CUPRINS

ISTORIC .......................................................................................................................................... 1
NOMENCLATURA ȘI TOPOGRAFIA CORPULUI UMAN ...................................................... 7
Definiţia anatomiei şi ramurile ei .................................................................................................... 7
Caracteristicile speciei umane ..................................................................................................... 7
Planurile corpului uman ............................................................................................................... 8
Nomenclatura anatomică ............................................................................................................. 9
Noţiuni generale privind formarea temenilor medicali .............................................................. 20
ORGANIZAREA CORPULUI UMAN ........................................................................................ 22
CELULA ....................................................................................................................................... 22
Nivele de organizare ale corpului uman .................................................................................... 22
Numărul, dimensiunile şi tipurile celulare ................................................................................. 23
Compoziţia chimică a celulei ..................................................................................................... 25
Structura celulei ......................................................................................................................... 26
CICLUL CELULAR .................................................................................................................. 32
ŢESUTURILE ............................................................................................................................... 40
Ţesutul epitelial.......................................................................................................................... 40
Ţesutul conjunctiv...................................................................................................................... 46
Ţesutul muscular ........................................................................................................................ 50
Ţesutul nervos ............................................................................................................................ 54
SÂNGELE ..................................................................................................................................... 58
Componentele sanguine ............................................................................................................. 58
Funcțiile sângelui, Grupele sanguine şi Rh-ul ........................................................................... 63
FUNCȚIILE DE RELAȚIE........................................................................................................... 66
SENSIBILITATEA ................................................................................................................... 66
SISTEMUL NERVOS ........................................................................................................... 66
Activitatea bioelectrică ........................................................................................................... 66
Reflexul .................................................................................................................................. 68
Sistemul nervos central (SNC) ............................................................................................... 70
Sistemul nervos periferic (SNP) ............................................................................................. 97
Sistemul nervos vegetativ (SNV) ......................................................................................... 104
ANALIZATORII ................................................................................................................. 109
1. Analizatorul cutanat ..................................................................................................... 111
2. Analizatorul kinestezic ................................................................................................ 117
3. Analizatorul olfactiv .................................................................................................... 119
4. Analizatorul gustativ ................................................................................................... 120
5. Analizatorul vizual ...................................................................................................... 123
6. Analizatorul acustico-vestibular .................................................................................. 132
SISTEMUL ENDOCRIN ..................................................................................................... 140
Hipofiza (glanda pituitară) .............................................................................................. 141
Glanda tiroidă .................................................................................................................. 145
Paratiroidele ..................................................................................................................... 146


 Pancreasul endocrin ......................................................................................................... 147
Glandele suprarenale ....................................................................................................... 147
Epifiza.............................................................................................................................. 150
Timusul ............................................................................................................................ 150
FUNCȚIA DE MIȘCARE ....................................................................................................... 152
SISTEMUL LOCOMOTOR ................................................................................................ 152
SISTEMUL OSOS .......................................................................................................... 152
ARTICULAŢIILE ........................................................................................................... 177
SISTEMUL MUSCULAR .............................................................................................. 179
FUCȚIILE DE NUTRIȚIE ........................................................................................................ 208
APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA ...................................................................... 208
Anatomia aparatului respirator ........................................................................................ 208
Fizologia respiraţiei ......................................................................................................... 213
Reglarea respiraţiei .......................................................................................................... 214
APARATUL CIRCULATOR .................................................................................................. 217
Sanguin ................................................................................................................................. 217
Anatomia aparatului circulator ........................................................................................ 217
Circulaţia sanguină .......................................................................................................... 224
Reglarea activităţii cardio-vasculare ............................................................................... 228
Limfatic ................................................................................................................................ 228
Anatomia aparatului circulator limfatic:.......................................................................... 228
APARATUL DIGESTIV ......................................................................................................... 232
Anatomia aparatului digestiv ............................................................................................... 232
Fiziologia aparatului digestiv ............................................................................................... 245
METABOLISMUL .................................................................................................................. 251
APARATUL EXCRETOR ...................................................................................................... 263
Anatomia aparatului excretor ............................................................................................... 263
Fiziologia aparatului excretor............................................................................................... 270
Reglarea funcţiei renale:....................................................................................................... 270
FUNCȚIA DE REPRODUCERE................................................................................................ 271
APARATUL REPRODUCĂTOR ........................................................................................... 271
Aparatul reproducător masculin ........................................................................................... 271
Aparatul reproducător feminin ............................................................................................. 278
FACTORII PERTURBATORI AI ECHILIBRULUI ORGANISMULUI ................................. 285



 ISTORIC

Istoria anatomiei a fost îndelungată, anevoioasă şi strâns legată de dezvoltarea practicii

medicale.
În istoria anatomiei se pot evidenţia două perioade mari. Prima începe în antichitate, cu
2500 – 3000 ani î.e.n., iar cea de-a doua este epoca Renaşterii, considerată ca perioadă a
anatomiei moderne.
În antichitate, în mileniile 4 – 2 î.e.n., centrul ştiinţei şi culturii îl constituia Egiptul
Antic, Vavilonul Antic, Palestina Antică. În Egiptul Antic au fost obţinute anumite realizări
anatomice legate de cultul de îmbălsămare a cadavrelor. Egiptenii, ce practicau îmbălsămări şi
mumifieri, au descris unele circumvoluţiuni ale encefalului, membranele lui, au făcut referiri la
nervi şi la paraliziile lor, au prezentat inima ca locul de unde pleacă toate vasele.
Începând cu secolul VIII î.e.n., în India Antică, în cărţile sfinte, este descrisă metoda de
maceraţie a cadavrelor. Conform acestor studii, corpul omului este constituit din 7 membrane,
300 oase, 107 articulaţii, 400 vase sangvine, 900 ligamente, 90 vene, 9 organe şi trei umori.
Ombilicul era considerat centrul vieţii.
Informaţii despre acordarea unei atenţii deosebite, conştiente studierii structurii corpului
omenesc se referă către secolele V – IV î.e.n. şi sunt legate de filozofia din Grecia Antică.
Fondator al anatomiei şi fiziologiei din această perioadă este Alcmeon din Crotona, autorul unui
tratat despre structura corpului animalelor. Bazându-se pe rezultatele autopsiilor pe animale,
autorul, a indicat pentru prima dată că la om encefalul este organul principal al perceperii şi
gândirii și a descris pentru prima dată unii nervi şi rolul lor în activitatea organelor de simţ.
Reprezentaţi remarcabili ai medicinei acestei perioade au fost Hippocrat, Aristotel, Herofil,
Erasistratos, etc. Hippocrat (460 – 377 î.e.n.), părintele medicinei, cel mai ilustru medic al
antichităţii, în lucrările sale descrie unele oase ale craniului, formarea alantoisului, structura
inimii, structura ochiului. Hippocrat susţinea că în structura organismului rolul central îl joacă
patru sucuri: sângele, flegma, bila (chole) şi bila neagră (melanchole). Prevalenţa unuia din aceste
sucuri determină particularităţile de temperament ale omului: sanguinic, flegmatic, coleric şi
melancolic.
Herofil (304 î.e.n.) fiind în “căutarea sufletului“, primul în Grecia Antică a făcut în
public peste 600 necropsii, a descris encefalul, cerebelul, meningele şi sinusurile venoase,
ventriculul al IV-lea; a dat denumirea glandei epifize, duodenului, prostatei, veziculelor seminale,
a diferenţiat arterele de vene, a determinat rolul diafragmei în respiraţie, a descris glandele
salivare, ficatul şi pancreasul, a studiat vasele limfatice ale peritoneului şi jejunului.
Erasistratos (350 – 300 î.e.n.) a împărţit, pentru prima dată, nervii în senzitivi şi motori,
a dovedit că rădăcinile anterioare ale nervilor spinali sunt motoare şi poartă răspundere de
activitatea muşchilor, iar cele posterioare – senzitive.
Ilustru cercetător, biolog, medic, anatomist şi fiziolog al Romei Antice a fost Claudiu
Galenus (129 – 201 e.n.). Meritele sale deosebite ca anatomist constau în sintetizarea şi
sistematizarea realizărilor în anatomie obţinute în antichitate, expuse în 16 cărţi sub denumirea
“Despre anatomie”. Galenus pentru prima dată a utilizat vivisecţia, a fondat medicina
experimentală, în special neurologia. A efectuat multiple experimente cu secţionarea măduvei
spinării la diferite nivele pe porci, a studiat structura encefalului, concluzionând că encefalul
prezintă centrul gândirii, al mişcărilor voluntare şi al senzaţiilor. Întrucât în Roma Antică religia a
interzis autopsiile cadavrelor, multe din informaţiile anatomice obţinute de Galenus pe animale
au fost transferate prin analogie la om. Erorile anatomice ale lui Galenus au putut fi observate
numai peste 1400 ani în epoca Renaşterii, când au fost permise disecţiile pe cadavre.



 Urmează o lungă perioadă – corespunzătoare evului mediu – în care disecţia este complet
abandonată, ca urmare a interdicţiilor bisericii asupra cercetărilor din acest domeniu. În jumătatea
a două a evului mediu apare “Canonul medicinei practice” scris de Avicena în anii 1020. Acest
tratat, în cinci volume, cuprinde experienţa şi toate datele anatomo-fiziologice şi concepţiile
medicilor greci, romani, indieni şi arabi. El susţine că sediul gândirii este encefalul, preponderent
emisfera stângă.
Ibn-an-Nafis din Damasc (sec. XV) pentru prima dată a descoperit circulaţia sangvină
pulmonară.
În epoca Renaşterii – epocă de înflorire a artelor şi a ştiinţelor – anatomia înregistrează un
oarecare progres prin lucrările lui Leonardo da Vinci şi Andreas Vesalius.
Leonardo da Vinci (1452 – 1519), remarcabil pictor, savant în diverse domenii ale
ştiinţei, interesat şi de structura corpului omenesc, reia disecţia pe cadavre umane (a disecat 30
cadavre), lăsând moştenire 14 volume de planşe anatomice de o mare valoare ştiinţifică. A studiat
proporţiile corpului omenesc, a prezentat clasificarea muşchilor şi funcţia lor din punct de vedere
al legilor mecanicii, a descris particularităţile organismului copilului şi adolescentului; primul a
studiat anatomia funcţională a aparatului locomotor. Interesându-se de anatomie ca pictor,
Leonardo da Vinci nu s-a limitat doar la studierea reliefului, fiind considerat şi fondator al
anatomiei plastice.
Andreas Vesalius (1514–1565), belgian, de origine flamandă a fost numit și reformatorul
anatomiei. Aplicând pe larg disecţia cadavrelor, a pus bazele anatomiei ştiinţifice moderne; a
legat forma organului de funcţie lui, fiind considerat fondatorul anatomiei sistemice, care până la
el n-a existat. Vesalius a studiat pentru prima dată sistematic structura corpului omenesc,
demascând cu îndrăzneală numeroasele greşeli comise de Galenus. După terminarea studiilor şi
luarea doctoratului, la vârsta de 25 ani Vesalius a fost numit profesor de anatomie şi de chirurgie
la Padova. În timpul activităţii sale la Padova de-a lungul a 5 ani, Vesalius a publicat cea mai
valoroasă lucrare în 7 volume întitulată “De humani corporis fabrica” (Despre structura corpului
omului). Ea cuprinde întreaga anatomie a omului şi se caracterizează prin înlăturarea tuturor
concepţiilor greşite ale lui Galenus, care au dominat anatomia timp de peste un mileniu. Fiind
profesor universitar şi medic curant, exclusiv practician, afirmă: însănătoşirea este primul scop al
medicinei, iar rolul principal al studiului anatomiei este acela de a fi o bază materială pentru
atingerea acestui scop. Deşi a trăit până la vârsta de 50 ani, Vesalius s-a realizat şi şi-a realizat
cea mai valoroasă parte a operei sale până la vârsta de 30 ani.
Gabrielle Falopio (1525 – 1562) în lucrarea “Observationes Anatomicae” a descris
canalul nervului facial şi nervul, coarda timpanului, canalele semicirculare, sinusul sfenoidal,
tuba uterină, organele genitale externe, dezvoltarea şi structura oaselor.
În secolele XVI – XIX au fost realizate numeroase descoperiri anatomice. În anatomie
apare şi se dezvoltă o tendinţă funcţională. În 1628 William Harvey (1578 – 1657) publică
lucrarea “Exercitatio anatomica de motu cordis et sanguini in animalibus” (“Explorări anatomice
asupra mişcării inimii şi sângelui la animale”) în care prin metodele de disecţie şi experienţă a
descris corect cel mai important proces vital – circulaţia sângelui. El a descris legităţile acestei
circulaţii, diferenţiind circulaţia sangvină mare şi circulaţia sangvină mică. Prin lucrarea sa W.
Harvey a pus bazele direcţiei funcţionale în anatomie.
Alfonso Borelli (1608 – 1679) în lucrarea “De motu animalium” efectuează analiza
fizico-matematică a mecanismelor de mişcare în articulaţii la om şi alte vertebrate, punând bazele
biomecanicii prin care a adus un aport însemnat la fondarea ortopediei moderne.
Şcoala franceză de anatomie se manifestă prin activitatea anatomiştilor G. Riolani, K.
Bişa şi Jean Leo Testut. Sub conducerea lui G. Riolani (1580 – 1657) a studiat structura
intestinului şi encefalului.


 Prima carte de anatomie în limba franceză “Anatomie universelle du corp humain” (1561)
a fost scrisă de chirurgul şi anatomistul Ambroise Pare (1510 – 1571). K. Bişa (1771 – 1802).
După Bişa, toate organele sunt grupate în vegetative, ce contribuie la creşterea şi dezvoltarea
organismului, şi somatice, ce asigură deplasarea în spaţiu. În conformitate cu aceasta clasificare,
sistemul nervos a fost divizat în vegetativ şi animal.
Anatomistul şi antropologul francez Jean Leo Testut (1849 – 1925), prin lucrările sale de
o valoare incontestabilă “Tratatul de anatomie descriptivă” (1889) şi “Tratatul de anatomie
topografică” (1905 – 1906) a îmbogăţit mult cunoaşterea şi înţelegerea anatomică a corpului
omenesc.
Din şcoala engleză se remarcă tratatele lui Gray Henry (1827 – 1861), anatomist şi
chirurg. Manualul său de anatomie descriptivă şi chirurgicală a fost reeditat de mai multe ori în
Anglia şi America. A fost tradus în limba română de profesorul şi anatomistul român Gr.T. Popa
şi soţia acestuia, Florica Popa (1944 – 1945).
Progrese mari în anatomie, şi concomitent în chirurgie, a înregistrat şcoala rusă în frunte
cu N. Pirogov, P. Lesgaft, V. Behterev ş. a., care fac studii complete de anatomie descriptivă şi
anatomie topografică sau chirurgicală.
O contribuţie deosebită la dezvoltarea anatomiei topografice şi a chirurgiei a adus-o N.
Pirogov (1810 – 1881), care, elaborând şi utilizând o metodă originală de explorare a corpului
uman pe secţiunile consecutive prin cadavre congelate, a scris lucrările “Curs complet de
anatomie aplicată a corpului uman” (1844) şi “Anatomia topografică pe secţiuni efectuate prin
cadavre congelate în trei sensuri” (1859).
P. Lesgaft (1837 – 1909) este considerat fondatorul anatomiei funcţionale şi teoriei
educaţiei fizice. El a înaintat şi argumentat posibilităţile dirijării modificărilor structurale ale
corpului omenesc prin utilizarea exerciţiilor fizice. În lucrările sale “Despre atitudinea anatomiei
faţă de educaţia fizică” (1876) şi “Manual de educaţie fizică şi dezvoltarea facultăţilor mintale”
(1888 – 1901), în care subliniază rolul educaţiei fizice şi a jocurilor sportive în formarea puterii
de voinţă, firei voluntare şi dezvoltarea capacităţilor mentale şi intelectuale.
V. Behterev (1857 – 1927), anatomist, neuropatolog şi psihiatru, a contribuit mult la
dezvoltarea anatomiei encefalului, a descoperit numeroşi centri şi conductori cerebrali, care îi
poartă numele. A scris lucrările “Căile conductoare ale encefalului şi măduvei spinării” (1894),
“Studiu despre funcţiile encefalului”, “Reflexologia”.
V. Vorobiov (1876 – 1937), proeminent reprezentant al şcolii anatomiştilor din Harkov,
academician, a elaborat metoda macro-microscopică de explorare a structurii organelor la
frontiera dintre câmpul vizual macroscopic şi cel microscopic, astfel punând baza anatomiei
macro-microscopice. Este autorul manualului de anatomie pentru stomatologi “Anatomia,
histologia şi embriologia cavităţii bucale şi a dinţilor ” (1936) şi a editat pantatomicul “Atlas
anatomia omului” (1938 – 1946).
Şcoala românească de anatomie, descendentă a şcolii franceze de anatomie, s-a afirmat
prin Nicolae Kretzulescu, Thoma Ionescu, Ernest Juvara, Dimitrie Gerota, Francisc I. Rainer ş.a.,
care au adus contribuţii valoroase la dezvoltarea anatomiei şi a învăţământului medical în
România. Ei au publicat lucrări anatomice în limbi de mare circulaţie internaţională prin care
anatomia românească s-a făcut cunoscută în scurt timp pe plan internaţional.
Nicolae Kretzulescu (1812 – 1900) a pus bazele terminologiei anatomice româneşti în
“Manual de anatomie descriptivă”; Bucureşti, 1843, şi în volumele editate între anii 1878 –
1888.
Thoma Ionescu (1860 – 1926) în 1982 la Paris susţine teza de doctorat cu tema “Evoluţia
intrauterină a colonului pelvin”, iar în 1984 devine coautor la prima ediţie a Tratatului de
anatomie umană al lui Poirier de la Paris, în care îi revine compartimentul despre tubul digestiv.


T. Ionescu a descris multe formaţiuni anatomice, a făcut un studiu valoros şi amănunţit al foselor
peritoneale, împreună cu D. Gerota publică lucrarea “Anatomia simpaticului cervical”.
În istoria şcolii româneşti de anatomie se înscrie şi numele marelui savant Francisc I.
Rainer (1874 – 1944). Unul din discipolii săi este primul român laureat al premiului Nobel –
George E. Palade. Fr. Rainer a introdus şi în anatomia românească concepţia structurilor
funcţionale, care pune bazele determinismului cauzal al faptelor de observaţie macro- şi
microscopică, căutând să pătrundă în esenţa structurilor prin interpretarea lor cauzală. Fr. I.
Rainer a efectuat primele măsurători antropometrice şi cercetări genetice longitudinale în cadrul
Institutului de Antropologie pe care l-a fondat la Bucureşti, la acea vreme unul din primele
institute de acest profil din lume. A înfiinţat primul Laborator de Biotipologie Constituţională
Sportivă din Europa în cadrul Academiei Naţionale de Educaţie Fizică. A fost primul rector al
acestei instituţii, unde susţinea cursurile de Anatomie, Biomecanică, Antropologie.
Colaborator apropiat al lui Poirier a fost şi profesorul Ernest Juvara (1870 – 1933). A
susţinut doctoratul la Paris cu tema “Anatomia regiunii pterigomaxilare”, de către Facultatea de
Medicină din Paris. În anul 1897 a editat “Cursuri de anatomie practica”, iar în anul 1924
“Manual de anatomie chirurgicală” în două volume.
Unul dintre cei mai citaţi medici români în literatura internaţională este profesorul
Dimitrie Gerota (1867 – 1939). S-a preocupat de studiul ţesutului adipos pararenal care-i poartă
numele, iar prin metoda sa de injectare a vaselor limfatice postvitale a contribuit la studiul
limfaticelor viscerale. Fiind profesor de anatomie la Academia de arte frumoase din Bucureşti,
Gerota l-a avut ca student pe Constantin Brâncuşi, viitorul geniu al sculpturii româneşti şi
mondiale contemporane.
Un alt anatomist, care a contribuit mult la dezvoltarea anatomiei în România, a fost
profesorul Grigore T. Popa (1892-1948), elev şi urmaş al profesorului Rainer. În 1930, fiind la
studii în Anglia, a descris, împreună cu Una Fielding “Sistemul port venos hipofizar”, care le
poartă numele, deschizând orizonturi largi cercetării ştiinţifice în neuroanatomie, endocrinologie
şi în domeniul relaţiilor dintre celula nervoasă şi secreţia internă. Împreună cu soţia sa, Florica
Popa a tradus în româneşte anatomia lui Gray, completând-o cu preţioase adnotări şi completări.



NOMENCLATURA ȘI TOPOGRAFIA CORPULUI UMAN



1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei

2. Caracteristicile speciei umane

3. Planurile corpului uman

4. Nomenclatura anatomică

1.1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei

Termenul de anatomie provine de la cuvintele grecești “ana”- în părți egale și

“temno” a tăia

Anatomia este ramură a biologiei şi a medicinei care se ocupă cu studiul structurii

organismelor vii. Este înrudită cu embriologia, anatomia şi embriologia comparată.

Anatomia este divizată, la rândul ei, în anatomia grosieră (macroscopică) şi anatomia

microscopică. Anatomia macroscopică (denumită şi anatomie topografică, regională sau
antropotomie) studiază structurile anatomice care pot fi văzute cu ochiul liber. Anatomia
microscopică analizează acele structuri care pot fi observate doar cu ajutorul microscopului, şi
include histologia (studiul ţesuturilor) şi citologia (studiul celulelor).

Anatomia umană poate fi învăţată pe regiuni sau pe sisteme, adică fie sunt studiate toate
structurile dintr-o anumită regiune (cap, torace, membre), fie sunt studiate pe sisteme (digestiv,
circulator, osos etc.)

Ramuri specializate ale anatomiei:

 anatomia patologică: studiază modificările diferitelor structuri, datorate bolilor
 anatomia radiografică: studiază structurile interne vizualizate prin raze X
 biologia moleculară: studiază structurile anatomice la nivel subcelular
 fiziologia: studiază modul de funcţionare a diverselor organe, adesea studiile vizează
nivelul celular şi molecular. Pentru înţelegerea fiziologiei este nevoie de cunoştinţe din
domeniul fizicii, care explică curenţii electrici, presiunea sanguină, implicarea oaselor de
către muşchi în locomoţie (pârghiile).

1.2. Caracteristicile speciei umane

Organismul uman, sau Homo sapiens, cum ne-am denumit noi înşine, este unic în multe
privinţe. Denumirea ştiinţifică tradusă din latină înseamnă om inteligent, şi într-adevăr inteligenţa
este trăsătura cea mai distinctivă. Aceasta ne-a permis să dezvoltăm un mod de comunicare prin
simboluri scrise. Continuăm să dezvoltăm, în permanenţă, mijloace de adaptare la mediul


înconjurător. În acelaşi timp, suntem atât de specializaţi intelectual, încât noi înşine nu ne suntem
de ajuns. Avem nevoie unii de alţii, la fel de mult cât avem nevoie de cunoştinţele din trecut.

Deşi avem trăsături comune animalelor, există o serie de particularităţi specifice:

1. Creierul este bine dezvoltat. Creierul unui om adult cântăreşte între 1350 şi 1400 g. Aceasta
face ca raportul creier - corp să fie foarte mare. Dar mai important este modul diferit de
dezvoltare a regiunilor creierului. Există regiuni pe scoarţa cerebrală extrem de specializate, spre
exemplu pentru emoţii, gândire, învăţare, memorare şi chiar pentru coordonarea mişcărilor.

2. Mersul biped. Deoarece oamenii se sprijină şi merg doar pe 2 membre, tipul nostru de
locomoţie este biped. Postura dreaptă a corpului impune şi alte modificări, cum ar fi: curbura în
forma de S a coloanei vertebrale, anatomia coapselor şi a bazinului şi scobitura tarsului. Unele
dintre aceste trăsături pot cauza probleme clinice persoanelor în vârstă.

3. Policele opozabil. Policele uman este adaptat pentru a prinde obiecte, articulaţia de la baza lui
permiţînd numeroase mişcări.

4. Limbajul verbal articulat. Oamenii, spre deosebire de animale, prezintă limbaj articulat.
Structura anatomică a organelor vorbirii (laringe, limbă şi buze) şi creierul bine dezvoltat fac
acest lucru posibil. La articularea limbajului contribuie şi pozitia bipedă, laringele fiind dispus
altfel faţă de poziţia patrupedă.

5. Vederea stereoscopică. Deşi această caracteristică este prezentă şi la unele animale, este
deasemenea puternică şi la om. Ochii noştri sunt poziţionaţi în acelaşi plan în faţă, astfel că,
atunci cand privim un obiect, îl vedem din două unghiuri. Vederea stereoscopică ne permite să
percepem lumea tridimensional.

1.3. Planurile corpului uman

Pentru a putea studia şi înţelege aranjarea structurală a diferitelor organe, corpul poate fi
împărţit, în funcţie de 3 planuri fundamentale de referinţă (Fig. 1):

 un plan sagital
 un plan frontal
 un plan transversal
Planurile sagitale trec prin corp vertical, împărţindu-l în regiuni dreaptă şi stângă. Planul
sagital median este acel plan sagital care trece prin mijlocul corpului, împărţindu-l în 2 jumătăţi
egale.
Planurile frontale secţionează corpul pe lungime, împărţindu-l în regiuni anterioară (spre
în faţă) şi posterioară (spre în spate).
Planurile transversale împart corpul în regiuni superioară şi inferioară. Meritul
tomografiei cu raze X este acela că oferă imagini ale planurilor transversale, care nu pot fi
obţinute decât prin secţiuni prin corp. Anterior dezvoltării acestei tehnici, radiografia făcea
dificilă, dacă nu imposibilă, capacitatea de a distinge prin neregularităţile corpului.



 Figura 1. Planurile de orientare ale corpului uman

1.4. Nomenclatura anatomică

Poziţia anatomică

Toţi termenii care descriu relaţia dintre diferitele părţi ale corpului, au ca punct de
referinţă poziţia anatomică. În poziţie anatomică, corpul este drept, picioarele sunt paralele
între ele, lipite de podea, ochii privesc spre înainte, iar braţele sunt situate pe langă corp, cu
palmele orientate spre înainte, perfect întinse (Fig. 2).



 Figura 2. Poziția anatomică

În tabelul de mai jos sunt prezentaţi o serie de termeni direcţionali, pentru localizarea
diferitelor organe unele faţă de altele.

Termenul Definiţia Exemple

Superior (cranial, cefalic)
Inferior (caudal)
Anterior (ventral)
Posterior (dorsal)
Medial
Lateral
Intern (profund)
Extern (superficial)
Proximal
Distal
Situat spre regiunea cefalică Toracele este superior abdo-
menului
Opus regiunii cefalice Gâtul este inferior capului
Spre în faţă Sternul este anterior inimii
Spre spate Rinichii sunt situaţi posterior
intestinelor
Spre linia mediană a corpului Inima este situată medial faţă
de plămâni
Opus liniei mediane a Urechile sunt situate lateral
corpului faţă de nas
Opus suprafeţei corpului Creierul este situat intern faţă
de craniu
Spre suprafaţa corpului Pielea este situată extern faţă
de muşchi
Spre trunchi Genunchiul este situat
proximal faţă de tars
Îndepărtat de trunchi Palma este situată distal faţă
de cot



 Figura 3. Termeni direcţionali în corpul uman

Regiunile corpului

Corpul uman este impărţit într-o serie de regiuni ce pot fi identificate la suprafaţa corpului
(Fig. 7). Regiunile mari ale corpului sunt:
 capul
 gâtul
 trunchiul
 membrele superioare
 membrele inferioare

Capul
 este împărţit în două regiuni:
o regiunea facială: include ochii, nasul şi gura
o regiunea craniană: acoperă şi protejează creierul.
Denumirea anumitor zone de la suprafaţa capului se poate baza pe denumirea organelor
situate în acele regiuni:
 regiunea orbitală (îin dreptul ochilor)



  regiunea nazală (în dreptul nasului)
 regiunea orală (în dreptul gurii)
 regiunea auriculară (în dreptul urechilor),
sau pe denumirea oaselor din acea zonă: ex. regiunea frontală (osul frontal), regiunea
zigomatică (osul zigomatic)
APTER 2
Gâtul
 face referire la regiunea cervicală, cea care susţine capul şi ii permite mobilitatea.

Trunchiul
Trunchiul sau torsul, reprezintă porţiunea din corp la care se ataşează gâtul şi membrele.
Include:
 toracele
 abdomenul
 pelvisul
Toracele sau regiunea toracală, face referire la piept. Regiunea mamară a toracelui este cea
din jurul areolelor mamare, care la femeile mature din punct de vedere sexual cuprinde sânii.
Între cele două regiuni mamare se găseşte regiunea sternală. Subsoara este denumită fosa
axilară sau simplu, axilă, iar regiunea înconjurătoare se numeşte regiune axilară. Regiunea
vertebrală se extinde de-a lungul spatelui şi urmăreşte coloana vertebrală. În cutia toracică sunt
localizaţi plămânii şi inima. Anumite urme de la suprafaţa corpului sunt importante în verificarea
integrităţii acestor organe. Un medic trebuie să ştie, spre exemplu, unde pot fi cel mai bine
detectate valvele inimii şi unde se aud cel mai bine sunetele respiratorii. Axila este importantă in
examinarea unor ganglioni limfatici infectaţi.

Abdomenul este localizat sub torace. În centrul abdomenului se găseşte ombilicul (buricul).
Abdomenul a fost împărţit în 9 regiuni pentru a descrie localizarea organelor interne. Cele nouă
regiuni sunt prezentate in figura de mai jos, iar organele interne corespunzătoare sunt prezentate
în tabelul de mai jos (Fig. 4).

Regiunea Localizarea Organele interne

Hipocondrul drept
Epigastrul
Hipocondrul stang
Flancul lateral drept
Dreapta, în treimea superioară
a abdomenului
Central, în treimea superioară
a abdomenului
Stânga, în treimea superioară
a abdomenului
Dreapta, în treimea medie a
abdomenului
corespunzătoare
Vezica biliară, o parte din
ficat şi din rinichiul drept
O parte din ficat, stomacul,
pancreasul şi duodenul
Splina, flexura splenică a
colonului, o parte din rinichiul
stâng şi din intestinul subtire
Cecum, colonul ascendent,
flexura hepatică a colonului, o
parte din rinichiul drept şi din
intestinul subtire

Regiunea ombilicală Central, în treimea medie a Jejunul, ileonul, o parte din

abdomenului duoden, din colon şi din
rinichi şi vasele sanguine




Flancul lateral stâng
Regiunea inghinală dreaptă
Hipogastrul
Regiunea inghinală stângă
abdominale principale
Stânga, în treimea medie a Colonul descendent, portiuni
abdomenului din rinichiul stâng şi din
intestinul subtire
Dreapta, în treimea inferioară Apendicele cecal, porţiuni din
a abdomenului cecum şi intestinul subţire
Central, în treimea inferioară Vezica urinară, o parte din
a abdomenului intestinul subţire şi colonul
sigmoid
Stânga, în treimea inferioară a Porţiuni din intestinul subţire,
abdomenului colonul descendent şi sigmoid

Fig. 4 Regiunile abdomenului

Împărţirea abdomenului în 4 cadrane este o practică clinică folosită pentru localizarea

durerii, a tumorilor şi a altor dereglări (Fig. 5).



 Figura 5. Cadranele abdomenului

Pelvisul. Regiunea pelviană reprezintă partea inferioară a abdomenului. În această regiune se

găsesc alte subregiuni:
 pubiană (acoperită de păr la indivizii maturi din punct de vedere sexual)
 perineană (perineu, regiunea ce conţine organele sexuale externe şi orificiul anal)
 lombară (cunoscută şi sub denumirea de sale)
 sacrală (localizată mai jos, în această zonă se termină coloana vertebrală)
 muşchii laţi ai bazinului formează fesele sau regiunea gluteală. Această regiune este
utilizată pentru injecţiile subcutanate.
Membrul superior
Este anatomic împărţit în:
 umăr
 braţ
 antebraţ
 mână (palmă).
Umărul este regiunea cuprinsă între centura scapulară şi brat şi cuprinde articulaţia braţului la
centură. Umărul se mai numeşte şi regiunea deltoidă.
Regiunea cubitală este aria cuprinsă între braţ şi antebrat, care cuprinde articulaţia cotului. Fosa
cubitală este depresiunea porţiunii anterioare a regiunii cubitale. Este importantă pentru injecţiile
intravenoase si pentru prelevarea de sange.
Mâna are 3 zone principale:



  carpul, ce contine oasele carpiene
 metacarpul, ce conţine oasele metacarpiene
 degetele, ce conţin falangele
Partea anterioară a mâinii se numeşte regiune palamară (palmă), iar partea posterioară a
mâinii se numeşte dosul mâinii.
Membrul inferior
Este anatomic impartit in:
 sold
 coapsă
 genunchi
 gambă
 picior
Coapsa se mai numeşte şi regiune femurală.
Genunchiul are 2 feţe: faţa anterioară (regiune patelară) şi faţa dorsală (fosa poplitee).
Gamba prezintă regiunea crurală anterioară şi posterioară. Anterior se găseşte fluierul piciorului,
o creastă proeminentă osoasă, care se întinde de-a lungul gambei.
Piciorul are 3 regiuni principale:
 tarsul, alcătuit din oasele tarsiene
 metatarsul, alcătuit din metatarsiene
 degetele, alcătuite din falange
Glezna reprezintă articulaţia dintre picior şi gambă. Călcâiul este situat posterior piciorului, iar
talpa piciorului este suprafaţa plantară. Dosul piciorului este orientat superior.

Cavităţile corpului (Fig. 8)

Cavităţile corpului sunt spaţii bine delimitate din interiorul corpului. Acestea conţin organe
care sunt protejate, delimitate şi susţinute de membrane asociate. Există 2 cavităţi principale ale
corpului:
 cavitatea anterioară
 cavitatea posterioară
Cavitatea posterioară a corpului conţine creierul şi măduva spinării. Cavitatea anterioară a
corpului se formează, în timpul dezvoltării intrauterine, dintr-o cavitate a trunchiului numită
celom. Celomul este delimitat de o membrană care secretă un lichid lubrefiant. Pe parcursul
dezvoltării, celomul este impărţit de către diafragm, într-o cavitate superioară (cavitatea toracică)
şi una inferioara (cavitatea abdomeno-pelviană). Organele din celom sunt denumite generic
viscere sau organe viscerale. În cavitatea toracică sunt două cavităţi pleurale ce înconjoară
plămânul drept şi stâng. Deasemenea există cavitatea pericardică, care înconjoară inima. Spaţiul
dintre cele două cavităţi pleurale se numeşte mediastin.
Cavitatea abdomeno-pelviană este formată din cavitatea abdominală, situată superior, şi
cavitatea pelviană, situată inferior. Cavitatea abdominală conţine stomacul, intestinul subţire,
intestinul gros, ficatul, vezica biliara, pancreasul, splina şi rinichii. Cavitatea pelviană este
ocupată de porţiunea terminală a intestinului gros, vezica urinară şi organele de reproducere (uter,
trompe uterine şi ovare la femeie, veziculele seminale şi prostata la barbat) (Fig. 9).
Cavităţile corpului au rolul de a delimita organe şi sisteme cu funcţii înrudite. Majoritatea
sistemului nervos ocupă cavitatea posterioară a corpului; principalele organe ale sistemului
respirator şi circulator se găsesc în cavitatea toracică; principalele organe ale sistemului digestiv
se găsesc în cavitatea abdominală; organele de reproducere se găsesc în cavitatea pelviana.



Aceste cavităţi nu doar adapostesc şi susţin diferitele organe, ci şi compartimentează organele,
astfel ca infecţiile şi bolile nu se pot răspândi dintr-un compartiment în altul. Spre exemplu,
pleurezia unuia din cei doi plămâni nu se transmite, de obicei, şi celuilalt, iar afecţiunile apărute
în cavitatea toracică sunt localizate de obicei la un singur plămân.

Figura 7 A. Regiunile corpului – vedere anterioară



 Figura 7 B. Regiunile corpului – vedere posterioară

În plus faţă de cavitatea anterioară şi posterioară a corpului, există o serie de alte cavităţi
mai mici, la nivelul capului. Cavitatea orală are rol principal în digestie şi rol secundar în
respiraţie. Conţine limba şi dinţii. Cavitatea nazală, care aparţine sistemului respirator, este
compartimentată în două spaţii de către septul nazal. Există deasemenea, două orbite care
adăpostesc, fiecare, câte un glob ocular şi muşchii extrinseci lui. Deasemenea, există 2 cavităţi
ale urechii mijlocii, ce conţin 3 oscioare cu rol în transmiterea sunetelor.



 Figura 8. Cavităţile corpului

Figura 9. Cavitatea anterioară a corpului



Membranele corpului
Membranele corpului sunt alcatuite din straturi subţiri de ţesut epitelial şi conjunctiv care
acoperă, separă şi susţin organele interne.
Există două tipuri principale de membrane:
 membrane mucoase
 membrane seroase

Membranele mucoase secretă un fluid dens şi lipicios numit mucus. Mucusul lubrefiază şi
protejează organele în care este secretat. Membranele mucoase se găsesc în organele cavitare, în
cavitătile sau tuburile care intră şi ies din organism, cum ar fi cavităţile orală şi nazală, tuburile
respiratorii, digestive, genitale şi excretoare.

Membranele seroase se găsesc în cavitatea toracală şi abdomeno-pelviană şi acoperă viscerele,

secretând un lichid lubrefiant, numit lichid seros.
o pleura este o membrană seroasă asociată fiecărui plămân. Fiecare pleură (pleura
plamanului drept şi pleura plămânului stâng) este formată din două componente:
foiţa viscerală: aderă la suprafaţa externă a plămânilor
foiţa parietală: căptuşeşte cutia toracică şi diafragmul.
Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate pleurală. Astfel, fiecare plămân
este înconjurat de câte o cavitate pleurală proprie.

o Pericardul seros este membrana care acoperă inima:

Pericardul visceral vine în contact direct cu inima
Pericardul parietal vine în contact cu pericardul fibros
Spaţiul dintre cele două membrane se numeşte cavitate pericardică.

o Peritoneul sau membranele peritoneale reprezintă seroasele cavităţii abdominale:

Peritoneul visceral acoperă viscerele abdominale
Peritoneul parietal vine în contact cu peretele abdominal
Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate peritoneală. Micul şi marele
epiploon sunt pliuri ale peritoneului care pleacă de la stomac. Acestea depozitează
grăsimi şi ţesut conjunctiv lax, protejând viscerele. Unele organe, precum rinichii,
suprarenalele şi porţiunea mediană a pancresului nu sunt acoperite de peritoneu, şi
se numesc retroperitoneale. Mezenterele sunt pliuri duble ale peritoneului ce leagă
peritoneul visceral de cel parietal (Fig. 10).



 micul epiploon
diafragm

pancreas
ficat

stomac
duoden

intestin gros
mezenter

intestin peritoneu parietal

subţire
marele epiploon
peritoneu
visceral

cavitate
rect peritoneală

vezica
urinară

Figura 10. Organele viscerale ale cavităţii abdomeno – pelviene şi membranele

seroase asociate

1.5. Noţiuni generale privind formarea temenilor medicali

Termenii medicali se formează pornind de la rădăcina cuvântului şi prin adăugare de
sufixe, respectiv de prefixe. În tabelele de mai jos sunt prezentate o serie de rădăcini, sufixe şi
prefixe ale acestor termeni.

Rădăcina termenului Semnificaţia

Abdomeno Privind abdomenul
Angi/o Cu privire la vasele sanguine
artros Cu privire la articulaţii
cianos Albastru
Cit/o Cu privire la celulă
Derm/o Cu privire la piele
eritros Roşu
Gastr/o Cu privire la stomac
Glicos Glucide, zaharuri
Hepat/o Cu privire la ficat
Hist/o Cu privire la ţesuturi
Leuc/o Alb
Mamo Cu privire la sâni, glande mamare
Nefro Cu privire la rinichi
Neuro Cu privire la sistemul nervos
Osteo Cu privire la oase
fago Cu privire la hrănire
Pato Cu privire la boală
Rino Cu privire la nas



 Prefixul Semnificaţia termenului
a/an fără, absent
acro extremitate
bradi încet
dia prin
dis dificil
endo interior
epi deasupra, peste
hiper peste normal
hipo sub normal
macro mare
micro mic
peri în jurul
tahi rapid

Sufixul Semnificaţia termenului

-algie Durere
-cite Celule
-ectomie (tomos – a tăia) Îndepărtarea chirurgicală a ...
-gramă Înregistrarea unor parametri
-grafie Procesul înregistrării
-logie (logos – cuvânt, ştiinţă) Studiul ...
-otomie Tăiere în ...
-ostomie Formarea unei deschizături, în mod
chirurgical
-megalie mărire
-patie Boală
-fobie Teamă
-plastie Repararea chirurgicală a ...
-penie Scăderea sau reducerea ...
-scop Instrument de examinare
-ită Inflamaţia ...



 ORGANIZAREA CORPULUI UMAN

CELULA
2.1 Nivele de organizare ale corpului uman
2.2 Numărul, dimensiunile şi tipurile celulare
2.3 Compoziţia chimică a celulei
2.4 Structura celulei
2.5 Ciclul celular şi diviziunea celulară

2.1 Nivele de organizare ale corpului uman (Fig. 11)

Nivelul celular
Celula reprezintă unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii. Omul este un
organism pluricelular alcătuit din 60 – 100 trilioane celule. Pentru a se menţine integritatea şi
buna funcţionare a organismului, funcţiile vitale, precum: metabolismul, creşterea, excitabilitatea,
remanierea şi diviziunea, trebuie să se desfăşoare corect, la nivel celular.
Celulele sunt compuse din atomi. Aceştia, la rândul lor, prin diverse legături chimice,
formează molecule. Anumite molecule sunt grupate caracteristic pentru a forma structuri
funcţionale, numite organite. Fiecare organit îndeplineşte o funcţie bine definită în celulă.
Organismul uman conţine multe tipuri de celule, fiecare specializată pentru o anumită
funcţie. Exemple de celule specializate: celulele osoase, celulele musculare, adipocitele,
elementele figurate, hepatocitele, celulele nervoase. Structura particulară a fiecărei celule este
direct legată de funcţia ei.

Nivelul tisular
Ţesuturile sunt straturi sau grupări de celule asemănătoare, care îndeplinesc aceeaşi
funcţie. Întregul organism este format din 4 tipuri principale de ţesuturi: epitelial, conjunctiv,
muscular şi nervos. Un exemplu de ţesut este cel muscular prezent în inimă, a cărui funcţie este
de a pompa sânge prin corp. Stratul extern al pielii (epiderma) este un ţesut, deoarece este
compus din celule asemănătoare care, împreună, alcătuiesc un scut protector pentru corp.
Histologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul ţesuturilor.

Nivelul organic
Un organ este o structură alcătuită din două sau mai multe tipuri de ţesuturi care
îndeplineşte o anumită funcţie. Organele variază mult în dimensiuni şi funcţie. Ex. inima, splina,
pancreasul, ovarele, pielea, oasele. Fiecare organ conţine, în general, un ţesut pricipal şi alte
ţesuturi secundare. În stomac, spre exemplu, mucoasa epitelială este considerată ţsutul primar
deoarece funcţia de bază a stomacului este secreţia şi absorbţia ce se realizează la acest nivel.
Ţesuturile secundare ale stomacului sunt ţesutul conjunctiv, nervos şi muscular.

Nivelul sistemic
Sistemele corpului constituie următorul nivel de organizare structurală. Un sistem este
constituit dintr-o varietate de organe, ce au funcţii similare sau înrudite. Ex. sistemul circulator,
sistemul nervos, sistemul digestiv, sistemul endocrin. Anumite organe pot participa la alcătuirea a


două sisteme. Spre exemplu, pancreasul funcţionează atât în sistemul digestiv, cât şi în cel
endocrin. Toate sistemele corpului sunt conectate şi funcţionează împreună, alcătuind organismul
ca întreg.
Creşterea complexităţii

sistem

celulă

ţesut
Figura 11. Nivelele de organizare structurală din corpul uman

2.2 Numărul, dimensiunile şi tipurile celulare

Organismul este o maşinărie extrem de complexă, în care baza este reprezentară de celule.
Din acest motiv, celula este considerată o unitate funcţională. Pentru ca organismul să
funcţioneze normal, celulele trebuie să – şi îndeplinească corect funcţiile. Pentru ca celulele să
rămână în viaţă şi să-şi desfăşoare normal activitatea, sunt necesare anumite condiţii. Fiecare
celulă trebuie să aibă acces la nutrienţi şi oxigen şi să fie capabilă să elimine reziduurile. În plus,
trebuie menţinut, în permanenţă, un mediu care să protejeze celula.
Celulele au fost observate acum mai bine de 300 de ani în urmă, de către cercetătorul englez
Robert Hooke. Utilizând un microscop primitiv, a examinat o bucăţică subţire de plută şi a
observat o reţea de pereţi celulari şi de cămăruţe. El le-a denumit celule, după asemănarea lor cu
chiliile din mânăstiri. Îmbunătăţirea microscoapelor a dus la noi date despre celule, culminând cu
formularea teoriei celulare, în 1838 şi în 1839 de către biologii germani Matthias Schleiden şi
Theodor Schwann. Această teorie susţine că toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai
multe celule şi că celula este unitatea structurală şi funcţională pentru toate organismele. Studiile
acestor cercetători au dus la conturarea unei noi discipline, numite citologie, care urmăreşte
structurii şi funcţiilor celulei. Cunoaşterea nivelului celular este importantă pentru înţelegerea
proceselor de bază ale organismului, respiraţia celulară, sinteza proteinelor, mitoza şi meioza. O
înţelegere a structurii celulare contribuie la clarificarea structurii nivelelor superioare. Mai mult
decât atât, multe dintre disfuncţionalităţile şi bolile organismului îşi au originea la nivel celular.
Dintr-o singură celulă, zigotul sau celula ou rezultă sute de tipuri de celule, ajungând la 60 –
100 trilioane celule care formează organismul adult. Celule variază mult, ca formă şi dimensiuni.
Cele mai mici celule sunt vizibile doar cu un microscop cu o putere foarte mare de focalizare.
Chiar şi cea mai mare celulă, ovulul, este de-abia vizibilă cu ochiul liber. Dimensiunea celulelor
este măsuată în micrometri (µm). 1 µm – 10-6 m. Ovulul are aproximativ 140 µm în diametru, în


timp ce un eritrocit (hematie) are 7,5 µm. Globulele albe au în medie 10 -12 µm în diametru. Pe
de altă parte, unele celule, deşi microscopice, pot fi foarte lungi. Un neuron poate ajunge la peste
un metru lungime.

Forma iniţială a celulelor este sferică, după diferenţiere luând o altă formă caracteristică (fig.
12). Pot fi:
Aplatizate (pavimentoase)
Ovale
Fusiforme
Stelate
Prismatice
Cubice etc.
Forma celulelor este adaptată funcţiei: globulele roşii discoidale sunt adaptate pentru
transportul gazelor. Forma neregulat ă a neuronilor creşte raportul suprafaţă/ volum, ce permite
trecerea influxului nervos.
Suprafaţa unor celulelor poate fi netedă, permiţând trecerea cu uşurinţă a substanţelor.
Alte celule prezintă o suprafaţă denivelată ce ajută la absorbţie. Privind forma şi dimensiunile
celulelor, toate prezintă modificări structurale pentru a servi funcţiei pe cae trebuie să o
îndeplinească.
Pentru a înţelege structura şi funcţia, trebuie înţeleasă chimia corpului uman. Toate
procesele din organism se desfăşoară respectându-se principiile chimiei. Mai mult,
disfuncţionalităţile din organism au de multe ori, o bază chimică.

Figura 12. Forma celulelor a. Neuronul; b. Celulă epitelială pavimentoasă; c. Celulă musculaă
netedă; d. Celulă musculaă striată de tip scheletic; e. Leucocit; f. Hematie;
g. Osteocit; h. Spermatozoid



 2.3 Compoziţia chimică a celulei

Elementele sunt cele mai simple substanţe chimice. Patru dintre elemente reprezintă cam
95% din masa corpului (carbonul, hidrogenul, oxigenul şi azotul). Alte elemente comune
existente în orgnism sunt: calciul, potasiu, sodiu, fosfor, magneziu şi sulf. Puţine dintre elemente
se găsesc libere în organism, majoritatea formează legături, alcătuind molecule. Unele molecule
sunt alcătuite din atomi identici (O2), altele sunt alcătuite din tipuri diferite de atomi (H2O).
Compuşii existenţi în organism se împart în 2 mari categorii: compuşi organici şi
anorganici. Compuşii organici sunt caracteristici organismelor vii şi sunt reprezentaţi de:
proteine, glucide, lipide, vitamine, acizi nucleici. Compuşii anorganici sunt prezenţi şi materia
nevie şi sunt reprezentaţi de apă şi săruri minerale (electroliţi).

Apa
Apa este compusul cel mai abundent prezent în celule şi în mediul extracelular. Apa este
prezentă, de cele mai multe ori, în corp, sub formă de soluţii, ea reprezentând solventul. Apa este
un solvent aproape universal, aproape toţi compuşii chimici putându-se dizolva în ea. În plus, are
rolul de a transporta diverşi metaboliţi prin membrana celulară sau dintr-o parte în alta a celulei.
Apa contribuie la termoreglare, absorbind sau eliberând căldură. O altă funcţie a apei este
implicarea în diverse reacţii enzimatice (hidroliza).

Electroliţii
Electroliţii sunt compuşi anorganici care se descompun în ioni în mediul apos, formând
soluţii capabile să permită trecerea curentului electric. Rolul electroliţilor este de a menţine
constant pH medului intern, deasemenea sunt implicaţi în transmiterea influxului nervos, în
contracţia musculară. Dezechilibre în balanţa electrolitică pot duce la crampe musculare,
friabilitate osoasă, comă sau diabet.

Compuşii organici

Proteinele
Proteinele sunt compuşi organici alcătuiţi din aminoacizi. În structura proteinelor intră 20
de aminocizi. Varietatea de combinaţii permite formarea unei anumite structuri şi a unui anumit
mod de funcţionare. Proteinele sunt cele mai abundente substanţe organice şi pot exista
individuale sau asociate acizilor nucleici (nucleoproteine), glucidelor (glicoproteine), lipidelor
(lipoproteine) . Proteinele îndeplinesc în organism diverse roluri: structural, enzimatic, de
transport, în contracţia musculară, în apărarea organismului.

Glucidele
Glucidele sunt compuşi organici care conţin în moleculă C, H şi O. Din această categorie
fac parte monozaharidele, dizaharidele şi polizaharidele. Principalul lor rol este cel energetic.
Excesul de glucide poate fi convertit în lipide.

Lipidele
Lipidele sunt a treia categorie mare de substanţe organice. Sunt insolubile în apă şi includ
grăimi şi subtanţe înrudite, precum colesterol, fosfolipide. Lipidele au rol structural şi energetic.
Deasemenea protejează şi izolează diverse organe. Fosfolipidele intră în structura membranei
celulare.



 2.4 Structura celulei

Oricât de mare ar fi diversitatea celulară, toate celulele au în comun o serie de structuri (fig.
13 ). Pentru a descrie mai uşor celula, aceasta pote fi divizată în 3 părţi mari:
1. membrana
2. citoplasma
3. nucleul

Figura 13. Structura unei celule

1. Membrana celulară (Plamalema) (fig. 14)

 este alcătuită în principal din:
o proteine
o un dublu strat fosfolipidic
o colesterol
o carbohidrati
o alte lipide

Grosimea membranei este de aprox. 65 – 100 angstromi (Å). Structura membranei

celulare nu este pe deplin elucidată, dar majoritatea cercetătorilor acceptă ca fiind real modelul
mozaicului fluid. Structura de bază este reprezentată de stratul dublu fosfolipidic. În acest strat
sunt inserate proteine mari, globulare. Fiecare fosfolipid din membrană conţine un capăt solubil
în apă (hidrofil) şi un capăt solubil în grăsimi (hidrofob). Capătul care conţine fosfatul este
hidrofil, iar cel care conţine acizii graşi este hidrofob. Deoarece capetele hidrofobe sunt respinse
de apă, dar se atrag între ele, au tendinţa naturală de a se dispune în zona centrală a membranei,
unele spre altele. Polii hidrofili constituie cele două feţe ale membranei, în contact cu mediul
intracelular şi extracelular. Stratul lipidic este impermeabil pentru substanţele specific solubile în
apă, cum ar fi ionii, glucoza sau ureea. În schimb, substanţele solubile în grăsimi, precum
oxigenul, dioxidul de carbon, alcoolul, pot pătrunde prin stratul fosfolipidic, cu uşurinţă.



Colesterolul este tot de natură lipidică. Acesta determină gradul de permeabilitate
(impermeabilitate) al stratului fosfolipidic la compuşii hidrosolubili ai mediului interstiţial.
Proteinele membranare se găsesc, multe dintre ele, însoţite de glucide. Se disting două
categorii mari de proteine, după modul de dispunere în membrană:
proteine transmembranare (integrale)
proteine periferice, ataşate doar la una dintre suprafeţele membranei.
Multe dintre proteinele integrale formează canale (pori) membranare(i), prin care
moleculele solubile în apă, inclusiv apa, pot străbate membrana. Aceste canale proteice permit
trecerea preferenţială a anumitor molecule. Alte proteine integrale se comportă ca şi cărăuşi,
transportând substanţe care altfel nu pot străbate membrana. Uneori, transportă substanţele în
sensul opus direcţiei normale de difuziune (transportul activ, cu consum energetic). Altele se
comportă ca şi enzime. Proteinele integrale pot servi ca receptori pentru moleculele solubile în
apă, cum ar fi hormonii peptidici, care nu pot trece altfel prin membrana celulară. Prin
interacţiunea receptorului cu diferiţi liganzi (molecule care se ataşează receptorului), acesta
suferă o modificare conformaţională. Modificarea induce activarea regiunii interne a receptorului
sau activarea unor proteine intracelulare ataşate receptorului, care determină un anumit răspuns
din partea celulei.
Proteinele periferice sunt adesea ataşate celor integrale. Acestea funcţionează, în
majoritate, ca enzime sau ca reglatori ai transportului membranar.
Glucidele membranare se găsesc în combinaţie proteinele sau cu lipidele. Acestea se
găsesc la exteriorul celulei şi intervin în încărcarea membranei. Deasemena contribuie la
coeziunea celulelor. Altele intră în structura unor receptori.

Figura 14. Structura membranei celulare



 2. Citoplasma
a. Hialoplasma (citosolul): este mediul în care se găsesc organitele celulare.
Conţine dizolvate proteine, electroliţi şi glucoză. În citoplasmă se găsesc
dispersate lipide neutre, granule de glicogen şi organitele.
b. Organitele celulare:
→ cu membrană dublă: mitocondriile
→ cu membrană simplă: lizozomii, reticulul endoplamatic, aparatul Golgi,
peroxizomii
→ lipsite de membrană: ribozomii, centrozomul

Mitocondriile
Mitocondriile sunt prezente în citoplasma tuturor celulelor, dar numărul lor variază de la
mai puţin de 100 la câteva mii, în funcţie de necesarul energetic al celulei. Au forma şi
dimensiunea variabile: globulară, elongată, filamentoasă. Structura de bază a mitocondriei (fig.
15) este reprezentată de o membrană dublă (anvelopă) şi o matrice (plasma mitocondriei).
Membrana are aceeşi structură ca şi membrana celulară. Mebrana externă este netedă, cea internă
invaginează creste mitocondriale. Acestea prezintă ataşate numeroase enzime oxidative.
Matricea conţine mari cantităţi de enzime dizolvate implicate în producerea de energie.
Aceste enzime acţionează împreună cu enzimele ataşate crestelor, în scopul oxidării nutrienţilor
cu obţinere de energie. Această energie este stocată în molecule macroergice (care acumulează
mari cantittăţi de energie) numite ATP (adenozin trifosfat). ATP-ul ste transportat apoi
extramitocondrial pentru a elibera energia de fiecare dată când este necesară. Mitocondriile se
replică independent, de fiecare dată când este nevoie de energie în plus în celulă. Acest lucru se
datorează existenţei ADN-ului mitocondrial.
Rolul mitocondriilor este acela de a produce energie pentru celulă, prin respiraţia
celulară.

Figura 15. Mitocondria



Reticulul endoplasmatic (reticul – reţea, endos – interior)
Reticulul endoplasmatic este alcătuit dintr-o reţea de canalicule şi cisterne, răspândite în
citoplasmă. Aceste canalicule sunt interconectate. Pertele reticulului are aceeaşi structură ca şi
membrana celulară. Spaţiul din interiorul reţelei de tuburi este plin cu un matrix, diferit de cel
extrareticular, însă este acelaşi cu cel aflat între cele două mebrane care acoperă nucleul.
Suprafaţa pereţilor reticulului poate depăşi în unele celule (hepatocite) de 30 – 40 ori suprafaţa
celulei.
Rolul reticului este de a transporta diverse substanţe în celulă. Deasemenea suprafaţa
mare permite existenţa a numeroase enzime implicate în metabolismul celulei. Deasemena are
rol mecanic, de susţinere a celulei.
Reticulul endoplasmatic poate fi de două tipuri:
Reticul endoplasmatic rugos (granular) – REg (Fig. 16)
Reticul endoplasmatic neted - REn (fig. 16)
Reticulul endoplasmatic rugos prezintă ataşaţi ribozomi şi este implicat în sinteza
proteinelor. Reticulul endoplasmatic neted este lipsit de ribozomi şi este implicat în sinteza
unor lipide.

Figura 16. Reticulul endoplasmatic

Aparatul Golgi (fig. 17 )

Aparatul Golgi este strâns legat de reticulul endoplasmatic. Este format din 4 sau mai
multe straturi de vezicule aplatizate din care se desprind alte vezicule sferice. Acest aparat este
bine dezvoltat în celulele secretoare. Aparatul Golgi funcţionează în dependenţă cu reticulul
endoplasmatic. Vezicule transportoare desprinse din reticul fuzionează cu aparatul Golgi.


Substanţele transportate sunt procesate de acest aparat şi formează lizozomi, vezicule secreatoare
sau alte componente.
Rolul aparatului este acela secretor şi de sinteză de carbohidraţi.

Figura 17. Aparatul Golgi

Lizozomii (fig. 18)

Lizozomii sunt vezicule sferice desprinse din aparatul Golgi şi dispesate apoi în
citoplasmă. Lizozomii conţin peste 40 de tipuri diferite de enzime, numite hidrolaze şi alcătuiesc
un sistem digestiv al celulei, ce permite degradarea structurilor celulare distruse, a particulelor
încorporate de celulă şi a unor bacterii. Membrana lizozomilor împiedică răaspândirea
hidrolazelor prin celulă şi autoliza celulei.

Figura 18. Lizozomii



Peroxizomi
Peroxizomii sunt asemănători lizozomilor, dar diferă prin două aspecte. Se formează fie
prin replicare proprie, fie provin direct din reticulul endoplasmtic şi conţin oxidaze, ca enzime.
Au rolul de a degrada o serie de substanţe toxice pentru organism. Spre exemplu, cam jumătate
din alcoolul consumat de o persoană este detoxifiat de peroxizomii hepatocitelor.

Ribozomii (granulele lui Palade) (fig. 19)

Ribozomii sunt orgnite lipsite de membrană celulară, prezenţi liberi în citoplasmă sau
ataşaţi reticului endoplasmatic sau membranei externe a nucleului. Se formează în nucleoli. Au
aspect sferic şi sunt formaţi din 2 subunităţi ce conţin ARN ribozomal şi proteine. Au rolul de a
sintetiza proteinele prin legarea aminoacizilor conform informaţiei codificate în acizii nucleici.

Figura 19. Ribozomii

Centrozomul este masă sferică lipsită de membrană, situată în apropierea nucleului. Este
format din 2 centrioli, perpendiculari unul faţă de altul. Fiecare centriol este alcătuit din tubuli de
natură proteică. Centrozomii sunt prezenţi doar în celulele care e divid. În timpul diviziunii
centriolii se dispun de o parte şi de alta a nucleului, formân fusul de diviziune. Neuronii nu au
centrozom şi deci, nu se pot divide.

3. Nucleul (fig. 20)

Este de obicei localizat central în celulă. În cazul adipocitelor, fibrelor musculare striate
de tip scheletic este împins spre periferie. Reprezintă cea mai mare componentă a celulei şi
conţine materialul genetic ce determină structura şi funcţiile celulei. Majoritatea celulelor conţin
un singur nucleu. Unele celule nu prezintă nucleu (hematia adultă), altele au 2 (hepatocitul), sau
chiar mai mulţi (fibra musculară striată de tip scheletic).
Nucleul este delimitat de o membrană dublă, poroasă. Porii sunt formaţi din proteine ce
permit trecerea selectivă a ARN-ului, a unor proteine şi a unor complexe ARN – proteine. În
interiorul nucleului se găseşte carioplasma ce conţine:
Nucleolii: corpi sferici lipsiţi de membrană formaţi din ARN şi proteine cu rol în
sinteza ribozomilor.
Cromatina este o masă cu aspectul unui ghem, formată din ADN, proteine şi mici
cantităţi de ARN şi diferiţi ioni. Cromatina reprezintă materialul genetic al celulei.
Când o celulă se divide, cromatina se spiralizează şi se condensează formân



 cromosomii. Fiecare cromosom poartă mii de gene responsabile de caracterele
organismului.
Rolul nucleului este de a depozita şi transmite informaţia genetică la descendenţi şi de a
controla activitatea întregii celule prin procesul de sinteză proteică.

Figura 20. Nucleul

CICLUL CELULAR
Un ciclu celular constă în creşterea celulei şi diviziunea ei. Reprezintă perioada din
momentul apariţiei unei celule până în momentul formării altor două celule prin diviziunea ei.
Ciclul celular prezintă două etape mari: interfaza şi diviziunea. Diviziunea urmăreşte pe de o
parte, creşterea organismului şi înlocuirea celulelor distruse, iar pe de altă parte conservarea
cantităţii de material genetic în descendenţă. În funcţie de scopul urmărit, se disting două tipuri
de diviziune: mitoza şi meioza.
Informaţia genetică este stocată în molecula de ADN. ADN-ul este un polimer format din
unităţi de bază numite nucleotide (fig. 21). O nucleotidă este formată din:
O bază azotată:
o Purinică: adenina, guanina
o Pirimidinică: citozina, timina
Zahărul: deoxiriboza
Fosfatul



 Figura 21. Structura deoxiribonucleotidei

Nucleotidele sunt legate între ele prin intermediul fosfatului şi al zahărului formând o
catenă. ADN-ul este o moleculă bicatenară, cele două catene sunt legate între ele prin punţi de
hidrogen între bazele azotate de pe cele două catene. Structura ADN-ului este cea de dublu helix,
catenele sunt răsucite una în jurul celeilalte (fig. 22).

Figura 22. Structura dublu helix a ADN-ului



 Cea mai mare cantitate a materialului genetic se găseşte în nucleu, unde formează
cromatina. Aceasta este formată din ADN şi proteine, care sunt implicate în stabilizarea
cromatinei. În timpul interfazei, materialul genetic se găseşte sub formă de cromatină, care este
laxă, iar în timpul diviziunii se condensează formând cromosomii (cromatină = cromosomi).
Specia umană are informaţia genetică grupată în 23 perechi de cromosomi. Dintre aceştia,
22 de perechi sunt autosomi şi 1 pereche sunt cromosomii specifici sexului (XX pentru femeie
sau XY pentru bărbat).
În urma diviziunii celulare rezultă cromosomi monocromatidici, fiecare conţinând o singură
moleculă de ADN bicatenar. În timpul interfazei are loc dublarea cantităţii de ADN prin procesul
de replicare. Astfel vor rezulta cromosomi bicromatidici, fiecare conţinând 2 molecule de ADN
(fig. 23)

Figura 23 Replicarea ADN-ului

3.1 Mitoza
Mitoza este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele corpului şi are scopul de a realiza
creşterea organismului sau refacerea celulelor distruse.
Procesul se desfăşoară în 4 etape mari:
Profaza
Metafaza
Anafaza
Telofaza



Profaza (fig. 24):
 Cromatina începe să se condenseze
 Membrana nucleară şi nucleolul încep să se dezagrege
 Centriolii încep să formeze fusul de diviziune
 Materialul genetic este dublu (46 de cromosomi/cromatină bicromatidici)

Figura 24 Profaza

Metafaza (fig. 25):

 Cromosomii sunt bine individualizaţi (în această etapă pot fi studiaţi deoarece se observă foarte
clar cele 2 cromatide)
 Membrana nucleară a dispărut complet
 Cromosomii sunt dispuşi central formând placa ecuatorială (metafazică)

Figura 25 Metafaza

Anafaza (fig. 26):

 La începutul acestei etape cromosomii bicromatidici încep să se separe de la nivelul centromerului
şi devin monocromatidici
 La sfârşit cromosomii monocromatidici ajung la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polii celulei

Figura 26 Anafaza



Telofaza (fig. 27):
 Cromosomii monocromatidici ajung la polii celulei
 Se formează membrana celulară care separă cele două celule nou formate
 Are loc citokineza (separarea celorlalte organite celulare)

Figura 27 Telofaza

3.2 Meioza

Este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele generatoare din organele sexuale.
Are ca rezultat obţinerea de celule haploide (care conţin doar jumătate din cantitatea de material
genetic, 23 cromosomi). Meioza precede fecundaţia şi are loc tocmai pentru a păstra cantitatea de
material genetic constantă în descendenţă
(23 cromosomi materni + 23 cromosomi paterni = 46 cromosomi) (fig. 28).

Figura 28. Meioza şi fecundaţia

Are 2 etape mari:

o Etapa reducţională (fig. 29):
Profaza I
Metaza I
Anafaza I
Telofaza I


 Figura 29 Etapa reducţională: profaza I, metafaza I, anafaza I, telofaza I

o Etapa equaţională (fig. 30):

Profaza II
Metafaza II
Anafaza II
Telofaza II

Figura 30 Etapa equaţională: profaza II, metafaza II, anafaza II, telofaza II

În meioză intră cromosomi bicromatidici (46 cromosomi). Etapa reducţională se

finalizează cu obţinerea a 23 cromosomi bicromatidici.
Profaza I:
– Este mai lungă decât profaza mitozei
– În plus faţă de evenimentele din profaza metafazei are loc gruparea cromosomilor
omologi, paterni şi materni, în tetrade formând 23 de perechi de cromosomi.
– În această etapă are loc şi crossing - over-ul (schimbul reciproc de gene între cromozomii
omologi)
Metafaza I:
– Tetradele se dispun la mijlocul celulei formând placa metafazică



Anafaza I:
– Are loc separarea cromosomilor omologi şi migrarea lor spre polii celulei.
– Migrează cromosomi întregi, bicromatidici, 23 spre un pol şi 23 spre celălalt pol
Telofaza I:
– Cromosomii bicromatidici ajung la polii celulei
– Are loc separarea celorlalte componente celulare şi individualizarea celor două celule nou
formate
După etapa reducţională urmează o scurtă interfază, în care nu se mai dublează materialul
genetic. Etapa equaţională se desfăşoară ca o mitoză obişnuită, singura diferenţă fiind aceea că se
obţin 23 cromosomi monocromatidici în loc de 46. Celulele rezultate în urma diviziunii sunt
ovulele, respectiv spermatozoizii. Ovulele conţin toate 22 + X cromosomi, iar spermatozoizii
conţin 22+X sau 22+Y cromosomi.
Materialul genetic, în afară de a se transmite (prin replicare) la descendenţi, are rolul de a
controla activitatea celulei prin sinteză proteică.

3.3 Sinteza proteinelor (fig. 31) are loc în 2 etape mari:

Transcripţia
Translaţia

Figura 31 Sinteza proteinelor

Transcripţia (fig. 32) are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din ADN, pe
bază de complementaritate, în ARN-ul mesager. Acesta, după maturare, părăseşte nucleul şi
ajunge în citoplasmă, la nivelul ribozomilor. Pentru a se forma proteine este nevoie de
aminoacizi, care se leagă între ei prin legături peptidice.



 Figura 32 Transcripţia

Translaţia (fig. 33) constă în exprimarea informaţiei din ARN-ul mesager. Astfel 3
nucleotide din ARN (ADN) formează un codon. Un codon codifică un anumit aminoacid. În
citoplasmă există ARN de transport care conţine 3 nucleotide complementare cu un anumit codon
din ARN mesager. ARN de transport leagă specific un aminoacid şi-l transportă la nivelul
ribozomilor, unde se fixează de secvenţa complementară de ARN measager. Următorul ARN de
transport se va prinde în continuarea primului şi între aminoacizii transportaţi se vor forma
legături peptidice, după care ARN de transport se desprinde. Procesul se repetă până ce se
termină catena de ARN mesager. La sfârşit rezultă un lanţ peptidic care se va împacheta într-un
anumit fel formând o proteină. Proteinele sunt sintetizate în funcţie de necesarul celulei şi în
permanenţă are loc un control al sintezei prin diverse mecanisme chimice.

Figura 33. Transcripţia şi translaţia



 ŢESUTURILE

 Sunt alcătuite din celule care au aproximativ aceeaşi formă şi îndeplinesc aceeaşi funcţie.
 Există 4 tipuri fundamentale de ţesuturi:
4.1 Epitelial
4.2 Conjunctiv
4.3 Muscular
4.4 Nervos

4.1 Ţesutul epitelial

 Este format din celule strâns unite între ele prin substanţă fundamentală.
 Celulele sunt dispuse pe o membrană bazală
 Ţesutul este nevascularizat, hrănirea se face prin difuzie, pe baza ţesutului conjunctiv lax
situat sub membrana bazală.
 Ţesuturile epiteliale formează cu ţesutul conjunctiv o unitate funcţională
 După rolul pe care-l îndeplinesc în organism, epiteliile se clasifică în:
1. Epitelii de acoperire:
a. Unistratificate:
i. Pavimentos: pleură, periard, peritoneu, endoteliul vaselor sanguine şi
limfatice (fig. 34)
ii. Cubic: tubul contort distal al nefronului (fig. 35)
iii. Columnar (prismatic):
Cu cili: trompele uterine (fig. 36)
Cu microvili: epiteliul tubului digestiv de la stomac la rect (fig. 37)

Figura 34 Ţesut epitelial de acoperire pavimentos simplu – endoteliul vaselor sanguine



 Figura 35. Ţesut epitelial de acoperire cubic simplu – tubul contort distal al nefronului

Figura 36. Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu cili

Figura 37 Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu microvili



 b. Pseudounistratificate: este un epiteliu unistratificat, la care nucleii celulelor sunt
situaţi la nivele diferite şi creează efectul de pluristratificat: mucoasa traheei şi a
bronhiilor principale (fig. 38)

Figura 38 Ţesut epitelial de acoperire pseudounistratificat

c. Pluristratificate:
i. Pavimentos:
Cheratinizat: epiderma
Necheratinizat: mucoasa bucală, faringiană, vaginală (fig. 39)
ii. Cubic: canalele mari de secreţie ale glandelor salivare, mamare, sudoripare
(fig. 40)
iii. Prismatic: canalele mari de secreţie ale unor glande salivare, uretra peniană
d. De tranziţie (uroteliu): este un epiteliu de acoperire la care numărul de straturi
variază: vezica urinară, căile urinare. Atunci când vezica urinară este plină
numărul de straturi scade, iar când este goală, numărul de straturi creşte (fig.
41).



 Figura 39 Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat

Figura 40. Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat cubic

Figura 41 Ţesut epitelial de acoperire de tranziţie

2. Epitelii glandulare: intră în alcătuirea glandelor, alături de ţesut conjunctiv, vase de

sânge şi nervi.


 Glandele sunt de 3 tipuri mari:
Glande exocrine: îşi varsă produsul de secreţie printr-un canal. Prezintă:
o O porţiune secretorie (adenomer)
o Un canal de secreţie (duct)

După forma părţii secretorii pot fi:

o Tubuloase
o Acinoase

Tipuri morfologice de glande exocrine (fig. 42):

Simple:
o Tubulare: glandele Liberkuhn din mucoasa intestinală
o Acinoase: glandele sebacee
Compuse:
o Tubulare: glandele Brunner din duoden
o Acinoase: glandele mamare
o Tubulo-acinoase: glandele salivare

După mecanismul de excreţie, glandele pot fi (fig. 43):

 Merocrine: produsul de secreţie este eliminat fără distrugerea celulelor secretoare:
pancreasul exocrin
 Holocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea completă a celulei secretoare:
glandele sebacee
 Apocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea polului apical al celulei:
glandele mamare
Glandele endocrine: elimină produsul de secreţie direct în sânge. După
structură, pot fi:
o Foliculare (tiroida)
o Sub formă de cordoane: pancreasul endocrin
Glandele mixte: prezintă şi parte endocrină şi parte exocrină: pancreasul,
ovarul, testiculul
4. Epiteliile senzoriale: sunt formate din celule specializate pentru captarea stimulilor şi
transformarea lor în impuls nervos, transmis mai departe prin dendritele neuronilor cu
care vin în contact: celulele senzoriale auditive, vestibulare, gustative



 Figura 42. Tipuri morfologice de glande exocrine

Figura 43. Tipuri de glande exocrine după mecanismul excreţiei



4.2 Ţesutul conjunctiv
 Este alcătuit din:
Substanţă fundamentală
Celule conjunctive
Fibre: elastice, de colagen, de reticulină

După tipul de substanţă fundamentală, se disting 4 tipuri principale de ţesut conjuncti:

1) Ţesutul conjunctiv moale: substanţa fundamentală are o consistenţă moale.
a. Ţesutul conjunctiv lax: celulele, substanţa fundamentală şi fibrele se găsesc
aproximativ în cantitate egală. Ţesutul conjunctiv lax însoţeşte epiteliile.
b. Ţesutul conjunctiv fibros: predomină fibrele elestice şi de colagen: fascii,
aponevroze, tendoane (fig. 44 şi 45)
c. Ţesutul conjunctiv reticular (fig. 46): predomină fibrele de reticulină şi
reticulocitele. Ţesutul alcătuieşte matricea (cu aspect de reţea) a organelor
hematopoietice (care produc elementele figurate) şi limfopoietice (care produc
limfocitele): splină, măduva roşie hematogenă.
d. Ţesutul conjunctiv adipos (fig. 47): predomină adipocitele (celule care depozitează
lipide): în jurul rinichilor, suprarenalelor, în hipoderm
e. Ţesutul conjunctiv elastic (fig. 48): predomină fibrele elastice: tunica internă a
arterelor

Figura 44 Fascia – ţesut conjunctiv moale fibros

Figura 45 Tendon - ţesut conjunctiv moale fibros



 Figura 46 Ţesut conjunctiv moale reticular

Figura 47 Ţesutul conjunctiv adipos

Figura 48 Ţesutul conjunctiv moale elastic



 2) Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos)
 Substanţa fundamentală: condrina (de natură proteică) impregnată cu săruri de calciu şi
sodiu
 Fibre de colagen şi elastice
 Celule cartilaginoase:
Condroblaste (celule tinere)
Condrocite (celule adulte) care se găsesc în cavităţi numite condroplaste
 Este avascularizat, hrănirea se face prin difuzie pe baza pericondrului, membrană ce
înconjoară cartilajul
 Se clasifică în 3 categorii:
Hialin (substanţa fundamentală are aspect sticlos): capetele
articulare ale oaselor, laringe, trahee, cartilaje costale (fig. 49)
Elastic (predomină fibrele elastice): epiglotă, pavilionul urechii,
aripile nasului (fig. 50)
Fibros: predomină fibrele de colagen: discurile intervertebrale,
simfiza pubiană (fig. 51)
3) Ţesutul conjunctiv dur (osos)
 Substanţa fundamentală: oseina (proteină) impregantă cu săruri de calciu şi fosfor
 Fibre de colagen
 Celule: osteoblaste (celulele tinere), osteocite (celulele mature prezente în osteoplaste) şi
osteoclaste (celule cu echipament enzimatic bogat ce intervin în remanierea osoasă)
Ţesutul osos se clasifică în două categorii mari:
Compact: este format din unităţi morfologice numite osteoane sau sisteme Havers.
Sistemele havers sunt alcătuite ca în fig. 52. Ex. diafiza oaselor lungi, lama
externă a oaselor late şi scurte
Spongios: este format din trabecule, care delimitează areole cu măduvă roşie
hematogenă. Trabeculele sunt formate din straturi de lamele osoase care nu
formeazaă osteoane. Ex. interiorul epifizelor oaselor lungi şi lama internă a
oaselor late şi scurte.

Figura 49 Ţesut cartilaginos hialin



 Figura 50 Ţesut cartilaginos elastic

Figura 51 Ţesut cartilaginos fibros

Figura 52. Ţesutul conjunctiv dur (osos)



4.3 Ţesutul muscular
 intră în alcătuirea muşchilor
 prezintă proteine contractile (actina şi miozina) implicate în contracţia musculară şi
grupate în organite specifice acestui ţesut: miofibrile
 Se clasifică în:
Ţesutul muscular striat:
o Scheletic
o Cardiac
Ţesutul muscular neted:
o Visceral
o Multiunitar

Ţesutul muscular striat de tip scheletic

 Este prezent în muşchii scheletici
 Este format din fibre plurinucleate (fig. 53)
 Reticulul endoplasmatic este foarte bine dezvoltat sub formă de tuburi T şi este
implicat în transportul ionilor de Ca.
 Viteza de contracţie este mare
 Durata contracţiei este mică

Figura 53 Fibre musculare striate



Structura miofibrilei (fig. 54, 55 şi 56):
o Disc clar (izotrop)
Central: membrana Z, care străbate transversal toată fibra
Miofilamente de actină, subţiri
o Disc întunecat (anizotrop)
Capetele miofilamentelor de actină
Miofilamentele de miozină, groase, dispuse central
Banda H (stria Hensen), localizată central este mai dechisă la
culoare şi reprezintă zona formată doar din din miofilamente de
miozină
 Unitatea funcţională a miofibrilei este sarcomerul. Acesta reprezintă porţiunea
cuprinsă între 2 membrane Z succesive.
 În timpul contracţiei, miofilamentele de miozină se cuplează cu cele de actină, în
prezenţa ionilor de calciu, determinând scurtarea sarcomerelor şi apropierea
membranelor Z

Figura 54 Structura fibrei musculare striate de tip scheletic



 Figura 55 Fibra musculară striată de tip scheletic

Figura 56 Structura miofibrilei



Ţesutul muscular striat de tip cardiac (fig. 57)
 Intră în alcătuirea miocardului
 Fibrele sunt unicelulare
 Miofibrilele sunt organizate în sarcomere
 Fibrele comunică între ele prin intermediul striilor scalariforme (discurilor intercalare)
 Viteza de contracţie este medie
 Durata contracţiei este medie
 Muşchiul inimii se contractă independent de informaţiile venite de la nivelul sistemului
nervos, proprietate numită automatism cardiac şi se datorează existenţei unui ţesut excito-
conductor nodal format din fibre musculare cardiace modificate

Ţesutul muscular neted

 Este format din fibre unicelulare
 Au aspect fusiform
 Miofibrilele nu sunt organizate în sarcomere
 Viteza de contracţie este mică
 Durata contracţiei este mare
 Este de două tipuri:
o Visceral (fig. 58): prezent în organele viscerale (tub digestiv, vezica urinară, căile
respiratorii, tunica medie a vaselor sanguine). O fibră nervoasă inervează mai
multe fibre musculare
o Multiunitar: muşchiul erector al firului de păr, fibrele circulare şi radiare ale
irisului, muşchiul ciliar. Fiecare fibră musculară este inervată de câte o fibră
nervoasă

Figura 57 Fibra musculară striată de tip cardiac

Figura 58 Fibra musculară netedă viscerală



4.4 Ţesutul nervos (fig. 59)
 Este alcătuit din:
o Celule nervoase (neuroni)
o Celule de susţinere (nevroglii, celule gliale)

Figura 59. Ţesutul nervos; a. Neuronul b. Nevroglia

Neuronul
Alcătuire (fig. 60):
o Corp celular:
Neurilema
Neuroplasma
Neurofibrile
Corpii tigroizi (corpusculii Nissl) – mase dense de reticul
endoplasmatic rugos
Organite nespecifice
Lipseşte centrozomul (neuronul nu se divide)
o Prelungiri nervoase:
Dendrite (dendros – copac): prelungiri multiple, care conduc
impulsul nervos aferent, centriped, celuliped (dinspre exterior spre
corpu celular)
Axon: prelungire unică, care conduce impulsul nervos eferent,
celulifug, centrifug. Prezintă o axolemă (membrana) şi axoplasma,
în care se găsesc numeroase mitocondrii. Axonul se termină cu


 butoni terminali, în care există vezicule cu mediatori chimici, cu rol
în transmiterea impulsului nervos.Axonul poate fi acoperit de 3
teci:
Teaca de mielină: este situată peste axolemă şi are o
structură discontinuă. Are rol trofic şi de apărare a axonului.
Teaca Schwann: este formată din celule gliale Schwann şi
produce teaca de mielină. Teaca aceasta este, deasemenea,
discontinuă, spaţiile rămase neacoperite de ea se numesc
strangulaţii (noduri) Ranvier.
Teaca Henle este o teacă continuă cu rol de izolare a fibrei
nervoase (axonului)

Figura 60 Structura neuronului



Clasificarea neuronilor:
1. După funcţie:
Senzitivi (fac sinapsă cu receptorii)
Motori (transmit informaţia spre efectori de la centrii nervoşi)
Senzoriali (joacă rol de celule receptoare: celulele cu con şi bastonaş din retină)
Secretori (produc hormoni, neuronii din hipotalamus)
2. După numărul de prelungiri:
a. Unipolari: prezintă doar axon (celulele cu con şi bastonaş din retină)
b. Pseudounipolari: prezintă şi axon şi dendrite, care se unesc în dreptul corpului
celular şi creează impresia de unipolar (neuronii din ganglionii spinali)
c. Bipolari: prezintă un axon şi o dendrită (celulele bipolare din mucoasa olfactivă)
d. Multipolari: neuronii piramidali din scoarţa cerebrală
3. După forma celulelor:
i. Sferici
ii. Piramidali
iii. Piriformi
iv. Stelaţi etc.

Celulele gliale
 Sunt de 10 ori mai numeroase decât neuronii
 Au rol trofic şi de susţinere a neuronilor

Sinapsa
 Reprezintă legătura dintre:
o Doi neuroni
o Un neuron şi o celulă receptoare
o Un neuron şi o celulă efectoare (musculară sau glandulară)
 Alcătuirea sinapselor chimice (fig. 61):
o Componentă presinaptică: butonul terminal al neuronului presinaptic
o Fanta sinaptică (spaţiul sinaptic): 200 Å (angstromi, 1 Å = 10-10m): conţine
proteine cu rol în conducerea mediatorilor chimici
o Componenta postsinaptică: membrana neuronului post-sinaptic care conţine
receptori pentru mediatorii chimici
 Clasificarea sinapselor:
o După componentele pre- şi postsinaptică:
Neuro- neuronale:
Axo-axonice (între axonul neuronului presinaptic şi axonul
neuronului postsinaptic)
Axo-dendritice (între axonul neuronului presinaptic şi dendrita
neuronului postsinaptic)



 Axo-somatice (între axonul neuronului presinaptic şi corpul celular
al neuronului postsinaptic)
Neuro – musculare: între neuron şi o fibră musculară (placă motorie)
o După tipul de transmitere:
a. Chimice:
i. Adrenergice (mediatorii sunt adrenalina şi noradrenalina)
ii. Colinergice (mediatorul este acetil- colina)
b. Electrice: foarte rare în organismul uman
o După efect:
a. Excitatorii: impulsul se transmite mai departe
b. Inhibitorii: impulsul nu se mai transmite mai departe

Figura 61. Sinapsa chimică



 SÂNGELE

5.1 Componentele sanguine

5.1.1 Elementele figurate
5.1.2 Plasma
5.2 Grupele sanguine şi Rh-ul
Sângele, limfa şi lichidul interstiţial formează mediul intern al organismului.
Definiţie. Sângele este un lichid de culoare roşie, cu miros specific, gust uşor sărat şi un
pH uşor alcalin (7,35).
Cantitatea de sânge din corpul uman reprezintă cam 8% din greutatea corpului. Cantitatea
de sânge rămâne constantă în stări fiziologice, organismul având mecanisme speciale de reglare.
În unele stări patologice: anemii, hemoragii, cantitatea de sânge scade, iar în altele creşte:
hipertiroidism, leucemie.
Elementele sanguine se distrug şi se refac neîncetat în decursul vieţii. Ele se formează în
organe speciale numite organe hematopoietice.
Ramura medicală ce se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.

5.1 Componentele sanguine

Sângele este un ţesut format din elemente figurate şi o substanţă fundamentală numită
plasmă sanguină, în care elementele figurate sunt libere; de aceea sângele este considerat un ţesut
mobil (fig. 62).

Figura 62. Compoziţia sângelui

5.1.1 Elementele figurate

Volumul elementelor figurate reprezintă 42-45% din volumul total sanguin. Elementele
figurate se împart în 3 categorii mari:
1. eritrocite
2. leucocite
3. trombocite

1. Eritrocitele (fig. 63, 64)



 Sunt celule diferenţiate pentru a transporta oxigenul de la plămâni la ţesuturi şi dioxidul
de carbon de la acestea la plămâni.
Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice, trecând prin mai multe
stadii, care, împreună, alcătuiesc seria eritrocitară, al cărui stadiu final este globulul roşu din
sângele circulant. Primul stadiu este proeritroblastul (celulă mare, nucleată). Acesta evoluează şi
dă alte forme celulare, care se caracterizează prin micşorarea nucleului. Stadiul final fiind
eritrocitul, care este globulul roşu matur, anucleat. Acesta se mai numeşte şi hematie.
Eritrocitul este o celulă foarte diferenţiată, care a pierdut capacitatea de diviziune. El se
formează doar prin transformarea elementelor din seria eritrocitară.
Are un aspect caracteristic. Din faţă are aspect circular cu diametru de ~7µm, iar din
profil are aspect de disc biconcav. Această formă asigură un maxim de suprafaţă la minim de
volum. Datorită formei lor, eritrocitele realizează o suprafaţă foarte mare, care se apreciază la ~
3000 m2, pentru totalul eritrocitelor.
Eritrocitele se caracterizează prin elasticitate foarte mare; astfel se pot deforma când trec
prin capilare, al căror diametru este mai mic decât al hematiilor, după care îşi recapătă forma
iniţială.

Figura 63 Hematiile (eritrocite, globule roşii) Figura 64. Dimensiunea hematiilor

Numărul eritrocitelor:
 4,5 mil/mm3 de sânge -♀
 5 mil/ mm3 de sânge -♂
În organism se distrug zilnic aproximativ 10 mil hematii/sec. Măduva hematogenă, având
o activitate intensă, completează aceste pierderi.
Creştere numărului de hematii se numeşte poliglobulie (policitemie), iar scăderea
numărului de hematii se numeşte eritrocitopenie.
Poliglobulia poate fi:
 fiziologică: poliglobulia de altitudine, datorată rarefierii aerului. Pentru a face faţă
cerinţelor corpului, creşte numărul hematiilor.
 patologică: creşte numărul hematiilor ca urmare a unei stări patologice: tuberculoză,
intoxicaţie cu CO etc.
Eritrocitopenia poate fi:
 fiziologică: se produce când organismul se află un timp îndelungat într-o atmosferă în
care presiunea parţială a oxigenului este mai mare: mine, ocean.


  patologică: în intoxicaţii, tratament cu raze X.

Compoziţia chimică a eritrocitelor:

- substanţe organice: proteine, lipide. Predominant se găseşte hemoglobină (34% din
volumul eritrocitului). Hemoglobina se găseşte în cantitate de 14-15g/100ml sânge.
- substanţe anorganice: apa şi un procent redus de săruri minerale.
Rolul eritrocitelor: transportul gazelor. Aceasta se datorează posibilităţii hemoglobinei de
a realiza combinaţii reversibile cu gazele (O2, CO2).
O2 + Hb↔HbO2 (oxihemoglobina)
CO2+ Hb↔HbCO2 (carbohemoglobina)
Hemoglobina poate realiza şi alte combinaţii periculoase pentru organism
(carboxihemoglobina, cu CO (monoxid de carbon) şi methemoglobina, cu droguri (nitratii din
droguri))
Durata de viaţă: datorită metabolismului său intens, este scurtă: 120-135 zile. După
aceasta se distrug în organele hematopoietice, mai ales în splină.
În cazuri patologice, hemoglobina iese din hematii, prin ruperea membranei hematiilor.
Fenomenul se numeşte hemoliză sau lacare, iar sângele în care s-a făcut hemoliza se numeşte
sânge lacat.

2. Leucocitele
Leucocitele sau globulele albe sunt elemente figurate care au forma schimbătoare şi
prezintă nucleu.
Leucocitele sunt specializate pentru a îndeplini funcţia de apărare a organismului. Au o
formă ovală şi sunt capabile să emită pseudopode şi astfel să-şi modifice forma. Posibilitatea de a
emite pseudopode le permite trecerea prin peretele capilarelor. Acest fenomen se numeşte
diapedeză. Tot datorită pseudopodelor pot îngloba particule străine, fenomen numit fagocitoză.
Dimensiuni: variază între 7-20µm.
Numărul leucocitelor: 5000-8000/mm3 sânge.
Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză. Aceasta este manifestare a unor
stări patologice: septicemii, encefalită, etc.
Când creşterea este anarhică, în sânge găsindu-se şi celule imature nefuncţionabile apar
leucemiile.
Scăderea numărului de leucocite se numeşte leucopenie. Apare în gripe, intoxicaţii.
Structura leucocitelor
Citoplasma acestora poate fi omogenă sau poate prezenta granulaţii. Astfel leucocitele se
împart în agranulocite şi granulocite. Nucleul prezintă aspecte variate:
 la agranulocite, nucleul are formă sferică sau ovală, formând o masă nucleară unică.
 la granulocite, nucleul este lobat, astfel că celulele par plurinucleare.

Clasificarea leucocitelor

I. Agranulocite (fig. 65, 66)

1. Limfocitele (fig 65) se formează în ţesutul limfoid al ganglionilor limfatici, splinei,
timusului. Se găsesc în procent de 25% din totalul leucocitelor. Sunt prezente în număr mai mare
în organele limfoide. Intervin în refacerea ţesuturilor lezate, în cicatrizarea rănilor. În
tuberculoză, sifilis luptă pentru izolarea infecţiei. Nu au capacitatea de fagocitoză.



 2. Monocitele (fig. 66) sunt celule mari, se găsesc în proporţie de 5% din totalul
leucocitelor. Au rolul de a fagocita resturi celulare, microbiene, diferite particule străine. Au rol
în producerea de anticorpi.

Figura 65 Limfocitele Figura 66 Monocitele

II. Granulocitele prezintă granulaţii care se colorează cu diverşi coloranţi. Se formează,

în general, în măduva osoasă. După afinitatea pentru un anumit colorant, se împart în 3 categorii:
neutrofile, acidofile, bazofile.
1. Neutrofilele (fig. 67) sunt cele mai numeroase leucocite. Se găsesc într-un procent de
65%. Prezintă afinitate pentru coloranţi neutri. Intervin în fagocitarea şi distrugerea germenilor
virulenţi, resturilor celulare şi microbiene.
2. Acidofilele (fig. 68) reprezintă cam 2-4%. Se coloreză cu eozină, de aceea se mai
numesc şi eozinofile. Numărul lor creşte în alergii şi parazitoze.
3. Bazofilele (fig. 69) reprezintă cam 0,5%, se colorează cu coloranţi bazici. Numărul lor
creşte în stadii tardive ale infecţiilor.
Durata de viaţă a leucocitelor este foarte scurtă: 30 zile (limfocite), 2-3 zile
(neutrofilele).

Figura 67 Neutrofilele Figura 68 Acidofilele Figura 69 Bazofilele

Imunitatea
-reprezintă starea de rezistenţă a organismului faţă de acţiunea de infecţie a
microorganismelor patogene.
În lupta împoriva agenţilor patogeni intervin fagocitele (neutrofilele şi monocitele) şi
anticorpii. Fagocitele au acţiune nespecifică, putând încorpora orice particulă străină sau
fragmente celulare proprii. Anticorpii au acţiune specifică. Sunt de natură proteică şi apar în
plasmă în prezenţa unui antigen.



 3. Trombocitele (fig. 70) se mai numesc plachete sanguine. Sunt cele mai mici elemente
figurate şi au rol în coagularea sângelui. Se formează în măduva osoasă, prin fragmentarea
megacariocitelor. Practic reprezintă un fragment din citoplasma megacariocitului. Au dimensiuni
foarte mici: 2-4µm.
Numărul trombocitelor: 200.000-400.000/mm3 sânge.
Durata de viaţă: 3-5 zile.
Conţin o serie de substanţe cu rol important în coagulare:
 trombokinaza, care activează tromboplastinogenul
 retractozimul: provoacă contractarea cheagului şi expulzarea serului
 serotonina: provoacă vasoconstricţia
 factorul antiheparinic: anihilează acţiunea heparinei (rol anticoagulant).
Aceste substanţe sunt puse în libertate prin distrugerea trombocitelor.

Figura 70 Bazofilele
Coagularea sângelui (hemostază)
 oprirea sângerării în cazul lezării unui vas mic sau mijlociu.
Timpii:
 vasculoplachetar:
- are loc vasoconstricţia vasului lezat
- redirijarea circulaţiei
- formarea dopului plachetar
- plasmatic (coagularea propriu-zisă): formarea cheagului fibros la interiorul şi la
suprafaţa dopului plachetar.
Etape:
1. Formarea tromboplastinei din cei 13 factori trombocitari şi plasmatici, în prezenţa Ca2+
2. Formarea trombinei din protrombină (produsă de ficat în prezenţa vitaminei K), sub
influenţa tromboplastinei şi a Ca2+ .
3. Formarea fibrinei din fibrinogen solubil, în prezenţa trombinei.
Cheagul este format din reţeaua de fibrină în ochiurile căreia se dispun elemente figurate.
- trombodinamic: 1. retracţia chegului sub acţiunea retractozimului şi eliberarea serului
2. fibrinoliza- distrugerea fibrinei (sub acţiunea plasminei)
3. reluarea circulaţiei



 5.1.2 Plasma
- este substanţa fundamentală a ţesutului sanguin. Reprezintă 55-58% din volumul total
sanguin. (fig. 71) Plasma reprezintă un lichid de culoare alb-gălbuie, cu o compoziţie chimică
foarte complexă. Conţine substanţe anorganice şi organice.
Substanţele anorganice: apa şi sărurile minerale
Apa reprezintă cam 90% din totalul plasmei.
Sărurile minerale reprezintă cam 1% şi se găsesc dizolvate în plasmă sub formă de ioni.
Cationi: Na+, K+, Ca2+, anioni: Cl-, CO3H-, SO4H-. Sărurile minerale menţin presiunea constantă a
plasmei şi pH-ul (sisteme tampon).
Substanţele organice se găsesc într-un procent de 9%.
Proteine:
 albuminele plasmatice (serumalbuminele) se formează în ficat şi au rol în transportul
alimentar şi schimbul de apă dintre celule şi mediu.
 globulinele plasmatice (serumglobulinele) prezintă mai multe varietăţi. γ-globulinele
joacă rol important în sinteza anticorpilor.
 fibrinogenul are rol în coagularea sângelui. Se formează în ficat.
Proteinele acestea au rol şi de sisteme tampon.
Acid uric, creatinină, ureea, aminoacizi, glucide, lipide, bilirubină, enzime, hormoni,
anticorpi, vitamine.

Figura 70 Bazofilele

5.2 Grupele sanguine şi Rh-ul

Grupele sanguine
În cazul unor pierderi masive de sânge se apelează la transfuzii. În acest scop, se are în
vedere compatibilitatea. Aceasta este dată de sistemul AB0 şi Rh.
Sistemul AB0 a fost descoperit în anul 1900 de Karl Landsteiner. Grupul sangvin este
determinat de prezenţa pe suprafaţa hematiilor a unor substanţe antigenice (aglutinogene). Un
antigen nu trebuie să întâlnească anticorpul (aglutinina) corespunzător (tabel). Dacă se întâlnesc,
aglutinează şi hemolizează (fig. 72).
Sistemul ABO a fost studiat de timpuriu, datorită necesităţii realizării transfuziilor.



 După cum se observă în tabel, cele patru grupe sanguine sunt determinate de genele LA,
LB şi l. Genele LA şi LB sunt dominante faţă de l, aceasta fiind recesivă, iar LA este în raport de
codominanţă cu LB.
Sistemul antigenic AB0 este reprezentat de antigenele A şi B (determinate de genele LA şi LB) de
la suprafaţa hematiilor. De exemplu, o persoană cu grupul sangvin A, prezintă antigen A şi o
persoană cu grupul sangvin B, prezintă antigen B, însă o persoană cu grupul 0 nu prezintă nici
antigen A, nici B.
Aglutinare Neaglutinare
antigen A

anticorpi
anti - A

anticorpi
anti - B

Fig. 72. Reacţia hematiilor unei persoane cu grupul sangvin A la contactul cu ser sangvin
conţinând anticorpi anti-A (cazul A) sau anti-B (cazul B).

Determinismul sistemului sangvin AB0

Anticorpi Pot primi Pot dona

Fenotip Genotip Antigene
(IgM) sânge de la sânge la
LALA
A A B A, O A, AB
LAl
LBLB
B B A B, O B, AB
LBl
AB LALB A,B - Toate AB
O Ll - A,B O Toate

Rh-ul
Rh-ul a fost descoperit prima dată la o specie de maimuţe Maccacus rhesus şi apoi au fost
puse în evidenţă şi la om. Rh-ul este dat de existenţa factorului D. S-a constatat că 85% din
populaţia lumii conţine pe suprafaţa hematiilor factorul D (genotipul: DD sau Dd) – Rh+, iar
restul de 15% nu au acest factor (genotip: dd) – Rh-.
Rh-ul este important în timpul transfuziilor, dar mai ales când este vorba despre
compatibilitatea materno-fetală.
Astfel, o mamă care prezintă Rh- şi naşte un copil cu Rh+, va dobândi în timpul naşterii
anticorpi anti-Rh. În aceste condiţii la o viitoare sarcină cu Rh+, anticorpii mamei vor interacţiona



cu antigenele copilului, ducând la hemoliză. Poate apărea în acest caz boala hemolitică a noului-
născut.

Regula transfuziei: în sângele donatorului nu trebuie să existe antigene care să

reacţioneze cu anticorpii din sângele primitorului.

Figura 73. Procesul hematopoiezei



 FUNCȚIILE DE RELAȚIE

SENSIBILITATEA

SISTEMUL NERVOS
A. Activitatea bioelectrică

Activitatea bioelectrică reprezintă modalitatea de bază folosită de neuroni penttru a comunica

între ei sau a transmite diferite comenzi motorii la efectori. Există câteva forme:
1. Potenţialul de repaus
2. Potenţialul de acţiune

1. Potenţialul de repaus

Dacă se aplică 2 electrozi conectaţi la un aparat de măsurat pe suprafaţa membranei, se

constată că nu există diferenţă de potenţial. În afara celulei potenţialul este 0. Dacă se aplică un
electrod pe suprafaţa membranei, iar celălalt va penetra membrana, acul aparatului de măsurat se
va deplasa în direcţia elctrodului care a pătruns în celulă. Această diferenţă de potenţialcare apare
între cele două feţe ale membranei în momentul când electrodul pătrunde în celulă se numeşte
potenţial de membrană. Dacă se continuă penetrarea electrodului, se constată că acest potenţial
dispare, fiind caracteristic doar membranei.
Când celula se află în stare de repaus potenţialul de membrană se numeşte potenţial de
repaus. În celulele musculare sau în neuroni potenţialul de repaus are valori negative şi
amplitudine constantă (în fibrele musculare striate şi în fibrele nervoase groase are valoare de -
90 mV, iar în fibrele musculare netede şi în cele nervoase subţiri are valori cuprinse între - 40 mV
şi - 60 mV.
Potenţialul de repaus se datorează dispunerii cationilor şi anionilor de o parte şi de alta a
membranei. Na+ este mai mult extracelular, K+ este mai mult intracelular, la interiorul celulei se
găsesc mai mulţi anioni.

Există 3 factori care menţin acest potenţial:

1. Pompa Na+ - K+ - ATP – dependentă (fig. 188) este o pompă electrogenă ce

funcţionează cu energie rezultată din hidroliza ATP-ului. Această pompă determină
efluxul a 3 Na+ şi influxul a 2 K+, pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată. Prin
intervenţia acestei pompe se realizează transmembranar gradientul de concentraţie al
sodiului şi potasiului. Sodiu extracelular este de 50 de ori mai concentrat extracelular, iar
potasiu este de 35 de ori mai concentrat intracelular.
2. Canale de pierdere (de curgere) pentru sodiu şi potasiu. Aceste canale sunt de 100 de
ori mai permeabile pentru potasiu şi permit difuzia pasivă a ionilor, conform gradientului
de concentraţie.
3. Membrana este impermeabilă pentru unii anioni (PO3-4, SO42-, acizi organici,
proteine) menţinând astfel o încărcare negativă a interiorului fibrei.


 2. Potenţialul de acţiune
Două dintre proprietăţile neuronului, excitabilitatea şi conductibilitatea sunt implicate în
transmisia impulsului nervos. Excitabilitatea este proprietatea dendritelor şi corpului celular
neuronal de a răspunde la stimuli prin convertirea lor în impuls nervos. Conductibilitatea reprezintă
propagarea impulsului de-a lungul fibrei nervoase (axon sau dendrite) a neuronului. Potenţialul de
acţiune reprezintă depolarizarea membranei (fig. 189), prin pătrunderea Na+ în celulă odată cu
deschiderea canalelor Na+ - voltaj dependente (fig. 190). Când diferenţa atinge valoarea 0, sau, în
cazul fibrelor groase ajunge până la + 35 mV, se produce repolarizarea. Aceasta constă în
deschiderea canalelor K+ - voltaj dependente şi producerea unui eflux masiv de potasiu. Totodată
pentru o repolarizare eficientă, sodiul este captat de citoplasmă, iar o altă parte din el este eliminată
cu ajutorul pompei Na+- K+- ATP-dependente. Depolarizarea se produce în locul unde acţionează
stimulul şi se propagă unidirecţional, sensul fiind imprimat de sinapsă, repolarizarea se produce din
acelaşi punct unde are loc depolarizarea. Viteza de propagare a impulsului nervos este determinată
de diametrul fibrei, tipul de fibră (mielinizată sau amielinizată) şi de starea fiziologică a neuronului.
Spre exemplu, fibrele amielinizate cu diametrul mic conduc impulsul cu o viteză de 0,5m/s; fibrele
mielinizate conduc impulsul nervos cu o viteză de până la 130 m/s.
În funcţie de tipul de neurotransmiţător descărcat într-o sinapsă, potenţialul de acţiune poate fi
transmis în neuronul postsinaptic (postpotenţial excitator) sau se opreşte la nivelul sinapsei
(postpotenţial inhibitor).
Transmiterea sinaptică poate fi afectată de diferite substanţe. Cafeina este un excitant,
determinând creşterea vitezei de transmitere de-a lungul sinapsei. Aspirina determină o scădere
moderată a transmiterii sinaptice. Stricnina blochează sinapsele inhibitorii determinând convulsii.
În boala Parkinson se produce o deteriorare a neuronilor din creier care sintetizează dopamina.

Fig. 188 Pompa Na+ - K+ - ATP – dependentă Fig. 189 Transmiterea potenţialului de
acţiune


 Fig. 190 Canalele Na+-voltaj dependente şi canalele K+-voltaj dependente

B. Reflexul (fig. 191)

Actul reflex reprezintă modalitatea de răspuns a sistemului nervos la diferiţi stimuli.
Această acţiune are ca substrat anatomic arcul reflex. Arcul reflex conţine o serie de componente:
 Receptorul
 Căile aferente
 Centrul nervos
 Căile eferente
 Efectorul

Receptorul reprezintă acea structură specializată în captarea unor stimuli specifici şi

transformarea lor în impuls nervos. Receptorul poate fi: celulă epitelială senzorială (mugurii
gustativi, receptorii auditivi, vestibulari), neuron (neuronii bipolari din mucoasa olfactivă,
neuronii unipolari din retină), fibră musculară modificată (fusurile neuro-musculare).
În funcţie de localizarea receptorului, acesta poate fi:
 Exteroreceptor (receptorii din piele)
 Proprioreceptor (receptorii din muşchi, articulaţii)
 Interoreceptor-visceroreceptor (receptorii din organele interne)

Căile aferente sunt reprezentate de neuroni senzitivi, care preiau informaţia de la receptori
şi o transmit centrilor nervoşi. Căile aferente pot fi somatice (care preiau informaţia de la
exteroreceptori şi proprioreceptori) şi vegetative (care preiau informaţia de la visceroreceptori).
Centrul nervos este reprezentat de corpi celulari ai neuronilor care transmit răspunsul mai
departe. Aceşti centri nervoşi se găsesc în sistemul nervos central.


 Căile eferente sunt reprezentate de neuroni motori, care transmit răspunsul efectorilor.
Aceste căi pot la fel ca şi cele aferente, somatice şi vegetative.
Efectorii sunt reprezentaţi de structurile ce realizează răspunsul trimis de centrul nervos.
Efectorii pot fi muşchii striaţi scheletici (reflexe somatice) sau muşchi netezi, glande, muşchiul
cardiac (reflexe vegetative).

Fig. 191 Actul reflex



 C. Sistemul nervos central (SNC)
Sistemul nervos se formează în perioada embrionară prin procesul de neurulaţie. Din foiţa
externă a embrionului (ectoderm) se formează un tub neural. Celulele care delimiteză acet tub vor
forma encefalul şi măduva spinării, iar tubul se transformă în ventriculele cerebrale şi canal
ependimar. Sistemul nervos este format din două tipuri de substanţă: substanţa albă şi substanţa
cenuşie. Substanţa albă este alcătuită din prelungirile neuronilor, iar substanţa cenuşie este
formată din corpii celulari ai neuronilor.
După localizare, sistemul nervos este format din:
1. SNC (fig. 192):
a. Encefal (fig. 193):
i. Mielencefal: bulbul rahidian
ii. Metencefal: puntea lui Varolio şi cerebelul
iii. Mezencefalul1
iv. Diencefalul (creierul intermediar): talamus, metatalamus, subtalamus,
epitalamus, hipotalamus
v. Telencefal (emisferele cerebrale)
b. Măduva spinării
2. SNP:
a. Nervi:
i. Cranieni: 12 perechi
ii. Spinali: 31 perechi
b. Ganglioni nervoşi

Fig. 192 Sistemul nervos central Fig. 193 Encefalul


1 Bulbul rahidian, puntea lui Varolio şi mezencefalul formează trunchiul cerebral


 1.1 Meningele, lichidul cefalorahidian, ventriculele cerebrale şi bariera sânge-
encefal (fig. 194)
Întregul sistem nervos central este protejat de o carcasă osoasă fixă (craniul) ce înconjoară
encefalul şi o coloană vertebrală flexibilă ce protejează măduva spinării. Meningele sunt formate
dintr- un ţesut conjunctiv care formează o membrană protectoare interpusă între oase şi sistemul
nervos central. SNC este scăldat într-un fluid cerebrospinal care circulă în ventriculele cerebrale,
în canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian care înconjoară întreg sistemul nervos central.

Fig. 194 Meningele, LCR, ventriculele cerebrale



 1.1.1 Meningele (fig. 195, 196)

Cele trei foiţe meningeale, de la exterior spre interior sunt:

a. Dura mater
b. Arahnoida
c. Pia mater

a. Dura mater
Se află în contact cu oasele ce protejează SNC-ul şi este formată din ţesut conjunctiv
moale de tip fibros. Foiţa cranială este o structură dublă. Stratul extern aderă la cutia craniană
unde formează periostul. Stratul intern este mai subţire şi urmăreşte suprafaţa encefalului. Foiţa
spinală este formată dintr-un singur strat şi este identică cu stratul intern al dura mater-ei
craniene. Cele două straturi ale foiţei craniene sunt contopite şi acoperă cea mai mare parte a
encefalului. În anumite regiuni sunt separate delimitând sinusurile durale care colectează sângele
venos şi îl drenează în venele jugulare.
Dura mater spinală formează un tub dur care se găseşte în canalul vertebral, înconjurând
măduva spinării. Dura mater nu se află în contact direct cu vertebrele, existând un spaţiu, numit
spaţiu epidural, care conţine ţesut conjunctiv lax, adipos şi vase sanguine.

b. Arahnoida
Arahnoida este foiţa intermediară. Aceasta este subţire, cu aspectul unei reţele care
acoperă sistemul nervos central, dar nu pătrunde în toate şanţurile encefalului. Spaţiul
subarahnoidian, localizat între arahnoidă şi pia mater coţine lichid cefalorahidian. Spaţiul acesta
este menţinut datorită existenţei unor legături fibroase ce conectează cele două foiţe meningeale.

c. Pia Mater (mamă bună)

Este o membrană subţire care se află în contact strâns cu encefalul şi cu măduva spinării.
Este formată din ţesut conjunctiv lax. Această foiţă este foarte bine vascularizată şi are rolul de a
hrăni sistemul nervos. La nivelul plafoanelor ventriculelor cerebrale, pia mater este specializată
în formarea plexurilor coroidiene, alături de arahnoidă. Extensiile laterale ale acestei foiţie de-a
lungul măduvei spinării formează ligamentul denticulat care ataşează măduva spinării la dura
mater (fig. 197).

Fig. 195 Meningele craniene



 Fig. 196 Meningele spinale

Fig. 197 Foiţele meningeale, ligamentul denticulat



 1.1.2 Lichidul cefalorahidian (LCR)

Lichidul cefalorahidian este un lichid limpede, asemănător limfei, care formează un strat
protector în jurul SNC. Lichidul scaldă şi encefalul. LCR circulă prin ventriculele cerebrale, prin
canalul ependimar şi în spaţiul subarahnoidian. Lichidul cefalo-rahidian se întoarce în sistemul
circulator prin vilii arahnoidieni, care sunt capilare sanguine. LCR atenuează şocurile mecanice
împrăştiind forţa loviturii pe o suprafaţă mai mare. Deasemenea contribuie la îndepărtarea
metaboliţilor din ţesutul nervos. Deoarece în sistemul nervos central lipsesc vasele limfatice,
lichidul cefalorahidian drenează metaboliţii în sistemul venos. Lichidul cefalorahidian este
produs în mod continuu prin filtrarea plasmei de către capilare specializate numite plexuri
coroidiene, şi într-o mai mică măsură de către celulele ependimale. Acestea sunt celule ciliate
care căptuşesc plexurile coroidiene. Joncţiunile dintre celulele ependimale contribuie la formarea
unei bariere sânge – lichid cefalorahidian care împiedică anumite substanţe toxice să pătrundă în
sistemul nervos central.
Lichidul cefalorahidian este similar ca şi compoziţie plasmei din care se formează.
Conţine glucoză, proteine, uree, globule albe. Conţine o cantitate mai mare de sodiu, clor,
magneziu şi hidrogen, mai puţin calciu şi potasiu faţă de plasmă.
Păstrarea constantă a compoziţiei LCR este extrem de importantă, şi un dezechilibru
chimic poate avea efecte grave asupra funcţionării sistemului nervos. O creştere a concentraţiei
glicinei produce hipotermie şi hipotensiune. O mică variaţie a pH-ului poate afecta respiraţia.

1.1.3 Ventriculele cerebrale (fig. 198)

Ventriculele cerebrale sunt conectate între ele şi cu canalul ependimar. Fiecare dintre cele
două ventricule laterale este localizat în câte o emisferă cerebrală, inferior corpului calos. Al
treilea ventricul este localizat în diencefal, în talamus. Ventriculul III comunică cu cele două
ventricule laterale prin orificiile Monro. Ventriculul IV este localizat în trunchiul cerebral între
punte şi cerebel. Comunicarea dintre ventriculul III şi IV se realizează prin apeductul lui Sylvius
situat în mezencefal. Lichidul cefalorahidian trece din ventriculul IV în spaţiul subarahnoidian
prin 3 orificii. Lichidul cerebrospinal se reîntoarce în circuitul sanguin prin capilarele
arahnoidiene.

Fig. 198 Ventriculele cerebrale şi canalul ependimar

1.1.4 Bariera sânge – encefal (fig. 199)



 Această barieră este un aranjament structural format din capilare înconjurate de ţesut
conjunctiv şi nevroglii specializate numite astrocite care determină care substanţe pot trece din
plasmă în LCR. Unele substanţe, cum ar fi apa, oxigenul, CO2, glucoza şi compuşii solubili în
lipide (de ex. alcoolul) trec prin barieră. Unii ioni anorganici (Ca2+, K+) trec mai lent, astfel
concentraţiile acestor ioni diferă faţă de cele din plasmă. Alte substanţe, precum proteinele,
lipidele, creatina, ureea, inulina, unele toxine şi majoritatea antibioticelor nu pot trece. Această
barieră trebuie luată în calcul în administrarea de medicamente pentru bolile neurologice. Bariera
este un dispozitiv important pentru monitorizarea fluctuaţiilor de glucoză, pH, salinitate,
osmolaritate şi presiune sanguină. Din acest motiv, bariera lipseşt în anumite regiuni ale
encefalului, cum ar fi hipotalamusul.

Fig. 199 Bariera sânge – encefal

1.2 Măduva spinării (fig. 200)

Măduva spinării se găseşte în canalul vertebral, între C1-L2, superior se continuă cu
bulbul rahidian, iar inferior cu filum terminale. Filum terminale este o prelungire conjunctivă a
măduvei spinării, formată în principal din pia mater care se întinde până la coccis. Măduva
spinării este mai scurtă decât coloana vertebrală, astfel că nervii spinali L2-Cc1 trebuie să
coboare prin canalul vertebral şi să-l părăsească în dreptul vertebrei corespunzătoare. Astfel
aceşti nevi, alături de filum terminale formează aşa-numita coadă de cal.
Are aspectul unui cilindru turtit dorso-ventral. Prezintă două umflături:
 Cervicală. Umflătura cervicală este localizată între C2 şi T2. Nervii care se găsesc la
acest nivel servesc membrelor superioare.
 Lombară. Umflătura lombară se întinde între T9 şi T12, nervii de la acest nivel servind
membrelor unferioare.



 Fig. 200 Configuraţia externă a măduvei spinării

Structura măduvei spinării (fig. 201)

Măduva spinării formează 31 de segmente, fiecare corespunzând unei perechi de nervi
spinali.
Două şanţuri: fisura mediană anterioară şi şanţul median posterior străbat măduva spinării
longitudinal, divizând-o parţial într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă.
Substanţa cenuşie este situată la interior, fiind înconjurată de substanţă albă. Sbstanţa
cenuşie este alcătuită din corpii celulari ai neuronilor, nevroglii şi neuroni de asociaţia
amielinizaţi (intercalari). Substanţa albă este formată din tracturi (fascicule) de fibre senzitive
sau motorii mielinizate.
Dimensiunile şi forma substanţei albe şi cenuşii variază de-a lungul măduvei spinării.
Cantitatea de substanţa albă creşte spre encefal, tracturile nervoase îngroşându-se. O cantitate mai
mare de substanţă cenuşie se găseşte în cele două umflaturi ale măduvei, unde nervii ce se
distribuie membrelor superioare, respectiv inferioare stabilesc conexiuni.
Substanţa cenuşie este dispusă sub forma literei H (în secţiune transversală) şi grupată în
perechi de coarne: anterioare (neuroni somatomotori), posterioare (neuroni somatosenzitivi) şi
laterale (neuroni visceromotori şi viscerosenzitivi). Cele laterale sunt proeminente doar în
măduva toracală şi lombară superioară. Perechile sunt conectate între ele în regiunea centrală prin



substanţă cenuşie denumită comisura cenuşie. În centrul comisurii se găseşte canalul ependimar
care continuă ventriculele cerebrale şi conţine LCR.
Substanţa albă se găseşte gruptă sub formă de perechi de cordoane: anterioare, posterioare
şi laterale, fiecare conţinând tracturi ascendente şi descendente.
Fibrele nervoase din tracturi sunt în general mielinizate şi sunt denumite în funcţie de
origine şi de capătul final. Fibrele tracturilor rămân în aceeaşi parte a creierului sau a măduvei
spinării sau se încrucşează la nivelul bulbului rahidian sau a măduvei spinării. Încrucişarea
fasciulelor poartă denumirea de decusaţie.
Funcţiile măduvei spinării
Măduva spinării are două funcţii principale:
1. Funcţia de conducere. Aceasta se realizează prin substanţa albă care leagă diferitele etaje
ale măduvei spinării, dar şi măduva cu alte segemente ale sistemului nervos central.
2. Funcţia reflexă. Măduva spinării reprezintă un centru nervos, în care se închid diferite
reflexe involuntare. Acestea sunt la rândul lor somatice (reflexul de apărare, reflexul
ahilian, bicipital, tricipital, plantar, rotulian) sau vegetative (simpatice sau parasimpatice).
1. Funcţia de conducere:
 Fibre scurte (care leagă diferite etaje ale măduvei spinării)
 Fibre lungi care leagă măduva spinării de encefal (fig. 204). Acestea pot fi ascendente
(senzitive) sau descendente (motorii). În tabelul de mai jos se găsesc rezumate aceste
fascicule:

Fig. 201 Structura internă a măduvei spinării



 Fasciculele ascendente (fig. 202)
Fasciculul Cordonul Origine Terminaţie Funcţie
Spino- anterior Ganglionii spinali – Talamus, apoi Conduce informaţii
talamic coarnele posterioare de cortexul privind
anterior aceeaşi parte – cordoane cerebral sensibilitatea
anterioare de parte opusă grosieră şi presiune
Spino- lateral Ganglionii spinali – Talamus, apoi Conduce informaţii
talamic coarnele posterioare de cortex de la receptorii
lateral aceeaşi parte – cordoanele cerebral termici şi dureroşi,
laterale de parte opusă interpretate în
cortexul cerebral
Goll şi posterior Ganglionii spinali – Nucleii Goll Conduce informaţii
Burdach cordoanele posterioare de şi Burdach de la piele, muşchi
aceeaşi parte din trunchiul scheletici, tendoane,
cerebral şi se articulaţii,
continuă cu interpretate ca
lemniscul senzaţii de
median până sensibilitate fină,
la talamus, vibratorie şi mişcări
apoi la ale corpului
cortexul
cerebral
Spinocerebe lateral Ganglionii spinali – Cerebel Conduce impulsuri
-los anterior cordoanele laterale de dintr-o jumătate a
aceeaşi parte corpului la aceeaşi
jumătate a
cerebelului, privind
sensibilitatea
proprioceptivă
inconştientă,
necesare
coordonării
contracţiilor
musculare
Spinocerebe lateral Ganglionii spinali- Cerebel Conduce impulsuri
-los cordoanele laterale de din ambele reguni
posterior aceeaşi parte ale corpului la
cerebel, privind
sensibilitatea
proprioceptivă
inconştientă,
necesare
coordonării
contracţiilor
musculare


 Fasciculele descendente (fig. 203)
Fasciculul Cordonul Origine Terminaţie Funcţie
Corticospinal Anterior Cortexul Coarnele Conduce
anterior cerebral – se anterioare impulsuri motorii
încrucişează în responsabile de
măduva spinării motricitatea
realizată voluntar
Corticospinal Lateral Cortexul Coarnele Conduce
lateral cerebral- se anterioare impulsuri motorii
încrucişează în responsabile de
bulbul rahidian motricitatea
realizată voluntar
Tectospinal Anterior Mezencefal – se Coarnele Conduce
încrucişează în anterioare impulsuri motorii
măduva spinării responsabile de
mişcările capului
spre stimuli
audivi sau vizuali
Rubrospinal Lateral Mezencefal Coarnele Conduce
(nucleul roşu) – anterioare impulsuri motorii
se încrucişează responsabile de
în măduva tonusul muscular
spinării şi postură
Vestibulospinal Anterior Bulbul rahidian Coarnele Conduce
– nu se anterioare impulsuri motorii
încrucişează ce reglează
tonusul muscular
şi postura, în
urma mişcărilor
capului
Reticulospinal Anterior Substanţa Coarnele Conduce
median şi lateral reticulată din anterioare impulsuri motorii
trunchiul ce controlează
cerebral – nu se tonusul muscular
încrucişează şi activitatea
glandelor
sudoripare
Bulboreticulospinal Lateral Substanţa Coarnele Conduce
reticulată din anterioare impulsuri motorii
trunchiul ce controlează
cerebral – nu se tonusul muscular
încrucişează şi activitatea
glandelor
sudoripare



 Fig. 202 Fasciul ascendent Fig. 203 Fascicul descendent

Tracturile descendente sunt grupate în funcţie de originea corticală (neuronii piramidali

din scoarţa cerebrală) sau extrapiramidală. Tracturile piramidale coboară direct din scoarţă fără
întrerupere sinaptică, până în motoneuronii spinali. Neuronii piramidali participanţi la realizarea
acestor tracturi se găsesc în girusul precentral din lobul frontal. Majoritatea fibrelor acestui tract
(85%) se încrucişează în bulb, unde formează decusaţia piramidală. Aceste fibre formează


fasciculul corticospinal lateral. Restul fibrelor trec de partea opusă în măduva spinării şi
formează fasciculul corticospinal anterior. Datorită încrucişării fibrelor, emisfera dreaptă
controlează musculatura din partea stângă a corpului şi invers. Tracturile corticospinale sunt
importante în mişcările voluntare ce necesită conexiuni între cortexul motor şi neuronii senzitivi.
Vorbirea, spre exemplu, este afectată când sunt lezate fasciculele corticospinale toracale, în timp
ce respiraţia involuntară se desfăşoară normal.
Tracturile extrapiramidale îşi au originea în trunchiul cerebral. Stimularea electrică a
scoarţei cerebrale, cerebelului şi a nucleilor bazali determină indirect mişcări, datorită sinapselor
realizate cu tracturile extrapiramidale.
Tracturile reticulospinale formează cea mai mare parte a fasciculelor extrapiramidale.
Acestea îşi au originea în substanţa reticulată din trunchiul cerebral. Stimularea substanţei
reticulate de către cerebel sau cortexul cerebral facilitează sau inhibă activitatea motoneuronilor
spinali.
De la cerebel nu pleacă tracturi spre măduva spinării. Cerebelul influenţează activitatea
motorie doar indirect, prin nucleii vestibulari, nucleul roşu şi nucleii bazali. Aceste structuri
comunică cu motoneuronii spinali prin tracturile vestibulospinal, rubrospinal şi reticulospinale.
Leziuni ale cerebelului afectează coordonarea mişcărilor şi orientarea în spaţiu. Apar exagerări
ale prinderii diferitelor obiecte sau o prindere slabă a acesora, însoţită de tremurătură intenţionată.
Nucleii bazali acţionează asupra motoneuronilor spinali prin intermediul sinapselor cu
substanţa reticulată, determinând inhibarea acestora. Leziuni ale nucleilor bazali determină
reducerea tonusului muscular. Persoanele cu astfel de afecţiuni dezvoltă akinezie (pierderea
completă sau parţială a mişcărilor muşchilor) şi coree (mişcări bruşte şi necontrolate).

Fig. 204 Localizarea tracturilor în măduva spinării



 2. Funcţia reflexă

În măduva spinării se închid reflexe somatice şi reflexe vegetative.

Reflexele somatice implică neuroni somatosenzitivi şi somatomotori, extero- şi
proprioreceptori şi muşchii striaţi de tip scheletic. În funcţie de numărul de sinapse implicate în
realizarea reflexului, acesta poate fi monosinaptic (fig. 205) sau polisinaptic (fig. 206). În tabelul
de mai jos sunt rezumate particularităţile acestor reflexe:
Caracteristici Reflex monosinaptic Reflex polisinaptic
Receptorii proprioreceptori Exteroreceptori şi proprioreceptori
Neuronii implicaţi în reflex 1 neuron somatosenzitiv şi 1 neuron somatosenzitiv, 1 neuron
1 neuron motor somatomotor şi cel puţin 1 neuron
intercalar
Timpul scurt Lung
Iradiere Nu iradiază Iradiază conform legilor lui
Pflűger (localizare, unilateralitate,
simetrie, iradiere, generalizare)
Exemple Ahilian, rotulian, bicipital, Rexlexul de apărare realizat prin
tricipital, abdominal flexie

Reflexele vegetative (vezi sistemul nervos vegetativ)

Fig. 205 Reflex somatic monosinaptic – reflexul rotulian



 Fig. 206 Reflex somatic polisinaptic

1.2 Trunchiul cerebral (fig. 207)

Truchiul cerebral continuă superior măduva spinării şi este format din 3 regiuni:
a. Bulbul rahidian
b. Puntea lui Varolio
c. Mezencefalul

Posterior, trunchiul cerebral este acoperit de cerebel cu care comunică prin 3 prechi de
peduncului cerebrali. În dreptul bulbului şi al punţii se găseşte ventriculul cerebral IV, care
continuă superior canalul epenmdimar, iar în dreptul mezencefalului se găseşte apeductul lui
Sylvius. La fel ca şi măduva spinării, este format din substanţa albă la exterior şi substanţă
cenuşie la interior. Datorită existenţei a numeroase fascicule ascendente şi descendente care
străbat trunchiul cerebral, substanţa cenuşie este fragmentată sub formă de nuclei. Aceştia sunt de
două categorii mari:
 Omologi măduvei spinării (nuclei somatosenzitivi corespunzători coarnelor posterioare
ale măduvei, vegetativi corepunzători coarnelor laterale şi somatomotori corespunzători
cornelor anterioare)
 Proprii trunchiului cerebral (nucleul roşu, substanţa neagră, nucleii Goll şi Burdach)

a. Bulbul rahidian
Are o lungime de aproxiamtiv 3 cm, se continuă infeior cu măduva spinării şi superior cu
puntea. Este asemănător măduvei spinării. Anterior prezintă fisura mediană, superior, de o parte
şi de alta a ei găsindu-se piramidele bulbare. Lateral de acestea se găsesc două formaţiuni numite
olive bulbare, delimitate de un şanţ preolivar şi un şanţ retroolivar. Pe faţa posterioară se observă
pedunculii cerebrali infeiori care leagă bulbul de cerebel.



Substanţa cenuşie a bulbului rahidian constă dintr-o serie de nuclei corespunzători măduvei
spinării:
 Nucleul ambiguu şi hipoglos reprezintă originea pentru nervii glosofaringian, accesor şi
hipoglos. Nervul vag porneşte din nucleii vagi.
 Nucleii vestibulari reprezintă al II-lea neuron al analizatorului vestibular
 Nucleul salivator inferior reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului
glosofaringian
 Nucleul dorsal al vagului reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului vag

Deasemenea conţine nuclei specifici trunchiului cerebral:

 Nucleii Goll şi Burdach transmit informaţii senzitive spre talamus şi apoi spre cortexul
cerebral.
 Nucleii olivari transmit informaţii diencefal spre cerebel.

Funcţiile bulbului rahidian:

 Centrul cardiac: din acesta pleacă atât fibre inhibitorii, cât şi stimulatorii. Impulsurile
inhibitorii pleacă de la nervul vag determinând bradicardie. Impulsurile acceleratorii
coboară prin măduva spinării inervând inima prin fibrele nervoase T1-T5.
 Centrul vasomotor. Nucleii din centrul vasomotor trimit impulsuri prin nervii spinali la
muşchii vaselor sanguine determinând constricţie şi creşterea presiunii arteriale.
 Centrul respirator. Centrul respirator al bulbului rahidian controlează frecvenţa
respiratorie şi funcţionează în colaborare cu nucleii respiratori din punte determinând
ritmul respirator.
 Alţi nuclei ai bulbului rahidian funcţionează ca centri pentru strănut, tuse, deglutiţie şi
vomă. Unele dintre aceste activităţi pot fi declanşate voluntar, dar pe parcurs devin
involuntare şi nu mai pot fi oprite voluntar.

b. Puntea lui Varolio

Se întinde între şanţul bulbo-pontin şi ponto-peduncular. Are înfăţişarea unei benzi de
substanţă albă formată din fascicule de fibre aşezate transversal pe extremeitatea superioară a
bulbului. Pe linia median-ventrală prezintă o continuare a fisurii anterioare a bulbului, iar de o
parte şi de alta a ei se obsrvă piramidele pontine care se prelungesc cu braţele punţii ce formează
pedunculii cerebeloşi mediani ce fac legătura cu cerebelul.
În structura punţii intră două tipuri de substanţă cenuşie:
 Nucleii de origine: nucleii respiratori
 Nuclei omologi măduvei spinării: nucleul motor al nervului trigemen, nucleul motor al
nervului facial, nucleul cohlear al nervului vestibulocohlear, nucleul lacrimomuconazal,
nucleul salivator superior
 Nucleii substanţei reticulate

Substanţa albă a punţii este alcătuită din fascicule ce formează căi ascendente senzitive şi
căi descendente motorii, continuarea celor din măduva spinării şi bulb.



 În punte se închid reflexe importante, cum ar fi: clipitul, salivaţia, masticaţia, seceţia
lacrimală, orientarea globilor oculari în direcţia unor stimuli audivi puternici (nucleul
nervului vestibulocohlear)

c. Mezencefalul
Mezencefalul reprezintă porţiunea din trunchiul cerebral cuprinsă între punte şi diencefal. La
nivelul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius, care leagă ventriculul III de ventriculul
IV. Mezencefalul conţine pedunculii cerebrali, coliculii cvadrigemeni, nucleul roşu şi substanţa
neagră. Comunicarea cu cerebelul se realizează prin pedunculii cerebeloşi superiori.
Pedunculii cerebrali reprezintă două structuri cilindrice formate din fibre ascendente şi
descendente care conectează telencefalul cu celelalte structuri ale encefalului.
Coliculii cvadrigemeni se găsesc pe faţa posterioară şi sunt formaţi din două perechi de
nuclei: coliculii cvadrigemeni superiori şi cei inferiori.
Nucleul roşu se găseşte situat în profunzimea mezencefalului şi conectează emisferele
cerebrale cu cerebelul, fiind implicat în reflexe privind coordonarea motorie şi menţinerea
posturii.
Inferior nucleului roşu, se găseşte substanţa neagră. Aceasta are rolul de a inhiba o serie de
mişcări involuntare.
În mezencefal se găsesc şi nuclei omologi măduvei spinării:
 Nucleul motor al nervului oculomotor
 Nucleul motor al nervului trohlear (patetic)
 Nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-Westfall)

În mezencefal se închid reflexele:

oculocefalogire (îndreptarea capului spre un stimul vizual) – coliculii cvadrigemeni
superiori
acusticocefalogire (îndreptarea capului spre stimuli auditivi) – coliculii cvadrigemni
inferiori
pupiloconstrictor şi de acomodare – nucleul accesor oculomotor
de mişcare a globilor oculari (nervii oculomotor şi trohlear)
de coordonare motorie şi menţinere a posturii – nucleul roşu

Substanţa reticulată
Substanţa reticulată este o reţea complexă de nuclei şi fibre nervoase din trunchiul
cerebral, care funcţionează ca sistem reticular activator ascendent (SRAA) ce are rolul de a
menţine activă scoarţa cerebrală. Porţiuni din substanţa retiulată se găsesc în măduva spinării,
punte, mezencefal şi anumite regiuni ale hipotalamusului şi talamusului. Substanţa reticulată
conţine fibre ascendente şi descendente provenind de la majoritatea structurilor SNC. Nucleii
substanţei reticulate generează un flux continuu de impulsuri, uneori acestea fiind inhibate de alte
regiuni ale encefalului. Principala funcţie a substanţei reticulate este menţinerea trează a scoarţei
cerebrale şi monitorizarea selectivă a a impulsurilor senzitive ajunse al emisferele cerebrale.
SRAA ajută scoarţa cerebrală în selectarea activării anumitor unităţi motorii care vor menţine
tonusul muscular, prin contracţii uşoare şi coordonate ale muşchilor scheletici.
SRAA este sensibilă la schimbările şi traumele suferite de scoarţă. Se consideră că
somnul apare ca urmare a scăderii activităţii în cadrul SRAA prin eliberare unor
neurotransmiţatori. Lovituri la cap, droguri sau diverse boli pot afecta SRAA, ducând la



pierederea conştiinţei. Coma reprezintă o stare de inconştienţă şi delipsă de activitate a SRAA ce
nu poate fi dezinhibată nici măcar de stimuli externi foarte puternici.

Fig. 207 Trunchiul cerebral (vedere posterioară)

1.3 Cerebelul (fig. 208, 209, 210)

Cerebelul ocupă regiunea postero-inferioară a cutiei craniene. Superior este acoperit de
emisferele cerebrale de care este despărţit printr-un sept provenit dintr-o prelungirea dura
materului. Are greutatea de circa 150 g şi o formă ovoidă turtită.
Este format din două emisfere cerebeloase legate între ele printr-o regiune numită vermis.
Suprafaţa cerebelului este brăzdată de şanţuri paralele de adâncimi diferite: ceel superficiale
delimitează lamele, altele mai adânci delimitează lobuli, iar câteva mai profunde delimitează lobi
cerebeloşi. Aceştia sunt în număr de 3:
 Lobul anterior (paleocerebelul)
 Lobul posterior (neocerebelul)
 Lobul floculonodular (arhicerebelul)

Structura internă a cerebelului. La fel ca şi celelalte componente ale sistemului nervos

central, cerebelul este format din substanţa albă şi substanţă cenuşie. Substanţa cenuşie se găseşte
la exterior sub formă de scoarţă cerebeloasă şi la interior, sub formă de nuclei cerebeloşi.
Substanţa albă se găseşte în interior şi are o anumită dispunere, ce formează aşa-numitul arbore al
vieţii (fig. 210).
Substanţa cenuşie:



 Nucleii cerebeloşi (perechi): fastigiali, globoşi, emboliformi şi dinţaţi
Scoarţa cerebeloasă: este alcătuită din 3 straturi de celule:
Extern: stratul molecular, sărac în celule
Intermediar: stratul lui Purkinje, format din celule mari, priforme, cu o dendrită
foarte abundent ramificată în stratul molecular
Intern: granular, bogat în neuroni multipolari

Substanaţ albă:
Fibre de asociaţie: care leagă regiuni din aceeaşi emisferă cerebeloasă
Fibre comisurale: care leagă cele două emisfere între ele
Fibre de proiecţie: aferente şi eferente

Fibrele de proiecţie pleacă şi ajung la cerebel prin pedunculii cerebeloşi superiori, mijlocii şi
inferiori.
Prin pedunculii cerebeloşi superiori pleacă fibre cu originea în nucleii dinţaţi, care ajung la
nucleul roşu, apoi la talamus şi în final la cortexul motor. Aceste fibre au rolul de a realiza
comunicarea prin feed-back cu emisferele cerebrale.
Prin pedunculii cerebeloşi mijlocii ajung la cerebel fibre care sunt implicate în realizarea
mişcărilor voluntare.
Prin pedunculii cerebeloşi inferiori ajung atât fibre vestibulare şi proprioceptive şi pleacă
fibre motorii.
Cerebelul, fiind un organ pus în derivaţie pe toate căile importante senzitive şi motorii, este
perfect informat asupra tuturor stimulilor veniţi din mediul extern şi intern. El stabileşte legături
cu celelalte etaje ale SNC prin aferenţele şi eferenţele enumerate mai sus. Cerebelul reprezintă
unul dintre cele mai interesante modele biologice de conexiune inversă în ceea ce priveşte
controlul activităţii muscualre şi al tonusului muscular.
Având legături strânse cu aparatul vestibular, joacă rol important în funcţia de echilibru.
Extirparea cerebelului nu duce la paralizii, dar prezintă tulburări de echilibru (mers ebrios). Apar
de asemenea tulburări în tonusul muscular (hipotonie sau hipertonie), în efectuarea mişcărilor de
precizie. Practic cerebelul îndeplineşte pe lângă funcţia de echilibru şi funcţia de menţinere a
tonusului muscular şi de coordonare a mişcărilor.

1.4 Diencefalul (creierul intermediar)

Diencefalul este acoperit aproape complet de emisferele cerebrale şi se găseşte în jurul
ventriculului III. Este format din mai multe structuri:
 Talamus
 Metatalamus
 Subtalamus
 Hipotalamus
 Epitalamus

a. Talamusul
Talamusul este o masă ovală formată din substanţă cenuşie şi reprezintă cam 4/5 din masa
diencefalului. Este un organ pereche, situat de o parte şi de alta a ventriculului III, sub
ventriculele laterale.



 Principala funcţie a talamusului este aceea de staţie de releu pentru toate impulsurile
senzitive, exceptând mirosul, care ajung la cortexul cerebral. Regiuni specializate din nucleii
talamici transmit impulsuri spre locaţii precise din lobii telencefalului. Talamusul interpretează
anumite senzaţii.
Cortexul cerebral diferenţiază durerea şi alte senzaţii tactile, în schimb talamusul percepe în
general senzaţiile. Talamusul este, probabil, cel care joacă un rol important în iniţializarea unui
răspuns involuntar la durerea intensă, şi este parţial responsabil de şocul fiziologic care urmează
unor traume puternice.

b. Hipotalamusul
Hipotalamusul, numit astfel după localizarea sa, inferior faţă de talamus, este porţiunea cea
mai joasă a diencefalului. Formează podeaua şi parţial, peretele lateral al ventriculului III.
Conţine o serie de mase de substanţe cenuşie care sunt conectate cu alte regiuni ale sistemului
nervos. Masele acestea formează 3 categorii mari de nuclei: nucleii anteriori, nucleii mijlocii şi
nucleii posteriori. În ciuda dimensiunilor reduse, hipotalamusul îndeplineşte numeroase funcţii
vitale, multe conectate direct sau indirect cu reglarea funcţiei viscerelor. Îndeplineşte deasemenea
funcţie emoţională şi instinctuală. Hipotalamusul acţionează ca un centru nervos vegetativ
accelerând sau încetinind anumite funcţii. Secretă o serie de hormoni, inclusiv cei depozitaţi în
neurohipofiza posterioară.
Principalele funcţii ale hipotalamusului sunt următoarele:
1. Reglare cardiovasculară. Impulsurile plecate din nucleii posteriori ai hipotalamusului
determină creştera presiunii arteriale şi tahicardie. Impulsurile plecate din porţiunea
anterioară a hipotalmusului au efect invers. Impulsurile nu ajung direct la inimă, ci la
centrii cardiovasculari din bulb.
2. Termoreglare. Nucleii specializaţi din regiunea naterioară sunt sensibili la modificarea
temperaturii corpului. Dacă temperatura sângelui arterial care ajunge la acest nivel este
mai mare, hipotalamusul iniţiază impulsuri ce determină pierderea căldurii prin
transpiraţie şi vasodilataţie cutanată. Invers, o temperatură mai mică decât normalul
determină eliberarea de impulsuri ce au rolul de a creşte temperatura corporală, prin
frisoane, contracţia vaselor cutanate şi încetarea transpiraţiei.
3. Reglarea echilibrului apei şi a electroliţilor. Osmoreceptorii hipotalamici monitorizează în
permanenţă concentraţia în elecvtroliţi a sângelui. O concentraţie osmotică ridicată, ca
urmare a unei lipse de apă, duce la eliberarea de ADH. În acelaşi timp centrul setei din
hipotalamus este activat.
4. Reglarea saţietăţii şi a activităţii gastrointestinale. Centrul foamei este o regune
specializată din hipotalamusul lateral care monitorizează glicemia, nivelul sanguin al
aminoacizilor şi al acizilor graşi. Nivelul scăzut al acestor sbstanţe în sânge este parţial
responsabil de senzaţia de foame. Când a fost consumată suficientă hrană, centrul
saţietăţii din regiunea mediană a hipotalamusului inhibă centrul foamei. Hipotalamusul
primeşte deasemenea impulsuri senzitive de la viscerele abdominale şi reglează secreţia
glandulară şi mişcările peristaltice ale tractului digestiv.
5. Reglarea ritmului nictemeral (somn-veghe). Hipotalamusul prezintă atât un centru al
somnului, cât şi unul al veghei care funcţionează împreună cu alte regiuni ale SNC
determinând nivelul activităţii conştiente.



 6. Reglarea activităţii sexuale. Centri specializaţi din regiunea superioară a hipotalmusului
răspund la stimularea sexuală a receptorilor tactili de la nivelul organelor genitale.
7. Reglarea emoţiilor. Un număr de nuclei din hipotalamus sunt asociaţi cu anumite
răspunsuri emoţionale, cum ar fi furia, frica, durerea şi plăcerea.
8. Reglarea funcţiei endocrien. Hipotalamusul produce hormoni care controlează producerea
sau blocarea hormonilor produşi de către hipofiză.

Hipotalamusul este o structură vitală care menţine aproape întreaga homeostazie a

organismului. Disfuncţii ale hipotalamusului pot afecta funcţiile vegetative, somatice sau psihice.
Nu este surprinzător faptul că acest organ este implicat în boli psihosomatice. Insomnia, ulcerul
peptic, palpitaţiile, diareea şi constipaţia sunt puţine dintre simptomele unor dereglări
psihofiziologice.

c. Epitalamusul
Epitalamusul reprezintă porţiunea posterioară a diencefalului care formează plafonul
ventriculului III. Regiunea internă a plafonului formează plexurile coroidiene. În legătură cu
epitalamusul se află glanda epifiză, care se consideră a avea funcţie neuroendocrină.

d. Metatalamusul
Metatalamusul este format din două mase de substanţă cenuşie, numite corpii geniculaţi
laterali (ce conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului vizual) şi cei mediali (ce
conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului auditiv).

Fig. 208 Cerebelul - secţiune sagitală Fig. 209 Cerebelul – vedere anterioară

Fig. 210 Cerebelul – vedere anterioară



 1.5 Telencefalul (emisferele cerebrale, creierul mare) (fig. 211)

Telencefalul reprezintă cea mai mare porţiune din encefal, circa 80%, şi este responsabil
de funcţiile nervoase cele mai înalte, precum memoria şi raţiunea. Telencefalul constă din 2
emisfere (fig. 212), care sunt incomplet separate printr-un şanţ interemisferic. Cele două emisfere
sunt conectate între ele prin mase de substanţă albă numite corpul calos. Fiecare emisferă conţine
o cavitate centrală numită ventricul cerebral lateral care conţine lichid cefalorahidian.

Fig. 211 Emisferele cerebrale – faţa laterală

Fig. 212 emisferele cerebrale - vedere mediană

Cele două emisfere îndeplinesc funcţii diferite. La majoritatea oamenilor, emisfera stângă
controlează gândirea analitică şi aptitudinile verbale, cum a fi cititul, scrisul şi gândirea



matematică. Emisfea dreaptă controlează inteligenţa spaţială şi artistică. Corpul calos conectează
trezirea şi atenţia celor două emisfere şi permite schimbul de informaţii învăţate şi memorate.
Emisferele cerebrale sunt formate din două straturi. Stratul superficial, numit şi cortex
cerebral (scoarţă cerebrală) este format din substanţă cenuşie, având o grosime de 2-4 mm.
Aceasta este pliată, mărindu-se astfel suprafaţa sa totală. Reliefurile scoarţei se numesc
circumvoluţiuni sau girusuri. Sub cortexul cerebral se găseşte substanţ albă.
Suprafaţa convexă a emisferelor cerebrale este brăzdată de 3 şanţuri principale (fig. 213) care
delimitează patru lobi (fig. 214), purtând numele oaselor în dreptul cărora se află:
 Şanţul central Rolando (separă lobul frontal de cel parietal)
 Şanţul lateral Sylvius (separă lobul frontal de lobul temporal)
 Şanţul perpendicular extern (separă incomplet lobul parietal de cel occipital)
Pe faţa internă a emisferelor cerebrale se găsesc deasemenea şanţuri dintre care cel mai
important este scizura calcarină din lobul occipital.

Fig. 213 Lobii telencefalului şi principalele arii ale cortexului



 Fig. 214 Lobii emisferelor cerebrale

Insula (fig. 215, 216, 217) este al cincilea lob al emisferelor cerebrale fiind situat profund. Se
găseşte în profunzimea şanţului lateral fiind acoperit de porţiuni din lobii temporal, parietal şi
frontal.
Structura internă. Emisferele cerebrale au în structura lor substanţă albă şi substanţă cenuşie.
Substanţa cenuşie este dispusă în regiunea bazală a emisferelor cerebrale unde formează nucleii
bazali şi la periferie, unde formează scoarţa cerebrală. Substanţa albă formează o masă compactă
care înconjură ventriculele cerebrale.

Fig. 215 Secţionarea frontală şi transversală a encefalului



Substanţa cenuşie
Nucleii bazali (fig. 216, 217)
Sunt formaţi din corpii striaţi şi claustrum. Corpii striaţi sunt structurile cele mai
proeminente alcătuite dintr-o serie de nuclei: nucleul caudat (situat superior), nucleul lenticular
(putamen şi globus pallidus). Claustrum este o bandă subţire de substanţă cenuşie situată în
apropierea insulei.
Nucleii bazali sunt asociaţi cu alte structuri ale encefalului, în special cu mezencefalul.
Nucleul caudat şi putamenul controlează contracţiile inconştiente ale musculaturii scheletice, cum
ar fi mişcările membrelor superioare din timpul mersului. Globus pallidus reglează tonusul
muscular necesar pentru o serie de mişcări intenţionate. Afecţiuni neurologice sau traume fizice
ale nucleilor bazali cauzează o varietate de disfuncţii motorii, incluzând rigiditate, tremurături şi
mişcări rapide şi necontrolate.

Fig. 216 Secţiune frontală prin encefal

Fig. 217 Secţiune transversală prin encefal



 Scoarţa cerebrală reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos.
Are un volum de 450-500 cm3 şi conţine 14 miliarde de neuroni.
În general, scoarţa este formată din 6 straturi:
 Stratul superficial (molecular) cu celule puţine şi de talie mică, dar bogat în fibre nervoase
 Stratul granular extern format dintr-un număr mare de celule mici
 Stratul piramidal extern conţine celule piramidale de talie mijlocie
 Stratul granular intern cu neuroni de talie mică
 Stratul piramidal intern este format dintr-un număr mare de celule piramidale mari
 Stratul fuziform sau multiform conţine în cea mai mare parte celule în formă de fus dar şi
de alte forme.

Această stratificare nu este uniformă pe întreaga scoarţă. Sunt regiuni în care predomină
stratul granular; altele în care predomină straturile piramidale şi altele în care dezvoltarea
straturilor este proporţională. Varietatea de structură a permis identificarea pe scoarţa cerebrală a
unor zone numite arii legate de anumite funcţii
.
Substanţa albă (fig. 218, 219) a emisferelor este alcătuită din fibre nervoase care pot fi grupate
în 3 categorii:
1. Fibre de asociaţie care leagă între ele regiuni din aceeaşi emisferă cerebrală
2. Fibre de proiecţie sunt cele care vin sau pleacă de la scoarţa cerebrală, stabilind
conexiunile scoarţei cerebrale cu rtajele infeioare ale sistemului nervos central.
3. Fibre comisurale, leagă între ele cele două emisfere cerebrale; o astfel de emisferă este
corpul calos.

Fig. 218 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune sagitală



 Fig. 219 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune frontală

Funcţiile scoarţei cerebrale

Din punct de vedere funcţional, scoarţa cerebrală se împarte în regiuni sau zone. Aceste zone
sunt: zone receptoare, zone efectoare sau motorii şi zone de asociaţie
Zonele receptoare sunt regiuni din scoarţe cerebrală în care căile snzitive specifice aduc
mesaje de la receptorii periferici. Pot fi grupate în zona senzitivă şi zone senzoriale.

Zona senzitivă. Fiecare punct de pe piele este reprezentat printr-un punct de pe scoarţă, dar
reprezentarea se face în mod deosebit pentru fiecare regiune a pielii. Regiunea din scoarţă în care
proiectează fibrele ce alcătuiesc calea sensibilităţii exteroceptive (tactilă, termică, dureroasă) din
piele, precum şi fibrele sensibilităţii proprioceptive (excitaţii aduse de la receptorii din muşchi,
tendoane, articulaţii, oase) constituie aria somestezică (fig. 220). Aceasta este localizată în girusul
postcentral din lobul parietal. În zona senzitivă diferitele segmente ale corpului sunt reprezentate
de sus în jos, cea mai bogată reprezentare o au buzele, limba şi mâna cu degetele, mai ales
degetul mare. Dacă proiecţia senzitivă ar fi desenată, ar reprezenta un om în miniatură –
homunculus senzitiv – răsturnat, mult deformat ca proporţii, în funcţie de numărul receptorilor.
Zonele senzoriale cuprind ariile în care se proiectează fibrele ce aduc informaţiile de la
diferite organe de simţ. Ele cuprind localizările vizuale, auditive, olfactive şi gustative.
Zona centrilor vizuali este localizată în lobii occipitali ai emisferelor mai mult pe faţa internă,
de o parte şi de alta a scizurii calcarine. Aici se proiectează fibrele nervilor optici şi în acest loc se
produce senzaţia de văz.
Zona centrilor auditivi este localizată în girusul temporal superior pe fiecare emisferă.
Zona centrilor gustativi este localizată în regiunea inferioară a girusului postcentral din lobul
parietal al fiecărei emisfere.
Zona centrilor olfactivi este răspândită difuz în scoarţa lobilor temporali ai emisferelor.



 Zonele efectoare sau motoare sunt regiuni ale scoarţei ce conţin centri nervoşi de la care
pornesc impulsuri motorii. Ariile motorii sunt localizate în girusul precentral din lobul frontal
(fig. 220). Ca şi în zona senzitivă, şi în cea motorie centrii sunt localizaţi de sus în jos, după
silueta răsturnată a corpului. Se formează şi aici homunculus motor, unde mai dezvoltate apar
mâna cu degetele şi capul.
Fibrele motorii care pleacă dintr-o anumită arie cţionează predominant asupra unui grup de
muşchi, dar ele antrenează în acelaşi timp şi alte grupe de muşchi astfel ce mişcarea este ingrată.
Zonele de asociaţie. Acestea ocupă o mare întindere în scoarţa cerebrală. Centrii nervoşi ai
acestor zone asociază acţiunile centrilor senzoriali şi ale celor motori, îndeplinind astfel funcţii
psihice.
Unii dintre aceşti centri conduc acte motorii învăţate în cursul vieţii, omul nu se naşte cu ei, ci şi-i
formează prin educaţie:
Centrul vorbirii este localizat în girusul frontal inferior (aria lui Broca) în lobul
frontal stâng indiferent dacă persoanele respective sunt stângace sau dreptace.
Lezarea ariei produce afazie: vorbirea este suprimată, deşi bolnavul aude şi înţelege
ce i se spune.
Centrul motor al scrierii este localizat tot în lobul frontal, deasupra centrului
vorbirii, în rare cazuri se formează şi în emisfera dreaptă. Lezarea ariei produce
agrafie, bolnavul nu mai poate reda în scris ideile sale.

Alţi centri de asociaţie sunt senzoriali:

Centrul înţelegerii cuvintelor vorbite, care este localizat în vecinătatea ariei auditive, în
girusul temporal superior. Lezarea lui produce surditate verbală, bolnavul găsindu-se în
imposibilitatea de a înţelege sensul cuvintelor pe care le aude.
Centrul înţelegerii cuvintelor scrise este localizat în girusul parietal inferior. Afectarea
acestui centru produce cecitate verbală.

Activitatea nervoasă superioară

La baza activităţii sistemului nervos stă reflexul. Există 2 categorii de reflexe: reflexe cu
care ne naştem (necondiţionate) şi reflexe dobândite (condiţionate).
Reflexe necondiţionate Reflexe condiţionate
Sunt înnăscute, deci se moştenesc Sunt dobândite în cursul vieţii
Au căi preformate Nu au căi preformate
Arcul lor reflex se închide la nivele inferioare Arcul lor reflex se închide la nivelul scoarţei
ale axului cerebrospinal cerebrale
Sunt constante şi invariabile Sunt temporare
Sunt reflexe de specie Sunt reflexe individuale
Ex. vomă, clipit, strănut, supt, prehensil, Ex. scrisul, cititul, mersul pe bicicletă, cântatul
apărare, sexuale etc. la pian, patinatul etc.



 Fig. 220 Aria somestezică principală şi motorie principală

3. Sistemul nervos periferic (SNP)

Sistemul nervos periferic este porţiunea din sistemul nervos situată în afară sistemului nervos
central. Acesta conduce impulsuri spre şi dinspre măduva spinării şi encefal. Acesta este format
din nervi şi ganglioni nervoşi situaţi pe traiectul nervilor.
Nervii (fig. 221) se clasifică în două categorii după localizare:
3.1 Nervi cranieni
3.2 Nervi spinali

Fig. 221 Nervii



Termenii de nerv senzitiv, motor şi mixt fac referire la direcţia în care circulă impulsul nervos
prin nerv. Nervii senzitivi conduc impulsul de la receptori la centrii nervoşi. Nervii motori conţin
fibre care conduc impulsul nervos doar dinspre centrul nervos spre efectori, iar nervii micşti
conţin şi fibre senzitive şi fibre motorii.
3.1. Nervii cranieni sunt în număr de 12 perechi şi sunt de toate trei tipurile
enumerate mai sus.
I. Nervul olfactiv (fig. 222) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor din mucoasa
olfactivă care conduce la cortex informaţii olfactive.

Fig. 222 Nervul olfactiv

II. Nervul optic (fig. 223) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor multipolari din
retină. Are funcţie vizuală.

Fig. 223 Nervul optic

III. Nervul oculomotor (fig. 224) este un nerv motor, format din două tipuri de fibre:
somatice, care se distribuie la muşchii extrinseci globilor oculari (drept superior,



 inferior, intern şi oblic inferior) şi vegetative care se distribuie la fibrele circulare ale
irisului şi ale corpului ciliar. Originea reală a acestor fibre este în mezencefal.
Funcţiile acestui nerv sunt mişcările globilor oculari, pupiloconstricţie, acomodare.

Fig. 224 Nervii oculomotor, trohlear şi abducens

IV. Nervul trohlear (patetic) (fig. 224) este un nerv motor cu origine în mezencefal. Se
distribuie la muşchiul oblic superior al globilor oculari.

V. Nervul trigemen (fig. 225) este un nerv mixt. Fibrele senzitive inervează tegumentul feţei,
iar fibrele motorii inervează muşchii masticatori.

Fig. 225 Nervul trigemen şi ramificaţiile lui

VI. Nervul abducens (fig. 224) are originea în punte, este un nerv motor şi se distribuie
muşchiului drept extern.


 VII. Nervul facial este mixt (fig. 226). Fibrele motorii îşi au originea în punte şi se
distribuie la muşchii mimici (cele somatomotorii) şi la glandele salivare sublinguale şi
submaxilare (nucleul salivator superior) şi glandele lacrimomuconazale (nucleul
lacrimomuconazal)(fibrele vegetative). Fibrele senzitive preiau informaţii de la cele
2/3 anterioare ale limbii.

Fig. 226 Nervul facial

VIII. Nervul vestibulocohlear sau acusticovestibular (fig. 227) este un nerv senzitiv şi
preia informaţii de la receptorii auditivi şi vestibulari din urechea internă.



 Fig. 227 Nervul vestibulocohlear

IX. Nervul glosofaringian (fig. 228) este un nerv mixt. Asigură inervaţia muşchilor faringelui,
sensibilitatea gustativă şi secreţia glandei parotide.

Fig. 228 Nervul glosofaringian

X. Nervul vag (fig. 229) este un nerv mixt care asigură inervarea majoritatea organelor
interne.



 Fig. 229 Nervul vag

XI. Nervul accesor (fig. 230) este nerv motor şi inervează muşchii laringelui şi
sternocleidomastoidieni şi trapezi.
XII. Nervul hipoglos (fig. 230) este motor şi se distribuie musculaturii limbii.

Fig. 230 Nervul accesor şi hipoglos



 3.2. Nervii spinali (fig. 231)

Cele 31 perechi de nervi spinali sunt grupate astfel: 8 perechi cervicali, 12 perechi toracali, 5
perechi lombari, 5 perechi sacrali, 1 pereche cocigieni. Toţi nervii spinali sunt micşti.
Un nerv spinal este alcătuit din:
 O radăcină posterioară senzitivă, pe traiectul căreia se găseşte un ganlgion spinal ce
conţine corpii celulari ai neuronilo senzitivi
 O rădăcină anterioară, motorie.
 Un trunchi care este mixt
 Ramuri:
o Meningeală: mixtă, se distribuie la meninge, vertebre şi ligamente vertebrale .
o Posterioară: inervează musculatura, articulaţiile, pielea şi vasele din regiunea
posterioară a trunchiului
o Anterioară: inervează muşchii şi pielea din regiunea ntro-laterală a corpului.
o Comunicante: sunt în număr de 2 pentru fiecare nerv şi realizează legătura dintre
nervii spinali şi ganglionii vegetativi simpatici.

Ramurile anterioare (excepţie fac cele ale nervilor T2-T12) fuzionează formând plexuri: cervical,
brahial, lombar şi sacral.

Fig. 231 Nervul spinal



 4. Sistemul nervos vegetativ (SNV) fig. 232, 233

Sistemul nervos vegetativ este implicat în menţinerea homeostaziei prin creşterea sau
scăderea activităţii diferitelor organe, ca răspuns la la condiţiile fiziologice. Sistemul nervos
vegetativ este compus dintr-o regiune centrală şi una periferică şi nu este controlat voluntar.
Fibrele nervoase visceromotorii inervează organe a căror activitate nu se găseşte sub control
voluntar. Efectorii care răspund la reglarea vegetativă sunt muşchiul cardiac, muşchii netezi (din
viscere) şi epiteliile glandulare. Aceşti efectori reprezintă porţiuni din organele interne, vasele
sanguine şi alte structuri specializate din alte organe.
Distincţia clasică dintre sistemul nervos vegetativ şi cel somatic se bazează pe faptul că în
cazul primului sistem controlul este doar involuntar, în timp ce în cazul celui de-al doilea există şi
control voluntar. S-a constat că poate fi controlat şi sistemul nervos vegetativ voluntar, spre
exemplu prin yoga.

Fig. 232 Reflex vegetative

Spre deosebire de sistemul nervos somatic, în care impulsurile sunt conduse de-a lungul unui
singur axon de la măduva spinării la sinapsa neuromusculară, calea, în cazul SNV, implică 2
neuroni motori(fig. 233). Primul neuron are corpul celular în susbtanţa cenuşie a encefalului sau
măduvei spinării. Axonul acestui neuron face sinapsă cu un al II-lea neuron situat într-un
ganglion nervos vegetativ. Primul neuron este denumit neuron preganglionar sau presinaptic, iar
cel de-al doilea este denumit neuron postganglionar (postsinaptic). Axonul acestuia din urmă
sinapsează cu celulele efectoare.
Neuronii preganglionari îşi au originea în trunchiul cerebral, diencefal şi în măduva spinării
(C8-L2 şi S2-S4). Ganglionii vegetativi sunt localizaţi în cap, gât şi abdomen (ganglioni
previscerali), deasemena de o parte şi de alta a măduvei spinării (ganglionii paravertebrali).
Originea neuronilor preganglionari şi localizarea ganglionilor contribuie la diferenţierea regiunii
simpatice de cea parasimpatică.



 Fig. 233 Comparaţie dintre reflexul somatic şi cel vegetativ

Sistemul nervos vegetativ simpatic (fig. 234)

Acesta se mai numeşte şi segmentul toracolombar, deoarece neuronii preganglionari
părărăsesc SNC de la nivelul vertebrei T1-L2. Majoritatea neuronilor simpatici sunt separaţi de
cei somatici şi sinapsează în ganglionii paravertebrali.
Deoarece neuronii simpatici preganglionari sunt mielinizaţi şi se văd de culoare albă,
ramura care ajunge la ganglionul simpatic se numeşte comunicantă albă. Unii dintre neuronii
simpatici sinapsează cu neuroni postganglionari situaţi la acelaşi nivel în lanţul paravertebral.
Alţii coboară sau urcă înainte e a sinapsa cu neuronul poastganglionar. Deoarece neuronii
simpatici postganglionari sunt amielinizaţi se văd de culoare gri, ca urmare formează ramura
numită comunicantă cenuşie. Axonii postganglionari din comunicanta cenuşie ajung prin ramura
anterioară sau posterioară a nervilor spinali să inerveze organele efectoare. În trunchiul
ganglionar simpatic, apare divergenţa, neuroni preganglionari sinapsează cu numeroşi neuroni
postganglionari localizaţi la diferite nivele în lanţul paravertebral. Impulsul simpatic care pleacă
din măduva spinării se distribuie divergent la mai mulţi neuroni postganglionari, ce determină un
efect general pe mai mulţi efectori, în acelaşi timp.
Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării în regiunea toracală
superioară străbat lanţul ganglionar paravertebral până la nivelul gâtului, unde sinapsează în
ganglionii cervicali simpatici. Neuronii postgnaglionari de aici inervează musculatura netedă şi
glandel de al nivelul capului şi gâtului.



 Ganglionii periferici
Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării sub nivelul
diafragmului trec prin trunchiul paravertebral, fără a sinapsa. După trunchiul simpatic, aceşti
neuroni formează nervii splahnici. Aceşti neuroni sinapsează în ganglionii periferici, care includ
ganglionii celiac, mezenteric superior şi inferior.
Nervul splahnic mare porneşte din regiunea T4-T9 şi sinapsează în ganglionul celiac.
Neuronii postganglionari inervează stomacul, splina, pancreasul, intestinul subţire şi rinichii.
Nervul splahnic mic sinapsează în ganglionul mezenteric superior. Neuronii
postganglionari inervează intestinul subţire şi colonul.
Nervul splahnic lombar sinapsează în ganglionul mezenteric inferior şi neuronii
postganglionari inervează colonul sigmoid şi rectul, vezica urinară şi organele genitale.

Glandele suprarenale
Glandele suprarenale sunt situate deasupra rinichilor. Fiecare glandă este compusă dintr-o
regiune corticală care secretă hormoni sterorizi şi o regiune medulară care secretă adrenalina şi
noradrenalina. Acestea din urmă sunt eliberate în sânge ca urmare a acţiunii simpaticului.
Regiunea medulară este de fapt un ganglion simpatic modificat, a cărui celule sunt derivate
neuroni simpatici postganglionari. Celulele regiunii medulare sunt inervate de către neuroni
preganglionari cu originea în măduva spinării toracală. Ca urmare a impulsurilor simpatice,
aceste celule eliberează în sânge adrenalină. Efectele adrenalinei sunt complementare cu ale
noradrenalinei, care este eliberată de cătreterminaţiile nervoase postganglionare simpatice.

Fig. 234 Principalii centri vegetativi



 Sistemul nervos vegetativ parasimpatic

Segmentul parasimpatic este cunoscut şi sub denumirea de segment craniosacral, deoarece

neuronii preganglionari îşi au originea în encefal şi măduva sacrală. Aceşti neuroni sinapsează cu
neuronii postaganglionari situaţi în ganglionii previscerali.
Neuronii postganglionari sinapsează cu efectorii. Spre deosebire de simpatic, majoritatea
neuronilor parasimaptici nu străbat nervii spinali. Efectorii cutanaţi (vasele sanguine, glandeel
sudoripare şi muşchii erectori ai firului de păr) şi vasele sanguine din muşchii scheletici primesc
doar inervaţie simpatică.
Patru din cele 12 perechi de nervi cranieini prezintă şi neroni preganglionari
parasimpatici. Aceşti sunt nervul III, VII, IX şi X. Neuronii parasimpatici ai primilor trei nervi
sinapsează cu neuroni postganglionari localizaţi la nivelul capului; neuronii nervului vag
sinapsează în ganglionii previscerali din diferite regiuni ale corpului.
Nucleul dorsal al vagului situat în bulb asigură majoritatea inervaţiei parasimpatice a
corpului (plămâni, inimă, esofag, stomac, aortă, intestinul subţire, ficat, pancreas, intestin gros)
Neuronii preganglionari sacrali inervează jumătatea terminală a intestinului gros, rectul, sistemul
urinar şi reproducător.

În tabelul de mai jos sunt rezumate principalele efecte ale simpatciului şi parasimpaticului:
Efector Efectul simapticului Efectul parasimpaticului
Ochi
Fibrele musculare radiare ale Pupilodilataţie
irisului
Fibrele musculare circulare ale Pupiloconstricţie
irisului
Corpul ciliar Relaxare (pentru vederea la Contracţie (pentru vederea de
distanţă) aproape)
Glandele
Lacrimele - Stimularea secreţiei
Sudoripare Stimularea secreţiei -
Salivare Reduce secreţia, saliva Stimulează secreţia, saliva
vâscoasă apoasă
Stomacale - Stimulează secreţia
Intestinale - Stimulează secreţia
Suprarenale Stimulează secreţia renală -
Inimă
Frecvenţa Stimulare Inhibiţie
Viteza de conducere Stimulare Inhibiţie
Puterea Stimulare -
Vasele sanguine Vasocontricţie, afectează toate Vasodilataţi în unele organe
organele (ex. penis)
Plămâni
Bronhiole Dilataţie Constricţie
Glandele mucoase Inhibarea secreţiei Stimulează secreţia
Tractul digestiv



Motilitate Inhibare Stimulare
Sfinctere Constricţie Relaxare
Ficat Stimularea glicogenolizei -
Adipocite Stimularea hidrolizei -
Pancreas Inhibarea secreţiei exocrine Stimularea secreţiei exocrine
Splină Stimularea contracţiei -
Vezica urinară Relaxarea musculaturii Contracţia musculaturii
Muşchiul erector al firului Stimularea contracţiei -
de păr
Uter Contracţie (în caz de sarcină); -
relaxare (în lipsa sarcinii)
Penis Ejaculare Erecţie



 ANALIZATORII
Legăturile dintre mediul extern şi organism se realizează prin intermediul analizatorilor.
Fiecare analizator este alcătuit din 3 segmente:
I. Segmentul periferic (de recepţie) specializat pentru a capta stimulii şi a-i transforma în
impuls nervos.
II. Segmentul de conducere (intermediar): format din căile nervoase prin care influxul
nervos este transmis la scoarţa cerebrală.
III. Segmentul central, reprezentat prin aria din scoarţa cerebrală la care ajung fibrele căii de
conducere şi în care excitaţia este transformată în senzaţie conştientă.

Proprietăţi generale ale receptorilor

Receptorii sunt structuri specializate care informează sistemul nervos central despre
evenimentele care au loc în mediul extern sau intern al organismului. La nivelul receptorilor,
toate formele de energie ale stimulilor sunt convertite în activitate electrică.
În funcţie de calea folosită pentru transmiterea informaţiei, receptorii sunt împărţiţi în
două categorii:
1. Receptori primari sunt reprezentaţi de terminaţii nervoase libere sau încapsulate ale
neuronilor senzitivi care eliberează direct semnalul sistemului nervos central.
2. Receptori secundari sunt epitelii senzoriale care transmit semnalul prin intermediul
prelungirilor neuronilor senzitivi.

Receptorii, în majoritatea lor, acţionează ca amplificatori de putere ai stimulilor. Acest lucru

permite animalelor să deceleze semnale slabe generate de surse mai îndepărtate.
Stimulii care acţionează asupra receptorilor se diferenţiază între ei prin:
a. Calitate
b. Intensitate
c. Desfăşurare temporară
d. Distribuţie spaţială

Codificarea calităţii stimulilor reprezintă procesul de convertire a informaţiei într-un limbaj

inteligibil sistemului nervos central. Stimulii pot fi de diverse tipuri: mecanici, chimici, electrici.
Identificarea tipului de excitant, deci a calităţii lui, depinde de structura receptorilor. Aceştia
manifestă o acţiune filtrantă asupra excitanţilor, răspunzând intens unui anumit tip de stimul,
numit stimul adecvat (specific), în timp ce, la ceilalţi stimuli de intensitate normală nu răspund.
Spre exemplu, excitantul specific al fotoreceptorilor este radiaţia electromagnetică, la om cu
lungimea de undă cuprinsă între 400 şi 800 nm. Senzaţia provocată de un excitant specific este
bine conturată în conştiinţa noastră şi redă cu exactitate proprietăţile obiectului care o provoacă,
în timp ce senzaţia provocată de stimulii neadecvaţi are un caracter nedefinit.
În funcţie de natura excitantului, receptorii pot fi:
A. Mecanopreceptori: excitanţi mecanici (receptoriii tactili şi de presiune, kinestezici,
receptorii acustico-vetibulari, baroreceptorii din plămâni, organele cavitare, aparatul
cardiovascular).



 B. Chemoreceptori: detectează variaţiile compoziţiei chimice ale mediului (receptorii
gustativi, olfactivi, chemoreceptorii sinusului carotidian şi a arcului aortic,
osmoreceptorii, glucoreceptorii, receptorii pentru aminoacizi).
C. Termoreceptori: răspund la variaţiile de temperatură.
D. Receptorii electromagnetici: celulele cu con şi bastonaş din retină.
E. Receptorii algici (nociceptori): nu prezintă un stimul specific, reacţionează la toate
tipurile de stimuli de intensitate mare.

Codificarea intensităţii stimulilor. La nivelul oricărui receptor intensitatea unui stimul

este codificată sub forma unei amplitudini gradate a potenţialului de receptor. Toţi receptorii
prezintă o caracteristică comună. Când asupra lor acţionează un stimul, acesta va genera la
nivelul unei zone specializate a receptorului (membrană receptivă) un potenţial local datorat
creşterii permeabilităţii pentru Na+. Receptorul modulează frecvenţa impulsurilor în fibra
senzitivă. La nivelul receptorului amplitudinea potenţialului este direct proporţională cu
logaritmul intensităţii stimulului. Dacă se înregistrează simultan amplitudinea potenţialului şi
frecvenţa impulsurilor transmise prin fibra senzitivă se constată că frecvenţa este proporţională
cu amplitudinea potenţialului.
Răspunsul logaritmic al receptorilor le-a extins scara de sensibilitate. Spre exemplu,
urechea umană percepe stimuli a căror intensitate variază de 1012 ori. Dacă receptorul nu ar
răspunde logaritmic, modificările de intensitate ale stimulilor nu ar depăşi câteva sute. Creierul
interpretează semnalul cu antilogaritmul intensităţii stimulilor. În acest fel creierul poate aprecia
intensitatea reală a stimulului.
Codificarea intensităţii stimulului poate fi realizată şi prin sumare spaţială. Cu cât un stimul
va fi mai intens, cu atât numărul receptorilor şi fibrelor senzitive activate va fi tot mai mare.
Aceste semnale sunt interpretate de creier ca fiind produse de stimuli cu intensitate mai mare.
Adaptarea receptorilor
Reprezintă modul în care răspund receptorii atunci când asupra lor acţionează un stimul un
timp îndelungat. În acest sens unii receptori răspund continuu, alţii semanlizează doar variaţiile
intensităţii stimulului. Astfel receptorii pot fi:
Tonici (lent adaptabili) informează continuu creierul asupra stării corpului şi a
relaţiilor lui cu mediul: tactili (discurile Merkel, corpusculii Ruffini), nociceptori,
baroreceptoriii sistemului vascular şi chemoreceptorii corpusulului carotidian, vizuali.
Fazici (rapid adaptabili): informează creierul despre începutul şi terminarea acţiunii
unui stimul: Meisnner (vârful degetelor, buzelor), olfactivi, gustativi au rol în
prevederea stării viitoare a corpului după câtea secunde sau minute. Adaparea este
diferită de oboseală.

Codificarea temporală a stimulilor. Această calitate este prezentă în cadrul receptorilor

tonici prin prezenţa unor impulsuri în receptor pe toată durata acţiunii stimulului. În cadrul
receptorilor fazici se constată semnalizarea începutului (on) sau sfârşitului (off) sau începutului şi
sfârşitului (on/off) acţiunii unui stimul, deci a variaţiei intensităţii stimulului.
Codificarea distribuţiei spaţiale a stimulilor. La nivelul scoarţei cerebrale există o
somatotopie riguroasă a zonelor corpului. Astfel fiecare suprafaţă prezintă o topografie riguroasă,
încât ori de câte ori se excită neuronii dintr-o zonă corticală, senzaţia va fi raportată la zona
receptoare care transmite semnalul. În privinţa excitanţilor sonori poziţia spaţială a acestora este
codificată temporar. Interpretarea se face la nivelul creierului pe baza decalajului de timp al



excitării celor 2 urechi. Localizarea sursei sonore se face şi pe baza diferenţei de sonoritate a
sunetelor percepute de cele 2 urechi. Aceste mecanisme funcţionează la frecvenţă mai mare de
3000 Hz, deoarece capul funcţionează ca o barieră în calea vibraţiilor acustice cu frecvenţă mare.

1. Analizatorul cutanat
Segmentul periferic se găseşte în piele, fiind reprezentat de exteroreceptorii de la acest nivel.
Pielea (Fig. 235):
- este de natură conjunctivo-epitelială
 are o întindere de 1,5 m2 şi o grosime variabilă, între 1 şi 4 mm, de la o regiune la alta.

Figura 235 Structura pielii

Structura pielii:
epidermul (Fig. 236):
o pătura cornoasă: complex de straturi epiteliale pavimentoase stratificate
keratinizate
stratul transparent (lucid): celule poliedrice
stratul cornos: celulele sunt moarte, conţin keratină şi au aspect
solzos. Straturile cele mai superficiale se desprind, fenomen numit
exfoliere (descuamare). Epiderma este într-o continuă regenerare.
Pătura cornoasă nu prezintă vase sanguine şi nici terminaţii
nervoase.
o pătura mucoasă (corpusculul mucos Malpighi): prezintă mai multe straturi
celulare. Stratul profund are rolul de a genera noi celule, în locul celor
exfoliate. Unele celule produc melanina, cu rol de protecţie contra radiaţiei
solare.
dermul: este un ţesut conjunctiv; are o grosime de 300 μm - 3 mm.



 o Stratul papilar: fibre elastice şi de colagen. Formează papilele dermice
responsabile pentru dermatoglife, respectiv amprente digitale. Conţine
capilare sanguine şi limfatice şi terminaţii nervoase.
o Stratul reticular: reţea de fascicule de fibre elastice şi de colagen, dispuse
în toate sensurile. Conţine vase limfatice şi sanguine, precum şi trunchiuri
nervoase, ce formează plexul superficial cutanat.
hipodermul: este format din ţesut conjunctiv lax şi celule adipoase. Conţine
glomerulii glandelor sudoripare, bulbii firelor de păr, vase sanguine, limfatice şi
terminaţii nervoase libere sau încapsulate.

Figura 236 Epidermul

Producţiile pielii
cornoase:
o părul (Fig. 237)
o unghiile (Fig. 238)
glandulare (Fig. 239):
o glandele sebacee
o glandele sudoripare

Părul
 producţie cornoasă filiformă:
rădăcină:
la bază prezintă o porţiune mai dilatată numită bulbul părului în
care pătrunde papila părului cu rol în hrănirea şi inervarea lui.
foliculul pilos:
o teaca epitelială internă



 o teaca epitelială externă
o teaca fibroasă
tulpina:
o măduvă
o regiunea corticală: celule cu pigmenţi ce dau culoarea
părului
o epidermicula (cuticula): keratină

Unghia
 producţia cornoasă dispusă pe partea dorsală a vârfului degetelor
 aspect de lamă subţire:
corpul unghiei. Sub corp se găseşte patul unghiei (epiderma) şi dermul unghiei
rădăcina unghiei: regiunea sa terminală formează matricea prin care unghia creşte
continuu.

Figura 237 Firul de păr Figura 238 Structura unghiei

Glandele sudoripare
 glande tubuloase, glomerulare:
glomerul (înconjurat de capilare) ce are celule epiteliale secretoare
canal sudoripar ce se deschide la exterior prin por
au rolul de a produce transpiraţia

Glandele sebacee
 sunt glande acinoase, ce se deschid la baza firului de păr
 produc sebumul cu rol de protecţie a pielii



 Figura 239 Glandele tegumentare

Funcţiile pielii

 protecţie contra microbilor, loviturilor, radiaţiei solare, contra lichidelor şi gazelor, contra
dezhidratării.
 Respiraţie: în 24 h pielea unui adult elimină circa 4l CO2.
 Excreţie: realizată prin glandele sudoripare
 Termoreglare: când temperatura mediului este ridicată apare vasodilataţie la nivelul pielii;
când temperatura scade apare vasoconstricţie
 Depozit: pentru lipide (în ţesutul adipos) şi pentru sânge (o parte din volumul sanguin
stagnant)
 Metabolică: apă şi electroliţi (transpiraţie), produce melanina, vitamina D şi histaminele.
 Absorbţie: funcţie utilizată pentru unguente
 Sensibilitate: îndeplinită de receptorii situaţi în piele.

Piele reprezintă segmentul periferic al analizatorului cutanat, prin terminaţii nervoase

(dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali sau ai nervilor senzitivi cranieni) care se
termină liber sau în corpuscului tactili.
Sensibilitatea cutanată (Fig. 240):
tactilă
termică
dureroasă

Sensibilitatea tactilă:
 mai dezvoltată pe faţa volară a palmei:
corpusculii Meissner şi Merckel (pentru atingere)
corpusculii Vater – Pacini (pentru presiune)
Sensibilitatea termică:



 corpusculii Krause (pentru rece)
corpuscuii Ruffini (pentru cald)

Sensibilitatea dureroasă: terminaţii nervoase libere din epiderm

Segmentul de conducere:
Protoneuronul: ganglionul spinal/ganglionul nervului cranian senzitiv
Deutoneuronul: coarnele posterioare ale măduvei spinării sau în nucleii Gall şi Burdach
din bulbul rahidian.
Tritoneuronul: talamus.

Segmentul central: la nivelul scoarţei cerebrale, în girusul postcentral din lobul

parietal. Există două arii somestezice: SI şi SII. SI primeşte semnale specifice. Există la nivelul
ei şi o separare topografică a sensibilităţii kinestezice de cea tactilă. SII primeşte semnale din aria
SI precum şi de la nucleii talamusului de pe ambele jumătăţi corporale. Aria asociativă somatică
se găseşte posterior ariei somestezice principale, cu rol în descifrarea semnalelor senzoriale
primite de SI. Excitarea electrică a ariilor asociative determină apariţia unor senzaţii somatice
complexe: simţirea unui obiect. Extirparea ariilor asociative determină imposibilitatea
recunoaşterii obiectelor prin pipăit. Extirparea unilaterală a ariilor asociative are ca rezultat
uitarea unei părţi a corpului: amorfosinteză.

Durerea îndeplineşte o funcţie de protecţie indispensabilă vieţii normale, informând

organismul despre apariţia în mediul de viaţă a unor agenţi nocivi care compromit integritatea şi
funcionarea sa normală. În funcţie de locul de origine şi calitatea durerii, aceasta poate fi:
durere somatică:
superficială:
iniţială
tardivă

profundă: ţesut conjunctiv, oase, articulaţii, crampe muscualre,

migrene
durere viscerală (Fig. 241): caracter difuz, apare în viscere, produsă de calculi
biliari, ulcere, apendicită

Receptorii algici sunt terminaţii nervoase libere, diferite de mecanoreceptori sau

termoreceptori specifici, fiind mielinizate sau nemielinizate. Un stimul nociv generează o
senzaţie dureroasă dublă. O durere rapidă localizabilă şi o durere lentă, de arsură, care apare cu o
latenţă mai mare. Densitatea receptorilor algici este foarte mare în tegument, cu o capacitate mare
de discriminare a localizării senzaţiilor dureroase, spre deosebire de viscere, unde densitatea
receptorilor este ami mică, durerea având un caracter dfuz..

Adaptarea receptorilor algici

Aceştia nu se adaptează deloc sau aproape deloc. Odată cu creşterea intensităţii stimulului
creşte şi intensitatea senzaţiei dureroase (hiperalgezia – creşterea sensibilităţii receptorilor
dureroşi). Excitantul este orice stimul de intensitate ridicată. Aceşti stimuli determină apariţia la
nivelul ţesuturilor a unor substanţe chimice, precum: bradichinina, histamina, serotonina,
prostaglandine, acizi, ioni de potasiu în exces, acetilcolina, enzime proteolitice, care determină


excitarea receptorilor algici. Aceste substanţe pot fi izolate din ţesuturile lezate şi, dacă sunt
injectate în doze mici, determină apariţia senzaţiilor dureroase. Durerea viscerală este
determinată de distensia organelor cavitare, spasme, leziuni chimice ale suprafeţei viscerale,
anoxie.
Există zone insensibile la durere: parenchimul hepatic, alveolele pulmonare. Capsula
hepatică şi canalele biliare sunt foarte sensibile la durere. Semnalele dureroase sunt transmise
prin fasciculele spinotalamice antero-laterale, precum şi prin fasciculele spinoreticulate.
S-a constatat că înlăturarea scoarţei cerebrale nu înlătură durerea, ceea ce înseamnă că
senzaţiile dureroase apar şi în zona subcorticală. Se consideră că scoarţa cerebrală intervine în
interpretarea calităţii durerii, etajele subcorticale în percepera informaţiei dureroase.
În cazul durerii viscerale poate apărea şi durerea raportată, adică durerea produsă la
nivelul unu organ visceral pe care o raportăm şi în zone corporale externe. La nivelul măduvei
spinării, primul neuron al sensibilităţii viscerale sinapsează cu acelaşi deutoneuron cu care
sinapsează şi primul neuron care aduce semnale dureroase dintr-un dermatom.

Sistemul analgezic al creierului

Modul în care fiecare subiect reacţionează la durere este diferit. Acest lucru se datorează
capacităţii creierului de a controla eferenţele dureroase, prin activarea sistemului analgezic.
Acesta prezintă 3 componente majore, 2 situate în trunchiul cerebral, iar a treia în coarnele
posterioare ale măduvei spinării. Prin activarea acestui sistem, se reduce cantitatea de mediator
chimic eliberat de primul neuron al sensibilităţii dureroase. S-a constat că injectarea de morfină
are un puternic efect analgezic, acţionând prin acest sistem analgezic al creierului. Plecând de la
această constatare, s-a presupus existenţa în organism a unor substanţe naturale asemănătoare
morfinei. S-au descris peste 18 compuşi de acest fel: β-endorfina, metencefalina, dimorfina etc.

Figura 240 Receptorii din tegument



 Figura 241 Durerea viscerală raportată

2. ANALIZATORUL KINESTEZIC

Receptorii analizatorului kinestezic, numiţi proprioreceptori, sunt situaţi în muşchi,

tendoane, articulaţii, periost, ligamente (Fig. 242).
Receptorii kinestezici din periost şi articulaţii sunt corpusculii Vater-Pacini, identici cu
cei din piele. Sunt sensibili la milşcări şi modificări de presiune.
Corpusculii neurotendinoşi Golgi sunt situaţi la joncţiunea muşchi-tendon. Un corpuscul
Golgi este alcătuit din mai multe fascicule tendinoase, formate din fibre puţin dense, scurte şi
celule tendinoase mari şi numeroase. Fasciculele sunt înconjurate de o capsula subţire
conjunctivă, căptuşită de celule capsulare. În corpuscul pătrund 1-3 fibre mielinice care, la
intrare, pierd teaca de mielina şi se termină în formă de disc ce îmbracă fasciculele tendinoase.
Terminaţiile nervoase sunt excitate de întin-derea puternică a tendonului.
Corpusculii Rufini sunt situaţi în stratul superficial al capsulei articulare şi receptionează
informaţii în legatură cu poziţia şi mişcările din articulaţii.
Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit
sensibilitatea dureroasă articulară, cauzată de amplitudinea excesivă a mişcării.
Fusurile neuromusculare sunt diseminate printre fibrele musculare striate, faţă de care
se află în paraIel. Sunt excitate de tensiunea dezvoltată în timpul contracţiei musculare. Fusurile
neuromusculare sunt formate din 5-10 fibre musculare modificate numite fibre intrafuzoriale,
conţinute într-o capsulă conjunctivă. Fibrele musculare intrafuzoriale sunt de 2 tipuri: fibre cu sac
nuclear şi fibre cu lanţ nuclear. Fibrele cu sac nuclear sunt lungi şi groase şi prezintă 2 aspecte
diferite: spre polii fibrei, în zonele polare, striaţiunile se păstrează iar nuclei se află în şir central.
Porţiunea centrală a fibrei (zona ecuatorială) este mult dilatată, fară striaţiuni, necontractilă şi
conţine 40-50 nuclei.



 Fibrele cu lanţ nuclear, subţiri şi scurte, au calibru uniform, păstrează striaţiunile iar
nucleii sunt aşezaţi în şir pe toată lungimea lor. Conţin miofibrile mai puţin numeroase.
Fusurile au inervaţie senzitivă şi motorie:
a. Inervaţia senzitivă este asigurată de dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionul
spinal. Unele dintre aceste terminaţii dendritice se numesc anulospirale şi se rulează în jurul
ecuatorului fibrelor cu sac nuclear, altele numite "în floare" se termină pe ecuatorul fibrelor cu
lanţ nuclear.
b. Inervaţia motorie este asigurată de axonii neuronilor γ (gama) din cornul anterior al
măduvei.
Recepţia kinestezică se realizează la nivelul proprioreceptorilor care sunt excitaţi mecanic
de presiunea sau tracţiunea exercitată asupra lor. Pe baza informaţiilor culese de la aceştia, cât şi
de la nivel cutanat, centri corticali sunt conştienţi, în fiecare moment, de pozitia în spaţiu a
părţilor corpului şi de mişcările efectuate la nivelul articulaţiilor. Analizatorul kinestezic,
împreună cu cel cutanat, iau parte la elaborarea senzaţiilor somatice. O altă funcţie a
analizatorului kinestezic este de menţinere a tonusului muscular şi a posturii corpului. La
realizarea acesteia concură şi analizatorul vestibular, vizual şi cutanat.
Primele două segmente ale analizatorului kinestezic au fost descrise la anatomie.
Segmentul cortical este reprezentat tot la nivelul ariilor somestezice I şi II, încât proiecţia
sensibilităţii dermatoa-melor se suprapune, în general, cu a miotoamelor. Se realizeaza aici o arie
senzitivo-motorie care pune în acord efectuarea comenzii motorii corticale, cu ştirile sosite pe căi
proprioceptive, privind modul în care aceasta este executat de muşchii respectivi. O parte din
informaţia kinestezică este condusă prin fasciculele Goll şi Burdach, spre talamus şi scoarţă, unde
devine imediat conştientă. O altă parte este condusă prin fasciculele spino-cerebeloase, la cerebel
care, dupa o prelucrare, o transmite la talamus şi de aici ajunge la cortexul senzitivo-motor (vezi
controlul motilităţii voluntare). Rezultă că analizatorul kinestezic joacă cel puţin trei roluri
majore:
În elaborarea de către scoarţă a senzaţiei somatice.
În reglarea tonusului muşchilor şi a posturii corpului.
În controlul motilităţii voluntare.
Analizatorul kinestezic nu realizează singur aceste mari funcţii. Rolul său este de a furniza
creierului informaţii prelucrate de la aparatul locomotor. Pe baza acestora, este elaborată
comanda motorie, se reglează tonusul muscular şi postura, se efectuează controlul asupra
îndeplinirii comenzii voluntare. Altfel spus, analizatorul kinestezic reprezintă o importantă
componentă de feedback a mecanismului ce reglează activitatea motorie somatică.

Figura 242 Receptorii analizatorului kinestezic



3. ANALIZATORUL OLFACTIV
Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori care ocupă partea postero-
superioară a foselor nazale (Fig. 243). Epiteliul mucoasei oIfactive este format din celule de
susţinere, celule bazale (cu înălţime mică) şi celule sensitive bipolare. Celulele senzitive bipolare
reprezintă în acelaşi timp receptorul şi I neuron. Ele au dendrita orientată printre celulele de
susţinere şi se termină cu o veziculă prevăzută cu cili. Cilii au o mare densitate - 10 000/mm2. Ei
măresc suprafaţa receptoare a veziculelor care sunt adevărate traductoare fiziochimice cu rol în
codificarea mesajului olfactiv. Axonii celulelor bipolare for-mează nervii olfactivi (10-20) care
străbat lama ciuruită a etmoidului şi se termină în bulb, făcând sinapsă cu neuronii mitrali
multipolari de la nivelul bulbului olfactiv. Această sinapsă este de tip glomerular. Neuronii
murali din bulbul olfactiv reprezintă cel de-al II-lea neuron al căii olfactive. Axonii lor formează
tractul olfactiv care se termină prin trigonul olfactiv de la care pleacă stria olfactivă medial şi
laterală, delimitând substanţa perforată anterioar. Axonii celui de al II-lea neuron ajung la
cortexul olfactiv primar (substanţa perforată anterioară şi nucleii septului pelucid). Prelungirile
neuronilor din cortexul olfactiv primar se termină în aria entorinală care constituie cortexul
olfactiv secundar. Calea olfactivă este singura cale senzorială care nu are legături directe cu
talamusul.
Mirosul este unul din simţurile speciale ale omului şi animalelor. Senzaţia de miros ajută
la procurare a şi selectarea hranei, previne pe animal de eventualii duşmani, contribuie la găsirea
şi recunoaşterea partenerului sexual, favorizează reflexele secretorii digestive, permite evitarea
locurilor cu aer viciat etc.
Omul poate distinge mii de mirosuri diferite (3000-4000). Există un număr de peste 50 de
mirosuri primare sau fundamentale din a căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta
întreaga diversitate de senzaţii olfactive.
Principalele mirosuri primare sunt mirosul înţepător, mirosul putrid, mirosul de camfor,
de mosc, mirosul eteric, mirosul de flori şi mirosul mentolat. Corespunzător fiecărui tip de miros
primar există câte un tip diferit de receptori olfactivi care reactionează cu predilecţie la anumite
substanţe chimice. Unii contestă totuşi existenţa receptorilor specifici de miros.
Pentru a produce miros, o substanţă trebuie sa fie volatilă şi să se dizolve în lichidul
vâscos ce acoperă mucoasa olfactivă. Acuitatea olfactivă a omului este de mii de ori mai slabă ca
a mamiferelor. Perceperea mirosurilor este cu atât mai bună cu cât interacţiunea dintre substanţa
mirositoare (odorantă) şi receptorii olfactivi se face mai brusc şi durează un timp mai scurt. Dacă
acţiunea substanţei odorante se prelungeşte în timp, senzaţia de miros diminuă până la dispariţie.
Aceasta reprezintă adaptarea receptorilor de miros. Pentru a evita acest fenomen, animalele
prezintă instinctiv un comportament special de adulmecare, cu inspiraţii bruşte, scurte şi repetate,
însoţite de rotaţii ale capului în diferite direcţii, precizând cu exactitate despre ce miros este vorba
şi dincotro vine.
Adaptarea receptorilor este specifică numai pentru mirosul respectiv. Dacă în momentul
adaptării mirosului pentru un parfum, oferim subiectului un altul, acesta simte imediat mirosul
nou. Sensibilitatea receptorilor olfactivi ai omului este diferită pentru diferite substanţe. O
sensibilitate foarte mare o avem pentru mercaptan, pe care îl simţim chiar la concentraţii de
1X10-10 mg la 1 m3 aer! De aceea, mercaptanul se amestecă în proporţii infime cu gazul metan,
servind ca semnal de avertizare în caz de fisuri ale reţelei de distribuţie a gazelor.
În urma interacţiunii dintre substanţa odorantă şi receptorii olfactivi, se naşte un potenţial
receptor care se transmite spre centrii olfactivi corticali şi subcorticali unde ia naştere senzaţia de
miros. S-a stabilit că prin fibrele tractului olfactiv circulă continuu potenţiale electrice, a căror
grupare pe frecvenţe şi serii de impulsuri, este interpretată de centrii corticali drept senzaţii


particulare de miros.Testarea acuităţii olfactive se numeşte olfactometrie. Acuitatea olfactivă este
cu atât mai mare cu cât subiectul percepe un miros la o concentraţie cât mai mică a substanţei în
aerul inspirat. Unele substanţe, ca amoniacul pot fi mirosite şi cu ajutorul terminaţiilor senzitive
ale nervului trigemen. De aceea, persoanele care şi-au pierdut mirosul în urma atrofierii mucoasei
olfactive, pot percepeîin con-tinuare mirosul de amoniac. Dispoziţia mirosului seîinsoţeşte şi de
tulburări ale gustului.

Figura 243 Receptorii analizatorului olfactiv

4. ANALIZATORUL GUSTATIV
Receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori, reprezentaţi de mugurii gustativi,
situaţi la nivelul papilelor gustative. Mugurii gustativi (Fig. 244) sunt formatiuni ovoidale
formate din:
celule de susţinere
celule senzoriale care sunt în număr de 5-20 pentru fiecare mugur gustativ. La
polul apical al celulei senzoriale se găseşte câte un microvil, care pătrunde în porul
gustativ al mugurelui. La poIul bazal al celulelor gustative sosesc terminaţii
nervoase ale nervului facial, gloso-faringian şi vag (Fig. 246).
Nervul facial preia excitaţiile gustative de la corpul limbii, nervul glosofaringian,
excitaţiile de la rădăcina limbii, iar nervul vag, excitaţiile din regiunea depresiuni situate între
rădăcina limbii şi epiglota. Protoneuronul căii gustative se află în cazul nervului facial la nivelul
ganglionului geniculat, iar la nervii glosofaringian şi vag, la nivelul ganglionului inferior. Axonul
primului neuron ajunge la nucleul solitar din bulb unde se află cel de-al II-lea neuron al căii
gustative. Axonul celui de-al II-lea neuron se încrucişează şi ajunge Ia talamus, unde se află cel
de-al III-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează în aria gustativă plasată în partea inferioară a
girului postcentral. Gustul este un simţ special, care permite selectarea hranei, evitarea
alimentelor alterate sau caustice, participând la elaborarea unor reflexe secretorii digestive.
Pentru a fi gustate, substanţele chimice din alimente trebuie să se dizolve în saliva ce scaldă
receptorii gustativi. Aceştia sunt chemoreceptori ce interacţionează specific cu substanţele sapide.



 Figura 244 Receptorii gustativi

Calităţile gustului. Omul poate distinge câteva sute de gusturi. Fiecare tip de senzaţie
gustativă rezultă din combinarea a cel puţin patru senzaţii gustative primare sau fundamentale,
cărora Ie corespund patru tipuri de receptori gustativi (Fig. 245):
1. Senzatia de dulce. Este dată de numeroase cIase de substanţe între care zaharurile. Intensitatea
senzaţiei de dulce variază de la o substanţă la alta. Astfel, zaharina, un produs sintetic, este de
600 ori mai dulce ca zahărul. Receptorii gustativi pentru dulce sunt situaţi, în special, spre vârful
limbii.
2. Senzaţia de sărat, provocată de sărurile metalelor alcaline şi în special de către NaCI.
Receptorii gustativi pentru sărat sunt situaţi mai ales pe faţa dorsală, spre vârful limbii.
3. Senzaţia de acru (acid) este dată de acizii organici şi anorganici. Este proporţională cu tăria
acidului. Receptorii senzaţiei de acid sunt situaţi pe marginile limbii.
4. Senzaţia de amar este provocată de substanţe diverse, ca nicotina, cafeina şi chinina.
Receptorii pentru amar sunt situaţi la baza limbii, la nivelul papilelor circumvalate.
Fiecare tip de receptor gustativ răspunde la cel puţin 2 tipuri de substanţe sapide,
proprietate ce permite potenţarea gusturilor prin combinarea de dulce cu sărat etc. Un rol în
recepţia gustativă îl au laringele şi epiglota, precum şi receptorii tactili şi termici din mucoasa
bucală. Substanţele sapide excită receptorii de gust, producând apariţia unui influx nervos ce se
propagă pe calea gustativă spre centrii corticali ai gustului din lobul parietal. Aici ia naştere
senzaţia de gust. Ca şi senzaţiile olfactive, cele de gust se adaptează rapid. Gustul unui aliment
ingerat îl simţim cel mai bine la primul contact cu acesta. Prin adaptare, acuitatea gustativă scade
foarte mult. Dacă vrem să repetăm degustarea trebuie sa intercalăm o altă substanţă sau să
deplasăm mereu alimentele în cavitatea bucală, punându-le în contact cu alţi receptori.



 Importanţa gustului. Omul îşi poate alege alimentele după preferinţe şi după trebuinţe.
Se ştie că atunci când organismul e lipsit de sare, apare impulsul de a consuma preferenţial
alimente sărate. Acest comportament alimentar este foarte evident la erbivore. Acestea ling sau
chiar rod zidăria caselor, dacă nu au suficientă sare în dietă. Senzaţiile gustative pierd foarte mult
din intensitate şi varietate în lipsa celor olfactive asociate. Împreună cu olfacţia, gustul are şi o
componentă emoţională, contribuind la elaborarea unor stări afective complexe de plăcere şi
neplăcere.

Figura 245 Localizarea perceperii gusturilor fundamentale

Figura 246 Calea de conducere a sensibilităţii gustative



5. ANALIZATORUL VIZUAL
Analizatorul vizual este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc receptori sensibili
pentru radiaţiile luminoase, căile de transmitere şi zonele de proiecţie corticală unde se face
analiza şi sinteza informaţiilor. Globul ocular, de formă aproximativ sferică, este situat în orbită
(Fig. 249). Între globul ocular şi peretele osos al orbitei se află o capsulă adipoasă în care se
găsesc muşchii extrinseci (striaţi) ai globilar oculari (vezi cursul despre muşchi).

Figura 249 Globul ocular

Globul ocular este format din trei tunici concentrice şi din medii refringente:
Tunica externă este fibroasă şi formată din 2 porţiuni inegale: posterior se află sclerotica şi
anterior, corneea:
Corneea este plasată în partea anterioară, este transparentă, neavând vase
sanguine, dar conţine terminaţii nervoase libere.
Sclerotica este o tunică opacă. Pe sclerotică se inseră muşchii extrinseci globului
ocular. La nivelul polului posterior este perforată de fibrele nervului optic.
Sclerotica este constituită din ţesut conjunctiv dens.
Tunica medie este situată înăuntrul tunicii externe şi prezintă 3 segmente care, dinspre
partea posterioară spre cea anterioară sunt:
Coroida se întinde posterior de ora seratta care este limita dintre coroidă şi corpul
ciliar. Posterior este prevăzută cu un orificiu prin care iese nervul optic. Este bine
vascularizată, având rol nutritiv.
Corpul ciliar se află imediat anterior orei seratta şi prezintă, în structura sa,
procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Muşchiul ciliar este format din fibre radiare şi
circulare care au rol în acomodarea vederii prin ligamentul suspensor al
cristalinului (Zonula lui Zinn). Procesele ciliare, în număr de 60-80, sunt alcătuite
din aglomerări capilare cu rol în secreţia umorii apose.
Irisul este o diafragmă în faţa anterioară a cristalinului; în mijloc prezintă un
orificiu numit pupilă. Culoarea, aspectul şi structura irisului variază de la un
individ la altul. . Un număr mare de celule pigmentare realizează culoarea brună,
în timp ce o cantitate mică de pigment determină culoarea albastră. În stroma
irisului, în jurul orificiului pupilar se găsesc fibre musculare netede orientate
circular şi radiar. Irisul are rolul unei diafragme ce permite reglarea cantităţii de
lumină ce soseşte la retină.


 Tunica internă este reprezentată de retină. Fig. 250 Ea este membrana fotosensibilă,
responsabilă de recepţia şi transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din
punct de vedere morfologic şi functional i se disting două regiuni: retina vizuală sau
partea optică şi retina oarbă, fără rol în fotorecepţie, numită şi retina iridociliară, datorită
raporturilor ei cu irisul şi corpul ciliar. Retina vizuală se întinde posterior de ora seratta şi
prezinta două regiuni importante:
Pata galbena (macula luteea), situată în dreptul axului vizual. La nivelul ei se
găsesc mai muIte conuri decât bastonaşe. În centrul maculei luteea se află o
adâncitură de 1,5 mm2 – foveea centralis - în care se găsesc numai conuri.
Pata oarbă (papila optica), situată medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă
locul de ieşire a nervului optic din globul ocular şi de intrare a arterelor globului
ocular. În pata oarba nu există elemente fotosensibile.
În structura retinei se descriu 10 straturi, în care se întâlnesc trei feluri de celule
funcţionale, aflate în relaţii sinaptice - celule fotoreceptoare, cu prelungiri în formă de con şi de
bastonaş, celulele bipolare şi celulele muItipolare.
În afară de acestea se mai găsesc celule de susţinere şi celule de asociaţie. Cele 10 straturi
dinspre coroidă spre interiorul globului ocular sunt:
1. epiteliu pigmentar;
2. stratul conurilor şi bastonaşelor, alcătuit din segmentele externe ale celulelor vizuale cu
conuri bi bastonaşe;
3. membrana limitantă externă;
4. stratul granular extern care cuprinde corpul celulelor vizuale;
5. stratul plexiform extern care reprezintă sinapsa dintre celulele vizuale şi celulele
bipolare;
6. stratul granular intern, format din corpul celulelor bipolare;
7. stratul plexiform intern, realizat de sinapsele dintre celulele nervoase bipolare şi
celulele ganglionare;
8. stratul ganglionar sau stratul celulelor multipolare;
9. stratul fibrelor nervului optic, format din axonii celulelor multipolare;
10. membrana limitantă internă.

Figura 250 Straturile retinei



 Celulele cu bastonaşe (Fig. 251) sunt celule nervoase modificate, în număr de circa 125
milioane. Sunt mai numeroase spre periferia retinei optice, în macula luteea numărul lor este mic,
iar in foveea centralis lipsesc. Bastonaşele sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină slabă.
Mai muIte celule cu bastonaşe fac sinapsă cu o celulă bipolară şi mai multe celule bipolare fac
sinapsă cu o celulă multipolară, deci la o celulă muItipolară corespund circa 90-180 celule cu
bastonaşe.

Celulele cu conuri (Fig. 251), de asemenea, celule nervoase modificate, în număr de 6-7
milioane, sunt mai numeroase în macula luteea; în foveea centralis există numai celule cu conuri.
Fiecare celulă cu con face sinapsă cu o singură celulă bipolară, iar aceasta cu o singură celulă
multipolară. Conurile sunt adaptate pentru vederea diurnă, colorată, la lumină intensă.

Figura 251 Celulele cu con şi bastonaş

Mediile refringente fig. 252 sunt reprezentate de:

corneea transparentă,
umoarea apoasă,
cristalinul
corpul vitros.
Aceste medii au rolul de a refracta razele de lumină.
Cristalinul are forma unei Ientile biconvexe, transparente, localizată între iris şi corpul
vitros. La periferie este învelit de o capsulă de natură elastică, numită cristaloidă. Cristalinul este
menţinut la locul său printr-un sistem de fibre care alcătuiesc ligamentul suspensor sau zonula lui
Zinn. Cristalinul nu conţine vase sangvine, limfatice şi nervi, nutriţia sa făcându-se prin difuziune
de la vasele proceselor ciliare.
Umoarea apoasă este un lichid incolor, ce se formează printr-o activitate secretorie a
proceselor ciliare. Ea trece iniţial în compartimentul posterior al camerei anterioare, delimitată
între iris şi cristalin, apoi prin pupilă trece în compartimentul anterior al camerei anterioare dintre
iris şi cornee. De la acest nivel prin canalul Iui Schlemm se resoarbe în venele sclerei.



 Între cantitatea de umoare apoasă formată şi cea resorbită în venele sclerei se menţine un
echilibru constant, cu o presiune intraoculara normală de 23 mm Hg. Când se produce o
obstrucţie în resorbţia ei la nivelul venelor sclerei, presiunea intraoculară creşte prin formarea
continuă normală a umoarei apoase, dând boala denumită glaucom.
Corpul vitros are o formă sferoidală, cu consistenţă gelatinoasă şi este transparent. Ocupă
camera posterioară, situată înapoia cristalinului. La exterior este învelit de o membrană numită
hialoida.
Mediile transparente ale ochiului au indice de refracţie foarte apropiat. Razele de lumină
pătrund prin corneea transparentă în interiorul globului ocular, unde sunt refractate conform
legilor refracţiei, de către mediile refrigerente ale globului ocular, formându-se pe retină
imaginea obiectului privit. Deoarece sistemul optic al ochiului este un sistem convergent, se va
obţine o imagine reală, răsturnată şi mai mică.

Anexele ochiului (Fig. 252)

Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie.
Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular, care spre
deosebire de cei intrinseci, sunt striaţi. Se descriu patru muşchi drepţi şi doi oblici (vezi
cursul despre muşchi).
Anexele de protecţie sunt: sprâncenele, pleoapele, conjunctiva şi aparatul lacrimal

Figura 252 Globul ocular şi organele anexe



 Figura 253 Ochiul – vedere anterioară

Calea optică

Reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual (Fig. 254). Receptorii căii

optice sunt celulele fotosensibile cu conuri şi bastonaşe.

Primul neuron se află la nivelul celulelor bipolare din stratul 6 al retinei vizuale.

Al doilea neuron este situat în stratul 8 al retinei, fiind reprezentat de celulele multipolare.
Axonii neuronilor multipolari proveniţi din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) se
încrucişează formând chiasma optică, după care ajung în tractul optic opus. Axonii proveniţi din
câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se încrucişează şi trec în tractul optic de aceeaşi
parte. Nervul optic conţine fibre de la un singur glob ocular, în timp ce tractul optic conţine fibre
de la ambii ochi.

Tractul optic ajunge la metatalamus (la corpul geniculat lateral) unde 75-80% din fibrele
tractului optic fac sinapsă cu cel de al III-lea neuron al cărui axon se propagă spre scoarţa
cerebrală şi se termină în lobul occipital, în jurul scizurii calcarine, unde se află aria vizuală care
reprezintă segmentul cortical al analizatorului. Alte fibre ale tractului optic nu fac sinapsă în
corpul geniculat lateral, ci merg spre coliculul superior. De la acest nivel, unele fibre merg spre
nucleul autonom al nervului III de unde pornesc fibre parasimpatice care vor ajunge la muşchiul
sfincter al pupilei (mioza), altele coboară în cornul lateral al măduvei C8-T2 de unde pornesc
fibrele simpatice care vor ajunge la dilatatorul pupilei (midriaza) (Fig. 255).



Figura 254 Calea de conducere a sensibilităţii vizuale Figura 255 Mioza şi midriaza

Fiziologia analizatorului vizual

Funcţia principală a analizatorului vizual este perceperea luminozităţii, formei şi culorii

obiectelor din lumea înconjurătoare. Fig. 256
RECEPŢIA VIZUALĂ se petrece la nivelul ochiului. Acesta poate fi comparat cu un aparat
fotografic, format din trei sisteme optice:
camera obscură - camera posterioară a globului ocular;
un sistem de Ientile - aparatul dioptric al ochiului;
suprafaţa fotosensibilă - stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe din retină, unde se
desfăşoară procesele fotochimice ale recepţiei.
Camera obscură. În interiorul globului ocular, razele luminoase nu se reflectă. Aceasta
se datoreşte straturilor de celule pigmentare din structura coroidei şi a retinei. În plus, fiecare con
şi bastonaş este înconjurat de prelungiri citoplasmatice ale celulelor stratului pigmentar retinian,
formând o multitudine de mici camere obscure care conţin melanină. Lipsa ei, la albinoşi,
provoacă tulburări de vedere diurnă.
Aparatul dioptric ocular este format din cornee (putere de refracţie=45 dioptrii) şi
cristalin (putere de refracţie=15 dioptrii). Simplificând, putem considera aparatul dioptric al
ochiului ca o singură lentilă convergentă, cu o putere totală de 60 dioptrii şi cu centrul optic la 17



mm în faţ a retinei. Razele paralele ce vin de la infinit (în practică de la distanţe mai mari de 6 m)
se vor focalizala 17 mm în spatele centrului lentilei oculare, dând o imagine reală şi răsturnată
(fig. )
Acomodarea. Puterea de refracţie a cristalinului nu este fixă. Variaţia acesteia cu distanţa
la care privim se numeşte acomodare. Acomodarea se datoreşte elasticităţii cristalinului,
aparatului suspensor al acestuia şi muşchiului ciliar. Organul activ al acomodării este muşchiul
ciliar. Când ochiul priveşte la distanţă, muşchiul ciliar este relaxat, iar zonula Zinn, tensionată.
Aceasta pune în tensiune cristaloida, comprimând cristalinul. Ca urmare, raza de curbură a
acestuia creşte, iar puterea de convergenţă scade la valoarea minimă de 15 dioptrii. Aceasta
reprezintă acomodarea la distanţă, care permite ochiului emetrop să vadă clar, fără efortul
muşchiului ciliar, obiectele situate la distanţe mai mari de 6 m. Când privim obiecte aflate în
apropiere, muşchiului ciliar se contractă şi se relaxează zonula Zinn. Tensiunea din cristaloidă
scade, iar datorită elasticităţii, cristalinul se bombează. Ca urmare, puterea de convergenţă creşte
de la 15 la 30 dioptrii. Aceasta este acomodarea pentru vederea de aproape, care se face cu efort
contractil al muşchiului ciliar şi permite vederea clară a obiectelor situate la distanţe mai mici de
6 m.
Punctul cel mai apropiat de ochi, la care vedem clar un obiect, cu efort acomodativ
maximal, se numeşte punct proxim. Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar, fără efort
acomodativ, se numeşte punct remotum. La indivizii tineri punctul proxim se află la 25 cm iar
punctul remotum, la 6 m de ochi. Cu vârsta, puterea de acomodare scade datorită scăderii
elasticităţii cristalinului. În consecinţă, punctul proxim se îndepărtează, fenomen cunoscut sub
numele de presbiopie (presbiţie).

Figura 256 Receptia vizuală si Procesul de acomodare şi modificările cristalinului

Emetropia şi tulburările ei

În raport cu distanţa la care se află retina faţă de centrul optic, există trei tipuri de ochi:
ochiul emetrop, la care retina se află 1a 17 mm în spatele centrului optic, iar imaginea
obiectelor aflate la infinit este clară, fără acomodare;



 ochiul hipermetrop, care are retina situată la mai puţin de 17 mm de centrul optic;
ochiul hipometrop (miop), cu retina situată la distanţe mai mari de 17 mm.
Ochiul hipermetrop nu are punct remotum. EI necesită un efort acomodativ permanent,
indiferent de distanţa la care priveşte. Hipermetropia se corectează cu Ientile convergente.
Ochiul miop are punctul remotum mai aproape de 6 m. Pentru a vedea clar, miopul apropie
obiectul privit. În acest mod, razele ce sosesc pe suprafaţa corneei au un traseu divergent şi, în
consecinţă, se vor focaliza la distanţe mai mari de 17 mm de centrul optic, pe retina acestora.
Miopia se corectează cu Ientile divergente.
La hipermetrop, acomodarea pentru vederea de aproape începe încă de la infinit şi se
epuizează înainte de atingerea distanţei de 25 cm, ducând Ia îndepărtarea punctului proxim.
În cazul ochiului miop, acomodarea începe sub distanţa de 6 m şi poate continua până la
distanţe mai mici de 25 cm, ducând la apropierea punctului proxim.
Astigmatismul este un viciu de refracţie datorat existenţei mai multor raze de curbură ale
suprafeţei corneei. Având un meridian cu putere de convergenţă anormală, corneea va determina
formarea unor imagini retiniene neclare pentru punctele aflate în meridianul spaţial
corespunzător. Astigmatismul se corectează cu Ientile cilindrice.

Procesele fotochimice din retină

Retina este sensibilă la radiaţiile electromagnetice cu lungimile de undă cuprinse între

400-750 nm. Recepţia vizuală constă din transformarea energiei electromagnetice a luminii în
influx nervos. Acest act se petrece la nivelul celulelor cu prelungiri în formă de con sau bastonaş.
Ele sunt formate din pliuri ale membranei celulare, suprapuse în mai multe straturi. În structura
lor se află macromolecule fotosensibile de purpur retinian. Există mai multe varietăţi de purpur
retinian: bastonaşele conţin un singur fel de pigment vizual, numit rodopsină; conurile conţin trei
feluri de asemenea pigmenţi, numite iodopsine. Structural, un pigment vizual are două
componente: o grupare neproteică, retinenul şi o grupare proteică, opsina. Retinenul este o
aldehidă a vitaminei A şi este acelaşi pentru toţi pigmenţii. Opsinele sunt diferite. Bastonaşele
conţin un singur fel de opsină numită scotopsină. Conurile conţin trei feluri de opsine numite
fotopsine.
Mecanismul fotoreceptor. Procesul fotorecepţiei este identic la conuri şi bastonaşe.
Pigmentul vizual absoarbe energia radiaţiei luminoase şi se descompune în retinen şi opsină.
Deoarece pigmentul face parte din structura membranei conurilor şi bastonaşelor, descompunerea
sa determină modificări ale conductanţelor ionice, urmate de apariţia unui potenţial electric,
potenţial numit receptor sau generator. Acest potenţial determină un influx nervos ce se propagă
spre centri vizuali. Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Bastonaşele sunt mult mai
sensibile decât conurile. Pentru a excita o celulă cu bastonaş, este suficientă energia unei singure
cuante de lumină.
Adaptarea receptorilor vizuali. Sensibilitatea celulelor fotoreceptoare este cu atât mai
mare cu cât ele conţin mai mult pigment. Cantitatea de pigment din conuri şi bastonaşe variază în
funcţie de expunerea lor la lumină sau la întuneric.
Adaptarea Ia lumină. Sub acţiunea luminii, cantitatea purpurului retinian scade.
Deoarece rodopsina absoarbe toate lungimile de undă ale spectrului vizual, va scădea mai ales
sensibilitatea bastonaşelor încât vederea diurnă se realizează cu ajutorul conurilor. Timpul de
adaptare la lumină este de 5 minute.
Adaptarea Ia întuneric. În lipsa energiei luminoase are loc refacerea pigmenţilor vizuali,
ceea ce determină o creştere a sensibilităţii fotocelulelor. Sensibilitatea unui bastonaş la întuneric
este de zeci de mii de ori mai mare decât la lumină. Vederea nocturnă este asigurată de bastonaşe.


Timpul de adaptare la întuneric este de 30 minute. Adaptarea la întuneric are loc în două faze: o
fază rapidă, în primele 5 minute, datorată creşterii de câteva sute de ori a sensibilităţii conurilor şi
o fază lentă, de zeci de minute şi chiar ore, datorată creşterii de câteva zeci de mii de ori a
sensibiliăţii bastonaşelor.
Retinenul provine din vitamina A. În avitaminoze A, se compromite adaptarea la întuneric
deoarece fotocelulele retinei nu reuşesc să se încarce, în timp util, cu pigmentul necesar.
Tulburarea apare mai evident la trecerea de la zi la noapte în lumina crepusculară şi se numeşte
nictalopie.
Vederea alb-negru şi vederea cromatică. Stimularea bastonaşelor produce senzaţia de
lumină albă, iar lipsa stimulării, senzaţia de negru. Corpurile ce reflectă toate radiaţiile luminoase
apar albe, iar cele ce absorb toate radiaţiile, apar negre. Stimularea conurilor produce senzaţii mai
diferenţiate. Unele conuri conţin fotopsină care absoarbe preferenţial radiaţia roşie şi portocalie
(conurile"roşii"). Altele conţin fotopsină ce absoarbe preferenţial radiaţia verde (conurile
"verzi"). O a treia categorie de conuri conţin fotopsina care absoarbe radiaţia albastră (conurile
"albastre"). Excitarea egală a celor trei categorii de conuri provoacă senzaţia de alb. Excitarea
unei singure categorii de conuri provoacă senzaţia culorii absorbite. Culorile roşu, verde şi
albastru sunt culori fundamentale. Prin amestecul lor în diferite proporţii, se pot obţine toate
celelalte culori din spectru, inclusiv culoarea albă. Fiecărei culori din spectru îi corespunde o altă
culoare complementară care, în amestec cu prima, dă culoarea albă.
Transmiterea stimulului vizual. Potenţialul receptor determină apariţia unor modificări
electrice în neuronii bipolari, care la rândul lor, provoacă, la nivelul neuronilor multipolari,
apariţia unor potenţiale de acţiune "tot sau nimic". Datorită modului particular de încrucişare a
fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei, excitaţiile de la jumătăţile drepte ale retinei sunt
conduse spre emisfera dreaptă, iar cele din jumătăţile stângi, spre emisfera stângă. Ultima staţie
de releu pe calea optică este talamusul (corpii geniculaţi laterali). Prelucrarea stimulilor vizuali
începe încă de la nivelul retinei. Dacă la o celulă multipolară soseşe stimuli de la conurile roşii,
aceasta va transmite un influx nervos care va genera, pe scoarţă, senzaţia de roşu. La fel se petrec
Iucrurile şi pentru culorile verde şi albastru. Dacă o celulă multipolară este stimulată în proporţii
diferite de conurile roşii, verzi şi albastre, ea va transmite spre centri informaţia despre o culoare
intermediară din spectru. Celulele multipolare stimulate egal de cele trei tipuri de conuri vor
transmite spre centri senzaţia de alb. Celulele multipolare nestimulate transmit senzaţia de negru.
Pentru a vedea culoarea neagră, este nevoie de activitatea retiniană. Orbii nu văd negru; ei nu văd
nimic.
Câmpul vizual, vederea binoculară şi stereoscopia. Spaţiul cuprins cu privirea se
numeşte câmp vizual. Fiecărui ochi îi corespunde un câmp vizual monocular care se suprapune în
mare parte cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Partea comună a celor două câmpuri reprezintă
câmpul vizual binocular. Orice obiect aflat în câmpul binocular formează câte o imagine pe
fiecare din retine. Aceste imagini fuzionează pe scoarţa într-o imagine unică. Procesul de fuziune
cortical este posibil numai dacă imaginile retiniene se formează în puncte corespondente. Retina
fiecărui ochi are o jumătate nazală şi una temporală. Datorită modului particular de încrucişare a
fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei, hemiretina nazală dreaptă devine corespondentă cu
hemiretina temporală stângă, şi viceversa. Altfel spus, imaginile proiectate pe hemiretinele stângi
ajung în aria vizuală a emisferei stângi, iar imaginile proiectate pe hemiretinele drepte ajung în
aria vizuală a emisferei drepte. Datorită cristalinului care răstoarnă imaginea, hemiretinele stângi
văd hemicâmpul vizual drept iar hemiretinele drepte văd hemicâmpul vizual stâng.
Corespondenţa, punct cu punct, a proiecţiilor retiniene necesită interveţia permanentă a unor
reflexe motorii de orientare conjugată a ochilor spre obiectul privit. În funcţie de unghiul format
de axele vizuale ale celor doi ochi cu obiectul explorat, este apreciată distanţa ochi - obiect. Pe


baza experienţei anterioare, noi vedem stereoscopic şi cu un singur ochi. Totuşi, precizia vederii
în adâncime se obţine numai prin vedere binoculară. Extirparea ariei vizuale primare determină
orbirea. Distrugerea ariilor vizuale secundare produce afazia vizuală. Bolnavul vede, spre
exemplu, să citească, dar nu înţelege semnificaţia cuvintelor scrise.

6. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR

Analizatorul acustic (pentru auz) şi analizatorul vestibular (pentru poziţia corpului în

repaus şi mişcare) sunt situaţi în urechea internă. Fiecare din ele au câte un nerv pentru a conduce
excitaţiile: nervul acustic (cohlear) şi respectiv nervul vestibular. Pe traiectul nervului cohlear se
află ganglionul spiral Corti, iar pe traiectul nervului vestibular se află ganglionul vestibular
Scarpa. Cei doi nervi se unesc şi formează perechea VIII de nervi cranieni. Nervul stato-acustic
(vestibulo-cohlear) se îndreaptă spre trunchiul cerebral, pătrunzând în trunchi prin şanţul bulbo-
pontin. Perfecţionarea aparatului acustic a determinat dezvoltarea unor anexe importante: urechea
externă şi medie, care nu au nici o relaţie cu aparatul vestibular (Fig. 257).
Urechea externă cuprinde:
pavilionul
conductul auditiv extern.

Figura 257 Structura urechii

Urechea medie (Figura 258) sau casa timpanului este o cavitate pneumatică săpată în
stânca temporalului, fiind tapetată de o mucoasă care se continuă anterior, prin intermediul
trompei, cu mucoasa rinofaringelui şi posterior cu mucoasa cavităţilor mastoidiene.



 Mucoasa tapetează şi cele 3 oscioare ale auzului. Membrana timpanică, situată la limita
dintre casa timpanului şi conductul auditiv extern, se prinde pe osul timpanal care are formă de
inel.
Membrana timpanului este de natură conjunctivă şi este tapetată pe faţa sa externă de
tegument, iar pe cea internă de mucoasa casei timpanului. Grosimea timpanului este de 0,1 mm.
La vibraţii prea puternice membrana timpanului se poate sparge.
Urechea medie conţine în interiorul său un lanţ articular de oscioare care traversează de la
membrana timpanică spre fereastra ovală: ciocanul, nicovala şi scăriţa.
La nivelul timpanului se descrie muşchiul tensor al timpanului (inervat de trigemen), iar
la nivelul scăriţei, muşchiul scăriţei (inervat de facial). Muşchii au rol protector, amortizând
vibraţiile cu frecvenţă prea mare, care ar putea fi nocive.

Figura 258 Urechea medie

Urechea internă (Fig. 259) este formată dintr-un sistem de încăperi numite labirint osos,
săpate în stânca temporalului. În interiorul labirintului osos se află un sistem de camere
membranoase care alcătuiesc labirintul membranos. Între labirintul osos şi cel membranos se află
perilimfa, iar în interiorul celui membranos, endolimfa.



 Figura 259 Urechea internă

Labirintul osos este format din:

vestibul osos
canale semicirculare osoase. Cele trei canale semicirculare osoase (anterior,
posterior şi lateral) se află în planuri perpendiculare unul pe celălalt. Fiecare canal
semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilataţie mai largă, numită
ampulă. La cealaltă extremitate canalul anterior se uneşte cu cel posterior într-un
canal comun înainte de a se deschide în vestibul. Cele 3 canale semicirculare se
vor deschide deci în vestibul prin 5 orificii.
melc osos numit şi cohlee osoasă. Melcul osos (cohleea osoasă)(Fig, 260) este
situat anterior de vestibul şi prezintă o formă conică, cu un ax osos central, numit
columelă, în jurul căruia melcul osos realizează 2 ture şi jumătate.

Figura 260 Secţiune prin cohlee



 Pe columelă se prinde lama spirală osoasă, mai lată la bază şi mai îngustă la vârf, care se
întinde de la columelă până la jumătatea lumenului cohleei şi este întregită de membrana bazilară
a labirintului membranos, care se sprijină pe peretele extern al melcului osos. O altă membrană,
numită membrana vestibulară Reissner, este orientată de la lama spirală osoasă spre peretele
extern al melcului osos. Datorită acestor membrane, lumenul melcului osos este compartimentat
în:
rampa vestibulară, situată deasupra membranei vestibulare,
rampa cohleară (timpanică), sub membrana bazilara
canalul cohlear (melcul membranos), între membrana bazilară, membrana
vestibulară şi peretele extern al melcului osos.
Ambele rampe, vestibulară şi cohleară, conţin perilimfă şi comunică între ele la vârful
melcului printr-un orificiu numit helicotremă care apare datorită faptului că lama spirală osoasă
lipseşte la acest nivel.
Labirintul membranos este format dintr-un sistem de camere, situate în interiorul
labirintului osos, ai căror pereţi sunt formaţi din ţesut conjunctiv fibros. Conformaţia labirintului
membranos seamănă, în general, cu a celui osos, numai că vestibulul membranos este format din
2 cavităţi membranoase: utricula, situată în partea postero-superioară a vestibulului şi sacula, sub
utriculă.
De la utriculă şi saculă pleacă câte un canal endolimfatic ce se unesc şi formează canalul
endolimfatic comun, terminat printr-un fund de sac endolimfatic.
În utriculă se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase, situate în interiorul celor
osoase şi, ca şi cele osoase, sunt perpendiculare unul pe celălalt. Prezinta 3 extremităţi dilatate
numite extremităţi ampulare şi numai două nedilatate (neampulare) deoarece una din extremi-
tăţile neampulare este comună canalelor semicirculare anterior şi posterior.
Din partea inferioară a saculei porneşte un canal numit canalul Henssen care face legătura
cu canalul cohlear situat în interiorul melcului osos, pe care nu-l ocupă în întregime, ci numai
parţial, în spaţiul care corespunde celor două membrane, bazilară şi vestibulară Reissner. Pe
secţiune are o formă triunghiulară.
Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului Corti, care se întinde pe aproape toată
lungimea canalului cohlear, cu excepţia unor scurte porţiuni la fiecare extremitate a canalului
cohlear. Organul Corti se află pe membrana bazilară, acoperit de membrana tectoria (Corti),
acelulară. Printr-o extremitate a sa aderă de lama spirală osoasă, iar cu cealaltă pluteşte liberă în
endolimfă .
În centrul organului Corti se găseşte un spaţiu triunghiular numit tunelul Corti. Baza
tunelului Corti reprezentată de membrana bazilară iar laturile lui, de două rânduri de celule de
susţinere mai înalte, numite stâlpii interni şi externi - care se sprijină unul pe celălalt prin polul
apical. Tunelul lui Corti este traversat de fibrele dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral
Corti, care este localizat într-un canal spiral în columelă. De o parte şi de alta a stâlpilor se
descriu alte celule de susţinere mai mici, celulele Deiters. Cele interne sunt dispuse pe un singur
rând, cele externe pe 3-4 rânduri. Celulele de susţinere interne sunt continuate spre lama spirală
osoasă de un epiteliu cubic simplu, în timp ce celulele de susţinere externe sunt continuate spre
peretele extern al canalului cohlear de celule înalte.
Deasupra celulelor de susţinere (interne şi externe) se găsesc celulele auditive. În raport
cu tuneIul Corti se deosebesc celule auditive interne, pe un singur rând şi celule auditive externe.
La polul bazal al celulelor auditive sosesc terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul
spiral Corti. La polul apical al celulelor auditive se găsesc cilii auditivi. Deasupra cililor auditivi
se află membrana tectoria Corti.



 Receptorii vestibulari sunt situaţi în labirintul membranos posterior. În utricuIă şi saculă
se găseşte câte o maculă (Fig. 261), respectiv utriculară şi saculară, formate din celule de
susţinere, şi aşezate pe o membrană bazală, peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili.
Celulele senzoriale nu ajung la membrana bazală, ele ocupând porţiunea superficială a epiteliului.
La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular
Scarpa. Cilii sunt înglobaţi, într-o structură gelatinoasă, numită membrana otolitică în care se află
granule de carbonat de calciu şi magneziu, numite otolite.
Crestele ampulare, localizate în ampulele canalelor semicirculare membranoase, sunt
formate din celule de susţinere şi celule senzoriale. Celulele senzoriale ocupă poţiunea
superficială a epiteliului. La polul apical celulele senzoriale prezintă cili care pătrund într-o
cupulă gelatinoasă, iar la polul bazal, terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul
vestibular Scarpa.
Utricula şi sacula constituie aparatul otolitic pentru echilibrul static, iar canalele
semicirculare sunt adaptate pentru echilibrul dinamic. Stimularea celulelor senzitive cu cili din
macule şi creste ampulare, este determinată de deplasările endolimfei, consecutiv mişcărilor
capului. Segmentele intermediare şi central ale analizatorului stato-acustic.

Figura 261. Receptorii auditivi

Calea acustică. Primul neuron se află în ganglionul spiral Corti. Dendritele primului
neuron ajung la celulele auditive ale organului Corti, iar axonii formează nervul cohlear care se
alătură nervului vestibular, formând perechea VIII (n. vestibulo-cohlear). Acesta pătrunde în
trunchiul cerebral prin şanţul bulbo-pontin. Ramura cohleară perechii VIII de nervi cranieni se
îndreaptă spre cei doi nuclei cohleari (ventral şi dorsal) din punte. La nivelul acestor doi nuclei se
află cel de al II-lea neuron al căii acustice. Axonii celui de-al II-lea neuron se încrucişează în
punte şi formează corpul trapezoid în vecinătatea căruia se găseşte nucleul olivar pontin. După


încrucişare axonii iau un traiect ascendent şi fac sinapsă cu cel de-al III-lea neuron, care se
găseşte în corpii geniculaţi mediali din metatalamus. Axonul celui de-al III-lea neuron se
proiectează în girrul temporal superior, pe faţa sa superioară.
Calea vestibulară. Primul neuron se află în ganglionul vestibular Scarpa. Dendritele
primului neuron ajung la celulele senzoriale din maculă şi creste ampulare, iar axonii formează
ramura vestibulară a perechii a VIII-a de nervi cranieni (nervul vestibulo-cohlear). Ramura
vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb (superior, inferior, lateral şi medial).
La acest nivel se află cel de al II-lea neuron al căii vestibulare şi de aici pleacă mai multe
fascicule, şi anume:
- fasciculul vestibulo-spinal, spre măduvă;
- fasciculul vestibulo-cerebelos, spre cerebel;
- fasciculul vestibulo-nuclear, spre nucleii nervilor III şi IV din mezencefal şi VI din punte;
- fasciculul vestibulo-talamic, spre talamus; de aici, prin fibre talamo-corticale se proiectează spre
scoarţa lobului temporal (circumvoluţia temporală superioară). Unii autori afirmă că proiecţia
corticală a analizatorului vestibular s-ar face în lobul parietal.

Figura 262 Transmiterea sunetelor de-a lungul membranei bazilare

FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI ACUSTIC

Urechea umană percepe frecvenţe sonore cuprinse între 25 şi 20 000 Hz şi amplitudini

între zero şi 130 decibeli.
Mecanismul recepţiei auditive. Recepţia auditivă are loc în organul lui Corti. Celulele
senzoriale de la acest nivel transformă energia mecanică şi sonoră în influx nervos. Sunetul este
transmis până la organul Corti, atât prin oasele cutiei craniene (transmisie osoasă), cât şi prin
intermediul lanţului de oscioare din urechea medie (transmisie aeriană). Transmisia aeriană este
cea fiziologică. Ea începe la nivelul pavilionului urechii, cu rol în captarea şi dirijarea sunetului
spre conductul auditiv extern. La capătul acestuia, unda sonoră pune în vibraţie timpanul, care, la
rândul său, antrenează lanţul celor trei oscioare. Amplitudinea vibraţiilor timpanului este
maximă, când presiunile pe cele două feţe ale sale sunt egale. De aceea, un rol important în
audiţie revine trompei lui Eustachio, prin care se echilibrează presiunea aerului din urechea
medie cu presiunea atmosferică. De la oscioare, vibraţiile sonore se transmit succesiv, ferestrei
ovale, perilimfei şi endolimfei. Variaţiile de presiune ale endolimfei fac să vibreze membrana
bazilară (fig. 262).



 În timpul propagării prin canalul cohlear, fiecare undă sonoră în raport cu frecvenţa sa
atinge amplitudinea maximă la distanţe variabile faţă de fereastra ovală. Sunetele înalte produc
vibraţii ample ale membranei bazilare din vecinătatea ferestrei ovale, în timp ce sunetele joase fac
să vibreze membrana bazilară de la vârful melcului. Vibraţiile antrenează celulele auditive ale
căror cili vor suferi deformaţii mecanice la contactul cu membrana tectoria. Înclinarea cililor într-
o direcţie depolarizează celulele, iar înclinarea lor în direcţie opusă, le hiperpolarizează. Aceste
variaţii alternative de potenţial receptor produc potenţiale de acţiune pe fibrele senzitive ale
neuronilor Corti. Depolarizările celulelor senzoriale cresc frecvenţa potenţialelor de acţiune, iar
hiperpolarizările, o reduc.
Transmiterea stimulului auditiv. Fiecare neuron senzitiv din ganglionul spiral Corti
transmite impulsuri nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. Această specializare
tonală se păstrează în continuare şi la celelalte staţii de releu ale căii acustice. Sunetele de o
anumită frecvenţă activează anumiţi neuroni cohleari, anumiţi neuroni coliculari, anumiţi neuroni
talamici. În acest mod, excitaţiile sonore, separate în frecvenţele componente la nivelul
membranei bazilare, se transmit prin "fire izolate" spre neuronii corticali.
Senzaţia şi perceptia auditivă. Proiecţia corticală a căilor auditive are loc în
circumvoluţia temporală superioară. Aceasta este aria acustică primară, ce primeşte informaţii
acustice de la ambele urechi.
Aria acustică are o organizare tonotopă, în sensul că sunetele joase activează neuroni din
porţiunile anterioare, iar sunetele înalte activează neuroni situaţi mai posterior. În jurul ariei
primare se află aria acustică secundară sau de asociaţie care primeşte aferente de la aria primară.
Distrugerea ariilor primare provoacă surditate, iar distrugerea celor secundare nu aboleşte auzul,
însă face imposibilă înţelegerea semnificaţiei cuvintelor vorbite (afazie auditivă).

FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VESTIBULAR

Analizatorul vestibular îndeplineşte rolul de a informa creierul despre poziţia capului în

spaţiu şi despre accelerările lineare sau circulare pe care acesta Ie suferă. Simţul vestibular nu
este propriu-zis un simţ al echilibrului, ci o componentă importantă a mecanismelor ce reglează
echilibrul (alături de analizatorul kinestezic, vizual, tactil şi de cerebel) (fig. 263).
Rolul utriculei şi saculei. Receptorii maculari sunt stimulaţi mecanic de către otolite.
Stimularea are loc atât în condiţii statice şi dinamice. Când capul stă nemişcat, otolitele apasă
prin greutatea lor asupra cililor celulelor senzoriale, care trimit impulsuri spre centri, informându-
i asupra poziţiei capului în raport cu direcţia vectorului gravitational. Când capul şi corpul suferă
accelerări liniare (înainte, înapoi sau lateral), forţeIe de inerţie împing otolitele care sunt mai
dense ca endolimfa, în sens opus deplasării, declanşând, prin intermediul centrilor nervoşi, reacţii
motoare corectoare ale poziţiei corpului şi capului, în vederea menţinerii echilibrului pe toată
durata mişcării. Deplasarea liniară înainte provoacă reflexul de aplecare a corpului şi capului în
faţă. Înclinarea capului într-o parte determină creşterea tonusului muşchilor extensori de partea
opusă etc. Receptorii maculari descarcă impulsuri chiar şi în absenţa deplasărilor capului, fapt ce
dovedeşte că ei se adaptează foarte puţin. Înclinând numai cu 1° faţă de poziţia statică,
descărcările de impulsuri din receptorii otolitici cresc. Acesta este pragul diferenţei de înclinare a
capului. Frecvenţa descărcărilor creşte progresiv cu gradul înclinării. Receptorii otolitici nu
participă la echilibrul în condiţiile accelerărilor circulare ale capului şi corpului.
Rolul canalelor semicirculare. Al II-lea organ receptor al aparatului vestibular este
reprezentat de crestele ampulare şi cupulele gelatinoase. Cilii celulelor senzoriale din canalele
semicirculare sunt excitaţi mecanic de deplasările endolimfei. Recepţionarea mişcărilor circulare


ale capului este posibilă datorită orientării canalelor semicirculare în cele trei planuri (frontal,
orizontal şi sagital) ale spaţiului. Rotaţii ale capului în unul din aceste planuri provoacă
deplasarea endolimfei numai în canalele semicirculare dispuse în planul respectiv; este excitat
organul cupular al unui canal şi inhibat cel al canalului omolog contralateral. Acest model de
stimulare-inhibare stă la baza informării centrilor asupra sensului şi planului mişcării rotatorii
suferite de cap (fig. 264). Prin combinarea impulsurilor sosite de la cele trei perechi de canale
semicirculare, centrii nervoşi iau cunoştinţă, în orice moment, de mişcarea circulară derulată.
Rolul nucleilor vestibulari. Potenţialele de acţiune generate de nivelul receptorilor
vestibulari sunt transmise de primul neuron senzitiv al cili vestibulare până la nuclei vestibulari
bulbari unde se află al 2-lea neuron senzitiv. De aici stimulii vestibulari se răspândesc în mai
multe direcţii: spre arhicerebel, pentru menţinerea automată a echilibrului; spre formaţia
reticulată a trunchiului cerebral şi spre neuronii motori γ din măduva spinării, pentru reglarea
tonusului muscular şi a posturii corpului; spre nucleii motori ai nervilor oculari, asigurând fixarea
ochilor în timpul mişcărilor rotatorii ale capului; spre talamus şi mai departe la scoarţa cerebrală,
asigurând senzaţia vestibulară conştientă. Proiecţia corticală a analizatorului vestibular este la
nivelul peretelui superior al şanţului Sylvius (lobul parietal), în vecinătatea ariilor acustice din
girul temporal superior.

Figura 263 Aparatul otolitic Figura 264 Aparatul otolitic în mişcării rotatorii



 SISTEMUL ENDOCRIN

Glandele din corpul uman pot fi clasificate în două categorii mari, în funcţie de structură şi
funcţie:
1) Glande exocrine: ex. glandele salivare, sudoripare, mucoase. Acestea prezintă ducte prin
care este transportat produsul de secreţie. Fiecare tip de glandă exocrină funcţionează ca
şi componentă a diferiteleor sisteme din corp.
2) Glandele endocrine formează un sistem propriu, sistemul endocrin. Aceste glande nu
prezintă ducte, produsul de secreţie (hormonii) fiind eliberat direct în circuitul sanguin sau
în lichidul interstiţial. Sângele transportă aceşti hormoni spre anumite celule, numite
celule ţintă, unde îndeplinesc funcţii specifice.

Sistemul endocrin funcţionează împreună cu sistemul nervos în reglarea proceselor

metabolice şi menţinerea homeostaziei. Sistemul nervos reglează activităţile organismului prin
intemediul impulsurilor electrice transmise de către neuroni. Răspunsurile sunt rapide şi de cele
mai multe ori scurte. În schimb, glandele sistemului endocrin secretă substanţe chimice care sunt
transportate prin intermediul fluxului sanguin sau a lichidului interstiţial până la celulele ţintă.
Acţiune lor este lentă, dar efectele sunt de durată. Răspunsurile neurologice sunt de ordinul
milisecundelor, în schimb cele hormonale necesită secunde până la zile. Unii hormoni au un efect
ce durează câteva minute, alţii au efecte de ordinul săptămânilor sau chiar lunilor. Sistemul
nervos şi endocrin funcţionează completându-se şi reglându-se unul pe altul şi tot organismul.
Trei glande sunt localizate la nivelul cutiei craniene, unde anumite structuri ale encefalului
stimulează sau inhibă producerea de hormoni. Pe de altă parte, anumiţi hormoni pot stimula sau
inhiba activitatea sistemului nervos.
Glandele sistemului endocrin
Sistemul endocrin este unic prin faptul că glandele ce intră în alcătuirea lui sunt răspândite în
mai multe regiuni ale corpului (Fig. 265).

Figura 265 Principalele glande cu secreţie endocrină



 Hipotalamusul, hipofiza şi epifiza sunt asociate encefalului, în cutia craniană. Tiroida şi
paratiroidele sunt dispuse la nivelul gâtului. Pancreasul şi suprarenalele sunt localizate în
abdomen. Gonadele femele sunt localizate în cavitatea pelviană, în timp ce testiculele sunt
localizate extraabdominal, în scrot. Pancreasul şi gonadele sunt considerate glande mixte,
deoarece prezintă şi porţiune exocrină. În plus faţă de glandele enumerate mai sus, organe cu
producţie endocrină sunt considerate şi timusul, stomacul, rinichii, celulele mucoase ale
duodenului şi placenta.
Hormonii şi modul lor de acţiune
Hormonii sunt substanţe chimice care acţionează ca mesageri ai sistemului endocrin.
Hormonii sunt derivaţi de la aminoacizi sau de la colesterol. Acţiunea hormonilor este de a
încetini sau accelera metabolismul celulelor ţintă. Capacitatea hormonilor de a acţiona asupra
unor celule ţintă depinde de prezenţa receptorilor în celulă sau la suprafaţa membranei.

Controlul secreţiei hormonale

Rata secreţiei hormonale şi utilizării lor de către celulele ţintă sunt în permanenţă echilibrate.
Nivelul optim al hormonilor este menţinut prin două mecanisme: feed-back negativ şi prin
intermediul sistemului nervos vegetativ.

Feed-back-ul negativ este un mecanism homeostatic care menţine echilibrul între producerea
de hormoni şi cerinţele celulelor ţintă. O glandă endocrină va continua să secrete hormoni care
acţionează asupra unor celule ţintă până când sunt transmise semnale de la aceste celule că este
produs suficient hormon. Aceste semnale inhibă glanda de a mai secreta hormon. Glanda va
elibera din nou hormonul, când nivelul semnalelor eliberate de celulele ţintă va fi din nou scăzut
în sânge.
Impulsuri nervoase plecate din sistemul nervos vegetativ determină secreţia de hormoni de
către anumite glande, cum ar fi medulosuprarenala. Un tip special de impulsuri nervoase leagă
hipotalamusul şi hipofiza. În acest caz, secreţii chimice ale neuronilor secretori ai
hipotalamusului, numite factori eliberatori, influenţează producerea de hormoni specifici de către
diverse celule ţintă ale adenohipofizei. Stimularea hipofizei prin aceşti factori determină secreţia
de hormoni specifici. Hipotalamusul continuă să elimine aceşti factori eliberatori, până când este
detectat un nivel normal al hormonului controlat.

Hipofiza (glanda pituitară)

Hipofiza este localizată la baza creierului, în regiunea diencefalului, fiind ataşată de
hipotalamus prin tija pituitară. Hipofiza este o glandă piriformă de aproximativ 1,3 cm în
diametru. Este acoperită de dura mater şi este situată în şeaua turcească a osului sfenoid. Este
foarte bine vascularizată (Fig.266).
Structural şi funcţional, hipofiza este divizată în:
 Lobul anterior (adenohipofiza)
 Lobul posterior (neurohipofiza).

La făt există un lob intermediar, care la adult este unit cu adenohipofiza. Adenohipofiza
produce un număr mare de hormoni care stimulează o serie d eprocese fiziologice şi biochimice
ale organelor ţintă. Fiecare hormon este secretat de celule diferite, cu excepţia celulelor
gonadotrofe, care secretă atât FSH, cât şi LH.



 Figura. 266

Adenohipofiza este conesctată cu hipotalamusul prin sistemul port hipofizar. Acesta provine
prin capilarizarea arterei hipofizare superioare, provenite din trunchiurilor carotidiene interne.
Capilarele provenite din vena port se unesc în vena jugulară. Astfel, sângele arterial care ajunge
la hipofiză, trece întâi prin hipotalamus, unde se încarcă cu factori eliberatori.

Hormonii produşi de adenohipofiză

Hormoni tropi: care controlează secreţia altor glande endocrine (TSH, ACTH,
FSH, LH)
Hormoni nontropi (STH, prolactina – PRL)
1. Hormonul de creştere (STH, somatotrop) este un hormon de natură proteică. Eliberarea
lui în circulaţia sistemică este episodică şi pulsatilă. Cele mai importante creşteri ale
concentraţiei sanguine a somatotropului au loc în timpul somnului cu unde lente. Secreţia
STH-ului se realizează toaotă viaţa, având funcţii multiple.

Efectele biologice:
Creşterea scheletului, ţesutului conjunctiv, muşchilor, viscerelor, caz în care STH-ul
acţionează sinergic împreună cu alţi hormoni (tiroidieni, adenocorticotrop, gonadali,
etc.). Stimularea creşterii scheletului se realizează prin accelerarea condrogenezei şi
calcifierii. Importanţa STH-ului în procesele de creştere este demonstrată de
tulburările care apar înn hipo şi hipersecreţie. În hiposecreţie apare nanismul
hipofizar. Acesta apare în perioada de creştere a organismului sau poate fi de natură
congenitală şi se datorează deficienţei sau absenţei celulelor somatotrofe. Se
caracterizează prin întârzâierea creşterii, a maturizării sexuale, inteligenţa normală
şi comportament pueril. Hipersecreţia în perioada de creştere exagerează creşterea
scheletului şi apariţia gigantismlui. Dacă hipersecreţia survine la maturitate, după
osificarea cartilajelor de creştere, are loc creşterea ţesuturilor moi (piele, limbă,


 viscere), relauarea creşterii oaselor scurte (mandibulă, falange), boală numită
acromegalie (fig.257).

Figura 267 Manifestările hipo şi hipersecreţiei de STH

Acţionează asupra metabolismului:

Proteic: stimulează transportul aminoacizilor, intensificând proteinosinteza,
mai ales cea musculară. Inhibă catabolismul proteic şi utilizarea aminoacizilor
ca sursă energetică.
Lipidic:
stimulează hidroliza trigliceridelor din adipocite
creşte concentraţia plasmatică de acizi graşi şi glicerină
stimulează utilizarea ca substrat energetic a acizilor graşi, cruţându-se
utilizarea aminoacizilor şi a glucozei.
Glucidic:
o Hiperglicemie
o Stimulează glicogenoliza
o Inhibă absorbţia glucozei de către ţesuturile insulinodependente
(acţiune antiinsulinică)

Electrolitic:
o Realizează un bilanţ pozitiv asupra principalilor ioni: Ca2+, Mg2+, Na+,
K+, Cl- (creşterea concentraţiei plasmatice)
o Stimulează absorbţia plasmatică la nivelul tubului digestiv şi a
nefronilor.

Reglarea secreţiei STH-ului

 Feed-back scurt: hipotalamusul produce 2 factori: somatostatina şi somatoliberina.
 Hipoglicemia, hiperaminoacidemia, stressul stimulează secreţia de STH.


  Corticoizii şi concentraţia plasmatică crescută a acizilor graşi inhibă secreţia de STH.

2. Hormonul corticotrop (ACTH)

Este un hormon de natură proteică. Efectele biologice principale ale sale sunt: stimularea
sintezei de glucocorticoizi de către corticosuprarenală.
Reglarea secreţiei:
 CRH (hormon eliberator de corticotropină)
 Prin feed-back, în funcţie de nivelul hormonilor glucocorticoizi
 Expunerea corpului la factori stresanţi, cum ar fi: expunerea organismului la eter, frig,
căldură, şoc electric, traume fizice, emoţii cresc secreţia de ACTH.

3. Tireotropina (TSH) glicoproteină care controlează sinteza de hormoni tiroidieni. Sinteza

TSH-ului este reglată de TRH (hormonul reglator de tireotropină). Frigul, stresul
emoţional stimulează sinteza de TSH.

4. Hormonul foliculostimulant (FSH). La bărbaţi, FSH stimulează testiculele să producă

spermatozoizi. La femei, FSH-ul stimulează dezvoltarea foliculului ovarian şi ovulţia. De
asemenea, stimulează secreţia de estrogeni.

5. Hormonul luteotrop (LH). LH-ul acţionează împreună cu FSH-ul, împreună formând

gonadotropinele. La femei, LH-ul stmulează ovulaţia şi formarea corpului galben; de
asemenea, stimulează producerea de progesteron. La bărbat, LH-ul este numit hormon
stimulator al celulelor interstiţiale (ICSH) şi stimulează celulele interstiţiale Leydig să
producă testosteron. Reglarea se realizează, după cât se pare, prin feed-back negativ, prin
GnRH-ul produs de hipotalamus.

6. Prolactina. Prolactina este secretată atât la femeie, cât şi la bărbat, dar funcţionează după
parturiţie. Prolactina susţine secreţia lactată a glandelor mamare. Hipotalamusul are rol
important în eliberarea hormonului prin producerea de hormon inhibitor de prolactină,
numit dopamină.
7. Hormonul melanocitostimulator (MSH). Acţiunea exactă a MSH-ului la om nu este
foarte bine elucidată, dar se ştie că determină pigmentarea pielii prin stimularea dispersiei
granulelor de melanină din melanocite. Secreţia de MSH este stimulată de CRH şi
inhibată de dopamină.

Lobul posterior (neurohipofiza) este conectat prin fibre nervoase cu hipotalamusul. Acest
lob depozitează 2 hormoni produşi de nucleii anteriori ai hipotalamusului (ocitocina şi ADH).
1. Ocitocina (oxitocina) influenţează funcţionarea sistemului reproducător femel. Este
eliberată spre sfârşitul sarcinii şi determină contracţii ale uterului, declanşând astfel
naşterea. De asemenea, stimulează contracţia celulelor mioepiteliale din canalele
galactofore ale glandelor mamare, determinând ejecţia laptelui. Oxitocina administrată
după naştere are rolul de a reduce volumul uterului şi a opri sângerarea.


 2. Hormonul antidiuretic (ADH). ADH-ul este, ca şi ocitocina, un hormon polipeptidic
produs de hipotalamusul anterior. Funcţia principală a hormonului este reducerea
cantităţii de apă eliminată prin rinchi, realizată prin stimularea reabsorbţiei, la nivelul
tubului contort proximal. Hormonul se mai numeşte şi vasopresină deoarece determină
vasoconstricţie, în concentraţii ridicate. În cazul lezării hipotalamuslui sau a
neurohipofizei, apare diabetul insipid caracterizat prin poliurie şi polidipsie.

Glanda tiroidă

Glanda tiroidă este localizată la nivelul gâtului (Fig. 268), dedesubtul laringelui. Prezintă
2 lobi de circa 5 cm fiecare, situaţi de o parte şi de alta a traheei şi conectaţi anterior printr-un
istm. Tiroida este cea mai mare glandă endocrină, cântărind cam 25 g. Este foarte bine
vascularizată (80-120 ml/min).
Din punct de vedere structural, glanda este formată dintr-o matrice conjunctivală în care
există foliculi tiroidieni, vase de sânge, nervi şi celule parafoliculare. Foliculii ovarieni sunt
structuri sferice, delimitate de un epiteliu coboidal. În interiorul folicului există un coloid.
Celulele cuboidale secretă hormonii tiroidieni principali (triiodotironia şi tiroxina – tirozină
iodată) care sunt apoi depozitaţi în coloid. Celulele parafoliculre produc calcitonina.

Figura 268 Tiroida - localizare

1. Tiroxina (T4) şi triiodotironina (T3) sunt principalii hormoni tiroidieni, a căror

secreţie este controlată de către TSH.
Rolul hormonilor tiroidieni:
Creşterea şi dezvoltarea organelor şi creirului la copil (inflenţează
diferenţeierea neuronilor, formarea tecii de mielină şi a sinapselor)


 Stimulează sistemul cardiorespirator (tahicardie) şi schimburile nutritive din
organism
Pe sistemul nervos determină iritabilitate, nelinişte
Contolează dezvoltarea gonadelor şi menţine activitatea lor normală;
determină dezvoltarea gonadelor în perioada intrauterină
Menţin, împreună cu prolactina, secreţia lactată
Menţin greutatea corpului în limite fiziologice
Influenţează metabolismul:
Energetic: stimulează consumul de O2, stimulează oxidările celulare,
având efect calorigen
Bazal: creşterea metabolismului bazal în aproape toate ţesuturile active
(mai puţin creier, uter, testicule)
Glucidic: hiperglicemie (creşterea absorbţiei intestinale de glucoză,
creşterea catabolismului tisular de glucoză, glicogenoliză hepatică
Protidic: creşterea catabolismului proteinelor musculare şi plasmatice
Lipidic: efect lipolitic (eliberează acizii graşi în sânge, scade nivelul de
coşlesterol)

Tulburări:
Hiposecreţie:
În copilărie: cretinism guşogen şi nanism tioridian
La maturitate: mixedem, căderea prului, anemie, senzaţia permanentă de frig,
reacţii motorii şi psihice întârziate, creşterea în greutate, uneori enoftalmie
Hipersecreţie: boala Basedow – Graves (fig. 269)

Figura 273 Boala Basedow - Graves

2. Calcitonina este un hormon polipetidic produs de celulele parafoliculare. Reglează

nivelul calciului sanguin, având efect hipocalcemiant.

Paratiroidele

Sunt 2 glande pereche, situate pe faţa posterioară a tiroidei (fig. 274). Structural, glandele
sunt formate din 2 tipuri de celule epiteliale. Celulele secretoare de hormon sunt cele principale,



diseminate printre celulele oxifile, cu rol de susţinere. Hormonul produs de aceste glande este
parathormonul. Acesta are acţiune antagonică calcitoninei, având efect hipercalcemiant.

Figura 274 Glandele paratiroide

Pancreasul endocrin (Fig. 268)

Pancreasul este o glandă mixtă, structura lui fiind discutată la sistemul digestiv (vezi
cursul). Partea endocrină este reprezentată de insulele Langerhans, formate din mai multe tipuri
de celule. Celulele α produc glucagon, iar celulele β produc insulina. Glucagonul are efect
hipergliceminat (glicogenoliză, gliconeogeneză, lipoliză). Insulina este pincipalul hormon
hipoglicemiant (glicogenogeneză, stimularea oxidărilor celulare, lipogeneză din glucide).
Reglarea secreţiei acestor hormoni se realizează pe cale umorală, în funcţie de nivelul
glicemiei. În cazul unei secreţii defectuoase de insulină apare diabetul zaharat.

Figura 268 Pancreasul endocrin

Glandele suprarenale (Fig. 269)

Sunt două glande situate la polii superiori ai rinichilor. Fiecare este formată dintr-o
porţiune corticală şi una medulară, diferite din punct de vedere embriologic, anatomic şi
funcţional. Corticala este dispusă la periferie şi înconjoară complet zona medulară. Epiteliul


secretor al corticalei este dispus în trei zone: zona glomerulară la periferie, zona fasciculată, la
mijloc şi zona reticulată, la interior, în contrast cu medulara. Medulosuprarenala este formată din
celule mari, de formă ovală, ce prezintă granule de neurosecreţie.

Figura 269 Glanda suprarenală

Corticosuprarenala (CSR)

Hormonii secretaţi de corticosuprarenală sunt de natură lipidică. Ei au o structură sterolică

(provin din colesterol). Rolul hormonilor steroizi este vital. Îndepartarea glandelor suprarenale
duce la moartea animalelor în câteva zile. Aceste animale pot fi menţinute mult timp în viaţă dacă
sunt tratate prin injecţii cu extract de glanda CSR. În funcţie de acţiunea principală exercitată de
aceşti hormoni, ei sunt împărţiţi în trei grupe:
Mineralocorticoizii, cu reprezentantul principal aldosteronul. Sunt secretaţi de zona
glomerulară. Joacă rol în metabolismul sărurilor minerale determinând reabsorbţia Na+ în
schimbul K+ sau H+ pe care-l excretă la nivelul tubilor uriniferi contorţi distali. Se produce
potasiurie şi acidurie. Aldosteronul, prin acţiunea sa de reţinere a Na+ în organism, are rol în
menţinerea presiunii osmotice a mediului intern al organismului şi a volumului sanguin, precum
şi în echilibrul acido-bazic.
Hipersecreţia de aldosteron (boala lui Conn) duce la retenţie masivă de sare şi apă şi
determină edeme şi hipertensiune. Hiposecreţia se întâlneşte în cazul insuficienţei globale a CSR
(boala Addisson). La aceşti bolnavi are loc o pierdere de sare şi apă, urmată de hipotensiune şi
adinamie (scăderea capacităţii de efort).
Glucocorticoizii reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol) sunt
secretaţi în zona fasciculată. Circulă în sânge legaţi de proteinele plasmatice. Acţiunea acestora se
manifestă în metabolismul intermediar al glucidelor, lipidelor şi protidelor. Ei stimulează


procesul de sinteză a glucidelor din aminoacizi sau lipide, la nivelul ficatului (gluconeogeneza).
Glucocorticoizii au şi un rol antiinflamator. Activează catabolismul proteic şi lipidic, cresc
eliminările de azot. Aite efecte ale glucocorticoizilor sunt: creşterea numărului leucocitelor şi
hematiilor dar cu scăderea eozinofilelor (eozinopenie). Creşte secreţia de pepsină şi HCl, inhibă
mucusul gastric şi intestinal. Inhibă absorbţia lipidelor, creşte filtrarea glomerulară, cresc diureza
prin scăderea permeabilităţii la apă a tuburilor colectori. Asupra sistemului nervos,
glucocorticoizii în exces pot provoca tulburări psihice, incapactitate de concentrare, modificări
ale simţurilor (creşte acuitatea gustativă şi olfactivă) şi modificări electroencefalografice.
Hipersecreţia de glucocorticoizi determină sindromul lui Cushing în care predomină
semnele dereglărilor metabolismelor intermediare. Bolnavii prezintă obezitate, diabet şi
hipertensiune. Hiposecreţia se întâlneşte în boala Addison.
Hormonii adrenogenitali (sexoizi) sunt două grupe de hormoni, unii androgeni
(asemănători celor secretaţi de testicul) şi alţii estrogeni (asemănători celor secretaţi de ovare).
Sunt secretaţi mai ales în zona reticulară. Acţiunea acestor hormoni completează pe cea a
hormonilor sexuali respectivi. Rolul lor se manifestă în special asupra apariţiei şi dezvoltării
caracterelor sexuale secundare.
Hiposecreţia acestor hormoni este compensată de secreţia gonadelor. Hipersecreţia duce
la pubertate precoce când se secretă în exces hormonii caracteristici sexului. Când sunt secretaţi
în exces hormonii sexului opus, apar semne de masculinizare a femeilor (barbă, mustăţi) sau de
feminizare a bărbaţilor (creşterea glandelor mamare etc.).

Medulosuprarenala

Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale ce se dezvoltă din ectodermul

crestelor ganglionare. Anatomic şi funcţional, medulara glandei suprarenale este un ganglion
simpatic ai cărui neuroni nu au prelungiri.
Hormonii secretaţi de medulară se numesc catecolamine. Ei sunt: adrenalina în proportie
de 80% şi noradrenalina, de 20%. Acţiunea acestor hormoni este identică cu efectele excitaţiei
sistemului nervos simpatic. De fapt, la terminaţiile simpatice din ţesuturi se eliberează aceleaşi
catecolamine în proporţie inversă. Noradrenalina şi în măsură mai redusă adrenalina, sunt
mediatori chimici ai S.N. simpatic. Principalele acţiuni ale acestor hormoni şi mediatori chimici
sunt:
Asupra aparatului cardiovascuIar produc tahicardie, vasoconstricţie şi hipertensiune.
Creşte excitabiltatea inimii. Adrenalina dilată însă vasele musculare şi le contractă pe cele din
piele, mucoase şi viscere. Noradrenalina are predominant acţiuni vasoconstrictoare.
Asupra aparatului respirator determină relaxarea musculaturii netede şi dilataţia
bronhiilor.
Asupra tubului digestiv determină reIaxarea musculaturii netede a pereţilor şi contracţia
sfinctereIor. Inhibă majoritatea secreţiilor. Contractă splina şi ficatul.
Asupra metabolismului glucidic şi lipidic produc glicogenoliză şi hiperglicemie,
mobilizarea grăsimilor din rezerve şi metabolismul acizilor graşi. Adrenalina are efecte
predominant metabolice şi energetice.
Alte acţiuni - dilată pupila, contractă fibrele netede ale muşchilor erector ai firului de păr.
Produc alertă corticală, anxietate şi frică. Stimulează sistemul reticulat activator ascendent.
Hipofuncţia medularei este compensată de activitatea S.N. simpatic. Hiperfuncţia se
întâlneşte în tumori ale medularei şi este caracterizată prin crize de hipertensiune arterială. Atât
secreţia corticalei cât şi a medularei suprarenale sunt stimulate în condiţii de stress (stări de
încordare neuropsihică, de emoţii, traumatisme, frig sau de căldură excesivă etc.). Aceşti hormoni


au rol important în reacţia de adaptare a organismului în faţa diferitelor agresiuni externe şi
interne.

EPIFIZA (270)

Şcoala românească de endocrinologie (Parhon, Milcu şi colaboratorii) a adus dovezi în

sprijinul rolului de glandă endocrină al acestui organ al epitalamusului. Denumită glandă pineală,
datorită formei sale de con de pin, epifiza este situată în şanţul ce separă cei doi coliculi
cvadrigemeni anteriori. Anatomic şi funcţional are conexiuni strânse cu epitalamusul cu care
formează un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar. Structurile secretorii sunt reprezentate de
cordoane celulare nevroglice (pinealocite), cu proprietate secretoare şi elemente nervoase (celule
şi prelungiri), înconjurate de o bogată reţea vasculară, şi conţine numeroase fibre simpatice.
Hormonii secretaţi de epifiză sunt incomplet elucidaţi.
Până acum a fost identificată melatonina, derivat al serotoninei. Acest hormon are o
acţiune frenatoare asupra funcţiei gonadelor.
Un al doilea principiu activ de natură polipeptidică (vasotocina) a fost izolat din epifiză de
către grupuri de cercetători români (Milcu, Neacşu, Pavel). Substanţa are o puternică acţiune
antigonadotropă, în special anti LH. Extractele de epifiză au efecte metabolice, atât în
metabolismul lipidic, protidic şi glucidic, cât şi în cel mineral. Epifiza are strânse legături cu
retina. Stimulii luminoşi produc, prin intermediul nervilor simpatici, o reducere a secreţiei de
melatonină. În întuneric melatonina creşte, frânând funcţia gonadelor. Epifiza este mai dezvoltată
în copilărie şi adolescenţă, după care involuează.

Figura 269 Epifiza

TIMUSUL

Are un rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei, până la pubertate. Este o
glandă cu structură mixtă, de epiteliu secretor şi organ limfatic. Are localizare retrosternală (Fig,
271). La pubertate involuează, fără a dispare complet.
Se dezvoltă din endoderm. Îndeplineşte în organism funcţii importante:
- rol de organ limfatic central
- rol de glandă endocrină.



 Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare, se cunosc o serie de efecte ale extractelor
de timus:
- acţiune de stimulare a dezvoltării gonadelor;
- acţiune de stimulare a mineralizării osoase;
- efecte de frânare a mitozelor.
Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormoni isteroizi, care determină involuţia
acestui organ. Unitatea histologică a timusului este lobulul timic format dintr-o reţea de celule
reticulare între care se află timocite. Timocitele sunt celule hematoformatoare primordiale (stem),
imigrate din măduva hematogenă şi transformate sub influenţa factorilor locali în celule
limfoformatoare de tip "T". Timocitele însămânţează şi alte organe limfoide (ganglionii limfatici,
splina, amigdalele etc.).

Figura 271 Localizarea timusului



FUNCȚIA DE MIȘCARE

SISTEMUL LOCOMOTOR

6.1. SISTEMUL OSOS

Scheletul uman, ca la orice organism vertebrat, este un sistem complex care asigură
protecţia şi susţinerea părţilor moi, constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii
scheletici. Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton, care înseamnă mumie sau
corp uscat. Scheletul uman adult este alcătuit, în principal, din elemente osoase, numite oase, şi
câteva cartilaje, toate legate între ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor.

6.1.1. Cartilajele

Scheletul omului adult conţine un număr relativ mic de cartilaje, situate în regiunile care
necesită o elasticitate mai mare. O piesă de cartilaj scheletic este delimitată de pericondru (un
strat conjunctiv bogat în fibre; cu rol de protecţie, nutriţie şi reparaţie), este lipsită de terminaţii
nervoase şi vase de sânge. Din punct de vedere histologic, cartilajele scheletice pot fi hialine,
elastice şi fibroase (vezi cursul despre ţesuturi).

6.1.2. Oasele: caracteristici morfologice

Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult. În structura
lor predomină ţesutul osos, dar mai conţin şi late tipuri de ţesut: nervos, sanguin, cartilaginos etc.
Funcţiile oaselor sunt multiple:
Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior, mai ales oasele bazinului
sunt adaptate acestei funcţii);
Protejează organele vitale (cutia caniană adăposteşte creierul, coloana vertebrală –
măduva spinării, iar cuşca toracică – inima, plămânii);
Constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică
Constituie rezerve de minerale, în special calciu şi fosfor, care pot fi eliberate în
circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie;
Hematopoieza este asigurată de măduva roşie hematogenă.

Morfologia oaselor

Forma oaselor

Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite, aspectul lor fiind un indiciu al
funcţiei ce revine fiecăruia. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni, se deosebesc
oase: lungi, late, scurte, neregulate.
Oasele lungi, la care predomină lungimea, sunt alcătuite dintr-un corp numit diafiză şi
două extremităţi mai voluminoase numite epifize. Limita dintre diafiză şi epifize se numeşte



metafiză (la acest nivel este disul cartilaginos de creştere). Oasele lungi intră în alcătuirea
scheletului apendicular, prin intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi de amplitudine mare.
Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică decât
lungimea şi lăţimea). Osul alt prezintă două feţe şi mai multe margini; el participă la alcătuirea
cutiilor de protecţie (cutia craniană, toracică) sau realizează suporturi foarte stabile (bazinul) sau
oferă o suprafaţă mare pentru inserţia musculară (omoplatul).
Oasele scurte au o formă aproximativ cubică, cu cele trei dimensiuni aproape egale. Ele
alcătuiesc funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine (carpienele)
sau suportă greutatea corpului (tarsienele).
Oasele neregulate au forme variate, care nu pot fi încadrate în categoria celor prezentate
anterior, aşa cum sunt vertebrele sau mandibula.
Pe lângă oasele tipice, există şi oase supranumerare, dezvoltate la niveul unei articulaţii,
în grosimea unui tendon. Aceste oase poartă denumirea de oase sesamoide (ex. osul pisiform,
rotula).

Relieful extern

Oasele prezintă pe suparafaţa lor externă diferite tipuri de proeminenţe, depresiuni şi

deschideri, care asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor, ajută la formarea articulaţiilor,
asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor. În tabelul de mai jos sunt rezumate elemente
de relief osos:

DENUMIRE DESCRIERE ROL

PROEMINENŢE TUBEROZITATE Proeminenţă de mărime medie, Constituie

OSOASE rugoasă suprafeţe de
ataşare pentru
muşchi şi
CREASTĂ Linie proeminentă îngustă ligamente

TROHANTER Proeminenţă de formă neregulată

LINIE Linie îngustă mai puţin proeminentă

decât creasta

TUBERCUL Mică proeminenţă rotunjită

EPICONDIL Suprafaţă înălţată deasupra unui

condil

SPINĂ Expansiune ascuţită, subţire



 PROCES Orice proeminenţă osoasă

CAP Expasiune osoasă a unei epifize, Ajută la

susţinută de un gât scurt formarea
articulaţiilor

FAŢETĂ Suprafaţă articulară aproape plată,

netedă

CONDIL Proces articular rotunjit

TROHLEE Proces articular de forma unui

scripete

RAMUS Expansiunea unui os care face unghi

cu restul structurii

DEPRESIUNI ŞI MEAT Cale de pasaj, de forma unui canal Asigură

DESCHIDERI pătrunderea
OSOASE vaselor
SINUS Cavitate în os, cu aer, tapisată cu o sanguine şi a
mucoasă nervilor

FOSĂ Depresiune osoasă puţin adâncă,

adesea apropiată de articulaţie

ŞANŢ Brazdă

FISURĂ Deschidere îngustă, ca o despicătură

FORAMEN Deschidere rotundă sau ovală într-un

os

Structura oaselor

Structura oaselor variază în funcţie de forma lor.

Structura osului lung
Secţiunea longitudinală a unui os lung arată că acesta este alcătuit din:


 Diafiză:
o Canal diafizar (medular): măduvă osoasă
o Peretele diafizar:
Periost: formaţiune de natură conjunctivă, situată spre exteriorul
osului. Periostul înveleşte întreaga suprafaţă a osului, cu excepţia
zonelor articulare, unde se găseşte cartilaj articular. Periostul este
bine inervat şi vascularizat. Membrana periostală prezintă 2
straturi:
Superficial: ţesut conjunctiv fibros
Profund: ţesut osos ce conţine osteoblaste şi osteoclaste
Ţesut osos compact
Endost: membrană epteliformă, dispusă spre interior ce conţine
osteoblaste, osteoclaste şi celule osteoprogenitoare.
Epifiză: ţesut osos spongios, în alvelolele căruia se găseşte măduvă roşie
hematogenă. La exteriorul epifizei se găseşte un strat subţire de ţesut osos
compact.

Structura osului lat, scurt şi neregulat

Oasele late, scurte şi neregulate au o strucutră asemănătoare. Un astfel de os prezintă la

exterior un strat de os compact (învelit la exterior de periost). Interiorul osului este ocupat de o
masă de ţesut osos spongios numit diploë (trabeculele sunt acoperite de endost), care conţine în
alveolele sale măduvă roşie.

Măduva osoasă. Oasele conţin în cavităţile lor interne (canal medular, alveolele osului
spongios) măduvă osoasă. Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv, fiind vascularizat şi
inervat. Culoarea, structura şi funcţia măduvei osoase variază cu vârsta, ea prezentându-se ca
măduvă roşie, măduvă galbenă şi măduvă cenuşie. Măduva roşie se află în toate oasele tinere (de
făt şi de copil), precum şi la adult – în oase late, scurte, neregulate (vertebre, stern, coaste, coxale,
oasele baze craniului), în epifizele oaelor lungi. Ea are rol hematopoietic, dar în perioada de
dezvoltare a osului participă şi la osteogeneză. Măduva galbenă, bogată în celule adipoase (care-i
dau culoare galbenă), se găseşte în diafizele oaselor lungi la adult. Aceasta rezultă din
transformarea măduvei roşii. Măduva cenuşie se întâlneşte în oasele bătrânilor, fiind formată mai
ales din ţesut conjunctiv cu rol de umplutură.
Vascularizaţia şi inervaţia oaselor. Vasele de sânge pătrund în os prin orificii nutritive.
În cazul unui os lung, diafiza prezintă o arteră şi o venă nutritivă; artera nutritivă se ramifică spre
periost, canalele Havers, os spongios, canal medular. Fiecare epifiză prezintă câte o arteră şi o
venă epifizară, similară celor diafizare.
Inervaţia oaselor este bogată, nervii însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine.

Creşterea şi remodelarea osoasă

Ţesutul osos alcătuieşte cea mai mare parte a scheletului, şi în faza finală de dezvoltare
este bine adaptat funcţiilor acestuia, datorită vascularizării şi rezistenţei sporite. Osul este unul
dintre cele mai dinamice ţesuturi ale corpului, prezentând procese de creştere, remodelare şi
refacere.



 Creşterea postnatală a oaselor
În perioada copilăriei şi adolescenţei, oasele cresc în lungime şi grosime.
Creşterea în lungime este prezentă la oasele lungi, dar şi la alte oase, precum omoplatul,
coxalul, corpii vertebrali, fiind asigurată de discurile cartilaginoase de creştere. Spre sfârşitul
adolescenţei, discurile de creştere se închid, ţesutul cartilaginos fiind înlocuit de ţesut osos.
Creşterea în grosime apare la toate tipurile de oase, realizându-se prin adăugarea de ţesut
la suprafaţa osului. În acest caz, osteoblastele din periost adaugă ţesut osos la suprafaţa osului, în
timp ce osteoclastele din endost îndepărtează osul de pe suprafaţa internă a peretelui osos. Aceste
două procese, de geneză şi distrugere osoasă, au loc aproximativ în acelaşi ritm.
Remodelarea osoasă
În schelet, inclusiv cel adult, ca urmare a nevoilor de adaptare permanentă a oaselor la
solicitările mecanice principale, are loc remodelarea osoasă prin procese de depunere şi de
resorbţie osoasă. De asemenea, prin remodelarea osoasă continuă se asigură menţinerea constantă
a concentraţiei ionilor de calciu şi fosfaţi în lichidele corpului. Remodelarea afectează atât osul
compact, cât şi osul spongios.
Depunerea osoasă este asigurată de către osteoblaste care secretă oseina ce va fi apoi
mineralizată. După ce osteoblastul este înconjurat de materie osoasă se transformă în osteocit.
Resorbţia osoasă este realizată de către osteoclaste, care după ce au produs o
demineralizare locală (membrana osteoclastelor creează un pH acid), facilitează digestia, atât
extracelulară, cât şi intracelulară, a matricei osoase prin eliberarea enzimelor lizozomale. Când
resorbţia se accentuează – în asociere cu creşterea numărului de osteoclaste – dezechilibrul apărut
poate conduce spre osteoporoză. Frecventă la bătrâni, mai ales la femei, osteoporoza se manifestă
printr-o scădere a masei osoase şi o deteriorare a arhitecturii microscopice a oaselor. Osul
compact se subţiaţă şi îşi diminuează densitatea, iar osul spongios prezintă trabecule mai fine şi
mai subţiri. Astfel de oase se pot fractura mai uşor (gâtul femural este foarte susceptibil).

6.1.2. Oasele scheletului uman

Scheletul uman conţine aproxiamtiv 206 oase, grupate în două zone principale scheletice:
axială (oasele craniului şi trunchiului) şi apendiculară (oasele membrelor).
Scheletul axial
Scheletul axial constituie axul lung al corpului, fiind reprezentat de 80 de oase aranjate în
trei regiuni: craniu, coloana vertebrală şi cuşca toracică.
1. Craniul (Fig. 74, 75, 76, 77, 78, 79)
Neurocraniu (cutia craniană): adăposteşte encefalul, este mare, globulos, format
din bază şi boltă şi cuprinde următoarele oase:
o Perechi:
Temporale (Fig. 82)
Parietale (Fig. 85)
o Neperechi:
Frontal (Fig. 74, 79)
Occipital (Fig. 76, 78)
Sfenoid (Fig. 78)
Etmoid (Fig. 81)
La neurocraniu se adaugă şi cele 3 oase perechi ale urechii medii: ciocanul, nicovala şi scăriţa
(Fig. 91).
Viscerocraniu (scheletul feţei) cuprinde oase:


 o Perechi:
Maxilare (Fig. 83)
Palatine (Fig. 85)
Nazale (Fig. 79, 84)
Lacrimale (Fig. 80, 84)
Zigomatice (Fig. 79, 80)
Cornete nazale inferioare (Fig. 79, 84)
o Neperechi:
Vomer
Mandibula (Fig. 86), la care se adaugă hioidul (Fig. 87)

Figura 74 Craniul – faţa anterioară



 Figura 75 Craniul – faţa laterală

Figura 76 Baza craniului

Figura 77 Craniul secţiune sagitală



 Figura 78 Craniul – secţiune transversală (baza craniului)

Figura 79 Craniul – secţiune frontală



 Figura 80 Orbita

Figura 81 Osul etmoid



 Figura 82 Osul temporal

Figura 83 Osul maxilar



 Figura 84 Oasele care participă la formarea cavităţii nazale

Figura 85 Osul palatin



 Figura 86 Mandibula

Figura 87 Osul hioid



 2. Coloana vertebrală
Coloana vertebrală (Fig. 88) este localizată în partea medioposterioară a corpului, servind
acestuia ca suport rezistent şi flexibil, precum şi petru protecţia măduvii spinării. Coloana
vertebrală are o structură metamerică, fiind formată din 26 oase, dintre care 24 sunt vertebre
individualizate, iar altele două, numite sacrum şi coccis, provin din sudarea între ele a unor
vertebre.
Coloana vertebrală prezintă 5 regiuni:
Cervicală
Toracică
Lombară
Sacrală
Coccigiană

Coloana vertebrală prezintă două curburi cu convexitatea orientată anterior (cervicală şi

lombară) şi două curburi cu convexitatea orientată posterior (toracică şi sacro-coccigiană).
O vertebră tipică este alcătuită din:
corp vertebral. Corpul fiecărei vertebre prezintă două suprafeţe articulare
(superioară şi anterioară), aproximativ plane, prin care se asigură articularea cu
vertebrele adiacente, _prin intermediul câte unui disc intervertebral.
arc vertebral, între cele două delimitându-se gaura (foramen) vertebrală. Prin
suprapunerea vertebrelor, implicit a găurilor vertebrale, se formează canalul neural,
în care este adăpostită măduva spinării. Arcul vertebral se leagă de corp prin
intermediul a doi pediculi vertebrali. Pe arc există mai multe apofize (procese):
spinoasă (unică, dispusă posterior pe linia mediană), transverse (o pereche) şi de
articulare invertebrală sau zigapofize (câte o pereche superioare şi inferioare).
Primele două tipuri de apofize servesc ca suprafeţe de inserţie musculară.

A. Regiunea cervicală (Fig. 91) cuprinde şapte vertebre, primele două atipice numite atlas şi
axis şi următoarele cinci, vertebre cervicale tipice. Atlasul (Fig. 89) are formă de inel şi este
este lipsit de corp vertebral. Axisul (Fig. 90) are caracteristică apofiza odontoidă) care se
găseşte - la partea superioară a corpului vertebral, ea reprezentând corpul atlasului sudat la
acest nivel. Vertebrele cervicale tipice au corpul vertebral puţin mai şi alungit în sens
transversal, faţa lui superioară având un aspect de şa datorită unor apofize semilunare, ceea
ce conferă acestei regiuni vertebrale o mare mobilitate.

B. Regiunea toracică (Fig. 92) cuprinde 12 vertebre. Vertebra toracică are corpul vertebral
aproximativ cilindric. Pe corpul vertebrei, la baza arcului neural, există două perechi de
semifaţete (superioare şi inferioare) pentru articularea cu capul coastei. Apofiza spinoasă
este lungă, nebifurcată şi oblicizată, iar apofizele transverse poartă câte o faţetă de
articulare cu tuberozitatea coastei. Pe fiecare vertebră există şi două perechi de zigapofize.



 C. Regiunea lomabară este alcătuită din 5 vertebre, cu un corp vertebral masiv, la care
diametrul transversal este mai mare decât cel anteroposterior. Foramenul vertebral are
formă triunghiulară. Apofiza spinoasă este scurtă, lată şi orizontală.

D. Regiunea sacrală (Fig. 93, 94) este reprezentată de osul sacrum, care are formă de
piramidă patrulateră, orientată cu baza superior şi vârful inferior şi străbătută de canalul
sacral. Osului sacrum i se descriu 4 feţe:
Anterioară, uşor concavă
Posterioară, convexă
2 laterale, pe care există câte o suprafaţă de articulare cu oasele coxale.

E. Regiunea coccigiană este reprezentată de osul coccis, format prin fuzionarea a patru-cinci
vertebre coccigiene rudiemntare. Acest os are formă triunghiulară, cu baza îndreptată în
sus.

3. Coastele

Coastele în număr de 12 perechi, sunt arcuri osteocartilaginoase formate postero-laterale

dintr-un arc osos (regiunea vertebrală), iar anterior din cartilaj costal (regiune sternală) (Fig.
96), care lipseşte la ultimele două perechi de coaste. Primele şapte perechi de coaste sunt
denumite adevărate (regiunea lor cartilaginoasă se articulează la stern), coastele VIII, IX, X
sunt considerate false (articularea la stern se faceprin intermediul cartilajului coastei a VII-a), în
timp ce ultimele două perechi sunt flotante (lipsite de cartilaj şi neajungând la stern)

4. Sternul

Sternul, împreună cu coastele şi regiunea toracică a coloanei vertebrale formează cutia

(cuşca) toracică (Fig. 95). Sternul este un os lat, dispus medial la partea anterioară a corpului,
format din 3 părţi: manubriu, corp şi apendice xifoid (xifistern). Pe marginea superioară a
manubriului se află incizura sternală, iar lateral cele două incizuri claviculare (pentru
articularea cu claviculele) şi incizurile coresunzătoare cartilajelor primei perechi de coaste. Pe
marginile corpului sternal se observă incizurile cartilajelor perechilor costale II-VII. Xifisternul
rămâne liber, nearticulându-se cu costele şi este de consistenţă cartilaginoasă.



 Figura 88 Coloana vertebrală

Figura 89 Atlas Figura 90 Axis



 Figura 91 Regiunea cervicală – vertebra cervicală

Figura 92 Regiunea toracală – vertebră toracală



 Figura 93 Osul sacrum – faţa anterioară

Figura 94 Osul sacrum – faţa posterioară



 Figura 95 Cuşca toracică

Figura 96 Coastă



 Scheletul apendicular

Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare), fiecare

având o centură (scapulară/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis.

1. Scheletul membrului superior

Scheletul membrului superior este format din:

centura scapulară leagă membrul de trunchi şi este constituită din două oase:
omoplatul (scapula) (Fig. 98)
clavicula (Fig. 97)
scheletul membrului propriu-zis:
scheletul braţului: humerus (Fig. 99)
scheletul antebraţului (Fig. 100, 101):
radius
cubitus (ulna)
scheletul mâinii (Fig. 102, 103):
carpiene (8) – formează încheietura mâinii
metacarpiene (5) – formează palma
falange (14) – oasele degetelo

Figura 97 Clavicula


 Figura 98 Omoplatul (scapula)

Figura 99 Humerus



 Figura 100 Radius şi cubitus – vedere anterioară

Figura 101. Radius şi cubitus – vedere posterioară



 Figura 102. Scheletul mâinii – faţa posterioară

Figura 103. Scheletul mâinii – faţa anterioraă



 2. Scheletul membrului inferior

Scheletul membrului inferior este format din:

Centura pelviană (Fig. 104. 105) leagă membrul inferior de trunchinşi are rol
de susţinere a organelor pelviene şi a unor organe abdominale. Este formată din oasele
coxale unite anterior prin simfiza pubiană. Posterior, oasele coxale sunt legate prin osul
sacrum şi formează împreună cu el, bazinul. Oasele coxale sunt formate prin sudarea altor
trei oase:
Ilion
Ischion
Pubis
Scheletul membrului propriu-zis:
Scheletul coapsei: femur (Fig. 106)
Scheletul gambei (Fig. 107):
Tibia
Peroneul (fibula)
Scheletul piciorului (Fig. 108):
Tarsiene (7)
Metatarsiene (5)
Falange (14)



 Figura 104 Bazinul

Figura 105. Bazinul – a. Mascul b. Femelă

Figura 106. Femurul a. Faţa anterioară b. Faţa posterioară



 Figura 107. Scheletul gambei a. Faţa anterioară b. Faţa posterioară

Figura 108. Scheletul piciorului



6.2. ARTICULAŢIILE

 Sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leagă între ele pentru
realizarea fie a unei imobilităţi, fie a unei mobilităţi relative sau depline.
 Articulaţiile se clasifică în funcţie de mobilitate în:
o Articulaţii fixe (sinartroze): sunt articulaţii în care piesele osoase apar unite între
ele printr-o masă de ţesut, neexistând o cavitate articulară.
Sindesmoze: sunt unite prin formaţiuni conjunctive (fontanelele – porţiuni
membranare neosificate la nivelul craniului de nou născut)
Sincondroze: prezintă ca ţesut de legătură un cartilaj (articulaţiile dintre
coaste şi stern)
Sinostoze: legătura dintre oase se realizează prin ţesut osos (suturile
craniene închise la adulţi, suturile dintre vertebrele sacrale) (Fig. 109)
o Articulaţii semimobile (hemiartroze): seamănă cu sincodrozele, doar că prezintă
o discontinuitate în ţesutul cartilaginos de legătură, ca în cazul simfizei pubiene
(Fig. 110).
o Articulaţiile mobile (diartrozele) asigură mobilitatea oaselor:
Monoaxiale: sunt cele mai simple (extremitatea proximală a
radiusului cu ulna, atlasul cu axisul, humerusul cu cubitusul)
Biaxiale: relizează mişcări pe două axe: radius – carpiene, condili
occipitali – cavităţile glenoide ale atlasului
Multiaxiale: scapulă – humerus, femur – os coxal, articulaţiile
dintre zigapofize, dintre carpiene, dintre tarsiene

Părţile componente ale unei diartroze asigură pe de o parte alunecarea capetelor osoase (cavitatea
articulară cu membrana şi lichidul sinovial), iar pe de altă parte asigură o legătură strânsă a
acestora (capsula articulară, ligamente, tendoane) (Fig. 111).



 Figura 109 Sinostoză

Figura 110 Articulaţii semimobile

Figura 111 Structura unei diartroze



6.3. SISTEMUL MUSCULAR

Sistemul muscular este format din muşchi care sunt organe active ale mişcării. Acest rol
este realizat de către musculatura scheletică (somatică), ce are în structura sa ţesut muscular
striat. Muşchii au forme variate. Se descriu:
muşchi fuziformi (biceps, triceps),
muşchi triunghiulari (piramidal al abdomenului),
muşchi de formă patrulateră (marele drept abdominal şi marele dorsal),
în formă de cupolă (diafragma),
în formă de trapez (muşchiul trapez),
muşchi circulari (orbicularul buzelor şi al pleoapelor).
Tot forma circulară au şi sfincterele (sfincterul extern al anusului şi al uretrei).
Dupa dimensiunea care predomină, distingem:
muşchi laţi (marele drept abdominal, muşchii oblici extern şi intern, muşchiul transvers al
abdomenului) care au tendoane lăţite numite aponevroze,
muşchi lungi (muşchii de la braţ, antebraţ, coapsă şi gambă)
muşchi scurţi (muşchii din palmă şi din plantă).
Dupa numărul capetelor care se prind pe os, pot fi:
Cu un singur capăt pe os (muşchii pieloşi) celălalt capăt inserându-se pe piele,
cu două capete (muşchiul biceps),
cu trei capete (muşchiul triceps), cu patru capete (muşchiul cvadriceps).

6.3.1 Structura muşchiului

Muşchii scheletici prezintă o porţiune centrală musculară, mai voluminoasă, numita

corpul muşchiului (pântecele) şi două extremităţi de culoare alb-sidefie, numite tendoane, care au
în structura lor ţesut fibros. Unul dintre tendoane, cel eare se inseră pe osul fix se numeşte de
origine, iar celălaIt care se prinde pe osul mobil se numeşte de inserţie. În general, originea este
unică, dar se cunosc şi muşchi cu mai muIte origini (biceps, triceps, cvadriceps). $i inserţia se
face, în general, printr-un singur tendon, dar se cunosc şi în acest caz muşchi cu mai muIte
tendoane de inserţie (muşchiul semimembranos de la coapsă are trei tendoane). Corpul
muşchiului este format din fibre musculare striate, care la unii muşchi pot atinge o lungime de
10-15 cm. La exteriorul corpului muscular se află o membrană conjunctivă, numită fascia
muşchiului, care înveleşte atât corpul muşchiului cât şi tendoanele. Sub aceasta se află o lamă de
ţesut conjunctiv - perimisium extern, care, de asemenea, înveleşte corpul muşchiului. Din acesta
pornesc, în interior, septuri conjunctive numite perimisium intern, din care se degajează o reţea
de tesut conjunctiv numită endomisium, care înveleşte fibrele musculare striate.
Muşchiul are o bogată vascularizaţie, asigurată de ramurile musculare ale diferitelor artere
care însoţesc muşchiuI. Din aceste ramuri musculare se desprind arteriole care pătrund prin
septurile conjunctive şi duc, spre miofibrile, sânge încărcat cu O2 şi substanţe nutritive. Sângele
cu CO2 şi produsele de dezasimilaţie rezuItate în urma metabolismului muscular este colectat de



vene satelite şi omonime arterelor. Inervaţia muşchiului este dublă, somatică şi vegetativă.
Inervaţia vegetativă simpatică determină, pe căi eferente, reacţii vasomotorii.
Inervaţia somatică senzitivă este asigurată de dendritele neuronilor somatosenzitivi din
ganglionii spinali, care ajung la porţiunea ecuatorială (centrală) a fibrelor musculare din structura
fusului neuromuscular, la corpusculii Vater Pacini din muşchi sau la corpusculii tendinoşi Golgi.
Inervaţia somatică motorie este asigurată de axonii neuronilor somatomotori α, situaţi în
cornul anterior al măduvei, care ajung la fibra musculară striată, formând placa motorie, sau de
către axonii neuronilor somatomotori γ, cu aceeaşi localizare şi care ajung la porţiunea periferică
a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. Placa motorie este considerată o sinapsă
specială (sinapsă neuroefectorie) şi are în structura sa două componente - una nervoasă -
componenta presinaptică şi alta musculară - componenta postsinaptică.
Componenta presinaptică este reprezentată de butonii terminali ai fibrei nervoase (axonul
neuronilor α din cornul anterior al măduvei) care pătrund în nişte adâncituri ale sarcoplasmei
fibrei musculare striate. Butonii terminali conţin vezicule cu acetilcolină.
Componenta postsinaptică este reprezentată de sarcoplasmă, lipsită la acest nivel de
miofibrile, dar care conţine mulţi nuclei şi numeroase mitocondrii. La om, fiecare fibră musculară
are, în general, câte o placă motorie.

6.3.2 FIZIOLOGIA MUŞCHILOR

I. GENERALITĂŢI
Muşchii reprezintă efectori importanţi ai organismului. Muşchii striaţi scheletici asigură
tonusul, postura, echilibrul, mimica şi mişcările voluntare. Muşchiul striat cardiac asigură
activitatea de pompă ritmică a inimii. Muşchii netezi asigură buna funcţionare a circulaţiei,
motilitatea digestivă şi excretorie, acomodarea vederii, naşterea, alăptarea etc. lndiferent de
particularităţile morfologice şi de rolul specific, toţi muşchii se caracterizează prin proprietatea
de a transforma energia chimică în energie mecanică. Această transformare are loc la nivelul
sarcomerului, cu un randament de 30-40%.

2. PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR
Contractilitatea este proprietatea specifică a muşchiuIui şi reprezintă capacitatea de a
dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta. Baza anatomică a contractilităţii este
sarcomerul, iar baza moleculară, proteinele contractile.
Excitabilitatea se datoreşte proprietăţilor membranei celulare (permeabilitate selectivă,
conductanţa ionică, polarizare electrică). Muşchii răspund la un stimul printr-un potenţial de
acţiune propagat, urmat de contracţia caracteristică.
Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei forţe
exterioare. Substratul anatomic al extensibilităţii îl reprezintă fibrele conjunctive şi elastice din
muşchi.
Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei forţe
şi de a reveni pasiv la forma de repaos când forţa a încetat să acţioneze. Baza anatomică a acestei
proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului intern. Elasticitatea joacă un
rol foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic, în special atunci când trebuie învinsă
inerţia. Interpunerea unei structuri elastice între forţă (muşchiul) şi rezistenţă (obiectul ce trebuie



deplasat) amortizează creşterile prea mari de tensiune în muşchi şi asigură deplasarea continuă,
uniformă a obiectului.
Tonusul muscular este o stare de semicontracţie permanentă, caracteristică muşchilor ce
au inervaţia motorie şi senzitivă intactă. Dupa denervare, tonusuI muşchilor scheIetici dispare.
TonusuI muscular este de natură reflexă.

3. CONTRACŢIA FIBREI MUSCULARE STRIATE

Contracţia muscuIară este de trei feIuri:
Contracţie izometrică, atunci când lungimea muşchiuIui rămâne neschimbată, dar
tensiunea creşte foarte mult. În timpuI contracţiei izometrice, muşchiul nu prestează lucru
mecanic extern, toată energia chimică se pierde sub formă de căldură. Exemplu de
contracţie izometrică este aceea de susţinere a posturii corpului.
Contracţie izotonică, atunci când lungimea muşchiuIui variază, iar tensiunea rămâne
constantă. Muşchii realizează lucru mecanic. Aceste contracţii sunt caracteristice
majorităţii muşchilor scheletici.
Contracţie auxotonică, atunci când variază şi lungimea şi tensiunea muşchiului. În timpuI
unei activităţi obişnuite, fiecare muşchi trece prin faze izometrice, izotonice şi
auxotonice. Începutul oricărei contracţii musculare, în special când trebuie să deplasăm
greutăţi, este izometric.

4. MANIFESTĂRILE CE ÎNSOŢESC CONTRACŢIA MUSCULARĂ

În timpul contracţiei musculare au loc manifestări electrice, chimice, mecanice, termice şi
acustice.
Manifestările electrice preced contracţia. Ele sunt reprezentate de potenţialul de acţiune
de pe suprafaţa membranei. Înregistrarea fenomenelor electrice din timpul contracţiei unor grupe
de fibre musculare reprezintă electromiograma (E.M.G.).
Manifestările chimice sunt iniţiate prin mecanismul de cuplaj excitaţie-contracţie.
Procesele chimice din muşchi asigură energia necesară proceselor mecanice.
Manifestările mecanice ale contracţiei musculare sunt cele mai evidente şi mai uşor de
urmărit. Studiul lor se face cu ajutorul miografului, aparat ce permite înregistrarea contracţiei
musculare. La o excitaţie unică, cu un curent slab, sub valoarea pragului de excitabilitate a
fibrelor museulare, nu obţinem nici un răspuns. Stimulul este subliminal. Repetând excitaţia cu
un curent de valoare prag, obţinem o contracţie musculară unică. Aceasta a fost denumită secusă
musculară.
Dac în loc de stimulare unică, folosim stimuli repetitivi, la intervale mici şi regulate,
curba rezultată nu mai este o secusă, ci o sumaţie de secuse numită tetanos. În funcţie de
frecvenţa de stimulare, fuziunea (sumaţia) secuselor este mai mult sau mai puţin totală. Deosebim
astfel două feluri de tetanos:
Tetanosul incomplet, când curba se prezintă ca un platou dinţat, exprimând fuziunea
incompletă a secuselor la stimulare repetitivă cu frecvenţă joasă de 10-20 stimuli pe
secundă.
Tetanosul complet, a cărui curbă apare ca un platou regulat, exprimând fuziunea totală a
secuselor, obţinută prin stimuli cu frecvenţe mult mai mari (50-100/s).
Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse, deoarece
comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare. Frisonul constă din
secuse. Secusa poate fi obţinută şi prin reflexul miotatic. Sistola cardiacă este tot o secusă.
Manifestările termice ale contracţiei se datoresc fenomenelor biochimice din fibra
musculară. Nu toată energia chimică eliberată în timpul contracţiei est econvertită în lucru


mecanic, ci o parte se pierde sub formă de căldură. Randamentul masei musculare este de 30%,
ceea ce înseamnă că 70% din energia chimică se transformă în energie calorică. Muşchii sunt
principalii generatori de caldură pentru organism. Atunci când suntem expuşi la frig, prin
mecanisme reflexe, se declanşează contracţii musculare mici şi frecvente (frison) care asigură
încălzirea corpului.
Manifestările acustice sunt datorate vibraţiilor fasciculelor musculare care se contractă
asincron. Zgomotul produs de contracţia musculară poate fi auzit cu urechea sau înregistrat
(fonomiograma).

5. CONTRACŢIILE MUŞCHILOR NETEZI

Între contracţia muşchilor striaţi, a celor netezi şi a cordului există atât asemănări, cât şi
deosebiri. Deosebirile se referă la anumite particularităţi ale manifestărilor exterioare ale
contracţiei. Astfel, contracţia miocardului este o secusă, iar contracţiile muşchilor netezi sunt
lente şi de lungă durată, similare tetanosului. Miocardul este inexcitabil (refractar) în timpul
contracţiei sale şi de aceea nu poate fi tetanizat. Muşchii scheletici sunt supuşi controlului motor
voluntar, cordul şi muşchii netezi nu. Ei primesc inervaţie vegetativă. Muşchiul scheletic este
puţin sensibili la mediatorii chimici din sânge, în timp ce muşchii netezi sunt foarte sensibili la
acţiunea acestora. Asemănările privesc procesele fizico-chimice şi energetice fundamentale.
Muşchii netezi sunt de două feluri. Muşchiul neted visceral, cu aspect de sinciţiu, întâlnit
în tubul digestiv şi aparatul genito-urinar. Muşchiul neted multiunitar, format din fibre separate,
întâlnit în pereţii vaselor şi în interiorul globului ocular. Secusa muşchilor netezi viscerali are
latenţa, perioada de contracţie şi de relaxare foarte mari. Excitabilitatea lor este redusă. Prezintă
automatism contractil. Simpaticul şi catecolaminele, hiperpolarizează membrana fibrei provocând
relaxare. Parasimpaticul şi acetilcolina produc depolarizare şi contractie. Muşchiul visceral
manifestă plasticitate. Poate menţine tensiuni neschimbate la lungimi variabile. Această
proprietate stă la baza tonusului postural al stomacului şi al vezicii biliare şi urinare. Muşchiul
neted multiunitar prezintă contracţie asemănătoare muşchilor striaţi deşi, ca şi cel visceral, nu se
află sub control voluntar, ci vegetativ.

6. OBOSEALA MUSCULARĂ
Unii muşchi din organism activează tot timpul vieţii fără întrerupere (inima, muşchii
vaselor şi ai viscerelor). Muşchii scheletici pot, de asemenea, efectua eforturi de durate variabile,
dar limitate în timp; după mai muIte zile de mers pe jos, oricât de lejer şi automatizat ar fi acest
efort, survine oboseala, iar activitatea musculară trebuie să înceteze pentru un timp. Oboseala
musculară constă din reducerea temporară a capacităţii de lucru a muşchilor. În cazul eforturilor
voluntare intense, oboseala musculară se instalează în câteva minute. Nu există propriu-zis o
oboseală izolată locală a muşchiului, ci mai corect trebuie să se vorbească de oboseala neuro-
musculară, fenomen în care sunt implicate toate structurile ce asigură comanda, controlul şi
execuţia mişcării. În cazul unei activităţi musculare de intensitate redusă dar îndelungată,
oboseala se instalează în special în centrii nervoşi, iar în cazul unei activităţi intense predomină
semnele oboselii musculare locale.
Cauzele oboselii locale musculare sunt:
- scăderea rezervelor energetice (ATP, CP, glucoză);
- acumularea de cataboliţi acizi (acid lactic);
- oboseala plăcii motorii.
Febra musculară. După un efort muscular intens, fără un antrenament sau încălzire
prealabilă, pot apare dureri în grupele musculare solicitate. Aceste dureri se manifestă la 12-24


ore de la momentul efortului şi durează 2-3 zile. Se calmează sau chiar dispar prin masaj sau
reluarea exerciţiului. Multă vreme s-a presupus că această "febră musculară" se datorează
acumulării acidului lactic în muşchi activi. Este inexact. Acidul lactic se formează în timpul
efortului şi nu Ia 24 ore după încetarea lui. Mai posibilă este produeerea unor microleziuni în
muşchii solicitaţi, fără un antrenament premergător şi fără o încăzire suficientă.

6.3.3. Principalele grupe de muşchi scheletici

Muşchii somatici sunt grupaţi în muşchii:

capului,
gâtului,
trunchiului
membrelor
Muşchii capului:
 muşchii mimicii (pieloşi)
 muşchii masticatori
 muşchii extrinseci ai limbii
 muşchii urechii medii
 muşchii extrinseci ai globului ocular



 

 

 

 

 

 

 Figura 112 Structura unui muşchi scheletic

Figura 113 Componentele unui muşchi



 Figura 114 Muşchii scheletici – vedere anterioară



 Figura 115 Muşchii schletici – vedere posterioară



Figura 116 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere anterioară

Figura 117 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere laterală



 Figura 118 Muşchii masticatori

Figura 119 Muşchii externi ai globului ocular



 Figura 120 Muşchii externi ai limbii

Figura 121 Muşchii gâtului – vedere posterioară



 Figura 122 Muşchii gâtului - vedere laterală

Figura 123 Muşchii respiratori



 Figura 124 Muşchii anteriori ai trunchiului – femeie

Figura 125 Muşchii abdominali – secţiune transversală



 Figura 126 Muşchii anteriori ai trunchiului – bărbat



 Figura 127 Muşchii spatelui şi ai cefei



 Figura 128 Muşchii braţului – vedere anterioară

Figura 129 Muşchii braţului - vedere posterioară



 Figura 130 Muşchii şi vasele braţului – secţiune transversală

Figura 131 Muşchii antebraţului



 Figura 132 Muşchii palmei

Figura 133 Muşchii anteriori care mişcă bazinul



 Figura 134 Muşchii copasei – vedere anterioară



 Figura 135 Muşchii copasei – vedere posterioară



 Figura 136 Muşchii copasei – vedere mediană



 Figura 137 Muşchii gambei – vedere anterioară

Figura 138 Muşchii gambei –vedere laterală



 Figura 139 Muşchii piciorului



 FUCȚIILE DE NUTRIȚIE
APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA

A. Alcătuire (Fig. 140):

1) Căile respiratorii extrapulmonare (Fig. 141)
a) Nas: → vestibul nazal (care se deschide la exterior prin nări)
→ fosă nazală (care se deschide la interior prin coane): 2 tipuri de mucoase:
olfactivă (situată la nivelul cornetelor nazale superioare) şi respiratorie (în rest).
Nasul + sinusurile paranazale (căptuşite cu mucoasă respiratorie) → spaţii de
rezonanţă pentru sunete
b) Faringe: cale de încrucişare a căii respiratorii cu cea digestivă
- Nazofaringe (se deschid canalele faringotimpanice)
- Orofaringe ( cale comună)
- Laringofaringe (cale comună): face legătura cu esofagul şi cu laringele.
La nivelul faringelui există amigdalele (tonsile faringiene): nazofaringiene,
palatine, linguale, tubare.
c) Laringele: C4-C6 – superior: se ataşează de hioid şi comunică cu faringele prin
orificiu glotic
- inferior: se continuă cu traheea
- 9 cartilaje: - 3perechi: cuneiforme, corniculate, aritenoide
- 3 neperechi: tiroid, cricoid, epiglotig
- mucoasa laringelui → cute – corzi vocale false
- corzi vocale adevărate
d) Traheea: localizată la nivelul gâtului şi mediastinului, anterior.
- 16-20 inele cartilaginoase incomplete
e) Bronhiile primare: se află în continuarea traheei şi pătrund în plămân la nivelul
hilului pulmonar. Sunt formate din cartilaje complete.
2) Plămânii
- Organe de schimb respirator
- 2: → drept (~700g)
→ stâng (~600g)
- Localizare: în cavitatea toracică, de o parte şi de alta a mediastinului. Ocupă
majoritatea spaţiului cuştii toracice (Fig. 142).
- Configuraţia externă:
→ un vârf
→o bază
→ 3 feţe (costală, mediastinală, diafragmatică)
→ 3 margini (muchii): anterioară, posterioară, inferioară.


 - Pe faţa mediană se găseşte hilul pulmonar. La acest nivel pătrund şi ies din
plămâni: bronhia, artera pulmonară, cele 2 vene pulmonare, artera bronşică şi
vena bronşică, nervii şi vasele limfatice. Aceste formaţiuni alcătuiesc pediculul
pulmonar.
- Culoarea plămânului este roz la copii şi albăstruie cu zone negre la adulţi, datorită
sedimentelor de praf şi cărbune.
- Este moale, rezistent şi cu aspect buretos.
- La exterior plămânii sunt acoperiţi de o membrană seroasă, numită pleură.
Aceasta este formată din 2 foiţe: pleura externă (parietală) şi pleura internă
(viscerală). Între cele 2 pleure există un spaţiu pleural, denumit cavitate pleurală,
în care există o presiune negativă (vidul pleural). Cavitatea poate deveni reală în
unele afecţiuni, când se colectează lichid seros (hidrotorax), puroi (piotorax),
sânge (hemotorax), sau aer (pneumotorax), îndepărtând cele 2 foiţe una de alta.
Feţele foiţelor pleurale sunt umezite de un lichid pleural, într-o cantitate mică.
- Structura plămânului:
i. Căile aeriene intrapulmonare (Fig. 143)
Bronhia primară se ramifică în plămân în bronhii secundare → bronhii
terţiare → bronhii cuaternare..... → bronhii intralobulare → bronhiole terminale
→ bronhiole respiratorii →canale alveolare →saci alveolari
Lobulul pulmonar (Fig. 144) este unitatea anatomică şi fiziologică a
segmentului pulmonar. Acesta are formă piramidală, cu vârful orientat spre hil şi
este alcătuit din acini pulmonari ( acinul este format dintr-o bronhiolă
respiratorie, 3-5 canale alveolare, fiecare terminându-se cu saci alveolari).
Alveola este structura cea mai caracteristică pentru plămân. La nivelul ei are loc
schimbul de gaze. Alveolele fac ca suprafaţa respiratorie să aibă 160 m2.
ii. Parenchimul pulmonar se găseşte între acinii pulmonari şi lobulii
pulmonari. Este format din celule conjunctive, fibre de colagen şi
elastice.
iii. Reţeaua sanguino-limfatică. Plămânul prezintă o vascularizaţie dublă:
circulaţia funcţională şi circulaţia nutritivă. Circulaţia funcţională
reprezintă mica circulaţie. Ramuri ale arterei pulmonare, care aduc sânge
neoxigenat din ventriculul drept urmăresc traiectul arborelui bronşic, iar
la nivelul alveolelor capilarele desprinse din arteriole se unesc formân
venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen la inimă.
Circulaţia nutritivă se realizează pe seama arterelor broşice, cae iau
naştere pe seama arterei aorte. Ele urmăresc ramurele arborelui bronşic,
fără să pătrundă în lobuli. Arterele bronşice duc sânge încărcat cu oxigen
şi nutrimente la bronhii, arterele şi venele pulmonare şi pleure. Nu există
comunicare între cele reţele sanguine. Venele bronşice drenează sângele



 din regiunea mediastinală a bronhiilor şi se deschid în venele azigos, iar
restul trece în sistemul venelor pulmonare.

iv. Reţeaua nervoasă: plămânii sunt inervaţi de nervulo vag şi de nervii

simpatici cervicali şi toracali

Figura 140 Aparatul respirator



 Figura 141 Regiunea superioară a căilor respiratorii

Figura 142 Localizarea plămânilor în cutia toracică



 Figura 143 Arborele bronşic

Figura 144 Lobulul pulmonar



 B. Fizologia respiraţiei
Prin respiraţie se asigură oxigenul necesar celulelor pentru arderea substanţelor organice
şi producerea de energie.
Respiraţia
Externă: schimbul de gaze dintre organism şi mediu extern
1. Internă (tisulară): la nivelul celulelor

1. Respiraţia externă:
a. Ventilaţia pulmonară:
→ inspiraţia: - durează ~ 1s.
- Contracţia muşchilor intercostali externi determină orizontalizarea coastelor şi
împingerea lor în faţă → creşte diametrul antero-posterior şi transversal
- Contracţia diafragmului2 → creşterea diametrului vertical (inspiraţia normală determină
coborârea diafragmului cu ~ 1,5 cm, iar inspiraţia forţată determină coborârea cu 10 cm)
- La începutul inspiraţiei presiunea alveloră = presiunea atmosferică. Când se declanşează
inspiraţia → muşchii cutiei toracice se contractă → creşte capacitatea cutiei toracice →
presiunea alveolară scade cu 1mm Hg → pătrunderea aerului în plămâni
→ expiraţia:
- durează≈ 2s.
- pasivă, are loc relaxarea muşchilor inspiratori → volumul cutiei toracice scade
- în timpul expiraţiei forţate se contractă muşchii intercostali interni, coastele fiind
trase spre interior, deasemenea şi muşchii abdominali participă la tragerea
coastelor
b. Schimbul de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare (Fig,146 )
- Aerul inspirat cedează o parte din oxigen3 sângelui
- CO2 4din sânge este cedat parţial alveolelor pulmonare
- Schimbul de gaze are loc datorită diferenţei de presiune ale gazelor din capilare şi alveole
şi datorită grosimii reduse dintre cele două suprafeţe de schimb respirator
c. Transportul gazelor
Oxigenul este transportat prin sângele arterial sub 2 forme:
→HbO2 (98%)
→dizolvat în plasmă (2%)
CO2 este transportat prin sângele venos:
→dizolvat în plasmă (5%)
→HbCO2 (3%)
→bicarbonaţi (HCO3-): 92%

2 secţionarea nervului frenic ce inervează diafragmul determină asfixierea

3 La nivelul alveolelor pulmonare presiunea O2 este de 100mmHg, în timp ce în sânge este doar de 37
mmHg
4 În sânge presiunea CO2 este de 47 mm Hg, în timp ce în alveole este de 40 mmHg.


 2. Respiraţia tisulară: utilizarea oxigenului în procesele de oxidoreducere
(mitocondrii)
SUBSTRAT (glucid) + O2 → CO2↑ + H2O + Energie (ATP)
Pentru ca funcţia respiratorie să se adapteze respiraţia internă şi cea
externă trebuie să se acorde între ele. Când nu există acest acord apare
insuficienţa respiratorie. Aceasta se poate datora unei proaste ventilaţii
(paralizia muşchilor respiratorii, fracturi de coaste) sau a reducerii
suprafeţei de schimb respiratoriu (TBC).
Reglarea respiraţiei
- Respiraţia pulmonară este o funcţie ritmică. Ritmicitatea mişcărilor este dată de
activitatea permanentă a centrilor respiratorii bulbo-pontini (trunchiul cerebral)
- Semnalul5 (transmis la început mai lent) este transmis de la centrii de mai sus prin
motoneuronii nervului frenic şi determină contracţia muşchilor respiratorii şi
determină inspiraţia.
- În cazul unei supradistensii a plămânilor, inspiraţia este limitată reflex.
Tensioreceptorii din căile respiratorii transmit informaţii centrilor respiratorii
bulbo-pontini, care declanşează încetinirea inspiraţiei = reflexul Hering-Brewer
de distensie.
- Controlul respiraţiei se datorează informaţiilor venite de la diverşi receptori:
→mecanoreceptorii: stimularea lor prin colabare determinând reflexul Hering-
Brewer inversat
→chemoreceptorii: sesizează variaţii ale O2 şi CO2. Hiperventilaţia care apare în
cazul după hemoragii severe se datorează acidozei (HCO3-)
→baroreceptorii: sunt sensibili la scăderea presiunii sanguine→polipnee
→proprioreceptorii din muşchi, tendoane: stimulează indirect centrii respiratorii
în timpul mişcărilor
→termoreceptorii: excitanţii reci aplicaţi pe tegument pot bloca respiraţia.
- Respiraţia este reglată şi voluntar de centrii superiori (vorbit, cântatul vocal şi la
instrumente de suflat)

Volume, capacităţi şi debite respiratorii

În timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se expulsează din plămâni volume
caracteristice de aer. Volumele respiratorii reprezintă cantităţi de aer din anumite momente ale
ciclului respirator , iar capacităţile sunt combinaţii de volume.
Volumul curent (AC) este cantitatea de aer (500 ml) care este inspirată sau expirată în timpul
unui act respirator normal.
Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea de aer care poate fi inspirată forţat după o
inspiraţie normală (3000 ml).
Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer (circa 1100 ml) ce poate fi expirat
forţat după o expiraţie normală.

5 Se declanşează la 3s.; transmiterea semnalului lent are ca scop evitarea respiraţia gâfâitoare


 Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni, (circa 1200 ml) după o
expiraţie maximă. Prin deschiderea spaţiului pleural se produce pneumotorax, când plămânul se
retractă în jurul hilului şi expulsează o cantitate de aer numită volum de colaps. Ceea ce rămâne
în plămâni constituie volumul minimal. Ambele sunt fracţiuni ale volumului rezidual. Un ţesut
pulmonar, care conţine aer minimal, pluteşte la suprafaţa apei (proba docimaziei pozitivă),
Plămânul unui nou-născut, care nu a respirat niciodată, nu conţine aer minimal: în acest caz proba
docimaziei este negativă (plămânul nu pluteşte). Aceste probe se utilizează în criminalistică.

Capacitatea vitală pulmonară (CV) reprezintă cantitatea de aer care poate fi expirată forţat
după o inspiraţie maximă. Are o valoare de circa 4600 ml şi rezultă din însumarea
AC+VIR+VER.
Capacitatea inspiratorie (CI). Cuprinde volumul de aer ce poate fi inspirat forţat . Are o
valoare de circa 3500 ml (AC+VIR).

Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de aer de circa 2300 ml care
rămâne în plămân după o expiraţie normală (VR +VER).

Capacitatea pulmonară totală (CPT), de circa 5800 ml, cuprinde toate volumele menţionate,
fiind cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate
(AC+VER+VIR+VR).

Cu excepţia volumului rezidual, celelalte volume şi capacităţi se determină spirometric.

Debitul respirator de repaus sau minut-volumul respirator reprezintă cantitatea de aer

proaspăt care ventilează plămânii în decursul unui minut. Rezultă din produsul volumului curent
cu frecvenţa respiratorie. În condiţii de repaus, valoarea lui este de 8-9 l. Poate ajunge în condiţii
de efort până la 100-200 l.

Spaţiul mort anatomic include spaţiul căilor respiratorii aeriene la nivelul cărora nu are loc
schimb de gaze.

Spaţiul mort fiziologic cuprinde în plus şi alveolele aerate, dar care nu sunt irigate. La
persoanele sănătoase, spaţiul mort antomic este egal cu cel mort fiziologic, deoarece toate
alveolele sunt funcţionale.



 Figura 145 Secţiune transversală prin cutia toracică

Figura 146 Schimbul respirator la nivel pulmonar



 APARATUL CIRCULATOR
8.1. Sanguin
 Are rolul de a transporta nutrienţii şi oxigenul la ţesuturi.
 Intervine în apărarea organismului
 Ajută la eliminarea substanţelor toxice din ţesuturi

A. Morfologie şi anatomie
-aparatul circulator este alcătuit din inimă şi vase sanguine.
1. Inima
Localizare: în mediastin, este oblică faţă de planul medio-sagital al
corpului, vârful este orientat inferior, anterolateral, spre stânga (fig. 147).
- este un organ cavitar (4 camere), aspiro-respingător.
- are formă conică
- 250-300g greutate
Morfologie (fig. 148):
 2 feţe: → anterioară
→ posterioară
 2 margini: → dreaptă
→ stângă
 un vârf
 o bază
 2 şanţuri coronare: → anterior marchează limita dintre atrii şi
→ posterior
ventricule

 2 şanţuri longitudinale: → anterior marchează septul interventricular

→ posterior

 În aceste şanţuri se găsesc arterele şi venele peretelui cardiac



 Figura 147 Localizarea inimii în cutia toracică

Figura 148 Morfologia inimii



 Anatomia inimii

 Inima prezintă un înveliş numit pericard:

o pericard fibros
o pericad seros:
foiţă parietală
cavitate pericardică (o peliculă de lichid lubrifiant)
foiţă viscerală (epicard)
 peretele cardiac (fig. 149):
o epicard
o miocard (este format din ţesut muscular cardiac şi fibre musculare cardiace
modificate, ce formează ţesutul excito-conductor nodal) are o grosime diferită. La
nivelul atriilor, miocardul este mai subţire decât la nivelul ventriculelor, iar la
nivelul ventriculului drept, muşchiul inimii este mai subţire decât la nivelul
ventriculului stâng. Miocardul prezintă şi o componentă conjunctivă, pe seama
căreia se diferenţiază scheletul fibros al inimii, cu rolul de a ancora valvulele de la
nivelul cordului.
o Endocard: membrană formată din endoteliu însoţit de un strat de ţesut conjunctiv
 Miocardul are capacitatea intrinsecă de a genera şi a conduce impulsuri în vederea
contracţiei ritmice. Această proprietate, numită şi automatism cardiac se datorează
ţesutului excito-conductor nodal. Componentele acestei structuri sunt: nodulul sino-atrial,
nodulul atrio-ventricular, fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje.
 Compartimentele inimii (fig. 150):
o inima prezintă 4 camere: 2 atrii, situate la baza inimii şi 2 ventricule, situate la
vârful inimii.
o Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial
o Ventriculele sunt separte între ele prin septul interventricular
o Atriile nu comunică între ele, la fel şi ventriculele.
o În atriul drept se deschid venele cavă superioară şi inferioară, care aduc sânge
neoxigenat de la corp. Atriul drept comunică cu ventriculul drept prin orificiul
atrioventricular, prevăzut cu valvula tricuspidă (Fig. 151).
o În atriul stâng se deschid venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen de la
plămâni. Atriul stâng comunică cu ventriculul stâng prin orificiul atrio-ventricular,
prevăzut cu valvula mitrală, care este bicuspidă (Fig. 152).
o Ventriclul drept primeşte sânge de la atriul drept, pompat apoi în trunchiul
pulmonar. Acesta din urmă prezintă la bază valvula semilunară pulmonară.
Ventriculul prezintă muşchi papilari care susţin corzi tendinoase, ce ajută la
închiderea şi deschiderea valvulei atrio-ventriculare
o Ventriculul stâng primeşte sânge încărcat cu oxigen din atriul stâng şi îl pompează
în artera aortă, care prezintă la bază valvula semilunară aortică.



  Vascularizaţia inimii este asigurată de arterele coronare şi venele cardiace, iar inervaţia
extrinsecă este asigurată de fibre simpatice (aparţin de nervii spinali ai plexului cardiac) şi
parasimpatice (aparţin nervului vag).

Figura 149 Peretele inimii

Figura 150 Structura inimii – interior



 Figura 151 Valvulele inimii

Figura 152 Sistemul excito-conductor nodal

2. Vasele sistemului circulator (fig. 153)

 Vasele sistemului circulator sanguin sunt reprezentate de artere, vene şi capilare.
 Acestea sunt organe tubulare, a căror perete este format în general din 3 tunici:
o Tunica intimă: formată din endoteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv
(subendoteliu)
o Tunica medie: conţine celule musculare, fibre elsatice şi de colagen
o Tunica externă: ţesut conjunctiv, ce conţine fibre de colagen şi elastice. În cazul
vaselor mari, aceasta conţine vase sanguine (vasa vasoruum) ce hrănesc peretele
vasului.
 Arterele sunt vase ce duc sângele de la inimă la organe (fig. 154). Sunt de 3 tipuri:
o Elastice: au diametrul cel mai mare (aorta şi ramificaţiile ei), tunica medie are o
cantitate mare de ţesut elatic
o Musculare: au diametru mediu, asigurând vascularizaţia organelor, predominând în
tunica medie, componenta musculară.
o Arteriolele au calibrul cel mai redus, tunica medie este foarte subţire.


  Venele (fig. 155) sunt vase care aduc sângele la inimă. Au perele mai subţire decât
arterele de acelaşi calibru, însă lumenul este mai mare. Tunica externă este mai groasă
decât media, aceasta din urmă prezintă mai puţine elemente elastice. Cele mai mici vase
se numesc venule. La nivelul venelor există valvule, în special la organele situate inferior
faţă de inimă, unde sângele circulă antigravitaţional.
 Capilarele sunt cele mai mici vase, formate din endoteliu şi o membrană bazală. Acestea
au rolul de a reînnoi lichidul interstiţial (situat între celule). Acestea formează reţele
interpuse, de obicei, între o arteriolă şi o venulă. Există şi excepţii: când se interpun între
2 arteriole, formează o reţea admirabilă (glomeulul renal), iar cân se interpun între 2
venule, formează o reţea portă (hepatică, hipofizară).

Figura 153 Structura vaselor sanguine



 Figura 154 Arborele arterial

Figura 155 Arborele venos



 3. Circulaţia sanguină
 La om este într-un sistem închis (inimă-artere-capilare-vene-inimă) şi dublu (circulaţia
pulmonară şi sistemică) de vase sanguine.

Circulaţia pulmonară
 Se realizează între plămâni şi inimă, cu scopul de a elimina dioxidul de carbon şi de a
prelua oxigenul.

Mica circulaţie (circulaţia pulmonară)

Circulaţia sistemică (marea circulaţie)

 Se realizează între inimă şi corp, pentru a asigura celulelor nutrienţii şi oxigenul şi pentru
a elimina dioxidul de carbon şi alte reziduri.

Marea circulaţie (circulaţia sistemică)

B. Fiziologie
1. Proprietăţile inimii
Automatismul cardiac: proprietatea inimii de a-şi continua activitatea
ritmică de contracţie în condiţiile izolării din organism. Automatismul
este imprimat de ţesutul excitoconductor nodal (fig. 152), prin
descărcarea automată de impulsuri. Structura corespunzătoare de
imprimare a contracţiei inimii este nodulul sino-atrial Keith-Flack (60-
80 contracţii/min.). În ceilalţi centri de automatism stimulii generaţi au
o frecvenţă mai mică (nodulul atrio-ventricular Aschoff-Tawara –
40/min, fasciculul Hiss – 25/min). Ei preiau comanda atunci când
centrul de automatismu superior este scos din funcţie.
Excitabilitatea (funcţia batmotropă): capacitatea muşchiului aflat în
repaus de a răspunde la excitanţi prin apariţia potenţialului de acţiune.
Particular pentru miocard este faptul că prezintă inexcitabilitate



 periodică de lungă durată. El nu intră niciodată în tetanos, fapt ce
asigură ritmicitatea contracţiilor cardiace.
Conductibilitatea: proprietatea miocardului de a conduce impulsurile
de la nivelul nodulului sino-atrial în tot muşchiul. Viteza de conducere
a excitaţiei este mai mare prin căile internodale (1m/s) decât prin
fibrele miocardului atrial (0,3m/s). La nivelulul nodulului atrio-
ventricular, viteza de conducere este mai mică pentru a asigura
încheierea sistolei atriale, înaintea apariţiei celei ventriculare necesar
umplerii ventriculilor cu sânge. La nivelul nodulului atrio-ventricular
viteza – 0,03-0,05m/s. Fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje au viteze mari
de transmitere a excitaţiilor pentru sincronizarea contracţiilor fibrelor
miocardului ventricular din timpul sistolei ventriculare (5m/s).
Contractilitatea: contracţiile miocardului se numesc sistole, iar
relaxările se numesc diastole. Contracţia miocardului este o secusă.
Sursa de energie pentru contracţie o constituie ATP-ul.
Tonicitatea: reprezintă proprietatea miocardului de a asigura o
anumită tensiune a peretelui muscular şi în timpul diastolei.
2. Ciclul cardiac
 O succesiune regulată a unei sistole şi a unei diastole a miocardului. În timpul sistolei, în
compartimentele respective se creează presiuni crescute care asigură curgerea sângelui de
la presiune mare la presiune mică. Întâi se contractă atriile apoi ventriculele. Prin
contracţia atriilor sângele trece în ventricule, iar prin contracţia ventriculelor, sângele este
împins în sistemul arterial. Prezenţa valvulelor în diferitele cavităţi ale inimii asigură
sensul de curgere a sângelui.
 Ciclul cardiac începe cu sistola atrială, care durează 0,1s. Urmează imediat sistola
ventriculară care duează 0,3s. Sistola ventriculară începe în momentul când ventriculele
sunt pline cu sânge şi valvulele semilunare de la baza arterei pulmonare şi aortei sunt
închise. Prin intrarea în contracţie a miocardului ventricular, presiunea intraventriculară
creşte şi sângele tinde să se reîntoarcă în atrii. Valvulele atrio-ventriculare se închid şi
opresc întoarcerea sângelui. Ventriculul este acum o cavitate închisă. Sistola ventriculară
are 2 faze de contracţie. În prima fază, muşchiul se contractă izometrică. Presiunea
intraventriculară creşte încât reuşeşte să învingă presiunea din sistemul arterial,
deschizând valvulele semilunare. În faza a doua, are loc contracţia izotonică şi se produce
expulsia în arteră, a sângelui ventricular. Urmează diastola ventriculară în care
ventriculele relaxându-se, presiunea intraventriculară scade. Sângele din aortă şi artera
pulmonară tinde să revină în ventricule, dar valvulele semilunare se închid. Prin
deschiderea valvulelor atrioventriculare, sângele din atrii, datorită diferenţei de presiune,
trece în mod pasiv în ventricule. Diastola ventriculară începe într-un moment când atriile
sunt relaxate, adică se găsesc în diastola atrială. Deci aproximativ 0,4s inima se află în
diastola generală. Când, prin umplerea ventriculelor cu sânge, presiunile din ventricule şi
atrii tind să se egaleze, atriile se contractă şi ciclul reîncepe.



 CICLUL CARDIAC

Se observă că diastolele sunt mai lungi decât sistolele, ceea ce explică pentru ce inima
poate lucra tot timpul vieţii fără să obosească.
3. Debitul cardiac
La fiecare sistolă, din ventricul este pompat un volum sanguin de 70-90 ml –
debitul sistolic. Debitul cardiac reprezintă volumul de sânge pompat de fiecare
ventricul/minut (l/min). Este egal cu frecvenţa cardiacă *debitul sistolic. La un
ritm normal de 72contracţii/min, debitul cardiac este de 5l/min. În timpul
efortului poate ajunge până la 30 l/min.
4. Manifestările activităţii inimii
Manifestările mecanice: şocul apexian poate fi simţit prin aplicarea
palmei în dreptul spaţiului al cincilea intercostal stâng. Se datorează
contactului mai intim pe care vârful inimii îl stabileşte în timpul
sistolei cu peretele toracic.
Manifestările electrice: în timpul contracţiei se produc curenţi care
pot fi înregistraţi cu aparate speciale, iar înregistrarea grafică se
numeşte electrocardiogramă (EKG).

Manifestările acustice: în timpul ciclului cardiac se înregistrează 2

zgomote ale inimii. Zgomotul I (sistolic) este dat de închiderea
valvulelor atrio-ventriculare şi este de intensitate, durată mare şi de
tonalitate joasă. Zgomotul II (diastolic) este dat de închiderea
valvulelor semilunare şi este scurt şi de tonalitate înaltă.



 5. Circulaţia sângelui prin artere
 În artere sângele circulă sub presiune, datorită mai multor factori:
Forţa de propulsie a cordului
Elasticitatea arterelor: asigură curgerea continuă a sângelui în artere. Scăderea
elasticităţii (ateroscleroză) conduce la creşterea presiunii arteriale.
Rezistenţa de efect: în vasele de calibru mare, rezistenţa este mare. Se datorează
vasomotricităţii (contracţii/dilataţii) aflate sub influenţă neuroumorală.
Volumul de lichid circulant: masa sanguină circulantă şi vâscozitatea sângelui.
Creşterea volumului sanguin şi a vâscozităţii sângelui determină creşterea
presiunii arteriale.
Tensiunea arterială: presiunea cu care sângele apasă asupra pereţilor
arterelor. Ia naştere în timpul SV şi este menţinută datorită rezistenţei pe
care o întâmpină sângele în timpul curgerii sale spre periferia sistemului
vascular. În arterele din apropierea inimii este mai mare şi se micşorează
spre periferie. Măsurarea presiunii arteriale se fce cu ajutorul
tensiometrelor. Se constată 2 valori: valoarea maximă (100-140 mmHg),
corespunzătoare SV (este presiunea cu care este expulzat sângele în
arterele mari) şi valoarea minimă (60-80 mm Hg) corespunzătoare
diastolei. Creşterea valorilor peste limitele fiziologice se numeşte
hipertensiune arterială, iar scăderea hipotensiune.
Pulsul arterial constă în unda de distensie a pereţilor arteriali în timpul
sistolei ventriculare. Este perceput când se comprimă o arteră pe un plan
osos.
6. Circulaţia sângelui prin capilare
La nivelul capilarelor, circulaţia sângelui se face continuu şi lent pentru a
asigura cele mai importante funcţii ale sistemului circulator. Schimbul de
substanţe nutritive şi a produşilor de excreţie. La capătul arterial al capilarelor,
apa şi substanţele nutritive trec din sânge în lichidul interstiţial prin difuziune
şi filtrare. La capătul venos, după filtrarea apei au loc procese de absorbţie. O
zecime din lichidul filtrat trece în capilarele limfatice, asigurând circulaţia
limfatică.
7. Circulaţia sângelui prin vene
 Mai lentă decât în artere.
 Este asigurată de:
o Pompa cadiacă: scăderile de presiune arterială şi ventriculară permit întoarcerea
sângelui din vene în atrii.
o Aspiraţia toracică: acţionează în timpul inspiraţiei, prin accentuarea presiunii
negative intratoracice. Deasemenea, coborârea diafragmului în inspiraţie apasă
asupra viscerelor, permiţând întoarcerea sângelui spre AD.
o Forţa gravitaţională facilitează întoarcerea sângelui în AD, pentru venele situate
deasupra atriilor. Pentru cele situate sub atrii, există valvule situate la 5-7 cm, care



 compensează efectul forţei gravitaţionale. Degradarea sistemului de valvule
predispune la stază venoasă şi varice, care dacă se suprainfectează, dau naştere
tromboflebitelor.
o Contracţia muşchilor scheletici asigură deplasarea sângelui spre AD.
o Pulsaţiile arterelor comprimă venele aflate în preajma lor, facilitând întoarcerea
sângelui spre inimă.
8. Reglarea activităţii cardio-vasculare
Organismul este forţat întotdeauna să se adapteze la schimbările din mediu. La fel este şi
cazul sistemului circulator, acesta adaptându-se la nevoile metabolice ale organismului. Astfel,
are loc adaptarea inimii, pe de o parte şi a vaselor sanguine, pe de altă parte.
Spre exemplu, în efort fizic, debitul cardiac creşte de 5-6 ori.
Sistemul nervos simpatic determină tahicardie şi constricţia vaselor. Parasimpaticul
determină vasodilataţie şi bradicardie.
De asemena, adrenalina stimulează inima.

8.2 Sistemul circulator limfatic

Alcătuire:
Vase limfatice
Organe limfoide

Sistemul limfatic este în relaţie strânsă cu sistemul sanguin şi limfa circulă doar înspre inimă.
Rolul sistemului limfatic:
Drenează excesul de lichid interstiţial, care se formează prin filtrarea celulară, înapoi
sângelui
Transportă grăsimile şi unele vitamine de la intestinul subţire la sânge
Limfocitele sunt implicate în apărarea organismului, prin producerea de anticorpi

Limfa şi vasele limfatice (fig. 156)

Capilarele limfatice: acestea sunt vase care se termină în deget de mănuşă şi

formează o reţea în spaţiile intercelulare a majorităţii ţesuturilor. În vilozităţile
intestinale, spre exemplu, capilarele limfatice transportă lipidele absorbite din
tractul intestinal. Peretele capilarelor este format din endoteliu cu pori ce permit
trecerea proteinelor, lichidului interstiţial, microorganismelor şi lipidelor
absorbite. Fluidul pătruns în capilare formează limfa. Drenarea corectă a limfei
este necesară pentru a împiedica acumularea de lichid interstiţial (edem).

Venele limfatice: Pereţii venelor au structură asemănătoare venelor sanguine.

Prezintă cele trei tunici şi valve care previn întoarcerea limfei.



 Ducturile limfatice: Venele se unesc în două ducturi: ductul toracic şi ductul
limfatic drept.

Ductul toracic drenează limfa din membrele inferioare, abdomen, regiunea

toracică stângă, partea stângă a capului şi gâtului. Ductul toracic se varsă
în vena subclaviculară stângă. În regiunea abdominală există o dilatare a
acestui duct, numită cisterna chiliferă, care colectează limfa de la
membrele inferioare şi de la intestin.
Ductul limfatic drept colectează limf de la membrul superior drept,
regoiuea toracică dreaptă, partea dreaptă a capului şi gâtului. Ductul se
deschide în vena subclaviculară dreaptă, în apropiere de vena jugulară
internă.

Figura 156 Sistemul de vase limfatice

Organele limfoide (fig. 157)

Ganglionii limfatici (fig. 158 )
Limfa este filtrată prin ţesutul reticular al sutelor de ganglioni limfatici prezenţi de-a
lungul venelor limfatice. Ţesutul reticular conţine fagocite care au rolul de a curăţa fluidul.
Ganglionii limfatici sunt structuri de formă aproximativ sferică. Aici pătrund vase aferente,
care se ramifică în sinusuri. Acestea din urmă converg în vase eferente, care părăsesc ganglionul


prin hilul ganglionar. Ganglionii sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă din care se desprind septuri
ce împart ganglionul în foliculi. Foliculii reprezintă locul de producere a limfocitelor, fiind
implicaţi în imunitate. Ganglionii se găsesc grupaţi în anumite regiuni ale corpului:
Ganglionii popliteali
Ganglionii inghinali
Ganglionii lombari
Ganglionii axilari şi cubitali
Ganglionii toacali
Ganglionii cervicali

Submucoasa intestinală conţine numeroşi ganglioni limfatici, limfocite şi ţesut limfatic.

Alte organe limfoide:

Amigdalele (tonsilele) formează un inel protector de ţesut limfatic la nivelul faringelui.

Amigdalele, în număr de 3 perechi, combat infecţiile urechilor, nasului şi a gâtului.

Splina (fig. 159) este localizată în hipocondrul stâng, la stânga stomacului, de care este
suspendată. Splina nu este un organ vital la adult, dar participă la producera limfocitelor,
filtrarea sângelui şi distrugerea hematiilor. La copil, splina este un organ important în
producerea de eritrocite. Splina unui adult conţine pulpa roşie, în care se distrug hematiile
şi pulpa albă, care conţine centri germinativi, implicaţi în producerea de limfocite. Dintre
toate organele abdominale, splina este cel mai frecvent lezată. Deoarece este puternic
vascularizată, în cazul unei rupturi apar hemoragii masive. Pentru a împiedica decesul, se
apelează la splenectomie. Fără intervenţie chirurgicală, ruptura de splină este mortală în
90% din cazuri.

Timusul este localizat în partea anterioară a toracelui, în spatele manubriului sternal. La

făt şi la copil este mai mare decât la adult. Are rol important în imunitate, participând la
maturarea unor limfocite (limfocite T)



 Figura 157 Organele limfoide

Figura 158 Ganglion limfatic Figura 159 Splina



APARATUL DIGESTIV
Hrana este necesară pentru susţinerea vieţii. Asigură nutrienţii esenţiali pe care organismul singur
nu-i poate produce. Hrana estze utilizată la nivel celular, unde nutrienţii sunt implicaţi în reacţii chimice
care constau în sinteza de enzime, diviziunea, creşterea şi repararea celulară, precum şi producerea de
energie. Mare parte din hrana ingerată nu poate fi utilizată ca atare, fiind necesară o prealabilă prelucrare
mecanică şi chimică. Aceasta are scopul de a o face absorbabilă prin peretele intestinal. O parte din
mâncare nu este digerată, fiind eliminată prin materiile fecale.
Principala funcţie a aparatului digestiv este aceea de a prepara substanţele necesare utlizării
celulare. Aceasta implică următoarele activităţi funcţionale:
Ingerarea
Masticaţia
Deglutiţia
Digestia
Absorbţia
Defecaţia

Morfologia şi anatomia aparatului digestiv

A. Alcătuirea aparatuluii digestiv (fig. 160)

1.Tub digestiv
a. Cavitate bucală
b. Faringe
c. Esofag
d. Stomac
e. Intestin subţire
f. Intestin gros

2. Glande anexe
a. Glande salivare
b. Ficat
c. Pancreas

1. Tubul (tractul) digestiv se întinde de la orificiul bucal până la orificiul anal şi are o lungime de
aproximativ 9 m. Străbate cutia toracică şi pătrunde în cavitatea abdominală prin diafragm. O digestie
totală se desfăşoară într-un interval cuprins între 12 şi 24 ore. Mâncarea ingerată trece prin tractul
digestiv, unde este scindată de la molecule complexe până la molecule foarte mici, absorbabile.
Fiecare segment al tubului digestiv are o funcţie specifică în digestia alimentelor, structura lui
reflectând funcţia.



 Fig. 160 Aparatul digestiv

Tunicile tubului digestiv (fig. 161)

Tubul digestiv, de la esofag la orificiul anal, este format din 4 straturi sau tunici. Fiecare
tunică conţine un ţesut dominant. Cele 4 tunici, de la interior spre exterior, sunt:
1. Mucoasa
2. Submucoasa
3. Musculara
4. Seroasa
1. Mucoasa: căptuşeşte lumenul tubului digestiv. Este formată din epiteliu de acoperire
pluristratificat pavimentos necheratinizat, până la stomac, iar de la stomac la rect este epiteliu
de acoperire unistratificat prismatic cu microvili. Epiteliu este însoţit de un strat subţire de
ţesut conjunctiv cu rol de hrănire. În acest ţesut conjunctiv există numeroşi ganglioni
limfatici, cu rol de apărare. Deasemenea, există şi un strat subţire de ţesut muscular, numit



 musculara mucoasei, ce asigură o serie de contracţii. La nivelul mucoasei se găsesc celule
specializate în producerea de mucus.
2. Submucoasa: este o tunică bine vascularizată, aflată în strânsă legătură cu mucoasa.
Moleculele absorbite trec prin celulele mucoasei şi sunt absorbite de capilarele sanguine şi
limfatice ale submucoasei. Submucoasa conţine glande şi plexuri nervoase (plexul nervos
Meissner).
3. Musculara: este tunica responsabilă de mişcările tubului digestiv (segmentare, peristaltice,
etc.). Tunica prezintă un strat muscular intern cu fibre dispuse circular şi un strat muscular
extern, cu fibre dispuse longitudinal. Cele 2/3 superioare ale esofagului conţin musulatură
striată, în rest fiind musculatură netedă. Contracţiile acestor muşchi asigură înintarea
alimentelor prin tractul digestiv, dar şi amestecarea lor cu sucurile digestive şi absorbţia lor.
Musculara este inervată de plexul nervos Auerbach.
4. Seroasa: reprezintă tunica viscerală a peritoneului. Până la stomac, seroasa este înlocuită cu o
tunică numită adventice.
Tractul digestiv este inervat de fibre simpatice şi parasimaptice. Nervul X cranian (vag) este sursa fibrelor
parasimpatice pentru tubul digestiv până la porţiunea inferioară a colonului. Restul colonului şi rectul sunt
inervate de fibre parasimpatice provenite din măduva sacrală. Stimularea parasimpaticului determină
creşterea peristaltismului intestinal şi secreţiile tractului digestiv. Fibrele simpatice îşi au originea în
măduva toraco-lombară şi au efecte antagonie parasimpaticului (inhibă peristaltismul, reduc secreţia şi
contractă sfincterele).

Fig. 161 Tunicile tractului digestiv



Segmentele tubului digestiv

a. Cavitatea bucală (fig. 162) are rolul de a ingera alimentele, a le mesteca şi a

forma bolul alimentar care este trimis mai departe faringelui. Deasemena
cavitatea bucală este implicată şi în vorbire şi uneori în respiraţie.

Cavitatea bucală este delimitată de obraji, buze, palatul moale şi palatul dur, musculatura
extrinsecă a limbii şi muşchii gâtului. Gura este împărţită în două zone: vestibulul bucal (situat
între buze şi dinţi) şi cavitatea bucală propriu-zisă (de la dinţi până la orificiul oro-faringian).
Gura comunică cu exteriorul prin orificiul bucal. Pereţii laterali şi anterior ai cavităţii bucale sunt
formaţi de către obraji şi buze. Obrajii sunt alcătuiţi din piele, ţesut adipos subcutanat,
musculatură striată şi epiteliu de acoperire, pluristratificat pavimentos, necheratinizat. Partea
anterioară a obrajilor formează buza superioară şi inferioară. Acestea sunt organe moi şi foarte
mobile, ce au rol în vorbire şi în ingerarea şi mestecarea alimentelor. La nivelul buzelor există
numeroşi receptori care permit distingerea calităţii alimentelor şi a temperaturii lor.
Palatul formează plafonul cavităţii bucale şi este format din palatul dur, situat anterior şi palatul
moale, situat posterior. Palatul dur este format din oasele maxilare şi palatine şi este acoperit de
mucoasa bucala. Palatul moale este un arc moale acoperit de mucoasa bucală. Median, acesta
prezintă uvula (omuşor) palatină. În timpul deglutiţiei uvula şi palatul moale acoperă
nazofaringele, prevenind pătrundere alimentelor în cavitatea nazală. De la uvulă, coboară două
pliuri musculare: pliul glosopalatin şi pliul faringopalatin. Între ele se află amigdalele palatine.
Limba: ca şi organ digestiv, limba participă la mestecarea şi înghiţirea alimentelor. Deasemenea
participă şi la articularea cuvintelor. Limba este formată din ţesut muscular striat de tip scheletic,
acoperit de o mucoasă care conţine şi receptori gustativi. Muşchii extrinseci ai limbii ajută la
mişcările acesteia. Două treimi din limbă se găsesc în cavitatea bucală, iar o treime se găseşte în
faringe, fiind ataşată de osul hioid. Partea inferioară a limbii este ataşată de podeaua cavităţii
bucale prin frâul lingual.
Dinţii: la om dentiţia este heterodontă. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi
adaptate pentru diferite funcţii. Primele patru perechi (superiori şi inferiori)de dinţi situate
anterior se numesc incisivi. Aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor. Următoarele 2 perechi
sunt caninii adaptaţi pentru sfâşierea alimentelor. Incisivii şi caninii prezintă o singură rădăcină.
Următoarele patru perechi sunt reprezentate de premolari, după care urmează 6 perechi de molari.
Aceştia sunt adaptaţi pentru mărunţirea alimentelor şi prezintă două sau trei rădăcini.
Omul este difiodont, prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni,
începând cu incisivii. Dentiţia aceasta este formată din 20 de dinţi. 32 de dinţi înlocuiesc această
dentiţie, formând dentiţia definitivă. Formula dentară este o reprezentare grafică a fiecărui tip de
dinte, a numărului şi a poziţiei acestora în cavitatea bucală. Formula se face pentru jumătate din
gură.
Formula dentiţiei de lapte este:
2/2 I, 1/1 C, 2/2 PM
Formula dentiţiei definitive este:
2/2 I, 1/1 C, 2/2 PM, 3/3 M.



 Fig. 162 Cavitatea bucală

Structura dintelui (fig. 163): unui dinte i se disting 3 regiuni:

Coroana
Colul
Rădăcina (este zona prin care dintele este înfipt în alveola)

De la exterior spre interior se disting:

Smalţul: este cea mai dură substanţă din corp, fiind formată din fosfat de calciu. Aceasta este
înlocuită de cement la nivelul rădăcinii.
Dentina: se află sub smalţ şi are consistenţa unui os, doar că este mai dură.
Cavitatea dentară: este plină cu ţesut conjunctiv, în care există vase de sânge şi nervi
b. Faringele: este cale comună şi pentru alimente şi pentru aer. În cazul aparatului digestiv
comunică superior cu cavitatea bucală şi inferior cu esofagul
c. Esofagul: este porţiunea din tractul digestiv care leagă stomacul cu faringele. Este un
organ tubular colapsabil, de aproximativ 25 cm lungime, situat posterior faţă de laringe şi
trahee. Esofagul este localizat în mediastin şi străbate diafragmul chiar înainte de a
pătrunde în stomac. Orificiul din diafragm prin care trece esofagul este hiatus esofagian.
Între stomac şi esofag există un sfincter (cardia) care împiedică reîntoarcerea bolului
alimentar în esofag.



 Fig. 163 Structura dintelui

d. Stomacul (fig. 164) este partea cea mai distensibilă a tractului digestiv. Este localizat
imediat sub diafragm. Are forma literei J când este gol şi se continuă superior cu esofagul,
iar inferior cu duodenul. Stomacul este împărţit în 4 regiuni (fig. 165):
i. Cardia reprezintă o porţiune îngustă imediat sub esofag.
ii. Fundul stomacului. Este o porţiune dilatată situată în stânga
stomacului, în contact cu diafragmul.
iii. Corpul stomacului: este porţiunea centrală, cea mai mare a
stomacului
iv. Antru piloric: este porţiunea terminală a stomacului, care se
continuă cu duodenul. Sfincterul piloric separă stomacul de intestinul
subţire.

Stomacul are două feţe: anterioară şi posterioară şi două margini: una concavă, mică şi
una convexă, mare. Micul epiploon este cuprins între ficat şi curbura mică a stomacului, iar
marele epiploon este cuprins între curbura mare şi intestine. Tunica musculară prezintă în plus un
strat muscular oblic, iar mucoasa prezintă numeroase pliuri longitudinale, care permit distensia
stomacului. Mucoasa prezintă cripte gastrice, în care se deschid glande gastrice. Unele celule sunt
speializate pentru producerea de mucus. Celulele parietale produc HCl. Celelalte celule
specializate produc pepsinogen.



 Fig. 164 Structura stomacului

Fig. 165 Radiografia stomacului



 e. Intestinul subţire (fig. 166)

Intestinul subţire este format din 3 segmente: duoden, jejun şi ileon. La acest nivel se
finalizează digestia alimentelor şi au loc numeroase procese de absorbţie. Suprafaţa de absorbţie
a intestinului este crescută prin existenţa pliurilor circulare, a vilozităţilor intestinale şi a celulelor
cu microvili. Intestinul subţire este cuprins între sfincterul piloric şi valvula ileocecală, care se
deschide în intestinul gros. Este localizat central şi inferior în cavitatea abdominală şi este
susţinut de mezenter. În mezenter se găsesc vase de sânge, nervi şi vase limfatice. Intestinul
subţire are o lungime de aproximativ 3 m şi o grosime de aproximativ 2,4 cm la o persoană vie.
La un cadavru, este aproximativ de 2 ori mai lung, datorită relaxării musculaturii. Intestinul
subţire este inervat de plexul mezenteric superior, care conţine atât fibre simpatice, cât şi
parasimpatice.
Segmentele intestinului subţire:
1. Duodenul: are circa 25 cm şi forma literei C, fiind regiunea fixă a intestinului subţire.
Se întinde de la sfincterul piloric până la flexura duodeno-jejunică. În afara unei mici
porţiuni, în apropiere de stomac, restul este retroperitoneal. Faţa concavă este
orientată spre stânga, unde primeşte bila de la ficat prin canalul colecistic şi sucul
pancreatic prin canalul principal Wirsung. Cele două canale se deschid printr-o
regiune comună (ampula lui Vater) care pătrunde în duoden la nivelul unei ridicături
(papila duodenală). Papila poate fi închisă sau deschisă prin sfincterul lui Oddi.
Duodenul diferă de celelalte segmente prin existenţa glandelor Brunner din
submucoasă, care secretă mucus.
2. Jejunul se extinde de la duoden până la ileon şi are aproximativ 1 m lungime.
3. Ileonul: are cam 2 m lungime şi se întinde până la valvula ileocecală.

Pentru a avea loc procesele de absorbţie intestinul subţire prezintă o serie de adaptări.
Acestea sunt: lungimea intestinului, pliurile circulare, vilozităţile intestinale şi celulele cu
microvili. Prin formarea acestor vilozităţi la bază apar o serie de invaginări numite cripte
intestinale (în care se deschid glandele Lieberkűhn).

Fig. 166 Intestinul subţire şi adaptările lui



 f. Intestinul gros (Fig. 167)

Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1,5 m. Se întinde de la valvula ileo-cecală până la
orificiul anal. Intestinul gros este împărţit în mai multe regiuni: cecum, colon, rect şi canalul anal.
Cecumul reprezintă porţiunea dilatată situată sub valvula ileo-cecală. De acesta este legat
apendicele cecal. Acesta conţine o cantitate mare de ţesut limfatic, ce intervine în apărarea
organismului contra infecţiilor.
Cecumul se continuă cu colonul care prezintă mai multe regiuni: colonul ascendent, transvers,
descendent şi sigmoid.
Ultimii 20 cm ai tractului digestiv formează rectul, iar ultimii 2 canalul anal. Canalul anal
comunică cu exteriorul prin orificiul anal, prevăzut cu 2 sfinctere: intern şi extern.
Intestinul gros prezintă în mucoasă numeroase celule care secretă mucus. Stratul muscular
longitudinal formează 3 benzi distincte numite tenii. Deasemenea musculatura circulară formează
o serie de strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre.

2. Glandele anexe
a. Glandele salivare
b. Ficatul
c. Pancreasul

a. Glandele salivare produc în mod permanent saliva pentru a menţine mucoasa bucală
umedă. Astfel se produc zilnic 1,5 l de salivă. Există numeroase glande salivare mici
răspândite în mucosa bucală, însă cantitatea cea mai mare de salivă este produsă de 3
perechi de glande salivare: sublingualele, submaxilarele şi parotidele.

Glanda parotidă este cea mai mare dintre ele, fiind localizată anterior şi inferior faţă de lobul
urechii, între piele şi muşchiul maseter. Se deschide în dreptul celui de-al doilea molar superior.
Glanda salivară submandibulară se găseşte inferior faţă de corpul mandibulei. Saliva produsă
de această glandă se varsă prin canalul glandei submandibulare care se deschide sub limbă.
Glanda salivară sublinguală se găseşte sub mucoasa bucală a podelei bucale. Fiecare glandă
conţine câte un duct care se deschide lateral faţă de ductul glandei submandibulare.
Există două tipuri de celule în glandele salivare: celule seroase care produc o secreţie apoasă,
mai bogată în enzime şi celule mucoase, care produc mucus. Glandele salivare prezintă inervaţie
simpatică, care determină o secreţie mucoasă, iar inervaţia parasimpatică determină o secreţie
apoasă.

b. Ficatul (fig. 168) este cel mai mare organ intern, cântărind aproximativ 1,3 kg la adult. Este
situat sub diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru. Are o culoare roşie-brună datoită
vascularizaţiei puternice. Deasupra lui se află spaţiul subdiafragmatic, interhepatofrenic drept
şi stâng, despărţite prin inserţia sagitală a ligamentului falciform, iar dedesubtul lui, spaţiul
subhepatic. Îmbracă forma unui hemiovoid si prezintă două feţe:
o Faţa superioară sau diafragmatică, convexă, este brăzdată sagital de un şanţ, care pare să
formeze limita dintre lobul drept şi lobul stâng. La acest nivel, foiţa peritoneală viscerală
care acoperă ficatul se reflectă pe diafragm şi formează ligamentul falciform.
o Faţa inferioară sau viscerală a ficatului este brăzdată de trei şanţuri, dintre care două
sagitale şi unul transversal – similare literei H – şi împărţită de acestea în patru teritorii:



 lobul drept şi lobul stâng: în centru, înaintea şanţului transvers, lobul pătrat, iar înapoia
lui, lobul caudat.
În şanţul transvers se află hilul hepatic, adică locul pe unde intră sau ies din ficat
elementele pediculului hepatic: artera hepatică, vena portă şi canalele biliare cu ramurile lor
drepte şi stângi. Tot pe aceasta faţă se află impresiunile organelor vecine cu care vine în contact.
Din şantul transvers, peritoneul visceral hepatic trece pe stomac, formând micul epiplon (omentul
mic) sau ligamentul hepatogastric, a cărui margine dreaptă constituie ligamentul hepatoduodenal,
în interiorul căruia se află elementele pediculului hepatic. Marginea ficatului este situată inferior.
În ce privesşe structura, menţionăm că ficatul are o tunică seroasă, alcatuită din peritoneul
visceral, dedesubtul căreia se află o capsulă fibroelastică de ţesut conjunctiv. Dar, unitatea
morfofuncţională a ficatului este lobul hepatic vascular şi biliar (fig. 169). Acesta este alcătuit din
cordoane celulare (Remak) dispuse în sens radiar, şi între care se găsesc, dispuse în reţea,
capilarele sinusoidale ale venei porte, pe pereţii cărora se găsesc celule litorale de origine
mezenchimală (Kupffer) şi care converg spre vena centrolobulară. Electronomicroscopic s-a
observat între peretele sinusoidelor şi hepatocite un spaţiu, numit spaţiul lui Disse, iar între
hepatocite iau naştere mici canalicule biliare intralobulare, fără endoteliu, care merg către
periferia lobului. Între lobulii hepatici există un spatiu interlobular, denumit spaţiul lui Kiernan,
în care se afăa o ramusculă a venei porte, o ramusculă a arterei hepatice, un canalicul biliar şi
nervii vegetativi. Arterele se capilarizează şi se varsă în capilarul sinusoid periferic, iar
sinusoidele, în vena centrolobulară, care reprezintă originea venelor suprahepatice, ce conduc
sângele hepatic în vena cavă inferioară.
Bila secretată de ficat este colectată de canaliculele biliare intrahepatice intercelulare, fără
perete propriu şi condusă apoi spre canalele biliare extrahepatice. Cele intrahepatice încep prin
canaliculele lobulare şi converg în final către canalele lobare hepatice drept şi stâng, care
părăsesc ficatul. Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice
drept şi stâng în canalul hepatic comun, în care mai jos se deschide şi canalul cistic, care aduce
bila din vezicula biliară numită şi colecist (Fig. 170).
Vezicula biliară, situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o
formă alungită, de pară, prezintă un fund, un corp şi un gât – colul vezicii biliare – care se
continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală.
Canalul hepatic comun şi canalul cistic, prin unirea lor, formează canalul coledoc. Acesta
prezintă o porţiune supraduodenală şi o porţiune retroduodenopancreatică şi se deschide în
duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este străjuită la nivelul
orificiului ei de un muşchi circular, sfincterul Oddi.
c. Pancreasul (fig. 171) este o glandă mixtă, alungită transversal şi aşezată între potcoava
duodenală şi hilul splinei. Este fixată de peretele posterior al trunchiului şi acoperit de
peritoneul parietal posterior, ca şi de rădăcina mezocolonului transvers. Are o formă de prismă
triunghiulară alungită şi prezintă mai multe segmente. Capul glandei, înscris în cavitatea
potcoavei duodenale, este cea mai voluminoasă parte din glandă şi prezintă o prelungire
inferioară, procesul uncinat. Colul corespunde unei incizuri a glandei, pe unde trec vasele
mezenterice superioare. Corpul pancreasului prezintă trei feţe: anterioară, posterioară şi
inferioară, trei margini corespunzând corpului vertebrelor L1 si L2 şi coada pancreasului, care
se termină in hilul splinei în ligamentul pancreaticosplenic. Ca structură, este o glandă formată
din lobuli şi acini glandulari, acoperiţi de o capsulă proprie, în interiorul căreia canalele de
excreţie converg către un canal principal – canalul lui Wirsung – şi un canal accesoriu –
canalul lui Santorini – care drenează sucul pancreatic către duoden. Acest complex de ţesut şi
canale formează pancreasul exocrin. În interiorul glandei se mai observă îngrămădiri celulare



 diseminate sub formă de insule, insulele lui Langerhans, care sunt înconjurate de o bogată
reţea capilară. Celulele acestor cordoane insulare secretă glucagonul (celulele alfa) şi insulina
(celulele beta) şi alcătuiesc împreună cu reţeaua capilară pancreasul endocrin.

Fig. 167 Intestinul gros



 Fig. 168 Ficatul - morfologie

Fig. 169 Lobulul hepatic



 Fig. 170 Colecistul şi deschiderea canalului coledoc şi pancreatic

Fig. 171 Pancreasul



 I. Fiziologia aparatului digestiv
Funcţiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în aşa fel încât să poată
fi asimilate de organism. Aceste transformări se realizează treptat de-a lungul tubului digestiv,
prin acţiunea sucurilor digestive; alimentele, astfel transformate, sunt absorbite în sânge şi limfă
la nivelul peretelui intestinal.

Digestia

Prin digestie se înţeleg toate transformările fizice şi chimice pe care le suferă alimentele în
tubul digestiv, pentru a fi capabile să străbată mucoasa acestuia şi să ajungă în limfă.
La om digestia este extracelulară, având loc în cavitatea tubului digestiv. Digestia
intracelulară se întâlneşte doar ocazional, având rol în apărare (leucocitele care fagocitează
particulele străine) sau în remaniere osoasă (osteoclastele).

Transformările alimentelor în diferitele segmente ale tubului

digestiv

Digestia bucală

Alimentele sunt introduse în cavitatea bucală, act numit ingerare. Alimentele ingerate
sunt digerate încă din cavitatea bucală. Aici are loc atât o digestie fizică, cât şi una chimică.
Digestia fizică constă în:
- Înmuierea alimentelor cu ajutorul salivei
- Sfărâmarea alimentelor cu ajutorul dinţilor
- Formarea bolului alimentar

Digestia chimică are loc sub acţiunea enzimelor prezente în salivă.

Saliva este un lichid puţin vâscos, transparent şi spumos; este slab acid (pH = 6,8 – 7,2).
Din punct de vedere chimic, saliva este alcătuită din 95,7 % apă şi 4,3% reziduu uscat. Reziduul
uscat este format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %.
Substanţele organice sunt reprezentate de substanţe proteice (albumine, globuline, mucină
şi enzime), uree şi acid uric. Enzimele sunt reprezentate de amilaza salivară (ptialină) şi maltază.
Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri, fosfaţi, sulfaţi, carbonaţi şi
bicarbonaţi de K, Na, Ca, Mg, NH4.
În cavitatea bucală încep primele transformări chimice, sub acţiunea amilazei salivare şi a
maltazei. În cavitatea bucală sunt digerate doar glucidele.



 Glandele salivare produc Glandele salivare produc o cantitate de salivă care variază între
300 şi 500 ml/24 ore. Trebuie remarcat că la om, în perioada când nu se face ingerare de
alimente, salivaţia nu se întrerupe, având loc continuu.

Deglutiţia
După ce bolul alimentar a fost format, urmează deglutiţia sau înghiţirea. Prin deglutiţie
înţelegem totalitatea actelor prin care bolul alimentar este condus din cavitatea bucală, prin
faringe şi esofag, în stomac. În acest act se deosebesc 3 timpi: bucal, faringian şi esofagian.
Timpul bucal constă în împingerea bolului alimentar cu ajutorul limbii, spre fundul
cavităţii bucale, până vine în contact cu palatul moale.
Timpul faringian. În momentul când bolul alimentar ajunge în bucofaringe, vălul palatin
se ridică şi separă nazofaringele de orofaringe, împiedicând trecerea acestuia în fosele nazale.
Rădăcina limbii apasă pe epiglotă, împiedicând trecerea bolului alimentar în laringe. Muşchii
faringieni contractându-se, împing bolul alimentar în esofag.
Timpul esofagian. După ce bolul alimentar a pătruns în esofag, conducerea lui prin acest
tub este făcută prin contracţia şi relaxarea muşchilor circulari din peretele esofagului.
Analizându-se procesul de deglutiţie, s-a constat că faza bucală este voluntară, pe când
celelalte faze sunt reflexe.

Digestia gastrică
Bolul alimentar, ajungând în stomac, este mişcat şi frământat prin contracţiile stomacului.
Alimentele lichide trec din esofag, prin stomac, direct în intestinul subţire. Pentru amestecarea
alimentelor, stomacul realizează 2 tipuri de mişcări: peristaltice şi peristolice.
Mişcările peristaltice sunt făcute de muşchii circulari, care măresc şi micşorează
circumferinţa stomacului. Se realizează sub formă de undă, începând de la cardia spre pilor.
Undele se succed la un interval de 20 secunde şi au rolul de a conduce chimul gastric (fostul bol
alimentar) către pilor. Aceste mişcări au şi rolul de a adapta diametrul stomacului la conţinutul
său. Funcţia principală a stomacului este aceea de depozit temporar al alimentelor şi este adaptat
ca atare. Transformările chimice care se produc la acest nivel sunt secundare, întrucât acestea au
loc în principal în intestinul subţire.
Mişcările peristolice sunt făcute de muşchii longitudinali şi oblici, care scurtează şi
lungesc stomacul. În timpul acestei acţiuni de amestecare, alimentele se îmbibă cu suc gastric.
Prin aceasta ele se înmoaie mai uşor şi măcinarea se face mai uşor. Principalul rol al sucului
gastric este în digestie.
Sucul gastric este un lichid incolor, acid (pH = 0,9 – 1,5). Din punct de vedere chimic,
este alcătuit din 99% apă, acid clorhidric (0,2 – 0,5%), săruri minerale (cloruri, fosfaţi, sulfaţi de
K, Na şi Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină). Mucina are rolul de a proteja mucoasa
gastrică de acţiunea HCl. Enzimele sunt labfermentul, pepsina şi lipaza gastrică.



 Digestia intestinală
- Finalizează transformarea alimentelor, dând produsele finale ale digestiei, care sunt
substanţe absorbabile şi asimilabile.
- În intestin, chimul venit din stomac intră sub acţiunea unui amestec format din trei
sucuri digestive: sucul pancreatic, bila şi sucul intestinal

Bila

Este produsul de excreţie al ficatului, produsă de hepatocite. Este alcătuită din 95 – 97%
apă, 1% săruri biliare (glicocolat şi taurocolat de sodiu), 0,5% pigmenţi biliari (biliverdină şi
bilirubină),1-2g‰ colesterol, 0,1% lecitină, mucină (împiedică precipitarea substanţelor) şi
substanţe minerale (cloruri, fosfaţi, carbonaţi). Alături de acestea, se mai găsesc mici cantităţi de
acizi graşi, acid uric şi uree.
Celulele hepatice produc bilă în mod continuu, care în timpul digestiei, se elimină în
duoden direct din ficat. Între digestii, bila este stocată în vezica biliară. Astfel, se deosebesc 2
tipuri de bilă: bila hepatică, care trece din ficat direct în duoden şi bila veziculară, care se varsă în
duoden din vezica biliară.
Rolul bilei (sărurilor biliare):
- Emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică
- Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă, permiţând astfel absorbţia grăsimile
şi a vitaminelor liposolubile A, D, E, K şi F.
- Stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ
- Menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros, având rol antiputrid



 - Stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic

SUCUL PANCREATIC

Cantitatea de suc pancreatic secretată în 24 ore, la om, este de 800 – 1000 ml. Este alcalin
(pH = 8,5 -9), datorită bicarbonatului de sodiu pe care-l conţine. Sucul pancreatic conţine: apă
(98%) şi reziduu uscat (2%). Substanţele organice sunt doar de natură proteică (albumine,
globuline, mucină şi enzime).
Enzimele produse de pancreas sunt: tripsinogen, chemotripsinogen, lipaza pancreatică şi
amilaza pancreatică.
Sărurile minerale sunt bicarbonatul de sodiu, clorura de sodiu şi fosfaţii.

Sucul intestinal
Sucul intestinal este produs de glandele Lieberkuhn. Este incolor, inodor, uşor sărat şi cu
reacţie alcalină. Este compus din substanţe organice (mucină şi enzime) şi substanţe anorganice
(carbonaţi, cloruri şi fosfaţi). Aceste substanţe au rolul de a neutraliza aciditatea chimului gastric.
Enzimele intestinale au o acţiune specifică.



 În intestinul subţire, chimul stomacal se amestecă cu sucurile ce se varsă în intestinul
subţire. Sub acţiunea lor, chimul gastric suferă, în continuare, digestia, transformându-se în chil
intestinal. În amestecarea alimentelor rol important îl au mişcările intestinului. Acestea sunt:
- Mişcările peristaltice: rezultă prin contracţia fibrelor musculare sub formă de unde ce se
deplasează dinspre duoden spre intestinul gros. În cazul reflexului vomitiv, aceste unde au un
sens de propagare opus.
- Mişcările segmentare: rezultă prin contracţia muşchilor circulari şi împart chilul intestinal în
fragmente mai mici. Favorizează şi absorbţia.
- Mişcările pendulare: sunt contracţii ritmice ale unor anse intestinale care se alungesc şi se
scurtează, contribuind la amestecarea cu sucurile de aici a alimentelor.

În timpul trecerii chilului intestinal prin intestin, rezultă nutrienţii (monozaharide,

aminoacizi, glicerina şi acizii graşi). Aceştia sunt absorbiţi la nivelul vilozităţilor intestinale.

Absorbţia intestinală
Absorbţia are o intensitate mai mare în intestin. În stomac se absorb apa, alcoolul, Na, Cl.
În intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi.
Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. Absorbţia
glucidelor este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu ajutorul
unui transportor comun pentru Na. De la polul bazal, monozaharidele trec pasiv în sângele portal.
Lipidele se absorb în mod diferit. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de
carbon trec pasiv în celulele intestinale. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de carbon se
absorb sub formă de compuşi coleinici, pe care îi realizează împreună cu sărurile biliare. În
celulele intestinale, glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice
organismului uman, de unde trec în sânge şi limfă. Sărurile biliare ajung pe cale portală din nou
la ficat (ciclul hepato-enterohepatic).
Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale, de unde ajung în sângele portal.

Funcţia intestinului gros

La extremitatea inferioară a intestinului subţire, rămân substanţele nedigerabile, care trec
în intestinul gros. Aici, masa de resturi alimentare se amestecă cu sucul produs de mucoasa
intestinului gros. Acesta conţine mucus, o mică cantitate de enzime şi apă. În afara acestui suc, în
intestinul gros există numeroase bacterii, ce alcătuiesc flora specifică.
Prin musculatura sa, intestinul gros asigură amestecarea resturilor cu sucul intestinului,
permite absorbţia puternică a apei şi permite acţiunea bacteriilor.
Unele acţionează asupra glucidelor nedigerate (fermentaţia amilolactică), altele acţionează
asupra proteineleor (fermentaţia putridă). Rezultă o serie de substanţe toxice şi urât mirositoare:
indolul, scatolul, hidrogenul sulfurat. Prin toate aceste transformări, masa de alimente nedigerate



se transformă în materii fecale. Cantitatea de materii fecale eliminate în 24 ore este de circa 150
g.
Procesul de eliminare a materiilor fecale ajunse în rect, se numeşte defecaţie. Acest act
este controlat voluntar după vârsta de 3 ani.

Funcţiile ficatului
- Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. Acesta se poate sintetiza din
substanţe glucidice sau neglucidice (gliconeogenză). Reprezintă o rezervă de glicogen, car
este mobilizat, în funcţie de necesităţile organsimului.
- Reprezintă o rezervă lipidică, stocând o parte din lipidel organsimului. Deasemenea are
funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces în lipide).
- La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen, protrombină). Proteinele în
exces sunt convertite în lipide.
- Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la nivelul
ficatului.
- Depozitează fier, cupru şi o serie de ioni
- Reglează cantitatea de apă din organism
- Depozitează vitaminele A (95%), B1, B2, B12, D, K şi PP.
- La făt are funcţie hematopoietică
- Degradarea hematiilor şi captarea fierului
- Funcţie antitoxică: substanţeel toxice rezultate din digestie sunt neutralizate d ecătre ficat
- Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze, carboxilaze)
- Menţinerea echilibrului acido-bazic
- Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului, ficatul este cel mai mare producător de căldură



METABOLISMUL
Metabolismul reprezintă atributul esenţial, fundamental al materiei vii. În sens larg, prin
metabolism se înţelege schimbul de substanţe şi energie, ce are loc, în mod permanent, între
organismul viu şi mediul înconjurător.
Metabolismul substanţelor se compune dintr-o multitudine de transformări chimice pe
care le suportă în organism, atât combinaţiile chimice din propria structură, supuse uzurii şi
reînnoirii, cât şi substanţele nutritive luate din mediu. Acestea aduc materialul structural şi
energetic pentru reconstrucţiile morfologice şi îndeplinirea funcţiilor celulare şi tisulare. Toate
aceste transformări poartă denumirea generică de metabolism intermediar şi pot fi grupate în
două procese opuse: asimilaţia şi dezasimilaţia.
Absorbţia, acumularea şi transformarea de către organism a substanţelor din mediu în
componenţi proprii sunt denumite asimilaţie (anabolism, sinteză) şi se realizează cu un consum
energetic.
Scindarea şi degradarea substanţelor chimice din organism, inclusiv a celor introduse cu
hrana, şi eliminarea produşilor rezultaţi se numeşte dezasimilaţie (catabolism). În catabolism
rezultă energia necesară în procesele de sinteză.
Energia rezultată în urma catabolismului este stocată în legăturile unor compuşi
macroergici (care pot acumula mari cantităţi de energie): ATP (adenozin trifosfat).
În celulă, sinteza şi degradarea diferitelor substanţelor chimice se realizează printr-o serie
de reacţii enzimatice succesive numite căi metabolice. Produşii intermediari sunt numiţi
metaboliţi. În organism căile metabolice se desfăşoară simultan şi sunt corelate între ele.

Metabolismul aminoacizilor

1) Biosinteza aminoacizilor
Atomul de azot din aminoacizi şi acizi nucleici provine din NH3 (amoniac) care se obţine din
N2 (azot atmosferic). Obţinerea de amoniac din N2 poate fi realizată de numeroase bacterii, unele
ciuperci şi alge albastre-verzi. Prin asocierea bacteriilor cu leguminoasele, acestea din urmă
primesc azot, utilizat în sinteza de aminoacizi. N2 este o moleculă foarte stabilă şi pentru ruperea
legăturilor triple dintre cei doi atomi din moleculă se cere o cantitate foarte mare de energie.
Procesul biologic de fixarea aayotului atmosferic este catalizat de un sistem enzimatic numit
nitrogenază. Organismul uman poate sintetiza doar 10 din cei 20 de aminoacizi proteici. Ceilalţi
10, numiţi aminoacizi esenţiali (neînlocuibili) sunt luaţi ca atare din alimentaţie (lizina, histidina,
triptofanul, fenilalanina, leucina, izoleucina, treonina, metionina, valina, arginina).

2) Catabolismul aminoacizilor
Aminoacizii în exces faţă de necesar nu pot fi depozitaţi, spre deosebire de acizii graşi şi
glucoză. Surplusul de aminoacizi este catabolizat cu obţinere de energie.
Produşii finali ai metabolismului aminoacizilor sunt apa, dioxidul de carbon şi amoniacul.
Amoniacul, rezultat din dezaminarea aminoacizilor şi din alţi compuşi conţinând gruparea
amino, dacă nu este imediat folosit pentru procese biosintetice, trebuie să fie eliminat din
organism sau transformat într-o formă netoxică, deoarece ca amoniac liber este toxic.
Amoniacul este toxic mai ales pentru ţesutul nervos. În condiţii normale, cu toată formarea sa
continuă, concentraţia amoniacului liber din ţesuturile şi lichidele din organism este foarte
mică. Acest fapt indică existenţa în organism a unui mecanism foarte rapid şi eficace de


 îndepărtare a amoniacului, respectiv de transformare sau de detoxifiere a acestei
componenete. Căile de transformare a amoniacului sunt: ciclul ureogenetic, cu formare de
uree şi calea de formare a glutaminei. Ureea este eliminată din organism prin urină, iar
glutamina nefiind toxică este păstrată, intrând în structura diverselor proteine. În
metabolismul amoniacului, ficatul are un rol fundamental. Ficatul este sediul detoxifierii
amoniacului pe calea ureogenezei. Detoxifierea pe calea formării glutaminei, deşi prezentă şi
în alte ţesuturi, are loc în cea mai mare măsură în ficat. Insuficienţa hepatică induce o
capacitate scăzută a organismului de a transforma amoniacul şi, ca o consecinţă, o acumulare
a acestui compus în sânge. Când concentraţia amoniacului din sânge este crescută peste o
anumită limită, apar convulsii şi poate surveni chiar moartea. În bolile hepatice, precum şi în
dereglările metabolice asociate cu bolile hepatice se constată o defectuoasă metabolizare a
aminoacizilor, ceea ce duce de asemenea la o creştere a concentraţiei amoniacului sanguin.

Metabolismul proteinelor
Proteinele alimentare, sub acţiunea enzimelor digestive specifice, sunt scindate până la
stadiul de peptide cu moleculă mică şi, în final până la stadiul de aminoacizi. Aceste
componente de degradare proteolitică sunt absorbite prin mucoasa intestinală şi trec prin
peretele intestinal în vena portă. De aici ajung la ficat, unde o parte sunt metabolizate mai
departe, iar o parte sunt trecute pe cale sanguină diverselor organe, unde sunt folosite pentru
sinteza de proteine proprii fiecărui ţesut, constituind proteinele tisulare. Hidroliza digestivă a
proteinelor a proteinelor alimentare prepară componentele necesare construcţiei proteinelor
specifice fiecărui organism. Proteinele sunt sintetizate chiar în ţesutul respectiv, cu excepţia
celor plasmatice, care sunt produse în ficat şi în sistemul reticuloendotelial. Prin mecanismul
continuu de sinteză şi degradare hidrolitică, ţesuturile îşi reînnoiesc permanent proteinele.
Degradarea şi sinteza proteinelor are loc în organe pe măsura necesităţilor proprii. Pentru
proteine nu există un organ de depozitare special, cum este ficatul pentru glucide sau un ţesut
specializat, cum este ţesutul adipos pentru lipide. Organismul prezintă o capacitate limitată de
stocare a proteinelor şi aceasta nu se limitează la un singur organ, ci este valabilă pentru
toate. Aportul excesiv duce la o intensificare a degradării lor.
Capacitatea organismului de a-şi menţine prin mecanisme multiple şi echilibrate un raport
constant între sinteza şi degradarea proteinelor, între aportul lor alimentar şi eliminarea
produşilor de degradare azotaţi, constituie ceea ce s-a denumit echilibrul azotat al
organismului. Metabolismul azotat este în mare măsură sub controlul hormonilor. Astfel
deficienţa insulinică duce la o balanţă azotată negativă, iar aportul de hormoni androgeni la o
retenţie de azot. Hormonul tiroidian este necesar pentru mobilizarea proteinelor musculare, în
timp ce hormonul de creştere este necesar menţinerii proteinelor musculare. Administrarea de
insulină, adrenalină, hormon de creştere scade aminoacidemia.
Degradarea proteinelor aduse cu alimentele este realizată de către enzimele proteolitice
din tractul gastro-intestinal. Această degradare are loc până la stadiul de aminoacizi, forma de
absorbţie a proteinelor. Degradarea se realizează de către enzime specifice, numite
proteolitice (proteaze) şi are loc prin hidroliză (cu participarea apei). Acţiunea enzimelor este
în funcţie de poziţia legăturii peptidice din moleculă.

Absorbţia proteinelor
Are loc în principal sub formă de aminoacizi. Aceştia trec prin mucoasa intestinală în
capilarele sanguine şi de aici în vena portă, ajungând în ficat. De la ficat vor fi mai apoi
vehiculaţi la toate celulele corpului. În tot timpul digestiei, absorbţiei şi transportului



aminocizilor intervin mecanisme care tind să păstreze „fondul metabolic” al aminoacizilor la un
nivel constant.

Degradarea hidrolitică a proteinelor asigură:

1. Absorbţia proteinelor în organism
2. Înlăturarea fenomenelor de sensibilizare pe care le provoacă introducerea în organism
sub formă intactă a unor proteine cu moleculă mare şi străine de organismul respectiv
(fenomenele de şoc anafilactic).
3. Aminoacizii necesari proceselor biologice multiple din organism:
a. Sinteza de proteine proprii organismului: enzime, hormoni, proteine
structurale
b. Compuşi de transformare ai aminoacizilor: amine biogene (histamina),
cetoacizi care participă la neogeneza glucidelor

Biosinteza proteinelor
În celulă sinteza proteinelor are loc în celulă la nivelul ribozomilor. Procesul are loc în
două etape, în funcţie de necesităţile organismului.
Prima etapă: transcripţia. Are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din catena
sens a ADN-ului într-o catenă de ARNm. Se copiază acea informaţie ce reprezintă gena
codificatoare a proteinei de interes. Molecula de ARNm formată străbate porii membranei
nucleare şi ajunge la nivelul ribozomilor, în citoplasmă
A doua etapă: translaţia. La nivelul ribozomilor are loc citirea informaţiei din ARNm şi
în funcţie de ordinea nucleotidelor în acidul nucleic, sunt aduşi de către ARNt (transportor)
aminoacizi pentru a se asambla prin legături peptidice.

Catabolismul proteinelor
Proteinele din organism sunt înlocuite, pe măsura degradării lor. Sunt hidrolizate până la
stadiul de aminoacizi, care mai departe vor fi degradaţi pe căile enumerate mai sus. În cazul
proteinelor complexe, trebuie să fie degradate şi componentele prostetice, pe căile specifice lor.

Metabolismul glucidelor în organismul uman

Studiul metabolismului glucidelor cuprinde: procesele biochimice corelate cu
transformările alimentelor în glucide necesare organismului, precum şi procesele biochimice
corelate cu utilizarea acestor glucide în organism.
Organismul îşi procură glucidele necesare, în special din glucide alimentare, iar în cazul
unui aport insuficient al acestor componente, are capacitatea de a le sintetiza din proteine sau
lipide. Posibilitatatea gluconeogenezei este deosebit de importantă, deoarece glucidele au rol
esenţial în organism. Pentru a avea în permanenţă glucide la dispoziţie, organismul posedă un
centru de depozit: ficatul. Forma de depozitare a glucidelor în organism este glicogenul hepatic.
Acesta, datorită insolubilităţii şi moleculei mari, nu poate trece prin membrana celulară,
rămânând depozitat în ficat, de unde organismul îl scindează în funcţie de nesităţi. Obţinerea
glicogenului implică procese de scindare a glucidelor alimentare. Rolul acestora este îndeplinit de
enzimele tubului digestiv.
Singura posibilitate de absorbţie a glucidelor este sub formă de monozaharide. Pentru
aceasta polizaharidele şi dizaharidele sunt hidrolizate până la monozaharide. Această hidroliză
este realizată de enzime hidrolitice specifice. Prepararea alimentelor prin fiebere, coacere
uşurează acţiunea enzimelor din sucul digestiv.



 În organismul uman, metabolismul glucidic are următoarele aspecte:
1. Glicogeneza: formarea glicogenului din compuşi glucidici simpli
2. Gliconeogeneza: formarea glicogenului din compuşi neglucidici
3. Catabolismul glucidelor

1. Glicogeneza hepatică
S-a dovedit că hexozele (glucoza, fructoza, galactoza, manoza) sunt precursori ai
glicogenului şi că la nivelul ficatului se convertesc toate monozaharidele în glucoză şi aceasta în
glicogen. Glicogenul hepatic constituie o rezervă centrală de glucide pentru toate organele, pe
când glicogenul din fiecare organ constituie o rezervă numai pentru fiecare organ.
Polimerizarea monozaharidelor cu formare de polizaharide este un proces ce implică
consum de energie şi aceasta este dată de către ATP.
Transformarea diferitelor monozaharide în glicogen hepatic nu se face cu aceeaşi viteză,
depinzând de transformarea în glucoză. Cel mai repede este transformată fructoza şi cel mai lent
galactoza. Ficatul este singurul organ care poate utiliza galactoza cu obţinere de glicogen.
Această capacitate a ficatului este utilizată ca un test clinic pentru verificarea funcţiei hepatice.
Testul se numeşte proba galacozuriei provocate. În insuficienţă hepatică, galactoza administrată
este eliminată prin urină ca atare, deoarece ficatul nu o poate transforma în glucoză şi aceasta în
glicogen.

2. Gliconeogeneza
În cazul unui aport insuficient de glucide alimentare, ficatul are capacitatea de a sintetiza
glicogen şi din componente neglucidice.
a. Gliconeogenza din compuşi proteici. Valoarea gliconeogenetică a proteinelor este în
funcţie de aminoacizii componenţi (glucoformatori). Spre exemplu proteinele musculare sunt în
procent de 58% glucoformatoare, cazeina 48%. Dintre aminoacizii glucoformatori: alanina,
glicocol, acidul aspartic, acidul glutamic.
Prin transaminare sau dezaminare rezultă cetoacizi (produşi intermediari în degradarea
glucidelor). Prin schimbarea sensului reacţiei se sintetizează glucide. Valoarea glicogenetică a
proteinelor corespunde la 58 g glucoză pentru 100g proteine.
a. Gliconeogeneza din compuşi neproteici: glicerină.

3. Catabolismul glucidelor
- poate porni direct de la monozaharide sau de la forma de depozitare a acestora,
glicogenul.
Degradarea de la monozaharide are loc prin etapa de formare a glucozo-6-fosfatului,
componentă cheie a întregului metabolism glucidic.
Degradarea de la glicogen are loc în aproape toate ţesuturile care conţin această
componentă. Degradarea glicogenului începe printr-un proces de desfacere fosforolitică a
moleculei mari, puternic polimerizate şi nu printr-un proces hidrolitic, ca în cazul degradării
digestive a glicogenului alimentar.
Fosforilaza glicogenului duce la formarea glucozo-1-fosfatului. Acesta este transformat
în glucozo-6-fosfat, componentă comună intermediară de la care porneşte mai departe degradarea
glucidelor, fie că punctul iniţial de plecare este o hexoză, un dizaharid sau glicogenul.
Căile de transformare ulterioare ale glucozo-6-fosfatului pot fi diferite, atât pentru acelaşi
ţesut, cât şi pentru diversele ţesuturi şi anume:


 I. Oxidarea totală până la CO2 şi H2O, reacţie care constituie cea mai importantă sursă de
energie pentru organism. Poate avea loc:
a. direct: într-o singură etapă
b. indirect: în 2 etape succesive:
- prima: anaerobă (glicoliza). În ţesutul muscular, începe de la glicogen şi implică o
secvenţă de 12 etape majore, constituind aşa-numita cale glicolitică Embden, Mayerhorf,
Parnas (EMP). Aceste etape chimice sunt catalizate de un echipament enzimatic complex
constituit din enzime cu acţiune specifică şi care necesită prezenţa unor cofactori enzimatici, şi
anume: ATP, ADP, AMP, glutationul, ionii Mg2+, Ca2+, K+ etc.
La sfârşitul acestei etape din acid piruvic se obţine acidul lactic, care va intra în
următoarea cale metabolică. Deasemenea se obţine şi 2ATP.
- a doua: aerobă, la sfârşitul căreia se obţine apa şi dioxidul de carbon. Această etapă se
numeşte şi calea acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs), la sfârşitul căreia se formează 36 ATP.
Această etapă are loc în mitocondrii, reprezentând etapa respiraţiei celulare.

II. Transformarea în componente biologic importante, cum sunt:

1. pentozele (calea pentozo-fosfaţilor)
2. acizi uronici necesari mucopolizaharidelor (calea acizilor uronici).

METABOLISMUL LIPIDELOR
Originea lipidelor: → o sursă directă: lipidele din alimente
→ o sursă indirectă: glucidele alimentare

Absorbţia şi transportul lipidelor

Glicerina este solubilă în conţinutul intestinal şi datorită acestui fapt, trece în interiorul
celulelor din peretele intestinului. Acizii graşi sunt insolubili în conţinutul intestinal şi în această
formă nu pot să se absoarbă. Combinându-se cu sărurile biliare formează complecşi coleinici.
Aceştia constituie combinaţii solubile şi astfel pot străbate membrana celulei intestinale. După ce
ajung în celulele intestinale, combinaţiile acizilor graşi cu sărurile biliare se descompun, acizii
graşi se combină cu glicerina formează lipide specifice organismului uman, care trec în limfă sau
sânge.
Transportul lipidelor neutre se face pe cale limfatică sau direct pe cale sanguină. Toate
substanţele absorbite din intestin ajung pe calea venei porte la ficat, pentru a fi detoxifiate. În
timpul absorbţiei, concentraţia gliceridelor în plasmă creşte foarte mult, plasma devenind
latescentă (cu aspect de lapte). S-a constatat că heparina are rolul de clarifiere a plasmei,
favorizând transportul gliceridelor.

Depozitarea lipidelor
Lipidele din circuitul sanguin pot avea mai multe destinaţii:
Depozitate în ţesutul adipos sub formă de grăsimi de depozit
Depozitate temporar în ficat
Oxidate în ţesuturi

Depozitarea gliceridelor
În organism gliceridele se pot găsi sub formă de lipide:
 de rezervă
 protoplasmatice



 Lipidele de rezervă sunt depozitate în anumite zone anatomice, constituind ţesutul adipos, ce
reprezintă rezerva principală de lipide pentru organism; funcţionează şi ca izolator termic, având
rol termoreglator. Compoziţia lipidelor de rezervă variază cu alimentaţia, climatul şi regiunea
unde sunt localizate în organism.
Influenţa alimentaţiei este foarte mare. Astfel, locuitorii din Laponia, care se hrănesc, în
general, cu grăsime de focă sau de balenă, depun grăsimi asemănătoare cu ale acestor animale.
Locuitorii din Polinezia, care se hrănesc în special cu nuci de cocos, au o grăsime asemănătoare
cu aceea a untului de cocos.
Localizarea grăsimilor influenţează compoziţia acestora. Cele subcutanate rămân semifluide,
iar cele din profunzime sunt consistente.
Lipidele protoplasmatice sunt lipidele din celulă. Se mai numesc şi lipide de structură sau
constituţionale, sau de organe. Derivă tot din lipidele de rezervă, dar spre deosebire de acestea,
au o structură constantă şi specifică fiecărui organ şi specii. Compoziţia şi constituenţa lor sunt
constante şi independente de alimentaţie.

Catabolismul gliceridelor
Prin desfacerea enzimatică a gliceridelor rezultă acizii graşi şi glicerina. Astfel, catabolismul
gliceridelor se reduce la catabolismul glicerinei şi catabolismul acizilor graşi.
Catabolismul glicerinei. Glicerina rezultată din scindarea lipolitică se transformă în α-
glicerofosfat. Acesta, prin glicoliză, se degradează până la acid lactic, care va resintetiza glicogen
hepatic. Deasemenea, α-glicerofosfatul stă la baza sintezei de lipide simple şi fosfolipide.
Catabolismul acizilor graşi. Degradarea acizilor graşi se face pe mai multe căi. Cea mai
importantă cale este β-oxidarea acizilor graşi, care conduce la degradarea completă cu formare
de CO2, H2O şi energie. Enzimele care intervin elimină câte 2 atomi de carbon din lanţul acidului,
sub formă de acetil-CoA. Aceasta, la rândul ei, intră în ciclul Krebs, degradându-se până la CO2
şi H2O.
Formarea corpilor cetonici
În dereglarea metabolismului glucidelor, apare un exces de acetil. Acesta se va găsi sub
formă de corpii cetonici. Corpii cetonici sunt acidul acetil-acetic (CH3-CO-CH2-COOH),
acidul β-hidroxibutiric (HOOC-CH2-CHOH-CH3) şi acetona (CH3-CO-CH3). Sediul de
formare a corpilor cetonici, ca un rezultat al β-oxidării acizilor graşi este ficatul, dar
metabolizarea mai departe a acestor componente nu are loc în ficat, ci în ţesutuile extrahepatice.
În condiţii normale, ţesuturile extrahepatice oxidează corpii cetonici mai departe şi această
oxidare duce la CO2 şi H2O. În condiţii patologice însă, oxidarea nu are loc, ceea ce duce la
acumulare excesivă de corpi cetonici în sânge şi eliminarea lor în urină.

Cetoza. Prin cetoză se înţeleg următoarele aspecte clinice:

 cetonemia: creşterea corpilor cetonici în sânge
 cetonuria: apariţia de corpi cetonici în urină
 apariţia mirosului de acetonă în aerul expirat.
Cauzele cetozei.
Ştiind că sediul formării corpilor cetonici este ficatul şi utilizarea acestor corpi cetonici are
loc în ficat şi utilizarea lor are loc în ţesuturile extrahepatice, cetoza poate fi produsă de:
1. creşterea generării de corpi cetonici în ficat, deci a cetogenezei hepatice;
2. scăderea utilizării acestora în ţesuturile extrahepatice;
Astfel, apare un dezechilibru al balanţei între formarea corpilor cetonici în ficat şi oxidaeea
lor în ţesuturile extrahepatice.



 Cetoza apare în inaniţie şi în diabet. În inaniţie organismul consumă glicogenul hepatic, ceea
ce duce la o epuizare rapidă a rezervei de glicogen. Pentru a-şi procura totuşi energia necesară,
organismul face apel la rezervele sale de lipide (şi proteine). Din depozitul de lipide, printr-o
mobilizare excesivă a acestor componente în sânge apare hiperlipemia şi, ca o consecinţă, o
depozitare masivă de grăsimi în ficat. În acest caz, degradarea acizilor graşi se va produce cu o
viteză mai mare decât cea uzuală, ceea ce duce la generarea de corpi cetonici în exces. Excesul de
corpi cetonici sintetizaţi în ficat depăşeşte posibilitatea de utilizare a acestora de către ţesuturile
extrahepatice şi ca o consecinţă apare cetoza.
În diabet nu există o lipsă de glucide, ci un exces de glucoză în lichidele organismului, dar şi
o metabolizare defectoasă a acestora în ficat şi muşchi. Această situaţie, atât de diferită, duce însă
la un efect similar, şi anume la necesitatea de a înlocui deficitul de energie provocat de dereglarea
metabolismului glucidic printr-o creştere a arderii lipidelor şi proteinelor de rezervă. Mobilizarea
excesivă a lipidelor de rezervă duce la hiperlipemie şi la aceleaşi consecinţe ca mai sus.
Consecinţa cetozei o reprezintă mobilizarea bazelor din sânge pentru a forma săruri sub
forma cărora se elimină corpii cetonici. Mobilizarea bazelor din sânge are ca şi efect acidoza.

Metabolismul colesterolului
Origine:
1. exogenă: alimentaţie: 0,3-1g/zi. Variaţiile alimentare ale colesterolului nu se reflectă
foarte mult în cele sanguine.
2. endogenă: prin biosinteză în organism.
Biosinteza colesterolului. Poate fi realizată în toate ţesuturile, cu excepţia celui nervos.
Este în special activă în ficat şi intestin, urmează apoi pielea, suprarenalele, testiculele etc.
Parenchimul hepatic este cel mai important sediu de biosinteză a colesterolului. Procesul de
biosinteză a colesterolului cuprinde o serie de etape intermediare, catalizate de enzime specifice
fiecărei etape şi necesită prezenţa unor cofactori şi coenzime, cum ar fi: NAD (nicotinamid
adenin dinucleotidul), NADP (nicotinamid adenin dinucleotid fosfatul), ATP, CoA (coenzima A),
glutationul (tripeptid).

Catabolismul colesterolului.
Eliminarea colesterolului. Colesterolul se elimină în marea majoritate prin bilă. În bilă
se găseşte sub formă de alcool, în timp ce în sânge mai ales sub formă esterificată. Deşi
colesterolul este o substanţă greu solubilă, este menţinut în stare solubilă datorită formării cu
acizii biliari a unor complexe solubile numite acizi coleinici. Acizii biliari sunt reabsorbiţi prin
mucoasa colecistică, în timp ce colesterolul nu suferă acest proces. În stază biliară prelungită,
colesterolul cristalizează formând calculi (colelitiază).
Colesterolul deversat în bilă este readus ficatului prin vena portă şi din nou excretat în
bilă; există astfel un ciclu enterohepatic al colesterolului. O parte din colesterol este reabsorbit în
vezica biliară, iar o parte este eliminat prin materiile fecale.

Catabolismul colesterolului. La om nu implică o degradare a inelului sterolic, ci numai o

degradare a catenei laterale. Colesterolul este un precursor al unor steroizi importanţi, cum ar fi
acizii biliari şi hormonii steroizi.

Transformarea colesterolului în hormoni steroizi. Reacţia care are loc, implică

modificări ale catenei laterale ale colesterolului, cât şi ale scheletului sterolic. Pregnenolonul este
un compus prezent în toate reacţiile de transformare.



 Deasemenea colesterolul este un precursor al provitaminei D3. Transformarea
provitaminei în vitamină (colecalciferol) necesită obligatoriu prezenţa radiaţiilor solare.

Valoarea calorică a alimentelor

Din valoarea O2 consumat sau a CO2 eliberat în arderea unui aliment se poate calcula –
pentru un anumit aliment dat – valoarea lui calorică, respectiv valoarea lui energetică.
A fost determinată valoarea energetică a glucidelor, lipidelor şi proteinelor, atât în afara
organismului, cât şi în interiorul său. În exteriorul organismului valorile sunt: 1g glucide - 4,1
kcal; 1g lipide – 9,3 kcal; 1g proteine – 5,3 kcal. În interiorul corpului, valorile pentru
proteine sunt mai scăzute, deoarece proteinele nu sunt complet oxidate în organism, până la
CO2 şi H2O, astfel că produşii azotaţi care rezultă conţin şi ei un procent energetică

NECESITATEA ENERGETICĂ A ORGANISMULUI

Necesitatea energetică a organismului este repartizată, pe de o parte, menţinerii
metabolismului de bază, pe de altă parte, travaliului. Metabolismul de bază include energia
necesară respiraţiei, circulaţiei sanguine, contracţiei intestinale, menţinerii tonusului
muscular. Necesitatea organismului în creştere este foarte importantă. În acest caz se adaugă
necesităţii energetice corespunzătoare metabolismului bazal şi a realizării unui travaliu şi
necesitatea energetică în vederea construirii elementelor necesare creşterii şi multiplicării
celulare.
În primul an de viaţă se utilizează pentru acest scop o mare parte din energia totală
transformată. Cu vârsta, necesitatea construirii elementelor constitutive scade. Necesitatea
energetică variază cu o serie de factori, metabolismul bazal, vârsta, greutatea etc.

Metabolismul bazal
Necesitatea energetică a organismului se compune din energia de întreţinere plus energia
pentru realizarea de travaliu. O celulă, chiar în stare de repaus complet, continuă să fie sediul
unei respiraţii intense şi degajează multă căldură. Când celula intră în activitate (muşchiul
care se contractă, glanda care secretă etc.), producerea de energie de către celulă creşte şi
acest fapt este legat de o creştere a respiraţiei. Celula în repaus complet are totuşi nevoie să
aibă în mod continuu la dispoziţia ei energie.
Cantitatea totală de energie produsă de organismul animal sau uman variază cu starea
fiziologică (starea de nutriţie, natura alimentării, travaliul muscular etc.) şi cu starea
patologică. Există însă o limită dedesubtul căreia producerea de energie de către organism nu
poate fi scăzută. Această energie minimă, de care nu se poate dispensa organismul, chiar în
repaus complet, este legată de reacţiile chimice corelate cu reparaţia continuă a structurii
celulare, cu travaliul muscular (respiraţia şi circulaţia), cu secreţiile (urinare, de exemplu).
Această energie numită energie de întreţinere sau energie de repaus (energie necesară strict
întreţinerii vieţii) corespunde la ceea ce se înţelege sub numele de metabolism bazal al
organismului.
Se înţelege prin metabolism bazal bilanţul energetic al unui organism în repaus complet la
o temperatură ambiantă de 20°C după un post de 12-18 ore (repaus corporal absolut,
temperatură normală a corpului).
Imediat ce organismul părăseşte starea de repaus şi intră în activitate este necesar a
adăuga energiei de întreţinere şi energiei de funcţionare.
Metabolismul bazal se exprimă în kcal, degajate pe metru pătrat de suprafaţă corporală pe
oră. La bărbaţi între 20-50 ani, valoarea metabolismului este de 39,7 şi între 50-70 de ani este


 de 35,2; la femei între 20-50 de ani este de 36,9 şi între 50 şi 70 de ani este de 32,7 kcal/m2 de
suprafaţă corporală/oră.
Semnificaţia modificărilor metabolismului bazal. Variaţii de ± 10% faţă de valorile
normale nu trebuie socotite ca patologice; în afara acestor limite valorile sunt patologice.
Metabolismul bazal este crescut până la 60% în hipertiroidism, în febră, în diabet insipid,
în afecţiuni cardiorenale, în leucemii, în poliglobulie. Invers, metabolismul de bază este
scăzut până la -50% în hipotiroidism, în unele insuficienţe hipofizare.

Metablismul energetic de funcţionare

Numeroase cauze fiziologice măresc cheltuiala de energie deasupra minimului bazal (care
reprezintă, doar energia de întreţinere). Cele mai importante sunt:
1. temperatura exterioară
2. travaliul muscular
3. travaliul intelectual
4. ingerarea alimentelor
Toţi aceşti factori au acţiune de stimulare asupra metabolismului.

1. Rolul temperaturii mediului ambiant. Metabolismul de bază exprimă producerea de

energie minimă a unui individ în repaus complet şi la o temperatură exterioară medie, socotită a fi
de 30° C pentru un om dezbrăcat, 24° C pentru unul îmbrăcat uşor şi 16° C pentru unul îmbrăcat
gros.
Dacă temperatura exterioară scade sub această temperatură, organismul luptă împotriva
frigului printr-o exagerare a arderilor, prin intervenţia sistemului muscular: contracţii voluntare
sau reflexe (frison), care produc căldură (creşterea termogenezei). Această luptă împotriva
frigului cere o cheltuială de energie cu atât mai mare cu cât frigul este mai mare şi se traduce
printr-o creştere a consumului de O2. Este o reglare chimică a temperaturii.
Dacă se ridică temperatura exterioară peste 30° C, organismul luptă împotriva căldurii
prin transpiraţie; această luptă consumă energie, ce este măsurată tot printr-un consum mai mare
de O2, ceea ce arată cât de importantă este temperatura exterioară în determinarea metabolismului
bazal.

2. Rolul travaliului muscular. Travaliul muscular este realizat pe seama metabolismelor

intermediare care eliberează energie. Energia potenţială a alimentelor este transformată în energie
liberă de către travaliu şi energie calorică, astfel că organismul trebuie să aibă la dispoziţie
această energie potenţială. Un om care stă liniştit are un metabolism de aproximativ 100 kcal/oră.
Când se ridică, metabolismul său creşte cu aproximativ 10% din cauza travaliului muscular mai
crescut. Chiar un exerciţiu muscular redus poate creşte metabolismul de bază cu 20-60%, unul
moderat cu 100-200%, iar un travaliu muscular intens ridică nivelul energetic la valori de 10 ori
mai mari decât cele în repaus complet.

3. Rolul travaliului secretor, psihic, al somnului. Toate secreţiile (digestive, sudorale,

urinare) consumă energie. Emoţiile mari ridică metabolismul cu 5-10%. În timpul somnului, când
muşchii sunt relaxaţi, metabolismul scade foarte puţin sub valorile normale sau de loc.

4. Influenţa alimentelor asupra metabolismului este fundamentală mai ales prin

acţiunea dinamică specifică.



 În condiţii obişnuite un om are nevoie de următoarele cantităţi de energie:
kilocalorii
Bărbat Femeie
Repaus complet 1800-1900 16000-1800
Sedentar 2200-2400 2100-2200
Muncă uşoară 2400-3050 2500
Muncă obositoare 3300-3800 3000
Muncă foarte obositoare 4150-6500 -
Sarcină - 2500
Alăptare - 3000

Necesitatea de energie în raport cu vârsta:

Vârsta Kilocalorii
Înainte de un an 1000
1-3 ani 1200
4-6 ani 1600
7-9 ani 2000
10-12 ani 2500
13-15 ani (fete) 2800
13-15 ani (băieţi) 3000
16-20 (fete) 2400
16-20 (băieţi) 3800

Metabolismul apei şi a electroliţilor

Omniprezenţa elementelor minerale în celul, ţesuturi şi lichidele din organism pledează
pentru necesitatea acestora în toate sistemele biologice.
Rolul elementelor minerale în organism
1. Rol structural (de exemplu constituie substanţa ososasă)
2. Rol în reglarea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic
3. Rol în menţinerea stării fizico-chimice a coloidelor din organism
4. Sunt componente ale moleculei unor biocatalizatori (hormoni, vitamine, enzime); de
exemplu, cobaltul intră în structura în vitaminei B12, iodul intră în structura hormonilor
tiroidieni etc.
5. Au rol esenţial în activitatea enzimelor. Funcţionează ca şi componente sau ca activatori,
respectiv inhibitori.
Substanţele minerale din organism se găsesc sub forma unor compuşi:
Apa
Sărurile
Gazele
Apa
Intră în constituţia tuturor celulelor şi ţesuturilor şi reprezintă mediul în care se petrec
toate fenomenele chimice corelate cu viaţa. Apa reprezintă aproximaativ 60% din greutatea
corporală, din care 2/3 în interiorul celulei, iar 1/3 extracelular. Cantitatea de apă variază, în
funcţie de vârstă, sex, starea fiziologică. Astfel, embrionul are 94% apă, noul născut 66 –


 86% apă, bărbatul adult 60 - 62% apă, iar femeia 40 – 52% apă. Scade cu vârsta şi această
scădere s – ar datora:
a. Sărăcirii ligamentelor în apă
b. Creşterii cantităţii de substanţă organică.
O pierdere de aproximativ 155 din totalul apei din organism este incompatibilă cu viaţa.
Diversele organe şi ţesuturi au un conţinut diferit de apă. Aproximativ 50% din apa din
organism este în musculatură. 6-11% în piele. Sunt foarte bogate în apă lichidele şi secreţiile:
sucurile gastric şi intestinal conţin 97%, lacrimile 98%, bila 86% apă.
Aproximativ jumătate din apa totală este schimbată în interval de 10 zile.

Originea apei din organism

1. Originea exogenă. Aportul exterior de apă prin alimentaţie este indispensabil.
Necesitatea zilnică la adult este de 35 g/kilocorp la nou-născut chiar 140 g şi se
traduce fiziologic prin senzaţia de sete, provocată la rândul ei de creşterea presiunii
osmotice a mediului interior.
2. Originea endogenă a apei din organism este rezultatul oxidărilor substanţelor
organice. Acesta este, însă, un aport minim. Cea mai mare cantitate din acest aport se
datorează lipidelor, iar cea mai mică proteinelor.
Cele mai importante rezerve de apă din organism sunt muşchii şi pielea.
Repartiţia apei în organism
Apa se găseşte în organism repartizată în 2 compartimente, unul extracelular şi altul
intracelular.
Compartimentul extracelular cuprinde:
 Apa de circulaţie vasculară (sânge, limfă)
 Apa lacunară (interstiţială)
Compartimentul intracelular conţine apa de constituţie, legată în celulă.

Reglarea cantităţii de apă în organism

Capacitatea organismului de a menţine constant volumul apei se poate determina
prin calculul echilibrului dintre aport şi eliminare. Apa se găseşte în schimb permanent în
organism, însă conţinutul total nu se modifică decât în condiţii patologice.
Menţinerea volemiei este deosebit de importantă, deoarece, dacă scade sub o
anumită valoare, organele fundamentale cum sunt creierul şi rinichiul, încetează să mai
funcţioneze.
Stabilitatea conţinutului de apă în organism este în funcţie de:
conţinutul în electroliţi al organismului
afinitatea coloidelor tisulare pentru apă.

Electroliţii influenţează cantitatea de apă prin acţiunea pe care o au asupra

presiunii osmotice a mediului interior. Rolul fundamental îl deţine NaCl. Pentru
menţinerea presiunii osmotice, orice eliminare sau reţinere de electroliţi duce imediat la o
eliminare sau reţinere de apă.
Factorii care influenţează presiunea osmotică a mediului intern sunt:



 1. Excesul de eliminare a apei din organism: poate fi datorat unui exces de excreţie
renală. Leziuni ale hipofizei posterioare pot duce la un sindrom numit diabet insipid,
ce se caracterizează prin poliurie (10-20 l/zi), urmată de polidipsie. Acesta se
datorează lipsei hormonului ADH (antidiuretic, vasopresină) depozitat în
neurohipofiză (hipofiza posterioară). O eliminare cutanată, prin transpiraţie, duce la o
creştere a presiunii osmotice.
2. Excesul de aport de electroliţi: poate duce la o creştere a presiunii osmotice analoage
pierderii excesive de apă.
Afinitatea coloidelor tisulare pentru apă: imediat după absorbţia apei, cantitatea ei creşte
în sânge, de aici apa va fi depozitată în ţesturi. După aceea se va elimina prin rinichi, plămân sau
intestin. Astfel, ţesuturile, prin îmbibare şi dezîmbibare, intervin imediat în reglarea cantităţii de
apă.
Devieri patologice ale metabolismului apei pot fi în sensul creşterii cantităţii sau scăderii.
Scăderea se poate datora unui aport insuficient exterior de apă sau unei eliminări excesive.
Reţinerile exagerate de apă în organism, se fac de obicei în ţesuturile subcutanate, în spaţiile
intercelulare, ceea ce duce la edeme. Edemul este o stare patologică datorată unei retenţii
exagerate de apă în interstiţiu.

Sodiul (Na)
Conţinutul total în sodiu al organismului este de 56 -75g. Predomină în lichidele
extracelulare (plasmă, lichidele interstiţiale), spre deosebire de potasiu care predomină
intracelular. Este introdus cu alimentele sub formă de NaCl. Eliminarea sodiului se face în mod
normal prin rinichi şi prin piele. Excreţia zilnică corespunde la 4-5g (10-12g NaCl), dar variază în
raport cu alimentaţia. Sodiu se repartizează în tot organismul. În oase se acumulează aproximativ
45% din totalul sodiului. Sodiu are rol în repartiţia apei în organism, în menţineea presiunii
osmotice şi a echilibrului acido-bazic. Carenţa de sodiu în lichidele extracelulare, respectiv în
plasmă, duce la stări patologice, uneori foarte grave. Aldosteronul ar fi singurul hormon din
organism care, în condiţii fiziologice şi patologice, este corelat cu creşterea retenţiei renale de
sodiu. Necesitatea zilnică de Na este de 0,7-4g. În sânge, sodiu are o concentrţie de 300-
350mg/100 ml plasmă.

Potasiul
Organismul adult conţine 170-250 g potasiu. Necesitatea zilnică este de 8-15 g. Potasiul,
spre deosebire de sodiu, predomină intracelular. Potasiul este legat în celulă de proteine,
glicogen, de resturile de fosfat, şi prin aceasta, particiă la structura protoplasmei. Potasiul
administrat oral este absorbit total la nivelul tractului digestiv. După absorbţie, potasiul trece în
lichidele extracelulare şi se repartizează rapid în celule. Cel mai rapid se absoarbe în ficat, mai
lent în eritrocite şi ţesutul muscular, deşi acest ultim ţeut conţine majoritatea potasiului.
Menţinerea potasiului în limite normale este deosebit de importantă. Creşterea bruscă a potasiului
extracelular, precum şi deplasarea anormală a acestui potasiu în spaţiul intracelular produce
fenomene toxice şi tulburări serioase în excitabilitatea musculară, în funcţia respiratorie şi
cardiacă. Potasiul are rol important în menţinerea automatismului cardiac. Când concentraţia sa
în ser este scăzută, are loc o oprire a inimii în sistolă, când este prea mare, are loc o acţiune de
inhibare asupra miocardului şi inima se opreşte în diastolă. Eliminarea potasiului are loc pe cale
renală, astfel că în insuficienţă renală apar dereglări ale eliminării potasiului şi fenomene toxice.



APARATUL EXCRETOR
Aparatul excretor, alături de respirator, digestiv şi tegument elimină o serie de substanţe
din organism. În timpul proceselor metabolice, nutrienţii, aduşi de aparatul digestiv, şi oxigenul
sunt utilizaţi la sinteza diverselor substanţe sau la producerea de energie. În urma acestor
procese se formează o serie de reziduuri, care trebuie eliminate din organism, pentru menţinerea
homeostaziei. La fel cum nutrienţii sunt trransportaţi de sânge, la fel şi aceste reziduuri sunt
îndepărtate tot cu ajutorul aparatului circulator. CO2 este eliminat prin expiraţie, apa în exces,
sărurile, o serie de reziduuri azotate, şi chiar căldura în exces sunt eliminate prin piele.

Rolurile aparatului excretor:

- principalul sistem responabil de menţinerea echilibrului apei şi a electroliţilor. Electroliţii sunt
minerale care se desfac în ioni când sunt dizolvaţi în apă. Echilibrul lor este atins când numărul
celor care intră este egal cu numărul celor care părăsesc corpul.
- eliminarea compuşilor nitrogenaţi (ureea şi creatinina).
- eliminarea substanţelor toxice care pot rezulta din metabolismul unor microorganisme
- eliminarea unor medicamente sau a unor droguri

Toate aceste roluri sunt îndeplinite prin formarea urinei de către rinichi.
Aparatul excretor (fig. 172) este format din:
1) Rinichi
2) Căile urinare:
a. Ureterele
b. Vezica urinară
c. Uretra

Fig.172 Alcătuirea aparatului excretor



 1) Rinchii
Localizare:
Sunt localizaţi pe peretele posterior al cavităţii abdominale între a 12-a vertebră toracală şi a 3-a
vertebră lombară (T12-L3). Rinichiul drept este cu 1,5 – 2 cm mai jos decât cel stâng datorită
prezenţei ficatului. Sunt situaţi retroperitoneal (în afara peritoneului).
Morfologie:
Fiecare rinichi are aspectul unei boabe de fasole, culoare roşu – maronie, datorită puternicei
vascularizări, o lungime de 11,25 cm şi o lăţime de 5,5 – 7,7 cm. Marginile laterale ale fiecărui
rinichi sunt convexe, în timp ce marginile mediale sunt concave. La nivelul marginii mediale se
găseşte hilul renal (prin care intră şi ies elementele pediculului renal: artera renală, vena renală,
ureterul, vase limfatice şi nervi).
Polul superior al rinichiului este acoperit de glanda suprarenală.
Structură (fig. 173): rinichiul este protejat de trei foiţe:
Exterior: fascia renală (ţesut conjunctiv fibros) care ancorează rinichii de peritoneul
parietal şi de peretele abdominal
Median: capsula adipoasă (o masă de ţesut adipos)
Intern: capsula renală (o capsulă fibroasă) care aderă strâns la suprafaţa rinichiului;
capsula îl protejează de traume sau de răspândirea unor infecţii.

Prin secţiune frontală se pot observa 2 regiuni majore în rinichi:

Cortexul renal: roşu – maroniu şi cu aspect granular datorită prezenţei a numeorase
capilare
Medula renală: este mai închisă la culoare, iar prezenţa tubilor renali şi a vaselor
sanguine îi dă aspect striat. Medula renală este formată din 8 – 15 piramide renale. Între
acestea se găsesc prelungirile cortexului renal, care formează coloanele renale. Vârful
pirmadei renale poartă denumirea de papilă renală. Aceasta pătrunde în cavitatea
rinichiului, care colectează urina. Cavitatea este formată din calicele mici, care preiau
urina prin papila renală. Aceste calice mici se unesc câte 2-3 şi formează calicele mari.
Calicele mari se varsă în bazinet care se continuă cu ureterul.

Unitatea morfo-funcţională a rinichiului este nefronul. Acesta este responsabil de

formarea urinei. Nefronii se găsesc localizaţi în cortexul rinichiului. Fiecare rinichi conţine peste
100 milioane nefroni încojuraţi de vase sanguine.
Vascularizaţia rinichiului (fig. 174):
Rinichii prezintă o vascularizaţie puternică, ce permite filtrarea sângelui. Prin hilul renal
pătrunde artera renală. Aceasta se ramifică în artere interlobare, care străbat coloanele renale
printre piramide. La baza piramidei renale se împart în artere arcuate. Acestea se ramifică în
artere interlobulare. Arterele interlobulare dau naştere arteriolelor aferente care se
capilarizează şi formează glomerulul renal. Glomerulul renal se continuă cu arteriola eferentă.
Aceasta se capilarizează din nou în jurul tubului nefronului formând capilarele peritubulare şi se
continuă cu vene interlobulare, vene arcuate, vene interlobare, venă renală. Aceasta părăseşte
rinichiul şi se varsă în vena cavă inferioară.



 Fig. 173 Structura rinichiului

Fig. 174 Vascularizaţia rinichiului



Nefronul (fig. 175, 176)
Este format din:
Corpusculul renal Malpighi:
o Capsula Bowman: are aspectul unei cupe, care prezintă o foiţă viscerală la interior şi o
foiţă parietală la exterior. Între acestea se găseşte spaţiul capsular.
o Glomerulul renal: este format din capilare provenite din arteriola aferentă. Acesta
conţine pori numiţi fenestre care permit trecerea sângelui în capsulă. Deşi aceşti pori sunt
mari, nu permit trecerea celulelor sanguine.
Tubul urinifer: începe printr-o porţiune sinuoasă – tubul contort proximal – care se continuă cu
o porţiune în formă de U numit ansa lui Henle. Ansa este o porţiune mai subţire şi are o porţiune
descendentă şi una ascendentă. Ansa se continuă cu tubul contort distal. Mai mulţi tubi uriniferi
se deschid în tubul colector. Tubii colectori formează piramidele renale. Ansa Henle ajunge mai
mult sau mai puţin în medulă. În funcţie de acest aspect nefronii se clasifică (fig. 5) în
juxtamedulari (la care ansa Henle pătrunde puternic în medulă) şi corticali ( la care ansa Henle
pătrunde puţin în medulă).
a. Ureterele
Sunt localizate retroperitoneal, la fel ca şi rinichii. Sunt organe tubulare, de aproximativ 25 cm
lungime, care încep de la nivelul pelvisului renal şi coboară până la nivelul vezicii urinare.
Peretele ureterelor este alcătuit din trei tunici:
Mucoasa (la interior) este continuarea tubilor renali. Este formată din epiteliu de tranziţie,
care secretă un mucus ce protejează peretele.
Musculara (dispusă la mijloc) est formată din 2 straturi de fibre musculare netede, un
strat intern cu fibrele dispuse longitudinal şi un strat extern, cu fibrele dispuse circular. În
plus, treimea proximală a ureterului mai conţine un strat longituinal peste cel circular.
Unde de contracţie peristaltică ale musculaturii împing urina prin ureter.
Adventicea (dispusă la exterior) este formată din ţesut conjunctiv lax care acoperă şi
protejează celelalte straturi.

Ureterele sunt vascularizate din mai multe surse. Ramuri ale arterei renale vascularizează
porţiunea superioară. Arterele gonadale vascularizează porţiunea mijlocie şi artera vezicală
superioară vacularizează porţiunea pelvică a ureterelor. Sângele venos este colectat de venele
omoloage.
Un calcul urinar se poate dezvolta în orice organ al aparatului excretor. Un calcul renal se
formează în rinichi şi poate obstrucţiona ureterele. Ca urmare creşte peristaltismul lor şi apar
dureri care radiază în toată regiunea pelviană. Un calcul urinar produce deasemena un reflex
simpatic ureterorenal care determină constricţia arteriolelor renale, astfel eliminându-se o
cantitate mai mică de urină din rinichiul afectat. Factorii care contribuie la formarea calculilor
renali pot include ingestia excesivă de minerale, o scădere a consumului de apă şi o
hipersecreţie a glandelor paratiroide. Un calcul renal constă în oxalat de calciu, fofat de calciu
şi cristale de acid uric (acesta din urmă se formează prin degradarea bazelor azotate din
structura acizilor nucleici).



 Fig. 175 Alcătuirea nefronului

Fig. 176 Nefroni corticali şi juxtamedulari



 a. Vezica urinară

Vezica urinară este un organ cavitar cu rol în depozitarea urinei între micţiuni. Este localizată
(fig. 177) posterior simfizei pubiene şi anterior rectului. La femei, este în contact cu uterul şi
vaginul. La bărbaţi, sub vezica urinară se găseşte prostata. Forma vezicii urinare este dată de
cantitatea de urină pe care o conţine. O vezică urinară goală are formă piramidală, pe parcursul
umplerii ei devine ovoidă. Ligamentul median ombilical se extinde de la marginea anterioară şi
superioară a vezicii până la nivelul ombilicului. Baza vezicii urinare primeşte ureterele, iar uretra
continuă vezica urinară la partea inferioară. Regiunea care înconjoară deschiderea uretrei se
numeşte gâtul vezicii urinare. Peretele vezicii urinare este format din patru straturi:
Mucoasa (tunica internă) este formată din epiteliu de tranziţie care devine subţire când vezica
urinară este plină. Distensia mare a vezicii este posibilă datorită existenţei unor pliuri ale
mucoasei, care pot fi văzute când vezica este goală. Cute ale mucoasei localizate la locul de
pătrundere a ureterelor se comportă ca nişte valve pentru a preveni reîntoarcerea urinei.
Submucoasa: are rolul de a susţine mucoasa şi este formată din ţesut conjunctiv.
Musculara constă din trei straturi musculare întrepătrunse cunoscute sub denumirea de muşchi
detrusori. La nivelul gătului vezicii muşchii sunt modificaţi pentru a forma sfincterul uretral
intern.
Adventicea: se găseşte doar la partea superioară a vezicii urinare şi reprezintă peritoneul parietal.

Vascularizaţia vezicii urinare este dată de artereel vezicale superioare şi inferioare, care se
desprind de pe arterele iliace interne. Sângele care drenează vezica este colectat în plexul venos
vezical, care se eeschide în venele iliace interne. Nervii care ajung la vezica urinară provin din
plexurile pelvice. Inervaţia simpatică pleacă de la măduva spinării T12-L1 şi L2 şi se distribuie
la sfincterul uretral intern şi la vasele sanguine ce se distribuie la acest organ. Inervaţia
parasimpatică provine de la măduva sacrală (S2-S4) şi se distribuie la muşchii vezicii.
Tensioreceptorii din vezică sunt sensibili la distensie, trimiţând impulsuri nervoase la sistemul
nervos central prin nervii pelvici.
Vezica urinară se infectează uşor şi pentru că uretra femeilor este mai scurtă, femeile sunt
predispuse mai frecvent la infecţii. O infecţie a vezicii urinare se numeşte cistită. Aceasta poate
avansa spre uretere, deoarece mucoasa este continuă. O infecţie a pelvisului renal se numeşte
pielită.dacă afectează şi nefronii se numeşte pielonefrită.

Fig. 177 Localizarea vezicii urinare



 b. Uretra (fig. 178)

Este un organ tubular care elimină urina din organism. Peretele uretrei prezintă o mucoasă
înconjurată de fibre musculare netede dispuse longitudinal. Glande prezente în peretele uretrei
secretă un mucus protector în canalul uretral. Uretra este prevăzută cu două sfinctere: sfincterul
superior (intern) este format de muşchii vezicii urinare şi este sub control nervos involuntar.
Sfincterul inferior format din fibre musculare striate de tip scheletic este controlat voluntar.
La femei uretra are o lungime de aproximativ 4 cm şi elimină urina la exterior în vestibulul
format de cele 2 labii mici. Orificiul uretral este poziţionat între clitoris şi orificiul vaginal. La
femei uretra îndeplineşte doar rolul de a elimina urina.
La bărbat uretra are dublu rol: elimină atât urina, cât şi sperma.
Are o lungime de aproximativ 20 cm şi formă de S datorită formei penisului. Se pot
identifica 3 regiuni: regiunea prostatică (are cam 2,5 cm lungime şi străbate prostata situată sub
vezica urinară; primeşte 2 canale ejaculatoare şi 2 ducte de la prostată), regiunea membranoasă
(are cam 0,5 cm lungime şi străbate diafragmul urogenital) şi regiunea spongioasă (este cea mai
lungă porţiune 15 cm, ajungând până la glandul penisului. Această porţiune este înconjurată de
ţesut erectil al corpului spongios al penisului; glandele bulbouretrale se deschid la baza uretrei
spongioase).

Fig. 178 Uretra A. la bărbat B. la femeie



 Fiziologia aparatului excretor
Principala funcţie a aparatului excretor este aceea de a purifica plasma de substanţele
nefolositoare (produşi finali de metabolism): uree, acid uric, creatinină, ioni.
Procesul de purificare include:
1. Filtrarea glomerulară: se realizează la nivelul corpusculului renal, între
capilarele glomerulului şi peretele capsului Bowman, conform legilor
difuziunii. Elementele figurate şi proteinle plasmatice, având moleculă mare nu
pot trece prin capilare. Lichidul filtrat formează urina primară şi are aceeaşi
compoziţie cu a plasmei, mai puţin proteine. În 24 ore se formează aproximativ
180 litri de urină primară. Din aceştia numai 1,2 l sunt eliminaţi ca urină
definitivă.
2. Reabsorbţia tubulară: se face la nivelul tubilor uriniferi. O reducere aşa de
mare a filtratului glomerular se explică mai ales printr-o puternică reabsorbţie a
apei. Se reabsorb complet şi unele substanţe din urina primară, ca de exemplu,
glucoza, aminoacizii. Capacitatea de reabsorbţie a tubilor variază cu fiecare
substanţă. Astfel unele substanţe se reabsorb pasiv, iar altele activ. Aminoacizii
şi glucoza se reabsorb activ, apa şi sărurile minerale se reabsorb pasiv.
3. Secreţia tubulară: este considerată un mecanism secundar care intervine în
formarea urinii atunci când procesul de filtrare nu reuşeşte să realizeze singur
curăţarea plasmei. Astfel trec în urină din capilarele peritubulare K +, H+, acid
uric şi medicamente.

Reglarea funcţiei renale:

- Mecanisme nervoase: influenţează doar vasele sanguine renale, determinând vasoconstricţie sau
vasodilataţie.
- Mecanisme umorale: ADH (antidiuretic) creşte reabsorbţia renală. Hormonii mineralocorticoizi
cresc reabsorbţia de Na şi eliminarea de K. Parathormonul scade reabsorbţia fosfaţilor.

Micţiunea
Reprezintă reflexul de eliminare a urinei din vezica urinară. Este o funcţie complexă care
implică existenţa unor stimuli specifici şi controlul nervos voluntar şi involuntar.
La copiii mici, micţiunea este un reflex simplu care se declanşează când vezica se umple.
Controlul voluntar al micţiunii este dezvoltat pe la 2 – 3 ani. Controlul voluntar implică
dezvoltarea unei abilităţi inhibitorii a cortexului cerebral şi maturarea unor regiuni din măduva
spinării.
Volumul de urină produs pe zi de un adult este de circa 1,2 l, dar poate varia în limite
normale între 600 şi 2500 ml. Capacitatea medie a vezicii urinare este de circa 700 – 800 ml. Un
volum de 200 – 300 ml destinde vezica suficient pentru a provoca reflexul de micţiune. Centrul
acestui reflex este localizat în măduva spinării S2-S4. Ca urmare a stimulării acestui centru prin
impulsuri venite de la receptorii prezenţi în vezica urinară, nervii parasimpatici stimulează
muşchii vezicii urinare. Stimularea acestor muşchi cauzează o contracţie ritmică a vezicii şi
relaxarea sfincterului uretral intern. În acel moment apare senzaţia imperioasă de a urina, dar
există încă un control voluntar asupra sfincterului uretral extern. Când condiţiile permit
realizarea micţiunii, comenzile de la creier activează motoneuronii (S4) care prin nervul ruşinos
relaxează musculatura sfincterului uretral extern şi are loc micţiunea.



 FUNCȚIA DE REPRODUCERE

APARATUL REPRODUCĂTOR

Aparatul reproducător mascul (Fig. 179, 180)

 Organele genitale interne:
Testicule
Epididim
Căile spermatice
 Organele genitale externe:
Penis
Scrot

Figura 179 Alcăturiea aparatului reproducător mascul



 Figura 180 Alcătuirea aparatului reproducător mascul – secţiune frontală

1. Testiculul (fig. 181)

 Este o glandă genitală pereche, care are rolul de a produce spermatozoizii şi hormonii
sexuali
 Are forma unui ovoid turtit lateral
 Lungimea: 4-6 cm
 Greutatea de aproximativ 25 g
 Prezintă: un pol superior, un pol inferior, o faţă internă şi una externă, o margine
anterioară şi una posterioară
 Structura testiculului:
la suprafaţă este învelit într-o seroasă (tunica vaginală a testiculului)
albugineea, situată sub seroasă; este formată din ţesut conjunctiv dens, de
culoare alb-sidefie. Pe marginea postero-inferioară a testiculului, albugineea,
pătrunzând în interiorul acestuia, formează o îngroşare: mediastinul testiculului
(corpul Highmore). De la acesta pornesc radiar, numeroşi pereţi despărţitori,
care împart ţesutul propriu al testiculului în lobuli, de formă piramidală (250 –
300).



 Ţesutul propriu al testiculului (parenchimul testicular) este format din
canale seminifere, care alcătuiesc lobulii testiculari, din ţesutul interstiţial şi
ţesut conjunctivo – vascular.
Un lobul este alcătuit din tuburi subţiri numite canale seminifere (tubi
seminiferi) contorte. Peretele lor este format dintr-o teacă conjunctivă
căptuşită, la adult, cu un epiteliu alcătuit din mai multe straturi de celule
seminale – spermatogonii, spermatocite I, spermatocite II şi spermatide – care
formează spermatozoizii; printre acestea se găsesc nişte celule alungite, numite
celule Sertoli, care au rolul să le hrănească. Canalele seminifere dintr-un lobul
se unesc într-un canal drept, prin care părăsesc lobulul. Între tubii seminiferi ai
aceluiaşi lobul se găseşte ţesut conjunctiv şi vase sanguine. Printre acestea se
găsesc celule glandulare Leydig, care produc testosteronul.
Canalele drepte se adună în mediastinul testicular, formând reţeaua Haller. Din
aceasta iau naştere 8-15 canale eferente, care străbat albugineea şi formează
canalul epididimar.
2. Epididimul
Este o formaţiune aşezată în raport cu marginea posterioară şi polii testiculului, rezultată
din aglomerarea tubilor de excreţie a produşilor spermatici.
Prezintă 3 porţiuni:
 Capul, situat la polul superior al testiculului
 Corpul, o porţiune mai subţire
 Coada, care este extremitatea inferioară a epididimului şi este în raport cu polul inferior al
testiculului.

Corpul şi coada epididimului alcătuiesc canalul epididimar. De la regiunea cozii, canalul

se continuă cu canalul deferent.
3. Căile spermatice
Prin căile spermatice se înţeleg canalele prin care este condusă sperma de la tuburile
seminifere, în care se formează, până la uretră, care este, în acelaşi timp, cale urinară şi
spermatică.
O parte din căile spermatice sunt reprezentate prin canalele drepte, reţeaua Haller şi
canalele eferente, precum şi prin canalul epididimar. Celelalte căi spermatice sunt
reprezentate prin canalul deferent şi canalul ejaculator.
Canalul deferent este un tub cilindric, lung de circa 35-40 cm, care se întinde de la coada
epididimului până la canalul ejaculator. La fundul vezicii urinare, canalul deferent
prezintă o dilatare, ampula canalului deferent, care se continuă cu un canal subţire ce se
uneşte cu gâtul veziculei seminale şi formează canalul ejaculator.
Vezicula seminală este un organ pereche, cu formă de pară aşezată cu vârful în jos,
alcătuind un rezervor în care se adună sperma, pe măsură ce este produsă de testicul. Este
organul care produce cea mai mare parte a lichidului spermatic. Porţiunea ei mai subţiată,
unindu-se cu terminaţia canalului deferent, formează canalul ejaculator.



 Canalul ejaculator se găseşte în continuarea canalului deferent şi rezultă din unirea
acestora cu gâtul veziculei seminale. Se află în grosimea prostatei şi se deschide în
porţiune prostatică a uretrei.

Figura 181 Alcătuirea testiculului



 Organele genitale externe

1. Penisul (182)
 Este organul de copulaţie al bărbatului, având rolul de a conduce sperma în organele
genitale ale femeii.
 Are forma aproape cilindrică şi i se deosebeşte rădăcina şi porţiunea liberă.
 Rădăcina este cuprinsă în grosimea perineului şi este fixată de oasele pubiene.
 Porţiunea liberă este formată din:
Corpul penisului: are formă cilindrică. Este acoperit de piele, care la acest
nivel este fină şi mobilă. La partea terminală, pielea depăşeşte marginea liberă
a corpului.
Glandul penisului se găseşte la extremitatea liberă a corpului. Are formă
aproximativ conică şi i se deosebeşte un vârf şi o bază. În vârful glandului se
deschide uretra. Baza glandului, care poartă denumirea de coroana glandului,
este mai groasă decât extremitatea corpului şi este separată de acesta printr-un
şanţ, ce se pierde spre faţa ventrală, şanţul balanoprepuţial. Pielea de pe corp
acoperă glandul, fără să adere de el, cu excepţia liniei mediene ventrale.
Aceasta formează prepuţul, care este un repliu cutaneomucos şi poate să se
retragă de pe gland, lăsându-l descoperit până la şanţul balanoprepuţial.
Aderenţa prepuţului de gland pe faţa ventrală formează frâul prepuţial, care
este un repliu fibromucos. Glandul este acoperit cu o tunică fibroeleastică,
albugineea.
Structura penisului:
Corpii erectili ai penisului:
2 corpi cavernoşi: sunt aşezaţi pe părţile laterale ale corpului
penisului. În stare de repaus, au o lungime de 15-16 cm, iar în
stare de erecţie, de 20-21 cm. Au aspectul a 2 cilindrici care se
ating pe linia mediană, fiind despărţiţi de un perete, numit sept
penian. Septul prezintă lacune, prin care cei 2 corpi comunică
între ei. La extremitatea anterioară, ei se termină la baza
glandului. Corpii cavernoşi sunt alcătuiţi din înveliş propriu,
sistem de trabecule şi un sistem de areole. Învelişul propriu
(albugineea) este o membrană albicioasă, care acoperă corpii
cavernoşi în întregime. De pe faţa ei internă pornesc spre
interiorul corpilor trabecule, anastomozate, care formează
spaţii numite areole. Areolele sunt capilare anastomozate şi
dilatate, care comunică cu arterele terminale ale arterelor
cavernoase. Pe de altă parte, ele dau naştere la vene. Aceste
capilare sunt contractile.
Corpul spongios al uretrei este o formaţiune nepereche, aşezată
pe faţa ventrală a penisului, în jurul uretrei. Lungimea sa totală



 este de 12-16 cm. Anterior formează glandul. Corpul spongios
are aceeaşi structură ca şi corpii cavernoşi.
Învelişurile corpilor erectili
o Învelişul cutanat: pielea din regiunea pubiană
o Dartosul penian: se află imediat sub penis şi este format din
fibre musculare netede. Are rolul de a comprima, în toată
lungimea, corpii erectili, contribuind prin aceasta la erecţie.
o Învelişul celulos este reprezentat de ţesut conjunctiv lax, cu
nervi şi vase sanguine.
o Fascia penisului (învelişul elastic) este o lamă conjunctivă
elastică ce aderă la corpii erectili, acoperindu-i într-o teacă
comună.
2. Scrotul

Reprezintă punga tegumentară în care sunt adăpostite testiculele. El are o formă ovoidă,
cu o lungime de 6 cm, la adult. Peretele acestei pungi este format din mai multe tunici. La
exterior este acoperit de piele subţire, pigmentată şi încreţită. Pe linia mediană prezintă o cută
proeminentă – rafeul scrotului. În dreptul rafeului se formează un perete conjunctiv, care împarte
punga scrotală în 2 compartimente, numite burse. În fiecare bursă este adăpostit un testicul.

Glandele anexe ale aparatului genital mascul

a. Prostata

Este un organ musculoglandular, aşezat imediat sub vezica urinară, în loja prostatică,
înconjurând prima porţiune a uretrei. Este formată dintr-o capsulă fibroasă şi o stromă
conjunctivă-musculară, printre care se află 30-35 glande. Prostata este străbătută de uretra
prostatică, în care se deschid canalele ejaculatoare. De o parte şi de alta a canalelor ejaculatoare,
la bază, se deschid orificiile prostatei.

b. Glandele bulbouretrale

Se găsesc înapoia şi deasupra bulbului uretrei. Sunt glande tubuloacinoase, ale căror canale se
deschid în uretra peniană.
Secretă un lichid vâscos, de culoare alb-gălbuie, care participă la alcătuirea lichidului
spermatic.



 Figura 182 Alcătuirea penisului

Fiziologia aparatului reproducător mascul

1. Funcţia exocrină a testiculului (Spermatogeneza)

La nivelul tubilor seminiferi se găsesc celule ale liniei spermatogene, în diferite grade de
evoluţie. Primele se găsesc la nivelul membranei bazale, iar ultimele (spermatozoizii) se găsesc
spre lumenul tubului seminifer (fig. 2).
Spermatogeneza începe de la spermatogonii, care sunt diploide (2n=46 cromosomi) şi se
termină cu spermatozoizii, care sunt haploizi (n=23 cromosomi). Spermatogoniile se divid
mitotic, rezultând spermatocitele I. Acestea, la rândul lor, suferă prima etapă a diviziunii
meiotice (etapa reducţională), rezultând spermatocitele II (n=23 cromosomi bicromatidici).
Spermatocitele secundare suferă etapa ecvaţională a meiozei şi dau naştere spermatidelor (n=23
cromosomi monocromatidici). Acestea din urmă nu se mai divid, ci doar se maturizează, formând
spermatozoizii. Această ultimă etapă poartă denumirea de spermiogeneză . Întregul proces al
spermatogenezei durează aproximativ 74 zile.

2. Funcţia endocrină a testicului

Celulele Leydig, prezente în lobulii testiculului secretă testosteronul, care influenţează
metabolismul şi are rol în apariţia caracterelor sexuale primare şi secundare.
Caracterele sexuale primare sunt: dezvoltarea testiculelor, penisului, prostatei şi
veziculelor seminale


 Caracterele sexuale secundare:
 Sistemul pilos
 Dezvoltarea muşchilor
 Forma tipică a corpului (umerii laţi, şoldurile înguste)
 Schimbarea vocii
 Psihicul şi comportarea

Reflexele sexuale
Erecţia. În urma excitaţiilor tactile primite de terminaţiile senzitive de pe gland şi
tegumentul corpului penisului, impulsul nervos ajunge, pe cale aferentă, la centrul erectil din
măduva spinării (S2-S4). De aici, pe cale eferentă, impulsul nervos vasodilatator ajunge la
arterele corpilor cavernoşi. Datorită contracţiei unor muşchi perineali, are loc o stază venoasă, o
îngreunare a întoarcerii sângelui, şi astfel sângele umple spaţiile cavernoase, penisul intrând în
stare de tensiune, erecţie.

Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile, ci şi prin excitaţii vizuale, auditive,
olfactive, deci printr-o comandă corticală.

Ejacularea. Prin excitaţiile tactile repetate, care ajung pe cale aferentă la centrul
ejaculării din măduva lombară L1-L2, impulsul nervos, care porneşte acum de la acest centru, pe
cale eferentă, declanşează motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejaculare).
Sperma este condusă la exterior printr-o serie de contracţii ritmice ale muşchilor penisului.
După aceasta, muşchii perineali care au au provocat staza venoasă se relaxează, astfel că
sângele poate părăsi corpii cavernoşi şi penisul intră în repaus.

Aparatul reproducător femel (fig. 183, 184)

 I. Organe genitale interne:

Ovare
Trompe uterine
Uter
Vagin
 II. Organe genitale externe (vulva):
Labii mari
Labii mici
Clitoris



 Figura 183 Alcătuirea aparatului reproducător femel

Figura 184 Aparatul reproducător femel – vedere anterioară



 I. Organle genitale interne

1. Ovare (Fig. 185)

 Glandele sexuale femele, în care se produc gameţii şi hormonii sexuali.
 Sunt dispuse în micul bazin, de o parte şi de alta a uterului şi rectului
 3-5 cm lungime
 4-8g
 Au o direcţie oblică de sus în jos: extremitatea externă se află spre trompă, iar cea internă
spre uter.
 Ovarul este menţinut în poziţie fiziologică de ligamentul uteroovarian şi ligamentul
tuboovarian.
 Structura ovarului:
Epiteliu ovarian
Albugineea ovarului
Ţesutul propriu ovarului:
Zona corticală: este format dintr-o stromă conjunctivă, în care
se găsesc foliculii ovarieni.
Zona medulară: se găseşte în mijlocul ovarului şi este formată
din ţesut conjunctiv, vase sanguine şi nervi.
 La nivelul foliculului ovarian, are loc şi ovogenza şi producerea de hormoni sexuali. La
pubertate, în corticala ovarului apar folicului ovarieni în diferite stadii de evoluţie:
foliculi primari, foliculi secundari şi foliculi terţiari (De Graaf).
 Foliculul primar este format din ovocitul primar, înconjurat de un strat de celule
foliculare aplatizate, învelite într-o membrană vitroasă, subţire (membrană Slavjanski).
Unii dintre aceşti foliculi, evoluând spre următorul stadiu, dobândesc mai multe straturi
de celule foliculare.
 Foliculul secundar se caracterizează prin mărirea în volum şi prin prezenţa unei cavităţi
numite antrum, plină cu lichid folicular. În jurul ovocitului se formează un strat hialin
(zona pellucida), în care se găsesc prelungirile celulelor foliculare. În afara acestei zone,
stratul de celule foliculare formează corona radiata.
 Foliculul terţiar ajunge ca mărime până la 15-20 mm şi se maturizează alternativ câte
unul din fiecare ovar. După eliminarea ovocitului din foliculul terţiar, acesta se
transformă în corp galben. Dacă nu are loc fecundaţia, după aproximativ 2 săptămâni,
corpul galben degenerează, transformându-se în corp alb.
 Evoluţia clinică a foliculuilor ovarieni nu interesează decât un număr limitat de foliculi
ovarieni. Aproximativ 300-400 ajung la evoluţia ciclică completă şi devin foliculi
evolutivi. Foliculii primari sau secundari care nu evoluează prezintă un fenomen de
involuţie, numit atrezie foliculară.



 2. Trompa uterină
 Este un organ pereche tubular, oviduct şi spermatoduct
 10-15 cm lungime
 Are rol de conducere a ovulelor spre uter şi a spermatozoizilor din uter, pentru a avea loc
fecundaţia
 Prezintă o extremitate externă (infundibulul trompei uterine) care se termină cu capete
franjurate numite fimbrii. Acstea au rolul de a capta ovulul
 Infundibulul se continuă cu o porţiune mai dilatată, ampula trompei
 Spre uter se îngustează, formând istmul trompei uterine
 Trompa se deschide în uter prin orificiul uterin al trompei
 Mucoasa este ciliată şi formează numeroase cute în special în ampulă
3. Uterul
 Este un organ cavitar nepereche
 Situat între rect şi vezica urinară
 Are rolul de a purta embrionul şi fătul pe parcursul sarcinii
 Are forma unei pere, cu porţiunea mai mare în sus
 6-8 cm lungime
 Lărgimea este de 4 cm. Cavitatea uterină este virtuală, fiind turtit dorso-ventral
 Uterul prezintă 3 porţiuni:
Fundul uterului
Corpul
Colul uterin: se deschide în vagin prin orificiul extern al uterului.
 Structura uterului:
Seroasa
Musculara (miometru): muşchi netezi, dispuşi în 3 straturi, care în
timpul sarcinii se hipertrofiază
Mucoasa (endometru): epiteliu cilindric ciliat şi glande tubulare.
Mucoasa suferă modificări ciclice (ciclul uterin)
4. Vaginul
 Este organul copulator al femeii
 Este un canal musculo-membranos
 8-12 cm lungime
 2,5 cm în diametru
 Este continuarea uterului, începând de la colul uterin şi terminându-se la vulvă
 Posterior vine în contact cu rectul
 Anterior: cu uretra şi vezica urinară
 Extremitatea superioară a vaginului se inseră de jur-împrejurul colului uterin, formând
fundul de sac vaginal
 Extremitatea inferioară se deschide la nivelul vulvei. La acest nivel, la femeia virgină se
află o membrană transversală, semilunară sau inelară, numită himen, care prezintă un



 orificiu central ce permite scurgerea sângelui menstrual. La prima copulaţie, sau, în
unele cazuri, abia la prima naştere, această membrană se rupe.
 Structura vaginului: tunica musculară şi mucoasa.

II. Organele genitale externe sunt denumite generic vulvă. Structurile vulvei înconjoară
orificiul genital şi sunt alcătuite din muntele lui Venus, labiile mari, labiile mici,
clitoris, vestibulul vaginal, bulbii vestibulari şi glandele bulbare.
Muntele lui Venus este o porţiune care acoperă simfiza pubiană şi este format din
ţesut conjunctiv lax şi adipos. La pubertate această regiune este acoperită de păr
pubian.
Labiile mari sunt două pliuri cutanate care conţin ţesut conjunctiv lax şi ţesut adipos
şi musculatură netedă. După pubertate părţile laterale ale lor sunt acoperite cu păr
pubian. Labiile mari se continuă anterior cu muntele lui Venus. Sunt omoloagele
scrotului şi protejează celelalte organe ale vulvei.
Labiile mici sunt situate medial faţă de cele mari, lipsite de păr. Anterior, labiile mici
acoperă parţial clitorisul. Labiile mici protejează orificiul vaginal şi uretral.
Clitorisul este o structură situată la unirea anterioară a celor două labii mici. Clitorisul
corespunde ca structură şi origine penisului.este mult mai mic şi nu prezintă uretra.
Deşi mare parte din el este acoperit de ţesuturile vulvei, prezintă o porţiune externă
care conţine terminaţii nervoase senzitive.
Vestibulul vaginal este regiunea situată între cele două labii mici. Vaginul şi orificiul
uretral se deschid în vestibulul vaginal. Orificiul uretral se află posterior de clitoris şi
anterior de orificiul vaginal. La baza orificiului vaginal se găsesc glandele
vestibulare care produc mucus în timpul actului sexual.

Figura 185 Structura ovarului



 Glandele anexe (glandele mamare) (fig. 186)
 Glande tegumentare
 Prezintă pe mijlocul feţei convexe, o preominenţă cilindrică, mamelon. Pe faţa superioară
a lui se deschid orificiile galactofore. Mamelonul este înconjurat de o zonăpigmentată,
numită areolă.
 Glandele mamare au o structură lobulară. Acinii glandulari se deschid în canale
galactofore. Acinii glandulari produc laptele.


Figura 186 Glandele mamare - structură

Fiziologia aparatului reproducător femel

Funcţia exocrină (ovogeneza)

Ovogenza prezintă aceleşi etape ca şi spermatogeneza, deosebirea este că prima diviziune

a meiozei începe în perioada intrauterină. Astfel ovogoniile se înmulţesc prin mitoze în corticala
ovarelor, între lunile fetale a III-a şi a VII-a şi constituie un stoc de aproximativ 2 milioane de
ovocite primare. Acest număr se reduce după naştere, cam până la 400 mii. Tot în timpul
perioadei intrauterine, începe prima etapă a meiozei (reducţională). Ovocitele primare rămân
blocate în profaza I, până când ovocitul respectiv ajunge la ovulaţie. Cu 1-2 zile înainte de
ovulaţie, se termină etapa reducţională, rezultând ovocitul II şi primul globul polar. Acesta din
urmă este o celulă mică, care degenerează rapid. Ovocitul secundar începe la ovulaţie a II-a etapă
a meiozei, rămânând blocat în metafază. Sub această formă, de ovocit secundar, este eliminată
celula sexuală femelă din ovar. Dacă fecundaţia are loc, în urma ei se încheie meioza, rezultând
ovulul şi al II-lea globul polar. Acesta din urmă degenerează rapid.



 Funcţia endocrină (producerea de hormoni) (Fig. 187)

Ovarul produce 2 categorii de hormoni:

 Estrogenii (hormonii feminităţii) influenţează dezvoltarea caracterelor sexuale primare
(dezvoltarea ovarelor, uterului, vaginului) şi secundare (forma corpului, dezvoltarea
glandelor mamare, nedezvoltarea laringelui, psihicul şi comportarea), stimulează
contracţiile uterului, intervin în troficitatea pielii şi a glandelor anexe, determină
vasodilataţie generală, scad tensiunea
 Progesteronul (hormonul maternităţii): opreşte menstruaţia, favorizează nidaţia, aduce
modificări organismului în graviditate (creşterea glandelor mamare), inhibă contracţiile
uterului.

Figura 187 Ciclul ovarian şi uterin



FACTORII PERTURBATORI AI ECHILIBRULUI
ORGANISMULUI

Factorii perturbatori ai echilibrului organismului

-externi (temperatura, umiditatea, calitatea si cantitatea alimentelor si a apei, calitatea si
compozitia aerului si solului, microorganismele patogene si parazitii, drogurile, etc.
- interni – hipoxia, dezechilibre hidro-electrolitice, metabolice, endocrine, etc.

Factorii externi

Temperatura
Factorii climatici, adică temperatura aerului, umiditatea atmosferică, curenţii de aer şi
radiaţiile calorice tind, în general, să modifice echilibrul termic prin intensificarea
schimburilor de căldură dintre organism şi mediu.
Temperatura scăzută favorizează pierderile de căldură prin conducţie şi convecţie, iar
cea ridicată reduce pierderile de căldură sau favorizează chiar supraîncălzirea organismului pe
aceste căi.
Curenţii de aer favorizează pierderile de căldură prin convecţie ale organismului în
cazul unei temperaturi atmosferice scăzute, iar dacă atmosfera nu este saturată în vapori de
apă, şi prin evaporare. In cazul că temperatura atmosferică este ridicată (începând cu 34 °C,
36 °C) curenţii de aer favorizează supraîncălzirea organismului şi aceasta mai mult dacă
deficitul de saturaţie în vapori de apă a aerului este aproape de zero, reducându-se astfel şi
pierderile de căldură prin evaporare.
Organismul uman este homeoterm, adică îşi menţine constantă temperatura la valori
ale temperaturii aerului cuprinse între +-500C, dar cu toleranţă şi la +-1000C, pentru scurt timp
şi în condiţii de umiditate scăzută.
Nivelul termic de echilibru al termoreglării organismului este de 280C pentru omul
aproape dezbrăcat şi în repaus total, coboară la 20-220C pentru omul îmbrăcat uşor şi care
desfăşoară o activitate uşoară, iar pentru munca intensă atinge niveluri de 14-160C.

Acţiunea temperaturii crescute asupra organismului

În funcţie de valorile temperaturii aerului, de timpul de expunere, de acţiunea celorlalţi
factori fizici ai aerului dar şi de adaptabilitatea organismului, expunerea la temperatură
crescută poate să determine modificări funcţionale şi morfologice la nivelul organismului cu
apariţia unor tulburări care să varieze de la disconfort până la o anumită patologie.

În primă fază, fenomenele fiziologice de adaptare la căldură sunt reprezentate prin

vasodilataţie periferică şi transpiraţie. Deshidratarea şi pierderea de electroliţi pot avea un
impact important asupra diferitelor aparate şi sisteme ale organismului. O reducere cu 8% a
cantităţii de apă face să crească frecvenţa cardiacă cu 40 bătăi pe minut şi temperatura



centrală cu 20C, iar la o reducere cu 18-20% apare moartea.
-Miliara roşie se manifestă prin erupţii mici, de culoare roşie, pruriginoase, localizate la
nivelul feţei, gâtului, toracelui, apărute ca urmare a inflamaţiei glandelor sudoripare.

-Crampele termice sunt consecinţa depleţiei de sodiu prin transpiraţie intensă şi apar la
persoanele care consumă cantitătăţi mari de apă fără a suplimenta şi pierderile de electroliţi.
Apar contracţii musculare spastice, dureroase favorizate de efectuarea unui efort fizic.
-Sincopa calorică apare ca urmare a hipotensiunii produsă de deshidratare şi care determină o
insuficientă irigare a teritoriului cerebral. Pierderea bruscă a stării de conştienţă apare în
postura ortostatică.
-Şocul termic este efectul extrem produs de acţiunea temperaturii crescute asupra
organismului şi este datorat dereglării centrilor hipotalamici ce controlează termoreglarea. Se
manifestă prin hipertermie (peste 410C), tegumente calde şi uscate, alterarea statusului mental,
urmată de convulsii, comă şi deces.

Acţiunea temperaturii scăzute asupra organismului

În primă fază, fenomenele fiziologice de adaptare la frig sunt reprezentate prin vasoconstricţie
periferică şi contracţii musculare (apariţia tremurăturilor).
-Degerăturile se datorează hipotermiei la nivelul extremităţilor cu formare de cristale de
gheaţă în tesuturi şi apariţia inflamaţiei şi a leziunilor de tip eritem, edem, ulcer şi necroză.
Pot exista leziuni tisulare la 150C, datorită ischemiei şi trombozei şi la -30C, datorită îngheţării
tisulare. Dacă acţiunea locală a frigului este de scurtă durată, tulburările circulatorii revin la
normal prin masajul degetelor şi prin încălzire.
-Hipotermia este scăderea temperaturii corpului sub 350C. Hipotermia severă se manifestă
prin stare de slăbiciune, somnolenţă, reflexe diminuate, inconştienţă urmate de stop cardiac. O
situaţie particulară este hipotermia prin imersie în apă rece, când temperatura centrală şi cea
periferică scad rapid, decesul survenind prin stop cardiac sau fibrilaţie ventriculară.

Afecţiuni favorizate de frig „a frigore”

Afecţiuni ale aparatului respirator: rinite, faringite, amigdalite, laringite, bronşite,
pneumonii, bronho-pneumonii, astm bronşic. Variaţiile sezoniere ale temperaturii
aerului determină anumite procese epidemiologice (exemplu: gripa, care în anotimpul
rece are maximum de cazuri la sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie.
Factorul favorizant al gripei nu-l reprezintă temperatura aerului scăzută, ci scăderea
bruscă a temperaturii aerului într-o perioadă mai caldă a anului).
Afecţiuni ale aparatului cardiovascular (acţiune nefavorabilă la bolnavii cu afecţiuni
coronariene, hipertensiune arterială, endarterită obliterantă).
Afecţiuni ale aparatului locomotor (afecţiuni reumatismale).
Afecţiuni digestive (apariţia recidivelor ulcerului gastro-duodenal).
Afecţiuni ale sistemului nervos periferic (recidive ale nevralgiilor, nevritelor,
parezelor, paraliziilor, localizate mai ales la nivelul nervului facial şi trigemen).
Afecţiuni ale aparatului reno-urinar (cistite, pielonefrite etc)

Umiditatea
Umiditatea atmosferică este gradul de încărcare a atmosferei cu vapori de apă. Prin
umiditate absolută se înţelege cantitatea de vapori de apă în grame dintr-un metru cub de aer



la o temperatură anumită. Umiditatea maximă este cantitatea maximă de vapori de apă în
grame care poate fi conţinută într-un metru cub de aer la o temperatură dată. Umiditatea
relativă este raportul procentual între umiditatea absolută şi cea maximă.
Vaporii de apă din atmosferă măresc conductibilitatea calorică a aerului şi în acest fel
favorizează, la temperaturi atmosferice joase, pierderile de căldură ale organismului, iar la
temperaturi ridicate supraîncălzirea organismului. În ultimul caz, supraîncălzirea
organismului se datorează şi reducerii pierderii de căldură prin evaporarea sudorii şi prin
evaporarea pulmonară care nu mai poate avea loc într-o atmosferă saturată cu vapori de apă.
Radiaţiile calorice cu cât sunt mai puternice, determină diminuarea pierderilor de
căldură ale organismului prin radiaţie şi favorizează supraîncălzirea acestuia. Reducerea
intensităţii radiaţiilor calorice ca, de pildă, în cazul existenţei unor pereţi reci ai încăperilor de
locuit şi de lucru duce la intensificarea pierderilor de căldură ale organismului prin radiaţie.
Influenţând schimbul de căldură dintre organism şi mediu, factorii climatici
condiţionează în diferite combinaţii menţinerea echilibrului termic. In cazul în care complexul
de factori climatici acţionează asupra organismului într-o combinaţie care îi asigură echilibrul
termic fără solicitarea mecanismelor de termoreglare, şi a cărei expresie termică este
asemănătoare temperaturii corporale, apare senzaţia de confort termic.
Atunci când combinaţia de factori ai ambianţei nu asigură ca atare echilibrul termic al
organismului, sunt solicitate mecanismele de termoreglare, iar senzaţia de confort termic este
înlocuită respectiv cu senzaţiile de cald sau de frig, mai puternice în cazul în care intensitatea
acţiunii complexului de factori climatici depăşeşte capacitatea de reacţie a mecanismelor de
termoreglare, iar organismul nu este suficient de protejat prin îmbrăcăminte corespunzătoare.
Senzaţiile de cald şi de frig nu depind deci de acţiunea izolată a temperaturii
atmosferice, ci de combinaţiile diferite în care acţionează concomitent asupra organismului
factorii climatici. Ele comportă şi un grad de subiectivitate în funcţie de specificul fiecărui
organism (grosimea paniculului adipos, capacitatea de reacţie a mecanismelor de
termoreglare, sensibilitatea sistemului nervos etc).
Se recomandă ca umiditatea relativă să fie de maximum 60% vara şi minimum 35%
iarna. Pentru ca termoreglarea să se desfăşoare în condiţii optime şi să fie menţinut confortul
termic al organismului, trebuie ca umiditatea relativă să fie cu atât mai mică, cu cât
temperatura aerului este mai crescută.

Influenţa variaţiilor umidităţii aerului asupra organismului

- Umiditatea relativă sub 10-15% produce uscarea mucoaselor, cu fisuri şi sângerări,
senzaţie de sete.
- Umiditatea relativă sub 30% determină uscarea mucoasei respiratorii, care va
reprezenta un teren favorabil multiplicării germenilor patogeni.
- Umiditatea relativă mai mare de 70-80% influenţează nefavorabil termoreglarea
prin evaporarea transpiraţiei (dacă temperatura aerului este crescută) sau creşte
pierderile de căldură ale organismului (dacă temperatura aerului este scăzută).

Afecţiuni favorizate de variaţiile umidităţii relative

Inflamaţia catarală a mucoasei căilor respiratorii datorită acţiunii unor virusuri.
Gripa (se pare că virusul gripal este distrus de umiditatea aerului crescută).
Scarlatina (streptococul rezistă puţin timp la umiditatea aerului crescută).
Bronşita acută şi agravarea simptomatologiei bronşitei cronice (în perioade cu
umiditatea aerului crescută, asociate cu temperatura aerului scăzută).
Astmul bronşic (reducerea frecvenţei crizelor în condiţii de umiditatea crescută).


 Reumatismul (nu s-a putut stabili o legătură directă între umiditatea aerului şi
frecvenţa şi intensitatea durerilor reumatismale).
Tuberculoza (în anotimpul rece cu temperatura aerului scăzută, umiditatea crescută şi
ceaţă, creşte frecvenţa hemoptiziilor).
În general, creşterea umidităţii aerului favorizează înmulţirea bacteriilor Gram negativ,
iar scăderea ei - înmulţirea bacteriilor Gram pozitiv.

Calitatea și cantitatea alimentelor și a apei

Calitatea și cantitatea alimentelor și a utilizarii lor au un efect major asupra
organismului uman. Organismul are nevoie de proteine, hidranți, diferite grăsimi, săruri
minerale, vitamine, pe care trebuie să le aleagă din alimente.Trebuie sa luam în considerare și
faptul ca organismele umane sunt diferite. Există organisme așa-zise: risipitoare, econoame și
neutre. Acestea sunt determinate de metabolismul lor: rapid, lent sau echilibrat.
Experimentele clinice arată ca aceeași cantitate de alimente, de o aceeași calitate, la
indivizi de aceeasi vârstă, are efecte diferite. Unii slăbesc, ațtii se îngrașă, iar alții își păstrează
greutatea dinaintea consumului de alimente. Astfel, un metabolism rapid necesită mai multă
hrană, pe cand un metabolism lent necesită hrana mai puțină.
În ceea ce priveste numărul meselor pe zi, putem mânca o dată, de două, sau mai multe
ori pe zi, esențial este însă ca din cele 24 de ore, timp de 12 ore sa nu punem în gura alimente.
De pildă, daca cineva ia cina la ora 8 seara, atunci să nu mănance până la ora 8 dimineața.
Omul este un organism cu necesităși culinare variate, așa ca poate mânca tot ceea ce
este comestibil. Printr-o fierbere, prajire exagerată, vitregim alimentele de efectul lor biologic.
Alimentele expuse la temperaturi ridicate își pierd vitaminele naturale, vitamine foarte
importante pentru organism.
Trebuie puse întotdeauna în prim plan alimentele de origine vegetală. Pe lângă carnea
consumată în cantitați mici, cele mai importante sunt cerealele, produsele lactate, mai ales
iaurtul și chefirul, ouăle, precum și toate legumele și fructele. Este recomandată utilizarea
pâinii "semi" sau integrale, în detrimentul celei albe, saracă în vitamine. Conservele pot
conține diverse substante chimice în scopul păstrarii calității produsului (conservanți) ce pot
avea efecte negative asupra organismului.
Alimentația echilibrată e foarte importantă. Este indicat păstrarea unui echilibru în
consumarea cărnii, a zaharului, a sării și a condimentelor.

Drogurile
Drogurile sunt substanțe psihoactive. Acestea includ alcoolul, tutunul și drogurile
naturale și produse prin sinteză. În trecut, majoritatea drogurilor folosite erau produse din
plante naturale (cocaina, heroina și hașiș și marijuana). Mai târziu drogurile cum ar fi LSD au
început a fi produse pe cale sintetică.
Din punctde vedere a efectelor pe carele produc drogurile pot fi clasificate în trei
categorii:
-Depresantele (spre exemplu heroina, barbiturate) sunt sedative care actionează asupra
sistemului nervos. Relaxarea artificială și ușurarea de la neliniste și stres mintal tinde să
producă dependență psihologicp și renunțarea de la utilizarea lor este problematică.
Dependența poate duce la supradozare acută, care la rândul sau poate cauza moartea din cauza
depresiei respiratorii.


 -Stimulantele (spre exemplu cocaina, crackul, amfetamine) sunt agenți care activează,
sporesc sau maresc activitatea neuronală. În primul rând ei cauzeaza frisoane, dureri de cap,
hipertensiune și accelerare bătăilor inimii. Efectele de lungă durată sunt greață, insomnia,
pierderea greutății, convulsii și depresia.
-Halucinogenele (spre exemplu marijuana, LSD) sunt un grup chimic divers care
produc unele stări cum ar fi: euforia, neliniștea, distorsiunea senzorială, halucinații vivide,
deluzii, paranoie și depresie. Nu exista drog ilicit, care ar putea fi considerat sigur. Într-un fel
sau altul utilizarea substanțelor psihoactive modifică funcționarea normală a organismului
uman și pe termen lung pot cauza daune serioaseorganismului.

Aerul
In compoziția chimică a aerului, se remarcă două categorii de elemente: unele care se
află în mod constant și altele care se găsesc în mod accidental.
-Elementele în cantități constante: oxigen (20,95%), dioxid de carbon (0,03%) și azot
(78,09%).
- Elementele în cantități variabile: ozonul (1-2 mg la 100 m3), vaporii de ap[, gazele
rare (heliu, argon, neon, xenon etc.), amoniacul, oxidul de carbon (1-15 mg la m3).
La acestea se adaug[ fumul ;i particulele fine de praf, care au efecte iritative,
traumatice ale mucoasei tractului respirator, putând avea în același timp rolul și de vehiculant
al diverșilor germeni patogeni.
Aerul este esențial pentru viață. Cand inspirăm aerul pătrunde în plamani, oxigenul
este transferat în globulele roșii ale sângelui, care îl vor duce mai departe la toate celulele
organismului. La nivelul acestora, au loc reacții chimice vitale. În urma acestor reacții rezultă
dioxid de carbon, pe care tot globulele roșii îl transportă la plămâni, care-l vor elimina din
corp prin expiratie. Zilnic, prin plămâni trec 10.000 de litri de aer. Aerul conține, pe lângă
oxigen și hidrogen, azot și, uneori, elemente nocive datorită poluării atmosferei. Aerul, care
pătrunde pe căile respiratorii (nas, gură, trahee, bronhii, bronhiole), este filtrat, umezit și
încălzit la temperatura corpului. În final, el ajunge în cele mai mici cămăruțe ale plamanilor,
numite alveole, care sunt tapetate cu o rețea de vase de sânge foarte mici, numite capilare. La
nivelul acestor capilare se realizează schimbul de gaze (oxigen- dioxid de carbon). Aerul
poate conține și particole de praf ce poate avea un efect nociv asupra sănătății sistemului
respirator.
În contextul civilizatiei moderne de astîzi, omul petrece mai mult de jumătate din viață
în spații închise, iar mijloacele și căile de acces ale aerului spre aceste spații alterează mult din
calitățile aerului

Solul
Una dintre componentele de bază ale biosferei este solul. Soul este un corp natural
tridimensional situat la suprafaţa uscatului cu proprietăți si funcţii specifice, capabil să
întrețină viața plantelor teresre. Acesta a fost produs în timpuri geologice prin acţiunea
factorilor climatici și biotici asupra rocilor de la suprafaţa uscatului.
Prin natura lui, solul prezintă particularități pe cât de deosebite de ale celorlalţi factori
ai mediului înconjurărtor, pe atât de importante pentru biosfera și pentru om.
Ca suport și mediu de viață pentru plantele superioare, solul, mai ales orizontul sau cu
humus este unul dintre principalii depozitari ai substanţei vii ai uscatului și ai energiei
potenţial biotice captate prin fotosinteza, ca și al celor mai importante elemente vitale (


carbon, azot, calciu, fosfor etc. ). În orice ecosistem solul are doua funcţii esenţiale: de
depozitar și furnizor de elemente nutritive și apă și de recipient și transformator de reziduuri.
Datorită fertilității, respectiv capacitatii de a întreține viața plantelor, solul constitue
principalul mijloc de producţie în agricultură. In prezent o parte din solurile bune pentru
agricultură sunt contaminate cu agenţi patogeni, metale grele, reziduuri de pesticide și alte
substanţe chimice provenite de la industrie. Aceste substanțe pot ajunge în corpul plantelor și
de aici prin consum în corpul animalelor. Odată ajunse în corpul omului aceste substanțe pot
avea efecte negative asupra sănătății omului.
Spre deosebire de apă și aer unde, în general, substanțele toxice se diluaeză pe măsura
ce se amestecă, în sol poate avea loc un fenomen de concentrare a acestor substanțe toxice din
cauza faptului că în sol circulaţia substanţelor este foarte lentă.

Factorii interni

Hipoxia
Hipoxia (anoxia) este o stare patologică determinată de scăderea cantităţii de oxigen
din ţesuturi. Ea apare atunci când nivelul oxigenului gazos din organism este prea mic, sau
atunci când consumul de oxigen, realizat de către ţesuturi, este mai mare decât disponibilul
de oxigen.
Hipoxia este cauzată de
- factori externi (insuficienţa oxigenului din aer, prezenţa unor gaze toxice - monoxid
de carbon, gaz cian, clor, etc., respiraţie necorespunzătoare - superficială) sau
-factori interni (schimburi gazoase defectuoase în plămâni, capacitate alterată
a sângelui de a fixa oxigenul cu ajutorul hemoglobinei, insuficienţă circulatorie, schimburi
alterate de gaze la nivelul membranei celulare, etc.). Deoarece pătrunderea oxigenului în
celule se realizează pe căi destul de complicate, motivele unei respiraţii celulare relativ
necorespunzătoare pot fi variate.
Există şi cauze mecanice ale hipoxiei, în care, prin blocarea sau prin presiunea
exercitată asupra căilor respiratorii ori asupra vaselor arteriale (care transportă oxigen), se
poate compromite oxigenarea adecvată a ţesuturilor.
Cele mai sensibile celule la starea de hipoxie sunt neuronii. De aceea anoxia este
întotdeauna însoţită de tulburări nervoase care, în funcţie de gravitate, se manifestă prin,
iritabilitate, dureri de cap, slăbiciune, oboseală, anestezie, paralizia unor centrii nervoşi,
etc..Acestea se însoţesc cu simptomele specifice lipsei de oxigen al altor ţesuturi, aparate şi
sisteme (respirator, circulator, locomotor).
Hipoxia acută severă, prin lezare nervoasă, poate lăsa sechele pentru toată viaţa.Pe
lângă stările acute de hipoxie, există forme subacute sau cronice, cu manifestări mai şterse.

Dezechilibrele electrolitice

În fluxul sanguin exista o serie de substanțe chimice care reglează cele mai importante
functți ale organismului; aceste substante se numesc electroliți. Când se dizolvă în apă,
electroliții se separă în ioni pozitivi și negativi. Reacțiile nervoase ale organismului și
functiile musculare sunt dependente de schimbului corespunzator dintre ionii electrolitilor în
exteriorul și interiorul celulelor.


 Printre electroliți se numară: calciul, magneziul, potasiul si sodiul.

Valori normale pentru adulti:

Calciu: 4.5 - 5.5 mEq/L
Clorul: 97 - 107 mEq/L
Potasiu: 3.5 - 5.3 mEq/L
Magneziu: 1.5 - 2.5 mEq/L
Sodiu: 136 - 145 mEq/L

Manifestările dezechilibrului electrolitic depind de gradul de afectare al electroliților.

Dacă rezultatele analizelor de sânge indică modificări ale nivelului de potasiu,
magneziu, sodiu și calciu pacientul manifestă spasme musculare, slăbiciune sau convulsii.
Valorile scăzute de electroliți în sânge poate duce la: aritmii cardiace, confuzie, modificări ale
tensiunii arteriale, diverse reacții la nivelul sistemului nervos sau osos.
Nivelul ridicat de electroliți în sânge este caracterizat de: slăbiciune sau spasm muscular,
parestezie, oboseală, emoții, bătăi neregulate ale inimii, modificarea tensiunii arteriale.

Sodiul: Hiponatremia și Hipernatremia

Hiponatremia
Apare când nivelul de sodiu din sânge este scăzut.
Cauze primare: ingestia unei cantități scăzute de sodiu din dietă, eliminarea excesivă
de sodiu (prin transpirație sau urină) sau hiperhidratarea. Totodată, nivelul de sodiu poate
scădea atunci când:
- o persoană bea multa apă care nu conține clorură de sodiu și transpiră foarte mult,
mai ales pe perioada verii;
- se administrează intravenos cantități mari de fluide care nu conțin sodiu;
- se folosesc diuretice fără avizul medicului;
- organismul produce cantități ridicate de hormon antidiuretic (semn că rinichii rețin
apă). Hiperproducția acestui hormon poate fi cauzată de pnenumonie, accident vascular
cerebral, medicamente (anticonvulsivante, antidepresive, etc.), diabet zaharat, insuficiență
cardiacă, insuficiență hepatică, boli renale etc.
Nivelul scăzut de sodiu provoacă somnolența, confuzie, slabiciune musculară
și convulsii. Valoarea sodiului din sânge poate fi readusă în limitele normale prin
introducerea, pe cale intravenoasă, a sodiului și a apei.

Hipernatremia
Aste cauzată de deshidratare sau utilizarea de diuretice. Totuși, diureticele pot
stimula rinichii să elimine mai multă apă decât sodiu. De obicei, senzația de sete este primul
simptom. O persoană cu un nivel ridicat de sodiu se poate simți slabită și manifestă
confuzie,paralizie, comă, convulsii, etc. Dacă nivelul de sodiu este ușor ridicat poate fi redus
prin consum de lichide. În cazul în care valoarea sodiului din sânge este foarte mare pentru
normalizarea cantității constă în administrarea intravenoasa de săruri.



Potasiul: Hipopotasemia si Hiperpotasemia

Hipokalemia sau hipopotasemia

Este cauzată de administrarea de diuretice, care determină rinichii să elimine o
cantitate ridicată de potasiu prin urină, de diaree și vărsături repetate. Valoarea scazută a
potasiului în sânge pe o perioadă lungă de timp scade producția de insulină a pancreasului;
drept urmare crește nivelul de zahar din sânge.
Manifestările specifice hipopotasemiei sunt: oboseala, confuzie, slăbiciune
musculară, crampe, etc. Valorile foarte mici ale potasiului pot provoca paralizie și aritmie.
Tratamentul implică administrarea orală a suplimentelor nutriționale sau îmbunătățirea dietei
zilnice cu alimente sau lichide bogate în potasiu.

Hiperkalemia sau hiperpotasemia

Se caracterizează prin nivelul ridicat de postasiu din organism și cauzează efecte
asupra organismului mai severe decât hipopotasemia. Cea mai frecventă cauză
este insuficiența renală sau utilizarea de medicamente care reduc cantitatea de potasiu
eliminată din organism de către rinichi; precum: spironolactonă și enzima de conversie a
angiotensinei (utilizat pentru scăderea tensiunii arteriale). Cand o persoana urmează un
tratament cu unul dintre aceste medicamente sau cu suplimente nutriționale pe bază de potasiu
și consumă alimente bogate în potasiu, rinichii nu pot elimina excesul de potasiu, acesta fiind
motivul pentru care nivelul de potasiu din sânge crește rapid. Primul simptom al valorilor
crescute de potasiu este ritmul cardiac anormal. Pentru diagnosticarea hiperkalemia medicul
va solicită efectuarea unei electrocardiograme. Pacientii cu hipopotasemie trebuie să evite
consumul de alimente și administrarea medicamentelor care conțin potasiu. Tratamentul
trebuie instituit imediat ce se confirmă gradul ridicat de potasiu. Dacă ritmul cardiac este
anormal se va administra calciu intravenos pentru a proteja inima.

Calciul: Hipocalcemia si Hipercalcemia

Hipocalcemia
Se definește ca fiind diagnosticul stabilit în urma identificarii unui conținut scăzut
de calciu din sânge. Nivelul scăzut de calciu este una dintre manifestările sepsisului (infecție a
sangelui și a țesuturilor), dar și a disfuncției glandelor paratiroide (când se produce o cantitate
mai mică de hormon paratiroidian).
Deficitul de vitamina D determină, de asemenea, hipocalcemia. Vitamina D contribuie
la absorbția calciului din alimentația zilnică. De regulă, oamenii manifestă acest deficit atunci
când nu consumă alimente care conțin suficientă vitamina D sau când pielea nu este expusă la
lumina directă a soarelui. Medicamente, precum fenitoin și fenobarbitalul pot interfera cu
acțiunea vitaminei D, rezultând scăderea acesteia în sânge. O serie de afecțiuni, cum ar fi
hipotiroidismul sau pancreatita pot declanșa hipocalcemia.
Nivelul scăzut de calciu are următoarele manifestări: stare de slăbiciune, amorțeli la
nivelul mâinilor și picioarelor, convulsii, confuzie, etc. Tratamentul implică administrarea
orală de suplimente care conțin calciu și tratarea afecțiunilor care cauzează hipocalcemia.

Hipercalcemia
Poate fi cauzată de:
- calciul care ajunge în sistemul circulator ca urmare a fracturii osoase sau ca urmare



a bolii
- nivelul ridicat de hormon paratiroidian;
- ca urmare a cancerului pulmonar.
Valorile foarte mari de calciu în sange pot determina:
deshidratare, deoarece rinichii sunt stimulați să elimine cât mai multă apă, scăderea apetitului
alimentar, greață, vărsături, confuzie, comă.
Tratamentul se va institui rapid odată ce diagnosticul a fost confirmat și va fi insoțit de
administrarea intravenoasă de fluide sau chiar de medicamente precum: calcitonina și
bifosfonați. Dacă se dovedește că hipercalcemia a fost provocată de boala Paget se va urma
tratament oral, îndelungat cu bifosfonați. În cazul în care există o tumoare la glanda
paratiroidă, aceasta se va extirpa total sau parțial prin intervenție chirurgicală.

Mecanisme specifice de adaptare a organismului la variațiile mediului intern și

extern

Homeostazia

Homeostazia este proprietatea sistemelor biologice de a-și menține parametrii în

limitele echilibrului funcțional. Homeostazia organismului uman se realizează prin acțiunile
coordonate ale sistemelor nervos, endocrin, cardiovascular. Acțiunile homeostatice se
desfășoară în sensul raglării funcțiilor interne ale organismului și în sensul echilibrării
acestora cu mediul ambient.
Homeostazia este un proces complex ce poate fi privit sub mai multe aspecte:
1. Homeostazia genetică – se realizează la nivel individual prin biosinteza
proteinelor specifice, pe baza informației genetice din ADN și de-a lungul generațiilor, prin
transmiterea ereditară a caracterelor speciei umane.
2. Bioritmul – reprezintă variația cronobiologică regulat a unor funcții ale
organismului, rezultată din sincronizarea ritmurilor endogene cu ritmurile exogene (ex.
alternanța somn- veghe).
3. Sresul – pe fondul unor suprasolicitări fizice și nervoase, agresiuni asupra
organismului, apar reacții de adaptare și de apărare, care caracterizează starea de stres.
Mecanismele adaptative pot ceda în lupta cu agenții stresanți, sensibilizând organismul și
favorizând starea de boală.
4. Termoreglarea – temperatuara corpului este menținută constantă printr-un
mechanism de termoreglare ce asigură echilibrul dinamic între producerea de caldură
(termogeneza) și pierderea de caldură (termoliza):
-termogeneza – este rezultatul reacțiilor metabolice producătoare de energie, iar sursa
cea mai importantă de caldură este activitatea musculaturii striate;
-termoliza – este rezultatul unor procese fizice de tipul radiației (pierderea de caldură
sub formă de radiații infraroșii), conducției (transferul de caldură între două solide aflate în
contact direct), convecției (mișcarea moleculelor de aer încălzit prin contactul cu pielea spre
zone mai reci ale aerului din jur), evaporării (apa).
Menținerea constantă a temperaturii corpului implică modificări metabolice,
circulatorii, respiratorii, musculare, hidroelectrolitice și hormonale, controlate de hipotalamus.
Pentru a participa eficient la menținerea homeostaziei, secreția glandelor endocrine este
reglată în permanență direct (independent de controlul hipofizei, hipotalamusului sau a
sistemului vegetativ) sau indirect (umoral sau nervos). Controlul indirect se face în funcție de


concentrația sangvină a hormonului respectiv.
Mecanisme de menținere constantă a parametrilor mediului intern
Principalele mecanisme implicate în păstrarea constantă a parametrilor mediului intern
se realizează prin funcțiile sistemelor circulator, respirator, excretor, sub comanda nervoasă și
umorală. Pentru păstrarea și evidențierea legăturii dintre structuri și funcții, aceste sisteme au
fost tratate în capitolele respective.
Menținerea constantă a pH-ului sangvin: activitățile celulare se desfașoară optim la un
pH al medilui intern de 7,32- 7,40. Produșii acizi de catabolism determină tendința spre
acidoză. Excesul de acizi este neutralizat prin secreție tubulară de H+, reabsorbția
bicarbonatului și excreția amoniacului, orientare spre alcaloză.
Menținerea constantă a presiunii osmotice: se realizează prin diluția sau concentrarea
urinii. Dacă filtratul glomerular este echilibrat osmotic cu lichidul interstițial, de-a lungul
tubului urinifer, presiunea osmotică crește. Această creștere este rezultatul transportului active
de Na+, Clˉ, uree, etc. și al mecanismului de concentrare a urinii la nivelul ansei Henle.

MECANISME DIRECȚII DE ACȚIUNE

- menținerea echilibrului hidroelectrolitic;

Mecanisme fizico-chimice - menținerea echilibrului acido-bazic;

- reglarea biosintezei proteice și a

Mecanisme generale diviziunilor celulare;

- reglarea funcțiilor senzitivo- motorii;

Mecanisme neuro- umorale
- reglarea secrețiilor endocrine;
- reglarea funcțiilor motorii și secretorii
digestive;
- reglarea activității cardiovasculare;
- reglarea respirației;
- reglarea proceselor de excreție;
- reglarea proceselor metabolice;
- raglarea activității sexuale.



 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Bejenariu L.., Curs de anatomie umană – Facultatea Biologie
2. Cezar Th. Niculescu, Radu Carmaciu, Bogdan Voiculescu,Carmen Salavastru, Cristian
Nita, Catalina Ciornei., Anatomia si fiziologia omului – Compendiu, Editura: Corint,
București 2009
3. Ellis, H., Clinical Anatomy, Eleventh edition, Blackwell Publishing, 2006
4. Guyton, C.A., Hall, J.E., Textbook of medical Physiology, Eleventh Edition, Elsevier
Saunders, 2006
5. Hriţcu, L., Fiziologia animalelor şi a omului (Sistemul endocrin, reproducerea şi funcţiile
de nutriţie), Editura Tehnopress, Iaşi, 2008
6. Nicolescu, I. Anatomia Omului vol I si VolI Editura medicala Universitara Craiova (curs
si lucrari practice )
7. Ranga V. Tratat de anatomia omului. Vol. I, Bucureşti, 1993.
8. Robaki R. Anatomia funcţională a Omului. Craiova, 1985
9. Țiplic, T., Stoica, N., „Anatomia și fiziologia omului”, vol. I-II, Editura Aktis, 1998,
București;
10. Van De Graaff, Human anatomy, The McGraw−Hill Companies, 2001
11. Voiculescu, I., C., „Anatomia și Fiziologia Omului”, Editura Medicală, 1971, București;
12. Planşele: http://anatomyzone.com/3d_atlas/, https://ro.wikipedia.org


