Bebeluşul şi corpul său

Curs Generaţia

Table of Contents
1- Prezentarea psihosomaticii – istoric, curente teoretice, concepte specifice............................................................4
1.1: Prezentarea psihosomaticii.........................................................................................................................4
1.2: Istoricul psihosomaticii psihanalitice..........................................................................................................4
1.3: Curentele teoretice.....................................................................................................................................5
1.3.1= Curentele teoretice de dinainte de război....................................................................................5
1.3.1.1. Ferenczi.......................................................................................................................................5
1.3.1.2. Grodeck.......................................................................................................................................5
1.3.1.3. F. Alexander................................................................................................................................5
1.3.2= Curentele teoretice de după război în Franța .............................................................................5
1.3.2.1. 1. Conversia generalizată a lui J. P. Valabrega.............................................................................6
1.3.2.2. 2. Școala de la Paris de psihosomatică........................................................................................6
2- Clinică și teorie în psihosomatică..............................................................................................................................6
2.1: Practica clinică și teoriile psihosomatice....................................................................................................7
2.1.1= Procesul de somatizare prin regresie............................................................................................8
2.1.2= Procesul de somatizare prin de-legare pulsională........................................................................8
3- Practica psihosomaticii psihanalitice........................................................................................................................9
3.1: Alegerea cadrului și frecventa sedintelor....................................................................................................9
3.2: Activitatea de interpretare.........................................................................................................................9
3.3: Funcția maternă a terapeutului..................................................................................................................9
3.4: Finalul tratamentului................................................................................................................................10
4- Subiectul și corpul său : Freud, Anzieu, Rosolato, Marinov....................................................................................11
4.1: Freud.........................................................................................................................................................11
4.1.1= constituirea Eului separarea corporală investirea sinelui...........................................................11
4.1.2= „eul este înainte de toate un eu corporal..................................................................................11
4.2: 1.a Semnificanții........................................................................................................................................12
4.3: Rosolato semnificanții de demarcație.......................................................................................................12
4.4: Anzieu semnificanții formali.....................................................................................................................13
4.5: 1.b Învelișurile psihice – funcția de conținere a corpului..........................................................................13
4.6: 1.c Corpul și mentalul...............................................................................................................................15
5- Simptomele psihosomatice la răscrucea dintre corp și mental M Uzan, Aulagnier, McDougall.............................15
5.1: M Uzan......................................................................................................................................................15
5.2: Aulagnier...................................................................................................................................................16
5.3: McDougall.................................................................................................................................................16
5.4: 1.d Imaginea corpului...............................................................................................................................18
6- Tulburările psihosomatice ale bebelușului : descriere, abordarea terapeutică, evoluție.......................................20
6.1: Tulburări psihosomatice și maturarea psihologică....................................................................................20
6.2: Conduita care trebuie adoptată................................................................................................................20
 6.3: Riscurile evoluției psihosomatice..............................................................................................................20
6.4: Aspecte economice...................................................................................................................................21
7- Tulburările psihosomatice ale copilului: exemple (1-7), clasificarea......................................................................21
7.1: INSOMNIILE PRIMULUI TRIMESTRU..........................................................................................................21
7.1.1= Insomniile uzuale........................................................................................................................21
7.1.1.1. Practica clinică..........................................................................................................................21
7.1.1.2. Psihopatologie..........................................................................................................................21
7.1.1.3. Conduita care trebuie adoptată................................................................................................22
7.1.2= Insomniile grave.........................................................................................................................22
7.1.2.1. Practica clinică..........................................................................................................................22
7.1.2.2. Conduita care trebuie abordată................................................................................................22
7.1.2.3. Definiție....................................................................................................................................22
7.1.2.4. Anamneza.................................................................................................................................23
7.1.2.5. Prognoza...................................................................................................................................23
7.1.2.6. Înțelegerea psihopatologică......................................................................................................23
7.1.2.7. Conduita care trebuie adoptată................................................................................................23
7.2: ANOREXIA MENTALĂ................................................................................................................................24
7.2.1= Tabloul clinic...............................................................................................................................24
7.2.2= Evaluarea clinică.........................................................................................................................24
7.2.3= Evoluția.......................................................................................................................................24
7.2.4= Psihopatologia............................................................................................................................24
7.2.5= Conduita care trebuie adoptată..................................................................................................25
7.2.6= Formele severe de anorexie.......................................................................................................25
7.2.6.1. Anorexia de natură psihotică....................................................................................................25
7.2.6.2. Anorexii precoce grave nonpsihotice........................................................................................25
7.3: VOMISMENTE PSIHOGENE........................................................................................................................25
7.4: COLICA IDIOPATICĂ...................................................................................................................................26
7.4.1= Examenul clinic...........................................................................................................................26
7.4.2= Psihopatologie............................................................................................................................26
7.4.3= Conduita care trebuie adoptată..................................................................................................26
7.5: SPASMUL HOHOTULUI DE PLÂNS..............................................................................................................26
7.5.1= Definiție......................................................................................................................................27
7.5.2= Diagnosticul diferențial...............................................................................................................27
7.5.3= Evoluție.......................................................................................................................................27
7.5.4= Psihopatologie............................................................................................................................27
7.5.5= Conduita care trebuie adoptată..................................................................................................27
7.6: MANIFESTĂRI ASTMATICE PRECOCE.........................................................................................................28
7.6.1= Practica clinică............................................................................................................................28
7.6.2= Caracteristici psihopatologice.....................................................................................................28
7.6.3= Conduita care trebuie adoptată..................................................................................................28
7.7: AFECȚIUNILE CUTANATE...........................................................................................................................28
7.7.1= Eczema........................................................................................................................................28
7.7.2= Pelada.........................................................................................................................................28
7.8: Tulburările psihosomatice ale copilului.....................................................................................................29
7.8.1= I Tulburări funcționale (fără leziuni fizice vizibile).......................................................................29
7.8.1.1. Tulburări de somn.....................................................................................................................29
7.8.1.2. Tulburări alimentare.................................................................................................................30
 7.8.1.3. Enurezis și encoprezis...............................................................................................................31
7.8.1.4. Dureri abdominale recurente (sau psihogene).........................................................................31
7.8.1.5. Cefalee......................................................................................................................................31
7.8.2= II. Tulburări psihosomatice.........................................................................................................31
7.8.2.1. 1.Eczemă-Peladă (copil care își pierde părul în urma unor emoții)...........................................32
7.8.2.2. 2.Astm.......................................................................................................................................32
7.8.2.3. 3.Rectocolită hemoragică.........................................................................................................32
7.8.2.4. 4.Nanism psihogen...................................................................................................................32
7.8.3= III. Tulburări de conversie isterice...............................................................................................32
7.8.4= IV. Simulări (Patomimii)..............................................................................................................32
8- PREVENȚIE - RELAȚIA MAMA BEBELUȘ...................................................................................................................33
8.1: Corpul ar fi, prin urmare, terenul isteriei…...............................................................................................34
8.2: Deschiderea căii somatice și recuperarea nevrotică.................................................................................34
8.3: Nevroză de angoasă sau isterie?...............................................................................................................35
8.4: Pulsiune de viață sau de moarte?.............................................................................................................36
8.5: Somatizare și motricitate..........................................................................................................................36
8.6: Rolul mediului...........................................................................................................................................37

Bibliografie
1. Freud S. – Opere complete, Ed Trei
2. Anzieu D. – Le Moi Peau, Paris, Dunod, 1985
3. Bydlowski M. –Psihanaliza maternității, Ed Trei, 1998
4. Chamberlain D. – Mintea noului născut, Ed. Salco, Brașov 2009
5. McDougall J. – Theatres du corps, Paris, Gallimard, 1989.
6. McDougall J. - Plaidoyer pour une certaine anormalité, Paris, Gallimard, 1978.
7. Marty P. – L’ordre psychosomatique
8. Winnicott – Procesele de maturizare
9. Winnicott – Natura umană, Ed Trei, 2004
10. Dolto F. – L’Image inconsciente du corps, Paris, Seuil, 1984.
11. M Uzan - Aux confins de l’identité, Paris, Gallimard, 2005
12. Corcos M. - Le corps absent. Approche psychosomatique des troubles des conduites alimentaires,
Paris, Dunod, 2000.
13. Dejours C. - Le corps d’abord – Corps biologique, corps érotique et sens moral, Paris, Payot 2001
14. Dejours C. - Les dissidences du corps, Paris, Payot coll. Petite Bibliothèque Payot 2009.

1. Definirea tulburarilor psihosomatice

2. Locul corpului în psihism
3. Tulburarile psihosomatice ale bebelușului
4. Relatia mama bebe

«Copilul prost adaptat este cel față de care „lumea” nu s-a adaptat într-o manieră adecvată de la
început.» (Winnicott – Copilul și familia sa - 1957)
1- Prezentarea psihosomaticii – istoric, curente
teoretice, concepte specifice.
Manifestările somatice extrem de precoce generează întotdeauna întrebări pe plan teoretic: asemenea
procese sunt programate genetic sau „create” precoce chiar de la începutul vieții de către bebeluși sau de
sugari?

1.1: Prezentarea psihosomaticii

Termenul de psihosomatică s-a născut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Se consideră că i se
datorează unui psihiatru german numit Heinroth. Apariția acestui nou curent medical pe care îl desemna
termenul respectiv avea drept scop introducerea în curentul organicist și experimental al medicinei
secolului al XIX-lea factori de ordin psihic pentru a explica pornind de la aceștia unele boli. De la invenția
psihanalizei de către Freud, a fost deschisă o nouă cale mai întâi pentru bolnavii de natură somatică, iar
mai mulți psihanaliști au utilizat-o în observațiile lor clinice și în curele lor psihanalitice. Psihosomatica
psihanalitică pornește de la omul bolnav și de la funcționarea sa psihică pentru a înțelege condițiile în
care a putut să se dezvolte o boală somatică.

1.2: Istoricul psihosomaticii psihanalitice

În toată opera lui Freud nu se regăsește nicio lucrare de cercetare asociată în mod specific psihosomaticii.
Totuși, un anumit număr de lucrări și de instrumente conceptuale, elaborate de el însuși în alte câmpuri ale
psihopatologiei vor servi drept bază elaborărilor viitoare ale psihanaliștilor interesați de bolnavii afectați de
o boală somatică.
Deși Freud nu s-a interest de psihosomatică în sensul pe care îl înțelegem noi astăzi, el a studiat în schimb
diferitele stări ale corpului. Totalitatea acestor lucrări cu privire la simptome exprimate corporal se
înscrie în rândul preocupărilor teoretice referitoare la economia pulsională. Parcurgând opera lui Freud
putem descrie astfel patru tipuri de simptome somatice:

 Simptomele de conversie isterice

 Simptomele somatice ale nevrozei actuale
 Simptomele de natură ipohondră
 Tulburările organice.

De altfel, Freud a observat anumite relații paradoxale și enigmatice întrele stări patologice ale corpului și
stările psihopatologice. Astfel există o ireconcialibilitate clinică și economică între o stare de nevroză
traumatică și o afecțiune corporală – Frankl și lagărul, la fel ca și estomparea unei stări nevrotice în
momentul instalării unei boli somatice. Aceste mișcări de du-te-vino între stări psihice și stări somatice și
legăturile paradoxale dintre ele par să indice calitatea organizării masochiste a subiectului.

1.3: Curentele teoretice

1.3.1= Curentele teoretice de dinainte de război

1.3.1.1. Ferenczi
a consacrat o parte din opera sa psihanalizei afecțiunilor organice.
Noțiunea de patonevroză pe care a creat-o constituia o încercare de a explica modificările nevrotice și,
prin extensie, psihotice sau narcisice care apar în urma unei afecțiuni organice. Locul masochismului în
aceste evoluții a fost luat în calcul de autor.

1.3.1.2. Grodeck
a elaborat o doctrină psihanalitică a afecțiunilor organice conform căreia Se-ul atotputernic era la fel de
capabil să producă fie

 Un simptom nevrotic
 O trăsătură de caracter
 O afecțiune somatică

Orice boală somatică dobândește astfel o valoare simbolică și poate fi tratată prin metoda psihanalitică.
Absența totală a unei discriminări și diferențieri între diferitele niveluri psihice și cele biologice și
fiziologice se numără printre aspectele cele mai criticabile ale teoriei lui Groddeck.

1.3.1.3. F. Alexander
discipol și colaborator al lui Ferenczi, a dezvoltat în principal în Statele Unite, în sânul Școlii de la Chicago
pe care a creat-o, un curent al psihosomaticii numit curentul medicinei psihosomatice.
Concepția sa se bazează pe o abordare dualistă a bolii somatice, asociind un punct de vedere psihanalitic și
unul fiziopatologic. Medicina psihosomatică a fost construită pe două grupări teoretice:

a. teoria nevrozei de organ născută din concepția freudiană a nevrozei actuale postulează că emoțiile
reprimate durabil pe plan psihic sunt transportate pe căi nervoase autonome până la organe a căror
funcționare o modifică, mai întâi conducând la tulburări funcționale și ulterior la afecțiuni organice.

b. teoria specificității postulează că fiecărei emoții îi corespunde un sindrom fiziopatologic specific.

Activitatea lui Alexander și a colaboratorilor săi de la Școala din Chicago, precum și ale altor autori nord-
americani au condus la edificarea profilurilor de personalitate corelate cu un anumit număr de afecțiuni
somatice, așa-numite psihosomatice. Deși concepțiile curentului medicinei psihosomatice sunt criticabile
din punct de vedere psihanalitic, observațiile și lucrările pe tema unui anumit număr de afecțiuni, precum
astmul bronșic, ulcerul gastroduodenal sau hipertensiunea arterială prezintă în continuare un mare interes
din punct de vedere istoric și au deschis calea activității ulterioare a specialiștilor în psihosomatică, mai
ales în Franța după cel de-al doilea război mondial.

1.3.2= Curentele teoretice de după război în Franța 

Recentrarea practicii psihanalitice cu pacienți somatici asupra relației și transferului au permis ca la

începutul anilor ’50 să fie elaborată o nouă (?) abordare psihanalitică a faptelor psihosomatice. Dezbaterile
teoretice generate atunci între diferitele școli s-au concentrat în special asupra problemei sensului
simptomului somatic. Pentru unii, simptomul somatic era un vector cu sens, pentru alții rezulta dintr-o
structură psihică al cărei efect major era degradarea la diverse niveluri ale sensului.

1.3.2.1. 1. Conversia generalizată a lui J. P. Valabrega

Concepția lui J. P. Valabrega se bazează pe ideea existenței unui nucleu de conversie în orice individ.
Corpul este astfel conceput ca un preconștient responsabil de o memorie semnificantă. Astfel, orice
simptom somatic conține un sens pe care activitatea terapiei psihanalitice urmărește să-l descopere și să-l
elaboreze.

1.3.2.2. 2. Școala de la Paris de psihosomatică

Spre finalul anilor ’40, s-a născut Școala de la Paris de psihosomatică. Aceasta reunește un anumit număr
de psihanaliști din cadrul Societății psihanalitice de la Paris: P. Marty, M. Fain, M. de M'Uzan, Ch. David,
cărora li s-au alăturat și alți psihanaliști. Primele lucrări conduse de P. Marty, singur sau în colaborare cu
M. Fain, s-au ocupat de bolnavii cefaloalgici, rahialgici sau alergici și datează din anii ’50. Acestea puneau
accentul pe insuficiența mecanismelor de apărare nevrotice și atribuiau simptomelor somatice o valoare
substitutivă, dar lipsită de dimensiune simbolică, precum simptomul de conversie isteric. Noțiunea de
regresie somatică s-a născut pe parcursul acestor ani prin analogie cu noțiunea de regresie psihică
pulsională.

2- Clinică și teorie în psihosomatică

La începutul anilor ’60, o vastă sinteză teoretico-clinică a fost elaborată și a prins formă într-o lucrare
colectivă, L'investigation psychosomatique (1962) redactată de către P. Marty, M. de M'Uzan și Ch. David.
Această lucrare poate fi considerată drept actul de naștere al psihosomaticii ca disciplină psihanalitică.

Apar noi noțiuni clinice precum:

 Depresia esențială – spre deosebire de depresia nevrotică, aceasta nu reclamă un sens și exprimă
puține afecte. Cea mai mare parte din manifestările clinice sunt inconstante. Se pot exprima uneori
corporal prin manifestări „fizice”; alteori, prin angoase fugare fără o reprezentare veritabilă a
obiectului. Aceste „angoase” aparțin stărilor descrise de Freud sub expresia „nevroze actuale”.
Depresia esențială este o modalitate depresivă caracterizată de absența expresiilor simptomatice.
Aceasta a fost descrisă de P. Marty în 1966 și se definește printr-o scădere generală a tonusului
vieții fără o contrapondere economică. De fapt, nu regăsim în trăirea depresivă esențială nici
sentimentul de culpabilitate, nici auto-acuzația melancolică. Depresia esențială se dezvăluie astfel
prin negativitatea sa simptomatică.
 Gândirea operatorie – o modalitate de funcționa mentală care se bazează pe absența simbolizării
(mentalizării0 și care se poate traduce prin simptome psihosomatie care trebuie diferențiate de cele
a isteriei. Această noțiune a fost prezentată în 1962 la Congresul psihanaliștilor de limbi romanice
de la Barcelona de Michel de M’Uzan și Pierre Marty de la Școala de psihosomatică din Paris
(IPSO) pentru a desemna o organizare psihică manifestându-se totodată printr-un discurs faptic,
rațional, din care orice activitate fantasmatică este exclusă. Pacienții care manifestă o gândire
operatorie prezintă dificultăți în a-și mobiliza și exprima afectele, în a elabora sau a refula
conflictele. Se concentrează pe simptomele corpului lor, își evocă în mică măsură sentimentele.
Contactul cu aceste persoane este neutru, se vorbește de o „relație albă”; pacienții nu găsesc
cuvintele potrivite pentru a-și exprima emoțiile. Gândirea operatorie este un mod de gândire la
timpul prezent, faptic și fără legătură cu o activitate fantasmatică sau de simbolizare. Aceasta
însoțește faptele mai degrabă decât să le reprezinte. Este vorba în realitate de o non-gândire în
măsura în care aceasta și-a pierdut legătura cu sursa sa pulsională.

Gândirea operatorie este, prin urmare, un concept care face trimitere la o multitudine de semne precum:
  Incapacitatea de a-și transpune emoțiile în cuvinte;
 Un discurs lipsit de emoții;

 Dificultăți în a asocia evenimente trăite și emoții raportate la acestea;

 Un discurs „faptic”, atașat de realitate;

 Dificultăți de verbalizare și/sau de comunicare;

 O relație albă;

 Dificultăți de mentalizare;

 Sărăcia vieții fantasmatice;

 Prioritatea acordată acțiunii;

 „Fluiditatea” psihică, preconștientul, inconștientul refulant sunt slab operatorii ajungându-se astfel
la plasarea corpului pe primul plan în fața șocurilor emoționale și afective

P. Marty a elaborat o doctrină evoluționistă a economiei psihosomatice. Aceasta se bazează pe coexistența

și alternanța a două tipuri de mișcări individuale. Primele, numite mișcări de viață, sunt mișcări
organizante ierarhic. Cele din urmă, numite mișcări de moarte, sunt mișcări dezorganizante. Evoluția
individuală conduce astfel, în cazul fiecărui individ, la edificarea sistemelor de fixare-regresie mai mult sau
mai puțin rezistente în fața curentului dezorganizant. General vorbind, somatizările sunt rezultatul mai mult
sau mai puțin persistent al eșecului acestor sisteme de apărare.

În lucrările sale, M. Fain pune accentul pe nefinalizarea structurii oedipiene a puiului de om și viitor
somatizant, nefinalizare legată de preeminența conjuncturilor traumatice în relația sa precoce cu mama și
cu tatăl său. Astfel, modalitatea de realizare halucinatorie a dorinței este mai mult sau mai puțin durabil
blocată, iar Eul se organizează prematur pentru funcționarea autonomă. Starea de „de-legare” de pulsiune
lasă în acest fel loc somatizărilor care pot atunci să fie interpretate ca un destin particular al pulsiunii.

2.1: Practica clinică și teoriile psihosomatice

Un proces de somatizare reprezintă un lanț de evenimente psihice care favorizează dezvoltarea unei
afecțiuni somatice. Distingem în mod uzual două modalități ale procesului de somatizare: procesul de
somatizare prin regresie și procesul de somatizare prin „de-legare” pulsională. Aceste două mișcări psihice
sunt opuse prin calitatea mentalizării pe baza căreia se dezvoltă.

Mentalizarea este o noțiune utilizată în mod usual de psihanaliștii specializați în psihosomatică și care
acoperă întreg câmpul elaborării psihice. Mentalizarea se referă astfel în principal la activitatea de
reprezentare și fantasmatică a individului. În măsura în care activitatea de legare a reprezentărilor se
realizează în sistemul preconștient, evaluarea calității mentalizării și cea a calității preconștientului sunt
aproape echivalente. Pentru P. Marty, mentalizarea se evaluează pe baza a trei axe, fiecare reprezentând
una dintre dimensiunile activității de reprezentare: densitatea sa, fluiditatea și permanența.

2.1.1= Procesul de somatizare prin regresie

Este vorba de un proces care conduce de obicei la crize somatice benigne și reversibile, cum se întâmplă
astfel în cazul crizelor de astm, crizelor cefaloalgice sau rahialgice, a celor de ulcer, caracteristice colitelor
sau legate de hipertensiune. E vorba de somatizări care reapar adesea sub aceeași formă la același individ.

Aceste somatizări se produc în general la subiecți a căror funcționare psihică este organizată în mod
nevrotic normal. Mentalizarea în cazul lor este în general satisfăcătoare sau slab deteriorată. În această
situație, somatizările se produc în timpul variațiilor funcționării psihice pe care Marty le consideră
neregularități ale funcționării mentale. Modificările vagi ale regimului de funcționare mentală, obișnuite și
reversibile, care transformă pentru moment economia psihosomatică sunt de acest fel. Aceste variații lasă
loc activităților de sublimare sau de tipul perversiunii, trăsăturilor de caracter sau de comportament sau
somatizărilor benigne.

2.1.2= Procesul de somatizare prin de-legare pulsională

Este vorba de un proces psihic care conduce de obicei la afecțiuni care progresează în timp și la boli grave,
putând conduce până la deces. Acesta este cazul în special pentru bolile autoimune și cancerigene. Acest
proces se produce de obicei fie la subiecți care prezintă o organizare non-nevrotică a Eului, fie la subiecți
care au suferit traumatisme psihice care au reactivat rănile narcisice profunde și precoce. În toate aceste
cazuri, dimensiunea pierderii narcisice este prezentă și lasă loc unei tulburări a procesului de mentalizare
momentană sau persistentă. Această dimensiune de pierdere narcisică generează o stare de de-legare
pulsională care modifică ansamblul echilibrului psihosomatic al subiectului. De-a lungul evoluției
afecțiunii, constatăm că, într-o primă fază, apar modificări psihopatologice și apoi, într-o a doua fază,
modificările fiziopatologice menționate mai sus. Pe plan psihic, putem observa un număr de simptome
grupate sub denumirea de viață operatorie: o anumită calitate a depresiei, depresia esențială, și o anumită
calitate a gândirii, gândirea operatorie.

Viața operatorie se poate croniciza sau poate lua forma unei stări critice, momentane și reversibile. Aceasta
reprezintă de obicei o modalitate fragilă și instabilă de echilibru psihosomatic. În formele pronunțate de
viață operatorie, poate fi observată adesea o degradare a calității Supraeului și înlocuirea sa printr-un
puternic sistem idealizant pe care P. Marty îl numea Eul ideal. Eul ideal, omnipotent din punct de vedere
narcisic, reprezintă o trăsătură de comportament definită prin lipsa de măsură. Se bazează pe cerințele
inepuizabile ale subiectului de el însuși, precum și față de ceilalți. Este de maximă importanță să depistăm
Eul ideal la un pacient, deoarece acesta implică absența capacităților de regresie și pasivitate psihică,
reprezentând un risc de prăbușire atât psihică, cât și somatică.

Odată instalată viața operatorie, aceasta depinde de calitatea mediului pozitiv în care se regăsește pacientul
și în special crearea unui cadru de tratament psihanalitic adaptat. Ținând cont de reducerea capacităților
mentale de integrare a evenimentelor traumatice pe care le presupune aceasta, ea reprezintă permanent un
risc major de dezorganizare somatică. De aceea, parcursul evolutiv poate oricând conduce la dezvoltarea
unei afecțiuni somatice grave.

3- Practica psihosomaticii psihanalitice

Pornind de la concepția psihanaliștilor din cadrul Institutului de psihosomatică de la Paris creat de P. Marty
în 1972, tratamentul psihoterapeutic al pacienților afectați de o boală somatică trebuie să fie realizat de
psihanaliști formați pe baza practicii clinice și teoriei psihanalitice și care au beneficiat de o formare
aprofundată în câmpul psihosomaticii.
Acest tratament este conceput ca fiind complementar terapiilor medicale și chirurgicale clasice și are
scopul de a-i permite pacientului bolnav să regăsească sau să găsească cel mai bun nivel posibil de
funcționare psihică.

3.1: Alegerea cadrului și frecventa sedintelor

Locul în care are loc psihoterapia psihosomatică trebuie să fie diferit de cel în care se oferă îngrijirea
medicală.

Alegerea cadrului este de maximă importanță având în vedere fragilitatea obișnuită a funcționării psihice,
precum și cea a funcționării somatice a bolnavilor.

Atunci când avem de-a face cu pacienți care prezintă somatizări critice benigne și potențial reversibile și
a căror funcționare psihică este apropiată de funcționarea nevrotică, alegerea divanului poate fi indicată
atunci când se aplică un protocol de trei ședințe de psihoterapie pe săptămână.

Dimpotrivă, atunci când avem de-a face cu pacienți care prezintă o afecțiune somatică gravă și
progresivă, care au o funcționare psihică dominate de o insuficiență narcisică și sectoare mai mult sau mai
puțin extinse ale vieții operatorii, alegerea fotoliului și a poziției față-în-față este indicate, iar frecvența
ședințelor poate fi de la una la trei pe săptămână.

Această frecvență trebuie să fie estimată în funcție de capacitatea pacientului de a suporta sursa de excitație
reprezentată de un psihanalist aflat în fața sa.

Regula „nici prea mult, nici prea puțin” trebuie să determine în acest caz alegerea psihanalistului.

În oricare din aceste cazuri, prezența vie a psihanalistului, de-a lungul ședințelor, reprezintă un suport
narcisic de inestimabilă valoare pentru pacientul său fără de care nicio transformare psihică nu este
posibilă sau durabilă.

3.2: Activitatea de interpretare

a psihanalistului trebuie să fie mereu modulată și adaptată la diferitele niveluri de funcționare psihică ale
pacientului și, în același timp, să țină cont în maximă măsură de greutatea în economia psihică a bolii și de
capacitatea sa de a se agrava în timp.

P. Marty a enunțat o regulă-cadru care indică paleta de posibilități din câmpul activității de interpretare:
„De la funcția maternă la psihanaliză”. Această regulă stabilește două extremități, una a funcției materne a
terapeutului, cealaltă fiind funcția de interpretare pe parcursul psihanalizelor clasice.

3.3: Funcția maternă a terapeutului

reprezintă o atitudine de însoțire a tuturor mișcărilor psihice ale pacientului care se bazează pe aptitudinile
de identificare primară și narcisică ale psihanalistului față de pacientul său. Aceasta urmărește stabilirea
sau restabilirea unei para-excitații atunci când aceasta lipsește la pacient sau, dimpotrivă, să aducă surse de
excitație noi când acestea lipsesc, mai ales ca urmare a importanței depresiei esențiale. Atunci când aceasta
începe să se estompeze și când au loc reorganizări psihice, psihanalistul își poate reduce activitatea și se
poate apropia de o poziție psihanalitică mai clasică.
În orice caz, este vorba de a menține vie relația psihoterapeutică, aceasta garantând reordonările narcisice
și masochiste ale pacientului. Activitatea psihanalistului specializat în psihosomatică presupune ca acesta
să nu fie plictisit de pacientul său, mai ales atunci când acesta funcționează în unele momente în faza
operatorie.

Aici, „arta conversației” trebuie să fie condusă cu tact fără a abandona totuși postura de psihanalist.
Psihanalistul poate de asemenea să aleagă interpretări din gama psihodramei și ludice pentru a scurt-
circuita discursurile închise de tipul funcționării operatorii și raționalizărilor. Aceste diferite activități din
domeniul limbajului ale psihanalistului trebuie adaptate la variațiile funcționării mentale a pacientului.

3.4: Finalul tratamentului

pune adesea probleme delicate în cazul pacienților somatici. În ce-i privește pe unii dintre ei, este posibil să
fie luată în calcul o reducere regulată a frecvenței ședințelor pentru a se ajunge o separare dintre pacient și
psihanalist.

În cazul altora, dimpotrivă, trebuie să ne resemnăm să urmăm tratamentul pe o perioadă de timp nedefinită.
De fapt, adesea, întreruperea tratamentului, chiar atunci când starea psihică și somatică a pacientului par
stabilizate, poate genera o reluare a procesului evolutiv bolii cu potențial letal. În orice caz, niciun cadru
sistematic nu poate fi aplicat tuturor pacienților și depinde de psihanalist și de specialistul în psihosomatică
să facă apel la toată paleta de aptitudini personale și psihanalitice pentru a-și ajuta pacientul să trăiască în
cele mai bune condiții posibile.
4- Subiectul și corpul său : Freud, Anzieu,
Rosolato, Marinov
În ce privește raportul subiectului cu propriul său corp, începutul teoriei psihanalitice este marcat de
interesul acordat originilor somatice ale psihismului.

4.1: Freud
– dezvoltarea psihicului se bazează pe fenomenele care țin de funcționarea fiziologică și corporală.
Fenomenul de sprijinire a pulsiunilor psihice pe nevoile corporale dezvăluie realitatea somaticului în
evoluția psihică. Pulsiunea, care reprezintă o tendință psihică a cărei sursă este corporală, va fi expresia cea
mai clară a bazei somatice a aparatului psihic.
4.1.1= constituirea Eului separarea corporală investirea sinelui

În 1914 , în „Pentru a introduce narcisismul”, Freud vorbește despre constituirea Eului prin identificarea
primară cu propriul corp. În această etapă de narcisism primar, situată între autoerotism și iubirea de
obiect, întregul libido este îndreptat către sine însuși, permițând subiectului să-și descopere și să-și
însușească trupul. Primele etape ale dezvoltării: autoerotismul și narcisismul au ca scop separarea
corporală, clădirea sentimentului de sine corporal și investirea sinelui. Plecând de la aceste achiziții
se va putea construi psihicul și identitatea subiectului.

4.1.2= „eul este înainte de toate un eu corporal

În cea de-a doua topică, Freud concepe Eul ca fiind proiecția unei suprafețe, deschizând astfel calea
spre o corporalitate fantasmată, reprezentată și imaginată.

„eul este înainte de toate un eu corporal… eul este în mod fundamental derivat din senzațiile corporale
și în principal din cele care își au sursa la suprafața corpului. Îl putem considera ca fiind proiecția mentală
a suprafeței corpului pe lângă a-l considera ca reprezentând suprafața aparatului psihic… eul conștient
este înainte de toate un eu-corp”.1

Găsim astfel și la Freud2, în analiza pe care o face operelor de artă (Moise al lui Michelangelo, Sfânta Ana
a lui Leonardo da Vinci), ideea conform căreia conflictul inconștient va fi codificat în expresia corporală,
în gesturi, postură, tensiuni musculare.

În direcție opusă, în mecanismul nevrozei actuale descris de Freud, tensiunea psihică poate genera
fenomene somatice atunci când capacitatea aparatului psihic de a regla această tensiune este depășită.

Același punct de vedere este exprimat și de Wi Winnicott3 care pune pe primul plan construirea eului pe
corporalitate, sinele construindu-se pornind de la „sentimentul psihicului că locuiește în corp”. El
utilizează termenul de personalizare pentru a descrie complicitatea psihosomatică, aceasta reprezentând

1
Freud S., Le moi et le ça, în Essaies de psychanalyse.
2
Freud S., Le Moise de Michel-Ange, în L’inqiétante étrangeté et autres essais, Paris, Folio Gallimard, 1914.
3
Winnicott D. W. Objets transitionnels et phénomènes transitionnels, în Jeu et Réalité.
„instalarea psihicului în corp”. Așadar pentru Winnicott, legătura între corp și psihic se constituie printr-
un proces de evoluție a psihismului pornind:

„de la stadiile inițiale în care psihicul imatur, deși este bazat pe funcționarea corpului, nu este în raport
strâns cu corpul și cu viața corpului”4

Această relație între psihic și corp nu se va putea stabili decât prin holding-ul și handling-ul corpului
bebelușului de către mamă. Astfel, „corpul viu... este resimțit de indiv ca fiind nucleul sinelui său
imaginar”. În cazul în care complicitatea psihosomatică nu este solidă, va putea exista o disociere între
psihic și corp care va genera o fugă a subiectului în gândire, depersonalizare și sine fals.

4.2: 1.a Semnificanții

Distincția operată de Freud între reprezentarea lucrurilor și cea a cuvintelor va fi reluată de o serie întreagă
de autori pentru a delimita orice amprentă psihică situată dincolo de limbaj, mărturie a trăirilor corporale
precoce.

Regăsim astfel semnificanții de :

1. semnificanții de demarcație la Rosolato,

2. semnificanții formali la Anzieu,
3. semnificanții corporali la Marinov.

4.3: Rosolato semnificanții de demarcație

Rosolato5, reluând observația lui Freud cu privire la jocul cu mosorul, subliniază faptul că:
„absența mamei este cea care este metaforizată prin micile obiecte aruncate, prin mosor (…). Unicul punct
comun analogic este cel al unui corp (al unui obiect) care dispare. Obiectul astfel marcat este un
semnificant de demarcație.”

Rosolato descrie evoluția funcționării mentale plecând de la un sistem nonverval (respingerea obiectelor),
apoi preverbal (modularea sonoră a literei O în puternicul „Da”), trecerea de la semnificanții de demarcație
(mosorul care dispare și reapare) către semnificanții lingvistici (fonemele O și A). Termenul de demarcație
este preluat de la Winnicott, care subliniază că actul micului copil de a arunca un obiect semnifică
demarcația, separarea de propriul său corp. Activitatea mentală metaforică înlocuiește mai întâi o pereche
de elemente opuse (apariție/dispariție) printr-o alta (prezență/absență). Semnificanții de demarcație își
regăsesc originea în copilăria timpurie și pot fi anteriori achiziției limbajului; asigură plasarea în
memorie a impresiilor, senzațiilor, prea precoce sau prea intense pentru a fi puse în cuvinte.

Rosolato subliniază caracterul enigmatic, în sensul lui Laplanche (cu referire la transmiterea fantasmelor
inconștiente de la mamă la bebeluș) a acestor semnificanți, funcția majoră a psihanalizei fiind traducerea
lor prin semnificanți verbali. Semnificantul de demarcație este delimitat ca o figură pe un fundal și
utilizează dimensiunea spațială caracteristică acestui registru. Semnificanții de demarcație se dezvoltă sub

4
Winnicott, D.
5
Rosolato G., Eléments de l’interprétation – 1985, citat de Françoise Labbé în Réflexions sur l'activité graphique d'une patiente
tout au long de sa cure analytique, Revue Belge de Psychanalyse, Nr 40 Printemps 2002
forma unor perechi de elemente opuse: plăcere/neplăcere-durere; bun/rău; prezență/absență; înăuntru/afară;
pasivitate/activitate; sine/alții.

4.4: Anzieu semnificanții formali

pornind de la cuvintele pacienților care fac dovada unei simbolizări a trăilor corporale arhaice, vorbește
despre semnificanți formali6, care se construiesc pe baza încercărilor corporale prin care trece bebelușul,
într-o perioadă în care subiectul nu are acces la cuvinte. Semnificanții formali, sunt legați de construcția
învelișurilor psihice7 și se sprijină pe conceptul de pictogramă a lui Piera Aulagnier 8, având o structură
opusă fantasmei. Dacă fantasma se construiește pe modelul frazei, având un subiect, un verb și un
complement de obiect, semnificanții formali au următoarele caracteristici:

 Sunt constituiți din imagini proprioceptive, tactile, chinestezice, posturale, coenestezice, de

echilibru, nu se raportează la organele de simț la distanță (vedere, auz)
 Punerea lor în cuvinte se limitează un subiect și un verb, fără complement, subiectul este o formă
izolată sau o bucată de corp

 Este vorba de o transformare, de o caracteristică geometrică sau fizică a unui corp care conduce la o
deformare sau o distrugere a formei

 Această transformare se face fără spectator și este adesea resimțită de subiect ca străină de el însuși

 Aceste transformări dovedesc confuzii înăuntru/în afară între real și imaginar, se derulează într-un
spațiu bidimensional

 Sunt monotone și repetitive

Anzieu9 dă exemple de semnificanți formali : o axă verticală care se inversează, o suprafață plană
ondulează, un corp solid este traversat, un orificiu se deschide și se închide, un obiect dispare și reapare, o
piele pentru doi, o piele se strâmtează, un braț se alungește, o suprafață se pliază. Sunt adecvate pentru a
descrie construcția Eului și Sinelui, sunt metaforizabile și permit reperarea învelișurilor psihice și
alterărilor acestora. Semnificanții formali sunt investiți de pulsiunea de atașament și de pulsiunea de
autodistrugere. Dacă psihanalistul reperează semnificanții formali în conținutul psihic al pacientului său, va
putea să-i utilizeze pentru a interpreta alterările spațiului psihic și funcțiilor Eului, înainte de a aborda
conflictul pulsional. În tratamentul analitic al pacienților care manifestă, în momentele de criză
comportamente adictive, întâlnim asemenea semnificanți, care reprezintă o prioritate și suscită intervenții
în aici și acum în cadrul ședinței.

Întâlnirea psihanaliștilor cu manifestările corpului în terapie au generat ipoteza unei funcționări psihice
arhaice, anterioare proceselor primare și secundare, unde nu există separare între spațiul corporal și spațiul
psihic.

4.5: 1.b Învelișurile psihice – funcția de conținere a corpului

6
Anzieu D., Les signifiants formels et le Moi-Peau în Les enveloppes psychiques, Paris, Dunod, 1987
7
Anzieu D., Le Moi – peau, Dunod,
8
Aulagnier P., La violence de l'interprétation - du pictogramme à l'énoncé, Paris, PUF 1975
9
Anzieu D., Les signifiants formels et le Moi-Peau în Les enveloppes psychiques, Paris, Dunod, 1987
Linia de demarcație între lumea interioară și cea exterioară, între lumea psihică internă și lumea psihică a
celuilalt este posibilă datorită diferențierii între interiorul corpului și exterior. Corpul dobândește rolul de
conținere, o conținere mai întâi fizică, ce va constitui baza pentru o funcție de conținere psihică permițând
crearea unui spațiu intern, unui spațiu de gândire și de elaborare. Acest concept a fost reluat sub diverse
forme de clinicieni și cercetători care s-au ocupat în principal de autism și psihoză.

E. Bick10 dezvăluie simbolismul funcției de conținere a pielii care se regăsește în funcția de conținere a
cuvintelor mamei și care constituie un factor de coeziune psihică. Esther Bick este cea care introduce
noțiunea de „funcție de conținere” în relație cu cea de „piele psihică” inspirându-se din „funcția de
conținere” descrisă de Bion11. Ea explică astfel procesul de simbolizare prin care obiectul joacă rolul pielii.

„Nevoia de un conținător pare, în starea de neintegrare din perioada timpurie, să producă o căutare
frenetică a unui obiect – o lumină, o voce, un miros sau un alt obiect senzual – care poate să rețină atenția
și, prin urmare, să fie simțit, cel puțin pentru moment, ca ținând laolaltă părțile personalității [...] Acest
conținător este experimentat ca o piele.”12

Pielea psihică este, prin urmare, constituită printr-un proces arhaic de introiecție a funcției de
conținere a obiectului extern.

Anzieu a utilizat termenul de înveliș pentru a descrie structurile de graniță și diferitele forme de organizare
ale Sinelui sau ale Eului. Noțiunea de Eu-piele a lui Anzieu dezvăluie de asemenea o metodă de
funcționare psihică simbolizând funcțiile epidermei. Eul-piele este descris ca:

„o imagine prin care eul copilului se servește pe parcursul fazelor precoce ale dezvoltării sale pentru a se
reprezenta pe el însuși ca și conținător al conținuturilor psihice, pornind de la experiența sa în ce privește
suprafața corpului”13

Funcțiile pielii: sac (conținere în interior), barieră (limită față de exterior), comunicare prin contact cu
celălalt și imprimare de amprente, vor fi regăsite în funcționarea Eului: menținere, para-excitație,
individuație, intersenzorialitate, susținere a excitației sexuale, reîncărcare libidinală, semnificare,
înregistrare a amprentelor senzoriale tactile, autodistrugere a pielii și a Eului. Contactele și apoi cuvintele
mamei și acordajul între acestea și trăirile bebelușului vor constitui un înveliș narcisic, o piele
psihică pentru el, piele comună cu mama sa. Anzieu subliniază importanța diferențierii între Eul psihic
și Eul corporal care survin în același timp cu separarea Eului-piele personal de unitatea originară. Totuși,
sentimentul de integritate și de separare de subiect apare cu condiția ca unitatea psihosomatică să fie
menținută. Disoluția unității psihosomatice va genera regresia către stadiul de non-diferențiere. Procesul
de diferențiere va fi reluat. Dacă funcția de conținere și de îngrijire a mamei lipsește, sugarul va fi obligat
să găsească un substitut care să îndeplinească această funcție. Va putea să investească un obiect sau o
senzație: lumină, voce, miros sau atingere, creând în acest ultim caz o a doua piele, musculară.

10
Bick E. (1968). L’expérience de la peau dans les relations d’objet précoces. În Meltzer D. (1975). Exploration
dans le monde de l’autisme. Paris : Payot, tr. fr., 1980.
11
Bion W. R., Aux sources de l’expérience. PUF, Bibliothèque de Psychanalyse 1962
12
Bick E. (1968). L’expérience de la peau dans les relations d’objet précoces. În Meltzer D. (1975). Exploration dans le monde
de l’autisme. Paris : Payot, tr. fr., 1980
13
Anzieu D., Le Moi peau, p.4
„Eul dobândește sentimentul continuității sale temporale în măsura în care eul-piele se constituie ca un
înveliș suficient de suplu față de interacțiunile anturajului.”14

Anzieu descrie această a doua piele ca echivalentul corporal al sinelui fals, un înveliș conținător și
susținător, dar rigid, având mai degrabă rolul de protecție, decât de interfață între eu și lume. Găsim astfel
la Reich conceptul de cuirasă musculară.

4.6: 1.c Corpul și mentalul

Anumiți autori analizează primele stadia de dezvoltare mentală în raport cu realitatea corpului.

5- Simptomele psihosomatice la răscrucea dintre

corp și mental M Uzan, Aulagnier, McDougall

5.1: M Uzan
M’Uzan15 avansează ipoteza unui clivaj primordial, pe baza investirii libidinale duble, investirea maternală
inhibată în ce privește scopul și investirea sinelui-sân. Acest clivaj la nivelul entității primordiale, în
câmpul autoconservării, în serviciul vieții și al evoluției are rolul de a permite o activitate de personalizare
primar în separarea de un sine însuși arhaic. Vorbim pe de o parte de separarea de obiect care este un
fenomen intrapsihic, o separare de o reprezentare investită sau de amprenta unei percepții și pe de altă
parte, de o primă separare de sine însuși printr-un clivaj în câmpul autoconservării care conduce la
inventarea unei dubluri.

Înainte de a se distinge de obiect, trebuie mai întâi să se distingă de sine însuși. M’Uzan vorbește despre o
stare primordială a ființei, de haos creat de energii fără calitate, care pot fi gestionate doar prin descărcarea
totală. Această stare va fi responsabilă, înainte de a comanda inconștientului mamei, de imposibilitatea
întâlnirii cu aceasta. Subiectul va trebui mai întâi să realizeze o primă desprindere de sine însuși,
desprindere identitară în câmpul autoconservării. Înainte de a fi capabil să fuzioneze cu mama, subiectul va
trebui să se dedubleze, creând o parte din sine pe care M’Uzan o numește geamănul parafrenic.
Acest clivaj primordial, ținând de câmpul autoconservării va constitui suportul identității și va fi urmat de
investirea libidinală. La limitele identității ar fi un loc parafrenic, accesibil cu ocazia experiențelor-limită,
apropierii morții, în coșmar, în delir sau în esența poeziei extreme.

14
Anzieu D., Le moi peau
15
M’Uzan Aux confins de l’identité
 5.2: Aulagnier
Pierra Aulagnier16 descrie primul stadiu al dezvoltării psihicului în care corpul nu este diferențiat de
realitate. Apare aici un joc între corp și relația cu mama. Realitatea este resimțită în raport cu corpul și
cunoașterea corpului se produce prin comanda realității. În acest stadiu, realitatea este cea a mamei.
Fantasmele pe care ea le are asupra corpului bebelușului, modul prin care ea răspunde cerințelor
bebelușului ei, se vor interpune între subiect și corpul său. Pentru subiect, realitatea corpului precedă
relația cu mama, dar corpul copilului preexistă în fantasma părinților ei chiar înainte de nașterea sa. Aceste
fantasme și cultura părinților vor filtra recunoașterea din partea părinților cu privire la realitatea corpului și
din partea spiritului subiectului. Pierra Aulagnier vede corpul ca pe un „mediator relațional” în contextul
în care activitatea gândirii ne poate să-și îndeplinească funcția de elaborare. Corpul va căpăta apoi o funcție
esențială, ca loc și posibilitate de suferință, în timp ce activitatea gândirii devine o „senzorialitate gândită”
sau o „senzorialitate presupusă a gândi”.
Corpul se poate substitui relației cu sine însuși, cu celălalt sau chiar cu lumea, dacă nu e înțeles și respectat
în ce privește nevoile și realitatea sa, respectiv în ce privește cadența sa, ritmurile sale, alegerile sale legate
de gusturi, mirosuri, tonalități auditive și vizuale. În cazul în care corpul nu este văzut și auzit și, mai ales,
dacă subiectul nu reușește să-și organizeze spațiul corporal în propriul său mod, ci devine pentru mama sa
„spațiul de joc” al fantasmelor, dorințelor, defenselor sale, acesta va fi utilizat, după cum menționează
Aulagnier17, în diferite scopuri. Fie servește ca barieră pentru a-l împiedica pe celălalt să intruzioneze în
lumea sa psihică, fie servește ca unic mod de a decoda dorința celuilalt și de a-l determina pe celălalt să-și
recunoască la rândul său propria sa dorință, fie subiectul respinge orice funcție relațională a corpului său,
gândindu-se că ceea ce se petrece în corpul său nu are nicio legătură cu acțiunile celuilalt.

5.3: McDougall
McDougall descrie bazele psihice ale separării corporale de sugar.
Mișcarea de diferențiere și separare a copilului presupune două mișcări pulsionale: dorința de a menține
relația fuzională cu mama care se exprimă prin simptome somatice cum ar fi alergia, insomnia, enurezis,
encoprezis, anorexia, bulimia și, pe de altă parte dorința de a distruge această legătură libidinală arhaică pe
care o resimte ca o cerere omnipotentă din partea mamei. Fiecare copil va găsi o soluție de separare în
funcție de dorințele inconștiente ale părinților. Nevoile și angoasele mamei, chiar locul pe care îl ocupă
tatăl în lumea sa internă – cântăresc greu asupra sistemului somato-psihic al sugarului.
„Când relația mamă-copil este «good enough», pornind de la matricea somato-psihică originală, se va
dezvolta atunci o diferențiere progresivă în structurarea psihică a copilului mic, între propriul său corp și
această primă reprezentare a lumii exterioare pe care o reprezintă corpul maternal, „sânul-univers”. În mod
similar, ceea ce este psihic se distinge, pas cu pas, în spiritul copilului de ceea ce este somatic.» 18
Diferențierea corporală a bebelușului în raport cu corpul matern constituie baza diferențierii dintre
psihic și corp.
La noul născut, fantasma de a fi una cu corpul mamei este menținut de incapacitatea sa de a supraviețui în
mod independent. Viața psihică și funcționarea psihosomatică sunt gestionate de această nevoie de fuziune.
Dacă mama poate, prin răspunsurile sale la semnalele bebelușului său, să mențină iluzia de fuziune,

16
Aulagnier P., La violence de l'interprétation - du pictogramme à l'énoncé, Paris, PUF 1975
17
Aulagnier
18
Théâtres du corps, (p.47)
bebelușul va putea să se simtă suficient de în siguranță pentru a începe să se lupte pentru separarea și
independența sa. În paralel, funcționarea psihică se va separa de cea somatică.
În evoluția psihică a oricărui individ, angoasele arhaice apar în relația mamă-bebeluș și sunt corelate cu o
imagine corporală fără limite, în fuziune cu cea a mamei. Aceste angoase sunt dincolo de limbaj, sunt trăite
în corp sau în fantasmele cu privire la corp. Conflictele arhaice între dorințele fuzionale și nevoia de
separare sunt în mare parte depășite, arată McDougall, în faza oedipiană, și forța lor este transferată
conflictelor nevrotice, datorită imaginii unui tată care protejează individul de dorințele sale fuzionale.
Există cazuri în care angoasele psihotice sunt în continuare investite, chiar dacă simptomele sunt la
jumătatea drumului între nevroză și somatizare. Atunci putem vorbi de somatizare, ca un caz particular de
orice act care atinge integritatea psihică, inclusiv adicțiile. McDougall vorbește aici de o sexualitate
primitivă, cu dorințe sadice și fuzionale, de o isterie arhaică referitoare la întregul corp, supraviețuirea
construindu-se pornind de la legături somatopsihice preverbale.

Simptomele psihosomatice apar ca defensă față de trăirile mortifere arhaice. (Hammer)

Când tensiunea psihică depășește capacitatea de elaborare a psihicului, acesta face appel la defensele
arhaice, precum somatizările și punerile în act. Subiectul pune astfel în joc corpul său, prin acțiuni motrice
sau fiziologice. Găsim în scrierile lui McDougall conceptul de „metaforă”19 somatică, o expresie corporală
prin care corpul exprimă conflictele psihice. Dacă e vorba de conflicte nevrotice, simptomul somatic va
dispărea imediat ce conflictul este pus în cuvinte. Dacă avem de-a face cu conflicte arhaice, este necesară
construirea fantasmelor, „deoarece acestea nu au ajuns niciodată să fie codificate prin limbaj”.
Nevoia de separare se exprimă, în anumite cazuri, prin tendința de îmbolnăvire. McDougall vorbește
despre o „capacitate” de îmbolnăvire, ca expresie a nevoii de separare. Boala, somatizările apar acolo unde
orice altă individuație pare să fie interzisă. Câmpul corpului va fi unicul univers unde celălalt nu va avea
acces și nu și-ar putea impune dorința. Astfel, somatizările au o funcție defensivă arhaică. Defensa
utilizată în fenomenele care privesc corpul este descrisă de McDougall ca un fel de „forcludere” a
afectului, afectului fiind înghețat, iar reprezentarea cuvintelor „pulverizată” ca și cum subiectul nu a avut
niciodată acces la aceasta. Discursul pacientului nu este încărcat de afect, deoarece conflictul este expulzat
în afara psihicului, nefiind încă simbolizabil.
„În ciuda diferenței marcante între individul care funcționează pe baza unei gândiri psihotice și cel care își
«somatizează» angoasele, regăsim aceeași confuzie inconștientă cu privire la reprezentarea corpului ca și
conținător, aceleași spaime în ce privește limitele acestuia și etanșeitatea lor și, plecând de la fantasmele de
fuziune corporală, o teroare identică de pierdere a dreptului la o identitate separată, cum ar fi cel de a avea
gânduri și emoții personale.”20 (McDougall, Les mots manquants et l’économie de l’affect).
În bolile psihosomatice, corpul este cu adevărat afectat. Afectul nu are acces la cuvinte și orice mișcare
psihică este în registrul presimbolic, corpul funcționează în mod „delirant”, un delir fără cuvinte.
Pe parcursul dezvoltării sale, funcționarea subiectului începe prin a fi în esență somatică, apoi trece printr-
un stadiu somatic relațional, după care ajunge la stadiul funcționării psihice. Individul poate regresa la
unul din aceste stadii. În cazul în care capacitatea de mentalizare este bună, chiar dacă regresia vizează
stadiul somatic, aceasta este trecătoare. Dar dacă este redusă, apar dezorganizări progresive de la psihic la
somatic și până la bolile somatice grave. Răspunsul adultului la stimulii realității ar putea implica registrul
psihic, comportamental sau somatic. Dacă primele două sunt indisponibile, va răspunde ultimul, cel
somatic.
Mijolla21 vorbește despre boală ca „obiect mental” al bolnavului, obiect care îndeplinește o funcție de
reorganizare psihică a subiectului, înlocuind „obiectul pierdut care s-a aflat la originea dezorganizării

19
McDougall J., Théâtres du corps, Paris, Gallimard, 1989, pg. 33.
20
McDougall J., Les mots manquant et l’économie de l’affect,
primare”. Acest proces aduce cu sine o relibidinizare a subiectului. Astfel, realitatea corpului se inserează
în funcționarea psihică și joacă un rol reparator.

5.4: 1.d Imaginea corpului

O altă perspectivă asupra rolului corpului în dezvoltarea psihică este legată de maniera în care subiectul își
vede corporalitatea. În teoria analitică, două concepte explică modalitatea subiectului de a-și percepe
corpul: schema corporală și imaginea corpului. Primele etape ale dezvoltării psihice, primele întâlniri ale
bebelușului cu lumea în care se găsește aruncat aducat în prim plan imaginea corpului, ca loc de întâlnire
cu celălalt și apoi cu sine însuși.
Schilder22 vorbește în 1923 de schema corporală, constituită plecând de la experiențe corporale care
determină individul să caute sau să evite satisfacția dorințelor legate de zone anume ale corpului sau de
zone simbolic echivalente.
Articulează realitatea biologică a corpului cu realitatea sa erogenă și fantasmatică, emițând ipoteza unei
relații între investirea libidinală a anumitor zone corporale și conflicte psihice specifice. Schema corporală
ne permite să cunoaștem postura, mișcarea, localizarea corpului nostru în spațiu și unitatea sa, fiind „într-o
perpetuă autoconstruire și autodistrugere internă”23.

Dolto dezvoltă conceptul de „imagine inconștientă a corpului”24. Această imagine este locul de
integrare a zonelor corpului investite prin schimburi structurante și creative, corpul devenind un loc al
limbajului arhaic, nonverbal, o formă structurată dinamic a unui sistem de semnificații. Conform lui
Dolto, primele repere ale subiectivității vor fi constituite de trăirile corporale generate de schimburile cu
mediu, al căror sediu este corpul. Aceste experiențe precoce vor fi impregnate în reprezentări dincolo
de imagine. Cuvintele și afectele asociate trăirilor corporale vor fi astfel impregnate în reprezentări
precoce, nonfigurative care constituie imaginea inconștientă a corpului. Acest concept desemnează o
memorie inconștientă a primelor emoții apărute în relațiile intersubiective ale subiectului, o amprentă
structurală a istoriei emoționale a subiectului. Dolto caracterizează această imagine drept un substrat
relațional care trece prin corp, drept loc al primelor comunicări ale subiectului. Imaginea inconștientă a
corpului nu este accesibilă limbajului, dezvăluindu-se în cura analitică doar prin desene sau modelaj.

„Orice contact cu celălalt, indiferent dacă acest contact constă în comunicare sau în evitarea comunicării
este susținut prin imaginea corpului, deoarece prin imaginea corpului, susținător al narcisismului, trecutul
rezonează în relația prezentă”25.

Imaginea corpului care se elaborează în istoria subiectului se construiește și se transformă pe tot parcursul
dezvoltării copilului. Dolto distinge trei modalități ale aceleiași imagini a corpului:

„imaginea de bază, imaginea funcțională și imaginea erogenă, care toate împreună constituie și asigură
imaginea corpului viu și narcisismul subiectului în fiecare stadiu al evoluției sale”26.

21
De Mijolla, A. et De Mijolla Mellor, S., Psychanalyse, PUF, Paris, 1996, pp. 711
22
Schilder 1968
23
Ibidem p. 40

24
Dolto 1984
25
Dolto, F., L’image inconsciente du corps,
26
Dolto, F., L’image inconsciente du corps p 49
Regăsim o perspectivă mai simbolică asupra rolului corpului în psihism în teoria lui G. Pankow. Pentru
Pankow, imaginea corpului are o dublă funcție simbolică. Prima se referă la „structura sa spațială ca
formă sau Gestalt, în ce privește faptul că această structură exprimă o legătură dinamică între totalitate și
tot”27. Cea de-a doua funcție a imaginii corpului „nu se mai referă la structură ca formă, ci ca și conținut
și sens”.

Imaginea corpului devine modelul unei structuri spațiale, o structură semnificativă în aspectul său
dialectic între părțile și totalitatea corpului. Imaginea corpului și modul său de structurare sunt un reper
pentru diagnosticul și terapia patologiilor psihiatrice și marchează separarea între cele două mari linii
structurale ale personalității:

„Diferența între nevroză și psihoză constă în faptul că structuri fundamentale ce țin de ordinea simbolică,
ce apar în cadrul limbajului și conțin experiența primară a corpului sunt distruse în psihoză și deformate în
nevroză”.28

Ocupându-se de imaginea corpului, Pankow încearcă să reconstruiască o funcție simbolică distrusă la

psihotic. Pe parcursul unei psihoterapii psihanalitice, trebuie să angajăm bolnavul psihotic într-o mișcare
dialectică, aceasta urmând să permită restabilirea corelației între părțile și totalitatea corpului. În plus,
zonele distruse în imaginea corpului psihoticilor corespund zonelor distruse în structura familiei
bolnavilor.

Corcos subliniază greutatea prezenței fizice materne, dezvăluită prin limbaj, în construcția psihismului
pornind de la pulsionalitatea neintegrată, plecând de la o reprezentare a corpului căruia îi lipsește
unitatea.

„Relația de obiect se leagă în primele momente prin activitatea senzorială și percepțiile interoceptive
intense ale noului-născut care identifică obiectul care se ocupă de el prin corp și simțuri.”29

Diferențierea subiectului de obiect, contactul cu realitatea și apoi dezvoltarea capacităților de mentalizare

și de simbolizare ale primelor trăiri, se pot constitui pornind de la interrelațiile precoce, prin prezența fizică
și psihică a mamei.
Ipoteza pe care Corcos o avansează se referă la faptul că primele moduri de relație de obiect nu sunt pur
psihice și sunt legate de îngrijirile fizice furnizate de mamă, îngrijiri care privesc corpul și simțurile sale.
Absența mamei se va încarna în corp și imposibilitatea de a manifesta psihic suferința va genera:
„…angoase de separare mai mult sau mai puțin însoțite de manifestări psihosomatice; imitație adezivă și
lipire de obiect; adicții.”30
Corcos subliniază lipsa de acordaj în interacțiunile precoce mamă-bebeluș care s-ar afla la originea
eșecurilor narcisice și a conflictelor de obiect, constituind „o cale de trecere psihosomatică”. Regăsim în
teoria sa ipoteza că absența mamei lasă o amprentă corporală în bebeluș, o amintire a reacțiilor sale
biopsihologice. Bolile psihosomatice sau dependențele atestă prezența acestei amprente.

27
(Op. Cité, pg 288).
28
(1960 în G. Pankow, 1976, pg 287).
29
Corcos M., Le corps absent, Paris 2010, pg.114
30
ibidem
6- Tulburările psihosomatice ale bebelușului :
descriere, abordarea terapeutică, evoluție
Manifestările psihosomatice sunt afecțiuni care se manifestă în mod esențial somatic al căror determinism
și evoluție sunt puternic marcate de rolul factorilor psihologici sau psihopatologici. Aceste tulburări
psihosomatice trebuie distinse de diverse alte manifestări care implică fenomene psihice și o
simptomatologi fizică: ecoul psihologic al anumitor boli somatice, agravarea bolilor somatice ca urmare a
unor dificultăți psihologice, plângeri somatice persistente adesea preluate de familie, dar care nu conduc la
manifestări somatice reale observabile; deși nu constituie propriu-zis fenomene psihosomatice, aceste
plângeri trebuie luate în considerare și semnificația lor psihopatologică trebuie să fie decodificată.

Este mai delicat să distingem între fenomenele psihosomatice și cele de conversie de natură isterică.
Acestea din urmă sunt rare în copilărie și inexistente la sugar. Să ne amintim că, în isterie, simptomul
somatic are o semnificație simbolică în raport direct cu inconștientul, valoare simbolică inexistentă în
fenomenele psihosomatice.

Simptomatologia psihosomatică a sugarului se situează la intersecția interacțiunilor mamă-copil și mamă-

anturaj și a dezvoltării psihice a sugarului.

6.1: Tulburări psihosomatice și maturarea psihologică

Manifestările psihosomatice ale sugarului sunt de asemenea legate de stadiul de maturare psihologică.
Astfel, unele dintre acestea apar cu precădere în anumite perioade și par să fie corelate în mod manifest
etapelor de evoluție ale copilului. Așadar, de exemplu, colica idiopatică apare cu precădere la finalul
primului trimestru, anorexia comună pe parcursul celui de-al doilea semestru de viață, spasmul hohotului
de plâns către finalul primului an.

6.2: Conduita care trebuie adoptată

În fața manifestărilor psihosomatice ale copilului mic, abordarea generală implică următoarele etape:

- recunoașterea simptomatologiei fizice și eliminarea eventualelor cauze organice ale simptomului

astfel identificat. Să ne amintim în această privință că un simptom psihosomatic poate fi
supradeterminat și că factori psihologici pot acționa concomitent cu factori de altă natură în
determinismul afecțiunilor psihosomatice;

studierea atentă A calității interacțiunilor mamă-copil. Afecțiunea psihosomatică trebuie integrată și înțeleasă în
acest cadru interactiv. Dar e nevoie de asemenea să ne amintim că prezența manifestărilor psihosomatice la copil
poate induce la mamă comportamente noi sau să aibă ecou asupra economiei psihice a acesteia;
- Evaluarea cât mai precisă posibil a caracteristicilor psihologice ale copilului, în special a modalităților sale
relaționale și a nivelului său de dezvoltare, a structurii personalității mamei, a calităților relației cuplului
parental;
- Reperarea evenimentelor și factorilor declanșatori care trebuie înțeleși în dinamici interacțiunilor părinți-
copil.

6.3: Riscurile evoluției psihosomatice

 L. Kreisler, mergând pe urmele lui R.A. Spitz, a încercat să izoleze un anumit număr de situații interactive
susceptibile să prezinte un risc de evoluției psihosomatică la sugar [1]:
- insuficiența cronică a atașamentului prin carența aportului libidinal și a stimulării, fie prin ruptură și
discontinuitate în relația mamă-copil, fie prin lipsa majoră de investire libidinală a bebelușului de către mamă;
- supraîncărcarea de excitație fie prin suprastimularea bebelușului de către mamă, fie prin lipsa funcției de
„paraexcitație” a mamei, fie prin dezvoltarea unei relații intens simbiotice între mamă și bebeluș, tatăl fiind
exclus;
- sindromul comportamentului vid, descris de L. Kreisler la anumiți sugari și pe care îl consideră ca o stare cu
risc psihosomatic ridicat. Acest sindrom este caracterizat de manifestări somatice variate (insomnii grave,
întârzierea creșterii, infecții repetate), sărăcia manifestărilor afective, marcate în cazurile extreme printr-o
inexpresivitate afectivă cvasi-totală, o indistincție și o nediferențiere în domeniul relațional, absența activității
autoerotice și tranziționale. Este vorba de un vid relațional și afectiv, distinctă de stările autiste sau psihotice
precoce și reversibilă prin crearea condițiilor vieții relaționale. În absența intervenției terapeutice adecvate,
acești copii sunt amenințați de evoluții psihosomatice adesea grave.

6.4: Aspecte economice

Nu există o continuitate directă între tulburările psihosomatice ale bebelușului și cele ale adolescentului sau ale
adultului. Afecțiunile psihosomatice ale sugarului evoluează în mod variabil, dar, rareori, către o patologie
psihosomatică la vârsta adultă. Putem totuși observa similitudini între afecțiunile psihosomatice ale adultului și
cele ale copilului mic. Structura psihosomatică este marcată de o carență a vieții imaginare, o dificultate de a
integra într-o formă elaborată mentală, un traumatism psihic sau o mișcare pulsională. Mișcările pulsionale,
lipsite de o cale de descărcare mentalizată, găsesc o cale de ieșire în corp. Spre deosebire de ceea ce se petrece
în isterie, simptomul somatic în afecțiunile psihosomatice nu constituie un mod simbolic de exprimare a
pulsiunilor refulate, ci un mod nediferențiat de descărcare a acestora. Pornind de la expresia reușită a lui L.
Kreisler, „istericul vorbește prin carnea sa, psihosomatizantul suferă prin carnea sa” [1].

7- Tulburările psihosomatice ale copilului: exemple

(1-7), clasificarea

7.1: INSOMNIILE PRIMULUI TRIMESTRU

7.1.1= Insomniile uzuale

7.1.1.1. Practica clinică

Acestea sunt caracterizate prin treziri frecvente marcate de spaime. Pot apărea precoce din primele săptămâni
sau, cel mai adesea, pe parcursul celei de-a doua sau de a treia luni. Pot rezona semnificativ asupra întregii vieți
de familie.

7.1.1.2. Psihopatologie
La modul general, insomnia copilului apare drept consecința unei dificultăți pentru copil de a stabili o zonă
tranzițională între mama sa și el, zonă a cărei stabilire este necesară pentru producerea somnului și adormirii.
Buna funcționare a sistemului de paraexcitație, atât din partea copilului, cât și din cea a mamei, este
indispensabilă stabilirii acestei zone tranziționale și toți factorii care o pot afecta sunt totodată și cauza
tulburărilor de somn sau de adormire.
Mai multe comportamente ale mamei pot induce insomnia:
 - anxietatea și o puternică ambivalență inconștientă față de bebeluș. Aceste mame neliniștite își trezesc
adesea bebelușul pentru a verifica faptul că totul e în regulă și, prin numărul mare de intervenții, induc
indirect tulburări de somn;
- atitudini incoerente, dezordonate și adesea imprevizibile față de copil. Este vorba în general de mame
dezorientate, care se îndoiesc de capacitatea lor de a se ocupa de copil și de a-și ajusta
comportamentul la nevoile acestora;
- o suprastimulare a bebelușului care urmărește să verifice competențele și performanțele acestuia.
Scopul inconștient al acestor mame este de a conserva în ele o imagine idealizată a copilului, în
conformitatea cu așteptările lor;
- depresia mamei în timpul sarcinii și mai ales în timpul primelor luni de viață ale copilului (depresia
urmând unui doliu în familie, de exemplu) perturbă semnificativ calitatea interacțiunilor mamă-bebeluș
atât la nivel comportamental, cât și fantasmatic. Modifică totodată capacitățile de investire ale
bebelușului de către mama sa, precum și calitățile de percepție a nevoilor copilului său. Toți acești
factori contribuie la formarea tulburărilor de somn la bebeluș.

7.1.1.3. Conduita care trebuie adoptată

E nevoie ca, mai întâi, să fie căutată o eventuală cauză organică a acestei perturbări a somnului.
Trebuie apoi să se treacă la o evaluare a condițiilor de viață ale copilului și să fie recomandată remedierea
diferiților factori care pot să tulbure somnului copilului (excesul stimulării indicând dificultatea mamei de a se
adapta la nevoile bebelușului, suprimarea prematură a somnului sau a hrănirea cu biberonul noaptea,
neadaptarea modurilor de a supraveghea copilul).
Totdată, dincolo de natura materială a acestor erori, este indicat să fie analizată natura dificultăților de ajustare
ale mamei la copilul său și, pentru aceasta, să fie examinate cu atenție caracteristicile relației mamă-copil și
calitățile interacțiunilor lor. Caracterul defectuos al condițiilor educative mai sus amintite reflectă adesea o
tulburare a relației mamă-copil, la care se pot adăuga efectele condițiilor sociale nefavorabile.
Descoperirea unei insomnii la bebeluș reclamă așadar atât revizuirea condițiilor educative, acordarea de sfaturi
mamei pe această temă, cât și evaluarea naturii tulburărilor apărute în cadrul interacțiunilor și a atitudinii
mamei în cadrul acestora. Este adesea utilă acordarea de psihoterapie mamei, mai ales în cazul în care doar
sfaturile educative nu au fost suficiente pentru ca tulburarea să dispară. Uneori, este indicată o psihoterapie
mamă-bebeluș.

7.1.2= Insomniile grave

7.1.2.1. Practica clinică

Aceste insomnii apar încă de la început deosebit de severe. Pot apărea sub două forme diferite:
- insomnie cu agitație motrică intensă, uneori cu mișcări autoagresive sau stereotipe de legănare;
- insomnie calmă, în care copilul rămâne mult timp tăcut, puțin reactiv, cu ochii larg deschiși pentru
momente lungi de timp.

7.1.2.2. Conduita care trebuie abordată

Demersul este același ca și pentru insomniile comune: căutarea unui eventual factor organic, analiza atentă a
condițiilor de educare a copilului , natura interacțiunilor mamă/bebeluș și, eventual, a patologiei materne.
În general, aceste insomnii indică o tulburare severă fie a dezvoltării copilului (insomnia calmă anunță uneori
debutul unei psihoze infantile), fie a relației mamă-bebeluș legată de o patologie maternă gravă (depresie
importantă a mamei).
MERICISMUL

7.1.2.3. Definiție
Mericismul este un comportament alimentar foarte special care se produce la bebeluș între 6 și 8 luni,
caracterizat prin vomismente sau o simplă regurgitație provocată de un efort intens al bebelușului care implică
o serie complexă de activități musculare. Acest efort este uneori manifest și intens, alteori îndeplinirea sa este
mai relaxată.
Aceste vomismente provocate conduc la ruminația alimentelor în gură, doar o parte din aceste alimente fiind
eliminate în exterior, cealaltă parte fiind mestecate interminabil și, în cele din urmă, înghițite.
Mericismul apare atunci când copilul este singur sau se crede singur. Copilul pare atunci absorbit de activitatea
sa, privirea sa este goală, pare să se afle într-o stare de retragere, renunțând la orice altă activitate, ca și cum ar
fi orb la lumea exterioară. Uneori, mericismul este izolat; alteori, este însoțit de manifestări stereotipe precum
suptul degetului sau manipularea repetitivă a unei părți a corpului.
În afara acestor perioade de mericism, bebelușul pare să caute cu aviditate contactul și prezintă adesea o
hipervigilență anxioasă față de mediul său.

7.1.2.4. Anamneza
Constatarea mericismului la sugar implică întocmirea unei anamneze care va include:
- examen somatic pentru a vedea dacă nu e vorba de deshidratare sau malnutriție. Acestea sunt rare,
dar intensitatea lor poate necesita uneori spitalizarea;
- analiza atentă a personalității copilului, mai ales a modurilor sale de a relaționa, în special cu mama,
nivelul său de dezvoltare, achizițiile sale;
- evaluarea calității mediului său care dezvăluie adesea factori importanți de carență afectivă, fie că
aceștia sunt legați de plasarea într-o instituție insuficient de atentă la factorii de stimulare ai copilului
sau că se datorează personalității mamei. Adesea descoperim o personalitate maternă foarte
patologică: fie o mamă distantă, rece, lipsită de afecțiune, care prezintă uneori trăsături de
personalitate obsesionale, fie o mamă profund deprimată care are mari dificultăți în a-și investi copilul
și care caută uneori să se apere de sentimente inconștiente de ostilitate față de acesta. Privarea
maternă reală sau cauzată de o proastă calitate a schimburilor este, prin urmare, un factor favorizant
indiscutabil – chiar dacă probabil nu și unicul – care conduce la apariția mericismului.

7.1.2.5. Prognoza
Este dificil de evaluat. În același timp, mericismul reprezintă o tulburare funcțională în general destul de gravă
pe plan psihopatologic (riscă uneori să aibă o evoluție psihotică). Pe plan somatic, unele cazuri riscă să fie grave
prin malnutriția pe care o generează.

7.1.2.6. Înțelegerea psihopatologică

Mericismul constituie o tulburare funcțională al cărei determinism este în primul rând psihopatologic. Poate fi
definit ca o deviere a comportamentului autoerotic obișnuit, ca reacție la o lipsă de aport narcisic din partea
mamei sau a anturajului copilului.
Manipularea și ruminația bolului alimentar implicate de mericism constituie o repliere în modul de funcționare
autoerotic care exclude lumea exterioară. Această fixație autoerotică asupra aparatului muscular digestiv, care
concentrează exclusiv asupra sa toate investirile copilului, reprezintă un mod pentru acesta de a stăpâni
carențele și dependența, dar și de a se apăra de o posibilă depresie anaclitică. General vorbind, mericismul
indică o dificultate de stabilire a relației de obiect (adică a relației cu lumea exterioară), o tulburare în
distribuția investițiilor de obiect și autoerotice, o absență a reprezentării psihice stabile a unei mame „suficient
de bune”, un vid relațional.

7.1.2.7. Conduita care trebuie adoptată

Tratamentul mericismului poate implica mai multe aspecte.
Uneori, este necesară spitalizarea în cazul unei malnutriții sau deshidratări majore.
Tratamentul psihoterapeutic al mamei este întotdeauna indispensabil pentru a înțelege sursa lipsurilor și a
permite reluarea investirii copilului de către mamă. Uneori, o terapie mamă-copil este necesară în același scop.
În unele cazuri, separarea mamă-copil poate fi considerată necesară pentru a obține o decondiționare și a
institui măsuri de ordin psihoterapeutic. Această separare poate permite copilului să restabilească o relație de
maternaj satisfăcătoare cu un substitut maternal. În același timp, vom încerca să reglăm relația mamă-copil.

7.2: ANOREXIA MENTALĂ

Anorexia mentală reprezintă cea mai frecventă tulburare alimentară la sugar, alături de mericism și de
vomismentele psihogene. Acestea din urmă sunt, de altfel, asociate adesea cu anorexia sau o succedă și o
înlocuiesc după o anumită perioadă. Este important inițial să facem distincția între două tipuri de anorexie
mentală, anorexia mentală comună, cea mai frecventă, și formele severe și complexe de anorexie, mult mai
rare. Dispariția senzației de foame nu apare decât în anorexiile mentale grave care afectează direct instinctul
de conservare. De obicei, este vorba fie de simple pierderi ale apetitului atunci când senzația de foame este
conservată, conducând la o selecție a alimentelor, fie de comportamente deliberate de opoziție față de
alimentație.
Anorexia comună precoce

7.2.1= Tabloul clinic

Mama se confruntă cu bebelușul său zilnic, la fiecare hrănire, și descrie acest conflict la modul depresiv, anxios
sau agresiv.
Modalitățile utilizate de copil pentru a refuza sau a întârzia momentul alimentării sunt variate, la fel ca și
stratagemele utilizate de mamă pentru a-l convinge pe copil să accepte mâncarea. Apariția unei asemenea
lupte între mamă și copil legată de alimentație se termină în general în următorul mod: hrănirea durează un
interval lung de timp și termină prin vomismente, copilul ieșind învingător din această luptă.
Această situație se instalează în general în timpul celui de-al doilea semestru de viață și indică o situație
conflictuală între copil și anturajul său.

7.2.2= Evaluarea clinică

Constatarea unei asemenea anorexii impune:
- eliminarea unei anorexii de origine organică;
- căutarea factorilor declanșatori și a circumstanțelor care au caracterizat primele manifestări de refuz
(apariția dinților, sevrajul etc.);
- căutarea tulburărilor asociate, cum ar fi insomnia, deosebit de frecventă, comportamentele
opoziționiste și de furie, a se vedea spasmele hohotului de plâns;
- examinarea comportamentului bebelușului. În general, e vorba de un copil a cărui dezvoltare
intelectuală și dezvoltare psihomotorie sunt normale și care prezintă adesea un contact destul de ușor.
Unii au scos chiar în evidență precocitatea dezvoltării intelectuale a acestor copii;
- examenul personalității mamei, a modalităților sale de a interacționa cu bebelușul și obiceiurilor
educative. Toate aceste elemente trebuie să fie evaluate cu grijă, la fel ca și locul copilului în viața
conjugală și profesională, dar și fantasmatică a mamei. Studiul interacțiunilor comportamentale și
fantasmatice este în acest caz fundamental pentru a înțelege cum comunică mama cu copilul său, cum
îi induce anumite identificări, anumite dezgusturi, anumite moduri de a dori și, corelat cu aceasta, cum
percepe copilul aceste mesaje materne și cum se organizează în jurul lor.

7.2.3= Evoluția
Evoluția este variabilă. Anumite forme se vindecă destul de rapid ca urmare a modificării comportamentului
mamei, a unei diminuări a neliniștii sale și a unei mai mari încrederi în capacitățile sale de maternaj.
Alte forme se pot perpetua destul de mult timp. Ia puțin în greutate, dar nici nu slăbește. Anorexia se
prelungește rareori până la adolescență. Anumite forme pot totuși evolua către fobii alimentare.

7.2.4= Psihopatologia
În anumite forme, anorexia poate apărea ca pură reacție la erori educative care se perpetuează în urma
persistenței acestora. Dar, în cele mai multe cazuri, această tulburare nu poate fi înțeleasă decât în cadrul
dinamicii interactive mamă-copil.
La nivel psihopatologic, anorexia a putut fi interpretată ca fiind rezultatul unei deplasări a angoasei față de
persoanele străine asupra alimentului, acesta devenind atunci simbolul mamei absente sau al mamei frustrante
și suportul proiecțiilor agresive ale copilului. Natura interacțiunilor comportamentale și fantasmatice mamă-
copil este determinantă în evoluția unei anorexii. Anumite teme și conținuturi inconștiente ale funcționării
psihice materne cu conotație orală puternică, de obicei mai refulate sunt, în această perioadă, foarte aproape
de conștient și invadează interacțiunea mamă-copil.
Acestea infiltrează interacțiunile mamă-copil. Există atunci veritabile contagiuni fantasmatice, care au o mare
importanță în geneza anorexiei.

7.2.5= Conduita care trebuie adoptată

Anumite reguli educative sunt binecunoscute:
- înlocuirea atitudinilor de constrângere alimentară indiferența sau detașarea față de simptom;
- nerecurgerea la șiretlicuri pentru a hrăni copilul;
- excluderea oricărui aliment refuzat cu obstinație de copil.

Toate aceste măsuri permit ruperea cercului vicios care se instaurează între mamă și copil legat de alimentație.
În același timp, toate aceste sfaturi nu pot fi urmate de efecte decât cu condiția ca modurile de interacțiune
între mamă și copil să fie incluse.

7.2.6= Formele severe de anorexie

Anorexiile de natură depresivă
Anumite forme de anorexie mentală din al doilea semestru, deși debutează sub forma unei anorexii comune,
pot să se agraveze destul de rapid prin inerția, pasivitatea și dezinvestirea lumii exterioare pe care le manifestă
bebelușul, similare manifestărilor depresive.

7.2.6.1. Anorexia de natură psihotică

Anumite forme de anorexie nu apar decât ca simptome ale proceselor autiste sau psihotice pe cale de
constituire. Anorexia este în acest caz foarte precoce și este însoțită de lipsa suptului. Poate indica fie absența
activităților autoerotice orale, caracteristică psihozelor autiste, fie fobii mai organizate în jurul unei fantasmări
orale de devorare, iar în alte cazuri de alte forme de psihoză infantilă.

7.2.6.2. Anorexii precoce grave nonpsihotice

Spre deosebire de anorexiile din cel de-al doilea semestru, aceste anorexii debutează foarte precoce după
naștere. Deși pot exista forme precoce similare în ce privește simptomatologia cu formele comune din cel de-al
doilea semestru, formele precoce prezintă în general o simptomatologie severă.
Copilul dă senzația că nu-i e foame, are puține mișcări de supt. Se poate lăsa alăptat pasiv dar, cel mai adesea,
mișcările de deglutiție nu urmează, iar hrana iese din gură fără un efort de respingere. Această anorexie este
apropiată de tabloul clinic al depresiei. Privirea pare goală și, chiar dacă este însoțită adesea de hipervigilența
cu privire la mediu, schimburile și interacțiunile cu acesta sunt foarte sărace.
De fapt, această stare indică nu doar dezinvestirea activităților alimentare și a celor autoerotice orale, ci și o
tulburare profundă a instinctului de conservare.
Adesea, această formă de anorexie apare la copii a căror mamă este grav deprimată. Vidul depresiv al sugarului
pare să redea absența introiecției unei reprezentări stabile a mamei (imago matern) ca urmare a lipsei investirii
materne.
Anorexiile precoce ale sugarului implică riscul de deces, și au uneori consecințe fatale. Necesită tratamentul
mamei și al copilului și, uneori, separarea mamă-copil.

7.3: VOMISMENTE PSIHOGENE

Vomismentele sunt numite „psihogene” atunci când nu există nicio etiologie organică pentru a le putea explica.
În anumite cazuri, vomismentele psihogene par apropiate de anumite anorexii și, adesea, aceste vomismente
urmează anorexiei pe care o înlocuiesc. Anumiți copii, inițial anorexici, sfârșesc prin a accepta mâncarea, dar
vomează regulat ulterior. Vomismentele domină atunci tabloul clinic, iar anorexia inițială dispare.
Alte vomismente psihogene pot apărea brusc, fără a se integra într-un tablou clinic de anorexie. Apar atunci
adesea ca o reacție la modificări survenite în viața sugarului sau ca secundare disfuncțiilor diadei mamă-
bebeluș.
În toate cazurile, vomismentele psihogene indică o disociere între plăcerea orală a suptului care este acceptată
și sentimentul de umplere gastrică refuzat. Astfel, alimentul ar putea fi considerat fantasmatic de către copil ca
suport al unui obiect rău pe care trebuie să-l elimine.
Constatarea vomismentelor psihogene necesită o anamneză similară celei realizate în cazul anorexiei mentale.

7.4: COLICA IDIOPATICĂ

Colica idiopatică apare în primele săptămâni de viață. Este caracterizată prin apariția de crize regulate timp de
câteva minute după masă când copilul era de obicei pe cale să adoarmă înainte. Hrănirea calmează aceste
plânsete, dar revin la câteva minute după aceea.

7.4.1= Examenul clinic

este cel mai adesea normal. Acesta indică cel mult un anumit nivel de meteorism abdominal, care va putea fi
confirmat de o radiografie abdminală fără pregătire prealabilă. Nu se observă nicio tulburare digestivă, apetitul
se menține, luarea în greutate este normală și regulată.
Aceste crize corelate cu hrănirea sunt caracterizate prin faptul că survin în primul trimestru de viață și dispar
spontan după aceea. Dispar atunci când copilul este separat de mama sa sau când acesta poate să-și stopeze
senzația de tensiune abdominală prin activitățile autoerotice ale suptului.

7.4.2= Psihopatologie
Doi factori etiologici au putut fi evidențiați în apariția de colici:
• Anumite caracteristici ale bebelușului ca hipertonia, o hipervigilență față de mediu, o mare
receptivitate la stimulările provenite din lumea exterioară;
• Anumite caracteristici ale mediului bebelușului printre care cea a personalității mamei fost studiat
extensiv. R.A. Spitz a descris „solicitudinea anxioasă primară” a mamelor acestor copii, alcătuită dintr-o
anxietate importantă amestecată cu superprotecția și un important sentiment de spaimă și confuzie în
fața manifestărilor cele mai obișnuite ale copilului și mai ales a plânsetelor sale [3]. În același timp,
această personalitate manifestă variații semnificative.

Anumiți autori acordă un rol important imaturității sistemului digestiv în geneza acestor manifestări. Anumite
studii par să arate, de altfel, o frecvență ridicată de colică idiopatică a sugarului prexistentă la adulții care
suferă de colopatie funcțională.

7.4.3= Conduita care trebuie adoptată

Examenele complementare trebuie să fie limitate la strictul necesar, deoarece multiplicarea lor bruscă va
crește sentimentul de insecuritate al mamei.
Anumite sfaturi acordate mamei pot fi utile: să permită bebelușului să-și satisfacă nevoia de supt și activitățile
autoerotice orale, să elimine factorii de suprastimulare din viața cotidiană și să respecte ritmurile sugarului.
Psihoterapia acordată mamei este întotdeauna indispensabilă. Aceasta are ca scop să înțeleagă și să o facă pe
mamă să perceapă natura dificultăților copilului său.
Utilizarea medicamentelor antispasmodice este controversată.

7.5: SPASMUL HOHOTULUI DE PLÂNS

 7.5.1= Definiție
Spasmul hohotului de plâns evoluează de obicei între cel de-al doilea semestru și finalul celui de-al doilea an de
viață. Nu este nici comițial, nici spasmofilic și afectează în aceeași măsură și băieții, și fetele. Se definește ca o
scurtă pierdere a cunoștinței ca urmare a unei anoxii cerebrale survenită atunci când copilul reacționează în
mod violent la un eveniment exterior brutal. În general, sunt descrise două mari forme de spasme ale
hohotului de plâns.
Forma cianotică (sau forma albastră) este cea mai frecventă. Pierderea cunoștinței apare în urma unei
contrarieri care provoacă furia copilului. Acesta începe să hohotească tare, respirația sa devine din ce în ce mai
rapidă și apoi se blochează într-o inspirație forțață, ajungându-se la o apnee. Aceasta se prelungește și apare
cianoza; copilul își pierde cunoștința și cade pe jos, hipotonic. Uneori, apar atunci una sau două convulsii.
Această formă se întâlnește cel mai adesea la copiii activi și opoziționiști.
În forma palidă, cauza declanșatoare este adesea diferită, dar ea rămâne traumatică (durere fizică sau emoție
violentă). După un plânset scurt (fără lacrimi), copilul devine brusc foarte palid și suferă o sincopă. Pierderea
cunoștinței poate fi însoțită de convulsii ale membrelor și datul ochilor peste cap.

7.5.2= Diagnosticul diferențial

Spasmul hohotului de plâns poate fi confundat cu o tulburare comițială, mai ales în forma palidă când copilul
își pierde aproape imediat cunoștința și în care apar foarte rapid convulsii. De fapt, în acest caz, convulsiile sunt
generate de anoxia cerebrală. La EEG nu se observă niciun semn neurologic asociat care ar putea să indice o
afecțiune epileptică.

7.5.3= Evoluție
Evoluția pe termen scurt este bună. Cea mai mare parte a spasmelor hohotului de plâns dispar spontan pe
parcursul celui de-al treilea an. Unele persistă totuși până la vârsta de 4 sau 5 ani. Nu lasă de obicei sechele de
ordin neurologic. Însă, pe termen mai mult sau mai puțin lung, se pare că putem să regăsim destul de des la
acești copii tulburări nevrotice sau caracteriale de tip opoziționist.

7.5.4= Psihopatologie
Spasmul hohotului de plâns este marcat de o pierdere de cunoștință scurtă, cauzată de o anoxie cerebrală
tranzitorie provocată de fenomene respiratorii sau cardiace. Această pierdere a cunoștinței se caracterizează
prin faptul că rupe o stare afectivă penibilă. Într-un fel, aceasta indică un eșec al modalităților prin care copilul
depășește de obicei situațiile neplăcute sau penibile. Are totodată efectul de a feri copilul de neplăcerea
realității.
Accesele de spasm ale hohotului de plâns trebuie plasate în cadrul familiei. Survin de fapt în prezența unui
partener ales care este de obicei mama. Neliniștea și angoasa generate de obicei aduc copilului beneficii
secundare incontestabile. Permit adesea manipularea anturajului, evitarea revenirii la impunerea de limite
copilului, ceea ce are efectul de a crește și mai mult intoleranța la frustrare și de a stimula atitudini educative
inadecvate ale familiei. Simptomul adesea regresează, chiar dispare sub influența unei modificări a
comportamentului partenerului parental când acesta poate fi liniștit în privința pericolului pentru viața
copilului.
Două tipuri de personalitate a copilului corespund celor două forme obișnuite ale spasmului hohotului de
plâns. Forma albastră atinge cel mai adesea copiii activi opoziționiști, iar criza se declanșează cu ocazia unei
crize de furie, a unei contrarieri. Forma palidă afectează copiii mai pasivi, inhibați, foarte impresionabili;
factorul declanșator este cel mai adesea durerea sau teama.
Unii autori au scos în evidență două semnificații importante ale spasmelor hohotului de plâns. Una pune
accentul pe reprimarea afectelor și a manifestărilor afective. Cealaltă pe plăcerea pe care o poate găsi copilul în
aceste manifestări: erotizarea senzației legate de anoxie și de pierderea cunoștinței generată de aceasta,
erotizarea transgresiunii anumitor reguli sociale, care împinge copilul să meargă până la capătul furiei sale.

7.5.5= Conduita care trebuie adoptată

E nevoie ca mai întâi să fie eliminată orice cauză organică și mai ales epilepsia.
E necesar apoi ca situația să fie explicată părinților ca nefiind dramatică, deoarece, în ciuda caracterului lor
spectaculos, aceste crize sunt în ele însele tulburări benigne care nu lasă sechele. Diminuarea anxietății
părinților, precum și menținerea unei atitudini educative ferme contribuie adesea la diminuarea și chiar la
dispariția crizelor.
Va trebui de asemenea ca părinții să fie ajutați să-și adapteze exigențele educative la capacitățile copilului
pentru a-i permite să suporte frustrările necesare ale vieții.
Uneori, o terapie mamă-copil poate fi indicată

7.6: MANIFESTĂRI ASTMATICE PRECOCE

7.6.1= Practica clinică
E vorba în general mai ales de bronșite astmatice decât de veritabile crize de astm. Dacă intervin în mod
incontestabil factori psihologici în geneza sau în declanșarea acestor manifestări, acest lucru nu înseamnă că nu
pot interveni și factori alergici în instalarea acestei afecțiuni.

7.6.2= Caracteristici psihopatologice

Caracteristicile psihologice ale sugarului astmatic au făcut obiectul studiilor foarte aprofundate, mai ales din
partea lui L. Kreisler, M. Fain și M. Soule [2]. Acești autori au identificat următoarele caracteristici: căutarea și
ușurința foarte ridicată a contactului, extrema ușurință a trecerii de la o relație la alta, marea familiaritate în
contact. Autorii leagă aceste manifestări de absența de elaborare intrapsihică a angoasei față de străini. Toate
aceste trăsături caracterizează relația de obiect alergică.
Este necesară o analiză atentă a mediului familial al copilului. Aceasta indică uneori breșe repetate în viața
copilului, mai ales în modurile în care a fost supravegheat, împiedicând să se instituie în psihicul copilului un
imago matern stabil. Aceasta explică agățarea permanentă și nediferențiată a copilului de mediul său.
Alteori, la baza dificultăților de individuare și separare stă mai degrabă de atitudinea fuzională și
supraprotectoare a mamei față de copil.

7.6.3= Conduita care trebuie adoptată

Constatarea manifestărilor astmatiforme la sugar impune luarea în considerare a factorilor somatici, mai ales
alergici care pot interveni în geneza manifestărilor astmatice.
Examinarea atentă a personalității copilului, pornind de la calitatea schimburilor emoționale între mamă și
copil și a locului copilului în dinamica maternă este de asemenea indispensabilă.

7.7: AFECȚIUNILE CUTANATE

Suprafața cutanată este supusă foarte precoce influențelor vieții psihice și numeroase afecțiuni cutanate
precoce sunt în relație directă cu trăirile afective și relaționale ale sugarului și ale copilului mic.

7.7.1= Eczema
Aceasta debutează în general în timpul celui de-al doilea trimestru de viață, dar regresează de obicei spre
sfârșitul celui de-al doilea an. Uneori, este succedată de astm.
Factorii alergici sunt importanți în geneza acestor manifestări eczematoase. Modificări ale personalității,
similare celor descrise la personalitatea alergică a copilului astmatic pot fi regăsite la sugarul eczematos.
R.A. Spits, în studiul său asupra personalității mamelor bebelușilor care suferă de eczemă, subliniază factori
legați de o predispoziție individuală, dar insistă asupra anumitor particularități ale relației mamă-copil. Aceasta
este marcată de o ostilitate inconștientă a mamei care ar putea priva bebelușul de un schimb cutanat
satisfăcător. R.A. Spitz a subliniat de asemenea frecvența acestui tip de manifestări la bebelușii aflați în
colectivitate [3].

7.7.2= Pelada
 Uneori, putem observa la copil pelade care conduc la calviție. Acestea urmează adesea unor carențe afective
importante, uneori unor separări brutale de mamă.
REFERINȚE
1. Kreisler L., Le nouvel enfant du desordre psychosomatique, Toulouse, Privat, 1987.
2. Kreisler L., Fain M, Soule M., L’enfant et son corps, Paris, PUF, 1987.
3. Spitz, RA, De la naissance a la parole. La premiere annee de la vie

PENTRU MAI MULTE INFORMAȚII:

Kreisler L., L’enfant psychosomatique, Paris, PUF, 1976.
Kreisler L, L’enfant du desordre psychosomatique, Toulouse, Privat, 1981.

7.8: Tulburările psihosomatice ale copilului

Copilăria:
perioada în timpul căreia fenomenele psihosomatice sunt cele mai importante. Prin ce mecanism se face
legătură între suferința psihică și un simptom corporal?
NB: Psihosomatica se preocupă de interacțiunile dintre psihism și boala fizică (în același timp, este o
exagerare să considerați că toate bolile sunt psihosomatice).
În ce situație observăm la copil apariția tulburărilor psihosomatice:
• Privarea afectivă (separare, doliu)
• Conflicte interne (intrapsihice)
Psihosomatizarea poate fi echivalată cu următoarea suită de evenimente: simptom reacțional ulterior
interiorizat și apoi integrat în dinamica familială.
7.8.1= I Tulburări funcționale (fără leziuni fizice vizibile)

7.8.1.1. Tulburări de somn

I. Tulburările de somn
-Simptom: mai ales insomnia
-3 tipuri de insomnii:
- insomnia din primele luni (insomnia sugarului)
- insomnia celui de-al doilea semestru (6-12 luni)
- insomnia de la 3-4 ani
Simptomul este mereu același, dar poate totuși avea semnificații foarte diferite.
Somnul copilului are o importanță deosebită, deoarece, cu cât este mai mic, cu atât acesta ocupă mai mult
din timpul vieții sale. Pentru ca un copil să-și permită să adoarmă el are nevoie de siguranță, de încredere și
mai ales să accepte separarea reprezentată de somn (în caz contrar, teama îl împiedică pe copil să
adoarmă).
A. Insomnia sugarului (pe parcursul primelor 6 luni)
În prima lună, copilul nu doarme noaptea minim 5-6 ore (e nevoie de aproximativ o lună pentru a obține
ciclul veghe-somn). Unii copii nu dorm în continuare noaptea după o lună și adesea aceste insomnii din
primele luni sunt corelate cu depresia maternă.
Bebelușul în timpul primelor 6 luni este într-o puternică interacțiune cu părinții săi (mai ales cu mama).
• Înainte se credea că bebelușul avea o viață vegetativă (era comparat cu o plantă verde)
• Nou-născutul posedă însă competențe multiple, în primele ore, acesta poate recunoaște vocea,
mirosul și laptele mamei sale.
 • Dimpotrivă, vederea: competență mai puțin importantă, decalaj (totuși, de la vârsta de o lună,
posibilitatea de a diferenția o figură tristă de una veselă).
Depresia maternă este adesea cauzată de următoarele:
- Mama își imaginase diferent bebelușul, bebelușul imaginar (nu reușește să-l alăpteze, plânge
mai mult decât ar fi crezut ea…)
- Conflicte în familie
- Doliu în timpul sarcinii: decompensare depresivă după naștere

Indicatorul cel mai vizibil al acestei depresii materne îl reprezintă tulburarea de somn a bebelușului.
Adesea, în plus, sentimentul de incompetență (bunica spune cum să-l hrănească pe copil cu biberonul sau
cum să-i schimbe scutecul) lezează narcisismul proaspetei mămici.
B. Insomnia din cel de-al doilea semestru
- Depresie maternă mai puțin frecventă
- Dimensiune anxioasă a părinților care generează la copil sentimentul de nesiguranță care face ca acesta să
nu poată să adoarmă.
- Persoanele în îngrijirea cărora se află se simt foarte amenințați de somnul bebelușului deoarece își fac
griji în legătură cu moartea subită a nou-născutului (în jur de 400/100.000 copii născuți vii și mai ales
băieți cu vârsta între 3 și 9 luni)
- La vârsta de 6 luni, sugarul are intuiții puternice, resimte angoasa părinților: factor major de insomnie (de
ex. părinți cu copil mic care suferă de insomnie de 2 ani sau mamă sensibilizată de ideea de moarte subită
fiind infirmieră și, prin urmare, plânsetul bebelușului noaptea liniștește părinții).
C. Insomnie la vârsta de 2-4 ani
Problematică diferită
Copilul poate vorbi și prin urmare își poate exprima teama, coșmarele…
Posibilitatea unei componente anxioase la părinți, dar și la copil.
Adesea suportă greu să doarmă singur (deoarece părinții dorm amândoi sau când doar mama vrea să-l
ajute).
Copilul vrea să-și găsească părinții, iar adesea părinții se opun în mică măsură.
La 4 ani există multe ritualuri de culcare (pahar de apă, poveste…). În același timp, unii copii abuză de
aceste ritualuri, iar părinții „le fac jocul”. Exemplu real: Copilul nu adormea decât în lift, așa că părinții
aduceau pătuțul lui în lift și, după ce adormea îl duceau în camera lui! Sau, după o plimbare, nu adoarme
decât dacă rămâne cu el unul din părinți…
Dacă nimeni nu se plânge, situația se aranjează relativ.
NB: Terorile nocturne: diferite de coșmar
-Se manifestă mai ales noaptea
-Mai ales între 5 și 10 ani
- Copilul se ridică, se prinde de un obiect de mobilier, urlă (nu este complet treaz)
- Comportament aproape somnambulic
- Copilul este terorizat, dar în stare de somn
- În ziua următoare, nu-și amintește nimic de asta

7.8.1.2. Tulburări alimentare

II. Tulburările alimentare

A. În primul an
- Rare în primele luni
- Apar pe la 6-8 luni, numindu-se anorexia sugarului (însă diferită de anorexia adolescentului)
- În cazul copilului mic: semn de egal simbolic între mamă și hrană (mama=hrană)
- La 6-8 luni, copilul începe să se diferențieze de mama lui și, dacă vrea „să se opună”, o face în domeniul
alimentar. În cazul în care copilul refuză pentru prima dată, aceasta este o rană narcisică pentru mamă. Sau,
dacă părinții îl obligă, copilul descoperă atunci o anumită putere în refuz (forcing>situație de blocaj)
B. La vârsta de 3-5 ani
- Alimentație exclusivă: diferită de anorexia sugarului, copilul nu mănâncă decât 1 sau 2 lucruri, de
exemplu tăiței.
- E un fel de fobie: „nici nu mă gândesc să gus tasta, m-ar îmbolnăvi”
- Ulterior, aceasta generează carențe și mai ales un handicap social (nu poate merge la cantină, la prieteni,
în tabără la mare…)

7.8.1.3. Enurezis și encoprezis

7.8.1.4. Dureri abdominale recurente (sau psihogene)

III. Dureri abdominale recurente

- Extrem de frecvente, mai ales la vârsta de 5-10 ani.
- Fără cauză organică (însă mai ales nu spuneți „nu ai nimic”, nici măcar pentru a liniști părinții
deoarece aceasta înseamnă să luăm copilul drept un prefăcut ceea ce semnifică faptul că nu ne
pasă de problema lui.)
- Dureri repetitive, mai ales dimineața înainte de a pleca la școală sau duminică seara.
- Localizare imprecisă, adesea difuză (copilul va arăta de 3 ori din 4 ori spre buric)
- Adesea pe punctul de a voma, palid și apoi jumătate de oră mai târziu nu mai are nimic și se
joacă, râde… Însă aceasta nu indică faptul că el se preface, adesea copilul chiar se simte rău.
- Uneori, e dificil de discutat cu părinții, deoarece aceștia cred că doctorul nu găsește cauza bolii.
- Deoarece nu există tratamente organice, trebuie reperată angoasa copilului:
- Adesea copii hipernormali (serioși, care se comportă rezonabil și uneori foarte ocupați: club de
șah, sport) sau angoasa că trebuie să reușească în toate domeniile.
- Sau, uneori, un eveniment marcant (divorțul părinților, moartea bunicului…)
E importantă spitalizarea pentru a se ocupa de tulburările somatice la copil, deoarece:
- Se realizează o baterie de teste pentru a se verifica dacă nu există nicio cauză organică
- Se merge la psiholog
Ambele lucruri trebuie effectuate împreună, deoarece, dacă nu găsim nimic în urma analizelor medicale
și propunem apoi o consultație la psiholog, copilul are impresia că ne debarasăm de el și că socotim că
se preface.
În plus, dacă vrem ca acest lucru să funcționeze, este nevoie să menținem o relație (chiar și de la
distanță).

7.8.1.5. Cefalee
NB: Enurezis=urinare în pat, cel mai adesea nocturnă
Encoprezis=defecație involuntară, de obicei diurnă
7.8.2= II. Tulburări psihosomatice
 7.8.2.1. 1.Eczemă-Peladă (copil care își pierde părul în urma unor emoții)

7.8.2.2. 2.Astm

IV. Astm
Vorbim despre astm când e vorba de inflamație și de stenoză bronșică, ceea ce conduce la dificultăți de
expirație.
Poate fi datorată mai multor factori:
- Infecțioși
- Alergici
- Emoționali
- Ereditari
Prima criză de astm este angoasantă pentru copil și foarte angoasantă pentru părinți. Această patologie
ocupă mult loc în viața familiei. Mama este cea care se ocupă în general de problemele medicale ale
acestor copii. Ea are tendința de a supraproteja copilul astmatic spre dezavantajul celorlalți copii sănătoși ai
familiei.

7.8.2.3. 3.Rectocolită hemoragică

7.8.2.4. 4.Nanism psihogen

V. Nanismul psihogen
Sau „nanismul psihosocial”
- Acest simptom foare rar este caracterizat de stoparea curbei de creștere a copilului.
- A fost descoperit în anii ’80 în cadrul unei secții de pediatrie-endocrinologie.
- Medicii au trimis mai întâi copiii afectați la tratament la Roscoff și și-au dat seama că această curbă de
creștere se ameliora. De fapt, după mai multe studii, au înțeles că nu Roscoff, ci îndepărtarea de familia lor
le permitea copiilor să reînceapă să crească.
- Copiii care prezintă acest simptom au toți un profil comun: cresc într-o situație de carență afectivă majoră
caracterizată de ura maternă.

Această situație are consecințe psihice asupra copilului care nu mai reușește să doarmă. Iar tulburările de
somn influențează hipofiza care permite secretarea hormonilor de creștere.
Ostilitate maternă → consecințe psihice → tulburări de somn → tulburări ale hipofizei → tulburări de
creștere.

7.8.3= III. Tulburări de conversie isterice

NB: Freud și-a început opera pornind de la isterie.
Simptome care evoluează de-a lungul timpului mai ales la adult (dar rareori la copil) generând paralizie,
contracturi…

7.8.4= IV. Simulări (Patomimii)

• Foarte rar întâlnite la copil (mai des la adult). „A nu se confunda cu punerea o dată a termometrului
sub lampă pentru a nu merge la școală… ceea ce este normal.”
• Uneori, poate ajunge până la leziuni cutanate voluntare.
CONCLUZII
Atunci când ne ocupăm de psihosomatică, nu trebuie să cădem în vreo extremă. Nu există doar boli
psihosomatice (copilul care se îmbolnăvește înaintea unui control medical nu neapărat psihosomatizează),
dar trebuie să știm că aceasta există. E nevoie de un demers comun.

8- PREVENȚIE - RELAȚIA MAMA BEBELUȘ

Este necesar ca primele interacțiuni dintre mama și bebeluș să genereze în acesta senzația de confort
protecție, susținere, necesare pentru construirea primelor reprezentări de sine și ale celuilalt. În acest prim
contact corp-corp cu mama, copilul construiește imaginea învelișului corporal cu
senzația de cald-frig,
caracterul tandru sau brutal al gesturilor cu care este manevrat copilul,
ritmul și
modul în care mama răspunde la disconfortul copilului: frig, zgomot, lumină.
Modul în care el se percepe în spațiu prin intermediul privirii, al mirosului, deplasării.
Apoi privirea mamei cu iubirea ei îi permite să se contruiască pornind de la imaginea pe care o vede acolo.

Mai întâi, să ne amintim că modalitățile de exprimare ale conversiilor isterice sunt somatice și că se
prezintă sub aceeași formă ca și nevrozele actuale („greutatea capului, senzația de durere, iritația unui
organ, slăbirea sau oprirea unei funcții (p.470) [2]”.
Cu toate acestea și, în ciuda aparențelor, nevrozele actuale nu depind atât de mult de mecanismele
psihice.
Printre acestea din urmă, nevroza de angoasă de exemplu, se produce „atunci când excitația sexuală
somatică deviată din psihic se epuizează subcortical în reacții total inadecvate (p.51) […] avem aici un
exemplu de nevroză care permite să recunoaștem nu o etiologie sexuală, dar totuși un mecanism sexual
(p.53)”[3].
Freud își va menține toată viața acest punct de vedere. Își va reafirma îndeosebi poziția cu ocazia unei
discuții care a avut loc la Societatea Psihanalitică de la Viena între 1910 și 1911 din care o parte a fost
publicată în 1912:
„Consider în continuare, așa cum am descoperit acum peste 15 ani, că nevrozele actuale – neurastenia și
nevroza de angoasă – (poate că hipocondria veritabilă ar trebui inclusă în această serie ca al treilea tip de
nevroză actuală) furnizează psihonevrozelor calea anterior deschisă somatică și aduc materialul excitator,
care este apoi selecționat psihic și îmbrăcat, într-atât încât […] nucleul simptomului nevrotic – grăunte de
nisip în centrul unei perle – este constituit de o manifestare sexuală somatică.” [4]
Cu alte cuvinte, vedem cum, plecând de la „grăuntele de nisip” (toxină somatică: asimbolică) se va
construi progresiv „perla” psihonevrotică (sideful fiind toxina psihică: simbolică). Să ne gândim chiar la
simptomele de conversie isterică formate prin simplă simbolizare ca în cazul lui Fräu Cecilie M., care a
fost unul dintre „cele mai frumoase exemple de simbolizare” observat de Freud [5].
Referitor la o „durere teribilă la nivelul frunții, bolnava declară că bunica sa o privise într-un mod atât de
„pătrunzător”, încât această privire îi penetrase profund creierul. […] alte incidente erau pentru ea însoțite
de o senzație de înjunghiere în regiunea inimii („asta m-a nimerit drept în inima”) […] Uneori, senzația
sugera ideea, alteori ideea, prin simbolizare, crease senzația”. [5].
Dar expresia „a nimeri drept în inimă” – la fel ca și toate celelalte – nu este complet justificată dacă
„impresia penibilă nu a fost realmente însoțită de o senzație precordială pe care ea [Fraü Cécilie] nu o
recunoaște și care poate fi prin urmare recunoscută”? [5].
Freud concluzionează: „poate chiar greșim când spunem că ea creează asemenea senzații prin simbolizare;
poate că nu a luat deloc limbajul uzual pe post de model, ci a utilizat aceeași sursă la care a apelat și
acesta.”[5].

8.1: Corpul ar fi, prin urmare, terenul isteriei…

De altfel, cum am văzut deja, „simptomele nevrozelor actuale […] nu au niciun „sens, nicio semnificație
psihică. (p.470)”. [2] Și dacă asemenea simptome dau prea adesea impresia – falsă că ar „crea” o
psihonevroză, este pentru că, prin acțiunea lor toxică, singurul pe car câinii care dorm” [6] fisurând, mai
exact pulverizând „perla” adormită în centrul căreia dormitau fantasmele cele mai virulente. Nucleul isteric
era deja acolo, ca lupul care doarme la stână.
Dar putem noi totuși deduce prezența unui asemenea nucleu isteric din primele clipe ale vieții? Pe de
o parte, e nevoie de timp pentru ca scoica să producă o perlă; pe de altă parte, doar prezența unui grăunte
de nisip nu e suficientă pentru a produce o perlă: condițiile de mediu sunt determinante. Să ne amintim de
asemenea că grăuntele de nisip de care vorbim nu e produs de perlă, ci provine din exterior (ca urmare a
îngrijirilor materne care contribuie la erogenizarea corpului copilului).
De fapt, grefarea perlei este un proces traumatic. Unele scoici mor, altele formează în jurul acestui grăunte
– numit nucleu – perle rotunde sau cu forma neregulată „baroce”, iar altele resping acest corp toxic,
continuând să trăiască normal până când un nou element intruziv se instalează și găsește în cele din urmă
condiții favorabile unei neoformațiuni. După cum putem vedea, soarta grăuntelui de nisip în scoică nu este
definitiv „fixată”. În loc să se dezvolte, poate fi abandonat. Acesta pare a fi destinul spasmelor hohotului
de plâns.

8.2: Deschiderea căii somatice și recuperarea nevrotică

Freud explică referitor la conversiile isterice că „impulsul de a descărca excitația din inconștient conduce la
a se mulțumi, pe cât posibil, cu o cale de descărcare deja practicabilă. Se pare că e mult mai ușor să se
stabilească relații asociative între un gând nou care trebuie descărcat și unul vechi care nu mai are nevoie
de asta, decât de a crea o nouă conversie. Excitația se scurge, pe calea astfel trasată, din noua sursă de
excitație spre locul precedent de deversare și simptomul seamănă ca să citez din Evanghelie cu o ploscă
veche umplută cu vin nou (p.38)» [7]
La fel, în „cea mai mare parte a algiilor isterice […] o durere de origine realmente organică [a] a existat cu
adevărat la început” [8].
Cu alte cuvinte, chiar dacă grăuntele de nisip a putut fi evacuat, rămâne o amprentă traumatică a
evenimentului. Dar nu traumatismul în sine așa cum s-a produs el permite înțelegerea proceselor care au
loc, ci modul în care această amprentă a fost elaborată psihic de-a lungul timpului. Iar calitatea acestei
elaborări va depinde de modalitățile de integrare ale diferitelor etape evolutive psihice ale subiectului. „Nu
experiențele trecute în sine acționează traumatic, ci reînvierea ca amintire, după ce individul a ajuns la
maturitatea sexuală (p.125)» [9].
Cu toate acestea, subiectul trebuie în mod necesar să urmeze o linie evolutivă „isterică” pe parcursul
dezvoltării sale? Un asemenea prognostic nu se opune nedeterminării metapsihologiei „vrăjitoare”?
Deoarece conversia isterică pare să utilizeze în scopurile proprii „o cale de descărcare deja practicabilă”,
de ce să nu se aplice același proces și în nevroza actuală care și ea va socoti avantajos să utilizeze o cale
somatică deja „trasată”, economisind astfel o nouă cale somatică? Diferența care rezultă din aceasta este că
în isterie motorul conversiei este afectul neplăcut (consecința întoarcerii refulatului), în timp ce în nevroza
actuală simptomul nu este decât manifestarea inadecvată a unei „expresii sexuale somatice” în lipsa
mecanismelor psihice suficient de elaborate pentru a o absorbi.
În ce privește condițiile necesare pentru a „crea o nouă conversie”, acestea par să fie poată fi înțelese din
punct de vedere cantitativ (economic). În toate cazurile de fapt, dacă „vechea ploscă de vin” dă pe dinafară
pentru că a fost umplută în exces (cu alte cuvinte, dacă o tendință pulsională traumatică – internă sau
externă – se revarsă de pe căile deja „trasate”), condițiile sunt atunci îndeplinite pentru investirea unui nou
teren somatic.
Deși abandonate în general către vârsta de trei ani, spasmele hohotului de plâns pot totuși să constituie
deschiderea unei căi somatice precoce care poate favoriza o recuperare nevrotică ulterioară, putând să se
manifeste uneori foarte târziu în viața subiectului devenit adult (după „maturitatea sa sexuală”).
Emitem prin urmare ipoteza că un asemenea simptom poate să se reactiveze – fie ca și conversie isterică,
fie ca și nevroză actuală – sub o formă atenuată sau modificată, „inspirată” de mecanismul său fiziologic
originar prin intermediul unor tablouri clinice diverse: sincopă vasovagoală, lipotimie, spasmofilie, a se
vedea criza de epilepsie etc.; noțiunea de „complezență somatică” găsindu-și în cazul de față justificarea
totală. O atenție scrupuloasă ar trebui să fie acordată anamnezei acestor pacienți.
Din acest punct de vedere, simptomul nu ar face în mod necesar obiectul unei isterizări secundare.
Acest lucru corespunde în parte explicației lui Freud cu privire la epilepsie care „pare să necesite o
concepție funcțională. Ca și cum ar exista preformat pe plan organic un mecanism de conducție pulsională
anormală care este solicitat în circumstanțe cât se poate de diverse, atât în cazul perturbărilor activității
cerebrale ca urmare a unei afecțiuni tisulare grave și toxice, precum și în cazul unui deficit al controlului
economiei psihice, energia care acționează la nivel psihic fiind activă în stare de criză (pg. 211)” [10]
Dacă ținem cont de diferitele forme de afecțiuni nevrotice în funcție de perioadele vieții, „isteria de
angoasă […] este cea mai precoce; urmează apoi isteria de conversie (începând cu aproximație din al
patrulea an); iar și mai târziu, la prepubertate (9-10 ani) apar la copii [nevroza] obsesională. Nevrozele
narcisice sunt absente în copilărie. […] Este cunoscut de asemenea faptul că, o dată cu înaintarea în vârstă,
isteria sau [nevroza] obsesională se poate transforma în demență [precoce], [dar] niciodată acest proces nu
se inversează. (pg. 293-294).” [11] Acest lucru confirmă faptul că simtomatologia este strâns legată de
modalitățile de evoluție ale sferei psihice. Prin urmare, spasmele hohotului de plâns nu pot să exprime de la
început un conflict pulsional inconștient capabil să apeleze la somatic ca modalitate de exprimare
simbolică, deoarece aceasta ar presupune un minimum de maturizarea a aparatului psihic sau cel puțin o
experiență de viață suficientă care să fi permis edificarea unor mecanisme de apărare. Același lucru este
valabil pentru psihic ca și pentru motricitate : deși dispune de funcții motrice operaționale, bebelușul nu
poate de la început să meargă, să alerge sau să sare.

8.3: Nevroză de angoasă sau isterie?

Să ne amintim că în textul lui Freud din 1895, „simptomatologia clinică a nevrozei de angoasă” [1] – care
este o nevroză actuală – se menționează un anumit număr de simptome care pot fi confundate cu isteria
dintre care mai ales următoarele:
- „tulburările activității cardiace cu aritmie de scurtă durată”,
- „dispnee nervoasă”, Freud precizând că aceste accese „nu sunt întotdeauna însoțite de o angoasă
recognoscibilă”,
- „accese convulsive care sunt foarte ușor confundate cu accese isterice” (pg. 36) [1]
Unele dintre aceste manifestări amintesc de unele dintre criteriile de diagnosticare ale spasmelor hohotului
de plâns. Și cu riscul de a face niște devieri semantice prea puțin ortodoxe, subliniem că e dificil să existe
ceva mai „actual” decât un nou-născut.

8.4: Pulsiune de viață sau de moarte?

În cazul spasmelor hohotului de plâns, funcția respiratorie pare să contravină impulsului natural al vieții și
ar putea fi interpretat ca o mișcare pulsională care tinde să reducă la zero tensiunile în scopul reîntoarcerii
la viața anorganică (pulsiune de moarte). Noi credem, dimpotrivă, că e vorba de mecanisme primitive puse
în serviciul autoconservării. Este de fapt vorba de o strategie care permite suprimarea unei excitații
intolerabile „grație” pierderii cunoștinței.
General vorbind, sincopa pare a fi o reacție fiziologică adaptată la această finalitate adaptativă care constă
în sustragerea din fața unei realități insuportabile – psihică sau somatică – ce depășește capacitatea de
gestionare a subiectului. În cazul de față, aceasta permite o decompresie somatică imediată și regenerantă.
Această ipoteză se sprijină pe faptul că prognosticul medical este excelent; în ce privește spasmele
hohotului de plâns, nu există sechele, nici neurologice, nici fiziologice. Copilul își pierde cunoștința pentru
a și-o recupera foarte repede. După ce criza s-a terminat, el adoarme în general imediat. Strategia, deși
surprinzătoare, funcționează.
S. Ferenczi ar fi considerat fără îndoială apneea crizei cianotice ca fiind un posibil mod de regresie
thalasală. Lichidul amniotic din corpul matern reprezintă astfel oceanul din timpurile primitive, umed și
bogat în hrană pe care copilului încearcă aici să-l regăsească printr-un mecanism determinat filogenetic.
Apneea este de fapt utilizată de toate mamiferele marine, nu doar pentru a se hrăni, ci și pentru a dormi. În
acest mod se închide bucla: somnul – care, de altfel, favorizează uneori lungi pauze respiratorii (apneea
somnului) – nu este o formă de întoarcere în sânul matern?

8.5: Somatizare și motricitate

Conform școlii de la Paris (IPSO), calea somatică este întotdeauna prima care e utilizată. Este cea mai
scurtă, cea mai rapidă, psihicul având apoi sarcina – prin intermediul elaborării psihice – să absoarbă
secundar toate sau o parte din excitație. Însă calea motrice este o cale ce permite transmiterea excitațiilor
intermediară între somatic și psihic și de aceea merită o atenție specială. Reprezintă calea de descărcarea
cea mai economică, cea mai „naturală”. Permite de fapt economia unei dezorganizări (somatice), lucru ce
pare să fie demonstrat de comportamentul bebelușilor care tind să privilegieze în mod spontan exprimarea
motrice (inclusiv în timpul vieții intrauterine).
Doar în cazul unui exces al motricității (poziție activă) sau al unei inhibiții motrice (poziție pasivă), e
posibil ca exprimarea somatică:
1. fie să preia controlul absorbând excesul de excitație care nu se poate scurge pe căile motrice și
psihice,
2. fie să-și continue drumul în somatic fără să-și modifice traiectoria în lipsa unor căi de descărcare
motrice și a unor defense psihice disponibile.
În cazul spasmelor hohotului de plâns, forma cianotică, aceasta corespunzând unui afect de furie,
reprezintă reacția care – raportată la forma albă – solicită cel mai mult motricitatea. Fain, Kreisler și Soulé
(„L'enfant et son corps”, 1974) sugerează că forma albastră (cianotică) reprezintă un răspuns mai degrabă
viril, în timp ce forma albă, care corespunde unui afect corelat cu durerea, este o reacție mai feminină.
După cum descrie Rosine Debray în articolul său (rpf nr. 25), prima formă pare să răspundă la frustrarea
maternă (poziție activă), iar cea de-a doua la agresiunea „paternă” (poziție pasivă). Nu e vorba totodată de
a generaliza reducând sistematic aceste două polarități la obiectul matern și patern, căci e posibil să
întâlnim și situația inversă, de exemplu în prezența unei mame falice și a unui tată „matern”.
În schimb, vom observa că modalitățile de răspuns diferă în funcție de tipul de conflict – intern sau extern.
De fapt, atunci când se produce un impuls pulsional intern (cererea de satisfacere a unei nevoi), sfera
motrică este cea mobilizată în principal (sincopa se produce prin oprirea forțată a respirației însoțită adesea
de convulsii clonice: în cazul formei cianotice, în timp ce în cazul unei agresiuni externe (consultația
pediatrică sau manipulările kinetoterapeutului care provoacă durere sau teamă), răspunsul este în esență
somatic (sincopa este provocată de o scădere aproape spontană a tensiunii fluxului sangvin cerebral: forma
palidă). „… eul-subiect este pasiv față de stimulii externi și activ față de propriile sale pulsiuni. Opoziția
activ-pasiv fuzionează ulterior cu cea masculin-feminin care, înainte ca acest lucru să se producă, nu are o
semnificație psihologică.” (pg. 181) [12]

8.6: Rolul mediului

Să ne amintim că toate tulburările presupun „o acțiune conjugată a doi factori, cel constituțional și cel
accidental”. [13]
Putem cu siguranță să ne punem întrebări cu privire la caracterul constituțional al unui simptom sau,
desigur, cu privire la posibila transmitere psihică transgenerațională… dar răspunsul, din punct de vedere
psihanalitic, nu va avea decât un impact redus asupra perspectivelor terapeutice. Pentru că realitatea clinică
demonstrează extraordinara plasticitate a ființei vii, care oferă astfel bogate posibilități de reorganizare a
funcției psihice și somatice, iar acest lucru se produce în ciuda unor anumiți factori supradeterminanți.
După cum bine spune Boris Cyrulnik, „Orice determinism uman este momentan.” [14]
În ce privește spasmele hohotului de plâns, mediul joacă un rol primordial: crizele se repetă în mod
compulsiv atâta timp cât părinții sunt angoasați sau speriați. De asemenea, se întâmplă frecvent ca o
dădacă să nu cunoască natura acestui simptom și să se teamă de eventualitatea unei crize, ceea ce
favorizează declanșarea spasmelor la copil ca urmare a simplei sale neliniști, care întărește astfel compulsia
de repetiție. În schimb, atunci când copilul se află într-un mediu liniștit, apare întotdeauna acalmia.
Nu putem reduce sau suprima acest simptom decât disipând angoasa anturajului.
Am înțeles așadar că manifestările psihosomatice ale bebelușului – cel puțin atunci când sunt independente
de orice factor organic care să stea la baza lor – sunt direct legate de obiectele externe și de condițiile de
mediu. Prin urmare, capacitatea copilului de a renunța la un asemenea mod de exprimare arhaic, va
depinde direct de calitatea dispoziției psihice a anturajului și a reacțiilor acestuia. Acestea vor favoriza
isterizarea sau nu a simptomelor.
De exemplu, în cazul formei albastre, o asemenea manifestare convulsivă nu este decât o cerere imperativă
de satisfacere a unei nevoi la care anturajul răspunde (sau nu). Iar nevoia – care nu este încă dorință – se
traduce la început printr-o solicitare reflexă (spasmele) lipsită de orice semnificație simbolică. Modalitățile
de a răspunde ale anturajului vor condiționa progresiv apariția unei dorințe, adică a unei nevoi marcate de
„erogenitate”, indispensabilă maturizării psihice, stimulării hormonului de creștere și a bunei dezvoltări
psihomotorii a copilului. Aceste răspunsuri exterioare vor determina isterizarea sau nu a viitoarelor
simptome. Într-o anumită măsură, anturajul trebuie să joace rolul de funcție psihică auxiliară a nou-
născutului care este neputincios și lipsit de defense. În mod similar, perla din jurul grăuntelui de nisip nu
poate să se dezvolte armonios – datorită și în ciuda traumatismului originar – decât în funcție de condiții de
mediu favorabile (temperatură, grad de salinitate, expunere etc.).
Dar în cazul eșecului funcției parentale de „parexcitație”, procesul reflex revine, dovedind eșecul funcției
psihice de satisfacție halucinatorie a dorinței. Asemenea comportamente pot persista sau se pot manifesta
ulterior la anumiți adulți care se află în căutarea unor stimulări constante prin intermediul unor
comportamente repetitive. Aceste comportamente tind să scadă nivelul de excitație până la calmare, adesea
până la epuizare. Prin urmare, este adevărat că se produce reducerea tensiunii, dar este vorba despre o
descărcare a cărei senzație are ca scop înlocuirea reprezentărilor și afectelor care sunt nediferențiate (la
nou-născut) sau care nu pot fi elaborate psihic (la subiectul adult).
În cazul carențelor precoce extreme, mai ales la copiii abandonați, privați de afecțiune, de îngrijiri
corporale, de atenții binevoitoare (cu alte cuvinte privați de o matrice seducătoare „sexualizantă”), poate fi
observat un retard psihomotor grav : comportamente inadaptate, însoțite de impulsuri și stereotipii gestuale
catatonice.
În cazul unei asemenea configurații, nu este loc pentru o activitate psihică elaborativă de natură isterică în
absența unui Altul care să dorească, a cărui seducție enigmatică ar fi condus un subiect isteric să dorească
dorința acestui Altul seducător originar. Acesta este specificul simptomului isteric care pare să lipsească în
acest caz. Imaginea speculară „găurită” a copilului dovedește eșecul satisfacerii halucinatorii și împinge
astfel subiectul la comportamente mecanice, acesta fiind supus unei compulsii de repetiție fără sfârșit.
Spasmul hohotului de plâns nu reprezintă prototipul unui asemenea proces în interiorul unui sine-eu
nediferențiat care nu este încă investit în totalitate cu o polaritate erotico-fantasmatică?