Nutritia Si Alimentatia Animalelor Vol I

IOAN MIRCEA POP PETRU HALGA
TEONA AVARVAREI
NUTRIȚIA ŞI ALIMENTAȚIA
ANIMALELOR
Vol. I
Coperta: Cristian Almăşanu
EDITAT CU SPRIJINUL AGENŢIEI NAŢIONALE

PENTRU CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
POP, IOAN MIRCEA

Nutriţia şi alimentaţia animalelor / Ioan Mircea Pop, Petru Halaga,
Teona Avarvarei. - Iaşi : Tipo Moldova, 2006
3 vol.
ISBN (10) 973-8900-27-1 ; ISBN (13) 978-973-8900-27-1.
Vol. 1. - 2006. - Bibliogr. - ISBN (10) 973-8900-28-X ;
ISBN (13) 978-973-8900-28-8
I. Halaga, Petru
II. Avarvarei, Teona
619::613.2(075.8)
636.084
Redactor: Aurel Ştefanachi

Culegere text: Constantin Huşanu, Violeta Perju
Bun de tipar: R. Ungureanu
Tehnoredactor: Cristian Almăşanu
ISBN (10) 973-8900-27-1

ISBN (10) 973-8900-28-X
ISBN (13) 978-973-8900-27-1
ISBN (13) 978-973-8900-28-8
© Tipografia Moldova
Iaşi, 2006
Tipărit la Tipografia Moldova,

Bulevardul Carol I Nr. 3-5, Iaşi
Telefon/Fax: 0232206549
E-mail: tipo@iasi.astral.ro
IOAN MIRCEA POP PETRU HALGA
TEONA AVARVAREI
NUTRIŢIA ŞI
ALIMENTAŢIA
ANIMALELOR
Vol. I
Referenţi ştiinţifici:
Prof. dr. ing. Dan DRÂNCEANU
Prof. dr. ing. Ioan STOICA
Prof. dr. Ing. Dumitru Drăgotoiu
CUPRINS
Volumul I
PREFAŢĂ
CAPITOLUL 1
Rolul şi locul nutriţiei animale.......................................................................... 1
CAPITOLUL 2
Tubul digestiv şi nutriţia..................................................................................... 8
Specificul anatomic şi funcţional al tubului digestiv la animalele
domestice........................................................................................................... 8
Metabolismul rumenal.................................................................................... 13
Fermentaţiile rumenale........................................................................... 16
Sinteza de proteine în rumen................................................................. 19
Sinteza de vitamine în rumen................................................................ 20
Secreţiile digestive, rol în digestie................................................................. 21
Sângele şi starea nutriţională.......................................................................... 24
Excreţia fecalelor şi urinei............................................................................... 24
Digestibilitatea.................................................................................................. 26
CAPITOLUL 3
Estimarea utilizării substanţelor nutritive în organism şi a cerinţelor de
hrană........................................................................................................................ 28
Teste de creştere............................................................................................... 29
Alte tipuri de teste de nutriţie........................................................................ 33
Teste de digestibilitate..................................................................................... 33
Determinarea digestibilităţii „in vivo”................................................. 34
Determinarea digestibilităţii „in vitro”................................................ 37
Estimarea digestibilităţii după compoziţia chimică........................... 38
Teste de bilanţ................................................................................................... 39
Estimarea cerinţelor animalelor în nutrienţi................................................ 42
V
CAPITOLUL 4
Compoziţia chimică a nutreţurilor şi a corpului animal............................... 44
Compoziţia chimică brută............................................................................... 46
Conţinutul în apă (umiditatea)....................................................................... 49
Glucidele............................................................................................................ 53
Anomalii ale metabolismului glucidic................................................. 62
Lipidele.............................................................................................................. 64
Acizii graşi esenţiali................................................................................. 66
Anomalii ale metabolismului lipidic.................................................... 68
Proteinele........................................................................................................... 70
Valoarea nutriţională a proteinelor....................................................... 78
Utilizarea aminoacizilor sintetici........................................................... 84
Utilizarea azotului neproteic.................................................................. 84
Aprecierea valorii proteice a nutreţurilor la rumegătoare................ 86
Alte componente organice ale nutreţurilor.................................................. 88
CAPITOLUL 5
Metabolismul energetic....................................................................................... 92
Energia brută..................................................................................................... 94
Energia digestibilă............................................................................................ 97
Energia metabolizabilă.................................................................................... 107
Energia reţinută................................................................................................ 110
Energia netă....................................................................................................... 110
Transformarea EM în EN................................................................................ 112
Randamentul transformării EM în EN................................................. 113
Eficienţa utilizării EM pentru îngrăşare............................................... 114
Eficienţa utilizării EM pentru creştere.................................................. 115
Eficienţa utilizării EM pentru lactaţie................................................... 116
Eficienţa utilizării EM pentru gestaţie.................................................. 118
Eliminările de energie prin gaze şi mediul înconjurător............................ 119
Aprecierea valorii nutritive pe baza conţinutului în EN............................ 120
CAPITOLUL 6
Nutriţia minerală a animalelor........................................................................... 125
Macroelemente................................................................................................. 126
Calciul (Ca)............................................................................................... 126
Fosforul (P)............................................................................................... 131
Magneziul (Mg)....................................................................................... 134
Clorul, potasiul şi sodiul (Cl, K şi Na).................................................. 135
Sarea (NaCl)............................................................................... 136
VI
Sarea în hrana tineretului taurin la îngrăşat.......................... 137
Sarea în hrana vacilor de lapte................................................ 138
Sarea în hrana oilor................................................................... 139
Sarea în hrana cailor................................................................. 139
Sarea în hrana porcilor............................................................. 140
Sarea în hrana păsărilor........................................................... 140
Sarea şi poluarea solului.......................................................... 142
Sulful (S).................................................................................................... 142
Microelemente.................................................................................................. 143
Fierul (Fe).................................................................................................. 144
Cuprul (Cu).............................................................................................. 147
Iodul (I)...................................................................................................... 150
Manganul (Mn)........................................................................................ 152
Cobaltul (Co)............................................................................................ 153
Zincul (Zn)................................................................................................ 154
Seleniul (Se).............................................................................................. 156
Alte microelemente......................................................................................... 158
Cromul (Cr).............................................................................................. 159
Fluorul (F)................................................................................................. 159
Molibdenul (Mb)...................................................................................... 159
Siliciul (Si)................................................................................................. 159
Echilibrarea minerală a alimentaţiei animalelor.......................................... 159
CAPITOLUL 7
Nutriţia vitaminică a animalelor........................................................................ 168
Vitaminele liposolubile................................................................................... 170
Vitamina A................................................................................................ 170
Vitamina D................................................................................................ 174
Vitamina E................................................................................................ 177
Vitamina K................................................................................................ 180
Vitaminele hidrosolubile................................................................................. 183
Vitamina B1............................................................................................... 183
Vitamina B2............................................................................................... 185
Niacina ..................................................................................................... 186
Acidul pantotenic.................................................................................... 187
Vitamina B6............................................................................................... 188
Acidul folic............................................................................................... 189
Biotina ...................................................................................................... 190
Vitamina B12 ............................................................................................. 191
Colina........................................................................................................ 192
Vitamina C................................................................................................ 193
Mioinozitolul ........................................................................................... 195
VII
Acidul paraaminobenzoic...................................................................... 195
Echilibrarea vitaminică a alimentaţiei animalelor....................................... 196
CAPITOLUL 8
Consumul hranei................................................................................................... 201
Mecanismele de control ale ingestiei............................................................. 203
Estimarea cantităţii de substanţă uscată ingerată........................................ 206
CAPITOLUL 9
Cerinţe şi norme de hrană................................................................................... 212
Estimarea cerinţelor de hrană......................................................................... 215
Exprimarea cerinţelor (normelor) de hrană................................................. 215
Aprecierea statusului nutriţional al organismului...................................... 216
Cerinţe pentru întreţinere şi pentru producţie............................................ 217
CAPITOLUL 10
Cerinţe pentru întreţinere................................................................................... 219
Cerinţe de energie............................................................................................ 219
Determinarea cerinţelor energetice pentru întreţinere...................... 225
Cerinţe de proteine........................................................................................... 226
Determinarea cerinţelor de proteine pentru întreţinere.................... 227
Cerinţele de vitamine....................................................................................... 227
Cerinţele de minerale....................................................................................... 228
CAPITOLUL 11
Cerinţe pentru reproducţie.................................................................................. 229
Cerinţe pentru masculii de reproducţie........................................................ 229
Cerinţe de energie.................................................................................... 232
Cerinţe de proteine.................................................................................. 233
Cerinţe de vitamine................................................................................. 234
Cerinţe de minerale................................................................................. 235
Cerinţe pentru femelele de reproducţie........................................................ 236
CAPITOLUL 12
Cerinţe pentru lactaţie.......................................................................................... 244
Compoziţia laptelui.......................................................................................... 244
Influenţa alimentaţiei asupra compoziţiei laptelui..................................... 248
VIII
CAPITOLUL 13
Cerinţe pentru creştere şi îngrăşare................................................................... 258
Evoluţia compoziţiei chimice a corpului, în timpul creşterii şi
îngrăşării............................................................................................................ 261
Influenţa alimentaţiei asupra creşterii-dezvoltării...................................... 263
CAPITOLUL 14
Cerinţe pentru producţia de ouă........................................................................ 282
Compoziţia oului şi valoarea sa nutriţională............................................... 282
Influenţa alimentaţiei asupra compoziţiei oului.......................................... 285
CAPITOLUL 15
Cerinţe pentru producţia de lână....................................................................... 295
Compoziţia chimică a lânii.............................................................................. 295
Cerinţe de vitamine.......................................................................................... 299
Cerinţe de minerale.......................................................................................... 299
CAPITOLUL 16
Cerinţe pentru muncă........................................................................................... 301
Cerinţe de vitamine.......................................................................................... 305
Cerinţe de minerale.......................................................................................... 305
Substanţe ergogenice....................................................................................... 306
CAPITOLUL 17
Formularea şi optimizarea raţiilor şi reţetelor de hrană................................ 307
Principiile formulării raţiilor de hrană.......................................................... 307
Stabilirea cerinţelor de hrană................................................................. 308
IX
Stabilirea şi caracterizarea materiilor prime........................................ 309
Stabilirea obiectivelor formulării........................................................... 310
Formularea propriu-zisă (optimizarea raţiilor de hrană).................. 311
Metode simple de formulare.......................................................................... 313
Metoda algebrică...................................................................................... 313
Pătratul lui Pearson................................................................................. 314
Optimizarea economico-matematică............................................................. 316
Particularităţile optimizării raţiilor de hrană............................................... 325
Amestecul unic complet......................................................................... 325
Raţia de bază completată cu nutreţ concentrat................................... 326
Volumul II
NUTREŢURILE, CARACTERISTICI NUTRITIVE, UTILIZARE............... 327
CAPITOLUL 18
Compoziţia celulelor vegetale............................................................................. 328
Compoziţia celulelor vegetale la ierburi şi leguminoase............................ 330
Compoziţia celulelor seminţelor (cereale, leguminoase) şi a
subproduselor lor............................................................................................. 339
CAPITOLUL 19
Nutreţurile verzi şi suculente.............................................................................. 344
Factorii care influenţează compoziţia şi valoarea nutritivă....................... 344
Păşunea.............................................................................................................. 349
Nutreţurile verzi cultivate............................................................................... 352
Rădăcini şi tuberculi......................................................................................... 363
CAPITOLUL 20
Nutreţurile murate................................................................................................. 368
Modificări ale substanţelor nutritive în timpul murării............................. 368
Influenţa murării asupra valorii nutritive.................................................... 376
Comportamentul alimentar al animalelor hrănite cu nutreţ murat.......... 380
Utilizarea nutreţului murat în hrana animalelor........................................ 383
Aspecte patologice ale utilizării nutreţului murat în hrana animalelor... 384
CAPITOLUL 21
Nutreţuri de volum uscate................................................................................... 387
Fânurile.............................................................................................................. 387
Fânul natural..................................................................................................... 393
X
Fânurile cultivate.............................................................................................. 394
Nutreţurile grosiere......................................................................................... 399
CAPITOLUL 22
Nutreţurile concentrate energetice............................................................................ 410
Grăunţele de cereale......................................................................................... 410
Subproduse ale grăunţelor de cereale........................................................... 425
Sursele lichide de energie................................................................................ 431
Grăsimile............................................................................................................ 433
Zahărul............................................................................................................... 434
CAPITOLUL 23
Nutreţuri concentrate proteice de origine vegetală......................................... 438
Seminţele de leguminoase............................................................................... 438
Seminţele de oleaginoase................................................................................ 443
Subproduse ale seminţelor de oleaginoase................................................... 446
Metode de tratare a seminţelor de leguminoase şi oleaginoase şi a
subproduselor lor............................................................................................. 454
CAPITOLUL 24
Nutreţuri concentrate proteice de origine animală......................................... 458
Laptele şi subprodusele lui............................................................................. 458
Făinurile proteice animale.............................................................................. 464
Alte surse de proteine...................................................................................... 469
CAPITOLUL 25
Folosirea azotului neproteic................................................................................ 472
Utilizarea SAN la rumegătoare...................................................................... 472
Utilizarea SAN la nerumegătoare.................................................................. 476
CAPITOLUL 26
Suplimente minerale............................................................................................. 468
CAPITOLUL 27
Suplimente vitaminice.......................................................................................... 483
CAPITOLUL 28
Aditivi furajeri....................................................................................................... 487
Aditivi nutriţionali........................................................................................... 488
Aditivi pronutriţionali..................................................................................... 495
Aditivi nenutriţionali....................................................................................... 511
XI
Aditivi medicinali............................................................................................. 517
CAPITOLUL 29
Nutreţuri combinate.............................................................................................. 521
Formularea (optimizarea)............................................................................... 525
Producerea nutreţurilor combinate............................................................... 529
Utilizarea nutreţurilor combinate în hrana animalelor.............................. 537
Volumul III
ALIMENTAŢIA RAŢIONALĂ A ANIMALELOR......................................... 543
CAPITOLUL 30
Specificul alimentaţiei taurinelor....................................................................... 545
Particularităţi ale digestiei............................................................................... 545
Alimentaţia vacilor de lapte............................................................................ 549
Cerinţe de hrană.................................................................................... 550
Regimuri de furajare pentru vaci în lactaţie...................................... 575
Aditivi specifici folosiţi la vacile în lactaţie....................................... 593
Alimentaţia vacilor în gestaţie avansată....................................................... 596
Cerinţe de hrană în perioada repausului mamar............................. 599
Regimuri de furajare pentru vaci în gestaţie avansată.................... 600
Tulburări metabolice şi digestive legate de alimentaţie, la vaci.... 602
Alimentaţia viţeilor.......................................................................................... 606
Alimentaţia tineretului femel de reproducţie.............................................. 615
Alimentaţia taurinelor destinate producţiei de carne................................. 618
Alimentaţia tineretului în creştere/îngrăşare.............................................. 618
Cerinţe de hrană.................................................................................... 623
Efectul tratării/preparării nutreţurilor.............................................. 632
Regimuri de furajare pentru tineretul taurin în
creştere/îngrăşare ................................................................................ 633
Tulburări metabolice la tineretul taurin............................................ 646
Recondiţionarea taurinelor adulte................................................................. 649
Alimentaţia boilor de muncă.......................................................................... 650
Alimentaţia taurilor de reproducţie............................................................... 651
CAPITOLUL 31
Specificul alimentaţiei ovinelor......................................................................... 657
Particularităţi ale digestiei.............................................................................. 657
XII
Alimentaţia oilor mame.................................................................................. 659
Cerinţe de hrană............................................................................................... 659
Alimentaţia oilor în perioada de pregătire pentru montă şi montă......... 666
Alimentaţia oilor în gestaţie........................................................................... 668
Alimentaţia oilor în lactaţie............................................................................ 672
Alimentaţia mieilor.......................................................................................... 676
Alimentaţia mieilor de prăsilă....................................................................... 678
Alimentaţia berbecilor..................................................................................... 679
Alimentaţia ovinelor pentru carne................................................................. 681
Recondiţionarea ovinelor reformate.............................................................. 684
Tulburări nutriţionale şi metabolice, la ovine.............................................. 685
CAPITOLUL 32
Specificul alimentaţiei cabalinelor.................................................................... 687

Cerinţe de hrană............................................................................................... 689
Alimentaţia iepelor.......................................................................................... 694
Alimentaţia armăsarilor.................................................................................. 698
Alimentaţia tineretului cabalin...................................................................... 700
Alimentaţia mânjilor........................................................................................ 701
Alimentaţia cailor de muncă........................................................................... 704
Tulburări de origine alimentară, la cabaline................................................ 707
CAPITOLUL 33
Specificul alimentaţiei iepurilor........................................................................ 709
Cerinţe de hrană............................................................................................... 711
Regimuri de furajare pentru iepuri............................................................... 717
CAPITOLUL 34
Specificul alimentaţiei porcinelor..................................................................... 721
Cerinţe de hrană............................................................................................... 723
Utilizarea aditivilor furajeri la porcine......................................................... 738
Tehnici de preparare a nutreţurilor şi metode de hrănire......................... 739
Nutreţuri folosite la porcine........................................................................... 742
Alimentaţia scroafelor...................................................................................... 746
Alimentaţia vierilor.......................................................................................... 751
Alimentaţia porcilor în creştere...................................................................... 752
XIII
CAPITOLUL 35
Alimentaţia păsărilor ........................................................................................... 762
Consumul de hrană......................................................................................... 766
Tehnici şi metode de hrănire.......................................................................... 770
Nutreţuri folosite în hrana păsărilor............................................................. 773
Consumul de apă............................................................................................. 777
Alimentaţia găinilor......................................................................................... 777
Alimentaţia puicuţelor de înlocuire................................................... 778
Alimentaţia găinilor în perioada de ouat.......................................... 781
Alimentaţia puilor de carne (broileri) de găină................................ 784
Alimentaţia curcilor......................................................................................... 791
Alimentaţia gâştelor......................................................................................... 796
Alimentaţia raţelor........................................................................................... 797
CAPITOLUL 36
Alimentaţia câinilor şi pisicilor.......................................................................... 801
Particularităţi ale digestiei............................................................................... 801
Surse de hrană pentru câini şi pisici.............................................................. 802
Alimentaţia câinilor.......................................................................................... 805
Cerinţe de hrană.................................................................................... 806
Alimentaţia pisicilor......................................................................................... 810
Cerinţe de hrană.................................................................................... 811
ANEXE – Tabele de valori nutritive…………………………………………... 815
INDEX ABREVIERI.............................................................................................. 827
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................... 828
XIV
PREFAȚĂ
Aceasta lucrare reprezintă o reeditare, (încă insuficient) corectata şi

îmbunătăţită, a unei lucrări precedente cu acelaşi titlu, continuând efortul unui grup de
nutriţionişti din cadrul Facultăţii de Zootehnie din Iaşi de a oferi celor interesaţi cele
mai noi cunoştinţe, abordări, tendinţe şi realizări din domeniul nutriţiei şi alimentaţiei
animalelor.
Nutriţia animală este incitantă nu numai prin efectele determinate de
aplicarea cunoştinţelor dobândite ci, înainte de aceasta, prin însăşi complexitatea
domeniului (cunoaşterea şi influenţarea desfăşurării unor procese vitale la animale) şi
implicit, a bogatelor interrelaţii cu alte discipline (biologie, fiziologie, etologie,
biochimie, biofizică, matematică, informatică, microbiologie, biotehnologii,
managementul creşterii animalelor etc.).
Nutriţia şi alimentaţia influenţează direct şi evident nu numai nivelul
producţiilor animale dar şi reproducţia, procesele de creştere şi dezvoltare, starea de
sănătate a animalelor şi nu în ultimul rând eficienţa economică – obiectiv determinant
în desfăşurarea activităţii din zootehnie.
O alimentaţie performantă sub aspect productiv şi economic impune
cunoaşterea şi aplicarea conceptelor şi recomandărilor nutriţiei animale, ştiinţă aflată
în continuu progres. Nutriţia a contribuit decisiv, alături de ameliorarea genetică, la
evoluţia spectaculoasă în ultimii zeci de ani a performanţelor obţinute în zootehnie;
între acestea, poate cea mai elocventă este reducerea cu zeci de procente a consumului
specific de hrană pentru realizarea diferitelor producţii (de ex. cu 50%, în ultimii 30-40
de ani în producţia de carne la porc sau de pasăre, cu răsfrângere directă asupra
costului producţiilor şi preţului produselor de origine animală şi, în final, asupra
consumului şi respectiv nivelului de trai al oamenilor.
Având o contribuţie importantă în formarea specialiştilor din domeniul
creşterii animalelor, nutriţia şi alimentaţia animmalelor constituie obiectul unor
discipline obligatorii din planul de învăţământ al facultăţilor de zootehnie, agronomie
şi medicină veterinară.
Lucrarea de faţă se doreşte a fi un util instrument deopotrivă pentru studenţi,
dar şi pentru specialiştii din unităţile de producţie şi cercetare zootehnică.
XV
Deşi lucrarea îşi propune să prezinte, alături de cunoştinţele clasice, cele mai
moderne abordări ale problemelor de nutriţie animală la nivel european, în mod cert ea
este perfectibilă, progresele înregistrate în acest domeniu şi în ştiinţele conexe fiind în
continuă expansiune.
Cu dorinţa ca lucrarea să corespundă exigenţelor de tradiţie ale creaţiilor şcolii

ieşene de nutriţie şi alimentaţie animală, fondată de reputatul profesor Haralamb
Vasiliu, continuată şi dezvoltată de eminentul profesor Emil Roşu, autorii readuc în
atenţie expresia filosofului Seneca: „Docendo discitur” („Înveţi, învăţând pe alţii” –
Epistole morale, către Lucilius).
AUTORII
XVI
Nutriţia şi alimentaţia animalelor
CAPITOLUL 1
ROLUL ŞI LOCUL NUTRIŢIEI ŞI ALIMENTAŢIEI ANIMALE
Cea mai simplă definiţie a termenului de nutriţie poate fi următoarea:

procesele prin care organismele vii asimilează hrana şi o folosesc pentru
creştere, refacerea ţesuturilor şi elaborarea de produse; această definiţie se
poate aplica tuturor formelor de viaţă, incluzând plantele şi animalele.
În sens mai restrâns, nutriţia animală poate fi definită ca “ştiinţa care
se ocupă cu studiul schimburilor nutritive dintre organism şi mediu, a
transformării substanţelor absorbite în substanţe proprii organismului,
precum şi a folosirii lor pentru întreţinere şi realizarea producţiilor”; în
acelaşi timp, nutriţia studiază şi modul în care energia şi substanţele
nutritive sunt folosite în organism, precum şi randamentul utilizării lor în
diferite funcţii sau producţii animale.
Nutriţia animală are în vedere faptul că, în timp ce producţia vegetală
se bazează exclusiv pe elementele anorganice (azotul sub formă de nitraţi
sau amoniac, apă şi dioxid de carbon) şi energia solară (captată de clorofilă
şi folosită în procesele de biosinteză), producţia animală este realizată prin
folosirea compuşilor organici (proteine, hidraţi de carbon, lipide, vitamine)
produşi de plante. În acest fel se stabileşte o strânsă legătură între sol şi
animal, prin intermediul plantelor.
În aceste condiţii, în ştiinţa nutriţiei se aplică cunoştinţe multiple din
chimie şi biochimie, fizică şi matematică, ştiinţa solului şi fitotehnie, ştiinţa
producţiei animale, inginerie şi sisteme de producţie, alte discipline.
Un nutriţionist competent trebuie să aibă cunoştinţe temeinice asupra
nutrienţilor, asupra biochimiei, funcţiilor şi metabolismului lor şi despre
interrelaţiile metabolice dintre aceştia; în acelaşi timp, trebuie să fie
familiarizat cu principalele elemente de comportament al animalelor, de
fiziologie, genetică, microbiologie şi managementul creşterii animalelor.
Produsele animale sunt componente esenţiale ale hranei omului, de
multe secole şi în multe culturi. În ţările dezvoltate, ponderea produselor de
origine animală în hrană este importantă; astfel, de exemplu în SUA
(Pond W.G. şi col., 1995), dieta zilnică tipică pentru om oferă 2100 kcal, la
care contribuie cu:
1
Rolul şi locul nutriţiei animale
47 % produse de - 11 % laptele şi produsele lactate,

origine animală - 36 % carnea şi produsele de carne
(taurine, porc, pasăre, peşte..)
- 26 % pâinea şi cerealele,
53 % produse de - 12 % fructele şi alte vegetale,
origine vegetală
- 15 % zahărul, grăsimile animale,
uleiurile şi alcoolul
În România, prin alimentele de origine animală se asigură cca. 25 %

din caloriile zilnice (fiind cea mai scăzută proporţie din Europa).
Produsele de origine vegetală sau animală asigură în proporţii diferite
cerinţele omului în nutrienţi (tab.1.1), ceea ce înseamnă că o dietă normală
este compusă dintr-un amestec de alimente de origine animală (1/3) şi
vegetală (2/3); excluderea produselor animale din alimentaţia omului este
incompatibilă cu existenţa umană.
Tabelul 1.1 Contribuţia unor alimente la satisfacerea cerinţelor omului în nutrienţi
Asigură (%) faţă de cerinţe:

Nutrienţi: Lapte + Pâine, cereale,
Lapte Carne
carne legume
Proteine 50 85 100 30
Vitamine: - A 44 54 60
- B1 36 42 37
- B2 42 70 29
-C 100
Calciu 35 5
Fier 41 10
Cu toate acestea, mulţi oameni consumă în exclusivitate alimente de

origine vegetală (datorită unor determinări de ordin religios, economic sau
personal); este dovedit faptul că o alimentaţie exclusiv vegetariană previne
unele boli degenerative cronice (cancerul colonului, ateroscleroza ...), aceste
boli fiind mai răspândite la oamenii care consumă hrană bogată în alimente
de origine animală şi în mai mică măsură la cei care consumă cereale
bogate în fibre şi mai sărace în proteină.
În acelaşi timp, unele cercetări de nutriţie, mai vechi sau mai noi, au
evidenţiat faptul că în cazul copiilor hrăniţi exclusiv cu alimente vegetale, la
2
vârsta de 2 ani înălţimea şi greutatea sunt rămase în urmă, în asociere cu

prezenţa anemiei, a rahitismului şi a altor tulburări (specifice carenţei în
vitamina B12 etc.).
Or, ponderea copiilor subponderali, la vârsta de 5 ani, variază de la
7 % (în Brazilia), până la 64 % şi 66 % în Bangladesh şi respectiv India, ţări
în care şi consumul de alimente de origine animală este foarte redus (tab.
1.2).
Tabelul 1.2 Consumul de cereale şi produse animale, în unele ţări

(medie anuală pe locuitor - anul 2002)
Carne (kg) Lapte Ouă

Oaie
Ţară Cereale
Vită Porc Pasăre + (kg) (buc)
capră
SUA 112,5 43,2 29,9 49,8 0,6 261,8 243
Italia 161,9 24,0 24,9 17,9 1,5 194,2 197
China 166,6 4,6 34,2 10,5 2,5 13,3 290
India 157,8 2,5 0,6 1,3 0,7 62,9 27
România 209,9 7,0 24,9 19,0 2,4 194,2 195
Sursa: FAO STAT, 2005
De altfel, la nivel european s-a evidenţiat o relaţie directă între

mortalitatea infantilă şi producţia de lapte (creşterea cu 100 kg a producţiei
de lapte/locuitor, determină reducerea mortalităţii infantile cu 2,2 0/00 de
locuitori); de asemenea, a fost stabilită o legătură directă între creşterea
consumului de lapte şi scăderea alcoolismului.
Consumul sporit de alimente de origine animală necesită o suprafaţă
mai mare de teren pentru hrănirea unei persoane (cca. 0,37 ha, faţă de numai
0,09-0,1ha în cazul alimentaţiei vegetariene) deoarece, conform legii
biologice a ciclurilor şi nivelurilor trofice, materia organică ingerată se
regăseşte în corpul consumatorului în raport de 1/10, astfel că, la erbivore
dintr-un consum de 10 kg de substanţă organică se depune în corp doar 1 kg
de substanţă organică.
Or, datorită sporirii continue a populaţiei îndeosebi dar şi altor cauze,
suprafaţa de teren cultivată cu cereale, exprimată prin raportare la numărul
de locuitori, a scăzut şi continuă să scadă (tab 1.3).
De asemenea, este important de menţionat faptul că o serie de
informaţii recente arată că o reducere majoră a producţiei animale ar
3
produce atât importante dereglări ecologice cat şi o puternică instabilitate

economică la nivel mondial.
Nutriţia animală, alături de alte ştiinţe (reproducţie, genetică, igienă,
management etc.), are un rol major în îmbunătăţirea acestei situaţii.
Tabelul 1.3 Evoluţia suprafeţei medie de cereale (ha / locuitor) în unele ţări
Ţara Anul
1950 2000 2050
SUA 0,41 0,23 0,19
Brazilia 0,34 0,11 0,08
India 0,28 0,10 0,07
China 0,16 0,07 0,06
Nigeria 0,52 0,13 0,05
Etiopia 0,39 0,11 0,03
Pakistan 0,31 0,08 0,03
Sursa: Brown L.R., şi col., 1999
Sporirea productivităţii animalelor, posibilă în primul rând prin

nutriţie şi ameliorare, este un mijloc sigur pentru o mai bună folosire a
terenului agricol, permiţând reducerea efectivelor de animale fără scăderea
producţiei totale, printr-o mai eficientă folosire a hranei în producţia
animală - aspect evidenţiat de datele din tabelul 1.4.:
Tabelul 1.4. Eficienţa utilizării energiei şi proteinei în producţia de lapte

Producţie de lapte Consum/kg lapte
(kg/zi) Energie (kcal) Proteină (g)
2,5 4148 206
5 2448 127
10 1598 87
20 1173 67
25 1088 64
35 990 59
45 936 57
Aceeaşi situaţie se înregistrează şi în producţia de carne, la toate

speciile sporirea productivităţii determinând o mai bună utilizare a energiei
şi a nutrienţilor în sporul de greutate, (tab. 1.5.):
4
Tabelul 1.5 Eficienţa utilizării energiei şi proteinei în producţia de carne

Tăuraşi, 200 kg Consum/kg spor
spor mediu zilnic (kg) Energie (kcal) Proteină (g)
500 10448 624
800 7625 552
1000 6916 425
1200 6370 392
1400 5980 364
1600 5687 346
În aceste condiţii, este unanim acceptată ideea că, nutriţia şi

alimentaţia animalelor nu creează animale cu potenţial ridicat, dar permit
acestora să-şi pună în valoare potenţialul productiv din ce în ce mai mare.
Importanţa nutriţiei în producţia animală este evidenţiată şi prin
ponderea costului hranei (peste 50 %) în costurile produselor animale.
Atenţia pe care crescătorii de animale o dau nutriţiei şi alimentaţiei
şeptelului, determină, în mare măsură, rentabilitatea activităţii lor.
Este de neconceput o activitate de selecţie şi ameliorare a animalelor
în condiţii necorespunzătoare de hrănire; la fel, reproducţia normală a
animalelor depinde, în măsură hotărâtoare, de o alimentaţie raţională, bazată
pe cele mai noi cunoştinţe.
Nutriţia şi alimentaţia animalelor au o influenţă importantă asupra
calităţii produselor de origine animală, prin intermediul lor putându-se
modifica proporţia diferitelor componente ale corpului (proteine, lipide,
apă...), însuşirile organoleptice (culoare, gust, miros) şi cele chimice (ca de
ex. proporţia diferiţilor acizi graşi) ale produselor animale şi chiar calităţile
tehnologice ale acestora (la lapte, ouă...) etc.
Ca ştiinţă, nutriţia a cunoscut o dezvoltare continuă, atât pe baza
observaţiilor crescătorilor de animale, cât şi mai ales, progreselor din ştiinţa
şi tehnologia creşterii animalelor şi din alte discipline.
S-au făcut progrese deosebite pe linia aspectelor cantitative ale
nutriţiei, precizându-se cu mai multă acurateţe, cerinţele de energie şi
nutrienţi la diferite specii şi în condiţii diferite de exploatare, au fost
precizate, mai bine, simptomele de carenţă; s-au obţinut rezultate deosebite
în privinţa cunoştinţelor referitoare la metabolismul diferiţilor nutrienţi.
Progrese importante s-au realizat în direcţia formulării raţiilor şi a
reţetelor de hrană astfel încât să se asigure o ingestie corespunzătoare, care
să permită atingerea scopului urmărit.
5
De asemenea, au fost introduşi în hrana animalelor promotorii de

creştere, aditivii nenutritivi, s-au găsit soluţii alternative la folosirea
antibioticelor şi altor aditivi consideraţi dăunători pentru om.
Nu fără importanţă sunt acumulările practice şi ştiinţifice, cu privire la
procesarea şi prepararea nutreţurilor, care contribuie la îmbunătăţirea
calităţii organoleptice şi nutriţionale a lor.
Rezultatele obţinute în cercetarea ştiinţifică de profil, au determinat o
specializare strictă a specialiştilor din nutriţia animalelor nu numai pentru
cele două grupe mari de animale, rumegătoare şi nerumegătoare, ci chiar şi
în cadrul lor (de ex. pentru vaci-viţei, producţie de carne la taurine, sau pui
de carne, găini ouătoare etc.).
În aceste condiţii, profesia de nutriţionist este unanim recunoscută şi
apreciată. La nutriţionişti se recurge din ce în ce mai des, în toate ţările
dezvoltate, deoarece acumularea de cunoştinţe în domeniu este continuă şi
importantă. La atingerea nivelului actual de cunoştinţe în domeniul nutriţiei
animale, hotărâtori au fost trei factori:
• folosirea animalelor de laborator (cobai, hamsteri, şoareci, şobolani,
câini, maimuţe, pui de găină, potârnichi...) ca modele pentru animalele
de fermă şi om,
• progresele făcute în direcţia biologiei moleculare şi formularea
modelelor matematice pentru metabolismul celular şi corpul animal,
• dezvoltarea tehnicilor analitice în chimie, biochimie, fiziologie
animală şi alte domenii, tehnici capabile să evidenţieze cantităţi
extrem de mici de substanţe din nutreţuri, corp sau produse animale.
În dezvoltarea şi aprofundarea cunoştinţelor de nutriţie animală un rol
important revine, în continuare, cercetării ştiinţifice, care trebuie să aducă
noi date referitoare la:
– fiziologia digestiei şi nutriţiei, în condiţiile creşterii potenţialului
productiv al animalelor şi necesităţii unei calităţi superioare a produselor
animale,
– corelarea cerinţelor de energie şi nutrienţi cu potenţialul productiv
al tipurilor noi de animale obţinute prin selecţie şi ameliorare,
– îmbunătăţirea sistemelor de evaluare nutriţională a resurselor
actuale şi viitoare de hrană,
– îmbunătăţirea valorii nutritive a nutreţurilor prin folosirea unor noi
tehnologii de preparare, conservare, procesare etc.,
6
– îmbunătăţirea disponibilităţii nutrienţilor din nutreţuri cu ajutorul

unor noi tehnologii de tratare sau folosind noi aditivi furajeri.
Un rol important în nutriţia şi alimentaţia animalelor îl are legislaţia
din domeniu. În Europa, legislaţia respectivă tinde să se uniformizeze în
cadrul UE şi are ca obiective (Sauvant D., 1990):
– moralizarea relaţiilor între producătorii/vânzătorii de nutreţuri şi
utilizatorii lor şi respectiv
– protejarea sănătăţii animalelor şi a consumatorului de produse
animale.
Concluzii:
• Nutriţia studiază schimburile nutritive dintre organism şi mediu,

precum şi transformările pe care le suferă în organism
substanţele din hrană, după absorbţie.
• Materia organică consumată de animale se regăseşte, în corpul
consumatorului, în raport de 1/10.
• Sporirea productivităţii animalelor este asociată cu o mai bună
valorificare a energiei şi nutrienţilor în organism.
• În costurile de producţie ale produselor animaliere cheltuielile
cu hrana deţin ponderea cea mai importantă, astfel că nutriţia şi
alimentaţia raţională pot contribuii la eficientizarea produselor
zootehnice.
• Nutriţia şi alimentaţia animalelor au rol deosebit în apărarea
sănătăţii animalelor, siguranţa animalelor şi protecţia mediului.
7
Tubul digestiv şi nutriţia
CAPITOLUL 2
TUBUL DIGESTIV ŞI NUTRIŢIA
Tubul digestiv (sau tractusul gastro-intestinal = TGI) prezintă o

importanţă deosebită pentru studiile de nutriţie prin influenţa pe care o are
asupra utilizării hranei şi nutrienţilor.
Organele, glandele şi structurile specializate ale TGI au rolul de a
asigura procurarea, mestecarea şi înghiţirea hranei, digestia şi absorbţia
nutrienţilor, precum şi unele funcţii secretorii şi excretorii.
Digestia, definită simplist ca acţiunea prin care hrana este pregătită
pentru absorbţie, se desfăşoară sub acţiunea unor factori fizici (masticaţie,
contracţiile TGI) şi chimici (HCl din stomac, bila în intestinul subţire).
Hidroliza ingestei (respectiv a nutreţurilor ingerate) are loc sub
acţiunea enzimelor produse de TGI (aşa numita digestie biochimică) sau de
către microorganismele aflate la diferite niveluri ale acestuia (digestia
microbiană).
În urma digestiei, nutreţurile sunt descompuse în componente de
dimensiuni reduse sau sunt solubilizate astfel încât să poată fi absorbite şi
apoi utilizate de către celule.
Absorbţia este procesul prin care componentele hranei, descompuse
până la dimensiuni foarte mici (molecule), traversează peretele TGI
ajungând în sânge sau limfă.
Pe lângă digestie şi absorbţie, tubul digestiv asigură şi eliminarea
dejecţiilor şi a altor produşi reziduali rezultaţi din activitatea metabolică a
organismului.
Specificul anatomic şi funcţional al tubului digestiv

la animalele domestice
Tractusul gastrointestinal al mamiferelor este compus din: gură (şi

glande anexe), esofag, stomac, intestin subţire şi intestin gros (inclusiv
cecumul la unele specii). În legătură strânsă cu TGI, respectiv cu digestia şi
8
absorbţia, sunt ficatul (care secretă bila) şi pancreasul (care secretă enzimele
digestive pancreatice).
După structura TGI animalele domestice pot fi împărţite în două grupe:
– nerumegătoare (monogastrice), respectiv animale cu un singur stomac;
– rumegătoare, respectiv animale cu stomac compus (compartimentat).
Structura şi capacitatea relativă, ale compartimentelor TGI (tab.2.1;
fig.2.1) determină specificitatea felului hranei şi a desfăşurării digestiei la
diferitele grupe de animale: carnivore, omnivore, erbivore.
Tabelul 2.1 Capacitatea relativă a compartimentelor TGI la diferite specii
Capacitate relativă (% din capacitatea totală) Raport
Specificare Intestin gros Lungime Suprafaţă
intestin : TGI :
Intestin Colon +
Stomac Cecum lungime suprafaţa
subţire rectum
corporală corporală
Taurine 71 18 3 8 20 : 1 3,0 : 1
Oi, capre 67 21 2 10 27 : 1 -
Cai 9 30 16 45 12 : 1 2,2 : 1
Porci 29 33 6 32 14 : 1 -
Câini 63 23 1 13 6:1 0,6 : 1
Pisici 69 15 16 - 4:1 0,6 : 1
Om 17 67 16
Sursa: Pond W.G. şi col., 1995
Astfel, la carnivore, care în principiu consumă carne, peşte, insecte,

respectiv hrană concentrată şi digestibilă (exceptând penele, părul, fanerele),
cel mai dezvoltat compartiment este stomacul gastric; intestinul subţire este
relativ scurt iar intestinul gros nu este “saculat“. Capacitatea lor de digerare
a celulozei este foarte limitată, nutreţurile fibroase ne fiind specifice
alimentaţiei lor.
Animalele omnivore (porc, şobolan ...), ca şi cele erbivore (cai,
taurine, oi, capre ...), au TGI mai complicat decât carnivorele şi adaptat, în
măsură mai mare sau mai mică, pentru utilizarea nutreţurilor vegetale
La porci, stomacul are o capacitate relativ redusă, la fel ca şi
intestinul subţire; intestinul gros este mult mai dezvoltat, în cecum şi
colon având loc intense procese de fermentaţie.
Între speciile de erbivore apar diferenţe mari în privinţa structurii
TGI.
9
Astfel, la cai (erbivore nerumegătoare), stomacul simplu are o

capacitate foarte redusă, în schimb fiind foarte dezvoltate cecumul şi în mod
deosebit colonul, unde au loc procese intense de fermentaţie ce permit
utilizarea nutreţurilor fibroase.
Animalele erbivore rumegătoare (taurine, ovine, caprine ...) constituie
un grup foarte specializat, având posibilitatea de a digera celuloza şi alţi
hidraţi de carbon în măsură mai mare decât alte specii de animale
domestice. Stomacul acestora, compartimentat, constituie un adevărat
fermentator în care au loc intense procese de digestie (fermentare) dar şi de
sinteză.
La animalele nerumegătoare (cai, porci, iepuri ...) stomacul are o
capacitate redusă, intestinul subţire fiind în general lung (în special la porc).
Secreţiile digestive produse sunt secretate în duoden; secreţiile pancreasului
şi bila ajung în intestinul subţire.
Absorbţia se face mai ales în intestinul subţire, mai intens la nivelul
jejunului şi ileonului, dar o bună parte a substanţelor se absoarbe şi la
nivelul duodenului.
Intestinul gros (cecum, colon, rectum), variază la diferite specii atât ca
lungime cât şi ca volum.
Astfel, la cai cecumul este foarte dezvoltat, reprezentând peste 60 %
din capacitatea tubului digestiv.
În intestinul gros se absorb cantităţi importante de apă şi se secretă
substanţe anorganice. Mai ales în cecum şi colon au loc intense procese de
fermentaţie bacteriană, cu formare de acizi graşi volatili (acetic, propionic,
butiric) şi sinteza unor vitamine hidrosolubile şi aminoacizi (mai ales la cai
şi iepuri). Proteinele şi alte substanţe cu molecule mari sintetizate în cecum,
în lipsa sucurilor digestive, sunt insa puţin folositoare pentru animalul
gazdă.
La păsări, tractusul gastrointestinal diferă mult faţă de alte specii de
animale nerumegătoare. Păsările, neavând dinţi, nu mărunţesc nutreţurile în
gură, acestea ajungând direct în guşă, unde suferă procese de fermentaţie.
Sucul gastric se produce în proventricul, iar stomacul muscular (pipota)
îndeplineşte funcţia dinţilor de la mamifere, mărunţind hrana în particule
fine. Atât proventriculul cât şi pipota joacă un rol redus în procesul
digestiei. Cele mai multe enzime (excepţie face lactaza) se găsesc în
intestinul subţire, unde domină şi procesele de absorbţie.
În intestinul gros se absoarbe apa, iar fermentaţiile bacteriene sunt
reduse; celuloza nu se digeră sau se digeră foarte puţin.
10
STOMAC
CECUM,
CECUM,
INTESTIN SUB}IRE COLON+RECTUM
INTESTIN SUBŢIRE
COLON+RECTUM
TAURINE
Taurine 18 %
46 m
IEPURI 12 %
Iepuri
3,5 m
CAI
Cai 30 %
22 m
CÂINI
Caini 23 %
4m
Porci
PORCI 33 %
18 m
Fig. 2.1 Reprezantarea schematică a capacităţii relative (% din capacitatea

totală) a diferitelor segmente ale tractusului gastro-intestinal
La animalele rumegătoare, digestia are un anumit specific dat de

existenţa stomacului foarte voluminos (peste 70 % din capacitatea TGI) şi
compartimentat. Un rol important în digestie îl au: producţia de salivă,
rumegarea, eructaţia şi digestia microbiană.
11
Secreţia de salivă la rumegătoare este abundentă (peste 150 l pe zi la

vaci, 10 l pe zi la oi ...) şi relativ continuă; saliva are un rol important în
menţinerea pH-ului rumenal la un nivel relativ constant. Saliva este şi o
sursă de N (din uree şi mucoproteine), P şi Na. În acelaşi timp, saliva are rol
mecanic (prin îmbibarea nutreţurilor), dar şi de reducere a tensiunii
superficiale a conţinutului rumenal.
Stomacul la rumegătoare are patru compartimente: reticulum (reţea),
rumen, omasum (foios) şi abomasum (cheag).
Reţeaua şi rumenul nefiind separate complet, formează un complex
(reticulo-rumen) cu funcţii specifice. Reţeaua asigură deplasarea hranei spre
rumen sau foios dar şi regurgitarea ei în vederea rumegării.
Rumenul este cel mai voluminos compartiment al tractusului digestiv
(peste 100 l, la taurinele adulte), constituind un sistem de fermentaţie
anaerob, cu o compoziţie ionică şi un pH relativ constante. Temperatura din
rumen favorizează fermentaţiile, fiind superioară cu cca. 10 C faţă de cea a
corpului. Presiunea osmotică este asemănătoare cu cea a sângelui, care poate
fi mărită uşor de NaCl, micşorând ingesta de substanţă uscată.
In principiu, singurul factor de variaţie a conţinutului rumenal este
alimentaţia.
La rumegătoarele tinere (în perioada de alăptare, în special) reţeaua,
rumenul şi foiosul sunt puţin dezvoltate, rolul principal în digestie avându-l,
în acest stadiu, cheagul.
Un rol important în acest caz îl are orificiul reticular care asigură la
tineret, în perioada de alăptare, trecerea laptelui direct în cheag evitând
reticulo-rumenul (by-pass) şi astfel şi fermentarea bacteriană. Închiderea
orificiului reticular este stimulată de “reflexul de supt”, de unii ioni, precum
şi de suspensiile solide din alimentele lichide.
Cu toate că la rumegătoare masticaţia, în timpul ingerării hranei, este
foarte activă, după ingerare o parte din nutreţuri (cele fibroase şi celulozice)
suferă o remărunţire în procesul rumegării (masticaţia mericică). În acest
proces nutreţurile de volum (iarbă, fânuri, celulozice...) sunt mărunţite, iar
particulele rezultate (având dimensiuni de sub 1 mm), pot trece din reţea,
prin orificiul reticulo-omasal, spre celelalte compartimente ale TGI.
Durata ingestiei şi rumegării este de cca. 18 ore pe zi; timpul de
digestie se reduce proporţional cu creşterea duratei rumegării (care este cu
atât mai mare cu cât nutreţurile conţin mai multe ţesuturi lignificate).
Eructaţia, alt mecanism important în procesul de digestie, asigură
evacuarea gazelor rezultate în timpul fermentaţiei microbiene din rumen.
12
Metabolismul rumenal
La rumegătoare, spre deosebire de nerumegătoare, hrana ingerată

suferă o intensă fermentaţie pregastrică sub acţiunea microorganismelor
existente în reticulo-rumen şi a mediului foarte propice, de la acest nivel,
pentru dezvoltarea şi activitatea lor (mediu lichid, anaerobioză, temperatură,
evacuarea continuă a “deşeurilor”).
În viaţa acestor microorganisme se disting 3 faze: creştere
(proliferare), fermentaţie, digestie.
Bacteriile sunt dominante atât ca specii (peste 200) cât şi ca număr
(cca. 1010/ml conţinut rumenal); greutatea totală a bacteriilor din reticulo-
rumen este apreciată la cca. 2 kg substanţă uscată, la o vacă de 600 kg şi cu
o producţie de lapte de cca. 25 kg/zi (Jarrige R., 1988).
În faza de creştere a bacteriilor se manifestă cerinţe specifice în azot,
energie, fosfor şi microelemente; aceste cerinţe sunt satisfăcute prin
amoniacul rezultat din fermentarea proteinelor din hrană, precum şi din
amide (ex. uree), nitraţi, nitriţi. Aminoacizii nu sunt indispensabili creşterii
lor, dar asigură o proliferare maximă şi echilibrată a bacteriilor.
Necesarul de energie este asigurat de zaharurile uşor fermentescibile
şi de unii acizi graşi volatili (izobutiric, metilbutiric, izovalerianic). Dacă
cantitatea de zaharuri fermentescibile este prea mare, degradarea celulozei
este diminuată.
Substanţele minerale (P, S, Cu, Co...) sunt asigurate prin intermediul
nutreţurilor de bună calitate (ex. fân de lucernă).
Vitaminele, rezultate în urma proceselor de biosinteză din rumen (în
special biotina, acidul folic, tiamina, acidul pantotenic ...) satisfac
necesităţile bacteriilor.
În faza de fermentaţie, acţionează mai multe suşe (specii) de bacterii,
fiecare având profil fermentativ propriu, degradând un anumit tip de
substanţe organice (proteine, celuloză, amidon, lipide).
Din totalul bacteriilor, cca. 10 % sunt celulozolitice (fibrolitice), ele
elaborează enzime specifice (celulaze, hemicelulaze), necesare pentru
degradarea unei părţi importante din pereţii celulari. În urma acestei
degradări primare, rezultă glucide simple, respectiv oze (fig 2.2).
13
În rumen, proteinele sunt descompuse, sub acţiunea bacteriilor, până

la aminoacizi şi mai ales amoniac; intensitatea proteolizei depinde în
deosebi de natura proteinelor (provenienţa lor).
GLUCIDE NUTREŢURI PROTEINE
HIDROLIZ|
eliberează energie (stocată ca ATP)

OZE AMINOACIZI
NH3
FERMENTAŢIE PROTEINE
(ATP) MICROBIENE
AGV (CO2+CH4) AGV+NH3
Produşi terminali (absorbiţi / eructaţi)
Glucide nedigerate PDIM

în rumen PDIA
(pereţi celulari, amidon)
Fig. 2.2 Metabolismul glucidelor şi proteinelor la rumegătoare
14
Bacteriile acţionează şi asupra lipidelor, având loc, în principal, o

puternică hidrogenare a acizilor graşi nesaturaţi.
În faza de digestie, mare parte din bacterii sunt “distruse” în rumen,
fiind ingerate de către protozoare sau sunt antrenate (continuu) spre foios şi
cheag, sub formă liberă sau ataşate de particulele alimentare, iar apoi sunt
supuse digestiei intestinale, fiind o sursă importantă de aminoacizi pentru
animalul gazdă.
Aceste “pierderi” sunt permanent compensate prin automultiplicare,
dacă sunt asigurate condiţiile necesare (energie, azot, minerale, vitamine).
Protozoarele (fauna rumenală), ajung în TGI al animalelor tinere fie
direct de la mamă, fie prin hrana consumată; ele se dezvoltă bine când raţia
este bogată în glucide solubile (ierburi, sfeclă, concentrate), dacă pH-ul nu
este prea acid. Protozoarele se dezvoltă slab la pH < 6,0 şi practic, dispar, la
pH < 5,0. Sunt prezente în conţinutul rumenal în număr mult mai redus
decât bacteriile (respectiv cca. 106 /ml conţinut rumenal), dar reprezintă
totuşi cel puţin 50% din biomasa microbiană.
Faza de creştere a protozoarelor este “scumpă” pentru animalul
gazdă, ele hrănindu-se din bolul alimentar şi intrând astfel în concurenţă cu
gazda.
Faza de fermentaţie se caracterizează prin atacarea componentelor
principale ale nutreţurilor (glucide, proteine...). Fermentaţia începe cu
degradarea glucidelor uşor fermentescibile, acestea constituind mecanismul
biochimic de plecare indispensabil pentru continuarea proceselor
fermentative şi în special pentru atacul celulozei.
Protozoarele posedă numeroase sisteme enzimatice (invertaze,
inulinaze, amilaze, celobiaze, glucozidaze,...) fiind apte să degradeze chiar
şi componente ale pereţilor celulari.
Digestia proteinelor (provenite din hrană sau din bacteriile ingerate) se
face până la NH3 (50-70 % din N total degradat) sau se opreşte la faza de
aminoacizi (30-50 % din N total degradat), care sunt imediat folosiţi în
sinteza protoplasmei protozoarelor.
Faza de digestie, debutează cu inactivarea activităţii lor, urmând apoi
dezintegrarea în foios şi digerarea lor prin pepsină şi tripsină ; contribuţia
protozoarelor la aportul de proteină microbiană fiind de cca. 20 %.
Ciupercile sunt şi ele prezente în TGI al rumegătoarelor, fiind
identificate, până în prezent, cel puţin 3 specii; rolul acestora în procesul
digestiei încă nu a fost pe deplin elucidat.
15
Fermentaţiile rumenale
Glucidele
Glucidele - substanţe organice care domină în alimentaţia
rumegătoarelor (75-80 % din substanţa organică ingerată) - sunt
componente atât ale pereţilor celulari (celuloză, hemiceluloză, substanţe
pectice ...) cât şi ale conţinutului celular (glucide solubile, amidon ...).
Dacă în cazul animalelor nerumegătoare sursa de energie pentru
organism o constituie glucidele absorbite, la rumegătoare glucidele sunt, în
cea mai mare parte, degradate în rumen sub acţiunea microorganismelor.
Principalii produşi de fermentaţie sunt acizii graşi volatili (AGV):
- acidul acetic
- acidul propionic
AGV - acidul butiric
- alţii: izobutiric, valerianic,
izovalerianic
Se estimează (Sauvant D., 1990), că dintr-un kg de substanţă organică

fermentescibilă în rumen, se formează:
6,7 moli acid acetic 402 g 57,3 %

3,1 moli acid propionic 230 g 26,5 %
1,0 moli acid butiric 96 g 8,5 %
0,9 moli alţi acizi graşi volatili 7,6 %
2,71 moli metan 68,9 l
6,97 moli CO2 117,0 l
În cazul folosirii unor raţii obişnuite (nutreţuri de volum +

concentrate) s-a constatat, la taurinele adulte, că amestecul de AGV este
format din 60-65 % acid acetic, 18-20 % acid propionic, 10-15 % acid
butiric, 2-5 % alţi acizi graşi (Jarrige R., 1988).
O parte importantă din aceşti produşi rezultă din fermentarea
celulozei, sub acţiunea enzimelor produse de microorganismele din reticulo-
rumen, care se desfăşoară după următoarea schemă:
16
depolimerază
celuloză fragmente mici
celobiază
celobioză glucoză
acizi graşi cu lanţ scurt: C2, C3, C4,
Digestibilitatea celulozei brute în rumen (în medie 50-60 %), este

influenţată de :
– conţinutul nutreţurilor în pereţi celulari şi respectiv, în lignină şi
silice, care reduc digestibilitatea. Lignina şi substanţele incrustante au efect
pasiv asupra digestibilităţii, împiedicând enzimele să acţioneze asupra
componentelor celulare;
– cantitatea mare de glucide simple, determină aşa-zisul efect
asociativ negativ, caracterizat prin: reducerea pH-ului din rumen (or,
bacteriile fibrolitice acţionează la un pH de 6-7), dezvoltarea mai rapidă a
bacteriilor amilolitice şi zaharolitice (creşte proporţia acizilor propionic şi
butiric), reducerea digestibilităţii celulozei, a energiei, precum şi a cantităţii
de NH3 şi aminoacizi disponibili;
– unii acizi graşi (ex. caproic) au efect favorabil asupra digestibilităţii
celulozei.
Digestibilitatea amidonului în rumen este rapidă şi aproape totală (90-
95 %), existând totuşi diferenţe în funcţie de provenienţa lui; astfel,
amidonul din seminţele de porumb şi sorg se digeră mai lent şi în proporţie
mai mică, faţă de cel provenit din grâu, orz, ovăz.
Produsul final al digestiei amidonului este glucoza, care este
transformată, în cea mai mare parte, în AGV; glucoza furnizează doar cca.
10 % din energia absorbită.
17
Proteinele
Procesele de proteoliză din rumen sunt intense; parţial ele se opresc la
stadiul de aminoacizi, dar de cele mai multe ori proteoliza este completă,
produşii finali fiind NH3, AGV, CO2; proteoliza se datoreşte în principal
bacteriilor.
Schematic, proteoliza se desfăşoară astfel:

proteinaze peptidaze
Proteine peptide aminoacizi NH3, AGV,CO2
Substanţele azotate neproteice (SAN) sunt descompuse rapid şi în

totalitate, după următoarea schemă:
sub acţiunea enzimelor bacteriene
nitraţi nitriţi NH3

în cantităţi mari proteoliza
se opreşte în acest stadiu
se acumulează în rumen,
trec în sânge
! pericol de intoxicaţii
Amoniacul şi aminoacizii rezultaţi din digestia proteinelor în rumen

sunt utilizaţi pentru sinteza protoplasmei bacteriilor şi respectiv, a
protozoarelor, rezultând cca. 145 g proteine pe kg substanţe organice
fermentescibile. Dacă cantitatea de amoniac este prea mare aceasta trece
prin peretele rumenului, este transformat în uree (la nivelul ficatului) şi este
eliminat prin urină; aceasta atrage o reducere a eficacităţii utilizării azotului.
În cazul în care se depăşeşte capacitatea de prelucrare a ficatului, amoniacul
care se acumulează produce alcaloză şi chiar moartea animalului.
Digestia proteinelor în rumen este diferită după provenienţă (sursă); în
acest sens, cercetările efectuate de INRA (Franţa) arată că degradarea
teoretică (D.T.) a proteinelor în rumen variază de la 27% pentru glutenul de
porumb, până la 90-95 % la seminţele de leguminoase şi oleaginoase (fig.
2.3).
18
D.T. 100 90 95
(%)
90 77
75
80 66
70
60
42
50 35
40 27
30
20
10
0
Gluten
Gluten {roturi
Şroturi Porumb Fan Siloz {rot fl. Semin]e Lupin
Porumb Fân Siloz Şroturi fl. Seminţe
porumb
porumb tanate
tanate ierburi
ierburi soarelui
soarelui oleaginoase
oleaginoase
Lupin
Fig. 2.3. Degradarea teoretică (D.T. %) a proteinelor din unele nutreţuri, în rumen
(adaptat după Verité R., Peryraud J.L., 1988)
Partea de proteină nedegradată în rumen, denumită proteină de pasaj

sau proteină digestibilă în intestinul subţire de origine alimentară (PDIA),
este digerată sub acţiunea enzimelor gastrice şi intestinale.
Cercetări recente evidenţiază importanţa acestei proteine de pasaj
(numită şi by-pass protein) mai ales pentru vacile performante, la care se
manifestă cerinţe mai mari în aminoacizi (în special metionină, lizină şi
leucină), care nu pot fi asigurate numai de proteinele microbiene. Or, aceste
proteine insolubile sau doar parţial solubile în rumen reprezintă o bună sursă
de aminoacizi indispensabili.
În acest sens, prezintă importanţă şi unele metode de tratament (ex.
tanarea) care pot reduce degradabilitatea proteinelor în rumen.
Sinteza de proteine în rumen
Cea mai mare parte din aminoacizii bacterieni sunt sintetizaţi din NH3
şi lanţuri de carbon; din aminoacizii rezultaţi din proteoliză doar o mică
parte este încorporată direct şi aceasta numai la protozoare. Amoniacul
traversează membrana citoplasmatică a microorganismelor şi apoi este
încorporat în aminoacizi (Jouany J.P. şi col., 1995).
19
În rumen, toate grupele de microorganisme (bacterii, protozoare,

ciuperci) sintetizează de novo aminoacizi, contribuind la o aprovizionare
importantă a gazdei cu aminoacizi esenţiali.
Sinteza de proteine în rumen depinde de aportul de energie, respectiv
de cantitatea de substanţă organică aparent degradată în rumen (substanţă
organică fermentescibilă - SOF).
Pe baza a numeroase rezultate experimentale obţinute, se estimează că
în rumen se sintetizează proteine la un echivalent mediu de 22,4 g N / kg
SOF (Jouany J.P. şi col., 1995).
Sinteza de proteine microbiene în rumen este dependentă de:
• concentraţia de N – NH3;
• cantitatea de substanţe organice fermentescibile, în rumen;
• natura N din hrană, sursa de energie.
Lipidele
Nutreţurile care se folosesc în mod obişnuit în alimentaţia
rumegătoarelor conţin cantităţi mici de grăsimi.
Sub acţiunea enzimelor bacteriene, grăsimile din hrană sunt
hidrolizate (dacă se află în cantităţi mici sau moderate), rezultând acizi graşi
şi glicerol.
În acelaşi timp, sub acţiunea microorganismelor acizii graşi nesaturaţi
sunt fie saturaţi, fie li se schimbă locul dublelor legături sau unele legături
de tip cis sunt transformate în trans.
Ca urmare a acestor modificări grăsimile din lapte şi corpul
rumegătoarelor conţin cantităţi mari de acizi graşi saturaţi (C16, C18..) care le
imprimă caracteristici specifice (punct de fuziune mai ridicat, duritate mai
mare, maleabilitate mai redusă...).
Sinteza de vitamine în rumen

În rumen se înregistrează intense procese de sinteză a vitaminelor, în
special a celor din complexul B, de care beneficiază, în final, animalul
gazdă. Acest fapt a fost pus în evidenţă prin constatarea că faţă de nivelul
vitaminelor B în hrană, în rumen se găseşte o cantitate mai mare cu 180-250
% pentru vitamina B1, şi cu 300-700 % pentru vitamina B2 etc.
20
Amploarea sintezei de vitamine depinde de componenţa raţiei,

valoarea pH-ului rumenal, sursa de bacterii etc.
Datorită acestei sinteze, la rumegătoare nu se manifestă, de obicei,
simptome de carenţă în vitamine B. O remarcă specială trebuie făcută pentru
cobalamină (B12), pentru sinteza căreia este necesar ca hrana să conţină
suficient cobalt; la fel, în cazul în care hrana conţine cantităţi mari de
glucide uşor fermentescibile, este stânjenită sinteza tiaminei (ex. în cetoze,
începutul lactaţiei la vaci).
Sinteza de acizi graşi volatili în rumen (AGV)
Rumenul este un ecosistem strict anaerob unde majoritatea compuşilor

ligno-celulozici sunt degradaţi şi fermentaţi de către microflora şi microfauna
abundentă şi diversificată existentă la acest nivel al TGI (Fonty G. şi col.,
1995).
Produşii terminali rezultaţi din activitatea acestor microorganisme sunt
extrem de importanţi pentru asigurarea organismului cu energie, proteine şi
vitamine.
Astfel, prin acizii graşi volatili formaţi în rumen se asigură 60-65 % din
energia absorbită, cca. 145 g proteină/kg SOF şi respectiv mare parte din
necesarul în vitamine K şi complexul B.
Producţia de AGV este dependentă de o serie de factori dintre care
mai importanţi sunt:
• natura raţiei de hrană;
• pH-ul din rumen;
• cantitatea de substanţă uscată ingerată;
• diferiţi aditivi furajeri.
De modul în care se reuşeşte să fie dirijate fermentaţiile rumenale în
direcţia dorită depinde eficienţa utilizării hranei într-o formă sau alta de
producţie (lapte,carne...).
Secreţiile digestive, rol în digestie

Atât la animalele nerumegătoare cât şi la cele rumegătoare secreţiile
digestive sunt deosebit de importante pentru procesul digestiei. Între cele
două grupe de specii de animale de fermă apar diferenţe sub acest aspect în
21
sensul că aceste secreţii acţionează înaintea celor microbiene, din cecum şi

colon, la nerumegătoare (cai, porci, păsări) şi respectiv, după ce nutreţurile
au suferit procese de fermentaţie în rumen, la animalele rumegătoare
(bovine, oi, capre).
În cantităţi mici, unele enzime (ex. amilaza) sunt prezente chiar în
salivă; totuşi, marea majoritate a enzimelor este produsă în stomacul
glandular (abomasum, proventricul), pancreas, glandele duodenale, precum
şi de către microorganismele din rumen şi intestinul gros.
Principalele enzime digestive (tab. 2.2) produse în tractusul
gastrointestinal atacă toate substraturile organice: hidraţii de carbon
(enzimele amilolitice), proteinele (enzimele proteolitice) şi lipidele
(enzimele lipolitice).
Hidroliza unor hidraţi de carbon începe, la unele specii, încă din gură
sub acţiunea amilazei salivare; durata ei este însă redusă, pH-ul stomacal
redus întrerupându-i activitatea. Amidonul este hidrolizat în special sub
acţiunea amilazei pancreatice; acţiunea acesteia este continuată de secreţiile
mucoasei intestinului subţire care hidrolizează şi oligozaharidele.
Pentru tineretul animalelor mamifere, este important nivelul lactazei,
în perioada de alăptare, dată fiind cantitatea mare de lactoză din lapte; la fel,
este important şi nivelul sucrazei mai ales în situaţiile în care hrănirea se
face cu înlocuitori de lapte care conţin cantităţi mari de sucroză. Reducerea
vitezei de digestie a sucrozei este urmată de o intensă activitate microbiană,
care cauzează diaree (Pond W.G., 1995).
Unii hidraţi de carbon (xilani, glucani, celuloza, hemiceluloza...) nu
sunt digeraţi în tubul digestiv, din lipsa enzimelor corespunzătoare; pentru
unii dintre aceştia digestia depinde de enzimele microbiene.
Multe enzime proteolitice sunt secretate ca proenzime şi apoi sunt
activate, aşa de exemplu:
activat de enterochinaza
- tripsinogen tripsină
activat de tripsină
- chimotripsinogen chimotripsină
22
Tabelul 2.2 Principalele enzime digestive secretate în tractusul digestiv,

substraturile atacate şi produşii rezultaţi
Tipul Origine Substratul Produşi rezultaţi Observaţii
Denumire atacat
AMILOLITICE
Amilaza Salivă Amidon, Dextrine, maltoză Nu la rumegătoare
salivară dextrine
Amilaza Pancreas Amidon, Maltoză, Scăzută la
pancreatică dextrine izomaltoză rumegătoare
Maltaza, Intestin subţire Amidon, Maltoză, Scăzută la
izomaltaza dextrine izomaltoză rumegătoare
Lactaza Intestin subţire Lactoză Glucoză, Multă la mamifere
galactoză tinere
Sucraza Intestin subţire Sucroză Glucoză, fructoză Nu la rumegătoare
Oligoglucozidaza Intestin subţire Oligozaharide Monozaharide
LIPOLITICE
Lipaza salivară Salivă Trigliceride Digliceride Puţin importantă la
+ 1 acid gras tineret
Lipaza Pancreas Trigliceride Monogliceride + 2
pancreatică acizi graşi
Lipaza Intestin Trigliceride Glicerol + 3 acizi
intestinală subţire graşi
Lecitinaza Pancreas, intestin Lecitină Izolecitină + acizi
subţire graşi liberi
PROTEOLITICE
Pepsina Suc gastric Proteine Peptone,
polipeptide
Renina Abomasum Cazeina Cazeinat de Ca În special la tineret
mamifer
Tripsina Pancreas Proteine Peptide
Chimotripsina Pancreas Proteine, produşi Peptide, amino-
rezultaţi în urma acizi aromatici
pepsinei, reninei
Elastaza Pancreas Peptide, amino-
acizi alifatici
Carboxipeptidaza Pancreas Peptide Aminoacizi
A,B bazici, neutri
Aminopeptidaza Intestin subţire Peptide Aminoacizi
Dipeptidaza Intestin subţire Dipeptide Aminoacizi
Nucleaze Pancreas Acizi nucleici Nucleotide
Nucleotidaze Intestin subţire Nucleotide Baze purinice
şi pirimidinice, acid
fosforic, zaharuri
23
Pepsina acţionează numai la un pH redus (sub 3,5), neîntâlnit în cazul

tineretului în perioada de alăptare, la care pepsina nu este activă, fiind în
schimb activă renina. Pentru coagularea laptelui importanţă mare are HCl.
În principiu, digestia proteinelor se face în trepte, rezultând molecule
din ce în ce mai mici (aminoacizi) care pot fi absorbţie.
Specifică mamiferelor în primele zile după naştere (în perioada
colostrală) este şi absorbţia unor molecule mari de proteine
(imunoglobuline).Sub acţiunea sărurilor biliare grăsimile sunt emulsionate,
fiind astfel pregătite pentru digestie; asupra lor acţionează lipazele
pancreatice şi intestinale.
Secreţia enzimelor şi motilitatea diferitelor segmente ale TGI sunt sub
controlul sistemelor nervos şi endocrin şi respectiv, a interacţiunii dintre
aceste sisteme, hrană şi animal.
Sângele şi starea nutriţională
Dat fiind faptul că sângele este principalul transportator al nutrienţilor

şi metaboliţilor spre organe, ţesuturi şi celulele corpului, nivelul
componentelor lui (tab. 2.3) pot servi la aprecierea stării nutriţionale a
organismului.
În general, pentru a fi transportaţi nutrienţii şi metaboliţii sunt legaţi
de proteine (binding proteins - proteine de legătură, BP), cum ar fi, de
exemplu, feritina pentru transportul Fe.
Excreţia fecalelor şi urinei
Pe lângă părţile nedigerate din hrană, care reprezintă majoritatea

componentelor fecalelor, acestea conţin: reziduuri ale secreţiilor gastrice,
bilă, secreţii pancreatice şi enzime, celule descuamate din TGI, produşi de
metabolism, microorganisme ( din prestomace sau intestinul gros).
Culoarea fecalelor se datoreşte pigmenţilor din plante (hrană) şi a unor
pigmenţi rezultaţi în urma acţiunii microorganismelor asupra bilei.
Mirosul fecalelor este dat de unele substanţe aromatice (indol şi
scatol) şi de unii derivaţi rezultaţi din dezaminarea/decarboxilarea
triptofanului în intestinul gros.
Prin urină se elimină metaboliţii azotaţi şi sulfuraţi ai celulelor
corpului precum şi a unor elemente (Cl, K, Na, P), vitaminele hidrosolubile
şi metaboliţii lor, pigmenţi, etc.
Urocromul şi metaboliţi ai bilei imprimă urinei culoarea caracteristică.
Prezenţa în urină a proteinelor precum şi depăşirea unor nivele ale
hidraţilor de carbon (glucoză, fructoză), indică o stare de boală la animale.
24
25
Digestibilitatea
Digestibilitatea este un termen uzual în nutriţia animalelor, şi se
foloseşte în studiul utilizării nutreţurilor ( respectiv a componentelor
acestora) în organismul animal.
În principiu, prin digestibilitatea unei substanţe se înţelege diferenţa
dintre cantitatea de substanţă ingerată şi cea eliminată prin fecale raportată
procentual (sau nu) la cantitatea ingerată.
Digestibilitatea este influenţată de numeroşi factori dependenţi de:
nutreţ (compoziţie chimică, cantitate ingerată, tehnica de preparare...), animal
(specie, vârstă, stare fiziologică...), respectiv tehnica de hrănire (numărul de
tainuri, forma de prezentare...).
Concluzii:
• După structura şi funcţionarea tubului digestiv, animalele
domestice pot fi împărţite în două grupe: nerumegătoare (animale
cu stomac simplu) şi rumegătoare (animale cu stomac
compartimentat).
• La rumegătoare, rol important în digestie au producţia de salivă,
rumegarea, eructaţia şi digestia microbiană.
• În rumen sunt prezente numeroase populaţii de microorganisme
(bacterii, protozoare, ciuperci) care asigură fermentarea unei bune
părţi din substanţele nutritive din hrană.
• Bacteriile (flora) din reticulo-rumen constituie microorganismele
dominante din tubul digestiv al rumegătoarelor;
• Prezenţa lor este hotărâtoare pentru digestia substanţelor nutritive
din aceste compartimente ale TGI; bacteriile sunt indispensabile
pentru degradarea pereţilor celulari ai nutreţurilor vegetale;
• Pentru multiplicare, folosesc energia din zaharurile uşor
fermentescibile din hrană, amoniacul rezultat din degradarea
proteinelor din hrană sau din sursele sintetice (uree), precum şi
minerale şi vitamine; toate acestea trebuie să fie asigurate prin
hrana ingerată.
• Protozoarele conţin minim 40 % din azotul din rumen.
• Asigură 30-60 % din procesele fermentative, rezultatul acestora
fiind în special acidul acetic (mai puţin acidul propionic).
• Cu toate că nu sunt indispensabile digestiei, prezenţa lor o
stimulează şi influenţează favorabil sănătatea animalelor.
26
Nutriţie şi alimentaţie
• Pentru o bună digestie a celulozei în rumen, trebuie stimulată

proliferarea bacteriilor fibrolitice, prin: pH optim (6,0-7,0),
evitarea excesului de glucide solubile, aport suficient de N
fermentescibil etc.
• Rumenul nu este indispensabil pentru digestia amidonului; o
anumită cantitate de amidon este necesară pentru desfăşurarea
normală a fermentaţiilor rumenale.
• O bună parte din proteine este degradată în rumen până la AA,
NH3, CO2.
• Degradarea proteinelor în rumen depindede natura (provenienţa
lor).
• Amoniacul şi aminoacizii rezultaţi din degradarea proteinelor în
rumen se folosesc pentru sinteza protoplasmei micro-
organismelor rumenale.
• Proteina nedegradată în rumen (proteina de pasaj) este
descompusă în intestinul subţire şi constituie sursă directă de
aminoacizi pentru animal.
• În rumen se sintetizează o cantitate importantă de bacterii
microbiene (cu mare valoare biologică) care sunt folosite de
animal ca sursă de aminoacizi.
• Datorită modificărilor pe care le suferă acizii graşi din hrană în
rumen, sunt influenţate caracteristicele grăsimilor din lapte şi a
celor corporale.
• Pentru animal rol important au procesele de sinteză de la nivelul
rumenului, respectiv de acizi graşi volatili (folosiţi ca sursă de
energie) şi de proteine bacteriene (cu mare valoare biologică) şi
de vitamine.
• Nivelul componentelor sângelui poate servi la estimarea stării
nutriţionale a organismului.
27
Estimarea utilizării substanţelor nutritive în organism şi a cerinţelor de hrană
CAPITOLUL 3
ESTIMAREA UTILIZĂRII SUBSTANŢELOR NUTRITIVE ÎN

ORGANISM ŞI A CERINŢELOR
DE HRANĂ
O alimentaţie raţională a animalelor nu poate fi concepută fără

cunoaşterea valorii nutritive a nutreţurilor şi implicit, a nevoilor (cerinţelor)
animalelor în energie şi diferite substanţe nutritive (nutrienţi). Or, această
cunoaştere presupune estimarea utilizării în organism a nutreţurilor (sau
nutrienţilor), fapt ce permite evaluarea substanţelor nutritive şi energiei sub
aspect nutriţional.
Utilizarea nutrienţilor în organism este influenţată de mai mulţi factori
dependenţi atât de nutreţuri, cât şi de animal:
- provenienţa nutreţurilor
- nivelul consumului
• Factori dependenţi - forma fizică sub care se prezintă
de nutreţ (granule, făină...)
- metodele de tratare
- starea igienică
- specie, vârstă
- stare fiziologică
• Factori dependenţi - caracteristicele anatomice şi
de animal funcţionale ale TGI
- starea de sănătate (boli, paraziţi..)
În privinţa metodelor uzual folosite pentru studierea utilizării hranei în

organism se remarcă faptul că ele nu se deosebesc, ca principiu de lucru, de
la o specie la alta de animale, modificări putând surveni în privinţa tehnicii
de efectuare a lor.
28
Estimarea substanţelor nutritive în organism
Teste de creştere
Testele de creştere sunt utilizate pe scară largă în studiile de nutriţie,

atât pentru aprecierea utilizării hranei cât şi pentru estimarea cerinţelor de
hrană ale animalelor.
Creşterea este definită (Pond W.G. şi col.,1995) ca fiind sporirea
greutăţii corporale ca rezultat al asimilării de către ţesuturile corpului a
nutrienţilor ingeraţi; testele de creştere se bazează pe faptul că procesul de
creştere este însoţit de sporirea greutăţii corporale. Sporirea greutăţii
corporale reprezintă suma creşterilor individuale a diferitelor componente
ale corpului: apă, proteine, grăsimi, hidraţi de carbon, minerale.
Pe baza unor indicatori care caracterizează creşterea animalelor (ex.
proporţia greutăţii la naştere din cea a animalului adult) se poate constata că
la unele specii (bovine, cabaline) naşterea are loc într-un stadiu mai avansat
de maturitate a fătului decât la altele (ex. porcine) (tabelul 3.1).
Tabelul 3.1 Caracteristicele

creşterii la principalele specii
de animale domestice
Animal Greutatea în kg, la Greutatea Spor

mediu la naştere din mediu zilnic de
(mascul) naştere 90 zile adult cea la adult greutate (g)
(%)
Bovine 40.0 130 700 5,7 1000
Cabaline 35.0 200 600 5,8 1800
Ovine 3.5 26 75 4,7 250
Porcine 1,1 35 250 0,4 375
Iepuri 0,05 2,7 4,0 1,2 30
Păsări 0,04 3,0 4,0 1,0 33
Sursa: Fraysee J.L., Dareé A., 1990
În procesul de creştere diferitele ţesuturi sunt în competiţie,

substanţele aduse de sânge fiind dirijate către acestea într-o anumită ordine
de prioritate (fig. 3.1), fapt ce se evidenţiază mai bine în perioadele de
subalimentaţie. De altfel, ordinea creşterii prioritare a ţesuturilor este
aceeaşi cu ordinea în care acestea sunt aprovizionate cu substanţe (fig. 3.2).
29
grăsimi
muşchi
os
creier şi sistem
nervos central
Priorităţile şi
ordinea creşterii sunt
placentă-
indicate prin
fetus
numărul de săgeţi
Fig. 3.1 Competiţia între ţesuturile animale (după Fraysse şi Darré, 1990)
Referitor la evoluţia compoziţiei anatomice a corpului animalelor în

creştere, se poate afirma că:
– diferitele regiuni şi ţesuturi corporale au propriul ritm de creştere,
după o ordine precisă;
– proporţia muşchilor creşte uşor după naştere, apoi descreşte continuu;
– proporţia de ţesut adipos creşte continuu.
Termenul de creştere este înlocuit adesea cu cel de spor de greutate,
cu toate că în sens strict aceşti termeni sunt diferiţi, fiindcă o creştere egală
în greutate corporală, nu implică şi o creştere egală a diferitelor ţesuturi (la
animal, depunerea poate fi majoritar de ţesut muscular sau ţesut adipos), iar
acestea au conţinut diferit de energie şi deci cerinţe diferite.
În aceste condiţii este evident că rata sporului de greutate nu reflectă
exact utilizarea hranei în organism; totuşi, sporul de greutate este un
indicator folosit frecvent în cercetările de nutriţie, considerându-se că un
spor mai mare presupune şi o utilizare a hranei mai bună.
30
Creşterea în greutate poate fi exprimată atât în valori absolute (g, kg)

cât şi în valori relative (procente) şi poate fi raportată fie la întreaga
perioadă de testare, fie la perioade mai scurte ( caracteristice sau nu
diferitelor stări
fiziologice); din raportarea sporului de greutate dintr-o anumită perioadă la
numărul de zile din perioada respectivă rezultă sporul mediu zilnic de
greutate (sau de creştere).
viteza de creştere
în % din maxim
1 2 3 4
100
concepţie naştere adult
Curba 1 2 3 4
Regiune Cap Gât Trunchi Bazin
Ţesut
Parte a Copite Tibie Femur Coxal
membrelor Radius Humerus
Ţesuturi Nervos Osos Muscular Adipos
Ţesut adipos Grăsime Grăsime Grăsime Grăsime

internă intermusculară subcutanată intramusculară
Notă: 1,2,3,4, numărul curbei corespunzătoare dezvoltării fiecărui ţesut sau regiune
Fig. 3.2 Dezvoltarea regiunilor şi ţesuturilor în cursul creşterii,

după schema lui Hammond
În testele de creştere se lucrează cu cel puţin 2 grupe (tratamente,

variante, loturi) de animale, din care una este martor (control) şi se hrăneşte
cu o raţie/regim de hrană standard (de bază) iar la celelalte grupe hrana se
diferenţiază în funcţie de scopul urmărit în test.
31
Animalele folosite în teste trebuie să fie similare în toate grupele, iar

hrana trebuie să asigure o creştere normală.
Folosirea sistemului de hrănire ad libitum permite stabilirea aşa-zisei
eficienţe a hranei (indice de consum, consum specific), care exprimă
cantitatea de hrană consumată pentru realizarea unei unităţi de spor ( g, kg
hrană/g, kg spor); eficienţa hranei se exprimă prin sporul realizat pe
cantitatea de hrană consumată (g, kg spor/g, kg hrană) (tab. 3.2)
Pentru a putea prelucra statistic rezultatele testelor, animalele se
întreţin şi hrănesc individual.
Tabelul 3.2. Efectul hrănirii porcilor ”ad libitum” sau “restrictiv” asupra
creşterii şi utilizării hranei
Consum mediu Indicele de

Spor mediu zilnic Eficienţa hranei
zilnic de hrană consum
Varianta de greutate (kg) (kg spor/ kg hrană)
(kg) (kg hrană / spor)
R AL R AL R AL R AL
I (porci
0,69 0,75 2,32 2,42 3,39 3,42 0,298 0,300
21-93 kg)
II (porci
0,77 0,84 2,55 2,75 3,34 3,28 0,302 0,305
44 -93 kg)
(după Speer V.C., 1991) R – hrănire restrictivă, AL – hrănire ad libitum,
Testele de creştere în studiile de nutriţie prezintă atât avantaje cât şi

unele dezavantaje:
– se pot obţine rezultate numeroase cu costuri reduse

• Avantaje – animalele se pot întreţine în aceleaşi condiţii
de mediu
– măsurătorile sunt relativ uşor de efectuat
– rezultatele pot fi aplicate imediat în sistemele
comerciale de producţie
– creşterea este parametrul biologic cel mai variabil

• Dezavantaje – este dificil de stabilit, strict sporul de greutate
(respectiv numai sporul de masă tisulară
32
Alte tipuri de teste de nutriţie
Dat fiind faptul că studiile de nutriţie nu se fac numai pe tineret (teste

de creştere) ci şi pe alte categorii de animale (ex. animale în lactaţie), se
aplică şi alte metode de studiu pentru estimarea utilizării substanţelor
nutritive.
Astfel, pentru femelele în lactaţie, producţia de lapte trebuie apreciată
atât cantitativ cât şi calitativ; sub aspect cantitativ ea poate fi apreciată fie
direct (prin măsurare), fie indirect, prin determinarea sporului tineretului în
perioada de alăptare şi recalcularea cantităţii de lapte necesar pentru
obţinerea acestui spor.
Studii de nutriţie pentru determinarea eficienţei hranei se efectuează şi
pentru păsări ouătoare, cai de muncă, reproducători masculi etc.
Teste de digestibilitate
Studiul digestibilităţii nutreţurilor (substanţelor nutritive), se face în

scopul determinării proporţiei în care o substanţă nutritivă este absorbită în
tractusul gastrointestinal.
Digestibilitatea, în principiu se stabileşte astfel:
Substanţă ingerată - Substanţă în fecale ═ Digesta

Digestibilitate (D) = -------------------------------------------------------------------------------
Substanţă ingerată ═ Ingesta
şi se poate exprima procentual (valorile normale fiind mai mici de 100), sau
subunitar(valorile normale fiind mai mici de 1).
• exemplu: digestibilitatea proteinei brute din seminţele de porumb,
la taurine = 83 %, sau 0,83
Deoarece în fecale se mai găsesc şi alte substanţe nedigerate, decât
cele care aparţin nutreţului ingerat (tab.3.3), determinarea digestibilităţii după
relaţia de mai sus reprezintă aşa-zisa digestibilitate aparentă (Da).
Digestibilitatea unor nutreţuri / substanţe poate fi determinată in vivo
(direct pe animal) sau in vitro (prin diverse metode).
33
Determinarea digestibilităţii “in vivo”
În acest scop se folosesc, în principiu, două metode de lucru, respectiv

metoda directă (convenţională sau cea cu indicatori) şi metoda indirectă
(prin diferenţă).
Metode directe:
Metoda convenţională presupune determinarea digestibilităţii unui
nutreţ (nutrient), direct pe animale şi într-o perioadă de timp determinată
( 4-10 zile), stabilindu-se cantităţile ingerate şi cele eliminate prin fecale,
prin diferenţă rezultând cantitatea digerată.
Tabelul 3.3 Substanţele existente în fecalele normale
Provenind din hrana ingerată Provenind din organism Altă provenienţă
Substanţe nedigerabile
Lignina, cheratina, chitina, Resturi de secreţii digestive Microorganisme,
păr, pene,... fermenţi, acizi biliari, coloranţi produse de fermentaţie
biliari, mucus, epitelii intestinale sau putrefacţie
Substanţe nedigerate
Celuloză, hemiceluloză, reprezintă:
pentozani, cartilagii, substanţe endogene
amidon, proteine, grăsimi
Produse de digestie,
neabsorbite
Acizi graşi, aminoacizi
Minerale, apă
În acest caz se ţine cont de durata trecerii hranei prin tubul digestiv (1-
2 zile pentru nerumegătoare şi peste 10 zile pentru rumegătoare) şi de cea a
golirii TGI (tabelul 3.4).
Experimentul are două perioade: o perioadă preliminară (1-2 zile sau
3-10 zile, după specie), urmată de o perioadă de control (4-10 zile). În
perioada preliminară se urmăreşte evacuarea din tubul digestiv a resturilor
din hrana administrată anterior testului. În perioada de control se obţin toate
datele necesare stabilirii digestibilităţii, respectiv cantităţile: ingerate, de
resturi neconsumate, de fecale; se formează probele în vederea analizei.
34
Tabelul 3.4 Durata evacuării tubului digestiv, la diferite specii de animale
Specia Începutul evacuării, Evacuarea după începutul ei (zile)

după ingerare (ore) maximă ultimele resturi
Cabaline 20 – 21 1 4–5
Taurine 24 2 12 – 15
Ovine 14 – 19 2 12 – 13
Porcine 12 – 13* 12 – 24* 4–5
13 – 15** 24 – 36**
Păsări 2–3½
Sursa: Nehring K., 1972 * - tainul de dimineaţă; ** - tainul de seară
Pentru fiecare tratament se consideră că sunt suficiente 6 animale,

pentru a se evidenţia diferenţele dintre mediile obţinute, pe tratament.
Un exemplu de calcul a digestibilităţii substanţelor nutritive brute
dintr-un fân natural este prezentat în tabelul 3.5.
Tabelul 3.5. Digestibilitatea substanţelor nutritive din fân (rezultate medii, pe zi)
Specificare Substanţe
SU SO PB GB CB SEN
Ingerat, g 811 781 76 17 264 424
Eliminat în fecale g 349 309 38 9 101 161
Digerat, g 462 472* 38 8 163 263
Digestibilitate (%) 57 60* 50 47 62 62
*Ex. pentru SO: ingerat – 781 g
eliminat – 309 g D (%) = (472/781)x100 = 60
digerat - 472 g
Pentru simplificarea determinării digestibilităţii, se foloseşte, din ce în

ce mai mult metoda cu indicatori (sau markeri), care sunt substanţe
nedigestibile, neabsorbabile, netoxice şi uşor de analizat:
• indicatori externi: - oxid cromic, cu s-au fără adaos de coloranţi
insolubili
• indicatori interni: - lignină, silice, cenuşă insolubilă în HCl (la fierbere);
- polietilen glicol ( indicator hidrosolubil ) pentru
urmărirea fluxului lichid în TGI.
Când se foloseşte metoda cu indicatori, relaţia de calcul a
digestibilităţii pentru substanţa considerată este:
35
% In % Sf
Digestibilitate aparentă (%) = 100 – 100 x --------- x ---------- în care:
% If % Sn
In – indicator în nutreţ; If – indicator în fecale; Sf – substanţă testată în

fecale; Sn – substanţă testată în nutreţ.
Metoda permite determinarea oricărei substanţe nutritive, în cazul în
care se cunoaşte toată cantitatea de nutreţ consumată, respectiv de fecale
excretate.
Metoda indirectă (prin diferenţă) se aplică pentru nutreţurile care nu
pot constitui singure raţiile şi care trebuie administrate în asociere cu altele.
În acest caz, se folosesc în două perioade de control consecutive, şi
respectiv două raţii:
– raţia de bază - perioada I

– raţie de bază + un nutreţ de testat - perioada a II-a
(raţie completă).
Pentru ambele perioade se determină separat, digestibilitatea

substanţelor nutritive pentru ansamblul raţiilor, iar apoi prin diferenţă se
calculează digestibilitatea nutreţului testat (tabelul 3.6).
Deoarece prin fecale nu se elimină numai substanţe nedigerate care
aparţin nutreţului ingerat, mai ales în cazul proteinei, se evită denaturarea
rezultatelor prin determinarea digestibilităţii reale, luându-se în calcul şi
eliminările endogene.
Digestibilitatea reală (Dr) reprezintă proporţia în care un nutreţ
ingerat este absorbit în tubul digestiv, excluzând orice contribuţie proprie
corpului (endogenă, ex. N metabolic fecal).
Digestibilitatea reală a proteinei şi aminoacizilor, mai ales la porci şi
păsări, se determină în ultimul timp folosind tehnici chirurgicale speciale iar
la rumegătoare prin tehnica săculeţilor de nylon.
36
Tabelul 3.6 Exemplu de calcul pentru determinarea digestibilităţii, prin diferenţă,

pentru seminţele de porumb (HD 405), la ovine
Diferenţa
Raţie Raţie
(corespunzător N din
Specificare de bază completă*
porumb)
N ingerat, g 34,8 43,1 8,3
N eliminat fecale, g 11,8 12,9 1,1
N digerat, g 23,0 30,2 7,2
Digestibilitatea aparentă,
66,1 70,1 86,7**
N (%)
* raţia completă corespunde raţiei de bază şi suplimentului de porumb (nutreţ testat)
** (7,2 / 8,3) x 100 = 86,7
Un exemplu de determinare a digestibilităţii reale a proteinei este
prezentat în tab 3.7; în principiu, digestibilitatea reală a substanţelor
nutritive (excepţie face celuloza brută) este mai mare decât digestibilitatea
aparentă.
Tabelul 3.7 Calcularea digestibilităţii reale a proteinei

Nr. Specificare Nivelul proteinei în raţie
crt. ridicat scăzut
1. N ingerat / zi, g 20 10
2. N eliminat fecale / zi g 5 3
3. N aparent reţinut, g (1 – 2) 15 7
4. Digestibilitate aparentă a N (%) (3 : 1x100) 75 70
5. N metabolic fecal, g 1 1
6. N din hrană neabsorbit, g (2 - 5) 4 2
7. N real absorbit, g (1 – 6) 16 8
8. Digestibilitate reală a N (%) (7 : 1x100) 80 80
Sursa: Pond W.G. şi col.,1995
Determinarea digestibilităţii “in vitro”
Determinarea digestibilităţii unor substanţe nutritive (substanţa

organică, celuloză, proteine) se poate face şi prin metode in vitro, folosind
în acest scop enzime din tubul digestiv (pepsină, celulaze, suc rumenal) sau
produse prin biosinteză.
37
În cazul proteinelor, se poate determina digestibilitatea lor prin

tratarea unei probe de nutreţ (fin pulverizat) cu un amestec de pepsină şi
HCl şi incubarea ei timp de 48 ore, la temperatura de 30 oC; proteina care
rămâne nesolubilizată din proba de nutreţ, reprezintă proteina nedigerată.
Coeficienţii de digestibilitate stabiliţi în acest fel sunt, în general, mai mari
decât cei stabiliţi în experienţele pe animale.
Pentru determinarea digestibilităţii nutreţurilor (cu excepţia seminţelor
şi subproduselor), la rumegătoare se aplică şi alte tehnici de lucru: digestia
cu suc rumenal (extras prin fistule, din rumen), digestia in vivo cu ajutorul
săculeţilor de nylon plonjaţi în conţinutul reticulo-rumenal printr-o fistulă
permanentă.
Digestia cu suc rumenal se face prin tratarea unei probe de nutreţ cu
suc rumenal, în prezenţa unui tampon (care imită saliva); proba astfel tratată
este ţinută pentru fermentare, la temperatura rumenului (39 oC), timp de 24-
48 ore. Şi în acest caz se consideră că substanţele din probă care rămân
nesolubilizate, reprezintă substanţele nedigerate.
Rezultatele obţinute prin aceste metode sunt apropiate de cele obţinute
in vivo (tab. 3.8).
Tabelul 3.8 Digestibilitatea SO determinată in vivo şi respectiv in vitro
Felul nutreţului Conţinut în celuloză Digestibilitatea SO (%)

brută (% din SU) “in vivo” cu suc rumenal
Paie grâu, granule 42,1 53,9 56,1
Siloz de lucernă 36,4 61,7 62,2
Nutreţ combinat 12,8 77,9 81,5
Estimarea digestibilităţii după compoziţia chimică

Avându-se în vedere corelaţiile care s-au constatat între
digestibilitatea substanţei organice şi conţinutul nutreţurilor în compuşi greu
digestibili (celuloză, ADF...) au putut fi formulate ecuaţii de regresie pentru
estimarea digestibilităţii.
38
Astfel, după proporţia (%) de celuloză brută din nutreţ (x),

digestibilitatea substanţei organice (DSO) se poate estima după relaţiile
formulate de Axelsson, respectiv:
– relaţii generale pentru nerumegătoare: DSO (%) = 87,6 – 0,81x
– sau pe specii: DSO (%)
Taurine 90,1 – 0,88 x
Cabaline 97,0 – 1,26 x
Porcine 92,2 – 1,68 x
Iepuri 98,9 – 1,45 x
Găini 88,1 – 2,33 x
În acelaşi scop, se poate folosi şi conţinutul nutreţurilor în ADF (fibră

detergent acidă), determinat după metoda Van Soest, respectiv:
DSO (%) = 95,31 – 0,787 ADF, ca relaţie generală,
sau:
DSO (%) = 101,94 – 0,933 ADF, pentru fânuri de graminee;
DSO (%) = 109,57 – 1,313 ADF, pentru fânul de lucernă.
Folosind tot ecuaţii de regresie, se poate estima digestibilitatea
proteinei, pe baza conţinutului în proteină brută a nutreţului.
Teste de bilanţ
Ca şi în determinările de digestibilitate şi în cele de bilanţ se obţin
date referitoare la utilizarea nutrienţilor în corp; prin testele de bilanţ se
obţin informaţii referitoare la utilizarea nutrienţilor după absorbţia lor în
tubul digestiv.
Principiul de lucru în determinarea bilanţului unui nutrient constă în
stabilirea, cu exactitate, a cantităţii totale ingerate şi a celei eliminate din
organism (pe diferite căi); prin diferenţă se stabileşte cantitatea reţinută
(bilanţ pozitiv) sau pierdută de organism (bilanţ negativ).
În mod curent, bilanţul se stabileşte pentru energie, N şi
macroelemente dar, prin determinări specifice, bilanţul se poate determina şi
pentru alte substanţe.
39
În general, intrările de nutrienţi se fac doar prin intermediul hranei,

dar căile de eliminare sunt mai diversificate: fecale, urină, aerul expirat,
căldură, produse date la exterior (lapte, ouă...); în cazul bilanţului N se pot
înregistra pierderi şi prin piele, fanere, păr, pene.
Pe baza bilanţului N se poate calcula cantitatea de proteină fixată în
organism; dacă bilanţul N este combinat cu cel al C se poate stabili şi
cantitatea de grăsime depusă. Având în vedere că acumulările de hidraţi de
carbon în organism sunt foarte reduse, pe baza N şi C reţinut (respectiv
proteine şi grăsimi formate) se poate calcula cantitatea de energie reţinută în
organism; în acest scop se folosesc datele referitoare la proporţia de
participare a N şi C în proteine şi respectiv în grăsimi şi valoarea energetică
a acestora (tab. 3.9).
Tabelul 3.9 Proporţia de participare a N şi C în proteine şi grăsimi

şi conţinutul lor în energie
Proteine corporale
Specificare Grăsimi corporale
(miozină)*
Conţinut în N (%) 16,00 -
Conţinut în C (%) 51,20 74,60
Conţinut în energie KJ/g 23,86 39,77
După: Pond W.G. şi col., 1995; * miozina în carnea proaspătă intră în proporţie de 23 %
Pentru efectuarea cercetărilor de bilanţ sunt necesare instalaţii

speciale, care să permită recoltarea datelor necesare (ingerat, eliminat...),
instalaţii
deosebit de complicate în cazul bilanţului energetic (camere respiratorii).
Un exemplu de interpretare (prelucrare) a unor date de bilanţ, este
prezentat în tabelul 3.10.
Din datele rezultate din bilanţul energiei se pot formula concluzii cu
privire la schimburile energetice din organism.
Cantitatea de energie reţinută (ER) se stabileşte prin diferenţă între
energia ingerată (EI) şi cea eliminată (EE) prin fecale, urină, gaze de
fermentaţie, radiere în mediul ambiant şi eventual sub formă de produse,
respectiv:
ER = EI – EE
40
Testele de bilanţ al energiei au o aplicare tot mai largă în cercetările

de nutriţie, prezentând o mare importanţă pentru stabilirea conţinutului
nutreţurilor în energie (EM, EN) şi respectiv a cerinţelor de energie ale
animalelor.
Tabelul 3.10 Calcularea bilanţului N şi C dintr-o experienţă pe tineret taurin
Mod de calcul Exemplu cifric

I. Bilanţ N
1. N ingerat, g 194 -
2. N eliminat (fecale + urină), g 192
3. N reţinut, g (col. 1 – 2) +2
4. Miozină formată, g (2 x 100/16) 12,5
5. Carne proaspătă, g (12,5 x 100/23) 54,0
II. Bilanţ C
1. C ingerat hrană, g 5579 -
2. C eliminat (fecale + urină + gaze), g 4904
3. C reţinut, g (col. 1 – 2) + 675
4. C în miozină (12,5 x 51,2/100) 6,4
5. C disponibil pentru depunere de grăsimi (3 – 4) 668,6
6. Grăsime depusă, g (668,6 x 100/74,6) 896
III. Energie reţinută
- proteină (miozină) depusă (12,5 g) 298 KJ
- grăsime depusă (896 g) 35634 KJ
35932 KJ
sau 8596 kcal
În stabilirea bilanţului energiei dificultatea constă în determinarea

energiei eliminate prin radiere şi gaze; în acest scop se folosesc instalaţii
speciale, respectiv camerele respiratorii.
O altă modalitate de determinare a energiei reţinute este cea a
sacrificărilor de control, în care scop 2 grupe de animale se hrănesc identic
timp de 2 săptămâni (perioadă de adaptare), după care un grup este sacrificat
şi se stabileşte compoziţia corpului şi conţinutul în energie; celălalt grup se
hrăneşte cu raţia de testat, o anumită perioadă de timp, după care se sacrifică
şi se determină, la fel, compoziţia corpului şi conţinutul în energie. Energia
reţinută reprezintă diferenţa dintre energia primului şi celui de al doilea grup
(Pond W.G. şi col., 1995).
Un exemplu de bilanţ energetic este prezentat în tabelul 3.11, la boi
adulţi puşi la îngrăşat.
41
Tabelul 3.11 Exemplu de calcul a bilanţului energiei

% din energia
Specificare MJ
ingerată
Energie ingerată 221,2 100,0
Energie eliminată:
- fecale 66,5 30,1
- urină 7,0 3,2
- gaze (metan) 14,1 6,3
Energie metabolizabilă 133,6 60,4
Energie radiată (căldura) 25,8 11,7
Energie reţinută (E. bilanţ) 107,8 48,7
Energie cheltuită întreţinere 72,4 -
Energie pentru producţie: 35,4 16,0
din care s-a folosit pentru depunere de
- proteine 1,0
- grăsimi 34,4
Estimarea cerinţelor animalelor în substanţe nutritive
O producţie intensivă, care presupune o productivitate ridicată nu se

poate concepe fără o hrănire raţională a animalelor, respectiv o hrănire care
să satisfacă cerinţele specifice ale organismului în energie şi diferite
substanţe nutritive.
Cerinţele animalelor depind de specie, suşă, producţie, stare
fiziologică...; efectele carenţei sunt progresive şi mai mult sau mai puţin
specifice naturii carenţei, dar evoluţia tulburărilor este asemănătoare:
tulburări tulburări tulburări anatomice
biochimice funcţionale (microscopice)
tulburări vizibile morbiditate moarte

(macroscopice)
Nivelul cerinţelor animalelor se stabileşte prin diverse metode: bilanţ,

teste de creştere, experienţe de producţie etc.
Frecvent, nivelul cerinţelor în diferiţi nutrienţi se poate stabili prin
suplimentarea unei raţii de bază cu niveluri crescute dintr-un nutrient
(fig. 3.3), considerându-se că nivelul cerinţelor corespunde celei mai ridicate
creşteri în greutate.
42
80
75
greutate final\ (kg)
70
65
60 Ra]ia de baz\ - 0,33 % lizin\
55
50
45
40
0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6
% lizin\ ad\ugat\ `n ra]ia de baz\
% lizină adăugată în raţia de bază
Fig. 3.3 Relaţia dintre nivelul lizinei din hrană şi greutatea corporală a porcilor
(după Miller E.R., şi col., 1964)
Se constată că la un nivel total al lizinei în hrană de 0,73 % se

înregistrează cea mai ridicată greutate corporală care nu este depăşită nici la
niveluri mai ridicate ale lizinei; se poate considera deci că la porci în
creştere nivelul cerinţelor în lizină este de minimum 0,73 %.
Trebuie specificat faptul că în stabilirea cerinţelor de hrană ale
animalelor un rol deosebit îl au animalele de laborator (şoareci, şobolani,
hamsteri, peşti, reptile), rezultatele obţinute pe acestea fiind folosite pentru
om şi animalele domestice (NHI, 1985).
Concluzii
• O alimentaţie raţională presupune cunoaştere a utilizării

energiei şi nutrienţilor în organism şi pe această bază a
cerinţelor animalelor, în energie şi substanţe nutritive.
• Estimarea utilizării substanţelor nutritive în organism se face
prin teste: de creştere a animalelor, de digestibilitate ,,în vivo”
sau ,,în vitro”, bilanţ energetic şi material.
• În stabilirea cerinţelor de hrană se ţine cont de faptul că există
un anumit minim al acestora, sub pragul căruia apar diferite
tulburări (biochimice, funcţionale, anatomice…)
43
Compoziţia nutreţurilor şi a corpului animal
CAPITOLUL 4
COMPOZIŢIA NUTREŢURILOR
ŞI A CORPULUI ANIMAL
Încă din secolul al XVIII-lea, Lavoisier a emis ideea că viaţa este o

funcţie chimică iar căldura animală are ca origine combustia oxigenului.
Din studiile făcute mai târziu de Lawes şi Gilbert (1985), cu privire la
compoziţia corpului unor animale (oi, tauri) şi a unor nutreţuri (fân de
graminee şi de lucernă), s-a constatat că în organism hrana suferă modificări
importante (tab. 4.1), glucidele fiind transformate în lipide.
Tabelul 4.1 Compoziţia corpului animal şi a unor nutreţuri (%)
Specificare Apă Proteine Grăsimi Cenuşă Glucide

Oi 60 16 20 3,4 -
Tauri 55 17 23 4,6 -
Graminee 68 2,8 0,9 2,0 26
Lucernă 74 4,4 0,7 2,2 19
Sursa: Jarrige R. şi col., 1995 (după Maynard, 1942)
De altfel, pe baza cercetărilor referitoare la bilanţul C, H, O şi N

efectuate de Boussingault (1839) au fost stabilite şi principiile după care
sunt transformate nutreţurile în tubul digestiv.
Analiza chimică a plantelor şi a corpului animalelor arată că ele
cuprind aceleaşi elemente : C, O, H, S, P, Na, K, Ca, Mg, Fe ş.a.; din totalul
acestora C, O, H şi N, reprezintă cca. 95 %. Plantele şi corpul animalelor
conţin aceleaşi 62-63 elemente chimice, dar în proporţii diferite;
comparativ, plantele conţin mai mult oxigen iar animalele mai mult carbon,
azot şi substanţe minerale.
În principiu, plantele şi corpul animalelor conţin apă ( umiditate -U) şi
substanţă uscată (SU); substanţa uscată este formată din substanţă organică
(SO) şi respectiv, anorganică ( cenuşa brută - Cen.B). La rândul ei substanţa
organică este alcătuită din proteine, lipide, hidraţi de carbon şi diferite alte
substanţe organice aflate în cantităţi mai mici; plantele mai conţin şi aşa-
zisele substanţe incrustante.
44
Diferenţe mari se constată însă cu ocazia analizelor cantitative,

evidenţiindu-se deosebiri importante în ce priveşte proporţia anumitor
componente în plante şi corpul animalelor (tab. 4.2)
Tabelul 4.2 Compoziţia chimică medie a corpului unor plante, animale şi produse
% din substanţa uscată
Specificare Hidraţi de Minerale
Lipide Proteine
carbon (cenuşă)
Porci (120 kg) 1,5 65,0 28,0 5,5
Pui carne (1,7 kg) 2,0 29,0 58,0 11,0
Seminţe grâu 83,0 2,0 13,0 2,0
Sfeclă zahăr 73,0 6,0 13,5 7,5
Lucernă (înc. înflorire) 63,0 3,0 19,5 14,5
Lapte vacă 36,5 30,5 27,5 5,5
Ou găină (fără coajă) 2,0 43,5 50,0 4,5
Sursa: Jeroch H., 1986
Dintre substanţele organice, în plante predomină hidraţii de carbon iar
în corpul animalelor lipidele şi proteinele. Proporţia acestor componente
variază în funcţie de mulţi factori, atât la plante (vârsta la recoltare, climă,
sol, agrotehnica...), cât şi la animale (specie, rasă, nivel de hrănire, vârstă,
stare de îngrăşare...) (tab. 4.3.).
Tabelul 4.3. Modificarea compoziţiei corpului, la porcine, în funcţie de nivelul de
hrănire şi greutatea corporală
Greutate Substanţă % din substanţa uscată
corporală (kg) uscată (%) Proteină Lipide Cenuşă
Nivel de hrănire “ad libitum”
30 – 40 34,50 47,01 41,37 8,87
60 – 70 41,39 37,77 53,50 6,83
peste 120 48,00 28,36 65,77 4,74
Nivel de hrănire 62 % din “ad libitum”
30 – 40 30,50 53,15 34,42 10,64
60 – 70 33,40 50,40 38,44 9,83
peste 120 39,60 42,43 48,33 8,59
Sursa: Burlacu Gh., 1993
La animalele tinere, în corp predomină apa (până la 90 % la noii

născuţi), care pe măsura înaintări în vârstă scade, crescând în schimb
proporţia de grăsimi, proporţia proteinelor şi a cenuşii se modifică în limite
mai reduse.
45
Compoziţia chimică brută
Nutreţurile utilizate în alimentaţia animalelor provin, în majoritatea

lor, din regnul vegetal şi în mai mică măsură din cel animal; suplimentele
minerale, folosite pentru echilibrarea alimentaţiei, au o compoziţie chimică
aparte.
În studiile de nutriţie şi alimentaţie animală stabilirea compoziţiei
chimice se face după o anumită schemă (fig. 4.1) şi prin folosirea unor
metode standardizate; datorită faptului că prin metodele folosite pe lângă
substanţa respectivă se determină şi alte substanţe cu însuşiri asemănătoare
(ex. coloranţi liposolubili în cazul grăsimilor, N neproteic în cazul proteinei,
etc.) substanţele determinate se definesc ca brute sau conţinut chimic brut
sau compoziţie chimică brută.
Rezultatele analizei chimice sunt utilizate pentru estimarea valorii
nutritive şi pentru echilibrarea alimentaţiei diferitelor specii şi categorii de
animale.
Analizele se fac pe aşa-zisele probe medii, care trebuie să fie
reprezentative pentru întregul stoc de nutreţ din care au fost recoltate. În
acest scop, probele medii se realizează în mai multe etape:
• recoltarea unor probe parţiale din tot stocul de nutreţ, după o
metodologie specifică depozitului şi nutreţului,
• omogenizarea probelor parţiale şi expedierea lor la laborator,
• formarea, în laborator, a probelor medii şi reţinerea cantităţilor
necesare pentru analiză,
• mărunţirea probelor (cu mori speciale) la dimensiuni de 0,8-1,0 mm;
pentru nutreţurile cu un conţinut în apă mai mare de 12-15 %,
prealabil mărunţirii se face o uscare la 60-70 0C (umiditate relativă).
Analizele pentru determinarea compoziţiei chimice brute se fac după

metode care sunt universal recunoscute cu toate că sunt criticabile şi trebuie
perfecţionate continuu. Aceste metode corespund unui compromis între
precizia determinării (şi rezultatelor) şi costul analizei.
Conţinutul în apă (U %) se determină prin uscarea nutreţului în etuvă,
timp de 4 ore, la temperatura de 103 + 10C; umiditatea corespunde pierderii
46
de masă înregistrată în timpul uscării. În cazul nor nutreţuri (ex. silozuri)

care conţin substanţe volatile se fac anumite corecţii, pentru a se evita
subestimarea substanţei uscate (care poate să fie mai mică cu 2-15 %).
Nutreţ
Apă (U) Substanţă uscată (SU)
Substanţă organică (SO) Cenuşă (Cen.B)

-macroelemente
-microelememte
Proteină (PB) Celuloză (CB) Grăsime (GB) sau (EE)

-N proteic (albumina) - celuloză - acizi graşi
-N neproteic (amide, N02, - hemiceluloză - pigmenţi
NO3) - lignină - vitamine liposolubile
Substanţe extractive
neazotate (SEN)
- amidon
- zaharuri solubile
Fig. 4.1 Compoziţia chimică brută (Schema Weende)
Făcând diferenţa între 100 şi umiditatea nutreţului, exprimată

procentual se poate stabili conţinutul în substanţă uscată (% SU = 100 - %U).
Conţinutul în substanţe minerale (cenuşa brută) al unui nutreţ
reprezintă reziduul rămas după calcinare, la temperatura de 550 +100C, timp
de 6 ore; pentru a identifica o eventuală falsificare cu nisip, pământ, etc.,
47
probele de cenuşă se fierb (15 min.) în HCl 3N (substanţele nisipoase nu se

dizolvă).
Substanţele organice se stabilesc prin calcul şi reprezintă diferenţa
dintre substanţa uscată şi cenuşa brută (% SO = %SU - %Cen.B).
Proteina brută se determină prin metoda KJELDHAL, care dozează N
total dintr-o probă; N total se multiplică cu un coeficient (6,25),
considerându-se că proteinele conţin în medie 16 % N (100:16 = 6,25), fapt
ce nu corespunde în totalitate adevărului deoarece aminoacizii care
formează proteinele conţin 8-32 % N şi deci coeficientul respectiv este
variabil în funcţie de proporţia aminoacizilor în proteine (Sauvant D., 1990).
Conţinutul în grăsime brută se stabileşte prin extragerea ei din probă
(sub reflux) cu hexan sau, în ultimul timp, cu eter de petrol; acesta din urmă
fierbe la temperaturi mai ridicate (55-56 0C) şi prezintă astfel o mai mare
securitate în munca de laborator. Fiind un reziduu rezultat după extragerea
cu eter, grăsimea brută mai este denumită şi extract eterat.
Hidraţii de carbon sunt determinaţi sub forma a două componente:
celuloza brută şi aşa-zisele substanţe extractive neazotate.
Celuloza brută se determină printr-o metodă care derivă din vechea
metodă Weende, (pusă la punct cu cca. 100 de ani în urmă) şi reprezintă
reziduul organic rămas după două hidrolize succesive (în mediu acid şi
respectiv, bazic). Determinat astfel, pe lângă celuloza propriu-zisă reziduul
respectiv mai conţine şi hemiceluloză, lignină, substanţe pectice, etc..
Substanţele extractive neazotate se calculează ca diferenţă între
substanţa organică şi suma substanţelor determinate anterior (proteină,
grăsimi, celuloză):
%SEN = %SO – (%PB + %GB + %CB)
Componentul principal al SEN este amidonul, pe lângă care sunt şi
importante cantităţi din constituenţii peretelui celular al plantelor
(hemiceluloză, lignină, substanţe pectice).
Datorită importanţei conţinutului peretelui celular vegetal pentru
digestibilitatea substanţelor organice dintr-un nutreţ şi a limitelor pe care le
are metoda Weende, în decursul timpului s-au încercat diverse metode de
dozare care să evidenţieze şi să separe mai bine componentele peretelui
celular (Nehring şi col., Jarrige R. şi col.,). În ultimii ani, este din ce în ce
mai des folosită metoda de determinare elaborată de americanul Van
Soest, (1967), care are la bază împărţirea ţesuturilor plantei, în funcţie de
48
disponibilitatea lor nutriţională, în două fracţiuni: constituenţi ai

conţinutului celular şi respectiv ai peretelui celular (fig. 4.2).
Denumirea fracţiunilor determinate este dată de mediu (neutru sau
acid) în care se face tratarea probelor cu detergenţii respectivi (dodecilsulfat
pentru NDF şi CTAB pentru ADF) (fig. 4.2).
Fig. 4.2 Componentele organice ale unei celule vegetale
Constituenţi Constituenţi ai
intracelulari pereţilor celulari
Grăsimi Substanţe pectice
Substanţe azotate:
- proteine Hemiceluloză
- aminoacizi
NDF
- amide, etc. Celuloză
Hidraţi de carbon:
ADF (LC)
- glucide solubile
- amidon
Lignină Li
NDF – neutral detergent fibre
ADF – acid detergent fibre (sau lignoceluloză LC)
Li - lignină
Metoda Van Soest pune în evidenţă trei reziduuri, cu importanţă

nutriţională diferită:
– conţinutul pereţilor celulari (NDF)
– conţinutul în lignoceluloză (LC)
– conţinutul în lignină (Li), nedigestibilă.
Din conţinutul celular se pot determina distinct şi alte componente:
amidon, zaharuri solubile în apă, acizii organici (din nutreţurile murate),
azotul amoniacal, substanţe toxice, etc.
Conţinutul în apă (umiditatea)

Cu toate că apa, în sens strict, nu este considerată un nutrient, viaţa nu
poate exista fără ea.
49
În nutreţuri apa, se găseşte în proporţii extrem de variabile (5-96 %),

în funcţie de natura şi modul de producere a lor. Astfel, plantele verzi conţin
70-80 % apă (după vârsta plantelor recoltate), tuberculii şi rădăcinile
furajere 75-90 %, seminţele furajere 12-15 %, fânul şi paiele 16-17 %,
concentratele şi subprodusele lor 12-15 %, etc.
Conţinutul în apă al nutreţurilor de origine vegetală variază după:
specie, soi, vârstă, partea plantelor, condiţii de producere etc., iar în cele de
origine animală, după: specie, vârstă, faza de îngrăşare etc.
Apa, în nutreţurile vegetale, se poate găsi sub diferite forme,
respectiv:
– apă de vegetaţie, mai ales în nutreţurile verzi, care reprezintă cca.
80-82 % din apa totală (chiar până la 90 % în tuberculi şi rădăcini furajere),
– apă de imbibiţie, în nutreţurile uscate,
– apă de preparaţie, care este introdusă în masa nutreţului în scopuri
tehnologice.
Dintre toate acestea, organismul suportă uşor apa de vegetaţie care are
şi un rol dietetic.
Bogăţia nutreţurilor în energie şi substanţe nutritive este în raport
invers cu conţinutul lor în apă; pe de altă parte, cu cât conţinutul în apă este
mai ridicat, cu atât nutreţurile se conservă mai greu. Astfel, nutreţurile, se
conservă uşor când conţin până la 14-16 % apă, sunt atacate de mucegaiuri
la un conţinut în apă de peste 17 %, caz în care se impune aplicarea unor
metode speciale de conservare.
În organismul animalului adult, apa reprezintă jumătate până la două
treimi din greutatea lui, putând ajunge până la 90% la noul născut.
Conţinutul în apă al organismului variază în funcţie de vârstă fiind în
raport invers cu cel de grăsime; dacă se raportează la greutatea corpului fără
grăsime (free-fat weigth), proporţia de apă este relativ constantă (cca. 73 %,
cu variaţii între 70-75 %).
Aproximativ 40 % din cantitatea de apă din organism se găseşte în
lichidele intracelulare, diferenţa fiind reprezentată de apa extracelulară
(lichidele interstiţiale, plasma sangvină, limfa, sinovia, lichidele cerebro-
spinale...).
O mare cantitate de apă se găseşte, de asemenea în tractusul
gastrointestinal şi în cel urinar.
50
Unele tulburări fiziologice sau boli (febră, diaree) pot duce la

deshidratarea organismului sau la apariţia unor edeme (reţinere exagerată de
apă în ţesuturi).
În organism, apa are funcţii deosebit de importante în:
– metabolism, fiind esenţială vieţii: este solvent şi vehicul pentru
nutrienţi, serveşte la transportul digestiei semisolide în TGI, precum şi a
fecalelor, urinei, etc.;
– menţinerea temperaturii corporale fiindcă are căldură specifică
ridicată, conductibilitate termică mare, etc.
Din procesele de oxidare a compuşilor organici în celule, rezultă
cantităţi importante de apă (tab. 4.4), denumită apă metabolică, suficientă
pentru animalele în hibernare.
Tabelul 4.4 Apa metabolică rezultată în urma oxidării substanţelor
Oxigen (l) consumat pe gram de: Apa metabolică

Substanţa substanţă apă formată produsă, pe g
substanţă (g)
Amidon 0,83 1,49 0,56
Grăsimi 2,02 1,88 1,07
Proteine 0,97 2,44 0,40
Absorbţia apei se realizează în mai multe secţiuni ale tubului digestiv;

la rumegătoare, absorbţia este intensă în rumen şi omasum, în timp ce la alte
specii absorbţia are loc la nivelul ileonului, jejunului, cecumului,
intestinului gros.
De intensitatea absorbţiei apei, mai ales în intestinul gros, depinde
consistenţa fecalelor, la diferite specii de animale.
Absorbţia apei este mai redusă când hrana conţine unele polizaharide
(ex. polizaharidele neamidonoase, la păsări), care formează geluri şi
alterează absorbţia, cu efect laxativ; în acelaşi sens acţionează prezenţa în
hrană a substanţelor nedigestibile (fibre), a toxinelor, etc.
Sursele de apă pentru organism sunt reprezentate de:
– apa de băut,
– apa din nutreţuri,
– apa metabolică,
– apa formată în timpul bilanţului energetic negativ.
51
Cantitatea de apă ingerată este reglată prin procese fiziologice

complexe, dar organismul urmăreşte, în primul rând, rehidratarea
ţesuturilor; de obicei, ingestia apei are loc după consumul hranei, la cele mai
multe specii.
Cantitatea de apă băută este în mare măsură dependentă de umiditatea
nutreţului ingerat (tab. 4.5), fiind cu atât mai redusă cu cât nutreţurile sunt
mai umede.
Cerinţele de apă ale animalelor sunt foarte variabile: 2-5 kg apă/kg SU
ingerată, în funcţie de specie, vârstă, stare fiziologică, temperatura mediului
etc.
Tabelul 4.5 Relaţia dintre umiditatea nutreţurilor şi cantitatea de apă băută
Umiditatea Apa băută Umiditatea Apa băută

nutreţului (%) (l/kg SU ingerată) nutreţului (%) (l/kg SU ingerată)
10 3,7 60 2,3
20 3,6 65 2,0
30 3,3 70 1,5
40 3,1 75 0,9
50 2,9 80 0,6
Sursa: Hyder şi col., 1968
Se poate considera că, în condiţii normale, cerinţele de apă pe kg

substanţă uscată ingerată sunt de:
• 3 – 5 l la taurine (până la 6 – 8 l, la viţei)
• 2,5 – 3 l la ovine
• 2 – 3 l la porcine.
Insuficienţa apei de băut este însoţită de reducerea cantităţii de
substanţă uscată ingerată şi ca urmare, a producţiei animalelor; concomitent,
se reduce şi cantitatea de fecale şi urină.
Necesarul zilnic de apă pentru diferite specii de animale domestice
este (NRC, 1974) de circa:
22 – 66 kg, la tineret taurine, 11 – 19 kg, la porci,
38 – 110 kg, la vaci de lapte, 0,2 – 0,4 kg, la pui de carne,
4 –15 kg, la oi şi capre, 0,4 – 0,6 kg, la curci
30 – 45 kg, la cai,
52
Uneori, se pot înregistra şi cazuri de intoxicare cu apă (ex. viţei), ca

urmare a ingestei unei cantităţi mari de apă, după o perioadă de lipsă a
acesteia; moartea survine datorită incapacităţii rinichilor de a elimina
imediat cantităţi mari de apă.
Un accent deosebit se pune pe calitatea apei de băut, mai ales în
condiţiile în care solul şi apele sunt din ce în ce mai poluate cu diverse
substanţe chimice (îngrăşăminte, pesticide, reziduuri industriale etc.).
Calitatea apei, respectiv palatabilitatea ei, poate fi afectată de
substanţe ca: nitriţi, fluoruri, săruri ale unor metale; la acestea se adaugă
microorganisme patogene (bacterii, protozoare, fungi), alge, hidrocarburi.
În funcţie de cantitatea de substanţe solide (săruri) dizolvate în apă,
recomandările pentru folosirea ei sunt următoarele (NRC, 1974):
• sub 1000 mg/l, se poate folosi la toate speciile de animale;
• 1000 – 3000 mg/l, se poate folosi, dar poate determina diaree
temporară la animalele neacomodate;
• 3000 – 5000 mg/l, produce fecale apoase şi creşte mortalitatea la
păsări;
• 5000 – 7000 mg/l, se poate folosi la toate speciile cu excepţia
păsărilor;
• peste 7000 mg/l, nu se foloseşte la vaci gestante, cai, oi şi tineretul
tuturor speciilor;
• peste 10 000 mg/l, nu se foloseşte ca apă de băut.
În ceea ce priveşte conţinutul apei în nitraţi (NO3) şi nitriţi (NO2) s-a
constatat că dacă nitraţii prezenţi în apă sunt, în general, toleraţi de
organism, nitriţii pot atinge un nivel toxic pentru organism, fiind absorbiţi la
nivelul tubului digestiv; astfel, dacă nivelul tolerabil al nitraţilor este
apreciat la cca. 1320 mg/l de apă, cel al nitriţilor este mult mai redus,
respectiv sub 33 mg/l (NRC, 1974).
Glucidele
Glucidele (hidraţii de carbon), sunt substanţe ternare, formate din C,

H, şi O într-un raport aproximativ de 1:2:1; excepţie fac unii derivaţi azotaţi
(ex. glucoproteinele). Acestea, alături de proteine şi lipide, sunt constituienţi
de bază a materiei vii şi compun cea mai mare parte a substanţelor organice
de pe pământ.
53
Glucidele sunt dominante în regnul vegetal, unde reprezintă cca. 60–

80 % din substanţele care alcătuiesc celulele şi ţesuturile.
La animale, glucidele se găsesc în proporţie redusă şi relativ constantă
(cca. 1 % din greutatea animalului), sub formă de glucoză şi glicogen.
La plantele verzi, glucidele se sintetizează din substanţe anorganice,
prin fotosinteză, cu ajutorul energiei solare.
O clasificare a glucidelor se poate face fie în funcţie de reacţia de
hidroliză, fie după numărul de atomi de carbon din moleculă sau numărul de
molecule de zahăr din compus.
După reacţia de hidroliză, glucidele se pot clasifica astfel:
Oze (substanţe monomoleculare,

care nu hidrolizează)
Glucide
Ozide (compuşi formaţi prin unirea

mai multor monoglucide,
prin eliminare de apă)
Oligoglucide Poliglucide
(conţin 3–10 monoglucide) (peste 10 monoglucide)
După numărul de atomi de carbon, respectiv de molecule de zaharuri

simple din compus, o posibilă clasificare a hidraţilor de carbon este
prezentată în tabelul 4.6.
Dintre monozaharide, cele mai răspândite sunt glucoza şi fructoza,
care însă apar rareori ca atare în nutreţuri iar dacă sunt în stare liberă se află
în concentraţii mici.
În organism, fructoza este convertită rapid în glucoză, a cărei prezenţă
este esenţială pentru menţinerea funcţiilor vitale.
Unele hexoze, având gust dulce, se folosesc ca şi corectori de gust.
Pentozele, sub aspect nutriţional, joacă un rol redus în organism; ele
au o mare stabilitate fiziologică şi pot fi eliminate ca atare, prin urină
(pentozurie).
În alimentaţia animalelor, rolul cel mai important îl au poliglucidele.
54
Tabelul 4.6 Clasificarea hidraţilor de carbon
Compus Monozaharide conţinute Se găseşte în:

Monozaharide (zaharuri simple):
Pentoze (5 – C) (C5H10O5)
Arabinoză pectină, araban, coceni,
Xiloză ciocălăi porumb, acizi
Riboză nucleici
Hexoze (6 – C) (C6H12O6)
Glucoză di- şi polizaharide,
Fructoză dizaharide (sucroza)
Galactoză lapte (lactoză)
Manoză polizaharide
Dizaharide (C12H22O12)
Sucroză glucoză-fructoză trestie şi sfeclă de zahăr
Maltoză glucoză-glucoză * tuberculi
Lactoză glucoză-galactoză lapte
Celobioză glucoză-glucoză ** pereţi celulari ai plantelor
Trizaharide (C18H32O16)
Rafinoza glucoză-fructoză seminţe bumbac, sfeclă de zahăr
arabinoză
Polizaharide:
Pentozani (C5H8O4)n
Araban arabinoză pectine
Xilan xiloză coceni, ciocălăi porumb
Hexozani (C6H10O5)n
Amidon glucoză seminţe, tuberculi
Dextrine glucoză produşi hidroliză amidon
Celuloză glucoză ** pereţi celulari ai plantelor
Glicogen glucoză ficat, muşchi
Inulină fructoză napi, tuberculi
Hemiceluloză pentozani şi hexozani pereţi celulari ai plantelor
Pectine pentoze şi hexoze mere, citrice
*
legături 4 α - glucozid; ** legături 4 β - glucozid
Amidonul este cel mai important poliglucid nefibrilar din natură; el

este principala substanţă de rezervă din plantele superioare, găsindu-se în
cantităţi mari în seminţele de cereale (50 –60 %) şi mai mici (2–7 %) în
tulpinile şi frunzele plantelor (tab. 4.7); se găseşte sub formă de
granule(grăunciori) cu forme şi mărimi diferite: tip A specific cerealelor,
55
tip B specific rădăcinilor şi tuberculilor şi tip C specific plantelor ierboase.

Granulele de amidon sunt formate din amilopectine şi amiloză.
Amilopectina, polizaharid liniar cu lanţuri puternic ramificate, alcătuite din
glucoză, este predominantă (70–80 %) în granulele de amidon.
Amilopectina se dizolvă în apă caldă; şi pusă în contact cu iodul dă o
coloraţie albastru/violet.
Amiloza este un polizaharid liniar, dar neramificat; în componenţa
amidonului amiloza intră în proporţii mai reduse ( 20 - 30 % ). Cu apa
fierbinte amiloza nu formează “cleiul specific”, dar în prezenţa iodului şi a
apei, dă o culoare albastră caracteristică, care dispare la cald şi reapare, la
rece.
Tabelul 4.7 Conţinutul în amidon al unor nutreţuri
Nutreţul % din SU
amidon zaharuri *
Graminee verzi - 3 – 20 **
Leguminoase verzi - 3 – 10 **
Porumb verde lapte-ceară 14 – 18 30
Porumb siloz, lapte-ceară 28
Sfeclă furajeră 62
Cartofi cruzi 60 – 65 -
Seminţe :
- ovăz 44 2
- grâu 67 2
- porumb 72 2
- orez decorticat 85 1
- mazăre 50 5
- soia <1 7
- floarea soarelui <1 2
* **
Sursa: Jarrige R., 1988 glucide solubile în apă; după stadiul de vegetaţie
Printr-o hidroliză menajată şi progresivă a amidonului, cu amilază sau

sub influenţa unui agent termic (cum este cazul expandării şi extrudării),
rezultă fracţiuni din ce în ce mai mici, numite dextrine şi care, având gust
dulce, îmbunătăţesc palatabilitatea nutreţului.
În tubul digestiv al animalelor domestice, carbohidrazele sunt capabile
să hidrolizeze glucidele cu legături de tip α-1-4, până la monozaharide;
56
excepţie fac glucidele cu legături de tip β-1-4 glucozid, cum sunt celuloza,
celobioza şi hemiceluloza.
În această situaţie, la toate speciile de animale, amidonul este bine sau
foarte bine digerat (digestibilitatea lui ajungând până la 85 - 90 %); la
rumegătoare, sub acţiunea enzimelor bacteriene, amidonul este descompus
în mare parte în rumen, până la stadiul de glucoză, aceasta servind ca sursă
de energie pentru microorganisme şi respectiv pentru sinteza AGV, (în
special acid propionic şi butiric).
Digestia amidonului este influenţată de: mărimea particulelor, natura
amidonului, interacţiunea cu proteinele şi grăsimile, prezenţa substanţelor
antinutritive (fitaţi, taninuri, saponine) (Jenkins şi col., 1986).
Celuloza este cea mai răspândită substanţă organică din natură; ea
reprezintă până la 45 % din pereţii celulari ai plantelor furajere. În substanţa
uscată a plantelor, celuloza brută poate să ajungă până la 20–30 % în
nutreţurile verzi, 30–40 % în fânuri, 35– 45 % în paie, 2–7 % în rădăcini şi
tuberculi furajeri, 2–12 % în seminţele de cereale.
Aşa după cum s-a arătat, determinarea celulozei prin metoda Weende
face ca valorile astfel obţinute să nu fie conforme cu realitatea în sensul că
pe lângă celuloza propriu-zisă sunt incluse şi alte componente: substanţe
pectice, hemiceluloză, lignină etc.
Din această cauză, se extinde utilizarea altor metode care pot separa
celuloza de alte componente, aşa cum este metoda propusă de Van Soest
(tab. 4.8) (fig. 4.3).
Tabelul 4.8 Conţinutul pereţilor celulari la unele nutreţuri, determinat

după metoda Van Soest
Nutreţul % din SU
NDF 1 ADF 2
Celuloză Lignină
Lucernă
- înaintea îmbobocirii 40 29 22 7
- la îmbobocire 42 31 23 8
- la înflorire 46 35 28 9
- la maturitate 50 37 29 10
Golomăţ
- stadiu timpuriu 68 41 33 9
- stadiu târziu 72 45 37 10
Porumb siloz
- stadiu lapte 51 28 24 4
- stadiu ceară 53 30 32 5
Paie de grâu 85 54 42 12
1/ 2/
Sursa: Pioneer manual, 1990 ADF = celuloză şi lignină NDF = hemiceluloză, celuloză, lignină
57
De altfel, structura glucidelor din pereţii celulari ai celulelor vegetale

este variată şi ca urmare, acestea diferă mult şi sub aspect nutriţional (tab.
4.9).
În tubul digestiv al animalelor nu există enzime proprii care să rupă
legăturile de tip β-1-4, astfel că hidroliza celulozei se face numai sub
acţiunea enzimelor bacteriene din rumen sau la nerumegătoare în special
din intestinul gros, , rezultând glucoză, xiloză şi galactoză.
.
NUTREŢ
tratare cu detergent neutru
Conţinut Conţinutul
celular peretelui celular
-proteine - hemiceluloză
-amidon - celuloză,
-zaharuri - lignină
-acizi organici (NDF)
-pectine
tratare cu detergent acid
Hemiceluloza Celuloză
şi lignină
(ADF)
tratare cu acid sulfuric 72 %
Celuloză Lignină
Fig. 4.3 Procedeul de determinare a componentelor nutreţului

(după Van Soest)
58
Hemicelulozele hidrolizează, de asemenea, sub acţiunea enzimelor

bacteriene, rezultând glucoză; aceasta provine în special din β-glucani
necelulozici, care sunt formaţi din lanţuri de unităţi de D-glucoză legate atât
prin legături β-1-3 cât şi β-1-4 (Jarrige R. şi col., 1995).
Hemicelulozicele se găsesc în proporţii mai ridicate în graminee decât
în leguminoase, la care sunt în special sub formă de glucurono-arabino-
xilani, bogaţi în acid glucuronic.
Substanţele pectice sunt poliglucide complexe, în care caracteristic este
acidul D-galacturonic; prezente mai ales în seminţele de leguminoase (6-10
% faţă de 1-3 % la graminee), sunt solubile chiar şi în apă caldă.
Tabelul 4.9 Principalele zaharuri care compun peretele celular al plantelor
Denumire Unităţi Disponibilitate digestivă

constructive Rumegătoare Nerumegătoare
Substanţe - Acid D-galacturonic
Poliglucide pectice - α -1-4 L arabinoză Digestibile Parţial
amorfe - D-galactoză digestibile
(necelulozice) Hemicelu- - D-xiloză (β - 1-4)
loze - L-arabinoză
- D-galactoză Parţial Slab
- D-manoză Digestibile digestibile
- D-glucoză
Fibre Celuloză - D-glucoză (β - 1-4) Parţial Slab
Digestibile digestibile
Substanţe Lignină alcooli: cumaric, conife
neglucidice -rilic, sinapilic Nedigestibilă Nedigestibilă
Cutină alcooli şi acizi graşi cu Nedigestibilă Nedigestibilă
lanţ lung
Sursa: Jarrige R. şi col., 1981; Van Soest, 1967
Lignina, este formată dint-un amestec de polimeri fenolici amorfi,

foarte hidrofili; ea încrustează peretele celular al plantelor, asigurând
rigiditatea. Ligninele sunt foarte heterogene şi extrem de rezistente atât la
agenţi chimici cât şi biochimici, fiind nedigestibile la animalele domestice.
În pereţii celulari ai plantelor, pe lângă lignină sunt prezenţi şi acizi
fenolici (cumaric, ferulic), a căror proporţie creşte pe măsura înaintării
plantelor în vârstă (până la cca. 1,4 % în tulpinile de porumb şi sorg).
59
Glicogenul este un poliglucid prezent în special în celulele musculare

şi hepatice; glicogenul reprezintă principala substanţa de rezervă de natură
glucidică din organismul animal.
Transformarea glucozei în glicogen (proces denumit glicogeneză) este
stimulată de insulină şi se desfăşoară în muşchii scheletici şi în mai mică
măsură în ficat. Reconvertirea glicogenului în glucoză (glucogeneză) are loc
în ficat şi este stimulată de glucagon (secretat de pancreas) şi de adrenalină
(Martin E. şi col., 1996).
Polizaharidele neamidonoase (PNA). În ultimii ani, a fost pus în
evidenţă faptul că prezenţa în hrana păsărilor, chiar în cantităţi mici (50 g/kg
nutreţ) a unor polizaharide din grupa pentozanilor (arabani, xilani,...) sau a
hexozanilor (celuloză, hemiceluloză, pectine...), are influenţă negativă
asupra valorificării hranei şi indirect asupra producţiei.
Astfel, s-a constatat că prezenţa acestor polizaharide neamidonoase în
nutreţurile pentru păsări este însoţită de reducerea digestibilităţii
amidonului, proteinelor şi grăsimilor, reducerea creşterii şi producţiei de
ouă, creşterea viscozităţii conţinutului digestiv, reducerea timpului de pasaj
al hranei, creşterea proporţiei de apă în dejecţii, reducerea absorbţiei
nutrienţilor, înrăutăţirea stării de sănătate etc.
În grupa PNA sunt incluse unele componente ale pereţilor celulari ai
plantelor, care nu numai că nu prezintă importanţă nutriţională, dar au o
adevărată acţiune antinutritivă. Aceste componente nu sunt hidrolizate sub
acţiunea enzimelor endogene, în schimb sunt fermentate de microflora din
intestinul gros, cu producere de AGV şi gaze.
Atât seminţele de cereale cât şi cele de leguminoase, conţin cantităţi
importante de PNA, a căror digestibilitate este foarte redusă (tab. 4.10).
Tabelul 4.10 Conţinutul în polizaharide neamidonoase, în unele nutreţuri
Total PNA Digestibilitate

Nutreţul
( % din SU) (%)
Orz 15 14
Mazăre 23 19
Tărâţe de grâu 25 3
Şroturi soia 20 0
Şrot floarea soarelui 28 17
Grâu 10 12
60
În seminţele de cereale PNA, sunt reprezentate în special de beta-

glucani, care sunt formaţi din lanţuri de glucoză, cu legături de tip β-1-4
(cca. 70 %) şi β-1-3 (cca. 30 %); proporţiile acestora variază de la un nutreţ
la altul (tab. 4.11), dar în general au valori ridicate.
Proporţia de β-glucani din seminţele de orz este mai mare în orzul
proaspăt recoltat şi scade apoi în timpul depozitării.
Pentru înlăturarea efectului acestor polizaharide neamidonoase este
necesar un aport exogen de enzime specifice (β-glucanoze, xilanaze, etc.),
care sunt produse prin biotehnologie şi care, în prezent, se folosesc la păsări
şi porci.
Tabelul 4.11 Conţinutul în glucani şi pentozani în unele seminţe de cereale
% din SU
Nutreţul
β-glucani pentozani total
Orz 4,4 5,7 10,1
Ovăz 3,4 7,7 11,1
Secară 1,9 8,5 10,4
Triticale 0,7 7,1 7,8
Grâu 0,7 6,6 7,3
Funcţiile glucidelor în organism sunt legate, în primul rând, de

asigurarea energiei necesare celulelor sau ţesuturilor corpului. În plante,
glucidele solubile (amidonul) constituie principala rezervă de energie (de
ex. în rădăcini, tuberculi şi seminţe); glucidele insolubile (celuloza,
hemiceluloza) constituie suportul structural al plantelor vii.
Ultima sursă de energie pentru celule este glucoza. Din conversia ei în
CO2 şi H2O rezultă 673 kcal/mol:
C6H12O6 6 CO2 + 6 H2O + 673

respectiv 3,73 kcal / g (673 : 180,2 – greutatea moleculară a glucozei).
Eficienţa transformării energiei rezultate din oxidarea glucozei, în
energie liberă este de 40-65 % (Pond W.G. şi col., 1995).
Energia este stocată, sub formă foarte concentrată, respectiv de ATP;
un mol ATP cedează 8 kcal:
ATP ADP + 8 kcal / mol
61
Absorbţia glucozei este influenţată de mai mulţi factori: timpul scurs

după ingestia hranei, unii factori endocrini, concentraţia glucozei, starea de
sănătate a organismului etc.
Anomalii ale metabolismului glucidelor
Principalele anomalii legate de tulburarea metabolismului glucidelor

sunt: steatoza, acidoza, cetoza, toxiemia de gestaţie şi diabetul. Aceste
anomalii se întâlnesc frecvent la rumegătoare, (dar pot apare şi la
nerumegătoare) în unele stări fiziologice specifice: în gestaţie avansată sau
în prima parte a lactaţiei, când cerinţele în energie sunt mari, iar aportul
prin raţie este insuficient.
În aceste condiţii, deficitul în glucoză al femelei, determinat de un
aport insuficient de energie, este urmat de o mobilizare intensă de grăsimi
corporale, în special acizi graşi cu lanţ lung care, neputând fi folosiţi
suficient de rapid ca sursă de energie, se acumulează în ficat (steatoză) şi îi
diminuează capacitatea de detoxificare; pe de altă parte, acizii graşi sunt
transformaţi în corpi cetonici care, fiind slab folosiţi, se acumulează (cetoză)
provocând toxiemia de gestaţie, respectiv acetonemia la femelele în lactaţie.
Aceste tulburări se întâlnesc mai ales la vaci în vârf de lactaţie şi la oi
la sfârşitul gestaţiei, în special când au mai mulţi fetuşi.
Simptomele caracteristice sunt hipoglicemia, epuizarea glicogenului
hepatic, mobilizarea pronunţată a rezervelor de grăsime. Aceste modificări
de metabolism sunt însoţite de scăderea greutăţii corporale, reducerea
producţiei de lapte, avorturi în timpul gestaţiei; concomitent creşte
consumul de apă ca urmare a eliminării unor cantităţi mai mari de ioni de K
şi Na.
La vaci în special, datorită unei alimentaţii necorespunzătoare se poate
instala o acidoză cronică, având la bază scăderea accentuată a pH-ului
rumenal (sub 5,0); practic se formează mult acid lactic care, nefiind
absorbit în totalitate se acumulează şi conduce la acidoză (fig 4.4).
La scroafe, dar şi la femelele altor specii nerumegătoare, pot apare
aceste anomalii ale metabolismului glucidelor, în special la începutul
lactaţiei.
Diabetul este întâlnit mai ales la om şi este evidenţiat prin nivelul
crescut al glucozei din sânge; cauza principală rezidă într-o insuficientă
producţie şi/sau utilizare a insulinei.
62
Diabetul de gestaţie este cel mai des întâlnit la animalele domestice;

cauza este creşterea rezistenţei ţesuturilor la acţiunea insulinei şi ca urmare
sporirea glucozei şi a corpilor cetonici din sânge.
Lipidele
Lipidele sunt substanţe organice, insolubile în apă, relativ solubile în

solvenţi organici, care au un important rol biochimic şi fiziologic atât la
plante cât şi în ţesuturile animale.
mol %
70
60
zonă favorabilă bacteriilor:
celulozolitice amilolitice
50
acid acetic
40
30
acid propionic
20
acid lactic
10
0
7,0 6,5 6,0 5,5 5,0 pH
Fig. 4.4 Modificarea amestecului de AGV, în funcţie de pH-ul rumenal

(Journet M., 1988)
Lipidele cu importanţă în alimentaţia omului şi a animalelor pot fi

clasificate astfel:
63
Lipide
Simple Compuse Derivaţi lipidici

(conţin C,H,O) (conţin C,H,O,P,N,S) rezultă din hidroliza
esteri ai acizilor esteri ai acizilor lipidelor simple sau
graşi cu diferiţi graşi care conţin compuse:
alcooli: substanţe nelipidice: - acizi gra[i
-grăsimi animale -fosfolipide - glicerol
-uleiuri -glicolipide - alţi alcooli
-ceruri -lipoproteine
Steroli Terpene
alcooli derivaţi din steran: zoosteroli, compuşi cu structură de tip
fitosteroli, microsteroli izoprenic
Caracteristica principală a lipidelor este concentraţia lor ridicată în

energie (cca. 9,5 kcal/g), de peste două ori mai mare decât în cazul
glucidelor (4,1 kcal /g).
În cazul lipidelor simple, constituenţii cu cea mai mare importanţă
nutriţională sunt: acizii graşi, glicerolul, mono-, di- şi trigliceridele;
trigliceridele se găsesc în corp în cea mai mare cantitate şi constituie
principala formă sub care este stocată energia în organism.
Acizii graşi sunt constituiţi din lanţuri de carbon, care conţin de la 2
(acidul acetic) până la 24 atomi de C (acidul lignoceric).
Unii dintre acizii graşi sunt nesaturaţi, având una sau mai multe
perechi de C cu duble legături iar atomul de H putând fi înlocuit; în
principiu, denumirea şi abrevierea acizilor graşi sunt făcute în funcţie de
numărul de atomi de carbon pe care îi conţin (tab. 4.12).
64
Tabelul 4.12 Acizii graşi prezenţi în plante şi în corpul animal
Acid Abreviere Duble legături

Butiric (butanoic) C4:0 0
Caproic (hexanoic) C6:0 0
Caprilic (octanoic) C8:0 0
Capric (decanoic) C10:0 0
Lauric (dodecanoic) C12:0 0
Miristic (tetradecanoic) C14:0 0
Palmitic (hexadecanoic) C16:0 0
Palmitoleic (hexadecenoic) C16:1 1
Stearic (octadecanoic) C18:0 0
Oleic (octadecenoic) C18:1 1
Linoleic (octadecadienoic) C18:2 2
Linolenic (octadecatrienoic) C18:3 3
Arahidic (eicosanoic) C20:0 0
Arahidonic (eicosatetraenoic) C20:4 4
Lignoceric (tetracosanoic) C24:0 0
Unii acizi graşi nesaturaţi; cum sunt linolenic (C18:3),

eicosapentaenic (C20:5) şi cel docosahexaenoic (C22:6), prezenţi în
grăsimea de peşte, imprimă mirosul caracteristic “de peşte” produselor de
origine animală dacă în hrană se folosesc cantităţi mari de făină de peşte.
Glicerolul este prezent în toate trigliceridele (atât din plante cât şi la
animale), dar şi în fosfolipide: lecitină, cefalină, sfingomielină.
Unele proprietăţi (ex. punctul de topire) ale lipidelor sunt determinate
de lungimea lanţului de atomi de carbon şi gradul lor de nesaturare. Astfel,
sunt solide la temperatura camerei trigliceridele care au mai mult de 10
atomi de carbon, respectiv cele care conţin numai acizi graşi saturaţi; în
schimb, cele care conţin mai puţin de 10 atomi de carbon sau în majoritate
acizi graşi nesaturaţi, sunt lichide.
Unele proprietăţi pe care le au (temperatură de topire, indicele de
saponificare etc.) şi care sunt caracteristice diferitelor lipide (tab. 4.13) sunt
folosite în nutriţie, atât în procesul de integrare a lor în nutreţurile combinate
cât şi pentru eventuala influenţă ce pot să o aibă asupra grăsimilor din
produsele animale.
65
Tabelul 4.13 Constantele unor grăsimi
Provenienţa Punct de Indice de Indice Indice

Grăsimi topire (C0) saponificare 1 Reichert –Meissl 2 de iod 3
Carne taurine 40 196-200 1 36-40
Untură porc 46-49 195-203 1 47-67
Porumb -14 187-193 4-5 111-128
Seminţe in -17 188-195 1 175-202
Soia -14 189-194 0-3 122-134
Floarea soarelui -17 188-193 0-5 129-136
Sursa: Small D.M., 1991
1/
Indicele de saponificare corespunde numărului de ml KOH necesari pentru
saponificarea a 1 g grăsimi.
2/
Indicele Reichert-Meissl (RM) corespunde numărului de ml de KOH (0,1N)
necesari pentru neutralizarea acizilor graşi volatili –solubili în apă- rezultaţi din
hidroliza a 5 g grăsimi.
3/
Indicele de iod se apreciază după cantitatea de iod (g), care trebuie adăugată la
100 g grăsimi, în scopul saturării legăturilor.
Fosfolipidele constituie circa ¼ din cantitatea de lipide intracelulare şi

predomină în membrana celulară, mai ales, sub formă de lecitină şi
fosfatidil-etanolamină.
Dintre steroli (ce reprezintă cca. 0,1-0,5 % din SU a nutreţurilor), în
ţesuturile animale este dominant colesterolul, alături de care se mai găsesc
ergosterolul (precursor pentru vitamina D2), 7-dehidrocolesterolul
(precursor pentru vitamina D3), unii acizi biliari, hormoni androgeni şi
estrogeni, precum şi progesteron.
Acizii graşi esenţiali

Unii acizi graşi, cum sunt acidul linoleic (C18:2) şi acidul linolenic
(C18:3) (reprezentând 55-75 % dintre acizi graşi esenţiali), nu pot fi
sintetizaţi în organism şi trebuie aduşi în organism prin hrană; acidul
arahidonic (C20:4) poate fi sintetizat plecând de la acidul linoleic.
Datorită rolului important pe care aceşti acizi îl au, cât şi a faptului că
nu pot fi sintetizaţi în organism ei sunt numiţi acizi graşi esenţiali (AGE).
Cu toate că rolul AGE în organism nu este încă complet elucidat, este
cunoscut faptul că ei intră în structura lipoproteinelor din membrana
66
celulară şi au un rol important în eliberarea hormonilor hipotalamici şi

pituitari.
La fel, este constatat faptul că prostaglandinele sunt sintetizate din
acid arahidonic; or, prostaglandinele controlează presiunea sanguină,
contracţia muşchilor netezi, adipozitatea în ţesuturi etc. (Pond W.G. şi col.,
1995).
Din nutreţuri, lipidele se determină sub formă de grăsime brută, prin
extragere cu eter etilic sau de petrol; or, pe această cale grăsimile nu sunt
extrase în totalitate, cum nu sunt extraşi în totalitate nici pigmenţii. Se
apreciază că în extractul eterat acizii graşi reprezintă doar 40-50 % (Leroy şi
François, 1952).
În nutreţurile de origine vegetală grăsimile se găsesc în cantităţi relativ
reduse (până la 6-8 % din SU), excepţie făcând seminţele plantelor
oleaginoase, în care ele se acumulează ca rezerve. În seminţe, grăsimile se
acumulează mai ales în embrioni şi reprezintă 1-4 % din SU; dacă grăsimile
provin din seminţe nematurate, conţin mai mulţi acizi graşi liberi, fiind mai
uşor alterabile. Dintre seminţele de cereale, cele de porumb şi de ovăz
conţin cantităţi mai mari de grăsimi (4-5 % din SU).
În rădăcini (sfeclă, morcovi...) se înregistrează cel mai redus conţinut
în grăsimi (până la 1 % din SU).
Proporţia de grăsimi din seminţele plantelor oleaginoase este cea mai
ridicată (cca. 20 % din SU la seminţele de soia şi 30-50 % din SU în alte
seminţe).
Nutreţurile de origine animală conţin cantităţi diferite de grăsimi, în
funcţie de felul lor şi mai ales, de tehnologia de producere; variaţia este
destul de mare (5-20 % din SU), considerându-se că aceste nutreţuri sunt cu
atât mai bune calitativ, cu cât grăsimea se găseşte în proporţii mai reduse
(sub 5 %).
În organism, lipidele au funcţii importante, care pot fi sintetizate
astfel:
• sursă de energie pentru întreţinere şi producţii;
• sursă de acizi graşi esenţiali;
• mijloc de transport pentru vitaminele liposolubile;
• constituenţi ai membranelor celulare.
Cu toate că proporţia lipidelor din hrana animalelor este, în general,
mai mică de 10 %, aportul de energie prin grăsimi este important (mai ales
la animalele nerumegătoare) dată fiind şi digestibilitatea lor ridicată (de
peste 80 %).
67
Pentru digestia şi respectiv absorbţia grăsimilor, precum şi a

vitaminelor liposolubile, este obligatorie prezenţa sărurilor biliare.
Sub acţiunea sucurilor pancreatice şi intestinale, grăsimile,
emulsionate în prealabil de sărurile biliare, sunt scindate în particule mai
mici, asupra cărora acţionează lipazele pancreatice şi intestinale. Absorbţia
este urmată de creşterea concentraţiei lipidelor din sânge (lipemie); toate
ţesuturile corpului depozitează trigliceride, ţesutul adipos fiind pe primul loc
sub acest aspect.
Ţesutul adipos primeşte şi respectiv cedează în permanenţă
trigliceride, după cum energia ingerată depăşeşte sau este insuficientă pentru
nevoile organismului.
Caracteristicele grăsimilor din ţesutul adipos sunt specifice fiecărei
specii de animale dar la nerumegătoare compoziţia în acizi graşi este
influenţată în mai mare măsură de compoziţia hranei ingerate; la
rumegătoare această influenţă este mai redusă, datorită acţiunii
microorganismelor din rumen.
Pentru evitarea obezităţii şi prin aceasta, pentru prevenirea la om a
unor boli grave (cancerul de sân, colon şi prostată, bolile cardiovasculare...),
iar la animale pentru îmbunătăţirea eficienţei utilizării energiei, trebuie ca
alimentaţia să fie echilibrată şi suficientă, dar nu în exces, ceea ce asigură un
echilibru permanent între lipogeneză şi lipoliză (Mersmann H.J., 1986,
1991).
Anomalii în metabolismul lipidelor
Principalele anomalii în metabolismul lipidelor sunt ficatul gras şi

ateroscleroza.
Ficatul gras este o tulburare metabolică determinată de acumularea în
ficat a unor cantităţi mari de grăsimi (până la 30 % din greutatea ficatului,
faţă de cca. 5 % - proporţie normală); cauzele pot fi următoarele (Pond W.G.
şi col., 1995):
– aport ridicat de grăsimi sau de colesterol prin hrană;
– sporirea lipogenezei în ficat, datorită excesului de glucide sau de
vitamine B (biotină, tiamină, riboflavină);
– sporirea mobilizării lipidelor din ţesutul adipos datorită diabetului,
hipoglicemiei etc.;
68
– reducerea transportului lipidelor de la ficat la ţesuturi, ca urmare a

unei carenţe în colină, acid pantotenic, inozitol, aminoacizi (metionină,
treonină);
– tulburări ale activităţii ficatului (ciroză, necroză), carenţă în
vitamina E sau Se, prezenţa în hrană a unor substanţe toxice (cloroform,
tetraclorură de carbon).
În creşterea animalelor, sindromul ficatului gras se întâlneşte frecvent
la găinile din rasele grele, spre sfârşitul ouatului, dacă hrana este
administrată “ad libitum” şi nu restricţionat, situaţie în care ingesta de
energie este superioară nevoilor organismului.
Ateroscleroza este o boală care se manifestă prin degenerarea
progresivă a vaselor de sânge şi a inimii, la om şi animale. Studiile
privitoare la prevenirea aterosclerozei sunt numeroase şi au evidenţiat
următoarele (Chapman şi Goldstein, 1976):
– creşterea nivelului colesterolului sanguin este direct corelată cu
incidenţa apariţiei aterosclerozei;
– nivelul colesterolului sanguin creşte dacă hrana conţine cantităţi mai
mari de acizi graşi saturaţi de origine animală (din unt, untură, seu); se
apreciază că un regim de hrană corect ar trebui să aibă un raport acizi graşi
polinesaturaţi / acizi graşi saturaţi, de 2/1;
– factori de risc la ateroscleroză la om sunt şi : vârsta, sexul,
hipercolesterolemia, hipertensiunea, fumatul, diabetul, obezitatea;
– cercetări recente au evidenţiat faptul că glucoza şi amidonul rafinate
nu determină o sporire a trigliceridelor sangvine, în schimb consumul de
sucroză măreşte nivelul trigliceridelor şi colesterolului.
În scopul îmbunătăţirii alimentaţiei omului se are în vedere creşterea
energiei ingerate prin glucide complexe (la cca. 48 % din energia ingerată),
reducerea consumului de zahăr rafinat (la cel mult 10 % din energia
ingerată), reducerea energiei ingerate prin grăsimi (la 30 % din energia
ingerată), reducerea consumului de grăsimi saturate şi respectiv a
colesterolului (la cca. 300 mg/zi), limitarea consumului de sare (cca. 5g
NaCl/zi) (US Departament of Agriculture; US Depatrament of Health and
Human Services, 1985).
69
Proteinele
Proteinele reprezintă un grup mare de substanţe organice prezente în

toate organismele vii. Sunt alcătuite din C, H, O şi N; multe proteine conţin
şi S.
Moleculele de proteină sunt alcătuite din unul sau mai multe lanţuri
lungi (polipeptide) de aminoacizi, legaţi unul de altul într-o succesiune
caracteristică.
În studiul nutriţiei şi alimentaţiei animalelor, proteinele prezintă o
importanţă cu totul particulară.
În analiza chimică curentă, proteina se determină, aşa după cum deja
s-a arătat, prin metoda KJELDAHL (Association of Official Analitical
Chemists = AOAC, 1984), metodă care nu determină proteina ci azotul;
proteina este calculată apoi prin multiplicarea N cu factorul 6,25,
considerându-se că în proteine N se găseşte în proporţie de 16 %.
Rezultatul acestor determinări exprimă aşa-zisa proteină brută;
termenul de brută are în vedere, în acest caz, cel puţin două neajunsuri
inerente conversiei N în proteine (Lewis A.J., 1991).
În primul rând se consideră că toate proteinele conţin 16 % N, fapt
neadevărat, deoarece proteinele folosite în hrana animalelor sunt formate
din amestecuri de aminoacizi (în proporţii diferite, după natura nutreţului),
care au un conţinut diferit în N. De exemplu, factorul de conversie pentru
grâu ar trebui să fie 5,70 iar pentru lapte şi derivatele lui 6,38 (AOAC,
1984).
În al doilea rând, în proteină este convertită întrega cantitate de N, dar
nu tot N determinat provine din proteine; astfel, de exemplu cca. 10 % din
proteina brută din porumb şi cca. 13 % din proteina din seminţele de soia,
provine din azot neproteic (Van Soest şi col., 1984). În aceste condiţii,
conţinutul în proteine este supraestimat, dat fiind faptul că proteina brută
cuprinde atât proteina propriu-zisă cât şi N neproteic.
Ca urmare, lucrările de nutriţie mai vechi foloseau o terminologie
distinctă pentru azotul proteic (proteina pură) şi respectiv, pentru azotul
total (proteina brută).
În ultimul timp, a fost adoptată o altă clasificare care ţine cont de
solubilitatea diferiţilor compuşi azotaţi (fig. 4.4).
70
Din proteinele de origine vegetală sau animală au fost identificaţi cca.

20 de aminoacizi, care au fost împărţiţi de Rose W.C. (1948) în două
categorii: esenţiali (indispensabili) şi neesenţiali (dispensabili), în funcţie
de posibilitatea / imposibilitatea sintetizării lor în organismul animal (tab.
4.14).
Noţiunile de esenţial sau neesenţial au un caracter relativ, fiind
caracteristice mamiferelor în creştere, ele sunt totuşi utilizate în nutriţie,
deoarece organismul animal manifestă, în mod cert, cerinţe specifice în
anumiţi aminoacizi, care sunt satisfăcute sau nu în funcţie de aportul lor prin
hrană.
Proteine
Globulare
(solubile în apă, acizi şi Fibrilare Conjugate
baze slabe, alcooli) (insolubile în apă; (conţin compuşi de
rezistente la enzime natură neproteică)
Albumine1 digestive)
Lipoproteine
Globuline2
Colagen5 Glicoproteine
Gluteline3
Elastina5
Prolamine (gliadine)4
Cheratine6
Histone1
Protamine1 1/
solubile în apă; 2/ solubile în soluţii slabe de
acizi şi baze; 3/ solubile în acizi diluaţi sau
baze; 4/ solubile în alcool (70-80 %); 5/ pot fi
convertite în gelatină; 6/ conţin până la 15 %
cistină
Fig. 4.4. Clasificarea proteinelor din nutreţuri şi din corpul animal, după
solubilitatea lor
De altfel, conţinutul diferitelor proteine în aminoacizi esenţiali,

caracterizează şi valoarea nutriţională (valoarea biologică) a proteinelor.
Valoarea nutriţională a proteinelor depinde de natura compuşilor
azotaţi conţinuţi, dat fiind faptul că între aceştia sunt diferenţe în privinţa
structurii şi cantităţii aminoacizilor.
71
Tabelul 4.14 Clasificarea aminoacizilor în funcţie de posibilitatea

sintezei lor în corp
Aminoacizi esenţiali Aminoacizi neesenţiali

(indispensabili) (dispensabili)
Arginina Alanina
Fenilalanina Acid aspartic
Histidina Acid glutamic
Izoleucina Citrulina
Leucina Cistina
Lizina Glicina
Metionina Hidroxiprolina
Treonina Prolina
Triptofan Serina
Valina Tirozina
tirozina poate fi substituită parţial din fenilalanină
cistina poate fi substituită parţial din metionină
Albuminele, prezente în cantităţi mari în protoplasma celulară a

organismelor superioare, precum şi în ser, lapte, albuş de ou şi seminţe, au
un conţinut ridicat în aminoacizi esenţiali (în special lizină, metionină şi
triptofan).
Din proteinele diferitor seminţe, albuminele reprezintă: 5-15 % la
cereale, 10-20 % la leguminoase şi floarea soarelui, circa 40 % la rapiţă
(Colonna P. şi col., 1995).
Globulinele sunt dominante în organismul animal (miozina,
fibrinogenul), dar se găsesc şi în seminţele plantelor leguminoase şi
oleaginoase (legumina, faseolina, glicinina), unde constituie proteinele de
rezervă; din proteinele totale ele reprezintă până la 38 % la cereale, 60-90 %
la leguminoase, sau 55-60 % la floarea soarelui (Colonna P. şi col., 1995).
Comparativ cu albuminele, globulinele sunt mai sărace în aminoacizi
sulfuraţi şi lizină, dar mai bogate în arginină.
Glutelinele sunt proteine de origine vegetală, prezente mai ales în
frunzele şi seminţele plantelor (unde reprezintă până la 25-55 % din proteina
totală), sunt sărace în lizină şi triptofan; unele seminţe de cereale conţin
cantităţi importante de gluteline (de ex. în porumb acestea reprezintă 35 %
din proteine).
72
Prolaminele (gliadinele), sunt prezente numai în organismele

vegetale, respectiv în seminţele de cereale, ca de exemplu: gliadina din
grâu, zeina din porumb, hordeina din orz, aveina din ovăz etc. Ele sunt de
asemenea, proteine de rezervă. Sunt foarte dezechilibrate în aminoacizi,
fiind sărace în triptofan şi practic nu conţin lizină.
Proporţia în care participă diferitele clase de proteine în proteina
cerealelor este prezentată în tab. 4.15.
Histonele intră în componenţa cromozomilor plantelor şi animalelor,
alături de ADN. În componenţa lor se găsesc în proporţii ridicate lizina,
arginina şi histidina.
Protaminele, sunt asociate cu ADN-ul cromozomial din celulele
germinative masculine; protaminele având în componenţa lor circa 67 %
arginină.
Colagenul reprezintă peste 30 % din proteinele din corpul animal; în
componenţa lui predominând aminoacizii neesenţiali (glicina, prolina).
Colagenul se găseşte în dermă, tendoane şi oase; el oferă o mare
rezistenţă ţesuturilor, limitându-le elasticitatea.
Tabelul 4.15 Proporţia diferitor clase de proteine, în unele seminţe de cereale
% din proteinele totale

Proteine
Grâu Porumb Orz Ovăz
Albumine 15 4 12 12-14
Globuline 7-8 3 8 28
Prolamine 33 53 25 14
Gluteline 46 46 55 12-14
Sursa: Colonna P. şi col., 1995
Elastina este principalul constituent al fibrelor elastice din ţesutul

conjunctiv, fiind foarte abundentă în ţesutul cartilaginos, în pereţii vaselor
de sânge, ligamente...; este bogată în aminoacizi neesenţiali (glicină,
alanină, prolină...).
Cheratinele sunt prezente în păr, pene, copite, coarne; conţin cantităţi
mari de S, localizat mai ales în cistină, care poate reprezenta până la 15 %
din cantitatea de aminoacizi. Sunt proteine insolubile în tubul digestiv,
degradarea lor hidrolitică putând avea loc numai prin fierbere cu baze sau
acizi.
Lipoproteinele sunt proteine complexe, reprezentative fiind cele din
73
membrana celulelor animale, membrane compuse din proteine, lipide şi

hidraţi de carbon, în diferite proporţii; alte lipoproteine sunt prezente în
ţesutul nervos (35-80 %), în membrana eritrocitelor, etc.
Glicoproteinele sunt reprezentate în special de mucoproteine, care
conţin proteine în combinaţie cu zaharuri (hexoze, pentoze...).
În privinţa conţinutului plantelor în proteine, trebuie remarcat că o
bună parte din N pe care îl conţin este neproteic, iar proporţia de proteine
diferă în funcţie de partea plantei (tab. 4.16); ca principiu, proporţia de
proteine este mai mare în primele stadii de vegetaţie, când plantele sunt mai
bogate în frunze care conţin mai multe proteine decât tijele (tulpinile).
Azotul din constituenţii neproteici este reprezentat de amide şi
aminoacizi liberi (cca. 50 % din total), peptide, amine etc. S-a constatat că
folosirea îngrăşămintelor cu N determină o creştere a proporţiei azotului
total din plante, dar care este aproape în totalitate pe seama azotului
neproteic.
Tabelul 4.16 Proporţia de azot proteic şi respectiv din constituenţi neproteici,
în unele plante furajere
N total % N din N total ca:

Specificare
(% din SU) N din proteine N neproteic
limb 1,9-4,0 77-88 12-23
Graminee: tulpini 0,7-2,5 62-65 35-38
plantă întreagă 1,7-3,1 77-79 21-23
frunze 3,6-5,1 75-85 15-25
Lucernă: tulpini 1,4-2,6 50-75 25-50
plantă întreagă 4,3-2,5 73-64 27-36
Varză: limb 4,0-4,3 67-71 29-33
frunze 1,8 82-88 12-18
Porumb: tulpini+inflor. 0,55 57-60 40-43
coceni+pănuşi 0,40-0,45 76-82 18-24
seminţe 1,3-1,9 80-85 15-20
Sursa: Colonna J. şi col., 1995
După conţinutul în proteine, nutreţurile pot fi împărţite în mai multe

categorii, respectiv:
• nutreţuri cu conţinut mare în proteine (nutreţuri proteice):
- de origine animală - peste 50 % PB (făinuri proteice),
- de origine vegetală 35-50 % PB (şroturi, drojdii)
74
• nutreţuri cu conţinut mediu în proteine:

- seminţe leguminoase şi oleaginoase 25-35 % PB,
- nutreţuri verzi, fânuri leguminoase, tărâţe, etc., 15-20 % PB
• nutreţuri cu conţinut redus în proteine – sub 12-13 % PB:

– seminţe cereale,
– fânuri de graminee, celulozice,rădăcini şi tuberculi, etc.
În organismul animal, proteinele se găsesc, după apă, în cea mai mare

proporţie în organe şi ţesutul muscular, îndeplinind funcţii biologice care nu
pot fi îndeplinite de alte categorii de substanţe, respectiv:
– proteinele sunt componente structurale ale membranei celulare,
muşchilor, pielii, părului etc.;
– fiind componente ale acizilor nucleici, proteinele constituie suportul
material al fondului genetic;
– au rol important în sinteza proteinelor serice, enzimelor, hormonilor şi
a imunoproteinelor (anticorpi);
– proteinele sunt implicate în reglarea metabolismului hidric, prevenirea
anemiei, desfăşurarea funcţiei de reproducţie;
– proteinele sunt componente principale ale diferitelor produse animale
(lapte, carne, lână, ouă);
– în anumite situaţii, proteinele pot fi utilizate pentru acoperirea
cheltuielilor de energie ale organismului, putând crea (dacă sunt în exces)
rezerve de energie, prin depunerea de grăsime corporală (aceste situaţii fiind
însă costisitoare atât nutriţional cât şi economic).
Cele două faze ale metabolismului proteinelor, catabolismul
(degradarea) şi anabolismul (sinteza), se desfăşoară simultan; după Pond W.
şi col. (1995), transformarea proteinelor din hrană în proteine tisulare sau
din produse (ou, lapte) se desfăşoară astfel:
Proteine intacte din hrană,
hidroliză în TGI (catabolism)
Aminoacizi din lumenul intestinal
absorbţie prin peretele TGI
Aminoacizi din sânge
sinteză în ţesuturi (anabolism)
Proteine intacte în ţesuturi
75
Cert este însă faptul că, după absorbţie, aminoacizii sunt folosiţi
pentru: sinteza proteinelor tisulare, sinteza enzimelor şi a hormonilor,
dezaminare şi transaminare şi ca sursă de energie.
Valoarea nutriţională a proteinelor din hrană depinde de nivelul
hidrolizei lor în tubul digestiv şi mai ales, de gradul şi viteza de absorbţie a
fiecărui aminoacid. Pentru ca sinteza proteinelor în ţesuturi să se desfăşoare
în cele mai bune condiţii (cu eficienţă maximă), aminoacizii absorbiţi
trebuie să se găsească în sânge într-un echilibru adecvat necesităţilor de
sinteză. Orice deficit într-un aminoacid reduce nivelul sintezei, iar
aminoacizii care se află în exces sunt degradaţi.
În această situaţie, aminoacidul aflat în cea mai mică cantitate în
raport cu cerinţele este denumit limitant primar şi influenţează negativ
performanţele animalelor (tab 4.17).
Tabelul 4.17 Influenţa aportului insuficient de lizină în raţie asupra
creşterii şi îngrăşării porcinelor
% lizină în raţie, Spor zilnic de greutate

Nutreţuri în raţie
faţă de cerinţe g %
Orz * 80 550 85
Orz + făină peşte * 100 650 100
*/
Sursa: Jeroch H., 1986 ambele raţii au fost echilibrate mineral şi vitaminic
Pentru alimentaţia animalelor monogastrice (în special porci şi păsări),

la care hrana conţine cantităţi mari de cereale, deficitare în aminoacizi
esenţiali, lizina este, în cele mai multe cazuri limitant primar, iar triptofanul
şi treonina sunt limitanţi secundari sau terţiari (tab 4.18).
Tabelul 4.18 Aminoacizii limitanţi din proteina cerealelor, pentru porcine
Aminoacid limitant
Seminţe de:
primar secundar terţiar
Orz lizină treonină histidină
Porumb lizină şi triptofan treonină
Ovăz lizină
Sorg lizină treonină triptofan
Triticale lizină treonină
Grâu lizină treonină
Sursa: Lewis A.J., 1991
76
De altfel, în privinţa conţinutului în aminoacizi, nutreţurile folosite

curent în alimentaţia animalelor nerumegătoare se deosebesc foarte mult
între ele (tab 4.19).
Astfel, aşa după cum arată Colonna P. şi col. (1995), suma
aminoacizilor esenţiali din seminţele de cereale şi leguminoase este
aproximativ aceeaşi, dar sunt diferenţe mari în echilibrul acestor aminoacizi;
proteinele din cereale sunt sărace în lizină, treonină, şi triptofan, dar conţin
cantităţi importante de aminoacizi sulfuraţi. În seminţele de leguminoase se
află în cantităţi mai mari lizina, dar aminoacizii sulfuraţi sunt deficitari.
Proteinele din seminţele plantelor oleaginoase diferă după provenienţă;
astfel, dacă soia conţine multă lizină şi puţini aminoacizi sulfuraţi, la floarea
soarelui situaţia este inversă.
Tabelul 4.19 Conţinutul în proteine şi aminoacizi, a unor nutreţuri vegetale*
Cereale Leguminoase Şroturi

Specificare Grâu Orz Porumb Mazăre Soia Floarea
soarelui
Proteină brută 9,3 11,0 9,0 21,6 52 32-42
(% din SU)
Aminoacizi ( % din PB)
Acid aspartic 5,30 5,85 6,65 11,3 11,7 8,90
Treonină 3,20 3,45 3,80 3,75 4,05 3,65
Serină 4,70 4,30 5,30 4,65 5,10 4,35
Acid glutamic 26,40 23,10 18,55 16,45 18,6 21,05
Prolină 9,10 10,85 8,85 3,75 5,35 4,20
Glicină 4,30 4,20 4,00 4,25 4,40 5,70
Alanină 4,00 4,20 7,70 4,25 4,55 4,30
Valină 5,10 5,45 5,40 4,85 5,50 5,70
Izoleucină 3,80 3,85 3,95 4,35 5,10 4,65
Leucină 6,90 7,00 12,3 7,15 7,90 6,35
Tirozină 3,20 3,35 4,25 3,40 4,00 2,80
Fenilalanină 4,60 5,30 5,10 4,65 5,40 4,80
Lizină 3,25 3,65 3,25 7,45 6,60 3,60
Histidină 2,50 2,10 2,85 2,35 2,75 2,50
Arginină 5,30 4,80 4,80 9,50 7,60 8,50
Metionină 1,45 1,90 2,20 1,00 1,30 2,20
Cistină 2,60 2,50 2,50 1,55 1,60 1,95
Sursa: Colonna P., şi col., 1995 */ proteina brută este raportată la substanţa uscată, iar
conţinutul în aminoacizi este raportat la 100 g
proteină (16 g N)
77
Valoarea nutriţională a proteinelor

Gradul în care proteinele din hrană sunt utilizate în organism după
digestie şi absorbţie şi respectiv folosirea aminoacizilor după absorbţie,
determină valoarea nutriţională sau valoarea biologică a proteinelor.
Metodele de apreciere şi exprimare a valorii nutriţionale a proteinelor
sunt diferite şi relativ numeroase; în principiu, se folosesc două grupe mari
de metode, respectiv chimice şi biologice.
Metodele chimice se bazează pe ideea că pentru a satisface cerinţele
organismului în aminoacizi, o proteină trebuie să conţină aceeaşi aminoacizi
şi în aceleaşi proporţii, ca şi organismul căreia îi este destinată.
În acest sens, este necesară stabilirea conţinutului unui nutreţ în
aminoacizi, apoi datele respective se pot utiliza în mod diferit.
Astfel, o modalitate constă în raportarea procentuală a unui aminoacid
din nutreţ, la acelaşi aminoacid dintr-o proteină zisă etalon, de exemplu:
Conţinutul în lizină în nutreţ x 100

Conţinutul în lizină, în proteina etalon
Ca proteină de referinţă se foloseşte, de obicei, proteina din ou,

considerată proteină cu valoare completă; în acest caz, valoarea biologică
poate fi apreciată fie pe baza conţinutului global în aminoacizi, fie pe baza
aminoacidului aflat în cantitatea cea mai mică (limitantă). Se stabileşte
astfel, aşa-zisul indice chimic (chemical score), a cărui valoare este diferită
de la un nutreţ la altul (tab. 4.20).
Tabelul 4. 20 Indicele chimic pentru proteinele unor nutreţuri
Sursa de proteine Indicele chimic Aminoacizi limitanţi

Ou integral 100 -
Seminţe soia 64 metionină
Drojdii de bere 62 metionină
Făină de lucernă, deshidratată 60 metionină
Grăunţe de porumb 45 lizină
Seminţe mazăre 37 metionină
Făină de sânge 25 izoleucină
Sursa: Halga P., 1971
78
În aprecierea valorii nutriţionale a proteinelor, în ultimul timp, se pune

accent, în special, pe digestibilitatea aminoacizilor şi utilizarea lor după
absorbţie, elementele ce pot fi evaluate mai bine prin metode biologice.
În privinţa digestibilităţii aminoacizilor, studii numeroase efectuate în
ultimii ani, evidenţiază diferenţe importante între diferite surse de proteine.
În principiu, a fost stabilită o relaţie directă între digestibilitatea globală a
proteinelor (digestibilitatea pepsică) şi digestibilitatea aminoacizilor (de ex.
lizina) (fig 4.5).
Digestibilitatea
reală a lizinei
(%)
R = 0,893
făină carne şroturi rapiţă
gluten porumb , şroturi soia
70 75 80 85 90 95 Digestibilitatea
pepsică
Fig. 4.5 Relaţia dintre digestibilitatea pepsică a azotului şi digestibilitatea lizinei

( Nguyen şi Kermorgant, 1982)
O metodă frecvent folosită pentru evaluarea, proteinelor sub aspect

nutriţional, a fost propusă de Thomas Mitchell (1950), indicatorul de
apreciere fiind denumit valoarea biologică (VB), ce se poate calcula după
următoarea relaţie:
79
N ingerat – (N din fecale + N din urină)

VB = ----------------------------------------------------- x 100
N ingerat - N din fecale
O ierarhizare a unor proteine, în funcţie de VB a lor este prezentată în
tabelul 4.21.
Tabelul 4.21 Valoarea biologică (VB) a unor proteine, la şoareci
Stadiul fiziologic
Surse de proteină
creştere adult
Albumină ou 97 94
Muşchi, tăuraşi 76 69
Făină carne 72-79 -
Cazeină 69 51
Şroturi arahide 54 46
Gluten grâu 40 65
Sursa: Mitchell şi Beadles (1950)
Cunoscând VB a proteinelor şi coeficientul de digestibilitate a lor, se

poate stabili aşa-zisa valoare netă a proteinelor (VNP) sau NPV (net
protein value), după relaţia:
VNP (NPV) = VB x Coeficientul de digestibilitate
Alte modalităţi folosite pentru estimarea valorii nutriţionale a

proteinelor se bazează pe: coeficientul de eficacitate proteică (CEP) sau
(PER) (protein efficiency ratio) şi respectiv utilizarea netă a proteinelor
(UNP) sau (NPU) (net protein utilization).
CEP (PER) se stabileşte prin experienţe pe animale de laborator
(şobolani) în creştere, hrănite o anumită perioadă de timp, cu raţie care
conţine proteina de testat, într-o proporţie relativ scăzută. CEP se calculează
apoi prin raportarea sporului de greutate la cantitatea de proteine ingerate,
astfel că el reprezintă, în final, cantitatea de spor (g) pentru un gram de
proteină ingerată.
UNP (NPU) estimează valoarea proteinelor pe baza diferenţei dintre
conţinutul în N a două loturi de animale, unul hrănit cu proteine de testat şi
altul cu o raţie fără N, după relaţia:
80
N corp, raţie cu N corp, raţie

proteină de testat - fără azot
UNP (NPU) = ------------------------------------------------------
Total N ingerat
În tabelul 4.22 sunt prezentate unele rezultate referitoare la aprecierea
valorii nutriţionale a proteinelor pe baza CEP şi UNP, din care rezultă că
indiferent de metoda folosită ierarhizarea proteinelor este practic similară.
Tabelul 4.22 Valoarea nutriţională a unor proteine
Sursa de proteine CEP 1 (PER) UNP 2 (NPU)

Ou integral 3,8 91,0
Lapte 2,9 90,0
Carne 2,3-1,8 71,5
Soia 1,5 56,0
Grâu 1,2 55,0
Porumb 1,2 55,0
Şroturi arahide 1,9-1,3 42,8
Gelatină - 2,0
Sursa: 1. Halga P., 1971
2. Mitchell D.S., 1955
Un accent deosebit se pune pe estimarea disponibilităţii biologice a

aminoacizilor, în funcţie de animal şi respectiv, de sursa de proteine; în
acest scop se folosesc metode diverse: microbiologice, analiza fecalelor,
analiza conţinutului la nivelul terminal al ileonului, teste de creştere,
determinarea aminoacizilor liberi din plasma sangvină.
Spre exemplu, pe baza analizei fecalelor, se estimează proporţia
aminoacizilor disponibili după relaţia (Bragg şi col., 1969):
AA total – (AATFp – AATFfp)

% AA disponibil = -------------------------------------------
AA total
unde:
AA = aminoacid; AA total = aminoacid ingerat prin hrană;
AATFp = aminoacid total din fecale cu o hrană cu proteine de testat; AATFfp =
aminoacid total din fecale, cu o hrană fără proteine.
81
În scopul estimării absorbţiei aminoacizilor în intestinul subţire şi

pentru evitarea intervenţiei intestinului gros, se recoltează, prin tehnici
chirurgicale speciale, conţinutul intestinal din porţiunea terminală a
ileonului (Knabe D.A., 1993), stabilindu-se astfel digestibilitatea reală a
aminoacizilor.
Această tehnică (denumită digestibilitate ileală reală), a fost
dezvoltată mult în ultimii ani în cadrul cercetărilor de nutriţie efectuate de
Rhône-Poulenc Nutrition Animale (Franţa) (fig. 4.6), pe baza rezultatelor
obţinute formulându-se recomandări cu privire la nivelul aminoacizilor
digestibili care trebuie asigurat prin hrană, pentru porci şi păsări. S-a
evidenţiat prin acest studiu, că există diferenţe notabile intre digestibilitatea
aparentă şi cea reală, pentru toţi aminoacizii esenţiali (tab 4.23)
Tabelul 4.23 Digestibilitatea aparentă şi reală a unor aminoacizi esenţiali, la porci
Digestibilitate (%)
Sursa de
Proteine Lizină Metionină Cistină Treonină
proteine
1 2 1 2 1 2 1 2 1 2
Grâu 81,2 88,6 69,6 79,9 84,9 88,9 82,9 88,8 70,5 83,5
Porumb 74,2 85,1 60,3 76,9 82,9 88,6 76,1 87,1 97,3 83,4
Orz 70,1 85,0 64,3 78,9 78,0 84,8 72,9 83,7 60,4 80,6
Mazăre 76,9 81,3 80,3 83,1 73,8 77,8 63,5 69,7 68,4 75,7
Soia extrud. 80,4 84,2 85,4 87,8 81,7 84,7 76,7 80,9 80,2 84,3
Şrot soia 44 78,3 84,1 83,2 87,5 84,8 90,0 73,6 83,8 76,8 83,9
Şrot floarea 74,3 81,3 74,4 81,3 87,3 89,3 73,9 80,5 73,4 82,7
soarelui
Sursa: Rhodimet TM Nutrition Guide, 1993; 1. digestibilitate aparentă
2. digestibilitate reală
Antagonismul aminoacizilor. În unele cazuri, pentru aminoacizii care

au structură similară (ex. lizina şi arginina), dacă unul este în exces, se pot
înregistra efecte antagonice, manifestate prin reducerea creşterii.
Toxicitatea aminoacizilor, se poate manifesta când un aminoacid este
în exces (ex. metionina), cu influenţă negativă asupra creşterii organismului.
Sub acest aspect au fost studiaţi mai ales triptofanul, metionina şi histidina.
Dezechilibrul aminoacizilor, respectiv modificarea proporţiei
aminoacizilor din hrană, în raport cu cerinţele organismului, este extrem de
dăunător.
82
AA endogeni AA absorbi]i
AA ingera]i AA excreta]i
(fecale) *
Intestin sub]ire - absorb]ie
Cecum-colon
prelucrare bacterian\
* AA excreta]i = AA de origine alimentar\ - AA de origine endogen\
Guşă
Cecum Cecum
Proventricul
Intestin
subţire
Duoden
Pipotă
Colon
Pancreas
Cloacă
Fig. 4.2 Evoluţia, în tubul digestiv, a aminoacizilor ingeraţi, la

nerumegătoare
A – determinarea digestibilităţii aparente
B – determinarea digestibilităţii ileale reale
(Sursa: Rhodimet TM Nutrition Guide, 1993)
83
Efecte negative se înregistrează şi în cazul unui exces şi în cel a unei

carenţe dintr-un aminoacid esenţial; efectul dezechilibrului se manifestă prin
reducerea cantităţii de hrană ingerată, tulburări la nivelul ţesuturilor şi chiar
moartea animalului.
Utilizarea aminoacizilor sintetici

În scopul asigurării necesarului de aminoacizi esenţiali pentru porci,
păsări şi în ultimul timp şi pentru vaci de lapte performante, se folosesc, pe
scară largă aminoacizii zişi cristalini (sau sintetici). Fololsirea lor este
impusă de regimurile de hrană folosite la porci şi păsări şi care se bazează în
special pe cereale (porumb, orz, grâu) şi şroturi de soia, deficitare în lizină,
metionină, triptofan şi treonină. Aceşti aminoacizi se produc la un preţ
competitiv, justificându-se astfel introducerea lor în hrană.
Cei mai mulţi aminoacizi produşi în natură sunt L-izomeri, formă sub
care sunt bine utilizaţi în organism; prin sinteză chimică se produce în
proporţii egale, un amestec racemic (50 % D şi 50 % L-izomeri).
În cazul lizinei se utilizează mai bine forma L-lizină, astfel că în
prezent se produce numai sub această formă, în special ca lizină
monohidroclorică (L-lizină HCl); produsul care conţine 98 % L-lizină HCl,
echivalând cu 78 % lizină (Romoser G.L., 1984).
Triptofanul este utilizat la multe specii şi sub formă de D-triptofan,
dar eficienţa lui comparativ cu L-triptofan este mai redusă (cca. 70 %), în
timp ce eficienţa nutriţională a formei DL-triptofan este de 80-85 % faţă de
L-triptofan (Arentson B.E. şi col., 1985).
Treonina se produce numai ca L-treonină, formă sub care este bine
utilizată în organism.
Metionina, se utilizează la cele mai multe specii, şi sub formă de D-
metionină; s-a constatat în cazul acestui aminoacid că eficient sunt utilizate
şi formele DL-metionină, respectiv DL-metionină hidroxianalog
(Reifsnyderf D.H. şi col., 1984).
Utilizarea azotului neproteic

Folosirea azotului neproteic pentru satisfacerea cerinţelor animalelor
în azot (proteine) a fost studiată mult timp atât la animalele rumegătoare cât
şi la cele nerumegătoare.
84
Este bine cunoscută în prezent, aptitudinea multor bacterii rumenale

de a utiliza amoniacul pentru sinteza proteinelor; la fel, se ştie că în rumen
mare parte din proteinele ingerate sunt descompuse până la stadiul de
aminoacizi şi chiar amoniac, acestea servind apoi ca sursă de N pentru
protozoarele şi bacteriile rumenale.
Posibilitatea microorganismelor din rumen de a utiliza azotul
amoniacal şi a mucoasei rumenale de a-l metaboliza, indiferent de
provenienţă, stă la baza folosirii N neproteic pentru echilibrarea în azot
(proteine) a raţiilor la rumegătoare.
Ca sursă de N neproteic, cea mai folosită este ureea, cu toate că se pot
utiliza şi altele cu bune rezultate, (tab. 4.24); eficienţa utilizării compuşilor cu
N neproteic depinde de solubilitatea acestora şi de prezenţa glucidelor
fermentescibile.
Tabelul 4.24 Surse de N neproteic folosite în hrana rumegătoarelor
Conţinut Metabolizare Echivalent Aport PDIN

Sursa
în N (%) N (%) PB (g/kg) (g/kg)
Uree 46 50-52 2875 1472
Sulfat de amoniu 21 50 1312 656
Amoniac anhidru 82 60 5125 3075
Ape amoniacale 17,5 45 1094 492
Azotat de amoniu 35 37 2187 809
Izobutilidendiuree 32 50 2000 1000
(IBDU)
Proteina microbiană formată din compuşi cu N neproteic are valoare
nutriţională ridicată, fiind o bună sursă de aminoacizi pentru animalul
gazdă. De altfel, numeroase lucrări atât mai vechi (Loosli J.K. şi col., 1949)
cât şi mai noi (Virtanen A.I., 1966), au demonstrat că pe bază de N neproteic
cu puţină proteină (sau fără) se asigură creşterea mieilor şi viţeilor, precum
şi producţia de lapte a vacilor şi reproducţia normală a lor.
Pe de altă parte, este demonstrată imposibilitatea obţinerii unor
producţii mari de carne şi lapte numai folosind N neproteic, datorită faptului
că sinteza microbiană a acizilor limitanţi este insuficientă faţă de cerinţele
pentru creştere şi producţia de lapte, la animalele cu potenţial genetic ridicat
Posibilitatea intoxicării cu NH3, în cazul folosirii unor cantităţi mari
de uree în hrana rumegătoarelor există şi este determinată de absorbţia
85
importantă a NH3 la nivelul rumenului, intestinului subţire şi cecumului,

favorizată de o valoare mai ridicată a pH-ului, provocată, se pare, chiar de
creşterea concentraţiei ionilor de NH4. Cantitatea mare de NH3 absorbită, nu
poate fi metabolizată de ficat.
Simptomele intoxicaţiei sunt: apatie şi sensibilitate mărită, frisoane,
salivaţie excesivă, tremurături ale pielii şi muşchilor, respiraţie accelerată,
tetanie, reducerea mişcării rumenului, moartea animalului (după cca. 1-2 ore
de la apariţia primelor simptome).
Studii ample au fost efectuate în legătură cu folosirea surselor de N
neproteic şi la animalele nerumegătoare, în special la porci. În acest sens,
rezultatele obţinute, în urma folosirii ureei (1-3 % din hrană), nu sunt
încurajatoare (Kornegay şi col., 1965; 1972). La fel, nu s-au înregistrat
rezultate promiţătoare nici în cazul folosirii sărurilor de amoniu (Wehrbein
G.F. şi col., 1970).
Cercetări mai recente, cu raţii obişnuite pentru porcine, au evidenţiat
faptul că ureea endogenă este reciclată în tubul digestiv (Thacker P.A. şi
col., 1984; Mosenthin şi col., 1986).
În acelaşi timp, este unanim acceptat faptul că folosirea aminoacizilor
cristalini (sintetici) în hrana porcilor şi a păsărilor este favorabilă, atât în
procesul de creştere cât şi pentru funcţia de reproducţie (Lewis A.J., 1991).
Aprecierea valorii proteice a nutreţurilor la rumegătoare
Mulţi ani, sistemul de evaluare a proteinelor pentru rumegătoare, s-a

bazat pe proteina brută digestibilă (PBD), care corespunde fluxului de
substanţe azotate, aparent absorbite în tubul digestiv:
PBD = PB x CD (sau PB – proteină din fecale)
Această modalitate simplă de evaluare nu ţine cont de câteva aspecte

esenţiale (Sauvant D., 1990):
– o parte importantă şi variabilă din azotul absorbit corespunde
absorbţiei de amoniac, prin peretele rumenului,
– fluxul substanţelor azotate din fecale poate varia fără ca fluxul
proteic absorbit să se modifice,
– reciclarea ureei prin salivă şi prin peretele rumenului permite
ameliorarea fluxului azotului aminat absorbit în intestin.
86
În urma unor cercetări efectuate în cadrul INRA (Institutul Naţional de

Cercetări Agricole) – Paris, a fost elaborat un nou sistem de evaluare a
proteinelor pentru rumegătoare, respectiv sistemul PDI (proteine digestibile
în intestinul subţire).
În consecinţă, sistemul PDI determină valoarea azotată a fiecărui
nutreţ, în termeni de cantitate de aminoacizi real absorbită în intestinul
subţire, indiferent dacă aceştia provin din proteinele alimentare nedegradate
în rumen sau din proteina microbiană din rumen (Verité R. şi col., 1988).
În tabelele de valoare nutritivă, fiecare nutreţ este caracterizat prin
două valori; PDIN şi PDIE, care reprezintă suma proteinelor digestibile în
intestin, de origine alimentară (PDIA) şi respectiv de origine microbiană
(sintetizată în reticulo-rumen = PDIM).
Cum sinteza proteinei microbiene depinde de doi factori: energia
fermentescibilă şi azotul fermentescibil, valorile PDIN şi PDIE reprezintă:
PDIN = PDIA + PDIMN
PDIE = PDIA + PDIME
Pentru calculul acestor valori se folosesc relaţiile:
PDIA = 1,11 x MAT x (1 – DT) x dr
PDIMN = 0,64 x MAT x (DT – 0,10)
PDIME = 0,093 x MOF
în care:
MAT = proteină brută (g/kg SU)
DT = degradabilitatea teoretică a proteinelor în rumen
dr = digestibilitatea reală a aminoacizilor în intestinul subţire
MOF = conţinut în substanţe organice fermentescibile
MOF = [SOD – (PB nedegradabilă + GB + produşi fermentabili din silozuri)]
Similar sistemului INRA, este sistemul IBNA, propus pentru ţara

noastră, de către Burlacu Gh. şi col. (1998), în care:
PDIA = PB x (1 – Dg) x dr
PDIMN = 0,576 x PB x Dg
PDIME = 0,093 x SOF x a
a = 0,7 pentru sorg, a = 0,8 pentru porumb, a = 1 pentru restul nutreţurilor
unde:
Dg = degradare teoretică
dr = digestibilitatea reală
SOF = substanţe organice fermentescibile
SOF = SOD – PB x (1 – Dg) – GB – produşi fermentaţie
87
În ambele sisteme, valoarea PDI este dată de conţinutul cel mai redus
al nutreţului în unul dintre cei doi indicatori, PDIN sau PDIE.
Alte componente organice ale nutreţurilor

În plante, pe lângă substanţele amintite, se mai găsesc şi alte
substanţe organice: acizi organici, pigmenţi, fitoestrogeni, taninuri,
glucosinolaţi, alcaloizi, saponine (Jarrige R. şi col., 1995).
Acizii organici care se găsesc în nutreţurile vegetale în cantităţile cele
mai mari sunt: acidul malic (cca. 1/3 din cantitatea totală de acizi), acidul
citric, acidul succinic, acidul quinic (cca. ¼ din total acizi), acidul oxalic etc.
Acidul malic, împreună cu acidul oxatil-acetic, formează un important
sistem oxido-reducător; se găseşte practic în toate plantele, precum şi în
coaja unor fructe.
Acidul citric, larg răspândit în natură, este component principal al
ciclului respirator şi are rol esenţial în degradarea aerobă a glucidelor
(Neamţu G. şi col., 1989).
Acidul succinic, se găseşte în stare liberă sau sub formă de săruri;
împreună cu acidul fumaric formează cel mai important sistem oxido-
reducător (Neamţu G. şi col., 1989).
Acidul oxalic, se acumulează în unele plante sub formă de oxalat de
Ca (insolubil) sau oxalaţi de Na şi K (solubili); unele plante (Rumex,
Chenopodium, Amaranthus), pot acumula cantităţi mari de acid oxalic (10-
14 % din SU), putând produce moartea animalelor care le consumă
(Hegarty M.P., 1982). Acid oxalic, în cantităţi mari, se găseşte în tuberculi
şi rădăcini furajere şi respectiv în subprodusele acestora (tăiţei, borhoturi);
în cazul folosirii acestor nutreţuri în cantităţi mari, acidul oxalic determină
blocarea calciului sub formă de oxalaţi.
Referitor la conţinutul plantelor în acizi organici, prezintă importanţă
constatarea că ei se găsesc în proporţii mai mari în frunze decât în tije şi la
leguminoase decât la graminee, precum şi faptul că proporţia lor este în
legătură cu cea de N din plante (Fauconneau şi Jarrige, 1954).
Pigmenţii, prezenţi în toate plantele, sunt reprezentaţi în special de ß-
caroten şi cele trei xantofile (derivaţi oxigenaţi ai carotenului): luteina,
violaxantina şi neoxantina. Importanţă majoră o prezintă în alimentaţia
păsărilor luteina, cel mai important colorant natural al gălbenuşului şi al
grăsimii corporale; seminţele de porumb galben conţin şi ele cantităţi
importante de pigmenţi (zeaxantina), cu efect favorabil asupra culorii
carcasei şi a gălbenuşului de ou.
88
Fitoestrogenii, sunt prezenţi în toate plantele sub două tipuri: cu

nucleu flavonic şi respectiv izoflavonic. Estrogenii cu nucleu izoflavonic,
prezenţi în trifoi (formononetina, genisteina etc.) şi lucernă (cumestrol), pot
influenţa negativ reproducţia la oi şi vaci, dacă se consumă cantităţi mari din
aceste nutreţuri; în cantităţi mici, au acţiune favorabilă asupra creşterii şi
producţiei de lapte.
Taninii, sunt polimeri fenolici complecşi, au proprietatea de a
precipita proteinele. Bogate în tanini sunt coaja unor arbori (stejar, plop,
castan etc.), precum şi unele graminee de pe pajişti şi unele leguminoase
(ghizdei, sparcetă). În general, din SU taninii reprezintă 1,5-2,5 % la
gramineele de pe pajişti, 3-6 % la Rumex şi până la 10% la unii arbuşti
(Scehovic J., 1990). În cazul rumegătoarelor, taninii pot avea unele efecte
favorabile, prin blocarea proteinelor şi scoaterea lor de sub acţiunea
microorganismelor rumenale. În cantităţi mari, pot inhiba unele enzime
microbiene sau digestive sau pot reduce viteza şi intensitatea degradării
pereţilor celulari în rumen (Barry T.N. şi col., 1983).
Glucosinolaţii (denumiţi şi thioglucocianaţi), se găsesc, în primul
rând, în crucifere: varză (glucobrasicina, sinigrina), rapiţă (gluconapina,
progoitrina) (Bradshaw J.E. şi col., 1983). Unii glucosinolaţi au efect
goitrogen sau pot produce o anemie hemolitică.
Alcaloizii sunt substanţe organice heterociclice, cu azot, de origine
vegetală, prezente în majoritatea plantelor; în cantităţi mari se găsesc în
unele dicotiledonate (Papaveraceae, Solanaceae, Ranunculaceae, etc.). Sunt
prezenţi în plante, în stare liberă sau ca săruri ale acizilor organici sau chiar
anorganici (acid fosforic, sulfuric). În cantităţi mari pot fi toxici.
Alcaloizii prezintă un mare interes farmaceutic, fiind folosiţi ca
substanţe care acţionează asupra sistemului nervos şi musculaturii netede; în
doze mici au acţiune calmantă. Se folosesc şi pentru prepararea unor
insecticide sau otrăvuri (Neamţu G. şi col., 1989).
Unele substanţe, denumite cianogenetice, prezente în trifoi, ghizdei,
sorguri (dhurrina), manioc, etc. sunt impropriu considerate alcaloizi, fiind de
fapt heteropoliozide cianogenetice (Tapper B.A. şi col., 1973). Sub influenţa
glucozidazelor (din plante sau rumen) se formează, în urma disocierii
agliconului eliberat, acid cianhidric care duce la intoxicarea animalului.
Riscul intoxicării este cu atât mai mare cu cât plantele respective sunt mai
tinere (mai bogate în frunze) şi sunt consumate mai rapid.
89
Saponinele, sunt heteropoliozide care se găsesc în multe leguminoase

cultivate în zona temperată, în special în lucernă şi trifoi. Au acţiune iritantă
asupra mucoaselor, sunt tensioactive şi emulsionează grăsimile; prin agitare
formează spumă abundentă şi persistentă. Deosebit de bogate în saponine
sunt neghina, săpunariţa şi lucerna, în care substanţa cea mai importantă este
acidul medicagenic, foarte toxic pentru mamifere. Datorită spumei formate
în rumen se opreşte evacuarea gazelor de fermentaţie şi animalul se
balonează (meteorism).
Concluzii
• În compoziţia corpului animal şi a plantelor intră aceleaşi

elemente (cca. 62-63), ponderea (cca. 95%) o deţin C, O, H şi N.
• Dintre substanţele organice în plante predomină hidraţii de
carbon iar la animale lipidele şi proteinele.
• În nutreţuri apa se găseşte în proporţii foarte variabile (până la
96%) iar în corpul animalelor fără grăsime în proporţii mai
constante (70-75%).
• Glucidele sunt dominante în plante (60-80% din substanţele
celulozice), la animale proporţia lor este redusă şi relativ
constantă (cca. 1% din greutatea corporală).
• În nutriţia şi alimentaţia animalelor importanţă deosebită au
poliglucidele, respectiv amidonul şi celuloză ca principale surse
de energie; polizaharidele neamidonoase pot avea influenţă
negativă asupra valorificării hranei, la păsări în mod deosebit.
• Tulburarea metabolismului glucidelor este asociată cu steatoza,
acidoza, cetoza, toxiemia de gestaţie şi diabetul.
• În principalele nutreţuri vegetale lipidele se găsesc în proporţii
reduse; ele sunt însă surse importante de energie şi acizi graşi
esenţiali; anomaliile frecvente ale metabolismului lipidic sunt
ficatul gras şi ateroscleroza,
• Proteinele sunt substanţe organice cu azot în componenţa cărora
intră cca. 20 de aminoacizi esenţiali (indispensabili), trebuind
introduşi în organism prin hrană.
90
• Valoarea nutriţională a proteinelor este dată de conţinutul lor în

aminoacizi esenţiali şi raportul între aceştia.
• Conţinut mare în proteine/aminoacizi esenţiali au nutreţurile
proteice (făinuri animale, şroturile, drojdiile etc.); seminţele de
cereale sunt sărace în proteine/aminoacizi esenţiali.
• În organism proteinele au rol foarte important: componente
structurale ale celulelor, acizilor nucleici, hormonilor, enzimelor,
imunoglobulinelor etc. Proteinele pot fi utilizate şi ca sursă de
energie.
• În nutreţuri sunt prezente şi alte substanţe organice precum:
acizii organici, pigmenţi, fitoestrogeni etc.
91
Metabolismul energetic
CAPITOLUL 5
METABOLISMUL ENERGETIC
Energia este componentul cantitativ cel mai important al nutriţiei şi

alimentaţiei animale, fără asigurarea ei la nivelul cerinţelor animalului
nefiind posibilă realizarea performanţelor productive scontate; în numeroase
situaţii, energia este factorul limitant al hranei.
În costurile hranei, cota parte de cheltuieli care revine asigurării
energiei reprezintă 50-80 % motiv pentru care energia are un rol esenţial în
determinarea costului produselor animale.
Toate funcţiile şi procesele biochimice presupun consum de energie;
nu se pot concepe procese vii şi activităţi ale animalelor precum: deplasarea,
prehensiunea şi mestecarea hranei, digestia, menţinerea temperaturii
corpului şi gradienţilor ionici, sinteza hepatică a glucozei, absorbţia în tubul
digestiv, stocarea glicogenului şi a grăsimilor, sinteza proteinelor, fără
consum de energie (Pond W.G. şi col., 1995).
Organismul animal funcţionează ca un consumator şi transformator de
energie, conform principiului I al termodinamicii (formulat de Robert
Mayer) respectiv principiul conservării şi transformării energiei.
Sursa de energie pentru organism o constituie substanţele organice
ingerate prin hrană, care sunt digerate şi absorbite, oxidate parţial sau total,
energia lor fiind regăsită apoi în grăsimile, proteinele şi glucidele sintetizate
în corp. Dar, ca în oricare alt sistem şi în organism numai o parte din energia
din hrană poate fi transformată în energie, produse, sau lucru mecanic,
respectiv energia liberă.
Acest concept al inaccesibilităţii unei părţi din energia unui sistem are
la bază principiul al II-lea al termodinamicii, respectiv “atunci când energia
se transformă dintr-o formă în alta, conversiunea nu este completă”.
În organism, prin diferite reacţii chimice, energia este transformată în
compuşi concentraţi în energie cum este ATP (adenozin trifosfat) sau alţi
compuşi similari.
Producerea de ATP din compuşi organici se realizează în trei faze:
– hidroliza substanţelor în procesul digestiei, prin care se eliberează cca.
92
0,6 % din energia totală a hidraţilor de carbon şi a proteinelor şi respectiv

0,1 % din cea a lipidelor;
– scindarea componentelor cu formarea a trei substanţe de bază: acetat
activat, oxalat acetat şi α-acetoglutarat, proces în care se eliberează cca. 1/3
din energia totală;
– oxidarea finală a celor trei substanţe de bază, prin ciclul citric şi a
lanţului respirator; în această etapă se eliberează cca. 2/3 din energia totală.
Calea principală de formare a fosfaţilor bogaţi în energie o constituie,
pe lângă fosforilarea substratului, cuplarea lanţului respirator cu fosforilarea
oxidativă în mitocondriile celulelor. Gradul acestei cuplări este însă
dependent de o serie de factori, atât externi (asigurarea tuturor nutrienţilor
esenţiali), cât şi interni ( în special hormonali); ca urmare, stocarea energiei
în fosfaţi concentraţi în energie şi implicit gradul de valorificare energetică a
nutrienţilor nu sunt constante.
Capacitatea maximă de formare a ATP, din principalele substanţe
organice şi din produşii finali ai digestiei rumenale, este prezentată în tabelul
5.1; rezultă că există diferenţe relativ mari în privinţa consumului de energie
pentru formarea de ATP, între diferitele substanţe.
Tabelul 5.1. Necesarul de energie (calculat) pentru formarea de ATP,
la rumegătoare
Caloricitatea Energie Necesarul
Moli de ATP
Substanţa de ardere necesară pe pentru glucoză
formaţi
(KJ/mol) mol ATP = 100
Glucoză 2818 38 741 100
Acid acetic 877 10 875 118
Acid propionic 1537 18 854 115
Acid butiric 2195 27 812 114
Acid stearic 11354 146 779 105
Cazeină 2145 22,6 950 128
Sursa: Gebhardt, 1981
Terminologia folosită în studiul metabolismului energetic este

specifică şi unanim acceptată. Astfel, chiar termenul de energie nu este
înţeles în sens propriu, respectiv “capacitatea unui sistem (fizic) de a
efectua lucru mecanic, în trecerea dintr-o stare dată, în altă stare dată”,
fiindcă la animale se utilizează energia chimică; în aceste condiţii, în
nutriţie energia este apreciată (măsurată) prin căldura produsă în urma
oxidării unor nutrienţi.
93
Exprimarea cantităţii de energie, se face în acest caz în Jouli (unitate

de măsură folosită pentru energie), sau în calorii, unităţi de măsură definite
astfel:
– un Joule (J) = 107 ergi,
– un erg = energia cheltuită pentru accelerarea masei de 1g cu 1 cm/s,
– o calorie (cal) – este egală cu energia necesară pentru ridicarea
temperaturii cu 1 0C a unui gram de apă (respectiv de la 16,5 0C la
17,5 0C),
– o calorie = 4,184 J.
De obicei, atât caloria cât şi joul-ul se exprimă ca multiplii de 1000:
- Kilocaloria (kcal) = 103 calorii - K Joul (KJ) = 103 Jouli
- Megacaloria (Mcal) = 103 kcal - Mega Jouli (MJ) = 103 KJ
- Gigacaloria (Gcal) = 103 Mcal - Giga Jouli (GJ) =103 MJ
În multe ţări, mai ales europene, conţinutul nutreţurilor în energie se

exprimă în Unităţi furajere sau Unităţi nutritive.
Deoarece energia din nutreţurile ingerate suferă diferite transformări,
în organismul animal, pentru fiecare formă în parte, se foloseşte o
terminologie specifică (fig. 5.1); faţă de această schemă, alte sisteme de
evaluare energetică a nutreţurilor/raţiilor (ex. INRA, Franţa) propun scheme
mai simple.
Energia brută (EB)

Energia brută, corespunde cantităţii de căldură pe care o eliberează un
nutreţ când este ars în bomba calorimetrică, adiabatică. Energia brută a
diferitelor substanţe organice este diferită, valorile considerate tipice fiind
de:
• 4,2 kcal/g, pentru hidraţii de carbon,
• 5,7 kcal/g, pentru proteine,
• 9,5 kcal/g, pentru grăsimi.
Luându-se ca etalon aceste valori, au fost propuse mai multe
modalităţi ce calcul a EB din nutreţuri pe baza compoziţiei chimice a lor.
În acest scop, cercetătorii de la Institutul O. Kellner, din Rostock, au
formulat următoarea relaţie de calcul:
EB (kcal/kg) = 5,70 PB + 9,50 GB + 4,79 CB + 4,17 SEN + δ
factorul de corecţie “δ” fiind: + 31 pentru orz, - 8 pentru porumb, + 231
pentru tărâţe de grâu, - 94 pentru şroturi de soia, - 173 pentru sfecla
furajeră.
94
Energie ingerată Energie Energie în fecale

din nutreţuri (EBI) digestibilă (EF)
(ED)
Energie în gaze
(EG)
Producţie de căldură
(energie termică -ET) Energie
metabolizabilă Energie în urină
(EM) (EU)
Energie re]inută
(ER)
(folosită în produse)
1. Metabolism bazal 1. Tesuturi

2. Activitate voluntară 2. Lactaţie
3. Digestie şi absorbţie 3. Ouă
4. Reglare termică 4. Reproducţie
5. Căldură de fermentaţie 5. Lână, păr, pene
6. Formare reziduuri şi
excreţie
Fig. 5.1 Reprezentarea schematică a fluxului energiei în organismul animal

(NRC, 1981)
În Franţa, INRA (1978) a propus folosirea unor relaţii de calcul a EB

doar pe baza conţinutului nutreţurilor în proteină brută, de exemplu pentru
nutreţuri verzi:
EB (kcal/kg SO) = 4331 + 1,735 PB + δ
Totuşi la întocmirea “Tabelelor de valori nutritive“, INRA a folosit
pentru estimarea EB relaţia propusă de cercetătorii germani, de la Rostock.
Conţinutul în EB a nutreţurilor variază, în primul rând, în funcţie de
conţinutul lor în grăsimi; dar cum conţinutul în grăsimi a celor mai multe
nutreţuri vegetale este în general redus şi variaţia EB este în limite restrânse,
cu toate că între ele există diferenţe mari sub aspect nutriţional (tab.5.2).
95
Tabelul 5.2. Conţinutul în EB a unor nutreţuri

Nutreţul Mcal / kg SU, după:
INRA NRC
Porumb grăunţe 4,51 4,40
Tărâţe grâu 4,52 4,50
Făină soia, integrală 5,48 5,50
Fân ierburi 4,47 4,50
Paie ovăz 4,24 4,50
Sursa: INRA, 1988; NRC, 1981
Astfel, conţinutul în EB a paielor, fânului, tărâţelor şi grăunţelor de

porumb diferă foarte puţin, cu toate că acestea diferă substanţial ca potenţial
nutriţional energetic.
În consecinţă, se consideră că EB nu poate fi folosită pentru a
caracteriza nutreţurile sub aspect energetic, ea indicând doar conţinutul
energetic potenţial, din care în organism se înregistrează pierderi, pe diferite
căi. EB este folosită însă în sistemul de calcul a valorii energetice,
exprimată prin diferite metode.
Energia brută ingerată (EBI) prezintă importanţă pentru realizarea
producţiilor animale, de aceasta depinde, în mare măsură, asigurarea
necesarului de energie pentru întreţinere şi producţie.
Factorii care influenţează cantitatea de energie brută ingerată sunt
numeroşi şi depind atât de animal cât şi de nutreţ (fig. 5.2.)
Energia brută ingerată (EBI)

dependentăde
La rumegătoare La porcine La păsări

-vârsta animalului - vârsta/greutatea animalului -specia păsărilor
-starea fiziologică -starea fiziologică -greutatea corporală
-lactaţia -concentraţia în - concentraţia în
-felul nutreţului energie a hranei energie a hranei
-mod de conservare -mod de administrare a hranei -temperatură mediului
-structura raţiei -temperatură mediu
-echilibrul raţiei
Fig. 5.2. Reprezentarea, simplificată, a factorilor care influenţează

cantitatea de EBI
96
Energia digestibilă (ED)
Energia digestibilă reprezintă cota parte de energie care rămâne după

ce din EBI se scade energia eliminată prin fecale (EF),
ED = EBI – EF
stabilindu-se astfel ED aparentă (EDa), deoarece prin fecale se elimină şi
energia provenită din diferitele produse de origine endogenă (celule
descuamate din TGI, secreţii, enzime, etc.). Dat fiind faptul că la erbivore
determinarea eliminărilor endogene de energie este dificilă, în mod curent
nu se foloseşte ED reală (EDr).
În funcţie de specia de animale şi mai ales de calitatea nutreţurilor, EF
reprezintă 5-45 % din EBI; când se folosesc nutreţuri de volum de foarte
proastă calitate, prin fecale se poate elimina până la 80 % din EBI.
În principiu, toţi factorii care influenţează digestibilitatea substanţei
organice influenţează şi digestibilitatea energiei (dE) respectiv cantitatea de
ED (fig. 5.3.), deoarece practic:
ED = EBI x dE
Digestibilitatea energiei
(dE)
dependentă de
Animal Nutre]uri Mediu ambiental

- Specie -Compoziţie chimică: - Altitudine
- Rasă -conţinut celular - Climat
- Individ -pereţi celulari
- Vârstă -Interrelaţiile digestive
- Starea fiziologică (structura raţiilor)
-Nivelul de alimentaţie
-Metode de conservare/
prelucrare
Fig. 5.3. Reprezentarea, simplificată, a factorilor care influenţează dE

97
Specia. Între diferitele specii de animale sunt diferenţe în privinţa

digestibilităţii, diferenţe date de caracteristicile structurale şi de funcţionare
ale tubului digestiv; ca urmare, între specii se înregistrează diferenţe
importante sub aspectul digestiei componentelor nutreţului, în mod deosebit
a pereţilor celulari.
Erbivorele, dar mai ales rumegătoarele, pot digera prin intermediul
microorganismelor din reticulo-rumen, o bună parte din componentele
pereţilor celulari a nutreţurilor vegetale (respectiv din celuloză) (tab. 5.3), în
timp ce la nerumegătoare acestea se digeră în mai mică măsură.
De altfel, conţinutul în celuloză brută este principalul factor care
influenţează digestibilitatea substanţei organice, respectiv a energiei; în
acest sens, Axelsson a stabilit cu mulţi ani în urmă că o sporire cu 1 punct
procentual a conţinutului în celuloză brută a raţiilor este însoţită de
reducerea digestibilităţii substanţei organice cu:
h0,66 puncte la bovine,
h1,26 puncte la cai,
h1,60 puncte la porci,
h2,33 puncte la găini.
Tabelul 5.3. Digestibilitatea unor componente şi a energiei fânului de lucernă,
la diferite specii
Digestibilitate (%)
Specificare
SO PB CB Energie
Fân lucernă, la început înflorire:
- taurine 63 67 49 60
- porcine 51 54 32 48
- păsări 34 54 0 35
Grăunţe porumb:
- taurine 90 73 68 86
- porcine 89 79 40 86
- păsări 87 93 28 85
Cu toate că între diferitele specii de rumegătoare sunt diferenţe în ceea

ce priveşte digestibilitatea, ele nu sunt atât de importante încât datele
obţinute la o specie să nu poată fi utilizate şi la alte specii din aceeaşi grupă.
Cabalinele digeră mai slab componentele nutreţurilor, comparativ cu
taurinele, diferenţele putând ajunge până la 20 % pentru substanţa organică,
respectiv chiar 30 % pentru celuloză.
98
La porcine şi păsări, digestibilitatea este cu atât mai redusă cu cât

hrana conţine cantităţi mai mari de pereţi celulari.
Aceste diferenţe între specii sunt puse pe seama (Sauvant D., 1990):
– dezvoltării diferite a microorganismelor din reticulo-rumen şi
respectiv intestinul gros şi cecum,
– duratei staţionării particulelor alimentare în diferitele
compartimente ale tubului digestiv (fig. 5.4),
ca regulă generală, digestibilitatea componentelor pereţilor celulari este cu
atât mai mare cu cât activitatea microorganismelor este mai intensă şi
respectiv timpul de staţionare mai lung.
Din cauza diferenţelor de digestibilitate existente între specii se
impune folosirea de tabele de valori nutritive diferenţiate pe principalele
grupe de specii: rumegătoare (taurine, ovine, caprine), cai, porci, iepuri,
păsări.
Digestibilitatea pere]ilor celulari
60
50
40
(%)
30
20
10
0
10 20 30 50 60 70 80
Fig. 5.4 Influenţa duratei staţionării nutreţului, în tubul digestiv, asupra

digestibilităţii (Sauvant D., 1990)
Rasa. Dat fiind faptul că în literatura de specialitate nu sunt date care

să ateste diferenţele anatomice şi funcţionale ale tubului digestiv, la
diferitele rase din cadrul aceleiaşi specii, se poate presupune că nu există
diferenţe semnificative de digestibilitate, în funcţie de rasă; eventualele
diferenţe care apar s-ar putea datora diferenţelor de tip constituţional
(tab.5.4).
Individualitatea, poate influenţa digestibilitatea ca urmare a
diferenţelor de tip constituţional şi de temperament; din acest punct de
vedere, s-au înregistrat diferenţe de până la 3 % între indivizi.
99
Aceste diferenţe se iau în considerare atunci când se stabileşte aşa-zisa

“marjă de siguranţă” a cerinţelor de energie ale animalelor.
Tabelul 5.4 Digestibilitatea (%) fânului de lucernă, la ovine, în funcţie de rasă
Rase de ovine
Specificare
Electoral Bastard Southdown
Substanţă organică 71 71 68
Proteină brută 68 68 64
Grăsime brută 75 74 74
Celuloză brută 40 49 48
Substanţe extractive neazotate 79 79 77
Sursa: Poppe S., 1989
Vârsta animalelor influenţează capacitatea de digerare, prin

dezvoltarea funcţională a tubului digestiv şi respectiv starea dentiţiei,
aspecte evidenţiate mai pregnant la rumegătoare.
În primele săptămâni după naştere, la tineret, echipamentul enzimatic
este în mai mică măsură adaptat digestiei tuturor componentelor nutreţului.
La rumegătoarele tinere digestia este asemănătoare celei de la monogastrice.
Pe măsura înaintării în vârstă, prestomacele devin funcţionale şi digestia
componentelor pereţilor celulari se apropie de cea înregistrată la animalele
adulte (tab. 5.5.).
Tabelul 5.5 Influenţa vârstei (greutăţii corporale) asupra digestibilităţii, la viţei
Greutate % din SU a raţiei Digestibilitate (%)

corp (kg) Lapte Concentrate Suculente SO PB CB
40 98,8 1,2 - 96 97 -
60 61,8 23,7 4,5 90 88 44
80 11,4 54,3 34,3 72 67 56
La păsări, datorită digestibilităţii diferite a grăsimilor, în funcţie de

vârstă, tabelele de valoare nutritivă sunt diferenţiate pentru pui, respectiv
păsări adulte.
Starea fiziologică este unul dintre factorii controversaţi în ceea ce
priveşte digestibilitatea; există tendinţa de a se considera că digestibilitatea
mai redusă la vacile în lactaţie, comparativ cu cele sterpe este în legătură cu
nivelul de alimentaţie şi nu cu starea fiziologică.
100
Digestibilitatea substanţelor organice şi a energiei depinde, în mare

măsură, de nutreţ, respectiv de compoziţia lui chimică şi forma fizică. În
general, eliminările prin fecale conţin cca. 2 % din componentele
nestructurale, 10-90 % din componentele structurale (după gradul de
lignificare şi structura fizică) şi cca. 13 % componente metabolice.
În această situaţie nutreţurile care conţin proporţii reduse de compuşi
structurali (pereţi celulari), cum sunt grăunţele şi seminţele, au o
digestibilitate ridicată, în timp ce nutreţurile cu un conţinut ridicat în pereţi
celulari sunt mai puţin digestibile. Componentele pereţilor celulari cu cea
mai mare influenţă asupra digestibilităţii sunt celuloza şi mai ales lignina;
între conţinutul nutreţurilor în lignină şi digestibilitatea substanţei organice
fiind o corelaţie negativă aproape absolută (r = - 0,9) la fel ca şi în cazul
celulozei brute (fig. 5.5). Deoarece conţinutul multor nutreţuri (verzi, fânuri,
nutreţuri murate) în pereţi celulari este dependent de faza de vegetaţie la
recoltare, aceasta influenţează, la rândul ei, digestibilitate energiei (tab. 5.6.)
digetibilitatea
energiei (%)
80
75
70
65
60
55
15 17 19 20 21 23 25 30 35
%
%CB
CB în SU
`n SU
Fig. 5.5 Efectul conţinutului în CB asupra digestibilităţii energiei
Scăderea digestibilităţii substanţei organice în funcţie de proporţia de

celuloză brută din nutreţ este mai accentuată la animalele nerumegătoare,
comparativ cu rumegătoarele (tab. 5.7).
101
Alte componente ale pereţilor celulari care influenţează

digestibilitatea sunt cutina şi sărurile de siliciu. Astfel, creşterea proporţiei
de cutină de la 0,3 % la 5,2 % a determinat o scădere a digestibilităţii
substanţei organice de la 45 % la 31 %; în acelaşi sens a fost influenţată
digestibilitatea SO şi sporirea proporţiei de săruri de siliciu; de ex. când
sărurile de siliciu au crescut de la 0 la 22,9 %, digestibilitatea s-a redus de
la 31 % la 0,8 % (Van Soest, 1969).
La rumegătoare, mai mult decât la alte animale, conţinutul hranei în N
influenţează digestibilitatea, prin faptul că este stimulată multiplicarea şi
activitatea celulozolitică a rumenului (fig. 5.6); în acelaşi caz, un aport optim
de minerale şi vitamine (în special liposolubile), stimulează activitatea
microorganismelor rumenale, determinând o creştere a digestibilităţii
energiei.
Tabelul 5.6. Influenţa fazei de vegetaţie la recoltare asupra digestibilităţii, la ierburi

Celuloza brută Digestibilitatea SO,
Faza de vegetaţie
(% din SU) la taurine (%)
Creştere 22,8 75
Înaintea înspicării 28,4 69
La înspicare 32,8 64
După înspicare 36,3 60
La formarea seminţelor 36,4 61
După formarea seminţelor 40,7 54
Sursa: Zintzen H. şi Putnam M.E., 1976
Tabelul 5.7 Efectul conţinutului în celuloză brută asupra digestibilităţii

la taurine şi porcine
Celuloza brută Digestibilitatea SO (%)
Felul nutreţului
în SU (%) Taurine Porcine
Porumb, grăunţe 2,8 84,8 88,7
Şroturi arahide 5,8 87,5 88,7
Şroturi soia 5,9 87,2 82,3
Orz, grăunţe 6,4 82,2 83,2
Şroturi in 11,4 71,4 65,5
Ovăz 11,8 73,4 67,5
Şroturi sâmburi palmier 19,9 77,9 64,3
Sursa: Zintzen H. şi Putnam M.E., 1976
102
De asemenea, proporţia în care intră în componenţa raţiilor diferitele

categorii de nutreţuri, are influenţă importantă asupra digestibilităţii
substanţei organice la rumegătoare; în acest caz, creşterea proporţiei
concentratelor (peste anumite limite) influenţează negativ digestibilitatea,
prin reducerea activităţii celulozolitice (tab. 5.8).
80
Digestibilitatea SO (%)
70
60
50
40
30
20
10
0
5 6 7 8 9 10 11 12
PB din silozul de porumb (% din SU)
Fig. 5.6 Influenţa conţinutului silozului de porumb în PB asupra digestibilităţii SO

(Sursa: Sauvant D., 1990)
Tabelul 5.8 Influenţa structurii raţiei asupra digestibilităţii SO, la taurine
% din substanţa organică Digestibilitatea

fibroase suculente concentrate SO (%)
13 55 32 78
56 33 21 72
41 23 36 48
76 12 12 54
Sursa: Denisov A.P., 1962
De altfel, se constată că natura substanţelor pe care le conţin

nutreţurile (în special conţinutul celular) afectează activitatea
microorganismelor rumenale producând aşa-zisele interacţiuni digestive, cu
efect pozitiv sau negativ (Sauvant D., 1990):
– interacţiune pozitivă, se înregistrează în cazul raţiilor care nu asigură
condiţii optime pentru flora microbiană; astfel, la folosirea în raţie a unor
nutreţuri sărace în N, suplimentarea cu N stimulează proliferarea
bacteriilor celulozolitice, crescând digestibilitatea SO (ex. DSO a paielor de
grâu = 42 %; DSO a paielor suplimentate cu concentrate cu N = 56 %).
103
– interacţiune negativă, se manifestă când raţiile cu un conţinut mai mare

de pereţi celulari sunt suplimentate cu nutreţuri bogate în amidon; în acest
caz prin surplusul de amidon se favorizează proliferarea bacteriilor
amilolitice în defavoarea celor celulozolitice, scăzând astfel digestibilitatea
componentelor din pereţii celulari.
Nivelul de hrănire (L), influenţează digestibilitatea SO şi deci a energiei,
propunându-se chiar ecuaţii de calcul ale reducerii digestibilităţii energiei
(RdE) odată cu creşterea nivelului de hrănire (ARC, 1980):
RdE = (L – 1) (0,107 – 0,113 dEî),
unde: dEî = digestibilitatea energiei la nivelul de hrănire pentru întreţinere (L=1)
De ex. în cazul dEî = 0,70 (sau 70 %), în funcţie de nivelul de hrănire,
digestibilitatea energiei se modifică astfel:
0,67 pentru L = 2
respectiv 0,70 – (2-1)ş0,107 – (0,113 x 0,7)ţ
0,59 pentru L = 5
respectiv 0,70 – (5-1)ş0,107 – (0,113 x 0,7)ţ
Reducerea digestibilităţii energiei în funcţie de nivelul de hrănire este
mai drastică pentru nutreţurile şi raţiile de slabă calitate.
Diferitele metode de tratare (prelucrare) a nutreţurilor sau modul de
prezentare a lor, pot influenţa digestibilitatea energiei; sub acest aspect, un
exemplu edificator este cel al tratării paielor cu substanţe alcaline (tab. 5.9).
Pentru unele nutreţuri (ex. cartofi), fierberea are influenţă favorabilă
asupra digestibilităţii energiei (tab.5.10).
Tabelul 5.9 Influenţa tratării paielor de cereale cu amoniac, asupra digestibilităţii
Paie de grâu Paie de orz
Specificare netratate Tratate cu netratate tratate cu
amoniac amoniac
Digestibilitate (%)
- substanţă organică 42 54 44 55
- proteină brută 0 44 8 44
- celuloză brută 50 65 54 64
Digestibilitatea energiei (%) 38 50 40 51
kcal ED/ kg SU 1650 2200 1720 2200
Sursa: Jarrige R..,1988
104
Tabelul 5.10 Influenţa fierberii asupra digestibilităţii energiei din unele nutreţuri,
la porci
Digestibilitate aparentă
Nutreţul Tratament kcal ED / kg SU
a energiei (%)
Cartofi cruzi 89,3 3372
fierţi 92,8 3463
Banane verzi crude 79,5 3181
fierte 84,3 3439
Sursa: Sauvant D., 1990
Condiţiile mediului ambiant pot influenţa digestibilitatea substanţelor

organice şi a energiei (Roşu E., 1966).
Astfel, altitudinea, datorită rarefierii aerului şi scăderii presiunii
atmosferice, modifică anumite funcţii fiziologice şi în anumite limite şi
digestia. La taurinele mutate sezonier de pe păşunile din zone de deal (700
m), pe păşuni din zona alpină (2000 m), s-a înregistrat o scădere a DSO din
masa verde, de la 73 % la 60% (Roşu E., 1966).
Regimul de întreţinere influenţează, deasemenea, digestia. În timpul
iernii, la taurinele întreţinute în adăposturi bune, cu temperatură constantă,
capacitatea de digestie este mai bună decât în cazul în care animalele sunt
întreţinute în aer liber, cu modificări frecvente ale temperaturii, umidităţii,
vântului etc. (Roşu E., 1966).
Tehnica de alimentaţie influenţează şi ea digestibilitatea. Astfel, la
porci administrarea hranei în mai multe tainuri (3-5) determină o creştere a
digestibilităţii SO; dacă numărul de tainuri este prea mare (10 şi peste),
digestibilitatea componentelor scade.
În cazul viţeilor alăptaţi artificial, digestibilitatea componentelor
laptelui este influenţată de viteza de ingerare a acestuia; o viteză mai mică
de ingestie (1 l lapte la 3 ½ minute) este favorabilă digestiei.
Cu toată variaţia mare a conţinutului nutreţurilor în energie
digestibilă, aceasta este folosită pentru estimarea şi exprimarea valorii
energetice, atât pentru monogastrice (porci, iepuri) cât mai ales pentru
rumegătoare. La păsări, ED este mai puţin folosită, datorită dificultăţilor de
determinare (eliminarea împreună a fecalelor şi urinei).
Într-o primă etapă a aprecierii valorii nutritive a nutreţurilor, s-a
considerat că şi conţinutul în ED este cu atât mai mare cu cât este mai mare
conţinutul în substanţe digestibile; pe această bază s-a exprimat valoarea
105
nutritivă în TSD (total substanţe digestibile) sau TDN (total digestibile

nutrients), calculată în funcţie de conţinutul în proteină digestibilă (PBD),
hidraţi de carbon digestibili ( celuloză brută digestibilă = CBD şi substanţe
extractive neazotate digestibile = SEND) şi grăsimi digestibile (GBD),
acestea din urmă multiplicate cu factorul 2,25 (datorită diferenţei de valoare
energetică):
TSD = PBD + CBD + SEND + 2,25 GBD

Se constată, din relaţie, că PBD este echivalată la fel ca şi hidraţii de carbon,
cu toate că valoarea lor energetică este diferită (5,7 kcal/g pentru proteine,
faţă de 4,2 kcal/g pentru hidraţii de carbon), făcându-se astfel indirect, o
corecţie pentru N eliminat prin urină.
TSD poate fi echivalat în ED, considerându-se că:
1 kg TSD = 4,4 Mcal ED
Principalul dezavantaj al folosirii ED şi TSD pentru evaluarea
energetică a nutreţurilor constă în supraevaluarea nutreţurilor de volum
bogate în pereţi celulari (fân, paie etc.), comparativ cu cele care au un
conţinut redus în pereţi celulari (seminţe, grăunţe...) (tab. 5.11).
Tabelul 5.11 Conţinutul unor nutreţuri în TSD şi ED
Nutreţul TSD (%) ED (Mcal / kg SU)

Fân de ierburi, început înflorire 62 2,73
Fân de lucernă, început înflorire 57 2,51
Paie de orz 52 2,29
Orz boabe 76 3,35
Tărâţe de grâu 70 3,09
Sursa: NRC, 1981
Pentru simplificarea evaluării ED din nutreţuri, s-au propus şi se

folosesc diferite relaţii de calcul, bazate pe unele componente brute ale
nutreţurilor (CB, PB, Cen.B...); astfel, pentru porcine se folosesc relaţiile
propuse de Perez şi col., 1984:
ED (kcal/kg) = 3939 + 47,4 GB – 60,0 CB – 93,7 Cen.B + 20,5 PB
(R = 0,941)
ED (kcal/kg) = 1375 + 0,68 GB – 38,2 NDF –83,4 Cen.B +15,7 PB
(R = 0,941)
106
Cercetătorii germani (Schiemann şi col., 1980) calculează ED, la toate

speciile, pe baza conţinutului nutreţurilor în substanţe brute digestibile:
– pentru rumegătoare:
ED (KJ/kg) = 23,9 PBD + 39,8 GBD + 20,1 CBD + 17,5 SEND
– pentru porci:
– pentru păsări:
Au fost propuse şi alte relaţii de calcul pentru ED care iau în

consideraţie numai conţinutul nutreţurilor în celuloză brută, respectiv:
ED (%) = 77,583 -( 0,450 + 0,126) CB (Burlacu Gh., 1985)
– pentru porci:
ED (%) = 92,14 – 2,02 CB (% în SU),
ED (kcal/kg SU) = 4320 - 90 CB (% în SU).
În sistemul francez (INRA) de apreciere a valorii nutritive, ED se
calculează pe baza digestibilităţii energiei brute (dE):
ED = EB x dE
Energia metabolizabilă (EM)

Energia metabolizabilă se calculează ca diferenţă între energia brută
ingerată şi energia eliminată prin fecale, urină şi gaze respectiv:
EM = EB – (EF + EU + EG)
sau ca diferenţă între ED şi EU + EG, după relaţia:
EM = ED – (EU + EG)
Energia metabolizabilă reprezintă din EBI cota parte accesibilă
proceselor metabolice ale organismului.
Energia din urină îşi are originea în uree şi în compuşii de origine
endogenă (creatină, creatinină, metaboliţi etc.), precum şi în produşii
terminali rezultaţi în urma digestiei nutreţurilor, care au fost absorbiţi dar
nemetabolizaţi şi respectiv unii produşi de detoxifiere (acid hipuric).
Cota parte de energie eliminată prin urină reprezintă 2-5 % din EBI,
fiind dependentă de vârsta animalelor, starea fiziologică şi mai ales de
107
concentraţia în proteină brută a raţiei/nutreţului; se admite în prezent, ca

valoare tipică pentru eliminările de energie prin urină, la rumegătoare,
proporţia de 3 % din EBI, respectiv 12-35 kcal/g azot excretat (Pond W.G.
şi col., 1995).
Energia din gazele de fermentaţie, produse în tubul digestiv,
reprezintă 5-15 % din EBI, regăsindu-se mai ales în metan (în medie 8 %
din EBI) (Blaxter K.L., 1965); monoxidul de carbon, hidrogenul, acetona,
hidrogenul sulfurat, se produc în cantităţi mai mici.
Energia eliminată prin gaze depinde, în primul rând, de natura raţiilor:
nutreţurile de slabă calitate (cu proporţii ridicate de pereţi celulari),
determină producerea unor cantităţi mai mari de metan, cresc o dată cu
sporirea cantităţii ingerate (tab. 5.12).
Tabelul 5.12 Eliminările de energie prin metan şi urină, în funcţie de natura raţiei
Digestibilitatea energiei
Specificare Natura raţiei (%)
50 70 80
Energie în CH4 Fibroase:
(% din EBI) - tocate lung 7,0 8,0 8,5
(L = 1)* - măcinate, granulate 7,0 7,4 7,6
Raţii mixte 7,4 8,2 9,0
Energie în urină - % PB în raţie 10,0 20,0 25,0
- EU (% din EBI) 4,1 6,6 7,8
Influenţa proporţiei - % concentrate 0 50 85
de concentrate în - Energie în CH4 (% din EBI) 5,3 5,7 2,8
raţie - EU (% din EBI) 4,2 2,5 2,0
Sursa: Jarrige R., 1978; L = nivel de hrănire
La animalele erbivore nerumegătoare (cai, iepuri), energia eliminată

prin gaze poate fi semnificativă datorită fermentaţiilor care au loc în cecum.
La alte nerumegătoare (porci, păsări), eliminările de energie prin gaze
sunt nesemnificative.
Considerându-se că la rumegătoare eliminările prin urină şi gaze
reprezintă, în medie, 18 % din energia digestibilă (cu variaţii între 14-20 %,
în funcţie de natura raţiei, prelucrarea nutreţurilor şi nivelul de hrănire),
atunci EM se poate calcula astfel:
EM = 0, 82 x ED
108
Se remarcă faptul că, determinată în modul descris până acum, EM

reprezintă de fapt EM aparentă, fiindcă nu ia în considerare eliminările de
energie de provenienţă endogenă; în practică EM reală este rar folosită,
excepţie făcându-se pentru păsări, caz în care se face corecţia necesară după
următoarea relaţie propusă de Sibbald (1976):
EM reală (kcal/g nutreţ) = (E x X) – (Yef –Yec) / X

unde: E = energia brută din nutreţ (kcal/g); Yef = energia excretată prin fecale la
păsările hrănite cu nutreţul studiat; Yec = energia eliminată prin fecale la păsări
aflate în post; X = cantitatea de hrană (g).
Determinarea EM prin calcul se poate face atât pe baza conţinutului
chimic brut, cât şi pe baza celui în substanţe brute digestibile, după o serie
de relaţii propuse în timp de diverşi cercetători:
– pentru tineret taurin:
EM = 3,4 SOD + 1,4 PBD
EM (MJ/kg SU) = 0,15 x %SOD
EM (MJ/kg SU) = 0,81 x ED
EM (KJ/kg SU) = 17,7(gPBD) + 30,9(gGBD) +16,15(gCBD +gSEND)
– pentru porcine:
EM = 0,98 x ED, pentru cereale
EM = 0,95 x ED, pentru concentrate proteice
EM (kcal/kg SU) = 4100 –197 (%CB) + 24,6 (%GB)
EM = 3951 + 54,4 GB – 88,7 CB – 40,8 Cen.B
Sistemul francez (INRA) foloseşte pentru calcularea EM raportul

EM/ED, stabilit după relaţii diferite pentru porci, respectiv rumegătoare
(Vermorel M., 1988):
– pentru porci:
EM/ED = 99 – 0,07 x [PBD (g/kg) / ED (Mcal/kg)]
EM/ED = 84,17 – (99 CB + 196 PB) x 10-4 + 2,21 L
unde: CB şi PB sunt exprimate în g / kg SO, iar L = 1 pentru întreţinere, respectiv
1,2 pentru concentrate şi 1,7 pentru nutreţurile de volum.
109
Datorită faptului că EM se poate determina relativ uşor prin

calorimetrie directă, la porci şi păsări, la care energia eliminată prin gaze
este neglijabilă (cca. 0,6 % EB), energia metabolizabilă este folosită pentru
evaluarea conţinutului nutreţurilor şi a cerinţelor animalelor în energie.
În UE a fost adoptată, pentru calcule EM la păsări, relaţia propusă de
Hartel (1977):
EM (kcal/kg)= 36,2(%PB) + 76,9(%GB) + 40,6(% amidon) + 21,6(% zaharuri)
Energia reţinută (ER)

Energia reţinută poate fi definită ca fiind cota parte din EM care este
folosită în organism pentru realizarea diferitelor producţii.
La animalele în creştere şi la îngrăşat, ER se regăseşte în proteinele şi
grăsimile formate şi în mai mică măsură, în glicogen. La femelele în lactaţie
sau gestaţie, ER se regăseşte în ţesuturile nou formate, în lapte şi în
produsele de concepţie (fetuşi, placentă, lichide intrauterine...). La păsări, pe
lângă ţesuturi, ER se mai regăseşte şi în ouă. La fel, parte din ER este
prezentă şi în lână, păr, pene sau este transformată în lucru mecanic (la
animalele de muncă).
ER este echivalentă cu aşa-zisa energie bilanţ, caz în care valorile pot
fi pozitive, însemnând acumulare de proteine şi/sau grăsimi în organism,
respectiv negative, situaţie în care organismul consumă energie din
rezervele corporale (la început din grăsimi, apoi din proteine), animalul
pierzând din greutate.
Energia netă (EN)

Energia netă este definită ca diferenţa dintre EM şi eliminările de
energie ca energie termică (ET) sau calorică:
EN = EM – ET, sau EN = EBI – (EF + EU + EG + ET)
Energia termică corespunde energiei pierdute de animal pe alte căi
decât sub forma de compuşi combustibili şi reprezintă, după energia pierdută
prin fecale, a două cale majoră de pierdere de energie din energia ingerată.
Energia termică este constituită din extracăldura de întreţinere şi de
producţie, care rezultă în urma proceselor de ingestie, digestie, absorbţie,
110
fermentaţie şi din metabolismul intermediar al nutreţurilor, precum şi din

energia corespunzătoare metabolismului de inaniţie, activităţii fizice şi
proceselor de termoreglare (Burlacu Gh., 1985).
Cercetări referitoare la originea ET se fac şi astăzi, după mult timp
după ce Rubner şi apoi Arsmby, au efectuat studii amănunţite asupra acestui
aspect al metabolismului energetic, la animale.
Extracăldura rezultată în urma procesului de ingestie şi digestie a
hranei este rezultatul acţiunii enzimelor asupra nutreţurilor în tubul digestiv
şi a căldurii produse în timpul deplasării hranei în TGI, precum şi a
absorbţiei metaboliţilor prin peretele tubului digestiv; la aceasta se adaugă
căldura rezultată din procesele de fermentaţie microbiană care au loc în
tubul digestiv (cantitate apreciabilă la rumegătoare), căldura rezultată din
sinteza şi excreţia dejecţiilor precum şi cea rezultată în urma reglării şi
menţinerii constante a temperaturii corporale; mărimea acesteia depinde de
temperatura mediului înconjurător. Activităţile fizice pe care le efectuează
animalele sunt generatoare de căldură, care se regăseşte în ET (tab. 5.13).
Tabelul 5.13 Căldura produsă în urma unor activităţi efectuate la rumegătoare

Activitatea kcal/kg viu
Poziţia în picioare 2,39
Schimbarea poziţiei (culcat, în picioare) 0,06
Deplasare: - pe orizontală 0,62 / km
- pe loc înclinat 6,69 / km
Mâncat (prehensiune, mestecat) 0,60 / oră
Rumegare 0,48 / oră
Din energia brută ingerată, ET reprezintă 15-30 % la mamifere şi până

la 40-60 % la păsări (Burlacu Gh., 1985).
După unele aprecieri (Gebhardt M., 1981), pentru raţii normale
pierderile de energie, pe diferite căi, reprezintă, din EBI:
Energie Rumegătoare (%) Porci (%)

- fecale 30 22
- gaze 9 -
- urină 5 4
- termică 25 22
Total 69 48
111
În aceste condiţii, cota parte de EN, din EBI, este de cca. 30 % pentru
rumegătoare şi respectiv, cca. 50 % pentru porci.
Din EN, o parte este folosită pentru întreţinere (ENm) şi alta pentru
producţie (ENp).
ENm corespunde cantităţii de energie termică rezultată în cazul în
care animalul nu ingeră hrană (EBI = 0); cantitatea de energie necesară
pentru a asigura întreţinerea echivalează cu ENm.
ENp este reprezentată de cantitatea de energie care este reţinută în
organism şi este folosită pentru diferitele producţii (creştere, îngrăşare,
lapte, lână, reproducţie, muncă).
Transformarea energiei metabolizabile în energie netă

În organismul animal EM este folosită pentru întreţinere, spor tisular,
lactaţie şi activitatea musculară; transformarea EM în EN pentru diferite
producţii şi pentru întreţinere este influenţată de numeroşi factori,
dependenţi atât de animal cât şi de felul producţiei, dar şi de
nutreţ/substanţă. Ca urmare, coeficienţii de transformare a EM în EN
(reprezentând rezultatul acestei transformări, notaţi simbolic în literatura de
specialitate cu litera k ) sunt diferiţi după forma de producţie: km pentru
întreţinere, kl pentru lactaţie, kf pentru îngrăşare, kmf pentru întreţinere-
producţie carne şi chiar în funcţie de substanţă (kg pentru glucide, kf pentru
lipide ...) (fig. 5.7).
Nutrienţi k Cerinţe nete
(EM) (EN)
kgm
Glucide Întreţinere
kgf (m)
kfm
kff
Lipide Lipogeneză
kpf (f)
kpm
Protide kpp Depozit de

proteine
Fig. 5.7 Transformarea EM în EN (Sauvant D., 1990)
112
Randamentul transformării EM în EN
În producţia animală, cheltuielile de energie pentru întreţinere au o
mare importanţă fiindcă ele reprezintă, în unele situaţii, peste 50 % din
consumurile totale de energie netă pentru o anumită producţie. Astfel, în
producţia de carne, la taurine, până la 65-70 % din consumurile de EM le
reprezintă cele pentru întreţinere (Pond W.G. şi col., 1995).
Numeroasele cercetări arată că randamentul de transformare a EM în
EN este dependent, în mare măsură, de randamentul de transformare a EB
în EM, notat cu litera q, aşa după cum rezultă şi din relaţiile de calcul ale lui
km, respectiv:
km = 0,278q + 0,554 (Blaxter K.L., 1965) sau
km = 0,35q + 0,503 (ARC., 1980).
În aceste condiţii, rezultă că eficienţa utilizării EM pentru întreţinere

este cu atât mai mare, cu cât randamentul transformării EB în EM este mai
mare. De exemplu, aplicând relaţiile lui Blaxter şi respectiv ARC pentru 2
nutreţuri, paie şi porumb boabe, eficienţa utilizării EM pentru întreţinere
este mai slabă pentru nutreţurile cu digestibilitate mai redusă:
Paie grâu Porumb boabe
EB (Mcal/kg SU) 4,34 4,51
Digestibilitatea energiei 38 88
EM (Mcal/kg SU) 1,34 3,37
q (EM/EB) 0,31 0,75
km (= 0,278q + 0,554) 0,64 0,77 (Blaxter)
km (= 0,35q + 0,503) 0,61 0,77 (ARC)
Acest aspect prezintă o mare importanţă pentru producţia animală,
deoarece cu cât nutreţurile sunt de calitate mai slabă, cu atât cota parte de
EM folosită pentru întreţinere este mai mare iar cea pentru producţie este
mai mică (tab. 5.14); la animalele nerumegătoare această importanţă este mai
mică decât la rumegătoare, datorită specificului hranei primei categorii de
animale, hrană care este mai puţin variabilă sub aspect calitativ.
În general, se apreciază că eficienţa utilizării EM pentru întreţinere, la
rumegătoare, variază după regimul de hrană astfel:
• 0,85 la tineretul sugar, în perioada hrănirii cu lapte,
• 0,70 la tineret, după înţărcare,
• 0,64-0,77 la rumegătoarele adulte.
113
La nerumegătoare, eficienţa utilizării EM pentru întreţinere este mai

mare, respectiv 0,75 – 0,85.
Tabelul 5.14 Eficienţa utilizării EM pentru întreţinere şi spor în greutate
EM Raport nutreţ Eficienţa utilizării EM
Mcal/zi volum : concentrate Întreţinere Spor
2,0 100:0 57,6 29,6
2,2 83:17 60,8 34,6
2,4 67:33 63,3 38,5
2,6 50:50 65,1 41,5
2,8 33:67 66,6 43,9
3,0 17:83 67,7 45,8
3,2 0:100 68,6 47,3
Sursa: NRC, 1984
Eficienţa utilizării EM pentru îngrăşare (kf)
Mai mult decât în cazul utilizării EM pentru întreţinere, în cazul

îngrăşării, eficienţa utilizării EM este influenţată de calitatea hranei,
respectiv concentraţia ei în energie, fapt ce este evidenţiat şi de relaţia
propusă de Blaxter K.L (1974) pentru calcularea valorii kf, pentru
rumegătoare:
kf = 0,78q + 0,002
astfel că pentru nutreţurile concentrate în energie (q = 0,70), utilizarea EM
se face cu un randament mai ridicat (0,55 – 0,57), în timp ce pentru
nutreţurile mai puţin valoroase (q = 0,40), utilizarea EM este mai puţin
eficace (0,30 – 0,32); acest fapt rezultă şi din datele comparative pentru
paie de orz, sfeclă furajeră şi orz boabe, la rumegătoare:
Paie orz Sfeclă furajeră Orz

EB (Mcal/kg SU) 4,30 4,11 4,43
Digestibilitatea energiei dE(%) 40 88 84
EM (Mcal/kg SU) 1,40 3,04 3,12
q 0,32 0,74 0,70
kf (= 0,78q +0,002) 0,25 0,58 0,55
114
Utilizarea EM pentru îngrăşare depinde în mare măsură şi de proporţia

de proteină şi cea de grăsime din sporul de greutate; se apreciază (Pond
W.G. şi col., 1995) că aceste proporţii variază între 6 – 20 % pentru
proteină, respectiv între 10-70 % pentru grăsime, ceea ce determină o
variaţie mare a cantităţii de energie pe care o conţine sporul de greutate
corporală (2,0 – 7,0 Mcal/kg); din acest punct de vedere apar diferenţe şi în
funcţie de sex (NRC, 1984), la juninci sporul de greutate conţinând mai
multă energie (din cauza cantităţii mai mari de grăsimi), comparativ cu
tăuraşii. La spor de greutate egal, rata sporului de energie corporală este mai
bună la femele decât la masculi.
La animalele monogastrice, EM se utilizează cu un randament mai
mare (0,70 – 0,75) şi mai constant, datorită specificului hranei acestora (mai
concentrată în energie).
Eficienţa utilizării EM pentru creştere (kg)
Eficienţa utilizării EM în procesul de proteinogeneză este mai redusă

decât în lipogeneză; dar, datorită concentraţiei diferite în energie a
proteinelor, faţă de grăsimi şi a conţinutului mai mare în apă a muşchiului,
faţă de grăsime, animalele specializate pentru producţia de carne au cerinţe
mai reduse de energie pe kilogramul de spor în greutate, comparativ cu
animalele la îngrăşat (Sauvant D., 1990) (tab. 5.15).
Tabelul 5.15 Necesarul de energie (UFV*/kg spor) la tineretul taurin în creştere şi
la taurinele adulte la îngrăşat
Categoria de animale Spor mediu zilnic Necesar energie (UFV)

de greutate (g) pe zi pe kg spor
Tineret mascul 1000 3,8 3,8
- 200 kg 1200 4,2 3,5
1400 4,6 3,3
1600 5,0 3,1
Boi, la îngrăşat 800 8,1 10,1
- 650 kg 1000 8,8 8,8
1200 9,5 7,9
1400 10,4 7,4
Sursa: adaptat după INRA, 1988 * UFV = unităţi furajere carne
(1UFV = 1820 kcal EN carne)
115
Eficienţa utilizării EM pentru lactaţie (kl)
Energia netă necesară pentru producţia de lapte (ENL), corespunde

cantităţii de energie pe care o conţine laptele produs. Eficienţa utilizării EM
în producţia de lapte este mai mare decât în cazul altor producţii, datorită
specificului sintezei componentelor laptelui.
Astfel, în glanda mamară se sintetizează două dintre componentele
principale ale laptelui: lactoza (din glucoză) şi proteina (din aminoacizii din
sânge); în ambele cazuri, randamentul de transformare a substanţelor în
lactoză şi proteină (cazeină) este ridicat : 80-90 % şi respectiv 80 %.
Grăsimea din lapte este sintetizată în bună măsură (cca. 40 %) în
glanda mamară, pe seama acetatului şi beta-hidroxibutiratului; o parte din
acizii graşi din hrană se regăsesc nemodificaţi sau puţin modificaţi în
grăsimea din lapte (rezultând posibilitatea influenţării acesteia prin hrană).
De altfel, la rumegătoare, o mare parte din energia absorbită în tubul
digestiv, pentru sinteza grăsimilor, provine din AGV (acetic, propionic şi
butiric); în acest caz, s-a dovedit că acetatul este principalul substrat pentru
sinteza acizilor graşi (Prior L.A. şi col., 1990). Or, eficienţa utilizării EM în
EN, pentru producţia de lapte, este ridicată: 65 % pentru acidul acetic, 75 %
pentru acidul propionic.
Rezultă că pentru toate componentele energetice ale laptelui, eficienţa
folosirii EM ca ENL este superioară celei pentru îngrăşare; această eficienţă
depinde de natura hranei respectiv calitatea ei, prin prisma raportului q =
EM/EB, dar şi de nivelul producţiei, stadiul lactaţiei etc.
Dacă se admite, pentru calcularea valorii kl, relaţia propusă de Van Es
(1975):
kl = 0,60 + 0,24 (q – 0,57)
eficienţa utilizării EM pentru lactaţie, pentru unele nutreţuri, este
următoarea:
Fân Siloz porumb Orz boabe

natural lapte – ceară
EB (Mcal/kg SU) 4,50 4,47 4,43
Digestibilitatea energiei dE(%) 59 68 84
EM (Mcal/kg SU) 2,14 2,55 3,12
q 0,48 0,57 0,70
kl (= 0,60 + 0,24 (q-0,57)) 0,58 0,60 0,63
116
În cazul în care se apreciază eficienţa folosirii energiei din hrană, în

producţia de lapte, pe baza energiei laptelui produs (ENL), se constată că
această eficienţă este cu atât mai bună cu cât producţia este mai mare (fig.
5.8); astfel, dacă la o producţie de 5 kg lapte /zi, din energia ingerată se
regăseşte în lapte cca. 30 energie, la o producţie de 50 kg lapte/zi această
proporţie creşte la cca. 81 %.
Nivelul de alimentaţie, se pare că nu influenţează eficienţa utilizării
energiei metabolizabile în producţia de lapte. La vacile cu producţie mare de
lapte, mai ales la începutul lactaţiei, sunt folosite cantităţi importante de
grăsimi corporale pentru acoperirea cheltuielilor de energie, care sunt mai
mari decât capacitatea de ingestie.
100
78 80 81
% din energia ingerat\
72 75
80 69
64
57
60 48
40 30
20
0
5 10 15 20 25 30 35 40 45 50
kg lapte / zi
Fig. 5.8 Proporţia de energie, utilizată pentru lapte, din energia ingerat
Eficienţa utilizării energiei din grăsimile corporale în producţia de

lapte este ridicată, respectiv 0,84 (0,80-0,90) la vaci şi cca. 0,70 la oi
(Burlacu Gh. 1985); alte lucrări indică valori ceva mai reduse, respectiv 0,7-
0,8 (Pond W.G. şi col., 1985), admiţându-se ca valoare de referinţă cea de
0,8.
Se apreciază, că la vacile care se află într-o stare corporală bună, la
fătare se pot mobiliza 15-60 kg grăsimi corporale, corespunzătoare unei
producţii de lapte de 150-600 kg (Hoden A. şi col., 1988).
La scroafe, comparativ cu vacile, EM este folosită în producţia de
lapte cu o eficienţă mai redusă (0,50).
117
Eficienţa utilizării EM pentru gestaţie

Energia netă pentru gestaţie (creşterea produşilor de concepţie),
corespunde energiei reţinute de fetuşi şi în învelitorile fetale; energia
acumulată în aceste ţesuturi este redusă în primele 2/3 ale gestaţiei, după
care creşte exponenţial; până la 90 % din energia reţinută în ţesuturile
respective fiind acumulată în ultima jumătate a gestaţiei.
Estimarea acestei energii este dificilă, apreciindu-se însă că la taurine
şi ovine eficienţa folosirii EM pentru gestaţie este de cca. 13 %; la scroafe
eficienţa acestei utilizări are valori chiar mai scăzute (cca. 10 %), multă
energie fiind folosită pentru întreţinerea fetuşilor şi asigurarea extra-căldurii
lor, şi doar foarte puţină energie fiind fixată în uter şi mamelă (Sauvant D.,
1990).
Făcând o sinteză a datelor din literatura de specialitate referitoare la
eficienţa utilizării EM ca EN în diferite producţii animale (tab. 5.16), se poate
afirma că cea mai bună eficienţă se înregistrează pentru întreţinere, iar cea
mai slabă în gestaţie; dar, practic pentru toate producţiile, această eficienţă
depinde de calitatea nutreţurilor, respectiv de concentraţia lor în EM (fig.
5.9).
0.9
0.8
0,755
0.7 0,669 km
EM EM
0,619
0.6 0,583 kl
utiliz\rii
0,552
0.5
utilizării
kf
0.4
Eficien]a
Eficienţa
0.3 0,318
0.2
0.1
0
0.3 0.4 0.5 0.6 0.7
Concentra]iaîn`n
Concentraţia EMEM
(q)(q)
Fig. 5.9 Eficienţa utilizării EM în EN, în funcţie de concentraţia în EM a
nutreţului/hranei (INRA,1978)
118
Tabelul 5.16 Eficienţa utilizării EM ca EN, în diferite producţii animale

(valori de referinţă)
Specii de animale
Producţia
Rumegătoare Porcine Păsări
Întreţinere 0,72 0,77 ?
Creştere/Îngrăşare 0,45 - -
Creştere - 0,67 0,65*
Îngrăşare - 0,73 -
Lactaţie 0,60 0,50 -
Gestaţie 0,13 0,10 -
Ouă - - 0,60 - 0,70*
Sursa: Sauvant D., 1990 * Burlacu Gh., 1985
Eliminările de energie prin gaze şi mediul înconjurător

Astăzi sunt bine cunoscute opiniile multor specialişti în domeniul
mediului, referitoare la pericolul pe care îl reprezintă încălzirea atmosferei
terestre ca urmare a ceea ce se cheamă efectul de seră.
Efectul de seră se datorează absorbţiei razelor infraroşii de către
vaporii de apă, dioxidul de carbon (CO2), metanul (CH4) şi protoxidul de
azot (N2O) din atmosferă; contribuţia acestor substanţe la efectul de seră
este apreciată la cca. 50 % pentru CO2, 19 % pentru CH4 şi 4 % pentru N2O,
diferenţa până la 100 fiind atribuită altor compuşi (Miran P., 1990).
Creşterea concentraţiei de CH4 în atmosferă este estimată la cca. 1 %
pe an; Ministerul American al Energiei (1988) estimează că la această
creştere agricultura contribuie cu cca. 50 %.
În ultimul secol, producţia de CH4 în atmosferă a crescut de cca. 4,5
ori, datorită şi eliminărilor rezultate din zootehnie, în special prin gazele
eructate de către rumegătoare, în mod deosebit de bovine (Blaxter K.L.,
1965).
Interesante sunt estimările din ultimii ani, conform cărora din industrie
se degajă anual cca. 65 mil. tone CH4, în timp ce din creşterea animalelor
rezultă aproape 75 mil. tone metan. Din această cantitate 74 % provine de la
bovine, 8-9 % de la ovine şi bubaline, iar restul de la alte specii (porci,
păsări etc.).
119
Producţia anuală de metan pentru o vacă, ajunge până la 90 kg în ţările

dezvoltate şi 35 kg în ţările subdezvoltate, datorită diferenţelor ce se
înregistrează ca productivitate pe animal.
În perspectiva anilor 2025, producţia de metan se estimează că va
creşte cu cca. 35-65 %, iar cea de N2O, cu cca. 70-110 %; această estimare
are în vedere dezvoltarea accentuată a intensivizării creşterii animalelor în
ţările subdezvoltate şi în curs de dezvoltare. În acelaşi timp, se are în vedere
şi o limitare a emisiilor de metan de la bovine în ţările dezvoltate, ca urmare
a plafonării producţiei de lapte în ţările UE, care atrage după sine reducerea
efectivului de taurine.
Pentru reducerea cantităţii de metan, rezultată în special din creşterea
bovinelor, se au în vedere, reducerea efectivelor, (în urma creşterii
productivităţii) şi limitarea producţiei de metan în tubul digestiv, prin
folosirea antibioticelor ionofore (Monensin şi Lasalocid) şi a altor substanţe
cu efect antimetanogen.
Aprecierea valorii nutritive pe baza conţinutului în EN

Preocupările referitoare la aprecierea şi exprimarea valorii nutritive a
nutreţurilor/raţiilor pe baza conţinutului lor în energie netă, sunt relativ
vechi; evoluţia concepţiilor privind evaluarea energetică a nutreţurilor a fost
determinată de acumularea noilor cunoştinţe referitoare la metabolismul
energetic pentru organismul animal.
Dintre sistemele mai vechi de apreciere a valorii nutritive, pe baza
EN, mai cunoscut şi folosit este sistemul Echivalentului amidon (EA),
propus încă în 1905 de O.Kellner; sistemul a fost fundamentat pe baza
cercetărilor privitoare la utilizarea energiei din substanţele nutritive pure
digestibile (amidon, celuloză, gluten de grâu, ulei etc.), precum şi din unele
nutreţuri, la bovine adulte la îngrăşat.
Sistemul EA se bazează pe corelaţia dintre conţinutul nutreţurilor în
substanţe digestibile şi cantitatea de energie fixată în organism, sub formă
de grăsime (energie netă de îngrăşare).
Energia netă de îngrăşare este stabilită după relaţia:
EN(kcal/kg) = 2,24PBD + (4,50 - 5,70)GBD + 2,36(CBD + SEND) + w
unde, w = factor de corecţie, dependent de nutreţ.
120
În sistemul EA, energia netă nu este exprimată în kcal ci prin raportare

la cea a amidonului pur digestibil (2360 kcal/kg), respectiv:
EN de îngrăşare
EA =
2360
sau, pe baza echivalenţilor pentru amidon şi pentru celelalte substanţe:
EA = 0,94PBD + (1,91; 2,12; 2,41)GBD + CBD + SEND + w
În cercetările sale, O. Kellner a constatat că între valorile calculate
după aceste relaţii şi valorile determinate experimental, apar unele diferenţe,
acestea sunt corectate cu ajutorul unor factori de corecţie (w), în funcţie de
felul nutreţurilor: prin coeficientul de valorificare pentru concentrate (de
ex. 0,95 pentru cereale; 0,75 pentru tărâţe...) sau prin EA al deficitului
celulozic pentru nutreţurile bogate în celuloză (nutreţuri verzi, fânuri,
celulozice).
Sistemul EA, larg răspândit în trecut în Europa, se mai foloseşte pe
alocuri şi astăzi ca atare sau sub forma altor unităţi de măsură. O asemenea
situaţie este şi în România, unde se mai foloseşte Unitatea nutritivă ovăz
(UN), derivată din EA.
Calcularea şi exprimarea valorii nutritive în UN se face pe baza
echivalenţei dintre cele 2 unităţi de măsură, respectiv:
UN = EA x 1,66
EA = UN x 0,6
avându-se în vedere că UN = 1414 kcal EN de îngrăşare (2360/1414 = 1,66
respectiv 1414/2360 = 0,60).
În sistemul EA şi în sistemele derivate din acesta, este subapreciată
valoarea nutreţurilor bogate în celuloză, pentru întreţinere şi pentru lactaţie.
În ultimele decenii, aproape în toate ţările s-au dezvoltat, în măsură
mai mare sau mai mică, cercetările de nutriţie energetică, fiind folosite în
acest scop mijloace din ce în ce mai perfecţionate (camere respiratorii,
calculatoare electronice...) şi noi tehnici de investigaţie; acestea au
contribuit la îmbogăţirea cunoştinţelor referitoare îndeosebi la eficienţa
(randamentul) utilizării EM pentru diferitele producţii animale.
Aceste cercetări au scos în evidenţă faptul că apar diferenţe
semnificative între performanţele productive ale animalelor hrănite cu
anumite nutreţuri şi cele estimate a se realiza pe baza valorii energetice
stabilite prin sistemele clasice (EA, UN...); în acelaşi timp, s-a evidenţiat
faptul că nutreţurile nu au aceeaşi valoare relativă, unul faţă de altul, pentru
121
producţii diferite (ex. creştere/îngrăşare, lactaţie), caracterizarea unui nutreţ

printr-o singură valoare energetică fiind insuficientă.
Sistemele de apreciere elaborate şi folosite în prezent şi care au la
bază energia netă a nutreţurilor, reprezintă fie o adaptare şi ameliorare a
sistemului EA (cazul sistemului elaborat de cercetătorii germani de la
Institutul O. Kellner, din Rostock), fie se bazează pe diferenţa de eficienţă
(randament) a utilizării EM ca EN pentru întreţinere, lactaţie sau îngrăşare
(cazul sistemelor: ARC – Agricultural Research Council, din Anglia; NRC –
National Research Council, din SUA; INRA – Institut National de la
Recherche Agronomique, din Franţa; IBNA – Institutul de Biologie şi
Nutriţie Animală, sistem propus de Burlacu Gh., pentru România).
Trebuie remarcat că sistemele ARC, NRC, INRA şi IBNA, care au la
bază EN, sunt elaborate pentru rumegătoare, la care se înregistrează variaţii
importante în privinţa randamentului transformării EM în EN (k), motiv
pentru care se impune folosirea energiei nete la aceste specii; în aceste
sisteme, valoarea nutritivă este exprimată fie în calorii sau Jouli (ARC,
NRC), fie în unităţi furajere sau unităţi nutritive (INRA, IBNA).
Caracteristic tuturor acestor sisteme, care iau în considerare
randamentul k, este faptul că stabilesc conţinutul nutreţurilor în EN
diferenţiat ca EN pentru întreţinere (ENm), pentru lactaţie (ENL) sau pentru
îngrăşare (ENf, ENV, ENC); în sistemele INRA şi IBNA, (ENL) şi
(ENV/ENC) sunt echivalate apoi în unităţi furajere (UFL, UFV în sistemul
INRA) sau unităţi nutritive (UNL, UNC în sistemul IBNA).
În sistemul IBNA se foloseşte o metodologie de calcul a conţinutului
în energie asemănătoare celei folosite în sistemul INRA dar, ca etalon
pentru unitatea nutritivă (UN) se ia conţinutul în energie netă al ovăzului, în
timp ce sistemul INRA foloseşte ca etalon pentru unitatea furajeră, orzul
(tab. 5.17); relaţiile de calcul folosite sunt prezentate în tab. 5.18.
Referitor la noile sisteme de apreciere a valorii nutritive, pe baza EN,
se remarcă faptul că fiecare sistem foloseşte o metodologie proprie de
calcul, motiv pentru care se înregistrează unele diferenţe între valorile
determinate, pentru unul şi acelaşi nutreţ în sisteme diferite.
Burlacu Gh. (1980), comparând sistemele noi între ele, sau pe
acestea cu cele vechi, constată că valoarea nutritivă a nutreţurilor celulozice
calculată prin EA, (sau derivatele acestuia UF, UN), este subapreciată (cu
29-116 %), cu atât mai mult cu cât conţinutul în celuloză este mai ridicat.
Pentru monogastrice, valoarea nutritivă a nutreţurilor apreciată pe
baza EM sau chiar a ED, variază, de asemenea, în limite largi: până la cca.
46 % pentru EM şi respectiv până la cca. 33 % pentru ED; cele mai mici
diferenţe se înregistrează atunci când se foloseşte EN (3-12 %), pentru
principalele nutreţuri folosite în hrana monogastricelor aceste diferenţe fiind
mai reduse (sub 5 %) (Fix H.P., 1988).
122
Tabelul 5.17 Calculul valorii energetice a orzului şi a ovăzului, în sistemele

INRA şi IBNA
Orz1 Ovăz2
Specificare UM
(sistemul INRA) (sistemul IBNA)
EB / SU kcal 4427 4565
DSO % 86 74
DE % 83,7 71,5
ED / SU kcal 3705,4 3264
EM / ED % 83,9 89,7
EM / SU kcal 3107,7 2732
EM / EB % 70,2 59,9
kl 0,632 0,607
kmf 0,673 0,617
ENL 3 kcal 1963 1658
ENV sau ENC 4 kcal 2093 1686
UFL sa UNL 5 1,16 1,14
UFV sau UNC 6 1,15 1,14
Calculat la nutreţ brut:
SU g/kg 870 874
ENL kcal 1700 7 1450 7
ENV sau ENC kcal 1820 7 1474 7
UNL 1,00 1,00
UFV sau UNC 1,00 1,00
1. adaptat după Vermorel M., 1987
2. adaptat după Burlacu Gh., 1998
3. ENL = energie netă lapte
4. ENV/ENC = energie netă carne
5. UFL/UNL = unităţi furajere/nutritive lapte
6. UFV/UNC = unităţi furajere/nutritive carne
7. valorile etalon
Cu toate aceste neajunsuri, pentru aprecierea valorii nutritive a

nutreţurilor la monogastrice se foloseşte, în cele mai multe ţări, energia
metabolizabilă, iar pentru animalele rumegătoare, este aproape unanim
acceptată, energia netă, diferenţiată ca energie netă lapte, respectiv energie
netă carne.
123
124
CAPITOLUL 6
NUTRIŢIA MINERALĂ A ANIMALELOR
Din marele număr de elemente existente, doar o mică parte (circa 22)
se încadrează în aşa-zisele minerale care interesează nutriţia animalelor; în
practica curentă se folosesc chiar mai puţine, respectiv 15-16 elemente.
Aceste elemente, după cantitatea în care se găsesc în nutreţuri sau în
organismul animal, se împart în două grupe şi anume:
• macroelemente (peste 100 mg/kg nutreţ, sau peste 0,04 % în
organism) în care sunt cuprinse: Ca, P, Mg, Na, K, Cl, S.
• microelemente (sub 100 mg/kg nutreţ, sau sub 0,04 % în
organism) în care sunt cuprinse: Fe, Cu, Zn, Mn, Co, I, F, Se, Mo;
la care în ultimii ani au mai fost adăugate şi alte elemente: B, Cr,
Si, Al, As, Ni, Li, Cd etc.
Această împărţire nu implică o ierarhizare a elementelor minerale
după importanţă fiziologică; mai mult chiar, această împărţire justifică şi
renunţarea la clasificarea mai veche a lor în majore şi minore.
Toate ţesuturile animale conţin mai multe minerale, recunoscute ca
elemente esenţiale.
În organism, elementele minerale îndeplinesc o serie de funcţii
deosebit de importante cum ar fi:
– suport structural pentru schelet (în special Ca, P şi Mg),
– asigură rezistenţa mecanică a oaselor,
– menţin presiunea osmotică tipică în spaţiile extra şi
intracelulare,
– asigură menţinerea echilibrului acido/bazic,
– intervin în excitabilitatea neuro-musculară,
– activează numeroase sisteme enzimatice.
Unele minerale (Pb, Cd, Hg, F, Se, Mo) pot fi toxice pentru
organismul animal.
Utilizarea în organism a mineralelor este influenţată de numeroşi
factori:
– forma de prezentare a mineralelor,
125
Nutriţia minerală a animalelor
– prezenţa unor acizi organici (fitic, oxalic),

– pH-ul din tubul digestiv,
– aportul unor vitamine (vitamina D),
– factori hormonali (hormonii tiroidieni, hipofizari...),
– vârsta animalelor.
În condiţiile creşterii productivităţii animalelor şi a restrângerii
surselor de hrană, alimentaţia minerală capătă o importanţă şi mai mare.
Macroelemente
În organismul animal, macroelementele se găsesc în cantităţi relativ
ridicate, dintre acestea Ca şi P reprezentând peste 70 %; în cantităţile cele
mai mici se află Mg, Cl şi Na (tab. 6.1)
Tabelul 6.1 Nivelul aproximativ al macroelementelor în laptele, plasma

şi carcasa taurinelor
Carcasă
Element Lapte Plasmă
taurine
(mg/l) (mg/ml) (kg/500 kg)
Calciu 1,20 0,10 8,00
Fosfor 0,80 0,06 5,00
Magneziu 0,12 0,03 0,25
Sodiu 0,37 3,00 0,75
Potasiu 1,40 0,18 1,50
Clor 1,00 3,60 0,75
Sulf ? 0,04 1,25
Sursa: Church D.C., 1971
Funcţiile acestor elemente în organism sunt multiple şi specifice,

carenţa lor fiind însoţită de simptome caracteristice elementului şi speciei de
animale.
Calciul (Ca)
Calciul este elementul mineral care se găseşte în cantitatea cea mai
mare în organismul animal (1,5-2,0 %); cca. 99 % din Ca din organism se
află în aşa-zisele ţesuturi tari (oase, dinţi...) şi numai 1 % se găseşte în
sânge, lichide extracelulare şi ţesuturi extraosoase (Peo E.R., 1991).
126
Metabolism. Din cantitatea de Ca ingerată prin hrană, o parte este

reţinută în organism şi se regăseşte, la animalele în creştere, în oase şi alte
ţesuturi; Ca este eliminat din organism prin fecale, urină, transpiraţie şi
produse (lapte, ouă) (fig. 6.1).
Zonă de absorbţie
Gură TGI Anus

Ca din Ca în
hrană fecale
Ca endogen Ca absorbit
(neabsorbit +
Ca în urină Ca endogen)
Ca în transpiraţie Ca
sânge
Produse la exterior
(lapte, ouă)
Ca absorbit Ca resorbit
Schelet
Fig. 6.1 Reprezentarea schematică a metabolismului Ca (Pond W.G.,1995)
Absorbţia Ca se face, în principal, la nivelul duodenului şi jejunului, la

cele mai multe animale; absorbţia se face prin sisteme active (energo-
dependente) sau pasive (difuzie). În absorbţia Ca un rol deosebit are
vitamina D (pentru sinteza proteinei de legătură).
Absorbţia Ca în organism este dependentă de o serie de factori,
precum: concentraţia hranei în Ca, carenţa în vitamina D, pH-ul din tubul
digestiv, starea fiziologică a animalelor etc.
Pentru a fi absorbit, Ca trebuie să fie transportat de către o proteină de
legătură (CaBP = calcium binding protein) a cărei sinteză se face în
prezenţa vitaminei D şi a parathormonului.
Digestibilitatea Ca este mai mare la tineretul în creştere rapidă (cca.
60 %) şi mai mică la adulte (cca. 50 %).
127
Excreţia Ca din organism se face, în principal, prin fecale, urină şi

transpiraţie; cca. 20-30 % din Ca eliminat este reprezentat de Ca endogen.
O altă cale de eliminare a Ca este cea a produselor animale eliminate
la exterior (lapte, ouă). Substanţele diuretice nu măresc excreţia Ca, în
schimb unele substanţe care chelatează Ca (citratul de Na, EDTA), măresc
excreţia de calciu.
În serul sangvin, Ca se găseşte sub două forme: difuzabil (cca. 60 %
din total) şi nedifuzabil; forma difuzabilă este reprezentată în special de
fosfaţi şi carbonaţi, iar cea nedifuzabilă de o combinaţie cu proteine
(Peo E.R., 1991).
Nivelul, relativ constant, al Ca din sânge este menţinut pe cale
hormonală, prin doi hormoni (parathormonul şi calcitonina) (fig. 6.2)
1. Hipocalcemie 2. Hipercalcemie
– se acţionează invers asupra

secreţie de Pth secreţiei de parathormon (Pth)
– provoacă secreţia de calcitonină
(CT) care inhibă osteoliza
Rinichi (eliberarea de Ca osos)
Pth – hormon secretat de glandele
stimulează paratiroide
CT – hormon de origine tiroidiană
reabsorbţia absorbţia mobilizarea

renală a Ca intestinală Ca din oase
a Ca
Fig. 6.2 Reglare hormonală a nivelului Ca din sânge
Funcţii. Calciul din ser are în organism funcţii deosebit de importante,

care pot fi rezumate astfel (Peo E.R., 1991):
– este component structural al scheletului,
– menţinerea integrităţii membranei celulare şi a permeabilităţii
normale a ei,
– funcţionarea normală a celulelor nervoase,
128
– asigură legătura dintre excitaţia şi contracţia musculară,

– este reglator, activator sau inhibitor al sistemelor enzimatice,
– este necesar pentru coagularea normală a sângelui,
– este principalul mineral implicat în formarea cojii oului.
Simptome de carenţă. Carenţa în Ca se poate datora mai multor
cauze:
– aport alimentar insuficient,
– absorbţia redusă a Ca în tubul digestiv,
– blocaj metabolic (datorat unor acizi organici),
– asimilare tisulară insuficientă (lipsă de vitamine, enzime),
– exces de fosfor.
Carenţa în Ca are influenţă negativă atât asupra funcţiilor vitale, cât şi
asupra producţiilor animale, respectiv asupra creşterii, producţiei de lapte
sau celei de ouă.
De altfel, primele semne ale carenţei în Ca sunt creşterea slabă şi
reducerea ingestiei de hrană, iar la păsările ouătoare reducerea grosimii cojii
ouălor, producerea ouălor fără coajă şi scăderea producţiei de ouă.
Simptomele tipice ale carenţei în Ca sunt rahitismul la tineret şi
osteomalacia la animalele adulte.
Rahitismul se manifestă prin deformarea oaselor, ca urmare a
calcifierii lor insuficiente; gradul de modificare în acest caz este caracteristic
fiecărei specii şi categorii de animale. Astfel, la unele specii, la care
creşterea este rapidă (porci, câini, tineret aviar) şi greutatea corporală se
dublează în timp scurt, turnoverul Ca este rapid iar carenţa poate produce
tulburări profunde, în numai câteva zile.
La alte specii (ovine, taurine), durata până la apariţia semnelor
caracteristice rahitismului este mai lungă.
Şchiopăturile şi fracturile spontane ale oaselor, caracteristice
osteomalaciei, apar după o perioadă mai îndelungată de carenţă.
Carenţa în Ca este asociată scăderii concentraţiei sângelui în Ca,
reducerii proporţiei de calciu în oase şi a greutăţii şi rezistenţei lor; aceste
tulburări se înregistrează şi în cazul unui dezechilibru a raportului Ca:P, care
în mod normal este de 2:1 (tab. 6.2).
În cazuri grave de carenţă în Ca, hipocalcemia este însoţită de tetanie
şi convulsii, care pot fi urmate de moartea animalului.
129
Exemplul clasic de tetanie, este febra laptelui sau sindromul paraliziei

puerperale , la vaci, după fătare; acest sindrom este urmarea incapacităţii
vacilor de a mobiliza cantităţile de Ca necesare pentru laptele produs.
În perioada imediat următoare fătării, producţia de lapte este mare iar
absorbţia intestinală a Ca este redusă. Pentru prevenirea acestei tulburări
metabolice se recomandă o reducere a aportului de Ca în ultima parte a
gestaţiei şi sporirea aportului de vitamina D.
Tabelul 6.2 Efectul raportului Ca:P, la porcine în creştere
P% Nivelul Ca (%) în hrană Media

în hrană 0,35 0,65 0,90
Greutatea celui de al patrulea metatars
0,30 11,5 12,8 11,3 11,8
0,50 13,4 14,1 15,4 14,3
0,70 12,1 14,2 14,9 1,37
Rezistenţa aceluiaşi os (kgf)
0,30 201 237 209 216
0,50 193 307 368 289
0,70 152 282 349 261
Sursa: Peo E.R., 1991
În acest fel, organismul este pregătit pentru mobilizarea rapidă a Ca

din oase (Gueguen L. şi col., 1988).
În carenţa de Ca se prelungeşte timpul de coagulare al sângelui.
Surse. Sursele de Ca sunt numeroase, diferenţiindu-se atât prin
proporţia de Ca pe care o conţin cât şi prin disponibilitatea biologică a Ca
(tab. 6.3).
Toxicitate. Ca şi în cazul altor macroelemente şi în cazul calciului nu
se înregistrează cazuri de toxicitate cronică. Hipercalcemia, ca urmare a
dereglării metabolismului Ca, poate determina o calcifiere aberantă a
ţesuturilor moi. Un aport de 2,5 % Ca şi 0,4 % P disponibil, la puii de carne,
produce nefrite, gută viscerală şi depozite de uraţi de Ca în uretere.
Calculii renali care blochează tubii renali sau ureterele se pot întâlni şi
la animale; această tulburare nu este urmarea unui aport ridicat de Ca ci a
dereglării echilibrului mineral; la taurine (în special cele la îngrăşat), cauza
urolitiazei este aportul ridicat de P prin nutreţurile concentrate.
130
Excesul de Ca reduce absorbţia şi utilizarea altor minerale : Zn (la

porcine), Mg, Fe, I, Mn şi Cu (Pond W.G. şi col., 1995).
Tabelul 6.3 Surse de Ca, conţinut şi disponibilitate biologică
Sursa % Ca Disponibilitate
(CaC3 = 100)
Carbonat calciu, pur 40
- particule fine 100
- particule grosiere 102
Cretă furajeră 35-38 100
Sulfat de calciu (gips) 29 95
Făină de scoici 34-36 98
Gluconat de calciu 30 102
Făină de lucernă 1,5 22
Sursa: INRA, 1988; Cromwell şi col., 1984
Fosforul (P)
În organismul animal, fosforul se găseşte în proporţii de cca. 1% din
greutatea acestuia; cca. 80 % din fosforul existent în organism se află în
oase, cenuşa acestora conţinând 16-18 % fosfor (tab. 6.4).
Tabelul 6.4 Conţinutul în Ca şi P al cenuşii din oase şi lapte, la scroafe
Specificare Cenuşă în Ziua de lactaţie

oase 1 14 28 35
Calciu (%) 36 0,05 0,25 0,15 0,18
Fosfor (%) 17 0,09 0,22 0,14 0,15
Raport Ca : P 2,1:1 0,6:1 1,14:1 1,07:1 1,2:1
Sursa: Maynard şi col., 1975
În afară de oase, în organism P se mai găseşte ca fosfat organic (în

combinaţiile concentrate în energie – ATP), în fosfolipide (în membranele
celulare) şi în unele coenzime (Maynard A., 1975).
Metabolism. Proporţia de fosfor reţinută în organism, din P ingerat,
depinde îndeosebi de provenienţa (disponibilitatea) acestuia.
Absorbţia fosforului în tubul digestiv, este rapidă şi se face atât prin
transport activ cât şi prin difuziune (pasiv); gradul de absorbţie este
131
influenţat de sursă, de aportul de Ca, de raportul Ca:P, de pH-ul intestinal,

de unele elemente minerale (Na), dar în general este mai mare decât pentru
Ca (cca. 90 % din P disponibil). Excesul de P reduce absorbţia şi utilizarea
Ca, datorită formării fosfaţilor de Ca insolubili.
Fosforul este excretat prin fecale şi urină; o parte din fosforul excretat
este de origine endogenă.
În cazul fosforului, care este un element scump, interesează în mod
deosebit digestibilitatea lui, pentru a estima valoarea biologică a diferitelor
suplimente cu P. Metodele folosite în acest scop, sunt numeroase şi variate:
sporul în greutate şi conversia hranei, nivelul Ca şi P din ser, proporţia de
cenuşă din oase (pentru animalele tinere, în creştere), nivelul fosfatazei
alcaline din ser etc.
Funcţii. Fosforul are funcţii fiziologice multiple în organism (mai
multe decât alte elemente) dintre care se remarcă cea de component al
scheletului, alături de Ca. Fosforul are rol important în structura şi funcţiile
celulare ale organismelor vii (este component al ADN şi ARN), este
activator al multor enzime. P se găseşte, din abundenţă, în lichidele
intracelulare; intervine în metabolismul energetic, ca şi component al
adenozin-fosfaţilor (AMP, ADP, ATP), fiind prin aceasta donator de
energie (pe care o şi înmagazinează).
Fosforul este implicat în metabolismul muşchilor, al hidraţilor de
carbon, grăsimilor şi proteinelor. Fosforul este prezent în fosfolipide
(lecitine) şi în fosfoproteine (cazeina).
Simptome de carenţă. Rahitismul la animalele în creştere, şi
osteomalacia la adulte sunt principalele simptome de carenţă în P. Carenţa
în P este însoţită de o eliminare mai mare de Ca (prin fecale şi urină) semn
al reducerii calcifierii oaselor.
La unele specii de animale (ex. porcine) se înregistrează osteoporoza,
boală definită ca o descreştere a oaselor în volum sau reducerea ţesutului
osos pe unitate de volum (Fourman P. şi col., 1968). Cauza reală a
osteoporozei nu este cunoscută dar se pare (cel puţin la om), că o serie de
factori (exces de glucocorticoizi, imobilizare, carenţa în vitamina C,
hipertiroidism etc.) favorizează apariţia ei (Albanese A. A., 1977).
Carenţa în P determină o scădere a apetitului, urmată de reducerea
greutăţii corporale, animalele consumă lemn, pământ; comportament
alimentar neobişnuit ce este cunoscut sub denumirea de pica. La taurine,
carenţa în P este însoţită de reducerea fertilităţii.
Menţinerea în limite normale a raportului Ca : P este una dintre
problemele majore ale nutriţiei cu cele două elemente, inclusiv datorită
costului lor (P este scump, Ca este ieftin); un exces de Ca şi un deficit de
P determină o reducere a creşterii şi o mai slabă eficienţă a hranei (Peo E.
R., 1976).
132
Referitor la raportul Ca : P, în ultimul timp s-a reconsiderat părerea

mai veche care recomanda un raport de 2 : 1 discutându-se despre o variaţie
a acestui raport în funcţie de specia şi vârsta animalelor. Astfel, pentru
tineretul porcin în creştere se consideră că mai adecvat ar fi raportul existent
în laptele de scroafă (0,6...1,2 : 1) (Peo E. R., 1976).
La păsări, în raţiile pentru creştere se recomandă un raport Ca : P de
1,5...2 : 1; s-a constat că un raport mai larg (2,5-3,5 : 1) determină apariţia
rahitismului (North M. O. şi col., 1990)
Surse. Surse de fosfor pentru animale sunt, în primul rând, seminţele
de cereale şi de leguminoase, subprodusele acestora şi făinurile proteice
animale.
Disponibilitatea fosforului din seminţe şi din subprodusele lor este
foarte variabilă pentru porci şi păsări, deoarece în acestea P se găseşte, în
cea mai mare parte, sub formă de fitaţi; or, în tubul digestiv al animalelor
monogastrice nu se găsesc fitaze pentru a elibera P din fitaţi. La
rumegătoare, fitazele sunt produse de microorganismele din reticulo-rumen,
astfel că nu contează forma sub care se găseşte P în nutreţuri.
Disponibilitatea cea mai ridicată se înregistrează pentru fosforul din
suplimentele minerale specifice (fosfaţi) şi din făinurile animale (făină de
peşte, făină de carne-oase...) (tab.6.5).
Tabelul 6.5 Conţinutul şi disponibilitatea P din unele nutreţuri şi

suplimente minerale cu P
Sursa Conţinut * Disponibilitate (%)

(% din SU) păsări* porci**
Porumb 0,31 19 15
Sorg 0,35 17 22
Ovăz 0,34 24 30
Orz 0,42 48 31
Grâu 0,38 16 50
Tărâţe de grâu 1,49 46 35
Tărâţe de orez 1,56 13 25
Şroturi de soia 0,78 14 25
Făină lucernă 0,28 86 100
Făină peşte 2,77 87 100
Făină carne-oase 3,98 81 93
Fosfat dicalcic, hidratat 17,5 100 100
Fosfat tricalcic, natural 10-17 100 100
Sursa: * INRA, 1992; ** INRA, 1988
133
Toxicitate. Fenomene tipice de intoxicaţie cu P nu au fost practic

înregistrate, evidenţiindu-se însă tulburări ale metabolismului la aporturi
mai ridicate ale P în hrană şi respectiv dereglarea raportului Ca:P. Astfel,
un raport Ca:P de 1:2 produce osteodistrofii fibroase, atât la animalele în
creştere cât şi la cele adulte.
Aportul ridicat de P are efect laxativ, producând diaree.
Fosforul şi poluarea solului. Prin dejecţiile animalelor se elimină
cantităţi importante de fosfor, mai ales de la speciile de animale la care în
hrană se folosesc cantităţi mari de nutreţuri concentrate (taurine la îngrăşat,
porci, păsări).
În acest sens, se apreciază că se elimină anual 41 kg P2O5 /vacă de
lapte şi cca. 25 kg P2O5 / scroafă şi produşii săi (Gadd J. şi col., 1998); în
SUA, se estimează că anual, prin dejecţiile animale ajung în sol până la 2
mil. tone fosfor. Din sol, fosforul ajunge în apele de suprafaţă şi în cele
freatice. Prin aceasta, viaţa din ape este afectată atât direct (prin cantitatea
de P), cât şi indirect (prin stimularea dezvoltării algelor şi a altor plante
acvatice care împiedică oxigenarea apelor).
Folosirea fitazelor, produse prin biosinteză, poate contribui la o mai
bună folosire a P din concentrate şi pe această cale, la reducerea aportului de
P prin suplimente şi a cantităţii de P din dejecţii.
Magneziul (Mg)
Magneziul este, după Ca şi P, elementul cu cea mai largă răspândire în
corp. Din cantitatea de Mg din organism, aproximativ jumătate se găseşte în
oase (0,5-0,7 % Mg în cenuşa din os)(Wacker W.E. şi col., 1964).
Magneziul este un component intracelular, în concentraţii mari găsindu-se
în ficat şi în muşchi scheletici.
Metabolism. Absorbţia Mg se face în special la nivelul ileonului,
gradul de absorbţie fiind apreciat la 55 - 60 % din Mg ingerat. Se pare că
hiperparatiroidismul reduce concentraţia Mg din ser, datorită creşterii
eliminării Mg prin urină.
Excreţia Mg se face prin fecale şi urină.
Mecanismul intim al metabolismului Mg în organism nu este complet
elucidat, dar se presupune că este asemănător cu cel al Ca şi P.
Funcţii. Pe lângă rolul său în formarea normală a scheletului, Mg este
implicat în toate sintezele tisulare (proteine, lipide...) şi în activitatea
musculară. Magneziul este unul din cei mai importanţi activatori de enzime;
134
este cofactor în decarboxilare, fiind necesar pentru activarea unor peptidaze.

Simptome de carenţă. La rumegătoare, în special la vaci, cea mai
frecventă tulburare provocată de carenţa în Mg este aşa-zisa tetanie de iarbă
(hipomagnezemie sau otrăvirea cu păşune de grâu). Tetania de iarbă se
datorează carenţei în Mg asociată cu o carenţă în Ca; în realitate, cauza
acestei tulburări este înrăutăţirea absorbţiei intestinale a Mg din iarba tânără
(bogată în apă şi săracă în celuloză), păscută primăvara devreme; se mai
consideră că nivelul ridicat în K şi proteine al păşunii tinere este antagonist
cu utilizarea Mg în organism, reducând absorbţia acestui element. Chiar şi
un aport exagerat de Ca şi P determină o reducere a absorbţiei intestinale a
Mg.
La porcine, carenţa în Mg provoacă anorexie, reducerea creşterii,
debilitatea picioarelor, hiperiritabilitate, convulsii musculare, tetanie şi chiar
moarte.
Surse. Pe lângă Mg din nutreţuri, pentru echilibrarea hranei în acest
element se folosesc şi suplimente minerale specifice (clorura, sulfatul,
oxidul şi hidroxidul de Mg...)
Toxicitate. Se pot înregistra fenomene de intoxicare, în cazul unui
aport mare de Mg; acestea se manifestă prin reducerea ingestiei de hrană,
diaree, reducerea reflexelor şi tulburări respiratorii şi cardiovasculare
Clorul, potasiul şi sodiul (Cl, K, Na)

Dat fiind faptul că aceste trei elemente au ca principal rol menţinerea
echilibrului acido-bazic şi a presiunii osmotice din organism, ele sunt, de
obicei, tratate împreună. Nu trebuie neglijat, însă, faptul că aceste elemente
au şi funcţii specifice, fiecare fiind implicat în diferite procese fiziologice.
Dintre cele trei elemente, în organism se găsesc în cantităţi mari Na, la
noii născuţi, respectiv K la adulte. Cea mai mare parte (cca. 90 %) a
potasiului din organism se află în lichidele intracelulare, în timp ce Na este
prezent, în cea mai mare parte, în lichidele extracelulare. Clorul este prezent
numai în lichidele extracelulare.
Metabolism. Locul principal de absorbţie a Cl, K şi Na este intestinul
subţire. Un rol important în aportul acestor elemente în tubul digestiv îl are
secreţia de salivă, suc gastric, bilă şi suc pancreatic (cca. 80 din NaCl şi 50
% din Cl din TGI are această provenienţă) (Pond W.G. şi col., 1995).
Excreţia acestor elemente se face prin urină; nivelul plasmatic al Na
135
este controlat hormonal, prin aldosteron (secretat de cortexul suprarenal)

precum şi prin hormonul antidiuretic (secretat de glanda pituitară);
aldosteronul controlează şi excreţia K, iar concentraţia Cl în lichidele
extracelulare este în legătură cu Na.
Funcţii. Potasiul, prezent în majoritate intracelular, influenţează
menţinerea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic în organism. În
plus K este implicat în metabolismul glucidelor şi al proteinelor şi în
menţinerea integrităţii muşchilor inimii şi rinichilor.
Sodiul, reprezintă cca. 93 % din elementele bazice din serul sangvin,
fiind principalul element care reglează pH-ul sângelui; împreună cu K şi
Mg, asigură menţinerea presiunii osmotice. Contracţia musculară este
dependentă de prezenţa Na, acest element fiind implicat şi în transmiterea
influxului nervos şi în activitatea inimii (Moses C., 1980). Pe lângă acestea,
Na are rol semnificativ în absorbţia aminoacizilor şi a monozaharidelor
(Grim E., 1980).
Clorul, ca şi component extracelular, contribuie la reglarea presiunii
osmotice şi la menţinerea echilibrului acido-bazic. Împreună cu H, formează
HCl care are funcţii importante în procesul digestiei.
Simptome de carenţă. Principalele simptome ale carenţei în K şi Na
sunt încetinirea creşterii animalelor tinere, înrăutăţirea utilizării hranei,
scăderea în greutate a animalelor adulte, reducerea producţiei de lapte etc.
La acestea se adaugă reducerea nivelului celor două elemente în urină.
În cazul clorului, simptomul semnificativ al carenţei este reducerea
ratei creşterii în greutate.
Nutreţurile conţin, în general, cantităţi suficiente de K, dar sunt
deficitare în Na. Aprovizionarea organismului cu Na şi Cl se face, în
principal, prin aşa-zisa sare de bucătărie (NaCl, sarea comună, sau mai
simplu sare).
Sarea (NaCl) a fost studiată ca un component important al hranei
animalelor, stabilindu-se atât nivelul optim, cât şi efectele carenţei sau
excesului.
Sarea (NaCl)
Cu multe sute de ani în urmă a fost semnalată necesitatea sării pentru
animalele sălbatice şi cele domestice; atât vechii greci cât şi exploratorii
Africii, Asiei şi Americii de Nord au remarcat, în observaţiile lor, apetitul
animalelor pentru sare, (Berger L., 1993). La începutul anilor 1800 a fost
136
demonstrată ştiinţific valoarea sării pentru animale.

Apetitul animalelor pentru sare. Comparativ cu alţi compuşi naturali
(exceptând apa), animalele au cel mai mare apetit pentru sare.
Sub acest aspect, rumegătoarele se detaşează faţă de alte specii, ele
având pentru sare un apetit permanent. Dintre rumegătoare, tăuraşii la
îngrăşat şi vacile sunt cele mai sensibile.
Studii efectuate la Universitatea Cornell (SUA) arată că, la vacile de
lapte, consumul de sare a fost de 337 g/săptămână când raţia a fost deficitară
în Cl (0,18 % Cl) şi de numai 149 g/săptămână, când aportul de Cl a fost
normal (0,40 % Cl), dovedindu-se astfel, că vacile consumă o cantitate de
sare corespunzătoare acoperirii cerinţelor lor în clor (Coppock C.E.,
1979).
La cai, apetitul pentru sare este cu atât mai mare cu cât deficitul hranei
în Na este mai pronunţat (Meyer H.A. şi col., 1983).
Sarea în hrana tineretului taurin la îngrăşat

În multe ţări, este o practică veche folosirea sării pentru controlul
ingestiei suplimentelor energetice şi proteice, la animalele hrănite pe
păşune.
Numeroase cercetări, efectuate în ultimii 40-45 de ani, au demonstrat
eficienţa folosirii sării pentru reglarea ingestiei, la tăuraşi la îngrăşat; astfel,
administrându-se la un lot de tăuraşi o raţie conţinând 50 % nutreţuri de
volum şi 50 % concentrate (în care sarea a fost indusă în proporţie de 9,3
%), s-a obţinut, la sfârşitul perioadei de hrănire, acelaşi spor în greutate şi
aceeaşi eficienţă a hranei ca şi la lotul la care cantitatea de sare a fost
normală; la primul lot însă, ingesta de hrană a fost mai mică cu cca. 1 kg
SU/zi (Meyer J.C., 1955).
În cazul hrănirii tăuraşilor cu raţii pe bază de siloz de porumb şi fân
s-a redus consumul suplimentului de şrot de soia cu cca. 0,5 kg/zi, dacă
şrotul conţinea cca. 28 % sare; fără să fi fost înregistrate influenţe
nefavorabile asupra performanţelor zootehnice (Harvey R.W. şi col., 1986).
Studii aprofundate, efectuate în California, arată că este necesară o
proporţie de 8-10 % sare în hrană, pentru a limita consumul de concentrate
la 1 % din greutatea vie, la tăuraşi până la vârsta de 1 an, hrăniţi pe păşuni
irigate (Harvey R.W. şi col., 1986). În cazul folosirii în hrană a unor ionofori
(ex. monensin), proporţia de sare poate fi redusă la jumătate, fără a modifica
reducerea ingestiei de concentrate; folosirea monensinului în regimurile cu
137
proporţii ridicate de sare, la tineretul taurin la îngrăşat, micşorează

diferenţele de ingestibilitate între animale (Muller R.D. şi col., 1986).
Folosirea nivelurilor ridicate de sare pentru reglarea ingestiei nu a
modificat activitatea microbiană din rumen, digestibilitatea celulozei şi cea
a energiei nefiind afectate; din contra, uneori, digestibilitatea unor nutreţuri
a crescut (Smith E.F. şi col., 1971).
Carenţa în sare la taurinele la îngrăşat se manifestă, în primul rând,
prin creşterea anormală a apetitului pentru sare. Animalele consumă diferite
surse nespecifice (lemn, pământ), ling sudoarea de pe alte animale. O
carenţă prelungită poate determina chiar moartea animalelor.
Toleranţa pentru sare, la taurine este mare, dacă animalele au la
dispoziţie cantităţi suficiente de apă; introducerea, direct în rumen, a cca. 1
kg sare, nu a fost însoţită de simptome de toxicitate (Pistor W.J. şi col.,
1950). În cazul în care aceeaşi cantitate de sare a fost ingerată prin soluţii
saline, semnele de intoxicare au apărut după 8-12 ore.
Nivelul optim al sării, pentru tineretul taurin, este apreciat la 0,2 –
0,25 % din hrană (Morris J.G., 1980).
Sarea în hrana vacilor cu lapte

Importanţa sării în alimentaţia vacilor cu lapte, trebuie privită cel
puţin din două puncte de vedere, respectiv:
– conţinutul ridicat în Na şi Cl al laptelui,
– conţinutul redus în Na şi Cl al nutreţurilor folosite în mod obişnuit
în alimentaţia vacilor.
Carenţa se manifestă rapid (după cca. 2 săptămâni) prin creşterea
apetitului pentru sare, iar după 2 luni, prin reducerea ingestiei hranei,
consumul de pământ şi urină, scăderea greutăţii corporale; producţia de
lapte descreşte odată cu reducerea ingestiei. Efectul carenţei în sare asupra
producţiei de lapte, este cu atât mai însemnat cu cât producţia de lapte este
mai mare (tab. 6.6).
Carenţa în sare, la vaci, este însoţită şi de alte simptome, cum ar fi:
letargie, hipofagie, emaciere, constipaţie, deshidratare, tulburări
cardiovasculare (Coppock C.E. şi col., 1979).
Nivelul optim de sare în hrană este 0,46 % în SU, ceea ce corespunde
unui aport de 0,18 % Na şi 0,3 % Cl (NRC, 1989).
138
Tabelul 6.6 Efectul carenţei în NaCl, asupra producţiei de lapte, la vaci
Sursa: Gerbhardt, 1981 Cornell University, 1959

Producţia medie zilnică de lapte, Producţia de lapte
în săptămânile, de lactaţie pe 301 zile de lactaţie
Hrană g NaCl (kg)
1-4 5-18 pe zi
kg % grăsime kg % grăsime scontată efectivă
Fără 8,2 3,23 10,2 3,13 0 6356 3405
NaCl 15 7264 5110
Cu 7,8 3,49 14,6 3,71 60 6628 5244
NaCl 120 6674 5157
Sarea în hrana oilor

Carenţa la oi este însoţită de creşterea apetitului pentru sare,
descreşterea consumului de hrană şi a eficienţei acesteia; se reduce
producţia de lapte, producţia de lână şi fecunditatea. Carenţele severe pot
provoca chiar moartea animalelor.
Toleranţa oilor faţă de sare este foarte ridicată; niveluri mari ale sării
în hrană (până la 13 %) nu au influenţat negativ nici creşterea în greutate şi
nici valorificarea hranei în spor; esenţială este asigurarea apei la discreţie.
Acest nivel ridicat de sare poate influenţa negativ greutatea oilor, în timpul
lactaţiei şi numărul de miei fătaţi.
Nivelul optim de sare în substanţa uscată a raţiei este apreciat, pentru
oi, la 0,23-0,46 % (NRC, 1985).
Sarea în hrana cailor
Carenţa în sare se manifestă şi la cai prin scăderea apetitului şi ca
urmare reducerea creşterii la tineret şi a producţiei de lapte la iepe. La
acestea se mai adaugă consumul de pământ, lemne, etc.
Toleranţa cailor faţă de sare este ridicată dacă aceştia au la dispoziţie
apă, în permanenţă. Cu toate acestea, accesul liber al cailor la sare nu este
permis, aportul de sare făcându-se numai prin încorporarea ei în
concentrate.
Nivelul optim de sare pentru cai (0,5-1,0 % din concentrate) este
stabilit vând în vedere şi cantitatea mare de sare eliminată prin transpiraţie
(cca. 85 g/zi).
139
Sarea în hrana porcilor

La porci, carenţa în sare se manifestă, în primul rând, prin reducerea
sporului de creştere în greutate şi a eficienţei utilizării hranei (tab. 6.7)
Toleranţa faţă de sare la porci este, ca şi la alte specii, mare, în cazul
când au acces liber la apă. Astfel, s-a constatat că simptome de intoxicare cu
sare apar la niveluri ridicate ale acesteia în hrană (cca. 8 %); dar, la niveluri
mai mari de 2 % se reduce sporul de greutate şi utilizarea hranei (Ellis N.R.,
1942).
Nivelul optim al sării adăugate în hrana pentru porci în
creştere/îngrăşare este de 0,2-0,25 %; pentru scroafe se recomandă un nivel
de până la 0,5 % (NRC, 1988).
Tabelul 6.7 Efectul sării asupra creşterii porcilor

Greutate medie finală, după Spor mediu Hrana consumată pentru
Hrană 84 zile de tratament zilnic 45,4 kg spor
(kg) (g) (kg)
- porumb .... 205,00
- supliment
fără NaCl 79 449 proteic....... .45,70
mineral........ 7,70
Total ........ 258,40
- porumb .... 145,90
cu NaCl - supliment
(0,20 %) 115,8 881 proteic....... 33,20
mineral....... 0,32
Total ........ 179,40
Sursa: Purdue Agricultural Experiment Station, 1945
Sarea în hrana păsărilor

Carenţa în sare, la păsări, este urmată de scăderea consumului de
hrană, a greutăţii corporale, a producţiei de ouă (şi a greutăţii ouălor) şi a
creşterii în greutate a puilor (Pimentel J.A. şi col., 1987).
Materiile prime folosite în hrana păsărilor în condiţiile actuale sunt, în
principiu, deficitare în Na şi Cl şi se impune suplimentarea acestora cu sare;
de altfel, s-a constatat că un aport de Na şi Cl mai redus de 0,14 % şi
respectiv 0,18 % are influenţă negativă asupra imunităţii puilor.
Spre deosebire de alte specii, la păsări sarea trebuie să fie administrată
prin hrană şi nu sub altă formă (ex. liber servit).
140
Mai mult, s-a constatat că suşele foarte performante de pui de carne

care se cresc în prezent, necesită un aport superior de Na şi Cl, mai ales
pentru regimurile porumb/soia (NRC, 1994).
Toleranţa păsărilor faţă de sare este mai mică decât a altor specii, dar
nivelurile de sare în hrană, peste care se manifestă simptome de intoxicaţie
sunt foarte variabile. Astfel, în timp ce unele cercetări arată că la puii de
găină în vârstă de 9-12 săptămâni nu au apărut semne de intoxicaţie la un
aport de 8 % sare în hrană (Mitchell H.H. şi col., 1926), alte lucrări arată că
niveluri de sare mai mari de 4 % determină mortalitate la pui în vârstă de
până la 8 săptămâni (Heuser G.F., 1952).
Este cert, însă, că o creştere a proporţiei de sare în hrană determină o
sporire a proporţiei de apă din diferite ţesuturi (tab. 6.8)
Mulţi crescători consideră că sarea este foarte toxică pentru păsări,
motiv pentru care preferă să nu adauge sare în hrana acestora sau să
folosească doze foarte reduse; posibilitatea intoxicării cu sare, apare mai
ales când se foloseşte făina de peşte în care sarea a fost adăugată pentru
conservare.
În acelaşi timp, există şi riscul reducerii creşterii puilor ca urmare a
unor carenţe a hranei în Na şi Cl.
În aceste condiţii care este nivelul optim de sare pentru păsări?
Tabelul 6.8 Conţinutul în apă a unor ţesuturi, în funcţie de nivelul sării în hrană
% Na Cl % apă în ţesut:
adăugată în Piele Ficat Muşchiul Muşchii
hrană inimii picioarelor
0,5 50,5 72,2 75,7 76,1
3,0 63,6 72,2 75,1 77,5
5,0 59,0 73,4 78,5 78,0
7,0 76,9 72,4 78,6 73,5
9,0 82,9 73,7 82,5 77,8
Sursa: Berger L.L., 1993
În acest sens, NRC recomandă pentru puii de găină, raţe, prepeliţe şi

fazani 0,15 % Na şi 0,12-0,15 % Cl, iar pentru puii de curcă la început
0,17 % Na cu o descreştere până la 0,12 % Na, pe măsura înaintării în
vârstă. Nivelul recomandat pentru Cl este acelaşi ca şi pentru celelalte specii
de păsări.
141
Aceste niveluri sunt satisfăcute printr-un aport de NaCl de 0,25 -

0,50 % în hrană (Berger L.L., 1993).
Sarea şi poluarea solului

Cu toate că în hrana animalelor sarea este adăugată în proporţii relativ
reduse, prin eliminările de Na şi Cl în dejecţii şi folosirea acestora ca
îngrăşăminte naturale există posibilitatea poluării solului cu aceste elemente.
În acelaşi timp, se consideră că acest pericol, cel puţin pentru Na, este
supraestimat, dat fiind faptul că acest mineral reprezintă mai puţin de 7 %
din totalul sărurilor existente în dejecţiile mamiferelor şi păsărilor (tab. 6.9).
Pe de altă parte, studii efectuate în acest sens evidenţiază faptul că folosirea
a 25-30 t dejecţii/ha, la 3-4 ani nu a afectat recolta (Kllet R.H. şi col., 1971).
În aceste condiţii, se consideră că asigurarea cantităţii optime de sare
în hrana animalelor, nu pune probleme deosebite în privinţa poluării solului
cu Na şi Cl, prin dejecţii (Berger L.L., 1993).
Tabelul 6.9 Cantitatea, estimată, de minerale eliminate prin dejecţii
Specificare Pe animal şi an (kg)

2
N P K Ca Na Mg
Vaci (500 kg) 123 21 98 72,0 15,0 22,0
Tineret taurin (50 kg) 61 18 39 11,5 4,2 5,7
Porci (100 kg) 32 7,4 11 11,0 1,9 2,9
Oi (50 kg) 16 3,7 11 1,0 0,78 0,78
Găini (100 x 1 kg) 94 40 40 170 18,0 13,0
Broileri (100 x 1 kg) 78 22 25 91 9,2 9,2
Curci (100 x 5 kg) 304 84 99 355 36,0 36,0
Sulful (S)
În organismul animal sulful este necesar pentru sinteza aminoacizilor
sulfuraţi, biotinei, tiaminei, coenzimei A etc.
Proporţia de sulf din organism, este de cca. 0,15 % din greutatea
acestuia.
Absorbţia sulfului în tubul digestiv este bună pentru compuşii organici
cu sulf şi mai puţin bună pentru sulful anorganic.
142
Excreţia sulfului anorganic se face prin fecale şi urină.

La rumegătoare, folosirea azotului neproteic prin intermediul
microorganismelor din rumen se poate realiza numai în prezenţa sulfului,
care este incorporat în aminoacizii sulfuraţi constituenţi ai proteinei celulare
a microflorei rumenale.
Funcţii. Sulful este unul din elementele minerale prezent în numeroşi
compuşi organici din corp; în cheratina din păr, lână, pene şi fanere sulful
intră în proporţii ridicate (7-8 %), în special prin cistină.
Ca radical anorganic (SO4), are funcţii în menţinerea echilibrului
acido/bazic în organism, fiind constituent atât al lichidelor intracelulare cât
şi a celor extracelulare.
Sulful are rol în metabolismul lipidelor (prin biotină), al hidraţilor de
carbon (prin tiamină) şi energiei (prin CoA).
Simptome de carenţă. Prin numeroşii componenţi în care este prezent,
sulful este esenţial pentru funcţiile de întreţinere şi pentru producţia
animalelor.
Simptomele de carenţă în sulf sunt similare celor care corespund
vitaminelor şi hormonilor în componenţa cărora intră sulful.
Surse. Pe lângă S din nutreţuri, pentru echilibrarea hranei animalelor
în acest element se mai folosesc o serie de compuşi cu S, cum sunt: sulfatul
de calciu (23 % S), sulfatul de magneziu (13-22 % S), sulfatul de sodiu
(22 % S), precum şi compuşi care conţin pe lângă microelemente şi sulf.
Toxicitate. În practică, nu se pune problema intoxicării cu sulf,
datorită absorbţiei reduse a S anorganic în tubul digestiv.
Eventualele simptome de intoxicare cum sunt anorexia, reducerea
creşterii şi înrăutăţirea valorificării hranei s-ar putea datora excesului
aminoacizilor sulfuraţi; de asemenea, în cazul când în organism se formează
cantităţi mari de H2S (din surse anorganice de S) acesta este toxic (NRC,
1990).
La rumegătoare, formarea unor compuşi complecşi cu S şi Mo poate
interfera folosirea Cu, determinând fie simptome de carenţă, fie de
intoxicare cu cupru (Suttle N.F., 1991).
Microelemente
Aşa după cum s-a arătat deja, împărţirea elementelor minerale în

macro şi microelemente se face nu în funcţie de importanţa lor fiziologică
ci în funcţie de cantitatea în care ele se găsesc în nutreţuri şi/sau organism.
143
Pentru elementele plasate în această grupă, este stabilit faptul că ele

sunt esenţiale pentru funcţionarea organismului.
Prezenţa microelementelor în organism, în cantităţi atât de mici, nu
permite o altă explicaţie a rolului lor decât ca activatoare de enzime; mai
mult chiar, s-a constatat că un microelement nu este răspunzător de o
singură activitate enzimatică, ci de două, trei sau chiar mai multe (cazul Cu,
Fe, Zn etc.).
Trebuie remarcate şi cele două cazuri speciale, respectiv al Co, care
este prezent în vitamina B12 şi al I, care este prezent într-un hormon
(tiroxina).
Rolul microelementelor în organism a fost dovedit în perioade diferite,
începând cu secolul al XVII-lea (pentru Fe) şi până în anul 1977 (pentru
As); cercetări pe această linie făcându-se şi în prezent, cu tehnici mult mai
perfecţionate şi care evidenţiază aspecte noi legate de funcţiile lor în
organism.
Conţinutul mediu al corpului animal în microelemente variază de la
50-70 mg/kg corp pentru Fe, până la 0,01-0,02 mg/kg corp pentru Co;
reprezentarea lor în organe şi ţesuturi este diferită de la un element la altul.
Carenţa în microelemente provoacă blocajul sau diminuarea eficienţei
diferitelor căi metabolice. Dacă această blocare este suficient de intensă,
simptomele clinice de carenţă sunt evidente; în caz contrar efectele se
manifestă prin simptome generale cum ar fi scăderea producţiei şi a
eficienţei hranei.
Fierul (Fe)
Preţuit din cele mai vechi timpuri pentru efectele sale terifiante,
fiindu-i atribuite chiar proprietăţi mitice, fierul a fost remarcat ca element
esenţial pentru organism, cu peste 100 de ani în urmă.
Fierul din organism se găseşte în cea mai mare parte (60-70 %) în
hemoglobina din celulele roşii ale sângelui şi în mioglobina din muşchi;
aproximativ 20 % din Fe este sub formă labilă în ficat, splină şi alte ţesuturi,
fiind disponibil pentru formarea hemoglobinei. Restul de 10-20 % este Fe
nemobilizabil în ţesuturi, astfel în miozină, actinomiozină şi enzime
(metaloenzime) (Berger L.L., 1993).
Hemoglobina conţine 0,34 % Fe, respectiv un atom de Fe feros, plasat
în centrul unui inel porfirinic (hem) care face legătura cu un grup prostetic
proteic (globina).
144
În plasma sangvină, fierul se găseşte sun formă de Fe hemic (Fe+++),

legat de o proteină specifică transferina, care este mijlocul de transport al Fe
în sânge.
Fierul stocat (în ficat, splină, măduvă) este nehemic şi este depozitat
pe o proteină feritina care poate capta până la 4000 atomi de fier pe
moleculă, ce pot fi eliberaţi atunci când este nevoie pentru sinteza
hemoglobinei.
Metabolism. Absorbţia Fe se face la nivelul duodenului; după
absorbţie 5-10 % din Fe, respectiv cel aflat sub formă de Fe feros (Fe++),
este folosit pentru sinteza hemoglobinei. Fierul eliberat în urma distrugerii
hemoglobinei (după 60-120 zile, la majoritatea speciilor) este refolosit
pentru sinteza hemoglobinei. Absorbţia Fe este mai bună în mediu acid (pH
2-3,5), în prezenţa unor aminoacizi (valina, histidina), a vitaminei C, a unor
acizi organici (lactic, piruvic, citric) şi a unor zaharuri (fructoza, sorbitol)
Absorbţia Fe este influenţată negativ de prezenţa în concentraţii mari a
unor elemente (Zn, Mn, Cu, Cd).
Excreţia fierului se face în principal prin fecale, care conţin aproape în
exclusivitate Fe din hrană neabsorbit; prin urină se elimină cantităţi foarte
mici de Fe, la fel şi prin transpiraţie.
Transferul Fe prin placentă şi glanda mamară se face cu eficienţă
diferită, după specie.
Fierul este transferat către făt printr-un proces activ, după ce este
disociat de transferină, iar după transfer este reasociat cu transferina în fetus.
Cu toate că în timpul gestaţiei se transferă către fetus cantităţi mari de Fe,
noii născuţi, la cele mai multe specii, au rezerve reduse de Fe în corp.
Funcţii. În organism, Fe are funcţii importante cum ar fi: component
al hemoglobinei din eritrocite, care asigură transportul O2 (oxihemoglobina)
şi a CO2 (carboxihemoglobina) şi al mioglobinei din muşchi.
Fierul este component al enzimelor: catalaze, peroxidaze,
citocromoxidaza, etc. prin care este implicat în metabolism.
O deosebită importanţă o prezintă rezervele de Fe din organism: în
eritrină şi hemosiderină, în transferină din plasmă, în uterotransferină pentru
transferul Fe prin placentă, în transferină şi lactotransferină pentru transferul
Fe în lapte.
Simptome de carenţă. Carenţa în Fe este asociată cu anemia, respectiv
reducerea sub normal a globulelor roşii şi a cantităţii de hemoglobină din
sânge.
145
Anemia este o boală caracteristică mai ales noilor născuţi, datorită

rezervelor reduse de Fe în corpul lor. Această situaţie se întâlneşte, în
primul rând la purcei, datorită următoarelor cauze (Miller E.R., 1993):
- purceii se nasc cu rezerve mici de Fe în organism (<50 mg), din care
cea mai mare parte (peste 80 %) se află în hemoglobină. Eforturile făcute
pentru a spori transferul de Fe în timpul gestaţiei, prin sporirea Fe din hrana
scroafei, nu dau rezultate. Nici administrarea, injectabil, a Fe-dextranului în
timpul gestaţiei nu a dat rezultate;
- colostrul şi laptele scroafei conţin cantităţi mici de Fe (cca. 2 ppm în
colostru şi 1 ppm în lapte), iar administrarea suplimentară de Fe-Dextran la
scroafe nu este eficientă, în sensul creşterii cantităţii de Fe din lapte;
- absorbţia unor cantităţi mari de constituenţi ai colostrului
(imunoglobuline, nutrienţi...) la purceii nou-născuţi determină o creştere cu
50 % a volumului plasmei sangvine, respectiv o hemodiluţie ce accentuează
carenţa în Fe;
- rata mare de creştere în greutate a purceilor (dublarea greutăţii în
prima săptămână) presupune o solicitare a sistemului eritropoetic, respectiv
un consum mare de Fe (tab.6.10).
Tabelul 6.10 Valoarea unor indici sangvini la purceii care au beneficiat
de un aport normal de Fe
Specificare Vârsta purceilor
naştere 21 zile
Greutate corp (g) 1300 6000
Volum total de sânge (ml) 120 500
Volumul total al eritrocitelor (1010) 60 250
Volumul total al hemoglobinei (g) 12 50
Sursa: Miller E.R., 1993
La purceii anemici, creşterea în greutate este redusă, părul este aspru,

mucoasele sunt palide.
Anemia poate afecta şi mieii sau viţeii hrăniţi cu lapte (cazul viţeilor
crescuţi pentru carne albă).
La oameni, anemia este una dintre problemele majore; în unele ţări
anemia afectează 3...50 % din populaţie. Principalele semne ale anemiei la
om sunt: paloarea, oboseala cronică, starea generală proastă.
Surse. Pentru purcei, se folosesc unele surse specifice de Fe cum ar fi
Fe-Dextran, Myofer etc., care se administrează intramuscular la 2-3 zile
146
după naştere (ex. pentru Fe-Dextran 150-200 mg).

Alte surse de fier se comportă diferit în ceea ce priveşte
biodisponibilitatea (tab. 6.11)
Tabelul 6.11 Biodisponibilitatea unor surse de fier
Sursa Conţinut în Fe Biodisponibilitate

(%)(1 (FeSO4 • 7H2O = 100)(2
Citrat feros amoniacal 17 100
Carbonat feros 47 0-74
Citrat feric 17 100
Oxid feric 69 0
Fosfat defluorinat 6 35-85
Făină de sânge ? 55
Sursa: 1. INRA, 1988
2. Miller E.R., 1993
Toxicitate. Simptomele de intoxicare cu Fe se pot manifesta după

administrarea (prin injectare) unor cantităţi mari de Fe şi pe durată mare. În
această situaţie apare diaree, reducerea creşterii şi a eficienţei hranei şi chiar
simptome de carenţă în fosfor.
Toxicitatea acută se manifestă prin congestie vasculară, acidoză
metabolică, moarte.
Toxicitatea Fe se poate atenua prin suplimentarea hranei cu Cu, P,
vitamina E, unii aminoacizi (valina, histidina), vitamina C, acizi organici.
Cuprul (Cu)
Cuprul a fost recunoscut ca element esenţial în anul 1928, iar ca
promotor de creştere la porci după anul 1960.
În organism, Cu se găseşte sub formă de cupreină (hepato şi
cerebrocupreină), în toate ţesuturile şi organe, în concentraţii variabile în
funcţie de specia şi vârsta animalelor. La tineret, concentraţia în Cu este mai
mare decât la adulte.
Dintre organe, ficatul, creierul, inima, rinichii, precum şi părul şi lâna
conţin cantităţi mari de Cu, în timp ce pancreasul, splina, muşchii, pielea,
conţin cantităţi mai mici.
Metabolism. Absorbţia Cu se face în porţiuni diferite ale TGI, în
147
funcţie de specie; la animalele domestice gradul de absorbţie este sub 30 %.

Mai mulţi factori influenţează absorbţia Cu (sărurile de Ca, Mo, Cd, Zn,
care formează săruri insolubile).
Excreţia Cu din organism se face în primul rând prin bilă şi în mică
măsură prin urină şi transpiraţie.
Funcţii. Una dintre cele mai importante funcţii ale Cu este legată de
activitatea enzimatică asociată cu metabolismul fierului; de asemenea, Cu
este necesar pentru formarea elastinei, colagenului, melaninei şi integritatea
sistemului nervos central.
Cuprul este implicat în formarea globulelor roşii (prin
ceruloplasmină), a oaselor (asigură integritatea colagenului din oase),
precum şi în funcţionarea sistemului cardiovascular.
Cuprul este component al citocromoxidazei, esenţială pentru formarea
mielinei. Pigmentarea părului şi a lânii este legată de prezenţa Cu care, prin
participarea în componenţa polifeniloxidazei, asigură conversia tirozinei în
melanină.
Cuprul are rol important în imunitate, răspunsul imun reducându-se în
carenţa cuprului.
La porcine, Cu este biostimulator de creştere (Barber R.S. şi col.,
1955); un aport de Cu de 250 ppm, la porcine în creştere, determină o
mărire a sporului de greutate. Această acţiune a Cu este pusă pe seama
efectului antimicrobian al Cu, în tubul digestiv.
Simptome de carenţă. Ca urmare a scăderii concentraţiei de Cu în
ficat şi în sânge, în situaţii de carenţă în acest element, se înregistrează
anemia care poate fi:
– hipocromică microcitică - la porci,
– hipocromică macrocitică - la taurine şi oi,
– normocromică - la puii de găină şi la câini.
Pe lângă această, carenţa în Cu se manifestă şi prin reducerea
nivelului ceruloplasminei şi a eritrocitelor, scăderea rezistenţei oaselor,
reducerea apetitului, încetinirea creşterii, hipertrofie cardiacă, ruptură
aortică şi ataxie (Miller E.R., 1993).
Carenţa în Cu provoacă slabă creştere sau deprecierea părului (lânii);
decolorarea părului (în jurul ochilor, la bovine) este, de asemenea, un
simptom specific de carenţă în Cu.
La pui, porci şi taurine, carenţa în Cu este însoţită de leziuni
cardiovasculare şi hemoragii.
148
Carenţa în Cu determină, frecvent, scăderea fertilităţii (atât la masculi

cât şi la femele) mortalitate embrionară şi fetală, precum şi reducerea
producţiei de ouă.
Surse. În nutreţuri, Cu se găseşte în cantităţi foarte variabile
(leguminoasele fiind mai bogate în Cu decât gramineele), iar
biodisponibilitatea lui variază destul de mult.
Pentru echilibrarea hranei în Cu se folosesc diferite săruri: oxid
cupric, sulfatul de cupru pentahidratat, sulfatul de cupru anhidru etc.
Biodisponibilitatea Cu este mai mare din oxidul cupric şi sulfatul de
cupru, faţă de alte surse.
Toxicitate. Sensibilitatea animalelor faţă de nivelurile ridicate de Cu
în hrană este diferită după specia de animale. Din acest punct de vedere, cea
mai mare sensibilitate se înregistrează la oi şi viţei.
Toxicitatea cu acest element se manifestă prin hemoglobinurie şi
necroza ţesuturilor, urmate de moartea animalelor. La oi, simptome de
carenţă se manifestă la doze relativ reduse de Cu (sub 10 ppm)(Church D.C.
şi col., 1989).
La oi, toxicitatea se datorează acumulării sale în ficat, datorită
excesului de Cu ingerat sau din cauza insuficienţei altor minerale (Mo, S,
Zn, Ca...); în faza de acumulare, nivelul Cu din sânge se menţine în limite
normale. Toxicitatea este declanşată de stress, când nivelul cuprului sangvin
creşte de 10-20 ori, semnele clinice de intoxicare apărând după 24-48 ore
(Kimberling C.V., 1988) şi manifestându-se prin anorexie, sete,
hemoglobinemie, anemie, icter şi methemoglobinemie. Moartea oilor
survine la 1-2 zile după apariţia acestor semne.
Raportul Cu:Mo din hrană este factorul principal în manifestarea
toxicităţii Cu la oi; un raport de maximum 10:1 previne intoxicarea.
Unele nutreţuri (subproduse de distilerie, şroturi de soia...) sunt bogate
în Cu şi trebuie limitate în alimentaţia oilor; un aport mai ridicat de Zn (100
ppm) reduce riscul intoxicării.
Sunt şi alţi factori, înafară de nutriţie, care favorizează intoxicarea cu
Cu, la oi; astfel, condiţiile de mediu şi factorii de stress măresc sensibilitatea
oilor faţă de Cu.
La alte specii de animale, toxicitatea Cu se manifestă prin anemie,
încetinirea creşterii, reducerea eficienţei hranei etc.
149
Iodul (I)
Cu peste 100 de ani în urmă, a fost recunoscut faptul că glanda tiroidă
are funcţii proprii şi apoi, că o carenţă în iod este cauza producerii guşii;
ulterior, a fost acceptată utilizarea sării iodate pentru prevenirea guşii la om
şi animale.
Iodul se află, în cea mai mare concentraţie, în glanda tiroidă (0,2-5 %
din greutatea ei); glanda tiroidă conţine 70-80 % din totalul iodului din
organism.
Metabolism. Iodul anorganic este absorbit în tubul digestiv prin două
procese: unul comun cu alte minerale (Cl, Br) şi unul specific iodului,
prezent în stomac şi intestinul subţire.
Un rol semnificativ în aprovizionarea organismului cu iod îl are
secreţia salivară, concentraţia în iod a salivei fiind de cca. 40 ori mai mare,
faţă de cea din plasmă.
Organul esenţial în metabolismul iodului este glanda tiroidă; iodul
absorbit din sânge de glanda tiroidă, este stocat sub formă de tiroglobulină,
care constituie precursorul hormonilor tiroidieni, respectiv tiroxina (T4) şi
triiodotironina (T3). Iodul se leagă de resturile de tirozină din tiroglobulină,
care este apoi hidrolizată dând iodotirozine, care se combină formând
triiodtironină (T3) sau tiroxină (tetraiodtironină sau T4).
Iodul liber este conservat şi reciclat în organism şi numai cca. 20 %
din acesta excretat prin fecale şi urină (Church D.C., 1988).
Funcţii. Singura funcţie a iodului, cunoscută până în prezent, este în
sinteza hormonilor T4 şi T3.
Prin intermediul hormonilor tiroidieni, iodul are importante funcţii în
organism, respectiv în metabolismul bazal, hidromineral şi lipidic; în plus,
iodul este implicat în creşterea organismului, în activitatea sistemului nervos
şi muscular şi în funcţia de reproducţie.
Simptome de carenţă. Prin intermediul hormonilor tiroidieni iodul
controlează reacţiile de oxidare celulară şi prin acestea, multe funcţii ale
organismului.
Principalele simptome de carenţă în iod pot fi concretizate în :
– reducerea ratei metabolismului bazal (RMB),
– dereglarea metabolismului hidromineral, respectiv reţinerea în
organism a unor cantităţi mari de apă şi minerale, cu aspect de mixedem
(edem generalizat);
150
- dereglarea metabolismului lipidic (la om şi câine nivelul

colesterolului plasmatic este invers proporţional cu activitatea glandei
tiroide);
- reducerea creşterii animalelor tinere (nanism), datorită scăderii RMB;
- reducerea producţiei de lapte la vaci; cca. 10 % din iodul ingerat se
elimină prin lapte, proporţie ce creşte cu cât producţia de lapte este mai
mare;
- dereglarea activităţii sistemului nervos şi muscular; la om şi la
animalele tinere, carenţa în hormoni tiroidieni determină cretinism;
- tulburări ale reproducţiei respectiv resorbţia fetuşilor, avorturi, estrus
anormal, reducerea libidoului şi a calităţii materialului seminal, se reduce
producţia de ouă şi procentul de ecloziune, se prelungeşte durata ecloziunii,
- apariţia guşii endemice este urmarea suprasolicitării glandei tiroide
pentru a secreta cantităţi mai mari de tiroxină ca răspuns la cantitatea mărită
de hormon stimulator tiroidian (HST). În carenţa iodului, glanda tiroidă
devine hiperactivă şi îşi măreşte mult volumul. Guşa endemică este comună
atât omului cât şi animalelor din zonele în care solul şi/sau apa sunt sărace
în iod. Apariţia guşii endemice este favorizată şi de alţi factori cum ar fi
prezenţa substanţelor goitrogene în unele alimente şi nutreţuri, care inhibă
formarea hormonilor tiroidieni. În categoria substanţelor goitrogene intră
glucosinolaţii (din varză, rapiţă, muştar), glucopeptidele (din seminţele de
soia), metaboliţii pigmenţilor antocianinici (din arahide) etc. Efect goitrogen
au şi unele substanţe folosite la producerea pesticidelor şi unii agenţi
antimicrobieni (sulfonamidele, tetraciclinele) (Pond W.G. şi col., 1995).
Surse. Una din sursele principale de iod pentru organismul animal îl
reprezintă solul, prin nutreţurile cultivate şi prin apa de băut. La aceasta se
mai adaugă o serie de compuşi chimici precum iodura de potasiu sau de
sodiu, iodatul de sodiu sau de potasiu, iodatul de calciu anhidru etc. Iodul
din NaI sau KI este total disponibil, dar aceste substanţe sunt puţin stabile
(iodul se volatilizează); iodul din iodaţi este mai stabil. Unii factori cum
sunt căldura, umiditatea, lumina, favorizează descompunerea compuşilor cu
iod.
Toxicitatea. În ceea ce priveşte toleranţa faţă de iod există diferenţe
notabile între diferitele specii de animale. În funcţie de specie, simptomele
de intoxicaţie cu iod sunt reducerea creşterii la tineret, a producţiei de ouă şi
a ecloziunii şi chiar moartea animalelor.
151
Manganul (Mn)
Faptul că manganul este un element esenţial pentru organism a fost
recunoscut la începutul anilor 1930. Mn se găseşte în cantităţi relativ mari în
multe nutreţuri, astfel că simptome de carenţă în acest element se
înregistrează mai rar decât pentru alte elemente. Totuşi, există destule cazuri
în care carenţa în Mn se face simţită.
În organism Mn se găseşte în cantităţi mici, fiind prezent mai ales în
oase, ficat, rinichi, pancreas şi glanda pituitară; cca. 25 % din Mn se găseşte
în oase.
Metabolism. Cantitatea de Mn absorbită în tubul digestiv este
proporţională cu cea ingerată, absorbabilitatea Mn fiind în general redusă
(sub 10 %). Absorbţia Mn este influenţată negativ de excesul în Ca şi P,
fiind însă stimulată de carenţa în Fe.
După absorbţie, Mn este transportat rapid la ţesuturi; concentraţia în
Mn a fetuşilor şi laptelui reflectă nivelul de Mn ingerat.
Excreţia se face mai ales prin bilă, o mare parte a Mn astfel excretat
fiind resorbită.
Funcţii. Manganul este necesar pentru sinteza condroitin-sulfatului,
fiind astfel esenţial pentru sinteza matricei oaselor. Mn este activator al
multor enzime implicate în sinteza polizaharidelor şi glicoproteinelor (ex.
piruvat-carboxilaza). Mn este implicat şi în metabolismul lipidelor,
respectiv în conversia acidului mevalonic în scualen (Church D.C. şi col.,
1989).
Simptome de carenţă. Tulburările grave de osificaţie sunt principalele
semne ale carenţei în Mn.
La păsări, carenţa în Mn determină peroza sau perozis (deformări
articulare cu tumefacţia articulaţiei tibio-tarsiene şi glisarea tendonului);
totodată, se reduce producţia de ouă şi procentul de ecloziune, precum şi
grosimea cojii ouălor.
Din vaci carenţate în Mn se nasc viţei debili, cu deformări ale
scheletului, ritmul de creştere a lor fiind redus. La juninci şi vaci, carenţa în
Mn este însoţită de manifestarea slabă a estrului şi reducerea fecundităţii.
La porci, carenţa în Mn, pe lângă tulburări de osificaţie produce şi o
modificare a raportului carne/grăsime, o reducere a producţiei de lapte la
scroafe, resorbţia fetuşilor, vitalitate slabă a purceilor după naştere etc.
(Berger L.L., 1993).
Surse. Pentru echilibrarea hranei animalelor în Mn, pe lângă aportul
152
din nutreţurile folosite în mod curent, se utilizează o serie de surse minerale,

precum clorurile, sulfaţii şi oxidul de mangan.
Toxicitate. În general, toate speciile de animale au o mare toleranţă
faţă de Mn, cazurile de intoxicaţie fiind foarte rare şi provocate în special de
interferenţa Mn cu alte minerale.
Dată fiind influenţa negativă a excesului de Mn asupra utilizării Ca, P
şi a Fe, în astfel de situaţii este posibilă apariţia rahitismului şi anemiei la
animalele tinere.
Cobaltul (Co)
Cobaltul se găseşte în organism în cantităţi foarte mici (ex. 0,6g Co /
600 kg la vaci sau 1,1 mg Co / 70 kg la om), neînregistrându-se o
specificitate a unor organe şi ţesuturi pentru Co; totuşi, în cantităţi mai mari
se găseşte în ficat şi oase.
Metabolism. Absorbţia Co anorganic în tubul digestiv este redusă,
cca. 80 % din cantitatea ingerată fiind eliminată prin fecale; cantităţile mari
de Co ingerate, determină o creştere a concentraţiei globulelor roşii.
Funcţii. Singura funcţie cunoscută a Co în organism este cea de
constituent al vitaminei B12, care conţine în structura sa 4 % Co; în această
situaţie, funcţiile Co sunt asimilate cu cele ale vitaminei B12. La
rumegătoare, Co este necesar pentru sinteza vitaminei B12 de către
microorganismele din rumen; deoarece rezervele de Co în organism sunt
nesemnificative, aportul exogen al acestuia trebuie să fie, practic, continuu
pentru ca sinteza vitaminei B12 în rumen să nu fie stânjenită.
Simptome de carenţă. Având în vedere rolul Co în sinteza vitaminei
B12, simptomele carenţei în Co se suprapun peste cele ale vitaminei
respective.
La taurine, carenţa în Co este urmată de reducerea apetitului şi a
consumului de hrană, întârzieri în creştere şi scăderea producţiei de lapte. În
carenţă severă de Co se poate înregistra o emaciere accentuată a
tegumentelor, necoordonarea mişcărilor, înăsprirea părului şi mortalitate
mai mare la viţei.
La oi, carenţa în Co determină, pe lângă simptomele semnalate la
taurine, anemie şi o scădere a producţiei de lână. Carenţa în Co la
rumegătoare a fost remarcată în cazul animalelor care păşunează pe pajişti
unde solul este sărac în acest element. Asemenea zone au fost semnalate în
America Latină, Australia, Noua Zeelandă şi chiar în America de Nord şi
153
Europa, fiind înregistrate cca. 140 specii de plante sărace în Co (sub 1 ppm)
(McDowell L.R. şi col., 1984).
La animalele nerumegătoare nu au fost semnalate cazuri de carenţă în
Co, dar sunt înregistrate manifestări specifice carenţei în vitamina B12.
Datorită sintezei de vitamină B12 în tubul digestiv inclusiv la monogastrice,
nu apar simptome de carenţă la speciile la care se manifestă coprofagia.
Surse. În general, nutreţurile sunt sărace în Co iar absorbţia acestuia
în tubul digestiv este redusă, motive pentru care producătorii de nutreţuri
suplimentează hrana cu cca. 0,1 ppm de Co din surse cum ar fi clorura,
sulfatul, nitratul sau carbonatul de cobalt.
Toxicitate. Absorbţia redusă a Co în TGI şi cantităţile mici în care el
se află în nutreţuri fac ca în cazul acestui element să nu se înregistreze
cazuri de intoxicare; totuşi, dozele mari (300 mg Co / kg greutate corporală)
pot fi mortale.
Zincul (Zn)
Zincul este un element pentru care nu s-au înregistrat simptome de
carenţă, la animalele de fermă, până în anul 1955; apariţia acestor simptome
este legată şi de înlocuirea ţevilor zincate pentru apă cu ţevi din materiale
plastice.
În organism, Zn se găseşte în concentraţii mai mari în ficat, oase,
rinichi, muşchi, ochi, păr, etc.; caracteristică pentru Zn este stocarea sa cu
precădere, în ţesuturile cu calcifiere şi sinteză de proteine active.
Metabolism. Absorbţia Zn în TGI, în special în intestinul
subţire, este variabilă (4-5 % din Zn ingerat), fiind influenţată negativ de
nivelul ridicat al Ca din hrană şi respectiv, de prezenţa fitaţilor. Fitaţii
formează cu Zn combinaţii insolubile; unii agenţi de chelatare (ex. EDTA =
etilen diamin tetraacetat) măresc disponibilitatea Zn din aceste combinaţii
(Church D.C. şi col., 1989). Zn din sânge şi din ţesuturile saturate în acest
element este transferat rapid spre ţesuturile nesaturate (ficat, pancreas,
rinichi).
Zn excretat în fecale provine atât din cel ingerat, cât şi din cel de
origine endogenă.
În timpul gestaţiei, Zn ingerat de mamă este transferat, prin placentă,
la fetus.
Funcţii. Zincul este un element esenţial pentru organism, fiind prezent
154
în multe sisteme enzimatice (metaloenzime) cum sunt: anhidraza carbonică,

carboxipeptidaza A şi B, fosfataza alcalină, ribonucleaza etc.
Zincul este necesar pentru desfăşurarea normală a metabolismului
proteinelor, hidraţilor de carbon (Zn este component al insulinei), acizilor
nucleici, lipidelor şi vitaminei A. Zincul are rol important în manifestarea
gustului şi mirosului, în imunitate, creştere, reproducţie, lactaţie şi în
comportamentul animalelor (Miller E.R., 1993).
Simptome de carenţă. Comune pentru toate speciile, în caz de carenţă
în Zn, sunt anorexia şi încetinirea creşterii, datorită scăderii activităţii
fosfatazei alcaline; la acestea se adaugă, în cazul unei carenţe mai grave,
leziunile pielii (paracheratoza), diaree, vomă şi chiar moartea animalului.
La taurine, datorită carenţei în Zn, se reduc performanţele de
reproducţie, atât la femele cât şi la masculi; la aceasta se adaugă căderea
părului, pervertirea gustului, salivaţie abundentă etc.
La porcine, caracteristică pentru carenţa în Zn, este paracheratoza la
nivelul pielii şi a limbii, mucoasei bucale şi esofagului. La masculii tineri se
înregistrează o întârziere a dezvoltării testiculelor. Imunitatea scade, iar
sensibilitatea la îmbolnăvire este mai mare (timusul se atrofiază şi se reduce
numărul de limfocite).
La păsări, carenţa în Zn determină o încetinire a creşterii şi o
dezvoltare anormală a penelor; este afectată, de asemenea, dezvoltarea
oaselor lungi şi a picioarelor. La acestea se adaugă reducerea apetitului şi a
utilizării hranei, scăderea producţiei de ouă şi a eclozionabilităţii. Embrionii
proveniţi din ouă cu un conţinut redus de Zn, au scheletul dezvoltat
anormal.
Surse. Pentru echilibrarea hranei în Zn, pe lângă aportul acestuia prin
nutreţuri, se folosesc diferite alte surse cum sunt: clorura, carbonatul,
sulfatul şi oxidul de zinc. Disponibilitatea Zn din aceste surse este, în
general ridicată, excepţie făcând oxidul de zinc. Din nutreţurile care conţin
fitaţi (ex. şroturi de soia, grăunţe de porumb), Zn este puţin disponibil, din
cauza compuşilor care se formează în tubul digestiv (complexul Ca-Zn-
fitat). Zincul din lapte este foarte disponibil.
Toxicitate. Excesul de Zn poate determina unele simptome cum ar fi
anemia, înrăutăţirea creşterii, hemoragii, artrite, gastrite şi chiar moartea
animalelor .
Rumegătoarele sunt mai sensibile la excesul de Zn, datorită efectului
toxic pe care îl are Zn asupra microflorei rumenale.
155
Seleniul (Se)
După de a fost considerat mulţi ani ca element toxic, din anul 1957,
odată cu descoperirea faptului că este un component al glutadion
peroxidazei, s-a stabilit că Se este un element esenţial.
Cantitatea de Se din organism este redusă (sub 1 ppm), concentraţia
toxică fiind de 5-10 ppm (Church D.C. şi col., 1989).
Seleniul este prezent în corp în toate celulele, legat de proteine şi în
special de aminoacizii sulfuraţi (selenocisteina, selenocistina şi
selenometionina); în concentraţii mai mari, Se se găseşte în ficat, rinichi şi
muşchi.
Metabolism. Absorbţia Se are loc la nivelul duodenului, sub formă de
selenit anorganic, absorbţia fiind în proporţie de 35-85 %. La rumegătoare,
absorbţia seleniului se face sub formă de selenocistină sau selenometionină.
Transportul seleniului în plasmă se realizează cu ajutorul unei proteine, iar
stocarea sa fiind sub forma unor selenoproteine.
Excreţia seleniului din organism are loc prin fecale, urină şi plămâni;
proporţia eliminării pe aceste diverse căi depinde de specia de animale,
calea de administrare şi nivelul Se din ţesuturi. Ionii de sulf influenţează
excreţia seleniului.
La toate speciile se face un transfer placentar de Se, care este esenţial
pentru prevenirea distrofiilor musculare, la noi născuţi.
Funcţii. Aşa cum s-a specificat pentru vitamina E, funcţiile Se sunt
asemănătoare cu cele ale acestei vitamine, astfel că, în organism Se are rol:
– antioxidant,
– în metabolismul acidului arahidonic şi prostaglandinelor,
– în imunitate,
– în maturarea spermei,
– în dezvoltarea şi maturarea globulelor roşii,
– în sinteza colagenului şi ţesuturile respective,
– în sinteza aminoacizilor sulfuraţi.
Simptome de carenţă. Principalele simptome în carenţa de Se, sunt
distrofia musculară nutriţională la viţei, miei, porci şi pui, diateza exudativă
la pui şi necroza ficatului la porci. În ceea ce priveşte encefalomalacia la
pui, cercetări din ultimul timp au evidenţiat faptul că ea poate fi prevenită
prin vitamina E sau antioxidanţi dar nu şi prin Se.
La taurine, boala muşchiului alb apare la viţei şi este specifică
156
carenţei în Se, fiind afectaţi atât muşchii scheletici cât şi ai inimii, putând
apare frecvent paralizii, limbă distrofică; concomitent încetineşte creşterea,
apare diareea. La vaci, este tulburată reproducţia, apar retenţii placentare,
fătări premature şi moartea viţeilor. La oi, creşte rata mortalităţii embrionare
şi infertilitatea ca şi mortalitatea la miei (Berger L. L., 1993).
La porcine, în multe situaţii moartea animalelor este un semn al
carenţei în Se. Carenţa, ca şi în cazul vitaminei E, se manifestă prin necroza
ficatului şi edeme (la colon, plămâni şi ţesuturi subcutanate). Boala
muşchiului alb precum şi miodistrofia seroasă (PSE) sunt frecvente în
carenţa Se. Când distrofia afectează muşchii inimii sau ai aparatului
respirator, moartea animalelor este fulgerătoare (Mahan D. C., 1993).
La păsări, semnul caracteristic al carenţei în Se este diateza exudativă;
la aceasta, în funcţie de intensitatea carenţei, se mai adaugă încetinirea
creşterii, fibroza pancreatică. Seleniul este necesar pentru prevenirea
miopatiei pipotei şi a inimii la curci şi raţe.
Surse. Conţinutul nutreţurilor vegetale în Se este dependent de
conţinutul solului în elementul respectiv. În solurile bine aerate şi în cele
alcaline, seleniul se găseşte în stare oxidată (selenat, selenit) şi este foarte
disponibil pentru plante; solurile acide conţin Se sub formă de complexe
insolubile (seleniu nedisponibil pentru plante). Unele soluri, zise selenifere,
sunt bogate în Se (> de 80 ppm), dar majoritatea au un conţinut redus (cca.
0,5 ppm, cu variaţii între 0,1-2 ppm) (Mahan D. C., 1993).
În seminţe, seleniul se găseşte în proporţii relativ reduse (tab. 6.12), în
majoritate sub formă de seleno-aminoacizi (ex. selenometionina în grâu);
aceste seminţe conţin însă cantităţi mai importante de tocoferoli.
Pentru echilibrarea hranei în Se se folosesc compuşi chimici, precum
selenitul sau selenatul de sodiu şi bioxidul de seleniu.
Pentru a se evita posibilitatea intoxicării cu Se, multe ţări au limitat la
maximum 0,3 ppm suplimentarea cu Se în nutreţurile combinate (FDA =
Food and Drug Administration, SUA, 1993).
Toxicitate. În cazul Se, toleranţa este redusă, la toate speciile de
animale; păşunatul pe solurile selenifere produce aşa-zisa boală de alcali,
care este fatală pentru animale. Simptomele acestei boli sunt emacierea,
căderea părului, erodarea oaselor lungi, atrofia inimii, ciroza ficatului,
anemie, salivaţie exagerată, căderea dinţilor şi a copitelor, paralizii, moarte
157
La păsări, seleniul în exces determină reducerea producţiei de ouă şi a

procentului de ecloziune; la porci, oi, taurine, embrioni anormali.
Un nivel de Se de 5 ppm este considerat toxic pentru toate speciile de
animale.
Tabelul 6.12 Conţinutul unor nutreţuri în tocoferoli şi seleniu
Nutreţul mg/kg
Tocoferol* Se
Grăsimi animale 14 -
Seminţe:
- orz 7,5 0,10
- porumb 44 0,04
- mei 20 0,10
- ovăz 12 0,30
- grâu 19 0,04
Ulei din:
- germeni de porumb 782 -
- germeni de grâu 2571 -
- soia 958 -
- seminţe de bumbac 776 -
Şroturi de soia 16 0,10
Sursa: Mahan D.C., 1993 ; * sunt incluşi toţi izomerii
Alte microelemente
În ultimii ani a fost evidenţiat şi rolul altor microelemente în
organismul animal (Cr, F, Mo, Si, Ni, Cd, Li...); cu toate că simptome
primare de carenţă, printr-un deficit al acestor elemente în hrană, sunt foarte
puţin probabile (cel puţin în Europa), majoritatea dintre ele influenţează în
mod antagonist metabolismul altor elemente esenţiale şi prin aceasta
acţionează toxic. În acelaşi timp, indispensabilitatea acestor elemente a fost
demonstrată prin teste de creştere pe animale de laborator, iar pentru unele
dintre ele chiar şi pe animale domestice (în special rumegătoare), folosindu-
se raţii de hrană semisintetice (Anke M. şi col.,1986).
Microelementele noi, considerate esenţiale pentru organism, sunt Cr,
F, Mo, Si, la care se mai adaugă ca posibil esenţiale şi altele: Al, As, Cd, Ni.
158
Cromul (Cr)
Cromul este cofactor al insulinei, prin aceasta fiind implicat în
utilizarea glucozei; implicarea Cr în folosirea glucozei depinde de forma
chimică (Cr trivalent este utilizat, cel hexavalent nu). Cel puţin pentru om, a
fost dovedită importanţa Cr, prin creşterea toleranţei la glucoză. Pentru
animalele domestice, rolul Cr încă nu este clar, dar a fost dovedit faptul că
un supliment de 200 ppb crom ( sub formă de tripicolinat de Cr) la porci a
determinat o creştere a proporţiei de carne şi o reducere a celei de grăsime,
în carcasă (Page T. G. şi col., 1993).
Fluorul (F)
Este cunoscut rolul F, atât la om cât şi la animale, în prevenirea
cariilor dentare; mai recent, a fost demonstrată influenţa unor suplimente
reduse de F (100 ppm) în formarea oaselor şi probabil în prevenirea şi
combaterea osteoporozei la om. Se pare că, în doze foarte mici, F
influenţează pozitiv creşterea organismului.
Molibdenul (Mo)
După anul 1950, a fost evidenţiată participarea Mo în componenţa
unor metaloenzime (xantinoxidaza); în acelaşi timp, experimental s-a
dovedit că suplimentarea hranei cu Mo (ex. 0,36 ppm la miei) are influenţă
favorabilă asupra creşterii în greutate.
Siliciul (Si)
Siliciul este, după oxigen, cel mai răspândit element în scoarţa
terestră, găsindu-se în cantităţi mari şi în plante.
Experimental a fost dovedită influenţa favorabilă a Si asupra creşterii
puilor.
Echilibrarea minerală a alimentaţiei animalelor
Importanţa elementelor minerale pentru organismul animal este

deosebită, atât pentru funcţiile lor generale cât şi pentru producţie. Excesul
sau carenţa în aceste minerale reduc sau anulează eficacitatea celorlalte
159
componente ale hranei, datorită faptului că “din punct de vedere chimic,

organismul se înfăţişează ca un fel de oligarhie, în care o mulţime de atomi
plastici este guvernată de o minoritate de atomi catalitici” (Ferrnando R.,
1963).
Echilibrarea minerală a alimentaţiei animalelor este pe cât de
importantă, pe atât de dificilă, fiindcă presupune cunoaşterea:
– nivelului până la care elementele nu sunt toxice pentru organism, sau
nivelul de toleranţă,
– cerinţelor specifice ale animalelor în minerale,
– conţinutului nutreţurilor în minerale şi disponibilitatea acestora
pentru organism.
Nivelul de toleranţă / toxicitate. Toate elementele anorganice,
considerate nutrienţi, pot fi toxice pentru organism dacă sunt ingerate în
exces; în acelaşi timp, aceste elemente sunt esenţiale pentru viaţa şi
producţia animalelor. În aceste condiţii, aportul elementelor minerale prin
hrană trebuie să satisfacă cerinţele şi să nu producă efecte negative. Or,
diferenţa dintre aportul recomandat şi nivelul care poate produce efecte
negative depinde de mulţi factori: specia şi categoria de animale, felul
elementului, condiţiile de exploatare (tab. 6.13).
Astfel, dacă pentru macroelemente pot să apară simptome de toxicitate
în cazul în care aportul lor în hrană este de cca. 10 ori mai mare decât
nivelul cerinţelor, pentru microelemente depăşirea cerinţelor poate fi în
limite mai mari (50-1500 ori).
Tabelul 6.13 Nivelul toxic al unor minerale, la animalele domestice
Specia Nivel toxic ppm

Co Cu Fe I Mn Se Zn
Taurine:
- tineret 5 115 1000 50 1000 3-5 500
- vaci lapte 10 80 1000 50 1000 3-5 500-1000
Porcine 250 3000 800 4000 5-10 2000
Cabaline ? ? 5 - 5-40 > 700
Ovine 10 25 500 50 - 3 750
Caprine 10 8-25 ? 8 - 3 750
Pui găină 250-800 4500 625 4800 5-20 < 3000
Curci 250-800 4500 625 4800 5-20 4000
160
De exemplu, la porcine, nivelul cerinţelor pentru iod este de cca. 0,14

ppm, în timp ce nivelul toxic este de 800 ppm, respectiv de peste 5700 ori
mai mare; la cabaline însă, nivelul toxic pentru iod este de 50 de ori mai
mare decât nivelul cerinţelor (5 ppm faţă de 0,1 ppm).
Sare comună (NaCl), produce la porcine, convulsii şi moarte dacă
aportul depăşeşte de 4-5 ori nivelul cerinţelor în cazul în care accesul
animalelor la apă este limitat, în timp ce toleranţa este mult mai mare dacă
animalele au apă la dispoziţie tot timpul.
În general, se poate afirma că nivelul tolerabil al elementelor minerale
este relativ ridicat, pentru toate speciile de animale (tab. 6.14); este necesar a
se face distincţie între nivelul de toleranţă şi cel de toxicitate.
O remarcă se impune pentru seleniu, care este un element esenţial
pentru organism, dar este şi unul din elementele care pot fi toxice, chiar la
niveluri scăzute (3-5 ppm), în hrană
Cerinţele animalelor în minerale sunt dificil de stabilit, aceste cerinţe
fiind influenţate de foarte mulţi factori.
Modalităţile folosite, în prezent, pentru aprecierea acestor cerinţe sunt
o modalitate zisă globală şi una zisă factorială.
Modalitatea globală presupune administrarea la animale, a unor doze
crescânde dintr-un element mineral, estimându-se apoi răspunsul animalului
prin măsurarea unor indici zootehnici, precum viteza de creştere, indicele de
consum, frecvenţa unor tulburări locomotorii etc. (pentru animalele în
creştere) sau numărul şi greutatea produşilor fătaţi, numărul de ouă produse,
producţia de lapte şi calitatea lui (la femelele adulte). În acest caz, pentru
exprimarea cerinţelor se reţine doza la care se obţin cele mai bune rezultate,
la indicatorul considerat cel mai important.
A doua modalitate, aplicată pentru macroelemente, este cea a
determinărilor factoriale, care ia în considerare evaluarea cerinţelor nete în
raport cu fiecare funcţie fiziologică: întreţinere, creştere, gestaţie, formarea
cojii oului, a laptelui etc. Se aplică apoi un factor de utilizare digestivă,
ţinând cont de absorbţia intestinală reală (CUDr). Având în vedere variaţia
mare a CUDr (ex. 55-70 % la porci sau 40-70 % la găini, pentru Ca) şi
recomandările privind nivelul cerinţelor în minerale sunt destul de variabile
atât la rumegătoare (tab. 6.15), cât şi pentru nerumegătoare (tab. 6.16).
161
Tabelul 6.14 Nivelul maxim tolerabil al unor minerale, la animalele domestice
Specia
Elementul
Taurine Ovine Porcine Păsări Iepuri Cabaline
Aluminiu, ppm 1000 1000 200 200 200 200
Arseniu, ppm
- anorganic 50 50 50 50 50 50
- organic 100 100 100 100 100 100
Calciu, % 2 2 1 1,2/4 1 2 2
Cobalt, ppm 10 10 10 10 10 10
Cupru, ppm 100 25 250 300 200 800
Fluor, ppm 40/1000 60/150 2
2
150 200 3 40 40
Fier, ppm 1000 500 3000 1000 500 500
Fosfor, % 1 0,6 1,5 0,8/1 3 1 1
Iod, ppm 50 50 400 300 - 5
Magneziu, % 0,5 0,5 0,3 0,3 0,3 0,3
Mangan, ppm 1000 1000 400 300 - 400
Mercur, ppm 2 2 2 2 2 2
Molibden, ppm 10 10 20 100 500 5
Plumb, ppm 30 30 30 30 30 30
Potasiu, % 3 3 2 2 3 3
Seleniu, ppm 2 2 2 2 2 2
Siliciu, ppm 0,2 0,2 - - - -
Sulf, % 0,4 0,4 - - - -
Zinc, ppm 500 300 1000 1000 500 500
NaCl, % 4/9 4 9 8 2 2 3
Sursa: Pond W.G., şi col., 1995
1- pentru găini ouătoare 2- tineret finisare 3- pui carne 4 - în afara gestaţiei
162
Tabelul 6.15 Aport recomandat de minerale (pe SU), în hrana vacilor de lapte
Sursa:
Elemente Hoffmann M., INRA, NRC,
1990 1988 1994
Calciu, % 0,40-0,70 0,65-0,72 0,70-0,90
Fosfor, % 0,50-0,30 0,34-0,40 0,45-0,50
Cupru, ppm 8 10 10-20
Cobalt, ppm 0,08 0,10 0,10-0,20
Iod, ppm 0,20 0,20-0,80 0,60
Mangan, ppm 60 50 40-50
Zinc, ppm 40 50 50-70
Fier, ppm 50 50-100
Seleniu, ppm 0,15 0,10 0,30*
* seleniu adăugat
Tabelul 6.16 Aport recomandat de minerale, în hrana puilor de carne*
Sursa:
Elemente Hoffmann M., INRA, NRC,
1990 1988 1994
Calciu, % 1,10 0,80 1,00
Fosfor disponibil, % 0,35-0,40 0,40 0,45
Clor, % 0,12 0,18
Sodiu, % 0,18 0,15 0,15
Potasiu, % 0,20 0,40
Magneziu, % 0,04 0,06
Iod, ppm 0,35 0,30
Mangan, ppm 56 60
Fier, ppm 40 80
Cupru, ppm 5 8
Zinc, ppm 50 50
Seleniu, ppm 0,15 0,15
* pentru un nutreţ cu 3250 kcal EM/kg
De obicei, aporturile recomandate şi indicate în tabele, pentru fiecare

specie şi categorie de animale, reprezintă un multiplu de 2-5 ori a valorii
163
cerinţelor nete determinate; aceste valori exprimă cantităţi de elemente

minerale brute şi sunt orientative (Gueguen L. şi col., 1988).
Conţinutul nutreţurilor în minerale. Conţinutul nutreţurilor în
elemente minerale este influenţat nu numai de factori cum sunt specia
plantelor, vârsta plantelor la recoltare, structura geologică a solului pe care
se cultivă nutreţurile, ci şi de alţii mai puţin luaţi în considerare şi anume:
emisiile industriale, poluarea solului cu diferite deşeuri, folosirea diferitelor
îngrăşăminte foliare (mai ales cu microelemente), poluarea cu pământ a
nutreţurilor etc.
Astfel, în zonele apropiate de unităţi industriale care emit în atmosferă
elemente chimice, conţinutul mineral al plantelor în elementele respective
este semnificativ crescut, comparativ cu zonele în care nu există asemenea
emiţători (tab. 7.17)
Animalele care păşunează consumă odată cu iarba şi o cantitate mare
de pământ (100-150 kg/an/vacă), cantitate care după unele cercetări
(efectuate în Zoua Zeelandă) poate să reprezinte până la 2 % din cantitatea
de SU ingerată. Prin acest consum de pământ se asigură pentru organism un
aport important de Co, Se, Fe, iar păşunatul în zonele poluate cu Pb, Cd,
Mo, As, sporeşte aportul acestor minerale, putând duce chiar la intoxicaţii.
Tabelul 7.17 Conţinutul în cupru (mg/kg SU) al unor nutreţuri verzi,
după provenienţă
Provenite de pe soluri % faţă de

Nutreţul nepoluate poluate cu cupru soluri nepoluate
Iarbă de păşune 11,0 44 400
Trifoi roşu, cultivat 9,4 27 287
Trifoi roşu pe pajişti 9,0 19 211
Grâu 4,3 12 279
Secară 4,0 14 350
Sursa: Anke M. şi col., 1985
Trebuie ţinut cont şi de faptul că unele elemente minerale (S, Mo, Fe,
Cd, As, Pb...) se manifestă antagonic faţă de altele şi dacă sunt în exces
înrăutăţesc statusul acestora în organism; situaţii similare se întâlnesc şi în
cazul altor nutrienţi, datorită interacţiunii lor cu mineralele (fig. 7. 3).
În strânsă legătură cu problematica interacţiunii dintre diferitele
elemente minerale şi dintre acestea şi alţi nutrienţi, este biodisponibilitatea
mineralelor. Prin această noţiune se poate înţelege măsura în care un
164
element mineral, din nutreţuri sau din surse anorganice sau organice, este
absorbit în tubul digestiv.
Fe
Mn Cd
Ni
Al Ag
Pb
P Ca Mg Zn Cu Mo
S
I
Se
acizi graşi glucosinolaţi acid fitic aminoacizi
Fig. 6.3 Prezentarea schematică a unor posibile interacţiuni între elementele

minerale şi alţi nutrienţi (Anke M., 1986)
Elementele minerale nu sunt supuse propriu-zis unui proces de

digestie, ele sunt absorbite, sub formă ionizată, din soluţii. Dar, anumite
combinaţii (fitaţi, oxalaţi...), chiar formate în intestin (oxalaţi de Ca...)
blochează mineralele, fiind insolubile; or, în tubul digestiv al animalelor
nerumegătoare nu există enzime specifice (ex. fitaze), care sunt însă produse
în rumen de către microorganisme.
Gradul de absorbţie al mineralelor în tubul digestiv este influenţat şi
de natura nutreţurilor; astfel, pentru unele minerale din nutreţuri verzi sau
fânuri (ex. Ca din lucernă, Zn din nutreţurile recoltate tardiv), gradul de
absorbţie este mai redus decât cel specific combinaţiilor anorganice.
Dar, chiar şi mineralele din combinaţiile anorganice sunt absorbite
diferit (tab. 6.18); în principiu, coeficienţii de absorbţie ai mineralelor scad
odată cu înaintarea în vârstă.
165
Tabelul 6.18 Coeficienţii medii de absorbţie a Ca şi P, la bovine şi ovine
Bovine Ovine
Stare Absorbţie (%) Stare Absorbţie (%)
Fiziologică Ca P fiziologică Ca P
Creştere: Creştere:
-100 kg 70 80 -10 kg 50 80
-300 kg 50 65 -30 kg 35 70
-500 kg 40 55 -50 kg 30 60
Îngrăşare 30 50 Îngrăşare 30 60
Gestaţie – 30-35 55-60 Gestaţie – 30-35 60-65
lactaţie lactaţie
Sursa: Gueguen L., şi col., 1988
În acelaşi timp, interacţiunea dintre minerale afectează absorbţia lor,

atât în sens pozitiv cât şi negativ.
În ultimii ani, în legătură şi cu poluarea mediului prin dejecţiile
animale (care nu mai poate fi acceptată mult timp nici în România), se pune
problema reducerii aportului de microelemente prin compuşi anorganici
(oxizi, sulfaţi, pentru Zn ,Cu etc.) a căror biodisponibilitate este redusă.
O alternativă la această situaţie o reprezintă aşa-zisele biocomplexe
sau organo-minerale, din care elementele minerale sunt mai disponibile;
prin structura lor, aceste biocomplexe evită interacţiunea cu alţi nutrienţi din
tubul digestiv, ceea ce sporeşte absorbţia lor; astfel, reţinerea mineralelor
este maximă şi se evită suplimentarea, în exces, a mineralelor.
Au fost realizate deja multe produse care conţin microelemente în
complexe organice, respectiv cu Fe (Bioplex Iron), Cu (Bioplex Copper),
Mn (Bioplex Manganese), Zn, Cr etc.
Rezultate recente arată că folosirea Fe sub formă de biocomplex, la
scroafe în lactaţie, permite un transfer suficient de Fe în lapte pentru a
asigura cerinţele în Fe ale purceilor (Lyons P.T., 1998). Folosirea Cr
organic, la porci, a îmbunătăţit calităţile carcasei, performanţele de
reproducţie ale scroafelor şi starea generală de sănătate a animalelor
(Campbell R.G., 1998).
Microelementele sub formă de complecşi organici sunt foarte eficiente
şi la păsări, atât în privinţa creşterii producţiei cât şi a îmbunătăţirii calităţii
carcaselor puilor şi a ouălor (Hossain M.S., 1998).
166
Referitor la echilibrarea minerală a alimentaţiei animalelor, trebuie

avut în vedere că numai cunoaşterea cerinţelor animalelor şi a conţinutului
nutreţurilor în minerale nu sunt suficiente, factorii de care depinde o
echilibrare corectă şi eficientă fiind mult mai numeroşi, impunându-se
luarea tuturor în considerare.
167
Nutriţia vitaminică a animalelor
CAPITOLUL 7
NUTRIŢIA VITAMINICĂ A ANIMALELOR
Vitaminele sunt o grupă de substanţe cu structură chimică foarte

diferită, fără rol plastic sau energetic, dar cu un important rol catalitic în
organismul animal; ele sunt legate de o altă grupă de substanţe cu acelaşi
rol, respectiv enzimele.
Termenul de vitamine a fost folosit, pentru prima dată, la începutul
secolului XX (1912), de către Funck, pentru a sugera, că alimentele conţin
constituenţi organici specifici care previn unele boli clasice la om (beriberi,
pelagra, rahitismul, scorbutul).
Terminologia folosită pentru denumirea vitaminelor şi a substanţei
active a acestora, este prezentată în tabelul 7.1.
Tabelul 7.1 Nomenclatura vitaminelor
Denumire uzuală a Denumire chimică a substanţei Alte denumiri
vitaminei active
Liposolubile
A Retinol
D3 Colecalciferol
E α - tocoferol
K3 Menadion
Hidrosolubile
B1 Tiamina
B2 Riboflavina
Niacina Acid nicotinic, Nicotinamida PP, B3, B5
Calpan Acid d-pantotenic B3, B5
B6 Piridoxina
Acid folic Acid folic Folacina, B9, Bc, M
Biotina d – Biotina H, B7, Bios II
B12 Ciancobolamina
C Acid ascorbic
Colina Colina
Mioinozitol Inozitol
PABA Acid paraaminobenzoic
Sursa: Microvit User’s Guide, RPNA, 1996
Journal of Nutrition 120, 1990
Behm G. şi col., 1991
168
Unele vitamine pot fi sintetizate în organismul animal direct (vitamina

C, excepţie la om, cobai şi maimuţă) sau prin intermediul
microorganismelor din tubul digestiv, în special din rumen (vitamina K şi
complexul B); niacina se poate sintetiza din triptofan, cerinţele în niacină
depinzând de aportul exogen de triptofan.
Nutreţurile conţin cantităţi importante de precursori vitaminici
(provitamine), care în organism sunt transformaţi în vitamine.
Lipsa sau insuficienţa vitaminelor din hrană determină apariţia unor
tulburări grave denumite vitaminoze - respectiv avitaminoze (în lipsă) sau
hipovitaminoze (în carenţă/insuficienţă). Datorită specificului alimentaţiei
animalelor, cu nutreţuri vegetale neprelucrate sau puţin prelucrate,
avitaminozele sunt foarte rare; mai frecvent apar hipovitaminozele, datorită
cerinţelor mărite la animale cu potenţial productiv ridicat şi în condiţiile
creşterii intensive.
Pentru desfăşurarea normală a proceselor metabolice în organism sunt
necesare cantităţi mici de vitamine, dar lipsa sau carenţa lor se manifestă
prin diferite simptome, în funcţie de categoria de animale.
Simptomele prin care se manifestă vitaminozele sunt atât generale
(care se pot întâlni în cazul mai multor vitamine) concretizate la animalele
în creştere prin: tulburări de dezvoltare, înrăutăţirea folosirii hranei,
scăderea rezistenţei la îmbolnăviri, mortalitate mai mare; iar la animalele
adulte prin reducerea producţiei, înrăutăţirea reproducţiei etc., cât şi prin
simptome specifice (de ex. cecitate crepusculară pentru vitamina A, rahitism
pentru vitamina D, etc.).
Simptomele de carenţă vitaminică pot să apară şi ca urmare a unei
acţiuni antivitaminice; antivitaminele sunt analogi structurali ai vitaminelor
cu acţiune antagonică, realizată fie prin blocare, fie prin substituţie. Acţiune
antivitaminică pot avea: antibioticele, dicumarolul (antivitamina K),
tiaminaza (antivitamina B1) etc. (Neamţu G., 1989).
În organism, multe dintre vitamine acţionează ca şi coenzime
(catalizatori metabolici), în timp ce altele nu au un rol definit, dar au funcţii
esenţiale.
În funcţie de solubilitatea lor, vitaminele au fost împărţite în 2 grupe:
• liposolubile: vitaminele A, D, E şi K
• hidrosolubile: vitaminele din grupul (complexul) B şi vitamina C.
169
Vitaminele liposolubile
Vitaminele din această grupă sunt absorbite prin mucoasa intestinală,

digestibilitatea lor fiind cu atât mai mare cu cât condiţiile absorbţiei
lipidelor sunt mai bune, fiind necesare săruri biliare şi o digestie bună a
lipidelor.
În tubul digestiv o parte din vitaminele liposolubile sunt distruse (de
exemplu vitaminele A, E, carotenul).
Aceste vitamine sunt depozitate în rezervă în cantităţi mai mari sau
mai mici în ficat şi ţesutul adipos; ele sunt eliminate prin fecale şi lapte, iar
în cantităţi mici şi prin urină.
O bună utilizare în organism a vitaminelor liposolubile este
condiţionată de o serie de factori (Jarrige R., 1978):
– starea epiteliului digestiv, de care depinde absorbţia intestinală,
– funcţionarea normală a ficatului şi pancreasului, care asigură atât
hidroliza intestinală cât şi sinteza proteinelor transportoare a lor,
– gradul de distrugere, la rumegătoare, a vitaminei A şi carotenului în
rumen,
– echilibrul raţiei în nutrienţi.
Vitamina A
Sinonime: retinol, vitamină de creştere, antiinfecţioasă,
antixeroftalmică, de protecţie a epiteliilor.
Vitamina A se poate găsi liberă sau esterificată cu un acid gras,
respectiv ca: alcool (retinol), aldehidă (retinal), acid (acid retinoic) sau
vitamina A-palmitat.
Deşi în natură există peste 500 de pigmenţi carotenoidici, plantele nu
conţin vitamina A. Dintre aceşti pigmenţi fac parte α- şi β-carotenul,
zeaxantina şi xantofilele, ultimii doi nevând însă activitate vitaminică.
Ca urmare, conţinutul în vitamina A se exprimă în echivalenţi retinol
(mcg):
– un echivalent retinol = 0,167 x β-caroten + 0,084 alte provitamine
iar cantitatea totală de vitamina A dintr-un amestec de nutreţuri se poate

calcula după relaţia (Bieri şi McKenna., 1981):
170
mcg β-caroten mcg alte provitamine A

• echivalenţi retinol = mcg retinol + ------------------ + ----------------------------
(mcg) 6 12
Metabolism. Forma cea mai răspândită a vitaminei A (din surse

sintetice sau de origine animală) este palmitatul de ester, care în organism
este supus hidrolizei enzimelor pancreatice, activate de către sărurile biliare.
Vitamina A liberă este încorporată în miceliile lipidice, după care este
transferată prin membranele celulare; parţial este stocată în ficat. De la
ficat, vitamina A este transferată la ţesuturi ca retinol liber, prin intermediul
unei proteine de legătură (retinol-binding protein); aceste proteine sunt
bogate în lizină, care este asociată cu tiroxina, de unde şi legătura tiroxină-
vitamina A.
În mucoasa intestinală, sub acţiunea unor enzime specifice,
carotenoizii sunt transformaţi în retinal, care apoi este redus la retinol; şi alte
ţesuturi sunt capabile să transforme carotenoizii în vitamina A (fig. 7.1).
Absorbţia (utilizarea) vitaminei A şi a precursorilor ei depinde de
specia animalului şi de felul hranei.
Se pare că şobolanii, pisicile, câinii, oile, caprele şi porcii, aparent,
convertesc mai mult caroten în vitamina A, decât taurinele, caii, păsările
(puii) şi omul, la care concentraţia în vitamina A în sânge şi depozite este cu
atât mai mare cu cât ingestia carotenilor creşte; puii absorb numai
hidroxicarotenoizii (Pond W.G. şi col., 1995). Excesul de vitamină A sau
caroteni reduce utilizarea acestora în organism, la fel ca şi carenţa în P sau
nitraţi. Carenţa în proteină şi Zn reduce concentraţia vitaminei A în plasmă
şi ficat; excesul de vitamină E influenţează negativ conversia β-carotenului
(Smith J.C., 1980; Tielsch J.M. şi col., 1984).
Cantitatea de vitamină A ingerată influenţează funcţionarea tiroidei,
insuficienţa reduce secreţia tiroxinei, care stimulează conversia carotenilor
în vitamina A şi formarea de rezerve în organism.
Metabolismul vitaminei A este legat de vitamina E (cu funcţii
antioxidante), vitamina D (în metabolismul oaselor), steroli, etc.
Funcţii. În cazul vitaminei A, mai mult decât pentru alte vitamine, au
fost evidenţiate anumite funcţii specifice bine precizate; în acest sens, este
evidentă intervenţia vitaminei A în următoarele funcţii: în procesul vederii,
în metabolism, în reproducţie, în creştere.
171
β-CAROTEN
absorbţie intestinală, transformare

parţială în vitamina A
bogate în lizină reducere proteine

asociată cu transport cu proteine plasmatice plasmatice
tiroxina
legătură vit. A reducere cantitate

cu tiroxina vit. A în sânge
Stocaj
Ficat ţesut subcutanat

şi grăsimi interne
Bovine, păsări Ovine, caprine, iepuri

-cantităţi mari de -cantităţi mai mici de
carotenoizi carotenoizi
-grăsime galbenă -grăsime albă
Fig. 7.1 Prezentarea schematică a metabolismului vitaminei A
În procesul vederii (în special noaptea), vitamina A intervine prin

retinină (o aldehidă a vitaminei A), care împreună cu o proteină (opsina)
formează rodopsina sau purpura retiniană; distingerea culorilor este
dependentă de iodopsină (retinină + altă opsină).
Metabolismul proteinelor şi cel al glucidelor sunt dependente de
vitamina A, care are rol esenţial în sinteza glicoproteinelor.
Vitamina A asigură integritatea epiteliilor, prin menţinerea integrităţii
lipoproteinelor acestora; carenţa în vitamina A este urmată de cheratinizarea
172
epiteliilor sistemelor: respirator, urogenital, gastrointesinal şi al pielii.

Menţinerea integrităţii epiteliilor şi protecţia organismului faţă de
pătrunderea agenţilor patogeni explică rolul antiinfecţios al vitaminei A.
Una din funcţiile principale ale vitaminei A este în reproducţie,
carenţa acestei vitamine fiind însoţită de resorbţia fetuşilor, avorturi,
malformaţii (oculare, cardio-vasculare, renale) la noii născuţi, reducerea
producţiei de ouă, alterarea epiteliului seminifer, etc.
În procesul creşterii, vitamina A intervine prin normalizarea activităţii
osteoblastice, iar carotenoizii au rol foarte important în numeroase sisteme
biologice.
În ultimul timp, sunt remarcate proprietăţile antimutagenice şi
anticarginogenice ale carotenoizilor (Krinsky N.I., 1993).
Simptomele carenţei în vitamina A sunt mai numeroase decât la alte
vitamine (tab. 7.2); cele mai multe simptome sunt legate de cheratinizarea
epiteliilor.
Tabelul 7.2 Principalele simptome ale carenţei în vitamina A
Simptome Organe şi sisteme afectate

generale Ochi Sistem respirator TGI Sistem urinar
Anorexie Cecitate Metaplazia căilor Metaplazia Cistite
crepusculară respiratorii rumenului
Reducerea Xeroftalmie Pneumonie Enterite Urolitiaze
creşterii
Xeroza Keratomalacie Abcese pulmonare Nefrite
membranelor
Deteriorare Opacitate
păr şi pene cornee
Infecţii Constricţia
nervului optic
Sursa: Roels A.O., 1967
La purceii nou-născuţi, în carenţa vitaminei A sunt frecvente

deformaţiile scheletului, scăderea vitalităţii etc.
Sursele de vitamină A sunt nutreţurile de origine animală (făinurile
animale), iar surse importante de carotenoizi sunt nutreţurile verzi, fânurile,
silozurile de bună calitate şi endospermul grăunţelor de porumb galben.
În prezent, vitamina A se produce şi prin sinteză chimică, ca esteri
(acetat, palmitat, propionat), sub formă uleioasă, dar care poate cristaliza la
temperatura ambiantă. Esterii sunt mai stabili decât retinolul.
173
Pentru uşurarea încorporării în nutreţurile combinate vitamina A

sintetică se produce şi sub formă de pulbere, protejată, prin diferite
procedee tehnice (încapsulare în gelatină) împotriva oxidării.
Toxicitatea vitaminei A. În cazul în care aportul de vitamină A este
mai mare de 50-500 de ori decât cerinţele organismului, se înregistrează
simptome de toxicitate şi chiar moartea animalelor; astfel a fost semnalată
moartea omului, după o singură doză de vitamina A de 500 000 – 1 000 000
UI (Pond W.G., 1995).
Toxicitatea cronică cu vitamina A se manifestă prin anorexie, scăderea
greutăţii corporale, dermatite, hemoragii, ruperi spontane ale oaselor şi chiar
moarte.
Excesul de vitamină A determină o reducere a concentraţiei vitaminei E.
Excesul de vitamină A, în perioada de gestaţie determină malformaţii
la purcei şi iepuri; dacă excesul este în prima parte a gestaţiei, se
înregistrează mortalitate embrionară.
Vitamina D
Sinonime: vitamina antirahitică; colecalciferol.
Termenul de vitamină D este asociat cu toţi steroizii, cu toate că
numai doi dintre aceştia au activitate vitaminică: ergosterolul (din plante) şi
7-dehidrocolesterolul (din corpul animal); aceştia prin iradiere cu raze
ultraviolete, sunt convertiţi în forme active: vitaminele D2 şi respectiv D3.
Expunerea la soare a nutreţurilor verzi după recoltare, timp de câteva
ore, determină convertirea ergosterolului în vitamina D2; la fel, expunerea la
soare a animalelor, timp de câteva minute pe zi, este suficientă pentru
convertirea sterolilor din piele în vitamină D3.
Deşi se considera că vitaminele D2 şi D3 au aceeaşi activitate la
rumegătoare şi porcine, mai recent s-a constatat că la porci, vitamina D3 are
o activitate biologică mai mare (Backer L.A., 1991).
La păsări , este activă numai vitamina D3.
Unitatea de măsură este unitatea internaţională (UI), care este egală
cu 0,025 mcg colecalciferol.
Metabolism. Absorbţia vitaminei D se face în intestin, în prezenţa
acizilor biliari; după absorbţie, vitamina D, asociată unei proteine, ajunge în
ficat, unde suferă o hidroxilare, rezultând 25-hidroxivitamina D3, formă sub
care circulă în organism (Holick M.F., 1990). Se pare că ohidroxilare
semnificativă are loc şi în alte ţesuturi (plămâni, intestin, rinichi) (Henry
P.K., 1984).
174
În continuare au loc alte transformări, la nivelul rinichilor, produsul

final [ dihidroxicolecalciferolul, 1,25 (OH)2D3 ] fiind transportat la ţesuturi.
Acesta este considerat în prezent un veritabil hormon steroid renal, sub
acţiunea căruia se sintetizează proteina Wasserman, care complexează
calciul; de asemenea, acest metabolit al vitaminei D reglează calcemia şi
fosfatemia, la fel ca şi hormonii paratiroidieni şi calcitonina (fig. 7.2).
Nivelul ridicat al calciului în hrană determină o reducere a producţiei
de 1,25 (OH)2D3 la nivelul rinichilor, în timp ce un nivel scăzut al calciului
acţionează în sens invers. Acest metabolit 1,25 (OH)2D3 este folosit şi
pentru tratamentul bolilor legate de insuficienţa paratiroidiană; au fost
izolaţi şi alţi compuşi analogi care să poată fi utilizaţi în scopul menţinerii
homeostaziei calciului la om şi animale.
Funcţii. Cu mult timp în urmă (1924) a fost remarcată influenţa
razelor solare asupra unor substanţe din organism care pot preveni şi
combate rahitismul. Ulterior, a fost dovedită importanţa vitaminei D în
controlul metabolismului Ca şi P, precum şi rolul unor metaboliţi ai
vitaminei D în diferite ţesuturi şi organe ale corpului.
Funcţia principală a vitaminei D constă în menţinerea Ca şi P din
plasmă la un nivel corespunzător unei normale mineralizări a oaselor. În
acest scop, vitamina D stimulează sinteza de proteine de transport a Ca,
depunerea de Ca şi P în oase, resorbţia de Ca şi P la nivelul rinichilor şi
mobilizarea fosfatului. La găinile ouătoare, vitamina D stimulează sinteza
proteinei de transport a Ca în mucoasa uterină.
Simptome de carenţă. Simptomele specifice de carenţă a vitaminei D
sunt evidenţiate, în primul rând, printr-o dezvoltare anormală a scheletului,
ca urmare a unei cantităţi necorespunzătoare de Ca şi P.
Această dezvoltare anormală a scheletului se manifestă prin:
• rahitism la tineret,
• osteoporoză la animalele adulte,
determinând o fragilitate exagerată a oaselor, cu posibilitatea unor fracturi
spontane (în special a oaselor lungi), reducerea creşterii în greutate a
animalelor tinere, reducerea cantităţii de cenuşă din oase la adulte.
La găini, carenţa în vitamina D reduce rezistenţa cojii oului,
favorizează producerea ouălor fără coajă şi reduce procentul de ecloziune.
175
Vitamina D
vitamina
Ficat D-25 hidroxilaza
25-OH-D
25-OH-D-1α hidroxilază
PO4, şi alţi factori Rinichi
1,25-(OH)2-D PTH 1,25-(OH)2-D
PTH
Oase Glanda Intestin

paratiroidă
calcitonina
8,8 –10 mg/dl
calciu în sânge
Ca ++HPO4 Ca++HPO4
Fig. 7.2 Reprezentarea schematică a controlului hormonal a metabolismului

vitaminei D (Holick M.E., 1990)
Sensibil la carenţa în vitamine D este tineretul aviar, la care influenţa

asupra creşterii este mai mare, iar posibilitatea apariţiei rahitismului este
mult mai evidentă. Prezenţa fitaţilor în nutreţuri, frecventă la animalele
hrănite cu concentrate (porci, păsări) favorizează rahitismul şi impune un
aport mai mare de vitamina D.
Surse. Asigurarea vitaminei D nu pune probleme deosebite la
animalele întreţinute pe păşune sau care au acces la padoc, respectiv la
soare; prin unele nutreţuri care au fost expuse la soare (fânuri) sau la
acţiunea razelor ultraviolete (drojdii) se pot asigura cantităţi importante de
vitamina D, în special la erbivore.
176
Necesitatea unui aport suplimentar de vitamină D se impune pentru

animalele crescute în sisteme intensive (industriale), în special la porcine şi
păsări. Sursa clasică de vitamină D, uleiul de peşte, se utilizează mai puţin
în prezent, deoarece se produce vitamina D3 prin sinteză chimică, sub forma
alcoolică, absorbită pe răşini.
Mai ales pentru păsări, se produce un complex vitaminic (A, D3, E)
care se poate administra şi prin apa de băut.
Toxicitate. Spre deosebire de multe alte vitamine, la care excesul
poate fi eliminat din organism fără să apară simptome de toxicitate, excesul
de vitamina D este însoţit de tulburări grave, care pot determina chiar
moartea animalului, prin ortrăvire uremică, ca urmare a calcificării tubilor
renali.
Pond W.G. col., (1995) semnalează următoarele niveluri ale vitaminei
D, la care apar semne ale toxicităţii:
– 400 000 UI/kg hrană, la puii de găină,
– 250 000 UI/animal/zi (timp de 30 de zile) la porci,
– 3000-4000 UI/zi (de 10 ori peste nivelul cerinţelor), la copii.
Semnele hipervitaminozei D sunt legate, în primul rând, de
calcificarea aberantă, care are loc la nivelul diferitelor ţesuturi sau organe.
În ultimii ani, în diferite zone geografice, s-au semnalat intoxicaţii cu
vitamina D, datorită conţinutului ridicat al unor plante (ex. Trisetum
flavescens) în glicozizi cu 1,25 (OH)2D3; asemenea cazuri au fost
înregistrate la taurine şi ovine, manifestându-se prin scăderea greutăţii
corporale, emaciere, hipercalcemie şi hiperfosfatemie, urmate de moartea
animalelor.
Pentru a se evita abuzurile în suplimentarea hranei cu vitamina D, în
multe ţări legislaţia limitează conţinutul în hrana rumegătoarelor, pentru
această vitamină, la 4000 UI/kg nutreţ (Wolter R., 1988).
Vitamina E
Sinonime: Tocoferol, vitamină antisterilică, vitamina fertilităţii,
vitamină antidistrofică.
În anul 1922, Evans şi Bishop au identificat un compus liposolubil
care are însuşiri antisterilice, cunoscut astăzi sub denumirea de vitamina E;
ulterior, Evans (1936), a izolat α-tocoferolul, cel mai activ biologic. Alţi
tocoferoli au o activitate biologică redusă, faţă de α-tocoferoli, respectiv:
15-40 % pentru β-tocoferol, 3-19 % pentru γ-tocoferol şi sub 1 % pentru
℘-tocoferol (Ullery D.L., 1991).
177
Multe dintre nutreţurile folosite în hrana animalelor monogastrice,

conţin cantităţi mai mari de γ-tocoferol, şi mai puţin α-tocoferoli.
În ţesuturile animale se găsesc cantităţi mari de α-tocoferoli.
Vitamina E este foarte instabilă, oxidarea ei fiind favorizată de
prezenţa mineralelor şi a acizilor graşi nesaturaţi.
Cele mai multe produse comerciale de vitamina E conţin DL-α-
tocoferol acetat.
Metabolism. Absorbţia vitaminei E se face preponderent în intestinul
subţire, sub formă de micelii, în prezenţa sărurilor biliare şi a sucurilor
pancreatice; absorbţia tocoferolilor se face într-o proporţie relativ redusă
(sub 40 %), fiind dependentă de factorii care afectează absorbţia
grăsimilor. Vitamina E poate fi depozitată în ficat (care stochează cu atât
mai multă vitamina E cu cât aceasta se găseşte în cantităţi mai mari în
hrană), în ţesutul adipos şi parţial în inimă şi splină; aceste rezerve pot fi
folosite în perioadele de carenţă.
Vitamina E este un component vital al membranelor biologice,
găsindu-se în cantităţi mari şi în conţinutul intracelular, precum şi în ţesutul
adipos.
Interrelaţiile vitaminei E cu alţi nutrienţi. Cerinţele animalelor în
vitamina E pot fi influenţate de alţi nutrienţi: Se, acizii graşi polinesaturaţi
(AGPN), aminoacizii sulfuraţi, Fe, vitamina A, colina, Zn (Pond W.G.,
1955).
Seleniul este component al glutadion peroxidazei şi în carenţa
vitaminei E previne peroxidarea grăsimilor.
Vitamina E este necesară pentru creşterea concentraţiei AGPN,
proprietăţile antioxidante sunt benefice, în acest caz, cunoscută fiind
susceptibilitatea AGPN faţă de oxidare.
Cistina are proprietatea de a preveni necroza ficatului, în cazul
carenţei în vitamina E.
Carenţa în vitamina E, impune o sporire a Fe la tineretul nou născut;
purceii nou născuţi carenţaţi în vitamina E, prezintă simptome de intoxicaţie
cu Fe şi mor, când li se aplică intramuscular, suplimentele cu Fe.
Interrelaţiile dintre vitaminele A şi E sunt recunoscute de mult timp,
vitamina E având în acest caz un rol antioxidant faţă de vitamina A.
Carenţa în colină determină leziuni la nivelul ficatului, leziuni care pot
fi prevenite printr-un supliment de vitamină E.
178
Funcţii. Principalele funcţii din organism în care este implicată

vitamina E, sunt, după Ullrey D.E.(1991), următoarele:
– funcţie antioxidantă,
– metabolismul acidului arahidonic şi prostaglandinelor,
– imunitate,
– maturarea spermei.
Vitamina E este cel mai important antioxidant biologic fiind cel mai
activ sistem de apărare faţă de reacţiile distructive ale peroxizilor, care sunt
subproduse rezultate din metabolismul energetic, consumator de oxigen.
Acidul arahidonic, component al fosfolipidelor membranelor celulare,
este sintetizat din acid linoleic, iar vitamina E stimulează transferul acestuia
în acidul arahidonic. Prostaglandinele, sintetizate din acid arahidonic, au
multe şi importante efecte metabolice (reduc presiune sangvină, stimulează
contracţia muşchilor netezi etc.).
Acizii linoleic şi arahidonic influenţează, în mare măsură,
mecanismele imunoreglatoare; or, s-a arătat deja rolul protector
(antioxidant) al vitaminei E faţă de aceşti acizi graşi.
La şobolanii masculi a fost evidenţiată implicarea directă a vitaminei
E în funcţia de reproducţie, respectiv în procesul de maturare a
spermatozoizilor.
Simptome de carenţă. Carenţa în vitamina E se manifestă, în primul
rând, prin degenerescenţă musculară (miopatie), alterarea ţesuturilor
conjunctive, nervoase şi hepatice şi prin reducerea fertilităţii.
Degenerescenţa musculară se datorează, în principal, unui blocaj
energetic, care a fost schematizat astfel (Lamand H., 1982):
Carenţă în vitamina E
Inhibarea progresivă a
sintezei de ATP
Oboseală
musculară Carenţă moderată în ATP
Carenţă accentuată în ATP
Degenerescenţă musculară
179
La viţei şi miei, miopatia este destul de frecventă în condiţiile unei

alimentaţii necorespunzătoare (cu sfeclă, paie, coceni...) a femelelor în
timpul gestaţiei.
Moartea animalelor poate surveni rapid în cazul în care este afectat
muşchiul cardiac sau survine după un timp dacă leziunile apar la muşchii
respiratori, ai membrelor etc.
La păsări, simptome de carenţă în vitamina E apar când hrana conţine
cantităţi mari de acizi graşi nesaturaţi, fără antioxidanţi şi/sau în carenţă în
seleniu; o manifestare specifică în cazul puilor este encefalomalacia de
nutriţie, manifestată prin tulburări de mers, paralizii, moarte. De obicei,
carenţa în vitamină E este asociată în aceste cazuri şi cu o carenţă în
vitamina A.
Dat fiind faptul că transferul vitaminei E prin placentă se face cu
randament scăzut, reducerea raportului vitamină E/AGPN, în ţesuturile
fetale, predispune noii născuţi la carenţă în vitamina E.
Concentraţia vitaminei E în lapte depinde de cea din hrană, astfel că
în perioada alăptării un rol important pentru aprovizionarea cu vitamină E a
tineretului îl au rezervele create în timpul gestaţiei.
Surse. Surse naturale bogate în vitamina E sunt plantele verzi (în
special lucerna), fânul, grăunţele cerealelor încolţite (orz, ovăz), grăsimile
vegetale din germeni, ouăle, făinurile proteice de origine animală.
Prin sinteză chimică se produce vitamina E (esteri: acetat DL-α-
tocoferol şi acetat de D-α-tocoferol) sub formă uleioasă sau chiar pulbere
atomizată şi chiar încapsulată.
Toxicitate. În ultimul timp, au fost semnalate intoxicări cu vitamina E,
atât la om cât şi la animale, manifestate prin sindrom hemoragic, edeme,
tulburări nervoase.
Vitamina K
Sinonime: Menadion, vitamină antihemoragică, vitamina coagulării.
Vitamina K, pe lângă faptul că se găseşte în cantităţi mari în nutreţuri,
este sintetizată la mamifere în tubul digestiv, de către microorganisme, în
special de cele din rumen. La monogastrice, mai ales la păsări, rapiditatea
tranzitului digestiv împiedică această sinteză, animalele fiind tributare unui
aport exogen de vitamină K.
Sursele naturale de vitamină K, mai importante, sunt filochinona
(vitamina K1) care se găseşte în vegetalele verzi şi menaquinona (vitamina
K2) produsă de flora bacteriană din tubul digestiv; menadionul (vitamina
K3) se produce numai prin sinteză chimică, fiind produsul comercial de
vitamină K.
180
Metabolism. Absorbţia se face în intestin, în prezenţa grăsimilor şi

sărurilor biliare; stocarea se face mai ales în ficat, dar în cantităţi mici.
Activitatea biologică a diferiţilor compuşi cu acţiune vitaminică K
este diferită; dacă se consideră 100 % activitatea compusului filochinona-4,
activitatea altor compuşi este, prin comparaţie, de:
– 5 % pentru filochinona 1,
– 80 % pentru filochinona 6,
– 100 % pentru menaquinona 4,
– 40-150 % pentru menadion,
– 50-150 % pentru menadion sodiu bisulfit,
– 100-160 % pentru menadion dimetilpirimidinol bisulfit.
Menadionul este foarte reactiv şi poate fi toxic. Compuşii vitaminei K
sunt foarte instabili în mediu alcalin, excepţie face menadion
dimetilpirimidinolbisulfitul, care are şi o activitate biologică mai mare
Unele substanţe prezente în fânuri sau silozuri mucegăite (cum este
dicumarolul) au efect antagonist faţă de vitamina K; de asemenea aportul
ridicat de vitamine A şi E afectează cerinţele în vitamină K.
Funcţii. Cu toate că modul de acţiune al vitaminei K nu este complet
elucidat, este dovedit faptul că, la nivelul ficatului ea catalizează sinteza
protrombinei care, activată, este transformată în trombină; trombina
provoacă formarea fibrinei din fibrinogen şi determină (în prezenţa Ca),
coagularea sângelui (fig. 7.3).
Simptome de carenţă în vitamina K pot să apară în special la porcine
şi păsări şi se manifestă prin lungirea timpului de coagulare a sângelui,
sângerări, hemoragii subcutanate; la păsări, hemoragiile apar la membre,
piept, aripi, precum şi pe mucoasa intestinală. La găini, carenţa în
vitamina K reduce procentul de ecloziune, creşte mortalitatea embrionară.
La porcine, în special în creşterea intensivă (în cuşti cu pardoseală din
grătare de sârmă, unde accesul la fecale este limitat), se pot întâlni
simptome de carenţă în vitamina K, manifestate mai ales prin hemoragii
subcutanate.
Carenţa în vitamina K poate să aibă şi origini secundare respectiv
tulburări în absorbţia grăsimilor, administrarea unor coccidiostatice la pui
(ex. Sulfaquinoxalina) sau a sulfamidelor, prezenţa unor micotoxine in
hrană etc.
181
Tromboplastina
(din ţesuturi)
Tromboplastina din Proconvertina

plasmă (factor IX) (factor VII)
K-dependent K-dependent
Factorul “Stuart”
(facrtor X) K-dependent
Protrombina (factor II)
K-dependent
Trombină
Fibrinogen
Fibrină * mecanismul
Ca++ coagulării poate fi
Coagul de fibrină* stopat cu: oxalaţi,
citraţi, heparină
Fig. 7.3. Schema mecanismului coagulării sângelui (Olson R.E., 1984)
Surse. Sursa cea mai importantă de vitamina K o constituie nutreţurile

verzi, cu deosebire lucerna.
Prin sinteză chimică se produce menadion; produsele comerciale au
diferite concentraţii în menadion: 50 % (MSB), 45,4 % (MPB), 33 %
(MSBC).
Toxicitate. Filochinona, derivaţii menaquinonici şi derivaţii bisulfat ai
menadionului nu sunt toxici, chiar la niveluri ridicate; menadionul este toxic
pentru mucoasa respiratorie şi piele, la multe specii de animale.
182
Vitaminele hidrosolubile
În această grupă sunt încadrate vitaminele din aşa-zisul complex B şi
vitamina C (acidul L-ascorbic).
În legătură cu vitaminele hidrosolubile trebuie remarcat că, în condiţii
obişnuite de hrănire, rumegătoarele nu sunt tributare unui aport exogen de
vitamine B, deoarece acestea sunt sintetizate în rumen, de către
microorganisme; la cai şi iepuri această sinteză are loc în colon şi cecum.
Sinteza vitaminelor B în rumen este dependentă de structura raţiei,
respectiv de componentele de bază ale acesteia; amidonul favorizează
sinteza tiaminei, riboflavinei şi niacinei, iar glutenul a vitaminei B12. La un
conţinut al raţiei redus în pereţi celulari sinteza vitaminelor B este încetinită,
datorită scăderii pH-ului rumenal.
Pentru animalele nerumegătoare (porci, păsări...), aportul exogen de
vitamine B este hotărâtor pentru buna funcţionare a organismului.
Vitaminele B au o mare diversitate de efecte, şi acţionează mai bine
împreună (formează un complex) decât separat; cele mai multe vitamine din
această grupă, acţionează ca şi coenzime.
Animalele domestice nu sunt tributare unui aport exogen de vitamina
C, deoarece ele o sintetizează în organism; sinteza are loc în glandele
suprarenale sau chiar în rumen, plecând de la glucozo-6-fosfat, graţie
ciclului uronic (care lipseşte la om, maimuţă şi cobai).
Cu toate că cele mai multe vitamine hidrosolubile sunt necesare, în
organism, în cantităţi foarte mici, carenţa lor produce grave tulburări
metabolice.
Cu excepţia vitaminei B12, pentru celelalte vitamine B rezervele în
organism sunt nesemnificative.
Vitaminele hidrosolubile şi metaboliţii lor se elimină prin urină, astfel
că probabilitatea toxicităţii lor este foarte redusă.
Vitamina B1
Sinonime: tiamina, aneurina, vitamina antinevritică, vitamina anti
beri-beri.
Descoperirea vitaminei B1 este pusă în legătură cu primele studii cu
privire la cauzele apariţiei bolii cunoscute sub denumirea de beri-beri,
apărută în multe ţări în care se consumă orez decorticat.
183
Tiamina este o substanţă compusă dintr-o moleculă de pirimidină

legată de o moleculă de tiazol.
Metabolism. Tiamina se găseşte în organism în stare liberă, forma sa
activă fiind coenzima tiaminpirofosfat (TPP).
Absorbţia tiaminei are loc la nivelul intestinului subţire, fiind
fosforilată la nivelul ficatului; absorbţia este inhibată de carenţa în acid
folic.
Funcţii. Tiamina, sub formă de TPP, este esenţială pentru
metabolismul hidraţilor de carbon şi proteinelor. Tiaminpirofosfatul
funcţionează ca şi coenzimă în decarboxilarea oxidativă a α-cetoacizilor, a
α-cetoglutaratului şi altor metaboliţi rezultaţi din ciclul acidului citric; la fel,
TPP are rol în conductibilitatea nervoasă (Culber şi col., 1976).
Simptome de carenţă. Aceste simptome sunt datorate, în primul rând,
tulburărilor care apar în metabolismul glucidelor, fiind afectată activitatea
sistemelor cardiovascular şi neuromuscular.
Carenţa în tiamină determină o creştere a concentraţiei sângelui în
acid piruvic şi acid lactic, deficienţă care perturbă metabolismul hidraţilor
de carbon şi ai lipidelor (cunoscut fiind rolul acidului piruvic în utilizarea
energiei, în ciclul acidului citric).
Primul simptom al carenţei în vitamina B1 este anorexia, asociată la
porci cu reducerea sporului de greutate, încetinirea ritmului cardiac
(sindrom caracteristic tuturor speciilor de animale), inclusiv leziuni ale
inimii, scăderea temperaturii corporale (datorită acumulării acidului piruvic
şi acidului lactic).
La păsări, simptomele tipice de carenţă în vitamina B1, sunt
polinevritele (cap aruncat pe spate), convulsii, slăbire etc.
Carenţa în vitamina B1 poate fi şi de origine secundară (Gebhardt G.,
1981), datorită unor substanţe prezente în multe nutreţuri (peşte, fructe de
mare)care inactivează tiamina (ex. tiaminaza), sau ca urmare a prezenţei
antivitaminelor, a substanţelor antagoniste (piritiamina, oxitiamina,
amprolium) precum şi datorită tulburării sintezei microbiene. Printre
simptomele clasice de origine secundară se citează paralizia Chastek, la
vulpea argintie, cauzată de tiaminaza din peştele de calitate slabă, sau boala
Franck, la cai şi rumegătoare, cauzată de antivitamine.
Surse. Bogate în vitamina B1 sunt drojdiile de bere sau furajere,
tărâţele, etc.
184
Vitamina B1 se produce şi prin sinteză chimică (clorhidrat sau

monohidrat), ca o pudră cristalină.
Vitamina B1 este sensibilă la temperatură.
Toxicitate. Nu se înregistrează.
Vitamina B2
Sinonime: riboflavină, lactoflavină, vitamina G.
Vitamina B2 este un pigment galben fluorescent, compus din riboză şi
izoaloxazină, denumit riboflavină, denumire frecvent folosită pentru această
vitamină.
Metabolism. Absorbţia riboflavinei în tubul digestiv, este stimulată de
prezenţa hranei în lumenul TGI. În metabolism, riboflavina participă sub
două forme: flavin-adenin-dinucleotid (FAD) respectiv flavin-adenin-
mononucleotid (FMN).
Aceşti doi compuşi acţionează ca şi coenzime în numeroase sisteme
enzimatice, putându-se converti:
flavochinaza
Riboflavina +ATP FMN + ADP
FAD pirofosforilaza
FMN + ATP FAD + pirofosfat
Metabolismul riboflavinei este influenţat de hormonii tiroidieni.

Simptome de carenţă. Datorită implicării ei în metabolismul
proteinelor, primele semne de carenţă se concretizează în reducerea sau
oprirea creşterii animalelor tinere (de unde şi denumirea de vitamină de
creştere), la care se asociază şi alte simptome precum: conjunctivite,
opacitatea corneei, alopecie, seboree, vomismente (Cook D.A. şi col., 1991).
Cantitatea de vitamina B2 din hrană influenţează reţinerea azotului în
organism (tab. 7.3)
Tabelul 7.3 Influenţa dozei de vitamina B2, asupra reţinerii azotului la puii de găină
Vitamina B2 în hrană Reţinerea zilnică de azot

(mg/kg) mgN/kg0,66 %
2,6 1445 100
5,4 1624 112
8,1 1647 114
Sursa: Gebhardt G., 1981
185
Sensibile la carenţă în vitamina B2 sunt păsările, porcii şi iepurii, la

care în afara tulburărilor de creştere este înrăutăţită valorificarea hranei,
apare diareea, la păsări fiind frecventă neuromalacia, reducerea procentului
de ecloziune, vitalitatea scăzută a puilor.
Surse. Pe lângă sursele naturale, specifice majorităţii vitaminelor B
(drojdii, tărâţe...) riboflavina se produce atât prin sinteză chimică, cât mai
ales prin biosinteză, sub formă de pudră cristalină.
Toxicitatea este puţin probabilă.
Niacina
Sinonime: niacinamidă, acid nicotinic, nicotinamidă, vitamina PP,
(Pellagra Preventive Factor).
Termenul de niacină este folosit pentru desemnarea compusului
piridin 3-acid carboxilic; niacina şi niacinamida au aceeaşi activitate
biologică la om şi animale.
Rolul niacinei în sistemul de transport al oxigenului, a fost evidenţiat
de Warburg şi Cristian (1936); ulterior a fost demonstrat că o boală la câini
(limba neagră) se poate trata cu niacinamidă.
Metabolism. Niacina şi niacinamida sunt substanţe absorbite uşor, în
intestinul subţire. Niacina liberă este convertită în niacinamidă şi prin sânge
ajunge la ţesuturi; excreţia se face prin urină.
În organismul animal niacina poate fi sintetizată din triptofan (de unde
şi interrelaţia niacină-triptofan); de altfel, de mult timp a fost demonstrată
posibilitatea combaterii simptomelor de carenţă în acid nicotinic, prin
suplimentarea hranei cu triptofan (Krehl P.J. şi col., 1942). Conversia
triptofanului în niacină depinde de specie, tipul hranei etc.
Activitatea biologică a niacinei este influenţată de unele substanţe cu
structură asemănătoare (ex. unii esteri ai acizilor graşi).
Niacina din multe cereale nu este disponibilă pentru porci şi alte
monogastrice (Yen J.T. şi col., 1977).
Funcţii. Nicotinamida şi acidul nicotinic sunt constituenţi a două
coenzime, foarte importante, respectiv nicotinamid-adenin-dinucleotid
(NAD) şi nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat (NADF), care sunt
implicate în metabolismul grăsimilor, hidraţilor de carbon şi aminoacizilor
(Cook D.A. şi col., 1991).
186
Simptome de carenţă. Principalele semne de carenţă, întâlnite în

special la porci şi păsări, sunt anorexia, reducerea sporului de greutate,
diaree, uscarea pielii, dermatite, căderea părului, gastrite ulceroase, ulceraţii
ale mucoasei bucale, inflamaţii şi necroze la nivelul colonului şi
cecumului (NRC, 1988). La păsări, se înregistrează, căderea penelor şi limba
neagră (cea din urmă apare şi la câini).
La rumegătoarele adulte microflora din rumen sintetizează cantităţi
suficiente de niacină, dar la viţei pot apărea simptome de carenţă, mai ales
dacă sporurile în greutate sunt mari.
La om, carenţa se înregistrează mai cu seamă la regimuri alimentare
exclusive cu porumb (în special mucegăit) când apare pelagra, manifestată
prin cei 3 “D” (diaree, dermatite, demenţă).
Surse. Nutreţurile provenite din fermentaţii bacteriene, tărâţe...; se
produce şi prin sinteză chimică (acid nicotinic sau nicotinamida), ca
pulbere cristalină.
Toxicitate. Dozele ridicate de niacină (folosite în schizofrenie), pot
determina o dilatare cerebrovasculară şi ataxie; se înregistrează şi tulburări
la nivelul ficatului.
Acidul pantotenic
Sinonime: calpan, filtratfactor, factorul antidermatic al găinilor.
Identificarea acidului pantotenic (în 1930, de către Norris şi
Ringrose) s-a datorat observaţiilor cu privire la apariţia, la păsări, a unui
sindrom asemănător pelagrei, după hrănirea cu cantităţi mari de cazeină şi
porumb galben. Ulterior, a fost identificat rolul său ca factor de creştere a
drojdiilor.
Denumirea de acid pantotenic provine din greceşte din “panthos” care
înseamnă “peste tot” şi este dată substanţei N-(2,4-dihidroxi-3,3-dimetil-
1-oxobutil)-beta-alanină.
Frecvent, se găseşte sub formă de săruri de Ca sau Na; de cele mai
multe ori se foloseşte ca sare de Ca (mai puţin higroscopică), respectiv
pantotenat de calciu.
Metabolism. Acidul pantotenic este absorbit în intestinul subţire,
relativ uşor, mai ales ca esteri ai CoA sau CoA; este eliminat prin urină
(cantitate proporţională cu cea ingerată).
187
Funcţii. Acidul pantotenic, ca pantoteină, este component al

coenzimei A (Co A), a proteinei acil-purtătoare; CoA este purtătoare
grupului acil în reacţiile enzimatice, implicate în sinteza acizilor graşi,
colesterolului, acetoacetatului, porfirinelor şi sterolilor (Fox R.M., 1984).
Simptome de carenţă. Simptomele de carenţă sunt, în general, puţin
specifice şi se manifestă, în primul rând, prin reducerea creşterii în greutate;
pe lângă aceasta se mai observă şi depigmentarea penelor, îmbrăcare slabă
cu penaj, reducerea calităţilor de incubaţie a ouălor, la păsări.
La porcine, apar dermatite, căderea părului, diaree, tuse, mers tipic
pas de gâscă.
La rumegătoare nu apar probleme în privinţa aportului exogen de acid
pantotenic, fiind suficiente cantităţile sintetizate în rumen.
Surse. Acidul pantotenic este universal răspândit, în cantităţi mai mari
se găseşte în lăptişorul de matcă, soia, drojdii, în plantele furajere, (10-25
mg/kg) etc. (Neamţu G., 1989).
Se produce prin sinteză chimică, ca pulbere cristalină, foarte
higroscopică.
Toxicitate. Nu s-au înregistrat cazuri de toxicitate cu acid pantotenic.
Vitamina B6
Sinonime: piridoxină, adermină.
Considerată şi denumită, la început (1926), ca fiind factor pelagro-
preventiv la şobolani, s-a dovedit ulterior că vitamina B6 nu are acest efect
şi la om (Birch T.W. şi col., 1936).
Termenul de vitamină B6 este dat substanţei 3-hidroxi-2-metil-
piridină. Efect vitaminic B6 mai au şi alte substanţe, respectiv piridoxina,
piridoxalul şi piridoxamina.
Metabolism. Diferitele forme sub care se găseşte vitamina B6 sunt
absorbite cu o eficienţă mai mare (piridoxinamidele) sau mai mică
(piridoxalul); biodisponibilitatea vitaminei B6 depinde şi de natura
nutreţurilor, fiind cu cca. 50 % mai redusă pentru cerealele uscate artificial.
Eliminarea se face prin urină.
Funcţii. Funcţia cea mai importantă a vitaminei B6 este de coenzimă
pentru foarte multe sisteme enzimatice, asociate cu metabolismul
proteinelor; prin aceasta, vitamina B6 este implicată în sinteza niacinei din
triptofan, a cistinei, porfirinei etc.
188
Simptome de carenţă. Carenţa în vitamina B6 apare mai ales la

monogastrice, dar uneori poate apare şi la tineretul mamiferelor
rumegătoare.
Cel mai comun simptom este deteriorarea sistemului nervos,
convulsiile fiind observate la toate speciile de animale. Frecvent, carenţa în
vitamina B6 reduce răspunsul imun, în special la porcine.
La multe specii, carenţa determină leziuni ale pielii picioarelor.
Vitamina B6 este necesară pentru bunul mers al funcţiei de
reproducţie, influenţând producţia de ouă şi eclozionabilitatea acestora.
Carenţa în vitamina B6 determină schimbări în metabolismul lipidelor,
urmate de scăderea grăsimii din carcasă şi din ficat, concomitent cu
creşterea proporţiei lipidelor şi colesterolului în plasmă.
Surse. Sunt bogate în vitamina B6 nutreţurile de origine vegetală, în
special cele verzi. Se produce prin sinteză chimică sub formă de clorhidrat,
Toxicitatea vitaminei B6 este puţin probabilă.
Acidul folic
Sinonime: acidul pteroil-glutamic, foliacină, vitamina B9, Bc, M.
Componentele de bază ale moleculei de acid folic sunt pteridina,

acidul p-aminobenzoic şi acidul glutamic (de unde şi denumirea de pteroil-
glutamic).
Metabolism. Acidul folic este absorbit în proporţii ridicate, la nivel
intestinal, atât la om cât şi la animale şi este depozitat în cantităţi mari în
ficat.
Acidul folic se elimină prin urină, fecale (la porci, oi, taurine) şi
transpiraţie (calea cea mai importantă de eliminare la om).
Un rol important în metabolismul acidului folic îl are vitamina B12.
Funcţii. Rolul metabolic al acidului folic şi al derivaţilor lui se
concretizează în implicarea în transferul unităţilor de C în moleculele mai
mari. Forma coenzimatică activă o constituie tetrahidroderivaţii (Cook D.A.
şi col., 1991).
Coenzimele cu acid folic sunt implicate în sinteza metioninei şi a altor
aminoacizi, a unor baze purinice şi pirimidinice, oxidarea histidinei şi
treoninei (Brody T. şi col.,1991), precum şi în alte procese metabolice.
189
Simptome de carenţă. În carenţa de acid folic, principalele semne sunt:

reducerea creşterii în greutate, decolorarea părului, anemia hipercromică,
reducerea hematocritului, hiperplazia măduvei spinării (NRC,1988).
De asemenea, carenţa de acid folic determină o scădere a rezistenţei
organismului la infecţii.
La păsări, este întârziată apariţia penajului, apar tulburări nervoase,
hemoragii gastrointestinale, infiltrare grasă a ficatului.
Unii antagonişti ai acidului folic (aminopterina) inhibă diviziunea celulară.
Simptome de carenţă apar, în general, destul de rar, regimurile de hrană
folosite curent la mamifere şi păsări, conţinând cantităţi importante de acid
folic.
Surse. Bogate în acid folic sunt drojdiile de bere şi cele furajere (10-
20 mg/kg), lucerna şi făinurile animale.
Se produce prin sinteză chimică, ca pulbere cristalină, formă sub care
este rezistent la oxidare şi temperatură, fiind însă sensibil la razele UV.
Toxicitate. Acidul folic este considerat netoxic dar, la doze mari, pot
apare intoxicaţii, la toate speciile de animale (NRC, 1987).
Biotina
Sinonime: vitamina H, vitamina B7.
La începutul secolului XX, Wildiers R. (1901) a izolat un factor
prezent în drojdii şi necesar pentru creşterea acestora, motiv pentru care,
biotina a fost recunoscută ca factor de creştere a drojdiilor; ulterior, ea a
fost izolată din gălbenuşul de ou şi din ficat.
Compusul cu formula hexahidro-2-oxo-1H-tienol (3,4d) imidazol-4-
acid pentanoic, este considerat ca vitamina H sau coenzima R şi definit ca
biotina (Cook D.A., 1991).
Metabolism. Biotina este absorbită în intestin, dar absorbţia poate fi
stânjenită de prezenţa unor antivitamine, cum este avidina din albuşul de ou,
care o inactivează; este depozitată în cantităţi apreciabile în ficat.
Funcţii. Biotina este componentă a multor enzime implicate în reacţii
de carboxilare; toate aceste enzime, din ţesuturile animale, sunt dependente
de ATP şi ionii de Mg.
Biotina este implicată în sinteza acidului aspartic, degradarea leucinei,
dezaminarea aminoacizilor.
Mai general, biotina este implicată în metabolismul proteinelor,
grăsimilor şi hidraţilor de carbon.
Simptome de carenţă. La rumegătoare se sintetizează cantităţi
importante de biotină de către microorganismele din rumen; o sursă de
190
biotină o reprezintă şi fecalele, la animalele nerumegătoare la care se

manifestă coprofagia.
Mai frecvent, simptomele de carenţă în biotină se înregistrează la
porci şi păsări. Astfel, la porci carenţele în biotină sunt însoţite de alopecie,
dermatite, ulceraţii ale pielii, diaree, inflamarea mucoasei bucale şi a râtului.
La păsări, carenţa în biotină este asociată cu dermatite şi perozis (mai
ales când aportul de Mn este mai redus); aceste simptome sunt agravate de
carenţa în acid pantotenic.
În cercetările efectuate pe şobolani s-a evidenţiat implicarea biotinei
în reproducţie, atât la femele cât şi la masculi.
Regimurile de hrană care conţin cantităţi mai mari de albuş de ou crud
favorizează carenţa în biotină (datorită avidinei).
Surse. Nutreţurile folosite curent în alimentaţia animalelor conţin
cantităţi importante de biotină (în special drojdiile, şroturile, făinurile
animale, melasa).
Biotina se produce atât prin sinteză chimică cât şi prin biosinteză, ca
Toxicitate. Animalele tolerează doze mari de biotină; nu au fost
înregistrate cazuri de toxicitate cu această vitamină.
Vitamina B12
Sinonime: ciancobalamină, APF, FPA (factorul proteic animal),
vitamina antianemică, factorul extrinsec.
Vitamina B12 a fost descoperită cel mai recent, cu toate că istoria ei
începe prin anii 1800, când a fost asociată cu anemia pernicioasă
(Combe J.S. 1824), ca apoi Addison T. (1855) să detalieze simptomele
anemiei pernicioase. Ciancobalamina a fost izolată în anul 1948, fiind
identificate şi alte forme ale acestei vitamine (hidroxicobalamina,
adenosilcobalamina, metilcobalamina etc.).
Vitamina B12 este singura vitamină care are în molecula sa un atom
metalic, respectiv cobaltul.
Metabolism. Pentru absorbţia vitaminei B12 este necesară o enzimă
secretată în stomac şi intestinul subţire, enzimă desemnată ca factorul
intrinsec (FI).
191
Surplusul de vitamină B12 este depus, ca rezervă, în ficat (cca. 30-60

%) şi alte ţesuturi, muşchi, piele şi oase (cca. 30 %)(Pond W.G. şi col.,
1995).
Excreţia vitaminei B12 se face prin urină şi fecale.
Funcţii. Componentă a multor coenzime (metilmalonil-CoA-
izomerază etc.), vitamina B12, este implicată în sinteza metioninei (împreună
cu acidul folic), în absorbţia nutrienţilor în tubul digestiv, în metabolismul
multor aminoacizi, favorizând o mai bună valorificare a proteinelor în
organism.
Vitamina B12, are rol important în hematopoeză, împreună cu acidul
folic.
Simptome de carenţă. Ca şi în cazul altor vitamine din grupul B,
carenţa în vitamina B12 afectează, în primul rând, creşterea organismului.
Simptomele de carenţă se înregistrează mai ales la porcine şi păsări, la
care sinteza microbiană de vitamina B12 în tubul digestiv este mai redusă.
La porcine, în carenţa vitaminei B12, se înregistrează înăsprirea
părului, necoordonarea mişcărilor, anemie, mărirea în volum a ficatului şi
tiroidei; la scroafe în gestaţie carenţate, se înregistrează avorturi, fetuşi
anormali etc.
La păsări, carenţa este însoţită de îmbrăcare redusă cu pene, tulburări
renale, perozis, reducerea nivelului proteinelor plasmatice etc. La găini, sunt
influenţate negativ calităţile de incubaţie ale ouălor, apare moartea
embrionilor la vârsta de 17 zile, apar embrioni cu hemoragii multiple şi
boala ficatului gras.
La om, carenţa în vitamina B12 produce anemie pernicioasă.
Rumegătoarele, prin microorganismele din rumen, îşi sintetizează
necesarul de vitamină B12.
Surse. Bogate în vitamina B12 sunt nutreţurile de origine animală
(făina de peşte, laptele praf etc.). Vitamina B12 se produce prin biosinteză şi
se prezintă sub formă de pulbere cristalină.
Toxicitate. Probabilitatea intoxicării cu vitamina B12 este redusă; la
păsări, se pare că o doză de 3 ori mai mare, decât cerinţele, poate produce
intoxicaţii (alte date sugerează o doză mult mai mare, respectiv de 100 ori
decât nivelul cerinţelor).
Colina
Numele de colină, provine din germană (chole = bilă), dat fiind faptul
că pentru prima dată a fost izolată din bilă (1862); ulterior, s-a dovedit că
lecitina conţine colină.
192
Se consideră că, în sens strict, colina nu este o vitamină, ci o bază

azotată simplă, prezentă în fosfolipide.
Metabolism. Colina este un constituent activ al lecitinei, substanţă cu
acţiune lipotropică. În ţesuturile animale colina se găseşte în stare liberă,
acetilcolină sau în componenţa fosfolipidelor.
Funcţii. Colina este considerată parte a pool-ului metil labil, care
furnizează grupări metil pentru sinteza metioninei şi a altor compuşi
metilaţi, inclusiv purine şi pirimidine. Colina este precursorul pentru
acetilcolină (asigurând transmiterea influxului nervos). Împreună cu
derivaţii săi, colina este cofactor în multe reacţii enzimatice.
Simptome de carenţă. Colina fiind component al fosfolipidelor,
carenţa ei este legată de acumularea grăsimilor în ficat (sindromul ficatului
gras), precum şi de apariţia rinichilor hemoragici.
În carenţă de colină, la tineretul aviar poate să apară perozisul, iar la
purceii nou născuţi o poziţie desfăcută a membrelor posterioare şi o
întârziere în creştere. La scroafe, carenţa în colină poate induce tulburări în
reproducţie şi acumulare de grăsimi în ficat (NRC, 1988).
Surse. Făinurile de origine animală sunt surse bune de colină, alături
de şroturi, făina de tapioca sau porumb (şi alte cereale).
Colina care se foloseşte, ca supliment, în hrana animalelor, este sub
formă de clorură de colină sau colină dehidrogen citrat. Clorura de colină
este foarte higroscopică, motiv pentru care se foloseşte în soluţii apoase (70
%) sub denumirea de colină hidroclorică.
Vitamina C
Sinonime: acid ascorbic, vitamină antiscorbutică.
Vitamina C a influenţat, în timp, chiar cursul istoriei, multe campanii
militare şi voiaje lungi, pe mări şi oceane, fiind compromise datorită
apariţiei scorbutului (Jaffe J.K., 1984); confundat la început cu bolile
venerice, scorbutul a fost tratat cu aceleaşi metode, rezultatele fiind
catastrofale.
La începutul anilor 1730, acidul ascorbic a fost recunoscut ca factor
antiscorbutic, prezent în fructele citrice; acidul ascorbic a fost identificat şi
izolat în 1932 de către Svirbely şi Szent-György, respectiv King şi Waugh.
Sub denumirea de vitamina C sunt regrupaţi toţi compuşii care au
activitate biologică asemănătoare acidului ascorbic.
193
În grupul de substanţe care desemnează acidul ascorbic (sau acidul L-

ascorbic) intră compusul 2,4 dihidrotreohexano-1,4-lactonă şi acidul
cevitamic (acidul hexuronic).
Metabolism. Cu excepţia omului, a primatelor şi a cobailor, la care
vitamina C nu se sintetizează în organism, toate celelalte animale o
sintetizează.
Sinteza se face plecând de la glucoză, în mai multe trepte (Pond W.G.
şi col., 1995):
D-glucoză D-acid glucoronic L-acid gulonic L-glucono gama
lactonă L-acid ascorbic
După sinteză, acidul ascorbic este incorporat direct în enzimele care
catalizează reacţiile de oxido-reducere.
În organism, vitamina C se depozitează în cantităţi mici.
Funcţii. Vitamina C are importante funcţii biologice, fiind un
important agent reducător, este implicată în formarea anticorpilor,
stimulează fagocitoza (funcţie antiinfecţioasă), stimulează sinteza
colagenului şi a glicoproteinelor, reduce stresul determinat de operaţiuni
tehnologice obligatorii (lotizări, vaccinări etc.).
Acidul ascorbic este implicat în metabolismul unor aminoacizi
(prolina, lizina).
La păsări, vitamina C stimulează producţia de ouă şi îmbunătăţeşte
calitatea cojii ouălor (prin rolul pe care îl joacă în formarea colagenului –
matricea cojii).
Vitamina C este implicată în metabolismul calciului şi fosforului,

influenţând formarea matricei acestora; favorizează absorbţia fierului şi
utilizarea în organism a sulfului, fluorului şi iodului.
Simptome de carenţă: în principiu, la animalele domestice nu s-au
observat simptome tipice de carenţă în acid ascorbic.
La om, în carenţă de vitamina C apare scorbutul, primele semne fiind
concretizate în edeme, reducerea greutăţii corporale, emaciere, diaree.
Aceste simptome sunt asociate cu hemoragii musculare (datorită fragilităţii
capilarelor), infiltrare grasă şi necroza ficatului; splina şi rinichii, pot de
asemenea, să fie afectate de hemoragii.
194
Surse. Vitamina C este cea mai răspândită vitamina din natură,

găsindu-se în cantităţi mari în fructele citrice (lămâi, portocale etc.),
măcieşe, cătină, tomate, precum şi în nutreţurile verzi (Neamţu G. şi col.,
1989).
Acidul ascorbic este foarte sensibil atât la reacţiile de oxidare cât şi la
cele de reducere.
Vitamina C se produce atât prin sinteză chimică cât şi prin biosinteză,
ca acid ascorbic sau sare de Na, sub formă de pudră cristalină.
Toxicitate. La animale nu s-au înregistrat intoxicaţii cu vitamina C,
dar doze mari pot reduce utilizarea Cu şi a altor microelemente. La om şi
animale de laborator s-au înregistrat simptome de intoxicaţie cu vitamina C,
precum oxalurie, uricozurie etc. (NRC, 1987).
Mioinozitol
Sinonime: inozitol, Bios I.
Inozitolul, mezoinozitolul şi ciclohexitolul sunt compuşi recunoscuţi
sub denumirea de mioinozitol.
Inozitolul se găseşte în natură mai ales sub forma unor esteri (acidul
hexafosforic sau acidul fitic), fiind prezent în seminţele de cereale şi
leguminoase.
La monogastrice, lipsind din tubul digestiv fitazele, inozitolul nu este
eliberat din nutreţuri. La rumegătoare, inozitolul este sintetizat de microflora
din tubul digestiv.
Mioinozitolul este esenţial pentru creşterea celulelor, în culturile de
ţesuturi, pentru creştere la şobolani, cerbi etc. (Holub B.J., 1986). În general,
inozitolul are funcţii importante în metabolismul lipidelor are acţiune
lipotropă, mobilizând acizii graşi din ţesuturile adipoase.
Acidul paraaminobenzoic
Acidul paraaminobenzoic (APAB) este factor esenţial de creştere
pentru microorganisme, în special pentru drojdii; acest rol este evidenţiat şi
de abundenţa sa în intestin, unde stimulează proliferarea florei bacteriene
care populează tubul digestiv.
195
Echilibrarea vitaminică a alimentaţiei animalelor

Cu toate că cerinţele animalelor în vitamine, sunt mici sub aspect
cantitativ, datorită funcţiilor pe care le au în organism vitaminele au un rol
hotărâtor în sănătate, producţie şi eficienţa utilizării hranei.
În acelaşi timp, echilibrarea vitaminică a alimentaţiei capătă noi
dimensiuni, pe măsura intensivizării producţiei animale şi a necesităţii unei
activităţi zootehnice desfăşurate în condiţii de rentabilitate cât mai ridicată.
Echilibrarea corectă şi eficientă în vitamine a hranei, mai ales la
animalele nerumegătoare, trebuie să aibă în vedere câteva aspecte specifice:
– stabilitatea vitaminelor în nutreţuri sau în premixuri,
– sensibilitatea animalelor la carenţă în vitamine,
– aportul optim de vitamine,
– sursele de vitamine.
Stabilitatea unui produs vitaminic constă în capacitatea sa de a-şi
conserva însuşirile fizico-chimice, în cursul timpului.
Dat fiind faptul că vitaminele sunt molecule organice complexe,
modificarea structurii lor atrage după sine o pierdere importantă a activităţii.
După Microvit User’s Guide (RPNA, 1996), cauza principală a
degradării vitaminelor o constituie reacţiile de oxido-reducere, reacţii
posibile, atât în nutreţuri cât şi în premixuri, datorită prezenţei simultane a
apei libere (din materiile prime) şi a compuşilor oxido-reducători (acizi
organici, zaharuri reducătoare, microelemente, grăsimi oxidate).
În ceea ce priveşte sensibilitatea vitaminelor la oxidare şi reducere,
situaţia este diferită de la o vitamină la alta (în funcţie de proprietăţile lor)
şi de interacţiunea cu alţi factori (umiditate, higroscopicitate, tratamente
cu
vapori, operaţiuni mecanice, etc.). Ca principiu, vitaminele A,C,D sunt
sensibile la oxidare, în timp ce vitaminele C, B1, B12 sunt mai sensibile la
reacţiile de reducere (fig. 7. 4).
Factorul cel mai important care influenţează reacţiile de oxido-
reducere îl constituie apa (apa din aer, apa liberă din materiile prime, apa
adăugată în timpul producerii/preparării). Unele materii prime folosite în
industria nutreţurilor (colina, betaina, pantotenatul de calciu etc.), datorită
higroscopicităţii foarte mari, sporesc producţia de apă din mediu şi
stimulează reacţiile de oxido-reducere.
196
Foarte
sensibile Sensibile la Sensibile la
oxidare reducere
A C
C B1
D3 B2
B1 K3
Mai B2 B3
puţin Acid folic Acid folic
Fig. 7.4 Sensibilitatea vitaminelor la oxidare şi reducere (RPNA, 1996)
pH
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
Vitamine:
A
E
D
K
B
Calpan
Biotina
Niacina
Ac. ascorbic
Fosfat mono Ca
Fosfat di Ca
Magneziu
Carbonat Ca
Clorură sodiu
Fig. 7.5 Zona de rezistenţă a vitaminelor şi pH-ul caracteristic unor

surse minerale (RPNA,1996)
197
Un rol important în procesele de oxido-reducere îl are pH-ul

mediului; rezistenţa la pH depinde de felul vitaminei şi unii componenţi
specifici care pot modifica reacţia mediului (fig. 7.5). Sursele de macro şi
microelemente pot să modifice, în diferite sensuri valoarea pH-ului.
Razele ultraviolete stimulează reacţiile de oxido-reducere; unele
vitamine (A, D3, K3, B2) sunt sensibile la acţiunea luminii; la fel, vitaminele
se comportă diferit la temperatură, unele fiind foarte sensibile la căldură (E,
B2, B12, niacina) iar altele mai rezistente.
Se admite că peste 25°C, orice ridicare a temperaturii cu 5°C,
determină o dublare a pierderilor de activitate (RPNA,1996).
Cu cât suprafaţa de contact a vitaminelor cu mediul este mai mare, cu
atât influenţa asupra sensibilităţii lor este mai accentuată; ori această
suprafaţă de contact depinde de granulometrie (tab. 7. 4).
Tabelul 7.4 Relaţia dintre mărimea particulelor pulberilor şi suprafaţa de contact
Diametru particule Număr particule pe gram Suprafaţa de contact pe

μm (densitate = 1) gram particule (cm2)
500 8000 120
100 1000000 600
50 7800000 1200
Sursa: Microvit User’s Guide (RPNA, 1996)
Sensibilitatea animalelor la carenţă este mare pentru toate speciile de

animale. Problema trebuie privită însă diferenţiat în funcţie de posibilitatea
sintezei unor vitamine în organism, respectiv de dependenţa exclusivă faţă
de un aport exogen de vitamine.
Sub acest aspect animalele prezintă sensibilitate specifică, diferită
după specie, vârstă, stare fiziologică, felul vitaminei, sezon, regimul de
întreţinere etc.
În condiţii normale de alimentaţie, avitaminozele se manifestă mai rar
la erbivore, care consumă nutreţuri verzi, fânuri şi silozuri de bună calitate;
totuşi, chiar şi la aceste specii de animale pot sa apară hipovitaminoze în
cazul hrănirii cu subproduse de la industria alimentară (borhoturi, tăiţei de
sfeclă, sfeclă furajeră, silozuri de slabă calitate etc.).
198
Animalele în creştere şi cele gestante sunt mai sensibile la

hipovitaminoze, comparativ cu animalele adulte în repaus.
În funcţie de felul vitaminei apar diferenţe între cele 2 mari grupuri de
animale, respectiv rumegătoare şi nerumegătoare. Astfel, la rumegătoare nu
se înregistrează, în general, carenţă în vitaminele K, B şi C, acestea fiind
sintetizate prin intermediul microorganismelor din tubul digestiv; la
monogastrice, această sinteză este redusă (cu excepţia vitaminei C) şi
beneficiul animalului gazdă, la fel.
Aportul optim de vitamine, pe specii şi categorii de animale este
destul de greu de stabilit datorită, în primul rând, faptului că însăşi cerinţele
animalelor în vitamine nu sunt suficient de bine cunoscute şi sunt influenţate
de numeroşi factori (tab. 7.5).
Tabelul 7.5 Modificarea cerinţelor în vitamine la păsări, în funcţie de diferiţi factori
Factorii implicaţi în Vitamine Modificarea

modificarea cerinţelor implicate cerinţelor
- Compoziţia nutreţurilor toate 10-20 %
- Temperatura mediului toate 20-30 %
- Întreţinere în baterii B,K 40-80 %
- Adăugare de grăsimi în hrană A,D,E,K peste 100%
- Prezenţa paraziţilor intestinali (E.coli, coccidii) A,K peste 100%
- Boli specifice (pestă, encefalomalacie) A,E,K,C peste 100%
Ca urmare, recomandările privind aportul optim de vitamine nu

exprimă valorile stabilite experimental (fig. 7.6), fiind mult mai mari şi
diferite de la o sursă la alta.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că orice depăşire a nivelului
optim de vitamine, pe lângă faptul ca nu este însoţit de o creştere a
producţiei, se răsfrânge negativ asupra costului produselor animale, preţul
vitaminelor fiind, în general, ridicat.
În privinţa surselor de vitamine, se remarcă faptul că toate nutreţurile
conţin vitamine, concentraţia acestora fiind însă afectată de modul de
recoltare, conservare şi procesare.
199
Nivelul determinat
experimental
Factori de corecţie (determinaţi de variaţia nutreţurilor,

prezenţa acizilor graşi nesaturaţi în hrană etc.)
Variaţie individuală a cerinţelor
Suplimentarea datorită unor

a efecte posibile după:
a) sistem întreţinere
b b) stare de sănătate
nivel optim supliment
Fig. 7.6 Modul de stabilire a aportului recomandat de vitamine la păsări
Cele mai bune surse de caroten şi vitamina A sunt plantele verzi,

acestea fiind şi cele mai economice. Nutreţurile de bună calitate sunt şi surse
bune de vitamina D, mai ales dacă au fost expuse la soare.
Vitamina E se găseşte în cantităţi mari în leguminoase verzi şi fânuri,
în germenii grăunţelor şi în seminţele de oleaginoase.
Pentru vitaminele hidrosolubile, surse bune sunt făinurile proteice
animale, nutreţurile verzi, produsele de fermentaţie (drojdiile...), tărâţele,
seminţele de oleaginoase.
Toate vitaminele se produc şi prin sinteză chimică sau biosinteză.
200
CAPITOLUL 8
CONSUMUL HRANEI
Cantitatea de hrană, respectiv de SU, ingerată prezintă o importanţă cu

totul particulară în nutriţia şi alimentaţia animalelor, fiindcă de ea depinde
fluxul nutrienţilor absorbiţi, respectiv satisfacerea cerinţelor animalelor în
energie şi nutrienţi specifici.
Este cunoscut faptul că eficienţa globală a producţiei animale depinde,
în mare măsură, de cantitatea de hrană ingerată. În cazul unei ingestii reduse
de SU, respectiv de nutrienţi, energia furnizată de aceştia este folosită în
primul rând pentru întreţinere, costul produselor animale devenind foarte
ridicat (tab. 8.1); astfel, la sporuri medii zilnice de greutate de 450 g, 910 g şi
1360 g, se consumă pentru întreţinere 75 %, 59 % şi respectiv 48 % din EN
ingerată.
Tabelul 8.1 Energia necesară pentru a produce 340 kg spor greutate, la tăuraşi,
în funcţie de sporul mediu zilnic de greutate
Zile % din EN s-a Echivalent
Spor Spor
necesare Total EN consumat pentru: porumb
mediu total de
pentru consumată
zilnic greutate
340 kg (Mcal) întreţinere spor kg %
(kg) (kg)
spor
0,450 340 755 5729 75 25 3115 100
0,910 340 374 3636 59 41 2353 75,5
1,360 340 250 3007 48 52 2038 65,4
Sursa: prelucrat după McCullough M.E., 1973
În acelaşi timp, consumul de hrană trebuie limitat la necesarul optim

al animalului (ex. vaci lapte, oi, scroafe, găini rase grele...), orice consum
suplimentar mărind costurile de producţie sau riscul îmbolnăvirii animalelor
( prin boli metabolice).
Pentru a putea aplica o alimentaţie raţională, inclusiv în privinţa
consumului hranei, trebuiesc cunoscuţi factorii care influenţează ingesta.
201
Consumul hranei
Consumul de hrană este determinat în primul rând, de apetit care la

rândul lui este în legătură cu foamea animalului şi palatabilitatea hranei.
Palatabilitatea este definită prin gradul de acceptare a hranei sau a
nutreţurilor pentru a fi mâncate de către animal (Pond W.G. şi col., 1995);
palatabilitatea este rezultatul mai multor însuşiri ale hranei/nutreţurilor, cum
sunt: aspectul, mirosul, gustul, temperatura şi alte însuşiri senzoriale ale
acestora.
Foamea, este o stare funcţională periodică a organismului animal, ce
se manifestă prin senzaţia nevoii de a mânca; foamea este provocată de
necesitatea satisfacerii unor cerinţe fiziologice, în primul rând energetice.
Apetitul, este asociat cu dorinţa de a repeta o experienţă plăcută;
apetitul este o însuşire determinată de factori interni (fiziologici şi
psihologici). Apetitul este măsurat, de multe ori, prin cantitatea de SU
ingerată într-un anumit timp.
Foamea este satisfăcută prin calorii iar apetitul prin palatabilitate
(Houpt T.R. şi col., 1991).
Săţiozitatea, este însuşirea nutreţurilor de a da senzaţia de sătul, de a
reprima dorinţa de a mânca.
Gustul este definit ca un simţ prin care organismul primeşte (cu
ajutorul limbii şi al mucoasei bucale) informaţii asupra proprietăţilor
chimice ale unor substanţe cu care vine în contact; gustul nutreţurilor
reprezintă senzaţia produsă de acestea prin excitarea limbii şi a mucoasei
bucale. Din combinarea celor patru gusturi de bază (dulce, acru, sărat, amar)
rezultă o infinitate de senzaţii gustative, percepute în măsură mai mare sau
mai mică, în funcţie de specia de animale. Din acest punct de vedere, se pare
că taurinele percep cele mai multe gusturi (cca. 24 000), urmate în ordine
descrescătoare de porci şi capre (15 000), om (9 000), câine (1700) şi puii
de găină (24).
Din studiile referitoare la gustul animalelor rezultă că taurinele au
preferinţe accentuate pentru gustul dulce (ca şi porcii) şi moderate pentru cel
acru, în timp ce puii de găină preferă o mare varietate de componente ale
ţesuturilor vegetale şi animale, chiar şi pe unele pe care nu le digeră (ex.
xiloza) şi care pot fi toxice.
Animalele ierbivore au o preferinţă marcată pentru NaCl, în timp ce
porcii nu agreează soluţiile saline. Porcii au aversiune faţă de gustul amar,
motiv pentru care consumă slab nutreţuri cum sunt şroturile de rapiţă (care
conţin glucosinolaţi).
202
La om, gustul este influenţat de vârstă, sex, stare fiziologică

(graviditate) şi boli.
Mirosul, simţul prin care animalele (inclusiv omul) primesc informaţii
cu privire la proprietăţile chimice ale nutreţurilor (alimentelor) care emană
anumite substanţe, este mult mai dezvoltat la animale decât la om.
Mirosul nutreţurilor este dat de conţinutul lor în compuşi volatili; la
multe specii de animale, mirosul nu influenţează nivelul ingestiei
nutreţurilor.
Văzul este mai dezvoltat decât la om la multe specii de animale dar el
are influenţă redusă asupra ingestiei nutreţurilor. Acest simţ este folosit de
animale, în special pentru localizarea hranei.
Textura nutreţurilor influenţează ingesta, animalele preferând
nutreţurile granulate faţă de cele sub formă de făinuri sau seminţele
aplatizate, respectiv prăjite, faţă de cele neprelucrate.
Mecanismele de control ale ingestiei

Apetitul este principalul factor care reglează ingestia hranei; la rândul
său, apetitul este reglat prin două mecanisme, unul fizic şi altul metabolic
(fig.8.1).
Nivelul
ingestiei
Reglare fizică Reglare metabolică
Energie
Substanţă
uscată
Concentraţia energetică a raţiei
Fig. 8.1 Reprezentarea teoretică simplificată a răspunsului animalului la variaţia

concentraţiei energetice a raţiei (Sauvant D., 1990)
203
Consumul hranei
Reglarea fizică a apetitului intervine în cazul în care concentraţia

energetică a nutreţurilor/raţiei este redusă.
Reglarea metabolică (hormonală) intervine în situaţia raţiilor care
sunt concentrate în energie; în acest caz nivelul ingestiei de SU este corelat
negativ cu concentraţia în energie a raţiei, deoarece animalele au tendinţa de
a-şi menţine constantă cantitatea de energie ingerată (sau, în orice caz,
creşterea este redusă) (tab 8.2). Ca urmare, animalele adulte pot să-şi menţină
greutatea constantă, o perioadă lungă de timp.
Tabelul 8.2 Influenţa concentraţiei în EN a hranei asupra ingestiei de nutreţ şi

energie, la găini şi pui de carne
Categoria de EN/kg nutreţ Nutreţ ingerat EN ingerată EN ingerată faţă

păsări (kcal) (g/zi) (kcal/zi) de necesar (%)
Găini 1680 125 210 100
ouătoare 1820 118 213 100
1960 113 220 105
Pui de 1855 70 130 93
Carne 2240 63 140 100
Sursa: Hoffmann M., şi col., 1990
În cazul în care hrana este diluată cu apă sau cu substanţe

nedigestibile, cantitatea consumată creşte odată cu diluarea conţinutului în
energie; acest principiu este luat în considerare în nutriţia animalelor
nerumegătoare, astfel că echilibrarea în nutrienţi a hranei acestora se face în
funcţie de nivelul energetic al hranei (tab. 8.3).
Tabelul 8.3 Nivelul proteic şi al unor aminoacizi în hrana puilor de carne, în

funcţie de concentraţia în energie
Vârsta (săptămâni)
EM
(kcal/ 0-3 3-6 6-8
kg) PB Liz. Met. PB Liz. Met. PB Liz. Met
(%) (%) (%) (%) (%) (%) (%) (%) (%)
2900 20,8 1,18 0,45 18,1 1,04 0,41 16,3 0,91 0,36
3000 21,6 1,22 0,47 18,7 1,08 0,42 16,8 0,94 0,38
3100 22,3 1,26 0,48 19,4 1,11 0,43 17,4 0,97 0,39
3200 23,7 1,30 0,50 20,0 1,15 0,45 18,0 1,00 0,40
3300 23,7 1,34 0,52 20,6 1,18 0,46 18,6 1,03 0,41
Sursa: adaptat după NRC, 1994
204
Capacitatea tubului digestiv fiind limitată, dacă hrana conţine

proporţii mari de substanţe nedigestibile (ex. celuloza din fânul de lucernă),
cantitatea ingerată nu mai satisface cerinţele de energie şi alţi nutrienţi, iar
performanţele zootehnice ale animalelor scad (tab. 8.4)
Tabelul 8.4 Influenţa proporţiei de lucernă asupra consumului de hrană, la porci
% fân lucernă în hrană

Specificare
0 20 40 60
Nutreţ consumat (kg/zi) 3,0 3,0 3,2 2,7
ED ingerată (Mcal/zi) 8,91 7,90 7,40 5,50
Spor mediu zilnic (kg) 0,86 0,73 0,63 0,41
Indice de consum (kg/kg) 3,6 4,1 5,0 5,5
Grosimea slăninii dorsale (cm) 3,9 3,5 3,2 2,9
Sursa: Powely J.E., 1981
De altfel, aşa cum rezultă din numeroase cercetări (Sauvant D., 1990),
la porci (dar şi la alte nerumegătoare) în condiţiile scăderii concentraţiei
energetice a hranei sub un anumit nivel (2500 kcal ED/kg), ingesta scade
odată cu reducerea concentraţiei energetice.
La rumegătoare, cantitatea de substanţă uscată ingerată este
influenţată de alţi factori, cum sunt : densitatea fizică a hranei/nutreţurilor,
dimensiunea particulelor, proporţia de componente nedigestibile,
solubilitatea SU din nutreţuri, viteza de fermentare în rumen, durata de
staţionare a nutreţurilor în rumen, frecvenţa hrănirii, starea fiziologică
(lactaţia, gestaţia, starea de îngrăşare) (fig. 8.2; tab.8.5)
30 Repaus
SU ingerată (Kg/zi)
SU ingerat\ (kg/zi)
25 mamar
20
15
10
5
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Luni
Lunidup\
dupăf\tare
fătare
Fig. 8.2 Ingestia hranei (SU) la vaci Holstein în timpul lactaţiei

şi a repausului mamar (NRC,1987)
205
Consumul hranei
Tabelul 8.5 Capacitatea de ingestie a tineretului taurin, la îngrăşat
Greutatea corporală Substanţa uscată ingerată

(kg) kg/zi kg/100 kg greutate
100 3,0 3,00
200 5,0 2,50
300 6,8 2,27
400 8,5 2,12
500 10,0 2,00
600 11,5 1,92
700 12,9 1,84
800 14,3 1,79
La rumegătoare, la care hrana este formată preponderent din nutreţuri

de volum, cantitatea de SU ingerată depinde, practic de aceeaşi factori de
care depinde şi digestibilitatea; dintre aceştia, cel mai important este
conţinutul nutreţurilor în pereţi celulari, respectiv în NDF (tab. 8.6)
Tabelul 8.6. Influenţa conţinutului nutreţurilor în NDF asupra cantităţii de SU

ingerată la rumegătoare
Calitatea nutreţului NDF SU ingerată

(% din SU) (kg/100 kg greutate corporală)
Excelentă 38 3,16
40 3,00
42 2,86
44 2,73
46 2,61
48 2,50
50 2,40
52 2,31
54 2,22
65 1,50
Foarte slabă 85 < 1,00
Sursa: Pioneer Forage Manual, A Nutritional guide, 1990
Estimarea cantităţii de substanţă uscată ingerată

Cunoaşterea cantităţii de hrană pe care o poate ingera un animal
prezintă o mare importanţă, eficienţa economică a creşterii animalelor
206
depinzând în mare măsură, de cantitatea de hrană ingerată, care la rândul ei

determină performanţele zootehnice.
Luându-se în considerare numeroşii factori care determină ingestia,
estimarea cantităţii de hrană ingerată se face pe baza substanţei uscate (SU)
ingerate.
În acest scop, a fost introdusă noţiunea de ingestibilitate, care poate fi
definită prin cantitatea de SU ingerată voluntar, dintr-un nutreţ administrat
la discreţie. Luându-se în considerare faptul că la animalele adulte cerinţele
de energie sunt raportate la greutatea corporală, sau la greutatea metabolică
(greutatea corporală ridicată la puterea 0,75) şi ingestibilitatea se raportează
fie la greutatea corporală (kg SU/ % kg greutate corporală), fie la greutatea
metabolică (g SU/kg 0,75). Exprimarea ingestibilităţii la greutatea metabolică
este mai logică, deoarece cerinţele de energie nu cresc proporţional cu
greutatea corporală ci cu greutatea metabolică (tab. 8.7); ori, consumul de SU
urmăreşte în primul rând satisfacerea cheltuielilor de energie ale
organismului.
Tabelul 8.7 Corelaţia dintre greutatea metabolică şi cerinţele de energie,
la vaci
Greutate corporală Cerinţe energie pentru Greutate metabolică

(kg) întreţinere (UFL) (kg 0,75)
600 5,0 121,1
700 5,6 136,2
diferenţă de diferenţă de cerinţe diferenţă de greutate
greutate = 12 % metabolică = 12 %
= 17 %
Dată fiind variabilitatea mare a ingestibilităţii nutreţurilor de volum, la

rumegătoare, cercetătorii francezi (Jarrige R., 1988) au elaborat un sistem
original de apreciere a ingestibilităţii acestor nutreţuri, luându-se în
considerare (Sauvant D., 1990):
– variaţia cantităţii de substanţă uscată ingerată, de la un nutreţ de
volum la altul, pentru acelaşi animal şi
– neaditivitatea cantităţii de substanţă uscată ingerată.
Prin elaborarea acestui sistem s-a urmărit, introducerea unei unităţi de
măsură a ingestibilităţii (UE = unité d’encombrement ), care să permită:
– exprimarea diferenţelor de capacitate de ingestie a animalelor, în
funcţie de felul nutreţului, şi
207
Consumul hranei
– folosirea, la formularea raţiilor, a unei unităţi de măsură aditive şi

asociative, asemănătoare cu cele pentru valoarea nutritivă (UF,
PDI..).
Ca şi în cazul folosirii unităţii furajere, pentru exprimarea
ingestibilităţii s-a luat un nutreţ de referinţă, respectiv iarba tânără, de
păşune, pentru care pe animale standard (ovine, vaci şi tineret taurin) s-au
determinat valorile etalon pentru nutreţul de referinţă, faţă de care se
calculează UE pe specii (categorii de animale) şi fel de nutreţ.
Similar sistemului INRA, pentru România, Burlacu Gh. (1998), a
elaborat un sistem care are la bază aşa-zisa unitate de saţietate (US),
diferenţiată şi ea pentru cele trei grupe de animale (oi, vaci, tineret). Modul
de calcul al ingestibilităţii şi exprimarea acesteia în UE sau US sunt
prezentate în tabelul 8.8.
Specific acestor sisteme este faptul că valorile stabilite pentru vaci de
lapte se aplică şi la capre, iar cele stabilite pentru tineret taurin se folosesc
pentru toate categoriile de tineret în creştere, exceptând junincile (la care se
folosesc valorile stabilite pentru vaci)
Cunoscând capacitatea de ingestie (CI) a animalelor, care corespunde
cantităţii maxime de SU ingerată de animalul standard, din nutreţul de
referinţă (1,62 kg la ovine, 17 kg la vaci şi 8,5 kg la tineret taurin) şi
valoarea de încărcare/saţietate a nutreţului, se poate calcula cantitatea de SU
ingerată pentru fiecare nutreţ în parte:
CI (kgSU )
SU ingerată (kg) =
UE ( sauUS ) / kgSU
De exemplu pentru lucerna verde, la vaci, cantitatea de SU ingerată

este de 17 kg pentru lucernă verde, 16,5 pentru fânul de lucernă şi 9,4 kg
pentru paie de orz.
Lucernă verde Fân lucernă Paie orz
CI (kg SU) 17,0 17,0 17,0
UE/kg SU 1,00 1,03 1,80
SU ingerată (kg) 17,0 16,5 9,40
Referitor la SU ingerată, la rumegătoare, un aspect important îl

reprezintă influenţa pe care o are consumul de concentrate asupra ingestiei
nutreţurilor de volum. În acest sens, s-a constatat că în cazul în care la o
208
209
Consumul hranei
raţie compusă din nutreţuri de volum, consumate ad libitum se adaugă o

cantitate de nutreţuri concentrate, ingesta de SU din nutreţurile de volum
scade pe măsura creşterii ponderii concentratelor în raţie (tab.8.9), scădere
apreciată prin coeficienţi de substituţie.
Tabelul 8.9 Efectul suplimentului de concentrate asupra ingestiei paielor

de orz, la tineretul taurin
Kg concentrate/zi 0 1,5 3,0 4,5 6,0 7,5

Substanţă organică (SO)
ingerată (kg/zi)
- din concentrate - 1,20 2,40 3,60 4,80 6,00
- din paie orz 4,18 3,66 3,24 3,37 2,91 2,04
- total 4,18 4,86 5,64 6,97 7,71 8,06
SO ingerată, g/kg greutate
- din paie 12,0 10,6 9,4 9,7 8,4 5,9
- total 12,0 14,0 16,3 20,1 22,2 23,3
Sursa: Horton G.M., 1976
În această situaţie, concentratele sunt consumate rapid şi în totalitate,

cantitatea nutreţurilor de volum scăzând cu 0,6-0,2 kg la tineret (respectiv
0,8-0,3 kg la vacile de lapte), pentru fiecare kg de concentrate, dar cantitatea
totală de SU ingerată creşte (fig. 8.3)
SU ingerată (kg/zi)
Total
20
Concentrate
15
10
Nutreţ de volum
5
Cantitatea de
concentrate (kg /zi)
5 10 15
Fig.8.3 Evoluţia cantităţii de SU ingerată, la vaci (Jarrige R., 1988)
210
Variaţia coeficientului de substituţie este determinată de:

– valoarea de încărcare/saţietate a nutreţului de volum,
– nivelul optim de concentrate,
– nivelul de producţie al animalului.
Coeficienţii de substituţie sunt folosiţi în calculul cantităţii de SU
ingerată la raţiile mixte (formate din nutreţuri de volum şi concentrate)
211
Cerinţe şi norme de hrană
CAPITOLUL 9
CERINŢE ŞI NORME DE HRANĂ
În condiţiile în care hrana are ponderea cea mai mare în costurile

producţiei animale, respectiv minimum 50 % la rumegătoare (care în mod
curent consumă multe nutreţuri de volum) şi peste 60 % la nerumegătoare,
este obligatorie aplicarea unei alimentaţii corespunzătoare un consum fără
risipă şi care să asigure o utilizare cât mai bună a hranei (tab. 9.1).
Tabelul 9.1 Performanţele medii, realizate în producerea cărnii (pui de găină şi porc)
Specificare Pui de găină Porci

Vârsta la sacrificare, zile 42 150
Greutatea vie, la sacrificare, kg 2,1-2,4 105
Spor zilnic de greutate, kg/perioadă 49-56 760*
Consum de hrană, kg/perioadă 3,8-4,1 245*
Indice de consum, kg/kg 1,7-1,8 2,5
Cost hrană, în costuri totale, % 60
* de la 7,7 kg la 105 kg
În acest scop, încă de la începutul anilor 1800 s-a încercat elaborarea

unor norme de hrană (sau standarde), care după mulţi ani de cercetări
continue, efectuate pe animale de fermă, au fost perfecţionate, astfel că
astăzi ele reflectă, cu un mare grad de acurateţe, nevoile de energie şi
nutrienţi ale animalelor din diferite specii, categorii de producţie şi stări
fiziologice.
Concomitent, s-au îmbogăţit cunoştinţele referitoare la valoarea
nutritivă a celor peste 2000 de produse diferite, care se folosesc în
alimentaţia animalelor. Aceste norme sunt revizuite şi îmbunătăţite în
permanenţă, ca urmare a noilor rezultate ale cercetării ştiinţifice şi sunt
publicate periodic, sub formă de recomandări, de către organisme ştiinţifice
de specialitate.
Dintre aceste organisme, mai cunoscute în lume sunt:
ARC – Agricultural Research Council, din Marea Britanie,
212
NRC – National Research Council, pendinte de National Academy of

Sciences, din SUA,
INRA –Institut National de la Recherche Agronomique, Franţa,
În România această funcţie o îndeplineşte:
IBNA – Institutul de Biologie şi Nutriţie Animală, pendinte de ASAS
(Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice).
Cerinţele nete (sau cheltuielile fiziologice), reprezintă cantitatea de

energie şi nutrienţi, fixaţi sau secretaţi de un animal sănătos, care sa află în
condiţii optime de mediu şi primeşte o raţie echilibrată din toate punctele de
vedere (INRA, 1988).
Normele de hrană (standarde, aporturi recomandate), reprezintă
cantitatea de energie şi elemente/substanţe nutritive pe care animalul
trebuie să le ingere pentru a realiza performanţele dorite, în limitele
capacităţii sale de producţie (INRA, 1988).
În general, normele de hrană sunt mai mari decât cerinţele nete;
diferenţa rezultă din aplicarea unui aşa-zis coeficient de siguranţă sau factor
de corecţie, determinat de numeroşii factori care influenţează aceste cerinţe.
În mod curent, normele de hrană exprimă valorile minime pentru o
populaţie de animale dată de specie, vârstă, greutate şi stare
fiziologică/productivă. Or, este cunoscut că cerinţele de hrană variază, în
limite largi, chiar într-o populaţie relativ omogenă.
O alimentaţie raţională, ştiinţifică, presupune asigurarea nivelului
optim de energie şi nutrienţi; atât subalimentaţia (deficitul) cât şi
supraalimentaţia (excesul) au efect negativ asupra producţiei şi sănătăţii
animalelor (fig. 9.1), excesul unor nutrienţi putând produce intoxicaţii sau
chiar moartea animalelor. În acelaşi timp, excesul încarcă nejustificat
costurile de producţie şi nu este de dorit.
Managementul şi metodele de hrănire influenţează eficienţa utilizării
hranei, prin diferenţele care apar în privinţa metabolizării diferiţilor
nutrienţi; în plus, recomandările privind aportul de hrană nu pot ţine cont de
alţi factori cum sunt: climatul, bolile, parazitismul, prepararea nutreţurilor
etc., care influenţează cerinţele organismului şi utilizarea hranei.
Factorii majori care influenţează cerinţele de hrană ale animalelor sunt
însă, factorii genetici şi alţi factori ce ţin de individualitate.
În prezent, este dovedit faptul că între animale apar diferenţe de
cerinţe determinate genetic; astfel, se înregistrează diferenţe pentru
cerinţele în Zn la taurine, în Fe la ovine (care sunt şi foarte sensibile la Cu)
etc.
213
Performanţe
zootehnice
N1
N2
Deficit
Exces
Nivelul nutrienţilor din hrană
Fig. 9.1 Evoluţia teoretică a performanţelor zootehnice, la o populaţie de animale, în

funcţie de nivelul de asigurare a nutrienţilor în hrană (N1, N2, nutrienţi)
În ultimii 25 de ani s-au făcut progrese importante pe linia creşterii

productivităţii animalelor şi implicit a eficienţei utilizării hranei (tab. 9.2); la
porci, a crescut rata sporului zilnic de greutate cu cca. 13 %, s-a îmbunătăţit
utilizarea hranei cu cca. 17 % şi a scăzut grosimea slăninii dorsale cu cca.
46 %, ca urmare a lucrărilor de selecţie şi aplicării hibridării (Iowa State
University).
Individualitatea constituie, de asemenea, un factor important care
diferenţiază animalele, în privinţa cerinţelor de hrană, fapt dovedit atât pe
animale de laborator, cât şi pe cele de fermă.
Tabelul 9.2 Evoluţia greutăţii şi a indicelui de consum, la puii de carne
(valori medii, în ţările UE)
Anul Greutatea medie Nr. zile pentru a Indice consum
la sacrificare ajunge la 1,8 kg (kg hrană/kg spor)
1950 1,0 103 3,9
1960 1,2 80 3,7
1970 1,6 70 2,8
1980 1,7 55 2,5
1990 1,8 45 2,2
1998 1,9 40 2,0
2005 2,2 34 1,7
214
Estimarea cerinţelor de hrană

Metodele folosite pentru estimarea cerinţelor sunt numeroase şi mai
mult sau mai puţin specifice nutreţului considerat; în acest sens de remarcat
sunt:
• studiile calorimetrice, efectuate în diferite condiţii de mediu sau
nivele de alimentaţie, pentru stabilirea cerinţelor de energie;
• studiile de bilanţ al N sau mineralelor pentru estimarea cerinţelor
în proteină şi minerale;
• sacrificările de control, pentru aprecierea cerinţelor de energie şi a
utilizării acesteia în corp;
• testele de nutriţie, prin aplicarea metodologiei globale sau
factoriale, pentru estimarea cerinţelor în proteină, macroelemente
etc.
Fiecare din aceste metode are atât avantaje cât şi dezavantaje,
determinate de condiţiile în care se aplică; astfel, rezultatele obţinute prin
studiile de calorimetrie efectuate cu animale ţinute în adăpost şi în condiţii
de repaus şi post nu corespund pentru animalele întreţinute pe păşune, la
care cerinţele de energie cresc datorită activităţii de păşunat.
De asemenea, când se fac teste de nutriţie prin metoda factorială, se
folosesc valori medii ale coeficienţilor de utilizare a nutrienţilor respectivi,
dar aceşti coeficienţi sunt variabili (după vârstă, forma de producţie, sursă
etc.).
Totuşi, cerinţele, normele de hrană stabilite şi recomandate în prezent,
pentru toate speciile de animale, sunt suficient de precise, iar aplicarea lor
permite exteriorizarea potenţialului genetic al animalelor.
Exprimarea cerinţelor / normelor de hrană
Ca regulă generală, cerinţele/normele de hrană trebuie să se exprime
în acelaşi mod (unităţi de măsură) în care este exprimată şi valoarea
nutritivă a nutreţurilor.
Practic în toate ţările din Europa pentru exprimarea cerinţelor în
energie se foloseşte:
– energia metabolizabilă (EM), pentru animalele nerumegătoare,
– energia netă (EN), diferenţiat pentru lapte şi carne, pentru
rumegătoare; EN este exprimată ca atare (Mcal, MJ...) sau prin diferite
unităţi (furajere, nutritive).
215
În cazul proteinei, exprimarea se face în:

– proteină brută (PB), respectiv aminoacizi esenţiali, pentru
nerumegătoare,
– proteină digestibilă (PD) sau proteină digestibilă în intestin (PDI),
pentru rumegătoare.
Exprimarea cerinţelor în vitamine se face în unităţi internaţionale (UI)
pentru vitaminele liposolubile, sau în mg (sau mcg) pentru celelalte
vitamine. Pentru minerale, exprimarea cerinţelor se face în % din hrană sau
în grame, pentru macroelemente şi respectiv mg sau ppm pentru
microelemente (tab. 9.3).
Tabelul 9.3 Modul de exprimare a cerinţelor de energie şi nutrienţi,

în diferite sisteme de normare
Specia de animale
Cerinţe
Rumegătoare Nerumegătoare
Energie TSD; ED; EM; EN – lapte, carne EM/ kg hrană ED/kg
UF; UN – lapte, carne / zi hrană
Proteină PD; PDI, (g/zi) % PB; % AA esenţiali
g AAe/1000 kcal EM
Vitamine UI pentru A,D,E; mg pentru celelalte
Minerale g, pentru macroelemente
ppm, pentru microelemente
% din hrană (brută sau SU)
Substanţă uscată kg/zi % din nutreţ
Aprecierea statusului nutriţional al organismului

Explicarea unor tulburări determinate de aplicarea unei alimentaţii
necorespunzătoare se poate face, în anumite limite, prin aprecierea
statusului nutriţional al animalului, la un moment dat. Determinarea acestui
status este însă dificilă, metodele utilizate fiind laborioase şi costisitoare.
Nivelul diferiţilor indicatori determinaţi variază în funcţie de mai
mulţi factori, cum sunt: specia, nivelul (faza) şi tipul producţiei, prezenţa
unor aşa-zişi stresori etc.
Cel mai uşor mod de apreciere a efectului hranei asupra organismului
animal îl constituie urmărirea evoluţiei producţiei; în acest sens se folosesc
indicatori precum: greutatea la naştere, la înţărcare, la o anumită vârstă sau
216
după o anumită perioadă de timp. Sporul mediu zilnic este cel mai folosit
indicator pentru animalele în creştere şi al îngrăşat; sporul mediu zilnic
se
determină prin raportarea sporului de greutate dintr-o anumită perioadă de
timp, la numărul de zile din perioada respectivă.
spor greutate din perioadă

Spor mediu zilnic =
număr zile din perioadă
Spor greutate
din perioadă = greutate sfârşit perioadă - greutate început perioadă
Orice deficienţă a hranei este însoţită de reducerea sporului de

greutate, în măsură mai mare la animalele tinere, cu creştere rapidă.
Alimentaţia necorespunzătoare influenţează negativ şi alte producţii,
respectiv de lapte, ouă, lână, precum şi capacitatea reproductivă
(eclozionabilitatea, mortalitatea embrionară, manifestarea estrusului,
fecunditatea, resorbţia fetuşilor, viabilitatea fetuşilor...).
Examenul clinic şi analiza unor ţesuturi pot da indicaţii preţioase
asupra statusului nutriţional. Unele deficienţe de alimentaţie sunt însoţite de
simptome de carenţă sau intoxicare, specifice. În această categorie intră
rahitismul (Ca, P, vit. D), guşa (I), hemoragiile (vit.K), encefalomalacia (vit.
A şi E) etc.
Prin analiza chimică a unor ţesuturi (sânge, oase, ficat, păr etc.) sau
excreţii (fecale şi urină) se pot pune în evidenţă deficienţe de alimentaţie,
respectiv: nivelul albuminei şi ureei plasmatice (pentru proteină), nivelul
glucozei şi acizilor graşi din sânge (energie), hemoglobina (Fe), cetone în
urină (cetoză la vaci) etc.
Cerinţe pentru întreţinere şi pentru producţie

Mai ales în cazul energiei şi proteinei, cerinţele organismului animal
sunt împărţite în cerinţe pentru întreţinere şi respectiv pentru producţie.
Cerinţele pentru întreţinere corespund cheltuielilor de energie şi
nutrienţi ale organismului pentru menţinerea funcţiilor vitale (menţinerea
integrităţii tisulare, funcţionarea organismului, utilizarea nutrienţilor,
menţinerea temperaturii constante...).
217
Pe de altă parte, pentru realizarea producţiilor animale (carne -

creştere/îngrăşare, gestaţie, lapte, ouă, lână, muncă) se consumă energie şi
nutrienţi, concretizate în cerinţe pentru producţie.
În practica alimentaţiei normate stabilirea cerinţelor de hrană în
funcţie de cheltuielile pentru întreţinere şi pentru producţie se face în special
pentru vaci, oi mame şi animalele de muncă.
218
CAPITOLUL 10
CERINŢE PENTRU ÎNTREŢINERE
Starea fiziologică de întreţinere este definită ca situaţia în care

animalul îşi menţine constante greutatea şi compoziţia corporală şi nu
produce nimic (spor de greutate, lapte, muncă...) (Vermorel M., 1988).
Cerinţe de energie
Cheltuielile de energie pentru întreţinere sunt generate de:
– reînnoirea de ansamblu a substanţelor din organism,
– cheltuielile fiziologice legate de marile funcţii ale organismului,
– cheltuielile corespunzătoare ingestiei şi digestiei hranei.
Toate aceste funcţii fiziologice se fac cu un important consum de
energie rezultată din oxidarea totală a nutrienţilor absorbiţi; rezultă şi o
cantitate importantă de căldură, care se adăugă la celelalte componente ale
extra-căldurii sau energiei calorice.
Din energia cheltuită pentru întreţinere cca. 40-50 % este folosită
pentru reînnoirea ţesuturilor, 50-60 % pentru cheltuielile fiziologice şi până
la 10 % pentru ingestia şi digestia hranei (mai puţin pentru nutreţurile
concentrate şi mai mult pentru cele de volum).
Cerinţele minime de energie pentru întreţinere corespund noţiunii de
metabolism bazal (MB), noţiune abstractă, care nu poate fi măsurată direct;
cu toate acestea, metabolismul bazal se apreciază prin cantitatea de căldură
produsă de organismul animal, în anumite condiţii, respectiv:
– stadiu post-absorbativ (repaus digestiv de minim 12 ore, la om),
– stare de relaxare fizică şi mentală,
– stare de veghe, în poziţie culcat,
– condiţii de neutralitate termică.
Aceste condiţii se pot obţine numai la om; la animale, metabolismul în
post, corespunde:
– stadiului post-absorbativ,
– lipsei de activitate,
– condiţiilor de neutralitate termică.
219
Cerinţe pentru întreţinere
La animalele rumegătoare, stadiul post-absorbativ este, practic,

imposibil de realizat, dar se consideră că absorbţia digestivă este neglijabilă
când QR = 0,7 sau când producţia de CH4 este redusă (sub 1 l/zi la
rumegătoarele mici şi sub 2 l/zi la bovine); aceste condiţii se obţin din a
treia zi de post.
La monogastrice, condiţiile respective sunt realizate după 2 zile de
post la păsări, 1-2 zile la porci şi 2-3 zile la rumegătoare (Blaxter K.L.,
1967).
Rata metabolismului bazal (RMB) este diferită în funcţie de ţesut (mai
mare în creier decât în oase), iar în corp variază în funcţie de proporţia
diferitelor ţesuturi.
Pentru orice grup de animale de acelaşi tip (de ex. mamifere), RMB
este proporţională cu greutatea corpului, conform ecuaţiei alometrice.
Creşterea alometrică este un model de creştere regulată şi sistematică astfel
încât masa sau dimensiunile unui organ sau ale unei părţi din corp se pot
exprima prin raportarea lor la masa totală, conform ecuaţiei alometrice:
y = bxα
unde: y = masa organului, x = masa organismului, α = coeficientul de
creştere a organismului, iar b = o constantă.
În principiu, RMB este aproximativ constantă dacă se raportează la
suprafaţa corporală sau la greutatea metabolică, respectiv greutatea
corporală ridicată la puterea 0,75 (G 0,75) (tab.10.1).
Tabelul 10.1 Variaţia greutăţii metabolice (G0,75) în funcţie de greutatea
corporală (G)
G G 0,75 G G 0,75 G G 0,75

1 1,00 100 31,6 600 121,2
5 3,34 200 53,2 700 136,1
10 5,62 300 72,0 800 150,4
30 12,82 400 89,0 900 164,3
50 18,80 500 105,7 1000 177,8
Relaţia dintre suprafaţa corporală şi RMB a fost stabilită de Rubner

(1883), prin aşa-zisa legea suprafeţei, conform căreia la animalele
homeoterme RMB este de 1000 kcal/m2 de suprafaţă corporală; această
lege prezintă interes mai ales intraspecific şi mai puţin între specii (tab. 10.2).
220
Tabelul 10.2 Cantitatea de extra-căldură produsă la diferite

specii de animale
Specia Greutate kcal pe 24 ore, pe

corporală (kg) kg greutate m2 de suprafaţă
Elefant 3672 13,4 2060
Taur 600 20,0 1890
Cal 440 11,3 948
Porc 128 19,1 1078
Câine 15 51,5 1039
Găină 2 71,0 943
Şoarece 0,02 212,0 1188
Sursa: Lawrance D.L., 1991
Dat fiind faptul că suprafaţa corporală a animalelor este greu de

stabilit, cel mai adesea RMB se exprimă la greutatea metabolică, apreciată
diferit, în timp, respectiv ca G 0,66, G 0,73, ca în final Kleiber (1947) să
propună o relaţie valabilă pentru toate speciile:
MB (kcal) = Q x G 0,75
unde: Q = 70 la toate mamiferele homoterme (dar poate fi 2 la
poichiloterme) şi 83 la păsări; G = greutatea corporală exprimată în kg.
Raportată la greutatea metabolică (tab. 10.3), RMB are valori apropiate,
la diferitele specii de animale.
Dacă se raportează RMB la kg greutate corporală, se constată că
aceasta scade pe măsura creşterii greutăţii.
Metabolismul bazal, respectiv cerinţele de energie pentru întreţinere,
variază în funcţie de o serie de factori dependenţi de:
– specia, rasa, tipul
• animal – vârsta
– sexul
– individualitatea
• alimentaţie – durata postului

– felul nutreţului
221
• condiţiile – stabulaţie
de exploatare – păşunat
– temperatura ambiantă, climat
Tabelul 10.3 Rata metabolismului bazal la diferite specii de animale
Specia Greutate kcal pe 24 ore, pe

corporală (kg) kg greutate kg 0,75
Colibri 0,010 222 72
{oarece 0,100 124 70
Găină 2 69 68
Oaie 50 27 72
Porc 100 22 70
Vacă 500 15 71
Taur 1000 12 71
medie 70,5
Sursa: Gebhardt M., 1981
Specia, rasa, tipul, influenţează semnificativ cerinţele de energie

pentru întreţinere; astfel, la bovine cerinţele sunt mai mari cu 20-30 %
comparativ cu cele pentru ovine; cerinţele raselor de lapte sunt mai mari cu
cca. 13 %, faţă de cele ale raselor de carne (Vermorel M., 1988).
O explicaţie a acestui fapt poate fi şi originea acestor două specii,
bovinele fiind originare din ţările reci, iar oile din cele calde; un metabolism
bazal scăzut este indispensabil pentru a rezista la temperaturi ridicate.
Vârsta este unul dintre factorii cei mai importanţi care influenţează
RMB, respectiv cerinţele de energie pentru întreţinere; exprimat în raport cu
funcţia Gh, metabolismul bazal, la mamifere, trece printr-un maximum în
perioada de tineret, după care scade. De exemplu, RMB = 132 kcal/24
ore/kg 0,75 la miei în vârstă de 1 săptămână şi numai 59 kcal/24 ore/kg 0,75
la oi la vârsta de 4 ani; şi la bovine RMB scade substanţial în funcţie de
vârstă, dar scăderea este mai redusă decât la ovine. Explicarea acestor
diferenţe în funcţie de vârstă, poate fi găsită şi în proporţia mai mare de
grăsimi corporale la animalele adulte şi în activitatea metabolică mai redusă
a ţesutului gras; la vârste egale, oile sunt mai grase decât bovinele.
Odată cu înaintarea în vârstă, scade intensitatea oxigenării şi izolaţia
ţesuturilor periferice, fapt ce poate explica şi el diferenţele de RMB între
specii şi rase.
222
Sexul influenţează MB, astfel că la animalele castrate,

metabolismul bazal este mai scăzut decât la cele necastrate, iar la masculi
este mai ridicat decât la femele (diferenţele pot fi de 15-20 %).
Individualitatea, prin diferenţele de status hormonal, determină
diferenţe ale RMB de ordinul a 6-8 %, fapt ce trebuie luat în considerare la
stabilirea normelor de hrană.
Durata postului, influenţează MB; astfel, la o oaie de 60 kg, RMB
este de 1270 kcal/zi după 4 zile de post şi de doar 1157 kcal/zi , după 11 zile
de post (Lawrance D.L., 1991). Această scădere este pusă pe seama
reducerii activităţii metabolice; se pare însă, că nu este vorba de o diminuare
globală a metabolismului, ci mai ales de o reducere a taliei celulelor cu
metabolism ridicat (ficat, intestin, inimă), asociată cu scăderea greutăţii
corporale.
Felul nutreţului, în special conţinutul lui în pereţi celulari, gradul de
lignificare şi forma de prezentare, influenţează cheltuielile de energie pentru
ingestie, care reprezintă din consumurile energetice pentru întreţinere cca.
1 % pentru concentrate şi până la 8 % pentru fân.
Întreţinerea animalelor legate sau în stabulaţie determină diferenţieri
în privinţa cheltuielilor de energie pentru întreţinere. Astfel, în stabulaţie
liberă, rumegătoarele cheltuiesc suplimentar energie pentru întreţinere,
datorită activităţilor fizice pe care le efectuează (în primul rând mişcare) şi
care sunt consumatoare de energie (tab. 10.4).
Tabelul 10.4 Consumurile energetice pentru diferite activităţi fizice, la rumegătoare
Consum de energie pe kg
Activitatea
greutate corporală
Poziţia în picioare (comparativ cu poziţia culcat) 2,39 kcal
Schimbare poziţie (culcat, în picioare) 0,06 kcal
Deplasare – pe teren orizontal 0,62 kcal/km
Deplasare – pe teren înclinat 6,69 kcal/km
Mâncat (prehensiune, şi mestecare) 0,62 kcal
Rumegare 0,48 kcal
Sursa: CSIRO, Australia, 1990
Animalele la păşune efectuează o importantă activitate suplimentară,

determinată de deplasarea pentru culegerea hranei; în acest caz consumurile
suplimentare de energie depind de producţia de masă verde, înclinaţia
solului, palatabilitatea plantelor la păşune (care determină deplasări mai
multe sau mai puţine pentru a alege) etc. În cazul întreţinerii animalelor pe
223
păşune, cerinţele de energie pentru întreţinere sunt mai mari cu 20-70 % (tab.
10.5).
Tabelul 10.5 Variaţia cerinţelor de energie pentru întreţinere, în funcţie de

sistemul de creştere
Specia de animale, greutate

Vaci, 600 kg Oi, 60 kg Capre, 60 kg
Specificare
kcal (%) kcal (%) kcal (%)
ENL/zi ENL/zi ENL/zi
În stabulaţie (la grajd) 8500 100 1210 100 1380 100
La păşune:
- abundenţă, calit. bună 10200 120 1445 119 1650 120
- rară, 11050 130 1564 129 1785 129
- îmbunătăţită 11900 140 1785 147 2040 148
Transhumanţă 1870 154
Alpaj 2040 168
Sursa: Vermorel M., 1988
Temperatura ambiantă şi climatul. Menţinerea temperaturii corporale

constante, la animalele homeoterme, presupune o producţie permanentă de
căldură care se pierde prin radiaţie, convecţie şi evaporaţie. Această pierdere
de căldură depinde de diferenţa de temperatură între animal şi mediu.
În condiţiile în care animalele sunt întreţinute în limitele zonei de
neutralitate termică (tab.10.6), nu se înregistrează pierderi de căldură.
Tabelul 10.6 Zona neutralităţii termice, la diferite specii de animale
Specia Zona de neutralitate termică

Ovine 13-14 0C
Porcine 20-22 0C
Caprine 20-28 0C
Iepuri 27-28 0C
Păsări 16-25 0C
Cobai 32-33 0C
Sursa: Sauvant D., 1990
Zona de neutralitate termică poate varia însă, mai ales în privinţa

temperaturii critice, în funcţie de mai mulţi factori (de ex. la oi, lungimea
fibrelor de lână).
224
Din cele prezentate anterior, referitor la cerinţele de energie pentru

întreţinere, rezultă că producţia de căldură este cu atât mai mică (raportată la
kg de greutate corporală), cu cât greutatea corporală este mai mare, dat fiind
faptul că aceste cheltuieli de energie sunt legate de suprafaţa corporală.
Un animal de talie mică are suprafaţa corporală relativă mai mare
decât un animal de talie mare, pierderile de căldură, fiind mai mari în primul
caz.
În acest sens, Kleiber (1967) a arătat că dacă un taur ar avea un
metabolism la fel de intens ca la şoarece, ar avea o temperatură cutanată
peste punctul de fierbere al apei pentru a putea să elimine căldura produsă la
o viteză egală cu cea a producţiei sale metabolice. Pe de altă parte, dacă un
şoarece ar avea un metabolism egal cu cel al taurului, pentru a-şi menţine
temperatura corporală ar trebui să aibă o blană cu grosimea de 20 cm.
În concluzie, se poate spune că activitatea metabolică este o
constrângere în faţa măririi taliei animalelor (în special la rumegătoare),
deoarece căldura produsă trebuie să fie eliminată rapid, pentru ca
temperatura corporală să nu antreneze o denaturare a proteinelor enzimatice.
Determinarea cerinţelor energetice pentru întreţinere

În principiu, la animalele adulte, stabilirea cerinţelor de energie pentru
întreţinere se face în funcţie de greutatea metabolică, conform relaţiei
(pentru mamifere):
kcal EN/zi = 70 x G0,75
pe baza căreia au fost formulate mai multe relaţii, pe specii:
– pentru vaci:
UFL/zi = 1,4 + 0,6 G:100 (INRA,1988)
relaţia, corespunde celor 70 kcal / kg 0,75
de ex. vacă de 600 kg

UFL/zi = 1,4 + 0,6 G : 100
1,4 + 0,6 x 600 : 100 = 5,0 UFL
kcal ENL/zi = 70 x G 0,75
70 x 121,1 = 8484 kcal ENL
8484 : 1700 = 5,0 UFL
225
– pentru porci:
0,75
kcal EM/zi = 109 x G (ARC, 1981)
kcal EM/zi = 97 x G 0,75 (Johnson şi Farrell, 1986)
Pentru animalele în creştere nu se practică calcularea diferenţiată a
cerinţelor de hrană pentru întreţinere şi respectiv, pentru producţie.
Cerinţe de proteine
Cerinţele de proteine pentru întreţinere corespund cheltuielilor
generate de reînnoirea proteinelor din organism, proces de sinteză şi
degradare care are loc chiar şi la animalele aflate în post.
Din acest proces rezultă cantităţi, relativ importante, de substanţe
azotate, ce sunt eliminate din organism prin:
– fecale, în principal la rumegătoare, eliminările fiind formate din
descuamări ale epiteliului intestinal şi mai ales, azot microbian (din rumen,
intestin gros şi cecum);
– urină, mai ales la monogastrice, eliminările de N pe această cale
reprezentând cota parte de N rezultat din degradarea proteinelor endogene,
– pe alte căi: descuamări ale pielii, transpiraţie, sebum, fanere,
eliminări relativ mici şi deci cu importanţă redusă sub aspect cantitativ.
Atât eliminările de N endogen din fecale, cât şi cele din urină, sunt
dificil de stabilit; în cazul eliminărilor prin fecale, ele depind de cantitatea
de substanţă uscată ingerată (0,4-0,7 g N/ kg SU ingerată).
Eliminările de N endogen urinar sunt relativ constante dacă se
raportează la metabolismul bazal şi variabile dacă se raportează la greutatea
corporală (tab. 10.7).
Tabelul 10.7 Eliminările de N endogen prin urină, la diferite specii

Specia g N/kg greutate corporală Specia g N/kcal MB
Păsări 0,81 Şoarece 2,9
Iepuri 0,70 Şobolan 2,4
Câini 0,58 Cocoş 2,3
Om 0,15 Iepuri 2,6
Ovine 0,16 Câine 2,8
Bovine 0,18 Porumbel 2,9
Porcine 0,22 Om 2,3
- notă: pe kg 0,75; N urinar = 145 mg
226
Determinarea cerinţelor de proteină pentru întreţinere
În principiu, cerinţele de proteină pentru întreţinere se stabilesc în

funcţie de cheltuielile de proteină raportate la greutatea metabolică. Sub
acest aspect, pentru rumegătoare apar diferenţe între diferitele recomandări
(tab. 10.8).
Tabelul 10.8 Cerinţe de proteină pentru întreţinere
Specificare Bovine Ovine Caprine

g PDI/kg greutate metabolică
- Verité R şi col. (INRA,1988) 3,25 2,50 2,30
- Burlacu Gh. şi col., (IBNA,1998) 2,30 3,45 (3,98*) 2,39
*/ pentru mioare
Pentru animalele monogastrice, cerinţele de proteină pentru întreţinere

se pot stabili (exprima) şi în aminoacizi, mai ales în cei esenţiali. Pentru
aceasta este necesară cunoaşterea conţinutului mediu în aminoacizi a
substanţei corporale şi respectiv, turnoverul proteic (Sauvant S., 1990).
Cerinţele de vitamine
În literatura de specialitate sunt puţine date referitoare la cerinţele de

vitamine pentru întreţinere, atât datorită dificultăţilor de determinare
separată (pentru întreţinere, respectiv producţie) a acestor cerinţelor, cât şi
faptului că în cazul vitaminelor nu se face această distincţie.
Totuşi, pentru rumegătoare se recomandă următoarele niveluri
vitaminice, care trebuie asigurate prin hrană (Wolter R., 1988):
Categoria de UI/kg SU
animale vitamina A vitamina D vitamina E
Vaci, 600 kg 4000 1200 15
Oi 2700 15
Pentru monogastrice, se fac recomandări globale pentru aportul de

vitamine (întreţinere şi producţie).
227
Cerinţele de minerale
Cerinţele de minerale ale animalelor, mai ales pentru rumegătoare, se
exprimă raportate la SU a raţiei, respectiv prin g/kg SU din raţie sau în g/zi
şi animal, în cazul macroelementelor (tab.10.9).
Tabelul 10.9 Cerinţele de minerale pentru întreţinere
Ca P K Na Cl Mg
Vaci, 600 kg, g/zi 36,0 27,0 39,0 8,0 15,0 8,0
Oi, 50 kg, g/zi 3,5 2,5 2,0 1,0 1,0
Capre, 50 kg, g/zi 3,5 2,5
Iepuri, % 0,8 0,4
Sursa: diferiţi autori
228
CAPITOLUL 11
CERINŢE PENTRU REPRODUCŢIE
În producţia animală nu se urmăreşte numai obţinerea unor producţii

ridicate în condiţii de utilizare eficientă a hranei, ci şi o continuă
îmbunătăţire a potenţialului de reproducţie.
Producţia şi reproducţia sunt legate între ele, în mod diferit de la
specie la specie; cea mai strânsă legătură, sub acest aspect, se înregistrează
la vacile de lapte, fapt pentru care în acest caz şi atenţia acordată este mai
mare.
În privinţa cerinţelor de hrană pentru funcţia de reproducţie, sunt
diferenţe mari între masculi şi femele.
Cerinţe pentru masculii de reproducţie
Producţia ejaculatului constituie un proces metabolic important, care

este asociat cu creşterea metabolismului.
La toate speciile de animale domestice, masculii sunt apţi pentru
împerechere tot timpul anului (inclusiv berbecii şi armăsarii), însă cea mai
mare capacitate de reproducţie se înregistrează la vieri.
Spermatogeneza are loc în testicul, ejaculatul este format din
spermatozoizi şi plasmă spermatică.
Componenţa ejaculatului. În funcţie de specia de animale, ejaculatul
conţine proporţii diferite de apă şi respectiv, substanţă uscată (tab. 11.1); în
substanţa uscată, componenta principală este proteina, care reprezintă între
33,3 % la berbec şi 74 % la vier. Dintre minerale, în cantităţi mai importante
se găsesc Na, Cl, şi K.
Având în vedere volumul mediu al ejaculatului şi compoziţia lui,
cantitatea de substanţe eliminate de reproducătorii masculi pe această cale
este redusă, chiar şi în cazul folosirii intense la montă (2 monte pe zi) (tab.
11.2). Raportată la greutatea corporală, această producţie este foarte mică,
situându-se între doar 0,28 g (la berbec) şi 5,62 g (la vier) de substanţă
uscată la 100 kg greutate vie şi doar 0,08 g (la berbec) şi 4,16 g (la vier) de
proteină la 100 kg greutate vie.
229
Cerinţe pentru reproducţie
Tabelul 11.1 Compoziţia ejaculatului, la diferite specii de animale
g/100 ml
Componente Specia
Vier Armăsar Taur Berbec
Apă 95,0 98,0 90,0 85,0
Substanţă uscată 5,0 2,0 10,0 15,0
Proteină brută 3,7 1,0 6,8 5,0
Sodiu 0,65 0,07 0,27 0,19
Potasiu 0,24 0,06 0,14 0,09
Clor 0,33 0,27 0,18 0,08
Acid citric 0,13 0,026 0,72 0,14
Alte: gliceril fosforilcolină, fructoză, inozitol, Ca, Mg, P.......
pH 7,5 7,4 6,9 6,9
Tabelul 11.2 Eliminările de substanţe, prin ejaculat
Specificare Vier Armăsar Taur Berbec

ml/ ejaculat 225 80,0 7,00 1,12
Substanţă uscată, g 11,25 1,60 0,70 0,17
Proteină brută, g 8,32 0,80 0,48 0,06
Sodiu, g 1,46 0,05 0,02
Potasiu, g 0,54 0,22 0,01
Clor, g 0,29 0,02
Cantităţi eliminate, g / 100 kg corp:
Proteină brută, g 4,16 0,16 0,24 0,08
Greutatea corporală 200 500 1000 70
considerată , kg
Apreciată numai prin cantitatea de substanţe eliminate prin ejaculat,

activitatea reproducătorilor masculi este puţin însemnată, din acest punct de
vedere cel mai puţin solicitaţi fiind berbecii, iar cel mai mult vierii.
Ca urmare, activitatea reproducătorilor masculi trebuie apreciată
îndeosebi prin parametrii calitativi ai materialului seminal, care sunt decisivi
pentru menţinerea şi perpetuarea speciei (Gebhardt G., 1981).
230
Influenţa alimentaţiei. Producţia materialului seminal este influenţată

de mulţi factori, dependenţi atât de animal, cât şi de mediu; între factorii de
mediu, alimentaţia ocupă un loc important.
Aprecieri mai recente referitoare la influenţa alimentaţiei asupra
reproducţiei la masculi consideră că, în timp, aceasta a fost supraapreciată,
rezultând unele recomandări, nefundamentate ştiinţific, atât cu privire la
normele de hrană, cât mai ales la calitatea proteinelor ce trebuiesc folosite în
hrana masculilor de reproducţie.
O alimentaţie raţională a masculilor de reproducţie trebuie să ţină
cont de câteva aspecte care sunt caracteristice acestei categorii de animale.
O sensibilitate mai mare faţă de alimentaţie se înregistrează la
reproducătorii tineri (care încă nu şi-au terminat creşterea), subalimentaţia
influenţând atât greutatea, cât mai ales vârsta la pubertate (tab. 11.3)
Tabelul 11.3 Efectul nivelului de alimentaţie (aport energie),

asupra vieruşilor în creştere
Experiment 1 Experiment 2
Specificare Nivel de hrănire Nivel de hrănire
ad-libitum 30 % din ad-libitum 30 % din
ad-libitum ad-libitum
Consum kg nutreţ/zi 3,02 1,08 2,96 1,60
Spor mediu zilnic, kg 0,95 0,60 0,69 0,41
Vârsta la pubertate, zile 173 194 (+11) 159 170 (+11)
Greut. la pubertate, kg 101 92 (-11) 97 92 (-5)
Sursa: Wahlstorm R.C., 1991 (după Friend, 1976)
La nerumegătoare, influenţa alimentaţiei asupra reproducţiei este mai

mare decât la rumegătoare, în special sub aspectul aportului şi calităţii
proteinei din hrană.
Aportul de energie influenţează negativ funcţia de reproducţie,
îndeosebi când este excedentar şi în mai mică măsură în cazul unui deficit;
deficitul de energie are influenţă semnificativă asupra producţiei seminale
numai dacă este accentuat şi de mai lungă durată; de exemplu, un aport de
energie superior normelor cu până la 30 % sau inferior acestora cu până la
50 %, nu a influenţat semnificativ cantitatea şi calitatea materialului seminal
la berbec, dacă durata pe care s-a practicat nu a depăşit 2-3 luni (Gebhardt
G., 1981).
231
Aportul de proteine, ca şi în cazul energiei, are importanţă asupra

reproducătorilor masculi numai dacă devierile faţă de cerinţe sunt mari şi de
lungă durată. Astfel, la taurii de reproducţie, efectele diminuării aportului de
proteină (cu 25-35 % faţă de cerinţe) au influenţat volumul, concentraţia şi
alţi parametri ai ejaculatului, numai în situaţia în care durata subalimentaţiei
proteice a fost de lungă durată (cca. 1 an) (Gebhardt G., 1981).
Mai sensibili, sub acest aspect, sunt berbecii, armăsarii şi vierii,
datorită compoziţiei spermei lor (mai multă plasmă spermatică).
Aportul de vitamine şi minerale, iar la vieri şi de aminoacizi esenţiali,
are influenţă mai mare asupra ejaculatului; la vieri şi vieruşi, nivelul lizinei
şi al aminoacizilor sulfuraţi din hrană, se pare că are cea mai mare influenţă
asupra cantităţii şi calităţii spermei, deoarece aceşti aminoacizi se epuizează
primii în procesul de spermiogeneză.
La masculii de reproducţie, efectele negative ale unui aport deficitar
de energie şi nutrienţi sunt, în general, reversibile; revenirea la parametrii
normali este însă de lungă durată (cca. 2 luni).
Cerinţe de energie
Cu toate că cercetările referitoare la cerinţele de hrană pentru
reproducătorii masculi sunt încă insuficiente, se pot formula unele concluzii
referitoare la acest aspect.
Astfel, stabilirea cerinţelor numai pe baza energiei şi a substanţelor
din ejaculat şi în funcţie de intensitatea folosirii la montă, nu corespunde
realităţilor fiziologice ale acestei categorii de animale; pe de altă parte
recomandările mai vechi sunt exagerate atât în privinţa nivelului cât şi a
calităţii unor nutrienţi (ex. proteină).
Stabilirea cerinţelor de energie ale masculilor de reproducţie trebuie să
ţină cont de unele aspecte specifice acestei activităţi, precum:
– performanţa fiziologică ridicată a ţesutului testicular (mai multe
miliarde de spermatozoizi/zi, fiecare fiind purtător al codului genetic),
– actul sexual presupune consum de energie, la fel şi reglarea
temperaturii în testicul şi epididim (mai mică cu 4-7 0C decât în restul
corpului),
– transportul spermatozoizilor prin epididim (30-80m, durând cca. 2
săptămâni) presupune consum suplimentar de energie.
Având în vedere aceste aspecte, cerinţele de energie, date de greutatea
corporală şi de intensitatea folosirii la montă, sunt superioare cerinţelor de
întreţinere cu:
232
– 10-12 % la tauri şi vieri,

– 5 % la armăsari,
– 15-25 % la berbeci, la care se au în vedere şi cerinţele pentru
creşterea lânii şi intensitatea folosirii la montă.
Astfel calculate, cerinţele corespund cu cele recomandate de INRA
pentru tauri, berbeci şi vieri de reproducţie; pentru armăsarii de reproducţie,
normele INRA recomandă un plus de energie, peste nivelul cerinţelor de
întreţinere), de până la 35-40 % la armăsarii din rase uşoare (500-600 kg) şi
respectiv de 10-15 % la cei grei (800-900 kg), în condiţiile efectuării unei
activităţi intense de montă (minimum 2 monte pe zi).
Cantitatea de proteină eliminată prin ejaculat este relativ scăzută
reprezentând o proporţie foarte redusă din proteina ingerată (tab 11.4) atât în
cazul în care raportarea se face la proteina totală ingerată (0,10-5,9 %), cât şi
în cazul raportării numai la cantitatea de proteină administrată peste nivelul
cerinţelor de întreţinere (0,22-16,6 %).
Tabelul 11.4 Randamentul folosirii proteinei în producţia spermatică, în cazul

folosirii intense la montă
Specia
Specificare
Vier Armăsar Taur Berbec
Greutate corporală, kg 200 500 1000 70
Proteină ingerată/zi, g* 300 620 610 120
Proteină eliminată prin ejaculate, 16,64 1,60 0,96 0,12
g/zi**
Randamentul global de utilizare al 5,9 0,26 0,16 0,10
proteinei (%)
Consum proteină pentru întreţinere, 200 350 580 65
g/zi*
Aport suplimentar pentru montă, 100 270 30 55
g/zi
Randamentul de utilizare al
proteinei administrate peste 16,6 0,60 3,20 0,22
necesarul de întreţinere (%)
* norme INRA; ** două monte/zi
233
O utilizare mai bună se înregistrează în cazul vierilor, datorită

nivelului relativ scăzut al aportului de proteină, recomandat atât de INRA cât
şi de NRC (respectiv, 12-14 % PB în nutreţ la un consum zilnic de 2,5 kg
nutreţ).
În acelaşi timp, se constată că recomandările privind aportul de
proteină pentru masculii de reproducţie folosiţi la montă depăşesc nivelul
celor pentru întreţinere, cu circa:
– 5 % la tauri şi vieri,
– 20-55 % la armăsari,
– 25-70 % la berbeci.
La armăsari şi berbeci, în cazul folosirii intense la montă (2 monte/zi
şi peste) se recomandă un aport suplimentar de proteină de până la 55 % (la
armăsari), respectiv 70 % (la berbeci), faţă de necesarul pentru întreţinere.
Dacă pentru erbivore calitatea proteinelor folosite în alimentaţia
masculilor de reproducţie prezintă o importanţă mai redusă, la vieri aportul
aminoacizilor indispensabili este esenţial pentru buna desfăşurare a
activităţii de reproducţie; nivelul lizinei şi al aminoacizilor sulfuraţi în
hrana vierilor trebuie să fie de 0,40 % (lizină) şi respectiv 0,27-0,30 %
(metiocistina).
Cerinţe de vitamine
Producerea spermei este un proces fiziologic în care vitaminele joacă

un rol foarte important; dintre vitamine, un rol deosebit şi au cele
liposolubile şi în primul rând vitamina A; la vieri, unele recomandări pentru
această vitamină ajung până la 60000 UI/zi (Gebhardt G., 1981), cu mult
peste alte recomandări, mai recente (tab. 11.5).
Compararea diferitelor date cu privire la aportul de vitamine pentru
reproducători masculi evidenţiază diferenţe relativ mari între autori; cele
mai multe precizări în privinţa aportului de vitamine sunt pentru vieri.
Pentru erbivore se recomandă (INRA,1988) un aport zilnic de:
– 45000 UI vitamina A şi 18000 UI vitamina D, pentru tauri şi
armăsari, respectiv
– 3800 UI vitamina A, pentru berbeci;
Se consideră că prin sinteza microbiană din rumen se asigură
necesarul de vitamine hidrosolubile.
234
Tabelul 11.5 Cerinţele în vitamine pentru vieri

Sursa
Vitamine Gebhardt G., Wahlstorm R.C*.,
INRA*, 1989
1981 1991
UI / kg SU
A 7000 5000 4000
D 700 1000 400
mg / kg SU
E 35 10 20
B1 1,8 1 ?
B2 4-6 3 5
B6 4-6 ? ?
B12 10-15 0,02 20
Niacină 25-30 10 35
Acid pantotenic 10-15 8 20
Biotină ? 0,1 ?
Colină 600-800 500 500
?- lipsă date; * la un consum de cca. 2,5 kg nutreţ pe zi
Cerinţe de minerale
Cu toate că prin spermă se elimină cantităţi foarte mici de minerale,
datorită rolului lor biologic deosebit, ele sunt esenţiale pentru buna
desfăşurare a procesului de reproducţie. În privinţa macroelementelor, este
importantă asigurarea unui raport mai strâns (1,2-1,3/1) între Ca şi P;
important este şi aportul în unele microelemente implicate direct în funcţia
de reproducţie (tab. 11.6).
Tabelul 11.6 Cerinţe de minerale, pentru reproducătorii masculi
Vieri Rumegătoare Vieri

Minerale
Gebhardt G., 1981 (INRA,1988) Wahlstorm R.C*., 1991
g /kg SU
Ca 6-8 5,5-6,0 6,5
P 5-6 3,5-4,0 5
Na 2 ? ?
mg / kg SU
Cu 5 10 6
Zn 50 50 75
Mn 30 50 20
I 0,2-0,4 0,2-0,8 0,15
Se 0,1-0,2 0,1 0,1
235
Cerinţe pentru femelele de reproducţie
Aprecierea efectului nutriţiei asupra performanţelor de reproducţie ale

femelelor este deosebit de dificilă; această dificultate este accentuată de
faptul că femelele sunt capabile să acopere deficienţele nutriţionale minore.
Răspunsul pozitiv sau negativ faţă de nutriţie este greu de estimat şi
datorită variaţiilor individuale în privinţa cerinţelor de hrană precum şi a
numeroşilor factori de mediu care influenţează răspunsul femelelor faţă de
nutriţie.
Ca regulă generală se consideră că, în cazul femelelor de reproducţie,
influenţa nutriţiei este mai puţin evidentă decât în cazul animalelor în
creştere rapidă, dar mult mai evidentă decât în cazul animalelor aflate în
starea fiziologică de întreţinere.
Influenţa alimentaţiei în perioada prepubertală, a fost studiată atent,
la toate speciile de animale. Concluzia generală este că mai ales
subalimentaţia energetică întârzie apariţia pubertăţii şi reduce greutatea
corporală, la vârsta respectivă (tab. 11.7).
Nivelul proteic al hranei, influenţează atât greutatea cât şi vârsta la
pubertate; subalimentaţia proteică reduce greutatea şi creşte vârsta la
pubertate. În acelaşi timp, s-a înregistrat o scădere a numărului de corpi
galbeni (la scrofiţe), fără a fi afectată supravieţuirea embrionilor (Jones R.D.
şi col., 1974).
Tabelul 11.7 Influenţa aportului de EM asupra scrofiţelor de reproducţie
Specificare Nivel de hrănire

ad-libitum 62 % din ad-libitum
EM ingerată (kcal/zi) 8920 5530
Vârsta la pubertate (zile) 201 217 (+16)
Greutatea corporală la vârsta
pubertăţii (kg) 91 74 (-15)
Sursa: Anderson L.L şi col., 1972
Pe de altă parte, este foarte controversată relaţia dintre sporul ridicat

de creştere (la juninci) şi dezvoltarea ţesuturilor secretoare, respectiv
producţia de lapte (Sejresen K.J. şi col., 1982); în acest sens, a fost pusă în
236
evidenţă influenţa nefavorabilă a unui spor zilnic de creştere ridicat, în

perioada prepubertală, asupra dezvoltării parenchimului din glanda mamară;
este neclară, însă, legătura dintre ţesutul parenchimatos şi scăderea
producţiei de lapte.
Supraalimentaţia (în special cea energetică) până la apariţia maturităţii
sexuale, reduce fertilitatea.
Totuşi, se consideră că este posibilă realizarea la juninci în perioada
prepubertală, a unui spor mediu zilnic de 900-1000 g, dacă este un echilibru
corect între aportul de proteină şi energie.
Influenţa alimentaţiei înaintea estrului, este diferită de la o specie la
alta; astfel, la scroafe, o supraalimentaţie (în special energetică, numită
alimentaţie flushing) prin creşterea cantităţii de nutreţ consumat de la 2 kg la
3-3,5 kg/zi, aplicată pe o perioadă de 11-14 zile înaintea estrului (sau
montei), determină o creştere a ratei de ovulaţie (cu cca. 2 ovule mature), şi
implicit a numărului purceilor fătaţi. La acest şoc energetic răspund
scroafele mai slabe. Continuarea supraalimentaţiei după montă, s-a constatat
că determină o creştere a mortalităţii embrionare.
La oi, aplicarea unei supraalimentaţii energetice (cu 20-30 % peste
nivelul de întreţinere), cu cca. 3-4 săptămâni înainte şi după montă,
determină o creştere a ratei ovulaţiei, urmată de creşterea proporţiei fătărilor
gemelare (cu 5-20 %); la oi, flushing-ul scurt nu are efect, la fel ca şi
aplicarea lui în vârful sezonului de montă, sau la oi grase.
O supraalimentaţie prelungită, în special ca nivel energetic,
influenţează negativ ciclul sexual; îngrăşarea determinată de
supraalimentaţie este urmată de atenuarea intensităţii estrului, reducând
fecunditatea, şi putând duce chiar la aşa-numita sterilitate de obezitate.
Metabolismul femelei gestante. Modificările fiziologice care au loc în
corpul femelei, după fecundare şi nidarea embrionului, au ca scop
menţinerea vieţii germinative şi depozitarea unor substanţe (N, Ca, P...) şi a
energiei, în scopul dezvoltării normale a fetusului/fetuşilor şi pregătirii
producţiei viitoare de lapte.
În timpul gestaţiei, domină latura anabolică a metabolismului
(anabolismul de gestaţie), foarte intensă în special în ultima treime a
perioadei de gestaţie; în această perioadă se realizează peste 70 % din
greutatea la naştere a fetuşilor, atât la vaci (tab. 11.8) cât şi la oi (tab. 11.9),
respectiv la alte specii.
Pe parcursul gestaţiei consumul de hrană creşte, până la stadiul
gestaţiei avansate, când se înregistrează o scădere cu 20-40 % (în special la
rumegătoare), determinată de reducerea volumului tubului digestiv (ca
urmare a creşterii volumului uterului gestant).
237
Pe timpul gestaţiei creşte absorbţia nutrienţilor, în special a

mineralelor şi proteinelor, energia fiind, de asemenea mai bine valorificată.
Tabelul 11.8 Depunerea unor nutrienţi în fetus, ţesuturi uterine şi glanda mamară,
la vaci, în diferite perioade ale gestaţiei
Zile după Depuneri uterine şi fetale/zi Depuneri de proteine
Montă kcal energie Proteină (g) Ca (g) P (g) în glanda mamară
100 40 5
150 100 14 0,1
200 235 34 0,7 0,6 7
250 560 83 3,2 2,7 22
280 940 144 8,0 7,4 44
Cerinţe zilnice
pentru întreţinere 7500 395 30 22
la vaci, 500 kg*
Sursa: Moustgaard J., 1959; * INRA, 1988
Tabelul 11.9 Depunerea zilnică de substanţe în uterul gravidic, la oi Merinos,

cu un singur miel
Specificare Zile de gestaţie

50,0 110,0 135,0 145,0
Masă brută, g 22,0 70,0 95,0 105,0
Energie, kcal 6,9 68,0 128,0 161,0
Proteină, g 0,9 9,2 17,6 22,0
Lipide, g 0,1 1,5 2,9 3,6
Cenuşă, g 0,2 2,1 4,3 5,6
Calciu, g 0,02 0,61 1,43 1,91
Fosfor, g 0,02 0,35 0,75 0,98
Sursa: Gebhardt G., 1981 (după Langlands şi col., 1968)
Pe parcursul gestaţiei, metabolismul energetic are intensităţi diferite,

în funcţie de specie; sporul mediu zilnic fetal, raportat la kg greutate
corporală a mamei, este de circa: 0,8 g la oaie, cca. 0,5 g la scroafă, cca.
0,29 g la vacă şi de cca. 0,25 g la iapă (Gebhardt G., 1981).
În cazul în care pe durata gestaţiei hrana este deficitară în energie şi
nutrienţi, fătul nu suferă, dacă această deficienţă este de scurtă durată
238
(asigurarea cerinţelor fătului fiind prioritare); dacă perioada de carenţă

nutriţională se prelungeşte este afectată atât starea fătului cât şi a mamei.
Cea mai sensibilă la carenţele nutriţionale, în timpul gestaţiei, este
oaia (şi într-o oarecare măsură capra); deficitul de energie în ultima parte a
gestaţiei determină o carenţă în glucoză, urmată de o mobilizare a lipidelor
corporale; acizii graşi din acestea sunt incomplet utilizaţi, se acumulează în
ficat (steatoză) sau sunt degradaţi în corpi cetonici care, nefolosiţi complet,
se acumulează şi produc cetoze şi toxiemie de gestaţie. Situaţii similare se
pot întâlni şi la vaci.
La scroafe, o carenţă severă în proteină pe durata gestaţiei este însoţită
de reducerea greutăţii creierului şi ficatului purceilor nou născuţi. Reducerea
nivelului energetic al hranei, cu până la 30 % faţă de necesar, în primele 2/3
de gestaţie, se pare că nu influenţează negativ performanţele de reproducţie
ale scroafelor. În schimb, sporirea aportului de energie, după a 90-a zi de
gestaţie şi până la fătare, determină o creştere a numărului de purcei născuţi
vii şi a celor înţărcaţi, precum şi a greutăţii purceilor la înţărcare (Cromwell
G.L., 1989).
Prezenţa în hrana femelelor gestante a unor substanţe cum sunt
glucosinolaţii, nitraţii, nitriţii, fitoestrogenii, sau a unor minerale în exces
(Na, P, Ca, S...) produce tulburări ale ciclului sexual, afectează fecunditatea,
determină mortalitate embrionară, avorturi etc.
Cerinţe de energie
Cerinţele de energie în perioada de gestaţie sunt determinate de:
– menţinerea funcţiilor vitale ale organismului matern,
– creşterea şi consumurile fiziologice ale fetusului şi placentei,
– creşterea învelitorilor şi lichidelor fetale şi al pereţilor uterini,
– sinteza substanţelor necesare pentru dezvoltarea mamelei şi a
formării rezervelor corporale de energie (ca grăsimi).
Numeroase cercetări efectuate cu privire la eficienţa utilizării EM în
gestaţie, arată că această eficienţă este redusă, atât la rumegătoare (cca.
13 %) cât şi la scroafe (cca. 10 %); în privinţa utilizării globale a EM ca EN
pentru gestaţie, la scroafe, Burlacu Gh. (1985) indică valori foarte ridicate
(81-91 %).
Eficienţa redusă a utilizării EM ca energie pentru gestaţie, se
datorează creşterii însemnate a extra-căldurii (cca. 30-40 %) în ultima
treime a gestaţiei.
239
Cerinţele de energie pentru gestaţie sunt neînsemnate cantitativ în

primele 2/3 ale gestaţiei, perioadă în care fetusul/fetuşii realizează
maximum 20-30 % din greutatea la naştere; în ultima treime a gestaţiei,
cerinţele de energie cresc simţitor, ca urmare a acumulării unor cantităţi
mari de energie atât în corpul fetusului, cât şi al mamei.
La vaci, depuneri însemnate de energie în fetus, în ţesuturile uterine şi
în glanda mamară au loc după 200 zile de gestaţie şi până la fătare; la oi,
depunerile respective cresc după 90-100 zile de gestaţie (tab. 11.10).
Tabelul 11.10 Depuneri zilnice în corpul fetuşilor, în ultimele săptămâni de gestaţie
Oi, cu
Specificare Vaci
1 miel 2 miei 3 miei
Spor mediu în greutate, g/zi 500 100 170 215
Proteine, g 122 35
Lipide, g 31 8
Energie, kcal 970 270
Depuneri de energie în ultimele 2500

3 săptămâni de gestaţie (kcal/zi)
Sursa: Vermorel M., 1988
Odată cu instalarea gestaţiei, apetitul femelelor creşte, fapt ce

favorizează ingestia de hrană (energie), dar în ultima parte a gestaţiei
apetitul scade, în condiţiile în care cerinţele de energie ale femelelor cresc;
aceasta presupune o creştere a concentraţiei energetice a hranei administrate.
O carenţă severă în energie şi în nutrienţi în ultima parte a gestaţiei,
atrage după sine o slăbire a organismului mamei, urmată de resorbţia
fetusului, avorturi, debilitate etc.; colostrul va conţine cantităţi mai mici de
nutrienţi, iar laptele produs de mamă va fi insuficient pentru supravieţuirea
noului născut.
Având în vedere aceste aspecte, cerinţele de energie pentru femele în
perioada de gestaţie sunt apreciate, faţă de cerinţele pentru întreţinere după
cum urmează:
240
primele 2/3 ale gestaţiei ultima 1/3 a gestaţiei
– vaci după producţia de lapte plus: 15 % L7

30 % L8
50 % L9
– oi întreţinere plus: 25 % L4
75 % L5
– scroafe întreţinere plus: 15-20 %

– iepe întreţinere plus: 10 % L 8-9
20 % L10
30 % L11
La fătare, femelele trebuie să aibă o stare corporală bună, să aibă

rezerve corporale suficiente pentru a susţine producţia mare de lapte, din
prima parte a lactaţiei.
Eficienţa utilizării proteinei în gestaţie este net superioară celei pentru
energie, variind între cca. 40-45 % (la oi) şi 60 % (la vaci şi scroafe).
La rumegătoare, această utilizare a proteinei este puţin dependentă de
calitate, dar este influenţată de nivelul de hrănire, utilizarea fiind mai redusă
când nivelul este mai ridicat şi invers. La monogastrice, calitatea proteinei,
respectiv conţinutul în aminoacizi esenţiali, trebuie luată în considerare.
Depunerea de proteină în produşii de concepţie este similară cazului
energiei, dar proteina este mai puţin critică pentru dezvoltarea fetuşilor,
comparativ cu alţi nutrienţi (Ca, P, vitamine...).
Faţă de cerinţele de proteină pentru întreţinere, cerinţele pentru
gestaţie variază astfel:
primele 2/3 ale gestaţiei ultima 1/3 a gestaţiei
– vaci după producţia de lapte plus: 20 % L7

35 % L8
50 % L9
– oi întreţinere plus: 50-160 %
după numărul
de miei
– scroafe întreţinere plus: 20 %
0,45 % lizină,...
– iepe întreţinere plus: 45 % L 9
60 % L10
80 % L11
241
În ultimele săptămâni de gestaţie, la rumegătoare, cerinţele

suplimentare de proteină este bine să fie satisfăcute prin nutreţuri de volum
specifice (fân de leguminoase...).
Rolul vitaminelor în reproducţie a fost discutat în capitolul referitor la
aceste substanţe, rezultând că o funcţie majoră în această direcţie revine
vitaminei A. Stabilirea cerinţelor în vitamină A, pentru gestaţie, este dificilă,
atât din cauza posibilităţii depunerii ei în rezervă în ficat cât şi datorită
nivelului relativ constant al vitaminei A şi carotenului în plasmă, urmare a
aportului prin nutreţuri.
Cu toate acestea, un aport suplimentar (injectabil) de β-caroten sau
vitamină A a redus mortalitatea embrionară şi a crescut numărul purceilor la
naştere şi la înţărcare (Bief S. şi col., 1985).
Nivelul cerinţelor de vitamine pentru gestaţie este mai puţin
determinat, recomandările făcute în acest sens având în vedere, la
rumegătoare, un supliment faţă de cerinţele pentru întreţinere, pentru
vitamine liposolubile; la monogastrice sunt luate în considerare şi unele
vitamine hidrosolubile (tab. 11.11).
Tabelul 11.11 Cerinţe de vitamine, pentru gestaţie
Vitamine Specia
Vaci 1 Oi 1 Capre 1 Scroafe 2
A, UI/zi 45000 5100 3100 4000
D, UI/zi 18000 400
E , UI/kg SU 15 20
K, mg/kg hrană 2
B2, mg/kg hrană 5
Niacină, mg/kg hrană 35
Acid pantotenic, mg/kg hrană 20
Colină, mg/kg hrană 500
B12, mg/kg hrană 20
Biotină, mg/kg hrană 100
Sursa: 1. Wolter R., 1988; 2. Wahlstorm R.C., 1991;
242
O depunere masivă de minerale în corpul mamei şi al fetuşilor are loc
în ultima treime a gestaţiei; în această perioadă se intensifică mineralizarea
scheletului fetuşilor dar şi formarea de rezerve în corpul mamei, în vederea
lactaţiei viitoare. Depunerea de Ca în corpul mamei este de 4-5 ori mai mare
decât în scheletul fetuşilor.
La stabilirea cerinţelor de minerale pentru gestaţie, trebuie să se ţină

cont şi de coeficientul de absorbţie reală a mineralelor, care variază în
funcţie de specia de animale şi felul mineralelor. Astfel, Ca este mai slab
utilizat (30-35 % la vaci şi oi, 40 % la scroafe) decât P (55-60 % la vaci, 60-
65 % la oi, respectiv 60 % la scroafe); utilizarea Mg scade pe măsura
înaintării în vârstă, la animalele adulte fiind de cca. 25-30 % (Gueguen L. şi
col., 1988).
Nivelul cerinţelor de minerale pentru gestaţie este superior celui
pentru întreţinere, o atenţie deosebită trebuind a fi acordată Ca şi P; pentru
microelemente, la rumegătoare, recomandările privind aportul prin hrană, nu
se deosebesc de cele pentru alte producţii (tab. 11.12)
Tabelul 11.12 Nivelul cerinţelor de minerale pentru gestaţie
Specia
Minerale
Vaci 1 Oi 1 Iepe 2 Scroafe 3
g / kg SU raţie
Ca 6,5-7,2 7,0-8,0 4,5-5,5 6,5
P 3,8-4,0 3,5 3,8 5,0
Na 0,5-1,0 0,5-1,0 1,6
Mg 1,0-1,2 1,0-1,2 0,8
mg / kg SU raţie
Cu 10 10 10 6
Co 0,1 0,1 0,1-0,3
I 0,2-0,8 0,2-0,8 0,1-0,3 0,15
Mn 50 50 40 20
Zn 50 50 50 75
Se 0,1 0,1 0,1-0,2 0,1
Sursa: 1- Gueguen L., 1988; 2 - Martin-Rosset W., 1990; 3 - Wahlstorm R.C., 1991
243
Cerinţe pentru lactaţie
CAPITOLUL 12
CERINŢE PENTRU LACTAŢIE
Laptele, prin compoziţia sa, corespunde cerinţelor pentru creşterea

animalelor tinere; în timp, ameliorarea genetică şi perfecţionarea
tehnologiilor (inclusiv nutriţia), în special la taurine, au determinat o sporire
a producţiei de lapte la un nivel la care aceasta poate satisface, în multe ţări
ale lumii, o bună parte din cerinţele alimentare ale omului.
Astăzi, producţii de 8000-10000 kg lapte, pe lactaţie, la vaci, nu mai
constituie o excepţie. La o producţie de 10000 kg de lapte, într-un an, se
elimină din organismul vacilor cca. 400 kg grăsime, 310 kg proteine şi 480
kg lactoză; totodată, se elimină cantităţi foarte mari de minerale (12 kg Ca,
9 kg P, 1,2 kg Mg, 15 kg K etc.), reprezentând pentru unele dintre acestea
de până la 10 ori mai mult decât cantitatea existentă în organism.
La mamifere, formarea laptelui are loc în glanda mamară, organ
specializat care are particularitatea că poate produce lapte numai în timpul
lactaţiei. Dezvoltarea glandei mamare se face, la cele mai multe specii de
mamifere, în ultima fază a gestaţiei, sub influenţa hormonilor placentari şi a
unor stimuli externi.
Pentru producţia de lapte sunt necesari toţi nutrienţii, deoarece
componenţii laptelui sunt, unii, luaţi direct din sânge sau hrană (via sânge),
iar o mare parte sunt sintetizaţi în glanda mamară, direct din ţesuturile
animalului.
Compoziţia laptelui
Componentul principal şi cel mai critic în susţinerea lactaţiei este apa
care reprezintă, în funcţie de specie, între 70 şi 88 %; substanţa uscată
variază între 10,8 % (în laptele de iapă) şi 31,4 % (în laptele de iepuroaică)
(tab. 12.1).
Pe lângă apă se mai găsesc multe alte substanţe, dizolvate sau
emulgate (grăsimi, proteine, hidraţi de carbon, cenuşă), precum şi cantităţi
mici de CO2, O2 şi N şi altele multe provenite din sânge.
244
Tabelul 12.1 Compoziţia medie a laptelui, la diferite specii
SU g / kg lapte
Specia kcal / kg
(%) Proteină Grăsime Lactoză
Vacă 12,9 32 40 50 750
Capră 12,8 31 37 50 720
Oaie 19,3 60 80 44 1250
Scroafă 18,7 55 75 47 1200
Iapă 10,8 25 25 55 600
Iepuroaică 31,4 120 160 20 2250
Bivoliţă* 16,8 38 75 49 1100
Sursa: Sauvant D., 1990; * Popa O. şi col., 1980
După Schiemann R., 1981, în compoziţia laptelui intră substanţe:

proteic:
– cazeină
combinaţii
– globuline, albumine
cu azot
neproteic:
– aminoacizi liberi
• negrase – uree
– creatină şi creatinină
– fosfatide
– unele vitamine
combinaţii – lactoză
fără azot – vitamine hidrosolubile
– minerale
• grase – grăsime din lapte

– vitamine liposolubile
În proteinele din lapte, domină cazeina (cca. 90. % din proteine), pe

lângă care mai sunt şi alte substanţe precum albuminele şi globulinele (tab.
12.2); sinteza acestor componente are loc în glanda mamară pe seama
aminoacizilor plasmatici din sânge (excepţie fac serumlactoalbuminele şi
imunoglobulinele); caracteristic proteinelor din lapte este conţinutul în P al
245
diferitelor fracţiuni proteice şi raportul dintre cazeină şi albumine +

globuline (care este de 5:1 la oaie, de 3,2:1 la capră, de 1,8:1 la iapă, de
2,5:1 la scroafă şi de 6:1 la vacă).
Tabelul 12.2 Fracţiunile proteice din laptele de vacă
Fracţiuni Conţinut Caracteristici

Loc de formare
proteice (%) specifice
Fracţiuni cazeinice
α5 – cazeină 45-63 glanda mamară 1%P
β - cazeină 19-28 glanda mamară 0,6 % P
γ - cazeină 3-7 glanda mamară 0,15 % P
Proteine serice
β - lactoglobulină 7-12 glanda mamară 1,1 % cistină

α - lactoalbumină 2-5 glanda mamară 7 % triptofan
Serumalbumină 0,7-1,3 plasmă sangvină
Imunoglobuline plasmă sangvină în cantităţi mari în
colostru
Sursa: Schiemann R., 1981
Proporţia diferitelor fracţiuni proteice din lapte, este determinată de:

– predispoziţia genetică,
– stadiul lactaţiei,
– aportul de energie şi de proteină din hrană.
Lactoza (dizaharid format dintr-o moleculă de glucoză şi una de
galactoză) din lapte, se găseşte, la unele specii (vacă, capră, iapă), în
proporţii mai mari decât proteinele; sinteza ei presupune un consum relativ
ridicat de energie, necesitând cinci trepte metabolice.
Proporţia lactozei din lapte este, la toate speciile, aproximativ
constantă, fapt ce asigură menţinerea presiunii osmotice a laptelui în limite
normale; pentru aceasta, importantă este şi prezenţa combinaţiilor cu clor.
Conţinutul în minerale al laptelui (în special Ca şi P) prezintă o mare
importanţă atât pentru animalele tinere, cât şi pentru om, laptele fiind una
dintre cele mai importante surse de Ca şi P pentru organism (tab. 12.3).
Prin alimentaţie, conţinutul laptelui în macroelemente poate fi
influenţat în mică măsură, în timp ce conţinutul în microelemente (I, Co,
F...) este influenţat pe această cale.
246
Tabelul 12.3 Conţinutul în minerale al laptelui de vacă şi scroafă
Lapte de vacă 1 Lapte de scroafă 2

Minerale UM
Colostru Lapte Colostru Lapte
Cenuşă g/kg 10 8 7 12
Ca g/kg 2,6 1,3 1,0 2,2
P g/kg 2,4 1,1 1,1 1,5
Mg g/kg 0,4 0,1 0,12 0,17
K g/kg 1,4 1,5 1,4 1,0
Na g/kg 0,7 0,4 0,7 0,4
Cl g/kg 1,2 0,7
Fe mg/kg 2,0 0,1-0,7 2,1 2,4
Zn mg/kg 5-20 3-4 12,6 7,9
Mn mg/kg 0,16 0,03 0,08 0,13
Cu mg/kg 0,6 0,1-0,3 2,4 1,2
Sursa: 1 - Blach H., 1972; 2 - Hennig A., 1971
Grăsimea, este cel mai variabil component al laptelui fiind influenţată

atât genetic (specie, rasă, stadiul lactaţiei) cât şi prin alimentaţie.
Caloricitatea laptelui este dată, în principal, de conţinutul lui în
grăsime, astfel că echivalarea laptelui la un anumit procent de grăsime, ca
lapte standard sau lapte corectat în grăsime (FCM = fat corrected milk),
trebuie să aibă în vedere caloricitatea laptelui. Pentru a recalcula laptele la 4
% grăsime, se folosesc relaţiile:
kg lapte cu 4 % grăsime = kg lapte x (0,14 x % grăsime în lapte + 0,44)
sau
kg lapte cu 4 % grăsime = kg lapte x (0,4 + 0,15 x % de grăsime)
considerându-se caloricitatea laptelui de 750 kcal în cazul primei relaţii sau

740 kcal în cazul celei de a doua.
Grăsimea din laptele rumegătoarelor conţine acizi graşi cu lanţ scurt
(7-10 % din total), cu lanţ mijlociu (peste 50 % din total) şi cantităţi reduse
de acizi graşi nesaturaţi (tab.12. 4).
La rumegătoare, sinteza acizilor graşi în glanda mamară, se face,
preponderent din acetat şi β - hidroxibutirat; o proporţie mai redusă din acizi
graşi poate fi luată ca atare din sânge, pe această cale putând fi influenţată
calitatea grăsimilor din lapte.
Consumul de energie pentru sinteza grăsimii din lapte este mai
mare decât cel pentru sinteza lactozei, respectiv a proteinei; or, cum sursa
247
principală de energie este glucoza, insuficienţa acesteia este factor limitant

pentru sinteza grăsimii.
Tabelul 12.4 Conţinutul mediu al laptelui de vacă, în acizi graşi
Abre- g/100 g grăsime, în ziua de lactaţie

Denumire
viere 1-5 * 6-40 * 41-119 **
Butanoic C4:0 4 4 4
Hexanoic C6:0 2 2 2
Octanoic C8:0 1 1 1
Decanoic C10:0 5 6 7
Dodecanoic C12:0 4 5 7
Tetradecanoic C14:0 11 11 14
Hexdecanoic C16:0 28 26 31
Hexadecanoic C16:1 1 2 2
Octadecanoic C18:0 7 7 5
Octadecenoic C18:1 25 25 15
Octadecadienoic C18:2 3 3 3
Octadecatrienoic C18:3 2 1 1
Sursa: Schiemann R., 1981; * bilanţ energetic negativ;
** bilanţ energetic pozitiv
Conţinutul laptelui în vitamine este diferit, după specie; colostrul este

de 3-10 ori mai bogat în vitamine liposolubile decât laptele normal.
Laptele îşi modifică compoziţia în funcţie de evoluţia curbei de
lactaţie. Astfel, colostrul (obţinut în primele zile de lactaţie) este mai bogat
în substanţă uscată şi grăsimi şi mai sărac în lactoză; de asemenea, colostrul
conţine mai multe vitamine liposolubile şi minerale, comparativ cu laptele
normal. Primul colostru muls are o aciditate mai ridicată şi este foarte bogat
în imunoglobuline (de cca. 10 ori mai mult decât în laptele normal),
respectiv până la 6-7 % la vacă şi 7-8 % la scroafă; conţinutul în
imunoglobuline din colostru se reduce rapid, fiind deja scăzut la 36 ore de la
fătare.
Influenţa alimentaţiei asupra compoziţiei laptelui
Nutriţia şi alimentaţia sunt factorii cei mai importanţi care pot

modifica compoziţia laptelui.
În principiu, cu cât componenţii sunt mai fin şi omogen dispersaţi în
lapte (lactoză, vitaminele hidrosolubile, macroelementele) cu atât sunt mai
248
puţin influenţabili; în schimb, componenţii mai grosieri şi mai puţin uniform

dispersaţi (grăsimea, vitaminele liposolubile şi în mai mică măsură proteina)
sunt supuşi unei influenţe mai mari (tab. 12.5).
Tabelul 12.5 Influenţa hranei asupra conţinutului laptelui în diferiţi compuşi
Conţinutul laptelui în: Influenţa hranei

Grăsime ++
Consistenţa grăsimii ++
Proteină +
Lactoză (+)
Vitamine liposolubile ++
Vitamine hidrosolubile 0
Macroelemente 0
Microelemente
- B, I, Mo ++
- Co, Al, Mn +
- Zn, Pb, Cd, Se (+)
- Fe, Ni, Cu, Cr 0
Miros şi gust ++
Germeni (+)
Nitraţi +
Uree ++
Sursa: Hoffman M. şi col., 1990
Notă: ++ foarte mare; + certă; (+) mică; 0 - nu există
Cantitatea şi calitatea grăsimii din lapte, (proporţia diferiţilor acizi

graşi), sunt dependente de:
– metabolismul rumenal, respectiv cantitatea şi raportul dintre AGV;
– cantitatea şi felul grăsimii din hrană;
– aportul de energie şi proteină din raţie.
Factorul principal care poate modifica mersul fermentaţiilor rumenale
este nutriţia şi alimentaţia, intervenind prin: structura raţiilor, aportul de
compuşi structurali şi nestructurali, tehnica de hrănire etc. şi putând care
modifica atât cantitatea AGV cât şi proporţia lor în rumen (tab. 12.6).
În sinteza grăsimii din lapte, propionatul intervine foarte puţin; totuşi,
el este necesar pentru glucogeneză, astfel că raportul optim între acetat şi
propionat este de 3-4:1. În acest sens, se recomandă ca în hrana vacilor de
lapte să fie o proporţie de cca. 14 % celuloză (Piatkowski B., 1975), (sau 19-
21 % ADF în SU a raţiei, respectiv 25 - 28 % NDF), din care 75 % să
provină din nutreţuri de volum (NRC, 1975).
249
Tabelul 12.6 Modificarea prin hrană a fermentaţiilor rumenale şi a conţinutului

laptelui în grăsime
Glucide fermentate
Specificare Celuloză Amidon Zaharuri
(fân, paie...) (cereale...) (sfeclă, melasă)
Nr. de microorganisme scăzut ridicat Scăzut
pH- rumen 6,2-6,7 5,5-6,0 4,8-5,4
Nivel al AGV, în rumen scăzut ridicat foarte ridicat
Nivel acid acetic ridicat (0,6 %) scăzut (0,5 %) scăzut (0,4-0,5 %)
Nivel acid propionic scăzut crescut scăzut
Nivel acid butiric scăzut (0,25%) crescut foarte ridicat (0,4-
(0,25-0,3 %) 0,6 %)
Nivel acid lactic urme urme ridicat
pericol acidoză şi cetoză

Influenţa asupra
producţiei de lapte:
- cantitatea de lapte
- % grăsime
Sursa: Zintzen H. şi col., 1976
Suplimentarea cu grăsimi a raţiilor pentru vacile de lapte, s-a dovedit

benefică asupra procentului de grăsime din lapte; influenţă mai bună în acest
sens a avut-o suplimentarea cu grăsimi care conţin acizi graşi cu lanţ scurt şi
mediu şi mai ales, suplimentarea cu aşa-zisele grăsimi protejate (în special
la vacile cu producţii mari). În cazul folosirii adaosului de grăsimi în raţiile
vacilor, trebuie limitată proporţia totală a grăsimilor la 5-7 % din SU, iar
grăsimile adăugate să provină din seminţe oleaginoase sau amestec de
grăsimi vegetale şi animale.
Prin suplimentul de grăsimi se poate modifica şi compoziţia în acizi
graşi a grăsimilor din lapte.
Conţinutul laptelui în proteină este mai greu de influenţat, comparativ
cu cel de grăsime; totuşi, a fost dovedită posibilitatea influenţării, în
anumite limite (+ 0,3 %), a acestui conţinut, mai ales prin nivelul aportului
de energie şi proteină din raţie (tab.12.7).
250
Tabelul 12.7 Influenţa alimentaţiei asupra cantităţii de proteină din lapte
Factor de influenţă Sensul modificării conţinutului în

proteină a laptelui
Deficit de proteină în raţie reducere
(< 60 % din cerinţe)
Aport ridicat de proteină creştere
(> 120 % faţă de cerinţe)
Aport de concentrate din raţie creştere în paralel cu scăderea % de
grăsime
Aport ridicat de energie creştere
(> 110 % faţă de cerinţe)
Sursa: Schiemann R., 1981
Nivelul energiei şi proteinei din hrană influenţează şi conţinutul

laptelui în cazeină (tab. 12.8) şi respectiv, în uree (tab. 12.9).
Tabelul 12.8 Influenţa aportului de energie şi proteină digestibilă,

asupra conţinutului în proteină şi cazeină
% faţă de cerinţe Conţinut lapte brut

Energie Proteină Proteină (%) Cazeină (%) Indice SH*
digestibilă
40 55 2,62 2,08 5,6
75 81 2,85 2,18 5,8
100 100 3,28 2,51 6,3
100 135 3,29 2,48 6,5
124 139 3,35 2,60 6,4
Sursa: Hoffmann M., şi col., 1990
* Indice Soxhlet-Henkel (normal 6-6,8)
Conţinutul laptelui în minerale şi vitamine, este în mod diferit

dependent de hrană; astfel, conţinutul în macroelemente nu poate fi
modificat prin hrană, în schimb conţinutul în microelemente al laptelui
reflectă conţinutul a nutreţului în elementele respective.
Vitaminele liposolubile în lapte variază în acelaşi sens cu grăsimile, în
timp ce vitaminele hidrosolubile nu sunt dependente de hrană.
Alte însuşiri care caracterizează calitatea laptelui cum sunt mirosul,
gustul, conţinutul în germeni butirici şi cel în celule libere, sunt în măsură
mai mare sau mai mică influenţate de alimentaţie.
251
Tabelul 12.9 Conţinutul laptelui în uree, în funcţie de nivelul de asigurare

a energiei şi proteinei în hrană
Nivelul asigurat faţă de cerinţe (%) Uree

Energie Proteine mmol/l lapte
100 100 4,4
100 80 3,9
100 120 4,9
80 100 5,6
80 120 6,1
120 100 3,3
120 80 2,8
Sursa: Hoffmann M. şi col., 1990
Mirosul şi gustul străin din lapte pot fi generate de:

– inhalarea aerului din adăpost, anumiţi componenţi ai lui, putând
ajunge prin sânge, în glanda mamară, respectiv în lapte;
– unii compuşi din nutreţ care, ca atare sau după anumite modificări
chimice ajung din tubul digestiv, prin sânge, în lapte;
– difuzarea, în laptele cald, a unor compuşi prezenţi în aerul din
adăpost;
– unele furaje (brasicacee, gulii furajere, siloz de frunze de sfeclă,
silozuri cu un conţinut ridicat în acid butiric etc.) se administrează după
muls şi nu se depozitează în adăpost fiindcă pot influenţa gustul şi mirosul
laptelui;
– frunzele de conifere, administrate în proporţii ridicate (sau
îngheţate) imprimă laptelui un gust iute, înţepător (de ridichi).
Conţinutul laptelui în germeni şi celule libere este în legătură cu
sănătatea ugerului; procese inflamatorii precum mastita, determină o
creştere a celulelor libere din lapte, a albuminelor, globulinelor şi azotului
rezidual, respectiv o scădere a conţinutului în lactoză, cazeină, Ca, P şi
vitamine.
Aciditatea laptelui (apreciată în 0 T sau cifra SH – Soxhlet-Henkel), în
afara valorilor normale, duce la prelungirea timpului de coagulare sau chiar
la imposibilitatea coagulării laptelui, în cazul preparării brânzeturilor.
Aciditatea laptelui este dependentă atât de unele tulburări latente sau acute
(cetoze, acidoze), cât şi de alimentaţie: subnutriţie energetică, deficit de
celuloză brută în raţie, exces pronunţat de proteină, dereglarea echilibrului
mineral etc.
252
Nivelul nitraţilor în lapte depinde de cel din hrană; la un conţinut de

NO3 mai mare de 5 g / kg SU de nutreţ, transferul în lapte este foarte ridicat
(25 mg NO3 / kg lapte).
Cerinţe de energie
Cercetările mai vechi (O. Kellner, începutul secolului XX) sau mai noi
(efectuate la Beltsville – SUA, Wageningen – Olanda, Rostock – Germania,
INRA – Paris, IBNA – Bucureşti...) referitoare la randamentul utilizării
energiei EM în producţia de lapte (kl), evidenţiază faptul că în această
producţie energia este utilizată cu un randament mai ridicat decât pentru alte
producţii animale, acest randament (respectiv de 56-64 % la rumegătoare)
fiind depăşit doar de cel înregistrat pentru întreţinere (66-76 %) (Vremorel
M., 1988). Situaţia este similară la iepe, în timp ce la scroafe, randamentul
utilizării EM în producţia de lapte este mai mare (cca. 80 %).
Un factor important care influenţează acest randament este
concentraţia energetică (q) a hranei: în situaţia în care q = 50, atunci kl =
58,5 % iar dacă q = 70, valoarea lui kl = 63,3 %.
Calcularea necesarului de energie pentru producţia de lapte se face
ţinându-se cont de:
– cantitatea de lapte,
– conţinutul laptelui în grăsime, proteină şi lactoză,
– randamentul utilizării energiei în producţia de lapte.
Astfel, pentru 1 kg lapte de vacă standard, cerinţele de energie sunt de
740 kcal, pe baza calculului:
40 g grăsime x 9,0 kcal = 360 kcal
31 g proteină x 5,7 kcal = 178 kcal 740 kcal
48 g lactoză x 4,2 kcal = 202 kcal
În funcţie de compoziţia chimică, respectiv de caloricitate, cerinţele de
energie pentru producţia de lapte sunt apreciate, pentru laptele standard,
astfel:
/ kg lapte
Felul laptelui
UFL UNL
Vacă 0,44 0,47**
Oaie 0,65 0,71
Capră 0,39 0,40
Iapă 0,27* ?
Scroafă 1538 kcal
* UF cal = 2200 kcal EN; ** lapte cu 3,5 % grăsime
253
Cerinţele de energie pentru producţia de lapte depind şi de alţi factori

decât cantitatea şi compoziţia laptelui; astfel, pentru acelaşi individ,
intervin vârsta, stadiul lactaţiei, condiţiile de creştere, sănătatea, alimentaţia.
În acelaşi timp, trebuie avut în vedere faptul, că în primele săptămâni
de lactaţie, prin lapte se elimină cantităţi de energie mai mari decât cele pe
care animalul şi le poate asigura prin hrană, recurgându-se în acest caz la
mobilizarea rezervelor corporale de grăsimi. Această mobilizare (estimată la
15-60 kg, la vacile de lapte) nu trebuie să fie însă, exagerată, deoarece poate
antrena tulburări nutriţionale (steatoză, cetoză).
Nutriţia proteică a animalelor producătoare de lapte şi în special a
vacilor, a suferit în ultimii 20-25 de ani modificări importante sub aspectul
concepţiei. Astfel, atât în Europa cât şi în SUA, s-a renunţat la folosirea
conceptului de proteină brută şi proteină digestibilă, care nu iau în
consideraţie felul proteinelor şi calitatea lor; de ex. în cazul proteinei brute
nu este cuantificată proteina de origine microbiană, sintetizată în rumen.
Sistemele dezvoltate în ultima perioadă, referitor la nutriţia proteică la
rumegătoare, folosesc o serie de termeni noi, care scot în evidenţă
complexitatea metabolismului proteinelor în reticulo-rumen şi importanţa
sintezei microbiene; în acelaşi timp, se ia în consideraţie şi cantitatea de
aminoacizi care ajunge în intestinul subţire provenind direct din hrana
ingerată (PDIA, UIP, AP).
În acest sens, se utilizează o terminologie specifică, în funcţie de
sistemul de apreciere:
Sistemul NRC (SUA), 1989 Sistemul INRA (Franţa), 1988
IP ( Intake crude protein) =PB ingerată PDIA = Proteină digestibilă în intestinul
subţire, de origine alimentară
DIP (Degraded intake protein rumen) = PDIM = Proteină digestibilă în intestin, de
Proteină ingerată degradată în rumen origine microbiană sintetizată în rumen
UIP (Undegraded intake protein) = PDIME = Proteină sintetizată în rumen, din
Proteină ingerată nedegradabilă energia fermentescibilă
AP (Absorbed protein) = Proteină PDIMN = Proteină sintetizată în rumen, din
absorbită N fermentescibil
SIP (Soluble intake protein) = Proteină PDIE = PDIA+ PDIME
ingerată solubilă rapid în rumen PDIN = PDIA + PDIMN
(fracţiunea DIP)
254
Aceste sisteme au în vedere evaluarea separată a proteinelor din

nutreţuri care sunt degradate în rumen şi respectiv, a celor care nu sunt
degradate la acest nivel al TGI, constituind aşa-numita proteina de pasaj
(by-pass protein). Mai mult, prin introducerea noţiunii de proteină
degradată rapid în rumen (SIP) se pune în evidenţă aportul de N prin uree şi
alte surse de azot neproteic.
Adoptând sistemul INRA (similar fiind şi sistemul propus pentru
România), cerinţele de proteină pentru lapte se stabilesc în funcţie de
conţinutul laptelui în proteină şi randamentul utilizării ei în producţia de
lapte, după relaţia:
g proteină / kg lapte
g PDI/ kg lapte = ---------------------------
randament utilizare
proteină în lapte
rezultând următoarele cerinţe medii, pe specii:
Conţinut mediu, lapte

Specia Randament utilizare g PDI/kg lapte
g/kg
Vacă 31 0,64 48
Oaie 45-65 0,58 76-110
Capră 29 0,64 45
Iapă 25 0,60 42*
Scroafă 55 0,70 110**
* PD cal; ** PB
Aportul de aminoacizi pentru vacile de lapte, este studiat atent, dat

fiind faptul că la vaci se manifestă cerinţe pentru aceeaşi aminoacizi ca şi la
nerumegătoare. Prin proteinele microbiene se asigură 50-80 % din necesarul
de aminoacizi al vacilor de lapte, la care se adaugă aminoacizii din proteina
din nutreţuri, nedegradată în rumen şi respectiv, aminoacizii aşa-zis
protejaţi, în special metionina şi lizina.
De altfel, în ultimii ani s-a propus chiar un nou sistem de apreciere a
nutriţiei proteice a vacilor, respectiv sistemul lizină şi metionină digestibilă
(Rulquin H. şi col., 1993); noul sistem are în vedere constatarea că lizina şi
metionina sunt, de obicei, aminoacizi limitanţii ai producţiei de lapte, de aici
şi necesitatea completării şi aprofundării sistemului PDI. În acelaşi timp,
255
noul sistem este asemănător conceptului de proteină ideală introdus în

nutriţia monogastricelor (în special la porci). Toate elementele sistemului
(valoarea nutreţului şi cerinţele animalelor) au fost elaborate sub formă de
concentraţii (faţă de suma a 16 aminoacizi, determinaţi în mod curent) şi nu
ca un flux cantitativ de aminoacizi, exprimarea făcându-se în % din PDIE.
Acest sistem face, fără îndoială, un pas înainte în privinţa nutriţiei
proteice a vacilor de lapte acum, când producţiile de lapte de 10-12000 litri/
vacă nu mai sunt cazuri izolate şi când s-a ajuns, în SUA, la producţii medii
de 15000 litri/vacă, în ferme cu efective medii de vaci de 1500 capete.
La scroafe, se apreciază că în lactaţie este suficient un nivel proteic al
hranei de 14 % PB, dacă aportul de aminoacizi esenţiali este optim (de ex.
0,60 % lizină, 0,12 % triptofan, 0,23 % metionină+cistină etc.).
Cerinţele de vitamine pentru producţia de lapte depinde de numeroşi
factori, ca şi în cazul altor producţii fiind greu de stabilit; conţinutul laptelui
în vitamine este diferit în funcţie de specie, aportul prin nutreţuri (pentru
vitaminele liposolubile), felul vitaminelor etc.
Ca nivel al cerinţelor de vitamine, în tab. 12.10 sunt prezentate diferite
recomandări, pe specii.
Tabelul 12.10 Cerinţe de vitamine pentru producţia de lapte

Specia
Vitamine Vacă Oaie Scroafă
1 2 3 1 3 2 3
A (UI/kg SU) 4000 4000 5500 2400 2300 4000 10600
D (UI/kg SU) 1000 550 1600 400 1060
E 15 20 15 15 117
K (mg/zi) 2,6
B1 5,3
B2 19,9
Biotină 1,1
Niacină 53,0
B6 5,3
Colină 5,3
Acid pantotenic 63,6
B12 (mcg/zi) 79,5
Sursa: 1- Wolter R., 1988; 2 - Hoffmann M., 1990; 3 - NRC, 1989
256
Prin lapte se elimină cantităţi mari de minerale, mai ales de Ca şi P,
dar şi K, Na, Cl ş.a.
La fel ca şi în cazul energiei, şi pentru minerale se înregistrează, la
începutul perioadei de lactaţie, un bilanţ negativ; aportul prin hrană
neputând să echilibreze eliminările de minerale (Ca,P) prin lapte, animalele
fac apel la rezervele corporale (oase), de unde pot mobiliza cantităţile
necesare pentru a face faţă cerinţelor.
Cerinţele de Ca şi P pentru producţia de lapte se stabilesc în funcţie
de conţinutul laptelui în elementele respective şi de randamentul utilizării
lor în producţia de lapte:
g Ca / kg lapte
Cerinţe Ca (g/kg) = -------------------------
randament utilizare Ca
în producţia de lapte
În funcţie de aceste elemente, cerinţele medii de minerale pentru

această producţie sunt prezentate în tabelul 12.11
Tabelul 12.11 Cerinţele de minerale pentru producţia de lapte

Specia
Minerale Vacă Oaie Scroafă
1 2 1 3 2
Ca (g/kg SU) 6,5-7,2 0,65-0,75 7-8 6 39,4
P 3,8-4,0 0,40-0,45 4 5 31,8
Mg 0,25-0,30 0,5 2,1
K 1,0-1,5 7 10,6
Na 0,20-0,25 2 10,6
Cl 0,25-0,30 8,5
S 0,22-0,24
Fe (mg/kg SU) 50-100 40 424
Mn 50 40-50 50 30 53
Cu 10 10-20 10 4 26,5
Zn 50 50-70 50 40 265
Co 0,1 0,60 0,1
Se 0,1 0,30 0,1 0,15 0,8
I 0,2-0,8 0,2-0,8 0,25 0,7
Sursa: 1 - Gueguen L., 1988; 2 - NRC, 1989 (pe animal/zi); 3 - Hoffmann M., 1990
257
Cerinţe pentru creştere şi îngrăşare
CAPITOLUL 13
CERINŢE PENTRU CREŞTERE ŞI ÎNGRĂŞARE
Creşterea constituie prima fază a vieţii unui organism, care are ca

punct de plecare oul rezultat din fecundarea unui gamet femel de către un
gamet mascul.
Durata fazei de creştere, raportată la durata vieţii, variază de la o
specie la alta de animale; faza de creştere reprezintă, din durata totală a
vieţii: 1/4 la om, 1/6 la bovine, ovine şi porcine, 1/20 la cobai etc.
Creşterea este evidenţiată prin mărirea în timp, a unei dimensiuni
(greutate, înălţime, lungime...); dezvoltarea este un mecanism evolutiv care
tinde spre realizarea progresivă a stadiului de adult. Dezvoltarea este însoţită
de modificări morfologice, de proporţii, de compoziţie chimică şi
fiziologice.
Principalele etape ale creşterii sunt:
– prenatală (creşterea în uter), cu fazele zigot, embrion şi fetus;
– post-natală.
Creşterea importantă a organismului în perioada prenatală, se
realizează în faza de fetus, mai ales în ultima treime a gestaţiei, când sporul
zilnic de greutate este de cca.: 500 g (400-600 g) la bovine, 80 g la ovine, 25
g la porcine; în această perioadă şi influenţa alimentaţiei este mare.
În perioada post-natală se înregistrează o hipertrofie celulară (în
lungime şi diametru), în special în fibrele musculare; pubertatea este atinsă
când se realizează aproximativ 2/3 din greutatea animalului adult. În funcţie
de specie, pubertatea este atinsă la următoarele vârste, respectiv greutăţi
corporale:
Luni Kg
bovine 9 300
porcine 6 100
ovine 4 30
iepuri 3 2.5
găini 2 2.0
258
Creşterea şi dezvoltarea sunt determinate de trei mecanisme esenţiale

(Fraysse L. J. şi col., 1990):
– multiplicarea celulară şi diferenţierea tisulară,
– mărirea taliei celulelor preexistente,
– creşterea volumului conţinutului intracelular,
care sunt determinate prin exprimarea unor gene; or, exprimarea genetică
este influenţată de mediu şi în special de alimentaţie.
In procesul de creştere intervin mai mulţi hormoni: de creştere,
tiroidieni, suprarenali, sexuali şi insulina (tab. 13.1), care circulă în organism
liberi (cei solubili în apă) sau ataşaţi de o proteină.
Tabelul 13.1 Principalii hormoni implicaţi în procesul de creştere
Locul principal
Hormoni Activitate metabolică
al secreţiei
Favorizează anabolismul proteic (prin
Hormonul de
Hipofiză stimularea intrării AA în celule) şi
creştere (HC) (STH)
lipoliza, inhibă lipogeneza
Stimulează multiplicarea ţesutului osos şi
Somatomedina Ficat
muscular şi sinteza proteinelor musculare
Inhibă secreţia HC, a hormonului tireotrop
Somatostatina Hipotalamus
şi insulinei
Hormonii Sporeşte secreţia de proteine şi lipide şi
Tiroidă
tiroidieni T3, T4 degradarea proteinelor
Stimulează sinteza proteinelor şi
Androgeni Testicule
lipogeneza
Estrogeni Ovare Stimulează sinteza proteinelor
Insulina Pancreas Stimulează creşterea musculară
Glucagon Pancreas Acţiune lipolitică şi glicolitică
Acţiune catabolizantă, stimulează
Glucocorticoizi Suprarenale
degradarea proteinelor
Somatotropina (hormonul de creştere -HC; growth hormon - GH;

somatotrofic hormon STH), acţionează asupra creşterii atât direct cât şi
indirect.
Hormonul de creştere este implicat direct în proteinogeneză (pe care
o stimulează), în metabolismul energetic (accelerează lipoliza), în
metabolismul mineral (favorizează utilizarea P, Na, K), în construcţia
259
membranei bazale (pe care o activează). Indirect, acest hormon intervine în

procesul de creştere prin acţiunea asupra celulelor hepatice care controlează
elaborarea somatomedinei, factor de creştere de natură peptidică, care
stimulează creşterea scheletică (Lehninger H., 1986).
Hormonii tiroidieni sunt necesari pentru creşterea armonioasă a
corpului, au efect anabolizant, favorizează creşterea taliei, a diviziunii
celulare şi secreţia de HC şi a somatomedinei.
Insulina potenţează acţiunea somatotropinei.
Hormonii suprarenali (gluco-corticoizi, mineralo-corticoizi şi
hormonii steroizi sexuali), activează neoglucogeneza hepatică şi eliminarea
renală a Na şi K etc.
Hormonii sexuali masculini (androgeni) şi feminini (estrogeni),
respectiv testosteronul şi progesteronul, acţionează asupra sintezei
proteinelor, diminuează sinteza trigliceridelor (şi punerea lor în rezervă) şi
indirect acţionează asupra glandei endocrine.
Utilizarea substanţelor anabolizante. În timp, pentru creşterea
producţiei (de carne şi lapte), a fost folosită o gamă largă de hormoni (în
hrană, injectabil sau sub formă de implant subcutanat), precum:
somatotropina, hormonii corticoizi, estrogenii şi androgenii, combinaţii
androgen-estrogen, compuşi tiroidieni şi antitiroidieni.
Compuşi cum sunt dietilstilbestrolul (DES), hexestrol, melengestrol,
zeranol, sinovex etc. (produşi naturali vegetali şi animali sau sintetici), au
fost şi încă mai sunt mai utilizaţi pentru bovine şi ovine în
creştere/îngrăşare, la care determină o creştere a sporului mediu zilnic de
greutate, reduc consumul specific de hrană şi mai ales, influenţează
favorabil conformaţia animalelor (reducând adipozitatea); proteinele depuse
în corp sunt mai puţin modificate ceea ce face carnea mai puţin fragedă
(Valin C., 1985). La taurinele adulte (vaci reformate) administrarea acestor
compuşi stimulează creşterea în greutate.
Folosirea substanţelor anabolizante (interzisă din 1988 în UE ca şi în
alte ţări europene), face să crească competitivitatea pe piaţa cărnii, a ţărilor
care autorizează folosirea acestor substanţe (Statele Unite, Argentina, Noua
Zeelandă).
O alternativă la anabolizante (de obicei compuşi asemănători
hormonilor steroizi), o constituie unii analogi sintetici, cu acţiune
anabolizantă, denumiţi β - anderenergic antagonişti (sau β-agonişti), cum
sunt cimaterolul, cinebuterolul şi raptopamina, care au structură
asemănătoare epinefrinei.
260
Efectul folosirii acestor analogi, în hrana animalelor crescute pentru

carne, se constituie în creşterea cu 10-25 % a ţesutului muscular (prin
hipertrofia fibrelor musculare), ca urmare a reducerii catabolismului
proteinelor şi îmbunătăţirii anabolismului; în acelaşi timp, se înregistrează o
reducere a ţesutului adipos (cu 10-40 %), creşte randamentul carcasei, se
îmbunătăţeşte eficienţa hranei (Dunshea F.R. şi col., 1993).
Aceşti analogi (β-agonişti) nu sunt consideraţi hormoni steroizi,
putând fi folosiţi în scopul creşterii producţiei de carne la cele mai multe
specii de animale.
În prezent, consumatorii sunt foarte reticenţi la folosirea unor aditivi
(în special substanţe anabolizante) pentru producerea cărnii, iar discuţiile pe
această temă sunt intense şi aprinse; consumatorii se gândesc, în primul
rând, la riscul alterării funcţiilor sexuale sau apariţiei cancerului şi pe urmă
la calitatea cărnii.
Referitor la aceste aspecte, Ferrnando R. (Academia de Medicină
Paris) arată că:
“Unele cuvinte suscită pasiuni! Utilizarea, ca anabolizanţi, a
steroizilor naturali şi derivaţilor lor în creşterea animalelor a provocat
furtuni. Aflaţi că sunteţi inundaţi de proprii voştri hormoni, consumaţi cu
vegetalele cele mai biologice şi carnea cea mai naturală cantităţi mari de
hormoni. Anabolizantele adaugă puţin sau nimic... dar trebuie ales ce este
mai bun”
Evoluţia compoziţiei chimice a corpului, în timpul

creşterii/îngrăşării
Ţesuturile corpului se diferenţiază prin compoziţia lor în apă,

minerale, proteine şi lipide (tab.13.2). Astfel, ţesutul osos are o compoziţie
relativ stabilă, fiind bogat în minerale (în special Ca şi P); ţesutul muscular
este bogat în apă şi proteine, în timp ce ţesutul adipos (variabil, după
localizare) este bogat în lipide şi mai sărac în apă.
Compoziţia corpului animal variază în funcţie de proporţia pe care o
are fiecare ţesut în parte, în corp, proporţie care variază cu specia şi vârsta
animalelor (tab.13.3). În funcţie de viteza de creştere a diferitelor ţesuturi,
sporul de greutate are, la un moment dat, compoziţie chimică diferită; pe
măsura înaintării în vârstă/greutate, scade proporţia muşchilor şi oaselor,
crescând, în schimb cea a grăsimii şi înregistrându-se astfel, o reducere a
proteinelor (în special la ovine) şi mineralelor (tab.13.4).
261
Tabelul 13.2 Compoziţia ţesuturilor carcasei de porc (la 100 kg)
Ţesut % din % din ţesut Energie

carcasă Apă Lipide Proteină Cenuşă (kcal/kg)
Muşchi 53,0 72,7 5,8 20,6 1,1 1694
Grăsime:
-externă 22,5 16,4 78,7 4,9 0,1 7693
-intramusculară 7,5 38,2 51,1 10,9 0,5 5425
Os 9,0 43,0 12,9 19,3 24,8 2290
Piele 4,0 43,4 16,9 39,0 0,7 3764
Total 96,0 52,8 27,6 16,8 3,0 3534
Sursa: Fraysse J.L. şi col., 1990 (după Desmoulins, 1978)
Tabelul 13.3 Evoluţia cu vârsta a proporţiei ţesuturilor la unele specii

de animale
Greutate Greutate Randa- % ţesut

Specificare Vârsta corp, carcasă, ment slab gras os
kg kg
Luni
Tăuraşi 9 278,6 171,9 61,8 69,0 12,5 17,4
12 382,3 241,1 63,0 64,9 18,2 15,1
15 501,7 316,6 63,1 63,5 21,0 14,1
Miei Săpt.
0 3,8 47,5 4,8 30,6
9 27,0 51,3 22,2 16,8
41 65,0 37,8 43,1 9,3
Porc 20,0 57,0 16,0 19,0
50,0 54,0 25,0 15,0
90,0 51,0 32,0 12,0
120,0 48,0 37,0 11,0
Sursa: Farysse J.L. şi col., 1990 (după diferiţi autori)
262
Tabelul 13.4 Evoluţia compoziţiei corpului la tăuraşi şi miei
Specia Greutate % din corp (fără conţinut digestiv) Energie

corp, kg Apă Proteine Grăsimi Cenuşă (kcal/kg)
40 74,8 16,7 3,7 4,1 1290
115 72,6 16,8 4,6 4,5 1450
Tăuraşi 300 66,2 16,8 12,4 4,1 2130
425 61,6 16,8 17,7 3,6 2600
500 58,6 15,8 21,7 3,4 2960
20 17,5 17,5 2650
40 12,5 29,0 3450
Ovine 60 12,5 39,0 4400
80 11,0 45,0 4950
100 10,5 49,0 5250
Sursa: Burlacu Gh., 1985 (după Hoffmann H. )
Concomitent se schimbă caloricitatea sporului, datorită creşterii

proporţiei de grăsimi; astfel, în cazul ovinelor de exemplu, ponderea
energiei în spor creşte pentru grăsimi şi scade pentru proteine, reprezentând,
din caloricitatea totală a sporului 62,5 % şi respectiv 37,5 % la greutatea de
20 kg şi 88,6 % şi respectiv 11,4 % la greutatea de 100 kg:
• 20 kg greutate: 175 g proteine x 5,7 kcal = 997 (37,5 %)
175 g grăsimi x 9,5 kcal = 1663 (62,5 %)
2660 kcal/kg spor
• 100 kg greutate: 105 g proteine x 5,7 kcal = 598 (11,4 %)
490 g grăsimi x 9,5 kcal = 4655 (88,6 %)
5253 kcal/kg spor
Influenţa alimentaţiei asupra creşterii/dezvoltării

Creşterea şi dezvoltarea sunt determinate, pe lângă sistemul hormonal
şi ereditate, şi de nutriţie şi alimentaţie, în special în perioada postnatală.
În principiu, orice restricţie alimentară determină o reducere a creşterii
în greutate sau chiar o pierdere de greutate, în cazul când restricţia este
accentuată şi de lungă durată.
263
Aportul de energie şi nutrienţi pentru producţia de carne este

caracterizat prin cantitatea şi calitatea hranei administrate în diferite etape
ale creşterii/dezvoltării organismului, distingându-se sub acest aspect mai
multe tipuri de hrănire (Farysse J.L. şi col., 1990), în funcţie de nivelul
aportului, în special de energie, care determină compoziţia tisulară:
– nivel ridicat, liberal şi continuu, până la sacrificare, (RR)
– nivel, ridicat la început, apoi scăzut (RS),
– nivel, scăzut la început apoi ridicat (SR),
– nivel, scăzut pe toată perioada, până la sacrificare (SS).
Aportul de proteină, minerale şi vitamine acţionează, mai ales, asupra
vitezei de creştere.
Regimurile în care se aplică niveluri diferite de hrănire, evidenţiază
faptul că scăderea nivelului de hrănire atrage după sine reducerea sporului
de greutate, a greutăţii la sacrificare şi a proporţiei de ţesut adipos, respectiv
o creştere a ţesutului muscular (tab. 13.5) şi osos, în carcasă.
Tabelul 13.5 Efectul nivelului de hrănire asupra performanţelor, la porci
I. Nivel aplicat pe întreaga perioadă 1

Sacrificare la Greutate % din carcasă
16 săptămâni (kg) Muşchi Grăsime Oase
- nivel ridicat (RR) 113 45,8 30,7 12,7
- nivel scăzut (SS) 37 53,1 10,3 19,3
Sacrificare la 90 kg Zile
- nivel RR 165 40,3 38,3 11,0
- nivel RS 211 44,9 33,4 11,0
- nivel SR 211 36,3 44,1 9,7
- nivel SS 327 49,1 27,5 12,4
II. Nivel aplicat în perioada de creştere/îngrăşare 2
Spor mediu I.C Grosime % carne
zilnic, kg kg /kg spor slănină, cm în carcasă
- nivel scăzut (S) 0,70 3,32 3,2 53,6
- nivel ridicat (R) 0,75 2,64 3,6 52,1
Sursa: 1 - Mac Meekan, 1965; 2 - Speer V.C., 1991
Alternanţa nivelurilor de hrănire (R → S sau S → R), acţionează

diferit în funcţie de perioada în care se aplică, dar în general, în cazul
aplicării unui nivel ridicat înaintea sacrificării, proporţia de grăsimi în
carcasă este mai mare.
264
O modificare a compoziţiei carcasei se poate obţine printr-un aport

sporit de proteină sau în unii aminoacizi, în special lizină; astfel, prin
creşterea aportului de proteină sau lizină şi păstrând constant aportul de
energie, se reduce cantitatea de grăsime în favoarea cărnii, în carcasă (tab.
13.6).
Tabelul 13.6 Efectul nivelului de proteină asupra calităţii carcasei la porci
% proteină, în hrană 1
10 12 14 16 18 20
Grosime slănină dorsală, cm 3,94 3,71 3,66 3,61 3,56 3,50
Proporţie de carne în carcasă, % 35,8 37,1 37,7 38,1 37,9 38,6
% lizină în hrană 2
Faza:
- creştere 0,60 0,65 0,70 0,75
- finisare 0,45 0,50 0,55 0,60
Grosime slănină dorsală, cm 3,84 3,88 3,70 3,63
Suprafaţă ochi muşchi, cm2 31,3 33,0 34,6 35,3
Carne în carcasă, % 51,8 52,7 54,0 54,6
Sursa: 1 - Johnson R.A., 1965; 2 - Asche G.L. şi col., 1985
De altfel, la porcinele din tipul “hiper-musculos”, aptitudinile pentru a

depune mai puţină grăsime permit aplicarea unor regimuri de hrănire cu
nivele mai ridicate de energie, fără riscul unei îngrăşări excesive.
Creşterea compensatorie, poate fi definită ca fiind sporul suplimentar
de greutate realizat în timpul unei alimentaţii normale , intervenită după o
perioadă de subalimentaţie. Acest fenomen a fost pus în evidenţă de
Beranger C. (1983) la bovine, dar el este aplicat în practică de mult timp,
atât la bovine cât şi la ovine, în sistemele semiintensive sau extensive de
creştere (fig. 13.1).
Folosind acest fenomen, se poate spori eficienţa economică a
creşterii/îngrăşării, de exemplu la rumegătoare se pot economisi nutreţurile
mai scumpe din perioada de iarnă şi folosi intens nutreţurile verzi (mai
ieftine) vara.
Aplicarea temporară a subalimentaţiei, trebuie să ţină cont de
următoarele aspecte:
– nu se face la animalele foarte tinere;
– să fie suficient de lungă, pentru a se putea manifesta compensaţia;
– subalimentaţia se aplică pentru energie.
265
Greutate
corporală (kg)
554 kg
(600 g/zi)
519 kg
368 kg
(689 g/zi)
(782 g/zi)
245 kg 271 kg
(141 g/zi) lot A
lot B
subalimentaţie
lot B (...) spor mediu
zilnic, g
9 15 25 Vârsta (luni)
Fig. 13.1 Creşterea compensatorie la 12 cupluri de juninci gemene

(Beranger C., 1983)
Cerinţe de energie
Cerinţele de energie pentru creştere/îngrăşare depind de caloricitatea
sporului în greutate, de randamentul utilizării EM ca EN pentru aceste
funcţii şi respectiv de mărimea sporului.
Caloricitatea sporului de greutate este dată în proporţie de 98-99 %
de conţinutul în grăsimi şi proteine, glucidele reprezentând doar 1-2 % din
energia sporului, la rumegătoare (Burlacu Gh., 1985).
Randamentul utilizării EM pentru îngrăşare (folosindu-se raţii
obişnuite), este mai mare la animalele monogastrice (70-75 %) şi mai redus
la rumegătoare (30-55 %); la rumegătoare, estimarea randamentului de
utilizare a EM, pentru îngrăşare (kf), se poate face după relaţia propusă de
Blaxter (1974) şi care ţine cont de concentraţia hranei în EM (q):
kf (%) = 0,78q (%) + 0,006
relaţie care scoate în evidenţă influenţa majoră a concentraţiei energetice a
hranei, asupra randamentului transformării EM în EN, în producţia de carne.
Dat fiind faptul că la animalele în creştere/îngrăşare este dificilă
266
separarea cerinţelor de hrană în cerinţe pentru întreţinere şi respectiv, pentru

producţie, cerinţele de energie (dar şi pentru nutrienţi) se exprimă global
recomandările de aport fiind pe animal şi pe zi.
Pentru rumegătoare, aceste cerinţe se exprimă fie în ENC (pentru
tăuraşi, boi, juninci şi vaci la îngrăşat), fie în ENL (pentru tineretul femel de
reproducţie).
Atât în sistemul INRA, cât şi în sistemul IBNA (Burlacu Gh.), pentru
estimarea cerinţelor de energie se folosesc următoarele relaţii de calcul:
kmp kmp
0,75
ENC (MJ) = ( 0,386 G + Q ) x -------- x -------- + Q/ x kmf + Q//)
//
km kc
kl kl
0,75
ENL (MJ) = ( 0,386 G + Q ) x ---- +ENp x ---- + Q/ x kmf + Q//)
//
km kc
în care: G = greutatea corporală; Q/ = energie adiţională pentru termoreglare

(MJ); Q// = cantitatea de EN pentru activitatea suplimentară; km = randamentul
utilizării EM ca EN întreţinere; kl = randamentul utilizării EM ca EN lapte; ENp
= energia netă pentru producţia de carne (MJ).
Exprimarea cerinţelor în unităţii de măsură pentru energie, respectiv

UFC, UFL (sistemul INRA), se face prin raportarea ENC sau ENL, la
valorile de referinţă ale unităţilor respective:
UFC = ENC (kcal) / 1820
UFL = ENL (kcal)/ 1700
Pentru monogastrice, cerinţele de energie se exprimă, în cele mai
multe cazuri, în EM şi nu în EN (cum este cazul la rumegătoare), iar
recomandările privind aportul de energie sunt, de regulă, exprimate sub
formă de concentraţie energetică (kcal EM/kg hrană), singura formă practică
pentru animalele hrănite ad libitum.
Pentru estimarea cerinţelor au fost formulate numeroase relaţii de
calcul, dintre care pentru păsări mai folosite sunt:
267
– tineret creştere:
EM (kcal/zi) = 100 x G 0,75 + 14,4 x ΔP + ΔL
–găini ouătoare:
EM (kcal/zi)= (140 – 2T) Gm + 5 x ΔS + 2Go
în care: G = greutatea corporală (kg); ΔP = sporul de proteină (g); ΔL = sporul
de lipide (g); Gm = greutatea medie (kg); T = temperatură ambient (T0); ΔS =
spor mediu de greutate (g/zi); Go = g ouă/zi.
La porcine, sporul de greutate corespunde (ca şi la alte animale în

creştere) cu acumularea de proteină, grăsimi şi cenuşă, la care este asociată
energia corespunzătoare. Ewan R.C. (1991), consideră că depunerea a 1 g de
proteină sporeşte energia depozitată cu 5,67 kcal, iar 1 g de grăsimi cu 9,46
kcal; astfel, costul energetic total al depunerii de proteine (PD) şi grăsimii
(GD) poate fi estimat după următoarea relaţie:
EM ingerată = a + bGD + cPD, sau
ENp = bGD + cPD
După ARC (1981), coeficienţii de regresie corespunzători relaţiilor
specificate sunt: 10,5 kcal/g pentru proteină (c) şi respectiv, 12,8 kcal/g
pentru grăsimi (b); aceste valori corespund unui randament al utilizării EM
(kf) de 0,54 pentru proteină şi 0,74 pentru grăsimi.
Depunerea a 1 g proteină este asociată cu depunerea a cca. 4 g apă,
rezultând o cantitate de 5 g ţesut, iar energia necesară pentru depunerea 1 g
ţesut este de 1,12 kcal; apa asociată depunerii unui g grăsimi este de numai
0,2 g, energia necesară pentru 1 g ţesut este, în acest caz, de 7,83 kcal,
aceasta fiind explicaţia cerinţelor mari de energie pentru sinteza ţesutului
adipos, cu toate că pierderea de căldură în timpul sintezei de proteină este
mult mai mare decât energia necesară pentru sinteza propriu-zisă a proteinei
(Millward D.J. şi col., 1976).
Cerinţele de energie pe unitatea de spor în greutate, la porcine,
depinde de vârstă/greutatea corporală şi disponibilitatea aminoacizilor şi
energiei; depunerea zilnică de proteină creşte până la greutatea de cca. 60 kg
şi rămâne apoi constantă până la sacrificare, dar ingesta de energie creşte ca
urmare a sporirii depunerii de grăsimi.
Estimarea cerinţelor de energie pentru creştere/îngrăşare la porcine,
pe baza eficienţei utilizării EM pentru sporul de proteină şi grăsimi, indică
valori mai mici decât EM efectiv ingerată pentru realizarea performanţelor
respective (tab. 13.7), diferenţele ajungând până la 25-37 %.
268
Tabelul 13.7 Estimarea factorială a cerinţelor de energie pentru creştere/îngrăşare,

la porcine
Greutate Spor zilnic, (kg) EM necesară /zi, (kcal) Recomandări
corporală Greutate proteină1 grăsime2 spor 3 întreţinere 4 Total NRC, 1989,
(kg) (kcal)
15 450 69 72 1650 831 2480 3090
35 700 106 143 2949 1291 4518 6200
80 820 118 253 4477 2916 7392 10185
Sursa: Ewan R.C.,
1/ Spor proteină = 2,012 W – 0,0156 W 2 + 0,161 ADG – 0,0000954 ADG 2
ADG = spor mediu zilnic; spor carne = spor proteină : SU carne
2/ Spor grăsimi = (ADV – spor carne) : SU din grăsimi
3/ EM pentru spor = (spor proteină x 10,5 kcal/g) + (spor grăsimi x 12,8 kcal/g)
4/ EM pentru întreţinere = 109 W 0,75 (W – greutatea corporală)
Referitor la cerinţele de energie pentru creştere/îngrăşare, raportate pe

kg spor greutate, sunt cu atât mai mari cu cât sporurile zilnice de greutate
sunt mai mici (tab. 13.8), explicaţia găsindu-se în cheltuielile de energie
pentru întreţinere, care rămân, practic, nemodificate indiferent de mărimea
sporului .
Tabelul 13.8 Cheltuieli de energie pe kg spor la tăuraşi, în funcţie de mărimea

sporului mediu zilnic de greutate
INRA, 1988 1 Burlacu Gh., 1998 2

Greutate SMZ UFC/zi UFC/ % greutate, SMZ UNC/zi UNC/ %
(kg) (g) kg spor (kg) (g) kg spor
300 1000 4,8 4,8 100 300 800 5,80 7,2 100
1200 5,3 4,4 92 1000 6,27 6,3 87
1400 5,8 4,1 85 1200 6,78 5,6 78
1600 6,3 3,9 81 1400 7,33 5,2 72
1600 7,92 5,0 69
Date prelucrate după: 1 - Verite R. şi col., 1988; 2 - Burlacu Gh. şi col., 1998
Conţinutul în proteine al diferitelor produse de origine animală poate
varia în funcţie de diferiţi parametri (genetici, fiziologici, nutriţionali), dar
mai puţin decât în cazul grăsimilor.
269
În privinţa conţinutului în proteină al sporului de greutate, pentru toate

speciile de animale se au în vedere câteva aspecte specifice (Verité R. şi col.,
1988):
– participarea proteinelor în sporul de masă corporală este mai mică la
femele şi masculi castraţi, comparativ cu cei necastraţi, la rasele precoce
(faţă de cele tardive);
– proporţia de proteine în spor se reduce odată cu înaintarea în vârstă
respectiv cu creşterea în greutate;
– depunerea de proteină în spor este însoţită de creşterea pierderilor de
N prin fecale şi urină.
Randamentul utilizării metabolice a aminoacizilor absorbiţi pentru
sinteza de proteină corporală variază în mai mare măsură decât în cazul
energiei, surplusul de aminoacizi degradat; iar în caz de deficit de
aminoacizi, deoarece organismul nu are posibilitatea suplinirii acestora,
sinteza de proteine corporale se reduce la nivelul aportului (dacă acesta
depăşeşte nivelul cerinţelor de întreţinere).
La rumegătoare, cerinţele de proteină sunt exprimate în PDI (în
sistemele INRA şi IBNA), nivelul acestora fiind determinat experimental.
Pentru animalele în creştere/îngrăşare, cerinţele pe kg spor se
stabilesc, în principiu, prin divizarea conţinutului în proteină al sporului la
valoarea randamentului de utilizare a proteinelor în sporul de creştere,
(ambele scăzând cu vârsta animalelor).
De exemplu, pentru bovine (Verité R. şi col., 1988):
– conţinutul sporului în proteine (g/kg): 200-150
– randamentul utilizării proteinei, în spor: 0,68-0,40*
– cerinţe PDI (g/kg spor): 250-350*
(* scad cu vârsta)
La animalele cu producţii mari, în multe cazuri, lizina şi metionina
sunt aminoacizi limitanţi, cu toate că aportul acestora prin proteina
microbiană este important; la animalele cu producţie mică această situaţie
practic, nu se întâlneşte.
Folosirea sistemului lizină şi metionină digestibilă, ca o îmbunătăţire a
sistemului PDI, poate contribui la o mai bună echilibrare a alimentaţiei
rumegătoarelor în aminoacizi limitanţi. În acelaşi sens poate acţiona şi
folosirea aminoacizilor protejaţi, în alimentaţia rumegătoarelor înalt
productive.
270
Ca şi pentru energie, şi în cazul proteinei, cheltuielile raportate pe kg

spor greutate sunt cu atât mai mici cu cât sporurile sunt mai mari (tab. 13.9).
Tabelul 13.9 Cheltuieli de proteină pe kg spor, la tăuraşi, în funcţie de mărimea

sporului mediu zilnic de greutate
INRA, 1988 1 Burlacu Gh., 1998 2

Greutate SMZ PDI, PDI % Greutate SMZ PDI, PDI %
(kg) (g) (g/zi) (g/kg spor) (kg) (g) (g/zi) (g/kg spor)
1000 425 425 100 800 382 477 100
1200 465 387 91 1000 422 422 88
200 1400 510 364 86 200 1200 461 384 80
1600 545 341 80 1400 498 356 75
1600 523 327 68
Date prelucrate, după: 1- Verité R. şi col., 1988
2 - Burlacu Gh. şi col., 1998
Contrar unor afirmaţii din literatura de specialitate, conform cărora

cerinţele de proteină pe kg spor scad cu creşterea greutăţii, aceste cerinţe
cresc datorită reducerii randamentului utilizării proteinelor în sporul de
creştere (tab 13.10).
Tabelul 13.10 Evoluţia cerinţelor de proteină şi a randamentului ei, în funcţie

de greutatea corporală a tăuraşilor
Greutatea Cerinţe proteină, g PDI1 Randament utilizare

corporală, kg Globale Întreţinere * / kg spor proteină, în spor 2 **
200 425 173 252 67
300 505 234 271 62
400 575 292 285 59
500 645 345 300 53
550 670 367 302 52
Sursa: 1 - Verité R. şi col., 1988; 2 - după Hoffmann şi col., citaţi de Burlacu Gh., 1985
* 3,25 g PDI/kg 0,75
** proteină/kg spor = 168 g până la 400 kg greutate
= 158 g peste 400 kg greutate
În cazul animalelor monogastrice, concepţia privind alimentaţia

proteică şi implicit cea referitoare la cerinţele în proteină pentru
creştere/îngrăşare, s-a modificat mult în ultimii 10-15 ani.
271
Aceste modificări au fost determinate în primul rând de orientarea

producţiei de carne spre carnea de tineret, cât mai săracă în grăsimi, obţinută
de la animale tot mai specializate în această direcţie; în acelaşi timp,
potenţialul genetic al acestor animale (în general hibrizi) este din ce în ce
mai ridicat în direcţia unei mai bune valorificări a energiei şi proteinei din
hrană.
În estimarea cerinţelor de proteină pentru creştere, la animalele
monogastrice se au în vedere câteva aspecte esenţiale:
– hrănirea în sistem ad libitum, pe grupe mari de animale, cu cerinţe
asemănătoare;
– necesitatea exprimării cerinţelor ca şi concentraţie în proteină,
respectiv PB % din hrană sau g PB/kg nutreţ şi nu sub altă formă,
– necesitatea respectării unui raport optim între aportul de energie şi
cel de proteină (şi implicit şi alţi nutrienţi);
– necesitatea asigurării aportului optim de aminoacizi esenţiali, sub
aspect cantitativ şi al echilibrului (raportului) dintre ei; asigurarea
aminoacizilor esenţiali este mai importantă decât nivelul proteic al hranei,
– folosirea în formularea hranei, a conceptelor de aminoacizi
digestibili şi proteină ideală, în scopul corelării cât mai bune a aportului de
aminoacizi cu cerinţele animalelor;
– stabilirea cerinţelor în proteină (aminoacizi) în funcţie de potenţialul
genetic şi performanţele zootehnice ale animalelor, respectiv condiţiile de
alimentaţie şi de mediu.
Pentru porcine, cerinţele medii de proteină şi aminoacizi sunt astfel
calculate încât să acopere cheltuielile animalelor care au potenţial bun
pentru carcase slabe, aporturile recomandate satisfăcând cerinţele celor mai
exigente animale (scrofiţe de tip “slab”, cu creştere rapidă), hrănite ad
libitum (Henry Y. şi col., 1989).
Ca nivel, recomandările cu privire la nivelul cerinţelor în proteină,
respectiv aminoacizi, diferă de la o sursă la alta, diferenţele fiind
determinate în primul rând, de nivelul energetic al hranei, recomandat,
deoarece este necesară menţinerea unui raport optim de energie/proteină
(aminoacizi).
Din această cauză, exprimarea cerinţelor, prin raportare la 1000 kcal
EM este mult mai adecvată (tab. 13.11); se observă, din datele respective, că
între diversele surse există diferenţe semnificative sub aspectul nivelului
diferiţilor aminoacizi esenţiali în hrană.
272
Tabelul 13.11 Cerinţe de proteine şi aminoacizi esenţiali pentru porci

în creştere/îngrăşare (g/1000 kcal EM)
Specificare INRA, 1989 NRC, 1988 RPAN, 1993*

creştere finisare creştere finisare creştere finisare
Proteină brută 53 47 49 43
Lizină 2,6 2,3 2,2 1,9 3,0 2,6
Metionină+cistină 1,6 1,4 1,3 1,1 1,8 1,6
Triptofan 0,47 0,42 0,39 0,32 0,58 0,48
Treonină 1,6 1,4 1,5 1,3 1,9 1,8
Leucină 1,9 1,7 1,9 1,6 3,0 2,6
Izoleucină 1,6 1,4 1,4 1,2 1,6 1,4
Valină 1,8 1,6 1,5 1,3 2,1 1,8
Histidină 0,76 0,58 0,70 0,60 1,1 0,9
Arginină 0,79 0,68 0,78 0,32 0,9 0,8
Fenilalanină + 2,6 2,3 2,1 1,8 2,8 2,5
Tirozină
Date prelucrate: * Rhône-Poulenc Nutrition Animal
Deoarece proteinele diferă mult între ele sub aspect nutriţional, în

funcţie de conţinutul lor în aminoacizi, stabilirea calităţii proteinelor este
laborioasă şi costisitoare; pe baza cunoştinţelor actuale, referitoare la
compoziţia proteinelor şi a cerinţelor porcilor în aminoacizi, s-a emis ideea
după care, proteina care conţine cel mai bun echilibru al aminoacizilor
esenţiali şi respectiv între aminoacizii esenţiali şi cei neesenţiali să fie
denumită “proteină ideală” (Cole R., 1979; ARC, 1981).
Estimarea proporţiei aminoacizilor esenţiali în proteină ideală pentru
porci în creştere s-a făcut pe baza examinării multor date, cum ar fi
compoziţia ţesuturilor şi a laptelui de scroafă, care au fost corelate cu
cerinţele estimate pentru fiecare aminoacid.
Amestecul de aminoacizi în cadrul proteinei ideale este exprimat ca
proporţie a diferiţilor aminoacizi esenţiali faţă de un aminoacid luat ca
referinţă; de regulă ca referinţă este luată fie lizina (= 100) (fig.13.2), fie
triptofanul (= 1,0) (tab. 13.12).
273
100
%
90
80 100 100 95
70
60
50 60 64 36 54 70
19 31
40
30
20
10
0
Leu.
Liz.
Izo.
Fen+Tir.
Tre.
Arg.
Val.
M+C
Tri.
His.
Fig. 13.2. Compoziţia proteinei ideale, pentru porci de reproducţie

(lizina = 100%)(RPAN,1993)
Tabelul 13.12 Estimarea compoziţiei proteinei ideale, pentru creştere, la porci
Triptofan = 1,0 * lizină = 100 **

Specificare ARC INRA NRC INRA RPAN
(1981) (1984) (1988) (1989) (1993)
Arginină - 1,6 3,0-1,0 30 31
Histidină 2,3 1,4 1,8 26 36
Izoleucină 3,8 3,3 3,7 72 54
Leucină 7,0 4,0 5,0 60 100
Lizină 7,0 5,6 7,0-6,0 100 100
Metionină+cistină 3,5 3,3 3,4 60 60
Fenilalanină+tirozină 6,7 5,5 5,5 100 95
Treonină 4,2 3,3 4,0 60 64
Triptofan 1,0 1,0 1,0 18 19
Valină 4,9 3,9 4,0 70 70
Sursa: * Lewis A.J., 1991
** Henry Y. şi col., 1989; Rhôdimet Feed Formualtion Guide, 1993
La păsările crescute pentru carne (hibrizi -broileri- cu creştere

rapidă), mai mult decât la alte specii şi categorii de animale, cerinţele de
proteină (exprimate ca % PB din amestecul de hrană) sunt în legătură
strânsă cu nivelul energetic al hranei administrate.
274
Este cunoscut faptul că, la păsări, cantitatea de hrană ingerată este

influenţată, pe lângă concentraţia energetică şi de temperatura ambiantă,
densitatea hranei (făinuri, granule...) etc.; astfel, este necesară o corelaţie
adecvată între energia şi nutrienţii din hrană.
În caz de supra sau subconsum, este necesară corelarea nivelului
energetic cu aportul de proteină, respectiv de aminoacizi; corelarea
concentraţiei energetice a hranei cu nivelul proteic se poate realiza prin
respectarea aşa-zisului raport energie/proteină, în funcţie de specia şi vârsta
păsărilor (tab. 13. 13)
Cerinţele în aminoacizi se exprimă în acelaşi mod ca şi la porcine,
respectiv ca proporţie (%) din hrană sau în g/ 1000 kcal EM.
Pentru calculul cerinţelor în aminoacizi au fost formulate diferite
relaţii specifice:
Lizină, y = 4,10 - 0,00257x
M+C, y = 3,10 - 0,016x
Treonină, y = 2,6 - 0,0126x
Metionină, y = 1,94 - 0,016x
Triptofan, y = 0,76 - 0 00386x
unde: y = g aminoacid/1000 kcalEM; x = vârsta medie din perioadă, (zile)
Tabelul 13.13 Raportul energie/proteină, la pui broiler de găină
Specificare Demaraj 0-2 săptămâni Creştere, peste 2 săptămâni

kcalEM/kg hrană 2900 3000 3100 3200 2900 3000 3100 3200
% PB în hrană 21,5 22,2 23,0 23,7 19,6 20,4 21,0 21,7
Raport E:PB 135 135 135 135 148 148 148 148
Pentru alte niveluri energetice se poate calcula proporţia de proteină, astfel:
de ex. la 3300 kcal EM/kg PB(%) = 24,4 (respectiv 3300:135 = 24,4)
Sursa: Leclercq B. şi col., 1989
Calculul cerinţelor în aminoacizi, de exemplu:
- cerinţe lizină (y) pentru pui de carne, în vârstă de 28 zile (x = 14);
y = 4,10 - 0,00257x, respectiv y = 4,10 - (0,00257 x 14) = 3,74 g/100 kcal EM
rezultă că la 3000 kcal EM/kg hrană: 3,74 x 3 = 11,22 g/kg (respectiv 1,12 % lizină)
Referitor la nivelul cerinţelor de proteină pentru creşterea puilor de

carne, aşa după cum arată unele recomandări (INRA, 1989), se poate opta
între două nivele, minimum sau maximum, care asigură aproximativ aceeaşi
creştere, fiind afectat însă indicele de consum, în cazul folosirii nivelului
minim. Se apreciază, în acest sens, că reducerea conţinutului hranei în
proteină cu 1 % are acelaşi efect asupra indicelui de consum ca şi reducerea
275
nivelului energetic cu 50 kcal EM/kg; dar, un nivel proteic mai redus

determină un cost mai mic al hranei pe kg spor (Leclercq B. şi col., 1989).
La actualul preţ al aminoacizilor sintetici, un nivel mai scăzut al
proteinei poate fi mai util şi permisibil printr-o suplimentare a hranei cu
aceşti aminoacizi.
Cerinţele de vitamine
Estimarea cerinţelor de vitamine este dificilă, atât datorită multitudinii
factorilor care determină aceste cerinţe, cât mai ales datorită interrelaţiilor
dintre vitamine şi alţi nutrienţi din hrană.
La rumegătoare, pentru creştere/îngrăşare, se pune problema unei
suplimentări a hranei cu vitamine numai pentru cele liposolubile: A, D şi E.
Vitamina A joacă un rol deosebit în procesul de creştere (fiind
denumită şi vitamina de creştere), o carenţă a ei întârziind sau chiar oprind
acest proces; vitamina D favorizează formarea şi dezvoltarea normală a
scheletului, iar vitamina E previne la viţei şi miei manifestarea
miodistrofiilor, îmbunătăţind şi calitatea cărnii.
Prin specificul alimentaţiei lor, animalele rumegătoare beneficiază de
un important aport de vitamine A şi E sau precursori (caroteni), prin
nutreţurile verzi sau cele conservate (de bună calitate), iar expunerea la
soare le asigură un aport însemnat de vitamină D.
Totuşi, se recomandă suplimentarea hranei lor cu aceste vitamine, în
timpul iernii sau când se folosesc regimuri de hrănire bazate pe nutreţuri
potenţial sărace în aceste vitamine, cum sunt: rădăcini şi tuberculi furajeri,
fânuri vechi sau recoltate tardiv, subproduse din industria alimentară etc.
Nivelul recomandat de suplimentare este prezentat în tabelul 13.14.
Tabelul 13.14 Nivelul de suplimentare cu vitamine, la rumegătoare

în creştere/îngrăşare (UI/kg SU)
Vitamina
Specia, categoria A D E
1 2 1 2 1 2
Juninci şi tăuraşi, în creştere 2200 3600 300 360 25 30
Viţei 2200 3400 300 400 25 13
Miei: 20 kg 950 15
40 kg 1350 15
100 kg 2000 15
Sursa: 1 - Wolter R., 1988 (după NRC); 2 - Hoffmann M., 1990
276
La animalele monogastrice (în special porcine şi păsări), datorită

specificului creşterii lor (în spaţii închise şi aglomeraţii mari) şi a
regimurilor de furajare (bazate pe cereale şi subproduse industriale
concentrate), se impune suplimentarea hranei atât cu vitamine liposolubile
cât şi cu cele hidrosolubile (care nu sunt sintetizate în tubul digestiv).
În special la animalele în creştere, cerinţele în vitamine sunt relativ
ridicate iar efectul deficitului este extrem de evident atât în privinţa ritmului
de creştere cât şi asupra sănătăţii lor.
Recomandările privitoare la aporturile de vitamine pentru animalele în
creştere/îngrăşare se referă la cantităţile care trebuie adăugate (şi nu a
conţinutului total al hranei); acestea depăşesc cerinţele organismului, tocmai
pentru a evita posibile carenţe datorate variaţiei materiilor prime şi
interacţiunii vitaminelor cu alţi nutrienţi din hrană. Se apreciază că o
majorare a aportului de vitamine pentru păsările de carne nu prezintă
inconveniente nutriţionale, doar aportul vitaminelor A şi D trebuind limitat
la de maximum 3 ori nivelul recomandărilor (tab. 13.15).
Tabelul 13.15 Aportul suplimentar de vitamine pentru puii broileri de găină
Perioada de creştere
Vitamine Demaraj/creştere Finisare
1 2 1
UI/ kg hrană
Vitamina A 10000 5800 10000
Vitamina D3 1500 580 1500
mg/ kg hrană
Vitamina E 15 20 10
Vitamina K3 5 2 4
Tiamina 0,5 2 -
Riboflavina 4 4,5 4
Acid pantotenic 5 13 5
Niacina 25 30 15
Acid folic 0,2 0,7 -
Vitamina B12 0,01 0,01 0,01
Colina 500 1200 500
Sursa: 1 - INRA, 1989
2 - Hoffmann M., 1990 (nu sunt separate cerinţele pe perioade)
277
La porci, pentru perioada creştere/îngrăşare (porci peste 20-25 kg),

trebuie suplimentate toate vitaminele liposolubile; în general pentru
vitaminele A şi D suplimentarea este peste nivelul recomandărilor NRC,
care indică valorile minime pentru regimuri de hrană tip porumb-şrot de soia
(Tribble F., 1991). Nivelul de suplimentare pentru vitamina E este privit în
interdependenţă cu Se; un aport de Se de 0,1 ppm, echivalează cu 10-20
UI/kg de vitamina E (Ullery D.E., 1991).
Unele dintre vitaminele B (tiamina, piridoxina, biotina şi acidul folic)
se găsesc, de obicei, în cantităţi suficiente în hrana obişnuită a porcilor,
astfel că recomandările de aport (tab. 13.16) depăşesc cerinţele reale.
Tabelul 13.16 Aportul suplimentar de vitamine, pentru porci în creştere/îngrăşare
Perioada
Vitamine Creştere Finisare
1 2 3 1 2
UI/kg hrană
Vitamina A 1300 4400 5000 1300 3300
Vitamina D 150 440 1000 150 330
Vitamina E 11 11 10 11 8,25
mg/kg hrană
Vitamina K 0,5 4,4 0,5 0,5 3,3
Riboflavina 2,5 4,4 3,0 2,0 3,3
Niacina 10 22 10 7 16,5
Acid pantotenic 8 18 8 7 13,5
Colina 300 382 500 300 286,5
Biotina 0,05
Acid folic 0,5
Vitamina B12 (mcg) 10 22 20 5 16,5
Sursa: 1 - NRC, 1988; 2 - TTU, Texas Tech. University; 3 - INRA, 1989 (Henry Y. şi col.)
Asigurarea în minerale esenţiale cerinţelor la animalele în
creştere/îngrăşare, ridică probleme deosebite atât de ordin tehnic, cât şi
economic, dat fiind faptul că pentru una şi aceeaşi funcţie fiziologică
cerinţele pot să fie diferite, iar optimul economic nu corespunde cu cel
tehnic (Sauveur B. şi col., 1989).
278
Cerinţele de minerale se stabilesc fie prin procedeul zis global,

reţinându-se, ca nivel al cerinţelor, doza la care se obţine cel mai bun
rezultat pentru criteriul zootehnic urmărit (spor greutate, indici de
consum…), fie prin procedeul zis factorial, care evaluează cerinţele nete ale
fiecărei funcţii fiziologice (întreţinere, creştere…), la care se aplică
coeficientul de utilizare digestivă reală (CUDr) pentru elementul respectiv.
Aşa după cum s-a arătat deja, CUDr variază în special în legătură cu vârsta
animalelor.
Pentru animalele în creştere/îngrăşare, o grijă deosebită trebuie
acordată asigurării mineralelor conţinute în sporurile corporale, respectiv Ca
şi P pentru schelet şi Mg, K şi Na pentru ţesuturile zise moi; un kg spor în
greutate conţine, la bovine (Gueguen L. şi col., 1988):
• 10-15 g Ca,
• 5-8 g P,
• 0,4 g Mg,
• 1-6-1,8 g K,
• 0,9-1,4 g Na;
la celelalte specii de rumegătoare domestice (tab. 13.17), aceste valori au
variaţii relativ mici.
Tabelul 13.17 Aport recomandat de minerale pentru rumegătoare, în creştere
Minerale Bovine Ovine

Ca, g/kg SU raţie* 5,5-10,0 5,0-9,0
P, g/kg SU raţie* 3,5-6,0 3,0-4,0
Cu, mg/kg SU raţie ** 10
Co, mg/kg SU raţie ** 0,1
I, mg/kg SU raţie ** 0,2-0,8
Mn, mg/kg SU raţie ** 50
Zn, mg/kg SU raţie ** 50
Se, mg/kg SU raţie ** 0,1
Sursa: Gueguen L., 1988; * în funcţie de vârstă şi spor; ** pentru toate categoriile
Cerinţele de microelemente pentru creştere sunt apreciate ca reduse.

La monogastrice, asigurarea nivelului optim al cerinţelor de minerale
trebuie să ţină cont şi de disponibilitatea acestora, în funcţie de specie şi de
sursa de minerale; în acest sens, la păsări, la care P fitic nu este disponibil,
cerinţele pentru acest element sunt indicate atât ca fosfor total cât şi ca
fosfor disponibil.
279
Pentru puii de carne se are în vedere şi faptul că sporirea aportului de

P disponibil (cu cca. 30 %) în perioada de finisare, determină un spor de
greutate mai mare cu 40 g şi reducerea indicelui de consum cu 0,05 puncte
(Leclercq B. şi col., 1989).
Recomandările privind aportul de minerale pentru puii de carne sunt
făcute, cel puţin pentru macroelemente, în funcţie de concentraţia energetică
a hranei (tab. 13. 18).
Tabelul 13.18 Aportul de minerale recomandat pentru puii broiler de găină
Minerale Perioada
Demaraj Creştere Finisare
g/1000 kcal EM
Ca 3,4 3,1 2,8
P total 2,3 2,3 2,1
P disponibil 1,4 1,4 1,2
Na 0,55 0,55
Cl 0,48 0,48
mg/kg hrană
Fe 40 15
Cu 3 2
Zn 40 20
Mn 70 60
Co 0,2 0,2
Se 0,1 0,1
I 1 1
Sursa: Leclercq B. şi col., 1989
În cazul porcinelor, cerinţele de minerale sunt mai bine stabilite pentru

tipul porci carne, la care recomandările privind aportul suplimentelor de
minerale sunt la nivelul de 7-11 g Ca şi 5-7 g P pe kg spor greutate, în
funcţie de vârstă (cerinţele mai mari sunt pentru porci până la 20 kg
greutate, apoi ele scad cu vârsta) (Henry Y. şi col., 1989).
Recomandările privitoare la aportul de microelemente sunt destul de
imprecise (tab.13.19) şi variabile de la o sursă la alta. Astfel, NRC (1988)
recomandă un aport de iod de 0,14 ppm în timp ce Cromwell G.L. şi col.
(1975) au stabilit că cerinţele porcilor în creştere sunt satisfăcute la un nivel
al iodului în hrană de 0,08 ppm.
280
Tabelul 13.19 Aportul recomandat de microelemente, la porci

în creştere/îngrăşare
Minerale mg/kg hrană

Fe 80
Cu 10
Zn 100
Mn 40
Co 0,1
Se 0,1
I 0,2
Sursa: Henry Y. şi col., 1989
Pentru Cu şi Zn se recomandă niveluri de 3-4 ppm, respectiv 50 ppm,

dar nivelurile folosite în practică sunt, în cele mai multe cazuri, de 250 ppm
şi respectiv 100 ppm (Tribbel L.F., 1991).
281
Cerinţe pentru producţia de ouă
CAPITOLUL 14
CERINŢE PENTRU PRODUCŢIA DE OUĂ
Producţia de ouă de consum se obţine aproape în exclusivitate de la

găini hibrizi, respectiv de la hibrizi ouători din două tipuri genetice şi anume
Leghorn (ouă cu coaja albă) sau Rhode-Island (ouă cu coaja brună); de la
găinile de reproducţie, în consumul uman ajunge cca. 15% din cantitatea de
ouă produse - cele necorespunzătoare incubaţiei.
Oul este un aliment deosebit, datorită valorii sale nutriţionale foarte
ridicate, digestibilităţii mari a componentelor (peste 95%), conţinutului
mare în aminoacizi esenţiali, în fier, fosfor şi vitamine precum şi în acid
linoleic şi lecitină.
Conţinutul oului este protejat de poluare prin coajă, membrane şi
proprietăţile antibiotice ale albuşului.
Compoziţia oului
Părţile componente ale oului sunt coaja, albuşul şi gălbenuşul.
Proporţia acestor componente la oul de găină şi conţinutul acestuia în
substanţe brute sunt prezentate în tabelul 14.1.
Tabelul 14.1 Compoziţia medie a oului de găină
Componente Ou cu Conţinut ou Gălbenuş Albuş Coajă şi

coajă fără coajă membrane
% % % % %
Ou întreg 100 - 31,0 58,0 11,0
Apă 65 75,0 48,0 87,0 2,0
Proteină 12 12,0 17,5 11,0 4,5
Grăsime 11 11,0 32,5 0,2 -
Hidraţi carbon 1 0,5 1,0 1,0 -
Cenuşă 11 1,5 1,0 0,8 93,5
Sursa: North M.O. şi col., 1990
282
Din substanţa uscată a oului, proteina reprezintă 33-35 %, grăsimea

30-33 %, hidraţii de carbon 2,5-3,0 %, iar minerale (cenuşa) cca. 31 %.
Pe parcursul ouatului, cresc greutatea oului, substanţa uscată şi
proporţia gălbenuşului şi descresc proporţia cojii, a albuşului şi substanţa
uscată a acestuia.
Coaja oului, se formează în uter (în cca. 19 ore) pe baza Ca adus
prin sânge şi care provine atât din hrană (cca. 2/3 din Ca necesar pentru
coajă), cât şi din oasele lungi ale păsării (cca. 1/3); pentru formarea cojii
unui ou de găină se consumă aproximativ 2g Ca, în coaja oului, calciul
reprezentând cca. 33 %.
Coaja oului se compune din:
CaCO3
MgO = 93,5 %
P2O5
proteină brută = 4,5 %
apă = 2,0 %
Proteina cojii, reprezentată de glicoproteine, mucoproteine şi
colageniforme, este necesară pentru formarea membranelor şi matricei ei.
Albuşul de ou conţine o mare proporţie de apă (87 %) şi proteină
(cca. 11 %), la care se adaugă cantităţi mici de hidraţi de carbon şi minerale.
Proteina din albuş (cca. 85% din SU) este formată din ovalbumină,
(cca. 75% din proteină), ovoalbumină, ovoconalbumină, ovoglobulină şi
unele glicoproteine. Albuşul conţine şi avidină (o nucleoproteină), care
inhibă activitatea biotinei; la rândul ei, avidina este inactivată prin încălzire.
Albuşul are proprietăţi antibiotice prin conţinutul de lizozim, care
produce descompunerea polizaharidelor din pereţii celulari ai bacteriilor.
Proteina din albuş este bogată în aminoacizi esenţiali; evidenţiindu-
se proporţia ridicată de lizină şi aminoacizi sulfuraţi:
– arginină ....... 4,8% – cistină ........... 2,5%
– histidină........2,3% – fenilalanină.... 6,5%
– izoleucină.....6,0% – tirozină .......... 3,1%
– leucină..........9,8% – treonină...........4,7%
– lizină.............6,0% – valină..............7,4%
– metionină......3,6%
283
În albuş sunt prezente toate vitaminele hidrosolubile, cu excepţia

colinei.
Gălbenuşul, se caracterizează printr-un conţinut mai mare în
substanţa uscată (peste 50%) decât albuşul; substanţa uscată din gălbenuş
este compusă din cca. 63% lipide, cca. 33% proteină şi 4% alte componente
(glucoză liberă, vitamine liposolubile, minerale).
În componenţa lipidelor intră grăsimile neutre (2/3) şi fosfolipidele
(1/3); în această componentă se găsesc vitaminele liposolubile şi lecitina.
În ou se găseşte, în funcţie de mărimea lui colesterol, astfel:
– ouă foarte mari - 230 mg
– ouă mijlocii - 213 mg
– ouă mici - 180 mg,
cu tendinţă de scădere, pe măsura îmbunătăţirii alimentaţiei găinilor
(U.S.Departament of Agriculture, 1988).
Proteina din gălbenuş are în componenţa ei în special levitină şi
fosvitină, pe lângă care se mai găsesc vitelină, α-lipovitelină, etc. Conţinutul
proteinei din gălbenuş în aminoacizi esenţiali, este apropiat de cel din albuş,
nivelul lor, în proteina gălbenuşului fiind:
– fenilalanină.....6,5% – cistină ........... 1,9%
– arginină ...... 5,8% – fenilalanină.....6,5%
– histidină.......2,2% – tirozină ..........3,4%
– izoleucină.....5,8% – treonină...........4,9%
– leucină..........9,9% – valină..............6,2 %
– lizină.............7,1%
– metionină......3,2%
remarcându-se nivelul mai ridicat de lizină.
Dintre minerale, în gălbenuş, fosforul se găseşte în cantitatea cea
mai mare, alături de S, Fe, etc.; în stare liberă se găseşte Na, K, Cl.
Culoarea galbenă a gălbenuşului este dată de prezenţa pigmenţilor
carotenoizi (xantofile), respectiv zeaxantină (din porumbul galben) şi luteină
(din nutreţuri verzi, în special lucernă). Culoarea gălbenuşului nu are
legătură cu valoarea nutriţională a oului.
Valoarea nutriţională a oului este foarte ridicată, datorită
conţinutului ridicat şi echilibrat în aminoacizi esenţiali; de altfel, proteina
din ou este luată ca etalon pentru aprecierea valorii biologice (VB) a altor
proteine de ex.:
284
Aminoacizi (AA)
Proteină VB
limitanţi
Ou întreg 96 -
Lapte 90 AA sulfuraţi
Peşte 83 Metionină
Carne 76 AA sulfuraţi
Grâu 67 Lizină
Oul este o sursă importantă de vitamine şi minerale (P,Fe..).

Digestibilitatea componentelor oului crud este diferită; foarte bună
pentru gălbenuş (cca. 95 %), mai redusă (cca. 50 %) pentru albuş (prin
fierbere şi digestibilitatea albuşului se ridică la peste 90 %).
Influenţa alimentaţiei asupra compoziţiei oului
Calitatea oului este dată atât de unii parametri externi (mărime, aspect,
rezistenţă coajă), cât şi interni (compoziţie chimică, însuşiri de valorificare,
gust, miros, culoare gălbenuş...).
Mărimea (masa) oului, caracterizează producţia de ouă (tab. 14.2);
astfel, la un procent mediu de ouat de 70 %, producţia zilnică de masă ou
variază în funcţie de greutatea oului: de la 38,8 g la 45,9 g când greutatea
oului creşte de la 55,4 g la 65,5 g.
Tabelul 14.2 Relaţia dintre greutatea oului şi producţia de masă ou, la găini
Greutatea Procent mediu anual de ouat %

medie a 60 65 70 75 80
oului (g) Număr mediu anual de ouă/găină
219 237 256 274 292
Producţia medie de masă ou/zi
55,4 33,2 36,0 38,8 41,6 44,3
58,0 34,8 37,7 40,6 43,5 46,4
60,5 36,3 39,3 42,4 45,4 48,4
63,0 37,8 41,0 44,1 47,3 50,4
65,5 39,3 42,6 45,9 49,1 52,4
Greutatea oului poate fi influenţată prin alimentaţie, prin conţinutul

hranei în proteină şi în special, în acid linoleic.
Influenţa nivelului proteic al hranei asupra greutăţii oului este mai
285
mare la găinile din rasele grele (tab. 14.3) şi mai redusă la cele din rasele
uşoare; astfel, la găinile uşoare (pentru ouă de consum) reducerea nivelului
proteic al hranei la 12-13 % nu a modificat numărul de ouă, greutatea ouălor
scăzând, în medie cu cca. 1 g, în condiţiile în care s-a asigurat un echilibru
strict în aminoacizi, în funcţie de tipul regimului de hrană (Leclercq B. şi
col., 1989).
Tabelul 14.3 Efectul nivelului proteic al hranei asupra greutăţii oului

Tipul găinilor Rase precoce Rase tardive
Nivel proteic (N x 6,25) 14 17 20 14 17 20
Număr ouă/găină 107 111 114 105 105 104
Greutate ou (g) 59,8 60,2 60,2 60,4 61,0 61,0
Masă ou (g/zi) 37,8 39,5 40,4 40,8 41,0 40,6
Sursa: Larbier M. şi col., 1992
Influenţa acidului linoleic este mai mare, astfel că lipsa acestuia din
hrană determină o reducere a greutăţii oului cu cca. 10 g.
Calitatea cojii, este apreciată prin grosime, care este strâns legată de
rezistenţa la spargere; o rezistenţă suficientă a cojii se înregistrează la o
grosime a cojii de 0,32 mm, când coaja rezistă la o presiune de 2,6-3,7 kg.
În coaja unui ou, cu o grosime normală, se găsesc cca. 2 g Ca; din
oasele tubulare ale găinii se pot mobiliza rapid, cca. 5-6 g Ca, care este
suficient pentru a produce cca. 3 ouă. Dar, prin Ca din organism se poate
suplini o carenţă a hranei numai pe o durată scurtă de timp, altfel coaja se
subţiază continuu (fig 14.1).
2500
Ca `n coaj\ (mg)
1
2000
1500
2
1000 3
500
0
1 2 3 4 5 6 7 8 zile
Fig. 14.1 Influenţa aportului normal (1), insuficient (2) sau carenţat (3) de
Ca asupra grosimii cojii oului
286
La calcifierea cojii oului contribuie şi vitamina D3, prezenţa Mn şi

Zn, precum şi raportul acido-bazic din sânge în timpul formării cojii oului,
raport determinat de proporţia Na şi Cl din hrană.
Excesul de fosfor în hrană reduce mobilizarea Ca din oase.
Conţinutul intern al oului (proteine, grăsimi, hidraţi de carbon) este
puţin sau deloc influenţat de hrană (tab. 14.4); nici conţinutul în aminoacizi al
proteinei din ou nu este influenţat de hrană.
Tabelul 14.4 Influenţa nivelului proteic al hranei, asupra compoziţiei oului
Nivelul proteic al hranei Conţinut în proteină (%)

(%) ou întreg albuş gălbenuş
13 12.2 9.9 16.9
15 11.9 9.6 16.8
17 12.1 10.0 16.8
19 12.1 9.5 16.4
Sursa: Gebhardt G; 1981
În privinţa grăsimilor din ou prin hrană se poate influenţa doar

structura acizilor graşi din gălbenuş.
Nivelul macroelementelor din ou, nu este influenţat de hrană; în
schimb, conţinutul oului în microelemente şi vitamine liposolubile reflectă
conţinutul hranei în substanţele respective.
Mirosul şi gustul oului pot fi influenţate extern datorită conţinutului
acestuia în grăsimi, care pot fixa substanţele volatile din mediu sau hrană,
existând însă şi multe exagerări sub acest aspect. Unele substanţe (ex.
insecticide) sau nutreţuri (făina de peşte în cantităţi mari sau alterată) pot
denatura gustul şi mirosul oului.
Petele de sânge de pe gălbenuş se pot datora, în primul rând
alimentaţiei, respectiv nivelului prea ridicat de proteină din hrană, prezenţei
toxinelor fungice, folosirea soiei crude, carenţei în Cl şi vitamina A.
Culoarea gălbenuşului este determinată de pigmenţii carotenoizi care
conţin oxigen (xantofile); aceşti pigmenţi, după absorbţia în tubul digestiv,
sunt depozitaţi în gălbenuşul de ou şi ţesutul adipos. Dintre xantofile,
luteina (din lucerna verde) şi zeaxantina (din porumbul galben) sunt cei mai
importanţi pigmenţi pentru colorarea gălbenuşului.
Sursele de xantofile sunt diferite, la fel ca şi conţinutul lor în aceşti
pigmenţi (tab. 14.5).
287
Tabelul 14.5 Conţinutul în xantofile al unor surse furajere
Sursa furajeră: Xantofile (mg/kg)

Gălbenele 7000
Alge comune, uscate 2000
Făină lucernă (20 % PB) 280
Făină lucernă (17 % PB) 260
Gluten porumb (60 % PB) 290
Gluten porumb (40 % PB) 125
Porumb galben 17
Sursa: North M.O. şi col., 1990
În scopul intensificării culorii gălbenuşului se folosesc şi unii compuşi

sintetici ca β-apo-8-carotenalul sau cataxantina, sau naturali cum sunt
carotenoizii roşii din boiaua de ardei; aceşti compuşi imprimă însă o
nuanţă de oranj-roşu, mai puţin preferată de consumatori.
Cerinţe de energie
Stabilirea cerinţelor de energie pentru producţia de ouă ia în
considerare consumul de energie pentru întreţinere, pentru creşterea în
greutate a găinii şi cel pentru sinteza componentelor oului.
În legătură cu randamentul utilizării EM în producţia de ouă, părerile
cercetătorilor sunt destul de diferite; astfel, o mare parte din cercetările
efectuate în acest sens indică valori de 55-63 %, care concordă cu valoarea
de 60 % reţinută de Gebhardt G. (1981), dar sunt mai mici decât cea
reţinută de Burlacu Gh. (1985), respectiv de 70 %.
Având în vedere toate cheltuielile de energie pentru producerea oului,
au fost elaborate relaţii de calcul pentru stabilirea cerinţelor de energie:
– pentru găinile din rase uşoare (Emmans, 1974):
EM (kcal/zi) = (170 – 2,2T)Pm + 5ΔP + 2E (găini tip Leghorn)
– respectiv pentru găinile din rasele grele(Leclercq B., 1985):
EM (kcal/zi) = (140 – 2,0T)Pm + 5ΔP + 2E (găini tip Rhode-Island)
EM (kcal/zi) = 75,8P + 5,49ΔP + 2,35E (la 20 0C)
unde: PM sau P = greutatea medie (kg); ΔP = sporul zilnic de greutate
(g/zi); E = producţia de ouă; T = temperatura ambiantă (0C).
288
În funcţie de concentraţia energetică a hranei şi de producţia de ouă se

poate stabili cantitatea de hrană care trebuie să fie ingerată zilnic; spre
exemplificare, se ia cazul atât a găinilor uşoare, cât şi a celor grele (tab. 14.6).
Tabelul 14.6 Modul de stabilire a cantităţii de hrană ingerată
Specificare Găini uşoare Găini grele

Greutate corporală, (kg) 1,5 3,5
Spor greutate, (g/zi) 3 6
% de ouat 70 70
Greutate ou, (g) 60 65
Producţie ouă, (g/zi) 42 45,5
EM (kcal/zi)* 303 385
kcal EM/kg hrană 2700 2900 3000 2700 2800 2900
Hrană ingerată 112 104 100 144 140 134
* cerinţe stabilite după relaţiile specificate, în condiţiile unei temperaturi ambiante
de 20 0C
Asupra cerinţelor de energie şi respectiv, asupra consumului de hrană

la găini, o influenţă mare o are temperatura mediului; la găinile uşoare,
cerinţele de energie se reduc cu 4 kcal/zi, pentru fiecare grad de
temperatură, în intervalul 0 0 – 29 0C, în timp ce la rasele grele, reducerea
respectivă este de 6 g/zi (Leclercq B. şi col., 1989).
Estimarea cerinţelor de proteină pentru producţia de ouă se face ţinând
cont de cheltuielile pentru întreţinere (2-4 g/pasăre) şi de cele pentru
producţia unui ou (10-12 g), avându-se în vedere un randament al utilizării
proteinelor în producţia de ouă de cca. 60 %.
În funcţie de aceşti factori, cantitatea de proteină necesară pe găină şi
zi, este specificată în tab. 14.7; pentru realizarea acestui aport se impune
corelarea nivelului proteic cu cel energetic, recomandându-se astfel cca.
5,3 g PB/1000 kcal EM la rasele uşoare şi 5,1-5,2 g/1000 kcal EM la rasele
grele.
Concomitent cu nivelul proteic trebuie asigurat şi cel al aminoacizilor
esenţiali care, la fel, trebuie corelat cu concentraţia energetică a hranei;
pentru aceasta, pe 1000 kcal EM trebuie asigurată cantitatea de : 2,1-2,6 g
289
lizină, 2,0-2,2 g aminoacizi sulfuraţi, 1,5-1,75 g treonină etc., astfel încât

nivelul lor minim să fie conform datelor din tab. 14.8.
Tabelul 14.7 Cantitatea de proteină necesară la găini,
în funcţie de procentul de ouat (g/zi)
Greutate % de ouat
găină (kg) 40 50 60 70 80 90
1,50 11,2 12,7 14,3 15,9 17,4 19,0
1,75 11,8 13,3 14,9 16,5 18,0 19,6
2,00 12,3 13,8 15,4 17,0 18,5 20,1
2,75 14,4 16,1 17,7 19,4 21,1
3,00 14,9 16,6 18,2 19,9 21,6
3,25 15,4 17,1 18,7 20,4 22,1
3,50 15,9 17,6 19,2 20,9 22,6
Tabelul 14.8 Nivelul aminoacizilor din hrana găinilor ouătoare
Aminoacid % din hrană

Rase uşoare* Rase grele**
Lizină 0,74 0,60
Metionină 0,36 0,31
Metionină+cistină 0,64 0,57
Treonină 0,50 0,43
Triptofan 0,16 0,15
* 2850 kcal EM/kg hrană
** 2800 kcal EM /kg hrană
Ca regulă generală, se consideră că nivelul proteic şi cel al

aminoacizilor trebuie să fie puţin mai ridicat decât nivelul cerinţelor,
ţinându-se cont de variabilitatea materiilor prime, pentru a evita carenţele.
Pentru producţia de ouă, cerinţele de vitamine sunt diferite în funcţie
de destinaţia ouălor, respectiv ouă de consum sau ouă pentru incubaţie.
La producerea ouălor desinate incubaţiei, pentru vitamina A se au în
vedere: producţia de ouă, fecunditatea ouălor, ecloziunea, greutatea şi
vitalitatea puilor de o zi, conţinutul de vitamina A din ou, ficatul şi sacul
290
vitelin al puiului de o zi (carry-over- effect).

La stabilirea nivelului optim de vitamine pentru păsări, trebuie ţinut
cont de o multitudine de factori (fig. 14.2), care acţionează diferit de la o
vitamină la alta.
Variabilitatea conţinutului
de vitamine a nutreţurilor
Pierderi de vitamine prin
Factori de stress conservare, depozitare,
procesare
Condiţii de întreţinere Nivel Disponibilitatea

(sol, baterii) optim diferită a vitaminelor
Antivitamine
Diferen]e de necesar
condi]ionate genetic
Factorii furajeri
(adaos grăsimi)
Fig. 14.2 Factorii care influenţează cerinţele de vitamine, la păsări

(Gebhardt G., 1981)
Astfel, se consideră că nivelul optim reprezintă de cel puţin 1,2 ori

nivelul stabilit experimental pentru rasele uşoare şi de1,5 ori pentru rasele
grele (tab. 14.9); o atenţie deosebită trebuie acordată vitaminelor A, D3, K,
B12, B2, colinei şi niacinei.
291
Tabelul 14.9 Aport suplimentar de vitamine, pentru găini
Vitamina Rase uşoare Rase grele

Vitamina A, UI/kg 10000 15000
Vitamina D3, UI/kg 2000 3000
Vitamina E, mg/kg 10 25
Vitamina K, mg/kg 2 3
Vitamina B1, mg/kg 0,5 2
Vitamina B2, mg/kg 4 6
Vitamina B6, mg/kg - 2
Vitamina B12, mg/kg 0,1 0,2
Acid pantotenic, mg/kg 5 15
Niacină, mg/kg 20 30
Acid folic, mg/kg - 1
Biotină, mg/kg 0,1 0,15
Colină, mg/kg 500 600
Sursa: Sauveur, 1990
În metabolismul substanţelor minerale, la păsările ouătoare, calciul
ocupă un loc primordial, deoarece printr-un ou se elimină 2-2,2 g Ca; pe
lângă Ca, un ou mai conţine P - 0,2 g, S - 0,11 g, K - 0,07 g, Na - 0,07 g, Mg
- 0,03 g.
Din calciul ingerat, este reţinut în organism cca. 60 % la găinile tinere
şi cca. 40 % la cele în vârstă; variaţia Ca din hrană trebuie să ţină cont de:
– procentul de ouat (un procent mai mare presupune un aport mai
mare de Ca);
– greutatea păsărilor (păsările mai grele consumă mai multă hrană);
– vârsta păsărilor (utilizarea Ca în organism scade după vârsta de 40
de săptămâni);
– conţinutul hranei în EM (nivelul mai ridicat în EM reduce
consumul);
– temperatura din adăpost (temperatura mai ridicată presupune un
consum mai redus de hrană şi respectiv, un supliment de Ca).
În funcţie de toate aceste aspecte, valabile şi pentru alte minerale,
aportul de Ca recomandat este cel specificat în tab. 14.10.
292
Tabelul 14.10 Recomandări cu privire la proporţia de Ca în hrana găinilor
Vârsta găinilor (săptămâni)

Hrană 21-40 peste 40
ingerată % de ouat
(g/zi) 90 80 70 60 80 70 60 50
% Ca în raţie
80 4,7 4,2 3,7 3,2 5,2 4,7 4,1 3,4
90 4,2 3,8 3,3 2,9 4,7 4,2 3,6 3,1
100 3,8 3,4 3,0 2,6 4,5 3,8 3,3 2,8
110 3,5 3,1 2,7 2,3 3,8 3,5 3,0 2,6
120 3,2 2,9 2,5 2,1 3,5 3,2 2,8 2,4
130 3,0 2,7 2,3 1,9 3,3 3,0 2,6 2,2
Cerinţele în fosfor sunt mai reduse, dar se are în vedere că P din

nutreţurile vegetale, fiind sub formă de fitaţi, este puţin disponibil pentru
păsări (maximum 30-40 %), motiv pentru care recomandările ar trebui
făcute pentru P disponibil: se consideră că o cantitate de 400-450 mg P
disponibil este suficientă pentru găinile ouătoare.
Pentru alte minerale, în cazul găinilor ouătoare recomandările se
referă la un număr relativ redus de elemente, respectiv Na (0,15 %), Mn
(110 ppm) şi Zn (50 ppm) (North O. şi col., 1990).
Culoarea gălbenuşului, cu toate că nu are legătură cu valoarea
nutriţională a oului, influenţează valoarea lui comercială; cantităţile de
xantofile pe care trebuie să le conţină hrana găinilor pentru a obţine ouă cu
diferite intensităţi de culoare ale gălbenuşului sunt prezentate în tab. 14.11.
Tabelul 14.11 Necesarul de xantofile pentru diferite intensităţi

de culoare ale gălbenuşului
Intensitate culoare Xantofile în hrană
Scara NEPA* Scara Roche (mg/kg)
1 5 13,6
2 7 27,5
3 9 41,8
4 11 56,5
5 13 72,4
6 15 93,7
7 122,8
8 160,6
Sursa: North O.M. şi col., 1990 * NEPA = National Egg and Poultry Association, SUA
293
Cauze ale variaţiei culorii gălbenuşului pot fi mai multe:

- tipul păsării (suşa genetică): diferenţe de până la 14 %;
- variaţii individuale, datorată utilizării diferite a xantofilelor;
- creşterea în cuşti favorizează culoarea;
- îmbolnăvirile (ex. Coccidia) pot reduce utilizarea xantofilelor;
- stressul reduce intensitatea culorii;
- grăsimile din hrană măresc absorbţia xantofilelor;
- oxidarea xantofilelor, favorizată de diferitele componente ale
hranei, mai ales în lipsa antioxidanţilor, influenţează negativ
culoarea;
- unele ingrediente: făinuri de carne, ulei de soia, sulfurile, reduc
intensitatea culorii;
- intensitatea ouatului: producţiile mai mari sunt însoţite de
intensităţi ale culorii mai reduse.
294
CAPITOLUL 15
CERINŢE PENTRU PRODUCŢIA DE LÂNĂ
Pe lângă alte producţii (carne, lapte), de la oi şi capre se obţin fibre

(lână, mohair, caşmir) cu calităţi deosebite pentru industria textilă;
importanţa producţiei de lână (păr) nu a putut fi redusă nici de fibrele
vegetale (bumbac, in, cânepă), nici de utilizarea fibrelor sintetice.
Fiziologic, rolul lânii este, în primul rând, de protecţie termică, lâna
reprezentând o formaţiune epidermică a pielii; creşterea lânii şi sporul zilnic
de greutate se comportă independent dar greutatea corporală influenţează
favorabil producţia de lână.
Influenţa greutăţii corporale asupra producţiei de lână se manifestă
indirect, respectiv prin intermediul suprafeţei corporale; în principiu,
numărul foliculilor piloşi este proporţional cu suprafaţa corporală. Creşterea
lânii este determinată genetic, fiind însă influenţată, pe lângă factorii
endogeni (specie, rasă, sex, vârstă, status hormonal) şi de factori exogeni
(alimentaţie, sistem de întreţinere, stress etc.).
Compoziţia chimică a lânii

Lâna este un produs format aproape în exclusivitate din proteină,
respectiv cheratină, caracterizată printr-o mare rezistenţă atât la agenţi
chimici, cât şi de altă natură. Din compoziţia elementară a lânii (tab. 15.1) se
constată că, în lâna degresată azotul reprezintă 15,7-17,0 %, astfel că
proporţia de proteină ajunge la aproape 100 %; conţinutul în compuşi
anorganici (cenuşă) este foarte redus (sub 1 %), dintre minerale în cantitatea
cea mai mare se găsindu-se potasiul (cca. 80 %) şi sulful (2-5 %). Alte
elemente (P, Cl, Fe, Zn, Pb, Mn, Co etc.) se găsesc în cantităţi foarte mici,
respectiv urme.
Cea mai mare parte din sulful din lână (90-99%) se găseşte în cistină,
aminoacid care poate reprezenta 10-13 % din totalul aminoacizilor din fibra
de lână (tab. 15.2); proporţia de sulf din lână creşte odată cu fineţea ei,
deoarece se reduc celulele medulare ale fibrei.
295
Cerinţe pentru producţia de lână
Tabelul 15.1 Compoziţia elementară a lânii degresate
Element Conţinut (%)

Carbon 50-52
Oxigen 17-24
Azot 15,7-17,0
Hidrogen 6,4-7,4
Sulf 2-5
Tabelul 15.2 Conţinutul lânii în aminoacizi (g/16 gN)
Aminoacidul Rasa oilor

Merinos Romney Marsh
Acid aspartic 7,4 7,3
Acid glutamic 14,9 13,9
Alanină 3,7 3,3
Arginină 10,0 9,0
Cistină 9,4 6,4
Fenilalanină 4,7 3,9
Glicină 5,9 4,6
Histidină 0,9 0,9
Leucină 11,6 10,6
Lizină 2,8 3,4
Metionină 0,7 0,4
Serină 10,7 7,4
Tirozină 6,6 5,0
Treonină 5,8 4,7
Triptofan 1,7 -
Valină 4,9 4,8
Sursa: Paduceva N. şi col., 1968
Din cei cca. 20 de aminoacizi izolaţi în lână, în proporţii mai ridicate

se găsesc acidul glutamic, leucina, serina şi arginina.
În lâna brută, o pondere importantă o are usucul - un complex de
substanţe grase şi carbonat de potasiu, care înconjoară fibra de lână; în
componenţa usucului, domină acizii graşi de tip oleic şi stearic.
296
Influenţa alimentaţiei asupra producţiei de lână
Alimentaţia este factorul exogen cel mai important ca influenţă atât

asupra cantităţii cât şi a calităţii lânii.
Creşterea zilnică a lânii este, în funcţie de animal şi de hrană, de 0,1-
1,0 mm, ceea ce corespunde la o cantitate de lână curată de 9-12 g (cu 17 %
umiditate) (Gebhardt G., 1981).
Primăvara şi vara viteza de creştere a lânii este mai mare decât în alte
sezoane; creşterea lânii este continuă, dar ritmul ei este legat de nivelul de
hrănire. În cazul unei hrăniri deficitare, organismul foloseşte pentru sinteza
proteinei din lână, proteinele musculare. În asemenea situaţii însă, este
afectată grosimea fibrei, lâna fiind mai subţire (lână înfometată), ca urmare
a reducerii activităţii mitotice a foliculilor. Dacă carenţa este accentuată şi
de mai lungă durată, mare parte din foliculi devin nefuncţionali şi lâna cade.
Energia şi proteina sunt factorii cei mai importanţi ai hranei care
influenţează producţia de lână; astfel, experimente efectuate în acest sens
arată că un aport constant de energie dar crescut de proteină (de la 80 la 100
g/zi şi animal) determină un spor liniar al cantităţii de lână de la 2,3 g la 9,0
g/animal/zi (respectiv, cu cca. 390 %), în timp ce aportul constant de
proteină şi crescut de energie (de la 3 la 10 MJ/zi), determină o creştere a
producţiei de lână de numai 52 % (Gebhardt G., 1981).
Aportul de sulf, sub formă de sulfat sau cistină, influenţează favorabil
producţia de lână; un aport optim de sulf, la oi, este de cca. 1g/kg SU din
hrană (Hennig A., 1971).
Cerinţe de energie.
De obicei, nutrientul limitant primar al hranei oilor este energia.
Carenţa hranei în energie este însoţită de scăderea greutăţii corporale,
reducerea creşterii, a producţiei de lapte şi lână şi tulburări de reproducţie.
Energia depusă zilnic în lână este apreciată la maximum 80 kcal, dar
în realitate această depunere este, în medie, de numai cca. 40 kcal; aceasta
se adaugă cerinţelor de energie pentru întreţinere.
Astfel, dacă necesarul de energie pentru întreţinere şi producţia de
lână, la o oaie de 50 kg greutate, este de 0,62 UFL/zi (ceea ce corespunde la
cca.1054 kcal ENL) (INRA, 1988), înseamnă că necesarul de EN pentru
creşterea lânii reprezintă cca. 4 % din necesarul pentru întreţinere.
297
În acest caz, dacă se iau în considerare condiţiile de creştere a oilor

(pe păşuni sau în stabulaţie liberă), recomandările de aport de energie pentru
producţia de lână au în vedere un plus de cca. 15 % peste nivelul cerinţelor
de întreţinere, respectiv un factor normativ de 1,15.
Aportul de energie trebuie astfel ajustat încât oile să aibă în
permanenţă o condiţie corporală corespunzătoare (tab. 15.3).
Tabelul 15.3 Starea corporală a oilor, în diferite faze ale ciclului de producţie
(apreciată prin note pe o scară de a 0 la 5)
Starea fiziologică Notă medie Observaţii

recomandată
Montă 3-3,5 Flushing eficace la note de 2,5-3,0
a 90-a zi de gestaţie 3-3,5 Eventual 2,5 pentru turmele cu o
prolificitate redusă
Fătare 3,5 Notă obligatorie pentru oile prolifice
a 42-a zi de lactaţie 2,5-3,5 A nu coborî sub 2,0
Înţărcare 2,0-2,5 Nu se admite o subalimentaţie energetică
începând cu a 8-a lună de lactaţie
Sursa: Bouquier F. şi col., 1988
În funcţie de rasă şi de condiţiile şi întreţinere, creşterea lânii este
apreciată la 0,1-1mm/zi, ceea ce corespunde unei cantităţi maxime de 9-12 g
lână curată (la 17 % umiditate) (Gebhardt G., 1981); în acest caz, se poate
lua în considerare, o depunere zilnică de proteină în lână de cca. 10 g, ceea
ce reprezintă cca. 20 % din necesarul de întreţinere.
Eficienţa utilizării proteinei pentru creşterea lânii este diferită în
funcţie de rasă; oile cu lâna grosieră utilizează proteina cu o eficienţă mai
bună decât oile cu lâna fină.
Prin intermediul simbionţilor rumenali se sintetizează mare parte din
aminoacizii necesari producţiei de lână, la ovine cantitatea de proteină ce
trebuie asigurată prin hrană fiind mai importantă decât calitatea ei.
Oile folosesc foarte bine sursele de azot neproteic. Folosirea ureei la
oi trebuie să ţină cont de unele recomandări specifice (Sheep Industry
Development, 1992, SUA):
298
– ureea poate reprezenta 1 % din raţia totală sau cca. 3 % din

cantitatea de concentrate; N neproteic trebuie să nu depăşească 30
% din N total;
– ureea nu se foloseşte la tineret;
– trebuie asigurată o bună omogenizare a ureei în hrană, iar
introducerea ei în alimentaţie se face treptat (în timp 2-3
săptămâni), fără întreruperi.
Pentru producţia de lână se manifestă cerinţe specifice în vitaminele
liposolubile (A, D, E şi K), vitaminele hidrosolubile fiind sintetizate în
rumen.
Vitamina A are rol important în dezvoltarea foliculilor, de care
depinde producţia de lână.
Hrănirea oilor pe păşune asigură importante cantităţi de provitamină A
(caroten), precum şi rezerve de vitamina A suficiente pentru 3-6 luni după
încetarea păşunatului.
Vitamina D se asigură prin intermediul nutreţurilor verzi (vara) şi prin
fânuri (iarna).
Nivelul cerinţelor de vitamine pe kg SU din raţie este apreciat la 1800
UI vitamină A, 300 UI vitamină D şi 10-20 UI vitamină E.
Ca şi pentru alte producţii şi pentru producţia de lână sunt necesare
atât macro cât şi microelemente. Nivelul cerinţelor de macroelemente (tab.
15.4), stabilit experimental, scoate în evidenţă cheltuielile ridicate de K şi S,
în cazul ovinelor.
Tabelul 15.4 Cerinţe de macroelemente, pentru ovine

Minerale % din SU a raţiei (NRC, 1985)
Na 0,09-0,18
Cl -
Ca 0,20-0,82
P 0,16-0,38
Mg 0,12-0,18
K 0,50-0,80
S 0,14-0,26
299
Dintre microelemente (tab. 15.5), în cazul ovinelor o atenţie deosebită

prezintă Cu şi Se, în primul rând datorită nivelului scăzut de toleranţă a lor
la această specie.
Tabelul 15.5 Cerinţe de microelemente, pentru ovine
Minerale mg/kg SU din raţie Nivel maxim tolerabil

(mg/kg SU)
I 0,10-0,80 50
Fe 30-50 500
Cu 7-11 25
Mo 0,5 10
Co 0,1-0,2 10
Mn 20-40 1000
Zn 20-33 750
Se 0,1-0,2 2
F - 60-150
Sursa: NRC, 1985
În perioada de păşunat sporesc cerinţele de sare (NaCl), care trebuie

asigurată la discreţie.
300
CAPITOLUL 16
CERINŢE PENTRU MUNCĂ
Efortul de muncă constituie principala formă de producţie a

animalelor de tracţiune; cerinţele de hrană se stabilesc în funcţie de mărimea
efortului, de factorii care îl influenţează şi de nutrienţii consumaţi în acest
scop.
Mărimea efortului de muncă reprezintă produsul dintre forţa
exercitată (kg sau Newtons = N) şi distanţa parcursă (m), exprimat în
kilogrammetri (kgm) sau Jouli.
Forţa de tracţiune medie pe care un animal o poate exercita în timpul
muncii este echivalentă cu cca. 15 % din greutatea corpului, dar pentru
perioade foarte scurte (câteva secunde) poate să ajungă până la 80 %.
Forţa de muncă pe care un animal o poate exercita se reduce în
condiţiile creşterii vitezei de execuţie a muncii. Astfel, la cai, forţa medie
scade de la 75 kg (sau 736 N) dacă munca este efectuată la pas, la 25 kg
(sau 245 N) dacă viteza de deplasare creşte la 20 km/oră (Martin-Rosset W.,
1990).
Antrenamentul este un factor important care influenţează efortul de
muncă; prin antrenament se măreşte volumul fibrelor musculare şi sporeşte
rezerva de glicogen şi lipide. Totodată, are loc o ameliorare a utilizării
oxigenului, acizilor graşi şi glucozei, reducându-se acumularea de lactat.
Pentru activitatea musculară se folosesc posibilităţile specializate ale
ţesutului muscular, respectiv contractibilitatea, cu transformarea energiei
chimice în lucru mecanic.
Contracţia musculară, în sine, este un proces biochimic, care nu se
poate desfăşura fără catalizatori, legaţi în organismele vii de proteine.
Astfel, contracţia musculară este legată de cei doi corpi proteici
musculari, actina şi miozina, care la muşchiul în repaus coexistă alături, fără
interacţiune.
În timpul contracţiei musculare, actina globulară (G) trece în actină
fibrilară (F), rezultând procesul propriu-zis al transformării ATP în lucru
mecanic:
301
Cerinţe pentru muncă
G-actina - ATP F-actină - ADP + muncă + fosfat
După contracţie, urmează faza de regenerare a ATP, fază în care

intervin creatin-fosfaţii:
F-actina - ADP + creatinfosfat G - actina-ATP + creatină
Schematic, desfăşurarea contracţiei musculare este prezentată în figura

16.1.
Contracţia
de la actină la miozină
Sacrcoplasmă G-actină - ATP F-actină -ADP
Separare
Creatin
fosfat
Regenerare
Activare
miozin-ATP-aza
Ca++ de la 10-7 la 10-5 Ca++
Inhibare pompă
miozin-ATP-aza
-------------------------------------------------------------------------
ATP Ca++ de la 10-5 la 10-7
Ca++ membrană
-------------------------------------------------------------------------
Tubi sarcoplasmatici
Ca ++ Ca++ Ca++ Ca++
Fig. 16.1 Reprezentarea schematică a contracţiei musculare

(Gebhardt G., 1981)
În timpul efortului moderat (viteza sub 200 m/min, mers la pas sau
fără tracţiune), fibrele musculare utilizează ca sursă de energie acizii graşi
302
cu lanţ lung din grăsimile corporale şi în mică măsură glucoza; dacă acest
efort se prelungeşte mai multe ore, lipidele corporale furnizează cca. 90 %
din energia consumată.
În timpul efortului intens (viteză peste 400m/min, sărituri la obstacole,
trap, galop, tracţiune grea...) consumul de oxigen în muşchi este superior
aportului prin sânge, se înregistrează un deficit de oxigen şi intră în
activitate alte tipuri de fibre musculare; aceste fibre utilizează ca sursă de
energie glucoza, provenită din glicogenul muscular; degradarea glucozei
fiind incompletă, se formează lactat, care provoacă oboseală rapidă
(Martin-Rosset W., 1990).
Cerinţe de energie
Pentru animalele de muncă, energia este nutrientul cel mai afectat în
timpul depunerii efortului. Cheltuielile de energie ale cailor de muncă au
fost foarte bine studiate şi măsurate în laborator, în condiţii standardizate,
fiind determinate variaţiile consumului de oxigen în funcţie de efortul de
tracţiune, viteza de deplasare şi durata muncii.
Pentru simplificarea stabilirii aportului de energie şi alţi nutrienţi,
efortul de muncă a fost împărţit în trei categorii:
· uşor: cosit, exerciţiul cu coarda ...
· mijlociu: arătură teren uşor, transport uşor, alergare uşoară....
· greu: arătură teren greu, polo pe iarbă...
Aceste categorii corespund (după Burlacu Gh., 1985) unui efort de:
· 700.000 - 1.500.000 kgm, pentru muncă uşoară;
· 1.500.000 - 2.000.000 kgm, pentru muncă mijlocie;
· 2.100.000 - 3.000.000 kgm, pentru muncă grea.
Considerând un consum de 0,4 cal pentru realizarea unui kgm, rezultă
un necesar energetic pentru tracţiune de :
· 280 - 600 kcal, la muncă uşoară,
· 600 - 800 kcal , la muncă mijlocie,
· 840 - 1200 kcal, la muncă grea.
Aceste cheltuieli de energie pentru efortul de tracţiune se adaugă la
cheltuielile pentru deplasare şi cele pentru întreţinere; cheltuielile de energie
pentru deplasare sunt diferite, în funcţie de condiţiile în care se efectuează
(pe teren plan sau în pantă...).
303
În acest sens, după normele INRA (1990), aportul suplimentar de

energie pentru tracţiune şi deplasare, peste nivelul cerinţelor de întreţinere,
este apreciat la circa:
– 4600 kcal EN, pentru muncă uşoară,
– 6200 kcal EN, pentru muncă mijlocie,
– 9500 kcal EN, pentru muncă grea.
Tabelul 16.1 Cerinţe de nutrienţi pentru caii de muncă
Specificare Aport zilnic

UFC 2 PBDc 3 Ca P Mg Na SU
(g) (g) (g) (g) (kg)
Cai, 700 kg
Întreţinere 5,2 380 35 21 9 17 9,0-10,0
Muncă1 :
- uşoară (6h/zi) 7,3 500 42 25 10 35 11,5-13,0
- mijlocie (5h/zi) 8,0 550 49 26 13 42 12,5-15,0
- intensă (4h/zi) 9,5 645 49 26 13 57 13,5-16,0
Cai, 800 kg
Întreţinere 5,7 420 40 24 10 20 10,0-11,0
Muncă1:
- uşoară (6h/zi) 7,8 540 48 28 11 38 12,5-14,0
- mijlocie (5h/zi) 8,5 580 56 30 14 45 13,5-16,0
- intensă (4h/zi) 10,0 680 56 30 14 60 14,5-17,0
Cai, 900 kg
Întreţinere 6,2 470 45 27 11 22 11,0-12,0
Muncă1:
- uşoară (6h/zi) 8,3 570 54 32 12 41 13,5-15,0
- mijlocie (5h/zi) 9,0 620 63 33 14 48 14,5-17,0
- intensă (4h/zi) 10,5 715 69 33 15 63 15,5-18,0
Sursa: Martin-Rosset W., 1990; 1 - Muncă uşoară: cositoare
mijlocie: arătură în teren uşor
grea: arătură în teren greu
2 - UFC = 2200 kcal EN
3 - PBDc = proteină brută digestibilă, cal.
În funcţie de efortul de muncă, NRC (1989) recomandă un aport

suplimentar de energie, peste cerinţele de întreţinere, de 25%, 50 % sau
100 % respectiv pentru munca uşoară, mijlocie sau grea.
304
Cercetări efectuate în ultimul timp, referitoare la cheltuielile de
proteină în timpul efortului de muncă la cai, evidenţiază faptul că aceste
cheltuieli sunt acoperite de cantitatea de nutreţuri consumată pentru
satisfacerea cerinţelor de energie; în aceste condiţii, se consideră că se poate
utiliza pentru calcularea aportului (cerinţelor în proteină) o concentraţie
proteică de 65 g PBDc/UFC (apropiată de cea pentru întreţinere) (Martin-
Rosset W., 1990).
În acelaşi sens, Pond W.G. şi col. (1995) apreciază că un nivel proteic
al hranei de 10 % PB este adecvat pentru caii de muncă; un exces de
proteină nu este recomandat, aceasta fiind utilizată ca sursă de energie, cu
eficienţă redusă.
Normele INRA (1990), referitoare la aportul de proteină pentru muncă
la cai, prevăd un supliment, faţă de cerinţele pentru proteină, de 20-30 % la
munca uşoară, 30-45 % pentru munca mijlocie, respectiv 50-70 % pentru
munca grea (tab. 16.1).
Faţă de cerinţele de vitamine pentru întreţinere, în timpul efortului de
muncă cresc cheltuielile de vitamine liposolubile; pentru vitaminele A, D şi
K, cerinţele se dublează, în timp ce pentru vitamina E acestea se triplează.
Cerinţele mari de vitamină E sunt determinate de caracterul ei antioxidant:
în timpul efortului, în muşchi şi ficat apar radicali liberi, rezultaţi din
peroxidarea lipidelor; acest neajuns este diminuat prin adaosul de
antioxidanţi, cum este vitamina E.
NRC (1989), recomandă un aport de 80 UI vitamină E/kg hrană.
Vitaminele hidrosolubile sunt mai mult sau mai puţin implicate în
contracţia musculară; pentru caii de sport prezintă interes vitaminele B1, B2,
B6 şi B12.
Aportul recomandat de vitamine este prezentat în tab.16.2.
În timpul efortului de muncă se elimină din organism cantităţi mari de
NaCl, prin transpiraţie; activitatea musculară presupune un aport important
de P, de Ca şi alte minerale (tab. 16.2).
305
Tabelul 16.2 Aport recomandat de vitamine şi minerale, pentru cai care

execută muncă uşoară
Vitamine, pe kg SU raţie Minerale, pe kg SU raţie

A (UI) 3750 Ca (g) 2.9
D (UI) 600 P (g) 1.6
E (UI) 10 Mg (g) 0.9
B1 (mg) 2.5 Na (g) 3.2
B2 (mg) 4 K (g) 5.0
Niacina (mg) 12 Fe (mg) 800-1000
Acid pantotenic (mg) 5 Cu (mg) 10
B6 (mg) 1 Zn (mg) 50
Colină (mg) 60 Mn (mg) 40
Acid folic (mg) 1.2 Co (mg) 0.1-0.3
B12 (mg) 12 Se (mg) 0.1-0.2
I (mg) 0.1-0.3
Sursa: Martin-Rosset G., 1990
Substanţe ergogenice
O serie de substanţe care stimulează performanţele atletice, pot fi
folosite la caii care fac efort (în special la caii de sport).
Astfel, bicarbonatul de sodiu, folosit în doze optime, măreşte
performanţele de alergare. Carnitina (betaina acidului ß-hidroxi-γ-
aminobutiric) are acţiune ergogenică, având rol în metabolismul acizilor
graşi, în timp ce carnozina (β-alanil-L-histidina), în cantităţi mai mari are
rol de tampon fizico-chimic la nivel muscular.
306
CAPITOLUL 17
FORMULAREA ŞI OPTIMIZAREA RAŢIILOR ŞI

REŢETELOR DE HRANĂ
În ultimele decenii, problemele de decizie din activitatea practică sunt

abordate folosind mijloace matematice. În cazul alimentaţiei animalelor
domestice, domeniu în care matematica a căpătat o largă aplicabilitate, două
sunt sectoarele în care metodele de calcul matematic s-au implicat în mare
măsură: ameliorarea genetică şi respectiv nutriţia şi alimentaţia animalelor.
Instrumentele matematice utilizate în acest caz fac posibilă
compararea şi analizarea unui volum mare de date şi permit adoptarea unor
decizii juste asupra unor fenomene care pot fi parametrizate şi prelucrate
sub formă de date numerice.
În nutriţia şi alimentaţia animalelor, metodele matematice au
implicaţii mult mai largi depăşind cadrul strict productiv şi înglobând o
întreagă problematică de management nutriţional. În acest sens, printre
disciplinele care s-au impus tot mai mult în activitatea de nutriţie,
optimizarea matematică are un rol decisiv sub aspect tehnic şi economic.
Metodele de optimizare au drept scop rezolvarea unor probleme de ordin
economico-productiv prin stabilirea unei soluţii optime, considerată ideală
în anumite condiţii. În principiu, în nutriţia şi alimentaţia animală,
optimizarea presupune rezolvarea unei probleme clasice de management :
alocarea raţională şi eficientă a resurselor existente la un moment dat în
anumite cantităţi. Ca urmare, metodele de optimizare vizează mai ales
formularea raţiilor de hrană, optimizarea stocurilor de materii prime,
planificarea culturilor furajere etc.
Principiile formulării raţiilor de hrană

Formularea raţiilor sau reţetelor de hrană este activitatea de bază şi
cea mai importantă sub aspectul alimentaţiei animalelor. În majoritatea
cazurilor, costul raţiei de hrană se reflectă semnificativ în costul produsului
307
Formularea şi optimizarea raţiilor şi reţetelor de hrană
finit (lapte, ouă, carne), având uneori ponderi de până la 60-70%. Din acest
motiv, eficienţa exploatării animalelor depinde foarte mult de eficienţa
alimentaţiei acestora, mai ales sub aspectul echilibrului dintre costul hranei
şi compoziţia ei.
Indiferent de specia sau categoria de animale pentru care se
formulează o raţie de hrană, metodologia de lucru este aceeaşi şi presupune
parcurgerea unei serii de etape:
– stabilirea cerinţelor de hrană;
– stabilirea şi caracterizarea materiilor prime furajere;
– stabilirea obiectivelor formulării;
– formularea propriu-zisă (optimizarea raţiei de hrană).
Stabilirea cerinţelor de hrană

Fiecare specie sau categorie de animale are cerinţe specifice de hrană
exprimate sub forma cerinţelor de energie, grăsimi, proteine (inclusiv
aminoacizi), substanţe minerale şi vitamine. În mod obişnuit, aceste cerinţe
de hrană sunt determinate experimental şi sunt exprimate sub forma unor
valori standard. Diferite unităţi de cercetare (INRA, NRC etc.) publică
periodic o serie de lucrări de sinteză prin care îşi fac cunoscute rezultatele
obţinute în această direcţie. În toate cazurile este vorba de observaţii
realizate pe efective reprezentative sub aspectul însuşirilor genetice sau
tehnologiilor de creştere utilizate în practică. Totuşi, aceste valori rămân cu
un caracter mai mult sau mai puţin orientativ. Cerinţele de hrană se
actualizează periodic în concordanţă mai ales cu evoluţia parametrilor
genetici ai efectivelor de animale. Însă decizia aparţine specialistului care
lucrează direct cu efectivul de animale deoarece de cele mai multe ori
condiţiile practice impun adaptarea cerinţelor de hrană la condiţiile concrete
din practică. De exemplu, cerinţele de hrană pot fi voluntar modificate în
diferite situaţii : în condiţii variabile de climă, stress, în timpul sau după
parcurgerea unei stări de boală etc.
Stabilirea cerinţelor de hrană este influenţată mai ales de structura
materialului biologic si de obiectivele exploatării anumitor categorii de
animale. Nu se pot standardiza cerinţe de hrană pentru toţi hibrizii sau
rasele existente la un moment dat în exploatare iar obiectivele exploatării
sunt extrem de diverse. De ex., creşterea puilor de carne poate fi efectuată
pe efective mari sau mici, utilizând hibrizi diferiţi în serii succesive,
308
sacrificând efectivul la vârste sau greutăţi diferite în concordanţă cu

cerinţele pieţei de carne. La stabilirea normei de hrană în toate aceste
situaţii cerinţele standard de hrană devin pur orientative.
Stabilirea şi caracterizare materiilor prime furajere

Materiile prime furajere (nutreţurile) sunt definitorii nu numai
pentru structura raţiilor de hrană, dar şi pentru metoda de formulare a
acestora. O anumită gamă de nutreţuri se adresează unei anumite specii sau
categorii de animale. După stabilirea sortimentaţiei, analiza nutreţurilor este
activitatea cea mai importantă în procesul de formulare. Majoritatea
nutreţurilor manifestă o mare variabilitate de compoziţie sub aspectul
nivelului energetic, proteic, de aminoacizi, minerale şi vitamine.
Numeroşi factori (stadiul de vegetaţie la recoltare, condiţiile de
conservare, hibridul etc.) influenţează, uneori de o manieră semnificativă,
structura şi compoziţia nutreţurilor. Şi în acest caz, institutele de cercetare
şi laboratoarele specializate din întreaga lume publică o serie de tabele de
analiză a materiilor prime furajere dar, mai mult decât în cazul cerinţelor de
hrană, datele tabelare sunt pur orientative. Astfel, variabilitatea de
compoziţie la câteva dintre principalele nutreţuri utilizate în hrana păsărilor
şi porcilor este ilustrată de datele prezentate în tab. 17.1.
Evaluarea materiilor prime impune şi o analiză din punct de vedere
al igienei alimentaţiei. Unele nutreţuri presupun limitări, adeseori severe,
sub aspectul proporţiei de participare în raţia animalelor (mai ales la
monogastrice). Aceste nutreţuri pot avea o digestibilitate redusă sau o
palatabilitate mică, pot conţine factori antinutritivi sau substanţe cu efect
antinutritiv. De ex., orzul proaspăt conţine hordeina, o proteină cu efect de
factor antinutritiv, dar şi beta-glucani, polizaharide cu efect antinutritiv;
şroturile de floarea soarelui sunt în general prea bogate în celuloză; aceste
nutreţuri trebuie să fie limitate mai ales în hrana păsărilor.
De asemenea, sub aspect igienic, aprecierea calităţii nutreţurilor
trebuie să ţină seama şi de posibila contaminare a lor cu microorganisme
patogene de tipul bacteriilor şi mucegaiurilor. O încărcătură ridicată în
anumiţi germeni patogeni (ca E.coli, Clostridium, Salmonella) sau
mucegaiuri (şi micotoxine), poate conduce nu numai la reducerea
semnificativă a performanţelor animalelor ci chiar la forme serioase de
morbiditate şi mortalitate. Formularea raţiilor de hrană trebuie să ţină cont
de toate aceste aspecte.
309
Tabelul 17.1 Variabilitatea nutreţurilor din punct de vedere al valorii nutritive
Analiza Porumb 1 Porumb 2 Şrot soia 1 Şrot soia 2 Şrot soia 3

Umiditate 130 130 120 120 120
SU 870 870 880 880 880
Cen.B 1.80 1.80 62 62 64
GB 30 30 20 20 20
CB 25 25 80 50 30
PB 75 85 420 440 460
Lizina 1.95 2.21 26.9 28.1 29.4
Lizină dig. pas. 1.19 1.35 23.1 24.5 25.9
Lizină dig. porc 1.09 1.24 22.6 24.2 25.6
Metiocistină 3.00 3.40 13.0 13.6 14.3
Metiocistină dig. pas. 2.43 2.75 10.6 11.3 12.2
Metocistină dig. porc 2.26 2.56 10.3 11.0 11.7
Treonină 2.47 2.80 16.8 17.6 18.4
Treonină dig. pas. 1.85 2.10 13.9 14.8 15.6
Treonină dig. porc 1.53 1.74 12.9 13.9 14.7
Triptofan 0.45 0.51 5.6 5.7 6.0
Triptofan dig. pas. 0.36 0.40 4.6 5.0 5.3
Triptofan dig. porc 0.22 0.24 4.4 4.7 5.0
Calciu 0.30 0.30 3.4 2.9 2.7
Fosfor total 2.90 2.90 6.1 6.4 6.5
Fosfor disponibil pas. 1.05 1.05 2.5 2.6 2.6
Fosfor disponibil porc 0.94 0.94 2.3 2.4 2.4
EM porc 3400 3414 3404 3477 3551
EM pasăre 3277 3295 1965 2089 2197
EM broiler 3173 3185 1685 1811 1918
EM găină 3316 3333 1978 2103 2211
Dig. (disp.)pas. = Digestibil (disponibil) la păsări
Dig. (Disp.) porc = Digestibil (disponibil) la porci
EM pasăre = Energie metabolizabilă cocoşi adulţi
EM broiler = Energie metabolizabilă broiler de găină
EM găină = Energie metabolizabilă găini ouătoare
Stabilirea obiectivelor formulării

În concordanţă cu cerinţele de hrană, caracteristicile materialului
biologic şi nutreţurile disponibile (cantităţi şi respective calităţi),
formularea raţiilor de hrană trebuie să satisfacă o serie de obiective propuse.
Nu există raţie de hrană universală, ea fiind modelată în funcţie de
310
scopul exploatării animalelor. Prin formula de nutreţ combinat (la

monogastrice) sau de raţie completă sau suplimentară (la rumegătoare) se
poate orienta producţia (de carne, ouă sau lapte) într-o anumită direcţie. De
exemplu, dacă piaţa cărnii de pasăre impune o anumită greutate a carcasei,
cu un anumit aspect, formularea nutreţului combinat trebuie să ţină seama
de aceste deziderate şi mai mult, încă de la formulare se pot determina o
serie de caracteristici care să garanteze obţinerea rezultatelor scontate.
Astfel, introducerea pigmenţilor în hrana găinilor ouătoare se realizează în
strictă concordanţă cu preferinţele consumatorilor către o anumită
pigmentaţie a gălbenuşului de ou în timp ce, tot prin intermediul
pigmenţilor carcasa de pui broiler se poate adapta preferinţelor manifestate
pe piaţă.
Formularea propriu-zisă (optimizarea raţiilor de hrană)

Există o multitudine de metode de formulare şi optimizare a raţiilor de
hrană (de ex. pătratul lui Pearson), care nu mai sunt utilizate în practică
decât cu totul ocazional. Aceste metode nu mai satisfac cerinţele formulării
unor raţii complexe şi complete de hrană. Cel mai adesea în structura
nutreţului combinat intră peste 10 materii prime diferite, fiecare cu peste
15 nutrienţi de referinţă, iar tendinţa actuală este de diversificare a acestora.
Metodele matematice de optimizare, de tipul programării liniare, au căpătat
o largă aplicabilitate, mai ales după introducerea calculatorului electronic,
ca unealtă de lucru de bază în formularea raţiilor de hrană.
Indiferent însă de metoda folosită, o raţie de hrană optimă trebuie să
satisfacă două condiţii fundamentale: realizarea optimului sub aspect
nutriţional (tehnic) şi respectiv, sub aspect economic
Condiţia de optim nutriţional (tehnic). Această condiţie vizează
necesitatea satisfacerii integrale, fără deficit sau exces, a cerinţelor specifice
de hrană ale animalelor (conform factorilor determinanţi: rasă, tipul şi
nivelul cantitativ şi calitativ al producţiei, greutate corporală etc.), folosind
în structura raţiilor de hrană nutreţuri specifice alimentaţiei speciei şi
categoriei de animale, în proporţii justificate nutriţional.
Optimul nutriţional este satisfăcut atunci când cerinţele de hrană
sunt acoperite complet în limita consumului integral al raţiei de hrană.
Ca urmare una dintre cele mai importante probleme ridicate de optimul
nutriţional este plasarea soluţiei care satisface cerinţele de hrană sub
311
valoarea de maxim a capacităţii de ingestie a animalului (rumegătoare) sau

în corelaţie cu o serie de mecanisme de limitare a capacităţii de ingestie
(păsări).
Proporţiile de participare a diferitelor nutreţuri în structura raţiilor de
hrană sunt dictate pe de o parte de o serie de relaţii care se stabilesc între
nutreţuri în cadrul aceleiaşi raţii (de ex. relaţia dintre concentrate şi
voluminoase sub aspectul ingestiei de substanţă uscată în raţia vacilor de
lapte), iar pe de altă parte de necesitatea limitării participării unor nutreţuri
în raţie din considerente nutriţionale sau igienice (de ex. limitarea făinurilor
animale în raţia păsărilor sau a glutenului de porumb în hrana purceilor).
Condiţia de optim economic. Este condiţia prin care se urmăreşte
obţinerea celui mai mic cost posibil pentru o reţetă de hrană în condiţiile
îndeplinirii dezideratelor nutriţionale. Această condiţie presupune
explorarea unei mulţimi de soluţii între care, fără abaterea de la satisfacerea
integrală a cerinţelor de hrana, cheltuielile cu furajarea să fie reduse la
minimum (funcţia obiectiv este minimizarea costului raţiei).
Depăşind semnificaţia economică a unei raţii de hrană singulare,
optimizarea economico-matematică are implicaţii largi în reducerea
generală a cheltuielilor cu furajarea. Prin exploatarea corectă a facilităţilor
premise de metodele de optimizare dezideratele alimentaţiei raţionale a
animalelor pot fi satisfăcute prin rezolvarea următoarelor probleme :
• Formularea unor raţii de hrană optime, adaptate sezonului,
caracteristicilor productive, hibridului, stării fiziologice a animalelor etc. ;
• Luând ca bază de lucru raţia optimă se poate face o programare
eficientă a stocurilor de nutreţuri şi producţiei.
Optimizarea raţiilor de hrană nu trebuie să vizeze numai aspectul
economic al problemei (cum în mod greşit se manifestă tendinţa în
practică). Metodele de optimizare trebuie să se axeze pe optimul nutriţional,
respectând aspectul biologic al problemei chiar dacă acest lucru este uneori
în contradicţie cu aspectul economic. Raţionamentul de bază este acela că
este mult mai economică administrarea unei raţii complete, chiar dacă mai
costisitoare, dar care să satisfacă perfect cerinţele biologice ale animalelor
şi care să maximizeze efectele productive. Experienţa practică a demonstrat
că cele mai eficiente raţii de hrană sunt de regulă şi cele mai scumpe,
relevant fiind însă costul hranei pe unitatea de produs (litru lapte, ou, kg
spor greutate).
312
Metode simple de formulare

Cea mai simplă modalitate de formulare a raţiilor de hrană, porneşte
de la asigurarea unui număr restrâns de nutrienţi şi corectarea ulterioară a
acesteia prin tatonare. Această metodă constituie un bun exerciţiu şi un
prim pas în pregătirea teoretică a specialistului nutriţionist. Dar, în practică,
această metodă este ineficientă, datorită complexităţii calculelor făcute
manual şi a timpului necesar elaborării unei raţii echilibrate. Dacă numărul
nutrienţilor urmăriţi este redus (de ex. energie, proteină, grăsime, lizină,
metiocistină, calciu şi fosfor pentru o raţie de hrană pentru monogastrice),
problema se soluţionează relativ simplu. Dar dacă numărul nutrienţilor
creşte (de ex. luându-se în calcul aminoacizii digestibili sau o serie de
raporturi nutriţionale), problema se complică foarte mult şi nu poate fi
rezolvată prin metode simple de calcul.
Există două metode matematice relativ mai complexe decât cea a
tatonării care permit obţinerea unei soluţii cu mai mare acurateţe, cel puţin
sub aspectul unei serii restrânse de nutrienţi, respectiv metoda algebrică şi
metoda pătratului lui Pearson.
Metoda algebrică
Această metodă, extrem de facilă permite realizarea unui amestec
simplu de două ingrediente pentru obţinerea nivelului dorit dintr-un anumit
nutrient.
De exemplu, dacă dorim obţinerea unui amestec de porumb şi şrot de
soia care să conţină 15% PB, (porumbul are 8% PB iar şrotul de soia are
45% PB), se formează următorul sistem de ecuaţii cu două necunoscute:
X=% porumb X+Y=100
Y=% şrot 0,08X + 0,45Y = 15
Pentru rezolvare este necesară deducerea unei necunoscute din prima

ecuaţie şi ulterior calcularea valorii celei de-a doua. Astfel, membrii primei
ecuaţii se înmulţesc cu valoarea (proteică) unuia dintre aceştia din cea de-a
doua ecuaţie, de ex. cu 0,08 (porumb), rezultând :
0,08X + 0,08Y = 8 (1)
313
Ecuaţia iniţială este :

0,08X + 0,45Y = 15 (2)
Scăzând membru cu membru relaţia (1) din relaţia (2), rezultă:

(3) 0X + 0,37Y = 7 sau 0,37Y = 7 (3) = (2 – 1)
Din relaţia 3 se poate acum extrage uşor valoarea lui Y, astfel :

Y=7/0,37=18,92
Deci ecuaţia iniţială devine :

X + 18,92Y = 100
de unde X=100-18,92 = 81,08
S-a obţinut astfel un amestec simplu format din cca. 19% şrot de soia
şi 81% porumb care va avea un conţinut proteic de circa 15%:
19x0,45+ 81x0,08 = 15,03% PB
Pătratul lui Pearson

Această metodă este similară cu cea algebrică dar abordează problema
din alt unghi. Luând acelaşi exemplu, un amestec simplu de porumb (pb) şi
şrot de soia (ss) care trebuia să conţină 15% proteină, metoda presupune
construirea unui pătrat în care în dreapta se trec valorile pentru cele două
nutreţuri iar la intersecţia diagonalelor pătratului se trece valoarea proteică a
amestecului :
pb 8 30
15
ss 45 7
Prin scăderea, pe diagonală a termenului mai mic din cel mai mare,
adică 45-15=30 şi 15-8=7, rezultă termenii din dreapta pătratului, care
reprezintă părţi din fiecare nutreţ necesare pentru satisfacerea obiectivului
stabilit. Astfel 30 părţi porumb cu 7 părţi şrot vor conţine 15% PB.
314
Prin însumarea părţilor (30+7=37) şi împărţirea fiecărui termen la

sumă, se obţine raportul procentual al amestecului, adică:
(30/37X) 100 = 81% pentru porumb

(7/37X) 100 = 19% pentru şrot de soia
S-a obţinut astfel acelaşi rezultat ca şi în cazul metodei algebrice, dar

pe o cale mai simplă sub aspectul calculului.
Bineînţeles că aceste metode pot fi aplicate şi pentru rezolvarea unor
probleme mai complexe. De ex. aplicarea metodelor pentru realizarea de
amestecuri formate din mai multe ingrediente, presupune rezervarea unui
spaţiu procentual (de ex. 65 %) care să reprezinte un amestec simplu de
materii prime, în limita rămasă (de 35 %) aplicându-se metoda de calcul
pentru un amestec format din alte două ingrediente.
Exemplu de calcul :
folosind următoarele materii prime :
Porumb ( 8% PB)
Grâu (10% PB)
Şrot floarea soarelui (36% PB)
Şrot soia (45% PB)
Făină peşte (65% PB)
Premix (rată de includere = 1%)
să se constituie un amestec caracterizat printr-un nivel de 22% PB.
Dacă luăm în considerare că 65 % din structura raţiei va fi

reprezentată de: porumb 50 %, şrot floare 10 %, făină peşte 4 % şi premix
1 % (total 65 %), rezultă că nivelul de PB acoperit va fi de:
0,5x8+0,1x36+0,04x65 = 10,2%.
De aici rezultă că diferenţa de 35% trebuie să fie un amestec de grâu
(gr) şi şrot de soia (ss) care să asigure 22-10.2=11,8/0,35=33,7%PB.
Aplicând pătratul lui Pearson va rezulta:
gr 10 11,3
Deci:
11,3+23,7=35
33,7 (11,3/35)x100 = 32,3
(23,7/35)x100 = 67,7
ss 45 23,7
315
Prin rotunjire, un amestec format din 32% grâu şi 68% şrot soia va
conţine 0,32x10=3,2+0,68x45=33,8% PB. Acest amestec introdus în
proporţie de 35% împreuna cu amestecul iniţial (reprezentând 65%) va
alcătui un amestec complex cu cca. 22% PB, respectiv:
%participare %PB conţinută
Porumb 50,0% 4,00%
Grâu 11,2% 1,12%
Şrot floare 10,0% 3,60%
Şrot soia 23,8% 10,71%
Făină peste 4,0% 2,60%
Premix 1,0%
Total 100,0 22,03%
Optimizarea economico-matematică
Din multitudinea metodelor matematice de optimizare, un loc
primordial îl ocupă metodele de programare liniară, cu o aplicabilitate
practică foarte largă. Prima metodă generală de rezolvare a problemelor de
optimizare liniară a fost formulată în 1948 de către G.B. Dantzig şi a fost
denumită metoda simplex primal. În 1953, C.E. Lemke elaborează cea de-a
doua metodă de rezolvare, numită metoda simplex dual. Ulterior aceste
două metode au generat o multitudine de alte variante de calcul (algoritmul
descompunerii, optimizarea multicriterială, optimizarea secvenţială ş.a.),
toate având însă la bază algoritmii de optimizare care rezolvau un sistem de
ecuaţii şi inecuaţii.
Aceşti algoritmi de optimizare sunt deosebit de complecşi şi necesită
un volum mare de operaţii matematice. Deşi nu utilizează decât operaţii
matematice simple, repetarea acestora de multe ori, în relaţii succesive, fac
foarte greoaie rezolvarea manuală a algoritmilor. În ultimii 20 de ani, odată
cu răspândirea utilizării calculatorului electronic, optimizarea economico-
matematică a raţiilor de hrană a devenit un element indispensabil în munca
specialistului nutriţionist. Numeroase firme de soft sau centre de cercetare
(ca Adifo, INRA, diferite universităţi etc.) au furnizat, în timp, programe
aplicate pe calculator care rezolvă de o manieră extrem de eficientă aşa-
numitele probleme de amestec optim.
În cele ce urmează se vor prezenta doar principiile care stau la baza
optimizării raţiilor de hrană folosind programarea liniară ca metodă de
optimizare economico-matematică.
316
Formularea problemei. Pentru ilustrarea modului de utilizare a

metodelor de optimizare şi a programelor aplicate pe calculator s-a ales un
exemplu de optimizare a unei reţete de nutreţ combinat pentru purcei în
perioada de starter, punctându-se etapele de lucru necesare.
Etapa 1. Selectarea materiilor prime furajere În această etapă sunt
solicitate cunoştinţele specialistului nutriţionist în domeniul nutriţiei şi
alimentaţiei purceilor sugari. La selectarea materiilor prime din care va fi
fabricată reţeta de hrană, se va ţine cont de nutreţurile recomandate în hrana
purceilor precum şi de restricţiile nutriţionale specifice acestei categorii.
Orice raţie de hrană pentru purcei conţine câteva mari grupe de
materii prime : 1. cereale; 2. şroturi; 3. făinuri animale, substituenţii de
lapte şi suplimente energetice; 4. suplimente vitamino-minerale; 5. aditivi
furajeri. În linii mari aceste grupe de materii prime se regăsesc în toate
raţiile de hrană pentru animalele monogastrice.
Dintre cerealele recomandate acestei categorii de porcine se remarcă,
înainte de toate, porumbul şi orzul decorticat. Grâul, sorgul, ovăzul sunt
cereale care pot fi utilizate restricţionat pentru substituirea primelor iar
glutenul este interzis pentru această categorie. În general, cerealele
administrate acestei grupe de purcei suporta fie tratamente hidro-termice
(de tipul extrudării, expandării), fie tratamente enzimatice exogene. Aceste
tratamente sunt insistent recomandate de către specialişti, ştiut fiind faptul
că echipamentul enzimatic al purceilor sugari este extrem de dezechilibrat,
fiind adaptat, mai ales în primele zile de viaţă, unei alimentaţii lichide
lactate. Dintre şroturi, şrotul de floarea soarelui şi cel de rapiţă nu se
folosesc până la înţărcare. Şrotul de soia de bună calitate (conţinând 44-48
% PB) poate fi introdus în hrană. Soia extrudată (full-fat soya) este
recomandată la această categorie ca un supliment energetic şi de aminoacizi
esenţiali. Dintre făinurile animale, făina de carne este restricţionată pe
principiul universal valabil care interzice utilizarea făinurilor de carne şi
carne-oase la animalele tinere, în prima perioadă de creştere. În schimb,
făina de peşte de bună calitate este recomandată pentru echilibrarea proteică
a raţiei.
Laptele praf sau substituenţii acestuia sunt absolut indispensabili
pentru purcelul sugar, permiţând o trecere treptată de la digestia a hranei
lichide la digestia furajului solid. Substituenţii de lapte, îmbogăţiţi cu
lactoză, se grefează perfect pe profilul digestiei purceilor sugari iar lactoza
permite o acidifiere naturală a tractusului digestiv. Suplimentul de energie,
317
dacă este necesar, poate fi asigurat de mici cantităţi de uleiuri vegetale, mai
ales ulei de soia. Suplimentul vitamino-mineral clasic se constituie din
premixul de microminerale şi vitamine şi de suplimentul de macrominerale
(Ca, P) şi sare. Aditivii furajeri trebuie aleşi în funcţie de particularităţile
nutriţiei acestei categorii. Astfel, pe lângă lizină şi metionină, treonină de
sinteză este absolut necesară, ştiut fiind faptul că la purcei, cerinţele de
treonină sunt mai mari decât cele de metiocistină. Suplimentul enzimatic
exogen poate completa echipamentul enzimatic al purceilor iar acidifianţii
de tipul acizilor organici şi aromele de diferite tipuri sunt în prezent aproape
nelipsiţi din hrana purceilor în perioadele de preînţărcare şi înţărcare. În tab.
17.2 (a-h) sunt prezentate datele despre structura de materii prime şi valoarea
nutritivă a acestora.
Etapa 2. Stabilirea restricţiilor pentru materiile prime. Materiile
prime pot suporta o serie de restricţionări, în sensul limitării participării lor
în structura raţiei de hrană, pe considerente nutriţionale, igienice sau tehnice
la anumite valori maxime, minime sau fixe. Astfel, şrotul de soia trebuie
limitat la max. 10 %, împreună cu extrudatul de soia neputând depăşi 15 %
la purceii sugari. Făina de peste este limitată la cca. 6-8 %. Laptele praf
suporta o limitare de minim, în sensul că este obligatoriu introducerea lui în
proporţie de minim 12,5 % uneori depăşind nivelul de 20 % la nutreţul
prestarter. Premixul vitamino-mineral are o limitare tehnică: toate
premixurile comercializate au o proporţie fixă de participare (în general 1,0
%) corespunzător recomandărilor producătorului.
Etapa 3. Stabilirea normei de hrană. Norma de hrană priveşte
compoziţia în nutrienţi a raţiei de hrană optimizate. Aceste date reprezintă
practic criteriile de optimizare. În general, programele de optimizare
furnizează valori minime pentru majoritatea indicatorilor (de ex. Energie,
aminoacizi etc.) valorile calculate putând depăşi acest minim dacă cel puţin
unul din indicatori nu poate fi satisfăcut. La purceii sugari există numeroase
recomandări de aporturi nutritive (INRA, NRC etc.). Să considerăm
următoarele valori de bază ca cerinţe optime:
Energie metabolizabilă (kcal/kg) min. 3400 Treonină digest (g/kg) min. 7.75
Proteina brută (g/kg) max. 220 Triptofan (g/kg) min. 2.45
Lizină (g/kg) min. 14.0 Triptofan digest (g.kg) min. 2.00
Lizină digest. (g/kg) min. 12.5 Calciu (g/kg) min. 9.50
Metiocist (g/kg) min. 8.20 Fosfor disp (g/kg) min. 5.00
Metiocist. Digest (g/kg) min. 7.20 Celuloză (g/kg) max. 35.0
Treonină (g/kg) min. 9.45 Grăsime (g/kg) min. 40.0
318
Se poate remarca, din cele prezentate mai sus, faptul că indicatorii de

compoziţiei ai reţetei de hrană respectă o serie de recomandări care se
aliniază la conceptul de proteină ideală, profilul de aminoacizi fiind adaptat
în funcţie de nivelul de lizină digestibilă. Astfel, raportul metiocistină
digest/lizină digest este de 0,58, treonină digest/lizină digest. este 0,62 iar
triptofan digest/lizină digest este de 0,18. De asemenea, ştim că CB nu
poate depăşi, la această categorie de porcine, anumite niveluri, ca şi PB
totală.
Etapa 4. Stabilirea obiectivului optimizării. Aşa cum s-a arătat
anterior, obiectivul optimizării este cel mai adesea reprezentat de găsirea
unei soluţii care să asigure dezideratele nutriţionale (raţie completă,
echilibrată etc.) în condiţii de cost minim (optim economic); acest lucru se
realizează prin stabilirea funcţiei obiectiv ca funcţie de minim pentru
costuri.
Dar, acest obiectiv poate fi şi altul decât minimizarea costului
raţiei/reţetei, ca de exemplu optimizarea raporturilor nutriţionale sau
maximizarea conţinutului nutritiv al raţiei/amestecului
Fiecare dintre aceste obiective presupune o abordare diferită a
problemei. În prima situaţie, obiectivul principal este obţinerea unui cost cât
mai mic posibil în condiţiile satisfacerii unei anumite norme de hrană.
Acesta este problema clasică de optimizare, prezentată detaliat mai sus. În a
doua situaţie, optimizarea raţiei de hrană urmăreşte satisfacerea, înainte de
toate, a unor raporturi care se stabilesc între diferiţi indicatori sau nutrienţi
asiguraţi prin raţia de hrană. Astfel, raportul EM/lizină digestibilă la păsări
este un raport deosebit de important şi care defineşte echilibrul nutritiv al
raţiei de hrană. De asemenea, raporturile care se stabilesc între diferiţi
aminoacizi la reconstituirea profilului proteinei ideale în raţiile de hrană
administrate animalelor monogastrice. În ultima situaţie se urmăreşte
maximizarea unui anumit parametru nutritiv al raţiei de hrană. În acest caz,
reprezentativ este cazul maximizării densităţii energetice al raţiei de hrană
administrate vacilor de lapte imediat după fătare, când capacitatea de
ingestie al acestei categorii de animale este mult limitată şi total în
neconcordanţa cu cerinţele de energie din perioada menţionată.
Etapa 5. Construirea modelului economico-matematic. În această
etapă, se construieşte un model economico-matematic format dintr-un
319
sistem de ecuaţii şi inecuaţii (reprezentând restricţiile modelului) (tab. 17.3)

în care materiile prime reprezintă variabilele modelului (notate în acest
exemplu de la 1 la 15), necunoscutele (x1-x15) reprezintă proporţia de
participare în structura amestecului a fiecărei materii prime, valorile din
dreptul fiecărei necunoscute sunt aşa-numiţii coeficienţi tehnico-economici
(care caracterizează variabilele: conţinutul în energie, proteină, aminoacizi,
costul etc.) iar termenii liberi din dreapta restricţiilor corespund normelor
de hrană pentru nutrientul la care se referă restricţia. Pentru a fi complet,
modelul economico-matematic trebuie să includă, în afara sistemului de
restricţii şi funcţia obiectiv
Etapa 6. Optimizarea propriu-zisă. Aplicarea unui algoritm de
optimizare generează una sau mai multe soluţii de optim sau de optim
parţial. In tabelul 17.4 este prezentată o soluţie de optim parţial. Acest optim
este denumit “parţial” deoarece restricţiile impuse sistemului privesc mai
multe elemente. Soluţia respectă în totalitate condiţiile de optim structural,
nutriţional şi economic, în sensul că, în limita restricţiilor stabilite iniţial se
obţine cel mai mic cost posibil.
Etapa 7 Aprecierea soluţiei obţinute. În urma optimizării, în exemplul
luat s-a obţinut următoarea soluţie :
Nutreţul % Analiza soluţiei (reţetei)

----------------------------- --------- --------------------------- ---------
Porumb 8.5-13 50.00 Umiditate g/kg 107
Orz 9.5-6 5.00 GB g/kg 34.7
Şrot soia 42-8-2 10.00 CB g/kg 30.0
FF Soia 5.00 EM porc kcal/kg 3450
Făină peste 65 4.00 PB g/kg 215
Lapte praf 22.00 Lizină g/kg 14.13
L Lizină HCl 78 0.20 Lizină dig g/kg 12.50
DL Metionină 88 0.12 Metiocistină g/kg 8.30
L Treonină 99 0.10 Metiocist dig g/kg 7.20
Carbonat de calciu 37 0.50 Treonină g/kg 9.50
Fosfat dicalcic 24 1.00 Treonină dig g/kg 7.75
Sare 39 0.48 Triptofan g/kg 2.50
Premix VM 1.00 Triptofan dig g/kg 2.00
Enzime 0.10 Calciu g/kg 10.5
Acidifiant 0.50 Fosfor disp g/kg 5.30
320
Tabelul 17.4 Reţetă de tip prestarter pentru purcei de la 5 zile la 4 săptămâni
Compoziţie Ant (%)
405 Porumb 8-13 50.000
410 Orz 95-13 5.000
610 Şrot soia 42-8-2 10.000
1600 Simex-soia 5.000
630 Făină peşte 65-16-9 4.000
1580 Micromel 22.000
680 L Lizină HCl 78 0.200
685 DL Metionină 99 0.120
690 L Treonină 99 0.100
650 Carbonat de calciu 37 0.500
660 Fosfat dicalcic 24-18 1.000
710 Sare 39 0.480
807 Premix P12 1.000
1504 Kemzyme PS 0.100
1545 Acid Lac Dry 0.500
Analiza
1 UMID 107.131 g/kg
2 SU 892.869 g/kg
3 CEN 62.809 g/kg
4 GB 34.700 g/kg
5 CB 27.180 g/kg
6 PB 214.905 g/kg
16 LIZINĂ 14.128 g/kg
18 LD por 12.401 g/kg
19 MET 4.993 g/kg
21 MDpor 4.516 g/kg
22 CIS 3.324 g/kg
24 CDpor 2.441 g/kg
25 METCIS 8.317 g/kg
27 MCDpor 7.029 g/kg
28 TRE 9.498 g/kg
30 TRDpor 7.639 g/kg
31 TRIP 2.446 g/kg
33 TDpor 1.935 g/kg
61 CALCIU 10.587 g/kg
62 FOSFOR 7.039 g/kg
65 FOSDIS P 5.271 g/kg
74 Na+K+Cl 2.289 meq
91 EM por 3450.824 kcal
92 EM por 14.438 mj
93 EN por 2419.612 kcal
94 EN por 10.123 mj
117 C 18:2 13.435 g/kg
150 Total 100.000 %
194 Colină 260.000 ppm
Cost 6150
321
Aprecierea soluţiei obţinute include nu numai simpla analiză (dacă

soluţia îndeplineşte condiţiile, dacă satisface obiectivele, compararea cu alte
soluţii etc.) ci presupune şi depistarea eventualelor posibilităţi de
îmbunătăţire sau de diversificare. ~n acest sens, unele programe de
optimizare economico-metematică oferă o serie de informaţii - anexe
soluţiei, care pot constitui instrumente deosebit de utile în aprecierea
soluţiei şi mai ales, în găsirea de noi soluţii mai avantajoase:
• Preţul de interes este dat de limitele minime/maxime între care se
poate înscrie preţul unei materii prime pentru ca acea materie primă să fie
luată în calcul în cadrul procesului de optimizare. In tab. 17.5 este ilustrat
preţul de interes al unor materii prime din cadrul unei reţete de hrană
optimizate pentru pui de carne în perioada de demaraj, reţeta este prezentată
în tab. 17.6.
Tabelul 17.5 Reţeta de hrană optimizată pentru puii de carne demaraj şi preţul de
interes pentru materiile prime incluse
% Preţ de interes Preţ Proporţia Unit
Nutreţul real optimă preţ
minim maxim minim maxim
Porumb 42.00 1400 4307 1700
Şrot floarea soarelui 6.00 3502 1500 1.09 19.90 -20
Şrot soia 30.00 6150 4600 16.75 37.14 -16
Făină de peşte 5.86 14785 15000
Gluten de porumb 3.00 9546 9400 3.56 10.63 -1
Ulei vegetal 4.00 3820 13665 8500
Carbonat de calciu 0.30 4224 250
Fosfat dicalcic 1.35 9994 8400
L Lizină HCl 0.05 1260 42523 38000
DL Metionină 0.09 46345 112000 58900
Sare 0.25 270
Premix VM 1.00 24000
Enzime 0.10 70000
322
Tabelul 17.6 Reţetă de hrană pentru pui broiler demaraj (apreciere)

Compoziţie % Min Max k/unit De Până Lim. inf Lim. Preţ
la la sup.
400 Porumb 75 48.02 1400.3 4307.5 1700.0
600 SFS 36/20 6.00 6.00 - 20 1.09 16.90 3502.4 1500.0
610 Şrot soia 30.00 30.00 -16 16.75 37.14 6150.6 4600.0
630 Făină peşte 3.84 14784.8 15000.0
640 Gluten pb. 5.00 5.00 -1 9546.6 9400.0
670 Ulei FS 4.12 3.56 10.63 3820.0 13665.0 8500.0
650 Carbonat 0.30 -4300.8 4224.3 250.0
660 Fosfat dic. 1.35 -1371.4 9994.6 8400.0
680 L Lizină 0.05 1260.2 42523.1 38000.0
685 DL Metionină 0.09 46345.4 58900.0
710 Sare 39 0.13 0.13 45 -6.78 8.33 -4242.6 270.0
800 Premix BD 1.00 1.00 244 -14.0 1.59 -1814.2 22600.0
1501 Kemzyme H 0.10 0.10 0.10 -994 0.10 0.29 70500.0
100.0
Analiza UM Total Min Max K/unit De la Până la
1 UMID g/kg 114.59

2 SU g/kg 885.41
3 CEN g/kg 55.65
4 GB g/kg 68.13
5 CB g/kg 48.76
6 PB g/kg 239.59 230.0
16 LIZINĂ g/kg 12.50 12.5 46.6 12.13 312.94
18 LD pas g/kg 10.67
19 MET g/kg 5.47
20 MDpas g/kg 4.92
22 CIS g/kg 4.03
23 CDpas g/kg 3.26
25 METCIS g/kg 9.50 9.50 57.2 8.58 177.03
26 MCDpas g/kg 8.17
28 TRE g/kg 9.00 9.00 338.00 8.53 9.192
29 TRDpas g/kg 7.55
31 TRIP g/kg 2.61
32 TDpas g/kg 2.23
61 CALCIU g/kg 10.00 10.00 12.1 8.86 40.345
62 FOSFOR g/kg 7.24
64 FOSDIS p g/kg 4.80 4.80 55.6 2.44 5.617
74 Na+K+Cl g/kg 0.05
95 EM pas kcal 3052.12
96 EM pas mj 12.77
97 EM bro kcal 2850.00 2850 1.51 2631 3543.67
98 EM bro mj 11.925
99 EM go kcal 3128.2
100 EM go mj 13.09
117 C 18:2 g/kg 31.56
150 Total % 100.00 100.0 100.0 -42.4 91.8 106.91
194 Colină ppm 153.40
323
Preţul de interes este, prin definiţie, preţul la care material primă

vizată poate participa în structura raţiei de hrană. El este stabilit ca un raport
între anumiţi nutrienţi pe care o anumită materie prime îi poate asigura faţă
de nutrienţii asiguraţi de restul materiilor prime. Dacă privim exemplul de
mai sus, se observă clar că :
– porumbul, ca principală sursă de energie poate fi utilizat (sau se va
înscrie în soluţia optimă) dacă va avea preţul cuprins între 1400 şi 4307
lei/kg; în afara domeniului de preţ menţionat, utilizarea porumbului este
neeconomică (situaţie foarte rar întâlnită în practică);
– şrotul de floarea soarelui poate participa la obţinerea unei soluţii
optime doar dacă preţul lui este mai mic de 3500 de lei/kg;
– şrotul de soia are un maxim de preţ de interes de 6150 lei/kg; peste
acest preţ şrotul de soia este neeconomic;
– făina de peşte are un preţ minim de 14785lei/kg care trebuie asigurat
în contextul reţetei de mai sus; acest fenomen este dat de faptul că PB este
uşor asigurată din alte surse (gluten, şroturi) la fel aminoacizii (L Lizină,
etc.); evident, făina de peşte poate fi mai ieftină şi va fi cu siguranţă
selecţionată ca materie prime de bază, dar la mai puţin de 14784 lei/kg
preţurile de interes al celorlalte materii prime se vor modifica. În acest caz
prezentat, făina de peşte este nutreţul de referinţă pentru calcularea preţului
de interes al celorlalte surse proteice şi de aminoacizi din reţetă.
– uleiul are limite de interes cuprinse între 3820 şi 13665 lei/kg, fiind
direct corelat cu porumbul; este o sursă ieftină de energie iar limitele
deosebit de largi între care se înscrie preţul de interes demonstrează că
practic nu poate fi substituit ca sursă de echilibrare în energie a reţetei de
hrană;
– aminoacizii sintetici prezintă, de asemenea, limite largi de variaţie;
ei sunt aproape indispensabili optimizării reţetelor de hrană cu nivele
ridicate de aminoacizi esenţiali cu este cazul reţetelor pentru puii de carne
sau purcei;
• Proporţia optimă – Alături de preţul de interes, proporţia optimă a
fiecărui nutreţ poate fi estimată în concordanţă cu celelalte nutreţuri incluse
sau respinse în/de modelul matematic. Exemplificarea este făcută, pe
aceeaşi reţetă deja discutată, în tab. 17.2.
Se remarcă faptul că, fără să se ia în consideraţie nutreţurile care sunt
restricţionate (sare, premix, enzimă) precum şi cele ieftine (carbonat) sau
indispensabile optimizării (aminoacizi sintetici, ulei vegetal), la celelalte
324
materii prime, variaţia proporţiei de participare este corelată cu ieftinirea

sau scumpirea reţetei de hrană. Astfel :
– şrotul de floarea soarelui poate varia între 1,09 % şi 16,9 %; între
aceste limite, orice unitate adăugată la proporţia de participare curentă
reducând preţul reţetei cu 20 lei/kg;
– pentru fiecare 1 % în plus de şrot de soia, preţul reţetei va scade cu
16 lei/kg, dacă variaţia proporţiei de şrot de soia se înscrie între min.
16,75 % şi max. 37,14 %.
Din aceste exemple se observă cum, doar prin utilizarea preţului de
interes şi a proporţiei optime, reţeta de hrană poate fi îmbunătăţită până la
obţinerea unui optim nutriţional şi economic.
Particularităţile optimizării raţiilor de hrană la rumegătoare
Optimizarea raţiilor de hrană la rumegătoare prezintă multe asemănări
cu exemplele prezentate anterior (şi care s-au adresat numai reţetelor de
hrană pentru animale monogastrice) dar şi deosebiri fundamentale.
Există două modalităţi de formulare a raţiilor de hrană pentru
rumegătoare:
a. Amestecul unic complet
b. Raţia de bază completată cu nutreţ concentrat
In cele ce urmează vor fi prezentate diferenţele existente între aceste
două metode de formulare şi administrare a raţiilor de hrană, luându-se ca
exemplu două raţii de hrană pentru vaci de lapte.
a. Amestecul unic complet
In această situaţie, nutreţurile care alcătuiesc raţia de hrană pentru
vacile de lapte sunt administrate împreună, sub forma unui amestec unic,
echilibrat pentru a acoperi cerinţele de hrană pentru întreţinere şi o anumită
producţie de lapte.
Nutreţuri disponibile : UFL PDIN,g PDIE,g SU UIDL
---------------------------- --------- --------- --------- --------- ---------
(X1) Porumb siloz 0.90 50 68 1000 1.03
(X2) Fân de lucernă 0.67 112 94 1000 1.03
(X3) Sfeclă furajeră 1.15 62 86 1000 0.60
(X4) Borhot de bere 0.92 223 189 1000 0
(X5) Porumb boabe 1.27 82 120 1000 0
(X6) Tărâţe de grâu 0.84 106 85 1000 0
(X7) Şrot de floarea soarelui 0.66 218 111 1000 0
325
Modelul matematic va fi următorul :

100 X1 X2 X3 X4 X5 X6 X7 NH
--------- -------- -------- -------- -------- -------- -------- -------- --------
UFL 0.90 0.67 1,15 0.92 1.27 0.84 0.66 >16
PDIN,g 50 112 62 223 82 106 218 >1595
PDIE,g 68 94 86 189 120 85 111 >1595
SU,g 1000 1000 1000 1000 1000 1000 1000 <18400
UIDL 1.03 1.03 0.60 0 0 0 0 <17
Preţ 500 650 1000 2500 1800 2500 1500 minim
Se observă limitarea nivelului de SU la 18,4 kg şi a UIDL la 17

unităţi. Soluţia obţinută poate fi exprimată în valori procentuale sau
absolute. Ştiind nivelul de UFL şi PDI asigurat (de ex. un amestec care să
conţină 0,85 UFL/kg şi 117 g PDI/kg) care administrat într-o anumită
cantitate acoperă necesarul stabilit prin norma de hrană (NH) pentru o
anumită categorie de vaci de lapte, cu o anumită stare fiziologică, greutate
corporală şi producţie de lapte.
b. Raţia de bază completată cu nutreţ concentrat
Este situaţia clasică, de formulare a unei raţii de bază care să conţină
nutreţurile de volum şi care este ulterior completată printr-un nutreţ de
producţie. În această situaţie, obiectul optimizării îl reprezintă doar nutreţul
concentrat. Pentru formularea nutreţului concentrat, metoda folosită este
identică cu cea folosită la optimizarea reţetelor de hrană pentru
monogastrice.
326

Nutritia Si Alimentatia Animalelor Vol I

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nutritia Si Alimentatia Animalelor Vol I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IOAN MIRCEA POP PETRU HALGA

EDITAT CU SPRIJINUL AGENŢIEI NAŢIONALE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

POP, IOAN MIRCEA

Redactor: Aurel Ştefanachi

ISBN (10) 973-8900-27-1

Tipărit la Tipografia Moldova,

NUTREŢURILE, CARACTERISTICI NUTRITIVE, UTILIZARE............... 327

ALIMENTAŢIA RAŢIONALĂ A ANIMALELOR......................................... 543

Particularităţi ale digestiei.............................................................................. 687

Aceasta lucrare reprezintă o reeditare, (încă insuficient) corectata şi

Cu dorinţa ca lucrarea să corespundă exigenţelor de tradiţie ale creaţiilor şcolii

ROLUL ŞI LOCUL NUTRIŢIEI ŞI ALIMENTAŢIEI ANIMALE

Cea mai simplă definiţie a termenului de nutriţie poate fi următoarea:

47 % produse de - 11 % laptele şi produsele lactate,

În România, prin alimentele de origine animală se asigură cca. 25 %

Tabelul 1.1 Contribuţia unor alimente la satisfacerea cerinţelor omului în nutrienţi

Asigură (%) faţă de cerinţe:

Cu toate acestea, mulţi oameni consumă în exclusivitate alimente de

vârsta de 2 ani înălţimea şi greutatea sunt rămase în urmă, în asociere cu

Tabelul 1.2 Consumul de cereale şi produse animale, în unele ţări

Carne (kg) Lapte Ouă

De altfel, la nivel european s-a evidenţiat o relaţie directă între

produce atât importante dereglări ecologice cat şi o puternică instabilitate

Sporirea productivităţii animalelor, posibilă în primul rând prin

Tabelul 1.4. Eficienţa utilizării energiei şi proteinei în producţia de lapte

Aceeaşi situaţie se înregistrează şi în producţia de carne, la toate

Tabelul 1.5 Eficienţa utilizării energiei şi proteinei în producţia de carne

În aceste condiţii, este unanim acceptată ideea că, nutriţia şi

De asemenea, au fost introduşi în hrana animalelor promotorii de

– îmbunătăţirea disponibilităţii nutrienţilor din nutreţuri cu ajutorul

• Nutriţia studiază schimburile nutritive dintre organism şi mediu,

TUBUL DIGESTIV ŞI NUTRIŢIA

Tubul digestiv (sau tractusul gastro-intestinal = TGI) prezintă o

Specificul anatomic şi funcţional al tubului digestiv

Tractusul gastrointestinal al mamiferelor este compus din: gură (şi

Astfel, la carnivore, care în principiu consumă carne, peşte, insecte,

Astfel, la cai (erbivore nerumegătoare), stomacul simplu are o

Fig. 2.1 Reprezantarea schematică a capacităţii relative (% din capacitatea

La animalele rumegătoare, digestia are un anumit specific dat de

Secreţia de salivă la rumegătoare este abundentă (peste 150 l pe zi la

La rumegătoare, spre deosebire de nerumegătoare, hrana ingerată

În rumen, proteinele sunt descompuse, sub acţiunea bacteriilor, până

GLUCIDE NUTREŢURI PROTEINE

eliberează energie (stocată ca ATP)

AGV (CO2+CH4) AGV+NH3

Produşi terminali (absorbiţi / eructaţi)

Glucide nedigerate PDIM

Fig. 2.2 Metabolismul glucidelor şi proteinelor la rumegătoare

Bacteriile acţionează şi asupra lipidelor, având loc, în principal, o

Se estimează (Sauvant D., 1990), că dintr-un kg de substanţă organică

6,7 moli acid acetic 402 g 57,3 %

În cazul folosirii unor raţii obişnuite (nutreţuri de volum +

Digestibilitatea celulozei brute în rumen (în medie 50-60 %), este

Schematic, proteoliza se desfăşoară astfel:

Substanţele azotate neproteice (SAN) sunt descompuse rapid şi în

sub acţiunea enzimelor bacteriene

nitraţi nitriţi NH3

Amoniacul şi aminoacizii rezultaţi din digestia proteinelor în rumen

Partea de proteină nedegradată în rumen, denumită proteină de pasaj

Sinteza de proteine în rumen

În rumen, toate grupele de microorganisme (bacterii, protozoare,

Sinteza de vitamine în rumen

Amploarea sintezei de vitamine depinde de componenţa raţiei,