Curs SUINE nr 11 sem I

ŞEDINŢĂ DE INFORMARE-DEZBATERE PRIVIND

MODALITATEA DE ABORDARE A DISCIPLINEI
“MANAGEMENTUL CREŞTERII SUINELOR“

- ELEMENTE PRIVIND EXPLOATAREA SUINELOR ÎN

ÎNGRĂŞĂTORIE –
- continuare -

SPECIALIZAREA ZOOTEHNIE 2023-2024

 ÎNGRĂŞAREA MIXTĂ A SUINELOR

Dupa cum arată şi denumirea, prin acest sistem de ingrasare se urmareste obtinerea de la
porci a unor carcase la care raportul dintre carne si grăsime sa fie foarte apropiat. Aceasta
inseamna ca jumatate din raportul carne/grasime al carcasei este reprezentat de carne şi jumatate
de grasime. Ingrasarea mixta se face cu scopul de a obtine o carne frageda, suculenta cu fibra
musculara fina, bine impanata cu grasime, sunci mari, de buna calitate si o slanina cu grasimea
de 6-8 cm.
Datorita calitatilor pe care le are, aceasta carne este deosebit de apreciata şi pentru
consumul in stare proaspata. Pe langa aceasta, ea constituie materia prima atat pentru prepararea
diferitelor specialitati afumate cat si pentru mezeluri. Slanina fiind destul de frageda este
preparata pentru consum fie sarata, fie afumata etc. Pana nu demult ingrasarea pentru carne si
grasime a fost larg practicata in tara noastra. In ultimii ani, cerintele mai mari de carne si mai
mici de grasime au facut sa se acorde o atentie deosebita ingrasarii timpurii pentru carne, intrucat
de la acestea se obtine mai multa carne si la un pret mai scazut.
Aces tip de îngrăşare se poate aplica în toate sistemele de creştere a suinelor (intensiv-
industrial, semiintensiv şi extensiv-gospodăresc), în acest material abordând creşterea şi
îngrăşarea semiintensivă. Scopul principal al îngrăşării mixte a suinelor este obţinerea de carne şi
de slănină cu conţinuturi mai reduse de apă, pretabile pentru prepararea unor conserve şi
mezeluri, deci produse cu conservabilitate suficient de mare.
Prin această metoda de îngrăşare, carcasele trebuie să posede carnea fragedă şi gustoasă,
iar slănina să nu depăşească grosimea la nivelul grebănului de 6-8 cm.
În acest scop se îngraşă tineretul suin aparţinând unor populaţii locale de suine (Negru de
Strei, Alb de Banat), rase mixte precum Bazna şi Marele negru, alături de Marele alb, Yorkshire,
Hampshire, metişii acestora., cu condiţia ca îngrăşarea să fie continuă până la greutăţi mai mari
de 100 kg.
Îngrăşarea începe când grăsunii sunt în vârstă de 4-5 luni şi având greutatea de 45-50 kg
şi durează până la vârsta de 10-12 luni şi greutatea animalelor de 140-150 kg.
Din punct de vedere tehnologic, în această variantă sunt cuprinse şi scroafele după prima
fătare, care se recondiţionează în vederea sacrificării pentru carne şi grăsime.
Îngrăşarea mixtă se poate realiza atât după o perioadă de pregătire cât şi fără această
perioadă.
Îngrăşarea mixtă cu perioadă de pregătire constă în hrănirea tineretului în faza I şi cu
nutreţuri de volum timp de 1,5-2 luni (fibroase sau suculente), pentru a mări capacitatea tubului
digestiv, deci pentru a-l pregăti să ingere cantităţi mai mari de hrană în faza a II-a de îngrăşare
propriu-zisă.
Prin urmare, în perioada 4-6 luni (maxim 5-7 luni), animalele se vor hrăni vara şi cu masă
verde, reprezentând 25-30% din valoarea nutritivă a raţiei, iar pe timp de iarnă se vor utiliza, în
aceeaşi proporţie, sfeclă, fân de lucernă, cartofi, dovleci, morcov furajer etc.
 La vârsta de 6 sau 7 luni, grăsunii ating greutatea de 60-70 kg, trecându-se la îngrăşarea
propriu-zisă, care mai durează încă 4-5 luni. De menţionat că, până la greutatea de 100-110 kg,
animalele se vor hrăni în continuare şi cu nutreţuri de volum (care sunt mai ieftine), constând din
cartofi, rădăcinoase etc. proporţionate până la 35-40% din valoarea nutritivă a raţiei.
Concentratele trebuie să posede un nivel proteic de 12-13% P.B., urmărindu-se realizarea
a 1 kg spor de creştere cu 4,3-4,6 UN.
În perioada de finisare, până la greutatea de 140-150 kg, din hrană se scot treptat furajele
de volum, precum şi cele care scad consistenţa grăsimii (tărâţele, ovăzul, borhotul), în locul lor
promovându-se cele care influenţează pozitiv calitatea cărnii şi grăsimii (orzul, mazărea, secara,
grâul etc.).
Îngrăşarea mixtă fără perioadă de pregătire constă în aceea că suinele sunt introduse
direct la îngrăşat. Se scontează pe sporuri medii zilnice de 600-800 g, aşa încât la 10-12 luni,
animalele ating 140-150 kg.
Îngrăşarea durează 4-5 luni, din care în prima lună se utilizează furajele suculente, iar în
rest se aplică o hrănire intensivă bazată pe nutreţuri concentrate de calitate superioară. Nu se
recomandă hrănirea la discreţie, deoarece se favorizează depunerea de grăsime, apelându-se la
hrănirea pe bază de tainuri (2 tainuri pe zi).
Îngrăşarea scroafelor după prima fătare reprezintă o măsură economică de valorificare
a animalelor după înţărcarea purceilor şi are ca scop recondiţionarea acestora în vederea
sacrificării. Este întâlnită adesea în unele unităţi gospodăreşti şi, într-un anumit procent, în cele
cu exploatare intensivă (rezultate reproductive slabe, accidente de boxă etc).
După înţărcarea purceilor femelele sunt dirijate în sectorul de îngrăşare, deci de la
greutatea de cca. 130 kg până la sacrificare, când ating 160-180 kg. Pe durata a cca. 3 luni se
poate sconta pe cca. 800 g spor mediu zilnic şi un consum specific de 3,8-4,5 UN, corespunzător
tipului de furaj alocat.
Carnea şi grăsimea rezultate sunt de calitate superioară, cu conţinuturi reduse în apă,
pretându-se la obţinerea de preparate cu conservabilitate mare. Pentru eficientizare se apelează la
alimentaţia de tip suculent a scroafelor, utilizându-se în prima lună nutreţuri suculente în cantităţi
zilnice de 6-8 kg, constând din: cartofi fierţi, sfeclă tocată, porumb pastă şi chiar murat, iar pe
timp de vară masă verde (lucernă), cu adaos de 2-3 kg amestec de concentrate. În următoarele 2
luni alimentaţia este de tip concentrat şi se bazează în exclusivitate pe amestec de concentrate,
excluzându-se făinurile de peşte şi de carne, pentru a nu imprima gust sau miros neplăcute în
carne şi grăsime.
În unităţile cu exploatare industrială, animalele se furajează cu reţeta R 0-4 şi se întreţin
în loturi separate, în boxe care permit administrarea de suculente, cel puţin pe perioada de vară.
Îngrăşarea mixtă, cu reziduuri culinare şi concentrate se practică, în gospodăriile
populaţiei, precum şi în punctele gospodăreşti ale cantinelor şi restaurantelor. Reziduurile
culinare rezultă în mod obişnuit de la cantine şi restaurante, putându-se administra în hrana
suinelor la îngrăşat, cu condiţia să fie separate de fragmentele de sticlă, faianţă şi oase de peşte.
Se mizează mai mult pe creşterea palatabilităţii amestecului (dintre reziduuri şi nutreţurile
clasice), datorită conţinutului relativ ridicat în grăsimi, substanţe corectoare de gust etc.
 Îngrăşarea pe bază de reziduuri culinare constituie o activitate anexă practicată în
gospodăriile populaţiei, în urma căreia rezultă carcase de calitate medie, în ceea ce priveşte
proporţia de carne şi grăsime, cu conservabilitate relativ redusă, însă cu calităţi organoleptice
superioare ale cărnii. Aceasta se datoreşte şi valorii biologice ridicate a proteinei din carne, ca
urmare a conţinutului ridicat în aminoacizi esenţiali (tab. 1) din hrană.
Tabelul 1
Conţinutul în aminoacizi din ţesutul muscular
la porcii îngrăşaţi diferite (g/100 g P.B.)
Proporţia de reziduuri
Îngrăşarea cu nutreţuri
Aminoacizi culinare (%)
combinate
40 50
Lizină 10,30 9,33 7,02
Histidină 6,66 6,25 5,22
Arginină 6,46 6,78 5,15
Treonină 3,56 3,80 3,35
Valină 2,86 2,94 2,52
Metionină 2,59 2,28 2,20
Izoleucină 2,68 2,68 1,82
Leucină 7,92 6,72 5,70
Tirozină 4,29 4,12 3,49
Fenilalanină 3,91 3,86 2,94
Raportul aa. es./aa.nees. 1,01 1,06 0,92

La suine, reziduurile culinare trebuiesc fierte înainte de administrare şi se dirijează cu

precădere la animalele cu greutatea de peste 30 kg. Reziduurile culinare conferă amestecului de
concentrate (aceasta poate consta uneori numai din uruială de porumb) un gust foarte plăcut, fapt
pentru care porcii la îngrăşat sunt neliniştiţi la întârzierea orei de administrare a tainului, sau la
suprimarea acestuia.
Într-o experienţă efectuată în condiţii de producţie, STAN, Tr., PASARIN, B şi colab
(1995) ajung la concluzia că, unui porc îi sunt necesare cel puţin 585 kg reziduuri culinare până
la greutatea de 110 kg. Beneficiile realizate au fost deosebit de încurajatoare. La greutatea de 70-
80 kg, cantităţile zilnice necesare sunt între 7-12 kg/animal, plus un adaos de 1,7-2,2 kg
concentrate. În ultimile 30 de zile de îngrăşare, reziduurile culinare se reduc din raţie, animalele
fiind hrănite cu nutreţuri concentrate doar umectate, care îmbunătăţesc calitatea carcasei (orz,
mazăre, secară etc.).
În mod practic, se instituie 2 tainuri pe zi cu reziduuri culinare amestecate cu făinuri de
porumb şi de orz, până la starea de pastă, iar între acestea se pun la dispoziţia animalelor
nutreţuri combinate la discreţie, însă specifice categoriei de vârstă şi greutate.
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă sunt redate în tabelul 2.
 GRAU, A. şi colab. (2003), arată că reziduurile culinare sunt suficient de echilibrate în
substenţe minerale pentru hrana porcilor la îngrăşat. Acestea conţin, în medie, 6,6% substanţe
minerale (în cazul uscării la 60°C) din care: 0,7% Ca, 0,3% P, 0,4% Mg, 0,8% Na, 0,7% K etc.,
deci nu se mai pune problema echilibrării minerale a raţiilor de hrană.
Tabelul 2

Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a reziduurilor culinare

Proteine Grăsimi Celuloză UN/ kg SU

Specificare
(%) (%) (%)
Resturi negătite 11 2,7 8,6 0,97
Resturi gătite 12,5 8,7 4,1 1,34

Îngrăşarea suinelor pentru grăsime

La îngrăşarea pentru grăsime se introduc animalele reformate, respectiv scroafele şi vierii
care au încheiat activitatea economică de reproducţie, precum şi tineretul unor rase specializate
pentru producţia de grăsime.
Prin această recondiţionare, carnea se perselează, este mai fragedă şi devine mai
gustoasă, căpătând o valoare nutritivă mai mare.
Greutatea iniţială a animalelor adulte este de cca. 120 kg, iar cea finală variază între 220-
245 kg la femele şi între 300-400 kg la masculi. Sporul mediu zilnic este în medie, de 800 g, însă
consumul de concentrate este ridicat, de peste 5 UN/kg spor.
Animalele se hrănesc cu uruieli de porumb şi de orz, cu adaos de cartofi, sfeclă, dovleci
şi alte nutreţuri, inclusiv masă verde. Nivelul proteic al amestecurilor nu va depăşi 10% P.B.D.
În final, randamentul la sacrificare este foarte mare , de cca. 85%, dar predomină grăsimea din
carcasă, ajungând până la 60-65%.
În practică, orice reproducător trebuie recondiţionat prin acest tip de îngrăşare şi numai
după aceea sacrificat. De menţionat că, la animalele în vârstă nerecondiţionate prin îngrăşare,
carnea este tare, lipsită de frăgezime şi mai puţin pretabilă pentru a fi păstrată timp îndelungat.
În unele regiuni din ţara nostră, unde se creşte rasa Mangaliţa, se practică îngrăşarea
tineretului suin pentru producţia de grăsime. Scopul este obţinerea de carne şi grăsime, adecvate
pentru fabricarea salamurilor uscate, cum ar fi "salamul de Sibiu".
Îngrăşarea tineretului începe la vârsta de 3-4 luni şi durează până la 15-16 luni. De fapt,
până la vârsta de 7-8 luni se face numai o pregătire a îngrăşării, prin administrarea unor nutreţuri
ieftine şi de volum pentru sporirea capacităţii aparatului digestiv. De la această vârstă (când
greutatea variază între 65-70 kg), începe îngrăşarea propriu-zisă, în hrană administrându-se
porumbul şi orzul (în proporţie de 65%), alături de cartofi (în proporţie de 20-30%), precum şi
alte ingrediente, toate raportate la valoaea nutritivă a raţiei. În ultima lună de îngrăşare se
recomandă reducerea furajelor cu efect negativ asupra calităţii slăninii.
Caracteristic pentru rasa Mangaliţa şi metişii acesteia este faptul că, grăsimea se află
intercalată printre fibrele musculare, sub formă de “grăunciori”, de dimensiunile unui bob de
mei, care la prelucrare îşi păstrează forma şi influenţează pozitiv calitatea preparatelor de tip
"salam de Sibiu", alături de prelungirea perioadei de conservare.
Tehnicile moderne de producere a salamului uscat folosesc în prezent şi carnea
animalelor adulte din alte rase de suine, dar numai după îngrăşareaacestora pentru grăsime.
Pentru a favoriza depunerile de grăsime, reţetele de nutreţuri combinate destinate îngrăşării
pentru grăsime sunt mai bogate în energie metabolizabilă, cu 200-300 Kcal faţă de reţetele de
îngrăşare pentru carne "proaspătă".

Întreţinerea porcinelor la îngrăşat şi microclimatul din adăposturi

Sistemele de întreţinere a porcinelor la îngrăşat au evoluat de la o etapă la alta, mai ales
în unităţile de tip industrial.
În prima etapă, boxele aveau suprafaţa mai mare, permiţând cazarea unui număr sporit de
animale, între 30-40 porci. Boxele erau dispuse pe 2 rânduri, în cazul în care deschiderea halelor
era de 12 m şi pe 4 rânduri la cele de 18 m şi mai mult.
În ultimele perioade (după anul 1988), s-a elaborat un proiect de modernizare care
prevedea ca în halele cu deschiderea de 18 m să se organizeze 4 rânduri de boxe, cu lungimea de
4 m şi lăţimea de 3 m, deci o suprafaţă utilă de 12 m 2, în care să fie cazaţi, în medie, 16 porci
între greutăţile de 30-105 kg (0,75 m 2/animal). Boxa asigură un confort corspunzător, având
pardoseala cu zona compactă în proporţie de 60%, construită iniţial din cărămidă dublă presată
pe cant prinsă în lapte de ciment şi 40% zona grătarului, realizată cu bare din beton, late de 7,5
cm şi fante de 2,5 cm.

Fig. 1. Hală de îngrăşare cu panouri rabatabile la ferestre şi la nivelul şedului

Acest tip de hale a inclus şi un proiect de supraetajare a celor două rânduri de boxe din
partea centrală. În acest caz, zona grătarului se extinde la 3 m lăţime. Peste aceste boxe se
prevedea supraetajarea, având grijă ca zonele cu grătare să fie unele peste altele; zona de sus a
grătarului trebuind să fie mai îngustă cu 40-50 cm faţă de cea de jos. În boxele de la etaj se cazau
animalele până la greutatea de 50-60 kg, după care se coborau pe planuri înclinate (topogane) la
boxele de la nivelul solului.

Fig. 2. Hală cu boxe supraetajate (S.D.E. Iaşi)

(A. boxă normală la parter; B. boxă la etaj) 1. element prefabricat cu jgheab, 2. panou despărţitor
din metal, 3. TN-60 în jgheab, 4. grătar din beton, 5. panou pentru alee, 6. instalaţie Ejex-Coandă

Capacitatea de cazare (prin supraetajare) creşte cu 20-30%, însă trebuiesc luate măsuri de
reglare forţată a microclimatului (a ventilaţiei) şi de management al dejecţiilor.
Pe timp de iarnă, la boxele de la etaj, temperatura este superioară cu 4°C faţă de sol, însă
vara este mai cald cu 5-7°C, uneori depăşind 25°C.

Ventilaţia se asigură prin instalarea de obloane rabatabile, pe pereţii laterali, care sunt
intercalate cu ferestre. Aceasta se mai poate îmbunătăţi şi prin amplasarea de obloane la nivelul
şedului (denivelarea celor două pante ale acoperişului pe direcţia coamei), sau pe lungimea
luminatorului, dar numai pe partea opusă vântului dominant. Acest sistem s-a dovedit a satisface
necesarul de aer proaspăt, însă vara (pe caniculă) se impune funcţionarea suplimentară a 2-3
ventilatoare axiale amplasate în tavan.
În unităţile cu hale mai largi (de 36 m) se impune confecţionarea unui luminator
longitudinal, la nivelul coamei acoperişului, unde se vor amplasa pe ambele părţi obloane
rabatabile, precum şi amplasarea de cupole din fibră de sticlă pe pantele acoperişului, cu
dimensiunile de 1/1 m sau 1,5/1,5 m. Aceste soluţii nu exclud existenţa ventilatoarelor axiale,
mai ales pe timp de caniculă şi la lărgimile halelor de 36 m.
Cele mai bune rezultate s-au înregistrat, cu privire la menţinerea constantă a
microclimatului, la adăposturile cu deschiderea de 12 m, caz în care se amplasează 2 rânduri de
boxe pe mijlocul halei, cu 2 alei de serviciu pe laturile compartimentului. Ferestrele sunt
intercalate cu obloane rabatabile, iar camerele tampon sunt plasate din cca. 25 în 25 de metri.
Zonele grătarelor sunt plasate pe centrul adăpostului, iar canalele sunt organizate pe tronsoane
pentru menţinerea nivelului apei.
Pentru aceste adăposturi, ventilaţia se asigură natural (prin panouri rabatabile care
intercalează ferestrele), prin coşuri de aerisire, ferestre şi uşi; ventiaţia mecanică fiind folosită cu
totul excepţional.
Alimentarea cu apă se poate face cu adăpători tip pipă montate pe aceaşi ţeavă la 2 boxe
dispuse cap la cap pe direcţia grătarelor.
Temperatura optimă din adăposturile de îngrăşare a suinelor este de 17-19°C,
acceptându-se şi cele între 10-21°C. De menţionat că, temperaturile reduse nu au o influenţă la
fel de vizibilă ca cele ridicate, acceptându-se şi cele de până la 25°C, dar sunt foarte periculoase
cele de peste 30°C, când animalele nu consumă hrană, iar consumurile specifice depăşesc 7-8 kg
furaje combinate.
Limitele optime de temperatură depind şi de vârsta şi greutatea animalelor, precum şi de
nivelul umidităţii din adăpost. La temperaturi reduse o parte din energia furajelor ingerate sunt
utilizate pentru menţinerea constantă a temperaturii corporale. Influenţa temperaturii asupra
sporului mediu zilnic şi a consumului specific de furaje se poate aprecia cu ajutorul datelor din
tab.3.
Tabelul 3
Influenţa temperaturii adăpostului asupra
indicatorilor de producţie la porcii graşi

Masa corporală Spor mediu zilnic (g) la temperaturi de:

(kg) 5° 10° 16° 21° 27° 32° 38°
34-56 - 620 715 910 890 630
56-79 580 670 790 980 830 520 -90-20
79-102 540 680 830 1010 760 350 -460
102-124 500 760 950 980 690 280 -580
124-138 430 850 1100 900 550 50 -150
Masa corporală kg furaj combinat pe 1 kg spor la temperatura de:
(kg) 5° 10° 15° 20° 25° 30° 35°
24-45 5,3 4,0 3,2 2,5 2,5 3,6 peste 7
45-125 6,7 4,3 3,7 3,6 4,0 6,0 peste 8

În consecinţă, încadrarea între limitele optime ale parametrilor de microclimat, în special

cu privire la factorul temperatură, are foarte mare influenţă asupra valorificării hranei,
materializându-se prin sporirea rentabilităţii unităţii care îngraşă porcii. Indiferent de specificul
exploataţiei, trebuie să se amenajeze cu grijă adăposturile de îngrăşare, iar boxele să faciliteze
efectuarea igenizării, lucru care măreşte productivitatea muncii.
 VĂ MULŢUMESC PENTRU ATENŢIE ŞI
COLABORARE !