Curs Psihosomatica

ELEMENTE INTRODUCTIVE DE TEORIE ŞI TEHNICĂ PSIHANALITICĂ
Rodica Matei
CUPRINS
Introducere 3
1. Definirea şi istoricul psihanalizei 4
2. Funcţionarea aparatului psihic în concepţia psihanalitică 8
2.1.Perspectiva dinamică 9
2.2.Perspectiva economică 11
2.3.Punctul de vedere structural 13
2.4.Funcţionarea psihică din perspectiva celor trei principii 15
3. Evoluţia Psihoafectivă A Individului 18

3.1.Conceptul de pulsiune în psihanaliză 18
3.2. Stadiile dezvoltării psihoafective 20
3.2.1. Naşterea 22
3.2.2. Narcisismul 22
3.2.3. Stadiul oral 24
3.2.4. Stadiul anal 25
3.2.5. Stadiul uretral sau falic 26
3.2.6. Complexul Oedip 27
3.2.7. Perioada de latenţă 28
3.2.8. Pubertate şi adolescenţă 28
4. PSIHOPATOLOGIE PSIHANALITICĂ 30
4.1.Simptomul în perspectiva teoriei psihanalitice 31
4.2. Scurt istoric 32
4.3.Nevrozele 34
4.3.1. Mecanismul producerii nevrozelor 34

4.3.2. Etiologia nevrozelor 36
4.3.3. Nevroza isterică 37
4.3.4. Nevroza fobică 38
4.3.5. Nevroza obsesională 39
4.4.Psihozele 41
4.4.1. Etiologia psihozelor 43

4.4.1.1. Teoria Melaniei Klein asupra psihozei 43
4.4.1.2. Alte teorii psihanalitice asupra psihozelor 43
4.5.Stările limită 44
4.5.1. Mecanismul producerii stărilor limită 44

4.5.2. Etiologia stărilor limită 45
4.6.Perversiunile 45
4.6.1. Mecanismul producerii perversiunilor 45

4.6.2. Etiologia perversiunilor 46
4.7.Tulburările adictive 47
4.7.1. Etiologia tulburărilor adictive 47

4.7.2. Mecanismul tulburării de tip adictiv 49
5. Elemente de tehnică psihanalitică 50

5.1.Indicaţii şi contraindicaţii la tratamentul psihanalitic 56
5.2.Procesul psihanalitic 58
5.2.1. Tratamentul nevrozelor 58

5.2.2. Tratamentul psihozelor şi stărilor limită 59
INTRODUCERE
Acest curs îşi propune să prezinte conceptele şi principiile de bază cu care
operează psihanaliza, precum şi să ofere o perspectivă asupra aspectelor aplicative ale
acestei abordări psihopatologice. Deşi cursul se adresează în principal studenţilor în
psihologie, fiind o abordare introductivă, el poate fi util oricărui specialist în ştiinţe
umane interesat să se familiarizeze cu acest domeniu.
Psihanaliza s-a născut din preocuparea lui Freud faţă de originile şi mecanismele
trăirilor şi comportamentelor ce intră în domeniul psihopatologiei. Doar ulterior el a
construit, pe baza datelor acumulate din experienţa sa clinică, un model de structurare a
psihismului şi a postulat principiile de funcţionare ale acestuia. Există, desigur, o serie de
alte modele explicative ale tulburărilor psihopatologice, modelul comportamental,
modelul fiziologic, modelul cognitivist. Specificul modelului psihodinamic este situarea
conflictului intrapsihic, inconştient, la baza genezei tulburărilor psihopatologice. Acest
conflict se naşte din neconcordanţa, chiar contradicţia, care apare între tendinţele
caracteristice diferitelor instanţe care intră în alcătuirea psihismului, el fiind cu atât mai
patogen cu cât este mai greu de conştientizat. Eul, în tentativa de a rezolva conflictul,
mobilizează o serie de mecanisme de apărare, care vor genera un anumit echilibru în
psihism, echilibru ce poate fi însă patogen, dacă are drept rezultat distorsionarea realităţii
sau inhibarea descărcării energiei psihice.
Freud, entuziasmat de descoperirile sale, a relevat şi accentuat rolul forţelor
inconştiente şi al sexualităţii în dinamica psihică, astfel că deseori psihanaliza a fost
suspectată de pansexualism şi considerată o abordare abisală a psihismului. Noile teorii
psihanalitice relevă însă, pornind de la descoperirile lui Freud, rolul mediului social în
care se dezvoltă individul (teoria relaţiilor de obiect) precum şi rolul sentimentului de sine
(teoria self-ului) în evoluţia individului şi în geneza tulburărilor psihice.
Modelul psihanalitic completează celelalte abordări psihopatologice şi este indispensabil
pentru înţelegerea acestora din punct de vedere psihodinamic. Descoperirea rolului pe
care îl joacă forţele intrapsihice, conflictul dintre acestea şi mecanismele de apărare puse
în funcţiune în tentativa de rezolvare a acestui conflict, au deschis calea către o abordare
psihopatologică complet diferită faţă de cea psihiatrică.
Lucrarea de faţă îşi propune prezentarea structurii şi evoluţiei psihice aşa cum le
propune teoria psihanalitică, precum şi introducerea elementelor de bază ale
psihopatologiei psihanalitice. Vor fi abordate, pe lângă acestea, principiile tehnicii
psihanalitice cu specificul aplicării lor în funcţie de patologia vizată. Astfel, voi încerca să
parcurg întreaga problematică de care psihanaliza se preocupă actualmente, trecând în
revistă diferite puncte de vedere teoretice, de la Freud până la autorii contemporani de
diferite orientări.
Sper să ofer studenţilor care se simt atraşi de domeniul psihoterapeutic o
perspectivă cât mai completă asupra abordării psihanalitice, iar celor interesaţi de
abordarea psihanalitică a diferitelor aspecte ale vieţii psihice, unele puncte de reper.
Lucrarea este structurată în patru capitole: definirea şi istoricul psihanalizei,
funcţionarea aparatului mental în concepţia psihanalitică, elemente de psihopatologie
psihanalitică, elemente de tehnică psihanalitică. Având în vedere faptul că este un curs
introductiv, am considerat necesar să reiau unii dintre termenii din text, definindu-i într-
un scurt dicţionar în finalul lucrării.
DEFINIREA ŞI ISTORICUL PSIHANALIZEI
1. Definirea şi istoricul psihanalizei
Concepte cheie: asociere liberă, realitate psihică, teoria seducţiei infantile

Rezumat: psihanaliza reprezintă o teorie asupra psihismului, o tehnică de psihoterapie,
precum şi o metodă de investigare a structurii inconştientului. Ea s-a dezvoltat iniţial ca o
practică terapeutică ce avea ca scop descoperirea semnificaţiei inconştiente a cuvintelor,
acţiunilor, viselor subiectului. Metoda folosită era asocierea liberă, prin care subiectului i se
cerea să relateze tot ce îi venea în minte în legătură cu un element dat sau în mod spontan.
Freud a introdus pentru prima dată acest termen în 1896 în articolul „Ereditatea în etiologia
nevrozelor”. Iniţial, Freud a lucrat ca cercetător al fiziologiei sistemului nervos cu Ernst
Brücke, apoi a colaborat cu Josef Breuer (1876-1882), un mare fiziolog. În 1885 a lucrat cu
Charcot la o cercetare despre cauzele neurologice ale afaziei şi de la el a învăţat arta de a
deosebi bolile mentale de cele somatice. În 1889 lucrează cu Bernheim aplicând hipnoza pe
care o abandonează ulterior. Iniţial Freud considera că vindecarea se realizează prin
descărcarea reacţiei afective pe care subiectul a avut-o faţă de anumite evenimente
traumatice, folosind în acest scop hipnoza. Tehnica asocierii libere a fost introdusă progresiv
între anii 1892-1898, pe măsură ce Freud a constatat dezavantajele celorlalte metode. Între
1895 - 1897 el a creat teoria seducţiei infantile, conform căreia, la baza tulburărilor psihice
ar sta evenimente traumatice de natură sexuală prin care subiectul a trecut în copilărie. Freud
a descoperit ulterior că, de cele mai multe ori, în tulburările psihice nu avem de-a face cu un
eveniment traumatic prin care subiectul a trecut, relevându-se astfel importanţa realităţii
psihice a pacientului, termen care desemnează modul în care subiectul percepe lumea
exterioară, modul în care subiectul corelează evenimentele de viaţă, semnificaţia pe care el
le-o atribuie.
Specificul psihanalizei, ca teorie asupra psihismului, rezidă în:
descoperirea existenţei nivelului inconştient al psihismului, descoperirea mecanismelor de
apărare ale Eului, în special a rezistenţei şi a refulării, luarea în consideraţie a sexualităţii
infantile.
***
Psihanaliza reprezintă în primul rând o metodă de investigare a psihismului, creată

şi dezvoltată de Sigmund Freud. Pornind de la constatările rezultate în urma aplicării acestei
metode, Freud a construit o serie de teorii asupra modului de structurare şi asupra
principiilor de funcţionare a aparatului psihic, precum şi o metodă psihoterapeutică. La
teoria psihanalitică, care continuă să se dezvolte, şi-au adus contribuţia mari practicieni,
urmaşi ai lui Freud, care au perfecţionat tehnica terapeutică şi au aprofundat conceptele
teoretice.
Scopul psihanalizei a fost iniţial descoperirea semnificaţiei inconştiente a
cuvintelor, acţiunilor, viselor, fantasmelor unui subiect folosind asocierile libere ale
acestuia. Subiectului i se cerea să relateze tot ceea ce îi vine în minte în legătură cu un
element dat (cuvânt, imagini dintr-un vis, o reprezentare anume etc) sau în mod spontan. Pe
acest mod de investigare a psihismului este bazată metoda terapiei psihanalitice. Pe baza
asocierilor libere ale pacientului precum şi a comportamentului său manifest, terapeutul
ajunge să cunoască structura psihică a subiectului, principalele conflicte intrapsihice ale
acestuia şi modalităţile de apărare ale eului. Astfel, terapeutul va fi capabil să ofere
interpretări adecvate ale rezistenţelor, apărărilor, transferului. În urma experienţei practice cu
această metodă, a fost creat un ansamblu de teorii psihologice şi psihopatologice care
4
ELEMENTE INTRODUCTIVE DE TEORIE ŞI DE TEHNICĂ PSIHANALITICĂ
descriu dezvoltarea psihismului în ontogeneză şi explică principalele mecanisme
intrapsihice care stau la baza tulburărilor psihopatologice.
Freud a introdus pentru prima dată acest termen în 1896 în articolul „Ereditatea în
etiologia nevrozelor”. Înainte de această dată, regăsim în scrierile sale, termeni ca analiză,
analiză psihică, analiză hipnotică (Despre psihonevrozele de apărare, 1894). Freud era un
spirit aplecat către analiză dar care se ferea de speculaţiile filosofice sterile. El a studiat
medicina, fiind un spirit meticulos, empiric, care acorda importanţă rigurozităţii ştiinţifice.
Cu toate acestea era preocupat de natura umană mai mult decât de alte aspecte ale naturii.
Iniţial, Freud a lucrat ca cercetător al fiziologiei sistemului nervos cu Ernst Brücke, apoi a
colaborat cu Josef Breuer (1876-1882), un mare fiziolog care spera ca descoperirile şi
metodele din ştiinţele naturii să poată fi transpuse în studierea gândirii şi acţiunii umane. În
1885 a lucrat cu Charcot la o cercetare despre cauzele neurologice ale afaziei şi de la el a
învăţat arta de a deosebi bolile mentale de cele somatice, ceea ce era rar pe atunci. Charcot
studia de asemenea isteria şi descoperise faptul că aceasta este o suferinţă reală şi nu
simulare, deşi nu există cauze organice ale tulburărilor somatice. În 1889 lucrează cu
Bernheim aplicând hipnoza, pe care o abandonează ulterior. Deşi era medic neurolog şi
cercetător în fiziologia sistemului nervos, a constatat în lucrul cu pacienţii cu tulburări
psihice că elementul patogen este legat de un anumit eveniment din viaţa subiectului, faţă de
care acesta a reacţionat printr-un ansamblu de idei şi de emoţii a căror exprimare a fost
inhibată la momentul respectiv. Iniţial Freud considera că vindecarea se realizează prin
descărcarea reacţiei afective pe care subiectul a avut-o faţă de anumite evenimente
traumatice, şi pe care acesta şi-a inhibat-o în momentul producerii lor. El folosea hipnoza şi
sugestia pentru a-l ajuta pe pacient să îşi reamintească şi să retrăiască evenimentul respectiv.
Ulterior el a renunţat la aceste procedee de căutare insistentă şi deseori persuasivă a
elementului patogen şi a recurs exclusiv la tehnica asocierii libere, deci a exprimării
spontane a pacientului, pentru a obţine materialul refulat. Această tehnică a fost introdusă
progresiv între anii 1892 - 1898, pe măsură ce Freud a constatat dezavantajele celorlalte
metode. Freud considerase că hipnoza ar fi o modalitate de a descoperi legile psihologice
care guvernează viaţa mentală a oricărui om sănătos. Lucrând cu Charcot în clinica
Salpetriere din Paris el începe să caute cauzele psihologice ale isteriei şi constată că a
asculta spusele pacientului este o veritabilă metodă de cunoaştere şi de terapie. Ajunge la
concluzia că istericul suferă de amintiri (reminiscenţe) şi că metoda hipnozei nu dă
rezultate durabile, căci simptomele nu dispăreau sau erau înlocuite cu altele, chiar dacă se
descoperea prin regresie hipnotică o traumă. Prin tehnica asocierii libere evenimentul
patogen era adus la nivel conştient, materialul refulat fiind astfel supus elaborării mentale. În
practica sa clinică, Freud a constatat că o serie de pacienţi relatau scene în care erau victime
ale seducţiei adulţilor sau fraţilor mai mari atât de des încât a considerat că traumatismele
sexuale infantile ar fi cauza principală a tulburărilor nevrotice. Astfel între 1895 - 1897 el a
creat teoria seducţiei infantile pe care a abandonat-o ulterior deoarece şi-a dat seama că cea
mai mare parte dintre aceste scene erau imaginare, erau produsul construcţiilor fantasmatice
ale subiecţilor şi nu trăite. Cu toate acestea, rolul lor patogen este la fel de important.
Mai mult, experienţa clinică a relevat că nu întotdeauna există un eveniment
marcant care să aibă valoare patogenă, ci este vorba de semnificaţia pe care subiectul o
conferă evenimentelor, semnificaţie care iese la iveală doar prin asocieri libere. Freud a
introdus astfel termenul de realitate psihică care desemnează modul în care subiectul
percepe lumea exterioară, modul în care subiectul corelează evenimentele de viaţă,
semnificaţia pe care el le-o atribuie. Fantasmele au o realitate psihică diferită de realitatea
materială dar ele joacă rolul predominant în nevroze. Freud descrie pe scurt calea pe care
psihanaliza o adoptă în tratamentul tulburărilor psihice în Căile terapiei psihanalitice
-1918:
5
DEFINIREA ŞI ISTORICUL PSIHANALIZEI
Simptomele şi manifestările patologice ale pacientului au, ca toate activităţile sale
psihice, o natură foarte complexă; elementele acestei complexităţi sunt în ultimă instanţă
motive, mişcări pulsionale. Dar bolnavul nu ştie nimic despre aceste motive elementare. Noi
îl învăţăm deci să înţeleagă alcătuirea acestor formaţiuni psihice extrem de complicate şi
evidenţiem legătura dintre simptome şi mişcările pulsionale care îl motivează; îi arătăm
bolnavului, în simptomele sale, motive pulsionale până în acel moment ignorate … că el nu
era decât în parte conştient de motivaţia lor, că alte motive pulsionale care i-au rămas
necunoscute au contribuit la producerea lor.
Specificul psihanalizei, ca teorie asupra psihismului, rezidă în:

descoperirea existenţei nivelului inconştient al psihismului,
descoperirea mecanismelor de apărare ale eului, în special a rezistenţei şi
a refulării
luarea în consideraţie a sexualităţii infantile.
Modul de investigare specific psihanalizei presupune construirea unei relaţii între analist şi
analizant, pornind de la care să fie puse în evidenţă, prin transfer şi contratransfer,
conflictele inconştiente ale celui din urmă. Originalitatea psihanalizei constă în primul rând
în faptul că a relevat faptul că, înainte de a putea sesiza cauzele secrete care animă o fiinţă
trebuie să descoperim aceste cauze în noi înşine, să refacem în noi înşine calea de la
acţiunile noastre la cauzele lor. Să înţelegem modul în care funcţionează inconştientul
autoanalizându-ne.
De aici decurg în mod direct obligativitatea formării terapeutului care urmează să
practice psihanaliza. Freud însuşi prin scrisorile către un amic de-al său, Fliess şi-a făcut
autoanaliza, scriind despre visele sale, asociind liber. Pentru a practica, orice psihanalist
trebuie să aibă 500 de ore de psihanaliză personală şi 200 de ore de supervizare cu doi
analişti.
În România au existat preocupări legate de psihanaliză încă de la descoperirea ei.
George Brătescu în cartea Freud şi psihanaliza în România analizează în detaliu modul în
care a fost preluată în România psihanaliza teoretică şi clinică. Primul terapeut şi teoretician
psihanalist a fost Constantin Vlad care, ca şi Freud, nu a avut o analiză personală. A urmat
Ion Popescu Sibiu, care în aceeaşi perioadă a practicat psihanaliza, ulterior renunţând la
această doctrină. Dar în 1970 a acceptat să îl psihanalizeze pe Eugen Papadima care a pus
bazele psihanalizei contemporane în România. În prezent există Societatea Română de
Psihanaliză din 1990 care are aproximativ 50 de membri şi este afiliată la IPA (International
Psychoanalytical Asociation).
Teste de autoevaluare
1. Definiţi asocierea liberă şi specificaţi rolul acesteia în tratamentul

psihanalitic.
2. Specificaţi în ce constă teoria seducţiei infantile.
3. Care sunt motivele pentru care Freud a renunţat la teoria seducţiei
infantile?
4. Ce desemnează termenul de realitate psihică?
5. În ce constă specificul psihanalizei?
Bibliografie selectivă
1. S. Freud – Sexualitatea în etiologia nevrozelor (1898) în Studii despre
sexualitate, Editura Trei, 2001
2. S. Freud – Despre etiologia isteriei, în Inhibiţie, simptom, angoasă,
Editura Trei, 2001
6
3. J. Laplanche, J. B. Pontalis – Vocabularul psihanalizei, Humanitas, 1994
– vezi conceptele cheie
4. S. Freud – Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, în Studii despre
5. George Brătescu - Freud şi psihanaliza în România, Humanitas 1994
7
FUNCŢIONAREA APARATULUI PSIHIC ÎN CONCEPŢIA PSIHANALITICĂ
2. Funcţionarea aparatului psihic în concepţia psihanalitică

Concepte cheie: perspectivă dinamică, perspectivă economică, perspectivă structurală,
forţă psihică, conflict psihic, energie psihică, conştient, preconştient, inconştient, Sine, Eu,
Supraeu.
Rezumat: Abordarea psihanalitică a psihismului constă în analizarea oricărui fenomen

psihic din trei perspective: dinamică, economică şi structurală. Perspectiva dinamică se
referă la mecanismul producerii fenomenelor psihice, la modul în care evoluează forţele
pulsionale şi la adaptarea acestora la exigenţele realităţii materiale şi sociale. Dinamica
vieţii psihice are la bază conflictul dintre pulsiunile care cer descărcare, realitatea care se
împotriveşte descărcării pentru că nu este permisă de condiţiile obiective, şi normele
culturale. Dinamica psihică este guvernată de principiul plăcerii şi de principiul realităţii.
Perspectiva economică presupune că procesele psihice posedă o dimensiune cantitativă
fiind investite cu o anumită cantitate de energie psihică. Această energie psihică circulă
între diferitele componente ale aparatului psihic. Între cele trei instanţe psihice (Sinele ,
Eul şi Supraeul) există o anumită distribuţie de energie psihică, care se poate modifica pe
parcursul dezvoltării psihice a individului. Cantitatea de energie care aparţine unei instanţe
depinde de gradul său de dezvoltare. Când vorbim de punctul de vedere structural ne
referim la nivele şi la instanţele aparatului psihic.
În prima topică a aparatului psihic, Freud distingea trei nivele: conştientul,
preconştientul, inconştientul. Principiul după care funcţionează sistemul preconştient-
conştient constă în descărcarea lentă şi controlată a tensiunii pulsionale, conform cu
cerinţele realităţii, având la bază procese de tip secundar. Inconştientul este caracterizat de
procesele de tip primar prin care energia psihică se descarcă direct, trecând în mod liber de
la o reprezentare la alta. Mecanismele principale care acţionează la nivel inconştient sunt
condensarea şi deplasarea.
A doua topică se referă la cele trei instanţe psihice: Sinele, Eul şi Supraeul. Orice
fenomen psihic aparţine uneia dintre aceste instanţe.
***
Teoria psihanalitică este prima care a constatat complexitatea funcţionării

psihice, postulând existenţa unui aparat psihic ce dispune de o organizare pe mai multe
nivele şi sisteme. Această organizare complexă are drept scop principal gestionarea
afluxului de excitaţii cu care se confruntă psihismul, astfel încât tensiunea psihică să fie
menţinută la un nivel cât mai scăzut. Analiza acestei structuri, precum şi a genezei sale în
cursul evoluţiei psihoafective, constituie perspectiva structurală sau topologică asupra
psihismului. Viziunea psihanalitică asupra psihismului presupune că între diferitele
componente ale structurii psihice există o permanentă circulaţie de energie psihică
conform unor legităţi specifice. Studiul investirilor afective ce ţin de diferite instanţe
psihice constituie perspectiva economică asupra psihismului. Fiecare proces psihic,
reprezentare, instanţă psihică este caracterizată de un cuantum de afect, dimensiune
cantitativă de care trebuie să ţinem cont în înţelegerea şi explicarea mecanismelor ce stau
la baza tuturor manifestărilor ce intră în sfera psihologiei, fie ele patologice sau nu.
Dorinţele, fantasmele, considerentele morale, inhibiţiile sau interdicţiile, vor juca un rol
mai mult sau mai puţin important în dinamica vieţii psihice în funcţie de investirea lor
afectivă şi de instanţa de care aparţin. Astfel avem de-a face cu tendinţe, forţe psihice care,
la fel ca şi în fizică se compun sau intră în conflict, iar rezultanta depinde de intensitatea
fiecărei componente şi de sistemul căruia îi aparţine.
8
Exemplu Eul copilului este în curs de dezvoltare, iar gradul său de dezvoltare va depinde
de modelele pe care copilul le va interioriza. Cu cât dezvoltarea Eului este mai avansată cu
atât Eul va fi investit cu mai multă energie psihică. O dorinţă a copilului care ţine de Sine,
să luăm de exemplu dorinţa de a apuca şi duce la gură. Aceasta este la vârsta de 1 an foarte
puternic investită afectiv. Eul este abia schiţat, astfel că forţa inhibitoare ce ţine de
realitate este absentă. Supraeul ce conţine interdicţiile parentale încă nu a început să se
dezvolte, astfel că nu vor acţiona nici forţele inhibitoare ce ţin de sentimentele de
vinovăţie şi de teama de pierdere a iubirii părinţilor. Acestei dorinţe nu i se va opune deci
nici o forţă în acest stadiu de dezvoltare, deci copilul şi-o va satisface. La o vârstă mai
mare, această dorinţă nu va mai fi puternic investită afectiv, datorită evoluţiei
psihoafective, dar, dacă va apărea o regresie la stadiul anterior, ea poate fi reinvestită. În
acest caz însă, Eul şi Supraeul vor fi suficient de dezvoltate încât să existe forţe inhibitorii
care să se opună acestei dorinţe, iar copilul să nu îi dea curs.
Orice fenomen psihic, fie că intră în sfera normalului, fie că intră în sfera
patologicului, va fi descris şi explicat de teoria psihanalitică prin raportare la sistemul din
care face parte, la cantitatea de energie psihică implicată şi la evoluţia interacţiunii
diferitelor forţe psihice implicate. Astfel, abordarea psihanalitică a psihismului constă în
analizarea oricărui fenomen psihic din trei perspective: dinamică, economică şi
structurală. Acestea vor fi analizate mai detaliat în cele ce urmează.
2.1. PERSPECTIVA DINAMICĂ

Fenomenele psihice sunt descrise de psihanaliză ca fiind rezultatul interacţiunii
dintre forţe de natură psihică. Aceste forţe pot fi orientate în acelaşi sens sau în sensuri
opuse. Freud a explicat apariţia tulburărilor psihice prin conflictul dintre forţe psihice ce
aparţin diferitelor instanţe. El opunea astfel concepţiei statice a lui Janet despre psihism, o
concepţie dinamică. De exemplu, în ceea ce priveşte nevroza obsesională, Janet considera
că simptome ca inhibiţia, abulia, îndoiala se datorează unei astenii psihice, în timp ce
Freud consideră că sunt rezultatul unui conflict între forţele psihice. originea acestor forţe
este de natură pulsională, dar, odată cu evoluţia psihoafectivă unele dintre ele vor ţine de
Eu şi de Supraeu.
Atributul „dinamic” se referă şi la faptul că inconştientul nu este definit doar
descriptiv, nu conţine doar idei latente şi inerte, ci ele sunt în permanentă mişcare, exercită
continuu o presiune pentru a intra în conştient şi se asociază între ele pentru a reuşi acest
lucru. Astfel, simptomele nevrotice, actele ratate, visele reprezintă produsul unor astfel de
asocieri.
Conform teoriei freudiene, funcţiile psihice pot fi considerate expresii ale funcţiei
fundamentale a organismului viu, care este excitabilitatea. Funcţiile psihice trebuie
abordate din acelaşi unghi de vedere ca cel al abordării funcţiilor sistemului nervos în
general. Schema de bază o reprezintă actul reflex. În actul reflex o excitaţie externă/
internă provoacă o tensiune în interiorul organismului care este descărcată prin acţiuni
motrice sau de alt tip. Descărcarea motrice este însă deseori inhibată, în psihism acţionând
forţe ce filtrează prin prisma realităţii sau moralităţii oportunitatea descărcării. Studiul
forţelor de inhibiţie, al originii lor şi a efectelor lor asupra tendinţei la descărcare
constituie obiectul psihanalizei. Psihanaliza vede în fenomenele mentale un rezultat
dinamic al interacţiunii forţelor ce tind către scăderea tensiunii şi forţelor care se opun
acestei descărcări. Perspectiva dinamică se referă la mecanismul producerii fenomenelor
psihice, la modul în care evoluează forţele pulsionale şi la adaptarea acestora la exigenţele
realităţii materiale şi sociale. Individul are o serie de nevoi a căror actualitate se modifică
în cursul dezvoltării, dar la care se poate reveni, proces numit regresie. Pulsiunile specifice
9
unui stadiu de dezvoltare pot intra în conflict cu cele ce ţin de stadiul la care individul a
regresat şi genera o serie de manifestări psihice aparent inexplicabile.
Tensiunea în viaţa psihică este de natură internă, chiar dacă sursa ei este externă.
Pentru ca un eveniment din realitate să provoace o reacţie psihică el trebuie perceput şi
prelucrat de psihism.
De exemplu pentru ca un obiect să ne provoace o reacţie de teamă este necesar să

asociem imaginea acelei persoane cu ideea de pericol. Astfel se explică faptul că obiectele
fobiei sunt atât de variate şi că un obiect indiferent pentru un individ poate provoca panică
altuia.
Excitaţia externă sau nevoia fiziologică au un corespondent în psihism, şi anume

o reprezentare sau o idee care tind către descărcarea imediată. Unele forţe inhibă
descărcarea alte forţe o facilitează. Dinamica vieţii psihice are la bază conflictul dintre
pulsiunile care cer descărcare, realitatea care se împotriveşte descărcării pentru că nu este
permisă de condiţiile obiective, şi normele culturale sau sociale interiorizate.
Freud diferenţiază instinctul ca răspuns automat, preformat la stimulările din
mediu, de pulsiune. Comparativ cu animalele, omul nu este ghidat de instincte. El are
pulsiuni care sunt reprezentantul psihic al nevoilor instinctuale primare, cu alte cuvinte
înainte de a determina un comportament, nevoia primară ajunge în conştient prin imagini.
Tensiunile nu se descarcă imediat şi complet ca la animale, răspunsul fiind mediat de
instanţele psihice superioare. Dinamica psihică este guvernată de câteva principii:
principiul plăcerii. Conform acestui principiu principalul scop al activităţii psihice este
evitarea neplăcerii şi obţinerea plăcerii. Sursa neplăcerii este creşterea tensiunii psihice ca
urmare a actualizării unei nevoi, iar scăderea tensiunii este trăită ca o plăcere. Omul caută
mereu să reducă tensiunea provocată de nesatisfacerea nevoilor. O oarecare creştere a
excitaţiei poate produce însă plăcere până la un anumit prag, după cum o diminuare a
excitaţiei sub un anumit prag produce neplăcere (de exemplu deprivarea senzorială).
principiul realităţii care apare din interacţiunea cu mediul odată cu dezvoltarea Eului.
Conform lui, satisfacerea nevoii trebuie amânată în funcţie de cerinţele realităţii. Există o
plăcere şi în principiul realităţii şi aceasta este dată de capacitatea de a controla
descărcarea.
Din punct de vedere dinamic există deci forţe care sunt în conflict. Acest
fenomen se manifestă atât la omul nevrozat, cât şi la cel normal fiind mai mult sau mai
puţin conştient. Atunci când forţele ce tind spre descărcare şi forţele ce tind spre inhibiţie
sunt de forţe egale apare patologia nevrotică. Prin simptome conflictul inconştient este
exprimat simbolic. Dacă forţele ce tind spre descărcare sunt mai puternice decât forţele ce
tind spre inhibiţie, se optează inconştient pentru satisfacere; dacă forţele ce tind spre
descărcare sunt mai slabe decât forţele ce tind spre inhibiţie, atunci se optează inconştient
pentru renunţarea la satisfacere.
Exemplu Preocupările exagerate legate de curăţenie, microbi, grija excesivă faţă de

murdărire sunt specifice stadiului anal de dezvoltare psihoafectivă, fiind depăşite odată cu
trecerea la stadiul următor, falic. Ele pot rămâne însă active mai mult sau mai puţin
investite afectiv în inconştient. Dacă dintr-un motiv sau altul apare regresia la stadiul anal,
comportamentele specifice stadiului anal vor fi activate. Dacă Eul se va opune acestei
regresii, aceste comportamente vor rămâne inconştiente iar tendinţele se vor manifesta sub
formă de simptome nevrotice de tip obsesiv-compulsiv, ca fobie de microbi, curăţenie
compulsivă. Individul va resimţi aceste tendinţe ca fiind străine de personalitatea sa şi va
căuta să le elimine, cerând psihoterapie. Dacă Eul nu se opune regresiei, comportamentele
apar manifest, fiind integrate în personalitatea subiectului. Acesta le va găsi întemeiate,
fireşti, oricât de exagerate sau deranjante ar fi pentru cei din jur. În această categorie intră
10
de exemplu aşa-numita nevroză a gospodinei în care femeia respectivă impune reguli
nefireşti, foarte stricte privind curăţenia şi igiena în casă. Dacă însă nu apare regresia,
aceste comportamente nu vor fi mai puternic investite decât altele, iar atitudinea
individului faţă de aceste aspecte va fi echilibrată.
2.2. PERSPECTIVA ECONOMICĂ
Conform perspectivei economice, procesele psihice posedă o dimensiune

cantitativă fiind investite cu o anumită cantitate de energie psihică. Această energie psihică
circulă între diferitele componente ale aparatului psihic, instanţe reprezentări, idei. Energia
care se ataşează unei componente a aparatului psihic poate varia cantitativ, poate fi retrasă
(proces numit dezinvestire afectivă) sau atribuită altei componente (proces numit investire
afectivă). De asemenea pot fi investite afectiv obiectele sau subiectul însuşi. Între cele trei
instanţe psihice (Sinele , Eul şi Supraeul) există o anumită distribuţie de energie psihică,
care se poate modifica pe parcursul dezvoltării psihice a individului. După Freud,
perspectiva economică constă în „tentativa de a urmări destinul cantităţilor de excitaţie şi
de a ajunge la o estimare relativă a mărimii lor” (Inconştientul 1915).
Fiecare instanţă psihică este caracterizată de o anumită cantitate de energie care
se asociază cu ideile şi reprezentările specifice fiecărei instanţe. Nici un proces psihic nu
poate fi pe deplin înţeles dacă nu ţinem cont de această dimensiune cantitativă. Cum între
normal şi patologic este doar o deosebire cantitativă, putem spune că factorul energetic
este cel decisiv.
Freud a ajuns la perspectiva economică asupra proceselor psihice pornind de la
experienţa sa clinică. El a făcut mai multe constatări:
simptomul nevrotic are un caracter irepresibil, este mai puternic decât voinţa
pacientului. De aceea este o eroare tehnică să sugerăm pacientului că
vindecarea depinde de el, că depinde de voinţa sa să depăşească stările prin care
trece. Odată ce un nevrotic ajunge să ceară ajutor terapeutic, el a luptat deja cu
toate forţele contra simptomelor sale şi astfel, nu am face decât să îl
culpabilizăm. În realitate este vorba de faptul că energia psihică ataşată
reprezentării inconştiente care stă la baza simptomului are o valoare mai mare
decât energia cu care Eul poate lupta contra ei. Calea pe care psihanaliza o
propune este dezinvestirea acestei reprezentări şi eliberarea acestei energii
astfel încât să poată fi investită pe în comportamente normale.
există o corelaţie între simptomele nevrotice şi perturbările vieţii sexuale. Iniţial
el a considerat că imposibilitatea descărcării nevoii sexuale duce la descărcarea
tensiunii sexuale pe altă căi, indirecte şi nespecifice (de exemplu atacuri de
panică sau simptome somatice) însă ulterior el a descoperit rolul crucial al
sexualităţii în geneza nevrozei şi în general în edificarea personalităţii. Aceste
descoperiri au fost uimitoare pentru Freud şi scandaloase pentru contemporanii
săi, ceea ce a dus la a suspecta teoria psihanalitică de pansexualism, la a
considera că ea reduce şi explică totul prin sexualitate. Psihanaliza însă se
referă şi se interesează de sexualitate doar în măsura în care ea ne defineşte ca
fiinţe ce aparţin unui sex, care apar pe lume ca urmare a unui act sexual şi care
au nevoi sexuale.
dacă există blocaje ale descărcării energiei psihice (de exemplu blocarea
descărcării reacţiei faţă de un eveniment traumatizant), facilitarea acestei
descărcări –catharsis– duce la ameliorarea stării psihice. Iniţial scopul terapiei
psihanalitice era catharsis-ul, actualmente acesta constituind doar un element al
său.
11
în cursul tratamentului psihanalitic se poate constata că într-un anumit moment
din dezvoltarea individului a avut loc fenomenul separării afectului de
reprezentarea de care era ataşat la origine. De exemplu în cazul Micul Hans
descris de Freud (1909), copilul separă în mod inconştient reprezentarea tatălui
de afectele de teamă şi vinovăţie. Aceste afecte vor fi descărcate iniţial sub
formă de angoasă, fiind ataşate ulterior, într-un al doilea timp al nevrozei
infantile de imaginea cailor. Insightul constă în legarea în timpul curei analitice
a afectului de reprezentarea de care era ataşat la origine şi se realizează prin
descoperirea de lanţuri asociative între o reprezentare neutră, de care sunt însă
ataşate reacţii afective puternice, şi reprezentarea iniţială care a devenit
inconştientă. Există deci o veritabilă încărcătură afectivă care se deplasează de
la un element la altul de-a lungul lanţului asociativ. Freud face o analogie între
circulaţia energiei psihice şi excitaţia ce se deplasează de-a lungul lanţului
neuronal.
Exemplu În cartea sa Romanul unei psihanalize - Cuvinte care eliberează, Marie Cardinal
descrie o modul în care a ajuns să descifreze, în cursul tratamentului psihanalitic pe care îl
urma, sensul unei halucinaţii vizuale – un ochi- care o urmărea de ani de zile. În momentul
în care a vorbit despre această halucinaţie, a resimţit iniţial o angoasă intensă şi un
sentiment de vid. În faţa ochilor nu avea decât imaginea unui tunel întunecat cu o slabă
lumină îndepărtată. Apoi i-a revenit în minte o întâmplare din copilărie. Călătorea cu
trenul, a avut nevoie să meargă la toaletă, ceea ce era interzis de mama ei, obsedată de
microbi. După multe insistenţe şi rugăminţi, mama acceptă şi o însoţeşte la toaleta din
tren, unde curăţă cu atenţie totul. Fetiţa priveşte însă vasul WC ului şi vede prin orificiul
vasului cum fug pietrele de sub tren. Este îngrozită că va fi absorbită prin acel orificiu şi
renunţă să mai facă pipi. Îi revine apoi în minte o altă amintire, mult mai veche, de când
era în jurul vârstei de 1 an. Era în grădina casei cu bona, şi aceasta o pusese lângă un
copac să facă pipi. La un moment dat aude un zgomot ca un bâzâit şi ridică capul. Îl vede
pe tatăl ei cu un aparat de filmat şi se sperie îngrozitor. Această amintire o face să îşi dea
seama că acel ochi care o urmărea în halucinaţia ei era de fapt obiectivul aparatului tatei
care a speriat-o atât de tare.
În acest exemplu putem vedea cum se asociază între ele reprezentările psihice şi
cum se deplasează afectul de-a lungul lanţului asociativ. Asocierea se face prin detalii, în
acest caz, imaginea obiectivului aparatului de filmat se leagă de imaginea orificiului
vasului de WC şi de imaginea tunelului. În cursul curei psihanalitice, lanţul asociativ este
parcurs în ordine inversă. Importanţa factorului economic este evidenţiată şi în reacţiile
nevrotice posttraumatice. În acest caz, tulburările sunt provocate de un aflux de excitaţii
prea puternic faţă de capacitatea subiectului de a elabora. Forţa psihică este investită deci
cu energie. Nu este posibil să determinăm cu exactitate mărimea acestei energii. Îi putem
estima mărimea relativă şi observa efectele. Sursa acestei energii este energia vitală,
instinctuală. Forţa pulsională diferă în funcţie de particularităţile individuale, este
analoagă „forţei temperamentale”. Această energie poate fi deplasată spre alte obiecte,
cumulată cu altă energie, inhibată în descărcare. Această energie poate fi pusă în serviciul
diferitelor instanţe ale aparatului psihic. Iniţial această energie aparţine Sinelui, după
vârsta de 1 an o parte din ea începând să treacă în slujba Eului în formare. În jurul vârstei
de 3 ani, pe măsura ce se forează Supraeul, o parte din energia psihică îi va reveni şi
acestei instanţe. Cantitatea de energie care aparţine unei instanţe depinde de gradul de
dezvoltare al instanţei respective. În momentele de criză ale dezvoltării: adolescenţă,
sarcină şi alăptare, menopauză apare foarte clar dezechilibrul afectiv datorat acţiunii
acestui factor cantitativ.
12
Exemplu În perioada de latenţă Eul controlează comportamentul destul de bine. În
pubertate se produce o dezvoltare fizică şi psihică fără precedent. Eul va trebui să facă faţă
unui travaliu enorm. El este pus în faţa pulsiunii sexuale care se manifestă cu foarte multă
forţă. Aparatul psihic nu mai este capabil să facă faţă acestor forţe, adică să integreze toate
cerinţele ce vin de la Sine, realitate, societate într-un echilibru dinamic. Apar astfel
manifestări contradictorii, adolescentul oscilând între diversele cerinţele pe care le resimte
ca intrând în conflict. Pot să apară şi manifestări patologice care deseori sunt reversibile,
fac parte din însăşi dezvoltarea psihică a individului respectiv.
Eul poate controla energie psihică debordantă prin elaborarea ei mentală, prin
punerea în cuvinte a conflictului psihic. A comunica înseamnă a-i oferi Eului instrumente
de control prin care energia să poată găsi o cale spre descărcare. În momentele de criză
individul căută instinctiv să elaboreze această energie. Adolescentul de exemplu va scrie
un jurnal, va purta discuţii interminabile, va filozofa. Starea de conştienţă depinde de
capacitatea de elaborare a energiei psihice, deci de gradul de dezvoltare a Eului. Din acest
motiv, în primele luni de viaţă, nu putem vorbi despre o stare de conştienţă din cauză că
Eul nu este încă dezvoltat. Când Eul nu poate prelucra excitaţia nu există stare de
conştientă. Atunci când descărcarea este automată şi aproape totală nu există stare de
conştienţă. Una din condiţiile pentru indicarea tratamentului psihanalitic este ca subiectul
să fie conştient de simptomul său, ceea ce presupune că Eul i se opune acestui simptom. O
altă condiţie este ca subiectul să fie capabil să înţeleagă că între stările sale sufleteşti şi
simptome există o legătură, ceea ce înseamnă că Eul său este capabil de elaborare psihică.
Raportul dintre cantitatea de energie a forţelor care tind spre descărcare faţă de cele ce i se
opun poate determina starea de conştienţă, de descărcare controlată, de simbolizare sau
poate determina menţinerea în inconştient a excitaţiilor nedescărcate prin contraforţe sau
contrainvestire (toată energia este investită în activităţi complet opuse nevoilor sexuale).
Atunci când excitaţia creşte pot avea loc două procese: descărcarea completă sau inhibarea
descărcării şi investirea unui proces secundar (interese intelectuale, preocupări culturale,
artistice), excitaţia descărcându-se pe căi social acceptate. Acest din urmă proces este
numit sublimare.
2.3. PUNCTUL DE VEDERE STRUCTURAL

În psihanaliză psihismul este conceput ca o structură ce cuprinde o serie de
substructuri ce interacţionează şi care sunt investite cu anumite cantităţi de energie
pulsională. Astfel, aparatul psihic se diferenţiază în cele trei instanţe (Sine, Eu, Supraeu),
precum şi cele trei nivele de prelucrare a informaţiei, inconştient, preconştient şi conştient.
Aparatul psihic are capacitatea de a gestiona energia pulsională specifică fiecăruia dintre
elementele sale astfel încât să fie menţinut un anumit echilibru adaptativ.
Există o structură înnăscută care determină cantitatea de energie disponibilă, iar
capacitatea individului de a elabora această energie este în mare măsură determinată de
condiţiile de dezvoltare psihoafectivă. Freud defineşte pentru prima dată aparatul psihic în
Interpretarea viselor, 1900 ca pe o organizare complexă de sisteme, fiecare având o funcţie
specifică şi un mod de operare specific. Funcţia fundamentală a aparatului psihic este de a
menţine la cel mai scăzut nivel posibil tensiunea internă.
Când vorbim de punctul de vedere structural ne referim la nivele şi la instanţele
aparatului psihic. În prima topică a aparatului psihic, Freud distingea trei nivele.
Conştientul cuprinde acele aspecte ale vieţii psihice de care putem să ne dăm
seama la un moment dat, pe care ni le putem reprezenta. Acestea pot fi idei, senzaţii,
sentimente, comportamente care intră în câmpul atenţiei individului. De exemplu gesturi
pe care le facem fără să ne dăm seama şi de care devenim brusc conştienţi dacă cineva ne
atrage atenţia. Preconştientul cuprinde acele conţinuturi care deşi nu sunt în centrul
13
conştiinţei pot fi accesate oricând, sunt disponibile. Conţinutul acestui sistem este
constituit din reprezentări obiectelor asociate cu reprezentări ale cuvintelor care le
desemnează. Principiul după care funcţionează sistemul preconştient-conştient constă în
descărcarea lentă şi controlată a tensiunii pulsionale, conform cu cerinţele realităţii.
Funcţiile psihice ce ţin de conştient sunt: percepţia, atenţia, gândirea, memoria.
Funcţionarea sistemului conştient-preconştient are la bază procese numite de tip secundar,
prin care energia psihică este mai întâi legată de reprezentări, adică acestora li se atribuie
semnificaţii, iar apoi descărcată. Reprezentările sunt investite stabil iar satisfacţia este
amânată. Procesele secundare au o funcţie reglatoare vizând inhibarea proceselor numite
de tip primar, prin care sunt satisfăcute nevoile bazale.
Inconştientul cuprinde acele conţinuturi pe care nu le putem evoca. Psihismul
cheltuieşte o cantitate importantă de energie psihică pentru a menţine în inconştient aceste
conţinuturi care presează să intre în conştient. Inconştientul este caracterizat de procesele
de tip primar prin care energia psihică se descarcă direct, trecând în mod liber de la o
reprezentare la alta. Sunt investite cu energie psihică doar reprezentările legate de
satisfacerea dorinţei. Mecanismele principale care acţionează la nivel inconştient sunt
condensarea şi deplasarea. Prin deplasare înţelegem deplasarea de la o reprezentare la alta
a întregii cantităţi de afect; legată de deplasare este existenţa simbolizării. Prin simbolizare
înţelegem procesul prin care un obiect îl poate reprezenta pe altul pe baza unei singure
trăsături. Astfel, reprezentările se leagă prin lanţuri asociative. Condensarea reprezintă
însumarea mai multor cantităţi de afect şi legarea lor de o unică reprezentare. Inconştientul
nu este haotic, ci are legi proprii de funcţionare. Un principiu de bază este cel al
economiei psihice prin care reprezentările nu sunt separate ci formează complexe investite
cu afect. Astfel se explică supradeterminarea simptomului nevrotic, adică el este rezultatul
mai multor cauze care acţionează simultan; elementele inconştiente se organizează în
secvenţe de semnificaţie la diferite niveluri pentru înţelegerea cărora, în tratamentul
psihanalitic, sunt necesare mai multe niveluri de interpretare. În inconştient este posibilă
existenţa simultană a contrariilor, ambivalenţa. În inconştient nu există temporalitate,
evenimentele stocate acţionând ca şi cum ar fi actuale. Descărcarea tensiunii este imediată
iar satisfacerea poate fi legată fie de un obiect real, fie de reprezentarea lui (satisfacţie
halucinatorie).
A doua topică se referă la cele trei instanţe psihice: Sinele, Eul şi Supraeul.
Orice fenomen psihic aparţine uneia dintre aceste instanţe.
Sinele este sursa de energie primară furnizată de instincte. Sinele reprezintă polul
pulsional al aparatului psihic. Din punct de vedere structural, el este instanţa predominantă
la începutul vieţii copilului, fiind la originea aparatului psihic. Conform teoriei freudiene,
Eul se dezvoltă ulterior din Sine sub influenţa interacţiunii cu mediul extern, iar apoi, din
Eu se dezvoltă Supraeul ca urmare a interiorizării exigenţelor persoanelor semnificative
din punct de vedere afectiv.
Sinele are rădăcini în somatic, dar conţine nevoile pulsionale ce se exprimă în
plan psihic. El este în întregime inconştient, funcţionează conform proceselor primare ale
gândirii şi este guvernat de principiul plăcerii.
Eul este nucleul Conştientului prin funcţiile lui :
• observare
• alegere
• organizarea excitaţiilor
• judecata, aprecierea realităţii
• utilizarea mijloacelor nespecifice pentru a inhiba descărcările nedorite.
Sinele nu este echivalent cu Conştientul şi nici Eul cu Inconştientul. Deşi Eul este
legat de apariţia stării de conştienţă, el conţine mecanisme de apărare care funcţionează
inconştient. Iniţial Eul este un tampon între Sine şi realitate apoi între Sine, realitate şi
14
Supraeu. Eul se construieşte pe baza Sinelui în urma interacţiunii cu realitatea externă. El
conţine mecanismele de apărare şi are diferite funcţii: cunoaşterea, memoria, coordonarea
stării de conştienţă, autoconservarea. Treptat, odată cu dezvoltarea psihică a individului,
Eul se impune asupra Sinelui, ajungând să exercite controlul asupra aparatului psihic în
ansamblu. El se modelează prin identificări şi contraidentificări succesive cu obiectul
extern. Acest lucru este posibil pentru că Eul captează din ce în ce mai multă energie
psihică ce iniţial aparţinea Sinelui. Eul îndeplineşte o funcţie de sinteză şi de integrare a
tendinţelor psihice, pe când Sinele este fragmentat în tendinţe pulsionale independente
unele faţă de celelalte. Eul funcţionează conform proceselor secundare ale gândirii şi este
guvernat de principiul realităţii. În cadrul Eului, Freud deosebeşte o substructură pe care o
numeşte Eu Ideal, care corespunde unor imagini ideale interiorizate, fiind în relaţie directă
cu narcisismul primar şi sentimentul de atotputernicie legat de imagoul matern arhaic.
Supraeul se construieşte, după Freud, în urma conflictelor ce ţin de complexul Oedip.
Melanie Klein vorbeşte însă de existenţa unor stadii preliminarii ale Supraeului, de un
Supraeu arhaic ca instanţă interdictivă. Supraeul se formează pornind de la Eu prin
interiorizarea interdicţiilor parentale şi a legilor societăţii, dar energia psihică aferentă lui
îşi are de asemenea originea în Sine. Ca şi Eul, Supraeul se structurează prin identificarea
cu imaginile parentale şi cu limitele pe care acestea le impun, în principal cu Supraeul
părinţilor, prin intermediul atitudinilor educative ale părinţilor. Nevoia de iubire creează
Supraeul prin integrarea experienţelor permise şi nepermise din primii ani de viaţă. Este
sediul unor forţe inhibitorii care acţionează de asemenea inconştient. De multe ori aceste
forţe se fac simţite sub forma fricii de pedeapsă şi a sentimentelor de vinovăţie. Supraeul
mai include şi formaţiunea numită Idealul Eului care este parţial preconştientă parţial
inconştientă şi este legată de fantasmele din copilărie şi de standardele parentale precum şi
de modelele din adolescenţă. Supraeul asigură trei funcţii:
de cenzură, în calitate de conştiinţă morală, ceea ce stă la baza
sentimentului de culpabilitate
de autoobservare, apreciind continuu distanţa dintre Eu şi Idealul
Eului, ceea ce stă la baza sentimentelor de ruşine sau de inferioritate
de ideal, în calitate de Ideal al Eului ce apare din complexul Oedip şi
constă în interiorizarea idealurilor părinţilor, ale societăţii, generând un model
căruia subiectul caută să i se conformeze.
În cursul ontogenezei, individul trece progresiv de la o funcţionare conform cu
procesele primare la o funcţionare conform cu procesele secundare, de la principiul
plăcerii la principiul realităţii. Această adaptare a funcţionării psihice la constrângerile
impuse de mediu este realizată de către Eu, care trebuie să stabilească un compromis între
nevoile interne (reprezentate de tendinţele pulsionale şi exigenţele Supraeului) şi cerinţele
externe (legile sociale, ale naturii etc). Această adaptare nu presupune renunţarea totală la
plăcere, ci capacitatea de a o amâna, ceea ce generează în general o plăcere mai mare, mai
durabilă.
2.4. FUNCŢIONAREA PSIHICĂ DIN PERSPECTIVA CELOR TREI PRINCIPII
În înţelegerea fenomenelor psihice trebuie să ţinem cont de cele trei aspecte:

dinamic, economic şi structural. Acesta constituie sistemul de referinţă în funcţie de care
ne orientăm în diagnoză şi terapie. Simptomul trebuie explicat în termeni de conflict între
diferitele instanţe, de mecanisme de apărare folosite, de cantităţi de energie implicate de o
parte şi de cealaltă.
Forţele inhibitorii sunt specializate, ţin de Eu sau de Supraeu, ele fac o excitaţie
să nu se descarce pentru că nu este posibil (interdicţie dată de Eu) sau nu este voie
(interdicţie dată de Supraeu). În orice fenomen psihopatologic avem de a face cu un
15
conflict. Conflictul şi dorinţa sunt conceptele cheie in abordarea psihanalitică a nevrozei
şi a psihicului uman în general. Structurarea psihismului în cele trei instanţe permite o
descriere sistematică a diferitelor forţe şi funcţii ce acţionează concomitent. Aceste forţe
au scopuri contradictorii sau incompatibile ceea ce dă naştere conflictului psihic fie între
diferite instanţe, fie între psihism şi mediu. Mai exact, o pulsiune a Sinelui caută
satisfacerea imediată şi directă dar intră în conflict cu o interdicţie ce ţine de Supraeu şi cu
anticiparea pericolului de către Eu. Dar pulsiunea trebuie satisfăcută căci încărcătura sa
afectivă nu este redusă prin simpla interdicţie. Reprezentarea poate fi refulată şi obiectul
dorinţei uitat dar afectul rămâne şi fie este ataşat altei reprezentări, fie se transformă în
contrariul lui şi este ataşat aceleiaşi reprezentări, fie se transformă în angoasă. Intensitatea
afectului depinde de gradul în care a fost investit obiectul dorinţei şi de măsura în care
satisfacerea a fost interzisă. Uneori ataşarea afectului de o altă reprezentare dă naştere
unui simptom. Acest lucru va determina limitarea angoasei şi descărcarea ei prin
simptomul respectiv. Această descărcare substitutivă îi procură subiectului o stare imediată
de bine (de exemplu după un atac de panică subiectul poate resimţi o senzaţie de uşurare,
de siguranţă). Refularea nu afectează deci decât reprezentarea, energia psihică ataşată
reprezentării se acumulează şi determină o stare de tensiune pe care subiectul o trăieşte
sub formă de angoasă, care caută să se descarce sub forma unui simptom. Forma
simptomului va fi rezultatul unui echilibru între Sine, Eu, Supraeu şi realitatea exterioară.
Funcţia principală a Eului este menţinerea acestui echilibru. Deoarece forţele care
acţionează sunt variabile, echilibrul trebuie să fie dinamic şi deci depinde de capacităţile
adaptative ale Eului. Simptomul este un compromis între exigenţele Sinelui, Eului şi
Supraeului.
În nevroze, trăirea de bază a pacientului este că ceva straniu, străin şi
incontrolabil se întâmplă cu el, ceva care scapă capacităţii lui de control, ceva care este
străin de personalitatea sa şi de valorile lui morale (de exemplu, în nevroza isterică,
subiectul este deranjat de manifestările somatoforme). Există nevroze de caracter care se
manifestă prin aceea că destinul individului în întregime reprezintă simptomul. În acest
caz nu se mai poate delimita simptomul de personalitate (de exemplu, în personalitatea
isterică subiectul nu va resimţi simptomul ca fiind străin, ci îl va accepta ca pe un destin
implacabil). Ceea ce îi deosebeşte pe cei cu nevroză simptomatică de cei cu nevroză de
caracter este conflictul interior care dă naştere, în primul caz, unui simptom străin de Eu
sau, în al doilea caz, unui anumit tip de personalitate conform cu Eul.
Teste de autoevaluare:
1. Precizaţi în ce constă perspectiva dinamică asupra funcţionării psihice.

2. Argumentaţi semnificaţia dimensiunii cantitative în dinamica vieţii psihice.
3. Caracterizaţi Supraeul.
4. Specificaţi rolul Eului în viaţa psihică.
Bibliografie:
1. S. Freud – Eul şi Sinele, în Psihologia inconştientului, Editura Trei, 2000

2. S. Freud – Formulări despre cele două principii ale funcţionării psihice, în
Psihologia inconştientului, Editura Trei, 2000
3. S. Freud – Inconştientul, în Psihologia inconştientului, Editura Trei, 2000
4. S. Freud – Psihologia maselor şi analiza Eului, în Studii despre societate şi
religie, Editura Trei, 2000
5. A. Freud – Eul şi mecanismele de apărare, Editura Fundaţiei Generaţia,
2002
6. J. Laplanche, J. B. Pontalis – Vocabularul psihanalizei, Humanitas 1994
16
17
EVOLUŢIA PSIHOAFECTIVĂ A INDIVIDULUI
3. Evoluţia Psihoafectivă A Individului

3.1. CONCEPTUL DE PULSIUNE ÎN PSIHANALIZĂ
Concepte cheie: pulsiune, scop pulsional, forţă pulsională, sursă pulsională, obiect al
pulsiunii, libido, interes al Eului, destrudo.
Rezumat: Evoluţia psihoafectivă este o evoluţie a pulsiunilor. Pulsiunea reprezintă o

tensiune resimţită la nivel psihic, având însă origine somatică. Spre deosebire de instinct,
pulsiunea nu are modalităţi predeterminate, fixate ereditar, de satisfacere, nu are un obiect
precis, acesta poate fi variabil, nu are un anumit scop, pot exista scopuri multiple. Energia
pulsională poate fi considerată sursa energiei psihice. Pulsiunea este caracterizată de forţă
motrice, de o anumită sursă, de un anumit scop şi de un anumit obiect. La nivel psihic,
pulsiunea se compune din: reprezentarea pulsională, şi din afectul care însoţeşte
reprezentarea. Prima teorie elaborată de Freud privind pulsiunile postulează două tipuri de
pulsiuni: pulsiunile sexuale, care asigură perpetuarea speciei prin procreare şi pulsiunile de
autoconservare, care asigură supravieţuirea individului prin autoprotecţie. În 1920, Freud
introduce un alt dualism pulsional, pulsiunea de viaţă, numită de el libido şi pulsiunea de
moarte, pe care o numeşte destrudo.
***
Concepţia teoretică a lui Freud despre evoluţia psihoafectivă a individului a fost

elaborată pe baza experienţei clinice din curele psihanalitice ale adulţilor din care a extras
anumite ipoteze. Aceste ipoteze au fost şi sunt confirmate şi pe baza observării directe a
comportamentului copilului. M Klein, D. Winnicott, Margaret Mahler, J Bowlby au utilizat
cu precădere observaţia în studiile lor. Autoanaliza lui Freud l-a făcut să înţeleagă şi să
reconstruiască trăirile proprii şi a contribuit la mai buna înţelegere a pacienţilor. Analiza
personală ne face de asemenea să descoperim în propria noastră istorie elemente ce ţin de
evoluţia obiectivă a individului. O critică a teoriei psihanalitice a fost aceea că Freud a
reconstituit evoluţia psihoafectivă normală a omului pornind de la psihopatologie, dar la
fel se întâmplă şi cu studiile făcute pe creierul cu tumoare sau cu studiile anomaliilor
genetice pe baza cărora se determină structura sănătoasă.
Evoluţia psihoafectivă este o evoluţie a pulsiunilor. Pulsiunea este un termen
care desemnează un proces aflat la graniţa dintre psihic şi somatic, reprezentând o tensiune
resimţită la nivel psihic, având însă origine somatică. Freud consideră că pulsiunea ar fi
pentru om, corespondentul instinctului animal. Pulsiunea are şi conotaţia de presiune, o
forţă de o anumită intensitate care dinamizează procesele psihice. Omul nu este dotat cu
instincte, anume cu răspunsuri preformate, ereditare pentru satisfacerea nevoilor sau
pentru a răspunde la stimulările din exterior. Pulsiunea, spre deosebire de instinct, nu are
modalităţi predeterminate, fixate ereditar, de satisfacere, nu are un obiect precis, acesta
poate fi variabil, nu are un anumit scop, pot exista scopuri multiple. Energia pulsională
poate fi considerată sursa energiei psihice. În Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii
(1905), Freud introduce acest termen, precum şi trăsăturile sale definitorii. Pulsiunea este
caracterizată de forţă motrice, de o anumită sursă, de un anumit scop şi de un anumit
obiect.
• Forţa are o anumită valoare şi o direcţie de acţiune în sensul că ea
mobilizează fenomenele psihice.
18
• Sursa indică pe de o parte zona corporală în care ia naştere pulsiunea,
iar pe de altă parte energia psihică investită. Deci ar avea o dublă natură: somatică
şi psihică.
• Scopul este întotdeauna scăderea tensiunii, nu există un scop specific
predeteminat şi unic. Scopurile pot fi multiple.
• Obiectul este cel prin care pulsiunea se satisface. Spre deosebire de
animale care sunt animate de instincte şi care au un obiect precis, la om obiectul
pulsiunii este infinit variabil. De exemplu în perversiunile sexuale, instinctul
sexual nu se satisface prin actul sexual normal, ci printr-un comportament sexual
deviant. Alegerea obiectului depinde de istoria personală, adică de relaţiile
semnificative şi de modurile de satisfacere cele mai timpurii. Aşa se constituie de
exemplu gusturile alimentare.
La nivel psihic, pulsiunea se compune din: reprezentarea pulsională, adică o urmă
senzorială (de obicei vizuală dar poate fi şi tactilă sau olfactivă) a trăirii satisfacerii
pulsionale şi din afectul care însoţeşte reprezentarea. Afectul are la rândul lui o dimensiune
calitativă (tonalitatea afectivă: bucurie, ură, tristeţe etc) şi una cantitativă care se referă la
intensitatea lui, la cantitatea de afect.
Freud a elaborat două teorii asupra pulsiunii:
1. Prima teorie ia în considerare două tipuri de pulsiuni: pulsiunile sexuale, care
asigură perpetuarea speciei prin procreare şi pulsiunile de autoconservare, care asigură
supravieţuirea individului prin autoprotecţie. Energia specifică primului tip de pulsiune a
fost numită de Freud libido, iar energia specifică celui de-al doilea tip de pulsiune interes
al Eului. Pulsiunile sexuale îşi au originea, se desprind din cele de autoconservare. Iniţial,
funcţiile principale ale organismului vizează supravieţuirea (alimentare, excreţie etc) apoi
plăcerea care însoţeşte satisfacerea nevoilor devine întrucâtva autonomă, o plăcere în sine
ce este căutată de individ şi în absenţa nevoii. Freud explică astfel plăcerea suptului în
lipsa hranei dar şi ataşamentul de mamă ca obiect care satisface nevoile primare. În această
privinţă, spre deosebire de Freud, Bowlby consideră că ataşamentul reprezintă o nevoie
primară, ca şi celelalte nevoi ce vizează autoconservarea. Noţiunea de sprijinire presupune
că fiecare pulsiune ce vizează autoconservarea este însoţită de o pulsiune sexuală parţială.
Modurile de satisfacere specifice fiecărui stadiu de dezvoltare sunt deci plăceri parţiale
care se vor subordona la maturitate plăcerii genitale. Plăcerile parţiale se mai numesc şi
plăceri de organ (oral, anal şi uretral). Freud consideră în această primă teorie că
autoconservarea era în sarcina Eului, iar plăcerea în sarcina Sinelui.
2. În 1914 Freud introduce noţiunea de narcisism, ceea ce introduce o diferenţiere
între autoconservare şi dragoste de sine, adică Eul conţine atât pulsiuni ce vizează
autoconservarea cât şi pulsiuni sexuale, de investire libidinală a Eului.
3. În 1920, în Dincolo de principiul plăcerii, Freud introduce un alt dualism
pulsional, pulsiunea de viaţă, numită de el libido şi pulsiunea de moarte, pe care o numeşte
destrudo. Ambele îşi au originea în Sine, dar ulterior Eul devine sursa principală a
libidoului, iar Supraeului a destrudoului. Acest din urmă dualism pulsional reprezintă
dualismul dragoste-ură, unificare-descompunere, schimbare sau repetiţie.
1. Definiţi pulsiunea, menţionaţi caracteristicile ei.

2. În ce constă a doua teorie elaborată de Freud asupra pulsiunilor?
Bibliografie:
19
1. . Freud – Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, în Studii asupra
sexualităţii, Editura Trei, 2001
2. S. Freud – Dincolo de principiul plăcerii, în Psihologia inconştientului,
Editura Trei, 2000
3.2. STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHOAFECTIVE

Concepte cheie: autoerotism, narcisism, stadiu oral, stadiu anal, stadiu falic,
complex Oedip, latenţă.
Rezumat: Dezvoltarea psihoafectivă a individului constă într-o succesiune de

stadii. Aceste stadii se referă la evoluţia pulsională. Freud se referă doar la evoluţia
pulsiunii sexuale, fără a descrie o evoluţie a celorlalte tipuri de pulsiuni. Trecerea de la un
stadiu la altul presupune rezolvarea unor conflicte. Fiecare stadiu presupune o zonă
erogenă specifică, un tip de alegere a obiectului şi un anumit tip de relaţii cu obiectul. În
fiecare stadiu activitatea psihică are caracteristici specifice, determinate de activitatea
pulsională. Primul moment important din viaţa individului este considerat a fi naşterea.
Freud a subliniat trăirea de către copil a naşterii ca pe o situaţie de pericol datorită
separării de mamă şi afluxului brusc de excitaţii, naşterea fiind văzută ca o situaţie de
angoasă confirmată de comportamentul noului născut (ţipăt, tahicardie, transpiraţie). Ea va
fi modelul somatic al stărilor de angoasă ulterioare. După naştere, copilul intră în faza
autoerotică, care are drept specific faptul că nu există încă o organizare psihică de
ansamblu, iar pulsiunile sexuale se satisfac independent unele de altele, prin intermediul
propriului corp. Ulterior Freud va renunţa la ideea existenţei unui stadiu autoerotic.
Autoerotismul va fi considerat o caracteristică a dezvoltării pregenitale. Narcisismul este
o etapă din dezvoltarea individului în care subiectul reprezintă, el însuşi, obiect de
investire afectivă. Între energia investită în Eu şi cea investită în exterior există un
echilibru. Cu cât Eul este mai puţin investit, cu atât va fi mai puternic investit obiectul.
Există însă o energie de bază investită în subiect, care nu va putea fi investită în obiecte.
Narcisismul secundar reprezintă o stare în care energia psihică investită în obiect este
retrasă în Eu. Astfel de stări apar în melancolie, doliu, episoade depresive. Patologia
numită narcisică (categorie care cuprinde psihozele) are la bază retragerea investirii
afective a obiectului şi idealizarea masivă a Eului.
Stadiul oral se situează în primul an de viaţă şi are drept activitate psihică principală
asimilarea de informaţii, interiorizarea. Relaţia cu mediul se realizează prin intermediul
funcţiei alimentare. Abraham divide acest stadiu în stadiul oral primitiv, un stadiu de
absorbţie pasivă, şi stadiul oral sadic, în care apare plăcerea muşcatului, plăcerea orală
fiind asociată cu agresivitatea. Conflictul specific acestui stadiu este legat de înţărcare, ea
fiind pentru copil prototipul sfârşitului unei relaţii. Relaţiile cu mediul familial vor deveni
prototipul relaţiilor ulterioare. Stadiul este caracterizat la început de narcisismul primar,
ulterior construindu-se relaţiile de obiect şi diferenţierea sinelui de lume. La această vârstă
există o identitate simbolică între hrană şi mamă. Din acest motiv dificultăţile în
relaţionare pot avea ca efect tulburări de tip alimentar: refuz alimentar, anorexie,
vomismente. Angoasele specifice acestui stadiu sunt teama de a nu fi înghiţit în stadiul oral
pasiv şi teama de a nu fi devorat în stadiul oral agresiv.
Stadiul anal se situează între al doilea şi al treilea an de viaţă. Activitatea psihică specifică
constă în câştigarea autonomiei. Conflictul relaţional specific este de a controla sau a fi
controlat. Abraham distinge două faze ale acestui stadiu: faza anală sadic-expulzivă şi faza
anală masochist-retentivă. Prima fază se întinde de la 1 an la 1,5 ani. În această fază
expulzarea nestăpânită a obiectelor distruse căpăta rolul de a-l sfida pe adult. Faza
masochist-retentivă se întinde de la 1,5 ani la 2 ani. În această fază este căutată activ
plăcerea pasivă de a reţine fecalele, ceea ce nu este doar masochist dar şi sadic, căci e
20
vorba de a-l frustra pe adult de ceea îi pare copilul a fi preţios pentru el, şi deci considerat
ca un cadou.
Stadiul anal devine astfel stadiul ambivalenţei maxime. Ca atare, educaţia toaletei nu
trebuie să fie nici prea precoce, nici prea rigidă astfel încât copilul să aibă timp să simtă că
are o anumită putere asupra celuilalt (ceea ce reprezintă o condiţie a recunoaşte existenţa
acestuia, şi de asemenea a confirmării de către celălalt a existenţei copilului) şi să nu se
identifice cu un Supraeu parental prea tiranic. Relaţia de obiect de tip anal presupune
ambivalenţa iubire-ură, sadism-masochism şi este sursa bisexualităţii psihice
fundamentale.
Stadiul falic se situează în jurul vârstei de trei ani. Activitatea psihică principală este
afirmarea de sine. Conflictul relaţional specific este legat de absenţa-prezenţa penisului.
Băiatul va nega castrarea prin negarea sexului feminin, menţinându-şi convingerea că cel
puţin mama are penis. Fata îşi va manifesta invidia de penis, nutrind convingerea că acesta
îi va creşte ulterior, sau adoptând atitudini băieţeşti (jocuri cu băieţii, plăcerea riscului).
Prin sublimare, curiozitatea sexuală se poate transforma în curiozitate intelectuală, dar
inhibarea celei dintâi poate duce la inhibarea celeilalte.
Complexul Oedip este un fenomen psihologic a cărui existenţă a fost dedusă de Freud în
urma relatărilor pacienţilor aflaţi în cura psihanalitică. El poate fi resimţit de copil între
vârstele de 4-7 ani. Complexul Oedip joacă un rol crucial în constituirea Supraeului şi a
Idealului Eului. Complexul Oedip cunoaşte două forme: pozitivă şi negativă. Cea pozitivă
se referă la atracţia faţă de părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de părintele de acelaşi
sex. Cea negativă se referă la atracţia faţă de părintele de acelaşi sex şi rivalitate faţă de
părintele de sex opus. Iubirea oedipiană presupune două conflicte: un conflict interior, căci
atracţia fată de unul dintre părinţi implică oarecum renunţarea la celălalt, de aici apare
regretul faţă de părintele respins un conflict exterior determinat de teama faţă de pedeapsa
din partea părintelui „respins”. . În ceea ce priveşte identitatea, complexul Oedip
marchează o etapă decisivă, pentru că pune bazele identităţii sexuale care nu se referă doar
la a avea sau nu penis, ci la întreaga personalitate feminină sau masculină şi la atitudinile
şi relaţiile interpersonale pe care această identitate le presupune. Perioada de latenţă se
situează între 7-12 ani fiind în general o perioadă lipsită de conflicte interioare. Persistă
însă conflictele din stadiile precedente. Copiii învaţă să se supună unor reguli şi să
dezvolte formaţiuni reacţionale (dezgust. pudoare, ruşine, timiditate). Copilul va deplasa
conflictele oedipiene asupra unor substitute ale imaginilor parentale datorită lărgirii
câmpului de activitate, a mediului social. Acest fapt contribuie în mod esenţial la
lichidarea complexului Oedip.
Pubertatea şi adolescenţa reprezintă o perioadă de criză narcisică şi de identitate. În
paralel cu modificările fizice şi somatice apar tendinţe pulsionale masive ceea ce
determină dezechilibrarea raporturilor dintre instanţele psihice. Apare, de asemenea, o
reactivare a problematicii oedipiene, cu deplasarea pe substitute idealizate ale părinţilor
(profesori, artişti) dar şi o reactivare a problematicii preoedipiene, în special orale
(toxicomanie, anorexie, alcoolism). Adolescenţa reprezintă o perioadă de renunţare la
imaginile parentale idealizate şi la iluzia atotputerniciei. La ieşirea din adolescenţă,
alegerea obiectului sexual va fi definitivă.
***
Dezvoltarea psihoafectivă a individului constă într-o succesiune de stadii. Aceste

stadii se referă la evoluţia pulsională. Freud se referă doar la evoluţia pulsiunii sexuale,
fără a descrie o evoluţie a celorlalte tipuri de pulsiuni. În evoluţia individului, dezvoltarea
libidinală joacă un rol major care va influenţa întreaga viaţă psihică adică şi planurile
cognitive, comportamentale şi psihosociale. Trecerea de la un stadiu la altul presupune
rezolvarea unor conflicte şi poate să aibă ca efect apariţia unor puncte de fixaţie care vor
21
determina stadiul de dezvoltare la care individul poate regresa, sau stagna în evoluţia sa, în
cazul în care condiţiile de mediu sunt nefavorabile. Fiecare stadiu presupune o zonă
erogenă specifică, un tip de alegere a obiectului şi un anumit tip de relaţii cu obiectul. În
fiecare stadiu activitatea psihică are caracteristici specifice, determinate de activitatea
pulsională.
3.2.1. Naşterea
O. Rank vedea în naştere sursa tuturor traumatismelor ulterioare şi a angoasei.

Freud a subliniat trăirea de către copil a naşterii ca pe o situaţie de pericol datorită
separării de mamă şi afluxului brusc de excitaţii, considerând că ea reprezintă modelul
somatic al atacului de panică. Apoi renunţă la această teorie pentru a considera că angoasa
este generată de Eu pentru a anticipa o situaţie de pericol şi a fi gata de apărare, dar
consideră naşterea ca o situaţie de angoasă confirmată de comportamentul noului născut
(ţipăt, tahicardie, transpiraţie), care va fi modelul somatic al stărilor de angoasă ulterioare.
Imediat după naştere, în primele luni de viaţă, Freud şi în special Abraham,
vorbesc de un mod de funcţionare autoerotic. Faza autoerotică precede faza narcisismului
şi are drept specific faptul că nu există încă o organizare psihică de ansamblu, pulsiunile
sexuale se satisfac independent unele de altele fără un obiect exterior, prin intermediul
propriului corp (suptul degetului la sugar). În faza autoerotică, spre deosebire de faza
narcisică, nu există încă o imagine unificată a propriului corp, şi nu există un obiect
investit libidinal prin care se obţine satisfacţia pulsională. Ulterior Freud va renunţa la
ideea existenţei unui stadiu autoerotic. Autoerotismul va fi considerat o caracteristică a
dezvoltării pregenitale, atât în faza narcisismului cât şi în celelalte stadii pregenitale, în
sensul că satisfacţia pulsională se obţine prin intermediul propriei persoane, nu este legată
de investirea unui obiect exterior.
3.2.2. Narcisismul
În anul 1911, în Cazul preşedintelui Schreber, Freud postulează existenţa unui

stadiu de dezvoltare situat între autoerotism şi heteroerotism. Înainte de a se orienta către
celălalt, subiectul începe prin a fi el însuşi şi propriul său corp obiect de investire afectivă.
„Subiectul începe prin a se lua pe el însuşi şi propriul său corp drept obiect de
iubire”.
Începând din 1914, în Pentru a introduce narcisismul, el tratează narcisismul

din punct de vedere economic, încercând să demonstreze că există un echilibru între
energia investită în Eu şi cea investită în exterior. Cu cât Eul este mai puţin investit, cu atât
va fi mai puternic investit obiectul.
„Eul trebuie considerat ca un mare rezervor de libido, de unde libidoul este trimis
spre obiecte, el fiind întotdeauna gata să absoarbă libidoul care se întoarce de la
obiecte” (Psihanaliza şi teoria libidoului, Freud 1923).
Însă există o anumită cantitate de energie investită permanent în Eu, condiţie

absolut necesară vieţii psihice. Astfel, narcisismul va fi privit mai degrabă ca o structură
decât ca un stadiu de dezvoltare, fiind vorba despre o energie de bază investită în subiect,
care nu va putea fi investită în obiecte. Această idee va fi evocată şi de Abraham în
abordarea demenţei precoce (schizofrenia).
22
„Caracteristica psihosexuală a demenţei precoce este întoarcerea pacientului la
autoerotism. Bolnavul mintal transferă asupra sa … totalitatea libidoului pe care
persoana normală îl îndreaptă asupra obiectelor din jurul ei”
(Les différences psychosexuelles entre l’hystérie et la démence précoce, Abraham
1908).
Autoerotismul, ca stare în care pulsiunile se satisfac independent unele de

celelalte, precede deci narcisismul, ca stadiu în care Eul se formează şi pulsiunile se
unifică.
În 1921, odată cu elaborarea celei de-a doua teorii asupra pulsiunilor, Freud
vorbeşte despre un narcisism primar, ca o stare în care Eul nu este diferenţiat de Sine şi
nici de lumea exterioară, iar realitatea nu este investită afectiv, prototipul fiind viaţa
intrauterină şi despre un narcisism secundar, în care libidoul, prin intermediul
identificărilor, este investit în Eu. În narcisismul secundar, energia psihică investită în
obiect este retrasă în Eu, aşa cum se întâmplă în cazul melancoliei, episoadelor depresive,
stării de doliu. Caracteristica principală a acestor stări este faptul că nu mai poate fi
investit nici un aspect al realităţii, individul se întoarce asupra sieşi, făcându-şi reproşuri şi
pedepsindu-se. Această ultimă poziţie teoretică a lui Freud este însă contestată de
psihanaliza contemporană, faptele de observaţie demonstrând că, la sugar, există încă de la
început relaţii de obiect. În acest sens, Melanie Klein vorbeşte despre stări narcisice, nu
despre un stadiu narcisic propriu-zis, stări în care libidoul se întoarce asupra obiectelor
interiorizate.
Actualmente există, pornind de la diferitele concepţii freudiene asupra
narcisismului, o serie de teorii asupra narcisismului. Se consideră că Eul apare ca unitate
psihică odată cu constituirea schemei corporale, a imaginii despre propriul corp, investirea
afectivă a acestuia caracterizând narcisismul. Pe de altă parte, Eul şi schema corporală se
constituie doar în relaţie cu mediul şi cu celălalt, prin incorporare şi identificare. Astfel, nu
putem privi narcisismul ca pe investire afectivă absolut independentă de exterior, ci, mai
degrabă, ca pe o interiorizare a unei relaţii.
Există, în condiţii de normalitate, un echilibru între investirile de obiect şi cele ale
Eului, însă investirea Eului nu poate fi total reductibilă.
Patologia numită narcisică (categorie care cuprinde psihozele) are la bază
retragerea investirii afective a obiectului şi idealizarea masivă a Eului. Trăsăturile narcisice
sunt legate de: stima de sine, atotputernicie, nevoia de a fi confirmat în valoarea proprie,
credinţa imortalităţii, sentimentul nemărginirii, amintirea unei stări privilegiate şi unice.
Ele îşi au originea în starea fătului. Naşterea va afecta sentimentul de integritate narcisică
şi de atotputernicie, iar atitudinea mamei, priviri, voce, îngrijiri va atenua această
bulversare. Narcisismul este deci o stare proprie vieţii intrauterine care se va menţine însă
de-a lungul întregii evoluţii psihice, fiind folosit în scopuri adaptative, de construire şi
dezvoltare a Eului. Kohut consideră că narcisismul este specific etapei în care diferenţa
dintre Eu şi celălalt nu este încă stabilită astfel încât îngrijirile materne sunt trăite ca fiind
efectul atotputerniciei. Atotputernicia şi idealizarea imagoului matern sunt coordonatele pe
care se stabilesc relaţiile ulterioare cu celălalt. Copilul mic va investi lumea cu libidoul
narcisic, o va percepe conform modalităţii narcisice de funcţionare.
M. Mahler şi R. A. Spitz vorbesc de o unitate narcisică originară ca stare în care
copilul încearcă să prelungească simbioza specifică vieţii intrauterine, care ar constitui
prototipul acesteia. Conform celei de-a doua topici a lui Freud, această stare ar fi
anterioară constituirii Eului iar pulsiunile sexuale şi cele de autoconservare nu ar fi încă
diferenţiate. Învestirea unităţii narcisice mamă-copil ar precede investirile narcisice şi
investirile obiectelor ulterioare.
23
3.2.3. Stadiul oral
Se situează de la naştere până în jurul vârstei de 1 an. Activitatea fiziologică

principală o constituie hrănirea, deci absorbţia de alimente dar şi de informaţii în general.
Zona erogenă specifică este cea a buzelor, a gurii, esofagului şi traheei până la stomac şi
plămâni, dar de asemenea a analizatorului vizual auditiv şi cutanat. Activitatea psihică
principală este aceea de asimilare de informaţii vizuale, auditive, cutanate, de a interioriza
elemente dinafară.
Obiectul pulsiunii este sânul sau substitutul său. Relaţia cu mediul, cu mama în
principal, se realizează prin intermediul funcţiei alimentare. Plăcerea orală, a suptului
devine autonomă, nefiind neapărat legată de hrănire.
Scopul pulsiunii este reprezentat de plăcerea autoerotică dată de stimularea zonei
erogene şi incorporarea obiectelor (hrană, informaţii). Prin incorporare copilul se simte
una cu obiectul şi aceasta reprezintă baza identificărilor şi introiecţiilor ulterioare. A avea
obiectul înseamnă, la acest stadiu, a fi una cu obiectul.
Abraham subdivide acest stadiu în stadiul oral primitiv, până la 6 luni, un stadiu
de absorbţie pasivă, în care sânul este perceput ca fiind gratifiant şi frustrant totodată şi
stadiul oral sadic, în care apare plăcerea muşcatului, odată cu apariţia dinţilor. Plăcerea
orală devine agresivă, căci a incorpora înseamnă a distruge, a rupe cu dinţii. Copilul va
învăţa să-şi controleze pulsiunea destructivă, prin jocul de-a muşcatul. Plecând de la teoria
lui Abraham, Melanie Klein a descris un mod de funcţionare psihică a copilului în stadiul
oral care are la bază clivajul obiectului, separarea lui în obiect bun, care gratifică şi obiect
rău, care frustrează. Copilul va fantasma că atacă obiectul rău, şi totodată se va teme să nu
fie la rândul său atacat de el; pe de altă parte, fantasmează că incorporează obiectul bun,
astfel încât să devină permanent prezent. La sfârşitul stadiului, obiectul va fi perceput ca
întreg, conţinând ambele aspecte. Acum apărea regretul şi sentimentul de milă pentru răul
produs. Dezvoltarea acestor sentimente depinde de răspunsul primit din mediu, este de
presupus că, în anumite condiţii, un copil maltratat nu va dezvolta empatie pentru
victimele sale de mai târziu.
Conflictul relaţional specific acestei perioade este legat de înţărcare. Dacă
înţărcarea are loc prea târziu, copilul o va percepe ca pe o pedeapsă pentru pulsiunile sale
oral agresive. Dacă înţărcarea vine prea devreme, copilul poate să se fixeze pe o relaţie de
tip oral pasiv. Înţărcarea este pentru copil prototipul sfârşitului unei relaţii.
Relaţia de obiect specifică acestui stadiu are loc mai degrabă în registrul
fiziologic, prototipul fiind a înghiţi sau a fi înghiţit. Interacţiunile cu mediul familial din
acest stadiu vor constitui matricea relaţiilor de mai târziu în mod analog cu construirea
sentimentului încrederii bazale descris de Erikson. Obiectele sunt percepute ca fiind
parţiale (sunt identificate cu părţi din ele, de exemplu mama reprezintă sânul şi invers) şi
dificil de localizat spaţial, copilul nu diferenţiază clar ce este în el şi ce este în afara lui,
unde se termină el şi unde începe celălalt. Este un stadiu caracterizat de narcisismul
primar, sursă a Eului Ideal omnipotent, în care obiectele care satisfac pot fi percepute ca
părţi din sine sau ca propriile creaţii, după cum subliniază Winnicott. Către sfârşitul
stadiului, copilul va începe, să devină conştient de obiectele exterioare, să le diferenţieze.
Va trăi de asemenea sentimentul lipsei, va percepe că tensiunea vine din interior, iar
gratificarea din exterior. Când gratificarea întârzie, copilul devine conştient de faptul că
este distinct de obiectul care gratifică. Când copilul este satisfăcut, simte că obiectul ar fi
una cu el. Pentru Freud, existenţa obiectului poate fi percepută doar dacă este resimţită
absenţa lui.
La această vârstă există o identitate simbolică între hrană şi mamă. Din acest
motiv dificultăţile în relaţionare pot avea ca efect tulburări de tip alimentar: refuz
alimentar, anorexie, vomismente. Angoasele specifice acestui stadiu sunt teama de a nu fi
înghiţit în stadiul oral pasiv şi teama de a nu fi devorat în stadiul oral agresiv.
24
Gândirea nu este caracterizată încă de reprezentări, ci constituie o succesiune de
imagini pseudo halucinatorii, de imagini fantasmate. Acest lucru se observă clar din
comportamentul copiilor care par că sug un sân imaginar sau că întind mâinile sau surâd
chiar dacă nu este nimeni în preajmă. De asemenea, ceea apare în curele analitice legat de
acest stadiu atestă o nediferenţiere între fantasmă şi realitate.
Caracteristicile de personalitate legate de stadiul oral pasiv sunt: nevoia de
dependenţă, aversiunea faţă de orice iniţiativă personală, aviditate şi supunere ce
alternează cu furie neputincioasă. Fixaţia la stadiu oral activ poate genera tulburări de
vorbire (bâlbâială, inhibiţie verbală), inhibarea oricărei forme de expresie, atunci când
agresivitatea specifică stadiului a fost reprimată în mod violent, sau dimpotrivă, vorbărie
excesivă, personalitate revendicativă sau veşnic nemulţumită.
3.2.4. Stadiul anal
Se situează între al doilea şi al treilea an de viaţă, iar activitatea fiziologică

principală este dobândirea autocontrolului. În plan psihologic, activitatea principală
constă în câştigarea autonomiei. Conflictul relaţional specific al acestui stadiu este a
controla sau a fi controlat. Plăcerea anală rezultată din excreţie devine conflictuală datorită
încercărilor celor din jur de a educa excreţia. Zona erogenă nu este doar cea sfincteriană,
ci cuprinde şi intestinul gros precum şi musculatura în ansamblu. La acest stadiu copilul va
avea de ales între a păstra obiectele interiorizate sau a le expulza după ce le-a distrus.
Obiectul pulsiunii ar fi, în sens fiziologic, reprezentat de fecalele care pot fi
expulzate sau reţinute, dar în sens psihologic este mult mai complex, se referă la mamă, la
persoanele semnificative care funcţionează ca un obiect parţial ce trebuie controlat,
manipulat, astfel încât copilul să-şi afirme autonomia. În acest stadiu va apărea plăcerea de
a manipula obiectele şi persoanele din jurul său precum şi imago-urile interiorizate.
Scopul pulsiunii este deci dublu: plăcerea autoerotică obţinută prin stimularea
zonei anale prin eliminarea sau retenţia fecalelor, pe de altă parte, plăcerea de a se impune
asupra obiectelor şi persoanelor pe care începe să le diferenţieze. A expulza sau a ţine în
interior sunt acţiuni prin care se face diferenţa interior/exterior, sine şi celălalt şi prin care
se pot face negocieri cu adultul.
Abraham distinge două faze ale acestui stadiu: faza anală sadic-expulzivă şi faza
anală masochist-retentivă. Prima fază se întinde de la 1 an la 1,5 ani. În această fază
expulzarea nestăpânită a obiectelor distruse căpăta rolul de a-l sfida pe adult. Faza
masochist-retentivă se întinde de la 1,5 ani la 2 ani. În această fază este căutată activ
plăcerea pasivă de a reţine fecalele, ceea ce nu este doar masochist dar şi sadic, căci e
vorba de a-l frustra pe adult de ceea îi pare copilul a fi preţios pentru el, şi deci considerat
ca un cadou.
Stadiul anal devine astfel stadiul ambivalenţei maxime, căci acelaşi obiect poate
fi conservat sau eliminat, şi în funcţie de momentul şi locul expulziei poate fi obiect
gratifiant sau frustrant pentru anturaj. (De exemplu copilul care stă pe oală ore în şir şi
apoi face în pantaloni). Tot în această perioadă, Freud descrie jocul Fort-Da cu mosorul. El
a observat cu cât interes un copil aflat la această vârstă arunca în mod repetat din pătuţ un
mosor, spunând Fort (departe), după care o cerea, iar când o căpăta spunea Da (aici). În
acest joc, copilul caută obiectul dispărut, care nu simbolizează doar prezenţa şi absenţa
mamei, ci şi puterea de a controla relaţia cu altul (plăcerea de a-l vedea pe adult aducând
jucăria dispărută); este vorba şi de comunicarea cu adultul, în care unei acţiuni a copilului i
se răspunde cu o reacţie a adultului.
Ca atare, educaţia toaletei nu trebuie să fie nici prea precoce, nici prea rigidă
astfel încât copilul să aibă timp să simtă că are o anumită putere asupra celuilalt (ceea ce
reprezintă o condiţie a recunoaşte existenţa acestuia, şi de asemenea a confirmării de către
celălalt a existenţei copilului) şi să nu se identifice cu un Supraeu parental prea tiranic.
25
Curăţenia sfincteriană nu se poate realiza decât ca urmare a unei bune integrări a fazei
anale retentive.
Relaţia de obiect de tip anal presupune ambivalenţa iubire-ură, sadism-
masochism şi este sursa bisexualităţii psihice fundamentale.
Sadismul presupune distrugerea obiectului exterior dar şi conservarea lui în
interiorul subiectului pentru a-l putea controla şi manipula. Prin sadism copilul îşi
descoperă puterea asupra sieşi şi asupra altora, sentimentul de atotputernicie şi descoperă
sentimentul proprietăţii, în măsura în care simte că fecalele sau obiectele îi aparţin.
Masochismul corespunde căutării active a plăcerii date de trăirile dureroase,
plăcerea bătăii la fund fiind rezultatul deplasării plăcerii anale către pielea feselor. O
exagerare a unor astfel de pedepse duce la o erotizare crescută a acestei zone.
Bisexualitatea îşi are sursa în dubla capacitate a rectului de a fi excitat prin
dilatare sau penetrare (tendinţe pasive feminine) şi de a fi un organ excretor care să
controleze expulzia (tendinţe active masculine). Ca atare, în acest stadiu îşi au geneza
tendinţele homosexuale, imaginile de sine masculine şi feminine şi tendinţele active sau
pasive în comportament.
3.2.5. Stadiul uretral sau falic
Acest stadiu se situează în jurul vârstei de 3 ani. El anunţă şi precede conflictul

Oedip. În acest stadiu se realizează o relativă unificare a pulsiunilor parţiale specifice
stadiilor anterioare. Din punct de vedere fiziologic, este o perioadă în care copilul ajunge
să controleze eliminarea. Din punct de vedere psihologic reprezintă o perioadă a afirmării
de sine. Zona erogenă specifică este uretra cu dubla plăcere a eliminării şi retenţiei. Există
o plăcere autoerotică precum şi una obiectală, legată de celălalt (a urina pe altul). Legat de
plăcerea eliminării poate apărea plăcerea masturbării. De asemenea poate apărea enurezis
legat de fantasme masturbatorii inconştiente. Plăcerea eliminări are o conotaţie activă (a
controla, amâna eliminarea) şi una pasivă (a lăsa să curgă). Capacitatea de control a
sfincterului vezical dă naştere unui sentiment de mândrie şi încredere în sine. Dacă există
eşec în privinţa controlului apar sentimente de ruşine şi ambiţia de a reuşi. Ambiţia este un
indiciu al luptei contra sentimentului de ruşine.
Conflictul relaţional principal este legat de constatarea absenţei-prezenţei
penisului. În acest stadiu începe să se manifeste curiozitatea sexuală a copilului. El devine
conştient de diferenţa anatomică vizibilă dintre cele două sexe. De aici apare o reacţie de
negare a acestei diferenţe atât la băieţi cât şi la fete. Băiatul va nega castrarea prin negarea
sexului feminin, menţinându-şi convingerea că cel puţin mama are penis. Fata îşi va
manifesta invidia de penis, nutrind convingerea că acesta îi va creşte ulterior, sau adoptând
atitudini băieţeşti (jocuri cu băieţii, plăcerea riscului). Tot acum apar fantasme legate de
relaţia sexuală dintre bărbat şi femeie şi un anumit exhibiţionism şi voyeurism. Prin
sublimare, curiozitatea sexuală se poate transforma în curiozitate intelectuală, dar
inhibarea celei dintâi poate duce la inhibarea celeilalte.
În Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor (1915), Freud arată că nevoia de cunoaştere
este legată de curiozitatea intelectuală. Această nevoie are trei destine posibile: poate fi
inhibată şi apărea chiar inhibiţie intelectuală şi retard; poate fi erotizată ducând la apariţia
de simptome de tip obsesional: curiozitate exacerbată, ruminare mentală; de asemenea
poate fi sublimată, apărând preocupări artistice, filozofice. Dacă pulsiunea de cunoaştere
desexualizată se întoarce asupra curiozităţii sexuale, poate determina psihoza paranoică
sau dorinţa de a deveni psihanalist.
Copilul elaborează în acest stadiu teorii sexuale infantile în funcţie de
informaţiile pe care le are şi de capacitatea sa de a înţelege realitatea. De exemplu teorii
privind fecundarea prin ingestia de alimente, sărut, micţiune sau exhibarea reciprocă a
organelor genitale; teorii privind naşterea prin anus sau buric sau extracţie chirurgicală.
26
Există şi o concepţie sadică privind actul sexual, conform căreia bărbatul o răneşte pe
femeie.
Deşi există în acest stadiu există imaginea unei relaţii între doi parteneri, stadiul
falic este totuşi un stadiu pregenital, căci penisul nu este perceput ca un organ genital cu
rol în reproducere, ci este doar un simbol al puterii sau integrităţii corporale. Copilul este
centrat pe sine şi nu pe celălalt cum se întâmplă în sexualitatea matură.
Angoasele specifice acestui stadiu sunt cele de castrare, în sensul pierderii unor
aspecte importante ale propriei persoane. Teama de moarte sau teama de abandon pot intra
în această categorie.
3.2.6. Complexul Oedip
Este un fenomen psihologic a cărui existenţă a fost dedusă de Freud în urma

relatărilor pacienţilor aflaţi în cura psihanalitică. El poate fi resimţit de copil între vârstele
de 4-7 ani.
El reprezintă conflictul de bază care duce la structurarea grupului familial şi a
societăţii umane prin interzicerea incestului. În viaţa psihică a individului, depăşirea lui
asigură trecerea de la autoerotism la orientarea către obiecte, persoane externe. Complexul
Oedip joacă un rol crucial în constituirea Supraeului şi a Idealului Eului. Complexul Oedip
ilustrează faptul că omul se constituie în mod normal prin raportare la două obiecte externe
(mama şi tatăl) şi nu prin menţinerea unei relaţii duale (mamă-copil).
În această perioadă apare angoasa de castrare, care este diferită de cea din
perioada anterioară pentru că este mai puţin centrată pe sine şi mai mult centrată pe
obiectele externe. Castrarea înseamnă acum nu doar o pierdere a penisului şi a puterii, ci şi
o limitare a relaţiei cu celălalt. Angoasa de castrare îşi are originea în constatarea diferenţei
dintre sexe şi nu în ameninţările celor mari legate de masturbare. Ele nu au decât un rol de
confirmare sau de exacerbare a acestei angoase.
Complexul Oedip cunoaşte două forme: pozitivă şi negativă. Cea pozitivă se
referă la atracţia faţă de părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de părintele de acelaşi sex.
Cea negativă se referă la atracţia faţă de părintele de acelaşi sex şi rivalitate faţă de
părintele de sex opus. Aceste două forme alternează la unul şi acelaşi individ, astfel încât
ceea ce acesta resimte este ambivalenţă faţă de mamă şi tată.
Există diferenţe în apariţia şi evoluţia complexului Oedip între fată şi băiat. La
băiat complexul Oedip nu presupune o schimbare a obiectului iniţial al iubirii (mama), pe
când la fată o astfel de schimbare trebuie să aibă loc. Astfel se explică faptul că deseori
identificările feminine ale fetei sunt mai puternice decât identificările masculine ale
bărbatului. La băiat, angoasa de castrare determină renunţarea la dorinţa de a o avea pe
mamă numai pentru el. La fată însă, angoasa de castrare este cea care iniţiază problematica
oedipiană, căci în momentul în care constată diferenţa dintre sexe, ea va dori să se apropie
de tată şi se va îndepărta de mamă. De aceea, rezolvarea problematicii oedipiene va fi mai
lentă la fată, durând câţiva ani.
Iubirea oedipiană presupune două conflicte:
1. un conflict interior, căci atracţia fată de unul dintre părinţi implică
oarecum renunţarea la celălalt, de aici apare regretul faţă de părintele respins.
2. un conflict exterior determinat de teama faţă de pedeapsa din partea
părintelui „respins”.
Acestea explică de ce reacţiile anxioase şi depresive, ca şi cele fobice sunt frecvente în
cursul fazei oedipiene, fiind legate de tema de a nu pierde iubirea părintelui de acelaşi sex
din cauza rivalităţii. În ceea ce priveşte identitatea, complexul Oedip marchează o etapă
decisivă, pentru că pune bazele identităţii sexuale care nu se referă doar la a avea sau nu
penis, ci la întreaga personalitate feminină sau masculină şi la atitudinile şi relaţiile
27
interpersonale pe care această identitate le presupune. În acest stadiu, prin interiorizarea
interdicţiilor parentale, se formează Supraeul şi Idealul Eului.
3.2.7. Perioada de latenţă
Se situează între 7-12 ani fiind în general o perioadă lipsită de conflicte

interioare. Persistă însă conflictele din stadiile precedente, chiar dacă nu apar în plan
manifest. Educaţia şi învăţământul induc o anumită obsesionalitate prin impunerea unor
ritmuri şi a unei anumite discipline. Copiii învaţă să se supună unor reguli şi să dezvolte
formaţiuni reacţionale (dezgust. pudoare, ruşine, timiditate).
În această perioadă apar sentimente de tandreţe, respect faţă de imaginile
parentale datorită sublimării tendinţelor erotice faţă de părintele de sex opus şi
transformării în contrariu a tendinţelor agresive faţă de părintele de acelaşi sex. Gândurile
şi comportamentele sunt treptat desexualizate datorită refulării care acţionează ca
mecanism de apărare a Eului, permiţând sublimarea. Prin sublimare se renunţă la scopurile
pulsionale în favoarea unor scopuri social acceptabile, ceea ce duce la creşterea interesului
copilului pentru cunoaştere, învăţătură în general. Copilul va deplasa conflictele oedipiene
asupra unor substitute ale imaginilor parentale datorită lărgirii câmpului de activitate, a
mediului social. Acest fapt contribuie în mod esenţial la lichidarea complexului Oedip.
3.2.8. Pubertate şi adolescenţă
Acestea nu reprezintă stadii ci mai degrabă o perioadă de criză care finalizează

perioada de latenţă. Adolescenţa este caracterizată de o criză narcisică şi de identitate
însoţită de angoase intense în ceea ce priveşte autenticitatea şi integritatea proprie,
corporală şi sexuală. În paralel cu modificările fizice şi somatice apar tendinţe pulsionale
masive ceea ce determină dezechilibrarea raporturilor dintre instanţele psihice. Eul este
invadat de angoasă în faţa avalanşei pulsiunilor. Apare, de asemenea, o reactivare a
problematicii oedipiene, cu deplasarea pe substitute idealizate ale părinţilor (profesori,
artişti) dar şi o reactivare a problematicii preoedipiene, în special orale (toxicomanie,
anorexie, alcoolism). Mecanismele de apărare cele mai arhaice (clivaj, negare, idealizare)
sunt din nou activate. Astfel se explică anumite reacţii cu alură psihotică, ceea ce nu
constituie neapărat un prognostic negativ din punct de vedere psihopatologic.
Dacă apare, masturbarea este hiperculpabilizată şi poate determina grave inhibiţii
şi determina cristalizarea unei structuri compulsive sau obsesionale. În această perioadă
există o puternică tendinţă către trecerea la act, ceea ce împiedică elaborarea psihică a
conflictelor interioare. De asemenea există tendinţa către deplasarea conflictelor în plan
intelectual prin abstractizare, filosofare. Pot apărea frecvent idei depresive.
Adolescenţa reprezintă o perioadă de renunţare la imaginile parentale idealizate şi
la iluzia atotputerniciei. Individul trebuie să accepte decalajul dintre Eu şi Idealul Eului,
precum şi imperfecţiunea părinţilor. Dacă există o identificare în sens invers, a părinţilor
cu copiii, adolescentul va trebui să facă faţă sentimentelor de ruşine date de imposibilitatea
de a se arăta la înălţimea idealurilor parentale.
Cu toate aceste probleme, adolescenţa reprezintă ultima şansă a individului de a
rezolva spontan, de la sine, conflictele interioare din perioada precedentă. La ieşirea din
adolescenţă, alegerea obiectului sexual va fi definitivă. După o perioadă de activare a
tendinţelor homosexuale (căutare a celuilalt identic sau a sinelui care există în celălalt)
asistăm la alegere de obiect heterosexuală. Diferitele pulsiuni parţiale se integrează sub
forma plăcerilor preliminarii în actul sexual. Toate aceste procese psihice se realizează în
mod haotic, cu faze de regresie temporară şi faze de evoluţie.
28
1. Caracterizaţi narcisismul secundar.

2. Caracterizaţi stadiul oral.
3. Specificaţi conflictul specific stadiului anal.
4. Diferenţe între cele două sexe în complexul Oedip.
5. Rolul perioadei pubertare.
Bibliografie selectivă:
1. S. Freud – Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor în Psihologia

inconştientului, Editura Trei, 2000.
2. S. Freud – Pentru a introduce narcisismul, în Psihologia inconştientului,
Editura Trei, 2000
3. S. Freud – Problema economică a masochismului în Psihologia
inconştientului, Editura Trei, 2000.
4. S. Freud – Fetişismul în Psihologia inconştientului, Editura Trei, 2000
5. S. Freud – Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii în Studii despre
6. S. Freud – Despre teoriile sexuale infantile în Studii despre sexualitate,
Editura Trei, 2001
7. S. Freud – Declinul complexului Oedip în Studii despre sexualitate,
Editura Trei, 2001
8. S. Freud – Unele consecinţe ale diferenţei anatomice dintre sexe în
Studii despre sexualitate, Editura Trei, 2001
9. S. Freud – Caracter şi erotică anală în Nevroză, psihoză, perversiune,
Editura Trei, 2001
10. S. Freud – Un copil este bătut în Nevroză, psihoză, perversiune, Editura
Trei, 2001
29
PSIHOPATOLOGIE PSIHANALITICĂ
4. PSIHOPATOLOGIE PSIHANALITICĂ
Concepte cheie: realitate psihică, conflict psihic, fixaţie, mecanism de apărare, refulare,
deplasare, formaţiune reacţională, nevroză isterică, nevroză fobică, nevroză obsesională.
Rezumat: Esenţa psihopatologiei psihanalitice constă în ideea că fenomenele

psihopatologice şi vindecarea lor trebuie înţelese în termeni de transformare şi descoperire a
semnificaţiei lor inconştiente. Cadrul de referinţă este constituit de: principul realităţii şi
principiul plăcerii, pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, nivelele şi instanţele psihice,
deplasarea energiei psihice în cadrul sistemului psihic, mecanismele de apărare şi procesele
de restructurare. Simptomul are un sens şi este strâns legat de viaţa psihică a pacientului. În
cursul tratamentului se va încerca descoperirea acestui sens şi asocierea lui cu istoria
subiectului.
Nevrozele reprezintă o categorie nosografică al cărei specific îl constituie prezenţa
unor simptome pe care subiectul le resimte ca fiind străine şi care sunt expresia conflictului
dintre Eu şi tendinţele sexuale ale Sinelui. În geneza nevrozelor, conflictul intrapsihic este
fundamental, dar insuficient pentru a explica declanşarea şi persistenţa bolii. Declanşarea
presupune frustrare determinată fie de condiţiile externe, fie de interdicţiile interne. De
asemenea este necesar un anumit raport între forţele ce intră în conflict, ceea ce se manifestă
prin incapacitatea de a renunţa la satisfacţie şi incapacitatea de a găsi o satisfacţie
substitutivă. Eul refulează tendinţele ce nu corespund exigenţelor sale şi le barează accesul
la conştiinţă, iar energia pulsională caută alte căi de descărcare. Una dintre ele, patogenă,
este întoarcerea la modalităţi anterioare de satisfacere, deci regresia la puncte de fixaţie din
fazele anterioare de dezvoltare. Va apărea astfel un simptom ca satisfacţie sexuală
substitutivă. Dacă simptomul devine o parte a însăşi personalităţii subiectului, avem de-a
face cu aşa-numitele caractere nevrotice. În geneza tulburării de tip nevrotic, joacă un rol
important şi factori constituţionali ce ţin de caracteristicile pulsionale: plasticitatea şi
mobilitatea libidoului.
Nevroza isterică este caracterizată de simptome de tip somatic ce pot afecta orice
funcţie corporală. Printre ele se numără: paralizii, anestezii, hiperestezii, algii, contracţii şi
spasme musculare, tremurături, perturbări ale funcţiilor senzoriale, în special văzul, tulburări
funcţionale ale diferitelor aparate: cardio-vascular, digestiv, respirator, genital. Mecanismul
de apărare cu rol central în isterie îl reprezintă refularea. În isterie regresia priveşte obiectele
sexuale din copilărie, activându-se vinovăţia faţă de acestea. Nu este vorba de regresia la un
stadiu anterior de dezvoltare, ci o întoarcere la obiectele anterioare. Geneza structurii isterice
este legată de relaţia cu o mamă care mai degrabă a excitat copilul trecând cu vederea
nevoile sale fiziologice bazale. Astfel, copilul va visa la fuziunea imposibil de atins cu
celălalt, încercând să o obţină printr-o dependenţă excesivă. Subiectul va erotiza corpul ca
urmare a stimulărilor materne, trecând cu vederea trebuinţele şi nevoile sale sufleteşti.
Nevroza fobică este numită de Freud isterie de angoasă, ea are la bază exact
acelaşi mecanisme psihice ca şi isteria, şi anume refularea, prin care reprezentarea este
separată de afect. Diferenţa constă în faptul că, în fobie, afectul nu este convertit, adică
deturnat de la exprimarea în plan psihic către o exprimare în plan corporal, ci este eliberat
sub formă de angoasă. Obiectele fobiei pot fi nenumărate: întuneric, aer liber, spaţii
deschise, spaţii închise, pisici, păianjeni, omizi, şerpi, şoareci, furtună, ace, sânge, mulţimi,
singurătate, traversarea podurilor, călătoria cu trenul sau cu vaporul. Legătura obiectului
fobogen cu conflictul inconştient nu poate fi înţeleasă fără să cunoaştem istoria şi fantasmele
subiectului. Semnificaţia acestui obiect este de obicei supradeterminată. Stările fobice pot
apărea şi pe fondul unor structuri psihopatologice diverse, cu diverse grade de complexitate
şi gravitate. Fobia este rezultatul unei elaborări psihice a angoasei şi al unei simbolizări.
30
Există mai multe nivele de elaborare, în funcţie de natura angoasei: castrare, separare,
persecuţie, prăbuşire, depersonalizare, aneantizare.
Nevroza obsesională întâlnită şi sub numele de nevroză compulsivă, este
caracterizată de simptome numite compulsive, adică idei, acte, indezirabile subiectul
simţindu-se pe de o parte împins să le înfăptuiască dintr-o necesitate internă, iar pe de altă
parte, luptând împotriva acestor acte şi idei. Viaţa pulsională este caracterizată de
ambivalenţă, fixaţie la stadiul anal şi regresie. Din punct de vedere topic, există o relaţie
sado-masochistă interiorizată sub forma tensiunii dintre Eu şi un Supraeu deosebit de crud.
Nucleul nevrozei obsesionale este, ca şi în isterie, complexul de castrare. Însă procesul prin
care complexul Oedip se rezolvă de obicei, adică constituirea barierelor etice în cadrul Eului
(care stau la baza Supraeului), depăşeşte prin intensitatea sa normalul. Mecanismul nevrozei
obsesionale se referă la regresia la stadiul sadic-anal, precum şi la obiectele specifice acestui
stadiu. Există un amestec de caracteristici sadic-anale şi oedipale în sensul că sadismul se
combină cu ostilitatea faţă de părintele de acelaşi sex, punând în funcţiune anumite
mecanisme de apărare ca: deplasarea, formaţiunea reacţională, anularea retroactivă şi
izolarea. Regresia la stadiul anal face ca scopul sexual să se schimbe, şi ca urmare şi
comportamentul persoanei se va schimba. De aici apare bisexualitatea şi oscilarea între
atitudinea masculină exagerată de componenta sadic anală şi atitudinea feminină legată de
erotismul anal pasiv. Din punct de vedere topic, există un sentiment de culpabilitate al Eului,
echivalent cu teama de Supraeul prea sever. În cazul nevrozei obsesionale, barierele etice şi
morale care se constituie în cadrul Eului în urma rezolvării complexului Oedip, sunt mult
mai rigide şi ca atare, subiectul va resimţi un puternic sentiment de vinovăţie, din cauza unui
Supraeu extrem de sever. Din acest motiv, organizarea genitală Din acest motiv, organizarea
genitală specifică stadiului falic va regresa la stadiul sadic anal. Vor fi astfel reactivate
tendinţele agresive, ca apărare faţă de tendinţele erotice, iar Eul va dezvolta mecanisme de
apărare care au ca scop atenuarea conflictului cu Supraeul. Uneori, nevroza obsesională
poate fi o apărare contra psihozei, astfel că prognosticul curei depinde de existenţa
trăsăturilor psihotice.
***
Spre deosebire de psihopatologia psihiatrică, care reprezintă o abordare descriptivă
a tulburărilor psihice, încercând să clasifice simptomele după diferite criterii, psihanaliza
oferă un tablou care integrează ansamblul fenomenelor psihopatologice într-o perspectivă
unificatoare, în care entităţile clinice sunt determinate de structuri psihice şi de moduri de
funcţionare psihică specifice. Cadrul de referinţă este constituit de: principul realităţii şi
principiul plăcerii, pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, nivelele şi instanţele psihice,
deplasarea energiei psihice în cadrul sistemului psihic, mecanismele de apărare şi procesele
de restructurare.
Esenţa psihopatologiei psihanalitice constă în ideea că fenomenele psihopatologice
şi vindecarea lor trebuie înţelese în termeni de transformare şi descoperire a semnificaţiei lor
inconştiente. Acest lucru este posibil pornind de la urmele mnezice şi ajungând la dorinţele
inconştiente ce au rol în geneza simptomelor. Simptomele psihice se pot descompune în
fantasme şi idei ducând la descoperirea conflictului intrapsihic.
4.1. SIMPTOMUL ÎN PERSPECTIVA TEORIEI PSIHANALITICE
Contrar psihiatriei, psihanaliza nu descrie simptomele pentru a le încadra în

tablouri diagnostice. Pentru psihanaliză, simptomul are un sens şi este strâns legat de viaţa
psihică a pacientului. În cursul tratamentului se va încerca descoperirea acestui sens şi
asocierea lui cu istoria subiectului. Vindecarea presupune, dincolo de dispariţia simptomelor,
rezolvarea conflictelor inconştiente astfel încât să dispară capacitatea de a forma noi
simptome. Simptomul este definit ca un proces patologic care modifică o funcţie sau creează
31
un nou mod de funcţionare psihică. Simptomul este substitutul unei satisfacţii pulsionale
care nu a avut loc pentru că refularea a transformat plăcerea aşteptată în neplăcere.
Simptomul provine deci direct din însăşi mişcarea pulsională supusă refulării. Din punct de
vedere economic el reprezintă un alt mod de descărcare, substitutiv. Refularea va împiedica
convertirea pulsiunii în exterior, în acţiune. Deşi simptomul reprezintă o soluţie de
compromis găsită inconştient de Eu, el va acţiona independent de Eu, care îl va resimţi ca
străin. Semnificaţia unui simptom nu poate fi descoperită direct, de asemenea nici structura
psihopatologică subiacentă nu poate fi specificată imediat. Forma simptomului ne poate da
însă indicii asupra acestei structuri.
Există mai multe forme de simptome:
1. somatice, ce pot apărea în: a. isteria de conversie ca urmare a convertirii
tensiunii psihice în plan somatic, energia libidinală transformându-se în
energie somatică; b. afecţiunile psihosomatice. Diferenţierea dintre aceste
categorii nu va fi făcută cu uşurinţă, fiind necesară o analiză amănunţită.
2. obsesionale care simbolizează fie interzicerea dorinţei fie satisfacerea ei,
fie ambele succesiv. Tensiunea psihică se descarcă în plan ideatic sau sub
formă de acte compulsive.
3. de tip anxios, ce presupun descărcarea energiei libidinale sub forma
angoasei anticipatorii sau a atacurilor de panică. Într-un stadiu mai avansat
al nevrozei, angoasa este legată de un anumit obiect, apărând fobia.
4.2. SCURT ISTORIC
În 1890, Freud împărţea tulburările psihice în două categorii:

1. psihonevroze de apărare – în care simptomele sunt generate de conflicte
psihice de natură sexuală. În această categorie intrau: isteria, nevroza obsesională,
paranoia şi confuzia halucinatorie.
2. nevroze actuale – având drept cauză disfuncţii somatice ale proceselor
sexuale ce împiedică descărcarea pulsională în actul sexual. În această categorie
intrau: nevroza de angoasă, neurastenia, ipocondria.
În 1915, datorită dificultăţilor de care se lovise în tratarea paranoiei şi confuziei

halucinatorii, Freud scindează psihonevrozele în nevroze de transfer şi psihoze. Astfel apar
trei categorii nosografice:
1. nevroze de transfer: isteria, isteria de angoasă, nevroza obsesională.
2. psihoze – având ca specific faptul că pacientul nu este capabil de
transfer, vorbeşte despre conflictele sale fără a manifesta rezistenţă, inconştientul
fiind la suprafaţă. Obiectul este dezinvestit, având loc reinvestirea narcisică
patologică.
3. nevroze actuale – rămân neschimbate.
În 1924, psihozele vor fi scindate în nevroze narcisice şi psihoze propriu-zise,
apărând astfel o a patra categorie nosografică:
1. nevroze de transfer: isteria, isteria de angoasă, nevroza obsesională,
caracterizate de conflictul dintre Sine şi Eu.
2. nevroze narcisice: psihoză maniaco-depresivă, melancolie (episod
depresiv major), caracterizate de conflictul dintre Eu şi Supraeu şi de fixaţia la
faza autoerotică.
3. psihoze: paranoia, demenţa precoce (schizofrenia), caracterizate de
conflictul dintre Eu şi lumea externă şi de fixaţia la un stadiu anterior
32
autoerotismului, narcisismul primar, în care realitatea externă nu era percepută ca
distinctă de cea internă.
4. nevroze actuale – rămân neschimbate.
Actualmente, psihanaliza descrie următoarele categorii nosografice:
1. nevroze: isterii, fobii, tulburări obsesiv-compulsive.
2. psihoze: psihoza maniaco-depresivă, paranoia, schizofrenia.
3. afecţiuni psihosomatice
4. structurile perverse
5. stările limită
Vom rezuma această evoluţie a concepţiei psihopatologice a lui Freud în următorul tabel:
Nevroze actuale: Psihonevroze:

1895 neurastenie, nevroză isterie, nevroză obsesională, paranoia,
de angoasă, confuzie halucinatorie
ipohondrie
Nevroze actuale: Nevroze de Psihoze:
1915 neurastenie, nevroză transfer: paranoia, confuzie
de angoasă, isterie, isterie halucinatorie
ipohondrie de angoasă,
nevroză
obsesională
Nevroze actuale: Nevroze: Nevroze Psihoze:
1924 neurastenie, nevroză isterie, isterie narcisice demenţa
de angoasă, de angoasă, mania, precoce,
ipohondrie nevroză melancoli paranoia
obsesională a
În prezent Afecţiuni Nevroze: Psihoze:
psihosomatice isterii, fobii, psihoză maniaco-
tulburări depresivă, schizofrenie,
obsesiv- paranoia
compulsive
Astfel, psihopatologia psihanalitică se apropie de abordarea psihiatrică a

tulburărilor psihice. Totuşi, această nosografie nu include două categorii importante:
structurile perverse şi stările limită.
Structurile perverse reprezintă negativul nevrozei, fiind caracterizate de absenţa
refulării uneia dintre pulsiunile parţiale şi de investirea erotică a unei zone erogene
pregenitale sau a obiectelor parţiale sau homosexuale, Eul fiind în acord cu aceste tendinţe.
Stările limită se situează între nevroză şi psihoză, între narcisism şi relaţiile de
obiect. În stările limită putem vorbi despre o absenţă a limitelor Eului, o stagnare în
construirea identităţii de sine.
Dacă în generarea nevrozelor rolul esenţial îl joacă nerezolvarea complexul Oedip,
în generarea psihozelor nu putem nega rolul angoaselor arhaice, specifice primelor faze din
viaţa copilului: angoasa de separare (în depresie) şi al angoasa de anihilare (în schizofrenie).
Psihopatologia nu se mai centrează pe complexul Oedip, ci pe fenomene arhaice, cum ar fi
poziţiile schizo-paranoidă şi depresivă descrise de Melanie Klein. Organizarea complexul
Oedip depinde de depăşirea conflictelor arhaice. Accentul se pune pe factorii economici,
33
anume forţa constituţională a pulsiunilor şi, ca variabilă nouă, mediul, cu rol determinant,
neglijat de Freud.
4.3. NEVROZELE
Nevrozele reprezintă o categorie nosografică al cărei specific îl constituie prezenţa

unor simptome pe care subiectul le resimte ca fiind străine şi care sunt expresia conflictului
dintre Eu şi tendinţele sexuale ale Sinelui. Aceste tendinţe îi apar Eului ca fiind
incompatibile cu integritatea sa şi exigenţele sale etice.
Ca simptomatologie, nevrozele prezintă o mare varietate cuprinzând tulburări
emoţionale, tulburări de comportament, tulburări ale funcţiilor somatice, perturbări în planul
gândirii.
4.3.1. Mecanismul producerii nevrozelor
Freud descrie în Psihanaliza şi teoria libidoului modul în care se constituie nevroza.

Factorul declanşator al tulburării de tip nevrotic este privarea satisfacţiei libidinale
provocată de evenimente din realitate. Pentru ca această privare să aibă efect patogen ea
trebuie să afecteze unica sursă de satisfacţie a subiectului. Dacă libidoul este, datorită
factorilor genetici, destul de plastic şi de mobil încât subiectul să poată găsi satisfacţii
substitutive, privarea nu poate avea efect patogen. În urma privării, are loc regresia la
punctele de fixaţie ale libidoului, acesta constituind un factor intern, predispozant. Regresia
se poate referi fie la obiecte din perioade de dezvoltare anteriore, fie la structuri şi moduri de
34
funcţionare specifice stadiilor anterioare de dezvoltare. Activarea acestora ca urmare a
regresiei va trezi însă opoziţia Eului. Această opoziţie depinde de gradul de dezvoltare a
Eului. În cazul în care situaţia de privare intervine în cursul dezvoltării, în copilărie, apar în
mod manifest comportamente de tip regresiv, caracteristice unui stadiu anterior.
Exemplu
În cazul în care un copil de 5-6 ani trece printr-o situaţie de privare afectivă (divorţ parental,
schimbare a mediului de viaţă, un frate nou-născut), acest fapt, datorită unor condiţii
obiective sau subiective (ce ţin de atitudinea părinţilor), poate determina modificări esenţiale
în viaţa sa. Să luăm situaţia în care în familie apare un nou copil. Dacă acest fapt va
determina privarea copilului de principalele sale surse de satisfacţie libidinală, el va încerca
să găsească satisfacţii substitutive. Dacă, de exemplu, până atunci simţea că era centrul
universului său familial, iar acum toţi se centrează asupra noului venit, el va încerca mai
întâi să îşi revendice poziţia anterioară, apoi să adopte un nou rol, de frate mai mare, de
protector, care să îi ofere o poziţie privilegiată. Este posibil însă ca inconştient cei din jur să
îi refuze acest rol iar copilul în cauză să se găsească în situaţia de frustrare faţă de care el,
datorită insuficientei dezvoltări a Eului, să nu aibă soluţii de ieşire. Astfel el poate regresa la
stadiul anal manifestând o violenţă sau încăpăţânare pe care le depăşise, sau la stadiul
uretral, apărând enurezis nocturn, coşmaruri etc.
Cu cât Eul este mai evoluat, cu atât mai mult se va opune unor modalităţi de satisfacere
infantile. În urma conflictului care apare astfel între Eu şi tendinţele libidinale anterioare
activate, acestea din urmă vor rămâne la nivel inconştient exprimându-se prin intermediul
simptomelor nevrotice. Existenţa acestui conflict la nivelul Eului este definitorie pentru
geneza tulburării de tip nevrotic.
„Pentru ca o privare externă să devină patogenă, trebuie să i se adauge o privare

interioară.”
Freud, Introducere în psihanaliză
În absenţa conflictului, Eul va fi în acord cu această fixaţie, iar simptomul va fi parte

integrantă a personalităţii subiectului. Prin urmare vom avea de-a face cu o structură de
personalitate nevrotică.
Psihanaliza defineşte simptomul nevrotic ca pe o formaţiune de compromis între

pulsiunile sexuale refulate şi pulsiunile Eului, refulante. În geneza nevrozelor, conflictul
intrapsihic este fundamental, dar insuficient pentru a explica declanşarea şi persistenţa bolii.
Declanşarea presupune frustrare determinată fie de condiţiile externe, fie de interdicţiile
interne. De asemenea este necesar un anumit raport între forţele ce intră în conflict, ceea ce
se manifestă prin incapacitatea de a renunţa la satisfacţie şi incapacitatea de a găsi o
satisfacţie substitutivă. Individul simte că se întâmplă cu el ceva straniu şi de neînţeles,
nefiind conştient că pentru el, simptomul reprezintă singura soluţie acceptabilă pentru
moment. Astfel, el se va exprima fie prin intermediul corpului, la isteric, fie prin intermediul
gândirii, la obsesional, fie prin intermediul realităţii externe, la fobic.
Eul refulează tendinţele ce nu corespund exigenţelor sale şi le barează accesul la
conştiinţă, deci şi la descărcare motorie. Această descărcare motorie este calea pe care s-ar
obţine satisfacerea tendinţelor respective. Din cauza refulării, această satisfacere nu are loc,
iar energia pulsională caută alte căi de descărcare. Una dintre ele, patogenă, este întoarcerea
la modalităţi anterioare de satisfacere, deci regresia la puncte de fixaţie din fazele anterioare
de dezvoltare. Va apărea astfel un simptom ca satisfacţie sexuală substitutivă, care poate la
35
rândul său să nu corespundă exigenţelor Eului şi, din acest motiv, să sufere deghizări şi
transformări (ca în cazul visului). Sursa simptomului va deveni de nerecunoscut.
Dacă simptomul devine o parte a însăşi personalităţii subiectului, avem de-a face
cu aşa-numitele caractere nevrotice. În acest caz, personalitatea este alterată, divizată, fără a
exista o graniţă între boală şi personalitatea individului, fiind greu de stabilit unde începe
simptomul şi unde se termină personalitatea.
4.3.2. Etiologia nevrozelor
La începutul teoriei psihanalitice (1890), Freud considera că la originea tulburărilor

de tip nevrotic ar sta evenimente traumatice din trecutul individului, în special din copilărie.
Însă reacţia faţă de aceste evenimente, considera Freud, fusese reprimată, astfel că scopul
tratamentului psihanalitic era descărcarea emoţională (abreacţie) şi elaborarea psihică a
traumei. Între 1895 şi 1897 el considera că acest traumatism este de natură sexuală şi a avut
loc în copilărie. Dacă iniţial aceste evenimente traumatice erau considerate ca fiind
experienţe concrete prin care individul a trecut la un moment dat, pe măsură ce practica
psihanalitică a evoluat s-a constatat că o pondere foarte mare o are realitatea psihică a
individului. Cu alte cuvinte, rolul determinant nu îl au evenimentele în sine, ci modul în care
individul le percepe şi interpretează, care depinde în principal de starea psihică în care se
află subiectul în momentul evenimentului. Această stare depinde de faza de dezvoltare în
care se află subiectul, de mediul social, familial ce poate facilita sau inhiba reacţia adecvată
şi elaborarea. Factorul cu cea mai mare relevanţă patogenă este însă refularea experienţei
respective şi menţinerea ei în inconştient. De asemenea este posibil ca efectul traumatic să
apară în urma unei serii de evenimente care, dacă ar fi acţionat singure, nu ar fi constituit
traume. Factorul economic trebuie luat prin urmare în considerare, fiind vorba de
intensitatea reacţiei afective pe care subiectul o resimte.
În Prelegeri introductive în psihanaliză 1915-1917 Freud prezintă schematic
modul în care diferiţi factori contribuie la apariţia tulburărilor de tip nevrotic. Traumatismul
îşi pierde aici valoarea de factor etiologic principal, el având rolul de simplu factor
declanşator.
Ulterior, Freud va considera că rolul evenimentului traumatic este jucat de un alt factor din
realitate, privarea de satisfacţia libidinală, frustrarea. În ceea ce priveşte factorii
constituţionali, Freud vorbeşte în Introducere în psihanaliză despre plasticitatea libidoului
adică capacitatea libidoului de a se descărca pe diferite căi, fie prin pulsiunile parţiale, fie
36
prin sublimare. Mobilitatea libidoului se referă la capacitatea de a se satisface printr-o serie
de obiecte şi de scopuri variate. Viscozitatea libidoului este proprietatea opusă mobilităţii, de
a adera la un anumit obiect sau scop, fără posibilitatea de a accepta substitute. Cu cât
plasticitatea şi mobilitatea sunt mai reduse, cu atât probabilitatea de a apărea frustrarea este
mai mare.
În ceea ce priveşte fixaţia libidoului, aceasta apare în urma insuficientei rezolvări a
conflictului specific unuia din stadiile de dezvoltare psihoafectivă. Pentru a apărea însă
simptome de tip nevrotic este necesar să acţioneze un alt factor, decisiv pentru tipul de
tulburare psihică, conflictul dintre Eu şi tendinţele libidinale activate prin regresie.
4.3.3. Nevroza isterică
Această tulburare o putem considera de o importanţă istorică, dat fiind că de la

studiul ei s-a născut psihanaliza.
Simptomele sunt reprezentate de manifestări de tip somatic şi pot afecta orice
funcţie corporală. Tulburările sunt funcţionale, fiind psihogene. Ele se referă însă la un corp
fantasmat şi nu la corpul real. Simptomele sunt de o largă varietate, iar pacientul manifestă
faţă de ele ceea ce Charcot numea „la belle indiference”. Printre ele se numără: paralizii,
anestezii, hiperestezii, algii, contracţii şi spasme musculare, tremurături, perturbări ale
funcţiilor senzoriale, în special văzul. Astăzi aceste manifestări devin din ce în ce mai rare,
lăsând loc manifestărilor viscerale, tulburărilor funcţionale ale diferitelor aparate: cardio-
vascular, digestiv, respirator, genital. Apar astfel manifestări somatice de genul: vomismente,
spasme esofagiene, dispnee, cefalee, vaginism, amenoree. Pot însă apărea şi insomnii,
inhibiţii în plan intelectual, tulburări ale memoriei, stări alterate de conştiinţă. Marea criză
isterică însoţită de convulsii, şi stările secundare de alterare a personalităţii nu se mai
întâlnesc, apar doar crize de lacrimi sau râs.
Personalitatea isterică este caracterizată de dorinţa de a fi în centrul atenţiei, de a
seduce, de sugestibilitate, teatralism, bogăţie imaginativă toate acestea putând merge până la
mitomanie şi erotism exacerbat. Dincolo de aceste manifestări există însă preocuparea
constantă pentru părerea celorlalţi, frigiditate, evitarea relaţiilor sexuale şi ostilitate faţă de
sexul opus. Tensiunea psihică este atât de mare încât nu poate fi descărcată. Persoana în
cauză manifestă o mare dependenţă faţă de obiectul iubit şi o la fel de mare cerere de iubire,
într-o relaţie de tip fuzional. Isteria masculină, mult timp ignorată, se poate manifesta prin
tulburări de dinamică sexuală, de la ejaculare precoce până la impotenţă totală. Individul
caută de asemenea un rol care să îi ateste valoarea în societate, îşi afişează virilitatea în
manieră agresivă dar îşi refuză reuşita în competiţii.
Mecanismul de apărare cu rol central în isterie îl reprezintă refularea. În isterie
regresia priveşte obiectele sexuale din copilărie, activându-se vinovăţia faţă de acestea. Nu
este vorba de regresia la un stadiu anterior de dezvoltare, ci o întoarcere la obiectele
anterioare.
Conflictele inconştiente ce stau la baza nevrozei isterice sunt generate de fixaţia la
un tată care adesea l-a dezamăgit pe subiect, de ambivalenţa faţă de mamă, cu prevalenţă
unei angoase de castrare. Apare de asemenea revendicarea falică, cu imposibilitatea
renunţării la iluzia bisexualităţii, pusă în evidenţă de fantasmele subiectului şi de modelele
de identificare alese. Conflictul inconştient fundamental este deci legat de castrare, anume
de sentimentul că subiectului îi lipseşte ceva fundamental.
Astfel, vom descoperi întotdeauna la isteric o depresie latentă de care subiectul se
apără prin conflict: apropierea şi dependenţa de o altă persoană diminuează această depresie
însă întreţine angoasa legată de ruperea relaţiei. Când această angoasă devine prea mare,
subiectul va rupe relaţia, realimentând astfel conflictul inconştient. Istericul este caracterizat
mai degrabă de trecerea la act decât de elaborarea mentală şi de reprezentare. Reprezentarea
37
este refulată deci rămâne inconştientă, separată de afectul aferent, exprimându-se prin
reprezentări motrice.
Emoţiile istericului vor fi, din acest motiv, exagerate şi inadecvate, exprimând prin
treceri la act fantasmele fundamentale ale subiectului într-o tentativă de reparare a
sentimentului de lipsă.
Geneza structurii isterice este legată de relaţia cu o mamă care mai degrabă a
excitat copilul trecând cu vederea nevoile sale fiziologice bazale. Astfel, copilul va visa la
fuziunea imposibil de atins cu celălalt, încercând să o obţină printr-o dependenţă excesivă.
Subiectul va erotiza corpul ca urmare a stimulărilor materne, trecând cu vederea trebuinţele
şi nevoile sale sufleteşti. Atitudinea tatălui de seducere, inventată sau provocată de către
copil, nu este decât o repetare a seducerii de către mamă. Copilului îi lipseşte însă căldura de
care are nevoie şi resimte decepţie în relaţia cu mama, ceea ce stă la baza sentimentului de
lipsă. Conflictul oedipian nu face decât să mascheze această dinamică psihică inconştientă.
Sexualitatea istericului are rolul de a-l apropia de celălalt, nu rolul de plăcere în sine. Este o
imitaţie infantilă a sexualităţii care îi uneşte pe părinţi. Bisexualitatea, în sensul unei
identităţi sexuale confuze, are rolul de a permite o relaţie fuzională în care nici unul dintre
parteneri nu are nimic în plus sau în minus.
4.3.4. Nevroza fobică
Numită de Freud isterie de angoasă, ea are la bază exact acelaşi mecanisme de

apărare ca şi isteria, şi anume refularea, prin care reprezentarea este separată de afect.
Diferenţa constă în faptul că, în fobie, afectul nu este convertit, adică deturnat de la
exprimarea în plan psihic către o exprimare în plan corporal, ci este eliberat sub formă de
angoasă. În urma unui proces de elaborare psihică, această angoasă este legată de o anumită
reprezentare, într-un al doilea timp al constituiri bolii. Obiectul fobiei se va substitui astfel
obiectului iniţial, aşa cum vedem în cazul Micului Hans. Un alt mecanism de apărare
implicat în formarea fobiei este proiecţia. Astfel, propria agresivitate va fi proiectată asupra
celorlalţi, pe care subiectul îi percepe ca fiind ostili, apoi este deplasată asupra obiectului
fobic. Pericolul intern va fi astfel proiectat asupra lumii externe.
Obiectele fobiei pot fi nenumărate: întuneric, aer liber, spaţii deschise, spaţii
închise, pisici, păianjeni, omizi, şerpi, şoareci, furtună, ace, sânge, mulţimi, singurătate,
traversarea podurilor, călătoria cu trenul sau cu vaporul. Legătura obiectului fobogen cu
conflictul inconştient nu poate fi înţeleasă fără să cunoaştem istoria şi fantasmele
subiectului. Semnificaţia acestui obiect este de obicei supradeterminată. Stările fobice pot
apărea şi pe fondul unor structuri psihopatologice diverse, cu diverse grade de complexitate
şi gravitate. Fobia este rezultatul unei elaborări psihice a angoasei şi al unei simbolizări.
Există mai multe nivele de elaborare, în funcţie de natura angoasei: castrare, separare,
persecuţie, prăbuşire, depersonalizare, aneantizare.
Structura personalităţii fobice este caracterizată de o excesivă timiditate, evitarea
relaţiilor ce presupun implicare afectivă, fie pozitivă, fie negativă, emotivitate, stare de
alertă şi hipervigilenţă faţă de situaţia fobogenă. Unele fobii se vindecă uşor, şi anume cele
în care prevalează fixaţiile la situaţia fobogenă, iar regresia este absentă. În alt tip de fobie,
cel în care este vorba despre fixaţii arhaice, proiecţia nu reuşeşte să limiteze angoasa, care
va creşte în paralel cu numărul situaţiilor fobogene. În acest caz, evitarea nu duce la
descărcarea tensiunii, ci la extinderea fobiilor. Avem de-a face în acest caz cu o structură
fobică şi nu cu un simptom fobic. Structura fobică stă la baza nevrozei fobice pentru
rezolvarea căreia trebuie să elucidăm mecanismele, punctele de fixaţie şi de regresie.
Simptome fobice pot apărea însă şi în cadrul unei structuri psihotice, de aceea tratarea lor
trebuie făcută după o evaluare prealabilă a complexităţii şi gravităţii lor. Cu cât o fobie este
mai gravă, cu atât este probabil să aibă la bază o structură psihotică.
38
4.3.5. Nevroza obsesională
Acest tip de nevroză, întâlnită şi sub numele de nevroză compulsivă, este

caracterizat de simptome numite compulsive, adică idei, acte, indezirabile subiectul
simţindu-se pe de o parte împins să le înfăptuiască dintr-o necesitate internă, iar pe de altă
parte, luptând împotriva acestor acte şi idei. Gândirea obsesionalului are drept trăsătură
ruminarea mentală, cu accese de îndoială, scrupule, putând ajunge până la inhibarea gândirii
şi acţiunii. Viaţa pulsională este caracterizată de ambivalenţă, fixaţie la stadiul anal şi
regresie. Din punct de vedere topic, există o relaţie sado-masochistă interiorizată sub forma
tensiunii dintre Eu şi un Supraeu deosebit de crud. Nucleul nevrozei obsesionale este, ca şi
în isterie, complexul de castrare. Însă procesul prin care complexul Oedip se rezolvă de
obicei, adică constituirea barierelor etice în cadrul Eului (care stau la baza Supraeului),
depăşeşte prin intensitatea sa normalul. Aceste bariere nu sunt doar interdictive ci şi
inhibitorii şi apare astfel culpabilitatea şi regresia la stadiul sadic anal. Supraeul este foarte
sever, iar tendinţele agresive sunt reactivate ca apărare faţă de cele libidinale, aspru
reprimate de către Supraeu.
Personalitatea obsesionalului oscilează între agresivitate şi supunere, cruzime şi
amabilitate, murdărie şi curăţenie, ordine şi dezordine, abţinere şi risipă, gândire şi
comportament erotic sau negarea lor.
Mecanismul nevrozei obsesionale se referă la regresia la stadiul sadic-anal,

precum şi la obiectele specifice acestui stadiu. Există un amestec de caracteristici sadic-
anale şi oedipale în sensul că sadismul se combină cu ostilitatea faţă de părintele de acelaşi
sex, punând în funcţiune anumite mecanisme de apărare ca: deplasarea, formaţiunea
reacţională, anularea retroactivă şi izolarea. Regresia la stadiul anal face ca scopul sexual să
se schimbe, şi ca urmare şi comportamentul persoanei se va schimba. De aici apare
bisexualitatea şi oscilarea între atitudinea masculină exagerată de componenta sadic anală şi
atitudinea feminină legată de erotismul anal pasiv. Poziţia oedipiană este inhibată de ideea
că satisfacţia va atrage după sine pierderea penisului, deci a puterii. Există o preponderenţă a
unor trăsături de caracter: o preocupare exagerată pentru ordine, spirit econom, încăpăţânare,
relaţii de tip sado-masochist, rigiditate în respectarea regulilor.
Mecanismele de apărare ca stau la baza nevrozei obsesionale sunt:
deplasarea libidoului de pe conflictul inconştient pe detalii lipsite de
importanţă, care iau astfel o amploare deosebită
formaţiunea reacţională care constă în atitudini, idei, comportamente
opuse tendinţei libidinale active
anularea retroactivă care constă în acţiuni opuse unor acţiuni anterioare,
ceea ce duce la formarea unor compulsii care să anuleze anumite gânduri, idei,
până la un ritual obsesional
izolarea unor idei, comportamente cu o anumită semnificaţie, astfel încât
să nu fie posibilă conexiunea cu restul contextului psihic de care sunt legate. De
aici dificultatea pe care o resimte obsesionalul în respectarea regulii fundamentale
în tratamentul psihanalitic, asocierea liberă. Aceasta reprezintă una din
principalele rezistenţe la psihanaliză. Fantasmele, amintirile, pot fi evocate fără a
fi asociate cu afecte sau alte trăiri, apărând un vid emoţional.
Acestea sunt mecanisme de apărare specifice pentru a combate dorinţele
pregenitale, refularea fiind specifică apărării faţă de dorinţele genitale oedipiene. La
obsesional, ambivalenţa este maximă, coexistă dragostea şi dorinţa de a distruge obiectul.
Gândirea ia locul acţiunii la obsesional, însuşi procesul gândirii este investit libidinal, în loc
să fie investit conţinutul gândirii, gândirea devenind chiar simptomul obsesional. limbajul şi
gândirea devin substitute ale emoţiilor. Din punct de vedere topic, există un sentiment de
culpabilitate al Eului, echivalent cu teama de Supraeul prea sever. Eul se va supune deci
39
Supraeului şi se va revolta faţă de el, succesiv sau simultan, va ceda unor tendinţe şi apoi se
va pedepsi.
Etiologia nevrozei obsesionale are la bază faptul că barierele etice şi morale care se
constituie în cadrul Eului în urma rezolvării complexului Oedip, sunt mult mai rigide şi ca
atare, subiectul va resimţi un puternic sentiment de vinovăţie, din cauza unui Supraeu
extrem de sever. Din acest motiv, organizarea genitală specifică stadiului falic va regresa la
stadiul sadic anal. Vor fi astfel reactivate tendinţele agresive, ca apărare faţă de tendinţele
erotice, iar Eul va dezvolta mecanisme de apărare care au ca scop atenuarea conflictului cu
Supraeul. Atitudinea Eului va alterna între o supunere şi revoltă faţă de Supraeu şi orice
substitut al acestuia. Winnicott asociază originea nevrozei obsesionale cu relaţia cu o mamă
care deşi pare a răspunde nevoilor copilului, nu acceptă şi nu integrează în personalitatea sa
acest rol. Prin urmare, copilul va primi îngrijiri fie în exces, fie insuficiente, mama
răspunzând dorinţelor copilului conform dorinţelor ei.
Uneori, nevroza obsesională poate fi o apărare contra psihozei, astfel că
prognosticul curei depinde de existenţa trăsăturilor psihotice, a fenomenelor de
depersonalizare, de ponderea masochismului, de bogăţia vieţii mentale, a intereselor,
afectelor şi relaţiilor, de delimitarea proceselor nevrotice de ansamblul personalităţii (ele nu
trebuie să disocieze în personalitate). Pentru indicaţia unui tratament psihanalitic sunt
esenţiale existenţa unui nucleu isteric, cererea pacientului şi capacitatea sa de transfer.
1. Definirea simptomului în psihopatologia psihanalitică.

2. Categoriile nosografice în psihanaliză în anul 1915.
3. Descrieţi mecanismul producerii nevrozelor.
4. Specificaţi etiologia nevrozei isterice.
5. Mecanisme de apărare în nevroza obsesională.
1. S. Freud – Psihanaliza şi teoria libidoului
2. S. Freud – Introducere în psihanaliză, Editura Didactică şi Pedagogică,
1991
3. S. Freud – Micul Hans în Nevroza la copil, Editura Trei, 2000
4. S. Freud – Prelegeri introductive în psihanaliză
5. S. Freud – Nevroză şi psihoză în Psihologia inconştientului, Editura Trei,
2000
6. S. Freud – Despre mecanismul psihic al fenomenelor isterice în Inhibiţie,
simptom, angoasă, Editura Trei 2001
7. S. Freud – Despre etiologia isterie în Inhibiţie, simptom, angoasă, Editura
Trei 2001
8. S. Freud - Remarci asupra unui caz de nevroză obsesională în Nevroză,
psihoză, perversiune, Editura Trei 2002
40
4.4. PSIHOZELE
Concepte cheie: refuz al realităţii, stadiul schizoparanoid, stadiul depresiv, clivaj,

forcluziune, stări limită, trecere la act, perversiune, adicţie.
Rezumat: În psihoze percepţia realităţii este perturbată, iar subiectul nu este

capabil să facă diferenţa între realitatea psihică şi cea externă. În această categorie intră:
paranoia, schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă. Specifică psihozelor este disocierea
funcţiilor psihice ce ţin atât de gândire cât şi de afectivitate. Mecanismul care stă la baza
psihozei presupune mai mulţi paşi: mai întâi apariţia unei rupturi între Eu şi realitate, ceea ce
face ca Eul să ajungă sub stăpânirea Sinelui, apoi încercarea Eului de a reface legătura cu
realitatea, încercare eşuată ce are drept rezultat construirea unei realităţii conform dorinţelor
inconştiente. Mecanismul de apărare specific în psihoze este respingerea conţinuturilor
psihice în exterior, printr-un mecanism similar proiecţiei, mecanism numit de Freud refuz al
realităţii. Libidoul psihoticului este detaşat de obiecte şi se ataşează Eului, ceea ce reprezintă
o regresie la stadiul narcisismului primar. Teoria freudiană specifică drept etiologie a
psihozei o problematică narcisică, traume pe care subiectul le-a suferit în stadii precoce ale
dezvoltării. Melanie Klein explică psihoza prin regresia la puncte de fixaţie din stadii
timpurii din dezvoltarea individului: stadiul schizoparanoid şi stadiul depresiv. Primul stadiu
este caracterizat de clivajul obiectului în obiect bun şi obiect rău şi de mecanisme de apărare
foarte primitive. În stadiul despresiv obiectul este perceput ca fiind total, dispărând sau
atenuându-se clivajul, iar pulsiunile libidinale şi cele agresive se raportează la acelaşi obiect.
Tausk consideră că în psihoză există o fixaţie la stadiul narcisic, determinată de conflictul cu
lumea exterioară, stadiu în care incapacitatea de a diferenţia între sine şi exterior face ca
propriul corp să fie perceput ca fiind straniu, fragmentat determinată de conflictul cu lumea
exterioară. Green consideră că în psihoză dispar reprezentările realităţii şi cele ale propriei
persoane, proces ce precede dezorganizarea gândirii şi deschide calea angoasei de anihilare.
Lacan consideră că mecanismul care stă la baza psihozei este un mecanism numit
forcluziune, termen ce desemnează un proces de respingere din universul simbolic al
subiectului, a unui conţinut psihic (semnificant în terminologia lacaniană).
Stările limită reprezintă o patologie aflată la graniţa dintre nevroză şi psihoză. Se
consideră că apar fie pe fondul unei structuri de tip nevrotic sau psihotic, fie că ar exista o
structură limită. În stările limită, relaţia cu realitatea nu este perturbată. Simptomul cel mai
des întâlnit este angoasa de abandon şi de pierdere a obiectului, precum şi teama de a nu se
contopi cu obiectul. Apar şi simptome cu alură depresivă, sentimentul de vid şi de inutilitate.
În stările limită poate apărea o mare dependenţă de celălalt, dar şi de drog şi de alcool,
conduite sexuale instabile. Mecanismele de apărare specifice stărilor limită sunt reprezentate
de clivajul obiectului şi al imaginii de sine şi trecerea la act. Stările limită apar ca urmare a
eşecului procesului de constituire a identităţii de sine. Există lacune în dezvoltarea Eului,
fiind astfel perturbată relaţia cu obiectul. Singurul tip de relaţie de care subiectul este capabil
este cel fuzional. La originea stărilor limită ar sta carenţele în relaţia cu mama, având ca
specific faptul că ele apar din faza cea mai timpurie a dezvoltării psihice şi se întind pe o
perioadă îndelungată.
41
Perversiunile sunt tulburări psihice care se manifestă prin deviaţii la nivelul
activităţii sexuale. Personalitatea poate fi normal dezvoltată în ceea ce priveşte alte funcţii
psihice. Mecanismul producerii perversiunilor are la bază acelaşi conflict ca şi în cazul
nevrozelor, conflictul legat de diferenţa dintre sexe şi de angoasa de castrare. În perversiune
soluţia pe care subiectul o găseşte este diferită, şi anume negarea acestei diferenţe. Alegerea
obiectului este însă, spre deosebire de nevroză, în concordanţă cu Eul. Mecanismele de
apărare la care Eul recurge în perversiune sunt de asemenea diferite faţă de nevroze: refuzul
realităţii, clivajul Eului. Teoria psihanalitică nu a pus în evidenţă factori etiologici specifici
în geneza perversiunilor. Ipotezele sunt multiple, fără a putea evidenţia elemente comune. În
cazul homosexualităţii ipoteza se referă la o seducţie prea intensă din partea mamei. În ceea
ce priveşte fetişismul, cauza ar fi legată de fenomene mai timpurii, de înţărcare. Lacan
caracterizează perversiunile prin raportul subiectului cu Legea, El va recunoaşte şi respecta
numai ceea ce constituie Legea pentru părinţii lui. Perversul este deci cel care neagă Legea
aşa cum este ea acceptată de comunitatea umană din care face parte.
Tulburările adictive se referă la fenomene clinice şi psihopatologice foarte diferite,
fără o legătură aparentă între ele, cum ar fi: toxicomanii (droguri, alcool, tutun), dependenţa
de medicamente, adicţii obiectale, sexuale, tulburări de comportament repetitive ( de
exemplu bulimia). Esenţa adicţiilor nu este aportul exogen de substanţe, ci utilizarea unor
substanţe sau comportamente pentru a obţine plăcerea şi, în special, pentru a diminua
angoasa sau a evita un conflict intern. Atât în adicţii cât şi în nevrozele actuale, cauza ar fi o
blocare a afectelor. Aparatul psihic este depăşit de cantitatea de excitaţie acumulată şi nu
poate face faţă situaţiei decât printr-un comportament repetitiv care poate genera o
dependenţă similară cu dependenţa de o substanţă toxică. McDougall consideră că
tulburările adictive ar avea la bază o organizare oedipiană arhaică în care apare o stagnare a
energiei libidinale determinată de investirea unor fantasme primitive, anterioare
achiziţionării limbajului. Geneza comportamentului adictiv se poate explica printr-o
structură psihică generată de conflictele şi insatisfacţiile trăite în relaţia cu părinţii, corpul şi
psihicul copilului fiind terenul unor investiri abuzive.
***
Psihoza reprezintă o tulburare psihică al cărei specific îl constituie faptul că
percepţia realităţii este perturbată, iar subiectul nu este capabil să facă diferenţa între
realitatea psihică şi cea externă. În această categorie intră: paranoia, schizofrenia, psihoza
maniaco-depresivă. Ca simptomatologie perturbarea testării realităţii poate fi manifestă,
prin prezenţa percepţiilor delirante sau poate exista sub formă latentă, ca structură mascată
de simptome de tip nevrotic. Ceea ce este însă specific psihozelor este în primul rând ceea
ce Bleuer numea disocierea funcţiilor psihice ce ţin atât de gândire cât şi de afectivitate.
Asistăm la incoerenţe ce apar la nivelul raţionamentului, a investirii afective.
Mecanismul care stă la baza psihozei presupune mai mulţi paşi: mai întâi apariţia
unei rupturi între Eu şi realitate, ceea ce face ca Eul să ajungă sub stăpânirea Sinelui, apoi
încercarea Eului de a reface legătura cu realitatea, încercare eşuată ce are drept rezultat
construirea unei realităţii conform dorinţelor inconştiente, care apare sub forma delirului sau
halucinaţiilor. Freud considera că specificul psihozei rezidă în perturbarea investirii afective
a realităţii, majoritatea simptomelor fiind tentative de a restaura relaţia cu obiectele externe.
Mecanismul de apărare specific în psihoze nu este refularea, adică împingerea
conţinuturilor psihice în inconştient, ci respingerea lor în exterior, printr-un mecanism
similar proiecţiei. Acest mecanism este numit de Freud refuz al realităţii. Aceste conţinuturi
vor tinde să revină, dar nu din inconştient în conştient, ca în cazul nevrozei, ci din exterior
către psihism, prin percepţia delirantă a realităţii. Deci, realitatea externă şi cea internă sunt
respinse, conflictul este expulzat în exteriorul psihismului, revenind către subiect sub o
formă de nerecunoscut. Libidoul psihoticului este detaşat de obiecte şi se ataşează Eului,
ceea ce reprezintă o regresie la stadiul narcisismului primar. Deci, fixaţia în cazul psihozei,
42
este la un stadiu mult mai timpuriu în dezvoltarea individului. Din acest punct de vedere
schizofrenia (demenţa precoce în terminologia lui Freud) nu diferă de paranoia. Diferenţa
dintre ele constă în gradul de regresie şi în soluţiile găsite în încercarea de vindecare. În timp
ce în nevroză Eul refulează tendinţele pulsionale, în psihoză există o ruptură între Eu şi
realitate, ceea ce face ca Eul să ajungă sub controlul Sinelui. Pentru a rezolva conflictul
dintre Sine şi realitate, Eul reconstruieşte o altă realitate, conformă dorinţelor Sinelui.
Încercând să regăsească legătura cu obiectul, Eul eşuează, reuşind să regăsească doar
legătura cu reprezentarea verbală a obiectelor, anume cu cuvintele. Afectele, amintirile
traumatice şi conflictele intrapsihice sunt expulzate în exterior, mai mult sau mai puţin
deformate şi inversate.
4.4.1. Etiologia psihozelor
Teoria freudiană asupra psihozei nu specifică în mod explicit o anumită etiologie. În

principal psihoza ar avea drept geneză o problematică narcisică, deci traume pe care
subiectul le-a suferit în stadii precoce ale dezvoltării psihice. O serie de teorii ulterioare, din
care vom detalia câteva, au adus noi elemente privind etiologia psihozelor.
4.4.1.1. Teoria Melaniei Klein asupra psihozei
Melanie Klein explică psihoza prin regresia la puncte de fixaţie din stadii timpurii
din dezvoltarea individului: stadiul schizoparanoid şi stadiul depresiv. Primul stadiu este
caracterizat de clivajul obiectului în obiect bun şi obiect rău şi de mecanisme de apărare
foarte primitive: idealizare cu iluzia atotputerniciei, introiecţie, identificare proiectivă, care
determină diferite grade de confuzie între realitatea internă şi cea externă. Pulsiunile
agresive sunt foarte puternice, angoasa intensă este de natură persecutorie, anume teama de
a nu fi distrus de obiectul rău. La acest stadiu, există, după Klein, un supraeu arhaic sadic,
care funcţionează după legea Talionului, atacurile Eului asupra obiectului generând atacuri
ale obiectului asupra Eului. Dacă predomină introiectarea obiectului bun, se face trecerea
către faza depresivă, în care obiectul este perceput ca fiind total, dispărând sau atenuându-se
clivajul, iar pulsiunile libidinale şi cele agresive se raportează la acelaşi obiect (intricare
pulsională). Angoasa specifică acestui stadiu, numită angoasă depresivă este generată de
posibilitatea pierderii obiectului, reprezentat de mamă, ca urmare a sadismului subiectului.
Apărările sunt de tip maniacal, sau de tipul inhibării agresivităţii şi reparării obiectului.
Această angoasă este surmontată când obiectul iubit este introiectat în mod stabil şi
securizant. Fixaţia la faza schizo-paranoidă poate da naştere la psihoze ca paranoia sau
schizofrenia. Fixaţia la faza depresivă poate duce la psihoza maniaco-depresivă. După Klein,
orice nevroză are la bază o psihoză anterioară, mai mult sau mai puţin depăşită. Klein
exclude cu totul dimensiunea narcisică, care face imposibilă desfăşurarea curei. Ea explică
relaţiile perturbate ale psihoticului cu obiectele prin aceea că fixaţia are loc la un stadiu în
care obiectul nu este diferenţiat de subiect, relaţiile fiind simbolice. Ea consideră că încă de
la începutul vieţii există investiri libidinale ale obiectelor, neluând în considerare o fază de
dezvoltare pur narcisică, aşa cum considera Freud.
4.4.1.2. Alte teorii psihanalitice asupra psihozelor
Tausk consideră că în psihoză există o fixaţie la stadiul narcisic în care

incapacitatea de a diferenţia între sine şi exterior face ca propriul corp să fie perceput ca
fiind straniu, fragmentat. Fixaţia la stadiul narcisic este determinată de conflictul cu lumea
exterioară, psihoza fiind o tentativă de a restabili legătura cu lumea exterioară.
Green consideră că în psihoză dispar reprezentările realităţii şi cele ale propriei
persoane, proces ce precede dezorganizarea gândirii şi deschide calea angoasei de anihilare.
43
Dacă în cazul nevrozei este vorba despre refularea conflictului, în cazul psihozei este vorba
despre refularea realităţii.
Lacan abordează psihoza din cu totul altă perspectivă. El consideră că mecanismul
care stă la baza psihozei este un mecanism pe care el îl numeşte forcluziune, termen ce
desemnează un proces de respingere din universul simbolic al subiectului, a unui conţinut
psihic (semnificant în terminologia lacaniană). În geneza psihozei are loc forcluderea
Numelui Tatălui (termen ce desemnează în terminologia lacaniană funcţia de instituire a
regulilor pe care tatăl trebuie să o îndeplinească). Cu alte cuvinte, mama nu atribuie
cuvintelor tatălui funcţia de lege. Astfel, copilul nu va putea investi figura paternă ca pe o
autoritate care se situează dincolo de relaţia duală mamă-copil, ceea ce este echivalent
pentru Lacan cu accesul la ordinea simbolică, în universul limbajului. Subiectul rămâne deci
angrenat în relaţia duală, iar procesul de separare din această relaţie fuzională nu are loc,
căci mama este cea care iniţiază acest proces. El nu îşi va recunoaşte dreptul la o existenţă şi
la o identitate proprie. În consecinţă, tehnica terapeutică nu poate face apel la utilizarea
interpretărilor, căci între simbolic şi imaginar există o falie. Lacan nu propune în schimb
vreo soluţie terapeutică prin care să fie restaurată legătura dintre simbolic şi imaginar.
4.5. STĂRILE LIMITĂ
Stările limită reprezintă o categorie nosografică relativ nou diferenţiată în tabloul

nosografic, fiind o patologie aflată la graniţa dintre nevroză şi psihoză. În psihopatologia
psihanalitică există diferite poziţii teoretice, unele considerând că la baza stărilor limită ar fi
o structură, altele că la baza lor ar fi stări ce apar pe fondul unui alt tip de structură,
nevrotică sau psihotică. Întotdeauna însă, în stările limită, relaţia cu realitatea nu este
perturbată. Simptomul cel mai des întâlnit este angoasa. Spre deosebire de nevroză, în care
apare angoasa faţă de pedeapsă, şi de psihoză, în care apare angoasa de anihilare sau
fragmentare, ceea ce caracterizează stările limită este teama de abandon şi de pierdere a
obiectului, precum şi teama de a nu se contopi cu obiectul. Acestea apar ca o apărare faţă de
dorinţa de fuziune cu obiectul. De aici derivă simptomele cu alură depresivă, sentimentul de
vid şi de inutilitate. Unele stări limită pot prezenta simptome cu alură nevrotică, de o
intensitate frapantă însă. Dacă tonalitatea este isterică, frapează conversia isterică şi
capacitatea de apune în act conflictele psihice în defavoarea fantasmării şi verbalizării lor.
Simptomele cu alură fobică frapează prin frecvenţa şi multitudinea lor, iar cele obsesionale
prin excesiva raţionalizare.
În stările limită poate apărea o mare dependenţă de celălalt, dar şi de drog şi de
alcool, conduite sexuale instabile, haotice, impulsive, uneori cu tentă perversă. Trecerile la
act sunt foarte frecvente, ca şi tentativele de suicid. Mecanismele de apărare specifice
stărilor limită sunt reprezentate de: clivajul obiectului şi al imaginii de sine care determină
sentimente contradictorii, pe de o parte omnipotenţa proprie sau a celuilalt, pe de altă parte
devalorizarea; trecerea la act ca unică posibilitate de descărcare a tensiunii afective imense
pe care subiectul o resimte şi imposibil de elaborat pentru el; negarea sentimentelor
contradictorii faţă de obiect. Cazurile limită nu se referă doar la o patologie de frontieră
nevroză-psihoză, ci mai degrabă, la o lipsă a limitelor Eului, ca urmare a lipsei diferenţierii
dintre subiect şi obiect, deci este vorba de o perturbare a identităţii de sine, o confundare cu
imagoul matern, determinată de lipsa unui imago patern care stă la baza Supraeului. Apare
frecvent sentimentul de vid intern şi extern, de artificial, de fals Eu, ceea ce îl face adesea să
adopte o atitudine de conformism rigid.
4.5.1. Mecanismul producerii stărilor limită
44
Stările limită apar ca urmare a eşecului procesului de constituire a identităţii de
sine. Există lacune în dezvoltarea Eului, fiind astfel perturbată relaţia cu obiectul. Singurul
tip de relaţie este cel fuzional, ceea ce presupune o nediferenţiere subiect-obiect. Eul va
oscila între a exclude orice relaţie cu obiectul, pe care îl resimte ca fiind ameninţător pentru
identitatea sa, şi a căuta o asemenea relaţie, pentru a îşi putea defini identitatea. De aici, o
serie de apărări ce au ca scop ieşirea din relaţia de tip fuzional: trecerea la act ca rezultat al
insuficientei capacităţi de simbolizare şi de elaborare, clivajul, negarea.
4.5.2. Etiologia stărilor limită
La originea stărilor limită ar sta carenţele în relaţia cu mama, având ca specific

faptul că ele apar din faza cea mai timpurie a dezvoltării psihice şi se întind pe o perioadă
îndelungată. Spre deosebire de psihoză, subiectul posedă capacitatea de a depăşi efectele
alienante ale acestui tip de relaţie, capacitatea de a se identifica cu obiecte sanogene şi într-o
oarecare măsură, capacitatea de simbolizare.
4.6. PERVERSIUNILE
Perversiunile sunt tulburări psihice care se manifestă prin deviaţii la nivelul

activităţii sexuale. Personalitatea poate fi normal dezvoltată în ceea ce priveşte alte funcţii
psihice şi alte nivele ale psihismului. În această categorie intră: activităţi sexuale în care
deviaţia de la normal se referă la obiectul sexual: homosexualitatea, pedofilia, zoofilia, etc;
activităţi sexuale în care deviaţia priveşte condiţiile în care are loc satisfacerea sexuală:
fetişismul, travestismul, voyeurismul, exihibiţionismul, sado-masochismul.
4.6.1. Mecanismul producerii perversiunilor
Perversiunile sunt rezultatul stagnării dezvoltării sexuale a individului la nivelul

sexualităţii pregenitale. Ele sunt caracterizate de conflictul legat de diferenţa dintre sexe şi
de angoasa de castrare. Conflictul este specific şi nevrozelor, însă în perversiune soluţia este
diferită, şi anume negarea acestei diferenţe. Această negare stă la baza obţinerii plăcerii
sexuale prin alte modalităţi decât relaţia genitală heterosexuală. Alegerea obiectului este
însă, spre deosebire de nevroză, în concordanţă cu Eul. Mecanismele de apărare la care
Eul recurge în perversiune sunt de asemenea diferite faţă de nevroze: refuzul realităţii,
clivajul Eului. În acest tip de tulburare psihică nu există conflict psihic conştient şi nici
cerere de terapie privind conduita perversă. Perversiunile sunt rezultatul unei fixaţii la
stadiile pregenitale fireşti în dezvoltarea individului şi care presupun pulsiuni parţiale.
Aceste pulsiuni parţiale sunt refulate la individul normal când atinge maturitatea. La
perverşi, una din aceste pulsiuni nu suferă procesul de refulare.
45
4.6.2. Etiologia perversiunilor
Problematica perversă este o problematică ce ţine de neacceptarea propriei

identităţi sexuale. Subiectul, nu reuşeşte să depăşească conflictul oedipian şi să se identifice
cu imagini ale persoanelor de acelaşi sex. Totuşi, teoria psihanalitică nu a pus în evidenţă
factori etiologici specifici în geneza perversiunilor. Ipotezele sunt multiple, fără a putea
evidenţia elemente comune. În cazul homosexualităţii ipoteza se referă la o seducţie prea
intensă din partea mamei, asociată cu o negare a sentimentelor agresive şi ostile, fireşti în
cadrul complexului Oedip. În ceea ce priveşte fetişismul, cauza ar fi legată de fenomene mai
timpurii, de înţărcare, obiectul fetiş având rolul de apărare contra angoaselor arhaice, de
anihilare.
Lacan
caracterizează perversiunile prin raportul subiectului cu Legea. Legea este, pentru Lacan,
aceea impusă de Tată, ea organizând viaţa psihică încă de la începuturile sale. Interdicţiile
instituite de Tată, în principal aceea a incestului, în măsura în care părinţii le respectă ca pe
nişte principii dincolo de ei, sunt structurante pentru psihism şi pentru personalitatea
subiectului. Dacă părinţii nu se supun acestor reguli, conştient sau inconştient, nici copilul
nu le va recunoaşte. El va recunoaşte şi respecta numai ceea ce constituie Legea pentru
părinţii lui. Perversul este deci cel care neagă Legea aşa cum este ea acceptată de
comunitatea umană din care face parte.
În acest tip de tulburare psihică nu există conflict psihic conştient şi nici cerere de
terapie privind conduita perversă. Însă conflictul psihic inconştient se va manifest în alte
planuri decât cel al sexualităţii, ducând la cerere de terapie.
Vom caracteriza succint în continuare unele dintre tulburările ce intră în categoria
perversiunilor.
Homosexualitatea
Orice individ trece, în dezvoltarea sa printr-un stadiu de homosexualitate latentă, în

sensul că obiectul este o persoană de acelaşi sex. Această tendinţă este depăşită în
adolescenţă, când se renunţă la iluzia bisexualităţii. Alegerea de obiect de tip homosexual
este rezultatul negării existenţei sexului opus şi a valorii acestuia. Valorizând persoanele de
acelaşi sex, individul se valorizează pe sine, refuzând totodată să adopte poziţia pe care o
presupune sexul său. În cazul homosexualităţii masculine, bărbatul se identifică cu mama,
căutând obiecte în care să se regăsească pe sine, iubindu-le aşa cum mama l-a iubit pe el.
Homosexualitatea feminină ar avea la bază faptul că femeia se identifică cu tatăl, căutând un
substitut al mamei în obiectele iubirii.
Sado-masochismul
Desemnează acea perversiune în care suferinţa şi umilirea sunt mijloace prin care
se obţine satisfacţia sexuală. Freud consideră că subiectul este fixat la stadiul sadic-anal,
punându-se în poziţia unui copil rău ce merită pedepsit, dar leagă geneza acestei perversiuni
şi de acţiunea pulsiunii de moarte, care vizează distrugerea, precum şi de prezenţa unui
Supraeu sadic.
46
4.7. TULBURĂRILE ADICTIVE
Termenul de adicţie a apărut ca traducere a termenului Sucht din germană, folosit

de Freud. Pentru prima dată el a folosit acest termen în articolul Sexualitatea în etiologia
nevrozelor. Glover, a folosit termenul din englez addiction în articolul său Despre etiologia
dependenţei de droguri. Tulburările adictive se referă la fenomene clinice şi
psihopatologice foarte diferite, fără o legătură aparentă între ele, cum ar fi: toxicomanii
(droguri, alcool, tutun), dependenţa de medicamente, adicţii obiectale, sexuale, tulburări de
comportament repetitive ( de exemplu bulimia).
Aceste patologii sunt deci transnosografice şi transstructurale. DSM 3 defineşte
adicţiile prin următoarele caracteristici:
se manifestă în comportament
apare dependenţa subiectului faţă de comportamentele adictive
apare pierderea controlului, asociată cu caracterul compulsiv irepresibil
al comportamentului adictiv
persistenţa comportamentului adictiv în ciuda consecinţelor negative
preocupări obsesionale legate de obiectul adicţiei
Ceea ce constituie esenţa adicţiilor nu este aportul exogen de substanţe, ci utilizarea
unor substanţe sau comportamente pentru a obţine plăcerea şi, în special, pentru a diminua
angoasa sau a evita un conflict intern.
Freud a tratat problema tulburărilor adictive tangenţial. Pe scurt, el considera că
mecanismele ce stau la baza lor ar fi similare cu cele ale nevrozei actuale, deci ar fi efectul
unei stări toxice a organismului. Unele tipuri de adicţii ar fi determinate de o oralitate
constituţională, adică ar avea la bază o fixaţie la stadiul oral. Astfel, adicţiile ar intra în
categoria perversiunilor. Freud relevă însă că există adicţii fără drog, fiind vorba de o
dependenţă faţă de obiectul primordial, nu de o substanţă anume. Freud compară accesele de
foame subită cu accesele de angoasă, iar plăcerea dată de obiectul adicţiei cu plăcerea
sexuală. El consideră că organismul se află, în cazul tulburărilor adictive, într-o stare de
intoxicaţie similară stării specifice nevrozelor actuale. În nevrozele actuale, se acumulează
tensiune de natură somatică din cauză că excitaţia sexuală nu este descărcată complet.
Această tensiune, după Freud, devenea toxică, iar descărcarea ei era compulsivă şi
incontrolabilă.
4.7.1. Etiologia tulburărilor adictive
Atât în adicţii cât şi în nevrozele actuale, cauza ar fi o blocare a afectelor, din cauza
lipsei de satisfacţie sexuală. Aparatul psihic este depăşit de cantitatea de excitaţie acumulată
şi nu poate face faţă situaţiei decât printr-un comportament repetitiv care poate genera o
dependenţă similară cu dependenţa de o substanţă toxică. Din cauza incapacităţii
psihismului de a regla excitaţia, apare o stază libidinală (o acumulare masivă de afecte) care
va cere o descărcare masivă. Această descărcare va avea însă loc în domeniul somatic sau
comportamental.
În concepţia lui Freud, nevrozele actuale reprezentau modalităţi de a diminua
angoasa. Putem încerca să înţelegem şi tulburările adictive, tot ca pe nişte tentative de
diminuare a angoasei. Însă satisfacţia nu se poate obţine pe această cale, deci va apărea o
tendinţă compulsivă de a repeta actul adictiv. Freud a comparat comportamentele adictive cu
nevrozele actuale, pornind de la factorul cantitativ şi de la incapacitatea psihismului de a
regla excitaţia. El consideră că în comportamentele adictive este vorba de o stare de
intoxicaţie endogenă, sursa de excitaţie declanşând secreţii endogene, echivalente toxicului
extern.
Cităm din Disconfort în cultură (1929):
47
… trebuie să se formeze în corpul nostru, în chimismul intern, substanţe capabile
de efecte similare, căci cunoaştem cel puţin o stare morbidă, mania, în care apare un
comportament analog cu cel al beţiei, fără intervenţia vreunui drog…
Cercetările actuale din biochimie au confirmat această ipoteză prin descoperirea
secreţiei de endomorfine. Constrângerea ar fi deci internă şi ar viza un comportament care ar
genera această secreţie.
La Freud apare ideea adicţiei fără aportul unor substanţe exogene, care produce
însă efecte psihopatologice similare cu cele ale adicţiei clasice. Putem vorbi astfel de un
comportament adictiv, caracterizat de trecerea la act, căutarea unei satisfacţii intense şi
imediate, atribute specifice proceselor primare. Astfel, subiectul are un mod de funcţionare
psihică ce nu se încadrează în procesele secundare, care ţin de temporalitate, realitate,
istoricitate. Subiectul recurge la satisfacerea imediată, fără a avea conştiinţa trecutului, a
experienţei.
McDougall consideră că tulburările adictive ar avea la bază o organizare oedipiană
arhaică în care apare o stagnare a energiei libidinale determinată de investirea unor fantasme
primitive, anterioare achiziţionării limbajului. Din acest motiv, ele sunt greu de verbalizat,
deci de elaborat. Acest fenomen se poate explica printr-o structură psihică generată de
conflictele şi insatisfacţiile trăite în relaţia cu părinţii, corpul şi psihicul copilului fiind
terenul unor investiri abuzive.
Originea tulburării adictive ar fi deci foarte timpurie, fiind legată de dependenţa
absolută nou-născutului, în starea de hilflosigkeit (neajutorare).
Freud descrie în Interpretarea viselor, două fenomene ce fac parte din dezvoltarea
timpurie a individului şi care pot sta la baza genezei comportamentelor de tip adictiv.
Acestea sunt:
capacitatea de a amâna satisfacerea nevoii, adică de a suporta tensiunea
psihică dată de nesatisfacerea imediată
naşterea dorinţei din nevoie
Vom examina mai pe larg aceste două fenomene.
În dezvoltarea normală a individului, satisfacerea nevoilor se asociază cu imaginea
obiectului care a dus la satisfacţie şi cu imaginea motrice a actului reflex al descărcării. La
sugar, odată ce apare starea de tensiune generată de actualizarea nevoii, energia psihică se
transmite către aceste două urme mnezice şi apare fantasma satisfacerii, care nu produce
însă satisfacerea nevoii. Va persista astfel senzaţia de neplăcere. Pentru a evita neplăcerea
legată de nesatisfacerea nevoii este necesară o inhibare a feed-backului nesatisfacerii, a
traseului răspunsului senzorial către cortex. După Freud, această inhibare este reprezentată
de ceea ce el numeşte germenele activităţii de gândire. El stă la baza capacităţii de a elabora
tensiunea, prin fracţionarea descărcării motorii a tensiunii. Aceasta este calea instaurării
principiului realităţii şi a mecanismelor secundare de funcţionare a psihismului.
În al doilea rând, pe baza nevoii fiziologice, se construieşte, pornind de la
experienţa satisfacerii, dorinţa, care este reprezentantul afectiv al nevoii. Satisfacerea nevoii
va determina o imagine perceptivă ce se va întipări în memoria individului. Această imagine
va fi investită afectiv, şi treptat va deveni independentă de procesul fiziologic, la fel cum se
întâmplă în cazul dezvoltării pulsionale. Dorinţa va apărea ca o investire a imaginii
obiectului care satisface, şi nu a obiectului în sine. Aici intervin şi mecanismele gândirii,
cum arată Freud în Negarea (1925). Prin intermediul gândirii, putem face ca obiectul să fie
din nou prezent, sub forma reprezentării, chiar în absenţa lui. Este nevoie de capacitatea de
testare a realităţii pentru a ne asigura că obiectul este prezent cu adevărat şi deci nevoia
poate fi satisfăcută. La baza capacităţii de testare a realităţii stă însă capacitatea de a
recunoaşte că obiectul este uneori absent şi de a tolera frustrarea dată de absenţa lui.
În concluzie putem considera starea de totală dependenţă a sugarului ca o adicţie
normală, naturală, ea fiind sursa potenţialului adictiv. În mod normal, această stare este
depăşită, există însă situaţii în care apare o fixaţie la această etapă.
48
4.7.2. Mecanismul tulburării de tip adictiv
Astfel, în cazul tulburării de tip adictiv, gândirea, reprezentarea nu reuşesc să

amâne descărcarea tensiunii. Absenţa obiectului este de netolerat, ca atare ea este acceptată,
iar pierderea nu este trăită, pentru ca subiectul să se apere de afectele neplăcute. Descărcarea
nu va avea loc, iar procesul va fi reluat repetitiv. Comportamentul adictiv are la bază
reluarea traseului excitaţiei către sursa ei, pe calea care duce la satisfacerea nevoii. Obiectul
dorinţei devine obiect al nevoii, apărând dependenţa de el. Dorinţa va fi trezită şi satisfăcută
după mecanismul nevoii, având caracterul irepresibil al acesteia. De exemplu, în cazul
bulimiei, nevoia alimentară este pusă în slujba dorinţei, devine suportul ei, calea ei de
satisfacere.
Activitatea de gândire este scurtcircuitată, în locul ei apare satisfacerea afectivă, în
act, prin comportamente ce tind să se automatizeze.
Această fixaţie poate apărea în condiţiile în care există fie carenţe, fie excese în
modul în care mama îngrijeşte nou-născutul, astfel, nu va fi posibilă o separare şi o
individuaţie. Braunschweig şi Fain vorbesc de crearea unor neo-dependenţe, germeni ale
dependenţei de tip adictiv. Este vorba deci despre traumatisme precoce, dificil de elaborat
psihic, care perturbă capacitatea de reprezentare şi de interiorizare a obiectului, şi prin
urmare duc la incapacitatea de a metaboliza surplusul de excitaţie. Astfel, adicţia poate fi
interpretată ca fiind o formă de apărare faţă de depresia anaclitică, în lipsa capacităţii de a
transforma obiectul primar în obiect pierdut. Obiectul adicţiei este un substitut al obiectului
nevoii. Obiectul dorinţei nu a putut fi perceput ca obiect pierdut, deci nu poate fi reprezentat,
nici regăsit în real. În lipsa interiorizării lui, obiectul primar va fi căutat în real, în exterior.
În lipsa unei prezenţe materne adecvate, obiectul extern primar este insuficient pierdut,
insuficient regăsit, deci obiectul intern primar va fi insuficient creat. Investirea prea
puternică a obiectului primar, datorită nostalgiei prea intense, va determina o slabă investire
narcisică secundară. Aspectul compulsiv al tulburării de tip adictiv poate fi explicat de latura
economică a acestor procese. Lipsa ce nu poate fi compensată de nimic din exterior
generează nevoia de nestăpânit. Pot apărea discontinuităţi ale sentimentului de a fi, de a
exista, iar comportamentul adictiv devine calea prin care individul se simte viu.
1. Descrieţi mecanismul care stă la baza psihozei.

2. Ipoteze etiologice asupra psihozei.
3. Caracterizaţi stările limită din punctul de vedere al simptomatologiei.
4. Mecanismul specific producerii perversiunii.
5. Tulburările de tip adictiv din punctul de vedere al teoriei freudiene.
1. S. Freud – Sexualitatea în etiologia nevrozelor în Studii despre sexualitate,

Editura Trei 2001
2. S. Freud – Disconfort în cultură în Studii despre societate şi religie, Editura
Trei 2000
3. S. Freud – Negarea în Psihologia inconştientului, Editura Trei 2000
4. S. Freud – Pentru a introduce narcisismul în Psihologia inconştientului,
Editura Trei 2000
5. S. Freud – Problema economică a masochismului în Psihologia
inconştientului, Editura Trei 2000
6. S. Freud - Fetişismul în Psihologia inconştientului, Editura Trei 2000
49
7. S. Freud – Observaţii despre un caz de paranoia descris autobiografic în
Nevroză, psihoză, perversiune, Editura Trei 2002
8. S. Freud – Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi
homosexualitate în Nevroză, psihoză, perversiune, Editura Trei 2002
9. S. Freud – Despre psihogeneza unui caz de homosexualitate în Nevroză,
psihoză, perversiune, Editura Trei 2002
5. Elemente de tehnică psihanalitică

Concepte cheie: cadrul, asocierea liberă, interpretarea, rezistenţele, transferul,
contratransferul, neutralitate, atenţie liber flotantă, psihoterapie psihanalitică.
Rezumat: Psihanaliza consideră că simptomele nu reprezintă decât expresia

manifestă a unui conflict inconştient şi doar aducerea acestuia în plan conştient şi
soluţionarea sa va asigura o vindecare de durată. Coordonatele principale ale tehnicii
psihanalitice sunt: cadrul, asocierea liberă, interpretarea, rezistenţele, transferul,
contratransferul.
Cadrul se referă la ambianţa în care trebuie să se desfăşoare şedinţele de psihanaliză. Există
anumite cerinţe ce sunt respectate pentru a favoriza evidenţierea conţinuturilor inconştiente
ale subiectului. Este vorba despre durata strictă a şedinţelor (45 de minute), frecvenţa lor,
ora fixă de începere şi terminare a lor, atitudinea de neutralitate binevoitoare a terapeutului.
Din cadru face parte şi modalitatea de plată a terapiei, care trebuie să se facă în mod regulat,
pentru a evita orice sentiment de datorie şi orice altă modalitate de exprimare faţă de
terapeut, în afară de cea verbală. Neutralitatea are rolul de a reduce cât mai mult posibil
influenţa personalităţii şi valorilor terapeutului asupra sentimentelor, trăirilor şi atitudinilor
pacientului în scopul de a pune în evidenţă elementele psihice inconştiente ale celui din
urmă, realitatea sa psihică.
Asocierea liberă se referă la exprimarea de către pacient a tuturor gândurilor care îi
vin în minte, fără o analiză critică. Asocierea liberă poate porni şi de la un element dat, o
anumită reprezentare, un anumit cuvânt. Pe baza acestei metode, se descoperă lanţurile
asociative care duc la complexele inconştiente ale pacientului. Tehnica asocierii libere are la
origine faptul că la baza simptomelor nu este acea cauză pe care el le-ar putea-o atribui
conştient şi raţional, ci este vorba de o serie de evenimente şi trăiri inconştiente.
Interpretarea reprezintă răspunsul pe care terapeutul îl dă pacientului la asocierile
libere ale acestuia. Ea are rolul de a-l ajuta pe pacient să se înţeleagă. Există o anumită
ierarhie în conţinutul interpretărilor. Astfel, sunt abordate mai întâi apărările, apoi
conţinuturile inconştiente. Apărările se pot manifesta sub formă de rezistenţe dacă terapeutul
face interpretări inadecvate. Tratamentul psihanalitic are ca scop înlăturarea blocajelor din
dezvoltarea subiectului prin ridicarea apărărilor şi producerea de schimbări la nivelul Eului
şi Supraeului. Interpretarea în aici şi acum a fantasmelor, afectelor, conflictelor din prezent,
care se referă la psihanalist şi la cadrul psihanalitic reprezintă un aspect important al curei
analitice. Deseori, conflictele din trecut se manifestă în acest mod, mai degrabă decât prin
amintiri din trecut.
Rezistenţele sunt atitudini de opoziţie ale pacientului faţă de interpretările oferite
de terapeut. Aceste atitudini pot deveni un obstacol dacă nu sunt, la rândul lor, înţelese şi
interpretate. Ele reprezintă o parte esenţială a procesului psihanalitic, care nu trebuie trecută
cu vederea, ci supusă interpretării. Rezistenţa este rezultatul punerii în funcţiune a
mecanismelor de apărare ale subiectului şi este de natură inconştientă. Eul este cel care pune
în funcţiune rezistenţele pentru a reuşi să menţină refularea conţinuturilor inconştiente.
Orice manifestare poate fi indiciul unei rezistenţe: cantonarea în prezent, refugierea în
trecut, lipsa oricărei investiri afective a terapeutului ca şi o suprainvestire a acestuia,
plictiseala, trecerea la act.
50
Transferul reprezintă întreaga gamă de idei şi sentimente pe care subiectul le are
faţă de terapeut. Prin transfer se actualizează dorinţele inconştiente, precum şi legăturile
afective infantile ale pacientului, fiind asociate cu cadrul psihanalitic şi cu persoana
psihanalistului. Cadrul psihanalitic este astfel conceput încât pacientul să aibă cât mai puţine
informaţii privitoare la personalitatea terapeutului, la valorile sale astfel încât ceea ce
resimte faţă de acesta să furnizeze indicii despre conţinuturile şi conflictele inconştiente ale
pacientului. Pe măsură ce procesul terapeutic avansează, aceste conţinuturi se vor organiza
în ceea ce Freud numea nevroză de transfer. Mai precis, simptomele vor dispărea din viaţa
pacientului, fiind legate doar de persoana terapeutului şi apărând doar în cadrul terapiei.
Psihanaliza ajunge să reprezinte câmpul de luptă împotriva simptomelor, locul unde ele pot
fi învinse definitiv. Este esenţial însă ca pe baza acestei nevroze de transfer să se ajungă la
nevroza infantilă, iar subiectul să găsească alte soluţii, mai mature de a rezolva conflictele
inconştiente.
Contratransferul se referă la reacţiile terapeutului faţă de pacient, la tendinţa de
identificare cu acesta. Este vorba în principal de reacţiile inconştiente ale terapeutului.
Analistul încearcă să instituie un cadrul analitic cât mai neutru, cât mai lipsit de accente
personale. Însă neutralitatea nu se referă şi la ceea ce resimte analistul în situaţia analitică.
El reacţionează afectiv la ceea ce pacientul tinde inconştient să actualizeze în analiza sa,
fantasme şi trăiri. Prin urmare, unul din instrumentele de cunoaştere a pacientului este şi
ceea ce resimte analistul. Identificarea empatică cu pacientul este utilă pentru a-l înţelege,
dar pentru a cunoaşte ceea ce ţine de conţinuturile inconştiente ale acestuia, este necesară
din partea terapeutului o atitudine obiectivă de observare şi analizare a propriilor trăiri legate
de pacient. Atenţia liber flotantă a analistului presupune ca acesta să tolereze gândurile şi
sentimentele ce apar în timpul şedinţei. El trebuie însă să analizeze motivele pentru care
acestea au apărut într-un moment anume al şedinţei.
Indicaţia de terapie psihanalitică depinde în principal de doi factori: gravitatea
simptomelor şi urgenţa rezolvării lor; analizabilitatea pacientului. Din punctul de vedere al
tulburărilor psihice ce se pretează tratamentului psihanalitic, indicaţia se referă la nevroze:
obsesională, isterică, fobică, atacuri de panică, depresie nevrotică, nevroze de caracter si
tulburări psihosomatice. În ceea ce priveşte psihozele se poate utiliza terapia psihanalitică cu
o tehnică adaptată acestui gen de tulburări.
Elementele specifice tehnicii psihanalitice permit o anumită evoluţie a procesului
terapeutic. În procesul terapeutic, pacientul va avea tendinţa să repete moduri de
comportament şi trăiri ce au la bază conflictul patogen, iar psihanalistul este cel care, prin
interpretare, poate determina conştientizarea acestui conflict. În tratamentul nevrozelor
tehnica nu presupune o anumită schemă impusă a procesului terapeutic. Este abandonat
orice determinism în favoarea dimensiunii aleatorii, a spontaneităţii. Această dimensiune
aleatorie este esenţială pentru că permite respectarea ritmului propriu subiectului, astfel încât
el să se acomodeze cu cadrul terapeutic şi să aibă la dispoziţie timpul necesar elaborării unui
adevăr descoperit şi înţeles. Este esenţial modul în care se constituie relaţia terapeutică şi
identificarea de către terapeut a ceea ce se „joacă” în această relaţie. cuprinde mai multe
etape: crearea alianţei terapeutice şi favorizarea transferului pozitiv, apariţia transferului
negativ şi a nevrozei de transfer, şi în fine, rezolvarea definitivă a nevrozei prin rezolvarea
nevrozei de transfer. În terapia nevrozelor, subiectul a acceptat separarea obiectului primar,
pierderea, a depăşit nostalgia, iar accentul se pune, în intervenţia terapeutică pe capacităţile
cognitive ale sale, pe elaborarea interpretărilor propuse de terapeut.
În tratarea psihozelor şi stărilor limită este esenţial contratransferul terapeutului
care indică răspunsul pe care ar fi trebui să îl primească pacientul din partea persoanelor
semnificative din jurul său, răspuns care a lipsit însă la vremea respectivă. Astfel, analistul
va fi cel care înscrie în psihismul subiectului experienţa care nu a putut avea loc, ceea ce a
determinat lacune în structurarea Eului. În acest mod, terapia va restabili continuitatea
psihică, pacientul intrând în relaţie şi având experienţa unui celălalt capabil să conţină, adică
51
să facă faţă trăirilor sale. Kernberg recomandă, în cura cu psihoticii, analiza transferului
negativ încă de la început, pentru a putea crea o bună alianţă terapeutică şi pentru a utiliza
transferul pentru menţinerea relaţiei terapeutice şi a extinde analiza asupra relaţiilor externe.
M. Klein consideră că procesul psihanalitic trebuie să diminueze clivajul şi proiecţia care ar
produce distorsiuni în relaţiile de obiect. Pe măsură ce se reduce această distorsiune,
obiectele vor fi percepute mai adecvat şi mai aproape de realitate şi pot fi astfel introiectate
în Eu şi Supraeu cu aspectele lor bune şi rele. Va rezulta un Supraeu mai puţin sever, mai
puţin rigid sau mai puţin persecutor şi mai puţin marcat de idealizare. Indicaţia de terapie
psihanalitică se dă fie în cazul psihozelor sau tulburărilor de tip borderline, fie în cazul în
care cererea pacientului este legată de evenimente de viaţă dificil de surmontat, de tulburări
de tip reactiv.
***
Tehnica psihanalitică a evoluat pe măsura acumulării experienţei clinice şi
dezvoltării bazelor teoretice. Iniţial, Freud considera că la baza tulburărilor psihice ar sta o
stare similară unei „intoxicări” a psihismului, datorită nedescărcării tensiunilor, şi prin
urmare, a acumulării acestora. Obiectivul principal al terapiei era deci favorizarea
descărcării acestor tensiuni, prin exprimarea verbală a conflictelor psihice, facilitată de
starea de transă hipnotică şi de sugestiile date de medic. Experienţa terapeutică i-a dovedit
însă lui Freud că dispariţia simptomelor era temporară. El ajunge la concluzia că este mai
eficient ca pacientul să se exprime în stare de veghe, spunând ceea ce îi vine în minte, prin
asociaţie liberă. Se renunţă astfel la hipnoză şi sugestie în favoarea unei noi tehnici pe care
Freud o numeşte iniţial psihoanaliză. Prin tratamentul psihanalitic se vizează nu doar
dispariţia simptomelor, ci o transformare a întregii personalităţi a subiectului. Simpla
dispariţie a simptomelor nu este sinonimă cu vindecarea. Se consideră că simptomele nu
reprezintă decât expresia manifestă a unui conflict inconştient şi doar aducerea acestuia în
plan conştient şi soluţionarea sa va asigura o vindecare de durată. Dacă acest obiectiv nu
este atins, deşi simptomele pot dispărea, va persista capacitatea de a genera noi simptome.
Prin tehnica asocierii libere, se asigură restabilirea legăturii dintre elementele psihice
separate prin punerea în funcţiune a mecanismelor de apărare şi, în final, descoperirea unui
lanţ cauzal inconştient. Schimbările determinate de o cură psihanalitică nu se rezumă la
vindecarea în sensul dispariţiei simptomelor, ci la a-l apropia pe subiect de el însuşi, de a-l
face să acţioneze mai liber, să îşi descopere sau redescopere potenţialul creativ.
Coordonatele principale ale tehnicii psihanalitice sunt:
1. Cadrul
2. Asocierea liberă
3. Interpretarea
4. Rezistenţele
5. Transferul
6. Contratransferul
1. Cadrul se referă la ambianţa în care trebuie să se desfăşoare şedinţele de

psihanaliză. Există anumite cerinţe ce sunt respectate pentru a favoriza
evidenţierea conţinuturilor inconştiente ale subiectului. Este vorba despre durata
strictă a şedinţelor (45 de minute), frecvenţa lor, ora fixă de începere şi terminare
a lor, atitudinea de neutralitate binevoitoare a terapeutului. Psihanaliza presupune
iniţial un proces de cunoaştere a nevoilor interne ale pacientului, a tentativelor
acestuia de a le satisface, de cunoaştere a conflictelor emoţionale ale pacientului
şi modalităţile pe care subiectul le-a găsit pentru a le rezolva. Este important ca
Eul să fie suficient de autonom, adică de diferenţiat faţă de Sine şi de Supraeu,
astfel încât să poată îndeplini funcţiile de detaşare şi observare a propriilor trăiri.
Tehnica psihanalitică este astfel concepută încât să permită obţinerea acestor
52
informaţii. De aici, decurge frecvenţa şedinţelor, de 3 sau 4 ori pe săptămână timp
de 45 de minute. La Freud durata unei şedinţe era de 50 de minute, iar experienţa
a demonstrat că durata necesară pentru ca procesul psihanalitic să fie eficient este
în jur de 45 de minute. Şedinţele au deci o durată şi o frecvenţă strictă, odată
stabilit cadrul. Este nevoie de un anumit timp ca gândurile pacientului să apară şi
să poată fi exprimate, cu pauze şi divagări, este nevoie de un anumit timp pentru
a înţelege ce este dincolo de cuvinte şi a formula interpretări. Durata fixă, cu alte
cuvinte încheierea şedinţei după un interval strict, îi dovedeşte pacientului că nu
este privilegiat nici un conţinut psihic în mod special. Şedinţa se opreşte fie că el
tace sau păstrează tăcerea, astfel încât acest final nu este legat de plăcerea sau
nemulţumirea terapeutului faţă de ceea ce pacientul exprimă. Acest fapt atestă şi
confirmă neutralitatea terapeutului. Modificările vor fi evitate, pentru a nu da
prilej pacientului să se exprime altfel decât prin cuvinte. Din cadru face parte şi
modalitatea de plată a terapiei, care trebuie să se facă în mod regulat, pentru a
evita orice sentiment de datorie şi orice altă modalitate de exprimare faţă de
terapeut, în afară de cea verbală. Terapeutul poate astfel observa modul în care
pacientul funcţionează, poate ajunge să îl cunoască şi să îl înţeleagă pe pacient şi,
de asemenea, favorizează dezvoltarea unei reacţii emoţionale optime faţă de
terapeut. O bună cunoaştere a pacientului se referă la modul în care pacientul
reacţionează şi a reacţionat faţă de evenimentele esenţiale din viaţa sa, la relaţiile
semnificative pe care le-a dezvoltat. În cadru intră şi atitudinea terapeutului, de
„neutralitate binevoitoare” faţă de pacient. Neutralitatea are rolul de a reduce cât
mai mult posibil influenţa personalităţii şi valorilor terapeutului asupra
sentimentelor, trăirilor şi atitudinilor pacientului în scopul de a pune în evidenţă
elementele psihice inconştiente ale celui din urmă, realitatea sa psihică.
Psihanaliza propriu-zisă presupune ca pacientul să fi alungit pe divan astfel încât
psihanalistul să nu intre în câmpul său vizual. Avantajele acestei poziţii sunt că el
va avea o mai mare libertate în gândire şi exprimare, şi totodată, vor fi favorizate
proiecţiile conţinuturilor inconştiente asupra terapeutului şi cadrului, regresia şi
transferul.
2. Asocierea liberă se referă la exprimarea de către pacient a tuturor

gândurilor care îi vin în minte, fără o analiză critică. Asocierea liberă poate porni
şi de la un element dat, o anumită reprezentare, un anumit cuvânt. Pe baza acestei
metode, se descoperă lanţurile asociative care duc la complexele inconştiente ale
pacientului. Este esenţial să nu existe o selecţie voluntară a gândurilor, care ar fi
expresia apărărilor subiectului. Prin asociere liberă psihanalistul are acces la
scopurile şi fantasmele inconştiente ale pacientului şi i le relevă acestuia prin
interpretările pe care i le oferă. Tehnica asocierii libere are la origine faptul că la
baza simptomelor nu este acea cauză pe care el le-ar putea-o atribui conştient şi
raţional, ci este vorba de o serie de evenimente şi trăiri complexe, în mare parte
inconştiente, de modul în care personalitatea în ansamblul ei s-a adaptat la
diferite situaţii de viaţă şi de dificultăţile apărute în relaţionare.
3. Interpretarea reprezintă răspunsul pe care terapeutul îl dă pacientului la

asocierile libere ale acestuia. Ea are rolul de a-l ajuta pe pacient să se înţeleagă.
Există o anumită ierarhie în conţinutul interpretărilor. Astfel, sunt abordate mai
întâi apărările, apoi conţinuturile inconştiente. Ceea ce este la suprafaţă trebuie
interpretat înainte de a interpreta conţinuturile mai profunde. Apărările se pot
manifesta sub formă de rezistenţe dacă terapeutul face interpretări inadecvate.
Freud a considerat iniţial rezistenţele drept obstacole în calea procesului
53
terapeutic. Ulterior a recunoscut însă în ele modalităţi de cunoaştere a
personalităţii subiectului, ele dându-ne indicii asupra apărărilor puse în funcţiune
de către subiect. Dacă apărările sunt rezolvate, se poate trece la interpretări mai
profunde. Însă, o interpretare profundă dată prea devreme poate avea drept efect
creşterea rezistenţelor şi blocarea travaliului analitic sau îl poate face pe pacient
să simtă că este presat de analist. Interpretarea mai profundă se referă la
conflictele neconştientizate ale pacientului, oferindu-i astfel o imagine mai clară
asupra personalităţii sale. Psihanaliza nu mai vizează actualmente doar trecerea
conţinuturilor inconştiente în conştiinţă, ci are ca scop înlăturarea blocajelor din
dezvoltarea subiectului prin ridicarea apărărilor şi producerea de schimbări la
nivelul Eului şi Supraeului. În interpretare se abordează mai întâi diferitele afecte
implicate, ajutând pacientul să conştientizeze mai întâi conflictul intrapsihic, abia
apoi fantasmele sau tendinţele de care acesta se apără. Interpretarea în aici şi
acum a fantasmelor, afectelor, conflictelor din prezent, care se referă la
psihanalist şi la cadrul psihanalitic reprezintă un aspect important al curei
analitice. Deseori, conflictele din trecut se manifestă în acest mod, mai degrabă
decât prin amintiri din trecut. Terapeutul trebuie să sesizeze acest fapt, să
înţeleagă sentimentele actuale ale pacientului şi, prin interpretări adecvate, să îl
ajute să şi le exprime. Abia apoi pacientul poate face o legătură cu evenimentele
trecute. Dacă interpretările se axează preponderent pe trecut, făcând abstracţie de
trăirile prezente şi de rezistenţele pacientului, există riscul ca pacientul să evite
tot ceea ce este dureros în viaţa sa actuală, precum şi ceea ce este transferenţial,
refugiindu-se în trecut. Nu orice resimte pacientul faţă de analist şi psihanaliză
este o repetare a trecutului. Conflictele actualizate în timpul curei analitice pot
reprezenta exprimarea unor nevoi interne legate de evoluţia sa actuală.
Interpretările legate de trecut pot avea rolul de a reconstrui evoluţia sa din acea
perioadă, de a îl face să înţeleagă din perspectiva unui adult evenimentele pe care
le-a trăit.
4. Freud a descris rezistenţele ca pe atitudini de opoziţie ale pacientului

faţă de interpretările oferite de terapeut. Aceste atitudini pot deveni un obstacol
dacă nu sunt, la rândul lor, înţelese şi interpretate. Ele reprezintă o parte esenţială
a procesului psihanalitic, care nu trebuie trecută cu vederea, ci supusă
interpretării. Rezistenţa este rezultatul punerii în funcţiune a mecanismelor de
apărare ale subiectului şi este de natură inconştientă. Din acest motiv, ea nu
trebuie considerată ca o opoziţie voită şi conştientă din partea pacientului, iar
abordarea ei directă, fără interpretare, este ineficientă, putând avea ca efect un
blocaj în procesul terapeutic. Iniţial Freud a încercat să îl facă pe pacient
depăşească rezistenţele prin insistenţă şi sugestie sau a considerat că ele sunt doar
un obstacol în calea terapiei, obstacol ce trebuie evitat. Ulterior el a descoperit
semnificaţia rezistenţei ca mecanism de apărare şi cale de cunoaştere a
mecanismelor inconştiente ce au dus la formarea simptomelor. Ea şi-a căpătat
astfel un rol în evoluţia procesului terapeutic. Înainte de a aborda conţinuturile
inconştiente, trebuie supuse interpretării rezistenţele. Rezistenţele reprezintă un
material esenţial ce trebuie supus interpretării, descoperind astfel cauzele pentru
care au apărut. Eul este cel care pune în funcţiune rezistenţele pentru a reuşi să
menţină refularea conţinuturilor inconştiente. Orice manifestare poate fi indiciul
unei rezistenţe: cantonarea în prezent, refugierea în trecut, lipsa oricărei investiri
afective a terapeutului ca şi o suprainvestire a acestuia, plictiseala, trecerea la act.
Analiza rezistenţelor este unul din aspectele esenţiale ale procesului psihanalitic
pentru că de lichidarea acestora depinde evoluţia şi continuarea tratamentului. O
54
rezistenţă nedetectată la timp şi neinterpretată poate duce la întreruperea sau
blocarea procesului psihanalitic.
5. Transferul reprezintă întreaga gamă de idei şi sentimente pe care

subiectul le are faţă de terapeut. Prin transfer se actualizează dorinţele
inconştiente, precum şi legăturile afective infantile ale pacientului, fiind asociate
cu cadrul psihanalitic şi cu persoana psihanalistului. Tendinţa de a transfera nu
apare doar în situaţia psihanalitică, ci ea se poate manifesta în orice situaţie de
viaţă şi relaţie. Cadrul psihanalitic este astfel conceput încât pacientul să aibă cât
mai puţine informaţii privitoare la personalitatea terapeutului, la valorile sale
astfel încât ceea ce resimte faţă de acesta să furnizeze indicii despre conţinuturile
şi conflictele inconştiente ale pacientului. Prin urmare, în tehnica psihanalitică
transferul este unul din principalele instrumente prin care avem acces la
inconştient. Ca atare, este esenţial ca transferul să fie cât mai net pus în evidenţă
şi utilizat sistematic. Transferul poate deveni unul din obstacolele procesului
terapeutic însă este totodată calea spre vindecare, fiind după Freud, „terenul pe
care trebuie obţinută victoria” pentru că prin el se manifestă conflictele
inconştiente din trecut. Pe măsură ce procesul terapeutic avansează, aceste
conţinuturi se vor organiza în ceea ce Freud numea nevroză de transfer. Mai
precis, simptomele vor dispărea din viaţa pacientului, fiind legate doar de
persoana terapeutului şi apărând doar în cadrul terapiei. Acesta reprezintă motivul
pentru care dispariţia simptomelor nu constituie un indiciu al încheierii terapiei.
Psihanaliza ajunge să reprezinte câmpul de luptă împotriva simptomelor, locul
unde ele pot fi învinse definitiv. Iniţial psihanalistul este văzut şi resimţit ca fiind
pe de o parte asemenea persoanelor semnificative din trecutul pacientului, pe de
altă parte este văzut ca o persoană reală cu care se poate crea o alianţă
terapeutică. În finalul curei, când pacientul are o altă imagine de sine, îl vede pe
terapeut cu alţi ochi, ca fiind o persoană cu propria personalitate. Freud consideră
transferul şi în special organizarea manifestărilor transferenţiale în nevroză de
transfer, ca fiind punctul nodal al tratamentului psihanalitic. Nevroza de transfer
va concentra simptomele în cadrul psihanalizei, înlocuind nevroza iniţială,
vindecarea realizându-se prin rezolvarea nevrozei de transfer. Este esenţial însă
ca pe baza acestei nevroze de transfer să se ajungă la nevroza infantilă, iar
subiectul să găsească alte soluţii, mai mature de a rezolva conflictele inconştiente.
Sarcina procesului psihanalitic este de a realiza dezinvestirea realităţii psihice cu
efecte patogene, prin intermediul actualizării şi exteriorizării conflictelor legate
de cerinţele pulsionale în cadrul fenomenelor transferenţiale.
6. Contratransferul se referă la reacţiile terapeutului faţă de pacient, la

tendinţa de identificare cu acesta. Este vorba în principal de reacţiile inconştiente
ale terapeutului. Analistul încearcă să instituie un cadrul analitic cât mai neutru,
cât mai lipsit de accente personale, pe care pacientul îl poate popula cu propria sa
lume internă, conferindu-i un rol şi analistului în această lume. Însă neutralitatea
nu se referă şi la ceea ce resimte analistul în situaţia analitică. El reacţionează
afectiv la ceea ce pacientul tinde inconştient să actualizeze în analiza sa, fantasme
şi trăiri. Prin urmare, unul din instrumentele de cunoaştere a pacientului este şi
ceea ce resimte analistul, propriile sale trăiri, emoţii, vise suscitate de acesta.
Identificarea empatică cu pacientul este utilă pentru a-l înţelege, dar pentru a
cunoaşte ceea ce ţine de conţinuturile inconştiente ale acestuia, este necesară din
partea terapeutului o atitudine obiectivă de observare şi analizare a propriilor
trăiri legate de pacient. Atenţia liber flotantă a analistului presupune ca acesta să
tolereze gândurile şi sentimentele ce apar în timpul şedinţei. El trebuie însă să
55
analizeze motivele pentru care acestea au apărut într-un moment anume al
şedinţei. Iniţial, Freud a considerat, ca şi în cazul rezistenţelor, că trăirile
analistului sunt motiv de blocaj în procesul terapeutic. El considera că unul dintre
scopurile analizei personale a terapeutului ar fi dezvoltarea capacităţii acestuia de
a fi cât mai neutru, ca o oglindă faţă de trăirile pacientului. Pentru o cură
psihanalitică cât mai eficientă, care viza „purificarea psihanalitică” a terapeutului,
manifestările contratransferenţiale ar fi trebuit să lipsească complet. Freud relevă
totuşi că inconştientul analistului reprezintă un instrument cu ajutorul căruia
acesta ar putea interpreta manifestările inconştientului celorlalţi. Acesta devine în
tehnica psihanalitică contemporană un principal instrument de cunoaştere şi o
bază în interpretările oferite pacientului. Atitudinea negativă faţă de
contratransfer ar avea ca efect o atitudine rigidă a terapeutului, o lipsă de
naturaleţe şi autenticitate a relaţiei. O serie de psihanalişti (Fenichel, Heimann,
Balint) au relevat laturile pozitive şi rolul semnificativ al contratransferului în
cura analitică.
Toate aceste elemente tehnice au drept finalitate o bună înţelegere a dinamicii,

topicii şi economiei psihice a pacientului, astfel încât acesta să se simtă înţeles din punct de
vedere emoţional. Psihanalistul trebuie să dea dovadă de flexibilitate, ţinând cont de
structura psihică a pacientului, de caracteristicile şi limitele sale. El nu va lucra identic cu
toţi pacienţii săi, ci trebuie să adapteze elementele tehnice astfel încât să se realizeze o
alianţă terapeutică. Procesul psihanalitic evoluează prin trecerea de la un insight la altul
având ca rezultat o mai mare conştientizare a propriilor dorinţe şi temeri. Va apărea astfel o
schimbare în economia psihică a pacientului, în raportul de forţe dintre diferitele instanţe, el
devenind mai tolerant faţă de dorinţele sale. Simultan se produc şi schimbări în structura
psihică a sa, prin scăderea rigidităţii Supraeului şi a interdicţiilor impuse de acesta. Se va
debloca în acest fel o anumită cantitate de energie care va putea fi folosită în activităţi
adaptative. Fixaţiile vor fi depăşite, trecându-se la stadii de dezvoltare afectivă mai avansate.
5.1. INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII LA TRATAMENTUL PSIHANALITIC

Indicaţia de terapie psihanalitică depinde în principal de doi factori:
gravitatea simptomelor şi urgenţa rezolvării lor; terapeutul trebuie să
decidă dacă tratamentul psihanalitic este cel care răspunde cel mai bine nevoilor
pacientului, ţinând cont că este un tratament de lungă durată necesitând între 3 şi
5 ani
analizabilitatea pacientului, ceea ce depinde de trăsăturile pacientului şi
de modul în care acestea se pot adapta la cerinţele pe care psihanaliza i le impune.
Sunt necesare mai multe întrevederi pentru a decide dacă aceste două condiţii pot fi
îndeplinite şi dacă vom aplica o terapie psihanalitică sau psihanaliza propriu-zisă, sau vom
indica o terapie scurtă, centrată pe simptom.
Din punctul de vedere al tulburărilor psihice ce se pretează tratamentului
psihanalitic, indicaţia se referă la nevroze: obsesională, isterică, fobică, atacuri de panică,
depresie nevrotică, nevroze de caracter si tulburări psihosomatice. Tulburările de
personalitate cum ar fi cea impulsivă, perversiunile, tulburările de comportament, cazurile
limită, se pretează mai greu tehnicii psihanalitice şi indicaţia depinde de specificul fiecărui
caz în parte, mai exact de structura de personalitate a subiectului mai degrabă decât de
simptomatologie. În ceea ce priveşte psihozele se poate utiliza terapia psihanalitică cu o
tehnică adaptată acestui gen de tulburări.
Punerea unui diagnostic definitiv poate necesita o perioadă mai îndelungată. Astfel,
o simptomatologie isterică poate disimula o patologie latentă de tip psihotic la fel cum un
comportament bizar poate masca o structură isteroidă. Diagnosticul nu este însă decisiv în
56
indicaţia de terapie. Trebuie ţinut cont şi de resursele sanogene ale pacientului şi de
personalitatea pacientului.
În ceea ce priveşte capacitatea subiectului de a fi analizat aceasta depinde de
trăsăturile de caracter ale pacientului. El trebuie să poată tolera regulile tratamentului şi să
fie destul de motivat pentru a accepta durata îndelungată a tratamentului şi tehnica propriu-
zisă care nu presupune abordarea directă a simptomelor. Din această cauză, problemele
superficiale, dorinţa familiei, recomandarea medicului, curiozitatea ştiinţifică sau dorinţa de
a avansa pe linie profesională nu constituie motive temeinice pentru o terapie. Subiectul
trebuie să fie în măsură să asocieze liber, să accepte că problemele sale pot fi rezolvate
printr-o mai bună cunoaştere de sine. Capacitatea de a fi analizat depinde de capacitatea
Eului de a elabora tensiunea psihică, de calitatea mecanismelor de apărare, de capacitatea de
testare a realităţii, de gradul de constituire a identităţii Eului. Sunt necesare, de asemenea, o
anumită capacitate de introspecţie, o anumită cooperare cu terapeutul. Pacientul trebuie să
fie capabil să îşi exprime trăirile, să verifice interpretările date de terapeut înainte de a le
interioriza.
Răspunsul pozitiv al subiectului la terapia psihanalitică depinde de modul în care
acesta percepe, gândeşte, comunică şi răspunde la interpretări. Analistul îl ajută pe pacient să
se înţeleagă, pornind de la ceea ce acesta relatează, iar o mai bună cunoaştere de sine are
drept efect schimbări în personalitatea subiectului şi rezolvarea simptomelor.
Cura analitică este indicată în principal când, în urma anamnezei se constată eşecul
în atingerea nivelului de dezvoltare specific vârstei, de exemplu, la adulţi, stadiul genital.
Simptomele pot avea o cauză mai profundă sau conflictul care le generează poate fi de
suprafaţă. Există simptome care sunt expresia normală a dezvoltării şi care se pot rezolva
prin consiliere terapeutică sau printr-o intervenţie terapeutică de scurtă durată. Simptomele
nevrotice care necesită psihanaliza au o cauză inconştientă mai profundă şi sunt rezultatul
unei întârzieri în dezvoltare sau a unei regresii la stadiile anterioare de dezvoltare.
Categoriile diagnostice trebuie raportate la stadiile de dezvoltare psihoafectivă.
Astfel, nevrozele sunt rezultatul stagnării la stadiul anal sau falic, existând însă obiecte
oedipale stabile. Psihozele şi cazurile limită sunt generate de stagnări la stadii precoce din
dezvoltarea Eului, care au drept efect dificultăţi la nivelul funcţiilor afective şi cognitive ale
sale. Dacă apar doar simptome singulare, cum ar fi dificultăţi în învăţare sau în relaţionare,
acestea pot presupune doar stagnări parţiale ce determină anumite inhibiţii ale anumitor
funcţii psihice.
În funcţie de categoria diagnostică şi de rezultatul evaluării cauzei sale, se va stabili
ce gen de terapie este indicat. Psihanaliza este recomandată în cazul în care există obiecte
oedipiene stabile şi pulsiunile implicate în conflict sunt exprimate prin simptome destul de
invalidante. Pacientul trebuie să aibă o bună testare a realităţii şi o bună funcţionare a Eului.
În cazul psihozelor şi cazurilor limită, predomină conflictele preoedipale, testarea realităţii
este deficitară şi funcţionarea Eului este afectată, astfel că o psihanaliză nu ar fi potrivită, ci
o terapie psihanalitică care are ca scop întărirea Eului şi reconstruirea funcţiilor deficitare
ale acestuia. În analiza adulţilor descoperim moduri de gândire infantile ce sunt înlăturate,
comportamentul devenind mai adaptat, subiectul reuşind să găsească soluţii mai puţin
patologice şi invalidante la conflictele sale intrapsihice. Eul devine mai autonom, iar
apărările sunt mai puţin rigide. Subiectul va deveni mai tolerant cu propriile dorinţe şi
tendinţe.
Rolul analistului este de a stabili şi menţine cadrul psihanalitic, de a asculta
asociaţiile pacientului, de a observa comportamentul acestuia, precum şi propriile sale
reacţii, în special pe cele emoţionale, faţă de pacient.
Simptomele nu sunt abordate în mod direct, nu sunt supuse analizei şi
interpretărilor din partea terapeutului. Sensul lor va apărea în momentul în care conflictul
care le generează se manifestă în relaţia cu analistul şi abia în acest moment pot fi abordate.
57
În cele ce urmează vom studia caracteristicile demersului psihanalitic în funcţie de
patologia abordată.
5.2. PROCESUL PSIHANALITIC
Elementele specifice tehnicii psihanalitice permit o anumită evoluţie a procesului terapeutic.

Modalitatea principală de intervenţie a psihanalistului o reprezintă interpretarea. Pentru ca
acţiunea acesteia să fie de maximă eficienţă este necesar să fie respectate toate elementele ce
ţin de cadru. Rolul interpretării este complex, ea permiţând atât stabilirea conexiunii între
elemente psihice până atunci separate de refulare, cât şi dezvoltarea unor aspecte psihice
blocate de procesul patogen. În procesul terapeutic, pacientul va avea tendinţa să repete
moduri de comportament şi trăiri ce au la bază conflictul patogen, iar psihanalistul este cel
care, prin interpretare, poate determina conştientizarea acestui conflict de către pacient.
Acesta va putea să decidă dacă conflictul mai este de actualitate şi să găsească o soluţionare
mai matură a sa. Prin urmare, scopul curei se referă la un proces de transformare a modului
de gândire al pacientului. Acesta va învăţa să înţeleagă că tot ceea ce se întâmplă în exterior
este mediat de propriul psihism, aici aflându-se sursa trăirilor sale. Psihanaliza nu vizează
deci suprimarea directă a simptomului sau a conflictului prin atitudini autoritare,
compătimitoare sau moralizatoare, ci îl solicită pe pacient să coopereze pentru a înţelege
propria funcţionare psihică.
5.2.1. Tratamentul nevrozelor
Nevrozele sunt generate de regresia la punctele de fixaţie ale libidoului, ceea ce are
drept consecinţă un blocaj al unei părţi a energiei psihice. Această regresie apare în
momentele în care realitatea externă nu mai permite un anumit grad de satisfacţie libidinală.
În tratamentul psihanalitic se încearcă aducerea în conştient a acestor pulsiuni refulate, însă
forţele care au determinat refularea se fac simţite ca rezistenţe. Tehnica nu presupune o
anumită schemă impusă a procesului terapeutic. Este abandonat orice determinism în
favoarea dimensiunii aleatorii. Această dimensiune aleatorie este esenţială pentru că permite
respectarea ritmului propriu subiectului, astfel încât el să se acomodeze cu cadrul terapeutic
şi să aibă la dispoziţie timpul necesar elaborării unui adevăr descoperit şi înţeles. Acest timp
depinde de personalitatea fiecăruia, de apărările active şi de profunzimea conflictului de care
este legat. Este esenţial modul în care se constituie relaţia terapeutică şi identificarea de
către terapeut a ceea ce se „joacă” în această relaţie. Dincolo de cererea manifestă de terapie,
există o cerere inconştientă care se leagă de conflictele intrapsihice nerezolvate ale
subiectului şi care au efect inhibitor asupra dezvoltării psihice ale acestuia.
De exemplu, o persoană poate cere o terapie pentru simptome ce intră în sfera

agorafobiei, însă inconştient, poate fi vorba despre nevoia sa de aprobare din partea
celuilalt pentru a îşi trăi libertatea şi de nevoia a învăţa cum să trăiască această libertate.
Odată identificată de către terapeut, această cerere va fi pusă în cuvinte la

momentul oportun, verbalizată, ceea ce are multiple semnificaţii în procesul terapeutic. În
primul rând rostirea de către terapeut a dorinţei inconştiente a pacientului semnifică faptul
că acesta este capabil să înţeleagă nevoile acestuia şi că îi recunoaşte acestuia dreptul la
satisfacere. În al doilea rând, subiectul primeşte pentru prima dată un alt tip de răspuns la
dorinţa sa inconştientă, răspuns bazat pe autenticitate dat fiind că terapeutul îşi menţine
neutralitatea, fapt de natură să favorizeze schimbarea. În al treilea rând psihanalistul are în
58
vedere faptul că este vorba de un conflict între forţele psihice ale pacientului astfel că nu are
sens să propună soluţii, ci să aducă în plan conştient forţele ce intră în conflict.
De exemplu, la un anumit nivel al procesului terapeutic pacientul poate ajunge să

exprime sentimentele de teamă faţă de o posibilă reuşită, de altfel dorită cu tărie. Atitudinea
terapeutului va fi neutră, fără a îl încuraja sau descuraja, punând în evidenţă existenţa
simultană a dorinţei şi a anxietăţii în faţa satisfacerii acesteia şi căutând sursa acestei
atitudinii ambivalente patogene a pacientului.
Se vizează crearea condiţiilor favorabile pentru ca pacientul să dezvolte transferul

asupra psihanalistului.
La obsesional, izolarea unor idei, comportamente cu o anumită semnificaţie, astfel
încât să nu fie posibilă conexiunea cu restul contextului psihic de care sunt legate. De aici
dificultatea pe care o resimte obsesionalul în respectarea regulii fundamentale în tratamentul
psihanalitic, asocierea liberă. Aceasta reprezintă una din principalele rezistenţe la
psihanaliză. Fantasmele, amintirile, pot fi evocate fără a fi asociate cu afecte sau alte trăiri,
apărând vidul emoţional unul din principalele obstacole în tratarea nevrozei obsesionale.
Există un model teoretic ideal al procesului psihanalitic, care va fi atins mai mult
sau mai puţin în funcţie de caracteristicile Eului, prezenţa nucleului psihotic,
contratransferul terapeutului şi relaţia pacient terapeut care se stabileşte.
Modelul curei, pus la punct de Freud, se referă la tratarea tulburărilor nevrotice, a
inhibiţiilor, a nevrozelor reactive sau a caracterelor nevrotice. Tratamentul cuprinde mai
multe etape: crearea alianţei terapeutice şi favorizarea transferului pozitiv, apariţia
transferului negativ şi a nevrozei de transfer, şi în fine, rezolvarea definitivă a nevrozei prin
rezolvarea nevrozei de transfer. În terapia nevrozelor, subiectul a acceptat separarea
obiectului primar, pierderea, a depăşit nostalgia, iar accentul se pune, în intervenţia
terapeutică pe capacităţile cognitive ale sale, pe elaborarea de către subiect a interpretărilor
propuse de terapeut. Identificarea primară face ca pacientul să se identifice cu analistul, aşa
cum îl percepe la un moment dat. Interpretarea poate fi asimilată, existând un schimb cu
analistul.
5.2.2. Tratamentul psihozelor şi stărilor limită
Ideea de a explora nucleul psihotic al personalităţii apare la Ferenczi, fiind preluată

de Melanie Klein şi aplicată în tratarea psihozelor şi stărilor limită. În cura psihotică, după
cum descrie Green, este esenţial contratransferul terapeutului care indică răspunsul pe care
ar fi trebui să îl primească pacientul din partea persoanelor semnificative din jurul său,
răspuns care a lipsit însă la vremea respectivă. Astfel, analistul va fi cel care înscrie în
psihismul subiectului experienţa care nu a putut avea loc, ceea ce a determinat lacune în
structurarea Eului. În acest mod, terapia va restabili continuitatea psihică, pacientul intrând
în relaţie şi având experienţa unui celălalt capabil să conţină, adică să facă faţă trăirilor sale.
Psihoticul este incapabil să diferenţieze între sine şi obiect, între realitate şi identificare
proiectivă, iar analistul trebuie să îi redea Eului această capacitate. Contratransferul va fi
folosit în această relaţie pentru a detecta reprezentările capabile să dea formă la ceea ce până
atunci nu a fost gândit pentru că aparţinea unei perioade arhaice. Pornind de aici se va
realiza o construcţie interpretativă ce pune în formă şi articulează la situaţia actuală această
perioadă arhaică în care obiectul primar investit, dar care nu este reprezentat încă ca atare, a
antrenat, prin dispariţia sa, dezinvestirea funcţiilor senzorio-motorii ale subiectului. După
Kohut, empatia analistului îi va permite subiectului să înlocuiască experienţa de fuziune cu
obiectul selfului primar, cu o experienţă de rezonanţă empatică cu obiectul selfului
reprezentat de analist. Kernberg recomandă, în cura cu psihoticii, analiza transferului
negativ încă de la început, pentru a putea crea o bună alianţă terapeutică şi pentru a utiliza
59
transferul pentru menţinerea relaţiei terapeutice şi a extinde analiza asupra relaţiilor externe.
M. Klein consideră că procesul psihanalitic trebuie să diminueze clivajul şi proiecţia care ar
produce distorsiuni în relaţiile de obiect. Pe măsură ce se reduce această distorsiune,
obiectele vor fi percepute mai adecvat şi mai aproape de realitate şi pot fi astfel introiectate
în Eu şi Supraeu cu aspectele lor bune şi rele. Va rezulta un Supraeu mai puţin sever, mai
puţin rigid sau mai puţin persecutor şi mai puţin marcat de idealizare.
În terapia psihozelor, obiectul este resimţit ca fiind fie intruziv, fie absent, în ambele cazuri
frustrant. Subiectul este incapabil să elaboreze pierderea, iar afectul invadează relaţia
terapeutică împiedicând elaborarea. Pacientul îl percepe pe celălalt ca fiind asemănător lui,
în funcţie de tipul de investire la care a fost supus individul în momentul în care a avut acces
la reprezentare. De aici rezultă organizarea sa psihică, adică tipul de obiect intern,
permanenţa acestuia şi tipul relaţiilor de obiect. Procesul de gândire este perturbat, analistul
va fi perceput ca absent, ostil, enigmatic sau intruziv. Pacientul nu se manifestă prin gândire
ci prin afecte sau comportament, trezind în analist sentimente de neputinţă, furie,
culpabilitate. Ceea ce resimte analistul în contratransfer este ceea ce trebuie să fi simţit
pacientul din partea obiectului primar. Procesul terapeutic presupune aceleaşi elemente ca la
în terapia nevrozelor: recunoaşterea fenomenelor ce repetă trecutul pentru a putea trece apoi
la aici şi acum, la ceea ce se întâmplă între analist şi pacient. Abordarea freudiană a
psihozelor are la bază problematica narcisică şi anume lipsa de investire a Eului în relaţia cu
lumea şi cu sine însuşi. Abordarea kleiniană se referă la regresia la faza schizo-paranoidă
sau depresivă. Actualmente se pune accentul în cura psihanalitică a psihoticilor pe rolul pe
care îl joacă celălalt, succesul depinzând, după Bion, de capacitatea de a conţine a
terapeutului şi de capacitatea sa de a se elibera de identificările proiective ale pacientului.
Winnicott subliniază faptul că terapeutul trebuie să fie perceput ca obiect în finalul curei,
deci să îl facă pe pacient să se desprindă din relaţia fuzională cu obiectul primar.
Cura psihanalitică cu psihoticii se recomandă în următoarele condiţii :
• subiectul să fie capabil de o anumită relaţie cu celălalt, dincolo de faptul
că el îşi refuză relaţia pentru că se simte terifiat
• subiectul să fie capabil să tolereze şi să comunice un minim de trăiri
• să existe cere din partea pacientului.
Cadrul tratamentului psihanalitic al psihoticilor presupune o serie de condiţii
specifice:
• fermitate în durata şi ritmul şedinţelor
• întreruperea terapiei dacă starea pacientului se agravează
• evitarea oricărei gratificări, chiar dacă pacientul va trăi acest fapt ca fiind
foarte violent şi intruziv
• menţinerea continuităţii cadrului, ceea ce va reprezenta pentru pacient o
experienţă nouă.
Scopul tratamentului este de a stabili un minim de coerenţă în relaţia cu ceilalţi şi
cu realitatea, relaţie trăită de pacient ca fiind terifiantă şi indescifrabilă. Terapeutul va
conferi semnificaţii evenimentelor şi reacţiilor celorlalţi, va confirma normalitatea anumitor
reacţii şi senzaţii ale subiectului, ceea ce va constitui o referinţă pentru a diferenţia trecutul
de prezent, fantasma de realitate. Se va stabili astfel un raport al subiectului cu obiectul care
nu este de supunere, pe baza căruia vor fi reconstituite relaţiile cauzale care stau la baza
realităţii. Regresând la faza schizo-paranoidă, pacientul va trăi relaţia cu terapeutul ca pe o
relaţie cu un obiect fascinant şi terifiant. Terapeutul va trebui să analizeze ceea ce pacientul
proiectează asupra sa, propriile pulsiuni, părţile clivate ale Eului. Analiza se va face prin
alianţă cu partea sănătoasă a Eului fără de care înţelegerea mecanismului şi detaşarea de
simptom nu va fi posibilă. Astfel, această parte sănătoasă devine cu timpul capabilă să
integreze în sine aspectul perturbat al funcţionării mentale ce apare în cură hic et nunc.
Kernberg susţine însă că interpretarea mecanismelor primitive de apărare, deşi în cazul
cazurilor limită tinde să întărească funcţionarea Eului, în cazul psihozelor va avea ca efect o
60
mai mare dezorganizare şi regresie. Bion pune accentul pe comunicarea nonverbală, pe
schimbul simbolic inconştient dintre pacient şi terapeut. Klein consideră că interpretarea
sistematică a fenomenelor de trecere la act, proiecţie, introiecţie, fuzionare, depăşind
neutralitatea specifică precum şi poziţia interpretativă. Pacientul trebuie să primească
confirmarea că reacţiile celuilalt sunt previzibile şi comprehensibile, astfel încât să poată
depăşi angoasa şi agresivitatea. Tăcerea terapeutului va fi trăită ca dispreţuitoare, sau îi
poate da pacientului sentimentul că acesta este depăşit. Searles pune accentul pe
contratransferul terapeutului, el având rolul de a îl ajuta să identifice mesajele cu dublu sens,
sentimentele de ură iubire, respingere şi teamă. De asemenea pacientul trebuie să regăsească
capacitatea de a se juca, de a simboliza.
În ambele modele de tratament esenţial este însă travaliul asupra economiei psihice,
anume modificarea investiţiei psihice pe care pacientul a făcut-o dincolo de orice
reprezentare şi comunicare cu celălalt. Atât în cura nevrozelor cât şi în cea a psihozelor
predomină relaţia cu obiectul, ambele fiind fondate pe relaţia cu obiectul primar în faza
preobiectală, atât în planul identificării cât şi în cel al investirii obiectului
Psihoterapia psihanalitică nu permite structurarea nevrozei de transfer, analiza susţinută a
rezistenţelor şi reducerea completă a conflictului. Regresia şi fantasmarea nu sunt favorizate
de cadrul psihanalitic. Relaţia terapeutică se menţine la un nivel de suprafaţă, fiind centrată
pe prezent, şi pe relaţiile exterioare analizei. Nu se pune accent pe asocierea liberă, iar
terapeutul îşi asumă rolul de figură pozitivă care asigură, de reparare narcisică, existând
nevoia pacientului de contact vizual cu analistul.
Indicaţia de terapie psihanalitică se dă fie în cazul psihozelor sau tulburărilor de tip
borderline, fie în cazul în care cererea pacientului este legată de evenimente de viaţă dificil
de surmontat, de tulburări de tip reactiv. În primul caz, pacientul nu face diferenţa între sine
şi celălalt, afectul implicat în conflictul psihic este debordant, iar pacientul are capacitatea
de simbolizare insuficient dezvoltată. Psihanalistul va trebuie să utilizeze trăirile sale
contratransferenţiale pentru a înţelege conflictul şi a răspunde adecvat. Aspectele cele mai
arhaice ale relaţiei cu celălalt vor fi actualizate în cursul procesului terapeutic, în scopul de a
se realiza o organizare psihică în care să nu predomine pulsiunea de moarte şi
dezorganizarea. Terapeutul va detecta şi interpreta negarea şi proiecţia ajutându-l astfel pe
pacient să surmonteze sentimentul de abandon. Se va construi astfel un sentiment de
încredere reciprocă determinat de atitudinea terapeutului, bazată pe transgresarea
ambivalenţei, pe permanenţa obiectului bun, crearea spaţiului tranziţional. Pornind de aici va
apărea sentimentul de sine, dimensiunea ludică, restructurarea narcisismului şi reorganizarea
investirilor şi contrainvestirilor. Ulterior va ava loc asumarea autonomiei şi identităţii
sexuale şi renunţarea la poziţia de obiect sexual al părinţilor. Aceste transformări în
personalitatea subiectului pot să apară după un timp mai lung sau mai scurt de fetişizare a
terapeutului, idealizat şi considerat garant narcisic al său.
Actualmente, manifestările psihoticilor au devenit comprehensibile şi li se găseşte
un sens şi o logică proprie. Dincolo de aparenţa de discordanţă se poate stabili o relaţie
autentică. În afară de psihoterapia de tip psihanalitic, se poate aplica terapia de familie,
psihodrama, ceea ce duce la o mai bună înţelegere a tulburării. Apărările specifice
psihozelor sunt: clivajul, dezinvestirea, negarea, proiecţia, percepţia delirantă a realităţii.
Acestea reprezintă rezultatul apărării faţă de angoasa de aneantizare, în condiţiile absenţei
capacităţii de simbolizare şi a eşecului refulării.
În terapiile scurte de alt tip, este folosit transferul pozitiv, fiind ocolite afectele
negative prin sugestie şi prin întărirea apărărilor şi reasigurarea Eului astfel încât să fie
înăbuşit conflictul psihic prin favorizarea fie a forţelor inhibitoare, fie a celor ce favorizează
satisfacerea.
În cazul caracterelor nevrotice, cererea de terapie depinde de suferinţa resimţită de subiect
în relaţie, de cererea pacientului şi posibilitatea sa de a dezvolta transfer în relaţia
terapeutică.
61
1. Definiţi cadrul psihanalitic.
2. Argumentaţi importanţa contratransferului.
3. Indicaţii pentru tratamentul psihanalitic.
4. Rolul psihoterapiei psihanalitice în tratamentul psihozelor.
1. S. Freud – Nevroza la copil, Editura Trei, 2000
2. S. Freud–Inhibiţie, simptom, angoasă, în Inhibiţie, simptom, angoasă, Edi Trei,
2000
3. S. Freud – Transferul în Introducere în psihanaliză, EDPedagogică, 1990
4. S. Freud – Terapia psihanalitică în Introducere în psihanaliză, EDP, 1990
5. Marie Cardinal – Cuvinte care eliberează, Editura Trei, 2003
6. H. Thomä, H. Kächele – Mijloace, căi, obiective în Tratat de psihanaliză
contemporană, vol II, Editura Trei, 1999
SCURT DICŢIONAR
Act ratat – acţiune a subiectului al cărei scop urmărit conştient nu este atins,
aparent din cauza neatenţiei sau întâmplării. Actul ratat reprezintă, ca şi visele şi simptomul
nevrotic o formaţiune de compromis între dorinţele inconştiente ale subiectului şi instanţele
care le interzic.
Ambivalenţă - manifestarea de către subiect a unor sentimente şi atitudini opuse,
pozitive şi negative, faţă de acelaşi obiect
Angoasă – termen ce desemnează o stare de anxietate, de panică generată de faptul
că subiectul este invadat de un aflux de excitaţii ce depăşesc capacitatea sa de elaborare.
Această stare poate fi însoţită şi de reacţii somatice ca tahicardie, transpiraţii, senzaţie de
sufocare etc.
Asociere liberă – metodă specifică tratamentului psihanalitic care constă în
exprimarea de către subiect a oricăror gânduri care îi vin în minte spontan sau legate de o
anumită reprezentare, un anumit cuvânt, vis, simptom etc.
Atenţie liber flotantă – element ce ţine de tehnica psihanalitică şi care se referă la
modul în care analistul se raportează la discursul pacientului. Acest mod de ascultare
presupune ca analistul să lase deoparte orice elemente ce ţin atât de propria subiectivitate:
valori proprii, alegeri personale, prejudecăţi, cât şi de experienţa practică şi cunoştinţele
teoretice acumulate. Nu trebuie acordată o atenţie specială nici unui element din discursul
pacientului. Elementele încărcate de afect, care ţin de conflictele inconştiente ale acestuia,
relevându-se pe baza asocierilor sale libere. Astfel, va fi favorizată comunicarea de la
inconştient la inconştient.
Autoerotism – faza precoce din dezvoltarea psihoafectivă a copilului în care
subiectul obţine satisfacerea prin propriul său corp, fără raportarea la o altă persoană. Din
punct de vedere pulsional, satisfacerea se obţine prin activarea unei pulsiuni parţiale
specifică zonei erogene active în funcţie de stadiul de dezvoltare în care se află subiectul.
Bisexualitate – prezenţa simultan, atât a tendinţelor sexuale masculine cât şi a
celor feminine la nivel inconştient. Ea reprezintă o etapă în dezvoltarea oricărui individ
normal, generează conflicte legate de diferenţa dintre sexe ce trebuie depăşite pentru ca
subiectul să fie capabil să îşi asume propriul sex.
Clivaj – se referă la separarea obiectului în două entităţi opuse care coexistă la
nivelul psihismului, obiect bun şi obiect rău. Obiectul va fi perceput fie ca fiind exclusiv
bun, fie ca fiind exclusiv rău. Individul nu poate percepe coexistenţa ambelor aspecte
simultan la nivelul obiectului. Clivajul este caracteristic unui mod de funcţionare psihică
62
specific poziţiei paranoid-schizoide, reprezentând un mod de apărare faţă de angoasa din
acest stadiu.
Compulsie – tendinţa, imposibil de reprimat, de a efectua un anumit act sau o
succesiune de acte sau de a rula în minte o succesiune de idei. Actele sau ideile compulsive
apar ca o încercare de a diminua angoasa, subiectul simţindu-se însă constrâns de o forţă
interioară să acţioneze sau să gândească astfel. Ca simptom, compulsia este caracteristică
nevrozei obsesionale.
Condensare – proces primar, specific funcţionării nivelului inconştient al
psihismului prin care o anumită reprezentare exprimă mai multe lanţuri asociative de
reprezentări, fiind astfel investită cu energiile specifice reprezentărilor respective. Energiile
acestea vor fi condensate în această unică reprezentare.
Conflict psihic – interacţiunea dintre tendinţe interne opuse ca scop. Conflicte pot
apărea între diferitele instanţe psihice, între pulsiuni, între dorinţe şi interdicţii şi pot
conştiente sau inconştiente.
Contrainvestire – investirea cu energie psihică a anumitor reprezentări care se
opun conştientizării dorinţelor inconştiente. Acest proces este legat de procesul refulării în
sensul că menţinerea în inconştient a unei reprezentări refulate se realizează prin deplasarea
energiei psihice specifice reprezentării respective asupra unei reprezentări care să se opună
trecerii în conştiinţă a reprezentării refulate.
Contratransfer – sentimentele, atitudinile pe care analistul le manifestă faţă de
pacient şi faţă de transferul acestuia şi care au la bază reacţii de natură inconştientă. Iniţial
tehnica psihanalitică presupunea reducerea până la anulare a manifestărilor
contratransferenţiale, actualmente însă se consideră că ele sunt un instrument esenţial în
sondarea inconştientului pacientului, comunicarea de la inconştient la inconştient fiind de
fapt singura comunicare autentică.
Conţinut latent – semnificaţiile inconştiente ale viselor, simptomelor, la care se
ajunge prin interpretarea pe baza asocierilor libere ale subiectului. Conţinutul latent se referă
la dorinţe, tendinţe refulate.
Conversie – exprimarea unui conflict ce aparţine psihismului în plan somatic, prin
simptome motorii sau senzoriale. Acest proces are loc prin transformarea energiei psihice în
energie a proceselor somatice. Conversia reprezintă mecanismul specific formării
simptomelor în isterie.
Deplasare – proces primar, specific funcţionării nivelului inconştient, prin care
energia psihică ataşată unei reprezentări este transferată unei alte reprezentări. Pentru a avea
loc acest proces este necesar ca cele două reprezentări să fie legate printr-un lanţ asociativ.
Dezinvestire – mecanism prin care energia psihică ataşată unei reprezentări este
separată de aceasta. Acest mecanism ţine de latura economică a funcţionării psihice. Este
prezent în special în cadrul refulării, proces prin care reprezentarea este împinsă în
inconştient iar energia psihică este detaşată de aceasta.
Dinamic – mod de descriere a funcţionării psihismului, specific psihanalizei,
conform căruia fenomenele psihice presupun o anumită evoluţie temporală, fiind rezultatul
interacţiunilor dintre forţe psihice de diferite intensităţi şi orientări, forţe ce pot intra in
conflict sau se pot compune având acelaşi sens. Aceste forţe, precum şi interacţiunea dintre
ele pot fi conştiente sau inconştiente.
Economic - mod de descriere a funcţionării psihismului, specific psihanalizei,
conform căruia orice fenomen psihic presupune o dimensiune energetică, mai exact o
deplasare de energie psihică şi o creştere sau diminuare a acesteia. Forţele psihice, ce stau la
baza fenomenelor psihice conform perspectivei dinamice, sunt caracterizate de o anumită
cantitate de energie psihică, care poate creşte sau se poate diminua.
Elaborare psihică – proces prin care aparatul psihic integrează excitaţiile ce apar
din surse interne sau externe, prin conectarea lor la lanţurile asociative existente. Acest
63
proces are ca scop menţinerea tensiunii psihice la un nivel constant, pentru a preveni
acumularea de excitaţii ce poate avea un efect patogen.
Energie legată – stare în care se află energia psihică în procesele secundare, care
caracterizează funcţionarea psihică la nivel conştient. Energia nu se poate descărca liber, ci
doar legându-se de o anumită reprezentare, astfel încât satisfacerea este amânată şi
controlată.
Energie liberă – stare în care se află energia psihică în procesele primare, care
caracterizează funcţionarea psihică la nivel inconştient. Energia este numită liberă deoarece
ea circulă fără a se ataşa vreunei reprezentări anume, folosindu-se de orice reprezentare
pentru a se descărca.
Eu ideal – structură psihică ce intră în componenţa Supraeului, care conţine
exigenţe ce ţin de idealul de atotputernicie narcisică. Este în mare parte inconştient şi îşi are
originile în narcisismul infantil.
Fantasmă – reprezentare care simbolizează satisfacerea unei dorinţe mai mult sau
mai puţin conştiente, sub o forma mai mult sau mai puţin deformată de mecanismele de
apărare.
Fixaţie – reprezintă atât ataşarea libidoului de anumite persoane sau imagouri,
precum şi persistenţa la nivel psihic a unui mod de funcţionare specific unuia dintre stadiile
de dezvoltare psihoafectivă. Fixaţia poate fi manifestă sau latentă, ca potenţial ce poate fi
activat.
Forcludere – mecanism de apărare care constă în respingerea conţinuturilor
psihice inacceptabile pentru Eu în afara psihismului şi proiectarea lor asupra realităţii
externe. Acest mecanism stă la baza genezei tulburărilor de tip psihotic, a fenomenelor
halucinatorii. Termenul este introdus de Jacques Lacan pornind de la mecanismul de
respingere a realităţii pe care Freud îl descrie în legătură cu psihozele. Este un mecanism
opus refulării, în sensul că reprezentările inacceptabile pentru Eu nu sunt împinse în
inconştient ca în cazul refulării, ci sunt suprimate din psihism, subiectul având certitudinea
că vin din exterior. Realitatea va fi astfel percepută delirant, iar conţinutul psihic va fi
perceput ca venind din realitate.
Formare de simptom – proces prin care, în urma unei succesiuni de fenomene ce
ţin de dinamica şi economia psihică, apar manifestări psihice de tipul simptomului nevrotic
ce pot duce la instituirea nevrozei. Există o serie de factori care joacă un rol în forma
simptomului: factori economici constituţionali, factori ce ţin de realitate, cu frustrările pe
care aceasta le impune, factori ce ţin de apărările specifice fiecărui individ şi de punctele de
fixaţie în dezvoltarea psihoafectivă.
Frustrare – refuzul satisfacerii pulsionale din motive obiective sau subiective.
Frustrarea apare în absenţa gratificării pulsionale, mai exact în absenţa descărcări tensiunii
generate de actualizarea unei nevoi. Cauzele frustrării pot fi externe, şi anume absenţa
obiectului care corespunde nevoii actualizate, sau interne, interzicerea de către exigenţele
interne a satisfacerii respective. Frustrarea reprezintă unul din factorii care contribuie la
instalarea tulburărilor nevrotice.
Idealul Eului – structură psihică ce intră în componenţa Supraeului, care se referă
la modele interiorizate, preluate din idealurile colective la care subiectul se raportează
permanent, mai mult sau mai puţin conştient.
Instanţă – termen ce defineşte elemente ce intră în structura aparatului psihic.
Freud consideră că aparatul psihic este constituit din trei instanţe: Sinele, Eul şi Supraeul.
Termenul este introdus de Freud în Interpretarea visului în comparaţie cu tribunalele care
judecă ceea ce este sau nu acceptabil.
Introiecţie – transferarea simbolică, la nivel psihic a informaţiilor (obiecte, calităţi
şi comportamente specifice obiectelor) din exterior în interiorul psihismului.
Investire – ataşarea unei anumite cantităţi de energie psihică de un element din
cadrul psihismului, reprezentare sau structură psihică. Este un termen ce ţine de economia
64
psihică, dinamica investirilor şi dezinvestirilor precum şi circulaţia energiei psihice între
reprezentări stând la baza fenomenelor psihice.
Libido, energie libidinală – energie psihică generată de pulsiunile sexuale,
corespondentul în psihism a energiei sexuale somatice. Iniţial Freud diferenţia libidoul de
energia specifică pulsiunilor ce vizează autoconservarea. Ulterior el a considerat că şi
pulsiunile de autoconservare ar fi de natură libidinală. Libidoul devine astfel energia psihică
specifică pulsiunii de viaţă, opunându-se destrudoului, energia psihică specifică pulsiunii de
moarte.
Limită, caz limită, structură limită – tulburare psihică caracterizată de simptome
cu aspect nevrotic, care însă maschează structuri de tip psihotic. Tulburarea se situează la
limita dintre nevroză şi psihoză şi poate cuprinde ş manifestări de tip psihopat, pervers,
delincvent.
Masochism – stare în care subiectul îşi obţine satisfacţia prin intermediul
suferinţei. Această stare poate fi regăsită fie în cadrul perversiunilor sexuale, fie într-o formă
desexualizată în care subiectul caută inconştient să se pedepsească. Freud vorbeşte de
asemenea despre masochism primar, o stare iniţială în care pulsiunea de viaţă este legată de
pulsiunea de moarte, ele fiind dirijate asupra subiectului.
Mecanisme de apărare – diferite tipuri de procese psihice care au ca scop
menţinerea unui echilibru în economia psihică a individului. Aceste procese psihice
acţionează inconştient şi sunt utilizate de Eu pentru a înlătura starea de tensiune psihică.
Tipul de apărare utilizat la un moment dat de un subiect depinde de stadiul de dezvoltare
psihoafectivă la care există fixaţie. Principalele tipuri de apărare sunt: refularea, regresia,
formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, proiecţia, introiecţia, întoarcerea
asupra propriei persoane, transformarea în contrar, sublimarea.
Metoda cathartică – metodă folosită de Freud la începutul practicii sale
terapeutice, care avea ca scop ca subiectul să îşi reamintească şi să retrăiască afecte
provocate de evenimente traumatice prin care a trecut, afecte care nu au fost descărcate la
momentul respectiv, devenind astfel patogen. Freud considera că se realizează astfel o
curăţire a psihicului (catharsis).
Narcisism – etapă precoce din dezvoltarea psihoafectivă a copilului, în care
întreaga energie libidinală este investită asupra propriei persoane. În această etapă, copilul
nu poate lega libidoul de realitatea externă şi de obiecte, deoarece el nu poate face diferenţa
între sine şi lumea externă. Freud vorbeşte şi despre o stare de narcisism secundar, stare în
care subiectul regresează la narcisismul secundar prin retragerea asupra Eului a libidoului
investit în obiecte.
Neutralitate – atitudine specifică analistului prin care acesta nu trebuie, în
ascultarea discursului pacientului, să se lase influenţat de valorile personale, de
consideraţiile teoretice sau de experienţa sa clinică. Astfel, descifrarea semnificaţiei
inconştiente ale celor relatate de pacient va fi autentică şi va duce la dezvăluirea conflictului
ce stă la baza nevrozei. Neutralitatea se referă şi la atitudinea psihanalistului faţă de reacţiile
transferenţiale ale pacientului cărora nu trebuie să le răspundă în plan conştient ci să
favorizeze integrarea lor în nevroza de transfer pentru a putea fi rezolvate.
Nevroză – tulburare psihică al cărei specific îl constituie faptul că subiectul este
conştient că are o serie de simptome, mai mult sau mai puţin invalidante şi încearcă să
depăşească starea în care se află. Geneza acestui tip de tulburare constă în conflictele psihice
din copilărie care au dus la apariţia unui compromis patogen între dorinţă şi interzicerea ei.
Nevrozele sunt de mai multe tipuri: nevroză isterică, nevroză fobică, nevroză obsesională.
Nevroză actuală – tip de nevroză de care Freud vorbeşte în prima parte a teoriei
sale asupra tulburărilor psihice. Pentru prima dată acest termen apare în 1898 în Sexualitatea
în etiologia nevrozelor, ca opus psihonevrozelor. Freud considera că, spre deosebire de
psihonevroze, nevroza actuală nu îşi are originea în conflictele infantile, ci în acumularea de
excitaţii de origine sexuală în urma frustrărilor la care individul este supus în prezent în ceea
65
ce priveşte satisfacţia sexuală. Aceste excitaţii se vor descărca direct pe cale somatică, fără
mediere psihică. Manifestările simptomatice sunt de ordin somatic: fatigabilitate, diferite
algii, insomnie. În această categorie Freud includea nevroza de angoasă, neurastenia şi
ipohondria. În perioada contemporană această categorie nosografică nu mai este luată în
considerare, fiind înlocuită de tulburările psihosomatice.
Nevroză de angoasă – tulburare nevrotică, pe care Freud a descris-o în categoria
nevrozelor actuale, al cărei specific consta în predominarea angoasei, fie sub forma a ceea ce
numim astăzi anxietate generalizată, fie sub forma atacurilor de panică.
Nevroză de caracter – tulburare de tip nevrotic al cărei specific constă în trăsături
de caracter sau organizare de tip patologic a personalităţii. Această nevroză nu se manifestă
prin simptome faţă de care subiectul se detaşează resimţindu-le ca străine de personalitatea
sa, Eul fiind în acord cu comportamentele patologice. Apărarea faţă de conflictul inconştient
nu se va manifesta în simptome nevrotice, ci prin trăsături de caracter, mecanismul de
apărare predilect fiind formaţiunea reacţională.
Obiect – acest termen desemnează în psihanaliză tot ceea ce diferă de subiectul
care simte, percepe, se raportează la exterior. El poate desemna atât o persoană cât şi un
obiect material, real sau fantasmat.
Perlaborare – travaliu psihic prin care subiectul integrează o anumită interpretare,
interpretare care se referă în special la o rezistenţă. Acest travaliu presupune nu doar o
acceptare pur intelectuală a interpretării, ci trăirea şi rezonanţa afectivă a acesteia. în urma
perlaborării, rezistenţa este surmontată.
Perversiune – categorie nosografică prin care se desemnează un comportament
sexual deviant prin care se poate obţine plăcerea sexuală: fetişism, travestism.
Proces primar – tip de proces psihic caracteristic nivelul inconştient de
funcţionare psihică. Specific acestui tip de proces este faptul că energia psihică circulă liber,
nefiind legată de o reprezentare anume. Procesele primare sunt: deplasarea şi condensarea.
Proces secundar – tip de proces psihic specific nivelului preconştient-conştient de
funcţionare psihică. Specific acestui tip de proces este faptul că energia psihică circulă doar
ataşată (legată) unei anumite reprezentări. Procesele secundare sunt: atenţia, gândirea,
memoria voluntară, voinţa.
Psihoză – tulburare psihică al cărei specific îl constituie faptul că percepţia
realităţii este perturbată, subiectul nefăcând diferenţa între realitatea psihică şi cea externă.
Ca simptomatologie acest lucru poate fi manifest, prin prezenţa percepţiilor delirante sau
poate exista sub formă latentă, ca structură mascată de simptome de tip nevrotic.
Mecanismul care stă la baza psihozei presupune mai multe etape: mai întâi apariţia unei
rupturi între Eu şi realitate, ceea ce face ca Eul să ajungă sub stăpânirea Sinelui, apoi
încercarea Eului de a reface legătura cu realitatea, încercare eşuată ce are drept rezultat
construirea unei realităţii conformă cu dorinţele inconştiente, care apare sub forma delirului
sau halucinaţiilor. Mecanismul de respingere sau refuz al realităţii este reluat de Lacan în
explicarea psihozei prin termenul de forcludere. În categoria psihozelor intră actualmente:
schizofrenia, paranoia, psihoza maniaco-depresivă.
Pulsiune – termen care desemnează un proces aflat la graniţa dintre psihic şi
somatic, reprezentând o tensiune resimţită la nivel psihic, având însă origine somatică.
Freud face diferenţa dintre pulsiune, specifică omului şi instinct, specific animalelor.
Pulsiunea, spre deosebire de instinct, nu are modalităţi predeterminate, fixate ereditar, de
satisfacere, nu are un obiect precis, acesta poate fi variabil sau un anumit scop, pot exista
scopuri multiple. Energia pulsională poate fi considerată sursa energiei psihice.
Pulsiune parţială – formă pe care o ia pulsiunea sexuală în dezvoltarea afectivă a
individului. În fiecare stadiu de dezvoltare psihoafectivă este activat un anumit tip de
pulsiune parţială, ce devine apoi element component al organizării sexuale mature. În fiecare
stadiu, pulsiunea parţială are o sursă specifică, un scop specific, un anumit obiect prin care
se obţine satisfacţia pulsională. Pulsiunile parţiale sunt: orală, anală, uretrală.
66
Realitate psihică – termen ce desemnează modul în care subiectul resimte şi
interpretează evenimentele din exterior sau trăirile proprii. Acest mod de interpretare are
pentru subiect valoare de realitate obiectivă, deşi el are la bază conflicte şi dorinţe
inconştiente. Geneza tulburărilor psihice, nevrotice, psihotice sau de alt tip, are la bază
realitatea psihică a individului. Iar vindecarea constă în elaborarea conflictelor ce au generat
realitatea psihică şi corelarea lor cu realitatea obiectivă.
Refulare – mecanism de apărare a Eului prin care anumite conţinuturi psihice
(reprezentări, amintiri, imagini, idei) sunt împinse în inconştient. Refularea reprezintă
mecanismul care stă la baza constituirii tulburărilor nevrotice. Refularea afectează doar
reprezentările, nu şi afectele aferente lor, adică energia psihică cu care ele sunt investite.
Astfel, o consecinţă a refulării este faptul că această energie psihică rămâne liberă şi trebuie
să găsească o cale de a se descărca.
Regresie – proces ce desemnează întoarcerea subiectului la o etapă anterioară din
dezvoltarea sa. Regresia poate avea drept consecinţă activarea unor moduri de organizare
psihoafectivă, relaţii de obiect, moduri de exprimare şi de comportament specifice unui
stadiu de dezvoltare psihoafectivă anterior, principal acolo unde există puncte de fixaţie.
Relaţie de obiect – modul în care subiectul se raportează la realitatea exterioară şi
la persoanele cu care interacţionează. Termenul obiect se referă la faptul că persoana sau
realitatea cu care subiectul interacţionează constituie obiect al pulsiunii, iar subiectul o va
percepe diferit în funcţie de etapa de evoluţie în care se află.
Rezistenţă – termen ce desemnează acţiuni, gânduri sau trăiri ale subiectului prin
care acesta respinge interpretările ce pot duce la conştientizarea fantasmelor şi dorinţelor
inconştiente. Rezistenţa are la bază punerea în funcţiune a mecanismelor de apărare a Eului.
În tratamentul psihanalitic, rezistenţa are un rol esenţial. Prin analizarea apărărilor, rezistenţa
este depăşită şi se poate trece la un nou nivel al analizei.
Stadiul oglinzii – faza de dezvoltare descrisă de Jacques Lacan, prin care trece
copilul între 6-18 luni. În această fază se formează o primă imagine a propriului corp prin
identificare cu celălalt. În acest stadiu se pun bazele Eului potrivit lui Lacan.
Sublimare – proces psihic inconştient prin care scopul pulsional este înlocuit cu un
scop desexualizat, social dezirabil.
Transfer – proces prin care dorinţele, fantasmele şi conflictele inconştiente se
actualizează în relaţie cu anumite obiecte, investite afectiv. Tratamentul psihanalitic
favorizează acest proces în scopul evidenţierii tendinţei la repetiţie a unor scenarii
inconştiente şi conştientizării acestora.
Traumă – reacţie afectivă a subiectului faţă de un eveniment, care depăşeşte
capacitatea de elaborare psihică a subiectului. Trauma este rezultatul faptului că subiectul se
află în incapacitate de a găsi un răspuns adecvat şi că apare perturbarea echilibrului
psihoafectiv.
Zonă erogenă – regiune somatică care devine, în funcţie de etapa de dezvoltare
psihoafectivă a individului sursă pulsională.
67
BIBLIOGRAGIE
BIBLIOGRAFIE
1. Anzieu D. – Le corps de l’oeuvre, Gallimard 1981

2. Brătescu G. - Freud şi psihanaliza în România, Humanitas Bucure 1994
3. Bydlowski M. – Psihanaliza maternităţii, Editura Trei 1998
4. Dewald P., - The supportive and active psychotherapies, Jason Aronson inc New Jersey
1994
5. Freud A. – Normal şi patologic la copil, Editura Fundaţiei Generaţia 2002
6. Freud A. – Eul şi mecanismele de apărare, Editura Fundaţiei Generaţia
2002
7. Freud S. – Eseuri de psihanaliză aplicată Editura Trei 1999
8. Freud S. – Nevroza la copil, Editura Trei 2000
9. Freud S. – Psihologia inconştientului, Editura Trei 2000
10. Freud S. – Studii despre societate şi religie, Editura Trei 2000
11. Freud S. – Inhibiţie, simptom, angoasă, Editura Trei 2001
12. Freud S. – Studii despre sexualitate, Editura Trei 2001
13. Freud S. – Nevroză, psihoză, perversiune, Editura Trei 2002
14. Freud S. – Comicul şi umorul, Editura Trei 2002
15. Freud S. – Introducere în psihanaliză, EDP 1990
16. Kafka J. S. – Realităţi multiple în psihanaliză, Editura Trei, 1999
17. Kogan I. – Strigătul copiilor muţi, Editura Trei 2001
18. Kottler J., Brown R. - Introduction to therapeutic counseling, Brooks
Cole Publishing Company 1996
19. Laplanche J., Pontalis J.B. - Vocabularul psihanalizei, Humanitas
Bucureşti1994
20. Lebovici S., McDougall J. – Dialog cu Sammy – Un caz de psihoză
infantilă, Editura Fundaţiei Generaţia 2002
21. Manzano J., Palacio Espasa F., Zilkha N. – Scenariile narcisice ale
parentalităţii, Editura Fundaţiei Generaţia 2002
22. McDougall J. – Theatres du corps, Gallimard 1989
23. De Mijolla A. – Psychanalyse, PUF Paris1996
24. De Mijolla A., Shentoub S. A. – Pour une psychanalyse de l”alcoolisme,
Payot 1981
25. Papadima E. – Psihanaliză şi psihoterapie psihanalitică, Editura Jurnalul
Literar 2003
26. Rosenberg B. – Masochismul mortifer şi maoschismul gardian al vieţii,
Editura Trei, 1999
27. Searles H. – Le contre-transfert, Gallimard 1981
28. Thomä H., Kächele H. - Tratat de psihanaliză contemporană, vol I, ED
Trei Bucureşti 1999
29. Thomä H., Kächele H. - Tratat de psihanaliză contemporană, vol II, ED
Trei Bucureşti 2000
30. *** Case studies in psychotherapy FE Peacock publishers inc 1995
31. Willerman Lee, Cohen David B, Psychopathology, McGraw-Hill Inc
1900
32. Winnicott D. W., Consultaţia terapeutică a copilului, Editura Fundaţiei
Generaţia, 2002
68

Curs Psihosomatica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Psihosomatica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ELEMENTE INTRODUCTIVE DE TEORIE ŞI TEHNICĂ PSIHANALITICĂ

2.3.Punctul de vedere structural 13

2.4.Funcţionarea psihică din perspectiva celor trei principii 15

3. Evoluţia Psihoafectivă A Individului 18

3.2. Stadiile dezvoltării psihoafective 20

4.2. Scurt istoric 32

4.3.1. Mecanismul producerii nevrozelor 34

4.4.1. Etiologia psihozelor 43

4.4.1.2. Alte teorii psihanalitice asupra psihozelor 43

4.5.1. Mecanismul producerii stărilor limită 44

4.6.1. Mecanismul producerii perversiunilor 45

4.7.1. Etiologia tulburărilor adictive 47

5. Elemente de tehnică psihanalitică 50

5.2.1. Tratamentul nevrozelor 58

1. Definirea şi istoricul psihanalizei

Concepte cheie: asociere liberă, realitate psihică, teoria seducţiei infantile

Psihanaliza reprezintă în primul rând o metodă de investigare a psihismului, creată

Specificul psihanalizei, ca teorie asupra psihismului, rezidă în:

1. Definiţi asocierea liberă şi specificaţi rolul acesteia în tratamentul

2. Funcţionarea aparatului psihic în concepţia psihanalitică

Rezumat: Abordarea psihanalitică a psihismului constă în analizarea oricărui fenomen

Teoria psihanalitică este prima care a constatat complexitatea funcţionării

2.1. PERSPECTIVA DINAMICĂ

De exemplu pentru ca un obiect să ne provoace o reacţie de teamă este necesar să

Excitaţia externă sau nevoia fiziologică au un corespondent în psihism, şi anume

Exemplu Preocupările exagerate legate de curăţenie, microbi, grija excesivă faţă de

2.2. PERSPECTIVA ECONOMICĂ

Conform perspectivei economice, procesele psihice posedă o dimensiune

2.3. PUNCTUL DE VEDERE STRUCTURAL

2.4. FUNCŢIONAREA PSIHICĂ DIN PERSPECTIVA CELOR TREI PRINCIPII

În înţelegerea fenomenelor psihice trebuie să ţinem cont de cele trei aspecte:

1. Precizaţi în ce constă perspectiva dinamică asupra funcţionării psihice.

1. S. Freud – Eul şi Sinele, în Psihologia inconştientului, Editura Trei, 2000

3. Evoluţia Psihoafectivă A Individului

Rezumat: Evoluţia psihoafectivă este o evoluţie a pulsiunilor. Pulsiunea reprezintă o

Concepţia teoretică a lui Freud despre evoluţia psihoafectivă a individului a fost

1. Definiţi pulsiunea, menţionaţi caracteristicile ei.

3.2. STADIILE DEZVOLTĂRII PSIHOAFECTIVE

Rezumat: Dezvoltarea psihoafectivă a individului constă într-o succesiune de

Dezvoltarea psihoafectivă a individului constă într-o succesiune de stadii. Aceste

O. Rank vedea în naştere sursa tuturor traumatismelor ulterioare şi a angoasei.

În anul 1911, în Cazul preşedintelui Schreber, Freud postulează existenţa unui

Începând din 1914, în Pentru a introduce narcisismul, el tratează narcisismul

Însă există o anumită cantitate de energie investită permanent în Eu, condiţie

Autoerotismul, ca stare în care pulsiunile se satisfac independent unele de

Se situează de la naştere până în jurul vârstei de 1 an. Activitatea fiziologică

3.2.4. Stadiul anal

Se situează între al doilea şi al treilea an de viaţă, iar activitatea fiziologică

3.2.5. Stadiul uretral sau falic

Acest stadiu se situează în jurul vârstei de 3 ani. El anunţă şi precede conflictul

3.2.6. Complexul Oedip

Este un fenomen psihologic a cărui existenţă a fost dedusă de Freud în urma

3.2.7. Perioada de latenţă

Se situează între 7-12 ani fiind în general o perioadă lipsită de conflicte

3.2.8. Pubertate şi adolescenţă

Acestea nu reprezintă stadii ci mai degrabă o perioadă de criză care finalizează

1. Caracterizaţi narcisismul secundar.

1. S. Freud – Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor în Psihologia

Rezumat: Esenţa psihopatologiei psihanalitice constă în ideea că fenomenele

4.1. SIMPTOMUL ÎN PERSPECTIVA TEORIEI PSIHANALITICE

Contrar psihiatriei, psihanaliza nu descrie simptomele pentru a le încadra în

4.2. SCURT ISTORIC

În 1890, Freud împărţea tulburările psihice în două categorii: