozare. În aceste condiţii, s-a constatat că pierderile de substanţă uscată
datorate acestei fermentaţii gazoase sunt determinate, în mare măsură, de
umiditatea nutreţului însilozat; astfel, pierderile de substanţă uscată sunt estimate
la minimum 8,0 % într-un siloz cu umiditatea de 75-80 %. Aceste pierderi se
realizează în primul rând pe seama glucidelor solubile din nutreţuri; ca urmare,
nutreţul se îmbogăţeşte în celuloză şi alte glucide mai puţin solubile, ceea ce
duce implicit la reducerea cotei părţi de energie a nutreţului respectiv.
Pierderile, mai ales de proteină brută, datorate plasmolizei, sunt foarte
variate şi dependente şi ele, în mare brută datorate plasmolizei sunt apreciate la
sub 1,0 %, în timp ce în cazurile în care în siloz umiditatea depăşeşte 75 % aceste
pierderi de proteină brută pot depăşi 10,0 %.
Pierderile datorate alterării nutreţurilor murate (prin putrezire sau
mucegăire) variază în limite extrem de largi (2-30 %), fiind dependente în
primul rând de reuşita însilozării.
377
Nutreţurile murate
Studiind pierderile de substanţă uscată în silozuri, în funcţie de

conţinutul în apă a nutreţurilor însilozate şi de tipul de siloz folosit (fig. 20.2)
Hendrix (1975) a ajuns la unele concluzii cu o importanţă deosebită pentru
practica însilozării nutreţurilor; astfel, separând pierderile de substanţă uscată
în nutreţurile murate în pierderi care au loc la suprafaţa silozului, pierderi
prin fermentare, pierderi prin sucul care se scurge din silozuri şi respectiv
pierderi care au loc în câmp la recoltarea plantelor (şi eventual în timpul
pălirii nutreţurilor verzi înaintea însilozării), autorul amintit constată că
pierderile cele mai mari se produc, în general, în silozurile cu umiditate mai
ridicată (peste 70-75 %) dar şi dependent de tipul de siloz folosit.
În condiţiile însilozării nutreţurilor la suprafaţă, în silozuri tip stog se
înregistrează cele mai ridicate pierderi de substanţă uscată (32-36 %) mai ales
prin cantitatea de nutreţ ce se alterează la suprafaţa silozului (până la 20 %) şi
prin sucul ce se scurge din siloz (când umiditatea nutreţurilor însilozate este
de peste 70 %). Rezultatele cele mai bune în ceea ce priveşte reducerea
pierderilor de substanţă uscată la nutreţurile murate, se obţin în cazurile când
nutreţurile se însilozează în silozuri turn sau în alte tipuri de silozuri închise
ermetic, situaţie în care pierderile în timpul însilozării sunt de 4-23 %, în
funcţie de umiditatea silozului.
Deasemenea, se remarcă faptul că pentru evitarea pierderilor de
substanţă uscată, uneori mari (5-15 %), prin sucul scurs din siloz, se impune
ca nutreţurile supuse murării să aibă o umiditate mai redusă (sub 70 %).
În ceea ce priveşte pierderile totale de substanţă uscată din nutreţurile
murate, trebuie avut în vedere faptul că, în mod normal acestea sunt relativ
ridicate, astfel că se impun măsuri energice pentru reducerea lor la minimum
posibil. În acest sens, este edificator următorul exemplu cifric calculat după
datele din fig. 20.2, în cazul unui siloz de porumb de 2500 t:
Pierderi posibile
Umiditate SU Echivalent Echivalent pentru o
Tip siloz
(%) (t) UFL (mii) cantitate de lapte
(hl)
Orizontal: 80 135 121 2760
bine izolat 70 165 148 3027
De suprafaţă 80 165 121 3027
(tip stog) neizolat 70 247 222 5062
378
Umiditate (%) Pierderi (%):

Silozuri turn în siloz totale
80
23.0 25.0
12.0 16.0
70
Silozuri închise ermetic
80 20.0 22.0
la suprafaţă
70 prin fermentaţie
11.0 13.0
60 5.0 11.0
prin drenaj
40 4.0 15.5
în câmp
Silozuri orizontale bine izolate
80 27.0 29.0
20.0 22.0
70
Silozuri la suprafaţă (tip stog) neizolate
80
34.0 35.0
70 33.0 35.0
SU
10 20 30
(%)
Fig. 20.2 Pierderile de substanţă uscată în funcţie de umiditatea nutreţurilor

însilozate şi tipul silozului
Prin prisma acestor date se impune o preocupare intensă pentru

asigurarea unor nutreţuri murate de foarte bună calitate, pentru utilizarea unor
silozuri care să determine pierderi de substanţă uscată cât mai reduse, aceasta
fiind una dintre căile sigure pentru asigurarea necesarului de nutreţuri. în
fermele zootehnice.
Valoarea nutritivă a nutreţurilor conservate prin murare este afectată mai
ales în privinţa valorii proteice şi a ingestibilităţii, valoarea energetică rămâne
practic nemodificată, aceasta depinzând, în special, de digestibilitatea
substanţelor organice (DSO), care la rândul ei este determinată de stadiul de
vegetaţie la recoltare:
DSO(%)= 9,4-0,47X (R2= 0,844) unde X = număr de zile de
creştere
379
Nutreţurile murate
Demarquilly (1973) constată că DSO din nutreţul murat scade cu 1,6 %
când sau folosit agenţi de conservare respectiv 13 % când murarea s-a făcut
fără conservanţi, comparativ cu nutreţul verde.
În acelaşi timp, s-a constatat că pentru unele substanţe nutritive, cum ar
fi proteina brută, prin însilozare nu se influenţează negativ digestibilitatea,
decât în cazuri rare.
Un nutreţ murat de calitate bună şi valoare nutritivă ridicată se obţine
dacă plantele sunt recoltate în stadiul optim de dezvoltare, tocarea este fină
(sub 1 cm pentru porumb şi alte cereale imature, 4 cm pentru ierburi şi
lucernă). Din nutreţul murat trebuie să lipsească pământul (sursă esenţială de
contaminare cu spori butirici) iar umplerea şi închiderea silozului(acoperirea)
să se facă în timp cât mai scurt.
Nutreţul murat de calitate foarte bună trebuie să aibă următoarele
caracteristici (Andrieu şi col., 1988):
- pH 4.0
- N-NH3 ≤ 5% din N total
- N-solubil ≤ 50% din N total
- Acid acetic ≤ 25g/KgSU
- Acid butiric Absent
- Acid propionic Absent
Preocupările actuale pentru îmbunătăţirea calităţii nutreţurilor murate au

în vedere trei direcţii:
- elaborarea şi folosirea unor adaosuri acide pentru scăderea pH-ului;
- adaosuri pentru stimularea fermentaţiilor lactice;
- adaosuri pentru echilibrarea substanţelor nutritive.
Comportamentul alimentar al animalelor hrănite cu nutreţ murat
Aplicarea oricăror metode de conservare sau preparare a nutreţurilor

are o influenţă asupra comportamentului alimentar al animalelor. În privinţa
influenţei murării, trebuie remarcate cel puţin trei aspecte, şi anume asupra:
nivelului de consum, digestibilităţii substanţelor nutritive şi valorii nutritive
şi respectiv producţiei zootehnice.
Influenţa diferitelor metode de preparare şi conservare a nutreţurilor
verzi asupra nivelului de consum – apreciat prin cantitatea de substanţă
uscată ingerată (SUI) - este una dintre problemele intens cercetate în ultimii
ani, deoarece cantitatea de substanţă uscată ingerată este determinantă în
380
obţinerea unor producţii animale ridicate. Problema studiului factorilor care

influenţează cantitatea de substanţă uscată ingerată de către animal capătă o
importanţă deosebită în condiţiile sporirii ponderii nutreţurilor de volum în
alimentaţia animalelor şi reducerii corespunzătoare a nutreţurilor concentrate.
Cercetări amănunţite, efectuate de către Demarquilly (1973), cu privire la
influenţa murării nutreţurilor asupra cantităţii de substanţă uscată ingerată şi a
valorii nutritive a acestora a scos în evidenţă faptul că murarea atrage după
sine o importantă reducere a SUI, chiar şi atunci când nutreţul murat este de
foarte bună calitate. Se remarcă faptul că reducerea SUI este foarte variabilă
şi dependentă de numeroşi factori. În medie, comparativ cu nutreţurile verzi
din care provine nutreţul murat, SUI din silozuri se reduce, la rumegătoare,
cu cca. 30 %, reducerea respectivă fiind diminuată într-o oarecare măsură
dacă înainte de însilozare ierburile şi lucerna sunt pălite.
În nutreţurile mărunţite fin (0,5-1,5 cm), reducerea SUI este mai mică
(cca. 20 %), în timp ce pentru nutreţuri mărunţite mai puţin fin (peste 1,5 cm)
această reducere este mai pronunţată (cca. 35 %), ceea ce rezultă şi de altfel
şi din datele Cantitatea de substanţă uscată ingerată din nutreţurile murate
este influenţată în mare măsură de tipul de siloz, fiind pronunţat mai mică în
cazul silozurilor de suprafaţă de tip stog, comparativ cu silozuri închise
ermetic. La fel, influenţă mare asupra SUI o are şi tipul maşinii de recoltat,
respectiv tocat, în sensul că pentru prezentate în tabelul 20.5.
Influenţa dimensiunilor de tocare asupra calităţii nutreţului

Tabelul 20.5
murat şi a cantităţii de substanţă uscată ingerată, la vaci
Dimensiuni de Acizi organici (g/kg SU) Substanţă uscată ingerată
PH
tocare (cm) lactic acetic butiric kg/100 kg GV
0.5-1.5 4.1 60 20 2.5 2.42
5.0-15.0 4.3 55 20 11.5 1.98
10.0-25.0 4.6 42 21 24.5 1.68
Sursa: Demarquilly, 1973
Astfel, faţă de cantitatea de substanţă uscată ingerată la vaci din

nutreţul murat tocat la 0,5-1,5 cm, în cazul celor tocate la dimensiuni mai
mari (5-15 cm şi respectiv 10-25 cm) reducerea este de cca. 18 % şi respectiv
30 %.
Explicaţia constă în aceea că pentru nutreţurile mărunţite fin tasarea
silozului se poate efectua în condiţii foarte bune, ceea ce asigură pe de o
parte, condiţii de anaerobioză încă de la începutul însilozării, iar pe de altă
parte, eliberarea sucului celular se face mai uşor, prin aceasta favorizându-se
fermentaţia lactică şi scăderea rapidă a pH-ului în siloz.
381
Nutreţurile murate
În tab. 20.6 sunt prezentate o serie de date privind cantitatea de substanţă

uscată ingerată din unele nutreţuri recoltate în diferite faze de vegetaţie a
plantelor, tocate la dimensiuni diferite şi însilozate cu sau fără agenţi de
conservare.
Tabelul 20.6 Cantitatea de substanţă uscată consumată din

unele nutreţuri murate, la vaci
Valoare
SU Cantitatea de SUI
Nutreţul – faza de vegetaţie nutritivă
(%) (kg/100 kg GV)
UFL/kg SU
Fâneţe – ciclul 1, început înspicare, tocare
19.1 2.51 0.90
fină, fără agent de conservare
Fâneţe – ciclul 1, începutul înspicării, tocare
19.1 2.26 0.90
grosieră, fără agent de conservare
Golomăţ – ciclul 1, început înspicare, tocare
18.4 2.82 0.91
fină, cu agent de conservare
18.4 2.38 0.90
fină, fără agent de conservare
18.4 2.35 0.90
grosieră, fără agent de conservare
Raigras italian – ciclul 1, început înspicare,
18.1 2.55 1.01
tocare fină, fără agent de conservare
Raigras italian – ciclul 1, început înspicare,
18.1 2.31 0.85
tocare grosieră, fără agent de conservare
Lucernă – ciclul 1, la îmbobocire, tocare fină,
18.7 2.90 0.82
cu agent de conservare
Lucernă – ciclul 1, la îmbobocire, tocare
18.7 2.31 0.82
grosieră, cu agent de conservare
Lucernă – ciclul 1, tocare fină, pălită 33.5 2.67 0.78
Porumb plantă întreagă, lapte-ceară 25.0 2.42 0.90
Porumb plantă întreagă, ceară-sticlos 30.0 2.62 0.90
Sursa: prelucrare după INRA, 1988
Modificarea importantă a cantităţii de substanţă uscată ingerată, funcţie

de dimensiunile de tocare a masei verzi înainte de însilozare, de conţinutul
nutreţului în substanţă uscată, respectiv însilozarea cu agenţi de conservare
sau fără ei, capătă o însemnătate deosebită privită atât prin prisma ponderii pe
care o au nutreţurile murate în alimentaţia erbivorelor, cât şi prin aceea a
influenţei SUI de către animal asupra producţiei acestuia.
382
Utilizarea nutreţului murat în hrana animalelor
Primele experienţe cu folosirea nutreţului murat la animale s-au făcut în

anul 1860 în Germania iar în practica alimentaţiei animalelor nutreţul murat a
intrat după 1920.
În prezent, utilizarea nutreţului murat ca principală sursă de hrană
pentru animalele rumegătoare, nu mai este contestată de nimeni; folosirea
acestui nutreţ prezintă avantaje incontestabile: mecanizarea totală a
producerii, formării silozului şi distribuirii la animale, pierderile pot fi foarte
mici, se păstrează timp îndelungat etc. Sub aspect nutriţional nutreţurile
murate influenţează favorabil producţia de lapte şi de carne, asigură o
constanţă a furajării tot timpul anului, reduc cantităţile de concentrate care
trebuie administrate animalelor etc.
Experienţe multiple efectuate în Franţa, Anglia, Italia, Bulgaria,
evidenţiază faptul că nutreţul murat asociat cu nutreţuri verzi în timpul verii
şi cu fânuri iarna determină sporuri de producţie de lapte de 500-1000 kg pe
vacă; la animalele la îngrăşat stimulează creşterea în greutate (în special
silozurile de porumb recoltat în faza de lapte).
Experimente de lungă durată (5 ani) efectuate în Franţa, de INRA-
Theix, în care s-a folosit porumbul siloz (60-75 % din SU a raţiei) asociat cu
fânuri de graminee sau lucernă şi administrate ca monodietă, au demonstrat
că producţia de lapte la vacile care au primit în raţie porumb siloz, a fost mai
mare (pe 300 zile de lactaţie) cu peste 500 kg/vacă, s-a obţinut un plus de 19
kg grăsime şi respectiv 15 kg de proteină, faţă de vacile care au primit în raţie
numai nutreţuri uscate, fânuri sau granule (brichete). Aceleaşi experienţe au
demonstrat, în cazul porumbului siloz de foarte bună calitate asociat cu
lucernă, că nutreţurile concentrate trebuie date numai în cazul unor producţii
zilnice de lapte de peste 16-18 kg.
Utilizarea nutreţurilor murate presupune o atenţie deosebită pentru
calitatea lor evitându-se părţile mucegăite sau putrezite, nutreţurile care
conţin mult acid acetic şi butiric; aciditatea prea ridicată se poate corecta prin
bicarbonat de Na, caz în care creşte şi cantitatea de substanţă uscată ingerată
(cu până la 20 %).
În principiu, nutreţul murat se poate folosi la toate speciile de animale
de fermă, dar el este specific alimentaţiei erbivorelor şi în mod deosebit a
rumegătoarelor.
383
Nutreţurile murate
Asociat cu fânuri, nutreţul murat poate fi folosit, orientativ astfel:

Categoria de animale kg SU/zi
- vaci de lapte 4.0 - 8.0
- vaci gestaţie avansată 2.5 - 4.0
- tineret taurin, 6-7 luni 1.0 - 1.5
- tineret taurin, 20-23 luni 5.0 – 6.0
- taurine la îngrăşat 0.6 – 1.2 kg SU/100 kg GV
- ovine, după vârstă până la 1.0
- porcine numai din boabe de cereale
În raţii, pentru fiecare kg SU din nutreţul murat, se introduc minimum

0,5-1,0 kg fân de lucernă.
Ca reguli generale de folosire a nutreţului murat pot fi enumerate:
- din siloz se scoate numai cantitatea folosită la un tain;
- se îndepărtează, din iesle, resturile neconsumate de la tainul
anterior;
- la femele în ultima parte a gestaţiei se folosesc numai nutreţuri de
foarte bună calitate;
- nutreţurile îngheţate se administrează numai după dezgheţare;
- suplimentele de Ca sunt necesare, dar ele nu neutralizează
aciditatea silozului;
- introducerea în raţii se face treptat, pentru obişnuirea animalelor.
Aspecte patologice ale utilizării nutreţului murat în hrana

animalelor
Extinderea mare a utilizării nutreţurilor murate, plante întregi sau părţi

ale acestora la multe specii de animale de fermă a generat relativ multe
controverse referitoare la o posibilă influenţă negativă a lor asupra sănătăţii
animalelor. Trebuie arătat faptul că, faţă de importanţa problemei, cercetările
efectuate în acest sens sunt relativ puţine.
Folosirii pe scară largă a nutreţurilor murate i se atribuie multe tulburări
în organismul animalelor, cum ar fi: intoxicaţii, micotoxicoze, listerioză,
sterilitate, avorturi, mortalitate la viţei, acidoză, demineralizare, meteorizaţii,
necroze corticocerebrale, panariţii, mamite etc. Aceasta, în condiţiile în care
asupra producţiilor animalelor nutreţurile murate au o influenţă extrem de
384
favorabilă, fapt care a determinat extinderea pe care o cunoaşte în prezent

folosirea acestei categorii de nutreţuri în hrana animalelor.
Referitor la acest aspect, cercetări efectuate în străinătate au evidenţiat faptul
că tulburările datorate nutreţurilor murate se pot grupa în: tulburări cu etiologie de
origine externă şi tulburări cu etiologie de origine internă (metabolică).
Tulburările cu etiologie externă, în cazul folosirii nutreţurilor însilozate,
pot fi intoxicaţiile din cauza unor plante toxice, prin exces de nitraţi
amoniacali, micotoxicozele (ergotism, listerioză etc.).
Intoxicaţiile cu plante toxice pot avea loc datorită faptului că prin
tocare şi omogenizare animalele nu au posibilitatea să refuze plantele toxice.
În acest sens, intoxicaţii grave se pot produce datorită unor plante din genul
Senecio (cruciuliţa) sau Pteridium (ferigă, recoltată în faza tânără).
Substanţele toxice din aceste plante se acumulează în organism, astfel că
intoxicaţiile pot apărea după un timp mai îndelungat sau chiar după
întreruperea administrării nutreţului respectiv, ceea ce complică mult
stabilirea cauzelor intoxicaţiei.
Mucegaiurile sau micotoxinele pot să se găsească pe plante înainte de
însilozare sau poate fi stimulată înmulţirea lor, prin tasarea necorespunzătoare a
silozului sau prin folosirea necorespunzătoare a nutreţului după deschiderea
silozului.
Listerioza, afecţiune care limitează folosirea nutreţului murat la ovine, apare
de obicei, numai în cazul folosirii unor nutreţuri cu pH ridicat, dat fiind faptul că
agentul patogen care provoacă această boală nu rezistă, în general, la un pH sub
5,6.
Tulburările cu etiologie internă care pot apărea în organismul animalelor
ca urmare a folosirii în hrana lor a nutreţurilor murate se datoresc nutreţurilor
de slabă calitate, înţelegând prin aceasta aciditatea prea ridicată sau conţinut
mare în acid acetic (risc de acidoze) sau acid butiric (risc de cetoze).
Asemenea situaţii se pot întâlni şi în cazul porumbului însilozat. Astfel, când
animalele au posibilitatea să aleagă şi să consume cantităţi mari de boabe pot
apărea indigestii simple sau chiar acidoze, ca urmare a creşterii proporţiei de
acid lactic în rumen. Asemenea tulburări pot apărea şi atunci când se
consumă porumb murat recoltat în fază tânără (cazul porumbului din culturi
duble) bogat în glucide uşor fermentescibilie.
Aşa după cum arată cercetări recente este posibilă apariţia unor tulburări
în organismul animalelor care consumă nutreţuri murate şi ca urmare a
cantităţii prea mari de acid lactic şi azot solubil, consumate. Astfel, nutreţurile
385
Nutreţurile murate
murate de porumb (chiar de bună calitate) pot conţine, în unele cazuri, peste 10
% acid lactic (raportat la SU), ceea ce face ca animalul să consume peste 1
g acid lactic/kg greutate vie, limită peste care se consideră că acidul lactic este
în exces. La fel, trebuie avut în vedere că în plantele imature proporţia de azot
solubil este foarte ridicată, proporţie care în final creşte prin transformările pe
care le suferă substanţele azotate în timpul proceselor de fermentaţie din siloz
ori din rumen. Aceste cantităţi mari de azot solubil, asociate uneori cu azotul
solubil din substanţele sintetice neproteice care se administrează ca supliment,
pot determina tulburări grave la animale.
Valoarea nutritivă a unor nutreţuri murate utilizate în hrana rumegătoarelor

Valoare nutritivă /kg SU
Nr. SU Valoare Valoare proteică Unităţi de încărcare Componenţi
Nutreţuri murate
crt (g/kg) energetică (g) digestivă minerali (g)
Siloz de ierburi, fără 1000
1. 209 0.84 0.76 15 60 56 1.65 1.35 1.67 3.5 3.0
conservanţi
2.
Siloz de ierburi, cu 1000
0.83 0.76 22 62 38 1.57 1.35 1.67 3.5 3.0
conservanţi 209
3.
Siloz de porumb 1000
0.60 0.80 19 53 64 1.29 1.22 1.23 3.0 2.0
(25 % SU) 250
4. Siloz de porumb 1000
300
0.90 0.80 18 52 66 1.32 1.13 1.13 3.5 2.5
(30 % SU)
5. Siloz de porumb 1000
350
0.90 0.80 18 50 68 1.34 1.03 1.05 3.5 2.5
(35 % SU)
6. Siloz de lucernă 1000
350
0.78 0.70 31 117 71 1.10 1.04 1.05 16.5 3.0
(35 % SU)
386
CAPITOLUL 21
NUTREŢURILE DE VOLUM USCATE
Fânurile
Conservarea nutreţurilor verzi (graminee, leguminoase, altele) prin

uscare este una dintre cele mai folosite metode de conservare, în zonele în
care climatul permite uscarea acestora.
Fânurile ocupă un loc important în alimentaţia animalelor erbivore, la
care se folosesc uneori ca singura sursă de hrană o lungă perioadă de timp,
respectiv în afara sezonului de păşunat sau de administrare a nutreţurilor verzi.
În multe exploataţii zootehnice, prin fân se asigură în perioada de
stabulaţie de iarnă până la 40 % din cerinţele în energie şi peste 50 % din
cele de proteină ale animalelor erbivore; fânul este şi o sursă bună de
minerale şi vitamine, mai ales iarna.
Pentru erbivore fânul este de neînlocuit în hrana tineretului, a
animalelor în gestaţie avansată şi a reproducătorilor masculi.
Prin uscarea forţată (deshidratare) în special a leguminoaselor, se
obţin nutreţuri valoroase şi pentru porcine şi păsări.
Producerea fânurilor şi păstrarea lor presupune însă mult efort şi
utilaje corespunzătoare; metodele moderne de producere a fânurilor şi
utilajele existente fac această operaţiune complet mecanizabilă şi reduc
substanţial pierderile de producţie care se înregistrează aplicând metodele
tradiţionale de uscare şi depozitare a nutreţurilor verzi.
Obţinerea fânurilor de bună calitate, cu o valoare nutritivă cât mai
ridicată, depinde de: stadiul de vegetaţie a plantelor verzi la recoltare,
metoda de producere (uscare), conţinutul în apă şi condiţiile atmosferice din
timpul recoltării.
Perioada optimă de recoltare a plantelor pentru producerea fânului
este în general, rezultatul unui compromis făcut între cantitatea de SU şi cea
de energie şi proteină, obţinută pe unitatea de suprafaţă cultivată.
În condiţiile din România acest compromis corespunde fazei de
vegetaţie începutul înspicării şi înspicarea deplină în cazul ierburilor şi
387
Nutreţurile de volum uscate
buton floral-începutul înfloririi pentru leguminoase; pentru fâneţe se consideră

optimă perioada în care gramineele dominante sunt la înflorire.
Uscarea plantelor verzi se poate face natural (în cele mai multe cazuri)
sau forţat, folosind instalaţii speciale în acest scop.
Uscarea naturală se poate face pe sol, situaţia cea mai puţin dorită,
pierderile în acest caz fiind foarte mari, sau pe diferiţi suporţi, sistem mai
bun de uscare. Influenţa asupra calităţii fânurilor este diferită în funcţie de
durata uscării şi condiţiile atmosferice. Pe timp ploios, uscarea se
prelungeşte iar calitatea fânului se reduce substanţial (tab. 21.1)
Tabelul 21.1 Influenţa condiţiilor de uscare a fânurilor pe sol,

asupra valorii nutritive
Precipitaţii în Pierderi (%)
Durata uscării
timpul uscării
(zile) Proteină Energie
(mm)
2 - 15 20
5 9 30 45
8 63 60 50
Uscarea cu aer cald (deshidratarea) este rapidă, umiditatea scade brusc

(sub 10 %), pierderile sunt reduse la minimum, compoziţia chimică a
plantelor rămâne practic neschimbată. Deshidratarea leguminoaselor,
însoţită de granularea lor, face posibilă obţinerea unor surse proteice
deosebit de valoroase nu numai pentru rumegătoare dar şi pentru porci şi
păsări. Păstrarea lucernei deshidratate în prezenţa gazelor inerte (ex. N2),
reduce procesele de oxidare, se păstrează nemodificat conţinutul în caroten
şi xantofile, importante pentru alimentaţia păsărilor, în special a găinilor
ouătoare.
Uscarea cu aer rece se practică mai ales după ce fânul a fost uscat
parţial în câmp, ea efectuându-se în depozit cu ajutorul ventilatoarelor de
mare putere. Rezultatele sunt favorabile dacă umiditatea aerului atmosferic
este redusă (până la cca. 60 %).
Pierderi în timpul producerii fânului
În timpul producerii fânului se înregistrează o serie de pierderi atât

cantitative cât şi calitative în masa nutreţurilor, pierderi cauzate în principal de:
- procesele de respiraţie în timpul uscării;
- pierderile mecanice, prin căderea frunzelor şi ruperea tulpinilor;
- procesele de fermentaţie a fânului în depozit;
388
- reducerea digestibilităţii substanţelor organice, comparativ cu nutreţul

verde.
După cosire, continuă procesele de respiraţie intracelulară până când
umiditatea ajunge la cca. 35 %, faţă de cea de 65-85 % existentă la recoltare.
Pierderile datorate respiraţiei sunt apreciate la cca. 3,5 % în 24 h şi sunt
rezultatul hidrolizei zaharurilor (de către enzime) şi distrugerii dextrinelor şi
amidonului (sub acţiunea microorganismelor), proporţia de celuloză
rămânând nemodificată.
Aceste degradări sunt însoţite de căldură care se poate degaja mai
repede sau mai încet în aer, în funcţie de condiţiile atmosferice: la umiditate
ridicată căldura este mare (30-600C); ca urmare, stratul inferior al brazdelor
se încălzeşte puternic, se decolorează şi se înregistrează pierderi foarte mari,
iar cantitatea de caroten scade simţitor.
Pierderile de natură mecanică se datorează ruperii şi căderii frunzelor
(în mod deosebit la leguminoase) şi ruperii (sfărâmării) tijelor, datorită
acţiunilor de întoarcere a brazdelor, adunare, balotare, transport şi
depozitare; cu cât numărul de operaţiuni mecanice efectuate este mai
numeros cu atât pierderile sunt mai mari. Datorită căderii frunzelor, la
producerea fânurilor de leguminoase, pierderile se situează între 3-35 %, iar
la fânurile naturale între 5-10 %.
După depozitare, sub acţiunea oxidazelor se înregistrează pierderi
ulterioare uscării, care dacă umiditatea la depozitare este de peste 17-18 %,
pot ajunge până la 20-30 % din valorile existente la recoltarea plantelor
verzi.
Reducerea valorii nutritive a fânurilor, comparativ cu plantele verzi din
care provin se datorează şi reducerii (cu până la 10-15 %) a digestibilităţii
substanţelor organice (tab.21.2).
Tabelul 21.2 Valoarea nutritivă a unor fânuri, comparativ cu cea a

nutreţurilor verzi din care provin
Energie Proteină Pierderi
(UFL/kg SU) (g/kgSU) (verde=100%)
Nutreţul
fân fân energie proteine
verde verde
1 2 1 2 (%) (%)
Fâneţe de deal 0.89 0.82 0.73 149 142 132 8-18 5-12
Golomăţ 0.83 0.76 0.68 144 138 128 9-20 4-12
Raigras englez 0.89 0.81 0.72 120 115 105 9-20 4-13
Lucernă 0.83 0.67 0.60 206 174 169 20-28 16-18
Trifoi roşu 0.81 0.72 0.62 166 132 115 12-34 21-31
389
Pe ansamblu, se consideră că pierderile cauzate de conservarea

nutreţurilor sub formă de fân, pot fi, în medie de 20 % pentru SU, 30 %
pentru proteină, 25 % pentru energie şi respectiv până la 80 % la vitamine
(tab. 21.3); pierderile la producerea fânurilor sunt mai mari la leguminoase şi
mai reduse la graminee, dar depind în mare măsură de condiţiile de
producere şi de păstrare.
Tabelul 21.3 Pierderile de substanţă uscată (SU) înregistrate în timpul

producerii şi depozitării furajelor
Pierderi de SU (%)
Pierderi la producere, datorate:
- respiraţiei 2-16
- mecanice 8-45
- ploii (63 mm) 40-50
Pierderii în timpul depozitării:
- sub acoperiş 5-10
- în aer liber –1 an 8-29
- 2 ani 13-32
Tehnologiile moderne de producere a fânurilor şi păstrarea lor în

baloţi cilindrici mari (300-1000 kg), chiar înveliţi în folie de polietilenă,
permit adunarea brazdelor la umiditate mai ridicată evitând astfel pierderile
de substanţă uscată, energie şi alţi nutrienţi.
Pe lângă aceasta, în ultimii ani pentru fânurile cu umiditate mai
ridicată (20-40 % umiditate) se folosesc diferite substanţe conservante (ex.
Pioneer 1155), care introduse în masa nutreţului în momentul balotării (1 kg
inoculant/tona de fân) asigură conservarea corespunzătoare până la o
umiditate de cca. 25 %. Folosirea acestor conservanţi permite balotarea mai
timpurie a fânului (evitându-se astfel scuturarea frunzelor, în special la
leguminoase), creşte conţinutul în proteină, se îmbunătăţesc calităţile
organoleptice ale fânului (culoare, miros, textură) şi implicit palatabilitatea
lui; nu fără importanţă este faptul că se inhibă şi dezvoltarea ciupercilor.
Rezultate bune s-au obţinut şi prin injectarea de amoniac anhidru (2 %
din greutatea fânului) în baloţi ermetic închişi; asemenea fânuri se
administrează în cantităţi mai reduse (până la 50 % din nutreţurile de
volum) pentru a evita un consum prea ridicat de N neproteic (Demarquilly,
1988).
În acelaşi scop se mai folosesc agenţi chimici cu acţiune desicantă
(carbonaţi de Na sau K), acizi organici (acid propionic…), săruri acide
390
(diacetat de sodiu), uree, inoculanţi bacterieni anaerobi (Lactobacili,

Pediococci, Streptococci) sau aerobi (Bacilus pumulus).
Aceşti conservanţi se folosesc mai ales pentru fânul de lucernă, la care
pierderile prin ruperea frunzelor sunt mult mai importante decât la
graminee.
Ingestibilitatea fânurilor depinde de calitatea lor, respectiv faza de
vegetaţie la recoltare şi de tehnica de producere şi păstrare a fânului (tab 21.4).
Tabelul 21.4 Reducerea ingestibilităţii fânurilor în funcţie de calitatea lor, la

vaci
Substanţa uscată ingerată
Felul fânului Diferenţe
(kg/100 kg GV)
Fân natural, de munte:
- uscat artificial 2.84
- uscat pe sol, timp ploios 2.55 -11.0
Raigras englez:
- uscat pe sol, timp bun 2.84
Fân lucernă:
- uscat pe sol, timp bun 2.90
- recoltat:* la îmbobocire 3.05
la înflorire 2.84 -7.0
după înflorire 2.65 -13.0
*
uscat pe sol, pe timp bun
Reducerea ingestibilităţii fânurilor cu 10 %, mai ales când acestea sunt

singurele surse de hrană pentru vaci, asociată cu scăderea valorii nutritive,
în funcţie de calitate, prezintă importanţă pentru producţia de lapte; astfel, în
cazul unei vaci cu greutate corporală de cca. 500 kg această diferenţă de
ingestibilitate echivalează cu necesarul de energie pentru cca. 5,0 kg lapte pe zi:
Substanţă uscată Producţie de lapte
Fânuri raigras: UFL/zi
ingerată (kg/zi) posibilă (kg/zi)
-uscat pe sol, timp bun 14.2 11.6 16.4
-uscat pe sol, timp ploios 12.7 9.3 11.4
Aceeaşi influenţă negativă o are reducerea ingestibilităţii şi la alte
specii şi categorii de animale.
391
Valoarea nutritivă a fânului este determinată de digestibilitatea

substanţelor organice pe care le conţin, iar aceasta este dependentă de
conţinutul fânurilor în pereţi celulari, în special celuloză brută, respectiv de
faza de vegetaţie la recoltare.
Digestibilitatea substanţelor organice (DSO) se poate stabili pe baza
unor componente chimice cum sunt: celuloza brută (CB) şi cenuşa brută
(Cen. B), astfel:
♦ pentru fânul natural:
SOD (g/kgSU) = 1,1CB-1,063 Cen.B+1023
♦ pentru fânul de lucernă:
SOD (g/kgSU) = 1,023CB-0,975 Cen.B+1023
Fânurile sunt nutreţuri cu o concentraţie în energie relativ redusă

(0,55-0,80 UFL/kgSU), iar cele de leguminoase sunt dezechilibrate
energo/proteic, având un excedent de proteină (230-240 g PB/UFL).
Aceste caracteristici limitează cantitatea de fân care poate fi folosită în
hrana animalelor, în funcţie de cerinţele acestora în energie şi respectiv în
proteină.
Utilizarea fânului în hrana animalelor
Fânul se foloseşte în hrana tuturor erbivorelor, la care constituie un

nutreţ de bază, în cantităţi de 1-2,5 kg SU/100 kg GV, în funcţie de
categoria de animale şi nivelul producţiei lor.
În principiu, fânurile naturale sau de graminee sunt mai bine
echilibrate energo/proteic, comparativ cu cele de leguminoase care au un
excedent de proteină. În această situaţie fânurile de graminee se pot folosi în
cantităţi mai mari şi chiar singure în hrană, în timp ce fânurile de
leguminoase trebuie combinate cu nutreţuri mai bogate în energie, cum ar fi
de exemplu silozul de porumb sau sfecla furajeră.
Uscate artificial sau deshidratate fânurile de leguminoase - îndeosebi
cel de lucernă - au conţinut în proteină ridicat, moderat în celuloză şi ridicat
în caroten.
Având şi o digestibilitate ridicată, aceste fânuri se pot folosi şi în
hrana porcilor şi păsărilor.
392
La porci, în special la scroafe, ele pot să substituie o parte din

concentrate (15-20 %), fiind şi sursă bună de vitamine şi minerale (în
special Ca).
La păsări, prin conţinutul ridicat în caroten şi xantofile, contribuie la
pigmentarea pielii la puii de carne şi respectiv gălbenuşului la ouă.
Fânul natural. Sub denumirea de fân natural sunt cunoscute toate
fânurile obţinute de pe pajişti permanente exploatate prin cosire (fâneţe),
când masa verde este conservată prin uscare.
La noi în ţară aceste fânuri sunt împărţite după provenienţă în: fân de
luncă, fân de câmpie, fân de deal şi respectiv fân de munte; la rândul său,
fânul de luncă este împărţit în subtipuri: de baltă, de luncă joasă, mijlocie
sau ridicată.
Sub aspect nutriţional, fânurile naturale diferă în funcţie de compoziţia
floristică, care la rândul ei este dependentă de condiţiile geografice, sol,
climă etc. (tab. 21.5).
Tabelul 21.5 Valoarea nutritivă a unor fânuri naturale exprimată în sistemul

ENL şi “unităţi nutritive ovăz” (UNov)
După I.C.Z1/kg După INRA2/kg fân
Tipul de fân PBD EN PDIN PDIE ENL
UNov UFL
(g) (kcal) (g) (g) (kcal)
Fân de luncă:
- joasă 35 565 0.40
- mijlocie 60 848 0.60
- ridicată 45 636 0.45
Fân de baltă 30 495 0.35
Fân de câmpie 48 551 0.39 60 68 1105 0.65
Fân de deal 56 664 0.47 75 77 1190 0.70
Fân de munte 57 735 0.52 60 65 1020 0.60
Sursa: 1/ Popa şi col., 1984; 2/ Jarrige, 1988
Valoarea nutritivă a fânurilor exprimată prin sistemele vechi (ex.

“unităţi nutritive ovăz”) este subapreciată, în cazul rumegătoarelor, faţă de
exprimarea ei pe baza “energiei nete lapte”; datele din tab. 21.5, arată că
această subapreciere este de cel puţin 50 % atât pentru producţia de lapte cât
şi pentru cea de carne. De acest aspect ar trebui ţinut seama la optimizarea
raţiilor de hrană pentru rumegătoare.
393
Fânurile de luncă au în componenţa lor, în multe situaţii, plante

necomestibile (ciperacee, juncacee …), slab comestibile şi chiar toxice sau
cu influenţă negativă asupra produselor animale. Proporţia gramineelor şi
leguminoaselor valoroase depăşeşte rareori 50 % din totalul plantelor
existente. Aceste fânuri sunt indicate numai pentru animalele cu producţie
mică, fiind în general rău consumate.
Fânul de câmpie este mai valoros sub aspect nutriţional, proporţia
plantelor valoroase (graminee şi leguminoase) depăşeşte 60 % şi este relativ
bine consumat de toate speciile de animale, mai ales că plantele sunt de talie
mai joasă, cu tulpini mai subţiri.
Fânul de deal este cel mai valoros din punct de vedere nutriţional
fiind format în cea mai mare parte din plante cu palatabilitate ridicată şi
datorită plantelor aromate pe care le conţine. Este bine consumat de toate
speciile şi categoriile de animale erbivore.
Fânul de munte este un fân de bună calitate, dintre graminee
dominând Festuca rubra, Agrostis sp., Nardus stricta, iar dintre
leguminoase Trifolium sp. şi Vicia sp., care se găsesc însă în proporţie mai
redusă comparativ cu fânurile de câmpie sau de deal. Plantele fiind de talie
mai redusă şi mai fine, este un fân bine consumat de erbivore; excepţie fac
fânurile ce conţin proporţii mari de Nardus stricta, mai ales dacă sunt
recoltate în faze avansate de vegetaţie.
Otava reprezintă nutreţul verde obţinut din recoltările ulterioare
primului ciclu de vegetaţie (coasa 1); aceste fânuri sunt mai valoroase decât
cele recoltate la prima coasă fiindcă conţin o proporţie mai mare de frunze şi
mai puţine tulpini. Otava este bine consumată de către tineretul erbivor.
Fânul cultivat. În multe cazuri cantităţile de fân necesare pentru
animale nu se pot obţine numai de pe pajişti permanente, astfel că este
necesară producerea fânului din culturi în teren arabil.
În România, cele mai mari suprafeţe cultivate pentru fân sunt destinate culturii
leguminoaselor (în special lucernă şi trifoi); mai rar se cultivă în acest scop şi alte
leguminoase (sparcetă, ghizdei, măzăriche) sau graminee (ierburi sau cereale).
Lucerna este cea mai valoroasă plantă cultivată pentru fân şi ocupă un
loc deosebit în alimentaţia tuturor speciilor de animale.
Valoarea nutritivă a fânului de lucernă depinde în principal de: faza de
vegetaţie la recoltare, tehnica de uscare şi modul de depozitare (păstrare).
O caracteristică morfologică a lucernei constă în apariţia tulpinilor
primare încă din momentul începerii vegetaţiei iar mai târziu din această tulpină
nu rămâne decât “coletul” pe care în fiecare primăvară sau după fiecare coasă
se formează numeroşi lăstari ramificaţi, dând plantei aspect de tufă.
La lucernă proporţia de frunze creşte cu numărul coaselor, fiind mai mare
în toamnă decât la începutul vegetaţiei; florile au o pondere mai redusă în
planta întreagă comparativ cu spicul la graminee.
394
Proporţia cea mai mare de proteină şi cea mai redusă de celuloză se

găseşte în frunzele lucernei, în timp ce în tulpini celuloza este în proporţii
mai mari şi creşte continuu pe măsura înaintării în vegetaţie, în frunze
celuloza variază în limite relativ reduse (tab. 21.6).
Tabelul 21.6 Evoluţia conţinutului în celuloză şi lignină în frunze şi tulpini,

cu faza de vegetaţie
Frunze (%) Tulpini (%)
Data recoltării
celuloză lignină celuloză lignină
Aprilie: 22 7.1 2.43 11.0 1.80
28 7.0 2.51 10.2 2.10
Mai: 5 6.9 2.83 15.2 3.76
13 7.1 2.37 16.6 4.73
22 7.1 2.85 22.5 6.77
Iunie: 4 7.6 2.82 23.5 8.79
Sursa: Bittner, 1988
Ingestibilitatea fânului de lucernă la vaci este foarte bună (cca. 3 kg
SU/100 kg GV) şi scade relativ puţin odată cu înaintarea în vârstă a
plantelor (2,7 kg SU/100 kg GV, la înflorire); aceeaşi situaţie se întâlneşte şi
la alte specii de erbivore.
Digestibilitatea SO din fânul de lucernă este de 55-60 %, fiind
influenţată mai ales de condiţiile de uscare, respectiv prin ventilare (61 %),
pe sol pe timp frumos (60 %) sau pe sol pe timp ploios (55 %), şi mai puţin
de faza de vegetaţie.
Fânul de lucernă este un nutreţ excelent pentru taurine şi ovine, în special
pentru vacile de lapte la care se asociază foarte bine cu nutreţuri bogate în energie
(porumb siloz, concentrate, în special cereale); influenţa asupra producţiei de
lapte este în strânsă legătură cu faza de vegetaţie la recoltare (tab. 21.7).
Tabelul 21.7Influenţa fazei de vegetaţie a fânului de lucernă asupra

producţiei zilnice (kg) de lapte (4 % grăsime), la vaci
Proporţia de Faza de vegetaţie
concentrate în raţie Înaintea Începutul Mijlocul Sfârşitul
(% din SU) înfloririi înfloririi înfloririi înfloririi
20 36.0 30.8 25.9 23.6
37 37.7 31.3 28.3 25.1
54 39.4 35.0 29.3 25.9
Sursa: Rohweder şi col., 1989
395
Calitatea fânului de lucernă are influenţă mare şi asupra creşterii

tineretului taurin (tab. 21.8), datorită atât reducerii digestibilităţii fânului cât şi
scăderii ingestibilităţii odată cu înaintarea în vârstă a plantelor.
Tabelul 21.8 Influenţa calităţii fânului de lucernă asupra sporului de greutate

la tăuraşi
Foarte
Calitate Excelentă Mediocră Slabă
bună
Specificare
Faza de Înaintea Începutul După
Îmbobocire
vegetaţie îmbobocirii înfloririi înflorire
Proteină brută (%) 23 20 17 14
ADF (%) 21 26 34 43
Digestibilitate SU (%) 73 69 62 55
Substanţă uscată ingerată (kg/100 kg GV) 3.5 3.0 2.5 2.0
Spor mediu zilnic de greutate (g) 997 860 544 360
kg SU/ kg spor 3.2 4.1 5.4 6.8
Sursa: University of Nevada-Reno, 1990
Nu se recomandă folosirea fânului de lucernă ca singur nutreţ în hrana

animalelor, deoarece este dezechilibrat energo/proteic; astfel, concentraţia în
energie este de cca. 1100 kcal ENL/kg SU (respectiv 0,65 UFL/kg SU), în
timp ce concentraţia în proteine este ridicată (cca. 190 g PDI/kg SU), mult
peste necesarul erbivorelor de toate categoriile.
Consumul excesiv de fân de lucernă poate produce la viţei tulburări
digestive, prin exces de proteină şi calciu şi deficit de fosfor.
La cabaline, fânul de lucernă este bun, dar nu este un nutreţ
caracteristic acestei specii de erbivore.
La porcine şi păsări se foloseşte sub formă de făină de fân sau de nutreţ
verde deshidratat, atât pentru economisirea cerealelor (la scroafe în prima
parte a gestaţiei) cât şi ca sursă de proteine, minerale şi vitamine sau pentru
colorarea carcasei puilor de carne şi a gălbenuşului la ouă.
Calitatea fânului de lucernă este apreciată atât de crescătorii de
animale cât şi de către cumpărătorii de fân, printr-un examen organoleptic,
bazându-se pe câteva criterii: faza de vegetaţie, cantitatea şi fineţea
frunzelor, prezenţa corpurilor străine, starea tulpinilor (tijelor), mirosul şi
culoarea verde.
Această apreciere nu se face în câmp ci la locul de folosire sau de
comercializare a fânului de lucernă; în aceste condiţii, unele din aceste
criterii sunt destul de subiective şi dificil de cuantificat.
396
Astfel, faza de vegetaţie este greu de precizat pe fânul de lucernă în

vrac sau balotat, singurul criteriu fiind proporţia de butoni florali sau de
flori, care de multe ori sunt prezente în aşa zisa “floare de fân” şi nu pot fi
apreciate cantitativ.
Un criteriu mai obiectiv este prezenţa şi fineţea frunzelor care conţin
cea mai mare proporţie de proteină ( 2/3 – 3/4 din proteina plantelor de
lucernă), o cantitate mai mare de frunză fiind o garanţie a unui conţinut mai
mare de proteină în fân.
Corpurile străine sun reprezentate în special de buruieni, precum şi de
paie, pământ, bucăţi de lemn; unele buruieni sunt toxice, pot irita gura
animalelor, înrăutăţesc calitatea fânului şi reduc vigoarea plantelor de lucernă.
Starea tulpinilor şi mirosul fânului pot indica prezenţa mucegaiurilor, a
prafului, încălzirea excesivă etc.; ciupercile şi mirosul străin reduc
ingestibilitatea.
Culoarea verde a fânului de lucernă este asociată, în general, cu valoarea
nutritivă a lui cu toate că în realitate această culoare indică cât de repede şi de
“curat” a fost cosită lucerna, în ce condiţii s-a făcut uscarea (dacă a fost sau nu
afectată de ploaie) sau dacă fânul a fost supraîncălzit în timpul uscării.
Culoarea nu este un indicator bun pentru aprecierea digestibilităţii.
Culoarea brună sau caramelizată indică o creştere a temperaturii, în timpul
uscării, la peste 650C, fapt ce reduce digestibilitatea proteinelor şi a
hidraţilor de carbon, scade conţinutul fânurilor în substanţă uscată şi indirect
afectează producţia animalelor.
De altfel, aprecierea calităţii fânului de lucernă pe baza unor criterii
“vizuale” nu corespunde cu cea efectuată pe baza compoziţiei chimice
(Pioneer forage manual, 1990):
Calitatea fânului, apreciată:
Indicatori calitativi
Vizual Chimic
Faza de vegetaţie Rea Excelentă
Prezenţa, fineţea frunzelor Bună Excelentă
Corpuri străine Excelentă Slabă
Starea tulpinilor, mirosul Excelentă Slabă
Culoarea verde Excelentă Slabă
În consecinţă, o apreciere corectă a calităţii fânului de lucernă se poate

face numai pe baza unei evaluări complexe, în care analiza chimică este de
neînlocuit.
397
Fânul de trifoi se produce în zonele mai umede ale ţării noastre şi

înlocuieşte fânul de lucernă în hrana animalelor. Nutritiv, fânul de trifoi este
asemănător celui de lucernă, dar conţinutul lui în energie este sensibil mai
ridicat, în timp ce cantitatea de proteină este uşor mai scăzută dar relativ mai
constantă în funcţie de faza de vegetaţie.
Fânul de sparcetă se produce cu totul izolat în România, cu toate că
recoltat în faza optimă de vegetaţie (la începutul înfloritului) este o bună
sursă de proteină şi minerale. Este bine consumat de erbivore, dar recoltat
tardiv (după înflorire) tulpinile se lignifică şi proporţia de frunze în planta
întreagă scade, şi reducându-se proporţia de proteine şi ingestibilitatea.
Fânul de borceag reprezintă un amestec de cereale (cca. 70 %) şi
leguminose (cca. 30 %); amestecurile cele mai folosite sunt: orz de toamnă
şi o măzăriche (Vicia villosa sau Vicia panonica) în cazul borceagului de
toamnă, respectiv ovăz şi măzăriche de primăvară (Vicia sativa) pentru cel
de primăvară.
Valoarea nutritivă a acestor fânuri depinde de proporţia gramineelor şi
leguminoaselor din amestec; în principiu, ele sunt mai bine echilibrate
energo/proteic comparativ cu gramineele sau leguminoasele singure şi se
pot folosi cu rezultate bune la toate speciile de erbivore.
Fânul de Iarbă de Sudan este valoros dacă recoltarea se face până la
înspicare, când proporţia de proteină brută este mai ridicată (12-13 % în
SU); după înspicare, proteina scade drastic (la 5-7 %). Proporţia de celuloză
este ridicată încă din fazele tinere de vegetaţie (29-33 % în SU) şi nu se
modifică semnificativ pe măsura înaintării plantelor în vârstă.
Fânul este mai bine consumat de taurine şi mai puţin de ovine, la care
faza de vegetaţie la recoltare influenţează mai mult ingestibilitatea.
Iarba de Sudan are o capacitate vegetativă deosebită, putându-se
cultiva şi în condiţii mai aride fiindcă vegetează imediat după ploaie şi fiind
fragedă chiar şi pe secetă. Tulpina este groasă şi se usucă greu. Recoltată în
faze tinere conţine acid pruric, toxic şi laxativ.
Nutreţurile deshidratate reprezintă forma cea mai bună de conservare a
nutreţurilor verzi, prin care se înregistrează cele mai mici pierderi de
nutrienţi în timpul conservării. Uscarea prin deshidratare se practică mai
ales pentru lucernă, produsul rezultat prezentându-se atât sub formă de
făină, cât mai ales granulat.
398
Din lucerna recoltată la îmbobocire rezultă un nutreţ cu un conţinut

ridicat în proteină (peste (20-22 %) şi relativ redus în celuloză (până la 25 %).
Dacă uscarea se face corespunzător, valoarea energetică nu se reduce
după deshidratare iar valoarea proteică reală creşte. Aplicarea unei
temperaturi prea ridicate şi de lungă durată alterează calitatea proteinelor,
reducând disponibilitatea unor aminoacizi (lizină, triptofan…).
Sub formă de granule, nutreţurile deshidratate sunt mai digestibile şi
le creşte ingestibilitatea.
Valoarea nutritivă este ridicată (peste 0,70 UFL/kg SU) iar conţinutul
în proteină mare (peste 20 %). Prin deshidratarea lucernei se pot obţine
proteine cu un cost mai redus cu cca. 30 % decât la soia şi de cca. 2 ori mai
mic decât la făina de peşte. Folosirea lucernei deshidratate poate substitui
cantităţi importante de şroturi oleaginoase şi chiar de proteine animale.
La vaci, aceste nutreţuri pot substitui 20-25 % din cantitatea de
concentrate, iar la porci până la 10 % (în special la scroafe); folosite în
proporţie de 1-3 % în hrana păsărilor, sunt excelente surse de caroten,
xantofile, Ca şi microelemente.
Nutreţuri grosiere (celulozice)
Aceste nutreţuri reprezintă partea aeriană a plantelor (cereale şi

leguminoase) ajunse la maturitate, după recoltarea grăunţelor şi seminţelor.
În această grupă intră paiele de cereale (inclusiv cocenii şi ciocălăii de
porumb) şi vrejii de leguminoase; dacă grăunţele şi seminţele sunt surse
importante de hrană pentru oameni şi animale, paiele sunt mai mult sau mai
puţin folosite - în unele ţări sunt risipite- cu toate că ele înglobează 30-40 %
din energia solară stocată de plante (Tisserand, 1989).
În unele ţări din Nord (Europa, SUA) paiele sunt utilizate fie ca
aşternut, fie, în mai mică măsură, ca îngrăşământ sau nici nu sunt recoltate;
uneori sunt folosite drept combustibil. În alte ţări, inclusiv în România,
paiele sunt utilizate parţial, ca sursă de energie pentru erbivore, în special la
rumegătoare.
Nutriţional, paiele se caracterizează printr-un conţinut ridicat în
glucide parietale, respectiv 60-85 % din substanţa uscată (după specia
plantelor) (tab. 21.9)
399
Tabelul 21.9 Compoziţia chimică a unor paie de cereale

% din SU
SU
Felul paielor Glucide Hemi-
(%) PB Cen.B CB Celuloză Lignină
parietale celuloză
Grâu 89.7 3.8 7.7 41.5 81.1 22.2 48.1 10.8
Orz 89.1 3.9 8.8 42.7 80.6 20.0 48.4 9.8
Ovăz 90.1 2.4 8.4 43.0 82.4 22.2 50.7 9.5
Coceni porumb 52.4 4.8 8.6 31.0 86.2* 3.9*
Sursa: Tisserand, 1989 *NRC, 2001
Glucidele parietale sunt compuse în principal din:

- poliozide necelulozice, respectiv hemiceluloze (20-25 % din SU);
- celuloză, mai mult sau mai puţin polimerizată, amorfă sau cristalină
(45-55 % din SU);
- lignină (8-12 % din SU);
- cantităţi mai mari sau mai mici de pectine.
Odată cu îmbătrânirea plantelor, proporţia de lignină creşte în
detrimentul hemicelulozelor; celuloza, fără să îşi schimbe natura chimică,
trece din stadiu amorf în cel cristalin, mai greu de degradat de către microbii
din tubul digestiv, în special din reticulo-rumen.
Conţinutul în glucide solubile este redus (1-3 % din SU), la fel şi cel
în proteină brută (2-5 % din SU); azotul solubil este şi el foarte scăzut (până
la 20 % din N total).
Conţinutul mineral este variabil (5-9 % din SU), paiele fiind carenţate
în Ca, P, Mg şi în special în microelemente.
Factorul cele mai important de variaţie a compoziţiei paielor este
climatul: căldura, lumina şi seceta accelerează lignificarea pereţilor celulari.
În condiţiile climatului din Europa, data recoltei influenţează în bună
măsură calitatea paielor (Tisserand, 1989):
% din SU
proteină brută celuloză brută
Înainte de maturitate 10 29
La maturitate 4 38
După maturitate 4 49
Valoarea nutritivă a grosierelor. Digestibilitatea componenţilor

pereţilor celulari este diferită chiar la rumegătoare: hemicelulozele sunt
foarte digestibile (70-80 %), celuloza este puţin digestibilă (30-40 %), iar
400
lignina este practic indigestibilă. Digestibilitatea substanţei organice (medie

şi limite de variaţie) la nutreţurile celulozice este următoarea:
- paie grâu 42 % (37-48 %)
- paie orz 45 % (40-51 %)
- paie ovăz 49 % (47-52 %)
- paie secară 42 % (40-44 %)
- coceni porumb 57 % (50-60 %)
- vreji leguminoase 47 % (42-52 %)
dar digestibilitatea paielor variază şi în funcţie de proporţia de tije cu

seminţe şi cea de frunze (Chenost, 1991).
Este foarte importantă constatarea că digestibilitatea nutreţurilor
grosiere depinde, în mare măsură, de asocierea lor în raţii cu alte nutreţuri
bogate în energie; când proporţia cerealelor creşte digestibilitatea grosierelor
scade (cu 1 punct pentru fiecare creştere a concentratelor cu 5 %)
Valoarea nutritivă a paielor (tab.21.10) este mai mare pentru producţia
de lapte, comparativ cu cea de carne; diferenţele existente între PDIN şi
PDIE, arată că pentru echilibrarea acestora ar trebui adăugate cca. 12,5 g
uree/kg SU grosiere (Hoden, 1979).
Tabelul 21.10. Valoarea nutritivă a nutreţurilor grosiere

Valoarea energetică/kg
DSO Valoare proteică g/kg SU
Felul paielor SU
(%)
UFL UFC PDIA PDIN PDIE
Ovăz 48 0.50 0.39 10 20 48
Grâu 42 0.42 0.31 11 22 44
Orz 44 0.44 0.43 14 28 53
Orez 54 0.51 0.42 11 23 59
Graminee furajere 48 0.50 0.40 26 53 53
Coceni porumb 57 0.60 0.51 15 30 60
Vreji leguminoase 45-52 0.45-0.53 0.34-0.42 15-21 31-42 51-62
Sursa: Jarrige, 1988
Tehnici şi metode de utilizare a grosierelor. Dat fiind faptul că în

multe zone din ţara noastră nutreţurile grosiere sunt, din păcate, principala
sursă de hrană pentru taurine şi ovine în perioada de iarnă, se va insista asupra
posibilităţilor de îmbunătăţire a folosirii acestor surse furajere la animale.
401
Utilizate ca singură sursă de hrană, nu asigură în unele cazuri, nici

măcar necesarul pentru întreţinere:
% din necesar întreţinere
-paie grâu, orz, vreji trifoi 50-80
-paie ovăz 80-100
-paie orz primăvară, coceni porumb 100-120
Teoretic, utilizarea optimă a grosierelor presupune:

- stimularea şi intensificarea atacului peretelui celular al grosierelor de
către microbii din rumen; acest efect poate fi obţinut prin completarea
raţiilor, în primul rând cu azot fermentescibil, minerale şi vitamine, pentru a
valorifica energia potenţială a grosierelor. Efectul, în acest caz, este sporirea
digestibilităţii şi a ingestibilităţii (Abdouli, 1994);
- satisfacerea cerinţelor de întreţinere şi producţie a animalelor. Aceasta
se poate realiza printr-un aport de energie, azot proteic, minerale şi
vitamine, în cantităţi corespunzătoare producţiei. Efectul acestor aporturi
poate fi pozitiv când sunt corespunzătoare sau negativ când sunt în exces.
Digestibilitatea şi ingestibilitatea grosierelor completate cu alte surse furajere
sunt diferite în funcţie de natura sursei folosite pentru completare (tab. 21.11).
Tabelul 21.11. Digestibilitatea şi ingestibilitatea paielor completate cu alte

surse furajere, la ovine
Sursa de completare Digestibilitate Ingestibilitate
fel % sau g/zi SO (%) (g SU/kg0.75 )
Orz –PMV* 26.5 51.9 25
Orz –PMV-2 % uree 21.4 43.5 39
Paie de grâu
Orz 30.4 48.4 39

Porumb – 50 % şrot soia 350 g 39.4 17
Porumb – 50 % şrot soia 350 g 35.9 26
Diferite subproduse 18.2 46.0 47
Orz – PM** 21.9 44.1 33
Orz – PM – 25 % şrot soia 29.6 41.0 28
*
Sursa: diferiţi autori citaţi de Abdouli, 1994 PMV – premix mineralo-
vitaminic
**
PM –premix mineral
Majoritatea cercetărilor efectuate în această direcţie arată că o

completare a paielor cu uree sau şrot de soia are efect favorabil asupra
ingestibilităţii şi valorii nutritive (Tisserand, 1989):
402
Paie + 150 g şrot Paie + 10 g uree/kg

Efect asupra:
soia +100g şrot soia
Ingestibilităţii (g/kg 0.75) 42.1 48.3
Digestibilitatea SO (%) 46.7 49.0
SO digestibilă ingerată din paie (g/kg0.75) 18.8 22.2
Completarea cu uree permite o creştere a digestibilităţii SO cu 5 %,

iar a ingestibilităţii paielor cu cca. 15 %, respectiv o creştere a valorii
nutritive cu cca. 18 %. Efectul este şi mai bun dacă se face şi o
completare cu glucide uşor fermentescibile (ex. tăiţei de sfeclă, sfeclă
furajeră…).
Rezultate mai bune se pot obţine când completarea grosierelor se
face cu aşa-zisele blocuri multinutriţionale, numite curent blocuri melasă-
uree (tab. 21.12), care au avantajul unui aport de complimente catalitice,
care aprovizionează ecosistemul rumenal cu energie, minerale şi azot.
Acest mod de completare a grosierelor în alimentaţia rumegătoarelor
constituie un mijloc eficace de creştere a digestibilităţii şi ingestibilităţii
lor.
Tabelul 21.12 Compoziţia unor blocuri multinutriţionale

folosite în diferite ţări
Tara
Componente
Algeria Maroc Tunisia Australia
Melasă 38 40 10 60 50
Uree 10 5-10 5 10 10
NaCl 5 5 5 5
Premix mineral 5 5 5
Cretă furajeră (CaCo3) 4
Oxid de magneziu (MgO) 5
Bentonită 1
Ciment (+cretă) 14 10-15 15 10
Tărâţe grâu 28 25-30 30 20 25
Borhot măsline 25-30
Sursa: Bouaou, 1998
Metode de tratare a grosierelor

Numeroase cercetări, efectuate în diferite ţări, au scos în evidenţă că
slaba utilizare a nutreţurilor bogate în pereţi celulari (în special paie) se
datorează (Bouaou, 1998):
403
- deshidratării (naturale sau artificiale) care reduce eficacitatea

contactului între substanţele care trebuie degradate şi enzimele
microbiene din rumen;
- proporţiei mari de celuloză sub formă cristalină;
- prezenţei unor substanţe: lignină, silice, tanini.
Pentru îndepărtarea, chiar şi parţială, a acestor neajunsuri, se folosesc

diferite metode de tratare a grosierelor care urmăresc:
- distrugerea ”ecranului” constituit de lignină;
- transformarea celulozei cristaline în celuloză amorfă.
Tratarea fizică sau mecanică. În România, acest tip de tratare,
constând în tocarea şi măcinarea nutreţurilor grosiere, în special a paielor şi
cocenilor de porumb, a fost cel mai des folosit.
Prin aceasta se reduce risipa şi se facilitează “munca de digestie”.
Măcinarea sporeşte, uneori substanţial, ingestia, dar are un efect negativ
asupra digestiei; compoziţia chimică nu este modificată, iar pereţii celulari
nu sunt afectaţi.
Măcinarea grosierelor sporeşte ingestia globală de SO digestibilă, dar
reduce utilizarea grosierelor de către animal, raportat pe fiecare kg de nutreţ.
Sub aspect zootehnic, măcinarea nu este rentabilă costurile cu energia
nefiind justificate printr-o producţie suplimentară a animalelor (tab. 21.13).
Tabelul 21.13 Influenţa utilizării paielor măcinate şi granulate asupra

producţiei de lapte, la vaci (650kg)
Specificare Paie întregi Paie măcinate şi granulate
SU ingerată/zi (kg) 8-9 kg 12-14 kg
Producţia de lapte zilnică (kg) 6-8 kg/zi 6-8 kg/zi
Variaţia greutăţii vii (kg) -30 kg 0 kg
Digestibilitatea (%) 55 46
Sursa: Petit, citat de Bouaou, 1998
Înmuierea favorizează gonflarea fibrelor şi contactul cu produsul

folosit. Hidratarea are efect direct, respectiv umectarea părţilor dure şi
spălarea particulelor de praf şi unii agenţi infestanţi (spori, miceţi), realizând
astfel o îmbunătăţire a calităţilor gustative şi o detoxificare a nutreţului
(Miloş şi col., 1983).
Umezirea în soluţii nutritive (0.5 kg sare + 6-8 kg melasă dizolvate în
100 kg apă) timp de 12-14 ore, reprezintă o modalitate superioară de
utilizare a nutreţurilor grosiere (Popa şi col., 1984).
404
Tratarea cu vapori măreşte cantitatea de substanţe solubile,

provocând separarea celulelor parietale şi degradarea hemicelulozelor sub
acţiunea unor acizi care rezultă în urma acestui proces (Tisserand, 1982).
În Canada au fost puse la punct procedee industriale de tratare cu
vapori. Metoda Bender foloseşte vapori supraîncălziţi (2130C) la o presiune
de 16 kg/cm2 timp de 4 minute; metoda Stake utilizează un cilindru cu şurub
fără sfârşit.
Utilizarea vaporilor supraîncălziţi permite reducerea timpului de
reacţie a unor agenţi chimici (ex. amoniacul).
Aceste metode necesită costuri mari.
Tratarea prin iradiere gamma a fost folosită pentru îmbunătăţirea
disponibilităţii nutrienţilor din celulele pereţilor celulari ai plantelor în
timpul digestiei microbiene, reducând rezistenţa fibrelor faţă de degradarea
fizică, nefiind necesare tocarea sau măcinarea nutreţurilor. Nivelurile
ridicate de iradiere (peste 100 Mrad) sunt nefaste pentru activitatea
microorganismelor din rumen şi astfel se reduce digestibilitatea fibrelor.
Tratarea chimică. Obiectivul principal al tratamentului chimic a
nutreţurilor grosiere este creşterea digestibilităţii şi a ingestibilităţii lor, ca
urmare a solubilizării compuşilor pereţilor celulari sau ruperii complexului
celuloză-lignină.
Valoarea nutritivă a nutreţurilor tratate chimic depinde de compoziţia
chimică a grosierelor şi de metodele de tratament aplicate. Principalii
componenţi ai pereţilor celulari sunt: celuloza, hemiceluloza, pectinele,
unele proteine, lignina, silicea, cutina, acizi fenolici, tanini şi produşi ai
reacţiei Maillard (Ribeiro, 1991).
Metodele de tratare chimică sunt împărţite în două grupe:
- metode care folosesc agenţi oxidanţi şi acizi;
- metode care folosesc substanţe alcaline.
Tratamente cu agenţi oxidanţi şi acizi. Ca agenţi oxidanţi se folosesc
sulfat de sodiu, cloridul de sodiu, peroxidul de sodiu, acidul peroxiacetic
etc., care acţionează rupând nucleul aromatic al ligninei, ameliorând astfel
valoarea energetică a nutreţurilor grosiere.
Rezultatele înregistrate în unele cercetări, în care paiele de grâu au
fost tratate cu dioxid de sulf şi celulaze sau numai cu dioxid de sulf au arătat
că s-a mărit cantitatea de compuşi solubili în interiorul celulelor, în ambele
tratamente crescând cantitatea de zaharuri fermentescibile din paie, fapt ce
explică diminuarea proporţiei de acid acetic şi creşterea corespunzătoare a
acidului butiric.
Tratamentele cu acizi (ex. 100 ml HCl 32 %/kg paie) influenţează
pozitiv digestibilitatea, dar în practică sunt puţin folosite, datorită atât
405
problemelor de manipulare a acizilor cât şi datorită scăderii pH-ului, cea ce

reduce foarte mult palatabilitatea.
Tratamente cu substanţe alcaline. Primele cercetări referitoare la
tratarea paielor cu substanţe alcaline datează de la începutul secolului XX şi
se datoresc, mai ales, unor cercetători germani (Kellner, Henneberg şi
Lohman, Beckmann).
În acest tratament cel mai mult s-a folosit hidroxidul de sodiu; una din
cele mai vechi metode este metoda Beckmann, care foloseşte o soluţie de
NaOH 1,5 %, câte 8-10 litri soluţie/kg SU paie, timpul de tratare 18-20 ore,
după care paiele se spală cu apă proaspătă şi se dau în consum.
Eficacitatea tratamentului, respectiv digestibilitatea substanţei
organice (DSO), este influenţată de doza de NaOH, timpul de acţiune,
temperatură, etc.
DSO(%) = 26,13 + 4,87 X; (X = doza de NaOH)
O metodă mai bună pare a fi cea în care se foloseşte o soluţie
concentrată de NaOH (25-35 %), câte 200 litri/100 kg paie, revenind câte 5-
7 kg NaOH pe 100 kg paie.
În timp, în mai multe ţări au fost puse la punct procedee industriale de
tratare a grosierelor cu sodă. Maşini speciale macină paiele apoi le tratează
cu o soluţie de sodă (20-30 % NaOH), le amestecă şi le presează la
temperaturi ridicate, rezultând granule (15-25 mm diametru); temperatura
ridicată care se dezvoltă în presă provoacă o reacţie între produs şi
substanţele alcaline.
Tabelul 21.14 Evaluarea “in vivo” a efectului tratării paielor cu sodă

Felul paielor
Specificare
Ovăz Grâu Orz
Ingestibilitate (g SU/kg0.75)
Paie netratate 46.7 42.4 22.9
Paie tratate 66.1 64.4 39.5
Creşterea ingestiei (%) 141 152 172
Digestibilitatea SU(%)
Creşterea digestibilităţii (%) 116 132 120
Substanţă organică digestibilă ingerată (g SU/kg0.75)
Creşterea SOD ingerate 147 187 196
Sursa: Bouaou, 1998
406
Tratamentul cu sodă este eficient atât sub aspectul valorii nutritive

cât şi al utilizării de către animale a grosierelor tratate (tab. 21.14), dar necesită
cantităţi mari de apă şi sodă, crescând consumurile şi eliminările de urină
ale animalelor. Mai mult, există riscul poluării solului, atât prin apele de
spălare cât şi prin dejecţiile animalelor care conţin cantităţi mari de sodiu
Tratamentele cu amoniac prezintă avantajul că dau rezultate
comparabile cu cele cu sodă în privinţa creşterii digestibilităţii, dar se
înregistrează şi o sporire a valorii azotate a grosierelor, precum şi limitarea
dezvoltării mucegaiurilor în timpul conservării.
Tratarea se poate face fie cu amoniac anhidru, fie cu uree (la care se
adaugă sau nu urează), existând mai multe metode de tratare: în stoguri
acoperite cu folie de polietilenă (sistem norvegian), în cuptoare (sistem
FMA - Danemarca, S.F.S. - Anglia, TGC-CIL-Franţa), sau direct în baloţi
mari aşezaţi în tuneluri (sistem Armako).
Tratamentul în stoguri este cel mai simplu şi mai puţin costisitor; în
paiele acoperite ermetic cu folie se injectează amoniac (30-50 g/kg paie sau
3-5 % amoniac). Creşterea digestibilităţii pereţilor celulari se înregistrează
după cca. 4 săptămâni de la aplicarea tratamentului, efectul căruia este
influenţat de temperatura exterioară (optimă peste 15-250C). Reuşita
tratamentului depinde de: calitatea paielor, temperatură, cantitatea de
amoniac, umiditatea paielor şi durata tratamentului (tab. 21.15).
Tabelul 21.15 Efectul condiţiilor de tratament cu amoniac asupra creşterii

digestibilităţii SO a paielor (+ puncte procentuale)
Doza (%NH3/SU) Durată tratament (săpt.)
Temperatura (0C)
2.2 3.0 3.8 1 2 3 4
10 4.8 6.2 8.0 5.1 5.9 6.9 7.4
35 9.3 12.0 12.0 9.1 11.7 11.2 12.4
60 10.6 9.6 7.6 9.6 10.0 9.0 8.5
Sursa: Gomez Cabrera, 1994
Tratamentul cu uree se face stropind paiele aşezate în straturi cu o

soluţie de uree (5-7 %), câte 15-45 litri soluţie/100 kg paie, după care
grămada de paie (şira) se acoperă cu o folie de polietilenă sau alte materiale
(saci uzaţi, etc.). Ureea suferă un proces de hidroliză, iar amoniacul rezultat
acţionează asupra paielor.
407
În urma tratamentului cu amoniac sau uree creşte atât ingestibilitatea

(cu cca. 40 %), cât şi digestibilitatea paielor (cu 15-30 %); o estimare a
creşterii digestibilităţii substanţei organice (DSO) se poate face pe baza
digestibilităţii substanţelor organice înainte de tratament (dSO) şi a
conţinutului paielor în proteină brută (PB) (Démarquilly, 1987):
DSO (%) = 20,32 - 0,247dSO + 0,032PB + 3,14 (r = 0.591)
Tratarea biologică (fermentarea). Tratamentele biologice

(enzimatice), cunoscute pentru eficacitatea lor în direcţia creşterii
digestibilităţii “in vitro” a nutreţurilor grosiere, nu au fost prea utilizate în
practică, dar sunt de perspectivă odată cu dezvoltarea biotehnologiei.
Procedeul denumit GGI (Green Gold International, 1990) se bazează pe
utilizarea unui complex enzimatic denumit “panstimase” (Pansia Stimulatry
Diastase) obţinut cu ajutorul bacteriei Streptomyces fradie. Nutreţurile, după
tratarea cu enzimă, se introduc în saci închişi unde are loc o predigestie, sub
acţiunea enzimelor (Bouaou, 1998).
Unele metode mai simple dar eficace se pot folosi mai ales în micile
exploataţii agricole.
Drojduirea nutreţurilor grosiere asigură o creştere a palatabilităţii,
digestibilităţii şi valorii nutritive a acestora şi se realizează în mai multe
etape (Stoica, 1997), respectiv:
- producerea drojdiilor vii, în fermentatoare, pe medii de cultură
lichide;
- prepararea soluţiei complexe (din apă caldă şi soluţia cu drojdii);
- mărunţirea şi amestecarea grosierelor cu soluţie complexă;
- dospirea timp de cca. 24 ore.
Însilozarea nutreţurilor grosiere în amestec cu nutreţuri suculente (1
parte coceni porumb tocaţi/1,5 părţi suculente), cu sau fără adaos de uree
(0,3-0,5 %), sau însilozarea cu adaos de lichide (100 kg coceni +1 kg melasă
+ 0,5 kg uree) etc. sunt, de asemenea, simple şi eficiente (Stoica ,1997).
408
Valoarea nutritivă a principalelor fânuri şi grosiere utilizate în hrana

rumegătoarelor
Fânuri şi grosiere
Crt (g/kg) energetică (g) digestivă minerali (g)
1000
1. Fân natural, de şes 850
0.69 0.60 26 62 75 1.69 1.16 1.29 6.0 3.0
1000
2. Fân natural, de deal 850
0.77 0.69 36 85 87 1.36 1.04 1.05 6.5 3.5
1000
3. Fân natural, de munte 850
0.57 0.47 19 44 60 1.37 1.11 1.20 7.0 2.0
1000
4. Fân de dactylis 850
0.68 0.59 34 80 81 1.58 1.17 1.27 3.0 2.5
1000
5. Fân de lolium 850
0.76 0.68 29 69 82 1.54 1.11 1.21 5.0 2.0
1000
6. Fân de lucernă 850
0.60 0.49 48 108 89 1.30 1.09 1.14 13.0 2.5
7.
Lucernă deshidratată 1000
0.65 0.53 47 95 83 - - - 15.5 2.5
(15 % PB) 910
8.
Lucernă deshidratată 1000
0.72 0.62 56 114 95 - - - 16.5 3.5
(18 % PB) 910
1000
9. Paie de grâu 880
0.42 0.31 11 22 44 2.41 1.60 1.80 3.5 1.0
10.
Paie de grâu tratate cu 1000
0.58 0.47 11 43 54 2.41 1.60 1.80 3.5 1.0
amoniac 880
1000
11. Paie de orz 880
0.44 0.33 12 24 46 1.70 1.15 1.30 3.5 1.0
12.
Paie de orz tratate cu 1000
0.58 0.48 12 44 56 1.74 1.15 1.30 3.5 1.0
amoniac 880
1000
13. Vreji leguminoase 880
0.53 0.42 21 42 60 1.64 1.14 1.27 - -
1000
14. Coceni de porumb 524
0.60 0.51 15 30 60 2.07 1.28 1.30 - -
15.
Coceni de porumb, 1000
0.73 0.66 15 62 68 2.20 1.28 1.30 - -
trataţi cu amoniac 600
409
Nutreţurile concentrate energetice
CAPITOLUL 22
NUTREŢURILE CONCENTRATE ENERGETICE
Nutreţurile care sunt incluse în această categorie se utilizează, în

primul rând, pentru a creşte concentraţia energetică a raţiilor sau pentru a
mări cantitatea de energie ingerată.
Nutreţurile energetice sunt, în special, seminţele de cereale şi unele
subproduse ale lor, rezultate din industria alimentară; la fel, sunt nutreţuri
concentrate energetice şi diferitele tipuri de melase, precum şi uleiurile
vegetale şi grăsimile animale.
Concentratele energetice au, în general, un conţinut moderat sau scăzut
de proteină, dar şi unele concentrate proteice pot fi surse importante de
energie; rădăcinile şi tuberculii furajeri au, raportat la substanţa uscată,
concentraţie mare în energie, dar conţinând proporţii ridicate de apă sunt
incluse în categoria nutreţurilor suculente.
Energia din concentratele energetice se datorează în principal hidraţilor
de carbon cu mare digestibilitate (zaharuri, amidon) sau grăsimilor. Alte
componente din aceste nutreţuri (proteine, minerale, vitamine) sunt
subordonate ca importanţă energiei.
Grăunţele de cereale provin de la unele plante din familia graminee
(porumb, grâu, orz, ovăz, sorg, secară, mei, triticale…), cultivate în scopul
obţinerii seminţelor, din care o parte importantă este folosită în hrana
animalelor.
O bună parte din aceste grăunţe (grâu, porumb, orez) se foloseşte şi în
alimentaţia umană, în diferite moduri (ex. porumbul este folosit pentru făină,
floricele, fulgi, amidon sau la producerea siropului sau uleiului).
Grăunţele de cereale sunt cariopse nude (grâu, porumb, secară, sorg,
triticale) sau acoperite cu glumele (ovăz, orz), fapt ce le influenţează valoarea
nutritivă, datorită conţinutului diferit de celuloză brută, zaharuri şi amidon
(tab. 22.1 )
Sub aspect morfologic, grăunţele cuprind: învelişul, pericarpul,
embrionul (germene) şi albumenul (fig. 22.1), care ca proporţie sunt diferite în
funcţie de felul grăunţelor.
410
Tabelul 22.1 Conţinutul mediu în celuloză brută, zaharuri şi amidon, la unele

grăunţe (% din SU)
Felul grăunţelor Celuloză brută Zaharuri Amidon
Grâu 2.7 2.0 67.0
Grâu dur 2.9
Porumb 2.7 2.0 72.0
Secară 2.6 3.0 62.0
Sorg 2.5 1.0 70.0
Triticale 3.3 5.0 62.0
Orz (< 5 % CB) 6.3 3.0 59.0
Orz (> 5 % CB) 9.9
Ovăz 13.5 2.0 44.0
Sursa: Jarrige, 1988
Fig. 22.1 Structura grăunţelor de cereale (Sursa: Jarrige, 1988)
Din punct de vedere al compoziţiei chimice (tab. 22.2), diferenţele dintre

diferitele seminţe nu sunt foarte mari; în orice caz, sub acest aspect, ele sunt
mai puţin variabile decât nutreţurile de volum, cu toate că şi în cazul grăunţelor
sunt mulţi factori care pot influenţa compoziţia lor. Factori precum
411
fertilitatea solului şi fertilizarea, varietatea genetică, precipitaţiile, insectele şi

bolile, afectează în special creşterea plantelor, producţia de seminţe şi unele
caracteristici ale acestora (greutate hectolitrică, greutate a 1000 boabe…) şi în
mai mică măsură compoziţia lor chimică.
Tabelul 22.2 Compoziţia medie a principalelor grăunţe furajere (% din nutreţ)

Porumb* Grâu
Specificare Porumb Grâu Secară Orz Ovăz
Opaque-2 tare
Substanţă uscată 87.0 87.0 87.0 87.0 87.0 87.0
Proteină brută 9.0 12.6 11.5 14.5 9.5 10.0 10.5
Grăsime brută 4.0 5.4 2.0 2.0 1.5 2.0 5.0
Fibră brută 2.0 3.2 2.0 2.5 2.05 5.0 10.5
Cenuşă 1.5 1.8 1.5 2.0 1.05 2.5 3.0
Substanţe extractive fără azot: 70.5 76.9 70.0 66.0 72.0 67.5 58.0
- zaharuri 2.0 2.0 2.9 1.0 3.0 2.0
- amidon 72.0 67.0 63.4 70.0 59.0 44.0
Aminoacizi esenţiali:
Lizină 0.26 0.53 0.33 0.39 0.37 0.37 0.41
Metionină 0.19 0.17 0.18 0.24 0.15 0.16 0.17
Metionină + cistină .38 0.45 0.60 0.39 0.38 0.48
Treonină 0.32 0.41 0.33 0.40 0.33 0.33 0.35
Triptofan 0.07 0.16 0.13 0.17 0.10 0.11 0.14
Arginină 0.41 0.86 0.55 0.67 0.51 0.50 0.66
Histidină 0.26 0.44 0.26 0.32 0.22 0.21 0.21
Izoleucină 0.34 0.40 0.42 0.55 0.35 0.37 0.41
Leucină 1.13 1.06 0.76 0.95 0.58 0.69 0.75
Fenilalanină 0.45 0.56 0.51 0.68 0.42 0.51 0.52
Valină 0.45 0.62 0.51 0.64 0.47 0.52 0.56
Minerale:
Calciu 0.01 0.05 0.04 0.07 0.06 0.09
Fosfor total 0.25 0.33 0.37 0.30 0.35 0.34
Fosfor disponibil 0.05 0.18 0.19 0.15 0.17 0.08
Sodiu 0.03 0.05 0.03 0.02 0.05 0.06
Potasiu 0.33 0.40 0.45 0.46 0.48 0.40
Clor 0.04 0.06 0.05 0.02 0.14 0.10
Magneziu 0.15 0.14 0.10 0.12 0.12 0.17
Sursa: Rhône-Poulenc, Rhodimet, 1993, */ NRC, 1998
Conţinutul grăunţelor în proteină este scăzut, respectiv 8-12 % pentru

majoritatea grăunţelor; majoritatea compuşilor cu azot (85-90 %) sunt sub formă
proteică, respectiv gluteline şi prolamine. Aceste proteine sunt deficitare
412
în aminoacizi esenţiali (în special lizină, triptofan şi treonină), iar unele şi în

metionină (mai ales pentru păsări) (fig. 22.2); pentru echilibrarea raţiilor în
aceşti aminoacizi se impune suplimentarea cu nutreţuri proteice (vegetale sau
animale).
Cerinţe (%)
Porumb
1.9 Cerinţe porci (10-25 kg)
1.7
1.5 Cerinţe pui (1-28 zile)
1.3
1.1a
0.9
0.7
0.5
0.3
0.1 Aminoacizi
Liz Met Tre Tri Arg His Izo Leu Fen Val
Fig. 22.2 Conţinutul în aminoacizi esenţiali a grăunţelor de porumb,

comparativ cu cerinţele puilor de carne şi ale porcilor
Conţinutul grăunţelor în grăsimi este foarte redus (1,0-5,0 %), cele mai
multe grăsimi fiind localizate în embrion. Caracteristic acestor grăsimi este
proporţia ridicată de acid linoleic şi acid oleic, acizi graşi nesaturaţi, uşor
oxidabili (râncezire), în special în cazul grăunţelor supuse tratamentelor
termice.
Conţinutul în cenuşă este scăzut la toate grăunţele (1,5-3,0 %), calciul
fiind practic inexistent, iar fosforul este în majoritate fosfor fitic, a cărei
disponibilitate la animalele monogastrice este între 20-50 %, în funcţie de
felul grăunţelor.
Hidraţii de carbon sunt reprezentaţi, în primul rând de amidon (44-72
%) şi în mică măsură de zaharuri (1-3 %); cea mai mare parte a amidonului
se găseşte în endosperm (albumen) şi este foarte digestibil la toate speciile de
animale. La diferite grăunţe, amidonul are structură fizică caracteristică,
putând fi identificată microscopic provenienţa lui; între grăunţe diferă
proporţia celor doi componenţi ai amidonului - amilaza şi amilopectina - fapt
ce influenţează valoarea nutritivă a nutreţului.
Amidonul este rezerva majoră de energie din cele mai multe seminţe
de cereale.
Celuloza brută este prezentă în diferitele grăunţe în proporţii reduse (2-
3 %), exceptând orzul şi ovăzul la care conţinutul (în celuloză brută) este mai
ridicat (5-7 % şi respectiv 10-11 %); în celuloza brută sunt incluşi şi alţi
componenţi ai pereţilor celulari (hemiceluloză, lignină, pectine).
413
Sub aspect nutriţional, pentru alimentaţia rumegătoarelor, hidraţii de

carbon sunt împărţiţi în două grupe (Martens, 1992):
Hidraţi de carbon structurali (HCS)

- celuloză
- hemiceluloză
- lignină
- pectine
Hidraţi de carbon nestructurali (HCNS)
- amidon
- zaharuri
În funcţie de utilizarea în organism, se consideră mai logică clasificarea
în: (Pond şi col., 1995)
Hidraţi de carbon fibrilari (HCF)
- celuloză
- lignină
- hemiceluloză
Hidraţi de carbon nefibrilari (HCNF)
- amidon
- zaharuri
- pectine
La rândul lor, HCNS sunt împărţiţi în: solubili în apă, respectiv zaharuri
(glucoză, fructoză) şi dizaharide (sucroză şi lactoză) care sunt fermentate rapid
în rumen şi insolubile în apă (în general polizaharide). În raţiile
rumegătoarelor, hidraţii de carbon solubili în apă se găsesc în cantităţi reduse,
dar sunt surse importante de energie pentru bacteriile din rumen.
În tărâţele de orz, ovăz şi secară se găsesc în cantităţi mari β-glucani,
iar în seminţele de leguminoase galactani.
Pectinele sunt asociate cu pereţii celulari, dar nefiind legate covalent de
părţile lignificate, ele sunt digerate în totalitate (90-100 %), în rumen.
Valoarea nutritivă. Grăunţele de cereale sunt nutreţuri cu o digestibilitate
ridicată la toate speciile de rumegătoare (70-86 % pentru EB; 72-88 % pentru
SO); la monogastrice, digestibilitatea energiei brute (EB) este mai mare
(peste 85 %) pentru porumb, grâu, triticale, secară şi mai redusă pentru orz şi
ovăz.
Dintre diferitele grăunţe utilizate în hrana animalelor, cele de porumb
au valoarea energetică cea mai ridicată la toate speciile de animale (tab. 22.3).
Valoarea nutritivă a grăunţelor de cereale poate fi influenţată negativ de
boabele sfărmate, germinate… precum şi de prezenţa mucegaiurilor (Aspergilus,
Fusarium…) a bolilor criptogamice (cornul secării) sau insectelor.
414
Tabelul 22.3 Valoarea energetică relativă a unor grăunţe de cereale

Energie metabolizabilă (EM)
Grăunţe Păsări (găini) Taurine
Porcine
pui adulte vaci lapte îngrăşat
Porumb 100 100 100 100 100
Grâu 97 89 92 94 95
Grâu tare 100 93 95 99 99
Orz (< 5 % CB) 91 75 86 92 91
Orz (> 5 % CB) 89 72 83 90 90
Secară 94 84 85 93 92
Ovăz 81 78 77 86 82
Sorg (sărac în tanini) 98 81 86 95 95
Triticale 95 84 91 96 97
Sursa: date prelucrate după: INRA, 1988 pentru taurine
INRA, 1989 pentru porcine şi păsări
Utilizarea în hrana animalelor. Grăunţele de cereale se folosesc pentru
echilibrarea raţiilor în energie, astfel că pot reprezenta până la 100 % din
concentrate şi minim 30-40 % pentru animalele monogastrice. Datorită
conţinutului unor grăunţe în celuloză, tanini, β-glucani sau unii factori
antinutriţionali, se limitează proporţia lor de folosire atât la porcine cât şi la
păsări (tab. 22.4).
Tabelul 22.4 Limite maxime de folosire a unor grăunţe, la porcine şi păsări
(% din raţie)
Factori Alţi Purcei Porci Porci
Grăunţe
antinutritivi factori 5-10 kg 10-25 kg îngrăşat reproducţie
Ovăz Celuloză 0 5 20 20
Grâu 40 - - -
Porumb 40 - - -
Orz Celuloză 40 - - -
Sorg Tanini ? ? - -
Secară Ergotină ? - - -
Triticale ? - - -
Păsări
Tineret Adulte
Ovăz Antienzime ß-glucani 30
Grâu 40 -
Orz Antienzime, tanini ß-glucani 30 50
Sorg Tanini Dacă taninii > 3 % 20 40
Secară Polifenoli ß-glucani 15 25
Sursa: INRA, 1989, ? nu sunt date suficiente, - nu sunt restricţii
415
Rumegătoarele mici mărunţesc mai bine decât bovinele grăunţele

uscate, administrate întregi ; la bovine se impune măcinarea grăunţelor pentru
a stimula accesul bacteriilor la amidon.
Porumbul, este cultura de cereale cea mai răspândită în ţara noastră şi
care produce cantitatea cea mai mare de substanţe digestibile pe unitatea de
suprafaţă; producţii de peste 10000 kg porumb boabe/ha nu mai sunt astăzi
excepţii.
Grăunţele de porumb sunt foarte digestibile (85-90 % pentru SO) dar şi
deosebit de palatabile, la toate speciile de animale domestice.
Compoziţia chimică evidenţiază faptul că proporţia de proteină în
porumb este redusă (8-10 % în SU), aceasta făcând parte, în general, din
proteinele de rezervă (gluteline, prolamine), care sunt insolubile în apă şi
sărace în aminoacizi esenţiali (în special lizină, treonină, triptofan); de altfel,
cca. 50 % din proteina porumbului este reprezentată de zeină, care nu
conţine lizină şi are foarte puţin triptofan.
Proteina din porumb este degradată în rumen în proporţii mai reduse,
comparativ cu proteina din alte grăunţe (fig. 22.3), exceptând sorgul; ca urmare,
cota parte din proteina din porumb şi sorg care ajunge să fie hidrolizată în
intestinul subţire este mai mare (58-60 %).
DT (%)
100
90
80
70
60
74 78 74 78 79
50
40
30 40 42
20
10
0
So rg P o rumb Grau Ov\z
Ovăz Orz Secar\ Triticale
Secară
Fig. 22.3 Degradabilitatea teoretică (DT %) a proteinei din unele

grăunţe de cereale
Fertilizarea cu N sporeşte conţinutul porumbului în proteină, dar pe
seama creşterii proporţiei de zeină.
416
Dominanţi în componenţa grăunţelor de porumb sunt hidraţii de

carbon, din care cea mai mare proporţie o constituie amidonul (peste 70 %
din SU); conţinutul în amidon asociat cu o proporţie sensibil mai mare în
grăsimi, fac din porumb cereala cea mai energetică, în special pentru porci şi
păsări. Caracteristică grăunţelor de porumb este şi constanţa valorii
energetice, în măsura în care acestea sunt recoltate la maturitate. Proporţia de
zaharuri în porumb este relativ redusă (cca. 3 % în SU), la fel ca şi cea de
celuloză brută (sub 3 % în SU).
În rumen, amidonul din porumb se degradează mai greu şi incomplet
(70-80 %), tratamentul termic umed accelerând viteza de degradare; pentru
aceasta însă, bacteriile amilolitice rumenale trebuie să dispună de cantităţi
suficiente de N şi minerale (Jarrige, 1988).
Hidraţii de carbon din grăunţele de porumb sunt în majoritate
nestructurali (HCNS), respectiv nefibrilari (HCNF) (tab.22.5); o proporţie prea
ridicată a acestor hidraţi de carbon în raţia vacilor (mai ales a celor
performante) are ca efecte (NRC 2001):
- degradarea rapidă a amidonului în rumen şi reducerea digestiei
fibrelor (celulozei);
- proporţia de HCNS sau (HCNF) înlocuieşte o cantitate
corespunzătoare de fibră (celuloză) cu efect asupra producţiei de acizi
graşi volatili, a rumegării şi a producţiei de salivă;
- modificarea digestiei amidonului în rumen;
- reducerea cantităţii de substanţă uscată ingerată;
- dereglarea digestiei pe tot tractusul digestiv;
- reducerea procentului de grăsime din lapte.
Tabelul 22.5 Conţinutul grăunţelor de porumb în hidraţi de carbon

nefibrilari/nestructurali, comparativ cu alte concentrate
% din SU
Nutreţ
NDF HCNF HCNS
Porumb măcinat 13.1 67.5 68.7
Gluten de porumb 7.0 13.0 12.0
Coji seminţe de soia 66.6 14.1 5.3
Şrot soia – 48 9.6 34.4 17.2
Orz 23.2 60.7 62.0
Sursa: NRC, 2001 NDF = fibră detergent neutră
HCNF = hidraţi de carbon nefibrilari
HCNS % = 100 - (NDF % + PB % +GB % +CenB %)
HCN = hidraţi de carbon nestructurali (determinare enzimatică)
417
Grăunţele de porumb conţin o proporţie mai ridicată de grăsimi (cca. 4

% din SU), comparativ cu alte cereale (exceptând ovăzul); acestea măresc
valoarea energetică a acestor grăunţe. Grăsimile sunt formate în majoritate
din acizi graşi nesaturaţi (oleic, linoleic), care pot influenţa compoziţia în
acizi graşi a grăsimilor corporale sau a celor din lapte (respectiv a untului).
Porumbul conţine cantităţi mari de caroten şi xantofile (precursori
pentru vitamina A); este o sursă bună de vitamina E, dar este sărac în
vitamine B şi nu conţine vitamine D. Este foarte deficitar în Ca şi relativ
bogat în P, din care cea mai mare cantitate este sub formă de fitaţi cu o
biodisponibilitate redusă pentru majoritatea animalelor monogastrice.
Porumbul este carenţat în majoritatea microelementelor.
La porumb au fost identificate mai multe mutante genetice, între care
soiurile Opaque-2 şi Floury-2, la care principala caracteristică nutriţională este
conţinutul ridicat în lizină (de cca. 3 ori mai mare decât în porumburile
normale) şi în alţi aminoacizi esenţiali (arginină, histidină, triptofan,
metionină…); compoziţia mai mare în aminoacizi esenţiali a formelor
mutante de porumb se datoreşte reducerii proporţiei de zeină şi a creşterii
celei de gluteline.
Utilizarea porumbului Opaque-2 în hrana animalelor nerumegătoare a
determinat o creştere semnificativă a performanţelor zootehnice. Totuşi
utilizarea porumbului Opaque-2 în hrana animalelor nu s-a răspândit din
cauza productivităţii mai reduse pe ha şi în consecinţa preţului mai ridicat.
Conservarea porumbului sub formă de ştiuleţi (atât de răspândită încă în
România) este însoţită de prezenţa, pe grăunţe, a toxinelor fungice, în principal
zearalenona, aflatoxina şi ochratoxina; zearalenona aflată în cantităţi de peste 3
ppm influenţează negativ productivitatea scroafelor (Bourdon şi col., 1989).
Datorită palatabilităţii şi digestibilităţii ridicate, grăunţele de porumb se
utilizează cu rezultate bune la toate speciile şi categoriile de animale;
proporţia în care se introduc în hrană este limitată doar de posibilitatea
echilibrării raţiilor în nutrienţi, în special în aminoacizi esenţiali. La
animalele rumegătoare, porumbul este folosit pentru sporirea aportului de
energie în raţii şi după caz, poate fi singura sursă de energie (dacă nu se
depăşeşte cantitatea recomandată de hidraţi de carbon nestructurali) sau în
amestec cu alte nutreţuri concentrate.
La animalele monogastrice, limitarea proporţiei de porumb este impusă
de cerinţele lor mai ridicate în proteină; astfel, pentru tineret, datorită
418
cerinţelor mari în proteină, proporţia de porumb în raţii este mai redusă (40-
50 %), în timp ce la animalele adulte sau în ultimele faze ale
creşterii/îngrăşării, proporţia poate fi mult mai ridicată (până la 70-90 %).
În unele situaţii, limitarea proporţiei de porumb în hrană este impusă
de influenţa lui asupra însuşirilor grăsimilor din lapte sau a celor corporale.
În unele condiţii climaterice (umiditate atmosferică ridicată, ploi în
timpul recoltării, temperaturi scăzute timpurii), porumbul nu ajunge la
maturitate (în special hibrizii târzii) şi se practică conservarea ştiuleţilor
mărunţiţi sau a boabelor cu umiditate ridicată prin murare (însilozare); silozul
de ştiuleţi se poate folosi cu rezultate bune în hrana rumegătoarelor iar cel de
boabe chiar şi la porcine, dacă raţiile sunt corect echilibrate în toţi nutrienţii.
Orzul este o cereală cultivată pe suprafeţe mari în zonele cu climat mai
răcoros, unde porumbul nu dă rezultate satisfăcătoare.
Grăunţele de orz se folosesc în special în hrana animalelor, în industria
berii (sub formă de malţ) şi cantităţi reduse în hrana omului.
Nutriţional, orzul se caracterizează printr-un conţinut mai ridicat în
proteină şi aminoacizi esenţiali (lizină, triptofan, metionină şi cistină)
comparativ cu porumbul, noile varietăţi de orz bogat în lizină conţinând cu
25 % mai multă lizină decât varietăţile comune; cu toate acestea, valoarea sa
nutritivă este mai redusă, în cele mai multe cazuri, decât a porumbului,
datorită conţinutului mai ridicat în celuloză brută (5-6 %), ceea ce determină
o scădere a digestibilităţii energiei mai ales la păsări:
Digestibilitatea energiei %
Orz
Porumb
sub 5 % CB peste 5 %CB
Taurine 88 84 83
Porcine 88 81 79
Păsări 83 63 61
Iepuri 84 79 78
Orzul are palatabilitatea cea mai ridicată la taurine, mai ales dacă
înaintea administrării este aplatizat; la monogastrice, se foloseşte cu bune
rezultate la porci, iepuri şi cai; la porci influenţează favorabil calitatea cărni şi
grăsimii (favorizează formarea acizilor graşi saturaţi).
419
La păsări, utilizarea orzului este mai limitată, atât datorită absenţei

xantofilelor cât mai ales conţinutului în β-glucani (poliozizi formaţi din
lanţuri de glucoză legate atât β (1-4) cât şi β (1-3); în grăunţele nematurate
proporţia β-glucanilor este mai mare (până la 8,5 % în SU) reducându-se
odată cu maturarea. Atât β-glucanii, cât şi alţi componenţi ai pereţilor celulari
ai orzului (arabani, xilani…) nu sunt digeraţi la păsări şi pot produce tulburări
ca: reducerea digestibilităţii amidonului, proteinelor şi grăsimilor, reducerea
creşterii şi a producţiei de ouă, scurtarea timpului de pasaj al hranei în tubul
digestiv, creşterea proporţiei de apă în dejecţii, înrăutăţirea stării de sănătate
etc.
Folosirea enzimelor exogene (β-glucanaze, xilanaze …) în nutreţurile
pentru păsări, permite folosirea orzului în proporţii ridicate (50 % din
cereale).
Grâul, cu toate că este cultivat în primul rând pentru hrana omului, o
mare parte (cca. 20 %) din producţia mondială de grâu este folosită în hrana
animalelor.
Varietăţile de grâu tare (dur) sunt mai bogate în proteine (13-15 %),
comparativ cu cele de grâu moale, care sunt mai sărace (10-11 %). Echilibrul
aminoacizilor esenţiali la grâu este cel mai bun dintre toate grăunţele de
cereale.
Grăunţele de grâu sunt foarte palatabile şi digestibile; la majoritatea
speciilor de animale valoarea lor nutritivă este asemănătoare cu cea a
porumbului, pentru substituirea căruia şi sunt folosite.
La păsări, din cauza lipsei xantofilelor, nu colorează carcasa puilor de
carne şi gălbenuşul ouălor; fosforul din grăunţele de grâu este mai bine
folosit, datorită cantităţilor mai ridicate de fitaze din grăunţe, comparativ cu
alte cereale.
Utilizarea grâului la rumegătoare se face cu precauţii, fiindcă poate
produce indigestii la animalele neobişnuite; o mai bună folosire în organism
se înregistrează după o prealabilă procesare (măcinare, aplatizare).
La producerea nutreţurilor combinate granulate, grâul se foloseşte şi
pentru creşterea durităţii granulelor.
Ovăzul, reprezintă cca. 4,5 % din producţia mondială de grăunţe de
cereale, fiind produs preponderent în ţările nordice.
Conţinutul grăunţelor de ovăz în proteină este mai ridicat comparativ
cu alte grăunţe, iar aminoacizii esenţiali sunt mai bine echilibraţi.
420
Grăunţele de ovăz conţin însă cea mai ridicată proporţie de celuloză

brută (peste 10 %) dintre toate celelalte cereale; ca urmare, digestibilitatea
energiei, în special la monogastrice, este redusă (60-70 %).
Datorită conţinutului mai mare în grăsime (5-6 %), ovăzul poate
influenţa calitatea grăsimii produselor de origine animală.
Ovăzul este indicat pentru animalele de reproducţie şi tineretul în
creştere, în special dacă este decorticat.
Este nutreţul concentrat specific pentru cabaline.
Secara sub aspect nutritiv, este asemănătoare cu grâul şi respectiv orzul
cu un conţinut redus în celuloză; la noi în ţară se cultivă pe suprafeţe relativ
restrânse în zonele climatice mai reci.
La folosirea ei în hrana animalelor trebuie avută în vedere posibilitatea
infestării cu “cornul secării” (Claviceps purpureea), care datorită alcaloidului
cornitină poate produce îmbolnăviri grave la animale (tulburări în circulaţia
sangvină, în sistemul nervos, avorturi, întârzieri în creştere).
Sorgul (Sorghum vulgare) este o plantă foarte rezistentă la condiţiile de
mediu, pretându-se a se cultiva şi în zonele mai secetoase, unde se pot obţine
producţii mai mari decât la alte cereale.
Multe varietăţi de sorg (Cafra, Sahllu, Kaoleang, Durra, Milo) se cultivă
pentru producţia de grăunţe. Compoziţia chimică a grăunţelor de sorg este
asemănătoare celor de porumb; conţinutul în proteină este de cca. 11 %,
lizina şi treonina fiind şi în acest caz, aminoacizii limitanţi; nu conţin caroten
decât în cantităţi reduse.
Pentru o mai bună utilizare digestivă, grăunţele de sorg trebuie
procesate (măcinate, înmuiate…) fiindcă au învelişul dur, ce împiedică
accesul enzimelor digestive la conţinutul grăunţelor.
Unele varietăţi de sorg pot conţine cantităţi mai mari de tanini, care
influenţează negativ performanţele zootehnice ale animalelor.
Triticale este o cereală hibrid, rezultată din încrucişarea dintre grâu
(Triticum durum) şi secară (Secale cereale). Conţinutul în energie este mai
mare decât al secarei, iar pentru porci se apropie de cel al porumbului.
Proporţia de proteină la triticale este mai mare decât la porumb sau secară şi
apropiată de cea din grâu (Bourdon şi col., 1989):
Grăunţe : % proteină brută

Porumb 9.0
Grâu 11.3
Secară 9.5
Triticale 11.6
421
Conţinutul şi echilibrul în aminoacizi esenţiali sunt asemănătoare

grâului; astfel, grăunţele de triticale pot substitui o parte importantă din
porumb şi şroturi în alimentaţia porcilor la îngrăşat.
Disponibilitatea fosforului la triticale este de cca. 55 %, sub acest
aspect, fiind o sursă bună de P chiar şi pentru păsări.
Producţia, pe unitatea de suprafaţă, este mai mare atât faţă de grâu cât
şi faţă de secară. apropiindu-se de cea a porumbului.
Metode de preparare (procesare) a grăunţelor de cereale
Prepararea grăunţelor are ca scop modificarea formei fizice şi a

dimensiunilor particulelor, conservarea, izolarea unor componente specifice,
creşterea palatabilităţii şi/sau a digestibilităţii, modificarea compoziţiei unor
nutrienţi, detoxificarea etc.
Ca principiu, cele mai importante aspecte urmărite în cazul preparării
grăunţelor îl constituie sporirea nivelului ingestiei şi respectiv, a producţiei
animalelor. Se are în vedere faptul că hrănirea animalelor înalt productive
ridică aspecte specifice, mai ales la rumegătoare, la care digestibilitatea are
tendinţe de scădere pe măsură ce nivelul ingestiei creşte (tab. 22.6). Reducerea
digestibilităţii se datoreşte, în primul rând, scurtării timpului de şedere a
hranei în tubul digestiv şi respectiv, a timpului de acţiune a diferitelor
procese digestive.
Tabelul 22.6 Efectul unor metode de tratament asupra performanţelor

tineretului taurin
Porumb Sorg
Metoda de tratament Spor zilnic Spor zilnic
C.S. % C.S. %
(kg) (kg)
Fără tratament 1.16 2.66 100.0 1.11 2.79 100.0
Aplatizare - la rece 1.18 2.62 98.4 1.13 2.76 98.9
Aplatizare - la cald 1.21 2.43 91.3 1.20 2.54 91.0
Conservare cu umiditate ridicată :
- însilozare 1.16 2.33 87.5 1.19 2.50 89.6
- tratare cu acid propionic 1.21 2.52 94.7 1.11 2.54 91.0
Sursa: Schake şi col., 1980 C.S. = consum specific (kg hrană/kg spor)
% = consum specific faţă de nutreţ netratat
422
Metodele de preparare a grăunţelor sunt diferite pentru rumegătoare sau

monogastrice, dar în general ele pot fi împărţite în metode aplicate la rece sau
la cald.
Metode de preparare la rece. În această grupă sunt incluse: aplatizarea,
măcinarea, înmuierea, însilozarea grăunţelor cu umiditate ridicată şi
conservarea cu adaos de substanţe chimice.
Aplatizarea (Rollermill Grinding) se realizează cu ajutorul unor maşini
prevăzute cu două role (netede sau canelate) printre care trec grăunţele,
rezultând particule din ce în ce mai mici, fără a se produce pulberi fine.
Această metodă de preparare dă rezultate foarte bune la grăunţele de orz şi
ovăz, aplatizarea făcându-se cu role canelate.
Grăunţele aplatizate sunt foarte bine acceptate de toate speciile de animale.
Măcinarea (Hammermill) se face, în prezent, în cele mai multe cazuri
cu mori cu ciocănele; dimensiunea particulelor este dată de parametrul
ochilor de la site. Măcinarea cu mori cu ciocănele generează o cantitate mai
mare de pulberi fine.
Înmuierea (Soaked Grain) se practică atât pentru uruieli (2-3 ore) cât şi
pentru grăunţele întregi (12-24 ore); înmuierea cu apă caldă se practică în
special pentru grăunţele cu coajă tare (porumb, sorg); prin înmuiere grăunţele
devin mai palatabile şi creşte consumul, mai ales pentru raţiile folosite în
perioada de finisare. Influenţa asupra performanţelor animalelor nu este
semnificativă, iar aplicarea metodei presupune spaţiu, efort etc.
Opărirea sau chiar fierberea grăunţelor măcinate (uruieli), se practică
în micile crescătorii pentru pregătirea hranei porcilor; concomitent se fierb şi
nutreţuri suculente (frunze şi colete de sfeclă, sfeclă, cartofi…). Metoda nu
este oportună pentru efective mari de animale fiindcă necesită, în acest caz,
instalaţii speciale şi consum mare de combustibil, care nu se justifică sub
aspect economic.
În sistemele de alimentaţie cu “hrana lichidă”a porcinelor se practică
amestecarea făinurilor cu apă (de obicei rece) sau cu alte lichide (zer,
zară…), în raport de 1:3 pentru a putea fi administrate prin sistemele
automate de distribuire a hranei.
Conservarea grăunţelor cu umiditate ridicată se poate face fie prin
însilozarea (murarea) la umiditatea de 25-35 %, fie prin tratarea cu substanţe
chimice; această practică este mai folosită în zonele cu climat mai răcoros
unde cerealele nu ajung la maturitate deplină.
423
Înainte de însilozare, grăunţele se mărunţesc iar materialul însilozat se

tasează puternic şi silozul se acoperă etanş. Grăunţele astfel conservate se
folosesc în special în alimentaţia animalelor la îngrăşat, în raţii echilibrate,
rezultatul fiind o îmbunătăţire a conversiei hranei.
Grăunţele de porumb şi sorg cu umiditate ridicată (20-30 %) se pot
conserva şi prin folosirea unor agenţi conservanţi: acid propionic (1-1,5 %
din masa grăunţelor) sau amestec de acid propionic-acid acetic, respectiv acid
formic- acid propionic. Aceste substanţe inhibă dezvoltarea mucegaiurilor şi
au influenţă favorabilă asupra performanţelor, comparabilă cu cea obţinută cu
grăunţe uscate.
Metode de preparare la cald. Aceste metode se aplică atât pentru
grăunţele de cereale cât şi pentru alte nutreţuri (seminţe de oleaginoase…);
cele mai folosite metode sunt: aplatizarea cu abur, expandarea, micronizarea,
prăjirea, extrudarea şi granularea.
Aplatizarea în prezenţa aburului (Steam Rolled) se foloseşte de mult
timp, prezentând avantajul distrugerii seminţelor de buruieni; tratarea cu abur
se face în turnuri, înaintea aplatizării, timp de 3-5 minute; performanţele
animalelor care consumă aceste grăunţe sunt similare celor care folosesc
grăunţe aplatizate pe cale uscată (la rece).
Expandarea (Popping) este o metodă de tratament cald uscat care
provoacă expansiunea şi ruperea instantanee a endospermului grăunţelor;
pentru grăunţele expandate se înregistrează o creştere a utilizării rumenale şi
intestinale a amidonului. În acelaşi timp, se înregistrează o reducere a
densităţii nutreţului, motiv pentru care după expandare grăunţele sunt
aplatizate pentru a le reduce volumul.
Micronizarea (Micronizing) se execută asemănător expandării, dar
căldura necesară este realizată prin raze infraroşii.
Extrudarea (Extruding) se realizează prin trecerea grăunţelor (sau
amestecuri) printr-o maşină prevăzută cu un cilindru spiral (şurub fără
sfârşit), situaţie în care datorită presiunii create creşte temperatura şi are loc
gelatinizarea amidonului; produsul rezultat are forma unor panglici.
Procesului de extrudare pot fi supuse amestecuri de: cereale, subproduse de
cereale, uree etc., putându-se obţine suplimente proteice valoroase pentru
rumegătoare; în acest caz ureea suferă un proces de retardare, prelungindu-se
timpul de hidroliză a ei în rumen, ceea ce face posibilă folosirea unor doze
zilnice mai mari de uree fără riscul intoxicării animalelor.
424
Granularea (Pelleting) se aplică în special la nutreţurile combinate

destinate hrănirii porcilor şi păsărilor; de remarcat că toate animalele preferă
nutreţurile granulate.
Granularea se face în instalaţii speciale (granulatoare), folosindu-se
abur supraîncălzit, deci implică şi un tratament cald aplicat concomitent
granularii. Pe lângă aceasta, granularea mai are şi alte avantaje: creşte
densitatea nutreţului, se evită consumul selectiv, se reduc pulberile specifice
făinurilor, creşte durata de utilizare etc.
La rumegătoare hrănite cu cantităţi mari de cereale nu este favorabilă
granularea deoarece se reduce cantitatea ingerată.
Aplicarea oricărei metode de tratament trebuie să aibă în vedere
eficacitatea sub aspect economic, care rezultă din diferenţa dintre costul
tratamentului şi plusul realizat prin sporul de producţie şi/sau reducerea
consumului de hrană. Or, din acest punct de vedere, în unele cazuri
diferenţele sub aspectul performanţelor zootehnice sunt relativ mici.
La animalele monogastrice cele mai practicate metode de tratament a
grăunţelor/nutreţurilor sunt măcinarea şi granularea.
La porcine, prin măcinare creşte digestibilitatea grăunţelor de cereale,
iar o măcinare mai fină sporeşte eficienţa hranei. Granularea determină un
spor de creştere în greutate mai mare (cu 3-5 %) şi o mai bună eficienţă a
hranei (cu 5-10 %), mai ales prin reducerea pierderilor de nutreţ (Danielson,
1991).
La păsări, granularea este indicată pentru puii de carne, la care prin
granulare creşte ingesta de energie cu efecte favorabile asupra creşterii
eficienţei hranei; la găinile ouătoare este mai bine să se utilizeze nutreţuri sub
formă de făină, granularea sporind şansele apariţiei canibalismului, în special
la găinile crescute în baterii.
Subproduse ale grăunţelor de cereale
În urma procesării cerealelor, în special în industria alimentară, rezultă

cantităţi relativ mari de subproduse secundare, folosite cu precădere în hrana
animalelor şi care numai în literatura noastră de specialitate sunt denumite
reziduuri.
Considerăm, că este mai corectă folosirea, în acest caz a noţiunii de
subprodus şi nu cea de reziduu. De altfel, noţiunea de subprodus este definită
ca “material secundar” (DEX, 1975) şi corespunde exact modului de obţinere
a acestor surse furajere; acelaşi dicţionar defineşte reziduurile furajere ca
425
“deşeuri din industria alimentară care pot fi valorificate în alimentaţia

animalelor”, inducându-se astfel două concepte false şi dăunătoare, respectiv
că aceste surse furajere pot sau nu fi folosite în hrana animalelor (deci, nu este
obligatorie utilizarea lor şi pot fi risipite) şi mai rău că animalele pot fi hrănite
cu deşeuri.
Subproduse rezultate în urma procesării în scopuri alimentare a
grăunţelor de cereale, se obţin din:
- industria morăritului: tărâţele, făinurile furajere
- industria berii: borhotul de bere, colţul de malţ
- industria spirtului: borhotul de cereale
- industria amidonului: glutenul de porumb
Valoarea nutritivă a acestor subproduse, raportată la substanţa uscată,

este asemănătoare altor concentrate energetice.
Din industria morăritului cele mai importante, cantitativ, sunt
subprodusele rezultate în urma măcinării grâului şi separării diferitelor
sortimente de făină.
Tărâţele de grâu reprezintă până la 25 % din greutatea grăunţelor
măcinate. În componenţa lor intră: pericarpul seminţelor, stratul de aleuronă,
embrionul şi cantităţi diferite de amidon (după “fineţea” făinurilor).
Compoziţia chimică a tărâţelor de grâu (tab. 22.7) evidenţiază faptul că au
un conţinut mai ridicat în proteine decât grăunţele, dar şi un conţinut mult
mai mare de celuloză brută; de altfel, se remarcă faptul că mai mult de
jumătate din substanţa uscată a tărâţelor o reprezintă pereţii celulari, motiv
pentru care digestibilitatea energiei este redusă, în special la păsări (având în
consecinţă, valoare energetică redusă). Prin măcinare fină, digestibilitatea
tărâţelor creşte.
Tărâţele de grâu se utilizează cu foarte bune rezultate în hrana vacilor
de lapte, la care constituie o importantă sursă de proteine şi de energie; de
altfel, la taurine palatabilitatea tărâţelor este ridicată.
Datorită conţinutului ridicat în pereţi celulari (celuloză, hemiceluloză...)
tărâţele sunt foarte indicate în alimentaţia porcilor de reproducţie (până la 15
% din raţie) la care, pe lângă un aport de proteine, au important rol dietetic,
stimulând peristaltismul intestinal şi menţinerea unei eubioze normale în
tubul digestiv.
426
La păsări, tărâţele de grâu se folosesc în special pentru diluarea

concentraţiei energetice a raţiilor, când se practică alimentaţia restricţionată
energetic (ex. la puicuţe de înlocuire).
Tabelul 22.7 Compoziţia chimică şi digestibilitatea unor subproduse rezultate

din industria morăritului
Conţinut chimic brut (% din SU) Digestibilitate (%)
SU Pereţi EB
Subprodus
% Proteină Celuloză Grăsimi Cenuşă celulari SO
R P Ps*
Tărâţe:
- grâu 87.7 16.7 11.8 5.8 5.4 48.1 72 64 88 36
- porumb 88.7 10.1 15.0 4.0 5.4 55.7 76 74 61 -
- orz 89.0 11.8 18.7 3.2 6.3 53.9 67 65 - -
- orez 88.6 12.4 12.9 13.7 15.0 31.8 67 65 67 60
Făinuri
furajere:
- grâu 86.1 16.8 7.0 4.2 4.3 30.2 77 74 88 78
- porumb 88.1 15.1 6.8 3.4 1.9 27.2 83 81 64 47
- orez 89.3 15.8 7.5 16.9 11.4 18.1 73 71 77 69
Sursa: Andrieu şi col., 1988 SO = substanţă organică; EB = energie brută;
* Bourdon şi col., 1989 R = rumegătoare; P = porcine; Ps = păsări
Proteina din tărâţele de grâu este deficitară în lizină şi metionină,

precum şi în alţi aminoacizi esenţiali.
Tărâţele de grâu sunt surse bune pentru majoritatea vitaminelor
hidrosolubile, cu excepţia niacinei care are o biodisponibilitate redusă.
Caracteristic tărâţelor este conţinutul redus în Ca, dar ridicat în P şi Mg;
disponibilitatea fosforului din tărâţele de grâu este relativ ridicată (cca. 50%).
Tărâţele de porumb rezultă în urma cernerii diferitelor tipuri de făină
de porumb folosite în alimentaţia umană; în componenţa lor intră, în
principal, învelişul grăunţelor şi cantităţi mai reduse de amidon şi germeni.
Ca urmare, sub aspect chimic în tărâţele de porumb domină pereţii celulari
(peste 55 % din SU), în care celuloza brută reprezintă aproape 1/3;
semnificativ este faptul că pereţii celulari sunt puţin lignificaţi (lignoceluloza
reprezintă 16,4 % din SU), fiind uşor degradabili, dar degradarea este lentă
(Sauvant şi col., 1988).
Digestibilitatea tărâţelor de porumb este bună la rumegătoare, în hrana
cărora se folosesc cu precădere în amestecul de concentrate.
427
Alte categorii de tărâţe (de orz, ovăz, secară) sunt în cantităţi limitate şi
cu folosinţă strict locală, mai ales în ţara noastră.
Făinurile furajere (de grâu, porumb, orez…) se deosebesc de tărâţe
prin conţinutul mai redus în pereţii celulari (până la 30 % în SU) şi respectiv
în celuloză brută (până la 7-8 % în SU); conţin cantităţi importante (20-50 %)
de amidon şi ca urmare, digestibilitatea lor este relativ ridicată (peste 70 %),
excepţie făcând făinurile de porumb şi orz la păsări, la care digestibilitatea
este mai redusă.
Făinurile furajere sunt surse relativ bune de proteine (15-17 % în SU),
dar conţinutul în aminoacizi esenţiali este redus, fiind caracteristic seminţelor
din care provin.
Făinurile furajere pot fi folosite, în primul rând, ca surse de energie,
putând înlocui, chiar în totalitate, cerealele la rumegătoare şi respectiv 30-40
% din cereale în alimentaţia porcilor la îngrăşat şi chiar la păsări.
În literatura noastră de specialitate, datorită confuziei existente în
terminologia specifică alimentaţiei animale, aceste surse furajere sunt incluse
uneori în categoria “praf de moară”, definit ca “amestec de făină şi tărâţe”
rezultat în urma măturăturii interiorului morilor; în funcţie de proporţia de
impurităţi (respectiv praf) rezultă mai multe categorii de praf de moară: alb
(cu valoare nutritivă apropiată de cea a grăunţelor din care provine), cenuşiu
cu o cantitate mai mare de impurităţi şi negru (care nu se foloseşte în hrana
animalelor). Se poate pune întrebarea: aşa–zisul praf alb nu este făină
furajeră?
De remarcat că în literatura străină de specialitate nu există o astfel de
categorie de nutreţuri (respectiv praf de moară).
Din industria berii şi a spirtului se obţin ca subproduse: borhoturile,
colţii de malţ (radicelele) şi drojdia de bere care se pot folosi în hrana
animalelor fie proaspete (16-26 % umiditate), fie însilozate sau deshidratate.
Conţinutul în energie, raportat la SU, este ridicat şi în consecinţă pot fi
considerate nutreţuri concentrate.
Borhoturile de bere sunt definite în literatura de specialitate ca fiind
“extractul, uscat sau nu, al reziduului de malţ de orz, singur sau în amestec cu
alte grăunţe de cereale, rezultat în urma producerii berii”, iar borhoturile de
spirt ca fiind “produsul obţinut după separare, prin distilare, a alcoolului etilic
rezultat în urma fermentaţiei cu drojdii a unor grăunţe sau amestec de grăunţe
şi care reprezintă cel puţin 3/4 din masa fermentată” (American Association of
feed Control Officials, 1987).
428
Borhoturile au conţinutul ridicat în proteină (excepţie face cel de

porumb) şi relativ scăzut de celuloză (în special borhotul de cartofi);
digestibilitatea substanţei organice, respectiv a energiei, este diferită după
materia primă fiind mai redusă când materia primă este orzul şi mai ridicată
când se folosesc porumbul sau cartofii (tab. 22.8).
Tabelul 22.8 Compoziţia chimică şi digestibilitatea unor subproduse

din industria berii şi spirtului
Conţinut chimic brut (% din SU) Digestibilitate (%)
SU Pereţi EB
Subprodus
(%) Proteină Celuloză Grăsimi celulari SO
R P Ps*
Borhot de:
- bere 20.5 30.0 15.0 8.6 52.5 64 66 45 57
- porumb* 88.1 15.1 6.8 3.4 27.2 83 81 68 55
Colţ de malţ 89.6 25.5 1.2 2.3 9.4 74 72 70 -
Borhot de
5.7 21.0 10.5 1.7
cartofi 1/*
Drojdia de
26.8 46.3 - 1.9 92
bere1
Sursa: Andrieu şi col., 1988 1/ Stoica, 1997 * de la industria spirtului
Borhotul de bere dă rezultate bune când este folosit în hrana vacilor,

fiind practic singurul nutreţ care stimulează direct cantitatea de lapte;
cantităţile zilnice trebuie să fie moderate (2-2,5 kg SU), pentru a evita
posibile tulburări ale metabolismului proteic şi mineral (Stoica, 1997).
Borhotul de bere poate fi folosit în cantităţi moderate şi la taurinele la
îngrăşat.
Borhoturile rezultate de la fabricile de spirt diferă în funcţie de materia
primă folosită la fermentaţie (cereale sau cartofi); dintre cereale cel mai
adesea se utilizează porumbul. Aceste borhoturi au conţinut ridicat în apă (în
special cel de cartofi), dar sunt sărace în celuloză brută, având o
digestibilitate ridicată, în special la rumegătoare.
Folosirea acestor borhoturi este indicată mai ales la taurinele la
îngrăşat, în amestec cu nutreţuri celulozice măcinate, pentru a contracara
cantitatea mare de apă pe care o conţin.
O atenţie deosebită trebuie dată modului de folosire, în sensul că fiind
nutreţuri uşor alterabile, pot produce tulburări digestive (mai ales pe timp
călduros).
429
În literatura noastră de specialitate se fac referiri la aşa-zisa drojdie de

bere, care reprezintă reziduul obţinut după îndepărtarea sucului (Stoica, 1997)
şi care se caracterizează prin conţinutul ridicat în proteină (cca. 46 % în SU)
şi aminoacizi esenţiali (în special lizină, treonină…), precum şi în vitamine
din complexul B. Drojdia de bere se recomandă să fie folosită la vacile de
lapte (în stare proaspătă) sau la porcine şi păsări (mai ales uscată).
De la industria amidonului se obţin subproduse specifice fiecărei etape
tehnologice. În cazul folosirii ca materie primă a porumbului (situaţie
specifică şi ţării noastre), se obţin: glutenul furajer (corn gluten feed) şi făina
de gluten (corn gluten meal), definite de către American Association of feed
Control Officials (1987) astfel: glutenul furajer de porumb, este "partea
comercială a învelişului grăunţelor de porumb, care rămâne după extragerea
celei mai mari părţi a amidonului, glutenului şi germenilor în timpul
procesului de măcinare umedă folosit la producerea amidonului sau
siropului”, iar făina de gluten este “reziduul uscat din porumb după
îndepărtarea amidonului şi germenilor şi separarea tărâţelor după măcinarea
umedă şi tratamentul enzimatic al endospermului în procesul producerii
amidonului sau siropului”.
Făina de gluten se produce în două sortimente: cu 40 % şi respectiv, cu
60 % proteină.
Pe lângă gluten se mai obţin din această industrie ca subprodus şi
germenii de porumb.
După compoziţia chimică (tab. 22.9), aceste subproduse de porumb pot fi
încadrate în grupa nutreţurilor concentrate, fiind caracterizate printr-o
digestibilitate ridicată a energiei la rumegătoare şi la porcine (în cazul făinii
de gluten); digestibilitatea energiei este mai redusă la păsări, în special pentru
glutenul furajer şi făina de germeni.
Conţinutul în proteină este mai redus (20-23 %) în glutenul de porumb
şi făina de germeni şi mult mai ridicat în făina de gluten (chiar până la 70 %);
proteina din aceste subproduse este foarte dezechilibrată în aminoacizi
esenţiali, lizina fiind principalul aminoacid limitant, în timp ce leucina este
excedentară în făina de gluten. La rumegătoare, degradabilitatea proteinei în
rumen este redusă (sub 30 %), mare parte din aceasta ajungând nemodificată
în intestinul subţire, unde are loc hidroliza.
Glutenul furajer şi făina de germeni se pot folosi cu bune rezultate şi în
hrana taurinelor; la animalele monogastrice se foloseşte mai ales făina de
gluten de porumb, atât ca sursă de proteină cât şi de energie, avându-se grijă
de corecta echilibrare a hranei în aminoacizi.
430
Tabelul 22.9 Compoziţia chimică şi digestibilitatea subproduselor de porumb

rezultate din industria amidonului
% din nutreţ
Specificare Gluten Făină de gluten Făină de
furajer 40 60 germeni
Substanţă uscată 90.0 90.0 90.0 90.0
Proteină brută 20.0 41.0 62.0 22.5
Grăsime brută 3.0 3.0 3.0 1.5*
Fibră brută 8.5 2.2 2.0 2.5
Substanţe extractive fără azot 53.5 41.8 21.5 53.5
Cenuşă brută 5.0 2.0 2.0 2.5
Lizină 0.66 1.12 1.70 1.01
Metionină 0.38 1.00 1.51 0.41
Metionină + cistină 0.85 1.71 2.58 0.88
Treonină 0.74 1.41 2.13 0.87
Triptofan 0.15 0.20 0.31 0.24
Leucină 1.98 6.86 10.38 1.92
Minerale :
Calciu 0.28 0.02 0.02 0.09
Fosfor 0.80 0.38 0.40 0.50
Fosfor disponibil 0.27 0.12 0.13 0.17
Digestibilitate energie :
- rumegătoare 84 85 85 83
- porcine 65 95 98 60
- păsări 41 68 69 31
Sursa: Rhône-Poulenc, Rhodimet, 1993, * extragere cu solvent
Surse lichide de energie
Principala sursă, din această grupă de nutreţuri energetice, o reprezintă

melasa.
Melasa este subprodusul major rezultat din industria zahărului, materia
primă fiind sfecla de zahăr sau trestia de zahăr. Cantitatea de melasă poate
ajunge la 20-50 kg pentru 100 kg zahăr rafinat. În funcţie de materia primă
folosită pentru producerea zahărului, compoziţia chimică a melasei variază,
dar în limite relativ restrânse (tab. 22.10).
Principalul component al melasei îl constituie zaharurile (în majoritate
sucroză), ceea ce face ca acest subprodus să aibă o digestibilitate ridicată a
energiei atât la rumegătoare (70-80 %), cât şi la porcine (86,7 %), respectiv
păsări (75-80 %).
431
Tabelul 22.10 Compoziţia melasei, în funcţie de provenienţă

Provenienţa melasei
Specificare Sfeclă Trestie
Citrice Porumb Sorg
zahăr zahăr
Substanţă uscată (%) 76.0 75.0 65.0 73.0 73.0
Zaharuri totale (%) 48-52 48-54 41-43 50.0 50.0
Proteină brută (%) 6.0 3.0 7.0 0.5 0.3
Cenuşă brută (%) 9.0 8.1 6.0 8.0 4.0
TSD (%) 61.0 72.0 54.0 63.0 63.0
Sursa: Pond, 1995 TSD = total substanţe digestibile
Conţinutul în proteină brută este redus (până la 7 %), în majoritate

azotul provenind din compuşi neproteici (în special amide), astfel că nu se
poate vorbi practic de un aport în aminoacizi, conţinutul acestora fiind extrem
de redus (ex. 0,04 % lizină, 0,05 % metionină, 0,06 % triptofan, 0,10 %
treonină…).
Conţinutul în minerale este destul de variabil, după provenienţă; în
cantitate mare se găseşte K (2-4 %) şi sărurile de sulf. Melasa este o sursă
bună de microelemente, dar nu de vitamine.
Melasa, datorită gustului său dulce, este apreciată de cele mai multe
specii de animale; fiind folosită la rumegătoare pentru îmbunătăţirea
palatabilităţii unor nutreţuri de volum (ex. grosiere), iar în nutreţurile
combinate se introduce ca liant la granulare sau brichetare.
Melasa se foloseşte şi pentru corectarea gustului unor medicamente sau
aditivi furajeri.
În cazul folosirii unor compuşi cu N neproteic la rumegătoare, melasa
este o excelentă sursă de energie pentru bacteriile rumenale.
Folosită în cantităţi mai ridicate (peste 15 % din hrană), produce
tulburări digestive şi reducerea performanţelor de producţie; cel mai des se
produce diaree, datorită conţinutului ridicat în K şi alte săruri şi nu datorită
conţinutului ridicat în zaharuri.
La nivel mondial melasa este folosită pe scară largă în alimentaţia
animalelor (ex. în SUA se folosesc peste 2,5 mil. tone anual). În România
însă, folosirea melasei în scop furajer este extrem de limitată, ea având
preponderent alte utilizări (producerea alcoolului, a drojdiilor de panificaţie
etc.); în aceste cazuri rezultă vinassa, un subprodus caracterizat printr-un
conţinut ridicat în proteină brută (55-66 %), fără celuloză şi cu mare
digestibilitate a energiei (75-80 %, la rumegătoare), ce se poate folosi în
hrana animalelor pentru substituirea (în proporţie de 5-15 %) a concentratelor
energetice.
432
Grăsimile
În condiţiile unei zootehnii intensive, când se urmăreşte obţinerea unor

producţii cât mai ridicate cu un consum cât mai redus de hrană, folosirea unor
raţii cu o concentraţie mare în energie a devenit o practică curentă a
alimentaţiei, îndeosebi la porci şi păsări.
În alimentaţia animalelor se folosesc atât grăsimile animale (untura,
seul, grăsimea de pasăre), cât şi uleiurile vegetale (de soia, floarea
soarelui…).
Grăsimile sunt surse de energie şi de acizi graşi esenţiali (tab. 22.11);
valoarea energetică depinde, în mare măsură, de conţinutul în acizi graşi
saturaţi şi respectiv, nesaturaţi. Valoarea energetică a grăsimilor scade odată
cu creşterea proporţiei acizilor graşi saturaţi. La fel, digestibilitatea
grăsimilor este ridicată pentru cele cu un conţinut mai mare în acizi graşi
nesaturaţi (ex. uleiurile vegetale) şi mai redusă pentru seu (bogat în acizi
graşi saturaţi); de aceea, este indicată folosirea amestecului de grăsimi
animale cu uleiuri vegetale.
Tabelul 22.11 Compoziţia şi valoarea energetică a grăsimilor
Sursa
Specificare Grăsimi animale Grăsime Ulei
Untură Seu
F.G.A.F pasăre vegetal
Substanţă uscată (%) 99.0 99.0 99.0 99.0 99.0
Grăsime brută (%) 98.4 98.5 98.5 98.3 98.7
Energie metabolizabilă
(kcal/kg): -porci 7900 8200 7900 7500 8500
- pui găină 8450 9080 8550 7020 9200
- găini 8500 9100 8600 7320 9100
Acid linoleic (%) 8.48 24.70 10.00 2.63 53.20
Sursa: Bourdon şi col., 1989
Grăsimea de pasăre şi uleiurile vegetale au conţinut ridicat în acid

linoleic, cu influenţe asupra creşterii puilor şi greutăţii ouălor.
La păsări, grăsimile au efect "extra-caloric", evidenţiat printr-o creştere a
valorii energetice a unui amestec de nutreţuri şi untură peste nivelul calculat pe
baza aportului fiecărui component. Acest fapt este explicat prin influenţa
favorabilă a grăsimilor asupra digestibilităţii altor nutrienţi din raţie (Bourdon şi
col., 1989).
433
În acelaşi timp, a fost semnalată şi o înrăutăţire a utilizării digestive a

grăsimilor dacă nivelul lor în hrană este prea ridicat (peste 10 %), mai ales la
pui, la care digestia acizilor graşi saturaţi este mai slabă.
Pe lângă aportul de energie şi acizi graşi nesaturaţi grăsimile se
folosesc şi în alte scopuri: astfel, grăsimile reduc prăfuirea, măresc
palatabilitatea nutreţurilor, uşurează procesul de granulare (prin lubrefiere),
iar la rumegătoare previn meteorizaţiile.
Grăsimile sunt uşor oxidabile (râncezesc), caz în care scade
palatabilitatea şi se produc tulburări digestive şi nutriţionale majore; folosirea
antioxidanţilor înlătură aceste neajunsuri.
La porcine şi păsări se folosesc niveluri moderate de grăsimi (5-10 %),
pentru creşterea concentraţiei energetice a raţiei şi reducerea consumurilor
specifice de nutreţ, mai ales la purcei şi puii broileri.
La rumegătoare, niveluri ridicate de grăsimi (10-30 %) se folosesc în
înlocuitorii de lapte. Rumegătoarele nu tolerează niveluri crescute în grăsimi;
la peste 7-8 % grăsimi în hrană se înregistrează tulburări digestive (diaree) şi
o severă reducere a ingestiei de nutreţuri. În unele ţări se practică folosirea
grăsimilor în raţiile taurinelor la îngrăşat (în perioada de finisare) şi la vacile
de lapte performante, dar în proporţii reduse (2-4 %).
Zahărul
Zahărul se foloseşte în special în alimentaţia tineretului porcin, atât ca

sursă de energie cât şi pentru îmbunătăţirea gustului nutreţului, pentru a
stimula consumul. Proporţia de zahăr pentru purcei trebuie să fie limitată la
maximum 3-5 %, pentru a preveni tulburările digestive, cunoscut fiind faptul
că în primele săptămâni de viaţă purceii digeră doar glucoza.
Literatura de specialitate (Labrier şi col., 1994) citează faptul că zahărul,
în mod excepţional, poate fi încorporat şi în hrana găinilor ouătoare şi a
tineretului în creştere, la niveluri de până 20 %, proporţii mai ridicate ducând
la scăderea performanţelor.
Valoarea energetică a zahărului este asemănătoare (cca. 3900 kcal
SU/kg) la porcine şi păsări.
434
Valoarea nutritivă a principalelor cereale utilizate în hrana

animalelor monogastice
Caracteristicile
Ovăz Grâu Porumb Orz Sorg Triticale Secară
(%)
Substanţă uscată 86 86 86 86 86 86 86
Energie brută 4010 3790 3860 3770 3820 3770 3720
Extractive neazotate 57.8 68.8 69.0 67.9 69.0 68.3 70.8
Grăsime brută 5.3 1.9 4.2 1.9 3.0 1.6 1.6
Celuloză brută 10.2 2.3 2.2 4.8 2.5 3.7 2.4
ADF 13.0 3.3 3.0 5.6 3.8 4.4
NDF 26.0 10.5 9.0 15.4 9.0 11.5
Proteină brută 10.0 11.3 9.0 9.2 10.0 11.6 9.5
- Lizină 0.40 0.32 0.25 0.35 0.23 0.39 0.36
- Metionină 0.16 0.19 0.19 0.16 0.16 0.20 0.17
- Metionină+cistină 0.50 0.47 0.39 0.41 0.33 0.46 0.38
- Triptofan 0.12 0.13 0.06 0.10 0.09 0.11 0.10
- Treonină 0.35 0.34 0.32 0.31 0.33 0.35 0.31
- Glicină+serină 1.00 1.00 0.78 0.78 0.65 1.00 0.83
- Leucină 0.73 0.76 1.13 0.64 1.38 0.73 0.59
- Izoleucină 0.42 0.42 0.35 0.35 0.44 0.43 0.36
- Valină 0.52 0.54 0.46 0.50 0.55 0.52 0.47
- Histidină 0.22 0.26 0.26 0.20 0.22 0.29 0.21
- Arginină 0.66 0.54 0.43 0.48 0.39 0.64 0.49
- Fenilalan.+Tirozină 0.90 0.82 0.85 0.79 0.95 0.88 0.67
Cenuşă brută 2.70 1.65 1.35 2.30 1.45 1.80 1.72
- Calciu 0.08 0.06 0.01 0.05 0.03 0.04 0.06
- Fosfor total 0.34 0.33 0.27 0.36 0.30 0.40 0.34
- Sodiu 0.07 0.05 0.01 0.04 0.01 0.03 0.02
- Potasiu 0.42 0.40 0.33 0.44 0.35 0.45
- Clor 0.10 0.06 0.05 0.14 0.10 0.02
- Magneziu 0.14 0.12 0.11 0.12 0.15 0.11
Porcine
ED (kcal/kg) 2730 3310 3400 2970 3290 3200 3150
EM (kcal/kg) 2650 3210 3315 2890 3210 3105 3070
Păsări
EM (kcal/kg)
- pui 2850 3200 2300
- găini ouătoare 2560 3050 3300 2745 3180 3025 2785
- cocoşi adulţi 2520 2995 3250 2695 3140 2975 2750
Fosfor disponibil 0.08 0.18 0.05 0.17 0.05 0.22 0.17
435
Valoarea nutritivă a subproduselor cerealiere utilizate în hrana

animalelor monogastice
Caracteristicile Făină Tărâţe Germeni Gluten Gluten 40 Gluten 60

(%) grâu grâu porumb feed
Substanţă uscată 88 87 89 90 90 90
Energie brută 3970 3940 4830 4050 4540 4820
Extractive neazotate 67.0 51.9 40.1 52.3 37.7 21.7
Grăsime brută 2.7 4.0 20.7 3.0 2.8 2.7
Celuloză brută 1.4 10.6 5.9 8.3 4.0 1.7
ADF 1.7 13.9 10.0 5.0 2.1
NDF 6.2 46.1 30.1 14.4 6.1
Proteină brută 14.9 14.7 15.4 21.0 42.7 61.9
- Lizină 0.50 0.55 0.71 0.69 0.77 1.00
- Metionină 0.21 0.20 0.28 0.39 1.02 1.63
- Metionină+cistină 0.46 0.49 0.60 0.97 1.65 2.92
- Triptofan 0.20 0.24 0.15 0.16 0.21 0.31
- Treonină 0.41 0.53 0.60 0.83 1.48 2.14
- Glicină+serină 1.29 1.47 1.53 1.91 3.77 5.04
- Leucină 1.00 0.93 1.31 2.10 7.20 10.40
- Izoleucină 0.53 0.51 0.54 0.68 2.12 2.63
- Valină 0.68 0.72 0.92 1.05 2.22 3.09
- Histidină 0.32 0.38 0.46 0.72 0.01 1.27
- Arginină 0.73 1.03 1.06 0.83 1.41 1.98
- Fenilalan.+Tirozină 1.10 1.00 1.22 1.43 4.69 7.86
Cenuşă brută 2.00 5.80 6.92 7.1 2.79 1.93
- Calciu 0.07 0.14 0.28 0.15 0.02
- Fosfor total 0.45 1.30 0.70 0.43 0.37
- Sodiu 0.05 0.01 0.10 0.08 0.02
- Potasiu 0.60 1.20 0.60 0.03 0.03
- Clor 0.06 0.06 0.10 0.05
- Magneziu 0.16 0.40 0.80 0.06
Porcine
ED (kcal/kg) 3550 2300 3770 2600 3700 4250
EM (kcal/kg) 3420 2210 3645 2455 3395 3490
Păsări
EM (kcal/kg)
- pui 3920
- găini ouătoare 3200 1500 3845
- cocoşi adulţi 3150 1440 2720 1890 3610
Fosfor disponibil 0.18 0.60 0.23 0.12
436
Valoarea nutritivă a principalelor nutreţuri concentrate şi subprodusele lor utilizate

în hrana rumegătoarelor
Nutreţuri verzi
Crt (g/kg) energetică (g) digestivă minerali (g)
Cereale şi subprodusele lor
1000
1. Porumb 870
1.27 1.29 61 82 120 - - - 0.3 3.5
1000
2. Ovăz 860
1.03 0.98 26 74 84 - - - 1.0 4.0
1000
3. Grâu 860
1.19 1.20 43 86 110 - - - 0.7 3.8
1000
4. Orz 860
1.12 1.11 30 80 101 - - - 0.4 3.2
1000
5. Sorg 860
1.18 1.18 69 91 117 - - - 0.3 3.2
1000
6. Triticale 870
1.21 1.22 33 88 108 - - - 0.5 4.6
1000
7. Tărâţe de grâu 880
0.90 0.84 41 114 96 - - - 1.5 12.8
1000
8. Gluten de porumb 880
1.16 1.15 63 145 125 - - - 3.0 7.8
Leguminoase, oleaginoase şi subprodusele lor
1000
6. Soia 880
1.23 1.19 38 244 86 - - - 2.8 6.4
1000
7. Mazăre 860
1.16 1.16 23 155 100 - - - 0.9 4.6
1000
8. Soia extrudată 880
1.24 1.20 194 294 226 - - - 2.8 6.4
1000
9. Floarea soarelui 880
1.17 1.05 17 106 98 - - - 1.8 4.8
1000
10. Şrot de soia 44 880
1.14 1.12 185 348 241 - - - 3.4 7.0
1000
11. Şrot de soia 48 880
1.17 1.16 198 371 245 - - - 3.4 7.8
1000
12. Soia 48 tanată 880
1.17 1.16 338 412 382 - - - 3.4 7.8
1000
13. Şrot de floarea soarelui 35 890
0.81 0.82 82 245 128 - - - 3.1 10.3
1000
14. Şrot de floarea soarelui 42 900
0.95 0.88 108 321 159 - - - 2.8 9.9
437
Nutreţurile concentrate proteice de origine vegetală
CAPITOLUL 23
NUTREŢURILE CONCENTRATE PROTEICE

DE ORIGINE VEGETALĂ
Proteina este nutrientul, cel mai frecvent deficitar, mai ales în

alimentaţia tineretului animalelor cu ritm ridicat de creştere sau a animalelor
cu producţii mari; în costul raţiei, suplimentele proteice deţin ponderea cea
mai mare, ele fiind mult mai scumpe decât sursele energetice comune.
În cazul animalelor monogastrice calitatea proteinelor prezintă o
importanţă cu totul particulară, echilibrarea corectă a aminoacizilor esenţiali
fiind dificilă şi necesitând proteine cu mare valoare biologică.
Seminţele de leguminoase
În România se folosesc în hrana animalelor doar câteva sortimente de

leguminoase; practic se poate vorbi în acest caz doar de mazăre şi soia. Alte
leguminoase se cultivă aproape în exclusivitate pentru consum uman (fasole,
bob), în timp ce lupinul se cultivă pe suprafeţe extrem de reduse.
Compoziţia chimică a leguminoaselor boabe (tab. 23.1) este destul de
variabilă; astfel, cu toate că sunt considerate nutreţuri concentrate proteice,
conţinutul în proteină variază în limite largi: de cca. 22 % la mazăre şi
fasole până la cca. 40 % la soia. Proteina din boabele de leguminoase este
deficitară în aminoacizi sulfuraţi, metionina fiind limitant primar în aceste
proteine; se remarcă însă conţinutul relativ ridicat (în special soia) în lizină.
Tabelul 23.1 Îmbunătăţirea valorii biologice a proteinelor prin suplimentare

cu metionină
Sursa de proteine VB Creştere VB
Soia 75
Soia + 0,7% DL-metionină 80 7%
Mazăre 62
Mazăre + 0,95 DL-metionină 77 24%
Bob 51
Bob + 0,5 DL-metionină 75 46%
Sursa: Halga, 1970 VB - valoarea biologică a proteinelor, după bilanţ N
438
Suplimentarea cu metionină sintetică măreşte substanţial valoarea

biologică a proteinelor din leguminoase (cu 7- 46 %, după provenienţa
proteinelor) (tab. 23.2).
Tabelul 23.2 Compoziţia chimică şi digestibilitatea energiei
pentru unele seminţe de leguminoase
% din nutreţ
Specificare
Soia boabe Mazăre Fasole Bob Lupin
Substanţă uscată 89.0 86.0 88.0 87.0 87.0
Proteină brută 37.0 22.0 22.6 26.4 35.7
Grăsime brută 18.0 1.6 1.7 1.3 9.6
Celuloză brută 6.0 5.5 4.5 8.3 10.7
SEN 22.2 53.5 57.0 48.5 27.6
-amidon 43.9 35.0
Cenuşă brută 4.4 3.4 3.9 3.4 3.4
Lizină 2.35 1.60 1.53 1.66 1.68
Metionină 0.52 0.25 0.32 0.21 0.28
Metionină+cistină 1.15 0.59 0.59 0.53 0.80
Triptofan 0.48 0.20 0.22 0.22 0.28
Treonină 1.44 0.87 1.04 0.93 1.29
Leucină 2.85 1.53 1.97 1.95 2.50
Izoleucină 1.78 0.97 1.23 1.18 1.57
Valină 1.77 1.01 1.36 1.25 1.50
Histidină 0.91 0.52 0.69 0.66 0.82
Arginină 2.81 2.12 1.40 2.48 3.75
Fenilalanină + tirozină 3.20 1.73 2.15 2.02 3.0
Minerale:
Calciu 0.25 0.08 0.11 0.11 0.18
Fosfor total 0.57 0.45 0.45 0.61 0.40
Fosfor disponibil 0.11 0.14 0.15 0.15 0.08
Magneziu 0.29 0.12 0.12 0.18 0.15
Digestibilitate energie (%):
- rumegătoare 81 88 83 89 88
- porcine 84 90 85 85 83
- păsări 77 68 63 70 58
Sursa:Bourdon, 1989
Sub acţiunea enzimelor intracelulare ale bacteriilor şi protozoarelor

din rumen, proteinele sunt hidrolizate în peptide şi apoi în aminoacizi, care
sunt dezaminaţi până la amoniac, CO2 şi acizi graşi volatili;
degradabilitatea în rumen a proteinelor din boabele de leguminoase este
439
ridicată, peste 85 % din aceste proteine fiind hidrolizate la acest nivel a

tubului digestiv; cota parte a proteinelor de origine alimentară care vor fi
digerate în intestinul subţire, în acest caz, este foarte redusă (5-15 % din
proteina totală).
Unele boabe de leguminoase conţin factori antinutriţionali (factori
antitriptici, saponine, factori goitrogeni …) iar altele chiar substanţe toxice,
care reduc utilizarea proteinelor în organism (atât la rumegătoare, cât mai
ales la monogastrice) sau periclitează sănătatea animalelor.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, boabele de leguminoase sunt
supuse unor tratamente tehnologice specifice care urmăresc: inactivarea
factorilor antinutritivi, detoxificarea, sporirea disponibilităţii aminoacizilor
în intestinul subţire. În acest scop se aplică tratamente termice, care
antrenează o alterare a structurii spaţiale a proteinelor fără a afecta structura
primară a acestora; rezultatul este creşterea fluxului aminoacizilor
indispensabili la nivel intestinal (Colonna şi col., 1995).
În cazul când aceste tratamente sunt rău aplicate este afectată valoarea
biologică a proteinelor (distrugerea unor aminoacizi lizină sau cistină) sau
formarea unor complexe rezistente la degradarea enzimatică.
Tratamentele termice cele mai folosite sunt: toastarea (la 128-1440C,
timp de 2 minute), extrudarea şi expandarea.
Pentru reducerea degradării proteinelor în rumen se practică şi diferite
tratamente chimice (ex. tanarea).
Conţinutul în grăsimi este destul de variabil, respectiv redus (1-2 %)
pentru mazăre, fasole, bob, sau ridicat (cca. 18-20 %) pentru soia; grăsimile,
în special din soia, conţin cantităţi mari de acizi graşi nesaturaţi.
Hidraţii de carbon se găsesc în proporţii mai ridicate (50-60 %) la
mazăre, fasole şi bob şi mai reduse (20-30 %) la soia şi lupin; între hidraţii de
carbon dominant este amidonul. Conţinutul în celuloză brută este relativ redus
(4-10 %).
Boabele de leguminoase sunt sărace îndeosebi în Ca şi Mg; ele au un
conţinut mai ridicat în fosfor, dar aceasta are o biodisponibilitate redusă
(sub 30 %), în special la păsări.
Valoarea nutritivă a boabelor de leguminoase este ridicată la
rumegătoare (peste 1 UFL/kg SU, datorită digestibilităţii mari a energiei
peste 80 %) şi mai scăzută la monogastrice (în mod deosebit la păsări, la
care digestibilitatea energiei este mai mică 60-80 %).
440
În hrana animalelor, leguminoasele boabe se folosesc pentru aportul

lor în aminoacizi esenţiali, dar sunt totodată şi importante surse de energie.
Dacă la rumegătoare folosirea lor nu pune probleme deosebite, în afara celor
legate de degradabilitatea ridicată în rumen, la monogastrice proporţiile de
folosire în raţii sunt limitate, în funcţie de categoria de animale, atât la
porcine (tab. 23.3), cât şi la păsări (tab. 23.4).
Tabelul 23.3 Limite maxime de folosire a unor boabe de leguminoase

în alimentaţia porcilor (% din raţie)
Factori Purcei Porci la Porci de
Felul boabelor Alţi factori
antinutritivi 5-10 kg 10-25 kg îngrăşat reproducţie
Mazăre Antitriptici 0 15 20 20
Bob Tanini 0 0 15 10
Alcaloizi,
Lupin dulce α-galactozide 0 5 10 0
Sursa: INRA, 1989
Tabelul 23.4 Limite maxime de folosire a unor boabe de leguminoase

în alimentaţia păsărilor (% din raţie)
Felul boabelor Factori antinutritivi Alţi factori Tineret Adulte
Mazăre Antitriptici α-galactozide 25 20;10*
Bob Tanini, Antitriptici Vicina, convicina, 30 15;10*
α-galactozide
Alcaloizi,
Lupin dulce α-galactozide 20; F.L.* 10;F.L.*
Sursa: INRA, 1989 * Labrier, 1994 F.L. = fără limite
Soia este una dintre cele mai valoroase leguminoase pentru hrana
animalelor; are cel mai ridicat conţinut în proteine şi aminoacizi esenţiali,
care se găsesc într-un echilibru mai bun, comparativ cu alte leguminoase
boabe; proteinele din soia sunt însă deficitare în metionină.
Conţinutul ridicat în grăsimi şi redus în celuloză fac ca boabele de soia
să aibă o valoare energetică ridicată, la toate speciile şi categoriile de
animale:
UF/kg SU kcal EM/kg SU
UFL UFC Porci păsări
Soia integrală 1,23 1,19 4432 4326
441
astfel că în raţii aportul lor în energie este apreciabil şi contribuie la o

îmbunătăţire a concentraţiei energetice a hranei.
Boabele de soia conţin însă şi cei mai mulţi factori antinutritivi:
- hemaglutine - lipoxidaze
- saponine - factori goitrogeni
- anticoagulanţi - inhibitori triptici
- diuretici - factori rahitihigeni
aceştia sunt însă termolabili şi pot fi distruşi prin tratamente termice (uscate
sau umede), cum sunt toastarea sau extrudarea (care este cea mai eficace).
Prin extrudare se obţine din soia integrală un produs deosebit de
valoros pentru hrana animalelor respectiv "Full fat soya meal", caracterizat
prin valoare energetică şi proteică ridicate (38 % proteină brută), cu un
conţinut apreciabil în aminoacizi esenţiali şi foarte digestibil, în special la
păsări şi porci; acest produs are avantajul că aduce în reţete o importantă
cantitate de ulei (18 %) care nu mai trebuie adăugat suplimentar; poate fi
folosit cu bune rezultate şi la vacile de lapte.
Mazărea este o leguminoasă valoroasă pentru alimentaţia animalelor,
dar cu un conţinut nu prea ridicat în proteină (cca. 22 %), aspect ce
limitează folosirea ei la categoriile de animale cu cerinţe mari de proteine
(ex. pui în perioada de demaraj, purcei…). Este o sursă relativ bună de
lizină şi alţi aminoacizi esenţiali (excepţia triptofanului), aminoacidul
limitant al proteinei din mazăre fiind metionina.
Ca şi alte boabe de leguminoase şi mazărea conţine factori antitriptici,
care sunt însă distruşi prin tratament termic, în acest caz, ce permite şi o
creştere a digestibilităţii amidonului, favorabilă pentru valoarea nutritivă, dat
fiind conţinutul ridicat al mazării în amidon (peste 53 %).
Digestibilitatea energiei din mazăre este ridicată la rumegătoare şi
porcine (aproape 90 %), dar mai redusă la păsări (sub 70 %).
Mazărea se poate folosi fără restricţii în hrana rumegătoarelor. La porcine,
se recomandă să se introducă în raţii în proporţii de până la 20 % (exceptând
purcei sub 10 kg), având influenţă bună asupra calităţii cărnii şi grăsimii.
La păsări, se recomandă limitarea proporţiei ei la găinile ouătoare (10-
20 %), proporţii mai ridicate influenţând negativ producţia de ouă. La tineret
în creştere, limitarea folosirii mazării este impusă de conţinutul ei mai puţin
favorabil, în aminoacizi esenţiali.
442
Bobul, este cultivat pe suprafeţe mai mari în ţările vestice (în special
în Franţa) şi se foloseşte atât în alimentaţia erbivorelor cât şi a
monogastricelor. Conţinutul în proteină este mai ridicat decât al mazării, dar
şi în acest caz proteina este deficitară în aminoacizi sulfuraţi. Are un
conţinut relativ ridicat în amidon.
Conţinutul în factori antitriptici este mai redus decât la alte
leguminoase, dar bobul conţine alţi factori antinutritivi (în special tanini,
vicină, convicină…), care limitează folosirea lui la porci şi păsări (până la
10-15 % din raţii la porci, respectiv 10-30 % la păsări). La găinile ouătoare,
vicina şi convicina au influenţă negativă asupra consumului de hrană şi
greutăţii ouălor (aceasta scade cu 0,6 g pentru fiecare 10 % bob în raţie)
(Larbier şi col., 1994).
Bobul se foloseşte cu rezultate bune în alimentaţia cailor, în special la
cei care efectuează munci grele.
Lupinul prezintă importanţă mai redusă pentru alimentaţia animalelor,
suprafeţele cultivate fiind mici, datorită producţiei modeste de seminţe la ha.
Lupinul are, comparativ cu alte leguminoase (exceptând soia), un
conţinut mai ridicat în proteină (peste 35 %) şi grăsimi (10-11 %); proteina
este deficitară în aminoacizi sulfuraţi şi triptofan, având un conţinut moderat
în lizină. Comparativ cu alte leguminoase, lupinul are un conţinut mai mare
în pereţi celulari, care însă sunt uşor degradaţi în rumen.
În hrana păsărilor, lupinul se foloseşte cu rezultate bune atât la tineret
cât şi la adulte; totuşi, unii autori recomandă limitarea proporţiei la 20 % şi
respectiv 10 %.
De asemnea, se recomandă limitarea lupinului şi în raţiile porcinelor
(la 5-10 %), datorită posibilelor fermentaţii intestinale ale glucidelor
conţinute (∝-galactozide) (Bourdon şi col., 1989).
Fasolea se foloseşte aproape exclusiv în alimentaţia umană; costul
relativ ridicat nu justifică folosirea ei în hrana animalelor. În anumite situaţii
se folosesc aşa-zisele “gozuri”, respectiv spărturile rezultate în urma
selectării boabelor pentru sămânţă sau consum alimentar. Aceste gozuri se
dau mai ales în alimentaţia oilor (20-30 % din amestecul de concentrate).
Seminţele de oleaginoase
Aceste seminţe se folosesc în mai mică măsură, ca atare, în hrana

animalelor; totuşi, sub diferite forme, ele au tangenţă cu aceasta.
443
Sub aspectul conţinutului chimic (tab. 23.5) aceste seminţe se

caracterizează prin proporţie ridicată de grăsimi (37-50 % în SU), moderată
de proteine (17-25 % în SU), şi redusă în hidraţi de carbon (sub 25 % în
SU).
Proteina din aceste seminţe este deficitară în lizină dar este o sursă
bună de aminoacizi sulfuraţi. Grăsimea este formată în principal din acizi
graşi nesaturaţi, între care şi acid linoleic; datorită conţinutului în acizi graşi
nesaturaţi, pot influenţa consistenţa grăsimilor corporale şi a laptelui.
Hidraţii de carbon sunt reprezentaţi mai ales de polizaharidele
neamidonoase prezente în pereţii celulari, care reprezintă proporţii relativ
ridicate (până la 30 % din SU), în special la floarea soarelui; cantităţile de
amidon sunt nesemnificative.
Aceste seminţe sunt sărace în Ca; de asemenea, conţinutul în P
disponibil este redus, biodisponibilitatea lui la monogastrice fiind scăzută
(sub 30 %).
Tabelul 23.5 Compoziţia chimică şi digestibilitatea unor seminţe de

oleaginoase
Felul seminţelor
Specificare
Floarea soarelui In Rapiţă
Substanţă uscată 93.3 88.0 89.9
Proteină brută 17.4 25.1 21.7
Grăsime brută 48.5 37.9 45.7
Pereţi celulari 29.4 14.2 19.9
Celuloză brută 16.4 7.7 6.8
Ligno-celuloză 20.0 8.4 11.6
Substanţe extractive neazotate 13.8 23.8 20.2
Amidon <1 5.0 <1
Cenuşă brută 3.9 5.5 5.6
Calciu 0.18 0.24 0.33
Fosfor 0.48 0.69 0.53
Fosfor disponibil 0.08 0.14 0.10
Digestibilitatea energiei (%)
- rumegătoare 62 78 65
- porcine* 83
- păsări* 72
Sursa: Andrieu şi col., 1988 * Bourdon şi col., 1989
444
Digestibilitatea energiei lor este mai mare la porci şi păsări (70-80 %)

şi mai redusă la rumegătoare, din cauza conţinutului ridicat în grăsimi;
pentru a atinge un nivel corespunzător al digestibilităţii, aceste seminţe
trebuie măcinate fin, operaţiune dificilă tocmai din cauza conţinutului
ridicat în grăsimi.
Seminţele de in sunt utilizate frecvent în hrana cailor datorită
“efectului igienic” pe care îl exercită asupra tubului digestiv al cailor obosiţi
şi a celor care consumă cantităţi mari de ovăz; în urma consumului
seminţelor de in, părul cailor capătă supleţe şi strălucire. Înaintea folosirii,
aceste seminţe trebuie opărite sau fierte, pentru a preveni intoxicarea cu acid
cianhidric (la care caii sunt foarte sensibili); din această cauză, cantităţile
administrate se limitează la cca. 0,3 kg/100 kg GV (Martin-Rosset, 1990).
Datorită conţinutului ridicat în pectine, care prin înmuiere formează
mucilagiu cu efect calmant şi protector pentru mucoasa gastrică, mucilagiile
şi decocturile de in se folosesc la animalele în convalescenţă, la tineret cu
tulburări digestive, în primele zile după înţărcare etc. Decocturile se
pregătesc prin fierberea a 1 kg seminţe în 8-10 kg apă (Stoica, 1997).
Seminţele de rapiţă, pot fi utilizate în hrana păsărilor, fiindcă au
valoare energetică ridicată (4150 kcal EM/kg), dar proporţiile de introducere
în nutreţurile combinate sunt mai reduse din motive tehnologice. Aceste
seminţe conţin sinapină şi glucosinolaţi (factori antinutritivi) care limitează
proporţia de folosire a lor în hrană (maximum 10 % din raţie).
Seminţele de floarea soarelui sunt folosite în ultimul timp în
nutreţurile combinate care trebuie să aibă un conţinut ridicat în energie (ex.
pentru puii de carne), rolul lor fiind, în acest caz, de sursă de energie
(datorită conţinutului ridicat în grăsimi). Acest mod de folosire este privit în
primul rând sub aspect economic, respectiv evitarea costurilor suplimentare
generate de obţinerea uleiului şi apoi introducerea lui în nutreţurile
combinate. Seminţele de floarea soarelui se pretează acestui mod de folosire
fiindcă nu conţin factori antinutritivi sau toxici şi nu necesită tratamente
speciale, cum este cazul altor seminţe oleaginoase sau proteice.
Folosite în proporţie de 5-8 % în nutreţul combinat aportul lor
energetic este semnificativ (230-375 kcal EM/ kg nutreţ combinat,
corespunzător unui supliment de cca. 2-4 % ulei).
Posibilitatea folosirii enzimelor exogene (β-glucanaze, xilanaze…)
înlătură pericolul reducerii digestibilităţii raţiei ca urmare a proporţiei mai
ridicate de pereţi celulari din seminţele de floarea soarelui.
Seminţele de cânepă se folosesc în alimentaţia păsărilor de apartament,
dar şi la găinile ouătoare, la care se consideră că influenţează producţia de
ouă.
445
Subproduse ale seminţelor de oleaginoase
Cele mai importante surse comerciale de concentrate proteice vegetale

sunt subproduse rezultate în urma extragerii uleiului din unele seminţe
oleaginoase, subproduse denumite generic şrot (cuvânt provenit din germană
- Schrot). La noi în ţară, principalele şroturi sunt de soia şi floarea soarelui;
în România, alte şroturi: bumbac, arahide, rapiţă, in, susan, palmier, cocos,
germeni de cereale etc. constituie excepţii şi nu se produc în cantităţi în care
să prezinte importanţă deosebită pentru alimentaţia animalelor.
În procesul de extragere a uleiului sunt trei etape importante: decojirea,
presarea/solvirea şi extragerea uleiului cu solvenţi; decojirea se face după ce
seminţele au fost sparte, uscate şi apoi prăjite (extrudate) timp de 15-20 minute;
pentru seminţele care conţin peste 35 % ulei, acesta se extrage în 2 etape,
respectiv presare/solvire şi apoi extragerea totală a uleiului cu solvenţi.
Extragerea uleiului cu solvenţi este cea mai răspândită tehnologie în
prezent, cantitatea de ulei care rămâne în şroturi fiind foarte mică (sub 2 %).
În România, se mai practică, în mici unităţi specializate, extragerea uleiului
de floarea soarelui prin presare, rezultând ca subprodus turtele, care conţin
multă grăsime (12-20 %).
Compoziţia chimică a şroturilor (tab. 23.6) evidenţiază proporţia ridicată
de proteine pe care acestea le conţin (deseori peste 40 %).
Trebuie remarcat însă faptul că în comerţul cu şroturi, procentul de
proteină este standardizat (prin diluarea cu coji) şi evidenţiat printr-o cifră
care este alăturată denumirii şrotului (ex. şrot soia 44, şrot floarea soarelui
37…); cea mai mare parte din azotul din şroturi (peste 90 %) este azot
proteic cu o digestibilitate foarte ridicată.
Valoarea biologică a proteinelor diferă, după felul şroturilor, de la
moderat la bună, fiind însă mai redusă decât a proteinelor de origine
animală; la majoritatea proteinelor din şroturi se înregistrează o carenţă în
aminoacizii cu sulf şi în lizină (excepţie şrotul de soia).
Cu excepţia şroturilor de floarea soarelui, celelalte şroturi sunt sărace
în celuloză, fapt ce contribuie la o digestibilitate ridicată a lor.
Şroturile sunt sărace în Ca, iar cea mai mare parte a P este sub formă
de P fitic, puţin disponibil (sub 20 %) pentru animalele monogastrice.
446
Tabelul 23.6 Compoziţia chimică şi valoarea energetică a unor şroturi

folosite în hrana animalelor (% din nutreţ)
Felul şroturilor
Specificare Soia Floarea soarelui Rapiţă Arahide Bumbac
44 48 50 29/30 34 37
Substanţă uscată 90.0 90.0 90.0 90.0 90.0 90.0 90.0 90.0 90.0
Proteină brută 43.5 46.0 49.0 29.0 34.0 37.0 35.5 50.0 40.0
Grăsime brută 1.5 1.5 1.5 1.5 1.5 1.5 2.5 1.5 1.5
Celuloză brută 6.0 6.0 6.0 25.0 23.0 18.0 11.0 10.0 13.5
Substanţe extractive neazotate 31.5 31.5 30.0 28.5 25.5 26.5 34.0 23.0 28.5
Cenuşă brută 6.0 6.0 6.0 6.0 6.0 7.0 7.0 5.5 6.5
Lizină 2.74 2.89 3.07 1.01 1.18 1.28 2.03 1.70 1.52
Metionină 0.60 0.63 0.68 0.62 0.72 0.79 0.75 0.50 0.60
Metionină + cistină 1.23 1.30 1.39 1.09 1.27 1.39 1.64 1.12 1.24
Treonină 1.72 1.82 1.94 1.03 1.21 1.32 1.53 1.28 1.28
Triptofan 0.59 0.62 0.66 0.38 0.45 0.47 0.43 0.50 0.49
Arginină 3.28 3.45 3.66 2.23 2.68 2.97 2.13 5.68 4.12
Histidină 1.17 1.23 1.31 0.70 0.82 0.89 0.94 1.16 1.08
Izoleucină 2.13 2.28 2.45 1.25 1.47 1.60 1.33 1.73 1.36
Leucină 3.40 3.55 3.83 1.78 2.12 2.33 2.43 2.98 2.28
Fenilalanină 2.22 2.36 2.52 1.28 1.50 1.64 1.40 2.44 1.92
Valină 2.19 2.36 2.50 1.52 1.78 1.93 1.92 2.07 1.88
Minerale:
Calciu 0.20 0.25 0.25 0.35 0.30 0.25 0.70 0.10 0.17
Fosfor total 0.60 0.60 0.65 0.90 1.00 1.00 0.90 0.60 1.00
Fosfor disponibil 0.10 0.11 0.11 0.15 0.17 0.17 0.26 0.06 0.10
Magneziu 0.26 0.27 0.27 0.50 0.50 0.50 0.48 0.25 0.50
Valoare energetică
(kcal EM/kg)
- porcine 3230 3280 3320 1750 1810 1940 2710 3200 2810
- păsări 2210 2330 2460 1180 1300 1600 1790 2180 1570
Sursa: Rhone-Poulenc Animal Nutrition, 1993
Valoarea energetică diferă mult atât după felul şroturilor cât şi după
specia de animale; în principiu, conţinutul în celuloză este factorul care
diminuează valoarea lor energetică, în special la păsări.
447
Dat fiind conţinutul seminţelor oleaginoase şi a celor proteice în

factori antinutritivi şi chiar toxici, şroturile trebuie tratate termic, pentru
înlăturarea posibilelor efecte negative provocate de prezenţa acestor
substanţe.
Şroturile se folosesc în hrana tuturor speciilor şi categoriilor de
animale de interes zootehnic, în scopul echilibrării raţiilor în proteină,
respectiv în aminoacizi esenţiali, cu unele limitări la porci şi păsări (tab. 23.7).
Tabelul 23.7 Limite maxime de folosire a unor şroturi în alimentaţia

porcilor (% din raţie)
Factori Purcei Porci la Porci de
Felul şroturilor Alţi factori
antinutritivi 5-10 kg 10-25 kg îngrăşat reproducţie
Arahide Aflatoxine 0 0 10 0
Rapiţă Glucosinolaţi Celuloză 0 0 5 ?
Soia 50 20 25 F.R F.R.
Floarea soarelui Celuloză 0 0 5 5
Păsări Tinere Adulte
t
Arahide Micotoxine- prezente 0 0
Rapiţă Glucosinolaţi Sinapină 4-demaraj 4
Bumbac Gossypol 8-finisare 10
Şroturile de soia se produc, pe plan mondial, în cantităţi

impresionante, marile producătoare şi exportatoare fiind SUA, Brazilia,
Argentina, India, China; consumul intern al şroturilor de soia în SUA
depăşeşte 18 milioane tone anual, în timp ce celelalte şroturi ajung la 2,3
milioane tone (din care cele de bumbac ating cca. 1,5 milioane tone).
Şroturile de soia sunt cele mai valoroase surse proteice de origine
vegetală; după extragerea uleiului din seminţele de soia (conţinut variabil, 15-
21 %), în general cu solvenţi şi după tratament termic adecvat (toastare) se
obţine un produs cu un conţinut proteic standardizat (44-50 % proteină brută).
Conţinutul în aminoacizi esenţiali al proteinelor din şroturi de soia
este ridicat şi mai bine echilibrat, comparativ cu alte proteine vegetale; se
remarcă conţinutul relativ ridicat în lizină (2,7-3,0 %), treonină (1,7-1,9 %)
şi triptofan (cca. 0,6 %); aceste proteine sunt deficitare în aminoacizi
sulfuraţi, dacă se folosesc la porci şi păsări.
448
Comparativ cu cerinţele în aminoacizi ale monogastricelor, dintre

proteinele vegetale şroturile de soia conţin cel mai echilibrat amestec de
aminoacizi esenţiali (fig. 23.1).
160
140 140
123
% din amestecul de AAe
120 119
100
100
79
80 67 82
63 70
42
60 72
60 60
30 60
Şrot desoia
{rot de soia
40 21 60
48
48
26
20 Cerinţe
18
Cerin]e
porci porci
0
cre[tere
creştere
Liz Met+Cist Tre Trip Arg Hist Izo Leu Fen+Tir Val
Fig. 23.1 Proporţia aminoacizilor esenţiali (AAe) din şroturile de soia 48

(lizina =100), comparativ cu cerinţele porcilor în creştere,
exprimate în acelaşi mod
Şroturile de soia au palatabilitate şi digestibilitate ridicate şi datorită

conţinutului redus în celuloză brută (cca. 6 %) şi respectiv în pereţi celulari
(sub 15 % din SU), ceea ce le asigură o valoare energetică bună la toate
speciile de animale; conţinutul în amidon este redus (până la 10 % din SU).
Conţin cantităţi reduse de vitamine din complexul B. Au o proporţie
mică de Ca, iar P disponibil nu depăşeşte 20 % din P total, la păsări.
Degradarea proteinelor în rumen este moderată (cca. 62 %), iar la
monogastrice au cea mai ridicată biodisponibilitate dintre toate proteinele
vegetale; pentru reducerea degradării în rumen a proteinelor, şroturile de
soia sunt supuse unor tratamente, mai folosită în acest scop fiind tanarea, în
urma căreia scade degradabilitatea lor în rumen (DT) şi creşte cantitatea de
proteină alimentară digestibilă în intestinul subţire (PDIA) (Jarrige, 1988):
DT(%) PDIA (g/kgSU)

Şroturi soia 48 62 198
Şroturi soia 48 tanate 32 338
449
Ca şi alte seminţe oleaginoase şi seminţele de soia conţin numeroşi

factori antinutritivi sau toxici; astfel, la folosirea îndelungată, la multe specii
de animale apare guşa, din cauza factorilor goitrogeni. Substanţele antigene
din seminţele de soia au efect toxic la tineretul prerumegător. Antitripsinele
reduc digestibilitatea proteinelor la rumegătoare. Aceşti factori, precum şi
alţii (saponine, hemaglutinine, factori rahitigeni) sunt termolabili, fiind
distruşi sub acţiunea căldurii. Din această cauză şroturile de soia sunt supuse
unor tratamente termice corespunzătoare (toastare, extrudare,
autoclavare…).
Seminţele de soia conţin o substanţă estrogenă vegetală - genistina -
considerată a fi componentă a aşa-zisului “factor promotor al creşterii”
prezent în seminţele şi şroturile de soia.
Şroturile de soia se folosesc la toate speciile şi categoriile de animale
dar mai ales la monogastrice (porci, păsări), la care constituie principala
sursă de proteine, respectiv de aminoacizi esenţiali.
Şroturile de floarea soarelui se produc, în cazul României, în cantitatea
cea mai mare, comparativ cu toate celelalte categorii de şroturi; din păcate
încă nu există o standardizare referitoare la conţinutul lor în cele două
componente care le determină valoarea nutriţională: proteina şi respectiv,
celuloza. Din această cauză există o mare variabilitate a lor sub aspectul
compoziţiei chimice în funcţie de materia primă şi de producător (excepţie fac
şroturile destinate exportului, care au o compoziţie mai constantă).
Conţinutul în proteină al şroturilor de floarea soarelui poate să ajungă
până la 37-38 %, caz în care conţinutul în celuloză brută coboară sub 20 %
produsul este adecvat alimentaţiei porcilor şi păsărilor. Dacă seminţele de
floarea soarelui nu sunt decorticate, şroturile care rezultă după extragerea
uleiului au un conţinut mai redus în proteine (sub 30 %) şi semnificativ mai
ridicat în celuloză (peste 25 %), nefiind corespunzător alimentaţiei
animalelor rumegătoare.
Proteina din aceste şroturi este deficitară în lizină (sub 50 % din
cantitatea existentă în şroturile de soia), dar are un conţinut ridicat în
aminoacizi cu sulf; conţinutul lor în lizină poate fi corectat prin
suplimentare cu lizină de sinteză, caz în care echilibrul aminoacizilor
esenţiali se îmbunătăţeşte, fiind apropiat de cel recomandat pentru porcii în
creştere (fig. 23.2).
450
Floarea soarelui ca atare

250
232 Floarea soarelui cu adaos de lizină
şi metionină
200 Cerinţe pentru porci în creştere
AA e (% din lizina)
182
150 125 151

108 108 128
100
103 85
100
37 39 70
50
60 32 58 60
48
17
0
Liz Met+Cist Tre Trip Arg Hist Leu Fen+Tir Val
Fig. 23.2 Echilibrul aminoacizilor esenţiali (AAe; lizina =100 %) în şroturile de floarea
soarelui ca atare si suplimentate cu 1,4 % lizină şi 0,25 % metionină
comparativ cu cerinţele porcilor în creştere
Calitatea şroturilor de floarea soarelui depinde, aproape în

exclusivitate, de cantitatea de coji pe care o conţin; cojile au un conţinut
ridicat de pereţi celulari, la rândul lor bogaţi în celuloză şi chiar în lignină,
care influenţează mult digestibilitatea energiei chiar şi la rumegătoare
(Andrieu, 1988)
% din substanţa uscată Digestibilitatea
Pereţi energiei
PB CB Lignină
celulari (%)
Şrot din floarea soarelui 30 33.7 41.0 25.4 9.3 56
La animalele monogastrice, influenţa proporţiei de pereţi celulari şi

respectiv de celuloză este şi mai mare, atât asupra digestibilităţii energiei,
cât şi a digestibilităţii altor nutrienţi (Rhône Poulenc Animal Nutrition, 1993).
Celuloză brută Digestibilitatea energiei (%)
(%) porci păsări
Şrot floarea soarelui 29/30 25.0 48 28
Şrot floarea soarelui 34 23.0 50 33
Şrot floarea soarelui 37 18.0 54 41
451
Şroturile de floarea soarelui au un conţinut redus în Ca, iar P este în

majoritate nedisponibil pentru păsări, aflându-se în fitaţi.
Comparativ cu alte seminţe oleaginoase, cele de floarea soarelui nu conţin
nici un fel de factori antinutritivi sau substanţe toxice, ceea ce face ca aceste şroturi
să fie cele mai “curate” din acest punct de vedere (Ferrando, 1965).
În hrana animalelor şroturile de floarea soarelui se folosesc pentru
echilibrarea proteică a raţiilor, în primul rând la rumegătoare; degradarea
proteinelor în rumen fiind însă destul de ridicată (peste 75 %), numai cca. 33
% din proteina brută pe care o conţin ajunge în intestinul subţire unde are
loc hidroliza. Aceste şroturi se folosesc cu rezultate bune şi în hrana
cabalinelor.
La porcine, dar mai ales la păsări, rezultate bune se obţin când se
folosesc în alimentaţie şroturile de foarte bună calitate, respectiv cele care
conţin minimum 37-38 % proteină brută şi sub 20 % celuloză;
suplimentarea cu lizină sintetică, metionină şi în ultimul timp cu enzime
exogene care conţin celulaze, a îmbunătăţit mult utilizarea şroturilor şi la
aceste specii de animale (tab. 23.8).
Tabelul 23.8 Efectul suplimentării şroturilor de floarea soarelui cu lizină şi

metionină asupra sporului de greutate şi indicelui de consum,
la puii de carne
Spor greutate Indice de
Şroturi în raţie
(%) consum (%)
Şrot soia 7 % +
100 100
Şrot floarea soarelui 15 %
Şrot soia 7 % +
109.6 90.8
Şrot floarea soarelui 15 % + L-lizină 0,45 %
Şrot soia 7 % +
Şrot floarea soarelui 15 % + L-lizină 0,45 % + 114.9 87.6
DL-metionină 0,30 %
Sursa: Halga, 1970
Limita proporţiei în care sunt introduse în raţii şroturile de floarea

soarelui este condiţionată doar de conţinutul lor în celuloză, în cazul folosirii
lor la monogastrice. La erbivore nu sunt limite maxime de folosire, proporţia
introducerii în raţii depinzând de aportul de proteine prin raţia de bază.
452
Şroturile de rapiţă, se produc mai ales în zonele cu climat mai rece,

unde nu se cultivă soia sau floarea soarelui. Aceste şroturi au conţinut ridicat
în proteine (35-40 %) şi mai redus în celuloză decât cele de floarea soarelui;
conţinutul în aminoacizi este similar altor şroturi (chiar celor de soia).
Varietăţile mai vechi de rapiţă conţin acid erucic, toxic pentru toate
speciile de animale; varietăţile noi au fost ameliorate în direcţia dispariţiei
sau reducerii cantităţilor de substanţe antinutritive (ex. glucosinolaţi) sau
toxice. Toate conţin însă şi cantităţi importante de sinapină care imprimă
oului gust de peşte, dar numai la găinile care produc ouă cu coajă colorată;
acelaşi fenomen se poate întâlni, în unele cazuri şi la carnea de pasăre.
La păsări, proporţii de şroturi de rapiţă mai mari de 5 % în raţie
influenţează negativ producţia de ouă (ca număr şi greutate) şi sporesc
incidenţa ficatului gras la găini, respectiv a mortalităţii.
La porci, şroturile de rapiţă sunt bine utilizate, dar nu se recomandă
utilizarea lor la tineret şi la porcii de reproducţie.
La rumegătoare, proteinele din şroturile de rapiţă au o degradabilitate
moderată (cca. 70 %), iar pereţii celulari (bogaţi în lignină) sunt puţin digestibili.
La cabaline nu se recomandă folosirea şroturilor de rapiţă.
Şroturile de arahide se produc în lume în cantităţi mari (pe locul doi,
după şroturile de soia); sunt bogate în proteine, care sunt însă deficitare în
lizină şi au digestibilitate redusă.
Arahidele conţin inhibitori tripsici, precum şi micotoxine (în special
aflatoxine), dăunătoare tineretului şi porcilor de reproducţie. De altfel,
pericolul prezenţei aflatoxinelor a făcut să scadă interesul nutriţioniştilor
pentru aceste şroturi. Detoxificarea lor este însoţită de reducerea
digestibilităţii proteinelor.
Şroturile de bumbac, în unele zone geografice (America de Sud,
nordul Africii, Asia) se produc în cantităţi mai mari decât cele de soia.
Proteina din aceste şroturi (40-41 %) este săracă în cistină, metionină
şi lizină; conţinutul în Ca este redus, la fel ca şi cel în caroten.
La rumegătoare au o palatabilitate ridicată.
Seminţele şi şroturile de bumbac conţin cantităţi importante dintr-un
pigment galben (gossypol), toxic pentru monogastrice, în special la tineret.
La găinile ouătoare, gossypolul influenţează culoarea gălbenuşului (imprimă
nuanţă verzuie), iar prezenţa acidului sterculic reduce greutatea ouălor
(Pond, 1995).
453
Gossypolul este prezent sub două forme: legat de aminoacizii liberi (în
seminţe) şi liber (în şroturi când extragerea uleiului se face cu solvenţi).
Forma liberă este cea toxică; toxicitatea poate fi prevenită prin adaos de
sulfat feros sau alte săruri cu Fe. La păsări nu se recomandă în raţii niveluri
de peste 10 % iar la porci, în general nu se foloseşte.
Alte şroturi: de cânepă, in, ricin, mac, germeni de porumb,…au
importanţă cu totul locală, fiind produse în cantităţi foarte mici. Ele au un
conţinut moderat în proteine (până la 30-35 %) şi sunt sărace în lizină.
Se folosesc în special la taurine la îngrăşat, în cantităţi limitate (până
la 10-15 % din concentrate).
Metode de tratare a seminţelor de leguminoase şi oleaginoase şi a

subproduselor lor
Aşa după cum s-a arătat aproape toate seminţele plantelor

leguminoase şi oleaginoase (exceptând cele de floarea soarelui) conţin
numeroase substanţe cu efect antinutritiv, inhibitor, toxic sau care
influenţează nedorit calităţile organoleptice ale produselor de origine
animală. Mare parte dintre aceste substanţe sunt termolabile şi sunt distruse
sub acţiunea căldurii.
Metodele de tratament aplicate acestor seminţe şi subproduse au scop
diferit, în funcţie de specia de animale, respectiv:
• pentru monogastrice: distrugerea substanţelor dăunătoare
(antinutritive, inhibitoare…)
• pentru rumegătoare: reducerea degradabilităţii proteinelor în rumen.
În aceste scopuri se aplică două grupe de tratament:
- metode termice şi/sau hidrotermice;
- metode chimice.
Tratamente termice (şi/sau hidrotermice)

Principalele metode din această grupă sunt: toastarea, extrudarea şi
expandarea, prezentate anterior (subcap. grăunţe de cereale).
Efectele acestor tratamente la seminţele de leguminoase şi oleaginoase
depind de mulţi factori, din care mai importanţi sunt temperatura şi durata
aplicării ei; la acestea se mai adaugă umiditatea produsului, felul proteinelor
conţinutul în alte substanţe (glucide, lipide…).
454
Rezultatele acestor tratamente asupra nutreţurilor proteice în cauză

sunt atât pozitive cât şi negative.
Efectele pozitive sunt concretizate, în principiu, în creşterea fluxului
de aminoacizi esenţiali la nivel intestinal; căldura umedă, la aceeaşi
temperatură, este mai eficace (Tagan şi col., 1986). În cazul tratamentelor
aplicate pentru sursele proteice destinate rumegătoarelor, s-a constatat că
aplicarea căldurii permite o reducere semnificativă a dezaminării bacteriene
a proteinelor în rumen.
Pentru sursele destinate animalelor monogastrice, aplicarea căldurii
are ca efect distrugerea substanţelor dăunătoare, termolabile.
Efectele negative se înregistrează în cazul temperaturii prea ridicate
sau cu durată prea mare şi se manifestă prin reducerea valorii nutriţionale a
proteinelor, concretizată în: distrugerea unor aminoacizi (lizină, cistină…) şi
formarea unor complecşi intramoleculari (izopeptide) sau intermoleculari
(compuşi Maillard) rezistenţi la acţiunea enzimelor proteolitice (Colonna şi
col., 1995). Rezultatul constă în diminuarea fluxului de aminoacizi esenţiali
şi reducerea absorbţiei lor prin mucoasa intestinală (tab. 23.9); acţiunea este
nefavorabilă pentru monogastrice, dar favorabilă pentru rumegătoare fiindcă
reduce degradarea proteinelor în rumen.
Tabelul 23.9 Influenţa temperaturii asupra digestibilităţii şi conţinutului în

lizină, la şroturile de floarea soarelui
Temperatură Digestibilitate Lizină
Încălzire 0
C Substanţă organică Proteină (g/16 g N)
Puternică 125-135 75 81 1,95
Moderată 101-105 85 90 2,87
Sursa: Roşu, 1972
Tratamente chimice
Se aplică în special la sursele proteice folosite în alimentaţia
rumegătoarelor (şi sunt cunoscute şi sub denumirea de tanare), putând fi
împărţite în trei categorii (NRC, 2001):
455
• Tratamentele în care substanţele chimice (ex. aldehidele) se combină cu

proteinele, prin legături încrucişate; tratarea proteinelor cu formol este
industrializată de peste 20 de ani. Formolul acţionează asupra funcţiilor
ε-aminate ale reziduurilor de lizină, formând derivaţi hidroximetilaţi
reversibili. Majoritatea legăturilor metilate sunt acido-labile, iar
compuşii proteine-formol sunt disociaţi în cheag, fracţiunile proteice
rezultate fiind apoi digerate în intestinul subţire (Zelter şi col., 1970) (tab.
23.10).
• Tratamente chimice care alterează structura proteinelor prin denaturarea
lor (se folosesc acizi, baze, alcooli); de ex tratarea cu amoniac, cu etanol
(50 % v/v), cu propanol (40 % v/v);
• Tratamente chimice în care substanţele folosite se leagă puţin/sau deloc
de proteine şi nu alterează structura acestora (ex. încorporarea de tanini
vegetali – 8 % din SU la şroturile de soia, Leroy şi col., 1964) (Schwab,
1995).
Tabelul 23.10 Efectul tanării şroturilor asupra cantităţii proteinelor

digestibile în intestinul subţire (PDIA)
Digestibilitatea
Felul şroturilor g PDIA/kg SU
proteinelor (%)
Rapiţă 35 83 101
Rapiţă 35, tanate 82 226
Soia 48 90 198
Soia 48, tanate 88 338
Sura: Andrieu şi col., 1988
În cele mai multe cazuri, tratamentele aplicate în prezent, combină

folosirea substanţelor chimice cu tratamentele termice; un exemplu în acest
sens este adiţionarea substanţelor care conţin diferite zaharuri (în special
xiloză), cum ar fi lignosulfonaţii, tanini etc. înaintea tratamentului termic al
şroturilor. Aceste tratamente combinate duc la formarea unor complecşi
Maillard şi reduc degradarea proteinelor în rumen.
456
Valoarea nutritivă a unor nutreţuri proteice de origine vegetală şi

microbiană utilizate în hrana animalelor monogastrice
Şrot de
Caracteristicile Şrot de soia Şrot de soia floarea Drojdii
Mazăre Soia
(%) 44 48 soarelui furajere
nedecorticat
Energie brută 3800 5000 4150 4180 4100 4295
Extractive neazotate 53.5 22.2 30.3 28.3 26.0 33.1
Grăsime brută 1.6 18.0 1.8 2.0 1.8 2.0
Celuloză brută 5.5 6.0 7.4 5.6 26.5 1.8
ADF 8.5 8.4 9.6 8.2 32.0
NDF 11.0 12.0 13.5 12.3 45.0
Proteină brută 22.0 37.0 42.5 45.8 29.5 47.8
- Lizină 1.60 2.35 2.70 2.91 1.07 3.74
- Metionină 0.25 0.52 0.59 0.63 0.73 0.70
- Triptofan 0.20 0.48 0.57 0.62 0.38 0.50
- Treonină 0.87 1.44 1.67 1.79 1.06 2.31
- Glicină+serină 2.00 3.55 3.94 4.25 2.91 4.15
- Leucină 1.53 2.85 3.26 3.50 1.89 3.33
- Izoleucină 0.97 1.78 2.14 2.30 1.40 2.63
- Valină 1.01 1.77 2.18 2.35 1.63 2.75
- Histidină 0.52 0.91 1.05 1.14 0.72 0.98
- Arginină 2.12 2.81 3.18 3.43 2.56 2.63
Cenuşă brută 3.40 4.45 6.00 6.30 6.22 .31
- Calciu 0.08 0.25 0.30 0.30 0.35 0.55
- Fosfor total 0.45 0.57 0.62 0.69 0.90 1.50
- Sodiu 0.01 0.01 0.01 0.01 0.03 0.01
- Potasiu 1.10 1.50 1.70 2.10 1.10 1.60
- Clor 0.03 0.02 Urme Urme 0.11 0.20
- Magneziu 0.12 0.29 0.25 0.28 0.50 0.12
Porcine
ED (kcal/kg) 3430 4200 3430 3500 2030 3435
EM (kcal/kg) 3260 3945 3135 3185 1850 3115
Păsări
EM (kcal/kg)
- pui 3900 2250 2420 1825
- găini ouătoare 2600 3850 2270 2440 1975
- cocoşi adulţi 2530 3750 2100 2260 1860
Fosfor disponibil 0.14 0.11 0.10 0.10 0.15 1.00
457
Nutreţurile proteice de origine animală
CAPITOLUL 24
NUTREŢURILE PROTEICE DE ORIGINE ANIMALĂ
Nutreţurile din această grupă sunt cele mai valoroase surse proteice,
datorită conţinutului lor ridicat în proteine şi aminoacizi esenţiali, cu mare
biodisponibilitate, cât şi prin conţinutul apreciabil de minerale şi vitamine.
Provenienţa acestor nutreţuri este diversă: din industria laptelui, a
cărnii şi a peştelui.
Laptele şi subprodusele lui
Laptele este prima sursă de hrană a mamiferelor după naştere, fiind în

acelaşi timp şi singura sursă de hrană pentru o bună perioadă de viaţă.
Colostrul este produsul de secreţie al glandei mamare obţinut în primele
zile după fătare; compoziţia colostrului diferă de la o specie de animale la alta
şi se modifică rapid după fătare, chiar de la o oră la alta (tab. 24.1).
Tabelul 24.1 Modificarea compoziţiei colostrului, la vacă

Ore după fătare
Componente (%)
1 24 72
Substanţă uscată 27.0 18.0 13.0
Cazeină 2.7 4.4 3.3
Albumine şi globuline 16.6 5.0 0.9
Grăsime 3.5 4.7 3.9
Lactoză 3.0 2.9 4.1
Minerale 1.2 1.0 0.8
Sursa: Brönnimann şi col., 1992
În primele ore după fătare, colostrul este de peste 2 ori mai bogat în
substanţă uscată, comparativ cu laptele normal; din substanţa uscată, cca. 65
% revine proteinelor, în special albumine şi globuline, bogate în aminoacizi
esenţiali, imunoglobuline şi alte componente.
Comparativ cu laptele normal, colostrul conţine mai puţină lactoză,
dar este mai bogat în vitamine (în special caroteni, vitamine A şi E),
necesare noului născut în primele zile după naştere (când şi absorbţia lor
este mărită) (tab. 24.2).
458
Tabelul 24.2 Conţinutul în vitamine al colostrului şi laptelui,

la vacă şi la scroafă
Vacă Scroafă
Vitamine
Colostru Lapte Colostru Lapte
mcg/kg
Carotenoide 1000-1800 320 450-3000 15
A 1800 280 - -
D 0.8-1.8 0.6 5.0 1.0-1.5
B12 10-50 5.0 1.4 1.7
Acid folic 1.0-8.0 1.0 - 3.9
Biotină 20-80 2.0 - 14
mg/kg
E 4-6 0.8 100 12
C 25 20 25 100-1400
B1 0.6-1.0 0.4 1.2 0.6
B2 4.5 1.5 4.0 2.5
Niacină 0.8-1.0 0.8 2.0 6.0
Acid pantotenic 2.0 3.5 1.5 5.0
Colină 370-690 130 - -
Sursa: Balch şi col., 1981
Cele peste 100 de componente ale colostrului îi imprimă acestuia o
valoare biologică deosebit de ridicată. Conţinutul mare în substanţă uscată şi
digestibilitatea înaltă (peste 95 %), permit colostrului să asigure energia
necesară noului născut, în primele zile de viaţă. Pentru a evita tulburările
digestive (prin fermentarea glucidelor), proporţia de lactoză din colostru
este mai redusă decât în lapte.
Datorită digestibilităţii ridicate a componentelor colostrului, acesta
contribuie la adaptarea metabolică rapidă a organismului în vederea
asigurării glucozei ca substrat oxidativ pentru ţesuturile glucozo-dependente
(ţesut nervos, celule sangvine, mucoasa intestinală).
Colostrul asigură transmiterea imunităţii pasive, prin conţinutul ridicat
în imunoglobuline, care este superior celui din ser sau lapte (tab. 24.3).
Tabelul 24.3 Conţinut în imunoglobuline (Ig), g/l
Specificare Ser sanguin Lapte colostral Lapte normal
IgG1 11.0 47.6 0.59
IgG2 7.9 2.9 0.02
IgA 0.5 3.9 0.14
IgM 2.6 4.2 0.05
459
Conţinutul colostrului în imunoglobuline este cel mai ridicat imediat

după fătare, motiv pentru care el trebuie administrat în primele 2-3 ore după
naşterea fătului; un rol important în consumul primului tain de colostru la
tineretul rumegător revine crescătorului, care trebuie să aibă în vedere:
- volumul redus al cheagului (abomasum), care la naştere are o capacitate de
0,5-0,8 litri şi reprezintă cca. 42 % din ansamblul compartimentelor gastrice;
- modificarea rapidă a compoziţiei colostrului;
- reducerea rapidă a permeabilităţii mucoasei intestinale pentru proteinele cu
molecule mari (inclusiv imunoglobuline).
În consecinţă, noul născut ar trebui să consume primul tain chiar în prima
oră după naştere, iar apoi încă 4-5 tainuri, a câte 0,5 litri pe tain, în prima zi
Laptele integral (normal). În terminologia referitoare la produsele
alimentare, prin lapte integral (sau lapte normal) se înţelege ”laptele de vacă
fără nici o modificare a compoziţiei sale, aşa cum este obţinut la mulsul
obişnuit, neîntrerupt şi complet, al unei vaci hrănite normal”(Brönnimann şi
col., 1992).
Compoziţia laptelui diferă mult de la o specie de animale la alta (tab. 24.4), dar şi
în funcţie de alţi factori: rasa, vârsta, momentul lactaţiei, mediu (în special hrana) etc.
Tabelul 24.4 Compoziţia laptelui integral la diferite specii

Substanţă Apă Cazeină Proteine Lactoză Cenuşă
Specia Grăsimi (%)
uscată (%) (%) (%) serice (%) (%) (%)
Vacă 12.6 87.4 3.9 2.7 0.6 4.7 0.7
Capră 11.2 88.8 3.4 2.3 0.7 4.1 0.7
Oaie 18.7 81.3 7.4 4.6 0.9 4.8 1.0
Bivoliţă 17.2 82.8 7.8 3.2 0.6 4.8 0.8
Zebu 13.5 86.5 4.7 2.6 0.6 4.9 0.7
Iac 17.8 82.2 6.5 5.8* - 4.6 0.9
Ren 32.6 67.4 16.9 11.5* - 2.8 1.4
Cămilă 15.1 84.9 5.4 2.9 1.0 5.1 0.7
Iapă 11.1 88.9 1.9 1.3 1.2 6.2 0.5
Măgăriţă 11.3 88.7 1.4 1.0 1.0 7.4 0.5
Scroafă 18.2 81.8 6.8 2.8 2.0 5.5 1.1
Căţea 18.4 81.6 7.3 7.0* - 3.1 1.0
Pisică 17.6 82.4 4.8 3.7 3.3 4.8 1.0
Delfin 47.5 52.5 35.4 10.6* - 0.7 0.8
Balenă 45.7 54.3 30.6 4.8 8.0 1.3 1.0
Focă 52.9 47.1 42.1 4.6 4.3 1.3 0.6
Elan 21.9 78.1 10.0 7.4* - 3.0 1.5
Elefant 20.2 79.8 10.4 1.9 3.0 4.2 0.7
Ursoaică 35.1 64.9 21.4 6.5 4.1 1.6 1.5
Rinocer 7.7 92.3 0.9 1.1 0.3 5.1 0.3
Rozătoare 29.5 70.5 18.4 5.6 2.0 2.1 1.4
În comparaţie: Femeie 12.6 87.4 3.7 0.8 1.0 6.8 0.3
Sursa: Brönnimann şi col., 1992 */ proteine total
460
În vederea optimizării hrănirii, la animalele de interes zootehnic, în

special la cele producătoare de lapte pentru consum uman, se are în vedere o
compoziţie medie a laptelui (tab. 24.5), în funcţie de care se stabilesc cerinţele
de energie şi nutrienţi pentru această producţie.
Tabelul 24.5Compoziţia medie a laptelui,

la diferite specii de animale domestice
Provenienţa Apă SU g/kg lapte integral Kcal/
laptelui % % Proteină* Grăsimi Lactoză Minerale kg
Vacă 87.1 12.9 32 40 50 7 750
Bivoliţă** 83.2 16.8 38 75 49 6 1100
Capră 87.2 12.8 30 37 50 10 720
Oaie 80.7 19.3 60 80 44 9 1250
Scroafă 81.3 18.7 55 75 47 10 1200
Iapă 89.2 10.8 25 25 55 3 600
Iepuroaică 68.2 31.8 120 160 20 18 2250
Sursa: Sauvant, 1990 * N x 6,25 ** Popa şi col., 1984
Componentul principal al laptelui este apa, ce reprezintă 70-80 % din

compoziţia lui; substanţa uscată variază între 10,8 % (la iapă) şi 31,8 (la
iepuroaică). Componentele substanţei uscate sunt: proteine, grăsimi, hidraţi
de carbon, minerale, vitamine, hormoni...; pe lângă acestea, laptele mai
conţine cantităţi mici de CO2, O2, N şi alte substanţe provenite din sânge.
Proteinele din lapte sunt compuse din cazeine şi proteine serice, în
care au fost identificaţi 20 de aminoacizi, indispensabili pentru creşterea
animalelor tinere. Cazeina reprezintă cca. 80 % din proteina laptelui şi este
bogată în P şi Ca; dacă laptelui i se adaugă presură sau acizi, cazeina
coagulează, proprietate folosită la prepararea brânzeturilor sau a produselor
lactate acidifiate. Proteinele serice nu coagulează şi se regăsesc în zer.
Grăsimea din lapte este componentul cel mai variabil; acizii graşi care
o compun sunt în majoritate nesaturaţi (peste 50 % fiind cu lanţ lung), între
care şi acidul linoleic. Grăsimea contribuie cu aproape 50 % la valoarea
energetică a laptelui.
Lactoza este un dizaharid format dintr-o moleculă de glucoză şi una de
galactoză, în laptele de vacă ea găsindu-se în proporţia cea mai mare şi mai
constantă. Alături de grăsime, lactoza determină valoarea energetică a laptelui.
461
Conţinutul laptelui în minerale prezintă o importanţă nutriţională

deosebită, laptele fiind o sursă importantă de Ca şi P atât pentru om cât şi
pentru animalele tinere care se hrănesc cu lapte; pe lângă Ca şi P, laptele
mai conţine cantităţi importante de Na, K, Mg, Cl (important pentru
coagulare), precum şi Cu, Co, I... dar este deficitar în Fe.
În lapte se găsesc toate vitaminele, atât în partea apoasă (vitamine
hidrosolubile), cât şi în grăsimi (vitamine liposolubile); în cantităţi mai mari
se găsesc vitaminele A, B1, B2, B6, B12, acid pantotenic ... Untul este bogat
în vitamine A şi D. Conţinutul în vitaminele A şi E, precum şi caroten, este
strâns legat de furajare.
Pe lângă componenţii amintiţi, laptele mai conţine enzime, provenite
din ţesuturile mamare (şi evacuate prin lapte) sau produse de flora
bacteriană existentă în laptele proaspăt; lipazele favorizează râncezirea
grăsimilor, iar catalaza (prezentă în cantităţi mari în colostru sau când
glanda mamară este bolnavă) sporeşte numărul de leucocite din lapte.
Laptele integral este un nutreţ obligatoriu în alimentaţia tineretului, în
primele săptămâni de viaţă. La viţei, alimentaţia lactată durează minimum 8
săptămâni la cei destinaţi reproducţiei sau îngrăşării, respectiv până la 20
săptămâni la viţeii crescuţi pentru carne albă.
La viţeii destinaţi reproducţiei sau îngrăşării obişnuite laptele se
administrează, în general, în două tainuri, imediat după muls, câte 3-4 kg/tain.
Subproduse ale laptelui. Aceste subproduse rezultă în urma fabricării
brânzeturilor (zerul; lactoser) sau a untului (lapte smântânit, ecremat şi zara).
Compoziţia chimică a acestor subproduse (tab. 24.6) evidenţiază faptul
că au un conţinut ridicat în proteine (excepţie face zerul), respectiv în
aminoacizi esenţiali, dar mai ales în lactoză; dintre minerale, în cantitatea
cea mai mare se găseşte K (1,6-2,3 % în SU), urmat de Ca (0,8-1,4 % în SU)
şi P (0,7-1,1 în SU).
Tabelul 24.6 Compoziţia şi valoarea nutritivă a unor subproduse din lapte

% din SU Digestibilitatea Mcal
Produsul SU % energiei EM/
PB GB Lactoză Ca P
(%) kg SU*
Lapte smântânit:
- proaspăt 9.2 35.5 0.3 53.5 1.3 1.0 96 3846
- praf 95.6 37.4 1.0 51.6 1.3 1.1 96 3821
Lactoser (zer) praf
96.9 13.5 1.0 72.0 0.8 0.7 96 3437
Zară:
- proaspătă 9.7 35.0 1.7 48.9 1.4 1.0 95/81** 3868
- praf 95.8 32.5 6.3 43.4 1.4 0.9 95/96** 3842
Sursa: Toullec, 1988, */ Bourdon şi col., 1989 **/ valori pentru porcine
462
Aceste subproduse lactate au digestibilitate şi valoare energetică

ridicate; se folosesc în hrana animalelor direct, în stare proaspătă (mai ales
la porcine) sau încorporate în înlocuitorii de lapte (pentru viţei, purcei) după
ce sunt deshidratate.
Laptele smântânit, se produce în cantităţi mari şi are calităţi nutritive
asemănătoare laptelui integral, mai puţin conţinutul în grăsime care nu
depăşeşte 1 % din SU; o dată cu grăsimea sunt extrase şi vitaminele
liposolubile. Sub formă proaspătă, se foloseşte atât în hrana viţeilor (cca. 50
% din cantitatea de lapte) după vârsta de 5-6 săptămâni, cât şi a porcilor
(tineret şi porci la îngrăşat) ca atare sau în amestec cu nutreţuri concentrate.
Vara, când se produce în cele mai mari cantităţi, laptele este uşor
alterabil şi trebuie folosit cu multă atenţie, pentru a nu provoca tulburări
digestive.
Laptele smântânit praf, formă sub care se produce în majoritatea
ţărilor europene, constituie principalul component (până la 70 %) al
înlocuitorilor de lapte pentru viţei şi purcei.
În nutreţurile combinate pentru purcei, pâna la 6-8 săptămâni, laptele
smântânit este indispensabil; când se folosesc nutreţurile granulate, duritatea
acestora este în legătură cu proporţia de lapte smântânit pe care o conţin.
Zara, rezultă ca subprodus după fabricarea untului, fiind asemănătoare
ca şi compoziţie cu laptele smântânit şi se foloseşte în acelaşi mod.
Lactoserul (zerul), este definit ca “lichidul care rămâne din lapte după
coagulare la prepararea brânzeturilor” şi reprezintă în lume, minimum 85 %
din laptele transformat în brânzeturi (Georgescu şi col., 2000).
În funcţie de aciditate (peste/sub 1,8 g/l) se disting două categorii de
lactoser: dulce (rezultat în urma coagulări cu presură) şi acid (după coagulare
lactică sau cu acizi minerali); se mai remarcă şi o a treia categorie – mixtă-,
în care predomină unul din cele două tipuri.
Zerul este un produs mai ales energetic, datorită conţinutului ridicat în
lactoză (peste 70 % în SU) şi digestibilităţii ridicate a energiei (95 % la
rumegătoare şi peste 80 % la porci). Conţinutul în proteină (cca. 15-16 % în
SU) este mai redus decât la alte subproduse de lapte, datorită extragerii
cazeinei.
Se foloseşte, ca şi celelalte subproduse din lapte, fie proaspăt (ca
atare), în alimentaţia porcinelor, fie după uscare (praf) când se încorporează
în înlocuitorii de lapte (până la 12 %) sau nutreţurile combinate; asupra
durităţii granulelor are acelaşi efect ca şi laptele smântânit sau zara.
463
Prin diferite procedee tehnologice (cristalizarea lactozei, ultrafiltrare,

centrifugare...), din zer se obţin aşa-zisele concentrate proteice de lactoser,
caracterizate mai ales prin conţinut ridicat în lactoză (până la 80 % în SU) şi
mai redus în proteină (22-25 % în SU).
Făinurile proteice animale
Mare parte dintre aceste nutreţuri sunt subproduse de la industrii care

prelucrează carnea sau peştele, având în acelaşi timp destinaţie specială
pentru alimentaţia animalelor.
Astfel, de la abatoare, servicii de ecarisaj, fabrici de conserve etc. se
obţin: făinurile de carne, carne-oase, sânge, pene sau de resturi de la
abatoarele de păsări; de la prelucrarea peştelui, principalul produs este făina
de peşte dar şi o serie de alte surse proteice (concentrat de peşte, hidrolizat
de peşte,...). Făina şi alte subproduse de peşte se realizează şi exclusiv
pentru hrana animalelor din peştele recoltat special în acest scop.
Nutritiv, aceste surse proteice se caracterizează prin conţinut ridicat în
proteine şi aminoacizi esenţiali, în minerale (în special Ca şi P) şi în
vitamine (în special complexul B); ca urmare, ele se utilizează în alimentaţia
animalelor în scopul echilibrării raţiilor în proteine şi aminoacizi esenţiali,
în primul rând la speciile şi categoriile de animale cu cerinţe ridicate în
proteine şi respectiv, în aminoacizi.
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a acestor făinuri, sunt
determinate de:
– felul materiei prime;
– prospeţimea materiei prime;
– tehnologia de producere.
Marea diversitate a materiei prime (animale moarte, confiscări de
abator, resturi de la conserve, diferite specii de peşti, resturi de la
prelucrarea peştelui...), determină obţinerea unor produse foarte heterogene.
Prospeţimea materiei prime are legătură directă cu proporţia de proteine
din aceste nutreţuri; astfel, în procesul tehnologic de producere, albuminele
coagulează sub acţiunea căldurii, în timp ce produşii de descompunere a
acestora (albumozele, peptonele, amoniacul) sunt solubili în apă şi sunt
eliminaţi prin procesul de presare, care are ca scop eliminarea unei părţi din
464
apa conţinută în materia primă; prin aceasta se pierde şi o parte importantă

din azotul existent, respectiv din proteina iniţială.
Tehnologia de producere poate influenţa calitatea făinurilor proteice
animale, prin: temperatura folosită la uscare, prin proporţia de grăsime şi de
cenuşă din făinuri şi prin condiţiile de conservare. Temperatura la care se
face uscarea poate avea efecte extrem de negative, în cazul când este prea
ridicată sau de prea lungă durată determinând o distrugere a unor aminoacizi
esenţiali (lizină, cistină, triptofan...); proporţia de grăsime şi cenuşă din
făinuri acţionează în sens invers asupra valorii lor nutritive: o proporţie mai
mare de grăsime determină o creştere a valorii energetice, în timp ce o
proporţie mai ridicată de cenuşă reduce conţinutul în energie; pe de altă
parte, o proporţie mai mare de grăsime măreşte riscul alterării făinurilor şi
îngreuiază încorporarea lor în nutreţurile combinate. Făinurile de origine
animală sunt supuse procesului de râncezire astfel că o bună conservare
presupune folosirea antioxidanţilor şi condiţii optime de păstrare.
Având în vedere aspectele prezentate s-au făcut eforturi pentru
standardizarea acestui sortiment de nutreţuri, însă fără a se obţine, în toate
cazurile, rezultatele scontate. De altfel, în acest moment în România, nu
există o astfel de standardizare.
Făinurile proteice de origine animală se folosesc cu precădere, în
alimentaţia animalelor nerumegătoare şi în primul rând la porci şi păsări, la
care cerinţele în aminoacizi esenţiali sunt ridicate; la aceste specii, cele mai
mari cantităţi din aceste făinuri se folosesc la tineretul în creştere; proporţia
în care sunt folosite în hrană este limitată de: preţul ridicat, conţinutul în
cenuşă şi eventuala influenţă asupra calităţii produselor zootehnice.
Făina de peşte provine din peştele recoltat special în scopul
producerii acestui nutreţ şi respectiv, din resturile rezultate din prelucrarea
peştelui pentru consum uman.
În scopul producerii făinii se pescuiesc mai ales heringi, anşoa dar si
alte surse marine (krill, moluşte...). Aceşti peşti au un conţinut ridicat în
grăsimi, care trebuie îndepărtate din făina de peşte; de altfel, proporţia de
grăsime condiţionează calitatea acestui produs în ceea ce priveşte conţinutul
în energie (ex. pentru păsări):
Făina de peşte tip: % grăsime EM (kcal/kg)
60, grasă 9.2 3135

65, grasă 9.6 3460
65, slabă 5.5 3110
72, grasă 9.5 3700
72, slabă 1.8 3135
465
Conţinutul în proteină şi aminoacizi (în special lizină şi metionină)

este, pe piaţa internaţională, standardizat pentru fiecare tip de făină de peşte
(fapt ce rezultă şi din datele prezentate în tab. 24.7 pentru făina de tip 65-
grasă); parametrul variabil fiind doar conţinutul în energie, pentru care au
fost propuse relaţii de calcul în funcţie de conţinutul în proteină brută ( %PB
din SU) şi grăsime (% GB din SU); de exemplu, pentru păsări:
EM (kcal/kg SU) = 3.95 x PB + 64.5 x GB
Tabelul 24.7 Compoziţia şi valoarea energetică a făinii de peşte 65, grasă
(raportare la SU)
Sursa bibliografică
Specificare
1 2 3 4 5 6 7
Substanţă uscată 91.1 93.0 92.0 92.0 92.0 93.0 93.0
Proteină brută 71.1 71.2 71.2 71.9 72.0 72.3 68.1
Grăsime 9.3 9.6 10.8 10.4 10.4 10.0 9.2
Lizină 5.51 5.48 5.47 5.47 5.47 5.46
Metionină 2.15 1.98 1.98 2.09 2.16 2.04
EM (kcal/kg SU):
- rumegătoare 2980 3420
- porci 3870 3712 3260
- păsări adulte 3304 3760 3515 3430
Sursa: 1/ Andrieu şi col., 1988 5/ Larbier şi col., 1992
2/ NRC, 2001 6/ NRC, 1994
3/ Rhône-Poulenc, 1993 7/ NRC, 1998
4/ Bourdon şi col., 1989
Proteina din făina de peşte este foarte digestibilă, cu un conţinut

ridicat în aminoacizi (în special lizină deficitară în cereale); echilibrul dintre
aminoacizii esenţiali este adecvat cerinţelor animalelor monogastrice.
Grăsimea din făina de peşte conţine, în majoritate, acizi graşi
polinesaturaţi, respectiv acid linolenic (C18:3), acid eicosapentaenoic (C 20:5)
şi acidul docosahexaenoic (C 22:6); aceşti acizi contribuie la “mirosul specific
de peşte”, care poate fi transmis şi produselor zootehnice (ouă, carne), dacă
hrana animalelor conţine proporţii ridicate de făină de peşte (sau făină de peşte
degradată).Făina de peşte este o sursă importantă pentru majoritatea
mineralelor necesare organismului animal; se remarcă conţinutul ridicat în Ca
(4-6 %) şi P (1-3 %), care au o mare biodisponibilitate (peste 85 %).
466
În privinţa conţinutului în vitamine, se remarcă conţinutul ridicat în

cele din complexul B.
Făina de peşte este o materie primă de bază pentru nutreţurile combinate
destinate porcilor şi păsărilor. La tineretul acestor specii, proporţia de folosire este
până la 5-7 % din raţie, în funcţie de vârstă şi mai ales, ţinând cont de costul ei,
foarte ridicat. Proporţiile mari de făină de peşte reduc consumul de hrană.
În unele ţări, mai ales în Europa, făina de peşte se foloseşte şi în hrana
rumegătoarelor, în primul rând în înlocuitorii de lapte pentru viţei.
Pentru o bună conservare, făina de peşte trebuie să aibă umiditate
redusă (sub 8 % pentru evitarea mucegăirii), să i se adauge antioxidanţi
(pentru evitarea râncezirii) şi să fie păstrată în condiţii optime. În cazul în
care i se adaugă sare, ca agent conservant, aceasta trebuie luată în
considerare la elaborarea recepturii de nutreţuri combinate.
Făina de carne şi de carne-oase. Materia primă din care se produc
făina de carne şi cea de carne-oase este de asemenea foarte variată (resturi de
carne, carcase degradate, confiscate de abator, cadavrele animalelor...) ceea ce
determină şi o mare variabilitate sub aspect nutriţional a acestor făinuri (tab.
24.8); calitatea făinurilor de carne şi de carne-oase depinde, în primul rând, de
diluţia de oase şi ţesuturi tendinoase şi respectiv, de metodele şi temperatura
folosite în procesul de producere. Conţinutul în proteină variază în sens invers
faţă de cel de cenuşă. Valoarea biologică a proteinelor este mai scăzută decât
în cazul făinii de sânge şi chiar a şroturilor de soia-50. Conţinutul în grăsime
influenţează valoarea energetică.
Tabelul 24.8 Compoziţia şi valoarea energetică

a făinurilor de carne/carne-oase
Tipul făinii
Specificare Carne 55, Carne 55, Carne 50, Carne 60, Carne
grasă slabă slabă slabă -oase
% in nutreţ
Substanţă uscată 93.0 93.0 93.0 93.0 93.0
Proteină brută 53.8 56.1 50.0 60.0 42.7
Grăsime 9.9 5.0 5.0 4.0 7.2
Cenuşă brută 25.0 28.8 32.6 22.5 41.1
Lizină 2.82 2.95 2.80 3.46 2.11
Metionină 0.74 0.77 0.70 0.85 0.53
EM (kcal/kg)
- porci 2670 2320 2300 2775
- păsări 2960 2475 2260 2685 1930
- rumegătoare* 2090 1820 1480 1950
Sursa: Bourdon şi col., 1989 * Andrieu şi col., 1988
467
Făinurile de carne sau carne-oase au un conţinut ridicat (deşi variabil)

în cenuşă (25-42 %), care limitează folosirea lor în alimentaţia animalelor;
proporţia ridicată de cenuşă influenţează negativ consumul de hrană; dintre
minerale în cantităţi mari se găsesc Ca (7-13 %) şi P (3-6 %),
biodisponibilitatea fosforului fiind bună (peste 80 %).
În alimentaţia animalelor, aceste făinuri se folosesc, în unele ţări, exclusiv
în alimentaţia porcilor şi păsărilor. În Europa, aceste făinuri s-au folosit şi în
alimentaţia rumegătoarelor; o dată cu extinderea bolii “vacii nebune” (BSE) s-a
restrâns mult aria de folosire a făinurilor de carne sau carne-oase.
Cercetări efectuate pe porci au scos în evidenţă faptul că valorificarea
acestor făinuri este mai bună dacă sunt folosite în amestecuri cu alte surse
proteice vegetale sau animale; în aceste condiţii, la tineretul porcin şi aviar
făinurile de carne şi carne-oase reprezintă în raţii 3-5 %.
Făina de sânge, este o sursă de proteină foarte concentrată (80-85 %
proteină brută), care conţine multă lizină (7,6 %), dar foarte deficitară în
izoleucină, motiv pentru care făina de sânge se foloseşte doar ca sursă
parţială de proteine pentru animale (până la 5 % din raţie).
În ultimii ani, ca sursă valoroasă de proteină, s-au produs proteinele
plasmatice din sânge, folosite în special în nutreţurile de tip ”starter”
administrate purceilor în primele zile după înţărcare, în scopul stimulării
creşterii purceilor şi consumului de hrană în perioada de tranziţie de la
hrănirea cu lapte matern la hrănirea cu nutreţuri concentrate. Influenţa
favorabilă a acestor proteine este explicată prin prezenţa în plasma sangvină
a “factorului de creştere peptidic”, care stimulează maturarea şi funcţionarea
celulelor mucoasei intestinale şi respectiv a imunităţii.
Făina de pene, este cel mai important subprodus proteic rezultat în
urma producerii cărnii de pasăre; se remarcă printr-un conţinut ridicat în
proteină (cca. 85 %), redus în grăsime (sub 4 %) şi minerale (cca. 4 %).
Proteina este reprezentată de cheratină, care este insolubilă în apă şi foarte
rezistentă la acţiunea enzimelor digestive şi chiar a acizilor şi bazelor.
Cheratina este bogată în cistină dar deficitară în lizină, metionină...;
valoarea biologică a proteinelor este redusă pentru monogastrice, dar pentru
rumegătoare făina de pene este relativ bună.
Utilizarea în organism a făinii de pene depinde de modul de tratare a
penelor pentru a face proteina digestibilă; tratamentul presupune temperaturi
relativ ridicate şi de lungă durată. Tratarea cu vapori sub presiune se pare că dă
468
cele mai bune rezultate. După tratare, penele se usucă şi se macină cât mai
fin, pentru a putea fi încorporate în amestecurile de hrană.
Făina din subproduse de abator de pasăre este un amestec, în diferite
proporţii, de pene, sânge, intestine şi conţinutul lor, capete, gheare etc. De
obicei, această făină conţine preponderent pene şi intestine (cu conţinut
intestinal); datorită penelor, proporţia de proteină este relativ ridicată (cca.
55 %) şi bogată în aminoacizi sulfuraţi.
La noi, penele nefiind supuse unui tratament adecvat, digestibilitatea
proteinelor din această făină este redusă, iar folosirea ei, în special la porci,
nu dă rezultatele aşteptate.
Alte surse de proteine
Dat fiind faptul că cererea de proteine pentru hrana animalelor, în

lume, este, în cele mai multe cazuri, mai mare decât oferta, s-au făcut şi se
fac eforturi pentru a pune în valoare noi surse de proteine.
Între sursele potenţiale pot fi incluse dejecţiile animalelor, vegetaţia
marină, proteinele unicelulare (alge, bacterii, drojdii...).
Dejecţiile animale (în special de la păsări şi porci) reprezintă o sursă de
proteină şi minerale; cunoştinţele actuale în domeniu arată că cea mai bună
valorificare a lor este în hrana rumegătoarelor, respectiv taurine şi ovine. Se
caută, în continuare, cele mai adecvate metode de prelucrare a lor (sterilizare,
tratare etc.) pentru a valorifica mai bine proteinele pe care le conţin (20-35 %
din SU) şi pentru a evita posibile denaturări ale produselor zootehnice.
Cercetări efectuate şi în ţara noastră au arătat că dejecţiile de pasăre
pot fi însilozate cu nutreţuri celulozice şi apoi se pot folosi în alimentaţia
taurinelor la îngrăşat.
Algele sunt surse importante de proteină, dar au un conţinut mare de
apă; algele din specia Spirulina (în special alga albastră Arthrospira platensis),
cultivate în apă proaspătă, pot produce pe unitate de suprafaţă cultivată o
cantitate de proteină de 10 ori mai mare decât cultura de soia.
Algele conţin cca. 50 % proteină, 6-7 % celuloză, 4-6 % grăsimi şi 5-6
% cenuşă; alga albastră are peste 60 % proteină cu mare valoare biologică.
Neajunsul major îl constituie recoltarea şi uscarea producţiei, astfel
încât să poată fi folosită în hrana animalelor.
469
Proteinele unicelulare sunt obţinute din cultura pe diferite medii a

drojdiilor, bacteriilor şi mucegaiurilor. Termenul de proteine unicelulare
(single-cell-protein) sugerează faptul că acestea provin din microorganisme
unicelulare (bacterii şi drojdii), dar fiindcă produsul obţinut conţine şi
substanţe din medii de cultură se consideră că este mai corect termenul de
single-cell-biomass (Raicu şi col., 1990).
Materia primă pe care se cultivă microorganismele este de o mare
diversitate: melasă, zer, ape reziduale de la fabricile de amidon, deşeuri
celulozice şi hidrolizate (leşii sulfitice), produse petroliere, metan, alcooli.
Ca sursă de azot se folosesc îndeosebi amoniacul, sărurile de amoniu,
ureea. Sursa de azot influenţează conţinutul biomasei în proteină (ex. s-a
înregistrat un conţinut în proteină de 59,6 % când s-a folosit 0,5 % uree şi
numai 48,5 % când s-a folosit sulfat de amoniu 0,5-1,0 %) (Raicu şi col., 1990).
În mediul de cultură se mai adaugă mineralele necesare dezvoltării
microorganismelor.
Tehnologia de producţie este specifică microorganismelor cultivate şi
mediului de cultură.
Microorganismele care se cultivă cel mai frecvent sunt:
Drojdiile (levurile) din genurile: Candida, Hansenula, Torulopsis;
biomasa rezultată conţine 40-50 % proteină, bogată în lizină, dar deficitară
în metionină şi triptofan. Drojdiile sunt bogate în vitamine B, ergosterol şi
alte substanţe biologic active; conţinutul în acizi nucleici este moderat (5-10
%).
Bacteriile, din genurile strict aerobe: Pseudomonas, Micrococcus,
Corynebacterium etc., au un conţinut ridicat în proteine (50-80 %), fiind
bogate în lizină, metionină şi triptofan. Sunt surse bune de vitamine B;
conţin cantităţi mari de acizi nucleici (10-20 %).
Mucegaiurile mai folosite sunt din genurile: Rhizopus, Penicillium,
Fusarium...; au un conţinut mai redus în proteine (20-40 %), cu un conţinut
acceptabil în lizină, dar deficitar în metionină şi triptofan.
În hrana animalelor, proteinele unicelulare (în special drojdiile
furajere) se folosesc la toate speciile de animale, dar mai ales la porci şi
păsări, în proporţii mai reduse (3-5 % din raţie), datorită atât preţului relativ
ridicat, cât şi conţinutului mare în acizi nucleici.
Noile biotehnologii, care folosesc ADN recombinat, au ca scop sporirea
producţiei de biomasă şi aminoacizi esenţiali; în acelaşi timp, unele tehnologii
noi se folosesc în producerea unor aminoacizi cristalini: lizină, treonină,
triptofan etc., care se folosesc pentru suplimentarea hranei animalelor.
470
Valoarea nutritivă a nutreţurilor proteice de origine animală utilizate în

hrana animalelor monogastrice
Caracteristicile Făină Făină Făină Făină Făină carne Lapte praf

(%) peşte 65 peşte 72 carne sânge oase degresat
Energie brută 4780 4300 3815 4950 3160 4120
Extractive neazotate 51.7
Grăsime brută 9.6 1.8 10.0 1.1 7.2 0.8
Celuloză brută
ADF
NDF
Proteină brută 66.2 71.3 50.5 84.0 42.7 34.9
- Lizină 5.03 5.42 2.83 7.62 2.11 2.81
- Metionină 1.92 2.7 0.71 0.93 0.53 0.85
- Triptofan 0.70 0.75 0.29 1.06 0.21 0.44
- Treonină 2.88 3.10 1.67 4.00 1.32 1.53
- Glicină+serină 6.62 7.13 9.26 8.80 8.00 2.38
- Leucină 5.10 5.20 3.13 11.58 2.14 3.42
- Izoleucină 3.11 3.35 1.41 0.79 1.08 2.12
- Valină 3.67 3.80 2.33 7.02 1.77 2.30
- Histidină 1.52 1.63 0.96 5.18 0.64 0.99
- Arginină 3.77 4.06 3.52 3.63 2.90 1.20
Cenuşă brută 15.6 16.8 30.3 4.45 41.1 7.60
- Calciu 3.90 4.20 9.30 0.30 12.90 1.30
- Fosfor total 2.55 2.75 4.50 0.25 6.10 1.00
- Sodiu 0.90 0.95 0.70 0.32 0.95 0.50
- Potasiu 0.75 0.74 0.50 0.10 0.68 1.63
- Clor 1.15 1.20 0.60 0.40 0.80 0.75
- Magneziu 0.20 0.21 0.70 0.22 0.95 0.11
Porcine
ED (kcal/kg) 3850 3800 2550 4150 3900
EM (kcal/kg) 3415 3295 2250 3680 3630
Păsări
EM (kcal/kg)
- pui 3535 3280 2790 3190 1975 3300
- găini ouătoare 3460 3135 2755 3150 1930 3260
- cocoşi adulţi 3235 2930 2560 2820 1820 3130
Fosfor disponibil 2.20 2.35 3.60 0.22 4.90
471
Folosirea azotului neproteic
CAPITOLUL 25
FOLOSIREA AZOTULUI NEPROTEIC
Utilizarea SAN la rumegătoare
În scopul echilibrării proteice a alimentaţiei animalelor rumegătoare se

folosesc aşa-zisele substanţe azotate neproteice (SAN), în care N nu este
inclus în polipeptide.
În grupa SAN se includ atât compuşi organici, cât şi anorganici, respectiv:
- amoniac, amide, amine, aminoacizi, unele peptide;
- diferite săruri: clorura de amoniu, sulfatul de amoniu...
Aceste substanţe azotate neproteice au conţinut ridicat în N, respectiv
în echivalent proteină (tab. 25.1).
Folosirea surselor de N neproteic în hrana rumegătoarelor a fost
evidenţiată încă din secolul al XIX-lea de către Zunz şi Hagemann, care au
emis ipoteza că bacteriile din rumen folosesc în majoritate N neproteic
pentru sinteza proteinelor protoplasmatice. Astăzi, se cunoaşte faptul că
între 30 % şi 90 % din proteina din nutreţuri este degradată sub acţiunea
enzimelor elaborate de microsimbionţii existenţi în reticulo-rumen; ca
produs final rezultă amoniacul, ca şi în cazul SAN. Amoniacul participă în
proporţie ridicată (50-80 %) la sinteza proteinelor bacteriene. Protozoarele
utilizează apoi bacteriile, ca sursă de azot, alături de aminoacizii proveniţi
din degradarea proteinelor din nutreţuri.
Masa microbiană din reticulo-rumen este evacuată apoi în intestinul
subţire, constituind o importantă sursă de aminoacizi pentru animalul gazdă.
Numeroase experienţe, în care s-au folosit SAN cu azot marcat (15N),
au evidenţiat prezenţa 15N atât în proteina corporală a animalelor care au
consumat aceste substanţe, cât şi a produşilor care au consumat lapte de la
acestea.
472
Tabelul 25.1 Conţinutul în N şi echivalent proteină al unor SAN

Echivalent / kg substanţă
Substanţa N (%)
PB (g) PD (g)
Uree 46.0 2875 1472
Biuret 40.0 2500 1250
IBDU 32.0 2000 1200
Acid uric 33.0 2072 1450
Ape amoniacale 17.5 1090 550
Sulfat amoniu 21.0 1320 924
Clorura de amoniu 26.0 1632 816
De altfel, multe alte nutreţuri, în special cele de origine vegetală

(nutreţuri verzi, murate, rădăcini, tuberculi...) conţin cantităţi importante de
N neproteic (amoniac, nitriţi, nitraţi, glucozizi cu N, aminoacizi liberi...), ce
este folosit de simbionţii rumenali.
Din marea varietate de sau letală.
Pentru evitarea unor astfel de produse care conţin N neproteic şi care
se pot folosi în alimentaţia rumegătoarelor, ureea este cea mai utilizată;
ureea hidrolizează rapid în amoniac, care este încorporat în aminoacizii
proteinelor microbiene, de către bacteriile rumenale. Dar, ureea consumată
rapid sau în cantităţi prea mari poate deveni toxică situaţii trebuie avuţi în
vedere o serie de factori care influenţează utilizarea ureei în rumen:
• asigurarea unui substrat energetic, respectiv hidraţi de carbon uşor
fermentescibili, care să permită multiplicarea simbionţilor rumenali astfel
încât să poată fi folosită cantitatea de amoniac rezultată din hidroliza
ureei. Sursele cele mai indicate de glucide fermentescibile, în acest caz,
sunt amidonul (din cereale), monoglucidele şi oligoglucidele (din sfeclă,
melasă...). Studii recente (Sauvant şi col., 1995) arată că proteina
bacteriană care a ajuns în duoden, a fost mai mare cantitativ, cu cca. 10
% când o sursă de amidon mai încet degradabilă (ex. porumb) a fost
înlocuită cu una degradabilă mai rapid (ex. orz) şi care a dus la o mai
bună sincronizare a digestiei hidraţilor de carbon şi a azotului
(proteinelor);
473
• un aport minim de azot proteic (azot fermentescibil), care să asigure peptidele

şi aminoacizii necesari pentru multiplicarea bacteriană; nivelul proteic minim
pentru o activitate microbiană optimă este apreciată la cca. 5 %;
• asigurarea necesarului de minerale şi a unui echilibru optim al lor; o
importanţă deosebită prezintă aportul de S (1 g S/10 g N neproteic),
necesar pentru sinteza aminoacizilor sulfuraţi, componenţi ai proteinelor
microbiene;
• aport de vitamine, în special liposolubile (A,D,E), care stimulează
dezvoltarea simbionţilor rumenali;
• utilizarea N neproteic este mai eficientă în cazul raţiilor deficitare în
proteină; la un nivel proteic al raţiilor de peste cca. 12 %, N neproteic
este slab utilizat;
• cu toate că experimental a fost dovedită posibilitatea substituirii întregii
cantităţi de proteină, în raţia rumegătoarelor, cu azot neproteic (Virtanen,
1966), practica curentă recomandă substituirea a cel mult 1/3 din azotul
total cu azot din uree, nivel care este şi o măsură protectoare pentru
utilizatori/cumpărători (Pond, 1995);
• adaptarea treptată a animalelor la consumul de substanţe cu azot
neproteic, care are ca scop obişnuirea şi adaptarea simbionţilor rumenali
la noile condiţii de “hrană”. Această adaptare este concretizată în
reducerea populaţiei de bacterii proteolitice şi creşterea proporţiei celor
iodofile şi termofile, care folosesc mai bine azotul neproteic. Durata
perioadei de adaptare este de 10-15 zile, în funcţie de doza de N
neproteic folosit în hrană (0,2-0,3 g/kg greutate vie); la doze mai mari de
0,3 g/kg greutate vie, perioada de adaptare se prelungeşte la peste 20 zile.
Întreruperea consumului de SAN mai mult de 48 ore, necesită reluarea
perioadei de adaptare. În perioada de adaptare dozele de uree (sau altă
sursă), cresc progresiv zilnic, astfel încât la sfârşitul perioadei să ajungă
la doza care se doreşte a se folosi.
Pentru o bună utilizare a N neproteic, în special din uree, se practică
mai multe modalităţi de administrare a ei (Stoica, 1997), respectiv:
474
- soluţie de melasă şi uree (10 kg uree + 90 kg melasă + 100 kg apă),

administrată împreună cu celulozice mărunţite; cantitatea de soluţie
este corelată cu doza de uree care se doreşte să se administreze;
- uree încorporată în porumbul siloz (1 % uree în masa porumbului
însilozat, încorporare la însilozare);
- uree în amestecul de concentrate (2-3 % din greutatea cerealelor); se
dă atenţie mărunţirii cât mai fine a ureei şi omogenizării bune a ei în
concentrate;
- nutreţuri combinate cu uree; proporţia de uree este variabilă în
funcţie de tehnologia de încorporare, putând ajunge la 10-20 % (în
produsele extrudate).
Acţiunea toxică a ureei se poate manifesta în mai multe situaţii: lipsa de
obişnuire a animalelor, consumul unei cantităţi mari de uree (omogenizare
necorespunzătoare, administrarea tainurilor la intervale mai mari de timp,
animale înfometate), insuficienţa glucidelor digestibile, întreruperea pentru
un timp mai îndelungat a folosirii ureei şi reluarea administrării fără
perioada de acomodare, asocierea în raţii cu nutreţuri care conţin cantităţi
mari de N neproteic (nutreţuri verzi, rădăcini, silozuri de lucernă...) etc.
Intoxicarea cu uree se produce ca urmare a excesului de amoniac din
rumen; acesta trece în circulaţia sangvină şi, dacă depăşeşte capacitatea de
transformare a ficatului, determină tulburări grave şi chiar moartea
animalelor.
Simptomele intoxicării sunt progresive: apatie, hiperexcitabilitate,
frisoane, transpiraţie, necoordonarea mişcărilor, animalele stau cu picioarele
întinse şi imobile, puls slab, balonare (datorită inactivităţii rumenului),
comă...
Tratamentul în caz de intoxicaţie, trebuie făcut de la apariţia primelor
simptome, în acest scop fiind mai multe posibilităţi:
• administrare orală, pentru taurinele adulte:

- 4-5 kg lapte acidulat sau zer;
- 0,5-1 kg oţet alimentar diluat (1:3) cu apă;
- se completează cu 1-1,5 litri soluţie (20-30 %)
de melasă sau zahăr.
475
• puncţie rumenală (pentru evacuarea gazelor) şi injectarea în vena

jugulară de glucoză şi tonice cardiace;
• după depăşirea fazei acute, se administrează 0,5-1 litru ulei ars sau
alimentar (pentru activarea peristaltismului intestinal).
Pentru îmbunătăţirea utilizării ureei în organism se aplică unele
tratamente specifice, cum este extrudare, prin care se face o cuplare a ureei
pe amidonul gelatinizat, rezultatul fiind prelungirea timpului de
descompunere a ureei în rumen (fig. 25.1).
Nivel NH3
(mg/l suc rumenal)
Intoxicaţie cu
NH3
Exces 800
Pierderi N
Optim 500
Uree tratată
termic
Uree
Ore după
administrare
Fig. 25.1 Ritmul descompunerii ureei netratate termic şi după tratare

termică (sursa: Georgeta Nichita, 1981)
Utilizarea SAN la nerumegătoare
Cercetări efectuate pe porci, păsări şi alte specii din această categorie

au arătat că numai microorganismele care populează partea terminală a
tubului digestiv pot converti ureea în proteină; este cunoscut însă, că la acest
nivel absorbţia aminoacizilor, peptidelor şi proteinelor este foarte redusă sau
chiar inexistentă. Cantităţile de 15N din uree identificate în ţesuturile
corporale a animalelor care au consumat uree, sunt probabil, rezultatul
476
încorporării în ţesuturi a aminoacizilor în diferitele etape ale procesului de

aminare şi transaminare (Pond, 1995).
La cabaline, o parte importantă (cca. 50 %) din ureea circulantă în
organism poate fi secretată din sânge în intestinul gros, sub formă de
amoniac care este parţial utilizat de flora microbiană. Acest proces de
furnizare a aminoacizilor de către intestinul gros, la cabaline, este mai
semnificativ în cazul unei ingestii reduse de proteine; cabalinele utilizează
ureea sau alte surse de N neproteic mult mai slab decât rumegătoarele, dar
sunt mai puţin sensibile la intoxicarea cu uree decât acestea (doza de
intoxicare: cca. 2 g uree/kg greutate vie), însă sunt sensibile la intoxicarea
cu amoniac şi săruri amoniacale (Martin-Rosset, 1990).
La animalele monogastrice este eficientă suplimentarea raţiilor cu
aminoacizi sintetici, care permite: flexibilitate în formularea reţetelor de
hrană corespunzător cerinţelor materialului genetic, sporirea producţiilor
animalelor, reducerea poluării mediului, rentabilizarea hranei ş.a.
Pentru suplimentare, se folosesc pe scară largă lizina şi metionina, cei
doi aminoacizi limitanţi primari în hrana porcilor, respectiv a păsărilor. Se
apreciază că prin suplimentarea nutreţurilor combinate cu 1 kg DL-metionină
se economisesc 50 kg făină de peşte; dacă pe plan mondial s-ar folosi numai
făină de peşte pentru asigurarea metioninei, ar fi necesare cca. 90 milioane
tone de peşte, respectiv 50 % din producţia mondială (Limper, 2001).
În prezent se acordă atenţie folosirii L-treoninei şi a L-triptofanului,
pentru suplimentarea nutreţurilor porcilor şi păsărilor.
477
Suplimente minerale
CAPITOLUL 26
SUPLIMENTE MINERALE
De obicei, nutreţurile care se folosesc în mod obişnuit în hrana

animalelor nu satisfac cerinţele acestora în minerale; în acelaşi timp,
conţinutul acestor nutreţuri în minerale este influenţat de foarte mulţi factori
(specia plantei, stadiul de vegetaţie, compoziţia solului...) iar
biodisponibilitatea mineralelor este diferită după mineral, specia şi categoria
animalelor etc.
În general, nutreţurile vegetale conţin cantităţi insuficiente de sodiu şi
microelemente, iar deseori şi de fosfor, calciu, magneziu şi alte minerale.
Dacă sodiul nu pune probleme deosebite în administrare, el fiind
component al NaCl, care se administrează sub forma bulgărilor de sare sau
în amestec cu nutreţurile concentrate, pentru celelalte minerale se folosesc
amestecuri (premixuri) alcătuite din diferiţi compuşi minerali (săruri,
cloruri, oxizi...).
Sulfaţii se folosesc, de obicei, pentru Cu, Zn, Mn, Co; oxizii se
utilizează mai puţin (excepţie face oxidul de zinc, ZnO şi peroxidul de
mangan, MnO). Iodul se foloseşte sub formă de iodaţi, mai stabili decât
iodurile.
În cele mai multe ţări, comercializarea mineralelor folosite în hrana
animalelor este strict reglementată.
Sarea de bucătărie (NaCl). Importanţa sării pentru animale a fost
remarcată încă de vechii greci; primii exploratori ai Africii, Asiei şi
Americii de Nord, au observat deplasări ale animalelor spre depozite de
sare, pentru a-şi satisface necesarul în aceste minerale. La începutul anilor
1800, necesitatea sării pentru animale a fost demonstrată experimental; de
atunci au fost obţinute numeroase rezultate în această direcţie.
Sarea de bucătărie este, pentru animale, sursă de Na şi Cl, dar apetitul
animalelor pentru NaCl este mult mai accentuat, comparativ cu alte
minerale.
Nutreţurile obişnuite sunt deficitare în Na, dar conţin cantităţi
suficiente de Cl, ceea ce face dificilă echilibrarea raţiilor în cele două
minerale.
478
Cerinţele animalelor în sare depind de mulţi factori:

- natura raţiilor, respectiv componenţa lor;
- nivelul de Na, Cl şi altor minerale în apă;
- nivelul producţiei animale;
- temperatura şi umiditatea mediului;
- variaţia conţinutului nutreţurilor în Na, în funcţie de zona de
producere (areal);
- disponibilitatea Na şi Cl din diferite nutreţuri;
- concentraţia raţiei în Cl şi/sau S;
- diferenţele genetice dintre animale.
Aceşti factori explică cauzele pentru care nivelul cerinţelor în sare ale
animalelor este diferit chiar în funcţie de zonă, regimuri de hrănire şi
sistemul de creştere.
Studii recente demonstrează că niveluri mai ridicate de NaCl măresc
imunitatea şi rezistenţa la boli la păsări.
Nivelurile de suplimentare a raţiilor cu NaCl, la diferite specii şi
categorii de animale (tab. 26.1), sunt apropiate de cerinţele reale ale
animalelor şi sunt mult inferioare nivelurilor care ar putea deveni toxice.
Tabelul 26.1 Suplimentul de NaCl la diferite specii şi categorii de animale

Nivel NaCl în
Specia/categoria de animale Observaţii
hrană (%)
Taurine:
- vaci lapte 0.50-1.0 din concentrate
- taurine îngrăşat 0.20-0.25 din raţie
Ovine:
- miei creştere 0.33-0.43 la 90 % SU în raţie
- alte categorii 0.50 din nutreţuri combinate
1.00 din concentrate
Caprine 0.50 din raţie
Porcine:
- creştere-îngrăşare 0.20-0.25 din nutreţuri combinate
0.25-0.50 din regimuri porumb/soia
0.50-1.00 din concentrate
Cabaline 0.50 din raţie
Sursa: Berger, 1993
479
Suplimente minerale
Administrarea sării la animale se poate face fie ca sare măcinată (în

nutreţurile combinate sau amestecurile de concentrate), fie sub formă de
bulgări sau blocuri pentru lins, la rumegătoare.
Având în vedere că sarea de bucătărie este un excelent suport pentru
mulţi aditivi furajeri, fiind necesară zilnic la toate speciile de animale, în
multe cazuri sarea este asociată cu:
- alte minerale, în special Fe, Cu, Zn, Mn, Co, I, uneori şi Se;
- antihelmintice (vermifuge);
- substanţe ionofore (Monensin, Lasalocid) pentru taurine şi
ovine la păşune;
- antibiotice, în special oxitetraciclină;
- vitamine A şi D;
- alte minerale: Mg, pentru prevenirea tetaniei de iarbă la
animalele la păşune sau S în cazul folosirii surselor de N
neproteic la rumegătoare.
Suplimente de Ca, P şi Mg. Calciul şi fosforul se găsesc în corpul şi
produsele animalelor în cele mai mari cantităţi iar unele nutreţuri sunt
deficitare în cel puţin unul din aceste elemente; suplimentele care conţin
calciu se folosesc în cele mai mari proporţii. Utilizarea netă a Ca în
organism este mai mare la tineret şi scade pe măsura înaintării animalelor în
vârstă, dar diferă mai puţin în funcţie de sursa de Ca. în schimb,
biodisponibilitatea fosforului este foarte diferită de la o sursă la alta; în
plante, P se găseşte, în majoritate, legat de acidul fitic, iar fitina este slab
utilizată la animalele monogastrice (sub 50 % din P este biodisponibil).
Rumegătoarele utilizează bine P, indiferent de sursă.
Disponibilitatea fosforului din surse anorganice este şi ea diferită;
astfel, dacă P din fosfaţi mono-, di- şi tricalcici are o disponibilitate ridicată,
P din fosfaţii coloidali este puţin disponibil la cele mai multe specii de
animale. Sursele de P care nu sunt defluorinate pot deveni toxice, dacă sunt
folosite perioade lungi de timp.
Pentru completarea raţiilor cu Mg se foloseşte mai ales oxidul de
magneziu, cu o bună disponibilitate a Mg, spre deosebire de magnezită, din
care Mg este foarte slab utilizat în organism.
Cele mai folosite surse de Ca, P şi Mg sunt specificate în tab. 26.2.
Sursele de microelemente sunt numeroase, fiind folosite diferite
combinaţii chimice: cloruri, sulfaţi, carbonaţi, oxizi (tab. 26.3), în funcţie de
disponibilitatea lor pe piaţă şi respectiv, preţ. Şi în cazul acestor suplimente
trebuie avută în vedere biodisponibilitatea mineralului, care este diferită de la
o sursă la alta. De exemplu, Fe din oxidul feric este nedisponibil aproape în
480
totalitate, iar I din unii compuşi (acidul diiodsalicilic) este absorbit dar şi
eliminat, în cea mai mare parte, din organism. Seleniul din plante este mai
disponibil pentru organism decât cel din sursele anorganice.
În principiu, plantele leguminoase şi făina de peşte sunt surse foarte
bune de microelemente.
Tabelul 26.2 Surse comune de Ca, P şi Mg pentru animale

Conţinut (%)
Sursa minerală
Ca P Mg
Făina de oase 24-29 12-14 0.3
Creta furajeră (calcar natural) 35-38
Făină de scoici 38
Fosfat dicalcic 23-26 18-21
Fosfat tricalcic 38-39 19-20
Roci fosfatice, defluorinate 31-34 13-17
Fosfat de sodiu 22-23
Gluconat de calciu 30
Ghips 22
Dolomit 38 10 (sau mai mult)
Oxid de magneziu 60-61
Tabelul 26.3 Surse comune de microelemente

Sursa minerală Conţinut
Sulfat feros monohidrat 33 % Fe
Oxid manganos 77 % Mn
Carbonat manganos 47 % Mn
Sulfat de cupru anhidru 39 % Cu
Sulfat de cupru dihidratat 37 % Cu
Clorură de cobalt hidratată 37 % Co
Carbonat de cobalt anhidru 49 % Co
Iodură de potasiu 76 % I *
Iodură de calciu anhidru 65 % I
Iodat de potasiu 59 % I
Clorură de zinc 48 % Zn
Carbonat de zinc 52 % Zn
Oxid de zinc 80 % Zn
Selenit de sodiu 45 % Se
Seleniat de sodiu 41 % Se
* compus foarte instabil
481
Suplimente minerale
Pentru hrana rumegătoarelor se folosesc amestecuri tipice de minerale

(tab. 26.4), care completează raţia de bază în cele mai deficitare minerale.
Excesul mineralelor este dăunător la majoritatea animalelor şi în
special la păsări şi porci, care sunt mai susceptibile la intoxicare decât alte
specii, mai ales când consumul de apă este deficitar.
în ultimii ani, un interes deosebit se acordă folosirii microelementelor
chelatate (comercial aceşti compuşi sunt numit şi minerale organice); chelaţii
sunt compuşi în care elementul mineral este legat de un complex organic
(ex. hemoglobina); folosirea chelaţilor previne formarea complecşilor
insolubili în tubul digestiv.
Tabelul 26.4 Amestecuri tipice de minerale pentru animale

Aport mineral la folosirea amestecului în
Minerale Nivel în amestec (%)
proporţie de 0,4 % (în ppm)
NaCl Minim 97.000 4000.00
Co Maxim 99.000 0.56
Cu Minim 0.015 0.92
I 0.023 2.80
Fe 0.070 4.32
Mn 0.117 9.00
S 0.225 1.60
Zn 0.040 0.32
482
CAPITOLUL 27
SUPLIMENTE VITAMINICE
În mod obişnuit, toate nutreţurile de origine vegetală şi animală conţin

unele vitamine, dar concentraţia lor este foarte variabilă în funcţie de
metodele de recoltare, procesare şi păstrare, dar şi de specia şi de partea
plantei (seminţe, frunze, tulpini, rădăcini).
O mare parte din vitamine este distrusă sub acţiunea căldurii, a razelor
solare sau din cauza proceselor de oxidare sau ca urmare a dezvoltării
mucegaiurilor în nutreţuri.
Din aceste cauze, raţiile compuse din nutreţuri naturale sunt de obicei
deficitare în vitamine A, D, E şi caroten; în schimb, raţiile animalelor
monogastrice sunt deficitare şi în vitamine K şi vitamine hidrosolubile.
Pentru vitaminele liposolubile, surse importante sunt plantele verzi şi
unele ţesuturi animale (ficat) în cazul vitaminei A; nutreţurile de foarte bună
calitate sunt surse de vitamine D, iar germenii şi uleiurile din aceştia conţin
cantităţi importante de vitamina E. Vitamina K se găseşte în leguminoasele
verzi şi în fânuri de bună calitate.
Pe lângă acestea, toate vitaminele liposolubile se produc pe cale
sintetică (A, D, E, K) (tab. 27.1); prin iradierea drojdiilor sau extragerea
uleiurilor din ficatul de peşte, se obţin vitamine D.
Vitaminele hidrosolubile se găsesc în cantităţi apreciabile în făina de
peşte, nutreţuri verzi sau fermentate, seminţe etc. Tărâţele provenite de la
cereale sunt bogate în vitamine B, în timp ce rădăcinile şi tuberculii sunt
sărace în aceste vitamine.
Toate vitaminele hidrosolubile sunt produse de sinteză şi au anumite
caracteristici fizico-chimice (tab. 27.2), care le diferenţiază.
Cerinţele animalelor în vitamine sunt exprimate în diferite unităţi de
măsură, respectiv în unităţi internaţionale-UI (vitaminele A,D,E), mcg
(biotina şi vitamina B12) şi în mg celelalte; o anumită cantitate de vitamină
pură defineşte fiecare UI, precum şi echivalenţa diferiţilor compuşi care
conţin vitaminele respective (tab. 27.3).
La suplimentarea raţiilor în vitamine trebuie ţinut cont de posibilitatea
apariţiei unor semne de toxicitate, în cazul excesului unora dintre ele.
483
Suplimente vitaminice
Tabelul 27.1 Metode de producere a vitaminelor sintetice

Producere prin:
Vitamina Sinteză chimică Biosinteză
Mixt*/ Extragere
(fermentaţii)
A X x
D3 X
E X x
K3 X
B1 X
B2 X X X
Niacină X
Calpan X
B6 X
Acid folic X
Biotină X X
B12 X
C X X
*/
fermentaţie şi sinteză chimică
Tabelul 27.2 Caracteristici fizico-chimice ale produselor vitaminice de sinteză

Culoarea
Vitamina Forma chimică folosită curent Forma fizică a produsului
produsului
A Ester Ulei care se poate cristaliza la brună-galben
(acetat, palmitat, …) temperatură obişnuită
D3 Alcool Răşină alb-gălbui
E Ester Ulei galben-brun
-acetat de α-tocoferol
-acetat de α-tocoferol
K3 Complexe Ulei galben-brun
(MPB, MSD, MSBC, MNB)
B1 Clorhidrat, Monotitrat Pudră cristalină albă
B2 Riboflavină Pudră cristalină galben-oranj
Niacină Acid nicotinic, Nicotinamidă Pudră cristalină alb-crem
Calpan Pantotenat de calciu Pudră cristalină albă
B6 Clorhidrat Pudră cristalină-grosieră albă
Acid folic Acid folic Pudră cristalină galbenă
Biotină d-biotină Pudră cristalină albă
B12 Ciancobalamină Pudră cristalină roşu închis
C Acid sau sare de sodiu Pudră cristalină alb-gălbui
Sursa: Rhône Poulenc, 1996, Microvit user's guide
484
Tabelul 27.3 Definirea unităţii vitaminice

Vitamina Unitatea de referinţă Definiţia unităţii Echivalenţe
A 1 UI 0.344 mg acetat de 0.36 mcg propionat de
retinol pur retinol pur
0.55 mcg palmitat de
retinol pur
D3 1 UI 0.025 mcg vit. D3
pură
E 1 UI 1 mg acetat de ∝- 0.75 mg acetat de ∝-
tocoferol pur tocoferol
0.671 mg d-∝-tocoferol
K3 1 mg menadion MSB = 50% menadion
MPB = 45.4% menadion
MSBC = 33% menadion
B1 1 mg tiamină HCl 1mg tiamină HCl = 0.89
mg
1mg tiamină mononitrat =
0.92 mg tiamină
B2 1 mg riboflavină pură 1mg riboflavină 5-fosfat
= 0.73 mg riboflavină
Niacină, 1mg acid nicotinic sau
Nicotinamidă nicotinamidă pură
Calpan 1 mg acid d-pantotenic 1mg d-pantotenat de calciu
= 0.92 mg acid d-
pantotenic
1mg de pantotenat de
calciu = 0.46 mg acid d-
pantotenic
B6 1 mg piridoxină HCl 1 mg piridoxină HCl =
pură 0.833 mg piridoxină
Acid folic 1 mg acid folic pur
Biotină 1 mcg d-biotină pură
B12 1 mcg de
monociancobalamină
C 0.05 acid l-aspartic 1 g ascorbat de sodiu=
0.89 g acid ascorbic
Astfel, excesul vitaminei A în timpul gestaţiei la scroafe, duce la

mortalitate embrionară, dezvoltarea anormală a scheletului, tulburări oculare
la noii născuţi.
485
Suplimente vitaminice
Excesul de vitamină D este cauza depunerii de Ca în ţesuturi moi;

moartea osteocitelor şi osteonecroza sunt consecinţa directă a excesului de
vitamină D.
În cazul vitaminei E, simptomele de intoxicare (sindrom hemoragic,
tulburări nervoase, edeme…) datorate excesului sunt rare.
Excesul de menadion determină anemii, porfinurie şi alte tulburări.
Cazurile de intoxicare ca urmare a excesului de vitamine hidrosolubile
sunt rare şi datorită faptului că excesul este eliminat rapid prin urină.
Dozele mai mari de acid nicotinic reduc colesterolul seric, precum şi
mobilizarea acizilor graşi din ţesutul adipos; în acelaşi timp, se înregistrează
o creştere a utilizării rezervelor de glicogen. Pe de altă parte, excesul de acid
nicotinic, pe termen lung, este asociat cu tulburări la nivelul ficatului şi a
tubului digestiv, respectiv creşterea nivelului de acid uric şi glucoză în serul
sangvin (Pond, 1995).
Excesul de vitamine în hrana animalelor nu este de dorit nici sub aspect
economic, sursele sintetice de vitamine fiind în general scumpe.
486
CAPITOLUL 28
ADITIVI FURAJERI
Conform Directivei CEE 524/70 şi 587/84, aditivii furajeri sunt

consideraţi substanţe care, adăugate voluntar şi în doze reduse în hrana
animalelor, pot influenţa unele caracteristici ale hranei sau producţia
obţinută de la animale.
Aditivii furajeri pot fi clasificaţi în câteva categorii de bază, respectiv:
• nutriţionali – vitamine, microelemente, aminoacizi
• pronutriţionali – enzime, antibiotice, probiotice, prebiotice,
emulsifianţi, antioxidanţi, agenţi detoxifianţi...
• nenutriţionali (tehnologici) – conservanţi, lianţi, agenţi de creştere a
palatabilităţii (arome, edulcoranţi), pigmenţi, agenţi de control a
mediului
• profilactici (medicinali) – coccidiostatice, histomonostatice, plante
medicinale
Aditivii furajeri recunoscuţi si aprobaţi pentru a fi utilizaţi în hrana
animalelor, în ţările Uniunii Europene, sunt cei specificaţi în Directiva U.E.
524/1970 (reactualizată prin Directivele 587/84 şi 153/87); o serie de substanţe
sunt interzise a fi folosite ca aditivi furajeri în ţările membre U.E. (tab. 28.1).
Tabelul 28.1 Aditivi furajeri specificaţi în Directivele UE 524/70, 587/84 şi 153/87
Autorizaţi Neautorizaţi (interzişi)

Factori de creştere neidentificaţi Tetracicline
Coccidiostatice şi histomonostatice Peniciline + cefalosporine
Antioxidanţi Aminoglucozide (streptomicină, neomicină)
Substanţe aromatizante şi odorizante Macrolide (eritromicină, oleandomicină,
Emulsifianţi, agenţi stabilizatori, lianţi lincomicină)
Agenţi coloranţi şi pigmenţi Sulfamide şi trimethoprim
Conservanţi, inoculanţi Nitrofurani (exceptând produsul Nitrovin)
Vitamine şi agenţi vitaminici Produse pe bază de arseniu sau derivaţi
Oligoelemente şi elemente urmă Hormoni şi antihormoni
Enzime (preparate enzimatice)
Antibiotice furajere* (*interzise * de la 1 ianuarie 2006 au fost interzise complet
complet de la 1 ianuarie 2006) şi antibioticele furajere
487
Aditivi furajeri
Aditivii furajeri trebuie să îndeplinească o serie de condiţii specifice:

- eficacitate: să genereze un efect benefic asupra caracteristicilor
hranei, asupra organismului animalelor, asupra producţiei obţinute de la
acestea sau asupra dejecţiilor rezultate de la acestea (în funcţie de tipul
aditivului);
- siguranţă: să nu fie nocivi pentru animale, pentru omul consumator
al produselor obţinute de la acestea sau pentru mediul înconjurător;
- economicitate: să coste mai puţin decât valoarea cuantificată a
efectului benefic determinat, respectiv să aibă eficienţă economică.
ADITIVI NUTRIŢIONALI
Spre deosebire de alţi aditivi furajeri, care în general nu au o valoare

nutritivă proprie (sau aceasta este neglijabilă), aditivii nutriţionali, prin
conţinutul lor, contribuie direct la asigurarea sau completarea necesarului
animalelor în nutrienţii respectivi.
Din această grupă fac parte: vitaminele, microelementele, aminoacizii.
Vitaminele. Este cunoscut faptul că vitaminele sunt compuşi organici
cu structură chimică foarte variată, indispensabili vieţii animalelor. Aportul
vitaminic neadecvat cerinţelor determină tulburări specifice numite
vitaminoze: (avitaminoză în lipsa vitaminelor, hipovitaminoză în cazul
insuficienţei sau hipervitaminoză în cazul excesului unei vitamine), afectând
sănătatea animalelor, creşterea, reproducţia, producţiile lor şi eficienţa
valorificării hranei.
Denumirile acestora şi unităţile de măsură uzuale precum şi cele mai
întâlnite forme comerciale sunt prezentate în tab. 28..2.
Necesitatea aportului exogen de vitamine la animale diferă atât în funcţie
de specie, cât şi de alţi factori:
- factori genetici: rasă, hibrid, specializare productivă, individ;
- factori fiziologici: stare fiziologică, stare de sănătate / boală;
- factori de exploatare: sistem de creştere (intensiv / extensiv), sistem de
întreţinere (numai în adăpost închis sau/şi în padoc cu expunere la
soare sau la păşune, în baterii sau la sol etc.);
- factori nutriţionali: prezenţa în hrană a unor factori antivitaminici sau
interferenţe negative între vitamine şi alte componente din hrană.
488
Cu toate că vitamina C este sintetizată în organism, există cercetări care

indică utilitatea unui aport suplimentar, îndeosebi la monogastrice.
Alte vitamine pot fi sintetizate în organismul animal din provitamine
(vitamina A) sau din alţi compuşi (vitaminele D şi PP).
Microflora digestivă poate sintetiza unele vitamine (vitamina K şi
complexul de vitamine B). În special la rumegătoare există o microfloră bogată,
situată în prestomace (îndeosebi în rumen), anterior intestinului subţire (unde
are loc absorbţia). La monogastrice şi carnasiere însă, flora digestivă este
redusă iar în cazul cabalinelor şi palmipedelor aceasta se află preponderent în
cecum (segment digestiv situat după intestinul subţire şi ca urmare, absorbţia
vitaminelor de sinteză microbiană de la acest nivel este minimă); la aceste
specii impunându-se un aport exogen în vitaminele amintite.
Tabelul 28.2 Denumiri şi unităţi de măsură uzuale şi forme comerciale

ale vitaminelor
Denumirea vitaminei U.M. 1 g produs comercial conţine (subs.activă):
A Retinol UI 500000 UI sau 650000 UI (acetat de retinol)
D2 Ergocalciferol UI
D3 Colecalciferol UI 500000 UI sau 1000000 UI (vit. D3 pură)
E Tocoferol UI 500 UI (acetat de DL-alfa-tocoferol 50%)
K Menadionă Mg 16,5-50 % menadionă
B1 Tiamină Mg 98 % tiamină HCL
B2 Riboflavină Mg 80 % sau 96 % riboflavină pură
B3 Acid pantotenic Mg 45 % sau 90 % D-pantotenat de calciu
B4 Colina Mg premix 15-20% colină, clorura de colina 70%
B5 Vit. PP, niacină Mg 99 % acid nicotinic sau nicotinamidă pură
B6 Piridoxină Mg 98 % piridoxină HCl
B7 Biotină µg 1 % sau 2 % D-biotină pură
B9 Acid folic Mg 80 % sau 95 % acid folic
B12 Ciancobalamină µg 0,1 % sau 1 % monociancobalamină
C Acid ascorbic Mg 89-99 % acid L-ascorbic
Cele mai întâlnite simptome de carenţă pentru principalele vitamine

sunt prezentate în tab. 28.3.
In mod obişnuit, adaosul de vitamine în hrană se face prin intermediul
premixurilor vitamino-minerale, cu rată curentă de includere de 0,5 % sau 1 %.
489
Aditivi furajeri
Stabilitatea vitaminelor în premixuri şi nutreţuri combinate constituie o

problemă deosebită, principalii factori de risc fiind temperatura ridicată,
umiditatea crescută, posibilele incompatibilităţi chimice între vitamine,
minerale şi peroxizi, dar şi durata şi condiţiile de păstrare.
Tabelul 28.3 Simptomele principale ale carenţei în vitamine la porci şi păsări

Vitamina Simptome de carenţă - porci Simptome de carenţă - păsări
Necoordonarea mişcărilor, paralizii Pustule pe mucoasa esofagului şi
A ale membrelor, defecte congenitale, traheei, exudate la ochi şi nări, pete de
întârzierea creşterii oaselor sânge în ouă, spermatozoizi imobili
Rahitism, osteoporoză, tetanie Reducerea cenuşii oaselor, oase moi şi
D hipo-calcică, rupturi vertebrale friabile, reducerea grosimii cojii ouălor
Edeme, moarte subită, necroză Encefalomalacie, diateză exudativă,
hepatică, miodistrofii, degenerarea distrofie musculară, necroza pipotei,
E muşchiului cardiac reducerea fertilităţii cocoşilor
creşterea timpului de coagulare, Creşterea timpului de coagulare,
K hemoragii, hematoame, anemie anemie, edeme, hemoragii subcutanate
Apetit redus, creştere redusă, Polinevrite (opistotonus, tulburări
Tiamină moarte subită, hipertrofie cardiacă, locomotorii), paralizii ale picioarelor,
semne nervoase, vomă aripilor, gâtului, reducerea apetitului
Creştere redusă, infecunditate la Anorexie, neuromalacia nervilor
Riboflavină scroafe, anomalii la noi născuţi sciatic şi brahial, % de ecloziune redus
Apetit redus, creştere redusă, Dermatite, depigmentarea penelor,
Acid
diaree, căderea părului, mers “de îmbrăcare slaba cu penaj, necroze
Pantotenic gâscă”
Creştere redusă, infiltrare grasă a Perozis, infiltrarea grasă a ficatului,
Colină ficatului, tulburări de reproducţie scăderea producţiei de ouă
Diaree, dermatite, tulburări nervoa- Inflamaţii ale limbii şi tubului digestiv,
Niacină se, reducerea apetitului şi a creşterii gastrite, enterite, reducerea ouatului,
Infiltrarea grasă a ficatului, Reducerea producţiei de ouă şi a
Piridoxină diminuarea apetitului şi a creşterii, procentului de ecloziune, convulsii,
convulsii, dermatite, sensibilitate hiperexcitabilitate nervoasă
Dermatite, creştere redusă, căderea Dermatoze la picioare, ochi, gură,
Biotină părului, crăparea unghiilor perozis, îmbrăcare slabă cu penaj,
Creştere redusă, anemie Îmbrăcare târzie cu penaj, paralizii
Acid folic hipercromică, decolorarea părului cervicale, diaree albă cremoasă la pui
Anemie, reducerea creşterii, hiper- Reducerea greutăţii ouălor, mortalitate
Vit. B12 sensibilitate, purcei neviabili embrionară, perozis (în asociere)
490
Microelementele, numite şi oligoelemente, sunt elemente minerale care

se găsesc în cantităţi foarte mici atât în nutreţuri (sub 100 mg/kg) cât şi în
corpul animalelor (sub 0,04 %). In această grupă sunt incluse Fe, Cu, Zn, Mn,
Co, I, Se, F, Mo, în ultimii ani fiind avute în vedere şi Br, Cr, Si, Al, As, Cd,
Li, ca şi alte elemente urmă.
Microelementele intervin ca activatori a numeroase sisteme enzimatice
dar pot intra şi în componenţa unor substanţe organice; fiecare element este
esenţial pentru organism, carenţa manifestându-se, în multe cazuri, prin
simptome generale, comune mai multor elemente şi în mai mică măsură prin
simptome specifice, de unde şi dificultatea evidenţierii lor. Cele mai întâlnite
simptome de carenţă la porcine şi păsări sunt prezentate în tab. 28.4.
Tabelul 28.4 Simptome de carenţă în microelemente, la monogastrice

Elementul Porcine Păsări
Fe Anemie, anorexie, mucoase palide, Anemie, nepigmentarea penelor
ascite, creştere redusă
Zn Paracheratoză, creştere redusă, apetit Slabă îmbrăcare cu pene, reducerea
scăzut, tulburări de reproducţie cenuşii oaselor, dermatite la
picioare
Cu Ataxie, rupturi aortice, hipotrofie Anemie, decolorarea penelor,
cardiacă, picioare slăbite fragilitate osoasă, afectarea
cartilajelor epifizale
Mn Creştere şi vitalitate reduse, Perozis la pui, curbura metatarselor
deformări articulare, resorbţia şi reducerea grosimii cojii ouălor ,
fetuşilor tetanii
Se Tremurături musculare, miopatii Distrofii musculare, diateze,
degenerative, decubit prelungit degenerescenţă hepatică,
encefalomalacie
I Guşă, mixedem, păr rar Mărirea tiroidei, prelungirea
incubaţiei
Co Apetit şi creştere reduse, emaciere
Deşi cel mai adesea adaosul de microelemente în hrana animalelor

urmăreşte doar asigurarea lor la nivelul cerinţelor sau eventual corectarea unor
carenţe, există şi situaţii în care un astfel de element mineral este suplimentat
în hrană pentru a obţine efecte zootehnice specifice (tab. 28.5).
491
Aditivi furajeri
Tabelul 28.5 Efecte zootehnice antrenate de suplimentarea unor microelemente

Elementul Efecte zootehnice antrenate (forme şi doze folosite)
la scroafe în lactaţie: transferul Fe în lapte suficient pentru nevoile purceilor
Fe (experimente cu compuşi organici cu Fe)
la vaci: reducerea pododermatitelor, reducerea mastitelor (prin

Zn biocomplexe)
la vaci şi oi: ameliorarea fertilităţii
Cu la tineret porcin: stimulator al creşterii (dozare: 150-250 ppm)
la vaci în lactaţie: creşterea producţiei de lapte
Co la vaci şi oi în gestaţie: produşi mai mari la fătare şi cu viteză de creştere
sporită
la porci: creşterea proporţiei de carne în detrimentul grăsimii (+ 200 ppm),
Cr îmbunătăţirea performanţelor de reproducţie la scroafe
la păsări: protecţie împotriva aflatoxinei, îmbunătăţirea conversiei hranei la
pui broiler, îmbunătăţirea ratei de creştere a penajului la pui
Se la porci şi păsări: reducerea pierderii suculenţei cărnii după sacrificare,
obţinerea de produse (carne, ouă) cu conţinut ridicat în Se
Mo la miei: stimularea creşterii în greutate (experimental, + 0,36 ppm)
F în doze foarte mici ar influenţa pozitiv creşterea şi osificarea (experimental)
Si influenţă favorabilă asupra creşterii puilor (experimental)
Administrate în exces, microelementele devin toxice pentru organismul

animal, pragul de toxicitate depinzând de felul elementului, specia şi categoria de
animale.
Sursele clasice de microelemente folosite în hrana animalelor sunt oxizii
sau săruri ale acestora (tab. 28.6), a căror biodisponibilitate diferă după sursă; în
ultimii ani se extinde folosirea compuşilor organo-minerali (sau biocomplexe),
de tipul chelaţilor sau proteinaţilor, care au o biodisponibilitate mai mare.
In cadrul compuşilor organo-minerali, elementul este legat chimic la un
agent chelator (ligand), cum ar fi unii aminoacizi sau unele peptide; aceste
microelemente proteinate se produc, în general, prin fermentarea drojdiilor într-
un mediu îmbogăţit în elementul mineral respectiv . Acest proces măreşte
considerabil biodisponibilitatea microelementelor în organismul animal.
492
Tabelul 28.6 Surse clasice de microelemente folosite în alimentaţia animalelor

Sursa Formula chimică Conţinut
Sulfat feros monohidratat FeSO4·H2O 33 % Fe
Sulfat feros heptahidratat FeSO4·7H2O 20 % Fe
Clorură feroasă tetrahidratată FeCl2·4H2O 28 % Fe
Clorură ferică hexahidratată FeCl3·6H2O 20 % Fe
Oxid feric Fe2O3 69 % Fe
Oxid feros Fe O 77 % Fe
Carbonat feros (siderită) FeCO3 47 % Fe
Sulfat de cupru CuSO4 39,81 % Cu
Sulfat de cupru pentahidratat CuSO4·5H2O 25,46 % Cu
Clorură cuprică CuCl2·2H2O 47,27 % Cu, 52,73 % Cl
Carbonat bazic de cupru CuCO3Cu(OH)2 57 % Cu
Oxid cupric Cu O 80 % Cu
Oxid de mangan Mn O 77 % Mn
Dioxid de mangan Mn O2 63,19 % Mn
Carbonat de mangan Mn CO3·H2O 47,79 % Mn
Clorură de mangan dihidratată Mn Cl2·2H2O 34 % Mn
Sulfat de mangan Mn SO4 36,36 % Mn, 35,86 % Cl
Carbonat de zinc Zn CO3 52 % Zn
Clorură de zinc Zn Cl2 48 % Zn
Oxid de zinc Zn O 80 % Zn
Sulfat de zinc Zn SO4 40,47 % Zn
Sulfat de zinc monohidratat Zn SO4·H2O 36,42 % Zn
Selenit de sodiu Na2SeO3 45 % Se
Selenat de sodiu Na2SeO4 41 % Se
Dioxid de seleniu Se O2 70 % Se
Clorură de cobalt pentahidratată Co Cl2·5H2O 26,80 % Co, 32,28 % Cl
Sulfat de cobalt heptahidratat Co SO4·7H2O 22 % Co
Carbonat de cobalt Co CO3 49 % Co
Iodură de sodiu Na I 84 % I
Iodură de potasiu KI 76 % I
Iodat de sodiu NaIO3 64 % I
Iodat de potasiu KIO3 59 % I
Iodat de calciu anhidru Ca(IO3)2 65 % I
Fluorură de sodiu Na F
Fluorură de potasiu dihidratată KF·2H2O 20,17 % F, 41,54 % K
Aminoacizi de sinteză (aminoacizii cristalini). Aminoacizii, ca

elemente constitutive ale tuturor proteinelor naturale (vegetale şi animale),
sunt strict necesari organismului animal pentru sinteza proteinelor proprii.
493
Aditivi furajeri
Aminoacizii indispensabili, respectiv cei care nu sunt sintetizaţi sau a

căror sinteză este insuficientă (treonina, valina, leucina, izoleucina, metionina,
arginina, lizina, fenilalanina, histidina, triptofanul), trebuie să fie asiguraţi prin
hrană.
Pentru unii aminoacizi (lizina, treonina, metionina) cerinţele animalelor
sunt mai ridicate şi nutreţurile obişnuite nu pot asigura necesarul la costuri
competitive; în acest caz se folosesc aminoacizii sintetici, care se produc astăzi
la preţuri avantajoase.
La porcine, o suplimentare adecvată în unii aminoacizi (lizina, treonina),
este considerată esenţială pentru o creştere rapidă, obţinerea unei carcase de
calitate şi o mai bună eficienţă a hranei. Deoarece în raţia porcinelor ponderea
o deţin cerealele, care sunt deficitare în primul rând în lizină dar şi în treonină
(orzul şi grâul) sau triptofan (porumbul) - aminoacizi care devin astfel limitanţi
în producţia de carne la porcine - se impune folosirea aminoacizilor sintetici.
La păsări, deşi hrana acestora se bazează tot pe cereale, primii
aminoacizi limitanţi sunt cei sulfuraţi (metionină+cistină), datorită cerinţelor
mari pentru îmbrăcarea cu penaj, urmaţi în ordine de lizină, treonină, triptofan,
izoleucină şi arginină; pentru broileri însă, lizina trece pe primul loc, fiind
urmată de metionină+cistină, treonină şi valină.
Avantajele folosirii aminoacizilor sintetici în hrana animalelor sunt atât
de ordin nutriţional, cât şi tehnic, ecologic şi economic, respectiv:
- echilibrarea aminoacizilor din hrană conform cerinţelor animalelor;
- reducerea nivelului proteinei brute în raţie, pentru acelaşi nivel al
aminoacizilor indispensabili, ceea ce atrage şi o reducere a efortului
fiziologic de metabolizare a azotului suplimentar, a consumului de apă,
reducerea cantităţii de azot eliminat prin dejecţii şi nu în ultimul rând, a
costului hranei;
- sporirea flexibilităţii formulării raţiilor, lărgindu-se gama materiilor
prime furajere;
- îmbunătăţirea performanţelor productive şi a rentabilităţii producţiilor.
Aminoacizii de sinteză utilizaţi ca aditivi furajeri sunt cei care se produc
la costuri competitive cu cei din proteinele naturale, şi anume: lizina,
metionina, treonina şi triptofanul, la care se adaugă acidul glutamic, folosit
însă mai mult în industria alimentară; utilizarea lor în alimentaţia animală este
reglementată în Uniunea Europeană prin Directiva 471/82 şi 520/89.
494
Lizina a fost pentru întâia oară produsă la scară industrială în anii '60,
odată cu definirea rolului său major în alimentaţia animalelor şi creşterea
cerinţelor industriei de nutreţuri combinate pentru acest aminoacid.
Prin biotehnologie se poate obţine L-lizină pură, comercializată ca sare
monoclorhidrică (L-lizină HCl); forma de prezentare poate fi de pulbere cu
aspect cristalin şi culoare deschisă (cu minimum 78 % lizină sau minimum 98
% L-lizină HCl) sau sub formă lichidă (conţinând 12 – 50 % L-lizină).
Metionina a început să fie produsă în anii '50, prin sinteză chimică,
această cale fiind folosită şi în prezent; majoritatea animalelor (inclusiv porcii
şi păsările) pot converti izomerul D-metionină în L-metionină, ceea ce face ca
produsul obţinut pe cale chimică (DL-metionină) să satisfacă atât sub aspect
nutriţional, cât şi economic. In ultimii ani s-a dezvoltat producerea unui analog
chimic al metioninei, respectiv acidul DL-2-hidroxi-4-metil-mercaptobutiric,
acesta fiind transformat în organismul animal în metionină (prin procese de
oxidare şi transaminare); utilizarea acestui tip de produs (în general sub formă
lichidă) este considerată a fi mai avantajoasă economic.
L-treonina şi L-triptofanul sunt alţi doi aminoacizi indispensabili
produşi în prezent pe cale biotehnologică. Producerea industrială de L-
treonină prin tehnologii fermentative s-a dezvoltat în anii '80, fiind destinată
îndeosebi industriei nutreţurilor combinate pentru porci şi păsări.
Referitor la rezultatele obţinute prin utilizarea în alimentaţia animalelor a
aminoacizilor de sinteză, în prezent există un volum mare de date care confirmă
rolul acestora în îmbunătăţirea performanţelor productive (în special în
producţia de carne, dar nu numai) (tab. 28.7); totodată, echilibrarea raţiilor
folosind aminoacizi de sintetiză oferă posibilitatea economisirii unor materii
prime proteice scumpe sau mai greu disponibile în condiţiile reducerii cantităţii
totale de azot din raţie, avantajele sunt atât economice cât şi ecologice.
ADITIVI PRONUTRIŢIONALI
Noţiunea de pronutrient a fost propusă de Rosen (1996) pentru a defini o

substanţă sau un produs ingerat de animal pe cale orală şi în cantitate mică în
scopul creşterii valorii intrinseci a hranei printr-o mai bună valorificare a
nutrienţilor; definirea s-a făcut prin antiteză cu termenul de antinutrient, folosit
pentru a denumi substanţe care reduc utilizarea nutrienţilor în organism (efect
495
Aditivi furajeri
antinutriţional, de tipul factorilor antitriptici, glucosinolaţilor, alcaloizilor,

lecitinelor, saponinelor, acizilor oxalic sau fitic etc.).
Tabelul 28.7 Efectul suplimentării raţiilor porcilor la îngrăşat cu aminoacizi

sintetici, asupra sporului de creştere
Nivel proteic (% PB)
Specificare
18.9 16.7 14.6 12.3
Suplimentat cu: L - lizină - 0.20 0.39 0.58
DL – metionină - 0.05 0.11 0.18
Treonină - 0.08 0.16 0.25
Triptofan - 0.03 0.05 0.08
Spor mediu zilnic (g) 1064 1035 1020 1050
Sursa: Degussa, 2001
Aditivi pronutriţionali sunt consideraţi: enzimele, antibioticele,

probioticele, prebioticele, emulsifianţii, antioxidanţii, agenţii detoxifianţi.
Enzimele. Termenul de "enzimă" a fost folosit pentru prima dată de către
Kuhne (în anul 1887) pentru a numi o substanţă catalitică obţinută din drojdii;
după ce, în anul 1926, Sumner a cristalizat ureaza şi a demonstrat activitatea sa
catalitică, s-a stabilit şi faptul că toate enzimele sunt, în fapt, proteine. Ca atare,
cea mai simplă definiţie a enzimelor poate fi de proteine cu activitate catalitică.
Activitatea catalitică a enzimelor este caracterizată de substratul specific
asupra căruia acţionează şi de produşii rezultaţi în urma reacţiei catalizate; în
consecinţă, clasificarea enzimelor se face în primul rând după natura reacţiei
pe care o catalizează şi apoi, după substratul şi produşii specifici.
Activitatea enzimelor are ca efect o accelerare a vitezei de desfăşurare a
reacţiilor pe care le catalizează (viteză ce poate fi multiplicată de 1012-1020
ori), la finele fiecărui ciclu de reacţie enzima regăsindu-se neconsumată (ca
orice catalizator) alături de produşii rezultaţi din substratul iniţial.
Conceptul de a adăuga enzime în hrana animalelor este cunoscut şi deja
aplicat de mai multe decenii. Enzimele folosite sunt, în general, hidrolitice,
scindând macromoleculele nutrienţilor în unele suficient de simple (mici)
pentru a putea fi absorbite prin peretele intestinal şi apoi metabolizate; astfel,
enzimele pot fi descrise ca nişte adevăraţi "dinţi ai naturii".
De altfel, unul dintre scopurile adăugării de enzime în hrană este, în
special la monogastrice, de a degrada polizaharidele pereţilor celulelor vegetale
496
până la monomeri sau oligomeri cu greutate moleculară scăzută, ce pot fi

absorbiţi la nivel intestinal; totodată se eliberează nutrienţii protejaţi de pereţii
celulari, rezultând pe ansamblu o valorificare superioară a hranei.
Suplimentarea enzimatică a hranei poate avea însă şi alte scopuri la fel
de utile nutriţional: completarea enzimelor endogene la animalele tinere sau
degradarea unor factori antinutritivi prezenţi în unele materii prime furajere.
Astfel, unele nutreţuri folosite în hrana monogastricelor conţin cantităţi
importante de celuloză (cum e cazul şrotului de floarea soarelui) sau de
polizaharide neamidonoase (orzul şi ovăzul conţin beta-glucani, grâul conţine
arabinoxilani dar şi pentozani, secara conţine arabinoxilani, beta-glucani şi
pentozani, triticale îndeosebi pentozani, dar şi în şrotul de soia există rafinoza,
stahioza, verbascoza); acestea nu sunt digerate decât în mică măsură la
monogastrice, care nu posedă enzime specifice degradării acestor substanţe;
ele pot fi însă, degradate prin aport exogen de enzime specifice, anulându-le
efectele negative şi chiar folosindu-le energia conţinută.
Enzimele acţionează numai asupra substratului specific, pe care îl
recunosc printr-un mecanism intim; combinarea mai multor enzime (sistemele
multienzimatice) poate fi utilă obţinerii unor rezultate superioare în comparaţie
cu preparatele monoenzimatice.
Enzimele furajere se consideră că trebuie să fie cât mai termostabile
(pentru a rezista temperaturii de granulare a nutreţurilor), să fie rezistente la
atacul proteolitic din stomac şi intestin şi să aibă activitate maximă la
temperaturi şi valori pH normale fiziologic animalelor la care sunt
administrate; de asemenea, o bună eficienţă a lor, presupune o mare
concentraţie activă, o capacitate de dispersabilitate rapidă şi uniformă şi
menţinerea caracteristicilor timp cât mai îndelungat (chiar introduse în
premixuri vitamino-minerale sau în alte condiţii de stocare).
In tab. 28.8 sunt prezentate o serie de enzime furajere, acţiunea lor şi
substraturile specifice şi unele recomandări de utilizare.
In cazul suplimentării raţiei cu enzime a fost demonstrată experimental,
atât la porcine cât şi la păsări, o creştere cu 2-7 % a valorii energiei
metabolizabile aparente a raţiei, acest plus de energie (energie de efect)
reprezentând un element ce trebuie avut în vedere în optimizarea nutriţional-
economică a raţiei de hrană.
Costul ridicat al suplimentelor minerale cu fosfor, disponibilitatea redusă
a P din unele nutreţuri pentru păsări şi porci, poluarea solului cu P neutilizat în
497
Aditivi furajeri
organism, au determinat căutarea unor soluţii pentru o mai eficientă folosire a

fosforului din nutreţuri în organismul animal. Astfel, prin suplimentarea raţiei
cu fitaze microbiene exogene, se poate reduce consumul de suplimente
minerale cu fosfor (în general, fosfaţi) şi o diminuare importantă a cantităţilor
de fosfor din dejecţii, reducându-se, pe această cale, poluarea mediului.
Tabelul 28.8 Enzime de uz furajer – acţiune şi utilizare

Enzime Degradează: Folosite în:
Proteaze Proteinele până la peptide înlocuitori de lapte,
şi aminoacizi nutreţuri combinate bogate în proteine
Amilaze Amidonul până la dextrine raţii bogate în amidon,
şi zaharuri primele furaje la purcei şi viţei
Celulaze şi Celuloza până la glucoză raţii cu conţinut mărit în celuloză la porci
celobiaze şi păsări (ex. cu şrot de floarea soarelui)
ß-glucanaze ß-glucanii spre glucoză raţii pe bază de orz la păsări, porci
Xilanaze Xilanii în oligozaharide raţii pe bază de grâu, secară
Lipaze Grăsimile în acizi graşi raţii bogate în grăsimi (pui broileri, câini)
Seminţele de cereale conţin proporţii însemnate de fosfor fitic (fitaţii

reprezentând în medie 70 % din fosforul total). In absenţa enzimelor specifice
- fitaze -, fosforul fitic nu poate fi utilizat de către monogastrice, regăsindu-se
direct în dejecţiile acestora; mai mult, fiecare mol de acid fitic fixează 3-6
moli de calciu în fitat de calciu - formă insolubilă prin care ambele minerale
devin indisponibile pentru organismul animal.
Fitazele desfac efectiv, prin hidroliză, grupările fosfat ale fitaţilor,
moleculele de fosfat fiind disponibile pentru absorbţia în intestin.
La monogastrice, inexistenţa fitazelor în echipamentul enzimatic, face
imposibilă folosirea fosforului fitic. Fitazele exogene sunt de origine
microbiană, mai multe microorganisme aparţinând genului Aspergillus fiind
producătoare ale acestor enzime.
Se apreciază în general, ca suficientă o suplimentare cu 800-1200
unităţi enzimatice fitază pe kg de furaj, ca alternativă la folosirea altor
suplimente minerale cu fosfor; această suplimentare enzimatică permite
creşterea digestibilităţii fosforului din hrană până la 50 % (şi chiar peste),
reducând cu 20-30 % excreţia de fosfor în dejecţii.
498
Tabelul 28.9 Efectul suplimentării hranei cu fitaze asupra creşterii puilor

broiler (vârstă 21- 42 zile)
Cenuşă brută
P disponibil în Spor Eficienţă hrană
Supliment fitaze în oase
hrană (%) greutate (g) (kg/kg spor)
(%)
0.15 - 829 2.83 45.46
0.20 - 911 2.61 47.86
0.25 - 886 2.63 51.45
0.30 - 949 2.76 53.53
0.35 - 1027 2.39 53.51
0.15 11500 unităţi fitaze 899* 2.54 49.18
0.15 23000 unităţi fitaze 942** 2.43 48.59
Sursa: Harter-Dennis şi col., 2001 * zilnic; ** din 2 în 2 zile
.
In concluzie, se poate afirma că utilizarea enzimelor furajere suscită
un interes deosebit pentru nutriţionişti, reprezentând o posibilitate certă de
îmbunătăţire a performanţelor productive ale animalelor, în special în cazul
monogastricelor (tab 28.9).
Antibioticele. Pe plan mondial, consumul de antibiotice în sectorul
creşterii animalelor depăşeşte cu mult consumul uman, acestea fiind utilizate
atât ca agenţi terapeutici, cât şi ca aditivi furajeri (promotori de crestere).
Antibioticele furajere pot fi definite ca substanţe bacteriostatice sau
bactericide care, folosite în doze de zeci/sute de ori mai mici decât cele
terapeutice, acţionează la nivelul florei digestive, contribuind la menţinerea
stării de sănătate a animalelor şi la îmbunătăţirea valorificării hranei, realizând
un efect promotor al creşterii acestora. Proporţiile curente de utilizare a
antibioticelor furajere sunt cuprinse între 5-50 mg/kg nutreţ, în funcţie de tip,
specie, categorie de vârstă, stare fiziologică (Pop şi col., 1997).
Antibioticele de uz furajer au efect biostimulator, efect dependent însă,
de o serie de factori precum: felul antibioticului, specia, vârsta animalului şi
starea de sănătate a animalului, condiţiile de întreţinere etc. (tab. 28.10).
Se consideră că, dintre specii şi categorii, tineretul aviar şi purceii se
pretează cel mai bine la utilizarea în hrană a antibioticelor ca promotori de
creştere. Efectul acestora este mai evident la animalele cu diferite afecţiuni, în
special tulburări intestinale, la animalele tarate, întreţinute în condiţii precare
de igienă sau hrănite cu raţii carenţate în special proteic şi vitaminic cât şi la
tineret.
499
Aditivi furajeri
Tabelul 28.10 Efectul folosirii antibioticelor
ca stimulatori de creştere, la porcine
Număr Îmbunătăţire datorită antibioticelor (%)
Specificare
experienţe Creştere greutate Eficienţă hrană
1/ Staţiuni de cercetare 128 16.9 7.0
Ferme de producţie 32 28.4 14.5
2/ Staţiuni de cercetare 9 13.2 4.7
Ferme de producţie 67 25.5 10.0
Sursa: Pond şi col., 1995 1/ 12000 porci (7-26 kg); 2/ 3321 porci (8-20 kg)
Se consideră că, dintre specii şi categorii, tineretul aviar şi purceii se

pretează cel mai bine la utilizarea în hrană a antibioticelor ca promotori de
creştere; efectul folosirii lor este mai evident la animalele cu diferite afecţiuni,
îndeosebi gastro-intestinale, la animalele tarate, întreţinute în condiţii precare
de igienă sau hrănite cu raţii carenţate în special proteic şi vitaminic cât şi la
tineret.
Antibioticele utilizate ca promotori de creştere acţionează asupra
organismului animal pe mai multe căi, între care:
- împiedică înmulţirea unor germeni patogeni cu localizare intestinală, a
căror proliferare afectează starea de sănătate a animalului, apetitul şi
valorificarea hranei (ex. E. coli, Salmonella etc.);
- favorizează dezvoltarea în tractusul digestiv a unor bacterii utile;
- măresc permeabilitatea peretelui intestinal pentru nutrienţi;
- influenţează pozitiv metabolismul proteic şi vitaminic în special şi
metabolismul bazal în general.
Pentru a se evita posibilitatea adaptării unor germeni patogeni, cât şi
pentru menţinerea efectului biostimulator, se impune schimbarea periodică a
antibioticului furajer folosit.
Evidenţierea faptului că folosirea antibioticelor ca aditivi furajeri poate
periclita sănătatea omului, printr-o posibilă remanenţă reziduală şi dezvoltarea
fenomenului de antibiorezistenţă, a condus în ultimii ani la o restricţionare
drastică a utilizării acestora ca promotori de creştere la animale.
Astfel, după ce prin Directiva C.E.E. nr. 524/1970 au fost interzise uzului
furajer tetraciclinele, penicilinele şi cefalosporinele, aminoglucozidele
(streptomicină, neomicină), eritromicina, oleandomicina, lincomicina,
sulfamidele, trimethoprimul şi nitrofuranii (cu excepţia Nitrovinului), pentru
ţările membre ale Uniunii Europene, în anul 1997 a fost interzisă avoparcina
500
(Avotan), din iulie 1999 au fost interzise şi virginiamicina, zincbacitracina,
spiramicina, tilozina (Tylan), carbadoxul şi olaquindoxul, rămânând însă
permise flavomicina (flavofosfolipol sau bamberimicină), avilamicina
(orthomicină), monensinul şi salinomicina – ultimele două fiind aşa-numite
antibiotice ionofore (ionofori); de la 1 ianuarie 2006 a fost complet interzisă
folosirea antibioticelor furajere în cadrul UE. Utilizarea lor este însă
permisă în SUA şi în foarte multe alte ţări din întreaga lume.
Antibioticele ionofore modifică schimbul de ioni (îndeosebi de Na şi K)
prin peretele celular bacterian, inhibând selectiv unele microorganisme. Sunt
folosite îndeosebi la rumegătoare, ca regulatori ai fermentaţiilor rumenale.
Inhibând bacteriile producătoare de acid acetic în favoarea celor producătoare
de acid propionic, se modifică proporţia AGV produşi în rumen, reducându-
se metanogeneza şi implicit pierderea de energie la nivel rumenal, cu efecte
pozitive asupra performanţelor de creştere-îngrăşare. Totodată, se reduce
proporţia de degradare în rumen a fracţiunilor proteice cu valoare biologică
ridicată din hrană şi se favorizează menţinerea stării normale de sănătate a
animalelor prin evitarea apariţiei unor tulburări metabolice de natură
nutriţională (acidoze, cetoze, intoxicaţii cu amoniac etc.).
Pentru stimularea creşterii, la rumegătoare pot fi folosiţi atât ionofori,
cât şi unele antibiotice clasice de uz furajer (virginiamicina, flavomicina şi
avoparcina), fiecare având particularităţi în efectele determinate:
virginiamicina reduce drastic producerea de acid lactic şi proteoliza în rumen,
avoparcinul şi flavomicina determină creşterea totală a producţiei de AGV în
rumen (cu până la 10 %), avoparcinul fiind mai activ la nivel intestinal iar
flavomicina antrenând şi o reducere importantă a proteolizei şi a producţiei de
NH3 din rumen şi inhibând îndeosebi clostridiile (Pop şi col.1993).
In tab. 28.11 sunt prezentate o serie de recomandări de utilizare (doze, pe
specii şi categorii de animale) a câtorva dintre antibioticele furajere amintite.
In general, antibioticele furajere nu se folosesc în ultimele 1-2
săptămâni înainte de sacrificarea animalelor, nu se folosesc la găinile ouătoare
(există recomandări doar pentru flavomicină, în doze foarte reduse: 2-5 ppm.)
şi nici la animalele în lactaţie.
Interesul crescătorilor de animale pentru obţinerea de performanţe
zootehnice şi economice superioare prin folosirea antibioticelor furajere, pe
de o parte, şi tendinţa consumatorilor de reţinere faţă de produsele provenite
de la animale în hrana cărora sau folosit astfel de substanţe, ca expresie a
grijii crescânde pentru siguranţa alimentară, pe de altă parte, sunt considerate
501
Aditivi furajeri
principalele elemente de influenţă asupra viitorului utilizării antibioticelor ca

promotori de creştere. Este însă evidentă o tendinţă de înlocuire a acestora cu o
serie de alternative, care să ofere avantaje similare fără a antrena şi posibilele
efecte nedorite.
Tabelul 28.11 Recomandări de utilizare a unor antibiotice furajere

(adaptare după Baussier,1989; Pop şi Stan, 1997; Pană, 1999)
=======================================================
=
Specia/ Vârsta Antibiotice (mg/kg furaj)
categoria până la: ------------------------------------------------------------------------
-
de animale 1) 2) 3) 4) 5) 6) 7) 8)
============================================================
=
Broiler curcă 16 săpt. 10-20 5-20 5-20
26 săpt. 1-20 5-20 5-20 5-70 5-20
Broiler găină 1-20 5-20 5-20 5-20
Purcei sugari 10-25* 5-80* 5-80*
Porci - peste: 4 luni 5-50 10-40 10-40 5-50 5-50 5-50
6 luni 1-20 5-20 5-20 5-20 5-20 5-20
Viţei 16 săpt. 8-16* 5-80* 10-20 5-80*
Taurine 6 luni 6-16 5-20 15-40 5-50 10-40
la îngrăşat 2-10 15-30 5-20 10-
100
Miei, iezi 16 săpt. 5-50 5-50
Tineret ovin 6 luni 5-20 5-20
Animale 2- 4 5-20 5-20
de blană
============================================================
=
1) Flavomicină 4) Tylosină 7) Avilamicină
2) Spiramicină 5) Virginiamicină 8) Monenzin
3) Avoparcină 6) Zincbacitracină * inclusiv în înlocuitori de lapte
In general, antibioticele furajere nu se folosesc în ultimele 1-2 săptămâni

înainte de sacrificarea animalelor, nu se folosesc la găinile ouătoare (există
recomandări doar pentru flavomicină, în doze foarte reduse: 2-5 ppm.) şi nici
la animalele în lactaţie.
502
Interesul crescătorilor de animale pentru obţinerea de performanţe

zootehnice şi economice superioare prin folosirea antibioticelor furajere, pe de
o parte, şi tendinţa consumatorilor de reţinere faţă de produsele provenite de la
animale în hrana cărora sau folosit astfel de substanţe, ca expresie a grijii
crescânde pentru siguranţa alimentară, pe de altă parte, sunt considerate
principalele elemente de influenţă asupra viitorului utilizării antibioticelor ca
promotori de creştere. Este însă evidentă o tendinţă de înlocuire a acestora cu
o serie de alternative, care să ofere avantaje similare fără a antrena şi posibilele
efecte nedorite.
Probioticele. Se consideră că probioticele au apărut ca răspuns la

întrebarea: “Cum pot fi evitate îmbolnăvirile la nivelul tubului digestiv,
menţinând flora digestivă sub control fără a folosi antibiotice ?”, fiind chiar
opusul antibioticelor, respectiv produse ce conţin microorganisme vii,
administrate animalelor pentru a obţine efecte utile prin potenţarea florei
digestive benefice.
Iniţial, Parker (1974) a definit probioticele ca fiind organisme sau/şi
substanţe care contribuie la echilibrul microbian intestinal. Această definiţie a fost
considerată prea imprecisă, Fuller (1989) propunând o definiţie nouă:
probioticele sunt aditivi furajeri pe bază de microorganisme vii, care influenţează
benefic animalul primitor prin îmbunătăţirea echilibrului microbian intestinal al
acestuia, definiţie ce accentuează importanţa celulelor vii microbiene ca fiind
componente esenţiale ale unui probiotic şi înlătură substanţe produse de
microorganisme (Pop,1997).
Acţiunea microflorei intestinale în apărarea stării de sănătate este variată
şi definită prin termeni ca: antagonism bacterian, efect barieră, rezistenţă la
colonizare sau excludere competitivă (Fuller, 1989).
O bună dovadă a acestui efect protector al florei digestive este observaţia
că animalele germ-free sunt mult mai predispuse la îmbolnăviri de tipul
tulburărilor gastro-intestinale, comparativ cu animalele convenţionale.
Flora protectoare stabilizată în tractusul digestiv este echilibrată, dar
poate fi influenţată şi dereglată de unii factori de mediu (alimentaţie,
microclimat, stres, igienă precară sau excesivă, tratamente cu antibiotice pe
cale orală etc.). Aceste situaţii, în care echilibrul microflorei digestive este
afectat în sens nefavorabil, constituie fondul pe care valoarea tratamentului
probiotic iese cel mai bine în evidenţă, probioticele acţionând în scopul
refacerii balanţei florei microbiene caracteristice stării normale de sănătate.
503
Aditivi furajeri
Pentru a avea efect probiotic, bacteriile trebuie să îndeplinească unele

condiţii: să fie coabitanţi normali ai tractusului digestiv animal (există
excepţii), să aibă capacitate ridicată de aderenţă şi colonizare pe epiteliul
pereţilor tractusului digestiv, să aibă un ritm intens de proliferare, să producă
substanţe utile (ex. antimicrobiene - cum ar fi acidul lactic) şi să nu producă
substanţe toxice), să prezinte stabilitate ridicată, să poată fi obţinute şi utilizate
cu uşurinţă. Bacteriile lactice, îndeosebi Lactobacillus acidophilus şi
Streptococcus faecium, au fost primele folosite în producerea de preparate
probiotice. Aceste genuri bacteriene sunt şi astăzi cele mai utilizate, însă paleta
microorganismelor utilizate în scop probiotic s-a lărgit cu alte specii:
Lactobacillus bulgaricus, L. casei, L. helveticus, L. salivarius, L. plantarum,
Streptococcus thermophilus, S. faecalis, Bifidobacterium ssp., spori de Bacillus
subtilis, culturi vii de drojdii (ex. Saccharomyces cerevisiae) etc. Principalele
mecanisme prin care microorganismele probiotice acţionează benefic pentru
organismul animal sunt considerate a fi următoarele:
- participarea în sens util la digestia şi metabolismul substanţelor
nutritive din hrana ingerată, producând ele însăşi proteină, aminoacizi,
vitamine - de care uneori, “gazda” nu ar putea dispune;
- oferă “gazdei” un “efect-barieră” împotriva microorganismelor
patogene aflate în tranzit în tractusul digestiv, împiedicând fixarea şi
colonizarea acestora, prin ocuparea fizică a locusurilor specifice de ataşare,
consumând substratul nutritiv, dezvoltându-se preponderent şi producând
substanţe bactericide sau bacteriostatice (acid lactic, responsabil de reducerea
pH-ului mediului la valori specifice dezvoltării microorganismelor utile şi
nefavorabil germenilor patogeni, dar şi alte substanţe, inclusiv bacteriocine);
- inactivarea unor produşi toxici prezenţi în tubul digestiv (cum sunt
enterotoxinele produse de E.coli);
- stimularea imunităţii organismului animal, prin creşterea nivelului
anticorpilor şi stimularea activităţii macrofagelor.
In mod unanim se acceptă faptul că la baza eficienţei probioticelor stă
acţiunea acestora asupra florei tractusului digestiv, efectele benefice fiind
consecinţa acestei acţiuni.
Pentru o eficacitate maximă, se recomandă ca probioticele să fie
administrate la animale în următoarele situaţii:
- imediat după naştere/ecloziune, deoarece tractusul digestiv al
fătului/puiului trebuie considerat axenic până la contactul cu mucoasa vaginală
504
în timpul parturiţiei (respectiv, ciocnirea cojii oului la ecloziune), când începe

colonizarea bacteriană; interesul este de a popula cât mai rapid şi mai complet
tractusul digestiv cu floră microbiană utilă, controlată.
- în timpul perioadelor de stres legate de tehnologia de creştere şi
exploatare (înţărcare, schimbări ale raţiei administrate, lotizări, vaccinări etc.);
imediat după tratamentele terapeutice de masă, care produc modificări

profunde ale microflorei intestinale (în special în cazul tratamentelor cu
antibiotice pe cale orală).
Cercetări recente evidenţiază posibilitatea combinării antibioticelor şi
probioticelor în hrana animalelor. Întotdeauna probioticul va urma
administrării antibioticului pe cale orală: antibioticul, aseptizând tractusul
digestiv, pregăteşte terenul pentru probiotic, care repopulează tractusul cu
microorganisme utile, eficacitatea acestuia din urmă fiind astfel sporită.
In concluzie, probioticele reprezintă una dintre posibilele alternative la
folosirea antibioticelor furajere, având un potenţial real de susţinere şi
stimulare a producţiei animale.
Prebioticele sunt definite ca substanţe care favorizează dezvoltarea şi
multiplicarea microorganismelor probiotice în tubul digestiv al animalelor.
Administrate separat sau concomitent cu un probiotic, prebioticele
creează în tractusul intestinal condiţii de mediu sau de hrană favorabile
microorganismelor utile; în acelaşi timp, prebioticele pot acţiona specific
împotriva colonizării germenilor cu potenţial patogen (salmonele, clostridii,
E.coli etc.) pe epiteliul pereţilor intestinali.
In categoria prebioticelor se înscriu unele oligozaharide şi acidifianţi.
Folosirea unor oligozaharide ca prebiotice reprezintă o modalitate
interesantă de manipulare a florei intestinale şi a metabolismului
monogastricelor fără a folosi antibiotice.
Deşi sunt glucide solubile, oligozaharidele rezistă atacului enzimelor
digestive endogene, omul şi animalele neputându-le metaboliza direct; ca
urmare, acestea ajung nedegradate în intestin, unde au calitatea de a influenţa
selectiv flora microbiană.
S-a demonstrat că prin introducerea oligozaharidelor în hrana animalelor,
în doze mici, se poate îmbunătăţi semnificativ sporul de creştere în greutate şi
starea de sănătate a animalelor, efectele fiind dependente de felul
oligozaharidelor folosite, dar şi de specia şi vârsta animalelor.
505
Aditivi furajeri
Oligozaharidele cele mai folosite în scop prebiotic sunt:

fructooligozaharide, alfa-glucooligozaharide şi mananoligozaharide.
Fructoligozaharidele (FOZ) acţionează ca substrat specific pentru
dezvoltarea unor microorganisme utile (aceste zaharuri putând fi
degradate numai de anumite specii microbiene - cum sunt cele
probiotice din genurile Lactobacillus, Bifidobacterium şi Bacteroides -
cărora le oferă carbon şi energie necesare dezvoltării şi proliferării).
Alfa-glucooligozaharidele (a-GOZ) pot fi, de asemenea, folosite ca
prebiotice şi se pot obţine prin sinteză enzimatică din maltoză sau
maltodextrani (izomaltooligozaharide), din amidon sau din sucroză.
Mananoligozaharidele (MOZ) antrenează în deplasarea lor germenii
potenţial patogeni din tubul digestiv, care devin tranzitanţi şi sunt eliminaţi
într-o proporţie mult mai mare; datorită unor receptori specifici, germenii
aderă la acestea în loc să se fixeze pe epiteliul peretelui intesinal.
Un produs prebiotic, pe bază de mananoligozaharide, este cel realizat
prin fermentaţia unor zaharuri cu ajutorul drojdiei Saccharomyces cerevisiae;
mananii rezistă acizilor din stomac, ajungând nedegradaţi în intestin, unde pot
atrage şi “lega” unii germeni patogeni, favorizând eliminarea lor odată cu
conţinutul intestinal nedigerat.
Referitor la utilizarea oligozaharidelor în scop prebiotic, cele mai bune
rezultate zootehnice au fost obţinute în cazul purceilor şi iepurilor, dar există
date în acest sens şi la broileri de găină şi viţei; dozele recomandate variază
între 0,1-0,5 %. Rezultatele s-au concretizat în stimularea creşterii în greutate
a animalelor, reducerea consumurilor specifice de hrană, îmbunătăţirea stării
de sănătate (reducerea frecvenţei unor germeni ca Salmonella, E.coli sau
Clostridium în intestin şi a apariţiei diareei, reducerea cheltuielilor veterinare),
cu finalitate în îmbunătăţirea eficienţei economice (tab. 28.12).
Tabelul 28.12 Efectul unor prebiotice (mananoligozaharide) administrate

în hrana broilerilor de găină, comparativ cu un antibiotic
Aditiv
Specificare Mananoligozaharide
Avilamicin
(Bio-Mos)
Greutate la 39 zile (kg) 2.18 2.07
Eficienţa hranei (kg/kg spor) 1.70 1.74
Mortalitate 3.37 3.86
Sursa: Shane, 2001
506
Acidifierea hranei sau a apei consumate de animale, folosind acizi

organici, se practică în scopul controlării microflorei digestive, îmbunătăţirii
valorificării hranei, stimulării producţiilor şi menţinerii stării de sănătate.
Utilizarea acidifianţilor în alimentaţia animalelor are la bază, în

principal, următoarele considerente:
- suplimentarea cantităţii endogene de acid din stomac, insuficientă
îndeosebi la animalele tinere; cantitatea mărită de acid la nivel stomacal
determină o îmbunătăţire a conversiei pepsinogenului în pepsină, urmată de o
mai bună digestie şi valorificare, îndeosebi a proteinelor din hrană;
- prin reducerea valorii pH-ului în tractusul digestiv se previne
proliferarea unor germeni patogeni inadaptabili la mediu acid, ca de ex.
Salmonella, Clostridium, Staphylococcus sau E.coli, fiind însă favorizată
multiplicarea microorganismelor utile, cum sunt bacteriile acidolactice sau
unele drojdii;
- acizii organici acţionează şi ca agenţi chelatici, în prezenţa lor
îmbunătăţindu-se utilizarea substanţelor minerale din hrana ingerată;
- unii acizi organici au rol important în metabolismul energetic;
- pentru îmbunătăţirea palatabilităţii unor furaje.
Acidifianţii sunt destinaţi cu precădere porcilor şi păsărilor, mai ales
tineretului, dar pot fi utili şi în alimentaţia viţeilor, fiind deseori incluşi în
substituenţii de lapte.
Ca modalitate practică de utilizare, este posibilă atât adăugarea acizilor
organici direct în nutreţ, cât şi acidifierea apei de băut.
Cele mai multe cercetări au fost efectuate pe porcine, dovedindu-se că
tineretul porcin răspunde favorabil la reducerea valorii pH-ului raţiei, în cazul
folosirii mai ales a acidului lactic, prin îmbunătăţirea vitezei de creştere şi a
conversiei hranei, respectiv reducerea numărului de E.coli în intestinul subţire,
îndeosebi în perioada imediat următoare înţărcării.
De asemenea, mai multe cercetări au evidenţiat influenţa pozitivă a
acidifierii hranei sau apei de băut la păsări, atât asupra performanţelor
productive cât şi asupra stării de sănătate (în special la broilerii de găină şi
curcă înregistrându-se creşterea greutăţii la livrare, reducerea consumului
specific de furaj şi reducerea mortalităţii) (Chapman, 1988; Guerrero şi col.,
1989).
507
Aditivi furajeri
In cazul păsărilor, s-a constatat că folosirea acidului lactic determină o

inhibare a bacteriilor lactice şi a altor specii microbiene utile din tractusul
digestiv, efect datorat formarii peroxidului de hidrogen şi producerii unei
substanţe inhibitoare numită acidolin (fenomen evidenţiat de Hamden şi
Mikolajcik, în anul 1974).
Acizii organici mai des utilizaţi în scop prebiotic sunt acidul formic,
acidul propionic, acidul lactic, acidul citric, acidul fumaric, acidul sorbic; de
asemenea, se folosesc săruri ale acestor acizi: propionaţi (ex. de Ca), citraţi,
formiaţi etc.; produsele moderne conţin combinaţii eficiente ale acizilor
organici, eventual împreună cu microorganisme probiotice sau enzime.
Dozele de utilizare ale acestor produse sunt în general de 0,1-0,3 %.
Acizii organici sunt utilizaţi în prezent şi drept conservanţi, atât în
producerea nutreţurilor murate cât şi în industria nutreţurilor combinate.
Emulsifianţii. Multe nutreţuri combinate au un conţinut ridicat în
grăsimi, uneori chiar adiţionate pentru creşterea nivelului energetic.
Valorificarea grăsimilor din hrană presupune o fază digestivă, de
degradare enzimatică a grăsimilor pâna la nivel de monogliceride si acizi
graşi si emulsionarea lor, urmată de faza absorbativă, reprezentată de
formarea unor structuri micelare care permit pasajul fracţiunilor absorbabile
prin peretele intestinal în mediul intern.
Unele substanţe, ca de exemplu lisofosfatidicolina stimulează formarea
miceliilor cu greutate moleculară mică, numeroase şi uniforme,
determinând astfel o emulsionare si o absorbţie mai bună a acizilor grasi
rezultaţi în urma digestiei enzimatice a grăsimilor; molecula de
lisofosfatidilcolina are doi poli hidrofili si un singur pol lipofil, fiind deci
mai hidrofilă decât alte lecitine.
Antioxidanţii. Substanţele cu efect antioxidant sunt folosite atât
pentru a proteja unii nutrienţi importanţi (grăsimi, vitamine) din materiile
prime sau din amestecurile furajere împotriva denaturării oxidative, cât şi în
scopul îmbunătăţirii metabolismului animal, îndeosebi la animalele de
reproducţie, la cele expuse la factori de stres puternici sau la hibrizii
superperformanţi (ex. pui broiler de găină, pentru susţinerea performanţelor
de creştere); rolul lor este considerat a fi în principal pronutriţional şi
secundar tehnologic (de protejare a unor materii prime bogate în grăsimi).
Nutrienţii cei mai sensibili la oxidare sunt grăsimile (îndeosebi acizii
graşi nesaturaţi), vitamina A, provitaminele A şi ergosterolii, principalii
508
factori oxidanţi fiind aerul, apa, contactul cu unele săruri sau metale (fier,
cupru).
Un bun antioxidant se apreciază că trebuie să oprească oxidarea în
lanţ, combinându-se cu radicalii liberi, să stabilizeze chimic produşii
rezultaţi din degradarea peroxizilor, să necesite doze mici de utilizare (sub
500 ppm) şi să nu aibă nici un efect nedorit (Stoica şi col.,1999).
Din punct de vedere chimic, antioxidanţii sunt donatori de hidrogen.
Se folosesc ca antioxidanţi atât substanţe de sinteză, cum sunt
butilhidroxitoluolul (BHT, în doze de 125-250 ppm), butilhidroxianisolul
(BHA, în doze de 100-200 ppm) sau etoxiquinul (125-150 ppm), cât şi o serie
de antioxidanţi naturali, ca tocoferoli (vitamina E), gosipol, lecitină.
Deseori sunt folosite produse complexe, alcătuite din amestecuri
specifice de substanţe antioxidante şi acizi organici (acid citric, acid fosforic),
cu capacitate antioxidantă mărită dar şi apte să acţioneze pe substraturi şi în
condiţii cât mai diverse.
Conform reglementărilor Uniunii Europene, substanţele antioxidante
sunt codificate unitar (E) şi prin atribuirea unui număr de cod (ex. BHA este
E320), ceea ce facilitează cunoaşterea şi controlul folosirii lor.
Agenţii detoxifianţi. În condiţiile conservării unor nutreţuri cu
umiditate mărită (peste 15%), în masa lor se pot dezvolta o serie de
mucegaiuri (ex. Fusarium), producătoare de micotoxine - aflatoxine,
zearalenonă, trichotecene (vomitoxina sau deoxinivalenol – DON),
ochratoxine, T-2, acid fusaric.
Micotoxinele sunt metaboliţi toxici pentru animalele consumatoare,
produşi de către fungi (mucegaiuri); afecţiunile determinate sunt denumite
micotoxicoze. Micotoxinele influenţează negativ ingesta de nutreţ, starea de
sănătate şi performanţele zootehnice ale animalelor, cele mai sensibile fiind
suinele şi păsările, rumegătoarele (datorită florei ruminale) fiind mai
rezistente.
Anihilarea micotoxinelor din nutreţurile deja contaminate cu fungi
constituie o problemă majoră a nutriţioniştilor, şi a condus la folosirea unor
aditivi furajeri special destinaţi acestui scop, respectiv agenţii detoxifianţi.
Aceştia, adăugaţi în proporţii reduse în hrană, diluează sau “leagă”
micotoxinele în lumenul intestinal, determinând tranzitul şi eliminarea lor din
tubul digestiv o dată cu resturile nedigerate, reducându-le semnificativ efectele
negative.
509
Aditivi furajeri
Un bun agent detoxifiant trebuie să aibă specificitate mare de acţiune

pentru cât mai multe dintre micotoxinele cel mai frecvent întâlnite şi să nu
afecteze disponibilitatea altor nutrienţi (cum ar fi unele elemente minerale) sau
a altor substanţe utile adăugate în hrană (ex. medicamente). Totodată,
este important ca rata de includere să fie cât mai redusă pentru a nu “dilua”
raţia de hrană (neavând valoare nutritivă proprie, reduc densitatea raţiei în
nutrienţi).
Agenţii detoxifianţi clasici, de tipul alumino-silicaţilor (bentonita) sau
argilelor (inclusiv zeoliţii), sunt de origine minerală, au rate relativ ridicate de
încorporare şi specificitate redusă de “legare” a micotoxinelor, antrenând şi
eliminarea altor substanţe (oligominerale, medicamente) din tubul digestiv;
deşi eficiente împotriva toxinei T-2, datorită neajunsurilor arătate în unele ţări
folosirea lor a fost interzisă (Mohiuddin, 2000).
Unele fibre extrase din lucernă pot lega / anihila unele micotoxine (T-2,
zearalenonă), dar procedeul de extragere este costisitor (Wood,1992).
Noua generaţie de agenţi detoxifianţi are la bază polimeri organici de
tipul glucomananilor esterificaţi, extraşi enzimatic din peretele celular al
drojdiei Saccharomyces cerevisiae, a căror capacitate de legare a micotoxinelor
este considerabil crescută (ex. 80 mg zearalenonă/g de glucomanan).
Alte soluţii vizează folosirea unor enzime (epoxidaze) sau a unor
sisteme microbiene (detoxifiere biologică), cercetările respective nefiind
încheiate.
Hormonii. In scopul biostimulării producţiilor animale, se utilizează în
special hormonii anabolizanţi (pentru îmbunătăţirea performanţelor în
producţia de carne) şi cei cu potenţial de sporire a producţiei de lapte (ca BST-
ul sau somatocrinina), incluşi în hrană, injectaţi sau implantaţi subcutanat.
Anabolizanţii hormonali sunt substanţe cu rol reglator şi biostimulator
asupra asimilaţiei şi sintezei proteice în organismul animal, îmbunătăţind
bilanţul N şi favorizând formarea şi dezvoltarea musculaturii în condiţiile
unei valorificări superioare a proteinelor şi energiei din hrană; efectele
utilizării lor diferă mai ales în funcţie de sexul, specia şi vârsta animalelor.
După originea lor, anabolizanţii hormonali pot fi grupaţi în mai multe
categorii: naturali/artificiali, endogeni/exogeni, steroizi/nesteroizi; hormonii
fiind şi ţinând cont de glanda secretoare, modul de asociere, activitatea lor etc.
Utilizarea preparatelor hormonale în hrana tineretului taurin
destinat producţiei de carne, deşi controversată, este relativ extinsă,
510
îndeosebi în SUA. Se consideră că pe această cale, viteza de creştere în

greutate şi implicit producţia cantitativă de carne, pot fi mărite cu 10-30
%, în condiţiile reducerii proporţiei de grăsime din carcasă. In prezent,
hormonii cei mai folosiţi în acest scop - uneori împotriva legii - sunt cei
steroidieni (dintre cei clasici, naturali), trembolonul (dintre cei artificiali)
şi mai nou, analogi (agonişti) ai acestora, care acţionând asupra
receptorilor β se numesc beta-agonişti.
Datorită posibilei remanenţe a produselor hormonale în carnea
animalelor (dar şi datorită supraproducţiei de carne şi concurenţei acerbe
de pe aceasta piaţă), Uniunea Europeană a hotărât interzicerea utilizării,
în alimentaţia animalelor, a hormonilor naturali sau sintetici, începând
din anul 1988.
De un interes deosebit se bucură, în prezent, utilizarea hormonilor
în creşterea vacilor de lapte.
Administrarea hormonului somatotrop bovin (somatotropina, GH sau
BST) sau a somatocrininei (GRF) determină o mărire cu 10-30 % (circa
1000 l/vacă/lactaţie) a producţiei de lapte, fără modificarea compoziţiei
laptelui.
Dacă iniţial administrarea acestor hormoni se făcea prin injectare
intramusculară sau implantare subcutanată, în ultimii ani a fost pusă la
punct tehnologia care permite folosirea acestora prin suplimentare în
hrană, ca aditivi furajeri.
Viitorul utilizării hormonilor - obţinuţi prin biotehnologii sau pe altă cale
- în alimentaţia animală şi în zootehnie în general, este dificil de prognozat,
existând argumente atât în favoarea avantajelor permise de utilizarea acestora,
cât şi în sensul unor rezerve sau chiar interdicţii faţă de folosirea lor.
ADITIVI NENUTRIŢIONALI (TEHNOLOGICI)
Conservanţii. Agenţii conservanţi sunt folosiţi pentru a menţine intacte

caracteristicile unor nutreţuri pe durata păstrării lor.
Una dintre aplicaţiile conservanţilor urmăreşte buna păstrare sub aspect
cantitativ şi calitativ a unor materii prime furajere, caz în care sunt puse în
contact cu acestea la depozitare (de ex. agenţi de însilozare, inhibitori de
mucegaiuri) şi oferă o protecţie sporită chiar şi în cazul unor condiţii mai puţin
optime de depozitare (umiditate peste normal, variaţii mari de temperatură).
511
Aditivi furajeri
Aşa de exemplu, pentru stimularea unor procese fermentative utile

conservării prin murare a unor nutreţuri (ca siloz, semisiloz sau semifân) pot fi
utilizaţi acizi minerali (tot mai rar) sau acizi organici – pentru controlul pH-
ului în masa nutreţului supus murării -, inoculi microbieni (îndeosebi bacterii
producătoare de acid lactic) şi enzime (celulaze, amilaze).
Acizii organici pot fi folosiţi şi pentru conservarea sub formă de fân,
permiţând o umiditate mai mare la începerea dar şi pe parcursul depozitării,
acţionând ca inhibitori ai dezvoltării mucegaiurilor.
Cea mai largă utilizare de acest tip a acizilor organici este însă pentru
conservarea seminţelor (de cereale, leguminoase, oleaginoase) depozitate pe
perioade lungi de timp. Folosirea conservanţilor nu numai că oferă protecţie
împotriva dezvoltării eventualelor mucegaiuri, dar permite menţinerea unei
proporţii mărite de apă în seminţe (inclusiv controlarea fenomenului de
migrare a apei în silozurile verticale de depozitare a seminţelor) şi reducerea
pierderilor cantitative de nutreţuri prin limitarea pierderii de apă contribuie la
creşterea eficienţei economice a utilizării lor.
Sub aspectul strict al introducerii conservanţilor în nutreţurile finite,
aceasta se face îndeosebi în acele amestecuri furajere care presupun o perioadă
de păstrare mai mare, cum sunt înlocuitorii de lapte praf pentru viţei şi purcei
sau nutreţurile combinate speciale de tip “prestarter” pentru purcei.
Dintre substanţele conservante, cele mai utilizate sunt acidul propionic,
acidul sorbic, acidul fumaric şi acidul formic sau unele săruri ale acestora, cum
sunt propionaţii de K, de Ca sau de Mg sau formiatul de Ca. {i aceste
substanţe sunt riguros controlate şi codificate în sistemul “E-număr” (ex.
acidul propionic este aditivul E280).
Lianţii sunt aditivi furajeri naturali sau de sinteză chimică introduşi în
nutreţuri combinate, concentrate PVM sau premixuri, în scopul creşterii
capacităţii de absorbţie a pulberilor fine (provenite din măcinarea materiilor
prime sau chiar unele substanţe utile folosite în această formă) precum şi - în
cazul nutreţurilor finite - pentru favorizarea unor prelucrări, de tipul granulării.
In principal, lianţii măresc gradul de adezivitate între diferitele particule
aflate în componenţa unui amestec furajer, reduc pierderile de substanţe utile şi
îmbunătăţesc calitatea granulelor obţinute dar pot avea şi alte efecte benefice
(deşi secundare) chiar sub aspect nutriţional.
Totodată, reducerea gradului de prăfuire este benefică nu numai pentru
nutreţul rezultat (prin păstrarea unor nutrienţi importanţi) ci şi sub aspect
512
tehnologic: praful reprezintă un factor de risc major pentru siguranţa

lucrătorilor din fabricile de nutreţuri combinate, prin potenţialul său exploziv
sau prin capacitatea de a îngloba agenţi patogeni sau toxici (germeni
microbieni, substanţe chimice iritante sau toxice etc.).
Melasa şi grăsimile animale sau vegetale au fost primele folosite în acest
scop; rata de includere a lor ca lianţi este relativ ridicată (1-3 %), ambele având
totodată o valoare nutriţională proprie care nu poate fi neglijată: grăsimile au o
valoare energetică deosebită (deseori chiar aceasta determinând folosirea lor),
în timp ce melasa este o sursă importantă de hidraţi de carbon (uşor
degradabili, în principal zaharuri), cu rol energetic dar şi de îmbunătăţire a
palatabilităţii prin gustul dulce specific zaharurilor conţinute. Melasa este
recomandată îndeosebi în cazul în care se folosesc şi surse de azot neproteic
(ex. uree), situaţie specifică nutreţurilor combinate brichetate destinate
rumegătoarelor.
Bentonita este reprezentantul clasic de liant mineral. Produsul de uz
furajer este obţinut prin prelucrarea de roci naturale extrase din cariere (în
România se găsesc în jud. Caraş-Severin, Bihor, Satu Mare), după o tratare cu
3 % carbonat de sodiu (rezultând bentonita de sodiu). Rata de includere este, de
asemenea, relativ ridicată: până la 5 % din nutreţul finit.
Lianţii moderni sunt de natură organică, pe bază de lignină procesată
specific. Avantajele lor sunt argumentate prin: rată mai mică de includere (1,5-
2,5 %), creşterea durabilităţii granulelor (rezistenţă la spargere), creşterea
productivităţii preselor, reducerea uzurii lor şi reducerea consumurilor
energetice ca urmare a uşurării granulării şi mai bunei alunecări a furajului; o
mai bună igienă a furajului produs şi nu în ultimul rând, caracterul ecologic al
folosirii lor (sunt produse naturale ce nu afectează în nici un fel mediul
înconjurător). Singurul inconvenient ar putea fi preţul mai mare decât al
lianţilor clasici, dar s-a demonstrat că prin cuantificarea avantajelor
determinate folosirea lor este eficientă economic.
Agenţi de creştere a palatabilităţii. In această categorie sunt incluse, în
mod obişnuit, două grupe de substanţe: aromele furajere şi îndulcitorii.
Noţiunea de arome furajere defineşte o serie de compuşi organici
naturali sau sintetici cu miros şi/sau gust distinct plăcut, folosiţi în alimentaţia
animalelor pentru a modifica în sens util aceste caracteristici ale hranei;
folosirea lor prezintă mai multe avantaje:
513
Aditivi furajeri
- creşterea palatabilităţii raţiilor ce includ materii prime mai puţin

acceptate de animale datorită unui gust sau miros specific, dar care pot
fi preferabile din punct de vedere al costului şi disponibilităţii lor;
- atragerea animalelor spre hrană şi stimularea consumării ei;
- mascarea unor mirosuri nedorite sau neplăcute, caracteristice unor
nutreţuri sau care pot fi preluate de hrană din mediu;
- îmbunătăţirea potenţialului de marketing al unor nutreţuri prin
imprimarea unei "semnături" specifice de aromă (gust/miros).
Anişul şi ghimberul au fost, se pare, primele arome utilizate în
alimentaţia animalelor, urmate apoi de melase; după al doilea război mondial a
început producerea de arome furajere de sinteză, unele arome artificiale fiind
de câteva ori mai puternice decât aromele naturale similare.
Experienţe efectuate pe animale - cele mai multe la porcine, dar şi la
taurine, ovine, caprine - au evidenţiat cu claritate faptul că prin folosirea unor
arome furajere se poate mări semnificativ ingestia de hrană, crescând
corespunzător şi performanţele productive ale animalelor.
Astfel, utilizarea aromelor în nutreţurile combinate prestarter şi starter
pentru purcei este deja consacrată, cunoscându-se necesitatea ca aceştia să
consume hrană uscată cât mai devreme posibil pentru a depăşi cu succes
înţărcarea şi a realiza performanţe ridicate de creştere în continuare. Or, s-a
stabilit faptul că purceii sugari recunosc imediat aroma specifică laptelui de
scroafă şi sunt puternic atraşi spre consumul furajelor impregnate cu această
aromă; de asemenea, un rol asemănător îl au îndulcitorii.
Aromele furajere pot fi folosite cu succes şi la porcii destinaţi îngrăşării
pentru a masca mai ales schimbările de structură şi valoare a raţiei, menţinând
un nivel ridicat al ingestei şi implicit, al performanţelor de creştere.
Intre cele mai folosite substanţe aromatizante sunt esenţele sintetice de
căpşuni, fragi, vanilină, alături de vanilie, cacao, aniş şi diferite uleiuri eterice
vegetale naturale; acestea stau la baza unor produse comerciale cu rate de
includere de 0,1-0,3 ‰ în înlocuitori de lapte sau furaje finite.
O altă categorie de substanţe utilizate în scopul îmbunătăţirii
palatabilităţii nutreţurilor şi creşterii ingestei de hrană, îndeosebi la purcei, o
reprezintă îndulcitorii (edulcoranţi).
Folosirea îndulcitorilor a apărut ca alternativă la folosirea zahărului în
alimentaţia purceilor (care preferă gustul dulce), în scopul stimulării unui
consum cât mai timpuriu şi consistent a altor nutreţuri decât laptele matern,
514
pentru a depăşi uşor criza de înţărcare şi a le îmbunătăţii performanţele de
creştere.
Zaharoza (sucroza) a rămas elementul de referinţă cu care se compară
caracteristicile noilor substanţe sau produse edulcorante, care trebuie să
corespundă următoarelor condiţii de calitate: să aibă acelaşi gust ca şi
sucroza; să aibă conţinut caloric redus în condiţiile unei mari puteri de
îndulcire; să nu fie toxici pentru om sau animale, să fie competitivi sub aspect
economic; să corespundă legislaţiei în vigoare privind aditivii furajeri.
In funcţie de activitatea lor, îndulcitorii produşi şi folosiţi în mod
obişnuit pot fi împărţiţi în trei categorii:
- îndulcitori “clasici”, ca melasa, glucoza, zaharoza, dextroza, sucroza;
- îndulcitori “acuţi” (HIS - High Intensity Sweeteners), care oferă imediat
un intens gust dulce pe o perioada scurtă (ex. zaharina sodică);
- îndulcitori “potenţatori”, reprezentând substanţe cu o capacitate de
îndulcire mult mai mare decât a sucrozei (ex. NHDC - neohesperidin
dihidrocalona - are o capacitate de îndulcire de 1500 de ori mai mare decât a
sucrozei) şi a căror denumire indică faptul că sunt folosiţi (în proporţii
foarte mici) în combinaţie cu îndulcitorii clasici sau acuţi - şi chiar şi cu
unele arome - pentru a produce un gust dulce mai intens, mai durabil, mai
atrăgător; acest mod de acţiune sinergic corespunde termenului de
“potenţare”. De asemenea, aceştia au şi capacitatea de a "masca" unele
gusturi nedorite, cum ar fi gustul amar sau metalic tipic asociat zaharinei.
Dintre cei mai folosiţi îndulcitori naturali menţionăm: xilitolul (cu
putere de îndulcire egală cu a sucrozei), xilofructoza şi taumatina (de peste
2000 de ori mai dulce decât sucroza şi de aproape 100 000 de ori mai dulce
decât zaharul); alături de aceştia se mai folosesc o serie de edulcoranţi
artificiali - zaharina, alitamul (obţinut din acid L-aspartic si D-alanina),
aspartamul (obţinut din acid L-aspartic şi L-fenilalanină), sorbitolul, ciclamaţii
(ex. ciclamatul de sodiu) şi alţii.
Pigmenţii cei mai folosiţi în alimentaţia animală sunt cei carotenoizi,
de tipul beta-carotenului şi a criptoxantinei şi astaxantinei, prin introducerea
acestora în hrană urmărindu-se în principal influenţarea culorii unor produse
animale (culoarea gălbenuşului ouălor, culoarea carcasei broilerilor etc.).
Carotenii – mai ales beta-carotenul, cel mai activ ca provitamină A –
sunt folosiţi pentru îmbunătăţirea aspectului carcasei prin influenţarea
culorii grăsimilor depuse; nu se stochează însă în ou şi nici în pielea
păsărilor.
515
Aditivi furajeri
Xantofilele sunt folosite îndeosebi la păsări, la care prin stocare pot

influenţa favorabil coloraţia pielii, a extremităţilor şi a gălbenuşului oului. Ele
pot fi de origine vegetală (extrase din porumb, lucernă sau flori de gălbenele -
pigment galben - sau din ardei - pigment roşu) dar şi de sinteză chimică.
De asemenea, cu ajutorul microorganismelor se pot produce cantităţi
importante de pigmenţi carotenoizi, în afara algelor (de tipul spirulinei) fiind
folosite şi Blakeslea trispora (pentru beta-caroten) şi Phaffia rhodozyma
(pentru astaxantină).
Se pare că prin suplimentarea cu pigmenţi carotenoizi a hranei la
păsări se obţin şi alte efecte benefice, îndeosebi asupra însuşirilor de
fertilitate (creşterea semnificativă a fecundităţii şi a eclozionabilităţii),
aspecte deosebit de importante pentru unităţile cu efective de reproducţie,
dar şi în ceea ce priveşte păstrarea prospeţimii ouălor pe o durată mai mare
de timp, aspect important pentru producătorii de ouă pentru consum.
Agenţi de control ai mediului. Poluarea mediului ambiant reprezintă o
problemă specifică creşterii intensive a animalelor căreia i se acordă o tot
mai mare importanţă, fiind avute în vedere toate posibilităţile prin care se
poate diminua potenţialul poluant al acestei activităţi.
In acest sens, s-a dezvoltat un aşa-zis “management al dejecţiilor”,
prin care se urmăreşte: minimizarea cantităţii dejecţiilor; influenţarea
compoziţiei dejecţiilor în sensul diminuării factorilor poluanţi (îndeosebi
reducerea eliminărilor de azot şi de fosfor), optimizarea proceselor de
descompunere a dejecţiilor; reducerea emanaţiilor (substanţe şi mirosuri)
agresive pentru sănătatea animalelor, unele instalaţii sau elemente ale
adăposturilor şi pentru mediu.
Alături de unele măsuri nutriţionale sau tehnologice şi unii aditivi
furajeri pot contribui la realizarea acestor obiective.
Suplimentarea enzimatică (aşa cum s-a arătat) permite creşterea
proporţiei nutrienţilor degradaţi şi absorbiţi la nivel intestinal şi implicit
reducerea cantităţilor de nutrienţi eliminaţi prin dejecţii.
De asemenea, folosirea culturilor vii de drojdii îmbunătăţeşte
valorificarea celulozei, a proteinelor şi a mineralelor din hrană la
rumegătoare şi cai.
Procesele anaerobe de descompunere a dejecţiilor şi umiditatea
ridicată (de peste 50 %) a lor favorizează activitatea microorganismelor
anaerobe şi formarea unor noxe deosebit de agresive.
516
Controlarea descompunerii dejecţiilor în scopul reducerii emanaţiilor

nocive (amoniac, hidrogen sulfurat, germeni patogeni, mirosuri
respingătoare, insecte) presupune optimizarea activităţii microorganismelor
responsabile de aceasta. Pentru stimularea acestei activităţi se foloseşte cu
succes extrasul din planta Yucca shidigera, care s-a dovedit a fi un agent de
control al mediului eficient îndeosebi împotriva eliminărilor de amoniac şi a
mirosurilor specifice care poluează aerul (mai ales în cazul adăposturilor
închise, în care creşte riscul unei concentraţii sporite a acestor noxe şi
manifestării nocivităţii lor).
Principalul component activ al extractului de Yucca shidigera este
sarsaponina, care stimulează creşterea bacteriilor pe baza unei mai bune
utilizări a amoniacului în neoformarea de proteină microbiană.
Folosirea acestui extract în hrana păsărilor şi porcilor, determină
reducerea emanaţiilor de amoniac din dejecţii şi îmbunătăţirea semnificativă
a calităţii aerului în adăposturi, conducând în final la realizarea unor
performanţe zootehnice superioare (viteză mai bună de creştere cu circa 5 %
şi o eficienţă a hranei cu circa 2 %) (Jacques şi Bastien, 1989).
ADITIVI MEDICINALI
O serie de substanţe chimice sau naturale cu rol medicamentos pot fi

introduse fie în premixuri sau concentratele PVM, fie direct în nutreţurile
combinate (sau raţii), în scop:
– profilactic, împotriva apariţiei unor boli cu incidenţă mare (ex.
coccidioza la pui, histomonoza la curci, dizenteria hemoragică la porci);
– terapeutic, pentru combaterea unor boli specifice (ex. enterite
infecţioase, parazitoze etc.).
Folosirea aditivilor medicinali în scop profilactic presupune o
administrare de lungă durată, conform unui program specific sau chiar pe
întreaga perioadă de creştere a animalelor (ex. la puii de carne), dar cu o
perioadă de excludere înaintea sacrificării şi cu respectarea anumitor reguli
specifice.
Agenţii anticoccidieni (numiţi curent coccidiostatice), în funcţie de
modul de acţiune, se împart în două categorii:
- agenţi care permit instalarea unei imunităţi anticoccidiene
(acţionează în faza a doua a ciclului evolutiv al coccidiilor) şi ca urmare
sunt utilizaţi în special la găinile de reproducţie, de regulă până la vârsta de
16 săptămâni (pot influenţa negativ ouatul), putând fi însă folosiţi şi la puii
broiler;
517
Aditivi furajeri
- agenţi care acţionează în prima fază a ciclului evolutiv al coccidiilor,

nepermiţând instalarea imunităţii, drept pentru care sunt folosiţi îndeosebi la
puii broiler (continuu, până cu circa 5 zile înainte de sacrificare).
In tab. 28.13 sunt prezentate majoritatea coccidiostaticelor autorizate în
Uniunea Europeană.
Tabelul 28.13 Coccidiostatice comercializate în Uniunea Europeană
Produsul Substanţa Firma Specia / Dozaj
comercial activă (%) categoria recomandat
Amprolmix Amprolium (25%) Merial păsări 500 g/tonă
Amprolium (25%) pui de găină
Amprolplus Merial 500 g/tonă
+Ethopabat (1,6%) curci, bibilici
pui de găină,
Coyden 25 Clopidol (25%) Merial 500 g/tonă
curci, iepuri
Clopidol (20%) pui de găină,
Lerbek Merial 500 g/tonă
+ MBQ (1,67%) puicuţe, curci
Deccox Decoquinat (6%) Alpharma pui de găină 500 g/tonă
pui de găină,
Clinacox Diclazuril (0,5%) Janssen 200 g/tonă
curci
pui de găină,
Avatec Lasalocid (15%) Roche 600 g/tonă
puicuţe, curci
pui de găină,
Elancoban Monensin (20%) Elanco 500 g/tonă
puicuţe, curci
Roche pui de găină,
Cygro Maduramicin (1%) 500 g/tonă
curci
Nicrazin Nicarbazin (25%) M.S.D. pui de găină 500 g/tonă
Monteban Narasin (10%) Elanco pui de găină 700 g/tonă
Nicarbazin (8%)+ pui de găină
Maxiban Elanco 500 g/tonă
Narasin (8%)
pui de găină,
Cycostat 66 Robenidină (6,6%) Roche 500 g/tonă
curci, iepuri
Sacox 60 Salinomicin (6%) Hoechst pui de găină,
Kokcisan Salinomicin (12%) KRKA puicuţe, 0,4-1 kg/tonă
Coxistac Salinomicin (6%) Pfizer iepuri
Aviax Semduramicin (5,1) Pfizer pui de găină 500 g/tonă
Halofuginonă pui de găină
Stenorol Hoechst 500 g/tonă
(0,6%) puicuţe, curci
Zoalen DOT Brokers păsări 500 g/tonă
518
Pentru a se evita dezvoltarea unei rezistenţe, se recomandă schimbarea

periodică a coccidiostaticului folosit.
Histomonostaticele sunt introduse în hrană cu scopul prevenirii
apariţiei histomonozei (boală cu incidenţă ridicată la curci, prepeliţe şi
păuni, provocată de un protozoar parazit – Histomonas meleagridis). Cele mai
folosite substanţe (şi dozele profilactice recomandate) sunt: furazolidon (în
doza de 0,11 ‰), nitarzon (0,1875 ‰), carbazon (0,25-0,375 ‰), dimetridazol
(0,15-0,20); în toate cazurile, pentru broileri administrarea se face pe toată
perioada de creştere, fiind sistată cu 5 zile înaintea sacrificării şi nu se
recomandă profilaxia la păsările aflate în ouat (Merck Vet.Manual,1991).
Folosirea ca aditivi furajeri a unor extracte din plante (îndeosebi
medicinale sau aromatice, dar nu numai) a căpătat în ultimii ani o extindere
tot mai mare, mai ales datorită caracterului natural, organic al acestor
produse.
In funcţie de principii bioactivi conţinuţi, scopul utilizării acestor aşa-
numiţi aditivi botanici sau fitogenici poate fi nu doar medicinal (cu
deosebire profilactic, pe baza proprietăţilor antimicrobiene) ci şi
biostimulator.
Efectul medicinal poate avea la bază unul sau mai mulţi dintre
următorii componenţi bioactivi: alcaloizi (analgetici), flavonoide (diuretice,
antiinflamatoare, antispastice), substanţe amare (digestive, antimicrobiene),
substanţe mucilaginoase (antiinflamatorii gastrice, laxative), saponine
(antiinflamatorii), tanini (astringenţi), fenoli (antibacterieni) glicozide etc.
Folosirea lor în scop biostimulator urmăreşte şi alte efecte benefice:
stimularea creşterii, stimularea consumului de hrană, îmbunătăţirea digestiei
şi a valorificării hranei (prin stimularea secreţiilor pancreatice şi
suplimentare enzimatică), creşterea capacităţii imunitare şi - pe aceste baze
- îmbunătăţirea performanţelor zootehnice în general.
In tab. 28.14 sunt prezentate o serie de plante folosite pentru obţinerea
unor astfel de aditivi şi proprietăţile lor, respectiv efectele scontate.
Deşi, la modul general, aceşti aditivi sunt consideraţi siguri pentru om
şi animale, literatura de specialitate arată că o preocupare de bază a
cercetării de profil constă în determinarea cât mai exactă a componenţilor
activi din aceste plante şi reglementarea riguroasă a utilizării lor.
519
Aditivi furajeri
Tabelul 28.14 Plante folosite ca aditivi furajeri şi proprietăţile acestora

(adaptat după Pig Int.,2000)
Denumirea Partea Proprietăţi *
plantei folosită A B C D E F G H I
Aniş (anason) fructe b e
Ardei roşu fructe a b c d f g h i
Busuioc frunze b h i
Brusture (scai) rădăcina b d g i
Coriandru frunze+seminţe b h i
Cuişoară cuişoare a b g h
Chimion (chimen) seminţe b e h
Cimbru planta întreagă a b g h i
Dafin (laur) frunze a b g i
Fenicul seminţe b d i
Ghimbir (ginger) rizomi b d f h i
Ginseng rădăcina b f
Hrean rădăcina a
Lemn dulce rădăcina+frunze a d i
Mentă frunze a b c g h i
Muştar seminţe b g i
Muşeţel flori b d g
Nucşoară seminţe a b c
Oregano frunze a b c g h i
Pătrunjel frunze b d g
Piper fructe a b i
Rozmarin frunze b g h i
Salvie frunze b g h i
Schinduf seminţe a d
Scorţişoară coajă a b g h i
Ţelină radacina+frunze a b
Usturoi bulb (căţei) b g h i
* a – stimularea apetitului d - antiinflamator g – antiseptic
b – digestiv e – prolactogen h - antioxidant
c – antidiareic f – tonifiant i – antibacterian
520
CAPITOLUL 29
NUTREŢURI COMBINATE
Creşterea intensivă a animalelor nu poate fi concepută astăzi fără

utilizarea nutreţurilor combinate, în special în cazul porcilor şi al păsărilor;
progresele genetice înregistrate în domeniul productivităţii şi al valorificării
hranei, în ultimii ani, nu s-ar putea manifesta fără nutreţuri adecvate acestui
potenţial genetic. Este importantă constatarea că industria de nutreţuri
combinate a valorificat mare parte din cunoştinţele de nutriţie şi alimentaţie,
acumulate în paralel cu cercetările de genetică (tab. 29.1)
Tabelul 29.1 Performanţele realizate la puii broiler de găină în diferite

perioade de timp şi tipuri de nutreţuri combinate
Tipul Greutatea puilor la Zile necesare pentru
Tipul Indice de
furajului vârsta de 8 săptămâni atingerea greutăţii
hibridului consum
combinat (kg) de 1,8 kg
1958 1958 0.9 2.51 103
1958 1.9 2.43 55
1976
1976 2.0 1.99 52
1976 2.6 1.95 42
1989
1989 2.8 1.85 36
2000 2000 3.4 1.87 34
În România, îmbunătăţirea calităţii nutreţurilor combinate prin:

optimizarea recepturii pe calculator, folosirea aminoacizilor sintetici,
utilizarea enzimelor exogene, folosirea unor concepte noi referitoare la
hidraţii de carbon, proteină (aminoacizi), grăsimi etc., a permis creşterea
simţitoare a performanţelor puilor de carne; astfel, numai în ultimii 7-8 ani
consumul specific de nutreţ pe kg carne de pasăre s-a redus de la 2,4 kg la
sub 1,9 kg (Bologa, 2001).
Producţia de nutreţuri combinate în România a scăzut la mai puţin de 30 %
faţă de cantitatea produsă înainte de 1990; în anul 2000, producţia totală de nutreţuri
combinate a fost de cca. 2 milioane tone (Ziggers, 2000, Feed Tech. Vol. 5/nr.5).
521
Nutreţuri combinate
Nutreţurile combinate sunt amestecuri echilibrate de materii prime furajere

(ingrediente) astfel alcătuite încât să satisfacă cerinţele de energie şi nutrienţi ale
unei specii/categorii de animale, stabilite după criterii ştiinţifice.
Nutreţurile combinate pot fi clasificate, în funcţie de modul în care
satisfac nevoile nutriţionale ale animalelor, în:
• nutreţuri combinate complete
• nutreţuri combinate de completare, în care pot fi incluse:
• suplimentele concentrate (ex. PVM proteino-vitamino-minerale);
• premixurile vitamino-minerale;
• suplimentele de intervenţie;
• nutreţurile medicamentate.
Nutreţul combinat complet este un nutreţ adecvat sub aspect nutriţional
pentru diferite specii şi categorii de animale (altele decât omul); nutreţurile
complete sunt alcătuite după anumite reţete (formule) specifice, aşa încât să
poată constitui singure raţia şi să asigure menţinerea vieţii şi producţia
animalului, fără alte substanţe adiţionale, cu excepţia apei.
Suplimentele concentrate sunt formate din unul sau mai multe nutreţuri,
care prin diluare cu alte materii prime furajere, produc nutreţuri complete
sau de completare. Aceste suplimente sunt astfel calculate (formulate) încât
adăugate într-o proporţie constatată (ex. 10 %; 20 %; 25 %; 35 %...), să
formeze un nutreţ complet. Suplimentele concentrate, de obicei, nu se
administrează singure sau “la discreţie” (liber service), fiindcă pot prezenta
pericol pentru sănătatea animalului sau pentru producţia acestuia.
Premixurile (suplimente) sunt produse care trebuie diluate prin
amestecarea cu nutreţuri concentrate pentru a rezulta un supliment
concentrat sau un nutreţ complet. Componentele lor sunt în proporţie astfel
stabilită încât adăugate într-un anumit procent (ex. 0,5-1,0 %) sau cantitate
(5-10 kg) să rezulte 100 kg, respectiv o tonă de nutreţ complet. Proporţia
fiecărui component este specifică speciei şi categoriei de animale.
Premixurile sunt amestecuri uniforme din unul sau mai multe
microingrediente, în general fixate/diluate într-un suport cu scopul facilitării
dispersării/omogenizării microingredientelor într-o cantitate mai mare de
amestec.
Suplimentele de intervenţie sunt amestecuri de antibiotice, vitamine,
minerale etc. care se folosesc în diferite situaţii specifice creşterii
animalelor (lotizări, cântăriri de control, transport...) şi au ca principal scop
522
diminuarea efectului stresant al operaţiilor respective.

Nutreţul medicamentat este orice nutreţ care conţine un medicament
introdus în scop curativ sau pentru prevenirea unor boli la animale sau care
conţine un ingredient medicamentos care schimbă structura şi funcţionarea
organismului animal.
Antibioticele introduse ca stimulatori de creştere sau pentru creşterea
eficienţei hranei sau orice nutreţ care conţine antibiotice, sunt considerate
nutreţuri medicamentate (FDA, SUA).
În legătură cu nutreţurile combinate se folosesc şi alte noţiuni
specifice, care pot fi definite astfel:
Aditivi - ingrediente sau combinaţii ale acestora care se adaugă la un
nutreţ/raţie de bază în cantităţi mici, în funcţie de cerinţele animalelor.
Aditivii furajeri sunt definiţi/stabiliţi prin legislaţie.
Granule (pellets) se referă la forma fizică a unui nutreţ rezultată în
urma aglomerării şi compactării lui prin procese mecanice. Granularea este
precedată de măcinarea nutreţurilor şi încălzirea lor cu abur. Dimensiunile
granulelor (diametru, lungime...) sunt specifice categoriei de animale căreia
îi sunt destinate.
Ingredient furajer este orice component sau constituent al unui amestec
de nutreţuri.
Microingrediente sunt vitaminele, mineralele, antibioticele,
medicamentele sau alte substanţe necesare în cantităţi mici şi care sunt
măsurate în mg, mcg sau ppm (părţi pe milion).
Suplimentul este un nutreţ utilizat împreună cu altele în scopul
îmbunătăţirii echilibrului nutritiv sau al performanţelor animalelor.
Suplimentele se pot administra:
• nediluate, ca supliment la alt nutreţ;
• “la alegere” liberă, alături de alte componente ale raţiei;
• diluate şi amestecate cu alte componente ale raţiei pentru a forma un
nutreţ complet.
Suport - material care se adaugă în scopul uşurării
dispersării/încorporării uniforme a unor ingrediente în alte nutreţuri;
particulele active sunt absorbite, impregnate sau învelite în/pe materialul
care constituie suportul, care devine astfel un suport pentru ingredientul
activ.
523
Echilibrare (balanţare) este termenul folosit pentru operaţiunea prin

care se asigură, pentru o dietă, raţie sau amestec de nutreţuri, satisfacerea
cerinţelor nutriţionale ale animalelor, în concordanţă cu cele mai recente
recomandări ale organismelor ştiinţifice din domeniu şi care sunt
recunoscute de organismele de specialitate. Aceste cerinţe sunt astfel
stabilite încât să satisfacă cheltuielile organismului pentru întreţinere şi
producţie (creştere, îngrăşare, ouă, lapte, lână, muncă).
Receptură de fabricaţie – respectiv totalitatea reţetelor după care se
produc nutreţurile combinate.
Reţetă - ansamblu de indicaţii referitoare la felul ingredientelor
(materiile prime) şi proporţiile în care acestea intră în nutreţul combinat
precum şi la caracteristicile nutriţionale ale nutreţului respectiv.
Formulare - acţiunea de întocmire a unei reţete de nutreţ combinat;
punerea în practică a unei gândiri referitoare la o reţetă de nutreţ combinat.
Optimizare - alegerea şi aplicarea, din mai multe soluţii/reţete posibile, a
soluţiei optime din punct de vedere economic şi nutriţional; în optimizare,
aspectul economic este, de obicei, criteriul esenţial având în vedere ponderea
ridicată (peste 60-70 %) a costului nutreţului în costul total al produselor animale.
Cerinţe de hrană (normă, aport alimentar recomandat) - cantitatea de
energie şi/sau elemente nutritive pe care trebuie să le ingere un animal
pentru a realiza producţia dorită, în funcţie de potenţialul său genetic.
Elaborarea recepturii de fabricaţie (sau a reţetelor) pentru nutreţurile
combinate este o activitate de bază şi de mare importanţă în industria
nutreţurilor, respectiv pentru alimentaţia animalelor. Independent de specia
sau categoria de animale la care se formulează (elaborează) o raţie/reţetă,
metodologia de lucru presupune:
- stabilirea cerinţelor de hrană;
- stabilirea şi caracterizarea ingredientelor (materiile prime);
- stabilirea obiectivelor formulării;
- formularea/optimizarea propriu-zisă a recepturii.
Cerinţele de hrană sunt determinate experimental şi sunt exprimate sub
forma unor recomandări standard; diferite organisme de specialitate
(ştiinţifice şi guvernamentale) publică periodic aceste recomandări care sunt
bazate pe rezultatele cercetărilor ştiinţifice acumulate în timp şi sunt
adaptate caracteristicilor genetice şi sistemului de creştere a animalelor
pentru care sunt recomandate.
524
Ingredientele (materiile prime) care compun nutreţurile combinate sunt

definitorii atât pentru structura, cât mai ales pentru metoda de formulare aplicată.
La multe dintre materiile prime se constată o mare variabilitate a compoziţiei (ca
nivel energetic, proteic, mineral, conţinut în aminoacizi...). Laboratoarele de
specialitate, inclusiv cele din industria de nutreţuri combinate, fac determinări şi
publică tabele de compoziţie şi valoare nutritivă, date care sunt orientative şi care
trebuie actualizate pe baza determinărilor efectuate pentru fiecare lot de materie
primă, în special pentru cele la care variabilitatea este mare (făinuri proteice
vegetale şi animale, subproduse de la diferite industrii...).
Pentru unele ingrediente se impune limitarea proporţiei de participare
datorită fie digestibilităţii mai reduse, fie prezenţei unor factori antinutritivi
sau cu asemenea efect; la fel, este posibilă contaminarea cu microorganisme
patogene sau mucegaiuri.
Formularea (optimizarea)
Obiectivele formulării. La elaborarea recepturii se ţine cont de faptul că

nu există o aşa-zisă hrană universală; fiecare formulă de nutreţ combinat
trebuie să fie în concordanţă cu scopul urmărit în creşterea animalelor. Prin
formula de nutreţ combinat complet sau de completare se poate orienta
producţia (ex. carne, ouă...), în anumite privinţe cum ar fi: greutatea
carcasei, proporţia de grăsime în carcasă, calitatea grăsimii (structura acizilor
graşi), intensitatea culorii carcaselor la pui sau a gălbenuşului la ou etc.
Formularea propriu-zisă (optimizarea) trebuie să satisfacă, cel puţin, două
condiţii fundamentale: realizarea optimului nutriţional şi respectiv a optimului
economic.
Optimul nutriţional este satisfăcut atunci când cerinţele de hrană sunt
asigurate integral prin consumul unei cantităţi de nutreţ corespunzătoare
capacităţii de ingestie a animalului. În aceste condiţii, una din problemele
majore puse în formulare este plasarea soluţiei care satisface cerinţele de
hrană sub valoarea de maxim a capacităţii de ingestie a animalului.
Optimul economic este condiţia prin care se urmăreşte obţinerea celui
mai mic cost posibil pentru o reţetă de hrană în condiţiile îndeplinirii
cerinţelor nutriţionale; acest deziderat este esenţial în operaţiunea de
optimizare. Dar, raţionamentul de bază este acela că cea mai economică
soluţie este cea care
525
determină cel mai redus cost al hranei pe unitatea de produs şi nu neapărat

cel mai redus cost a unui kg de nutreţ.
Metode de formulare. În funcţie de complexitatea nutreţului combinat
formularea se poate face prin:
- tatonare;
- metoda algebrică;
- programare matematică.
Tatonarea este cea mai simplă metodă de formulare şi se poate aplica
în situaţia în care se folosesc puţine ingrediente iar numărul nutrienţilor care
se iau în considerare, la formulare, este redus. Această metodă constituie un
bun exerciţiu în pregătirea specialiştilor nutriţionişti. În practică, această
metodă este puţin eficientă.
Metoda algebrică permite formularea unor amestecuri din 2-4
ingrediente:
Exemplul 1: Formularea unui amestec cu 15 % PB, din porumb (8 % PB) şi

şrot de soia (45 % PB)
X = % porumb în amestec X + Y = 100

Y = % şrot de soia în amestec 0,08X + 0,45Y = 15
• Mersul calculelor:
0,08X + 0,08Y = 8 (1)
0,08X + 0,45Y = 15 (2)
• Se scade membru cu membru relaţia (1) din relaţia (2):
(0,08- 0,08)X + (0,45 – 0,08)Y = 7 (3)
Y = 7 / 0,37 = 18,92 % (4)
X + 18,92Y = 100;
X = 100 – 18,92 = 81,08 %
• Amestecul este format din:

18,92 % şrot soia 0,45 x 18,92 = 8,51 % PB
81,08 % porumb 0,08 x 81,08 = 6,49 % PB
15,00 % PB
526
Pătratul lui Pearson, este o metodă similară celei algebrice, dar abordează
problema mai practic; pentru exemplul dat anterior, metoda de lucru este
următoarea:
- se consideră un pătrat, în care în colţurile din stânga se înscriu
conţinuturile în proteină a celor două ingrediente, iar în centru se
notează procentul de proteină pe care trebuie să îl aibă amestecul:
8,0 (porumb) 30 Părţi porumb în amestec

30 + 37..................30 părţi porumb
7 100.................X
15 37 X = 81,08 % porumb
100 – 81,08 = 18,92 % şrot soia
45,0 (şrot soia) 7

Părţi şrot soia în amestec
apoi se fac diferenţele pe diagonală, scăzând valoarea mai mică din

cea mai mare; rezultatul îl reprezintă părţile care trebuie puse în amestec din
ingredientele amestecului.
Programarea matematică foloseşte aşa-zisa programare liniară (metoda
simplex primal sau simplex dual). Datorită complexităţii algoritmilor,
numărul de operaţii este foarte mare, fiind necesară folosirea calculatorului
electronic, pentru care, în timp, au fost create programe speciale de
optimizare, din care multe se folosesc şi în industria românească de nutreţuri
combinate.
Principalele etape parcurse în formulare şi optimizare prin folosirea
programelor aplicate pe calculator, sunt:
• selectarea materiilor prime (ingrediente) care sunt la dispoziţie şi

care sunt compatibile cu specia şi categoria de animale considerată;
• stabilirea eventualelor restricţii pentru unele ingrediente (pe
considerente nutriţionale, igienice, tehnologice, economice...);
• stabilirea normei (cerinţelor) de hrană în funcţie de animal, condiţii
de creştere, cerinţele pieţii...;
• stabilirea obiectivului optimizării (cost minim, maximizarea
conţinutului nutritiv...);
527
• formularea şi optimizarea propriu-zisă;

• analiza/aprecierea de către nutriţionişti a soluţiei propuse de
calculator;
• corectări, eventuale, făcute de nutriţionişti.
Literatura de specialitate, mai veche, recomandă testarea biologică
şi omologarea recepturii de fabricaţie a nutreţurilor combinate; această
testare ar trebui să fie în două trepte, respectiv microtest şi macrotest.
Condiţiile actuale fac inoperabilă această testare, dacă se au în
vedere câteva considerente:
- extinderea aşa-zisei recepturi “personalizate”, respectiv specifică
fiecărui crescător în funcţie de “tipul” de animal crescut, destinaţia
producţiei, sistemul de creştere, chiar preferinţele crescătorului pentru
anumite ingrediente etc;
- firmele producătoare de material biologic testează, în permanenţă,
potenţialul acestui material şi indică crescătorului condiţiile specifice de
hrănire pentru animalele respective; receptura de fabricaţie a nutreţurilor
combinate trebuie să ţină cont de aceste condiţii;
- materiile prime care intră în structura nutreţurilor combinate
variază, chiar de la un lot la altul (ex. nivelul proteic condiţionează
nivelul aminoacizilor esenţiali), astfel că în formulare trebuie să se ia în
calcul aceste variaţii care pot modifica caracteristicile nutriţionale al
unei reţete de bază (chiar dacă aceasta a fost testată anterior);
- actualele programe de optimizare pe calculator sunt foarte
performante şi asigură, în condiţii standardizate de creştere, obţinerea
rezultatelor de producţie scontate; în acelaşi timp, formularea şi
optimizarea pe calculator a recepturii face posibilă intervenţia rapidă
asupra reţetelor şi operarea oricăror modificări care vizează
îmbunătăţirea lor;
- la acestea se adaugă permanentul circuit al informaţiei, cel puţin
dintre producătorul şi utilizatorul de nutreţuri combinate (fig. 29.1).
528
Literatura de
specialitate `n domeniu
Fabrica de
Verificarea calit\]ii nutre]uri
materiilor prime combinate
Livrarea [i transportul NC
Laborator de analize
fizico-chimice
Informarea
produc\torului
Beneficiarul de Observarea
rezultatelor
NC
Utilizarea NC
Fig. 29.1 Circuitul informaţiei în domeniul controlului calităţii

nutreţurilor combinate
Producerea nutreţurilor combinate

În producerea nutreţurilor combinate sunt două etape caracteristice:
• asigurarea şi pregătirea ingredientelor (materiilor prime)
necesare;
• producerea propriu-zisă a nutreţurilor combinate.
Ingredientele care se folosesc la producerea nutreţurilor combinate
sunt extrem de variate (curent cca. 400) şi sunt componente a cca. 800 tipuri
de nutreţuri combinate complete sau de completare.
529
Sursele de energie şi proteină au un accentuat specific zonal, în funcţie

de condiţiile climatice, care determină cultivarea unui anumit sortiment de
cereale, leguminoase sau oleaginoase, dar în bună măsură aceste surse
depind şi de specificul alimentaţiei umane care la rândul ei influenţează
sortimentul şi calitatea subproduselor de la industria alimentară.
În România, principala sursă de energie pentru nutreţurile combinate o
constituie seminţele cerealelor, în primul rând grăunţele de porumb; în mai
mică măsură se folosesc cele de orz (mai ales pentru porci şi rumegătoare) şi
grâu. Folosirea altor seminţe de cereale (ovăz, sorg, mei…) este extrem de
limitată.
Pentru sporirea concentraţiei în energie se mai folosesc grăsimile
animale şi uleiurile vegetale.
Ca surse de proteină, se folosesc şroturile de soia şi floarea soarelui şi
mai rar unele seminţe de leguminoase (în special de mazăre); dintre sursele
de proteine de origine animală mai folosite sunt făina de carne sau carne-
oase, de peşte, de resturi de la abatoarele de păsări, laptele praf. La acestea
se mai adaugă proteine de origine microorganică şi altele în calităţi mici.
Apariţia unor boli la animale (ex. BSE sau “boala vacii nebune”)
potenţial transmisibile prin nutreţurile de origine animală (în special
făinurile de carne, carne-oase, de sânge, proteinele plasmatice…), a
determinat o scădere simţitoare a ponderii acestor nutreţuri în hrana
animalelor şi uneori chiar interzicerea folosirii lor.
Sursele de minerale se asigură prin compuşi minerali specifici
(carbonaţi, fosfaţi, oxizi, sulfaţi, etc), în funcţie de biodisponibilitatea
elementului considerat, dar şi de preţul sursei respective.
Pentru a asigura aportul corespunzător de vitamine se folosesc
produse obţinute prin sinteză sau biosinteză.
Practic, echilibrarea minerală şi vitaminică a nutreţurilor combinate se
realizează prin premixurile mineralo/vitaminice, al căror conţinut este astfel
stabilit încât să corespundă cerinţelor animalelor cărora le sunt destinate,
independent de conţinutul ingredientelor de bază (cereale, proteice…) în
microelemente şi vitamine.
Pe lângă aceste materii prime, în nutreţurile combinate intră numeroşi
aditivi (nutriţionali, tehnologici etc), care le îmbunătăţesc calitatea şi
respectiv efectul în producţie.
530
Ponderea diferitelor materii prime care au intrat în componenţa

nutreţurilor combinate, produse în UE-15 în anul 2000, arată că cerealele
furajere, subprodusele lor şi făinurile proteice reprezintă peste 80 % din
total:
Materiile prime % din total
Cereale furajere 40.0
Subproduse industrie alimentară 14.0
Făinuri proteice vegetale 26.0
Făinuri animale 2.0
Nutreţuri de volum uscate 3.0
Uleiuri, grăsimi 2.0
Tapioca 3.0
Minerale, vitamine, aditivi 3.0
Produse lactate 1.0
Altele 6.0
Sursa: Ziggers, 2001. Feed Tech. Vol. 5/nr.5
Producerea nutreţurilor combinate complete
În producerea nutreţurilor combinate sunt două etape principale, una legată

de materiile prime (ingrediente) şi alta de fabricarea propriu-zisă a acestor
nutreţuri; în ambele etape se efectuează operaţii tehnologice specifice (fig. 29.2).
Recepţia şi pregătirea materiilor prime, presupune în primul rând o
recepţie cantitativă şi calitativă specifică fiecărei categorii de nutreţuri.
Prin recepţia cantitativă se urmăreşte stabilirea cantitativă a materiilor
prime care intră în fabricaţie şi care pot fi folosite pentru producerea
nutreţurilor combinate, la un moment dat. Concomitent se recoltează probe
atât pentru stabilirea unor însuşiri fizice ale nutreţurilor, cât şi după caz, a
compoziţie chimice a lor.
La recepţia calitativă se parcurg mai multe etape:
- aprecierea organoleptică (aspect, culoare, gust, miros, formă etc);
- determinarea însuşirilor fizice (umiditate, greutate hectolitrică,
corpuri străine inerte, infestare cu dăunători…);
- determinarea compoziţiei chimice (substanţe brute: proteină,
grăsime, celuloză, cenuşă; alţi indicatori specifici materiilor
prime: cloruri, indicele de aciditate a grăsimilor, N neproteic,
indicele de urează, încărcătura microbiologică etc).
531
În laboratoarele uzinale, determinările care se fac depind de dotare şi

calificarea personalului; periodic se apelează la laboratoarele de specialitate
pentru determinări mai complexe (aminoacizi, vitamine, microelemente,
coccidiostatice, enzime etc).
Recepţia şi pregătirea materiilor prime
Recepţia cantitativă, prelevare probe, recepţie calitativă

(însuşiri fizice)
Cereale Industriale*
Curăţire Curăţire
* în această categorie intră toate
ingredientele rezultate dintr-un proces
Uscare industrial Condiţionare
Depozitare Depozitare
Măcinarea şi depozitarea măcinişului
Fig. 29.2 Operaţiuni specifice legate de recepţia şi pregătirea materiilor

prime, folosite la producerea nutreţurilor combinate
În funcţie de rezultatele înregistrate după analiză, se fac recomandări pentru

condiţionarea, măcinarea, depozitarea sau folosirea materiilor prime.
Fabricarea propriu-zisă a nutreţurilor combinate. Pe baza reţetelor
formulate, în funcţie de stocul de materii prime şi caracteristicile
nutriţionale ale acestora, se trece la fabricarea propriu-zisă a nutreţurilor
combinate (fig. 29.3).
În acest proces sunt două etape hotărâtoare pentru calitatea
nutreţurilor, respectiv dozarea şi omogenizarea.
Dozarea materiilor prime, în conformitate cu prevederile din reţeta de
fabricaţie, se face prin cântărire gravimetrică sau volumetrică (în situaţii
speciale); la dozare se au în vedere două aspecte esenţiale, pentru acurateţea
acesteia: precizia dozării trebuie să fie invers proporţională cu proporţia de
532
participare a fiecărui ingredient din reţetă, respectiv granulaţia unui

component trebuie să fie cu atât mai fină cu cât participarea este mai mică şi
activitatea biologică mai ridicată.
Fabricarea propriu-zisă a nutreţurilor combinate
Formulare receptură
Dozare macroingrediente
Dozare microingrediente
Omogenizare preliminară
Omogenizare Granulare
Răcire
Depozitare Însăcuire
Zdrobire
Depozitare
Livrare vrac Depozitare
Livrare
Livrare
Fig. 29.3 Operaţiuni specifice legate de fabricarea propriu-zisă a nutreţurilor

combinate
Cea mai eficientă metodă de dozare este, din toate punctele de vedere,
cea automată, care prezintă garanţia respectării proporţiilor stabilite prin
reţete; alte metode de dozare sunt destul de subiective şi pot genera erori.
În majoritatea cazurilor, la noi, dozarea microingredientelor se face
prin cântărire manuală, realizându-se un preamestec care este introdus în
instalaţia de omogenizare peste macroingredientele dozate anterior.
Omogenizarea urmăreşte dispersarea uniformă, în masa amestecului, a
tuturor ingredientelor care formează nutreţul combinat; printr-o
omogenizare corespunzătoare se asigură, în cazul nutreţurilor combinate
complete, o hrană echilibrată, conform reţetei de fabricaţie.
533
Reuşita omogenizării depinde de numeroşi factori: felul materiilor

prime şi granulaţia lor, uniformitate, densitate, modul de prezentare,
coeficientul de frecare, electricitatea statică, numărul ingredientelor şi
ponderea de participare, ordinea introducerii lor în amestecător, timpul de
omogenizare ş.a.
În cazul amestecătoarelor orizontale (cele mai folosite, în România), timpul
optim de omogenizare este de cca. 6 minute; o durată mai mică sau mai mare a
omogenizării are efect invers celui scontat, rezultând un nutreţ neomogen.
După omogenizare, nutreţul combinat poate urma una din următoarele căi:
- depozitarea în buncărele pentru produse finite, când livrarea se face
în vrac;
- însăcuirea şi stocarea sacilor în depozite adecvate, până la livrare;
- granularea şi depozitarea granulelor în buncăre (livrarea în vrac)
sau însăcuire şi depozitarea sacilor în magazii, până la livrare.
Granularea este un proces mecanic de aglomerare şi compactare (sub
diverse forme) a nutreţurilor combinate, în prealabil măcinate.
Granularea prezintă o serie de avantaje de ordin nutriţional şi
tehnologic.
Sub aspect nutriţional, granularea:
- evită dezomogenizarea şi consumul selectiv al unor ingrediente;
- îmbunătăţeşte valorificarea hranei, în primul rând prin creşterea
digestibilităţii unor nutrienţi, sub influenţa căldurii folosite la granulare;
- determină o creştere a cantităţii de hrană ingerată (în primul rând
de energie), densitatea energetică a nutreţurilor granulate fiind mai
mare decât a făinurilor;
- îmbunătăţeşte palatabilitatea în general dar, şi prin
atenuarea/mascarea unor însuşiri specifice, (miros, gust…) mai ales
a microingredientelor;
- măreşte durata de folosire, procesele de oxido-reducere fiind mai
lente, comparativ cu făinurile.
Sub aspect tehnologic, granularea:
- asigură o igienizare a nutreţului, ca rezultat al folosirii căldurii;
- scade volumul prin compactarea nutreţurilor şi respectiv, reduce
spaţiul de depozitare necesar;
- se evită praful în timpul manipulării în fabrică sau la consumator şi
se reduce risipa.
534
Granularea necesită însă o serie de operaţiuni suplimentare, toate

consumatoare de energie (tab. 29.2), care ridică preţul nutreţului combinat; cel
mai ridicat consum de energie se înregistrează la nutreţurile pentru păsări,
urmate de cele pentru iepuri (tab. 29.3).
Costurile suplimentare generate de granulare se recuperează prin
sporul de producţie şi mai ales prin reducerea consumurilor specifice de
hrană; la speciile la care folosirea nutreţurilor granulate nu este însoţită de
aceste deziderate sau la care determină anumite neajunsuri (ex. îngrăşarea şi
canibalismul la găini), nutreţurile combinate se folosesc ca făinuri.
Tabelul 29.2 Consumurile de energie generate de granularea

nutreţurilor combinate
Electrică* Abur*
Energie consumată
Kwh/t % $ SUA Kwh/t % $ SUA
Pre-granulare 13.0 28.0 0.89 0.0 0.0 0.0
Granulare 26.8 60.0 1.83 26.1 83.0 0.63
După granulare 5.7 12.0 0.39 54.0 17.0 0.13
Total 45.5 100 3.11 31.5 100 0.76
Sursa: Clayton, 1998 * datele reprezintă media rezultatelor din 21
fabrici din Franţa
Tabelul 29.3 Energia consumată pentru granularea nutreţurilor

destinate diferitelor specii de animale
Energie
Iepuri Taurine Porci Păsări
(Kwh/t)
Electrică 28.3 22.7 18.5 18.4
Vapori 19.5 20.4 35.0 35.0
Alta 6.3 6.3 6.3 6.3
Total 54.1 49.4 48.2 59.7
Sursa: Clayton, 1998
Mărimea granulelor (lungime, diametru) este specifică categoriei de

animale la care se utilizează şi este asigurată de dimensiunile ochiurilor sitei
de la granulator; pentru pui, granulele se “sparg” rezultând aşa-zisă brizură,
care se administrează în prima perioadă de vârstă a puilor.
535
După fabricare, din şarjele de nutreţuri combinate, se recoltează probe

în vederea determinării calităţii lor, care se certifică prin buletinul de analiză,
iar unele date, caracteristice fiecărui nutreţ, se înscriu pe eticheta care se
ataşează ambalajului.
Producerea nutreţurilor combinate de completare
Din această grupă de nutreţuri cele mai folosite sunt suplimentele

concentrate (PVM-uri; concentrate proteino-vitamino-minerale) şi
premixurile vitamino-minerale.
Suplimentele concentrate (PVM-uri) sunt amestecuri formate din mai
multe ingrediente, respectiv: surse proteice (vegetale şi animală), surse vitaminice
şi minerale, diverşi aditivi furajeri, uneori şi grăsimi (vegetale sau animale).
Aceste concentrate, folosite în proporţii mai ridicate (25-35 %) în
amestec cu cereale (porumb, orz…), formează nutreţuri complete.
Folosirea acestor suplimente concentrate s-a extins în ultimul timp mai
ales în exploataţiile mai mici de porcine şi păsări; PVM-urile tip 30 sau 35,
adăugate în proporţie de 30 % respectiv 35 % la o cereală (de obicei porumb)
permit realizarea unor nutreţuri combinate complete capabile să susţină
potenţialul de producţie ridicat al noilor rase şi hibrizi, din speciile respective.
Formularea reţetelor pentru PVM-uri are în vedere cerinţele speciei şi
categoriei de animale la care se folosesc, precum şi cerealele la care se
adaugă, astfel că amestecul rezultat în final să fie echilibrat din toate
punctele de vedere.
La producerea suplimentelor concentrate se parcurg, în principiu,
aceleaşi etape ca şi în cazul nutreţurilor combinate complete; de obicei,
pentru producerea PVM-urilor se folosesc linii tehnologice separate şi
utilaje mai complexe. Se folosesc mai multe trepte de dozare şi
omogenizare, în funcţie de sortimentul de macro şi microingrediente.
Livrarea PVM-urilor se face, aproape în totalitate, în saci, în scopul
evitării pierderilor şi mai ales a evitării dezomogenizării.
Premixurile mineralo-vitaminice sunt amestecuri de surse vitaminice şi de
microelemente destinate a acoperi cerinţele animalelor în aceşti nutrienţi.
Formulele de premixuri sunt astfel stabilite încât adăugate în PMV-uri sau în
536
nutreţurile combinate complete în proporţii reduse (0,5 %; 1 % sau 2 %) să

asigure echilibrarea raţiilor în nutrienţii respectivi.
Atât formularea reţetelor de premixuri, cât şi producerea propriu-zisă
a lor presupune atenţie deosebită, utilaje speciale şi mare responsabilitate; în
principiu, procurarea acestor premixuri trebuie să se facă numai de la firme
specializate şi care în timp au dovedit seriozitate. Preţul lor este relativ
ridicat datorită ingredientelor pe care le conţin, dar costurile suplimentare
generate de folosirea lor sau mult mai reduse decât pierderile care s-ar putea
înregistra în cazul neutilizării lor în hrana animalelor.
Suplimentele (premixurile) de intervenţie, se folosesc pentru prevenirea
sau combaterea unor carenţe nutriţionale, prevenirea stresului sau
combaterea efectului acestuia etc. Ele se produc şi folosesc numai la sfatul
specialistului.
Utilizarea nutreţurilor combinate în hrana animalelor
Creşterea intensivă a animalelor, în special a porcilor şi păsărilor, este

asociată astăzi cu noţiunea de nutreţ combinat.
De altfel, în lume, producţia de nutreţuri combinate se apropie de cca.
500 milioane t/an, din care peste 55 % se realizează în ţările dezvoltate
(SUA, Canada, UE-15) şi aproape 30 % în ţările din zona Asia-Pacific (fig.
29.4).
America de Nord 160
Asia - Pacific 128
UE 115
Europa fără UE 47
OM* 22
Africa
* OM - Orientul Mijlociu
Fig. 29.4 Producţia mondială de nutreţuri combinate (mil. tone), pe zone

geografice, în anul 2000 (Clayton, 2001)
537
De remarcat că, din producţia mondială de nutreţuri combinate, cca.

35 % este destinată alimentaţiei păsărilor şi 28 % alimentaţiei porcilor (fig.
29.5), rezultând că peste 60 % din cantitatea de nutreţuri combinate produsă
în lume este reprezentată de nutreţurile combinate complete.
Păsări carne 19 % Păsări ouă 16 % 35 %
Porci 28 %
Oi, capre 9%
Peşti, scoici 7%
Alte 3%
Fig. 29.5 Structura producţiei de nutreţuri combinate, în lume, în anul 2000
Folosirea nutreţurilor combinate trebuie să se facă în conformitate cu

indicaţiile din eticheta de însoţire a produsului, care în acest caz trebuie să
furnizeze utilizatorului un minimum de informaţii referitoare atât la
compoziţie cât şi la fabricant şi mai ales la modul de folosinţă; în acelaşi
timp, trebuie ţinut cont de faptul că o etichetă “nu spune niciodată totul” ea
informează doar asupra produsului (fig. 29.6).
În scopul facilitării dialogului dintre producătorul şi utilizatorul de
nutreţuri combinate se obişnuieşte ca identificarea acestor nutreţuri să se
facă pe baza unor simboluri (numere, denumiri abreviate sau nu etc); la noi,
în perioada când formularea recepturii se făcea centralizat (şi se aproba de
către ministerul de resort), identificarea nutreţurilor combinate se făcea pe
baza unor indici numerici specifici pe specii şi categorii de animale; de
exemplu "O" pentru porcine, "20" pentru păsări, "30" pentru taurine…., în
cadrul fiecărei grupe făcându-se diferenţieri pe categorii de animale: 0-1
pentru purcei sugari, 0-2 tineret porcin, sau 21-1 pui de carne perioada I, 21-
3 găini ouătoare ouă consum etc.
538
În prezent, tendinţa este de a denumi nutreţurile combinate în funcţie

de faza de creştere sau producţie în care se află animalele; de exemplu nutreţ
de demaraj, de creştere, de creştere-finisare, de finisare sau pentru găini
ouătoare, scroafe în lactaţie etc.
FABRICANT AMBALAJ
Nume................................. Caracteristici..........................
Adresa............................... (număr, iniţiale......................)
Greutate netă, produs............
Denumire produs...................
COMPOZIŢIE ADITIVI
Cereale............................... Vitamine: A......................

Subproduse........................... D3.....................
Minerale.............................. E.......................
Celuloză............................... Medicamente......................
Grăsimi............................... Antioxidanţi........................
GARANŢIE NUTRIŢIONALĂ MOD DE FOLOSINŢĂ
Celuloză brută.......................... Forma de distribuire............

Cenuşă brută............................. ............................................
Grăsime brută........................... De folosit de preferinţă
Proteină brută........................... înainte de ...........................
din care N neproteic..................
Aminoacizi: Fabricat cu................luni
Lizină...................................... înaintea datei de valabilitate
Metionină+cistină................... minimă
Fig. 29.6 Model de etichetă însoţitoare pentru nutreţurile combinate

(reglementare UE/1992)
Pentru animalele erbivore se folosesc aproape în exclusivitate

nutreţurile de completare, respectiv suplimentele concentrate sau
premixurile care se adaugă la o raţie de bază, respectiv în amestecul de
concentrate. Unele premixuri mineralo-vitaminice se pot administra şi sub
formă de “brichete” pentru lins (ex. brichete din NaCl cu Zn, I, Cu, Fe, Mn,
Co şi vitamina A).
539
Pentru porcine, păsări şi iepuri se utilizează nutreţurile combinate

complete realizate integral în unităţile specializate (fabrici de nutreţuri
combinate) sau în exploataţiile de animale când se folosesc cerealele proprii
şi suplimentele concentrate (PVM) produse în unităţile specializate.
În aceste cazuri, în funcţie de specia şi categoria de animale se
folosesc anumite scheme de alimentaţie care ţin cont şi de specificul
exploataţiei (efective de animale, distanţa faţă de producătorul de nutreţuri,
experienţa/pregătirea crescătorului…) de obiectivele urmărite (reducerea
perioadei de creştere, valorificarea unor resurse proprii locale de nutreţuri,
reducerea consumului de hrană etc).
Astfel, la puii de carne se pot folosi scheme de hrănire cu 2, 3 sau
chiar 4 tipuri de nutreţuri combinate pe perioade de vârste caracteristice (0-
14 zile, 14-35 zile şi 35 de zile până la sacrificare, sau 0-21 zile, 21-35 zile,
35 zile până la sacrificare) administrându-se, succesiv, nutreţurile combinate
de: demaraj, creştere, creştere-finisare.
Hrănirea puilor se face “la discreţie”, puii având acces la hrană în
permanenţă (cât durează perioada de iluminare în hală), iar cea mai bună
formă de prezentare a nutreţului combinat este granulată (dimensiunea
granulelor, după vârsta puilor).
La găinile ouătoare tipul de nutreţ combinat trebuie să ţină cont de
intensitatea ouatului, iar cantitatea de nutreţ administrată de conţinutul lui în
energie şi de temperatura din hală; la găini, nutreţul combinat se
administrează, de obicei, sub formă de făinuri, granularea nu se justifică nici
economic (nu creşte producţia) şi nici în privinţa comportamentului găinilor
(condiţii de apariţie a canibalismului) sau a sănătăţii păsărilor (favorizează
sindromul ficatului gras, în special la rasele grele).
La porcine, folosirea nutreţurilor combinate trebuie să aibă în vedere,
mai mult decât la alte specii, comportamentul alimentar al animalelor şi
obiectivele urmărite în creştere.
Astfel, purceii consumă slab nutreţurile sub formă de făinuri, datorită
iritării mucoaselor respiratorii şi digestive; purceii au tendinţa de consum selectiv
a unor ingrediente din nutreţ, recomandându-se, în consecinţă, nutreţul granulat.
La porcii la îngrăşat, folosirea nutreţurilor combinate trebuie să ţină
cont de efectul alimentaţiei asupra compoziţiei carcasei, deşi acesta este
determinată genetic; prin modul de folosire a nutreţurilor acest potenţial
genetic poate fi stimulat sau inhibat: astfel, reducerea cantităţii de energie
540
ingerată prin alimentaţie restrictivă (95 % din consumul la discreţie)

îmbunătăţeşte calitatea carcasei.
La scroafe, folosirea nutreţurilor combinate este în legătură cu starea
fiziologică: se recomandă hrănirea restrictivă în gestaţie şi la discreţie în
lactaţie.
La vierii adulţi administrarea nutreţului combinat se face restricţionat.
În ultimii ani, în toate ţările dezvoltate, se produce o gamă extrem de
variată de nutreţuri combinate de completare (sau intervenţie) pentru
rumegătoare (vaci, viţei, juninci, tineret la îngrăşat); denumirea acestor
produse este comercială dar indică, în general, conţinutul/scopul pentru care
se folosesc. De ex. corector azotat (pentru echilibrarea raţiei de bază în azot),
rumiluz (lucernă deshidratată + concentrate, pentru rumegătoare), uramel
(uree şi melasă) etc.
Pentru viţei se folosesc, din grupa nutreţurilor de completare,
“substituenţii” sau “înlocuitorii” de lapte, în scopul reducerii cheltuielilor cu
furajarea lactată şi creşterea producţiei de lapte marfă.
Industria de nutreţuri combinate este în continuă mişcare, în ultimii
ani realizându-se produse care necesită un grad înalt de prelucrare şi
consumuri suplimentare de energie: granule de înaltă calitate (high pellet
quality), nutreţuri cu conţinut ridicat în energie (high fat), subproduse
prelucrate superior (high by-product), nutreţuri libere de salmonella
(Salmonella free), toate contribuind la creşterea productivităţii animalelor.
541

Nutritia Si Alimentatia Animalelor Vol II

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nutritia Si Alimentatia Animalelor Vol II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IOAN MIRCEA POP PETRU HALGA

EDITAT CU SPRIJINUL AGENŢIEI NAŢIONALE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

POP, IOAN MIRCEA

Redactor: Aurel Ştefanachi

ISBN (10) 973-8900-27-1

Tipărit la Tipografia Moldova,

NUTREŢURILE, CARACTERISTICI NUTRITIVE, UTILIZARE............... 327

ALIMENTAŢIA RAŢIONALĂ A ANIMALELOR......................................... 543

Particularităţi ale digestiei.............................................................................. 687

Sursele de hrană pentru animalele domestice sunt definite diferit în

origine animală) şi respectiv alimente concentrate compuse (amestecuri de

COMPOZIŢIA CELULELOR VEGETALE

Nutreţurile de origine vegetală asigură până la 90-95 % din hrana

Compoziţia celulelor vegetale, la ierburi şi leguminoase

Ierburile (reprezentante ale celor peste 6000 de specii ale familiei

Constituenţi intracelulari Pereţii celulari

Grăsimi Substanţe pectice

Substanţe azotate: Hemiceluloză

Analiza chimică clasică (Weende sau Proximate analysis) a

Tabelul 18.2 Componenţii celulelor vegetale după disponibilitatea lor

Conţinut celular Hemiceluloză,

Hemiceluloză Celuloză şi lignină

tratare cu acid sulfuric 72 %

Fig. 18.2 Metoda Van Soest de analiză a nutreţurilor

Apa este principalul component intracelular la plantele verzi,

Tabelul 18.3 Conţinutul plantei de porumb în unele zaharuri şi în amidon

O parte importantă (25-38 %) din azotul total existent în gramineele

Tabelul 18.4 Conţinutul unor plante furajere în N total, N proteic şi N neproteic

Lipidele din celulele ierburilor sau leguminoaselor sunt reprezentate

În plante, pe lângă substanţele amintite se mai găsesc şi alte substanţe

în cazul folosirii acestor nutreţuri în cantităţi mari, acidul oxalic determină

Constituenţii pereţilor celulari

Nutreţurile verzi conţin cantităţi importante de pereţi celulari, care

Continut Peretele primar

Fig. 18.3 Structura celulei şi a pereţilor celulari la plante

Celuloza, care formează cca. 45 % din pereţii celulari ai plantelor

Ligninele (polimeri fenolici amorfi) dau rigiditate pereţilor celulari şi

Tabelul 18.5 Conţinutul unor nutreţuri în lignină (% din SU)

Lignina nu este digestibilă la nici o specie de animale domestice.

Compoziţia celulelor vegetale la seminţe şi subprodusele lor

Tabelul 18.6 Conţinutul în amidon şi amiloză în unele seminţe

Amiloza este un polimer liniar cu legături α (1-4), care sunt

Amidonul este unul din componenţii seminţelor de cereale şi

Tabelul 18.7 Conţinutul în unele fracţiuni proteice a seminţelor de cereale

Albuminele şi globulinele, fracţiuni proteice bogate în aminoacizi

Glutelinele, sunt bine reprezentate în proteinele cerealelor (12-55 %),

Constituenţii pereţilor celulari

În pereţii celulari ai seminţelor de cereale şi leguminoase cu utilizare

situaţie, pectinele şi parţial arabinanii pot fi hidrolizaţi şi la monogastrice, în

Tabelul 18.8 Caracteristici structurale ale principalelor polizaharide din

O menţiune specială trebuie făcută pentru β-glucani, care sunt

Tabelul 18.9 Conţinutul unor seminţe de cereale în polizaharide specifice

NUTREŢURILE VERZI ŞI SUCULENTE

Aceste nutreţuri ocupă un loc foarte important în alimentaţia

Factori care influenţează compoziţia şi valoarea nutritivă

Amplitudinea acestor schimbări depinde de specia plantelor şi de

Tabelul 19.2 Conţinutul în proteină brută a lucernei, în diferite faze de vegetaţie

Pe măsura înaintării în vârstă a plantelor se modifică şi conţinutul

Fig. 19.1 Influenţa fazei de vegetaţie asupra conţinutului în unele minerale la

Fertilizarea este un alt factor care influenţează compoziţia şi valoarea

În funcţie de specia plantelor şi de faza de vegetaţie, ingestibilitatea

Tabelul 19.3 Influenţa fazei de vegetaţie la recoltare asupra ingestibilităţii

În cazul gramineelor şi a leguminoaselor furajere la începutul creşterii,